Bazele psihologiei generale Mihail Golu 91-122; CARACTERISTICILE PSIHICULUI UMAN Ca modalitate informaţională specifică şi, implicit, ca o nouă formă

a vieţii de relaţie la nivelul regnului animal, psihicul ne apare ca un continuum pe care se delimitează şi se individualizează un număr imens de gradaţii şi trepte evolutive. Psihicul uman reprezintă segmentul superior al acestui continuum. Sub el se întinde „universul‖ psihicului animal. Raportul dintre cele două segmente a constituit obiect de aprinse dispute în psihologie şi nici în prezent nu se poate spune că s-a ajuns la un punct de vedere unanim împărtăşit. Ca şi în alte probleme, nu s-a putut evita ciocnirea tendinţelor opuse, unilateral absolutizante: o primă tendinţă inspirată din filosofia idealistă şi din teologie absolutizează într-atât deosebirile dintre psihicul uman şi cel animal, încât se consideră două realităţi distincte şi neraportabile; cea de a doua tendinţă, opusă primei, îşi trage originea din biologia evoluţionistă a lui Darwin şi va absolutiza asemănările, deosebirile fiind declarate pur cantitative, neesenţiale. În plan metodologic, prima tendinţă excludea orice transfer de date sau explicaţii de la psihicul animal la cel uman sau de la cel uman la cel animal. În schimb, cea de a doua permite un astfel de transfer în ambele sensuri şi într-o asemenea măsură, încât în explicarea comportamentului animal se invocă fără rezerve voinţa, intenţia, iubirea sau ura, iar în explicarea comportamentului uman se invocă la fel de direct şi categoric instinctul, iraţionalul, impulsivitatea, inconştientul. Cum se întâmplă mai întotdeauna în asemenea probleme, adevărul ştiinţific se află undeva la mijloc. Prin urmare, psihicul uman trebuie considerat şi ca făcând parte din continuumul general al psihicului, dar şi ca reprezentând un moment de discontinuitate evolutivă. Lui îi vor fi proprii toate trăsăturile şi determinaţiile psihicului în general, dar va dobândi şi trăsături şi determinaţii specifice, calitativ noi, superioare. Trăsăturile şi determinaţiile generale le putem rezuma în următoarele: natura informaţională, funcţie a sistemului nervos, constituirea în procesul comunicării organismului în mediul extern, funcţie de semnalizare-designare, cu rol de reglare în dinamica relaţiei organismului cu mediul. Pe baza lor, în mod logic, se pot stabili asemănări între psihicul uman şi cel animal. Între anumite limite, studiul comportamentului animal poate oferi date importante pentru înţelegerea unor aspecte ale comportamentului uman. Admiterea asemănărilor nu trebuie să conducă la reducerea comportamentului uman la cel animal sau la ridicarea comportamentului animal la nivelul celui uman. În cursul comparaţiei, nu trebuie să se piardă din vedere faptul că înseşi trăsăturile şi determinaţiile generale ale continuumului psihic au înregistrat modificări semnificative, în ceea ce priveşte valorile şi modalitatea concretă de realizare, ele nefiind, aşadar, identice pe toate treptele evoluţiei. Cu cât două trepte sunt mai îndepărtate una de alta, cu atât diferenţele dintre ele sunt mai mari, şi invers, cu cât ele sunt mai apropiate, cu atât aceste diferenţe vor fi mai mici, iar asemănările mai mari. Treapta animală cea mai apropiată de treapta umană este cea a maimuţelor antropoide şi, în primul rând, a cimpanzeului. Diferenţele dintre cele două trepte sunt incomparabil mai mari şi din punct de vedere cantitativ şi calitativ decât diferenţele dintre treapta maimuţelor antropoide şi treapta imediat de sub ea a maimuţelor inferioare sau a delfinilor. Putem afirma că apariţia omului reprezintă un moment de discontinuitate, de salt calitativ pe traiectoria evoluţiei. Şi cum apariţia psihicului o punem pe seama constituirii unui nou mod de existenţă, prin desprinderea regnului animal din regnul vegetal, şi apariţia psihicului uman se leagă de desprinderea din seria animală a unei noi ramuri evolutive, ramura lui homo sapiens şi de constituirea unui nou mod de existenţă – cel sociocultural. Evoluţia naturală, biologică a creat ceea ce, în termenii informaticii, am putea denumi hardware-ul capabil să ridice la un nivel superior relaţionarea organismului cu mediul (şi procesarea informaţiei). Principalele elemente de hardware, care asigură premisele indispensabile ale realizării noii forme a psihismului – psihismul uman –, sunt creierul (creierul uman, a cărui superioritate în organizarea structural-funcţională am demonstrat-o mai sus) şi poziţia bipedă, care a permis lărgirea orizontului vizual şi folosirea membrelor superioare exclusiv pentru funcţii instrumental-obiectuale, de creare şi utilizare a uneltelor. Mediul sociocultural este cel care determină elaborarea software-ului, adică a programelor logice interne de procesare integrare şi interpretare a conţinuturilor informaţionale. Organizarea psihică de tip uman nu s-a constituit în forma ei completă şi definitivă o dată cu apariţia primilor reprezentanţi ai speciei homo sapiens sapiens şi a primelor structuri ale mediului sociocultural, astfel 1

încât, ulterior, să nu mai fi avut loc decât un simplu proces de reiterare şi transmitere a ei de la o generaţie la alta. Dimpotrivă, constituirea ei are un caracter evolutiv-istoric, multistadial. Forma iniţială a acestei organizări este embrionară, ea fiind mai apropiată de cea a cimpanzeului decât de cea a omului adult din epoca modernă. Spre deosebire de seria animală, unde pattern-ul de bază al organizării psihocomportamentale rămâne relativ acelaşi de la o generaţie la alta în cadrul aceleiaşi specii, în seria evolutivă umană acesta va suferi modificări semnificative de la o etapă istorică la alta. Sursa principală a unei atare variabilităţi o constituie însăşi dinamica mediului sociocultural. Ritmul şi amplitudinea schimburilor în configuraţia mediului sociocultural au sporit aproape în progresie geometrică, impunând restructurări tot mai profunde în sfera vieţii psihice a noilor generaţii. În epoca actuală, aceste schimbări au devenit atât de rapide (volumul informaţiei se dublează la fiecare 10 ani), încât chiar una şi aceeaşi generaţie este obligată să-şi restructureze de mai multe ori în timpul vieţii sistemele de cunoştinţe, de atitudini şi mentalităţi elaborate în cursul anilor de şcoală şi al adolescenţei. Putem, aşadar, afirma că prima caracteristică definitorie a psihicului uman o constituie pregnantul său dinamism evolutiv. Dacă, în plan biologic, evoluţia omului se consideră demult încheiată, nemaifiind înregistrate modificări semnificative nici în constituţia fizică, nici în anatomia creierului de când a apărut homo sapiens sapiens, în plan psihic, evoluţia a rămas permanent deschisă, amplificându-şi tot mai mult spaţiul de variabilitate intergeneraţii şi interindividuală. O a doua caracteristică a psihicului uman, care-l deosebeşte fundamental de psihicul animal o constituie extraordinara lui complexitate. Este unanim admisă teza că psihicul uman reprezintă cel mai complex siste m dintre toate sistemele reale cunoscute nouă până la ora actuală. Această complexitate se realizează atât în plan structural-arhitectonic, cât şi în plan funcţional. Din punct de vedere structural, sistemul psihic uman (SPU) posedă cea mai mare eterogenitate modală şi cea mai întinsă plajă de variabilitate valorică a componentelor de bază în plan interindividual. Pe lângă componentele primare, care sunt, într-o formă sau alta, prezente şi la animale, psihicul uman are în alcătuirea sa, în cea mai mare parte, componente proprii numai lui, de genul proceselor secundare superioare: gândirea logică, bazată pe principiul generalizării, abstractizării şi formalizării, imaginaţia creatoare, memoria istorică, limbajul articulat, funcţia decizională, voinţa deliberativă, motivaţia socioculturală, funcţia de valorizare (axiologică), emoţiile şi sentimentele superioare de ordin estetic şi sociomoral, trăsături caracteriale, complexe structuri aptitudinale de execuţie şi creaţie. Acestea vor genera şi vor susţine din interior o gamă aproape infinită de comportamente şi activităţi, după care se obiectivează în ultimă instanţă superioritatea omului în raport cu animalul. Complexitatea structurală a sistemului psihic uman iese şi mai pregnant în relief dacă prezentăm schema logică de organizare internă a lui. Aceasta se dispune atât pe verticală (ierarhic), cât şi pe orizontală (fig. 7). Dimensiunea verticală ne dezvăluie caracterul plurinivelar al organizării interne, delimitarea principalel or subsisteme după criteriul inferior-superior, primar-secundar. Sintetizând datele şi punctele de vedere produse de evoluţia anterioară a psihologiei, vom identifica trei niveluri esenţiale ale organizării sistemului psihic uman: nivelul inconştient, nivelul subconştient şi nivelul conştient.

2

Trebuie să subliniem aici că, în forma ei elaborată, ideea organizării ierarhice multinivelare a vieţii psihice a omului aparţine şcolii psihanalitice şi, în primul rând, creatorului acestei şcoli – S. Freud, prin introducerea celor trei instanţe, dispuse pe verticală: Sinele (id-ul), Supra-eul (super ego) şi Eul (Ego). Astăzi, noţiunea de „organizare multinivelară‖ se aplică nu numai sistemului psihic în ansamblu, ci şi funcţiilor şi proceselor particulare, începând cu senzaţia şi terminând cu procesele superioare ale gândirii. Nivelul inconştient. Referiri la existenţa unor fenomene psihice inconştiente găsim încă în sec. XVII, la Leibniz, care vorbea despre existenţa „percepţiilor mici‖, care se produc sub pragul de conştientizare şi pot influenţa mersul percepţiei şi gândirii conştiente. Mai târziu, Maine de Biran (1766-1824) transformă noţiunea de „percepţii mici‖ în cea de „percepţii obscure‖, întrucât despre conţinutul lor subiectul nu poate să relateze nimic în mod direct. La rândul său, G. Fechner (1801-1887), studiind relaţia dintre intensitatea stimulului şi intensitatea sau claritatea senzaţiei, introduce termenul de „senzaţii subliminale‖, care ca atare nu reuşesc să se individua lizeze în câmpul conştiinţei, dar influenţează prin potenţare sau diminuare (inducţia negativă) pe cele conştientizabile în momentul dat. Helmholtz (1897) va merge şi mai departe, susţinând existenţa unor raţionamente inconştiente şi explicând cu ajutorul lor fenomenul insight – găsirea instantanee a soluţiei la o problemă. În filosofie, ideea existenţei unei vieţi psihice inconştiente sau iraţionale a fost şi mai amplu susţinută şi dezvoltată în lucrările unor mari gânditori ai sec. XIX, precum Schelling, Schopenhauer, Nietzsche, Hartman. În interpretarea omului, sec. XIX a dus deja la formularea opoziţiei dramatice între raţional şi iraţional, între omul uman şi omul-bestie. Cele două entităţi sunt prezente în structura fiecărei persoane individuale concrete, dar raportul de forţă dintre ele este variabil şi, de aceea, controversabil. În interpretarea acestui raport, din nou vom asista la confruntarea a două tendinţe unilateral-absolutizante şi, implicit, reciprocexclusive: tendinţa raţionalistă, care va afirma predominarea absolută a forţei raţionalului asupra iraţionalului, a conştientului asupra inconştientului, şi tendinţa iraţionalistă, care susţinea predominarea absolută a iraţionalului, a instinctului, a „bestiei‖ asupra raţionalului, a conştientului, a umanului. 3

Pe fondul acestei confruntări filosofice, S. Freud se va apleca în mod sistematic, de pe poziţiile omului de ştiinţă, asupra fenomenelor psihice inconştiente, realizând pentru prima dată o analiză, descriere şi interpretar e închegate, coerente ale acestei realităţi. Meritul principal al lui Freud rezidă în aceea că a reuşit să spargă tiparele şi zidul prejudecăţilor, în interiorul căruia se cantonase psihologia vremii, demonstrând necesitatea includerii în psihicul uman a inconştientului, ca o componentă bazală şi esenţială pentru dinamica personalităţii şi comportamentului cotidian. În evaluarea şi stabilirea rolului inconştientului în determinarea comportamentului şi activităţii personalităţii umane, Freud a îmbrăţişat linia filosofică a iraţionalismului. Astfel, el va conferi inconştientului rolul esenţial în structura „aparatului psihic‖, pe seama elementelor şi forţelor lui fiind pusă întreaga gamă a manifestărilor şi activităţilor omului, inclusiv a celor de creaţie. Şi dacă, până atunci, psihologia păcătuia prin faptul că-şi limita domeniul exclusiv la studiul fenomenelor psihice conştiente, concepţia lui Freud avea să-şi dovedească vulnerabilitatea şi slăbiciunea printr-o limitare inversă, afirmând că adevăratul obiect de studiu al psihologiei îl reprezintă inconştientul. În contextul dat, pe noi ne interesează contribuţia concretă a lui S. Freud la aprofundarea studiului şi analizei structurii şi conţinutului inconştientului, ca prim nivel al sistemului psihic uman. Şi nu este nici o exagerare dacă afirmăm că ceea ce se cunoaşte la ora actuală, în această problemă, se datoreşte aportului şcolii psihanalitice. Astfel, sintetizând datele reprezentanţilor acestei şcoli, obţinem un tablou extrem de complex al inconştientului uman. În cadrul acestui tablou, se delimitează, din punct de vedere modal, două forme: inconştientul colectiv şi inconştientul individual. Pentru Freud, importanţa cea mai mare o are inconştientul individual, cel colectiv constituind o platformă mai mult sau mai puţin neutră; în schimb, pentru C. Jung, rolul activ şi determinant în dinamica personalităţii îl joacă inconştientul colectiv, la a cărui analiză de structură şi conţinut el şi-a adus o contribuţie decisivă. Inconştientul colectiv este alcătuit din elemente de ordin afectiv, motivaţional, cognitiv şi executivinstrumental (acestea din urmă în forma unor scheme interne de răspuns şi comportament), constituite în cursul evoluţiei istorice a speciei umane şi conservate în straturile profunde ale memoriei. În pofida discontinuităţii marcate de indivizii concreţi în succesiunea generaţiilor (timpului), umanitatea prezintă în sine şi o anumită unitate şi continuitate, care se vor manifesta legic şi irezistibil în tendinţa indivizilor de a se căuta veşnic, de a se recunoaşte şi de a realiza o existenţă de grup, comunitară. La nivelul fiecărui om, se pune în evidenţă o memorie a speciei, înnăscută, şi o memorie individuală, structurată în timpul ontogenezei. După Jung, elementele vieţii psihice ancestrale se articulează în veritabile matrici sau tipare, denumite de el arhetipuri, care vor ghida din interior, într-un sens imperativ, procesul plămădirii personalităţii de suprafaţă a individului. Ca întregul edificiu al vieţii psihice, arhetipul este alcătuit pe principiul interacţiunii antagonice între forţele constructive (ale vieţii) şi cele distructive (ale morţii), între forţele binelui şi cele ale răului, între iubire şi ură. În arhetip, ca expresie structurată a inconştientului colectiv, se află practic ceea ce în mod curent se numeşte destin. Inconştientul individual, aşa cum a fost el analizat de S. Freud, se compune din două segmente, cu conţinut şi rol diferit în dinamica sistemului personalităţii, şi anume: inconştientul primar, înnăscut, şi inconştientul secundar, dobândit. Primul este legat şi exprimă natura biologică a omului. El include tendinţele, pulsiunile, şi instinctele primare, legate de asigurarea supravieţuirii şi echilibrului fiziologic al organismului. Este structurat după principiul plăcerii şi al reducerii necondiţionate a stărilor interne de tensiune şi frustraţie. În centrul tuturor elementelor componente, Freud a aşezat instinctul erotico-sexual sau complexul libidoului. Motivându-şi opţiunea, Freud afirmă: „dacă acest instinct nu ar fi cel mai important, atunci actul procreării nu ar începe cu el‖. Freud conferă noţiunii de libidou un sens mai larg, de energie vitală nobilă, care stă la baza tuturor proceselor de dezvoltare şi organizare a personalităţii. Componenta sexual-genitală nu are decât un rol particular şi, implicit, limitat. Pe lângă elementele structurale de fond, pe care am putea să le numim hardware, în sfera inconştientului primar se mai includ: stările onirice (visele care acompaniază somnul), lapsusurile, inversiunile şi aglutinările verbale, actele ratate. Acestea reprezintă latura funcţională cotidiană a inconştientului, care se manifestă în cadrul raportării subiectului la situaţiile prezente sau anterioare, şi am putea să le numim software. În 4

accepţiunea lui Freud, ele sunt modalităţi simbolice, deghizate, de exprimare a conţinuturilor interne profunde ale inconştientului. Cum acesta nu poate fi observat şi înregistrat în mod direct, nemijlocit, manifestările simbolice menţionate mai sus devin principala cale de acces la el. De aceea, toate sunt considerate ca produsul unui determinism implacabil, având, prin urmare, o semnificaţie precisă, dar ascunsă. Studiul şi interpretarea lor a constituit esenţa metodei psihanalitice. Trăsăturile specifice esenţiale ale inconştientului primar le constituie încărcătura energetică deosebită şi înaltul dinamism, care reflectă variabilitatea sau periodicitatea stărilor de necesitate ale organismului. În sistemul de personalitate, inconştientul primar corespunde instanţei sinelui. Inconştientul secundar este format, cu precădere, din consensurile şi experienţele cu rol de reglementare socioculturală a comportamentelor generate de motivaţia bazală şi care se integrează ca frâne interne, cu funcţionare automată. Cu alte cuvinte, inconştientul dobândit este „conştiinţa morală a societăţii‖, codificată în forma unui mecanism de autocenzură. În sistemul personalităţii, el corespunde instanţei supraeului. După Freud, atât inconştientul primar, cât şi cel dobândit reprezintă structurile cele mai stabile ale personalităţii, ele neevoluând şi nemodificându -se semnificativ de-a lungul procesului dezvoltării personalităţii. Din această cauză, şi conflictul dintre sine şi supraeu are un caracter permanent, soluţionarea lui făcând necesară formarea şi intervenţia celei de a treia instanţe a aparatului psihic – instanţa Eului. Mergând pe linia desexualizării concepţiei psihanalitice, A. Adler reduce inconştientul la cuplul „sentimentul inferiorităţii-reacţia de compensare‖, a cărui dinamică se transformă în principalul motor al dezvoltării şi devenirii personalităţii. Karen Horney, iniţial discipol şi ulterior critic al lui Freud, interpretează inconştientul prin prisma sentimentului de securitate şi a opusului acestuia – anxietatea. Rolul lui este subordonat relaţiei individului cu mediul social, unde trebuie căutată şi originea conflictelor. (La Freud, originea conflictelor era situată exclusiv în plan intern, în antagonismul dintre sine şi supraeu). La Erich Fromm, inconştientul apare ca forţă irepresivă de înrădăcinare a eului în lume, acesta fiind condiţia esenţială a echilibrului interior. Modul de relaţionare a individului cu mediul social depinde nu numai de dotarea instrumental-aptitudinală a celui dintâi şi de permisivitatea celui de-al doilea, ci, în primul rând, de selectivitatea instinctului sau a sentimentului de înrădăcinare. K. Wilber (1984), preluând ideea lui Freud despre caracterul eterogen, complex al inconştientului, subliniază necesitatea admiterii şi a organizării lui după anumite criterii de conţinut sau de funcţie. El identifică nu mai puţin de cinci tipuri de inconştient, şi anume: 1. inconştientul fundament, alcătuit din conţinuturi care pot deveni oricând conştiente; 2. inconştientul arhaic, care cuprinde structuri simple, primitive, moştenite filogenetic; 3. inconştientul submergent, rezultat al mecanismului refulării sau reprimării; 4. inconştientul „pecete‖, format din conţinuturi nerefulate, dar refulabile; 5. inconştientul emergent, în care se includ structurile profunde, prezente de la naştere, dar neproiectate încă spre suprafaţa inconştientului fundament. O chestiune mult discutată este aceea dacă inconştientul trebuie considerat substantiv, deci ca entitate psihică distinctă, sau adjectiv, ca atribut al organizării psihice integrale. Lui Freud i s -a reproşat tocmai că el l-a luat ca substantiv, creând prin aceasta o fractură de netrecut între conştiinţă şi inconştient. Natura şi rolul funcţional al inconştientului. Deşi părea că natura inconştientului este exclusiv afectivmotivaţională şi exprimă doar potenţialul energetic-vectorial al personalităţii, cercetările mai recente au adus o corecţie importantă acestei opinii, demonstrând şi existenţa unei componente cognitiv-ideatice. Astăzi, este larg acceptată ideea că fluxul informaţiilor recepţionat din afară este procesat nu numai la nivel conştient, ci şi inconştient. Se confirmă astfel ipoteza emisă în sec. XIX de către Helmholtz cu privire la existenţa raţionamentelor inconştiente. Întrebarea care se pune, în acest caz, este dacă procesarea de tip inconştient a informaţiilor se concretizează numai sub forma imaginilor sau/şi a cuvintelor. După cum remarca H. Ey (1983), la această întrebare s-au formulat două răspunsuri divergente: unul susţinând prima variantă (a imaginilor), cealaltă susţinând cea de a doua variantă (a cuvintelor), inconştientul dispunând de un limbaj propriu prin care comunică. Dar comunicarea pe care o realizează inconştientul nu are un caracter direct şi deschis ca cea realizată de conştient, ci unul indirect, deghizat, simbolic. Esenţa procesării de tip inconştient a informaţiilor rezidă, aşadar, în a construi simboluri care să marcheze sau să ascundă ceea ce nu trebuie spus. „Verbalizarea‖ acestor simboluri se obţine pe cale ocolită, prin metoda naraţiunii psihanalitice elaborată de Freud. Rolul 5

inconştientului a fost, de asemenea, mult controversat, iniţial existând două poziţii opuse, antagonice: una susţinută de Freud şi şcoala sa, care absolutiza rolul funcţional al inconştientului, considerându -l factor determinant al conduitei şi sursa internă majoră a impulsurilor energetice ale dezvoltării personalităţii, şi cealaltă, afirmată de adversarii psihanalizei, îndeosebi de reprezentanţii introspecţionismului, care negau orice rol pozitiv al inconştientului, considerându-l cauza tuturor relelor şi manifestărilor agresiv-criminale ale omului. În prezent, opoziţia menţionată s-a estompat, poziţiile antagonice fiind înlocuite cu una realist-moderată, care atribuie inconştientului atât un rol pozitiv, cât şi unul negativ, primul precumpănind asupra celui de al doilea. Rolul pozitiv poate fi concretizat şi detaliat astfel: a) păstrează şi monitorizează ansamblul trebuinţelor biologice şi fiziologice şi impune activarea comportamentelor specifice de satisfacere; b) asigură un anumit mod de procesare a informaţiilor şi realizează „combinaţii subliminale‖, cu rol adaptativ-instrumental, pe care le preia conştiinţa în cadrul activităţilor rezolutive şi de creaţie (vezi intuiţia, inspiraţia); c) asigură pregătirea şi susţinerea activităţii gândirii şi a spontaneităţii inteligenţei; d) prin anumite manifestări ale sale – vise, reverii – îndeplineşte o funcţie catartică, de detensionare afectivă şi de eliberare; e) este principalul generator al experienţelor transpersonale – embrionare şi fetale, ancestrale, colective, rasiale; f) asigură continuitatea noastră psihică în timpul somnului, al hipnozei şi al transelor, când controlul conştiinţei este abolit. Rolul negativ al inconştientului se evidenţiază în: a) generează stările de afect care împing la acţiuni şi comportamente cu caracter destructiv; b) este sediul instinctului agresivităţii pe care-l poate exacerba şi transforma într-o trăsătură stabilă de personalitate; c) se implică adesea în mod perturbator în fluxul gândirii şi al activităţii, predispunându-ne la erori. Subconştientul. Pe scurt, subconştientul ar putea fi definit prin conţinutul memoriei de lungă durată, care nu se află antrenat în momentul dat în fluxul operativ al conştiinţei, dar care poate fi conştientizat în situaţii adecvate. El cuprinde, aşadar, informaţii, amintiri, automatisme, deprinderi, ticuri, stări de set (montaj) perceptiv şi intelectual, tonusul emoţional (fondul dispoziţional), motive. Ca sferă, subconştientul este incomparabil mai întins şi mai bogat atât decât inconştientul, cât şi decât conştientul. Dar cea mai mare parte a „elementelor‖ componente ale sale se află în stare latentă, alcătuind rezervorul activităţii conştiente curente. Active şi realizabile în comportament în afara câmpului conştiinţei sunt doar automatismele, deprinderile, obişnuinţele. Dar chiar conţinutul latent al subconştientului intră în structura stării de pregătire psihică generală a subiectului, influenţând pozitiv sau negativ desfăşurarea proceselor psihice conştiente, de la percepţie până la gândire. Ar fi incorect însă să reducem conţinutul subconştientului exclusiv la informaţiile, experienţele şi actele care provin din conştiinţă; el, în mod firesc, comunică şi cu inconştientul, încorporând, deci, şi o serie de elemente ale acestuia. Argumentul principal în sprijinul acestei afirmaţii îl constituie comportamentele „finaliste‖, al căror motiv rămâne neconştientizat. De asemenea, automatismele se declanşează şi se susţin prin acţiunea pulsiunilor şi tendinţelor inconştientului. Principiul activismului şi dinamicităţii se aplică şi organizării subconştientului. Astfel, el nu trebuie văzut ca o entitate statică şi pietrificată, lipsit de mişcare interioară, ci, dimpotrivă, ca o organizare dinamică, în cadrul căreia se produc reaşezări, rearticulări şi reevaluări ale elementelor componente şi chiar programe pentru activităţile conştiente viitoare. O latură concretă a dinamismului intern al subconştientului o constituie fenomenele de reminiscenţă, de reproducere selectivă şi de reproducere fabulatorie a unor informaţii, evenimente sau experienţe anterioare. În lumina celor de mai sus, trebuie să admitem faptul că subconştientul posedă o anumită autonomie funcţională, el dispunând de mecanisme proprii de autoîntreţinere şi autoconservare. Aceste mecanisme sunt stimulate de sus – prin fluxurile conştiinţei, în stare de veghe şi de activitate orientată spre scop, şi de jos, prin fluxurile inconştientului, în stare de somn sau de conştiinţă confuză, ce caracterizează stările de ebrietate şi cele provocate de narcotice. Visele, deşi îşi au punctul de pornire în inconştient, ele se finalizează şi se „depozitează‖ în sfera subconştientului, şi anume, în etajul superior al acestuia, ceea ce face posibilă conştientizarea şi relatarea conţinutului lor imediat după trezire. Importanţa subconştientului nu o putem nicicum subestima, fiind greu de imaginat existenţa psihică normală a omului fără prezenţa şi funcţionalitatea lui. 6

În primul rând, el asigură continuitatea în timp a Eului şi permite conştiinţei să realizeze integrarea sub semnul identităţii de sine a trecutului, prezentului şi viitorului. Ştim că în cazurile amneziilor totale – anterograde sau retrograde –, identitatea de sine este puternic alterată, relaţionarea subiectului cu lumea fiind profund perturbată. În al doilea rând, subconştientul dă sens adaptativ învăţării, permiţând stocarea informaţiei şi experienţei pentru uzul ulterior. În desfăşurarea oricărui proces conştient, chiar dacă el este „provocat‖ şi se raportează la un obiect sau la o situaţie externă concretă, subconştientul se conectează în mod necondiţionat la experienţa anterioară, atât în forma operaţiilor (sau transformărilor), cât şi în cea a modelelor informaţionaleimagistice sau conceptuale. În fine, în al treilea rând, subconştientul asigură consistenţa internă a conştiinţei, durabilitatea ei în timp; în afara aportului său, conştiinţa s-ar reduce la o simplă succesiune a clipelor, a conţinuturilor senzaţiilor şi percepţiilor imediate, devenind imposibile funcţiile ei de planificare şi proiectivă. Deşi, fireşte, menţinerea în stare optimă a cadrelor de referinţă ale conştiinţei reclamă permanenta comunicare senzorială (izolarea senzorială pe o durată mai mare de 5-6 zile produce perturbări serioase în dinamica internă a conştiinţei), subconştientul este indispensabil pentru desfăşurarea unei activităţi mintale conştiente „independente‖, adică în absenţa influenţei directe a obiectelor sau fenomenelor externe. Conştientul. În capitolul consacrat obiectului psihologiei am trecut în revistă controversele purtate şi exagerările făcute în definirea locului şi rolului conştiinţei, exagerări care au mers de la absolutizarea ei, considerându -se că atributul psihicului trebuie să-l posede numai stările şi faptele de conştiinţă (psihologia introspecţionistă a conştiinţei), până la negarea şi aruncarea peste bord a ei, considerându-se că ea este un simplu epifenomen, iluzie, o invenţie metafizică (în psihologia behavioristă clasică, varianta watsoniană). Din fericire, psihologia contemporană a reuşit să depăşească în plan metodologic aceste opoziţii şi absolutizări unilateral-exclusiviste şi să găsească modalitatea unei abordări mai mult sau mai puţin congruente şi unitare a conştientului. Fireşte, aceasta nu înseamnă că în toate lucrările consacrate problemei conştiinţei şi conştientului găsim aceleaşi idei şi aceleaşi aspecte. Complexitatea extremă a fenomenului impune delimitări şi centrări pe o latură sau alta, pe o trăsătură sau alta. Dar nimeni nu -şi mai însoţeşte demersul său de pretenţia că acesta este singurul posibil, singurul adevărat şi, în acelaşi timp, exhaustiv. Important este faptul că, astăzi, nimeni nu mai reduce viaţa psihică a omului doar la conştiinţă şi nimeni nu mai neagă realitatea conştiinţei şi necesitatea de a fi cercetată şi explicată ca atare. Toată lumea este de acord că ea, conştiinţa, reprezintă o componentă, o formă sau un nivel al organizării psihice generale. De asemenea, toată lumea este de acord că aceasta este componenta cea mai nouă din punct de vedere filogenetic, cea mai complexă în ordine structurală şi funcţională şi cel mai puternic dezvoltată şi afirmată la om . În fine, întâlnim un acord cvasiunanim în a considera drept caracteristici esenţiale ale conştiinţei discriminarea, disocierea, medierea, delimitarea, opoziţia Eu-lume, subiectiv-obiectiv, decentrarea (raportarea la sine de pe poziţiile altuia), evaluarea-autoevaluarea, orientarea spre scop stabilit anticipat, atribuirea şi crearea de semnificaţii, realizarea şi afirmarea entităţii şi identităţii Eului prin crearea şi menţinerea controlului asupra coordonatelor orizontului temporar. Sigur, în abordările concrete, apar deosebiri de vederi şi elemente de controversă. Astfel, în abordarea determinaţiei structurale (arhitectonice), unii definesc conştiinţa sumativ (ansamblul funcţiilor şi proceselor psihice particulare, cognitive, afective şi motivaţionale), alţii rezumativ-selectiv, acordând ponderea principală, de exemplu, proceselor superioare ale gândirii sau structurilor şi funcţiilor axiologice sau structurilor şi funcţiilor morale (vezi, în acest sens, dictonul frecvent invocat în epoca revoluţiei tehnico-ştiinţifice: „ştiinţă fără conştiinţă nu înseamnă nimic‖ sau „ştiinţa fără conştiinţă devine antiumană‖). A admite, fără rezerve, prima definiţie înseamnă a condiţiona atributul conştientului de prezenţa întregii „sume‖ a proceselor psihice particulare, ceea ce, evident, contravine realităţii, care ne arată că aceste procese sunt conştiente nu numai atunci când sunt luate toate împreună, ci şi când se manifestă fiecare separat – ca senzaţie, ca percepţie, ca gândire, ca memorie, ca trăire emoţională etc. A admite, de asemenea, necritic, cea de a doua definiţie înseamnă a explica întregul printr-una din părţile sale componente, ceea ce, evident, ar duce nu la rezolvarea problemei, ci la estomparea ei. În faţa unei asemenea situaţii, cea mai bună soluţie este de a defini structural conştiinţa ca un nivel specific, calitativ superior al organizării psihice, caracterizat printr-o emergenţă integrativă ireductibilă şi atingând coeficientul de complexitate cel mai înalt la om. Din punct de vedere genetic, structura conştientă are un 7

caracter dobândit, evoluează istoric, pe măsura dezvoltării funcţiilor rezolutiv-integrative ale creierului şi a diversificării, sub aspect cantitativ şi calitativ, a mediului sociocultural, şi se elaborează, individual, în ontogeneză. Este subsistemul cel mai deschis la schimbare şi evoluţie al psihicului uman. Formarea şi integrarea în plan psihologic sunt mijlocite şi susţinute de principiul verbalizării, care postulează rolul de factor potenţator, reglator şi optimizator al limbajului articulat în dezvoltarea psihică generală a omului. Dezvoltarea structurală a conştiinţei a avut şi are un caracter sinuos, inegal şi contradictoriu atât la nivel de grup, cât şi la nivel individual, diferitele componente luând valori semnificativ diferite atât pe coordonata diacronică (deosebiri între generaţii), cât şi pe cea sincronică (deosebiri interindividuale în cadrul aceleaşi generaţii). La omul contemporan aparţinând culturii occidentale, se apreciază că, în structura conştiinţei, au devenit precumpănitoare componentele cognitiv-instrumentale, cele de ordin afectiv-moral rămânând relativ în urmă şi ocupând un loc secundar, subordonat; la omul contemporan aparţinând culturii orientale, ponderea principală o deţin componentele afectiv-morale şi axiologice, cele cognitiv-instrumentale având un rol subordonat (mai ales la reprezentanţii religiilor fundamentaliste). Aceasta ne arată că, deşi legile psihologice generale care guvernează procesul concret de elaborare a structurii interne a conştiinţei individuale sunt comune tuturor indivizilor umani, conţinuturile asupra cărora acţionează şi efectele (rezultatele) lor diferă în limite foarte largi de la un cadru sociocultural la altul şi de la un individ la altul. Ca nivel specific al organizării psihice, conştientul posedă atât o eterogenitate şi diversitate structurală internă, punând în evidenţă o întreagă gamă de componente modale diferite şi ireductibile unele la altele , cât şi o unitate de ansamblu, supraordonată, care face ca fiecare proces particular concret să apară ca reprezentant al ansamblului şi să posede atributul esenţial de a fi fapt de conştiinţă. Deosebiri de vederi întâlnim şi în interpretarea determinaţiei funcţionale a conştiinţei, delimitându-se o orientare statică şi una dinamică. Pentru prima, conştiinţa apare preponderent ca un „câmp‖ sau „o scenă iluminată‖, cu zone de claritate diferită – de la maxim la minim, obscur. Wundt a fost unul dintre promotorii acestei orientări. Pentru el, conştiinţa reprezintă „locul‖ unde se desfăşoară procesele psihice ale subiectului normal în stare de veghe. El delimita un câmp de privire al conştiinţei (Blick-feld) şi un punct de maximă claritate ale ei (Blick-punkt). O impresie intrată în câmpul de privire al conştiinţei era apercepută, pe când una ajunsă în punctul de maximă claritate era percepută. La rândul său, K.Bühler considera conştiinţa ca un „efect de iluminare‖ produs în centrul câmpului ei. Psihologia gestaltistă merge şi mai departe, interpretând-o ca „efect de echilibru‖ determinat de izomorfismul dintre stările câmpurilor fizice externe şi cele ale câmpurilor biofizice interne (cerebrale), „buna formă‖ şi „insight-ul‖ fiind puncte culminante finale ale fenomenului. Chiar în a doua jumătate a sec. XX, subordonarea laturii funcţionale a conştiinţei noţiunii de câmp a continuat să fie susţinută ca legitimă, din punct de vedere metodologic, şi fertilă, din punct de vedere ştiinţific. Astfel, în lucrarea de referinţă a lui Henri Ey, publicată în 1963, putem citi: „Pe cât este de greu să se evite cuvântul «câmp» atunci când se vorbeşte despre conştiinţă, pe atât e de important să nu se recurgă la el‖ (ed. lb. română, 1983, p. 116). Cea care este statică (invariantă în timp) este configuraţia sau schema de organizare a conştiinţei; conştientul trăit are un caracter actual şi el este schimbător, dinamic. Orientarea dinamică accentuează procesualitatea, temporalitatea, şi ea a fost prefigurată de W. James, în 1881, în faimosul articol programatic The Stream of Consciousness (Torentul conştiinţei). În acest articol, W. James arată că trăsătura definitorie esenţială a conştiinţei în calitatea sa de fapt fundamental al vieţii psihice este curgerea. Această trăsătură se concretizează şi se dezvăluie printr-o succesiune de patru ipostaze principale, şi anume: a. fiecare „stare‖ tinde să se integreze unei conştiinţe individuale; b. în orice conştiinţă individuală, stările sunt întotdeauna în curs de schimbare; c. orice conştiinţă este sensibil continuă; d. conştiinţa se interesează de anumite elemente şi neglijează altele, ea nu încetează de a le primi pe unele şi de a le respinge pe altele, deci, de a opera selecţii (James, 1929, p. 197). Torentul conştiinţei este continuu, compact, eterogen şi ireversibil sub aspectul trăirii experienţiale. Noi considerăm că dacă ireversibilitatea este valabilă pentru momentul trăirii, ea nu se mai confirmă pentru încărcătura informaţionalobiectivă a conţinutului conştiinţei, respectiv, a evenimentelor şi situaţiilor percepute şi trăite de subiect. Una din valenţele funcţionale ale organizării psihice de tip conştient o constituie tocmai funcţia recursivă (refacerea pe plan mental a unei serii de operaţii sau transformări în ordine inversă, de la punctul terminal către punctul iniţial T1 → T2 → T3 → T4 .... → Tn → Tn → .... T4 → T3 → T2 → T1) şi 8

Specific pentru conştiinţa înţeleasă ca „torent‖ este trecerea neîntreruptă de la o stare substantivă la alta tot substantivă. şi se concretizează în „construcţia‖ unor sisteme de semnificaţii. 8). Vâgotski. pe de o parte. Un asemenea punct de vedere îl putem denumi dinamic-constructivist. fie unuia finalist (instinctual-adaptativ). torentul conştiinţei. legii scurgerii ireversibile a timpului. Referindu-se expres la această problemă. 1924. Wallon vede dinamica conştiinţei şi ca mişcare ascendentă de la haotic la organizat. unii din ei mai mult sau mai puţin trecători. La rândul ei. trebuie să se pună în evidenţă. Acest aspect al dinamicii în şi prin organizare a fost dezvoltat mai ales de L. În abordarea laturii structurale. Ralea pentru explicarea sistemului personalităţii. denumit semn. ea este singura forţă din noi care se opune. ideal. Stările substantive exprimă „opririle‖. individualizat. chiar dacă a încercat să mai fie actuală. schema logică de articulare şi interacţiune a acestor componente. diversitatea şi eterogenitatea modală a componentelor – conţinuturi şi procese informaţional-cognitive şi afectiv-motivaţionale. Cum între starea substantivă actuală şi cea următoare există o relaţie de succesiune logică. aduce cu sine în dinamica vieţii psihice şi reversibilitatea. se desfăşoară printr-un factor mediator. Din punct de vedere structural. alţii mai durabili. gândire). structura pune în evidenţă coordonatele de definiţie ale conştiinţei ca organizare reală. ontologic ireductibilă. iar pe de altă parte. p.S. definitivă. Stările tranzitive sunt suportul transformărilor „insesizabile‖ care împing înainte fluxul spre o nouă stare substantivă. atrage după sine alterarea cursivităţii şi coerenţei actului psihic dat (percepţie. datorită anumitor condiţii. W. 487) Adept şi al principiului evoluţiei (genetic). iar cele tranzitive – zborurile conştiinţei. * Aceşti termeni au fost preluaţi şi utilizaţi de M. reprezentare. fie şi în mod relativ . între statica funcţională şi dinamica funcţională (fig.analiza retroactivă. esenţa ei ca formă supremă a vieţii de relaţie. interacţiunile şi interdependenţele dintre procesele psihice particulare. ea continuă să fie posibilă (Wallon. latura funcţională evidenţiază rolul adaptativ al conştiinţei. în plan operaţional. latura funcţională trebuie interpretată ca unitate dialectică între stare şi transformare. nu posedă doar sensul direct: trecut → prezent → viitor. el afirmă: „O stare de conştiinţă nu are o existenţă absolută. 9 . Orizontul temporar propriu conştiinţei şi în interiorul căruia ne mişcăm noi în plan subiectiv. James a delimitat două tipuri de stări: substantive şi tranzitive*. curmarea stării tranzitive. H. ea rezultă dintr-un concurs situaţional de factori. La baza construcţiei acestor sisteme stau conexiunile. spre deosebire de fluxurile subconştientului. Acest autor consideră că mişcarea conştiinţei este subordonată f ie unui obiectiv evolutiv. satisfacerea unei stări de necesitate a subiectului. Conştiinţa. impunând şi o „scurgere‖ înapoi a acestuia. imuabilă. finalistă şi deliberativ-intenţională. Wallon se numără şi el printre partizanii abordării dinamice. ci şi sensul indirect: viitor → prezent → trecut. de la amorf la diferenţiat. ca organizare activă. intermediare. atingerea unei trepte superioare de organizare. Prezentarea de mai sus ne conduce la următoarea concluzie: latura structurală şi cea funcţională ale conştiinţei sunt indisociabile şi interdependente. Pe continuumul torentului conştiinţei.

De aceea. dar greu sau imposibil de atins practic. Continuumul activismului cerebral şi dinamica vieţii psihice Totodată. în practica psihologică. trăsături şi funcţii particulare pe care le presupune nivelul conştient al sistemului psihic uman. atunci putem elabora un model-etalon ideal a ceea ce trebuie să însemne conştiinţa la limita sa superioară. Nici descrierea şi nici explicarea ei nu sunt complete şi cu atât mai puţin convingătoare. la conţinutul şi formele principale de activitate care caracterizează omul ca subiect. 8. trecând în cel al speculaţiilor steril-fanteziste. la întrebarea cheie „ce înseamnă a fi conştient. exprimate cantitativ sau calitativ. Fiind un continuum structural-funcţional atât de întins. Indicatori comportamentali pentru evaluarea existenţei şi funcţionalităţii conştientului la om. dar circumscrisă criteriilor de ordin comportamental-performanţial. Dacă aplicăm însă metoda deductivă. 10 . fără invocarea evidenţei comportamentale. Oricât de riguroasă ar fi o definiţie. ca personalitate. cel mai adecvat este să identificăm. vom defini conştiinţa pe baza valorilor inferioare. cum s-a întâmplat de altfel în istoria psihologiei. prin medium sau prin maximum. Aceasta înseamnă că abordarea psihologică se deosebeşte de cea filosofică prin cuplarea ei la realitatea concretă. la nivelul comportamentului şi activităţii. ne permit să facem inferenţe despre gradul de organizare şi funcţionare a conştientului. în definirea şi interpretarea de ansamblu a conştiinţei. aici şi acum. permiţând o analiză diagnostică mult mai relevantă şi obiectivă a organizării conştiente în plan individual. ea nu va putea exprima niciodată întreaga bogăţie de aspecte.Fig. în ce se concretizează acest atribut?‖. la nivelul individului concret. discuţia despre conştiinţă poate ieşi foarte uşor din domeniul ştiinţei. posibil de atins teoretic. devine indispensabil recursul la indicatorii comportamentali. Un asemenea model va avea o valoare operaţională reală. Valorile acestora. Astfel. un minimum de indicatori şi trăsături obiective şi comparabile. Cu alte cuvinte. trebuie să specificăm dacă-l descriem prin minimum. Fără controlul realităţii comportamentelor. trebuie să evităm ermetizarea şi izolarea ei de activitate şi comportament. (Modul filosofic devine din acest motiv total inoperant în analiza individual-concretă a conştiinţei). a valorilor medii sau a valorilor superioare ale descriptorilor? Probabil că răspunsul cel mai adecvat ar fi: descrierea de tip eşantioane corelate.

în psihologie. piciorul. dar mâine?‖. în acelaşi timp. „ce înseamnă să fii prieten cu cineva?‖.?‖. „ce părere are persoana X despre tine?‖. EEG va releva dominanţa ritmului alfa (α).. adică 11 . „ce vârstă ai?‖. Prin recurgerea la înregistrări bioelectrice. Orizontul informaţional – este un indicator care defineşte statutul de model cognitiv intern al lumii externe. conştientul nu se poate manifesta. lista rămânând deschisă. realizându -se doar starea de conştienţă. simpla prezenţă a stării de veghe nu poate fi interpretată întotdeauna ca argument al existenţei conştientului în acţiune. testabilă prin întrebări de tipul: „unde este Apusul?‖. care se apreciază după corectitudinea răspunsurilor la întrebări şi solicitări de genul: „ce culoare au ochii tăi?‖. „ai fraţi. acest indicator comportamental îl vom interpreta ca absenţă. înainte?‖. în coma profundă. ochiul drept. incluzând. desprinderea şi fixarea unor obiecte. Prin întrebări adecvate şi metodic înlănţuite. forma pasivă poate avea două semnificaţii: absenţa unui flux concret al conştiinţei. „ce proprietăţi posedă obiectul X sau Y ?‖. subiectul neputând fi trezit cu stimuli externi. „cum te comporţi cu subalternii sau cum te porţi cu şeful?‖ etc. ce sunt acestea?‖. va pune în evidenţă predominarea ritmului beta (β). la locul de muncă?‖. a nivelului conştient al sistemului psihic uman. „unde este Miază-Noapte?‖.. Astfel. s-a manifestat puternic tendinţa de a reduce conştiinţa la activitatea de cunoaştere). a psihicului conştient. „ai făcut armata?‖. „ce eşti cu copiii sorei mamei tale?‖. „încrucişează mâinile!‖. Din punct de vedere comportamental. c. A fi conştient înseamnă a şti ceva despre altceva. „în ce anotimp?‖. câţiva asemenea indicatori. schimbarea poziţiei spaţiale etc. facultatea?‖. conştientul este practic abolit. „ce înseamnă să doreşti binele cuiva?‖. „pune degetul arătător al mâinii drepte pe lobul urechii stângi!‖ etc. „crezi că ai prieteni la şcoală. stâng?‖. „care este mâna. „ce înălţime ai?‖. fără exteriorizări motorii. „ce profesie ai?‖. în momentul respectiv. observând un om în stare de somn sau de comă. luna şi ziua naşterii?‖. Conştiinţa mai poate fi definită. „unde este Sudul?‖. mai multe „elemente‖ şi „verigi‖: • identitatea Eului. la şcoală etc. „ce înseamnă să fii în relaţie de duşmănie cu cineva?‖. cu titlu exemplificator. concretizată în răspunsuri corecte la următoarele întrebări: „cum te cheamă?‖. (Am arătat mai sus că. se pot uşor diferenţia cele două forme ale stării de veghe: pentru forma pasivă. apelăm la un alt indicator pe care noi îl numim „prezenţa de sine‖. la dreapta. de tipul „ce este acesta.). subiectul trece în stare latentă. câte?‖. explorarea câmpului vizual. de obicei. privirea fie se menţine fixă. „cum ajungi de acasă la serviciu. prin intermediul limbajului (cuvântului). în somn. putând fi trezit cu stimulări externe şi putându-şi relua activitatea conştientă. „ce formă are faţa ta?‖. din punct de vedere experimental. explorarea orizontului informaţional trebuie să permită stabilirea volumului general al cunoştinţelor unui subiect despre lumea fizică şi societate (latura cantitativă) şi corectitudinea lor. a. în plan cognitiv. b. • orientarea în propria persoană. volumul cunoştinţelor active despre obiectele şi fenomenele naturii şi societăţii condiţionează gradul de organizare. „ce este pentru tine fratele mamei tale?‖. Starea de veghe se exteriorizează în două forme: pasivă (subiectul în stare de repaus static. „când ai terminat şcoala. Îl putem determina şi evalua după răspunsurile pe care subiectul le dă la întrebări de genul: „cine sunt părinţii tăi?‖. „ce culoare are părul tău?‖. • orientarea în spaţiu. Opusă stării de somn. După cum am văzut. din acest punct de vedere. în timp ce pentru forma activă. Prezenţa de sine. pe care o evaluăm prin întrebări de genul: „ce zi a săptămânii este astăzi. Starea de veghe (vigilenţa). „în ce dată suntem?‖. înapoi. neefectuând nici o activitate externă observabilă. „dar sora tatălui tău?‖. evenimentul. „eşti căsătorit?‖. Acesta este un indicator complex. „ce sex eşti?‖. Aşadar. • pregnanţa traiectoriei biografice – poate fi evaluată după capacitatea de reamintire a cât mai multor evenimente din viaţă. primul indicator comportamental al punerii în priză a mecanismelor şi structurilor conştiente. sau prezenţa unui proces mental reflexiv sau a unei stări de meditaţie. „în ce localitate ai domiciliul?‖ etc. Orientarea relaţională interpersonală – este un indicator comportamental esenţial al prezenţei şi funcţionării normale a conştientului. ca un sistem închegat de cunoştinţe elaborate şi asimilate în cursul dezvoltării ontogenetice. starea de veghe este prima condiţie şi. dar ieri.Vom prezenta. Pentru înlăturarea acestei îndoieli. „anul. În afara stării de veghe. „în ce lună suntem?‖. nici măcar cu cei nocivi. „ce înseamnă la stânga. fenomenul X?‖. • orientarea în timp. respectiv. surori – câţi. d. „al câtelea copil eşti la părinţi?‖. fie se plimbă absentă peste obiectele din jur) şi activă (subiectul pune în evidenţă componente ale reflexului de orientareinvestigare. „ce vine după iarnă?‖ etc. „ce ştii despre cutare lucru sau eveniment?‖. „cum se poate defini obiectul.

a legii cauzalităţii). înţelegerea rezidă în stabilirea de corespondenţe semantice definite între cuvinte şi propoziţii (sinonimii) şi în elaborarea unor definiţii corecte ale noţiunilor prezentate izolat. Pentru explorarea şi evaluarea orizontului motivaţional. Ea se manifestă într-o gamă foarte întinsă de situaţii. ambigui. pe lângă metoda analizei biografice. sau altruist-spiritual. e. de pildă: dorinţele. o putem evalua punând în faţa subiectului o listă de situaţii şi cerându-i să se pronunţe asupra a ceea ce crede că se va întâmpla sau va urma. pornind de la date şi adevăruri cunoscute. pentru elaborarea unor modele informaţionale conceptuale supraordonate (clase. care-şi au sursa în natura biologică a omului. tipul axiologic de personalitate – egoist-mercantil. putem spune că organizarea conştientă va fi cu atât mai bine elaborată şi mai eficientă. • rezolvarea problemelor. testabilă după gradul de adecvare a raportării subiectului la realitatea desemnată (extralingvistică). această latură a capacităţii rezolutive reflectă în modul cel mai pregnant rolul activtransformator al conştiinţei. • interpretarea – stabilirea. fie adresându-i întrebări de genul: „la ce foloseşte obiectul X?‖. scale. ci tinde să modifice şi să transforme această realitate în concordanţă cu nevoile şi scopurile sale sau să creeze o realitate nou. fie observând comportam entul instrumental al subiectului la prezentarea unor mesaje. aspiraţii şi idealuri. corespunzător. a unui rezultat. adică găsirea unor răspunsuri adecvate la situaţii lacunare. „din ce cauză‖?) (a fi conştient înseamnă a reflecta obiectele şi fenomenele externe prin prisma principiului şi legii determinismului. mesaje şi stările de motivaţie ale subiectului. acest raport va determina dominantele în sfera preocupărilor şi activităţilor cotidiene şi. cu cât ea va realiza structuri proiective mai puternice. • previziunea – elaborarea şi formularea unor judecăţi privind deznodământul unor evenimente sau starea viitoare a unui sistem. în sfera structurilor verbale (lingvistice). constituite la nivelul conştientului. noţiuni. una câte una. pe baza decodificării semantice prealabile. f. pornind de la datele despre starea lor anterioară şi actuală. datorită căruia omul nu se adaptează pasiv la o realitate dată. • realizarea de conexiuni corecte din punct de vedere logicogramatical între noţiuni (judecată) şi între judecăţi (raţionament). pe de altă parte). între datele experienţei anterioare. care-şi au originea în modul de existenţă sociocultural al său. a unor legături adaptative între cunoştinţe. din punct de vedere semantic. etice. în vederea obţinerii unor date sau adevăruri noi. • constructivitatea proiectivă (generativă) – crearea de modele şi proiecte mintale pentru transformarea unui obiect real existent sau pentru obţinerea unui obiect nou. şi capacităţile proprii. Ca principale modalităţi de evidenţiere a capacităţii rezolutive. „ce se poate face cu obiectul Y?‖. • analiza criterială a unor mulţimi de obiecte concrete şi extragerea însuşirilor lor comune şi esenţ iale. orizontul motivaţional cuprinde şi proiectarea personalităţii în viitor. ca. ambele obligatorii şi necesare pentru atestarea unei funcţionări normale a conştientului. pentru care sensul existenţei constă în punerea propriilor capacităţi în slujba aşteptărilor şi nevoilor celorlalţi şi în satisfacerea nevoilor spirituale – de cunoaştere. Pe de altă parte. „cum se foloseşte obiectul Z?‖ etc. Orizontul motivaţional – raportul dintre forţa motivelor primare. cunoştinţe sau evenimente experienţiale. categorii) – (a fi conştient înseamnă a fi capabil să realizezi generalizări şi să operezi cu concepte). Din acest punct de vedere. precum şi efectuarea unor operaţii (transformări) asupra informaţiei în vederea obţinerii unei soluţii. pentru care sensul vieţii va consta în asigurarea confortului material. avem la dispoziţie diferite chestionare. menţionăm: • dezvăluirea sau stabilirea legăturilor cauzale sau de condiţionare în succesiunea evenimentelor (formularea unor răspunsuri corecte sau plauzibile la întrebările „de ce?‖. • înţelegerea – decodificarea corectă. conform cu anumite criterii şi cerinţe date. mai bine circumscrise şi mai direct întemeiate pe principiul posibilităţii şi realităţii (stabilirea unei corelaţii adaptative între dorinţe. a bunului trai ca scop în sine.. estetice. În plan com portamental.determinaţia lor semantică şi pragmatică (evocarea selectivă corectă a răspunsurilor la întrebări de genul celor prezentate mai sus). care reclamă stabilirea unor relaţii logice între elemente. prin intermediul unor structuri psihice specifice. probe proiective şi teste obiective de 12 . • dezvăluirea şi formularea caracteristicilor şi legilor generale ale obiectelor şi fenomenelor date în experienţa senzorială. religioase etc. pe de o parte. şi forţa celor secundare. aspiraţiile şi idealurile. Capacitatea rezolutivă – este un indicator esenţial pentru evaluarea nivelului funcţional al structurilor cognitive ale conştiinţei. a noilor informaţii. inexistent ca atare în realitate. aceasta se poate evalua. slab definite: această activitate mentală îmbracă o formă standardizată sau algoritmică şi alta euristică.

a feed-through-ului (conexiunii reglatoare de mediere) şi a feed-before-ului (conexiunii reglatoare de prospectare. potrivit exigenţelor logico-gramaticale. autoreglarea de optimizare. care vor determina în timp subiectul să se raporteze la lumea externă de pe poziţiile unei organizări interne noi a vieţii sale psihice conştiente. autoreglarea proiectivă constă în asigurarea ordinii şi coerenţei interne. Spre deosebire de autoreglarea de tip inconştient. consolidare – a schemelor şi procedeelor de acţiune dobândite anterior. trecerea succesivă a conştiinţei de la organizări elementare. de natură biologică. din punct de vedere funcţional. de la rezultat la etalon. de sorginte socioculturală. autoreglarea de transformare. prin feed-back-ul pozitiv antientropic. În mod concret. care stă la baza finalităţii eficiente a acţiunilor al căror obiect îşi modifică succesiv şi aleator poziţiile şi direcţiile în spaţiu. pe măsura formării şi consolidării conţinuturilor şi structurilor sale interne. prin intermediul căreia se realizează acţiunile externe directe. atât în plan istoric. într -o schemă funcţională unitară. care este eminamente de stabilizare. de opere literare etc. şi cu cât acesta subordonează mai deplin. anticipare). a unor conexiuni funcţionale noi. sintactico-semantice. ş i se realizează pe baza feedback-ului negativ. funcţia de comandă-control asupra întregii dinamici a relaţiei omului cu lumea externă şi cu sine însuşi (autoraportarea sau autorelaţionarea). astfel încât „produsul‖ obţinut să posede individualitate emergentă şi să aibă o semnificaţie). Aşa cum am arătat. de modificare a formei şi volumului obiectelor materiale din jur. homeostatică. la ceea ce trebuie obţinut). Or. sau acţiunile mentale interne. un rol esenţial îl joacă funcţia de reglare (comandă-control) a conştiinţei. de la etalon la rezultat (acesta se deosebeşte de feed-back. Astfel. care înseamnă alimentare informaţională înapoi. În al doilea rând. (când avem de a face cu creaţia de tip spiritual – elaborarea de teorii de sisteme formale. post factum. Toate celelalte condiţii fiind egale. afective. care stă la baza procesului de perfecţionare completare. conceptelor. autoreglarea de dezvoltare. în care se valorifică selectiv şi specific potenţialităţile instrumentale ale tuturor componentelor sale particulare – cognitive. în funcţie de natura sarcinii sau situaţiei sociale şi de obiectivele activităţii în care este angajat subiectul. autoreglarea de dezvoltare presupune realizarea unor procese specifice de organizare – formarea unor comportamente noi. g. proiectelor şi planurilor. h. autoreglarea de anticipare. a unor conţinuturi noi. activitatea în plan extern constituie premisa obiectivă indispensabilă a genezei şi dezvoltării conştiinţei. la organizări mai complexe şi bune. –. efectuate asupra imaginilor. motivaţionale. a verigilor componente de 13 . pe baza feed-back-ului pozitiv antientropic. în cele două forme principale ale sale – cooperarea şi competiţia –. putem lua ca reper următoarea aserţiune: organizarea conştientă se situează la un nivel cu atât mai înalt. a bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor). de urmărire. a verigii mentale interne de elaborare a proiectului unui obiect şi a verigii senzorio motorii externe de realizare a schemei (schiţei) lui şi. volitive etc. autoreglarea proiectivă sau de creaţie. ea are la bază mecanismul feed-before. de la ceea ce s -a obţinut. care constă în analiza mentală a rezultatului sau obiectivului acţiunii înainte de efectuarea practică a acesteia şi în introducerea unor eventuale corecţii. schemelor. subsistemul motivaţiei primare. apoi. În primul rând. la nivelul ei. autoreglarea de tip conştient se realizează prin acumularea schimbărilor sau variaţiilor în sistemul psihocomportamental. de transpunere a acestei scheme în realitate. însăşi apariţia conştiinţei ca un nou nivel al organizării psihice a fost determinată şi subordonată realizării unei echilibrări optime a individului cu un mediu existenţial de complexitate crescândă şi cu o saturaţie tot mai mare în situaţii problematice. Autoguvernarea-autoorganizarea – exprimă una dintre cele mai importante funcţii ale conştiinţei.personalitate. care derivă din caracterul dinamic-evolutiv al psihicului uman şi asigură. cât şi î n plan ontogenetic. exersare. conştiinţa devine principalul factor mediator şi organizator al activităţii. în concordanţă cu anumiţi parametri şi etaloane (activitatea de producere a uneltelor. care rezidă în unirea. asigură controlul şi modelarea comportamentului propriu. adică de alimentare informaţională proiectivă – de la ce se cere. ca entităţi psihologiceşte distincte. se pun în evidenţă: autoreglarea dinamică. Planificarea acţiunii şi stabilitatea scopului – reprezintă un indicator extrem de important pentru analiza stării şi funcţionării nivelului conştient. autoreglarea de interacţiune interpersonală. slabe. cu cât este mai dezvoltat subsistemul motivaţiei secundare. în asigurarea unei asemenea echilibrări. în principiu. aşa cum am arătat. conştiinţa va realiza forme superioare de autoreglare. reprezentărilor. căreia i se subordonează funcţia informaţional-cognitivă şi cea de proiecţie-creaţie (generativă). în vederea obţinerii unor rezultate concrete la problemele abordate. Specificul integrării la nivel conştient a activităţii constă în delimitarea şi individualizarea. Corespunzător. nematerializabilă obiectual.

ginta sau clanul. precum şi autoestimarea (care poate fi realistă. din mediul social. e. Nu se poate vorbi nici de individualizarea răspunderii 14 . exagerată în hiper – supraestimare. atât pentru subiect. ca formă superioară a psihicului. înregistrarea şi analiza stării de necesitate sau a motivului şi stabilirea gradului său de importanţă şi urgenţă . cât şi pentru alţii (nerealizarea acestei verigi favorizează adesea efectuarea unor acţiuni cu consecinţe negative ce vor fi ulterior regretate). în raport cu consecinţele posibile ale comportamentelor la nivel individual şi social. i. cu cât fiecare din verigile sau fazele constitutive ale activităţii se realizează la valori mai ridicate. În comunitatea primitivă. Planificarea este una din funcţiile adaptativ-instrumentale esenţiale ale conştiinţei. etnografice şi sociologice comparative demonstrează în mod convingător că formaţiunea pe care o numim conştiinţă de sine se delimitează şi se impune cu pregnanţă (ca factor mediator activ al raporturilor individului cu lumea) la un stadiu relativ târziu al evoluţiei istorice a omului. axiologice etc. sau în hipo – subestimare). scopul. Istoria este plină de exemple-decizii şi acţiuni ce au avut consecinţe nefaste. aptitudinilor.).. prevederea şi evaluarea consecinţelor posibile ale acţiunii. prin raportarea la anumite criterii şi condiţii (restrictive. el preluându-şi judecăţile de-a gata. cunoştinţele pe care subiectul le dobândeşte despre sine – despre componenta bioconstituţională şi despre cea psihică (ansamblul capacităţilor. specifice. strivită de apăsarea exterioară. dintre cele cinci verigi (faze) enumerate mai sus.bază: a. „să nu mai repetăm erorile trecutului‖ etc. vrerilor. motivul este acceptat şi menţinut sau respins – amânat sau pur şi simplu reprimat). Analizele comparative au condus la concluzia că. ci şi la nivelul acţiunilor sociale şi evenimentelor istorice. ceea ce sporeşte considerabil calitatea fazei pregătitoare a acţiunii şi a procesului decizional. aspiraţiilor şi idealurilor). d. conştiinţa lui fiind dominată de sentimentul fuziunii cu tribul. o insuficientă dezvoltare a predictibilităţii consecinţelor caracterizează planificarea şi adoptarea deciziilor nu numai la nivelul comportamentelor individuale. elaborarea şi formularea scopului. pe această bază. şi de sentimentul participaţiunii. Aceasta creează posibilitatea analizei geneticevolutive a fiecărei verigi. numim învăţăminte sau informaţie inversă corectoare. cel mai puţin elaborate sunt ultimele două şi. compresia socială este atât de mare încât realitatea individului devine nulă. Procesul de constituire a modelului informaţional al propriei realităţi psihofizice are un caracter etapizat şi multinivelar. c. Putem spune că funcţia de planificare a conştiinţei este cu atât mai dezvoltată. în limbaj cotidian. neprevăzute asupra vieţii comunităţilor sociale. îndeosebi. Şi cu toate că se repetă mereu „să învăţăm din lecţiile istoriei‖. fiecare etapă şi fiecare nivel evolutiv superior introducând determinaţii noi. formele vieţii spirituale apărând îndeobşte ca emanaţie colectivă. Datele cercetărilor antropologice. fiecare membru purtând numele clanului sau al totemului comun tuturor. nu putem trage decât o singură concluzie: evoluţia conştiinţei. b. identificarea şi adoptarea mijloacelor (instrumentaţiei) corespunzătoare dobândirii şi luării în stăpânire a obiectului de satisfacere a stării de necesitate şi atingerii scopului . analiza şi evaluarea critică finală a rezultatelor şi efectelor acţiunii şi desprinderea. în organizarea de ansamblu a sistemului personalităţii. motivul. Modul de interacţiune şi coordonare a conştiinţei de sine şi a conştiinţei lumii obiective este un indicator al organizării şi integrării generale a conştientului individual. întreprins pentru satisfacerea motivului – dobândirea obiectului şi efectuarea aşa-numitului comportament de finalizare a satisfacerii motivului dat. adoptarea unor proiecte şi decizii. fiind mai puţin dezvoltată. favorizante. ce anume trebuie făcut. Din păcate. nu poate fi considerată încheiată. Individul este exclusiv pe post de simplu receptacul. De aici. de alegere a variantei optime din cele posibile la momentul dat. (în funcţie de rezultatul acestei operaţii. întreprinderea unor măsuri şi acţiuni fără o prevedere şi evaluare corespunzătoare a consecinţelor posibile. Una din direcţiile în care se impune în mod evident necesitatea continuării acestei evoluţii priveşte funcţia anticipativpredictivă. în situaţii şi contexte diferite. mijlocul. ea continuând atâta timp cât va exista omul ca fiinţă şi categorie istorică. ea constând în: a. Nu există nici individualizarea formală prin nume. c. trăsăturile dominante sunt omogenitatea şi conformismul. În societatea primitivă. O trăsătură distinctivă a conştiinţei constă în disocierea şi opunerea activă a propriului Eu lumii externe şi în structurarea schemei comportamentului pe corelarea modelului informaţional al propriului Eu („conştiinţa de sine‖) cu modelul informaţional al lumii externe („conştiinţa lumii obiective‖). a ceea ce. în fiecare nouă perioadă istorică constatăm repetarea aceloraşi greşeli. căutarea. Primul include într-un sistem unitar datele. penultima – prevederea şi evaluarea consecinţelor posibile ale acţiunii. permisive. b. Se pare că această dimensiune a conştiinţei a rămas în urma celorlalte.

în anumite privinţe. ea generând la fiecare tendinţa de a se „transforma‖ sau identifica. în grade diferite de pregnanţă şi relevanţă. atât de sugestiv exprimate în manieră poetică: „Din codru rupi o rămurea. individul ajunge să-şi formeze imaginea propriei individualităţi. percepându-se pe sine şi comparându-se după o serie de indicatori sau însuşiri care-l apropie sau îl îndepărtează de alţii. dar oricum: Eu nu pot fi Tu. oarecum dată (impusă de procesele biologice specifice omului). raţionalitatea. nu sunt nici Tu. Ce-i pasă codrului de ea. el este „condamnat‖. care. originalitate. poate. vestibulare. ci în accepţiunea psihologiei funcţionaldinamice. pedeapsa care emană de la clanul întreg putând fi suportată de oricare dintre membrii grupului şi nu neapărat de insul vinovat. dacă privim lucrurile existenţial. în virtutea conştiinţei de sine. animalele. identificare (secvenţială şi permanentă). adică ansamblul informaţiilor despre mediul intern al organismului (în care includem starea funcţională a principalelor organe interne. dobândeşte o funcţie proiectivă*. autocontrolul (sau voinţa reflectată). deci responsabilitate individuală. care presupun comunicarea individului cu lumea externă. sinteza interioară. Eu nu pot fi El. sunt legice şi întemeiate. delimitare. însă. individualizare. evident în planul reprezentării şi trăirii. care presupune deschidere. în plan psihologicindividual. oricât ar încerca individul să se integreze şi. deşi. biologice. El nu poate fi Eu. a unui etalon (statut social). integrarea cenestezică reprezintă doar etapa incipientă.şi nici a vinovăţiei pentru diferite acte. excretorii. superioare ale conştiinţei de sine. Etapele următoare pot fi denumite etape de interacţiune. cu un model. * 15 . într-un stadiu evolutiv în care actul şi agentul nu corespund. nu este numai cum şi -o doreşte şi cum tinde să şi-o facă el. comunicare. funcţie care se realizează şi la animale. La om. de cele mai multe ori. Ele sunt: individualizarea perceptivă. alegem unul. dar rămaşi în conştiinţa epocii ca mari personalităţi). nici El. Tu nu poţi fi Eu. psihologic. proiecţia nu o luăm în accepţiune psihanalitică – de mecanism de apărare a Eului. ca structură funcţională activă. (Triada Eu -Tu-El devine un cadru general de relaţionare. Se pot condamna morţii. în plan social. Integrarea acestor fluxuri informaţionale duce la elaborarea conştiinţei de sine primare. El nu poate fi Tu. imitare. evident. care. Din punct de vedere genetic. dar şi închidere. într-un fel. Or. prin care individul-subiect tinde să se delimiteze de ceilalţi semeni şi de obiectele din jur. Individualitatea biologică nu poate dobândi semnificaţia ireductibilităţii decât prin intermediul unor integrări şi evaluări psihologice. dar. prin care se formează imaginea integrată a Eului fizic. voluntară. Percepând pe ceilalţi. autoportretizarea. nu se poate vorbi de o conştiinţă de sine a Eului. Evoluţia conştiinţei de sine – poate cea mai importantă în seria devenirii personalităţii umane – o putem aşeza pe temelia a două surse principale: realitatea bioconstituţională. transfer. Într-adevăr. Ce-i pasă unei lumi întregi de moartea mea?‖. să rămână singur şi să poarte integral. respiratorii. Ca să-ţi menţii identitatea. ci şi cum i-o fac împrejurările şi contextul social dat. care se traduce ca simţire şi trăire a unităţii organice. legate de realizarea funcţiilor biologice de bază – alimentare. cu fluxurile informaţionale viscerale. ca modalitate de autoreglare-autoorganizare evolutiv-antientropică. fiind atât de profundă şi consubstanţială Eului. în care ne proiectăm şi ne transformăm atitudinal şi comportamental („Vreau să fiu asemenea cutăruia‖ sau „Eu sunt/voi fi cutare‖). Individualizarea perceptivă este o succesiune ordonată de operaţii de discriminare. povara întregii vieţi. Autoportretizarea reprezintă un stadiu evolutiv mai înalt care se întemeiază pe formarea credinţei în propriul Eu şi constă într-un proces analitic de detaşare din grup sau din mulţime ca entitate distinctă (ireductibilă): Eu sunt Eu. cu altcineva. într-o formă sau alta. emergenţa tensională. această motivaţie. prima etapă a structurării conştiinţei de sine este cenestezia. şi cea externă. trebuie să-ţi afirmi o anumită originalitate. Ea începe de la naştere (dacă nu chiar din perioada embriogenezei) şi devine fondul funcţional pe care se „grefează‖ etapele următoare. circulatorii. În acest context. Din multitudinea portretelor pe care le realizăm în relaţionarea cotidiană cu semenii noştri concreţi (vii) sau cu biografiile lor (inclusiv ale celor demult dispăruţi. Autoportretizarea. poate să se concretizeze în manifestări comportamentale. ne apropiem şi ne asemănăm. combinare. tactile şi vizuale. chinestezice. par indezirabile şi condamnabile. pe umeri şi în suflet. fluxurile informaţionale generate de compararea subiectului cu cei din jur şi de aşa-numita imitaţie a modelelor (o persoană reală sau un model ideal pe care individul încearcă să-l ajungă şi să-l asimileze în propria-i structură de personalitate). mai ales. de perpetuare a speciei (sexuale)). care vor determina constituirea structurilor secundare. copiii sau alţi agenţi care nu pot avea intenţie. să se dizolve în lumea celor din jur. proprioceptive. de atingere deliberată.

pasivism. o componentă afectivă. o componentă volitivă. o componentă motivaţională. alcătuită din emoţii. Aşadar. dispoziţii şi sentimente de sens pozitiv sau negativ. prin intermediul căreia subiectul stabileşte şi atribuie semnificaţie şi valoare lucrurilor din afară.Cel mai activ. mobilizare şi coordonare a potenţialităţilor de rezistenţă şi de acţiune ale subiectului în raport cu obiectele şi situaţiile externe. afective. procesul de autoportretizare se desfăşoară în perioada adolescenţei. Ea transformă edificiul conştiinţei de sine în forţă motrice internă. caracteristicile forţei sau slăbiciunii. el fiind expresia experienţelor trăite şi acumulate până la momentul prezent. subordonată şi emergentă a funcţiilor şi proceselor psihicecognitive. Orice Eu are o dimensiune istorică (omul este un sistem istoricizat). corespunzător semnificaţiei prezenţei şi acţiunii obiectelor şi fenomenelor externe. al cărei rost este de a asigura activarea şi punerea în priză a conţinuturilor şi structurilor psihice specializate pentru a face individul apt de a trece la executarea şi finalizarea acţiunii îndreptate spre scop. independenţei sau dependenţei. imprimându-i. care cuprinde ansamblul nevoilor. În sprijinul legitimităţii delimitării acestor două formaţiuni în „arhitectura‖ conştiinţei de sine putem aduce cazurile de personalităţi alternante descrise în psihiatrie (Ralea. trebuinţelor şi intereselor. în pofida variaţiilor impuse de interacţiunea factorilor externi cu stările interne. ce constă din date. explicaţie şi interpretare. de aşi realiza scopurile. structurate imagistic. autocunoaşterea şi trăirea cotidiană să ne releve continuitatea. ne delimităm de cei din jur şi ne manifestăm ca Euri individualizate şi personalizate ireductibile. motivaţionale şi volitive. autotrăirea ca iubire de sine. aparţine deci aceluiaşi subiect ca şi conştiinţa de sine. raţionalitatea este desprinsă ca etapă şi nivel integrativ specific al devenirii conştiinţei de sine. structură operatorie. când se structurează idealul de viaţă şi funcţia proiectivă a conştiinţei. într-o formaţiune psihologică superioară – Eul subiect. independent de stările interne de motivaţie ale subiectului şi. satisfacţie de sine. o componentă axiologică. cunoştinţe. Absenţa sau slaba ei dezvoltare se manifestă prin depresie. în raporturile cu lumea. Conştiinţa lumii obiective are în principiu aceeaşi alcătuire ca şi conştiinţa de sine: o componentă cognitivă. această componentă se evidenţiază în reacţii şi acţiuni de explorare-căutare şi identificare-dobândire a obiectului sau sursei specifice de satisfacere a nevoii sau trebuinţei specifice). legate de propria persoană (autocunoaşterea. Sinteza interioară reprezintă stadiul de articulare şi integrare sistemică. înţelegere. Constituirea Eului-subiect este secondată de apariţia sentimentului de identitate. 16 . în plan relaţional-comportamental. cu care interacţionează în vederea unei integrări optime a omului în mediul său existenţial specific. identificare. Tensiunea interioară este forţa care permite subiectului uman să surmonteze diversele obstacole şi dificultăţi în tendinţa de a-şi făuri un destin propriu. 1926). în plan comportamental se concretizează în indicatori cantitativi şi calitativi ai capacităţii de discriminare. este memoria (memoria de noi înşine). Emergenţa tensională este o etapă esenţială a devenirii conştiinţei de sine. Funcţie indispensabilă. Stadiul integrării tensionale se corelează cu stadiul integrării voliţionale. ca dimensiune inalienabilă a conştiinţei de sine. conferind personalităţii atributul activismului teleonomic: a exista pentru a acţiona. figural sau conceptual-abstract despre însuşirile şi relaţiile obiectelor şi fenomenelor externe – naturale şi socioculturale. informaţii. De aceea. care. dar nu suficientă. identitatea cu noi înşine. conştiinţa de sine ne apare – şi trebuie efectiv considerată – ca o complexă formaţiune psihologică. eroismului sau laşităţii. care rezidă în reorganizarea conţinuturilor conştiinţei de sine după principiul intenţionalităţii deliberative şi al autocontrolului. Pentru a putea avea ideea de Eu propriu. „Voinţa de sine‖. A doua funcţie necesară pentru asigurarea şi păstrarea identităţii trebuie considerat raţionamentul – raţionamentul despre noi înşine. prin raportarea la stările sale interne de motivaţie şi la scopurile activităţii. este mecanism specific de gestionare a întregului potenţial atitudinal-aptitudinal al personalităţii. clasificare-generalizare. aşa cum sunt ele. motivele Eului). pentru asigurarea continuităţii vieţii sufleteşti. a căror satisfacere depinde de obiecte şi surse externe (în plan comportamental. Conştiinţa lumii obiective are şi ea un caracter individualizat şi personalizat. abulie. prin intermediul căreia. cât şi constantele aparţin aceleaşi individualităţi. ca mecanism specific de activare. este necesar ca. care se va opune formaţiunii integrative anterioare relativ inferioare – Eul obiect. Unitatea Eului nu poate fi oferită decât de o judecată de identitate care să demonstreze că atât schimbările.

organizarea pe orizontală ne dezvăluie eterogenitatea modală şi intramodală a componentelor sale după conţinut. pattern-uri instrumental-executive. fapt concretizat în amplificarea curiozităţii şi interesului pentru ce este şi ce se întâmplă în jur şi în apariţia atitudinii activ -interogative (necontenita suită a întrebărilor „ce este acesta ?‖ şi „de ce ?‖). „ce doresc ?‖ sau „ce trebuie să devin ?‖). „Eu am făcut.Modul de corelare a celor două instanţe – conştiinţa de sine şi conştiinţa lumii obiective – este fără îndoială una din cele mai consistente evidenţe comportamentale pentru caracterizarea subsistemului conştient al SPU. Georgică. schemele celor din urmă intră în funcţiune către vârsta de 2-6 ani. la 1 an copilul realizând o bună diferenţiere şi identificare a obiectelor familiare din ambianţa lui imediată. b) în mod subestimativ. motivaţional-energetice. prezintă o pregnantă diferenţiere structurală. această perioadă ia sfârşit. afective. rol instrumental-adaptativ şi mecanism. Transformarea este atât de importantă şi de radicală pe planul organizării psihice interne. pe de o parte. completând astfel tabloul complexităţii lui.). înlocuirea determinismului obiectiv extern cu determinismul subiectiv intern) şi negativismului („reacţii pe dos‖. Astfel. este adolescenţa (16-18 ani). „Georgică a făcut . dezvoltarea conştiinţei lumii obiective precede şi devansează ca ritm şi amplitudine apariţia şi dezvoltarea conştiinţei de sine. Săndel etc. de intensitate mai mică şi conştiinţa lumii obiective nu este decât îngrădită. pe de altă parte. de apreciere a ceea ce se află în afara sa. ia r. minimalizând sau ignorând „glasul‖ conştiinţei lumii obiective. solipsismului (punerea existenţei lucrurilor exterioare în dependenţă de propriul Eu. subconştient sau conştient – un rol adaptativ specific şi o anumită autonomie funcţională. 7 ani şi jumătate. se încheie formarea schemelor operatorii stabile şi interiorizate ale celor două componente ale subsistemului conştient. însă. c) în mod supraestimativ.. „ce este adevăr şi ce este minciună ?‖. primar-secundar. „ce vreau ?‖. Gradul de diversitate 17 . exagerând şi absolutizând rolul conţinutului actual al conştiinţei lumii obiective şi minimalizând forţa propriului Eu. pe de o parte. echilibrând dorinţele cu posibilităţile. dimpotrivă. Perioada în care. asistăm la un nou puseu în afirmarea conştiinţei de sine. „ce guvernează universul ?‖. în discordanţă cu sensul solicitărilor sau comenzilor adultului). individul va aborda lumea externă în trei maniere diferite: a) în mod realist şi adecvat. fiind alcătuite din elemente calitativ distincte şi ireductibile – informaţional-cognitive. cerând mai mult decât i se cuvine sau decât merită şi propunânduşi obiective şi scopuri pentru a căror realizare nu dispune de capacităţile şi mijloacele necesare. În funcţie de aceasta. care asigură o interacţiune de adaptare şi corectare reciprocă a conştiinţei de sine şi conştiinţei lumii obiective.). altele integral dobândite. aspiraţiile cu capacităţile.) pe poziţia de ego (Eu). monobloc. „în ce merită şi în ce nu merită să crezi ?‖ etc.. acordând. Conştiinţa de sine se va aşeza astfel pe o autoevaluare realistă. deci. cedând iarăşi locul afirmării preponderente a conştiinţei obiective. panicard. De-abia după vârsta de trei ani şi jumătate-patru ani. Dacă organizarea pe verticală ne pune în evidenţă multinivelaritatea sistemului psihic uman... Aceasta este. Între aceste elemente se stabilesc şi se realizează în mod necesar conexiuni funcţionale bazate pe criterii logice şi subordonate unei emergenţe funcţionale supraordonate.‖ va fi înlocuită cu „Eu vreau‖. când se închide mecanismul psihologic al autoraportării. Adolescentul întră în dialog criticevaluativ atât cu sine însuşi („ce sunt ?‖. definitivându-şi opţiunile şi fixându-şi criteriile şi etaloanele de autoapreciere şi. încât ea va determina o modificare profundă a modului anterior de relaţionare: centrarea pe propriul Eu şi închiderea faţă de lumea externă – perioada egocentrismului (întoarcerea spre sine şi cu „spatele la lume‖). importanţa cuvenită „glasului‖ conştiinţei lumii obiective. al relaţionării cu sine însuşi. „cine sunt ?. a potenţialului atitudinal-aptitudinal (comportament defensiv. afirma că optimă este acea formulă de organizare a conştientului. În jurul vârstei de 7 ani. ci. dar nu blocată. iar pe de altă parte. Organizarea pe orizontală a sistemului psihic uman. unele înnăscute. de retragere în sine etc. dacă schemele psihologice ale celei dintâi încep să se manifeste şi să funcţioneze deja după luna a 6 -a de viaţă. de renunţare. Am arătat deja că fiecare dintre cele trei principale etape (niveluri) ale edificării vieţii psihice a omului nu are un caracter omogen.‖. care conferă nivelului respectiv – inconştient. cu tendinţa de centrare pe propriul Eu şi de închidere faţă de lumea externă. „ce e binele şi ce e răul ?‖. copilul trecând de pe poziţia de alter (Ionel. denumită şi vârsta micii pubertăţi. corespunzător. Se poate. după criteriul inferior-superior. Din punct de vedere genetic. pe o supraestimare sau pe o subestimare. se încheagă şi formula personală de interacţiune reglatorie a lor. cât şi cu lumea din jur („de ce stau lucrurile aşa ?‖. formula „Georgică vrea‖.

trebuie spus. confruntare. denumit Ego (Eu). Neadmiţând caracterul evolutiv şi reorganizabil al inconştientului. nivelul inconştient. nivelul conştient se va caracteriza prin cea mai mare diversitate structurală internă. în cazul regresiei. un nivel inferior se integrează funcţional şi se subordonează nivelului superior. deci. în acest caz. pe măsura trecerii de la nivelul inferior la cel superior. subiectul nu-şi dă seama nici de existenţa inconştientului său. cel puţin pentru individul concret. reprezintă premisa şi platforma necesare constituirii lui. nici unul din nivelurile ierarhice nu este de prisos. supraordonată.: reglarea ciclicităţii activării satisfacerii trebuinţelor biologice primare. Dacă procesul evolutiv-integrator se desfăşoară în mod obişnuit de la inferior spre superior. funcţia sa reglatorie are un caracter global şi supraordonat. nu presupune intercondiţionare. adică prin procesul de conştientizare şi de verbalizare. Întrucât o astfel de relaţie nu oferă posibilitatea de a se influenţa şi modula unul pe celălalt. de la inconştient la conştient. respingere şi închidere reciprocă. de sine stătătoare. la vârsta mică. inconştientului i se rezervă un rol funcţional subordonat şi efectuarea unei „reglări locale‖. În accepţiunea freudiană. preluând asupra sa şi relaţionarea individului cu lumea. nefiind conştient de sine. s-a simţit nevoia introducerii unui mecanism-tampon. Interacţiunea conştient-inconştient. ierarhic superior. În cazul nostru. organizarea psihică pe verticală apare ca relaţie de comunicare şi interacţiune în ambele sensuri între cele trei niveluri. fiind preluată de nivelul superior. prin cea mai înaltă saturaţie în conexiuni interne şi externe şi. până la un an. deliruri. fiecare nivel constituie o entitate finită. Alterarea unui nivel va duce inevitabil la alterarea sistemului în a nsamblu sub aspectul identităţii sale. nivelul inferior îşi îngustează sfera acţiunii reglatorii. Tocmai această trăsătură conferă nivelului ierarhic superior o capacitate instrumental-adaptativă mai mare decât cea pe care o posedă nivelul inferior. mediind modul general de relaţionare a copilului cu lumea. În stare de somn profund sau de comă. însă. reacţii vegetative. de altfel. Potrivit principiului ierarhizării. se va impune însă. iar în sens descendent se modelează şi se restructurează evolutiv şi optimizant unul pe altul. cu rol de arbitru între cele două niveluri ostile. Deosebirea fundamentală este cea care există în mod normal între sistem şi agregat. spre deosebire de organizarea agregat. prezenţa inconştientului poate fi relevată şi atestată la subiectul observat şi pe baza manifestărilor şi reacţiilor comportamentale inconştiente (vise. ci ciocnire. de integralitate.a elementelor componente şi coeficientul de saturaţie în legături interne (între elementele componente respective) şi externe (între nivelul ierarhic dat şi mediul său ambiant) se amplifică în sens evolutiv-ascendent. derivă unul din altul.). Pentru un observator extern. În plan psihologic subiectiv. în cazul nostru. în sens ascendent. ireductibil în asigurarea şi menţinerea emergenţei şi unităţii structuralfuncţionale a sistemului. o opoziţie ireconciliabilă. în vederea explicării caracterului adaptativ al comportamentului. cu funcţionalitate şi finalitate proprii. Adică. ca factor reglator supraordonat. Comunicarea. automatisme motorii etc. prin cea mai mare capacitate adaptativă-rezolutivă şi reglatoare. subsistemice (ex. Între conştient şi inconştient s-a instituit o barieră de netrecut. În abordarea sistemică. ca un adaus artificial. el va dobândi caracteristici calitative noi. implicit. Astfel. se probează şi se atestă prin intermediul conştientului. nivelul conştient. Freud considera conştiinţa ca rezultat al devierii de la legitatea naturală şi de la esenţa biologică a omului şi. precedând genetic nivelul conştient. Pe măsura elaborării şi dezvoltării sale. Dar sistemul nu se poate reduce la simpla juxtapunere a nivelurilor ierarhice integrative care-l compun. pe baza interacţiunii nivelurilor particulare constitutive. că aceasta se realizează în virtutea reorganizării funcţionării nivelurilor inferioare de către cele superioare. fiecare avându-şi rolul său. care a dat imaginea ierarhizării). procesul involutiv (regresia) are un sens invers: de la nivelul superior spre cel inferior. pe măsură ce trecem de la nivelul inconştient la cel conştient. existenţa inconştientului. Modelul sistemic al organizării pe verticală a psihicului uman se deosebeşte esenţial de modelul psihanalitic freudian (primul. iar ciclicitatea se va modula sub influenţa mecanismelor reglatorii ale conştiinţei). care. inconştientul este mecanismul dominant al organizării şi reglării comportamentului. Într-o organizare sistemică. care constă în relaţionarea adaptativă eficientă a sistemului ca tot cu mediul extern. constant şi tot mai pregnant. transformările entropic-involutive vor afecta mai întâi structurile şi conţinuturile nivelului conştient şi abia ulterior pe cele ale nivelului inconştient. funcţia de reglare globală. un an şi jumătate. 18 . co-adaptare şi complementaritate. organizarea pe verticală a vieţii psihice este concepută şi interpretată prin prisma principiului agregatului.

de exclusivitate în planul activării şi al satisfacerii. o lăsam şi treceam la altceva. sau manifestări de echilibru-autocontrol la un tip impulsiv). nivelurile inferioare supunându-se celor superioare. cu un pol plasat la limita superioară a conştientului. acelaşi lucru este valabil şi pentru conţinuturile inconştientului. respectiv. socioculturală (având de a face cu un tip comportamental secundar). Ceea ce se impune să subliniem este faptul că locul şi ponderea acestor elemente nu sunt fixe. face să crească extraordinar nu numai cota complexităţii comportamentului uman. legea de bază este cea a controlului inconştientului de către conştient. Relaţii circulare. revenind ca terminată în conştiinţă. generic vorbind. stabilite o dată pentru totdeauna. ci are o bază comportamentală reală. O activitate mintală începută la nivel conştient şi nefinalizată poate fi transferată şi continuată într-o formă specifică la nivel inconştient. întrebarea: se poate admite (sau presupune) structurarea unei tipologii comportamentale pe baza raportului conştient-inconştient. unde este posibilă găsirea soluţiei. Pe plan funcţional. noi definim omul ca fiinţă conştientă. există posibilitatea unei anumite dominanţe funcţionale a unui nivel asupra celuilalt ? Răspunsul nu este simplu de dat. înapoi. care constau în dominanţa funcţională a unui nivel integrativ asupra celuilalt.În structura schemelor integrative ale comportamentelor şi acţiunilor ce stau la baza vieţii de relaţie a omului. reflexivitate (caracteristică a conştientului) şi afect (particularitate a dinamicii inconştientului). Dintre toate componentele de ordin psihic. pe care se vor evidenţia diferite moduri de interacţiune şi articulare între cele două sfere ale vieţii psihice: cu cât ne apropiem de unul din poli. este componenta motivaţională. Se citează cazuri de mari descoperiri în ştiinţă ale căror elemente constitutive s-au zămislit latent în inconştient şi s-au actualizat în vise. am avut surprinderea să constatăm că rezolvarea a mers şnur. Relaţii de subordonare. cu atât. elemente aparţinând tuturor celor trei niveluri ierarhice ale SPU: inconştientul. respectiv. în cadrul cărora conţinuturile conştientului trec în inconştient. Datorită caracterului mobil. De asemenea. nu neapărat integral. a conştientului asupra inconştientului sau a inconştientului asupra conştientului. Exemple de acest gen sunt numeroase şi ele au fost analizate în literatura psihologică. Ambele niveluri se organizează şi se structurează în jurul unei coloane motivaţionale: inconştientul în jurul motivaţiei de sorginte biologică. într-un sistem unitar. se poate vorbi şi de posibilitatea unei diferenţieri tipologice în sfera comportamentului. fără nici o poticnire. al 19 . să revină. printr -un proces germinativ. revenind. Aproape fiecare dintre noi am trăit experienţa când. putem identifica şi defini următoarele genuri de relaţii între conştient şi inconştient: a. selectate şi ordonate după o anumită logică. Dacă se are în vedere structura integrală a comportamentului. conştientul în jurul motivaţiei secundare (spirituale. ci variază în funcţie de timp (inclusiv vârsta). Tocmai acest caracter dinamic. social-culturale). Dacă ne referim la o componentă sau alta a acestei structuri. chiar atunci când matricea comportamentală se structurează în jurul unei componente motivaţionale sau afective de origine inconştientă. Între cele două tipuri de motivaţie există o relaţie oarecum antagonică. graţie mai ales mecanismului reprimării şi celui al amânării. în plan comportamental. O asemenea diferenţiere tipologică nu este rodul unei simple speculaţii. autocontrolat. subconştientul şi conştientul. În cazul de faţă. respectiv. probabil că o asemenea tipologie nu este viabilă. se stabileşte o axă integrativă bipolară. se impune cu mai multă putere dominanţa funcţională a comportamentelor proprii nivelului corespunzător – conştient. vom găsi. atunci ipoteza unei atare tipologii devine plauzibilă. Sintetizând. În mod normal. autocontrol (caracteristică a conştientului) şi impulsivitate (trăsătură definitorie a inconştientului). nereuşind să rezolvăm o problemă la matematică sau la fizică. Tocmai în virtutea acestei legi. în mare măsură dobândită prin condiţionare şi învăţare. celălalt fixat la limita inferioară a inconştientului. după raporturile: mediat (determinaţie aparţinând conştientului) şi imediat (determinaţie aparţinând inconştientului). inconştient. primară. b. subordonarea se exercită de jos în sus. adesea contradictoriu şi imprevizibil. glisant al articulării diferitelor componente în structura unui act comportamental concret. chiar în interiorul matricei tipologice cu dominanta conştientului sau cea a inconştientului se pot produce oscilaţii cu sens opus tipului respectiv (manifestări impulsive la un tip reflexiv. multinivelar. în contextul dat. după un timp. ca apoi. cea comună. de situaţie (împrejurări) şi frecvenţă (cât de rar sau de des este solicitat actul comportamental dat). O importanţă teoretică deosebită o capătă. Se poate astfel întâmpla ca în organizarea de ansamblu a comportamentului să devină dominantă motivaţia primară (având în acest caz un tip comportamental primar) sau motivaţia dobândită. atât conştientului cât şi inconştientului. dar şi dramatismul său.

componentele motivaţionale aparţinând structurii conştientului şi cele aparţinând structurii inconştientului posedă o semnificaţie egală sau apropiată. PERSONALITATEA ASPECTE TEORETICE ŞI METODOLOGICE Termenul personalitate – cu rădăcina în persona –. persona a ajuns să exprime reunirea trăsăturilor psihomorale interne şi psihofizice externe. folosindu-se pentru a desemna un om important (personaj. subiectul acordându-le aceeaşi recunoaştere şi preţuire. Astfel. noi am încercat să găsim anumite criterii şi repere pentru o asemenea distincţie. înainte de a-l defini şi circumscrie în plan general. psihice şi socioculturale. şi anume: secvenţa general-abstractă. în starea de ebrietate avansată sau în starea de afect. biserica l-a introdus în limbajul religios pentru a distinge şi nominaliza cele trei entităţi ale Sfintei Treimi. sensul termenului s-a întregit. omul este. în comportamentele individuale şi sociale. paroh). de exemplu. în pofida unor descărcări şi răbufniri periodice. Astfel. secvenţa analitic-concretă şi secvenţa sinteticintegrativă. Desemnând unitatea integrativă indivizibilă rezultată în virtutea procesului vieţii şi a acţiunii legilor evoluţiei biologice. Într-o astfel de formulă relaţională. persoană. pentru că: a) nu se pot efectua operaţii de cercetare şi analiză intensională asupra unui domeniu (obiect). Golu. Rezultatul este o formulă comportamentală echilibrată. în pofida faptului că are un caracter foarte abstract. 239).cărei comportament principal (de relaţionare cu lumea externă) este conştient. iniţial. a intrat în circuitul comunicării din cele mai vechi timpuri. manifestare care se subordonează unui anumit rol. cea mai relevantă definiţie a termenului persona a fost formulată de Boethius (sec. De o subordonare în sens invers nu se poate vorbi decât în situaţii speciale. p. VI): Persona est substantia individua rationalis naturae (persoana este o substanţă individuală de natură raţională). însemna mască. dar în cea ştiinţifică se recunoaşte necesitatea de a opera o distincţie. Acest demers include trei secvenţe interdependente. aşa cum se întâmplă în starea de somn (visele. – „Bazele psihologiei generale‖. c. deoarece suntem în posesi a a trei termeni: individ. conferindu-i-se o funcţie designativă nouă – aceea de a reprezenta şi actorul din spatele măştii. a unor tendinţe şi instincte ancestrale (agresivitate. dificultăţile semantice sunt şi mai mari. Golu. Treptat. pentru care se aplică principiul „nimic din ceea ce este omenesc nu -i este străin‖. Aceste secvenţe se succed strict în această ordine. Allport. În latina clasică se folosea numai cuvântul persona. personalitate. primordial. aparenţă. în raport 20 . p. După aprecierea lui G. de explozie afectivă negativă – furie. Persoana şi personalitatea sunt determinaţii pe care le atribuim exclusiv omului. în care cele două niveluri se corelează şi se balansează reciproc sub aspectul forţei funcţionale. Fiind o entitate biologică şi o unitate structural şi funcţional indivizibilă. În comunicarea comună. Aşa cum am subliniat mai sus. un individ. ei se folosesc ca sinonimi. În prezent. Termenul a fost apoi asociat şi cu aspectele diferenţiale. ambivertă. biochimice. episodice şi improprii modului de a fi al omului. Atunci când se afirmă dominanţa absolută a inconştientului. Relaţii de coordonare sau de echilibru. Personalitatea am asociat-o cu mecanismul şi logica generală de organizare şi integrare în sistem generic supraordonat a componentelor bioconstituţionale. M. 645-712. termenul de individ desemnează „acea totalitate a elementelor şi însuşirilor fizice. termenul individ se aplică tuturor organismelor vii. Dicu. În lucrarea Introducere în psihologie (1972). demenţă. fanatism. Prezenţa capitolului despre Personalitate în structura unui tratat de Bazele psihologiei generale este impusă şi justificată de logica demersului epistemic al acestei discipline. 1972. biologice şi psihofiziologice – înnăscute sau dobândite – care se integrează într-un sistem pe baza mecanismului adaptării la mediu‖ (M. conştientul este temporar abolit. De asemenea. Persoana am legat-o de manifestarea actuală a omului într-o situaţie socială dată. sexualitate). comportamentele somnambulice). conştiinţa este formaţiunea a cărei dezvoltare rămâne în continuare deschisă şi putem presupune că influenţa sa modelator-reglatoare asupra inconştientului se va amplifica şi intensifica. care.

şi a componentelor socioculturale. Accepţiuni ale termenului de personalitate În lumina consideraţiilor de mai sus. a lucrării de faţă. ajungând astfel la constatarea că psihicul uman este o realitate extrem de complexă. etica. el coordonând şi corelând funcţional-dinamic conţinuturile noţiunilor referitoare la multitudinea componentelor bioconstituţionale. Dar. ca şi în cazul psihologiei generale. asistăm la creşterea continuă a interesului şi preocupărilor pentru studiul personalităţii î n cadrul unei ramuri speciale a psihologiei – psihologia personalităţii. şi prin intermediul cărora. a proceselor. percepţii. în cadrul psihologiei şi al lucrărilor din acest domeniu întâlnim mari diferenţe între autori în ceea ce priveşte conţinutul care se introduce în sfera astfel acceptată. Sinteza conceptuală ne obligă astfel să nu hipostaziem percepţia. gândirea psihologică a operat prin opunerea particularului – generalului. afectivitate. pentru a desemna orice om normal ca membru al unei comunităţi sociale (personalitatea exprimând. Stern. potrivit căreia cercetarea personalităţii trebuie să se centreze 21 . ca şi în domeniul cunoaşterii ştiinţifice. „sau-sau‖. memorie. ea ne atribuie calificativul „personalitate‖. aşadar. Divergenţe metodologice. ca urmare. conceptul de personalitate apare ca integrator semantic de ordin superior. Diferenţele sunt generate atât de perspectiva metodologică din care se abordează personalitatea ca „obiect‖ de investigaţie ştiinţifică şi de explicare/interpretare teoretică generalizatoare. memoria. ci să le considerăm permanent ca manifestări şi dimensiuni ale unui sistem integral supraordonat – personalitatea. Apare. prin lucrarea Die menschliche Persönalichkeit (1923). cu structură eterogenă. în care obiectul va fi privit şi interpretat prin prisma tuturor determinaţiilor sale esenţiale şi necesare. de asemenea. Fondatorul psihologiei personalităţii.cu alte domenii. fără a avea cunoştinţă despre conţinuturile şi caracteristicile diferitelor funcţii şi procese psihice particulare. la diferenţierea şi identificarea unor funcţii şi procese psihice specifice – senzaţii. specific). pe care le-am prezentat în secţiunea a II-a. prin relevarea interacţiunilor şi conexiunilor dintre părţile componente şi prin desprinderea unor entităţi integrative supraordonate faţă de funcţiile şi procesele individuale. Dar. că psihologia operează cu termenul de personalitate în referirea sa la orice om normal: fiecăruia dintre noi. stărilor şi condiţiilor psihice particulare. al culturii şi istoriei). analitică. din perspectivă pur teoretică. – şi la investigarea lor în profunzime. fără a dezvălui structura şi organizarea lor internă. atribuindu-l indivizilor care. nesprijinite pe date experimentale verificate obiectiv. dobândind astfel un caracter înalt polisemic. cât şi de natura conţinuturilor după care. Această din urmă secvenţă se realizează în secţiunea despre personalitate. se ridică deasupra celorlalţi. operaţia de sinteză va reflecta datele semnificative şi relevante oferite de secvenţa analiticconcretă. politologia. istoria. în acest caz. gândirea etc. Reţinem. se defineşte noţiunea ca atare. secvenţa analitic-concretă a constat în trecerea la dezvăluirea structurii interne a vieţii psihice a omului. şi în psihologia personalităţii s-au făcut şi se fac puternic resimţite divergenţele de ordin metodologic. concret)/general (universal). şi prin direcţionarea cercetărilor fie către un pol. reprezentări.. Deosebirile semantice se evidenţiază în cadrul principalelor discipline socioumane care şi -l includ în sistemul lor conceptual: sociologia. b) o cercetare ştiinţifică nu se poate limita la descrierea şi relevarea unor caracteristici de ordin general ale temei abordate. motivaţie. Astfel. O primă divergenţă a fost generată de modul de înţelegere şi rezolvare a problemei raportului particular (individual. Cu toate că acest aspect este suficient de evident pentru a fi (aproape) unanim acceptat. c) şi. modul specific de organizare psihocomportamentală a omului în contextul vieţii sociale. dimpotrivă. cele trei secvenţe se prezintă astfel: secvenţa general-abstractă s-a referit la definirea şi prezentarea psihicului în general. trebuie socotit psihologul german W. secvenţa sintetic-integrativă trebuie să constea în refacerea unităţii iniţiale a psihicului. psihologia. marea divergenţă metodologică dintre orientarea ideografică (ideos – propriu. rămânând sub influenţa principiului „ori-ori‖. a conştiinţei în general. de sine stătătoare. fiind imperios necesară o operaţie de asamblare şi reconstituire a întregului iniţial. pedagogia. termenul ca atare de personalitate se foloseşte în accepţiuni foarte diferite. deşi există un consens în ceea ce priveşte sfera noţiunii. voinţă etc. prin contribuţia adusă într-un sector sau altul al culturii materiale şi spirituale. de pildă. În cazul nostru. Să luăm. foloseşte acest termen în sens larg. în comunicarea cotidiană. transformându-le în realităţi sui generis. nu se poate opri la prezentarea şi descrierea elementelor şi părţilor componente în sine ale obiectului studiat. cea de a doua. ca domeniu relativ distinct de cercetare şi cunoaştere. sau invers. fie către celălalt. metodologică. sociologia şi psihologia: prima foloseşte termenul respectiv în sens diferenţial-restrictiv. De atunci. gândire.

iar Y un agresor stupid? Iar specificul conduitei lor va fi modificat ulterior de alte trăsături (dimensiuni) care le aparţin. Particularul este ceea ce este în virtutea faptului că reprezintă o combinaţie complexă de universale. reuşim să punem în evidenţă anumite apropieri şi asemănări între ele şi să le grupăm în tipuri sau clase. atât abstracte. 1928). şi orientarea nomotetică (nomos – lege. a doua – pe metoda „înţelegerii‖. normă. iar individualul artei. la un etalon. La rândul său. a „comprehensiunii‖. este cea a împletirii demersului individual-concret cu cel general. Luând universalele (trăsăturile) în sine. interacţiunea ei cu altele poate să modifice semnificativ dependenţa iniţială. ele nu permit să prevedem în mod absolut comportamentul în plan individual (structura emergentă). Dilema ştiinţă-unicitate (nomotetic-idiografic) a dus la formularea a două soluţii diferite. Admiţând că toţi oamenii sunt alcătuiţi din aceleaşi trăsături sau componente (universale). p. dar dominatoare. Allport vine cu un exemplu edificator. nomothetikos – promulgare de legi). dar obedientă. investigând un număr mare de persoane. formă. Chiar dacă trăsătura este definită ca ceea ce predispune şi condiţionează din interior o persoană să se comporte într-un anume fel. Ea vizează. combinaţia acestora se realizează într-o formulă unică (sau aproape unică). El ia doar două dimensiuni generale – inteligenţa şi dominanţa. a „omului concret în situaţii concrete‖ (Politzer. înţelegerea şi explicarea oricărui lucru presupune raportarea lui la un cadru de referinţă. Ştiinţa convenţională este derutată de faptul că nu poate vedea modul în care organizarea internă a individului s -ar 22 . analiza şi explicarea individualului. nu poate fi X un discipol inteligent. Această direcţie s-a conturat şi tinde să se impună în prezent sub denumirea de idiotetică (idios – ceea ce este văzut. de fapt. Dar nu este mai puţin important de subliniat că. Dar nu este mai puţin evident faptul că personalitatea este o unitate indisociabilă a individualului (unicului). potrivit căreia psihologia personalităţii. 1981. ci în modul în care inteligenţa lui X este legată de dominanţa sa. Dilthey. 1947). ca de altfel şi psihologia generală. Este în afara oricărei îndoieli că individul întruchipează un sistem al unităţii structurate. Până aici totul pare a fi în regulă. în aşa fel încât să se formeze un nou element (efect)? De pildă. urmărind modul lor de reprezentare şi combinare la două persoane concrete: persoane X Y Dimensiunea A Inteligenţa 90% 10% Dimensiunea B Dominanţa 10% 90% Observând tabloul de mai sus. O altă soluţie. particularului (tipicului) şi generalului. soluţia pe care trebuie s-o adopte psihologia personalităţii. în aşa fel. Dar să ne întrebăm: nu poate dimensiunea A să interacţioneze cu dimensiunea B. este aceea de a admite existenţa a două psihologii distincte: una nomotetică şi alta ideografică. de conştiinţa sa şi de restul personalităţii sale. Soluţia cea mai tranşantă este aceea care propune ca generalul să aparţină ştiinţei. prima bazându-se pe metoda analizei şi explicaţiei cauzale. de valorile sale. Referindu-se la aceasta. admiterea unor limite ale ştiinţei şi ne apare ca o soluţie disperată. în virtutea universalităţii trăsăturilor. dacă se doreşte a intra în categoria ştiinţelor autentice. generalul personalităţii nu există decât în forme individuale. susţinută îndeosebi de autori germani (Spranger. Normal este ca psihologia să tindă spre stăpânirea completă a fenomenelor. încât structura emergentă să nu poată fi predictibilă pornind de la universale? Problema individualităţii nu va consta atunci în modul în care se compară inteligenţa sau dominanţa persoanei X cu aceleaşi trăsături abstracte de la alte persoane. 1927. De asemenea. În consecinţă. putem spune: persoana X este foarte inteligentă. Unicitatea este expresia combinării unor componente şi trăsături generale. 21). iar persoana Y este proastă. Prima a fost declarată o ştiinţă a „elementelor‖.pe evidenţierea. trebuie să se ocupe exclusiv de dezvăluirea generalului şi de formularea unor legi cu aplicabilitate generală. unitate complexă). G. este indiscutabil că ştiinţa vizează şi tinde spre universal şi nu spre particular. iar cea de a doua – o psihologie a „structurii‖. cât şi concrete. Individualul luat în sine şi absolutizat nu poate fi înţeles şi explicat. Acest mod intern de structurare/organizare este cel care răstoarnă ştiinţa convenţională a universalelor (Allport.

nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că organizarea în plan individual a comportamentului îşi are propriile sale legi. parţial. cel puţin. (De exemplu. care încearcă să derive în mod direct trăsăturile de personalitate din gene (aşa cum. În fine.M. Ei au pornit de la întrebarea „cum cunoaştem o persoană?‖. idiosincratice) au o semnificaţie relativă. Or. Nu este nevoie să studiem fiecare caz individual în parte pentru a ne da seama de existenţa unor regularităţi legice ale vieţii şi comportamentului. este dat comparând-o sau raportând-o la trei serii de norme. ne confruntăm cu problema raportului dintre regularităţile statistice şi cele legice (în sensul legii dinamice) ale personalităţii individuale. tipice comunităţilor umane. Genetica. potrivit căreia personalitatea trebuie considerată exclusiv produsul acţiunii sau moştenirii condiţiilor şi factorilor socioculturali generaţi istoriceşte. Mead. deoarece diferenţele interindividuale (respectiv. ca toţi ceilalţi oameni (norme generale). care integrează în manieră emergentă toate cele trei genuri de determinaţii. de aceea. C. Schneider (1953) au propus o altă cale pentru ieşirea din dilema general-particular. fiecare om este sub anumite aspecte: 1. întrucât etaloanele de referinţă (generale. cu atât reuşim să ne formăm nişte expectaţii mai veridice şi să emitem predicţii mai realiste în legătură cu modul său de reacţie şi comportare în diferite situaţii (şi. ulterior. 1934. cum. 3. pentru aceasta. care atribuie rolul determinant atât în structurarea personalităţii. mai ales. şi. condiţionare în cadrul sistemului personalităţii dintre factorii biologici (primari. s-au delimitat şi s-au confruntat în mod direct orientarea biologistă. ne oferă din plin asemenea legi generale care generează unicitatea. Astfel. subliniază G. Această afirmaţie ar trebui admisă ca primă lege a psihologiei personalităţii (Allport. cu putere de lege. Este adevărat că psihologia personalităţii trebuie să opereze cu toate aceste trei categorii de norme. Depistarea acestor gene ar oferi răspunsul complet la întreaga problematică a psihologiei personalităţii) (Williams. deoarece măsurătorile sale cu semnificaţie statistică sunt raportabile la o populaţie mare şi nu la un caz individual luat separat.putea insera în paradigma nomotetică a legilor generale. şi orientarea sociologist-culturologică. de grup. În plus. Durkheim). individual). 1945. am arătat deja. Allport. lucrurile stau cu totul altfel: într-o personalitate concretă nu există trei sisteme distincte (general. grupalul (tipicul) şi individualul se află în relaţie de simplă juxtapunere şi că fiecare din ele reprezintă ceea ce rămâne după înlăturarea (scăderea) celorlalte două. variabilitatea intragrupală) au un caracter la fel de obiectiv şi legic ca şi universalele şi ele constituie veriga de legătură dintre unicitate şi generalitate. Linton. Murray şi D. culturali). Răspunsul. 23 . Orientarea nomotetică tinde să favorizeze pe cele dintâi şi să le neglijeze pe celelalte. devine metodologic fertilă căutarea printre principiile generale ale biologiei şi psihologiei dinamice a acelor procese care generează unicitatea. de biopsihologie. tot astfel. Orientarea sociologist-culturologică îşi are originea în psihologia mulţimilor (Le Bonne. pe bună dreptate. în psihologia personalităţii. naturali) şi cei sociali şi istorici (secundari. Psihologia personalităţii trebuie să accepte şi existenţa psihologiei diferenţiale în calitate de cadru de referinţă. atât funcţionările normale. norma generală se desprinde şi se formulează pe baza evaluării nu a tuturor persoanelor individuale. este aceea că structurile personale ale individualităţii sunt unice. formula respectivă poate lăsa să se înţeleagă că cele trei determinaţii – generalul. instinctelor). Apoi. ci doar a unui eşantion restrâns dintr-o populaţie actuală). 1960). în plan psihologic. în plan biologic. 1956. 1970). O a doua divergenţă importantă de ordin metodologic a fost generată de modul de abordare şi rezolvare a raportului de determinare. 1945. prin conceptele şi teoria despre inconştient şi despre sine. 1981). nu avem neapărat nevoie de cunoaşterea naturii umane în general). o afirmaţie universal adevărată şi. Acestea caracterizează fiecare existenţă individuală şi pot fi surprinse printr-o cunoaştere mai mult sau mai puţin aprofundată: cu cât suntem mai mult timp alături de cineva şi mai apropiaţi. Orientarea biologistă este reprezentată cel mai bine de freudism (psihanaliză).A. ca nici un alt om (norme idiosincratice) (Apud Allport. care postula existenţa unor pattern-uri psihocomportamentale ancestrale. cât şi în desfăşurarea activităţii şi comportamentului factorilor biologici (trebuinţelor biologice primare. cât şi diferitele maladii au la bază anumite gene. diferitelor capacităţi şi trăsături trebuie să le corespundă anumite gene specifice. tipic. Mead. determinările (măsurătorile) fiind limitate situaţional. H. şi în studiile de antropologie culturală comparativă (Kardiner. 2. Astfel. Kluckhohn. ci unul singur. 1981). Dar. în opoziţie cu supraEul. dar şi formula de mai sus ascunde o capcană metodologică. ca unii oameni (norme de grup). În acest punct.

Dar. sub aspect dinamic evolutiv. niveluri terminale sau supraordonate. se disting niveluri inferioare şi niveluri superioare sau niveluri auxiliare şi niveluri principale (determinante). Corectă. paradigma interacţionist-sistemică reclamă admiterea caracterului stadial şi ierarhic al procesului de devenire şi integrare a personalităţii. şi în acest caz. după importanţă funcţională. în funcţie de ipoteza şi obiectivul pe care şi-l stabileşte.Ambele orientări păcătuiesc prin absolutizare şi exclusivism. începând cu percepţia şi terminând cu atitudinile. În orice moment. Astfel. O asemenea paradigmă o oferă metodologia interacţionist-sistemică. cea de a doua îşi are originea şi se subordonează paradigmei gestaltiste. A patra divergenţă metodologică derivă din modul de a concepe şi prezenta organizarea internă a personalităţii. în evoluţia istorică şi ontogenetică a personalităţii trebuie să admitem introducerea treptată a con trolului legilor socioculturale asupra legilor biologice. nici una nu poate fi acceptată ca atare. în virtutea principiului subordonării şi integrării inferiorului de către superior (în plan evolutiv). Tendinţa ierarhică se bazează pe admiterea raportului inferiorsuperior şi a principiului subordonării. se delimitează nivelurile de natură ereditară. Influenţa exercitată de mediul sociocultural se filtrează şi se decantează întotdeauna prin mecanismele şi structurile biologice. ceea ce impune găsirea unei noi paradigme în care să se considere la fel de necesare şi legice atât determinaţiile biologice. Tendinţa plană şi-a găsit concretizarea în elaborarea teoriei şi a modelului trăsăturilor (Allport. S-au constituit astfel două tendinţe: tendinţa plană şi tendinţa ierarhică. şi nivelurile de natură secundară. dobândite. explicarea adevăratei esenţe a personalităţii umane trebuie făcută prin prisma legilor istorico-socioculturale. ea concepe şi prezintă organizarea internă a personalităţii printr-un model multinivelar. toate elementele componente fiind la fel de importante şi înşirându -se unele lângă altele precum mărgelele pe aţă. luându-se o singură dimensiune a organizării – orizontală sau verticală – şi absolutizându-se. Cattell. Observăm că. nu poate fi decât tot o paradigmă interacţionist-sistemică. Accentele diferenţiatoare le pune cercetătorul. 24 . În acelaşi timp. fără determinarea ponderilor sau a gradului lor de intensitate. însă. Ca organizare sistemică. din punct de vedere metodologic. Aceasta exclude din start hipostazierea şi absolutizarea unor componente sau determinaţii în detrimentul celorlalte. pe verticală. În principiu. personalitatea se subordonează definiţiei generale a sistemului: „un ansamblu de elemente distincte aflate într-o relaţie nonîntâmplătoare (legică). A treia divergenţă importantă în modul principial de abordare a personalităţii o consemnăm între orientarea atomar-descriptivistă şi cea sintetic structuralistă. în ultimă instanţă. reprezintă imaginea fidelă şi suficientă a organizării interne a personalităţii. punând în prim plan relaţia de interacţiune şi condiţionare reciprocă nonlineară. apoi. Ca urmare. influenţa organizării biologice interne asupra formării funcţiilor psihocomportamentale de relaţie. Inventarul liniar al trăsăturilor. potrivit căreia explicarea unei organizări psihice de nivel superior trebuie să constea în descompunerea ei în elemente şi în studiul acestora separat. cât şi cu întregul. modelele şi etaloanele socioculturale interiorizate şi integrate până la momentul dat sau existente în plan obiectiv extern. niveluri intermediare. cât şi cele socioculturale şi istorice. personalitatea rămâne o unitate bio-psiho-socială (culturală). Întrucât cele două orientări s -au delimitat prin separarea şi absolutizarea termenilor raportului „parte-întreg‖. se procedează de o manieră dihotomică. Între niveluri se instituie diferenţieri de ordin genetic şi funcţional. în care se recunoaşte şi se operează atât cu partea. fără a reduce partea la întreg (ceea ce ar însemna negarea existenţei ei) sau întregul la parte (ceea ce ar însemna reducerea întregului la o simplă sumă aritmetică de părţi în sine independente). înnăscută. echipotenţial. este mediată şi decantată prin normele. din care derivă o emergenţă de structură ireductibilă‖. Prima concepe organizarea internă a personalităţii în mod liniar. Aceasta înseamnă că. potrivit căreia orice organizare are un caracter predeterminat (imanent) şi integral. cu modificarea periodică a raporturilor de pondere şi de dominanţă dintre factorii biologici şi cei socioculturali. supraetajat: niveluri bazale. Murray). la rândul său. sarcina psihologiei rezidă în a identifica şi a lua sub lupa analizei cât mai multe asemenea elemente. studiul ei trebuind să dezvăluie specificul acestei integralităţi şi legile interne de structură. Prima derivă şi se subordonează paradigmei asociaţioniste.

Un punct de vedere similar îl găsim şi la şcoala gestaltistă. care rămân ca atare invariante de-a lungul timpului. rezultând structurile plurimodale şi transmodale înglobante (unitatea în diversitate). dinamica unui sistem. care. Iar în interiorul clasei sistemelor dinamice. asupra cărora să-şi proiecteze tendinţa determinantă actualizată. Anume. procesul integrării sistemice a personalităţii se realizează atât pe orizontală (în plan). staţionar (relativă stabilitate în planul organizării interne şi al manifestării comportamentale) sau descendent (involutiv).Mc Dougall (1908) şi este amplu reprezentată de psihanaliză.: sistemele maşiniste. experienţială. pe care le -am prezentat în partea introductivă. una proiectiv-externalistă şi cea de a treia. aşa cum am arătat în partea introductivă a cursului nostru. predeterminate. care a delimitat şi opus orientarea statică şi orientarea dinamică. de vreme ce ni se spune că. evolutive (toate organismele vii). întruchipat în cele două instanţe ale personalităţii – sinele şi supraeul –. Ca atare. 25 . cât şi pe verticală (ierarhic). în primul rând. ea neafectând structura de fond care rămâne constantă. bazală. neevolutive (ex. mulţimea sistemelor statice (independente de timp) fiind vidă. În sfârşit. rămâne neschimbat. legată de dimensiunea temporală a personalităţii. Varianta internalistă porneşte de la teoria instinctualistă a lui W. este proporţională cu dificultatea sau cu numărul sau complexitatea obstacolelor (barierelor) ce trebuie surmontate pentru atingerea obiectivului. a oricărui sistem de acţiune a legii timpului: sistemul îşi modifică starea sa iniţială ca simplu răspuns sau efect al scurgerii ireversibile a timpului. inconştientul. Preocuparea principală a orientării statice va fi aceea de a dezvălui constantele organizării interne a personalităţii şi de a demonstra că aceasta rămâne identică. care se măsoară în intensitatea tensionării interioare. Nucleul dinamogen cel mai important este. iar statica – o determinaţie relativă. În abordarea personalităţii trebuie să luăm în consideraţie ambele determinaţii. Dinamica personalităţii apare totuşi ca o determinaţie secundară. care considera funcţiile şi capacităţile psihice ca datum-uri înnăscute. de-a lungul întregii succesiuni a momentelor temporare. varianta interacţionistă. trebuie să mai menţionăm şi o a cincea divergenţă. Varianta proiectiv-externalistă a fost formulată şi dezvoltată de către K. Depăşirea unilateralităţii celor două variante o realizează cea de a treia. nefiind expus evoluţiei ulterioare. de-a lungul întregii vieţi. Acestea fac să se actualizeze pulsiuni. orientarea dinamică nu este omogenă. ea implicând şi organizarea sau structura internă. explicaţia constând în relaţionarea adecvată a dinamicii şi staticii funcţionale a sistemului. indiferent de natura lui substanţial-calitativă. toate sistemele reale sunt dinamice. ne vine în ajutor metodologia sistemicocibernetică prin procedeele profilului de stare şi portretului fazic. În interiorul spaţiului fizic. dinamica personalităţii este o manifestare pur fenomenologică. Rezultă că personalitatea este un sistem dinamic cu autoorganizare. se delimitează şi se individualizează spaţiul psihologic. Chestiunea care se pune în acest caz este aceea de a stabili cu ce fel de sistem dinamic avem de a face. Ca şi în cazul variantei internaliste. care se produc în interiorul inconştientului. Aceasta pune problema dinamicii personalităţii în cu totul alţi termeni decât cele dintâi. Spre deosebire de cea statică. pe baza teoriei câmpurilor. este o funcţie de timp [f(t)]. în care individul poate săşi identifice anumite obiecte-scop. evolutiv. Lewin. în cadrul ei delimitându -se cel puţin trei variante: una internalistă. tendinţe şi trebuinţe diferite. Caracteristica sa definitorie rezidă în localizarea sursei dinamicii personalităţii exclusiv în descărcările energetice spontane. Dinamica devine astfel o determinaţie bazală absolută. impusă de teoria sistemelor. Orientarea dinamică se întemeiază pe admiterea caracterului devenit şi evolutiv al organizării interne a personalităţii şi a principiului variabilităţii temporare intraindividuale.În realitate. Freud. se delimitează două subclase: a) subclasa sistemelor cu organizare dată. sistemele neînsufleţite) şi b) subclasa sistemelor cu autoorganizare. Din acest punct de vedere. lipsită de geneză şi de evoluţie. instinctul eroticosexual (complexul libidoului). după S. care modifică orientarea comportamentamentală actuală a sistemului personalităţii. obţinându se structurile monomodale. Esenţial pentru psihologie este să pună în evidenţă şi să caute să descopere legităţile dinamicii situaţionale şi temporale a comportamentului. Ea rezultă din dependenţa fundamentală. interacţionistă. situarea în interiorul unuia din cele trei segmente care compun traiectoria dinamicii generale: ascendent (evolutiv). Dinamica personalităţii este imprimată din afară de acţiunea forţelor câmpului extern. la rândul ei. analiza ei reclamă. care considera structura ca fiind o entitate imanentă şi invariantă. egală cu sine însăşi. Orientarea statică îşi are rădăcinile în concepţia nativistă şi frenologică (Franz Gall – 1758-1828). Aici.

În esenţă. o structură internă specifică. tendinţelor. funcţional. p. o definiţie în sine corectă. Rezultă de aici că în interiorul fiinţei noastre trebuie să existe ceva care să constituie adevărata noastră „natură‖ (chiar dacă aceasta poate fi şi variabilă). ca primul autor care încearcă a defini personalitat ea prin trimitere la structura internă. corelativ.. parţială. existentă cu adevărat. valoric (axiologic). abilitate. Din capul locului este clar că o definiţie prin gen proxim şi diferenţă specifică este practic imposibilă. • răspunsuri date de alţii la un individ considerat ca stimul. Carmichael (1930) : „Personalitatea este întreaga organizare mentală a fiinţei umane în orice stadiu al dezvoltării sale. Încă în 1937. 1924. iar altul – una eronată. Deşi este deschisă spre lume şi suferă influenţele acesteia. dorinţelor şi instinctelor biologice înnăscute ale individului. existenţa unui număr foarte mare de definiţii. personalitatea este definită ca: • suma totală a efectului produs de un individ asupra societăţii. p. sistemic etc. iar în 1951. română. Warren şi L. Mc Cleland inventaria peste 100. Corespunzător. Stern. dar fragmentară şi cu aplicabilitate limitată. structuralist. complexitatea extraordinară a ceea ce vrem să definim. 333). în lucrarea amintită.. G. impulsurilor. se întreabă Allport: cum am putea fi cunoscuţi? Dar. 532. el împarte aceste definiţii în trei grupe: definiţii prin efect extern. Psihologii occidentali renunţă însă la scoaterea în prim plan a dimensiunii integralităţii şi demnităţii. Definiţiile din prima grupă se centrează pe latura fenomenologică a personalităţii. pe bună dreptate. 26 . o dată în plus. G. lb. fiind astfel impusă necesitatea respectării integralităţii şi demnităţii umane. aceasta înseamnă că un observator poate să-şi formeze despre noi o părere corectă. 1981). trad. • ce cred alţii despre tine. Allport întreprinde un lăudabil efort de sistematizare a definiţiilor care se confruntă pe scena ştiinţifică. W. Rezultatul va fi. Linton: . 1981) După cum se poate observa cu uşurinţă. O definiţie mai structurală este cea propusă de H. Dacă prin modul nostru de a fi şi de a ne manifesta nu producem nici o influenţă asupra celor din jur. 20). indiferent de modul în care influenţează sau este percepută de alţii. temperament.Allport. 4. inevitabil.personalitatea este ansamblul organizat al proceselor şi stărilor psihofiziologice aparţinând individului (1945. Ea nu trebuie confundată cu societatea şi nici cu percepţiile pe care alţi oameni le au despre ea. În lucrarea sa Structura şi dezvoltarea personalităţii (ed. descriptiv. adică a realităţii pe care o desemnăm prin termenul de personalitate. Trebuie să remarcăm. cumulativ. Stern este menţionat. moralitate şi fiecare atitudine care s-a format în cursul vieţii cuiva‖ (p. apud G. Sâmburele relaţional al acestui gen de definiţii rezidă în faptul că numai prin judecăţile altora despre noi personalitatea noastră este cunoscută ca atare. atunci. 1961. Ea îmbrăţişează fiecare aspect al caracterului uman: intelect. precum şi a dispoziţiilor şi a tendinţelor dobândite prin experienţă‖ (Prince. preferând definiţii mai sobre şi descriptiviste.Cea de a doua categorie de dispute şi divergenţe ţine de conţinutul care se introduce în sfera noţiunii de personalitate şi de modul de a defini propriu-zis personalitatea. Definiţiile din cea de a doua grupă se întemeiază pe consideraţia de principiu că personalitatea trebuie să fie o entitate obiectivă. suntem obligaţi să recurgem la alte procedee – de tip enumerativ. definiţii prin structură internă şi definiţii pozitiviste sau formale. personalitatea are o consistenţă proprie. Allport observă că definiţiile prin efect extern confundă personalitatea cu reputaţia şi cineva poate avea mai multe reputaţii (în contacte relaţionale diferite). dar ea nu reuşeşte să surprindă integrarea în structură a componentelor specificate. Aceasta arată. dacă influenţăm oameni diferiţi în moduri diferite.C. p. De aceea. el afirmând că personalitatea este „o unitate multiformă dinamică‖ (W. Unii adaugă acestui tip de definiţie o notă de „valoare‖: personalitatea este ceva ce trebuie apreciat (Goethe. de la început. De aceeaşi factură poate fi considerată şi definiţia lui R. identificând şi reţinând acele calităţi şi trăsături prin care o persoană concretă oarecare determină o anumită impresie sau un anumit efect (pozitiv sau negativ) asupra celor din jur. de genul: personalitatea este „suma totală a tuturor dispoziţiilor. 84). înseamnă oare că avem mai multe personalităţi? Mai curând. • deprinderi sau acţiuni care influenţează cu succes alţi oameni. Kant) : personalitatea este singurul lucru din lume care are o „valoare supremă‖. definiţia de mai sus ne prezintă personalitatea ca o realitate obiectivă accesibilă studiului. Allport indica nu mai puţin de 50 de definiţii diferite ale noţiunii de personalitate.

1951. ele reflectând mai veridic rolul integrator supraordonat al conceptului de personalitate. în teoria lui H. Definiţia globală. 48). Considerăm că. p. nonliniară a celor trei determinaţii şi „subansamble‖ esenţiale – biologic. pe care omul de ştiinţă o poate da la o un moment dat‖ (McClelland.. ci o unitate complexă psihofizică. în unitatea şi intercondiţionarea complexă. o organizare de valor i care sunt compatibile între ele‖ (p. Pe lângă clasificarea lui G. Allport. care are la bază criteriul conţinutului.Allport şi comentată de noi mai sus. Allport. din punct de vedere metodologic. Această formulare pune în evidenţă următoarele aspecte esenţiale care nu pot lipsi dintr -o teorie generalizată a personalităţii: a) personalitatea nu este nici un conglomerat. întreaga personalitate este redusă la interacţiunea şi jocul a două dimensiuni temperamentale polare: introversie-extraversie şi stabilitate-instabilitate. caracteristic şi unic de comportare în diversitatea situaţiilor externe (Mischel. eterogenă. de cele mai multe ori la componenta dispoziţională (afectiv-motivaţională). dar nu există ca atare „acolo undeva‖. c) ca organizare sistemică supraordonată. nici pur biologică (nervoasă). cu o dinamică specifică. sentimente. McClelland. Definiţiile reducţionist-unidimensionale reduc personalitatea la una din componente. p. Personalitatea este redusă la un „costruct‖. teleonomic. ci o organizare dinamică emergentă. personalitatea include sisteme particulare. în cazul în care nu cunoaştem destul despre „stimul‖ şi despre „răspuns‖. De pildă. unii psihologi behavioriştii susţin că nici n -ar trebui să apelăm la termenul de personalitate. Chiar dacă există. d) personalitatea se manifestă. stări de motivaţie etc. nu ar trebui să ne mai complicăm cu o „variabilă intermediară‖ ca personalitatea.40). care dă următoarea definiţie: „Personalitatea este conceptualizarea cea mai adecvată a comportament ului unei persoane în toate detaliile sale.90).Menţionăm şi definiţia propusă de P. concepte. determinat biologic şi sociocultural. funcţia de cadru de referinţă şi să oblige la corelarea şi integrarea datelor particulare. nici o sumă statică de elemente în sine independente. se dezvăluie în ceea ce gândeşte. individualizată‖(M. PERSONALITATEA Subsistemul Subsistemul psihic 27 Influente din mediul Subsistemul socio- . aptă să îndeplinească ulterior. Un exemplu de acest gen este definiţia propusă de G. nu poate fi decât cea care prezervă realitatea integrală a fiinţei umane. Mergând mai departe pe această linie. psihic şi sociocultural (fig. 1971) şi: „Personalitatea este un sistem hipercomplex. definiţiile de tip global sunt mai adecvate decât cele reducţioniste. Definiţiile pozitiviste au la bază convingerea autorilor lor că „structura internă‖ este inaccesibilă ştiinţei. Nu putem cunoaşte „unitatea multiformă dinamică‖ existentă cu adevărat „acolo‖. Cele ce ştim despre personalitate sunt numai „operaţiile‖ noastre. structura internă pur şi simplu nu poate fi studiată direct. la ceva ce poate fi gândit. Şi mai relevante sunt următoarele două definiţii: „ Personalitatea este unitatea bio-psiho-socială constituită în procesul adaptării individului la mediu şi care determină un mod specific. 1993). la a cărui clasificare ne referim în acest paragraf: „Personalitatea este organizarea dinamică în cadru l individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic‖ (1981. Definiţiile multidimensional-globale prezintă personalitatea ca entitate complexă. cu autoorganizare. la temperament sau la caracter (atunci când se face distincţie între acestea două). Printre reprezentanţii recunoscuţi ai orientării pozitiviste se numără D. diferenţiate şi la rândul lor integrate – deprinderi. 1968. Eysenck. Wiggins. simte şi face omul. pentru abordările concrete. se impune să luăm în seamă şi pe aceea realizată după criteriul sferei. fiindcă. Încheiem seria definiţiilor prin structura internă cu formularea pe care ne-o propune însuşi G. după natura substanţial-calitativă a „elementelor‖ care o compun. 69). b) personalitatea nu este nici pur psihică. Se delimitează astfel încă două categorii de definiţii: reducţi onistunidimensionale şi multidimensional-globale. Golu. Majoritatea chestionarelor şi probelor proiective care se folosesc pentru investigarea şi diagnosticarea personalităţii sunt axate pe evidenţierea factorilor dispoziţionali sau temperamental-caracteriali. 1972. Cel mai bun lucru pe care putem să-l facem este să formulăm ipoteze şi să conceptualizăm rezultatele măsurătorilor efectuate. Lecky (1945) care subliniază rolul factorului cognitiv subiectiv în organizarea internă: „Personalitatea este o schemă unificată a experienţei. Iar conceptualizarea nu trebuie să treacă dincolo de limitele metodelor ştiinţifice pe care le folosim. în raport cu celelalte concepte prin care se desemnează diferitele componente particulare.

în care să se articuleze. a răspunsurilor verbale la întrebări. cel mai corect este să considerăm că temperamentul reprezintă modul în care variabilele bioconstituţionale şi bioenergetice se psihizează (adică. într-o structură teoretico-explicativă unitară. locul controlului (dependenţa de stimularea externă sa u dependenţa de activismul intern propriu). Ca urmare. la stres. alături de predispoziţii. gândire. intensitatea trăirilor emoţionale şi durata lor. ce se elaborează stadial în cursul vieţii individului. se realizează în ontogeneză. precum intensitatea. reprezentând. echilibrul etc. care definesc domeniul de studiu al psihologiei personalităţii. Când vorbim de temperament în plan psihologic. noi nu ne gândim direct la constituţia fizică sau la procesele neuroendocrine sau metabolice care au loc în organism.natural bioconstitutional Influente din mediul (eul fizic) social (eul psihic) cultural (eul social) Fig. capacitatea generală de lucru şi rezistenţa la solicitări puternice şi de lungă durată. Probabil. dă structura temperamentală a personalităţii. astfel. „elementul‖ ereditar în organizarea internă a personalităţii. respectiv. Întrucât. în al său Dicţionar de psihologie (1995. tipul temperamental este înnăscut. a reacţiilor motorii.. memorie. caracterul şi aptitudinile. E mai mult decât evident faptul că ea trebuie să facă obiectul a cel puţin trei grupe de ştiinţe: biologice. vom observa imediat că personalitatea este o realitate complexă şi eterogenă din punct de vedere substanţial-calitativ. 1996). Domeniul său de competenţă îl reprezintă doar componenta psihică. de pilda. lb. şi anume: temperamentul. datele celor trei grupe de discipline. însă. Astfel. psihologia personalităţii trebuie să-şi focalizeze atenţia asupra modului în care procesele. devenind obiect de studiu al psihologiei. pe care trebuie să şi-o considere din capul locului complementară celorlalte. afectivitate) şi se reflectă în comportament. constituie personalitatea‖. funcţiile şi stările psihice individuale se integrează pe cele trei coordonate principale: dinamico -energetică. integrarea lor în plan psihocomportamental. disponibilitatea la comunicare interpersonală. care nu poate fi studiată şi epuizată de o singură ştiinţă. Procesul integrării pe cele trei coordonate duce la elaborarea a trei subsisteme funcţionale interdependente. Astfel înţeles. N. intensitatea sau forţa acţiunilor voluntare. TEMPERAMENTUL Definiţie şi caracterizare generală Integrarea însuşirilor şi trăsăturilor de ordin dinamico-energetic ale proceselor psihice şi actelor motorii. gradul de impresionabilitate la semnificaţia stimulilor. împreună cu factorii psihologici. echilibrul sau impulsivitatea derulării răspunsurilor la succesiunea stimulării externe. structura temperamentală şi. rezultă că psihologia nu-şi poate revendica dreptul de monopol sau de exclusivitate în studiul personalităţii. 48. 28 . Schema-bloc a sistemului personalităţii Acceptând o asemenea definiţie de lucru. Personologia sau ştiinţa personalităţii nu poate fi decât o construcţie interdisciplinară integrată. Din cele de mai sus. În acest caz. ascendenţa sau obedienţa relaţională. modalitatea. română. trad. se implică în organizarea şi desfăşurarea proceselor psihice – percepţie. defineşte fără rezerve temperamentul ca „un ansamblu de elemente biologice. determinate genetic. temperamentul dobândeşte obligatoriu un conţinut şi o conotaţie psihologică. psihologice şi socio-culturologice. la situaţii afectogene şi conflictuale. adică în dinamica proceselor psihice şi a actelor motorii. relaţional-socială şi instrumental performanţională. sub aspect dinamico-energetic. rezistenţa la frustraţii. direcţia orientării dominante – spre lumea externă (extraversie) sau spre lumea interioară (introversie). Operaţia de corelare şi integrare interdisciplinară este cu atât mai uşoară. Sillamy. în diferite situaţii externe: rapiditatea percepţiei. cu cât disciplinele particulare implicate nu-şi absolutizează propria abordare. pregnanţa. ci la modul cum reacţionează şi se manifestă individul. care. Dacă însuşirile dinamico-energetice ca atare sunt înnăscute. aceste însuşiri bioenergetice se imprimă ca atare pe tabloul comportamental. acuitatea.

în decursul timpului. bioconstituţional. au stat la baza schemelor de clasificare. simpatiile şi antipatiile dintre membrii unui grup fiind condiţionate de ele. al mobilităţii şi echilibrului diferitelor tendinţe. în orice împrejurare. de raportul dintre ţesutul muscular şi cel osos. deşi are o condiţionare biologică directă şi ereditară. atracţiile şi respingerile. se poate afirma doar că o formulă temperamentală este mai avantajoasă decât alta în ceea ce priveşte rezistenţa la stresuri şi gradul de predispunere la anumite tulburări de ordin psihiatric-nevrotic sau psihotic. În ceea ce priveşte criteriile care. şi tipul apoplectic. inferior. să gesticuleze. ca fiind total nefavorabil.). determinat de aspectul constituţional exterior. atât a naturii criteriilor de clasificare. temperamentul este propriu nu numai omului. aşa cum am menţionat. Disputele au fost generate de înţelegerea diferită. caracterizat prin aspect musculos-obez. El nu are o semnificaţie axiologică. calculat. labilitate-inerţie. excitaţie-inhibiţie. Acesta a folosit noţiunea de tip corporal. Dimpotrivă. nereclamând o împărţire a oamenilor în buni sau răi. dinamico-energetic: cum se exteriorizează şi se manifestă o persoană.P.Pavlov şi-a elaborat teoria sa despre temperamente prin cercetări efectuate pe animale. predispus la tuberculoză . alungit. de suprafaţă. Tipologiile morfologice sau bioconstituţionale Criteriile de ordin morfologic. De aceea. decurge concluzia că temperamentul nu este o variabilă neutră din punct de vedere adaptativ. control-impulsivitate. caracterizat prin aspect scheletic. impresionabilitate etc. ci şi animalelor. tăcut. statură mijlocie sau mică. ele nu pot fi observate în stare pasivă. Din cele de mai sus. a personalităţii. dobândeşte valenţe şi sens real numai în plan psihocomportamental. după cum pe fondul aceleiaşi formule temperamentale se elaborează profiluri de personalitate diferite. spunem că temperamentul se manifestă în orice situaţie. care se limitează la doar două dimensiuni. polare sau antagonice. pecetea şi dimensiunea dinamicoenergetică a oricărei unităţi psihocomportamentale. Dar. cât şi a numărului de dimensiuni după care trebuie făcută descrierea calitativă. iar nu de cea internă. ele pot fi împărţite în trei categorii: a) criterii morfologice sau bioconstituţionale. într-o situaţie concretă sau alta. fragil. să ridice mâna. El reprezintă. Clasificarea temperamentelor În pofida faptului că temperamentul a fost cea dintâi componentă a personalităţii care s -a impus atenţiei. tipurile temperamentale sunt echipotenţiale: pe fondul unor scheme temperamentale diferite. La rândul său. care operează cu un număr mai mare de două dimensiuni şi b) binare sau dihotomice. Asemenea criterii au fost identificate şi utilizate pentru prima dată de către Hippocrate. De aceea. Din punct de vedere biomedical. Hippocrate a delimitat tipul corporal ftizic.Toate aceste trăsături se exprimă şi se concretizează numai la persoana care se manifestă. astfel. temperamentul. Temperamentul se regăseşte şi începe să-şi dezvăluie trăsăturile sale specifice de îndată ce omul începe să deschidă gura. durata şi semnificaţia influenţelor externe şi efectele în sfera psihocomportamentală. Gallenus). Aşa se şi explică de ce primele descrieri şi clasificări ale lui datează încă din antichitate (Hippocrate. Întrebarea la care ne răspunde temperamental este una de ordin pur fenomenologic. 29 . în somn sau în comă. au fost de multă vreme luate în atenţie pentru explicarea lor. abdomen dezvoltat. în ontogeneză. precum şi de cel dintre cutia toracică şi abdomen. din punct de vedere educaţional. b) criterii fiziologice şi c) criterii psihologice. Am putea spune că temperamentul ţine de latura formală. nu se poate evidenţia un temperament ca fiind absolut favorabil sau superior. În principiu. reflexiv. în superiori sau inferiori. pulsiuni şi procese biologice de semn contrar (forţă-slăbiciune. observaţiei şi evaluării. modală. de regulă. criteriul legat de numărul dimensiunilor după care se delimitează şi se identifică tipurile temperamentale permite două genuri de clasificări: a) multidimensionale. identificarea şi clasificarea tipurilor temperamentale s-au dovedit a fi o problemă complicată şi controversată. de conţinut. O importanţă specială dobândesc trăsăturile temperamentale în cadrul relaţiilor interpersonale. a temperamentelor. structura temperamentală este o interfaţă între persoană şi lume şi îndeplineşte rol de mediator între intensitatea. se pot edifica profiluri de personalitate asemănătoare din punct de vedere aptitudinal şi caracterial. se comportă şi acţionează într-o împrejurare de viaţă sau alta. fiind prima determinaţie a personalităţii care se impune nemijlocit observaţiei. medical. temperamental rece. Se ştie că I. sub aspectul intensităţii sau forţei. Depinzând direct de structura biologică. A. iar altul.

necontrolat. Medic psihiatru german. nervos. a sesizat o corespondenţă frecventă între simptomatologia psihocomportamentală şi aspectul bioconstituţional extern. a ajuns la ideea elaborării unei tipologii pe criterii morfologice. piele întinsă. care reuneşte numeroase varietăţi dismorfice şi este mai puţin individualizat în plan caracterial (temperamental). Pe baza combinaţiilor în interiorul tipurilor morfologice picnic şi astenic. E. Hipomaniac. tipul leptosom (astenic)-schizotim predispune la tulburări de natură schizoidă (schizofrenică). delicateţe. umeri laţi şi bazin îngust. comunicativitate exagerată. Tipologia lui E. b. ci la fel de bine fiziologice sau psihologice. inerţie. muşchi şi oase subţiri (aspect scheletic). iar uneori şi asupra celor care prezentau diferite tulburări patologice. dar au clasat atleticii într-o poziţie intermediară. paloarea feţei. inaccesibil pasiunilor. după neutralizare). Tipul atletic-vâscos se deosebeşte printr-o constituţie fizică proporţionată. medical. emoţional. instabil. sistematic. simţul umorului. Sintonic. Kretschmer a încercat să arate că tipologia sa – care se definea iniţial prin structura morfologică şi predispoziţia către anumite psihoze – corespundea. Factorii cei mai evidenţi şi capabili de a genera variaţie sunt vârsta şi sexul. Temperamente ciclotimice: 1. caracterizat prin dispoziţie euforică. Schizotimic – intermediar. trăsături feminine la bărbaţi şi masculine la femei. Tipologiile născute din observarea persoanelor bolnave. cap mic şi rotund. 3. idealism. caracterizat prin lentoare. se caracterizează prin: constituţie orizontală. Dar lucrurile nu s-au oprit la simpla identificare şi clasificare a tipurilor morfologice. picnic-ciclotim. în interiorul unui tip rasial. Cele trei tipuri principale sunt: a. Aşa cum a procedat la timpul său Hippocrate. din punct de vedere morfologic. într-un anume fel caricaturală. Dar. autorii din perioada contemporană au procedat la stabilirea unei legături corelative şi chiar cauzale între aceste morfotipuri şi trăsăturile (temperamentale) de personalitate. mobilitate. toleranţă. tipurile delimitate se asociază cu predispoziţii psihopatologice diferite: tipul picnic-ciclotim predispune la tulburări maniaco-depresive. calm. graţie dezvoltării antropologiei fizice şi a cercetărilor asupra raselor. b. energic. interiorizare. Punctul de plecare al unor asemenea tipologii a fost observaţia sistematică efectuată asupra subiecţilor adulţi sănătoşi. timpi de reacţie mari. Tipul leptosom (astenic)-schizotim se distinge prin: constituţie verticală. obezitate. sistem osos fragil. Temperamente schizotimice: 1. impulsiv. desfăşurându-şi activitatea în cadrul clinicii de neurologie a Universităţii din Tübingen (1913-1926) şi studiind bolnavi psihici. de asemenea. obtuz. afectuos. diferenţelor fiziologice (în metabolism şi funcţionarea endocrină) şi diferenţelor psihologice în diverse alte sfere decât cea emoţională. a tipologiei normale şi oferea posibilităţi de observaţie privilegiate. leneş. cutie toracică plată(turtită). Astfel. există o variabilitate notabilă a indivizilor. pragmatism. Tocmai cu inventarierea şi sistematizarea lor se ocupă morfotipologia. Toate verificările experimentale efectuate au confirmat diferenţele între picnici şi leptosomi. chiar după luarea sub control a lor (respectiv. Criteriile de ordin morfocostituţional au revenit puternic în actualitate spre finele secolului XIX şi în primele trei decenii ale secolului XX. 30 . c. Ca accesoriu este menţionat tipul displastic. realizându-se astfel clasificarea temperamentelor după criterii bioconstituţionale. În acest din urmă caz. Limitată iniţial la două tipuri principale. Tipul picnic-ciclotim. umeri apropiaţi şi înguşti. S -a pus în evidenţă faptul că. a. iritabilitate. clasificarea lui Kretschmer va ajunge în final să cuprindă trei tipuri principale şi un tip accesoriu. dar ale căror concluzii au fost extinse la domeniul normal pot fi nu numai morfologice. trunchi cilindric. 3. s-a pornit de la ipoteza că maladia realiza o exagerare. predispus la tulburări circulatorii şi digestive. praguri senzoriale ridicate. Kretschmer (1888-1964). de unde s-a dedus posibilitatea de a determina. nas lung şi ascuţit. abdomen voluminos. Din punct de vedere medical. 2. Anestezic – rece. 2. sociabilitate. caracterizat prin nervozitate. indolent. Kretschmer a obţinut 6 tipuri temperamentale: 3 ciclotimice şi 3 schizotimice. rece. logic. morfotipuri. faţă moale. în ordine secundă. circumspecţie. leptosom (sau astenic)-schizotim.temperamental jovial. atletic-vâscos. dezvoltare robustă a sistemului osos şi muscular. Hiperestezic. c. prezintă diferenţe individuale considerabile. tipul atletic-vâscos şi cel displastic predispun la epilepsie. Greoi. caracterizat prin spirit realist. bioconstituţionale. mai puţin individualizat. Kretschmer. idee ce şi-a găsit finalizarea în lucrarea Structura corpului şi caracterul (1921).

respiraţia. longilin stenic. bimodale şi trimodale. mobilitate. Criteriile şi clasificările morfoconstituţionale s-au bucurat de mare atenţie şi în rândul cercetătorilor italieni. unul în psihologie şi celălalt în medicină. expansiv. Acest lucru îl va face elevul său N. De la Kretschmer şi Jung va lua descrierea calitativă şi interpretarea logică. agresivitate. Lombroso (1836-1909). cu temperament hipertiroidian şi hipogenital. brevilin stenic. identificând patru tipuri biopsihice: 1. Pende raportează temperamentul numai la gradele de activare. Biotipologia lui Sigaud nu s-a bucurat de o prea largă recunoaştere şi aplicare. potrivit dimensiunii picnicleptosom. interesându-se şi de cercetările de biotipologie ale şcolii franceze şi italiene. la universitatea din Chicago.000 de studenţi. Pende adaugă şi pe cel fiziologic. printre care: înălţimea. care se exprimă prin formula: Talie × 100 . Mijlocul suprafeţei de distribuţie x ± 1δ cuprinde normosplahnicii (constituţie normală. lent. tipul respirator. fiind unimodale. Sheldon (1899-1977). la stânga mediei se situează. îndeosebi de cele efectuate de Viola. Corespunzător predominării unuia sau altuia din cele patru sisteme. În Franţa. cu temperament hipertiroidian armonic.Tipologia kretschmeriană continuă să fie folosită pe scară largă în medicină. se situează tot cu 16% reprezentând macrosplahnicii (constituţie înaltă. la dreapta mediei. După susţinerea a două doctorate. Pende. pe care îi supune apoi studiului pentru identificarea variabilelor principale. greutatea. Viola. sistemul muscular şi osos. După Sigaud. stăpân pe sine. hipotiroidian. Diametrul transversal toracic × 6 Biotipologia italiană. 2. Sheldon a luat cele trei membrane embriogenetice (din care derivă organele interne.A. în S. Rostan şi C.U. energie. fatigabil. interiorizare. suprafaţa pielii etc. Începând cu lucrările lui C. Sigaud delimitează patru biotipuri: 1. pentru a le pune în corespondenţă psihotipuri. dezvoltarea sistemului muscular şi osos. cu 16%. reprezentând microsplahnicii (constituţie redusă submijlocie). caracterizat prin forţă. lentoare. energic. forţa musculară şi activitatea creierului. care a permis recoltarea celui mai bogat şi relevant material faptic. pe seama cărora au fost delimitate cele trei biotipuri principale: endomorf. dezvoltarea toracelui şi a capului. Ca element de bază pentru delimitarea biotipurilor. W. ea având astăzi mai mult o valoare istorică. diverşi autori au încercat să stabilească un indice numeric care să permită clasificarea liniară a subiecţilor într-o manieră simplă. cercetători precum L. Constatându-se însă caracterul său impresionist. Viola nu trece însă mai departe de aspectele biotipologice. cu temperament hipotiroidian şi hipohipofizar. puternic. Cei mai utilizaţi sunt indicele Strömgren şi indicele Eysenck şi Rees. caracterizat prin activism intelectual. tipul digestiv. În final. Distribuţia frecvenţelor lor se supune legii lui Gauss. deprimat. îndeosebi în ţările de limbă germană. renumit medic şi criminolog. S. 4. mezoderma şi ectoderma. G. valoarea medie fiind în jur de 100. proporţionată). Stevens. Sheldon procedează la fotografierea a 4. fatigabil. N. În vederea stabilirii şi descrierii cât mai exacte a tipurilor morfologice. brevilin astenic. Biotipologia franceză. Ideea de bază a clasificării elaborate este că biotipurile reprezintă în sine faze într-o singură dimensiune. distanţa de la mărul lui Adam la ombilic şi sex. fineţea pielii. De la acesta din urmă va împrumuta interpretarea biotipurilor în contextul curbei lui Gauss. tipul muscular. euforic. longilin astenic. organele de simţ şi sistemul nervos): endoderma. Biotipologia americană. au fost identificate şi reţinute 17 variabile. În contextul disputelor dintre susţinătorii biotipologiei lui Kretschmer şi adversarii ei. şcoala italiană a reuşit să impună propria biotipologie. caracterizat prin sedentarism. dezvoltarea organismului depinde de funcţiunile pe care le solicită mediul: digestia. 3. împreună cu S. ___________________________. mezomorf 31 . întreprinde o cercetare de anvergură. torace proeminent şi picioare subţiri). H. tipul cerebral. 3.Sheldon şi-a continuat studiile de specializare cu Kretschmer şi Jung. 2. W. au elaborat o biotipologie în care se introduce importanţa mediului şi se iau în consideraţie cele patru sisteme ale organismului. caracterizat prin dinamism. cu temperament hipergenital şi hipersuprarenal. 4. cu o funcţie normală sau exagerată a glandelor genitale. lungimea mâinilor şi picioarelor. şi continuând cu cele ale lui G. Sigaud. La criteriul morfologic. pe care le pune pe seama interacţiunilor din interiorul sistemului endocrin.

iar nota 7 – dezvoltarea maximă. În final. Astfel: indicii 1–7–2 arată un tip mezomorf bine individualizat. atletic şi astenic. Inovaţia respectivă se întemeiază pe convingerea că biotipul nu este o entitate pură. b) modul de articulare organizare structurală a componenţelor. dar şi prin nivelul scăzut de exprimare al celorlalte trăsături. având trăsături mezomorfe aproape de medie şi ectomorfe slabe. Ectomorful se distinge prin predominarea liniei verticale de dezvoltare asupra celei orizontale. în termenii cărora este realizată determinarea biotipului. este. soldaţii de profesie. cu coşul pieptului turtit. Prin urmare. Nutriţia şi boala. în context. diferenţele apar şi din modul de combinare. cu o dezvoltare superioară a oaselor şi a muşchilor. care corelează cu cele biotipologice. Pe lângă cele trei biotipuri. Aceasta confirmă ipoteza formulată de Kretschmer. ci el include toate cele trei componente. Trebuie să precizăm. el a apelat la datele psihologiei ştiinţifice. respectiv 10-20. Bărbatul este preponderat mezomorf şi apoi ectomorf. cu trăsături endo şi mezomorfe slabe. fiecare constelaţie cuprinde 22 de trăsături din lista iniţială. la fel ca Kretschmer şi Pende. care exprimă întregirea reciprocă a sexelor. în sine. aventurierii. sunt. nu mărimi scalare. Altul este cel masculin feminin. Sheldon a mai identificat şi o serie de biotipuri care se abat de la acest continuum semimodal al curbei de variaţie. 2–2–6 atestă un tip ectomorf bine determinat. Efectuând însă estimări pe mai mulţi ani. în vreme ce femeia este cu precădere endomorfă sau ectomorfă. depistat şi de Kretschmer. dar în proporţii diferite. organizare a acestor componente. faze de dezvoltare în curba de variaţie. aşadar. Inovaţia esenţială pe care a introdus-o Sheldon este aceea că un biotip se determină prin gradul ridicat de dezvoltare a trăsăturilor sale specifice. sferică: dezvoltarea sub medie a muşchilor şi oaselor şi un coeficient redus al suprafeţei corporale. cu caracter absolut.30.60. în continuare. Sheldon şi Stevens au elaborat o scală de cotare de la 1 la 7 (pe baza notărilor făcute de judecători neutri). integrate în curba de variaţie. aşa cum considera Sigaud. se va putea constata că raportul dintre diverşii parametri tinde să rămână constant. Unul dintre acestea este cel displastic. cu unul sau altul din cele trei biotipuri şi cele care corelează negativ. potrivit căreia biotipul este precumpănitor genotip şi mai puţin fenotip. Ca urmare. mezomorfului şi ectomorfului. cele trei tipuri reprezintă. proprii celorlalte biotipuri. s-a ajuns la obţinerea a trei constelaţii psihice. Acestea corespund cu tipurile picnic. Endomorful se diferenţiază prin modul său de a fi metodic şi prin constituţie dezvoltată pe orizontală. fragil. că cele 17 variabile. dispune de un echipament adecvat pentru solicitarea efortului fizic. Diagnosticul final al biotipului este stabilit prin media parametrilor care determină gradul de dezvoltare a endomorfului. la un coeficient de 0. Mezomorful este greu şi rectangular. biotipul va fi definit prin: a) precumpănirea trăsăturilor proprii şi slaba exprimare a trăsăturilor nespecifice. Interpretarea lor nu se supune însă principiului discontinuităţii. În acest scop. De asemenea. ci celui al continuităţii. în primul rând. Al treilea biotip este cel hipodezvoltat. la un coeficient de 0. Un biotip trebuie să aibă trăsăturile specifice constituţiei sale de la nota 4 în sus. cu trăsături endo şi ectomorfe slab exprimate. precum şi cu tipurile brevilin. conjugare. cu muşchii puţin dezvoltaţi. dintre reprezentanţii acestui tip se recrutează atleţii. Sheldon a procedat. obţinute pe cale experimentală obiectivă şi prin măsurători riguros controlate. 32 . Nota 1 semnifică dezvoltarea minimă a unei trăsături. Pentru evaluarea exactă şi obiectivă a biotipurilor. constituţia sa generală este slabă pentru efortul fizic. precum şi profesiunea pot schimba valorile concrete ale parametrilor biotipului. (Uneori poate fi vorba de o hipodezvoltare a speciei însăşi. După determinarea biotipului. la el întâlnim predominarea greutăţii asupra suprafeţei corporale şi greutatea cea mai mare a creierului în raport cu masa corpului. În viaţa cotidiană. 5–3–2 indică un tip endomorf suficient de individualizat. la stabilirea psihotipului corespunzător. cu trăsăturile celorlalte două biotipuri. iar pe cele proprii celorlalte două biotipuri – de la 4 în jos. descrise de Kretschmer. stabilite de Pende. numit şi tip infantiloid. Au fost identificate şi reţinute 650 de trăsături pe care le corelează cu fiecare biotip. Raţia cea mai relevantă este cea dintre greutate şi înălţime. Au fost luate în seamă numai acele trăsături care corelează pozitiv. înalt. slab. normal şi longilin. c)gradul de dezvoltare a trăsăturilor corelative celor trei componente.şi ectomorf. coeficienţi structurali. deci unimodale şi cu frecvenţa maximă pentru mezomorf. fiind unimodale. deci pe plan filogenetic).

54. cele fenotipice (care presupun influenţa factorilor externi. vocea sigură. somn nervos. A treia constelaţie cuprinde: reţinerea în atitudini. siguranţa în afirmare. 4. inclusiv a celor educaţionali) ţinând de structura caracterului. 5) între mezomorfie şi somatotonie + 0. în cazuri grave. Displasticul predispune la complexul de inferioritate şi reacţii isterice în cazuri uşoare. reţinere vocală. Această legătură nu este însă de natură cauzală sau genetică. Inversiunea masculinităţii şi feminităţii sau gynandromorfia inversată dă predispoziţie la homosexualitate.57. Legătura dintre somă (respectiv. 3) între endomorfie şi cerebrotonie – 0.04. ci de natură corelativă: cele două variabile – constituţia fizică şi structura psihică – covariază împreună. preferinţa pentru confort. sociofobia. Aceasta face ca întinderea combinaţiilor între parametrii individuali ai biotipului să ia valori mult mai mari decât cele oferite de variaţia unimodală.32. ci o configuraţie complexă. Determinarea şi interpretarea matematică a biotipurilor nu ne oferă nici o informaţie despre semnificaţia şi direcţia de evoluţie. neinhibată. Trăsăturile respective corelează cu ectomorful (cerebroton) Cercetând corelaţia dintre biotip şi psihotip pe un eşantion de 200 subiecţi. care trebuie să se intereseze şi de individualul concret. Ca urmare. nevoia de a părea mai în vârstă.Prima constelaţie cuprinde: dorinţa de odihnă şi relaxare. cu tulburări paranoide. Încercând acum să facem o apreciere globală asupra biotipologiei. Aceste covariaţii au o cauză comună. În realitate. nevoia de afecţiune şi suport social.29. este obligată să apeleze şi la analiza logic funcţională (calitativă). dependenţa de aprobarea socială. Noutatea care apare aici în raport cu datele lui Kretschmer şi Pende o constituie corelaţia pozitivă a mezomorfului cu schizofrenia paranoidă şi paranoia. Asemenea trăsături corelează cu endomorful (visceroton).64.68. biotipurile au dat corelaţii relevante cu anumite tipuri de maladii psihice: endomorfia dă o corelaţie de + 0.58. nevoia de consolare la necaz. în plan individual. şi la schizofrenie. şi gradele de activare-accelerare versus domolire-încetinire. nevoia de exerciţiu. fără reţineri de a se purta în contextul relaţiilor interpersonale.32. biotipul nu este o mărime scalară. Corelaţia cea mai semnificativă este între biotip şi firea veselă şi deschisă versus tristă şi introvertită. 2. persistenţa în maniere şi deprinderi. mod nervos de a reacţiona.79.82. de + 0. cu tulburări paranoide. cu tulburări paranoide. nevoia de singurătate. proiecţii şi reverii tinereşti de compensaţie. şi de + 0. putem formula următoarele idei principale: 1. pe care nu o cunoaştem încă. 7) între ectomorfie şi viscerotonie – 0. În plan medical. energia în vorbă şi faptă. a diverşilor parametri. 9) între ectomorfie şi cerebrotonie + 0. pe de altă parte. 3. Încadrarea biotipului pe o curbă de variaţie unimodală reprezintă o simplificare. constituţia fizică) şi structura psihocomportamentală nu poate fi pusă la îndoială. directă. Sheldon obţine următorii coeficienţi: 1) între endomorfie şi viscerotonie + 0. Aceste trăsături corelează cu mezomorful (somatoton). mezomorfia dă o corelaţie de + 0. maniera deschisă. cu tulburări afective. 8) între ectomorfie şi somatotonie – 0. profundă.34. ectomorfia dă o corelaţie de – 0.83.53. şi de –0. psihologia personalităţii. a cărei variaţie se petrece într -un spaţiu ndimensional. cu tulburări afective.23.59. Această legătură este precumpănitor genotipică. nevoia de acţiune imediată la necaz. inhibiţie relaţională. variaţiile uneia putând fi puse în corespondenţă directă (pozitivă) sau indirectă (negativă) cu variaţiile celeilalte. somnul profund. pe de o parte. cu tulburări heboide. 6) între mezomorfie şi cerebrotonie – 0. plăcerea digestiei. 4) între mezomorfie şi viscerotonie – 0. şi de – 0. cu boli afective. trebuie să ne limităm numai la corelaţiile şi trăsăturile genotipice. 2) între endomorfie şi somatotonie – 0.41. cu tulburări heboide. de – 0. cu tulburări heboide. ce lasă în umbră multe aspecte esenţiale ale integrării componentelor dinamico-energetice ale personalităţii. de –0. 33 . În ceea ce priveşte temperamentul. A doua constelaţie include: atitudinea asertivă.40. plurimodală.

). respectiv viteza şi durata instalării lor. inclusiv cea temperamentală. au fost delimitate două tipuri de sistem nervos: mobil şi inert. Acestea sunt: forţa. prin indicatori cuantificabili.s. La diferiţi indivizi ia valori diferite. în condiţii normale. formând patru tipuri generale de activitate nervoasă superioară: I. precum şi de la teza de bază a neuropsihologiei şi psihologiei ştiinţifice. echilibrul este cea dintâi însuşire care ni se impune observaţiei în plan comportamental. rapiditatea restructurării vechilor sisteme de legături temporare şi stereotipii. în cadrul celui neechilibrat. rapiditatea trecerii de la unul la celălalt. II. precum: rapiditatea formării noilor legături temporare. verbomotor sau emoţional. Aceasta este determinată genetic şi defineşte atât excitaţia. (Pavlov considera că. ea reflectând încărcătura energetică a neuronului. cantitativ.5. obţinute prin metoda reflexelor condiţionate. şi invers). Pavlov a reuşit să desprindă şi să evalueze. Cea mai cunoscută tipologie fundamentată fiziologic se leagă de numele lui I. în toate componentele şi laturile sale. expunerea la situaţii frustrante şi înregistrarea raportului dintre calm şi irascibilitate. În lumina acestor consideraţii. mobilitatea şi echilibrul. impulsivitatea sau calmul punându-şi amprenta pe orice răspuns motor. 34 .n. Asemenea criterii au fost stabilite în plan fiziologic şi psihofiziologic. Legătura dintre biotip şi psihotip fiind condiţionată şi mediată atât genetic. rezistenţa la acţiunea factorilor stresanţi şi afectogeni. Ca atare. se delimitează două t ipuri generale de sistem nervos: tipul puternic şi tipul slab. cât şi onto. Indicatorii comportamentali după care putem evalua forţa sistemului nervos sunt: capacitatea generală de lucru. exprimată ca funcţie de durată şi de gradul de dificultate şi complexitate a sarcinilor. rapiditatea trecerii de la o activitate la alta. După valorile acestor indicatori. În elaborarea schemei sale de clasificare. tendinţa spre inhibare (predominarea forţei inhibiţiei asupra forţei excitaţiei) şi tendinţa spre echilibru (forţa excitaţiei aproximativ egală cu cea a excitaţiei. crearea unei situaţii antagonice. rezistenţă la acţiunea alcoolului şi substanţelor farmacodinamice. o existenţă reală. Pe baza datelor experimentale de laborator. este funcţie a creierului. În funcţie de valorile pe care le iau aceşti indicatori. care împreună alcătuiesc ceea ce el a numit tip general de sistem nervos sau tip general de activitate nervoasă superioară (tip a. au fost delimitate două tipuri de sistem nervos: echilibrat şi neechilibrat. devine necesară introducerea unor criterii suplimentare pentru identificarea şi evaluarea trăsăturilor temperamentale. tipul puternic-echilibrat-mobil. îl joacă creierul. devine logic să se presupună că funcţionarea creierului. rapiditatea şi uşurinţa adaptării la schimbare. potrivit căreia psihicul. dinamico -energetică. rapiditatea formării frânelor condiţionate. o posedă numai subtipul neechilibrat excitabil). tipul puternic-echilibrat-inert. potrivit căruia rolul principal în reglarea raporturilor organismului cu mediul extern şi a funcţionării organelor interne. Mobilitatea defineşte dinamica proceselor nervoase fundamentale. dilematice.şi sociogenetic. Tipologiile fiziologice şi psihofiziologice Limitele biotipologiilor au determinat orientarea către criterii mai relevante şi mai credibile pentru descrierea şi clasificarea temperamentelor ca entităţi psihologice. Cele trei însuşiri naturale menţionate mai sus interacţionează şi se combină între ele. cât şi inhibiţia. există două subtipuri: neechilibrat excitabil şi neechilibrat inhibabi l. După cum a remarcat I. B. Pavlov. în care subiectul trebuie să ia o decizie în timp dat. Pavlov a pornit de la principiul nervismului. respectiv. Tipul de probe prin care se testează echilibrul este următorul: stimularea la răspuns sau ripostă într-o situaţie în care consemnul sau regula este „abţinerea de la orice răspuns‖. P. nivel ridicat al pragurilor senzoriale (sensibilitate scăzută). Echilibrul este proprietatea care rezultă din raportul de forţă dintre excitaţie şi inhibiţie şi se obiectivează în trei tendinţe: tendinţa spre impulsivitate (predominarea forţei excitaţiei asupra forţei inhibiţiei). caracterizat prin valori ridicate ale forţei şi echilibrului şi prin valori scăzute ale mobilităţii. Forţa este considerată proprietatea primordială şi determinantă. caracterizat prin valori ridicate ale tuturor celor trei însuşiri. ea se va exprima în unităţi de timp şi va fi evaluată pe baza unor indicatori. proprietăţile naturale înnăscute ale celor două procese nervoase fundamentale – excitaţia şi inhibiţia – reprezintă principalii factori care condiţionează tipul temperamental. Pavlov. Pe baza acestei însuşiri. P. rezistenţa obiectivă la experienţele dure şi dramatice ale vieţii. inclusiv a sistemului endocrin. trei proprietăţi naturale. ceea ce face ca ea să varieze pe un continuum foarte întins. la om.

Cercetările postpavloviene (Merlin. 1961). În concepţia acestui autor. cu predominarea excitaţiei asupra inhibiţiei. Pavlov a pus în corespondenţă tipurile generale de sistem nervos. vioi. J. neimplicat afectiv). singurele care se întâlnesc în realitate. Strelau (1984) a elaborat o tipologie temperamentală bazată pe cuplul reactivitate/activitate. comune omului şi animalelor. iar cele cu reactivitate scăzută au un indice de procesa re mai redus. saturaţie şi plictiseală rapidă la monotonie. tipul parţial de sistem nervos. emotivitate. La persoanele cu reactivitatea mare. tensiune prelungită (inerţie tensională). cu cele patru temperamente stabilite în antichitate. valorile pragului senzorial absolut şi ale rezistenţei la stimuli puternici sau de lungă durată sunt. Rămânând tot pe terenul neurofiziologiei. Activitatea este definită prin volumul şi întinderea acţiunilor (operaţiilor) întreprinse în raport cu un stimul dat. d) tipul slab are drept corespondent temperamentul melancolic: interiorizat. grupei sanguine A îi corespunde temperamentul armonic.a. Ponderea acţiunilor auxiliare în tabloul de ansamblu al activităţii creşte proporţional cu nivelul reactivităţii: este mare la persoanele cu reactivitate crescută şi mică la persoanele cu reactivitate scăzută. P. imprudent. vizual. 2. auditiv. Pavlov a demonstrat că cele patru tipuri considerate „pure‖ se combină între ele. reactivitatea. mai scăzute. sensibil. trăiri emoţionale explozive. anume: dinamismul. şi viceversa. critic. b) tipul puternic-echilibrat-inert are corespondent temperamentul flegmatic: calm. adaptabil. rezistent la stres şi frustraţii. iar predominarea funcţională a celui de al doilea sistem de semnalizare (sistemul legăturilor temporare formate pe baza cuvântului) s -a asociat cu diferenţierea şi afirmarea tipului special gânditor (abstract. reactivitatea reprezintă o dimensiune corelativă a sensibilităţii şi responsivităţii neurosenzoriale şi se estimează prin pragul senzorial şi prin capacitatea de rezistenţă a subiectului la stimuli puternici sau de lungă durată. afectiv). tăcut. Astfel: a) tipul puternic-echilibrat-mobil are drept corespondent temperamentul sangvinic: vioi. delicat . sociabil. hiperactiv. prudenţă. Pavlov a elaborat o tipologie valabilă numai pentru om. caracterizat prin valori scăzute ale forţei şi insuficienta individualizare a mobilităţii şi echilibrului: sensibilitate emoţională crescută. proporţional. De asemenea. Se face distincţia între acţiuni de bază. rezistenţă scăzută la stres şi fustraţie etc. greu adaptabil la situaţii noi. Printre altele. irascibil. calculat. merită a fi menţionate: introducerea unei a patra dimensiuni a tipului de sistem nervos. c) tipul puternic-neechilibrat-excitabil are corespondent temperamentul coleric: rezistent. D rept criteriu în acest scop a ales raportul dintre cele două sisteme de semnalizare: predominarea funcţională a primului sistem (legături temporare bazate pe stimulii fizici. instabilitate comportamentală. obiectuali) s-a asociat cu diferenţierea şi afirmarea tipului special artistic (impresionabil. Pornind de la lucrările compatriotului său Léone Bourdel (1960. impulsiv. tipul puternic-neechilibrat-excitabil. tipul slab. I. reactivitatea se pune în relaţie şi cu nivelul sau „indicele‖ de procesare a stimulilor: persoanele cu reactivitate crescută au şi un indice de procesare mai ridicat. Teplov. forţă redusă – reactivitate crescută. IV. obiectiv. bazată pe grupele sanguine. care stabileşte tabloul neurodinamicii corticale în cadrul unor subsisteme funcţionale individuale. distinctă de forţă.) au dus la îmbogăţirea tabloului posibil al criteriilor şi dimensiunilor de ordin neuro şi psihofiziologic de descriere şi clasificare. lent. imagistic. dând 16 tipuri mixte. Clasificarea potrivit grupelor sanguine. Între ele a introdus tipul intermediar. care duc nemijlocit şi pe o cale scurtă la atingerea obiectivului. intuitiv. în funcţie de specificul situaţiei. caracterizat printr-un echilibru funcţional al ambelor. caracterizat prin valori ridicate ale forţei şi prin valori scăzute ale echilibrului. nesociabil. controlat. care completează schema acţiunii de bază şi susţin desfăşurarea generală a activităţii. Clasificarea pune în corespondenţă fiecare grupă sanguină cu un tip temperamental distinct.III. ca de pildă. şi acţiuni auxiliare. chinestezic. este exprimată de nivelul pragurilor senzoriale şi se află în raport invers proporţional cu forţa: forţă mare – reactivitate scăzută. grupei sanguine 0 îi 35 . care se distinge de mobilitate. puţin impresionabil. după cum urmează: 1. retras. tendinţă de dominare în relaţiile interpersonale. comunicativ. Nebâliţin ş. medicul francez Bernard Montain (1992) a elaborat o nouă tipologie fiziologică a temperamentelor. „tipul pur‖ fiind o entitate mai mult teoretică. Pornind de la aceleaşi relaţii. el definind viteza cu care celulele nervoase generează procesele de excitaţie sau inhibiţie.

corespunzând unei activităţi psihice de tip reactiv faţă de stimul. rămânând relativ independenţi la variaţiile ambianţei. conservator. S. în consecinţă. neputându-se dezvolta şi realiza decât în această condiţie. care s-au bucurat sau se bucură de o recunoaştere mai largă. Subiecţii aparţinând temperamentului armonic se caracterizează prin căutarea permanentă a armoniei cu anturajul lor. organizat. sub raport temperamental. de la o ipoteză neurofiziologică. Tipologia olandeză – Heymans şi Wiersma. Gross opunea astfel subiecţii cu activitate mentală superficială. nici ele nu satisfac toate exigenţele. intuitiv. 2. Subiecţii aparţinând temperamentului ritmic sunt slab sensibili la mediu. Este o tipologie cu caracter tranzitoriu. Heymans şi E.corespunde temperamentul melodic. instabil. Pornind de la cercetările lui Mac Lean (1949) şi W. formulată de psihiatrul Otto Gross. la care funcţia secundară este mult prelungită. deschis.). activ. grupei sanguine AB îi corespunde temperamentul complex. adaptându-se fără dificultate la situaţii. Subiecţii aparţinând temperamentului complex reunesc trăsăturile contradictorii ale celorlalte trei temperamente. D. grupei sanguine B îi corespunde temperamentul ritmic. 4. activitatea sau forţa pulsională generală şi primaritate-secundaritate. Tipologiile psihologice Cu toate că tipologiile fiziologice oferă mai multe elemente şi deschid posibilităţi mai largi pentru analiza psihologică a temperamentului decât cele morfoconstituţionale. Au fost astfel delimitate şi identificate patru tipuri cerebrale funcţionale. folosind aceste concepte. Vom prezenta în continuare pe cele mai importante. de unde dificultatea de integrare a fenomenelor psihice. tipul limbic drept (L. trăind şi exprimându-se în ritmul lor propriu. emoţional. Această schemă se bucură deja de o largă recunoaştere în rândul specialiştilor şi în prezent se încearcă introducerea ei în practica psihodiagnosticului. determinată după predominarea uneia din cele două funcţii identificate de Gross.). Subiecţii aparţinând temperamentului melodic se află întotdeauna în „consonanţă‖ cu mediul extern. Wiersma.S. logic.D. corespunzând combinaţiilor posibile ale celor trei trăsături.D. 4. autorii de mai sus au stabilit opt tipuri psihologice. având.). Astfel. subiecţilor cu funcţionare mentală profundă. Decupând fiecare distribuţie de trăsături în două părţi. Sperry (1974). sigur pe sine. afectuos. influenţează inconştient activităţile ulterioare ale spiritului. comunicativ. în elaborarea ei. tipul cortical stâng (C. tipul limbic stâng (L. 3. tipul cortical drept (C. C.). Cele trei dimensiuni (trăsături) sunt: emotivitatea sau instabilitatea emoţională. 3. cărora le corespund tablouri temperamentale distincte: 1. la care funcţia primară este rapidă. amabil. ingenios. serviabil. Acestea se prezintă ca în tabelul de mai jos: Emotivitate + Activitate PrimaritateSecundaritate P S P 36 Tipul Amorf Apatic Nervos . G. s-a trecut la elaborarea unor tipologii temperamentale specific psihologice. Ele apar ca şi cum ar fi opuse funcţiei cerebrale primare şi funcţiei cerebrale secundare. sub motivul că un fenomen trebuie identificat şi analizat pe baza unor dimensiuni de aceeaşi natură calitativă. dificultăţi în găsirea unui echilibru satisfăcător. Clasificarea bazată pe asimetria funcţională a emisferelor cerebrale. orice fenomen psihic (de exemplu. şi-au propus să descrie personalitatea. Obiecţia principală care se invocă este de ordin metodologic: descrierea şi clasificarea unui fenomen de o anumită natură calitativă – psihologică – pe baza unor dimensiuni şi criterii deduse dintr-un fenomen de o altă natură – neurofiziologică. pe baza a trei dimensiuni pe care ei le-au identificat cu ajutorul unor scări de evaluare. Pentru Gross. stabil. cei doi autori olandezi pornind. rezistent la frustraţii. o emoţie) declanşează o activitate a celulelor nervoase care persistă şi după terminarea lui. determinat. creativ. Ned Hermann (1976) a pus la punct o clasificare a temperamentelor luând drept criteriu gradul de folosire în rezolvarea diferitelor genuri de sarcini a celor două emisfere cerebrale.

în fine. G. anal. pornind de la stadiile evoluţiei sexualităţii. În formularea sa definitivă. Pe lângă această tipologie „ortodoxă‖. sunt deduse trei tipuri de temperamente: complezent. 37 . Adept al determinismului intrapsihic. volubilitate-tăcere obstinată). Pentru E. a dezvoltat tipologia olandeză. de unde derivă cinci tipuri de orientări principale: orientare receptivă. René Le Senne (1945) a făcut cunoscute lucrările lui Heymans şi Wiersma şi şcoala creată de el. Tipul uretral are ca trăsături esenţiale ambiţia şi dorinţa de competiţie. Berger. în care subiectul îşi consideră propria persoană ca o marfă care poate fi cumpărată şi vândută. polaritatea. altele apelează la orientarea spre lume. în care individul încearcă să ia totul de la alţii prin forţă. 1990). uretral.Fromm. falic şi genital. tipologiile elaborate din această perspectivă au fost denumite „pur psihologice‖ (Delay. literele P şi S indică predominarea funcţiei primare. orientare comercială. mai ales prin Gaston Berger. S. Le Senne. Tipologiile psihanalitice. întreprinse de Karen Horney şi E. într-o perspectivă apropiată. orice comparaţie şi orice explicaţie cauzală trebuie să vehiculeze numai entităţi psihice nu fiziologice şi nici morfoconstituţionale. Studiile ulterioare (Gauchet şi Lambert. C. orientare acumulativă. Dacă tipologiile analitice culturaliste iau ca bază de pornire relaţiile cu celelalte persoane. de pildă. clasificarea propusă se bazează pe analiza şi evaluarea unui set de nouă trăsături. Acest ansamblu constituie un sistem de referinţă de la care pornind devine posibilă descrierea unui mare număr de tipuri particulare. orientare de exploatare. iritabilitate şi pedanterie (ordine). siguranţă. Freud a deschis calea unei abordări în „cerc închis‖ a fenomenelor psihice particulare şi a organizării sistemului personalităţii în ansamblu.Jung şi H. care se află în raport invers cu ruşinea. 1959) au arătat că aceste dimensiuni – cele trei ale lui Heymans şi Wiersma sau cele nouă utilizate de Berger – pot fi reduse. Această atitudine fundamental pasiv-dependentă este acompaniată de trăsături care pot fi opuse. în care subiectul îşi fondează securitatea sa pe economisirea şi conservarea a ceea ce posedă. ceea ce reprezintă în mare măsură realizarea dorinţei în raport cu angoasa de castrare. interacţiunea cu părinţii determină tipul de orientare socială. Tipul falic are un comportament caracterizat prin temeritate. aviditatea.G. În Franţa. semnul „–‖ arată că subiecţii se situează sub media pentru dimensiunea considerată. De aici. Karen Horney ia ca premise direcţiile principale pe care le poate lua copilul în relaţiile sale cu anturajul: de a se apropia de oameni.Rorschach (sub influenţa celui dintâi). Freud a elaborat o atare tipologie. în cadrul psihanalizei culturaliste consemnăm numeroase alte încercări. dar care se raportează la aspectul „a da-a primi‖ (generozitate-avariţie. Astfel au procedat. Tipologia franceză: R. Ca urmare.Fromm. prin analiză factorială. În lumina acestei paradigme. El este întruchipat numai de subiecţii care parcurg fără probleme şi stări remanente toate stadiile evoluţiei libidinale. Tipul genital corespunde „normalităţii ideale‖ a personalităţii. în care subiectul aşteaptă tot ceea ce doreşte de la o sursă externă. orientare productivă. pe lângă cele trei utilizate de Heymans şi Wiersma. Astfel. de a se opune sau de a se îndepărta. incluzând. care face ca individul să-şi folosească aptitudinile sale şi să-şi realizeze potenţialităţile care-i sunt proprii. Tipul anal se distinge prin trei trăsături principale: parcimonie. tandreţea şi pasiunea intelectuală. Tipul oral este caracterizat prin „nevoia‖ de a depinde excesiv de alţii pentru a-şi putea menţine respectul de sine‖. determinare. el a stabilit următoarele tipuri de bază: oral. interesele senzoriale. Pichot. lărgimea sau întinderea câmpului conştiinţei. la doi factori independenţi – emotivitate şi primaritate-secundaritate. semnul „+‖semnifică faptul că subiecţii se situează deasupra mediei pentru dimensiunea considerată. agresiv şi detaşat.+ + + + + + + S P S P S Sentimental Sangvin Flegmatic Coleric Pasional În tabelul de mai sus. respectiv secundare.

se situează subiecţii dominaţi de aceste reprezentări vizuale. ocupă o poziţie intermediară între integrate şi neintegrate. sau hipomaniac. în consecinţă. de a se orienta preponderent fie spre lumea externă. Ca şi în cazul precedent. Prin extensiune. aplicaţiile ideologice. Rorschach a adăugat un al treilea – coartat. spre obiecte (extraversiune). Această tipologie. 38 . J2 – parţial şi ocazional integrat. două tipuri „dezintegrate‖ şi considerate ca „degenerate‖: (S1 – dezintegrat pur şi S2 la care există o compensaţie. Acest tip ar avea. prestigiului). Tipul depresiv. Tipologia lui Rorschach prezintă un interes particular. Introvertitul se caracterizează prin trăsături opuse. în absenţa unei orientări. de asemenea. el caută aprobarea socială. Trebuie spus că tipologia lui Jung. iar introvertitul – tipului profund. cu hipomanie la limita inferioară. de-a dreptul delirante. după Jaensch. care oscilează între integrarea absolută şi dezintegrare (care se aseamănă cu noţiunea de disociaţie a lui Kretschmer). iubeşte activitatea exterioară. caracterizat printr-o dispoziţie permanent deviată spre depresie şi durere morală. coartat se ia în sens de retractat). care au fost descrise iniţial ca anomalii ale personalităţii. este vorba de o stare permanentă. Aspectul ei principal priveşte tendinţa pe care o posedă libidoul.Jaensch. Unii subiecţi sunt capabili de a evoca după voie reprezentări vizuale şi de a le face să dispară. de moment. Sistemul cel mai cunoscut este cel elaborat de Kurt Schneider şi care are avantajul de a include principalele tipuri descrise de majoritatea autorilor. la comandă. schimbarea. pe care ei nu le pot evoca voluntar.R. Sunt delimitate zece tipuri: Tipul hipertimic. La celălalt pol. fie spre obiecte. respectiv energiile instinctuale ale individului (care pentru Jung nu sunt de natură exclusiv sexuală). au făcut ca lucrările elaborate de cei doi autori să fie sever repudiate. în medicină. extravertitul corespunde tipului superficial al lui Gross. La cele două tipuri. Deşi este vorba de o stare permanentă. diferenţierea (care corespunde sensibil introversiunii-extraversiunii lui Jung) şi polaritatea sentimente-gândire. prezentând la minimum trăsăturile melancoliei. este sociabil. Are inhibiţii puţine. Extravertitul acordă valoare lumii externe (bogăţiei. D. şi J3 – normal integrat. aceasta nu este o psihoză. pentru că „introversiunea se caracterizează printr-o funcţie primară intensă şi. fie spre viaţa interioară. tinde să fie conformist. spre sine (introversiune). caracterizat printr-o stare permanent deviată spre euforie şi hiperactivitate maniacă. inteligenţa hipertrofiată ocupând locul primordial în raport cu afectivitatea).Tipologia lui Jung se referă direct la cea a lui Gross. fie spre lumea interioară. (Astăzi. O direcţie interesantă de analiză tipologică a personalităţii în plan temperamental este cea care ia ca punct de pornire specificul percepţiei. cu care este confundată adesea prin asimilarea ciclotimului cu extravertitul şi a schizotimului cu introvertitul. se întemeiază pe o serie de experienţe interesante asupra „memoriei eidetice a percepţiilor vizuale‖.Jaensch şi W. Ea oferă numeroase corespondenţe cu tipologia lui Kretschmer. Combinaţiile între cele trei trăsături au permis stabilirea a şapte tipuri de personalitate: patru tipuri zise integrate (B – exagerat integrat. variaţia. acestea orientate spre lumea exterioară. care corespunde slăbiciunii energiilor instinctuale. Tipologia lui Jaensch are la bază trei trăsături: integrarea variabilă fundamentală. deduse de aici. întrucât serveşte ca bază pentru cel m ai utilizat test proiectiv de personalitate. cu toate că nu operează decât cu o singură trăsătură de personalitate. Din păcate. Ea se întemeiază pe opoziţia între extratensiv (corespunzător în mare parte extravertitului) şi introtensiv (corespunzător introvertitului). prezentată într-un limbaj adesea obscur. Acest tip are legătură cu insuficienţa paratiroidiană (tipul tetanic). dar orientat spre lumea interioară. printr-o funcţie secundară prelungită‖. Efortul cel mai intens în vederea elaborării unei tipologii perceptive îl datorăm lui E. a fost acceptată pe scară largă. Emoţiile sale sunt uşor de activat. raporturi cu hiperfuncţionarea tiroidiană (tip basedowian). După Jung. devine posibil să aplicăm această tipologie la personalitatea normală. Tipologiile clinice Observaţia clinică asupra deviaţiilor personalităţii permite să se izoleze în manieră concretă un anumit număr de tipuri empirice. J1 – normal integrat. interesul său esenţial situându-se în sfera ideilor. un tip S/vital. dar sunt superficiale.

simultan. care permite descrierea şi clasificarea indivizilor. falsitatea spiritului. În psihologie. Cuprinde două subtipuri – subtipul senzitiv descris de Kretschmer. ireductibilă la temperament. La o analiză atentă. diferenţiază mai mult sau mai puţin semnificativ personalităţile individuale între ele. vom constata. semnificaţia lui s-a extins. tipologiile temperamentale îşi dovedesc valoarea lor teoretică şi mai ales practică. etico axiologică. hipertrofia Eului (orgoliu). agresive numite „de scurt-circuit‖ (Kretschmer). rămâne o sarcină a viitorului. multiplicitatea abordărilor pot da impresia de confuzie. În biologie. o tipologie veritabilă ar trebui să ia în considerare. În forma sa patologică. termenul este folosit în sens de însuşire sau trăsătură diferenţiatoare sau asemănătoare (comună). Unificarea tipologiilor parţiale. componentele morfologice. Noi considerăm mai adecvat. fiziologice şi psihologice. În accepţiune extinsă. Ulterior. În acest caz. chiar şi în forma lor actuală. subliniind astfel existenţa unei deosebiri calitative între caracter şi temperament (reprezentanţii orientării socio-antropo-culturologice). Concluzii asupra tipologiilor temperamentale. caracterizat prin triada rigiditate. că există numeroase corespondenţe în schemele de clasificare.Tipul neliniştit. Culoarea pielii. când importanţa acestuia din urmă este recunoscută se şterge orice deosebire calitativă dintre caracter şi temperament (reprezentanţii orientărilor biologizante şi fiziologizante) şi un altul care raportează noţiunea de caracter numai la personalitatea umană. el va însemna pecete. Tipul abulic. iar pe de altă parte. caracterizat prin oscilaţie emoţională. diversitatea termenilor folosiţi. un băţ) care se folosea pentru a separa două terenuri (mejdină). fiind utilizat pentru a exprima ceea ce distinge un lucru de altul. prima fiind cadru general de referinţă. aşa cum a fost descris el în literatura psihiatrică franceză. talia. antrenând de obicei o instabilitate în plan social şi ducând frecvent la delincvenţă minoră. un organism de altul. tipul instabil corespunde sensibil dezechilibrului mintal. histrionic sau mitomaniac. definit prin trăsătura influenţabilităţii şi prin „maleabilitatea voinţei‖ (uşor manevrabil de cei din jur). care are drept trăsătură fundamentală insensibilitatea şi răceala afectivă. caracterizat printr-o sensibilitate crescută pentru toate experienţele trăite. şi subtipul anancastic. în care se includ însuşirile fenotipice de esenţă socioculturală. cât şi pe cele fenotipice. Complexitatea extremă a unui asemenea travaliu de sinteză explică aspectul particular şi adesea contradictoriu al datelor existente. secvenţiale. paralogism (raţionament hiperlogic pe baza unor premise false. caracterizat prin egocentrism. se impune operarea cu o accepţiune lărgită şi cu una restrânsă. În expresia sa patologică. Tipul instabil. majoritatea tipologiilor existente au tendinţa de a lua în seamă doar aspecte parţiale ale temperamentului. însă. Astfel. superficialitatea sentimentelor contrastând cu aspectul zgomotos al expresiei lor. în limbaj comun). Numărul tipologiilor. Oricum. marcă. Tipul astenic. sunt considerate caractere. ereditară sau dobândită. În definirea caracterului. adesea denumit obsesional sau compulsiv. tendinţă spre fabulaţie şi mitomanie. El corespunde unor trăsături ale tipului schizoid al lui Kretschmer. totuşi. sinonim dacă nu chiar identic cu tipul anal descris de psihanalişti. în greaca veche. Tipul exploziv. multidimensională. acest al doilea curent şi vom aborda caracterul ca entitate distinctă a sistemului personalităţii. caracterizat prin reacţii emoţionale violente. Oscilaţiile dispoziţiei instabilului sunt net disti ncte de cele ale ciclotimului lui Kretschmer. şi prin fatigabilitate. Tipul apatic. Într-o primă aproximare. culoarea ochilor. instrument de abordare şi cercetare concretă. el ar corespunde unor varietăţi ale „nebuniei morale‖ şi „perversiunii constituţionale‖. caracterul exprimă schema logică de organizare a profilului psihosocial al personalităţii. caracterul reprezintă o dimensiune (structură) esenţială care. afectogene. fiind incapabil de descărcare. defineşte orice personalitate individuală în contextul relaţiilor sociale. caracterizat prin fragilitate neuropsihică la influenţa situaţiilor tensionate. CARACTERUL Definiţie şi descriere generală Iniţial. Fără îndoială. dobândite sub influenţa mediului natural şi social. Tipul fanatic. conformaţia fizică etc. într-o tipologie integratoare. considerat din 39 . adesea denumit paranoic. termenul „caracter‖ se asocia cu un semn (de exemplu. pe de o parte. iar cea de-a doua. se întâlnesc două curente: unul care include în sfera noţiunii de caracter atât însuşirile genotipice determinate biologic. Tipul isteroid. din punct de vedere metodologic şi ştiinţific.

afectiv. d) conţinutul aspiraţiilor şi idealurilor. iar nu una normativă (cum este. el include: a) concepţia generală despre lume şi viaţă a subiectului. un anumit mod de raportare şi reacţie la situaţiile sociale. societatea declară individul ca lipsit de caracter. care se implică şi se manifestă în orice situaţie – naturală sau socială –. Caracterul apare ca mod individual specific de relaţionare şi integrare a celor două mulţimi de solicitări. cu cercul de prieteni etc. După ce a dezvăluit şi explicat natura. etica trebuie să aibă în prim-planul preocupărilor sale evaluarea caracterului din punctul de vedere al concordanţei sau discordanţei lui cu normele. una este caracterul ca entitate psihologică şi alta măsura în care el corespunde sau nu aşteptărilor noastre. El poate pune individul în următoarele trei ipostaze: a) de concordanţă deplină cu societatea (toate solicitările sociale sunt acceptate şi integrate ca norme proprii de conduită şi toate solicitările proprii se încadrează în limitele normelor şi etaloanelor societăţii). normativitatea etică) şi să ţină seama de ea. structurii şi rolului adaptativ pentru individ. – cu membrii familiei. determinaţiile şi mecanismele caracterului în sine. ca „pozitiv‖ sau „negativ‖. la societate în ansamblu şi la sine însuşi. acum. Din punct de vedere psihologic. etica). Făcând această distincţie. şi această situaţie trebuie considerată ca având doar o semnificaţie teoretică. în funcţie de criteriul de valoare care se aplică. Dar. pe care societatea le formulează faţă de individ. prin intermediul unui mecanism de selecţie. o asemenea situaţie nu se întâlneşte în realitate. Luată în sens restrânsă. înlăturăm şi confuzia pe care o produce experienţa cotidiană a bunului simţ între caracter ca structură psihică reală şi valoarea socială a caracterului. În latura sa aplicativă. c) concordanţă parţială-discordanţă parţială (cele două mulţimi de solicitări intersectându-se pe o plajă mai îngustă sau mai întinsă). în comunicare şi interacţiune cu alţi semeni. şi individul este îndreptăţit să aibă şi să manifeste anumite exigenţe şi aşteptări de la societate. admiţând caracterele „pozitive‖ şi respingând pe cele „negative‖. care determină un mod relativ stabil de orientare şi raportare a omului la ceilalţi semeni. cu colegii de şcoală. dacă acest profil va fi etichetat ca „bun‖ sau „rău‖. în lumina acestora. ca mecanism specific de relaţionare şi adaptare la particularităţile şi exigenţele acestui mediu. pe care individul le are faţă de societate. repetăm. de intervenţie optimizatoare. de pildă. atunci trebuie să luăm în consideraţie interacţiunea dintre cele două mulţimi de „solicitări‖: „mulţimea solicitărilor interne‖. principiile şi modelele morale proprii mediului sociocultural în care trăieşte individul. spre care se poate tinde. neîntâlnindu-se ca atare în realitate. în mod deosebit. adică un anumit profil caracterial. Spre deosebire de temperament. Psihologia trebuie să se ocupe. să pierdem din vedere faptul că psihologia este o ştiinţă explicativă (şi trebuie să rămână astfel). noţiunea de caracter desemnează un ansamblu închegat de atitudini. b) sfera convingerilor şi sentimentelor sociomorale. când plaja de intersecţie se lărgeşte tinzând spre 40 . ea desemnând o limită ideală. Atunci când plaja de intersecţie se îngustează până la un anumit prag. deci. apreciere şi valorizare. Dacă ţinem să evidenţiem latura axiologică a caracterului. trebuind să fie revizuite (reformate). aceasta numai după ce şi-a îndeplinit funcţia sa explicativă. Aici se impune a face distincţie între planul psihologic de abordare şi cel etic. cu dascălii. se afirmă că cineva are sau nu are caracter. –. caracterul se implică şi se manifestă numai în situaţiile sociale. astfel. dar. motivaţional. născut şi crescut într -un mediu social. şi „mulţimea solicitărilor externe‖. Este cu totul altce va. În fond. În acest caz. Toate aceste „elemente‖ sunt corelate şi integrate într-o structură funcţională unitară. Societatea este perfect îndreptăţită să pretindă şi să aştepte de la membrii ei să-i accepte normele şi exigenţele. a criteriilor şi etaloanelor sale valorice. psihologia poate merge mai departe în întâmpinarea eticii. Nu trebuie. că el se structurează numai în interacţiunea individului cu mediul sociocultural. formulate din perspectiva concepţiei sale despre lume şi viaţă. psihologia trebuie să se raporteze la normativitatea socioculturală (în cazul dat. b) de respingere reciprocă totală (cele două mulţimi de solicitări nu concordă în nici un punct). c) conţinutul şi scopurile activităţilor. respectiv codului moral al societăţii. la rândul său. îşi structurează pe baza unor complexe transfor-mări în plan cognitiv. Astfel. aceasta este situaţia reală. arătând ce şanse de integrare într-un anume mediu sociocultural au indivizii cu un profil caracterial sau altul.perspectiva unor norme şi criterii valorice. teoretică. putem spune. care reflectă natura contradictorie a raportului individ-societate. iar individul declară criteriile şi etaloanele impuse de societate ca inacceptabile. de studiul caracterului sub aspectul mecanismelor. orice individ cât de cât normal.

sentimente). ea putând constitui criteriu de clasificare tipologică. trebuinţe. dezvăluirea trăsăturilor de caracter este incomparabil mai dificilă decât a celor temperamentale. nu. în cazul al doilea. forţa caracterului se va dezvălui cu adevărat numai în acţiunile subordonate atingerii unor scopuri cu valoare socială mare. Şi. Structura psihologică a caracterului Caracterul trebuie considerat rezultatul unui şir de integrări a funcţiilor şi proceselor psihice par ticulare din perspectiva relaţionării omului cu semenii şi a adaptării sale la mediul sociocultural în care trăieşte. În primul caz. Oare. Această „schemă‖ se aplică şi structurii caracterului. motivaţional (interese. ea se poate afla la unul din cele trei niveluri de elaborare: incipient (elementar). Putem afirma. „rece‖. că modalitatea cea mai eficientă de cunoaştere şi evaluare a caracterului o reprezintă analiza actelor de conduită în situaţii sociale înalt semnificative pentru individ. în măsura în care reuşim să-l cunoaştem. atâtea câţi evaluatori? Evident. caracterul trebuie să satisfacă şi el această condiţie. judecăţi) şi volitiv (însuşiri. Semnificativul se poate împărţi în individual şi general. cu componente şi articulaţii nediferenţiate. existenţa anumitor invarianţi. În diferitele perioade ale evoluţiei ontogenetice. concepte. o structură caracterială în care predomină motivaţia personală va avea trăsătura „egoist‖ mai puternică decât trăsătura „altruist‖. Ponderea celor patru tipuri de componente în structura caracterului este diferită la diferiţi indivizi. nobil. 41 . înseamnă că are un caracter rău». va fi etichetat ca mare. La vârstele mici. Ca structură. iar individul consideră criteriile şi etaloanele societăţii ca fiind şi ale lui. respectiv. structura presupune o anumită stabilitate. Nu este suficient să punem subiectul într-o situaţie oarecare. suntem nevoiţi să ne mulţumim cu analiza şi evaluarea comportamentelor interpersonale: «„X‖ se poartă cu „Y‖ aşa. ca în cazul temperamentului. la vârstele mai mari. motivaţional şi volitiv a ceea ce este semnificativ pentru individ în situaţiile. afectiv. Rezultă. Gradul de elaborare a structurii caracteriale nu este acelaşi la toţi oamenii. Astfel. Caracterul se structurează prin integrarea în plan cognitiv. integrarea caracterială se realizează cu precădere pe dimensiunile cognitivă (analiza şi evaluarea critică a normelor şi modelelor socioculturale) şi volitivă (autodeterminarea. «„X‖ se poartă cu „Y‖ altfel. angajarea pe o direcţie sau alta a orientării şi modului de conduită). cognitiv (reprezentări. astfel. (De exemplu. într-adevăr. de aici trebuie trasă concluzia că cineva poate avea mai multe caractere. Acest lucru fiind foarte greu de realizat în mod curent. i ndividul îşi va demonstra întreaga forţă a caracterului său în acţiunile îndreptate spre atingerea scopurilor personale. o structură caracterială „reflexivă‖ va fi mai „ezitantă‖ în luarea unei hotărâri decât una „voluntară‖ etc. Lewin a demonstrat gradualitatea structurilor personalităţii de la niveluri iniţial difuze. De aceea.limita superioară de concordanţă. pentru a evita sancţiunile şi a obţine satisfacerea trebuinţelor sale). Ca urmare. începând mai ales cu adolescenţa. motivaţia. ci neapărat într-o situaţie socială semnificativă. trăsături). va fi etichetat ca mărunt. el se manifestă numai în asemenea împrejurări. aşadar. Când caracterul se structurează pe dominanta semnificativului individual. o structură în care prevalează componentele afective pozitive va fi predispusă mai mult la acte de caritate decât una în care predomină judecata obiectivă. putem să prevedem modul în care se va comporta o persoană în diferite situaţii sociale. mediu sau superior (înaltă diferenţiere şi integrare a tuturor componentelor). înseamnă că are un caracter bun ». dar şi diametral opus de diferiţi „parteneri‖ sau „judecători‖. cogniţia şi voinţa. Se ajunge. Prin definiţie. evenimentele şi experienţele sociale. când se structurează pe dominanta semnificativului general (supraordonat). se trece prin niveluri intermediare (diferenţieri de la slab la mediu a componentelor şi articulaţiilor) şi se ajunge la niveluri mature (diferenţieri de la mediu la superior a componentelor şi articulaţiilor). societatea declară individul ca având caracter. Ceea c e diferă este efectul pe care unul şi acelaşi caracter îl produce asupra mai multor „destinatari‖ (evaluatori). aşadar. integrarea caracterială se realizează preponderent pe dimensiunile afectivă şi motivaţională (formarea supra-Eului în concepţia freudistă se întemeiază pe acceptarea de către copil a consemnelor morale ale autorităţii paternale. idealuri). K. ca una şi aceeaşi persoană să fie evaluată caracterial nu numai diferit.). care ţin de existenţa socială a individului şi mediază raporturile lui cu ceilalţi semeni şi cu societatea în ansamblu. că în structura caracterului se regăsesc „elemente‖ de ordin afectiv (emoţii. mercantil. integrările respective angajează în măsură diferită afectivitatea.

Newcomb. b) gradul de intensitate. de esenţă a personalităţii ca subiect social şi ne impune valorizarea etică a comportamentului. care se aplică unei situaţii sau alteia. la o convingere. care exprimă gradaţiile celor două segmente ale trăirii – pozitiv şi negativ –. formează latura internă. pentru atingerea unui efect adaptativ concret în diferite situaţii sociale. spre deosebire de temperament. d) operatorii conexiunii inverse. caracterul este modelabil pe toată durata vieţii individului. Din punct de vedere psihologic. într-o situaţie. o convingere ştiinţifică) sau modificarea unei trăsături negative (de pildă. care extrag şi retransmit blocului de comandă informaţia despre efectele comportamentului sau acţiunii. Mediind şi reglând raporturile persoanei cu cei din jur şi cu situaţiile sociale. „reorganizarea‖. dintr-unul iniţial negativ. în care intră scopurile mari ale activităţii. care să-i permită „perfecţionarea‖. Din cele de mai sus se poate constata că. stabilitatea structurii caracteriale nu este de acelaşi ordin ca cea a structurii temperamentale. M. structura caracterială include două „blocuri‖: a) blocul de comandă sau direcţional. care cuprinde mecanismele voluntare de pregătire. invizibilă a caracterului. filtrare. De pildă. Un obiect cu semnificaţie negativă mică induce o atitudine de respingere de intensitate slabă. c) o structură afectivă. c) operatorii de declanşare. 42 . relativ durabilă. trecând prin punctul neutru 0 (zero). putem deduce şi caracteristicile principale ale atitudinii: a) direcţia sau orientarea. Ea este absolut necesară. După T. care generează trăirea pozitivă sau negativă a modelului „cognitiv‖ şi „motivaţional‖ al situaţiei şi. „corecţia‖. drumul de viaţă ales. conservată şi organizată la individ. maleabilitatea lui în funcţie de criteriile şi etaloanele valorice. în vreme ce altul cu semnificaţie negativă mare determină o atitudine de respingere puternică. 1991. Absenţa semnificaţiei corespunde unei atitudini neutre. motivaţionale afective – şi determină modul în care va răspunde şi acţiona o persoană într-o situaţie sau alta. se apreciază atât stabilitatea/constanţa caracterului. solicitudinea sau mărinimia). prin care se stabileşte concordanţa sau discordanţa dintre valenţele situaţiei şi starea de necesitate actuală sau de perspectivă a subiectului. invidia) într -o trăsătură pozitivă (de pildă. 1999). când acesta abordează o situaţie nouă.Brâncoveanu şi familia sa au „preferat‖ să moară decât să renunţe la credinţă). Din punct de vedere funcţional. mergându-se până la acceptarea sacrificiului de sine (cazul martirilor: C. respectiv.M. sistemic articulate. dată de semnul pozitiv (favorabil) sau negativ (nefavorbil) al trăirii afective faţă de obiect (situaţie): atitudinea pozitivă imprimă persoanei tendinţa de a se apropia de obiect. Zlate. Radu. de pildă. identificare şi evaluare a situaţiilor sociale. strâns interdependente. la fel stau lucrurile şi în cazul semnificaţiei pozitive şi. a unor componente psihice diferite – cognitive. Atitudinea ne apare ca verigă de legătură între starea psihologică internă dominantă a persoanei şi mulţimea situaţiilor la care se raportează în contextul vieţii sale sociale. acest bloc include: a) operatorii de conectare. „starea de set‖ faţă de situaţie. potrivit acesteia. b) o structură motivaţională de testare. 1962. unui context relaţional sau altuia. de îndepărtare. se apreciază pozitiv renunţarea la o convingere anterioară (de exemplu. b) operatorii de activare. caracterul reflectă şi ne trimite întotdeauna la latura de conţinut. Toate aceste elemente. valorile alese şi recunoscute de individ. În cadrul blocului de comandă. atitudinea reflectă fidel forma în care experienţa anterioară este acumulată. În mod obiectiv. activitatea blocului de comandă se impune a fi corelată cu activitatea blocului de execuţie. de indiferenţă. Observăm că interfaţa între structura internă. care realizează stabilirea atitudinii faţă de situaţie. putând deveni unul pozitiv (dacă situaţiile şi experienţele sunt suficient de semnificative).Totuşi. De aici. În plan social. Atitudinea este poziţia internă adoptată de o persoană faţă de situaţia socială în care este pusă. a atitudinii pozitive. puternic variabile. dar insuficientă pentru realizarea caracterului în act. şi b) blocul de execuţie. care actualizează şi pun în funcţiune aparatele de răspuns (verbale şi motorii). care primesc şi proiectează „starea de set‖ pe „repertoriul comportamental‖. conectare şi reglare a conduitei în situaţia concretă dată (Levitov.Golu. se apreciază la cea mai înaltă cotă valorică nerenunţarea la un crez. trebuie să admitem existenţa următoarelor elemente esenţiale: a) o structură cognitivă de receptare. cât şi flexibilitatea. în vreme ce atitudinea negativă creează o tendinţă opusă. valorile gradului de intensitate care depind de „mărimea semnificaţiei‖ obiectului (situaţiei) şi care determină intensitatea trăirii. structura caracterială trebuie să posede şi un anumit coeficient de flexibilitate. profundă a caracterului şi conduita manifestă o constituie subsistemul atitudinal. 1993. în altă situaţie. În principiu. Ea se constituie prin organizarea selectivă.

pe de o parte. Opinia este o modalitate constatativ-pasivă de raportare la lume. Ele se diferenţiază şi se structurează la două niveluri: unul segmentar şi altul global. în forma opiniei sau acţiunii. subsumată fie conformismului (deşi atitudinea este de semn opus aşteptării sociale. şi a percepţiei şi evaluării celor din jur. civic). Graţie funcţiei reglatorii a conştiinţei. După obiectul de referinţă. afectiv. Apare astfel dedublarea. care înseamnă că unele obiecte se situează aproape permanent în prim -planul conştiinţei. pe de altă parte. Opinia este forma verbal-propoziţională de exteriorizare a atitudinii. vom avea atitudinea faţă de Eul fizic. ce poate fi interpretată ca dimensiune a caracterului social de care vorbea E. Dar. aceasta fiind o premisă necesară. dedublarea are o valoare adaptativă de necontestat. dispreţ. Integrarea la nivel cognitiv. ducând astfel la elaborarea unei game foarte întinse de structuri caracteriale. evenimente şi sisteme de valori. În mod normal. care rezidă în aceea că „obiectele sociale‖ (îndeosebi celelalte persoane) reprezintă principala sursă de formare a atitudinilor. În primul caz. Expresia externă a atitudinii o reprezintă opinia şi acţiunea. b) suprafaţa sau întinderea comprehensibilă a obiectului. principala sursă a diferenţei de centralitate aflându-se în sfera motivaţională. autoevaluare în 43 . Atitudinile faţă de sine reflectă caracteristicile imaginii de sine. în plan extern. ca atare. obligatorie a unei adaptări satisfăcătoare la viaţa socială. opinia sau acţiunea subiectului se dau în concordanţă cu şablonul). În cazul al doilea. fie negativismului (deşi semnul atitudinii concordă cu etalonul social.M. dar defavorabilă pentru individ. c) centralitatea psihologică a obiectului pentru subiect. afective.Newcomb. opinia publică. la diferiţi indivizi. constând în numărul şi varietatea elementelor care-l compun. se transformă într -o frână în calea unei interacţiuni optime între individ şi cei din jur. Dar atunci când se impune ca trăsătură dominantă. familial. Astfel. acţiunea devine mai relevantă pentru dezvăluirea esenţei caracterului unei persoane decât opinia: faptele atârnă mai greu în aprecierea personalităţii unui om decât vorbele. este vorba de poziţia globală pe care o adoptăm faţă de propria personalitate în unitatea componentelor sale bio-psiho-sociale. atitudinea faţă de Eul psihic (nivelul diferitelor funcţii şi capacităţi intelectuale. iar când se subordonează negativismului poate fi favorabilă individului. atitudinile se împart în două categorii: a) atitudinile faţă de sine şi b) atitudinile faţă de societate. motivaţional şi valiţional a semnificaţiilor pozitive şi negative ale obiectelor şi situaţiilor socioumane se realizează în mod individual specific. de modificare a ei sau de îndepărtare. care nu introduce nici o schimbare în situaţie. motivaţionale) şi atitudinea faţă de Eul social (efectele conduitelor şi reuşitelor în cadrul relaţiilor noastre cotidiene în cadrul profesional. ea se poate structura pe grade de autoevaluare diferite: autoevaluare obiectiv-realistă – asigură cele mai bune premise psihologice de relaţionare. Gradul de angajare psihologică în cadrul acţiunii este cu mult mai ridicat decât în cadrul opiniei şi. care face posibilă disocierea temporară şi periodică între planul intern al convingerilor şi atitudinilor şi planul extern al opiniilor şi acţiunilor. În limite rezonabile. Când atitudinile individuale converg într -o măsură semnificativă. opinia şi acţiunea vor fi de semn contrar din plăcerea de a contrazice sau de a nu fi la fel cu ceilalţi). elaborate pe baza autopercepţiei şi autoevaluării. care. complex de superioritate – şi creează serioase probleme de adaptare la grup. sunt: a) dimensionalitatea. în structura caracterială se elaborează un mecanism special de comutare. după T. Acţiunea reprezintă intrarea subiectului în relaţie directă (senzorială şi motorie) cu situaţia şi efectuarea unor demersuri (transformări) de integrare în situaţie. în timp ce altele rămân. atunci când ea se subordonează conformismului poate fi benefică din punct de vedere social.Fromm. mergând de la stimuli unidimensionali până la cei mai complecşi. ea realizând acel compromis convenabil între individ şi societate. Între atitudine şi manifestarea ei externă. în cadrul lor se realizează cele mai variate configuraţii atitudinale. cum sunt cei socioumani. d) socialitatea. constând în numărul de însuşiri accesibile observaţiei şi înţelegerii. atitudinea globală faţă de sine este (şi trebuie să fie) de semn pozitiv. vom avea.Dinamica atitudinii este condiţionată de caracteristicile obiectului de referinţă. nu există o concordanţă perfectă şi necondiţionată. constând din judecăţi de valoare şi de acceptare (acord) sau de respingere (dezacord) în legătură cu diferitele situaţii. îndepărtate de subiect. faţă de car e subiectul a reuşit să-şi formeze o atitudine definită şi generalizată. în funcţie de conţinut şi de raportul dintre polul pozitiv şi cel negativ. psihologic. autoevaluare în hiper (supraestimare) – induce trăsături etichetate de cei din jur ca negative – aroganţă. dar repudiată social.

forţa motrice a dezvoltării acestuia. la rândul lor. Astfel. atitudinea faţă de diferitele instituţii (familie. cu participarea activă a individului‖. Trăsăturile caracteriale. de regulă. ca ansamblu de sarcini şi solicitări impuse social). putem delimita: atitudinea faţă de muncă (în sens larg. ci şi ca autoformându-se (din interior). Identificabile în desfăşurarea comportamentelor sociale. Aceasta. Cercul interior subsumează trăsăturile cardinale. Trebuie. o întreită importanţă: a) „arată şi explică mecanismul psihologic al formării caracterului. perechi antagonice (ex. Este important de subliniat faptul că la fiecare persoană se întâlneşte întreaga gamă de perechi. şcoală. care controlează o gamă întinsă de situaţii obişnuite. avem de a face cu un caracter ambiguu. fiind mai puţin operante. avem un caracter socialmente pozitiv. principiile şi etaloanele morale. centrale (numeric mai multe. biserică. Trăsătura caracterială poate fi definită ca structură psihică internă. respectuos-nepoliticos. complexe de inferioritate. care conferă constanţa modului de comportare a unui individ în situaţii sociale semnificative pentru el (spre deosebire de trăsătura temperamentală care determină parametrii dinamico-energetici ai comportamentului în orice fel de situaţii). Semnul şi intensitatea acestor atitudini determină valoarea caracterului şi. punându-şi amprenta pe fiecare act de conduită). cu semnificaţie majoră pentru individ. profilul caracterial va integra trăsături care tind preponderent spre polul pozitiv sau preponderent spre cel negativ. 40). nu doar ca rezultat automat şi exclusiv al determinărilor sociale. neîncredere în sine. deoarece nu există un standard absolut pentru nici o variabilă (categorie) calitativă.hipo (subestimare) – favorizează trăsături caracteriale nefavorabile pentru subiect: modestie exagerată. muncitor-leneş. să ne asigurăm că însuşirile atribuite unei persoane sunt efectiv proprii acelei persoane şi că ele au fost observate în mai multe situaţii.). aşadar.). 1999). de genul celui factorial. ca şi cele temperamentale. secundare (periferice. cotidiene). de pildă. în ciocnirea şi lupta lor‖. după M. atitudinea faţă de structura şi forma organizării politice. stabilit pentru indivizi aparţinând contextului sociocultural dat. atitudinea faţă de normele. trebuie să-l raportăm la alte persoane sau la un etalon pentru onestitate. care constă în principal în opoziţia dintre contrarii. când valoarea trăsăturilor de la polul pozitiv atârnă mai greu decât cea a trăsăturilor de la polul negativ. Pentru a formula aserţiunea „X este onest‖. datorită complexităţii deosebite a câmpului de interacţiune a variabilelor psihologice implicate. în evoluţia sa. cel mediu include trăsăturile centrale. curajos-laş etc.Allport (1981) împarte trăsăturile de personalitate în: comune (cele care îi apropie pe oameni şi după care pot fi găsite comparaţii intermediare) şi individuale (care diferenţiază o persoană de alta). armată etc. potenţialul adaptativ al personalităţii în sfera vieţii sociale Trăsăturile caracteriale Descrierea şi evaluarea structurii caracterului se bazează preponderent pe procedeul trăsăturilor. trăsăturile caracteriale se evaluează numai printr -o operaţie de comparaţie a unei persoane cu altele. iar cel exterior cuprinde trăsăturile secundare (Zlate. Astfel. exprimând aspecte mai puţin esenţiale ale activităţii şi conduitei individului). trăsătura trebuie să rămână constantă). Clasificarea trăsăturilor individuale permite prezentarea caracterului ca sistem organizat concentric. când valoarea trăsăturilor de la polul negativ atârnă mai greu decât cea a trăsăturilor de la polul pozitiv. atitudinea faţă de ceilalţi semeni etc. însuşirile pe care le evocă atribuirea unei trăsături sunt suficient de distincte pentru a putea fi deosebite de altele. Trăsăturile individuale sunt. Atitudinile faţă de societate se diferenţiază şi se individualizează potrivit diversităţii „obiectelor‖ şi „situaţiilor‖ generate de realitate. b) „sugerează interpretarea caracterului nu doar ca formându -se (din afară). Astfel. 44 . avar-cheltuitor. Modelul balanţei prezintă. corespunzător. alte procedee mai sintetice. Pentru a caracteriza pe cineva ca „onest‖. luând aspectul unei balanţe cu două talere: când trăsăturile polare se echilibrează reciproc. mai puţin active. slab determinat. este necesar ca elementele onestităţii să se fi manifestat într-o serie semnificativă de comportamente şi într-o diversitate de situaţii concrete (variind comportamentele şi situaţiile. c) „conduce spre stabilirea unei tipologii caracteriale‖ (p. cardinale (dominante. dar cu grade diferite de dezvoltare a fiecărei trăsături.Zlate (1999). Totodată. determinarea şi atribuirea trăsăturilor se realizează întotdeauna cu referire la descrierile interindividuale. ele formând.W. G.: egoist-altruist. au o dinamică polară. avem de a face cu un caracter socialmente negativ.

mercantilismul şi opusele lor). corespunzător. fireşte. trăsăturile globale. corectitudinea. În evaluarea laturii cantitative a performanţei. în ultimă instanţă. Acest model surprinde relaţiile şi interacţiunile dintre trăsături din care derivă. Lista trăsăturilor particulare este în realitate mult mai lungă. Trebuie subliniat că repertoriul probelor şi tehnicilor de determinare a caracterului este încă sărac şi puţin elaborat. linia de conduită a unei persoane să-şi păstreze o anumită constanţă şi identitate. pe de o parte. care exprimă specificitatea şi individualitatea integrării caracterului. piramidal prin analogie cu piramida noţiunilor. efectul de emergenţă al structurii caracteriale. astfel. în care predomină variaţia.Vâgotski. care face ca. finalitatea lui majoră. apreciindu -se că numărul lor depăşeşte cu mult zece mii. trăsături de natură morală (bunătatea. care definesc sistemul caracterial în ansamblu. independenţa. timpul necesar obţinerii unui „produs finit‖. propusă de A. modestia şi opusele lor). din a căror interacţiune rezultă structura caracterului. perseverenţa. d) plasticitatea. timiditatea). obiectivitatea. creează mari dificultăţi în tentativele de a realiza un tablou descriptiv exhaustiv al caracterului şi de a oferi un instrument unitar şi eficient de diagnosticare-evaluare. spiritul de întrajutorare. oscilaţia. exprimă rezistenţa caracterului la influenţele şi presiunile perturbatoare (negative) din afară. trăsături de natură afectivă (sentimentalismul. precum: gradul de dificultate şi complexitate a „sarcinii‖ rezolvate. iar pe de altă parte. se poate avansa şi un model de tip multinivelar. autocontrolul şi opusele lor). care indică. trăsături de natură motivaţională (lăcomia. corespunzător. astfel încât sursa cea mai bogată de informaţii rămâne observarea şi analiza comportamentelor reale în situaţii mai mult sau mai puţin semnificative pentru subiect. Trăsăturile particulare poartă în ele amprenta componentei psihice. spiritul de cooperare. spiritul critic şi opusul lor). noutatea şi originalitatea 45 . Vom delimita. fermitatea. b) pregnanţa. altruismul şi opusele lor). care deosebeşte o persoană de alta pe fondul comunalităţii trăsăturilor constitutive.S. avariţia. supraordonată . pe baza căreia se diferenţiază şi se manifestă fiecare om. şi cu piramida motivaţională. motivaţionale şi volitive – valorizate de subiect şi implicate în determinarea atitudinii lui faţă de „obiectele sociale‖. volumul „produselor finite‖ obţinute. Trăsăturile ca atare se formează şi se individualizează pe fondul interacţiunii conţinuturilor proprii diferitelor procese psihice – cognitive. În fine.Maslow. trăsături de natură voliţională (curajul. Din categoria trăsăturilor globale. Ea ne răspunde la întrebarea: „ce poate şi ce face efectiv un anumit individ în cadrul activităţii pe care o desfăşoară ?‖ şi se leagă întotdeauna de performanţă şi eficienţă. care defineşte „disponibilitatea‖ structurilor caracteriale de a se schimba. rapacitatea. afective. timpul necesar rezolvării unei sarcini individuale. posibilitatea de consolidare şi generalizare a unei trăsături (deziderabile) şi de slăbire şi restrângere a razei de influenţă a altei trăsături (indezirabile). apelăm la indicatori precum: volumul total al sarcinilor rezolvate şi. propusă de L. trăsături de natură intersubiectivă (solicitudinea. în modelul piramidal se pun în evidenţă gradul de valorizare şi dominanţa de semnificaţie a unor trăsături în raport cu altele. cinstea. în ciuda variaţiilor situaţionale accidentale. caractere conservatoare rigide. rezistenţa la diferitele genuri de tentaţii. demnitatea.Zlate (1999).Un asemenea model pune în evidenţă dinamica evolutivă a caracterului. eficienţa reglator-adaptativă a caracterului ca sistem integral. intensitatea efortului depus. hotărârea. trăsătură-corolar al celor anterioare. f) integritatea.S. Aceasta. c) originalitatea. consecvenţa. în dublul său înţeles: cantitativ şi calitativ . modul de ierarhizare a semnificaţiilor şi atitudinilor în cadrul profilului caracterial general. Pentru evaluarea laturii calitative ne folosim de indicatori. menţionăm: a) unitatea caracterului. care definesc semnificaţia relaţional – socială a componentelor psihice. ele putând fi grupate în: trăsături de natură cognitivă (reflexivitatea. APTITUDINILE Definiţie şi descriere generală Aptitudinea ne dă măsura gradului de organizare a sistemului personalităţii sub aspect adaptativ -instrumental concret. şi trăsăturile particulare. gradul de intensitate şi consolidare a componentelor dominante. gradul de deosebire a unui profil caracterial de altul. de a se adecva la dinamica realităţii sociale (distingându-se. instabilitatea). Cum pe bună dreptate subliniază M. e) stabilitatea scopului reflectă gradul de ierarhizare şi integrare a motivelor care imprimă orientarea generală a subiectului în viaţă. caractere mobile care îmbină adec-vat stabilitatea şi schimbarea şi caractere labile.

„produsului final‖, valoarea în sine a „produsului final‖ în domeniul dat, procedeul folosit în rezolvarea sarcinii, diversitatea modală a sarcinilor accesibile rezolvării. Cu cât cele două laturi ale performanţei iau valori mai ridicate, cu atât aptitudinea este mai bine structurată, şi invers. De aici rezultă că orice aptitudine pune în evidenţă un aspect absolut şi unul relativ. Primul rezidă în ceea ce un subiect luat separat reuşeşte să facă într-o sarcină sau situaţie dată (de exemplu, la un test de matematică sau de literatură): dacă rezultatul este nul, se conchide absenţa aptitudinii pentru categoria respectivă de sarcini; dacă rezultatul este pozitiv, se conchide prezenţa aptitudinii considerate. Aspectul relativ ne indică faptul cât de mult şi cât de bine realizează un subiect într-o activitate (sau sarcină particulară) în raport cu alţii şi ce poziţie ocupă el într-o clasificare valorică. Pe de altă parte, termenul de aptitudine îl putem folosi într-o accepţiune lărgită şi într-una restrânsă. În sens larg, el exprimă potenţialul adaptativ general al individului uman, pe baza căruia el reuşeşte să facă faţă mai mult sau mai puţin bine multitudinii situaţiilor şi solicitărilor externe şi să-şi satisfacă stările de necesitate. Din acest punct de vedere, se poate afirma că aptitudinea este o componentă inalienabilă a oricărei structuri normale de personalitate. De altfel, aceasta ţine de logica internă a dezvoltării oricărui organism animal, care reclamă un minimum de diferenţieri şi specializări funcţionale, pentru asigurarea supravieţuirii în condiţiile variabile ale mediului şi atingerea finalităţii proprii şi a celei de specie. În sens restrâns, termenul de aptitudine este aplicabil numai omului şi el desemnează un asemenea potenţial instrumental-adaptativ care permite celui ce-l posedă realizarea, într-unul sau în mai multe domenii de activitate recunoscute social, a unor performanţe superioare mediei comune. Cazul obiectiv în care se validează o aptitudine îl constituie formele fundamentale de activitate ale omului: jocul, învăţarea şi munca, în cele două variante ale sale – fizică şi intelectuală, în unitatea celor două verigi – executivă şi creatoare. Aceasta înseamnă că şi pentru evaluarea veridică a aptitudinilor, metoda cea mai eficientă este analiza produselor activităţii. Testele zise de aptitudini nu ne oferă decât „fragmente‖ mai mult sau mai puţin relevante şi reprezentative din complexa structură a aptitudinii reale. Ca nivel integrativ de rang superior, aptitudinea nu este reductibilă la un proces psihic particular, oricare ar fi acesta – percepţie, memorie, gândire, imaginaţie, aşa cum se afirmă în unele lucrări („Orice însuşire sau proces psihic privit sub unghiul eficienţei devine aptitudine, de exemplu: memoria, spiritul de observaţie etc.‖) (Radu ş.a., 1991, p. 332). În sprijinul punctului nostru de vedere aducem cazul subiectului cu memorie fenomenală, descris de A.R. Luria (1953), care, în pofida extraordinarei performanţe în memorarea şi reproducerea oricărui gen de material, n-a reuşit să-şi aproprie şi să-şi integreze structura nici uneia din profesiile (activităţile) la care a aspirat – limbi străine, muzică, matematică, medicină –, fiind nevoit, până la urmă, să rămână un simplu actor de circ. O interpretare necorelată cu o activitate specifică a termenului de aptitudine o găsim şi în Dictionaire de psychologie al lui H. Piéron (1973), unde aptitudinea este „substratul constituţional al unei capacităţi, preexistent acesteia (...). Singură, capacitatea poate face obiectul evaluării, aptitudinea fiind o virtualitate‖ (p. 32). Aptitudinea, fie că este vorba de cea luată în accepţiunea lărgită, fie de cea luată în accepţiunea restrânsă, se diferenţiază şi se individualizează în concordanţă cu structura obiectivă a sarcinilor (solicitărilor) şi scopurilor care compun o activitate integrală. De aceea, ea reprezintă o matrice internă care se „mulează‖ pe o formă de activitate şi care, la rândul ei, generează o activitate (cum este cazul aptitudinilor de creaţie). Iar cum activitatea solicită personalitatea ca tot – sub raport instrumental, performanţial – şi aptitudinea, care stă la baza desfăşurării şi finalizării ei, trebuie să includă toate acele componente care concură direct sau indirect la obţinerea performanţelor specifice. Astfel, noi legăm termenul de aptitudine de o structură complexă, multidimensională, în care se articulează şi se integrează diverse entităţi psihice, motorii şi fizico-constituţionale, după o schemă şi formulă în acelaşi timp comună mai multor indivizi şi diferită de la un individ la altul: categorial, o aceeaşi aptitudine este proprie mai multor indivizi (ex., aptitudinea pentru tehnică), dar ea prezintă diferenţe mai mult sau mai puţin semnificative de la o persoană la alta, în ceea ce priveşte, pe de o parte, nivelul de dezvoltare al componentelor de bază, iar pe de altă parte, modul de interacţiune şi articulare a lor. Schema structurală a unei aptitudini cuprinde, în principiu, următoarele verigi: a) veriga informaţională, înţeleasă ca ansamblu organizat de reprezentări, cunoştinţe, idei, înţelegeri şi interpretări despre domeniul 46

obiectiv al activităţii; b) veriga procesual-operatorie, ca sistem închegat de operatori şi condiţii logice care se aplică elementelor informaţionale pentru realizarea modelului intern (mental) al produsului ce se propune a fi obţinut; c) veriga executivă, care include acţiuni şi procedee mentale şi motorii de punere în aplicare şi de finalizare a „proiectului‖ (modelului); d) veriga dinamogenă şi de autoîntărire, reprezentată de motivaţie şi afectivitate; e) veriga de reglare, în care delimităm două secvenţe: una de selectare şi orientare valorică, în cadrul căreia rolul principal revine sistemului atitudinal, şi alta de coordonare, optimizare şi perfecţionare, reprezentată de funcţia evaluativ-critică a conştiinţei şi de voinţă, care dă măsura capacităţii de mobilizare şi perpetuare a efortului pentru surmontarea obstacolelor, dificultăţilor şi eşecurilor („Geniul este 90% transpiraţie şi numai 10% inspiraţie‖, spunea Edison). Structura aptitudinii are un caracter dinamic, ceea ce face ca obiectivarea ei în cadrul aceleaşi activităţi şi la acelaşi individ să capete un caracter înalt variabil, atât în funcţie de natura sarcinilor şi situaţiilor, cât şi de vârstă, produsele realizate nesituându-se toate la acelaşi nivel valoric şi neavând aceeaşi frecvenţă pe toată coordonata timpului. Dacă luăm viaţa omului în ansamblul ei, putem constata că aptitudinea are o istorie, pune în evidenţă o traiectorie evolutivă, pe care o putem rezuma în trei stadii: de structurare şi maturizare, de optimum funcţional şi de regresie. Luate în accepţiunea restrânsă, aptitudinile au, în general, o apariţie precoce. Viteza lor de dezvoltare nu este identică la toţi indivizii. Accelerată la unii, ea se poate opri brusc la un nivel inferior, în vreme ce la alţii, evoluţia, lentă la început, continuă timp mai îndelungat, atingând un nivel superior. Evoluţia aptitudinilor nu are un caracter rectiliniu. Există vârste critice, când apariţia unor noi nevoi, a unor tendinţe, se acompaniază cu trecerea în stare latentă sau cu regresia temporară a aptitudinilor manifestate anterior. Ritmul dezvoltării depinde de condiţii multiple: biologice, geografice, sociale. Copiii din mediul urban au un ritm mai rapid al dezvoltării psihice generale decât cei din mediul rural; copiii din zona meridională sunt ceva mai precoce decât cei din zona nordică. Pe durata maturităţii, aptitudinea rămâne la un nivel relativ constant, dacă nu intervin anumite condiţii patologice care pot să ducă la o deviaţie bruscă şi la o modificare profundă a personalităţii, aşa cum se întâmplă în demenţa precoce, de pildă. Începând, însă, cu o anumită vârstă (după 70 de ani), îşi face apariţia diminuarea acuităţii senzoriale, slăbirea memoriei, cu reducerea capacităţii de achiziţie, slăbirea capacităţii de concentrare, scăderea mobilităţii şi flexibilităţii structurilor intelectuale, tocirea curiozităţii şi a interesului pentru ceea ce se întâmplă în jur etc. Dar dezvoltarea aptitudinilor nu se supune doar legilor vârstei, ea fiind influenţată în mod esenţial şi de împrejurările externe, de mediu. La mulţi indivizi aptitudinile se pot pierde, dacă nu beneficiază de condiţiile favorabile necesare structurării şi manifestării lor. Mari psihologi, precum Cattell şi Terman, au insistat, în mod special, în lucrările lor asupra necesităţii de protejare a talentelor. Astfel, ei au găsit o corelaţie pozitivă înalt semnificativă între caracterul favorabil al condiţiilor de mediu (educaţie, stimulare, preţuire, valorificare) şi procentajul cazurilor de aptitudini dezvoltate la nivel superior. Raportul înnăscut-dobândit în structura aptitudinilor Problema privind natura şi determinismul aptitudinilor a fost şi continuă încă să fie puternic controversată. În psihologia clasică, abordarea ei s-a făcut de pe poziţii unilateralabsolutizante, delimitându-se două orientări diametral opuse – ineistă şi genetistă. Ambele îşi au originea în filosofie: prima în filosofia idealistraţionalistă, care afirma caracterul înnăscut şi imanent al ideilor şi principiilor (Platon, Descartes, Kant, Hegel), iar cea de a doua, în filosofia empirist-pozitivistă (senzualismul lui J. Locke, materialismul francez al sec. XVIII, cu faimosul principiu tabula rasa). În plan ştiinţific, orientarea ineistă se sprijină pe teoria eredităţii elaborată, în secolul XIX, de Morgan şi Mendell, iar cea genetistă, pe teoria evoluţionistă a lui Darwin. Astfel, în materie de aptitudini, inneismul absolutizează rolul eredităţii, mediului fiindu-i recunoscut cel mult doar rolul de factor activator-declanşator. Într-o formă răspicată, această idee este afirmată şi susţinută de savantul englez Fr. Galton, în celebra sa lucrare Hereditary Genius (1914). Galton afirmă că individul se naşte cu un potenţial aptitudinal mai sărac sau mai bogat, mai prolific sau mai steril, care rămâne în structura şi esenţa sa neschimbat, mediul neadăugând nimic semnificativ la el. Astfel, o aptitudine ori există ca dat ereditar, şi atunci ea se manifestă, se afirmă oricât de nefavorabile şi vitrege ar fi condiţiile externe, ori nu există şi atu nci 47

nu are de unde şi cum să se manifeste, oricât de prielnice ar fi condiţiile externe. Geniul este integral înnăscut şi nicicum făcut. În susţinerea ideilor sale, Galton se sprijină pe datele oferite de analiza comparativă a arborilor genealogici din care au provenit unele mari personalităţi creatoare în domeniile matematicii, tehnicii, literaturii, muzicii. Deşi, în sine, veridice, faptele invocate au totuşi un caracter fragmentar, ele referindu-se doar la cazurile reuşite, cele nereuşite nefiind luate în calcul. De aceea, cel puţin sub aspect statistic, ele sunt insuficiente pentru a infera o legitate atât de generală. Oricum, trebuie să spunem că ineismul şi-a găsit numeroşi partizani, în cadrul aşa-numitei psihologii a facultăţilor, iar în prezent, în cadrul psihobiologiei, unde se încearcă să se demonstreze determinarea directă a aptitudinilor de către gene specifice. Genetismul, fidel principiului tabula rasa, procedează la absolutizarea rolului mediului extern, reducând la zero valoarea fondului ereditar. Se admite ideea că de la natură toţi oamenii sunt egali sau la fel, diferenţierile între ei în structura vieţii psihice fiind introduse de factorii mediului extern, îndeosebi de cei ai mediului sociocultural şi economic. Aptitudinea este considerată un produs exclusiv al mediului, care determină şi controlează integral procesul învăţării şi dezvoltării. Printr-un program educaţional adecvat, pe baza unui exerciţiu sistematic şi îndelungat, la orice individ se poate forma orice aptitudine. Ca şi ineismul, genetismul a fost îmbrăţişat pe scară largă în psihologia secolului XX, mai cu seamă în asociaţionismul de factură behavioristă şi în psihologia de sorginte materialist -dialectică, maximal ideologizată şi politizată. Privite prin prisma metodologiei contemporane, ambele orientări sunt la fel de eronate, nici una nici cealaltă neputând oferi o explicaţie satisfăcătoare a aptitudinilor. O asemenea explicaţie nu poate fi găsită decât de pe poziţiile principiului interacţiunii, care reclamă admiterea determinismului complex al aptitudinilor – ereditate × mediu. În lumina acestui principiu, aptitudinea, aşa cum am definit-o noi, nu poate fi nicicum înnăscută, dar nici „introdusă‖ ca atare din afară de către mediu. Ea se constituie în ontogeneză pe baza interacţiunii complexe, contradictorii dintre „fondul ereditar‖ şi mediu (acesta din urmă considerat în cele două forme generice – intrauterin şi extrauterin). „Fondul ereditar‖ este constituit dintr-un ansamblu eterogen – diferit de la un individ la altul – de predispoziţii, tendinţe evolutive, însuşiri şi stări de natură bioconstituţională, fiziologică, senzorială şi cerebrală. Nivelul de exprimare şi de articulare a acestora determină un anumit „profil intern de stare‖, care-şi va pune amprenta pe modul de receptare, prelucrare şi integrare a tuturor influenţelor mediului extern. Prin natura lor substanţialcalitativă şi prin semnificaţia pe care o dobândesc, influenţele mediului introduc, la rândul lor, modificări şi transformări în valorile şi în raporturile dintre elementele „profilului intern de stare‖ şi creează noi „entităţi‖ (modele informaţionale ale obiectelor şi fenomenelor externe, trăiri emoţionale, motive, conexiuni instrumentale între stimuli şi răspunsuri etc.). Ca urmare, „profilul iniţial de stare‖ se transformă succesiv, ducând la diferenţierea, individualizarea şi consolidarea structurilor aptitudinale. Raportul ereditate/mediu nu are un caracter liniar şi invariant, ci prezintă un tablou dinamic complex, în care, în diferite momente de timp, se modifică ponderile şi greutatea specifică a efectelor celor doi factori; într -un anumit moment şi într-o anumită situaţie, preponderent se poate dovedi rolul eredităţii, iar în alt moment şi în altă situaţie, dominant poate deveni rolul mediului. Esenţial este raportul de compensare reciprocă dintre cei doi factori. Pot fi identificate următoarele variante relaţionale: a. Fond ereditar superior ∩ mediu înalt favorabil (cazul ideal, asigură nivelul cel mai înalt de dezvoltare a aptitudinilor); b. Fond ereditar superior ∩ mediu neprielnic, nefavorabil (ereditatea poate compensa „deficitul‖ de mediu; doar în mod excepţional se poate atinge un nivel înalt de dezvoltare a aptitudinilor); c. Fond ereditar mediocru ∩ mediu înalt favorabil (compensare pozitivă din partea mediului; aptitudinea poate atinge un nivel de dezvoltare superior mediei); d. Fond ereditar mediocru ∩ mediu neprielnic (compensare pozitivă din partea eredităţii; dezvoltarea aptitudinii rămâne sub nivelul mediu); 48

e. Fond ereditar slab ∩ mediu înalt favorabil (compensare pozitivă din partea mediului; dezvoltarea aptitudinii deasupra nivelului fondului ereditar); f. Fond ereditar slab ∩ mediu neprielnic (conjugarea efectului negativ al ambilor factori – nivelul cel mai scăzut de dezvoltare a aptitudinilor). În structura generală a unei aptitudini, putem delimita din punct de vedere genetic, trei tipuri de componente: a) componente care ţin preponderent de ereditate; b) componente care ţin preponderent de mediu şi c) componente care ţin preponderent de interacţiunea ereditate ∩ mediu. (Preponderent nu înseamnă nici absolut, nici pur, astfel că împărţirea înnăscut-dobândit este relativă). În studiul raportului ereditate/mediu apelăm la metoda analizei comparative, cu neutralizarea (relativă) când a unei variabile, când a celeilalte. Astfel, pentru evidenţierea prezenţei şi influenţei factorului ereditar, trebuie să studiem subiecţi cu structură ereditară diferită, puşi în aceleaşi condiţii de mediu. Apariţia unor diferenţe semnificative în profilul aptitudinal şi în nivelul de dezvoltare al aceleiaşi aptitudini atestă rolul important al eredităţii. Pentru evidenţierea prezenţei şi influenţei mediului, trebuie să studiem subiecţi cu structură ereditară asemănătoare sau identică (fraţi, surori, părinţi-copii, gemeni heterozigoţi, gemeni monozigoţi), puşi în condiţii de mediu semnificativ diferite. Apariţia unor diferenţe relevante în profilul aptitudinal şi în nivelul de dezvoltare al aceleiaşi aptitudini atestă intervenţia activă a mediului în determinismul potenţialului aptitudinal. Rolul mediului se demonstrează şi prin referirea la cazurile unor copii pierduţi în junglă şi descoperiţi la vârstă târzie, după 14-16 ani (Cf. A. Anastasi, Differential Psychology, 1937). Deşi găsiţi anatomiceşte normali, aceştia nu dispuneau de nici o aptitudine specific umană, repertoriul lor comportamental fiind legat exclusiv de satisfacerea trebuinţelor biologice în situaţiile naturale date. Pe baza cercetărilor efectuate până la ora actuală, se poate formula ipoteza că, în cea mai mare parte, structura unei aptitudini integrale se datoreşte deopotrivă eredităţii şi mediului şi numai o mică parte acţiunii „separate‖ a unuia sau a altuia din cei doi factori. Această ipoteză este valabilă pentru toate coordonatele de definiţie ale sistemului personalităţii. Clasificarea aptitudinilor Subsistemul aptitudinal al personalităţii pune în evidenţă o organizare internă complexă, el incluzând entităţi de modalităţi psihofiziologice şi psihologice diferite, cu multiple conexiuni de ordonare, coordonare, integrare şi subordonare între ele. De aici, apare necesară o diferenţiere şi o clasificare în interiorul subsistemului aptitudinal. Criteriul cel mai larg acceptat în acest scop este sfera de solicitare şi implicare în cadrul activităţii. Pe baza lui, au fost delimitate: a) aptitudinile generale şi b) aptitudinile speciale. a. Aptitudinea generală este socotită acea aptitudine care este solicitată şi intervine în orice fel de activitate a omului sau în rezolvarea unor clase diferite de sarcini. Aptitudinile generale alcătuiesc repertoriul instrumental adaptativ bazal al oricărui individ, care asigură o relaţionare şi o adaptare cât de cât satisfăcătoare în condiţiile variabile ale mediului. Ele pot fi împărţite în sensorio-motorii şi intelectuale. Aptitudinile sensorio-motorii se leagă de toate situaţiile concrete care reclamă discriminarea şi identificarea obiectelor şi efectuarea unor acţiuni directe cu ele sau asupra lor, în vederea satisfacerii unor nevoi curente. În schema lor de organizare şi funcţionare se includ caracteristicile rezolutivintegrative ale analizatorilor (pragurile sensibilităţii, dinamica generală a sensibilităţii, acuitatea senzorială, capacitatea de admisie, capacitatea de procesare informaţională, capacitatea de fixare-păstrare etc.) şi caracteristicile structural-dinamice ale aparatelor motorii (viteză/rapiditate, forţă, fineţea şi melodicitatea mişcărilor, tempou, ritm, precizie, complexitatea acţiunilor etc.). Sub eticheta de aptitudini generale intelectuale se reunesc mai multe funcţiuni psihice, care, pe de o parte, sunt implicate în toate formele de activitate, iar pe de altă parte, sunt proprii tuturor oamenilor. Acestea sunt memoria, imaginaţia şi inteligenţa propriu-zisă. În mod curent, în calitate de aptitudine generală se ia doar inteligenţa, ei subsumându -i-se atât memoria, cât şi imaginaţia, fapt ce şi-a găsit concretizarea practică în elaborarea şi validarea scărilor de inteligenţă (Binet Simon, Terman Wechsler-Bellvue, Alexander). După cum se ştie, în cadrul acestor scări există subteste distincte pentru toate principalele funcţiun i psihice mentale – memorie, imaginaţie, atenţie, raţionament, rezolutivitate numerică şi logico-verbală. 49

inteligenţa practică. inteligenţa prezintă un tablou eterogen. pe baza comparării şi corelării rezultatelor la diferite teste. prin schimbare rapidă a unghiului de abordare a uneia şi a aceleiaşi probleme). a celor speciale). ambele vârste fiind exprimate în luni. susţine. de asemenea. dimpotrivă. inedite. care se evidenţiază cu ajutorul probelor puternic saturate în factorul G şi o inteligenţă particulară (în mai multe modus uri de fiinţare). de găsire a soluţiilor optime în situaţii noi. Hebb şi. Un Q. aşadar. de a se relaţiona şi înţelege cu ceilalţi semeni. ajungând până la categoria „super‖ („super inteligent). Întâlnim şi o definiţie relativizantă. fenomene şi evenimente cât mai diverse. Astfel. configuraţia diferă semnificativ de la un individ la altul. se compune din scorurile parţiale obţinute la fiecare subtest. de genul: inteligenţa este ceea ce măsoară testele de inteligenţă sau ceea ce ne indică testele de inteligenţă. imprevizibilă. Q. Astfel. un Q. cu organizare heteronomă strict individualizată. semnificative şi esenţiale ale unui obiect sau situaţii). se dovedeşte mai eficientă în situaţii problematice slab definite.L. existenţa a două forme de inteligenţă: o inteligenţă generală. caracterizată prin desfăşurare ordonată. care intervin în rezolvarea unor sarcini individuale din cadrul unei clase. centila şi scara în abateri-etalon (ultimele două fiind aplicabile şi în evaluarea altor aptitudini. caracterizată prin desfăşurare liberă. E. Cattell au delimitat două forme de inteligenţă – cristalizată (inteligenţă de tip B). care se dezvăluie cu ajutorul probelor saturate într-unul din factorii de grup. noţiunea de inteligenţă devine mai greu de definit.I. Thurstone. În acest scop.I < 40).Thorndike delimita cel puţin trei tipuri de inteligenţă: inteligenţa conceptuală sau abstractă. D. obiectual şi de a obţine performanţe ridicate la sarcini cu caracter situaţional-concret. se recurge la trei unităţi de măsură: coeficientul intelectual (Q. subiectul normal mediu are un Q. într-adevăr. B. implicat în sarcinile de calcul. şi un număr şi mai mare de factori specifici (SI). ca. Teoria factorială. Încă în 1920.I. vârsta lui mintală fiind egală cu vârsta cronologică. Multitudinea accepţiunilor şi definiţiilor trebuie luată ca un indicator al complexităţii excepţionale a fenomenului. solicitat în rezolvarea sarcinilor de transformare şi combinare. implicat în dezvăluirea şi înţelegerea raporturilor funcţionale dintre elementele unui „agregat‖ (construcţii etc. considerat indicator al nivelului de dezvoltare a inteligenţei generale. Cunoaşterea comună ne prezintă inteligenţa drept capacitate generală de adaptare la mediu. de pildă. Modul diferit de combinare şi articulare a componentelor de bază determină forme diferite de manifestare a inteligenţei. Prin aceasta însă. cea de a doua. 50 . Prima permite obţinerea unui randament bun în situaţii structurate. > 100 indică o inteligenţă superioară mediei. o primă definiţie: inteligenţa este capacitatea de a stabili relaţii între obiecte. care înseamnă în acelaşi timp a discrimina (disocia) şi a lega. inteligenţa socială. multidimensional al inteligenţei. putându-se ajunge până la categoria „debilitate mintală‖ (Q. Aceşti din urmă factori corelează mai puternic cu diferitele aptitudini speciale şi. coerentă. În practică. se exclud din structura inteligenţei înţeleasă ca aptitudine generală. care intervin în rezolvarea unei anumite clase de sarcini (probe). bine definite.). definită ca aptitudinea de a opera cu material intuitiv.I = 100. termenul provine din latinescul interlegere.). în varianta elaborată de L. multicomponenţial. diferiţi autori conferindu-i conţinuturi diferite. Prin definiţie. caracterul complex. un factor mecanic (W). de obicei. definită ca aptitudinea de a opera uşor şi adecvat cu materialul verbal şi simbolic.).I. la vârsta cronologică (Vc): Q. chiar în cazul unor scoruri globale egale. implicat în rezolvarea sarcinilor verbale (ordonarea cuvintelor. La rândul său.I < 100 indică o inteligenţă inferioară mediei. întrucât scorul global se poate obţine prin combinări foarte diferite ale scorurilor parţiale (pe componente). Şi. Din teoria factorială reţinem. un factor imaginativ (I). ca atare. mai mulţi factori de grup (6-7). descoperit pentru prima dată de C. prin consistenţă şi rigoare în argumentare) şi fluidă (inteligenţă de tip A). un factor verbal (V). care rezidă în capacitatea individului de a se descurca în situaţiile sociale. un factor numeric (N). s-a impus determinarea inteligenţei generale.Scorul final. logică. este un indicator ce se obţine prin raportarea scorurilor obţinute la testul de inteligenţă care dau aşa-numita vârstă mintală (Vm). s -au identificat trei categorii de factori: un factor general (G). respectiv.Spearman. ei.=Vm : Vc x 100 . Psihologia o leagă de activitatea de cunoaştere sub dublul său aspect: extensional (diversitatea modală a situaţiilor problematice abordabile şi rezolvabile) şi intensional (profunzimea pătrunderii şi a înţelegerii aspectelor relevante. înţelegerea propoziţiilor etc.I. care intervine în rezolvarea oricărui gen de sarcini (probe). De aici. Etimologic.

Iniţial. autorul citat desprinde metacomponentele. combinarea şi articularea componentelor simple. Dar nu toate componentele vor fi afectate în aceeaşi măsură şi în acelaşi ritm. care exprimă modul în care experienţele noastre anterioare afectează felul în care ne comportăm (rolul deprinderilor. cea legată de noutate şi cea legată de prelucrarea automatizată a informaţiei. Discuţii aprinse s-au purtat şi în legătură cu vârsta la care structurarea inteligenţei poate fi considerată încheiată. planificarea. teoria triarhică este încă insuficient elaborată şi întemeiată în plan experiemental şi logic. inteligenţa muzicală. iar abaterea standard 15.Sternberg (1985) dezvoltă teoria triarhică a inteligenţei. noutatea trebuie considerată mai importantă decât automatismul sau rutina. obiect nemijlocit al analizei urmând să fie componentele procesului de tratare a informaţiilor. Trebuie subliniat că. Astfel. Fiecărui aspect îi corespunde o subteorie. cu acordarea unei ponderi mai mari eredităţii. Ulterior. se calculează media aritmetică şi abaterea standard (etalon). Subiectul cu scorul cel mai mare primeşte centila 99. inteligenţa kinestezică a corpului. sub presiunea faptelor. În fine. Gardner (1983) a introdus noţiunea de inteligenţă multiplă. urmând ca cercetările ulterioare să ducă la obţinerea unei forme mai închegate. alţii o consideră dobândită sub acţiunea directă a mediului. prin raportare la un eşantion de 100 subiecţi reprezentând populaţia de referinţă. Autorul respectiv susţine că există trei aspecte distincte ale inteligenţei şi că fiecare se combină cu celelalte două pentru a produce ceea ce numim comportament inteligent. Sternberg pledează la acest punct pentru o abordare cognitivistă a inteligenţei. media aritmetică este 100. în vreme ce unii autori consideră că este integral înnăscută. iar cel cu scorul cel mai slab – centila1. De pildă. Se indică locul subiectului prin distanţa sa în abaterea standard faţă de media aritmetică. Spre deosebire de situaţia de test. H. se convine să se atribuie mediei şi abaterii-etalon o valoare arbitrară. aceasta înseamnă că el se situează pe curba de distribuţie la o abatere standard deasupra mediei rezultatelor. este însă necesară o împărţire neambiguă a sarcinilor în familiare şi nonfamiliare. îndeosebi decât unele aptitudini speciale.Centila este o unitate care permite clasificarea unui subiect în funcţie de scorul obţinut la testul de inteligenţă. Prima este subteoria contextuală. dar nu şi în alta. Pentru a evita valorile negative şi numerele zecimale. în viaţa reală există întotdeauna o motivaţie a comportamentului inteligent. Controversată este şi problema definirii inteligenţei. incluzând componente care ţin mai de grabă de domeniul aptitudinilor speciale. care nu poate fi realizată decât printr-o bună cunoaştere a contextului cultural. A doua subteorie este cea componenţială. Înaintarea în vârstă antrenează cu sine în mod implacabil un proces de deteriorare a eficienţei structurilor inteligenţei şi o scădere a Q. Cel mai devreme şi în măsura cea mai mare vor fi afectate scorurile la probele perceptive. Dacă valoarea exactă a acestei limite mai poate fi încă discutată. iar ce înseamnă o motivaţie bună şi ce înseamnă una rea diferă de la o cultură la alta. O decizie sau o acţiune pot fi considerate inteligente într-o cultură. vârsta-limită s-a mutat mult mai încolo – 21 sau chiar 25 de ani. inteligenţa intrapersonală. Cea de a treia subteorie vizează cele două faţete ale inteligenţei. Rezolvarea corectă nu poate fi decât aceea care se întemeiază. al schemelor automatizate de procesoare a informaţiilor şi de rezolvare a problemelor: asimilarea noului prin structurile elaborate anterior). În definirea inteligenţei. De altminteri. identificând nu mai puţin de şapte forme (tipuri): inteligenţa lingvistică. inteligenţa spaţială. certă rămâne constatarea că dezvoltarea inteligenţei are o traiectorie semnificativ mai scurtă decât alte capacităţi. inteligenţa logico-matematică. care ar trebui să fie aceleaşi pretutindeni. Scara în abatere-etalon tinde să fie generalizată în prezent. Pe lângă componente. de 51 . inteligenţa interpersonală. legată de contextul cultural în care se manifestă comportamentul inteligent. însuşi autorul ei recunoaşte că tentativa de sinteză se află încă într-o fază incipientă. în pofida pretenţiei de a surprinde inteligenţa în contextul său real de manifestare. cât şi cea care priveşte natura şi determinismul ei. determinând alegerea. s-a considerat că aceasta ar fi vârsta de 14 ani (şi testele de inteligenţă se concepeau până la vârsta limitată la 14 ani). R. pe principiul interacţiunii ereditate ∩ mediu. cel cu scorul mediu – centila 50. Pentru evidenţierea noutăţii.I. în Scara de inteligenţă Wechsler-Bellvue. Pornind de la scorurile eşantionului. ţinând doar de ereditate. aşa cum am subliniat deja. care controlează nivelul elementelor. Se poate observa că această clasificare depăşeşte limitele inteligenţei ca aptitudine generală. Dacă un subiect obţine nota 115.

memoria formelor). ea prezintă tabloul unui continuum valoric destul de întins. printre altele: aptitudini artistice (pentru literatură. fiind suficientă şi o inteligenţă de nivel mediu. pentru sculptură. Potrivit modelului multifactorial. unui nou stil. aptitudinea pentru administraţie. pentru fizică. aptitudinea pentru jocul cu mingea etc. În interiorul fiecărei clase. îmbogăţind într-o anumită continuitate logică tezaurul existent. motivaţia. Atât talentul. combinativitatea imagerială etc. memoria verbală şi numerică. şi b) nivelul de dezvoltare al aptitudinii speciale date. Aşadar. preferenţialitatea în procesarea şi integrarea lor pentru „uzul‖ ulterior. Deşi reprezintă o condiţie esenţială a unei adaptări şi relaţionări optime cu mediul. de pildă. Aspectul diferenţial trebuie considerat într-un dublu sens: a) ceea ce deosebeşte şi distanţează. la un etaj mai sus. făcând ca persoanele care o posedă să se diferenţieze semnificativ între ele. până la punctul valoric cel mai înalt care marchează geniul. aptitudini ştiinţifice (pentru matematică. Termenul trebuie luat în sens relativ: o aptitudine este specială în raport cu o alta mai generală. care „dictează‖ direcţia de evoluţie a personalităţii. aptitudini tehnice (aptitudinea pentru proiectarea. care face ca subiecţii cu acelaşi tip de aptitudine să se deosebească şi să se distanţeze între ei.). la vârful piramidei. dar generală în raport cu diferite moduri ale gândirii matematice. subsistemul vizual (sensibilitatea cromatică. şi nici pe cel al reuşitei profesionale. care marchează trecerea în „comun‖. pentru muzică. punând bazele unui nou curent. b. voinţa. se situează procentul foarte mic al persoanelor de geniu.). Aşa. persoanele cu aptitudini muzicale se înşiră pe o scară valorică întinsă – între punctul liminal inferior. Aptitudinile speciale se structurează şi se dezvoltă selectiv în interacţiunea sistematică a subiectului cu conţinuturile obiective şi condiţiile diferitelor forme ale activităţii profesionale. Dar cele două structuri se deosebesc şi între ele. aptitudinea pentru conducere-comandă). performanţele geniului creează o epocă nouă într-un domeniu sau în mai multe domenii. Aptitudinile speciale sunt structuri instrumentale ale personalităţii. producerea şi întreţinerea a tot ceea ce înseamnă maşină). Ele sunt susţinute din interior de predispoziţii ereditare pregnant diferenţiate şi de mare intensitate. la baza căreia se situează procentul relativ ridicat al persoanelor cu potenţial aptitudinal special deasupra mediei comune. şi în măsura cea mai mică. pe curba performanţei. al cărei caz particular este şi poate fi general în raport cu alta cu sferă şi mai îngustă de acţiune. este specială în raport cu inteligenţa. O atare distribuţie se poate constata în toate profesiile în care sunt implicate aptitudinile speciale. care se evidenţiază în cadrul unor subsisteme strict individualizate ale personalităţii: subsistemul auditiv (auzul absolut. Aptitudinea matematică. Nivelul cel mai înalt la care se poate realiza dezvoltarea şi integrarea aptitudinilor speciale şi a celor generale este cel al talentului şi geniului. se evidenţiază aptitudini cu un grad de individualizare şi de specializare şi mai ridicat. scorurile la testele verbale şi de raţionament. 52 . Cercetările experimentale au stabilit că obţinerea unor performanţe şcolare şi profesionale ridicate nu reclamă obligatoriu existenţa unei inteligenţe superioare. un subiect care posedă o aptitudine specială de altul care nu posedă o asemenea aptitudine – subiectul comun. sensibilizarea în raport cu multitudinea influenţelor mediului extern. Clasificarea aptitudinilor speciale o facem de regulă după genul activităţii în cadrul căreia se manifestă. pentru biologie etc. iar cel mai târziu. vivacitatea reprezentărilor. aptitudini manageriale (aptitudinea pentru organizare. se situează procentul semnificativ mai scăzut al persoanelor care ating nivelul talentului.). atitudinea. pentru pictură. de atenţie şi de imaginaţie. subsitemul cognitiv (rezolutivitatea figurală sau simbolică. în vreme ce performanţele talentului se încadrează în coordonatele valorice ale „epocii‖. cât şi geniul se distanţează semnificativ prin performanţele lor de restul reprezentanţilor domeniului sau domeniilor considerate. care asigură obţinerea unor performanţe deasupra mediei în anumite sfere particulare de activitate profesională. aptitudini sportive (aptitudinea pentru atletism. unui nou mod de gândire etc. aptitudinea pentru gimnastică.). Aceasta înseamnă că performanţa într-o activitate complexă specifică este condiţionată şi de alţi factori: nivelul unor aptitudini speciale.memorie. pentru actorie etc. Astfel. delimitându-se. nefiind echivalente. pentru astronomie. aptitudinile speciale se bazează pe acţiunea factorilor specifici. Deşi aptitudinea specială se leagă de realizarea unor performanţe superioare mediei. de exemplu. inteligenţa generală nu determină prin sine însăşi nici nivelul reuşitei şcolare. organizarea şi integrarea subsistemului aptitudinal în plan individual ia aspectul unei piramide. memoria structurilor muzicale).

chiar şi prin intermediul inconştientului. în paralel şi în strânsă interacţiune cu elaborarea conştiinţei lumii obiective. spiritual. sub aspect pragmatic -instrumental reprezintă o cerinţă legică necesară a unei relaţionări şi coechilibrări adecvate cu lumea externă. 53 . este permanent deschisă spre lume. iar în al doilea rând. se percepe. faţeta „aşa cum ar dori subiectul să fie şi să pară― şi faţeta „aşa cum crede subiectul că este perceput şi apreciat de alţii―. Prin intermediul acestei capacităţi. este structurată mai mult pe criterii de ordin impresiv-subiectiv decât pe criterii de ordin cognitiv-obiectiv. imaginea despre sine prezintă trei faţete interconectate: faţeta „aşa cum se percepe şi se apreciază subiectul la momentul dat―. implică operatorii comparaţiei. Tocmai prin intermediul opiniilor şi aprecierilor celorlalţi. formându-şi. ci şi prin relaţionare interpersonală. uneia atribuindu-i-se o valoare (un preţ de cost) mai mare decât celeilalte. hotărârilor şi acţiunilor vor depinde nemijlocit de calitatea imaginii de sine (completitudine. puternic-slab etc. capacităţilor. la unii. imaginea de sine ne apare ca un complex construct mintal. de coordonare.). are susţin registrul deosebirilor interindividuale în plan comportamental. rolul ei reglator în sistemul personalităţii Omul percepe şi-şi formează un model informaţional-cognitiv nu numai despre obiectele şi fenomenele lumii externe. formarea imaginii despre sine devine posibilă datorită capacităţii de autoscindare pe care o posedă conştiinţa umană. clasificare-ierarhizare. înzestrat-neînzestrat. este rigidă şi refractară la influenţe externe care reclamă schimbare. se autoanalizează şi se autointerpretează în primul rând ca realitate fizică. individul este în acelaşi timp şi subiect (cel care realizează procesele de prelucrare-integrare a informaţiei. imaginea de sine se include încă de la început ca factor mediator principal între stările interne de necesitate (motivaţie) şi situaţiile şi solicitările externe. ca înfăţişare exterioară. la celălalt pol se situează persoanele la care această imagine este elaborată la un grad înalt de completitudine şi obiectivitate. Astfel. Formarea imaginii de sine nu este nici un proces exterior.IMAGINEA DE SINE. sub aspectul posibilităţilor. Între cele două extreme se interpune o gamă întinsă de variaţii şi nuanţe. Cele două componente de bază ale ei (imaginea Eului fizic şi imaginea Eului spiritual. bun-rău etc. printr-un lung şir de procese şi operaţii de comparaţie. care se desfăşoară cumva pe lângă dinamica evolutivă a organizării interne a personalităţii. generalizare-integrare. aptitudinilor şi trăsăturilor caracteriale. introducând medierile sale în raportul dintre solicitările interne şi cele externe. obiectivitate). Ori. imaginile celorlalţi despre noi intră necondiţionat. aceasta are un caracter difuz. Indiferent că ne convin sau nu. el începe să se raporteze la sine cât de cât obiectiv şi să întreprindă o acţiune sistematică de autocunoaştere. ea se întrepătrunde organic şi constituie o direcţie esenţială a deveniri personalităţii însăşi şi. psihic şi psihosocial) nu numai că se întregesc reciproc. în componenţa imaginii despre sine.). nici un lux complicativ inutil. dar interacţionează şi se intercondiţionează în mod dialectic. formându-şi o imagine mai mult sau mai puţin obiectivă şi completă despre Eul fizic. el se percepe şi pe sine însuşi. şi obiect (cel ce furnizează informaţii. de asemenea. Modul general de raportare a individului la realitate. f idelitate. În planul cunoaşterii. care se elaborează treptat în cursul evoluţiei ontogenetice a individului. tolerant-intolerant. asociată cu judecăţile de valoare corespunzătoare (frumos-urât. o imagine mai mult sau mai puţin fidelă şi obiectivă despre Eul său psihic. se constată existenţa unor mari deosebiri în ceea ce priveşte caracteristicile structural-funcţionale ale imaginii de sine. sau de subordonare. dimpotrivă. prin compararea succesivă cu imaginile pe care el şi le formează despre alţii şi cu imaginile pe care alţii şi le formează despre el. Din punct de vedere direcţional sau vectorial. Fiecare din aceste faţete îndeplineşte o funcţie reglatoare specifică în organizarea şi desfăşurarea comportamentului. Astfel. aceea de a face propriul său suport şi mecanism obiect al investigaţiei şi analizei. comparând indivizii între ei. vag. gradul de veridicitate şi adecvare a opţiunilor. În virtutea simplului fapt că omul este o fiinţă intrinsec activă. având acelaşi rang valoric în complexul vieţii şi activităţii individului. ele se pot afla în relaţii de consonanţă sau de disonanţă. ai revizuirii critice şi ai acceptării eventualelor influenţe de schimbare. asociată şi aceasta cu judecăţi de valoare (capabil-incapabil. Omul ajunge la o anumită imagine despre sine nu numai pe calea autoperceperii şi autocontemplării izolate. despre statusul social. agreabil-dezagreabil. cel ce este supus investigaţiei cognitive). se autoanalizează şi se autointerpretează ca realitate psihosocială.

animalele pe care le vom descrie constituie adevărate modele în ceea ce priveşte virtuţile lor sociale. Ele reprezintă tot atâtea forme de realizare a schimburilor dintre individ şi colectivitate şi de confruntare a solicitărilor interne şi a celor externe. cel puţin într-o manieră care să învedereze aceleaşi virtuţi. unii indivizi sunt preferaţi favorizându-li-se mai mult decât altora mişcarea pe orbita relaţiilor şi ierarhiei sociale. funcţia imaginii despre sine. Referindu-se la acest aspect. Formele de viaţă socială ale omului sunt foarte diferite: familia. de conduită ale populaţiei din regiunea respectivă. exercită un gen de presiune asupra individului. ulterior. Încă de la naştere. copilul este investit cu identitatea de familie. ale antecesorilor (părinţi. Dar ele se preschimbă în autentice fiare de îndată ce au de-a face cu membri ai unei comunităţi diferite de cea proprie― (Lorentz. Desigur. Se ştie. se dezvoltă în imaginea despre sine. care. înainte de a fi făcut dovada unor competenţe şi a unor merite personale. un substrat biologic. organizaţia profesională sau politică. chiar dacă aparţin aceleiaşi specii. În multe limbi. servind la fundamentarea relaţiilor cu oamenii din afara familiei de apartenenţă. Şi oricât de ample şi intense ar fi schimburile şi transferurile reciproce de experienţă între indivizii unui grup. În anumite elemente ale lor. Semnele de identitate transmise sunt cele pe care individul le primeşte prin însuşi faptul că s-a născut: numele. dimpotrivă. prin simpla apartenenţă la o anumită familie. Pe plan mai general. a fi cineva. K. Astfel. faptele meritorii din trecut constituite în tradiţie. ci.Prima faţetă („aşa cum se percepe şi se consideră individul la momentul dat―) se include ca verigă mediatoare în organizarea şi desfăşurarea comportamentului situaţional curent. se accentuează. numeroase nume de familie au caracter patronimic. oferind elemente ce servesc la identificarea lui. bunici. grupul socio profesional de la locul de muncă. în cadrul cărora „membrii― se acceptă pentru că se recunosc reciproc. Pentru aceasta. evident. ceea ce explică de la început o serie de particularităţi de conduită. A avea o identitate înseamnă. Unele persoane se identifică atât de mult cu imaginea trecutului familial. cât şi a celor de incompatibilitate şi opoziţie dintre ele. acordându-se o atenţie exagerată originii familiale şi sociale a individului. Se poate vorbi de existenţa a două categorii mari de semne de identitate: transmise (înnăscute) şi dobândite. la amplasarea într-un anumit loc al contextului social. că. a ocupa o anumită poziţie în contextul social. de asemenea. respectiv. animalele de aceeaşi specie se constituie în diverse formaţii (castă. Locul naşterii evocă particularităţile de mentalitate. Lorentz spune: „în comportamentul lor faţă de membrii propriei comunităţi. străbunici. căreia îi revine un rol esenţial în delimitarea solicitărilor interne de cele externe. 1983). data şi locul naşterii.). în mod practic. individul începe să-şi afirme propria sa identitate în raporturile cu lumea. veri etc. graniţele identităţii lor individuale nu se anulează. trăsăturile bioconstituţionale şi fizionomice. turmă). indiferent de realizările şi meritele personale. prin care se preia la nivel individual întreaga încărcătură de statut social (ridicat sau scăzut) a spiţei. nu există nici un temei pentru a presupune că odată cu numele de familie individul primeşte efectiv şi calităţile sau defectele prin care antecesorii săi şi-au creat în timp statutul lor profesional şi social. mai ales dacă acesta este prestigios. încât consideră că în mod necondiţionat şi automat acest prestigiu trebuie să treacă şi asupra lor. Astfel. unele premise sunt create chiar de mecanismele sociale de evaluare şi selecţie. participând nemijlocit la formularea scopurilor şi alegerea mijloacelor. Data şi locul naşterii particularizează. Numele constituie una dintre cele mai importante „surse― ale identităţii în raporturile cu lumea şi factorul integrativ central al imaginii despre sine. El este alcătuit de regulă din două secvenţe semantice distincte. (Acestea capătă semnificaţie deosebită în constituirea imaginii 54 . diferenţierii indivizilor în cadrul familial. mătuşi. cercul rudelor şi prietenilor. însă. presupunem. fiind destinată. vârsta. cealaltă. Celelalte două stau la baza proceselor interne de automodelare şi autoperfecţionare şi a reglării relaţionării interpersonale. una semnificând apartenenţa la o familie prin care în imaginea despre sine se introduc şi caracteristici definitorii ale arborelui genealogic. care îl determină să meargă pe un făgaş asemănător. numele propriu. Data indică. grupul celor care exercită aceeaşi profesie. în stabilirea atât a punctelor de concordanţă. clasa socială. 1935). în primul rând. Intruşii sunt respinşi. rezidă în obţinerea şi menţinerea identităţii. de a dispune de un anumit statut. în unitatea celor trei faţete menţionate. Nevoia de identitate are. în orice societate. a juca un anumit rol. individul. întrucât prin însăşi structura lor denotă că purtătorul este „fiul lui O― (Ceauşu. arbitrariu şi prejudecăţi. să acţioneze dacă nu la fel. opunându-se din interior oricărei uniformizări şi dizolvări în ceilalţi. naţiunea etc. structura temperamentală. acestea sunt dominate de subiectivism. unchi. De îndată ce imaginea şi conştiinţa de sine prind contur.

aşa cum se dezvăluie el în comportament şi în performanţe. mutând de fiecare dată mai sus ştacheta aspiraţiei şi expectaţiei. Ulterior. o modalitate de a ne menţine echilibrul în faţa inevitabilităţii morţii este de a înceta să ne mai gândim sau să mai vorbim despre acest subiect (cea mai mare parte a timpului). Dinamica ulterioară a comportamentului va depinde. baza cea mai largă de inserţie şi integrare socială a individului. fără îndoială. Există însă altele – particularităţile bioconstituţionale de rasă. caută să se menţină la acel nivel. pentru a asigura o eficienţă optimă a activităţilor. În jurul imaginii despre sine se elaborează şi mecanismele de apărare a Eului. pe de o parte. prin care se deosebeşte de toţi ceilalţi. ea devine un factor optimizator şi protector al echilibrului şi sănătăţii psihice sau. persoana se angajează în Self-deception în ceea ce priveşte natura acestor solicitări conflictuale şi în felul acesta pare să se rezolve conflictul şi să se reducă stresul pricinuit de el. o analiză sistematică a fenomenului de apărare împotriva tensiunilor psihologice nocive. a asemănării cu alţii. Aşa cum am subliniat mai înainte. un factor predispozant la dereglare şi tulburare patologică. atingând un anumit plafon. şi cei la care rămâne activă o lungă perioadă de timp tendinţa autodepăşirii. drepturilor. a limbajului. atenţiei şi inteligenţei. După acest din urmă aspect. Ele se fixează de asemenea în imaginea despre sine şi influenţează modul de relaţionare şi comportare a individului în diferite situaţii şi contexte. a memoriei. fără a mai continua să înfrunte problemele care sunt prea dificile pentru a se coechilibra cu ele într-un mod mai bun. talie. mulţumindu-se cu ce au realizat sau realizează (Self-sufficiency). a unor caracteristici proprii exclusiv ei. artistice. Ele încep a se releva şi impune încă din primii ani de viaţă ai copilului. făcând proiecte şi planificând activităţi viitoare. individul. prin abilităţile manifestate în dezvoltarea mersului. totodată. Autodecepţia sau apărarea este comună tuturor şi ea capacitează pe majoritatea oamenilor să trăiască rezonabil. Ea se evidenţiază şi în modul de ierarhizare şi integrare a pretenţiilor. dimpotrivă. creaţia susţinută de metamotivaţie. Ulterior. bulversante a făcut-o Freud. dimensiunea motivaţional-afectivă are o pondere precumpănitoare. aşa numitele semne particulare etc. generând relaţionări şi preferinţe mult prea subiective şi superficiale. În acelaşi timp. devenind o frână în calea implicării mai directe a proceselor cognitive de care ţine realizarea cerinţelor fidelităţii şi obiectivităţii în evaluare. În acest cadru. Apărarea constă în modalităţi speciale de efort pentru a face faţă stresului psihic care rezultă din conflictul dintre solicitări (interne şi externe). refuză să admită că sfârşitul lor este inevitabil şi apropiat. 55 . vom enumera pe cele mai importante. ochilor. adolescenţa şi tinereţea – principalele perioade în care se plămădeşte şi se consolidează structura personalităţii). condiţionând modul concret de a proceda al persoanei la fiecare împrejurare şi situaţie particulară. fiecare din ei încercând să identifice şi mijloacele sau mecanismele concrete prin care tendinţa de apărare să poată fi realizată efectiv. acestora li se adaugă performanţele şcolare. cât şi individului însuşi. de „faţeta proiectivă― a imaginii despre sine („cum ar dori să fie―).despre sine a individului în cazul în care populaţia este stabilă în locul respectiv şi individul îşi petrece în cadrul ei copilăria. Semnele dobândite ale identităţii furnizează informaţie despre conţinutul însuşi al personalităţii. oamenii pot fi împărţiţi în două categorii: cei care. înainte ca aceştia să se fi manifestat comportamental furnizând atât observatorilor externi. fiecare persoană posedă conştiinţa unicităţii sale individuale. informaţia despre unicitate. şi a răspunderilor şi obligaţiilor. Aici. Recurgând la un mecanism de apărare. Întâlnim persoane care. ele nefiind condiţionate de prezenţa fizică a individului. Pentru prima dată. iar pe de altă parte. ştiinţifice. Momentul însă cel mai important sub aspectul dobândirii unei identităţi autentice şi al verificării obiective a imaginii despre sine îl reprezintă debutul integrării active în viaţa socială prin profesie. culoarea părului. Semnele enumerate mai sus funcţionează permanent. cât şi solicitările e xterne. în pofida faptului că suferă de un cancer incurabil. pe de o parte. problema a fost abordată şi de alţi autori. Trebuie menţionat că semnele acestea exterioare pot deveni principale în evaluare şi autoevaluare. de performanţele efective obţinute la locul de muncă şi de aprecierea lor socială. conformaţie. Forma superioară de manifestare a identităţii dobândite este. Concluzionând. Corespunzător. rezultatele în diferite competiţii sportive. putem spune că imaginea despre sine reprezintă un gen de filtru prin care trec şi se compară atât solicitările interne proprii ale individului (motivele şi scopurile activităţii lui). pe lângă conştiinţa comunităţii. O imagine despre sine în care domină metamotivaţia creează cele mai bune condiţii pentru concordanţa dintre solicitările interne şi cele externe şi. ele servesc la diferenţierea indivizilor între ei la prima vedere. – care acţionează numai prin prezenţa purtătorului lor. ca şi când ar mai avea de trăit încă o viaţă. De exemplu. pe de altă parte. a deprinderilor sensori -motorii.

raţional. care învaţă să abordeze ţesuturile umane. puternic ambiţioasă şi perseverentă. suferinţa umană şi chiar moartea într-o manieră destul de detaşată. să le slăbească şi să le ia sub control. Aceasta este o apărare destinată a face faţă ameninţărilor care îşi au originea în mediul extern. subiectul se decuplează de conţinutul emoţional al unei experienţe sau al unei situaţii şi îl examinează integral din punct de vedere obiectiv. Strâns legată de reprimare şi negare este starea reactivă (reaction formation). Dacă mecanismele de apărare sunt bune sau rele. o persoană poate fi amabilă şi afectuoasă. EUL Nivelul blocurilor sau subsistemelor structural-funcţionale de care ne-am ocupat în cadrul acestui capitol. dar îşi declară cu putere dragostea pentru persoana respectivă. Prima lui analiză şi disecţie parţială a unul cadavru uman este o experienţă potenţial terifiantă şi o reacţie emoţională la aceasta ar putea să-l descalifice în strădania ulterioară de a deveni un medic. izolarea şi anularea. Acest mecanism este strâns legat de intelectualizare. Atitudinile dezvoltate în formaţiunea reactivă sunt considerate continui pentru a edifica o calitate convingătoare şi stabilă a personalităţii. întocmai cum în intelectualizare percepţia şi gândirea se menţin separat de sentimente. În intelectualizare. Un exemplu edificator al unui astfel de mecanism în funcţionare normală îl găsim în experienţa studentului în medicină. care manifestă actualmente opusul puternicelor şi cronicelor impulsuri de dependenţă. În virtutea acestui fapt. persoana poate să distorsioneze mai departe realitatea ameninţătoare. studentul trebuie să se detaşeze intelectual atunci când efectuează o disecţie sau examinează un organism bolnav şi să se comporte în plan afectiv ca şi când ar vedea asemenea lucruri în cărţi sau atlase. a unor trăiri sau acţiuni. În raporturile sale cu familia. ca orice gen de aranjament. Cele două pattern-uri experienţiale rămân izolate unul de celălalt. 56 . dezvoltând impulsul sau trăirile şi ideile legate de ea. deşi constituie un pas esenţial în realizarea unităţii şi integralităţii sistemului personalităţii. prin repetarea continuă a unui impuls. În esenţă. În loc să dea uitării experienţa perturbatoare anterioară individul poate visa la ea în mod repetat. menţinându-le separat una de alta. Dar folosirea extensivă a acestor mecanisme poate avea pentru individ consecinţe nefaste în sfera sănătăţii psihice (mintale). persoana face un pas mai departe în negarea impulsului. implică aceeaşi problemă a judecăţii de valoare. persoana poate separa două activităţi mentale incompatibile după modalitatea de reducere a conflictului. individul simte că se eliberează de stresul pe care experienţa respectivă i l-a provocat. una din ipotezele curente în medicina psihosomatică privind etiologia ulcerelor este legată de o asemenea formaţiune reactivă: victima ulcerului este adesea o persoană puternic controlată. fără distress. poate discuta despre ea sau o poate reexamina recurent. în ciuda evidenţei comportamentale a stării de supărare. În mecanismul defensiv al izolării. Intim legat de intelectualizare şi izolare este mecanismul anulării. persoana se protejează împotriva unui pericol şi a unei anxietăţi subiective intolerabile care ar fi putut apare dacă i s -ar fi permis impulsului să se manifeste. nu numai că neagă sentimentul de ură faţă de cineva. o persoană poate nega că este supărată. reprimarea este procesul prin intermediul căruia evenimentele ameninţătoare generatoare de tensiune şi anxietate ca şi ideile şi trăirile asociate cu ele sunt împinse în afara conştiinţei subiectului. pentru a se proteja împotriva supra-implicării afective ce l-ar face ineficient în exercitarea atribuţiilor şi răspunderilor medicale.Reprimarea era considerată iniţial de către Freud ca forma fundamentală a apărării. în timp ce negarea este o manevră direcţională specific asupra unui singur eveniment. Incidental. În izolare. nu reprezintă punctul integrativ terminal. în timp ce în raporturile cu alţii se manifestă răutăcios şi intolerant. aceasta este o chestiune de valori şi. mulţi cercetători consideră comportamentele defensive ca patologice şi orice gen de apărare a Eului dusă la extrem pare să se asocieze cu un anumit pattern de simptome psihopatologice. Astfel. astfel încât acesta să nu-şi mai dea seama de existenţa lor. subiectul poate reţine ambele valori incompatibile. Astfel. afirmând vehement unul opus. în care o persoană încearcă. În cazul acestui mecanism de apărare. toate celelalte fiind doar variaţii ale ei. O altă categorie de mecanisme de apărare include intelectualizarea. deoarece în intelectualizare subiectul izolează sau separă experienţa sa emoţională de activitatea intelectuală. cum am mai menţionat mai sus. Astfel. Printr-o atare autodecepţie. Numai reactualizând-o şi revăzând-o iarăşi şi iarăşi şi manipulând-o într-un anumit mod. într-un efort de a o înţelege şi stăpâni. În acest gen de apărare.

Eul autoevaluat (imaginea retroproiectată a subiectului despre „atributele‖ Eului său). ansamblul trebuinţelor biofiziologice etc. Eul obiectivat (trăsăturile şi particularităţile exprimate în comportament). pe nevoia de înţelegere. de prestigiu sau pe motivaţia supraordonată a binelui general). Aceasta se va desfăşura sub semnul accentuării şi afirmării propriei identităţi. a atingerii anumitor obiective şi standarde existenţiale. ci ale lui Georgel sau Ionel (cum îl cheamă pe el). sentimentele sociale. diferă de la un individ la altul. putem distinge: Eul real (ansamblul atributelor structural-funcţionale aşa cum se prezintă ele la un moment dat. Eul este ceea ce diferenţiază. D. în plan psihologic intern. Eul include trei componente intercorelate şi reciproc integrate: Eul corporal (imaginea valorizantă a mediului intern al organismului – cenestezia. spre scopuri). unde se produce cu adevărat efectul de emergenţă psihologică globală. voinţa de interacţiune şi integrare socială). 91-121 Persoana 57 . Eul psihologic (imaginea despre propria organizare psihică internă. dacă în psihanaliză el semnifică o instanţă particulară a personalităţii. individualizează. s-ar putea delimita patru profile de bază: 1) somatic (dominanţa în cadrul Eului a componentei bioconstituţionale. Eul proiectat (ansamblul reprezentărilor. Din punct de vedere structural. 2) spiritual (dominanţa în cadrul Eului a componentei psihice. de autoperfecţionare. adresabilitatea („Eu mă raportez la cei din jur.Procesul de integrare pe verticală continuă la un nivel şi mai înalt. Trăsăturile sale definitorii sunt reflexivitatea („Eu sunt Eu. supraordonat. copilul se raportează la sine ca la o altă persoană. neraportate la un evaluator). se produce acea restructurare calitativă care face posibilă autoraportarea (reflexivitatea). a conştiinţei despre lumea externă şi a conştiinţei de sine. Vom numi acest nivel. M. trăirile afective legate de aceasta. Astfel.) şi Eul social (imaginea despre locul şi rolul propriu în societate. a centrării pe cunoaştere. rezultând astfel profile variate ale Eului. nici el sau ei‖). Eul ideal (tabloul atributelor Eului pe care subiectul şi-ar dori să le aibă). dialecticcontradictorie. nivelul Eului. Astfel. Structurarea personalităţii la nivelul Eului se realizează printr-o corelare dinamică şi complexă. personalitatea percepută. motivele de statut. personalitatea autoevaluată. 3) social (dominanţa în cadrul Eului a componentei sociale. Până la această vârstă. Credem că ea se poate aplica şi Eului. sistemul valorilor sociale interiorizate şi integrate. când. părerilor şi aprecierilor pe care subiectul crede că alţii le au despre Eul său). Cristea Tratat de psihologie sociala pag. trăirile afective legate de acestea. Eul perceput (ansamblul reprezentărilor ideilor şi aprecierilor pe care subiectul şi le formează despre Eul celorlalţi). dă consistenţă ontologică şi delimitare. ca Eu‖). ceea ce face ca Eul să nu rămână o entitate statică. Zlate (1999) a elaborat o schemă de diferenţiere pentru personalitate (personalitatea reală. în tot cursul ontogenezei.). vorbeşte despre sine la persoana a treia: acţiunea sau starea nu sunt ale Eului. Ca nivel funcţional specific. ci să fie o realitate înalt dinamică. personalitatea ideală. transpoz abilitatea („Eu mă compar cu alţii şi mă transpun în situaţia lor). teleonomia (orientarea finalistă. Verbalizarea acestui salt prin cuvântul autorefenţial Eu va imprima un curs cu totul nou dezvoltării ulterioare a personalităţii. cu centrarea pe nevoia de statut. care face ca toate componentele şi subsistemele particulare să se articuleze şi să se subordoneze finalităţii de ansamblu a sistemului. Gradul de elaborare a celor trei componente. voinţa de acţiune etc. narcisismul fiind o formă particulară a acestei relaţii). Aceste laturi interacţionează şi se condiţionează reciproc. la lume. motivaţia – nevoia de autorealizare. nu sunt tu. individul fiind permanent preocupat de Eul său. Prima manifestare a Eului va consta în trecerea copilului din ipostaza pasivă de obiect în cea activă de subiect. Eul începe să se manifeste de-abia în jurul vârstei de trei ani. imaginea valorizată a constituţiei fizice – morfotipului. în contextul de faţă el desemnează chintesenţa întregului proces de devenire şi integrare a personalităţii. considerat în plan dinamic. Astfel. motivele sociale. Termenul are un sens diferit de cel în care este utilizat în psihanaliză. prin autodeterminare şi autoînchidere. pe creaţie). 4) mixt (relativ echilibrata integrare a celor trei componente „primare‖). ca şi modul de articulare şi integrare a lor. personalităţii în raport cu mediul. personalitatea proiectată şi personalitatea manifestată).

în timp ce persoana reprezintă elementele de identitate. înţeleasă ca subsistem relaţional bazal.). precum şi aspectele tranziente şi conjuncturale ale conduitei participative la viaţa socială a comunităţii. Calitatea de „individualitate" este dată de acele caracteristici fizice. pe fondul unor mecanisme şi forme proprii de adaptare şi manifestare comportamentală. Individualitatea este expresia individului diferenţiat în plan biologic şi psihologic.. joc de rol. Deci. cu anumite drepturi şi obligaţii de care este conştientă. individualitatea se constituie deja ca subiect al acţiunii sociale. în conţinutul noţiunii de individ nu vom găsi referiri la notele de valoare sau de diferenţiere calitativă . etnie. b) personajul ca ideal personal. este relevată de o serie de concepte adiacente: individ. având anumite determinaţii de ordin sociocultural (statut. care joacă rolul aferent poziţiei pe care o ocupă în societate. rol. în funcţie de împrejurările concrete specifice situaţiilor sociale în care se găseşte plasată persoana. În consecinţă. se are în vedere fiinţa concretă cu o identitate socială determinată (nume. 6. având o anumită poziţie în cadrul sistemului social. de exemplu. 231 ş. Fiind unitatea biologică primară şi indisolubilă a oricărei specii. cât şi ca o individualitate conştientă de sine şi recunoscută de ceilalţi ca având o identitate anume în cadrul relaţiilor şi structurilor sociale ale grupurilor şi comunităţii. fiind expresia rigidă a imperativelor sociale („ce am datoria să fiu)―. dintre procesele sau fenomenele psihice care stau la baza elaborării conduitelor şi procesele psihosociale care condiţionează forma şi conţinutul acestora.). familie. psihice şi psihofiziologice unice. aptitudini. irepetabile. relaţii şi calităţi psihosociale care dau identitate socială individului. Dacă individul nu reprezintă decât unitatea biologică a speciei. individualitate. obligaţii şi funcţii specifice în cadrul sistemului social real. acestea căpătând caracterul unor „măşti― sociale prin care persoana se metamorfozează în personaj. Individul reprezintă entitatea biologică a fiinţei.1. La nivelul persoanei ca entitate psihosocială se realizează interacţiunea dinamică dintre individual şi social. cu drepturi. personalitate. aşa cum vor apare acestea la n ivelul individualităţii. aşa cum apar acestea la diferitele niveluri ale structurilor sociale. c) personajul ca „mască―. îndeplinind anumite funcţii publice şi fiind implicată activ într-un context relaţional determinat. personajele se pot prezenta în mai multe ipostaze: a) personajul ca stereotip social. religie ş.a. în ceea ce are ea generic la nivelul speciei din punct de vedere strict material. prin care persoanele "volitive" se automodelează în raport cu propriile idealuri şi aspiraţii („ce vreau să fiu―). trăsături de personalitate etc. care particularizează individul concret. disimulând unele faţete ale propriei personalităţi („ce vreau să pară că 58 . Persoana desemnează sistemul de însuşiri. pe de o parte. La nivelul persoanei identificăm potenţialităţile psihosociale ale cuiv a. diferenţierea sa realizându-se preponderent în plan psihosocial. având o anumită identitate şi poziţie socială. Fiind un compromis între spontaneitatea creatoare a subiectului. prin care subiectul se prezintă deliberat într-o anumită ipostază pentru cei din jur. personaj. determinată de aspiraţii.a. loc şi dată de naştere.a. iar la nivelul personajului se realizează obiectivarea acestor potenţialităţi. Personajul este persoana aflată în împrejurări concrete. personalitate de statut (5. statut. Personajul implică adoptarea unor atitudini şi conduite specifice rolurilor sociale pe care le joacă. şi normele sociale care reglează conduitele în funcţie de poziţia socială ocupată.Personalitatea umană din perspectivă psihosocială Principalul element constitutiv al oricărei structuri sociale îl reprezintă persoana. grup. statut social ş. organizaţie. persoană. Persoana trebuie înţeleasă atât ca nucleu relaţional în cadrul oricărui subsistem social (familie. pe de altă parte. continuitate şi stabilitate psihosocială ale individului. Distincţii conceptuale Diversitatea raporturilor dintre individual şi social.). instituţie). personajul evidenţiază modalităţile de inserare socială activă ale persoanei. Acestea sunt de fapt diferitele ipostaze psihosociale ale omului ca subiect şi actor social.

cât mai ales de acele particularităţi psihosociale care rezultă în urma influenţelor unice ale mediului natural şi social asupra proceselor ontogenetice de formare a structurilor cognitive. personalitate. persoana îndeplineşte funcţia de concept central. desemnează persoana maximal valorizată social. În procesul socializării şi învăţării sociale se transmite nu numai o parte a experienţei acumulate de colectivitate. afective. percepută conştient ca atare. Personalitatea are caracterul unei structuri vectorizată axiologic şi teleologic.1). personalitatea este persoana. artistice. Distincţia dintre noţiunea de individ (ins . Persoana este o sumă de virtualităţi. particularităţile situaţiei concrete în care se găseşte plasat subiectul. motivaţionale. este o structură dinamică de natură bio-psiho-socială care. vom deosebi personalităţi âle vieţii politice. în oricare moment al existenţei. în jurul său polarizânduse seria de noţiuni conexe prezentate mai sus. Din perspectivă psihosocială. structurale sau funcţionale. ţinută morală sau profesională exemplară. în funcţie de rolurile active în care se implică. la un anumit individ. atributele specifice acesteia fiind date de elementele de identificare socială. Calitatea de operator a personalităţii trebuie înţeleasă în felul următor. Astfel. Astfel. imaginaţia şi flexibilitatea relaţională. Analiza relaţiilor dintre acestea va evidenţia implicit şi mecanismele psihosociale care fundamentează interacţiune dintre individual şi social (v. militare ş. infinit de variatele influenţe ale mediului determină apariţia unor însuşiri şi particularităţi psihice şi psihosociale. determină un grad şi mai înalt de organizare şi funcţionare a personalităţii. În sens strict psihologic.într-o altă terminologie) şi cea de individualitate semnifică trecerea de la fiinţa generică. educaţionale . de spontaneitatea sa creatoare şi de particularităţile situaţiilor concrete în care se manifestă. persoana nu mai poate fi înţeleasă decât în relaţie. îndatoririle şi drepturile specifice statutelor ocupate ş. înţeleasă ca unitate indivizibilă a speciei. relaţii care. poziţia în diferitele structuri sociale. în funcţie de informaţia primită. persoană. religioase. ştiinţifice. Personalitatea. precum şi experienţa dobândită sunt factorii care condiţionează în cea mai mare măsură eficienţa şi 59 .sunt―). asigură adaptarea originală la mediul natural şi social. în virtutea legilor care guvernează sistemele complexe cu autoreglare. În timp ce la nivelul individualităţii avem în vedere caracteristicile care diferenţiază un individ de un altul.3. d) personajul ca refugiu. trinomul valori-atitudini-idealuri fiind principalul nucleu funcţional care mediază elaborarea conduitelor sociale. printr-o conexiune circulară continuă. într-un context sociocultural dat. Individualitatea integrată şi recunoscută social capătă atributul de persoană. relaţionale sau aptitudinale ale subiectului. într-o accepţie curentă. Aspectul dinamic al persoanei îl reprezintă personajul. prin personalitate se înţelege modul specific de organizare a trăsăturilor şi însuşirilor psihofizice şi psihosociale ale persoanei. încep să se organizeze ierarhic .a. Procesul formării şi structurării personalităţii are un caracter dinamic şi progresiv. Inteligenţa socială. Diferenţierile specifice individualităţii ţin atât de anumite caracteristici biofizice determinate de variaţii genetice aleatorii. economice. Elementul central al oricărei individualităţi îl reprezintă modul de organizare şi ierarhizare funcţională a acestor însuşiri unice de natură bio psihosocială.a. la rândul lor. rolul deosebit jucat în anumite situaţii importante pentru comunitate etc. personaj sau personalitate publică. conduita impusă de statut fiind un alibi moral pentru propriul comportament („ce mi se impune să fiu―) etc. sistemul astfel format mijlocind şi condiţionând pe mai departe toate relaţiile individ-mediu. personalitatea trebuie înţeleasă ca un operator central în cadrul tuturor ipostazelor subiectului uman: aceea de individualitate. Din perspectiva psihologiei sociale. personalitatea ca structură operatorie condiţionează elaborarea reacţiilor atitudinale şi comportamentale ale persoanei. respectiv personajul devenit etalon valoric pentru anumite domenii de activitate sau pentru viaţa socială în general. adică ceea ce – în termeni psihologici – se numeşte personalitate. fig. ipostaza efectivă de manifestare a individualităţii. În ontogeneză. în timp ce personajul este persoana în act. În acest sens. în diferitele sale ipostaze. care. precum şi în funcţie de vectorii motivaţionali şi axiologici care îi sunt specifici. recunoscută ca atare prin performanţă. Raporturile dintre persoană. personaj. ci şi acele norme şi modele practice care vor permite persoanei să intre într-un „joc interacţional― specific fiecărui rol pe care şi-1 asumă. la fiinţa unică şi irepetabilă.

5) influenţa specifică pe care diferitele structuri psihosociale (familiale. înţeleasă ca mod de organizare a însuşirilor bio -psiho-sociale ale individului. Nucleul structural şi funcţional al tuturor acestor ipostaze (individualitate.adecvarea psihosocială a comportamentelor de rol pe care le dezvoltă conform poziţiilor ocupate în diferitele structuri sociale: politice. Este istorie consumată! Înţelegerea persoanei ca element fundamental al oricărei structuri sociale comportă dezvoltarea mai multor aspecte teoretice: 1) analiza comparativă a principalelor modele privind structura persoanei şi personalităţii. personaj etc. religioase ş. economice. cât şi de împrejurările psihosociale sau imperativele conjuncturilor istorice şi socioculturale. 3) relevarea etapelor de formare şi inserţie socială a personalităţii. Acest nucleu asigură atât continuitatea şi coerenţa psihică în planul istoriei individului. cât mai ales de reorganizare şi reponderare în cadrul sistemului central. a personalităţii de rol sau aceea împlinită prin creaţie şi o înaltă valorizare socială. cât şi asupra diferitelor etape de formare şi dezvoltare a acesteia (copilărie. vom identifica o formă de structurare specifică personalităţii în formare. personaj. maturitate. de puterea motivaţională. adolescenţă. În schema de mai jos sunt redate sintetic raporturile dintre diferitele ipostaze ale actorului social (individ. Astfel.) le au atât asupra dinamicii generale a personalităţii. particularităţile mediului psihosocial şi sociocultural în care evoluează în ontogeneză. 4) analiza raporturilor dintre structurile bio-psiho-sociale ale persoanei. conative. Drumul în viaţă al unui ins este dat de interacţiune dinamică dintre calităţile personale de ordin nativ sau dobândit. comportamentele interpersonale şi fenomenele psihosociale aferente. afective. ipostază în care devine model social şi reper axiologic pentru ceilalţi membri ai colectivităţii. Obiectivarea persoanei la un înalt nivel de performanţă şi relevanţă socială echivalează cu transformarea personajului în personalitate publică. şcolare. 6) mecanismele psihosociale prin intermediul cărora persoanele exercită la rândul lor influenţe asupra structurilor sociale. 2) evidenţierea structurii şi dinamicii interne a persoanei. senectute). motivaţionale sau relaţionale pot suferi atât modificări de conţinut . persoană. cât şi pe cele de reglare dinamică a comportamentelor şi de conservare a propriilor structuri. profesionale. împrejurările social-istorice care apar ca un dat obiectiv pentru istoria individuală etc. precum şi a raporturilor dintre ele. pe fondul unei fenomenologii psihosociale care va fi studiată în capitolele următoare. Parcurgând un proces continuu de dezvoltare. 60 . personalitatea capătă anumite particularităţi speciffc8' formei de integrare psihosocială în care se găseşte subiectul. în care determinaţiile biologice se împletesc cu cele istorice şi cele culturale. drumul în viaţă apare ca un proces psihosocial obiectiv. precum şi relaţiile care se stabilesc în plan filogenetic şi ontogenetic între procesele psihosociale şi socioculturale care condiţionează dinamica evoluţiei individuale şi sociale. tinereţe. personalitate publică) îl constituie personalitatea. imaginea de sine. înţeleasă ca sistem relaţional. persoană.a. Astfel. nivelul de aspiraţie şi voinţa de realizare a Eu-lui. Obţinerea calităţii de persoană publică ţine atât de calităţile obiective ale persoanei. sau din particularităţile poziţiilor ocupate şi rolurilor jucate nu vor rămâne fără efecte în planul structurilor personalităţii: structurile cognitive. cât şi funcţionarea mecanismelor fundamentale ale adaptării originale la mediul natural şi social. culturale etc. Influenţele psihosociale derivând din modul de participare la viaţa socială.).

diferitele teorii asupra personalităţii oferă implicit premisele analizei structurilor psihosociale ale persoanei.definită ca mod specific de organizare dinamică a însuşirilor bio-psiho-sociale ale subiectului .2.este esenţială pentru înţelegerea persoanei şi structurilor relaţionale prin care aceasta fiinţează şi se manifestă activ. precum şi ale mecanismelor de formare şi evoluţie a relaţiilor interpersonale şi sociale care circumscriu persoana în cadrul diferitelor tipuri de structuri sociale. Fiecare teorie 61 . prin integrare în sistemul social real. departe de a constitui un impediment pentru aceste analize. personalitatea . Diversitatea teoriilor asupra personalităţii. În consecinţă.Principalele teorii şi modele privind personalitatea După cum a rezultat din cele expuse anterior. reprezintă o bază adecvată pentru abordarea multitudinilor de aspecte şi perspective ale proceselor şi fenomenelor psihosociale implicate la acest nivel al realităţii sociale.

precum şi ale percepţiei. din a căror relaţionare dinamică rezultă întreaga fenomenologie psihică. ca domeniu de aplicaţie al acesteia. oferind reperele cognitive şi axiologice necesare autopercepţiei şi cunoaşterii de sine. normală sau patologică. Explicitează mecanismele psihice şi psihosociale care stau la baza elaborării comportamentelor. personalitatea devine un fenomen coerent şi inteligibil. în plan intern încercând compatibilizarea exigenţelor supraeului cu imperativele primare ale sinelui. în idealul admirat şi în identificările copilului cu obiectele afecţiunii sale. relaţionale. fundamentată de S. motivaţionale. În continuare. aptitudinale. religioase. etnice şi de relaţionare socială. Fiind guvernat de principiul realităţii.şi ontogenetice (normele morale şi culturale care reglează imperativ relaţiile umane). Normativitate socială devenită constrângere interioară. Eul: instanţă care asigură adaptarea echilibrată a existenţei individuale la exigenţele vieţii sociale. cunoaşterii şi comparaţiei interpersonale. topica freudiană are următoarea configuraţie : Supraeul: normele şi imperativele morale. în calitatea sa de mediu necesar formării şi manifestării personalităţii umane. Teoriile psihanalitice asupra personalităţii. Fac posibile predicţii asupra comportamentelor persoanelor aflate în situaţii determinate. eul şi supraeul.în primul rând) şi cele socio. precum şi factorii câre condiţionează mutaţiile şi variaţiile care intervin în cadrul acestui proces evolutiv. precum şi a raporturilor sale cu structurile psihosociale şi socioculturale Teoriile asupra personalităţii îndeplinesc multiple funcţii în cunoaşterea şi practica socială: Evidenţiază elementele prin intermediul cărora se individualizează membrii unei colectivităţi. Fiecare subsistem reflectă într-o formă specifică raporturile dintre infrastructura biologică şi suprastructura socială.oferă o perspectivă distinctă de abordare şi înţelegere a personalităţii ca sistem real şi virtual de relaţii. afective. cu deosebite valenţe operaţionale în planul vieţii personale şi sociale. controlează relaţia conştientă cu lumea exterioară. pot fundamenta strategii de perfecţionare a omului ca fiinţă socială şi a societăţii în ansamblu. structuri cognitive. animat de doi vectori energetici fundamentali (erosul şi thanatosul). amplificând şi consolidând în acelaşi timp suportul intuitiv necesar în practica socială. oferind astfel premisele optimizării raporturilor umane şi activităţilor sociale. caracteriale. Procesualitatea psihică este polarizată între conştient şi inconştient.) 62 . Identifică etapele dinamicii generale a personalităţii (formare. involuţie). În concepţia freudiană personalitatea este văzută ca un sistem dinamic. Personalitatea cuprinde trei subsisteme. Relevă modalităţile de organizare a însuşirilor şi trăsăturilor psihoindividuale şi psihosociale în cadrul diferitelor tipuri de structuri ale personalităţii: structuri temperamentale. a cărui evoluţie este dată de raportul dintre determinaţiile genetice (pulsiunile sexuale . Una dintre cele mai complexe şi fructuoase perspective asupra personalităţii o întâlnim în cadrul psihanalizei clasice. vom prezenta câteva dintre principalele teorii şi modele asupra personalităţii care au cea mai mare relevanţă din perspectiva problematicii specifice psihologiei sociale şi a practicii psihosoc iale. interioriorizate în ontogeneză sub influenţa părinţilor şi a mediului social imediat. Îşi are originea în autoritatea parentală. în funcţie de particularităţile individuale şi caracteristicile mediului social în care evoluează. dezvoltare. sinele.a. Fiecărei teorii i se poate ataşa un model care are capacitatea de a sintetiza şi operaţionaliza cadrul conceptual şi legic al acesteia. Facilitează cunoaşterea şi comunicarea interpersonală. de autoconservare ş. în funcţie de stimulii externi şi factorii condiţionali interni. agresive. guvernat de principiul plăcerii. conative. instrumentalacţionale etc. Freud de-a lungul întregii sale opere (1900-1939). Totodată. Sintetizând. niveluri funcţionale fundamentale ale aparatului psihic. ale căror conţinuturi şi particularităţi structurale şi funcţionale determină diferenţierile atitudinale şi comportamentale ale persoanelor. Astfel. predicţia comportamentală reducând apreciabil anxietatea în cadrul raporturilor interpersonale. Sinele: rezervorul energiilor şi impulsurilor instinctuale primare (sexuale.

cât şi asupra unei largi fenomenologii legate de structurarea raporturilor umane în cadrul grupurilor şi mulţimilor sociale. pentru Jung. În acest fel. Alături de eul real (omul aşa cum este). precum şi a modalităţilor prin care se realizează în plan psihologic acest fapt. aşa cum se configurează aceştia în fazele primare ale istoriei individuale.G. modelat de o cenzură morală puternică. imagini cu organizare prototipică şi moduri specifice de gândire asupra unor aspecte u niversale ale experienţei umane şi rasiale. sentimentele sociale ar rezulta în urma unui proces de identificare cu ceilalţi membri ai colectivităţii care au acelaşi eu ideal (84) . pe fondul unor relaţii privilegiate. Devenind cenzorul pulsiunilor instinctuale ale sinelui . Freud introduce noţiunea de eu ideal. aflată sub forma unor arhetipuri. rezultând tipul de personalitate extravertită sau introvertită (v. Jung aduce câteva corecţii esenţiale concepţiei psihanalitice freudiene. care să satisfacă esenţa şi valorile superioare ale fiinţei. Eul. normale sau patologice.1. complexele psihice sunt unele dintre cele mai relevante exemple ale unor astfel de structuri operatorii ale personalităţii. Jung consideră că acesta nu se reduce numai la factorii pulsionaţi de natură sexuală. Supraeul constituie expresia directă a imperativelor sociale interiorizate în copilărie. Însă. realizarea de sine prin creaţie devine principalul factor în explicarea comportamentului individual şi de grup. Modelul posedă remarcabile valenţe explicative atât asupra mecanismelor psihosociale care stau la baza elaborării comportamentelor sociale.guvernat exclusiv de principiul plăcerii. rezervorul experienţei ancestrale a speciei. trebuie remarcat faptul că 63 . ca subsistem funcţional central al personalităţii. condiţie esenţială a adaptării normale a subiectului la mediul social. devenind structuri operatorii ale personalităţii. Structura generală a personalităţii rezultă din medul cum se focalizează energiile pulsionale ale inconştientului pe cele două direcţii fundamentale: spre lumea exterioară sau spre lumea interioară. precum şi tipul de relaţii sociale spre care este predispusă. tabelu13. în funcţie de care vor fi elaborate multiple seturi atitudinale şi comportamentale ale adultului. aici incluzându-se şi toate tendinţele şi aspiraţiile creatoare ale subiectului. dintre copil.). Acest model evidenţiază aspecte importante privind atitudinea generalizată a unei persoane faţă de mediul său şi faţă de sine însăşi. (b) C. Lărgind conţinutul noţiunii de libidou ca rezervor energetic fundamental al personalităţii. supraeului şi realităţii. realizează concilierea şi echilibrarea dinamică a forţelor şi cerinţelor divergente ale sinelui. alături de inconştientul individual există o zonă extinsă a inconştientului colectiv. părinţi şi persoanele semnificative din mediul său imediat. oferind premisele elaborării unei noi teorii asupra personalităţii. care rezultă din jocul factorilor psihoindividuali şi psihosociali. În acest context. În acest context.Modelul psihanalitic freudian scoate în evidenţă mecanismul psihologic prin care influenţele şi experienţele sociale din copilărie sunt interiorizate. preponderent de natură afectivă. Supraeul are ca element comun cu acesta faptul că amândouă aparţin trecutului psihologic şi amândouă caută să obţină o satisfacţie necondiţionată a propriilor tendinţe . Totodată. care desemnează omul aşa cum ar trebui să fie.

Spre lumea interioară Introvertit: fire închisă. putând exista alternanţe în timp între stări de introversiune şi extraversiune. Adler dezvoltă o concepţie asupra personalităţii cu multiple implicaţii sociale şi psihosociale. comportamentale. exigenţă redusă. viaţă sufletească bogată. tendinţa spre agresivitate. comunicare facilă. precum şi a efectelor generate de o educaţie inadecvată sau de relaţii sociale disfuncţionale care devalorizează subiectul în ochii săi şi în ai celor din jur. spontaneitate. spirit teoretic accentuat. nesociabilitate. distantă. evită riscurile. sociabilitate. delicateţe afectivă. autocontrol atitudinal. apariţia fenomenului de compensare fiind o modalitate firească şi imperioasă de depăşire a sentimentului de inferioritate. tendinţa spre superficialitate. afectiv şi comportamental. veselie. generează apariţia mecanismelor compensative necesare realizării unui echilibru psihic şi social. către dominarea celor din jur. optimism. împreună cu sentimentele aferente. Caracteristici pulsionale. adaptabilitate la situaţii noi. sau către orice formă de superioritate reprezintă modalităţi tipice de compensare. 64 . A. stau la baza comportamentelor compensative prin care situaţia conflictuală este depăşită prin performanţă şi autodepăşire (v. Echilibrat Ambivert: îmbină diferenţiat caracteristicile ambelor tipuri.). datorită mobilităţii excesive. sentimentul de comuniune apare spontan ca un factorul esenţial al coeziunii şi funcţionării societăţii. datorită unui control redus al sentimentelor. este expresia obiectivată la nivelul structurilor psihice a inferiorităţii naturale şi sociale a copilului. Contextul social şi experienţa trăită pot de asemenea influenţa aceste orientări de fond ale personalităţii. Tabel Orientarea energiilor Tipul de personalitate. iar cealaltă inconştient sau subconştient. alături de eventualele privaţiuni şi senzaţii de inconfort care duc la apariţia complexului de inferioritate. exigenţă. 4. atât la nivelul speciei cât şi la nivel individual. inferioritatea naturală (faţă de alte specii) şi sentimentul de inferioritate aferent sunt depăşite prin constituirea societăţii umane. unui dintre elementele centrale ale concepţiei adleriene. impresionabilitate. reflexivă. asumarea cu uşurinţă a responsabilităţilor sociale. preferinţă pentru mişcare şi emoţii tari. ca formă supremă de compensare bazată pe organizare şi întrajutorare. La nivelul speciei. Aspiraţia către putere. La nivel individual. liniştită. după cum una dintre aceste tendinţe se poate manifesta conştient. prin atenuarea manifestărilor extreme şi realizarea unui relativ echilibru între focalizarea atenţiei şi energiilor atât pe lumea externă cât şi pe cea internă. Spre lumea exterioară Extravertit: expansivitate. activitate facilă în grup. pragmatism şi spirit realist în viaţă. Teza centrală constă în afirmarea inferiorităţii naturale a omului.orientarea generalizată a energiilor pulsionale ale libidoului nu are totdeauna un caracter univoc. emoţiile tari sau responsabilităţile sociale. Complexul de inferioritate. sensibilitate faţă de părerile celor din jur (critici sau laude). (c) Pe o direcţie complementară celor două teorii prezentate anterior. seriozitate. Complexul de inferioritate. introspectivă. 3. rezervată. adaptabilitate redusă. sentimentul de inferioritate naturală a copilului.

ş. dar şi sub aspectul ponderii pe care o deţin în cadrul sistemului motivaţional (v. O altă serie de teorii consideră personalitatea ca expresia structurată a unor vectori energetici pulsionali şi motivaţionali care condiţionează în mod esenţial elaborarea sistemelor atitudinale şi comportamentale ale persoanei. Orice relaţie interpersonală se poate dezvolta numai dacă asigură condiţiile satisfacerii progresive a trebuinţelor situate la niveluri din ce în ce mai înalte. temeritate. agresivitate/pasivitate.a. în timp ce trebuinţele specifice unui nivel inferior nu sunt satisfăcute cel puţin parţial. (a) Concepţia lui A. ceea ce presupune existenţa unei stări tensionale orientate spre autoperfecţionare şi împlinirea propriului potenţial. se poate înţelege mecanismul blocării unei relaţii interpersonale (afective. care solicită activarea nivelurilor motivaţionale V-VII. aparţinând nivelurilor I-III. Totodată. altruism/egoism. exprimând tendinţa „de a deveni tot ceea ce poţi deveni―. cât şi adoptarea unui stil de viaţă personal. Teoria lui Maslow privind structurarea şi funcţionarea factorilor motivaţionali oferă o perspectivă nouă asupra mecanismelor psihosociale care asigură autorealizarea (actualizarea) în plan individual şi social.H.) atunci când aceasta presupune un anumit nivel de implicare motivaţională.4.). satisfacerea unui nivel motivaţional detetmină o restructurare calitativă a factorilor plasaţi pe un palier inferior. prin care se încearcă depăşirea într -un mod specific a complexului de inferioritate. Maslow (1968) aparţine categoriei teoriilor care consideră personalitatea ca sistem de actualizare a individului (în sensul lui Aristotel sau Rogers). toleranţă/intoleranţă. Personalitatea ca sistem energetic şi pulsional. după cum integrarea şi 65 . de comunicare sau influenţă etc.). relaţionarea interpersonală şi integrarea eficientă în cadrul grupurilor. timiditate. în condiţiile existenţei unor impedimente interne sau externe. figura 3.Sentimentul de inferioritate împreună cu cel de comuniune pot determina atât configurarea unor trăsături generale de caracter (optimism/pesimism. în condiţiile nesatisfacerii trebuinţelor fundamentale. mai ales sub aspectul modalităţilor de satisfacere a acestora . Putem exemplifica cu eşecul unei relaţii instructiveducaţionale. Structura energetică a personalităţii implică existenţa unei serii de factori motivaţionali structuraţi ierarhic pe opt niveluri dispuse piramidal. Astfel. Factorii aparţinând unui nivel nu devin activi decât în măsura în care trebuinţele aparţinând nivelurilor anterioare au fost satisfăcute cel puţin parţial.

securitate personală etc. identificare cu alţii. V Trebuinţe de autorealizare vizând nevoia de obiectivare şi sporire a potenţialului creator personal. stimă faţă de sine. sublimată sau înalt umanizată. . Szondi este fundamentat pe teza existenţei a trei sectoare ale vieţii inconştiente (inconştientul individual. adăpost. stimă faţă de sine ş. reputaţie. III Trebuinţe sociale: nevoia de afiliere. prin satisfacerea trebuinţelor superioare: recunoaştere socială. recunoaştere. relaţii sexuale etc.participarea la viaţa unui grup va fi cu atât mai intensă cu cât acesta este capabil să asigure actualizarea membrilor săi. (b) Modelul pulsional al personalităţii elaborat de L. protecţia propriei persoane. simţire şi acţiune .a. evitarea primejdiilor. calitativă odihnă. ordinii şi purităţii. de a descoperi şi inventa.4. asigurarea condiţiilor de viaţă şi muncă. pulsiunile pot fi satisfăcute într-o formă fiziologic normală. prin intermediul acestei teorii se relevă modalităţile prin care un mediu social superior. participare la decizii. Pulsiunea este înţeleasă în sens freudian ca „un puseu. II Trebuinţe de securitate: nevoia de echilibru emoţional. relaţii sexuale. din a căror dozare şi manifestare diferenţiată rezultă compor tamentele normale sau patologice ale oricărui subiect. VI Trebuinţe cognitive care exprimă necesitatea de a înţelege.a. capabil să asigure autorealizarea personală la cele mai înalte niveluri motivaţionale. adăpost. VII Trebuinţe estetice care orientează comportamentul spre obţinerea armoniei. familial şi colectiv). aici avându-şi sursa patru vectori pulsionali fundamentali. Fiind determinate genetic. IV Trebuinţe relative la Eu: nevoia de prestigiu. determină implicit „înnobilarea― şi rafinarea formelor de satisfacere a unor trebuinţe primare: de hrană.condiţie a integrării personalităţii şi a coerenţei comportamentale. armonie între diferitele dimensiuni ale vieţii sale în cadrul grupului ş. nevrotic-patologică. Tendinţe pulsionale. 66 Manifestare specifică. nevoia de apartenenţă la grupuri şi la comunitate. ce tinde a restabili o stare anterioară―. Tabel Vectori pulsionali. Factori pulsionali. înnăscut în organism ul viu. echilibrului. I Trebuinţe fiziologice primare: nevoia de hrană. Nivel Motivaţional: Trebuinţe VIII Concordanţă între cunoaştere. adeziune. Satisfacere Restructurare calitativă Figura 3. După cum se observă.

numai una dintre ele putând fi satisfăcută sub formă nativă. factorii au prin origine o structură multitendentă: în procesul formării.detaşare. Personalitatea ca ansamblu de trăsături. Din perspectiva psihologiei sociale. 16 tendinţe din a căror combinaţie din punct de vedere calitativ şi cantitativ rezultă profilul pulsional al persoanei. sau liber arbitru. căutarea noului. masochism. Factorul d: trebuinla de achiziţii obiectuale sau sociale. „Eul care ia poziţie― poate refula. poate socializa sau poate sublima una sau alta dintre aceste tendinţe antagonice. Tendinţe: p+ tendinţa de a forma idealuri spirituale. Prin interpretarea profilului se pot desprinde aspecte calitative ale integrării sociale şi tendinţelor sociopate.pasivitate.dragoste faţă de umanitate.tendinţa spre conservare. Tendinţe: h+ dragoste faţă de indivizi determinali.Vectorul S: pulsiuni sexuale. a testelor şi analizelor factoriale etc. pe linia similitudinii sau complementarităţii acestora. teoria deschide largi perspective de cercetare privind influenţa profilurilor pulsionale asupra relaiţilor interpersonale şi de grup.). 67 . Rezultă astfel o structură pulsională care conţine 4 vectori . Tendinţe: hy+ exhibilionism. negalie Factorul p: trebuinţe ego-diastolice. Factorul e: trebuinla de conduită morală. de a fi vizibil. sunt cele care determină o anumită reacţie atitudinală sau comportamentală .tendinţa spre rău şi răzbunare. Tendinţe: e+ tendinţa de justilie şi etică e-. mediindu-se astfel relaţia mediu-subiect-comportament. fiecare dintre aceştia presupunând existenţa a doi factori pulsionali care exprimă trebuinţe umane specifice (v.: pulsiunile Eului. tabelul 3. tendinţa de a se da în spectacol. de exemplu. p-.tendinţa spre proieclii inconştiente. precum şi la evidenţierea modalităţilor în care acest fapt are loc. sau de detaşare de acestea. Tendinţe: d+ tendinţa spre schimbare. De asemenea.tendinţa de devalorizare. de repliere şi contraclie a Eului. d-. asumarea de responsabilitate persoană. organizate într-un mod specific de la persoană la persoană. s-. separare de elementele vechi. Tendinţe: s+ agresivitate. m-. ascundere.tendinţa de retragere. Factorul s: trebuinţe agresive. cele mai importante aspecte ale acestei teorii se referă la condiţiile socioculturale şi psihosociale care asigură socializarea şi sublimarea factorilor pulsionale. Caracterul înnăscut al pulsiunilor şi trebuinţelor nu exclude în nici un fel rolul pe care îl au factorii Eului. . care se manifestă prin luări de poziţie. Tendinţe: k+ tendinţa de a construi idealuri obiectuale. Vectorul P: pulsiuni paroxistice. O serie de alte teorii consideră personalitatea sub aspectul elementelor primare care pot fi identificate în structura acesteia prin intermediul analizei observaţionale. Factorul h: dragoste faţă de umanitate sau faţă de un individ. Din această perspectivă. trăsăturile şi însuşirile psihice. Factorul m: trebuinţe de asigurare a achiziliilor.2. La rândul lor. h-. tendinţa de posesiune şi introieclie. dezvoltării şi manifestării personalităţii. sadism. 8 factori . perseverare. Vectorii pulsionali au o structură complexă. de dilatare a Eului. k-. Factorul hy: trebuinla de a se expune. Vectorul Sch. renunlare. Vectorul C : pulsiuni de contact. hy-. Tendinţe: m+ tendinţa de asigurare a vechilor achiziţii. Factorul k: trebuinţe ego-sistolice.

Spranger relevă – în consecinţă – nu atât tipuri umane concrete. Atât componentele teoretice cât şi cele pragmatice sunt convertite în experienţă estetică. Interesat fiind de afaceri. 6. evitând judecăţile estetice sau morale. fundamentale pentru structurarea personalităţi cuiva. Valoarea supremă constă în dragostea de oameni.VO. autobiografii ş. Este interesat în primul rând de putere. în elaborarea reacţiilor comportamentale ca atare ( v. Pornind de la teoria dispoziţiilor şi trăsăturilor de personalitate. tipologia de mai sus are avantajul de a permite o evaluare cantitativă pentru câteva dintre dimensiunile personalităţii. deşi de o mare varietate. comerţ şi consumul bunurilor. această variabilitate ţin nemijlocit de o multitudine de factori: semnificaţia socioculturală a stimulului care declanşează comportamentul. Remarcăm că cele mai multe dintre aceste trăsături sunt rezultatul unei condiţionări psihosociale. tinde să ignore dimensiunea estetică a existenţei. experienţa de viaţă fiind o continuă căutare a unităţii sale cu Cosmosul. Relevând principalele modalităţi de raportare la sine. se pot elabora tipologii care să faciliteze descrierea. 3) trăsături cardinale. specifice unei anumite persoane. sub semnul divinităţii. cu trei variante de răspuns. spiritul absolut de plasare în opoziţie cu oricare altă părere). luptă şi posibile surse de obţinerea a superiorităţii. economică sau politică sunt considerate reci şi inumane. sistemul de valori şi norme interiorizate.B. fără ca acestea să fie singurii factori care intervin. aparţinând mai multor oameni.). 299). îr favoarea celor strict cognitiv-analitice. (b) Pentru identificarea trăsăturilor de personalitate s-a utilizat cu deosebit succes şi metoda analizei factoriale. dispuse în două registre valorice (Evaluarea factorilor se face prin intermediul chestionarului de personalitate „16 PF― care cuprinde 187 de întrebări. fiecare dintre aceştia conţinând două trăsături de personalitate. ascendenţă şi control asupra celorlalţi. mai ales atunci când acesteia îi lipseşte componenta comercială. subiectul încercând să se focalizeze pe ideea dragostei faţă de semeni. definitorii pentru profilul psihologic al unei persoane şi având o pondere importantă în structurarea comportamentului. cât configuraţii ideale de trăsături care pot determina orientări valorice tipice ale persoanelor (6. Tipul economic. de exemplu. simetriei şi corespondenţei. la ceilalţi şi la lume. Tipul religios. pot fi clasificate astfel : 1) trăsături individuale. R. Valoarea supremă este dată de raportarea mistică la transcendenţă. înţelegerea şi optimizarea relaţiilor umane. Tipul social. satisfacerea trebuinţelor materiale fiind pe primul plan. Tipul politic. atitudinea teoretică. 5) trăsături secundare. filantropie. caracteristicile situaţiei sociale în care est plasat subiectul. producţie. O astfel de tipologie propusă de E.(a) În concepţia lui G. care ţin mai degrabă de o anumită conjunctură decât de structura stabilă a personalităţii . având o mare putere de individualizare. Valoarea dominantă constă în descoperirea adevărului. Are ca valoare supremă forma şi armonia. 335). motivaţia de fond şi cea circumstanţială etc. acţiunile şi atitudinile persoanei.a. care pot fi relevate prin intermediul testelor de personalitate. Allport. Cattel a elaborat un model al personalităţii care cuprinde un set de 16 factori de bază. realizată în procesul socializării şi integrării sociale 68 . utilizând în acest scop chestionare de atitudini şi de orientare valorică. în general. care sunt . Pe această cale. Trăsăturile. cu menţiunea făcută de Allport conform căreia nici o teorie trăsăturilor nu poate fi întemeiată dacă nu ia în considerare şi nu explica variabilitatea conduitei unei persoane (6. din perspectiva graţiei. 2) trăsături comune. Modelul teoretic cuprinde şase tipuri de bază. obiectivată în relaţii interpersonale pozitive. jurnale.după cum remarca autorul -mai curând „scheme de compresibilitate― implicate în procesul cunoaşterii interpersonale. scopul său principal fiind acela de a-şi ordona şi sistematiza cunoaşterea. o persoană poate fi descrisă cu o suficientă acurateţe folosind un număr relativ redus de trăsături centrale (5-10). experienţa anterioară a acestuia. care influenţează aproape toate comportamentele. critic şi raţional. acestea sunt rar întâlnite (cum ar fi.). experienţa empirică fiind judecată în sine. toate activităţile desfăşurate nefiind altceva decât ocazii şi pretexte pentru competiţie. care pot fi evidenţiate numai prin observarea directă a comportamentului sau studiul unor documente (scrisori. trăsăturile sunt tendinţe generale care permit înţelegerea şi anticiparea comportamentului unui individ. Este dominat de ideea utilităţii. Or. Este predominant empiric. 4) trăsături centrale. frumosului acordându-i-se implicit şi o funcţie de adevăr. cu diferite grade de intensitate. Tipul teoretic. prietenie şi altruism. Pragmatismul. Tipul estetic.

2) să prezinte organizarea personalităţii în plan orizontal şi vertical. 5) să permită înţelegerea dinamicii generale a personalităţii şi a diferitelor sale subsisteme structurale şi funcţionale. luându-se în consideraţie următoarele aspecte: 69 . 4) să releve existenţa proceselor de autoreglare care au loc atât la nivelul structurilor personalităţii. respectiv privind coordonarea şi subordonarea diferitelor subsisteme ale acesteia. 6) în conformitate cu principiile cercetării operaţionale. precum şi condiţiile în care acest proces are loc.a. cu utilizare curentă în domeniul diagnosticării disfuncţionalităţilor relaţionale. Personalitatea ca sistem psihosocial. psihoterapie socială ş. 3) să evidenţieze mecanismul general de trecere de la particularităţile psiho-individuale ale subiectului la conduitele şi relaţiile sale psihosociale. modelele şi instrumentele aferente acestora au o incontestabilă valoare operaţională. flexibil şi deschis. în orientarea şcolară şi profesională.Deşi se apreciază că teoriile factoriale ignoră în mare măsură rolul factorilor externi în determinarea comportamentului. Modelul propus mai jos încearcă să răspundă acestor deziderate teoretice şi metodologice. cât şi la acela al structurilor relaţionale prin care subiectul se inserează în mediul social. Un model sintetic al personalităţii trebuie să răspundă următoarelor criterii operaţionale principale: 1) să integreze selectiv elemente şi dimensiuni relevante din cadrul diferitelor teorii referitoare la domeniul de referinţă. modelul trebuie să prezinte un caracter multilateral.

prevalenţa uneia dintre formele tipice de manifestare şi extensia acestora (eul intim. disfuncţionalităţi de integrare ş.. indicele de creativitate şi flexibilitate mentală. afectiv. (d) Orientarea generală a activităţii psihosociale: spre lumea exterioară (extraversiune) sau spre lumea interioară (introversiune). expansivă. capacitatea de autocontrol afectiv. extensiunea şi calitatea sistemului relaţional prin care există ca subiect social. de luare în stăpânire a noi obiecte).a. forţa eului. 70 . conceptul de personalitate îşi evidenţiază multiplele sale implicaţii psihosociale. motivaţia dominantă.a. mecanisme de apărare şi autoreglare etc. gradul de deschidere spre lumea externă. prin care se integrează sistemului sociocultural: numărul şi tipurile de statute asumate. (c) Caracteristicile generale ale eului ca nucleu central al personalităţii conştientă de sine: faza de dezvoltare în care se află. sau combinaţii ale acestora. coerenţa logică ş. sau egodiastolică. gradul de compatibilitate dintre diferitele ipostaze ale eului. stabilitatea şi intensitatea trăirilor emoţionale. flexibilitatea în decizie etc. persistenţa în efort. concret-aplicativă etc. (g) Sistemul de atitudini. Pentru subsistemul afectiv: expansivitatea afectivă. simultane sau succesive. (f) Seturile de statute şi roluri sociale. tipul dominant de inteligenţă (socială. (b) Modul de organizare a subsistemelor în cadrul personalităţii şi tipologia care rezultă ca urmare a acestui fapt: tip predominant cerebral. stabilitatea. de retragere şi fixare pe „obiectul posedat―. eventuale conflicte între diferit e componente ale sistemelor mai sus menţionate ş. gradul conştiinţei de sine. voluntar. (e) Nivelul de socializare: gradul de interiorizate a normelor şi modelelor socioculturale. eventuale conflicte de rol. Pentru subsistemul conativ: forţa de mobilizare. Cristea. De exemplu. comportamente şi acţiuni tipice prin care se obiectivează în plan social: natura acestora. diversitatea şi compatibilitate acestora.). eul social şi eul public).(a) Configuraţia componentelor fiecărui subsistem psihoindividual şi a ponderilor diferitelor însuşiri psihice în cadrul structurii generale a personalităţii. calitatea rolurilor jucate în planul istoriei individuale (gradul de "personalizare" a rolurilor). forme de participare la viaţa grupurilor. relaţia generală eu-lume (relaţie egosistolică. performanţa socială. profilul imaginii de sine. compatibilitatea internă şi externă. organizaţiilor şi instituţiilor sociale. productivitatea ideatică. focalizarea. calitatea de personalitate publică a subiectului şi impactul asupra mediului social imediat etc. 1976). (D. verbală. atât în plan teoretic cât şi experimental. valorile structurante ale acestora . nivelul de aspiraţie. pentru subsistemul cognitiv se pot avea în vedere: stilul cognitiv (analitic sau sintetic). pulsional etc. teoretică. Analizat prin intermediul unei asemenea grile operaţionale.a.

credinţe şi concepţii. Aceste conţinuturi. Conform cunoscutei teze a epistemologiei genetice. Piaget. asimilarea. şi deci preexistente în raport cu structurile psihice în curs de formare în ontogeneză. orice structură superioară avându-şi infrastructura organic integrată în structurile care o preced din punct de vedere istoric şi calitativ (J. în evoluţia diferitelor tipuri de structuri biopsihice nu există începuturi absolute. nerealizarea acestui deziderat conduce cel mai adesea la marginalizare. 181) . Fiecare dintre acestea racordează individul la un set specific de exigenţe ale vieţii sociale şi de relaţie şi anume: Socializarea este un proces psihosocial cu caracter interactiv. anomie şi manifestarea unor atitudini şi comportamente deviante sau antisociale. dezinserţie. Fiind un proces care are ca elemente funcţionale fu ndamentale comunicarea şi influenţa interpersonală şi de grup. 71 . integrarea şi învăţarea socială. constituie premisa esenţială a integrării şi coparticipării persoanei la viaţa socială în termeni de normalitate acceptată. odată asimilate. Formarea şi evoluţia personalităţii sunt strâns legate de trei categorii de procese psihosociale şi socioculturale cu caracter complementar: socializarea. socializarea presupune transmiterea. respingere socială. interiorizarea şi exercitarea activă şi independentă a unor conţinuturi socioculturale care reprezintă principiile structurante ale unei comunităţi istoriceşte constituită. după cum. dar care se fundamentează pe anumite structuri biosomatice transmise pe cale genetică. prin intermediul căruia se transmit şi se asimilează sisteme de valori. care sunt caracteristice colectivităţilor şi grupurilor de apartenenţă. personalitatea este rezultatul unui proces evolutiv care începe din primele zile de viaţă ale copilului. norme. Formarea şi evoluţia personalităţii După cum rezultă din cele prezentate anterior.3. atitudini. modele socioculturale.

iar comunitatea îşi reglează raporturile cu membrii săi etc. În funcţie de o serie de factori biologici. este un proces multistadial care presupune o continuă relaţie dinamică între diferenţiere şi integrare. L. iar prin integrarea noului element în ansamblu. generând pe această cale moduri specifice de gândire. au următoarea succesiune: copilăria (0 . Integrarea socială reprezintă modalitatea principală de obiectivare a rezultatelor socializării şi învăţării sociale. persoana dezvoltă un sistem complex de relaţii structurale şi funcţionale cu alte persoane. adică realizarea unor complexe de natură cognitivă. cu organizaţiile şi instituţiile sociale al căror element activ devine. axiologică şi motivaţională.6 ani): 72 . cu obligaţiile şi drepturile care derivă din acestea. pe fondul unei activităţi instructiv-educative sistematice şi diferenţiate în funcţie de vârstă şi de aptitudinile personale. mai ales în ceea ce priveşte adolescenţa. Integrarea desemnează preluarea. Diferenţierea presupune dezvoltarea şi manifestarea diferită a unor însuşiri. Învăţarea socială este o activitate complexă. afectiv. tinereţea şi maturitatea. adolescenţa (15 . Învăţarea socială presupune nu numai asimilarea cognitivă a unor conţinuturi de natură socială. Etapele evolutive. dezvoltarea individuală presupune o suită de etape calitativ distincte din punct de vedere al gradului de dezvoltare atât a infrastructurilor neuropsihice. atitudinal. maturitatea (25 .15 ani). tinereţea (18 . Perioada preşcolară (0 . care . psihice sau psihosociale). Piaget ). Caracteristicile prin care se particularizează etapele dezvoltării psihoindividuale pot fi identificate la toate nivelurile structurale şi funcţionale ale persoanei: la nivel psihosomatic. educaţionali şi culturali aceste limite pot varia cu 3-5 ani. cât şi coeziunea şi funcţionalitatea generală a comunităţii căreia aparţin. în funcţie de sursa principalilor factori formativi şi educaţionali sub incidenţa cărora se structurează personalitatea copilului şi sistemul său relaţional (familia şi şcoala). acestea sunt etape definite preponderent pe considerente socioculturale.Influenţele formative care se exercită asupra subiectului în perioada socializării determină configurarea şi îmbogăţirea progresivă a structurilor personalităţii. complementară şi indisolubil legată de procesul socializării. împărţindu-se în două perioade. reprezentând totalitatea proceselor psihoindividuale şi activităţilor psihosociale prin intermediul cărora se asimilează ansamblurile de cunoştinţe. motivaţional.11 ani): este considerată o etapă care fundamentează şi condiţionează în mod esenţial întreaga evoluţie psihică şi psihosocială a persoanei. afectivă. premisa realizării unui profil unic al personalităţii indivizilor şi al manifestărilor comportamentale ale acestora. comparativ cu etapele copilăriei. Dezvoltarea personalităţii.25 ani). asumarea şi exercitarea activă a unui sistem de statute sociale şi activităţii corespondente.11 ani). climaterici. acesta suferă la rândul său modificări structurale şi funcţionale: întregul îşi pune amprenta asupra părţilor sale. la nivelul sistemului relaţional psihosocial prin care individul se manifestă şi se obiectivează în cadrul grupurilor restrânse. economici. odată formate. prin aceasta circumscriindu -se calitatea de persoană a individului. la nivelul obligaţiilor şi drepturilor statutare prin care individul se integrează sistemului social general. simţire şi acţiune. J. normele şi modelele care structurează viaţa comunitară. orice nouă însuşire este condiţionată în mod esenţial de structurile deja existente. cât şi o mare varietate a parametrilor calitativi şi cantitativi caracteristici. obţinându-se astfel atât o specializare funcţională a acestora. de apartenenţă. De calitatea şi eficienţa procesului de învăţare va depinde nemijlocit atât nivelul de socializare şi integrare socială a membrilor.).65 ani). educaţionale şi economice. ci şi interiorizarea acestora. senectutea (peste 65 ani). pubertăţii şi senectuţii. preşcolară şi şcolară. corelativ cu evoluţia persoanei în plan social. identificate la toate tipurile de societăţi umane. Caracteristicile generale ale fiecărei etape pot f sinietizate astfel: Copilăria (0 . la nivelul Eului şi imaginii de sine. la nivelul structurii şi profilului general al personalităţii şi subsistemelor sale (cognitiv. norme şi modele sociale specifice unei comunităţi. pubertatea (11 . fiziologice.odată formate. comportamental etc.18 ani). În consecinţă. vor influenţa elementele constitutive şi relaţiile dintre ele. factorii endogeni de natură biopsihică având o relevanţă mult mai redusă.vor acţiona ca factori interni în determinarea atitudinilor şi comportamentelor prosociale. În urma identificării cu valorile. Spencer. În procesul evoluţiei. Integrarea constă în organizarea elementelor şi însuşirilor în cadrul unor sisteme funcţionale complexe care. funcţii sau subsisteme (somatice. două aspecte dialectic-complementare ale oricărui proces evolutiv la nivelul sistemelor complexe (H. cât şi a structurilor operatorii de natură psihică şi psihosocială. Bertallanffy.

activitatea dominantă este jocul. Pubertatea sau „vârsta ingrată― (11 . Odată cu eventualii fraţi. (d) Începând cu cel de al doilea an de viaţă începe organizarea şi dezvoltarea Eului şi a conştiinţei de sine . limitată în special la reflectarea emoţională a propriilor trebuinţe biologice.(a) În plan intelectual se formează structurile cognitive senzori-motorii şi apoi cele preoperatorii. Învăţarea socială. în mare măsură. (b) În plan caracterial-relaţional se constată o slabă capacitate de coordonare. universul familial fiind dublat acum de un altul. protejat afectiv şi material de mediul său. gândirea devenind din ce în ce mai flexibilă. mult mai complex şi mai greu de controlat.15 ani): este etapa al cărui profil este dat. Învăţătorul sau alte persoane semnificative din noul anturaj devin obiecte de identificare pentru copil. interes pentru propriul corp. în această perioadă gândirea copilului se caracterizează prin realism naiv. în formele sale implicite şi intuitive. În sensul concepţiei lui Piaget. procesul este facilitat de socializarea prin intermediul copiilor de aceeaşi vârstă (parteneri de joc sau de grădiniţă). premisă pentru configurarea Eului ideal. care se pot aplica nu numai obiectelor concrete ci şi ipotezelor şi claselor abstracte de „obiecte formale―. Puberul se zbate între dorinţa de a rămâne copil. Tot în această perioadă îşi are originea complexul oedipian care – în concepţie psihanalitică – constituie nucleul structurant al vieţii afective de mai târziu. Descoperirea grupului ca un nou sistem relaţional determină o accentuată decentrare psihosocială. (b) Transformările fizico-somatice accentuate. determină o stare de nelinişte. se constituie „sisteme de operaţii asupra operaţiilor―. odată cu lărgirea sistemului relaţional al copilului. Piaget. (c) Încep să se contureze primele interese şi motive de natură cognitivă şi socială. ca urmare a integrării în activitatea şcolară. Se produce o puternică identificare cu părintele de acelaşi sex. corelativ cu elaborarea „imaginii de sine―. având însă un caracter fluctuant şi conjunctural (ceata sau „banda― de copii. mai degrabă prin „condiţionare― decât prin „învăţare―. apare şi sentimentul geloziei. devenit mult mai puternic şi mai coerent. gândirea copilului fiind predominant concret-acţională. simplist şi univoc. şi aspiraţia de a deveni adult. După cum remarca J. (d) Eul. Învăţarea devine activi tatea dominantă. Spre sfârşitul perioadei (9 . găseşte în ceilalţi posibilitatea de autovalorizare prin competiţie şi comparaţie interpersonală. autocontrol şi disciplină. Ecourile relaţiilor afective primare vor fi însă foarte profunde şi prelungite. pe măsură ce se dezvoltă funcţiile semiotice ale limbajului şi – implicit – clasele logice prin intermediul cărora copilul se raportează la realitate. avitaminoza afectivă – de exemplu – poate genera multe disfuncţionalităţi psihice şi comportamentale. acestea fiind impuse în principal de părinţi. în plan acţional şi relaţional (182). a fricii sau mâniei. Perioada şcolară (6 . care trebuie înţeles însă ca o formă specifică de învăţare şi exersare socială. animism şi artificialism. cât şi problematica afectivă. dar şi al competiţiei pentru obţinerea favorurilor părinţilor şi a celor din jur. iar percepţia cauzalităţii având un caracter linear. (b) Se extinde apreciabil aria relaţiilor afective. pe fondul interiorizării unor modele culturale „spectaculare―. ceea ce permite depăşirea realului.11 ani) se dezvoltă nevoia unei noi forme de agregare şi manifestare socială. putând marca decisiv structura generală a personalităţii adultului de mai târziu. proces care va continua după o dinamică proprie. principala cale de contact cu lumea este aceea a simţurilor şi acţiunilor directe cu obiectele. devine o permanenţă în cadrul activităţilor psihice . de maturizarea funcţiilor sexuale. urmând o evoluţie exponenţială.11 ani): (a) În plan intelectual se configurează sistemele de operaţii concrete reversibile. distincţia dintre realitate şi fantezie fiind destul de relativă. cu toată suita de consecinţe psihice şi psihosociale ce derivă din acest fapt. precum şi a unor puseuri de amor propriu şi agresivitate. Se dezvoltă modalităţi noi de coordonare spaţială. (a) în plan intelectual nota dominantă este dată de dezvoltarea sistemului de operaţii formale. corelativ cu apariţia caracterelor sexuale primare şi secundare. jocul fiind subordonat acesteia. atât de des invocate în literatura de specialitate). constituite preponderent pe criterii de sex. (c) În plan afectiv aria câmpului emoţional este restrânsă. odată cu deschiderea câmpului nelimitat al posibilităţilor oferite de gândirea logico-matematică. temporală şi cauzală a obiectelor concrete şi reprezentărilor acestora. 73 . premisă a resorbţiei complexului oedipian şi configurării propriei personalităţi. bazate pe anticipări şi retroacţiuni. atât în ceea ce priveşte numărul de persoane implicate (în principal părinţii şi fraţii). un accentuat narcisism şi închidere în sine.

pentru ca – în final – să se constituie cupluri de prieteni legaţi frecvent prin sentimente pătimaşe. (e) Nevoile de apartenenţă şi recunoaştere socială pot fi foarte puternice.. exclus ivism. considerate „mai echitabile―: acceptarea unor revendicări. negarea şi contestarea regulilor şi valorilor consacrate. îmbrăcând forma „revoltei împotriva tuturor‖. (f) Are loc maturizarea sistemului motivaţional: interesele. ceea ce poate genera anumite „conflicte de autoritate―. (c) Integrarea activă în viaţa socială. devenind astfel operatorii de bază prin intermediul cărora se dezvoltă sistemele relaţionale ale adolescentului şi tânărului în devenire. (d) Nevoia de originalitate a adolescentului este înlocuită treptat de nevoia de adecvare. cultural. Adolescenţa sau „criza de originalitate― (15 . perioadă marcată prin: (a) Alegerea profesiei. atingând un nivel ridicat de structurare. prin performanţă şi creaţie. Apar frecvente conflicte afective. (d) Primele raporturi sexuale determină profunde restructurări ale câmpului afectiv şi relaţional. a nivelului de specializare şi a idealului profesional. interesul pentru sexul opus apărând abia spre sfârşitul perioadei. precum şi a modalităţilor concrete de realizare a acestora. expansiv. ceea ce poate genera un sentiment de gelozie din partea părinţilor. Nevoia de afirmare a propriului eu poate atinge cote paroxistice. lecturile şi discuţiile „filozofice― îmbogăţind considerabil universul emoţional şi spiritual al adolescentului. criza specifică perioadei anterioare este depăşită. Se stabilesc relaţii afective cu parteneri de sex opus.25 ani) este perioada finală a îndelungatului proces al socializării. cu efecte prelungite în următoarele etape de dezvoltare.a. (e) Eul. dar totodată romantic şi idealist. politic şi religios. are un caracter diastolic. Autosegregaţia pe criterii sexuale atinge punctul culminant. în forme şi modalităţi noi de manifestare. Nevoia de originalitate şi afirmare de sine intră deseori în conflict cu rigorile impuse de procesul integrării sociale. încercându-se stabilirea unor noi raporturi. Deseori.18 ani): (a) Odată cu maturizarea caracterelor sexuale şi a asumării unui „tip social―. încredere absolută în propria părere. relaţională şi profesională. Modelele de identificare sunt căutate din ce în ce mai mult în afara familiei şi cercului social imediat. recunoaşterea independenţei şi propriilor iniţiative ş. Folosirea agresivităţii în cucerirea propriei independenţe este corelată cu un sentiment de incertitudine şi angoasă. cu efecte imediate asupra unor dimensiuni ale personalităţii adolescentului. ceea ce echivalează cu opţiunea pentru anumite statute şi roluri sociale (alegerea drumului în viaţă). familială. 74 . fundamentând alegerea viitoarei profesii şi a drumului în viaţă. Tinereţea (18 . fapt ce poate induce comportamente neaşteptate: respingerea mediului familial. recunoaştere şi valorizare socială. Interesele profesionale şi ştiinţifice devin foarte puternice. orientat spre găsirea formelor optime de obiectivare socioculturală. pe de o parte. determinând frecvent atitudini de intoleranţă. grupurile de apartenenţă având astfel capacitatea de a impune atitudini şi comportamente specifice prin care caută să se individualizeze prin diferenţiere faţă de alte grupuri. delictul ca formă de sfidare. limbajul şi capacitatea de înţelegere a esenţelor . păstrându-se totuşi anumite tendinţe ale acesteia. paralel cu dezvoltarea gândirii tehnice. (c) Relaţiile sociale tind să se restrângă. (b) Se dezvoltă considerabil gândirea abstractă. Contradicţia îmbracă frecvent forma unor crize de dezvoltare şi de adaptare la mediu. (b) Alegerea partenerului de viaţă şi alcătuirea unei familii. sau expresia nevoii de originalitate. învăţării şi integrării sociale . şi nevoia de expansiune afectivă şi căutarea de noi parteneri. generate de nevoia persistenţei pe vechile relaţii emoţionale din cadrul familiei. anticonformismul adolescentului nu este altceva decât conformismul impus de grupul de apartenenţă sau cel de referinţă. în plan economic. pe de altă parte. (d) Eul se circumscrie foarte puternic. Din acest punct de vedere adolescenţa este vârsta romantică a educaţiei afective şi intelectuale. practic-aplicative şi a inventivităţii ca formă de manifestare a propriei personalităţi. egalitate în drepturi.independent şi recunoscut. convingerile şi idealurile căpătă un caracter coerent şi stabil. aspiraţiile. (g) Eul şi imaginea de sine sunt puternic configurate şi stabilizate. certuri violente şi relativ nemotivate cu cei din jur etc. (c) În plan afectiv are loc o reapropiere faţă de părinţi. paralel cu constituirea unor grupuri de prieteni pe baza unor interese şi aspiraţii comune. Se deschide astfel o nouă dimensiune a vieţii sociale. fuga de acasă. „ceata― perioadei anterioară spăr gându-se în grupuleţe.

Eul în structura personalităţii Eul este acea parte centrală a personalităţii de care suntem imediat conştienţi. sau de participarea la diferite programe sociale de reintegrare a vârstnicilor. Astfel. fără ca aceasta să excludă o anumită dinamică. la ceilalţi şi la societate în general. de nivelul de educaţie. focalizată şi raportată la propria persoană. (c) Restrângerea câmpului motivaţional. Între conştienţă.de exemplu). eul este forma supremă a fiinţei noastre conştiente. precum şi o schimbare a profilului psihosocial al vârstnicilor. înscrise sub formula generică a „nevoii de un nou început―. În sensul dat de U. despre ceilalţi şi despre lume. (d) O foarte puternică nevoie de recunoaştere şi obiectivare socială prin performanţă. odată cu apariţia copiilor. în funcţie de anumite particularităţi biopsihice (ereditare sau dobândite). dintre care le amintim pe cele mai importante: 75 . Senectutea (peste 65 . pe fondul existenţei conştiinţei de sine şi de lume. conştiinţa de sine şi eu există o legătură de esenţă. care trebuie interpretată ca nucleu al sistemului personalităţii în care se realizează sinteza conştientă a vieţii psihice şi sociale. prin structurarea unui nou mod de a se raporta la ei înşişi. generând continuu consistenţă. datorită efortului îndelungat şi stresului acu mulat. devenind astfel un promotor şi apărător activ al acestora. Nivelul înalt al flexibilităţii mentale şi capacităţii de sinteză facilitează realizări deosebite în plan intelectual şi practic. interesele fiind focalizate pe realizarea unei cariere. în care persoana se manifestă activ ca membru responsabil al familiei şi societăţii. creativitate şi performanţă profesională şi socială. legată atât de procesul formării şi evoluţiei sale în ontogeneză. (b) Identificarea cu valorile şi normele socioculturale care au fundamentat propria ascensiune şi recunoaştere socială. Fenomenul conştiinţei este însă mai larg decât zona fenomenologică a eului. continuităţii şi unităţii propriei existenţe. constituită dintr-un set de structuri cognitive care organizează funcţiile psihice ale persoanei. pe fondul accentuării sentimentului de inutilitate şi însingurare. a inevitabilului conflict cu noile generaţii care pot fi percepute ca atentând la poziţiile ocupate "prin munca de o viaţă". pe fondul unei mari capacităţi de efort fizic şi intelectual. (c) Consolidarea familiei. structura eului se remarcă prin stabilitate.70 ani) este ultima perioadă a vieţii biologice şi sociale. printr-o raportare continuă la concepţia despre sine. coerenţă şi un înalt nivel de organizare. paralel cu asumarea rolului de educator . Asistenţa psihosocială are o importanţă majoră în această perioadă.Maturitatea (25 . Principalele forme subiective de manifestare ale eului sunt imaginea de sine şi conştiinţa de sine. mai ales după vârsta de 50-55 ani. eul reprezintă structura centrală a personalităţii . După cum remarca H. mai ales după ieşirea la pensie şi pierderea partenerului de viaţă. în societatea modernă se constată o prelungire spectaculoasă a perioadei active. între care există o relaţie dialectică de condiţionare şi implicare reciprocă.şi implicit a persoanei . Ey. Datorită frecventelor activări. cu manifestări dintre cele mai neaşteptate. cât şi de fluctuaţiile conjuncturale ale gradului de priză la realitate şi la sine. prin diminuarea interesului pentru diferite forme de activitate sau pentru dezvoltarea de noi relaţii sociale. De subliniat faptul că există o mare varietate în manifestările psihosociale caracteristice acestei ultime etape. pot apărea crize specifice. este conştiinţa reflexivă constituită într-un sistem de valori proprii persoanei. dar şi distincţii în ceea ce priveşte sfera de cuprindere. caracterizată prin anumite forme de declin şi destructurare: (a) Involuţia naturală a funcţiilor intelectuale şi a capacităţilor de efort. de aici riscul unui anumit conservatorism şi rezistenţă la schimbare.care asigură integrarea dinamică şi continuă a informaţiilor despre sine şi despre lume. (e) Spre sfârşitul perioadei.65 ani) este perioada cea mai lungă a vieţii biologice şi sociale. Neisser acestei noţiuni. Se caracterizează prin: (a) Atingerea nivelului maxim de specializare. Eul îndeplineşte numeroase funcţii în cadrul personalităţii. eul trebuie înţeles ca o schemă cognitivă prin intermediul căreia se procesează informaţiile despre sine. (b) Restrângerea şi alterarea progresivă a câmpului relaţional şi afectiv. generând astfel sentimentul identităţii. precum şi a unor inexorabile fenomene biologice (andropauza sau menopauza . Într-un sens mai exact. susţinător şi îndrumător ai acestora.

mediază şi reglează sistemul atitudinal şi acţional al subiectului.toate acestea sunt condiţionate în mod esenţial de structura eului intim şi a imaginii de sine. ca o zonă centrală a câmpului conştiinţei individuale şi sociale. şi eul psihologic. . cât şi ca urmare a structurării conştiente a câmpului motivaţional în funcţie de priorităţi. conduitele şi activităţile prin care subiectul se raportează . religios. cercetările experimentale au evidenţiat existenţa a cel puţin trei niveluri distincte de organizare a eului. La o analiză atentă a celor prezentate mai sus. Locul central în cadrul acestei structuri îl ocupă imaginea de sine.la lumea exterioară (predominant activrelaţională) . care se găsesc în consonanţă cu reperele valorice şi atitudinale specifice eului intim. Într-adevăr.5. asigurând coerenţa şi orientarea comportamentului spre scopuri definite în plan individual.a. la ceilalţi şi la sine însuşi. realizează distincţia esenţială eu-ceilalţi\eu-lume. Eul social: cuprinde sistemul de valori. La nivelul eului social se găsesc şi acele roluri acceptate şi interiorizate.). integrează fluxul informaţional curent prin raportarea la propria existenţă. vectorizează câmpul existenţei sociale. ceea ce conduce implicit la constituirea imaginii de sine şi a imaginii de altul . al cărui conţinut este dat de totalitatea informaţiilor şi reprezentărilor privind propriul corp (fizionomia. date antropometrice. prin raportare la problematica sinelui (cine sunt. Prin intermediul eului social persoana se valorizează şi se obiectivează în raporturile interpersonale directe. Atitudinile faţă de sine. atitudini şi comportamente care derivă nemijlocit din natura rolurilor şi 76 . cât şi ca schemă cognitivă generică de înţelegere şi interpretare a comportamentului celor din jur şi a mediului social imediat. se orientează şi se reglează atitudinile. (2) O a doua distincte poate fi făcută în funcţie de conţinutul. generează şi focalizează conştiinţa de sine.). grupul de muncă. ce pot spera etc. atitudini. conştient de sine şi de lume. modul specific de implicare în gama largă de activităţi prin intermediul cărora persoana se obiectivează în plan sociocultural ş. cuprinzând un sistem de valori. Structura şi formele eului. familial şi social.care configurează sistemul proiectiv al persoanei. rezultă că eul nu realizează numai o funcţie cognitivă. şi anume: (1) O primă distincţie conceptuală poate fi făcută între eul somatic. pornind de la concepţia lui K. ce trebuie să fac. Eul public: reprezintă zona deschisă a personalităţii. ce vreau. conjuncturi ş. etnic. complementar. sinestezia. economic sau cultural. spre ce tind.la mediul său. istoria persoană fiind rezultatul acestei proces. care se referă la însuşirile şi structurile psihice prin care persoana se manifestă ca subiect activ.). mijloceşte percepţia şi înţelegerea altuia. Eul intim: reprezintă zona cea mai profundă şi mai specifică a structurilor subiective ale persoanei.a. atitudini şi idei pe care persoana le împărtăşeşte cu cei din grupurile sociale cărora le aparţine din punct de vedere profesional. care se pot prezenta în mai multe ipostaze. formele de manifestare şi rolurile îndeplinite de eu în procesul de relaţionare a persoanei cu sine însuşi şi cu mediul social (vezi figura 3.presupune existenţa unor niveluri .m. credinţe şi idei despre sine şi despre lume. credinţe.. fapte şi informaţii care au cea mai mare semnificaţie pentru istoria individuală. nivel de aspiraţie. de percepţie şi interpretare a fluxului informaţional prin raportare conştientă la propria persoană. constituindu-se atât ca referenţial al percepţiei sociale. şi într-o măsură mult mai mare. Lewin privind câmpul psihologic al persoanei. Trecerea de la lumea interioară (predominant autoperceptiv-reflexivă) .voluntar şi conştient . grupul de prieteni etc.sintetizează informaţiile obţinute în urma autopercepţiei şi percepţiilor sociale într-un ansamblu de reprezentări.a. în care se angajează şi se desfăşoară relaţiile oficiale ale persoanei. faţă de ceilalţi şi faţă de lume. Cuprinde seturi de valori. fiind zona în care se elaborează. aceasta î ndeplinind rolul de referenţial fundamental în configurarea universului existenţial şi relaţional al persoanei. rezultând astfel continuitatea şi unitatea experienţei persoanale şi a imaginii de sine. particularităţi kinestezice ş. forme şi straturi distincte ale eului. eul îndeplineşte un rol structurant pentru câmpul existenţial şi experenţial al persoanei. indeplineşte o complexă funcţie motivaţională. sentimente. organizarea şi desfăşurarea sistemului de relaţii interpersonale. în principal prin intermediul eului ideal . din cadrul diferitelor grupuri de apartenenţă (familia.

compatibilitatea cu celelalte forme ş. Înlăturarea dorinţelor periculoase prin exagerarea tipurilor de atitudini şi comportament opuse şi utilizarea acestora ca „bariere‖ subiective. imagini. ca urmare a asumării unor „măşti―). Fantezia Formaţia Identificarea . (3) O a treia distincţie se poate face în funcţie de obiectul de referinţă al eului şi instanţa psihologică care îl generează. Fiecare dintre formele eului poate fi caracterizată printr-un set de indicatori operaţionali: faza de evoluţie. Creşterea sentimentului valorii prin identificarea cu persoana sau instituţia care posedă prestigiu. eul ideal (modelul spre care aspirăm. consistenţa şi coerenţa internă. constituit într-un factor structurant şi motivaţional pentru propria personalitate). Satisfacerea dorinţelor frustrate pe cale imaginară. echilibrul şi funcţionalitatea personalităţii. în funcţie de numărul şi varietatea „obiectelor sociale― la care se raportează şi pe care le încorporează. În plan sincronic dinamica eului se manifestă prin existenţa unui câmp variabil ca extensiune . acest fapt presupune şi manifestarea conjuncturală a unor faze egosistolice sau egodiastolice ale eului. dezagregării individualităţii biopsihice şi dezorganizării conduitei adaptative a individului. Indiferent de concepţia teoretică din perspectiva căreia interpretăm eul ca fenomen psihosocial. sau la un nivel de aspiraţie mai coborât. dacă ar fi menţinută în conştiinţă ar perturba echilibrul psihic. specific ultimei perioade din viaţă. şi terminând cu eul bătrân. acesta trebuie înţeles ca o structură centrală care asigură coerenţa.statutelor pe care persoana le deţine în calitate de membru activ şi responsabil al colectivităţii: cap de familie. începând cu eul în formare. Astfel. Retragerea eului la un nivel de dezvoltare mai timpuriu. în funcţie de zona realităţii sociale pe care eul o structurează. eul reflectat (imaginea despre o persoană reflectată de către cei din jur). Atât dezvoltarea şi manifestarea normală a personalităţii. Înlăturarea gândurilor dureroase sau periculoase din conştiinţă. oferindu-i semnificaţii derivate din configuraţia propriilor caracteristici. Ispăşirea . prin mecanisme de apărare a eului se înţelege un ansamblu de operaţii şi procese psihice şi psihosociale care se opun ruperii echilibrului personalităţii. eul autentic (care se referă la structurile psihosociale reale ale persoanei. dezirabil şi acceptabil pentru eu. 77 Regresiunea Refuzul realităţii Raţionalizarea Represiunea Repararea răului. militar sau om de afaceri etc. director de instituţie. Coleman care propu ne următoarea clasificarea: Mecanisme de apărare Refularea Funcţiuni specifice Respingerea şi menţinerea în inconştient a unor reprezentări (gânduri. este modalitatea principală de elaborare. În plan diacronic acest fapt semnifică existenţa unei succesiuni de etape în formarea şi manifestarea structurilor sale.actelor şi dorinţelor inacceptabile moral sau raţional. organizare şi control a conduitei adaptative individuale în raport cu mediul natural şi social. în esenţa sa. Mecanisme de apărare a eului. prin refuzul de a o percepe. educator. justificabil. Din perspectiva acestei concepţii teoretice. cât şi toate formele de destructurare psihopatologică sau manifestare deviantă constituie rezultatul unor perturbări structurale sau funcţionale la nivelul eului. eul ca structură centrală a persoanei posedă o dinamică specifică. Una dintre cele mai complete sistematizări ale tipurilor de complexe este oferită de J.a. În sens general. Încercarea de a proba că un comportament este „raţional‖. resemnificându-le în plan subiectiv. om politic. spre deosebire de ceea ce apare din jocul de rol. amintiri) legate de o pulsiune (situaţie pulsională) care. Protejarea eului de o realitate neplăcută. implicând răs punsuri mai puţin mature şi uzuale. specific primilor ani de viaţă.şi astfel neutralizarea. gradul de structurare.B. vom distinge: eul subiectiv (concepţia despre sine a individului).

în care totul se focalizează pe ideea de eu. -identitatea socială. credinţe şi idei despre sine. trăit preponderent ca ipostază a prezentului psihologic: „eu sunt. mai restrâns decât al eului. aici.„Insularizarea emoţională― Introiecţia Izolarea Proiecţia Deplasarea Compensaţia Retragerea emoţională în pasivitate. sau atribuirea unor dorinţe imorale sau inacceptabile altora.sentimentele faţă de noi înşine. profesie.reprezentările pe care le avem despre poziţia noastră în societate şi despre rolurile jucate în situaţii şi împrejurări de viaţă relevante. pentru a proteja rănile eului.un "proiect de viaţă". pe fondul unui sentiment de identitate şi continuitate a propriei persoane. vârstă. Imaginea de sine se constituie reflexiv. înlăturând astfel ameninţările şi arbitrariul mediului extern.spaţiul fizic şi psihosocial „personalizat― (care poartă amprenta opţiunilor.sistemul de relaţii interpersonale semnificative. acum. faţă de ceilalţi şi faţă de evenimentele şi situaţiile semnificative în care suntem sau am fost implicaţi. sau acceptarea frustraţiei într-o zonă prin suprasatisfacerea într-o altă zonă. 78 . Mascarea slăbiciunii prin accentuarea unei trăsături dorite. Conţinutul imaginii de sine. care conferă sentimentul continuităţii şi unităţii propriei existenţe. principale sau secundare. rezultând astfel un sistem dinamic de cunoştinţe.un puternic sentiment al prezentului.imaginea despre propriul corp şi despre calităţile fizice şi psihice de care suntem conştienţi. prin raportarea la anumite repere valorice şi atitudinale pe care le conştientizăm că fiindu-ne caracteristice. mecanismele de apărare se caracterizează printr-o mare diversitate. Raportul dintre eu şi imaginea de sine este deosebit de complex. Descărcarea sentimentelor saturate de ostilitate pe obiecte mai puţin periculoase decât cele care le-au generat iniţial. cu ansamblul de trăsături. caracterizat prin idealuri. -modul de înţelegere a ceea ce facem. trecute sau prezente. Plasarea blamului şi responsabilităţilor pentru dificultăţi pe seama altora.. reale sau virtuale. . eu fac. caracterizată prin nume.istoria personală marcată de evenimente semnificative şi unice. implică următoarele aspecte principale: . Încorporarea valorilor externe şi a etaloanelor în structura eului. eu am―. . . . Scoaterea unei sarcini afective dintr-o situaţie prejudiciantă. Eul şi imaginea de sine Capacitatea de reflexivitate conştientă specifică eului se manifestă la un moment dat şi în raport cu propria persoană. modul lor de configurare funcţională ţinând atât de tipul şi particularităţile personalităţii. . reprezentări. . Imaginea de sine reprezintă forma subiectivă prin care luăm cunoştinţă şi ne reprezentăm propria persoană. acţiunilor şi personalităţii noastre). implicând atât condiţionări reciproce specifice raportului dintre parte şi întreg. După cum se vede din prezentarea de mai sus. domiciliu. voinţei. . cât şi de natura situaţiilor în care acestea sunt solicitate să se manifeste. statut economic etc. şi deci acceptabile pentru echilibrul psihic al persoanei. împreuriă cu strategiile de realizare a acestora. însuşiri şi relaţii cu mediul natural şi social. scopuri şi interese de viitor. simţim şi gândim la un moment dat . cât şi retroacţiuni cu funcţii reglatorii la nivelul sistemului personalităţii şi al subsistemelor sale. o anumită familie. sau segmentarea unor atitudini incompatibile în componente logic impermeabile.

eul spiritual. eul reflectat şi eul ideal. evoluţia eului presupune următoarele etape: eul corporal. Între structura eului şi profilul imaginii de sine există o strânsă interdependenţă: imaginea de sine derivă din reflectarea subiectivă. ele se află într-o strânsă interdependenţă temporală şi calitativă. G. care se referă la conştientizarea propriului corp. devenind o componentă esenţială a acestuia. conştientă şi sintetică a „eului aflat în situaţie―. James. care implică procesele raţionale de luare în stăpânire a realităţii . procese mediate de modele şi repere axiologice interiorizate în ontogeneză prin socializare şi învăţare socială. Între cele două structuri subiective există decalaje de conţinut şi nivel de dezvoltare. copilului mic îi lipseşte cu desăvârşire conştiinţa de sine deşi este conştient de multe dintre elementele mediului. extensiunea eului şi efortul personal central (6. Eul reprezintă forma de organizare dinamică a proceselor subiective prin care ne raportăm conştient la lume şi la noi înşine. Astfel: (Folosind o metodologie mult mai riguroasă. Allport. tabelu13. Structuri: Eul material Substructuri: Eul somatic Categorii: trăsături şi aspect fizic condiţie fizică posesie materială "posesia― unor persoane aspiraţii implicare în activităţi sentimente şi emoţii gusturi şi preferinţe capacităţi/aptitudini calităţi/defecte denotări simple statut şi rol consistenţa ideologia identitate abstractă 79 Expresii tipice în limbaj: sunt cam slab obosesc uşor. în câmpul mai larg al conştiinţei individuale. b) Asigură autoreglarea atitudinală şi comportamentală în raport cu valorile. 120). prin jocul complex dintre eul subiectiv. imaginea de sine se elaborează printr-o continuă sinteză între percepţia de sine şi percepţia de altul. alerg iute am o bicicletă (casă) este sora (mama) mea doresc să devin inginer fac sport.Fiind în esenţa sa un fenomen relaţional. caracterizate sintetic prin: simţul corporal. inserat dinamic în lanţul istoriei individuale. eul material. eul autentic.W. dar ele nu sunt identice (G. respectul de sine. eul personal. scopurile şi idealurile conştient asumate. Formarea şi evoluţia imaginii de sine. datorită calităţii de referenţial în procesul evaluării de sine şi a cunoaşterii şi evaluării celor din jur. care presupune sistemele de relaţionare cu aspectele materiale ale existenţei. detest pe Y îmi place să citesc pot să alerg 5000 metri sunt generos sunt un tânăr de 30 ani sunt director (student) nu prea ştiu cine sunt sunt împotriva tiraniei sunt un om independent Eul posesiv Eul personal Imaginea eului Identitatea eului . imaginea de sine îndeplineşte următoarele funcţii principale: a) Mediază percepţia şi cunoaşterea interpersonală . muncesc zilnic iubesc pe X. în timp ce imaginea de sine se referă la chiar reprezentarea noastră despre propria persoană. imaginea de sine.5. În concepţia lui W. În consecinţă.). eul social şi eul non-eu (v. precum şi alegerea mijloacelor optime de atingere a acestuia şi a scopurilor propuse. în măsura în care conştiinţa şi conştiinţa de sine nu sunt acelaşi lucru. e) Constituie elementul central în procesul de structurare a „prezentului psihologic― . Allport identifică şase etape. 6). L'Ecyuer identifică cinci zone calitativ distincte în structura eului: eul material. pe nici o treaptă de dezvoltare a persoanei. deşi procesele de formare şi evoluţie a eului şi imaginii de sine nu coincid. adultul le are pe amândouă. Nuanţând această etapizare. Astfel. ambele fiind condiţionate de apariţia conştiinţei de sine. însă această imagine odată constituită poate influenţa semnificativ structura şi funcţionarea eului. eul adaptativ. identitatea de sine. d) Condiţionează nemijlocit stabilirea nivelului de aspiraţie în diferite domenii de activitate. c) Mediază raporturile interpersonale. format la intersecţia dintre psihologic şi social. În procesul mai larg de relaţionare socială a persoanei.

eul bătrân (peste 60 ani). eul maturităţii adulte (18 . juridice. confirmarea (2 .Eul adaptativ Valoare sine de competenţă valoare personală strategii de adaptare Activitatea sinelui Eul Social autonomie ambivalenţă dependenţă actualizare stil de viaţă Preocupări şi receptivitate activităţi dominare sociale altruism Sexualitate referinţă simplă experienţă erotică Eul non-eu Referinţă interpersonală Opinia mea despre mine sunt cel mai bun la W98 sunt cu adevărat onest când sunt enervat ascult muzică simfonică pot să fac singur asta! nu ştiu ce să urmez! ascult mereu de şef simt că mă maturizez duc o viaţă echilibrată îmi place să ascult opinii dau ordine ferme îi ajut pe vecini la necaz am o prietenă intimă iubita mea este senzuală colegul meu are o vilă ceilalţi cred că sunt docil Fiecare dintre aceste dimensiuni capătă configuraţii specifice în funcţie de vârstă.18 ani). culturale) si. culturala. pe de o poate. Conservarea si evolutia sistemelor sociale la toate nivelurile si în toate compartimentele vietii comunitare implica existenta unor structuri functionale care. cât şi de integrarea şi învăţarea progresivă la care este supus subiectul în cursul vieţii sale sociale. fiecare evidenţiază faptul că eul este o structură dinamică. implicând anumite substructuri. educationala. sau ale obiectivelor care deriva din interesele convergente ale membrilor care le compun. Aceste functii complexe revin organizatiilor. religioasa. în vederea realizarii obiectivelor generale ale institutiilor sociale carora le apartin.11 ani).2 ani). dezvoltarea (5 . politica. economice. care sunt forme concrete de interactiune sistematica a membrilor si grupurilor unei comunitati. Definire. de natura economica. caracterizare generala.5 ani) . Etapele de dezvoltare a eului sunt următoarele: apariţia (0 . la nivelul respectivelor organizatii se 80 . Totodata. sa asigure integrarea si antrenarea persoanelor si grupurilor în activitatile care sa conduca la realizarea obiectivelor respectivelor institutii.60 ani).Organizatiile ca sisteme psihosociale. religioase. explicite sau implicite. indiferent de modelele teoretice adoptate. clasificare Organizatiile reprezinta una dintre componentele structurale si functionale esentiale ale sistemelor sociale. pe de alta poate. directe sau indirecte. prin care se asigura racordarea intereselor sociale generale cu cele ale diferitelor tipuri de grupuri si persoane. respectiv în funcţie de gradul de maturitate psihosocială a persoanei. Cristea Tratat de psihologie sociala pag. categorii şi forme de manifestare în conduită Însă. morala. sa obiectiveze imperativele axiologice. 279-336 Organizatiile din perspectiva psihosociala 1. educationale. imediate sau de perspectiva. dar care corespund si intereselor membrilor care le compun. La nivelul organizatiilor se fixeaza obiectivele concrete prin care se asigura functionarea sistemului social global. ponderea lor putând fi foarte diferită de la o etapă de dezvoltare la alta. diferenţierea (11 . D. a cărei evoluţie ţine atât de factori naturali (maturizarea neuro-somatică). În fiecare stadiu de dezvoltare eul are o structură specifică. aceste interese pot fi materiale sau spirituale. normative si teleologice ale institutiilor sociale (politice. de aparare etc.

viata sociala apare ca rezultat al interactiunii dinamice dintre persoane. norme de functionare s. (c) Din perspectiva structural-materiala. organizatiile reprezinta un nivel superior de integrare sociala. Principiile generale care fundamenteaza desfasurarea activitatilor de organizare si a celor de realizari eficiente a obiectivelor constitutive tind sa se structureze ca un domeniu autonom de cunoastere. adica acelea care sunt ratiunea lor de a fi. criteriile de eficienta si modelele care întruchipeaza valorile promovate de organizatie. (a) O prima dimensiune a fenomenului organizational consta dintr-un set de teorii. cât si conditia necesara pentru functionarea acesteia. determinat într-un anumit spatiu socioistoric. de agrement s. grupuri. coordonare si control ale activitatilor desfasurate. organizatiile pot fi întelese ca procese psihosociale desfasurate dupa anumite principii de rationalitate prin care se initiaza. protectia individului si a comunitatii. prin care se vor configura atât „obiectele sociale― numite organizatii. devenite obiective ale organizatiei. promovarea unor ideologii laice sau religioase etc. organizatiile sunt „obiecte sociale―. acceptarea principiilor si normelor organizationale este o conditie de fond a integrarii si participarii la viata si activitatile aferente unei organizatii. organizatiile obiectiveaza imperativele institutiilor sociale la nivelul activitatilor concrete. interactiuni care capata o forma concreta de orientare programatica spre realizarea unor obiective la nivelul diferitelor tipuri de organizatii: economice. (b) Pe o dimensiune complementara.a. adica subsisteme sociale concrete. coordonarea si finalizarea activitatilor care sa le asigure existenta materiala si spirituala. sistemul social global este compus dintr-un numar de organizatii prin intermediul carora se desfasoara activitatile de îndeplinire a obiectivelor sociale generale. acela al praxiologiei organizationale. Din aceasta perspectiva. în vederea realizarii în comun a unor obiective specifice. religioase. asigurarea educatiei noilor generatii. sportive. regulamente. în termeni de necesitati actuale sau de perspectiva. pe baza unor 81 . norme. normele care regleaza interactiunile dintre membri si statutul acestora. modele si reguli care fundamenteaza din punct de vedere logic si formal constituirea si functionarea organizatiilor. care reflecta dinamica desfasurarii în timp a sistemului de interactiuni prin intermediul carora organizatiile se formeaza. prin care se asigura realizarea unor obiective fundamentale ale existentei umane: producerea bunurilor materiale si spirituale necesare existentei. se structureaza si se regleaza relatiile functionale dintre membrii unor grupuri. Din acest punct de vedere. sistemele de planificare. în cazul microgrupurilor accentul este pus pe dimensiunea psihologica a unui sistem de relatii interpersonale prin care persoanele se racordeaza la problematica macrosociala. precum si a celor specifice unor grupuri sau categorii sociale. cât si act ivitatile de fond prin care acestea îsi vor îndeplini obiectivele constitutive. încalcarea acestor reglementari atragând sanctiuni directe sau indirecte. norme. politice. Desfasurarea procesuala a interactiunilor pe baza unor reglementari explicite constituie continutul activitatilor de organizare. acceptate expres de membrii acesteia. b) dimensiunea functional-procesuala. prin care se vizeaza realizarea unor obiective concrete. Pe baza acestor principii de rationalitate (sau principii organizationale . militare. compuse dintre-un numar de membri si grupuri care interactioneaza sistematic dupa anumite reguli. organizatiile ne apar ca un ansamblu de persoane care interactioneaza sistematic. În acest context. Organizarea ca proces reprezinta atât factorul generativ al oricarei structuri organizationale. planificarea. grupuri). care exprima sistemul concret si stabil de interactiuni dintre elemente ansamblului (persoane. individuala si colectiva. De cele mai multe ori. reguli si modele socio-culturale care reglementeaza principial diferitele aspecte generale ale vietii sociale.a. acestea fiind totodata si directiile principale de abordare a oricarui sistem social: a) dimensiunea logic-principiala. care sunt ratiunea lor de a fi. Astfel. cea a organizatiilor rezida într-un sistem relational formal. Abordate ca obiecte concrete ale existentei sociale. realizând fixarea. care releva regulile de rationalitate care fundamenteaza activitatile sistematice ale colectivitatilor umane. principii.. se dezvolta si se manifesta activ în viata sociala. juridice. Conceptul de organizatie poate fi abordat si definit din mai multe perspective cu sensuri complementare.într-o alta terminologie) oamenii interactioneaza într-un mod sistematic si coerent. fara a se confunda însa cu acestea. în scopul realizarii eficiente a unor obiective comune. Cadrele formal-principiale ale unei organizatii sunt formulate totdeauna în mod explicit sub forma de statute. educationale. c) dimensiunea structural-obiectuala. profesionale. organizatiile si institutii. esenta institutiilor sociale este data de un sistem de valori. culturale.elaboreaza strategiile care sa asigure realizarea obiectivelor.

ceea ce le confera calitatea de sisteme cibernetice adaptative. pe baza unor reglementari stricte provenite de la o instanta superioara. în raporturile de coordonare a partilor. conjunctive sau disjunctive. asociatii de promovare a valorilor culturale). cvasi-simultan sau succesiv. îndatoririle 82 . religioase (Biserica rationala. militare (armata. rezulta ca organizatiile sunt sisteme psihosociale care au anumite caracteristici si trasaturi comune. diferentierea se manifesta atât pe orizontala. operationalizarea progresiva a conceptelor prezentate poate conduce implicit la elaborarea unei strategie generale de optimizare a structurilor si activitatilor organizationale. singurele care vor putea evidentia profilul psihosocial real al oricarei structuriorganizatorice. ierarhiile si relatiile functionale dintre acestea (organigrama. de natura materiala (economice – de pilda) sau spirituala (ideologice. ale caror obiective pot fi: complementare. Clasificarea organizatiilor. În ceea ce priveste modul de organizare interna. cu sanctiuni drastice în eventualitatea încalcarii lor (cazul organizatiilor militare. sportive. umanitare sau de sprijin reciproc). (g) Pastreaza raporturi dinamice cu mediul extern (institutii. atributiilor. indiferent de natura lor. civice. garzi rationale. religioase s. pe fondul unei autonomii organizatorice si functionale relative. structurarea poate fi preponderent pe orizontala (ca în cazul organizatiilor civice. Obiectivele. artistice. De cele mai multe ori. pe baza unui model interactional explicit (schema de organizare sau organigrama). în raporturile de subordonare. grupuri ideologice militante). organizatiile pot fi formale sau informale. compatibile în diferite grade sau incompatibile. 228) Desfasurarea curenta a vietii sociale presupune integrarea si participarea fiecarei persoane.a.). Cele formale au un înalt grad de structurare. teatre. (2) În functie de gradul de structurare interna si de modul cum se realizeaza aceasta. la o serie de organizatii. 397. fara repercusiuni grave pentru devianli (ca în cazul unor organizatii civice. (h) Dezvolta multiple mecanisme de autoreglare. (e) Manifesta o dinamica structurala si functionala. 220. (b) Au obiective explicit formulate. culturale (uniuni artistice. alte organizatii.a. a evolutiei raporturilor interpersonale interne si a raporturilor cu mediul social extern. Caracteristicile mai sus enumerate constituie totodata directii teoretice si experimentale de abordare si analiza a organizatiilor. orice organizatie constituie un sistem structurat si planificat de interactiuni interpersonale si intergrupale care sa asigure desfasurarea eficienta a unor activitati. (f) Poseda anumite grade de libertate în raport cu starile pe care le poate adopta. Din cele expuse anterior. ecologice sau profesionale). în strânsa legatura cu gradul de realizare a obiectivelor constitutive. reglementarile interne pot fi foarte stricte. statale. pozitiile. (1) Dupa natura obiectivului urmarit. Extrema varietate a tipurilor de organizatii face relativ dificila clasificarea acestora în categorii distincte. fonduri mutuale sau de investitii). administrative etc. sau laxe. sectele religioase).si extern (autonomie organizationala). sau pe verticala (ca în situatia organizatiilor militare. umanitare. grupuri paramilitare). în care se desfasoara interactiuni sistematice si ordonate. respectiv atingerea unor obiective explicit formulate (25. care poate fi anterioara constituirii organizatiei. juridice (judecatorii. Pe de alta poae. educationale (sistemul de scoli. functiile. (d) Prezinta o diferentiere interna a pozitiilor functiilor. la care adera toti membrii organizatiei. grupuri sau persoane). cu efecte pozitive asupra întregii vieti sociale. interna si externa. informationale s. politice (partide. politia. cazurile reale vor avea un caracter mixt sau intermediar.). sau elaborate de chiar organizatorii sistemului. atât în plan intern cât . de exemplu). universitati). cât si pentru activitatea organizatorica aferenta realizarii respectivelor sarcini. rolurilor si activitatilor prin care se realizeaza diferitele componente a1e obiectivului comun. Astfel: (a) Sunt ansambluri umane construite. cât si pe verticala. tribunale). (c) Dezvolta o structura interna care reflecta pozitiile. În esenta. Caracterizarea organizatiilor. financiare (banci. categoriile de mai jos vor constitui mai degraba niste repere generale care vor facilita analizele de caz. Criteriile de clasificare folosite în continuare au fost astfel alese încât sa asigure o baza operationala pentru asemenea abordari cazuistice.reguli concrete care sa asigure eficienta activitatii comune de atingere obiectivelor propuse . organizatiile pot fi: economice (întreprinderi industriale si comerciale). sau poate rezulta ca urmare a desfasurarii în timp a interactiunilor functionale si a activitatilor specifice). acestea având un rol constitutiv si de legitimare atât pentru procesul de structurare interna.

psihosociologia organizationala se constituie ca o stiinta cu caracter interdisciplinar. Este cazul organizatiilor umanitariste. Conceptii teoretice privind natura organizatiilor Problematica organizatiilor. sociologia. organizatiile pot fi închise sau deschise. carisma.). gradul de marime (mici. normele si criteriile de functionare sunt riguros si explicit formulate. functiile si fenomenologia psihosociala subiacenta. În mod practic. raporturile si activitatile spontane prevalând asupra celor reglementate. politologia. sectele religioase s. depinzând în cea mai mare masura de propria lor initiativa. mari.a. pozitia sociala. In primul caz obiectivele. Între dimensiunea formala si cea informala exista relatii dialectice de complementaritate: orice sistem formal dezvolta o componenta informala la nivelul relatiilor interpersonale. M. existând mai multe grade de libertate în evolutia sistemului. Organizatiile militare. în care autoritatea este acceptata în virtutea traditiei si datinilor unanim acceptate de membri unei colectivitati (rangul. raportul cu sistemul legislativ al tarii unde functioneaza (organizatii legale sau ilegale). (4) În functie de relatiile cu mediul social extern. mai ales în ceea ce priveste natura. organizatiile pot fi: temporare . (5) Dupa durata de functionare. poate fi abordata numai dintr-o perspectiva interdisciplinara. organizatiile pot fi cu o structura orizontala sau verticala. sau supraordonate) etc. reglementarile si normele de functionare sunt elaborate exclusiv în perimetrul organizatiei respective. unele secte religioase) sau oculte. Identificarea tipului de organizatie prezinta o importanta deosebita în desfasurarea unor studii de caz. Primele dezvolta preponderent raporturi de coordonare reciproca (organizatiile civice de pilda). permanente.si drepturile membrilor sunt clar stabilite. pe fondul unor obiective si reglementari care deriva dintr-un spatiu social mai larg decât cel strict organizational (organizatiile civice. peste 1000 de membri). experienta s. b) organizatia patriarhala. intuitie. Flexibilitatea relatiilor interne si externe este mult mai mare. capacitatea de decizie spontana. de pilda).a. (8) Mai pot fi folosite si alte criterii cum sunt: relatia de dependenta fata de alte structuri organizatorice (organizatii autonome sau dependente ). mijlocii. partidele politice. (7) În functie de temeiurile pentru care oamenii accepta legitimitatea autoritatii în cadrul diferitelor sisteme sociale. c) organizatia birocratica. secundare. de a caror rezolvare va depinde în mod semnificativ întreaga practica 83 . (3) Dupa directia de structurare a raporturile functionale dintre membri. semitransparente (serviciile de informatii. sau „de baza―. inteligenta sociala. structura. Toate dezvoltarile teoretice în acest perimetru sunt conditionate de câteva teme centrale. putându-se vorbi numai de un anumit grad de deschidere. de exemplu). (Masoneria. de pilda). (6) Duna gradul de transparenta în ceea ce priveste obiectivele si normele de functionare. în care exercitarea autoritatii se bazeaza pe calitatile personale ale liderului (trasaturi deosebite ale personalitatii sale. în timp ce cele de al doilea au structuri ierarhice piramidale. Astfel. a caror existenta este legata de un anumit proiect. în masura în care fenomenologia psihosociala subiacenta functionarii acestor sisteme este puternic influentata de caracteristicile care deriva dintr-o anumita tipologie. stiintele administrative s. Weber identifica trei tipuri fundamentale de organizatii: a) organizatia orientata pe lider. care nu au inclus în proiectul de înfiintare un anumit termen de functionare (statul. bazata pe un sistem de autoritate rational-legala în care regulile. existând putine grade de libertate în desfasurarea activitatilor si relatiilor intra si interorganizationale. care odata realizat implica automat desfiintarea respectivei structuri (cazul Fondului Proprietatii de Stat). de sprijin reciproc sau de loisir. în care fiecare nivel este subordonat functional celui superior (ca în cazul structurilor administrative economice sau militare). selectarea si adeziunea membrilor fiind controlata din interior (serviciile de informatii. de exemplu). pozitia în cadrul unui ansamblu organizational (primare. cele politice sau juridice sunt ilustrative pentru aceasta categorie.). care studiaza cu instrumente teoretice si experimentale complementare întreaga problematica a organizatiilor sociale. între 100 si 1000 membri.a. vizând prioritar eficienta activitatii într-un cadru social determinat si legiferat prin norme specifice de functionare. În al doilea caz adeziunea membrilor este libera. organizatiile pot fi transparente (organizatiile administrative sau cele civice. relatiile de rudenie si cutuma sunt criteriile pe baza carora se instituie sistemul de autoritate organizationala). economia politica. indiferent de natura acestora. Organizatiile informale au un grad redus de structurare. fara ca aceasta sa însemne lipsa unei normativitati care sa regleze diferitele aspecte ale activitatii si vietii de organizatie. în timp ce sistemele preponderent informale tind sa-si accentueze cu timpul dimensiunile formale. constituind un interes major pentru multe stiinte umaniste actuale: psihologia sociala. pâna la 100 de membri. nu exista organizatii absolut închise sau deschise.

41). Teoriile rationalitatii omnisciente. atât la nivelul conducerii cât si la acela al personalului de executie. rezultatele obtinute au contrazis în mod flagrant aceste ipoteze. Fayol formuleaza principiile organizarii conducerii în raport cu anumite criterii: diviziunea muncii. Însa. O asemenea viziune asupra comportamentului organizational a stat la baza conceptiei tayloriste asupra întreprinderilor industriale. timpul de odihna.). au fost formulate o serie de principii organizatorice care sa conduca la o eficienta maxima în realizarea obiectivelor propuse.a. c) au o idee clara asupra preferintelor lor (motivatiilor) lor considerate ca fiind clare.si deci a câstigurilor . b) cauta solutiile optime. putând fi formulate astfel: 1) diviziunea riguroasa a muncii. dezvoltata în special de scoala anglo-saxona (Taylor. mai mult sau mai putin limitata. H. 403). din lipsa de timp.E. stabile coerente si ierarhizate (25. În acest context. solutie fundamentata pe o rationalitate limitata. carente de gândire sau de imaginatie. motivarea personalului prin remunerare. printr-o selectie logica optiunior posiblle. aceste principii trebuie sa fundamenteze întreaga activitate a organizatiilor economico-industriale.de instruire si formare profesionala pe locuri de munca strict determinate. Numeroase observatii empirice vin sa amendeze aceasta conceptie asupra rationalitatii omnisciente care ar fundamenta univoc comportamentul organizational. orice alegere este limitata de doua mari constrângeri: a) informatia unui decident este cel mai adesea incompleta si prelucrata fragmentar. în conceptia lui Fr. Taylor. detine rolul principal. Ulterior. a fost desfasurata de catre G. recompense în functie de performante etc. Obiectivul initial al cercetarii a constat în determinarea influentei unor factori materiali (conditiile de iluminare) asupra productivitatii muncitorilor. Continuând si dezvoltând conceptia taylorista asupra organizatiilor. Într-o conceptie clasica asupra organizatiilor. dupa cum remarcau March si Simon. raportul dintre centralizare si descentralizare. pe criterii riguros logice.. respectarea regulilor de echitate. conditiile de remunerare s. Mayo si F. disciplina.organizationala si anume: natura comportamentului uman. Premisele fundamentale ale acestei conceptii sunt urmatoarele: a) membrii organizatiilor detin toate informatiile necesare si poseda o capacitate nelimitata de prelucrare a lor.a. decidentul opteaza pentru o solutie acceptabila pentru un anumit context. 3) selectia stiintifica a personalului. optimizarea câstigurilor materiale. Cercetarile si actiunile experimentale impun însa o noua abordare a notiunii de motivatie în context organizational. Astfel. ). ipotezele de baza derivând din conceptia clasica asupra rationalitatii comportamentului organizational.a. presiunea împrejurarilor etc.era obtinuta printr-o accentuata diviziune a muncii. Fayol s. paralel cu un proces continuu . subordonarea interesului individual celui general. În faza dezvoltarii intensive a industrialismului. în faza a doua a cercetarilor. comportamentul uman într-un cadru organizational este considerat strict rational. 2) analiza tehnometrica a activitatilor. Gulick. respectiv maximizarea câstigului material. realizarea unitatii de comanda si a celei de directie. în care maximizarea performantelor . corelativ cu limitele operationale ale intelectului uman. prin intermediul unor decizii în a caror fundamentare ratiunea. 401. impunând o redirectionare a cercetarilor. stimularea initiativei individuale. asigurarea stabilitatii personalului. dupa cum se observa. exprimarea libera a opiniilor.W. pornind de la aceasta viziune teoretica asupra organizatiilor. b) optimizarea solutiilor nu este posibila datorita complexitatii situatiilor concrete si multitudinii analizelor pe care le presupune acest fapt. Astfel. înregistrarea timpilor necesari efectuarii acestora si proiectarea modalitatilor optime de realizare. prin care s-a evidentiat complexitatea comportamentului uman si a suporturilor motivationale ale acestuia. corelata cu o structurare functionala a relatiilor pe criterii de stricta rationalitate. restul atelierelor a constituit 84 . Omul este vazut în primul rând ca homo economcus. rolul rationalitatii si a motivatiei în structurarea comportamentului organizational si influenta pe care mediul organizational o exercita în plan psihoindividual si psihosocial. Roethlisberger în cadrul uzinelor de aparatura electrica „Western Electric― de la Hawthorne (25. 220. Însa. În consecinta. 4) stimularea psihologica a personalului în vederea „apropierii" acestuia de principiile stiintifice de organizare a activitatii (consideratie si amabilitate fata de personal. implicând studiul miscarilor. aceasta conceptie a contribuit semnificativ la impunerea unei viziuni coerente asupra organizatiilor economico-productive. dezvoltarea coeziunii interne s. aceasta corectie conceptuala nu afecteaza în mod sensibil teza motivatiei unidimensionale a comportamentului organizational: optimizarea eficientei economice. în cadrul unui atelier de asamblare s-au introdus în studiu o serie de noi variabile legate de participarea muncitorilor la actul de decizie privind organizarea activitatii. urmarind consecvent. Una dintre cele mai celebre cercetari de acest gen.

Primele conceptii teoretice asupra organizatiilor considerau aceste structuri sociale ca având un caracter coerent. care nu reprezinta expresia însumarii respectivilor factori individuali.si inter-organizationale. Friedberg. Aceste carente explicative au impus noi abordari teoretice si experimentale. În consecinta. O prima concluzie a acestor constatari evidentiaza existenta unei motivatii complexe. daca în planul activitatilor practice de optimizare a performantelor organizatiilor s-au obtinut rezultate deosebite. în care accentul a fost deplasat asupra relatiilor umane dintre membri si asupra motivatiei complexe a acestora. În cadrul acestui complex sistem motivational. pe care le vom prezenta în continuare. din perspectiva acestei conceptii. cu o structura mult mai complexa. În conditiile activitatii în comun intervine o complexa fenomenologie psihosociala care determina aparitia unei entitati functionale noi: microgrupul social. prin luarea în considerare a unui sistem motivational multidimensional. datorita psihologizarii excesive a unei realitati care s-a dovedit mult mai complexa. Likert. este vorba de o sinteza si o restructurare a acestora. S-a înregistrat influenta acestor factori asupra productivitatii. Crozier s. control si decizie din cadrul organizatiilor etc. McGregor. în plan conceptual rezultatele au fost dezamagitoare. dupa cum remarca E. modelul traditional care fundamenta functionarea organizatiilor a trebuit sa fie puternic amendat. important – fara îndoiala. climatului psihosocial. nu se putea explica faptul ca. Abordarile psihologice ale organizatiilor si-au dovedit limitele în explicarea unor fenomene complexe din cadrul acestora: atenuarea fortei motivationale a unor factori pentru a caror satisfacere s-au întrunit toate conditiile. putând chiar sa scada semnificativ.a. aparitia. care influenta direct productivitatea muncii. Însa. relatiilor interpersonale. gradul de conflictualitate s. nevoia de comunicare pozitiva s. în care contextul relational oferit de organizatie e si climatul psihosocial interior resemnifica toate aspectele vietii si activitatii din cadrul acesteia. sentimentele si atitudinile membrilor având o importanta considerabila în constituirea sistemului motivational individual si de grup. gradului de motivare si de satisfactie personala. . cu rezultate deosebite în optimizarea raporturilor umane din cadrul organizatiilor. integrarea la nivelul organizatiei era asigurata prin scopurile sale rationale si precis delimitate. de prestigiu si de participare la decizii. optiunile membrilor manifestându-se cel mult în ceea ce priveste strategiile particulare folosite în desfasurarea unor activitati si în modul cum reuseau sa-si satisfaca trebuintele particulare si de grup pe fondul unei activitati coerente. noua orientare considera ca organizatiile constituie cadrul si necesar în care pot si sunt satisfacute o serie de trebuinte psihologice fundamentale. si nu a membrilor izolati. O a doua concluzie se refera la necesitatea luarii în considerare a grupurilor. Într-o a doua etapa. nevoia de afiliere si integrare sociala. Teoriile motivationale. preponderent de ordin psihosocial. Astfel. Agregarea si coordonarea comportamentelor membrilor se facea într-o stricta concordanta cu scopurile organizatiei. pe coordonate psihoindividuale si psihosociale noi.a. motivat multidimensional. ceea ce sugereaza prezenta si a altor factori. eficienta nu urma aceeasi linie. Teoriile psihosociologice. Apar sentimente. în anumite situatii. a eficientizarii actului de conducere sau a atenuarii starilor conflictuale. orientata univoc pe criterii rationale si nonconflictuale. Într-o asemenea viziune instrumentala. evidentierea influentei factorilor motivationali si relationali asupra 85 . desi se asigurau conditii optime de confort psihic si satisfactii materiale.. reformularea obiectivelor organizatiilor fara o legatura vizibila cu structurile motivationale individuale si de grup. conceptul clasic al lui homo economicus.a. care intervine nemijlocit în structurarea comportamentului si desfasurarea activitatii performantiale: Cresterea productivitatii nu este legata univoc de remuneratie. rational si puternic integrator în raport cu membrii sai. a cunoscut apogeul în perioada anilor '60. motivat unidimensional de interese materiale este înlocuit cu acela de om complex. cei de relationare si recunoastere sociala s-au dovedit mai importanti chiar decât cei legali de câstigul material în determinarea comportamentului organizational. trebuintele materiale nu reprezinta decât unul dintre elemente. dintre care cele mai multe au un accentuat caracter psiho-relational. atitudini si motivatii de grup. rezultatele fiind comparate cu cele obtinute în cadrul atelierelor care lucrau dupa modelul traditional (grupurile martor). predeterminate si stabile pe termen lung. Noua orientare teoretica.grupul martor.). nevoia de recunoastere. constituirea si evolutia sistemelor de putere. ignorati pâna atunci. Factorii socioafectivi. evolutia si rezolvarea conflictelor intra. dinamic si complex. fundamentata de o serie de cercetatori care au preluat sugestiile studiilor lui Mayo (Argyris. dar a carui semnificatie psihologica este determinata în mare masura de gradul mod satisfacere a celorlalte trebuinte mentionate mai sus. Integrând tezele teoriei motivationale a lui Maslow. Rezultatele neasteptate (pentru acea vreme) ale experimentului de la Hawthorne au determinat aparitia unei noi directii teoretice în abordarea problematicii organizatiilor. Astfel.

indiferent de cât de vagi sau intuitive ar fi acestea. O asemenea viziune teoretica asupra organizatiilor integreaza elemente importante din teoria schimbului (Kelly.). distributia fluxurilor informationale. precum si dinamica pe care o suporta chiar scopurile constitutive ale organizatiilor. influentând astfel realizarea obiectivelor constitutive. în care fenomenologia psihosociala subiacenta functionarii acestora este uneori mai Importanta decât valoarea structuranta a obiectivelor formale. raporturile dintre natura activitatilor interne si a obiectivelor urmarite. conflictualitatea potentiala dintre obiectivele generale si cele particulare sau de grup. dezvoltarea unor relatii de schimb social. Imperativele functionale de supravietuire si adaptare la un mediu social dinamic si fluid. considerate a fi preponderent de natura psihologica si psihosociala.desfasurarii activitatii. teoriile din aceasta ultima categorie prezinta câteva trasaturi comune: a) relativizeaza coerenta interioara a organizatiilor si importanta obiectivelor formale asupra integrarii membrilor sai. s-a constatat ca eficienta activitatilor din cadrul organizatiilor este conditionata în mod semnificativ si de o serie de alti factori cu caracter sistemic: relatiile interorganizationale relatiile organizatie-mediul natural si sociocultural. prin care persoanele sau grupurile negociaza schimbul de comportamente de care are nevoie fiecare pentru apararea intereselor si pentru a-si duce la îndeplinire sarcinile si obiectivele. Într-o a treia etapa a evolutiei teoretice. au început sa fie dezvoltate si abordari în care accentul era pus asupra aspectelor sociologice si macrosistetriice ale organizatiilor Astfel. emergent. implicând numeroase mecanisme de autoreglare interna si externa. cu valoare initial constitutiva. Cohen apreciaza ca organizatiile prezinta numeroase trasaturi de „anarhii organizate―. organizatiile au fost definite de Crozier si Friedberg ca o retea structurata pe raporturi de putere si de dependenta. manifestarea unor raporturi concurentiale sau virtual-conflictuale cu alte organizati s. conflictual si imprevizibil. si tehnologiile folosite. influenta informalului asupra formalului. Complementar orientarilor centrate pe relatiile interpersonale si de grup. de grup si socioculturali care actioneaza cel mai adesea contradictoriu asupra desiasurarii activitatilor si vietii organizatiilor.a. fac din organizatii universuri psihosociale mult mai complexe decât sugerau teoriile ratioanalitatii sau ale motivatiei lineare. e) considera organizatiile ca sisteme dinamice complexe. aparitia diferitelor tipuri de rationalitati neconvergente.).m. Georgiou. dezvoltarea unor actiuni si strategii de preluare si exercitare a puterii de catre persoane si grupuri. aparitia unor tendinte de autonomizare a unor compartimente functionale. politice. Din aceasta perspectiva teoretica. dar si obiectivele initiale pot capata atribute noi. Thibaut.din teoria sistemelor cu legaturi slabe si teoria jocurilor. relevate prin numeroase cercetari experimentale si observatii practice impun o noua viziune asupra naturii organizatiilor 86 . o serie de cercetatori au evidentiat caracterul contradictoriu al coerentei interioare a organizatiilor. crearea unui adevarat univers de schimburi sociale si interese conflictuale. b) evidentiaza multitudinea factorilor motivationali individuali. climatul social si economic extraorganizational etc. a conflictualitalii virtuale din cadrul sistemelor sociale (Burns. pe de alta partea structura interna a organizatiilor. se pot restructura sau reorienta.a. pe tot parcursul constituirii si functionari acestora (25. în care evolutiile au un caracter neliniar. precum si a posibilelor disfunctionalitati pe care acestia le pot induce în coerenta si rationalitatea ansamblului organizational a constituit o prima mutatie majora în modul de întelegere a dinamicii acestor sisteme. organizatiile trebuie interpretate ca sisteme neunivoce. c) releva existenta unei game largi de factori psihosociali care actioneaza la nivelul organizatiilor (disonanta cognitiva.a. Sintetizând aceste noi caracteristici.. sau pe dimensiunea motivationala a comportamentelor organizationale. pe de o parte. conflictualitatea virtuala dintre elementele componente. Zan) sau -mai recent . Emerson s. Aceste noi conditionari. imprevizibile din perspectiva obiectivelor formale sau declarate ale unei organizatii. 402). Teoriile sistemice si sociologice. juridice si culturale asupra structurii si dinamicii organizationale s. ceea ce sugereaza netransparenta în raport cu obiectivele urmarite în mod explicit sau latent. conditionarile economice. conflictualitatea ca stare potentiala. de putere si de influenta. d) accentueaza importanta raporturilor interumane pozitive si a coezivitatii grupurilor care compun organizatiile (ipostaziaza importanta relatiilor suportive în conditionarea performantei). a disonanlei cognitive (Festinger). Pornind de la aceste constatari. Fara sa aiba un caracter unitar. Organizatiile nu mai pot fi întelese ca sisteme transparente si univoce în raport cu obiectivele declarate ale functionarii lor: organizatiile. schimburile sociale. ca rezultat nemijlocit al chiar functionarii lor si al relationarii dinamice cu mediul natural si social.

Ph. organizationale -performanta -Economia politica -relatiile umane -Economice (grupale si interpersonale) -Jurisprudenta -folosirea tehnologiilor -Juridice -relatiile cu mediul natural si -Stiintele applicative social -Tehnologice -evolutia generala -Ecologia -Ambientale Dimensiunile psihologice. din configurarea acestor influente rezultând profilul care particularizeaza o anumita organizatie. sub forma unor obiective particulare. G. organizatiile ne apar ca unele dintre cele mai complexe sisteme sociale. constituind baza celor mai recente cercetari în acest domeniu al stiintelor sociale. tehnologice si informationale. cu aplicatii practice imediate în diferite domenii de activitate. a caror abordare trebuie sa aiba în mod necesar un caracter interdisciplinar si multidimensional . în care nivelul dezvoltarii tehnologice. cu inevitabilul sau caracter abstract si impersonal. P. psihosociologice si sociologice. T. grupuri si persoane).D. norme si modele generale de actiune.si asupra mecanismelor psihosociale care le asigura functionarea si dezvoltarea. pe fondul unei diferentieri structurale si functionale a acestora. Discipline stiintifice implicate Influente specifice Organizatia si dimensiunile sale -Antropologia culturala asupra organizatiilor -organizarea ca process -Politologia -Socioculturale -structura si functiile interne si externe -Sociologia -Politice -dinamica interna si psihosociologia interorganizationala -Institutionale. strategii de actiune concreta si modele de relationare interpersonala. Astfel. orientarile sociologice evidentiaza o noua dimensiune a fenomenelor organizationale. Pe baza acestor orientari teoretice complementare. Functiile psihosociale ale organizatiilor Functionarea sistemului social global presupune interactiunea dinamica dintre componentele sale (institutii. J. Printre cei mai importanti promotori ai acestei orientari amintim: J. sa se racordeze la problematica psihologica si psihosociala a grupurilor si persoanelor care evolueaza într-un spatiu natural si social concret. Selznick. Strategiile de optimizare a activitatii organizatiilor trebuie sa porneasca de la evidentierea acestor influente specific configurate. neexistând solutii valabile pentru toate situatiile si pentru toate tipurile de organizatii. 63). relatiile cu mediul extern si coerenta structurilor interne se afla într-o strânsa interdependenta. Prin evidentierea acestor multiple conexiuni. sau cele care tin de relatiile cu mediul si cu alte sisteme sociale interactioneaza în mod necesar. cele structurale si functionale. complex si deschis al organizatiilor. Burns. Pe de alta parte. intragrupala si intergrupala. imperativele vietii 87 . Woodward. Particularitatile si evolutiile unor situatii psihosociale concrete nu pot fi surprinse si operationalizate la nivel institutional aceasta functie revenind diferitelor tipuri de organizatii. Thomson.si multidisciplinara a problematicii organizationale se impune cu necesitate. iara sa existe o teorie unitara asupra organizatiilor. J. În prezent. Lorsch s. Interactiunea dintre aceste categorii de factori determina profilul real al unei organizatii si dinamica acesteia. Stalker. sub forma de valori. Sintetizând cele expuse mai sus. evidentiindu-se astfel caracterul sistemic. Ritchie.a. aceasta viziune sistemic-interactionista se impune tot mai puternic.B. organizatii. abordarea inter.M. (220. astfel încât problematica generala a unei comunitati. principii. în timp ce la nivelul institutiilor se obiectiveaza experienta social-istorica a comunitatii. Lawrence. organizatiile operationalizeaza aceste elemente cu caracter general. J.

.face dificila identificarea si analiza separata a acestora. reglator si ponderator selecteaza acele aspecte importante. permis sau interzis. prin caracterul lor inertial. mentinerea limitelor si dezvoltare. aspiratiile si particularitatile psihosociale ale grupurilor si membrilor societatii. corect sau incorect într-un anumit spatiu al vietii sociale concrete. participarii si afirmarii individuale la viata sociala. organizatiile joaca un rol considerabil în formarea eului ideal si sistemului aspirational al membrilor societatii. Astfel. se pot realiza simultan sau succesiv. b) particularitatile psihoindividuale. Principalele functii ale organizatiilor. cele care rezulta din jocul circumstantelor si evolutiilor istorice.concrete. juridice. organizatiile operationalizeaza si asigura îndeplinirea obiectivelor generale ale unei societati care evolueaza în conditii naturale si istorice determinate. În calitatea lor de principala componenta a sistemului social global. întelese ca subsisteme sociale dinamice având o structura specifica. 88 . religioase etc. parchetele civile si militare. Însa organizarea si functionarea lor se face tinând cont de doua categorii de exigente: a) posibilitatile reale de ordin material. profesional si administrativ de a operationaliza formularile legislative cu caracter general în acte concrete de justitie. • racordeaza problematica macrosociala la cea microsociala. de a influenta cadrul institutional în asa fel încât sa corespunda într-o mai mare masura realitatilor social-istorice concrete si actuale. paralel cu îndeplinirea acestor functii derivate din imperativele sociale si trebuintele psihoindividuale si de grup. sunt urmatoarele: • ordoneaza si structureaza viata sociala pe diferitele ei coordonate: civice. psihosociale si socioculturale ale membrilor organizatiilor. organizatiile dezvolta pe parcursul functionarii lor si anumite functii specifice de autoconservare. organizatiile racordeaza bilateral si dinamic imperativele generale ale societatii. activ sau pasiv. Odata constituite organizatiile amintite. aceste obiective tin de asigurarea conditiilor materiale si spirituale necesare supravietuirii si evolutiei societatii. sau pot capata un caracter activ numai în anumite situa ii sau faze din evolutia organizatiilor respective. structurate pe mai multe niveluri. sistemul legislativ. dar si de veriga de legatura dintre macrosocial si microsocial. ele vor functiona atât în sensul realizarii obiectivelor institutionale specifice (aplicarea normelor de drept si sanctionarea încalcarii acestora). de securitate si recunoastere sociala. referindu-ne la institutiile de drept ale unei tari. Acestea. pe fondul satisfacerii diferentiate a trebuintelor psihoindividuale (materiale si spirituale. particularitati care vor determina o anumita „fenomenologie organizationala" de natura sa influenteze nemijlocit îndeplinirea obiectivelor constitutive. sportive. în termeni de realism si eficienta. adaptate la o varietate infinita de situatii sociale. Aceste functii pot avea un caracter explicit sau implicit. aici vom gasi formulate la modul general acele principii si norme de convietuire care au rezultat din experienta social istorica a comunitatii respective. aceste principii generale privind ceea ce este drept sau nedrept. în cazul de fata. ministerul afacerilor interne.). cu cerintele si trebuintele psihoindividuale si de grup ale membrilor organizatiilor respective. • asigura formularea si îndeplinirea unor categorii de obiective sociale. politice. impunerea normelor si modelelor prin care se regleaza raporturile generale din cadrul comunitatii respective etc. fiind necesara actiunea mediatoare a organizatiilor. nu pot fi translate si integrate direct în problematica generala a institutiilor sociale.a. ceea ce . educationale. (3) În plan intern. stabile si semnificative pentru viata comunitara. Însa. cât si întrun sens complementar (dar mai putin vizibil). particularizate si obiectivate în sarcini concrete de activitate. ministerul public etc. cât si conditiile necesare integrarii.deseori . Însa. culturale. pentru ca în final sa le racordeze si integreze planului axiologic-normativ al institutiilor sociale aferente. Acestea îsi au ratiunea de a fi în principiile si normele formulate la nivel institutional. În acest plan. Între planul institutional si cel organizational al sistemelor sociale exista interdependente si intricari foarte profunde. norme si modele si repere existentiale. principal sau secundar. realizând puntea de legatura dintre imperativele generale ale societatii si trebuintele. de manifestare creatoare a propriei personalitati s. oferind atât un sistem coerent de valori. (1) În plan macrosocial. militare. (2) În plan microsocial. conservarea si promovarea valorilor socioculturale. organizatiile îndeplinesc multiple functii sociale si psihosociale. organizatiile asigura conditiile formarii si integrarii sociale a membrilor societatii. devin operationale numai în urma aparitiei unor organizatii specifice: sistemul judecatoresc.

în care relatiile cu alte sisteme externe se desfasoara atât la nivel general (raporturi interorganizationale si inter-institutionale). structurale sau functionale. pozitive (functionale) sau negative (disfunctionale). paralel cu asigurarea mecanismelor psihosociale prin intermediul carora aceste elemente sunt învatate interiorizate si exercitate. economic. în care accentul este pus pe identificarea si analiza elementelor componente si a relatiilor dintre acestea. temporare sau permanente s. energetica sau informationala. b)Relevarea relatiilor dintre elementele si subsistemele componente. Îndeplinirea functiilor organizatiilor se face – pe de o poate – prin intermediul unor structuri interne specifice. deosebit de complexa. în plan individual si de grup. cauzale sau conditionale. precum si a modalitatilor de realizare a acestora în conditii interne si externe determinate. Caracteristicile si obiectivele fundamentale ale sistemului macrosocial. trebuie sa porneasca de la un model general. în care prevaleaza relevarea si analiza functiilor specifice fiecarui subsistem. d) Evidentierea si analiza mecanismelor de planificare.2. Acest demers presupune urmatoarele etape: a)Evidentierea si caracterizarea elementelor si subsistemelor componente: personale. se poate usor observa ca o asemenea analiza. corelativ cu analiza stilului general de conducere. de mentinere a limitelor acesteia sau de satisfacere a trebuintelor psihosociale ale membrilor. oferind si impunând un ansamblu de valori. În conditiile în care orice organizatie constituie un sistem deschis si dinamic. Prima concluzie care se desprinde din analiza acestui model se refera la interactiunea profunda dintre diferitele planuri structurale si functionale ale unei organizatii. pe de o parte. În consecinta. norme si modele comportamentale si actionale. spatii. ateliere.). juridic. mentinerea limitelor sistemului si dezvoltarea adaptativa a organizatiilor. coordonare si control a activitatilor specifice organizatiei respective. sincronice sau diacronice. care sa evidentieze întregul sistem de interactiuni intra. la rândul lor. Acestea. întelese ca sisteme sociale care îndeplinesc functii determinate. se poate face pe doua directii principale: a) o directie structuralista. atât la nivelul sistemului organizational global. Între cele doua principale modalitati de abordare exista evidente raporturi de complementaritate. principale sau secundare etc. în ceea ce priveste performanta si dinamica.a. b) o directie functionalista. • dezvolta mecanisme psihosociale specifice printre care autoconservarea. o functie neputându-se realiza decât prin intermediul unei structuri specifice. ofera cadrele generale de existenta ale organizatiei. dotari si tehnologii. sectii si sectoare. f)Analiza mecanismelor de automentinere si autocorectie. aceste elemente de ordin 89 . grupuri. Însa. asigura îndeplinirea obiectivelor explicite sau implicite. relatii care pot fi: de natura materiala. procesele si fenomenele psihosociale specifice oricarui sistem organizational sunt strâns determinate de configuratia structural-functionala a acestuia. cât si între diferite subsisteme apartinând unor organizatii diferite. si – pe de alta poate – prin dezvoltarea unui ansamblu de procese si fenomene psihosociale care. în sensul optimizarii acestuia pe criteriile oferite de realitatea vietii sociale si în functie de trebuintele psihosociale ale membrilor si grupurilor. • asigura cadrul integrarii sociale si modelarii psihosociale a membrilor societatii. c) Identificarea functiilor (rolurilor) îndeplinite de fiecare dintre componentele sistemului organizational. cât si la nivelul subsistemelor componente.• influenteaza sistemul institutional. cultural sau educational. fixând principiile generale de relationare interumana. e) Identificarea si caracterizarea mecanismelor de instituire si exercitare a puterii în cadrul organizatiei si în afara acesteia. de realizare a obiectivelor constitutive ale organizatiei. determinarea acestei configuratii trebuie sa preceada atât analizele diagnostic-prognostice ale unei organizatii date. Analiza structural-functionala a organizatiilor Dupa cum a rezultat din numeroase observatii si cercetari experimentale. pot fi: principale sau secundare. cât si cercetarea fenomenologiei psihosociale subiacente. dupa cum orice structura îsi are ratiunea de a fi în îndeplinirea unor functii care sa o promoveze ca entitate sociala distincta si cu un rol bine definit în cadrul sistemului supraordonat. asa cum se regasesc acestea la nivelul subsistemelor politic. 2. temporare sau permanente.Structura si dinamica organizatiilor Abordarea teoretica si experimentala a organizatiilor. pe de alta parte.si interorganizationale (vezi schema 7. pe o anumita baza structurala. modele de comportament organizational si de praxis social.

functiile microgrupurilor în cadrul organizatiilor se manifesta pe doua directii principale: a) preiau si realizeaza nemijlocit obiectivele generale ale organizatiilor. preiau anumite functii specifice subsistemelor amintite. formulând obiectivele concrete corespunzatoare respectivelor functii. recunoastere si valorizare sociala etc. Institutiile si organizatiile sociale. se obiectiveaza în elemente psihosociale operationale numai la nivelul microgrupurilor care formeaza sistemul organizational. În consecinta.suprastructural. problematica psihosociala a microgrupurilor este implicata profund în ansamblul proceselor si fenomenelor psihosociale care au loc în cadrul organizatiilor. pe fondul satisfacerii trebuintelor acestora: de securitate. paralel cu elaborarea modalitatilor practice de realizare a acestora. pe coordonatele formale si metodologice fixate de acestea. 90 . În acest context. relationare interpersonala. b) asigura cadrul necesar modelarii personalitatii si integrarii psihosociale a membrilor organizatiei. actionând într-un domeniu limitat al spatiului social. cu un pronuntat caracter formal. însa pe coordonatele determinate de actiunea convergenta a noi determinatii.

pe de o poate. factorii tinând de relatiile dintre diferitele unitati structurale si functionale care compun organizatia data. si dintre fiecare membru si unitatile structurale si functionale care compun 91 . factori derivati din ansamblul relatiilor interpersonale dezvoltate în context grupal si organizational.Este vorba de o serie complexa de factori si anume: factorii rezultati din relatiile suprastructurale dintre organizatie si mediul extern.

Cu toata aceasta variabilitate. cu o deosebita valoare operationala. persoane) si cele functionale (sectii. Indiferent de natura si marimea sa. acestia are tendinta de asi extinde sfera atributiilor. În majoritatea activitatilor organizationale grupurile formale interactioneaza permanent sau temporar pe parcursul realizarii sarcinii. procesele de autoreglare si corectie sunt dificile. rezultând o serie de indicatori operationali cu o mare valoare diagnostica si prognostica asupra aparitiei si evolutiei unor fenomene psihosociale din cadrul organizatiei respective. orice organizatie presupune existenta a doua categorii de unitati componente: a) unitati structurale de natura psihosociala. În cazul grupurilor. xxxxxxxxxx G 1 – G5 sunt microgrupuri (grupuri primare) aflate în interactiune în cadrul activitatii desfasurate în cadrul unei organizatii economice. cu indici superiori de conexitate. sectoare. grupuri primare si secundare. în strânsa dependenta de natura obiectivelor constitutive si de tipologia generala a sistemului organizational. depinzând fundamental de calitatea socioprofesionala a membrilor care au calitatea de puncte de articulatie. Pentru fiecare caz în poate. datorita numeroaselor relatii formale sau informale existente între acestea. Prin (*) se marcheaza membrii grupurilor prin care se realizeaza conexarea functionala a grupurilor primare. sferele lor de competenta fiind relativ difuze. însa indicele de conexitate este de numai 4. Structura interna a organizatiilor. raporturi care au de cele mai multe ori o dinamica proprie. Astfel. În cadrul organizatiilor. structura functionala a unei organizatii implica urmatoarele componente principale: sistemul de 92 . cu membrii si grupurile altor organizatii. si indicele de conexitate. 27). acestia capatând astfel un statut socioprofesional special. b) unitati functionale. exista tendinta aparitiei unor conflicte între liderii formali ai grupurilor. Pentru a putea racorda problematica microgrupurilor sociale la cea a organizatiilor este necesar sa se introduca un concept nou. în acest caz. delimitarile microgrupurilor care activeaza în cadrul unor sectii. pe de alta poate.organizatia. secundare cu un numar redus de puncte de articulatie si indici scazuti de conexitate. servicii). se constata ca cele mai importante particularitati psihosociale ale proceselor organizationale deriva din chiar modul cum se configureaza relatiile dintre unitatile structurale (grupuri. acestia capatând astfel o mai mare ascendenta în cadrul grupurilor de apartenenta. pe de alta poate. Iata câteva fenomene psihosociale interesante care apar în legatura cu indicatorii de conexitate. constând din persoane. Interactiunea are loc în principal prin intermediul unora dintre membri. pe de o poate. care va influenta decisiv dinamica generala a sistemului organizational. În ceea ce priveste structura functionala a organizatiilor. În forma sa cea mai generala. relatiile functionale cu celelalte compartimente si atributiile care devin fiecarei pozitii din cadrul respectivei structuri. Sagetile marcheaza relatiile functionale pe care membriipuncte de articulatie le au în cadrul grupurilor conexate prin intermediul lor. acest modul capata forma concreta a organigramei. dat de numarul legaturilor functionale la nivelul punctelor de articulatie (6. sectii. Însa. care precizeaza compartimentele organizatiei. aceasta poate fi foarte diferita. în cazul grupului secundar format din GZ+G3. se poate elabora totusi un modul al unei structuri functionale care sa aiba un mare grad de generalitate. si configuratii interpersonale diadice sau poliadice. Calculul se poate realiza la nivelul întregului grup secundar Gs. Natura activitatilor desfasurate impune o puternica diferentiere a statutelor si atributiilor profesionale. Analiza actiunilor specifice si a interdependentelor dintre multitudinea factorilor mentionati mai sus are ca punct de pornire evidentierea configuratiei structurale si funclionale a organizatiei. în cazul grupului secundar G1+G2). experimental. constând din ateliere. în exemplul de mai sus). Daca un singur membru realizeaza conexarea functionala a doua grupuri. sectoare sau servicii sunt foarte dificile. configuratie vazuta ca sistem psihosocial. o anumita conexiune între posturile de lucru si un anumit sistem de luare a deciziilor sau de efectuare a controlului. intrând frecvent în conflict cu liderii formali ai grupurilor. grupul secundar format diGI+GZ este definit functional prin numarul punctelor de articulatie a (1. sectoare si servicii. numarul -punctelor de articulatie este 2. si anume acela de conexitate (48. factorii psihosociali rezultati din raporturile membrilor si grupurilor unei organizatii. cele mai multe dintre fenomenele psihosociale specifice organizatiilor rezulta pe fondul unor raporturi specifice dintre unitatile structurale si functionale. Dupa cum arata numeroase observatii practice. În situatia în care exista numeroase puncte de articulatie. pozitiile statutare din cadrul acestora. ceea ce conduce la formarea unui grup secundar Gs = (G1+G2+G3+G4+G5).

financiare si administrative. dupa opinia lui W. Astfel. Astfel. cu atât complexitatea acesteia va creste. Caracteristicile structurale ale organizatiilor Atât organizatia în ansamblul sau. cât si diferitele sale componente structurale pot fi evaluate si caracterizate printr-o serie de variabile principale. cu subordonari ierarhice precise (ca în cazul institutiilor militare. de exemplu). Se creeaza un cerc vicios. în raport cu organizatiile structurate preponderent pe orizontala. complexitate. care va influenta în mare masura si alte caracteristici ale organizatiei. precum cele care se refera la complexitate. cu cât numarul membrilor unei organizatii este mai mare. dinamicii si performantelor unei organizatii (220. care – privite corelativ – pot oferi o imagine destul de exacta asupra profilului psihosocial al sistemului analizat. formalizare si extindere. existând tendinta unei accentuate structurari 93 . compartimentele de servicii tehnice. Pornind de la aceasta schema generala. intensitatea administrativa si centralizare (172). aceste variabile se refera la: marime. Ouchi. modul de structurare si functionare al diferitelor compartimente va fi diferit în cazul unei organizatii structurate pe verticala. cu efecte considerabile asupra evolutiei. fenomen cunoscut sub numele de „dilema organizationala―. Marimea este una dintre variabilele principale. de pilda) . Tendinta naturala a oricarei organizatii este aceea de a se dezvolta prin extindere. compartimentele activitatilor de baza. si în care functiile de conducere sunt distribuite sau emerg direct de la nivelul diferitelor sectoare (ca în cazul organizatiilor civice sau ecologiste. iar aceasta tendinta este cu atât mai accentuata cu cât numarul membrilor la un moment dat este mai mare. în care prevaleaza raporturile de coordonare si colaborare. la acestea mai putem adauga extinderea. formalizare. 73). ceea ce implica cresterea numarului de membri. larg împartasita si de alti cercetatori.conducere. activismul si deschiderea.

influenta. are urmatoarea forma generala (D. Cresterea puterii reale sau virtuale. care este cu mult dincolo de granitele autoritatii formale cu care a fost învestita pentru a-si realiza obiectivele. ceea ce va solicita personal suplimentar. folosit cu succes în analiza experimentala a unor organizatii.au avut valoare constitutiva pentru organizatie. Implicit.a. Pentru evaluarea gradului de complexitate a unei organizatii se pot folosi mai multi indicatori care sa releve atât numarul de unitati structurale ale sistemului. coordonare si control. Totodata. O sarcina simpla impune în mod firesc un grad scazut de diferentiere structurala si functionala. Cristea. sectii si compartimente pentru fiecare nivel. Comunicarea. Marimea relativa a unei organizatii este data de raportul dintre indicatorul de marime absoluta (N) si numarul total de locuitori din cadrul unitatii teritoriale în care îsi desfasoara activitatea organizatia data (oras. ceea ce -în anumite conditii . paralel cu noi imperative relative la conducere. paralel cu cresterea gradului de formalizare si reducerea flexibilitatii structurale. Astfel.. Un astfel de indicator. în care preocuparile principale vor fi cele legate de dezvoltare. pe fondul diminuarii controlului social. controlul social asupra unor asemenea organizatii este mult mai greu de realizat. în raport cu natura obiectivelor constitutive. una dintre acestea fiind legata de puterea reala sau virtuala a unei organizatii în cadrul sistemului social general. judet. Prestigiul. este necesara dezvoltarea paralela a compartimentelor de coordonare si control. culturala si economica a unor comunitati. fac ca marile organizatii sa capete o asa numita „putere virtuala―. care exprima numarul membrilor dintr-un compartiment „x". persoanele aflate la nivelul conducerii superioare pot capata un mare grad de autonomie decizionala. cu valori cuprinse între 0 . cu consecinte imediate asupra performantei sistemului. corelativ cu numarul de sectoare. Consecintele psihosociale ale marimii sunt însa mult mai numeroase. Diferentierea si specializarea functionala se refera la diviziunile pe care le impun activitatile de realizare optima a sarcinilor specifice fiecarei unitati structurale. 94 . fac ca aceste organizatii sa capete caracteristicile unor sisteme autogene. ceea ce va îngreuna comunicarea pe orizontala (între compartimente cu domenii de specializare diferite) si pe verticala (între nivele ierarhice diferite). coerenta organizationala si flexibilitatea decizionala vor fi puternic afectate. nc= numarul de compartimente structurale ale organizatiei date. Pentru a contracara aceste efecte negative ale diferentierii si specializarii. uniuni statale). extindere si organizare interna. acestia din urma având uneori au o relevanta mult mai mare. iara o legatura directa cu obiectivele care -initial . tara.pe verticala (cu tot mai multe niveluri ierarhice). Organizatiile cu un mare numar de membri si cu o extindere teritoriala mare dispun prin chiar acest fapt de o putere sociala care tinde sa depaseasca zona obiectivelor care formal le apartin.1. sf. asa dupa cum ne arata practica sociala si istoria universala. uneori puterea economica s. Specializarea va determina o mai mare autonomie în luarea deciziilor pe sectoare si domenii de competenta. paralel cu o diferentiere si specializare functionala tot mai mare la nivelul unor compartimente si subcompartimente. Diferentierea structurala vizeaza numarul de niveluri ierarhice. iar cele aflate la niveluri ierarhice inferioare manifesta o disipare a sentimentului responsabilitatii. cât si densitatea relatiilor functionale dintre membrii compartimentelor si dintre compartimente. Indicatorii de marime relativa permit comparatii obiective între doua sau mai multe organizatii. Pentru evaluarea marimii unei organizatii se folosesc atât indicatori cu valoare absoluta cât si cu valoare relativa. indicator deosebit de relevant si pentru gradul de extindere si acoperire a unui sistem organizational. 100/N unde: Co = gradul de complexitate organizationala.poate conduce la cresterea gradului de autonomie si putere virtuala a respectivului sistem organizational. sau Nx. marime absoluta a unei organizatii este data de indicatorul N. care au ca suport material imediat un numar mare de membri. Complexitatea unei organizatii este data de gradul de diferentiere structurala si specializare functionala. care indica numarul total de membri ai organizatiei respective. sistemul de relatii sociale pe care le dezvolta pe orizontala si pe verticala. Aceste aspecte implica atât gradul de diviziune a muncii. 1992): Co=nc. Elitismul organizalional este un fenomen psihosocial cu profunde implicatii în viata politica. Rezulta astfel câti membri ai organizatiei revin la mia de locuitori dintr-un anumit spatiu teritorial-administrativ. în timp ce o sarcina complexa accentueaza considerabil aceste caracteristici. cât si densitatea de legaturi functionale dintre acestea. s-a putut constata ca prestigiul intern si extern al unei organizatii se afla într-o strânsa legatura cu gradul de complexitate si dificultate a sarcinilor pe care le are de rezolvat. În aceste cazuri.

N = numarul total de membri ai organizatiei. nr = numarul real de legaturi functionale dintre compartimente. Valoarea optima a intensitatii administrative depinde în mare masura de natura obiectivelor si functiilor organizatiei. pe lânga indicatorii de marime.sf = gradul de saturare în legaturi functionale dintre compartimente: sf = 2. competentele si conditiile de ocupare a respectivelor pozitii.nr / (nc2 . asa cum s-a putut constatata empiric si experimental. Indicatorul care exprima Intensitatea administrativa este dat de raportul dintre marimea personalului de conducere. în cadrul unor asemenea sisteme organizationale exista tendinta ca aspectele formale ale activitatilor sa capete prevalenta asupra celor de continut. poate capata caracteristicile negative ale unui sistem birocratic. precizie în realizarea sarcinilor. un sistem puternic birocratizat poate genera un sentiment de dependenta. ceea ce limiteaza însa drastic zona de initiativa si creativitate personala. un sistem birocratic este centrat pe eficienta. Pentru fiecare tip de sarcina se poate stabili un nivel optim de formalizare a cadrului în care se desfasoara activitatile interne si externe ale unei organizatii.nc). neliniste si neputinta. Astfel definit. cât si de natura functiilor profesionale si sociale ale sistemului. în care obiectivul principal pare a fi acela de a se autopromova. ajungând la limita sa capete autonomie functionala: preocuparea principala a unei asemenea organizatii este de a promova. caracteristicile si dificultatea relativa a sarcinii. de multe ori foarte necesar. în care oamenii sunt ignorati sau sicanati inutil. precum si densitatea relatiilor interorganizationale impuse de realizarea obiectivelor sale. Aceste efecte negative rezulta de cele mai multe ori din cauza asimilarii cadrului formal de functionare a unei organizatii cu zona unui comportament arbitrar. birocratia capata sensul comun de sistem ineficient. subordonare stricta. experienta acumulata si caracteristicile politice ale sistemului social global. pe fondul unor puternice atitudini de respingere si contestare. sarcinile sale fiind definite ca functii sociale cu caracter general (de ordin administrativ. Reglementarile au un caracter rational în masura în care justifica îndeplinirea riguroasa a functiilor si obiectivelor specifice organizatiei. si au un caracter legal în masura în care autoritatea este exercitata la rândul sau prin intermediul unor reguli formale care delimiteaza pozitiile. atât asupra membrilor. Pentru membri. În conceptia sociologului Max Weber. Atunci când organizatia este puternic formalizata. un nivel superior de formalizare creeaza un spatiu de siguranta psihologica si profesionala. cel administrativ si cel de executie. Cu ignorarea evidenta a problematicii psihologice a membrilor care o compun! Însa. de nivelul pregatirii profesionale a membrilor. nonambiguitate si reducerea costurilor materiale si umane ( 224). juridic sau unele categorii de servicii catre populatie). sa fie perceput ca generator de certitudini si rationalitate. Pe fondul accentuarii sentimentului de dependenta ierarhica. termenul de birocratie desemneaza un tip de organizatie (alaturi de cele patriarhale sau de cele centrate pe lider) în care baza autoritatii este data de un ansamblu de reglementari rational-legale. financiar. corelativ cu modalitatile de impunere a acestora. cât si de natura institutiilor sub egida carora functioneaza respectiva organizatie. omitându-se faptul ca rolul acestora trebuie sa fie strict instrumental. greoi si formal. 95 . acela de a facilita atingerea unor obiective concrete de ordin general-uman. sunt necesare masuri speciale prin care formalismul. centrat fiind pe interesele oamenilor. Alte modalitati de evaluare a complexitatii introduc în calcul. Nivelul de formalizare organizationala are efecte psihologice importante. coerenta si continuitate în activitate. obtinându-se astfel o eficienta maxima. Intensitatea administrativa este o variabila care depinde atât de marime si nivelul de formalizare organizationala. dezvoltata ulterior de multi alti teoreticieni. se constata o saracire a universului afectiv interpersonal. În acest context. o organizatie poate fi proiectata si condusa pe criterii strict rationale. Pentru cei din exterior. distributia geografica activitatilor. concurenta si competitia putând deveni prevalente în raport cu relatiile de colaborare si colegialitate. Formalizarea exprima masura în care activitatea organizationala este reglata explicit de un sistem formal de reglementari si reguli comportamentale. cât si asupra celor care vin în contact cu organizatia respectiva. nivel care este dependent atât de marimea sistemului. pe fondul ignorarii relative a scopului pentru care a fost creat. Pentru a se atenua aceste efecte. dezvolta si impune un sistem de reglementari. asupra carora se exercita unele dintre functiile organizatiei. Din perspectiva conceptiei weberiene.

. realizarea nemijlocita a sarcinilor . care compun perioada totala de timp consumata pentru îndeplinirea obiectivelor unei organizatii. atât la nivelul grupului care concentreaza puterea de decizie. Activismul exprima proportia si intensitatea activitatilor specifice desfasurate de personalul unei organizatii în cadrul acesteia. compartimente sau filiale regionale).Pe baza unor observatii sistematice asupra organizatiilor cu profiluri foarte diferite. cum sunt cele politice. Centralizarea exprima nivelul si gradul de concentrare a puterii. localitatile rurale si urbane. transferului de responsabilitate. care se dovedeste cel mai adecvat unei situatii anume. informare generala etc. si responsabilitatile se vor distribui în mod diferit. Discrepante mari între nivelul de activism din cadrul diferitelor compartimente pot genera efecte psihosociale negative: conflicte interpersonale si intergrupale. putem aprecia valoarea optima a intensitatii organizationale în zona raportului 1/2/7. deciziei si controlului. fapt ce afecteaza gradul de implicare al celor dintâi. corelativ cu gradul de implicare a organizatiei în viata sociala. importanta activitatii si consecintele sociale ale eventualelor esecuri s. cât si raportul dintre numarul de locuitori si numarul membrilor organizatiei activi în respectiva zona. o mai puternica motivare a acestora si un nivel mai înalt de creativitate si flexibilitate organizationala. reprosuri la adresa conducerii. în functie de configuratia structurala a organizatiei. în functie de natura organizatiei. continuitatea si eficienta generala a activitatii sunt de regula mai reduse. b) cresterea cheltuielilor materiale si a gradului de încarcare fizica a personalului de executie. care se simt derobati de raspunderea deciziei. c) aparitia unei tendinte de impunere a unor „activitati parazite―. Cel mai adesea. Centralizarea excesiva produce o mai mare dependenta a membrilor de la periferia sistemului fata de cei plasati în centru. Se pot avea în vedere sectoarele urbane. în timp ce în cadrul organizatiilor puternic centralizate deciziile se iau la nivelul ierarhic cel mai înalt. relaxare. Motivatia acestora este de regula mai redusa iar creativitatea organizationala cvasi inexistenta. Cristea. În cadrul organizatiilor descentralizate deciziile se iau la nivelul unitatilor structurale componente (sectii. în timp ce la nivelul grupului de decizie motivatia este foarte puternica. o mai buna coordonare a eforturilor si o mai prompta concentrare pe sarcinile imediate. acest indicator se utilizeaza corelativ cu cel referitor la marime: în acest caz se are în vedere atât procentul de teritoriu acoperit de reteaua organizationala. Atunci când proportia personalului de conducere si a celui administrativ depaseste sensibil proportia solicitata de caracteristicile obiective ale sarcinii. în masura în care fundamenteaza strategiile organizationale.. compozitia si structura sa. 20 % personal administrativ. În cazul sistemelor descentralizate coerenta. se pot stabili pe cale experimentala proportiile optime ale diferitelor categorii de timpi: pregatirea si planificarea activitatii de baza. reducerea gradului de implicare personala s. dar care au menirea de a justifica formal personalul suplimentar dintr-un sector sau altul. Desi proportiile optime dintre acesti timpi 96 . Extinderea constituie o variabila care exprima gradul de acoperire spatiala a unui teritoriu în care o organizatie este îndrituita sa-si desfasoare activitatea. În functie de natura activitatilor specifice. În cazul sistemelor puternic centralizate se asigura o înalta coerenta actionala. tendinta de implicare în activitati colaterale sau parazite a celor cu solicitare redusa. apar urmatoarele efecte negative: a) scaderea eficientei activitatilor administrative si de conducere datorita suprapunerii atributiilor. judetele sau procentul de acoperire din suprafata întregii tari. iar aici de catre o singura persoana.a. timpii de pregatire. 1994).a. Ca o consecinta a acestui fapt. însa aceasta carenta poate fi compensata în anumite conditii printr-o mai mare implicare personala a membrilor. sau un numar foarte redus de persoane. epuizare fizica si psihica a celor suprasolicitati s. Adica: 10% personal de conducere si control. 70 % personal de executie (D. însa poate acestea pe fondul unei implicari mai reduse a membrilor organizatiei. Cunoasterea acestui indicator este importanta pentru deciziile privind organizarea si desfasurarea diferitelor categorii de activitati din cadrul unei organizatii. caracteristicile obiectivelor pe care le are de realizat. civice sau administrative. Prin proceduri destul de laborioase se pot stabili proportiile de timpi activi. inutile pentru desfasurarea fireasca a activitatilor de baza. Gradul de centralizare determina numeroase efecte psihosociale. Indicatorul acesta poate fi deosebit de relevant pentru anumite tipuri de organizatii. sau concentrare în al doilea. dispersate în primul caz. cât si la nivelul persoanelor si unitatilor structurale subordonate. cei de relaxare si cei paraziti. pe fondul unei satisfactii reduse obtinute în urma activitatilor desfasurate. . se recomanda un anumit grad de centralizare sau descentralizate. Din punct de vedere al eficientei nu se poate vorbi de o superioritate absoluta a unuia sau altuia dintre sisteme. sectoare. contacte psihologice interpersonale.a.

precum si a mecanismelor de decizie si control intern si extern. manifestata atât la nivelul formarii si evolutiei în timp a ansamblului organizational.în final . pe masura ce efectele psihosociale amintite îsi fac efectul. Daca organizatia are caracter formal. si structurile informale la nivelul întregului sistem. cât si la nivelul proceselor si fenomenelor psihosociale pe care le implica functionarea. accesibilitatea informatiei referitoare la viata interna a organizatiei. paralel cu desfasurarea progresiva a activitatilor specifice. initiativa si spiritul lor de independenta. se poate formula principiul reproducerii organizationale. Caracteristicile psihoindividuale ale acestui nucleu vor marca puternic multe dintre trasaturile functionale si psihosociale ale viitoarei organizatii. stabilirea organigramei . iar peste aceasta limita apar efectele negative legate de suprasolicitare fizica si psihica. conform caruia institutiile si organizatiile supraordonate tind sa-si transfere caracteristicile la nivelul tuturor formelor de organizare pe care le initiaza sau pe care le controleaza. în timp ce din partea institutiilor administrative si a cele 'civice se asteapta o deschidere foarte mare. selectat si numit de la un nivel ierarhic superior. intensitatii administrative . existând tendinta ca acestea sa reproduca caracteristicile structurilor informale nucleare. delimitarea cadrului legal de functionare. Dinamica organizationala Ca oricare alte sisteme. organizatiile parcurg urmatoarea serie de etape. conforme obiectivelor respectivei organizatii. capacitatea de influentare externa a deciziilor si politicilor interne. Sub aceasta limita exista tendinta dezimplicarii progresive. Indiferent de natura lor. Se are în vedere masura explicitarii în exterior a obiectivelor organizatiei. Pornind de la numeroase observatii empirice. economica si sociala.transformare. Pentru a rupe acest cerc vicios al reproducerii organizationale este necesara implicarea mai multor institutii în actul de initiere si proiectare a unor noi organizatii. se vor forma. În etapa cristalizarii se asigura conditiile materiale ale desfasurarii activitatilor. este necesar ca în aceasta etapa selectia si activitatea grupului cu care se începe activitatea organizationala sa fie cu atentie urmarite si supervizate de serviciile specializate de la nivelul institutiilor care au initiat nasterea noii organizatii. De aceea. deschiderii. structuri ale caror caracteristici si evolutii vor marca profund istoria respectivei organizatii. în planul diferitelor subsisteme componente si pe diferitele trepte ale structurarii si evolutiei acestora. Deschiderea reprezinta un indicator calitativ al tipului de relatii existente între organizatie si mediul social extern. cristalizare. stilului de conducere si formelor de control social. concordanta dintre normele interne si cadrul legislativ general. în conditiile particulare oferite de o anumita situatie politica. datorita ascendentei morale. Permeabilitatea unei organizatii produce importante efecte psihosociale în plan intern si extern. specific statului pe teritoriul caruia îsi desfasoara activitatea organizatia respectiva s.pot varia apreciabil în functie de tipul organizatiei si natura obiectivelor. se accepta un grad redus de deschidere pentru institutiile militare. fara ca acestea sa capete totusi un caracter ocult. mai ales pe directia marimii acesteia. a cristalizarii organizatiei. socioafective sau de comunicatie. functionare matura si . Tot acum se vor forma si primele structuri informale de influenta. se elaboreaza regulamentele interne de functionare si încep sa se precizeze principalele directii functionale ale organizatiei. evolutie. se poate aprecia ca timpul nemijlocit consumat pentru rezolvarea sarcinilor specifice trebuie sa fie între 60 si 90%. Urmeaza o etapa de evolutie. 97 .a. se selecteaza si se formeaza personalul în raport cu organigrama existenta. De regula. a gradului de centralizare. De remarcat faptul ca disfunctionalitatile aparute în aceste perioade vor fi foarte greu de înlaturat. cele de informatii sau care desfasoara cercetari cu caracter strategie. În ambele cazuri performantele organizatiei vor fi din ce în ce mai reduse. Caracteristicile institutiei care are initiativa organizationala vor marca în mod esential trasaturile si dimensiunile psihosociale ale noii organizatii. Gradul de deschidere al unor organizatii poate varia între limite largi. a caror durata poate varia în limite foarte largi: proiectare. destructurare sau dizolvare. aparute în etapa anterioara. pe coordonatele lor principale. care se va încheia cu definitivarea activitatii de completare si formare a personalului pentru toate compartimentele. proiectarea sa se realizeaza în cadrul unei institutii supraordonate si consta în fixarea obiectivelor.cu functii distribuite pe fiecare pozitie statutara. Totodata.' Aceste configurari initiale ale organizatiei au loc prin intermediul unui nucleu de personal. transparenta strategiilor de realizare a sarcinilor. a politicilor de personal si a normelor interne de functionare. modul de numire a liderilor. organizatiile au o dinamica specifica. în functie de natura lor si de legile care le reglementeaza functionarea. afectând – printre altele – capacitatile creatoare ale membrilor.

mai flexibile ca mentalitate sau a caror profesiuni faciliteaza afirmarea în noile conditii. activitatile organizatiei vor fi orientate aproape exclusiv pe directia realizarii obiectivelor constitutive. însa foarte diferentiate pe categorii de personal (în functie de statut. schimbarile care se prefigureaza în aceste împrejurari pot avea un caracter dramatic. vor aparea sase categorii de structuri psihosociale. o adaptare superioara în plan profesional. apar frecvent situatii de criza institutionala. grupurilor si sistemului în ansamblu. identificarea personalului de baza cu valorile reprezentate de respectivul sistem organizational. si între structurile fonmale si cele informale. pe de o parte. politice. sex. involutia sau dezintegrarea organizatiilor produc efecte puternice în plan psihoindividual si psihosocial.). . De regula. economice. stiintifice si tehnologice. Însa. de influenta. de comunicare. vechimea în organizatie. pe acest fond general pozitiv. Dupa cum s-a aratat. calitatea statutelor conexe. mai ales când acestea si-au consolidat o anumita traditie. Pentru anumite categorii de personal care s-au afirmat social si profesional în vechiul context organizational. precum si modul de exercitare a controlului social asupra lor. au un caracter compulsional si conflictual. De regula.aceleasi categorii de procese psihosociale fundamentale ca si în cadrul microgrupurilor sociale: procesele de realizare a sarcinii. vor aparea si tendinte din ce în ce mai puternice de manifestare inertiala si conservatoare.structurale si functionale pe care o vor capata microgrupurile formate de la început în cadrul respectivei organizatii. constituirea unei traditii organizationale. relational si social. socioafective. are loc o scadere a performantelor profesionale. Procesul de realizare a sarcinii. În perioada functionarii mature. alte categorii de personal cu o vârsta mai redusa. sau pentru cele care sunt mai conservatoare. toate schimbarile de mare amplitudine care au loc în cadrul unor organizatii. Corelativ. pe fondul existentei unui echilibru relativ stabil între structurile formale si cele informale. a efectelor inertiei si conservatorismului organizational asupra eficientei si capacitatii de adaptare. Noile particularitati pe care le capata procesele psihosociale în cadrul organizatiilor sunt legate nemijlocit de actiunea a doua categorii principale de factori: a) modul de structurare a grupurilor conexe (sau grupurilor secundare. tipul si nivelul de pregatire profesionala. Acest fapt va determina o rezistenta considerabila fata de procesele care au loc.6. Fenomenele legate de transformarea. în urma exercitarii unor roluri si modele comportamentale dovedite eficiente. organizatia presupune existenta unui grup secundar. de coeziune si conflictuale. format din mai multe grupuri primare (microgrupuri) aflate 98 . politic si social etc.a. În cadrul organizatiilor actioneaza . vor face eforturi pentru a impune schimbarea structurilor si mentalitatilor din cadrul organizatiei care nu le asigura satisfacerea acestor aspiratii. din perspectiva psihosociologiei microgrupurilor. Dimpotriva. pe de alta parte. precum si în urma acutizarii unor disfunctionalitati interne. sau mai au putin timp pâna la pensionare. motivationalatitudinale si participativ-axiologice (v. care va fundamenta si orienta în mare masura formele si directiile de manifestare ale membrilor. Multe aspecte ale dinamicii organizationale tin de raporturile dintre aceste doua fenomene. cel mai adesea fiind asimilate cu o negare a întregii lor activitati de pâna atunci. din a caror interferenta si interconditionare va rezulta o alta serie de procese si fenomene psihosociale secundare: cele legate de integrare si participare. flexibilitate organizationala si capacitatea de adaptare la situatiile noi generate de evolutiile sociale. Ca urmare a evolutiilor sau mutatiilor aparute în planul general al vietii sociale. într-o alta terminologie). declansând numeroase disfunctionalitati si momente de criza în cadrul relatiilor interpersonale si intergrupale. vârsta. Cap. fiind nevoie de o subtila interventie psihologica pentru a reduce sau contracara acest fenomen. dupa ce în prealabil s-a reusit satisfacerea diferentiata a trebuintelor psihoindividuale si psihosociale ale membrilor. Procesele psihosociale implicate în dinamica organizationala. care pot afecta puternic deschiderea spre creatie. dezvoltarea unor mecanisme de autocorectie spontana a disfunctionalitatilor aparute în diferite planuri. pe fondul atingerii unui nivel înalt de integrare si participare a membrilor la viata de organizatie.2. cu reverberatii în plan economic. b) influenta directa a institutiilor sub incidenta carora s-au format organizatiile respective. pozitia ocupata în structurile informale ale organizatiei s.însa pe coordonate noi .). în care apar si se amplifica starile de conflictualitate interna si externa. de stil de conducere si climat psihosocial. Dintre fenomenele psihosociale cele mai importante care actioneaza în aceasta perioada amintim: manifestarea activa a coeziunii organizationale. organizatiile ajung frecvent într-o situatie care impune cu necesitate reorganizarea sau dizolvarea. acest moment este precedat de o etapa involutiva.

Structura relatiilor de conexitate dintre compartimente (respectiv dintre microgrupurile aferente) va depinde în mod esential de natura sarcinii organizatiei. Analiza complexa a unor categorii de sarcini foarte diferite (productive.1. care reflecta natura elementelor materiale si a transformarilor fizico-mecanice pe care le implica realizarea sarcinii. c) dimensiunea functionala. Aditiva r f. distribuite spre rezolvare diferitelor compartimente: sectoare.p. performanta potentiala a organizatiei va depinde de anumite raporturi optime între diferitele componente ale sistemului de relatii functionale solicitate de realizarea obiectivelor generale. În functie de natura sarcinii generale si a tehnologiilor folosite.). de proiectare. productivitatii reprezentarea potentiale (p. militare s. este functie de Asamblarea paralela suma a unor dispozitive: performantelor activitati similare individuale p1: desfasurate paralel în mai multe sectoare (compartimente) Complementara r. care releva configuratia necesara a relatiilor functionale dintre membrii grupurilor si dintre compartimente. tehnologice. r.f. disjunctiv sau compensator ( v. determinate de relatiile functionale impuse de realizarea obiectivelor generale ale organizatiei.).p. sectii. educationale.p. care sa asigure realizarea optima a sarcinilor particulare si generale. cât si în ceea ce priveste functionarea organizatiilor. de acelasi tip p.). Tabel Tipul Relatiile functionale Influenta asupra Exemple tipice: sarcinii: specifice (r. conjunctiv. realizarea sarcinii generale a unei organizatii presupune diviziunea acesteia pe subsarcini. psihosociale si organizatorice pe care le implica activitatile din cadrul fiecarui compartiment. b) dimensiunea structurala.a.) grafica a unui exemplu tipic. ateliere si servicii. care sa evidentieze aspectele tehnice. independente. Într-adevar. fiecare sector actionând specializat. independente. Pentru stabilirea structurii functionale optime a unei sarcini sunt necesare analize operationale cu caracter interdisciplinar. Cunoasterea respectivilor parametri functionali constituie punctul de plecare în elaborarea strategiilor de optimizare a activitatii în cadrul diferitelor organizatii. de p. muncii. a evidentiat faptul ca acestea pot fi delimitate pe trei dimensiuni complementare: a) dimensiunea fizicosubstantiala.f.f. convergent. converg spre acelasi obiectiv p. complementar. interactiunilor si de orientare pe capacitatile subanasmbluri: individuale unitati militare cu 99 Convergenta . care evidentiaza modul optim de divizare a sarcinii generale în subsarcini care pot fi realizare independent în cadrul diferitelor compartimente ale organizatiei. se calculeaza Sectoare mixte.p. între sarcinile particulare distribuite spre realizarea diferitelor compartimente vor exista anumite relatii functionale: de tip aditiv. dupa cum se va vedea într-un subcapitol urmator. stiintifice. depinde de Sectoare proiectare calitatea sau de creatie.în raporturi de conexitate. Consideram structura functionala a sarcinii ca având o importanta majora atât în ceea ce priveste analiza psihologica a activitatilor. care tip diferit pentru fiecare permit diviziunea compartiment. tabelul 7. Pentru fiecare tip de sarcina. prin interconditionare.

gradul de completitudine informationala (Ci). cerc. de sau grup. Procesele de comunicare. poate acestea pot fi reduse la specii ale retelelor ramificate. cap.a.6.a. sunt statuate în mod formal. teoria jocurilor s. punctele critice din cadrul fiecarui sector s. bilaterale. Informatia vehiculata în cadrul unei organizatii poate fi de mai multe tipuri: tehnologica. r. complexe. retele caracterizate printr-o serie de parametru: forma de structurare . Sectoare care prelucreaza produse semifinite oferite de alte sect. cu bucle circulare si feedback-uri. a caracteristicilor tehnologiilor folosite pentru realizarea sarcinii si a capacitatilor profesionale ale membrilor grupurilor se poate determina o structura functionala optima pentru un anumit sistem organizational. Organizatii cu structuri functionale dispuse ierarhic: servicii de informatii Activitati proiectare creatie în Executie prototipuri. intergrupal si interpersonal. fidelitate si capacitatea de corectie a erorilor de mesaj. Elaborare strategii. de evaluare si control. Cele mai multe disfunctionalitati aparute într-un cadru organizational se datoreaza în mare masura unor retele si procese comunicationale nesatisfacatoare în ceea ce priveste continutul. de coordonare sociala si de consum psihologic. este dependenta puncte succesive de de capacitatea convergenta: (competenta) punctelor de convergenta (Xi). y (ramiffcata) sau mixta (v. Desfasurarea tuturor activitatilor din cadrul unei organizatii este conditionata în mod esential de calitatea proceselor comunicationale care au loc la nivel interdepartamental. Factorii psihoindividuali si psihosociali care intervin în cadrul acestor procese detin o pondere considerabila. depinde de compartimentul (membrul) cu cea mai mica capacitate (performanta) diferite specialitati. capacitate informationala. modul de desfasurare si modalitatile de utilizare a informatiei vehiculate. viteza de transmitere. care trebuie corelate cu o abordare psihosociologica complementara. de de Disjunctiva: r. au mai multe pp. organizatorica. precum teoria grafurilor. sau se formeaza spontan în mod informal. cu relevanta si în plan psihosocial: nivel informational (Ni). Daca la nivelul microgrupurilor pot fi întâlnite frecvent toate aceste configuratii. configuratia retelelor de comunicatie poate fi sub forma de lant. Dupa cum s-a aratat. indicele de control informational pentru fiecare nivel ierarhic (Isi) s. Pentru fiecare tip de informatie.. în cadrul organizatiilor singurele care prezinta importanta sunt cele stelate. depinde de media capacitatilor (performantelor) sectoarelor implicate. Pentru o analiza a formelor retelelor de comunicare este necesara introducerea unor indicatori structurali suplimentari. gradul de centralitate. de fapt. Compensatorie: Pornind de la analiza structurii sarcinii.p. Conjunctiva: r.f. permitând corectii: pp. calculul matriceal. Aceste analize solicita frecvent metode si instrumente matematice foarte specializate.).f.f. ramificate sau mixte. gradul optim de încarcare pentru fiecare compartiment. stea. parametrii conexitatilor (numarul punctelor de articulatie si gradul de conexitate pentru fiecare punct). În functie de caracteristicile acestei structuri se determina fluxurile informationale.2. strategiile de optimizare a comunicarii fiind centrate prioritar pe aceasta dimensiune. anumite retele de circulatie a informatiei respective.a xxxxxx 100 .(sectoriale). dispuse în „lant‖ p. Lucrul la banda rulanta.

numarul de conexiuni inverse între nivelurile ierarhice tangente. luându-se în calcul si nivelurile ierarhice între care se realizeaza feed-back-urile. cât si cele dintre cele disjuncte. de ordin material sau spiritual (ideologic). Determinarea profilului sistemului de autoritate constituie unul dintre cele mai puternice instrumente prin care se poate explica fenomenologia psihosociala subiacenta functionarii unei anumite organizatii. rezultata din necesitatea obiectiva de coordonare a actiunilor persoanelor implicate în realizarea unei sarcini comune. eliminarea incongruentelor structurilor de grup sau asigurarea unei motivatii superioare sunt câteva dintre modalitatile prin care se poate asigura o fidelitate superioara a mesajelor . unde N reprezinta numarul de elemente ale retelei (9. personalizat sau impersonal. In cele doua cazuri prezentate mai jos. atitudinile. care se afla în relatii ierarhice indirecte. o pregatire profesionala superioara. concentrat sau difuz. care este un indicator complementar. totodata.Completitudinea informationala a retelei: Ci = 2n / (N2 . motivatiile si sentimentele membrilor unei organizatii. concentrarea responsabilitatii la nivelurile cele mai înalte. a carei rigoare este în strânsa dependenta de natura obiectivelor. verificarea prin feed-back a mesajelor receptionate. Sistemul de autoritate consta din ansamblul factorilor psihosociali prin care se orienteaza. o motivatie si o implicare personala invers proportionale cu pozitia ierarhica ocupata în reteaua de comunicatie. exprima timpul necesar pentru ca o informatie sa ajunga la destinatar. Ci poate lua valori între 0 si 1.a. eliminarea verigilor informationale inutile. cât si elaborarea unor strategii de optimizare a activitatilor din cadrul organizatiilor. 35 % mai putine erori decât primul. real sau invocat. fara distorsiuni care sa depaseasca redundanta mesajului. activitati de baza etc. Gradul de centralitate al retelei evidentiaza configuratia sursei de informatii în cadrul unei anumite organizatii. grupuri si compartimente nu ar fi posibila.N) = 0. tehnologic sau social. paralel cu derobarea de responsabilitate la cele inferioare s. b) o componenta psihosociala. Orice forma de organizare presupune totdeauna si în mod necesar un sistem de autoritate. cu ponderi diferite. Aceasta poate fi o singura persoana. Însa. în timp ce viteza de transmitere. cât si celelalte procese si activitati din cadrul unei organizatii (coordonare. Aceste ultime tipuri de relatii de feed-back au o pondere mult mai mare în realizarea corectiilor atât în ceea ce priveste procesul de comunicare. Aparitia fenomenului de distorsionare a mesajului poate avea numeroase cauze. acesta fiind conditionat de raportul dintre numarul de conexiuni directe si cele inverse. în cazul organizatiilor descentralizate. iar n este numarul real al verigilor de comunicare între elementele retelei (8). fara de care interactiunea sistematica si orient ta teleologic dintre membri. s-a putut constata ca al doilea tip de structurare a comunicarii producea cu cca. organizatorica. c) o componenta psihologica. aparitia unor comportamente si atitudini arbitrare ale celor care ocupa pozitii foarte înalte în structura informationala. cu actiune permanenta sau temporara. Pentru a se determina indicatorul privind Capacitatea de corectie a erorilor (Cc) se iau în calcul. în cazul unor structuri ierarhice rigide. (a) Implicarea în realizarea unor obiective prin intermediul unei organizatii presupune implicit acceptarea unui sistem de coordonare si control. Fidelitatea informationala releva gradul de similitudine dintre informatia transmisa si cea receptionata. sistemul de autoritate implica trei componente principale: a) o componenta functionala. În primul caz se constata aparitia unor fenomene psihosociale care de cele mai multe ori au efecte negative asupra functionarii sistemului organizational: un puternic sentiment de dependenta profesionala si psihosociala a celor care ocupa pozitii ierarhice inferioare. Capacitatea de corectie a erorilor este unul dintre cei mai importanti indicatori ai retelelor de comunicatie. datorita saturarii superioare cu feed-back-uri negative. semnificatia si 101 . Capacitatea informationala a retelei exprima raportul dintre cantitatea de informatie transmisa si receptionata în unitatea de timp. Acest sistem poate fi formal sau informal. Standardizarea limbajelor. în exemplul de mai sus). acest instrument permite atât analize diagnostice si prognostice de mare finete. în conditii determinate de ordin material. psihosociala sau psihoindividuala. indiferent de natura sa. Procesele de influenta.). control. constând din ansamblul vectorilor motivationali care pot fi satisfacuti prin participarea la viata unei organizatii. cu autoritate exercitata direct sau prin mandat. sau poate fi constituita din mai multe persoane sau grupuri. de natura tehnica. prin asimilarea accesului la informatie cu o calitate personala. controleaza si influenteaza comportamentele.conditie esentiala pentru o buna functionare a oricarui sistem organizational. determinata de mecanismul interactional (de ordin interpersonal si grupal) declansat de imperativele actiunii în comun pentru realizarea unei anumite sarcini.22 .

importanta acestora atât în plan social cât si individual. Aceasta componenta a sistemului de autoritate are în cea mai mare masura un caracter impersonal, derivând din necesitatea obiectiva de coordonare a eforturilor membrilor oricarei colectivitati atunci când se actioneaza în comun pentru realizarea unei sarcini determinate. Cu cât sarcina este mai Importanta si mai dificila, cu cât aceasta are o semnificatie sociala mai înalta, si cu cât este mai concordanta cu motivatiile individuale si de grup, cu atât persoanele din sistemul de conducere sunt învestite implicit cu o mai mare autoritate de ordin functional, perceputa de membrii organizatiei ca o conditie a realizarii obiectivelor urmarite. Calitatile personale ale celor investiti cu autoritate functionala o pot augmenta, redirectiona sau diminua, în functie si de contextul material si social în care se desfasoara activitatile de baza ale organizatiei. (b) Cadrul organizational creeaza premisele structurarii microgrupurilor sociale, a caror componente socioafective si de influenta informala vor interactiona dinamic cu elementele functionale ale autoritatii mentionate anterior. În acest nou context, autoritatea se personalizeaza, liderii formali intrând într-un sistem de relatii socioafective si de comunicare interpersonala care va constitui fundalul exercitarii atributiilor legate de coordonarea si controlul activitatilor de baza. Ca tendinta generala, microgrupurile astfel formate vor prelua, uneori selectiv, normele si valorile formale specifice organizatiei respective, convertindu-le într-un cadru normativ informal, cu o puternica încarcatura psihosociala; paralel, se vor constitui mecanismele de presiune spre conformism, care vor adauga o noua dimensiune sistemului de autoritate functionala, marindu-i astfel capacitatea de influentare a comportamentelor individuale si de grup. (c) Orice organizatie, prin obiectivele pe care le propune, prin valorile pe care le promoveaza si prin cadrul psihosocial pe care îl creeaza, face posibila satisfacerea unei serii de trebuinte psihoindividuale: de integrare, control si relationare sociala; trebuinte socioafective; de protectie, recunoastere sociala si valorizare personala etc. Capacitatea de satisfacere a acestor trebuinte confera sistemului de autoritate din cadrul organizatiei o dimensiune psihoindividuala foarte semnificativa: proportional cu gradul de satisfacere diferentiata a vectorilor motivationali individuali si de grup, organizatia capata o semnificatie anume în sistemul personal de valori, putându-se ajunge pâna la o totala identificare a persoanei cu organizatia ca entitate sociala, cu obiectivele, normele si valorile sale. Deseori, se constata aparitia unor factori motivationali secundari, cu o forta energizanta superioara factorilor primari amintiti mai sus: apartenenta la o organizatie cu un înalt prestigiu social poate exercita o asemenea forta de atractie, încât avatarurile acestei optiuni sunt minimalizate, chiar cu pretul ca unii vectori motivationali primari sa fie satisfacuti într-o masura mult mai mica decât în cadrul unei organizatii cu un statut obisnuit. Anumite organizatii au capacitatea de a-si crea o „aura― care le confera un prestigiu cu totul deosebit; aceasta aura se transfera si asupra membrilor organizatiei, acest fenomen fiind cu atât mai vizibil cu cât pozitia ocupata în ierarhia organizatiei este mai înalta. Persoanele care beneficiaza de acest "transfer de aura" sunt frecvent percepute în afara prin prima calitatilor atribuite organizatiei, printr-o interesanta interpretare si resemnificare a comportamentelor, actiunilor si trasaturilor de personalitate ale celor în cauza. Sintetizând, autoritatea unei organizatii si – implicit – capacitatea acesteia de a exercita o influenta cât mai mare asupra comportamentelor intra- si extraorganizationale depind de urmatoarea serie de factori: • Importanta sociala a obiectivelor explicite si implicite ale organizatiei. • Semnificatia care se acorda, în plan social, psihosocial si individual acestor obiective, independent de importanta lor reala. • Convergenta dintre obiectivele organizatiei si cele care corespund vectorilor motivationali individuali si de grup: interese materiale si spirituale; trebuinte legate de protectie si integrare sociala s.a.. • Capacitatea organizatiei de a crea un cadru favorabil structurarii unor microgrupuri care sa sustina în plan informal valorile, normele si activitatile specifice. • Concordanta dintre importanta statutelor din compartimentele de conducere, coordonare si control, pe de o parte, si competenta profesionala si sociala a persoanelor care ocupa respectivele pozitii. • Gradul de identificare a membrilor cu organizatia din care fac parte si -mai ales - cu valorile pe care aceasta le promoveaza. • Performantele reale obtinute de organizatie în îndeplinirea obiectivelor sale. • Raporturile organizatiei cu alte diferite institutii ale sistemului social. 102

Procesele socioafective. Dupa cum s-a aratat, personalul unei organizatii se structureaza functional ca un grup secundar, format din mai multe grupuri primare, aflate în anumite raporturi de conexitate. În consecinta, raporturile socioafective dintre membri se dezvolta în forme mult mai complexe decât cele care au fost analizate la nivelul microgrupurilor sociale. În primul rând, vom decela o structura socioafectiva la nivelul microgrupurilor constituite formal în cadrul diferitelor compartimente functionale de baza ale organizatiei; acestea sunt cele mai mici unitati functionale (ateliere, birouri, laboratoare), în care membrii interactioneaza direct si constant la realizarea unei sarcini comune si – de regula – în acelasi spatiu fizic. Prin intermediul metodelor clasice, se poate stabili statutul sociometric al fiecarui membru, iar acesta se raporteaza la statutul formal din structura autoritatii, sau la cel strict functional, derivat din structura activitatilor de realizare a sarcinii (v. tabelul 7.1). Performantele, climatul psihosocial si nivelul de conflictualitate vor fi determinate în cea mai mare masura de congruenta dintre aceste structuri, corelativ cu stilurile de conducere practicate de liderii formali, la diferite niveluri ierarhice (48, 173). În al doilea rând, este necesara determinarea configuratiei sociometrice la nivelul grupului secundar structurat la nivelul unor compartimente de rang superior: sectii, sectoare, servicii. Grupul secundar rezulta în urma conexarii functionale a mai multe grupuri primare, prin intermediul unor „puncte de articulatie― care, la rândul lor, sunt caracterizate prin "indicele de conexitate―. Calitatile profesionale si psihosociale ale zonelor de conexare dintre mai multe grupuri primare sunt cele ce vor conditiona în mod esential performantele în cadrul respectivului compartiment. De subliniat faptul ca nu este indicata determinarea directa a structurii preferentiale la nivelul grupului secundar, fara ca în prealabil aceasta sa fie relevata la nivelul grupurilor primare constitutive. Procedând astfel, apar unele distorsiuni care limiteaza sensibil utilitatea demersului de optimizare a structurilor si proceselor psihosociale de grup. Congruenta structurii socioafective a grupului în raport cu structura sarcinii constituie un concept operational de baza, pe care 1-am elaborat pornind de la notiunea matematica de "distanta". Aceasta permite evaluarea riguroasa a gradului de asemanare dintre doua sau mai multe obiecte, definite printr-o diagrama, graf sau matrice, însa implica o relatie simetrica între obiectele comparate, ceea ce o face inutilizabila pentru psihosociologie, unde exista totdeauna o prevalenla asimetrica a unei structuri sau proces asupra altora. Notiunea de congruenta este fundamentata pornind de la acest principiu de asimetrie functionala a structurilor de grup, fiind definita astfel: Fie o multime numarabila E = El, E2 ... En si doua grafuri A si B definite în E. Congruenta dintre A (structura relatiilor functionale) si B (structura socioafectiva a grupului) este: (1) CAB=Σnij=1 ( aij . bij ) Unde, aij si bij sunt elementele matricelor asociate grafurilor A si B, iar cij se defineste în functie de elementele bij astfel: aij bij cij = 0, când nu exista relatii functionale între ai si aj = 1, când exista asemenea relatii functionale = 0, relatii afective neutre între ai si aj = 1, relatii pozitive, de atractie de la ai la aj; = -l, relatii de respingere de la ai la aj , = 0, pentru bij = 1 = 1, pentru bij = 0 = 2, pentru bij = -1

S= ·= niJyijbaCAB1)( Dupa cum se poate observa, Congruenta (C) poate lua valori între limitele 0 si 2m, unde „m― este numarul total al relatiilor functionale din cadrul grupului cercetat, în raport cu o anumita sarcina. Pentru a putea compara congruenta structurilor din grupuri de marimi diferite, sau implicând un alt numar de relatii functionale, este necesar sa normalizam relatia (1); astfel, vom obtine indicele de congruenta (Ic), care va permite o analiza 103

comparativa dintre doua sau mai multe grupuri, având chiar sarcini diferite. Deci: (2) Ic = 1 - CAB / 2m , cu valori între 0 si 1. Procesele motivationale. În cadrul organizatiilor interfereaza si se conditioneaza reciproc trei categorii de factori motivationali. a) factori specifici structurii motivationale individuale, cu valoare infrastructurala, între care vom gasii trebuintele, motivele, interesele si aspiratiile care-i sunt specifice unei persoane, formate în ontogeneza, în afara respectivului cadru organizational; b) factori motivationali de grup, generati si modelati prin intermediul proceselor psihosociale de grup, si care se manifesta exclusiv în acest cadru; c) factori motivationali generati exclusiv ca urmare a apartenentei la o anumita organizatie, cu o valoare suprastructurala în raport cu celelalte doua categorii, pe care le influenteaza selectiv, în functie de pozitia ocupata la un moment dat în cadrul sistemului. Este evident faptul ca fiecare persoana vine în cadrul unei organizatii cu o structura motivationala proprie, dar care se adapteaza si se ajusteaza în contextul interactiunilor grupale. Are loc o polarizare si o vectorizare a factorilor motivationali individuali pe criterii de convergenta, complementaritate sau chiar divergenta, însa pe fondul unei interdependente si stabilitati relative care ne îndrituiesc sa vorbim de o structura motivationala grupala. Pe masura ce organizatia se maturizeaza, aceasta structura integreaza noi elemente care tin de caracteristicile generale ale sistemului si de pozitia pe care o ocupa în raport cu alte organizatii si institutii sociale. Dealtfel, nu este posibila întelegerea modului de functionare a grupurilor primare si secundare subiacente organizatiilor fara a lua în considerare articularea si atmonizarea factorilor motivationali individuali în cadrul unei structuri globale, context în care sistemul îsi îndeplineste una dintre principalele sale functii: satisfacerea diferentiata a trebuintelor membrilor sai. Mai mult, observatiile noastre arata ca momentul constituirii structurii motivationale precede într-o oarecare masura închegarea structurilor de autoritate si a celor afective, în raport cu care joaca rolul unei infrastructuri, alaturi de structura sarcinii. Totusi, subliniem faptul ca nu putem vorbi decât în termeni destul de relativi despre o anumita prioritate în constituirea structurilor psihosociale din cadrul organizatiilor, intercondilionarile si interdependentele dintre acestea fiind foarte strânse. Corelativ vectorilor motivationali se manifesta si atitudinile interpersonale, cele fata de activitate si organizatie ca întreg, astfel ca -odata cu maturizarea sistemului - se poate vorbi de o structura motivationalatitudinala care exprima cu mare fidelitate raporturile intra si intergrupale, capacitatea sarcinii de a polariza eforturile membrilor, functionalitatea sistemului de conducere, coeziunea organizationala, potentialitatea de conflict intern s.a. În consecinta, structura motivational-atitudinala va detine o pondere considerabila în dinamica grupurilor componente si a organizatiei ca întreg. Determinarea structurii motivational-atitudinale din cadrul unei organizatii implica o metodologie relativ complexa. Pornind de la o analiza detaliata a determinatiilor în câmpul carora functioneaza organizatia, se stabileste o lista de factori motivationali potentiali, care se refera la urmatoarele aspecte: caracteristicile sarcinii, conditiile fizice si materiale ale activitatii, stilul de conducere, calitatea raporturilor umane, recunoasterea meritelor, posibilitati de promovare, remuneratie, siguranta locului de munca, receptivitatea la creatie, flexibilitatea administrativa, sanctiuni si recompense s.a. Stabilirea repertoriului de factori motivationali este corelativa cu estimarea ponderii teoretice pe care acestia o au în contextul unei optime functionari a organizatiei. Pe aceasta baza, se elaboreaza un chestionar, în care se solicita ordonarea listei dupa importanta pe care membrii o acorda fiecarui factor; prelucrarea rezultatelor, dupa frecventa, se face la nivelul grupurilor, sectiilor si sectoarelor. În a doua etapa, se solicita o apreciere a masurii în care fiecare factor motivational este satisfacut la un moment dat, si care este expectatia privind situatia în viitor. Prin cumularea si interpretarea acestor rezultate se obtine o imagine de mare finete a structurilor motivationale care actioneaza la nivelul fiecarui compartiment, imagine indispensabila pentru orice demers diagnostic, prognostic sau corectiv în ceea ce priveste performantele sau functionalitatea generala a organizatiilor ( 48,169 ). Procesele participativ-axiologice. Dupa cum s-a aratat, constituirea organizatiei ca sistem dinamic presupune o succesiune de etape, o dezvoltare progresiva a structurilor psihosociale subiacente, în contextul interactiunii continue cu mediul social extern si sub imperativele obiectivelor constitutive (a sarcinilor care dau ratiunea de a fi respectivei organizatii). Aceasta complexa procesualitate se desfasoara în doua planuri distincte, însa interdependerite: un prim plan, care evidentiaza evolutia sistemului organizational în ansamblu, si un al doilea plan, care evidentiaza procesul integrarii individuale a membrilor în cadrul sistemului organizational aflat pe o anumita treapta a evolutiei sale. 104

Cercetarile experimentale arata ca atât microgrupurile considerate izolat, cât si organizatiile care includ grupuri primare si secundare parcurg în evolutia proceselor integrative mai multe etape. Astfel, dupa opinia lui Th.M. Mills, dinamica integrarii si participarii la viata de grup implica cinci niveluri calitativ distincte, însa interdependerite functional (l50): (1) Nivelul comportamental: presupune constituirea spontana si progresiva a unui sistem de interactiuni, în care fiecare membru participant desfasoara un rol strict comportamental-actional, derivat din natura sarcinii asumate sau care este impusa grupului spre rezolvare. (2) Nivelul emotional: implica aparitia si manifestarea unor emotii si sentimente de grup, pe fondul interactiunilor comportamentale. Starile afective se structureaza atât în raport cu ceilalti membrii, cât si în ceea ce priveste obiectivele activitatii, conditiile desfasurarii acesteia, rezultatele obtinute sau evenimentele care pot aparea în acest context: (3) Nivelul normativ: cuprinde un ansamblu organizat de reprezentari, idei si reguli, larg împartasite de catre membri, despre tot ceea ce constituie aspecte ale vietii de grup si organizatie (ce trebuie facut, cum trebuie reactionat în anumite împrejurari, ce norme trebuie sa regleze raporturile interpersonale si activitatile comune, criteriile de acordare a recompenselor si sanctiunilor, sentimentele care sunt considerate firesti fata de situatii, evenimente, persoane, alte grupuri sau organizatii etc.). (4) Nivelul teleologic: presupune aparitia si adoptarea unui set de reprezentari si idei despre ceea ce constituie obiectivele si scopurile fundamentale ale grupurilor si organizatiei de apartenenta, precum si despre modul cum aceste obiective trebuie îndeplinite pentru a justifica existenta, afirmarea si recunoasterea publica a respectivelor structuri sociale. (5) Nivelul axiologic: consta dintr-un set de interpretari despre ceea ce este grupul sau organizatia, despre ceea ce ar fi de dorit sa devina, si despre ceea ce ar trebui facut pentru a se atinge acest ideal valoric; este vorba de o „interpretare axiologica― a ceea ce reprezinta organizatia într-un anumit câmp semnificativ de repere, modele si valori sociale. Din perspectiva acestui modul, o integrare participativa (si nu una pur formala), presupune dezvoltarea progresiva a unui sistem de relatii interpersonale, intra- si inter-grupale care sa cuprinda într-o maniera ascendenta comportamente, sentimente, norme, formulari de scopuri si valori la care acestea sa se raporteze. De fapt, este vorba de o identificare progresiva cu organizatia, cu scopurile si valorile sale, prin considerarea dezvoltarii si afirmarii personale ca fiind neconditionat legate de recunoasterea si ascendenta organizatiei în plan social si cultural. Fiecare dintre procesele psihosociale specifice fiecarui nivel determina aparitia unor structuri specifice, de compartamente, sentimente, norme, scopuri si valori, a caror configuratie se constituie ca un indicator asupra treptei de evolutie si maturizare pe care se afla respectiva organizatie. Într-adevar, s-a putut constata prin experimente si observatii directe ca în cadrul unor grupuri sau organizatii imature sau în faza incipienta de constituire, cu obiective incerte, fara traditie si prestigiu social, predomina structurile participative de ordin comportamental si afectiv; în timp ce organizatiile cu obiective clare, circumscrise valoric, si cu un înalt prestigiu social, dezvolta foarte rapid structuri participative de nivel înalt (normative, teleologice si axiologice). Determinarea experimentala a nivelului de dezvoltare a structurilor participativ-axiologice, atât la nivelul unor compartimente, cât si la acela al întregii organizatii, poate constitui un instrument eficient prin care sa se identifice disfunctionalitatile sistemului; totodata, printr-o asemenea analiza, se pot obtine sugestii privind strategiile prin care se poate asigura dezvoltarea sistemului organizational si cresterea performantelor sale materiale si sociale. Pentru a fundamenta strategiile unor asemenea interventii optimizatoare este necesara elaborarea unui modul general, care sa evidentieze interactiunile dintre procesele si structurile psihosociale mentionate anterior.

105

si anume conducerea.3. Conducerea organizatiilor Întelese cel mai adesea ca sisteme sociale cu caracter axiologic si teleologic. implicând procesele psihosociale de autoritate. conceptul de conducere are doua 106 . conducerea consta dintr-un ansamblu de relatii sociale specifice. Într-un sens mai restrâns. În sensul cel mai general. deci care presupun finalizari acreditate valoric. putere. comunicare si influenta. prin care se asigura coordonarea si finalizarea actiunilor umane. prin chiar aceasta organizatiile implica totdeauna o componenta functionala si structurala esentiala.

dezvoltare. împreuna cu functiile care revin fiecarui pozitii. complementeaza sau paraziteaza activitatea de conducere. constând din informare. care fundamenteaza atât constituirea sistemului organizational ca atare. aici se va manifesta tendinta oficializarii si formalizarii progresive a structurii astfel create. care în nici un caz nu trebuie sa depaseasca 5-10 % din totalul personalului. dar pe care le sustin în mod indirect. care evidentiaza elementele ansamblului (membrii si compartimentele) implicate în actul de conducere. conducerea se prezinta sub doua aspecte complementare: a) un aspect structural.a. cât si cadrul necesar exercitarii celorlalte functii si activitati. de control excesiv si inechitate în distribuirea eforturilor. fundamental pentru orice activitate de conducere: luarea deciziilor. planificare. asa cum au fost definite mai sus (decizie. relatiile interpersonale si performantele profesionale.a.). si în acest caz. subsistemul de conducere apare si se dezvolta relativ spontan. specificul obiectivelor pe care le are de îndeplinit si conditiile în care se desfasoara activitatea exista o proportie optima a dimensiunii aparatului de conducere. coerenta. planificare. organizatii sau grup în situatii sociale determinate.a. exista riscul supraîncarcarii acestuia. prin care se asigura functionarea precisa. (b) dispunerea pe niveluri ierarhice si pe compartimente a respectivelor persoane. legate de raporturile care se creeaza între sistemele de autoritate si putere. Toate acestea au însa un element comun. cât si o serie de functii nespecifice. pe de alta parte. implicând urmatoarele aspecte: 107 . coordonarea.). (c) diferentierea pe compartimente distincte a activitatilor specifice conducerii: luarea deciziilor. dezimplicare si insatisfactie. efectuarea controlului s. pe de o parte. coordonare si control.). În cazul unui aparat de conducere subdimensionat. controlul activitatilor s. Definire si caracterizare generala. persoanele cu cel mai înalt prestigiu profesional si social. În functie de natura organizatiei. control). structura compartimentului de conducere este fixata prin organigrama. cu specificarea relatiilor dintre ele. pozitia lor in cadrul sistemului si relatiile dintre ele. pe fondul aparitiei unor zone de activitate care scapa controlului si a manifestarii unor compartimente arbitrare la anumite niveluri ierarhice. Fiind vorba de un subsistem care se dezvolta spontan sau intentional în cadrul oricarui sistem social. pe fondul aparitiei unor procese si fenomene psihosociale deosebit de interesante. Functiile conducerii. b) un aspect functional. În cazul organizatiilor informale. grupul de initiativa etc. în rândul membrilor organizatiei exista tendinta aparitiei unui sentiment de insecuritate. legate nemijlocit de activitatile prin care se îndeplinesc obiectivele generale ale organizatiei (organizare. si dintre formal si informal. diminuarea raspunderii personale. Organizarea presupune o activitate complexa. cealalta semnifica activitatile care se desfasoara în cadrul respectivul subsistem pentru realizarea acestui obiectiv fundamental. în jurul unui nucleu de membri deosebit de activi (liderul carismatic. dificultatilor de coordonare interna. operativa si eficienta a diferitelor structuri sociale: institutii. motivare). la nivelul restului organizatiei se creeaza un sentiment de presiune birocratica nejustificata. în special prin intermediul unor procese psihosociale pe care le genereaza (reprezentare. organizatii si grupuri umane. pe fondul unor procese psihosociale care depasesc de regula cadrul strict al organizatiei respective. apar elemente de ordin informal. procese si functii.acceptii principale: prima se refera la subsistemul tehnic care asigura functionarea unei institutii. ceea ce poate afecta serios climatul psihosocial. functiile conducerii Din perspectiva psihosociala. Un aparat de conducere prea numeros devine disfunctional datorita suprapunerii inevitabile a atributiunilor. însa. cele mai importante caracteristici ale sistemului de conducere sunt urmatoarele: (a) numarul de persoane implicate în activitatii de conducere. colaterale activitatilor de baza. organizare. În cadrul organizatiilor formale. planificarea activitatilor. prin conducere se întelege un ansamblu de activitati. coordonare. Aparatul de conducere îndeplineste atât o serie de functii specifice. fundamentate pe acte de decizie. control s. care augmenteaza. coordonare. în aceasta situatie. Din punct de vedere structural. care releva rolul fiecarui element al subsistemului în actul de conducere ca atare (luarea deciziilor. Functiile specifice: Organizarea constituie una dintre functiile principale ale conducerii.

Planificarea conditioneaza în cea mai mare masura eficienta activitatilor interne. foarte greu de întrunit la o singura persoana. sectii. precum si incompletitudinea lor creeaza premisele unor serioase disfunctionalitati. În consecinta. a sistemului de evidenta. conform caruia obiectivele au prioritate absoluta în raport cu persoanele si grupurile. a cadrului general în care va functiona si a suportului normativ necesar desfasurarii activitatii. informational. pe criterii exclusive de performanta tehnica. O buna activitate organizatorica se bazeaza pe câteva principii fundamentale. prin raportarea sa atât la conditiile concrete în care se desfasoara activitatile. un fel de „rara avis― în câmpul vietii sociale. sau nu se pot adapta actiunile la particularitatile unor situatii concrete. functionarea în sine a unei organizatii. (3) distribuirea responsabilitatilor. (2) Principiul coerentei si completitudinii cadrului normativ: pentru asigurarea unei functionalitati optime a sistemului organizational este necesara elaborarea unui cadru normativ coerent din punct de vedere logic si cu un grad de extensiune care sa acopere toate compartimentele structurale si functionale. rezultate din defalcarea obiectivului general. pe orizontala si pe verticala. nu poate sa prevaleze neconditionat asupra implicatiilor psihosociale ale acestei functionari. eforturilor si resurselor. (3) Principiul complementaritatii functionale: sarcinile si atributiile diferitelor compartimente trebuie sa aiba un caracter complementar. umane si materiale . economic sau fizic.: (1) Principiul orientarii prioritare pe sarcina: pentru a-si putea mentine stabilitatea functionala si permanenta în timp. imaginatie creatoare si spirit practic-aplicativ. se stabileste sistemul de legaturi functionale dintre compartimente. cu cele mai drastice consecinte asupra performantelor si evolutiei generale a sistemului. care sa permita o informare prompta asupra efectelor deciziilor. (5) asigurarea coerentei logice si functionale a întregului ansamblu. financiare. codificare si utilizare a datelor.) si precizarea sarcinilor acestora. masurilor si actiunilor întreprinse. conditiile concrete în care activeaza . respectarea neconditionata a principiului „functionalizarii― (Scanlan. Însa. conflicte si insatisfactii în rândul personalului. consecventa strategica si flexibilitate tactica. unde sistemul de verificare încrucisata se poate dovedii foarte eficient în anumite împrejurari. logica riguroasa si intuitie profunda. costurile profesionale. importanta si semnificatia sociala a obiectivelor sale. Dupa cum se observa. Singura exceptie se refera la compartimentele de control. cultural. dar a caror pondere poate sa varieze între anumite limite. cât si la sistemul de relatii extraorganizationale în care este implicat. ateliere. financiar si material. psihosocial.(1) stabilirea coordonatelor formale ale sistemului. (4) Principiul feed-back-ului: între toate nivelurile ierarhice . necesita în mod necesar o corectie: aceste obiective si activitati sunt realizate cu oameni. în concordanta si cu o serie de exigente extraorganizationale. astfel încât obiectivele urmarite sa fie realizate într-un moment de maxima oportunitate. 1973). stabilindu-se totodata normele generale de folosire si criteriile de performanta în utilizarea resurselor pentru fiecare compartiment. precum si între compartimentele adiacente trebuie sa existe un sistem de conexiuni inverse. aceste calitati au un accentuat caracter polar sau complementar. în concordanta cu tehnologiile folosite si resursele disponibile. cu costuri materiale si umane minime. Demersul organizatoric presupune abordarea interdisciplinara a unei game largi de probleme de ordin tehnologic.conditii de ordin politic. Contradictiile prevederilor normative. în functie de natura organizatiei. iar în multiplele conexiuni ale vietii sociale respectivele „produse" ale activitatii organizationale au nemijlocit o semnificatie psihosociala si socioculturala. Acest fapt explica de ce organizatorii cu adevarat buni sunt personalitati de exceptie. (4) configurarea retelelor de transmitere a informatiilor. în principal de ordin intelectual: gândire sintetica si analitica. Planificarea este o functie adiacenta aceleia de organizare. evitându-se atât suprapunerile cât si hiatusurile. nivelul de instruire si calificare a membrilor s. social. umane si materiale fiind direct conditionate 108 .a. prin care se asigura esalonarea în timp a actiunilor. însa si calitatea raporturilor cu alte organizatii sau institutii conexe. (2) delimitarea compartimentelor functionale (sectoare. organizatia trebuie construita pornind de la obiective precis formulate si de la activitatile pe care le implica realizarea acestora. un bun organizator trebuie sa posede calitati psihice si profesionale cu totul deosebite. În lipsa legaturilor de feed-back nu se poate realiza o corectie operativa a erorilor. informationale. resurselor financiare. În consecinta. poate acestea ducând în mod necesar la scaderea performantelor.

termenele de realizare si caracteristicile tehnice ale produselor activitatii. Functiile nespecifice: Reprezentarea este o functie care se manifesta în plan extern. 109 . carisma. compartimente si activitati pe care le poate controla si coordona în mod eficient un conducator. transfera asupra conducatorilor sai o „aura sociala" care -de multe ori. dar si în raport cu opinia publica si persoane semnificative. obtinerea unor performante superioare.a. fie tendinta de a delega subordonatii cu o mai mare autoritate si responsabilitate. adecvarea reciproca a obiectivelor si actiunilor fiecarui compartiment. De multe ori.de calitatea activitatii de coordonare. vizibila la nivelul activitatilor explicite desfasurate de conducere. Controlul reprezinta una dintre cele mai importante functii ale conducerii. paralel cu extinderea acestora. o profunda gândire concret-analitica corelata cu un accentuat spirit pragmatic s. aceasta fiind de fapt fatete complementare ale actului de conducere. a tehnologiilor folosite si a resurselor disponibile. „vizibilitatea sociala―. dar si pentru obtinerea de mai multa putere. inteligenta sociala a conducatorului poate avea un rol mai mare decât simpla sa competenta profesionala sau travaliul depus în activitate. Pe acest fond. Controlul trebuie înteles si proiectat ca o activitate de feedback. se adauga o alta tendinta.. considerate separat. fie o activitate mai superficiala din partea acestuia. Valoarea optima a acestui parametru este determinata de tipul organizatiei. implicarea si motivatia superioara a subordonatilor pot compensa eventualele efecte negative aparute în acest context (220. cresterea numerica.a.. Însa. tehnologiile prescrise. prin care se vizeaza aceleasi obiective.a. prin care se întelege numarul de persoane. sunt mijloacele cele mai folosite de conducere pentru consolidarea si dezvoltarea organizatiei pe care o reprezinta.nu are o legatura directa cu acele calitati personale care sunt presupuse pentru o asemenea functie. traditie. 223). Prin conducator organizatia se personalizeaza: reprezentativitatea. în contextul relatiilor cu alte grupuri. complementara aceleia de organizare. prin care se asigura respectarea cadrului normativ intern si extern. Asigurarea coerentei organizationale. initiativa. în primul rând de natura tehnico-organizatorica: cunoasterea întregului flux tehnologic si a conditiilor pe care le solicita realizarea fiecarui secvente. Principala dimensiune a acestei functii este data de intervalul de control. cresterea reprezentativitatii sociale. continua si eficienta a activitatii subordonatilor. Pentru aceasta sunt necesare o serie de calitati. un interval mic de control faciliteaza o urmarire detaliata. natura speciala a activitatilor pe care le desfasoara s. inteligenta sau competenta socioprofesionala a acestuia devenind cel mai adesea „marca" sau simbol pentru întregul sistem pe care îl reprezinta. caracteristicile obiectivelor de realizat si trasaturile generale ale situatiei sociale si profesionale în care actioneaza organizatia. O buna activitate de coordonare presupune o exacta cunoastere a caracteristicilor obiectivului ce urmeaza a fi realizat. În general. însa poate genera la nivelul acestora un sentiment de insatisfactie datorita limitarii libertatii. scaderea motivatiei si implicarii individuale poate determina reducerea performantelor. ca o conditie de baza pentru îndeplinirea obiectivelor asumate. Marimea intervalului de control afecteaza direct configuratia structurala a organizatiei: un interval mic implica o piramida înalta. structura sa interna. largirea zonelor de autoritate si a atributiilor. pe fondul unor aptitudini psihosociale ale liderului care sa faciliteze raporturile interpersonale. cu mai multe niveluri ierarhice si mai multe compartimente functionale. În acest domeniu. în timp ce un interval mare induce o forma piramidala mai plata. Mentinerea si dezvoltarea organizatiei revine ca o atributie implicita pentru conducator.. se corecteaza erorile si disfunctionalitatile în fazele lor primare de manifestare si se asigura respectarea legalitatii. precum si adaptarea dinamica a eforturilor profesionale pentru realizarea cu maxima eficienta a sarcinilor organizatiei. motivarea superioara a membrilor s. câstigat în timp prin performanta. organizatii si institutii. desi costurile sunt mai mari. activitatea de coordonare se cupleaza în mod firesc cu cea de planificare si control. Fenomenul se manifesta si în sens invers: o organizatie cu un înalt prestigiu. prin care se adecveaza activitatile la obiectivele vizate. ca o modalitate de legitimare superioara a pozitiilor ocupate. aceste diferente se vor regasi si la nivelul cheltuielilor financiare si de personal. initiativei si responsabilitatii personale. Evident. Un interval de control mare poate determina fie o suprasolicitare a conducatorului. La tendinta „naturala" a oricarui sistem organizational de a-si preciza din ce în ce mai riguros limitele. Coordonarea este functia prin care se asigura sincronizarea activitatilor. ceea ce impune o corecta evaluare a dimensiunii optime a intervalului de control pentru fiecare situatie în parte. daca Controlul va fi exercitat preponderent asupra unor puncte nodale sau critice ale activitatilor. cu mai putine niveluri ierarhice si compartimente.

decizia este considerata un proces social desfasurat în timp. si corespunde într-o mai mare masura situatiilor întâlnite în practica sociala. prin care se adopta prima solulie care este apreciata ca satisfacatoare. Pentru explicarea mecanismului de elaborare a deciziei s-au dezvoltat mai multe teorii. organizatie sau institutie) alege dintre mai multe solutii ale unei probleme cu care se confrunta. decât eventual sub forma unui coeficient de probabilitate privind aparitia unor factori aleatori. impulsivitate s. Cibernetica sistemelor sociale a evidentiat si existenta unui mecanisme nondecizionale de alegere a unei solutii la o situatie problematica. chiar contradictorii si cu un anumit grad de ambiguitate. a unei serii de solutii. prin care se fundamenteaza exercitarea tuturor celorlalte functii mentionate mai sus. actul deciziei implica atât o componenta logic-rationala. Numeroase cercetari experimentale evidentiaza o corelatie foarte înalta între nivelul de motivatie pozitiva a membrilor unor grupuri sau organizatii. comportamentul prosocial. Comportamentul decidentului implica si componente afective si intuitive. si performantele profesionale. Actorii care participa direct sau indirect la actul de decizie urmaresc cel mai adesea obiective diferite. 147). în care incertitudinea nu-si are locul. si care revine conducerii ca o conditie de baza pentru îndeplinirea tuturor obiectivelor explicite sau implicite ale acesteia. Conform unui cunoscut principiu al psihologiei. componente care interactioneaza subtil. cât si una practic-intuitiva. c) constientizarea tuturor solutiilor posibile si a consecintelor probabile pentru fiecare solutie adoptata. În acest context. teoria jocurilor si praxiologie. pe de alta poate (48.A. Din punct de vedere psihologic. decizia este rezultatul necesar al unui riguros rationament logic. în zona de interferenta dintre politologie. dupa cum argumenteaza o serie de cercetatori. În acest caz. cunoasterea si informatia de care dispun sunt imperfecte. pe de o poate. informatia pe care o detine este cel mai adesea incompleta sau ambigua. spiritul de echitate si deschiderea sunt numai câteva dintre acestea. pe baza criteriului de eficienta (raportul dintre costuri. În acest conditii. pe aceea care pare cea mai avantajoasa în împrejurarile date. la care participa mai multi actori. presupune o deplina rationalitate în adoptarea unei decizii. depinzând de o multime de factori conjuncturali. se recurge la o strategie decizionala simplificata. necesitati 110 . psihosociologie.Motivarea diferentiata a membrilor este o functie corelativa aceleia de mentinere si dezvoltare a organizatiei. corelate cu o pregatire psihosociala corespunzatoare. Decizia în activitatea de conducere Prin decizie se întelege o activitate intelectuala prin care un actor social (persoana. e) alegerea unei solutii optime. Criteriul unei stricte rationalitati lasa loc unuia de „oportunitate rezonabila". nu exista decât o singura modalitate cu adevarat eficienta de a determina pe cineva sa faca bine un lucru: si anume. În aceasta viziune. teoria deciziei are implicatii majore în toate domeniile vietii sociale. A doua teorie pe care o aducem în discutie este de inspiratie psihosociala. Simon (136. cu alte cuvinte. care are formulat un set de preferinte riguros ierarhizate. ceea ce impune o tratare distincta a acestei problematici. de inspiratie economica. sa-1 motivezi în asa fel încât interesele sale sa fie convergente sau complementare cu cele ale organizatiei din care face poate. însa legati strategic între ei. Decizia reprezinta componenta esentiala si indispensabila a oricarei activitati de conducere. iar actiunea lor se desfasoara în conditii de incertitudine persistenta. decidentul nu poate constientiza cu claritate poate solutiile posibile si consecintele acestora. relativ autonomi unui fata de celalalt. Pentru îndeplinirea la un nivel superior a acestei functii sunt necesare calitati personale cu totul deosebite. capacitatea de asumare a riscului. la care decidentul adera si prin anumite elemente intuitiv-emotionale. inteligenta sociala. pe baza urmatoarelor elemente: a) existenta unui actor social (decident) strict rational. are loc o experimentare spontana. sau chiar irationale. economie. b) posedarea unor informatii complete asupra situatiei problematice care solicita adoptarea unei decizii. grup. luciditate. sa-1 faci sa doreasca sa faca acel lucru. Sensibilitatea pentru problemele umane. pragmatismul. mai ales în situatii de criza. avantaje si dezavantaje). mai mult sau mai putin întâmplatoare. nivelul superior de creativitate si gradul de implicare sociala. 137). pe fondul creat de unele trasaturi de personalitate: independenta. Una. care vor satisface în grade diferite necesitatile actorului social. iar preferintele sale nu sunt clar configurate într-o structura ierarhica.a. Criticile acestei teorii pornesc de la constatarea ca rareori întâlnim o situatie concreta care sa întruneasca aceste conditii. d) delimitarea clara dintre mijloace si scopuri. avantajele si dezavantajele unei optiuni sunt adesea relative. Definita în cadrul stiintelor actiunii. printre care si H. climatul psihosocial.

eliminând metodologic toate incertitudinile specifice fazelor anterioare. raporturile cu alte sisteme sociale externe s. se formuleaza si solutiile alternative. coordonare si control. luarea deciziei echivaleaza cu asumarea neechivoca a responsabilitatii pentru solutia adoptata. dar inacceptabile din punct de vedere subiectiv în respectivul context. si deciziile tactice.adesea destul de vag conturate. Legitimitatea reflecta gradul de recunoastere formala a pozitiei si atributiilor celui care ia decizia de catre restul membrilor grupului. pentru o analiza diagnostica si prognostica a capacitatii decizionale a unui actor. În cadrul organizatiilor se iau decizii de o mare varietate. dezavantaje. consensualitatea si participarea. (4) Luarea deciziei. de pozitia si capacitatile actorului social si de circumstantele în care acesta actioneaza se delimiteaza spatiul potential de actiune. plina de încredere. costurile solicitate si perspectivele deschise. Solutiile posibile. În functie de caracteristicile situatiei problematice. Consta dintr-o analiza critica a rezultatelor si efectelor obtinute în urma implementarii deciziei. sunt supuse unei analize comparative. se recomanda insistent ca în aceasta faza sa fie antrenati experti din mai multe domenii. performantele profesionale. printr-o raportare continua la obiectivele urmarite. activitatea decizionala implica câteva aspecte psihosociale deosebite: legitimitatea. deciziile gresite îsi au originea într-o necorespunzatoare formulare a situatiei problematice care se impune rezolvata. relatiile cu nivelele ierarhice superioare. pe care le ridica activitatile diferitelor compartimente ale organizatiei. Limitele dintre cele trei zone sunt destul de relative. în timp ce în al doilea caz conteaza adecvarea unei solutii concrete la o situatie problematica conjuncturala. În mod evident. Dupa cum s-a aratat. ele putându-se modifica pe masura ce situatia evolueaza în urma unor actiuni în desfasurare Însa. o zona a solutiilor posibile. Procesul de luare a deciziilor implica o succesiune de momente distincte. cu referinta la problemele secundare sau conjuncturale. acceptabile din perspectiva decidentului. (6) Evaluarea postdecizionala. cu ponderi si semnificatii care variaza în functie de o serie de factori psihoindividuali. în timp ce cele deciziile tactice ofera solutii concrete la probleme concrete. adecvarea situatiei problematice. material sau social. formularea precisa a problemei echivaleaza cu circumscrierea câmpului virtual în care trebuie cautata solutia. adecvare la situatia actuala si la cea de perspectiva. orice decizie se ia numai într-o situatie problematica în care exista mai multe solutii potential convenabile care trebuie evaluate si comparate. succesele personale s. de planificare. statutul social extraorganizational. câmpul situatiei problematice va fi structurat pe mai multe zone: o zona a solutiilor imposibile din punct de vedere tehnic. Deciziile strategice formuleaza directii rezolutive formulate în câmpul unor situatii foarte generale. în functie de nivelul ierarhic la care se adopta. efectele secundare pe care le pot genera etc. mai important este modul cum se formuleaza întrebarile prin care circumscriem o situatie problematica. Este esential ca în urma luarii deciziei. (2) Explorarea posibilului actional si relevarea solutiilor alternative. cea de a treia zona va fi a solutiilor posibile si acceptabile. (5) O data cu luarea deciziei se trece la implementarea acesteia prin masuri organizatorice. conducatorul sa adopte o pozitie ferma. apte de a fi luate în discutie pentru rezolvarea situatiei problematice. solutiile cele mai satisfacatoare sunt întarite în timp si conservate. Este momentul când decidentul opteaza pentru una dintre solutiile alternative. însa cu grade diferite de adecvare la necesitatile si exigentele decidentului. Datorita impactului sau asupra unor categorii largi din personalul organizatiilor. organizationali si conjuncturali.a. Se poate aprecia ca într-o proportie de 50-60 %. orientându-se univoc pe directia variantei rezolutive alese. (3) Analiza. împrejurarilor concrete si solutiei rezolutive adoptate. care solicita major întreaga personalitate a decidentului. (1) Formularea problemei. natura problemei care se impune a fi rezolvata. în urma careia sunt ierarhizate pe criterii de costuri. compatibilitatea cu alte actiuni în curs de desfasurare sau planificate pentru viitor. În primul caz. Odata cu delimitarea zonei posibilului actional. iar cele nesatisfacatoare sunt eliminate. care sa ofere criterii clare de ierarhizare a solutiilor posibile. evaluarea si ierarhizarea solutiilor alternative. datorita acestui fapt. Este un moment de mare dificultate. În primul rând trebuie facuta distinctia între deciziile strategice. sunt factori 111 . Pozitia ocupata în structura ierarhica. este foarte important sa se cunoasca modul cum acesta delimiteaza (cel mai adesea implicit) câmpul situatiei problematice. avantaje. gradul de instruire. care se refera la problemele esentiale pe care le ridica functionarea unei organizatii si modalitatile generale de îndeplinire a obiectivelor sale. psihosociali.a. fara asi anula însa spiritul critic în ceea ce priveste urmarirea efectelor solutiei adoptate.

220. 244). Dupa cum s-a demonstrat. 112 . aceasta constituind un obiectiv implicit al fiecarei organizatii. motivatia alegerii unei anumite variante rezolutive s. dar si pe cele de securitate. a carei expresie exterioara este data de stilul de conducere practicat de lider. Conform acestui model. d) determina cresterea satisfactiei pentru activitatea desfasurata. se pot ivi situatii în care se manifesta discordanta între legitimitatea recunoscuta a persoanei care ocupa o anumita pozitie si sentimentul de legitimitate în raport cu o anumita decizie adoptata de respectiva persoana. Dezvoltarea sistemelor participative de luare a deciziilor presupune o informare superioara a membrilor. altii care îsi demonstreaza faptic capacitatea de a rezolva eficient sarcinile si problemele tehnice ivite în activitatea grupurilor.a. Resursele pe care se sprijina. Participarea releva gradul de implicare a membrilor fara functii de conducere în activitatea de luare a deciziilor. Aceasta depinde de masura în care membrii sunt informati asupra urmatoarelor aspecte: caracteristicile situatiei problematice. Aceste resurse pot fi de trei categorii: a) resurse ce tin de puterea formala cu care este învestit. 309). Între legitimitate si consensualitate nu exista o corelatie directa. precum si racordarea vectorilor motivationali individuali si de grup la particularitatile activitatilor de implementare a deciziilor (206. profilul stilului de conducere este dat de ponderea pe care fiecare tip de resursa o are în structurarea comportamentului de conducere. Un nivel superior de participare determina o serie de efecte pozitive: a) încurajeaza identificarea membrilor cu organizatia si obiectivele sale. La nivelul acestei dimensiuni. scopurile urmarite pentru fiecare etapa de implementare a deciziei. respectiv de capacitatea de a facilita si stimula relatiile umane pozitive din cadrul grupurilor pe care le are în subordine. Consensualitatea exprima gradul de convergenta a opiniilor colectivului asupra corectitudinii si adecvarii deciziei la situatia problematica. sau. Deseori. performanla sociala. definite în principal prin modalitatile de conexare a grupurilor primare care le compun. O legitimitate redusa afecteaza consensualitatea colectivului si capacitatea de polarizare a eforturilor în vederea implementarii deciziei. bazat si pe cantitatea considerabila de informatie existenta în legatura cu aceasta tema (48. b) resurse derivate din competenta profesionala (tehnicoadministrativa) pe care o evidentiaza în rezolvarea sarcinilor specifice. Evidentiaza natura suportului pe care un conducator îsi cladeste si îsi legitimeaza autoritatea.care conditioneaza legitimitatea autoritatii care adopta o decizie. dar nu întruneste adeziunea membrilor. stilul de conducere se structureaza si se manifesta preponderent la nivelul unor grupuri secundare.creeaza un climat pozitiv. conditiile în care se actioneaza. organizatiile sunt sisteme sociale orientate spre performanta: performanta tehnica. unde factorii psihoindividuali si interpersonaai sunt cu mult mai semnificativi. b) îmbunatatesc sensibil relatiile interpersonale. c) satisface trebuintele de afirmare si recunoastere sociala. de sistemul de relatii interorganizationale si institutionale în care este implicata organizatia. conform pozitiei ierarhice pe care o detine. resursele disponibile. ponderea unor fenomene psihosociale adiacente si a unor factori determinanti ai stilului de conducere este diferita fata de situatiile întâlnite la nivelul microgrupurilor considerate ca sisteme cvasiindependente. vom întâlni lideri care recurg preponderent la argumentul autoritatii formale cu care sunt învestiti. în special între persoane aflate în planuri ierarhice diferite. actiuni persuasive sustinute asupra acestora. c) resurse ce tin de competenta interpersonala. Particularitatile stilului organizational de conducere: a) În plan organizational. În acest context. Aceste particularitati ale contextului organizational impun un model extins asupra structurii stilului de conducere. precum si de cadrul formal-normativ în care actioneaza au o pondere mult mai mare în structurarea stilului de conducere la nivel organizational. stimulând initiativa si responsabilitatea subalternilor. Astfel. e) induce o crestere a gradului de responsabilitate a membrilor pentru destinul organizatiei careia îi apartin. 82. b) Factorii tinând de pozitia în cadrul structurii generale a societatii. profilul comportamentului de conducere al liderului unei organizatii poate fi definit pe trei dimensiuni principale: (1). factorul esential care conditioneaza performanta îl constituie sistemul de conducere. putând întâlni situatii în care decizia este considerata legitima. constând din capacitatea lor de a dezvolta raporturi sociale pozitive si de a se constitui ca nuclee de integrare sociala. comparativ cu situatiile întâlnite la nivel microgrupal. Stilul organizational de conducere Din perspectiva unei conceptii functionaliste. cea de a treia categorie care -prin capacitatea de a instrumentaliza raporturile umane. în ceea ce priveste realizarea eficienta a unor obiective specifice prin care se legitimeaza formal.

control Motivare. Un model general al stilului organizational de conducere are o structura complexa. Likert (124): 1) Sistemul autoritar-exploatator. Variantele întâlnite sunt urmatoarele: a) concentrarea întregii autoritati si responsabilitati la nivelul conducatorului. pentru problemele umane. dar cu pastrarea prerogativelor autoritatii. pe fondul unei satisfactii superioare. 4) Sistemul participativ. c) delegarea explicita a autoritatii si responsabilitatilor în mod diferentiat. Comportament de conducere Concentrare Stil atributional Dedublare Delegare Dezimplicare Reprezentare Organizareplanificare Directii prioritare de manifestare a autoritatii Coordonare. 2) Sistemul autoritar-binevoitor. caracterizat prin concentrarea puterii de decizie si control la vârful ierarhiei.negociere Autoritatea formala Competenta administrative tehnico- Competenta interpersonala Resursele care fundamenteaza autoritatea conducatorului Cele mai multe dintre modelele stilurilor de conducere mentionate în literatura de specialitate pot fi identificate ca niste cazuri particulare ale modelului de mai sus. Stilul atributional. organizare si planificare. vom întâlni lideri orientati preponderent pe una sau alta dintre urmatoarele directii: reprezentare. b) dedublarea. considerat ca elementul dinamic al organizatiei. autoritatii si responsabilitatii între conducator si subalternii aflati pe diferite niveluri ierarhice. similar cu primul. iar insatisfactia membrilor este foarte ridicata. Un prim exemplu se refera la cele patru sisteme de conducere identificate de R. desi unele atributii pot fi transferate la niveluri inferioare. liderul încercând sa personalizeze organizatia în cadrul relatiilor pe care aceasta le dezvolta cu alte grupuri sociale. accentuat democratic. desi formala. coordonare si control.(2). dar cu o atentie sporita. care sunt transferate asupra unor persoane subalterne. Releva ponderea pe care diferitele functii ale conducerii sunt asumate si exercitate sistematic de catre un anumit lider. care exprima abandonarea atributiilor de conducere. Astfel. Primul tip de orientare este structurat prioritar spre exterior. celelalte doua tipuri exprima orientarea prioritara pe aspectele tehnice ale sarcinii si activitatilor desfasurate în cadrul organizatiei. în acest fel obtinându-se cele mai bune performante profesionale. motivare si negociere. 3) Sistemul consultativ. fara distribuirea explicita a acestora catre alti membri. cu un sistem de comunicare slab structurat si susceptibil la blocaje. fara preocupari pentru problemele oamenilor si cu comportamente arbitrare ale liderilor. în care membrii sunt antrenati în luarea deciziilor si asumarea responsabilitatilor. Liderul acorda o atentie prioritara grupului. dispusa pe mai multe niveluri. Modul de structurare a actului de conducere. 113 . ce-a de a patra orientare evidentiaza interesul deosebit pe care liderul îl acorda problemelor umane de natura psihosociala si relatiilor interpersonale. prin disjungerea dintre autoritate si responsabilitate (manifestarea autoritatii fara asumarea responsabilitatilor aferente. la diferite niveluri ierarhice. Desemneaza modul si gradul de concentrare-distribuire a puterii. organizatii sau institutii. (3). performantele sunt scazute. d) dezimplicarea. sensibil la problemele si opiniile membrilor.

155 s. ~ creativitatea individuala si de grup. b) cunoasterea relatiilor de principiu care exprima interconditionarile dintre aceste dimensiuni. factori si indicatori. În principiu. de regula acesta este „performanta―. cât si intensitatea respectivilor parametri de relatie. evidentiindu-se modul cum acestea conditioneaza parametrul de referinta (performanta). dezimplicat fata de toate problemele grupului. se pot elabora strategie de optimizare a climatului psihosocial. Este indicat ca modificarea factorilor vizati sa se realizeze în mai 114 . elaborata de R.u. în raport cu anumite obiective explicit formulate. cât si cea sociala (care vizeaza efectele psihosociale ale functionarii organizatiei). Strategii de optimizare a proceselor psiho-organizationale În ultimul timp.conducator centrat pe sarcina. precum si a proceselor prin intermediul carora aceste conexiuni se produc.conducatorul de tip „populist―. a stilului de conducere sau a sistemului relational si functional din cadrul grupurilor primare si secundare (v.Un al doilea exemplu se refera la asa numita „grila manageriala―.1) . coeziunea.1 ). gradul de conflictualitate. însa suficient de flexibil pentru a face fata variabilitatii inerente unui sistem social. B2 (9. C3 (1. În primul caz. Interventiile optimizatoare în cadrul organizatiilor pornesc de la un parametru functional care trebuie maximizat.9) . Al (9. prin care sa se stabileasca dependentele functionale dintre variabilele implicate în procesele psihosociale care vor % supuse unor interventii optimizatoare. cu interes redus pentru oameni. În acest caz. strategia de optimizare trebuie sa le includa progresiv. corelativ cu factorii determinanti ai acestuia si ai celor care se refera la perceperea subiectiva a comportamentului liderului se poate realiza o prognoza referitoare la toate aspectele mentionate mai sus (48. ci si un set de cercetari cu caracter operational. procesele si fenomenele psihosociale din cadrul organizatiei: performanta. se începe cu elaborarea unui modul grafic al interactiunilor dintre principalele procese si fenomene psihosociale. D4 (1. stilul de conducere este definit prin doua variabile considerate independente: centrarea prioritara pe sarcina sau pe oameni. climatul psihosocial.. Pe masura ce se acumuleaza noi rezultate stiintifice sau practice. centrat exclusiv pe oameni. aceste interventii pot viza toate fenomenele si procesele principale care contribuie la realizarea unor performante profesionale si sociale superioare. care reflecta atât o anumita orientare pragmatica a cercetarii stiintifice din acest domeniu .5) . Din combinarea acestor doua variabile rezulta profilul stilului de conducere practicat de un anumit lider. 4. Principiile elaborarii strategiilor de optimizare Elaborarea unei strategie de interventie în cadrul sistemelor sociale implica trei categorii de exigente: a) relevarea unui ansamblu de dimensiuni care definesc sistemul pe coordonatele lui esentiale.conducator epuizat. 48.a. Blake si J. se evalueaza factorii care au cea mai mare pondere în influentarea obiectivului urmarit: cresterea performantei.subordonata nemijlocit practicii sociale. Elaborarea strategiilor implica nu numai un cadru teoreticoconceptual bine conturat. dupa care. satisfactia membrilor. atât cea profesionala (care se refera la sarcina specifica). Astfel.conducator care integreaza problemele umane cu cele tehnice. Mouton (1964).a. avându-se în vedere atât sensul. 169). interesul liderului este orientat preponderent spre realizarea eficienta a sarcinii. Stilul de conducere reprezinta unul dintre factorii care conditioneaza în mod esential activitatile. în dauna activitatii de continut.9) . iar în al doilea caz este orientat spre stimularea relatiilor umane pozitive si satisfacerea trebuintelor psihologice ale membrilor.). calitatea raporturilor umane.m. precum si a indicatorilor prin care acestea se definesc.fara de care o astfel de orientare nu ar fi posibila. În consecinta. Elementele mentionate se sintetizeaza într-un algoritm de actiune practica. prin strategie de optimizare se întelege algoritmul unei actiuni organizate de interventie într-un sistem. îmbunatatirea relatiilor interpersonale si a climatului. ponderea este asimilata coeficientilor de corelatie statistica dintre variabilele prin care au fost descrise în plan operational respectivele procese psihosociale. cu interese moderate atât pentru sarcina cât si pentru problemele oamenilor. În general. c) precizarea metodelor si tehnicilor prin intermediul carora se evalueaza parametru sistemului în diferite momente ale existentei sale si care vor permite dirijarea actiunii în raport cu obiectivele de optimizare propuse. reducerea gradului de conflictualitate s. în urma analizei stilului de conducere practicat în cadrul unei organizatii. E5 (5. cât si o marcanta maturizare metodologica . în psihosociologie se utilizeaza tot mai frecvent conceptul de „strat egie de optimizare".conducator „amorf―. capacitatea de dezvoltare a organizatiei s. în conceptia pe care se bazeaza elaborarea sa trebuind sa fle inclus un principiu de adaptare dinamica continua.

asupra climatului psihosocial si congruentei structurilor de grup. în continuare ne vom referi numai la organizatiile cu caracter industrialeconomic. cu urmarirea atenta a efectelor obtinute si corectarea din mers a unor eventuale efecte negative. Deoarece ponderea unor factori psihosociali în determinarea parametrilor functionali ai organizatiilor difera în functie de natura acestora. iar organizatia nu are rezerve functionale importante. Efectuarea simultana a tuturor factorilor avuti în vedere este o operatie destui de riscanta. asupra stilului de conducere. Optimizarea stilului de conducere Dupa cum releva numeroase cercetari experimentale. factorii prin care se configureaza profilul acestuia. În cazul de fata. multe dintre strategiile de optimizare a performantelor vizeaza o interventie asupra aspectelor disfunctionale ale stilurilor de conducere. fapt evidentiat si de modelul prezentat mai sus. stilul de conducere are o influenta considerabila asupra performantelor grupurilor si organizatiilor. De aceea. În primul rând. se evidentiaza relatiile implicative dintre factorii determinanti ai stilului de conducere. mai ales atunci când nu exista o experienta în acest sens. cu influenta cea mai semnificativa asupra performantei. Este foarte important ca membrii grupurilor sa fie informati asupra sensului modificarilor care urmeaza a fi facute. si factorii care exprima modul de percepere a stilului de conducere de catre membrii organizatiei. În a doua etapa a elaborarii strategiilor de interventie se abordeaza analitic corelatiile dintre factorii implicati la nivelul unui anumit proces sau fenomen psihosocial. 115 . încercându-se motivarea lor în acest sens. complementar interventiilor asupra calitatii relatiilor interpersonale.multe etape.

calitatea relâtiilor interpersonale Modul de percepere subiectiva a stilului de conducere de catre membrii organizatiei: .extra.25 Tehnici de conducere -0.53 0.importanta activitatii .51 -0.relatiile lider-membri .competenta profesionala interpersonala a liderului -structura temperamental caracteriala a liderului Efectele corectiei Actiune corectoare Pornind de la acest sistem de conditionari.încrederea în lider .directivitatea .autoritarismul .21 0. Factorii determinativi ai stilului de conducere: . Dimensiuni: Autoritarism Directivitate Relatiile lider-membri Orientarea liderului Autoritarism 0.41 0. cercetarile experimentale indica urmatoarele corelatii între principalii factori ai leadership-ului (48. pentru a se putea estima amplitudinea efectelor rezultate în urma unor actiuni corective.45 0.3.53 -0.42 Relatiile lidermembri -0. Tabelul 7.40 Directivitate -0.35 -0.35 Puterea pozitiei Structurarea sarcinii Importanta activitatii Compozitia grupului Traditia grupului Competenta liderului Personalitatea liderului Corelatiile dintre principalii factori care circumscriu stilul de conducere sunt redate în tabelu17. .Efectele stilului de conducere asupra organizatiei ca sistem: .tehnici personale de conducere si motivare a subalternilor.coeziunea grupurilor .14 0.70 Directivitatea 0.18 0.2.climatul psihosocial .18 0.traditia organizatiei .puterea pozitiei .3. se calculeaza indicii de corelatie dintre factorii implicati.structurarea sarcinii .32 0.65 -0.15 0.conflicte intra.36 0.40 0.27 0.63 Orientarea liderului -0.orientarea liderului în raport cu probleme grupului si ale org.performanta profesionala .22 -0.28 0.68 116 Orientare lider - .51 0.52 0. În acest caz.compozitia grupurilor .25 0.44 0.10 0.08 -0.62 0.41 0.grupale .53 0. Tabelul de mai jos reda indicii de corelatie dintre factorii determinativi si factorii care definesc stilului de conducere ca atare (tabelu17.) Tabel Factori: Autoritarismul 0.18 0.52 0.40 0. 181).33 0.27 0.statutul sociometric al liderului Caracteristicile stilului conducere: .16 Relatiile 1-m 0.64 0.

9). Unul dintre aceste sectoare avea o sarcina de tip compensatoriu.18 De subliniat faptul ca în functie de natura organizatiei.51 -0. Climatul psihosocial era satisfacator.27 0.21 0. nondirectiv. datorita structurii sarcinii. climatul psihosocial si raporturile interpersonale lider-membri.Tehnici de conducere -0. performantele ambelor sectoare au crescut simtitor.). fapt ce se reflecta din plin în climatul negativ si starea tensionala a relatiilor dintre lider si subalternii sai. Ca o consecinta directa a acestui fapt.4. Autoritarismul excesiv. este necesar un stil de conducere autoritar-directiv. iar efectele psihosociale colaterale total negative. schema 7.o asemenea masura ar fi putut afecta si mai serios performantele profesionale ale sectorului. având însa o influenta asupra climatului psihosocial. În urma unei analize comparative foarte aprofundate a celor doua situatii. observata cu atentie timp de mai multi ani. cu o pregatire profesionala medie.55 0.prezenta un grad scazut de structurare. ca urmare a unei mai bune 117 .32 Corelatiile dintre dimensiunile stilului de conducere si modul cum este perceput comportamentul liderului de catre membrii organizatiei sunt prezentate în tabelul 7. Exemplul de mai jos va ilustra modul cum diferiti factori ai stilului de conducere pot afecta performanta. una dintre solutiile corective ar putea consta în reducerea puterii pozitiei ocupata de lider. Pe baza acestor indici de pondere. cu masuri speciale de pregatire psihologica a „terenului". Teoretic.52 0. a carei rezolvare impunea o interactiune functionala foarte strânsa între membri si decizii. performantele erau destul de modeste.63 0. sarcina -de tip aditiv. functionau mai multe sectoare.48 -0. însa aici . culturale sau civice. În cadrul unui alt sector. cu un autoritarism redus si cu o orientare preponderenta pe problemele umane ale grupurilor din subordine. iar colectivul avea un nivel mediu de pregatire profesionala. însa cu o personalitate de tip autoritar.42 0. se poate stabili strategia optima de interventie pentru a obtine efectele corective dorite.45 0. corelatiile de mai sus pot varia în limite destul de largi.datorita caracteristicilor sarcinii. în functie de caracteristicile sarcinii. consolidata prin educatie si printr-o activitate îndelungata în serviciu militar. Dimensiunile stilului de conducere: Autoritarismul Directivitatea Relatiile lider-membri Orientarea _liderului Tehnici de conducere Factorii perceperii subiective Statutul sociometric Gradul de încredere -0. iar calitatea relatiilor interpersonale informale afecteaza în mica masura performanta. practica un stil de conducere deschis cooperarii. pentru a se obtine performante superioare în acest context. Rezultatele obtinute în urma acestei interventii pot fi apreciate ca spectaculoase: dupa o perioada relativ scurta de acomodare. aceasta solutie a dat rezultate foarte bune în alte situatii. relatiile functionale dintre membrii colectivului sunt foarte reduse. Toti membrii acestui sector aveau pregatire superioara si o experienta îndelungata în respectivul domeniu de activitate. începând cu cele de tip aditiv si terminând cu sarcini complexe de tip disjunctiv sau compensatoriu (v. (v. în cadrul organizatiilor militare – de exemplu – autoritarismul are o cu totul alta semnificatie decât în cazul unor organizatii educationale. În cadrul unei organizatii.70 0. Astfel. si în pofida nivelului superior de calificare a întregului sector.37 0. directivitatea accentuata si relatiile distante dintre lider si membrii colectivelor caracterizau succint acest stil de conducere. s-a decis la un nivel ierarhic superior efectuarea unei recade între liderii celor doua sectoare. Stilul de conducere practicat era cu totul inadecvat naturii sarcinii si compozitiei grupului din subordine. tabelul 7. În aceasta situatie. având sarcini cu structuri dintre cele mai variate.37 0. care sa ia în considerare toate punctele de vedere formulate de acestia. Liderul formal al grupului era o persoana foarte competenta în plan profesional. însa performantele profesionale se mentineau la un nivel mediocru.1. deci o limitare a prerogativelor sale si o reglementare mai stricta a competenletor. În acest caz. complementar celui prezentat mai sus. în care factorul „relatia lider-membri" are o pondere relativ redusa. Liderul formal al acestui sector.

Optimizarea climatului psihosocial 118 .adaptari a stilurilor de conducere practicate de cei doi lideri la particularitatile sarcinilor de îndeplinit si la caracteristicile psihosociale a1e grupurilor din subordine.

Alaturi de stilul de conducere si congruenta structurilor de grup. (b) informatii vizând existenta si modul de actiune a unor factori disfunctionali în cadrul diferitelor compartimente. respectiv ponderea diferitelor categorii de factori determinanti. cu care se afla într-o strânsa interdependenta. pe lânga un efect specific. (d) informatii privind potentialul social al organizatiei. se constata o pondere apreciabil crescuta (cu aproximativ 10-30 %) a factorilor tinând de dimensiunile proiectiva. acest instrument relevând ponderea diferitelor categorii de factori în generarea climatului psihosocial specific unei organizatii. 119 . instrumental-executiva si cognitiv-axiologica (v. Pentru elaborarea strategiei de optimizare a climatului psihosocial se porneste de la analiza profilului de climat. cât si capacitatea acesteia de a asigura o integrare socioprofesionala optima a membrilor sai. manifestat la nivelul climatului psihosocial. Caracterizarea si evaluarea fenomenului se poate face prin intermediul „profilului de climat". si asupra unor aspecte determinate ale activitatilor în curs de desfasurare. (c) informatii pe baza carora se pot face predictii asupra performantelor. si un efect nespecific. variaza într-un mod specific în functie de natura organizatiei. Dupa cum s-a aratat în capitolul anterior. o actiunea asupra oricarei componente structurale sau functionale a organizatiei va avea. comportamentului organizational si gradului de conflictualitate latenta. constituind astfel o veriga esentiala a mecanismului de autoreglare interna a organizatiei ca sistem. compartimente sau colective ale acesteia. În ceea ce priveste profilul climatului psihosocial organizational. conform urmatorului model. ceea ce va influenta atât nivelul performantial al organizatiei. Climatul psihosocial se constituie ca un fenomen integrativ. tipul sarcinii ce urmeaza a fi realizata si influentele socioculturale externe. aspect care trebuie luat în considerate când se intervine corectiv la acest nivel. putând fi împartite în mai multe categorii: (a) informatii referitoare la gradul de maturizare sociala a grupurilor primare si secundare din cadrul organizatiei respective. corelativ cu cel relevat la nivelul unor microgrupuri considerate izolat. cele doua categorii de efecte se vor potenta reciproc. De subliniat faptul ca profilul climatului. Climatul mijloceste printr-un complex de conexiuni inverse desfasurarea activitatilor si relatiilor interpersonale. prin intermediul membrilor sai. aspecte evidentiate prin intermediul „profilului de climat―. fiind o rezultanta în planul trairilor subiective a tuturor factorilor care actioneaza si au semnificatie pentru membrii organizatiei si pentru viata de grup. Climatul psihosocial conditioneaza în mod esential performanta profesionala si – mai ales – performanta sociala a organizatiei. Datorita multiplelor conditionari în care este implicat. Informatiile obtinute prin intermediul analizei climatului psihosocial sunt deosebit de variate si complexe. reflectând atât functionalitatea acestora la un moment dat.10). respectiv asupra capacitatii de a exercita influente pozitive în exterior.Climatul reprezinta unul dintre fenomenele psihosociale cele mai semnificative din cadrul organizatiilor. cât si potentialul de care dispune sistemul în perspectiva. schema 7. În acest context.

120 .

consens si disens. Marx. incompatibilitatile mentionate constituie numai premisele aparitiei unei stari de „conflictualitate potentiala―. P. Birnbaum s. grupuri sau organizatii. conflictul are semnificatia unei antinomii fundamentale care exprima raportul dintre integrare si ruptura. actional-teleologice sau motivational-atitudinale între persoane. stabilitate si schimbare. constituind . conflictul deschis va fi declansat numai în momentul când va aparea un antagonism real sau virtual de interese în obtinerea si/sau gestionarea unor resurse. Însa.dupa opinia lui K. cognitiv-axiologice. În plan psihosocial. 257).Controlul starilor conflictuale din cadrul organizatiilor În planul general al vietii sociale. conflictul constituie expresia acutizata a unor relatii sociale antagonice si dizarmonice.a. generate pe fondul unor incompatibilitati afectiv-relationale.– însasi baza oricarui sistem social (25. 121 .

compatibilizarea motivatiilor si scopurilor etc. Si în acest plan de analiza trebuie sa ciistingem între doua notiuni complementare: a) „situatia conflictuala―.a. de statut sau de rol social. intentiilor. care sunt în afara controlului membrilor si structurii organizationale respective. În plan comportamental. În plan organizational. actionând fie asupra unor elemente obiective ale situatiei. informationale. lipsa unei comunicari prompte. Dintre acestia amintim: stil de conducere inadecvat situatiei organizationale.). fie asupra factorilor subiectivi implicati în generarea episodului conflictual (modificarea perceptiei asupra elementelor situatiei conflictuale.a. Dintre factorii obiectivi amintim: insuficienta resurselor gestionate de organizatie. oneste si deschise. scopurilor. culturale sau educationale. care exprima comportamentul partilor implicate într-o situatie conflictuala în curs de desfasurare. organizational sau interpersonal în care se manifesta incompatibilitati reale sau aparente între doua sau mai multe persoane. politice. Factorii subiectivi sunt de regula mult mai numerosi si au totdeauna o pondere foarte mare atât în generarea unui potential de conflictualitate. delimitarea vaga si incompleta a scopurilor. reale sau numai imaginate ca fiind posibile etc. Rezolvarea conflictului consta în compatibilizarea vectorilor care au generat situatia conflictuala. pe verticala si pe orizontala. materiale sau spirituale.de orice natura: economice. derivata din incompatibilitatea valorilor. instalarea unui climat psihosocial tensionat. b) „episodul conflictual―.). derivati din modul cum actioneaza si se raporteaza membrii organizatiei la diferitele aspecte ale vietii de organizatie. stimularea unor competitii neloiale s. cât si în configurarea situatiei conflictuale si desfasurarea episodului conflictual. o cunoastere sau o interpretare gresita sau incompleta a unor aspecte ale realitatii de interes. normelor de convietuire sau a celor de ordin statutar. conflictul este expresia unei opozitii centrata si manifestata deschis fata de un adversar. organizatii sau institutii sociale) s. atributiilor si responsabilitatilor. 122 . cât si subiectivi. conditii inadecvate de desfasurare a activitatilor. conflictele pot avea drept cauze atât factori obiectivi. actuale sau viitoare. actiuni negative sau ostile din partea unor structuri externe (grupuri. atitudini partizane la nivelul sistemului de conducere si control. context social extern nefavorabil (situatie de criza. generata de un anumit context social. conflict armat ete.

123 .

orice actiune într-o anumita zona sau la nivelul unui anumit factor poate determina efecte multiple. în plan teoretic. Locul şi rolul motivaţiei în dinamica resurselor umane Prin motivaţie înţelegem suma energiilor interne şi externe care iniţiază şi dirijează comportamentul spre un scop care. de natură socială. dimpotriva. • Datorita mecanismelor de autoreglare spontana. Mai există şi influenţe de natura biologică (instinctuală). Pentru a se identifica substratul psihologic al unui comportament. sistemele sociale au un accentuat caracter inertial: efectele scontate în urma unei interventii devin vizibile în timp.Craiovan Pag. o dată atins. pentru a nu se discredita. Într -un comportament nu există doar motivaţie. Rezultatul motivării este întotdeauna acţiunea. organizaţională. Acest ultim punct de vedere este cel mai realist. Argument: Exemplu: Un angajat vrea să promoveze şi va încerca să obţină performanţe în domeniu. De aici vine ideea că în spatele oricărei acţiuni umane există o motivaţie. actiuni minore putând determina modificari de mare amplitudine. a caror ignorare poate conduce la aparitia unor „efecte perverse‖. Se poate spune că se analizează rezultatul motivării şi nu motivarea în sine. dar nu este singurul. ci şi alte determinări. • Ca urmare a existentei unor particularitati structurale si functionale la nivelul diferitelor compartimente ale unei organizatii si a diferentelor la nivelul mecanismelor autoreglatorii. • Datorita profundelor interconditionari a proceselor si fenomenelor psihosociale. arată faptul că motivaţia nu este autonomă. în urma unei actiuni nediferentiate asupra întregului sistem se obtin de regula efecte diferentiate la nivelul fiecarui compartiment. nu trebuie uitat niciodata un principiu deontologic fundamental al psihosociologului: orice strategie de optimizare a unui sistem social trebuie sa respecte totdeauna si în orice împrejurari demnitatea si libertatea individuala. 124 . iar fortarea manifestarii imediate produce de regula consecinte negative asupra sistemului. Însa. se pun întrebări de genul: „Cum poţi să-i determini pe oameni să facă ceea ce doreşti?― „De ce A munceşte mai mult ca B în aceleaşi condiţii de viaţă şi muncă?― Astfel de întrebări apar frecvent. Fără acestea organizaţia s-ar autodistruge. mai presus decât toate comandamentele de ordin politic sau pragmatic care se pot impune la un moment dat. dar pentru aceasta încearcă să-şi „perie― şeful. ci nevoia fiecărui om de a fi acceptat. experienţa. ci ea interrelaţionează cu multe alte variabile: personalitatea. chiar asupra unor factori care aparent nu au o legatura directa cu cel asupra caruia s-a actionat. culturală. mai ales cei contemporani. Precizări: Condiţiile interne care au un rol principal în motivare nu pot fi observate şi nu pot fi izolate când se analizează un comportament. sau. nu surprindem trebuinţa de securitate. Alţi specialişti. influenţele grupului. dar pentru a reuşi va fi mai reţinut în acţiuni. De exemplu. • Efectele au caracter cumulativ si sinergic.P. conduce spre satisfacerea unei anumite necesităţi.În aplicarea oricaror strategie de interventie asupra unor procese si fenomene psihosociale de grup trebuie sa se aiba în vedere câteva observatii cu caracter general. comportamentele parentale sau condiţiile sociale. Psihologia muncii si a resurselor umane – M. Un alt angajat doreşte promovarea. o actiune foarte energica dar orientata asupra punct inadecvat poate sa produca efecte cu totul nesemnificative sau de alta natura decât cele scontate. Optimizarea nu trebuie sa însemne niciodata manipulare. Oamenii răspund la nevoile lor interne prin activităţi care vizează atingerea obiectivelor pe care ei le cred generatoare de satisfacţii. 70-118 MOTIVAŢIA Există două activităţi fundamentale care formează un suport al existenţei organizaţiilor: comunicarea şi motivarea. Motivaţia este un factor important în determinarea comportamentului. Alt angajat doreşte şi el să promoveze. iar unii specialişti se orientează direct spre acţiunile motivaţiei ca fiind singurul izvor al tuturor conduitelor umane.

la organizaţia în care ea se desfăşoară şi la produsele obţinute prin respectiva activitate. pierderea ei duce la anxietate şi frustrare. Fără această nevoie evoluţia speciei ar fi afectată. din interese. Nevoia de dezvoltare realizată prin implicarea în diferite activităţi. De exemplu. Diferenţierea recompenselor băneşti se realizează în funcţie de eficacitate. Factorii motivatori S-a constatat că omul poate fi motivat doar dacă i se cunoaşte varietatea necesităţilor personale şi i se acordă posibilitatea satisfacerii lor. se manifestă încă din copilăria mică. Jocul este o muncă cu un scop bine definit. un obiectiv se poate duce la îndeplinire prin mai multe modalităţi. Nevoia de a lua decizii şi a avea iniţiativă. o profesie. În planul resurselor umane. Sursa obiectivă utilizează ca element motivator efectul inegalităţii în recompensarea muncii. o firmă. o muncă de construcţie care ulterior îi va folosi în experienţe de viaţă. Acţionarea asupra reprezentărilor şi memoriei sociale duce la recompense mai mari decît cele prin bani sau alte servicii. dar muncitorii americani din fabricile respective nu voiau să lucreze pentru foştii lor duşmani atît de aprigi din al doilea război mondial. s-au descoperit două surse de alimentare: una subiectivă şi una obiectivă. industria de automobile din America era într-un impas. Nu înseamnă în primul rînd a-i răsplăti băneşte. Există oameni care merg la muncă pentru a-şi întrajutora semenii. Această inegalitate a recompenselor trebuie realizată în spiritul echităţii.Din acest exemplu. Această nevoie putem spune că îndeamnă omul să desfăşoare o activitate constantă. A restructura condiţia unei reprezentări sociale presupune timp şi strategie. istorie. Jocul de tip Lego este. Omul este predispus să se integreze în activităţi profesionale pentru a câştiga acest prestigiu (recunoaşterea socială). aptitudini sau atitudini. o primă expresie fundamentală este relaţia părinţi – copii. în special familia. Există tendinţa de a face tot posibilul pentru a evita teama de necunoscut. financiar sau legislativ: 125 . rezulta că o acţiune. Nevoia de contact şi recunoaştere socială. Ea nu se poate despărţi de afectivitate. Sursa subiectivă foloseşte ca element motivator efectul recompenselor ne-pecuniare. ci utilizează alte componente pentru a reuşi să-şi ducă la capăt menirea.Înseamnă că aceeaşi motivaţie merge în interrelaţionare cu alte variabile. Motivarea în resurse umane înseamnă a motiva oameni i în activitatea lor. o tradiţie profesională. învăţarea mersului are ca scop câştigarea independenţei. Exemple: mineritul în România anilor ‘80 faţă de anul 2000. se utilizează şi recompensele tip ―confort‖. Serge Moscovici afirma că a motiva înseamnă a reconstrui unele reprezentări sociale legate de un tip de activitate. ci a îmbunătăţi reprezentările mentale/sociale cu privire la muncă. Această nevoie îşi face apariţia o dată cu prima criză de identitate. Reprezentările sociale sunt construcţii colective şi nu individuale. Acesta este factorul psihologic care determină activarea performanţei şi a eficienţei. Valoarea mare de energie vine din afectivitate sau din voinţă. pentru copil. Această construcţie ţine cont de enculturaţie. condiţii reale de viaţă. Nu există motivaţie pură. calificare şi reuşită. Pe lîngă recompensele băneşti. nu este o energie inepuizabilă. Motivaţia nu are o acţiune pură. când copilul cucereşte lumea prin joc. Nevoia de întrajutorare a semenilor. în jurul vârstei de 2-4 ani (se mai numeşte şi etapa negativismului). Oamenii trăiesc într -o lume în care construiesc un imaginar individual şi unul colectiv. Coca -Cola la Moscova în anii ‘70 faţă de anul 2000. Siguranţa viitorului aduce un echilibru puternic. acest lucru trebuie corelat cu îndeplinirea obiectivelor organizaţiei. S -a constatat că repartiţia inegală a veniturilor are un efect de motivare. al grupului. un produs sau denumirea acelui produs. Se evidenţiază şase nevoi psihologice care îl determină pe om să muncească: Nevoia de a învăţa prin muncă. când copilului trebuie să-i fie recunoscută personalitatea. Nevoia siguranţei viitorului. Această nevoie se accentuează o dată cu depăşirea pubertăţii. S-a ajuns la o serie de factori motivatori pe care psihologul îi poate utiliza fără nici o restricţie de ordin economic. Analizându-se fenomenul motivaţiei. s-a apelat la investitori japonezi. Exemplu: în anii ‘70. ci motivaţie şi încă ceva! Fenomenul de antrenare a resurselor umane gravitează în jurul motivaţiei.

managerii care au fost chestionaţi de ce nu apreciază just reuşita au răspuns: ―Nu consider că este o reuşită. În viziunea acestor autori. arta de a comunica a specialiştilor. În genere. Achiziţia de inteligenţă şi talent: acest element. aşa trebuie să-şi facă treaba orice angajat. pe lîngă faptul că are un rol motivator. Aprecierea reuşitei trebuie să se bazeze pe justeţe. astfel încât acesta să nu se simtă dependent de ceilalţi şi să-i fie recunoscută propria activitate. comunicarea pe orizontală este ceva mai bună. ignorarea acestui element are efect negativ asupra identităţii de sine a omului. aspiraţiilor şi intereselor personalului din cadrul organizaţiei cu realizarea obiectivelor şi exercitarea sarcinilor. Această apreciere necondiţionată trebuie să vină de la o persoană importantă din jurul fiecăruia: şefi direcţi. Teorii psiho-organizaţionale privind motivarea Provenind din punct de vedere etimologic din latinescul «movere». Achiziţionarea permanentă de talente şi inteligenţe noi. Încurajarea iniţiativei şi a noului. dar şi aceasta este haotică. oamenii nu se vor implica în realizarea reuşitei. Ovidiu Nicolescu şi Ion Verboncu. îşi poate pune la lucru propriile capacităţi creative. Organizaţia trebuie să fie elastică. oamenii din organizaţie nu cunosc adevărata situaţie financiară. deoarece consideră că se pun pe ei înşişi in pericol. care înseamnă mişcare sau a pune în mişcare. nici una dintre organizaţii nu a avut un specialist care să poată face o diagramă a dinamicii comunicării. Stabilirea de obiective care să incite concurenţa (loială) în condiţii identice şi cu mijloace identice pentru toţi membrii. Stabilirea unui climat creativ în echipă sub preceptul ―nimic nu este imposibil‖. motivaţia este considerată un concept şi un factor deosebit de important al succesului organizaţiilor. S-a constatat că inteligenţa şi talentul nici măcar nu sunt diagnosticate ca elemente de luat în calcul la angajare. este şi un capital de dezvoltare al oricărei organizaţii. oameni cu statut social recunoscut. Acest gen de comunicare este întreţinut de următoarele elemente: atitudinea conducătorilor. Motivarea în sens larg rezidă în ansamblul de decizii şi acţiuni prin care se determină stakeholderii firmei să contribuie direct şi indirect la realizarea de funcţionalităţi şi performanţe de ansamblu superioare. 3. respectul existent între niveluri ierarhice diferite.‖ 2. Reuşita: s-a constatat că reuşita în activitatea profesională este recompensată şi utilizată pentru creşterea motivaţiei în 9% din cazuri. pe baza corelării intereselor acestora în abordarea şi realizarea obiectivelor organizaţiei şi ale subsistemelor sale. Din acest studiu s-au desprins următoarele: comunicarea pe verticală este inexistentă. Mărirea autonomiei funcţionale a fiecărui membru din organizaţie. necoordonată. S-a constatat chiar o lipsă de cultură organizaţională. Mărirea libertăţii în luarea deciziilor. exprimând nevoia oamenilor de a-şi face mai blând mediul ostil de muncă. exemplul pe care aceştia îl dau. competenţelor şi responsabilităţilor atribuite în cadrul organizaţiei. motivarea în sens restrâns constă în corelarea necesităţilor. Comunicarea la locul de muncă: existenţa unei comunicări ample. autorii lucrării «Management». Informarea permanentă asupra situaţiei financiare şi aportul fiecăruia la aceasta stare. 126 . Omul nu se mai simte încarcerat. Aprecierea reuşitei individuale sau grupale este cel mai eficient factor motivator. De acest factor se sperie managerii. Un studiu efectuat în perioada 1999-2000 asupra unui număr de organizaţii din Bucureşti şi Iaşi a evidenţiat că trei factori sunt nesatisfăcător cunoscuţi şi exploataţi în dinamica resurselor umane din România: 1. dar şi membri ai familiei. managerii înţelegând prin talent aptitudini artistice iar inteligenţa fiind confundată cu experienţa. Mai concret. Se constată că aprecierea reuşitei favorizează apariţia unui lanţ de satisfaceri viitoare. Când nu se întâmplă aceasta. respectul faţă de toţi membrii organizaţiei. prezintă două abordări ale motivării: motivarea în sens restrâns şi motivarea în sens larg. să aducă talente şi inteligenţe noi pentru a creşte gradul competiţie din organizaţie. pe criteriile şi valorile democraţiei. Sub pretextul confidenţialităţii. Necunoaşterea perspectivelor de viitor ale organizaţiei constituie un factor demotivator.Aprecierea necondiţionată a reuşitei. deschise permite destinderea atmosferei de muncă. asigurarea cadrului în care individul să poată lua propriile decizii.

orientare şi persistenţă în îndeplinirea sarcinilor. să înţeleagă ce îi animă. Ei au abordat motivaţia pornind de la diferite puncte de veder e. Atunci când un manager ştie să motiveze oamenii. care îi animă şi îi determină comportamentul. mai întâi. Dar pentru a pune salariaţii «în mişcare» în cadrul unei organizaţii. de la idei determinate de condiţiile socio-economice şi politice existente la acea vreme. ci reprezintă o interacţiune între personalitatea individului şi mediul de lucru. orientează şi menţine comportamentul angajaţilor spre atingerea unui scop. în funcţie de anumite nevoi şi aspiraţii. orice responsabil trebuie. iar motivarea constituie procesul prin care managerii îşi determină subordonaţii să realizeze performanţe cât mai bune. Abordările în înţelegerea şi explicarea motivaţiei sunt diferite pentru că mulţi teoreticieni au dezvoltat propriile opinii şi teorii cu privire la motivaţie. Una dintre cele mai moderne şi utile clasificări în înţelegerea comportamentului organizaţional este prezentată în tabelul de mai jos: 127 . Oamenii pot să reacţioneze la stimuli interni (satisfacţia şi recunoaşterea pe care le-o provoacă munca desfăşurată) sau la stimuli externi (salariul şi alte recompense). o stare internă a acestuia. resortul care îl împinge să acţioneze într-un anumit mod. dându-le temeiuri să acţioneze în acest sens. Acest comportament nu depinde numai de individ sau de contextul în care lucrează. Nici una dintre abordări nu poate fi considerată cea mai corectă şi cuprinzătoare. motivaţia reprezintă un factor condiţionant al performanţelor fiecărui component al organizaţiei. înseamnă că el ştie să le îndeplinească cerinţele şi să le orienteze eforturile şi conduita spre reali zarea unor obiective alese. Datorită diversităţii lor. specialiştii au clasificat teoriile motivaţionale în funcţie de mai multe criterii. Motivaţia în muncă implică un comportament al angajaţilor caracterizat prin intensitate.* Este vorba de o ―forţă‖ care îi determină. Fiecare îşi aduce contribuţia la înţelegerea comportamentului uman şi are limitele ei. canalizează şi susţine acţiunile unui individ. Motivaţia poate fi definită ca procesul care activează.În context organizaţional.

iar alţii satisfacţie (factori de motivaţie). Trebuie modificate McCleland caracteristicile unui loc de Richard Mackman. teori e lansa tă de A. F. recompensa pe care aşteaptă Edward Lawler să o obţină oferind un randament mai bun. Salariaţii sunt motivaţi prin  Teoria rezultatului scontat Lyman Porter. Masl ow în cursu l anul ui 1954 .  Teoria ierarhizării nevoilor Abraham Maslow Teori a ierar hizăr ii nevo ilor Ierar hizar ea nevo ilor. Teorii axate pe întărire (vizează factorii care determină repetarea unui comportament) B. unii factori Herzberg determinând insatisfacţie (factori de igienă). Teorii axate pe proces (vizează factorii care direcţionează comportamentul) Victor Vroom.  Teoria echităţii Angajaţii se compară cu alţii în ceea ce priveşte eforturile lor şi ceea ce obţin. pentru a se asigura că sunt trataţi de o manieră justă şi echitabilă. a oferit elem ente inter esant e şi oper abile în dom eniul moti vării salari aţilor . Teorii Promotori Principii fundamentale 1 Teorii axate pe conţinut (vizează factorii care incită sau iniţiază comportamentul motivat) H. muncă pentru a-l face mai Greg Oldham stimulator şi mai plin de semnificaţie. Stacey Adams «rezultatele» scontate.Nr. Skinner «Întărirea» (pozitivă sau  Teoria «întăririi» negativă) condiţionează (reinforcement) comportamentul. care se manifestă după o anumită ordine a importanţei lor. crt. Salariaţii sunt influenţaţi de  Teoria celor două tipuri de Frederick două categorii de factori. al cerinţelor legate de apartenenţă şi al cerinţelor de creştere. afiliere şi putere. 2 3 128 . Indivizii sunt motivaţi prin  Teoria nevoilor dobândite împlinire. Oamenii caută permanent să îşi satisfacă anumite nevoi. David C. Angajaţii acţionează sub  Teoria ERG impulsul cerinţelor legate de Clayton Alderfer respect. accentul este pus pe reacţiile sau J.

Cu cât individul este mai ambiţios şi mai mulţumit. Herzberg a constatat că există două categorii de factori (de unde şi denumirea teoriei). de respect. nevoi sociale (apartenenţa la grup). cu atât mai mare va fi contribuţia pe care şi -o va aduce la dezvoltarea organizaţiei. Această categorie de nevoi implică la nivelul managementului. necesităţile de ordin superior au tendinţa să devină din ce în ce mai importante. astfel: nevoi fiziologice (foame. Maslow este aplicabilă tuturor aspectelor vieţii. cam 75% din capacitatea lor totală de efort. În cadrul unei organizaţii.Teoria lui Maslow: Pentru acest autor. în general. Analizănd nivelul de efort depus de diferite persoane în procesul muncii. alţi factori numiţi de către F. Factorii extrinseci (de insatisfacţie sau de igienă). odihnă. de prietenie de apartenenţă se transformă în dorinţa de a stabili relaţii cu ceilalţi angajaţi. Această ultimă categorie cuprinde nevoile de perfecţionare a talentelor de creaţie şi achiziţii profesionale deosebite.). de a avea un manager competent ce supraveghează activitatea etc. există. utilitatea acestei teorii pentru activitatea organizaţiei nu poate fi pusă la îndoială. trecând prin asigurarea securităţii fizice şi psihice. de situarea geografică. Dincolo de limitele ei. numiţi de F. perfecţiune. cum sunt: salariul. în conformitate cu care o necesitate de nivel superior nu se activează decât o dată ce nevoile de nivel inferior au fost satisfăcute. politicile practicate în organizaţie. şi. Herzberg şi expusă pe larg în lucrarea «The Motivation of Work». Piramida lui A. La locul de muncă.a. sete. satisfacţie. o atenţie deosebită pentru condiţiile de securitate a muncii. pentru siguranţa existenţei unei pensii ş. aceste nevoi de afiliere. care determină depăşirea acestui nivel de efort. mai ales. nevoi de stimă (recunoaştere socială). Prin urmare. de a crea legături puternice cu echipa de muncă. satisfacerea acestor nevoi are loc prin existenţa unui salariu. a condiţiilor bune de muncă. a unei cantine în incintă. F. care contribuie la menţinerea acestui nivel mediu de efort. de a i se recunoaşte prestigiul şi realizările. relaţiile interpersonale. autorul a ajuns la următoarele concluzii: în general. de interacţiuni. recunoaştere. Herzberg «motivatori». Cercetările au arătat că pe măsură ce individul promovează în ierarhie. până la facilitarea integrării lor în grupuri sociale adecvate. căldură. există factori. construirea mediului şi desfăşurarea proceselor organizaţionale ar trebui să răspundă nevoilor reale şi exprimate ale membrilor organizaţiei. autonomia şi controlul. provin din contextul organizaţional şi reprezintă. de mărimea organizaţiei. în conformitate cu care o necesitate satisfăcută reprezintă o nevoie care nu mai motivează. absenţa temerilor). pe lângă bani şi alte recompense. adăpost etc. a aerului condiţionat etc. Herzberg «igienici» sau «de întreţinere». manifestate în cadrul organizaţiei prin realizări excepţionale în muncă. de recunoaştere. cel puţin parţial. pornind chiar de la cele fiziologice. Teoria celor doi factori Teoria celor doi factori a fost definitivată de către F. oamenii depun în procesul muncii. Maslow sunt: principiul regresiei. ea este relevantă îndeosebi la locul de mucă. oferindu-le respect. posibilităţi de autorealizare. Nevoile diferă şi în funcţie de stadiul carierei. securitatea postului. nevoi de împlinire personală (valorificarea potenţialului propriu). în concepţia autorului. a căror prezenţă (sau absenţă) produce mai ales satisfacţie. nevoi de siguranţă (securitate personală. deoarece oamenii au nevoie. principiul progresiei. creativitate. Astfel. Cele două principii care stau la baza teoriei lui A. nevoile unui individ sunt ierarhizate într-o piramidă. condiţiile de muncă. a căror prezenţă (sau absenţă) produce mai ales insatisfacţie. Aceste nevoi vizează dorinţa fiecărui individ de a fi respectat de ceilalţi. condiţii indispensabile ale motivării şi implicării 129 . pentru creşterea salariilor în funcţie de inflaţie. care produc insatisfacţie şi respectiv.

Relatedness needs and Growth needs . Acest tip de nevoi trebuie satisfăcut înainte de a se trece la nevoile relaţionale. care să includă şi relaţii corespunzătoare cu colegii. responsabilitatea pentru munca proprie şi munca altora. Studiile lui vizează mai ales consecinţele nevoilor asupra comportamentelor. din acest punct de vedere. Maslow. Ele au permis structurarea politicilor de retribuire şi au oferit o bază unei noi abordări. în primul rând. condiţii de muncă. similar ierarhiei lui A. de relaţii şi de dezvoltare. prin învăţare. Motivatorii au la bază dezvoltarea personală şi împlinirea de sine. Ce înseamnă această teorie pentru managementul resurselor umane? Pentru a obţine de la angajaţi un efort constant şi de bună calitate. Numai după aceea. Oamenii care au o puternică nevoie de împlinire: preferă situaţiile în care îşi pot asuma responsabilităţi personale în privinţa sarcinilor sau obiectivelor ce trebuie atinse. locuinţă. c) teoria ERG se bazează pe principiul regresiei datorată frustrării (dacă satisfacerea unei nevoi de nivel superior este împiedicată. David McClelland (1965). Maslow şi cea a lui F. cum ar fi managementul participativ. Nevoia de împlinire/realizare exprimată prin dorinţa de a realiza ceva sau de a atinge un obiectiv complex. Factorii intrinseci (de satisfacţie) sunt legaţi de experienţa individuală şi de relaţia cu mediul muncii: recunoaşterea de către ceilalţi. Capacitatea de autorealizare este direct afectată de caracterul plăcut al activităţii şi responsabilităţilor deţinute. Importante. şefii. precum şi performanţe deosebite. Existence needs. dar care împarte nevoile în trei categorii: de existenţă. Astfel. Nevoile de împlinire se exprimă prin încercarea individului de a găsi oportunităţi în vederea dezvoltării propriei persoane printr-un aport creativ sau productiv în muncă. Teoria ERG promovează principiul satisfacerii progresive. sunt nevoile de împlinire. efectul nu generează neapărat motivaţie. de afiliere şi de putere. Teoria nevoilor dobândite Conform autorului acestei teorii.cei care inspiră dorinţa de autorealizare şi totodată cei pe care managerii ar trebui să-i asigure pentru a dispune de un personal mulţumit. Nevoile relaţionale implică relaţii de prietenie cu familia. managerul poate spera la o creştere a efortului depus (deci. subordonaţii. Cu cât responsabilitatea este mai mare. înlăturaţi factorii care produc insatisfacţie. trebuie. aer. Satisfacerea acestor nevoi este expresia modului de realizare a capacităţilor şi talentelor personale. împlinirea personală. afilierea la un grup etc. Cunoscute şi sub numele de teorii substanţialiste. de a depăşi un standard de excelenţă. cu atât creşte şi satisfacţia oferită de avansarea în ierarhie. Maslow. Dacă întreprinderea nu răspunde unor astfel de cerinţe. nevoile sunt caracteristici relativ stabile ale personalităţii pe care individul le dobândeşte. avansarea. apare insatisfacţia. Teoria ERG diferă de teoria lui A. teoria ERG oferă o sugestie importantă managerilor. managerii şi celelalte persoane implicate. dacă nevoia de promovare a unui angajat nu poate fi satisfăcută din raţiuni obiective. colegii.personalului. managerul trebuie să orienteze interesul salariatului către satisfacerea altor nevoi (nevoi de existenţă sau de relaţionare). îşi stabilesc 130 . ce presupune că satisfacerea unui anumit nivel al nevoilor permite îndreptarea atenţiei individului spre nevoile aflate pe nivelul imediat următor. plata adecvată a salariilor şi beneficiilor. În context organizaţional. Motivaţia individuală este legată strict de îndeplinirea acestor factori. Alderfer a simplificat ierarhia nevoilor şi a aplicat-o la procesul de muncă. C. Nevoi existenţiale sau materiale sunt satisfăcute prin hrană. iar dacă răspunsul este pozitiv. Motivaţia angajaţilor poate fi întărită mărind gradul de responsabilitate al acestora şi îmbogăţindu-le activitatea. Teoria ERG Clayton Alderfer a propus (1972) o teorie similară cu cea a lui A. Satisfacerea acestor nevoi depinde de raportul cu ceilalţi: fie de tip ostil. înrudirii şi creşterii» (eng. Aceleaşi teorii au meritul de a fi identificat terenul pe care se dezvoltă comportamentele personalului. fie de tip amical.). Maslow prin prisma a trei elemente principale: a) un individ poate urmări satisfacerea concomitentă a două sau mai multe nevoi (salariu. Herzberg au avut consecinţe practice deosebite. prin crearea unui mediu organizaţional propice. teoria lui A. de unde provine şi denumirea teoriei: «teoria existenţei. intervenind cu factori «motivatori» . creşte nevoia de a satisface una sau mai multe nevoi de nivel inferior). b) teoria ERG este mai flexibilă deoarece acceptă faptul că anumite nevoi individuale pot fi ierarhizate în mod diferit.ERG). prietenii. şi a performanţelor). foarte devreme în contact cu mediul socio -cultural.

în opinia autorului: un nivel mediu al nevoii de putere socială. Unii indivizi manifestă o mare nevoie de putere personală.) şi factori organizaţionali (organizarea controlului. Instrumentalitatea va fi mare. prime. parteneri în rezolva rea problemelor muncii şi eventuali potenţatori spre succese. ca în cazul salariilor fixe. va ajunge destul de repede să creadă că. Profesiunile preferate sunt cele cu multe contacte personale. Profilul unui manager de succes trebuie să includă. posibilităţi de avansare. atunci când angajatul crede că va obţine recompense. Sursele de putere sunt: capacitatea de a recompensa. elaborată de Victor Vroom în 1964. în explicarea motivaţiei. instrumentalitatea exprimă credinţa angajatului în privinţa probabilităţii de a obţine recompense proporţionale cu contribuţia lui în muncă. susţinere socială. puterea de tip sindical (bazată pe conformitatea cu cerinţele maselor). fiind gata să îşi sacrifice propriile interese pentru cele ale organizaţiei. în majoritatea cazurilor. Teoria performanţelor aşteptate Teoria performanţelor aşteptate. materii prime de proastă calitate.). cum ar fi cele din activitatea socială sau învăţământ. Motivaţia salariaţilor depinde de următoarele trei elemente: aşteptarea exprimă credinţa angajatului că un anumit nivel de efort va conduce la un anumit nivel de randament. competenţe şi susţinere insuficiente. de a fi plăcuţi de cei din jur. autonomie). competiţia. de a fi acceptaţi de un grup social. Nevoia de putere reflectă dorinţa de a ţine totul sub control. supraîncărcare). motivaţia este produsul celor trei elemente: Motivaţia = Aşteptare x Instrumentalitate x Valenţă 131 . în membrii organizaţiei din care fac parte. Relaţia între comportament şi rezultatele dorite este afectată de un complex de factori individuali (nevoi. factorii individuali cu factorii organizaţionali. con flicte. pentru că nu sunt dispuşi să delege şi nu au un feedback imediat asupra rezultatelor. de asemenea. abilitate etc. care le permit să îşi asume riscuri calculate. Dar dacă angajatul are echipamente învechite. el vede o legătură între eforturile depuse şi randamentul obţinut. Sunt mai puţin indicaţi pentru funcţii de conducere. cum ar fi dovezi de recunoştinţă. sistemul de recompense. se integrează repede în grupuri. performanţe etc. influenţa celor trei nevoi asupra eficienţei manageriale. caută să-şi amelioreze performanţele şi să le depăşească pe ale altora. randamentul lui nu va fi satisfăcător. valenţa exprimă valoarea pe care individul o atribuie rezultatelor muncii lui / preferinţa pentru un anumit rezultat. utilaje lipsă. tind să ocupe în organizaţie poziţia cea mai înaltă şi mai autoritară. Persoanele care au nevoie de afiliere vor căuta în organizaţie prietenii noi şi satisfacţii pe baza lor. Indivizii cu nevoie de realizare găsesc. Instrumentalitatea este mică atunci când i se cere unui salariat să aibă un randament mai bun pentru salvarea organizaţiei. D. preferă sarcinile care furnizează un feedback imediat asupra rezultatelor. Conform teoriei. un nivel moderat al nevoii de realizare şi un nivel minim al nevoii de afiliere. ei vor fi astfel motivaţi prin faptul că munca le oferă contact frecvent cu colegii. Nevoia de afiliere semnifică dorinţa de a întreţine relaţii personale amicale. de a supraveghea comportamentul celorlalţi. preferă să evite conflictele. Oamenii cu nevoie de afiliere au dorinţa: de a fi respectaţi. tind spre situaţii noi. puterea legitimă asociată statutului social sau profesional. calificare. capacitatea de a constrânge. informaţii.obiective de dificultate medie. care implică riscul şi inovarea. se concentrează asupra muncii în colectiv şi asupra scopurilor organizaţiei. competenţa profesională. de a fi responsabil. combină. Autorul susţine că angajatul este motivat în urma unor calcule pe care le face asupra probabilităţii de a obţine ceea ce doreşte. pe când alţii au nevoie de putere socială. McClelland a analizat. Valenţa este negativă când individul consideră rezultatele neplăcute (oboseală. vor să-i domine pe ceilalţi pentru a-şi demonstra capacitatea de exercitare a puterii şi aşteapă ca ceilalţi să le fie loiali într -o măsură mai mare decât sunt organizaţiei. călduroase cu ceilalţi. iar angajatul va fi demotivat. în pofida tuturor eforturilor pe care le-ar face. Indivizii la care nevoia de putere este mare. Sunt comunicativi. chiar dacă salariile s-au redus. nulă atunci când recompensele îl lasă indiferent şi pozitivă atunci când consecinţele sunt de dorit (salariu mare. Instrumentalitatea va fi nulă atunci când angajatul nu vede nici o legătură între randament şi remunerare.

datorată lui Stacy Adams (1965). aceasta înseamnă că motivarea nu este o simplă relaţie de tipul cauză-efect. un obiectiv final de maximă importanţă pentru fiecare gen de muncă. ce trebuie ulterior integrată într-un sistem complex şi cuprinzător de management. Această tensiune îi motivează pe angajaţi să elimine sau să reducă inechitatea. probabilitatea de a fi recompensată. fie mai mare în comparaţie cu al celorlalţi. abandonarea situaţiei (cel tratat inechitabil îşi poate da demisia sau cere transferul la un alt serviciu. ca managerii să clădească structuri de recompensare a muncii şi – printr-o planificare atentă. în fapt. dacă o persoană poate să presteze o muncă sau dacă a şi prestat -o. Performanţa la locul de muncă este determinată în principal de efortul depus de individul respectiv. managerii trebuie să evite sau cel puţin să minimizeze efectele negative ale inechităţii percepute de către angajaţi (ei trebuie să explice subordonaţilor care este semnificaţia recompenselor acordate. modificarea cognitivă a câştigurilor sau contribuţiilor altora (subiectul consideră mai mică sau mai mare importanţa muncii persoanei cu care se compară). Poster şi E. Aceasta înseamnă. în plus. Efortul depus şi probabilitatea de a fi recompensat sunt influenţate. tensiunea va fi mai puternică. Teoria echităţii Teoria echităţii. Inechitatea apare ori de câte ori raportul efortrezultate este fie mai mic. performanţă – recompensă – satisfacţie. Aceasta înseamnă că. nu există nici motivaţie. individul poate recurge la una dintre următoarele soluţii: modificarea cognitivă a câştigurilor sau contribuţiilor proprii (individul se convinge că are o contribuţie mai mare sau mai mică în sensul stabilirii echilibrului). Echitatea există ori de câte ori raportul dintre rezultate (recompense) şi efortul unui angajat coincide cu raportul recompense-efort al celorlalţi angajaţi. Cea mai importantă contribuţie a teoriei aşteptării poate fi considerat faptul că ea explică în ce mod scopurile individuale influenţează eforturile şi că selectarea comportamentelor individuale depinde de modul în care individul este condus spre atingerea obiectivului final. alte persoane din cadrul organizaţiei sau chiar persoane din alte organizaţii). instrumentalitatea şi valenţa vor fi toate mari. Dacă unul dintre cei trei factori nu există. Lawler este mai complex decât alte teorii motivaţionale şi propune cercetătorilor o abordare sistemică asupra motivării. Conform acestui model. Cu cât inechitatea percepută este mai mare. ea poate aprecia mai bine efortul care se cere şi. de nivelul performanţei la un moment dat. Performanţa în sine poate fi văzută şi ca o posibilitate de a primi recompense intrinseci (ca împlinirea profesională sau reactualizarea cunoştinţelor). 132 . care sunt trataţi într-un mod asemănător lui). Teoria echităţii oferă managerilor câteva sugestii care pot facilita procesul de conducere. conduc la obţinerea satisfacţiei.). Lyman Porter şi Edward Lawler au dezvoltat un model mai complet în domeniul motivării şi l-au aplicat în special în cazul managerilor. la rândul lor. Astfel. Percepţia inechităţii generează tensiune la nivelul individului sau printre indivizi şi poate afecta comportamentul angajaţilor. ţinând cont de probabilitatea primirii unei recomp ense. modificarea câştigurilor (angajatul care se consideră mai puţin remunerat poate cere o mărire de salariu sau poate sustrage materiale de la serviciu). Modelul motivaţional al lui L. Această relaţie pune în evidenţă directa proporţionalitate necesară şi suficientă pentru a atinge motivaţia optimă.Motivaţia va fi mai mare atunci când aşteptarea. se focalizează asupra sentimentelor indivizilor în ceea ce priveşte corectitudinea cu care sunt trataţi în comparaţie cu tratamentul aplicat altora (colegii de muncă. care sunt criteriile de evaluare a performanţelor etc. o definire clară a sarcinilor şi responsabilităţilor şi o bună organizare – să poată edifica o structură sistemică triangulară. «efortul» (puterea motivaţiei şi energia folosită) depinde de «valoarea unei recompense» plus energia utilizată de o persoană pentru îndeplinirea unui scop cerut. Acestea. iar motivaţia mai concentrată spre reducerea ei. ori recompense extrinseci (referitoare la condiţiile de muncă şi statutul social). păstrate într-un echilibru ce conduce la un nivel echitabil de recompensare. Pentru a reduce inechitatea. Pentru managerul practician. modificarea contribuţiei (individul îşi poate micşora sau mări contribuţia în funcţie de sensul inechităţii). unde poate spera să aibă o situaţie mai bună). de asemenea. Bazându-se în esenţă tot pe teoria aşteptării. schimbarea grupului de comparaţie (angajatul care simte o inechitate faţă de un coleg poate să se compare cu alţi colegi.

prime. aplicându-se comportamentului şi fără să atingă demnitatea persoanei. ţinându-se cont de frecvenţa şi de gravitatea abaterilor. 3) eliminarea întăritorului. Motivarea cu succes a salariaţilor se bazează mai mult pe o . De aceea. sa adopte un comportament creativ. apatie.). Aceasta dă rezultate rapide. Comportamentele cu consecinţe pozitive au tendinţa de a se repeta. Nici un mod de administrare si gestionare nu poate singur sa rezolve toate problemele intr-o organizaţie . În plus. Întăririle pozitive nu se limitează la avantaje materiale (măriri de salariu. adică să fie aplicată cât mai aproape posibil de manifestarea comportamentului nedorit. demisii. comportamentul nedorit va dispărea).). Pedeapsa presupune o consecinţă neplăcută. cadrul motivaţional creat de conducerea unitatii trebuie sa permită ca salariatul respectiv . adică suficient de severă pentru a fi percepută ca atare. un personal motivat este vital pentru o organizaţie performanta. pedeapsa trebuie aplicată numai în situaţiile în care este strict necesar. dar proporţională cu fapta. Pentru fiecare lucrător. Pentru ca întărirea să aibă efect maxim. pedeapsa trebuie să fie: impersonală. la gestion socia le>>. organizaţiile cele mai performante asociază competitivitatea lor cu motivaţia lucrătorilor . ci pot fi şi un cuvânt de încurajare. Skinner. 133 . Conform studiilor de specialitate. fapt pentru care mulţi manageri au tendinţa s-o aplice frecvent. ştiinţa de a-i motiva pe cei din jur a devenit esenţiala pentru orice manager. Aplicarea extincţiei are loc în trei etape: 1) identificarea comportamentului de eliminat sau redus. Autorul a reuşit să identifice o serie de legături între modalităţile de adoptare a unui anumit comportament. ca urmare a unui comportament nedorit. Motivarea angajaţilor – factor conditionant al performantei organizaţionale Inca din anii ‘40 s-a demonstrat ca oamenii sunt motivaţi de diverse trebuinţe in viata personala cat si la locul de munca.. ostilitate. Recunoaşterea si satisfacerea acestor . ea trebuie să se atribuie numai dacă s -a manifestat comportamentul dorit şi în strânsă legătură cu acesta. Extincţia este o formă de sancţiune care constă în retragerea unei consecinţe plăcute. Există patru metode pentru aplicarea acestei teorii: Întărirea pozitivă este urmarea pozitivă a unui comportament dorit şi are drept scop mărirea frecvenţei acestuia. frică etc. ceea ce poate conduce la efecte secundare mult mai grave decât comportamentul care s-a dorit a fi înlăturat (absenteism. ei trebuie sa dezvolte la maximum factorii de motivaţie ai salariaţilor.1985). puternică.. Pentru a fi eficace. spontan si inovativ. organizaţiile trebuie sa isi motiveze oamenii sa facă următoarele lucruri esenţiale : sa se alăture organizaţiei si sa ramana in ea .. de învingător. iar cele cu urmări neplăcute au tendinţa de a nu mai apărea / de a fi evitate. Managerii care-i ceartă pe angajaţii care întârzie sau au randament nesatisfăcător aplică acest tip de întărire (salariaţii îşi vor da seama destul de curând că trebuie să fie punctuali sau performanţi. F. din aceasta cauza.). o scrisoare din partea directorului general etc. de asemenea. pedepsele ar trebui acordate progresiv. adică uniformă în timp şi de la o persoană la alta. atunci când nimeni nu va mai lua în seamă glumele. Intr-o lume a afacerilor tot mai competitiva. forte motivatoare ‗‘ permite obţinerea celor mai bune rezultate de la indivizi. sa aibă imaginea de castigator. asociată clar cu un comportament nedorit. <<Du conflict a la motivation. o întreprindere este competitiva daca majoritatea personalului sau este atrasa de obiectivele propuse. sa îndeplinească sarcinile pentru care au fost angajaţi . de reuşita‘‘ ( Enregle J. sabotaje. o notă de apreciere. pentru a evita consecinţa neplăcută). 2) identificarea întăritorului care încurajează menţinerea comportamentului.Teoria «întăririi» (reinforcement) Teoria are la bază procesele de învăţare şi de condiţionare descrise de B. imediată. participarea la beneficii ş. De aceea. Pentru a funcţiona si a fi viabile intr-o lume competitiva.. constantă. Întărirea negativă constă în faptul că un comportament dorit atrage evitarea unei consecinţe neplăcute. conducătorii au un rol hotărâtor in întreprindere.filozofie manageriala‘‘ decât pe aplicarea unor tehnici date. ca urmare a comportamentelor nedorite (ignorarea individului care face pe măscăriciul la şedinţe spre amuzamentul manifest al colegilor. La nivel organizaţional. sa se simtă important.a. p86. sa simtă ca exista. în funcţie de consecinţele care pot apărea. managerii pot consolida comportamentele dorite şi sancţiona pe cele nedorite.

In teoria organizaţiilor. Îndeplinirea cu succes a acestor obiective generale este rezultatul acţiunii unei serii de factori in care se pot enumera : efortul depus. iar imbunatatirea performantei trebuie considerata principalul element in cadrul problematicii motivării angajaţilor. având in vedere faptul ca performantele unui salariat motivat – conform studiilor de specialitate. care ţin de caracteristicile si temperamentul angajatilor . In prezent. alţi factori pot fi de provenienţa externa. similar. Prin urmare. plecându-se de la ideea ca un bun manager poate lua masuri care vor avea efect asupra cantităţii si calităţii performantelor angajaţilor (de exemplu. in contextul organizaţional. prin strategii de motivare adecvate. un manager poate fi preocupat sa găsească strategii prin care sa-si determine angajaţii sa producă mai mult. factori ce vizează abilitatile intrinseci ale angajaţilor. managerii au rolul de a operaţionaliza teoriile motivationale. Daca angajaţii de pe toate nivelurile sunt motivaţi sa ramana in cadrul organizaţiei. prin organizarea optima a locului de munca. stimularea angajatilor in obţinerea de performante. factorii care contribuie la performanta individului in cadrul organizaţiilor sunt următorii : Factori interni . poate fi interesat sa genereze o creştere a calităţii muncii lor. aptitudinile lor. Performanta Performanta poate fi definita ca măsura in care un membru al unei organizaţii contribuie la realizarea obiectivelor organizaţiei.Direcţia efortului Factori externi -conditiile locului de munca -tipul de suport si de coordonare . Procesul de motivare are drept scop. Pentru manager este important sa observe ca unii dintre aceşti factori ce rezulta din procesul de îndeplinire a scopului sunt factori interni. sau sa ii convingă sa petreacă mai puţin timp recreându-se si mai mult timp gândindu-se la munca si la carierele lor).Persistenta efortului . Foarte important este ca managerul sa fie in permanenta preocupat de modul in care isi poate motiva (influenta) oamenii sa lucreze mai bine. Aceasta se rezuma in rezultate concrete. prin programe de management s. organizaţia respectiva este eficienta intr-o mai mare măsura decât cele in care performantele sunt sub standard si in care nimeni nu încearcă sa inoveze sau sa găsească modalitati de creştere a nivelului de performante. la felul cum trebuie ţinut cont de tipul de suport si de coordonare pe care îl oferă managerul.abilitaţi -intelegerea sarcinii Motivaţie Performanta Satisfacţie Din punct de vedere teoretic.sunt cu pana la 60% mai mari. de asemenea. timpul si angajarea efectiva a oamenilor. motivaţia a fost pusa in relaţie cu eficacitatea operaţionala in munca indivizilor. Intr-o organizaţie. Exista. beneficiază de un avantaj organizaţia care rezolva cel mai bine problema motivării. ei trebuie sa cunoască ce determina comportamentul oamenilor. Managerii sunt responsabili de performanta subordonaţilor.aptitudini . Întrucât atât factorii interni cat si cei externi interacţionează in îndeplinirea scopului pentru manager. este important sa nu se tragă imediat concluzii incorecte sau incomplete privind motivarea.Daca toate organizaţiile dintr-un domeniu au tehnologii similare. sa obtina rezultate satisfăcătoare si sa încerce sa-si optimizeze randamentul. Managerii sunt primii interesaţi ca angajaţii lor sa atingă obiective profesionale cat mai importante. telurile si personalitatea lor. fiind adesea legata de o logica ins trumentala. calitative si costuri scăzute.interacţiunea sociala .a. se constata o schimbare de perspective: reuşita profesionala se datorează motivaţiei si nu doar aptitudinilor probate de individ. de condiţiile de munca s. motivarea si performanta sunt doua concepte distincte. 134 -Cantitatea de efort . iar apoi in gestionarea resurselor umane. Conform studiilor de specialitate.a.

citeşte cele mai noi publicaţii de specialitate. se simt utili si capabili. care se realizează acţionând aspra: Condiţiilor de lucru. Pe de alta parte . atitudinea lor fata de munca in general ofera cele mai clare date asupra gradului lor de motivare. gradul de motivare a angajaţilor poate fi evaluat prin prisma modului lor de comportare . Evaluarea periodica a performantelor si . Imbunatatirea sistemului tehnic din organizaţie duce la modificarea corespunzătoare a limitelor inferioara si superioara ale performantei.. scăderea performantei poate fi generata de faptul ca angajatul respectiv nu este intr-o stare buna. respectiv capacitatea lor de a face sarcinilor de serviciu. se poate deduce daca aceştia sunt sau nu motivaţi. 2. Iată câteva caracteristici ale unor angajaţi motivaţi (situaţia dezirabila) prezentate in literatura de specialitate. In consecinţa. sarcinile suplimentare sau spaţiul de lucru îngust pot influenta in mod negativ performantele indivizilor. ajutorul competent al asistenţilor si un echipament performant pot avea un efect pozitiv aspra rezultatelor muncii. un loc de munca plăcut. de motivaţia fiecăruia. economice si sociale. resursele disponibile.De exemplu. In concluzie. astfel incat sa corespunda noilor realitati tehnice. performantele membrilor organizaţiei depind in primul rând de aptitudinile personale si pregătirea profesionala.: Eficienta si buna dispoziţie in munca. lucrează foarte puţine ore suplimentare sau nu lucrează deloc. Oricum. In majoritatea cazurilor. Dezvoltarea capacitaţilor salariaţilor duce la creşterea limitei superioare a performantei. un alt inginer care pleacă primul de la birou. Organizarea de sesiuni de instruire . precum si de condiţiile de lucru.interesele firmei si ale angajatului trebuie sa fie aceleaşi‖). Modul in care angajaţii unei organizaţii isi îndeplinesc sarcinile. condiţiile de munca. precum si nevoilor obiective ale organizaţiei. Imbunatatirile sistemului tehnic reprezintă investiţii pentru organizaţie. 4. salariatul si postul / organizaţia sunt reciproc adecvaţi. In fapt. De exemplu. succesul celor doi ingineri nu depinde numai de motivaţia fiecăruia. ci si de aptitudinile. Opiniile sunt exprimate liber. Competiţiei individuale si de grup Deoarece motivaţia este un factor cu manifestare. Perspectivelor de promovare. exista patru modalitati prin care un manager poate influenta performantele salariaţilor: 1. un manager poate observa o scădere a nivelului performantei si. toleranta‖ al performantei se face prin revizuirea periodica a acestuia. Succesul este recunoscut si încurajat. In schimb. Creşterea capacitaţii de a lucra in echipa. in consecinţa.trebuie‖. putem concluziona ca un inginer care lucrează pana seara târziu aproape in fiecare zi si uneori si in week -end. crede ca managerul nu are încredere in el si se simte mai supravegheat ca de obicei. corectarea‘‘ disfunctionalitatilor semnalate. Muncesc pentru a se realiza nu fiindcă . Mai mult chiar si condiţiile de lucru pot afecta performanta. nu se poate măsura direct. Creşterea nivelului de. In mod ideal. Reactioneza pozitiv la noi cerinţe si sarcini. O greşeala frecventa in acest caz este lipsa de interes pentru recuperarea investiţiei prin performante mai înalte. Abilitatea angajatului. Par fericiţi la locul de munca. stilul managerial. Sistemului de evaluare a performantei. acorda puţin timp lecturilor de specialitate. activităţile exterioare muncii. Exista si factori care interacţionează cu motivarea. reflectata in efortul depus. Întreruperile frecvente. 3. nu este o persoana motivata.reprezintă factori importanţi ce trebuie luaţi in consideraţie atunci când se încearcă identificarea si diagnosticarea unei probleme de motivare. astfel incit individul isi satisface propriile nevoi motivaţionale atunci când îndeplineşte atribuţiile postului (clişeu înregistrat in limbajul curent sub forma . Influenta pozitiva asupra motivaţiei. mimica si atitudine. Contribuie benevol cu idei si eforturi sporite. Aceste capacitaţi pot fi imbunatatite prin: Pregătirea si perfecţionarea profesionala a acestora. Satistactiilor oferite de post. sa reacţioneze printr-o creştere procentuala a recompensei financiare pe unitatea de produs. observând comportamentul celorlalţi.. Comportamentul in sine este foarte important-la fel ca motivele care îl determina. are probleme acasă. gesturi. In mod obişnuit insa.cuvinte.. 135 . ideile subordonaţilor sunt preluate si utilizate de către conducere. care ar trebui sa conduca la îndeplinirea unor obiective de performanta. este motivat. reacţia manageriala este o încercare de a creste motivarea angajatului si a-i arata ca poate sa-l sprijine in imbunatatirea performantelor. Conform specialiştilor in domeniul psihologiei organizaţionale. Răspund întotdeauna sincer la întrebări..

isi creeaza propria baza generativa. In afara de identificarea regulata a nevoilor. influenta. De asemenea. direcţionându-le si susţinându-le din exterior. Un principiu esenţial ce determina performantele membrilor organizaţiei consta in nivelurile de abilitate si motivare ale acestea. Pentru a înţelege mai bine modul se poate realiza o motivare eficienta a unei persoane este necesar sa se cunoască procesul motivaţional. Talentul vizează competentele intelectuale si cele fizice pe care le poseda o persoana. In concluzie. Ţinând cont de nivelul de inteligenta. Acesta tine de motivaţia sa. care se poate schimba in cursul vieţii. Primele sunt denumite activitatea intrinsec motivate . nici o sarcina nu poate fi îndeplinita cu succes daca persoana care trebuie sa facă acest lucru nu dispune de abilitatea necesara. critici sau penalizări. Abilitatea reflecta talentul unei persoane ce trebuie sa îndeplinească sarcinile aferente obiectivului vizat. duce la performante mai mari. pot avea discuţii cu ei pe tema muncii. Acest principiu poate fi exprimat prin formula următoare: Performante = f ( abilitate x motivare ) In conformitate cu acest principiu. Motivaţia extrinseca ia forma unei tensiuni subiective generata de factori din afara activităţii si se manifesta prin trăiri emoţionale negative ( aversiune fata de sancţiuni. privita ca scop. care doreşte sa isi poată găsi uşor cele necesare lucrului. sa dorească sa realizeze acel nivel de performante. Angajaţii sunt motivaţi de aceleaşi tipuri de recompense ( unii prefera o munca interesanta. pentru a le analiza apoi reacţiile. un spaţiu de lucru îngrijit indica adesea o atitudine îngrijita fata de munca. Motivaţia extrinseca acţionează pe termen scurt si solicita o permanenta împrospătare pentru a compensa efectele de autoerodare.. Managerul trebuie sa fie capabil sa identifice nevoile nesatisfăcute ale angajaţilor. In unele activitatea motivul face parte din însuşi structura lor. prezentate mai jos: 1. Cu cat va fi mai mare acordul intre nevoile individului si natura muncii. teama de eşec. Majoritatea managerilor de succes caută sa inteleaga comportamentul membrilor organizaţiei. iar atenţia fata de aspectul personal sugerează o persoana dedicata muncii sale. Managerii pot observa. managerii trebuie sa asigure condiţiile favorabile care sa permită angajaţilor sa isi satisfacă nevoile dominante. iar cele din urma activitatea extrinsec motivate. Motivaţia intrinseca este mai rezistenta in timp si la factorii cu acţiune contrara. El se compune dintr-o succesiune de etape. Din punct de vedere al eficientei – la nivelul de performanta si consumul de efort si timp – activitatea intrinsec motivata este superioara celei extrinsec motivata. ei sunt preocupaţi sa identifice modul in care ar putea influenta comportamentul lor pentru a stimula obţinerea performantei si realizarea obiectivelor organizaţiei. contract psihologic‖ intre manager si angajaţi. se pot informa asupra activităţilor pe care le prefera in afara locului de munca. spre exemplu. are o puternica forţa de declanşare si menţinere a activităţii. de pierderea prestigiului ) sau pozitive ( dobândirea de beneficii sau utilitati – premii. Este unanim acceptat faptul ca toate activităţile noastre sunt motivate. calificare sau dexteritate al unei persoane.Absenteismul este redus. O poate face prin observaţie sau cu ajutorul instrumentelor de tipul chestionarelor. Înţelegerea a ceea ce ii motivează pe angajaţi sta la baza unui . alţii doresc o promovare sau pur si simplu sa castige bani). Motivaţia intrinseca izvorăşte din natura activităţii insasi. Dat fiind faptul ca fiecare persoana este o unica si complexa combinaţie de nevoi. cu atât posibilităţile de motivare vor fi mai mari. experienţe si relaţii trebuie determinaţi factorii care il motivează pe fiecare salariat in parte. cu regularitate. insa nu in toate aceste activitati motivele au aceeaşi pondere. managerii pot obţine succese in activitatea lor daca reuşesc sa inteleaga bine rolul pe care îl joaca motivaţia in activitatea subordonaţilor. prestigiu ). Persoana trebuie. Fiecare individ are o configuraţie proprie a nevoilor. valoare si cadru de realizare personala. un bir ou ordonat arata un angajat motivat. se poate aprecia ca uneori acesta nu este suficient pentru a atinge un nivel înalt al performantelor. in funcţie de tipul de motivaţie – extrinseca sau intrinseca. le direcţionează si le susţine din interior. promovări. Identificarea nevoilor angajaţilor 136 . in altele motivul se conturează in afara structurii lor propriu-zise. felul in care angajaţii isi folosesc momentele libere la serviciu. de asemenea.

prieteni s. De regula. insa si celelalte tipuri de nevoi se manifesta la un nivel apreciabil. Nevoi cognitive. cele mai pronunţate sunt nevoile economice. Aplicate corect. un sistem de recompense trebuie sa îndeplinească patru condiţii: Sistemul de recompensare trebuie sa dea posibilitatea oamenilor sa isi satisfacă nevoile de baza (in termenii folosiţi de A. participarea la profit. aspiraţiile si aşteptările indivizilor fiind limitate sau favorizate atât de factori personali. deciziile. Nevoi afective. Orice persoana manifesta aceste nevoi cu intensitati diferite. un impact pozitiv asupra moralului si satisfacţiei salariaţilor. factor conditionant al performantei organizaţionale. ce se manifesta prin dorinţa de ataşament fata de persoanele cu care interacţionează in mediul in care isi desfasoara activitatea (colegi. Acestea se reflecta in mod direct in atitudinile. de a fi stimulaţi senzorial. Definite ca lipsurile pe care un individ le resimte la un moment dat. daca se refera la rezultatele obţinute in mod direct de salariat prin eforturi si cunoştinţe proprii. cognitive si relaţionale ale angajaţilor. eforturile. eforturile.2. cu atât mai mult ca cat angajaţii doresc recunoaştere si implicare in satisfacerea nevoilor. managerii acorda stimulente sub forma de recompense si avertismente sub forma de sancţiuni. La baza reacţiilor motivaţionale ale oricărui individ se afla nevoile lui specifice. In funcţie de necesitatile specifice si de contextul in care acţionează. imbracaminte. 6. 4. etc. amendă 137 . fara ca autoritatea si controlul extern sa mai aibă efetcul din trecut.a. stimulând angajaţii sa muncească mai mult si mai bine si de asemenea. gama nevoilor fiinţelor umane este foarte larga. Căutarea de căi/soluţii pentru satisfacere lor Selectarea obiectivelor ce vor orienta (motiva)comportmental Performanţele angajaţilor Recompensarea angajaţilor O nouă evaluare a nevoilor angajaţilor Managerii sunt tot mai preocupaţi de motivare in munca lor. In funcţie de performantele individuale si organizaţionale obţinute. 5. recompensele si sancţiunile au efect motivaţional. 1a. a ansamblului de cunoştinţe si abilitaţi. care se satisfac prin furnizarea de elemente economico-materiale si in care pot fi cuprinse nevoile de hrana. de a controla realitatea înconjurătoare. adăpost. locuinţă de serviciu. De cele mai multe ori . impune cunoaşterea de către manageri a sistemului de nevoi. Stimulentele acordate trebuie sa fie corelate atât cu performantele obţinute. Pentru a fi eficient. primele doua niveluri ) Sistemul de recompensare trebuie sa ofere angajaţilor recompense compatibile cu cele oferite de alte organizaţii Recompensarea trebuie distribuita corect si echitabil in interiorul organizatiei Sistemul de recompensare trebuie sa tina cont de faptul ca diferiţi oameni au nevoi diferite si pot alege diferite cai de realizare a acestor nevoi. de a cunoaşte. Maslow. Sistemul de recompense al unei organizaţii reprezintă un mecanism oficial pentru definirea. inclusiv prin dezvoltarea capacitaţii operaţionale.-penalizare la salariu. cat si de factori contextuali. cat si cu atitudinile. 3. Realizarea unei motivări eficiente. fiecare persoana manifesta un set de aspiraţii si aşteptări de natura motivaţionala. sau performante organizaţionale daca sunt obţinute prin contribuţia directa si indirecta a angajaţilor. in vederea realizării obiectivelor firmei. Una dintre cele mai uzuale clasificări a nevoilor permite delimitarea următoarelor categorii: Nevoi economice. dorinţa de a obţine recunoaşterea celorlalţi si de a se simţi bine in compania lor. evaluarea si recompensarea performantei angajaţilor. acţiunile si comportamentele indivizilor si trebuie sa aibă in vedere satisfacerea necesitaţilor economice.). care se reflecta in dorinţa oamenilor de a şti. Rezultatul acţiunilor angajaţilor se concretizează in performante. Aspiraţiile reprezintă performante viitoare pe care individul si-a propus sa le atingă . Acestea pot fi performante personale.Formale materiale:-salariul. deciziile. acţiunile si comportamentul angajaţilor. de a realiza obiectivele propuse. iar aşteptările reprezintă aspiraţiile considerate realizabile in condiţiile date. S -a constatat totodată ca motivarea puternica si constanta a angajaţilor este urmata de accelerarea dezvoltării profesionale a acestora. prima. aspiraţii si aşteptări ale angajaţilor.

1b.titlu onorific. amenda. dispreţ Informale lauda. 138 . masa festiva. mulţumire. Formale sociale:-titlu onorific. medalie. penalizare. participare la profit. Informale materiale:-cadouri. Informale sociale:-laudă. dispreţ Recompense si sancţiuni Formale Materiale-salariul. prima.-mustrare scrisă 2a. blam. mustrare scrisa Materiale – cadouri. blam. bacşiş 2b. bacşiş Sociale – mulţumire. medalie. critica.-critică. masă festivă. locuinţa de serviciu Sociale.

Abordarea unui management bazat pe motivaţia oamenilor este specifica firmelor cu tradiţie in gestionarea performanta a resurselor umane. Daca se ramane la nivelul datelor nu se ajunge la intreg. sex. informatii. dar sa prelucreze in primul rand acele informatii . Din motive de concizie terminologica. Evolutia umana demonstreaza acelasi lucru. teorii. forme mai complexe. influente educative si culturale. dar nu face conexiuni cu situatii ample. Cunostintele sunt enunturi logice formulate si generalizate in urma intelegerii unor relatii. Elementele unui pachet ( mai mult sau mai puţin standardizat) de stimulare-motivare. cunostinte – sunt prezentate sub termenul generic de informatie. definit in raport cu emitatorul. Astfel. managerul trebuie sa cunoască cat mai bine cine este beneficiarul. Acestea reprezinta interpretari ale datelor in raport cu anumite situatii particulare sau cu intelegerea de catre mintea umana in general. a devenit necesar ca informatiile si modul lor de transmitere intr-o organizatie sa fie in permanenta monitorizate. trebuie sa indeplineasca urmatoarele patru conditii: Exactitatea: insusirea informatiei de a contine elemente de cunoastere care sa asigure conturarea unei imagini reale a procesului sau fenomenului la care se refera acea informatie Adecvarea: este asigurata de capacitatea informatie de a fi necesara. Acest lucru este benefic in limbajul comul. In cazul in care aceste informatii sunt scapate de sub control. incluzând beneficii materiale si non-materiale. a nevoii de control si de cunoastere a tuturor informatiilor care circula si exista in organizatie. si sa stie cum anume << sa-i activeze comportamentul>>. raport cauza ---efect. selectarea. la nivelul conducerii organizatiilor. dulce. incomod etc.Cresterea gradului de diversificare a mijloacelor de productie si comercializare .). Pentru ca o informatie sa fie de calitate. cald. organizatiile pot suporta efecte negative . ei au invatat ca nu se pot atinge obiectivele propuse decât daca nevoile acestora sunt analizate si tratate corespunzator. sisteme cognitive. legate de atribute (exemplu: rosu. cele trei exprimari – date. pentru a fi de acord cu dinamica motivaţionala a unei persoane sau a unui grup. Acesta trebuie sa ia cunostinta de toate circuitele informationale existente. destinata in mod specific rolului ei. Din experienta anilor.Ridicarea nivelului cultural si profesional al resurselor umane . informatiile si cunostintele Fenomenele si procesele din natura si societate sunt percepute de oameni ca entitati faptice care ulterior sunt reflectete neevaluat sub forma de date : acele informatii primare venite prin canalele perceptive. Copilul. opreaza cu date: ulterior ajunge la nivelul cauzalitatii simple. in funcţie de un anumit context specific ( vârsta . ne putem da seama de faptul ca atunci când managerii încearcă sa formuleze un pachet eficace de stimulare-motivare pentru angajaţi nu trebuie sa se raporteze doar la posibilităţile firmei si la ceea ce cred ei ca este optim pentru personalul acesteia. dinamica mediului socio-economic etc.. COMUNICAREA ÎN RESURSELE UMANE Elementele structurale ale comunicarii: datele . ci este indicat sa aibă in vedere faptul ca obţinerea performantelor reprezintă o consecinţa directa a pro cesului de armonizare a pachetelor de stimulare-motivare oferite cu dinamica motivaţionala a personalului. de calitate‖ ( cu semnificatie). 139 .). facilit atile sau beneficiile oferite trebuie sa ţintească progresiv categoriile de trebuinţe ce se cer a fi satisfăcute cu prioritate. cum este el. Acestea sunt elementele structurale pe care se bazeaza comunicarea in cadrul resurselor umane. Astfel.Multiplicarea si intensificarea dinamicii factorilor de mediu care influenteaza operatiile organizatiei Aceste cauze determina aparitia. Pentru ca << stimulentul>> acordat sa aibă impactul dorit. Managerii eficienţi au inlocuit de mult timp practica egalitarismului salarial cu strategii sofisticate de stimulare a performantelor angajaţilor. de la stari tensionale intre membrii pana la dezitegrare. Prelucrarea datelor urmareste evaluarea. dar in limbajul specializat al psihologiei este necesar sa se faca diferentierea. cu destinatarul sau cu amandoi. Se constata ca ca oamenii nu se oresc doar la informatii ci apeleaza si la cunostinte. La cunostinte se ajunge prin formularea unor rationamente ce se concretizeaza in idei. vizează diferite paliere de trebuinţe care au. ordonarea si agregarea lor in scopul obtinerii unor informatii care sa reduca incertitudinea intelegerii si cunoastreii. lucru care revine psihologului si / sau sociologului organizatiei. de exemplu. grade diferite de activare. Sistemul psihic uman proceseaza a aceste date inregistrate si le transforma in informatii. principii. Complexitatea sporita a comunicarii in psihologia resurselor umane are mai multe cauze: . Fara îndoiala insa.

în acest caz. îi poate facilita expansiunea sau îi poate determina stagnarea. schimbările care au loc în cadrul organizaţiei antrenează automat şi nevoia schimbării comunicării. Se poate afirma că. Informatiile sunt caile de ajungere la problema: cu cat aceste cai sunt mai functionale. este determinată de natura – umană sau tehnică. totul este comunicare. informatiile de calitate trebuie sa conduca la intelegerea si cunoasterea fenomenelor care se intampla in organizatia respectiva. informaţia – pentru a nuşi pierde valoarea . a fi legat de. în vederea realizării anumitor obiective – individuale şi comune şi/sau modificării unor comportamente individuale şi/sau de grup. precum şi prin multiple limbaje artificiale create (logico-matematice. Comunicare înseamnă. managerii oricărui tip de organizaţie vor acorda maximum de atenţie comunicării. ce asigură înţelegerea reciprocă. cu acele elemente cognitive şi generalizatoare pe care le percep şi le înţeleg toţi indivizii care comunică între ei. stereotipă sau diversificată. Mai amplă sau mai restrânsă. schimb de mesaje. comunicarea înseamnă totul pentru o organizaţie. comportamente atitudinale. Comunicarea umană reprezintă un proces social complex care se realizează în sisteme şi limbaje complexe prin gesturi. în funcţie de dimensiunile activităţilor. ştiinţifice. pentru cei mai mulţi autori. Comunicarea este esenţială pentru un management eficient.trebuie să ajungă la locul potrivit şi la momentul necesar. Marea diversitate a definirii comunicării. comunicarea este un proces complex prin care are loc schimbul de mesaje dintre membrii acesteia. împărtăşirea ideilor şi facilitează ―comunitatea‖ de gândire şi acţiune. a fi în relaţie cu. mecanică – a emiţătorului şi a receptorului.‖ Această definiţie conţine două semnificaţii aparte: pe de o parte. 140 . Informatia ajuta la intelegere. totul este informaţie. a împărtăşi. Comunicarea organizaţională Ne confruntăm. Pentru organizaţiile care activează în mediul concurenţial. punere împreună de informaţii într-un mesaj. Pentru management. activitate de comunicare şi rezultatul acesteia. chiar dacă acestea nu sunt întotdeauna vizibile şi cuantificabile. Acelaşi lucru poate fi spus despre procesul de comunicare din interiorul oricărei organizaţii. a împărtăşi. informaţiile reprezintă o conditio sine qua non. la debutul secolului XXI. comunicarea exprimă o stare (a fi în relaţie cu. comunicarea în cadrul organizaţiei reprezintă un proces cu multiple semnificaţii şi implicaţii. în termeni de eficienţă. în scopul de a influenţa sau chiar schimba comportamentele organizaţionale. cu atat se intalnesc probleme mai putin amplificate. comunicarea este o relaţie în care se face un schimb de informaţii între indivizi. efectuarea de acţiuni. Oricare ar fi modalitatea şi limbajul în care indivizii comunică. în principal prin simboluri verbale. În cadrul organizaţiilor. a da). Dicţionarul Larousse defineşte comunicarea ca fiind ―acţiunea de a transmite. iar pe de altă parte. semne sau comportamente. trăsătura lor obligatorie şi esenţială este capacitatea de a asigura schimbul unor semnificaţii generalizate (informaţii). Comunicarea organizaţională însoţeşte evoluţia organizaţiei. Odata identificate. regăsită în literatura de specialitate. Şi nu am greşi dacă am spune că. cu o dispută la nivel conceptual în ceea ce priveşte comunicarea datorită trecerii de la societatea industrială la societatea informaţională.Oportunitatea: reprezinta insusirea informatiei de a ajunge la destinatar in momentul in care este realmente nevoie de ea. Termenul de comunicare derivat din latinescul «comunis» (comun) vizează schimbul de mesaje între oameni. a comunica înseamnă a acţiona (a transmite. cunoaşterea procesului comunicaţional prezintă un interes şi o semnificaţie aparte. dat fiind că. expresii afective standardizate. datorită creşterii complexităţii managementului şi a dezvoltării unor mijloace perfecţionate de comunicare şi decizie. Eficienta: este data de capacitatea informatiei de a asigura un efect determinat superior efortului depus pentru obtinerea ei. Asta pentru că în prezent. dar nu da si solutia pentru rezolvarea problemelor ivite. Prin urmare. pronunţat formală sau nerestricţionată de reguli scrise. la nivel de organizaţie. preocupaţi de eficienţă. facilitând sau restricţionând relaţiile interumane.). cu precădere în organizaţiile complexe. artistice etc. cu ajutorul unui sistem comun de simboluri. a fi legat de). iar uneori chiar dispariţia. a fi în raport cu. Pentru „fiinţa organizaţională‖ comunicarea este actul care îi poate asigura existenţa. a aduce la cunoştinţă.

este necesar ca.funcţiile managementului nu pot fi operaţionalizate în lipsa comunicării. comunicarea între diferite subdiviziuni şi grupuri ale organizaţiei. persoane din interiorul şi exteriorul organizaţiei.). prin decodificare. între emiţător şi receptor pot să apară factori perturbatori. în cele ce urmează. care. interesele etc. În orice proces de comunicare. mesajul. în mod coerent. Dacă factorii perturbatori obiectivi sunt determinaţi de capacitatea redusă a canalelor de comunicare şi de calitatea deficitară a mijloacelor de comunicare (zgomot. prin codificare emiţătorul apelează la simboluri variate (sunete. . comunicarea face posibilă identificarea şi utilizarea corectă a diferitelor categorii de nevoi şi stimulente pentru orientarea comportamentului angajaţilor spre performanţă şi satisfacţii. mesajul îmbracă o ipostază verbală sau una nonverbală. numită comunicare organizaţională. comportamente. care este calea de transmitere a informaţiei. formularea simplă şi concisă a mesajului. ne interesează în primul rând să găsim un răspuns la întrebarea ―de ce se comunică într-o organizaţie?‖. . Prin intermediul codificării şi decodificării emiţătorul şi receptorul apelează la anumite simboluri pentru a facilita înţelegerea mesajului. stabilirea exactă a scopului comunicării. respectiv forma fizică a informaţiei transmise de emiţător sau receptor. semne. nivelul de pregătire al receptorului. oferindu-le informaţiile necesare orientării şi evaluării propriei munci în raport cu a celorlalţi. conţine următoarele elemente: 1. cifre. de armonizare a acţiunilor cu obiectivele iniţiale şi de eliminare a deficienţelor. aflată în strânsă legătură cu mesajul. de înţelegere şi acceptare reciprocă între şefi şi subordonaţi. comunicarea relevă posibilităţile de îmbunătăţire a performanţelor individuale şi generale ale organizaţiei. de antrenare a personalului se bazează pe primirea şi transmiterea de mesaje. adică persoana / grupul de persoane beneficiare ale mesajului informaţional. cel care transmite mesajul. De aceea. 4. obiectivi sau subiectivi.comunicarea stabileşte şi menţine relaţiile dintre angajaţi. . 5.a. gesturi etc. asigură interpretarea mesajului şi convertirea simbolurilor într-o informaţie pertinentă. şi a mediului acesteia. Dacă se ţine cont că procesul comunicării prezintă particularităţi diferite la nivelul relaţiei interpersonale şi de grup. pentru a obţine efectul dorit. 4. considerăm justificat a recurge la abordarea distinctă. 3. psihologice. emiţătorul. adică persoana care iniţiază comunicaţia. Pe traseul parcurs de informaţie.Literatura de specialitate susţine că orice act de comunicare. cei subiectivi au la origine limitele fiziologice. Comunicarea este deci crucială pentru existenţa şi succesul organizaţiei. Aceste două forme de comunicare sunt interdependente. cunoaşterea personalităţii receptorilor. a celor două forme ale comunicării: 1. să respecte câteva principii care se referă la: 1. prima responsabilitate a fiecărui manager. unele explicaţii unanim acceptate: . în ansamblul său. utilizarea unui cod comun de simboluri. care pot denatura conţinutul şi calitatea mesajului. cunoaşterea sistemului de valori adoptate de către cei care recepţionează mesajul. Procesele de stabilire a obiectivelor. aflat în cadrul organizaţiei în ipostaza de manager sau executant. 3. S-a constatat că practica şi teoria comunicaţională au formulat. 2.prin feedback-ul realizat. 2. 2. cu cerinţele organizaţiei. în procesul de comunicare. receptorul. comunicarea interpersonală fiind aproape întotdeauna parte componentă a comunicării organizaţionale. elementul esenţial pe care îl urmăreşte emiţătorul este efectul produs asupra receptorului. poate fi în ipostaza de executant sau manager. agreat de către toţi interlocutorii. numită şi comunicare interpersonală. canalul. iar acesta. în cadrul organizaţiei. deci şi cel din context organizaţional. transmiterea şi interpretarea informaţiei ce face obiectul comunicaţiei. colegi. . În ceea ce priveşte comunicarea organizaţională. de realizare a concordanţei cu structura organizatorică şi informaţională. comunicarea între indivizi.) pentru a transmite şi a se face înţeles de către receptor. 141 .contribuie la instaurarea relaţiilor corecte şi eficiente.aflată la baza procesului de motivare. bruiaj ş.

atitudinilor sale ) sau se raportează la acestea Funcţia energetica – atitudinile determina natura si intensitatea motivaţiilor. se constata ca cel mai bine recunoscute si percepute sunt cuvintele care corespund valorilor dominante ale subiectului ( astfel spus. de capacitatea lui de înţelegere şi de judecată. Este cunoscut faptul că receptorul poate reţine mai mult sau mai puţin din mesaj.atitudinile sunt un aspect determinant al climatului relaţional . înţelegerea. 142 . aceasta ar consta in ipoteza ca : atitudinea este constituita din ceea ce se afla indaratul comportamentului. Vom putea defini principalele caracteristici ale unei situaţii de comunicare optima vizând facilitatea exprimării celuilalt.Comunicarea interpersonală există atunci când un ins transmite o idee. astfel incit s-a constatat ca intr-o situaţie de comunicare interindividuala. ( Rita si Richard Atkinson ). adică atitudinile sunt nişte predispoziţii ac tionale sau atitudinea este o cauza relative ascunsa sau inconştienta a comportamentului. daca indivizilor li se prezintă ansambluri de cuvinte ambigue. opinie sau informaţie unui alt ins sau unui grup.ele influenţează decisive calitatea relaţiei care se stabileşte intre actori . definită ca ansamblul proceselor utilizate de oameni pentru a recepţiona şi interpreta informaţiile din medi ul exterior. asigurând eficacitatea actului de comunicare interpersonală. Aceasta caracteristica o putem ilustra printr-un exemplu. organizare şi interpretare adecvată a informaţiei. Funcţia reglatoare – atitudinile generează si guvernează coerenta interna a opiniilor si a comportamentelor unui individ. acesta depinde de măsura în care ideea percepută de receptor este identică (sau se apropie) de cea lansată de emiţător. Atitudinea de interpretare Definiţie = atitudinea care consta in a fomula si verbaliza pentru celalalt ratiunile ascunse care se afla la originea spuselor sau faptelor noastre. starea mentala si neurofiziologica determinate de experienţa si care exercita o influenta dinamica asupra individului. Funcţia cognitiva ( corespunde faptului ca atitudinile organizează percepţiile ). însă niciodată integralitatea mesajului. cum ar fi. intervenind in definirea statutului fiecăruia in cadrul relaţiei si determinând calitatea si natura elementelor ce urmează a fi exprimate. Rolul atitudinilor in comunicare Ce sunt atitudinile? Atitudinile. pregătindu-l sa acţioneze intr-un mod specific asupra unui număr de obiecte si elemente‖ ( Allport ) Daca extragem ideea principala din definiţia lui Allport. Funcţiile atitudinilor. Putem numi atitudine .atitudinile adoptate de actori influenţează in mod direct natura relaţiei sociale. de unde rezulta ca este cheia de bolta a reprezentării unei situaţii de comunicare. Rolul atitudinilor in comunicarea individuala este esential. Atitudinea joaca un rol esential in sistemul de reprezentare al indivizilor sau grupurilor. Aceasta tipologie a atitudinilor ne va permite sa intelegem ca orice atitudine creează un anumit tip de relaţie precum si ce tip de consecinţe au acestea asupra comunicării. feedback-ul receptorului joacă un rol extrem de important. percepţia are o influenţă semnificativă asupra calităţii comunicării. interpretarea. Datorita multitudinii de relaţii si atitudinii corespunzătoare acestora exista o tipologie atitudinilor interindividuale.. după unele opinii. Da aici putem concluziona necesitatea de a descoperi si analiza fenomenul atitudinal in majoritatea situaţiilor de interacţiune. În ceea ce priveşte gradul de eficacitate a comunicării interpersonale. Aşa cum lesne se poate deduce. ceea ce ne va oferi posibilitatea sa deducem principiile interacţiunii. ea nelimitându-se doar la cercetarea mediului cu ajutorul celor cinci simţuri de bază. totul depinzând de interesul pe care îl prezintă mesajul pentru acesta. Percepţia presupune cunoaşterea. Un alt element important pentru realizarea comunicării interpersonale este percepţia. De aceea. 1. sunt evaluări favorabile sau nefavorabile fata de oricare alte aspecte ale vieţii. deoarece: . deziderat ce presupune selectare. orice individ poate sa dezvolte cinci tipuri de atitudini.

de aceea putem concluziona ca daca vrem sa comunicam. mai exact întreruperea exprimării. interpretarea corecta reprezintă tipul de interpretare susceptibil de a produce blocajul maxim.. Consecinţe posibile Riscul major este de a induce o superficialitate a discursului celuilalt. Natura dependentei se întemeiază pe relaţia fata de cunoaştere. O a doua posibila consecinţa a acestei atitudini este blocarea exprimării celuilalt. o consecinţa nedorita este a orientării discursului celuilalt. mai exact agresivitatea. Consecinţe posibile O prima consecinţa poate fi blocarea comunicării ca urmare a unei evaluări negative. 2.. Prima consecinţa posibila a interpretării este contradependenta . nu trebuie sa interpretam. evaluarea negative a spuselor sale creează un climat nefavorabil. deteriorarea climatului si a comunicării. interpretantul se prezintă ca detinator al unei presupuse cunoaşteri. aceasta atitudine se bazează pe o diferenţa de statut intre locutori sau instituie o astfel de diferenţa.Tip de reacţie creata = când spunem interpretant si interpretat. Prin urmare. ii reduce motivaţia de a se exprima si îl determina sa nu mai verbalizeze informaţiile sau sentimentele pentru ca risca sa fie judecat negativ. Indiferent daca interpretarea este corecta sau greşita.adică pe o relaţie de dependenta. riscam ca celalalt sa se oprească din exprimare întrucât observa ca ceea ce a spus nu a fost câtuşi de puţin interes. mai exact agresivitatea. Când verbalizam o interpretare greşita. de genul . cu atât dependenta lui fata de mine creste. De aici rezulta ca atitudinea de interpretare creează o diferenţa de statut intre actorii acţiunii. Reacţia de dependenta poate lua forma unui refuz de a accepta situaţia. una din posibilele consecinţe fiind relaţia de contradependenta. printre ale cărei forme curente se număra si agresivitatea. astfel ca poate apare o reacţie de contradependenta. ceea ce-i reduce considerabil posibilitatea de a-si rezolva singur propriile probleme. 3. Paradoxal. fiind prin urmare o atitudine ulterioara de manifestare a interesului pentru celalalt. Distingem doua situaţii de interpretare: fie corecta . adică cineva ştie ceva si transmite celuilalt ceea ce acesta nu ştie. susţinător si susţinut. atitudinea de consiliere se întemeiază pe o diferenţa de statut.‖te vei descurca de buna seama‘‘. Cu cat consiliez mai mult pe cineva. Atitudinea de evaluare creează o relaţie de dependenta de la evaluat la evaluator. utilizând in cadrul comunicării atitudinea de interpretare ne asumam un risc considerabil. Totodată se creează o relaţie de dependenta a interpretatului fata de interpretant. mecanisme de apărare cu atât mai importante cu cat interpretarea este mai pertinenta.nu-i chiar atât de grav‘‘. Atitudinea de evaluare Definiţie = atitudinea care consta in formularea unei judecaţi pozitive sau negative in raport cu ceea ce spune sau face celalalt. in funcţie de ce acesta a exprimat. fie greşita. O a doua consecinţa posibila posibila este orientarea comunicării in sensul soluţiilor propuse de consilier.hai sa nu dramatizam‖. acele elemente care ii permit sa continue sa recepteze elanuri pozitive ).Atitudinea de ajutor sau consiliere Definiţie = consta in a-i propune celuilalt soluţii sau elemente ale unor soluţii. Tipul de reacţie creata = când spunem consiliere spunem consilier si cosiliat. in majoritatea cazurilor. ceea ce presupune orientarea prin selecţie. Aceasta atitudine vizează luarea celuilalt sub tutela. Daca interpretarea este greşita este clar ca aceasta poate produce blocarea comunicării. Formularea unei interpretări corecte va declanşa. Prin urmare. A treia consecinţa este canalizarea discursului celuilalt. Consecinţe asupra exprimării celuilalt. in majoritatea cazurilor. Aceasta atitudine liniştitoare este expresia unei 143 . Pentru cel ce se exprima. căuta sa selecteze dintre opiniile sau informaţiile sale. Tipul de reacţie creata = evaluarea presupune evaluator si evaluat. O a doua consecinţa – blocajul. Un alt risc in momentul in care se instalează relaţia de dependenta. creându-se o relaţie ierarhizata in profitul celui ce interpretează.. fapt corespunzător unui aspect care putea fi numit bias de pozitivitate ( procesul prin care un individ ce receptează o judecata pozitiva. O a treia consecinţa posibila este legata de atitudinea liniştitoare. In condiţiile unei evaluări pozitive.

alegerea întrebărilor permite anchetatorului sa orienteze discursul celuilalt intr-o anumita direcţie sau sa evite abordarea unei teme. cum ar fi: superficialitatea persoanei chestionate canalizarea si manipularea exprimarii celuilalt Chestionarea este unul dintre instrumentele cele mai eficiente ale manipulării deliberate sau ale canalizării inconştiente. dintr-o preocupare pentru controlul comprehensiunii si pentru stimularea exprimării si a aprofundării. Aceasta regula ii interzice individului sa formuleze un răspuns in contradicţie prea flagranta cu ceea ce a enunţat in prealabil. alb‖ când in mod spontan ar fi răspuns . Ca si celelalte atitudini prezentate anterior. dar aceasta diferenţa este inversa in raport cu situaţia caracteristica celor patru atitudini prezentate anterior si ne referim la relaţia de dependenta a anchetatorului fata de celalalt. se bucura de un statut privilegiat. deoarece nu se va simţi nici judecat. ceea ce înseamnă o totala dependenta de cel care se exprima. Consecinţe posibile = chestionarea expune comunicarea la riscuri majore. Consecinţe posibile = prima consecinţa este crearea unui climat relaţional care facilitează exprimarea si care este marcat de doi factori esenţiali. adică cel care pune întrebările. determinând ceea ce se numeşte in general efectul de hallo. dintre care cel e mai frecvente se grupează in următoarele trei categorii: inducţia prin selectarea întrebărilor – formularea unei întrebări rezulta întotdeauna din alegerea efectuata dintr-un ansamblu de întrebări posibile.neglijări a experienţei trăite de celalalt sau a unei neascultări reale a sp uselor sale. Cu toate acestea când spunem chestionare spunem persoana care chestionează si persoana chestionata.. atitudinea de comprehensiune Definiţie = aceasta atitudine consta in a-i arata celuilalt ca te interesează ceea ce iţi poate spune si ca asculţi pentru a încerca sa-l înţelegi. precum si dependenta celui chestionat de cel care chestionează. Inducţia prin ordinea întrebărilor – subiectul care răspunde la întrebări se străduieşte sa se conformeze unei reguli sociale nescrise. se va ghida după răspunsurile pe care le -a dat la întrebările 1 si 2 si aşa mai departe. atitudinea de chestionare sau de ancheta Definiţie = atitudinea care consta in a pune întrebări pentru a-i permite celuilalt sa se exprime. tipul de reacţie creata intr-o relaţie interindividuala si consecinţele posibile ale reacţiilor create) : 1) legat de atitudinile de interpretare putem spune ca : 144 . Anumite întrebări sunt aşadar . La aceasta interpelare apelează de obicei indivizii care intenţionează sa menţină controlul intr-o interacţiune. care îl determina sa spună . De obicei atitudinea liniştitoare evoluează fie spre agresivitate. Când răspunde la întrebarea 2. nu pentru a-l judeca. 5. Tipul de relaţie creata = acest tip de atitudine isi propune sa îl ajute pe celalalt sa se exprime. In acest caz. nici interpretat. Totodată vom avea tendinţa de a pune întrebări care concorda cu propria noastră viziune asupra lucrurilor (proiecţie) si de a evita cu grija întrebările care ne pun probleme (protecţie si apărare). pentru a răspunde la întrebarea 3. fie spre blocajul comunicării. contagioase‖. Desigur. Inducţia prin formularea întrebărilor – aceeaşi întrebare formulata diferit are ca rezultat răspunsuri semnificativ diferite.. regula coerentei cognitive sau regula ideologica. intreventie ce presupune retransmiterea către celalalt a ceea ce acesta tocmai a exprimat. In continuare. Prin urmare... chestionarea nu este organizata in funcţie de ancheta ci in funcţie de caracteristicile anchetatorului. Concluzii (in funcţie de definiţie. Tipul de reacţie creata = a reformula înseamnă a relua spusele celuilalt. Concret. 4. Climatul de comprehensiune reduce aşadar mecanismele de apărare ale celuilalt. le alege si le formulează. el va tine cont de ceea ce a răs puns la întrebarea 1. comprehensiunea este singura care îl privilegiază in mod efectiv pe celalalt. atitudinea de comprehensiune se manifesta prin reformulare. nici . si atitudinea de chestionare creaza o diferenţa de statut. ilustrat deseori prin expresia . Printre atitudinile susceptibile de a apărea in situaţia de comunicare. interogat‖. dar foarte influente cum ar fi regula consistentei. Atitudinea de comprehensiune creează si ea o diferenţa de statut.. adică este ceea ce se numeşte manipulare deliberata. deoarece in chestionare pot fi utilizate numeroase surse de inducţie. aici eu pun întrebări‘‘. Un asemenea climat este semnul unui interes real pentru celalalt si creează o situaţie in care ameninţările pe care acesta le poate resimţi atunci când se exprima vor fi redu se la maxim. ordinea in care sa derulează chestionarea risca sa -l închidă pe individ intr-o logica discursiva. negru‖.

dorinţa de a limita acest risc se va traduce printr-o utilizare minimala a întrebărilor si atunci acestea se dovedesc indispensabile. A patra componenta a situaţiei optime de comunicare va putea fi formulata in termenii următori: non -chestionarea sistemica. cu atât ii îngustam mai tare celuilalt posibilitatea de a se exprima pe sine liber si profund. invitaţie la aprofundare – ne permite sa conchidem ca comprehensiunea se constituie intr-o a cincea componenta a situaţiei optime de comunicare vizând facilitarea exprimării celuilalt. cu atât el va fi mai uşor de acceptat si de aplicat.Aceasta atitudine îl expune pe utilizatorul sau unui număr mare de riscuri in raport cu obiectivul vizat. In consecinţa. si pe de alta parte exista indivizi a căror meserie presupune consilierea si orientarea profesionala. superficialitate a discursului celuilalt precum si orientarea discursului acestuia. Comunicarea resurselor umane Este rezultatul poziţiei agenţilor comunicatori în organizaţie. In acest context. daca doresc sa permit cuiva sa se exprime in mod real. Atitudinea de ajutor nu poate constitui baza unei comunicări autentice intre persoane. pe deoparte. chestionarea presupune asumarea unor riscuri importante in cazul in care dorim sa cunoaştem punctual de vedere al celuilalt. 2) din punct de vedere al atitudinii de evaluare putem spune ca: O a doua concluzie in legătura cu situaţia optima de comunicare va fi principiul non -evaluării. 5) legat de atitudinea de comprehensiune. una din funcţiile psihologilor este aceea de a ajuta. managerilor superiori. o a treia regula. trebui sa evitam interpretarea. ci asigurându-i condiţiile pentru dezvoltarea interna si externa a reflecţiei si expresiei. succesiv. consilierea matrimoniala etc. 3) din punct de vedere al atitudinii de ajutor putem afirma următoarele: Aceasta atitudine presupune o relaţie de dependenta. Cu cat ne vom apropia mai mult de acest tip de relaţie. In concluzie: nonchestionare sistemica+întrebări deschise. ci un control strict. se vehiculează 145 . vom formula un al treilea principiu. dar nu propunându-i soluţii. cu atât ii permit mai puţin celuilalt sa se exprime in mod real.. personal si profund. cu cat punem mai multe întrebări. nu trebuie sa adopt fata de acesta o atitudine de ajutor sau o atitudine liniştitoare. ascendentă. cu atât mai puţin trebuie sa-l judec. climat relaţional favorabil. în context organizaţional. sa-si exprime sentimentele si punctele de vedere. cu atât ii limitezi posibilităţile de a se exprima in mod real. cu atât şansele ca acesta sa poată aprofunda scad. Daca ii vom permite interlocutorului sa se exprime. rezulta ca: Analiza mecanismelor utilizate in atitudinea de comprehensiune – non-canalizare. în cadrul căreia informaţia circulă de la bază spre vârful structurii organizaţiei. daca ceea ce urmărim sete situaţia optima de comunicare vizând facilitarea exprimării celuilalt. fapt care va favoriza asumarea de către subiect a propriilor probleme. Cu cat interpretez mai mult. fiind in realitate rezultatul acesteia. daca va putea. L-am putea ajuta. printr-o formulare cat mai deschisa a lor. Astfel. iar posibilitatea sa fie canalizat creste. grupate după diverse criterii.cu cat ajuţi mai mult pe cineva. O comunicare autentica necesita limitarea la maxim a utilizării chestionării. Teoria managerială a comunicării structurează. care susţine următoarele : cu cat evaluezi mai mult pe cineva (indiferent daca intr-o maniera pozitiva sau negativa) cu atât îngustezi posibilitatea de a se exprima autentic sau cu cat doresc mai mult ca celalalt sa se exprime. Prin urmare. Evitarea atitudinii de ajutor se refera la faptul de a ajuta sau a sfătui astfel incit partenerul de comunicare sa-si poată exprima si expune in mod optim problemele si cererile.regula non ajutorului‖. prima regula a unui asemenea tip de interacţiune. Regula non-interpretării poate fi formulate simplu: daca dorim sa-I permitem celuilalt sa se exprime in mod autentic. mai multe moduri de comunicare. şi anume: 1. Nu suprimarea ei. cu atât sfatul va fi mai pertinent. Constă în transmiterea de mesaje de către subordonaţi şefilor direcţi şi. vom avea la indemna mai multe elemente pertinente pentru a putea formula sfatul cel mai potrivit. 4) legat de atitudinea de chestionare sau de anchetare putem concluziona astfel: Chiar daca se defineşte ca facilitând exprimarea. gratie atitudinii noastre de ascultare. putem defini prima componenta a situaţiei optime de comunicare vizând exprimarea celuilalt. Cu cat punem mai multe întrebări. Aceasta luare de poziţie ridica unele probleme deoarece.

are caracter formal. deschiderea către idei noi şi disponibilitatea pentru schimbare. Pentru a evita neînţelegerile. prezintă avantajul că poate fi difuzată în mod nelimitat şi conservă mesajul care poate fi consultat în orice moment. 2. angajaţii simt că nu pot sări peste anumite niveluri ierarhice pentru a se adresa celei mai indicate persoane. regulamentul de organizare şi funcţionare. Modul de transmitere a informaţiilor diferenţiază următoarele tipuri de comunicare: scrisă. derulându-se de la nivelul managementului de vârf către nivelurile de execuţie. Deoarece între 60 şi 90% din informaţii se transmit pe cale nonverbală. cât şi pe cea interpersonală. este uşor de multiplicat şi conservat. Eficienţa comunicării orale este legată de capacitatea receptorului de a asculta. În schimb. Prin controlul pe care îl exercită. într-o formă adecvată. permite folosirea mijloacelor verbale şi nonverbale. Ea cuprinde ansamblul mesajelor ascendente şi descendente care circulă pe canalele relaţiilor organizatorice şi se prezintă sub forme diferite: vorbită sau scrisă. de receptor. iar înţelegerea depinde de limitele de recepţionare şi de apreciere ale receptorului. 2. se disting: 1. 2. Printre acestea. diagrama de relaţii. la procesul decizional. pe diferite trepte ierarhice. ei încurajează sau limitează participarea angajaţilor. descendentă. Comunicarea eficientă este un proces bidirecţional de ofertă. este uşor de urmărit şi reţinut.cereri. Cauzată de lipsa de informaţii (ori de informaţii trunchiate). scrisori etc. Unul dintre dezavantajele acestei forme de comunicare se referă la marea probabilitate ca mesajul să fie filtrat în timp ce este vehiculat de la un nivel ierarhic la altul (deoarece fiecare persoană acordă o interpretare proprie mesajului transmis).. la momentul oportun. fişa postului. prin care se asigură circulaţia informaţiilor între compartimentele organizaţiei. comunicarea formală. experienţe şi interese diferite percep acelaşi mesaj în mod diferit. nu există feedback. orizontală. Structura organizatorică. pentru a percepe cu acurateţe mesajul şi atitudinea interlocutorului faţă de mesajul transmis. Comunicarea eficientă presupune ca anumiţi oameni să primească informaţia cuvenită. Diferenţe de putere. Predomină în organizaţiile centralizate în care se practică stilul autoritar. aşteptări. Comunicarea nonverbală. care ţin de emiţător. anxietatea. în organizaţiile 146 . Adesea. valori. Persoane cu pregătire. Este potrivită pentru marile organizaţii întrucât prezintă o serie de avantaje: este agreată de receptor. 3. multilaterală şi bilaterală. dar şi de context. Numărul nivelurilor ierarhice dintr-o organizaţie poate frâna transmiterea informaţiilor şef – subordonat şi invers. decizii. iar costurile sunt minime. instrucţiuni. directă şi indirectă. cea care este generată de liniile formale ale structurii de autoritate şi care se desfăşoară potrivit reglementărilor sau procedurilor scrise din organizaţie: structura organizatorică. curiozitatea unor persoane. De asemenea. Comunicarea orală (interpersonală). mesajul trebuie interpretat numai în context. Studiile efectuate în domeniul comunicării arată că obstacolele mari în calea unei comunicări eficiente în organizaţii sunt generate de o multitudine de factori. Comunicarea scrisă. recomandări etc. În schimb. Într-o structură centralizată. cunoştinţe. Prin acest tip de comunicare se informează managementul de nivel superior asupra stării morale a personalului. rapoarte. schimbul de informaţii este restricţionat deoarece diferiţi angajaţi au acces la diferite tipuri de informaţii. dispoziţii ale conducerii etc. bazate pe relaţii simpatetice. După gradul de oficializare. care se desfăşoară faţă în faţă sau la telefon. Conţinutul este dat de decizii. Diferenţe de personalitate şi de percepţie. Comunicarea audiovizuală. potrivit căreia informaţia circulă de la vârful structurii organizaţiei spre baza acesteia. cuprinzând note interne. În orice organizaţie managerii sunt cei care hotărăsc modul în care se iau deciziile. Include zvonurile şi „bârfele‖. audiovizuală şi nonverbală. 3. asupra disciplinei şi a obstacolelor de comunicare. rapoarte etc. fapt pentru care puterea de convingere în cazul conflictelor este slabă. se recomandă ca emiţătorul să ceară un feedback cât mai des. cele mai importante şi mai frecvent întâlnite sunt : 1. comunicarea informală. costurile de elaborare şi implementare sunt foarte mari. Este necesar să accentuăm importanţa funcţionării comunicării orizontale pentru că aceasta descrie în general o organizaţie omogenă şi constituie o sursă de informaţii despre nemulţumirile oamenilor. planuri. orală. receptare şi răspuns care se poate derula doar într-o cultură organizaţională care încurajează ascultarea celorlalţi. Urmează relaţiilor de tip ierarhic. ea încearcă să elimine nesiguranţa. dacă nu permanent. care apare spontan şi cuprinde informaţii cu caracter interpersonal sau intergrupal. Însoţeşte atât comunicarea scrisă.

Femeile cer informaţii. Solicitări conflictuale ale rolului. Aceste diferenţe pot apărea ca urmare a diviziunii excesive a muncii. Mai mult. nu le vor mai da atenţie. dar nu au tăria sau curajul să recunoască acest lucru. în general. 12. 14. clarificarea ideilor înainte de a fi comunicate şi examinarea scopului vizat la fiecare comunicare. cât şi evitarea ambiguităţilor de exprimare. manifestă dorinţa clară de a comunica mai degrabă cu oameni având acelaşi statut sau cu statut superior. Femeile se exprimă mult mai politicos. 11. 4. de colaborare. fie defensiv. concentrându-se asupra propriei persoane. În timpul comunicării. ascultarea activă. în timp ce bărbaţii înclină să folosească stilul „raportare‖. forme eliptice etc. La nivelul salariaţilor. în aceste organizaţii mari. plictisindu-se. 8. Mesajele în exces încarcă inutil destinatarul şi. pentru a evita diferenţele de limbaj. dar în acelaşi timp să acorde atenţie nevoilor sufleteşti şi dorinţelor acestora. Dacă se lucrează într-un climat tensionat. frustrare angajaţii. Tendinţa de a evalua / evaluarea anticipată. Mulţi şefi au dificultăţi în echilibrarea celor două aspecte ale rolului lor.) influenţează felul în care sunt transmise / înţelese mesajele. nu de puţine ori informaţiile se pierd pe drum sau ajung la destinatar cu mare întârziere. Absenţa feedback-ului poate duce la falsa impresie că mesajul a fost înţeles. de ameninţare (pierderea prestigiului). Incapacitatea de a asculta. prea tehnici. în timp ce stilul bărbătesc este orientat mai mult spre acţiune. Bombardaţi cu mesaje prea multe. 13. dragoste. întâlnit atât la şefi. starea emoţională. Reacţiile emoţionale (de furie. motivaţională sau relaţia cu interlocutorul. în timp ce bărbaţii comunică mai direct şi autoritar. ură. în funcţie de personalitatea lor. 2. specifică acelora care văd şi aud ceea ce doresc. 7. ceea ce presupune ca pe de o parte să coordoneze şi să controleze munca subordonaţilor. care se manifestă prin atitudine şi dispreţ. frică. Idei preconcepute. managerii. mesajul este înţeles într-un anumit fel. consultarea unor persoane competente când se planifică procesul de comunicare. Optimizarea comunicării interpersonale În literatura de specialitate au fost descrise şi o serie de reguli pentru optimizarea comunicării interpersonale: 1. facilitând crearea unui climat intim. generează efecte adverse celor dorite. 6. angajaţii vor ignora o parte dintre ele sau. deoarece interlocutorul consideră că este imposibil ca acesta să aibă şi o altă interpretare decât aceea la care el se gândeşte. De multe ori. S-a constatat că oamenii. 10. de a emite judecăţi de valoare. specializării sarcinilor. Limbajul este o formă abstractă de comunicare. constă în tendinţa de a evita comunicarea ştirilor proaste celorlalţi. Bărbaţii şi femeile au stiluri diferite de a comunica. femeile încearcă să construiască relaţii de prietenie. 3. exprimând experienţa de viaţă sau experienţa profesională. Efectul de „filtrare‖. Climatul defensiv din organizaţie nu facilitează o comunicare eficace. Aglomerarea mesajelor. cât şi la subordonaţi. Formularea necorespunzătoare a mes ajului conduce la creşterea ambiguităţii: termeni sofisticaţi. dar şi diferenţelor de statut între membrii organizaţiei. 15. se manifestă o tendinţă asemănătoare de a pune prea puţin preţ pe comunicarea cu acei colegi pe care nu îi consideră „de nasul lor‖ sau care se află pe poziţii inferioare în organizaţie. dar şi mai ezitant. urmărind: 147 . de aceea este indicat feedback-ul. ca şi subordonaţii evită să dea ştiri proaste de care sunt parţial responsabili sau care pot genera reacţii negative. vor avea un comportament fie agresiv. sunt foarte importante atât adaptarea la nivelul de instruire şi de cunoaştere al interlocutorului. prin tendinţa şefilor de a pune prea puţin preţ pe subordonaţii lor. Unii angajaţi nu înţeleg în totalitate ceea ce li se comunică. de multe ori chiar înainte de a asculta interlocutorul în tot ceea ce are de spus. de cele mai multe ori. Diferenţele de sex. sensul iniţial al mesajelor poate fi modificat substanţial ca urmare a faptului că ele trec prin mai multe eşaloane manageriale care filtrează informaţia şi o interpretează potrivit sistemului propriu de gândire sau de interese. 9. Stilul feminin este mai persuasiv. complexitatea enunţurilor. Statutul funcţiei. Este o atitudine specifică indivizilor. este informal şi urmăreşte deţinerea controlului. De aceea. Diferenţe de limbaj. în timp ce bărbaţii evită acest lucru.a. În general. de a aproba sau dezaproba afirmaţiile unei persoane. frustrare ş. bazat pe evidenţierea propriil or cunoştinţe şi aptitudini. Rolul de lider le cere şefilor să îndeplinească funcţii profesionale şi socio-emoţionale. 5. cooperare.mari.

„complicarea‖ conţinutului mesajului transmis. O apreciere a acestor mijloace în raport cu gradul de consistenţă al comunicării este prezentat în figura de mai jos. 148 . evitarea declanşării mecanismelor de apărare prin critici. 6. 3.sublinierea sau preluarea unor idei avansate de interlocutor. aspiraţii. tonul vocii. se poate observa simultan la emiţător şi receptor limbajul utilizat.prin interesul faţă de opiniile şi persoana interlocutorului. 15. lipsa cererii feedback-ului. Prin urmare. 7. evitarea gesturilor asociate cu plictiseala şi dezinteresul. 5. Aşa după cum se vede şi în figură. fără să se formuleze aserţiuni categorice. 9. evocarea ciclică a numelui interlocutorului. 4. trebuie să fie evitate anumite proceduri cum sunt: 1. feedback pentru corectarea permanentă a formei şi a conţinutului mesajului. fluenţa conversaţiei: . precum şi orice factor care acţionează în direcţia înlăturării barierelor comunicării. lansarea mesajelor în cazul unor conflicte interpersonale.centrarea pe mesaj. 4. 8. 3) capacitatea de a transmite multe informaţii simultan. Acestă interacţiune furnizează imediat răspunsul (feedback). comunicarea interpersonală „faţă în faţă‖ este considerată a fi cea mai consistentă. . 11. utilizarea unei singure forme/metode de comunicare. menţionarea de puncte slabe sau afectarea sentimentului de respect de sine. expresia feţei etc. 2) elaborarea mesajelor în funcţie de particularităţile specifice destinatarilor. 5. Comunicaţiile ce necesită mult timp pentru analiza informaţiilor sunt caracterizate de un nivel redus al consistenţei. . În acest caz. În direcţia îmbunătăţirii comunicării organizaţionale pot fi menţionate toate metodele de optimizare a comunicării interpersonale. stimularea conversaţiei prin formularea de întrebări deschise alternând cu întrebări închise prin care se fixează coordonatele stabilite deja prin consens. ea trebuie încurajată şi utilizată cât mai des în relaţiile interpersonale din grupul profesional. întrebări prea simple care ar sugera răspunsul sau să se manifeste dezacordul faţă de unele aspecte abordate. Există o varietate de mijloace de comunicare ce pot fi utilizate în cadrul unei organizaţii. manifestarea discretă de sentimente pozitive faţă de interlocutor şi de situaţia actuală (încercând să îl motiveze pentru rezultatele potenţiale). acordarea unei atenţii sporite constrângerilor fizice şi fiziologice ale oamenilor implicaţi în comunicare.. 13. prin folosirea conexiunii inverse şi corectarea lor. centrarea privirii pe interlocutor (fără a-l domina). filtrarea informaţiilor (se transmit doar informaţii pozitive. folosirea de mesaje complexe (concordanţă verbală-paraverbală-nonverbală). Consistenţa fiecărui mijloc de comunicare se bazează pe combinaţia a patru criterii : 1) rapiditatea sesizării erorilor. De asemenea. 10. 12. folosirea persoanelor fără credibilitate în transmiterea mesajelor. 2. . întrebări dificile sau închise.prin oferirea de informaţii nesolicitate.confirmarea periodică a conţinutului. convingeri). 6. 7. începerea discuţiilor cu referiri la persoana interlocutorului. astfel încât destinatarii mesajelor pot verifica dacă le-au înţeles corect şi îşi pot rectifica percepţia dacă este necesar. 14. (observaţii ce pot „comunica‖ mai mult decât cuvintele folosite). eşecurile şi problemele nu sunt comunicate). conducerea discuţiei într-o cât mai mare concordanţă cu sfera motivaţională a interlocutorului (interese. dar necesare. caracterul confuz sau neinteligibil al mesajului. 4) bogăţia limbajului (limbajul verbal în raport cu cel numeric).

dezvoltării spirituale. 2. fundamentală a acestuia. furnizarea informaţiilor necesare implementării deciziilor). norme. în îndeplinirea funcţiilor şi în realizarea obiectivelor organizaţiei. crearea de imagine (asigurarea informaţiilor necesare creării de imagine personală şi organizaţională. Nu putem conduce fără a comunica. crearea unui climat care să stimuleze asumarea responsabilităţii pentru îndeplinirea deciziei). Obiectivele comunicării manageriale sunt: 1. stimularea imaginaţiei şi inovaţiei. arta de a realiza obiectivele organizaţiei prin intermediul subordonaţilor. 2. lărgirea orizontului cultural al angajaţilor. instruirea angajaţilor (transmiterea cunoştinţelor necesare perfecţionării profesionale. De aceea. înţelegerea corectă a mesajului. 3. în opinia lui Mary Parker Follet. acceptarea mesajului. 5. 3. stimularea comunicării dintre angajaţi. într-o organizaţie. motivarea angajaţilor (furnizarea informaţiilor menite să consolideze interesul şi participarea angajaţilor la realizarea sarcinilor. receptarea corectă a mesajului. Funcţiile comunicării manageriale sunt următoarele: 1. de a aborda şi soluţiona eficient problemele). întreţinerea unui climat favorabil de muncă. 4.. provocarea unei reacţii (o schimbare de comportament sau de atitudine). ca instrument de lucru în managementul resurselor umane. recunoaşterea realizărilor performante. Indiferent de sistemul social. comunicarea îndeplineşte opt funcţii. Comunicarea organizaţională apare astfel ca o funcţie de o importanţă deosebită în activitatea de management. informarea (asigurarea accesului la informaţii. Managementul este. amplificarea capacităţii de a percepe şi interpreta evenimentele. 4. 7. Nu putem lua decizii corect fundamentate şi nu le putem pune în aplicare fără a comunica. furnizarea informaţiilor necesare desfăşurării unei activităţi care să permită realizarea obiectivelor. formarea unui sentiment de apartenenţă la organizaţie). stimularea nevoilor etice şi estetice). impulsionarea iniţiativei şi creativităţii). promovarea culturii organizaţionale (transmiterea elementelor culturii organizaţionale – sloganuri.Gradul de consistenţă al mijloacelor de comunicare Mijloace de comunicare Discuţii „faţă în faţă‖ Conversaţii telefonice Scrisori/memorii Poşta „voice‖ (voice-mail) Poştă electronică (e-mail) Documente scrise Documente numerice Gradul de consistenţă a mesajelor Ridicat Redus Comunicarea – factor cheie în creşterea performanţei organizaţionale Comunicarea organizaţională nu poate fi privită în afara managementului. dobândirea aptitudinilor şi competenţelor necesare exercitării profesiei. creşterea răspunderii personale). evaluarea corectă a angajaţilor. sisteme de valori etc. ea reprezintă o componentă majoră. pe care le interpretează şi le transformă în decizii sau 149 . asigurându-se feedback. transmiterea deciziilor (comunicarea operativă a deciziilor. Conducerea organizaţiei primeşte şi selectează informaţiile primite de la surse numeroase. Funcţia de bază a comunicării manageriale este informarea. stimularea încrederii în sine. 6. comunicarea constituie parte integrantă a exercitării funcţiilor managementului. influenţarea receptorului (organizarea de dialoguri cu angajaţii.

coordonare. Problema reală a comunicării organizaţionale nu este dacă managerii se angajează sau nu în acest proces. 1998).a. Promovarea culturii organizaţionale. 4. Bucureşti. control . „Este imposibil de găsit un aspect al muncii managerului care să nu implice comunicarea. Însă. Motivare. coordona. este cea care conduce de multe ori la reducerea eficacităţii grupurilor şi indivizilor şi la nerealizarea obiectivelor organizaţiei. 3. aşteptări. Funcţiile comunicării manageriale trebuie privite şi înţelese în unitatea şi intercondiţionarea lor. conform graficului următor: Intercondiţionarea funcţiilor comunicării manageriale MEDIU 1 5 7 Sistemul managerial 1 2 3 4 6 7 Sistemul operaţional 1. 2. organiza. rolul managerului în cadrul unei organizaţii este cel de a previziona. tocmai neglijarea factorilor interpersonali. antrena. în combinaţie cu celelalte resurse: materiale şi financiare. Relaţia dintre comunicare şi procesul de management poate fi descrisă prin schema următoare: MANAGEMENT (previziune. atitudini şi valori) Compartimente ale organizaţiei Performanţele organizaţiei Comunicarea organizaţională C2 C1 Cn 150 .reglare) Comunicare descendentă (flux referitor la obiective. p.487. antrenare. 6.îndrumări şi le transmite mai departe. astfel. Transmiterea deciziilor. 5. Ed. ci dacă ei comunică bine sau nesatisfăcător‖. controla şi regla activităţile subordonaţilor. Informare. exprimarea acestora fiind în mod tradiţional evitată şi cenzurată în cadrul organizaţiilor. atitudini şi valori) Comunicare ascendentă (flux referitor la rezultate. „Managementul organizaţiei‖. Influenţarea receptorului. Crearea de imagine. 7.. Se consideră că managerii nu ar trebui să se preocupe de sentimente şi emoţii. Economică. Relativ puţină importanţă se acordă relaţiilor managerului cu ceilalţi membri ai organizaţiei. Managerii trebuie să controleze calitatea căilor de comunicare şi să verifice răspunsurile şi reacţiile la mesajele trimise. sentimente. Instruire. (Zorlenţan T. În mod tradiţional. organizare. sentimente. ş. aşteptări.

echipele de proiecte. Grupurile multidisciplinare. biografia. în principal.a. pe evitarea tuturor barierelor din calea procesului de comunicare. Informaţiile reprezintă căile de ajungere la probleme şi cu cât acestea devin mai funcţionale. managerii consideră că este extrem de dificil să-şi determine colaboratorii să adopte un anumit comportament sau să realizeze o anumită activitate. înţeles generează frustrări. calitatea comunicării (nu cantitatea) reprezintă o condiţie fundamentală a reuşitei sociale. chiar şi cele mai elaborate strategii şi cele mai bune planuri de conducere au puţine şanse de succes. Comunicarea care provoacă interlocutorului sentimentul de a nu fi ascultat. mai mult ca oricând. dar şi pe capacitatea indivizilor de a analiza informaţia cunoscută. Atitudinile şi valorile împărtăşite în comun conduc la crearea unei echipe stabile şi durabile în timp. distorsionate sau optimizate în cadrul acestei ―logici naturale‖ a interacţiunii. Fără o comunicare eficientă. opiniile.Comunicarea descendentă este. comunicarea intragrupală ş. Se pune deci accent pe însuşirea tehnicilor de comunicare eficientă. organizare. Aspectul calitativ al comunicării este dat de eficienţă şi se bazează pe fenomenul de percepţie selectivă. De aceea am inclus sentimentele în schema de mai sus. statusul. Acest tip de feedback este legat în principal de funcţia de control . adesea ori îngreunat ori. Chiar dacă un manager pare a-şi îndeplini funcţiile în mod adecvat. întâlnirile şi dezbaterile nu îşi pot atinge obiectivele dacă persoanele care le constituie nu posedă abilităţi de comunicare interpersonală de bază. altfel spus. din această cauză. instituţionale. coordonare şi antrenare. demotivare. el poate eşua în realizarea obiectivelor dacă nu este competent şi în domeniul comunicării interpersonale. Prin urmare. Comunicarea stă la baza funcţiei de coordonare. normele. Comunicarea ascendentă constituie un feedback care informează managerul în legătură cu rezultatele obţinute efectiv sau orice problemă care ar putea apare. În cazul grupului profesional. dacă aceştia din urmă au puncte de vedere diferite.reglare a managementului. facilitând intervenţia managerilor în vederea sincronizării şi armonizării acţiunilor membrilor organizaţiei. Grupul profesional presupune interacţiunea directă sau indirectă a unui număr de membri. coeziunea membrilor grupului. Capacitatea de comunicare (dublată de capacitate a de influenţare diferenţiată dintre membrii grupului profesional) poate conduce la obţinerea unor rezultate performante în muncă. orală sau nonverbală. Indiferent de canalul utilizat. Astăzi. Prin urmare. pot fi consolidate. În lipsa unei comunicări eficiente. Procesul de comunicare este. Literatura de specialitate consideră că o organizaţie de succes necesită o performanţă de ordin comunicativ la cel mai înalt nivel de realizare. ca rezultat al unui interes comun. cu atât se întâlnesc probleme mai puţin amplificate. control) trec prin ―filtrul‖ comunicării. coordonare. se face referire la relaţiile interpersonale ce se bazează pe afinităţi. organizare. Iar principala solicitare la care este supusă organizaţia este de a asigura într-o măsură din ce în ce mai mare un climat organizatoric corespunzător necesităţilor membrilor organizaţiei. funcţionarea organizaţiilor este indisociabil legată de calitatea comunicării interpersonale. 151 . face loc pseudocomunicării. alegeri sau respingeri. coordonare şi antrenare. grupul are ca ţintă îndeplinirea unui scop comun. idealurile sau ideile. comunicarea este o componentă importantă a activităţii fiecărui manager. perceput. Acest tip de comunicare este legat de exercitarea funcţiilor de previziune. comunicarea va fi influenţată de atitudinile şi valorile participanţilor. profesionale. Demn de luat în considerare este faptul că într-o organizaţie funcţionează indivizi de provenienţă şi factură diferită. Există o serie de variabile care au rol determinant în structura şi performanţele grupului profesional: mărimea. Comunicarea poate fi realizată pe canale formale sau informale. mai mult decât atât. diferite sunt originea socială. dar este utilizat şi pentru culegerea de informaţii necesare în previziune. poate fi scrisă. tensiuni. de natură directivă şi urmăreşte să transmită aşteptările managerului referitoare la performanţele subordonaţilor. Toate activităţile organizaţionale (planificare.

Din contră. 152 . În anii ‗50. Prin urmare. cel de-al doilea tip de climat asigură comunicarea deschisă cu ―ceilalţi‖. 5. de experienţă şi de motivaţie. folosirea unui discurs descriptiv în locul unuia de evaluare. În cadrul primului tip. neştiind prea bine ce trebuie făcut cu diferenţele de opinie. dar şi în creşterea performanţei organizaţionale în general. este necesar să se urmărească: 1. Managerul trebuie să dea şi să ceară informaţii (el nu trebuie să roage. 3. enunţarea clară şi fără echivoc a scopurilor. trebuie măcar să se ţină seama de el. aici existând disponibilitatea de a învăţa din experienţa şi opiniile celuilalt. factor esenţial în activitatea de conducere. Singura lume care există este propria lume. Studiul proceselor de comunicare relevă un mod defensiv în care indivizii comunică între ei.Principalul obstacol al oricărei forme de comunicare este pur şi simplu de ordinul diferenţei. Certitudine Spontaneitate Empatie Egalitate Provizorat Din cercetările efectuate rezultă că în relativ multe organizaţii domneşte un climat defensiv. situaţii tensionate şi adoptarea unei atitudini demne şi respectuoase faţă de interlocutor. depinde strict de manageri. orientarea către rezolvarea problemei prin colaborare reciprocă şi nu prin controlul celuilalt. Neutralitate 5. Superioritate 6. într-un climat comunicaţional deschis. de încredere. discutarea. obligând-o la autoapărare. analizarea oricăror conflicte. 7. americanul Gibb semnala două tipuri de climat: ―climatul defensiv‖ şi ―climatul deschis‖. În general. Climat defensiv (I) 1. Evaluativ Climat deschis (II) Descriptiv Contrast (I) versus (II) Comunicare strict bazată pe judecăţi de valoare / Comunicare orientată spre conţinut Comunicare cu scopul de a-l influenţa pe celălalt / Comunicare cu scopul de a ajunge la un punct de vedere comun Comunicare din raţiuni strategice / Comunicare neimpusă Comunicare în condiţii de indiferenţă reciprocă / Comunicare din ataşament Comunicare ierarhică / Comunicare pe picior de egalitate Comunicare în termeni categorici / Comunicare în termeni provizorii 2. într-o organizaţie. o atitudine defensivă care se transformă într -o barieră de netrecut (barieră care. Crearea unui climat deschis. Un astfel de climat este un obstacol pentru procesul de dezvoltare. ―ceilalţi‖ sunt consideraţi a fi un pericol pentru organizaţie. pe baza unei întregi serii de contraste. problemelor. Ceea ce reprezintă. poate juca un rol nefast). Misiunea managerului este prin urmare foarte clară: cel cu adevărat eficient impune colaboratorilor săi un stil de comunicare optim. atitudine egalitară şi nu de superioritate faţă de ceilalţi. Strategie 4. comunicarea dintre ei pleacă de la axioma că ―lumea este aşa cum o văd eu‖. lume care este mereu ameninţată. grijilor celorlalţi. eventual blamarea lui. 2. adoptarea unei atitudini spontane şi oneste. Control Orientare 3. În următorul tabel este prezentată diferenţierea tipurilor de climat. Pentru a realiza un climat de încredere în cadrul organizaţiei. 4. să blameze sau să amâne decizia). În acest sens. între angajaţi şi cei cu care vor să comunice există un clivaj care ţine de orizontul de plecare. în fond. între cele mai eficiente tehnici de comunicare organizaţională se numără creşterea încrederii. luarea în considerare a sentimentelor. evitarea manipulării celorlalţi. Organizaţiile diferă în ceea ce priveşte climatul pe care îl asigură comunicării. Chiar dacă acest clivaj nu poate fi anulat. De această conştientizare a diferenţei depinde reuşita tuturor celorlalte eforturi ulterioare. Ei trebuie să discute deschis cu ceilalţi şi să comunice asertiv şi nu agresiv. 6.

nu exista stiluri de comunicare . lipsindu-le experienta.comunicatorii sunt sinceri şi direcţi .bune‖ sau . Stilul de evitare .comunicatorii se arată de accord cu punctele de vedere ale celorlalţi . Prectic. . Stilul egalitarist .comunicarea e bidirecţională .comunicarea este unidirectională . Stilul directiv .comunicatorii se exprimă scurt şi la obiect . Prezentam principalele caracteristici ale fiecarui stil de comunicare: 1. .deciziile sunt luate independent nu interactive .atunci cand cel care comunica are cunostinte si competente superioare in domeniul aflat in discutie si interlocutorul ii cunoaste aceasta superioritate.. Stilul dinamic . reguluilor.comunicatorii cedează responsabilitatea altor personae.cu noii angajeati. .comunicatorii evită procesul de comunicare .nu se doreşte exercitarea vreunei influenţe . deoarece in acest caz scopul intalnirilor este acela de a prezenta informatii sau de a convinge. ci stiluri de comunicare adecvate sau nu unei anume situatii.comunicarea este orientată către sistematizarea mediului . Stilul directiv .comunicatorii insistă ca ideile lor să aibă prioritate .Stiluri de comunicare In literatura de specialitate sunt descrise sase stiluri de comunicare intalnite in organizatii. Stilul structurativ .comunicatorii îşi folosesc puterea şi autoritatea pentru a se face ascultati . asumându-şi doar un rol suportiv 6.comunicarea este prietenoasă şi caldă..comunicatorii sunt receptivi la ideile şi contribuţiile altor personae .pentru conducerea persoanelor carora le lipseste motivatia sau care au un grad redus de autonomie.Folosirea stilului directiv este utila si eficace in urmatoarele situatii: .comunicatorii evită subiectul aflat în discuţie vorbind despre altceva sau atacându-şi interlocutorul Consideram utile prezentarea in continuare a situatiilor in care abordarea fiecarui stil in parte se recomanda pentru eficientizarea procesului de comunicare in organizatie.in comunicarea cu grupuri mai mari de 20 de persoane. Stilul de comunicare poate fi definit ca un set specializat de comportamente interpersonale utilizate intr-o situatie data. acestea preferand sa accepte un rol pasiv in comunicare si sa obtina de la un lider dominator si bine informat siguranta si stimulii pe care nu le au din interior. . mai curand decat a schimba idei. sunt gata sa accepte instructiunile liderului. bazată pe înţelegere reciprocă 3. Stilul de abandon .comunicarea este orientată spre clarificarea şi structurarea problemelor 4. standardelor aplicabile situaţiei .atunci cand sunt posibile doar interactiuni scurte intre interlocutori. ca in situatiile de criza.comunicatorii stimulează generarea de idei de către ceilalţi . Pentru a ne imbunatatii comportamentele comunicationale trebuie sa fim capabili sa intelegem stilurile de comunicare si sa le putem compara efectele in diferitele situatii in care actionam.comunicatorii utilizează manipularea interlocutorului 2.conţinutul comunicării este pragmatic şi orientat spre acţiune 5. .atunci cand apare o situatie de criza in care este preferabila o actiune hotarata si asumarea deciziei de catre o persoana cu incredere in sine.comunicatorii îi influenţează pe ceilalţi prin citirea procedurilor.comunicatorii se supun dorinţelor celorlalţi .gresite‖. 153 .comunicatorii îi conving pe ceilalţi să acţioneze aşa cum doresc ei .comunicarea este deschisă şi fluidă .

154 .atunci cand intrelocutorul poseda informatii. stilul dinamic ii stimuleaza pe subordonati. politicilor. planurilor. putem afirma ca nu exista un stil de comunicare . Daca este utilizat corest. Acesta produce frustrare si nemultumire in randul interlocutorilor celui care foloseste un astfel de comportament..atunci cand liderul urmareste sa construiasca spiritul de echipa si sa intareasca intelegerea si apropierea dintre membrii echipei.. Stilul structurstiv ajuta la sistematizarea si ordonarea acestor situatii complexe. 239-252. Utilizarea stilului structurativ in situatii simple si medii stabile constituie o pierdere de timp si energie si blocheaza creativitatea.. scoaterea din foc a castanelor cu mana altuia‘‘ – va avea ca efect deteriorarea rapida a increderii celorlalti in persoana care comunica astfel. Stilul de abandon – acest stil este utilizat : . Utilizarea acestui stil pentru evitarea asumarii raspunderii sau a unei situatii neplacute .cand se comunica in grupuri mici. Doar in cazul in care un subiect este atat de periculos incat necesita o reactie violenta pentru a fi evitata continuarea discutiei. De exemplu. procedurilor care stabilesc structura necesara desfasurarii activitatii. dintre care mai importante prin amploarea si consecintele lor. Utilizarea . utilizarea acestui stil poate genera frustrare. pot sa apara dificultati in identificarea si rezolvarea problemelor. P. In concluzie. mai ales atunci cand se elaboreaza decizii complexe care necesita schimburi si generare de idei. Daca insa acestia nu se simt suficient de competenti pentru a realiza sarcina. individuale si sociale. . Stilul de evitare – acest stil este foarte rar eficace in comunicare pentru ca blocheaza interactiunile si intarzie rezolvarea problemelor. care apare la oricare om sănătos.mediul se caracterizeaza prin schimbari rapide si aparitia de crize. si se manifesta printr-un ansamblu de simptome obiective si subiective si se poate remite prin odihna obisnuita. cel mai bun‘‘. . acest stil este utilizabil. . Daca sarcinile sunt foarte flexibile. Stilul structurativ – este foarte util in medii complexe. Oboseala în muncă este un fenomen psihofiziologic normal. intalnim si unele forme de neadaptare ale omului la munca. sunt oboseala si accidentele de munca. Stilul dinamic – utilizarea sa este adecvata cand sunt indeplinite urmatoarele conditii: .. experienta si o intelegere superioara a situatiei. in cazul in care se doreste evitarea furnizarii de informatii secrete sau exprimarea dezaprobarii in legatura cu o animita propunere considerata imorala. interpretarea si transmiterea acestei structuri.este posibil doar un contact scurt intre interlocutori . – „Psihologia muncii şi a resurselor umane‖p. situationala‘‘ a stilurilor de comunicare solicita inteligenta si antrenament din partea managerului. Craiovan. OBOSEALA ŞI MUNCA In cadrul sistemul psihosociotehnic.in construiorea increderii in sine si a competentei in randul subordonatilor. Increderea este aratata si dezvoltata prin consultatrea in luarea deciziilor si prin utilizarea delegarii. stilul de evitare poate fi solutia potrivita. precum si discutii prelungite pentru obtinerea consensului. . utilizarea stilului structurativ este necesara pentru clarificarea.managerul este inconjurat de persoane foarte competente Comunicatorul prezinta pe scurt si cu entuziasm pozitia sa si deleaga subordonatilor autoritatea de a lua decizii. Chiar si dupa elaborarea strategiilor.Stilul egalitarist – este eficace in urmatoarele cazuri: . O alta utilizare gresita a acestui stil o constituie ascunderea in spatele regulilor si regulamentelor in locul infruntarii deschise a problemelor. pe langa fenomenele de adaptare reciproca intre on si munca. ca si incredere in sine si o buna cunoastere a subordonatilor. fiecare stil trebuie utilizat la la momentul si in situatia adecvata. în principal ca efect al efortului prelungit în muncă. Adoptarea acestui stil este posibila numai daca interlocutorul este dornic sa-si asume responsabilitatea.in demersul de depasire a rezistentei la schimbarile organizationale.

fenomenul de oboseala afecteaza capacitatea de munca functionala. varsta. telefoniste. hobby-urietc. Din aceasta cauza.Conditiile socio-economice se refera la procesul de munca (organizarea muncii. mijloacele de refacere insuficiente. ambianta fizica sau psihosociala nefavorabila etc. care pot grabi sau intarzia insatalarea oboselii relativ independent de marimea sau durata efortului depus. lipsa de confort. de o serie de factori fiziologici si psihologici si de conditiile social-economice si culturale. proportia in care oboseala este de natura fizica sau intelectuala. 155 . starea de sanatate. Se poate adopta chiar mai multe masuri concomitente (intreruperea activitatii si tratament medica) pentru sporirea eficientei lor si scurtarea perioadei necesare refacerii capacitatii de munca. fizica sau intelectuala. fara sa se modifice calitatea acesteia. . motivatia si interesul pentru munca si componentele atitudinale si volitionale ale caracterului. Din capacitatea de munca potentiala. factorii mediului social si psihosocial ambiant si conditiile socio-culturale (nivelul cultural si profesional al oamenilor. . aceasta deosebire este mai greu de facut. Numai in situatia in care toate conditiile tehnico-materiale si psihosociale ale procesului de munca sunt indeplinite la parametrii normali si totusi fenomenul de oboseala se produce se poate considera ca acesta este consecinta efortului prelungit de munca. Nu trebuie neglijate nici implicatiile motivationale in activitatea profesionala. pentru ca sunt foarte putine activitatile profesionale care sa aiba un caracter exclusiv cerebral sau manual. instalandu-se surmenajul sau in faza mai avansata. intr-o unitate de timp. schimbarea temporara sau definitiva a locului de munca sau chiar a profesiunii. mai corect este sa consideram ponderile pe care le au eforturile fizice sau intelectuale intr-o anumita actvitate si. . de aici. Caracterul oboselii este determinat de specificul activitatii de munca. Fiecare persoana dispune de o anumita capacitate de munca potentiala care este determinata de sursa de energie a organismului. caracterul alimentatiei si gradul de antrenament. familiale si pentru participarea la activitati cultural-sportive si satisfacerea unor hobby-uri consituie capacitatea de munca si rezerva. pot avea drept consecinta scaderea randamentuluifara ca efortul depus sa fi justificat aparitia fenomenului de oboseala. inseamna ca oboseala a fost accentuata. modul de organizare si de folosire a timpului liber si a concediului de odihna). chiar astenia nervoasa (indeosebi ca urmare a efortului psihic prelungit). Exista insa profesiuni in care fenomenul de oboseala are un caracter specific (dactilografe. incapacitatea temporara de munca. sexul. tratament medica. contabili) iar consecintele sunt comune – nevroza astenica. Prin capacitate de munca se intelege posibilitatea omului de a efectua o anumita cantitate de munca. pensionare de boala. partea care este cheltuita in activitatea de munca sa numeste capacitate de munca functionala. cu caracter compensator. apare fenomenul de oboseala.Prin odihna obisnuita se intelege repausul din timpul a 24 de ore sub forma somnului si a odihnei active practicate prin intreruperea activitatii de baza (profesionala) si inlocuirea cu unele activitati recreative (cultural-sportive. De asemenea scaderea randamentului in munca nu poate fi pusa intotdeauna pe seama diminuarii capacitatii de munca determinate de fenomenul de oboseala. Capacitatea de munca. Organizarea defectuoasa a procesului de nunca.Factorii pihologici sunt: nivelul de dezvoltare a aptitudinilor. In conditiile muncii moderne. Daca odihna pasiva (somnul) si odihna activa (activitatile compensatorii) nu reusesc sa rafaca capacitatea de munca diminuata din cauza oboselii. pot fi: intreruperea temporara a activitatii (concediul de odihna sau medical). In procesul de munca. Cand capacitatea de munca functionala solicita impreuna cu capacitatea de munca de rezerva cheltuita depasesc capacitatea de munca potentiala. regimul pauzelor.). care gradual. Inlaturarea acestor consecinte ale oboselii necesita masuri mai energice. iar cea necesara pentru indeplinirea obligatiilor sociale. echipamentul tehnic si modul lor de utilizare).Factorii fiziologici care concura la realizarea potentialului capacitatii de munca sunt: constitutia morfofunctionala a organismului.

depăşirea căruia punând în primejdie sănătatea şi uneori chiar viaţa persoanei în cauză. trei dintre consecinţele acesteia sunt mai importante: scăderea randamentului şi a capacităţii creatoare în muncă şi ca una dintre cauzele importante ale accidentelor de muncă. având rol de protecţie prin aceea că semnalizează atingerea unui prag maxim al consumului energetic. aproape întotdeauna.calitative:  creşterea numărului de erori şi a rebuturilor. Senzaţia de oboseală precede toate celelalte simptome.  accidente de muncă. dintre care consumul de oxigen este mai mare în cazul eforturilor intelectuale. precipitând apariţia fenomenului de oboseală mai devreme decât sar justifica prin energia cheltuită în procesul de muncă.cantitative:  scăderea randamentului. În realitate.  creşterea consumului de oxigen. 156 . conflictuală şi de nemulţumire faţă de propria persoană care nu mai reuşeşte să realizeze ce şi-a propus. fiziologice:  respiraţia accentuată. iar profilaxia acestuia ar fi mai simplă şi cu eficacitate sporită. Simptomele (consecinţele) subiective. . . invaliditate sau deces.  dureri musculare. .  creşterea tensiunii arteriale şi a pulsului.  ameţeli. Cauzele oboselii Sursa fundamentală a oboselii este efortul prelungit depus în activitatea de muncă.nemulţumiri faţă de sine însuşi SUBIECTIVE Simptomele oboselii se constituie în acelaşi timp şi în consecinţe ale acesteia care nu apar toate deodată.Simptomele oboselii OBIECTIVE 1. Dacă aceasta ar fi singura cauză. .stare tensionată. dar în mod sigur.tonalitate afectivă neplăcută.somnolenţă. devin scadente prin surmenaj. atunci fenomenul de oboseală s-ar instala mai târziu. 2. economice: .apariţia senzaţiei de oboseală. boală.  modificări în activitatea glandelor endocrine. Psihologice . tocmai din cauza fenomenului de oboseală. Din punct de vedere economic (cantitativ şi calitativ). psihologice mai importante ale oboselii sunt senzaţia de oboseală şi starea tensionată. . dintre care efortul prelungit în muncă este doar unul. conflictuală şi de frustrare. Consecinţele (simptomele) economice ale oboselii sunt vizibile înaintea celor fiziologice.  scăderea capacităţii creative.  modificări în compoziţia sângelui şi a urinei. Nesocotirea acestui semnal de alarmă înseamnă semnarea în alb a unor poliţe care mai devreme sau mai târziu. oboseala este determinată de un complex de factori. Creierul consumă de circa patru ori mai mult oxigen decât alte organe din corpul omului.  scăderea ritmului de muncă.  oscilaţii ale performanţelor. senzaţie de slăbiciune.

nesatisfacerea necesităţilor de odihnă pasivă (somn) şi folosirea insuficientă a odihnei active.specificul producţiei mecanizate.condiţii specifice practicării anumitor profesiuni (minerit.nivelul scăzut al motivaţiilor intrinseci şi predominarea motivaţiilor extrinseci. 4. . 5. tâlharii şi hoţii.caracteristici ale mediului fizic ambiant care nu sunt la parametrii convenabili particularităţilor psihofiziologice ale muncitorilor. . . . psihologici: .Mijlocul principal. ci a ameliorării condiţiilor de muncă şi a creşterii gradului de antrenament pentru ca oamenii să devină mai rezistenţi faţă de oboseală. explorări petroliere etc.ritm de muncă impus. esenţial şi eficace pentru refacerea capacităţii de muncă este odihna sub forma repausului pasiv (somn) şi repausului activ. Conform acestor indicatori. .nivel scăzut sau neechitabil al recompenselor etc. Oboseala şi odihna Oboseala în muncă.) deosebit de dure pentru organism.Factorii care se supraadaugă efortului prelungit în muncă determinând oboseala precoce sunt: 1. Odată oboseala instalată este necesar să se adopte măsuri eficiente de refacere a capacităţii de muncă. .grad mare de risc şi de răspundere în muncă. Măsuri profilactice generale: . Măsuri pentru refacerea capacităţii de muncă: . Durata somnului este în funcţie de mărimea efortului depus. .). organizarea muncii: .. De asemenea.gradul scăzut de antrenament în muncă etc. barbiturice. Repausul pasiv sub forma unui anumit număr de ore de somn în timpul a 24 de ore este necesar oricărei persoane. reducerea şomajului. b. comportamentul ireverenţios al personalului din serviciile publice etc. specificul muncii (fizice sau 157 . psihosociali: .regimul de muncă şi al pauzelor în timpul producţiei necorespunzător. .organizarea raţională a muncii.nivel de aspiraţii nemobilizator sau inexistent. avându-se în vedere curba randamentului şi a oboselii zilnice şi săptămânale. alcool. cât şi al raporturilor ierarhice şi de colaborare intragrupale. superior posibilităţilor umane.îmbunătăţirea ambianţei psihosociale atât în cadrul grupurilor de muncă. a.răspundere profesională şi/sau socială mare.slaba organizare a muncii. . încadrându-se în categoria fenomenelor normale şi având semnificaţia unui avertismuent. micşorarea factorilor de risc cotidian – huliganismul. . întreţinere şi reparaţii etc.orientarea. . . selecţia şi pregătirea profesională la timp şi bine făcută. fiziologici: . zaharuri). . Menţionăm că succesul unor măsuri profilactice locale (în cadrul întreprinderii) privind fenomenul de oboseală va fi mai mare dacă va fi susţinut şi de măsuri generale menite să scadă stresul existenţial prin creşterea standardului de viaţă.teamă de sancţiuni. cafea.starea precară a sănătăţii.atmosfera tensionată la locul de muncă.Oboseala în muncă nu se remite prin mijloace excitante: tutun. . spre sfârşitul zilei şi în ultima zi a săptămânii de lucru se vor planifica activităţile mai uşoare (finisări. fizici: . 2. . la începutul zilei şi al săptămânii de lucru se vor efectua munci mai uşoare pentru a permite organismului să se adapteze la activitatea de muncă după perioada de repaus.ameliorarea condiţiilor mediului fizic ambiant şi a celor de microclimat.neechilibru emotiv. . siderurgie.. nu se pune problema „desfiinţării‖ ei. în flux (plictiseala şi monotonia în cazul muncii la bandă rulantă) etc.alimentaţie insuficientă sau având carenţe ale unor componente nutritive esenţiale (proteine. . 3.

Oboseala apare atunci cand capacitatea de munca functionala si capacitatea de munca de rezerva depasesc capacitatea de munca potentiala. repausul activ înseamnă desfăşurarea unei activităţi mai uşoare şi mai atractive care să aibă rol compensator faţă de activităţile profesionale de bază. care apare la oricare om sanatos. Detalii privind felurile oboselii. particularităţile temperamentale etc. 3. tratament medical. somnul necesar oricarei persoane. necesara a fi cunoscuta de psihologul practician la inceputul activitatii sale in întreprindere. de conditiile social-economice si culturale. 4. după încheierea zilei de muncă. posibilitatea omului de a efectua o anumita cantitate de munca. realizate prin activitati recreative). Repausul activ se practică în timpul pauzelor din producţie. 5. Termeni utilizati 1. profitabil şi eficient. Sumenajul . intr-o unitate de timp. Odihna activă nu poate înlocui odihna pasivă (somnul). parte din capacitatea de munca potentiala. familiale si pentru participarea la activitati cultural sportive. Somnul poate fi compact (doar în timpul nopţii sau al zilei în cazul muncii în schimbul 3) sau în mai multe reprize (noaptea şi după-amiază). a carei durata este infunctie de capacitatea sa de munca potentiala. 6. Asemenea activităţi pot fi câteva mişcări de relaxare musculară şi nervoasă în timpul pauzei din producţie. ambele forme de repaus trebuind să fie armonizate. permiţând astfel refacerea capacităţii funcţionale a acestora. Oboseala in munca. Capacitatea de munca. cât şi pentru echipamentele tehnice cu care acesta lucrează. petrecerea concediului de odihnă în afara domiciliului şi a localităţii de reşedinţă pentru schimbarea mediului ambiant şi a contextului relaţional etc. psihologie inginereasca. din momentul în care a apărut senzaţia de oboseală şi nu mai târziu. Simptomele oboselii. practicarea unor hobby-uri după-amiază şi la sfârşit de săptămână. după care apariţia unui focar de excitaţie pe scoarţa cerebrală determină inhibiţia altor centri nervoşi. manifestarile acesteia. 2. 158 . Repausul (odihna) activ. pensionare de boala. consumata pentru indeplinitea obligatiilor sociale. schimbarea temporara sau definitiva a locului de munca sau chiar a profesiunii.faza avnsata de oboseala. parte din capacitatea de munca potentiala. obţinându-se astfel un repaus relaţional. activităţi gospodăreşti şi cultural sportive. de marimea efortului de munca depus si obisnuinta. 7. Necesitatea acestei forme de repaus se explică prin legea inducţiei reciproce a activităţii nervoase superioare. se manifesta printr-un ansamblu de simptome obiective si subiective si se poate remite prin odihna obisnuita (repaus din timpul a 24 de ore sub forma somnului si odihnei active. fara sa se modifice calitatea acesteia. dupa incheierea zilei de munca. consumata in activitatea de munca. metode de masurare si prevenire a oboselii pot fi gasite in lucrarile de specialitate de psihologia muncii. care nu a putut fi remisa prin odihna obisnuita. Inlaturarea acestei consecinte a oboselii necesita masuri energice ca: intreruperea temporara a activitatii prin concediu de odihna sau medical. gradul de antrenament. resursa individuala de a munci determinata de capacitatea energetica a organismului. satisfacerea unor hobby-urietc. Capaciteatea de munca potentiala. fenomen psihofiziologic normal. Repausul (odihna) pasiv. ergonomia si fiziologia muncii. manifestari obiective (economice si fiziologice) si subiective (psihologice) prin care oboseala se manifesta in activitatea omului si a starii sale de spirit. in principal ca efect al efortului prelungit in munca. Capacitatea de munca fuctionala. de o serie de factori fiziologici si psihologici.intelectuale). ACCIDENTELE DE MUNCĂ Caracterizare generală a accidentelor de muncă Accidentele de muncă sunt evenimente neprevăzute care survin în timpul desfăşurării activităţii de producţie şi care pot avea consecinţe dăunătoare atât pentru om. la sfârşitul săptămânii şi în concediul de odihnă. In cursul de fata am prezentat numai problematica generala a oboselii in munca. 9. realizat prin intreruperea activitatii de munca si desfasurarea unor alte activitati cu caracter compensator in timpul pauzelor din productie. la sfarsitul saptamanii si in concediul de odihna. pe timp de 24 de ore. Capacitatea de munca de rezerva. din cauza unor eforturi prelungite in munca. Din punct de vedere acţional. 8.

alunecările pe gheaţă etc. a mai multor semne convenţionale identice semnifică produc erea 159 . Cunoscându-se aceste particularităţi. la care se adaugă pierderile materiale prin timpul irosit şi banii cheltuiţi pentru tratament. În ceea ce priveşte implicarea numai a anumitor persoane în producerea accidentelor de muncă. în vederea studierii cauzelor care l au determinat. problema accidentelor de muncă este încadrată în reglementări foarte stricte şi trebuie tratată cu multă seriozitate atât de către agenţii economici. Metoda monografică: constă în analiza detaliată a posturilor de muncă care prezintă un grad mai mare de probabilitate la producerea accidentelor de muncă. locul de muncă unde s-au produs acestea. Sunt studiate astfel caracteristicile maşinilor şi utilajelor. O altă inadvertenţă faţă de definiţia considerată în mod unanim este includerea în categoria accidentelor de muncă şi a evenimentelor care s-au produs prin încălcarea unor reglementări ale desfăşurării procesului de muncă fără ca acestea să aibă vreo consecinţă negativă asupra oamenilor sau a maşinilor şi utilajelor pe care le foloseau în acel moment.). pentru adoptarea unor măsuri de prevenire eficente în viitor. imobilizarea unei părţi a forţei de muncă şi a echipamentelor tehnice. în alte împrejurări s -ar putea să aibă consecinţe dăunătoare. Metoda grupării: constă în studierea accidentelor de muncă analoage într-un anumit interval de timp. în vederea adoptării de măsuri eficiente de prevenire în viitor. cât şi de fiecare salariat. de asemenea. Din aceste motive. Pentru eficientizarea acţiunilor de prevenire a accidentelor de muncă este necesar ca acestea să fie studiate şi să fie depistate cauzele tuturor evenimentelor care au produs dereglări şi daune. a împrejurărilor. cauzelor şi condiţiilor specifice. aceasta este o realitate care. a. cât şi socială. indiferent de gravitatea acestora. Datele statisticie şi cazuistica accidentelor de muncă dovedesc că frecvenţa acestora se datorează întotdeauna unor cauze previzibile şi doar gravitatea accidentelor muncă este supusă hazardului. cu ajutorul unor semne convenţionale caracteristice pentru fiecare tip de accident de muncă. poate fi cunoscută şi evitată prin măsuri de orientare şi selecţie profesională care să oprească încadrarea pe locuri de muncă periculoase a unor persoane care prin particularităţile lor psihofiziologice sunt contraindicate. Din punct de vedere individual. cca 20% dintre accidentele de muncă se datorează factorilor tehnici şi cca 80% factorului uman. factorii de risc etc. Metode de studiere a accidentelor de muncă Studierea accidentelor de muncă se poate face cu ajutorul mai multor metode: monografică. care necesită uneori reparaţii costisitoare. măsurile de prevenire sunt necesare şi eficace. precum şi normele de tehnica securităţii muncii şi recomandările din atestatele ergonomice ale echipamentelor tehnice. De asemenea. Acumularea. statistic. c. modul de organizare a locului de muncă. Pe ansamblul cazuisticii.. tipografică şi psihologică sau a fişelor. accidentul constituie o traumă fizică şi psihică prin urmările pe care le poate avea pentru sănătatea şi stabilitatea emoţională a persoanei în cauză. b. Din punct de vedere social. Accidentele de muncă nu sunt fenomene întâmplătoare. la un accident de muncă grav corespund cca 30 de accidente uşoare şi cca 300 de evenimente fără urmări. elaborându-se pe această bază o micromonografie care cuprinde toate aceste elemente. accidentele de muncă sunt contabilizate ca pierderi economice ale întreprinderii. datorită cheltuielilor efectuate pentru plata drepturilor de asigurări sociale. Această monografie a locului de muncă şi fişa cerinţelor postului respectiv sunt discutate de către şeful direct împreună cu noul angajat în perioada formării sale profesionale. Datorită acestui specific. ci sunt determinate de una sau mai multe cauze. implicaţiile psihologiei şi ale psihologului practician sunt foarte necesare. legislaţia muncii consideră că şi evenimentele petrecute în aceste perioade şi care se soldează cu accidentarea salariatului sunt tot accidente de muncă (accidentele de maşină. sau datorită invalidităţilor temporare sau definitive posibile să se producă. ducând la scăderea numărului de accidente de muncă. Cu toate acestea. grupării. Metoda topografică: reda în planul secţiilor de producţie. în anumite posturi de muncă. factorii mediului fizic ambiant. îndeosebi pe linia acţiunilor de prevenire a accidentelor de muncă. Accidentele de muncă au importanţă atât individuală. cunoscându-se că.În această definiţie nu sunt cuprinse evenimentele care se produc în timpul deplasării de la domiciliul salariatului la întreprinderea la care lucrează şi nici de la întreprindere acasă. dar care. micromonografia locului de muncă este utilă în cazul producerii unui accident de muncă.

Cauzele accidentelor de muncă Au fost identificate patru categorii de cauze ale accidentelor de munca: 1. lipsite de accidente de muncă. au tendinţa de a risca şi au mai puţine obligaţii familiale care să îi facă temători pentru viaţa şi sănătatea lor. 160 . deci persoanel e cu experienţă mai redusă. iar persoanele în vârstă greşesc sau sunt neatente tocmai datorită unei experienţa mai îndelungate. pentru că sunt lipsiţi de experienţă. Cauze psihosociale. cât şi cele ce ţin de neglijenţa. din care fac parte vârsta şi existenţa unor accidente în antecedentele personale. Vârsta se corelează de cele mai multe ori şi cu experienţa în profesiune şi la locul de muncă. În realitate.echilibrul precar al proceselor de excitaţie şi inhibiţie în favoarea unei excitabilităţi sporite. c) temporare. d. Aceste particularităţi psihofiziologice înnăscute. La completarea acestei fişe participă cadre tehnice de specialitate. Cu ajutor acestor metode se pot studia atât cauzele tehnice. 3. O a doua categorie sunt cauzele psihofiziologice dobândite. mai ales dacă acestea au fost de gravitate mare. principalele caracteristici psihofiziologice şi psihosociale ale persoanelor în cauză. din această cauză. Cunoscând această realitate. Cauze psihofiziologice . şeful direct al postului de muncă respectiv. participarea la instructajele periodice organizate de compartimentul de protecţia muncii din întreprindere etc. Cauze psihologice. 1.a) innascute. cu scopul de a elabora metode eficace de prevenire a accidentelor de muncă sau cel puţin de scădere a frecvenţei acestora. vechimea în profesie şi la locul de muncă incriminat.plasticitatea funcţională redusă a proceselor nervoase de excitaţie sau inhibiţie. Din această categorie fac parte: . . care să protejeze persoanele care ocupă posturi de muncă în astfel de locuri periculoase.. să lucreze sub presiune. nepriceperea sau erorile umane. au suferit consecinţele unor accidente de muncă sau au întrunit ambele situaţii. b) dobandite. care conduc la mărirea timpului de reacţie (din cauza clipei de spaimă) la reacţii greşite sau dezordonate. dintre care văzul şi auzul au un rol important în activităţile de muncă. care favorizează pierderea stăpânirii de sine.de accidente de muncă similare. Deficiente in organizarea activitatilor de munca. să provoace mai multe accidente decât vârstinicii. atitudinile fţaă de normele de tehnica securităţii muncii. de pildă. care să excludă persoanele vulnerabile de la locurile de muncă periculoase şi prin îmbunătăţiri tehnice la echipamente. Interesează în aceste cazuri toate datele personale ale subiecţilor care ar fi putut avea legături cu accidentul produs. 4. Pe baza tuturor acestor date se completează fişa (de aici şi denumirea metodei) persoanei accidentate. . care constituie documentul primar necesar analizei cauzelor accidentelor de muncă datorate factorului uman. de teama de a nu se mai produce un nou accident.dezechilibrul în plan emotiv. Fără îndoială că o cauză majoră a accidentelor de muncă o reprezintă o anumită susceptibilate la accidentare determinată de unele particularităţi psihofiziologice înnăscute.insuficienta dezvolare a unor organe de simţ. şi persoanele mai în vârstă produc accidente în cifre comparabile. distanţa de la domiciu la întreprindere. uneori. informaţii cu privire la situaţia familiară a acestora. ceea ce determină analiza împrejurărilor şi a condiţiilor specifice pentru adoptarea de măsuri de protecţie (din partea maşinilor) şi prevenire (din partea oamenilor) în viitor. Metoda psihologică a fişelor: investighează persoanele care au fost autori. Din aceste puncte de vedere ar trebui ca tinerii. b. panica etc. Această stare poate ea însăşi să devină factorul principal al unui nou accidente. Tinerii. Existenţa unor accidente de muncă în antecedentele personale. . fac ca persoanele emotive să fie influenţate de întreaga ambianţă a locului de muncă unde sau produs accidentele şi. se poate interveni prin orientare şi selecţie profesională. nu reprezintă o fatalitate care să alimenteze atitudinile de pasivitate faţă de normele de tehnica securităţii muncii. proprii la cca 10% din muncitorii care devin astfel responsabili de cca 50% dintre accidentele de muncă. care conduc la reacţii pripite. a dereglărilor sau chiar accidentelor în procesul de producţie. titularul locului de muncă şi psihologul întreprinderii. şi tinerii. 2. persoane care se presupune că ar avea mai multă experienţă. dezorganizarea activităţii de muncă şi cauza.Cauze psihofiziologice a. dacă au mai fost angajaţi în situaţii periculoase sau accidentaţi. se hazardează mai uşor în acţiunile periculoase. care creează dificultăţi adaptatorii rapide la situaţii noi..

Astfel. dat fiind că un om bolnav. şi pentru meseria practicată. . aşa cum am menţionat deja. indiferent de specificul muncii şi al răspunderilor. ci şi în acţiunile greşite. scade capacitatea de coordonare a mişcărilor şi modifică tonalitatea afectiva care. dacă devine euforică. sau. care se răsfrâng în mod negativ asupra comportamentului în general şi a celui manifestat în activitatea de muncă în mod special. care preocupă şi abat atenţia oamenilor de la sarcinile de muncă. Din categoria cauzelor psihologice ale accidentelor de muncă reţinem nivelul scăzut de dezvoltare a aptitudinilor şi deprinderilor profesionale şi a motivaţiei scăzute pentru muncă. alimentează procentul de cca 20% al cauzelor de ordin tehnic ale accidentelor de muncă. c. 2. hazardate.Consumul de alcool determină modificări substanţiale ale unor funcţiuni şi procese psihice. O a treia categorie de cauze psihofiziologice sunt cele cu caracter temporar. slaba integrare psiho-socio-profesională. creşterea stărilor emoţionale. carenţa unor mijloace de protecţie a muncii etc. Menţionăm că prelungirea timpului de lucru prin ore suplimentare favorizează accentuarea stării de oboseală şi îmbolnăvirile profesionale care devin cauze importante ale accidentelor de muncă. duce la pasivitate şi fatalism. acuză diferite dureri etc. regresia deprinderilor de muncă sau anularea deprinderilor noi de muncă şi reactivarea unor deprinderi care nu mai corespund procesului tehnologic.. predispunându-i la accidente. mai vulnerabilă la factorii mediului fizic ambiant şi la exigeneţele procesului de muncă. atunci măsurile prohibitive trebuie luate nu numai în timpul activităţii de muncă.Starea sănătăţii poate influenţa producerea unor accidente de muncă. fie micşorându-l. acordat cu cel al procesului tehnologic. fie mărindu-l. standardelor materiale şi culturale scăzute etc. Cunoscând toate aceste cauze şi acţionând prompt şi cu fermitate pentru preîntâmpinarea sau înlăturarea lor. precum şi plictiseala şi oboseala. în ambele situaţii intrând în contratimp cu tempoul obişnuit de lucru. poate cauza accidente de muncă. Categoria cauzelor psihosociale ale accidentelor de muncă cuprinde ambianţa psihosocială tensionată la locul de muncă. în general. concretizate în defecţiuni în funcţionarea procesului tehnologic şi a echipamentelor tehnice. Dacă ţinem seama de faptul că efectele consumului de alcool cresc în proporţie logaritmică faţă de cantitatea ingerată şi că efectele durează circa 10 ore. De asemenea. Nu trebuie neglijat nici universul familial. constituind astfel una dintre cauzele accidentelor de muncă. 4.. ci cu cel puţin o jumătate de zi înaintea începerii lucrului şi trebuie să fie necondiţionate şi totale. dereglări şi încrucişări în sistemul transportului intern şi al reţelelor de comunicare. Lipsa de motivaţie alimentează neatenţia.. care are febră. care pot constitui cauze ale accidentelor de muncă. atitudinile de indiferenţă pentru normele de securitate a muncii. modifică timpul de reacţie. şi anume: blocaje de scurtă durată (câteva secunde) în reacţiile de răspuns (acţionarea organelor de comandă). determinate de drumurile lungi (uneori ca navetist) de la domiciul la întreprindere şi înapoi acasă. . slăbeşte capacitatea de concentrare a atenţiei. este o persoană cu o rezistenţă redusă. starea sănătăţii şi oboseala în muncă. Nivelul scăzut de dezvoltare a aptitudinilor şi deprinderilor profesionale este o carenţă majoră care se reflectă nu numai în nivelul scăzut al performanţelor. dacă devine tristă. numai prin activitatea de orientare şi selecţie profesională care să evite angajarea pe posturi de muncă periculoase a 161 . ceea ce nu prezintă un pericol pentru sănătatea şi viaţa muncitorului. De exemplu.Pentru a evita o recidivă se recomandă ca persoanele care au provocat sau suportat accidente de muncă deosebite să nu mai lucreze în locurile de muncă respective. 3. care poate constitui o cauză a accidentelor de muncă datorită greutăţilor şi dificultăţilor de convieţuire a cuplurilor. relaţiile interpersonale încordate. Deficienţele în organizarea activităţilor de muncă. Efectele negative ale unor asemenea stări de lucruri se constată prin aceea că frecvenţa accidentelor de muncă este mai mare la începutul zilei şi săptămânii de lucru şi creşte în perioadele de acutizare a raporturilor interpersonale sau de intensificare a muncii. îndeamnă la acte necugetate. frecvenţa accidentelor de muncă poate scădea în mod simţitor. în care se înscriu: consumul de alcool. plictiseala şi facilitează apariţia oboselii care.Starea de oboseală constituie un factor de risc în producerea accidentelor de muncă prin efectele pe care le produce. . în mod deosebit.

dar nu ii privesc pe ei. cat si in întreprindere. Prevenirea accidentelor de munca Mijloacele de prevenire a accidentelor de munca de trei categorii: tehnice. 162 . echiparea masinilor si utilajelor. 1. deoarece nu s-au accidentat niciodata. studiaza motivele pentru care mijloacele de tehnica securitatii muncii nu sunt folosite. examene medicale periodice. De asemenea. Astfel. psihologul practician este cel care efectueaza examenele de selectie profesionala. in scoala. 2. psihologul poate contribui la formarea coresta a deprinderilor de munca si la dezvoltarea motivatiei profesionale. medicale si psihologice. De asemenea. care sa certifice ca acesta a fost conceput si construit tinandu-se seama si de particularitatile fiziologice ale utilizatorului si sa cuprinda un minimum de prescriptii de folosire. administrarea de antidoturi persoanelor care desfasoara activitatea de munca cu produse toxice. Mijloacele tehnice se refera la obligativitatea atestatului ergonomic al echipamentului tehnic. Dificultatile activitatilor in domeniul prevenirii accidentelor de munca si de aici importanta contributiei psihologiei si a psihologului practician constau in accea ca majoritatea oamenilor subestimeaza pericolele de accidentare sau considera ca sunt importante. In întreprindere. De asemenea. Mijloacele psihologice de prevenire a accidentelor de munca sunt variate si vizeaza interventia atat in perioada de pregatire profesionala. In institutele de proiectari si atelierele de proiectare ale intreprinderilor psihologul poate seconda inginerul in conceperea si elaborarea unor proiecte de masini si utilaje care sa corespunda standardelor psihofiziologice ale utilizatorilor. Mijloacele medicale vizeaza profilaxia bolilor profesionale prin ameliorarea conditiilor de munca. in greutatile provacate de mentalitatile invechite privind protectia individuala a muncii si a modificarii unor deprinderi de munca gresit formate sau depasite de progresul tehnic. contribuie la imbunatatirea mijloacelor audio-vizuale folosite in aceste scopuri etc. numărul accidentelor de muncă ar putea scădea cu 50%. iritante etc. precum si dotatrea spatiilor de munca cu mijloace de tehnica a securitatii muncii. participa la analiza cauzelor accidentelor de munca. iar normele si reglementarile de protectia muncii nu sunt respectate. 3. efectueaza examenul de orientare profesionala pe baza caruia exercita indrumari vocationale.unor persoane contraindicate datorită particularităţilor lor psihofiziologice înnăscute.

107-132. Pentru ca psihoterapia sa reuseasca este absolut necesara formularea precisa a obiectivelor . PSIHOTERAPIA COGNITIV-COMPORTAMENTALA Principiile psihoterapiei cognitiv-comportamentale Hawton. Adesea se recurge si la indicatori obiectivi pentru a valida eficienta demersului terapeutic. pline de incredere. Pacientul este solicitat sa coopereze activ la procesul psihoterapiei prin furnizarea de informatii pentru terapeut. ulterior fiind necesare informatii mai detaliate cu privire la: • ce face persoana in mod deschis sau in mod implicit si ar dori sa nu mai faca. Terapeutul trebuie sa accentueze rolul temelor pentru acasa. Ipoteza este verificata In cursul sedintelor viitoare sau prin sarcinile trasate pentru acasa si daca este necesar. Pacientul trebuie informat ca psihoterapia cognitiv-comportamentala il va ajuta sa se ajute singur. locul de desfasurare al acestora etc. Ea se poate utiliza atat in psihoterapia individuala cat si in cea de grup. I. • care sunt consecintele comportamentului problematic. pacientul trebuind sa puna in aplicare ce a invatat in cursul sedintei de psihoterapie. Principiul de baza al terapiei cognitiv-comportamentale postuleaza ca modurile in care individul se comporta sunt determinate de situatiile imediate si de felul in care subiectul le interpreteaza. emotionali) pentru comportamentul problematic. cat si despre comportamentul manifest.Holdevici. • in ce conditii se manifesta problema. Rezolvarea de probleme reprezinta o latura importanta a tratamentului. Dar clinicienii experimentati devin tot mai constienti pe faptul ca stabilirea cu precizie a diagnosticului da indicatii limitate asupra a ceea ce trebuie sa reprezinte tratamentul. tehnica expunerii progresive). Unii terapeuti fac greseala de a considera ca daca problema e stabilita (de exemplu: fobie de locuri inalte). Kirk si Clark (I989) arata ca abordarea cognitive-comportamentala pune un accent deosebit pe formularea conceptelor in termeni operationali si pe validarea empirica a rezultatelor tratamentului. Aceasta se realizeaza prin crearea unei atmosfere calde. Desi obiectivele terapiei sunt stabilite de la inceput. Toate aspectele psihoterapiei sunt descrise in mod explicit pacientului. ele se pot schimba pe parcursul demersului psihoterapeutic.pe baza unor informatii detaliate in legatura cu factorii care contribuie la mentinerea problemei simptom. linia de tratament este deja precizata (de pilda. In cursul psihoterapiei pacientul trebuie sa se simta securizat pentru a putea furniza informatii despre evenimente stresante. 163 . Kirk si Clark (I989) obiectivele psihoterapiei cognitiv-comportamentale sunt urmatoarele: Formularea problemelor Primele sedinte sunt dedicate formularii unei ipoteze preliminare asupra problemei pacientului si elaborarii unui plan terapeutic. Salkovskis. durata sedintelor. pacientul este interogat cu privire la simptomele sale. • care sunt variabilele care conduc la mentinerea si perturbarea comportamentului problema. • care sunt factorii precipitatori (situationali. factorii ce tin de relatiile interpersonale. Salkovskis. mentali. Pacientul este informat si cu privire la structura tratamentului: numar de sedinte. terapeutul fiind empatic si gata sa-l ajute pe pacient sa depaseasca dificultatile curente . – „Elemente de psihoterapie‖ p. • ce modificari ar putea fi aduse acestor conditii pentru a obtine schimbarea comportamentului problema. aceasta fiind utila doar in etapele preliminare. Psihoterapia este limitata in timp si are obiective clar definite. iar terapeutul il va invata sa achizitioneze abilitati prin care sa rezolve nu numai problema prezenta ci si eventuale probleme similare ce pot sa apara in viitor. Obiectivele psihoterapiei cognitiv-comportamentale Dupa Hawton. prin transmiterea de informatii inverse (feed-back) asupra eficientei tehnicilor aplicate si prin intermediul unor sugestii date terapeutului cu privire la noile strategii ce ar trebui puse in functiune. acesta colaborand cu terapeutul in planificarea unor strategii de rezolvare a problemelor care il deranjeaza pe pacient.impreuna cu pacientul . subliniind faptul ca partea cea mai importanta a terapiei are loc in viata de zi cu zi. este modificatii. De asemenea.

terapeutul facandu-l pe acesta sa simta atitudinea lui simpatetica si interesul fata de problemasimptom. • obtinerea unor informatii de la alte persoane. cognitive. cand. pacienţii pot să observe în ce măsură au progresat sau care sunt perioadele în care starea psihică se înrăutăţeşte (de ex la unele paciente perioadele premenstruale). lipsa autocontrolului. • inregistrari psihofiziologice. scaderea autostimei. De pilda. abuz de alcool. pentru un agorafobic este utopic obiectivul ca nu va mai trai niciodata o stare afectiva negativa. de fapt.. este vorba de mai multe probleme. datorii si relatii interpersonale proaste . De pilda.Interviul preliminar are o insemnatate mare in cadrul demersului psihoterapeutic pentru ca adesea pacientul se prezinta cu un amalgam nediferentiat de probleme. • ii permite terapeutuluii sa realizeze modificari in ceea ce priveste strategia terapeutica. terapeutul ii explica faptul ca este vorba de o unica problema depresia . lipsa sperantei pentru viitor etc. Evaluarile si masurarea modificarilor in cele patru domenii mentionare are o serie de avantaje: • faciliteaza cunoasterea precisa a frecventei si intensitatii comportamentului problematic. dispozitie proasta.toate acestea necesitand strategii separate de abordare. • scalelor de evaluare. • teste comportamentale. Interviul specific psihoterapiei cognitive-comportamentale urmareste sa clarifice urmatoarele aspecte:  Descrierea problemei în termenii psihoterapiei comportamentale urmareste aspecte: comportamentale. Auto-evaluarea prin intermediul: • chestionarelor. in schimb faptul ca poate merge singur in oras.pentru care sunt modalitati de terapie clar definite. Psihoterapeutul stabileste scopuri rezonabile ale terapiei. In baza autoevaluărilor. cum ar fi: mancat compulsiv. Auto-monitorizarea. afective . daca un pacient se poate adresa terapeutului pentru o serie de probleme cum ar fi: dispozitie proasta. Poate apare si situatia inversa cand pacientul crede in mod gresit ca este vorba de o singura problema. • analiza activitatii pacientului. daca pacientul are idei suicidare. fiira probleme. fara a-l judeca sau moraliza si acest lucru este important mai ales in cazul pacientilor care se simt stanjeniti. Cand se realizeaza evaluarea subiectului este necesar sa se ia in consideratie patru categorii de raspunsuri: comportamentale. Functia principala a evoluarii in cadrul acestui demers psihoterapeutic o reprezinta formularea si acordul dintre pacient si psihoterapeut cu privire la planul de tratament. astfel incat dificultatile sunt reduse la dimensiuni rezonabile si in felul acesta pacientul incepe sa creada ca schimbarea e posibila. fiziologiee. reprezinta un obiectiv rezonabil. Observarea directa a comportamentului subieetului in situatia c1inica: • jocuri de rol. pierderea interesului si bucuriei de viata. Terapeutul trebuie sa manifeste 0 atitudine simpatetica fata de pacient. • intervievarea unor persoane eu rol "cheie" in viata subiectului. au sentimente de culpabilitate sau se simt fara speranta. fatigabilitate. In cadrul interviului preliminar pacientul este invitat ca timp de 15-20 de minute sa-si expuna Iiber problemele. Interviu eu privire la comportamentul pacientului. 3. cognitive si emotionale. stari de plans. O problema importanta a interviului preliminar o reprezinta abordarea urgentelor. iar terapeutul este cel care il ajuta sa le ordoneze. 4. ca de pilda. De pilda. acestea trebuie abordate in mod prioritar. Modaltati prin care se realizeaza evaluarea pacientului: 1.fiziologice Prin intrebari precum: Ce anume ? Când? Unde? Cât de des ? Cu cine ? Cât de perturbator? 164 . De pilda. tulburari de somn. • evaluarile au un rol psihoterapeutic prin ele insele pentru ca ofera pacientului informatii exacte cu privire la progresele obtinute. un pacient poate sa renunte la comportamentul patologic dar el poate continua sa se simta deprimat sau sa aiba anumite manifestari fiziologice intr-o situatie anxiogena. 2.

diaree. care apar brusc. interpersonali. Blanchard. senzatie de lesin.  Atitudini. – situaţie familial aspect psihosexuale. sentiment insotit de o serie de manifestari psihofiziologice mare de amploare. interviurile realizate asupra unor pacienti suferind de anxietate au condus la concluzia ca nu este vorba chiar de o teama fara obiect pentru ca respectivii pacienti percep mediul inconjurator ca fiind amenintator si anxiogen.  Resurse adaptative de a face faţă situaţiei. Cercetarile recente au evidentiat prezenta a doua tipuri de manifestare a anxietatii (Barlow. brusc. Lader si Marks (1971) afirma ca tulburarile anxioase sunt prezente la aproximativ 8% din pacientii ambulatori care se adreseaza cabinetelor de psihiatrie si psihoterapie. adaptare la mediu. Tulburarile fobice afecteaza un numar mult mai redus de pacienti (3%). tulburari respiratorii. In limba engleza avem un termen . 1985). Trebuie mentionat faptul ca un numar mare de pacienti sufera de ambele tipuri de anxietate. In absenta atacurilor de panica pacientii sunt calmi si linistiti. Kirk. Anxietatea este definita ca fiind o teama nespecifica. fara legatura cu situatiile externe si care nu este asociata cu comportamentul de evitare sistematica a anumitor stimuli. fatigabilitate. transpiratii excesive. ocupaţie.si Clark. dificultati de concentrare a atentiei. cognitive. III R (1987) sub denumirea de: • tulburare de tip panica • tulburare caracterizata prin anxietate generalizata. Clark s. Aceasta observatie sta la baza abordarii psihoterapeutice cognitiv-comportamentaliste prin intermediul careia pacientii sunt ajutati sa descopere. aproximativ intre 20 si 30 de ani (Rapel. trairea sentimentului de irealitate. affective . comportamentale. ameteli. cognitive. de regula. uscaciune a gurii. instalarea unei stari psihotice (de nebunie). relaţii sociale. 1989).fiziologice  Factori ce contribuie la menţinerea simptomului. palpitatii. senzatie de nod in gat. a) Atacurile de panica.interpersonal . cum se intampla in cazul fobiilor. Atacurile de panicii debuteaza.Variabile ce ţin de context. Si in acest caz anxietatea poate fi insotita de o serie de simptome somatice ca de pilda: supraincordare musculara. indiferent de situatie. Salkovskis. Acestea constau in trairea unui sentiment puternic de pericol iminent.a. tremuraturi. neliniste. pierderea controlului. Caracterul brusc si neasteptat al manifestarilor respective ii sugereaza pacientului ideea ca ar putea fi victima unei boli somatice sau psihice grave.S. fiziologici  Comportament de evitare.. Tratamentul prin intremediul psihoterapiei cognitiv-comportamentale a atacurilor de panica si a anxietatii generalizate (dupa Hawton. Cu toate acestea. tremuraturi. 165  . Anxietatea generalizata poate avea si ea debut brusc dar cel mai adesea acesta are un caracter insidios. b) A doua forma sub care se manifesta tulburarea anxioasa o reprezinta evaluarea nerealista si anxioasa a unor evenimente existentiale. infarct. senzatie de greata. Situaţionali. neasteptat. insomnie. 1986. cu toate ca multi dintre ei traiesc o anumita stare de anxietate anticipatorie cu privire la un posibil atac in viitor. 1988).  Istoria psihiatrică a pacientului : ce tratament a urmat (medicaţie). Cele doua tipuri de anxietate sunt clasificate in D. cum a reacţionat la acesta ?  Opiniile şi credinţele pacientului cu privire la problema sa. free flooting anxity‘‘sau teama care pluteste in aer. afectivi. Vermilyea Di Nardo..  Dispoziţie afectivă. Vermilyea. sa evalueze si sa modifice modul lor nerealist de apreciere a unor pericole potentiale. mictiuni frecvente. Astfel anxietatea respectivilor pacienti devine un raspuns logic la o interpretare eronata a realitatii. comportamentali. Situaţionale. irascibilitate etc.  Aspecte psihosociale. interese / hobby-uri In urma interviului se poate trece la formularea preliminară a unor ipoteze terapeutice.  Implicare (dorinţa de a se vindeca).M.

1988) afirma faptul ca oamenii traiesc atacuri de panica pentru ca ei manifesta tendinta de a interpreta o serie de simptome corporale intr-un mod catastrofic. De exemplu. ceea ce ii face sa remarce senzatii pe care majoritatea oamenilor nici nu le observa. ametelile sau jena in respiratie pot fi interpretate ca fiind semnele unei boli psihice sau organice grave. 2. pacientii devin hipervigilenti si in mod frecvent isi exploreaza starile proprii. "Daca o persoana ma critica. Astfel. Afirmatiile cu caracter disfunctional s-au format in urma unor experiente invatate in copilarie si ele pot ramane in stare latenta pana cand pot fi activate de anumite evenimente exteme: De pilda. In cadrul modelelor cognitive ale tulburarii emotionale sunt luate in consideratie doua nivele diferite ale gandirii negative: a) Gandurile negative (si imaginile negative) ce apar in mod automat atunci cand subiectul traieste starea de anxietate (de exemplu. pentru acuze somatoforme. b) Afirmatiile si regulile cu caracter disfunctional care reprezinta seturi de atitudini si credinte pe care le impartasesc indivizii in legatura cu ei insisi si cu lumea inconjuratoare si care ii determina sa interpreteze diverse situatii intr-un mod negativ. aparitia unei dificultati in respiratie este preceputa ca un indiciu ca respiratia se va opri si va surveni moartea. un individ anxios in legatura cu impresia pe care o face in societate. inseamna ca nu tine la mine". poate dezvolta convingerea ca orice simptom somatic aparut brusc poate duce la moarte. Aceste senzatii sunt. ei se adreseaza la inceput medicului specialist in medicina generala. ei mai pastreaza adesea unele dubii cu privire la natura simptomatologiei lor. "Eu sunt responsabil de ceea ce vor face copiii mei in viata". o tanara al carui tata a decedat brusc si neasteptat la varsta de 40 de ani in urma unor simptome somatice neobisnuite si eronat diagnosticate. Evitarea intareste convingerea patologica pentru ca el considera reducerea simptomelor ca pe un efect al evitarii anumitor activitati.'In viata sunt doar invingatori si invinsi". Aceasta convingere are o influenta neglijabila in viata ei pana cand ea insasi traieste stari de ameteala si lesin datorita unor probleme hormonale. Un individ care se bazeaza pe o astfel de afirmatie poate interpreta tacerea celor dinjur ca pe un indiciu ca ceea ce spune el este perceput de ceilalti ca fiind neinteresant. de pilda. "Daca fac o greseala sunt pierdut". inseamna ca sunt lipsit de valoare". "Daca ma voi apropia prea mult de cineva. Anumite comportamente de tip evitant nu fac decat sa intareasca interpretarile negative ale pacientilor. "Nu pot face fata situatiei X". la randul lor. un pacient care crede ca sufera de tulburari cardiace evita sa faca exercitii fizice sau sa faca dragoste. Multi pacienti cu tulburari anxioase nu realizeaza de la inceput ca problema lor are la baza anxietatea. acea persoana va pune stapanire pe mine" etc . Aceste stari pot sa-i activeze convingerile mai vechi. exista doua procese care contribuie la mentinerea tulburarii panice: 1. . generatoare de anxietate. Ideea centrala a abordarii cognitive a tulburarilor emotionale consta in aceea ca nu evenimentul in sine ci expectatiile individului in legatura cu acesta sunt generatoare de simptome. Clark (1986. "Succesul celorlalti inseamna esecul meu". In cazul anxietatii. Tahicardia. Cand in cele din urma acesti pacienti ajung la psihiatrie. Din cauza faptului ca se tem de anumite senzatii corporale. de regula. b) reactiile corporale. interpretate ca semne ale unei boli grave. "Daca un lucru nu este perfect. De regula. facand-o sa fie excesiv de preocupata de starea ei de sanatate. Evaluarea trebuie sa ia in consideratie urmatoarele aspecte:  Descrierea sumara a problemei: 1) Descrierea in detaliu a situatiei cand a aparut problema: a) situatia. poate dezvolta urmatoarele ganduri care se declanseaza in mod automat: "ei cred ca tot ceea ce spun eu este plictisitor si neinteresant". "Eu nu am nici o valoare daca ceilalti nu ma iubesc". ea interpretand diversele senzatii corporale intr-o maniera catastrofica. Un exemplu de astfel de regula cu caracter disfunctional ar fi: "daca nu ma agreeaza toata lumea. In cele ce urmeaza prezentam cateva modele de gandire negativa. subiectul supraevalueaza semnificatia pericolului intr-o conjunctura data. 166 .). nu e bun de nimic". Odata ce subiectul a dezvoltat tendinta de a catastrofiza diversele senzatii corporale.In ambele tipuri de tulburari evenimentele stresante ale existentei joaca un rol important.

Fluctuatiile de dispozitie din cursul unei sedinte de psihoterapie pot fi surse utile pentru declansarea automata a gandurilor. sa controleze si sa modifice gandurile negative legate de pericole potentiale cat si comportamentele asociate cu acestea. epilepsie. Pentru pacientii cu probleme somatice reale trebuie facute unele modificari in cadrul tehnicilor indicate. Durata psihoterapiei este de 5 pana la 20 de sedinte. Evenimentul este descris in detaliu si terapeutul intervine cu intrebari de tipul: "Ce ganduri ti-au venit in minte atunci?". ce crezi ca a insemnat situatia respectiva pentru tine?". Tehnicile specifice psihoterapiei cognitiv-comportamentale  Identificarea gandurilor negative Se realizeaza prin intermediul urmatoarelor strategii: 1) Discutarea unei experiente emotionale recente. situatii si activitati. pacientii toxicomani au nevoie de o perioada de dezintoxicare inainte de a trece la o abordare cognitiv-comportamentala. observand modificarea de dispozitie poate. De pilda. metoda hiperventilatiei este contraindicata la pacienti cu tulburari cardiace. 4) Factori modelatori: factori care fac ca situatia sa fie mai rea sau mai buna. 6) Credintele pacientului cu privire la cauzele problemei. este util sa se ceara pacientului sa retraiasca evenimentul respectiv pe plan imaginativ sau prin intermediul unui joc dramatic cand este vorba de o situatie interactionala (relationarea cu o persoana). Terapeutul. intreba pacientul: "Ce ti-a trecut prin minte acum?". este necesar tratamentul psihiatric al respectivei afectiuni.c) gandurile care au aparut. terapeutul si pacientul stabilind de comun acord ce anume se va lucra in cursul unei sedinte. Indicatii nosografice Psihoterapia cognitiv-comportamentala este potrivita pentru majoritatea pacientilor cu tulburari anxioase. d) comportamentul. "Ti-a aparut vreo imagine?". ce efecte a avut) -Resurse adaptative personale. 5) Atitudinea si comportamentul celorlalti. 3) Utilizarea modificarilor de dispozitie in cursul unei sedinte de psihoterapie. prin intermediul unor intrebari specifice. Incercand sa privesti in urma. Psihoterapia cognitiv-comportamentala are drept obiectiv reducerea anxietatii prin intermediul invatarii pacientilor sa identifice. -Situatie sociala si financiara. astm bronsic sau in caz de sarcina. acest obiectiv se poate realiza prin intermediul unor liste 2) Utilizarea tehnicii imaginatiei dirijate sau a jocului dramatic pentru a retrai o experienta emotionala. -Medicatie (prescrisa sau autoadministrata) -Psihoterapie urmata (modalitati. 4) Determinarea semnificatiei unui eveniment. Uneori declansarea automata a patternurilor de gandire negativa nu se realizeaza. Cand intrebarile directe nu reusesc sa-l determine pe pacient sa evoce gandurile negative ce se declanseaza spontan. De exemplu: "Nu esti foarte sigur in legatura cu ce anume ti-a trecut prin cap cand te-ai simtit speriat in situatia X. 7) Experimentari in sfera comportamentului. 167 . care era lucrul eel mai ingrozitor care credeai ca s-ar putea intimpla?" Terapeutul trebuie să-1 ajute pe pacient să sesizeze legătura dintre senzaţiile corporale şi interpretările pe care le acordă acestora. In acelasi timp. 3) Comportament de evitare. Aceste sedinte sunt foarte bine structurate. sa evalueze. emfizem pulmonar. Cand stare a anxioasa este secundara unei boli psihice majore. "Cand ti-a fost cel mai tare teama. In astfel de situatii terapeutul trebuie sa caute sa discearna. 2) Lista cu situatiile problematice posibile. Pacientilor li se cere sa-si reaminteasca un eveniment sau la o situatie care a fosta asociat cu o anxietate putemica. 8) Efecte. care este semnificatia evenimentului respectiv pentru pacient.

La sfarsitul zilei reaminteste-ti ce ai realizat si acorda-ti credit. Modificarea gandurilor negative si a comportamentelor aferente 1) Rationalizarea Terapeutul trebuie sa-i explice pacientului ratiunile tratamentului prin demonstrarea relatiei dintre gandire. dimpotriva. Trebuie explicat pacientilor si faptul ca unele simptome ca insomnia. 8. Revizuieste-ti obiectivele. Beck (1979) dadea urmatorul exemplu: daca un subiect aude in toiul noptii un zgomot in camera alaturata el isi poate spune in minte ca a intrat un hot. subiectul isi spune ca a lasat geamul deschis. Multi subiecti anxiosi renunta la activitati de loisir deoarece traiesc permanent ideea ca nu si-au indeplinit toate datoriile. Astfel.30 dar ramanea in pat pana la ora 8. in aeeasta situatie terapeutul i-a recomandat sa se scoale din pat imediat ce s-a trezit si sa faca jogging. ci ia o pauza. oboseala. sentiment si comportament. evaluandu-le dupa o scala de la 0 la 100 sub aspectul unor stari afective cum ar fi: anxietatea. Atunci apare o stare de teama si comportamentul se desfasoara in consecinta. fapt ce le sporeste tensiunea si supraincordarea. o femeie casnica se trezea la 5. Stabileste o ordine a efectuarii sarcinilor si activitatilor pe care le ai de indeplinit. 168 . 5. • pot trasa sarcina aceasta altcuiva si daca da. Daca sarcinile si activitatile iti solicita mai mult timp decat ai la dispozitie. • ce poate fi amanat si pentru cat timp. Daca. De pilda. sentimentele de teama nu vor apare. fatigabilitatea si chiar vederea ca prin ceata sunt manifestari ale anxietatii. fapt ce-i sporea gradul de anxietate. cat si faptul ca trairea anxietatii nu inseamna ca subiectul are o boala psihica grava. Principiile planifidirii timpului 1. cui anume. Nu te repezi la o noua activitate imediat ce ai terminat-o pe cea veche. ora de ora. 3. planifica-ti mici pauze pentru relaxare. dificultatea de a lua decizii. 6. Astfel de metode pot fi: . evolutia lor probabila. placerea sau gradul de control asupra situatiei. 2. alege secventa care iti convine mai mult. . subiectul se va ascunde sau va telefona la politie. daca nu se intampla nimic pot s-o omit. stabileste prioritatile: • ce trebuie facut neaparat astazi. 2) Furnizarea unor informatii eu privire la meeanismele anxietatii Este necesara descrierea in detaliu a simptomelor legate de anxietate. 7. ai amanat ceva pentru ca ti-ai fixat obiective prea inalte? ai fost nerealist in a aprecia ceea ce poti face cu adevarat? Acum poti realiza acel lucru? 9. terapeutul ii poate cere sa descrie mobilierul din cabinet. activitatile pe care le desfasoara. cand rumina toate activitatile pe eare le-ar putea face gresit sau nu le-ar putea duce la bun sfarsit. Analizeaza amanarile si tendinta de a taragana lucrurile. Pentru indivizii care se simt presati de timp este indicata o planificare riguroasa a activitatilor astfel incat acestia sa nu aiba tentatia sa faca mai multe lucrari de-odata. • ce doresc sa fac astazi.daca subiectul manifesta anxietate in timpul sedintei de psihoterapie. Realizeaza o lista a lucrurilor pe care trebuie sa Ie realizezi si alta a celor pe care vrei sa le faci cu estimarea timpului necesar. • ce se intampla daca nu fac actiunea X. Cauta sa faci un singur lucru odata si sa termini ce ai inceput. de pilda. ci el se va scula si va inchide geamul. 3) Distragerea Este utilizata ca strategie pentru a exercita un control direct si imediat asupra simptomului. 4. 4) Programarea activitatilor In cadrul acestora se cere pacientilor sa noteze. In acelasi timp trebuie explicat ca simptomele produse de anxietate nu sunt periculoase (de exemplu accelerarea batailor inimii nu reprezinta un semn ca se va produce un atac de cord).concentrarea asupra continutului unei conversatii si nu asupra starii proprii. Revizuieste-ti inca o data prioritatile lajumatatea zilei.

Cu toate acestea. Constientizarea proiectiei posibile in timp poate fi utila nu doar cand o pierdere anticipata este probabila. despartirea de prieten/prietena il poate face sa sufere cateva luni. In aceste cazuri este indicat ca pacientul sa fie instruit sa plaseze toate cunostintele sale pe o scala care are la un capat. subiectul are in vedere impactul imediat al pierderii. e limpede ca voi face si eu un atac de cord". Cu cat se obisnuiesc mai mult cu acest exercitiu. d) Ai tendinta sa-ti fixezi obiective nerealiste de atins? Multi pacienti isi fixeaza niste obiective imposibil de atins si devin anxiosi in momentul in care isi dau seama ca nu le pot atinge. evenimentul real este mai putin dezastruos decat cel anticipat. Intre sedinte pacientii cauta sa puna in practica abilitatile de a se intreba pe care le-au invatat impreuna cu terapeutul.: daca ceilalti nu-si manifesta dragostea fata de el inseamna ca nu-l plac). De regula. cu dispozitie proasta. j) Ai tendinta de a supraestima un eveniment? Subiectii anxiosi au tendinta de a supraestima un eveniment anxiogen. i) Cum vor arata lucrurile peste un anumit timp? Aceasta intrebare este utila mai ales cand avem de-a face cu o pierdere anticipata pentru ca adesea atunci cand se gandeste la o posibila pierdere sau la ruperea unei relatii. geloasa.5) Verificarea veridicitatii gandurilor negative automate Terapeutul utilizeaza o serie de intrebari pentru a-l ajuta pe pacient sa evalueze gandurile negative si sa le substituie eu ganduri mai realiste. In cadrul sedintei de psihoterapie. f) Gandesti adesea in termenii totul sau nimic? Persoanele anxioase au tendinta de a se autoevalua in culori extreme. unii pacienti raman anxiosi chiar cand constientizeaza faptul ca probabilitatea obiectiva a producerii evenimentului negativ este mica si aceasta se produce datorita supraestimarii consecintelor evenimentului. Cand sunt intrebati cum s-au comportat de fapt.nici nu ma urasc. intensitatea suferintei reducandu-se odata cu trecerea timpului si odata ce apar contacte"cu alte persoane. Astfel. "Trebuie sa fiu calm in orice situatie". pacientul si terapeutul colaboreaza pentru a gasi solutii rationale pentru a inlocui gandurile negative automate. ei constata cu surpriza faptul ca modul lor de comportare a fost adecvat si deci au facut fata cu bine situatiei. Pentru ca acest lucm sa se realizeze mai usor este indicata notarea zilnica a gandurilor negative producatoare de disfunctii. cu atat ei realizeaza ca cei cunoscuti nu se plaseaza la extreme ci tind sa acopere toata scala. fara a se gandi ca in fond il poate trece in sesiunea urmatoare. alb-negru (ex. o femeie care se teme ca va fi paras ita de iubitul ei devine pisaloaga. e) Ai tendinta de a omite fapte importante si de a acorda atentie unora lipsite de importanta? De exemplu. In aceeasi categorie poate fi inclusa si afirmatia "Pentru ca un prieten de aceeasi varsta a murit de atac de cord. demonstrandu-i pacientului ca va face fata cu bine respectivei situatii. a) Ce dovada am ca acest gand este adevarat? Nu exista si un alt mod de a privi aceasta situatie? Nu cumva exista si o alta explicatie ca alternativa a gandului negativ? b) Cum ar gandi o alta persoana cu privire la situatie? c) Nu cumva aprecierile tale se bazeaza mai mult pe ceea ce ai simtit decat pe evaluarea modului in care teai comportat? O eroare frecventa a pacientilor cu anxietate generalizata consta in aceea ca ei cred ca nu pot face fata situatiei pentru ca sunt anxiosi. 169 . Metoda de abordare terapeutica pentru astfel de pacienti consta in decatastrofizarea evenimentului. un student se poate teme ca va cadea la un examen. Aceste obiective suna in felul urmator: "Tot ceea ce fac trebuie sa fie perfect". ci si atunci cand gandurile in legatura cu despartirea genereaza un comportament care face despartirea mai probabila (de pilda. pacientii anxiosi nici nu s-au gandit in detaliu cat de rau va fi daca s-ar petrece situatia de care se tem. nici nu ma iubesc si la celalalt capat iubire putemica. in mijloc . In acest caz sunt utile discutii cu privire la probabilitatea obiectiva a producerii evenimentului. De pilda. ma urasc din tot sufletul. Iata cateva tipuri de intrebari care au menirea sa verifice realitatea gandurilor negative. g) Nu ai cumva tendinta de a supraestima propria responsabilitate in legatura cu modul in care se destasoara lucrurile? h) Ce va fi daca evenimentul neplacut se va intampla cu adevarat? Va fi oare chiar atat de rau? Datorita tendintei de evitare cognitiva. fapt ce va exercita o presiune asupra partenerului si-l va determina sa rupa relatia). multe persoane par sa uite succesele trecute atunci cand sunt confruntate cu o sarcina dificila sau cand au comis o greseala. disfunctionale.

(Li se cere sa inspire rapid pe nas si pe gura. terapeutul i-a cerut sa tina un mic discurs in timp ce va fi inregistrat pe video. moarte etc. b) Experimentarea (testarea) in sfera comportamentului cu subiecti suferind de atacuri de panica. care contribuie la reducerea simptomelor fiziologice de panica. prin care se modifica imaginile negative. timp de doua minute. golind cat mai mult plamanii la expiratie si nu li se spune precis ce senzatii vor trai. a) Experimentarea in cazul pacientilor cu anxietate generalizata. aprecierile pozitive ale celorlalti cu privire la modul in care au facut fata emenimentelor si sa realizeze impreuna cu pacientul o repetitie in legatura cu modul de a aborda evenimentele anxiogene. dar spre surprinderea sa. timp in care ea nu a mai fost constienta de bataile inimii sale.) Pornindu-se de la aceste discutii se trece la invatarea pacientului sa realizeze o tehnica de respiratie controlata. Fiind evidenta pentru altii. atunci cand el nu s-ar gasi in clinica. Pacienta a constat cu surpriza ca simpla concentrare asupra cordului o facea sa simta pulsul in zona fruntii. Scopul principal al abordarii terapeutice este modificarea interpretarii catastrofizante pe care o au pacientii in legatura cu senzatiile lor corporale. Se analizeaza apoi eventualele asemanari si deosebiri dintre cele doua categorii de senzatii. in piept si chiar in degete. palpitatii. Un om de afaceri se simtea foarte speriat cand trebuia sa vorbeasca in public.k) Nu cumva subapreciati propriile posibilitati de a face fata situatiei? Subiectii anxiosi traiesc cu impresia ca nu au abilitati suficiente de a se descurca in astfel de situatii anxiogene. Apoi pacientii sunt invitati sa aprecieze daca nu cumva senzatiile traite dupa exercitiu seamana cu cele din cursul atacului de panica. terapeutul ii explica faptul ca acest fenomen reprezinta doar efectul concentrarii atentiei asupra unor functii ale organismului. De pilda. pacientul este intrebat cum s-ar simti daca astfel de senzatii ar aparea brusc si neasteptat. Este util ca pe langa intrebari sa se utilizeze si tehnica imaginatiei dirijate. terapeutul i-a cerut sa se concentreze asupra inimii in timpul sedintei timp de 5 minute. revazand caseta. la gat. El credea ca subalternii sai vor observa anxietatea sa si vor inceta sa-i acorde respectul cuvenit. nu a observat nici un semn vizibil de anxietate. Clark. terapeutul trebuie sa treaca in revista situatii din trecut cand pacientul s-a descurcat bine in situatii similare. unei paciente care crede ca este grav bolnava de inima pentru ca isi simtea mai frecvent decat altii bataile inimii. (La inceput estima ca ceilalti ii observau teama cu un procent de 65. expiratie prelungita). 6) Experimentarea in sfera comportamentului Terapeutul cere pacientului sa verifice in viata reala daca gandurile negative sunt adevarate. Salkovskis si Chalkley (1985) au gasit ca invatarea controlului respiratiei este foarte eficienta cu ajutorul unei benzi de magnetofon. el a afirmat ca e convins ca daca el se simte anxios ceilalti trebuie sa-si dea seama de asta. Din acest motiv. prelungindu-se treptat durata inspirului si expirului. Aceasta a redus convingerea sa cu privire la faptul ca ceilalti ar observa cat de anxios este. Vizualizarea modului in care isi revine si se comporta normal au ajutat-o sa-si reduca anxietatea."voi face un atac de cord". Se poate face: • prin solicitarea pacientului sa citeasca cu voce tare o serie de cuvinte care desemneaza posibile catastrofe sau senzatii corporale (sufocare. daca pacientii spun ca senzatiile fizice sunt asemanatoare dar lipse~te anxietatea. pe care le traiesc in cursul atacului de panica. Apoi i sa cerut sa descrie mobilierul din cabinet tot timp de 5 minute. In aceste cazuri se propun pacientilor experimente de hiperventilatie prin intermediul carora se pot reproduce voluntar simptomele corporale ale starii de panica. 170 . Ca test. De exemplu. In cele mai multe cazuri pacientii recunosc ca le-ar interpreta in mod catastrofic . Discutiile au ajutato sa inteleaga faptul ca cel mult isi va pierde cunostinta pentru cateva secunde si apoi isi va reveni si se va comporta normal. unde o voce calma pronunta "inspira" timp de doua secunde si "expira" pentru un interval egal de timp (ritmul respirator este variabil si se alege in functie de subiect). iar in urma experimentului aprecierea lui s-a redus pana la 30%). o pacienta era asaltata de imagini legate de faptul ca va lesina in public. Apoi pacientul este instruit sa utilizeze respiratia controlata atunci cand presirnte instalarea unui atac de panica (de pilda. In cadrul unui alt experiment. In timp ce vorbea el s-a simtit anxios. Deoarece ea s-a aratat sceptica. Un alt tip de experiment consta in demonstrarea rolului gandurilor in declansarea unor atacuri de panica si aceasta se realizeaza prin producerea unui atac de panid prin simpla manipulare verbala.).

Daca experimentul reuseste. Supozitia disfunctionala Eu nutresc convingerea ca "nu sunt bun de nimic daca nu reusesc." . ei sunt solicitati sa anticipeze ce se va intampla in timpul exercitiului de expunere si apoi sa evalueze daca ceea ce se petrece cu adevarat este mai rau sau mai putin rau decat au anticipat (apreciaza pe scale nivelul de anxietate). Intrebat ce il impiedica totusi sa. • In al treilea rand utilizeaza strategii de evitare cand se instaleaza simptomele (ex. Toate cele trei modalitati de evitare tind sa mentina gandurile negative ale pacientilor. exercitiile fizice). un pacient cu atacuri de panica se temea ca isi va pierde mintile In timpul respectivului atac. terapeutul l-a determinat sa reproduca in plan imaginativ simptomele si apoi sa nu-si controleze gandurile. Pacientul se intreaba: "Daca gandul ar fi intr-adevar real ce ar insemna asta pentru mine?" 1. Odata problema identificata. • In al doilea rand ei evita unele activitati care produc senzatii care evoca teama (ca de pilda. situatiile sociale sunt dificile pentru ca ei nu au deprinderi de conversatie sau comportament social. Raspunsul rational si planificarea schimbiirii Gandul meu este nerational si el a aparut pentru ca parintii nu m-au laudat niciodata pentru succesele obtinute ci mi-au sugerat mereu ca este un nou obstacol de trecut. Ei continua sa ma iubeasca. Eu sunt acelasi si atunci cand am note slabe la scoala si nimeni din familie nu s-a purtat cu mine altfel in aceasta situatie. Terapeutul i-a demonstrat ca o astfel de pozitie favorizeaza tremuratul mainilor chiar si la persoane care nu se tern de asa ceva. In astfel de cazuri este necesara o antrenare a abilitatilor sociale. Pacientii sunt incurajati sa se expuna gradat la situatiile sau activitatile anxiogene. 171 .• prin tehnica imaginatiei dirijate in cadrul careia ii se cere sa-si imagineze in detaliu ca au un atac de panica. Aceasta idee a mea nu este adevarata si pentru ca in trecut am obtinut realizari pe care nimeni nu mi Ie poate lua inapoi. Mai mult chiar. Se poate realiza prin: a) utilizarea unor jurnale zilnice in care se noteaza aceste supozitii disfunctionale. Un pacient care se temea sa nu-i tremure mainile in public verifica mereu acest lucru cu palmele intinse si degetele departate.: se sprijina de obiecte solide cand apare senzatia de lesin). 2. iar aproximativ 20% dintre ei evita si situatiile pe care Ie evita agorafobicii (a calatori cu mijloace de transport In comun. Terapia comportamentelor de evitare Desi anxiosii nu au comportamente sistematice de evitare ca cei fobici. sa descrie senzatiile traite si consecintele de care se tem. nu si Ie piarda. Tehnica identificarii supozitiilor negative (disfunctionale). terapeutul ii demonstreaza pacientului rolul montajului cognitiv in declansarea starii de panica. a manca la restaurant). Nimeni nu ma va iubi daca nu voi reusi. • In primul rand aproximativ 40% din pacientii cu anxietate generalizata evita situatiile care presupun evaluarea sociala (a vorbi In public. Toate succesele meIe trecute nu valoreaza doi bani daca nu reusesc din nou. unii dintre ei evita totusi unele activitati sau situatii (Butler 1987 a). respectivele comportamente sunt modelate de catre terapeut in cursul sedintei si apoi practicate sub forma de role-playing in timpul psihoterapiei si apoi in situatiile de viata. Drept urmare el a constatat ca atacul de partica nu duce la nebunie. Pentru a-i demonstra faptul ca este vorba de o convingere eronata. a se afla in aglomeratie). In plus este important sa se modifice si acele modele de comportament pe care pacientii s-au obisnuit sa Ie puna in actiune odata ce simptomele se declanseaza. a face cumparaturi. De piIda. b) identificarea gandului negativ si gasirea convingerii care se ascunde in spatele lui. el a raspuns ca incerca sa-si controleze gandurile si ca asta il salva. Din acest motiv este bine ca terapeutul sa incurajeze pe pacienti sa intre in situatii sau sa se angajeze in activitatile pe care au tendinta sa Ie evite pentru a verifica daca lucrurile de care se tern se vor produce intradevar. Invatarea unor noi modele de comportament si a unor deprinderi de a face fata situatiilor Pentru multi pacienti.

acest gand este perturbator pentru ca ma face sa ma simt tot timpul anxios. Pot sa fac doua lucruri pentru a facilita schimbarea: a) sa fac o lista cu convingerile mele. Indiferent ce tehnica de relaxare se alege. Tehnicile de relaxare Ii ajuta pe pacienti sa-si demonstreze faptul ca tin sub control simptomele lor. Pentru ca nutresc acest gand de multa vreme. spre sfarsitul terapiei. se mareste intervalul dintre sedintele de psihoterapie. ruperea unei legiituri afective). Acest procedeu ii ajuta pe pacienti sa descopere punctele slabe din cadrul luptei lor cu ideile negative. nu sa fac doar acele lucruri care trebuie indeplinite. De multe ori aceste situatii pot fi exploatate in cursul psihoterapiei prin procesul de reatribuire de semnificatii (subiectul poate acorda o altii interpretare senzatiilor corporale). Programul terapeutic a constat in a-i propune sa lupte impotriva convingerii eronate incercand sa faca lucrurile mai pufin perfect in mod deliberat. ci si in situatiile de viata. Majoritatea pacientilor cu anxietate raspund favorabi1 la relaxare. b) sa-mi petrec o parte din timp mcand ceva ce imi face cu adevarat placere. Printre acestia se numara pacientii care se tem de pierderea autocontrolului. • practicarea unar tehnici standardizate de relaxare. Aceste reactii negative pot fi reduse daca se explica pacientilor ca ei pot trai in timpul relaxarii senzatii neobisnuite. iar terapeutul il provoaca prin contraargumente. Pentru a creste increderea in sine a pacientului. el trebuie sa lucreze cu pacientul strategii de a face fata unor astfel de situatii. Discufia a pus in evidenta faptul ca la baza ei statea afirmafia eronata: "Trebuie sa realizez totdeauna lucrurile perfect. Relaxarea se realizeaza prin: • realizarea planificata a unor activitati care ii fac placere subiectului. Pentru a antrena aceasta capacitate de a descoperi contrargumente la gandurile negative. cand simptomele au disparut. Daca terapeutul anticipeaza producerea vreunui eveniment negativ (pierderea serviciului. Tehnica este ilustrata si prin intermediul urmatorului exemplu: anxioasa nutrea gandul ca nu va putea face tot ce si-a propus sa realizeze. pacientul invata sa gaseasca argumente mai convingatoare. la unii pacienti concentrarea asupra corpului poate evoca producerea unor senzatii pe care acestia Ie interpreteaza eronat ca fiind semne de boala. va trebui sa lupt mult cu mine pentru a-I schimba si aceasta imi va cere ceva timp. ceea ce a facut sa gaseasca mai multa satisfacfie in activitafile cotidiene pentru ca a incetat sa-si evalueze tot timpul performanfele. Mai mult. Cand aceste puncte slabe ale argumentarii sunt identificate. in fotoliu. Exista insa un numar limitat de pacienti care devin anxiosi in timpul practicarii relaxarii (Heide si Borkovec. Peveler si Johnston (1986) au demonstrat si faptul ca relaxarea creste gradul de accesibilitate a informatiilor pozitive in memoria pacientului si faciliteaza gasirea unor alternative la gandurile anxiogene. • pauze planificate in cadrul unor programe incarcate. 172 . " Notand avantajele si dezavantajele acestei convingeri a aparut ca avantajul (uneori se obtine lucru de calitate) este depasit de dezavantaj (se produce anxietate care o impiedica sa-si asume riscuri. o facea sa-si restranga aria de activitafi). Relaxarea trebuie prezentata ca o modalitate de reducere a anxietatii si prin aceea ca in cursul ei se poate realiza expunerea progresiva. in cursul unor sedinte de rolelaying pacientul furnizeaza argumente impotriva ideilor sale negative. in plan imaginativ. Prevenirea recaderilor. Terapeutii cognitiv-comportamentalisti sunt de parere ca o cauza majora a recaderilor ar fi adunarea unor argumente insuficiente impotriva gandurilor negative. la diverse situatii anxiogene (desensibilizarea sistematica). aceasta trebuie practicata pana cand devine deprindere utilizata nu doar acasa.Mai mult. 1984).

cu multiple aplicatii in domeniul educatiei. sunt considerati mediatori ai schimbarilor in plan comportamental (Bandura. Mechenbaum. Watson si Tharp. oamenii devin capabili sa-si amelioreze semnificativ calitatea vietii. 1977. Albert Bandura a dezvoltat teoria invatarii care combina tehnicile conditionarii clasice si operante cu invatarea observationala. 2001. Abordarea comportamentala in psihoterapie si consilierea psihologica Terapia comportamentala include o serie de tehnici avand scopul de a-I determina pe oameni sa-si modifice pomportamentul. 1997. Goldfied si Davidson. vorbirea interioara. 1969. Acesti factori. considerarea terapiei ca fiind un demers orientat spre actiune si nu ca o introspectie. de natura cognitiva sau emotionala. Daca teoreticienii comportamentalisti de orientare radicala excludeau posibilitatea autodeterminarii si libertatii fiintei umane. orientarea moderna actuala incurajeaza tehnicile care confera clientului autocontrol si autonomie. psihoteratiei. dar lucrarile comportamentalistilor contemorani au construit nenumarate punti intre cele doua orientari care. 1976. in cele din urma. Acesta respinge modelul mecanicist si determinist al comportamentului uman datorita faptului ca se bazeaza exclusiv pe determinari de matura exterioara (din mediu). 1994). strategiile de inoculare a stresului si antrenamentului de autoinstruire puse la punct de Meichenbaum. Bech. Thoresen si Coates. bazata pe modelul stimul-reactie. noua orientare terapeutica a fost capabila sa supravietuiasca. 1995. 173 . parintele teoriei invatarii sociale.256). 1977. terapia cognitiva a lui Beck.1994. Thoresen si Coates (1980) identifica trei mai directii care fac posibila convergenta intre orientarea umanista si cea comportamentalista in psihoterapie: 1. Multe dintre tehnicile recente includ si strategii cognitive care au condus la aparitia orienterii cognitive-comportamentale in consiliere si psihoterapie. a fost criticata initial de Bandura(1974.Holdevici. in cadrul orientarii comportamentale un loc central il ocupa terapia cognitivcomportamentala care pune accent deosebit pe rolul factorilor cognitivi in intelegerea si modificarea comportamentului subiectilor. Fishman si Franks. 3. 1979. accentul crescut pus asupra responsabilitatii personale in raport cu propriul comportament. 1985). Incepand din anul 1960. mai curand pasiva. in ciuda opozitiei si criticilor realizate de psihanalisti. preocuparea crescanda a terapeutilor comportamentalisti in legatura cu maniera in care evenimentele externe sunt mediate de factori subiectivi. asistentei sociale. 2. 1986. dar si in domeniul industriei si afecerilor. ar putea fuziona. Odata inarmati cu tehnici de autoreglare a comportamentului. La ora actuala. terapiile comportamentale au cateva caracteristici comune: focalizarea asupra comportamentului. accentul pus pe tehnicile de invatare si evaluarea riguroasa a rezultatelor (kazdin. p. cum ar fi. Multi autori care au urmat (Kazdin. oamenii devin liberi sa realizeze mai multe optiuni care inainte nu le erau accesibile. p. 1977. demonstrand eficienta metodelor de conditionare in modificarea comportamentului si constituind o alternativa la terapia traditionala. London. 1989. orientarea comportamentala si cea umanista au aparut diametral opuse initial. 1991. Din punct de vedere filosofic. 1986. Bech si Weishaav. Orientarea comportamentala s-a structurat in perioada anilor 1950-1960 ca o reactie la perspectiva psihanalitica dominanta pana atunci si a aparut aproape simultan in Statele Unite. Mechenbaum. Lazarus . Eliminand comportamentele dezadaptive care limiteaza alegerile. – „Tratat de psihoterapie cognitiv – comportamentală‖. I. Modificarile realizate in plan comportamental contribuie la imbogatirea repertoriului deprinderilor de a face fata problemelor vietii. Marea Britanie si Africa de Sud (Corey. 1986). Principiul de baza al orientarii comportamentale in psihoterapie postuleaza faptul ca fiinta umana este producatorul si produsul mediului sau inconjurator. asupra problemelor care ii framanta pe clienti. 1980. 1976. 1977) au utilizat tehnici comportamentale pentru a atinge obiective umaniste (evolutia fiintei umane). Desi implica strategii diferite. Orientarea comportamentalista limitata. Mahoney. 1977. Dupa aceasta perioada au aparut o serie de scoli terapeutice cognitivcomportamentale dintre care mentionam terapia rational-emotiva a lui Elis. Incepand cu anii ‘70 terapia comportamentala a devenit o orientare dominanta in psihologie. rezultatul fiind o multitudine de posibilitati de raspuns intr-o situatie data. 9-25.

4. pp. Obiectivele terapeutice ocupa un loc central in cadrul psihoterapiei comportamentale. cat si in afara sedintelor de psihoterapie. In timpul etapiei sunt evaluate comportamentele problematice. incluzand mai putine sedinte de psihoterapie si un interval de timp mai putin extins. clientul denumeste modificarile pozitive pe care le asteapta de pe urma terapiei. 6. 7. 5. intelese si acceptate de client. incat sa se potriveasca fiecarui client in parte. Terapia comportamentala are la baza principii stiintifice derivate din cercetarea experimentala din domeniul invatarii. Cornier si Cornier (1998. Abordarea terapeutica are la baza principiile invatarii. Subliniem inca o data faptul ca obiectivele terapeutice trebuie sa fie precise. precum si rolul lor in cursul terapiei si subliniaza faptul ca pacientul trebuie sa joace un rol activ in cadrul acestui demers. Tehnicile comportamentale sunt aplicate pentru a modifica factorii actuali relevanti care influenteaza comportamentul clientilor. Terapia comportamentala se ocupa de probleme curente ale clientilor si de factorii care influenteaza in. prezent fara a pune accent pe perspectiva istorica.Psihoterapia evolueaza de la simplu la complex. sa realizeze si sa evalueze demersul terapeutic. Obiectivele tratamentului sunt exprimate in termini concreti si obiectivi care fac posibila repetarea interventiei terapeutice. atentia este focalizata asupra a ceea ce clientul doreste sa realizeze si nu asupra a ceea ce el nu doreste sa faca. 2. Clientii sunt instruiti sa initieze. comparativ cu alte sisteme terapeutice. masurabile. angajandu-se in diverse actiuni menite sa-i ajute sa-si rezolve si nu doar sa vorbeasca despre acestea. Sarcinile si temele pentru acasa reprezinta un element important al terapiei comportamentale.Demersul terapeutic comportamental este relativ scurt. 4. explica necesitatea stabilirii acestora.Terapia comportamentala pune accent pe tehnicile de autocontrol comportamental.Terapia comportamentala se desfasoara pe cat posibil in mediul natural al clientului. 10. acesta din urma informand permanent clientul cu privire la natura si progresele terapiei.Pricipiile si postulatele terapiei comportamentale. Clientul este cel care fixeaza obiectivele specifice terapiei sub directa indrumare a terapeutului sau consilierului.Tehnicile terapeutice sunt astfel construite. terapeutul ofera clientului motivatia pentru stabilirea unor scopuri. 2. deprinderi care vor fi transferate in viata de zi cu zi. 5. principii bazate pe date de observatie si nu pe convingeri personale. clientul impreuna cu terapeutul stabilesc daca aceste obiective apartin cu adevarat clientului si daca au un caracter realist. Acestea rezulta in urma unor negocieri realizate intre clienti si terapeut si sunt exprimate sub forma unor contracte terapeutice care ghideaza demersul psihoterapeutic. fiind responsabili de propria lor schimbare. Eficienta metodelor de evaluare si interventie este verificata prin intermediul unor metode de cercetare stiintifica. 3.Tehnicile terapeutice se combina in anumite pachete de strategii in vederea cresterii eficientei psihoterapiei. testate empiric si revizuite permanent. Conceptele care stau la baza demersului terapeutic si strategiile de interventie sunt exprimate in mod explicit..Clientii joaca un rol activ in cursul terapiei.228-231) descriu etapele selectarii si definirii obiectivelor terapeutice: 1. concrete. clar formulate. Spiegler si Guevremont (1980) ne prezinta cateva caracteristici ale terapiei comportamentale: 1. 174 . Ei isi monitorizeaza comportamentele atat in timpul. 9.Demersul terapeutic presupune un proces de colaborare intre client si terapeut. se discuta avantajele si dezavantajele (beneficiile si costurile) demersului de atingere a obiectivelor. clientul insusindu-si deprinderile de autoreglare a comportamentului. Principiile invatarii se aplica in mod sistematic pentru a-I ajuta pe oameni sa se debaraseze de comportamentele dazadaptive. precum si conditiile care contribuie la mentinerea acestora. invata si exerseaza noi modele de comportament si noi strategii de a face fata problemelor existentei. La aceste caracteristici Corey (2001) mai adauga cateva: 8. de situatii facile la unele dificile si de la unele mai putin amenintatoare la unele amenintatoare. Evaluari realizate pe parcursul terapiei evidentiaza masura in care obiectivele au fost atinse. Obiectivul central consta in a crea noi conditii pentru invatare pornindu-se de la supozitia ca procesul de invatare poate ameliora comportamentul problematic. 3.

Obiectivele terapiei sunt formulate in termeni concreti si masurabili. dupa Spiegler si Guevremont ( 1998).6. dar nu suficienti pentru ca schimbarea sa aiba loc. Clientul trebuie sa fie puternic motivat sa coopereze atat in timpul sedintelor de psihoterapie. precum si la consecintele acestora. repetarilor in plan comportamental.insight‘‘ (iluminare) cu privire la natura problemelor clientului. cand a aparut aceasta si ce anume intreprinde in astfel de situatii.progresele terapiei sunt limitate. cat si in afara acestora. Pacientul este incurajat sa experimenteze noile deprinderi pentru a face fata problemelor vietii. Este evident faptul ca demersul terapeutic nu se va reduce la un simplu . Terapeutul va fi cel care il va invata pe client noi modalitati de comportament prin intermediul jocului de rol. amploarea si dimensiunile problemei in plan comportamental. Vor fi stabilite apoi obiectivele terapiei si vor fi puse in actiune strategiile menite sa reduca anxietatea pana la un nivel controlabil. ambii putand constientiza momentul in care terapia poate sa se incheie. caracterul permisiv si de acceptare din cadrul relatiei terapeutice fiind considerati factori necesari. ei isi vor modela atitudinile. si prin rolul activ jucat atat de terapeut. 4. si valorile imitandu-l pe acesta. culege in mod sistematic informatii referitoare la antecedentele cu caracter situational. printre altele. odata stabilite obiectivele. Vor fi discutate conduitele asociate cu atingerea lor. rezumarea. 7. implementeaza planul de schimbare. Sa presupunem. clarificarea. chiar si in cazul terapiei comportamentale. In cadrul terapiilor de orientare comportamentala nu se pune un accent deosebit asupra relatiei clientterapeut. planifica si stabileste comportamentele-tinta. Asa cum am mai subliniat. clientul va putea sa-si insuseasca noi modele de comportament prin intremediul imitatiei. conduce viitoarele demersuri de evaluare. dar si unele specifice. clientul si terapeutul cad de acord daca vor continua demersul de atingere a obiectivelor stabilite sau le vor reformula. formuleaza impreuna cu clientul obiectivele terapiei. 6. cat si de client. Astfel. precum si al feedback-urilor cu privire la progresele inregistrate pe parcurs. Rolul terapeutului in in cadrul terapiei comportamentale Terapeutii comportamentalisti utilizeaza tehnici comune altor abordari cum ar fi : reflectia. cat si terpeutului sa evalueze progresele terapiei. de pilda. Terapeutul va incepe prin a analiza natura anxietatii care o impiedica pe clienta sa paraseasca locuinta. 2. pentru a-si largi repertoriul de comportamente cu caracter adaptiv si a transfera cele invatate in viata cotidiana. Bandura (1969. trairile afective si consecintele problemei-simptom asupra existentei sale. studiile clinice au evidentiat insa faptul ca relatia terapeut-client. identifica acele conditii care mentin problema. Deoarece clientii in investesc pe terapeut cu autoritate. Terapeutul impreuna cu clientul vor evalua pe parcursul psihoterapiei masura in care au fost indeplinite obiectivele terapeutice stabilite. 8. modelarii. ca o pacienta se prezinta la psihoterapie pentru agorafobia care o impiedica sa iasa din casa. Datorita acestui fapt. fapt ce permite atat clientului. 5. incepe demersul de definire a acestora. factorii cum ar fi caldura afectiva. 3. evalueaza succesele demersului terapeutic. ci va presupune implementarea unor noi modele de comportament. convingerile. 7. Terapia este considerata incheiata doar atunci cand noile deprinderi de autoreglare psihica au fost generalizate si pot fi utilizate de client in afara terapiei. Vor fi obtinute informatii in legatura cu gandurile care ii vin in minte. conditiile necesare pentru schimbarea continutului obiectivelor intermediare. terapeutul comportamentalist detine urmatoarele atributii: 1. 1986) era de parere ca achizitiile obtinute in urma invatarii directe pot fi atinse si prin intremediul observarii comportamentului celorlalti. clarifica impreuna cu clientul problemele acestuia. ca in cazul terapiilor psihodinamice sau umaniste. comunicarea autentica. poate contribui in mod esential la 175 .. intrebarile deschise. Clientul va primi diverse sarcini pentru acasa (de pilda monitorizarea comportamentului problematic). Acesta o va interoga in legatura cu modul in care percepe anxietatea. terapeutul reprezentand un model de urmat. Un alt rol important al terapeutului comportamentalist consta in modelarea comportamentului. demersul terapeutic de tip comportamentalist se caracterizeaza. precum si planurile de actiune menite sa conduca la atingerea obiectivelor. empatia. pentru ca – in caz contrar.

Relaxarea reprezinta o metoda de autoreglare care presupune destindera musculara si calmarea psihica. precum si tehnicile bazate pe observatia directa. terapeutul dand dovada de creativitate in realizarea acestor selectii. 1996b. este de parere ca pot fi utilizate cu succes diverse metode de terapie. Odata insusita. ci gradat. la echilibrarea in plan psihosomatic si la optimizarea performantelor in activitatea profesionala.selfmanagement‘‘. indiferent de fundamentarea lor teoretica. respiratorii.. propusa de Jacobson(1938). a antecedentelor legate de acestea. acesta devine tot mai putin sensibil la stimulii care ii produceau inainte anxietate. Instrumentele de evaluare includ inventarele si scalele de autoevaluare. 1. Clientul isi insuseste o tehnica de relaxare si apoi i se cere ca in aceasta stare sa-si imagineze situatii progresiv-anxiogene. Evaluarea Evaluarea incepe cu evidentierea problemelor si simptomenlor clientului. la reducerea anxietatiisi a efectelor negative ale stresului. Corey (2001) este de parere ca insusirea unei tehnici simple de relaxare dureaza intre 4 si 8 ore de lucru sub indrumarea terapeutului.procesul de schimbare (Granvold si Wodanski. ci sunt special combinate tinand seama de problematica fiecarui subiect in parte. Nu este important numai modul in care clientul coopereaza la psihoterapie. Desensibilizarea sistematica Strategia comportamentala elaborata de Joseph Wolpe (1958) cere clientului sa-si imagineze situatii din ce in ce mai anxiogene.pachet‘‘ de strategii. Studiile clinice au evidentiat faptul ca hipnoza. alicatiile acesteia s-au extins treptat la terapia tulburarilor anxioase. Unul din punctele forte ale terapiei comportamentale conta in aceea ca evaluarile si autoevaluarile realizate permanent pe parcursul terapiei permit depistarea rapida a oricarei erori cat de mici aparute in cadrul demersului terapeutic. in Europa. relaxarea devine o deprindere care. Dupa invatarea relaxarii este necesar ca aceasta sa fie practicata zilnic da catre pacienti pentru a obtine rezultatele scontate. La ora actuala se utilizeaza tehnici de relaxare eclectice combinate adesea cu alte strategii de tip comportamental cum ar fi desensibilizarea sistematica. 3. expectatiii care vor functiona in calitate de autosugestii pozitive. Treptat. Tehnicila de relaxare Relaxarea a devenit o tehnica larg raspandita si foarte mult apreciata care ii ajuta pe subiecti sa faca fata stresului vietii cotidiene. aceste monitorizari devenind un instrument al psihoterapiei care permite alcatuirea unor planuri terapeutice si evaluarea efectelor strategiilor aplicate. Schimbarile in sfera comportamentala nu se produc dupa principiul . relaxare prin intremediul unor dispozitive bazate pe bio-feedback. In cursul interviului preliminar terapeutul va culege informatii referitoare la anxietate si la conditiile in care se manifesta aceasta. Terapeutul de orientare comportamentala joaca un rol activ. in timp ca altele pot ramane neschimbate. Clientul va monitoriza frecventa si intensitatea problemelor-simptom.totul sau nimic‘‘. Exista o multitudine de tehnici de relaxare. Tehnicile terapeutice sunt incluse in cadrul unor planuri de tratament si au caracter eclectic.. cardiovasculare. precum si a consecintelor lor. Astfel. Strategiile si tehnicile specifice psihoterapiei comportamentale. 1994). cu cat este mai extinsa aria strategiilor utilizate. contribuie la obtinerea unor rezultate mai rapide si mai durabile in terapia comportamentala. antrenamentul asertiv. 1992b.. 176 . In viziunea sa. 2. iar in SUA. considerata de specialisti ca o relaxare mai profunda. a migrenelor si tulburarilor de somn. 1977a). cu atat terapeutul este mai eficient. meditatie sau imaginatie dirijata cu autosugestii. daca este practicata zilnic. timp de 15-25 de minute. Lazarus (1989. cea mai cunoscuta este metoda antrenamentului autogen a lui Schultz(1930). o buna relatie terapeutica va oferii sanse cresterii receptivitatii clientului la demersul terapeutic. Daca la inceput relaxarea a fost utilizata mai ales ca o parte a desensibilizarii sistematice. obiectiv si suportiv in cadrul demersului terapeutic. Tehnica poate fi considerata o metoda de expunere pentru ca subiectilor li se cere sa se confrunte in plan mintal cu imagini care produc anxietate. fobice. tehnica relaxarii progresive. tehnicile utilizate nu sunt alese la intamplare dintr-un . conduce la o odihna economica. programe de . in unele sectoare ale vietii. De asemenea. ci si expectatiile acestuia in legatura cu un final pozitiv.

succedata de cea a unui coleg de serviciu. Tehnica desensibilizarii sistematice este bine acceptata de clienti. Metoda s-a dovedit utila si tratamentul anxietatii si fobiilor. Metoda inversiunii (. Expunerea imaginara poate sa reproduca circumstantele in care a avut loc trauma. Dupa ce si-a insusit relaxarea musculara. dupa care i se cere sa-si imagineze o scena neutra. de la cea mai putin anxiogena pana la cea mai anxiogena.desensibilizarea propriu-zisa.. Ei detin controlul demersului terapeutic. pentru un client suferind de fobie sociala. Tehnica imersiunii in plan imaginativ are avantajul ca nu presupune nici un fel de restrictie referitoare la situatiile anxiogene. i se cere apoi sa practice relaxarea si acasa. Clientii pot incheia experienta de expunere atunci cand anxietatea devine intolerabila.. pentru ca acestia sunt expusi gradat si simbolic la situatii anxiogene. la care expunerea in plan real poate fi nu numai imorala.insusirea unei tehnici de relaxare. 177 . . Astfel. Expunerea poate fi realizata impreuna cu terapeutul sau cu o persoana de sprijin. cum ar fi expunerea la situatii de incendiu. fobie de a zbura cu avionul. de respingerea de catre un prieten apropiat.alcatuirea unei ierarhii care sa cuprinda situatii anxiogene. putand incheia expunera atunci cand anxietarea depaseste pragul lor de toleranta. Tratamentul se considera incheiat atunci cand clientul reuseste sa ramana relaxat in timp ce isi imagineaza scena cea mai anxioasa. special instruita. Apoi acesta va trebui sa-si imagineze scena cel mai putin anxiogena din cadrul listei. desensibilizarea prin tehnica imersiunii in plan imaginar i-ar putea ajuta sa revina la starea normala. de pilda. anxietate sau depresie. cu teama de respingere. se va lucra asupra alcatuirii listei cu situatii anxiogene.in vivo‘‘ presupune confruntarea cu situatii progresiv tot mai anxiogene in planul vietii reale. Strategiile de expunere Spre deodsebire de desensibilizarea sistematica. Terapeutul il poate ghida progresiv cerandu-i sa-si imagineze scene cat mai anxiogene pana cand clientul semnaleaza ca simte anxietatea. timp de 30 de minute. cel mai putin anxiogena fiind ignorarea subiectului de catre o persoana necunoscuta intalnita la o petrecere. obsesiilor. situatia cea mai anxiogena poate fi reprezentata de respingerea de catre partenera de viata. anorexiei nervoase. fara a avea insa consecinte negative concretepentru client. Desensibilizarea propriu-zisa incepe dupa cateva sedinte in care clientul si-a insusit tehnica de relaxare si a alcatuit ierarhizarea stimulilor anxiogeni. Ideea care sta la baza acestei tehnici consta in aceea ca si in cazul in care clientul traieste o stare de anxietate intensa consecintele de care acesta se teme nu se produc cu adevarat. In cazul acestora.in vivo‘‘ si metoda inversiunii.. Desensibilizarea . de intensitate progresiv crescatoare. tulburarii imaginii corporale si chiar al depresiilor usoare. de exemplu.Etapele desensibilizarii sistematice sunt urmatoarele (Morris. La inceput. Acesta va insoti clientul in calatorii cu metroul sau il va ajuta sa se confrunte progresiv cu obiectul fobiei sale. a. b. dupa care se reiau scenele anxiogene din cadrul ierarhiei. Treptat. clientii vor ajunge sa se confrunte si cu situatii reale de viata pentru a-si controla anxietatea. Antrenamentul de relaxare se realizeaza prin intermediul unei versiuni modificate a tehnicii lui Jacobson(1938). dar si al balbismului. 4. 1986): .flooding‘‘) consta in expunerea prelungita in plan real sau imaginar la stimulii generatori de anxietate. urmatoarea. Se cunosc doua variante ale strategiilor de expunere: . . Se induce din nou starea de relaxare. descrisa in detaliu de Wolpe (1990). moment in care scena este intrerupta. dar adesea chiar imposibila. fara declansarea unor comportamente de reducere a acesteia. etc. supravietuitorii unui accident aviatic pot prezenta o serie de simptome psihopatologice cum ar fi cosmaruri. ca se afla la munte intins in iarba. desensibilizarea in plan real este mai eficienta decat cea realizata in plan imaginar ("in vitro") pentru ca generalizarea la situatiile de viata se produce mai repede. clientului i se cere sa-si imagineze scene agreabile ( de plida. i se cere clientului sa se relaxeze cu ochii inchisi. reamintiri obsedante ale evenimentului. in cazul acestora expunerea se realizeaza in plan real. viol sau catastrofa aeriana. Astfel. In cazul in care poate fi realizata efectiv. rezultatele fiind mai stabile in timp. Ulterior. urmarind alunecarea norilorpe un cer albastru. Pentru ca tehnica sa fie incununata de succes este necesar ca subiectul sa realizeze si anumite teme pentru acasa care constau in practicarea relaxarii si vizualizarea scenelor asupra carora s-a lucrat in timpul sedintelor de terapie.).

dupa implementarea cognitiilor pozitive. De asemenea. fobiilor specifice si tulburarilor obsesiv-compulsive de stres. Rezultatele terapiei sunt evaluate de client si terapeut in cadrul unui demers de tip 178 . in acelasi timp. intre sedintele de terapie de terapie. Evaluarea rezultatelor trebuie realizata la inceputul fiecarei sedintede psihoterapie. Etapa de desensibilizare presupune vizualizarea imaginilor cu caracter traumatizant. emotiile si gandurile care il insotesc.. clientului i se cere sa blocheze experientele negative inspirand profund si apoi sa relateze ce anume isi imagineaza. 1. Tehnica si-a atins obiectivul cand clientul reuseste sa vizualizeze evenimentul traumatic si. socurilor produse de confruntari militare.. imaginile si cognitiile cu continut negativ asociate cu evenimentul traumatic precum si gandurile si convingerile realiste care ar putea contribui la reducerea anxietatii. agorafobiei. restructurare cognitiva si automonitorizare. Desi eficienta. Expunerea este limitata in timp si nu dureaza mai mult de un minut. Se insista asupra amintirilor cu continut negativ care genereaza simptome psihopatologice. 3. Desensibilizarea si reprocesarea prin miscarile oculare (DRMO) Tehnica a fost elaborata de Francine Sharpiro (1995) si include o serie de tehnici comportamentale combinate cu utilizarea miscarilor ritmice ale globilor oculari. a amintirilor traumatice care genereaza anxietate. respiratia controlata si automonitorizarea propriilor trairi. Corey (2001. verbalizarea gandurilor si convingerilor negative si constientizarea senzatiilor fiziologice. 5. clientului i se cere sa vizualizeze din nou evenimentul traumatic impreuna cu gandurile si convingerile pozitive si apoi sa-si scaneze corpul prin intermediul atentiei indreptate spre interior si sa identifice tensiunile musculare existente. In timpul acestui demers. clientul este instruit sa urmareasca degetul aratator al terapeutului care se misca ritmic si rapid in fata ochilor clientului de aproximativ 12 pana la 24 de ori.Tehnica imersiunii si-a dovedit utilitatea in tratamentul tulburarilor anxioase. precum si asupra deprinderilor si modelelor de comportament cu caracter adaptiv care ii sunt necesare clientului pentru o buna functionare in plan individual si social. dupa care se declanseaza o noua asociatie.Ar fi trebuit sa ma lupt mai mult sau sa fug‘‘. respectiv imaginile. Urmeaza redefinirea problemelor clientului. Tehnicile de expunere nu sunt totdeauna suficiente pentru tratamentul anxietatii.In acele conditii am facut ce ear omeneste posibil‘‘. simte sau gandeste. asupra supravietuitorilor unor agresiuni sau accidente. Etapa de pregatire cuprinde formarea aliantei terapeutice si explicarea modului in care functioneaza metoda care va fi aplicata. In continuare. in cadrul unor tulburari mai complexe fiind necesara combinarea acestora cu alte strategii terapeutice. Acesta va tine un jurnal in care va nota toate aspectele psihologice negative. asupra situatiilor prezente care favorizeaza mentinerea simptomelor. tehnici utilizate in tratamentul amintirilor cu caracter traumatic. Clientului i sa va trasa sacina ca. Sunt discutate expectatiile si eventualele ingrijorari ale clientului care va invata o tehnica de relaxare. Etapa de evaluare isi propune identificarea obiectivelor tinta. stabilirea unor noi obiective terapeutice si continuarea practicarii tehnicilor de desensibilizare. fobii sau adictii (Shapiro. cand se analizeaza temele pentru acasa sub aspectul progreselor abtinute.p271) prezinta etapele metodei desensibilizarii si reprocesarii prin metoda miscarii globilor oculari. 5. In cadrul primei etape se realizeaza interviul clinic prin intermediul caruia se obtin informatii cu privire la istoria vietii clientului. Cercetarile cele mai complexe au fost realizate in cazul tulburarilor posttraumatice de stres. depresie. 6. Metoda are drept obiectiv restructurarea in plan cognitiv sau reprocesarea informatiilor. 4. In etapa finala. De exemplu. atacuri de panica. sa declansaze cognitii cu continut pozitiv si sa-si simta corpul relaxat. Etapa implementarii si consolidarii cognitiilor pozitive care au fost initial identificate ca inlocuitoare ale celor negative. 1995). 2. Metoda a fost aplicata asupra victimelor abuzurilor sexuale. convingere ce poate fi inlocuita cu afirmatii de tipul urmator:‘‘Acum deti controlul asupra situatiei‘‘ sau . Se identifica reactiile emotionale fiziologice. reactii de doliu. sa vizualizeze evenimantul negativ. in timpul temelor pentru acasa. metoda este evitata de unii subiecti din cauza disconfortului generat de expunerea prelungita la situatii anxiogene. dar si la clientii suferind de anxietate. acesta va trebui sa practice o tehnica de relaxare. Se elaboreaza apoi planul de tratament care cuprinde definirea si conceptualizarea problemelor clientului si stabilirea obiectivelor terapeutice. victima unui viol poate nutri convingerea negativa:. imaginatia dirijata. Obiectivul demersului terapeutic consta in realizarea unei asocieri intre evenimentul traumatic si cognitiile cu continut adaptiv in asa fel incat amintirile traumatizante sa nu mai aiba forta de a produce anxietate si ganduri negative.

invatarea acestora sa se exprime pe ei insisi tinand seama de sentimentele si drepturile celorlalti.). consumul de alcool sau droguri.. . ci si de la ceilalti membrii ai grupului.cei care nu sunt capabili sa-si exprime iritarea sau mania.largirea repertoriului de comportamente cu caracter adaptiv care sa permita subiectilor sa decida cand anume trebuie sa se comporte in mod asertiv. Tehnicile de antrenament asertiv nu se multumesc sa inarmeze subiectii doar cu metode de a face fata unor situatii dificile. 6.self-management‘‘ trebuie utilizate cu regularitate o perioada suficient de lun ga de timp pentru a obtine rezultate evidente. la studii sau in perioadele de petrecere a timpului liber. . Persoanele asertive isi apara drepturile fara a le incalca pe ale celorlalti. Corey si Cornier (1998) prezinta caracteristicile unui program eficient de .deoarece antrenamentul asertiv are ca obiectiv procesarea terapeutica a anxietatii specifice situatiilor psihosociale. Supozitia care sta la baza antrenamentului asertiv este ca oamenii au dreptul. Avantajele lucrului in grup sunt urmatoarele: . la locul de munca. . Programele de . 179 .in grup subiectul primeste ghidare.clientii trebuie sa-si stabileasca obiective realiste si sa evalueze permanent maniera in care acestea sunt indeplinite.self-management‘‘ sunt cei care decid ce comportament ar dori sa modifice (fumatul. . faptul ca ceea ce ii impiedica sa-si atinga obiectivele este lipsa anumitor deprinderi de viata. de regula.cei care au dificultati in a spune . Desi antrenamentul se poate realiza si individual. pentru ca asertivitatea nu presupune agresivitate.. . . Alberti si Emnons (1995 a) considera ca acesta este mai eficient daca se desfasoara in grup..self-management‘‘ au patruns in domeniul terapiei si mai ales in cel al consilierii psihologice incepand cu anii ‘70 si cuprind metode de automonitorizare. mancatul excesiv etc. convigerile sau sentimentele.cei excesiv de politicosi care ii lasa pe ceilalti sa profite de pe urma lor.self-management‘‘: . grupul permite subiectilor depasirea acestor dificultati intr-un mediu securizat. acestia asumandu-si responsabilitatea punerii lor in aplicare in viata de zi cu zi. Antrenamentul asertiv Acesta reprezinta o tehnica de antrenare a abilitatilor sociale si se adreseaza persoanelor carora le lipsesc abilitatile sociale sau au dificultati in stabilirea unor relatii interpersonale acasa. sprijin si feedback-uri nu numai de la terapeut.275) Aceste programe au drept scop sa-i invete pe clienti tehnici de reglare si autoreglare psihica in scopul de a-si conduce existenta intr-un mod mai eficient. . Majoritatea programelor de dezvoltare a asertivitatii au la baza principiile terapiei cognitiv-comportamentale care postuleaza faptul ca oamenii nu se comporta asrtiv deoarece nutresc ganduri si convingeri negative disfunctionale cu privire la faptul ca nu au dreptul sa-si exprime sentimentele sau ideile sau ca nu merita un tratament bun din partea celorlalti. dar nu si obligatia de a se autoexprima. 2001.... Clientii care urmeaza cursuri de .nu‘‘. Antrenamentul sau psihoterapia asertiva este utila pentru urmatoarele categorii de subiecti(Corey. autorecompensare.grupul ceeaza conditii pentru experimentarea noilor medele de comportament achizitionate. contracte realizate cu propria persoana si controlul stimulilor. In opinia noastra. Un astfel de mod de gandire conduce la pasivitate. Strategiile de . acestea fiind inlocuite cu afirmatii mai constructive.colaborativ. acestia descopera.cei care considera ca nu au dreptul sa-si exprime gandurile.strategiile de . tehnica desensibilizarii si reprocesarii prin intermediul miscarilor globilor oculari include elemente de hipnoza clinica. Obiectivele antrenamentului asertiv sunt urmatoarele: . ci contribuie si la modificare gandurilor si convingerilor disfunctionale care stau in calea asertivitatii. 2001): .self-management‘‘ si de comportament autodirijat (Corey. .cei carora le este le este greu sa-si exprime dragostea sau alte sentimente pozitive. . p.o combinatie de metode si tehnici este de cele mai multe ori mai eficienta decat aplicarea unei singure strategii. 7. aceste contribuind la sporirea eficientei sale. Ideea care sta la baza acestor programe consta in aceea ca oamenii trebuie sa invete strategii diverse de a rezolva situatii problematice.

Pentru ca . ci si elemente legate de antecedentele. Având in vedere faptul ca timp de aproape o jumătate de secol ideologia comunista a împiedicat pătrunderea psihanalizei in spaţiul cultural romanesc. prima a fost psihoterapia psihanalitica. Obiectivele trebuie sa fie posibil de atins. din motive diferite . care. prezentând ideea de inconştient in evoluţia sa istorica. Planul de actiune este revizuit si adaptat in mod continuu. 4. cauzale si consecintele acestuia.. in vestul Europei dezvoltarea ideilor lui Freud se derula continuu si organic. Clientii vor realiza apoi o evaluare a modificarilor pe care doresc sa le obtina in plan comportamental si vor declansa actiuni menite sa conduca la schimbarile respective. un astfel de curs nu era . nici după încheierea celui de al doilea război mondial. Pentru a atinge acest scop. Se va lucra asupra fiecarui obiectiv in parte. psihologia. masurabile. atitudinea cursului va fi critica si nu dogmatica....Introducere in psihanaliza‘‘ din anul al treilea si cursul de. capabila de remanieri succesive. Astfel. psihopatologia. in timp ce in România accesul psihanalizei era . conform carora ideile lui Freud ar fi derivate din filosofia „burgheza― a lui Schopenhauer si Nietzsche. ceea ce a condus la absenta informaţiilor despre disciplina întemeiata de Freud. concepţia lui Freud apare ca o teorie vie. Teoretizarea experientei psihoterapeutice a condus la constituirea psihopatologiei psihanalitice. ori de cate ori va fi posibil.Terapeutul consilier impreuna cu clientul vor cadea de acord in legatura cu schimbarile comportamentale dorite. Watson si Tharp (1997) ne propun un astfel de program care cuprinde patru etape: 1. interzis de o adevărata cortina de fier culturala. Studenţii Facultăţii de psihologie a Universitatii . Voi vorbi mai pe larg despre aceste motive in cursul dedicate trecerii in revista a celor mai importante momente ale istoriei psihanalizei in România. clientul va trebui sa raspunda la intrebarea: ce tip de comportament as dori sa creasca sau sa scada in frecventa?‘‘ 3. cunoştinţe care sa va permită orientarea in domeniu si înţelegerea oricărei direcţii noi a psihanalizei. Automonitorizarea . Din punct de vedere cronologic. Psihanaliza — sistem de discipline axat pe ideea de inconstient Disciplinele psihanalitice — psihoterapia.Clientul va fi instruit sa isi observe si sa-si noteze in mod sistematic si deliberat comportamentele prin intermediul unor jurnale in care se va nota nu numai frecventa si intensitatea unui comportament specific.. Programele de comportament autodirijat reprezinta o varianta a celor de . voi prezenta. de conceput.selfmanagement‘‘.Pentru a realiza acest lucru.tinta‘‘ . exprimate pozitiv si semnificative pentru client.un anumit nivel de suport social este necesar pentru mentinerea schimbarilor care au fost obtinute. Îmi propun deci sa va ofer cunoştinţe despre fundamentele psihanalizei. ceea ce demonstreaza ca acuzatiile aduse de ideologia comunista. pe masura ce sunt culese informatii care prezinta aspectele pozitive sau dificultatile aplicarii strategiilor de schimbare. la 180 . Zamfirescu Pag 17---41 Ce este psihanaliza? Posibilitatea unui curs de psihanaliza in invatamantul superior este o noutate absoluta pentru cultura romana: nici înainte de 1940. Acest fapt documenteaza factualitatea psihanalizei: ea porneste de la o experienta clinica absolut noua. Transformarea obiectivelor in comportamente .self-management‘‘.Acest stadiu incepe cu o comparatie intre datele obtinute in urma automonitorizarii unui comportament si standardele clientului referitoare la comportamentele dezirabile. Psihopatologie psihanalitica‘‘ din anul al patrulea. acestea fiind abordate pe rand. Tehnica autointaririi este utilizata apoi pentru a facilita implementarea noilor metode de comportament in viata cotidiana.. Introducere in psihanaliza freudiana si postfreudiana-Vasile Dem. 2. metapsihologia si psihanaliza aplicata — se afla în interrelatii cronologice si logice. in perioada comunista. remanieri impuse nu de puţine ori de înnoirile aduse de principalii disidenţi : Adler si Jung. . Stabilirea unor planuri care sa cuprinda strategii de schimbare . stadiul atins de psihanaliza contemporana. Stabilirea obiectivelor . voi încerca sa adaptez conţinutul cursului la aceasta situaţie.utilizarea metodei autointaririlor reprezinta un element important in cadrul programelor de ..Titu Maiorescu‘‘ sunt beneficiarii privilegiaţi ai unor cursuri obligatorii de durata de un an: prezentul curs de . nu pot fi sustinute.

Nu atât disparitia simptomelor preocupa psihanaliza matura. un control mai bun asupra comportamentului. pentru ca în faza terminala si în cea care urmeaza încheierii terapiei sa se instaleze modificari durabile ale comportamentului. psihanaliza îsi propune. psihanaliza aplicata studiaza produsele culturii majore din perspectiva inconstientului. Daca dizolvarea unui simptom prin dezvaluirea cauzelor sale inconstiente directe nu exclude aparitia unui alt simptom. Freud trece la antropologie si ontologie. Doar extinderea Eului constient prin includerea motivatiilor inconstiente datând din perioadele timpurii ale formarii personalitatii asigura. demonstrând ca arta. trebuie mentionat caracterul nondirectiv. dupa prima manifestare a nevrozei sale (isterie de angoasa). ca inconstientul poate deveni în anumite circumstante patogen. presupunând interesul pentru conflictele fundamentale ale personalitatii. ca si oamenii „sanatosi― au inconstient.rândul sau. adica sa dureze doar atâta timp cât aceasta influenta se exercita. ceea ce presupune instituirea unei relatii de dependenta fata de terapeut. într-o prima faza a psihanalizei. cum ar fi conflictul oedipian. nu se realiza prin actiunea psihica asupra simptomelor. a stat la baza psihologiei psihanalitice. Ca „metoda cathartica―. La început împreuna cu Joseph Breuer. are un substrat organic. Psihanaliza este o psihoterapie cauzala. Psihoterapia psihanalitica a înregistrat inconfundabil faptul ca în spatele simptomelor nevrotice se afla continuturi inconstiente. prin constientizarea sa. Ca o consecinta directa a orientarii cauzale a psihanalizei ca psihoterapie. care se afla la baza simptomului. fie ca abordeaza fundamentele personalitatii ca în faza matura. apoi singur. literatura. Psihanalistul nu urmareste sa modifice comportamentul analizandului sau orientându-l într-o anumita directie prin sugestie sau recomandari directe. un comportament poate fi modificat durabil doar prin accesul la motivatia sa profunda (inconstienta). care-l preocupa pe Freud la început. ca în faza începuturilor („Studii asupra isteriei―). iar psihologia afirma ca inconstientul nu este apanajul nevroticilor. În sfârsit. O asemenea modificare de comportament produsa prin influenta psihoterapeutului risca sa fie pasagera. ci conflictele psihice structurale generatoare de diverse simptome punctuale. care se manifesta ca disfunctii psihice (trecute. fie ca abordeaza simptomul. Caracteristici generale Psihanaliza este prima si cea mai importanta forma de psihoterapie cunoscuta de cultura europeana. utilizând mai întâi hipnoza si apoi asociatia libera. idei tot mai generale si mai îndepartate de psihoterapia fondatoare. centrata pe simptom. ca în cazul abordarii prin sugestie hipnotica. caracteristica pentru psihanaliza matura. transformându-se dintro hermeneutica a simptomului într-o hermeneutica a fundamentelor personalitatii. se realizeaza prin constientizarea si depasirea respectivelor conflicte. ci prin constientizarea „traumei infantile―. Freud a învatat de la pacientele sale isterice ca prin mijloace strict psihice se poate actiona asupra simptomelor în sensul vindecarii (disparitia simptomelor). Exemplu: Daca pacienta despre care vorbeste Freud în studiul „Predispozitia la nevroza obsesionala― ar fi beneficiat. de ordin cerebral. Din punct de vedere psihanalitic. Psihopatologia a teoretizat aceasta constatare. ci ar fi cuprins si fixatia mai veche din faza pregenitala (sadic-anala) cauzatoare a nevrozei obsesionale. prietenul si mentorul sau pentru un timp. „Vindecarea― ca maturizare psihica. analiza conflictelor de baza ale nevrozei. filosofia încorporeaza într-o forma încifrata continuturi inconstiente. sa dezgroape evenimentul traumatic si sa elibereze afectul blocat împreuna cu acesta. De la psihologie. ea nu ar fi schimbat aceasta forma pe o alta mai grava (nevroza obsesionala). 181 . Psihoterapia. inclusiv nevroza. Treptat. Ea este „inventata― de Freud. care se pregatise cu toata seriozitatea pentru a deveni neurolog si care obtinuse rezultate notabile în neurologia de laborator. de un tratament psihanalitic adecvat. Altfel spus. Disparitia simptomelor. ceea ce echivaleaza cu o deplasare a interesului de la terapie la profilaxie. Analiza initiala nu s-ar fi limitat la fixatia oedipiana care a produs nevroza de angoasa. Pe temeiul acesteia s-a cladit metapsihologia si psihanaliza aplicata. avansând. ceea ce nu de putine ori conducea la disparitia simptomelor. pe temeiul ideii de inconstient. Structura de rezistenta a acetsei cladiri multietajate o formeaza ideea de inconstient. într-o perioada când psihiatria considera ca orice disfunctie psihica. psihanaliza se desprinde de aceasta optica medicala. religia. motivatie care se dovedeste de cele mai multe ori anacronica (neadaptata) personalitatii adulte. face putin probabila aparitia altor simptome de tip nevrotic. utilizând ascendentul psihic pe care-l are fata de acesta. prezente si viitoare).

care constientizeaza aceste inadecvari. atât înspre viitor. Senzatia de realitate a trairii transferentiale este suficient de puternica pentru a sustine aceasta afirmatie. descrierile literare de tipul romanului. trecutul nostru este prezent în proportii diferite. atunci psihanaliza poate satisface aceasta dorinta cel putin sub aspectul întoarcerii în trecut. întotdeauna personalizati. interviul preliminar). egodistone (neacceptabile pentru partile mature ale Eului). principalul instrument tehnic. îsi propune sa stimuleze actualizarea trecutului pentru a-l putea controla. Printre cele mai raspândite idei de acest tip este aceea ca psihanaliza ca psihoterapie este un demers exclusiv intelectual în care dialogul dintre terapeut si pacient urmareste interpretarea materialului furnizat de cel din urma: simptome. asa cum comunica o analizanda. acte ratate. De aceea. profanul. la disparitia simptomelor sau a conflictelor profunde. iar interpretarea transferului.Psihanaliza este o psihoterapie nondirectiva Deoarece accesul direct al unui tert la desfasurarea procesului psihanalitic este imposibil. realizate de pacienti sau de analisti. filmele care prezinta prin intermediul imaginilor secvente din psihanalize fictive. Particularitatile cadrului psihanalitic menite a stimula transferul sunt: constanta si neutralitatea ambiantei. Romanul unei psihanalize de Marie Cardinal (Editura Trei). înregistrarea sonora a dialogului psihanalitic sau filme în care pot fi vizionate simulari ale unor faze ale psihoterapiei analitice (de exemplu. amintiri etc. „niciodata înainte de a începe analiza nu m-am gândit ca urmeaza sa simt ceva pentru psihanalist― — factorul afectiv este foarte important în psihanaliza. Desi transferul este un fenomen care se produce în toate situatiile de viata. 182 . fara ca aceasta prezenta sa poata fi controlata. dar în special în relatiile de autoritate (profesor – elev sau student. mature (adaptate) de relationare. anacronice fata de prezent. afective si de comportament. analizandul este pus în situatia de a realiza o re-traire corectiva. fenomenul psihic pe care se bazeaza psihanaliza. este de natura preponderent afectiva . inadecvare care se manifesta sub trei aspecte principale: temporal. Caracterul indirect al acestora poate induce idei false despre natura psihoterapiei psihanalitice. este cunoscut Cuvinte care elibereaza. dispune doar de informatii din prima categorie. precum si fata de alte figuri familiale apropiate. este rezultatul înregistrarii inconfundabile si repetate pe parcursul analizei. Desi în momentul de fata sunt tari (Germania) în care se practica sistematic. cât si înspre trecut. cum ar fi: prezentari de caz realizate de psihanalisti. uneori îngrijorator de mari. psihanaliza mai poate fi definita si ca o retraire prescurtata a vietii. prin cadrul în care se desfasoara. si pus în situatia de a proiecta continuturile psihicului sau. care tin de anii primei copilarii. precum si Nu ti-am promis niciodata o gradina de trandafiri de Hannah Green (Editura Trei). în prima sa copilarie. Freud a folosit termenul german „Übertragung― pentru a desemna fenomenul central al psihanalizei. o retraire a trecutului în legatura cu persoana analistului. Modificarea schemelor de gândire. Subiectul este ferit de stimulii mediului sau obisnuit. ci parintilor si. prin particularitatile sale. în fond. adresate. cât si neutralitatea permit realizarea a ceea ce în etologie se numeste „experiment de izolare―. Transferul. supraordonat ierarhic – subordonat ierarhic). cadrul analitic urmareste. mai puternice si mai constante dorinte ale umanitatii este miscarea libera în timp. deoarece el descrie foarte bine ceea ce se întâmpla: în conditiile specifice cadrului psihanalitic. Prin interpretarea transferului. profanul doritor de informatii are la dispozitie doar surse indirecte. transferul devine treptat motorul curei psihanalitice. medic – pacient. Descoperit pe parcursul dezvoltarii psihanalizei si teoretizat pentru prima data sistematic în 1912 în articolul lui Freud „Despre dinamica transferului―. nu analistului. alaturi de aspectele constiente. psihanaliza. bineînteles cu acordul pacientilor. moduri de relationare si mai ales dorinte si sentimente pe care. si aspecte inconstiente. implicit. a caracterului inadaptat al acestora. Atât constanta. ceea ce deschide posibilitatea depasirii blocajelor de dezvoltare si adoptarii de modalitati noi. analizandul proiecteaza asupra analistului atitudini. în România. De fapt. al persoanei vizate si al Eului analizandului. Daca una dintre cele mai vechi. situatie în care se afla studentul la psihologie audient al prezentului curs de introducere în psihanaliza. printre care si cele cinci cazuri celebre analizate de însusi întemeietorul psihanalizei. asociatii verbale. Transferul este în mod esential o repetitie. Interventia psihanalistului în raport cu transferul consta în esenta în a pune în evidenta caracterul inadecvat al atitudinilor si sentimentelor transferentiale. Daca în orice situatie de viata. prin urmare. le-a dezvoltat fata de figurile parentale. sa-l favorizeze. vise. dintre care. Motivatia si comportamentul persoanei presupun. precum si în relatiile de iubire. Hermeneutica aceasta de tip intelectual ar conduce la constientizarea motivatiilor inconstiente si.

care raspunde sentimentelor pacientei sale Sabine Spielrein. Alaturi de analiza personala. asa încât reactiile sale transferentiale sa poata fi controlate. 183 . În ce priveste utilizarea constructiva a contratransferului. Într-o astfel de situatie sa aflat. Spre deosebire de transferul analistului. poate. în momente diferite ale istoriei psihanalizei. Cartea Un triunghi psihanalitic. cazul cel mai cunoscut fiind. Ca orice fiinta umana. ceea ce permite înregistrarea gradelor de abatere de la neutralitatea absoluta. numit psihanalist formator si supervizor. Freud si-a reconsiderat pozitia fata de transfer. domnul Boehleber. sunt marcate de cazuri în care psihanalistii nu-si puteau controla reactiile transferentiale fata de pacienti pentru ca nu se cunosteau suficient la nivel profund. ceea ce permite constientizarea si controlul acestuia.datorita interventiilor acestuia. ci se exprima esential prin dimensiunea interioara: psihanalistul nu trebuie sa introduca în relatia terapeutica problemele personale. Dar este si poate fi psihanalistul într-adevar un ecran alb? Istoria mai îndepartata si mai recenta a psihanalizei demonstreaza ca nu. aspectul fara a carui prezenta. Ambele au fost considerate. neutralitatea analistului nu se reduce la aspectele exterioare. În felul acesta se urmarea ca „petele albe― de pe harta psihica a psihanalistului sa fie cât mai putine.Din punctul de vedere al neutralitatii. ci doar stimuleaza transferul. În ultimele numere ale revistei Asociatiei Psihanalitice Internationale sunt prezentate fotografii ale cabinetelor diferitilor psihanalisti din tarile Europei. îl determina sa renunte la proiectul sau matrimonial. inclusiv fata de analizand. De asemenea. supervizarea este un alt element al formarii psihanalitice al carui scop este de a evita astfel de derapaje. contine detaliile tulburatoare ale acestei relatii. de exemplu. în momentul descoperirii lor de catre Freud. cu care voia sa se casatoreasca (Elma Palos). Interventia lui Freud. controlata. întrucât contratransferul este indus de analizand prin intermediul identificarii proiective. în care sa nu se afle decât mobilierul strict necesar procesului analitic. Psihanalistul dezvolta reactii afective inconstiente fata de analizand — transfer si contratransfer. Sabine Spielrein între Jung si Freud. psihanalistul manifesta în mod spontan reactii afective inconstiente de tipul transferului fata de ceilalti oameni. el poate deveni un mijloc extrem de important pentru cunoasterea inconstientului pacientului. Una dintre cele mai sugestive metafore pentru ilustrarea procesului analitic bazat pe dezvoltarea si analiza transferului este cea cinematografica: analizandul proiecteaza pe „ecranul alb― pe care-l reprezinta psihanalistul filmul vietii sale. asa cum am vazut la presedintele Societatii Germane de Psihanaliza. Începuturile psihanalizei. abia în 1954 se poate vorbi de o cotitura clara. adica divanul pentru analizand si fotoliul analistului. care a depasit cadrul terapeutic. precum si o masa cu doua scaune de cealalta parte a camerei pentru întrevederile preliminare. Candidatul care începe sa practice conduce primele doua cazuri sub îndrumarea unui psihanalist experimentat. ceea ce-i permite. fie tablouri. decât neutralitatea cadrului. Cadrul psihanalitic nu creeaza. cu care face trei transe de analiza între 1914 si 1916. Istoria psihanalizei a înregistrat si în aceasta privinta treceri la act contratransferentiale. fapt care relativizeaza cerinta neutralitatii cadrului. considerându-l motorul curei psihanalitice. publicata în 2001 de Editura Trei si Editura Curtea Veche. cât si contratransferul psihanalistului au fost privite în moduri diferite. Acest caz si altele asemanatoare au condus la introducerea analizei personale ca un element obligatoriu al formarii psihanalitice (1925). unul dintre scopurile principale ale supervizarii fiind contratransferul candidatului. o alta figura celebra a psihanalizei. divanul prezinta diferite grade de austeritate. când analizele de formare erau foarte scurte. sa constientizeze si sa deblocheze punctele de blocaj ale dezvoltarii sale. care s-a îndragostit de una dintre pacientele sale. psihanaliza nu poate avea loc. cel al lui Jung. cabinetul ideal ar trebui sa fie o încapere cu peretii albi. Ulterior. putem vedea pe pereti fie diplome care atesta competentele profesionale ale psihanalistului. poate. în special a interpretarilor transferului. exprimat paradigmatic prin zâmbetul binevoitor. Astfel. fapt care ar îngreuna sau chiar ar face imposibila analiza transferului. Atât transferul analizandului. care este reactia spontana la analizand. când s-a constatat ca. Mai importanta. contratransferul este reactia inconstienta a psihanalistului la transferul analizandului. celebrul psihanalist maghiar Sandor Ferenczi. deci de neutralitate. drept piedici în desfasurarea curei. cum ar fi vestimentatia (care trebuie sa fie discreta si constanta) sau comportamentul.

e) capacitatea de a accepta efortul. care motiveaza. termen pe care nu-l recomand pentru ca reprezinta o contradictie în termeni. ceea ce a dat nastere psihopatologiei si teoriei tehnicii psihanalitice. adica între dorinta de autoafirmare. a fost treptat sintetizata la nivelul teoriei. c) capacitatea de a accepta în mod constient scopurile si mijloacele terapiei psihanalitice („contractul― initial cu psihanalistul). subliniaza importanta majora a agresivitatii ca factor instinctual nonsexual pentru aparitia nevrozelor. care le interzic. d) capacitatea de autoobservare. Nevroza este expresia esecului de a socializa dorinta de autoafirmare. singurul adecvat pentru a distinge alianta terapeutica de transfer. împreuna cu aspectul inconstient. cum ar fi Adler si Jung. importanta factorului sexual ca generator de conflicte nevrotice scade considerabil. Conflictul patogen era. prima este o teorie a conflictului inconstient. În esenta. si simtul social (normele culturale). ci strict psihica. de a gasi cai acceptabile social de manifestare pentru dorinta de autoafirmare. ceea ce a dat nastere. alianta terapeutica desemneaza totalitatea factorilor care mentin pacientul în tratament si-l fac capabil sa depaseasca fazele de rezistenta si transfer ostil. ca si a dorintelor inconstiente de relationare este mult prea 184 . La baza psihopatologiei psihanalitice a stat la început etiologia sexuala a nevrozelor. cât si cu nevoile de independenta. de maestru. initial cu totul inedita si lipsita de prejudecati teoretice. în cadrul miscarii psihanalitice. durerea si conflictul intern. drept miza conflictul dintre tendintele instinctuale. Daca aceasta capacitate este diminuata sau chiar absenta. si cerintele culturale. legatura si nevoia de autonomie. dezechilibrata. dupa Freud. spre siguranta si buna functionare a organismului. care presupune anumite calitati ale Eului analizandului. b) aspectul constient al dorintei de vindecare. transferul fiind în mod esential irational. Prelucrarea psihica a conflictelor ireconciliabile se realizeaza prin producerea formatiunilor de compromis. care pentru Adler nu este de natura biologica. noi surse de conflict. Caracteristica unor astfel de formatiuni de compromis patologice consta în aceea ca partea de satisfacere a comportamentelor instinctuale. în acelasi timp. Astfel. care defineste nevroza ca pe o dezvoltare unilaterala. numita în teoria tehnicii psihanalitice „alianta terapeutica―. termenul se refera la o serie de caracteristici ale Eului analizandului: a) capacitatea de a fi constient de disfunctia sa psihica. „transfer rational― (Stone. acelasi fenomen este denumit si „alianta de lucru―. Nevoile narcisice pot intra în conflict atât cu nevoile instinctuale si cu nevoile care tin de dependenta. Conflictele interne se structureaza drept conflicte între nevoile instinctuale libidinale si ne-voile instinctuale agresive. dupa Freud. 1967). La diferiti autori. În sens restrâns. ci este. Si la Jung. separare. conflictele patogene cele mai importante se petrec între continuturi care tin de dimensiunea sociala a omului. pe de o parte. pe masura ce psihologia psihanalitica a dezvoltarii s-a maturizat. „de la inconstient la inconstient―. Ulterior au fost puse în evidenta. perspectivele de reusita ale terapiei psihanalitice sunt corespunzator diminuate sau chiar absente. iar pe de alta parte. Disfunctiile de tip nevrotic au. ca pe o dificultate a Eului în relatia cu unul sau mai multe complexe. „legatura realista― (Kohut). „transfer matur―. Între psihanalist si analizand exista si o relatie de colaborare constienta. orientat pe de o parte spre asigurarea valorii proprii si a mentinerii acesteia. independenta. tinând de sexualitatea infantila. solicitarea ajutorului competent al unui terapeut. Dezvoltarea teoriilor etiologice în psihanaliza a accentuat tendinta de relativizare a factorului sexual. o mare importanta au dobândit conflictele dintre nevoia de dependenta. În sens larg.Relatia dintre psihanalist si analizandul sau nu este doar o relatie fantasmatica. Alianta terapeutica are o importanta deosebita pentru desfasurarea terapiei psihanalitice si de aceea detectarea la pacient a capacitatii de a dezvolta alianta terapeutica are valoare de pronostic în ce priveste posibilitatea sau imposibilitatea angajarii într-o psihanaliza reusita. sprijin. asa cum se manifesta în etapa oedipiana. Heinz Hartmann. Adler este primul care sustine despre conflictul nevrotic ca se poate desfasura si între continuturi psihice noninstinctuale (nonsexuale). la numeroase dispute si a condus la separarea câtorva discipoli importanti. unul dintre cei mai importanti reprezentanti ai psihologiei Eului. si o relatie de la Eu la Eu. Psihopatologia psihanalitica Experienta psihoterapeutica. în exclusivitate un conflict între dimensiunea instinctuala sexuala si normele culturale. Astfel. Psihologia sinelui (Kohut) a introdus în teoria conflictului factorul narcisic. de la constient la constient. Simptomele nevrotice si trasaturile de caracter nevrotice constituie astfel de formatiuni de compromis. pe de alta parte. în special sexuale.

185 . Din momentul aparitiei psihanalizei. pe de alta parte. as spune ca ea consta în ideea ca si oamenii sanatosi. Procesul de „desexualizare― a inconstientului si. pe baza identitatii structurale între simptomul nevrotic. pe de o parte. interiorizeaza obiectul rau. Adler. care afirma ca inconstientul este preistoria dezvoltarii libidoului. adica independenta de experientele individuale ale ontogenezei. procesul refularii vizeaza si anumite parti ale Eului. Jung. au inconstient. si nu una de natura. psihanaliza este o psihologie a inconstientului. care trece drept primul disident. Un alt disident important din prima perioada de dezvoltare a psihanalizei. cuvânt de spirit. psihologia inconstientului studiaza acele fenomene psihice care nu sunt accesibile în mod direct constiintei. Cea mai adecvata formulare despre inconstient datând din perioada începuturilor psihanalizei îi apartine lui Freud. de dupa 1920. Cum anumite parti ale Eului ramân legate de obiectul refulat. întemeietorul psihanalizei a constatat ca tendintele sexualitatii cele mai expuse refularii datorate cenzurii culturale apartin sexualitatii infantile. a psihanalizei este continuat de teoria „relatiei cu obiectele―. Psihanaliza ca psihologie a inconstientului Când a constatat.G. Aceasta instanta superioara este numita de Freud Supraeu. În calitate de psihologie. în cea de a doua parte a operei sale. si un „inconstient de sus―. ci structuri ale Eului si obiecte interne. Paradigmatica pentru aceasta orientare este conceptia lui Fairbairn despre refulare. antropologia. Psihanaliza inconstientului nu anuleaza psihologia constiintei. Simptomul nevrotic este o formatiune de compromis rezultata din prelucrarea psihica a unui conflict inconstient. Iar inconstientul oamenilor sanatosi are aceleasi continuturi ca si inconstientul nevroticilor. nu numai nevroticii. care este o psihologie a constiintei. acceptând alaturi de „inconstientul de jos―. Rezultatul este aparitia unor fenomene de dezechilibru. Psihanaliza jungiana demonstreaza ca. Alaturi de adâncirea descoperirilor lui Freud. care este supus refularii. adica a acelei psihologii care studiaza fenomenele psihice constiente sau accesibile în mod direct constiintei. Primele continuturi ale inconstientului descoperite de psihanaliza au fost de natura instinctuala (acele componente ale sexualitatii umane neacceptate de cultura). Desi aceasta ramâne un proces de aparare important. un inconstient alcatuit din norme culturale interiorizate afectiv în prima copilarie. exista continuturi ale inconstientului colectiv — arhetipurile —. precum si perturbarea anumitor functii ale Eului. act ratat. Daca ar fi sa formulez în putine cuvinte si într-un mod sugestiv esenta psihologiei inconstientului. alaturi de continuturile inconstientului personal. care reia nietzscheana vointa de putere si corelativele sentimente de inferioritate. suprapersonala. Apoi. ci o completeaza. pune în atentie continuturile sociale ale inconstientului. ca între „normal―si „patologic― exista doar o deosebire de grad. de autodistrugere. Ideea poate fi ilustrata de modul în care functioneaza refularea în relatia cu mama. se afla în prim-planul atentiei lui Adler. si vis. îsi modifica viziunea asupra inconstientului. spre deosebire de psihologia prefreudiana. pentru ca înlaturarea sentimentelor de neplacere insuportabile sa reuseasca. initiata de Melanie Klein. Desi diferite aspecte ale sexualitatii infantile au fost dintotdeauna observate. acelei sexualitati care se manifesta pâna la vârsta de sase ani. si anume inconstientul colectiv.mica. De altfel. care ar proveni din experientele fundamentale (filogenetice) ale omului ca specie. În ultima conceptie despre psihic a lui Freud. produse culturale. implicit. Freud este primul care le teoretizeaza. ea nu mai vizeaza continuturi instinctuale. Initial copilul scindeaza imaginea mamei în obiect bun si obiect rau cu scopul de a-i diminua ambivalenta. din cauza unor reglementari extrem de restrictive. sociologia. ci doar datorita interventiei interpretarii de tip psihanalitic. chiar Eul avea o dimensiune inconstienta. C. Expunerile dedicate conceptiei freudiene despre structura psihicului vor dezvolta acest câmp teoretic. Freud însusi. ci si celelalte stiinte ale omului: filosofia. noi si noi continente ale inconstientului au fost descoperite. Dorinta de autoafirmare. Cu alte cuvinte. psihologia înceteaza sa mai fie doar o psihologie a fenomenelor constiente. produs de refulari. estetica etc. descoperirea inconstientului psihic va revolutiona nu numai psihologia. Dezvoltarea psihanalizei ca psihologie a inconstientului s-a realizat în mai multe directii. descrie o alta zona a inconstientului. pentru a realiza un control mai bun. Freud a trecut de la psihopatologie la psihologie. Marea majoritate a disciplinelor pe care vi le însusiti la Facultatea de psihologie tin de categoria cuprinzatoare a psihologiei constiintei. Spre deosebire de aceasta.

de ontologie psihanalitica. la nivelul textului literar. 186 . fără să conteste specificul acestora. este vorba de dezvăluirea filonului inconstient din marile opera culturale si a modului în care inconstientul este încifrat. în ce priveste semnificatia. deghizat. cum este cazul inconstientului colectiv. ci talentul creatorului. asemeni principiilor prime din filosofia elina. O astfel de manifestare este rareori nemijlocita: când este vorba de continuturi refulate. Metapsihologia Sensul în care este utilizat termenul „metapsihologie― se refera la dimensiunea cea mai generala si mai îndepartata de experienta a psihologiei inconstientului. Psihanaliza aplicată Prin termenul de „psihanaliză aplicată― trebuie înteleasă aplicarea cunostintelor obtinute în terapia psihanalitică la întelegerea produselor culturii. Lucrarile în care sunt expuse ideile metapsihologice ale lui Freud au titluri semnificative: „Proiect de psihologie― (1895). Precizez că psihanaliza aplicată nu reduce spiritul la suflet (psihic). formulata începând cu 1921. depasesc. „Dincolo de principiul placerii― (1920). asa cum reiese dintr-o scrisoare catre prietenul sau Fliess. Este vorba mai ales de modele conceptuale de tipul celei de a doua viziuni asupra aparatului psihic. Cele mai frecventate dimensiuni ale psihanalizei aplicate sunt psihanaliza literaturii si psihanaliza artei.Indiferent de modul în care este abordat si conceput de diferitele scoli ale psihanalizei. Însusi întemeietorul psihanalizei recunoaste ca a dat frâu liber vocatiei sale filosofice. Cele doua instincte fundamentale despre care vorbeste Freud acum. tot indirecta. încifrata. Eros si Thanatos. cum se exprima Freud. manifestarea în planul constiintei va fi deformata. la omul sănătos psihic. având functia teoretica. prin urmare. naturale. religios etc. topica si economica dau continut metapsihologiei. sensul propriu al termenului de „metapsihologie―. care-i serveste ca punct de plecare. ar consta în lupta eterna dintre Eros si Thanatos. modelele teoretice. opere literare de mare valoare. ireductibilitatea valorii estetice. Supraeu). filosofic. Tendintele oedipiene refulate produc la nevrotic simptome. speculatia depasind cu mult materialul faptic (clinic). „Compendiu de psihanaliza― (1940). Din punctul meu de vedere. iar la creatorul de geniu. de a explica o regiune a existentei si anume biosfera. precum si perspectiva dinamica. Desi însusi Freud vede în metapsihologie o modalitate de a-si satisface înclinatiile filosofice manifeste înca din prima tinerete. chiar atunci când nu sunt în joc continuturi refulate. „Formulari asupra celor doua principii ale functionarii psihice― (1911). manifestarea acestuia la nivelul constiintei este una simbolica. conceptele fundamentale. inconstientul lor îmbrăcând forme specifice de manifestare în produsele spirituale. Asta înseamnă că nu continutul psihic (inconstient sau constient) produce valoarea estetică. divizat în instante (Se. ci si marii creatori. termen construit dupa modelul termenului „metafizica―. Trecerea de la psihopatologie la psihanaliza aplicată este mijlocită de psihologia inconstientului. inconstientul este recunoscut de toate acestea ca un factor dinamic. se poate spune că nu numai oamenii „sănătosi― au inconstient. dintre instinctul vietii si instinctul mortii. adica disciplina care trata principiile prime ale lumii fizice. este acela de filosofie prima. cu mult sfera psihologiei sau biologiei. mascata pentru a o face de nerecunoscut pentru instantele socializate. cum este „Hamlet― de Shakespeare. Mai concret. ci si prin încercarea de a populariza psihanaliza prin modalităti accesibile profanului. disconfort psihi c. Principiile. ceea ce a adus psihanalizei si denumirea de psihologie dinamica. asemeni nevroticilor. Faptul acesta se explică nu numai prin dorinta lui Freud si a altor psihanalisti de a-si verifica teoriile în legătură cu două dintre domeniile cele mai importante ale vietii spirituale. ci demonstrează convingător prezenta continuturilor psihice inconstiente în marile opere culturale. Aici se încadreaza în mod indiscutabil cea de a doua teorie despre instincte a lui Freud. termen care literal însemna „dupa fizica―. Eu. prezentarile acestei dimensiuni a psihanalizei neglijeaza acest aspect. „Secretul vietii“. de exemplu. În termeni mai putin tehnici. Caracteristica dinamismului inconstientului se refera la tendinta acestei zone obscure a psihicului de a se manifesta la nivelul constientului.

cel al fortelor naturii. celelalte stiinte ale omului au trebuit sa tina seama de existenta inconstientului. psihicul era împartit în trei instante: constient. În prima teorie. adica absenta unei persoane determinate ca subiect. Acesta nu mai este o instanta de sine statatoare. instanta care încorporeaza valorile fundamentale ale vietii culturale. este în mare parte inconstient. „es schneit― (ninge). ca în sintagmele: „es regnet― (ploua). Se-ul — instanta pulsionala a psihicului Încep prin câteva consideratii referitoare la traducerea în limba româna a termenului german utilizat de Freud — „das Es―. are o dimensiune inconstienta. în special cea jungiana. descoperirea inconstientului poate fi situata alaturi de teoria coperniciana si de teoria evolutiei din biologie. disciplinele care studiaza comportamentul social al omului — psihologia sociala. desemnata în planul teoriei printr-un substantiv. Supraeu). diferite atât ca grad de elaborare. rezultat al mutatiilor si selectiei. Într-o istorie a decentrarii conceptiei despre om. care în prima teorie era epuizat de constient. 1. Între cele trei sisteme exista cenzuri care controleaza trecearea dintr-unul în altul. un adjectiv. pare sa aiba ca obiectiv principal gasirea unui loc inconstientului. omul pierde privilegiul de a fi încununarea creatiei. Cea de a doua teorie despre psihic Principala înnoire adusa de cea de a doua teorie despre psihic o constituie restructurarea viziunii despre inconstient. de un inconstient teluric. În interiorul psihanalizei freudiene. mentinuta pâna în 1920. omniprezent în gândurile. antropologia culturala — vor include în consideratiile lor inconstientul. care apare ca substantiv (instanta). În al doilea rând. sociologia. care studiaza bolile psihice în corelatie cu contextele culturale din perspectiva principiilor psihanalizei. De asemenea. în structura psihicului. depozitar al reziduurilor prelucrarii zestrei naturale a omului. inconstient. Freud va vorbi. relativ simpla. devenind o specie printre altele. Reamintesc faptul ca în psihologia prefreudiana fenomenele care nu aveau atributele constientei cadeau în afara psihologiei. pamântul devenind o planeta printre altele. Impersonalul uman. morala regasim elemente din sufletul inconstient) si tot psihanaliza. Supraeul. pamântul si implicit omul pierd privilegiul de a se afla în centrul lumii planetelor. prin teoria coperniciana. etica. este pusa în situatia de a renunta la doua din propozitiile sale fundamentale: la ideea despre puritatea spiritului si la ideea ca spiritul este în mod necesar constient. Pentru a cita o sursa de autoritate. în conformitate cu teoria evolutiei speciilor. Astfel de consideratii sunt necesare pentru o mai buna întelegere de catre vorbitorii de limba româna a gândirii lui Freud. religie.Pag 263-305 Inconstientul si structura psihicului Descoperirea inconstientului de catre Freud pe baza unei experiente psihoterapeutice a schimbat viziunea existenta despre psihic. mult mai elaborata. filosofie. În limba de origine prin el se desemneaza un impersonal extrauman. separarea în instante din prima teorie face inteligibil conflictul psihic care se desfasoara între instante. Pentru prima data. Eul pierde si privilegiul de a fi stapân în propria casa (lumea interioara). 187 . cu acele aspecte ale naturii umane respinse de cultura. ca în expresiile „man sagt― (se spune). Ceea ce presupune ca inconstientul nu mai este echivalent cu refulatul. preconstient. tot astfel. Împreuna cu psihologia. notiunea de Supraeu constituie pentru sociologul Talcot Parsons puntea de legatura directa între psihanaliza si sociologie prin aceea ca descrie interiorizarea valorilor si normelor sociale. actiunile si operele noastre culturale. termenul psihanalitic este rezultatul substantivarii pronumelui impersonal „es―. ci si de un „inconstient de sus―. În limba germana. au existat doua teorii despre psihic si structura sa. „man pflegt― (se obisnuieste) etc. ci un atribut al fiecareia dintre cele trei instante care structureaza psihicul (Se. a descoperit spiritul inconstient (arhetipurile). care de acum înainte nu va mai putea fi identificat cu constiinta. dupa 1920. de un inconstient spiritual. „es donnert― (tuna) etc. este desemnat prin alt pronume — man. cât si în ce priveste conceptia despre inconstient si locul sau în viata psihica. Filosofia. care are ca obiect de studiu spiritul uman. dovedindu-se ca este adesea supus fortei inconstientului. asa cum. Eu. Si Eul. Spre deosebire de a doua teorie despre psihic. ale carei principii esentiale vi le prezint acum. nu numai de un „inconstient de jos―. De asemenea. prima teorie. de exemplu. în virtutea descoperirilor psihanalizei. Asa cum. As mai mentiona aici etnopsihanaliza. Psihanaliza aplicata a documentat convingator impuritatea spiritului (în literatura.

traducere realizata mai ales sub influenta analizei sensurilor profunde ale unor cuvinte din limba româna întreprinsa de Constantin Noica în Rostirea filosofica româneasca. sensurile principale ale cuvântului sine trimit la interioritate. în cea mai mare parte inconstiente. În limba franceza. Eul îsi utilizeaza cunostintele despre realitate si actioneaza prin intermediul aparatului muscular. Scopul sau este de a armoniza cerintele realitatii externe cu cerintele Se-ului si Supraeului. sexualitatea legata de reproducere. Una dintre functiile interne ale Eului este controlul Se-ului. fapt care de asemenea a influentat prima traducere româneasca. Pentru a o îndeplini este indispensabila cunoasterea realitatii externe si acumularea în memorie a experientelor realizate. care exprima atât impersonalul fenomenelor naturii din sintagma cum ar fi „se însereaza―. în timp ce traducerile englezesti prefera un echivalent preluat din limba latina: „id―. Pentru adaptare. o reprezinta testarea realitatii. În psihanaliza jungiana. Eul organizeaza întreaga activitate psihica. În toate culturile. A treia functie importanta a Eului este modificarea realitatii în functie de scopurile sale. Continuturile sale sunt reprezentantii psihici ai instinctelor. si instinctul vietii. caruia îi corespunde principiul repetitiei. cât si impersonalul uman din sintagme cum ar fi „se spune―. pentru ultima teorie despre psihic. pe de o parte. Însa „das Selbst― si „das Es― au sensuri deosebite. si pe cea dintre psihic si biologic. de exemplu. care în limba româna poate fi tradus doar prin „sine―. Principalul inconvenient al amintitei traduceri este ca poate crea confuzii terminologice legate de alte orientari psihanalitice. care punea accentul pe discontinuitatea dintre instantele psihice. 2. Eul* — instanta de comandasi control a psihicului Centrat în jurul constiintei. prima traducere a lui „das Es― a fost „soi―. în ultima generatie de traduceri din opera lui Freud se foloseste pentru a reda impersonalul termenului german pronumele „ça―. ceea ce m-a autorizat sa-l folosesc pentru a reda interioritatea si transcendenta lumii instinctelor în raport cu subiectul care o contine. dar si la transcendenta în raport cu subiectul uman. precum si pe cea dintre instantele psihice: Eul se dezvolta din Se. este acceptata. Spre deosebire de prima teorie despre psihic. pentru ca inconstientul nu se mai suprapune acum cu refulatul. al carui control îl detine.În limba româna. Se-ul intra în conflict cu Eul si Supraeul. Pentru aceasta. dar nu mai epuizeaza sfera de cuprindere a inconstientului. al vietii instinctuale: Eul permite doar acea cantitate de satisfactie pulsionala care nu pericliteaza conservarea organismului. Cele doua instincte/pulsiuni fundamentale sunt. agresivitatea este valorizata pozitiv si deci acceptata. În anumite culturi. Pentru a 188 . îndepartarii din constiinta a anumitor elemente incompatibile cu cerintele culturii. a doua teorie despre psihic privilegiaza continuitatea dintre biologic si psihic. cum ar fi pulsiunea de moarte. dualismul fortelor pulsionale si al principiilor care le corespund. Comparând Se-ul din a doua teorie despre psihic cu inconstientul din prima teorie despre psihic. În ceea ce priveste functionarea. În calitate de instanta a psihicului. „se obisnuieste―. pe de alta parte. Conform acestei analize. unul din termenii centrali este „das Selbst―. organizarea complexuala. din punct de vedere dinamic (aspectul raportului dintre fortele psihice). legata de prima. Se-ul constituie materialul din care se formeaza Eul si Supraeul. Pentru a evita acest inconvenient s-a apelat la redarea lui „das Es― prin „se―. Se-ul preia integral caracteristicile functionarii inconstientului: predominarea proceselor primare. Din punct de vedere economic (aspectul cantitativ al energiei psihice). înglobând preconstientul si având o dimensiune inconstienta. O alta functie esentiala a Eului. prima traducere a lui „das Es― a fost „sinele―. instinctul mortii. caracterul inconstient provine din faptul ca anumite pulsiuni. precum si din faptul refularii. Nevrozele si psihozele se caracterizeaza printr-o perturbare mai putin pronuntata sau mai pronuntata a testarii realitatii. nu au acces la constiinta. În limba franceza. constatam ca primul preia continuturile celui de-al doilea. Se-ul constituie dimensiunea sa instinctuala (pulsionala). iar a le traduce în limba româna prin acelasi termen ar conduce la grave neîntelegeri. caruia îi corespund principiul placerii si forma sa modificata — principiul realitatii. distingerea realitatii psihice de realitatea externa este de prima importanta. Se-ul este rezervorul de energie al psihicului. O parte din tendintele pulsionale pot deveni motive constiente ale comportamentului. din punct de vedere genetic. Cea mai importanta functie a Eului este autoconservarea organismului. Sanatatea mentala a individului depinde de capacitatea de a discerne daca ceea ce este preceput apartine lumii interioare sau exterioare.

si anume cel dedicat spiritului inconstient. bazat pe iubirea pentru mama. pentru morala inconstienta. Eul în formare coincide cu Se-ul si se pune total în slujba realizarii cerintelor acestuia. psihanalistii postfreudieni au adus modificari importante conceptiei freudiene. unde deschide un nou capitol. atât viziunea despre inconstient a psihanalizei. Eul dispune de un set de mijloace defensive numite în psihanaliza „mecanisme de aparare ale Eului―. ar fi stimulativ. cât si viziunea sa despre om devin complete. Termenul. Din punctul de vedere al psihanalizei freudiene. Formarea Supraeului marcheaza doar interiorizarea relatiei dintre parinte si copil. ar fi constrângator. 189 . Ca si descoperirea refulatului sau a „inconstientului de jos―. descoperirea Supraeului se bazeaza pe experienta psihoterapeutica a lui Freud. dintre functiile Supraeului. spre deosebire de Freud care considera functia idealului ca una dintre functiile Supraeului si considera Supraeul si Idealul Eului ca sinonime. mi se pare o reminiscenta a influentei fizicii clasice asupra psihologiei si-i prefer varianta „mijloace de aparare ale Eului―. constituit pe baza fricii de pedeapsa. pentru care Idealul Eului ar fi predominant matern si ar începe sa se dezvolte înca din perioada pregenitala. vad în Idealul Eului o structura aparte si nu doar o functie a Supraeului. Acestea ar rezulta din interiorizarea obiectului primar care asigura instantaneu functiile Supraeului. Caracteristic pentru primele luni din viata copilului. învatatori. La început. În al doilea rând. de autoobservare. Ca tip de moralitate. formarea Supraeului este legata de declinul complexului Oedip. Primul. Comandamentele morale sunt interiorizate fara asimilare în Eu. unii psihanalisti contemporani. Morala inconstienta si morala constienta Importanta teoretica si practica a descoperirii si teoretizarii moralei inconstiente ma determina sa insist. reusind sa-si îndeplineasca functia de comandasi control a vietii psihice. Desi este indubitabil un termen apartinând celei de a doua teorii despre psihic. Eul ideal — asa este numita faza de deplina coincidenta între Eu si Se — începe sa iasa din uz pe masura ce realitatea (familia) se opune tot mai mult satisfacerii complete a cerintelor copilului.1. are functii pe care le putem numi fara rezerve drept spirituale: de constiinta morala. în cea mai mare parte inconstient. cum ar fi Daniel Lagache si Janine ChasseguetSmirgel. Supraeul* sau „inconstientul de sus― Considerat de Freud ca instanta-cenzor în raport cu Eul. 3. rezistenta pe care o opune pacientul de psihanaliza constientizarii refulatului este inconstienta si este rezultatul actiunii Supraeului. cum mai este numit. iar virtutea suprema o reprezinta supunerea. Si din alta perspectiva. asa încât. Si în privinta Supraeului. este vorba de renuntarea la dorintele oedipiene (iubire pentru parintele de sex opus si ostilitate fata de parintele de acelasi sex perceput ca rival) si interiorizarea interdictiilor reprezentate de parinti în urma unui proces de identificare. Melanie Klein a afirmat existenta unui Supraeu precoce pornind de la constatarea unei surprinzatoare angoase si culpabilitati la copilul foarte mic (sfârsitul primului an de viata). în timp ce Supraeul ar fi predominant patern si s-ar forma pe parcursul fazei falice. binele si raul echivaleaza cu ceea ce obtine aprobarea sau dezaprobarea parintelui interiorizat. Genetic vorbind. Supraeul. ci si pentru filosofie. care statistic vorbind are loc în jurul vârstei de 5-6 ani. în timp ce al doilea. 3. Asadar. Conceptul de Supraeu este important nu numai pentru psihologie si antropologie. În esenta. unde îi corespunde. Descoperirea si tematizarea „inconstientului de sus― este poate tot atât de importanta ca si descoperirea inconstientului rezultat din refulare. de formare a idealurilor. profesori. vom vorbi de un Eu matur atunci când Eul nu mai este comandat de Se si tutelat de Supraeu. termenul de cenzura a visului. asupra functiei morale. Maturitatea psihica este atinsa în momentul în care Eul dobândeste autonomie în raport cu celelalte instante psihice (Se. Supraeul nu este lipsit de antecedente teoretice în prima teorie despre psihic. Adesea. Prin aceasta cei doi întâlnesc pozitia mai veche a lui Hermann Nunberg. morala inconstienta face parte dintre moralele eteronome.realiza functia de control a cerintelor instinctuale. Eul se formeaza din Se si parcurge o succesiune de etape pâna la atingerea maturitatii. Supraeu). Astfel. La nucleul Supraeului format din interzicerea dorintelor incestuoase si agresive (distructive) care au ca obiect parintii se adauga pe parcursul perioadei de latenta elemente adiacente de ordin etic si estetic preluate de la educatori. În felul acesta. de exemplu. si nu ideea.

Caracterul automat al refularii împiedica. Particularitatea sa este independenta fata de realizarea raului. În acest caz. sinceritatea fata de sine însusi. ceea ce da nastere unui conflict constient. reactia culpabilizanta a Supraeului. faptul ca este vorba despre un conflict exterior Eului. morala inconstienta joaca temporar rolul de instanta morala suprema. mobilizarea simtului responsabilitatii. În planul moralei constiente. ulterior cristalizarii Supraeului). În planul moralei constiente. Cele mai frecvente conflicte morale se produc între placere si datorie. Cu alte cuvinte. care nu permite patrunderea în constient a tendintelor interzise cultural. interesul personal si interesul suprapersonal. micsoreaza culpabilitatea inconstienta. atât înaintea. Supraeul produce un sentiment de culpabilitate inconstient. În ce priveste natura interiorizarii. conducând în schimb la actiuni de autopedepsire necontrolata (esec. si nu în cea a actiunilor irationale de autopedepsire. Dupa cum se stie. Pe buna dreptate. Supraeul exercita functia permanenta a asigurarii integrarii individului în cultura. b) în virtutea elementelor adiacente (totalitatea valorilor si normelor preluate. culpabilitatea este produsa de realizarea raului.cea a psihologiei genetice. cât si ulterior actului. iubire si ura. expierii. Ch. Morala inconstienta este o morala a datoriei neconditionate. de asemenea afectiv. ceea ce elimina în acelasi timp confruntarea dintre bine si rau. a alegerii constiente. precum si cele negative. fiind resimtite de subiect ca o constrângere interioara imediata. 190 . înainte de orice actiune. aceasta este exclusiv afectiva. Diferentele importante dintre morala inconstienta si morala constienta trecute în revista pâna acum provin din natura diferita a mijloacelor de lupta (actiune) la care apeleaza fiecare în confruntarea cu raul. Din natura moralei inconstiente deriva modul sau de functionare care este mai bine pus în evidenta de compararea cu functionarea moralei constiente. dorintele sau tendintele refulate trezesc. prin pedeapsa pe care o atrag. automutilari si chiar autodistrugere prin sinucideri mascate). încât genereaza fenomenul paradoxal al raufacatorilor din sentiment de culpabilitate. Judecata de valoare constienta întemeiaza sentimentul obligatiei. cât si dupa actiunea imorala. Natura elementelor constitutive ale Supraeului determina caracterul permanent sau tranzitoriu al functiilor sale: a) datorita nucleului (interdictia tendintelor sexuale incestuoase si agresive. Pârghiile interiorizarii sunt sentimentele pozitive fata de parinti. culpabilitatea si mijloacele de actiune. datoria este conditionata de alegerea între fortele conflictului care se desfasoara constient. reparatiei. asa cum se manifesta în special în perioada oedipiana). Uneori. fara participarea reflexiei. Odier subliniaza caracterul inconstient al conflictului dintre tendinta imorala si instanta morala. Pentru a controla tensiunea interioara provocata de conflictul dintre Supraeu si refulat. mijloc de aparare al Eului care permite patrunderea în constiinta a tendintei interzise. ceea ce provine din respectul unilateral al copilului fata de parinte. Reevaluarile morale care se produc pe parcursul vietii vizeaza tocmai aceasta dimensiune a Supraeului. Confruntarea cu raul. care întruneste caracterul personal al demersului. Consecintele în plan moral ale acestei situatii sunt considerabile: faptul ca raul nu ajunge la constiinta face cu neputinta aparitia remuscarii si a actiunilor reparatorii derivate din aceasta. urmat de o decizie asumata în mod reflectat. Eficienta oricarei morale este asigurata de sentimentul de culpabilitate. una dintre particularitatile esentiale ale omului ca fiinta culturala o constituie interzicerea incestului. Apelul la reprimare confera moralei constiente o înalta calitate. doar actul poate fi inhibat. transforma culpabilitatea într-o stare pasagera. Ca instanta inconstienta. în special frica. precum si responsabilitatea. Trei vor fi punctele de raportare ale comparatiei: datoria. ceea ce exclude alegerea libera si judecata de valoare. Activitatea moralei constiente se bazeaza pe apelul la reprimare. posibila atât înaintea. Din punctul de vedere al datoriei. dar si adultii cu o structura psihica fragila realizeaza actiuni condamnabile sau chiar antisociale care. prima forma de morala din viata copilului este de tip eteronom. se poate spune ca imperativele care emana de la Supraeu sunt categorice. Piaget. Fiind vorba de un sentiment de culpabilitate constienta. Pentru Supraeu este caracteristic apelul la refulare. copiii. ceea ce deriva de aici intra în categoria pedepsei. presiunea sentimentelor de vinovatie este atât de puternica. Cea mai grava pierdere morala este în acest caz absenta simtului responsabilitatii. considera J.

c) Introducerea printre obiectivele apararii a prelucrarii stimulilor care vin din realitatea externa. sublimarea. Desi adesea cei doi termeni sunt utilizati unul în locul celuilalt. Reprezentantele sinelui si reprezentantele obiectului intra si ele în sfera de actiune a mijloacelor de aparare. În perioada clasica. fiica întemeietorului psihanalizei. teoretizat de Melanie Klein si reformulat de Bion. proiectia. Definitie: „Apararea se refera la un proces prin intermediul caruia constiinta este ferita de excitantii interni periculosi. Adler introduce noi mijloace de aparare. tendintele instinctuale combatute tineau de dorintele oedipiene. precum si de excitantii externi foarte puternici. ci sociale (dorinta de autoafirmare. Dezvoltarea ulterioara a psihanalizei a adus cu sine o noua extindere a continuturilor care fac obiectul actiunii mijloacelor de aparare. continuturile psihice prelucrate de mijloacele de aparare nu mai sunt pulsionale. „mijloacele de aparare― se bazeaza pe o experienta psihoterapeutica. posibile surse de traumatisme―. regresia. Pe parcursul dezvoltarii psihanalizei. ca aspect al maturitatii psihice. d) Asocierea predominantei actiunii anumitor mijloace de aparare cu anumite etape ale dezvoltarii. apararea se manifesta ca rezistenta. aceasta dimensiune a ramas. izolarea. În terapia psihanalitica. ca la Freud si psihanaliza freudiana. transformarea în contrariu si întoarcerea împotriva propriei persoane presupun perceperea conflictului între tendintele pulsionale si necesitatea inhibarii lor. Astfel. deoarece prima tine de psihologia persoanei. intelectualizarea). chiar daca disfunctiile psihice de tip nevrotic sau psihotic sunt caracterizate de actiunea anumitor mijloace de aparare. Mai specific. în cadrul caruia conflictul si deliberarea constienta preceda actul. dar nu alienare. Doua noi mijloace de aparare fac cariera în psihanaliza contemporana: identificarea proiectiva si forcluderea. Mijloacele de aparare ale Eului Teoria psihanalitica despre mijloacele de aparare ale Eului are multiple semnificatii. Conflictele constiente. introiectia. Pe de alta parte. transformarea în contrariu.Maturitatea morala. Sublimarea presupune recunoasterea de catre Eu a importantei valorilor sociale superioare. când psihanaliza era. Atingerea maturitatii morale este în acelasi timp o garantie a prezervarii sanatatii psihice. îngradire sau reprimare. ca neputinta de a realiza asocierea libera (comunicarea).). cum ar fi protestul viril. sentimentele de inferioritate etc. depasirea sistemului închis al moralei datoriei neconditionate bazat pe refulare. Cea mai generala dintre ele consta în descrierea unei dimensiuni putin cercetate a homeostaziei psihice. teoria asupra mijloacelor de aparare ale Eului a cunoscut mai multe restructurari. descrie plasarea de parti ale sinelui în obiect si controlul acestuia. identificarea cu agresorul. unul dintre obiectivele principale ale metodei psihanalitice îl constituie constientizarea si modificarea actiunii lor. proiectia si introiectia presupun distinctia între sine si obiect. participarea altruista. genereaza nefericire. momentul cel mai important pentru teoria psihanalitica referitoare la mijloacele de aparare îl constituie aparitia lucrarii Eul si mecanismele de aparare (1936) scrise de Anna Freud. Regresia. presupune prevalenta moralei constiente în raport cu morala inconstienta. a relatiei dintre psihanalist si analizand. scrie psihanalistul german Wohlfram Ehlers. anularea. Primul. ci si deficitul are propriile mijloace de aparare (psihologia sinelui a lui Kohut). influentele interne sau externe care ameninta integritatea si stabilitatea echilibrului bio-psiho-social al individului sunt supuse unui proces intern de modificare. apararea si rezistenta nu pot fi confundate. conflictuali (pulsiuni. o teorie a conflictului psihic între natura si cultura. a Eului fata de Supraeu. Pâna la aparitia psihanalizei. Reamintesc ca în psihanaliza prin „obiect― se desemneaza persoane. întoarcerea împotriva propriei persoane. dorinte. Nu numai conflictul. sentimente). adecvate continuturilor psihice de ordin social asupra carora se concentreaza psihanaliza sa. ma gândesc în primul rând la Alfred Adler. înlocuirea acestuia prin sistemul deschis al moralei binelui. identificarea cu agresorul neutralizeaza frica provocata subiectului de obiecte din lumea exterioara. oricât de grave. În masura în care mijloacele de aparare ale Eului sunt inconstiente. în timp ce a doua. functia exclusiva a mijloacelor de aparare consta în controlul tendintelor pulsionale. de psihologia relatiei dintre persoane. Aceasta prima încercare de sinteza se distinge prin câteva idei importante: a) Sublinierea faptului ca mijloacele de aparare nu sunt în sine patologice. formatiunea reactionala. Cu alte cuvinte. scopul fiind 191 . Asemeni altor concepte ale psihanalizei. b) Stabilirea unei liste de treisprezece mijloace de aparare însotite de definitii precise (refularea. o data cu desexualizarea inconstientului. La început. inaccesibila psihologiei. în viziunea lui Freud. Ulterior. datorita caracterului sau inconstient. Astfel.

teoretica. s-a considerat ca educatia permisiva. ci mai curând exprima tensiunea conflictului pulsional. ceea ce poate constitui o premisa pentru întelegerea aceleiasi lupte purtate în plan inconstient. în primul rând de gradul de investire al fiecaruia. termenul introdus de Ernest Jones în câmpul psihanalizei are urmatoarea acceptie: „Procedeu 192 . În loc de a evita pulsiunile. ca în cazul ascetismului. cum ar fi pubertatea sau climacteriumul. cea mai clara situatie pentru ilustrarea actiunii mijloacelor de aparare o constituie lupta împotriva instinctelor. ci si persoanei: Eul copilului se teme de parintii care formuleaza anumite interdictii pulsionale. atât de frecvente la pubertate. care. intelectualizarea le abordeaza într-o forma abstracta. Un al doilea motiv al apararii îl constituie teama pe care o inspira Supraeul si este foarte bine cunoscut pe baza studierii nevrozei adultului. Cea mai cunoscuta frica a copilariei caracterizeaza perioada oedipiana si este numita în psihanaliza „frica de castrare―. cât si reeditarile ei la adult. din studiul fetisismului. ci si a unor structuri fundamentale ale ordinii simbolice. în forma modificata. care se opune nu numai satisfacerii pulsiunilor. care a fost primul mijloc de aparare studiat de Freud si care. ca altadata copilul de parinte. O alta forma de aparare fata de pulsiuni caracteristica pubertatii este intelectualizarea. activitate-pasivitate. Rationalizarea Deoarece rationalizarea este un termen care poate fi întâlnit în diferite limbaje. care devin extrem de puternice în anumite momente ale vietii. dar nu persoanei: Eul. Din punct de vedere practic. pentru un timp. ci si oricarei satisfaceri. Un alt motiv de aparare inerent Eului este nevoia de coerenta. care ar fi dispus sa satisfaca tendinta pulsionala. care ar elimina asemenea amenintari si pedepse. dupa Anna Freud. 1. dar si pentru ca oricine are experienta luptei constiente cu pulsiunile. Eul se apara de instincte (sexualitate si agresivitate) din frica de Supraeu. motivul apararii este exterior Eului. mecanismul de aparare numit de acesta „Verwerfung― (respingere). Si în acest caz. amânarea urinarii si defecatiei). cum ar fi „numele tatalui―. terapeutul le retine în sine si le ofera. inclusiv în limbajul curent. transformându -l într-o cheie a întelegerii aparitiei disfunctiei psihotice. Identificarea proiectiva a capatat o deosebita importanta în terapia psihanalitica. primul motiv de aparare este exterior nu numai Eului. Eul matur are nevoie de echilibru între tendintele contradictorii: masculin-feminin. Spre deosebire de relatia cu parintii.dominarea impulsurilor agresiv-distructive. Unul dintre ele este frica de intensitatea pulsiunilor. „motivele― care determina apararea împotriva pulsiunilor sunt urmatoarele: Din punct de vedere cronologic. mergând pâna la limita autoconservarii (refuzul de a purta haine groase în anotimpul rece. În astfel de situatii. terapia vizeaza slabirea Supraeului sau restructurarea sa. Pacientii plaseaza în analist aspecte insuportabile sinelui si le traiesc în exterior. nu urmaresc rezolvarea unor probleme impuse de realitate. Rezultatul prelucrarii psihice a unor astfel de contrarii depinde. Dorintele afective si erotice fata de parinti se lovesc de opozitie si chiar de amenintarile si pedepsele acestora. subliniaza Anna Freud. Dupa Laplanche si Pontalis (Vocabularul psihanalizei). a fost echivalat cu apararea în genere. Interesele intelectuale si discutiile pe teme abstracte de tip filosofic. Celelalte doua motive de aparare descrise de Anna Freud apartin Eului. Lacan a preluat de la Freud. Dupa Anna Freud. heterosexualitate-homosexualitate. se teme de Supraeu. care a devenit în limba franceza „forclusion―. Aceasta nu numai pentru ca psihanaliza a studiat mai îndelung si mai profund respectivul capitol. 2. Rationalizarea este accesibila în egala masura autoobservatiei si observatiei nespecialistului.1. le resping. ar putea preîntâmpina atât nevroza infantila. Câteva mijloace de aparare Din motive de accesibilitate încep prezentarea câtorva dintre cele mai cunoscute mijloace de aparare ale Eului cu rationalizarea. si nu cu refularea. 2. Forcluderea consta în eliminarea din psihic nu numai a afectelor sau reprezentarilor. reducerea hranei. pacientului pentru a fi reintroiectate. pe care-l traduce în termeni abstracti cu scopul de a-l controla. nereusind sa contina dorintele si sentimentele copilului. precizarea sensului propriu-zis psihanalitic este indispensabila. Utilizarea mijloacelor de aparare împotriva pulsiunilor Pentru cei care se initiaza în psihanaliza. în relatia psihanalitica. La pubertate reactia fata de forta în crestere a pulsiunilor poate îmbraca forma ascetismului.

„O femeie care arata ca mine nu poate avea aventuri. În general. regresiei i se atribuie acelasi rol în nevroza obsesionala. atât de important încât a fost asimilat. comunica terapeutului emotia provocata de gânduri erotice de neconceput pentru ea: s-a gândit cu dorinta la B. imagini. sentimente ale caror adevarate motive nu sunt percepute. opera de arta etc. deoarece nu este îndreptata direct împotriva tendintelor pulsionale. În sfârsit. în freudism. corelativ termenului de inconstient. intitulat „Refularea―. apararii. cu istoria infantila a libidoului. amintiri). care intervine foarte de timpuriu ca reactie la intensitatea extrema a stimulilor care strapung filtrul de excitatii. Pâna în 1915.. fie ca este vorba de gândire. act ratat. prin refulare trebuie sa întelegem „procesul care vizeaza mentinerea în inconstient a tuturor ideilor si reprezentarilor legate de pulsiuni si a caror realizare.― Pentru imaginea de sine este mult mai avantajos sa se considere o fiinta morala. ci si unul dintre termenii centrali ai psihanalizei. Roudinesco si M. decât sa recunoasca faptul ca. Pontalis). În acest caz. în psihanaliza a fost introdus pe baza experientei psihoterapeutice a lui Freud legata de isterie. din cauza înfatisarii. 2. Anumite lucrari de psihanaliza nu includ rationalizarea printre mijloacele de aparare ale Eului. a continuturilor refulate. În acceptia freudiana. ci si cu gândul. Asa cum refularea este considerata. Primul dintre ele. descrie revenirea în constient ca simptom. cât si patologice. Herbart). cel de-al treilea timp. prin regresie se desemneaza procesul psihic prin intermediul caruia un subiect individual sau colectiv se întoarce la un nivel anterior al dezvoltarii psihice. comportament. „refularea originara―. Mai mult. regresia este unul dintre termenii cei mai importanti ai psihanalizei. Dupa É. Freud a presupus actiunea unei refulari originare sau primare. Regresia Ca si refularea. nu are succes. 2. Plon. se poate afirma ca refularea participa la procesul defensiv caracteristic fiecareia. ar afecta echilibrul functionarii psihice a individului. dupa cum comportamentele neacceptate cultural (de tip homosexual masculin) pot fi rationalizate invocându-se superioritatea intelectualasi estetica a barbatului. A. vis. În studiul din 1915. Freud a considerat ca inconstientul este echivalent cu refulatul. aspecte ale comportamentului nevrotic_— tendintele autodistructive ale „omului cu sobolani―_— pot fi rationalizate prin teorii estetice sau teorii referitoare la dieta. Refularea Nu este doar primul mijloc de aparare al Eului studiat de Freud. deoarece fiecare om are inconstient.2. Se vorbeste în special de rationalizarea unui simptom. întoarcerea refulatului. a unei compulsii defensive. actiunea sa este asemanatoare cu a elaborarii secundare―. Freud descrie trei timpi ai refularii. ci camufleaza în mod secundar diferite aspecte ale conflictului. Majoritatea refularilor se produc prin actiunea conjugata a instantei interdictive (Supraeu) si a atractiei exercitate de alte continuturi inconstiente. Refularea secundara sau refularea propriu-zisa îndreptata împotriva reprezentantilor pulsiunii este momentul cel mai bine studiat în psihanaliza freudiana. postulat pornindu-se de la efectele sale (Laplanche. este legitim sa consideram refularea ca fiind un proces psihic universal. Chiar daca ideea de refulare.prin care subiectul încearca sa dea o explicatie coerenta din punct de vedere logic sau acceptabila din punct de vedere moral unor atitudini. este un moment ipotetic. pentru un timp. sentiment.3. Pâna la sfârsitul orei se dovedeste ca de fapt considerentele morale sunt folosite ca rationalizare pentru sentimentele de inferioritate provocate de obezitatea ei. despre care a aflat ca este supradotat sexual. Se învinovateste de imoralitate pentru astfel de gânduri. În delir intervine pentru a-l sistematiza. Un exemplu dintr-o psihanaliza contemporana În sedinta a 140-a. producatoare de placere. deoarece sotia trebuie sa fie fidela sotului nu numai cu fapta. desemnând atât procese „normale―. prietenul sotului. devenind sursa de neplacere―. a unei formatiuni reactionale. Regresia este prezenta nu doar în viata cotidiana (întotdeauna exista posibilitatea si tentatia de a ne întoarce la copilul din noi) sau în procesele patologice (în conceptia clasica asupra nevrozei 193 . idei. mijlocul de aparare împotriva tendintelor oedipiene specific isteriei. precum si termenul respectiv circulau în filosofia si psihologia epocii (Schopenhauer. Nietzsche. În masura în care inconstientul este prezent si în alte tulburari psihice. refularea este un mijloc de aparare îndreptat împotriva reprezentantilor pulsiunii (gânduri. Astfel. Cum exista si continuturi inconstiente care nu s-au format prin atractia altor formatiuni inconstiente.

când subiectul se întoarce la „niveluri inferioare din punctul de vedere al complexitatii. Formatiunea reactionala nu este apanajul nevrozei obsesionale sau al personalitatii obsesionale. urmarind un scop defensiv. maligna sau benefica.5. fara a atinge generalitatea si constanta din primul caz. În sens freudian este vorba de procesul inconstient trait de Eu în momentul în care. între subiect si obiect. se refera la pudoarea care se formeaza ca reactie la tendintele exhibitioniste. regresia temporala presupune. unde are doar un caracter punctual. Dupa Freud. mila înlocuiesc dezordinea. de exemplu. faptul constituie un indiciu al identificarii cu reprezentarea inconstienta a tatalui mort. Scopul lor este de a face suportabila o pierdere sau o tendinta agresiva orientata împotriva obiectului. Fenichel. ochilor. De asemenea. al doilea se refera la amploarea identificarii. Faptul ca fiul reproduce comportamentul tatalui sau disparut nu constituie un exemplu de identificare în situatia respectiva. Formatiunea reactionala Descoperita de Freud prin studiul nevrozei obsesionale. În viata cotidiana. În cazul nevrozei obsesionale si al personalitatii obsesionale. gândurile regreseaza spre sistemul de perceptie. cei doi psihanalisti francezi. cum se mai zice. Daca însa acelasi fiu cade prada unui lesin cu caracter isteric. autori ai celebrului Vocabular al psihanalizei. de care încearca sa se apere. atunci când transferul pacientului exprima fantasmele sale inconstiente care tin de copilaria sa. secundara. identificarea este un termen care apartine mai multor limbaje. tendintele instinctuale combatute tin de stadiul sadic-anal al dezvoltarii libidinale. în serviciul Eului (M. scrie psihanalistul francez Nasio. ea poate fi stabila sau fluctuanta. când cuprinde întreaga personalitate. Balint). regresia temporara poate fi salutara pentru depasirea impasurilor existentiale sau estetice. „subiectul―. Ordinea. iubirea de obiect este înlocuita prin preluarea integrala a obiectului în sine. structurarii si diferentierii― (Laplanche. formatiunea reactionala vizeaza doar anumite situatii: tandretea excesiva a mamei fata de copii pe care de fapt îi uraste. Regresia poate fi globala. când vizeaza doar un aspect al Eului sau al dezvoltarii libidinale. Regresia mai poate fi temporala. În cazul identificarii totale sau narcisice. ci si în terapia psihanalitica. Identificarile secundare sunt asociate acelor etape de dezvoltare care presupun diferentierea între interior si exterior. caracteristica începutului vietii si de aceea ipotetica. curatenia. extrem de „urbana―. O saptamâna mai 194 . devine una cu acesta atunci când el dispare din câmpul perceptiei. Teoria psihanalitica distinge mai multe tipuri de identificare: primara. cât si în viata cotidiana „normala―. În isterie. o putem întâlni frecvent atât în isterie. Freud vorbeste si de o regresie formala. pielii. urechilor. partiala. Ca exemplu paradigmatic. În identificarea primara. În sfârsit. 2. iar în functie de natura acestei calitati se poate deduce natura pulsiunii combatute. trasaturile de caracter care au la baza formatiuni reactionale sunt usor de recunoscut datorita exagerarii care defineste calitatea morala respectiva. 2. cel putin în anumite cazuri. deoarece. În opinia mea. Identificarea cu agresorul Ca si în cazul rationalizarii sau refularii. din procesul patogen face parte regresia spre punctele de fixatie din dezvoltarea libidoului în fata dificultatilor vietii actuale). În viata cotidiana sau în creatia artistica. se transforma într-un aspect al obiectului.reprezentata de O. Acceptia psihanalitica subliniaza aspectul inconstient al fenomenului.4. Visul este terenul cel mai propice pentru manifestarea acestui tip de regresie: daca în starea de veghe excitatiile evolueaza dinspre perceptie spre motilitate. Daca primul criteriu de clasificare era temporal. regresia este topica atunci când parcurge în sens invers sistemele psihice orientate într-o directie determinata. totala. care percepe „obiectul― prin intermediul gurii. excesul atitudinii sale v a poate autoriza sa presupuneti ca este vorba de o formatiune reactionala care este menita sa combata agresivitatea. în vis. la prima vedere. daca veti întâlni o persoana extrem de politicoasa si prevenitoare sau. când subiectul revine la etape depasite ale dezvoltarii (libidinale sau ale Eului). formatiunea reactionala este definita de Laplanche si Pontalis ca atitudine sau comportament opus ca sens unei dorinte pulsionale refulate si constituit ca reactie la aceasta. Astfel. sau partiala. murdaria. Pontalis). cruzimea. ostilitatea. exprimându-se în special sub forma imaginilor senzoriale. Mi se pare concludent un exemplu oferit tot de psihanalistul Nasio: un baietel care se atasase puternic de o pisica afla într-o zi ca tovarasul sau preferat de joc a murit într-un accident de masina. ar fi necesara o mai atenta diferentiere a ultimelor tipuri de regresie. regresia formala.

pe care a proiectat-o si investit-o afectiv asupra unui obiect. Din nefericire pentru conditia umana. este deosebit de evidenta în cazul formei cunoscute sub numele de „identificare cu agresorul―. identificarea cu agresorul joaca un rol important în situatia oedipiana ca mijloc de aparare împotriva fricii de castrare. toate tinând de psihanaliza copilului. Identificarea cu agresorul în situatii-limita* În situatii-limita. se identifica cu doamna K. dupa un tratament stomatologic dureros. Bacu. Este cazul unui baietel care se identifica. pe care i-o comunica entuziasmata fratelui mai mic: pentru a trece fara frica prin hol este suficient sa te comporti asemenea stafiilor presupuse a bântui locul. Functia defensiva a identificarii. profitând de neatentia tortionarilor. Analiza a ajuns la concluzia ca grimasele tânarului nu erau altceva decât imaginea deformata a trasaturilor modificate de mânie ale profesorului. amanta tatalui ei. Tânarul îsi domina frica inspirata de profesor prin imitarea involuntara a agresorului. Aceeasi Dora se identifica cu emotia orgasmului pe care o fantasmeaza a se produce în relatia sexuala dintre doamna K. apoi o rola cu sfoara. experimentul Pitesti a avut un succes deplin: toti cei care au trecut pe la Pitesti s-au transformat din opozanti în sustinatori convinsi ai comunismului. 2. pentru a le rupe vârfurile. pun într-o lumina clara aspectul amintit. cum o numeste Marcel Petrisor. identificarea cu agresorul poate produce fenomene irationale. Astfel. orientata aici spre un obiect exterior. toti cei care au fost supusi „reeducarii― au cedat si au devenit la rândul l or tortionari. profunzimea si durabilitatea „convertirii― fiind direct proportionala cu intensitatea rezistentei. Doar cei care au murit în timpul schingiuirilor sau cei care. precum si creioanele pe care le ascute. Ajuns la psihanalista. pierdut si recuperat prin identificare. Acelasi efect îl are si identificarea cu actul agresiv. s-a numarat printre cei care s-au împotrivit energic si timp îndelungat „reeducarii―. b) O fetita care nu avea curaj sa parcurga holul întunecat al locuintei descopera spontan solutia. de obicei partiala. condamnat de tribunalul comunist care a judecat atrocitatile de la Pitesti. a) Un elev este îndrumat catre psihanalist datorita grimaselor pe care le facea când era certat de profesorul sau. alcatuiesc împreuna un astfel de produs bizar. celebra pacienta a lui Freud. ci producerea unei adevarate metamorfoze. ci si cele morale. cu obiectul care inspira frica. asa cum arata denumirea. Imaginea obiectului iubit. au reusit sa se sinucida au scapat neîntinati. mult mai grave. autorul uneia dintre cele mai tulburatoare descrieri a ororilor de la Pitesti (Pitesi. Contributia sa la cristalizarea Supraeului este importanta. Specificul identificarii partiale este dat. de neînteles fara aplicarea perspectivei psihanalitice. 1991). ci si daunatoare. baietelul începe sa distruga obiectele din cabinet: mai întâi o guma pe care o taie cu cutitul. transformat ulterior în tortionar feroce. fostul student la medicina Pop Cornel este întâlnit în închisoarea de la Gherla de D. Astfel. ci si o emotie presupusa a-i apartine. apta sa deconstruiasca edificiile inconstientului. Câteva exemple împrumutate de la Anna Freud. de faptul ca preluarea vizeaza doar un aspect al obiectului.. Fostul student anticomunist Pop Cornel. ar fi de fapt propria sa imagine. se deplaseaza asemeni unei pisici. c) Functia defensiva este asigurata nu numai de identificarea. Dupa acelasi D. cu actiunea cauzatoare de suferinta a medicului. Transformarea Eului propriu în obiectul temut duce la înlocuirea fricii prin siguranta placuta. pe deplin tragic din punct de vedere moral. Cea mai spectaculoasa. Rezistenta individuala sau colectiva a fost nu numai inutila. Identificarea partiala poate avea ca obiect nu numai un aspect al persoanei celuilalt. Bacu. Pe Bacu îl impresioneaza nu numai urmele fizice ale metodelor „reeducarii―. Editura Atlantida. Modificarile psihice produse de „experimentul Pitesti―. unul dintre detinutii supravietuitori.1.5. doar în calitate de fiinta dezirabila sexual. si tatal ei. Dora. De aici denumirea de identificare narcisica.pentru ca peste câtiva ani sa sfârseasca în fata plutonului de executie. ceea ce producea ilaritate în clasa. Trebuie sa va spun de la început ca spalarea de creier realizata la Pitesti nu a urmarit doar obtinerea unei adeziuni superficiale la comunism din partea câtorva dintre oponentii sai cei mai tineri. a unei convertiri sau „mutatii―.târziu. Datorita naturii sale. copilul adopta un comportament de pisica: miauna. dar si cea mai dureroasa expresie a mutatiei profunde si durabile realizate în închisoarea de la Pitesti consta în transformarea victimelor în calai. La Gherla trecea drept delatorul cel mai periculos. prin care s-a urmarit „reeducarea― tinerilor anticomunisti întemnitati la sfârsitul anilor ‘40 la închisoarea din Pitesti. 195 .

Pe fondul unei subalimentatii extreme. Iar daca. alte doua importante mijloace de aparare ale Eului. D. în urma detentiei si metodelor folosite.― au singularizat torturile de la Pitesti. anchetatorul si victima sa traiau în aceeasi celula pe întreaga perioada a reeducarii. Alaturi de tortura fizica si morala. Aceasta sumare a efectelor celor trei mijloace de aparare a fost posibila si necesara pentru a supravietui psihic în conditiile-limita impuse de „experimentul Pitesti―. si dincolo de momentele de maxima represiune. în universul concentrationar. prigoana împotriva crestinismului din închisoarea Pitesti a depasit-o în intensitate pe cea din perioada începuturilor vietii crestine. Dupa D. ci inovatiile în materie aduse de sinistrul Turcanu. 196 . Virgil Ierunca arata ca „tortura neîntrerupta― era cheia experimentului. Când delatiunea devine gratuita. un produs al „reeducarii comuniste― îsi întâmpina mama. Uneori „lepadarea de prietenie― a îmbracat forme cu adevarat dementiale. Nu este de mirare ca. Se cerea denigrarea celui mai bun prieten. În fiecare etapa. cu urmatoarele cuvinte: „Pleaca de aici curva. carte scrisa de Marcel Petrisor. iar tradarea rasplateste încrederea. din cauza educatiei pe care mi -ai dat-o acasa am ajuns la Canal. precum si în sfera vietii penitenciare. adevarat scop în sine. cum ar fi arderea cu tigara a diferitelor parti ale corpului. Nici chiar cei care devenisera tortionari nu erau scutiti de ele. cu mâinile întinse deasupra paturii. Unul dintre personajele din Fortul 13 (Editura Meridiane. Ziua si noaptea. Pitesti) Faptul ca modificarile de personalitate produse de „reeducarea― de la Pitesti s-au mentinut. un adept intim al comunismului si ca burghezia îi aparea atunci drept „cel mai monstruos lucru de pe lume―. Doar identificându-se cu agresorul au putut îndeparta frica pe care le-a inspirat-o reeducarea comunista — o adevarata scoala a groazei. faceai o miscare sau încercari sa te întorci erai lovit direct în cap cu bâta de un reeducator care facea de planton―. (D. tortura permanenta pare a fi o premiera absoluta în universul concentrationar comunist. Dar nu bataia „care culmina cu doborârea pe ciment si calcarea victimei în picioare (Fortul 13) si alte forme clasice de schingiuire. lipsiti de orice posibilitate de rezistenta fizica sau morala în fata agresiunii tortionarilor. prin somn. cum o numeste Marcel Petrisor. când supravietuirea nu mai depindea de respectarea comandamentelor interiorizate în închisoare. pare sa fie starea dominanta în perioada „reeducarii― si în acelasi timp factorul care a impus apelul la identificarea cu agresorul. Bacau descrie în cartea Pitesti o scena incredibila: „Studentul Oprisan Costache a fost luat din salonul bolnavilor de oftica si adus într-o celula de la temnita grea pentru a palmui si a fi palmuit la rândul sau de cel mai bun prieten al lui―. La Canal. dar numai pe spate. În Fenomenul Pitesti (Humanitas. distrugerea sentimentului filial si a afectiunii care leaga rudele între ele. îsi reaminteste ca devenise. Credinta în Dumnezeu a constituit una dintre tintele preferate ale distrugerii morale. Printre ele. demascarea interna. ci mai ales prietenia.Mutatia urmarita si obtinuta de experimentul Pitesti a avut nu numai un aspect comportamental (transformarea vicitmei în calau). venita sa-l viziteze. De asemenea. Bacu îl întâlneste în 1951 pe studentul Cucole Gheorghe. uneori dupa o rezistenta de câteva luni. În continuare voi încerca sa evidentiez legatura dintre metodele „reeducarii― si afectul lor psihic. „metamorfoza― sau „convertirea― au fost produse. în contradictie cu convingerile sale anterioare. Nu vreau sa te mai vad. care fusese „reeducat― la Pitesti în iarna lui 1949/1950. presiunilor externe. Apelul la acest mecanism de aparare a fost favorizat de starea de regresie psihica indusa de aceleasi conditii de detentie ireal de inumane de la penitenciarul din Pitesti. pe atât de durabile. putem spune ca dezumanizarea a devenit o a doua natura. „Spaima indescriptibila―. dar si lovirea sa. ci de metamorfoza sa spirituala: „facea apologia comunismului―. în primul rând. Nu numai sentimentele care leaga rudele între ele erau subminate. studentii întemnitati la Pitesti au cedat. valorile morale la care aderasera cei supusi experimentului Pitesti au fost combatute cu succes. detinutii treceau prin cele patru etape ale „reeducarii― (demascarea externa. Bacu. 1990). e drept. poate. si este frapat nu atât de schimbarea fizicasi psihica a fostului sau cunoscut („echilibrul interior zdruncinat si bolnav de stomac―). demascarea morala public asi activitatea de tortionar) prin intermediul torturii. La crearea unei stari de frica maxima si permanenta a contribuit îmbinarea torturii fizice cu distrugerea morala. complet gol. scrie Virgil Ierunca în Fenomenul Pitesti . Eu nu am mama―. Cel mai dramatic efect al reeducarii în acest plan a fost. Cum spuneam la început. la care s-a adaugat actiunea regresiei si a refularii. marturisirile erau întrerupte de torturi. „Noaptea puteai dormi. ci si unul spiritual — adeziunea intima la ideologia comunista. Bacu. smulgerea unghiilor etc. 1991). D. demonstreaza cât se poate de concludent ca „reeducarea― a condus la modificari pe cât de profunde. „mutatia―. datorita actiunii identificarii cu agresorul.

vizata de refulare. Ce poate simti un adult caruia nu i se lasa decât 30-60 de secunde pentru satisfacerea nevoilor excretorii. alungate în egala masura din constiinta colectivasi cea individuala. la crearea unui sentiment de neputinta absoluta caracteristic primei etape a copilariei. ea joaca un rol negativ. proiectia ar precede. Exemple: a) În viata cotidiana. precum si de refulare a valorilor noncomuniste. în noua ordine a constiintei. dar pe care nu le cunoaste sau refuza sa le accepte―. în persoane sau lucruri.combinate cu imposibilitatea sinuciderii. refularea valorilor pozitive este amenintata de întoarcerea refulatului. fara sa se poata refugia în moarte? Actiunea identificarii cu agresorul si a regresiei a fost facilitata de colaborarea unui alt mecanism inconstient de aparare al Eului — refularea. rolul proiectiei poate fi pozitiv. Aici. batuti… si dusi la celula. cum scrie D. adeziunea la organizarea sociala de tip comunist reprezinta o forma de identificare cu agresorul. în orice moment al vietii. modificându-l. în sfârsit. Spre deosebire de refulare. umilinta extrema a participat cu siguranta la inducerea unei regresii maxime. Dar nu în acceptia psihanalizei clasice. Celui care s-ar apara în fata fragilitatii conditiei umane (toti cei supusi „reeducarii― s -au transformat mai devreme sau mai târziu în tortionari) invocând semnificatia limitata a mutatiilor obtinute la Pitesti (universul unei închisori politice de la începutul anilor ‘40) i-as pune întrebarea daca nu cumva experimentul social comunist a creat si el un univers concentrationar extins la nivelul unei tari sau al unui grup de tari („lagarul socialist―) care a apelat la metode sociale coercitive sau represive generatoare de frica în proportii de masa (frica de restructurare. la suprafata. unde trebuiau sa astepte fie pâna seara. Si. conform careia refularea poate viza orice continut. construirea unei realitati suprasensibile este rezultatul proiectiei. Bacu. proiectia este omniprezenta în relatiile interumane. ca „ceva nu este la locul lui―. ca în cazurile în care unul dintre partenerii cuplului proiecteaza asupra celuilalt tendintele sale inconstiente de infidelitate. 2. favorizata de infantilizarea indusa de totalitarism prin dependenta economica absoluta de statul parinte. care intervine în procesul pulsional.6. Toti studentii de la Pitesti au trait avertismentul tulburator. frica de delatiune). putând fi întâlnit si în modurile de gândire normala. Dupa anumiti psihanalisti. dar si în fobie. Freud si psihanalistii care i-au dezvoltat ideile considera proiectia ca fiind un mijloc de aparare arhaic care actioneaza în paranoia. fie pâna a doua zi dimineata―. în cazul careia pulsiunea este trimisa înapoi în Se. în special cele legate de sexualitatea infantila. În special demnitatea a fost. precum si în acelea care produc religiile primitive (animismul) si superstitiile. spre deosebire de transformarea în contrariu (a pasivitatii în activitate). iar daca depaseste timpul prescris este brutalizat. în proiectie ea este trimisa în lumea externa (Anna Freud). Bacu. prin proiectie trebuie se întelege procesul psihic prin care „subiectul expulzeaza din sine si localizeaza în afara sa. Bacu. De multe ori. În cazul experimentului Pitesti a fost vorba de refularea valorilor pozitive. atât Freud. din punct de vedere 197 . În general vorbind. refulararii în legatura cu impulsurile agresive. care în conditiile date devenisera sursa de conflicte majore. desi nu în toate. iar când circumstantele vietii lor au permis -o. În esenta. tensionându-le. care venea din adâncul fiintei lor. Asemenea oricarei refulari. de continuturi ale inconstientului colectiv (arhetipuri). dorinte. în timp ce la Jung. Sensul psihanalitic este excelent exprimat de Laplanche si Pontalis în al lor Vocabular al psihanalizei. valorile alungate în inconstient au revenit în multe cazuri. asa cum s-a întâmplat în faza „demascarii―? „Cei care nu reuseau sa termine în timpul prevazut erau trasi afara de guler. diferenta constând în modul de concepere al continuturilor psihice proiectate: la primul este vorba despre continuturi ale inconstientului personal. În asemenea conditii. cât si Jung împartasesc acelasi punct de vedere în privinta rolului jucat de proiectie în producerea religiilor. în dezvoltarea ontogenetica. daca produce conflicte. În ceea ce priveste rolul defensiv al proiectiei exista importante asemanari cu refularea: ambele îsi limiteaza actiunea la a împiedica perceperea tendintei pulsionale generatoare de neplacere. Tocmai de aceea lumea suprasensibila poate fi reconvertita într-o psihologie a inconstientului. monopartidism si controlul vietii spirituale. Alteori. pentru care refularea vizeaza exclusiv tendintele instinctuale. frica de securitate. de exemplu. calitati. dupa D. ce poate simti un adult care e silit sa-si spele în gura lenjeria intima murdara de fecale sau sa-si scufunde capul în hârdaul cu urina. ci într-o acceptie largita. aflam de la D. Proiectia Si proiectia este un termen care poate fi întâlnit în mai multe limbaje. sentimente care îi apartin.

femeia iubita de cei doi barbati. De data aceasta starea i s-a agravat. Cyrano renunta la iubirea sa pentru Roxana. iar diavolul îsi batea joc de el. Tânara profesoara care a devenit pacienta Annei Freud era dominata în anii copilariei de doua dorinte puternice: sa aiba haine frumoase si copii multi. Cum reiese din relatarile pacientului. pe care n-o putea trai decât prin delegatie. când a intrat în analiza. Lipsa de interes pentru propria vestimentatie nu o împiedica sa participe activ la proiectele vestimentare ale altora. fara copii si îmbracata saracacios. în seria operelor publicate de Editura Trei (vol. În razboi. în loc de a-si apara propria viata. Când Cristian este ucis. pacientul era casatorit. s-a dezvoltat într-un sens opus dorintelor din copilarie. Patologia este grava. saracia propriei vieti sexuale n-o împiedica sa urmareasca cu interes viata amoroasa a prietenelor si colegelor. profitând de întuneric. Va reamintesc ca personajul principal este un nobil francez. omul cel mai deosebit care a trait vreodata pe pamânt. În anii maturitatii. i se substituie. nu si din punctul de vedere al individului. Singura umbra a vietii sotilor Schreber a fost faptul ca nu aveau copii. boala a luat forma definitiva. dorinte care nu au fost însa refulate. 7). ci corespundea unei necesitati a ordinii universale. care treptat au luat o forma mistica. Prin urmare. numit de pacient „asasin de suflete―. ci realizate prin delegatie în lumea exterioara. Psihiatrul care l-a tratat. Destinul uneia dintre pacientele Annei Freud poate ilustra excelent acest tip de proiectie benefica social. Nu manifesta ambitie si nici invidie. exemplul paradigmatic îl constituie cazul presedintelui de tribunal Schreber. sotia pacientului fiindu-i recunoscatoare psihiatrului pentru reusita tratamentului. îsi va trai iubirea prin delegatie. i-a trecut prin minte ideea ca „ar fi minunat sa fie o femeie în timpul actului sexual―. Analiza relatiilor infantile ale pacientei cu parintii explica metamorfoza sa de la vârsta matura. când va fi mare. iar într-o dimineata. Piesa Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand reprezinta cel mai concludent exemplu literar pentru participarea altruista datorata proiectiei. pe baza cartii autobiografice a pacientului intitulata Memoriile unui bolnav de nervi (1903). Anna Freud nu ofera o explicatie multumitoare a preferintei acordate proiectiei de psihicul pacientei. caracteristice pentru paranoia. l-a adus din nou pe Schreber în clinica profesorului Flechsig. Scris în 1911. textul lui Freud exista în momentul de fata si în limba româna. poet si ofiter. Pe de alta parte. Aceasta metamorfoza nu depindea de vointa sa. Apoi se considera a fi în relatii directe cu Dumnezeu. El urma sa fie obiectul exclusiv al miracolelor divine. Renuntarea la satisfacerea propriilor dorinte si trairea lor prin intermediar apar în modul cel mai sugestiv în scena nocturna de sub balconul Roxanei. Schreber a elaborat un sistem delirant de nuanta religioasa. auzea o muzica sfânta. care considera ca nu are acces la iubirea femeilor din cauza unui nas extrem de urât. Alegerea profesiei (reamintesc ca era profesoara) a fost determinata tocmai de modul ei de a fi. care a debutat cu o insomnie grava. Cyrano îi sopteste lui Cristian cuvintele menite sa-i asigure succesul iar uneori. considerata de Schreber vindecare. unul din cele cinci cazuri celebre ale lui Freud. ci un defect fizic îl face sa renunte la satisfacerea directa a dorintelor sale. Între prima si a doua decompensare psihotica s-au scurs opt ani fericiti. Pe parcursul primului puseu nu s-a manifestat nici un element delirant mistic. bine cunoscut datorita inteligentei si curajului sau. A doua faza a bolii. Ati putea dumneavoastra avansa o ipoteza? În exemplul urmator o asemenea explicatie este posibila. În momentul primei crize.social. diagnosticata de Freud ca paranoia. Flechsig. ca în cazul „participarii altruiste―. a diagnosticat maladia drept ipohondrie grava. 198 . Îndragostindu-se de frumoasa sa verisoara Roxana. În acest interval a visat de mai multe ori ca este din nou bolnav. Formarea unui Supraeu foarte puternic i-a interzis satisfacerea dorintelor de copil. Lipsa propriilor copii era dublata de interes si participare la viata si educatia copiilor altor oameni. Ca adult. Misiunea sa putea fi realizata doar dupa ce s-ar fi transformat în femeie. b) Din universul psihopatologiei. prima faza a bolii a durat aproximativ un an si s-a încheiat cu o remisie completa. nu o interdictie morala (Supraeu sever). Era chemat sa devina mântuitorul lumii si sa-i redea fericirea pierduta. proiectându-si aspiratiile asupra unui tânar si frumos coleg pe nume Cristian. aflându-se între somn si veghe. Cyrano îl protejeaza pe Cristian. Vedea aparitii miraculoase. La un an de la debutul celei de a doua faze. Fusese persecutat de diferite persoane printre care se afla si psihiatrul Flechsig. era însa necasatorita. Curând au aparut ideile delirante de persecutie.

urmând ierarhia stabilita de Vaillant (1992). de la cele mai primitive la cele mai evoluate. Înca o dovada în favoarea aceleiasi idei este. care apare la un moment dat pe deplin constient. 2. s-a îmbolnavit de astm bronsic.În acest moment al dezvoltarilor sale. ca nici un aspect al bolii nu este descris de pacient cu atâtea amanunte ca „transformarea în femeie―: nervii corpului sau sunt nervi ai voluptatii feminine. Deoarece mi s-a parut o ilustrare convingatoare. dupa Freud. 199 . corpul sau are conturul unui corp de femeie. abandon arii corpului sau prostitutiei. ca la început persecutorul a fost profesorul Flechsig. Nu este lipsit de importanta sa subliniez.7. Am putea presupune ca proiectia a devenit necesara datorita dificultatilor pe care le-a avut pacientul de a mentine refularea. nu numai nevrotice. îsi mai pastreaza si astazi actualitatea. La început ea a fost resimtita ca o persecutie si insulta grava si abia în ultima faza a fost pusa în relatie cu tema mântuirii.) Momentul acceptarii emascularii prin punerea sa în legatura cu un scop al ordinii universale marcheaza reconcilierea cu ideea deliranta esentiala. între timp mama a trei copii. indiferent de rasa si sex. sotul pacientei si-a exprimat înca o data dorinta de a avea copii. interpretare în care proiectiei îi revine un rol central. Interpretare: Întelegerea delirului presedintelui Schreber este continuta în interpretarea data de Freud. Oricum. Cercetarile psihanalitice ulterioare asupra paranoiei efectuate de Jung si Ferenczi au condus la concluzia ca. ceea ce a necesitat o perioada de spitalizare. Freud întrerupe cursul consideratiilor referitoare la pacient. Un exemplu integrator În dictionarul de psihanaliza coordonat de Wolfgang Mertens si Bruno Waldvogel (Handbuch psychanalitischer Grundbegriffe) exista un exemplu clinic ipotetic (creat de autori) folosit pentru a ilustra actiunea diferitelor mijloace de aparare. pacientul reuseste sa atinga o stare de echilibru satisfacatoare — cea de a doua remitere. Înainte de a o parasi. împreuna cu Freud. Datorita tuturor acestor operatii. Dar daca psihanalistul este preocupat de întelegerea patologiei psihotice. respinsa în inconstient. „când a constatat efectele delirului si a evaluat influenta sa asupra comportamentului―. unde exista psihiatri care sunt în acelasi timp si psihanalisti. pentru a evidentia deosebirea dintre psihiatrii vremii si psihanalist. (Dumnezeu a fost complice sau chiar instigatorul „asasinarii sufletului― presedintelui Schreber. datorita careia o perceptie interna reprimata ajunge la constiinta ca o perceptie a lumii externe. valabilitatea ideilor lui Freud este mult restrânsa. iar psihiatrul Flechsig a devenit. Psihanalistu l este preocupat de întelegerea fenomenelor: „el va încerca sa cunoasca mobilurile si modalitatile acestei transformari―. trezeste în Schreber o puternica rezistenta si este refulata. deosebire care. împodobit cu coliere. Dintre cele doua elemente ale delirului — rolul de mântuitor si transformarea în femeie —. sustine întemeietorul psihanalizei. ideea emascularii este singura care si-a pastrat eficienta asupra comportamentului: în anumite momente. Pacienta imaginara este o femeie de 37 de ani care a fost parasita de sotul ei dupa ce timp de 7 ani a facut eforturi considerabile. în societatea contemporana occidentala. abia apoi Dumnezeu luându-i locul. Problema psihica pentru care Schreber gaseste o solutie psihotica este un puseu al libidoului homosexual pasiv. îl reproduc într-o forma rezumativa. Psihoterapeutului care a tratat-o în spital i-a comunicat sentimentul de inferioritate pe care l-a avut întotdeauna fata de sora sa mai mica. A urmat a treia operatie defensiva: proiectia în exterior a continuturilor inconstiente. Interesul psihiatrului se epuizeaza. Fantasma de a fi femeie. dar si în cea româneasca. la un nivel descriptiv. din obiect al iubirii. dar infructuoase de a ramâne însarcinata. persecutor. presedintele Schreber se complacea în a se contempla în oglinda cu torsul gol. care este ipoteza avansata de Freud pentru delirul lui Schreber si paranoia în general? Prima operatie realizata de întemeietorul psihanalizei este de a reorganiza materialul psihiatric. încununate de transformarea emascularii într-un imperativ cosmic. Emascularea constituie delirul primar. Imediat dupa aceasta. care l-a avut ca obiect pe medicul curant (psihiatrul Flechsig). care s-a produs la alti sase ani de la a doua criza. cauza bolii a fost esecul de a controla homosexualitatea inconstienta întarita dintr-un motiv conjunctural. cel de-al doilea este esential. panglici etc. în anumite cazuri. Urmatoarea operatie defensiva a fost de a o transforma în contrariul sau: dorinta homosexuala pasiva s-a transformat în frica de a nu se abuza sexual de el. O alta dovada despre importanta acestei idei este faptul ca dupa a doua remitere.

i-a spus ca de fapt îi este recunoscatoare pentru ca în felul acesta nu se mai simte obligata sa aiba copii. b) Reprimare: în spital a preferat lecturi filosofice si psihologice despre depasirea suferintei. Sotul îi telefoneaza foarte des pentru a o asigura ca fiului lor îi merge foarte bine. Aparari imature: a) Întoarcerea împotriva propriei persoane: dupa ce un tânar medic a dovedit o anumita neîndemânare în a-i pune o perfuzie. dar nu reuseste. dar a refuzat o revista despre îngrijirea sugarilor. nemaiîndraznind apoi s-o cheme pe asistenta. pacienta a sunat-o pe o prietena care lucra la politie pentru a reclama o asistenta din spital care ar fi avut intentia de a-i administra medicamente care sa-i permita sa-i controleze gândurile. Pacienta se apara de situatia exterioara (si interioara) în care se afla. recomandat de psihoterapeuta din clinica. Pacienta este capabila sa mentina în planul constiintei toate componentele conflictului si în acelasi timp sa controleze impulsurile si afectele generate de conflict. În perioada respectiva a refuzat într-adevar medicamentele pentru astm. Aparari mature: a) Sublimare: când pacienta a primit în spital vederi de la copiii surorii ei. în loc sa exprime o parte din ea la adresa personalului medical. Dupa terminarea psihoterapiei din afara spitalului. Îi sta pe limba. Prin aceasta aparare. asa încât nu trebuie sa-si faca nici o grija. A fost foarte impresionata când asistenta l-a ironizat pe medic. Pacienta separa sentimentele de continutul cognitiv pentru a evita contactul cu sentimentele ostile pe care le are fata de sotul ei. scoate în evidenta avantajele situatiei de a nu avea obligatii familiale. Întrebata de terapeut care crede ca au fost aceste motive. vorbeste cu detasare. pacienta întoarce agresivitatea masiva împotriva propriei persoane. Pacienta manifesta fata de sotul ei sentimente opuse sentimentelor reale pe care acesta i le inspira. 200 . pâna când frica a devenit insuportabila. s-a hotarât sa tina un jurnal imaginar în care descria aventurile unei matusi necasatorite cu copiii vecinei. a propus jurnalul sau unui ziar care i-a oferit spre publicare o rubrica speciala. Justificarea a fost ca nu mai vrea sa creeze probleme celorlalti. negând realitatea si înlocuind-o cu o realitate imaginara. pentru ca apoi sa afirme ca sotul ei trebuie sa fi avut motivele lui care l-au facut s-o paraseasca. În acest caz. desi crizele o înspaimântau. Când noul psihoterapeut o roaga sa-i aminteasca numele primei psihoterapeute. îi este imposibil sa si-l aminteasca. În aceeasi discutie. pacienta are capacitatea de a exprima conflictele psihice. pacienta povesteste vecinei de camera ca are un sot minunat. Pacienta îndeparteaza automat din constiinta gânduri. c) Izolare: când noul terapeut avanseaza cu prudenta ipoteza ca citirea scrisorii de adio lasate de sotul ei a suparat-o. înainte de a vorbi cu psihoterapeutul. În aceasta varianta. ceea ce face cu neputinta reamintirea numelui. precum si impulsurile si afectele care rezulta de aici într-o forma artistica avantajoasa pentru ea si pentru ceilalti. a solicitat ajutorul unui alt psihoterapeut. desi lichidul din recipient se epuizase. Respectiva asistenta a fost cu siguranta platita de sotul ei. Este important de precizat ca despartirea de prima psihoterapeuta a fost extrem de dureroasa. b) Formatiune reactionala: când sora ei a antrenat-o într-o discutie despre sotul care a parasit-o. pacienta îsi proiecteaza agresivitatea inconstienta asupra obiectului (sotului) si este pe deplin convinsa ca pericolul vine de la acesta. afecte si impulsuri legate de prima psihoterapeuta. Aparari nevrotice: a) Refulare: dupa externare. care a preluat toate grijile casei în perioada bolii. b) Refuzul realitatii exterioare: în spital.Aparare psihotica (proiectie paranoica): În primele zile de internare. pacienta i-a comunicat asistentei de noapte ca îi pare deosebit de rau ca îi creeaza probleme tânarului medic. pacienta mai întâi neaga sentimentul respectiv. pe deplin rational despre ele.

Analizati comunicarea ascendenta si descendenta care se realizeaza intre resursele umane 3. Functiile comunicarii manageriale din domeniul resurselor umane 5. Ilustrare: rationalizare 4. Strategiile si tehnicile specifice psihoterapiei comportamentale 4. Caracteristicile structurale ale organizatiilor Subiecte – Specificul psihologiei resurselor umane 1. Definirea si caracterizarea persoanei din perspectiva psihosociala 2. Relatia constient – inconstient 4. Demonstrati natura informationala a psihicului 3. Evaluati critic principalele modalitati de definire a constiintei in psihologie Subiecte – Personalitatea: 1. Demonstrati caracterul dinamic-evolutiv al sistemului psihic uman 2. Psihicul uman ca sistem 5. Modificarea gandurilor negative si comportamentele aferente Subiecte – Psihanaliza 1. Conceptia freudiana despre Se ( a doua teorie despre psihic ) 5. Definirea si caracterizarea psihosociala a organizatiilor 2. Conceptia freudiana despre Supraeu ( a doua teorie despre psihic ) 201 . Principiile si postulatele terapiei cognitiv – comportamentale 2. Stilul directiv si structurativ din comunicarea resurselor umane 4. Sursele subiective din procesul de motivare al resurselor 2. Definitia si caracterizarea imaginii de sine Subiecte – Organizatiile din perspectiva psihosociala 1. Definirea si caracterizarea personalitatii 4. Mijloace de aparare ale Eului in conceptia lui Freud. Factorii performantei individuale in activitatea de munca Subiecte – Psihoterapie cognitiv-comportamentala 1. Psihanaliza ca psihologie a inconstientului 2. Tehnicile specifice terapiei cognitiv – comportamentale 5.Subiecte de anii trecuti: Subiecte – Caracteristicile psihicului uman: 1. Definirea si caracterizarea personajului 3. Psihanaliza ca psihoterapie 3. Rolul terapeutului in cadrul terapiei cognitiv – comportamentale 3. Functiile psihosociale ale organizatiilor 4. Clasificarea organizatiilor si scurta prezentare a fiecarei categorii 5. Clasificarea organizatiilor si scurta prezentare a fiecarei categorii 3. Definirea si caracterizarea persoanei 5.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful