6Montauk-Conexiunea-Extraterestra

Montauk – Conexiunea extraterestră Stewart Swerdlow Carte publicată de Peter Moon Ilustra ii de Nina Anue Copertă: Fluturele primordial

Viziunea artistului asupra prototipului fluturelui primordial care a donat ADN pentru Proiectul Terra, pentru a crea pe pământ fiin e cunoscute sub numele de fluturi. În partea dreaptă de sus a arcadei apare un simbol arhetipal care semnifică deschiderea ADN-ului. Simbolul din partea stângă de sus descrie perfec iunea realită ii fizice. În acest desen, fluturele şi-a amestecat ADN-ul cu cel al unei creaturi umane. Fluturii de pe pământ monitorizează magnetismul planetei şi ştiu să îl modifice astfel încât acesta să aibă un efect benefic asupra mediului. Pe măsură ce avansăm în noul mileniu, poveştile legate de răpiri ale oamenilor de către extratereştri s-au înmul it considerabil, penetrând conştiin a colectivă a umanită ii. Deşi s-a ajuns astfel la o nouă viziune asupra condi iei umane, foarte pu ine asemenea relatări sunt acceptate şi în elese de cititorul mediu. „Montauk: Conexiunea extraterestră” prezintă povestea remarcabilă a lui Stewart Swerdlow, un medium înzestrat care a cunoscut percep iile extrasenzoriale încă de la naştere. Această capacitate ieşită din comun l-a transformat pe Stewart într-un veritabil magnet pentru supravegherea guvernamentală, în timp ce structura lui genetică unică a atras diferite rase extraterestre, care au încercat să-l folosească în func ie de propriile lor interese. Aceste planuri sinistre au scăpat de sub control după ce Stewart a început o procedură de deprogramare împreună cu Preston Nichols, special concepută pentru a-i cură a memoria şi influen ele de control care i-au fost inoculate în ea. Au urmat diferite amenin ări pentru Stewart. În final, după ce acesta a refuzat în repetate rânduri să întrerupă legăturile cu Nichols, a fost aruncat în închisoare. În pofida acestor evenimente, adevărul a început treptat să iasă la iveală, schimbându-i via a. Înstrăinat de familie, Stewart a fost trimis la închisoare pe motiv de fraudă financiară. Făcând eforturi supraomeneşti, el a reuşit în cele din urmă, folosindu-se inclusiv de înzestrarea primită de la Dumnezeu, să îşi reevalueze via a şi să scape de sub influen a diferitelor agen ii şi entită i care au încercat să se folosească de el. După ce a şters influen ele negative din memoria sa, Stewart a început să îşi recupereze anumite amintiri cheie, scăpând de sub controlul for elor care au încercat să îl transforme într-un instrument, aşa cum procedează cu întreaga umanitate. Aspectul cel mai uluitor al incredibilei sale poveşti este însuşi faptul că doreşte să ne împărtăşească tuturor această cunoaştere ieşită din comun. Această carte este dedicată lui Janet Swerdlow, pentru devo iunea, tenacitatea, bunătatea şi iubirea ei necondi ionată. O dedic de asemenea copiilor mei, care mi-au dăruit puterea şi speran a de a merge mai departe în timpul orelor mele cele mai întunecate. Cuprins Introducere Capitolul unu Experimentul Philadelphia

1

Capitolul doi O copilărie ciudată Capitolul trei Menajeria Capitolul patru Pubertatea Capitolul cinci Teroare la Montauk Capitolul şase Peste ocean Capitolul şapte La Kibbutz Capitolul opt Siriusienii Capitolul nouă Flăcările gemene Capitolul zece Căsătoria Capitolul unsprezece Fenomene ciudate Capitolul doisprezece Copiii mei Capitolul treisprezece Recrutarea de către CIA Capitolul paisprezece Risc de securitate Capitolul cincisprezece Îl cunosc pe Preston Capitolul şaisprezece În Caraibe Capitolul şaptesprezece Revela ia Capitolul optsprezece Christos Capitolul nouăsprezece Agende politice Capitolul douăzeci Noi capacită i Capitolul douăzeci şi unu Sentin a Capitolul douăzeci şi doi Închisoarea Capitolul douăzeci şi trei Eliberarea Capitolul douăzeci şi patru Via a merge mai departe Capitolul douăzeci şi cinci Janet Capitolul douăzeci şi şase Paradisul regăsit Finalul Limbajul hiperspa iului Anexă Glosar Index Introducere Chiar în timp ce scriu această introducere, viziunea umanită ii asupra timpului şi spa iului se schimbă radical. Considerat cândva domeniul exclusiv al fizicienilor şi matematicienilor de geniu, umanitatea a aflat că institu iile şi universită ile sale „sacre” au min it în această privin ă. Ca să fim delica i, putem spune că au interpretat greşit realitatea. Din fericire (sau din nefericire), secretele timpului şi spa iului nu ne-au fost servite pe un platou de argint. Dimpotrivă, am învă at despre ele pe pielea noastră, ca

2

nişte ucenici vrăjitori care încearcă să-i fure maestrului său secretele cunoaşterii. Magicianul care de ine aceste secrete nu doreşte să renun e la suprema ia sa! De aceea, suntem nevoi i să ne descurcăm cu pu inele informa ii care se scurg şi nu suntem lăsa i să ne înscriem la „Universitatea Controlului Conştiin ei asupra Timpului şi Spa iului”. Cel mai mare secret al timpului şi spa iului care a ajuns până la noi este acela că aceste componente fundamentale ale dimensiunii noastre fizice pot fi manipulate. Această idee este încă nouă pentru savan ii conven ionali şi pentru mas-media controlată direct. Manipularea conştiin ei este cunoscută sub numele de „controlul min ii”, sintagmă pe care principalele organe ale mas-mediei refuză în continuare să o accepte. Din păcate, orice formă de manipulare a aspectelor spa io-temporale este sinonimă cu o modificare în planul conştiin ei, şi deci cu o formă de control al min ii. Explica ia este simplă: răspunsurile noastre la ideea de timp şi de spa iu sunt în mare măsură condi ionate. Pu ini sunt cei care pun la îndoială în mod serios şi conştient structura realită ii fizice aşa cum o cunoaştem noi. Deşi, la prima vedere, vinovată de această stare de lucruri pare să fie evolu ia naturii umane şi a creierului oamenilor, lucrurile nu sunt chiar atât de simple. În realitate, creierul uman este un computer perfect, capabil să îi servească posesorului său ca un instrument în vederea atingerii iluminării cosmice. Din păcate, această capacitate a sa a fost scurtcircuitată la nivelul întregii umanită i de diferi i factori. Printre aceştia am putea enumera: extratereştrii, preo imea din Antichitate, îndoctrinarea religioasă, găştile tinerilor şi programul CIA de control al min ii cunoscut sub numele de MK-Ultra. MK-Ultra nu este altceva decât o „modernizare” făcută cu mijloacele secolului XX a unor tehnici străvechi, cum erau cele folosite de gruparea medievală intitulată Asasinii, un cult provenit din Orientul Mijlociu care îşi programa victimele să ucidă cu ajutorul haşişului. După cel de-al Doilea Război Mondial, guvernul a început să facă experimente cu drogurile de sinteză de genul aşa-numitului „ser al adevărului”. Acest fapt este atestat de dovezi şi nici măcar nu este negat deschis de către guvern. Tot ce au încercat oficialii a fost să minimalizeze la maxim adevărata semnifica ie a experimentelor făcute. Căr ile care descriu acest subiect se limitează să vorbească despre tratamentul aplicat prizonierilor de război, încercând să acrediteze ideea că aceste metode au drept unic scop ob inerea secretelor militare de la duşmani. Din când în când, câte o abordare mai îndrăznea ă încearcă să investigheze poten ialul criminal al metodelor de control al min ii şi posibilitatea transformării oamenilor în simpli robo i programa i. Deşi reprezintă un pas în direc ia cea bună, această viziune nu merge suficient de departe. Dacă putem accepta premisa incontestabilă că diferi i oameni lipsi i de scrupule au participat la proiectul guvernamental al „serului adevărului”, faptele ne permit să alcătuim un scenariu din ce în ce mai incredibil. Când un om este supus procedurii de narcosinteză, subconştientul său poate fi accesat fără ca el să fie conştient de acest lucru. De cele mai multe ori, el va spune adevărul, răspunzând sincer la întrebările puse de anchetatori. Ceea ce este şi mai remarcabil este faptul că el poate spune adevărul despre anumite lucruri pe care nu le conştientizează în stare de veghe. Din această perspectivă, el poate fi folosit ca instrument de sondare a subconştientului colectiv. Evident, orice cercetător curios şi serios nu se va limita să pună întrebări referitoare exclusiv la secretele de război. El va profita de prilej şi îi va pune subiectului întrebări legate de Dumnezeu, de istoria evolu iei şi de natura ultimă a realită ii. Cu siguran ă, unii subiec i supuşi narcosintezei se vor dovedi mai înzestra i decât al ii pentru acest tip de cercetare, aşa că se vor face un număr cât mai mare de studii clinice. Folosind psihicul uman, cercetarea ar putea avansa către zone neatinse vreodată până atunci de cunoaşterea umană. De pildă, dacă supui un om ca Einstein

3

unor experimente cu serul adevărului, ai putea ob ine informa ii extrem de interesante referitoare la dilema universului. La un moment dat, un investigator va fi tentat să afle principiile crea iei care rămân ascunse în fa a percep iei noastre asupra „realită ii de zi cu zi”. Orice om care pătrunde în aceste zone ascunse de control al conştiin ei trăieşte practic ceea ce se numeşte o „ini iere în ocultism”. Scenariul de mai sus este cât se poate de simplu şi nu î i trebuie altceva decât un banal sim al logicii pentru a-l accepta. În ceea ce priveşte istoria reală a acestui tip de cercetări, aceasta este o cu totul altă chestiune. Din păcate, deşi s-a aflat câte ceva, partea cea mai savuroasă a acestei istorii rămâne în continuare ascunsă. Ceea ce ştim sigur este că prin anii 50 s-au făcut nenumărate experimente cu LSD şi că a fost ini iat un proiect de control al min ii prin tortură, condus de dr. Ewen Cameron. O mare parte din studiile referitoare la LSD s-au făcut sub conducerea dr. Timothy Leary, un profesor de la Harvard, discreditat public prin anii 60. Deşi Leary a pretins că s-a folosit de CIA pentru a ob ine fondurile necesare investiga iilor sale, serviciile secrete s-au folosit la rândul lor de el. Oricare ar fi adevărul, cert este că Leary a fost unul din cei doi piloni ai Proiectului Monarch, un proiect de control al min ii ini iat şi condus în anii 50. Nu întâmplător, Leary şi colegii săi erau cunoscu i sub numele de „Băie ii Monarch”. Ulterior, evolu ia proiectului de control al min ii a continuat în unitatea militară dezafectată de la Camp Hero, în Montauk Point, New York. Cele mai multe informa ii revelate public în legătură cu cercetările făcute la Montauk au fost furnizate de Preston Nichols, care a participat la acest proiect în calitate atât de anchetator cât şi de victimă. Preston a scris mai multe căr i pe acest subiect, împreună cu mine. Am inclus în anexă o sinteză a operei sale, pentru cei care nu au avut ocazia să le citească până acum. Între altele, el a vorbit foarte mult de „băie ii din Montauk”, o expresie generală care se referă la to i cei programa i din punct de vedere mental prin intermediul psihicului lor sexual. Recent, el a început să aplice această sintagmă inclusiv femeilor, pe care le numeşte „fetele din Montauk”. Cel mai tulburător este faptul că aceşti oameni programa i sunt foarte numeroşi. Numai în Long Island trăiesc probabil sute, şi aceasta nu este decât o picătură într-un ocean. Tot mai mul i oameni atestă că au fost supuşi unor experimente ciudate de control al min ii. Ei au amintiri fragmentate ale unor evenimente cel pu in bizare. Vie ile lor sunt dovada cea mai vie a manipulării la care au fost supuşi prin tehnici de control al min ii. Ajungem astfel la subiectul căr ii de fa ă: un individ care a suferit din cauza acestor experimente şi care a supravie uit, putându-şi spune povestea. Numele său este Stewart Swerdlow. Am auzit pentru prima oară de Stewart Swerdlow în anul 1992, când lucram încă la manuscrisul căr ii Proiectul Montauk: Experimente legate de timp. Cel care mia povestit despre el a fost Preston, care mi-a relatat nişte lucruri incredibile legate de deprogramarea acestuia. Istoria era atât de neverosimilă încât am ajuns chiar să mă întreb dacă Stewart există cu adevărat. Mai târziu, am văzut o mărturie video a lui Stewart, în care acesta povestea implicarea sa în experimentele de control al min ii, din care o parte erau incluse în Proiectul Montauk. Cel pu in, m-am convins că personajul era real. Următorul eveniment legat de Stewart pe care l-am aflat a fost încarcerarea lui, în circumstan e dintre cele mai bizare. După ce a început să lucreze cu Preston Nichols, în încercarea de a-şi recupera memoria, guvernul l-a acuzat de crime pe care nu-şi amintea să le fi comis. Fiind controlor financiar, numele său apărea pe cecuri emise cu cunoştin a angaja ilor săi. Acuza ia era de fraudă financiară, dar adevărata sa crimă era trădarea. După emiterea acestor acuza ii, am auzit că Geraldo Rivera urma să facă o emisiune de televiziune pe tema răpirilor de către extratereştri, avându-l drept invitat

4

principal pe Stewart. În ultima clipă, Stewart a anulat participarea sa la emisiune, căci fusese amenin at că i se va spori pedeapsa cu închisoarea dacă va apărea pe post. Deşi nu a apărut la televiziune, Stewart a primit o sentin ă foarte grea. Judecătorul părea să-l simpatizeze şi să creadă sincer că vinovă ia lui era limitată, dar a declarat că nu avea de ales şi că aceasta era cea mai mică pedeapsă pe care i-o putea da, potrivit legisla iei în vigoare. Stewart a fost condamnat la trei ani de închisoare. După ce a fost închis, am început să scriu O nouă vizită la Montauk. Scopul acestei căr i era să demonstrez cu argumente că Proiectul Montauk a existat cu adevărat. Existau diferite dovezi în această direc ie, dar trebuia să fac cercetări. Implicarea lui Stewart a devenit evidentă după ce am primit un telefon de la o femeie pe care o voi numi Elaine Donald. Stewart face referire la ea în această carte, numindo femeia cu accent de Brooklyn. Elaine m-a rugat să îi fac o vizită şi să discut despre Stewart cu ea. A adăugat că nu-mi putea spune nimic concret la telefon. Când i-am relatat lui Preston de această conversa ie, mi-a spus că Elaine era un medium care colabora cu FBI. Altfel spus, făcea lecturi psihice, spunându-le oamenilor că îi va căuta ea ca să le comunice rezultatele. Între timp, îi verifica şi le consulta dosarul FBI printr-un contact pe care îl avea la agen ie. Aşa cum bănui i, aceste dosare nu se referă în nici un caz la cazuri criminale. Se crede că există dosare ascunse pentru fiecare american, de care se foloseşte guvernul atunci când are nevoie. Poate că nici nu sunt de inute de FBI, ci chiar de CIA. Nu ştiu nici astăzi dacă Preston a avut dreptate, dar m-am convins de un lucru: Elaine face într-adevăr lecturi psihice după investigarea clientului, spunându-i că revine ea pentru a-i comunica rezultatele. Elaine era absolut convinsă că Stewart nu avea nimic de-a face cu Proiectul Montauk şi că toate relele i s-au tras de la ideile pe care i le-a băgat în cap Preston. Mi s-a prezentat ca o prietenă personală a lui Stewart. Mi s-a părut absurd că m-a făcut să bat atâta cale, cerându-mi să o cred pur şi simplu pe cuvânt. Erau eu însumi destul de sceptic în ceea ce îl priveşte pe Stewart, dar cuvintele ei m-au convins că se petrece ceva ciudat. Totul a devenit şi mai ciudat când i-a dat un telefon unei prietene din Massachussetts, pe care o voi numi Mary Snodgrass. Aceasta a încercat la rândul ei să mă convingă de faptul că Stewart nu era implicat în Proiectul Montauk. Comentariile acestei femei erau încă şi mai absurde. Când mi-a spus că Stewart a negat orice implicare în Proiectul Montauk după ce a fost închis, i-am prezentat o contra-teorie. Iam spus că nu putem fi siguri că nu a fost programat din nou în închisoare. M-a asigurat că nu era cazul, aducându-mi ca dovadă supremă faptul că ştia acest lucru chiar de la paznicii închisorii. Era ca şi cum aş fi ascultat jurământul unei vulpi care spunea că găinile sunt bine încuiate şi că sunt în siguran ă. Culmea este că femeia chiar se aştepta ca eu să o cred. Probabil mă credea cam tâmpit. Mai târziu, Preston mi-a spus că Mary Snodgrass făcea parte din Aquarius Group, o grupare afiliată la CIA. Când Mary a citit relatarea mea referitoare la ea din cartea O nouă vizită la Montauk, s-a supărat, deşi am prezentat-o fără nici o exagerare. Am discutat despre toate aceste lucruri cu Preston şi ne-am consultat dacă pot fi incluse în carte. Am decis de comun acord că cel mai bine ar fi să îi scriem lui Stewart şi să îi cerem acordul. După câteva săptămâni, am primit de la el o scrisoare bătută la maşină, în care nega că ar fi participat vreodată la Proiectul Montauk şi denun a colaborarea cu Preston. La prima vedere, părea un simplu răspuns negativ. Ceea ce nu ştiam la vremea respectivă era faptul că înainte de a fi închis, Stewart făcuse un jurământ în care atesta că era de partea lui Preston în revelarea Proiectului Montauk şi că nu va da niciodată înapoi. A instituit chiar un cod secret: orice scrisoare pe care urma să i-o trimită lui Preston din închisoare, bătută la maşină, nu va descrie adevăratele sale inten ii, ci va fi scrisă sub influen a anchetatorilor. Scrisoarea nu trebuia considerată autentică decât dacă era scrisă de mână. Dat fiind că scrisoarea primită îmi era adresată mie, nu lui Preston, nu eram absolut sigur dacă regula se aplica şi în acest caz. De aceea, Preston a luat decizia să

5

folosim un nume fictiv pentru a-l descrie pe Stewart. Numele pe care l-am ales şi sub care apare în O nouă vizită la Montauk este Stan Campbell. Nu l-am întâlnit personal pe Stewart decât pe data de 12 august 1996, când am făcut împreună o excursie la Montauk Point. De la bun început, mi-a cerut opinia în legătură cu Elaine Donald. Când i-am spus că impresia mea în legătură cu ea era negativă, mi-a confirmat că nu nici el avea încredere în ea şi că femeia nu a ac ionat în interesul lui. A vorbit în aceiaşi termeni şi în legătură cu Mary Snodgrass, spunândumi că aceasta manipulează oamenii şi că ea a fost aceea care i-a dictat cuvânt cu cuvânt scrisoarea pe care mi-a trimis-o din închisoare. Nici unul din cuvintele scrise aici nu i-a apar inut personal. Nu a făcut decât să se conformeze, pentru a fi considerat un „prizonier model”. A adăugat că are să-mi spună foarte multe lucruri interesante. Cel mai important lucru era acela că s-au făcut eforturi concertate pentru a minimaliza ideea că experien ele prin care a trecut aveau ceva de-a face cu proiectul de control al min ii de la Montauk. Aşa l-am cunoscut pe Stewart Swerdlow. Întreaga sa existen ă părea să aibă de-a face cu infrastructura proiectului guvernamental de control al min ii. Cartea de fa ă va descrie de asemenea felul în care i-a cunoscut el pe Duncan Cameron, Preston Nichols şi Al Bielek. Înainte de a-i da cuvântul, aş mai dori să adaug ceva interesant în legătură cu Stewart. Înainte de a-l întâlni, Duncan mi l-a descris pe Stewart ca fiind mai avansat psihic decât el. Ca să folosesc propria sa terminologie metafizică, Duncan sus ine că marea majoritate a oamenilor sunt „de ordinul şapte”, ceea ce înseamnă că au o structură aurică în formă de salată, alcătuită din şapte straturi suprapuse, cu şapte frecven e de vibra ie diferite ale câmpului magnetic, concentrate în şapte nuclee (chakra-e), etc. Duncan mi-a spus că el este „de ordinul paisprezece”, având o aură cu dublă structură (14 straturi succesive, etc.). În viziunea lui, Stewart este „de ordinul 21”, având o triplă structură aurică. Duncan mi-a explicat că cei care apar in acestei din urmă categorii reprezintă interferen e ale unor alte dimensiuni superioare în realitatea noastră fizică. Acest lucru explică anumite fenomene ciudate sau paranormale despre care auzim, citim, sau chiar le experimentăm noi înşine. Ideea este că întreaga realitate manifestă este rezultatul unei conştiin e a priori, care a creat materia, energia, timpul şi spa iul. Dacă cei care se ascund în spatele experimentelor legate de controlul min ii se aflau în căutarea unui subiect ideal pentru explorarea dimensiunilor ascunse ale subconştientului colectiv, cu siguran ă Stewart era candidatul perfect. Experien ele prin care a trecut demonstrează din plin acest lucru. Aceasta este perspectiva din care ar trebui să citi i această carte. Chiar dacă nu toate experien ele prin care a trecut Stewart s-au petrecut în realitatea fizică, putând fi dovedite ştiin ific, majoritatea au lăsat totuşi urme incontestabile, care pot fi verificate cu rigoare. Dar cel mai important mi se pare faptul că el este un individ extrem de inteligent şi de înzestrat, cu o capacitate uluitoare de a pătrunde în domeniul subconştientului. Povestea sa incredibilă ne oferă o perspectivă nouă asupra secretelor extraterestre, dar şi asupra conştiin ei care stă la baza lor. Încă şi mai important este faptul că doreşte să ne împărtăşească tuturor această cunoaştere. Capitolul unu Experimentul Philadelphia La bordul navei din o el, marinarii îşi vedeau agita i de treabă, emo iona i şi îngrijora i. Li se spusese că vor face parte dintr-un exerci iu secret, care va fi decisiv pentru rezultatul războiului dintre Europa şi Asia. Unii erau voluntari, al ii fuseseră

6

consemna i. Tuturor li s-a spus că dacă vor avea succes, vor intra în istorie ca cei care au salvat America şi lumea întreagă. Ancorată în port, ascunsă ochilor curioşi, nava era monitorizată de toate celelalte vase din baza navală. Numeroşi ingineri şi savan i lucrau cu înfrigurare pentru a finaliza conexiunile unui echipament cât se poate de ciudat, situat în centrul de control de pe puntea superioară. Un al doilea centru de control, situat pe uscat, în imediata apropiere, era plin cu observatori ştiin ifici proveni i din eşaloanele superioare ale guvernului. Comunicarea între cele două centre nu înceta nici o clipă. Johannes von Gruber a urcat fără zgomot pe navă şi s-a îndreptat direct către centrul de control, în care echipamentul era în sfârşit pregătit. El i-a observat pe tinerii marinari care îşi vedeau de treabă la posturile lor, în aşteptarea evenimentului care urma să se producă. „Dacă ar şti care este adevărata misiune a acestei nave, s-ar gândi de două ori înainte să rămână la bord, şi-a spus el. În întreaga istorie a umanită ii nu s-a încercat niciodată până acum un asemenea experiment, la o scară atât de mare şi cu fiin e vii. Sper ca Tesla să aibă dreptate, căci altminteri se va dezlăn ui iadul… la propriu!” Şi-a amintit apoi subit de călătoria care l-a adus în America. Fusese un drum lent şi obositor. Ca ofi er de rang înalt decorat în Primul Război Mondial, von Gruber avea acces la multe surse de ob inere a unor documente false. Acestea i-au permis să călătorească în vara anului 1943, mai întâi în Elve ia, pentru a se întâlni cu câ iva indivizi foarte secretoşi, apoi în Spania, cu avionul, apoi în Portugalia, şi în cele din urmă în Statele Unite. Misiunea sa era personală, fiind considerată de o importan ă extremă de toate puterile care se ascundeau în culisele istoriei. Această călătorie era atât de secretă încât nici chiar rudele şi prietenii săi apropia i nu ştiau de ea. Dacă misiunea sa ar fi dat greş, tuturor li s-ar fi spus că a căzut în război. Nu mai avea însă uniforma de ofi er al celui de-al Treilea Reich. O privire aruncată noii sale uniforme americane, de culoare kaki, cu cizme negre, le-a readus subit la realitate. Implica iile experimentului erau tot ce îl interesa la acel moment. În testele anterioare, obiecte de dimensiuni mici deveniseră invizibile timp de câteva secunde. Ce-i drept, nu toate animalele de laborator supuse testelor s-au întors la faza vizibilă, dar se presupunea că aceste erori au fost corectate. Mai întâi, oamenii de ştiin ă urmau să facă nava USS Eldridge complet invizibilă, iar apoi trebuiau să o readucă la starea normală. În continuare, ar fi trebuit să transporte pur şi simplu nava, cu tot cu echipaj, într-o loca ie diferită – probabil în Norfolk Harbor. O asemenea realizare ar fi eliminat definitiv războiul de pe pământ, căci cei care ar fi controlat această tehnologie ar fi devenit invincibili. Principalele guverne ale lumii – cele din Statele Unite, Germania, Marea Britanie, Rusia şi Fran a – s-ar fi unit între ele pentru a elimina puterile mai mici şi rasele care le incomodau. Inten ia lor era să trimită apoi armate vaste pretutindeni în univers. Noul guvern mondial ar fi domnit astfel asupra întregului univers! Pentru un asemenea obiectiv, Reich-ul era dispus chiar să se alieze cu Statele Unite. Datorită contactelor guvernului german cu anumi i „vizitatori”, şi Statele Unite erau dispuse să lase deoparte diferen ele ideologice. Fiecare parte credea că, în final, va ajunge să controleze întregul plan. La momentul stabilit, echipamentul a fost pornit, mai întâi la putere mică. După ce piesele au intrat în vibra ie, luminile de pe navă şi de la centrul terestru au început clipească. Totul a fost scufundat într-o lumină verde. Johannes a sim it un fior de ghea ă de-a lungul coloanei vertebrale şi senza ia că i se face grea ă. A continuat să privească, în timp ce cei de la bază transmiteau ordine să crească puterea la nivelul maxim, pentru a încheia astfel experimentul. Sistemul de comunicare cu nava a transmis un semnal de alertă, cerându-le tuturor să rămână pe pozi ii până la încheierea experimentului. Oamenii de ştiin ă de la sol priveau scânteile electrice care ieşeau din navă. Aceasta a căpătat culoarea galben muştar, apoi verde strălucitor, şi în final, chiar

7

înainte să dispară în hiperspa iu, o nuan ă albastru electric. În acel moment, camerele de luat vederi de la sol au înregistrat două obiecte zburătoare neidentificate, care pluteau deasupra navei. Odată cu dispari ia acesteia din câmpul vizual, au dispărut şi ele. La bordul navei Eldridge, von Gruber a sim it cum întregul corp îi este străbătut de valuri intense de energie. Deşi continua să simtă podeaua sub picioare, avea senza ia că se prăbuşeşte. În jur vedea culori albastre, verzi şi violete. În aer se auzea un zgomot puternic, un fel de vâjâit ca de transformator. Întreaga navă a căpătat o aparen ă de vis. Oamenii din jurul său ipau şi se văietau. Însăşi structura de metal a navei părea că vălureşte, ca şi cum ar fi făcut parte din ocean. În final, Johannes a renun at la gândurile sale şi a privit cu aten ie în jur. I-a văzut pe unii membri ai echipajului alergând şi pe al ii dând ordine, cu vocile bolborosite, ca şi cum s-ar fi aflat sub apă. Acele aparatelor de pe panourile de comandă o luaseră razna, rotindu-se în toate direc iile. Încet, Johannes a ieşit din cabina de comandă. A privit către ărm şi a rămas şocat. Portul dispăruse. În locul lui a văzut impulsuri electrice, câmpuri energetice care pulsau în tot felul de culori, lumini care se roteau şi două nave ciudate care pluteau în apropiere. Von Gruber i-a văzut pe marinari strigând şi sărind peste bord. Le-a strigat să se oprească, dar fie nu l-au auzit, fie nu i-au acordat nici o aten ie. De îndată ce treceau de bord, corpurile oamenilor păreau să se dizolve în curen ii energetici. S-a uitat înapoi, către camera de control, şi a văzut oameni încercând să distrugă cu ciocanele echipamentul. A asistat inclusiv la imaginea oribilă a unor marinari dizolvându-se par ial în structurile de metal ale navei, ca şi cum totul îşi pierduse soliditatea. În jur nu mai exista decât energie fluidă. Imaginea era atât de înspăimântătoare încât însuşi Johannes a intrat în panică. Dacă rămânea pe punte, nava ar fi putut exploda sau s-ar fi putut transforma în energie. Dacă sărea peste bord, ar fi încetat să existe. Prin minte i-au trecut imagini cu so ia şi cu copiii săi. S-au succedat apoi gânduri cu superiorii săi din organiza iile secrete. Aceştia nu i-au spus niciodată că s-ar putea întâmpla aşa ceva. La naiba cu cauza lor şi cu acest experiment nebunesc. Drept care, s-a aruncat el însuşi peste bord. La început, i s-a părut că zboară rapid prin aer. În jur se auzeau zgomote: un bâzâit puternic înso it de păcănituri. Lui Johannes i-a trecut prin cap că poate aceasta este moartea. O stare de pace intensă a coborât asupra lui şi nu şi-a mai sim it corpul. Nu au rămas decât senza iile electrice. A început să audă zgomote ca de sonerie în urechi. Pe măsură ce acestea deveneau mai puternice, a sim it o presiune puternică, iar corpul său a început să capete din nou formă. Fiecare celulă a trupului părea să fie în vibra ie. Culorile au devenit din ce în ce mai cenuşii şi a sim it ceva solid sub picioare. Din cea a cenuşie care îl înconjura au început să apară forme şi culori naturale. Ame it şi confuz, Johannes nu ştia unde se află. A văzut în jur o apă întunecată, înconjurată de stânci şi de pietre. Privind în jos, şi-a dat seama că se află într-un fel de peşteră făcută de om, chiar în peretele stâncos de pe malul apei. Deşi era bine luminată, nu se vedea nici un fel de instala ie de iluminat. Subit, de el s-au apropiat trei persoane. Una purta o uniformă militară albastră, cu însemnele SUA. Celelalte erau două fiin e mici şi cenuşii, cu ochii mari. Acestea i-au fluturat prin fa ă nişte baghete lungi, confec ionate dintr-un material metalic. Văzându-le, lui Johannes i-a venit să ipe, dar din gură nu i-a ieşit nici un sunet. Nu se putea mişca, şi totuşi a început să le urmeze de-a lungul unor scări sculptate în stâncă, care conduceau undeva în sus. În mintea sa s-a auzit o voce, care îi repeta continuu: „Nu- i fie teamă. Urmează-ne”. Omul îmbrăcat în uniformă militară le urma la rândul lui.

8

Al doilea lucru pe care şi l-a amintit Johannes a fost o cameră întunecată plină cu echipament. Fiin ele l-au aşezat pe un scaun, i-au prins corpul cu curele şi iau fixat capul pe un fel de suport. Speriat, era incapabil să vorbească sau să se mişte. După câteva ore, de el s-a apropiat un om îndesat şi mic de statură, îmbrăcat într-o salopetă verde, care i s-a adresat în germană: - În elegem că i-e frică, dar această senza ie va dispărea în curând. Te afli într-o bază subterană americană. Loca ia precisă nu este importantă pentru tine acum. Ai ajuns aici din greşeală, dar vom avea grijă să corectăm acest lucru. Subit, poate din cauza şocului, Johannes şi-a recăpătat glasul. El a început să vorbească, rostind greu cuvintele: - Unde mă aflu, vă rog? - Acest lucru nu este important pentru tine. - Vă rog, lăsa i-mă să mă întorc la familia mea. Vă spun tot ce dori i să afla i. - Familia ta a murit. Suntem în anul 1960. Tot ce cunoşti a dispărut. Germania a pierdut războiul şi to i superiorii tăi au fost executa i. Johannes şi-a închis ochii şi a gemut. Cu siguran ă, trăia un coşmar îngrozitor. Din păcate, coşmarul a continuat, devenind chiar mai amenin ător odată cu apari ia unei fiin e înalte, fără păr, cu ochii mari, albaştri, care i-a luat locul omului scund. Avea o înăl ime de aproximativ 2,30 metri. Era foarte suplă, avea bărbia ascu ită şi pielea extraordinar de albă. Creatura nu i-a vorbit, dar i s-a adresat telepatic, direct în mintea sa. - Nu te teme. Te vom trimite într-un loc unde te vei sim i mai bine. În continuare, creatura a atins nişte butoane pe un panou de control. Prin corpul lui von Gruber au trecut curen i electrici cu o intensitate ce părea să depăşească câteva mii de vol i. A intrat în convulsii violente, după care s-a liniştit. A simit cum alunecă printr-un tunel de lumină, la capătul căruia a fost întâmpinat de nişte fiin e angelice, absolut minunate, care i-au strâns mâinile. A urmat o recapitulare a vie ii sale, şi-a adus aminte de vie ile anterioare şi a sim it un regret profund pentru faptele rele pe care le-a făcut, dar şi o mare fericire pentru cele bune. I s-a spus apoi că trebuie să încheie o misiune importantă pe pământ. I s-a arătat o femeie care năştea într-un spital recent construit. Până să-şi dea seama ce se întâmplă, s-a trezit din nou în tunelul de lumină, îndreptându-se în viteză către femeie. Capitolul doi O copilărie ciudată Eleanor a reuşit să dea naştere primului ei copil ceva mai târziu decât anticipase. Ajunsă la spital, a aşteptat multe ore, văitându-se de durere, în timp ce alte femei care veniseră după ea năşteau una după alta. Îngrijorat, medicul a început să o consulte. I-a spus că trebuie să i se facă o opera ie de cezariană pentru ca pruncul să se poată naşte, căci canalul prin care copilul ar fi trebuit să iasă la lumină era complet blocat. Medicul se afla într-o adevărată stare de şoc, întrebându-se cum a putut fi conceput copilul în aceste condi ii! Părea un veritabil miracol. Eleanor a fost transportată într-o altă aripă a spitalului, încă nedeschisă pentru public. Deşi era începutul lui noiembrie, sistemul de încălzire nu fusese încă instalat. Din fericire, chiar în ziua respectivă s-a întâmplat ca un specialist în domeniul naşterilor să viziteze spitalul. Acest medic urma să îl asiste pe doctorul ei în timpul opera iei. Fiind atât de frig, femeia s-a sim it recunoscătoare când totul s-a terminat. Întrucât gâtul copilului era prins cumva în jurul osului pubian al mamei, medicii au fost nevoi i să folosească forcepsul, deconectându-i cu aten ie capul. Au fost

9

nevoi i să-l extragă apoi prin canalul recent creat prin mijloace chirurgicale. Când am apărut în sfârşit pe lume, la data de 5 noiembrie 1956, eram plin de vânătăi. Aveam o greutate de 4, 5 kilograme. Fratele bunicului meu a fost primul preşedinte al Uniunii Sovietice, Yakov Sverdlov. A fost un mare orator şi unul din principalii lideri ai mişcării bolşevice care tocmai lua naştere. Pe vremea când arul Nicolai se mai afla încă la putere, el l-a întemni at pe Yakov în Siberia, în încercarea de a înăbuşi din faşă noua mişcare. Acolo, a fost coleg de celulă cu Stalin. Din cauza acestei nedreptă i, Yakov a căpătat o mare ură împotriva arului şi a sistemului pe care îl reprezenta. Mai târziu, când familia imperială a fost pusă sub arest în oraşul Ekaterinburg din Mun ii Urali, Yakov a ordonat executarea arului şi a familiei sale. În semn de recunoştin ă, noul guvern comunist a numit oraşul în care au fost executa i aceştia Sverdlovsk. Aici s-a născut, între altele, actualul lider rus, Boris Yel în. Ucraina, o ară care şi-a recăpătat de curând independen a, şi-a numit la rândul ei un oraş (din partea de răsărit a ării) Sverdlovsk. În Moscova există chiar un cartier numit Sverdlov. Bunicul meu a fost cel care a fondat Partidul Comunist din Statele Unite, prin anii 30. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, oficialită ile americane erau convinse că mama tatălui meu era spioană a URSS în Europa, împotriva germanilor. Când m-am născut eu, tata tocmai părăsise armata, după ce lucrase la anumite proiecte secrete de mare importan ă pentru guvern, undeva prin sud-vestul ării. Înainte de a fi fost angajat să lucreze la aceste proiecte secrete, fusese supus de militari unor interogatorii extinse. M-am întrebat de multe ori de ce l-au ales pe el. Acum îmi dau seama că, fiind un inginer de geniu, guvernul dorea să se asigure de loialitatea lui. Tata nu vorbeşte niciodată despre părin ii săi sau de familia din care provine. Am adunat cea mai mare parte din informa iile pe care le-am cules în legătură cu unchiul meu dinspre bunic, Yakov Sverdlov, citind căr ile de istorie rusă. Mama este o femeie foarte drăgu ă, generoasă, plină de bunătate şi foarte devotată familiei sale. Bunica mea (mama ei) a colindat prin toată Europa Centrală înso ind caravanele de igani. Pe când era doar o feti ă mică din Austria, ea se juca odată cu nişte veri, când a privit în sus şi a văzut imaginea unui bărbat care arăta exact ca şi Cavalerul de Spade din căr ile de joc. Le-a spus imediat verilor să privească în sus, dar aceştia au căzut ca secera i la pământ. La scurt timp după acest incident, bunica a fost trimisă la rudele ei din America. În mod incredibil, aproape un secol mai târziu am fost implicat într-un grup guvernamental alcătuit din indivizi care încercau să în eleagă semnifica ia unui anumit mesaj primit din hiperspa iu. Primit de undeva din afara pământului, acest mesaj nu reprezenta altceva decât imaginea unei fiin e care semăna cu Cavalerul de Spade! Pe vremea când eram copil, vedeam spiritele celor mor i bântuind prin apartamentele altor oameni. În urechi auzeam tot timpul un iuit. Prin fa a ochilor deschişi îmi treceau lumini colorate şi aveam viziuni ale unor scene din viitor care se adevereau de fiecare dată. Din cauza coşmarurilor continue pe care le aveam, părin ii mei petreceau mai mult timp la mine în cameră decât în propriul lor pat. Am fost un copil ciudat şi plângăcios. Deşi eram foarte bun la şcoală, aceasta mi s-a părut mult sub nivelul meu şi foarte plictisitoare. De regulă, stăteam acasă pretinzând că sunt bolnav şi mă distram cu tot felul de jocuri psihice şi mentale. Nu aveam practic nici un prieten. Copiii de vârsta mea mi se păreau naivi şi stupizi. În locul lor, preferam compania adul ilor, îndeosebi a celor mai vârstnici. Dintr-un motiv sau altul, îmi plăcea să ascult poveşti de demult, în special din anii 30-40. Eram nebun după filmele de război, dar mi-era ruşine să îmi declar simpatia fa ă de nem i, din cauza originii mele evreieşti. La fel de interesantă era şi simpatia mea pentru indieni atunci când urmăream un western. În coşmarurile mele din copilărie aveam deseori vise cu extratereştri. După ce mă capturau şi mă examinau, aceştia mă îndoctrinau, alimentându-mi mintea cu

10

cantită i uriaşe de informa ii. Deşi mă temeam de ei, îmi plăceau filmele de sciencefiction cu extratereştri şi ineam întotdeauna cu ei. Sunt convins că psihoterapeu ii care citesc aceste rânduri cred că şi-ar putea da doctoratul cu mine. Diagnosticul standard ar fi fost probabil un abuz în copilărie, care a provocat acele stări de teamă şi de mânie care ieşeau la suprafa a min ii prin intermediul coşmarurilor. Dincolo de aceste aparen e, am fost examinat de patru terapeu i diferi i, care m-au declarat absolut sănătos, stabilind că nu am fost victima unui abuz. Îmi place să afirm că nu am avut niciodată copilărie, că m-am născut direct ca adult. Nu m-am sim it niciodată copil, nu mi-am dorit să particip la jocurile celor de vârsta mea, să mă duc la petreceri sau să fac toate acele lucruri pe care le fac copiii. Ori de câte ori încercam să le explic altora experien ele mele din timpul zilelor, dar mai ales al nop ilor, aceştia mă luau peste picior, spunându-mi că doar mi le imaginez. După o vreme, m-am închis în mine şi am devenit un băie el nefericit şi foarte introvertit. Profesorii notau pe fişele lor în dreptul numelui meu: „Foarte inteligent, dar nu zâmbeşte niciodată”. Dar eu gândeam: „De ce aş zâmbi când ştiu ce lucruri îngrozitoare se vor întâmpla pe acest pământ?” În copilărie am avut probleme cu văzul şi auzul. Deşi mi-au făcut analize, medicii nu au găsit nici o boală. Mi-au dat oricum ochelari de vedere şi au încercat sămi îmbunătă ească starea de sănătate extirpându-mi amigdalele şi adenoizii. Din păcate, nu au avut succes. Chiar şi la ora actuală am probleme cu aceste două sim uri. În schimb, văd aurele şi simbolurile arhetipale care emană din structurile subconştiente ale oamenilor. De asemenea, aud tot felul de zgomote subtile. Cele mai negre coşmaruri pe care le-am avut în copilărie au fost întotdeauna legate de „răpirea mea de către extratereştri”. La ora actuală ştiu că doar pu ine din acele experien e au fost reale, în timp ce celelalte nu erau decât experien e în hiperspa iu, multe dintre ele fiind generate de experimentele guvernului. Îmi mai amintesc încă foarte bine teroarea pe care o sim eam atunci când eram răpit din patul meu în mijlocul nop ii de nişte fiin e mici, îmbrăcate cu nişte combinezoane închise la culoare şi care nu rosteau niciodată cuvintele cu voce tare. Copil fiind, mă temeam să mă duc seara la culcare, speriat să nu fiu răpit din nou, de data aceasta pentru totdeauna, pentru a-mi face acele opera ii dureroase pe corp. Îmi spuneau întotdeauna că sunt înrudit cu ei şi că va veni o vreme când mă vor păstra pentru totdeauna. Deşi nu-mi păsa în mod deosebit de planeta pământ şi de popula ia crudă care trăia pe ea, îmi iubeam totuşi familia şi nu doream să o părăsesc. Îmi amintesc şi acum cât de insistent le rugam pe acele fiin e să îmi dea drumul. În cele din urmă, o făceau, dar asta nu mă făcea să capăt mai multă încredere în ele. Ori de câte ori mă răpeau, îmi era foarte frig. Deşi am avut nenumărate experien e de acest fel, nu pot spune cu siguran ă dacă mă aflam la bordul unei nave spa iale, cu excep ia a două cazuri când am văzut că nu mă mai aflam pe pământ. Complet lipsite de inimă şi de emo ii, acele fiin e îşi făceau testele, fără să le pese în vreun fel de mine, după care îmi dădeau drumul. Îmi amintesc că de câteva ori am coborât rapid cu un ascensor. Când am ajuns la destina ie, am văzut inclusiv oameni îmbrăca i în uniforme de culoare albastru închis, fără ecusoane. Unii dintre ei erau înarma i. Al ii conduceau diferi i copii sau adul i către o încăpere sau alta din respectivul complex. Nu existau nicăieri ferestre. Pere ii şi podelele erau netede şi perfect şlefuite. Vehicule de dimensiuni mici se plimbau silen ios pe culoarele înguste ale complexului. De câteva ori, am fost condus în nişte încăperi asemănătoare unor peşteri, în care erau depozitate cutii. De atunci, nu mai suport să mă aflu într-un depozit uriaş. Îmi amintesc că odată am scăpat din camera în care fusesem închis şi că alergam gol pe coridoare. La un moment dat, m-am ascuns sub o masă dintr-o încăpere micu ă. Câ iva oameni au venit în căutarea mea. Când m-au găsit, am făcut pe mine de frică.

11

Evenimentul cel mai spectaculos din via a mea s-a petrecut când aveam şase ani. Îmi amintesc că mă aflam la bordul unei nave micu e care zbura prin aer. Avea forma unei camere rotunde, cu pere i argintii. În interior exista o scări ă care ducea către o cameră în formă de dom. Nava nu avea alte încăperi. Lângă mine se afla o creatură cu o tentă cenuşiu-verzuie, cu capul în formă de inimă şi ochii rotunzi, de culoare neagră. Avea aceeaşi înăl ime ca şi mine, nu purta haine şi nu avea decât patru degete la fiecare mână. Picioarele sale mici se terminau cu două degete de lungime egală. Pielea umedă a creaturii îmi amintea de frunzele care înfăşoară ştiule ii de porumb. Mi-a vorbit mental, dar lent, şi mi-a arătat o fereastră în perete, indicându-mi să mă uit afară. Am constatat că ne aflam deasupra plafonului de nori. Nu departe de noi zburau alte nave, identice cu a noastră. Atmosfera din interior era umedă şi neplăcută. Deşi nu era deloc cald, transpiram abundent. Când am urcat scări a pentru a urma creatura în camera în formă de dom, aceasta a devenit dintr-o dată transparentă. Era ca şi cum am fi zburat pe acoperişul navei, fără pere i în jurul nostru! Văzând viteza cu care călătoream, mi s-a făcut pielea de găină. Nasul îmi ardea, ochii îmi lăcrimau şi sim eam o senza ie puternică de grea ă. Din când în când, nava îşi încetinea viteza şi putem vedea diferite locuri de pe pământ, pe deasupra cărora zburam. Îmi amintesc că am zburat o vreme foarte jos, pe deasupra unui ocean, apoi deasupra unor oraşe foarte mari, pe care le vedeam dincolo de nori. Acum ştiu că unul din aceste oraşe era Parisul. Un altul a fost cu siguran ă Roma, apoi Atena. Am văzut piramidele din Egipt şi întinderea deşertului. Au urmat nişte mun i foarte înal i, înzăpezi i, despre care acum cred că erau Himalaya. Îmi amintesc că am zburat o vreme cu viteză mică deasupra unui drum de ară, probabil din India, apoi deasupra Chinei şi Japoniei. Uneori, numele ării deasupra căreia ne aflam îmi trecea fulgerător prin minte, fără să ştiu de ce. Alteori, îl puteam vizualiza pe o hartă a lumii care îmi apărea distinct în minte. Alaska şi Antarctica mi s-au părut regiunile cele mai interesante, căci am o afinitate înnăscută fa ă de locurile acoperite cu ghea ă sau cu zăpadă, dar despre acest subiect voi vorbi pe larg mai târziu. Creatura mi-a spus că am făcut înconjurul pământului de trei ori de la vest către est, şi de alte trei ori de la nord către sud, şi că a existat un motiv precis pentru această călătorie şi pentru alegerea locurilor pe care le-am văzut. În final, pe când am început să zburăm în sus, i-am spus că doresc să mă întorc acasă. Eram încă în pijamale şi nu doream să îmi sperii părin ii. Creatura nu mi-a răspuns, dar am început să coborâm atât de rapid încât am căzut la podea şi mi s-a făcut rău. În cele din urmă, nava spa ială şi-a încetinit viteza. Subit, am putut vedea pământul prin zidul transparent. Spa iul cosmic era absolut întunecat. Nu se vedea nici o stea. Luna părea uriaşă. La mare distan ă am văzut un glob uriaş şi strălucitor; mi s-a spus că acela era soarele nostru. Creatura mi-a poruncit apoi să mă întorc şi să mă apropii de celălalt perete al navei. Am văzut cu uimire că ne apropiam de o uriaşă platformă metalică ce plutea prin spa iu. Pe ea se aflau diferite tipuri de nave; altele zburau deasupra ei. Unele aveau formă de disc, în timp ce altele arătau ca nişte globuri, dar cele mai ciudate semănau cu nişte tuburi sau cu nişte triunghiuri. Nu-mi mai puteam ine ochii deschişi, căci m-a cuprins brusc o stare de somnolen ă teribilă. Mi-am dat seama că nu mă mai pot mişca deloc. Când m-am trezit, pluteam prin aer într-un loc puternic luminat. În jurul meu pluteau în cerc tot felul de fiin e, de toate speciile imaginabile. Uşor, am coborât la sol. Inima îmi bătea cu putere în piept, dar nu-mi era frică. Teama a apărut abia mai târziu, când mi-am dat seama că nu visez! Acela a fost momentul în care a început adevărata mea educa ie. Capitolul trei

12

Menajeria Aşezat în centrul acestui cerc, eram înconjurat de pretutindeni de o sumedenie de fiin e, de toate tipurile posibile. Cel mai frumos şi mai impunător între toate era un fluture gigantic. Părea să plutească prin aer, în fa a unei ferestre uriaşe, prin care puteam vedea pământul. În mintea mea de copil de şase ani, eram convins că am ajuns pe un tărâm de basm. Mult prea entuziasmat pentru a fi speriat, sim eam că nu-mi pot închide gura căscată în fa a tuturor acestor minuni. După câteva minute, gândurile acestor fiin e mi-au inundat mintea. Vorbeau cu to ii simultan (telepatic), aşa că tot ce auzeam era un fel de vuiet colectiv. La un moment dat, mi-am dat seama că mă pot pune la unison cu oricine doresc, ascultând ce zice. M-am concentrat mai întâi asupra fluturelui, pentru că mi se părea de o măre ie sublimă. Mi-ar fi plăcut să plutesc prin aer la fel de uşor ca şi el. La început, fluturele a părut uimit că l-am ales pe el între atâtea fiin e. Surpriza lui m-a uimit în egală măsură! Crezusem că doreşte să vorbească cu mine. Auzeam în fundal voci care mă implorau să le acord aten ia mea. Văzând că îmi manifest inten ia de a vorbi cu fluturele, acestea au tăcut. M-am apropiat de fereastră şi de frumoasa creatură, fără să-mi simt deloc picioarele mişcându-se. Nu am făcut decât să mă gândesc că mă apropii de ea, şi acest lucru s-a produs! Camera era extrem de friguroasă, dar, dintr-un motiv sau altul, acest lucru nu mă deranja. Probabil mă aflam într-o stare de şoc. În cele din urmă, fluturele mi s-a adresat telepatic. Nu am auzit nici un cuvânt, dar ştiam ce dorea să-mi spună. Mi-a explicat că structurile noastre de comunica ie erau extrem de diferite, motiv pentru care îi era foarte dificil să-mi vorbească. În timp ce încerca din greu să îmi traducă gândurile şi să îmi răspundă într-o manieră pe care să o în eleg, mi-a spus că nu era nici mascul, nici femelă, şi că nu avea un nume, ca mine. În schimb, fiecare membru al speciei sale era identificat de ceilal i în func ie de tonalită ile frecven ei sale individuale de vibra ie. La începutul istoriei pământului, această specie a donat din ADN-ul ei pentru Proiectul Terra, pentru a crea acele creaturi de pe planeta noastră cărora noi le spunem fluturi. A continuat spunându-mă că fluturii de pe pământ monitorizează magnetismul planetei şi ştiu să îl modifice astfel încât să aibă efecte benefice asupra mediul înconjurător. Moliile au fost create ca o contrapondere (ca un aspect negativ al fluturilor) de către partea întunecată. Pentru orice lucru bun de pe pământ, partea întunecată a creat un aspect opus, în vederea echilibrării situa iei. Fluturele mi-a spus că specia sa nu construieşte nave spa iale. Dacă doresc să călătorească în afara sistemului lor solar, o fac înso ind grupurile de humanoizi. Luxuriantă şi verde, planeta sa natală este plină de flori minunat colorate, care nu există pe pământ. Ea este localizată într-un sector îndepărtat al galaxiei, dar speciile lor au fost luate pentru a popula alte lumi din alte universuri, mai potrivite pentru nevoile lor. Oriunde s-ar afla în univers, fluturii pot comunica unii cu al ii la voin ă. Nu prea au contacte fizice cu alte specii aflate în alte lumi, dar le face plăcere să le trimită mesaje spirituale telepatice umanoizilor. În anumite cazuri, „adoptă” chiar câte un humanoid ca adept spiritual. De altfel, acesta era motivul pentru care venise el însuşi la această întâlnire. Se pare că eram adeptul lui! În final, mi-a spus că a sosit timpul să comunic şi cu alte fiin e, dar a adăugat că atât timp cât voi rămâne pe acest pământ, îmi va trimite fluturi de pe Monarch pentru a mă saluta şi pentru a-mi da sfaturi. Ori de câte ori voi vedea un fluture alb într-un moment crucial, să ştiu că acesta avea un mesaj pentru mine. În timp ce fluturele gigantic comunica cu mine, din aripile sale superbe ieşeau scântei colorate. În continuare, m-am întors cu fa a către restul ciudatului grup. Aceştia au început să se rotească din nou în jurul meu. Următoarea creatură care a încercat să comunice cu mine era o călugări ă albă (o insectă), de dimensiuni uriaşe. În timp ce mă apropiam de ea, am înghe at de frică. Am încercat să ip, dar din gură nu mi-a

13

ieşit nici un sunet. Călugări a emitea nişte sunete ciudate, care mă iritau îngrozitor. Pur şi simplu nu puteam rezista în prezen a ei. Dându-şi seama de acest lucru, a dat imediat înapoi. Călugări a nu era o creatură malefică. Pur şi simplu, avea o structură mentală neconven ională (ne-umanoidă). În raport cu realitatea noastră, speciile de insecte sunt cu adevărat extraterestre. Următoarea creatură care s-a aşezat în fa a mea avea o înăl ime de aproximativ 1,75 m şi un cap mare, în formă de con. Purta o robă lungă, de culoare argintiu-cenuşie, şi avea pielea umedă, părând să imite culoarea robei. Ochii mari, ca de caracati ă, erau opaci şi negri. Nu avea un nas vizibil, iar gura ei semăna cu cea a unui peşte. Mi-am dat imediat seama că era o creatură amfibie şi că în scurt timp va trebui să se întoarcă în apă. Mi-a spus telepatic că era de sex masculin şi că ADN-ul meu era de origine marină. Părea cumsecade şi a adăugat că va veni o vreme când îmi voi da seama de originea noastră comună. Următorul lucru pe care mi-l amintesc a fost o senza ie de ame eală şi de grea ă. Am căzut la pământ, după care m-am trezit pe un scaun. În fa a mea stăteau şapte persoane. Mult prea mare pentru mine, scaunul părea un fel de tron. Abia ajungeam cu umerii la nivelul bra elor laterale, iar picioarele mele nu atingeau solul. Ori de câte ori una din fiin e îmi vorbea, scaunul se rotea astfel încât să o pot privi în fa ă. Au luat cuvântul pe rând, de la dreapta la stânga. Prima creatură avea o formă reptiliană şi semăna cu o şopârlă îmbrăcată cu o uniformă neagră. Vorbea cu un fel de sâsâit, într-un limbaj gutural şi greoi. Simultan, puteam auzi în minte traducerea cuvintelor sale. Mi-a spus că făcea parte dintr-un imperiu vast, care se întindea pe o mare por iune a galaxiei, şi că membrii speciei sale încearcă să cucerească toate sistemele solare de la frontierele acestei galaxii. El însuşi era un trădător şi dorea să îi avertizeze pe membrii acestui consiliu de inten iile acestor for e invadatoare. Şopârla mi-a povestit că pământul a fost invadat cu mii de ani în urmă de o armată a poporului său, sosită cu o navă spa ială care sta ionează la ora actuală pe o bază selenară. O altă asemenea navă urma să sosească, trebuind să ajungă până la sfârşitul acestui secol (XX), conform manierei noastre de a calcula timpul. După ce au fost alunga i de pe pământ de către al i invadatori proveni i din Imperiul Lirian, s-au retras în interiorul pământului, unde au intrat într-o stare narcoleptică, din care vor fi reactiva i la sosirea noii nave. Aceşti reptilieni au baze inclusiv pe Venus şi pe lunile altor planete din sistemul nostru solar. Poporul său este alcătuit exclusiv din membri de sex masculin, aşa că au fost nevoi i să îşi creeze femele, cu scopul de a se reproduce. Totuşi, principala metodă de reproducere rămâne clonarea. În final, şopârla mi-a spus că va veni o zi când îi voi converti poporul la Lumină, căci sufletul meu a fost cândva un emisar coborât printre ei, cu mul i ani în urmă. Îşi mai aduceau încă aminte de mine şi ar fi respectat cuvintele mele. Următoarea creatură cu care am vorbit era o fiin ă amfibie, care semăna perfect cu „Creatura din Laguna Neagră”. Avea un corp umed şi sub ire, acoperit cu o piele solzoasă, de culoare verde-cenuşie. În timp ce încerca să-mi vorbească, respira greu. I-am auzit imediat gândurile intrându-mi în minte. Mi-a spus că civiliza ia sa a fost prima specie care a locuit pe acest pământ înainte de sosirea celorlal i invadatori. La vremea respectivă, pământul era acoperit aproape în totalitate de ape şi mlaştini. Decima i de oameni şi de extratereştri, din specia sa nu au mai rămas la ora actuală decât o mână de membri, ascunşi în profunzimile oceanului. Din când în când, ies la ărm ca să stea la soare (aşa au apărut de altfel legendele despre sirene). Această specie a lucrat foarte mult cu atlan ii, înainte de scufundarea continentului. Ei le-au servit acestora drept pun i de legătură cu delfinii şi cu balenele. A adăugat că aceste mamifere reprezintă rase avansate venite dintr-o altă galaxie. Cei mai mul i dintre membrii speciei sale au părăsit planeta şi au plecat în oceanele subterane de pe

14

Neptun, cu ajutorul unor nave de extratereştri binevoitori. Mi-a mai spus că am un ADN de delfin. De aceea, puteam învă a să comunic cu această specie, pentru a ajuta astfel deopotrivă umanitatea şi comunitatea acestor mamifere (inclusiv cea a balenelor). Următoarea fiin ă care mi-a adresat cuvântul semăna cu un om mititel, cu părul şi ochii atât de negri, încât aproape că străluceau. Privirea sa părea să pătrundă prin mine şi mi s-a părut extrem de greu să i-o sus in. Afirma că reprezintă Federa ia de Planete din această galaxie, care include peste 120 de civiliza ii diferite. Va veni o zi când i se va cere şi pământului să intre în ea, dar numai dacă vor reuşi să alunge for a invadatoare care controlează la ora actuală planeta noastră. În caz contrar, pământul ar putea fi atacat de Federa ie, până la alungarea reptilienilor. Omul cu părul negru mi-a mai spus că am fost ales pentru a vorbi cu to i aceşti extratereştri deoarece fiecare specie a contribuit la crearea ADN-ului meu. Am fost creat genetic cu scopul precis de a apar ine unui număr cât mai mare de grupuri. De aceea, fiecare din acestea era dispus să stea de vorbă cu mine şi să îmi accepte ideile, căci – până la un punct – apar ineam speciei lor. A adăugat că personalitatea sufletului meu a fost de acord cu această misiune încă cu foarte mult timp în urmă, încarnându-se în diferite galaxii şi universuri alternative, cu scopul de a se antrena. Mi-a mai spus că cea mai mare parte a informa iilor care mi-au fost dezvăluite cu ocazia acestor antrenamente au rămas ascunse în memoria mea celulară, de unde nu vor ieşi la suprafa ă decât atunci când vor deveni necesare pentru a-mi îndeplini misiunea. Până atunci voi avea de luptat însă cu multe greută i şi voi avea un destin trist. Nedorind să mai aud nimic în această privin ă, mi s-a făcut rău, fiind pe punctul de a vomita. Următorul lucru pe care mi-l amintesc era că mă aflam în continuare pe scaun, vorbind cu o altă fiin ă. Această creatură era foarte palidă, având o culoare cenuşiu deschis. Avea ochii negri, rotunzi şi mari, şi un nas lung. Spatele capului îi era acoperit cu un fel de material. Avea gura sub ire, care nu se mişca deloc atunci când vorbea, lucru care nu mă împiedica să îi aud telepatic cuvintele. Cu o atitudine rigidă, această fiin ă mi-a spus că venea din sistemul solar Rigel. Deşi nu şi-a dorit să ia parte la această întâlnire, superiorii lui i-au ordonat să vină. Misiunea sa era de a monitoriza întregul proces, căci am făcut cândva parte din rasa lor. Demult, lumea sa natală era parte integrantă din civiliza ia liriană. După ce s-a destrămat, reptilienii le-au invadat planeta. La ora actuală, membrii speciei sale au fost asimila i imperiului acestora, fiind nevoi i să le asculte ordinele. Mi-a mai spus că îşi va trimite din când în când subalternii, nişte creaturi cenuşii micu e, să mă controleze. De cele mai multe ori nu îmi voi aminti de aceste întâlniri, decât cel mult ca de nişte coşmaruri. A adăugat că va veni o vreme când aceşti cenuşii vor intra în război cu o parte din lumile reprezentate la această întrunire. Misiunea mea era să le monitorizez activită ile şi să le raportez superiorilor mei tot ce descopăr în legătură cu ei. Corpul meu con ine substan ele chimice necesare rasei sale. Mi-a mai spus că membrii rasei sale au avut şi ei o formă umanoidă, până când războiul le-a contaminat mediul şi au degenerat genetic. Corpul meu le-a fost prezentat ca un simbol al speran ei şi al păcii. Li s-a permis să îmi folosească sistemul genetic pentru a-şi actualiza propriul ADN muribund, dar nu-mi vor putea face rău cu bună ştiin ă, nu mă vor putea răpi permanent şi nu-mi vor permite să-mi aduc aminte de ceea ce îmi făceau pentru a preleva substan ele de care aveau nevoie. Acestea erau regulile pe care erau sili i să le asculte pentru a putea beneficia de pe urma crea iei mele, păstrând în acelaşi timp status quo-ul. Dacă misiunea mea ar fi eşuat sau dacă vreunul din participan ii la acest proiect nu ar mai fi dorit să continue, urma să fiu dus într-un loc sigur cât timp se vor lupta ceilal i între ei, eventual chiar la suprafa a planetei pământ. În final, mi-a spus că membrii speciei sale nu doreau decât să corecteze erorile comise împotriva lor,

15

pentru a putea evolua. Doreau să devină independen i de reptilieni şi să îşi recreeze vechea civiliza ie, înainte de a fi prea târziu. Dilema în care se aflau era legată de faptul că dacă încercau prematur acest lucru, ar fi fost distruşi complet de cei care îi guvernau. Pe de altă parte, dacă ar fi continuat să asculte de aceştia, ar fi devenit inta atacurilor membrilor Federa iei de planete. Sim indu-se neputincioşi în fa a acestei dileme, nu mai erau interesa i decât să se salveze cu orice pre . În acest moment, ultima fiin ă aflată la masa consiliului, chiar la mijloc, l-a întrerupt pe rigelian. Era o creatură foarte înaltă. S-a ridicat în picioare şi şi-a întins lateral mâinile. Purta o robă albă, frumoasă, ornată cu nişte modele de un albastru cum nu mai văzusem până atunci. Capul său mare era rotund în partea de sus şi avea o bărbie ascu ită. Stând cu bra ele întinse, părea o statuie vie. Ochii săi ovali erau de un albastru strălucitor. Pielea îi era albă, la fel ca fildeşul. Era de departe cea mai impresionantă creatură de la această masă de consiliu. Când gândurile sale mi-au invadat mintea, nu mi-am mai putut aminti nici măcar propriul meu nume! Vedeam pur şi simplu cuvintele limbii sale ciudate învârtindu-se în aura eterică din jurul capului său. Mi-a spus cum îl cheamă, dar nu-mi pot aduce aminte. Venea de pe planeta Khoom din sistemul solar binar Sirius. Semenii săi erau descenden i ai unor fiin e nefizice care populau hiperspa iul, o lume situată în afara conştiin ei timpului şi spa iului. Ei au fost cei care au creat vechea civiliza ie egipteană şi poporul evreu, căruia i-a dăruit Tora. Craniul de cristal era crea ia lor şi erau responsabili de foarte multe evenimente care s-au petrecut în galaxia noastră şi dincolo de grani ele ei. Personalitatea sufletului meu apar inea acestui popor, singurul suficient de avansat pentru a putea crea un corp hibrid ca al meu. Întrucât siriusienii dispun de cea mai avansată tehnologie din univers, toate celelalte specii apelează la ei pentru a ob ine informa ii. Acum, când am ajuns în stadiul de adult, îmi dau seama că acest grup este cel care animă inclusiv războaiele între civiliza ii, pentru a le determina astfel să evolueze, dar şi în propriul lor interes. Cu cât voi îmbătrâni mai mult, a continuat fiin a, cu atât mai multe amintiri îmi vor reveni în memorie. Nu îmi voi aminti doar ce se întâmplă acum, ci şi existen iale mele din alte sisteme solare şi din alte universuri. Voi fi un maestru pentru foarte multe rase şi specii. Tot în interiorul meu se găseşte şi un program de autodistrugere, care mi-ar putea anula misiunea pentru totdeauna. Mi-a mai spus că deocamdată nu am cum să în eleg semnifica ia misiunii mele, dar aşa trebuie să stea lucrurile. În acest fel, nu am cum să mă joc cu ea sau cu programarea mea. Sunt mul i cei care vor încerca să mă păcălească – chiar şi cei pe care îi consider alia ii mei cei mai apropia i. Siriusianul a adăugat că mă va ghida ori de câte ori voi avea nevoie, afirmând că personalită ile sufletelor noastre sunt conectate într-un mod pe care nu îl voi putea în elege decât când voi fi mai matur. Adevărata mea misiune nu va începe decât atunci când mai multe fragmente ale eurilor mele alternative se vor unifica. Până atunci, situa ia în care mă voi afla va fi destul de precară. Voi în elege motivele necesită ii acestui lucru, dar mult mai târziu. A început apoi să emită o lumină alb strălucitoare, cu nuan e violete, aurii şi argintii. În final a dispărut în centrul propriei sale lumini, iar eu m-am trezit ipând în patul meu de acasă, sim ind o teroare greu de imaginat. ipetele mele au trezit-o pe surioara mea mai mică, iar părin ii au alergat speria i să vadă dacă mă atacă cineva. Nu mi-am putut trage sufletul decât după o vreme îndelungată. Nici chiar atunci nu iam lăsat însă pe părin i să iasă afară din camera mea. Deşi mi-aş fi dorit din inimă, nu le puteam spune ce se întâmplase. Pur şi simplu, cuvintele nu s-ar fi potrivit în acest caz. În anii care au urmat, am avut coşmaruri repetate în legătură cu acest eveniment. Cu fiecare nou vis, îmi aminteam tot mai multe detalii. Cam la doi ani de la această experien ă, am început să văd imagini ale oamenilor mor i care bântuiau în

16

jurul celor vii. În plus, primeam informa ii mentale despre starea de sănătate a celor care se aflau în fa a mea. Simpla auzire a numelui unei persoane îmi permitea să mă pun în rezonan ă cu aura ei şi să ofer un tablou complet al stării sale de sănătate. Cu cât înaintam în vârstă, coşmarurile deveneau tot mai intense. La fel şi preocupările mele legate de extratereştri şi de OZN-uri. Exista un impuls interior care mă făcea să privesc fiecare film de science-fiction şi fiecare spectacol de televiziune pe această temă. Citeam de asemenea tot ce îmi cădea în mână despre explorarea spa iului cosmic. Intuitiv, îmi dădeam pe loc seama dacă o poveste era adevărată sau falsă. Frustrarea mea a devenit din ce în ce mai mare pe măsură ce începeam să-mi dau seama că nu există nimeni pe suprafa a pământului cu care să pot conversa despre aceste lucruri. Aş fi dorit să le împărtăşesc şi altora cunoaşterea mea legată de celelalte dimensiuni, dar mă temeam de reac iile lor. În acele zile (sfârşitul anilor 50 şi începutul anilor 60), OZN-urile erau considerate încă de domeniul bolilor psihice. Când am ajuns la vârsta pubertă ii, schimbările produse în fiin a mea au fost ceva mai profunde decât în cazul celorlal i copii. Ele nu mi-au afectat numai trupul. Experien ele mele nocturne au devenit încă şi mai ciudate. Aproape în fiecare noapte, sim eam cum conştiin a mea se desprinde de trupul fizic şi pătrunde într-o cameră puternic luminată în care primeşte numeroase instruc iuni. Subiectele care îmi erau predate variau de la originea mea şi până la natura realită ii fizice şi călătoriile în timp. Reveneam întotdeauna în interiorul corpului fizic înainte de ivirea zorilor, epuizat şi tulburat. Mă sim eam de parcă aş fi alergat 80 de kilometri fără oprire. Prea obosit ca să mai doresc să merg la şcoală, mă prefăceam bolnav. Am repetat de atâtea ori această procedură încât am primit de vreo două ori vizita unui consultant din partea şcolii. Atunci când mă duceam totuşi la şcoală, întregul proces de învă ământ mi se părea extrem de plictisitor. Eram mai bun decât colegii mei la toate materiile şi sim eam că mă trag în jos. Mintea mea era preocupată tot timpul de stele, în care ştiam că există adevăratul meu cămin. Pământul îmi era la fel de străin cum i se pare unui om obişnuit o stea îndepărtată din galaxie. Nu îmi plăceau oamenii de pe această planetă, căci nu gândeam şi nu sim eam ca ei. Eram atât de singuratic încât părin ii mei au încercat cu disperare să îmi facă prieteni printre ceilal i copii. Oricât de arogant ar putea suna, simplul gând de a juca nişte jocuri stupide cu al i copii mi se părea aberant, în condi iile în care aş fi putut foarte bine să lucrez la un program NASA. Noapte de noapte, îi imploram pe oamenii din stele să vină şi să mă ia acasă, pentru totdeauna. De ce a trebuit să vin pe această planetă primitivă? Deşi mă temeam întotdeauna de răpirile extratereştrilor, ceva mă făcea să mă simt mai apropiat de ei decât de oamenii de pe planeta mea. Într-o noapte, pe când aveam 11 ani, am trăit o altă experien ă interesantă. La miezul nop ii, m-am trezit în dormitorul meu cu senza ia stranie că cineva mă priveşte. Am încercat să îmi strig părin ii, dar din gură nu mi-a ieşit nici un cuvânt. Doar corpul mi s-a înfiorat. Pe neaşteptate, m-am trezit în fa ă cu trei fiin e de culoare cenuşiu deschis. Brusc, corpul meu a luat o pozi ie verticală şi a început să zboare, trecând prin fereastra închisă. M-am trezit într-o cameră micu ă, cu pere ii metaliza i, alături de un extraterestru. Pe perete exista un ecran, în spatele căruia se afla o bandă transportoare, care trecea prin perete printr-o deschizătură. Micul cenuşiu mi-a spus telepatic să privesc imaginile de pe ecran şi să le corelez cu alimentele care vor trece cât de curând prin fa a mea pe banda transportoare. În timp ce identificam imaginile cu alimentele, trebuia să răspund dacă aş putea mânca aşa ceva. Pe ecran a apărut mai întâi imaginea unui rinocer în mişcare. Simultan, banda transportoare a început să se mişte, aducând o bucată de carne, despre care am în eles că era de rinocer. Am strigat imediat (mental): „Cu siguran ă nu!” Pe ecran a apărut apoi imaginea unei vaci, iar banda transportoare a adus o

17

friptură. M-am gândit: „Asta da”, şi instantaneu, am sim it în gură gustul cărnii – negătită însă! Imaginile şi alimentele au continuat să se succede o vreme. Astfel, prin fa ă mi-au trecut pui, capre, elefan i, insecte, viermi, păsări, animale marine şi diferite plante. În final, am început să obosesc şi mi s-a făcut rău la stomac. Micu a fiin ă a oprit atunci ecranul, escortându-mă abrupt înapoi în camera mea. Oricât de ciudat ar putea părea, m-a trecut simultan prin pere ii navei şi ai camerei mele. Am fost pur şi simplu aruncat înapoi în pat. Mi-am dat seama că sunt furioşi pe mine pentru că nu am încheiat testele sau studiile pe care le făceau. Era aproape diminea ă. Mă sim eam cu adevărat rău, dar după ce îi spusesem de atâtea ori mamei că nu pot merge la şcoală, m-am for at să mă ridic din pat. Amintirea acestei experien e m-a bântuit zile la rând. Nu mă puteam opri să nu mă gândesc la acele imagini, conştient că extratereştrii omorâseră toate acele animale pentru a le ob ine carnea. Acest lucru mi se părea cel mai îngrozitor între toate. Oroarea mea a devenit şi mai intensă când miam adus aminte că ultima imagine pe care o văzusem pe ecran (chiar înainte de a mi se face rău) era aceea a unui om! Capitolul patru Pubertatea Din punct de vedere exterior, anii adolescen ei s-au derulat în maniera tipică, dar via a mea interioară continua să fie la fel de ieşită din comun. Eram răpit de 2-3 ori pe săptămână. La ora actuală, îmi dau seama că nu toate aceste răpiri erau fizice. De fapt, nu am avut parte decât de 2-3 răpiri fizice pe an. În restul timpului era vorba de răpiri astrale ale sufletului meu, în vederea instruirii şi îndoctrinării sale. De regulă, mă culcam în patul meu şi mă „trezeam” într-o cameră micu ă, cu pere ii metaliza i, în care totul părea construit dintr-o singură bucată, fără muchii sau încastrări. Pere ii nu aveau col uri, ci erau rotunji i. Pe margine se aflau bănci, pe care stăteam gol, alături de al i oameni. Pe ecran apăreau tot felul de imagini colorate, iar în minte auzeam cu to ii instruc iunile pe care trebuia să le urmăm. Cea mai mare parte a învă ăturilor primite se referea la rolul pe care urma să-l joace în viitor planeta pământ. Se pare că eram un fel de brigadă sau de armată programată să îndeplinim anumite func ii atunci când va sosi timpul. Nu ne puteam aminti aceste func ii până când nu urmau să fie activate. În inima mea sim eam însă că era o programare malefică, dar nu ştiam cum să scap de ea. Faptul că purtam în interiorul meu asemenea lucruri teribile mă înspăimânta, cu atât mai mult cu cât nu ştiam exact despre ce este vorba. După mai multe ore de instruc iuni, ne ridicam cu to ii, ne întorceam cu spatele la ecran şi eram escorta i la casele noastre. Pe când aveam 13 ani, familia mea s-a mutat din Brooklyn în Suffolk County, Long Island. Faptul că eram atât de departe de aglomera ia şi înghesuiala oraşului mă făcea să mă simt mult mai liber. Ne-am mutat într-o zi friguroasă de iarnă. Noua casă era uriaşă şi avea multe locuri în care mă puteam ascunde. Am primit o cameră personală, cu propria sa baie. Casa era despăr ită printr-o curte interioară şi un gard de lemn de un cinematograf deschis. Iarna, când copacii rămâneau fără frunze, puteam vedea filmele proiectate de la fereastra celui de-al doilea etaj al casei. Îmi amintesc că am văzut astfel Cowboy-ul de la miezul nop ii, cu Dustin Hoffman şi cu Jon Voight, în anul 1970. Sora mea şi cu mine râdeam văzând scenele erotice, făcându-i pe părin i să strige la noi de jos, dar acest lucru nu a făcut decât să ne amplifice amuzamentul. Primele săptămâni petrecute în noua casă nu au fost deloc rele. Visele mele erau normale, dar ceva mă neliniştea. Mă culcam întotdeauna purtând pijamale şi acoperit cu o pătură, dar diminea a mă trezeam gol şi cu pătura aruncată pe jos.

18

Alteori, eram proiectat în afara corpului fizic şi pluteam prin casă, într-o dimensiune diferită, în care totul pulsa şi strălucea. De câteva ori am avut coşmaruri recurente. În aceste vise, fugeam de nişte oameni în uniforme, într-un fel de depozit foarte mare, fără ferestre. Mă ascundeam întotdeauna sub o masă dintr-o cameră micu ă care dădea într-un coridor. În cele din urmă, bărba ii dădeau buzna în camera mea, se uitau după mine fără să mă găsească şi ieşeau pentru a-şi continua căutarea. Ieşeam atunci de sub masă, dar chiar în acel moment intrau al i oameni, care mă capturau. Începeam să ip şi mă trezeam din somn, cu o senza ie de sufocare. Ori de câte ori mă trezeam din aceste coşmaruri şi priveam pe fereastra dormitorului, vedeam fa a unui om blond înconjurată de o lumină roşiatică. De fiecare dată ipam, iar omul blond începea să râdă de mine. Cu cât ipam mai tare, cu atât mai puternice deveneau hohotele sale de râs. Sim eam atunci cum mi se scurge întreaga energie din corp. Invariabil, mama intra în cameră să vadă ce se întâmplă cu mine. Când priveam din nou pe fereastră, fa a nu mai era acolo. Acest coşmar s-a repetat ani la rând. Cel mai straniu mi se părea faptul că aveam senza ia că îl cunosc pe omul acela. Aproape că mi se părea un prieten sau o rudă apropiată. Cu alte ocazii s-au întâmplat lucruri chiar mai rele. Cel pu in o dată sau de două ori pe lună, mă trezeam într-o cameră ciudată şi răcoroasă. Complet gol, mă sim eam paralizat şi incapabil să vorbesc. În jurul mesei pe care eram aşezat se aflau întotdeauna mici fiin e cenuşii, care refuzau să răspundă gândurilor şi privirilor mele temătoare. Uneori, auzeam o voce în minte care îmi spunea că în curând totul se va termina şi că nu îmi voi mai aminti nimic. Drama era că îmi aminteam de fiecare dată totul. Îmi introduceau întotdeauna un tub prin penis, care era de regulă erect, şi îmi prindeau cu un aparat testiculele şi sfârcurile. Uneori, îmi băgau inclusiv un tub în rect. Întregul proces era extrem de dureros şi aveam tot timpul lacrimi în ochi. Aceste fiin e erau reci şi neprietenoase. Odată, una dintre ele mi-a spus că făceam parte dintr-un proiect al lor, despre care ştiam şi cu care fusesem de acord. Ce mai, mi-a spus să tac din gură, căci eram unul dintre ai lor. La sfârşitul acestor experien e, ejaculam întotdeauna dureros. Eram convins că lichidul seminal care ieşea era amestecat cu sânge. În final, îmi scoteau tuburile şi aparatele, lăsându-mă să zac multă vreme pe masa rece, fără nici un cuvânt. În continuare, unul dintre ei îmi examina ochii, nasul şi urechile. Prin nări îmi erau introduse nişte obiecte lungi, care arătau îngrozitor. De fiecare dată când făceau acest lucru, mă trezeam diminea a în patul meu cu o hemoragie nazală. La un moment dat, părin ii m-au dus chiar la un specialist, pentru a-mi cauteriza nările şi pentru a-mi face o spălătură în urechi. Hemoragiile nu s-au oprit însă. Ori de câte ori eram răpit de cenuşii, aveam un fel de reac ie fizică. De multe ori, ochii îmi erau irita i, căci îmi băgau în ei un fel de lentile de contact. Odată, mi-au extras o bucată mare de masă gelatinoasă din gât. Am vomat instantaneu. Efectul emo ional al acestor experien e asupra mea ca adolescent era cât se poate de interesant: îmi doream cu disperare copii! Ciudată reac ie pentru un băiat adolescent. Mă sim eam exact ca un tată care şi-a pierdut copiii. Nu ştiam cine erau aceştia, unde erau; nu ştiam nici măcar dacă existau cu adevărat. Mintea mea logică îmi spunea că nu putea fi adevărat, dar emo iile continuau să se manifeste. La vârsta de 17 ani, am primit o confirmare. M-am trezit într-o navă de-a lor, stând pe un scaun, complet îmbrăcat. Acest lucru era ieşit din comun, căci până atunci fusesem întotdeauna răpit gol. În jurul meu roiau micii cenuşii, în mijlocul cărora se afla însă şi o fiin ă înaltă şi blondă, îmbrăcată într-o uniformă albastră. Ceva mai în spate stăteau doi bărba i (oameni) îmbrăca i în uniforme militare. Se pare că erau simpli observatori, în timp ce fiin a blondă era cea care controla direct situa ia.

19

După câteva minute, cenuşiii m-au dus într-o cameră mică, iluminată diferit. În interior se afla un bebeluş legănat în bra e de un alt cenuşiu cu vagi caracteristici feminine. Acest lucru m-a surprins la culme, căci îmi spuseseră întotdeauna că nu aveau sex (cel pu in, aşa cum îl în elegem noi). Poate că femeia era un fel de hibrid. Când extraterestra mi-a pus copilul în bra e, mi s-a părut că nu avea deloc greutate. I-am privit fa a osoasă şi am văzut că avea pielea palidă şi moale. Avea ochii deschişi, închişi la culoare şi migdala i. Capul avea o formă alungită şi era lipsit de păr. Nu scotea nici un sunet. Ştiind că era prea slăbit pentru a scoate vreun zgomot sau pentru a se mişca, am sim it cum inima mi se umple de compasiune. Mi s-a spus apoi că era copilul meu şi că s-au folosit de materialul meu genetic pentru a produce mai mul i asemenea copii. Câ iva dintre ei muriseră, iar cei mai puternici au fost duşi într-o altă loca ie, pe o planetă sigură (nu ştiu exact la ce se referau atunci când spuneau acest lucru). Prin actualul experiment, cenuşiii doreau să ştie în ce măsură răspundeau copiii mici (în special cei umani) la atingerea părintească şi dacă între ei şi părin i se stabilea astfel o legătură sufletească. Îmi amintesc că m-am sim it fericit că aveam un copil, dar şi furios pentru că era bolnav şi pentru că nu era complet uman. Ştiam că nu voi putea spune nimănui de existen a lui şi că nu voi asista la creşterea şi educarea lui. Fiin a înaltă şi blondă părea mul umită de felul în care s-a desfăşurat această întâlnire. Mi-au luat copilul din bra e şi l-au scos din cameră. I-am întrebat pe extratereştri dacă micu ul va trăi şi dacă îl voi mai putea vedea vreodată. Mi-am luat chiar inima în din i şi i-am întrebat dacă nu aş putea sta tot timpul cu el. Întrebările mele au rămas fără răspuns şi am fost trimis imediat acasă. M-am trezit câteva ore mai târziu, cu ochii în lacrimi. Dorul de copiii mei era mai puternic ca oricând. La scurt timp după această întâlnire, mi-am schimbat brusc obişnuin ele. Am sim it subit nevoia să îmi men in corpul fizic într-o condi ie cât mai bună. Am început să fac exerci ii fizice dificile şi să in post de câteva ori pe săptămână. Nu mâncam decât o singură dată pe zi, exclusiv alimente foarte sărace în grăsime, şi beam foarte multă apă. Când vremea era frumoasă, am început de asemenea să fac multă plajă. Aveam tot timpul senza ia ciudată că ochii mei erau folosi i ca nişte camere de luat vederi. Ori de câte ori priveam ceva interesant, sim eam că o altă conştiin ă se uită prin ei, alături de mine. De câteva ori mi-am întors chiar capul ca şi cum aş fi dorit să surprind pe imagine întreaga panoramă. Cealaltă pereche de ochi din capul meu era interesată în special de călătoriile în interiorul vehiculelor aflate în mişcare, de cumpărăturile efectuate în mall-uri şi în magazine, şi era absolut fascinată de scenele de iarnă (care includeau zăpada şi ghea a). Ori de câte ori ningea, ochii mei scanau întregul peisaj, urmărind să surprindă toate formele şi culorile mediului înconjurător, până la ultimul detaliu. Dându-mi seama că posesorul celorlal i ochi din mintea mea nu era familiarizat cu zăpada şi cu frigul, am în eles intuitiv că ochii mei le dădeau posibilitatea să recepteze impresii la prima mână, pe care nu le-ar fi putut ob ine altfel. M-am întrebat chiar dacă acest fenomen nu era legat de capacitatea mea vizuală redusă. Oare îmi fusese introdus un aparat în globii oculari care le permitea celorlal i să privească prin ei? Sau se foloseau doar de capacită ile lor mentale pentru a privi prin ochii mei? Când i-am întrebat în sfârşit, mi-au răspuns că se focalizau mental asupra unui mic cip pe care mi-l introduseseră în corneea celor doi ochi. Da, mi-au confirmat ei cu răceală, este posibil ca acest lucru să îmi diminueze capacitatea vizuală. Nu erau deloc nişte fiin e pline de compasiune. În timpul uneia din răpirile ulterioare, am fost dus într-o cameră în care mau aşezat cu spatele la zidul metalizat. Camera era complet goală. Doar în stânga mea se afla unul dintre extratereştrii cenuşii. Subit, zidul din spatele meu a devenit un ecran uriaş, care îmi proiecta toate gândurile sub forma unor imagini vizuale. Nu ştiu dacă doar descărcau imaginile înregistrate prin ochii mei de-a lungul timpului sau chiar îmi prezentau gândurile actuale. Ca să verific, am început să fac un test. M-am gândit la un cal. Într-adevăr, imaginea de pe ecran s-a transformat într-un cal aflat în

20

galop. Acest experiment a părut să îl enerveze pe tovarăşul meu, care mi-a cerut cu asprime să încetez. În mod evident, mintea mea putea influen a aparatul. Privind imaginile din copilăria mea şi altele care urmau – se pare – să se deruleze în viitor, am în eles că acest exerci iu era o proiec ie a vie ii mele pornind de la structurile mele mentale. Extratereştrii au înregistrat tot ce făcusem până atunci în via ă şi calculatorul proiecta viitorul către care mă îndreptam. Acest lucru m-a speriat, căci m-am întrebat dacă nu cumva îmi pot influen a viitorul, astfel încât acesta să corespundă inten iilor lor, nu propriilor mele interese. Această experien ă s-a repetat de câteva, ori, după care a încetat brusc. Fie au ob inut toate informa iile care îi interesau, fie au reuşit să îmi reprogrameze via a aşa cum doreau. Nu ştiu nici astăzi care este răspunsul corect. Răpirile au continuat până la sfârşitul adolescen ei şi în primii ani ai tinere ii mele. Cele mai multe serveau unor scopuri genetice, dar au mai existat câteva ocazii în care am fost îndoctrinat, folosit pentru drenaj energetic (ocazii cu care îmi foloseau energiile personale în scopurile care îi interesau), iar uneori pur şi simplu interogat. Aspectul cel mai hidos al acestor experien e era legat de ceea ce doreau să le fac altor copii umani. Pe la mijlocul anilor 70, acest aspect a devenit din ce în ce mai evident. Eram de multe ori dus într-un sediu subteran, cu pere i de stâncă, prin care se sim ea umezeala. Uneori vedeam chiar picături de apă prelingându-se pe la col uri. Nu existau ferestre, dar se auzeau în schimb zgomote. Erau ipete de copii care plângeau. Capitolul cinci Teroare la Montauk Nici până în ziua de azi nu pot suporta ipetele copiilor care plâng sau vocile înspăimântate. În plus, simt dorin a copleşitoare de a avea grijă de to i copiii abandona i din lume. Poate că este o peniten ă; poate că nu voi reuşi niciodată să îmi scot aceste imagini din minte. Poate aşa se explică de ce am avut atât de mul i copii în această via ă. Oricare ar fi adevărul, povestea pe care am să v-o spun în continuare prezintă adevărul curat, aşa cum s-a petrecut în realitate. Amintirile mele legate de Proiectul Montauk nu sunt deloc plăcute. Pe vremea când eram doar un copil în stadiul prepuber, rolul meu era de cobai. Aşezat pe o masă şi legat cu curele, eram examinat, scanat mental pentru identificarea semnăturii mele cerebrale sau abuzat sexual pentru stabilirea structurii mele energetice, care era redată apoi pe un computer. Aceste experimente au continuat până am ajuns în faza de pubertate. Întrucât nu încercasem să evadez decât o singură dată, eram considerat cooperant de către supraveghetorii mei adul i. În plus, nu murisem din cauza testelor la care fusesem supus, aşa că mi s-a „oferit” posibilitatea unei promovări. Administratorii m-au pus să îi disciplinez pe copiii mai mici care erau aduşi în continuare, pregătindu-i astfel pentru testele fizice şi mentale care urmau. Pregătirea copiilor includea un proces educativ prin care aceştia erau învă a i să asculte orbeşte ordinele, fără să pună vreodată întrebări. I-am învă at cum să se focalizeze mental la comandă astfel încât energiile lor corporale să poată fi folosite de mediumul care răspundea de ei, ce culori şi simboluri trebuiau să folosească mental pentru a facilita un anumit experiment, şi cum să depăşească mecanismul de autoapărare inerent oricărei fiin e vii pentru a putea muri în caz de necesitate. Mediumii sunt de mai multe feluri: unii se folosesc de energiile psihice, iar al ii de cele mentale. Mediumii psihici nu fac decât să observe şi să descrie structurile subtile ale realită ii. Cei mentali pătrund efectiv în aceste structuri şi le manipulează, creând manifestări diferite ale realită ii. Ei reprezintă principalul obiect de interes al

21

guvernului. Oamenii pot crea maşinării sau computere care să citească structurile subtile ale realită ii, dar acestea nu pot fi modificate decât de mintea umană. Lucrul mediumilor mentali cu copiii nu este deloc uşor, căci ancora care stabilizează personalitatea sufletului de trup este extrem de fragilă în cazul acestora din urmă. Din nefericire, copiii mici de sex masculin au structura mentală şi psihică necesară pentru ca un medium mental să le poată folosi energia cu ajutorul unui computer. Dorin ele şi temerile acestor copii se opun însă direct acestei sarcini, provocând daune la toate nivelele. De multe ori, în asociere cu presiunile fizice şi mentale generate de aceste opera iuni, teama îi ucide definitiv pe copii. Cei mai vulnerabili erau pre-adolescen ii cu vârste cuprinse între 3-12 ani. Foarte pre ui i din cauza materialului lor genetic şi a tiparelor mentale perfecte pentru proiectele lor, acest grup era considerat pur şi necontaminat. Din păcate, teama copleşitoare a copiilor, combinată cu dorin a arzătoare de a se întoarce acasă, conducea la blocaje şi scurgeri energetice care îi încurcau teribil pe oamenii de ştiin ă care se ocupau de ei. Peste toate, erau adeseori inta unor abuzuri sexuale făcute de anumi i membri lipsi i de scrupule ai proiectului. Din cauza lor, mul i băie i înnebuneau şi trebuiau lichida i, căci nu mai erau de nici un folos. Ar fi fost imposibil ca ei să fie returna i societă ii sau familiilor lor în acea stare, căci min ile lor erau prăjite şi nu mai putea fi reprogramate. Singura solu ie era moartea. Cel mai adesea, erau înfometa i până la moarte şi lăsa i să se descompună în anumite peşteri subterane. În final, rămăşi ele le erau aruncat în mare, unde erau consumate de animalele marine. În cazuri excep ionale, anumi i savan i sau al i lucrători care nu aveau copii şi care se mutau în alte regiuni ale globului luau cu ei câte un copil preferat, făcându-i acte false, ca şi cum ar fi fost copilul lor. De multe ori, îi schimbau inclusiv culoarea părului şi amprentele digitale. Unii băie i erau răpi i, aşa cum a fost cazul meu, chiar din paturile lor. Timpul şi spa iul erau manipulate apoi, într-o manieră care sfidează orice imagina ie, pentru a ascunde dispari ia lor. Aceşti băie i erau considera i speciali, în sensul că proveneau din familii care aveau conexiuni politice sau militare cu guvernul secret. Trata i complet diferit de băie ii „obişnui i”, ei erau returna i fără excep ie căminelor din care au provenit. Pre-programa i pentru anumite scopuri specifice, noi eram elita grupurilor de copii, aşa că primeam sarcini speciale. Unii dintre noi erau folosi i pentru a ieşi în afară şi a găsi al i băie i care urmau să fie răpi i şi folosi i în proiect. Din câte mi-am dat seama, cu to ii aveam implanturi în interiorul ochilor. Era o tehnologie extraterestră pe care supraveghetorii noştri o aveau de la colaboratorii lor şi pe care o foloseau pentru a ob ine informa iile care îi interesau. Min ile noastre erau programate să ne vedem de treabă la şcoală, la cumpărături, etc., fără să ne dăm seama ce facem. Mă întreb câte asemenea victime nevinovate am desemnat eu însumi în vederea răpirii, fără măcar să-mi dau seama că îi condamn pe mul i la moarte sigură! Îmi amintesc de poveştile cu doctorul Mengele din lagărul de concentrare de la Auschwitz. Se spune că atunci când sosea un transport nou cu de inu i, dr. Mengele îi tria de la bun început pe aceştia, stabilind cine urma să trăiască şi cine nu. El era cel care stabilea cine urma să fie pus la muncă silnică şi cine trebuia să facă parte din bizarele sale experimente. În ce fel eram eu diferit de acest monstru? La urma urmei, Johannes von Gruber nu a fost nazist? Nu a fost el implicat în varianta germană a Proiectul Montauk? Chiar şi astăzi, aceste sentimente de vinovă ie mă împiedică să am o imagine de sine pozitivă, făcându-mă să fiu excesiv de autocritic şi să mă pedepsesc frecvent. Poate că încerc astfel să răscumpăr o parte din răul pe care l-am făcut. Cea mai mare parte a băie ilor erau din afara zonei New York-ului, căci dispari ia unui număr atât de mare de copii dintr-un singur loc ar fi trezit suspiciuni.

22

De aceea, băie ii „obişnui i”, considera i „consumabili”, erau aduşi din alte păr i ale ării. Răpi i din familii care nu aveau să le simtă prea mult lipsa, aveau părin i alcoolici, prostituate, dependen i de droguri, sau proveneau din mediul rural, din familii cu mul i copii. Dacă experimentatorii îşi doreau foarte tare un copil care nu corespundea acestui profil de familie, ei înscenau pur şi simplu un accident. Copilul era astfel luat sub prezum ia că a murit în accident şi nimeni nu se mai interesa de soarta lui. Aceste accidente includeau prăbuşiri ale unor maşini în râuri, incendii în urma cărora rămâneau corpuri de nerecunoscut şi dezastre naturale, de genul uraganelor, tornadelor şi cutremurelor. Pe scurt, erau folosite toate locurile în care se produceau catastrofe şi în urma cărora dispăreau foarte mul i oameni, care puteau fi considera i mor i. Pe de altă parte, erau răpi i foarte mul i oameni care fugeau de acasă şi care bântuiau pe străzi, despre care se ştia că nu vor lipsi nimănui. Majoritatea erau adul i, folosi i în călătoriile în timp din cadrul Proiectului. Oamenii vii erau necesari pentru a observa efectele vortexului asupra trupului uman, precum şi pentru a afla cum poate fi mutată o persoană dintr-un punct spa io-temporal în altul. Copiii nu erau folosi i niciodată în aceste scopuri, căci semnătura lor energetică este complet diferită de cea a unui adult. De altfel, cei pe care doreau să îi folosească în ultimă instan ă în manipulările lor asupra timpului şi spa iului erau adul i. De multe ori, atunci când răpeau pe cineva din patul său sau dintr-o altă loca ie pentru a-l folosi în Proiect, trimi ându-l în final înapoi în mediul său, cercetătorii de la Montauk modificau timpul şi spa iul astfel încât nici victima şi nici cei din jurul acesteia să nu-şi dea seama că a lipsit vreo clipă. Alteori, ei lăsau o structură energetică în camera victimei care îi împiedica pe cei din jur să intre în ea şi să-şi dea seama de dispari iei ei. Vă reamintesc că aveau echipamente care le permiteau să trimită oameni în diferite loca ii în aceeaşi perioadă a „prezentului” şi să modifice timpul în anumite locuri geografice terestre. Puteau stabili cu uşurin ă vibra ia fiecărui loc de pe planetă, modificând astfel prezentul după cum doreau. Singurele probleme apăreau atunci când doreau să trimită pe cineva în alte lumi sau în momente îndepărtate din timp (din trecut sau din viitor). Până când reuşeau să descopere frecven ele corecte, erau nevoi i să facă tot felul de încercări, folosind în acest scop cobai umani (adul i). Mul i dintre aceştia s-au pierdut în timp sau în spa iu, aşa cum s-a întâmplat cu cei de pe Eldridge. În cele din urmă, savan ii au reuşit să facă o hartă a punctelor spa io-temporale care îi interesau, putând să călătorească cu uşurin ă între ele. La destina iile cele mai comune plasau întotdeauna un receptor pentru a fixa semnalul şi a uşura astfel conexiunile. Rolul meu era să îi pregătesc pe băie i pentru lucrul cu mediumii, în special cu Duncan Cameron, mediumul-şef folosit în experiment. Utilizată ca baterie de alimentare a energiei mentale a mediumului, creativitatea unui copil mic este fără egal. Această energie era receptată, amplificată şi focalizată asupra lui Duncan pentru a-i mări acestuia puterea mentală de care avea nevoie pentru a deschide por i către alte dimensiuni, creând astfel căi de acces către acestea. Capacită ile sale erau folosite pentru a face legătura cu hiperspa iul şi cu planul astral, locul în care sunt înmagazinate toate materialele şi tiparele pre-fizice ale realită ii materiale. În final, acesta aducea informa iile necesare în forme pe structura cărora puteau fi construite tehnologii. Băie ii erau rapid goli i de energie şi trebuiau să se odihnească foarte mult timp. Atunci când unul dintre ei se sim ea epuizat, îi era indus un program de teamă, pentru a crea astfel un val de adrenalină care să-i trezească din nou energia. Acest procedeu îi golea complet de energie pe mul i dintre ei, care nu mai puteau fi folosi i. Inimile lor fragile cedau. Al ii înnebuneau, sau aveau un atac cerebral. Atunci când pentru alimentarea cu energie erau folosi i adolescen i sau tineri, erau folosite programe combinate de teamă şi excita ie sexuală, pentru a le dinamiza

23

astfel energia. De multe ori, cadavrele care rămâneau în urma experien elor le erau cedate extratereştrilor cenuşii, care aveau nevoie de ele pentru sânge şi prelevări de esuturi. Cenuşiii nu se hrănesc la fel ca oamenii. Ei folosesc hormonii depozita i în organele şi esuturile diferitelor specii, dar mai ales ale oamenilor, căci au fost crea i cu mii de ani în urmă dintr-un material genetic uman. Rasele micilor cenuşii nu sunt înzestrate cu sisteme digestive. Membrii lor absorb substan ele nutritive şi elimină deşeurile prin piele. După ce colectează diferite organe şi fluide corporale, ei le depozitează în recipiente uriaşe, în care se scaldă apoi ore întregi pentru a absorbi substan ele de care au nevoie. Acest procedeu le alimentează trupurile cu o energie care le ajunge timp de câteva zile. Altminteri, „foamea” îi face deosebit de nervoşi. Cu câteva secole în urmă, cenuşiii au creat genetic anumite fiin e pe care le lăsau să crească pe pământ şi cărora le colectau fluidele corporale pentru a se hrăni, evitând astfel să fie detecta i de oameni. Aceste fiin e au devenit cunoscute sub numele de vampiri, incubi şi sucubi. Ele evită lumina soarelui, care anihilează energia fluidelor colectate. În vremurile moderne, extratereştrii se folosesc de o creatură din America Latină, cunoscută sub numele de chupacabra, sau „cea care suge sângele caprelor”. Alte grupuri de extratereştri sunt interesate exclusiv de experimentele legate de controlul min ii. Aceştia doresc să controleze grupuri largi de oameni, fără a crea o armată în acest scop. Din această categorie fac parte îndeosebi reptilienii mari veni i din sistemul solar Draco. Cea mai dureroasă experien ă pe care am trăit-o, dincolo de suferin ele personale, a fost să aud ipetele de teamă şi agonia copiilor şi adolescen ilor care erau folosi i în experimentele de la Montauk. Deşi eram par ial responsabil de aducerea lor în această stare, nu puteam face nimic pentru a-i ajuta. Mă gândeam deseori la părin ii şi la rudele care nu vor şti niciodată adevărul în privin a celor întâmplate cu copiii lor. Mă gândeam de asemenea la copiii cărora le era dor de părin ii lor. Sim eam atunci o mare apăsare pe piept. Chiar şi astăzi mă trezesc uneori în miez de noapte, sufocându-mă şi ipând în urma coşmarurilor legate de aceşti copii. Privindumi propriii fii, mă jur că nimeni nu-i va supune vreodată unui asemenea tratament. Deşi îmi dau seama că nu am fost personal responsabil de faptele mele de atunci, nu pot să nu realizez că un anumit aspect al personalită ii sufletului meu a sim it nevoia să experimenteze aceste realită i, lucru care mă înspăimântă. Mă rog frecvent ca Dumnezeu să aibă milă de acele sărmane victime, dar şi de sufletele tor ionarilor lor. Capitolul şase Peste ocean Perioada pe care am petrecut-o la colegiu a fost marcată de confuzie. Am început şcoala la Universitatea McGill din Montreal, dar m-am sim it atât de neadaptat încât m-am întors în scurt timp în Statele Unite. Mă sim eam de mul i ani atras de Canada, unde aveam rude la care îmi petreceam vacan ele de vară. Plănuiam chiar să emigrez în această ară şi să devin cetă ean al ei, dar oricât de mult încercam să părăsesc Long Island-ul, ceva mă atrăgea înapoi. În cele din urmă, m-am înscris la un colegiu local din sudul Long Island, unde am studiat contabilitatea, o materie pe care o uram cu convingere. Bănuiesc că am fost împins să urmez acest curs pentru a ine gestiunea băie ilor din Montauk. O parte a implicării mele în Proiect consta în păstrarea echilibrului între computerul care controla emisfera stângă şi cel care controla emisfera dreaptă a mediumului mental. Cele două coloane ale contabilită ii (debitul şi creditul) m-au învă at să fac acelaşi lucru (ele trebuie men inute tot timpul în echilibru). De altfel, fiecare aspect al vie ii

24

mele mă obligă să repet acest model (să men in echilibrul). La vremea respectivă nici nu-mi dădeam seama cât de dezechilibrată era via a mea. În timpul ultimului meu an de colegiu mi-a apărut o alergie interesantă. În vacan a de Crăciun, eram programat să îmi scot patru măsele de minte şi un molar. În timpul opera iei, mi-a apărut o reac ie severă la anestezicul folosit, pentatolul de sodiu. Inima şi respira ia mea s-au oprit. Inspirat, chirurgul dentar mi-a administrat oxigen şi mi-a făcut şocuri electrice pentru a-mi resuscita inima. După ce mi-am revenit, a continuat opera ia chirurgicală. Ani mai târziu, diferi i medici mi-au spus că este foarte neobişnuit să fii alergic la pentatolul de sodiu. De regulă, numai cei asupra cărora s-a folosit excesiv această substan ă dezvoltă asemenea reac ii severe. Pentatolul de sodiu mai este cunoscut şi sub numele de „serul adevărului”. Administrat spionilor în timpul interogărilor, aceştia dezvăluie toate informa iile secrete pe care le ascund. Mi-a fost oare injectată această substan ă pe vremea când mă aflam la Montauk Point? Îmi amintesc perfect că mi-au fost injectate ace, dar nu ştiu ce substan ă au folosit. Poate că pentatolul de sodiu este folosit inclusiv pentru controlul min ii umane (şi extraterestre). Tot în timpul anilor de colegiu am făcut şi una din primele mele excursii peste ocean. Am fost sponsorizat de o organiza ie sionistă care dorea să atragă voluntari în Israel, promovând astfel colonizarea deşertului de acolo. Aceştia recrutau oameni din toată lumea, îi îndoctrinau şi îi trimiteau în nişte ferme colective numite kibbutz-uri. Un kibbutz este probabil forma cea mai pură de comunism care a existat vreodată în lume. Nici un membru al colectivită ii nu primeşte mai mult sau mai pu in din produsele rezultate decât ceilal i membri. Deasupra fiecărui kibbutz flutură steagul roşu sovietic, cu secera şi ciocanul. Chiar şi pământul este de inut în proprietate de către guvern. Nici un individ nu are dreptul la proprietate. Singurul stimulent pentru a produce este loialitatea fa ă de patrie şi faptul că i se asigură toate necesită ile. Deşi nu doream deloc să merg în această excursie, am fost obligat de un impuls interior, mai puternic decât logica mea şi decât avertismentele familiei mele. Călătoria în Orientul Mijlociu a fost lungă şi interesantă. Am ales un traseu care includea Fran a, Italia şi Grecia, ocazie cu care am descoperit frumuse ea fără seamăn a insulei Creta şi a vulcanului din Stromboli, în Sicilia. Deşi vulcanul Pompeii din Napoli părea să-mi aducă aminte de o existen ă anterioară, m-am focalizat îndeosebi asupra viitorului. În timpul călătoriei, o fran uzoaică cu cetă enie italiană a încercat să mă convingă să mă fac medic şi să mă însor cu fiica ei. Ideea mi s-a părut absurdă la vremea respectivă, dar privind retrospectiv, mă gândesc că poate aş fi făcut mai bine să îi accept oferta! Când am ajuns în Israel, am fost cuprins de o emo ie copleşitoare. În timp ce avionul cobora pe aeroportul Lod, deasupra Tel Avivului, ochii mi s-au umezit de lacrimi. Mă sim eam de parcă aş fi ajuns în sfârşit acasă. Nu îmi pot explica aceste emo ii, căci mă sim eam cuprins de frică şi neîncredere. Inten ia mea era să ajung pe aeroport, iar apoi să mă întorc imediat în Statele Unite. De acum înainte, îl rog pe cititor să urmărească cu cea mai mare aten ie firul evenimentelor. Deşi pasajele care urmează pot părea confuze, le voi povesti exact aşa cum mi le amintesc. Nu uita i că aceste evenimente mi-au indus inclusiv mie o stare de confuzie. Am făcut totuşi tot ce mi-a stat în puteri pentru a reda aceste secven e ilogice în maniera cea mai ra ională cu putin ă. Când am ajuns, s-a petrecut un lucru ciudat şi inexplicabil. După ce am părăsit avionul, m-am trezit rătăcind prin zona por ilor de intrare, încercând să ajung la banda care transporta bagajele, pentru a mi le recupera şi a mă întoarce acasă. Ridicându-mi privirea către panoul de afişaj al zborurilor, am văzut o cursă care urma să plece către Teheran, în Iran. Am sim it imediat că trebuie să mă urc în ea.

25

Am rămas astfel, transfigurat, până când cineva mi-a cerut să mă dau la o parte. Deşi credeam că nu trecuseră decât câteva secunde, mi-am dat seama privindu-mi ceasul că se scursese aproape o oră! S-a petrecut apoi un al doilea eveniment neobişnuit. Pe când încercam să ajung în zona bagajelor, am privit din nou către panoul de afişaj şi am sesizat o cursă care urma să plece către Johannesburg, Africa de Sud, cu escale în Addis Abeba, Etiopia, şi Nairobi, Kenya. Din nou, am rămas transfigurat, imaginându-mi că mă aflu la bordul acestei curse, împreună cu al i oameni, dar ştiind că mă voi întoarce în Israel fără ca cineva să-şi dea seama de faptul că am fost plecat. Am fost trezit din această stare de un alt student, care venise cu mine în zborul ini ial şi care mi-a spus că ştie cum să ne retragem mai repede bagajele. Tânărul sus inea că era un student din Georgia venit să vadă ara Sfântă şi să lucreze la un kibbutz. Nu-mi plăcea de el, căci era arogant şi făcea tot timpul comentarii răutăcioase. De altfel, un al şaselea sim îmi şoptea că nu spune tot adevărul. După ce ne-am luat bagajele, am ajuns într-o zonă a aeroportului în care trebuia să fim aştepta i de un reprezentant al Funda iei Tineretului Sionist din SUA, care urma să ne preia şi să ne ducă în kibbutz-ul în care urma să lucrăm în următoarele două luni. Alături de noi mai aşteptau trei femei. Au trecut mai multe ore, dar nimeni nu a venit să ne întâmpine. Nu-mi amintesc ce s-a petrecut în acest interval de timp, cu excep ia faptului că stăteam pe bagaj. La un moment dat, a apărut un israelian negricios. Acesta ne-a spus că în loc să mergem direct la kibbutz, urma să rămânem peste noapte în Ierusalim. Înghesui i în micul său Renault, ne-am îndreptat către acest străvechi oraş. Eram atât de epuizat încât nu mai puteam admira peisajul istoric pe lângă care treceam în timp ce urcam mun ii Iudeei, îndreptându-ne către oraşul sfânt. Pe drum, am trecut pe lângă tot felul de clădiri moderne, construite printre ruine şi rămăşi e ale unor tancuri şi piese de artilerie iordaniene. Oraşul Ierusalim este construit – conform legii – exclusiv din pietrele luate din mun ii din jur. De aceea, este greu să spui de la distan ă unde începe oraşul şi unde se termină regiunea rurală care îi precede. Oricum, priveliştea este magnifică. Semnifica ia cuvântului Ierusalim este „Oraşul Păcii”. Prea obosit ca să mai mănânc, tot ce îmi mai doream era să fac un duş şi să mă trântesc într-un pat confortabil. Femeile care ne înso eau au fost lăsate la un motel exclusiv pentru femei. Şoferul ne-a dus apoi pe mine şi pe tovarăşul meu către un loc care semăna cu o închisoare. Era o clădire mare, din piatră, cu por i de metal şi fortifica ii, complet neluminată. Şoferul a men ionat în treacăt că era o fostă baracă a armatei britanice. Avea mărimea unui castel, dar nu era nimeni în ea decât noi! După ce ne-a scos bagajele, şoferul ne-a cerut să-l urmăm şi a descuiat poarta grea din metal. Interiorul era întunecat, umed şi î i dădea fiori pe şira spinării. Am aşteptat în vestibul până când şoferul a aprins luminile, după care l-am urmat de-a lungul unei scări înguste până la un etaj unde se aflau tot felul de dormitoare. Ne-a introdus într-o cameră mică, asemănătoare cu o celulă de închisoare, cu două paturi de metal şi două scaune din lemn. Un singur bec atârna din tavan, agă at de un fir. Ne-a arătat apoi cum putem ajunge printr-un coridor la o sală de duşuri, care arăta de parcă nimeni nu se mai spălase acolo din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ne-a spus apoi că se va întoarce diminea a, după care a mormăit ceva din care rezulta că îşi va petrece noaptea la Tel Aviv şi că avea un drum lung de făcut. A plecat brusc. Tovarăşul meu nu a scos aproape nici un cuvânt. Am făcut duş pe rând, după care ne-am culcat în paturile neconfortabile de metal. Când am stins unicul bec, camera s-a scufundat într-o beznă desăvârşită. Aproape că puteam sim i gândurile solda ilor care sta ionaseră cândva aici. Le sim eam singurătatea şi dorul de casă. Amintindu-mi de propria mea familie şi de confortul de acasă, m-am gândit că am fost nebun să vin aici. Lătratul câinilor de afară mi-a adus aminte de alte zgomote familiare de acasă. M-am sim it astfel şi mai însingurat. Când am auzit un muezin (un

26

cleric musulman) făcând apelul pentru rugăciunile de noapte din minaretul unei moschei din apropiere, am realizat mai clar ca oricând că „nu mă mai aflam în Kansas!” Următoarea experien ă nu pare să se încadreze în această suită logică. Înclin să cred că ea a fost „înghesuită” în timpul liniar. Urmări i-mă cu aten ie. Privind în sus, am observat nişte mici sfere luminoase care apăreau pe tavan. Se învârteau şi îşi schimbau culorile de la alb la galben, apoi la albastru şi verde. Sim eam că mă învârt odată cu ele. Le-am urmărit cu privirea până când am sim it că nu îmi mai pot ine ochii deschişi. Pe neaşteptate, m-am trezit înapoi pe aeroportul din Tel Aviv, în ziua când am aterizat pe el. Am urcat în avionul de Teheran. Nu aveam alt bagaj decât o mică geantă de mână care nu îmi apar inea. Deşi mi s-a părut ciudat, ştiam exact ce fac. Îmi amintesc că am decolat şi ne-am îndreptat către nord-vest, nu către est, unde se afla Iranul. Cel care stătea alături de mine mi-a spus într-o ebraică perfectă că, fiind israelian, aparatul nu putea zbura deasupra teritoriilor arabe. De aceea, ne îndreptam către spa iul aerian turcesc. Urma apoi să ne îndreptăm către est şi să intrăm astfel în spa iul teritorial iranian. Totul se petrecea în anul 1975, când nu exista un tratat de pace în regiune. Dimpotrivă, se vorbea de un nou război. În timp ce mun ii Anatoliei apăreau la orizont, o voce ne-a anun at că trebuie să tragem storurile geamurilor în timp ce treceam pe deasupra spa iului aerian iranian. Urma să fim înso i i de avioane de luptă iraniene, care ar fi tras fără ezitare dacă ar fi observat storurile netrase. Ni s-a mai spus că acest procedeu se aplica doar avioanelor care nu zburau pe rute regulate, suspectate de spionaj. Îmi amintesc apoi că am zburat pe deasupra Teheranului, cu praful şi cu minaretele sale. Câ iva zgârie-nori stăteau mărturie a programului de modernizare ini iat de şah. După ce am aterizat, am părăsit avionul. Am intrat singur într-o maşină neagră, micu ă şi strălucitoare, care m-a condus pe străzile înguste ale oraşului, apoi pe nişte bulevarde largi, care dădeau într-o autostradă ce ieşea din oraş şi se îndrepta către mun ii acoperi i cu zăpadă. Şoferul a luat-o pe un drum de ară, după care am cotit brusc la stânga şi am ajuns la o peşteră în stânca muntelui. În timp ce intram în peşteră, mi-am amintit ca prin cea ă de Johannes von Gruber, apărând brusc în peştera subterană. Doresc să-i reamintesc cititorului că majoritatea amintirilor sunt liniare, adică urmează una după cealaltă, într-o ordine secven ială. În cazul de fa ă, conştiin a mea pare să fi urmat însă mai multe linii temporale, pătrunzând în realită ile lor corespondente. Fiecare univers alternativ se întrepătrunde cu celelalte, iar conştiin a mea avea un acces simultan la toate datorită unui proces de activare a lui kundalini1, care mi-a trezit integral puterea min ii. Pentru a putea în elege un anumit eveniment, trebuie să mă focalizez asupra lui. Ceea ce încerc în capitolul de fa ă este să enumăr evenimentele în ordinea în care le-am experimentat. Deşi ele s-au petrecut simultan, mintea umană nu le poate percepe decât unul câte unul. Din restul timpului petrecut în Iran nu am re inut decât frânturi de amintiri. Am auzit voci vorbind în limba ebraică, în farsi (persană) şi în germană, şi ocazional în rusă. În cea mai mare parte a timpului mă sim eam drogat şi dezorientat. Îmi amintesc de doi oameni de ştiin ă îmbrăca i în halate albe, care au intrat în camera mea. Mi s-au adresat în germană. Îmi mai amintesc de o examinare dureroasă, în timpul căreia am fost complet dezbrăcat. În final, pe cap mi-a fost aşezată o cască metalică ce părea să îi transmită creierului meu tot felul de informa ii. Tot ce ştiu este că am fost programat să fac ceva, ce nu trebuia să conştientizez. Am fost dus apoi cu
1

Activarea lui kundalini se referă la trezirea energiei fundamentale situate (de regulă latent) la baza coloanei vertebrale şi la trezirea succesivă a centrilor de for ă (chakra-elor), permi ând astfel folosirea integrală a min ii şi conştientizarea simultană a mai multor realită i.

27

un lift care a coborât cu o viteză ame itoare. Cu această ocazie, mi-am adus aminte de excursia cu OZN-ul pe care am făcut-o pe vremea când eram doar un băie el de şase ani şi când am coborât cu o viteză atât de mare încât mi s-a făcut rău. Eram înso it atunci de un extraterestru asemănător unei plante. Presiunea datorată vitezei era atât de mare încât pielea mi s-a lipit de oase şi din ii mi s-au încleştat. Când liftul s-a oprit pentru o clipă, mi s-a făcut din nou rău. Îmi sim eam picioarele atât de grele încât îmi era greu să mi le mişc. Peste toate, mi-am dat seama că făcusem pe mine. Am fost introdus într-un vehicul alungit, în forma unui diamant, care aştepta pe un peron asemănător celor din gări. Atât în fa ă cât şi în spate se întindea un tunel care părea infinit. În timp ce uşa vehiculului se închidea în urma mea, am remarcat că în interior se aflau deja doi bărba i mai în vârstă decât mine, îmbrăca i în costume negre, cu cămăşi albe. Vehiculul a pornit şi a început să meargă cu o viteză atât de mare încât a început să vibreze. Unul din cei doi bărba i mi-a zâmbit şi mi-a spus că ne aflăm într-un metrou care înconjoară întregul glob, călătorind prin hiperspa iu. „Nimeni nu ştie cine l-a construit, a adăugat el, dar prietenii noştri extratereştri ne-au arătat cum îl putem folosi şi cum putem construi noi tronsoane”. Probabil am adormit. Cert este că atunci când m-am trezit, mă aflam din nou pe aeroport. De data aceasta, am urcat în cursa de Johannesburg, cu escală în Addis Abeba şi Nairobi. Cei doi bărba i mă înso eau şi de această dată, sus inându-mă de o parte şi de alta. Deşi mi s-a părut ciudat, o parte din mine accepta situa ia şi ştia ce se petrece. Era ca o experien ă „deja-vu” a vizitei mele în Iran. Mă sim eam confuz, dar via a mea este alcătuită în principal din evenimente neconven ionale. După ce am decolat şi am luat-o către sud, pe deasupra deşertului Negev, avionul a zburat o vreme pe deasupra Mării Roşii. La stânga se vedea coasta Arabiei Saudite. La dreapta se întindea Egiptul, apoi Sudanul. Tovarăşii mei mi-au spus că dea lungul întregului traseu, asupra noastră erau îndreptate arme antiaeriene. La cea mai mică schimbare a cursului de zbor, acestea ar fi deschis focul asupra noastră – un gând foarte liniştitor atunci când călătoreşti neajutorat prin aer! M-am rugat ca pilotul să aibă mâinile sigure pe manşă. Pe când treceam de grani a Sudanului, am făcut un viraj brusc către vest. Miam îndreptat coloana, dar nu am reuşit să scot nici un cuvânt; nu ştiu dacă din teamă, pentru că mi se uscase gâtul, sau din ambele motive. Unul dintre tovarăşii mei mi-a spus că ne îndreptam către coasta Etiopiei şi către centrul Africii, ceea ce însemna că eram în siguran ă. Stăteam aşezat la fereastră. Una dintre escorte era aşezată pe acelaşi rând cu mine, dar către culoarul din mijloc. Scaunul dintre noi era gol. Cealaltă escortă stătea pe un scaun dincolo de culoarul despăr itor. Am aterizat la Addis Abeba, dar nu am stat decât cât să alimentăm avionul. Câ iva pasageri au coborât. Nu mi-am părăsit nici o clipă locul, nici măcar ca să mă duc la toaletă. Etiopia mi s-a părut murdară şi urâtă. Aerul era uscat şi mă făcea să tuşesc. Oraşul era înconjurat de deşert. Următoarea escală a fost la Nairobi şi a durat pu in peste o oră. inutul mi sa părut mai verde şi existau mai multe rezerva ii naturale. Oricum, aeroportul era primitiv, supraîncălzit şi lipsit de aer condi ionat. Aici, mi s-a permit să merg la baie, înso it de una din escorte. Toaletele erau murdare şi podeaua era acoperită cu nisip şi cu murdărie. Pe pere i se mişcau şopârle. M-am sim it neconfortabil şi nelalocul meu. Ne-am întors în avion şi am zburat pe deasupra unor păduri tropicale luxuriante, de o mare frumuse e. Am văzut în zare un munte superb, acoperit cu zăpadă, despre care mi s-a spus că era Kilimanjaro. Locul părea înconjurat de o aură ciudată. Nu m-ar mira deloc dacă aş afla că sub el există o bază subterană de un fel sau altul. Am continuat să zburăm pe deasupra unor mun i de o mare frumuse e. La un moment dat am văzut un vulcan. Mi s-a spus că ne aflăm deasupra Zairului. Peisajul verde de sub noi a căpătat treptat nuan e de galben şi maro, şi am fost informat că ne

28

aflăm deasupra Zimbabwe (care se numea Rhodesia la vremea respectivă) şi a Africii de Sud. După ce am ajuns la Johannesburg, tovarăşul meu mi-a spus că mă pregătesc pentru o experien ă interesantă. Avionul a fost oprit înainte de a ajunge la terminal. Solda i în uniforme maronii, care îmi aminteau de imaginile cu nazişti, ne-au pus să coborâm din avion şi ne-au îmbarcat într-un jeep, cu care ne-au dus până la un alt avion mai mic, care aştepta pe o pajişte din apropiere. Privind cursa cu care veniserăm, El Al 707, care îşi continua drumul către terminal, i-am spus celui care mă escorta că îmi era frică să zbor cu avioane mici. A fost o greşeală, căci m-a lovit imediat în biceps cu un obiect extrem de ascu it. Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că m-am trezit pe un scaun, cu cureaua ataşată, privind pe un hublou. Dedesubt se vedea un peisaj de ară. Mi s-a spus că mergem la o întrunire foarte importantă din Capetown. Probabil că am adormit din nou. Când m-am trezit, am văzut nişte plaje superbe şi un oraş foarte frumos. Când am aterizat, am căzut din nou în inconştien ă. La trezire, eram gol şi legat de un scaun rece şi dur, într-o cameră fără ferestre, cu ziduri din cărămizi. Am văzut mai mul i solda i îmbrăca i în uniforme care aminteau de cele ale naziştilor, un om mai în vârstă într-o uniformă albastră, care părea americană, şi un extraterestru cenuşiu, mic şi hidos, îmbrăcat în alb, care îmi amintea de personajul de desene animate Gumby. Neavând ochelarii la mine, trebuia să îmi mijesc ochii pentru a vedea cât de cât. Sim ind o durere în zona inghinală, m-am uitat în jos şi am constatat că aveam un tub introdus în penis. Testiculele îmi erau prinse în nişte cleşti. Durerea era greu de suportat şi orice mişcare nu făcea decât să o amplifice. Deşi camera era friguroasă, transpiram abundent. Mi-aş fi dorit să plâng, dar lacrimile refuzau să îmi iasă din ochi. Mi-aş fi dorit să ip, dar nu aveam voce. Celelalte persoane din cameră şi-au dat seama că m-am trezit. Adresându-mi-se într-o engleză perfectă, omul îmbrăcat într-o uniformă albastră mi-a spus să nu mă tem. A adăugat că făceam parte dintr-un plan măre , de care depindea soarta umanită ii din mai multe lumi paralele – dacă supravie uiam. Mul umesc frumos! Probabil că am leşinat din nou. Când mi-am revenit, eram aşezat pe o bancă, cu spatele la zid. Eram în continuare gol, dar aveam un prosop în jurul coapselor. În fa a mea se aflau mai mul i bărba i care îmi vorbeau în ebraică. Aveau voci blânde, dar îmi displăceau teribil. Mă sim eam foarte stânjenit. Când m-au întrebat cum mă simt, le-am răspuns scurt: „Bine”. Ceva mai încolo se afla siriusianul înalt despre care am vorbit mai devreme în această carte. Mi-a spus telepatic că era un ambasador al ării sale trimis la israeli i şi la alia ii acestora de pe planeta Khoom din Sirius A. Făcând eu însumi parte din rasa lor, aveam o misiune de îndeplinit. În timp, o voi în elege şi îi voi ierta pentru tot ce mi-au făcut. Anumite celule ale trupului meu fuseseră programate să-şi amintească diferite informa ii în viitor. Aceste informa ii nu puteau fi extrase însă decât prin metode specifice, aplicate la momentul potrivit. Corpul meu era construit special în acest scop, având o structură energetică unică. Va veni o zi când mă voi întoarce pe Khoom pentru a-mi ajuta poporul să îşi depăşească anumite tipare mentale distructive. Experien ele pe care le trăiam aici, ca şi cele avute în alte sisteme solare, aveau o importan ă vitală pentru această misiune. Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că m-am trezit din nou în vehiculul tubular care călătorea cu mare viteză prin canalul hiperspa iului. Când am deschis ochii, i-am regăsit pe cei doi tovarăşi ai mei, care îmi zâmbeau. În acel moment sim eam că îi urăsc şi, dacă aş fi putut, i-aş fi ucis. Nu puteam face însă nici cea mai mică mişcare. Tot ce puteam face era să-i privesc şi să-i urăsc. Câteva clipe mai târziu, m-am trezit pe patul metalic din baraca din Ierusalim. Eram gol şi transpirat. Mă sim eam epuizat mai presus de orice închipuire. Studentul arogant se afla deja la duş. Ceasul arăta orele 8:00 diminea a. Când m-am dat jos din pat, m-am sim it de parcă aş fi fost îngropat sub câteva sute de tone de ciment. Trebuia totuşi să mă pregătesc şi

29

să plec la kibbutz. Nu ştiam exact dacă ceea ce trăisem fusese o halucina ie, sau un eveniment real. Mintea logică îmi spunea că aşa ceva nu se putea întâmpla. Corpul meu era însă categoric în această privin ă. Capitolul şapte La Kibbutz Când am coborât, aducându-ne bagajele, femeile ne aşteptau deja în interiorul unui mic microbuz. Ni s-a spus că s-a produs o schimbare de planuri. Kibbutz-ul bogat din nordul Galileii în care ar fi trebuit să mergem era plin, aşa că urma să ne ducem într-un kibbutz sărac numit Gvar Am, care înseamnă puterea poporului. Acest kibbutz era localizat chiar lângă Fâşia Gaza, în deşertul Negev. Următorul oraş israelian prin care urma să trecem era Ashkelon. Călătoria până la Gvar Am a fost îngrozitoare. Când ne-am oprit la Ashkelon, l-am aşteptat pe reprezentantul kibbutz-ului, care urma să ne conducă mai departe. Zona era plină de muncitori palestinieni veni i la muncă, pentru a-şi câştiga traiul de zi cu zi. Ni s-a spus să ne ferim de ei, căci erau puşi pe furtişaguri şi tâlhării. Oraşul arăta la fel ca orice localitate din Orientul Mijlociu: cu drumuri aglomerate, veritabile furnicare de oameni, şi cu tot felul de mirosuri care î i tăiau orice apetit. Când reprezentantul kibbutz-ului a ajuns, acesta ne-a condus la noul nostru cămin. Am fost caza i în cele mai vechi clădiri de pe proprietate, construite cândva de primii colonişti germani stabili i în această regiune, prin anii 30. Podelele din piatră ale clădirii nu erau bine netezite, având suişuri şi coborâşuri care îmi aminteau de valurile oceanului. Pere ii şi acoperişul erau din lemn. Deasupra por ii era o inscrip ie cu un vers dintr-un vechi cântec ebraic: „Heenay ma tov u ma nayim shevet achim gom yachad (Iată cât de bine şi de minunat este atunci când fra ii trăiesc împreună”. M-am întrebat dacă prin „fra i” în elegeau viespile şi gândacii de mărimea unor şobolani, care mişunau prin încăpere! Aerul era uscat şi fierbinte; nativii nu păreau deloc prietenoşi. Bănuiesc că îi priveau cu dispre pe străinii care veneau să lucreze în kibbutz-ul lor, apoi se întorceau în ările lor bogate pentru a spune poveşti despre vizita pe care au făcut-o în patriamamă, în timp ce ei rămâneau şi îşi duceau mai departe existen a mizerabilă. Nu a trecut mult până când tinerii din zonă ne-au asaltat cu întrebări despre proprietă ile noastre. Vă reamintesc că mă aflam într-o societate pur comunistă, în care nimeni nu avea voie să aibă alte bunuri decât restul comunită ii. În fiecare zi ne trezeam la 4:30 diminea a şi începeam să lucrăm la livezile de peri de la 5:00 la 8:00, când se servea micul dejun, dar nu înainte ca o bună parte din voluntarii sco ieni să leşine deja din cauza epuizării şi a căldurii. După micul dejun, ne înclinam capetele înaintea drapelului roşu cu secera şi ciocanul, după care ne întorceam la lucru. La amiază era prea cald ca să putem lucra, aşa că ne întorceam la sediu ca să luăm prânzul. După-amiaza era liberă, dar nu aveam unde să ne ducem. Cât timp am stat la acest kibbutz, m-am împrietenit cu un englez. Ne făcea plăcere să lucrăm împreună şi am rămas în contact mul i ani după această experien ă, ba chiar ne-am vizitat reciproc. Câ iva ani mai târziu, am aflat că era dublu agent, atât al serviciilor secrete britanice, cât şi al celor sovietice. În scurt timp, m-am săturat de regimul spartan comunist şi m-am decis să fug din kibbutz. Pentru a putea pleca oficial, trebuia să primesc aprobarea consiliului local. Am preferat să nu risc, aşa că într-o diminea ă devreme, cu mult înainte de răsăritul soarelui, mi-am împachetat lucrurile şi am plecat. Inten ia mea era să îmi caut rudele din cartierul Holon. M-am trezit însă angrenat într-o altă aventură, pe care nu o planificasem.

30

Drumul cu autobuzul până la Tel Aviv era lung şi încins. De-a lungul coastei, aerul era umed, nu uscat, ca cel din interior. Aşezat în autobuz cu bagajul (destul de voluminos) alături, am constatat că sunt măsurat din cap până în picioare de ceilal i pasageri, care se temeau să nu fiu un eventual terorist. Un străin cu un bagaj voluminos în autobuz era ceva destul de suspect. La sosirea în sta ia centrală din Tel Aviv, m-am trezit că nu ştiu ce să fac. Păreau să existe o mie de autobuze care plecau în toate direc iile. Oamenii alcătuiau un adevărat furnicar. După ce m-am agitat îndelung, am reuşit să găsesc un autobuz care părea să ducă la Holon. Când mi-am plătit biletul, l-am rugat pe şofer, care avea o figură părintească şi bună, să mă anun e unde trebuia să cobor. Mi s-a părut că am călătorit câteva ore. În cele din urmă, am rămas singura persoană din autobuz. Când i-am reamintit şoferului de promisiunea pe care mi-a făcut-o, a răspuns că a uitat să mă anun e, aşa că mă va conduce personal cu autobuzul până la adresa dorită. Din păcate, nu cunoşteam decât strada şi oraşul. Şoferul nu auzise niciodată de strada respectivă, aşa că m-a dus până la un fel de iarmaroc, în speran a că voi găsi acolo pe cineva care să mă ajute. Oricum, a fost deosebit de amabil. Nu vei găsi niciodată aşa ceva în New York! M-a lăsat la un col de stradă, cu pu in timp înainte să se însereze. I-am mul umit şi a plecat. Singur, obosit, înfometat şi speriat, am început să merg pe străzile înguste, perfect conştient de faptul că habar n-am încotro mă îndrept. În final, m-am decis să îmi caut un loc de dormit pe stradă, urmând ca a doua zi să mă duc la aeroport şi să mă întorc acasă. Nici un loc nu mi se părea suficient de sigur, aşa că am continuat să rătăcesc fără intă. Subit, m-am oprit în fa a unei clădiri vechi din piatră, care s-ar fi integrat perfect într-un film despre Casbah. Deşi nu existau lumini la intrare, m-am sim it ispitit să intru în ea. Urcând pe scările vechi ale clădirii, am auzit vocile locatarilor care sporovăiau în ebraică şi în arabă. Mirosurile atât de caracteristice Orientului Mijlociu mă asaltau din toate păr ile. În cele din urmă, m-am oprit la etajul cinci, mam îndreptat către o poartă şi am bătut la uşă. Inten ia mea era să cer un sfat, sau chiar un loc de dormit peste noapte. Mi-a răspuns un bătrânel pe nume Leon, care nu vorbea decât în ebraică şi în poloneză. Când i-am spus numele meu, mi-a zâmbit şi mia răspuns că mă aştepta! Cum vă spuneam mai devreme, regula de aur a vie ii mele este neprevăzutul. În cele din urmă, s-a dovedit că bătrânelul era nimeni altul decât so ul verişoarei bunicii mele. For e invizibile mă conduseseră la poarta lui. Bătrânul i-a telefonat fiicei sale, care şi-a adus întreaga familie să mă cunoască. În final, m-am dus acasă la ea, unde am şi rămas în următoarele două luni. Nu mă întâlniseră niciodată şi nu le cunoşteam nici măcar numele. Întreaga întâmplare mi s-a părut un miracol, ce-i drept, unul binevenit. Capitolul opt Siriusienii Apartamentul din Holon a devenit sediul meu permanent, din care făceam excursii frecvente prin regiune, care dureau uneori mai multe zile. Una din aventurile care au urmat s-a petrecut pe când mă aflam în deşertul Negev, în sudul Israelului. Tocmai trecusem de zona interzisă din jurul oraşului Dimona, o localitate în care se afla o uzină nucleară secretă. Locul era păzit de Falasha, Evreii Negri din Etiopia, care pretind că sunt descenden ii regelui Solomon şi ai reginei din Sheba. Se presupune că regina s-a înapoiat în cele din urmă în Etiopia, ducând cu ea Arca Conventului, care a şi rămas în această ară, unde a fost păzită cu stricte e până recent.

31

Se spune că regele Solomon a fost un mistic cu puteri remarcabile. Sfetnicii săi discutau adeseori cu el despre viitor. Legenda afirmă că regele a fost avertizat că vor veni vremuri când Israelul va fi cucerit de duşmani, principala intă fiind chiar Arca Sfântă a Conventului. Bănuiala mea este că, în în elepciunea lui, Solomon a încercat să ascundă Arca într-un loc în care nimeni nu s-ar fi gândit să o caute. Din fericire, regina din Sheba tocmai îi ceruse amantului ei regal un semn de afec iune şi credin ă. De aceea, Solomon a trimis Arca în Etiopia, cu suita reginei, făcând un duplicat pe care l-a expus public. Pentru a-şi asigura şi mai mult devo iunea reginei, Solomon a avut grijă ca aceasta să-i poarte copilul în pântec, astfel încât să simtă o obliga ie fa ă de poporul copilului ei. Planul s-a dovedit perfect. Descenden ii reginei au devenit cunoscu i sub numele de Falasha, o fac iune numeroasă din Etiopia. Se crede că la un moment dat au existat peste 500.000 de Falasha în această ară. Însuşi Haile Salassie, liderul Etiopiei până la detronarea sa printr-o lovitură de stat militară, s-a auto-numit „Leul Iudeilor”. Mossad-ul israelian (agen ia serviciilor secrete din această ară) a sprijinit provincia Eritreea să scape de tutela Etiopiei, deoarece aici se afla ascunsă Arca, iar guvernul militar a refuzat să coopereze cu israeli ii. De aceea, aceştia din urmă nu s-au sfiit să creeze o ară de sine stătătoare cu care să negocieze. Arca a fost transferată cu succes în ara Sfântă, iar guvernul militar din Etiopia le-a permis comunită ii Falasha să emigreze în Israel. A fost o suită ciudată de evenimente, despre care se crede că anun ă venirea lui Mesia al evreilor. Ajung lângă Dimona, am fost răpit de siriusieni şi am trăit o nouă aventură incredibilă. Tocmai mă plimbam printre forma iunile stâncoase care ieşeau din deşert. Soarele era puternic, iar atmosfera extrem de uscată. Transpiram abundent, dar apa mi se evapora de pe corp în numai câteva secunde. Brusc, am fost orbit de o lumină puternică. Acoperindu-mi ochii cu mâinile, mi-am dat seama că nu se auzea nici un zgomot; de fapt, tăcerea era atât de deplină încât părea neverosimilă. Când mi-am descoperit ochii, m-am trezit în fa a unei camere uriaşe ce părea un fel de sală a tronului greacă sau romană, mărginită de coloane uriaşe şi având pe perete un ecran. Lumina era iminentă şi nu părea să provină dintr-o sursă. Nu existau ferestre sau uşi. Un siriusian îmbrăcat într-o robă albă cu ornamente albastre a apărut dintr-o nişă ascunsă lângă ecran. Era aproape identic cu cel pe care îl văzusem în copilărie. Avea pielea palidă şi o înăl ime de aproximativ 2,30 metri. Urechile îi erau ascu ite şi mari, nasul lung şi la fel de ascu it, iar ochii migdala i erau mari şi albaştri. Gura şi buzele erau foarte sub iri. Avea degete lungi şi delicate. Stătea în fa a mea cu bra ele deschise. Roba îi atingea pământul. Era o privelişte minunată. Parcă era o statuie vie! Nu sim eam nici un fel de teamă, în prezen a lui, căci mai cunoscusem o fiin ă asemănătoare şi încă de prima dată m-am sim it „acasă” împreună cu ea. Ecranul s-a închis în urma lui şi am văzut pe el imaginea pământului, de care ne îndepărtam într-o navă spa ială care se îndrepta lin către Marte. În camera în care ne aflam nu exista nici o senza ie de mişcare. Atmosfera era caldă şi primitoare, chiar mai confortabilă decât acasă. Fiin a a avansat şi mi-a zâmbit, spunându-mi telepatic „Bun venit”. Mi-a confirmat – prin gândurile sale – că ne îndreptăm către Marte, pentru a vedea ceva care îmi va fi de folos mai târziu. A continuat spunându-mi că specia sa a creat un popor din oamenii care fuseseră aduşi pe pământ de pe o altă planetă. Aceste creaturi sunt cunoscute sub numele de ebraici, aşa cum îşi spun inclusiv cei de pe pământ. O mare parte din moştenirea lor genetică a fost distorsionată însă din cauza mileniilor care s-au scurs. Specia sa se afla la ora actuală în contact cu urmaşii acestor creaturi originale, încercând să-i purifice şi să le corecteze defectele înainte de a se declanşa următorul val de erori. Concluzia era că siriusienii nu considerau că actualii evrei mai

32

au structura genetică pe care au creat-o cândva ei. Întrucât este prea târziu pentru a le mai schimba structura fizică, tot ce se mai poate face era să le fie schimbate tiparele mentale, permi ându-le astfel să ia contact cu ale fiin e extraterestre. În timp ce comunica telepatic cu mine, imaginile cuvintelor sale apăreau pe ecranul din spatele său. Am putut vedea astfel istoria acelor perioade îndepărtate ca şi cum s-ar desfăşura în prezent. M-am trezit apoi pe o masă, într-o cameră puternic luminată, cu aspect de clinică. Siriusianul era de fa ă, înso it de un cenuşiu cu ochi rotunzi şi negri, şi o înfă işare amuzantă. Mi-a fost prezentat ca un vegan (un membru al popula iei de pe Vega), o altă crea ie a siriusienilor din propriul lor material genetic, amestecat cu pu in material genetic prelevat de la cenuşii. Deşi nu eram legat, nu mă puteam mişca. Mi-am dat seama că sunt gol. Pentru prima dată în via a mea, mi s-a făcut frică inclusiv de siriusieni. În fa a mea se afla un aparat strălucitor, în timp ce cei doi mi-au verificat organele genitale, stomacul şi pieptul. Siriusianul mi-a spus că trebuie să verifice eventualele reziduuri care să ateste rezonan a genetică a corpului meu cu al lor. A adăugat că mi-au creat corpul folosindu-se de anumite for e terestre, pentru a-şi putea duce la bun sfârşit planul. Se pare că eram un fel de cobai într-un joc interstelar. Pentru ca complica şi mai mult lucrurile, mi-a spus că personalitatea sufletului meu era un fel de entitate provenită dintr-un sistem nefizic apar inând constela iei Sirius, care avea un nivel de conştiin ă chiar mai înalt decât al lui. Corpul meu con inea ADN siriusian, absolut necesar pentru ca personalitatea sufletului meu să poată opera cu el. În timp ce vorbea, am început să am crâmpeie de viziuni în care îmi era revelată adevărata mea identitate. Erau imagini deopotrivă magnifice şi înspăimântătoare. Pe fa ă au început să-mi curgă lacrimi pe care îmi era imposibil să le controlez. Siriusianul şi veganul păreau amuza i de acest lucru. M-am gândit în sinea mea: „Dacă aş arăta la fel ca unul dintre voi, nu aş râde!” M-am trezit apoi că sunt ridicat instantaneu într-o pozi ie verticală. Purtam o robă siriusiană şi nu îmi sim eam deloc picioarele. Trăiam o senza ie de mare exaltare, imposibil de descris pentru cineva care nu a trăit-o personal. Sim eam că ştiu totul, că sunt una cu întregul univers şi cu toate fiin ele, fără a-mi pierde însă identitatea individuală. L-am urmat pe siriusian prin perete şi am ajuns într-un fel de peşteră maronie, cu un tavan foarte înalt, care părea să se întindă pe kilometri întregi. Privind înapoi, am văzut nava care ne transportase. Semăna cu o perlă gigantică. Avea o culoare albă, cu o uşoară tentă violet, şi nu scotea nici un zgomot. Mi-am dat seama instantaneu că am călătorit prin spa iu la fel ca un electron atunci când se transformă în undă, într-o realitate situată între lumea fizică şi cea spirituală. În fa a mea se afla un grup mare de oameni. Majoritatea păreau de 20 şi ceva de ani, câ iva erau adolescen i, iar al ii erau mai în vârstă. Săpau la unison, folosind lope i, şi se mişcau ca nişte robo i. Nişte fiin e mari, cu capetele ca nişte pepeni, îi supravegheau. Printre ei se mişcau şi câ iva cenuşii, cu o înăl ime de 1,30 m. Am văzut o sumedenie de tuneluri şi foarte multe nave de forma unor discuri. Brusc, to i oamenii s-au oprit din lucru şi au privit în sus, unde se afla o platformă. O voce puternică a strigat: „Va vorbi emisarul venit din Rigel”. În acel moment, o fiin ă cu o înăl ime de 1,65 metri a apărut pe platformă. Avea ochii negri şi rotunzi. Capul său mare era acoperit la spate. Purta un fel de uniformă neagră şi părea destul de amenin ător. Avea în mână un baston care părea simultan metalic şi cristalin. To i cei de fa ă păreau să îi în eleagă comunicarea mentală. După ce a explicat că actualul grup de oameni şi-a încheiat misiunea pe pământ şi pe avanpostul de pe Marte, el le-a spus că urmează să fie examina i în vederea unui transport pe Rigel, pentru a fi folosi i la diferite experimente. Cei cărora nu li se va găsi o întrebuin are vor fi elimina i. Bărba ii au fost conduşi apoi într-un disc zburător. Am remarcat în treacăt că aveau lan uri la picioare. Întreaga scenă

33

părea orchestrată numai pentru mine. Nu ştiu dacă acest lucru era adevărat, şi care era scopul. Poate că întregul incident nu reprezintă altceva decât o amintire implantată în memoria mea. Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că m-am trezit din nou pe nava siriusiană. Călătorind prin hiperspa iu, eram aşezat într-o cameră întunecoasă, direct pe podea, alături de vegan şi de siriusian. Lumina slabă îmi permitea să văd simultan atât în interiorul navei, cât şi în afara ei. Hiperspa iul avea nuan e minunate de albastru închis şi violet. În timp ce călătorea, nava părea să aibă forma unui diamant. Siriusianul mi-a spus că ne îndreptăm către ara noastră natală, Khoom, o planetă care orbitează în jurul lui Sirius A în sistemul lor binar. Ulterior, puteam să iau singur decizia dacă doream să mă întorc pe pământ. Mi-am dat seama că noi trei suntem singurele fiin e de la bordul navei, care era operată exclusiv de voin a noastră. M-am sim it într-o stare de pace şi siguran ă totală. Ştiam că mă îndrept spre casă. Nu-mi amintesc mare lucru despre şederea mea pe Khoom. Mi s-a spus că memoria îmi va reveni la momentul potrivit. Era o lume înghe ată, acoperită cu zăpadă şi ghe uri. Strălucirea soarelui la suprafa a planetei era orbitoare. De aceea, locuitorii săi trăiau în subteran. Planeta era protejată de un sistem de apărare extrem de elaborat şi absolut impenetrabil. Deşi a fost cândva o lume cu o climă subtropicală, Khoom a fost împinsă de pe orbita ei primordială cu mul i eoni în urmă din cauza războaielor. Din spa iu, pare o planetă alb-albăstrie. Nu are luni. Victimă a bătăliei între for ele binelui şi cele ale răului, planeta a fost scoasă de pe orbita ei de cei care au creat rasa draconiană, reptilienii care încearcă să domine galaxia şi spa iul de dincolo de ea. Creatorii acestei rase au venit dintr-un alt timp şi spa iu. Ilustrând prima geneză a lui Lucifer, numele lor denotă răul suprem. În acelaşi spa iu fizic ca şi Khoom, dar pe o frecven ă de vibra ie diferită, se află o altă lume, nefizică, guvernată de un consiliu alcătuit din nouă fiin e, numit Consiliul Ohalu. Deşi nu sunt identici cu „Cei Nouă” de care vorbeşte un anumit gen de literatură, ei comunică într-adevăr cu aceştia. Primul care a scris despre „Cei Nouă” a fost dr. Adreja Puharich. Acest savant a lucrat cu diferi i mediumi, între care a întâlnit câ iva care pretindeau că se află în contact cu acest grup extraterestru. Primul care i-a identificat ca foste fiin e fizice care şi-au transferat min ile şi esen ele sufleteşti în nouă computere avansate a fost Uri Geller. Fiecare din aceste nouă computere reprezintă un aspect diferit al Min ii lui Dumnezeu. „Cei Nouă” comunică cu câ iva indivizi atent selecta i de pe pământ, încercând să ridice astfel nivelul de conştiin ă planetar. Consiliul Ohalu guvernează inclusiv planeta Khoom din sistemul solar Sirius, căci siriusienii nu sunt altceva decât vibra iile inferioare corespondente acestui consiliu, la fel cum oamenii de pe pământ nu sunt altceva decât vibra iile inferioare corespondente ale sufletelor lor. Se pare că cel care m-a trimis pe pământ a fost Consiliul Ohalu, care i-a învă at pe siriusieni cum să-mi creeze corpul fizic. Mi-au spus că pe pământ există nouă fiin e asemenea mie. Fiecare dintre ele este sub controlul unui membru al consiliului. Cât timp am stat pe Khoom, mi s-au arătat trecutul şi viitorul. Am fost dus apoi pe o altă planetă, care orbitează în jurul lui Sirius B. Era o lume acoperită cu o junglă tropicală şi mlăştinoasă, în care trăiau nişte fiin e scunde, care locuiesc în colibe. Extrem de avansate, aceste creaturi se pot proiecta astral oriunde doresc. Atunci când doresc să călătorească fizic într-o altă lume, preferă să apeleze la al ii. Rareori se întâmplă însă să o facă, întrucât nu-şi prea doresc să plece din locul lor de baştină. Nu au un limbaj vorbit, căci comunică exclusiv mental. Sirisienii mi-au povestit – între altele – de iminenta invazie a draconienilor asupra pământului, înso i i de alia ii lor, cei din Confedera ia Orion. Au adăugat că cei din Orion şi cei din sistemul solar Sirius se află la ora actuală în război. Negustorii supremi ai universului, siriusienii le-au furnizat celor din Orion arme pe care aceştia

34

le folosesc acum împotriva lor. Oricum, siriusienii îşi păstrează întotdeauna armele cele mai bune pentru ei înşişi, aşa că nu pierd niciodată o bătălie. De fapt, ei îi privesc pe cei din Orion ca pe nişte copii neascultători care se joacă cu chibriturile. Nu încearcă în nici un fel să-i distrugă, ci doar să-i ină sub control. În general, nu intervin în destinul oamenilor şi al celorlalte fiin e din univers, lăsându-le să îşi urmeze destinul. Deşi nu doream să mă întorc pe pământ, Consiliul Ohalu m-a convins să o fac. Ajuns înapoi în Israel, am constatat că nu au trecut decât trei zile. Îmi era tot timpul sete, slăbisem cinci kilograme şi eram atât de obosit că nu mai vedeam clar. Întors la Holon, am dormit încontinuu aproape o săptămână, cu mici pauze pentru a mânca ceva. În timpul acestei perioade de „odihnă”, am în eles că Arca Conventului nu era altceva decât un aparat de comunicare între lumea fizică şi hiperspa iu. Se pare că siriusienii le-au dat evreilor instruc iuni, spunându-le cum să o construiască. Cu câ iva ani în urmă, aparatul a fost reconstruit de cei de la Universitatea din Minnesota, urmând cu precizie instruc iunile din Biblie. Aparatul s-a dovedit însă atât de puternic încărcat cu energie încât a fost considerat periculos şi a trebuit distrus. După părerea mea, siriusienii încearcă să contracareze planurile celorlalte fac iuni implicate pe pământ: cei din aşa-numita Nouă Ordine Mondială, draconienii, cenuşiii, blonzii înal i, etc. Scopul lor este să lase evenimentele să se deruleze până când ajung la apogeu, iar apoi să uzurpe orice putere existentă pe pământ, eventual prin intermediul israelienilor. Aceasta este doar o specula ie personală. Timpul ne va spune mai multe. Capitolul nouă Flăcările gemene După vacan ă, m-am întors în Statele Unite pentru a-mi continua studiile universitare. Chipurile care îmi apăreau noaptea la fereastră şi răpirile nocturne efectuate de extratereştrii cenuşii au continuat cu o frecven ă chiar mai mare. Dorin a mea de a avea copii şi o tovarăşă de via ă a devenit aproape o obsesie. Într-o noapte, am fost dus într-un loc în care am cunoscut cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o vreodată. La vremea respectivă, nu ştiam că nu are decât 16 ani. O mai văzusem o dată, mai demult, la o întrunire pe care am avut-o noi, băie ii, cu supraveghetorii noştri. Ni s-a spus atunci că aceia dintre noi care eram implica i în experimente genetice trebuia să fim împerechea i cu anumite femei, pentru a produce un tip particular de progenituri. Proiectul era cunoscut sub numele de „Proiectul Căsătoriei” sau „Proiectul Primei So ii”. Personal, am fost împerecheat cu o fată de 14 ani din Massachusetts, a cărei structură energetică arăta faptul că avea aceeaşi frecven ă ca şi mine, lucru cunoscut în literatura metafizică prin expresia „suflete pereche”. Numele fetei era Mia, ceea ce mi s-a părut foarte relevant, căci o sim eam într-adevăr a mea. Au fost efectuate ceremonii false, pe care noi le-am luat foarte în serios. Ni s-au eliberat chiar certificate care atestau faptul că am fost uni i prin căsătorie cu scopul precis al împerecherii. În acea seară, toate perechile căsătorite au primit câte o masă într-o cameră albă, în care au fost nevoite să îşi ducă la bun sfârşit sarcina (să îşi consume căsătoria). Pentru Mia, experien a a fost destul de neconfortabilă, pe de o parte pentru că era virgină, iar pe de altă parte pentru că eram privi i de numeroase perechi de ochi de dincolo de un panou de sticlă. În următorii doi ani, Mia şi cu mine nu am avut nici un fel de contact fizic. Nu mi-o puteam scoate însă din gânduri şi din vise. Ştiam că în curând ne vom reuni şi speram ca de data aceasta să fie pentru totdeauna. Am pierdut foarte mult timp şi am

35

făcut mari eforturi căutând o femeie care să semene cu Mia, dar în zadar. Inima mea îi apar inea definitiv acesteia. În mai multe ocazii, pe când călătoream prin hiperspa iu, Mia era prezentă. Îmbrăcată în alb, avea câmpul energetic al unui înger. Era suficient să mă gândesc la ea pentru a mă vindeca de orice boală. Bănuiesc că şi ea trăia experien e asemănătoare în ceea ce mă priveşte, dar era foarte tânără şi probabil nu în elegea sau nu accepta ceea ce se petrecea. Într-o seară, când Mia avea 16 ani şi eu 24, am fost reuni i într-o clinică, sub privirile atente ale oamenilor de ştiin ă. Ni s-a explicat aici că genetica noastră era perfect aliniată, având secven e care se completau reciproc. Mia avea o genetică mai mult pleiadiană, în timp ce genetica mea era mai mult siriusiană. Această combina ie ar fi produs un copil cu capacită i absolut neobişnuite. După ce ne-au dezbrăcat, ne-au introdus într-o cameră albă şi am fost puşi să facem dragoste de trei ori la rând. Întregul episod a fost asemănător unui vis. În final, am ştiut că Mia a rămas însărcinată. Zăcea pe masă, ame ită şi nemişcată. În ceea ce mă priveşte, am fost dus într-o altă cameră, pentru o examinare amănun ită. Bănuiesc că au făcut acelaşi lucru cu ea. Un an mai târziu, am fost informat că aveam un copil pe nume Jaime. Când feti a avea câteva luni, mi s-a permis să o văd. Mi s-a spus că nu mă pot implica în educa ia ei, pentru a evita astfel contaminarea tiparelor sale mentale. Urma să fie supravegheată şi monitorizată îndeaproape pe întreaga durată a procesului de creştere. Am văzut-o din nou la vârsta de doi ani, după care nu am revăzut-o timp de 12 ani. M-am concentrat adeseori pentru a-i cunoaşte gândurile, dar am suferit intens că nu pot face parte din via a ei. Ştiu că Mia şi Jaime au avut parte de multe greută i în timpul acestor ani. Mi-aş fi dorit să le pot ajuta. Deşi îmi doream cu atâta disperare copii, ştiam că aceştia îmi vor fi întotdeauna lua i. Nu eram considerat un părinte potrivit pentru un copil cu capacită i speciale, căci eram prea dominator şi înclinat către control. În plus, se temeau să nu îmi educ copilul în spiritul convingerilor mele, împiedicând astfel fluxul natural al informa iilor pe care ar fi trebuit să le primească. Mia a avut parte de greută i din partea familiei sale, cu care a sfârşit prin a întrerupe complet orice comunicare. Interesant este faptul că una din vecinele ei din copilărie avea să joace mai târziu un rol esen ial în via a mea. Voi scrie despre acest lucru într-un capitol ulterior. Într-adevăr, Mia şi cu mine suntem ca două flăcări gemene. Cândva, personalită ile sufletelor noastre au fost una. Ne-am despăr it în urmă cu mai mul i eoni, în timpul unei călătorii pe Arcturus. Ea şi-a dorit să trăiască în Pleiade, iar eu am preferat să merg în Sirius. În final, amândoi am ajuns pe pământ, dar niciodată nu ne-am întrupat în acelaşi timp, până în actuala via ă. Când două flăcări gemene se întrupează în acelaşi timp, înseamnă una din două: fie au o misiune uluitor de importantă pe care trebuie să o ducă la bun sfârşit pentru civiliza ia din care provin, fie urmează sfârşitul unui ciclu temporal. Istoria noastră pre-terestră mi-a fost povestită în timpul unei şedin e de de-programare de la începutul anilor 90. De altfel, amintirea personalită ii sufletului ei a fost întotdeauna extrem de puternică în memoria mea, chiar şi înainte să o cunosc în actuala via ă fizică. Jaime are un poten ial cu totul special. Feti a are capacitatea de a vedea viitorul şi toate realită ile alternative posibile, stabilind astfel care este calea de urmat cea mai avantajoasă. Imagina i-vă ce ar însemna acest lucru pentru cei care de in puterea pe pământ. Mi-am petrecut mult timp pentru a o ajuta pe Jaime în hiperspa iu, vindecând-o de orice dezechilibru ar fi suferit. La ora actuală este adolescentă şi nu îşi realizează încă poten ialul de care dispune. Am scris o carte exclusiv despre Jaime, dar până acum nu a citit-o. Mama ei o împiedică deocamdată, aşteptând ca Jaime să mai crească şi să se maturizeze suficient pentru a putea cunoaşte adevărul. Nu mi-ar plăcea să văd că feti a mea repetă aceleaşi greşeli pe care

36

le-am făcut eu şi mama ei. Oricum, întotdeauna va fi protejată, căci puteri mult mai înalte decât a mea sau a guvernului veghează asupra ei. În anii din urmă, Mia şi cu mine ne-am reîntâlnit. Ne ocupăm acum cu vindecarea vechilor răni. Mia a venit la mine pentru consiliere şi pentru a o ajuta să îşi aducă aminte experien ele noastre din trecut. Întotdeauna voi fi alături de ea. La ora actuală, Mia trece printr-o perioadă dificilă, căci negativitatea trebuie eliminată definitiv din tiparele ei mentale. Trebuie să aleagă o cale – fie cea a luminii, fie cea întunecată. Dacă va alege corect, capacită ile ei vor creşte. Jaime este şi ea foarte dificilă şi încăpă ânată, amintindu-mi în multe privin e de mine însumi. Deşi în clipa de fa ă nu avem o rela ie foarte strânsă, timpul în care va avea nevoie de mine pentru a se pregăti în vederea aventurii vie ii se apropie. Capitolul zece Căsătoria După ce am absolvit colegiul, un prieten de familie mi-a găsit o slujbă în New York City. Ca să ajung la serviciu, trebuia să parcurg zilnic 160 de kilometri, lucru pe care l-am detestat de la bun început. În plus, trebuia să mă scol foarte devreme pentru a mă pregăti în vederea unui drum atât de lung. Programarea care îmi fusese inoculată mă silea să fac o oră de exerci ii fizice în fiecare diminea ă şi alta seara. Diminea a ridicam greută i, iar seara făceam aerobic (uneori, şi body-building). Nu mâncam la micul dejun sau la prânz decât mâncarea pregătită de mama. În timpul pauzei de masă de la prânz făceam marşuri (mers rapid) pe o distan ă de cinci kilometri în jurul clădirii în care lucram. Vara, mă întorceam în clădirea dotată cu aer condi ionat din Park Avenue scăldat în sudoare. Iarna, nu renun am la acest exerci iu, deşi eram nevoit să-l practic pe un frig de crăpau pietrele. Eram pur şi simplu condi ionat de necesitatea de a face exerci ii fizice. Nu puteam controla acest proces. Nu aveam un gram de grăsime corporală, dar chiar şi aşa, toată lumea credea că sunt nebun. În timpul acestei perioade, coşmarurile mele s-au înrăută it. Visul în care încercam să scap din acea bază subterană devenea din ce în ce mai obsesiv. Eram întotdeauna prins şi mă trezeam mereu ipând. În alte vise o vedeam pe Mia. Eram dus într-o cameră cu pere i argintii, în care o puteam vedea pe Mia gravidă, cu imaginea fătului pe ecranul din spatele ei. Ce nu ştiam la vremea respectivă era că aceasta era o sonogramă. Experien ele cele mai neplăcute erau cele în care eram prins în curele pe o masă, gol puşcă, ataşat la o maşinărie. La un moment dat, mi-am putut vedea interiorul trupului pe un ecran, în timp ce al ii îmi făceau o opera ie chirurgicală. Ma i putea întreba cine erau aceşti „al ii”. Nu ştiu cu precizie nici acum. Uneori era vorba de extratereştri de diferite specii. Alteori erau oameni îmbrăca i în halate albe. Odată, am fost legat cu spatele la zid, cu organele genitale şi sfârcurile prinse cu fire de un aparat care scotea lumini verzi şi violete. După o vreme, am fost dezlegat şi îmbrăcat cu un fel de togă albă. Am fost condus într-o cameră austeră şi slab luminată, în care nu se aflau decât o măsu ă din lemn şi un scaun pe care trebuia să mă aşez. La un moment dat, în cameră au intrat o femeie şi un bărbat îmbrăca i în nişte uniforme medicale. Bărbatul s-a aşezat la masă, în fa a mea, în timp ce femeia, care avea părul roşcat, a rămas în picioare, cu un clipboard în mână. Mi s-a adresat în limba rusă. Bărbatul vorbea germana. Le-am răspuns în respectivele limbi. M-au întrebat cum mă simt şi mi-au comunicat rezultatul testelor pe care mi le făcuseră. Au părăsit apoi camera, iar eu am rămas singur. Deşi eram extrem de obosit, în elegeam perfect de ce mă aflam acolo şi ce trebuia să fac. Gândurile care îmi

37

treceau prin cap erau că a doua zi trebuia să mă duc la lucru şi că mi-aş fi dorit să fiu în patul meu. Ceasul de pe perete arăta orele 2:00 diminea a. Când cei doi s-au întors, femeia mi-a pus o serie de întrebări despre via a mea sexuală. M-am sim it stânjenit. Avea circa 50 de ani. Prin minte mi-a trecut gândul că dacă ar fi fost bărbat, mi-ar fi fost mai uşor să-i răspund. De aceea, ori de câte ori îi răspundeam, mă uitam la bărbatul de alături. Mi-au spus că experimentele vor fi repetate în viitor, folosind acelaşi tip de donatori. Când i-am întrebat despre ce vorbesc, mi-au răspuns că se referă la copilul pe care îl aveam cu Mia. Au adăugat apoi că mariajul meu cu ea s-a destrămat şi că trebuia să mă integrez pentru o vreme în lumea exterioară, ducând o via ă cât mai conven ională cu putin ă. Confuz, le-am spus că doresc să îmi văd copilul. Următorul lucru pe care mi-l amintesc era ceasul deşteptător din dormitorul meu şi gândul că trebuie să plec la slujbă. Eram gol şi epuizat, iar pătura era trântită pe jos. Încă mahmur, mi-am pus halatul şi m-am dus la baie. Am constatat că am penisul roşu şi că mă ustură atunci când urinez. Spatele mă durea şi gâtul îmi era foarte rigid. Nu mi i-am putut scoate toată ziua din cap pe cei doi doctori. Chiar şi astăzi, încă mai sunt obsedat de ei. La vremea aceea, eram auditor intern la o companie farmaceutică. Eram nevoit să călătoresc foarte mult (săptămâni la rând), aşa că nu îmi rămânea prea mult timp pentru via a socială. Am cunoscut-o pe Michele, prima mea so ie, după ce am cerut şi am primit transferul la o divizie cu sediul permanent în New York. Michele lucra ca secretară pentru unul din cercetătorii companiei. Prezentarea ne-a făcut-o o altă colegă de-a ei, care spera să rămânem împreună, căci locuiam amândoi în Long Island. Adevărul este că nu-mi păsa prea tare de Michele, căci era răutăcioasă şi cu nasul pe sus, dar ceva m-a făcut să o invit să petrecem împreună un week-end. Absolut convins că nu ne vom potrivi, mi-am aranjat alte două întâlniri (cu alte femei). Eram sigur că prima întâlnire cu Michele va fi şi ultima. Ne-am dus la un restaurant, după care am făcut o plimbare prin Port Jefferson, oraşul meu favorit din Long Island. Am vizitat magazinele pentru turişti, am privit feribotul care pleca spre Bridgeport, după care am vorbit de planurile noastre de viitor. Spre surpriza mea, am constatat că avea idei asemănătoare cu ale mele. Amândoi doream să ne căsătorim, să avem copii, să ne bucurăm de vacan e; pe scurt, să ducem vie i cât mai conven ionale. Seara, când ne-am întors acasă, ştiam deja foarte multe lucruri despre Michele şi familia ei. Nu îmi plăcea tot ce aflasem, dar erau cu siguran ă multe lucruri pe care le aveam în comun. De teamă, nu i-am spus nimic despre via a mea secretă şi despre experimentele la care eram supus. Ştiam că o asemenea poveste ar fi pus pe fugă chiar şi pe cea mai curajoasă dintre femei. Am continuat să mă văd cu Michele, deşi inima îmi spunea că fac o greşeală. Pur şi simplu, avea ceva care mă scotea din min i. Poate că era vorba de temperamentul ei, sau poate felul în care vorbea cu oamenii. Poate că nu era vorba decât de familia ei disfunc ională. Ar fi trebuit să-mi ascult sentimentele, dar, ca de atâtea ori, am fost nevoit să ascult de un ordin interior pe care nu îl puteam controla. Michele nu era idealul meu de femeie. Îmi era dor de Mia, dar până la urmă ne-am căsătorit. Logodna noastră a luat pe toată lumea prin surprindere, inclusiv pe mine! Nu o cunoşteam decât de o lună. De fapt, nici măcar nu am întrebat-o dacă doreşte să se mărite cu mine. Într-o după-amiază, pe când stăteam în maşina ei, pe docurile din Babylon, s-a făcut o linişte mormântală. Am întrerupt conversa ia banală în care eram angrena i şi ne-am privit timp de câteva clipe care ne-au părut o eternitate. Apoi, la fel de brusc, lucrurile au revenit la normal. Respirând profund, am căzut amândoi de acord să ne grăbim către casă ca să le anun ăm tuturor fericita veste. În

38

realitate, nu doream să mă însor cu ea; nici ea să se mărite cu mine. Probabil nu vom şti niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat, dar lucrurile nu mai puteau fi desfăcute. Când le-am spus părin ilor mei, aceştia nu au manifestat nici o reac ie. Părin ii ei nici atât. I-am cumpărat un inel şi am făcut publică inten ia noastră la aniversarea tatălui meu, care împlinea 50 de ani. Cu o noapte înaintea acestei aniversări, am făcut pentru prima oară dragoste fără să ne protejăm. În urma acestei nop i, Michele a rămas însărcinată. Decizia ei a fost să facă un avort, căci nu dorea să arate că este însărcinată când este dusă la altar; am fost de acord. Privind retrospectiv lucrurile, acum îmi pare rău că nu am încercat să o opresc. La ora actuală, sunt convins că avortul este un act greşit, exceptând cazul în care via a mamei este în pericol sau în care sarcina a fost rezultatul unui viol. Ştiu acum că personalitatea sufletului nu pătrunde în noul trup decât odată cu prima respira ie a acestuia, dar consider că cea care trebuie să decidă dacă doreşte sau nu să îşi continue via a fizică este exclusiv ea. Oamenii care nu îşi doresc copii ar trebui să îşi ia măsurile de precau ie necesare înainte de sarcină, nu să distrugă o via ă poten ială după ce au creat-o. Deşi aceste cuvinte pot părea fundamentaliste unora, ştiu cu siguran ă că aceasta este calea cea dreaptă. Logodna ar fi trebuit să ne deschidă ochii în privin a viitoarei căsătorii. Neam certat de multe ori şi au fost multe neîn elegeri între noi. La un moment dat, Michele dorea să renun e, căci nu era îndrăgostită de mine. Nici eu nu eram îndrăgostit de ea, dar, dintr-un motiv sau altul, sim eam că trebuie să mă însor neapărat în acel moment. Practic, nu mai aveam timp să caut pe altcineva! Drept urmare, am convins-o să continuăm. Într-o seară, după ce ne-am dus la culcare, am primit o vizită mentală de la o fiin ă pe care nu o pot descrie decât ca o pulsa ie energetică. Nu avea formă, dar îmi era foarte familiară. Nu avea sex, dar o percepeam mai degrabă ca pe un bărbat decât ca pe o femeie. Părând că în elege disconfortul meu în fa a alegerii unei asemenea partenere de căsătorie, m-a reconfortat trimi ându-mi valuri de energie luminoasă. Vorbindu-mi telepatic, mi-a spus că totul se desfăşoară conform planului. Această femeie fusese de acord să fie canalul de intrare în planul fizic al copiilor mei. De altfel, căsătoria nu va fi permanentă. Se pare că fusesem eu însumi de acord cu acest plan. Trebuia să mă consider norocos că nu am împărtăşit destinul celorlal i copii implica i în Proiectul Montauk. Majoritatea nu aveau să cunoască niciodată sentimentul de a fi părinte. Mul i dintre ei nu vor avea nici măcar rela ii amoroase în lumea exterioară. Într-o bună zi, a continuat entitatea, aveam să cunosc adevărul despre mine însumi, dar până atunci, mă aflam sub controlul deplin al celor care îmi controlau via a. După această experien ă, am ac ionat cu o hotărâre nouă, ca şi cum aş fi avut o misiune de îndeplinit. Nunta a fost frumoasă şi scumpă, după care am plecat la Acapulco, pentru a ne petrece luna de miere. La întoarcere, am închiriat un apartament spa ios în Bayside, Queens, de la ferestrele căruia puteam vedea zgârienorii din Manhattan. Aveam amândoi slujbe bine plătite şi păream angrena i într-o spirală ascendentă, dar numai Dumnezeu şi supraveghetorii mei ştiau ce mă aşteaptă în viitor. Mi-ar fi plăcut să ştiu şi eu… Capitolul unsprezece Fenomene ciudate La un an după ce ne-am căsătorit, am cumpărat un lot de teren pe coasta sudică a Long Island, lângă Patchogue, cu scopul de a ne construi o casă pe el. Două luni mai târziu, Michele a rămas pe neaşteptate însărcinată. Planurile noastre de plată a ipotecii presupuneau ca amândoi să lucrăm cu normă întreagă. Era o perioadă în care ratele de ipotecă ajungeau până la 20%.

39

Ini ial, situa ia noastră financiară părea destul de sumbră. Spre uimirea noastră, constructorul casei a fost de acord să reducă cu trei procente ipoteca. În plus, ne-a oferit tot felul de alte facilită i, căci casa noastră era una din ultimele pe care le avea de construit în zonă şi dorea să scape de ea. Şi mai incredibil, atât mie cât şi lui Michele ni s-a oferit o promovare la slujbă, înso ită de o creştere substan ială de salariu. Ne-am putut astfel plăti rata lunară mult mai uşor. În continuare, Michele a primit un concediu prelungit de maternitate, plătit integral. În pofida sor ilor care păreau nefavorabili, „puterile” care vegheau asupra noastră au făcut totul pentru a ne muta în acea casă. În final, Michele a necesitat o opera ie de cezariană, care a făcut să nu se poată duce la lucru alte câteva săptămâni, dar a continuat să fie plătită. Deşi ne iubeam casa, întâmplările care s-au petrecut în ea ne-au depăşit cu mult aşteptările. Era o casă în stil ranch, localizată deasupra unuia din tunelurile subterane ale metroului care călătorea prin hiperspa iu şi care făcea legătura între continentul american şi Long Island, având ca destina ie finală Montauk Point. De la casa noastră şi până la Montauk Point era o distan ă de 90 de minute de mers cu maşina. De mai multe ori, am văzut lumini ciudate plutind pe deasupra casei noastre şi îndreptânduse fie către ocean, fie către Montauk Point. La exact o lună după ce ne-am instalat, ne-au vizitat părin ii lui Michele, veni i din New Mexico. Urmau să stea la noi până la naşterea copilului. Într-o noapte geroasă de ianuarie, ne aflam cu to ii în vizită la părin ii mei, unde fuseserăm invita i la cină. Michele şi cu mine ne-am sim it tot timpul prost. Când ne-am întors acasă, ştiam că ceva nu era în regulă. La plecare, lăsasem luminile aprinse; acum erau stinse. Întreaga casă era scufundată într-o beznă ciudată, care î i dădea fiori pe şira spinării. Când am intrat, am găsit geamul de la uşa din spate spart. Din casă lipseau un televizor micu şi nişte bijuterii. În schimb, arma şi banii socrului meu erau la locul lor! Am anun at poli ia, care a trimis doi detectivi la fa a locului. Aceştia au căutat amprente, dar nu au găsit. Zăpada de afară era prea înghe ată pentru a putea lăsa urme de paşi pe ea. La plecare, cei doi detectivi ne-au spus că spargerea a fost dată probabil de puştii din vecini, în căutare de bani pentru droguri. Mi se părea greu de crezut. A doua zi, am găsit mâzgălit pe o por iune a geamului spart cuvântul „Hello”. Indiferent cine a fost, ştia exact ce face. Se pare că dorin a spărgătorilor a fost ca noi să ştim că se află prin apropiere. Nu ne-a fost luat nimic de valoare şi nu au distrus nimic, cu excep ia geamului de la uşa din spate. Oricum, am luat avertismentul în serios. După ce s-a născut primul nostru fiu, Matthew, socrii mei s-au întors acasă. În timpul zilei, via a noastră se derula relativ normal, dar în timpul nop ilor era cu totul altceva. Auzeam zgomote ciudate în casă şi în jurul ei, sau chiar paşi pe acoperiş. La început, am crezut că sunt zgomote specifice lemnăriei care se usucă, dar apoi neam dat seama că paşii apăreau întotdeauna lângă garaj, la capătul casei, se îndreptau spre dormitorul nostru, se opreau, după care se întorceau şi o luau în direc ia opusă! Ne-am gândit că poate era vorba de un animal, dar zgomotele au continuat chiar şi într-o zi în care a nins abundent. Nici un animal nu ar fi putut avea picioare atât de lungi pentru a se urca pe acoperiş trecând prin stratul acela gros de zăpadă. De mai multe ori, ne-a trezit din somn un bocănit suficient de puternic pentru a muta patul din loc şi pentru a zgâl âi întregul tavan. A treia oară când s-a întâmplat, am alergat afară şi m-am uitat pe acoperiş, dar nu am văzut nimic acolo. Cerul era senin şi vântul nu bătea deloc. Aceste fenomene ne-au scos din min i. Oare ce putea fi? Cu o altă ocazie, la pu in timp după ce ne-am dus la culcare, am auzit cheile de la casă sco ând un clinchet. Erau puse pe un panou în bucătărie, dar nu m-am putut duce să le verific, căci trupul meu refuza să se mişte. Următorul lucru pe care mi-l amintesc a fost că m-am trezit diminea a, după un vis în care fusesem răpit.

40

Prezen a extratereştrilor în visele şi coşmarurile mele a continuat cu o intensitate şi mai mare. De două-trei ori pe săptămână eram vizitat chiar în patul meu, deşi îmi ineam ochii deschişi. Dacă încercam să ip, pe gură nu îmi ieşea nici un sunet. Michele era imposibil de trezit în asemenea momente, părând complet moartă fa ă de lumea exterioară. Într-o altă noapte, imediat după culcare, am auzit ceva spărgându-se în bucătărie, cu un zgomot înfiorător. Convins că s-au întors ho ii, i-am spus lui Michele să sune la poli ie, în timp ce eu urma să verific ce se întâmplă. Tot ce am găsit în bucătărie a fost coşul de gunoi răsturnat. Uşile şi ferestrele erau încuiate. Când au sosit poli iştii, au căutat în exterior cu lanternele. În final, ne-au spus că nu au găsit altceva decât urmele de paşi ale copiilor noştri. Le-am răspuns că nu aveam decât un singur copil, care nu mergea încă. Urmându-i pe poli işti afară, am văzut într-adevăr nişte urme ca de copii sub vârsta de zece ani. Începeau de sub fereastra dormitorului nostru şi continuau prin întregul perimetru al casei. Câteva zile mai târziu, am instalat un sistem de alarmă şi am construit un gard cu o înăl ime de doi metri în jurul proprietă ii. Într-o seară, Michele era plecată şi copilul dormea. Tocmai mă uitam la televizorul de la subsol, când privirea periferică mi-a fost atrasă de o mişcare în bucătărie. Privind în sus, am văzut o licărire mişcându-se rapid dincolo de uşa cuptorului. La început am crezut că este doar o reflexie a farurilor unei maşini care trecea pe afară, dar mi-am dat seama că cuptorul era orientat în direc ia opusă, şi oricum, storurile de la ferestre erau trase. O oră mai târziu, am văzut din nou aceeaşi licărire. Am auzit apoi un scaun din bucătărie trântit la pământ. Aproape că mi-a sărit inima din piept. M-am îndreptat încet către bucătărie. Toate luminile erau aprinse. Unul din taburetele de la masă era tras mai departe, dar era în picioare. Aveam nişte taburete grele, din metal, pe care le ineam întotdeauna trase lângă masă atunci când nu le foloseam. Întreaga poveste mi-a dat o stare de nervozitate, şi când nevastă-mea s-a întors acasă, i-am spus ce s-a întâmplat. Mi-a mărturisit la rândul ei că de când s-a născut Matthew, s-a sim it în permanen ă supravegheată, în special când se afla la subsol. Ori de câte ori se uita în sus, vedea o siluetă scundă, acoperită cu o manta, ascunzându-se după col . De îndată ce îşi dădea seama că a fost văzută, fugea repede către dormitoare. Acest fenomen s-a repetat zi şi noapte. Cine era acea figură micu ă şi de ce ne supraveghea? Se pare că nu dorea să ne facă rău, ci doar să ne sperie. Avea o formă umanoidă şi nu se lăsa văzută decât atât cât să ne dăm seama că este lângă noi. Coşmarurile mele nocturne au crescut din nou în intensitate. În fiecare seară mă duceam la culcare cu teamă. Cel pu in de două ori pe săptămână mă trezeam în altă parte. Uneori mă aflam în prezen a unor extratereştri; alteori, într-un laborator, înconjurat de tot felul de echipamente şi de oameni de ştiin ă care lucrau. De fiecare dată, eram absolut gol, zăceam pe o masă sau pe o platformă, cu tot felul de fire şi de aparate ataşate de mine. Odată, m-am trezit într-un tub negru şi lung, extrem de rece. Prin ferestrele laterale i-am putut vedea pe cenuşii lucrând cu nişte echipamente. Eram intuit de o masă metalică, la fel de rece, cu tot felul de fire şi de obiecte ascu ite înfipte în corp. Când am urlat că îmi este frig şi mă doare, unul din cenuşii mi-a făcut semn prin fereastră. Mi-a transmis telepatic că nu contează, căci oricum nu îmi voi mai aminti nimic după aceea. A continuat apoi să-şi vadă de treabă, fără nici un semn de compasiune. Unul din tuburi îmi era înfipt în penis şi pătrundea adânc în interior, până la testicule. Am încercat să ip din nou, dar mi-am dat seama că nu mai aveam voce. Când m-am trezit înapoi în patul meu, tremuram din toate încheieturile, îmi era grea ă şi sim eam nevoia să urinez de urgen ă. Văzând puroiul albicios care îmi ieşea din corp, mi s-au înmuiat genunchii.

41

Cu o altă ocazie, m-am trezit în mijlocul nop ii din cauza unei luminozită i stranii. Privind în sus, am văzut două capete care pluteau deasupra patului meu, fără corpuri. Nu erau umane, dar nici extraterestre. Păreau mai degrabă nişte robo i. Vorbeau unul cu celălalt într-o limbă ciudată şi trebuiau să se întoarcă fa ă în fa ă atunci când comunicau. Din când în când, priveau în jos către mine. Am vrut să ip, dar nu aveam voce. Am încercat să o trezesc pe nevastă-mea, dar nu m-am putut mişca. În cele din urmă, cele două capete au dispărut. Camera a redevenit întunecoasă şi mi-am recăpătat instantaneu vocea. Am trezit-o imediat pe Michele, care era deja obişnuită cu coşmarurile mele. De mai multe ori, nevastă-mea a visat la rândul ei că este răpită de oameni care o pun pe o masă şi o examinează în fa a unui auditoriu alcătuit din figuri orientale. De fiecare dată, aceştia o verificau dacă este însărcinată. Ori de câte ori avea acest vis, descoperea în scurt timp că era într-adevăr gravidă. Odată, după ce ne-am trezit, ne-am povestit reciproc acelaşi vis. Eram urmări i de oameni înal i, cu părul blond şi fe e ciudate, îmbrăca i în halate medicale. Ne-au aşezat pe un pat, în vederea examinării, dar ne-am ridicat amândoi şi am luat-o la goană. Ne-au prins în scurt timp şi ne-au adus înapoi. Mi-au spus că aveam implantat în corp un aparat care îmi stimula produc ia de spermatozoizi, pentru a fi cât mai fertil. Am într-adevăr un nodul subcutanat în regiunea scrotului, care mi-a apărut brusc pe vremea când eram adolescent, prin anii 70. În perioada cât am stat la Montauk, un medic mi-a spus că sunt folosit nu doar ca baterie pentru mediumii care aveau nevoie de energie, ci îndeosebi în scopuri de procreare. Extratereştrii erau extrem de mul umi i de calitatea spermei mele. Într-o noapte, am auzit în salon un zgomot, chiar când eram pe punctul de a adormi. Câteva clipe mai târziu, în cameră au intrat tot felul de oameni graşi, scunzi şi albaştri, conduşi de un cenuşiu ce părea liderul lor. Complet paralizat, nu mă puteam mişca sau vorbi. De teamă, ochii îmi ieşeau din orbite. Am văzut cum mă ridică şi mă transportă pe deasupra capetelor lor, ca pe un buştean. În timp ce priveam tavanul dormitorului, imaginea acestuia s-a schimbat, căpătând o textură metalică, cu inflexiuni de bronz auriu şi cu diferite gravuri. Când am fost pus pe picioare, am sim it cum corpul meu revine la normal. A fost unica experien ă de acest fel, şi nu pot spune că a fost propriu-zis neplăcută. Am fost condus apoi către o poartă care se deschidea ca o spirală dintr-un punct central, făcând trecerea către o cameră rotundă cu o depresiune circulară în mijloc. În jurul depresiunii se afla o balustradă pe care stătea o feti ă cu părul blond, cu spatele la mine. Pe pere ii circulari ai camerei se aflau panouri de control, dincolo de care priveau nişte extratereştri cenuşii. Doi bărba i în uniforme militare au intrat şi m-au încadrat de o parte şi de alta. Mi-au spus să mă duc la feti ă, căci mă aşteaptă. Un cenuşiu m-a luat de bra şi m-a condus la feti ă. Când m-am apropiat, am văzut că avea un cap destul de mare raportat la restul corpului. Bra ele îi erau în schimb foarte sub iri. Purta o rochi ă fără mâneci. M-a luat de gât şi m-a îmbră işat. Am sim it instantaneu o senza ie copleşitoare de iubire şi de pace. Aş fi vrut să pot rămâne cu ea pentru totdeauna. Unul dintre bărba ii îmbrăca i în uniforme militare mi-a spus că era feti a mea, dar că nu era umană. Urma să fie trimisă undeva departe şi dorea să mă vadă încă o dată, căci era posibil să fie ultima oară. Cenuşiul ne-a despăr it şi feti a s-a uitat în sfârşit la mine. Ochii îi erau ovali şi aveau cea mai pură culoare albastră pe care am văzut-o în via a mea. Nările îi erau doar nişte deschizături minuscule, şi avea buzele foarte sub iri. Părea atât de speriată şi de tristă încât îmi venea să plâng. Din păcate, nu-mi mai amintesc altceva. M-am trezit diminea a în patul meu, cu o senza ie de triste e, dar şi de afec iune. Mi se părea că am descoperit în sfârşit iubirea. Casa mea a căpătat o tristă celebritate pentru atacurile din partea elicopterelor negre care zboară de regulă către est, îndreptându-se către Montauk

42

Point. În mijlocul nop ii, acestea zboară la numai câ iva metri deasupra acoperişului casei mele, declanşând toate alarmele, ale căror baterii se termină rapid. De multe ori, în timpul acestor „atacuri cu elicoptere” sună telefonul, dar când răspund linia este moartă sau nu se aude decât un bâzâit la celălalt capăt. Posturile de radio se schimbă misterios, obiectele dispar zile întregi, după care revin în casă, dar nu la locul lor. Cu toate aceste fenomene ciudate şi cu toate problemele financiare pe care le aveam, îmi iubeam casa şi eram hotărât să rămân în ea. Obsesia mea fa ă de exerci iile fizice s-a amplificat, căci trupul meu trebuia să fie perfect sănătos în vederea experimentelor la care eram supus. Ironia sor ii a făcut însă ca temerile provocate de coşmarurile din timpul nop ii să mă determine să beau cam mult, şi chiar să fumez din când în când câte o igară. Ori de câte ori fumam sau beam, extratereştrii nu făceau experimente cu mine, dar oamenii de ştiin ă nu se lăsau impresiona i de atâta lucru. Via a mea continua să fie o aventură continuă, marcată din păcate de foarte multă confuzie. Încercam să descopăr răspunsuri la întrebările mele şi o cale către Dumnezeu. Ori de câte ori mi se părea că am descoperit calea cea dreaptă, o nouă experien ă mă arunca din nou în confuzie. Sim eam că mintea mea nu îmi apar ine, motiv pentru care eram nefericit şi mă sim eam adeseori deprimat. Pe scurt, nu eram deloc satisfăcut de direc ia pe care o lua via a mea. Capitolul doisprezece Copiii mei Cât timp am trăit în casa din Patchogue, am avut împreună cu so ia mea trei băie ei minuna i. To i s-au născut prin opera ie cezariană. Între aceste naşteri, lui Michele i-au apărut nişte chisturi ovariene mari, care au necesitat extirpare chirurgicală. Medicul i-a recomandat să rămână din nou însărcinată, pentru a lăsa ovarele să se odihnească o vreme. La scurt timp după ce ne-am mutat în casa cea nouă, în anul 1983 s-a născut Matthew, exact la data aşteptată. Michele a avut o naştere cu probleme; după 12 ore de contrac ii fără nici o evolu ie, medicii au considerat necesar să-i facă o opera ie cezariană. Am fost amândoi foarte dezamăgi i, căci urmaserăm cursuri pentru o naştere naturală. Cu o greutate de aproape cinci kilograme, Matthew avea obrajii rumeni, ochii mari şi albaştri, şi un păr incredibil de negru. De mic, Matthew a avut probleme cu colicii. Timp de 18 luni, a plâns în toate nop ile şi a refuzat să doarmă. Singurul care putea să-l legene ca să adoarmă eram eu. În tot acest timp, so ia mea şi cu mine am avut amândoi vise despre răpirea lui Matthew de către nişte necunoscu i. Mult timp, am preferat să nu ne povestim reciproc visele. Personal, am continuat să am coşmarurile mele obişnuite despre răpiri şi experimente. Noutatea era că Michele a început să aibă şi ea asemenea vise. Îmi spunea că sunt contagios! Visam amândoi că oameni necunoscu i ni-l luau pe Matthew, spunându-ne apoi că a murit. Îmi amintesc că plângeam isteric în somn, înainte să mă trezesc, după care alergam în camera copilului să verific dacă visul era adevărat sau nu. Alteori o auzeam pe Michele făcând acelaşi lucru. Îmi spunea de fiecare dată că nu face decât să verifice cum se simte copilul. Într-o diminea ă, pe când ne uitam cum micu ul se joacă, am discutat dacă să-i luăm o îngrijitoare. I-am spus lui Michele că mi-ar fi frică să-l las cu o străină. A izbucnit în lacrimi şi mi-a spus că este de aceeaşi părere, după care mi-a povestit pentru prima oară de visele pe care le avea. Sim ind că îmi înghea ă sângele în vine, i le-am împărtăşit şi eu pe ale mele. Am stabilit de comun acord să nu-l lăsăm niciodată singur cu altcineva decât cu un membru al familiei.

43

În timpul uneia din excursiile mele nocturne, mi s-a spus că, de fapt, copiii mei nu erau ai mei. Fiind simple experimente, ei nu se aflau sub jurisdic ia mea. De aceea, dacă va fi necesar, va trebui să-i predau. Mi s-a părut absolut inacceptabil şi mam decis să nu permit niciodată ca acest lucru să se întâmple. M-am jurat că nu voi mai renun a niciodată la un copil al meu. Experimentatorii ar fi trebuit să mă ucidă mai întâi pe mine, dacă doreau să îmi ia copilul. Nu-mi dădeam seama la vremea respectivă că acest lucru nu ar fi contat prea mult pentru ei! 25 de luni mai târziu s-a născut Jeremy. A urmat apoi Daniel, peste al i doi ani şi jumătate. Îi iubeam pe to i trei mai presus de propria mea via ă. Refuzam chiar şi să mă gândesc că vreunul dintre ei ar putea trece vreodată prin torturile fizice şi mentale prin care am fost nevoit să trec eu. Hotărât să-i învă cum să se apere împotriva acestor atacuri din exterior, mi-am dat seama odată cu trecerea timpului că duceam o bătălie pierdută din start. Matthew era un copil inteligent. A început să meargă la vârsta de opt luni şi jumătate şi a vorbit la scurt timp după aceea. Pe măsură ce trecea timpul, ochii i se făceau din ce în ce mai negri, semănând dureros de mult cu cei ai unui extraterestru. La vârsta de patru ani, mi-a vorbit de un bărbat înalt cu ochii roşii strălucitori. Mi-a spus că acesta purta haine negre, trăia în subteran şi venea noaptea în camera lui. Întrucât nu am discutat niciodată cu copiii mei despre experien ele pe care le-am trăit, ar fi fost imposibil să preia aceste informa ii de la mine. În plus, îi monitorizam atent orele petrecute în fa a televizorului şi nu îi dădeam voie să se uite la filme de groază. Când a mai crescut, am observat că ori de câte ori la televizor venea vorba de extratereştri într-o formă sau alta, Matthew fugea din cameră. Cel mai mult îi displăceau micii cenuşii. Când pe ecran apăreau asemenea imagini, îşi acoperea ochii şi urechile cu o pernă şi mă ruga să-i spun când se termina programul. Altminteri, refuza să discute cu mine despre acest subiect. Într-o după-amiază de vară, după ce băie ii s-au dat cu bicicletele prin curtea din spate, ne-am aşezat cu to ii sub un copac, pentru a ne odihni la umbra lui. Matthew a făcut o observa ie referitoare la albastrul cerului, după care ne-a indicat un nor circular, aflat chiar deasupra noastră. Fiind singurul nor de pe cer, ne-am uitat cu to ii la el cu un sentiment de tulburare. Subit, norul a dispărut în numai câteva secunde, ca şi cum ar fi fost şters cu guma de la un capăt la altul. După ce a dispărut, copiii au alergat în casă şi au refuzat să mai iasă la joacă, deşi afară era o vreme minunată. Câteva luni mai târziu, adunam frunze în curte. Matthew, care avea şapte ani la acea vreme, m-a întrebat dacă poate să mă ajute. După ce am discutat despre şcoală şi despre alte subiecte obişnuite, Matthew m-a întrebat pe neaşteptate dacă ştiu ceva despre subteranele pământului. Când i-am povestit despre versiunea oficială a ştiin ei despre interiorul pământului, a insistat să-mi spună că acolo există oraşe mari. A adăugat că omul îmbrăcat în negru venea noaptea la el în cameră ca să-l înve e despre aceste lucruri. Omul i-a spus că vine din acea lume şi că Matthew însuşi era unul de-al lor. I-a mai spus că a fost trimis la suprafa ă pentru a o supraveghea pe so ia mea şi pe mine, ca să nu facem greşeli. Să fi fost vorba de fiin a pe care am văzut-o împreună cu Michele după naşterea lui Matthew, din subsolul care dădea în bucătărie? Matthew a continuat spunându-mi că energia este distribuită în galeriile subterane prin intermediul unor relee care trimit raze energetice unul către celălalt. Descrierea era atât de precisă încât mi-am dat seama că nu putea proveni din imagina ia unui copil de şapte ani! În continuare, Matthew mi-a povestit că „omul în negru” scoate un fel de bâzâit de frecven ă joasă, care se traduce în mintea lui prin cuvinte. Fiin a i-a spus lui Matthew că sub Long Island, la fel ca sub toate regiunile din lume, trăiesc oameni. Cândva, au trăit la suprafa ă, dar acum se ascund.

44

Cu cât treceau anii, cu atât mai multe îmi destăinuia Matthew despre vizitele sale nocturne. De două ori pe săptămână era luat din corpul său, trecând printr-un vortex. Mai întâi, îşi vedea corpul adormit pe pat. În continuare, sim ea că pluteşte către acoperiş, trecea prin acesta şi se sim ea atras de o lumină strălucitoare. În final, se trezea într-un loc în care se aflau mai mul i extratereştri cenuşii, care îl priveau. Îi dădeau tot felul de lucruri cu care să se joace, dar i-au arătat şi diferite tehnologii, inclusiv dispozitivul energetic care le alimentează nava. Avea forma rotundă a unei mingi de fotbal şi i s-a dat voie să-l ină în mâini. I-au mai arătat nişte arme, care arătau ca nişte lansatoare portabile de rachete, şi i-au spus că va veni o zi când va folosi el însuşi aceste arme în bătălia pentru pământ. Au adăugat că atunci când va fi mai mare, va face experimente cu materiale genetice ale diferitor fiin e, pentru a crea altele mai bune. De atunci, Matthew a rămas cu o fascina ie aparte pentru bătăliile în spa iu şi pentru armele atotputernice cu laser. A avut chiar o viziune cu el însuşi rănit într-o bătălie împotriva extratereştrilor, în timp ce apăra o anumită zonă de pe această planetă. La fel ca şi mine, Matthew vede aurele şi arhetipurile care se învârt în jurul capetelor oamenilor. Se poate focaliza la dorin ă asupra frecven ei individuale şi poate citi gândurile oamenilor. Cel de-al doilea fiu al meu, Jeremy, este un copil de excep ie, fiind antrenat în şcoli speciale pentru copii avansa i. Spre deosebire de fratele său, nu este deloc interesat de extratereştri sau de fenomenele psihice. Singura dată când a făcut o men iune despre ceva ieşit din comun s-a întâmplat pe când avea doi ani. Lăsasem cartea Comuniune pe măsu a pentru cafea. Cartea are pe copertă imaginea unui extraterestru cenuşiu. Jeremy a comentat că imaginea era a unui om rău. Îl cunoştea, căci a venit noaptea în camera lui, i-a luat jucăriile şi nu i le-a mai dat înapoi de atunci. Trebuie să recunosc că jucăriile lui Jeremy dispăreau adeseori din camera lui, dar am presupus întotdeauna că el era cel care le rătăcea. În realitate, prin anii 80 multe articole dispăreau pur şi simplu din casă, reapărând uneori (în cel mai bun caz) câteva săptămâni sau luni mai târziu. De cele mai multe ori dispăreau pentru totdeauna, dar dacă reapăreau, erau plasate în locuri dintre cele mai ciudate, precum congelatorul, col ul din spate al unui dulap sau în spatele cuptorului. Fiul meu cel mai mic, Daniel, a pătruns în această lume într-o manieră interesantă. Când so ia mea era gravidă în patru luni, o analiză a sângelui a scos la iveală existen a unei proteine ciudate, care indica posibilitatea ca fătul să fie afectat de Sindromul Down sau de spina bifida. Am fost foarte îngrijora i, până când am primit rezultatele amniocentezei, care arăta că fătul este normal. Totuşi, la scurt timp înainte de a primi rezultatele analizei, am trăit o experien ă de răpire absolut terifiantă. Luat din pat în mijlocul nop ii de către cenuşii, am ipat, dar nu am putut-o trezi pe so ia mea. Am fost dus într-o navă, mai precis într-o cameră argintie, puternic luminată şi fără piese de mobilier. În cameră a intrat un extraterestru cenuşiu, despre care am intuit că este femeie. Avea în bra e o mică mogâldea ă. În timp ce se apropia de mine, o voce masculină mi-a spus că dorea să-mi arate ceva. Trăgând uşor pătura care acoperea mogâldea a, extraterestra a scos la iveală un copilaş adorabil, cu părul blond. Vocea masculină mi-a spus că micu ul este al meu şi m-a întrebat dacă doresc să-l in în bra e. Când am răspuns că vreau, extraterestra a tras complet pătura care acoperea copilul. S-a dovedit că acesta avea capul prins de un trup de caracati ă, cu mai multe tentacule. ipând de oroare, am strigat să îl ia de la mine. Vocea mi-a spus că micu ul urma să fie dus într-o lume acvatică şi că nu îl voi mai vedea vreodată. Trezindu-mă în patul meu, m-am rugat din inimă ca Danny să fie un copil normal. Nu vă pot descrie uşurarea pe care am sim it-o când medicul ne-a spus că analizele au ieşit perfecte. Când Danny a început să vorbească, mi-a povestit de un bărbat cu o fa ă de clovn care venea noaptea în camera lui şi îl ducea să zboare. Mi-a spus că atunci când omul îi punea o baghetă magică pe frunte, se trezea imediat într-un loc în care existau lumini colorate, ca nişte baloane.

45

Odată, Danny s-a trezit având fa a plină de zgârieturi. Când l-am întrebat cum a reuşit să se zgârie astfel, mi-a răspuns că omul cu fa a de clovn l-a dus să îşi cunoască surioara. Când a încercat să îi atingă fa a, aceasta l-a zgâriat pe fa ă, căci avea cleşti în loc de mâini! Una dintre zgârieturi, situată la baza nasului, s-a concretizat într-o cicatrice care a rămas până astăzi. De altfel, el mai are o cicatrice pe piept, care indică faptul că a suferit o opera ie chirurgicală cusută în final cu copci, deşi noi nu ştim nimic de o asemenea opera ie. Danny are capacitatea de a vedea şi de a comunica cu îngerii. Ori de câte ori le pune întrebări despre viitor, aceştia îi răspund cu o precizie uimitoare. Nu este vorba de fiin e extraterestre, ci de entită i angelice, care vin la el în timpul nop ii, când nu doarme. Nu îl duc nicăieri, nu îl ating şi nu îl sperie. Capitolul treisprezece Recrutarea de către CIA În timpul anilor pe care i-am petrecut la Patchogue, am făcut mai multe excursii la Montauk Point. În mod paradoxal, abia aşteptam să merg acolo, dar când ajungeam, sim eam o senza ie de teamă şi de nelinişte. Îmi manifestam imediat dorin a de a ne întoarce acasă, lucru care nu părea să-i încânte deloc pe ai mei, care abia aşteptau să exploreze zona după o călătorie de o oră şi jumătate. Aveam întotdeauna coşmaruri cu o zi înainte şi după o excursie la Montauk. Îmi aminteam tot timpul de acea noapte din anul 1976, când un OZN ne-a urmărit până acasă, după ce am luat cina în oraşul Montauk. Din punct de vedere fizic, sim eam fiori reci de la baza şirei spinării până în creştetul capului. Părul mi se încărca întotdeauna cu electricitate statică. Pielea mi se făcea ca de găină şi sim eam nevoia continuă de a urina şi o senza ie de răceală în stomac. Pe scurt, mă sim eam de parcă prin corp mi-ar fi trecut un curent electric de voltaj mediu. În mod ciudat, după ce vizitam Montauk-ul vedeam întotdeauna în minte scrisori scrise în caractere evreieşti. Acestea apăreau sub formă de crâmpeie în fa a ochilor, sau în gândurile mele. Uneori, mă trezeam dintr-un somn adânc şi îmi aminteam diferite informa ii din aceste scrisori. Am devenit fascinat de piramide şi de rela ia lor cu Egiptul şi cu Atlantida. Am aflat chiar (intuitiv) că o rămăşi ă din Atlantida era localizată în Long Island. Îmi doream să scap de toată această poveste. Căsnicia mea nu mergea prea bine. Mă certam tot timpul cu Michele, insultându-ne adeseori în fa a copiilor. Îmi uram slujba şi am început chiar să urăsc ceea ce reprezint: un om cu un trecut obscur, care nu poate vorbi nimănui despre acesta, şi cu un viitor marcat de aceleaşi răpiri, coşmaruri şi obsesii. Nu este o imagine tocmai încântătoare. Din toate aceste motive, citeam cu religiozitate pagina cu anun uri din ziarul de duminică, încercând să descopăr o cale de ieşire din impas. Într-o zi, un anun mititel dintr-un col al paginii mi-a atras aten ia, obsedându-mă atât de tare încât am sim it nevoia să fac ceva. Anun ul spunea că CIA caută agen i pentru intern şi extern. Doritorii trebuiau să scrie o scrisoare de inten ie şi să o trimită la o adresă din Maryland. Am scris câteva cuvinte pe o bucată de hârtie şi am pus-o la poştă. Nevastă-mea mi-a spus că sunt nebun, dar în ultima vreme îmi spunea tot timpul acest lucru… Nu am văzut niciodată un asemenea anun , nici până atunci, nici de atunci încoace. Părându-mi-se atât de ciudat, le-am vorbit despre el câtorva prieteni despre care ştiam că citesc pagina de anun uri cu aceeaşi fervoare ca şi mine. Nici unul dintre ei nu îl remarcase! Am început să mă întreb dacă nu cumva chiar sunt nebun.

46

Au trecut mai multe săptămâni, dar nu am primit nici un răspuns. Într-o noapte, la 2:00 diminea a, a sunat telefonul. Am auzit-o pe Michele răspunzând: „Nu vă da i seama cât e ceasul?” Apoi mi-a înmânat brusc receptorul, spunându-mi: „E pentru tine – prietenii tăi de la Washington!” Am auzit în receptor vocea unui bărbat care mi-a spus că au primit scrisoarea mea şi că este prietenul meu din Washington. În elegeam despre ce vorbeşte? „Da”, am răspuns eu. A continuat spunându-mi că voi primi în curând un pachet mare prin poştă, cu nişte teste psihologice importante, pe care trebuie să le completez atât eu cât şi so ia mea. Dacă vom termina testele în intervalul de timp specificat, trebuia să le trimit înapoi prin poştă, apoi să aştept alte instruc iuni. La scurt timp după această conversa ie mi-a fost livrat un plic, care con inea două seturi foarte ample de teste pentru Michele şi pentru mine. Erau incluse de asemenea nişte formulare în care trebuia să completez diferite informa ii referitoare la rude, prietenii recen i şi cei din copilărie, felul în care reac ionez în diferite circumstan e, precum şi preferin e şi antipatii. În sfârşit, plicul con inea un formular de examinare fizică completă, care con inea inclusiv o analiză complexă a sângelui pe care trebuia să mi-o fac la un medic. Intervalul de timp în care trebuia să completăm aceste formulare sau să le returnăm era de zece zile. Alergând încolo şi încoace ca un nebun, am reuşit să completez toate formularele şi să-mi fac toate analizele. De câteva ori, am primit nişte telefoane noaptea, în care eram întrebat dacă am nelămuriri. De fiecare dată, la celălalt capăt al firului era o altă persoană, care se recomanda cu un nume fictiv. Am primit în curând o altă scrisoare adresată confiden ial în care era men ionat numele fictiv pe care trebuia să-l folosesc ori de câte ori îi contactam: Nathan Diton. Instruc iunile îmi cereau să distrug scrisoarea şi să nu deconspir nimănui acest nume, nici măcar so iei mele. Mi s-a dat apoi un număr de telefon sigur, la care trebuia să sun de la un telefon public, între anumite ore. Apelul meu urma să fie direc ionat apoi către un agent de legătură. Următorul telefon nocturn pe care l-am primit m-a trimis la Hyatt Regency Hotel din New York City. Mi s-a spus că mă prezint într-o anumită zi, la o anumită oră, şi să sun de la telefonul din recep ie la o anumită cameră din hotel. După ce îmi spuneam numele fictiv, urma să aştept returnarea apelului. Am făcut ce mi s-a spus, după care am aşteptat aproape o oră, înainte să fiu chemat de recep ioner. Acesta mia spus să folosesc din nou telefonul pentru oaspe i. Am format numărul camerei şi mi s-a spus să urc, dar la un alt etaj şi la o cameră diferită. Scăldat în sudoare, am bătut la uşă, după care am observat că aceasta era situată în imediata vecinătate a unei magazii pentru ustensile. După câteva clipe, mi-a deschis un bărbat scund, destul de vârstnic, cu o fa ă pătră oasă. Purta un costum negru, o cămaşă albă şi o cravată neagră, arătând ca un spion din filmele anilor 30. După ce mi-a strâns mâna, mi-a spus cum îl cheamă, cu un puternic accent britanic. Extrem de politicos, m-a rugat să iau loc pe un scaun aşezat cu fa a la o oglindă aflată pe peretele care dădea în magazia de alături. Când am remarcat şi servieta neagră de pe pat, m-am sim it foarte stânjenit şi a început să-mi pară rău că am venit. Stând lângă mine, bărbatul mi-a vorbit pe un ton prietenos, dar plin de for ă. Cu un zâmbet discret, mi-a spus că organiza ia sa este foarte interesată de mine. În finalul chestionarului pe care îl completasem cu informa ii despre rude şi hobby-uri, am men ionat că ar putea fi o problemă legată de activită ile unchiului meu dinspre bunic din Uniunea Sovietică. Zâmbind, mi-a spus să nu-mi fac probleme. Se pare că guvernul era interesat de mine pentru că vorbeam zece limbi străine. Căutau un asemenea lingvist care să poată călători prin lume sub acoperirea unui om de afaceri, pentru a colecta informa ii de la anumite persoane. La fel de bine, aş fi putut fi folosit ca ataşat la o ambasadă, pentru a aduna informa ii din această ipostază. Urma să mi

47

se pună la dispozi ie tot ce aş fi cerut. Altfel spus, aş fi devenit aproape un om bogat. Pentru antrenament, aveam două posibilită i: fie să fiu pregătit la o şcoală a lor, cu toate cheltuielile plătite, şi apoi să fiu mutat în Virginia, fie să fiu antrenat într-o casă sigură dintr-o loca ie nedivulgată, astfel încât nimeni să nu ştie că am participat la şcoala lor. La sfârşitul întâlnirii, mi-a strâns din nou mâna şi mi-a dat nişte materiale ca să le citesc. Mi-a cerut apoi să mă înscriu la un test de opt ore care se inea în weekend-ul următor la Institutul de Tehnologie din New York. Mi-a dat o parolă alcătuită din cifre, men ionând că intrarea se făcea exclusiv pe bază de invita ie. În final, m-a privit în ochi şi mi-a spus cu răceală: „Să fii acolo!” Am părăsit oraşul şi m-am îndreptat către casă. Capul îmi pleznea, gura îmi era uscată şi nu mă puteam împiedica să nu transpir abundent. Dintr-un motiv sau altul, am sim it nevoia să mă duc la plajă. Mi-am luat familia şi ne-am îndreptat cu to ii către plaja Smith Point, din partea sudică a insulei. Ajuns acolo, îmi amintesc că am privit lung către est, unde se afla Montauk Point. Capitolul paisprezece Risc de securitate Testul se dădea la etajul doi al unei clădiri situate la capătul campusului. Am fost printre primii care au sosit. Pe măsură ce soseau şi al ii, am constatat că nimeni nu vorbea cu ceilal i, aşa cum primiserăm instruc iuni. Eram în total circa 20 de persoane, to i cu vârste între 25 şi 30 de ani. Marea majoritate erau bărba i albi. Fiecare sec iune a testului a fost cronometrată şi supravegheată de altcineva. Nu ni s-a permis să punem întrebări. Printre subiecte se numărau: matematica, evenimentele de zi cu zi, ştiin a şi chiar muzica. Erau probleme cu op iuni multiple, eseuri, probleme de logică, întrebări la care trebuia să completăm răspunsul, etc. Părând interminabil, testul a durat de la 8:00 diminea a până la 4:00 după-amiaza. Nu am primit decât ceva frugal de mâncare şi câteva pauze scurte pentru toaletă. Când am plecat, de-abia mai puteam conduce maşina. Fa a îmi era contorsionată. Îmi sim eam dureros fiecare muşchi, aveam o migrenă cumplită, iar încheieturile mă chinuiau îngrozitor. Chiar şi din ii mă dureau, astfel încât nu puteam vorbi. Mă sim eam de parcă aş fi fost călcat de tren. Au trecut 48 de ore până când mi-am revenit la normal. Câteva săptămâni mai târziu, am primit un nou apel telefonic, în care mi s-a spus că testul meu a fost atât de bun încât şefii mă doreau imediat la Washington. Odată ajuns acolo, urma să stau la un hotel sigur. Trebuia să dau un test cu poligraful, să fiu evaluat mental la Langley şi să mi se facă un nou examen medical. Am făcut rezervări pentru un zbor la Washington în săptămâna care urma. Zborul TWA de la LaGuardia la Aeroportul Na ional din Washington a fost lipsit de evenimente, ba chiar reuşit, dat fiind că am trecut peste Chesapeake Bay pe o vreme excep ional de frumoasă. Apa era de un albastru ireal şi conturul ărmului era încântător. Nu-mi luasem cu mine decât un bagaj de mână, căci nu suport să aştept pe aeroport la bagaje. Când avionul a aterizat, am trecut direct în sala de aşteptare. Aici, am fost preluat de cineva fără prea multă ceremonie şi înghesuit într-un taxi. Maşina a plecat înainte de a apuca să-i spun şoferului unde să mă ducă. Acesta era un bărbat de origine indiană. Cu un zâmbet larg pe buze, era excesiv de prietenos şi mi-a pus tot felul de întrebări despre mine. Când a auzit că sunt din Long Island, a devenit agitat şi mi-a spus că şi el este tot de acolo, şi că mai are încă rude în zonă. Când i-am spus că îmi plac îndeosebi parcurile şi plajele, mi-a răspuns că locul său favorit a fost întotdeauna Montauk Point şi că era de părere că indienii nativi din acea zonă era foarte interesan i. În acest punct al conversa iei, mi-

48

am dat seama că ieşiserăm din districtul Washington şi că ne îndreptam către Virginia. Nici măcar nu-i spusesem şoferului care este destina ia mea! De aceea, l-am întrebat cum se face că ştie încotro mă îndrept. Brusc, s-a prefăcut surprins şi m-a întrebat la ce hotel doresc să mă cazez. Nu-i spusesem însă că doresc să merg la un hotel. I-am răspuns că aveam rezervare la hotelul Holiday Inn din Tyson’s Corners. A dat din cap şi nu a mai avut multe de comentat în restul drumului. Câ iva ani mai târziu, aveam să aflu că acest hotel era de fapt o casă de siguran ă care apar inea CIA-ului şi că fusese folosit pentru a prinde în capcană şi a captura un agent sovietic. Aşa cum fusesem instruit, m-am cazat la hotel sub numele meu fals, Nathan Diton. Hotelul avea mai multe etaje. Camera mea se afla cam la jumătatea înăl imii sale. Văzând că sunt cazat tot într-o cameră vecină cu debaraua, m-am amuzat, convins că sunt supravegheat în permanen ă. Mai pu in încântat am fost când am constatat că până şi oglinda din baie era plasată tot pe peretele care dădea în debara. La câteva secunde după ce am intrat în cameră, a sunat telefonul. O voce de bărbat mi-a urat bun venit în Virginia şi mi-a spus să nu părăsesc hotelul sub nici un motiv. Urma să primesc un telefon a doua zi, diminea a devreme, în care voi primi informa iile necesare referitoare la examinarea cu poligraful. În continuare, m-am dus jos, la sala de for ă şi la piscină. Spre uimirea mea, nu am văzut mai mult de cinci oameni în toată clădirea, lucru destul de straniu pentru un hotel de dimensiunea acestuia. La restaurant, am rămas la fel de şocat să constat că sunt singurul client. M-a servit o femeie frumoasă de origine arabă, care mi-a spus că era din Iordania. Am vorbit o vreme despre Orientul Mijlociu şi i-am povestit că am făcut o excursie în ara ei. Mă sim eam extrem de stingher şi de singur. Am mâncat rapid. Pe când mă pregăteam să plec, am văzut un grup alcătuit din trei japonezi aşezându-se la bar. Păreau foarte bine dispuşi. Râdeau şi făceau glume în japoneză. M-am ridicat, am plătit nota şi m-am întors în camera mea, anticipând o noapte lungă, petrecută în solitudine. După ce am făcut un duş, am dat drumul la televizor, am verificat dacă uşa era închisă şi m-am trântit în pat, acoperindu-mă cu pătura până sub bărbie. Am aprins apoi lampa de lângă pat. Acesta a fost ultimul lucru pe care mi-l amintesc, până când a sunat telefonul. Când m-am trezit, eram gol şi cu fa a în jos, cu posteriorul ridicat. Pătura zăcea aruncată pe jos. Televizorul era tot aprins, la fel ca şi lampa de lângă pat. Ceasul arăta ora 8:00. Nu m-am trezit niciodată în via ă atât de târziu! O voce diferită de bărbat mi-a spus să cobor la micul dejun, apoi să mă prezint într-o altă cameră la ora 10:00. În timp ce aşezam receptorul la loc în furcă, prin minte îmi treceau zeci de întrebări. Cine mă dezbrăcase? Cum de m-am trezit la ora 8:00 după ce mă pusesem în pat la ora 9:00 seara, fără să ştiu cum s-a scurs timpul? De ce îmi ardeau testiculele şi de ce aveam dureri în rect? Speriat, mi-aş fi dorit să plec, dar unde aş fi putut merge? Ochii mă usturau şi pieptul îmi pulsa nebuneşte. Oare avusesem parte de o experien ă sinistră în noaptea precedentă? După un mic dejun frugal, am început să mă plimb prin perimetrul hotelului, aşteptând să treacă timpul. În tot acest timp, prin minte îmi treceau crâmpeie de amintiri legate de o femeie blondă şi înaltă. Era legată cu curele pe o masă. Lângă ea eram legat eu. De câte ori îmi treceau asemenea imagini prin minte, sim eam o durere de stomac şi o senza ie de neajutorare. Peste toate, în aer plutea un miros de gaz care îmi dădea o stare de leşin. Sim eam cum mi se învârte capul. Să fi fost o simplă stare de nervozitate? Mi-am dorit din nou să fiu acasă. La ora 10:00, m-am prezentat în camera care îmi fusese indicată. Am fost întâmpinat de o femeie brunetă, cu o înfă işare plăcută, care punea în func iune un echipament. Avea mai pu in de 30 de ani. Era durdulie, dar foarte prietenoasă, şi mi-a

49

explicat cum se va derula testul. Mi-a spus dinainte toate întrebările care urmau să-mi fie puse, ca să nu avem surprize. Doreau cu orice pre să trec testul. Mi-a spus că va dura circa două ore. M-am aşezat pe un scaun, în timp ce ea îmi citea întrebările stând pe pat. Unele erau întrebări foarte simple, cum ar fi cele despre mediul în care am crescut sau despre preferin e şi antipatii. Altele erau foarte directe şi personale. Se refereau la apetitul meu sexual şi la modalitatea în care folosesc baia! Când mi-a prins firele cu care m-a conectat la poligraf eram deja lac de sudoare. Am început testul la ora 11:30. M-am mai uitat o dată la ceas la ora 12:00. Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că se făcuse ora 3:00 dupăamiază. Şocat, mi-am dat seama că nu-mi amintesc nimic din ceea ce s-a petrecut în cele trei ore! Femeia îmi scotea firele. Mi-a spus că mă voi sim i bine în Virginia, după care m-a rugat să aştept timp de 15 minute după plecarea ei, apoi să fac curat în cameră, ca şi cum nu ar fi fost nimeni în ea. În final, trebuia să las cheia la recep ie, să mă întorc în camera mea, să aştept instruc iuni şi să nu vorbesc cu nimeni. Am făcut tot ce mi s-a cerut. La ora 4:00 după-amiaza, un bărbat îmbrăcat în costum a intrat în camera mea. Mi-a decontat banii pe care îi plătisem pe biletul de avion şi mi-a spus că urma să primesc instruc iunile referitoare la evaluarea mentală de la Langley a doua zi diminea ă. În acea noapte am preferat să nu dorm deloc. M-am uitat toată noaptea la televizor şi am citit ceva. Diminea a, am primit un telefon în care mi s-a spus că mă întorc la New York, fără nici o altă explica ie. Am luat primul zbor înapoi. Câteva săptămâni mai târziu, cineva m-a sunat la serviciu. O voce de bărbat mi-a spus că cererea mea a fost respinsă, din cauza unui risc de securitate. Când i-am cerut detalii, mi-a răspuns doar să mai încerc peste câ iva ani. Capitolul cincisprezece Îl cunosc pe Preston Privind retrospectiv, ceea ce s-a întâmplat în continuare în via a mea pare un vis, dar s-a petrecut cu adevărat. Încă îmi vine greu să discut despre aceste lucruri. Totul a început atunci când patronul meu s-a mutat într-un alt sediu, iar eu am decis să nu mai lucrez pentru el. În timp ce îmi căutam de lucru, am văzut pe spatele unui camion de distribu ie a alimentelor în spatele căruia mă aflam un număr care începea cu 800. Acest număr m-a obsedat săptămâni la rând, până când m-am decis în sfârşit să sun. M-au angajat pe loc şi am început să lucrez în mai pu in de două săptămâni. Eram încântat că am o slujbă atât de aproape de casă, încât puteam merge chiar pe jos până la serviciu, dacă doream. Totuşi, încă din primele zile de lucru mi-am dat seama că era ceva în neregulă. Patronii erau patru fra i, extrem de arogan i şi de încrezu i. ineau tot timpul şedin e între ei, cu por ile închise, după care le dădeau angaja ilor ordine pe un ton aspru. Am aflat în scurt timp că aveau legături cu crima organizată, dar şi cu diferi i bancheri, politicieni şi oameni de afaceri de mare anvergură. Duminicile, când nu era nimeni prin preajmă, aveau întruniri cu liderul unui sindicat al crimei, o figură dintre cele mai cunoscute în New York City. Din când în când, preşedintele unei mari bănci locale venea cu elicopterul şi discuta ore întregi afaceri cu ei. În depozitele lor erau depozitate mari sume de bani. Aveau afaceri cu al i distribuitori şi producători, de mare anvergură, cu care nu se puteau compara, deşi conturile lor măsurau opt cifre. La scurt timp după ce am fost promovat auditor al companiei, unul din cei patru fra i mi-a cerut să îi imit vocea şi să vorbesc în locul lui la telefon cu diferi i clien i, şi chiar cu profesorii de la şcoala fiicei sale. To i patru aveau copii răsfă a i, cu probleme de comportament. Mi s-a cerut de asemenea să scriu scrisori adresate altor companii, pretinzând că sunt unul dintre ei. Nu-mi plăceau aceste lucruri, dar nu

50

doream să-mi pierd slujba. Cei patru fra i erau boga i, puternici, şi nu se sfiau să îşi amenin e duşmanii atunci când era cazul, sau chiar să se amenin e între ei. Unul dintre ei a cumpărat casa lui Ferdinand Marcos de pe coasta sudică a Long Island. Un altul şi-a construit o casă uriaşă pe coasta nordică. Ceea ce nu ştiam la vremea respectivă era că Duncan Cameron, mediumul principal folosit în Proiectul Montauk, era angajat la ei ca tâmplar! Într-o zi, cam la doi ani de la angajare, patronul mi-a cerut să răspund la un telefon, în locul lui. Când l-am întrebat despre ce este vorba, mi-a spus că are legătură cu pia a şi cu stocurile. Mi-a cerut apoi să fac tot ce dorea interlocutorul meu, după care a părăsit clădirea. Mi s-a transferat apelul telefonic. O voce ciudată s-a recomandat şi mi-a spus numele unei companii din Colorado care se ocupa cu investi iile. Când i-am spus că firma mea nu avea legături de afaceri cu ei, şi-a schimbat tonalitatea vocii şi am sim it o stare de cea ă mentală. Nu îmi mai amintesc decât că era vorba de o companie din Austria care vindea echipamente speciale pentru protec ia clădirilor împotriva cutremurelor şi a furtunilor. Compania dorea să intre pe pia a americană şi avea nevoie de investitori. Ceea ce s-a întâmplat în următoarele 18 luni a fost deopotrivă oribil, şocant şi foarte tulburător pentru mine şi pentru familia mea. Cum-necum, am reuşit să cumpăr stocul respectiv de produse, folosindu-mă de fondurile corpora iei şi de sigiliul păstrat într-un seif a cărui combina ie nu o aveam. În anul care a urmat, se spune că am delapidat peste 300.000 de dolari! Fac această afirma ie: „se spune”, deoarece personal nu-mi amintesc nimic de acest fel. Chiar şi ancheta FBI a stabilit că scrisul de mână de pe cecurile emise nu-mi apar inea. În plus, nimeni nu a putut găsi dovezi în calculator că aş fi umblat la coduri pentru a scrie cecurile. La ora actuală, sunt convins că am fost manipulat fizic, într-un fel sau altul, şi silit să comit această crimă. Tot ce îmi amintesc este că am fost într-adevăr la băncile locale pentru a deschide conturi pentru anumite corpora ii fictive. De asemenea, am folosit o parte din fonduri pentru mine, pentru simplul motiv că mi s-a spus că pot face acest lucru. O parte din cecurile cu pricina erau chiar ştampilate de cei patru fra i. Deşi ştiau tot ce se întâmplă în conturi, contabilii şi auditorii firmei nu au spus nimic timp de un an de zile. Conturile fictive au fost deschise chiar la banca folosită de patronul meu. Dacă aceste activită i s-ar fi derulat împotriva voin ei acestuia, cum crede i că aş fi putut să continui „delapidarea” o perioadă atât de lungă de timp? Privind retrospectiv, îmi dau seama că în toată acea perioadă am ac ionat mai degrabă ca un observator care priveşte de la distan ă, decât ca un participant activ. Ştiu că la vremea respectivă mă gândeam că toată povestea aceasta trebuie să se oprească, dar nu puteam face nimic. Pur şi simplu, nu îmi puteam controla propriile gânduri şi ac iuni. Aş fi dorit să fug, dar gândul la copiii mei m-a împiedicat să fac acest lucru. În anumite zile mă gândeam chiar să mă sinucid. Odată, m-am dus să deschid alte conturi fictive la Banca de Economii din Long Island, şi îmi amintesc că era coadă la ghişeu. Dincolo de acesta se afla o femeie roşcată, care s-a sculat şi a venit la mine. Mi-a vorbit cu un puternic accent rusesc şi mi-a spus să o iau în fa a cozii şi să mă aşez la ghişeul ei. De acum înainte, urma să vin direct la ea ori de câte ori aveam nevoie de serviciile băncii. Deşi în mod normal ar fi trebuit să îmi prezint actele pentru a putea deschide aceste conturi false, mi-a spus că nu are nevoie de ele. A acceptat imediat să încaseze cecurile, în timp ce eu aşteptam. Privindu-mă ciudat, mi-a spus că este din Leningrad şi mi-a vorbit de unchiul meu dinspre bunic şi de familia acestuia din Uniunea Sovietică. Mi-a spus că numele real al acestuia nu era Sverdlov şi că şi-l crease singur. El a fost cel care a ordonat uciderea arului şi a familiei sale, la Ekaterinsburg, motiv pentru care oraşul a fost numit mai târziu în onoarea lui: Sverdlovsk. Mi-a povestit de asemenea că so ul ei era redactor la Radio Europa Liberă şi că acesta ar putea fi interesat să-mi ia un interviu care să fie difuzat în Rusia. Într-un mod extrem de straniu, în următoarele luni am continuat să

51

mă lovesc de această femeie oriunde m-aş fi dus. Chiar şi maşina ei, pe care flutura un stegule al Rusiei, apărea adeseori subit în fa a sau în spatele maşinii mele, când eram în trafic. Într-o zi, după ce au început problemele cu justi ia, m-am dus la bancă să închid conturile. O altă femeie mi-a spus iritată că prietena mea rusoaică nu mai lucra la ei. A refuzat să îmi spună mai multe, iar eu nu am mai revăzut-o niciodată pe femeia roşcată. Tot în această perioadă am devenit obsedat de OZN-uri şi de extratereştri. Aceştia îmi apăreau în vise aproape în fiecare noapte. De aceea, când am văzut în ziar un anun despre formarea unui grup de sprijin pentru cei răpi i de extratereştri, am sunat imediat. Am fost sunat înapoi de o femeie cu o voce prietenoasă şi deschisă. Întrucât aveam o casă mare, chiar în centrul insulei, am căzut de acord să o folosim ca loc pentru întâlnirile noastre săptămânale. Deşi acest lucru a indispus-o foarte tare pe nevastă-mea, am acceptat. Am devenit extrem de încăpă ânat şi de agresiv, îndeosebi cu familia şi cu prietenii. Cu to ii mi-au spus că m-am transformat peste noapte într-un om rău. Foarte sever cu copiii, ipam tot timpul la ei. Le spuneam să îşi strângă jucăriile, chiar şi atunci când se jucau cu ele. Din păcate, la ora actuală îmi dau seama că acel comportament avea să stea la baza anilor de terapie la care urmau să fie supuşi. Chiar şi propria mea mamă a început să-mi spună Hitler. Culmea este că la vremea respectivă aproape că îmi plăcea porecla. Când am constatat că grupul de sprijin era un pretext pentru ca tot felul de ciuda i să se perinde prin casa mea, am decis să pun capăt acestui experiment. La ultima noastră întrunire, ne-am dus împreună să vedem filmul Comuniune, pe care eu îl consideram o farsă. În noaptea prăbuşirii acelui avion în Long Island, m-a sunat lidera grupului, care mi-a spus că doreşte o nouă întrunire, întrucât şi-a dat seama „despre ce este vorba”. Când a ajuns, m-a prins de mâini şi a început să vorbească. Abia aşteptam să ascult răspunsurile pe care le aşteptam de atâta vreme. Iată ce mi-a spus: „Totul este numai din vina lui Satan. Acesta ne controlează min ile şi ne spune tot felul de poveşti ciudate. Îşi pune demonii să ia chipul unor extratereştri, pentru a ne amăgi. M-am dus la biserică şi i-am spus preotului ce cred. M-a aşezat pe un scaun şi a început să se roage pentru mine. Am auzit atunci voci ciudate şi am vorbit în limbi străine”. Când preotul i-a spus în sfârşit că a fost eliberată, s-a dus acasă şi a distrus toate căr ile, benzile şi notele despre OZN-uri. I-am mul umit pentru vizită şi am condus-o rapid către uşă. Eram convins că era nebună de legat, chiar mai nebună decât credeau oamenii că sunt eu. Cel pu in, pentru ea totul s-a terminat. De acum înainte, nu va mai avea îndoieli sau întrebări fără răspuns. Îşi găsise calea. În timpul acestei perioade de nebunie temporară, am primit un telefon la slujbă de la un alt bărbat. Vorbind cu un accent fran uzesc, acesta mi-a spus că lucra pentru o altă companie de investi ii, de data aceasta din New York. Când a adăugat că este din Madagascar, în mintea mea s-a făcut din nou cea ă! Nu-mi amintesc restul conversa iei, cu excep ia faptului că am fost de acord să mă întâlnesc cu un prieten deal lui, foarte bogat, fost angajat la NASA. În săptămâna care a urmat, în biroul meu a intrat un bărbat înalt şi sub ire, care s-a recomandat ca lucrând pentru compania „Real World One”. Numele său era John Giovanelli şi avea foarte multe particularită i. Mai întâi de toate, vorbea întotdeauna cu o voce foarte joasă şi monotonă. Avea pielea extrem de palidă, şi indiferent de temperatura de afară, purta întotdeauna cămăşi cu mânecă lungă şi un pulover. În anul care a urmat, acest om m-a convins să intru în afaceri alături de el şi să construim împreună case ieftine pe coasta de est a Long Island. După ce i-am dat câteva mii de dolari, a dispărut complet de pe suprafa a pământului.

52

Odată, înainte să dispară, a venit acasă la mine, înso it de so ia sa cubaneză, şi mi-a povestit de planurile sale de a deschide o afacere în Madagascar. Mai târziu, când ne-am întâlnit în oraş, era înso it de „prietena lui” din Washington, D.C. Mi-a spus că aceasta lucra pentru o Organiza ie a Statelor Africane, aşa că putea fi persoana noastră de legătură cu aceste ări. Ca să nu lungesc vorba, în final bărbatul a fost arestat pentru că încerca să cumpere green-card-uri la negru, fiind acuzat inclusiv de propuneri indecente făcute femeii procuror care îl ancheta! Halal prieteni mai aveam… Între timp, problemele mele au continuat să devină din ce în ce mai complicate. Aproape în fiecare zi, pe acoperişul casei mele aterizau elicoptere negre. Coşmarurile despre răpiri şi vizite în subteran au devenit atât de intense încât a ajuns să-mi fie frică să mai stau în propria mea casă. În anul 1990, de Valentine Day, am sunat la Autoritatea Federală pentru Avia ie pentru a face o plângere din cauza elicopterelor. Chiar a doua zi am primit un telefon de la inspectorii Poli iei Federale. Aceştia mi-au spus că eram supus unei investiga ii. Am sim it că mi se opreşte inima. Atât mi-a fost! Am fost convins că totul se va sfârşi. Mă sim eam simultan uşurat şi deprimat. Avocatul care o ajutase pe sora mea să divor eze mi-a recomandat un avocat specializat în cazuri penale. La vremea respectivă nu prea ştiam mare lucru despre sistemul legal şi aveam mare încredere în avocatul meu. Deşi i-am plătit o sumă mare de bani, mi-am dat seama în scurt timp că nu era deloc de partea mea. De fapt, era prieten bun cu procurorul care mă ancheta, cu care lucrase înainte la Agen ia împotriva Drogurilor. După ce mi s-au făcut două teste cu poligraful, mi-au spus că am trecut la unul, dar am picat la celălalt. Investigatorii mi-au comunicat că, după părerea lor, sunt vinovat, dar eu ştiam că fusesem manipulat. Ori de câte ori încercam să le redau varianta mea, îmi spuneau pe un ton răstit să tac din gură. În timpul acestei perioade cumplite, m-am izolat în casă. Mă temeam chiar şi să mă duc la fereastră, căci ştiam că sunt supravegheat. Uneori suna telefonul, dar când ridicam receptorul nu auzeam decât o respira ie de cealaltă parte sau iuitul unui computer. Într-o zi, am răspuns la un apel împotriva voin ei mele şi am auzit în aparat vocea unei femei cu un puternic accent de Brooklyn. Mi-a spus că era prietena unui amic comun şi că dorea să îmi publice povestea, astfel încât să le fie de folos şi altora. M-a invitat apoi în casa ei din Brooklyn, unde urma să cunosc pe cineva pe nume Preston Nichols. Acesta urma să ină un discurs despre Proiectul Montauk. Când am auzit care era tema discu iei, mi-a înghe at sângele în vine, dar am acceptat să vin. Tot ea a aranjat mai târziu ca Preston să mă conducă acasă. La scurt timp după ce am vorbit cu ea, femeia mi-a trimis o bandă video despre OZN-uri şi despre Montauk. A inclus de asemenea în pachet şi o cutie plină cu documente despre proiectul Majestic-12. Erau acolo hăr i ale unor tuneluri subterane, rapoarte de autopsie ale unor extratereştri, şi chiar fotografia unui extraterestru mort! De ce îmi trimitea oare toate aceste informa ii? Întrunirea a avut loc în seara în care sărbătoream a zecea aniversare a căsătoriei noastre. Nu conta prea mult, căci avusesem o căsnicie foarte nereuşită. Mi se părea chiar mai potrivit să nu fiu acasă în seara respectivă. Atunci când am ajuns, am rămas şocat să constat cât de mul i oameni se strânseseră. Nu bănuisem până atunci că existau atât de mul i oameni interesa i de aceste subiecte; nici nu-mi imaginasem că ar putea exista oameni care să ină conferin e pe aceste teme. Gazda a fost amabilă, dar era în mod evident o persoană pusă pe făcut bani. Mi-a spus că este co-autoarea unei căr i, că este medium psihic şi primeşte informa ii de la o entitate pe care o cunoaşte din copilărie, şi că un extraterestru reptilian şi-a manifestat interesul amoros pentru ea. În drum spre casă, Preston mi-a povestit ceva mai multe despre experien a de la Montauk şi a adăugat că bănuieşte că sunt unul din „băie ii din Montauk”. Era

53

vorba de copii folosi i în experimente îngrozitoare, genetice şi de control al min ii, precum şi legate de călătoriile în timp. În timp ce îmi povestea de evenimentele de la Montauk, pe şira spinării îmi treceau fiori reci. Părea să îmi povestească propria mea via ă. M-am întrebat chiar cum de putuse afla de experien ele mele. Preston a continuat şi mi-a spus că nu eram singurul. Existau şi al ii ca mine. I-am răspuns că doream să-i cunosc, ca să mă conving că nu sunt nebun. A aranjat să ne întâlnim odată în săptămâna următoare, acasă la mine, într-o zi când so ia mea lipsea de acasă şi la o oră când copiii mei dormeau. Când a sosit, ne-am retras în biroul meu particular. Eram nervos şi nu ştiam la ce să mă aştept. Când Preston a început să-mi aplice tehnica sa psihotronică (bazată pe tehnologia inventată de Wilhelm Reich)2, am intrat imediat în transă. Corpul meu a devenit rigid. Când am început să retrăiesc acele experien e, mi-am pierdut vocea. Auzeam întrebările lui Preston, dar nu puteam răspunde la ele. Nu mi-a spus nici o clipă ce anume să vizualizez sau să retrăiesc. Subit, m-am trezit din nou în anii îndepărta i ai adolescen ei, legat de o masă, într-o cameră puternic luminată. Mai mul i bărba i îmbrăca i în medici lucrau asupra trupului meu. Eram în stare de conştien ă şi sim eam durerile aferente opera iei. În plus, îi auzeam ce vorbesc. Spuneau că îmi vor folosi materialul genetic şi că îmi vor introduce un dispozitiv în zona inghinală, pentru a mă face extrem de fertil. Am vizualizat în continuare o scenă în care eram înconjurat de cenuşii, care mi-au cerut să fac ceva, dar nu ştiu ce anume. Din când în când, sim eam că plutesc prin nişte câmpuri de energie colorată şi extrem de strălucitoare; alteori, mă învârteam printrun vortex, apoi mă deplasam în sus cu o viteză ame itoare. În final, am sim it că mă întorc în interiorul corpului, dar nu m-am putut mişca, deşi am încercat să revin la pozi ia verticală. L-am auzit pe Preston încercând să mă trezească, dar tot nu mă puteam mişca. Foarte lent, corpul meu a început să răspundă din nou la comenzi, dar îmi era extrem de frig. Mă sim eam ame it şi dezorientat. După ce i-am povestit lui Preston tot ce mi-am amintit, acesta mi-a spus că în timpul experien ei, corpul meu a devenit rigid ca o piatră. Se pare că cineva mă antrenase foarte mult timp să am o asemenea reac ie. Deşi de-abia aşteptam să mă întâlnesc din nou cu Preston, mă şi temeam de ceea ce mi-ar putea aduce deblocarea amintirilor. La următoarea întâlnire, Preston ia adus cu el pe Al Bielek (fratele lui Duncan Cameron din timpul Experimentului Philadelphia), care se afla chiar în spatele lui, şi pe încă un bărbat. Fa a acestuia mi-a amintit instantaneu de fa a care râdea de mine la fereastra dormitorului în copilăria mea. Cine putea fi acest om? Ce însemna acest coşmar care prinsese via ă? Privindumă la fel de uimit, Duncan Cameron mi-a zâmbit şi a intrat în casă. DUMNEZEULE! Era chiar omul de la fereastra dormitorului meu! Era o persoană reală… Nu fusese un vis! Era fa a celui care îmi terorizase anii adolescen ei. Când Duncan mi-a fost prezentat, am sim it un curent electric trecându-mi pe şira spinării. Era o senza ie pe care aveam să o simt de multe ori în timp ce îmi erau eliberate amintirile reprimate. Era aceeaşi senza ie pe care o sim eam când eram copil, atunci când împotriva mea era folosit la Montauk instrumentul electric cu care obişnuiau să supună voin a copiilor, silindu-i să devină ascultători. Prietenos şi politicos, Duncan nu semăna deloc cu cel pe care mi-l imaginam eu. Avea o voce blândă, care nu amintea cu nimic de mediumul malefic pe care îl cunoscusem în timpul coşmarurilor mele din adolescen ă. Pe de altă parte, am fost încântat să pot Această tehnică presupune creşterea cantită ii de energie orgonică (energia vie ii) în corp, pentru ca mintea să o poată utiliza în scopuri psihice sau pentru proiec ii în hiperspa iu. O parte din acest echipament a fost descris în primele două căr i din seria Montauk. Psihotronica este o ştiin ă care asigură interfa a între spirit, minte şi corp, punând un accent particular pe influen a tehnologiei asupra acestora.
2

54

vorbi în sfârşit despre aceste experien e cu oameni care în elegeau despre ce este vorba, fără să mă tem că voi fi considerat nebun. Peste toate, aceştia îmi puteau aduce dovezi care să ateste veridicitatea sau falsitatea acestor experien e. Şedin a din acea noapte a fost extrem de interesantă. După ce am intrat în starea de transă, în corpul meu a intrat o mică fiin ă albă, care semăna cu un cenuşiu clasic. La început a vorbit într-o limbă stranie, pe care numai Duncan o în elegea, după care a vorbit în engleză, căpătând accente amenin ătoare. Entitatea a spus că avea tot dreptul să îmi posede corpul, căci eram unul de-al lor! Contestând această afirma ie, Preston i-a spus că sunt o fiin ă umană, cu un suflet primit de la Dumnezeu, şi că nimeni nu are dreptul să folosească trupul meu decât numai eu însumi. Entitatea l-a blestemat pe Preston şi i-a spus că lucram pentru ei şi că îndeplineam o misiune vitală pentru succesul programului lor pe pământ. Atât Preston cât şi Duncan au văzut cum forma corpului meu se schimbă, transformându-se în forma unui extraterestru cenuşiu. Trăsăturile fe ei mele s-au modificat la rândul lor. Fiin a a început apoi să îmi mişte corpul. Ea s-a sculat în picioare (în corpul meu) şi a început să se plimbe încolo şi încoace, făcând comentarii mali ioase la adresa celor prezen i. Deşi aveam ochii închişi, corpul meu se plimba prin cameră de parcă i-aş fi inut deschişi. Când Preston a început să-i pună întrebări referitoare la planurile lor, creatura a ezitat să răspundă. În continuare, o entitate infinit mai puternică a expulzat literalmente micul cenuşiu din corpul meu şi a preluat controlul. S-a recomandat ca fiind un comandant draconian, pe nume Gengeeko. Preston l-a recunoscut imediat ca fiind unul din războinicii reptilieni, extrem de puternici. Creatura i-a spus lui Preston că o for ă de invazie se afla în drum spre pământ şi că nimic nu o putea opri din cale. Prima lor navă era chiar luna care orbitează în jurul pământului. Aceasta a sosit în jurul planetei noastre cu mul i eoni în urmă, cu scopul de a controla planeta. După ce au creat civiliza ia lemuriană, draconienii au fost alunga i de pe pământ de atlan i şi de descenden ii Imperiului dezmembrat Lirian, cu ajutorul pleiadienilor. Acum, se întorceau să pună stăpânire pe ceea ce era al lor, urmând să folosească pământul ca bază militară pentru intrarea în galaxie. Abia acum am în eles de ce erau interesate atâtea rase de planeta noastră. Dacă acest punct strategic cădea, restul galaxiei ar fi fost în pericol. În continuare, draconianul s-a ridicat şi l-a avertizat pe Preston să nu îşi folosească echipamentul şi contactele pleiadiene pentru a încerca să-i oprească. Ceea ce a urmat a fost de necrezut. El l-a atacat fizic pe Preston! Ajutat de Duncan, Preston a fost nevoit să respingă atacul (făcut în corpul meu), până când entitatea s-a liniştit şi a continuat să vorbească. Pretinzând că oamenii sunt slabi, el a spus că aceştia au nevoie de ordinea pe care invazia lor o va impune pe pământ. În acest fel, toată lumea va avea de profitat. Draconienii vor primi materialele, for a de muncă şi hrana de care au nevoie pentru a putea invada restul galaxiei, iar pământul va fi protejat de-a pururi de ei. Liderii politici ai umanită ii ştiu de invazia care se pregăteşte, pregătind treptat popula ia prin intermediul spectacolelor de televiziune şi al filmelor artistice. Există chiar lideri ai unor ări care sunt oameni cu suflete de draconieni. Reptilianul a continuat să vorbească prin gura mea, afirmând că Na iunile Unite urmau să devină un forum al guvernului central mondial. Conducătorii Statelor Unite respectau întru totul planurile draconienilor, adeseori fără să ştie acest lucru. Unii lideri şi-au pregătit refugii pe Marte, unde aveau deja echipamente activate, precum şi pe alte planete şi luni din sistemul solar. Pe Marte există o bază subterană uriaşă, construită de siriusieni cu 500.000 de ani în urmă. Gengeeko a mai spus că îmi putea folosi trupul deoarece am fost cândva un ambasador în ara lor trimis de Consiliul Ohalu, forma iunea care conduce sistemul solar siriusian. Din acest punct de vedere, eram neutru şi nu-mi păsa prea mult cine se

55

află la putere. Acest lucru corespunde într-adevăr naturii mele cele mai intime; nu am nimic de politician în mine. Ceea ce mă interesează este să-i ajut pe indivizi să avanseze pe calea evolu iei mentale şi sufleteşti. Continuând, Gengeeko a afirmat că am fost creat prin tehnologii genetice extraterestre şi că personalitatea sufletului meu nu este umană; ea nu apar ine nici măcar acestui sistem solar. Aşa se explică de ce posed atât de multe capacită i considerate neconven ionale pe pământ. Când am ieşit din această transă, câteva ore mai târziu, corpul meu era deshidratat şi îmi era foarte frig. Dezorientat şi confuz, nu mi-am revenit la starea normală decât două zile mai târziu. Peste toate, am rămas cu o hemoragie rectală, dificultă i respiratorii şi frisoane puternice. Una peste alta, nu a fost deloc o experien ă plăcută. Capitolul şaisprezece În Caraibe În noaptea care a urmat vizitei lui Gengeeko, am început să-mi amintesc detalii legate de o croazieră pe care am făcut-o cu doi ani înainte, împreună cu Michele. În cea de-a doua zi, pe când navigam de-a lungul coastei Cubei, am fost cuprins de o senza ie ciudată în timp ce priveam mun ii înal i şi sătucurile de pescari de pe ărm. Când am ajuns în Havana, am făcut fotografii, dar mai târziu, când le-am developat, pe acestea nu se vedea nimic, decât un fel de cea ă sau de fum. Am intuit că motivul avea de-a face cu mine şi că voi juca probabil un anumit rol într-un eveniment care se va petrece în Cuba chiar a doua zi. În noaptea respectivă a plouat şi marea era destul de agitată. În timp ce dormeam, am fost trezit de o voce care striga „David”. Am deschis ochii şi am întrebat-o pe nevastă-mea ce dorea. Nu mi-a răspuns nimic. Când m-am întors către ea, am văzut în locul lui Michele o femeie frumoasă, îmbrăcată într-o rochie vaporoasă albă, care flutura într-un curent de aer imaginar. Şi-a unit palmele ca şi cum m-ar fi implorat şi a continuat să strige: „David”. Subit, a devenit din ce în ce mai mică şi a ieşit plutind pe fereastra din spatele cabinei (altminteri, închisă). Mi-am dat seama că sunt scăldat în sudoare şi că mi-e rău de la stomac. După ce m-am întins din nou pe spate, am intrat într-un fel de transă. Prin fa a ochilor mei a apărut viziunea unui avion care circula pe o pistă. Personal, stăteam dincolo de gardul aeroportului, alături de al i oameni. În mâini aveam un aparat care a emis o undă de energie. Când avionul s-a ridicat în aer, cineva mi-a spus că îl dobor. Am pornit aparatul printr-o comandă mentală. Din acesta a ieşit o rază de lumină roşie, care a lovit în plin avionul, deşi acesta era acum ascuns de rafalele de ploaie. Am auzit o explozie şi vocea unui bărbat care îmi spunea: „Excelent!” A doua zi, m-am trezit cu o durere îngrozitoare de cap şi de stomac. So ia mea nu-şi amintea nimic din noaptea trecută. Mi-a spus chiar că a dormit foarte adânc. În ziua respectivă am ajuns în peninsula Yucatan, în Mexic, unde am făcut o excursie minunată la ruinele mayaşe. Am rămas extrem de impresionat de sculpturile în piatră care înfă işau şerpi zburători şi fiin e care păreau să controleze nave spa iale. Urcarea treptelor care duceau către vârful piramidelor mi-a făcut o plăcere imensă. Când m-am întors pe navă, am luat unul din ziarele locale. Spre marea mea uimire, am văzut pe prima pagină poza unui avion care căzuse cu o noapte înainte lângă aeroportul Havana, datorită furtunii. To i cei de la bord muriseră. Majoritatea victimelor erau turişti italieni care se întorceau la Roma! Ce făcusem? Cum era posibil? Oare chiar am fost la aeroport în timpul acelei viziuni? Să fi fost mai mult decât o simplă viziune?

56

În restul zilei aproape că nu am vorbit cu nimeni. A doua zi, m-am certat cu Michele, în timp ce ne îndreptam către insulele Cayman. Noaptea, mi s-a făcut frică să mă culc. De aceea, am ieşit împreună cu Michele să luăm o gură de aer. Cerul era senin şi stelele magnifice. Am început să mă relaxez, sim ind că tensiunea începe să mă părăsească. Subit, un arc de lumină strălucitoare a iluminat întreaga navă. Începea de undeva, din sud, şi se întindea până spre Cuba. To i cei afla i pe punte la ora aceea au rămas sidera i. Fenomenul s-a repetat apoi din nou. De data aceasta, lumina avea o tentă albăstrui-verzuie. În timp ce majoritatea cuplurilor se grăbeau să intre în cabine, m-am gândit că poate întregul fenomen nu era altceva decât un fulger. Întradevăr, părea să fie un curent de energie. Sprijinindu-ne de balustrada din fa ă a vasului de croazieră, am constatat, împreună cu Michele, că cerul devenise complet negru. Pe neaşteptate, o sferă de culoare argintie a venit rapid dinspre dreapta, ieşind din mare, a trecut la câ iva centimetri de fe ele noastre, după care şi-a continuat călătoria pe deasupra mării. Ne-am privit unul pe celălalt. Am întrebat-o pe Michele: „Ai văzut?” Nevastă-mea a dat din cap uluită, când un al doilea obiect argintiu a ieşit din mare, a trecut pe deasupra capetelor noastre într-o frac iune de secundă, după care a continuat să plutească într-o altă direc ie. Ne-am întors instantaneu şi am alergat în cabinele noastre! Următoarea escală era Haiti. În timp ce mă plimbam pe coasta nordică a insulei, am fost copleşit de un val de căldură şi lumină. Nu ştiu ce anume l-a provocat, dar după ce m-am întors acasă, m-am trezit că sufăr de un caz sever de arsură provocată de radia ii. Pielea mi s-a înroşit, am făcut febră şi pe piele mi-au apărut băşici. Buzele îmi erau arse şi gâtul blocat. Din penis îmi ieşea o pastă albicioasă. Nu puteam să mă mişc, să beau sau să mănânc. Speriat şi în delir, am pierdut patru kilograme zilnic. Medicul a refuzat să mă atingă şi chiar să ia mostre din fluidele mele corporale. Practic, eram pe moarte. Mi-a spus că dacă simptomele vor continua timp de trei zile, fără să beau apă, mă va interna în spitalul pentru boli exotice. În noaptea respectivă, m-am pregătit pentru moarte. Eram atât de slăbit încât eram chiar recunoscător că voi muri. Am închis ochii şi m-am aşteptat la tot ce putea fi mai rău. Ştiam că nu voi rezista niciodată într-un spital. Când mi-am deschis în sfârşit ochii, eram înconjurat de cenuşii. Sângele meu curgea prin nişte tuburi care îmi fuseseră înfipte în bra e. Eram înfăşurat cu un cearşaf argintiu. Incapabil să mă mişc sau să vorbesc, pur şi simplu nu-mi păsa ce se întâmplă. Mi-am amintit atunci de un alt moment în care stăteam pe o masă, într-o cameră strălucitor de albă. Aveam şi atunci tuburi introduse în mâini şi priveam cum sângele îmi curge printr-un aparat manevrat de doi cenuşii. Prin hubloul din fa a mea puteam vedea nişte stânci albe. Pe cer se vedea… pământul! Eram într-o clinică pe lună! M-am trezit gândindu-mă cât de ciudat este să ai o amintire în timpul unei viziuni – sau poate nu era o viziune? În continuare, am observat că băşicile şi febra îmi dispăruseră. Puteam să mă dau jos din pat! Privindu-mă în oglindă, am remarcat că fa a mea revenise la normal. Gâtul nu mă mai durea şi am putut bea în sfârşit apa pe care mi-o doream atât de mult. Chiar şi urina îmi devenise clară. Evident, nimeni nu m-a crezut când le-am spus ce s-a întâmplat. Practic, nici nu există o explica ie logică. Tot ce ştiu este că aşa s-au petrecut lucrurile. Chiar şi fişa medicală dovedeşte acest lucru. Nu ştiu nici astăzi ce fel de radia ie a fost cea la care am fost expus. Nimeni nu mi-a explicat nimic. Oricum ar fi, nu doresc să mai trăiesc vreodată o suferin ă atât de atroce. Capitolul şaptesprezece Revela ia Următoarea dată când Preston a adus aparatul care folosea tehnologia lui Wilhelm Reich, el a venit şi cu un reportofon. De data aceasta, în trupul meu a intrat o

57

entitate pe nume „Tubor”, cu o for ă atât de mare încât m-am clătinat şi aproape am căzut la pământ. Tubor pretindea că este unul din draconienii care aveau misiunea de a pregăti pământul în vederea ocupa iei. Sarcina lui era de a veghea ca alte influen e umane sau extraterestre asupra popula iei să nu le afecteze planurile. Aceşti reptilieni sunt foarte obraznici şi extrem de ostili fa ă de oricine încearcă să-i interogheze. Tot ce a comentat Tubor a fost că era dezgustat de corpul meu şi că îi displace profund ceea ce simt oamenii. Nu întâmplător ne consideră ei o rasă slabă, fragilă şi predispusă către reac ii emo ionale excesive. Insistând că aveau un contract cu mine care le permitea să îmi folosească oricând doresc trupul înainte de sosirea oficială, Tubor a mai spus că eu urma să fiu omul de legătură în timpul invaziei. Folosirea unui intermediar uman ar fi permis ambelor păr i să în eleagă mai bine structura mentală a celeilalte păr i. A confirmat şi el că am fost cândva de acord cu acest plan, pe vremea când eram ambasadorul siriusian în ara lor, precum şi în Arcturus şi într-o planetă numită Umo. În această calitate de diplomat, negociasem cu succes un contract pentru un schimb de tehnologie între draconieni şi siriusieni. Cei de pe Sirius A au fost de acord să le livreze înalta tehnologie în schimbul permisiunii de a călători oriunde doreau cu navele lor prin Imperiul Draco, fără a plăti vreun fel de taxe. Acest contract i-a supărat pe cei din Confedera ia Orion, care, fiind controla i de draconieni, nu-şi puteau cuceri libertatea. Semnarea contractului a provocat chiar un război între Confedera ia Orion şi Sirius A, care continuă până în prezent. Tubor ne-a mai spus că Proiectul Montauk a utilizat tehnologie siriusiană. Draconienii controlau toate experimentele, dar erau cu deosebire interesa i de cele care implicau manipularea genetică. Fiind o rasă androgină, ei sunt extrem de interesa i de rasele care procreează sexual. Faptul că sexualitatea poate fi folosită pentru programarea oamenilor şi dobândirea controlului asupra min ii lor îi fascinează de-a dreptul. Când Preston a încercat să-i pună întrebări sau să îşi exprime anumite opinii, Tubor s-a enervat. El l-a numit în bătaie de joc pe Preston – Pripitul3, iar pe Duncan – Cutia cu Bălegar4. Din când în când, Tubor şuiera şi îşi întindea bra ele către cei doi. A încercat chiar să îmi rănească trupul lovindu-l şi răsucindu-mi membrele. O oră mai târziu, o altă entitate a intrat în corpul meu, sco ându-l afară cu for a pe Tubor. După ce a căzut la pământ ca o cârpă, corpul meu s-a ridicat din nou. Noua entitate a pretins că este un siriusian pe nume Mishka. Ne-a spus că a intrat for at în trupul meu numai pentru a-mi arăta cum trebuie să procedez de acum înainte pentru a nu mai permite folosirea ostilă a corpului meu. Având ADN siriusian, puteam învă a cu uşurin ă cum să mă apăr de agresiuni folosindu-mi capacită ile. Mishka ne-a spus că locuieşte pe o mare sta ie spa ială siriusiană numită Calumba, care orbitează între Marte şi Terra. Scopul ei este să monitorizeze interferen ele cu pământul şi cu planetele din apropiere. Siriusienii sunt extrem de independen i şi sunt considera i negustorii universului. Având cea mai înaltă tehnologie din univers, multe rase apelează la ei pentru ajutor. Chiar şi armele folosite de draconieni au provenit de pe Sirius. Când Preston a remarcat că acest lucru îi face vinova i de răul pe care draconienii îl fac altora, Mishka a replicat că fără aceste arme, ei s-ar folosi de for e mult mai brutale pentru a-şi doborî victimele. Pe scurt, siriusienii se consideră for a de echilibru din galaxia noastră. În următoarele luni, Mishka, asistentul acestuia, Marshak, Tubor şi Gengeeko s-au folosit în repetate rânduri de corpul meu pentru a lansa avertismente şi ultimatumuri. Mi s-a transmis astfel informa ia că URSS-ul era aliat cu draconienii şi că le permitea să folosească bazele ruseşti pentru diferite opera iuni. La un moment
3 4

Joc de cuvinte: Pressed On (Pripitul, în traducere aproximativă), se pronun ă identic ca Preston. Joc de cuvinte: Dunk Can (asemănător cu Dung Can – Cutie cu Bălegar), se pronun ă identic cu Duncan.

58

dat, URSS-ul se va diviza însă în na iuni mai mici şi va rupe în elegerea cu ei. Când acest lucru s-a şi întâmplat, mi s-a spus că această poveste era doar un pretext pentru a da restului lumii sentimentul unei false păci. Guvernele sovietice care se succedau respectau cu stricte e această linie directoare. Când ocazia potrivită se va ivi, ei nu vor ezita să atace din nou ările din jur, care nu suspectează nimic. În acest fel, draconienii aveau un aliat puternic pe pământ, care îi ajuta să îşi rezolve treburile murdare. În timpul uneia din aceste şedin e, la suprafa a min ii mele a ieşit o amintire îngropată foarte adânc. Mi-am amintit că în timp ce dormeam în camera hotelului din Virginia, patru bărba i au venit şi mi-au injectat o substan ă care m-a paralizat complet. Mi-au înfăşurat corpul într-o pânză de cort, m-au pus într-un cărucior şi mau dus astfel până la lift. După ce m-au scos din hotel, m-au aşezat în portbagajul unei maşini şi au condus timp de cel pu in două ore, pe nişte drumuri în serpentină ce părea să urce. Îmi amintesc că eram sufocat din cauza gazelor de eşapament, dar nu puteam face nimic. Când maşina s-a oprit brusc, am fost scos din portbagaj şi dus în vestibulul unei case mari cu un frontispiciu din piatră. Mi-am dat seama că sunt gol. În continuare, am fost dezlegat şi dus de nişte oameni în uniforme militare într-un subsol răcoros, din piatră. Acolo, m-au legat din nou şi m-au aşezat pe o masă în formă de Y. Mi s-a aşezat un dispozitiv pe tâmple şi mi s-a inserat ceva lung în anus. Un bărbat în uniformă medicală mi-a injectat apoi un ac lung şi dureros sub penis, chiar deasupra scrotului, şi a spus: „Nimeni nu va găsi urme aici”. Unul dintre militari l-a numit pe acest bărbat „Dr. Hans”. Mai erau şi al ii în cameră. Am mai auzit nume şi apelative precum Jim, Jesse sau Colonelul. După ce miau ataşat nişte electrozi pe sfârcuri, penis şi scrot, mi-au injectat ceva în ombilic. Am văzut tot felul de maşinării, dar nu mi-am dat seama la ce folosesc. În continuare, s-a deschis o uşă şi în cameră a intrat un cenuşiu. M-a atins cu un deget care părea murdar şi lipicios. M-am strâmbat şi am vrut să ip. Cineva a spus că trebuie să fiu returnat la hotel până la ora 4:30. Au căzut cu to ii de acord să mă ducă în camera mea prin bucătărie. Următoarea amintire a fost că m-am trezit în patul meu, gol, cu fa a în jos şi cu posteriorul ridicat. Preston a emis ipoteza că fie încercau să ob ină informa ii stocate în celulele mele, fie depozitau ei înşişi asemenea informa ii pentru un scop viitor. Oricare ar fi adevărul, experien a a fost una dintre cele mai neplăcute. Şedin ele cu Preston au continuat acasă la mine, o dată sau de două ori pe săptămână. Aveam nevoie de intervalele de pauză pentru a mă odihni şi pentru a-mi relaxa trupul. Într-un fel, scufundarea în experien ele de zi cu zi îmi aducea o mare uşurare. Rutina mea zilnică părea să contracareze toate aceste contacte atât de bizare. Într-o noapte, mi-am fixat ceasul să sune la ora obişnuită: 4:45 diminea a. Alarma m-a trezit însă la ora 2:00. Când m-am uitat la ceas, am constatat că alarma era setată corect. Am auzit atunci o voce în minte care mi-a spus să vin în linişte până în sufragerie. Dintr-un motiv sau altul, nu mă temeam şi nu mi s-a părut nimic neobişnuit. În timp ce treceam prin hol, am văzut că sufrageria era scăldată într-o lumină gălbuie, blândă, deşi nici o lampă nu era aprinsă. M-am aşezat într-un fotoliu şi am aşteptat. În col ul opus al camerei, a apărut subit o lumină albastru închis, care părea să emane din tavan şi care a coborât până când a atins solul. Din această lumină au apărut două fiin e înalte, suple, dar puternice, acoperite cu pelerine negre care le acopereau în întregime trupurile. Nu aveau decât capul descoperit. Pelerinele aveau gulere înalte, stil Dracula. Ambele entită i aveau capete prelungite şi lipsite de păr, cu ochi migdala i şi albaştri. Nasurile şi bărbiile erau ascu ite. În timp ce una dintre ele s-a apropiat de mine, am observat că avea pielea foarte palidă. Având o înăl ime de aproximativ 2,40 metri, aproape că atingea tavanul. Pe măsură ce se apropia, în jurul capului meu au început să se

59

învârtă tot felul de litere şi de simboluri. Fiin a a spus: „Acum ne în elegi în sfârşit limbajul”. S-a recomandat ca fiind Mishka şi mi-a spus că a adus pe cineva special care dorea să mă cunoască. Cealaltă fiin ă s-a apropiat şi ea. Era pu in mai scundă. Nu avea decât 2,15 metri. Trăsăturile sale semănau ceva mai mult cu cele ale oamenilor. Mishka mi-a spus că ne va lăsa singuri, după care a dispărut într-o străfulgerare albastră. Cealaltă fiin ă s-a apropiat de mine şi mi-a întins o mână, cu toate cele cinci degete întinse. „Bună, tată”, mi-a spus el. Şocat, l-am întrebat ce vrea să spună cu asta. Mi-a răspuns că numele său era Elsinob şi că, echivalată în ani pământeşti, vârsta sa ar fi de 400 de ani. Pe la jumătatea secolului al XVI-lea, a continuat el, personalitatea sufletului meu era întrupată ca profesor la o universitate din centrul Germaniei. La vremea respectivă, am fost răpit de cenuşii. Aceştia au luat o mostră genetică din trupul meu şi le-au vândut sperma mea siriusienilor, care au folosit-o pentru un experiment de hibridizare. Rezultatul a fost Elsinob, care şi-a dorit întotdeauna să îşi cunoască tatăl biologic. De aceea, mi-a monitorizat personalitatea sufletului în timp şi spa iu, aşteptând până când am devenit capabil să în eleg şi să accept ce anume s-a întâmplat. ADN-ul său era practic identic cu al meu, căci structurile de ADN se formează în jurul tiparelor mentale ale personalită ii sufleteşti. De aceea, i se pare normal să-mi spună „tată”. Dorea de asemenea să ştiu că apreciază contribu ia mea la crearea sa. A adăugat că min ile noastre sunt legate şi că într-o bună zi vom avea o misiune comună pe acest pământ. La ora actuală trăieşte pe Calumba, sta ia spa ială dintre pământ şi Marte, de unde călătoreşte în sistemul solar Sirius şi în alte lumi atunci când este cazul. ara noastră natală este planeta Khoom. Chiar dacă la ora actuală este acoperită cu ghea ă, îşi păstrează încă frumuse ea excep ională. Femeile siriusiene, a continuat el, sunt mult mai mici şi mai sub iri ca bărba ii. Fiind integrate într-o societate numai a lor, nu prea călătoresc prin spa iu. Mi-a mai spus că în testiculele mele fusese implantat un aparat pentru creşterea numărului de spermatozoizi, care mă făcea să fiu extrem de fertil. De aceea, foarte multe rase erau interesate de mine, pentru a ob ine materialul meu genetic. Deşi era mândru de asta, a adăugat că nu ar mai trebui să accept să fiu folosit fără discriminare, de către oricine. Restul conversa iei a inclus o serie de informa ii despre interesele siriusienilor legate de Israel şi de poporul evreu. Mi-a spus că evreii au fost crea i printr-un efort comun de către siriusieni şi draconieni. Materialul genetic original a provenit de la Ebraici, o rasă de sorginte siriusiană. Liderii civiliza iei siriusiene, cei care alcătuiesc Consiliul Ohalu, le-au dat evreilor Tora (primele cinci căr i ale lui Moise, respectiv Vechiul Testament din Biblie), care era plină de informa ii codificate pe care ar trebui să învă să le descifrez. De fapt, ohalienii sunt fiin e nefizice, care trăiesc în hiperspa iu. Siriusienii nu sunt altceva decât descenden ii lor în planul fizic. Limba pe care o vorbesc membrii consiliului este ebraica veche. Este o limbă sfântă, care provine direct din mintea lui Dumnezeu. Fiecare literă a ei reprezintă un simbol, un număr, un arhetip şi o formă geometrică ce traduce voin a spirituală în planul fizic. De aceea, fiecare capitol din Vechiul Testament poate fi decodificat pornind de la structurile alcătuite de litere. Atunci când mai multe tipare recurente se suprapun, ele dau naştere unor forme geometrice, printre care cea de gogoaşă, de diamant, de triunghi tridimensional, etc. Prin înfăşurarea acestor structuri se ob ine forma unui tetraedru multidimensional. Altfel spus, proiec ia sa în planul tridimensional este cea de tetraedru, dar adevărata sa formă transcende orice formă grafică ce ar putea fi desenată cu actuala tehnologie de care dispunem. Toate literele din alfabetul ebraic pot fi găsite în forma tetraedrului.

60

În vechiul alfabet ebraic există patru litere care au deasupra o „coroană” stilizată. Nimeni nu ştie de ce. Un lucru este cert: chiar dacă toate celelalte litere ar fi uitate, dintr-un motiv sau altul, acestea patru sunt suficiente pentru a reconstrui forma tetraedrului, din care ar putea fi apoi din nou derivate celelalte litere. Oamenii de ştiin ă din Ierusalim şi New York au început abia recent să-şi dea seama de informa iile codificate în Vechiul Testament, pe care le studiază cu ajutorul computerului. Ce tip de minte a putut crea acest document care transcende timpul? Cu siguran ă, nu una umană. În concluzia conversa iei noastre, Elsinob mi-a spus să mă întorc în pat. În timp ce mă îndreptam către dormitor, am observat că strălucirea din sufragerie a dispărut. În clipa când am pus capul pe pernă, am adormit. Ceasul a sunat apoi ca de obicei, la ora 4:45. La trezire, mi-am amintit totul. Abia acum mi s-a făcut frică. Capitolul optsprezece Christos Având în sfârşit acces la informa ii şi amintiri personale, au început să-mi displacă şedin ele cu Preston. Nu mai sim eam nevoia să aplic procedeul lui Wilhelm Reich, pe care îl percepeam ca pe o invazie în sfera intimită ii mele. Între timp, unul din prietenii lui Preston mi-a dat numărul de telefon al unei femei din New England, despre care spunea că m-ar putea ajuta să îmi fac publică povestea. Răpită de mic copil, aceasta a rămas oarbă în urma experimentelor la care a fost supusă. Din fericire, avea capacitatea vederii psihice, de care se folosea pentru a de-programa alte persoane traumatizate de evenimente considerate neconven ionale. În timpul lunilor care au precedat încarcerarea mea, am lucrat numai cu ea. Am aflat astfel foarte multe lucruri despre mine şi despre capacită ile cu care sunt înzestrat. Chiar şi după ce am fost închis, vorbeam ore întregi cu această femeie de la telefonul închisorii. Lucram împreună pentru a vindeca alte persoane de boli şi accidente grave. Am învă at multe lucruri despre trecutul meu, dar şi despre viitor. De aceea, le-am prezentat-o lui Preston şi unui binecunoscut antrenor de fotbal. La început, au părut să se în eleagă, dar, în timp, a încercat să mă despartă de prietenii mei. M-a avertizat că Preston şi Duncan au o reputa ie proastă în domeniile lor de referin ă şi mi-a spus că nu crede că Proiectul Montauk şi în Experimentul Philadelphia au avut cu adevărat loc. Întrucât devenise mentorul meu, am ascultat-o şi m-am despăr it de aceşti oameni. Treptat, a început să mă înve e ce să spun, cu cine să vorbesc, ce să studiez şi cum să ac ionez. Factura ei de telefon şi toată „educa ia” mea erau plătite de preşedintele unei mari companii petroliere. M-am împrietenit cu acesta încercând să-l vindec de un cancer foarte avansat. După ce a murit, plă ile au încetat. Deşi nu-mi dădeam seama la vremea respectivă, femeia nu făcea altceva decât să mă transforme într-un robot care asculta numai de ea. Peste toate, mi-a făcut diferite promisiuni pe care nu şi le-a respectat. Cel mai recunoscător îi sunt pentru faptul că mi-a făcut din nou legătura cu Mia şi cu fiica mea, pe care nu o văzusem de foarte mul i ani. Aproape instantaneu, Mia a devenit punctul meu de echilibru în hiperspa iu. Capacită ile mele extrasenzoriale s-au îmbunătă it dramatic. Puteam acum să transcend timpul şi spa iul la voin ă. Am învă at cum să îi ajut pe cei răpi i să se vindece şi cum să citesc min ile oamenilor. Atunci când aveam urgen e, puteam comunica direct cu extratereştrii. Pe măsură ce data sentin ei se apropia, am început să mă simt din ce în ce mai arogant şi mai pus pe har ă. M-am certat cu părin ii şi cu sora mea. Căsnicia mea era pe punctul de a se destrăma de tot. Copiilor le era teamă de mine. Chiar şi mie însumi îmi era teamă de mine. Eram tot timpul obsedat de gândul de a fugi sau de a mă

61

sinucide. Îl întrebam de multe ori pe Dumnezeu care este rostul vie ii mele şi am decis mai degrabă să mor decât să ajung la închisoare. De aceea, într-o zi, am ieşit cu jeepul de pe şosea şi am încercat să intru într-un copac. Am apăsat pe accelerator, am orientat volanul astfel încât să mă îndrept direct spre copac, şi am închis ochii, aşteptând impactul. Au trecut câteva momente, dar nu s-a întâmplat nimic. Când am deschis ochii, am constatat că mă aflu pe un alt drum, conducând lent! Cum a fost posibil? Starea continuă de anxietate a condus la apari ia unor dureri de piept. Medicul pe care l-am consultat mi-a prescris Prozac, un antidepresiv. În urma ingerării acestuia, am devenit anorexic şi insomniac. De aceea, medicul mi-a prescris noi medicamente, care să mă ajute să dorm. Ziua mă sim eam foarte bine, dar nop ile erau groaznice. Când a auzit aceste simptome, mi-a dublat dozele. În scurt timp, am început să leşin din cauza faptului că nu mâncam nimic şi am pierdut într-o asemenea măsură sim ul realită ii că, într-o zi fierbinte de vară, am ieşit afară fără haină, cu inten ia de a muri înghe at! Când nevastă-mea m-a tras înapoi în casă, am fugit în baie şi am încercat să-mi tai venele cu o foarfecă. Michele a spart uşa şi a intrat peste mine. Mi l-a arătat pe Danny (copilul meu cel mic) şi mi-a spus să mă gândesc la viitorul lui. Am suspinat, sim indu-mă mai rău ca oricând până atunci. La scurt timp după acest incident, hotărârea de a părăsi această lume mi-a revenit. Refuzam să mai accept legile şi decep iile specific umane. Am aflat că până şi so ia mea colaborează cu procurorul, ca să nu mai vorbim de avocatul pe care îl plăteam. Cu to ii doreau să mă convingă să mărturisesc singur că am comis crima de delapidare. Procurorul şi avocatul m-au amenin at chiar că o vor arunca şi pe Michele la închisoare dacă nu voi mărturisi ce doresc de la mine, sub pretextul că a fost complicea mea. Fără ştirea mea, au sunat-o pe nevastă-mea şi au silit-o să mă convingă să scriu scrisori din care să rezulte că sunt vinovat. Nimeni nu dorea să creadă ce aveam eu de spus. Când i-am dat avocatului să citească un text pe care l-am scris şi în care îmi descriam propria via ă, mi-a spus că voi fi închis pe via ă dacă voi publica aşa ceva. A adăugat că voi fi etichetat drept nebun şi închis pentru totdeauna într-un azil. Ori de câte ori eram la el în birou, elicopterele negre îi acopereau literalmente fereastra, zburând în imediata ei apropiere. Disperat şi deprimat la culme, l-am sunat pe Duncan şi i-am lăsat un mesaj de adio pe robot. În noaptea care urma, nevastă-mea urma să iasă în oraş cu nişte prietene. Inten ia mea era să-mi curm via a imediat ce băie ii s-ar fi dus la culcare. Lam sunat pe Duncan pentru simplul motiv că eram convins că era singurul om din lume care îmi putea în elege durerea şi suferin a, singurul care ştia ce înseamnă să nu apar ii acestei lumi, să fii folosit de to i, dar să nu fii apreciat de nimeni. Gata, eram decis să pun capăt acestui coşmar. De aceea, după ce băie ii s-au dus la culcare, i-am sărutat pe frunte, în semn de rămas bun. M-am gândit apoi la ce inten ionez să fac, la durerea pe care o vor sim i părin ii şi copiii mei. Michele s-ar fi sim it cu siguran ă uşurată; nu mă putuse suporta niciodată. De altfel, eram convins că avea o rela ie cu şeful ei. După toată această trecere în revistă, m-am decis să trec la treabă. La urma urmei, după ce mă vor plânge o vreme, părin ii şi sora mea îşi vor vedea în continuare de vie ile lor. Oricum, îi aveau pe nepo i. Băie ii mei erau suficient de tineri pentru a mă uita după o vreme. Gândindu-mă la cel care aş fi putut să fiu şi la ceea ce eram de fapt, am început să plâng. Nu aveam nici o garan ie că pe lumea cealaltă îmi va fi mai bine, dar m-am rugat ca Dumnezeu şi îngerii săi să mă protejeze şi să mă ghideze. Iam cerut iertare, incapabil totuşi să-i iert la rândul meu pe cei care m-au adus în această situa ie. Am deschis o sticlă de votcă şi am luat cutia de Prozac. Am continuat să beau şi să iau pastilă după pastilă, până când n-am mai ştiut ce fac. Am alunecat lent într-o stare de somnolen ă, aşa că mi-am pus capul pe masa din bucătărie. Îmi era frig, dar

62

nu-mi mai păsa. Nu ştiu cât timp a trecut până când am sim it mâini grele scuturându-mă şi voci îngrijorate în jurul meu. Nu doream decât să fiu lăsat în pace. Prin ochii înce oşa i, i-am văzut în bucătăria mea pe Preston, Duncan şi Al Bielek. Se pare că Duncan a venit acasă seara şi a auzit mesajul meu. I-a chemat imediat pe ceilal i şi au venit să mă salveze. Au sunat la spitalul local şi la centrul de control al otrăvurilor din Atlanta, cerând ajutor. Eram încă suficient de conştient pentru a le spune că nu merg la nici un spital. I-am rugat să mă lase să mor. M-au dus la subsol şi m-au aşezat pe canapea. Cineva m-a silit să beau o cafea şi să mănânc o prăjitură. Au rămas multă vreme cu mine şi au vorbit încontinuu. Treptat, am devenit din ce în ce mai conştient. Mă sim eam stânjenit, dar o parte din mine era fericită că au venit. La ora actuală, îmi dau seama că mesajul pe care i l-am lăsat lui Duncan a fost o tentativă a subconştientului meu de a fi salvat. Acesta nu dorea să mor, ci doar să îmi schimb modul de via ă. Într-un fel, doream să aflu dacă exista cineva pe lume căruia îi păsa de mine. De aceea, le sunt recunoscător celor trei pentru că mi-au salvat via a. Sinuciderea nu reprezintă niciodată o solu ie. Sunt atâtea experien e pentru care merită totuşi să trăieşti. Dată fiind starea mea psihică şi faptul că data sentin ei se apropia, Preston a început să vină de mai multe ori pe săptămână, pentru a mă ajuta să descarc informa iile înmagazinate în mine. Duncan mă suna aproape în fiecare zi pentru a se asigura că mă simt bine. Am început să am viziuni în care mă aflam la Ierusalim în perioada în care Iisus urca pe Muntele Templului. Mă sim eam din ce în ce mai copleşit de prezen a Lui. În timpul uneia din cele mai intense şedin e pe care le-am făcut cu Preston şi cu Duncan, am intrat în transa indusă de aparatul lui Wilhelm Reich. Mi-am amintit brusc de unul din momentele de la Montauk, când eram legat pe o masă, iar un bărbat aflat în spatele unui perete de sticlă îmi administra şocuri electrice. Altcineva, pe nume Jesse (să fi fost oare şoferul maşinii din perioada cât m-am aflat în Virginia?), se afla lângă mine şi îmi injecta ceva cu un ac. Deasupra mea se afla un ecran dreptunghiular, pe care se vedea o scenă petrecută într-un oraş din vechime. Oamenii erau îmbrăca i în robe. Instantaneu, m-am trezit atras în acea imagine, cu o viteză uluitoare. Tranzi ia s-a produs printr-o mişcare în spirală, care m-a ame it şi mi-a dat o stare de grea ă. Am ajuns astfel pe treptele unei clădiri romane, construită din piatră galbenă, cu coloane în fa ă. Poarta clădirii s-a deschis şi pe ea a ieşit un om îmbrăcat cu o robă. Am ştiut imediat că acest om era Iisus. O voce din mintea mea a spus: „Ucide-l! Ucide-l!” Am sim it lângă piciorul stâng un pistol. Nu mai folosisem niciodată până atunci o armă. Deşi întreaga mea fiin ă se revolta împotriva acestei comenzi, am intit arma către acel om minunat. Aflat sus, la capătul treptelor, Iisus sa uitat la mine cu o privire calmă şi intensă. Părea complet împăcat. Am aruncat arma şi am fugit după col . Nu am putut să trag! Alergam însă de parcă aş fi comis crima. Oare fugeam de propria mea latură spirituală? Un lucru ştiam sigur: că El mă iertase. În continuare, m-am trezit la picioarele unei cruci uriaşe din lemn. Privind în sus, am văzut aceeaşi fa ă nobilă privind în jos către mine. Din frunte îi curgea sânge, iar în partea dreaptă a corpului avea o rană urâtă. Am sim it apoi că am ceva în mâini. Am privit în jos şi am constatat că în mâna stângă aveam o eprubetă de sticlă, iar în cea dreaptă un ac. Oare de unde apăruseră? Intuitiv, am ştiut că trebuie să umplu eprubeta cu sângele acestui om. Întrucât nu puteam ajunge până la fruntea sau la rana sa laterală, i-am în epat cu acul degetul mare de la piciorul stâng. Nici măcar nu a tresărit. A continuat să mă privească, cu capul căzut în piept. Am umplut eprubeta cu sânge. Deşi era o rană mică, sângera abundent. Privind din nou în sus, am văzut că îmi zâmbea. Oare ştia că nu ac ionez din propria mea voin ă? Că eram obligat să fac acest lucru? Mi-am dorit să fi fost eu pe cruce, în locul Lui.

63

Am astupat capătul de sus al eprubetei cu degetul şi m-am trezit instantaneu într-un deşert friguros, cu un relief roşiatic. În jurul meu domnea tăcerea. Cerul avea o nuan ă rozalie şi era dificil să respir în acea atmosferă. Mi-am dat seama că mă aflu pe Marte. Continuând să in în mână eprubeta, am început să merg prin deşert, afundându-mă uşor în nisipul moale. În vârful unei coline din apropiere, am văzut o figură înaltă, îmbrăcată cu o robă strânsă pe talie cu o frânghie, cu capul acoperit de o glugă. Pe fundalul roşiatic, figura părea cenuşie. Ştiam că trebuia să-i dau eprubeta. În timp ce şi-a întins mâna stângă către eprubetă, cu dreapta şi-a tras gluga. În fa a mea se afla Duncan, care îmi zâmbea! M-a prins de bra şi am plecat împreună către o peşteră care se deschidea în interiorul peretelui de stâncă. Ieşind brusc din transă, am sim it cum pe obraji în curg lacrimi. Corpul îmi era ca de ghea ă. Duncan m-a liniştit, spunându-mi că şi el era la fel de afectat de acel experiment. Îmi amintesc să sângele lui Christos trebuia folosit pentru a clona un corp cu un creier android, un fel de copie a lui Iisus, dar cu o minte controlată de guvern! Sângele său s-ar fi potrivit perfect cu cel de pe Giulgiul din Torino, şi nimeni nu s-ar mai fi putut îndoi că acesta era adevăratul Christos. Era un plan perfect de control al maselor. Locul ideal pentru ascunderea mostrei de sânge era Marte. Guvernul folosea baza abandonată de pe această planetă încă din anii 50. Nava Aurora, construită de guvernul secret cu tehnologie OZN (ob inută la acea vreme în urma capturării OZNurilor prăbuşite la sol), zbura pe Marte în fiecare săptămână, pornind de la baza sa din Nevada, celebra Zonă 51. Guvernul secret spera de asemenea să poată activa sistemele de apărare de pe Marte şi de pe lună înainte de invazia draconiană. Era însă o cursă contra cronometru. De aceea, oficialii doreau ca masele să aibă o încredere oarbă în ei şi să creadă orice le-ar fi spus. Şi în cine altcineva ar fi avut încredere oamenii dacă nu în Christos însuşi? Capitolul nouăsprezece Agende politice După ce mi-am reamintit episodul cu Iisus, am început să simt o stare de vinovă ie pentru toate ac iunile mele în slujba guvernului. Mi-am dat seama că majoritatea copiilor cu care lucrasem erau fie mor i, fie nebuni. Ştiam de asemenea că cei care au supravie uit torturilor şi ac iunilor de control al min ii erau „adormi i”. Altfel spus, erau programa i să facă anumite lucruri în anumite momente în care vor fi activa i. Marea majoritate nu ştiau ce anume se ascunde în mintea lor. Unii dintre aceşti „somnambuli” erau programa i să ac ioneze ca grupuri vigilente pentru a elimina opozi ia împotriva guvernului în perioade de haos. Al ii trebuiau să creeze enclave sataniste, pentru a atrage noi victime pentru experimentele care continuau să se deruleze. Mai erau şi unii programa i să conducă acte de sabotaj împotriva for elor invadatoare şi să întrerupă sistemele acestora de comunica ie ori de câte ori acest lucru era posibil. La ora actuală, îmi dau seama că unele dintre aceste grupuri au fost activate prematur, sau poate au fost testate în func ie de evenimentele curente. Sunt absolut convins că programatorii lor doresc să se asigure că totul func ionează la parametrii dori i. În acest scop, ei selectează un grup- intă şi transmit membrilor acestuia un semnal care activează un anumit software inoculat în mintea lor. Aceste programe sunt îngropate adânc în subconştientul acestora. La primirea semnalului, programul începe să se deruleze. Este ca şi cum ai introduce temporar o dischetă în computerul min ii, care începe să ruleze un program diferit. Indivizii ac ionează potrivit acelui program. Când experimentul se încheie, discheta este scoasă şi softul original se activează din nou. Sunt şi cazuri în care noul software este activat prematur. În altele, el nu mai poate fi dezactivat.

64

Aşa se explică evenimente de genul bombei din Oklahoma City, exploziile de la metroul din Paris, atacurile împotriva civililor din Orientul Mijlociu, şi chiar atacul cu bombă de la Jocurile Olimpice din Atlanta, din anul 1996. Luate în parte, aceste atacuri nu înseamnă nimic pentru publicul inocent. Dacă le privim însă în totalitatea lor, ele îşi revelează fa a hidoasă. În timpul antrenamentului la care am fost supus, am fost învă at cum să mă amestec printre oameni, cum să ac ionez şi ce să spun pentru a evita orice suspiciune, şi cum să atrag încrederea celor din jur. Am fost învă at chiar cum să mă infiltrez în orice organiza ie, dispărând apoi fără urmă. Dacă aş fi dorit, aş fi putut deveni fără probleme un actor, şi probabil că aş fi luat cu uşurin ă premiul Oscar. De altfel, am şi fost trimis la Hollywood pentru câteva zile, pentru a juca rolul unui turist în autobuz. Nu v-ar veni să crede i dacă a i şti câte contacte am reuşit să-mi creez în numai câteva zile. O mare parte din informa iile primite mi-au fost inoculate de către instructori cu care mă antrenam ore întregi pe teren. Majoritatea antrenamentelor se făceau în Orientul Mijlociu şi în Hawaii. Spre exemplu, o tânără japoneză din Honolulu, care făcea pe ghidul turistic, m-a dus odată într-un apartament din Kuhio Boulevard, în care se aflau mai mul i agen i. Aceştia erau eurasiatici cu numeroase contacte în Japonia. Timp de câteva zile, m-au îndoctrinat învă ându-mă care sunt jocurile de interese între puterile zonei. Cea mai mare parte a sumelor imense de bani care curgeau către băncile japoneze proveneau de fapt din SUA şi Marea Britanie, fiind transfera i prin ter e canale, pentru a nu le putea fi identificată sursa. În schimb, guvernul japonez este controlat de puterea de la Beijing, care se consideră încă urmaşa dinastiilor de acum câteva mii de ani. Chinezii au avut întotdeauna legături secrete, dar durabile, cu Ierusalimul. Există legende care atestă existen a unor evrei chinezi încă din perioada invaziilor romane în vechiul Israel. Refugia ii evrei au ajuns la grani a de vest a Chinei, unde au convertit mii de oameni la credin a lor. Deşi evreii nu sunt cunoscu i pentru prozelitismul lor, nu trebuie să uităm că regele Solomon a convertit-o pe regina din Shaba la credin a iudaică, creând astfel o întreagă cultură a evreilor negri etiopieni. În plus, evreii refuză de regulă căsătoriile inter-confesiuni, cu excep ia cazului în care partenerul sau partenera acceptă convertirea la iudaism. Aşa se explică de ce există atâ ia evrei blonzi şi cu ochi albaştri, proveni i din Europa centrală şi de nord. O asemenea convertire în masă s-a produs lent, dar sistematic, şi în partea centrală şi de vest a Chinei, acum mai bine de o mie de ani. La sfârşitul Evului Mediu, se crede că existau milioane de evrei chinezi, care controlau majoritatea comer ului în regiune. Această realitate istorică a fost păstrată în secret de-a lungul secolelor. Chiar şi astăzi, israelienii îi ajută frecvent pe chinezi cu tehnologie şi cu sfaturi. În schimb, chinezii le-au promis ajutor în invazia planificată pentru viitorul apropiat asupra ărilor musulmane fundamentaliste. Inten ia lor este să atace din est, în timp ce israelienii vor ataca dinspre vest. Dacă sute de milioane de chinezi vor ataca Iranul şi Irakul, este pu in probabil că vor întâmpina vreo rezisten ă. Israelienii ar putea anihila la fel de uşor Siria, Iordania şi statele din Golf, cu ajutorul armelor lor nucleare. Dispun de asemenea de arme sonice şi cu laser, pe care le-au primit de la siriusieni. Fundamentaliştii musulmani reprezintă singura for ă de rezisten ă care s-ar opune deschis invaziei draconiene la sosirea acestora. De aceea, draconienii îşi doresc eliminarea lor anticipată, pentru a-şi asigura o tranzi ie a puterii cât mai lină. Un alt interes comun al chinezilor şi al israelienilor este men inerea disensiunilor dintre India şi Pachistan, pentru ca nici una din cele două ări să nu devină prea puternică în regiune. Aşa se explică inclusiv revolta cecenilor împotriva fostei Uniuni Sovietice. Toate aceste revolte nu sunt altceva decât diversiuni inteligente

65

puse la cale pentru a slăbi armatele respectivelor ări, astfel încât la momentul potrivit nimeni să nu fie capabil să ajute ările musulmane atacate. Am primit de asemenea informa ii legate de viitorul negrilor din Africa şi al descenden ilor acestora. Rasa neagră a fost creată cu mai mul i eoni în urmă de un grup de extratereştri care aveau nevoie de sclavi pentru a munci în minele din Africa şi din Asia. Aşa se explică folosirea negrilor ca sclavi de diferite na iuni ale pământului, întrucât aceştia au programat genetic un statut inferior. Celelalte rase au la rândul lor amintiri genetice care le determină să îi considere sclavi. Această stare de lucruri trebuie însă să se schimbe, căci rasa neagră a evoluat de-a lungul timpului, trecând pe un nivel superior de conştiin ă. De altfel, la ora actuală există o întreagă planetă pregătită exclusiv pentru ea, pentru a se evita astfel interferen ele în evolu ia lor ulterioară. Lideri precum Louis Farrakhan sau Jesse Jackson au rolul de a pregăti subconştientul colectiv al negrilor, învă ându-i că sunt diferi i şi că trebuie să rămână separa i de restul societă ii. Personal, nu concep ideea de separa ie, dar nu pot să nu recunosc cât de abuziv a fost tratată în trecut această rasă. De aceea, nu exclud ca negrii să întâmpine cu entuziasm şansa de a-şi crea o civiliza ie proprie, în care să aibă parte de toată frumuse ea, abunden a şi naturale ea care le-au lipsit până acum. Am mai aflat că, la origini, pe pământ au existat douăsprezece rase extraterestre primordiale, care s-au în eles între ele să însămân eze via a umană pe această planetă cu ajutorul manipulărilor genetice, ca parte a unui mare experiment. Scopul lor era să stabilească dacă toate principalele frecven e care există în galaxie pot trăi armonios împreună, sau vor avea tendin a să se distrugă reciproc. Cele douăsprezece rase de extratereştri şi-au supravegheat atent crea iile de-a lungul mileniilor. Unele şi-au pierdut interesul, în timp ce altele şi-au modificat fundamental ideile originale. Oricum, fiecare dintre ele are la ora actuală interesul de a-şi ajuta rasele umane corespondente înainte de sosirea for elor invadatoare pe pământ, care îi vor afecta pe to i deopotrivă. Rezultatul invaziei nu poate fi încă prevăzut. Multe din aceste rase primordiale păstrează încă baze în sistemul nostru solar, pentru a supraveghea pământul. Baza siriusiană de pe Marte există de mii de ani. Amfibienii au baze pe Neptun şi pe Titan, una din lunile lui Saturn. Draconienii, respectiv reptilienii care se pregătesc să ne atace, au baze pe Venus, dar şi în interiorul pământului. Pleiadienii au o bază pe o lună a lui Jupiter. Al ii îşi men in platforme sau sta ii orbitale în jurul pământului şi al altor planete din sistemul nostru solar. Mul i dintre ei nu doresc (încă) să fie descoperi i. Pe la începutul anilor 90, am fost contactat de un om din Los Angeles în numele Marinei Popovici, cosmonauta sovietică, care tocmai făcea un turneu de conferin e în ara noastră. În secret, ea investiga dispari ia unei nave sovietice plecată în misiune de recunoaştere pe Marte. În timp ce se apropia de Phobos, una din lunile mar iene, din spatele acesteia a apărut o navă străină, cu o formă ciudată, care a emis un fel de undă către nava sovietică, de care nu se mai ştia nimic de atunci. Doamna Popovici cunoştea istoria familiei mele în Rusia (vă reamintesc că unchiul meu dinspre bunic a fost primul preşedinte al Uniunii Sovietice) şi ştia de trecutul şi de pregătirea mea. De aceea, era interesată să afle ce ştiam de dispari ia navei sovietice. După mai multe tentative de a discuta cu mine la telefon, Marina a fost trimisă brusc înapoi la Moscova. Din câte ştiu, nu s-a mai întors niciodată în SUA. Nu am avut niciodată şansa să-i spun că nava sovietică fusese distrusă de una siriusiană, cu aprobarea guvernului american şi a celui israelian! Se pare că aceşti lideri nu doreau ca lumea să afle de monumentele care există pe Marte, sau că americanii lucrează deja în bazele subterane de pe această planetă, încercând să activeze tehnologia extraterestră. Ruşii lucrează cu fiin ele din Tau Ceti, care au creat rasele

66

slave. Deşi în teorie atât siriusienii, cât şi ruşii, cei din Tau Ceti, israelienii şi americanii lucrează împreună împotriva Confedera iei Orion şi a Imperiului Draco, fiecare are propria sa agendă politică, ascunzând informa ii de alia ii lor. Americanii şi israelienii doresc controlul suprem, pentru a putea domina în final întreaga lume. Premisa lor este simplă: guvernul care va de ine în final cele mai multe informa ii şi tehnologia cea mai înaltă va învinge. Cât timp a stat în SUA, Marina Popovici a apărut la multe spectacole de televiziune, explicând că guvernul rus ştie de existen a OZN-urilor şi a extratereştrilor. Din păcate, agenda ei nu s-a potrivit deloc cu cea a guvernului american, care doreşte să ascundă aceste informa ii prin dezinformare. De aceea, a fost obstruc ionată discret, iar în final silită să se întoarcă acasă. Despre aceste subiecte sensibile nu au voie să vorbească decât oamenii autoriza i de guvernul SUA, dar mai ales de cei care controlează acest guvern din culise. Ceilal i oameni nu pot decât să repete ceea ce li se spune. Un asemenea om a fost Carl Sagan. Tot în această categorie intră şi anumi i producători celebri de la Hollywood, care scriu scenarii politice şi de science-fiction pentru filmele lor. Capitolul douăzeci Noi capacită i Antrenamentul meu personal, care mi-a amplificat capacitatea de a vedea aurele şi de a citi gândurile, a început încă de pe vremea când eram copil. După prima mea întâlnire cu un extraterestru, mi-am dat seama că am dobândit o „cunoaştere”. Puteam citi literalmente gândurile oamenilor care se aflau lângă mine doar privindu-i. La vremea respectivă, nu-mi dădeam seama că acest lucru era ciudat; eram convins că toată lumea face acelaşi lucru. Când le-am povestit mamei şi bunicii mele, acestea au crezut că fabulez. De aceea, am renun at imediat să mai pomenesc de acest subiect şi nu m-am mai folosit de acea putere. Cu fiecare nouă întâlnire cu extratereştrii, capacită ile mele se amplificau din ce în ce mai mult. La vârsta de zece ani, puteam privi aura oamenilor, dându-mi seama ce anume func ionează greşit în corpul lor. Puteam privi chiar şi în propriul meu corp, corectând şi vindecând orice durere sau boală. Am dobândit această cunoaştere în mod natural, ca şi cum mi-ar fi fost pre-programată. Altfel spus, era rezultatul activării succesive a anumitor secven e de ADN din corpul meu, care corespunde unei treziri par iale a energiei fundamentale kundalini, proces prin care toată lumea trece, într-un grad mai mare sau mai mic. Codurile ADN nu sunt altceva decât nişte instruc iuni care îi spun corpului ce trebuie să facă sau să devină. Unele devin operative încă de la naştere. Acestea ne fac să avem ochi albaştri, două mâini şi două picioare, etc. Altele nu se activează decât mai târziu în via ă, cum ar fi: anumite stări de boală, talentul de a cânta la un instrument sau din voce, etc. De-a lungul coloanei vertebrale există o serie de centri nervoşi, numi i ganglioni, cărora le corespund nişte centri energetici numi i chakra-e, cuvânt care înseamnă „roată” în sanscrită. Ei se succed de-a lungul coloanei vertebrale, care este curbată şi are forma unui „S” sau a unui şarpe. În limba sanscrită, kundalini înseamnă chiar „şarpe”. Activarea acestei energii se referă la deschiderea tuturor chakra-elor situate de-a lungul coloanei. Această trezire activează la rândul ei toate secven ele de ADN din corp. Dacă energia este trezită prematur, ea poate conduce la nebunie, boală şi chiar la moarte. Îmi amintesc că în timpul răpirilor mele de către extratereştri, aceştia mi-au vorbit despre diferite subiecte, inclusiv despre viitorul umanită ii. Mi-au fost predate de asemenea tehnici de control al min ii şi de vindecare. Aceste îndoctrinări nu se făceau verbal. De regulă, eram un grup de oameni care stăteam pe o bancă curbată într-una din navele lor. În spatele nostru se afla un aparat mare, dotat cu ecran, prin

67

care se făcea transferul informa iilor în min ile noastre. Nu îmi aminteam niciodată informa iile exacte până când nu aveam nevoie de ele. În asemenea momente, ele îmi apăreau în partea frontală a min ii mele. Era suficient un cuvânt, o imagine, un miros, o culoare sau un eveniment pentru a declanşa activarea informa iilor, după care puteam avea acces oricând doream la ele. Este ca şi cum ai găsi subit un cont bancar secret despre care nu ştiai că îl ai. De îndată ce descoperi numărul contului, po i face retrageri de numerar oricând doreşti. Când am devenit adolescent, procesul de învă are a luat o turnură nouă. În afara îndoctrinării practicate de extratereştri, „visam” uneori că mă aflu într-o şcoală, dar nu de felul celor de pe pământ. Era un fel de „academie în hiperspa iu”. Nu eram niciodată singur, ci participam la cursuri împreună cu al i oameni. Eram instrui i în tot felul de domenii, de la vindecare la schimbările planetare şi ale universului sau vechea istorie a pământului şi a galaxiei. Instructorii ne testau scanându-ne min ile, pentru a vedea dacă informa iile au fost asimilate. De cele mai multe ori erau buni şi blânzi, dar atunci când doreau puteau fi foarte severi şi înspăimântători. În cea mai mare parte, erau fiin e angelice; unii nici nu aveau o înfă işare fizică, apărând doar ca nişte sfere de lumină. Existau şi câ iva profesori care arătau exact ca extratereştrii. O mică parte dintre ei aveau chipuri umane. Aceştia erau suflete ale unor oameni deceda i care îşi făceau datoria pentru a avansa mai sus pe scara nivelului de conştiin ă. Erau evalua i şi primeau note de la fiin ele angelice, la fel cum făceau ei cu studen ii lor. În cazul meu, acest proces de învă are a durat circa 20 de ani. Spre deosebire de această etapă din via a mea, sarcinile pe care le aveam de îndeplinit pentru guvern nu erau deloc plăcute. Multe dintre ele aveau chiar efecte negative asupra corpului meu. La Montauk, o mare parte din antrenamentul la care am fost supus avea la bază metoda condi ionării prin reac ii adverse. Aceasta consta în primirea unor pedepse corporale sau mentale pentru fiecare răspuns greşit. „Educa ia” noastră (a băie ilor de la Montauk) se făcea într-o cameră friguroasă şi goală, în care eram inu i în pielea goală şi bătu i fără milă de un tor ionar. Dacă cineva crâcnea în timpul unei şedin e, instructorii îi prindeau organele genitale cu mâna şi le strângeau foarte tare. În plus, ne în epau cu instrumente ascu ite şi ne aplicau şocuri electrice. Scopul era să învă ăm astfel să răspundem la un interogatoriu şi să ne ascundem în timpul unei misiuni. Din când în când, ni se spunea cine suntem şi ce rol vom avea după ce vom fi reintegra i în familiile noastre. Am aflat astfel că SUA nu erau decât o fa adă a adevăratei puteri de pe pământ şi că trebuia să manifestăm o supunere necondi ionată fa ă de această putere reală din spatele guvernului. Erau zile în care lec iile ni se predau în întregime într-o altă limbă, precum germana, rusa sau ebraica. Personal, în elegeam cu uşurin ă aceste limbi, dar nu eram sigur dacă şi ceilal i în eleg ceva. Acestea erau zilele bune… Lec iile cele mai brutale constau în legarea noastră de nişte mese şi injectarea cu nişte substan e care ne modificau starea de conştiin ă. Când mă aflam într-o asemenea stare, la tâmple şi la organele genitale mi se ataşa un aparat. Acesta scotea un fel de bâzâit, înso it de o vibra ie pe care o sim eam în întregul corp. De regulă, era o senza ie dureroasă, care mă speria şi mă făcea să-mi fie grea ă. De-abia aşteptam ca aceste şedin e să se termine. La ora actuală, bănuiesc că în acest fel îmi inoculau în corp informa ii codificate, la fel cum au procedat extratereştrii cu mintea mea. Foloseau metode bazate pe aceeaşi tehnologie a lui Wilhelm Reich (la fel ca cea pe care mi-a aplicat-o Preston), prin care introduceau sau anulau anumite informa ii. În acest fel, se asigurau că nici un interogator nu ar fi putut scoate la iveală informa iile ascunse în corpul subiectului dacă nu ar fi avut la dispozi ie un aparat similar de modificare a stării sale de conştiin ă şi de activare a secven elor celulare corespunzătoare. Stocarea sau scoaterea informa iilor prin această metodă era un proces extrem de delicat, căci activarea unei secven e greşite putea ucide persoana sau o putea face să înnebunească.

68

Tot la Montauk, am fost învă at să alimentez cu energie şi cu informa ii un medium aflat pe un scaun şi conectat la diferite computere de control al min ii. Eram legat la rândul meu de un scaun şi ascultam instruc iunile în căşti. După ce mă conectam telepatic şi energetic cu mediumul, continuam să primesc instruc iunile, dar numai pe cale mentală. Îi transferam energie direct din mintea şi din corpul meu, pentru a-i amplifica astfel la maxim puterea în timpul experimentului. În schimb, computerele îmi dinamizau propriile mele capacită i, permi ându-mi să călătoresc în planul astral sau în hiperspa iu. În timp, am învă at să fac acest lucru şi fără ajutorul computerului sau al altor influen e străine. Când cei care mă monitorizau au descoperit acest lucru, au început să mă supravegheze şi mai îndeaproape. Ştiau că am un temperament puternic şi că mă folosesc uneori de puterile mele pentru a le da peste cap experimentele. Pentru a mă împiedica să mai fac astfel de lucruri, mi-au dat sarcina de a-i pregăti pe copiii începători. Inten ia lor era să mă determine să îmi folosesc capacită ile împotriva unor oameni aleşi de ei, nu împotriva lor. Sarcina era ingrată, dar înclin să cred că mi-a oferit o oarecare plăcere sadică, căci ceva din Johannes von Gruber continua să existe în mine. Eram foarte strict cu copiii care îmi fuseseră da i în grijă. Am început cu grupe de băie i cu vârste între 4 şi 10 ani, dar am avansat rapid la grupe de adolescen i şi tineri cu vârste de până la 25 de ani. Rareori mi-a fost dat să văd oameni cu vârste mai mari de 25 de ani. Se considera că dincolo de această vârstă, tiparele mentale devin prea rigide, iar spargerea lor ar putea ucide rapid victima. De altfel, marea majoritatea a băie ilor de care vorbesc au murit sau au înnebunit ei înşişi. Cei mai puternici dintre ei au fost trimişi ca sclavi pentru cenuşii, în alte lumi. Uneori, trupurile lor erau folosite în experimente legate de călătoriile în timp, pentru a alinia frecven ele între diferitele câmpuri temporale. Pierderea unui trup în hiperspa iu nu era considerată de nimeni ceva deosebit. Am primit de asemenea numeroase căr i şi broşuri cu tehnici de vindecare şi de control al min ii. În continuare, mi s-au dat diferite exerci ii, pentru a-mi testa astfel capacitatea practică. Am ob inut cele mai bune rezultate la testele de modificare a culorilor aurice. Din cauza acestor abuzuri, vedea şi auzul mi-au fost afectate pentru totdeauna. În loc să privească şi să asculte la fel ca în cazul celorlal i oameni, creierul meu s-a obişnuit să culeagă îndeosebi informa ii din câmpurile energetice. De pildă, în loc să privesc corpul fizic al persoanei aflate în fa a mea, eu primesc în primul rând informa ii legate de tiparele sale mentale şi de secven ele ADN. Aparatele electromagnetice de tipul telefoanelor, computerelor şi televizoarelor amplifică aceste câmpuri energetice, permi ându-mi să îi „citesc” şi mai uşor pe oameni. Fluxurile energetice masive care au trecut prin corpul meu la o vârstă încă fragedă mi-au afectat definitiv sistemul nervos, făcându-mă iritabil şi greu de suportat. Sistemul meu digestiv s-a deteriorat. Am ulcera ii de-a lungul întregului tract stomacal şi intestinal, care îmi provoacă hemoragii interne şi o stare aproape continuă de slăbiciune. Am de asemenea dureri abdominale severe şi migrene îngrozitoare. Nu pare deloc o imagine plăcută, ceea ce nu mă împiedică să pun un diagnostic asupra altei persoane aflată în partea opusă a globului sau să simt un cutremur care se petrece la câteva mii de kilometri depărtare. În plus, pot comunica cu fiin e aflate în alte dimensiuni sau galaxii. Fiecare capacitate extrasenzorială de care dispun a avut însă pre ul ei. Mai trebuie să precizez că femeia din New England (care m-a de-programat timp de câ iva ani) mi-a activat şi capacitatea înnăscută de a citi şi de a în elege arhetipurile mentale. Măcar pentru asta îi sunt recunoscător. Apreciez de asemenea procedura pe care mi-o aplică Preston, de scoatere la lumină a amintirilor îngropate adânc, odată cu care mi s-au activat şi o parte din aceste capacită i. Mi-ar fi plăcut să pot învă a aceste lucruri pe o cale mai uşoară, dar se pare că personalitatea sufletului meu a acceptat cândva această cale dificilă. Nu aveam de ales decât să ac ionez aşa cum m-am auto-programat sau să mor. De aceea, sunt recunoscător că am

69

supravie uit pentru a-mi spune povestea şi pentru a le fi de folos altora prin cunoştin ele mele. Capitolul douăzeci şi unu Sentin a În tot acest timp, procesul meu se apropia de sfârşit. Cu o întârziere de doi ani, sentin a a fost dată la data de 27 februarie 1992. Avocatul mi-a promis că dacă voi accepta să fac o confesiune, voi primi o sentin ă privativă de libertate de patru luni la o tabără de deten ie din apropiere, cu condi ii foarte bune, asemănătoare unui club de ară, din care aş putea petrece două luni într-o casă de corec ie din New York. Cu două săptămâni înainte de data sentin ei, am primit informa ii că una din principalele puteri ale lumii inten iona să trimită o rachetă nucleară într-o ară micu ă din Orientul Mijlociu. Având anumite canale în ara respectivă, am avertizat guvernul acesteia împotriva atacului iminent. Îmi place să cred că am jucat un anumit rol în salvarea cetă enilor acelei ări. Din păcate, această ac iune a avut repercusiuni tragice asupra libertă ii mele personale. La o săptămână după ce am trimis avertismentul, avocatul mi-a spus că data sentin ei a fost schimbată şi mi-a cerut să scriu o scrisoare de regret pe care să o citesc în fa a judecătorului. Eram într-o stare de şoc, căci nu mă aşteptam ca sentin a să fie pronun ată atât de curând. Deşi i-am dat şi ultimii mei bani, acest avocat continua să ia şapte piei de pe mine. Îmi spunea tot timpul că mă va reprezenta chiar dacă aş mărturisi că am comis cele mai atroce crime. Pur şi simplu, nu în elegeam ce doreşte de la mine. Se pare că procurorul, care îi era prieten, şi agen ii guvernamentali, împreună cu nevastă-mea, îl convinseseră să mă facă să plătesc până când nu voi mai rămâne cu nimic, după care urma să mă părăsească. Bănuiesc că acest comportament că nu este ieşit din comun în profesiunea avocă ească. Tot el m-a pus să folosesc un contabil care era prieten de-al lui. Acesta mi-a rearanjat dosarele astfel încât să nu pot fi acuzat de evaziune fiscală. A încercat astfel să justifice to i banii lua i de la compania pentru care am lucrat, inclusiv sumele returnate. Din păcate, datorită acestor aranjamente, s-a creat o asemenea încurcătură încât nu cred că voi mai scăpa vreodată de hăr uiala fiscului. Se pare că inten ia a fost de a mă ine într-o stare continuă de sărăcie, la cheremul companiilor de credit şi al agen iilor de colectare. Cei afla i în această situa ie nu prea îşi pot permite să facă probleme guvernului. În ziua în care s-a dat sentin a, la tribunal s-au prezentat părin ii mei, sora, so ia, Preston şi Duncan. Chiar şi antrenorul de fotbal pe care l-am ajutat cândva a fost prezent. Întrucât judecătorul avea multe cazuri în acea zi, a durat câteva ore până s-a ajuns la dosarul meu. Deşi procurorul îmi promisese că va cere clemen ă, a inut o pledoarie de încheiere în care nu a pronun at nici un cuvânt în favoarea mea. În cele din urmă, am fost condamnat la 33 de luni de deten ie într-o închisoare federală şi mi s-a cerut să mă prezint în termen de 30 de zile. Judecătorul mi-a spus că nu crede că vinovă ia mea şi că mi-a dat sentin a cea mai blândă pe care o permitea legea. A adăugat că are mâinile legate şi că ar trebui să fac apel. Slavă cerului că sala era plină cu martori, căci cuvintele sale au dispărut ulterior în mod misterios din procesul verbal! Nu-mi venea să cred că voi putea supravie ui o perioadă atât de lungă în închisoare. În mod evident, avocatul mă min ise. De altfel, am aflat mai târziu că mi-a ascuns în mod inten ionat anumite informa ii pe care le cunoştea. Spre exemplu, am fost condamnat sub inciden a unei legi noi, aprobată în anul 1987, în care se preciza clar că perioada de încarcerare nu poate fi mai mică de 85% din pedeapsa acordată. Înainte de anul 1987, legea preciza că perioada de încarcerare poate fi redusă la

70

33,3% din pedeapsă. Avocatul m-a informat în mod greşit că voi fi liber în 11 luni. În realitate, am fost nevoit să stau aproape 23 de luni în închisoare, plus încă şase într-o casă de corec ie. Cu o săptămână înainte de ziua în care trebuia să mă predau, i-am sunat pe şerifii federali pentru a afla unde voi fi dus. Am fost şocat să aflu că urma să fiu trimis la Ashland, Kentucky! Nu am auzit în via a mea de acest loc. De altfel, era situat în afara regiunii federale la care eram arondat, şi, oricum, este împotriva legii să trimi i un de inut la o distan ă mai mare de 500 de mile de casă, cu excep ia cazului în care via a sa este pusă în pericol sau în care reprezintă o amenin are pentru comunitatea locală. În mod evident, cineva dorea să mă pedepsească inclusiv emo ional, trimi ându-mă cât mai departe de familia mea. Mi-am dat seama că îmi va fi greu să îmi mai văd copiii în timpul perioadei de deten ie. În acel moment, aş fi preferat mai degrabă să fiu executat. Îi uram în egală măsură atât pe guvernan i cât şi pe avocatul meu. Deşi mi-a fost foarte dificil, între timp i-am iertat, ştiind că prin ac iunile lor, au ales o cale care se va dovedi foarte dificilă pentru ei. Mi-am rezervat un bilet de avion fără retur pentru o diminea ă de vineri. Trebuia să mă prezint la închisoare la ora 2:00 după-amiaza. În caz contrar, aş fi fost considerat un fugar. Programul era următorul: trebuia să zbor mai întâi de la Islip, New York, până la Pittsburgh, Pennsylvania, apoi să mă transfer într-un avion către Huntington, West Virginia, de unde trebuia să iau un taxi către Kentucky. Nu uita i că acceptasem să mă predau singur. Niciodată nu am fost înso it de paznici sau de for e de ordine; nici chiar când m-au transferat la o altă închisoare, sau când am fost mutat în casa de corec ie. Mi-am petrecut ultimele 30 de zile de închisoare închis în casă. Am stat aproape de copii, am mâncat felurile mele preferate de mâncare şi am băut multă votcă. În zilele în care mă sim eam deosebit de deprimat, acceptam vizitele mamei sau ale lui Duncan, care veneau să îmi ridice moralul. De cele mai multe ori, preferam însă să fiu lăsat în pace şi să mă scufund într-o stare de be ie. În ultimul an făcusem chiar şi şedin e de terapie, dar psihiatrul meu era mai interesat de poveştile mele despre răpiri din timpul stărilor de hipnoză, decât de starea mea psihică propriu-zisă. În cea mai mare parte a timpului, după ce băie ii plecau la şcoală şi Michele la slujbă, mă retrăgeam la subsol şi plângeam până când nu mai eram capabil să produc vreo lacrimă. Între timp, continuam să lucrez zilnic la telefon cu prietena mea din New England, care mă de-programa. Mi-a adus multă alinare, dar şi-a exercitat excesiv de puternic capacitatea de control asupra mea. Mai târziu, aveam să aflu că a avut anumite motive, nu tocmai dezinteresate. Facturile telefonice îi erau plătite de un fost preşedinte al companiei Sunoco Oil, care locuia în Toronto. Aşa cum am povestit într-un capitol anterior, acest om era bolnav de cancer, într-o fază terminală. Una din condi iile de-programării mele era să lucrez cu el pentru vindecare. Era un om bun şi generos, de care am să-mi amintesc întotdeauna cu mare plăcere. În diminea a în care trebuia să plec la închisoare, am suferit o cădere nervoasă. Pur şi simplu nu mă puteam da jos din pat! Refuzam să mă dau jos din el, căci ştiam că nu mă voi mai întoarce vreodată înapoi. Eram sigur că voi muri, dacă nu în închisoare, cel pu in în avionul care trebuia să mă ducă acolo. Văzând că refuz să plec, nevastă-mea a sunat-o imediat pe de-programatoare şi mi-a dat-o la telefon. Aceasta mi-a spus că puteam face lucruri deosebite în închisoare, căci acolo se aflau oameni care aveau o nevoie disperată de ajutorul meu. A adăugat că aceasta era o misiune din partea extratereştrilor cu care lucra, pe care trebuia să o duc la bun sfârşit.

71

Există o diferen ă între alien şi extraterestru5 (ET). Un alien este o fiin ă ce trăieşte într-o altă lume fizică. Un ET este o fiin ă care trăieşte într-o stare superioară de existen ă, la limita dintre lumea fizică şi cea angelică. Extratereştrii (ET) sunt fiin e foarte avansate, care îşi pot asuma forme fizice, dacă acest lucru se dovedeşte necesar. De pildă, Consiliul Ohalu este alcătuit din ET. Grupul cu care lucra deprogramatoarea mea se numea EI, deoarece nu şi-au dat un nume şi au preferat această denumire generică (Extraterrestrial Inteligences). Femeia mi-a mai spus că dacă voi privi pe fereastra avionului, EI îmi vor da un semn. Asigurându-mă din nou că totul va fi bine, mi-a mai spus că avionul nu se va prăbuşi, căci acest lucru nu ar fi corect fa ă de ceilal i pasageri din el. Mi-a cerut apoi să vizualizez nişte mâini violet sus inând avionul în aer. Ajuns pe aeroport, am trăit cele mai traumatice momente din întreaga mea via ă. Nu îmi venea să le dau drumul copiilor. I-am îmbră işat atât de strâns încât aproape că i-am sufocat. Privindu-le fe ele inocente, lacrimile au început să îmi curgă necontrolat pe obraji. Îmi sim eam inima ca de plumb. Triste ea pe care o sim eam era insuportabilă. Pur şi simplu, nu-mi venea să urc treptele care duceau la uşa avionului. Cred că am provocat o adevărată scenă, căci nevastă-mea a început să ipe la mine să plec odată. M-am întors încă o dată să le văd fe ele dragi. În timp ce avionul a început să ruleze pe pistă, o parte din sufletul meu m-a părăsit şi nu s-a mai întors niciodată în acest trup. În acele momente, mi-am imaginat dramatismul victimelor din lagărele de concentrare atunci când trebuiau să îşi ia rămas bun pentru totdeauna de la cei dragi. Am urcat foarte rapid deasupra norilor şi lumina puternică a soarelui m-a trezit din nou la realitate. Nu-mi venea să cred că mă predam voluntar şi acceptam să intru la închisoare pentru ceea ce mi se ceruse să fac pentru guvernul meu. Am încercat să uit de toate citind o carte, dar am descoperit că nu mă pot concentra. În timp ce priveam pe fereastră, m-am întrebat când îmi voi revedea copiii. Voi rata atât de multe evenimente din via a lor. Mi se părea atât de nedrept! Eu nu am răpit pe nimeni din mijlocul familiei sale! Atunci, de ce eram pedepsit în acest fel? Apoi mi-am amintit de băie ii din Montauk. Câ i dintre părin ii lor nu i-au mai revăzut niciodată? Poate că era un act de justi ie divină, deşi nu m-am considerat niciodată vinovat de ceea ce s-a întâmplat atunci. La urma urmei, eu însumi am fost o victimă. Privind plafonul de nori, am văzut reflexele luminii solare. Apoi mi-a sărit în ochi mesajul. Norii alcătuiau două litere majuscule: „EI”! Când am aterizat la Pittsburgh, m-am gândit în mod serios să iau o altă cursă şi să fug din ară. Am avut nevoie de întreaga mea voin ă pentru a mă urca în avionul de Huntington. Vederea ini ialelor pe cer mi-a redat într-o oarecare măsură starea de calm interior, dar eram încă într-o stare emo ională extrem de intensă. Zborul a fost scurt, după care am aterizat în West Virginia. Parcă m-aş fi întors în timp. Mă sim eam de parcă aş fi aterizat într-un film despre Beverly Hillbillies. Pur şi simplu, nu-mi venea să cred că asemenea oameni existau în realitate, şi nu doar ca eroi de film. Şocul cultural a fost imens. Taximetristul m-a dus în Kentucky, dar mai întâi a vrut să mă lase la un penitenciar de stat din apropiere. Văzând clădirea sumbră, aproape că am făcut un atac de cord. Dându-şi seama de greşeală, şoferul a râs. Când am ajuns la intrarea în tabăra federală de deten ie, mi s-a părut că seamănă cu un campus universitar. Am apăsat apoi pe sonerie.
5

N. Tr. Atât alien cât şi extraterrestrial se traduc în limba română prin „extraterestru”. Nu există în limba noastră un cuvânt corespondent pentru fiecare dintre ele. De aceea, pentru a păstra distinc ia făcută în acest paragraf, am păstrat cuvântul alien în original. În restul textului, cuvântul alien este peste tot tradus prin extraterestru.

72

Capitolul douăzeci şi doi Închisoarea Un paznic morocănos, între două vârste, mi-a dat drumul să intru. Era prietenos şi m-a condus într-o cameră în care o femeie mi-a făcut inventarul obiectelor personale. Mi-am amintit din nou de victimele Holocaustului. De data aceasta, mi-am imaginat prizonierii care soseau la Dachau şi la Auschwitz, unde erau puşi să se dezbrace şi li se luau obiectele personale. Deşi scenariul nu era absolut identic, premisele erau asemănătoare. Un alt paznic m-a dus într-o cameră din spate, m-a pus să mă dezbrac şi mi-a examinat orificiile corpului, după care mi-a dat o uniformă verde, de tip militar. Am fost dus apoi într-o altă cameră, pentru evaluare psihologică. Se pare că cineva de la procuratură a scris pe dosarul meu că eram predispus către sinucidere. Când psihologul a intrat în cameră, am cedat nervos, fără să mă mai pot controla. Nu puteam vorbi şi răspunde la întrebări. Nu mă gândeam decât la felul în care arătau fe ele copiii mei atunci când am urcat în avion. Nu credeam că am să-i mai văd vreodată. Singura mea alinare era promisiunea neveste-mi că avea să-i aducă în vacan a de Paşti, ca să mă viziteze. Nu mai erau până atunci decât trei săptămâni. După ce am suspinat timp de câteva ore, am fost dus în tabăra de deten ie şi prezentat unui alt de inut, care trebuia să-mi arate locul. Amabil şi în elegător, acesta mi-a spus că avea o so ie şi o fiică de care îi era teribil de dor. Am intrat în dormitor şi i-am cunoscut pe colegii mei de deten ie. S-au adunat în jurul meu ca muştele în jurul unui borcan cu miere. Aveau un accent puternic sudist, pe care nu reuşeam să-l în eleg decât cu mare greutate. Ei au fost cei care mi-au explicat diferen a dintre vechea lege şi cea actuală, sub inciden a căreia am fost condamnat. Auzind că va trebui să-mi ispăşesc 85% din pedeapsă, nu 33%, aşa cum îmi spusese ticălosul pe care l-am angajat drept avocat, m-am sim it încă şi mai devastat, dacă pute i crede acest lucru. Nici unul din aceşti băie i de la ară nu văzuse până atunci vreun new-yorkez. Întrucât legea interzicea să fiu deportat atât de departe de casă, erau convinşi că eram un mafiot. Marea majoritate erau închişi pentru trafic de droguri sau pentru alte motive, şi aveau pedepse pe termen lung. Ca să fii încarcerat într-o închisoare federală, trebuia să mai ai cel pu in zece ani de deten ie. Unul dintre prizonieri era un fost miner într-o mină de cărbuni. A primit şase ani de închisoare pentru că tocmai îşi vizita fiul când Brigada Antidrog a făcut un raid în casa acestuia. Erau şi câ iva oameni în vârstă care fuseseră închişi pentru evaziune fiscală. Nici unul din colegii mei nu era violent. Nici unul nu ar fi trebuit despăr it de familia sa. Faptele de care se făceau vinova i nu ar fi justificat pedepse mai mari decât munca pentru comunitate. Majoritatea căsniciilor lor aveau să se destrame din cauza acestei despăr iri. Mul i nuşi vor mai găsi niciodată slujbe decente. Pur şi simplu, nu-mi venea să cred ce inimi bune aveau şi cât de amabili erau aceşti oameni. De ce cheltuia guvernul nostru sume atât de mari de bani din taxele contribuabililor pentru a-i ine închişi? Nu-mi propun să descriu în acest capitol tot ce am trăit în tabăra de deten ie. Singurul lucru pe care vreau să-l subliniez este că am învă at foarte multe lucruri despre aşa-zisul nostru sistem juridic. Am văzut oameni murind din cauza lipsei de îngrijiri medicale sau de medicamente. Am văzut cu ochii mei risipa care se face pentru a le construi ofi erilor şi paznicilor birouri luxoase şi cluburi de recrea ie care semănau cu sta iunile de odihnă. Am mâncat din conserve de alimente pe care scria: „A nu fi consumate de oameni”. Aceasta nu era justi ie; era o farsă. Marea majoritate a celor închişi erau vinova i de crime minore şi nu ar fi trebuit să stea în închisoare! După părerea mea, procurorii lor erau mai vinova i decât ei.

73

Fiind unul din pu inii prizonieri care aveau to i din ii în gură, dentistul închisorii m-a programat de mai multe ori. Nu mai văzuse niciodată atât de mul i din i sănătoşi într-o singură gură. Asistenta sa fusese vecină cu Billy Ray Cyrus, vestitul cântăre de muzică country, aşa că am fost nevoit să ascut ore întregi poveştile ei despre acesta, cu gura plină de pansament dentar. Dată fiind educa ia mea, am fost promovat rapid ca profesor principal în Programul pentru ob inerea Gradului General de Echivalare a Studiilor (GGES), fiind nevoit să îi scriu supervizorului meu rapoarte săptămânale. Am devenit astfel veriga de legătură între închisoare şi cursurile prin coresponden ă pe care le ineau colegiile locale. Psihologul închisorii mă ruga adeseori să îi consiliez pe prizonierii noi care aveau probleme de adaptare. Era convins că dacă eu am reuşit să mă adaptez acolo, oricine altcineva putea face acelaşi lucru. M-am înscris de asemenea într-un grup spiritual, condus de un preot care fusese înainte pilot de elicopter şi lucrase pentru John F. Kennedy. Acesta vizita închisoarea o dată sau de două ori pe săptămână, pentru a-i ajuta pe de inu i. Am scris chiar un articol, care a fost publicat de el în revista Gideon. Îi sunt recunoscător acestui om pentru sprijinul său şi pentru inspira ia pe care mi-a transmis-o. Dar cea mai mare realizare a mea a fost propunerea de a ine un curs în interiorul închisorii, pe care directorul departamentului educativ mi-a aprobat-o. Leam predat astfel colegilor mei tehnici de reducere a stresului şi metode terapeutice cu ajutorul culorilor. Eram nevoit să predau înaintea fiecărei lec ii o copie a cursului pe care urma să-l predau supraveghetorului meu, dar mă împrietenisem cu acesta. Aceste lec ii au avut un succes uriaş. Practic, întreaga tabără de deten ie a învă at să descifreze limbajul culorilor, arhetipurile şi tiparele mentale. Am făcut de asemenea analize extensive ale viselor. În scurt timp, de inu ii au început să stea la coadă în fa a celulei mele, pentru a ob ine analize private ale viselor lor. Colegul meu de celulă a trebuit să facă rezervări, ba chiar să-i trimită pe mul i dintre ei înapoi la celulele lor, ca să pot dormi şi eu câteva ore. La curs, i-am învă at pe de inu i să se vindece singuri de toate tipurile de boli, inclusiv de hipertensiune, obezitate, diabet, artrită, sau de banala răceală. Pe de altă parte, petreceam în fiecare zi ore întregi la telefon cu deprogramatoarea mea. Aceasta m-a ajutat enorm, îndeosebi în zilele în care eram foarte stresat. Mi-a cerut să îmi folosesc capacită ile mentale pentru a vindeca diferi i pacien i de cancer, SIDA şi de alte boli grave. Am lucrat inclusiv pentru faimosul medium israelian Uri Geller (la cererea lui). Îmi făceam fişe detaliate în legătură cu fiecare pacient, pentru a-mi da seama care tratament este cel mai benefic între toate. Cea mai mare parte a muncii de cercetare pe care am făcut-o s-a desfăşurat în tabăra de deten ie. Nop ile, şi uneori chiar în timpul zilei, primeam mesaje de la un consiliu numit „Cei Nouă”. Acesta reprezintă nouă aspecte diferite ale Min ii lui Dumnezeu, extrem de aplicate, proiectate în realitatea fizică cu scopul de a ajuta umanitatea. În toată perioada cât am fost închis am primit aproape zilnic mesaje de la ei. Astăzi, deşi sunt liber, nu mai am aproape nici un contact cu ei. Am primit de asemenea mesaje înscrise pe forma iunile noroase. Ori de câte ori priveam cerul, vedeam simboluri sau arhetipuri venite din hiperspa iu, de o claritate perfectă. De îndată ce le citeam, dispăreau! Pentru a-mi dovedi că nu sunt nebun, i-am rugat şi pe ceilal i să-mi spună ce văd. Au rămas trăsni i când au văzut aceleaşi mesaje. Dar cel mai tare îi uimea faptul că puteam şterge mesajele prin simpla lor lectură! Preston a încercat să îmi trimită anumite mesaje prin poştă, dar nu primeam decât plicurile goale. Toate scrisorile erau citite înainte de al ii şi toate telefoanele erau monitorizate şi înregistrate. Uneori, rosteam la telefon amenin ări la adresa

74

guvernului, dar nimeni nu m-a băgat în seamă. Într-o zi, am provocat chiar un cutremur de mică intensitate în Kentucky, căci nu mi-am mai putut controla mânia. Cel mai tare mă înfuria felul în care administra ia se juca cu min ile de inu ilor. Le promiteau tot felul de lucruri, fără să-şi respecte apoi promisiunile, trimiteau oameni în izolare fără motive serioase şi făceau raiduri neaşteptate în celule pentru a găsi materiale de contrabandă. Şi aşa ne eram greu pentru că eram închişi. Ce rost avea să ne mai şi tortureze psihic prin asemenea metode? Un alt lucru care mă înfuria era convingerea că so ia mea avea o afacere amoroasă cu şeful ei. De îndată ce am plecat de acasă, a început să-l invite frecvent la masă. De asemenea, făcea deseori excursii cu acesta pe iahtul lui. Michele mi-a spus apoi că şeful ei inten iona să ne cumpere casa. A început să bântuie prin baruri şi cluburi de noapte, şi mi-a dat de în eles că nu mai sunt binevenit acasă. Nu mă mir că a colaborat cu procurorul pentru a scăpa de mine. Cel mai rău a fost faptul că a refuzat să îmi facă vizita promisă, împreună cu copiii, în timpul vacan ei de Paşti a acestora. Am fost devastat. Până la urmă, mi-a făcut totuşi trei vizite la Kentucky, cât timp am fost închis, şi mi-a trimis chiar nişte bani pentru telefoane şi pentru diferite cumpărături. Oricum, bunica mea avea o vorbă, şi s-a dovedit că avea mare dreptate: „La ce foloseşte o vacă ce dă o găleată de lapte, dacă apoi îi dă cu piciorul şi o răstoarnă?” Ca să fiu sincer, nu o condamn deloc pentru că nu a mai dorit să-şi petreacă restul vie ii împreună cu mine. Pur şi simplu nu ne în elegeam, iar capacită ile cu care eram înzestrat şi convingerile mele mi-au atras numeroase necazuri. Deşi, personal, aş fi fost dispus să continuăm rela ia, de dragul copiilor, aceasta nu mergea. Ceea ce nu înseamnă că nu m-a ajutat din când în când. Spre exemplu, a reuşit să-mi ob ină un transfer într-o altă închisoare, situată în Pennsylvania, pe un vârf de munte. Guvernul ar fi dorit să mă trimită în zona Marilor Lacuri, căci ştiam deja prea multe lucruri. Cât timp am stat la închisoare, am învă at foarte multe lucruri despre Noua Ordine Mondială. De pildă, am învă at că taberele de deten ie reprezentau un model pentru felul în care va arăta această lume a viitorului: oamenii vor trăi în tabere de muncă silnică, pentru care nu vor primi decât hrană şi adăpost. Am aflat de asemenea faptul că marile bănci japoneze erau doar o acoperire pentru deturnarea banilor americani şi germani, ba chiar şi faptul că existau deja oameni clona i, unii dintre ei chiar integra i în societate pentru a fi testa i. Un prieten mi-a demonstrat că Serviciul Poştal american nu era altceva decât o acoperire pentru o bancă britanică şi că trimiterea unei scrisori nu costă în realitate mai mult de doi cen i, dacă scrii adevăratul cod legal pe ea. Am aflat, între altele, că trupe străine erau deja antrenate în secret în SUA în aşteptarea acelui moment în care toate na iunile se vor supune Consiliului Na iunilor Unite, pe care îl vor recunoaşte ca unic guvern al pământului. Mi s-a spus că SIDA a fost creată într-un laborator american şi că a fost testată în anul 1967 pe un pacient care nu bănuia nimic, dintr-un spital din St. Louis, Missouri. Pe scurt, am aflat atât de multe lucruri încât, după ce am fost transferat, am fost închis în biroul supraveghetorului şi interogat timp de două zile şi două nop i. Mi s-au pus extrem de multe întrebări. Pe cine sprijin? Dacă Statele Unite ar fi invadate, cu cine aş ine? Mi-aş folosi vreodată capacită ile împotriva Statelor Unite? Inten ionez să dezvălui vreodată ce am aflat opiniei publice? Sus in invazia extratereştrilor pe această planetă? M-au amenin at că dacă voi vorbi vreodată public despre această interogare sau despre convingerile mele, guvernul mă va declara nebun şi mă va închide pe via ă. Evident, am dat răspunsuri diplomatice la toate aceste întrebări! Cert este că ele miau cimentat convingerile pe care le aveam despre guvernul care ne conduce. Am mai aflat din folclorul închisorilor că în mun i există deja rebeli înzestra i cu vaste

75

arsenale de armament. Nu aşteaptă decât un semn pentru a se revolta. Acest semn se simte deja pretutindeni. Capitolul douăzeci şi trei Eliberarea Călătoria în Pennsylvania mi-a reamintit pentru o clipă de libertate. Am luat mai multe autobuze care m-au transportat din Kentucky în Ohio, apoi în West Virginia şi Pennsylvania. Vă reamintesc că nu am fost înso it nici o clipă de paznici sau for e de ordine şi că aş fi putut scăpa oricând aş fi dorit. Nu am făcut-o, căci nu doream să devin un fugitiv pentru tot restul vie ii şi să nu-mi mai pot vedea astfel familia. În timpul călătoriilor cu autobuzul, stăteam lângă diferi i cetă eni americani şi mă amuzam la gândul reac iei pe care ar fi avut-o dacă ar fi ştiut că eram transferat dintr-o închisoare în alta. Păream la fel de liber ca şi ei, dar eram un prizonier al guvernului Statelor Unite. Când am ajuns în sfârşit la Minersville, am căutat o cabină de telefon pentru a chema un taxi. Nu am văzut nici o cabină, aşa că i-am întrebat pe cei de la banca locală dacă aveau telefoane publice. Doamnele din spatele ghişeului s-au dovedit extrem de amabile şi m-au lăsat să folosesc telefonul lor. M-au întrebat dacă eram nou venit în oraşul lor şi le-am răspuns afirmativ. Au vrut să ştie dacă am o slujbă; le-am răspuns din nou afirmativ. Când m-au întrebat unde merg, le-am răspuns senin: „La închisoarea federală din mun i”. Fe ele li s-au golit instantaneu de sânge. La urma urmei, erau singure în bancă, alături de un de inut. Le-am putut citi cu uşurin ă teama de jaf sau de viol, în timp ce se îndepărtau nervos, dar politicos, de mine. De aceea, am adăugat rapid că eram profesor şi le predam cursuri de inu ilor, dar nu leam mai putut recâştiga încrederea. Mi-am luat bagajul şi am aşteptat în stradă timp de trei ore venirea singurului taxi din oraş. Această tabără de deten ie era foarte diferită de cea din Kentucky. Părea mai degrabă o bază secretă a guvernului. Tabăra din Kentucky era situată în centrul oraşului. Copiii se duceau la şcoala de peste drum. Aici, clădirile erau sumbre şi înconjurate de pretutindeni de pere ii stâncoşi ai mun ilor. Încă de la primul contact mi-am dat seama că paznicii de aici erau mai apatici decât colegii lor din Kentucky, şi chiar mai stupizi, dacă acest lucru poate fi imaginat. Poate că era vina cărbunelui din mină, care le amor ise complet sim urile. Dormitoarele erau mai compacte aici, clădirea semănând cu un bloc de apartamente. Majoritatea de inu ilor proveneau din nord şi erau neprietenoşi, arogan i şi boga i. Mul i dintre ei erau avoca i, lucru care m-a încântat. Mi se părea că acesta este locul pe care îl merită orice avocat. Păcat că erau în via ă! Locul era situat la doar cinci ore de mers cu maşina de casa mea. De aceea, Michele a început să mă viziteze mai des. Nu făceam însă decât să ne certăm; mi-am dat seama o dată în plus că nu puteam face casă comună împreună. Mi-am amintit însă din nou de copii, aşa că m-am decis să perseverez. La fel ca dincolo, am fost rapid numit şef al departamentului educativ. Le-am predat de inu ilor cursuri de GGES şi de EDL (engleză ca a doua limbă). Majoritatea cursan ilor erau imigran i ilegali din America Latină. Aveam şi câ iva cursan i arabi, chinezi şi europeni. Din când în când, treceam de la lec iile de engleză la adevărurile care se ascund în spatele guvernului american. Unii dintre cursan ii mei erau foşti terorişti, aşa că au rămas şoca i de ce le-am spus. Când gărzile se apropiau, reveneam imediat la lec ia obişnuită. În mod normal, nu ar fi trebuit să predau cursuri fără un paznic sau un supraveghetor de fa ă. Aceştia au căpătat însă atâta încredere în mine încât m-au lăsat să îmi in cursurile aşa cum doream. De fapt, supraveghetorul-şef al închisorii mă ruga adesea

76

să le predau inclusiv celorlal i supraveghetori! Evident, o parte din de inu i a interpretat acest lucru ca pe un semn că eram un spion în slujba administra iei. Nu mi-a păsat. Aveam un post bun, şi chiar am scris o carte despre metoda de predare a GGES şi EDL, pe care guvernul şi-a arogat-o rapid, pretinzând că a fost scrisă de exper ii săi. Aveam printre colegi foşti preşedin i şi vicepreşedin i ai unor mari corpora ii. Am aflat foarte multe lucruri de la ei, motiv pentru care le sunt recunoscător. În închisoarea din Pennsylvania am cunoscut un om care avea să devină cel mai bun prieten al meu: Peter Filatov. La început nu l-am simpatizat deloc. Părea distant şi arogant, dar el a continuat să insiste. Într-o zi, când m-am întors în dormitor, am aflat că patul şi lucrurile mele fuseseră mutate în celula lui Peter. M-am sim it iritat, dar am stat toată noaptea de vorbă şi am descoperit că aveam multe lucruri în comun. El era de origine ucraineană, iar eu de origine rusă. Ne plăcea la amândoi să facem exerci ii fizice. Ne-am sim it amândoi trăda i de cei în care avuseserăm încredere. I-am relatat povestea mea, convins că mă va crede nebun, dar a dat semne că mă în elege şi mi-a cerut să afle mai multe. De aceea, l-am învă at despre tiparele mentale, terapiile prin culori şi analiza viselor. În timp, i-am povestit de capacită ile mele extrasenzoriale şi a insistat să scriu o carte, pentru a împărtăşi şi altor oameni această cunoaştere. La început am refuzat, dar Peter ştia să fie foarte convingător. Rezultatul acestei colaborări a fost o carte intitulată Vei culege ceea ce ai semănat, înso ită de un manual practic, Vindecarea min ii. De atunci, Peter a devenit cel mai bun prieten al meu. El a fost primul om care a suspectat că femeia care mă deprograma nu era complet dezinteresată, având anumite interese personale. Mie mi se părea un suflet cu adevărat bun, dar Peter şi-a dat seama în ce măsură îmi controla via a şi fiecare mişcare pe care o făceam. Într-o zi, am primit de la Peter Moon o scrisoare în care acesta îmi cerea permisiunea să îmi publice povestea vie ii în căr ile sale din seria Montauk. Când i-am spus de-programatoarei acest lucru, a avut o explozie de mânie şi mi-a dictat imediat o scrisoare pe care m-a pus să i-o trimit domnului Moon. De aceea, vă imagina i surpriza pe care am trăit-o când un coleg de inut, Craig, a venit în celula mea şi m-a rugat să-i dau un autograf. Avea în mână o carte pe care i-o trimisese mama sa din Florida. Era prima carte din seria Montauk şi avea numele meu trecut la referin e! În scurt timp, am devenit o celebritate în rândul de inu ilor. To i erau convinşi că eram spion. Nu-şi puteau imagina în nici un fel experimentele la care fusesem supus, legate de călătoriile în timp şi de manipularea genetică. Craig mi-a spus că maică-sa era practicantă a radionicii şi că dorea să stea de vorbă cu mine, dar am preferat să nu mă implic. Voi reveni mai târziu la această conexiune. Gardiana care tria scrisorile venite prin poştă era o femeie frumoasă, căreia îi voi spune Jane. Era un fost puşcaş marin şi avea un corp care ar fi putut ucide mai rapid decât o grenadă. Ne-am împrietenit, aşa că a început să-mi dea poşta în particular. Se furişa adesea în sala de gimnastică atunci când făceam exerci ii şi făcea comentarii la adresa corpului meu. Era cea mai drăgălaşă creatură pe care am văzuto vreodată. Îmi plăcea să-mi petrec timpul alături de ea, dar am fi putut avea amândoi necazuri serioase dacă s-ar fi aflat. De dragul meu, Jane a permis anumitor articole de contrabandă să intre în tabără şi mi-a permis să expediez anumite lucruri prin poştă fără permisiunea superiorilor mei. În final, mi-a mărturisit că singurele scrisori pe care trebuia să le citească erau ale mele. A adăugat că mă găsea fascinant, iar scrisorile primite de la diferi i oameni i se păreau absolut exotice. La un moment dat, am lucrat cu un actor pe nume Dack Rambo, binecunoscut din serialul de televiziune Dallas. Dack contractase SIDA, şi un prieten californian al de-programatoarei mele m-a rugat să lucrez cu el. În scurt timp, Dack mi-a devenit nu doar client, ci şi prieten. Era inut sub papuc de maică-sa şi de sora

77

lui, care îi făceau din via ă un calvar. Din păcate, deşi boala i-a intrat o vreme în remisiune, a murit, lucru care m-a întristat teribil. Când medicii săi din Los Angeles au insistat să facă radia ii şi chimioterapie contra sindromului Karposi, l-am avertizat să nu accepte acest lucru. Din nefericire, nu m-a ascultat. Aceste tratamente i-au slăbit într-o asemenea măsură inima încât, la un moment dat, aceasta s-a oprit. Continui să am contacte cu Dack în hiperspa iu, şi din când în când îmi dă diferite sfaturi. I-am promis că îi voi împlini visul de a deschide cândva un centru de vindecare pentru pacien ii care suferă de boli terminale. Sper să îmi pot onora în viitor această promisiune. Şeful so iei mele era prieten cu un congresman din Long Island. Michele a vorbit cu acesta şi l-a rugat să aranjeze transferul meu într-o bază militară din Philadelphia. Folosind instruc iunile ei, i-am scris congresmanului o scrisoare în care i-am spus ce doresc de la el, men ionând că avem o alimenta ie neadecvată, un serviciu de asisten ă medicală complet ineficient, şi că guvernul cheltuieşte banii aiurea pentru tot felul de proiecte minore, în detrimentul de inu ilor. Imagina i-vă surpriza mea când congresmanul i-a transmis scrisoarea supraveghetorului meu! De atunci, am început să fiu monitorizat foarte atent, ca să nu mai vorbesc de mustrările pe care leam primit din partea administratorului închisorii. Acesta mi-a spus că l-am făcut de râs în fa a Congresului. De teama consecin elor, am informat-o rapid pe Michele de situa ia creată. Congresmanul l-a sunat imediat pe supraveghetor, care l-a asigurat că mă aflu într-o deplină siguran ă. În decurs de câteva săptămâni, am fost transferat la baza militară din Philadelphia. Aceasta era situată chiar în vecinătatea portului în care fusese ancorat cândva USS Eldridge! Într-un fel, cercul s-a închis. Perioada pe care am petrecut-o în Philadelphia a fost scurtă, de numai patru luni şi jumătate. În acest interval, am aflat că guvernul de ine stocuri uriaşe de materiale ascunse prin toată ara, pentru a fi folosite în caz de urgen ă na ională sau globală. Mi s-a spus de asemenea că sub şantierul naval şi sub baza militară se afla un imens complex de tuneluri şi drumuri, cu o lungime de mai mul i kilometri. M-am întrebat dacă nu cumva acestea făceau legătura cu tunelurile subterane folosite pentru trenuri de mare viteză, precum cele pe care le văzusem şi le folosisem la Montauk. Aceste vehicule sunt atât de rapide încât sfidează pur şi simplu timpul şi spa iul. Ele intră într-un hiperspa iu subteran, care le permite să călătorească între California de Sud şi Maine în mai pu in de o oră! Aceste tuneluri şi tuburi acoperă practic întreaga planetă. Au fost descoperite la începutul acestui secol, dar nimeni nu ştie cine le-a construit. Extratereştrii le folosesc pentru a călători între bazele lor subterane. Reprezintă puncte secrete de intrare în Statele Unite, şi guvernul de ine o hartă cu toate aceste loca ii. Una din aceste rute are ca punct de destina ie Montauk Point. Am continuat să îmi petrec săptămânal câteva ore la telefon, vorbind cu deprogramatoarea mea. De pildă, am lucrat împreună cu Richard Hoagland şi cu NASA asupra unei imagini misterioase emise de cometa numită „Şirag de Perle”, care se apropia de Jupiter. Mi s-a spus că imaginea semănă cu cea a Cavalerului de Spade din căr ile de joc. Imagina i-vă surpriza mea când am auzit acest lucru, căci aceasta era imaginea pe care a văzut-o bunica mea când era doar o feti ă în mun ii Austriei! Aşa cum am povestit în primul capitol, când bunica le-a spus verilor ei să privească pe cer, aceştia au căzut ca secera i şi au murit. Hoagland era extrem de interesat de această poveste, inclusiv de capacitatea mea de a în elege vechile hieroglife şi caractere ebraice. Se pare că aceste semne erau de asemenea transmise către pământ de pe respectiva cometă, dar nimeni nu în elegea care este mesajul lor. Peste toate, literele erau intercalate cu anumite simboluri venite din hiperspa iu. Combina iile de numere şi de arhetipuri erau considerate indescifrabile de NASA şi de alte agen ii care le studiau.

78

Îmi sunam în fiecare zi de-programatoarea şi îi comunicam semnifica ia ultimului set de transmisiuni. În cea mai mare parte, era vorba de instruc iuni pentru upgradarea ADN-ului uman şi a tiparelor mentale actuale. Pe lângă acestea, mai erau şi o serie de avertismente legate de extratereştri şi de anumite catastrofe care se vor petrece pe pământ. Am în eles că aceste mesaje proveneau de la o civiliza ie ET avansată, similară Consiliului Ohalu cu care comunicam eu. Potrivit mesajelor, cometa „Şirag de Perle” era un eveniment creat de anumite fiin e cu scopul de a transforma planeta Jupiter într-un soare, care ar fi trebuit apoi să topească ghea a de pe lunile lui Jupiter şi ale lui Saturn. În acest fel, s-ar fi creat mai multe planete mici, asemănătoare pământului, care ar fi putut fi colonizate. Mi s-a dat chiar o listă cu popula ia care ar putea locui pe fiecare asemenea lună, odată dezghe ată. Perioada de încarcerare s-a scurs astfel în totalitate, nemairămânându-mi de ispăşit decât cele şase luni pe care trebuia să le petrec „într-o frumoasă casă de corec ie din Bedford-Stuyvesant, cartierul Brooklyn, New York”. Ca de obicei, am fost trimis la noul loc de deten ie fără să fiu înso it. Mergând pe străzile New Yorkului, am avut mare grijă să nu mă las atras în vreo confruntare între găştile de cartier. Casa de corec ie era situată chiar lângă o clădire din care se auzeau continuu focuri de armă. Ni s-a spus să nu ne apropiem de ferestre în timpul nop ii. Regimul de deten ie era într-adevăr mult mai uşor aici. Ziua mă puteam chiar plimba pe afară, dar noaptea eram obligat să dorm în clădirea casei de corec ie. În timpul unui control de rutină dintr-o noapte, un gardian m-a băgat într-o toaletă, sub pretextul unei probe de urină necesară pentru a depista eventualele droguri pe care le-aş fi consumat. După ce a închis uşa cu cheia, mi-a arătat nişte fotografii ale Zonei 51, luate dintr-un satelit sovietic, şi mi-a cerut să identific clădirile şi căile de acces. A continuat să vină şi după aceea în camera mea, de câteva ori pe săptămână, pentru a discuta despre OZN-uri şi despre planurile guvernului. Odată, a intrat într-o stare necontrolată de emo ie, şi chiar a plâns. Mi-a spus că subiectul îl sperie şi că era fericit că poate discuta cu cineva despre el. După ce am părăsit institu ia şi m-am întors acasă, m-a sunat şi m-a întrebat dacă poate aduce la mine acasă un grup de oameni ca să discutăm despre OZN-uri, dar nu a venit niciodată. La scurt timp după aceea, de-programatoarea mi l-a prezentat pe autorul căr ii Omul care ştia prea multe. Acesta a rămas un week-end întreg acasă la mine şi mi-a luat un interviu pentru un spectacol special care urma să fie difuzat pe HBO. Mia cerut chiar noti ele personale, pe care mi le-a inut timp de câteva luni. Până la urmă, spectacolul nu s-a mai inut, iar rela ia mea cu de-programatoarea s-a deteriorat. Începuse să îşi asume informa iile pe care i le transmiteam, spunându-le altor persoane că le introdusese personal în mintea mea, pe vremea când mi-a făcut o vizită la închisoare. În curând, mi-am dat seama cât de mult mă manipulase. Se pare că a încercat chiar să se bage în căsnicia mea. De aceea, am început să o sun mult mai rar. La rândul ei, nu m-a mai sunat decât atunci când dorea să ob ină anumite informa ii referitoare la mesajele pe care le primeam sau pentru a-i critica pe Preston şi pe Duncan. Dincolo de aceste amănunte, mă bucuram că sunt din nou acasă, alături de copiii mei, şi am încercat să fac tot ce puteam pentru a-mi pune căsnicia pe roate. Nu am reuşit. Capitolul douăzeci şi patru Via a merge mai departe Când m-am întors acasă, am constatat că nu prea erau multe slujbe disponibile în Long Island. În cele din urmă, am acceptat o slujbă prost plătită de instructor într-o institu ie de tratament a persoanelor retardate mental şi a adul ilor cu handicapuri psihice. Aveam imediat acces la informa iile din ADN-ul şi din tiparele lor mentale, şi îmi dădeam seama că marea majoritate au fost diagnostica i şi trata i

79

greşit încă din copilărie. Acest lucru mi-a creat o stare îngrozitoare de stres, căci nu mi se permitea să fac comentarii cu privire la pacien i sau la tratamentul care li se acorda. Mi-ar fi plăcut să îi pot trata cu ajutorul culorilor, sau să le modific tiparele mentale, îmbunătă indu-le astfel starea de sănătate. Lucrul în această institu ie era mai rău decât deten ia într-o închisoare. Oamenii trebuiau să raporteze tot ce vedeau. Supraveghetorii nu erau cu mult mai vârstnici decât copiii mei şi nu aveau nici un fel de experien ă în lumea reală. Scriau de multe ori rapoarte defavorabile despre angaja ii lor, nu pentru că aceştia le-ar fi dat motive, ci pur şi simplu din răutate. Trebuia să fii extrem de atent cum te comportai şi ce spuneai în fa a unui pacient, căci orice putea fi interpretat greşit şi considerat un abuz. Această experien ă mi-a amintit de zilele petrecute la Montauk, când copiii de vârste mici erau învă a i cum să lucreze cu mediumul principal, Duncan. Nici acolo nu exista nimeni care să îi supravegheze pe tor ionari, împiedicându-i să comită toate acele atrocită i. Poate că o putere superioară m-a plasat în acest loc, cu scopul de a învă a o lec ie despre umilin ă şi iertare. Pacien ii institu iei în care lucram erau oameni neajutora i, care depindeau întru totul de cei din jur, chiar şi pentru cele mai mici nevoi. Au existat anumite momente în via a mea când m-am sim it şi eu la fel. Am în eles cu această ocazie că aşa trebuie să ne privească îngerii şi extratereştrii avansa i (ET): ca pe nişte retarda i şi handicapa i psihici. Oamenii speră tot timpul că puterile superioare îi vor ajuta să avanseze şi îi vor trata cu compasiune. Pornind de la această imagine, mi-am propus ca el să procedez la fel cu pacien ii din clasa mea. Am ini iat chiar un curs avansat pentru pacien ii vârstnici sau bolnavi. Din fericire, nici unul dintre cursan ii mei nu era violent, dar pe holurile institu iei erau mul i pacien i periculoşi. Chiar dacă personalul era instruit cum să se comporte în cazul unor izbucniri violente, mul i din cei afla i în preajma bolnavilor în criză aveau de suferit. Am rămas uimit să constat ce sume uriaşe de bani risipeşte aiurea statul pentru a-i îngriji pe aceşti oameni. Bănuiesc că scopul oficialită ilor era să evite cu orice pre o nouă situa ie de genul celei petrecute la Willowbrook. Dacă vă mai aduce i aminte, Willowbrook a fost o institu ie pentru bolnavi mintali din Long Island. Faptele petrecute aici au fost expuse public de Geraldo Rivera, la începutul anilor 70. Acesta s-a infiltrat în interior ca un angajat oarecare şi a filmat cu o cameră ascunsă toate abuzurile făcute de angaja ii institu iei asupra unor copii şi adul i handicapa i. Geraldo a devenit astfel faimos şi s-a îmbogă it. Perpetuând şi tolerând asemenea abuzuri, statul a creat un mediu terapeutic complet neadecvat, în care lucrează oameni necalifica i, care nu fac decât să risipească aiurea banii aduna i de la contribuabili. Sub fa ada oricărei institu ii de îngrijire a bolnavilor cu handicapuri psiho-mentale se ascunde de regulă o afacere cât se poate de rentabilă, condusă de indivizi preocupa i de cu totul altceva decât de sănătatea pacien ilor lor. Patronii acestor afaceri câştigă sume uriaşe de bani, în timp ce îşi plătesc angaja ii cu sume la limita supravie uirii. În tot acest timp, via a mea personală a continuat să se destrame. So ia mea refuza să facă vreun efort cât de mic pentru a face căsnicia noastră să meargă. A devenit din ce în ce mai ostilă fa ă de mine. De pildă, deşi gătea şi spăla pentru ea şi pentru copii, refuza să facă acelaşi lucru şi pentru mine. Trebuia să-mi fac curat şi sămi gătesc singur. Privind retrospectiv lucrurile, îmi dau acum seama că Michele s-a bucurat de absen a mea de acasă în timpul anilor de deten ie şi că a devenit foarte independentă în această perioadă de timp. Singurul lucru de care nu şi-a dat seama era că acest independen ă era sus inută de şeful ei, un avocat bogat, care îi dădea bani în plus pentru ea şi pentru copii. De pildă, i-a dat bani pentru o maşină nouă şi chiar ne-a cumpărat casa, sub pretextul că o salvează pe Michele de riscul de a fi declarată în incapacitate de plată (ceea ce ar fi condus oricum la vânzarea casei). Îşi dădeau

80

diferite întâlniri şi participau la tot felul de mese private. Pretindea că îmi ajută familia, dar nu încerca decât să mă dea afară din casa mea şi să câştige afec iunea copiilor mei cumpărându-le daruri. So ia lui era genul lui Joan Rivers sau Barbra Streisand: refuza să vadă realitatea în fa ă. Incapabilă să renun e la statutul ei social şi la stilul de via ă pe care îl avea, îi permitea bărbatului ei să facă ce vrea. Când am încercat să vorbesc cu ea, m-a acuzat că sunt instabil psihic şi chiar nebun, folosinduse de experien ele pe care le-am trăit la Montauk. La fel ca în cazul tuturor oamenilor, sunt convins că şi aceştia doi vor fi nevoi i mai devreme sau mai târziu să facă fa ă unor lec ii dificile, care îi vor sili să se privească aşa cum sunt în realitate. În tot acest timp, m-am mutat într-un fost garaj, situat în partea laterală a casei şi transformat într-o locuin ă. Am refuzat să părăsesc definitiv casa până la definitivarea actelor de divor . În acest fel, so ia mea nu mă putea acuza că aş fi părăsit-o. Am fost întotdeauna fascinat de aparatele cu ajutorul cărora am fost programat, iar mai târziu de-programat de către Preston. De aceea, m-am folosit de faptul că am rămas singur pentru a studia amănun it radionica, şi în curând am devenit chiar profesor şi consultant de radionică. Instructoare mi-a fost mama amicului meu din închisoare, Craig, o doamnă foarte prietenoasă din Florida. Caroline m-a instruit la telefon, dar mi-a trimis şi numeroase benzi video şi audio. Împreună, am creat tipare vibratorii pe frecven a delfinilor, asociată cu frecven a vechilor arhetipuri ebraice, urmărind să vindecăm astfel structurile mentale cu ajutorul aparaturii radionice. La ora actuală, sunt singurele tipare vibratorii de acest tip din lume. Pentru cei care nu ştiu ce sunt tiparele radionice, acestea reprezintă desene schematice folosite ca bază pentru crearea unui concept nou. În radionică, sunt folosite ca sursă pentru o transmisiune vibratorie emisă către o intă, cu scopul de a o vindeca sau de a-i schimba tiparele mentale. Am putut continua astfel experimentele terapeutice începute în închisoare. Iam fotografiat pe pacien ii din institu ia la care lucram, după care am folosit fotografiile pentru a face tratament radionic asupra lor (la mine acasă). Rezultatele au fost impresionante. Folosindu-mi aparatele, am reuşit să in întreaga clădire sub control, astfel încât nimeni să nu mai fie vreodată rănit. După ce am învă at să recunosc furtuna electrică ce se declanşează în min ile epilepticilor în timpul crizelor, am creat o serie de tipare radionice pentru a opri crizele de epilepsie. Am inventat chiar un fel de pălărie (sau un fel de cască, dacă dori i) care poate fi purtată de epileptici şi care înlătură curen ii electrici în exces din creierele lor, prevenind astfel crizele. Văzând structurile aurice bizare care îi înconjoară pe bolnavii mintali, am învă at cum pot fi schimbate acestea pentru a fi transformate în structuri mai func ionale. Această tehnică mi-a permis să elimin în numeroase ocazii comportamentele agresive. De fapt, am învă at această metodă în timpul experimentelor de la Montauk. Unul dintre acestea presupunea schimbarea câmpului auric al unei inte de către mediumul care se concentra, pentru a vedea în ce măsură se schimbă tiparele mentale ale victimei. Experimentatorii doreau să stabilească astfel dacă tiparul mental este primul care trebuie să se schimbe pentru modificarea aurei, sau invers. În final, experimentul a demonstrat că schimbarea câmpului auric echivalează cu tratarea unui simptom (nu a cauzei). Adevărata transformare se produce numai dacă este schimbat tiparul mental. Rezultatele au arătat însă că manipularea culorilor şi a simbolurilor din câmpul auric conduce la o schimbare temporară a tiparului mental, suficientă pentru a putea induce intei programarea dorită. Schimbările permanente nu se produc însă decât dacă se umblă mai întâi la transformarea tiparelor mentale. Câmpul auric este apoi imediat influen at. Într-o zi m-a sunat Caroline pentru a-mi povesti de o femeie pe care tocmai o cunoscuse la telefon. Era convinsă că această femeie avea multe în comun cu mine şi

81

că vom fi la fel ca un frate şi o soră. Femeia era căsătorită şi trăia în Oregon, la grani a cu Idaho. Locuia aşadar la 4500 de kilometri de mine! Ce, Doamne iartă-mă, aş fi avut să-i spun? Nu doream însă să o refuz pe Caroline, care a fost atât de bună cu mine. De aceea, într-o seară am sunat-o pe necunoscută. Din fericire, mi-a răspuns robotul. Am lăsat un mesaj scurt pentru Janet Dian şi m-am rugat ca totul să se termine aici. Am sunat-o apoi pe Caroline şi i-am spus că i-am lăsat un mesaj femeii de care mi-a spus, dar este pu in probabil că îmi va întoarce apelul. Între timp, am cunoscut un model profesionist feminin la unul din cursurile pe care le predam în New Jersey. Când această femeie a intrat în clasă, întreaga încăpere s-a luminat. Deşi Mia şi Jaime au venit tocmai din Massachussets ca să mă vadă, aten ia mea era împăr ită între ele şi această femeie. Capitolul douăzeci şi cinci Janet După ce am petrecut câteva zile alături de acest model, mi-am dat seama că nu ar fi o mamă vitregă bună pentru copiii mei. Chiar şi aşa, am continuat să mă întâlnesc cu ea, fascinat de frumuse ea ei. Între timp, doream să men in contactul cu Mia şi cu Jaime. În sufletul meu se întâmplau foarte multe lucruri, din care nu lipseau frustrarea şi disperarea datorate faptului că îmi pierdeam familia. Într-o noapte, pe când stăteam în pat şi mă gândeam, a sunat telefonul. Am auzit pentru prima oară vocea lui Janet. Era atât de blândă şi de dulce, încât părea o şoaptă. Avea indiscutabil o calitate angelică, fără nici cea mai mică urmă de mânie sau de ostilitate, aşa cum eram obişnuit să reac ioneze femeile. Extrem de sfioasă în timpul primei păr i a conversa iei noastre, mi-a spus că nu a fost niciodată la New York şi că a fost căsătorită cu acelaşi bărbat timp de 22 de ani. După ce am schimbat informa iile de rigoare, prin care ne-am spus cine suntem şi cu ce ne ocupăm, am început să discutăm de situa ia în care ne aflăm în prezent. Realitatea nu era deloc încurajatoare: eram fiecare căsătorit cu o altă persoană şi ne despăr eau 4500 de kilometri. În sinea mea, mă gândeam că nu mai am nevoie de o altă prietenă prin telefon. Conversa ia a trecut apoi la subiectul implicării mele în Proiectul Montauk. Mi-a spus că nu a auzit decât vag de acest proiect, dar că va face rost de căr ile în care era prezentat şi se va informa pentru a afla mai multe. În timp ce îi povesteam experien ele de la Montauk, am început să-mi aduc aminte de anumite lucruri legate de Janet, deşi nu am cunoscut-o niciodată conştient în această via ă. Astfel, mi-am adus aminte că am fost împreună cu ea într-un alt timp şi într-un alt spa iu, pe o altă planetă, în urmă cu circa un mileniu. Am încercat să alung această imagine din minte, dar nu am reuşit decât să atrag din ce în ce mai multe detalii. Astfel, prin minte mi-a trecut imaginea ei părăsindu-şi so ul, mutându-se pe coasta estică a SUA şi căsătorindu-se cu mine. Am avut chiar şi un copil. Dintr-un motiv sau altul, am sim it nevoia să-i spun toate aceste lucruri la telefon. Timp de câteva secunde, la celălalt capăt al firului s-a lăsat o tăcere care a părut să dureze o eternitate. M-am gândit că iar m-a luat gura pe dinainte, stricând din start o prietenie care ar fi putut fi minunată. De necrezut însă, Janet s-a dovedit receptivă la aceste planuri. Am discutat chiar de o eventuală vizită a ei la New York, de îndată ce se întorcea din excursia pe care şi-o programase în Peru. După ce am închis telefonul, mi-am dat seama că am fost deplasat. La urma urmei, era o femeie cu care nu vorbisem niciodată până în seara respectivă, căreia iam spus să îşi părăsească so ul şi via a actuală, să renun e la slujba care o satisfăcea şi să traverseze jumătate din continent pentru a se mărita cu mine şi pentru a-mi face un copil! Cred că am exagerat pu in cu graba. În fond, nu am avut nici măcar ocazia de a ne întâlni!

82

Eram convins că după ce se va gândi mai bine, va stabili că sunt nebun şi nu mă va mai suna niciodată. În mod surprinzător, mi-a scris mai multe scrisori, în care mi-a relatat că îşi aduce şi ea aminte de trecutul nostru comun. Mi-a trimis de asemenea produse vindecătoare pentru a-mi calma nervii şi pentru a-mi purifica trupul. Ori de câte ori mă suna de la biroul ei din Idaho, ştiam dinainte că este ea. La fel, ori de câte ori o sunam eu, îmi răspundea înainte să apuc să scot un sunet: „Bună, Stewart”. Nop ile, zburam prin hiperspa iu pentru a mă întâlni cu energia sufletului ei. Făceam dragoste cu ea în fiecare noapte în această stare energetică, lucru care a contribuit la crearea unei fuziuni cu totul speciale a tiparelor noastre mentale. Mă gândeam la ea în fiecare secundă. Părin ii şi sora mea îmi spuneau că sunt nebun dacă m-am îndrăgostit de o femeie măritată care locuieşte la 4500 de kilometri de mine. Vă reamintesc că la acea vreme locuiam încă în garajul casei ocupate de so ia şi copiii mei. Nimeni nu părea să mă ia în serios. Ca de atâtea ori până atunci, am început să mă îndoiesc eu însumi de sănătatea mea mintală. La circa o lună după ce am sunat-o pentru prima oară pe Janet, de Ziua Mamei, m-am certat îngrozitor cu nevastă-mea. Aceasta a dus băie ii în maşină, după care s-a întors în casă şi a început să mă lovească în mod repetat cu pumnii în cap. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc a fost un scaun care zbura prin aer, îndreptânduse către capul meu, în timp ce încercam să dau un telefon la poli ie. Când mi-am revenit, după două ore şi jumătate, am constatat că în camera mea se aflau mai mul i asisten i medicali, care încercau să mă readucă la via ă. M-au luat în ambulan ă şi mau dus în camera de urgen ă a spitalului, unde mi-au tratat contuzia şi rănile din zona gâtului. În sfârşit, mi-a devenit absolut evident că nu îmi mai puteam salva căsnicia. Între mine şi Michele totul murise de mult timp, dar pur şi simplu nu dorisem până atunci să iau din nou lucrurile de la capăt cu altcineva. Aceasta era principala teamă care m-a făcut atâta timp să încerc să mă împac cu ea. Adevărul este că nu ar fi trebuit să mă însor cu această femeie de la bun început. La scurt timp după acest incident, divor ul s-a finalizat şi m-am mutat în casa părin ilor mei. Cu o noapte înainte de a pleca definitiv din casa lui Michele, am mai trăit o ultimă experien ă stranie. Pe la miezul nop ii m-am trezit paralizat şi am văzut în camera mea un vârtej de energie neagră. Am leşinat aproape instantaneu. Când mam trezit a doua zi diminea ă, îmi era atât de rău de la stomac încât aproape că eram incapabil să mă mişc. Din fericire, ca de obicei, bunul meu prieten Peter m-a ajutat şi de această dată. A condus aproape 160 de kilometri cu maşina ca să ajungă la mine, m-a ajutat să-mi strâng lucrurile şi a dus totul acasă la părin ii mei. Nu m-aş fi descurcat niciodată fără ajutorul lui. În prima noapte petrecută în dormitorul din casa părin ilor mei, m-am sim it mai singur şi mai trist ca oricând până atunci. Nu-i mai aveam alături pe copii. Tot timpul cât am stat la închisoare am rezistat la gândul că voi ieşi şi îmi voi relua via a alături de familia mea. Acum ştiam că nu mai există nici o speran ă în acest sens. Îmi sim eam inima grea. Eram neajutorat şi rătăcit. Am plâns toată noaptea. Mi-aş fi dorit să pot vorbi cu Janet, dar aceasta era în Peru, şi oricum, avea propriile ei probleme cu so ul ei. După ce i-a povestit de mine şi de inten ia ei de a-l părăsi, acesta a implorat-o să nu plece. Apoi, i-a chemat pe to i membrii familiei şi pe prietenii lor şi le-a spus că Janet este instabilă psihic şi că ar trebui internată într-un azil. A uitat să le spună însă de câte ori a bătut-o, punându-i în pericol chiar via a. Janet se temea că so ul ei nu o va lăsa să plece. Deşi s-a mutat în casa de oaspe i, şi-a luat toate armele la el. Mama lui Janet a venit din Misouri, încercând să calmeze situa ia şi să îşi protejeze fiica. Până la urmă, Janet a părăsit Oregonul doar cu câteva lucruri pe care şi le-a putut împacheta rapid. Urma ca mama ei să i le trimită şi pe celelalte. Janet i-a spus so ului ei că se va întoarce din călătoria în Peru şi va încerca să rezolve lucrurile. Ştia că altfel ar fi împiedicat-o să plece. Adevărata ei inten ie era însă să vină din Peru direct în Misouri, la mama ei, iar apoi să se mute

83

permanent la New York, pentru a locui cu mine. Era un mare act de curaj şi de credin ă, dar era mânată înainte de viziunile ei despre viitor şi de amintirea celor 22 de ani de abuzuri fizice şi emo ionale, de care dorea să uite. Cât timp am corespondat prin scrisori, ne-am dat seama că avem amândoi aceleaşi amintiri dintr-un trecut îndepărtat, în care locuiam pe o planetă diferită. La acea vreme, eu eram diplomat şi om de ştiin ă, iar Janet era profesoară. Deşi eram humanoizi, nu aveam înfă işări 100% umane. Alcătuiam un cuplu, dar nu eram căsători i, căci pe acea planetă nu exista acest ritual. Lumea în care trăiam era întunecată şi cenuşie. Temperatura era în permanen ă scăzută, din cauza norilor care acopereau tot timpul cerul. Mai târziu, am aflat că acest lucru se datora unui atac masiv al unor extratereştri agresivi şi malefici. Între două bătălii cu aceştia, am decis să părăsesc planeta şi să caut ajutor şi provizii, absolut necesare pentru a sus ine războiul. Inten ia mea era să mă întorc înainte de următorul atac şi să le fac o ofertă invadatorilor printr-o ter ă parte neutră. Janet s-a opus acestei călătorii, temându-se că nava mea va fi atacată în spa iu. De aceea, a refuzat să mă înso ească. Ne-am spus la revedere pe platforma de lansare a navelor cosmice. Afară era întuneric şi frig. După ce i-am atins mâna, am intrat în navă, împreună cu al i oameni. Până aici, amintirile noastre sunt comune. Din acest punct, ele se despart. Janet îşi aminteşte că a privit lansarea navei, care a explodat în aer, omorându-i pe to i cei de la bord. Eu îmi amintesc doar o lumină galbenportocalie care a învăluit întreaga navă, după care s-a făcut beznă. Cred că acest incident a stat la baza despăr irii noastre fizice în acest univers. A trebuit să treacă un mileniu ca să ne putem reîntâlni din nou, timp în care am învă at amândoi foarte multe lec ii, care ne-au permis să ne regăsim din nou în final. Aşa îmi explic inclusiv teama de nu fi abandonată de care suferă Janet, dar şi teroarea mea în fa a gândului că o aeronavă ar putea exploda. În plus, amândoi ne temem că nu fim părăsi i de celălalt, oricare ar fi motivul. În ziua în care trebuia să sosească Janet, m-am dus ca de obicei la lucru, dar eram nervos şi nu mă puteam concentra decât cu mare dificultate. Am decis încă de la telefon că dacă prima impresie nu va fi una favorabilă, nu ne vom considera ataşa i unul de celălalt şi ne vom vedea fiecare de drum. În ceea ce mă priveşte, mă sim eam condus de o for ă pe care nu o puteam controla. Cu câteva zile în urmă, mi-am găsit singurul card de credit pe care îl mai aveam. Am folosit întregul credit la care aveam dreptul pentru a cumpăra un inel de logodnă. De asemenea, am făcut rezervări la un hotel local, pentru a putea petrece ceva timp împreună înainte de a le-o prezenta pe Janet părin ilor mei. După ce am ieşit de la slujbă, am cumpărat un buchet de flori, m-am dus acasă şi mi-am împachetat câteva lucruri, după care m-am îndreptat emo ionat către aeroport. Când am ajuns acolo, avionul era pe punctul de a ateriza. Ca de obicei în stări emo ionale intense, am început să transpir abundent, iar mâinile au început sămi tremure. În timp ce mă îndreptam către poarta de intrare cu florile în mână, câteva stewardese au făcut comentarii în legătură cu ele. Mi se părea că toată lumea se uită la mine. Gâtul mi s-a uscat instantaneu, iar pantofii mi se păreau ca de plumb. Mam sprijinit de un zid, tremurând transpirat şi deshidratat. M-am gândit o clipă să plec. Dacă era urâtă? Sau nebună? Avionul s-a oprit şi uşa s-a deschis. Dacă plecam acum, nu m-ar fi putut găsi niciodată. Inima îmi bătea atât de tare încât eram sigur că trăiesc un atac de cord. Pasagerii au început să coboare. To i mi se păreau ciuda i. Poate că una dintre femei era ea şi eu nu-mi dădeam seama. Dacă trecuse pe lângă mine, găsindu-mă neatrăgător, sau bizar? Aş fi fost distrus. În sfârşit, a apărut o femeie roşcată, sub ire

84

şi palidă, care ducea nişte bagaje grele. Îi ştiam fa a de pe coperta căr ilor pe care mi le trimisese6. Era foarte drăgălaşă şi purta o rochi ă albă; părea un înger. Înainte să-mi dau seama ce fac, picioarele mele s-au pus în mişcare. M-am îndreptat spre ea şi i-am înmânat florile. În timp ce mi le lua din mână, mi-am dat seama că le strânsesem atât de tare încât muşchii îmi amor iseră de tot. Când am îmbră işat-o şi am sărutat-o, s-a topit pur şi simplu în bra ele mele. S-a aşezat apoi pe un bagaj, ca să-şi revină din emo ie. Cât despre mine, eram incapabil să rostesc vreun cuvânt şi mă sim eam absolut stupid. Orice aş fi spus, mi se părea nelalocul lui. Janet era mai înaltă decât arăta în poze şi era foarte delicată. După ce i-am luat şi restul de bagaje şi am ajuns la maşină, mă sim eam mult mai în largul meu. Mi se părea că o cunosc de o via ă. Aceeaşi senza ie o avea şi ea. Desigur, pe un nivel subconştient, contactul mental şi spiritual dintre noi a fost permanent, de la ultima noastră întâlnire, petrecută acum un mileniu, şi până astăzi. Am petrecut împreună un week-end minunat la hotel. În final, le-am prezentat-o părin ilor mei, care au plăcut-o instantaneu. Chiar şi copiii mei au simpatizat-o spontan. Pe de altă parte, mama mi-a spus că nu în elege cum putem fi atât de apropia i de vreme ce nu ne-am întâlnit niciodată în persoană. A continuat spunându-mi că din respect pentru copiii mei, Janet nu putea locui acasă la noi la un interval de timp atât de scurt după despăr irea mea. Divor ul nu era încă finalizat. Deşi eram amândoi dezamăgi i, am decis să lăsăm timpul să lucreze, până când circumstan ele ne vor fi mai favorabile. Janet urma să se întoarcă în Misouri, la mama ei, până când vom putea locui permanent împreună. După ce ne-am întors la hotel, i-am povestit de experien ele mele de la Montauk. Janet s-a folosit de capacită ile ei pentru a-mi înlătura un obiect eteric implantat în regiunea plexului solar. Instantaneu, am sim it că spiritul meu se înal ă pe un nivel superior. Nici măcar nu ştiusem de existen a acelui obiect. Janet mi-a explicat că obiectul mi-a fost implantat de de-programatoarea din Massachussets. Prin înlăturarea lui, acea femeie avea să-şi piardă puterea asupra mea. Într-adevăr, de atunci nu m-a mai sunat niciodată! A început în schimb o campanie negativă împotriva mea, spunând tuturor că îi foloseam materialele în nume personal şi că îi distorsionam învă ătura. Mă întreb în acest caz de ce mi-a cerut tot timpul sfatul şi ajutorul, până în ziua în care în via a mea a apărut Janet? Bănuiesc că şi-a dat seama că Janet mă va ajuta să văd cu claritate adevărul, pentru prima dată în via a mea, şi că nu mă va mai putea controla ca până atunci. Oricare ar fi motivul, cert este că a dispărut complet din via a mea. În ziua în care Janet a plecat înapoi în Misouri, am plâns ca un copil. Incapabil să mă dau jos din pat, mă sim eam distrus, căci nu ştiam când o voi putea revedea. Am petrecut următoarele două săptămâni vorbind cu ea la telefon şi scriindu-i scrisori de dragoste. Mama ei nu era mul umită de rela ia noastră, dar încerca să se adapteze la situa ie. Într-o diminea ă devreme, Janet m-a sunat şi mi-a spus că şi-a făcut un test de sarcină, care i-a indicat faptul că urma să fim părin i. Maică-sa pur şi simplu a explodat, nefiind de acord cu calea aleasă de fiica ei. I-a spus că trebuie să se întoarcă la New York, indiferent ce spun ceilal i. Dintre toate locurile din lume, părin ii mei s-au decis să-şi petreacă vacan a tocmai la Montauk Point. Când s-au întors acasă, a trebuit să le spun că a doua zi soseşte Janet. Nervos, am solicitat o şedin ă de familie în sufragerie imediat ce au intrat pe uşă. Ai mei erau obosi i şi flămânzi. Soră-mea avea un rânjet satisfăcut pe fa ă. O rugasem să le spună ea de sosirea lui Janet, dar m-a refuzat şi mi-a spus că nu este treaba ei.
6

Janet Dian este autoarea celor trei căr i din seria “În căutarea de sine”, care reprezintă un ghid pentru descoperirea Sinelui Suprem.

85

Am început prin a le mul umi pentru ospitalitate şi pentru faptul că m-au acceptat la ei în casă după divor ul meu. După o respira ie profundă, le-am spus că mama lui Janet nu mai era de acord cu prezen a ei în casa sa, aşa că aceasta urma să sosească a doua zi. Nu avea unde altundeva să se ducă, aşa că va veni la mine. Nu-şi va aduce decât o valijoară. Restul lucrurilor îi vor fi trimise de maică-sa. Janet spera ca divor ul ei să se finalizeze în două-trei luni. În scurt timp, speram să ne putem muta într-o casă a noastră. Aşadar, vizita ei în casa părin ilor mei urma să fie doar temporară. Mama şi tata mi-au ascultat discursul fără să scoată un cuvânt. Când am terminat, mama m-a întrebat calmă: „O, să în eleg că Janet este gravidă?” Am sim it că gura mi se deschide de la sine. Nu-mi venea să cred. Am întrebat-o de unde ştie acest lucru. Mi-a răspuns că soră-mea i-a spus încă de acum o săptămână! De unde putea şti soră-mea aşa ceva, când eu însumi nu primisem vestea decât cu o zi în urmă? Am aflat cu această ocazie că soră-mea primea mesaje telepatice de la rudele noastre decedate. Este vestită pentru rapiditatea cu care punea în mişcare orice tablă Quija, ob inând informa ii care se verificau de fiecare dată. Am scos un oftat de uşurare. Ca de obicei, părin ii mei au fost politicoşi şi amabili. Mi-au spus că Janet poate sta oricât de mult doreşte, cu condi ia ca atunci când copiii mei vin în vizită, să dormim în camere separate, pentru a nu se sim i ofensa i sau confuzi în această perioadă dificilă de după divor . Deşi la vremea respectivă nu prea am fost de acord cu cererea mamei, între timp am în eles-o. Chiar şi simplul fapt că au acceptat acest aranjament a fost un gest de noble e din partea părin ilor mei. Am sunat-o imediat pe Janet şi i-am spus că totul este în regulă. Îmi era atât de dor de ea încât mă durea inima. Week-end-ul pe care l-am petrecut împreună a fost atât de perfect încât nu îl voi uita niciodată. Nu trăisem niciodată până atunci o dragoste atât de intensă şi de necondi ionată. O parte din mine refuza chiar să creadă că totul este real. Janet era de o bunătate rară şi nu rostea niciodată cuvinte grele. Nu am văzut-o niciodată furioasă sau supărată. Avea întotdeauna o stare de calm pe care le-o transmitea şi celor din jur. Din cauza experien elor mele trecute, am aşteptat multă vreme să se întâmple ceva rău, dar nu s-a întâmplat niciodată nimic. Pur şi simplu nu-mi venea să cred că putea exista pe lume o fiin ă care să mă iubească atât de mult şi din toată inima. După atâ ia ani de abuzuri, manipulări, jocuri ale min ii şi restric ii de toate felurile, mă sim eam de parcă m-aş fi trezit dintr-o lungă stare de comă! Capitolul douăzeci şi şase Paradisul regăsit Cele două luni pe care urma să le mai petrecem în casa părin ilor mei s-au transformat într-un an. Fostul so al lui Janet era un om dificil şi a refuzat să-i acorde divor ul pe care îl merita din plin, după tot ce îi făcuse. În cele din urmă, Janet a preferat să accepte nişte condi ii financiare absolut dezavantajoase, numai ca să încheie odată acest capitol din via a ei. Nici sarcina nu a fost uşoară. La şase luni, Janet a intrat în durerile unei naşteri premature. După atâtea vizite la spital, a fost nevoită să stea zece săptămâni la pat, pentru a se odihni. Din fericire, mama şi soră-mea au tratat-o regeşte. Am fost întotdeauna binecuvântat cu o familie minunată, care m-a sprijinit ori de câte ori am avut nevoie, chiar şi atunci când părin ii mei considerau că sunt nebun sau pripit. La început, Janet ar fi vrut să nască asistată de o moaşă holistică, fiind complet împotriva medicamentelor. Din păcate, naşterea prematură s-a dovedit extrem de dureroasă. În final, i-a fost chiar recunoscătoare ginecologului ei, care

86

folosea metode tradi ionale şi i-a furnizat o cantitate impresionantă de medicamente pentru a o ajuta să suporte naşterea şi perioada post-natală. Canalul lui Janet refuza să se dilate, iar monitorul fetal începea să indice probleme. Când Zachary s-a născut în sfârşit, la ora 6:05 diminea a (cântărind, incredibil, 3,4 kilograme), în urma unei opera ii de cezariană, medicii au constatat că avea cordonul ombilical înfăşurat de două ori în jurul gâtului. Fără cezariană, Zachary ar fi fost strangulat. Doctori a, o femeie excep ională, a fost foarte atentă şi răbdătoare cu Janet. La câteva ore de la naştere, Zachary putea fi deja alăptat şi îşi inea capul drept. Era cam devreme pentru aşa ceva, dar s-a dovedit rapid că era un suflet bătrân, care nu avea inten ia să rămână prea multă vreme copil. A ac ionat la fel ca un adult încă de la bun început. La vârsta de trei luni bea apă din pahar (nu cu biberonul), la şapte luni şi jumătate a început să meargă, iar la opt luni a scos primul cuvânt. Pentru Janet, Zachary reprezintă un dar nesperat. Este o mamă înnăscută. Chiar şi după multe nop i nedormite, nu îşi pierde niciodată răbdarea cu micu ul. Îi admir enorm tenacitatea, calmul, energia şi devo iunea. Ar putea fi un model pentru orice mamă din lume. Încă tot nu în eleg cum de mă iubeşte şi pe mine atât de mult. La ora actuală, avem în sfârşit propria locuin ă, ceea ce îmi permite să vorbesc mult cu ea despre amintirile şi experien ele mele. Este o excelentă ascultătoare, căci nu ia tot ce îi spun ad literam, ci îmi pune o sumedenie de întrebări, iar atunci când este cazul îşi manifestă îndoiala. Janet m-a ajutat astfel să îmi clarific amintirile şi să îmi explic anumite circumstan e care, în caz contrar, ar fi rămas ascunse într-o cea ă a confuziei. Fiind „cealaltă jumătate a mea”, Janet simte la fel ca mine şi poate să trezească prin anumite cuvinte-cheie diferite segmente ascunse ale memoriei mele. Oamenii fac o confuzie între cele două expresii: „cealaltă jumătate” şi „suflete surori”. Două suflete surori sunt diviziuni ale aceleiaşi scântei ieşite din acelaşi Spirit (Suprasuflet7). Deşi separate, cele două diviziuni reprezintă aceeaşi entitate. De regulă, două suflete surori nu se încarnează în acelaşi timp, decât în circumstan e cu totul excep ionale. „Jumătatea cealaltă” se referă exact la ceea ce afirmă această expresie: la energiile polar opuse ale aceleiaşi entită i. Cele două aspecte se încarnează întotdeauna în acelaşi timp, căci au nevoie de aceleaşi experien e. Două „jumătă i” împart aceeaşi minte şi au personalită i aproape identice. De regulă, ele se căsătoresc. Una reprezintă emisfera cerebrală dreaptă (masculină), iar cealaltă emisfera cerebrală stângă (feminină) ale aceleiaşi personalită i ieşită dintr-un Suprasuflet. Două suflete surori pot fi comparate cu două mlădi e ieşite din aceeaşi rădăcină (sămân ă). „Jumătă ile polar opuse” apar atunci când una dintre mlădi e se împarte în două, crescând din aceeaşi tulpină. Aşa se explică referin ele din Biblie la Copacul Vie ii şi metaforele lui Iisus cu privire la proprietarul viei. Uneori, calmul şi seninătatea lui Janet aproape că mă scot din min i, căci nu sunt obişnuit cu aşa ceva. Trebuie tot timpul să mă controlez, căci am fost condi ionat să mă aştept tot timpul la ceva rău. Janet m-a învă at altceva: că merit toate darurile pe care mi le oferă universul şi că Dumnezeu îmi dă întotdeauna tot ce am nevoie pentru a evolua. Nu este o cunoaştere nouă pentru mine, dar am învă at în sfârşit cum să o transpun în practică. Ea mi-a permis să trăiesc la ora actuală într-o casă nouă, să am o maşină nouă şi să mă bucur plenar de rela ia cu copiii mei. Am inclusiv o slujbă nouă, la care mă duc cu mare plăcere. Cu pu in timp în urmă nu aş fi crezut niciodată că aş mai putea avea o asemenea via ă. Nu-mi pot compara existen a de până acum
7

Un suprasuflet este “Tatăl/Mama” copiilor săi. El reprezintă maestrul care tutelează numeroasele sale subdiviziuni (aflate în diferite realită i). Totalitatea Suprasufletelor alcătuieşte Conştiin a Christică.

87

decât cu un computer puternic, înzestrat cu toate accesoriile necesare, dar necuplat la sursa de putere. Acum, am descoperit şi sursa de putere. A fost întotdeauna prezentă, dar nu am ştiut s-o localizez. Decizia mea este să îmi petrec restul vie ii ajutându-i pe cei din jur în toate felurile posibile. Mă folosesc de capacită ile mele mentale pentru a face lecturi psihice, care includ întotdeauna sfaturi pentru sănătate şi analiza tiparelor mentale. Îi ajut pe cei care au trăit experien e traumatice de natură neconven ională şi care nu ştiu să se ajute singuri. Printre aceştia se numără supervizori care au participat la Proiectul Montauk sau la alte proiecte asemănătoare, oameni cărora li s-a activat prematur energia kundalini, poseda i, răpi i, contacta i, suferinzi de cancer sau de SIDA, de inu i, victime ale abuzului de droguri şi bolnavi mintal. Dorin a mea cea mai mare este să îmi utilizez cunoaşterea dobândită prin experien e atât de dureroase în folosul întregii umanită i. Îi invit pe to i cititorii acestei căr i să se unească cu mine în efortul de a salva umanitatea de pe această planetă de la autodistrugere. Via a m-a învă at că nimic nu este imposibil. Proiectul Montauk m-a învă at că mintea are puteri creatoare nelimitate. Vă propun să ne unim cu to ii pentru a construi o lume mai bună, în care să nu mai existe decât armonie şi pace. Vă mul umesc pentru că mi-a i ascultat povestea. Postfa ă De Peter Moon Ceea ce tocmai a i citit este povestea incredibilă a unui individ cu totul ieşit din comun. Deşi nu suntem în pozi ia de a judeca adevărul obiectiv al experien elor personale ale lui Stewart, putem trage anumite concluzii evidente. Mai întâi de toate, sunt fericit să constat că epoca în care trăim şi climatul moral modern ne permite să nu etichetăm din start aceste experien e ca fiind elucubra iile unui nebun. În trecut, aceste informa ii ar fi fost respinse pentru simplul motiv că mentalitatea general acceptată nu ar fi putut admite niciodată implica iile lor. O altă concluzie absolut indubitabilă este că Stewart este un individ cu o inteligen ă ieşită din comun, care vorbeşte fluent zece limbi străine. Orice om care îl cunoaşte personal îşi poate da seama nu numai că are un IQ remarcabil, dar şi capacită ile extrasenzoriale pe care le descrie în carte. La fel de evident este faptul că s-au făcut numeroase încercări de a-i manipula via a pentru a-i folosi talentele excep ionale în diferite scopuri şi interese. Adevărul relativ al istoriilor prezentate în carte este mai pu in important ca faptul că a supravie uit acestor încercări. De multe ori, nici chiar el nu în elege mai mult ca dumneavoastră sau ca mine ce anume i s-a întâmplat cu exactitate şi cum pot fi suprapuse aceste poveşti cu „realitatea obiectivă”. Firul roşu care i-a marcat întreaga via ă a fost perseveren a for ei vie ii, care a reuşit în final să ajungă la iubirea de care avea nevoie pentru a se putea elibera din capcanele manipulării. Mai presus de orice, povestea vie ii lui Stewart este o relatare dramatică a evolu iei sale către principiul suprem al iubirii. Mai devreme sau mai târziu, acesta va fi salvarea fiecăruia dintre noi. Nu există o altă cale. De aceea, cel mai bine ar fi să începem de pe acum să învă ăm acest principiu. Aspectul cel mai remarcabil al lui Stewart este capacitatea sa uluitoare de a intra în contact cu energii şi fenomene considerate în mod curent drept paranormale sau interdimensionale. Deşi aceste fenomene nu sunt întotdeauna uşor de tradus în concepte umane, Stewart reuşeşte să le transpună într-un cadru ştiin ific, organizat. El numeşte acest cadru limbajul hiperspa iului. Prin acest concept, se referă la acele

88

simboluri şi arhetipuri subconştiente de care depind toate cuvintele, gândurile şi ac iunile noastre. Orice om foloseşte în mod curent şi continuu acest limbaj al hiperspa iului, dar pu ini o fac la nivel conştient. Atât timp cât ne aflăm în starea obişnuită de veghe, noi nu folosim decât fragmente din limbajul primordial al umanită ii, cunoscut şi sub denumiri precum „Limba Babilonului” sau „Vril”. Stewart are capacitatea unică de a recunoaşte acest limbaj şi de a ni-l împărtăşi. Unul din elurile pe care şi le-a propus este să ofere umanită ii un manual care să-i ajute pe oameni să în eleagă aceste simboluri care există în psihicul lor individual, influen ându-le via a de zi cu zi. Cine reuşeşte să interac ioneze astfel cu subconştientul său ajunge să îşi elimine obstacolele existen iale şi să separe lumina de întuneric. Şi, mai important decât toate, aşa-numitele zone gri devin mai pu in neclare. Învă area acestui limbaj permite ridicarea nivelului de conştiin ă cu o octavă. Spun acest lucru din experien a mea personală, căci, lucrând cu Stewart, am devenit unul din adep ii lui. De atunci am experimentat multe schimbări dramatice în via a mea personală, şi cred că acesta este doar începutul. În majoritatea cazurilor, Stewart a întrecut toate aşteptările celor care au apelat la el pentru ajutor. De aceea, el scrie la ora actuală o carte, cu scopul nu doar de a-i învă a pe oameni acest limbaj, dar şi de a-i ajuta să îşi repare sau să îşi reorganizeze propria via ă. Titlul provizoriu ales pentru această carte este Manual de cultivare a capacită ilor extrasenzoriale. Informa iile pe care ni le poate împărtăşi sunt atât de vaste încât mi-am propus, alături de Janet Swerdlow, să edităm această carte în acest fel încât să poată fi uşor citită şi în eleasă de individul mediu. Deşi ne aşteptăm să aibă mai multe volume, prima sarcină pe care ne-am propus-o este să facem o sinteză a imensei cunoaşteri teoretice şi practice a lui Stewart, într-o carte a cărei lectură să permită fiecărui cititor să avanseze rapid către noi orizonturi şi culmi ale conştiin ei. În ultimă instan ă, acest lucru poate fi tradus printr-o mai mare armonie şi prin mai multă fericire în via a noastră de zi cu zi. Indiferent dacă a i fost răpit de extratereştri, dacă a i fost abuzat de un membru al familiei sau dacă sunte i pur şi simplu plictisit, există undeva o realitate nouă, palpitantă, care vă aşteaptă. Aşa cum şti i, primesc foarte multe scrisori şi solicitări de la oameni care doresc să-i ajut în diferite proiecte. De aceea, sunt nevoit să aleg doar o parte dintre ele, pe care le analizez cu cea mai mare aten ie. Principalul proiect în care doresc să mă implic la ora actuală este următoarea carte a lui Stewart. Lucrul cu el mi-a făcut o plăcere imensă şi de-abia aştept să aflu ce surprize ne va mai rezerva în viitor. Capitolul următor este o scurtă prezentare făcută de Stewart Swerdlow referitoare la limbajul hiperspa iului. Limbajul hiperspa iului De Stewart Swerdlow Calea pe care am parcurs-o ca să ajung în locul în care mă aflu la ora actuală a fost lungă şi dificilă. Mi-ar fi plăcut să pot urma o cale mai uşoară, dar se pare că aceasta a fost inten ia sufletului meu: să învă lec ii dure şi neconven ionale. Experien ele pe care le-am trăit m-au făcut să caut răspunsul la două întrebări: mai întâi, ce am de făcut în continuare, pornind de la aceste experien e? Şi în al doilea rând: la ce foloseşte experimentarea unor dificultă i atât de mari? La ora actuală am în eles că elul meu este acela de a-i ajuta pe to i oamenii care trăiesc în această lume, poate chiar şi în alte lumi, împiedicându-i să trăiască la rândul lor asemenea experien e traumatice sau vindecându-i. Scopul meu este să elimin nevoia de medici, psihiatri şi terapeu i de toate felurile, învă ându-i pe oameni cum să se vindece singuri prin analizarea propriilor tipare mentale. Dacă ve i învă a să descoperi i cauzele şi motivele proceselor dumneavoastră mentale, le ve i putea şterge efectele negative, care atrag după sine experien e negative.

89

Procesul nu este uşor şi nu poate fi făcut de nimeni altcineva în locul dumneavoastră. Dacă o altă persoană încearcă să vă vindece sau să vă transforme cu for a, fără să vă înve e însă să corecta i tiparele mentale care au stat la baza dezechilibrului de care suferi i, acesta se va întoarce din nou, uneori în condi ii chiar mai neplăcute, pentru a vă motiva astfel să ini ia i adevărata vindecare şi transformare de sine. Orice impuls negativ promovează de fapt o ac iune de corectare. Scopul pe care mi l-am propus în via ă este acela de a-i motiva pe oameni să se vindece singuri. Inten ionez să scriu chiar o carte în acest scop, care să îi inspire şi să îi ajute să ducă la bun sfârşit acest proces. Voi include în ea informa ii despre valorile numerice şi despre simboluri, despre felul în care pot fi receptate şi traduse datele primite din hiperspa iu, despre analiza viselor, analiza tiparelor mentale, câmpurile aurice, tehnici de vindecare, modele radionice, călătoriile în timp, lectura ADN-ului, Ierarhia Îngerilor, comunicarea cu cei deceda i, călătoriile în planul astral şi în hiperspa iu, precum şi un dic ionar al hiperspa iului. Toate aceste tehnici de vindecare fizică şi mentală se vor focaliza asupra eliminării tiparelor mentale negative care vă împiedică să vă conecta i la sinele dumneavoastră real şi să comunica i cu el. Mintea lui Dumnezeu nu gândeşte în concepte inferioare precum limbajul scris sau vorbit de oameni. Ea se foloseşte de culori, tonalită i şi arhetipuri, cu ajutorul cărora creează Triada comunicării şi în elegerii. Cosmic-interdimensionalinteruniversal – aceasta este triada care stă la baza întregii crea ii. Cei care în eleg limbajul hiperspa iului pot comunica cu orice minte, oriunde s-a afla aceasta în timp sau în spa iu. Limbajul hiperspa iului transcende cu mult limitele timpului şi spa iului. În elegerea terapiei prin culori, care face parte integrantă din limbajul hiperspa iului, reprezintă un aspect fundamental al procesului de învă are şi de control asupra tiparelor noastre mentale. Imagina i-vă că a ipi i în pat sau în fotoliu şi că vă trezi i că zbura i cu o viteză incredibilă deasupra unui inut străin. Cerul are o altă culoare şi pe el luminează mai mul i sori. Pe măsură ce scena continuă să se deruleze, începe i să vede i simboluri geometrice şi hieroglife ciudate, care strălucesc în diferite culori şi se aranjează în secven e ciudate. Informa iile pulsează în întreaga dumneavoastră fiin ă, creându-vă probabil o stare de confuzie şi de agita ie. Pentru o clipă, experimenta i o atotcunoaştere universală. Totul pare să capete sens. Trăi i o stare de fericire absolută. Subit, vă trezi i cu o senza ie de lumină, dar uita i instantaneu toate informa iile la care avea i acces cu numai o clipă în urmă. Vă sim i i capul, maxilarele şi ceafa tensionate, ca şi cum a i fi trecut printr-o situa ie extrem de stresantă. Să fi fost un coşmar? Să vi se fi tras de la hot-dog-ul cu chili pe care l-a i mâncat la cină? Oare vă pierde i min ile? Răspunsul la toate aceste întrebări este: „Nu”. Pur şi simplu, a i experimentat o călătorie în hiperspa iu – într-un plan în care nu există timp şi spa iu şi în care totul se întâmplă simultan. Acest nivel al realită ii scoate întotdeauna la lumină tiparele mentale ale conştiin ei dumneavoastră. Acestea iau forma unor simboluri geometrice colorate şi sunt numite „arhetipuri”. Arhetipurile sunt reprezentări vizuale ale structurii mentale a unui individ. Ori de câte ori acesta gândeşte, ideile, emo iile şi convingerile sale iau forma unor structuri arhetipale colorate. Starea de fericire şi de omniscien ă se explică prin faptul că accesul la aceste structuri vă permite să „citi i” şi să descoperi i cine sunte i cu adevărat! Revenirea la starea de veghe conduce de regulă la uitarea acestor informa ii, pentru simplul motiv că acestea nu pot fi accesate cu uşurin ă de creier, care nu este antrenat să descifreze decât aspectele fizice ale vie ii pe pământ. La baza realită ii fizice stau nivele energetice care manipulează structurile atomice ale existen ei. Aceste energii sunt controlate de MINTE. altfel spus, orice gând direc ionează energia către crearea respectivei realită i. Oamenii sunt angrena i automat în acest proces creator, atât la nivel individual, cât şi ca familii, grupuri rasiale, na iuni, şi în ansamblul lor, ca umanitate. În mod evident, cu cât grupul care

90

gândeşte în mod similar este mai mare, cu atât mai puternică şi mai rapidă devine manifestarea gândurilor sale în planul fizic. Acesta este nivelul pe care se joacă destinelor popoarelor şi ale na iunilor. Arhetipurile şi culorile lor asociate reprezintă simboluri ale tiparelor mentale, fiind forma cea mai pură de limbaj şi comunicare care există. Ele se manifestă pe frecven a divină, care este omniprezentă şi comună tuturor fiin elor create. Prin folosirea limbajului hiperspa iului, omul poate în elege şi comunica cu orice creatură, oriunde s-ar afla aceasta. Cu cât conştiin a coboară mai jos în manifestare, ajungând până în straturile dense ale realită ii fizice, cu atât mai distorsionat devine acest limbaj. Culorile şi arhetipurile sunt traduse de creier în imagini picturale pe care le percepe mintea individului sau subconştientul colectiv (conştiin a de grup). Pe o frecven ă încă şi mai joasă, ele se transformă în cuvinte verbale, apoi în cuvinte scrise, şi în sfârşit în gesturi fizice (în cazul societă ilor cele mai primitive). De cele mai multe ori, starea de vis con ine arhetipuri care nu pot fi comunicate de regulă de mintea supraconştientă sau subconştientă celei conştiente, pentru simplul motiv că aceasta din urmă este supusă regulilor societă ii, care resping aten ia acordată formelor neconven ionale. Oamenii care „văd” simboluri sau care au viziuni sunt considera i (în cel mai bun caz) la limita „normalită ii”. De aceea, simbolurile din vise sunt extrem de importante. Păstrarea unui jurnal al viselor reprezintă o tehnică de primite a unor mesaje sau informa ii importante, care pot fi traduse prin învă area semnifica iei acestor simboluri. Unul din principalele motive pentru care doresc să scriu manualul de cultivare a capacită ilor extrasenzoriale este chiar acesta: de a vă ajuta să interpreta i simbolurile pe care le vede i în vise. Arhetipurile tiparelor mentale sunt strâns asociate cu corpul fizic. Energiile emanate de gânduri (şi manifestate prin arhetipuri) sunt cele care creează secven ele de ADN, care structurează apoi corpul. De aceea, este corect să afirmi că omul este ceea ce gândeşte! Tiparele mentale dau naştere unor „propozi ii” alcătuite din arhetipuri, grupate câte patru. În mod similar, ADN-ul oricărui om este alcătuit din patru proteine. De aceea, cei care în eleg semnifica ia arhetipurilor şi a secven elor lor se pot transforma prin simpla manipulare a acestora, prin intermediul gândurilor lor şi folosind tehnici de vizualizare a culorilor. Există anumite coduri alcătuite din arhetipuri şi culori care pot debloca secven ele de ADN. Voi vorbi şi despre acestea în cartea pe care inten ionez să o scriu. Procesul trebuie să se desfăşoare sub supravegherea unui maestru, pentru a preveni activarea necontrolată a energiei kundalini, sau deschiderea prematură a principalelor secven e de ADN, înainte de a le fi sosit timpul. Fără această supraveghere, omul poate înnebuni, se poate îmbolnăvi de boli terminale, poate ajunge posedat, predispus către sinucidere sau dependent de diferite substan e chimice. De aceea, antrenamentul necorespunzător este extrem de periculos şi este interzis de legile cosmice. Este ca şi cum i-ai da unui copil cheile unei maşini puternice, spunându-i că poate să o conducă! Aşa ceva pur şi simplu nu se face! În realitatea fizică, vehiculul de care ne folosim este corpul, iar mintea este şoferul. Cheile maşinii nu trebuie date decât unui şofer lucid, matur şi bine antrenat. Orice om care a văzut cercurile făcute în lanurile de grâu a văzut practic arhetipurile de care vorbesc. Majoritatea acestor cercuri sunt extrem de complexe, fiind alcătuite din mai multe arhetipuri sau simboluri universale, care trebuie analizate pentru a fi în elese. Fiecare cerc reprezintă o frază, iar uneori un paragraf întreg. Voi discuta şi despre semnifica ia lor în cartea mea, şi voi arăta cine sunt cei care le creează. Speran a mea este ca lucrarea pe care inten ionez să o public să le fie de folos tuturor cititorilor care doresc să se transforme, cultivându-şi discernământul, luciditatea şi cunoaşterea.

91

Stewart Swerdlow ine conferin e, ateliere de lucru şi şedin e de consiliere. Printre serviciile pe care le asigură se numără: • • • • • • • • • Terapia prin culori Analiza tiparelor mentale şi a ADN-ului Analiza viselor Analiza numelui Programe de vindecare alternativă Programe speciale pentru epileptici şi persoane cu handicapuri mentale Programe personalizate de reducere a greută ii corporale Programe de antrenament pentru corp, suflet şi minte Programe radionice

Persoanele interesate îi pot scrie pe adresa PO Box 1473 Lake Grove, New York 11755-1473 Sau pot suna la numărul de telefon 516-447-6919 E-mail: expansions&aol.com Web site: http://www.dreams-are-us.com Anexă Scopul acestei anexe este de a-i familiariza cu acest subiect pe cei care nu ştiu nimic despre Proiectul Montauk şi despre căr ile anterioare scrise pe această temă, astfel încât să poată în elege referin ele care se fac la acest proiect în lucrarea de fa ă. Cartea Proiectul Montauk: experimente în timp a fost lansată pe pia ă în iunie 1992, ca o prezentare concisă şi sintetică a unuia din cele mai secrete şi mai uluitoare proiecte de cercetare efectuate în întreaga istorie a umanită ii. Proiectul Montauk (după cum este cunoscut în folclorul popular) îşi are originea în anul 1943, când s-au făcut experimente legate de invizibilitatea pe radar la bordul navei USS Eldridge, un distrugător recent construit. Întrucât nava era sta ionată în acea vreme la baza navală din Philadelphia, evenimentele legate de ea au devenit generic cunoscute sub numele de „Experimentul Philadelphia”. Scopul acestui experiment a fost acela de a face ca nava să devină nedetectabilă de către radar, dar efectele sale secundare au fost cu totul dramatice şi neaşteptate. Nava a devenit invizibilă nu doar pentru radar, ci şi pentru ochiul uman, fiind dislocată din timpul şi spa iul cu care suntem familiariza i! Deşi realizarea era remarcabilă din punct de vedere tehnologic, pentru oamenii implica i în experiment ea a avut efecte catastrofale. Marinarii afla i pe navă au fost transporta i într-o altă dimensiune, din care s-au întors îngrozi i, într-o stare de mare confuzie mentală. Unii dintre ei au murit, iar cei care au supravie uit au fost lăsa i la vatră, fiind considera i „instabili psihic” sau discredita i, şi întreaga afacere a fost îngropată. După război, cercetările au continuat sub conducerea doctorului John von Neumann, cel care coordonase şi aspectele tehnice ale Experimentului Philadelphia.

92

Acestuia i s-a ordonat să descopere de ce vibrează mintea omului şi de ce nu pot fi supuşi oamenii unor fenomene interdimensionale fără a fi afecta i. A început astfel un proiect masiv de studiere a factorilor psihici umani, realizat la Brookhaven National Laboratories din Long Island, New York şi cunoscut sub numele de Proiectul Phoenix. Laboratoarele Brookhaven au fost înfiin ate imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, fiind primul centru de cercetare a energiei atomice din lume. Înainte de război, zona respectivă a fost folosită ca sediu al celei mai mari organiza ii de nazişti din Statele Unite, cunoscu i sub numele de Bund. Von Neumann a fost ales pe bună dreptate pentru a conduce noul proiect. El nu a fost doar inventatorul calculatorului modern şi un geniu matematic recunoscut, dar a avut şi acces la uriaşele resurse ale complexului militar industrial care includea incredibila bază de date a naziştilor referitoare la cercetările psihologice desfăşurate de aceştia şi pe care alia ii au capturat-o după cel de-al Doilea Război Mondial. Folosindu-se de toate aceste resurse, von Neumann a încercat să asocieze tehnologia computerelor cu echipamentul radio din ce în ce mai sofisticat, în încercarea de a lega între ele min ile oamenilor şi maşinile. În cele din urmă, eforturile lui au fost încununate de succes. După ani de experimente empirice, gândurile oamenilor au putut fi înregistrate de receptoare radio ezoterice, pe bază de cristale, fiind stocate apoi în computere sub formă de bi i. Structura gândurilor putea fi afişată apoi pe un ecran de calculator şi tipărită la o imprimantă. Metoda a fost ulterior dezvoltată, până când s-a putut crea o maşină virtuală de citire a min ii. Între timp, tehnologia a evoluat, astfel încât s-a putut crea un aparat de receptare a gândului unui medium şi de redirec ionare a lui astfel încât să afecteze poten ial mintea unei alte persoane. În final, Proiectul Phoenix a permis mai buna în elegere a manierei în care func ionează mintea umană, generând un poten ial uriaş de control al min ii. Proiectul s-a concretizat într-un raport către Congres, care a dispus abandonarea sa, inclusiv de teama ca senatorii şi congresmenii să nu fie controla i ei înşişi. Interesele private care au contribuit la sus inerea proiectului nu au ascultat însă de decizia Congresului, încercând să convingă armata de ideea că această tehnologie putea fi folosită în timp de război pentru a controla min ile inamicilor. Un grup restrâns, dar cu resurse financiare nelimitate, a luat decizia în secret, se pare în legătură cu responsabilii armatei, de a crea o nouă bază de cercetare la Camp Hero, o bază militară dezafectată care apar inuse cândva for elor aeriene, localizată la Montauk Point, în statul New York. Loca ia a fost aleasă deoarece aici exista o uriaşă antenă radar Sage care putea emite pe frecven a de aproximativ 400-425 MHz, întâmplător sau nu, exact frecven a pe care se putea pătrunde în conştiin a min ii umane. Reactivarea bazei militare de la Camp Hero a început pe la sfârşitul anilor 60, deşi fără fonduri apar inând bugetului armatei. Proiectul Montauk a continuat până în anul 1972, incluzând experimente masive de control al min ii efectuate pe oameni, animale şi alte forme de conştiin ă despre care se credea că există. De-a lungul anilor, cercetătorii de la Montauk şi-au perfec ionat tehnicile de control al min ii şi au continuat să sape din ce în ce mai adânc în căutarea limitelor poten ialului uman. Dezvoltându-se capacită ile psihice ale mediumurilor, s-a ajuns la amplificarea gândurilor acestora cu ajutorul unor echipamente tehnice până la punctul sus inerii unor iluzii subiective sau obiective. Printre acestea se număra şi crearea unei materii virtuale. Realizările au depăşit tot ce se cunoştea în materie de „experien ă umană obişnuită”, dar cercetătorii nu s-au oprit aici. Ei şi-au propus să pătrundă încă şi mai adânc în universul misterelor. După ce s-a descoperit că un medium putea crea materie, ei au observat că aceasta putea apărea în momente diferite, în func ie de ceea ce gândea mediumul. S-a pus problema ce s-ar întâmpla dacă mediumul s-ar gândi să manifeste o carte, dar nu astăzi, ci ieri? Experimentele făcute cu condus la ideea că timpul poate fi controlat. După ani de cercetări empirice, s-au putut deschide portaluri temporale, printr-o serie de experimente masive şi

93

absolut cutremurătoare. Apogeul a fost atins prin deschiderea unui portal temporal care a condus la anul 1943 şi la Experimentul Philadelphia. Toate aceste informa ii nu ar fi cunoscut niciodată lumina tiparului dacă nu ar fi existat Preston B. Nichols, un geniu al electronicii care a descoperit într-o zi că a fost victima acestor experimente. În timp ce lucra pentru un contractor din Long Island în domeniul apărării, studiind telepatia la mediumurile psihice, Preston a descoperit existen a unor unde radio de mare putere transmise de undeva, care îi blocau pe cei cu care lucra. Fiind un expert în electronică şi în aparatură radio, lui Preston nu i-a fost greu să localizeze sursa undelor, care era situată în baza aeriană de la Montauk. Descoperirea l-a determinat să înceapă un studiu care a durat mai bine de un deceniu. A cumpărat o mare parte din echipamentul folosit anterior în cadrul Proiectului Montauk şi, spre marea sa uimire, a aflat că foarte mul i oameni din Montauk îşi aminteau că ar fi lucrat şi el la proiect. Punctul culminant s-a produs atunci când so ul verii sale a sus inut acelaşi lucru. Cei doi bărba i aproape că s-au încăierat pe această temă, Preston sus inând că nu a lucrat niciodată la Montauk. La scurt timp după această ceartă, el a început să perceapă crâmpeie dintr-o via ă despre care anterior nu fusese conştient. După ce a vorbit cu mai mul i oameni de ştiin ă şi ingineri asocia i într-un fel sau altul cu Proiectul Montauk, Preston a în eles ce s-a întâmplat de fapt. Se pare că era supravie uitorul unei vie i duble, în care a lucrat în acelaşi timp în Montauk şi într-o altă loca ie. Descoperirile lui Preston au fost confirmate de un bărbat ciudat, pe nume Duncan Cameron, care a apărut la poarta sa în anul 1985. Duncan avea o aptitudine ieşită din comun pentru analiza psihică şi sus inea chiar că ar fi fost antrenat în acest domeniu de NSA (National Security Agency). Fără să-i spună nimic despre legăturile sale personale cu Montauk, Preston l-a dus pe Duncan să viziteze zona şi a rămas uimit să constate că acesta cunoştea perfect baza militară (acum dezafectată), amintindu-şi că ar fi lucrat el însuşi acolo. Se pare că Duncan fusese principalul medium folosit pentru experimentele legate de călătoriile în timp, amintindu-şi chiar că fusese la bordul navei USS Eldridge în timpul Experimentului Philadelphia, împreună cu fratele său Edward (cunoscut astăzi sub numele de Al Bielek). Din spusele lui Preston şi Duncan, se pare că Proiectul Montauk a atins punctul culminant la data de 12 august 1983, când s-a deschis un portal temporal, dar lucrurile au scăpat de sub control, aşa că Duncan a convocat mai multe persoane şi au luat hotărârea să boicoteze proiectul. În timp ce se afla pe Scaunul de la Montauk (un aparat conectat la receptorii radio ezoterici pe bază de cristale care transmiteau gândurile unui transmi ător gigantic), Duncan a eliberat o bestie uriaşă din subconştientul său, care a distrus literalmente proiectul. După acest dezastru, supraveghetorii proiectului au luat subit decizia să îl abandoneze. În consecin ă, gurile de aer şi intrările către încăperile subterane în care se derulau experimentele au fost cimentate. Ce s-a petrecut cu exactitate a rămas însă până astăzi un mister. Deşi a existat un film video neautorizat distribuit pe scară largă şi s-au inut mai multe conferin e legate de Proiectul Montauk, pe pia ă nu apăruse nici o carte referitoare la acest subiect. Au existat autori care au încercat să-şi asume această sarcină, dar care s-au dovedit incapabili să o ducă la bun sfârşit, ori au fost speria i într-un fel sau altul de anumite for e oculte. Un reporter care lucra pentru New York Times a făcut investiga ii legate de acest subiect, convins că era vorba de o fraudă, dar când a descoperit că totul era real a dat înapoi. Personal, m-am întâlnit cu Preston într-o perioadă în care eram interesat de un sistem sonor complex pe care îl inventase el. În scurt timp, m-am trezit că ascult una dintre cele mai fascinante poveşti pe care le-am auzit vreodată, mai bună decât orice science-fiction. După câteva luni, m-am decis să scriu o carte pe această temă, intitulată Proiectul Montauk: experimente în timp. Singura persoană cu care m-am consultat în timpul acestui demers a fost Preston (care dorea să-şi protejeze sursele).

94

Nu mi-am propus să fac investiga ii personale costisitoare, care m-ar fi făcut să pierd foarte mult timp, ci mi-am propus să scot mai întâi cartea, folosindu-mă apoi de ea pentru a aduna alte indicii care să le completeze pe cele existente şi eventual chiar să dovedească această poveste incredibilă. Într-adevăr, după publicarea căr ii Proiectul Montauk au apărut numeroase fapte şi dovezi care au demonstrat că în spatele informa iilor neverosimile oferite de Preston se ascundea un scenariu real. Am colectat aceste dovezi în cea de-a doua lucrare a seriei, O nouă călătorie la Montauk. Cea mai spectaculoasă informa ie primită a fost descoperirea potrivit căreia Proiectul Montauk era legat într-un mod misterios, dar indubitabil, de cel mai mare ocultist al tuturor timpurilor: Aleister Crowley, descris uneori prin apelativul: „cel mai malefic om din lume”. Potrivit rapoartelor, Crowley a folosit el însuşi anumite practici de magie sexuală în scopul de a manipula timpul, de a comunica cu diferite entită i dezîncarnate şi de a călători în alte dimensiuni. Au existat chiar ipoteze potrivit cărora natura interedimensională a Experimentului Philadelphia nu ar fi fost altceva decât expresia exterioară a opera iunilor magice ale lui Crowley. Dovezile cele mai convingătoare referitoare la legătura cu Crowley au apărut după mult timp, dar descoperirea a început să prindă contur chiar de la prima mea conversa ie cu Preston, care a afirmat din senin că era înrudit cu magicianul Aleister Crowley. Era convins că într-o via ă anterioară el şi Duncan au fost Preston şi Marcus Wilson, doi fra i gemeni care au fost primii producători de instrumente ştiin ifice din Marea Britanie, prieteni şi asocia i în afaceri cu familia lui Aleister Crowley. Deşi povestea părea neverosimilă, am început să caut referin e legate de fra ii Wilson în căr ile lui Aleister Crowley, dar nu am găsit nimic. Totuşi, spre surpriza mea, am aflat nu numai că magicianul a vizitat Montauk-ul în anul 1918, dar chiar men ionează un anume „Duncan Cameron” în autobiografia sa. A urmat apoi un lung şir de sincronicită i legate de familiile Cameron şi Crowley (despre care am vorbit pe larg în O nouă călătorie la Montauk), dar nici o informa ie legată de fra ii Wilson nu a ieşit la iveală. Semnifica ia acestor sincronicită i (legate de numele Cameron şi Crowley) mia devenit mai clară după ce am aflat de existen a unei femei care îşi spunea „Cameron”, faimoasă pentru că s-a măritat cu Jack Parsons, inventatorul rachetei propulsate cu combustibil solid şi discipol al lui Crowley. Cei doi so i au participat la un proiect interdimensional cunoscut sub numele de Proiectul Babalon (o ceremonie care includea acte de magie sexuală, pe care unii o consideră cel mai mare proiect magic al secolului XX). A urmat o nouă serie de sincronicită i incredibile, care m-au condus la cunoaşterea „accidentală” a unui prieten al lui Cameron în timpul unei călătorii de afaceri în California. Am aflat astfel că femeia locuieşte în partea de vest a Hollywoodului şi în scurt timp am ajuns să-i povestesc personal despre Experimentul Philadelphia, despre Proiectul Montauk şi despre rela ia dintre numele lui Crowley şi cel de Cameron. Spre marea mea surpriză, m-a informat că numele ei real nu era Cameron, ci Wilson! În sfârşit, aveam dovada că povestea lui Preston nu era o simplă inven ie, ci avea o bază reală. Mai mult, am aflat astfel, dincolo de orice îndoială, că existau o serie de coresponden e ciudate legate de interdimensionalitate. Câteva luni mai târziu aveam să primesc o scrisoare uluitoare, semnată Amado Crowley, un bărbat care pretindea că era fiul nelegitim al lui Aleister Crowley. Acesta nu numai că mi-a mărturisit că îşi amintea de faptul că tatăl său a vorbit despre fra ii Wilson, dar mi-a furnizat şi dovezi irefutabile că era într-adevăr fiul lui Aleister Crowley.

95

Amado a verificat existen a familiei Wilson şi, în plus, mi-a oferit o spectaculoasă relatare legată de ce a făcut tatăl său în ziua de 12 august 1943 (ziua în care s-a desfăşurat Experimentul Philadelphia). Se pare că în acea zi, Aleister a condus o ceremonie magică la Men-an-Tol, în Cornwall, Anglia, un loc în care există o stâncă mare care iese din apă. Potrivit relatării lui Amado, Aleister l-ar fi aşezat pe acesta într-o gaură din stâncă, a cărei direc ie indica cu precizie Long Island, în statul New York. În trecut, stânca de la Men-an-Tol era utilizată pentru ritualuri similare, pentru a o invoca pe Marea Zei ă. În mod evident, aveam de-a face cu o coresponden ă ocultă majoră. Chiar în perioada în care am trimis la tipar lucrarea O nouă călătorie la Montauk am făcut o nouă descoperire. Am găsit într-o carte o fotografie făcută la începutul secolului care demonstra faptul că, pe timpuri, la Montauk Point au existat piramide. Continuarea investiga iei mi-a permis să aflu că baza militară Camp Hero, în care s-a desfăşurat Proiectul Montauk, era situată pe unul din locurile sacre ale indienilor Montauk sau Montaukets, tribul nativilor care au locuit dintotdeauna în Long Island, cărora le apar inea de drept. Din păcate pentru indieni, un tribunal din New York a declarat tribul lor dispărut din punct de vedere legal, decizia fiind considerată de numeroşi exper i drept cel mai flagrant caz de injusti ie din istoria rela iilor cu nativii americani. Printr-o nouă sincronicitate, am descoperit că numele de familie al familiei regale care conducea tribul Montauk era Pharoah. Informa iile de mai sus au fost incluse în cea de-a treia carte a seriei, intitulată Piramidele din Montauk. Am stabilit aici noi conexiuni între clanul Pharoah din Montauk şi faraonii din Egiptul Antic. Un studiu mai aprofundat al căr ilor lui Aleister Crowley şi al ştiin ei geometriei sacre mi-au permis să descopăr că Montauk Point este un punct nodal al re elei morfogenetice a pământului, de o importan ă majoră, comparabilă cu cea a ansamblului de la Stonehenge sau a piramidelor din Gizeh. Operatorii Proiectului Montauk şi-au propus să controleze în acest punct nodal „programul soft” al evolu iei pe planeta Pământ, încercând să influen eze felul în care gândesc, simt şi trăiesc diferitele forme de via ă de pe acesta, inclusiv oamenii. Am numit acest „sistem de tip computer” al evolu iei: re eaua morfogenetică, definindu-l ca un program de adaptare continuă al naşterii, creşterii, mor ii şi reciclării continue a for ei vie ii pe planeta noastră. Această re ea a evolu iei este obiectivul major pe care încearcă să-l controleze diferitele şcoli ale misterelor. Există la ora actuală numeroase fac iuni care încearcă să ob ină rolul principal în această luptă de domina ie a planetei. Nenumărate dovezi demonstrează dincolo de orice îndoială că la Montauk se desfăşoară opera iuni clandestine. Avem nu doar mărturii ale unor persoane care au participat la proiect, ci şi înregistrări ale unor transmisiuni radio ciudate, uneori chiar ilegale, care continuă să emită din Montauk Point. Mas-media locală din Long Island refuză să investigheze aceste probleme. Publicarea lucrării Piramidele din Montauk a adus la cunoştin a opiniei publice din întreaga lume cererile indienilor Montauk. Speran a mea a fost ca acest scandal să pună în mişcare ro ile puterii, astfel încât Montauk Point să fie redat proprietarilor săi de drept. Din păcate, deşi s-au realizat anumite progrese, la ora actuală există două fac iuni rivale chiar în cadrul tribului care nu reuşesc să se pună de acord, lucru care a împiedicat rezolvarea cazului, întrucât guvernul nu este dispus să recunoască ambele grupări. Scenariul este foarte complex, iar eu nu mă pot implica în el, căci ine de treburile interne ale tribului. Întreaga poveste este şi mai mult complicată de scandalurile şi dezvăluirile politice din Suffolk County şi East Hampton, districtul şi oraşul în care este situat Montauk. Unul din aceste scandaluri a izbucnit odată cu atacarea în presă şi în justi ie a lui Robert Cooper, unul din liderii tribului Montauk şi consilier al oraşului East Hampton. Cel care l-a atacat în justi ie, pe motiv de calomnie, a fost Tom Scott, şeful poli iei locale. Deşi tot ce a făcut Cooper a fost să solicite „cercetarea” anumitor acuza ii care implicau poli ia locală, Scott a declanşat o uriaşă bătălie juridică, cu

96

costuri enorme pentru oraşul East Hampton. După declanşarea unui scandal de mari propor ii, Scott de renun at la proces, întrucât era evident că nu are nici o şansă. Detaliile acestui caz au fost descrise în revista noastră, The Montauk Pulse. Alte dovezi scandaloase legate de acest caz mi-au fost prezentate de unul din juriştii tribunalului, care cunoştea bine cazul Cooper. Acesta mi-a povestit că în timpul procesului, unul din judecători i-a cerut procurorului districtual al districtului Suffolk County, James Catterson Jr., să realizeze o investiga ie oficială pentru a determina dacă au existat abuzuri ale poli iei din oraşul East Hampton. Investiga ia a fost manipulată şi s-a condus la concluzia că nu s-au făcut asemenea abuzuri ale poli iei. Ascunderea adevărului era evidentă şi a fost demonstrată ulterior în articolele presei locale. Am făcut personal anumite cercetări, care mi-au permis să descopăr anumite informa ii extrem de interesante legate de persoana care a condus investiga ia oficială în numele procurorului districtual şi care a muşamalizat cazul. Era vorba de aceeaşi persoană care a prezentat anterior „dovezi” referitoare la abandonarea bazei aeriene de la Montauk. Ironia mi s-a părut extremă. Procurorul districtual Catterson a intrat la rândul lui în ac iune şi a dispus arestarea lui John Ford, fondatorul şi preşedintele Long Island UFO Network8. John mi-a făcut o vizită în martie 1996 şi mi-a spus că inten ionează să scrie o carte în care va prezenta informa ii extinse referitoare la industria de apărare din Long Island şi la conexiunile dubioase ale acesteia cu for ele politice. Jurist ieşit la pensie (nu cel care mi-a dezvăluit informa iile legate de procesul lui Cooper), John Ford are o reputa ie excelentă, fiind vestit pentru felul în care s-a folosit întotdeauna de lege pentru a îndrepta diferite nedreptă i şi abuzuri. Este şi un cercetător foarte meticulos, cu cunoştin e largi în toate domeniile. În luna iunie, John a fost arestat sub pretextul unei conspira ii la uciderea a trei directori de companii din Suffolk County prin injectarea de radiu în pastele lor de din i. Deşi acuza iile erau de un ridicol absolut, mas-media din New York şi din Long Island a prezentat subiectul pe prima pagină, cu titluri de o şchioapă. Au existat chiar exper i care au afirmat că radiul în această doză nu are efecte letale şi ar fi fost nevoie de mai mul i ani pentru ca el să producă un eventual efect. Ford a fost acuzat de asemenea de posesie de arme ilegale, dar s-a renun at rapid la această acuza ie din lipsă de probe. Informa iile care ar fi demonstrat conspira ia lui John Ford au fost declarate „din surse acoperite” şi rămâne ca ele să fie demonstrate în fa a tribunalului. Însuşi mandatul de perchezi ie a fost emis după cercetarea apartamentului lui John Ford, unde s-a găsit o anumită cantitate de radiu. Apropia ii lui John sus in că acesta foloseşte din când în când radiul pentru a-şi calibra contorul Geiger. Se pare că întregul scenariu al arestării a avut la bază declara iile unui „prieten” al lui Ford, care i-a cerut acestuia să-i dea nişte radiu. Întâmplător, acesta lucra pentru marină şi a fost arestat la rândul lui pentru implicare în conspira ie. Din iunie 1996 şi până în aprilie 1997, John Ford a lâncezit în închisoare fără să fie judecat. A trecut aproape un an de la arestare şi încă nu există dovezi care să ateste vinovă ia sa. Ford sus ine că însuşi avocatul său lucrează împotriva intereselor sale. Un prim exemplu îl constituie faptul că acesta a cerut şi a ob inut o examinare psihică a clientului său, care l-a declarat incompetent. Din această cauză, se pare că procesul nu va mai avea loc. Am publicat aceste informa ii pentru a atrage aten ia opiniei publice interna ionale asupra acestui abuz, dar şi pentru a demonstra cât de sensibil este climatul politic în tot ceea ce priveşte cazul Montauk. Din perspectiva acestor informa ii, tragedia provocată de prăbuşirea avionului din cursa TWA Flight 800, în care au murit sute de oameni ca urmare a unei greşeli inexplicabile de pilotaj, capătă o lumină nouă. Deşi s-au avansat multe teorii, mijloacele mas-media au refuzat cu îndârjire să investigheze cauza cea mai
8

Organiza ie care se ocupa cu cercetarea OZN-urilor din Long Island.

97

probabilă a catastrofei: emiterea unui flux de particule de la Laboratoarele Brookhaven care a activat din greşeală o rachetă nucleară. Anumite surse din serviciile secrete au dezvăluit că în acea perioadă de-a lungul coastei Long Island se făceau exerci ii militare, în urma cărora dintr-un aparat de zbor a fost trimisă o rachetă nucleară dezactivată. Fiind un simplu exerci iu militar, încărcătura nucleară a rachetei nu era activată, aceasta fiind în căutarea unei inte purtătoare de căldură pentru a i se verifica sistemul de operare. Pe scurt, racheta trebuia să urmărească o intă generatoare de căldură ce atârna în urma unui avion C-130, urmând să orbiteze în cerc în jurul acesteia. inta nu a func ionat, aşa că racheta a căutat sursa cea mai apropiată de căldură, care s-a dovedit a fi avionul din cursa TWA Flight 800. Aşa cum era programată, ea a orbitat în cerc în jurul acestuia. Se pare însă că un flux de particule emis fie de Laboratoarele Brookhaven, fie de un satelit SDI (Strategic Defense Initiative – Ini iativa de Apărare Strategică, cunoscută şi sub numele de „Războiul Stelelor”), a activat bomba. Ce s-a întâmplat mai departe se cunoaşte. Deşi sursa mea din serviciile de contrainforma ii mi-a cerut în mod oficial să afirm că această teorie reprezintă doar un „zvon”, sunt cât se poate de convins că aceasta este realitatea. Refuzul insistent al mas-mediei de a recunoaşte posibilitatea implicării unui accelerator de particule mi se pare o dovadă în sine. Toate aceste informa ii demonstrează că situa ia politică în Long Island este foarte încinsă. Catastrofa s-a soldat cu foarte mul i mor i, dintre care o mare parte francezi. Am vorbit cu ziariştii francezi despre Cursa 800, iar aceştia l-au intervievat detaliat şi pe Preston Nichols. Nu ştiu exact ce a publicat presa franceză, dar este cert că oamenii încep să se apropie din ce în ce mai tare de adevăr. Situa ia referitoare la procesul Montauk este încă şi mai dramatică. Un consultant care lucrează pentru Bill Clinton mi-a spus că acest subiect este cel mai sensibil de pe agenda politică a Statelor Unite. Prinşi între poten ialul de control al min ii şi drepturile indienilor Montauk, politicienii sunt cu ochii pe proces, dar nimeni nu spune nimic. Întrucât anomaliile electronice legate de controlul min ii pot fi verificate cu uşurin ă, membrii Congresului nu mai au de ales, fiind nevoi i să trateze chestiunea cu toată seriozitatea. Dreptul indienilor Montauk de a-şi recupera pământul sacru este inalienabil şi nici o putere nu li-l poate contesta. De aceea, întregul spectru politic se află în cumpănă. Acest lucru este vizibil inclusiv în zona militară, îndeosebi după acuza iile care au fost aduse armatei pentru rolul pe care l-a jucat în prăbuşirea Cursei TWA Flight 800. La începutul anului 1997 s-au produs mai multe incidente aviatice legate de apropierea avioanelor militare de luptă de diferite avioane comerciale. Surse din serviciile secrete mi-au dezvăluit că aceste incidente au fost provocate inten ionat de armată, pentru ca spa iul lor aerian să fie mai bine definit. Nimeni nu a fost rănit, dar pilo ii aparatelor comerciale au trecut prin mari emo ii şi au fost nevoi i să execute manevre riscante. Se pare că explozia Cursei 800 s-a datorat unei asemenea încurcături a culoarelor de zbor. Nu este exclus ca dacă fluxul de particule a fost emis inten ionat, militarilor să li se fi făcut o înscenare. La fel de posibilă este şi varianta unui simplu accident. Cert este că oficialii armatei doresc să se distan eze de asemenea incidente, întrucât nu vor să fie traşi la răspundere pentru ceea ce s-a întâmplat. Există în toată această ecua ie o variabilă misterioasă, legată se pare de aparatul C130. Scenariul de mai sus dezvăluie o adevărată breşă în puterea politică de la Washington. În trecut, lucrurile erau clare: guvernul american reprezenta un front unit împotriva Rusiei sau a oricărui alt duşman al patriei. La ora actuală avem de-a face cu elicoptere negre fără indicatoare, trupe ONU de men inere a păcii şi tot felul de fac iuni grupate în mili ii care amenin ă suveranitatea guvernului central aşa cum o ştiam până acum. Diferite grupări din zona armatei, a serviciilor secrete şi a comunită ii politice se luptă deschis pentru putere. Există for e politice care doresc renun area la principiile Constitu iei Statelor Unite. Militarii, a căror putere se trage

98

direct din Constitu ia SUA, nu doresc să fie înlocui i de diferite mili ii ONU de men inere a păcii. Problema devine din ce în ce mai complexă şi ar putea constitui un subiect de-sine-stătăor al unei căr i. Aşa cum am arătat în lucrarea Proiectul Montauk, drama este că for ele care au stat la baza acestui proiect nu au operat în limitele cadrului legal al Statelor Unite sau ale legii mar iale a armatei, preferând să se infiltreze sub forma unor grupuri oculte în orice institu ii sau organiza ii care le permit acest lucru. Dacă dorim să în elegem din cine sunt alcătuite aceste grupuri şi care este sursa lor de putere, este necesar să privim dincolo de aparen e, căci dacă ne vom limita să le înfruntăm cu mijloacele legilor aflate în vigoare ne vor distruge cu uşurin ă. Toate aceste evenimente m-au determinat să împing şi mai departe investiga ia legată de puterile oculte care se ascund în spatele Proiectului Montauk. Mergând pe firul conexiunilor descoperite anterior, în special al celei naziste, am descoperit o serie de revela ii uluitoare care demonstrau că aceste puteri oculte există într-adevăr, manifestându-şi direct influen a. Am publicat toate aceste informa ii în lucrarea Soarele Negru: conexiunea nazist-tibetană cu Proiectul Montauk, în care am oferit o perspectivă nouă asupra istoriei naziştilor, a puterilor care se ascund în spatele lor şi a conexiunilor ezoterice care există între acestea şi Proiectul Montauk. Montauk pare o poveste fără sfârşit, un fel de căutare eternă, pentru a în elege mai bine via a pe care o trăim. Glosar Chakra-e – De-a lungul coloanei vertebrale există o serie de centri nervoşi, numi i ganglioni, cărora le corespund nişte centri energetici numi i chakra-e, cuvânt care înseamnă „roată” în sanscrită. Ei se succed de-a lungul coloanei vertebrale, care este curbată şi are forma unui „S” sau a unui şarpe. Din acest motiv, sistemul chakraelor mai este cunoscut şi sub numele de kundalini, care înseamnă în limba sanscrită „şarpe”. Secven e de ADN – expresia se referă la acele fragmente de ADN care se deschid prin activarea energiei kundalini. Codurile ADN nu sunt altceva decât nişte instruc iuni care îi spun corpului ce trebuie să facă sau să devină. Unele devin operative încă de la naştere. Acestea ne fac să avem ochi albaştri, două mâini şi două picioare, etc. Altele nu se activează decât mai târziu în via ă, cum ar fi: anumite stări de boală, talentul de a cânta la un instrument sau din voce, etc. Activarea energiei kundalini este sinonimă cu trezirea (deschiderea) chakra-elor situate de-a lungul coloanei vertebrale. Hiperspa iu – zonă a conştiin ei care există în afara timpului şi spa iului liniar. Kundalini – cuvânt sanscrit care înseamnă „şarpe”. În studiile ezoterice şi în religia hindusă, kundalini face referire la curba coloanei vertebrale, care arată la fel ca un şarpe şi de-a lungul căreia se află cei şapte ganglioni nervoşi, cărora le corespund în plan energetic chakra-ele. În limba sanscrită, cuvântul chakra înseamnă „roată”. Când vorbesc de „trezirea (sau activarea) lui kundalini”, ezoteriştii se referă la activarea succesivă a celor şapte chakra-e, pe care o mai numesc şi „ridicarea şarpelui”. Activarea lui kundalini – acest proces se referă la deschiderea tuturor chakraelor situate de-a lungul coloanei. Această trezire activează la rândul ei toate codurile şi secven ele de ADN din corp. Dacă energia este trezită prematur, ea poate conduce la nebunie, boală şi chiar la moarte. În literatura de specialitate, activarea lui kundalini este asociată cu expansiunea conştiin ei şi amplificarea receptivită ii extrasenzoriale. Vezi şi chakra, secven e de ADN şi kundalini.

99

Medium mental - Mediumii sunt de mai multe feluri: unii se folosesc de energiile psihice, iar al ii de cele mentale. Mediumii psihici nu fac decât să observe şi să descrie structurile subtile ale realită ii. Acest fenomen este cunoscut sub numele de „lectură psihică”. Cei mentali pătrund efectiv în aceste structuri şi le manipulează, dând naştere unor manifestări diferite ale realită ii. Oamenii pot crea maşinării sau computere care să citească structurile subtile ale realită ii, dar acestea nu pot fi modificate decât de mintea umană. Consiliul Ohalu – consiliu alcătuit din nouă fiin e care trăiesc într-o lume nefizică, ce ocupă acelaşi spa iu ca şi planeta Khoom din sistemul solar Sirius. Aceste fiin e trăiesc pe o frecven ă de vibra ie diferită de cea a fiin elor fizice. Consiliul Ohalu guvernează planeta Khoom şi sistemul solar Sirius. Suprasuflet - Un suprasuflet este “Tatăl/Mama” copiilor săi. El reprezintă maestrul care tutelează numeroasele sale subdiviziuni (aflate în diferite realită i). Totalitatea Suprasufletelor alcătuieşte Conştiin a Christică. Radionică – tehnică prin care un individ cu capacită i extrasenzoriale diagnostichează şi tratează un pacient prin folosirea unui aparat electronic. Există numeroase tipuri de asemenea aparate, mai mult sau mai pu in eficiente. Procedurile Wilhelm Reich – set de tehnici care amplifică energia orgonică (energia vie ii) din corp, pentru ca mintea să o poată utiliza în scopuri psihice (în hiperspa iu). O parte din aceste proceduri au fost detaliate în primele două căr i din seria Montauk. Pacientul este adus într-o stare de „transă orgonică”, în care, deşi continuă să recunoască mediul înconjurător, se află într-o stare de conştiin ă modificată, care îi permite să extragă informa ii la care nu ar fi avut acces în mod normal. Suflete surori – două entită i separate care au ieşit din aceeaşi scânteie a Suprasufletului. De regulă, două suflete surori nu se încarnează în acelaşi timp, decât în circumstan e cu totul excep ionale. Termenul este adeseori confundat cu cel de „cealaltă jumătate”. Acesta se referă exact la ceea ce afirmă această expresie: la energiile polar opuse ale aceleiaşi entită i. Cele două aspecte se încarnează întotdeauna în acelaşi timp, căci au nevoie de aceleaşi experien e. Două „jumătă i” împart aceeaşi minte şi au personalită i aproape identice. De regulă, ele se căsătoresc. Una reprezintă emisfera cerebrală dreaptă (masculină), iar cealaltă emisfera cerebrală stângă (feminină) ale aceleiaşi personalită i ieşită dintr-un Suprasuflet. Două suflete surori pot fi comparate cu două mlădi e ieşite din aceeaşi rădăcină (sămân ă). „Jumătă ile polar opuse” apar atunci când una dintre mlădi e se împarte în două, crescând din aceeaşi tulpină.

100

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful