You are on page 1of 40

Revist` de cultur` teologic` ortodox`

nr. 21 - Septembrie, 2008

SFIN]II P\RIN]I

İOACHIM [İ ANA

^ _

PUBLICAŢIE EDITATĂ DE MITROPOLIA SLĂTIOARA


Revistă de cultură teologică ortodoxă
tipărită cu binecuvântarea
Î.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit
VLASIE MOGÂRZAN

Colectivul Redac]ional:

Coordonator:
P.S. Episcop Vicar
SOFRONIE SUCEVEANUL

P.S. Episcop Glicherie Ieşeanul


Ieromonah Bonifatie Bejan
Ierodiacon Epifanie Dolhăscu
Bolile sunt daruri de la Dumnezeu
„Datu-mi-s-a mie îmbolditor trupului, îngerul satanei, ca să mă bată peste obraz, ca să nu mă înalţ. Pentru aceasta de trei ori
pre Domnul am rugat, ca să-l depărteze de la mine. Şi mi-a zis mie: Destul îţi este ţie Darul meu; că Puterea mea întru nepu-
tinţă se săvârşeşte. Deci cu dulceaţă mă voi lăuda mai mult întru neputinţele mele, ca să locuiască întru mine Puterea lui
Hristos” (II Corinteni; 12, 7-9).

În chilia Sfântului Ioan Hrisostom, ce ţine de Schitul Sfântului Pantelimon al


Mănăstirii Cutlumuş, vieţuieşte nevoindu-se monahul Daniil. Aşa cum însuşi ne-a
mărturisit şi după cum am auzit noi înşine, de la alţi părinţi, părintele Daniil a fost
bolnav vreme de peste douăzeci de ani: îl dureau capul, spatele, rinichii, inima, pi-
cioarele, iar uneori tot trupul. A fost pe la mulţi doctori, a trecut prin multe consul-
taţii, raze X şi radiografii, toate însă cu acelaşi rezultat. Doctorii nu i-au putut găsi
nici o boală trupească, însă cu toate acestea, părintele continua să pătimească de pe
urma unei boli de neînţeles, în faţa căreia doctorii şi ştiinţa s-au dovedit neputincioşi.
Cu câţiva ani în urmă - pe 27 iulie după calendarul ortodox neschimbat -, în
vremea privegherii pentru praznicul Sfântului Pantelimon, fratele Daniil, cu credinţă
mare şi lacrimi în ochi, l-a rugat pe Sfântul Pantelimon cu aceste cuvinte: „O, Sfinte
al lui Dumnezeu şi ocrotitor al schitului nostru; tu, care eşti doctor, şi pentru dra-
Sfântul Mare Mucenic gostea lui Dumnezeu ai primit mucenicia vărsându-ţi sângele, roagă-L pe Hristos
Pantelimon Stăpânul nostru să-mi dea sănătate, ca astfel şi eu să fiu în stare să slăvesc numele
Său şi să-I cânt la privegheri întru sănătate”. Zicând acestea, plin de dureri şi
aflându-se la capătul puterilor, părintele Daniil a adormit uşor şi a avut vedenie: l-a văzut pe Sfântul Pantelimon
şezând în genunchi înaintea scaunului slavei lui Dumnezeu şi rugându-se pentru sănătatea monahului. Părintele
Daniil L-a auzit pe Mântuitorul Hristos, zicând Sfântului Pantelimon: „Fratele Meu, Mare Mucenice Panteli-
mon, eşti oare tu mai milosârd decât Mine? Ai tu oare mai mare dragoste de oameni decât Eu am? Ştiu că ţi-ai
vărsat sângele pentru Mine, dar oare nu şi Eu Mi-am vărsat sângele şi necontenit îl vărs în toată vremea,
pentru mântuirea sufletelor oamenilor? Pricepe că aceasta este voia Mea şi este de folos aceluia, căci al căruia
trup este bolnav, sufletul îi poate fi mântuit. Astfel voiesc ca mulţi oameni să se mântuiască.” Când părintele
Daniil a auzit aceste cuvinte, s-a trezit şi a slăvit numele lui Dumnezeu, mulţumind şi Sfântului Pantelimon
pentru osârdia şi mijlocirea sa. Şi îndată, a simţit cum o povară s-a ridicat de la el şi a avut încredinţare lăun-
trică pentru purtarea Crucii şi a bolii cu răbdare şi cu mulţumire.
Monah Andrei Aghioritul, „Bătrânii Sfântului Munte”
(traducere din limba greacă), Atena, 1979, pp. 287-288.

O minune a Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul


În Proloagele de la Ohrida ale Sfântului Nicolae Velimirovici, citim despre următoarea minune a Sfân-
tului Proroc Ilie, luată din Sinaxarul grecesc: „Un anume Paisie, stareţ al Mănăstirii Sfântului Proroc Ilie din
Ierusalim, a venit la Constantinopol, iar de la Constantinopol la Belgrad, la vremea când aici patriarh era tot un
Paisie. În vremea aceea, locuia la Belgrad un creştin ortodox a cărui nevastă era papistaşă.
În ziua praznicului Sfântului Proroc Ilie, această femeie s-a pornit să frământe pâine, dar bărbatul ei i-a
zis: „Astăzi este marele praznic al Sfântului Ilie, şi tu nu trebuie să lucrezi aceasta.” Atunci femeia i-a răspuns
că sărbătoarea Sfântului Proroc Ilie a fost cu treisprezece zile mai înainte (după calendarul papistăşesc). Aşa
s-au certat femeia cu bărbatul ei. Femeia cea încăpăţânată şi-a frământat deci pâinea ei, dar o, minune! Aluatul
s-a prefăcut în piatră în mâinile ei! Toţi vecinii au venit să vadă şi toţi au luat câte o bucăţică din acea piatră şi
au dus cu ei. Paisie, stareţul Mănăstirii Sfântului Ilie din Ierusalim, a luat şi el o bucăţică din această piatră şi a
dus-o cu el la Ierusalim, ca mărturie a minunii lucrate de Dumnezeu prin Sfântul Lui. Igumenul Paisie a pus
piatra înaintea icoanei Sfântului Proroc Ilie, ce se afla în mănăstire.” Astfel, se adeveresc cele scrise în Acatistul
Sfântului Prooroc Ilie: Bucură-te, cel ce pedepseşti pe călcătorii Sfintelor sărbători ale Bisericii Ortodoxe
(Icosul al VII-lea).
Din „Proloagele de la Ohrida”

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21


3
Septembrie 2008
Zece canoane ale Sfinţilor Părinţi, ce condamnă schimbarea calendarului

Prin promovarea ecumenismului şi a unor activităţi pretins religioase, păgubitoare mântuirii


sufletului, inovatorii de azi ai Ortodoxiei au sfidat într-atât Tradiţia Bisericii, încât afirmă că Sfintele
Canoane sunt „bariere ruginite”, iar Sfinţii Părinţi sunt trecuţi, în mod deliberat, într-un con de umbră, ca
nu cumva glasul lor, care vine de peste veacuri, să mustre lepădarea lor de credinţă. Să fie spre ştiinţa
acestora, că Sfintele Canoane sunt cârma Corabiei mântuirii, care este Biserica lui Hristos, aşa după cum şi
Sfinţii Părinţi ai Bisericii au mărturisit-o. Câtă vreme Biserica Ortodoxă va fi lipsită de această cârmă, ea
este pusă în primejdie - şi, laolaltă cu ea, va fi ameninţată şi mântuirea fiilor săi duhovniceşti, adică a turmei
lui Hristos.
În acest articol, vom enumera zece Sfinte Canoane, care stabilesc data prăznuirii Sfintelor Paşti, şi
condamnă inovaţiile aduse Ortodoxiei (dintre care una a fost schimbarea calendarului). Citindu-le, ne putem
da seama de gravitatea situaţiei în care a fost adusă ortodoxia oficială, afectată de modernism, ecumenism,
şi alte rătăciri şi erezii, fiind aproape străină, ca duh şi mărturisire, de Ortodoxia cea mântuitoare a Sfinţilor
Părinţi, întemeiată pe pravile bisericeşti şi aşezămintele Sfintelor Canoane, ce nu pot fi schimbate de nimeni
- om sau înger, pentru cât va dăinui lumea, după cum ne încredinţează şi Apostolul, ce zice: „Ci măcar noi,
sau Înger din Cer de vă va binevesti vouă afară de ceea ce am bine vestit vouă, anatema să fie” (Gal. 1, 8).

1. Canonul al VII-lea al Sfinţilor Apostoli: „Dacă vreun


episcop, preot sau diacon va sărbători sfânta zi a Paştelui
înainte de primăvăreasca isimerie (sau odată cu evreii) să
se caterisească”.
Ce vedem însă în practica Bisericii oficiale? În anul
1926, stilul nou din România a serbat paştele la data de 22
Martie s.v.- 4 Aprilie s.n., înaintea paştelui evreiesc şi în
acelaşi timp cu catolicii. Se săvârşeşte, astfel, o gravă
abatere de la regula ortodoxă de prăznuire a Paştelui, în
ceea ce priveşte relaţia cu paştele iudaic, care nu poate
cădea simultan, şi cu atât mai puţin după Paştele ortodox.
În 1929, Biserica de stil nou a oficiat paştele la data de 18
Martie s.v.-31 Martie s.n., tot înaintea evreilor, ca şi în
Biserica Sfânta Sofia din Niceea, locul unde s-a ţinut 1926, nerespectându-se nici măcar scara Pascală (22 Martie
Primul Sobor Ecumenic - 25 Aprilie) - adică intervalul în care poate cădea Paştele,
fiind, prin aceasta, în contradicţie faţă de celelalte Biserici-surori, de Pascalia Tradiţională, şi aflându-se în
postura de a încălca, iarăşi, privitoare la paştele iudaic. Mai trebuie adăugat faptul că Biserica oficială nu şi-a
mărturisit niciodată public această gravă abatere, revenind, fără pocăinţă, la Pascalia iuliană, însă combinată
într-un mod cu totul forţat, artificial, cu calendarul gregorian, după care ţine sărbătorile cu dată fixă. Revenirea la
prăznuirea ortodoxă a Sfintelor Paşti s-a făcut, chipurile, „pentru a nu strica unitatea Bisericii şi de a prăznui în
acelaşi timp cu celelalte Biserici-surori care ţin calendarul neîndreptat”. Adevăratul motiv însă a fost Minunea
Pogorârii Sfintei Lumini la Mormântul Domnului, care se întâmplă, an de an, doar la Paştele ortodox, la Vecernia
din Sâmbăta Mare. Este limpede ca lumina zilei, că în 1926 şi în 1929, cei ce au urmat calendarul gregorian, nu
au avut parte de această binecuvântare. Sau, după cum comenta, cu o dureroasă ironie, un cronicar evreu din anii
‘30 ai secolului trecut, graba oficialilor de a se uni întru calendar cu papistaşii: „Noi nici nu L-am răstignit pe
Hristos, iar cei ce-şi zic creştini deja L-au şi înviat... ”
2. Canonul I de la cel de-al doilea Sinod Ecumenic: Au hotărât Sfinţii Părinţi, cei adunaţi în Constantinopol, a
nu se strica credinţa Sfinţilor Părinţi cei 318 adunaţi în Niceea Bitiniei, a rămâne aceea domnitoare şi a se
anatematisi toate eresurile. Referitor la data Sfintelor Paşti, la Niceea, Sfinţii Părinţi au hotărât patru principii de
stabilire a datei Sfintelor Paşti, şi anume:
- după isimeria cea de primăvară (echinocţiu), deci după 21 Martie s.v.;
- nu întru aceeaşi zi cu Iudeii;

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21


4
Septembrie 2008
înălţime. Iar, dacă cineva nu va ţine şi nu va
îmbrăţişa, prozisele dogme ale bunei cinstiri de
Dumnezeu, şi nu vor slăvi şi nu vor propovădui aşa şi
s-ar apuca a meşteşugi împotriva acestora, anatema
fie, după hotărârea cea acum aşezată de către Sfinţii
şi Fericiţii Părinţi, iar din creştinescul catalog ca un
străin să se scoată şi să cadă. Că noi nici a se adau-
ge, nici a se scoate, după cele mai înainte hotărâte,
nicidecum am socotit…”
6. Canonul I de la cel de-al Şaptelea Sinod Ecume-
nic: „(...) cu îmbrăţişare primim dumnezeieştile ca-
noane şi întreg aşezământul lor, şi neclintit îl întărim,
care s-au aşezat de trâmbiţele Sfântului Duh, prealău-
daţii Apostoli, de către Sfintele Ecumenice Sinoade,
de către cele ce s-au adunat pe alocuri, spre predarea
unor aşezăminte ca acestea şi de către Sfinţii Părinţii
noştri, că de unul şi acelaşi Sfânt Duh luminându-se,
au hotărât cele folositoare; şi pe cei ce ei îi dau ana-
temei, şi noi îi anatematisim; pe cei ce ei îi caterisesc,
şi noi îi caterisim; pe cei ce ei îi afurisesc, şi noi îi
afurisim; iar pe cei ce ei îi dau certării, şi noi, aşijde-
Sfântul Ierarh Nicolae, pălmuindu-l pe ereticul Arie, la rea, îi supunem…” iar în tâlcuirea aceluiaşi canon se
Întâiul Sobor a Toată Lumea de la Niceea (astăzi, mai adaugă: „iar noi, nici adăugăm, nici scădem, ci
localitatea Iznik, aflată pe teritoriul Turciei). ne îndestulăm în canoanele cele hotărâte de Sfinţilor
Părinţi”.
- nu imediat după isimerie, ci întru întâia Duminică de 7. Canonul I al Sinodului local din Antiohia, din
după luna plină pascală, care va fi după isimerie; anul 341: „Toţi cei ce îndrăznesc a dezlega hotă-
- după luna plină pascală, îndată în prima Duminică. rârea sfântului şi marelui sinod, cel adunat în
3. Canonul al VII-lea de la Sinodul al III-lea Niceea, în fiinţa bunei cinstiri a preaiubitorului de
Ecumenic din Efes: „Nimănui nu-i este slobod a Dumnezeu împăratului Constantin, pentru sfânta
aduce, a scrie sau a alcătui altă credinţă (reguli de sărbătoare cea mântuitoare a Paştilor, să fie neîm-
credinţă), afară de cea hotărâtă de Sfinţii Părinţi, părtăşiţi, şi lepădaţi de biserică de vor stărui îm-
aflaţi în cetatea Niceea, împreună cu Duhul Sfânt. potrivindu-se mai cu prigonire celor bine dogma-
Dacă cineva va îndrăzni a alcătui altă credinţă sau a tisite. Şi acestea să fie zise pentru mireni. Iar dacă
propune cuiva, care vrea să se întoarcă la cunoştinţa vreunul dintre preoestoşii bisericii, episcop, sau
adevărului, de va fi cleric să se caterisească, iar de va prezbiter, sau diacon după hotărârea aceasta ar
fi mirean să se afurisească”. îndrăzni pentru răzvrătirea popoarelor şi tulbu-
4. Canonul I al Sinodului al IV-lea din Constanti- rarea bisericilor, a se osebi, şi cu Iudeii a săvârşi
nopol: „Canoanele aşezate de Sfinţii Părinţi la fie- Paştile, pe acesta sfântul sinod din dată acum stră-
care Sinod Ecumenic, hotărâm să se păzească”. in de biserică l-a judecat, ca pe unul ce nu numai
5. Canonul I de la cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic: luişi s-a făcut pricinuitor de păcat, ci şi multora de
„(...) hotărâm, cu dumnezeiesc Dar, a fi neînnoită şi stricăciune şi de răzvrătire. Şi nu numai pe unii ca
nestrămutată credinţa cea predanisită nouă, atât de aceştia îi cateriseşte de Liturghie, ci şi pe cei ce vor
înşişi văzătorii şi slujitorii Cuvântului, aleşilor de cuteza a se împărtăşi cu aceştia după caterisire. Iar
Dumnezeu Apostoli, dar încă şi de cei 318 Sfinţi cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea cea dina-
Părinţi, adunaţi în Niceea în zilele lui Constantin (...) fară, pe care o au câştigat sfântul canon, şi preoţia
Legiuim cu ale tuturor bărbaţilor, celor care au fost lui Dumnezeu”.
bună încuviinţarea Bisericii lui Dumnezeu, care au 8. Canonului XXI de la Gangra (tâlcuire):
fost luminători în lume, Cuvântul vieţii ţinându-l, cre- „Acestea le-am hotărât, nu ca să rupem pe creşti-
dinţa a o păzi adevărată (Filippeni 2, 15-16), şi până nii, care se nevoiesc întru Dumnezeu după Canoane
la sfârşitul veacului, neclintită a rămâne, şi con- şi dumnezeieştile Scripturi, ci pentru ca să îndrep-
scriptele lor şi dogmele lor cele de Dumnezeu preda- tăm pe cei ce cu mândrie întrebuinţează nevoinţa,
nisite. Lepădăm şi noi şi anatematisim, pe toţi pe care se fălesc împotriva celorlalţi şi născocesc noutăţi în
ei i-au lepădat şi i-au anatematisit (şi ei), ca pe vrăj- Canoanele Bisericii.”
maşii adevărului, care au întărâtat cele deşarte îm- 9. Canonul XIX al Sinodului din Sardichia:
potriva lui Dumnezeu şi nedreptate au cugetat spre „Dacă cineva (episcop sau preot) ar îndrăzni

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21


5
Septembrie 2008
altceva a face, afară de cele socotite de toţi, sârguindu-se a plăcea mai mult mândriei şi trufiei, decât lui
Dumnezeu, acesta va pierde cinstea şi vrednicia episcopiei sau a preoţiei, adică se va caterisi.

9. Canonul XIX al Sinodului din Sardichia: Dacă cineva (episcop sau preot) ar îndrăzni altceva a face,
afară de cele socotite de toţi, sârguindu-se a plăcea mai mult mândriei şi trufiei, decât lui Dumnezeu,
acesta va pierde cinstea şi vrednicia episcopiei sau a preoţiei, adică se va caterisi.

10. Canonul 37 al Sinodului local din Laodikia: „Nu se cuvine creştinilor de a lua de la iudei sau eretici
sărbătoreştile daruri trimise de aceştia şi nici a serba împreună cu ei”.
Comparând cele rostite în Sfinte Canoane cu realitatea bisericească de astăzi, se poate dovedi, în mod
coerent, caterisirea canonică (prin puterea Sfintelor Canoane), la care se mai pot adauga şi Sigillioanele
(hotărârile enciclice) ale marilor patriarhi ai lumii, împotriva tuturor celor care au instituit şi au acceptat
schimbarea calendarului, începând cu cel dintâi, până la cel mai de jos slujitor al Bisericii. La rândul lor,
credincioşii mireni, care au primit schimbarea calendarului, sunt afurisiţi (blestemaţi) şi depărtaţi de la
Biserica lui Hristos (a se vedea canoanele prezentate mai sus). Deşi aceste anateme au fost date cu multă
vreme înainte de timpurile noastre, ele rămân la fel de valabil acum ca şi atunci, până când un alt Sobor a
Toată Lumea, se va reuni pentru a le ridica (anula). Până în prezent, nici un Sinod Ecumenic nu a îndrăznit a
le dezlega; prin urmare, ele rămân valide şi lucrătoare.
Monahul C.

Ecumenismul - Calea spre pierzare (II)


- Erezia ereziilor -
Dincolo de frumuseţea văzută a Bisericii Ortodoxe, se află frumuseţea care, după spusele lui F.M.
Dostoievski, „va mântui lumea”. Doar Biserica pe Care Domnul o iubeşte se va putea împotriva lui antihrist,
a cărui venire e aproape, iar Domnul o va izbăvi de el. În „Proorociile” Sfântului Cuvios Nil, Izvorâtorul de
Mir, putem citi: „Fie-va o zi precum un ceas; o săptămână precum ziua; o lună - ca ziua; anul - ca luna, din
cauză că viclenia omului a stricat rânduiala firii stihiilor, iar ele, la rându-le, se grăbesc acum să îşi pli-
nească, în cel mai scurt timp, numărul celor opt veacuri
ale lumii, mai înainte spuse de Dumnezeu.” Grăbirea vre-
mii pe care o trăim, este cauzată de sporirea apostaziei:
lepădarea de Dumnezeu, care până mai ieri a fost o noţiu-
ne pur abstractă, azi a devenit ceva real, deosebit de în-
tristător, un adevărat „semn al sfârşitului”.
În anii ’90, apostazia bisericilor ecumeniste, con-
duse de Patriarhiile de Constantinopol şi de Moscova, a
devenit făţişă, nemaifiind un lucru ascuns sau necunoscut
opiniei publice. Acest lucru este demonstrat de docu-
mentele oficiale ale unirii cu ereticii şi vrăjmaşii Ortodo-
xiei: monofiziţii şi catolicii, de numeroase articole din
presă, de „pelerinajul” Patriarhului Alexie al II-lea al
Rusiei într-o sinagogă, de apariţiile publice, la radio şi
TV a ierarhilor „ortodocşi” apostaţi, dar şi de rezoluţiile
Consiliului Bisericesc Episcopal al Patriarhiei Moscovei
(1994).
Apostaţii nepocăiţi, îmbrăcaţi în mantii arhiereşti
şi împodobiţi cu mitrele episcopale, s-au obişnuit atât de
mult cu păcatul vânzării Domnului, încât au dat la o parte
Patriarhul Alexei II al Rusiei, împreună cu
toate jargoanele demagogice şi declaraţiile mincinoase
întâistătătorul armean (monofizit) Karekin II, în timpul ale predecesorilor. Avem acum în faţa noastră o aposta-
unei vizite ecumenice, dedicate aniversării a 1700 de ani zie făţişă, în care se spun, fără ruşine, minciuni anume
de creştinism ai Armeniei rostite, pentru „a salva situaţia”, sau se declară legiti-
mitatea ecumenismului în trecut, prezent şi viitor.
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21 6
Septembrie 2008
Apostazia Patriarhiei Moscovei şi a Bisericilor locale, membre şi colaboratoare ale Consiliului Mondial al
Bisericilor [n. trad.: engl.: World Council of Churches (WCC)], este de neobservat numai de către cei cărora li s-
au întunecat ochii minţii, datorită păcatelor, lipsiţi de Dumnezeu de puterea de discernere a duhurilor. Această
orbire duhovnicească a cuprins milioane de oameni, care îşi găsesc o scuză pentru starea lor căzută prin aceea
că… „toată lumea face la fel”. Apostazia nu se rezumă doar la cuvin-
te. Episcopii eretici, care ţin în mână sceptrul puterii, ori alţi apostaţi
de toate rangurile şi confesiunile, au devenit adevăraţi prigonitori ai
creştinilor ortodocşi. Ca şi mai înainte, ei se sprijină pe puterea
lumească a mai-marilor acestei lumi: pe poliţie, detaşamentele
Miliţiilor Speciale [n. trad.: trupe speciale]; ori pur şi simplu pe
ucigaşi plătiţi. Este de ajuns să ne reamintim actele de violenţă, în-
dreptate împotriva parohiilor Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara
Graniţelor (ROCA), precum şi de confiscarea bisericilor pe care le
aveau în Moscova, Petersburg, regiunea Novgorod, Oboyan,
În anul 1987, în timpul unei vizite în Arizona Valişcevo şi în alte oraşe sau sate din Rusia. Toate s-au întâmplat cu
(SUA), Papei Ioan Paul al II-lea i se face un binecuvântarea minciuno-patriarhului Alexei al II-lea şi restul min-
ritual de „purificare” (aşa-zis de alungare a ciuno-arhiereilor Sinodului moscovit, care nu diferă în nici un fel de
duhurilor rele), de către un şaman (vrăjitor)
indian. După acest ritual păgân, Papa va de- crimele comise de către uniţii cu Roma, împotriva creştinilor
clara că „acest act a contribuit la îmbogăţirea ortodocşi din sud-vestul Rusiei.
bisericii” . Prigoanele făţişe împotriva ortodocşilor care nu vor să intre
în „adunarea celor ce viclenesc” (Ps. 25, 5) sunt în contradicţie
flagrantă cu declaraţiile mincinoase şi apelurile la dragostea şi toleranţa atot-cuprinzătoare, atât de agreată de
către ecumenişti. Oare nu o dovadă de „dragoste şi toleranţă”, a fost atunci când, în anul 1992, Patriarhul
Bartolomeu al Constantinopolului, un aprig ecumenist, împreună cu acoliţii săi, a pus sechestru cu forţa pe
Schitul Sfântul Prooroc Ilie din Athos, proprietate a Bisericii Ruse din Afara Graniţelor, care a fost o proprietate a
Rusiei, din cele mai vechi timpuri, iar apoi i-a gonit cu forţa pe monahii care locuiau acolo, care aveau ca singură
vină credincioşia lor faţă de Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe?! Împreună cu violenţele şi prigoanele contra
creştinilor, asistăm azi şi la roadele nefaste ale aşa-numitei „strategii a ticăloşiei generalizate”, despre care a
vorbit şi Sfântul Ioan Maximovici, Arhiepiscop de Shanghai şi San Francisco. Cei care manipulează conştiinţele
oamenilor Bisericii şi-au dezvoltat propriul lor limbaj universal, propriile lor tactici de minciuni şi compromisuri.
Dragostea ecumenică, „toleranţa şi respectul” sunt arătate nu numai faţă de stricătorii deja „clasici” ai Sfintei
Scripturi şi către cei ce răstălmăcesc scrierile Sfinţilor Părinţi. Apostaţii şi-au deschis braţele larg, pentru a-i
îmbrăţişa până şi pe idolatri, sau pe vrăjitorii vremurilor noastre (prin ale căror aşa-zise „focuri purificatoare”, ei
nu se sfiesc să şi calce, câteodată…), la fel ca şi pentru toţi perverşii lumii: sodomiţii, lesbienele, la ale căror
„slujbe” ei participă, iar apoi îi promovează şi le fac reclamă, prin articole pompoase, scrise în propriile lor
publicaţii „teologice”.
Aproape toată lumea este prinsă în capcana răului şi a nebuniei. Nicicând vreodată, iadul nu a fost atât de
aproape de noi. Am intrat într-o nesfârşită Săptămână a Patimilor. Vedem cu îngrozire, cum „iarăşi şi iarăşi,
Hristos Se batjocoreşte, Se scuipă şi Se răstigneşte” (Sfântul Iustin Popovici). Toţi cei rămaşi încă iubitori de
Hristos, sunt chemaţi spre a-şi mărturisi credinţa. Nu avem altă cale - ne aflăm sub asaltul forţelor întunericului:
„Înconjurând, m-au înconjurat, şi întru numele Domnului, i-am înfrânt pe ei” (Ps. 117, 11). Doar câţiva dintre
cei ce L-au iubit pe Mântuitorul, au stat şi la piciorul Crucii pe care Dânsul a fost răstignit. În acelaşi chip, astăzi,
2000 de ani mai târziu, a mai rămas în lume numai o turmă mică a lui Hristos, împrăştiată în multe ţări, dar
credincioasă încă Domnului, Cel ce a făgăduit că nu îi va lăsa pe ei lipsiţi: „Că nu va lepăda Domnul pe norodul
Său, şi moştenirea Sa nu o va părăsi” (Ps. 93, 14). Crezând, cu tărie, în făgăduinţa Domnului, Cel ce spune: „Voi
zidi Biserica Mea, iar porţile iadului nu o vor birui pe dânsa” (Mt. 16, 18), noi avem nădejdea că „până şi în
aceste timpuri apocaliptice, pe care Biserica le străbate, chiar şi când se pare că va pieri sub loviturile vrăjmaşilor
Ei, Domnul făgăduieşte că o va păzi pe ea neştirbită” (Arhiepiscop Serafim Sobolev).
Cu toate că autoarea acestui articol îşi cunoaşte propria nimicnicie, ea îşi asumă libertatea de a scrie
despre apostazia ecumenismului, folosindu-se doar de învăţătura Bisericii Ortodoxe şi pe faptele obiective,
ferindu-se, pe cât posibil, a da sentinţe şi etichetări proprii, subiective. Ca motto şi inspiraţie a demersului nostru,
avem cuvintele şi îndemnul compatriotului nostru iubitor de Dumnezeu, Alexei Komiakov, despre obligaţia
fiecărui mădular al Bisericii de a o apăra ori de câte ori este nevoie, mai ales că Biserica nu are avocaţi oficiali.
Va urma
Traducere după „Ecumenism, Path to Perdition” de Liudmilla Perepiolkina

7 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008
Ieri - eretici; astăzi - „fraţi”

Atitudinea faţă de catolici a lumii ortodoxe implicate în ecumenism, este de natură să umple de
nedumerire pe orice om cu frică de Dumnezeu, care îşi pune întrebarea: de vreme ce ierarhii şi preoţii de
stil nou ecumenişti îi numesc „fraţi” pe catolici, aceasta înseamnă oare că papistaşii s-au botezat ortodox
cu toţii, venind la dreapta credinţă, sau că ortodocşii au apostaziat în masă, trecând la catolici? Despre
acest soi de rătăciţi, Sfântul Ierarh Marcu al Efesului spunea: „Noi, de fapt am rupt toate legăturile cu
latinii, tocmai fiindcă sunt eretici”, iar făcătorul de minuni şi apostolul acestor vremuri de pe urmă,
Sfântul Ioan Maximovici, spunea despre catolici că sunt lipsiţi de Har: „… mulţimea credincioşilor
bisericii din Apus, care căzuseră deja din sânul Bisericii Soborniceşti, pierzând prin aceasta Darul
Duhului Sfânt”, iar Dumnezeiescul Gură de Aur, despre aceleaşi adunări împreună cu ereticii, ne învaţă:
„Nu te amăgească pe tine, o, ascultătorule, adunările ereticilor, că au botez, dar nu luminare, ci se
botează cu trupul, iar cu sufletul nu se luminează” („La început era Cuvântul”).
Să fi greşit Sfinţii Bisericii, sau iudele veacului nostru, sub ale căror mitre se sălăşluieşte erezia, şi
care într-o mână ţin crucea lui Hristos, propovăduind „iubirea şi pacea”, iar cu cealaltă strâng cei 30 de
arginţi, preţul vânzării mişeleşti a Ortodoxiei strămoşeşti? Desigur, noi ştim că Sfinţii nu au cum să
greşească, dar ei, vânzătorii, pentru a se îndreptăţi pe ei înşişi, vor spune - la început mai cu sfială, iar
mai pe urmă vor propovădui fără ruşine, cu capul descoperit, în mijlocul Bisericii -, că Sfinţii au greşit!
Apoi, vor arunca la gunoi toate sfintele Canoane şi pravile bisericeşti, pentru a nu putea fi nici o clipă
învinuiţi de erezie şi judecaţi în soboare, precum odinioară Arie, Origen, Nestorie, Dioscor, Eutihie şi
toată ceata rău-credincioşilor din veac...

Pasul dezbinării
La 16 iunie 1054, cardinal Humbert de Silva Candida arunca pe altarul Bisericii „Sfânta Sofia” din
Constantinopol Bula de Excomunicare a patriarhului Mihail Cerularie, a clerului şi a credincioşilor ortodocşi,
fără încuviinţarea prealabilă a papei Leon IX. La 24 iulie 1054, sinodul convocat de patriarhul Mihail Cerula-
rie rostea Anatema contra Papei, a cardinalului şi a Bisericii Catolice. De aici începe schisma dintre Biserica
Apusului şi cea a Răsăritului, încheindu-se astfel comuniunea euharistică dintre cele două Biserici, ce dura de
un mileniu.
Iniţial, se păstrau aceleaşi dogme trinitare şi hristologice; aceeaşi evlavie pentru izvoarele Revelaţiei
(Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie); pentru cinstirea Maicii Domnului, pentru Sfinţi şi pentru Sfintele lor
Moaşte, precum şi aceleaşi Şapte Sfinte Taine. Dovezile acelei stări de fapt se
pot vedea până astăzi, în bisericile ridicate în ţările catolice imediat după
Schismă, mai ales de pe teritoriul Siciliei sau Franţei, care sunt împodobite cu
fresce şi mozaicuri executate după aceleaşi erminii ale picturii bizantine, ca şi
bisericile ortodoxe. Însă, condiţiile istorice diferite, dar şi ambiţiile pur lumeşti,
materiale ale unor papi, au cauzat un proces de îndepărtare de la dogmele Orto-
doxiei celor şapte Sinoade Ecumenice.
Răsăritul s-a concentrat pe apărarea deciziilor celor şapte Sinoade Ecu-
menice, excluzând noile erezii catolice. Sub pontificatul papilor, începând cu
Leon XIII şi pâna la Pius XII, dialogul dintre cele două Biserici a fost inexis-
tent. Ortodoxia era considerată de către Apus ca fiind schismatică, iar jurisdicţia
episcopilor ortodocşi ca nevalidă. Din partea Răsăritului, se manifesta o atitudi-
ne de apărare, faţă de prozelitismul apusean al vremii, de menţinere a tradiţiei
apostolice şi patristice, dar şi de respingere a noilor erezii. Biserica Răsăritului a
dat naştere la o serie de Sfinţi proslăviţi prin Sfinte Moaşte, lucru pe care Bise-
Patriarhul Mihail Cerularie şi
rica Apusului nu l-a mai avut, după anul 1054.
Papa Leon al IX-lea
Paşi spre unificare. Acceptarea ereziei Apusului
Deşi nici nu se putea pune in discuţie acceptarea primatului jurisdicţio-
nal al papei, de către Biserica Răsăritului, dar nici infailibilitatea papală definită la Conciliului Vatican I din
1870, totuşi, în vremea Papei Ioan XXIII (m. 1963) s-a manifestat un proces de schimbare a atitudinii Bisericii

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21 8


Septembrie 2008
Catolice faţă de Ortodoxie; sau, mai bine zis, o tendinţă anului 2000, au fost înregistrate opt reuniuni de dialog
înşelătoare. ortodoxo-catolic, unde s-au discutat despre „Taina Bise-
Crearea Secretariatului pentru Unitate, în 1960, ricii şi a Euharistiei în lumina tainei Sfintei Treimi”;
a permis înlesnirea contactelor ecumenice dintre catoli- „Credinţă, taine şi unitatea Bisericii”; „Taina preoţiei în
ci şi necatolici. În prima conferinţă panortodoxă de la structura sacramentală a Bisericii”; „Problema uniatis-
Rhodos, din 1961, susţinută de reprezentanţii Orto- mului ca metodă de unire din trecut şi căutarea actuală a
doxiei, se punea problema studierii punctelor pozitive şi deplinei comuniuni”; „Implicaţiile eclesiologice şi cano-
negative, în materie de credinţă, administraţie şi acţiune nice ale uniatismului”, urmând a fi discutată tema cea
bisericească. Refacerea unităţii Bisericii Universale era mai controversată: „Primatul şi infailibilitatea papală”,
văzută de Roma numai prin „întoarcerea Bisericii Ră- de care ţine unificarea celor două Biserici.
săritului către Apus”. Pentru aceasta, în decretul „De
Oecumenismo” elaborat de papistaşi, termenul „orto- Cum a fost pregătită vânzarea Ortodoxiei?
dox” este evitat, fiind susţinută ideea că „Hristos a în- În octombrie 1996, în cotidianul „Service Ortho-
credinţat colegiului celor 12 apostoli, cu sarcina de a doxe de Presse”, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I
învăţa, conduce şi sfinţi. Dintre ei a ales pe Petru, pe ca- făcea o afirmaţie fără precedent în istoria Ortodoxiei, şi
re, după mărturisirea acestuia de credinţă, hotărî să ridi- anume că: „Papa poate deveni coordonator şi primul
ce Biserica Sa, îi promise chei- întâistătător ai întâistătătorilor
le împărăţiei cerurilor, iar după vechilor Patriarhii Apostolice.”
mărturisirea sa de dragoste, îi În virtutea acestui fapt, la 7-9
încredinţă toate oile, ca să le mai 1999, Papa Ioan Paul II
întărească în credinţă şi să le face prima vizită „istorică” în
pască în perfectă unitate.” România, ţară majoritar orto-
Dialogul dintre Papa şi doxă. Cu ocazia acestei vizite,
Patriarhii ortodocşi s-a reluat în Papa asistă la liturghia ortodo-
1964, drept pentru care s-a or- xă săvârşită în aer liber, de că-
ganizat primul simpozion „Pro tre Patriarhul Teoctist şi in-
Oriente” Viena. Însă intensifi- vers. Vizita Papei s-a dovedit a
carea raporturilor de apropiere fi dezastruoasă pentru Biseri-
între Biserica Apusului şi cea a ca Ortodoxă Română şi fruc-
Răsăritului s-a realizat prin Pa- tuoasă pentru Biserica Greco-
triarhul Athenagoras I al Con- 4 mai 2001 - Vizita Papei Ioan Paul II în Grecia, unde Catolică şi Catolică din Româ-
stantinopolului, care în 1964, este întâmpinatEllade, de Mitropolitul Atenei şi a întregii
Hristodoulos
nia. Papa Ioan Paul al II-lea îşi
stabileşte prima întâlnire cu Pa- continuă călătoriile misionare
pa Paul VI, la Ierusalim, iar la 8 decembrie 1965, la în Egipt: vizitează mănăstirea ortodoxă Sfânta Ecaterina
terminarea Conciliului Vatican II, convoacă ridicarea de pe Muntele Sinai, unde se întâlneşte cu Arhiepis-
reciprocă a Anatemei 1054 dintre Roma şi Constanti- copul Damian, stareţul aşezământului. La 4 mai 2001,
nopol. După 1980 se înteţesc relaţiile dintre Roma şi după 13 secole de lipsă a oricărui contact la nivel oficial
Constantinopol, iar cu ocazia vizitei Papei Paul VI la dintre ortodocşii greci şi lumea catolică, aceştia aprobă
Constantinopol (1967), Papa a înmânat Patriarhului un pelerinajul Papei Ioan Paul al II-lea pe urmele Sfântului
„Document asupra unităţii Bisericii” în care se preciza: Apostol Pavel. Ajuns la Atena, papa cere „iertare orto-
„Acum, după o lungă perioadă de divizare şi de neîn- docşilor, pentru păcatele Bisericii Catolice, mai ales
credere reciprocă, Dumnezeu a făcut ca Bisericile noas- pentru prădarea Constantinopolului”, în timpul Crucia-
tre să se redescopere Biserici-Surori”. Cangrena spiri- dei a IV-a din 1204, spunând: „Este tragic că asediato-
tuală se extinde şi asupra Ortodoxiei din România, în rii, care acţionau pentru a asigura creştinilor liberul ac-
1972, când a avut loc prima vizită oficială la Roma, a ces în Ţara Sfântă, s-au întors împotriva propriilor lor
unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Române, cu care fraţi în credinţă. Faptul că erau creştini latini, îi face pe
ocazie Paul VI a spus: „Vedem în prezenţa voastră aici, catolici să regrete profund acest lucru”. În seara ace-
semnul unei noi epoci, în relaţiile dintre Biserica leiaşi zile, Papa şi Arhiepiscopul Atenei şi al întregii
Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă Română. Ellade, mitropolitul Hristodoulos, au semnat o „Decla-
(„BOR” 3-4, 1972, p. 247-250). Dialogul teologic raţie comună” condamnând „violenţa, prozelitismul şi
ortodoxo-catolic a reînceput în 1980, cu binecuvân- fanatismul în numele religiei”. Declaraţia a fost sem-
tarea noului Patriarh Ecumenic al Constantinopolului, nată pe colina Areopagului, lângă Acropole, unde Sfân-
Dimitrie I, după înfiinţarea Comisiei Teologice Inter- tul Apostol Pavel rostea cuvânt către popor, în anul 51.
ortodoxe în 1975 şi cea catolică, în 1976. Până la finele

9 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008
Era cea cea mai mare vânzare a Ortodoxiei în Grecia de până atunci.
Vizitele papei Ioan Paul al II-lea continuă şi în Siria, unde se întâlneşte cu Patriarhul Ignatios al
Antiohiei, apoi în Ucraina, însoţit de doi ierarhi greco-catolici din România - arhiepiscopul Guţiu şi episcopul
Crihălmeanu din dioceza Cluj-Gherla. Ajuns la Kiev, în al său discurs, Papa a precizat: „Nu am venit în Ucraina
cu intenţii de prozelitism”. La 7-14 octombrie 2002, Patriarhul Teoctist întoarce vizita Papei Ioan Paul al II-lea.
Într-o cuvântare oficială, el va spune: „Este necesar să intensificăm eforturile noastre, de reîmpăcare între
Biserici şi de reclădire a unităţii creştine, pe temelia adevărului teologic, a adevărului de credinţă comun şi în
baza cooperării, în uşurarea suferinţei, în apărarea darului sfânt al vieţii şi al demnităţii umane.” Cu acest prilej,
este semnată o declaraţie comună între Papa Ioan Paul al II-lea şi Patriarhul României, în care se precizează:
„Întâlnirea noastră reînnoieşte angajamentul nostru, de a ne ruga şi a lucra, pentru a ajunge la unitatea vizibilă, a
tuturor ucenicilor lui Hristos. Scopul şi dorinţa noastră arzătoare, o constituie comuniunea plenară, care nu este
absorbire, ci comuniune în adevăr şi dragoste. Această cale este una ireversibilă.” („Ziua”, 23 ianuarie 2003).

Situaţia în prezent
6 ianuarie 2008
(stil nou) -
Slujbă
ecumenică:
Episcopul
Sofronie
Drincec
(B.O.R.) al
Oradiei, şi cel
greco-catolic
Virgil Bercea
au „sfinţit”
împreună apele
Crişului
Repede

Desăvârşirea apostaziei mitropolitului Banatului, Nicolae Corneanu prin împărtăşirea cu greco-catolicii


din Timişoara, săvârşirea slujbei de Bobotează (2008) a sfinţirii apei Crişului Repede de către episcopul B.O.R.
al Oradiei, Sofronie Drincec şi cel greco-catolic, Virgil Bercea; persecutarea creştinilor ortodocşi, cum e cazul
celor din Episcopia Oradiei, pentru care a fost înaintat Sinodului permanent al B.O.R. întrunit la Mănăstirea
Neamţ, un memoriu cu titlul „Ereticul Sofronie Drincec” sau „Episcopul anti-ortodox Sofronie Drincec”; ceda-
rea, în favoarea greco-catolicilor, a unui mare număr de Biserici aparţinând creştinilor ortodocşi, promovarea
tendinţelor ecumeniste în paguba Ortodoxiei patristice, slujbele ecumenice etc, toate acestea sunt premize ale
procesului de catolicizare a ortodoxiei oficiale, sau primul pas către recunoaştere a primatului jurisdicţional şi a
infailibilităţii papei.

În cadrul unei cere-


monii de „sfinţire” a
unei biserici greco-
catolice, ce a avut loc
în 25 mai 2008 în
Timişoara, Mitropo-
litul Banatului,
Nicolae Corneanu
(B.O.R.) se împărtă-
şeşte alături de preoţi
catolici şi greco-
catolici

Arhim. P.

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21 10


Septembrie 2008
Monahiile de la Şamordino, întemniţate la Solovăţ,
şi minunea curajului lor (I)
A căror pomenire se face la 12 noiembrie

Aşa cum am scris numărul trecut, la data de 16/29 iulie 1927, Mitropolitul Serghie de Nijni-
Novgorod, care la vremea respectivă era locţiitor la tronul patriarhal al Moscovei, a întocmit şi semnat infa-
ma „Declaraţie de loialitate”, prin care exprima supunerea Bisericii Ortodoxe a Rusiei, faţă de structurile
comuniste, aflate la cârma statului. Acest document a fost publicat în ziarul oficial bolşevic „Izvestia”, în
numărul din 6/19 august din acelaşi an, fiind motivul naşterii unei schisme fundamentale, ce a apărut în sâ-
nul Bisericii Ortodoxe Ruse, prelungindu-se până în timpurile noastre. Această separare s-a instituit nu
doar între două organizaţii bisericeşti independente; ci, mai ales, între două puncte de vedere total diferite,
cu privire la rolul Bisericii lui Hristos, în mijlocul lumii pline de păcat.
După schisma din 1927, acoliţii Mitropolitului Serghie, care au acceptat declaraţia sa, au început
să fie numiţi „serghianişti”, iar ceilalţi, care nu au acceptat rămânerea în comuniune cu el, s-au numit
„iosifiţi”, după numele Mitropolitului Iosif de Petrograd, iar ulterior - „tihonişti”. Toţi cei ce s-au împotrivit
acestei inovaţii schismatice, protestând împotriva actului vânzării Bisericii lui Hristos, au fost arestaţi,
condamnaţi de regimul sovietic şi etichetaţi drept „duşmani ai Revoluţiei”, fiind împuşcaţi, trimişi în lagăre
de concentrare sau exil. În timpul interogatoriilor, ofiţerii C.K. (n. red.: Serviciul de Securitate al Statului
Sovietic), jubilând de o fericire drăcească, demonstrau celor acuzaţi „canonicitatea fără cusur” a
mitropolitului Serghie şi a declaraţiei sale, ce „nu a stricat nici canoanele, şi nici dogma”. Execuţiile în
masă, prigoanele şi chinurile dezlănţuite împotriva turmei binecredincioase a lui Hristos, sunt greu de
povestit în cuvinte...
Era timpul ca adevărata Biserică Ortodoxă să coboare în catacombe... nu mai exista altă cale.
Primul episcop al Bisericii din catacombe, Preasfinţitul Maxim, a fost arestat în anul 1928 şi trimis în
lagărul de concentrare de la Solovăţ, de unde, doi ani mai târziu, avea să fie dus într-o tabără de muncă din
Moscova şi executat prin împuşcare. Dar, din loc în loc, închinătorii pravoslavnici ţineau nestinse făcliile
mărturisirii dreptei credinţe.

Mănăstirea Şamordino, vedere panoramică

Domnul varsă mila Sa asupra celui ce se osteneşte;


dar cel ce-L iubeşte, primeşte în dar mângâierea.”
Sfântul Cuvios Ambrozie de la Optina

În vara anului 1929, în lagărul de muncă înfiinţat pe locul Mănăstirii de călugări de la Solovăţ, au sosit
aproape 30 de monahii. Se pare că toate erau aduse din Mănăstirea Şamordino, situată în apropierea renumitei
Sihăstrii de la Optina, întemeiată în veacul al XV-lea de o fostă căpetenie de tâlhari, care se pocăise. Maicile nu
au fost cazate în corpurile de locuit pentru femei, ci au fost ţinute separat. Când li s-a verificat identitatea, ele nu
au vrut să dea nici cel mai mic amănunt despre ele sau să-şi spună numele, prenumele, data naşterii şi alte
informaţii. În urma ţipetelor, ameninţărilor şi bătăilor, ele au fost închise într-o încăpere izolată, unde au fost
chinuite prin foame, sete şi lipsa odihnei; într-un cuvânt, li s-au aplicat toate metodele de tortură. Dar maicile au
rămas neînduplecate, şi, lucru nemaiîntâlnit până atunci, au refuzat orice fel de muncă silnică. După câţiva ani,
profesorul universitar-doctor Jijilenko (ce fusese deportat la Solovăţ, pentru motivul că, în vremea când era
medic-şef la închisoarea Taganka din Moscova, a fost tuns în secret în monahism, fiind apoi hirotonit episcop,

11 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008
au în jur de treizeci de ani, deşi, la o privire mai
atentă, oricine putea observa că printre ele se găsesc
şi maici mai tinere, dar şi mai vârstnice. Pe chipul lor
se putea vedea o expresie, ca cea a Maicii Domnului,
zugrăvită pe icoana „Bucuria tuturor scârbiţilor”…
întreaga lor înfăţişare, deşi atât de smerită şi
sărăcăcioasă, avea o frumuseţe duhovnicească, ce te
făcea să te cucereşti în sinea ta… ”

Examinarea medicală
- Nu vreau să le tulbur, domnule doctor, aşa că eu
vă las singur cu pacientele - spuse şeful comisiei
medicale a lagărului - şi implicit al meu, deşi iniţial
fusese desemnat să ia parte la examinare.
- Bună ziua, maicilor! le-am spus, plecându-mă
adânc. Mi-au răspuns la fel, printr-o plecăciune tăcută.
- Sunt doctor, trimis să vă examinez.
- Suntem sănătoase şi nu avem trebuinţă de
examinare, - se auziră câteva glasuri.
- Sunt credincios, creştin ortodox şi sunt
întemniţat aici, în acest lagăr de concentrare, pe
motive religioase.
- Slavă Domnului! - mai spuseră câteva glasuri.
cu numele Maxim), a fost repartizat în cadrul diviziei - Vă înţeleg tulburarea, dar n-o să vă examinez.
sanitare a lagărului de muncă de la Solovăţ. Spuneţi-mi de ce suferiţi şi vă voi determina
În cea mai mare taină, el a pus la cale o capacitatea de muncă.
examinare medicală a maicilor, în urma căreia ele - Nu ne plângem de nimic; sănătatea noastră este
urmau a fi declarate inapte de muncă silnică. Era bună.
pentru prima dată în istoria Solovăţului, când - Dacă nu se precizează care vă sunt puterile, vi se
administraţia lagărului se găsea într-o situaţie atât de poate impune o muncă prea grea pentru voi.
complicată. De obicei, în astfel de cazuri, condamnaţii - În orice caz nu vom face nici o muncă, nici grea,
erau supuşi la multe cruzimi: mai întâi, erau bătuţi nici uşoară.
fără milă, apoi erau trimişi, în lagărul de pe insula - Şi de ce? m-am mirat eu.
Anzersk, de unde nimeni nu s-a mai întors vreodată - Pentru că refuzăm să muncim pentru puterea lui
viu. Nimeni nu poate înţelege, din ce motiv maicile nu antihrist. Tulburat, le-am răspuns:
au împărtăşit această soartă crudă a deţinuţilor de la - Ce spuneţi?! Aici la Solovki sânt mulţi episcopi
Anzersk. Preasfinţitul Maxim, cunoscut în lagăr sub şi preoţi închişi pentru că şi-au mărturisit credinţa; ei
numele său mirenesc, Jijilenko, spunea că împotri- muncesc din răsputeri. Unul dintre episcopii noştri
virea blândă şi tăcută, dar foarte categorică a maicilor, este contabil în fabrică, mai mulţi preoţi ţes sau repară
i-a pus în încurcătură pe torţionarii comunişti ai năvoadele, precum făceau Apostolii. Vinerea lucrează
lagărului, ce erau mai degrabă obişnuiţi cu scandaluri 24 de ore la rând spre a fi liberi să slujească sâmbătă
şi scene violente, din partea deţinuţilor, pe care îi
chinuiau fără milă. De această dată, aveau în faţa
ochilor un protest tăcut, simplu, smerit, fără nici o
urmă de agresivitate. Răbdarea maicilor l-a impresio-
nat până şi pe comandantul lagărului, Vladimir Iego-
rovici, care a început să facă demersuri, pentru ca
maicile să poată fi scutite de munca silnică.
Doctorul Jijilenco, ce venise atunci în control
medical, povesteşte: „Când am intrat în barăcile în
care erau ţinute maicile, am văzut în faţa ochilor nişte
femei extraordinar de lucide, tăcute şi pline de pace,
îmbrăcate în straie monahale vechi, purtate şi cârpite,
însă de o curăţenie exemplară. Erau în jur de
treizeci… Despre vârsta fiecăreia dintre ele, nu pot să
spun mare lucru. Cine le privea, era convins că toate Mănăstirea Solovăţ

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21 12


Septembrie 2008
seara şi duminică dimineaţa.
- Dar noi nici fără constrângere nu vom
lucra pentru puterea lui antihrist.
- Ei bine, atunci fără să vă examinez, o să
stabilesc fiecăreia dintre sfinţiile-voastre un
diagnostic din care să reiasă că sunteţi nepu-
tincioase de muncă fizică grea.
- Nu faceţi asta! Am fi silite să spunem că
nu e adevărat! Putem să muncim, dar nu vrem
s-o facem pentru stăpânirea lui antihrist! Şi
nu o vom face! Cu atât mai bine dacă va fi să
fim ucise pentru aceasta!
- Nu vă vor omorî, ci vă vor supune la
chinuri până la moarte -, le-am spus cu un
oftat, deşi riscam să fim auziţi în orice clipă.
- Domnul ne va ajuta să îndurăm şi chinurile,
a spus una dintre maici în şoaptă. Ochii mi s-
au umplut de lacrimi. În tăcere, m-am închi-
nat lor. Îmi venea să mă plec cu faţa la pământ şi să le sărut picioarele!
După o săptămână, şeful diviziei sanitare a lagărului ne-a informat, printre altele, că maicile deţinute, care
îi îngrijoraseră pe toţi cu încăpăţânarea lor, au acceptat acum să muncească. Ele urmau să coasă şi să împacheteze
haine pentru conducerea din gulag. Singura lor dorinţă era să fie lăsate să rămână împreună şi să fie lăsate să îşi
facă rugăciunile în timp ce lucrează. Chiar în acest moment, ele muncesc şi cântă rugăciuni.” Ele au fost izolate cu
atâta severitate, încât nici chiar noi, doctorii diviziei sanitare, care aveam cea mai mare libertate de mişcare în
interiorul lagărului, precum şi multe relaţii şi prietenii, nu am avut multă vreme şansa de a auzi ceva despre ele.
Abia la o lună după aceea, aveam să aflăm, cum s-a desfăşurat ultimul act al pătimirii lor.
Într-unul din transporturile de deţinuţi, ce au fost deportaţi la Solovăţ, a fost adus şi un preot, ce s-a dovedit
a fi părintele duhovnicesc al uneia dintre maici. Şi, cu toate că în condiţiile acelea vitrege, orice contact părea a fi
cu neputinţă, totuşi maicile au reuşit să ia legătura cu duhovnicul, pentru a-i cere sfatul. Nedumerirea lor era ur-
mătoarea: „Noi am venit în acest lagăr fiindcă aşa a vrut Dumnezeu, să ne trimită la mărturisire şi pătimire pentru
sfânt numele Lui, iar noi vieţuim fără nici o supărare sau greutate aici… suntem toate laolaltă, ne rugăm
împreună, munca ne este uşoară… oare bine am făcut noi, că am acceptat să muncim în condiţiile impuse de
regimul satanic? Ce să facem? Să renunţăm la această muncă?”

Duhovnicul le-a oprit de la orice fel de muncă în favoarea regimului. Maicile au făcut întocmai, iar
administratorul lagărului a aflat imediat cine era autorul moral al acestei „răzvrătiri”. Părintele a fost
împuşcat, iar maicile ne-au spus că de-acum, murind duhovnicul lor, nu mai are cine să le dezlege de oprirea
de la muncă. Este de înţeles, că ele nu au vrut să mai muncească la ordinul comuniştilor. La scurtă vreme,
ele au fost despărţite una de cealaltă şi duse în locuri neştiute. În ciuda încercărilor de a le da de urmă, nu
s-a mai aflat nimic despre ele de atunci. Au dispărut fără urmă. Câţiva ani mai târziu, prin mărturia unui
deţinut american, aflat într-o tabără de muncă silnică, avea să se aducă la lumină frumuseţea luptei
duhovniceşti şi a bărbăţiei neclintite a acestor maici. (Va urma)

Traducere după „Russia's Catacomb Saints - Lives of the New Martyrs”


de Ivan M. Andreyev

13 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008
Biserica Antiohiană - o turmă fără păstor

Datoria de căpătâi a unui patriarh este aceea de a conduce un Sinod, veghind asupra păstrării
rânduielilor bisericeşti, şi de a-şi păstori turma drept-credincioşilor spre viaţa veşnică, pe calea urmării
poruncilor lui Hristos. Ecumeniştii îşi justifică erezia prin aceea că ei „propovăduiesc cuvântul lui Dumne-
zeu celor ce nu îl cunosc”, sprijinindu-se pe cele spuse de Domnul, prin glasul Sfântului Apostol şi Evang-
helist Ioan, care grăieşte aşa: „Şi alte oi am, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea mi se cade a le
aduce; şi Glasul meu vor auzi; şi va fi o turmă şi un Păstor” (Ioan 10, 16). Scoţând din context pasaje
întregi din Sfânta Scriptură, ei nu fac altceva decât să ducă în înşelare sufletele pe care le păstoresc. Dom-
nul spune, fără nici un fel de umbră de îndoială, prin acelaşi glas al dumnezeiescului Ioan, că „Eu eu sunt
Uşa oilor” (Ioan 10, 7), şi că cel ce nu intră prin uşă, „ci sare pe aiurea, acela fur este şi tâlhar” (Ioan 10,
1). Ierarhii ecumenişti sunt păstorii năimiţi din Sfânta Evanghelie, care sub pretextul „aducerii oilor
risipite”, nu fac altceva decât să le piardă pe cele din turma lor. Rezultatul este că nici ereticii şi nici
păgânii nu vin la Ortodoxie prin intermediul ecumenismului, deoarece la amvoanele marilor adunări ale
liderilor religioşi nicidecum nu se propovăduieşte Ortodoxia, ci se laudă slugarnic „celelalte confesiuni”,
care sunt prezentate ca „mijloace de cunoaştere a lui Dumnezeu şi de mântuire a omenirii”. Cum ar putea
veni la credinţa cea adevărată un catolic, un protestant, un hindus sau un ateu, căruia îi este lăudată
„credinţa”? Însă, ceea ce este mai întristător, prin aceste mărturisiri strâmbe, ortodocşii ajung să se în-
străineze de Adevăratul Dumnezeu. Iar înşelarea este cu atât mai mare cu cât glasul păstorului năimit
caută să îl imite pe cel al Păstorului cel bun; altfel spus, sub denumirea abuzivă - devenită de acum o sim-
plă titulatură - de „Biserică Ortodoxă” se pot ascunde, de fapt, grave erezii...

Rădăcinile Bisericii din Antiohia


La origine, Biserica Antiohiei reprezenta unul dintre cele cinci patriarhate ale lumii ortodoxe, care
constituiau „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”, mai înainte de Marea Schismă. Ea este
urmaşă a comunităţii creştine întemeiate în Antiohia, de către Sfântul Apostol Petru (care a fost primul episcop
al Antiohiei) şi Pavel, care a propovăduit credinţa în Hristos şi în aceste locuri, drept pentru care, cei doi
Apostoli sunt cinstiţi drept ocrotitorii Antiohiei. Iniţial, reşedinţa patriarhatului era la Antiohia (Antakya), în
Turcia de azi. În prezent, reşedinţa se găseşte la Damasc, în Siria. Numele Bisericii Antiohiei, care era cândva
un sinonim al luptei pentru păstrarea neschimbată a credinţei, a fost
asociat, de-a lungul istoriei, cu cel al multor Sfinţi Cuvioşi, care şi-au
desăvârşit nevoinţele ascetice în preajma Antiohiei, precum Sfântul
Efrem Sirul, Isaac Sirul, Ioan Damaschin, sau al multor mucenici, care au
mărturisit credinţa în Hristos, precum Sfântul Mucenic Hristofor, Sfânta
Muceniţă Tecla, Sfinţii Serghie şi Vah etc. Prin scrierile patristice ale
unor sfinţi şi scriitori bisericeşti, precum Sfântul Ioan Gură de Aur,
Diodor din Tars, Teodor al Mopsuestiei, şi Teodoret de Cyr, cât şi prin
participările la Sinoadele Soborniceşti sau cele locale, Biserica Antiohiei
a purtat cu demnitate un stindard al mărturisirii neînfricate şi al luptei
împotriva ereziilor care sfâşiau, în acea vreme, Trupul cel mult-încercat
al Bisericii lui Hristos: arianismul, nestorianismul, apolinarismului şi
eutihianismului.

Schisma din Biserica Antiohiei


Controversa monofizită din timpul Sinodului al IV-lea Ecumenic
de la Calcedon, anul 451, a provocat o ruptură în interiorul Bisericii
Biserica Sfântului Cuvios Simeon
Stâlpnicul (prăznuit la 1 septembrie), Antiohiei. Erezia s-a răspândit în sânul unei părţi a populaţiei, care a
ridicată în sec. V, pe teritoriul Siriei de respins hotărârile Sinodului, organizându-se în ceea ce se numeşte astăzi
astăzi, în Qal'a Sim'an, lângă Aleppo. Biserica Siriacă, numită şi „iacobită”, după Iacov Baradeu, unul din
În prim plan, se pot zări ruinele episcopii ei. Aceasta face parte actualmente din comuniunea Bisericilor
stâlpului pe care a vieţuit Cuviosul,
vreme de 37 de ani. Orientale, păstrând o viziune hristologică diferită de cea de la Calcedon.

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21 14


Septembrie 2008
Restul Bisericii Antiohiei, formată din greci sau rica Ortodoxă a Antiohiei, se urmăreşte camuflarea
credincioşi elenizaţi, au rămas în comuniune cu Roma, ereziilor hristologice, dar şi aducerea ortodocşilor la
Constantinopolul, Alexandria şi Ierusalimul. Urmaşii acelaşi numitor comun al ereziei, afirmându-se că di-
acestora formează astăzi Patriarhia Ortodoxă Greacă a ferenţele hristologice dintre cele două comunităţi con-
Antiohiei şi a întregului Răsărit, considerată ca sin- fesionale sunt mai degrabă legate de aspectele limba-
gura moştenitoare legitimă a Bisericii din Antiohia. jului, decât de substanţă - ceea ce nu este adevărat.
Punctul culminant al rupturii eretice îl constituie anul În acest sens, în Elveţia, la Chambesy, au fost semnate
637, când Antiohia a fost cucerită de arabii musul- o serie de acorduri, prin care erezia anticalcedoniană
mani. Creştinii ortodocşi antiohieni au fost supuşi unui avea de câştigat. Dacă ar fi fost aşa cum susţin
lung şir de persecuţii, astfel încât au existat numeroase „ortodocşii” ecumenişti de azi, Sfinţii Părinţi de la
perioade de timp, în care scaunul patriarhal al Antio- Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, nu i-ar fi
hiei a fost vacant. În anul 969, Imperiul Roman de anatematisit pe ereticii monofiziţi.
Răsărit a recucerit Antiohia, iar Biserica de aici s-a Cu ocazia întrunirii de la 22 iulie 1991, dintre
dezvoltat iarăşi, până în 1085, când cetatea a fost Patriarhul Ortodox Ignatie al IV-lea (Hazim) şi Patri-
cucerită de turcii selgiucizi. arhul copt, Ignatie Zakka I, a fost semnat un acord
Biserica Antiohiei în prezent pastoral care chema la „respect reci-
Situaţia actuală din Biserica proc desăvârşit între cele două Bise-
Antiohiei nu poate fi explicată fără a ne rici" - un fel de semn de egalitate între
întoarce în timp până la anul 1517, Biserica Ortodoxă şi cea siriacă (iaco-
când turcii au cucerit cetatea, impunân- bită), pregătindu-se terenul pentru sus-
du-şi dominaţia asupra acesteia, ce a ţinerea de întruniri comune ale celor
durat până spre sfârşitul primului război două sinoade, sub formula „nevoia
mondial. În această perioadă, în 1724, pregătirilor pentru intercomuniunea
Biserica Antiohiei a fost slăbită de o deplină a credincioşilor şi concelebra-
nouă ruptură, în urma căreia o mare rea euharistică a clerului celor două
parte a credincioşilor a intrat sub ascul- Biserici”. Patriarhul Ignatie este şi
tarea Bisericii Romano-Catolice. promotorul participării Bisericii Antio-
Gruparea uniată, care a rezultat din a- hiei la comisia ecumenică bilaterală de
ceastă schismă, este cunoscută ca Bise- dialog cu Biserica Greco-Catolică
rica Greco-Catolică Melkită. Melkită, căutându-se soluţii în vederea
unificării dintre catolicii melkiţi şi or-
Actualmente, Patriarhia Antio- Patriarhul Ignatie la o masă
todocşii antiohieni. În practica biseri-
hiei este formată din sirieni calcedo- festivă, alături de Muftiul sirian cească antiohiană curentă, slujirea îm-
Ahmed Hassun, serbând
nieni (sau melkiţi). Ea a folosit o vreme tradiţionalul „iftar”, cu ocazia preună cu ereticii monofiziţi a devenit
ritul antiohian sau sirian, până în secolul terminării Ramadamului islamic ceva obişnuit, iar credincioşii antio-
al XIII-lea, când a preluat de la Con- (Biserica Maryamiyeh din
hieni se pot împărtăşi fără oprelişti în
stantinopol ritul bizantin. Din 1366, Damasc, 17 octombrie 2006) bisericile eretice, şi viceversa.
reşedinţa patriarhului s-a mutat din
Antiohia, la Damasc, în Siria, iar din 1899 patriarhul Nici unul dintre sfinţii care au trăit şi s-a
este arab, ca şi majoritatea clerului şi credincioşilor, sfinţit în sânul Bisericii Antiohiei, odinioară bine-
iar limba liturgică este araba. Patriarhia, cu centrul la credincioasă -, nu a fost nici ecumenist, şi nici sim-
Damasc, cuprinde eparhii în Siria, Liban, Irak, Statele patizant al ereticilor. Sfântul Efrem Sirul a lăsat
Unite, Australia, Noua Zeelandă, Brazilia şi Argen- cuvinte mustrătoare pentru cei ce astăzi conduc a-
tina. Cu timpul, jurisdicţia atribuită episcopului de An- ceastă Biserică pe cărări potrivnice lui Dumnezeu,
tiohia a ajuns să cuprindă şi Eparhia Răsăritului. În zicând: „Vai, acelora care se întinează cu blasfemia-
prezent, patriarh este Ignatie IV (Hazim) al Antiohiei torii eretici! Vai, acelora care batjocoresc dumneze-
şi al întregului Răsărit. ieştile Scripturi! Vai, de cei câţi murdăresc sfânta
credinţă cu eresuri sau încheie vreo înţelegere cu
O Biserică ultraecumenistă ereticii!”
S-a spus despre Biserica Antiohiei că este cel Arhim. N.
mai clar exemplu, negativ desigur, în rândul
Bisericilor ortodoxe implicate în ecumenism, întrucât
Patriarhul Ignatie al IV-lea şi Sinodul pe care îl
conduce, sunt susţinători activi ai participării Bisericii
Antiohiei la discuţiile dintre cu celelalte confesiuni.
Prin mişcarea ecumenică, în care este antrenată Bise-

15 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008
Istoria care nu se spune (I)

Politica anti-ortodoxă a Patriarhiei de Constantinopol,


îndreptată împotriva monahismului athonit
Lupta pentru Ortodoxie cere un curaj lipsit de orice urmă de egoism. Mulţumită luptei mucenicilor
şi a mărturisitorilor Credinţei, ţări întregi au fost salvate, în anumite perioade, de invazia unor învăţături
false, ereziilor şi pângăririlor de tot felul. Sfântul Munte Athos a fost dintotdeauna o stâncă neclintită, de
care s-au zdrobit toate valurile ereziilor. Din vremuri străvechi, această minunată aşezare, supranumită
Grădina Maicii Domnului, şi-a dus viaţa în deplină armonie cu legile dumnezeieşti, fiind un adevărat bas-
tion al Ortodoxiei. Pentru toată creştinătatea, monahii athoniţi (sau aghioriţi) au fost mereu un exemplu al
evlaviei, întru păstrarea credinţei Sfinţilor Părinţi.
Pentru faptul că a lepădat cu totul cele ale lumii, închinându-şi viaţa doar slujirii lui Dumnezeu,
un adevărat călugăr nu se teme nici de împăraţii lumii, îmbrăcaţi în porfiră, nici de mitra patriarhală, fiind
pregătit să îndure orice, cu bucurie, din dragoste fierbinte pentru credinţa Ortodoxă, care este cea mai
mare comoară… Monahul nu se închină în faţa domnilor şi stăpânitorilor pământului, care iau în
batjocură Legea Domnului şi Sfânta Tradiţie, şi care fac din Credinţă un bun supus al celor dornici de
măriri lumeşti, adică al oamenilor ce ascultă de satana.

Încă din vremea când Sfântul Atanasie a întemeiat Marea Lavră,


în anul 963, Muntele Athos a fost păzit de împăraţii bizantini, fiind dat în
proprietatea monahilor ortodocşi ce vieţuiau într-însul. La începutul celui
de-al zecelea veac, Grădina Maicii Domnului devenise centrul monahal al
întregii Ortodoxii, şi loc al luptelor şi nevoinţelor pustniceşti nu numai
pentru vieţuitorii de origine greacă, dar şi pentru restul călugărilor orto-
docşi: ruşi, români, bulgari, sârbi, georgieni, palestinieni, antiohieni.
De-a lungul veacurilor, autoritatea duhovnicească şi teologică a
Sfântului Munte a avut o influenţă covârşitoare asupra întregii lumi
ortodoxe, aflându-se într-o creştere deosebită mai ales în secolul 14, în
momentul răspândirii mişcării isihaste, a cărei esenţă spirituală a lăsat
influenţe profunde şi durabile asupra culturii şi caracterului duhovnicesc
al credincioşilor din Rusia, Balcani şi Orientul Mijlociu.
În timpul ocupaţiei turce, Muntele Athos era practic autonom, abia
în anul 1917 căzând sub controlul Greciei. Evenimentele ce au urmat
tulburărilor din Biserică din anul 1920, cauzate de reforma calendaristică,
ce a fost introdusă de una dintre cele mai odioase personalităţi din secolul
XX, patriarhul Meletie Metaxakis, au creat o conjunctură favorabilă
manifestărilor şovine ale guvernului elen, ce dorea să facă din Muntele Athos o zonă locuită exclusiv de monahi
de origine greacă. De atunci, guvernul a început să intervină brutal în organizarea internă a Sfântului Munte,
considerându-i nedoriţi şi prigonindu-i pe pustnicii ce refuzau orice compromis.
Patriarhia Constantinopolului, de a cărei jurisdicţie aparţinea şi Athosul, şi care în prezent este plină de
clerici modernişti, ecumenişti şi francmasoni, sprijinea în mod constant autorităţile civile, ajutându-le să
submineze tradiţiile şi legile monahale athonite. Această „conglăsuire” apostată, ce nu avea nimic în comun cu
conglăsuirea cu adevărat dumnezeiască, de odinioară, a împăratului Iustinian cu iconomii Bisericii Ortodoxe -
judecând prin prisma situaţiei la care s-a ajuns în prezent -, şi-a sporit eforturile pentru distrugerea treptată a
Sfântului Munte. Această afirmaţie este dovedită în mod deosebit prin scăderea numărului vieţuitorilor athoniţi.
Sărbătorirea unui mileniu de viaţă monahală în Athos, în anul 1963, a fost umbrită de ştirea că, în timpul unei
jumătăţi de veac, numărul călugărilor a fost redus de la 7.500 - în 1903, la 1.560 - în 1963.
Începând cu anul 1970, Muntele a fost treptat populat cu o generaţie de monahi tineri, ambiţioşi, agreaţi
de autorităţile guvernamentale (aşa-numiţii neo-athoniţi). Mulţi dintre ei sunt absolvenţi de facultăţi, care,
trecând peste hotărârile soborului de bătrâni ai Athosului (Kinotita), şi la presiunea puterii civile, au fost numiţi
stareţi ai mănăstirilor. Tocmai ei sunt aceia care au ajutat la implementarea unei politici locale, ce a fost pe

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21 16


Septembrie 2008
placul autorităţilor laice şi al festând un protest radical. Printre ei,
Fanarului, şi care a dus la distru- se aflau Mitropoliţii Ambrozie de
gerea monahismului şi la prigonirea Elefteropolis, Pavel de Paramithia,
celor rămaşi credincioşi Ortodoxiei. Policarp de Sisian şi Siatistis, şi
Văzând acţiunile anticanonice şi a- Augustin de Florma. Atunci s-a in-
baterile de la Sfânta Tradiţie şi ecle- tensificat şi prigonirea celor ce ur-
ziologia Bisericii Ortodoxe, ale ie- mau calendarul vechi. Toţi aceşti
rarhilor inovatori şi ecumenişti, mo- monahi, preoţi şi episcopi aveau un
nahii aghioriţi au întocmit şi le-au drept absolut de a-şi exprima pro-
trimis scrisori deschise, cu diferite testul: pe de o parte, în conformitate
ocazii. În ele, ei şi-au mărturisit ve- cu Sfintele Canoane ale Bisericii, şi
hement dezacordul faţă de politica şi altul - potrivit legilor laice, care per-
poziţia Fanarului. mit utilizarea a două calendare: cel
Alegerea Patriarhului Athe- iulian pentru uzul Bisericii, iar cel
nagoras (1948-1972), membru de gregorian - pentru societatea civilă.
grad 30 în loja „Athenian La vremea aceea, au existat
East” (Orthodoxos Typos, 16.VII. multe proteste, dar Fanarul îşi urma
1982), şi un susţinător al ereticei nestingherit cursul ecumenist, câteva
teorii „a ramurilor” (n. Ed.: care Chilie pustnicească părăsită în mănăstiri încep să îl pomenească iar
susţine existenţa ramurilor Bisericii, Sfântul Munte pe patriarh. Totuşi, rămăseseră încă
care se vor reuni la un moment dat, mai mult de jumătate dintre
prin ecumenism, dând naştere unei „biserici” univer- mănăstirile athonite, care au oprit orice comuniune cu
sale. Pentru un ortodox, este limpede că această Athenagoras, încetând a-l mai pomeni la slujbele lor.
„biserică” nu poate fi decât „marea desfrânată”, Dar între anii 1970-1980, sub conducerea
despre care se spune în Apocalipsa Sfântului Ioan Patriarhului Dimitrie, ce a continuat şi a extins chiar
Teologul, şi al cărei conducător va fi chiar antihrist), practicile apostate ale înaintaşului său, toate mănăs-
a înrăutăţit mai mult situaţia, şi-aşa dificilă. tirile, în afară de monahii ziloţi şi Mănăstirea Esfig-
Predecesorul lui Athenagoras, patriarhul menou, au restabilit comuniunea cu Patriarhia. Acest
Maxim V, care s-a dovedit a fi totuşi mai tradiţionalist lucru s-a întâmplat datorită exarhatului patriarhal, ce a
decât acesta, a fost pensionat fără nici un motiv, fiind reuşit să îi înşele „şi pe cei aleşi” (Marcu 13, 22). Din
declarat bolnav mintal şi exilat în Elveţia, unde a fost vreme în vreme, apăreau aşa-zise „sinucideri” miste-
lipsit de dreptul de a sluji sau a uza de prerogativele rioase, dispariţii, ameninţări, presiuni sau prigoane
sale de episcop. Câţiva oameni, care au reuşit să îl făţişe împotriva călugărilor ce se arătau neascultători
viziteze la sfârşitul anilor 1950, au mărturisit că el era faţă de Fanarul eretic. Şi toate aceste lucruri au avut
în deplinătatea capacităţilor intelectuale, nefiind atins efectul scontat...
de vreo boală psihică. În urma slujbei comune săvârşite de patriarhul
Politica aplicată de Patriarhul Athenagoras era Dimitrie împreună cu Papa Ioan Paul al II-lea - un pas
cunoscută oricui: tratativele de fără precedent în procesul de rea-
apropiere faţă de Vatican şi propiere a Fanarului de papistaşi -,
semnarea acordului de „ridicare a Kinotita a trimis o scrisoare patri-
anatemelor”, acompaniată de o arhului, în care se spunea: „Nu mai
asiduă activitate ecumenistă, anti- avem ce să facem pentru a vă opri.
dogmatică, ce a fost continuată de Lăsăm de-acum totul în mâinile lui
succesorii săi la tronul patriarhal. Dumnezeu. Noi, Sfântul Sobor al
Mai puţin cunoscut, însă, este valul Athosului, nu mai putem spune aghi-
de indignare stârnit de acţiunile oriţilor şi celorlalţi credincioşi des-
distructive ale lui Athenagoras, care pre stricteţea mărturisirii noastre şi
au lovit toată lumea ortodoxă, şi în despre statornicia Credinţei pe care
mod special în Grecia şi Athos. o ţinem, pentru că noi de fapt propo-
Toate mănăstirile athonite au refuzat văduim la vedere exact pe dos. Şi
să îl pomenească la Sfânta pentru că este şi rămâne credincios
Liturghie. În nordul Greciei, câţiva legilor credinţei ortodoxe şi ale bu-
episcopi, ce ţineau de jurisdicţia nei cinstiri de Dumnezeu, Sfântul
Patriarhiei Constantinopolului, au Munte, nu poate fi în acelaşi timp
urmat exemplului athonit, mani- devotat Fanarului".

17 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008
Tăcerea îmbrăţişată de comemoratorii Patriarhului eretic nu
era deloc o tăcere a liniştii lăuntrice, isihaste… Ea a avut drept
rezultat capitularea conducerii athonite, ce a făcut primiri cu onoruri,
atât lui Dimitrie, cât şi succesorului său, Bartolomeu, ori de câte ori
aceştia au călcat pământul Athosului. Acesta a fost începutul unor
demersuri ecumenice din ce în ce mai făţişe, ducând la o activitate
ecumenică fără precedent, ce a culminat în iunie 1993, la Balamand,
cu semnarea Acordului cu Vaticanul, şi în noiembrie (acelaşi an), prin
Acordul de la Chambesy, încheiat împreună cu monofiziţii.
Scrisoarea deschisă a Kinotitei athonite, dedicată acordului de
la Balamand, şi adresată Patriarhului Bartolomeu exprima în par-
ticular ideea că mişcarea ecumenică se transformase într-un sincretism
atotcuprinzător. Ca exemplu, ei au redat cuvintele hulitoare ale Patri-
arhului Partenie Koinidis al Alexandriei (mort în 1996), în care acesta
„Binecuvântare” comună - Patriarhul spunea că toată creştinătatea trebuie să îl recunoască pe Mohamed ca
Dimitrie al Constantinopolului (1972-1991) prooroc, identificându-l, în cele din urmă, cu Hristos. Protestul scris al
şi Papa Ioan Paul al II-lea Kinotitei cu privire la Declaraţia de la Chambessy afirma că recu-
noaşterea bisericilor eretice drept „surori” aruncă grave indoieli
asupra „continuităţii conştiinţei Bisericii noastre, care este numai Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească".
Totuşi, în aceste două scrisori menţionate, rolul decisiv al trădării comise de Patriarhul Athenagoras a fost
trecut sub o tăcere diplomată… Aceste documente dovedesc faptul că mănăstirile, obştile şi monahii Sfântului
Munte, ce nu au întrerupt comuniunea cu Fanarul apostat (continuând să-l pomenească şi să îl recunoască drept
întâistătător al lor), sunt, cu toţii, pe deplin conştienţi de crimele acestuia împotriva Ortodoxiei! „Câte
pustiiri a îndurat şi mai îndură încă Sfântul Munte! - scrie un pustnic athonit anonim.… mulţimi de călugări şi-au
părăsit mănăstirile de metanie, şi refuză să se întoarcă, din pricina măsurilor potrivnice Ortodoxiei şi
monahismului, luate de patriarhul care a cauzat o asemenea scindare! Astăzi, nu călugării sunt cei ce îşi caută o
mănăstire, ci mănăstirile sunt în căutare de vieţuitori. Sfintele locaşuri din toate părţile plâng cu jale, pentru că
sunt goale. Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului a adus toate aceste necazuri asupra Bisericii, inclusiv
divizarea şi pustiirea Athosului."
T.M.

Mărturia unei tinere mame care a refuzat să facă avort

Am scris aceste rânduri pentru toate fetele care, într-o zi poate vor avea decizia vieţii în inimă: „Să păstrez
copilul acesta sau nu?” Se spune că Dumnezeu ne vorbeşte prin căi pe care nu le bănuim; că El, într-un mod
indirect, comunică sufletului şi consţiinţei noastre. E ceea ce am învăţat singură, e ceea ce am descoperit în inima
mea, e ceea ce m-a salvat; nu doar pe mine, ci pe cea mai minunată fiinţă din viaţa mea - copilul meu. Femeile
care fac avorturi sunt şi ele victime nedocumentate despre gravitatea acestor fapte oribile; sunt minţite că nu
există nici un copil, că totul este doar o adunătură de sânge; sau, mai grav, nici nu vor să ştie ce se petrece cu
adevarat în interiorul lor, sperând că aceasta le va ajuta să nu se simtă vinovate. Dar oare este indiferenţă atât de
puternică încât să vindece o rană a sufletului? Scopul acestei mărturisiri nu este de a aprofunda rana celor care
înainte de a face un avort, nu au ştiut ce înseamnă cu adevărat acest lucru. Rana lor rămâne oricum deschisă,
poate pentru tot restul vieţii. Nu le judecaţi, ci ajutaţi-le! Ele au nevoie de ajutor, pentru a putea înţelege ce li s-a
întâmplat, pentru a nu mai repeta asemenea acte disperate. Eu cred că sunt în măsură să le înţeleg pentru că,
mărturisesc cu sinceritate, în încercarea mea de a repara o greşelă ireparabilă am fost într-adevăr la un pas de cea
mai mare greşeală din viaţa mea, aceea de a-mi ucide copilul nenăscut.
Am 22 de ani, nu peste mult timp 23. Parcă doar ieri eram copil… Mă gândesc la mama întotdeauna cu
drag. Deşi atât de imperfectă în perfecţiunea ei, pentru mine e cea mai minunată fiinţă de pe pământ. Nu aş putea
spune că mi-a lipsit vreodată iubirea părintească; ba, dimpotrivă, a fost mai mult decât meritam. Am fost un
„copil” foarte iubit. Cred că mai sunt încă, deşi în prea marea-mi curiozitate, am facut multe din greşelile unui om
care, vorba aceea, crede că pielea lui e mai piele decât a celorlalţi.

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21 18


Septembrie 2008
Acum nu aş mai lua asta în glumă. Nu e mai bine să pe la biserică… simţeam un gol… dar nu avea prea
trăieşti totul pe pielea ta, credeţi-mă! Fiţi deştepte, mare importanţă. Am descoperit întâmplător că eram
învăţaţi din greşelile celorlalţi, fiindcă altfel s-ar putea gravidă în prima lună. O sperietură prea mare, prea
să rămâneţi fără voi înşivă, fără ceea ce sunteţi - acel devreme. Pentru mine, cel mai mult conta cel mai
ceva care va face să speraţi, să credeţi, să existaţi, să mult reacţia părinţilor mei. Nu puteam să-i pierd pe
vreţi să trăiţi. Se ştie că în zilele noastre, relţiile ei… pe ei care îşi puseseră toate speranţele, toată
trupeşti nu mai sunt un subiect tabu; este evident că încrederea, toată iubirea în mine.
societatea nostră a „progresat”. Totul e o mască, un Mai am un frate. Parinţii ne iubeau la fel de
monstru care se fardează excesiv, pentru a-şi masca mult. De ce tocmai eu? Nu puteam să-i dezamăgesc.
imperfecţiunile atât de evidente. Şi eu şi voi avem Erau atât de buni, atât de iertători, dar cu siguranţă nu
destule prietene care, de la vârste fragede încă, au m-ar fi putut ierta pentru aşa ceva; era peste putinţă.
căzut în aceste păcate trupeşti. I-am spus mamei. Şoc… disperare, plâns… Ea a fost
„Ştii, aş avea ceva să-ţi spun… am mai făcut cea care m-a îndrumat să merg la medic. Era convinsă
un avort… nu e mare lucru… aş mai face-o încă o că voi face avort. Aşa ceva nu trebuia să se întâmple,
dată doar pentru anestezie. Ce faină senzaţie a fost.” E aveam de terminat o şcoală, eram necăsătorită şi „prea
cea mai şocantă dezvăluire pe care am auzit-o în viaţa tânără ca să mă leg la cap”. Eram speriată şi aveam
mea. E mărturisirea unei nevoie de cineva care să
foste colege de liceu care, mă ajute să decid…
la doar 16 ani, avea deja când de fapt decizia era
la activ două avorturi. luată deja. Prietena mea
„L-am facut şi pe se ruga de mine insistent
ăsta marinar, săracul” se să nu renunţ la copil. Ea
confesa, aprinzându-şi ţi- ştia ce înseamnă să treci
gara. Ce glumă proastă… prin asta. Era disperată
ce inimă împietrită! Co- şi se ruga pentru mine la
mentariile sunt de prisos. Dumnezeu să mă ajute
Să lăsăm judecata în să nu fac avort. Mai
mâinile lui Dumnezeu. Ce aveam încă două bune
poate un copil să înţe- prietene care mi-au spus
leagă dintr-un avort? că se vor ruga pentru
Aveam în clasă mai multe mine şi copilaşul meu.
colege care trecuseră prin La sugestia uneia dintre
această experienţă, şi de- ele, am acceptat să
venise deja un „secret” vorbesc cu un preot
Embrion în săptămâna a şaptea
din acelea care se împăr- înainte de a merge la
tăşesc în mare taină, tuturor care vor să-l afle. Oribil, medic, pentru că duceam o luptă infernală cu mine
mie nu mi se va întâmpla!… mă gândeam eu în sinea însămi. Treceam prin clipe de coşmar. Întotdeauna
mea… dacă eu aş fi fost în locul ei… ce aş fi făcut? mi-am dorit copii, şi Dumnezeu tocmai îmi dăduse
Întotdeauna am iubit copiii, fiinţele acelea micuţe, unul, însă… era ca o cârjă, dată unui om sănătos.
pline de viaţă, care te fac să zâmbeşti atât de des, Mi-am adus aminte atunci de una dintre rugăciunile
mereu puri şi veseli, atât de drăgălaşi şi nevinovaţi. Îi făcute la disperare: „Doamne, decât să mă pierzi
iubeam atât de mult şi de vizibil încât mama îmi pentru totdeauna, mai bine dă-mi o palmă!” Fraza
spunea când în glumă când în serios: „Mai lasă-i aceasta, ţin minte, am scris-o şi am şters-o de mai
încolo şi pe copii, că nu-i bine să-ţi fie aşa de dragi. multe ori înainte să o rescriu definitiv. Şi azi mai ţin
Se spune că femeile care iubesc prea mult copiii nu-i caietul în care am scris-o. Mi se părea greu să mă rog
pot avea.” Gândul acesta mă speria de moarte; pur si şi de aceea o făceam de cele mai multe ori în scris.
simplu nu puteam să-mi închipui viaţă fără copii şi Aşa reuşeam să mă apropii mai uşor de Dumnezeu.
îmi spuneam în sinea mea… mai bine moartă decât Am discutat cu preotul, care, desigur, a protestat
stearpă! Săraca mama; de unde era să ştie ea? Cel mai vehement împotriva avortului. Mă aşteptasem la asta,
frumos vis se împlinea în cel mai nepotrivit moment desigur. M-a surprins însă şi m-a marcat cel mai
din viaţa mea, şi mi se părea ca trăiesc un coşmar din profund dintre îndemnuri, şi cred că sunt datoare să o
care trebuia să ies. Trebuia să existe o modalitate… spun tuturor femeilor: „Nu îţi clădi fericirea pe
Aveam 21 de ani, eram anul 3 la facultate, o mormântul copilaşului tău! Deşi e mic, are viaţă şi
tânară cu speranţe şi o grămadă de vise, iubeam ca un simte durere. Spune întotdeauna DA pentru viaţă,
copil şi mă distram nebuneşte, uneori mai mergeam pentru că viaţa e numai de Dumnezeu dată şi doar

19 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008
El are dreptul să o ia!” E ceea ce a înclinat balanţa, ceea ce l-a salvat
pe copilaşul meu.
Am decis atunci că nu voi consemna în mod voit la uciderea
propriului meu copil; nu voi deveni o criminală, ci voi deveni mamă.
Când am mers la medic, soarta copilului meu era deja hotărâtă: nici
mama, nici tata şi nici fratele meu - nimeni nu ar mai fi putut să spună
ceva, care să mă facă să renunţ la copilaşul meu, deşi ei au sperat până
în ultimul moment, când deja era prea târziu pentru vreo intervenţie…
ce cuvânt simplu folosesc oamenii, pentru o crimă atât de monstruoasă!
Copilaşul meu s-a născut. Are 1 an şi două luni în prezent, e băieţel şi
nu cred că-i voi putea mulţumi vreodată suficient de mult lui Dumnezeu
pentru o asemenea binecuvântare. Părinţii, fratele meu, soţul, toată
lumea îl adoră de-a dreptul, şi pe buna dreptate: e un isteţ; un copil cum
nu mi-aş fi putut închipui că voi avea. O minune de omuleţ, atât de
disperat după mine, mama care i-a dat şansa de a trăi. Acum realizez că
iubirea este nelimitată, infinită.
Ancuţa C. (Preluare Cezar Salahor: http://cezarsalahor.wordpress.com )
Sfânta şi Dreapta Ana, ţinând în braţe
pe Prunca Maria, Maica Domnului

Febra canonizărilor bântuie Biserica de stil nou

Nu poate exista Biserică fără Sfinţi, la fel cum nici Sfinţii nu pot exista, decât în sânul Bisericii Ortodoxe,
fiind slava şi podoaba Ei. Aceşti plăcuţi ai Domnului sunt cinstiţi prin cântări şi slujbe, în care pomenim, cu evla-
vie şi dragoste, viaţa şi ostenelile lor, pentru a fi spre pilda şi folosul nostru, al celor de azi, care încercăm, în
această beznă a necredinţei veacului apocaliptic, să ţinem aprinsă flacăra credinţei în inimă, fiecare după pute-
rea noastră.
De aceea, canonizarea - adică proslăvirea Sfinţilor -, este un moment de mare însemnătate şi bucurie
duhovnicească în viaţa oricărei Biserici. De multe ori, ei sunt cinstiţi de credincioşi, cu multă vreme înainte de
proclamarea oficială a sfinţeniei lor, având darul facerii de minuni, dovadă a faptului că Dumnezeu le-a primit
faptele bune, învrednicindu-i de neveştejita cunună a mântuirii întru viaţa cea veşnică. Prin recunoaşterea lor
oficială ca sfinţi, mărturisim faptul că Biserica pământească - acest aşezământ dumnezeiesc-omenesc, este ipos-
tas al ierarhiei cereşti şi Rai pogorât printre oameni. Noi, ortodocşii, ştim faptul că, indiferent ce hotărâri ar lua
mai-marii Bisericii, cu privire la sfinţenia sau presupusa sfinţenie a unor oameni trecuţi din această viaţă, ea nu
poate fi valabilă, decât atunci când este pecetluită cu voia lui Dumnezeu. De aceea, se poate striga mult şi bine
„Santo Subito” de către admiratorii defunctului Papă Ioan Paul al II-lea. Dumnezeu nu face voia noastră, dacă
noi nu o facem pe a Lui, iar despre eretici, care au ştirbit dogmele Bisericii Apostolice, care au propovăduit pa-
cea şi iubirea, dar au făcut cele mai crâncene vărsări de sânge şi au declanşat cruciade, de dragul unui primat
jurisdicţional… cine va putea vorbi despre mântuirea lor? Sfinţenia presupune o viaţă plăcută Domnului, trăită
după învăţăturile Sfintei Evanghelii, întru dreapta credinţă, care este una singură, şi anume Ortodoxia, căci spu-
ne Apostolul Pavel: „Şi, dacă se va lupta cineva, nu se încununează, de nu se va lupta după lege” (II Tim. 2, 5),
aşteptând a primi „cununa vieţii veşnice, pentru care lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, cre-
dinţa am păzit” (II Tim. 4, 7). Cu alte cuvinte, prin cinstirea Sfinţilor, noi dovedim ascultarea faţă de Dumnezeu
şi de voia Sa. Căci voia Sa a fost, ca cei pe care noi azi îi cinstim cu cântări de laudă, să se numească prieteni şi
ucenici ai Săi. Iar dacă îi cinstim, înseamnă că şi noi mărturisim aceeaşi credinţă, întru care ei s-au sfinţit. Mai
înseamnă a ne ruga către ei, cerându-le mijlocirea către Dumnezeu; a le cunoaşte viaţa, pe care suntem datori să
le-o şi urmăm, pe cât ne stă în putinţă.

20
TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21
Începând cu anii ’50 ai seco- străine calvineşti şi de toate viclenele
lului trecut, odată cu venirea lui Iusti- curse ale diavolului. Despre toate
nian Marina la tronul patriarhal, Bise- aceste mărturii ne încredinţează căr-
rica Ortodoxă de stil nou din România ţile şi articolele apărute sub tutela şi
a început un lung şir de canonizări în cu binecuvântarea ierarhiei B.O.R.
rândul Sfinţilor români. Nu scriem a- Este deci greu de crezut că ei nu ar
cest articol pentru a le contesta sfinţe- şti pe cine au recunoscut drept
nia. Departe de noi acest gând. Dimpo- Sfânt, ori că nu ar şti că Sfântul
trivă - faţă de toţi se cade a avea o evla- Iorest a fost tocmai ceea ce ei nu
vie deosebită. Şi tocmai de aceea, atitu- sunt astăzi. Sfinţii nu au fost ecu-
dinea oficială faţă de viaţa şi învăţătu- menişti, iar ei o ştiu!
ra acestor Sfinţi, stârneşte nedumeriri. În acelaşi an, la data de 20 oc-
tombrie, Sfântul Ierarh Calinic de la
Să începem cu începutul Cernica, smeritul făcător de minuni şi
Sfântul Ierarh Iosif neînfricatul apărător al credinţei stră-
La 28 februarie 1950, Sinodul Mărturisitorul de la Partoş bune, a fost de asemenea, trecut în
B.O.R. (Biserica de stil nou) a hotărât rândul sfinţilor. Reforma calendaru-
canonizarea Sfântului Ierarh Iosif cel lui, făcută de papa Grigorie al XIII-
Nou de la Partoş - Maramureş, mare lea în anul 1582, a fost impusă şi Bi-
apărător al Ortodoxiei. În Acatistul al- sericii Răsăritului. Dar de fiecare da-
cătuit cu ocazia canonizării, Sfântul es- tă, aceste încercări au fost respinse cu
te numit, foarte frumos, drept „comoa- hotărâre, fiind considerate abateri de
ra legii străbune” („Acatistier”, Edi- la Tradiţia Ortodoxiei, şi condamnate
tura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădă- aspru de anatema stabilită de Sfinţii
uţilor, 1990, p. 151). În „Vieţile Sfin- Apostoli şi Sfinţii Părinţi la Sinoa-
ţilor”, Ed. Episcopia Romanului şi dele Ecumenice. Sfântul Calinic s-a
Huşilor, vol. Septembrie, ziua a cinci- opus categoric acestei inovaţii, în vre-
sprezecea, citim: „În anul 1650, este mea domnitorului francmason Al. I.
hirotonit arhiereu şi aşezat în scaunul Cuza, care în 1866 a încercat introdu-
de mitropolit al Timişoarei. Aici, bunul cerea calendarului gregorian în uzul
păstor s-a dovedit mare apărător al Bisericii. Eşecul lui Cuza s-a datorat
Ortodoxiei, mângâind şi povăţuind prezenţei Sfântului Calinic, care, pă-
către Hristos timp de trei ani de zile răsind sala Sinodului a spus: „Iară
Biserica Banatului. Căci era tare în Alţi Mărturisitori ai Ortodoxiei eu, cu cei fărădelege nu mă voi
credinţă, înţelept la cuvînt, blând la în Transilvania: Sfinţii socoti!” De prisos să adăugăm că, la
inimă şi neadormit în rugăciune”. Cei Mucenici Moise Măcinic din ora actuală, învăţăturile Sfântului
ce i-au aşternut pe hârtie faptele vieţii Sibiel şi Ioan din Galeş
Ierarh sunt călcate în picioare…
sale sfinte, ori cei ce i-au semnat tomo-
sul de canonizare, sau îi fac pomenirea de peste an - La doar o zi distanţă, în data de 21 octombrie
oare urmează ei pildei vieţii sale? Şi, dacă sunt stră- 1955, la Alba Iulia s-a proclamat canonizarea
ini de pilda vieţii acestor sfinţi, lovind în credinţa Sfinţilor Mărturisitori Sofronie de la Cioara, Visarion
mărturisită de ei, atunci oare pentru ce se folosesc de Sarai şi Oprea Miclăuş. Cuviosul ieromonah Sofro-
nie din satul Cioara (azi - Săliştea, jud. Alba) a fost
pomenirea, cât şi de canonizarea acestor sfinţi? Nu
unul dintre cei mai însufleţiţi apărători ai credinţei
cumva le folosesc ca pe o pavăză împotriva suspiciu-
ortodoxe din Transilvania, de la mijlocul veacului al
nilor, care apar printre credincioşi? XVIII-lea, într-o vreme în care prigoana pornită din
partea ereticilor calvini şi a celor uniaţi (n.ed.: uniţi
Urmăm firul cronologic al istoriei cu Papa, sau greco-catolici) împotriva ortodocşilor
ajunsese la punctul culminant, încât mulţi spuneau:
În anul 1955, la data de 24 aprilie, Biserica
„A venit vremea că ne-am dus la mormintele mor-
stilului nou a recunoscut la nivel oficial sfinţenia ţilor şi am zis: Ieşiţi, morţilor, din gropi, să intrăm
unui alt plăcut al Domnului: Sfântul Ierarh Iorest noi de vii, că nu mai putem răbda pedepsele, ce ne
Mărturisitorul, Mitropolit al Ardealului. Timp de trei vin de la popii uniţi si de la domnii ţării. Pe nime’ nu
ani, cât a păstorit Biserica lui Hristos, Sfântul Ierarh doare de noi: nici pe domnii cei săseşti, nici pe
Iorest s-a ostenit, ca un adevărat mărturisitor, să domnii cei nemţeşti, nici pe cei ungureşti. Că toate
apere dreapta credinţă ortodoxă de învăţăturile temniţele le-au umplut de noi pentru legea cea

21 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008
grecească (n.ed.: ortodoxă) şi atâta ne-au prădat, multe lucruri sunt trecute sub o tăcere ruşinoasă, iar
venind cu cătane (n.ed.: soldaţi) pe capul nostru, cât cenzurarea adevărului este foarte frecventă), dar şi
nu ştim cu ce o să plătim porţia împăratului” (Text întristătoare, în acelaşi timp. Este un lucru îmbucu-
din „Memoriul” din anul 1757 al credincioşilor orto- rător faptul că cinstirea Sfinţilor se mai înfăptu-
docşi transilvăneni). ieşte încă, într-o lume ortodoxă din ce în ce mai
Mai există azi măcar un singur ierarh - modernistă, politicizată şi ecumenistă, dar ne
dintre cei ce s-au abătut de la cele predanisite -, întristăm, pentru că nu înţelegem un lucru: cum de
care să mărturisească aceeaşi credinţă cu cea a pot, în acelaşi timp, să proclame, cu mult fast,
Mucenicilor şi Mărturisitorilor mai sus amintiţi, canonizarea Sfinţilor Mucenici, ucişi de ereticii
pe care ei înşişi i-au proclamat sfinţi; cărora le-au catolici, uniaţi ori calvini, iar în acelaşi timp, şi cu
zugrăvit chipurile în icoane, şi le cântă laude? acelaşi fast, să participle la dialoguri şi rugăciuni
ecumenice, împreună cu mai-marii tuturor cultelor
eretice ori păgâne: catolici, uniaţi, calvini, refor-
Linia inaugurată de Patriarhul Iustinian, a fost maţi, musulmani? Singurele concluzii pe care le
continuată şi după evenimentele din decembrie 1989. putem trage sunt că, ori instituţia
În şedinţa din 20 iunie 1992, Sino- bisericească oficială - acest uriaş cu
dul B.O.R. va hotărî trecerea în rân- picioare de lut -, aflat într-o criză
dul Sfinţilor a Cuviosului Ioan profundă de credibilitate faţă de
Iacob Românul, Sihastrul nevoitor propriii ei credincioşi, încearcă,
din pustia Hozevei, statornicindu- cumva, ca prin aceste ceremonii
se, ca zi de prăznuire, data de 5 fastuoase, să abată atenţia de la
august. Viaţa Sfântului Ioan Iacob abaterile canonice, care se întâmplă
este cunoscută de către cititorii deja la vedere: „Slujbe" de „sfinţire"
noştri. El este iubit şi cinstit cu a apei Crişului Repede, făcute de
evlavie de către credincioşii orto- ierarhul B.O.R. Sofronie Drincec al
docşi de stil vechi, pentru un motiv Oradiei, împreună cel greco-catolic,
ţinut sub tăcere de cenzura biseri- Virgil Bercea; „sfinţiri" de temple şi
cească a stilului nou, şi anume fap- monumente masonice, săptămâni de
tul că el a părăsit ţara din cauza „rugăciune ecumenică", şi alte ase-
schimbării calendarului, stabilin- menea încălcări ale Sfintelor
du-se la Sfintele Locuri, unde se Canoane, ori structurile bisericeşti
păstra rânduiala conform vechiului ale stilului nou., prin oamenii an-
calendar. El a refuzat pomenirea grenaţi în structura ei, suferă de
Mitropolitului Nicodim Munteanu, grave inconsecvenţe dogmatice, de
cunoscut ca francmason, neluând vreme ce cu gura lor mărturisesc
parte nici la parastasele rânduite de Patriarhul B.O.R. Nicodim Munteanu, adevărul (atât cât mai poate răzbate
Patriarhia de Ierusalim. A refuzat, decorat cu insigna masonică din el, prin sita deasă a cenzurii…),
de asemenea, să săvârşească Sfânta „Steaua României” pentru ca apoi, la numai câteva zile,
Liturghie împreună cu alţi clerici din să facă exact contrariul! Mai
Ierusalim, care, deşi urmau calendarul iulian, totuşi înfricoşătoare însă decât apostazia în sine, este lipsa
slujeau, la rândul lor, împreună cu clericii Patriarhiilor de reacţie a credincioşilor de stil nou. În afară de
de stil nou, cu care se aflau în comuniune liturgică. câteva glasuri izolate, care sunt repede înăbuşite, prin
mustrări ierarhice ori prin mutări disciplinare, se pare
Ajungem în prezent că restul clericilor şi al laicilor suferă de orbire
duhovnicească, fiind de acord cu toate grozăviile anti-
Duminică, 11 mai 2008 - după calendarul ortodoxe, derulate sub auspicii ecumeniste. Iată, deci,
oficial, a avut loc proclamarea solemnă a canonizării că încetul cu încetul, propaganda ecumenistă, făcută
Sfinţilor Mucenici Năsăudeni: Atanasie Todoran din în toate mediile, începând de pe băncile şcolilor şi
Bichigiu, Vasile din Zagra, Grigorie din Telciu şi până la mass-media, începe să îşi arate roadele
Vasilie din Mocod. Slujba a fost săvârşită la Mănăs- otrăvite. Oare nu li se potriveşte lor spusa Proorocului
tirea Salva, pe platoul unde cei patru şi-au găsit David: „Iar păcătosului i-au zis Dumnezeu: pentru
sfârşitul mucenicesc, pentru că nu au acceptat să-şi ce tu povesteşti dreptăţile Mele şi iei aşezământul
lepede credinţa ortodoxă. Meu de lege prin gura ta. Iar tu ai urât învăţătura şi
Am ales cele mai importante evenimente de ai lepădat cuvintele Mele înapoi. De vedeai furul,
acest gen, petrecute cu binecuvântarea şi în prezenţa alergai cu el şi cu cel prea curvar partea ta
înalţilor prelaţi ai Bisericii de stil nou, deşi exemplele puneai” (Ps. 49, 17-19)?
pot continua. Ele sunt îmbucurătoare (cu toate că

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21


22
Septembrie 2008
.

Primele două imagini descriu cea de-a patra zi de slujbe ecumenice, din cadrul „Săptămânii de rugăciune pentru
unitatea creştinilor”, Iaşi. Mitropolitul Daniel al Moldovei, actualul Patriarh B.O.R., la o vecernie ecumenistă, ţinută în
catedrala mitropolitană veche Sf. Gheorghe din Iaşi, sâmbătă, 21 ianuarie 2006, începând cu ora 17.00, alături de Petru
Gherghel, episcop de Iaşi, Aurel Percă, episcop auxiliar, în prezenţa unui număr mare de credincioşi ortodocşi şi... catolici.
În spatele Patriarhului Daniel, pe peretele bisericii, putem vedea zugrăvită icoana Sfântului Ierarh Ilie Iorest... să fie oare o
coincidenţă tristă, ori un act voit?
Cea de-a treia fotografie, făcută la acelaşi eveniment, în data de 18 ianuarie 2007: Iaşi prima zi,
în aceeaşi locaţie şi cu aceeaşi participare. În planul al doilea, se văd icoanele Sfinţilor Mărturisitori Sofronie de la Cioara,
Visarion Sarai şi Oprea Miclăuş (în spatele scaunului arhieresc).
T.M.

Războiul cu Faraon

Împotriva acestui vrăjmaş, care este cel mai priceput strateg al veacurilor, ne sfătuia Sfântul Apos-
tol Pavel, zicând: „Îmbrăcaţi-vă întru toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva meşteşugirilor
diavolului” (Efes. 6, 11), iar Cuviosul Nicodim Aghioritul spune că: „Trei sunt cauzele, datorită cărora a de-
venit diavolul foarte priceput şi foarte şiret, în războiul împotriva omului: deoarece acesta şi slujitorii lui, de-
monii, sunt duhuri fireşti, subţiri, sunt inventivi în toate şi în stratageme de neînţeles şi în scorniri; deoarece
diavolul împreună cu demonii, fiind de mai mult de şapte mii de ani, datorită acestei vechimi, a devenit foarte
învăţat în înşelăciuni; deoarece diavolul şi demonii, atacând pe toţi oamenii, de la Adam şi până acum, şi mai
ales pe sfinţii şi pustnicii, luminaţi prin asceză, şi fiind contraatacaţi de aceştia, au învăţat prin experienţă şi
prin război, mai multe înşelăciuni şi uneltiri, au exersat şi au devenit foarte pricepuţi, precum spun acest lucru
şi Sfântul Isaac Sirul şi Sfântul Simeon Noul Teolog şi Sfântul Macarie cel Mare. De aceea, şi Sfântul Ioan
Sinaitul susţine că este preferabil să luptăm cu oamenii, care uneori sunt sălbatici şi alteori se căiesc, decât cu
demonii, cei pentru totdeauna înfuriaţi şi înarmaţi împotriva noastră".

Cursele vrăjmaşului
„Diavolul nu cunoaşte exact prin ce patimi poate fi înfrânt sufletul; de aceea, el atacă pe om prin dife-
rite patimi. Seamănă, dar nu ştie, dacă va şi secera. Seamănă gânduri de curvie, de defăimare, gânduri de tot
felul de patimi. Şi, cu care patimă îl prinde pe om, cu aceasta îl şi hrăneşte” (Avva Matei). Diavolul atacă me-
todic pe om. Se străduieşte să găsească punctul slab, portiţa de intrare, şi apoi în acel punct întoarce întreaga
lui furie războinică. În acest mod, ajunge de îl stăpâneşte pe om, dacă omul nu recurge la armele sale duhovni-
ceşti spre a-l opri, iar aceste arme sunt: lupta împotriva patimii cu care îl luptă diavolul, postul şi ruga. Sfânta
Sinclitichia ne spune că, atunci când diavolul nu poate să biruie un suflet prin sărăcie, îi înfăţişează ca mo-
meală bogăţia. Dacă nu poate prin necinste şi ocări, se foloseşte de laude şi faimă. Când nu poate să înşele
omul prin desfătări, atunci se străduieşte să o facă prin necazuri, suferinţe şi dureri.

23 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008
Războiul diavolului vine diferit, în funcţie de ispitească pe om spre o nevoinţă peste măsură, prac-
timpul zilei. Într-un fel ne ispiteşte dimineaţa, altfel în ticată fără dreaptă socotinţă. La începutul acestei as-
cursul zilei, iar seara schimbă stratagema. Există un ceze, diavolul îl ispiteşte pe nevoitor cu părerea de sine
diavol, care este „premergătorul duhurilor", şi se atacă şi cu înălţarea gândului, pentru ca mai târziu, acesta
imediat ce ne trezim din somn, pângărindu-ne de pri- slăbind şi nemaiputând să îşi silească firea spre mai
mul gând. Sfântul Ioan Sinaitul spune că primul gând multă înfrânare şi robire a trupului, să îl arunce în cea
este prima cugetare, care vine în mintea noastră, după mai cumplită deznădejde. Toţi Sfintii Părinţi spun că
trezire, şi ne sfătuieşte ca primul tot ce este peste măsură şi iese de pe
gând să îl dăm lui Dumnezeu, pen- calea împărătească, este făcut la sfa-
tru ca de-a lungul zilei, să putem turile viclene ale diavolului, camu-
avea mintea la Dumnezeu. Primul flat în „povăţuitor” către asceză exa-
gând trebuie să ne fie rugăciunea. gerată, pentru ca mai apoi să nu îl
Există însă şi un alt vrăjmaş, mai lase a se ruga, şoptindu-i în
după cum spune Sfântul Ioan Sinai- ureche laude şi spunându-i că a atins
tul, „care abia ce ne întindem în deja desăvârşirea. Sfântul Nil, spune
pat, ţinteşte împotriva noastră vi- că, „ori de câte ori mintea omului se
clene şi spurcate reamintiri, încât să roagă curat şi fără pătimire, atunci
dormim cu gânduri murdare şi să nu vin demonii din stânga, adică nu
vedem vise spurcate, iar din trân- urmăresc să aducă gânduri mur-
dăvie să nu ne ridicăm pentru dare, ci vin cei din dreapta, căci îi
rugăciune”. Încă şi în timpul som- sugerează omulu, slava lui Dum-
nului vin, şi se ostenesc să pângă- nezeu şi un oarecare chip, ca să
rească pe om, făcându-l a se trezi creadă în cele din urmă, că el a fost
tulburat sau hrănind în el gânduri de făcut pentru rugăciune. Îi oferă
trufie, pentru că tot ceea ce creează vederi, care nu sunt adevărate, ca
îngâmfare este de la diavol. Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, ispitit să îl facă să se înfumureze cu ideea,
că a ajuns la rugăciunea inimii şi a
Săgeţile otrăvite, aruncate de de diavolii prefăcuţi în fiare sălbatice
dobândit scopul rugăciunii”.
vrăjmaşul mântuirii oamenilor, sunt
croite după măsura vieţii duhovniceşti a sufletului pe În războiul de dreapta, el ne ispiteşte prin
care el îl vânează. Scopul diavolului este de a rupe lucruri sau gânduri aparent bune. Se întâmplă, când ne
mintea omului de la cugetarea de Dumnezeu, mai ales rugăm, să vină diavolul şi să ne aducă în minte fapte de
în timpul rugăciunii. Împotriva celor care se roagă, el milostenie, planuri duhovniceşti măreţe, preocupări şi
caută să creeze închipuiri ale lucrurilor perceptibile, griji faţă de semeni, prin care vrea să îndepărteze min-
astfel încât mintea să nu fie curată pe durata rugăciunii. tea de la rugaciunea curată. Sfântul Nil zice că „atunci
De aceea, „pe cei mai întăriţi duhovniceşte, îi atacă când demonii văd omul, că are dorinţa pentru adevă-
prin înrădăcinarea în inima lor, a gândurilor pătima- rata rugăciune, ei se ostenesc să închipuie gânduri ale
şe, iar pe cei începători în ale isihiei, îi atacă prin a-i unor lucruri, chipurile necesare”. Altădată, diavolul se
arunca în păcat, după ce s-au rugat” (Sfântul Maxim). străduieşte să se înfăţişeze omului, ca prooroc, care cu-
Într-un fel este atacat omul, când se află înainte de pă- noaşte multe adevăruri şi chiar multe evenimente ale
cat; şi în alt fel este atacat, după ce face păcatul. viitorului. Dar aceasta este o înşelare a întunericului,
Sfântul Efrem Sirul spune că, înainte ca păcatul să fie fiindcă diavolul nu cunoaşte viitorul omului: „nimic
săvârşit, „duşmanul îl micşorează pe acesta foarte din cele viitoare, nu cunosc demonii din previziune,
mult. Mai ales păcatul plăcerii trupeşti, atât de mic îl deoarece nici magicienii moartea n-ar putea să ne
prezintă mai înainte de a fi făcut, încât aproape să-i prezică” (Sfântul Ioan Sinaitul). Câţi se supun, în mod
apară, fratelui, acest păcat, cu nimic diferit de gre- obişnuit diavolului, au impresia că sunt prooroci.
şeala de a vărsa un pahar cu apa rece pe pămant. Dar,
după săvârşirea păcatului îl prezintă foarte mare şi O strategie specială a diavolului
ridică valuri de gânduri, încât să constrângă omul, să Se poate întâmpla uneori ca diavolii să pară ca
cadă în deznădejde”. şi cum s-ar fi retras. De fapt, ei nu se retrag, ci stau la
pândă, slăbind puţin ispitele asupra omului. Sfântul
Cursele de dreapta ale diavolului. Isihie Presbiterul spune că ei „uneori se ascund şi se
retrag. Fac acest lucru, încât să nu ne îngrijim... şi la o
În „arta” războinică a diavolului, sunt cuprinse
ocazie dată, se năpustesc şi răpesc mintea noastră.
şi „cursele de dreapta”. Acestea se străduiesc să
Este groaznică şiretenia lor”, iar Sfântul Ioan Sinaitul

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21 24


Septembrie 2008
adaugă: „pentru un anumit timp, demonii se ascund şi nu ne atacă, încât să nu
ne îngrijim de cele ale sufletului, considerând marile patimi ca fiind mici, şi
astfel, să ne îmbolnăvim iremediabil”. Se întâmplă chiar să înceteze tot răz-
boiul vrăjmaşului asupra sufletului, iar omul să aibă linişte trupească şi sufle-
tească. Atunci vine diavolul înfumurării, care ţine locul tuturor, fiindcă
mândria este o patimă care le covârşeşte pe toate celelalte. Când reuşeşte să
înşele omul, iar acesta să cadă în păcat, atunci foloseşte o altă scornire. Uneori
se străduieşte să convingă pe om că nu trebuie să mărturisească păcatul
duhovnicului său, fiindcă acest lucru nu este păcat mare, şi nu trebuie spus la
spovedanie, şoptindu-i în ureche îndreptăţiri de sine şi spunându-i că multă
lume păcătuieşte ca şi el. „Diavolul face orice, ca să rămână tăinuite păca-
tele, şi, cu cât rămân nemărturisite, cu atât mai mult se întăresc patimile
asupra omului, dar şi stăpânirea diavolului în noi, transformându-ne în trofee
ale înşelării lui. Şi aceasta, pentru că, prin mărturisire, diavolul este ruşinat,
alungat, iar păcatul, de orice natură ar fi el, este dezlegat şi spălat prin
Trecerea Mării Roşii - pocăinţa celui ce se mărturiseşte. După cum diavolul ne atacă permanent, tot
Proorocul Moise însemnează
semnul Sfintei Cruci cu astfel şi noi trebuie să-l dăm în vileag, de fiecare dată, când simţim robia lui
toiagul , iar Faraon cu oastea grea asupra noastră” (Sfântul Ioan Sinaitul).
sa sunt înecaţi în adâncul de
ape. (Ieş. 14, 1-30). Psaltire Tot Sfântul Ioan spune că diavolul strică şi buna rânduiala aşezării
miniată, sec. 14-15, Marea trupeşti a omului: „de multe ori vine şi se aşează deasupra stomacului şi nu
Lavră - Athos lasă omul să se sature, chiar dacă ar mânca tot Egiptul şi ar bea întreg Nilul.
Iar după mâncare, porneşte necuratul şi pe cel al curviei, anuţându-i acestuia,
faptul că el şi-a făcut datoria de înaintemergător. Demonul acesta al înrobirii pântecelui, merge la întâlnirea
demonului curviei şi îi spune: cuprinde-l, cuprinde-l, nelinişteşte-l, căci pântecele acestuia fiind îngreunat,
nu te vei osteni mult”. Şi într-adevăr, pântecele fiind plin, dracul curviei nu va găsi nici o dificultate, ca să
lucreze pierderea omului.”
Scopul luptei diavolului împotriva omului nu este altul decât a-l îndepărta pe om de la Dumnezeu,
fiindcă numai aşa îl poate trage pe om spre iad, încă din această viaţă. Şi, dacă „abia cel drept se
mântuieşte”… unde ne vom arăta noi, păcătoşii?
M.H.V.

Reîncarnare sau Învierea morţilor?

„Cine şi ce ai fost în viaţa anterioară?” - iată o întrebare „la modă” printre oamenii mondeni ai
zilelor noastre, ce nesocotesc cuvintele Mântuitorului: „Cel ce crede întru Mine are viaţă veşnică... Şi Eu îl
voi învia pe el în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 47; 6, 54). Hristos ne-a vorbit despre o Înviere, şi nu despre o
reîncarnare. Dintotdeauna oamenii s-au întrebat ce este dincolo de mormânt; este moartea un sfârşit al
existenţei noastre, sau intrarea în veşnicie?

Doctrina ereziei reîncarnării


Când moartea distruge trupul, duhul din om nu se mai poate exprima material, dar sufletul rămâne
veşnic, urmând să primească, după vrednicie, fericirea cea veşnică în Raiul din care au fost izgoniţi strămoşii
noştri, Adam şi Eva, sau chinurile fără de sfârşit, în iadul plin de plângere „şi scrâşnirea dinţilor” (Mt. 18,
12). Acesta este adevărul ortodox cu privire la judecata sufletului şi viaţa după moarte, revelat nouă de Sfânta
Scriptură şi Tradiţia patristică. Credinţele păgâne ale Orientului, însă, susţin un concept străin mântuirii, şi
anume reîncarnarea, ce afirmă că sufletele celor ce mor, renasc de fiecare dată în corpuri noi, bărbăteşti sau
femeieşti sau intră în stare animală ori vegetală (chiar şi minerală!), într-un circuit etern.
Condiţiile noii „naşteri” depind - zic ei -, de faptele vieţii precedente. Astfel, dacă cineva a dus o viaţă
plină de fapte rele, el se va reîncarna într-o fiinţă de rang inferior - animal sau plantă. Potrivit codicelui

25 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008
tradiţiei hinduse, este mai probabil ca cineva să se omului se neantizează, pulverizându-se în oceanul
reîncarneze sub formă de animal sau ca făptură dumnezeirii impersonale”, iar pe de altă parte, susţine
demonică, şi foarte puţin probabil ca cineva să se reîncarnarea. Cum mai poate fi ea posibilă, sau care ar
reîncarneze ca om. Mai ales în rândul celor din înalta mai fi rostul ei? Karma - „legea reîncarnării”, ar avea
societate, există obiceiul ca animalul de casă - câine, drept scop desăvârşirea spiritului - aşa susţin ei. Dar
pisică, şoarece, şarpe sau ţestoasă, să fie cinstit şi iubit dacă spiritul a atins „desăvârşirea” prin „identificarea
ca un membru al familiei, considerându-se a fi… deplină cu Brahman - ipostaza dumnezeului absolut şi
reîncarnarea unei anumite rude decedate, ce s-a întors impersonal” ce rost ar mai avea reîncarnarea?
printre ei în alt corp… Dumnezeu a rânduit ca sufletul să existe din
Teoria reîncarnării era îmbrăţişată de multe chiar clipa, în care se zămisleşte embrionul uman în
popoare antice. Astăzi, trei sferturi din Asia este tribu- care se va sălăşlui. Astfel, fătul creat este rod al dra-
tară acestei rătăciri cumplite, ce are în centru legea aşa gostei părinteşti, nefiind posibilă existenţa unui suflet,
numită „a karmei”, adică a cauzei şi a efectului. Mulţi care are libertatea de a se întrupa şi nici măcar de a
speră că, dacă această viaţă nu este aşa cum şi-ar dori, exista independent. Credinţa în reîncarnare presupune
se vor revanşa într-o viaţă viitoare. Ea este răspândită ideea independenţei faţă de părinţi. Dacă am proveni
astăzi în rândul populaţiei din reîncarnare, pentru ce ne-
indigene din cele două am mai recunoaşte părinţii în
Americi, la celţii din Irlanda, adevăratul sens al cuvântului?
Anglia şi Bretania, la A crede în reîncarnare
locuitorii băştinaşi ai insulelor înseamnă a nu mai aştepta
Hawai, în India, Indochina, Învierea Morţilor, pentru care
Tibet, China, Mongolia, Japo- Psalmistul spune: „Omul, în
nia etc. În ţările dezvoltate, cinste fiind, n-a priceput.
această teorie a dat naştere cu- Alăturatu-s-a dobi-toacelor
rentului new-age, care i-a pre- celor fără de minte şi s-a
luat filosofia păgână aproape asemănat lor" (Ps. 48, 12).
în întregime. Reîncarnarea a fost pre-dată
anatemei de către Bise-rica
Punctul de vedere al Bisericii Ortodoxă prin Sinodul de la
Ortodoxe Constantinopol în 543, ca-re a
„ Iubiţilor, să nu hotărât: „Dacă cineva crede
Învierea lui Lazăr din Vitania -
credeţi pre tot duhul; ci să manuscris sinait din secolul 12
în fabuloasa preexis-tenţă a
ispitiţi duhurile de sunt de la sufletelor şi în acea
Dumnezeu. Că mulţi proroci mincinoşi au ieşit în condamnabilă restaurare (reîncarnare), adică restabi-
lume” (I Ioan 4, 1). Putem pleca de la premisa că lirea tuturor lucrurilor, cum erau la început, să fie
omul, creat după chipul lui Dumnezeu, are un început, anatema". Sau „Dacă cineva învaţă sau cugetă, că
dar nu şi sfârşit. Se naşte la un moment dat şi trăieşte pedeapsa demonilor şi a oamenilor păcătoşi nu va fi
veşnic. În această lume trăieşte numai o singură dată. veşnică, ci va avea un sfârşit, şi că atunci va avea să
După moarte, fiecare suflet este judecat de Dumnezeu urmeze o restabilire a tuturor în fericire, să fie
şi îşi va lua răsplata după faptele sale „Şi precum este anatema" Ierom Sachelarie, Pravila bisericească, pag.
rânduit oamenilor odată să moară, iar după aceea 162, Ed. Prahova, 1999.
Judecata” (Evr. 9, 27). Prin jertfa euharistică, omul se
împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Domnului. În raport Punctul de vedere al Bisericii Occidentale
cu această idee ortodoxă, de unire a omului cu Dum- Declaraţia suveranului pontif Ioan Paul al II-
nezeu, hinduşii, ce cred în reîncarnare, suştin ideea lea, raportată la erezia reîncarnării, a produs un şoc la
hulitoare că „atunci când cineva ajunge la desăvârşire nivelul întregii lumi. El spunea că: „Cea mai mare
îşi pierde persoana, prin identificarea deplină cu contribuţie a Indiei adusă lumii, este să îi ofere o
Brahman - ipostaza dumnezeului absolut şi imperso- viziune spirituală a omului. Iar lumea face bine, dacă
nal. Astfel, existenţa omului se neantizează, pulveri- se deschide de bunăvoie acestei străvechi înţelepciuni,
zându-se în oceanul dumnezeirii impersonale”. În ca să dobândească prin ea o îmbogăţire pentru viaţa
Ortodoxie, omul se uneşte cu Dumnezeu, dar nu omenească”. Hunt, Dave, Pacea globala şi apariţia lui
este Dumnezeu, pentru că omul este creaţie; iar Antihrist, pag. 139, Editura Agape, Făgăraş, 1997.
Dumnezeu - Ziditorul lui. Protestantul Richard J. Buckham constata că „până în
Hinduismul se denunţă pe sine ca fiind o mare secolul al XIX-lea, aproape toţi teologii creştini
rătăcire păgânească şi idolatră, prin aceea că în el (occidentali, n.ed.) au susţinut realitatea chinului
există un paradox. Pe de o parte, susţine că „existenţa etern în iad. Pentru ei era o parte la fel de indis-

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21


26
Septembrie 2008
pensabilă a credinţei creştine universale, ca şi doc-trina despre Treime şi Întrupare. Începând cu 1800, situaţia
s-a schimbat în întregime, şi nici o învăţătură tradiţională nu a fost abandonată pe scară atât de largă, ca cea
despre pedeapsa eternă”. Ankerberg, John&John Weldon, Realitatea despre viaţa după moarte, pag. 44,
Editura Agape, Făgăraş, 1997. De aici, răspândindu-se ideea mântuirii colective, prin purificarea sufletului în
purgatoriu, iadul nefiind considerat veşnic, teoria reîncarnării a devenit un concept al gândirii new-age-iste.
„Reîncarnarea prevede la sfârşit un fel de reînviere, pentru că, parcurgând drumul renaşterilor, eu mă
eliberez de necesitatea de a mă mai reîncarna şi intru în absolut. În felul acesta se înlătură, într-un anumit sens,
mediaţiunea lui Hristos, întrucât omul se mântuieşte prin reîncarnare, adică prin sine însuşi, nemaiavând nevoie
de nimeni. Acestea sunt problemele; ne-am putea întreba însă, dacă reîncarnarea nu poate fi pusă în armonie cu
Biserica catolică, interpretând-o ca pe un fel de desăvârşire, în înţelesul pe care noi, catolicii, îl dăm
purgatoriului, care printre altele înseamnă tocmai desăvârşire (...)” Andreas Resch, preot-profesor al Academiei
Alfonsiană din Roma, Straniu şi inexplicabil, pag. 108, Editura Agni, Bucureşti, 1995.

Învierea morţilor nu înseamnă reîncarnare


Pe seama unor citate din Sfânta Scriptură, pentru a induce în eroare sau pentru a convinge, se
speculează ideea că reîncarnarea ar fi unul şi acelaşi lucru cu Învierea morţilor, despre care ne vorbeşte Sfântul
Apostol şi Evanghelist Ioan, când zice: „Că vine ceasul, întru care toţi cei din mormânturi vor auzi glasul
lui. Şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, întru învierea vieţii; iar cei ce au făcut cele rele, întru învierea
judecăţii.” (Ioan 5, 28-29). Neclaritatea o înlătură cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Iar de vreme
ce Hristos Se propovăduieşte că S-a sculat din morţi, cum zic unii între voi, că înviere morţilor nu este? Şi de
nu este înviere morţilor, nici Hristos dară nu a Înviat. Iar dacă nu a înviat Hristos, zadarnică dară este
propovăduirea noastră, zadarnică dară este şi credinţa voastră. (…) Că de nu se vor scula morţii, nici Hristos
nu S-a sculat. Iar dacă Hristos nu S-a sculat, zadarnică este credinţa voastră, încă sunteţi în păcatele voastre.
(…) Iar acum Hristos S-a sculat din morţi; începătură celor adormiţi S-a făcut. Că de vreme ce prin om s-a
făcut moartea, prin om şi învierea morţilor. Că precum întru Adam toţi mor, aşa întru Hristos toţi vor
învia…" (I Cor. 15, 12-22). „Ci va zice cineva: Cum se vor scula morţii şi cu ce trup vor veni? Nebune, tu ce
sameni, nu înviază, de nu va muri. Şi ce sameni, nu trupul carele va să se facă sameni, ci numai grăunţul gol,
de se întâmplă de grâu, sau de altceva din celelalte. Iar Dumnezeu îi dă lui trup, precum voieşte, şi fieştecăruia
din seminţe trupul ei. Nu tot trupul este acelaşi trup; ci altul este trupul oamenilor, şi altul trupul dobitoacelor,
şi altul al peştilor, şi altul al paserilor. Şi sunt trupuri cereşti, şi trupuri pământeşti. Ci alta este slava celor
cereşti, şi alta celor pământeşti. Alta este slava soarelui, şi alta este slava lunii, şi alta slava stelelor; că stea de
stea se deosebeşte în slavă. Aşa şi învierea morţilor: Seamănă-se întru stricăciune, sculase-va întru
nestricăciune" (I Cor. 15, 35-42).
Ierod. E.

Lacrimile, mărgăritarul cel mai de preţ

În marea Sa milostivire, Dumnezeu ne povăţuieşte, pentru a şti pe ce trebuie să punem preţ şi ce am


putea să-I oferim mai plăcut Lui, ca jertfă bineprimită. De aceea, El a poruncit îngerului: „Mergi de-mi adu
mărgăritarul cel mai de preţ de pe pământ.” A colindat îngerul munţii şi a adus un rubin de mare preţ, dar
Dumnezeu şi-a întors privirea de la el. S-a scufundat îngerul în adâncul mării, şi a găsit o perlă minunată, dar
Dumnezeu l-a trimis să mai caute. Nici seninul safirului, nici verdele smaraldului, nu au fost plăcute lui
Dumnezeu. Necăjit, îngerul s-a oprit într-o pădure, cugetând unde ar mai putea căuta. Deodată, privirea îi este
atrasă de o sclipire puternică. „Ce poate fi aşa de strălucitor?- se gândi el - „o piatră preţioasă, oare?” Sări
repede, dar rămase mirat, când văzu un pustnic, stând pe o buturugă. Din ochii lui curgeau lacrimi, ce se
prefăceau în diamante. Luă cu sfială o lacrimă, ce strălucea uimitor sub lumina soarelui, şi o duse lui
Dumnezeu. Atunci, El îi zise: „Într-adevăr, acum ai găsit mărgăritarul cel mai de preţ”.

Lacrimile apar ca o revărsare, mai ales atunci când se atinge preaplinul inimii îndurerate. Uneori,
prezenţa lor se datorează unei firi slabe sau unei făţărnicii. La cei desăvârşiţi în tainele duhovnicescului, ele
apar ca o mângâiere a Harului dumnezeiesc. Valoarea lacrimilor este dată nu de cantitatea lor, adică a ceea ce

27 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008
se lasă să cadă din ochi, ci de ceea ce este în suflet. adape sufletul însetat, iar strălucirea aurie a patimilor,
Înclinarea spre plâns a sufletului este firească, pentru amplifică arşiţa după fericire.
că nu a preţuit fericirea Raiului, iar acum tânjeşte după
el: „pentru aceasta, şi firea învaţă a plânge, pentru că
mult dureroasă este viaţa şi mult ostenitoare, ca o
surghiunuire, şi mult păcătoasă” (Sfântul Petru
Damaschinul), iar Proorocul David zice: „Izvoare de
lacrimi au izvorât ochii mei, pentru că n-am păzit
legea Ta” (Ps. 118, 136). Darul lacrimilor se naşte
dintr-o pocăinţă adevărată şi are o mare însemnătate,
pentru că spală mocirla păcatelor şi curăţă ochii
sufleteşti, considerându-se ca un botez, prin care omul
Îl regăseşte pe Dumnezeu. E o altă naştere din „apă şi
Duh” unde lacrimile curăţă, iar Harul luminează.
Lacrimile rup peceţile păcatului şi sfarmă piatra pati-
milor, dezrobesc sufletul şi îl înnobilează, pentru care
şi Goethe zicea: „Acela care n-a mâncat pâinea sa în
durere şi nu şi-a petrecut nopţile în lacrimi, aşteptând
dimineaţa, care întârzie, unul ca acesta nu va cunoaş-
te puteri cereşti.” Toţi sfinţii şi-au plâns păcatele, Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca (prăznuită la 1 aprilie
chiar şi pe cele mai neînsemnate, pe care noi le şi în a Cincea Duminică a Marelui Post) - pildă a sfinţirii
considerăm fireşti, dar ei ştiau să se ridice după fiecare prin pocăinţă
cădere, prin pocăinţă. Pentru aceasta, Psalmistul aduce
mărturie, zicând: „pâine mi-au fost lacrimile mele”
sau „băutura mea cu plângere o am amestecat” (Ps.
41, 45; 101, 10). Pământul inimii trebuie umezit ca să
poată rodi. Chiar dacă pentru început lacrimile nu sunt
curate, ci pornite din capricii, din sentimente trupeşti
ori slăbiciunile firii, ele trebuie lămurite, curăţite, prin
focul inimii, trecute prin sita minţii, direcţionându-le
doar spre osândirea de sine, ca recristalizându-le în
vasul de alabastru al legilor lui Dumnezeu, ele să
poată reflecta strălucirile Soarelui Dreptăţii. „Să nu
aruncăm mărgăritarele în gura porcilor” - altfel zis,
să nu hrănim patimile cu lacrimile cele de mult preţ -,
pentru că Dumnezeu preţuieşte atât de mult lacrima de
pocăinţă, încât nu va trece cu vederea nici o lacrimă şi
nici din picătură vreo parte.” După cum bucuria Pustia în care a vieţuit Cuvioasa Maria,
lumească este amestecată cu tristeţea, tot astfel lacri- vreme de 47 de ani
mile cele după Dumnezeu sunt ca o ultimă clătire a
sufletului. Deşi ele pot fi numai „lacrimi ale inimii”, Să ne curăţim simţirile şi să-L primim pe Hristos în
suspine seci, lipsite de lacrimi propriu-zise, însă ele inimile noastre, să lăsăm lacrima de pe gene, să
odrăslesc o bucurie permanentă şi aduc pace în suflet. sape adânc în stânca inimii noastre, prin lumina
Şi Mântuitorul a plâns, nu pentru că avea nevoie de Harului lui Dumnezeu. Chiar dacă suntem prea
lacrimi de pocăinţă, ci pentru ca să jelească nepocăinţa săraci pentru milostenii; prea slabi pentru nevoinţe
oamenilor: „Şi dacă s-a apropiat, văzând cetatea ascetice; prea laşi pentru sacrificii, măcar să
(Ierusalimului), a plâns de dânsa, zicând: De ai fi dăruim lui Dumnezeu lacrima de pocăinţă, adică
cunoscut şi tu, măcar în ziua aceasta a ta, cele ce sunt mărgăritarul cel de mult preţ.
către pacea ta; Iar acum s-au ascuns de către ochii
tăi” (Luca 19, 41-42). Această stare de jale va
caracteriza omenirea şi la cea de-a doua Venire a lui M.M
Hristos, însă la o scară amplificată, cum o zice proo-
rocia: „Vor alerga după apă şi nu vor afla decât
grămezi de aur”. Inima omului va fi atât de împietrită,
încât nu va mai putea izvorî lacrimi curate, care să

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21


28
Septembrie 2008
Rezistenţa Valaamului
Întru cinstirea monahilor tradiţionalişti izgoniţi de la Valaam, în anul 1926

Sfânta chinovie a Valaamului… ce inimă creştină nu va tresări la aceste cuvinte? Lavra Valaam se
înalţă aidoma unui bastion de necucerit al Ortodoxiei. De stâncile Valaamului s-au zdrobit obiceiurile
păgâneşti ale localnicilor, dar şi trufaşa filozofare a suedezilor luterani. Ateiştii bolşevici n-au izbutit să
captureze insula de îndată; dar ce s-a întâmplat mai târziu?
Astăzi, când se surpă întăriturile de veacuri ale dreptei credinţe; când până şi cei aleşi se leapădă
de slujirea Adevărului, se simte nevoia derulării evenimentelor ce au marcat viaţa Bisericii în cel de-al XX-
lea veac. Numai astfel vom putea cunoaşte, cine a slujit lui Hristos şi cine s-a mascat, doar prin cuvinte,
mimând această slujire, înşelându-se pe sine şi pe alţii.
În una din nopţile lui februarie a anului 1940, ultimii vieţuitori ai Mănăstirii Valaam, bombardată
de aviaţia sovietică, părăseau insula, retrăgându-se pe gheaţa lacului Ladoga. Acesta nu era decât sfârşitul
tragic, îngăduit de Dumnezeu. Semnul prevestitor al acestei căderi a fost prevestit de o întâmplare
zguduitoare. Într-o zi, în Biserică a fost adusă o îndrăcită, prin gura căreia diavolul zbiera cuvinte
înfricoşătoare: „Mai aşteptaţi voi, să vedeţi cum o să vă înec pe toţi, vreascuri afumate ce sunteţi!” Mai
apoi, pentru păcatele oamenilor, Dumnezeu a slobozit ca asupra Valaamului să se năpustească toate
săgeţile vicleanului.

Ispitele credinţei

Primul Război Mondial a smuls din mănăstire câteva sute


de fraţi şi monahi, care au fost recrutaţi. Începând din 1918,
chinovia Valaamului se desprinde definitiv de Biserica Rusă, ră-
mânând separată pe teritoriul Finlandei, lucru care a scăpat-o pen-
tru un timp de ghearele bolşevicilor. Noul stil calendaristic şi pas-
calia gregoriană, introduse prin hotărârea „Sinodului de la Serdo-
bol” în 1921, prin care se compromisese Biserica Finlandei, va face
ravagii. Se poate chiar afirma, că Valaamul a ferit întreaga Biserică
Rusă de această lovitură a schimbării calendarului. Schisma nou-
calendaristă, ce a zdrobit inimile vieţuitorilor valaamiţi, a evidenţi-
at, pentru mulţi ierarhi ai Bisericii Ruse, caracterul păgubitor al
acestei iniţiative nefaste, tăindu-le pofta de a repeta trista experien-
ţă a Valaamului. În 1923, Biserica Finlandeză se retrage de sub ju-
risdicţia Bisericii Ruse şi se alipeşte Patriarhiei Constantinopolului.

Mărturisiriea de credinţă a valaamiţilor. Rezistenţa Valaamului

Biserica mare a Mănăstirii Valaam, cu Toţi monahii valaamiţi, inclusiv dintre cei ce mai târziu au
hramul Schimbarea la Faţă a Domnului trecut pe stilul nou, au depus mărturie că toată obştea era împotriva
reformei calendaristice (dacă nu în fapt, cel puţin în cuget). Unii
erau consecvenţi în convingerile lor, iar alţii, sub presiunea autorităţilor laice şi bisericeşti, nu au mai luptat
pentru Adevăr, ceea ce i-a condus în chip firesc la un sfârşit tragic, fiind nevoiţi să devină prigonitorii
confraţilor lor. Evenimentele s-au petrecut astfel: după ce, la 3 septembrie 1923, s-a citit, în faţa întregii obşti,
hotărârea cu privire la trecerea pe stil nou, la Valaam s-a ţinut o adunare la iniţiativa ieromonahului Avraamie,
care i-a chemat pe fraţi să nu se supună acestei directive. În pofida multiplelor încercări de a-i convinge,
frăţimea stătea ferm pe poziţia de a nu schimba calendarul. Şi atunci, pe data de 17 septembrie, cinci călugări au
fost expediaţi cu forţa la închisoarea din Viborg. Acolo i-a interogat guvernatorul însuşi. Ceilalţi susţinători ai
vechiului calendar au fost împrăştiaţi pe la schiturile depărtate de pe insule. Dar, cu toate că, mai târziu, cea mai
mare parte a ierarhiei mănăstireşti s-a supus reformei, nici după aceasta stilul nou n-a triumfat pe deplin la
Valaam. Prin schituri, în paraclisele retrase, ori prin chilii, valaamiţii continuau să slujească pe vechi. Chiar şi
cei ce trecuseră pe nou, în suflet nutreau nădejdea că poate în curând se vor întoarce vremurile de altădată.

29 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008
Următoarea etapă a tragediei de la Valaam a cancelariei, ieromonahul Policarp. Asupra dârzeniei
început cu vizita reprezentantului Patriarhiei Constan- lor, depune mărturie chiar şi arhimandritul nou-calen-
tinopolului, mitropolitul nou-calendarist Ghermanos, darist Atanasie (Neceaev), pe atunci frate începător.
care slujise împreună cu arhiepiscopul Gherman, ne- Printre altele, el îşi aminteşte că, în perioada răzme-
legitim aşezat de către Constantinopol, la cârma Bise- riţei calendaristice de la Valaam, părintele duhovnic
ricii Finlandeze. În această perioadă, ultimul se re- Mihail a rostit doar o singură frază, tare şi răspicat:
marcase prin faptul că, sub „blagoslovenia” Constan- „Nouă, sfintele canoane nu ne îngăduie să fim cu
tinopolului, sărbătorise Paştile după noua pascalie - cei ce le încalcă”; şi am simţit - încheie arhimandritul
cea gregoriană, căzând sub anatema Sfinţilor Părinţi Atanasie -, că poziţia sa e de neclintit”. La 30 noiem-
ai Sinodului I de la Niceea. Ca să nu cadă sub aceeaşi brie 1925, administraţia bisericească finlandeză a
anatemă, majoritatea valaamiţilor au refuzat să slu- emis o circulară, ce condamna mişcarea tradiţio-
jească împreună cu aceşti arhierei. naliştilor valaamiţi. De bună seamă,
Pentru a şti ce au spus Sfinţii Pă- aceasta circulară ar fi rămas o
rinţi despre această nelegiuită simplă hârţoagă, dacă n-ar fi fost
faptă, monahii începură să studieze trădarea oportuniştilor din mănăs-
cu luare-aminte tomurile de tire, care, fără frică de Dumnezeu,
canoane bisericeşti şi Pidalionul. s-au şi grăbit să aducă sentinţa la
îndeplinire. Părinţii tradiţionalişti au
Vremea cernerii monahilor fost înlăturaţi imediat din funcţiile
valaamiţi deţinute până atunci, şi trimişi în
La privegherea din seara de surghiun, în ghearele puterii sovie-
7/20 spre 8/21 septembrie 1925, de tice, pe care părinţii tradiţionalişti o
Naşterea Maicii Domnului după numeau drept antihristică. În rezis-
calendarul iulian (ortodox), „n-a tenţa lor mărturisitoare, un sprijin
venit decât o mână de călugări. de nădejde al valaamiţilor a devenit
Ceilalţi au luat hotărârea de a nu Biserica Rusă din Afara Graniţelor
veni, sau mai stăteau la îndoială. şi întâistătătorul ei, Mitropolitul
Un duh nefiresc de buimăceală Antonie (Hrapoviţki). Sinodul arhi-
stăpânea catedrala, pe toată durata eresc al Bisericii Ruse din Afara
slujbei” (Pelerinul rus, 1990). O Graniţelor şi-a declarat, în repetate
nouă prigoană s-a abătut asupra Veche cruce sculptată, deasupra Peşterii rânduri, dezacordul cu privire la
tradiţionaliştilor. La 10 noiembrie, Sfântului Alexandru Svir,
reforma calendaristică, respingând
pe insulă a sosit o comisie de pe Insula Valaam
nenumăratele apeluri ale ierarhilor
cercetare formată din doi clerici. În nou-calendarişti răsăriteni. Rezoluţia
comisie au intrat şi câţiva clerici din conducerea sinodală, intitulată „Cu privire la chestiunea reformei
mănăstirii, în frunte cu egumenul Paulin (deşi se calendarului ortodox” glăsuieşte: „Soborul arhieresc
vedea că sufleteşte se simte împovărat, mai cu seamă hotărăşte: să nu se aplice schimbări în calculul
că încercase să-şi dea demisia „din cauza stilului”). existent al timpului bisericesc” (Buletinul bisericesc,
Totuşi, până la urmă n-a cutezat să iasă la mărturisire № 13-14, 1923). Scrisorile mitropolitului Antonie
făţişă. La şedinţa acestei comisii, toată frăţimea către valaamiţi au devenit, pentru tradiţionaliştii de
mănăstirii a fost chemată să răspundă, unul câte unul, aici, un dreptar al vieţii lor duhovniceşti. În scrisoarea
şi să-şi clarifice poziţia faţă de ierarhia finlandezo- din 27 ianuarie 1923, mitropolitul Antonie scria iero-
constantinopolitană, nou-calendaristă şi instalată ile- monahului Policarp următoarele: „E clar - în Patri-
gal. Unul dintre ei, părintele Boris, s-a rugat mult la arhia constantinopolitană a pătruns o bandă eretică,
Maica Domnului, şi, din mila lui Dumnezeu, a auzit în frunte cu Meletie…, iar pe Gherman (Întâi-
glasul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, vestin- stătătorul Bisericii Finlandeze samavolnice, n.a.), eu
du-i: „Dacă voieşti să te mântuieşti, ţine predania îl consider un simplu mirean (…) Bietul Efrem
Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi, şi nu urma (desemnat ca duhovnic al mănăstirii, după exilarea
acestor deştepţi” (din „Jurnal Autobiografic”). Slavă părintelui Mihail - n.a.) pesemne o fi căzut în
Domnului, nu toţi cinstiţii stareţi ai Valaamului au înşelare… Vă sfătuiam cândva să faceţi ascultare; dar
şovăit, aidoma egumenului Paulin. Tradiţionaliştii au acum, în numele Domnului, vă zic să nu vă supuneţi
avut şi adevăraţi cârmaci duhovniceşti. Dintre aceştia, falsului episcop Gherman şi răposatului de moarte
în primul rând s-a remarcat părintele Mihail, ruşinoasă, patriarhul Grigorie, cel ce a dus la pier-
duhovnicul mănăstirii, preţuit de toată lumea, apoi zanie cu proiectele sale întregul patriarhat
egumenul Ioasaf, părintele iconom Ieronim şi şeful (constantinopolitan - n.a.)”. În continuare, urmează cu

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21 30


Septembrie 2008
adevărat cuvinte prooroceşti: „Vă nevoie, au venit să-şi ia rămas bun.
sfătuiesc să vă ţineţi cu tărie, de Nu puţine lacrimi au fost vărsate de-
singura cale mântuitoare şi să o parte şi de alta; plângea chiar şi
răbdaţi totul: şi devastarea mănăs- jandarmul - îşi amintea părintele
tirii, şi surghiunul, şi orişice priva- Filimon. Şi, iată că a răsunat ultimul
ţiuni pentru credinţă… chiar dacă fluierat, şi vaporaşul începe să se
se va întâmpla să înduraţi cele mai îndepărteze încet de iubitul Va-
mari necazuri, nici atunci să nu vă laam… Cât de amarnic a fost pentru
abateţi de la dumnezeiasca noastră noi, să părăsim cuibul natal. În
credinţă. Întâietatea în Biserică, suflet, însă, domnea pacea, fiindcă
până în secolul X, aparţinea pa- simţeam că pătimim pentru dreptate
pilor romani… şi ce dacă? Cei de şi cu noi este Dumnezeu!”
după 1054 au fost lepădaţi şi ana-
temizaţi de Biserică, împreună cu Ultimele zile ale Valaamului
toată turma lor, ducându-şi exis- După izgonirea acestui grup
tenţa lor mizerabilă ca eretici… de tradiţionalişti vechi-calendarişti,
aceeaşi soartă va avea şi Constan- Părintele Nicandru, unul dintre monahii începe ultimul segment al istoriei
tinopolul, dacă va porni pe urmele tradiţionalişti izgoniţi de la Valaam (†1978) mănăstirii Valaam. În 1929,
lui Meletie şi Grigorie al VII- Arhimandritul Serafim, viitorul
lea.” (din Scrisorile Fericitului Mitropolit Antonie, arhiepiscop de Chicago şi Detroit, scria următoarele
Jordanville, 1988). asupra stării de lucruri de la Valaam: „Nici aşa,
autorităţile n-au izbutit să-i constrângă pe toţi monahii
să se lepede de Sfânta Ortodoxie… Din cei 250 de
Lupta continuă
călugări rămaşi, în jur de 100 nu vor să fie în
În septembrie 1926, foştii stareţi ai Valaamului,
comuniune cu nou-calendariştii şi se roagă lui
rămaşi credincioşi Ortodoxiei patristice, au fost Dumnezeu în ascuns.” În această perioadă, obştea
chemaţi la o nouă judecată la Serdobol (în prezent rămasă la Valaam începe să se dezmembreze rapid.
Sortavaia). Despre cele petrecute acolo povesteşte egu- Monahii plecau şi se împrăştiau care încotro. Şi atunci
menul Filimon: „Cu lacrimi în ochi, monahii le-au des- Domnul, văzând împietrirea inimilor prigonitorilor Săi,
coperit ceva nou judecătorilor, iar anchetatorii stăteau a îngăduit ruina definitivă a mănăstirii. Cu acest prilej,
acum temători în faţa răspunsului fatal. Valaamiţii le- părintele Nicandru scria următoarele: „Străvechea şi
au citit din canoanele soborniceşti şi apostoleşti, cele sfânta mănăstire a Valaamului şi-a încetat existenţa. În
părăsite acum de lumea cea păcătoasă, care a devenit războiul cu finlandezii, bolşevicii atei au bombardat şi
surdă faţă de disciplina bisericească. Judecătorii s-au incendiat mănăstirea din avioane! Frăţimea a fugit,
ridicat în tăcere, cuprinşi de tulburare, şi, precum iar la Valaam s-a înfiinţat un sanatoriu pentru
Caiafa a rostit cândva verdictul hotărâtor, preşedintele necredincioşi. Totul a fost pângărit! O mie de ani a
Solnţev a pronunţat: „Sunteţi acuzaţi de legislaţia stat chinovia, mulţi nevoitori a avut, iată însă că
statului de răzvrătire contra legii… Să ştiţi că părintele îngerul ei păzitor s-a îndepărtat şi satana a pus
vostru egumen e cu noi, iar egumenul este prietenul stăpânire pe ea…” (din arhiva publicaţiei Orthodox
nostru devotat!” Judecata a fost formală şi 36 de America).
monahi au fost condamnaţi, fie izgoniţi definitiv, fie Tradiţionaliştii valaamiţi au ocupat o poziţie
închişi la periferia oraşului, în Halahuta. La 9/22 fermă şi în privinţa infamei declaraţii de loialitate a
octombrie a anului 1926 - ziua exilului, când verdictul mitropolitului Serghie faţă de regimul ateu, şi nu au
noului Caiafa a fost adus la îndeplinire, de către noii recunoscut niciodată canonicitatea Patriarhiei Mosco-
farisei, un surghiunit de la Valaam, ieromonahul
vei. Arhimandritul A. Neceaev, un nou-calendarist şi
adept convins al lui Serghie, scria că tradiţionaliştii va-
Nicandru (viitorul duhovnic al vestitei mănăstiri Lesna
laamiţi nu numai că n-au acceptat stilul nou şi
din Franţa) îşi aminteşte: „Niciodată nu voi uita acea zi
administraţia bisericească finlandeză, dar s-au depărtat
întristătoare, când însuşi egumenul nostru Paulin şi şi de Biserica Rusă (Patriarhia Moscovei). Au întrerupt
frăţimea mănăstirii noastre, ne-au predat în mâinile comuniunea liturgică cu ea, acuzând-o că s-a dat în
poliţiei. Pentru o vremelnică bunăstare, din pricina slujba bolşevicilor, ţinând partea Bisericii din Cata-
fricii omeneşti, şi-au înăbuşit conştiinţa, au încălcat combe, care n-a acceptat declaraţia din 1927 şi a rupt
sfintele canoane ale Bisericii. Ziua izgonirii noastre orice comuniune cu serghianiştii. Mişcarea tradiţio-
s-a nimerit a fi neobişnuit de calmă, pentru această nalistă de la vechiul Valaam, pe drept cuvânt, poate fi
perioadă tomnatecă. Lacul Ladoga era liniştit şi prima denumită o mişcare cu adevărat pravoslavnică.
zăpadă pufoasă acoperise Valaamul… Pe la orele 8 Mărturisirea lor a fost întocmai cu cea a clericilor,
dimineaţa toţi eram pe vapor… ceilalţi monahi monahilor şi mirenilor rămaşi credincioşi Bisericii
tradiţionalişti şi cu ei unii din nou-calendarişti de Ortodoxe a Răsăritului, precum cei din România,

31 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008
Grecia, Bulgaria sau din afara graniţelor.
În pilda lor, se oglindeşte cel mai bine
caracterul sobornicesc al Bisericii Orto-
doxe. Fie ca lumina acesteia să nu se
stingă nici în inimile noastre.
Astăzi, aceste lucruri lipsesc cu
desăvârşire din scriptele oficiale ale Patri-
arhiei de la Moscova, adânc implicată în
ecumenism, şi rămasă fidelă, din neferi-
cire, infamei Declaraţii de loialitate. Nică-
ieri nu se mai spune despre acei ani ai
luptei pentru credinţă, nici nu se mai po-
menesc numele oamenilor cu viaţă sfântă,
care au pătimit atunci. Pelerinul ajuns la
Valaam, nu va afla niciodată aceste pagini
de istorie plină de lumină, ale acestui loc,
odinioară sfinţit prin nevoinţele atâtor
cuvioşi!
L.N.

Un crâmpei din confesiunea Mitropolitului Banatului, Nicolae,


la adresa „stiliştilor” din România
„Deşi nu corespunde întru nimic poruncii Mântuitorului Hristos de a fi una, noi, creştinii, ne-am
împărţit şi ne-am despărţit, până la a compromite flagrant mesajul evanghelic. E o tragedie acesta, asupra că-
reia ar trebui să reflectăm, din când în când, pentru a lăsa de o parte orgoliile, care ne fac să ignorăm, să
dispreţuim şi să condamnăm, pe cei care nu sunt asemenea nouă. Dacă disensiunile, cele mai cunoscute, sunt
cele care au despărţit Răsăritul de Apus, Apusul, mai apoi, în nenumărate grupări protestante şi neo-protes-
tante, trist e că s-a produs sciziuni şi în sânul uneia şi aceleiaşi Biserici. În rândurile de faţă, doresc să mă re-
fer la Biserica noastră Ortodoxă Română şi la o fracţiune, de care aproape am uitat. E vorba de aşa-zişii
„stilişti”.
În 1924 Biserica de care aparţinem, în înţelegere cu Biserica Constantinopolului şi alte Biserici
Ortodoxe, a hotărât renunţarea la calendarul iulian, considerat greşit, şi adoptarea calendarului îndreptat numit
gregorian. Fără a intra în detalii privind calendarul în sine, aş spune doar că hotărârea de schimbare a
calendarului, s-a făcut la noi, în baza unei hotărâri adopată la Constantinopol, în absenţa Patriarhiilor
Ierusalimului, Antiohiei, Moscovei şi Serbiei. Până astăzi, cu excepţia Antiohiei, ceilalţi refuză noul calendar.
Doar în privinţa Sfintelor Paşti, toate Bisericile Ortodoxe s-au pus de acord. În ce priveşte impunerea, căci de
impunere a fost vorba în 1924, a noului calendar, a creat destule reacţii. O parte din credincioşi respingând
noul calendar (...), până la urmă au ieşit din Biserică şi s-au constituit în comunităţi aparte. Şi, pentru că s-a
vorbit mereu de stilul vechi şi de stilul nou al calendarului, cei care n-au acceptat calendarul pe stil nou au
fost numiţi „stilişti”. De o parte şi de alta s-a manifestat multă intoleranţă, încât poziţiile s-au radicalizat până
a ne exclude unii pe alţii. Stiliştii au rămas o minoritate, încetul cu încetul, şi-au creat regulile lor speciale,
modalităţi proprii de manifestare şi de comportament, care îi vor deosebi de restul. În funcţie de specificul
vremii, Biserica Oficială şi-a aliat statul în combaterea „stilismului”, aşa încât opozanţii la modificarea
calendarului, au intrat în atenţia poliţiei şi jandarmeriei. Au fost momente de tensiune, şi nu mai puţin de
durată, mai ales în unele zone ale ţării. La noi, în Banat, spre exemplu, convieţuind cu ortodocşii sârbi şi cu
unii credincioşi ucrainieni, care nu au modificat calendarul, schimbările produse au trecut aproape
neobservate. În rest însă, s-a ajuns până acolo, încât s-a constituit o Biserică Ortodoxă aparte, zisă „Stilistă”,
care pe parcursul timpului a tot evoluat. Din nenorocire a intervenit regimul comunist, care a contribuit, pe de
o parte la scoaterea stilismului în afara legii, iar pe de altă parte la transformarea lui în victimă, comparativ cu
„Biserica mamă”, care apărea ca privilegiată. Progresiv stiliştii au fost identificaţi cu sectarii, luat acest

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21 32


Septembrie 2008
cuvânt în sensul cel mai peiorativ. În ciuda acestui fapt, ei au progresat şi s-au dezvoltat, bucurându-se la un
moment dat, chiar de sprijinul unor ierarhi ortodocşi, marginalizaţi de autorităţiile comuniste, de pildă
Episcopul Vicar Galaction Cordun. Încetul cu încetul, în ciuda persecuţiei la care au fost supuşi, stiliştii au
reuşit să-şi creeze o ierarhie proprie, prin aceasta să-şi formeze un cler aparte şi să organizeze parohii şi
mănăstiri de sine stătătoare. Îmi aduc aminte, că la un moment dat se relata, că având bunăvoinţa unor oficilităţi
locale, şi-au dobândit magazii cu materiale de construcţie, în vederea edificării unor locaşuri de rugăciune,
magazii care erau mai bine aprovizionate, decât cele ale statului. Pe deasupra, au intrat în legătură cu Bisericile,
ce au păstrat calendarul vechi, cu mănăstirile de la Muntele Athos, care şi ele respectă calendarul vechi, şi chiar
cu alte Biserici „stiliste” propriu-zise, ceea ce le-a consolidat poziţia, în ciuda nerecunoaşterii din partea
statului, de care nici nu mai aveau nevoie. La ora actuală, după ce au ieşit din comunism cu aureolă de Biserică
prigonită, stiliştii răspândiţi mai ales în Moldova, sunt organizaţi într-o mitropolie cu sediul la Mănăstirea
Slătioara şi cu trei episcopi (actualmente zece episcopi n.ed.) dependenţi de un mitropolit. Se estimează că în
prezent există peste 500.000 de credicioşi stilişti, iar numărul lor este în continuă creştere (...). La Bucureşti s-a
constituit o mănăstire, iar Slătioara o mare catedrală. Numai după decembrie 1989 s-au edificat aproximativ
120 de noi Biserici stiliste. Nu demult a apărut „Atlasul religiilor şi a monumentelor istorice religioase din
România” alcătuit de Dr. C-tin Guciuc (Buc. 1997 pag. 27-28), care arată că în februarie 1990 Biserica
Ortodoxă de Stil Vechi a fost recunoscută ca persoană juridică, aşa încât la ora actuală funcţionează legal.
Aşadar, pe teritoriul ţării noastre, alături de Biserica Ortodoxă Română există şi funcţionează această Biserică
de Stil Vechi, română şi ea, pe care însă o ignorăm, ca să nu spun că o tratăm cu duşmănie, pe temeiul
antecedentelor greu de ignorat. În 1924 aproximativ 1.000.000 de clerici călugări şi credincioşi au refuzat
inovaţia noului calendar. În 1936 aceştia au fost integraţi forţat în Biserica Oficială, iar cei care n-au acceptat,
au fost prigoniţi pe temeiul unei hotărâri a Consiliului de Miniştri. Pe acelaşi temei au fost demolate vreo 30 de
Biserici stiliste, le-au fost confiscate averile şi lăcaşurile de cult, iar conducătorii arestaţi. După 1955 din
patrimoniul stilist au mai fost dărâmate două mănăstiri şi trei Biserici, iar cinci preoţi au fost încarceraţi şi au
murit în închisoare. A existat deci, s-o recunoaştem, în condiţiile de odinioară, un anumit fel de relaţii, care se
pare că au lăsat nişte urme, care oricum trebuie depăşite (...)” Nicolae, Mitropolitul Banatului în Învierea, foaie relig.
editată de Arhiepiscopia Timişoarei, anul IX, nr. 15(201), 01.08.1998).

Părintele Cleopa - profeţii neîmplinite


Sfârşitul anului 1998 avea să aducă şi sfârşitul pământesc al cunoscutului părinte Cleopa Ilie de la
Sihăstria, umplând de tristeţe sau compasiune inimile celor ce l-au cunoscut ori i-au fost fii duhovniceşti.
Născut în anul 1912, în localitatea Suliţa, judeţul Botoşani, el va depune jurământul monahal în 1937, la
Mănăstirea Sihăstria. La 27 decembrie 1944 este hirotonit ierodiacon, iar la 23 ianuarie 1945 - ieromonah,
de către Episcopul Galaction Cordun, viitorul Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, pe
atunci stareţ al Mănăstirii Neamţ. Odată însă cu revenirea Preasfinţitului Galaction la calendarul ortodox şi
înscăunarea sa ca Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Răsărit (după titulatura de atunci), părintele Cleopa
avea să înceapă scrierea dialogurilor imaginare cu ,,învăţăcelul ortodox” - după cum îi plăcea să îl
numească pe ,,interlocutorul” său, publicate în culegerea ,,Ne vorbeşte părintele Cleopa”, sub Editura
Episcopiei Romanului.

Se spune despre el că ştia „să îmbine blândeţea cu severitatea, învăţăturile cu poveştile”. Ucenicii şi
urmaşii săi i-au croit acea aură de sfinţenie forţată, care cu trecerea timpului va scoate la iveală mucavaua
din care a fost confecţionată. Prima ,,profeţie” neîndeplinită a fost cea legată de venirea vreunui Papă în
România: printre ,,argumentele” împotriva ,,stiliştilor”, părintele Cleopa folosea şi fraza: ,,Între învinuirile
care ni se aduc din partea stiliştilor este şi aceea ca prin îndreptarea calendarului iulian noi ne-am dat cu
catolicii… daca ei ne numesc catolici, apoi de ce nu s-a întâmplat cândva să fi venit să slujească împreună cu
episcopii noştri şi vreun episcop catolic sau papa de la Roma, după cum au venit episcopii şi patriarhii
Bisericii Rasaritului...” Istoria ce s-a scris în momentul 7-9 mai 1999, odată cu vizita Papei Ioan Paul al II-
lea în România - la numai şase luni după moartea părintelui Cleopa -, avea să-i dea acestuia prima
contrazicere. A doua contrazicere, mult mai gravă, avea să vină prin cele două evenimente apostate ale
anului bisericesc 2008, despre care am vorbit în paginile acestei reviste. Lor se adaugă şi săptămânile ,,de
rugăciune ecumenică”, ce spurcă România la începutul fiecărui an.

33 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008
Activismul părintelui Cleopa crăvaşele (n.ed.: biciuri); şi s-o pus cam o jumăta' de
kilometru de armată. Treci pe-aicia; le dădea câte-o…
Pe seama părintelui s-au scris cărţi şi articole „mai eşti pi vechi? Treci s-ti botezăm a doua oară"
laudative, fiind numit cu superlative de genul ,,cel mai ştiţi… Şi-atunci ce-o făcut călugării stilişti, o fugit prin
mare duhovnic al României” şi alte asemenea. Însă pădure. Poliţia căutându-i pi ei a dat de pustnicii vechi
toate relatările la adresa lui nu sunt suficiente; ele scapă saracii; vă spun cum s-o desfiinţat: io am apucat pisti
ceva. Acel ceva este ,,misionarismul” din juneţe al 50 di pustnici aicea; pot să vi-i spun şi pi nume... Şî, ei
părintelui Cleopa. Prin anii ’40 ai secolului trecut, el le-au zis „domne' noi n-am venit pentru calendar; noi
lua parte la raziile făcute împreună cu alţi preoţi ai suntem viniţi aici din '20, dinainte de '20, cutare…".
stilului nou şi legiuni de jandarmi, intrând abuziv în „Nu!" Şi i-o arestat pi mulţi saracii… Parcă-i văd când
casele credincioşilor ce erau pârâţi că ţin calendarul o adus trei pustnici, tucmai de la Pârâu Dracului - aşa
iulian - singurul calendar îi zice pârâului… Movila lui
ortodox. Aceste lucruri, ce nu Dubău, în iarna pi zapadă
aveau absolut nimic în comun desculţ; unu' Timotei avea o
cu ,,blândeţea” pe care alt- barbă pân-aici!... de la Pro-
minteri o propovăduia părin- dromu. Unu' Nicodim şi
tele în discuţie, se întâmplau unu'… […] celălalt… Agapie.
mai cu seamă în Postul Naş- I-o adus desculţ c-o zâs că-s
terii Domnului după rându- pi vechi; şi ei di când lumea
iala străbună, stilul vechi - n-o ţinut pi vechi erau aco-
timp în care ,,postul” pe stil lo… disculţ saracii, iarna i-o
nou se încheiase deja. Odată adus… Şî i-oi bătut un şăf di
intraţi în casele oamenilor, post, unu' Paşca Neagu;
sub ameninţarea armei, îi for- băăi, băieţi băi, aşela o murit
ţau pe aceştia, de la mic la rău… pi mulţi i-o scos din
mare, să bea lapte sau să mă- pădure…"
nânce din carnea pe care o Imediat apoi, părinte-
aduseseră cu ei aceşti noi le vine cu o relatare istorică
ighemoni. Sunt pline Vieţile importantă, dar din păcate
Sfinţilor de astfel de tactici şi nici aici nu mărturiseşte ade-
metode de tortură; diferenţa vărul întreg. Mai exact, spune
este că acei de demult îşi de- că în pădurea de la Movila lui
clinau calitatea de păgâni, Dubău trăiau 50 de pust-
atunci când se lăudau cu ido- nici… care nu au ţinut nicio-
lii lor, pe când aceştia, despre dată calendarul vechi! Ce
care ne e vorbirea acum, se enormitate… dacă ei erau
numeau pe sine ,,ortodocşi”… Mormântul părintelui Cleopa Ilie, din cimitirul veniţi acolo dinainte de
Mănăstirii Sihăstria, judeţul Neamţ 1920, când stilul vechi era
Într-o înregistrare stilul Bisericii Ortodoxe a
video, intitulată ,,Viaţa în pustie”, disponibilă la o României, cum poate părintele Cleopa să nege faptul
căutare pe internet, părintele, fără a-şi ascunde satis- că acei pustnici urmau calendarul iulian? Cu alte cuvin-
facţia, povesteşte cum au fost bătuţi crunt credincioşii te, părintele Cleopa ,,inventează” calendarul gregorian
de stil vechi din comuna Boroaia, la intervenţia în România, cu câţiva ani înainte ca acesta să se fi
autorităţilor locale ale vremii, care ceruseră şi sprijinul introdus.
celor din Cernăuţi. Am transcris textul de mai jos
întocmai cu modul de exprimare al părintelui, de la Părintele Cleopa, faţă în faţă cu stareţul „stiliştilor”
minutele 02:22 - 04:36 ale înregistrării, sărind însă pes-
te minciunile politice, abil strecurate printre rânduri, Începând cu anul 1949, odată cu începutul
prin care se sugerează că mişcarea de rezistenţă a orto- stăreţiei sale la Mănăstirea Slatina, părintele Cleopa îşi
docşilor tradiţionalişti din România s-ar fi organizat începe călătoriile misionare spre Mănăstirea Slătioara,
sub ,,protecţia” puterii comuniste de atunci (un nonsens ce abia se întemeiase, în anul 1947, mergând neobosit
uriaş, dacă stăm să ne gândim că închisorile erau pline cale de vreo două „ceasuri apostoleşti”. Stareţ al
de monahi şi credincioşi de stil vechi, arestaţi tocmai de Mănăstirii Slătioara în acea vreme era Sfântul Gli-
aceiaşi comunişti...). Iată în ce grozăvii anticreştine se cherie, pe atunci ieromonah. Cei doi au avut lungi dis-
laudă părintele Cleopa: ,,Şi când o a găsît ai noştri, o cuţii pe tema schimbării calendarului vreme de câteva
adus elemente de jandarmi de la Cernăuţi de-aici, le-o luni, până ce părintele Cleopa, văzând că nu are sorţi de
pus la Boroaia: eşti pi vechi? - pi vechi" erau cu izbândă cu „stilistul Glicherie” a început să vină mai

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21


34
Septembrie 2008
rar. Nu se ştie de unde era primită această ,,ascultare”, Părintele Cleopa - „vârf de lance” împotriva
la fel cum şi scopul vizitelor rămâne neclar. Se poate „stilismului”
să fi fost vorba despre o încercare de convertire a
întregii obşti la stilul nou. Multă vreme, părintele Cleopa a ascuns
Într-una din ultimele discuţii, purtate de adevărul credinţei, ba, mai mult chiar, l-a renegat,
părintele Cleopa cu acelaşi ton pătimaş şi compor- punând mai presus decât orice ASCULTAREA faţă de
tându-se în genere de parcă Mănăstirea Slătioara ar fi Patriarhie. Bietul părinte Cleopa, cu tot prestigiul lui
aparţinut de drept Bisericii stilului nou, au fost aduse de „teolog”, uita că se străduieşte să facă ascultare de
în discuţie argumente astronomice, ignorând canoa- o ierarhie aproape apostată, pe jumătate catolicizată (şi
nele bisericeşti şi hotărârile marilor ierarhi ai Orto- aducem în discuţie doar ortodoxia din Ardeal, ce are
doxiei, legate de calendarul gregorian şi Sfintele Paşti. practici din ce în ce mai asemănătoare cu ale papista-
Punctul de vedere al ieromonahului Glicherie despre şilor - în primul rând, prin greşeala groaznică a săvâr-
schimbarea calendarului, era, desigur, unul ortodox, şirii ,,botezului” prin stropire sau turnare, ceea ce este
încercând deseori să îl contrar Canoanelor!). Cu
convingă pe părintele toate că el spunea că „nu
Cleopa că Biserica nu există decât o singură Bi-
are de-a face cu astro- serică; una, nu o mie” sau
nomia, sau că locul ei „cei ce s-au despărţit de
nu este în Biserică. Biserica Apostolească şi
Ultima lor discuţie, ră- Sobornicească nu au
masă vie în memoria mântuire”, totuşi el se de-
părinţilor bătrâni din ob- părtase de ceea ce propo-
ştea de la Slătioara, avea văduia, prin faptul că a-
să pună capăt acestor parţinea de o Biserică ce
vizite. Sfântul Glicherie se întorsese cu faţa de la
a spus atunci către părin- lumina Bisericii Răsăritu-
tele Cleopa, grăind cu lui, şi de la învăţătura cea
răbdare şi blândeţe, însă mântuitoare a Sfinţilor
Părintele Cleopa alături de Daniel Ciobotea, actualui Părinţi. Pe vremea când
foarte categoric şi neclin- Patriarh al B.O.R., căruia i-a fost duhovnic şi naş de
tit, aşa cum făcea ori de părintele afirma că „ere-
călugărie
câte ori trebuia să mustre tici sunt catolicii; ei nu
o greşeală: „V-aţi făcut de râs cu gregorianismul au Duh Sfânt, nu au Taine şi nu au mântuire”, orto-
vostru, în ’26 şi în ’29. Aţi făcut Paştile odată cu doxia oficială era deja o pradă râvnită, în care Biserica
catolicii şi înaintea evreilor. Când aţi făcut voi Apusului începuse să îşi înfigă colţii otrăviţi cu erezie,
Paştele, şi când a venit lumina la Sfântul Mormânt? ascunşi sub momeala ecumenismului.
Spuneţi că e rămas în urmă calendarul iulian... Dar,
de la Înviere pâna la Duminica Tuturor Sfinţilor de ce Ortodoxia Părintelui Cleopa
vă folosiţi de calendarul iulian? Post mai mic de opt
zile, nu s-a mai pomenit până la voi, gregorienii. Sau Mai apoi, spre sfârşitul vieţii, cunoscând
cum puteţi ţine sărbătoarea Sfinţilor Apostoli în greutatea şi păgânătatea rătăcirii ecumeniste, nu a
săptămâna de harţi de după Duminica Tuturor mustrat-o cu toată tăria în faţa celor ce şi-au lăsat
Sfinţilor? Când împărtăşiţi creştinii cu Sfintele Taine, minţile robite de ea, ci a folosit cuvinte care dau din
când voi de fapt hotărâţi un post de 2-3 zile sau numai loc în loc impresia că şi Biserica Ortodoxă, laolaltă cu
o noapte? Cum vă puteţi spăla de blestemul Sfinţilor cea catolică, trebuie să dea dovadă de ,,smerenie", în
Părinţi, care au zis: „Anatema celor care primesc vederea unirii. Dacă problema s-ar fi pus la nivel de
calendarul papist”? Înşelaţi lumea, şi, în loc de individ care vrea să vină la credinţa adevărată, atunci
calendar papist, îl numiţi ,,calendar iulian îndreptat”. smerenia era pe deplin justificată: acela îşi mărturisea
Cum mai puteţi vorbi despre Ortodoxie, voi, care rătăcirea şi o dădea anatemei, după care mărturisea
sunteţi căzuţi sub caterisirea Sfintelor Canoane? Şi, venirea cu tot sufletul la Credinţa adevărată. Folosind
caterisiţi fiind de Canoanele Bisericii, mai lucraţi încă însă această noţiune cu privire la Bisericile ce caută să
şi cele Sfinte... pui de papistaşi, care umblaţi să se unească, prin ecumenism, părintele Cleopa suge-
înşelaţi poporul!”. De atunci, nu s-a mai auzit rează, subtil, că Biserica Ortodoxă ar trebui să se po-
vreodată de părintele Cleopa în vizită pe la Slătioara. căiască de oarecare păcate sau lipsuri, ceea ce este o
mare rătăcire, fiindcă Biserica, fiind Mireasa lui
Hristos, este fără de prihană, şi aşa va rămâne până la
sfârşitul veacurilor, indiferent câte suflete vor mai fi
făcând parte dintr-însa.

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21


35
Septembrie 2008
Redăm mai jos un pasaj edificativ, în care am părintele Cleopa! Un mare duhovnic. Dar eu am pe
evidenţiat atât cuvintele dubioase, cât şi cele care nu suflet o sminteală pe care nu pot să nu o spun. Părintele
numai că nu mustră ecumenismul, ci practic îndeamnă Cleopa i-a umplut de mîndrie pe activiştii comunişti.
către el. Citatul este redat din culegerea făcută de Veneau la el şi primeau binecuvîntare. Toţi făceau cale
părintele Ioanichie Bălan, intitulată Convorbiri Duhov- bătută la el, să primească binecuvântări oficiale. Şi ei
niceşti II, apărut la Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, mergeau şi spuneau: «Ei, m-a binecuvîntat părintele
1990, pp. 461-462): Cleopa, înseamnă că e mare lucru de capul meu!». Cu
„ - Ce părere aveţi despre dialogurile de unire dintre cele harul său, cu credinţa sa, cu numele său, cred că el ar fi
două Biserici, Ortodoxă şi Romano-Catolică din zilele putut să-i facă pe mulţi activişti să se ruşineze de faptele
noastre? lor, să se modifice, să fie mai umani. În vremurile alea
era bine ca cineva să-i certe pe cei care în societate
- Unitatea creştină nu stă numai în dialogurile care se propovăduiau ateismul, iar în particular veneau la
fac între Biserici de atâţia ani. Sunt bune şi dialogurile, părintele Cleopa să primească binecuvîntare pentru
sfătuirile, propunerile unora şi ale altora în problema faptele lor." - din cartea ,,Părintele Iustin Pârvu şi
unirii. Dar să ne aducem morala unei vieţi
aminte de cuvintele Mântui- câştigate” (Ed. Credinţa
torului care zice: ,,Fără de Strămoşească, 2005).
Mine nu puteţi face
nimic" (Ioan 15: 5) (...) După Căutaţi adevărul şi
slaba mea putere de înţelegere veţi vedea că părintele
cred că în această mare Cleopa s-a înşelat - şi nu
lucrare de unire a Bisericilor puţin -, atât asupra „sti-
este mare nevoie de post, de liştilor”, cât şi asupra drep-
rugăciune, şi mai ales de tei credinţe, propovăduite
smerenie din toate părţile de el. Stiliştii nu sunt
(...) Toţi membrii Bisericii „rătăciţi”, aşa cum îi numea
creştine trebuie să el. Nu trebuie să confundăm
stăruiască în rugăciune smerenia cu neştiinţa. Ne-
către Prea Bunul Dumne- ştiinţa nu este o virtute, ci
zeu pentru unirea tuturor un păcat, vorbind, bineîn-
creştinilor (...) Aşadar, de ţeles, de cele duhovniceşti.
În acelaşi cuget: părintele Cleopa şi Patriarhul Ecumenic
nu vor ajunge Bisericile, (şi ecumenist) Bartolomeu al Constantinopolului (stânga)
Atunci ne lăsăm şi pe noi
Ortodoxă şi Catolică, la rătăciţi şi suntem de două
înţelegere în această privinţă [se referă la doctrina despre ori vinovaţi: întâi, pentru că ne-am călcat conştiinţa în
purcederea Duhului Sfânt, şi anume controversa în jurul picioare, atunci când ne striga să cugetăm dumnezeieşte,
formulei latine filioque], atunci nu se va putea face după cum au făcut-o sfinţii din toate veacurile; iar al
unirea. Într-adevăr, la oameni acest lucru este cu doilea, pentru că nu i-am spus adevărul, în frica
neputinţă, dar nu şi la Dumnezeu. De aceea am zis mai Domnului, celui ce ne abătea de la Adevăr.
sus că este trebuinţă din partea celor două Biserici de Născut în anul 1912, părintele Cleopa a ţinut,
multă rugăciune şi post către Prea Înduratul Dumnezeu, până la vârsta de 12 ani, sărbătorile după vechiul
ca să lumineze minţile celor ce le conduc, spre a putea calendar, alături de părinţii lui trupeşti. Din anii '50
ajunge la o înţelegere comună în această privinţă. Fie ca ai secolului trecut şi până astăzi, el continuă să
acelaşi Prea Sfânt Duh, pentru care nu se pot înţelege, să smintească generaţii de oameni, cu sau fără studii
se îndure cu mila Sa prea mare şi să lumineze pe toţi care teologice, ce îşi alimentează, din scrierile sale, ura şi
doresc unirea Bisericilor apostolice. Să le ajute Dum- atitudinea deloc ortodoxă faţă de Biserica Ortodoxă
nezeu a afla calea cea mai bună şi mai sfântă în această de Stil Vechi şi de credincioşii ei.
privinţă, care ar aduce mare bucurie şi mare folos
întregii Biserici a lui Hristos." T.M.

Faţa ascunsă a Părintelui Cleopa

Unii dintre părinţii cunoscuţi ai Bisericii de stil


nou din zilele noastre, mărturisesc şi ei unele lucruri mai
puţin cunoscute celor ce se lasă amăgiţi de ,,infaili-
bilitatea” părintelui Cleopa, atunci când îl folosesc
drept ,,vârf de lance” împotriva calendarului iulian, şi
implicit al celor ce îl urmează: ,,Părintele Cleopa este

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21 36


Septembrie 2008
Mănăstirea Slătioara la ceas de praznic
Sâmbătă, 15/28 iunie, la Mănăstirea Slătioara, sediul Mitropoliei Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi
din Romania, s-a săvârşit pomenirea Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul, ale cărui sfinte moaşte sunt
adăpostite de biserica veche a mănăstirii, cu hramul Schimbarea la Faţă a Domnului. Credincioşii prezenţi au
sosit încă din ajunul sărbătorii, pentru a lua parte la Privegherea arhierească în cinstea praznicului de a doua
zi. Predica de la sfârşit a fost rostită de Preasfinţitul Demosten Nemţeanul, care a evocat, cu ochii plini de lac-
rimi, viaţa plină de sfinţenie, nevoinţele şi facerile de minuni ale Sfântului Ierarh Glicherie, această candelă
nestinsă a dreptei credinţe strămoşeşti. Sfânta Liturghie a început, la fel ca în fiecare an, cu scoaterea din
biserică a sfintelor moaşte, ce s-au aşezat lângă zidul nordic al bisericii, spre închinare. Slujba a fost săvârşită
în sobor, de către întreg Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, alături de un număr
mare de preoţi şi diaconi, în prezenţa unei mulţimi de credincioşi, sosiţi, ca de obicei, din toate colţurile ţării.
Cuvântul de învăţătură a fost rostit de cei ce l-au cunoscut pe Sfântul Ierarh Glicherie şi i-au fost fii duhov-
niceşti: Înaltpreasfinţitul Mitropolit Vlasie, urmat de Preasfinţitul Demosten.

37 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008
Hramul mare al Mănăstirii Slătioara – Schimbarea la Faţă a Domnului (06/19 august) -, a adunat
mii de credincioşi din întreaga ţară şi de peste hotare, sosiţi încă din ajunul sărbătorii, pentru a participa la
Privegherea arhierească, urmată, ca de obicei, de un frumos cuvânt de învăţătură, rostit de Preasfinţitul
Demosten Nemţeanul, ce a tâlcuit semnificaţia acestui mare praznic. S-a amintit, totodată, jertfa înaintaşilor
noştri, cei ce acum câteva decenii, în vremuri de prigoană, soseau în acest loc în număr foarte mare, cu preţul
propriei libertăţi, adunaţi în numele Celui ce pe Muntele Taborului S-a schimbat la Faţă, înaintea Sfinţilor Săi
Ucenici şi Apostoli, arătându-Şi slava Sa dumnezeiască. Predica a fost urmată de citirea Moliftelor Sfântului
Vasilie cel Mare, după obicei, pentru sănătatea trupească şi sufletească a credincioşilor.
Sfânta Liturghie de a doua zi a fost săvârşită în sobor, de către treisprezece arhierei: Înaltpreasfinţitul
Mitropolit Vlasie Mogârzan, împreună cu Preasfinţiţii episcopi: Demosten, Teodosie, Iosif, Flavian,
Glicherie, Dionisie şi Evloghie, avându-i ca oaspeţi de peste hotare pe Preasfinţiţii Chiprian de Oreoi,
Climent de Gardikion şi Ambrozie de Methoni, din partea Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi a Greciei (Sfântul
Sinod în Rezistenţă), pe Preasfinţitul Fotie de Triadiţa din Bulgaria, şi pe Preasfinţitul Andronic de Richmond
şi New-York (S.U.A.), din partea Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor.

Ierom. B.

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21


38
Septembrie 2008
Cuprins:
Bolile sunt daruri de la Dumnezeu................................................................................................... 3
O minune a Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul............................................................................. 3
Zece canoane ale Sfinţilor Părinţi, ce condamnă schimbarea calendarului.............................. 4
Ecumenismul - Calea spre pierzare (II)............................................................................................ 6
Ieri - eretici; astăzi - „fraţi”.................................................................................................................. 8
Monahiile de la Şamordino, întemniţate la Solovăţ..................................................................... 11
Biserica Antiohiană - o turmă fără păstor........................................................................................ 14
Istoria care nu se spune (I).................................................................................................................. 16
Mărturia unei tinere mame care a refuzat să facă avort.......................... ..................................... 18
Febra canonizărilor bântuie Biserica de stil nou...................................... ..................................... 20
Războiul cu Faraon............................................................................................................................... 23
Reîncarnare sau Învierea morţilor?.................................................................................................. 25
Lacrimile, mărgăritarul cel mai de preţ............................................................................................ 27
Rezistenţa Valaamului....................................................................................................................... 29
Părintele Cleopa - profeţii neîmplinite........................................................................................... 33
Mănăstirea Slătioara, la ceas de praznic.......................................................................................... 37

Revista TRADIŢIA ORTODOXĂ este publicaţie înregistrată la


Biblioteca Naţională a României
Centrul Naţional de Numerotare Standardizată
TRADIŢIA ORTODOXĂ / MITROPOLIA SLĂTIOARA
ISSN 1842-7499

Editura „SCHIMBAREA LA FAŢĂ”


publicaţia respectă Legea nr. 594/2004 şi Legea nr. 186/2003,
privind promovarea culturii scrise
-toate drepturile rezervate-

TRADIŢIA ORTODOXĂ - 40 p. Format: 8 din 64/88


Tipar executat la Tipografia „Adormirea Maicii Domnului” - Bucureşti, 2008
Tel. 021/434 23 36
TRADIŢIA ORTODOXĂ
PUBLICAŢIE TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA

Î.P.S. VLASIE MOGÂRZAN,


ARHIEPISCOPUL ŞI MITROPOLITUL BISERICII
ORTODOXE DE STIL VECHI DIN ROMÂNIA

ADRESA REDACŢIEI:
Mitropolia Slătioara, Comuna Râşca, judeţul Suceava
EDITURA „SCHIMBAREA LA FAŢĂ”

TEL/FAX: 0230/570.831, 0230/570.837


Email: secretariat@mitropoliaslatioara.ro
Web: http://mitropoliaslatioara.ro