1

Moaşte şi minuni

Pelerinaje şi cozi la Iaşi şi la Bucureşti, multe alte pelerinaje peste tot, în ţară şi în străinătate, unde sunt moaşte de sfinţi. Români, albanezi, ruşi, ucraineni etc., aflaţi în număr mare la muncă în Europa Occidentală, ca nişte căutători de comori, descoperă moaşte ale sfinţilor creştini-ortodocşi în bisericile catolice şi dezvoltă pelerinaje în stil şi în cult ortodox. Pelerinajul la moaştele Sfântului Ierarh Nicolae la Bari, Italia, a devenit deja pan-european şi pan-ortodox. (Vezi: http://www.youtube.com/watch?v=Z_LcU7eEz1k) Pumnul globalizării a lovit în aluatul ortodoxiei din fostele ţări socialiste şi stropii acestuia s-au împrăştiat peste tot în lume dospind. Biserici catolice, anglicane etc., golite de duhul secularismului, se umplu de duhul ortodoxiei (vezi: http://www.youtube.com/watch?v=XWirSj6A1Wk) Dar ce sunt moaştele? În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, DEX 1975, Editura Academiei Republicii Socialiste România, găsim următoarea definiţie ateistă: MOÁŞTE s. f. pl. (În religia creştină) Rămăşiţele mumificate din corpul unei persoane considerată sfântă; p. ext. veşmânt, parte de veşmânt sau orice alt obiect care a aparţinut unei astfel de persoane (şi căreia i se atribuie puteri supranaturale). ♦ P. gener. Corp mumificat; mumie. ♦ (Fig.) Rămăşiţele scumpe ale trecutului. – Din sl. mošti. Definiţia a fost preluată identic, copy/paste, în DEX '98 (1998). Dicţionare de această anvergură pretenţioasă, sunt elaborate de specialişti cărturari, universitari şi academicieni. Dacă definiţia moaştelor din 1975 a rămas valabilă şi în 1998 (şi astăzi) înseamnă că la nivelul universitar şi academic există un acord tacit, un fel de gentlemen’s agreement, pentru continuarea educaţiei ateiste. Noile generaţii trebuie să aibă aceeaşi viziune despre moaşte, ca şi părinţii şi bunicii, care învăţau aşa: “Respectul coreligionarilor faţă de cei care au fost victimele politicii de reprimare este un lucru firesc, omenesc. Considerarea rămăşiţelor pământeşti ca lucruri sfinte, înzestrate cu puteri miraculoase, reprezintă însă dimensiunea religioasă a acestei atitudini, întrucât se manifestă şi aici aceeaşi structură care caracterizează orice demers religios, fie el arhaic sau de dată mai recentă: considerarea obiectului veneraţiei ca lucru “fizic şi metafizic” totodată, ca realitate caracterizată prin însuşiri materiale ce se pot constata prin simţuri şi prin atribute ce nu pot fi constatate empiric, fiind gândite numai că există; rămăşiţele sunt… pământeşti întrucât sunt realităţi fizice, ele “au“ însă puteri miraculoase.

2

Credinţa despre existenţa însuşirilor miraculoase a fost “verificată”, ca să spunem aşa, printr-o serie de efecte pozitive (însănătoşirea, depăşirea greutăţilor în etc.) pe care credincioşii le -au pus pe seama moaştelor, dar, mai ales, prin faptul că în unele cazuri trupurile celor morţi nu au urmat drumul cunoscut, şi considerat firesc, al descompunerii. Mumifierea a fost un argument suficient pentru întărirea convingerii cu privire la existenţa şi manifestarea puterilor misterioase, supranaturale, că decedatul fusese, în viaţă, cu adevărat un sfânt. (Întrebări şi răspunsuri la problema de educaţie ateistă a tineretului – Editura Politică, Bucureşti, 1982, pag.136 – Ce se ştie despre moaşte?) Această atitudine ateistă, adică antihristică, nu numai faţă de moaşte, ci faţă de creştinism în general, domină în toate universităţile (particulare, de stat) din Occident dar şi din România. Nici facultăţile de teologie ortodoxă nu scapă de atacurile duhului secular, care se insinuează ca o igrasie prin pan-ecumenism, dialog intercofesional, dialog ştiinţă-religie etc. Cu plusuri şi minusuri, “radiaţia” spirituală de fond a României este, totuşi, creştină, dominant creştin – ortodoxă. De aceea, este uşor, la îndemâna oricărui creştin, care vrea, să trăiască şi să se manifeste creştineşte, fără îngrădire, şi în domeniul privat şi în cel public. Pe ici, pe colea, câte vreun/vreo tânăr/ă, care nu a încetat să dialogheze cu veşnicia (vezi: http://www.altermedia.info/romania/2010/06/24/nu-mai-dialogheaza-cu-vesnicia/), aflat/ă la studii în Occident, descoperă că a nimerit printre morţi şi că, adaptându-se şi trăind asemenea lor, riscă să-L piardă pe Dumnezeu. De aici şi gesturi ”extreme”, de neînţeles pentru omul secularizat, ca cel/cea care mai dialoghează cu veşnicia, să strige sus şi tare că Occidentul L-a omorât pe Dumnezeu sau, cu diploma de matematician obţinută la Stanford, să se întoarcă acasă în România şi să devină monah. Omul care a rupt legătura cu Dumnezeu, chiar dacă se mişcă, este pierdut şi mort. Regăsirea de sine şi învierea, adesea, sunt anevoioase şi dureroase dar eliberatoare. Fenomenul pelerinajului, la moaşte şi icoane făcătoare de minuni, este pipăit pe toate laturile şi cercetat pe dinafară, de filozofi, de sociologi, de medici, de psihologi, de parapsihologi, de umanişti seculari, de politicieni verzi si de alte culori, de jurnalişti etc., concluziile fiind în ton cu apropierea (excepţii rare) sau depărtarea de Dumnezeu. Cei raţionali, ştiinţifici, se opresc la mumifiere, superstiţii, iraţionalitate; cei pragmatici, cu simţ economic, vor să afle câte lumânări, icoane, cărţi bisericeşti, tămâie, cruciuliţe etc. s-au vândut şi în buzunarul cui intră încasările; iubitorii de fapt divers vor fi cu ochii pe înghesuială, sarmale, leşinuri, cerşetori, un eventual deces etc. Fiecare conform propriilor convingeri şi credinţe sau conform sarcinilor trasate de ziarele pentru care scriu, de posturile tv la care lucrează şi al căror rating se hrăneşte din faptul divers. Experienţa bimilenară a Bisericii, celei una, sfinte, soborniceşti şi apostoleşti, dovedeşte fără putinţă de tăgadă că nu imaginaţia creştinilor “atribuie” moaştelor puteri suprafireşti. Nu imaginaţia creştinilor, “tulburată” de rugăciune, post, priveghere etc. este cea care-i face pe sfinţi sfinţi, încă de când sunt în trup, muritori ca şi noi, ci harul dumnezeiesc cu care sfinţii s-au umplut după ce au sărăcit cu duhul lumesc prin credinţă şi prin faptele credinţei. Sfinţii sunt prietenii siguri şi deja casnicii lui Dumnezeu. Cine este prieten cu aceşti prieteni este prietenul lui Dumnezeu şi cine este duşmanul lor este duşmanul lui Dumnezeu.

3

Înomenit, printre oameni, Hristos a făcut multe minuni, nu de dragul minunilor, ci pentru mântuirea tuturor. Dar a spus: ”Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul. Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face.” (Ioan XIV, 12-14). Cu credinţă, cel puţin de mărimea unui bob de muştar, în numele lui Iisus Hristos, sfinţii au mutat munţi, au înviat morţi, chiar făcuţi bucăţi, au vindecat ceea ce era de nevindecat, au mustrat, au îndrumat, drept învăţând cuvântul Adevărului. Trecuţi la cele veşnice, sfinţii se roagă pentru oameni, cum au făcut-o când erau în trup, mustră, îndrumă, iar trupurile lor, neputrezite, binemirositoare, unele izvorând mir cu mireasmă dumnezeiască, liniştesc, întăresc pe cei slabi, vindecând şi trupeşte şi sufleteşte, zi şi noapte. (Despre neputrezire, moaşte vezi: http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/nou39.htm). Sfinţii nu intră în vacanţă până la următorul lor praznic dar prăznuirea lor, cu ocazia trecerii de la viaţă la Viaţă, este moment de sărbătoare, de bucurie, aşa cum sunt aniversarea şi onomastica fiecăruia din noi. Sutele, chiar miile de kilometri parcurşi şi cele 12-13 ore (sau mai mult) de stat la rând, sunt etape din drumul vieţii către Dumnezeu. După penitenţa drumului şi a răbdării să-i vină rândul să se închine şi să sărute moaştele, icoanele, preţ de câteva clipe, pelerinul nu se aşteaptă la o minune ad-hoc. Există mulţi nechemaţi care iscodesc şi ţin contabilitatea minunilor. Ortodoxia nu are o poliţie a miracolelor aşa cum există prin alte părţi. Pelerinul, căruia Dumnezeu i-a dat putere să ajungă de praznicul sfinţilor la moaşte şi la icoane, poartă cu el neputinţele sale trupeşti şi sufleteşti şi ale altora, se roagă mulţumind pentru uşurarea, vindecarea lor. Tot pelerinajul, cu oboseala, cu ispitele, cu bucuriile lui sufleteşti se constituie într-o lucrare teandrică de întreţinere a focului prieteniei dintre pelerin, sfinţi şi Dumnezeu. În coada de doi, trei kilometri, pe mai multe rânduri, pelerinul va trebui să-i îngăduie şi pe cei care-şi alimentează răbdarea cu unu, două pachete de ţigări, şi pe vânzătorii ambulanţi de batiste, de busuioc, de iconiţe, de scăunele, şi pe cerşetorii sănătoşi şi pe cei care-şi expun vreo meteahnă trupească, şi pe cei care se grăbesc s-o ia înainte etc. etc. Toate le îngăduie Dumnezeu pentru că fac parte din ambianţa şi recuzita pelerinajului. Însuşi Hristos, printre oameni, a avut parte de toate acestea şi n-a poruncit îngerilor să-i ordoneze pe oameni ca la armată: “Şi o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, Apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s -a atins de mine?“ (Luca VIII, 43-45) Marea majoritate a pelerinilor, de mai departe sau de aproape, indiferent de vârstă, indiferent de culoare, aşteaptă răbdători, se poartă cu bună cuviinţă. I se face cuiva rău, a leşinat cineva, ba chiar a decedat un om? Dar lucrurile acestea se întâmplă frecvent şi la îmbulzeala pentru a prinde primele reduceri la un supermarket, la o paradă veselă, la furat etc. Dumnezeu va judeca drept în funcţie de loc, timp şi circumstanţe. O vorbă din teologia practică ortodoxă spune că în cele în care te va prinde moartea în acelea vei fi judecat. Într-un fel va fi judecat cel de bună credinţă, care moare pe calea spre moaşte, şi în alt fel cel aflat la amantă, pe care Dumnezeu l-a luat în flagrant delict; într-un fel va fi

4

judecat cel ce se ridică din păcat şi pe care Dumnezeu îl ia în chiar actul rugăciunii şi în alt fel cel pe care-l striveşte macaraua pentru că Dumnezeu nu i-a mai răbdat înjurăturile. Am dat câteva exemple concrete, cunoscute de mine. O pelerină spunea că pelerinajul este o cale a rugăciunii. Şi rugăciunea are regulile ei. În viaţa noastră de zi cu zi, se întâmplă să prezentăm vreunei autorităţi o cerere. Dacă cererea îndeplineşte criteriile de formă de conţinut, de încheiere vom putea nădăjdui să i se dea curs. Aşa şi cu rugăciunea. Trebuie să chibzuim bine ceea ce cerem pentru ca Dumnezeu să ne audă întru adevărul Său, întru dreptatea Sa: “Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta, auzi -mă, întru dreptatea Ta. Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă-mi cererea, întru dreptatea Ta auzi-mă!” (Ps. 142) Şi să nu uităm să mulţumim ca şi cum am primit cele cerute. “Uneori, oamenii spun: „Mă rog, mă rog, si rugăciunea mea tot nu e ascultată”. Osteneşte -te însă a sui la măsura rugăciunii ce nu cunoaşte răspunsul „nu” şi vei vedea de ce rugăciunea ta nu e acum ascultată. Fie că te vei ruga îngenuncheat - precum Iair -, fie că vei sta ca de obicei, ca toţi ceilalţi - cum a făcut femeia cu scurgere de sânge -, dacă se va porni în inima ta rugăciunea adevărată, ea va străbate la Domnul şi-L va îndupleca spre milă. Totul este cum să ajungi la o astfel de rugăciune. Osteneşte-te şi vei reuşi. Toate pravilele de rugăciune au ca ţintă să îl înalţe pe rugător la această măsură a rugăciunii şi toţi cei ce străbat cu înţelegere această cale ajung la ţintă. (Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuire la Duminica a -24-a după Rusalii). Dumnezeu alege locul, timpul şi circumstanţele pentru a da curs cererilor noastre, pentru că numai Dumnezeu ştie cel mai bine ce este de trebuinţă pentru mântuirea trupului şi sufletului, ale noastre şi ale celor pentru care ne rugăm. Uneori circumstanţele sunt atât de urgente încât Dumnezeu spune “da” înainte să terminăm noi rugăciunea. Cât despre minuni, indiferent de cât de credincioşi, de puţini credincioşi, de necredincioşi suntem, tot binele şi tot frumosul, firesc sau suprafiresc, de care avem parte în viaţa noastră, este minune de la Dumnezeu. Aşa că, să nu-L ispitim pe Dumnezeu comandând, aşteptând şi contabilizând minuni, stricând corola de minuni a lumii. Nicuşor Gliga 29 octombrie 2013 Sf. Cuv. Mare Muceniţă Anastasia Romana; Cuv. Avramie şi Maria, nepoata sa.