Lucrare coordonată de Dănuț Mănăstireanu

OAMENI AI DREPTĂŢII

OAMENI AI CREDINŢEI

Editura Adoramus Iași – 2009
Oameni ai credinţei | 1

Oameni ai credinţei | 3

Lucrare coordonată de Dănuț Mănăstireanu

OAMENI AI DREPTĂŢII

OAMENI AI CREDINŢEI

Editura Adoramus Iași – 2009
Oameni ai credinţei | 5

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Oameni ai credinţei - oameni ai dreptăţii / Marcelin Blaj, Marcel Bulai, Adina Petric, ... ; coord.: Dănuţ Mănăstireanu. - Iaşi : Adoramus, 2009 ISBN 978-973-87908-3-4 I. Blaj, Marcelin II. Bulai, Marcel III. Petric, Adina IV. Mănăstireanu, Dănuţ (coord.) 2

Autorii: Narcis Stupcanu şi Monica Zaharia (ortodocşi); Marcelin Blaj şi Marcel Bulai (romano-catolici); Adina Petric şi Cristian Zaharia (protestanţi) Editarea teologică: Constantin Naclad (ortodox), Cornel Cadar (romano-catolic) Dănuţ Mănăstireanu (protestant) Editarea literară: Ovidiu Bişog Ilustraţiile: Cristian Bandi Tehnoredactarea şi coperta: Daniel Condurachi Administrarea proiectului: Monica Zaharia
Pentru redarea numelui Mântuitorului, am optat pentru versiunea „Isus Cristos“, considerată cea mai corectă din punct de vedere filologic. De asemenea, am renunţat pentru această lucrare la practica pietistă a majusculării pronumelor divine.

© 2009 World Vision International. Toate drepturile rezervate. Editura Adoramus CP 3008 OP 5 Dacia 700810 Iaşi România www.adoramus.ro Ediţie revizuită.
Lucrarea este rezultatul Proiectului „Sf. Nicolae“ (http://sfintulnicolae.wordpress.com), iniţiat de Sharon Payt, Director de Advocacy, pentru Regiunea Europei de Est şi a Orientului Apropiat al Organizaţiei World Vision International (http://meero.worldvision.org) şi a fost finanţată prin contribuţia acestei organizaţii.

Oameni ai credinţei | 7

LA JUDECATA

CEA MARE, NU VOM FI ÎNTREBAŢI DACĂ AM

PRACTICAT AȘA CUM TREBUIE ASCEZA ȘI NICI CÂTE MĂTĂNII AM FĂCUT ÎNAINTEA AlTARUlUI. VOM FI ÎNTREBAŢI, MAI DEGRABĂ, DACĂ I-AM HRĂNIT PE CEI FlĂMÂNZI, DACĂ I-AM ÎMBRĂCAT PE CEI GOI, DACĂ I-AM VIZITAT PE CEI BOlNAVI ȘI PE CEI AFlAŢI ÎN PUȘCĂRII.

ASTA ESTE TOT CE VOM FI ÎNTREBAŢI. SF. MARIA SKOBTSOVA

Oameni ai credinţei | 9

CUPRINS
Cuvânt înainte Sf. Laurenţiu († 258)  Sf. Nicolae (SEC. III-IV) Sf. Anastasia († 304) Sf. Stelian Paflagonul (SEC. IV) Sf. Vasile cel Mare (330 – 379) Sf. Martin din Tours (316 - 397) Sf. Ioan cel Milostiv (C. 550-619) Sf. Francisc din Assisi (1182 – 1226) Fer. Ieremia Valahul (1556 – 1625) Nicolaus Ludwig Graf von Zinzendorf (1700 – 1760) William Wilberforce (1759 -1833) IPS Veniamin Costachi (1768 – 1846) Sf. Ioan Bosco (1815 – 1888) Fer. Damian de Veuster (Leprosul) (1840 – 1889) George Müller (1805- 1898) 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24 26 28 30 32 34 36

Sf. Ilia cel Drept(1837- 1907) Sf. Ioan din Kronstadt (1829 - 1908) Jean Henri Dunant (1828 – 1910) Catherine şi William Booth (1829-1890) (1829-1912) Eva von Tiele-Winckler (1866 – 1930) Fer. Zeffirino Jiménez Malla (1861 – 1936) Sf. Dimitri Klepinin (1904 – 1944) Dietrich Bonhoeffer (1906 – 1945) Sf. Maria Skobtsova (1891- 1945) Pr. Dumitru Sandu-Matei (1913 – 1951) Martin Luther King, Jr. (1929 – 1968) Oscar Romero (1917 – 1980) Fer. Maica Tereza de Calcutta (1910 – 1997) Richard Wurmbrand (1909 – 2001) Desmond Tutu (N. 1931)  Postfaţă

38 40 42 44 46 48 50 52 54 56 58 60 62 64 66 68

Cuprins | 5

CUVÂNT ÎNAINTE
Acest text este rodul unui proiect World Vision al cărui obiectiv este prezentarea succintă a unor oameni ai lui Dumnezeu – deopotrivă femei şi bărbaţi; catolici, ortodocşi şi protestanţi – care prin viaţa şi faptele lor au ilustrat cuvintele rostite de Mântuitorul în sinagoga din Nazaret, la începutul misiunii sale în Galileea: „Duhul Domnului este peste mine, căci el m-a uns ca să aduc celor sărmani vestea bună. El m-a trimis să vestesc celor captivi eliberarea şi orbilor căpătarea vederii, să-i eliberez pe cei asupriţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului“ (Luca 4:18-19, citat din Isaia 61:1-2a). Proiectul este intitulat „Sf. Nicolae”, din pricina modelului de angajare socială, pentru caritate şi dreptate, pe care îl reprezintă cunoscutul episcop Nicolae din Mira, care a trăit în secolul III–IV. De-a lungul întregii istorii creştine – în perioada patristică, în Evul mediu sau în perioada modernă – au existat oameni sfinţi ai lui Dumnezeu care au dublat viaţa lor spirituală lăuntrică cu o angajare activă, pentru justiţie socială şi în apărarea celor săraci şi oprimaţi. Unii dintre aceştia au fost sanctificaţi (declaraţi „sfinţi“) ori beatificaţi (declaraţi „fericiţi“), funcţie de tradiţia de care aparţin. Aceste texte se adresează mai ales adolescenţilor, în speranţa că aceştia vor fi motivaţi să exploreze implicaţiile sociale ale credinţei lor în Dumnezeu. Căci, aşa cum pe bună dreptate spunea Maria Skobtsova, una dintre promotoarele moderne ale dreptăţii sociale, din perspectivă creştină, „la Judecata cea mare, nu vom fi întrebaţi dacă am practicat aşa cum trebuie asceza şi nici câte mătănii am făcut înaintea altarului. Vom fi întrebaţi, mai degrabă, dacă i-am hrănit pe cei flămânzi, dacă i-am îmbrăcat pe cei goi, dacă i-am vizitat pe cei bolnavi şi pe cei aflaţi în puşcării. Asta este tot ce vom fi întrebaţi“. Proiectul „Sf. Nicolae” a fost iniţiat de Sharon Payt, Director pentru Advocacy, pentru regiunea Europei de Est şi a Orientului Apropiat al World Vision International şi a fost

coordonat sub raport administrativ de Monica Zaharia. Este vorba de un proiect cu adevărat ecumenic, parte a eforturilor organizaţiei World Vision de a sluji Biserica lui Cristos din regiunea noastră, prin încurajarea angajării ei de partea celor sărmani şi marginalizaţi. Dintre cei şase autori, doi sunt catolici (Marcelin Blaj şi Maricel Bulai), doi sunt ortodocşi (Narcis Stupcanu şi Monica Zaharia) şi doi sunt protestanţi (Adina Petric şi Cristian Zaharia). Cei trei editori teologici, preotul catolic Cornel Cadar, preotul ortodox Constantin Naclad şi teologul protestant Dănuţ Mănăstireanu au verificat conţinutul teologic al textelor care descriu personalităţi provenind din propriile lor tradiţii eclesiale. Editarea literară a textelor a fost realizată de Ovidiu Bişog, credincios catolic. Scopul acestei editări a fost o anume armonizare a stilului şi a limbajului. Ilustraţiile au fost realizate de Cristi Bandi, un foarte talentat grafician ortodox.

Punerea textului în pagină a fost realizată de Daniel Condurachi, credincios evanghelic specializat în designul tipografic. Punem acest text la dispoziţia tinerilor români pentru a-i ajuta să înţeleagă faptul că credinţa creştină este nu doar o teorie religioasă ori un set de ritualuri, ci o filosofie de viaţă, care, prin puterea Duhului Sfânt, le poate transforma caracterul şi le poate inspira trăirea, pentru slava lui Dumnezeu şi în folosul celor pentru care a venit Cristos pe pământ. Dănuţ Mănăstireanu

Cuvânt înainte | 7

SF. LAURENŢIU
(† 258)

DIACON MARTIR.

A ÎMPĂRŢIT SĂRACIlOR AVEREA

BISERICII

Laurenţiu este un sfânt din secolul al III-lea care s-a opus nedreptăţii şi i-a ajutat pe cei săraci, fiind martirizat după ce a împărţit celor nevoiaşi bunurile Bisericii. Conform tradiţiei, Sfântul Laurenţiu s-ar fi născut la Huesca, localitate în provincia Aragon din nord-estul Spaniei. Faptul că Laurenţiu era un tânăr curajos şi destoinic a făcut ca el să ajungă omul de încredere al papei Sixt al II-lea în administrarea bunurilor comunităţii din Roma. Laurenţiu era diacon, un bărbat cu o conduită exemplară, ales şi sfinţit pentru a-i ajuta pe episcopi şi preoţi. La începuturile existau Bisericii, şapte la Ierusalim diaconi

celor săraci bunurile oferite de credincioşi. În a acel o timp, Biserica era persecutată. pornit Împăratul prigoană Valerian împotriva

creştinilor, în timpul căreia însuşi episcopul Romei, arestat şi condamnat la moarte, i-a cerut lui Laurenţiu să împartă săracilor tot ceea ce avea. Era în anul 258. Împăratul Valerian dăduse poruncă să fie arestaţi şi condamnaţi toţi episcopii, preoţii şi colaboratorii lor. Papa Leon cel Mare (400-461), o personalitate importantă din istoria Bisericii, scria că „nelegiuitul persecutor s-a înrăit împotriva acestui slujitor şi îl urmărea atât din cauza ministeriului său sacru, cât şi din cauza că avea misiunea de a administra bunurile bisericeşti”. Cu patru zile înainte de a fi arestat, Laurenţiu a distribuit săracilor bunurile pe care le administra, pentru a nu fi luate de autorităţile romane. Când împăratul i-a poruncit lui Laurenţiu să-i predea bunurile pe care, după cum fusese informat, le

rânduiţi să administreze bunurile materiale oferite pentru ajutorarea văduvelor, a săracilor şi a orfanilor. După exemplul lor, Biserica din Roma şi-a format un mare număr de diaconi, pe care papa i-a pus sub conducerea arhidiaconului Laurenţiu. Misiunea lor era aceeaşi: să adune şi să distribuie

deţinea Biserica, acesta a chemat în faţa împăratului Valerian mulţimea de săraci pe care îi ajutase, şi i-a spus: „Iată comorile noastre, care nu scad niciodată, aduc venit întotdeauna şi pot fi găsite oriunde!”. Acestea au fost ultimele cuvinte ale martirului, care a fost ars pe un grătar de fier pus deasupra cărbunilor aprinşi. Trupul lui a fost depus într-un mormânt la Roma, pe Via Tiburtina. În cinstea lui, au fost ridicate numeroase biserici, dintre care una chiar pe ruinele teatrului lui Pompei, la iniţiativa papei Damasus. Mesajul pe care Laurenţiu l-a imprimat în memoria creştinilor este, fără îndoială, iubirea faţă de cei săraci

şi responsabilitatea în administrarea bunurilor. Sfântul Laurenţiu este cinstit de catolici şi ortodocşi la 10 august. În Occident este cinstit ca patron al diaconilor şi, de asemenea, ca patron al bucătarilor şi al pompierilor. Maricel Bulai

Sf. Laurenţiu | 9

SF. NIColAE
(SEC. III-IV)

OCROTITORUl COPIIlOR, Al ORFANIlOR ȘI Al CElOR NEDREPTĂŢIŢI; UN MODEl DE SFINŢENIE
PENTRU TOŢI CREȘTINII

Sfântul Nicolae este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi creştini, şi aceasta deoarece mulţi sunt cei care cunosc exemplul lui de bunătate faţă de cei aflaţi în suferinţe şi, mai ales, dragostea lui faţă de copii. Conform tradiţiei, Nicolae era fiul unor părinţi creştini din Patara Lichiei (localitate situată în Turcia de astăzi) şi de mic copil a dat semne de o alegere deosebită din partea lui Dumnezeu; respecta cu sfinţenie zilele de post, petrecea mult timp în rugăciune şi arăta o bunătate îngerească faţă de toţi. Vizitând mănăstirile din ţinutul Tebaida, a rămas o vreme printre pustnici, dar s-a reîntors în oraşul natal. Episcopii întruniţi la Mira pentru desemnarea unui succesor, nereuşind să cadă de acord asupra persoanelor propuse, au hotărât să-l aleagă pe cel care a doua zi avea să intre cel dintâi în biserică. Și pentru că Nicolae a venit primul la sfântul lăcaş, ei l-au ales episcop. La început s-a împotrivit, dar înţelegând că este

voinţa lui Dumnezeu, în cele din urmă a acceptat. Ca episcop de Mira, Nicolae şi-a arătat dragostea faţă de cei săraci şi lipsiţi de ajutor. Se spune că un om sărac avea trei fete care ajunseseră la vârsta la care trebuiau să se căsătorească. Însă pe atunci, foarte importantă era dota sau zestrea miresei; cu cât dota era mai mare, cu atât şansele de căsătorie creşteau. Și pentru că sărmanul om nu le putea oferi fetelor sale o zestre considerabilă, se vedea nevoit să le vândă ca sclave. Atunci, Sfântul Nicolae le-a oferit în secret trei pungi cu galbeni, fără ca ele să ştie cine le face acest dar, şi astfel le-a salvat de la o viaţă de sclavie. Urmând cuvintele Mântuitorului: „Mergi, vinde tot ce ai şi împarte săracilor”, Nicolae şi-a dat toate veniturile pentru ajutorarea săracilor, a celor bolnavi şi suferinzi. Făcea multe donaţii în secret, fără să aştepte ceva în schimb. De multe ori lua apărarea celor nevinovaţi, chiar dacă îşi risca

viaţa. Din această motiv, în timpul domniei împăratului Diocleţian, el a fost exilat şi ţinut în închisoare. În acea perioadă, creştinismul era o religie interzisă, iar credincioşii erau pedepsiţi şi chiar ucişi pentru simplul motiv că erau creştini. Însă, odată cu urcarea pe tron a împăratului Constantin cel Mare, creştinismul a devenit religia oficială în tot Imperiul Roman, iar Sfântul Nicolae a fost eliberat şi s-a întors la credincioşii săi din Mira Lichiei, unde a rămas până la moarte. Sfântul Nicolae este cinstit atât de ortodocşi, cât şi de catolici, dar este apreciat şi de protestanţi, rămânând un veritabil exemplu de dragoste faţă

de semeni, un ocrotitor al copiilor, al orfanilor şi al celor nedreptăţiţi şi un model de sfinţenie pentru toţi creştinii. Biserica îl pomeneşte în calendar la 6 decembrie. Narcis Stupcanu

Sf. Nicolae | 11

SF. ANASTASIA
(† 304)

IZBĂVITOAREA DE OTRAVĂ ȘI MÂNGÂIETOAREA CElOR DIN ÎNCHISORI

Anastasia este o sfântă care şi-a dedicat viaţa slujirii deţinuţilor, în special a acelor creştini din Imperiul Roman care erau aruncaţi în temniţă din pricina credinţei lor. S-a născut la Roma în secolul al III-lea, în vremea domniei împăratului Diocleţian, cunoscut pentru persecutarea creştinilor. Anastasia provenea dintr-o familie înstărită, în care tatăl era păgân, iar mama, creştină, şi a beneficiat de educaţia oferită de un învăţat creştin, pe nume Hrisogon. După moartea mamei, tatăl Anastasiei a hotărât să-şi mărite fata cu un soldat roman, Publius, împotriva voinţei acesteia. În perioada care a urmat, Anastasia şi-a făcut un obicei de a-i vizita pe ascuns, îmbrăcată în haine modeste, pe creştinii care se aflau în închisorile romane. Ea încerca să le aline suferinţa, ducândule mâncare, îngrijindu-le rănile provocate de torturile la care erau supuşi, îmbărbătându-i şi rugându-se împreună cu ei. După un timp, Publius a aflat

despre activitatea secretă a Anastasiei şi a poruncit să fie închisă în casă. Atunci, ea a început să corespondeze în taină cu învăţătorul ei, Hrisogon. Acesta i-a trimis cuvinte de încurajare şi totodată i-a profeţit că soţul ei va muri în curând pe mare, ceea ce s-a şi întâmplat. Nava cu care Publius a plecat în călătorie s-a scufundat, iar Anastasia, rămasă singură, şi-a împărţit averea săracilor şi s-a dedicat slujirii celor nevoiaşi. Ea a mers din oraş în oraş, îngrijind creştinii din închisori împreună cu Theodota, o tânără văduvă care avea trei fii. Folosindu-se de cunoştinţele de medicină pe care le avea, dar şi de puterea rugăciunii, Anastasia a vindecat răni şi a uşurat suferinţe, devenind cunoscută mai ales pentru puterea de a-i salva de la moarte pe cei otrăviţi. În urma unui edict dat împotriva creştinilor de către Diocleţian, Anastasia, Theodota şi copiii ei au fost arestaţi şi li s-a promis că vor fi eliberaţi, dacă renunţă la credinţa creştină. Deoarece au refuzat,

Theodota şi cei trei fii ai ei au fost arşi de vii, iar Anastasia a fost condamnată la moarte prin înfometare. Cu toate acestea, după 60 de zile fără hrană, Anastasia încă trăia. Atunci, judecătorul a hotărât să fie urcată într-o corabie împreună cu alţi deţinuţi, ce urmau să fie înecaţi. După ce corabia a fost abandonată de soldaţii romani în largul mării, iar aceasta a început să ia apă, Sfânta Theodota li s-a arătat celor de pe corabie şi a dus-o la ţărm. Văzând minunea, cei 120 de oameni au crezut în Cristos şi au fost botezaţi de Anastasia şi de un alt creştin, pe nume Eutychianus. În scurt timp, ei au ajuns din nou în mâinile soldaţilor, fiind cu toţii arşi de vii în localitatea Sirmium

(azi Mitrovica, în Kosovo). Sfânta Anastasia este celebrată de Biserica Ortodoxă la 22 decembrie şi de Biserica Catolică la 25 decembrie. Monica Zaharia

Sf. Anastasia | 13

SF. STElIAN PAFlAGoNUl
(SEC. IV)

OCROTITORUl PRUNCIlOR ȘI Al FAMIlIEI CREȘTINE – CREATORUl PRIMUlUI CENTRU SOCIAl CREȘTIN
PENTRU COPII

Sfântul Stelian este considerat protector al pruncilor şi al familiei creştine în general. Viaţa sa de rugăciune şi râvna duhovnicească l-au învrednicit de darul facerii de minuni, vindecându-i mai ales pe copiii chinuiţi de diferite boli. S-a născut la Adrianopolis, în provincia Paflagonia din Asia Mică (pe teritoriul Turciei de astăzi). Provenind dintr-o familie săracă, Stelian a fost nevoit să-şi câştige singur existenţa. Însă ceva în adâncul sufletului îl îndemna să se retragă din lume şi să-i slujească lui Dumnezeu, cel care nu-l părăsise niciodată la nevoie. Nu e lipsit de importanţă faptul că Sfântul Stelian a trăit în„secolul de aur” al creştinismului, caracterizat, printre altele, de încetarea persecuţiilor, de sistematizarea adevărurilor de credinţă şi de o viaţă ascetică înfloritoare. Cu toate că singurătatea îl atrăgea, Stelian nu s-a îndepărtat întru totul de societate, datorită dragostei lui pentru semeni, preferând să fie printre ei spre a-i ajuta, şi abia apoi

să se întoarcă în chilia sa, pentru a se odihni. Într-o noapte, în timp ce se ruga, Stelian a simţit prezenţa lui Dumnezeu şi a fost copleşit de slava Duhului Sfânt. Nu se ştie exact ce s-a întâmplat atunci în chilia lui, însă cert este faptul că în ziua următoare chipul său iradia de o bucurie profundă şi era copleşit de o linişte sufletească pe care n-o mai cunoscuse până atunci. Totul avea să se desluşească atunci când Stelian a întâlnit un copil bolnav, pe care încerca să-l consoleze, ca de obicei, iar când şi-a pus mâna peste creştetul copilului, a simţit puterea lui Dumnezeu trecând prin mâna sa. Copilul şi-a revenit imediat şi, de atunci înainte, Stelian simţea orice suferinţă sufletească de la mare distanţă. În scurt timp, chilia lui a devenit un adevărat loc de pelerinaj pentru bolnavi şi suferinzi, dintre care mulţi se însănătoşeau, nu numai prin puterea mâinii sale, ci şi prin credinţa lor puternică, fără de care ar fi rămas

fără nici o speranţă de vindecare. Deşi nu studiase la şcoli înalte, Stelian s-a dovedit a fi şi un învăţător erudit. Se spune că multe familii îşi încredinţau copiii lui Stelian spre a fi călăuziţi către Dumnezeu. Și probabil că acesta a constituit primul centru social, unde mamele îşi puteau lăsa copiii, în timp ce se ocupau de alte treburi casnice. Astfel, Sfântul Stelian avea să devină patronul spiritual al nounăscuţilor şi al familiei în general. Grija pentru copii se reflecta mereu pe chipul său vesel. Întotdeauna era binevoitor şi plin de dragoste faţă de semeni. Aşa l-au ajuns bătrâneţile pe Sfântul Stelian, care a trecut la Domnul

într-o linişte sufletească deosebită, dându-i slavă lui Dumnezeu pentru toate. Biserica Ortodoxă îl pomeneşte în calendar la 26 noiembrie. Narcis Stupcanu

Sf. Stelian Paflagonul | 15

SF. VASIlE CEl MARE
(330 – 379)

FONDATORUl „VASIlIADEI” – UN COMPlEX DE SPITAlE, AZIlURI, ȘCOlI ȘI CASE PENTRU CAZAREA STRĂINIlOR; PRECURSORUl ASISTENŢEI SOCIAlE CREȘTINE
Sfântul Vasile s-a născut în anul 330 în Cezareea Capadociei, o cetate din Asia Mică, într-una dintre cele mai renumite familii din istoria creştinismului, care a dăruit nu mai puţin de şase sfinţi: Sfânta Macrina cea Bătrână, bunica Sfântului Vasile; Sfânta Emilia, mama lui; Sfântul Vasile şi fraţii săi: Sfântul Grigore de Nyssa, Sfântul Petru de Sebaste şi Sfânta Macrina cea Tânără. Încă din copilărie, Vasile a primit o educaţie aleasă, având în vedere faptul că tatăl său era un retor vestit la vremea aceea. Mai târziu şi-a continuat studiile la vestitele şcoli din Constantinopol şi Atena, după care a intrat în monahism. În anul 370 a fost ales episcop de Cezareea, demnitate ce l-a ajutat foarte mult în activităţile pe care avea să le dezvolte. Astfel, el avea să pună bazele asistenţei sociale prin întemeierea „Vasiliadei”. Era vorba de un complex de case şi locuinţe cu scopul de a-i adăposti pe orfani, locuinţe în care primeau îngrijire şi bătrânii şi văduvele. Pe lângă toate acestea, existau şi spitale, şcoli şi case de oaspeţi pentru cazarea străinilor. Sfântul Vasile ridicase astfel un mic orăşel în jurul bisericii, un orăşel unde nimeni nu era trecut cu vederea. Copiii erau educaţi de profesori bine instruiţi, bătrânii erau îngrijiţi şi asistaţi de călugări şi călugăriţe, văduvele aveau o locuinţă şi puteau să lucreze ajutându-i pe ceilalţi. Chiar şi străinii care erau în trecere primeau alimente şi erau adăpostiţi peste noapte. Tot în acea comunitate locuiau şi medicii, infirmierii şi toţi cei care ajutau la funcţionarea întregului complex. „Vasiliada” Sfântului Vasile cel Mare era o lume de vis unde trona bunătatea, compasiunea, ajutorul reciproc, dragostea pentru semeni şi, nu în ultimul rând, preaslăvirea lui Dumnezeu. Însă activitatea Sfântului Vasile nu s-a oprit numai la construirea „Vasiliadei”. După ce a pus bazele vieţii monahale de obşte şi a înfiinţat nenumărate mănăstiri pe cuprinsul

eparhiei sale, a construit pe lângă acestea şi spitale sau aziluri pentru bolnavi şi săraci, unde călugării se ocupau de îngrijirea lor. Toată viaţa şi-a dedicat-o semenilor. La 1 ianuarie 379, la vârsta de numai 49 de ani, Sfântul Vasile cel Mare a păşit în veşnicie. Au rămas însă foarte importante cuvintele sale: „Nu trebuie să lucrăm pentru o hrană pieritoare, ci pentru o hrană veşnică. Această hrană este de a face voia lui Dumnezeu”. Voinţa Tatălui este de „a-i hrăni pe cei flămânzi, de a le da de băut celor însetaţi şi de a-i îmbrăca pe cei goi”. Munca nu este un scop în sine, ci ea trebuie făcută pentru alţii, mai ales pentru cei săraci.

Biserica Ortodoxă îl pomeneşte în calendar la 1 ianuarie. Narcis Stupcanu

Sf. Vasile cel Mare | 17

SF. MARTIN DIN ToURS
(316 - 397)

EPISCOP – PATRON Al SOlDAŢIlOR, Al SĂRACIlOR ȘI Al CElOR NEDREPTĂŢIŢI

Martin din Tours este un sfânt care şi-a dedicat viaţa ajutorării celor săraci şi bolnavi. S-a născut în anul 316, în localitatea Sabaria din Panonia (Ungaria de astăzi), în familia unui tribun roman. Deşi părinţii săi erau păgâni, la vârsta de zece ani s-a înscris în rândul catehumenilor (cei aflaţi în perioada de pregătire pentru primirea Botezului). Deoarece împăratul dăduse un decret prin care fiii ofiţerilor romani erau obligaţi să îmbrăţişeze cariera militară, Martin a intrat în cavalerie şi a depus jurământul militar. În această perioadă s-a petrecut un fapt care a rămas viu întipărit în amintirea contemporanilor. Trecând prin oraşul francez Amiens, Martin a întâlnit un cerşetor care tremura de frig; cei dinaintea lui nici nu s-au uitat la dânsul, însă Martin se gândea că Dumnezeu anume a voit aşa, ca el să aibă ocazia de a face un bine. Deoarece nu mai avea nimic de dat, a scos sabia şi a tăiat în două mantia

lungă cu care era acoperit; o parte a dat-o cerşetorului, iar cu cealaltă s-a înfăşurat el însuşi. În noaptea următoare, Martin a avut un vis: Isus Cristos, acoperit cu jumătatea de mantie oferită celui sărac, le spunea îngerilor care-l înconjurau: „Martin, care este numai catehumen, m-a îmbrăcat cu veşmântul acesta”. La vârsta de 18 ani, Martin a părăsit cariera militară şi a fost botezat de episcopul Ilarie de Poitiers, pe care îl întâlnise în timpul operaţiunilor militare desfăşurate în Galia (Franţa). Mai târziu, acest episcop îl va sfinţi preot, chiar dacă Martin a încercat să se împotrivească. Deoarece viaţa sfântă şi slujirea lui Martin erau cunoscute de mulţi oameni, pe la anul 371 a fost ales episcop. Astfel, într-o zi, câţiva creştini l-au rugat să meargă la o persoană aflată pe moarte. Martin i-a urmat în grabă, însă pe drum i-au apărut înainte nişte oameni înarmaţi, care l-au obligat să-i urmeze, explicându-i

că fuseseră trimişi de comunitatea creştină din Tours, care, rămasă fără episcop, l-a ales pe el. În calitate de episcop, Martin a fost apărătorul celor săraci şi neajutoraţi, neacceptând nedreptatea şi oprimarea. La momentul oportun, a ştiut să ţină piept chiar şi împăraţilor, pentru ca aceştia să nu ia decizii nedrepte, în defavoarea celor mai slabi. Îndată după moarte, sfântul Martin a devenit cel mai cunoscut şi mai venerat sfânt în Europa. Sfântul Martin este un adevărat exemplu în ajutorarea celor săraci, în apărarea celor slabi şi în implicarea

în lupta împotriva sărăciei. Este considerat patronul soldaţilor, al săracilor şi al celor nedreptăţiţi. Biserica Romano-Catolică îl celebrează în ziua de 11 noiembrie, iar Biserica Ortodoxă, la 11 octombrie. Maricel Bulai

Sf. Martin din Tours | 19

SF. IoAN CEl MIloSTIV
(C. 550-619)

SPRIjINITORUl CElOR SĂRACI – A ÎMPĂRŢIT CU EI NU NUMAI BUNURIlE SAlE CI ȘI BUNURIlE BISERICII

S-a născut în jurul anului 550, la Amathos (Cipru), în familia lui Epifanie, guvernatorul insulei. Dărnicia lui faţă de cei necăjiţi şi săraci - pe care îi numea „stăpânii” săi - avea să-i atragă supranumele de „cel Milostiv”. Ioan era căsătorit şi avea copii, însă, rămânând văduv, a fost chemat să ocupe scaunul patriarhal de la Alexandria, moartea rămas vacant după Teodor. patriarhului

şi neajutoraţi, patriarhul Ioan i-a povestit despre o viziune pe care o avusese, în care Milostenia i-a apărut sub chipul unei tinere frumoase şi i s-a recomandat ca fiind „cea dintâi fiică a Domnului”. În calitate de patriarh, Ioan se afla mereu la dispoziţia celorlalţi, indiferent că era vorba de vreo rugăminte sau de vreo plângere. Milostenia lui era îndreptată atât către creştinii din Alexandria, cât şi către cei de altă credinţă ori de altă naţionalitate. Astfel, atunci când perşii au jefuit Ierusalimul, el a ajutat la salvarea locuitorilor prin furnizarea unor mari sume de bani, a unor cantităţi mari de vin, porumb, ulei şi îmbrăcăminte, în afara animalelor de povară pentru transportul acestor bunuri de care Ierusalimul avea atâta nevoie. Uneori, dărnicia sa părea excesivă. Odată, unul dintre apropiaţii patriarhului şi-a dat seama că un om - deghizat fiind - încerca să-l înşele pe Sfântul Ioan, revenind de mai multe

Înscăunarea sa a avut loc în anul 611, devenind al cincilea patriarh de Alexandria cu acest nume. La acea vreme, Patriarhia de Alexandria dispunea de numeroase resurse materiale provenind mai ales din activităţile de comerţ. Ioan împărţea cu dărnicie celor săraci nu numai bunurile sale, ci şi pe cele ale Patriarhiei. Aşa se face că, odată, primind în dar o pătură cu cusături scumpe, n-a avut somn până nu a vândut-o, iar banii obţinuţi din vânzarea ei i-a împărţit săracilor. Altădată, unui om care se minuna de marea lui dărnicie faţă de cei săraci

ori pentru a primi ceva de pomană. Fiind înştiinţat, patriarhul a răspuns că acel om deghizat putea fi chiar Cristos. Altă dată, între el şi prefectul imperial Nichita, cu care era bun prieten, s-a iscat o mare ceartă, întrucât acesta din urmă încerca să-şi însuşească unele dintre bunurile Bisericii pentru a sprijini trupele împăratului Heraclie în lupta împotriva perşilor. Ioan a rezistat acestor încercări, iar Nichita, în cele din urmă, şi-a cerut iertare. În anul 619, când perşii au invadat Egiptul, patriarhul Ioan a fost nevoit să fugă din Alexandria. Întors în Cipru, a murit la scurt timp după aceea, lăsând în urma sa multe realizări frumoase şi un exemplu demn de urmat.

Biserica Ortodoxă îl pomeneşte în calendar la 12 noiembrie. Narcis Stupcanu

Sf. Ioan cel Milostiv | 21

SF. FRANCISC DIN ASSISI
(1182 – 1226)

FONDATORUl ORDINUlUI FRANCISCAN; PATRONUl PĂSĂRIlOR, Al ANIMAlElOR ȘI Al ECOlOGIEI

Francisc din Assisi este un sfânt din secolul al XIII-lea care i-a ajutat pe săraci şi bolnavi. De asemenea, este fondatorul Ordinului Franciscan, care a influenţat viaţa spirituală a Evului Mediu. Francisc s-a născut la Assisi (Italia), în anul 1182, în familia unui comerciant înstărit, pe nume Petru Bernardone. Francisc era o fire veselă şi dorea să ajungă cavaler. Pe atunci, provinciile Assisi şi Perugia se aflau în război. Plecat şi el la luptă, Francisc a fost luat prizonier. Stând doi ani în închisoare, a avut timp să reflecteze asupra vieţii sale, făcând probabil şi o făgăduinţă: dacă va ieşi din închisoare, se va dărui lui Dumnezeu. După ce a fost eliberat, Francisc a început să-i ajute pe cei nevoiaşi; lua stofe din prăvălia tatălui său şi le împărţea săracilor. Petru Bernardone era foarte supărat că Francisc lua bani şi materiale din prăvălie. Într-o zi, s-a dus şi s-a plâns episcopului. Acesta l-a chemat pe Francisc de

faţă cu tatăl său, pentru a se justifica. Francisc i-a înapoiat tatălui său banii, s-a dezbrăcat de haine şi le-a aşezat la picioarele sale, zicând: „De acum aşa mă voi ruga: Tatăl nostru care eşti în ceruri...”. Episcopul i-a dat o tunică, iar el s-a acoperit. Din acel moment, Francisc a fost liber să-l slujească pe Cristos în cei săraci şi bolnavi. În scurt timp, alţi tineri au îmbrăţişat modul său de viaţă. Dacă vedeau o femeie săracă având mulţi copii, o ajutau; la fel pe vreun om ce nu-şi putea face munca în gospodărie. Seara mergeau la cerşit; unii îşi băteau joc de ei, aruncându-le oase sau scuipându-i, dar ei suportau totul cu răbdare. Pentru Francisc, sărăcia a fost doamna şi sora lui. Vizita spitalele, ajuta bolnavii, predica pe străzi şi îi considera fraţi pe toţi oamenii. Muncea cu propriile mâini, făcea curăţenie în biserici şi altele asemenea. Nu departe de Assisi, la Vittorina, era o leprozerie. Când trecea prin faţa ei, Francisc îşi închidea ochii şi

îşi astupa nările, pentru că nu putea suporta priveliştea. Plimbându-se într-o zi prin apropiere, s-a întâmplat ca una dintre acele fiinţe sărmane să-i apară în cale şi să-i ceară de pomană. Împins de o forţă irezistibilă, Francisc s-a apropiat de lepros şi i-a dat de pomană, apoi i-a sărutat rănile. „Când m-am retras din mijlocul lor – a spus el în ajunul morţii, la 3 octombrie 1226 – ceea ce mi-a părut că până atunci era amar, s-a schimbat, în ceea ce mă priveşte, în dulcea mângâiere a sufletului”. A fost declarat sfânt la 16 iulie 1228 de către papa Grigore al IX-lea. Este considerat patronul păsărilor, al animalelor şi al ecologiei, precum şi

protector al Italiei. Este celebrat de Biserică în ziua de 4 octombrie, iar în ziua de 17 septembrie este celebrată primirea stigmatelor (urmele rănilor lui Isus) de către sfântul Francisc. Maricel Bulai

Sf. Francisc din Assisi | 23

FER. IEREMIA VAlAHUl
(1556 – 1625)

PATRONUl INFIRMIERIlOR, Al CElOR BOlNAVI ȘI Al EMIGRANŢIlOR

Ieremia s-a născut la 29 iunie 1556, la Sasca, în părţile de nord ale Moldovei, din părinţi foarte evlavioşi. La botez a primit numele de Ion. A fost un om simplu, drept şi plin de frica lui Dumnezeu. Într-o zi un cerşetor i-a spus: „Ion, tu vei merge peste munţi într-o ţară care se cheamă Italia. Apoi, ajuns la capătul călătoriei tale, vei intra în serviciul unui domn mare. Îl vei sluji cu multă iubire şi bucurie şi vei fi recompensat din abundenţă”. Într-adevăr, la vârsta de 18 ani, a plecat în Italia pentru a se sfinţi. Mama sa, Margareta, îi spusese că există o ţară îndepărtată numită Italia, unde trăiesc oameni buni şi unde sunt călugări sfinţi. Cuvintele mamei l-au fascinat pe Ion. În anul 1578 a ajuns la Napoli, unde a intrat într-o mănăstire de călugări capucini (ordin călugăresc catolic, ramură a Ordinului Franciscan, înfiinţat de sfântul Francisc din Assisi). Aici şi-a luat numele de Ieremia. La Napoli, timp de 40 de ani,

fratele Ieremia i-a îngrijit cu multă blândeţe şi dăruire pe cei bolnavi. S-a apropiat de toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, sănătoşi şi bolnavi. Când nu pleca în împrejurimi pentru a-i ajuta pe cei săraci, se afla în locuinţele celor bolnavi. Fratele Salvatore, un călugăr cu mâinile şi picioarele deformate, nu putea să facă nici cea mai mică mişcare. Ieremia îl lua delicat în braţe ca să-l ridice din pat şi îl spăla aşa cum o mamă îşi spală pruncul. Nu trecea nici o noapte în care fratele Salvatore să nu-şi strige infirmierul, astfel încât într-o zi a fost dojenit de un alt frate. Dar Ieremia i-a luat apărarea, spunând: „Sărmanul! Nu se poate ajuta deloc. E ca un copil mic!”. Ieremia spunea mereu că iubirea faţă de cei sărmani şi bolnavi atrage milostivirea lui Dumnezeu. Timp de patru ani şi jumătate, Ieremia s-a îngrijit de fratele Martin, un călugăr suferind. Nimeni nu se atingea de el, deoarece era plin de

răni. Din acest motiv, îl spăla chiar şi de zece ori pe zi. Îi plăcea să spună că Dumnezeu îl vrea acolo: „L-am simţit pe Dumnezeu în timp ce mă rugam”, avea să exclame Ieremia. Când Martin a murit, Ieremia a izbucnit în plâns, spunând: „Săracul frate Martin, era recreaţia mea...”

Ieremia a murit la 5 martie 1625, la Napoli, iar la 30 octombrie 1983 a fost declarat fericit de către papa Ioan Paul al II-lea. Astăzi este cunoscut sub numele de Fericitul Ieremia Valahul, fiind celebrat de Biserică în ziua de 8 mai. Este considerat patronul infirmierilor, al celor bolnavi şi al emigranţilor. Marcelin Blaj

Fer. Ieremia Valahul | 25

NIColAUS LUDWIG GRAF VoN ZINzENDoRF
(1700 – 1760)

PROTECTOR Al CREȘTINIlOR REFUGIAŢI DIN BOEMIA, INIŢIATOR Al MIȘCĂRII MISIONARE MODERNE ȘI
PIONIER Al ECUMENISMUlUI

Nicolaus Ludwig von Zinzendorf s-a născut la Dresda, în Germania, într-o familie de nobili. Bunica din partea mamei împreună cu o mătuşă au fost cele care, după moartea tatălui său, l-au crescut pe tânărul conte, îngrijindu-se ca acesta să primească o educaţie aleasă. Încă din copilărie, Zinzendorf a manifestat un interes aparte pentru viaţa religioasă. Mai târziu, sub influenţa familiei, s-a decis să studieze dreptul, pregătindu-se pentru o carieră diplomatică. A rămas însă preocupat de literatura teologică. După finalizarea studiilor, s-a întors la Dresda, unde a ocupat postul de consilier juridic. Această funcţie i-a permis să călătorească destul de mult. Atunci când, într-una din călătorii, a vizitat galeria de picturi din Düsseldorf, privirea i s-a oprit asupra unui tablou care purta titlul Ecce homo („Iată omul!”) şi înfăţişa suferinţele lui Isus Cristos. Dedesubtul tabloului era scris: „Iată ce am făcut eu pentru tine! Ce faci tu pentru

mine?” Zinzendorf a rămas în faţa acelei picturi multă vreme, profund impresionat de tabloul în sine, cât şi de cuvintele care îl însoţeau. Această experienţă avea să-l marcheze pentru tot restul vieţii. Moştenind de la bunica sa o proprietate, Zinzendorf va începe să-i adăpostească pe refugiaţii din Boemia şi Moravia, membri ai bisericii persecutate Unitas fratrum (actualmente, Biserica Moraviană). Noua aşezare a primit numele Herrnhut („Ocrotirea Domnului”). După ce a renunţat la postul de consilier, s-a mutat împreună cu familia la Herrnhut, pentru a contribui la realizarea unităţii în comunitatea care se formase acolo. Iniţial nu a dorit să se desprindă de Biserica Luterană (el însuşi fiind consacrat preot luteran), ci să reformeze Biserica din interior. Dar iar mulţi Biserica dintre refugiaţi nu doreau să renunţe la doctrina lor, Luterană, sesizând diferenţele doctrinare, dorea să-şi

exercite autoritatea deplină asupra comunităţii din Herrnhut. Timp de mai bine de zece ani, Nicolaus von Zinzendorf a fost exilat, perioadă în care a întreprins călătorii misionare în Europa şi America. La Berlin se va întâlni cu episcopul Bisericii moravian. Zinzendorf a fost unul dintre primii lideri religioşi care a folosit cuvântul „ecumenism”, rămânând în istorie ca un apărător al libertăţii religioase. În primul rând, el a propovăduit o „religie a inimii”, în care credinţa şi iubirea erau deasupra doctrinei. A susţinut cu pasiune importanţa Unitas fratrum, Daniel Jablonsky, care îl va consacra preot

misiunii creştine, astfel încât, în anul morţii sale, creştinii moravieni aveau peste 200 de misionari răspândiţi în întreaga lume. În anul 1747, Zinzendorf a primit permisiunea de a se întoarce la Herrnhut, unde şi-a petrecut ultimii ani din viaţă. A murit în 1760, iar ultimele sale cuvinte au fost: „Eu m-am rugat să văd măcar primele roade [ale lucrării] printre cei păgâni, şi iată că am ajuns să văd mii de roade... Acum pot muri liniştit!” Adina Petric

Nicolaus Ludwig Graf von Zinzendorf | 27

WIllIAM WIlBERFoRCE
(1759 -1833)

RENUMIT OM POlITIC ȘI REFORMATOR SOCIAl BRITANIC – FIlANTROP ȘI lIDER Al MIȘCĂRII DE
ABOlIRE A SClAVIEI

William Wilberforce s-a născut în 1759 în Yorkshire (Marea Britanie). A urmat Colegiul „St. John’s” din Cambridge, iar în 1780 şi-a început cariera politică, devenind membru independent al Parlamentului. În contextul al unei puternice a treziri religioase în Anglia la sfârşitul secolului XVIII-lea, William devenit creştin evanghelic. După convertire, s-a implicat în numeroase campanii sociale, militând pentru diverse cauze. Astfel, a înfiinţat organizaţii precum „Societatea pentru Reprimarea Viciilor”, „Școlile de Caritate”, „Societatea Misionară a Bisericii” şi „Societatea pentru Prevenirea Cruzimii faţă de Animale”. De asemenea, a sprijinit misiunile creştine din India şi i-a ajutat în nenumărate rânduri pe cei nevoiaşi. Doctrina creştină l-a condus pe tânărul parlamentar independent William Wilberforce la convingerea că toţi oamenii sunt egali. Din acest motiv, a luptat fără încetare pentru abolirea sclaviei. În această direcţie

a fost sprijinit şi de John Newton, un preot anglican, fost comerciant de sclavi. Pe când Wilberforce se frământa dacă să rămână în politică sau să se implice în viaţa Bisericii, acesta l-a sfătuit să le facă pe amândouă în acelaşi timp. Începând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, navele britanice transportaseră aproximativ 3.415.000 de sclavi africani, dintre care mai mult de 500.000 au murit în timpul transportului, din cauza condiţiilor inumane la care erau supuşi (lipsa alimentelor, a igienei, a asistenţei medicale sau a odihnei). Împreună cu Thomas Clarkson, un important militant împotriva sclaviei, şi cu avocatul Granville Sharp, William a format în anul 1787 grupul numit „Secta Clapham”, cu scopul de a aduna dovezile necesare unui proiect de lege prin care să fie abolită această practică inumană. Timp de peste 30 de ani, ei au dus o campanie politică modernă, folosind ca metode de luptă petiţiile, boicoturile, discursurile

şi mitingurile. Au înfiinţat „Comitetul pentru Abolirea Comerţului cu Sclavi” şi „Societatea pentru Reformarea Moravurilor”, au organizat campanii de propagandă în toată ţara şi şiau făcut auzită vocea în Camera Comunelor. Cu toate că numărul susţinătorilor lor creştea şi câştigaseră şi sprijinul primului ministru, ei nu reuşeau totuşi să obţină niciun succes legislativ. Fiecărei petiţii depuse în Camera Comunelor i se opuneau interesele economice, care susţineau menţinerea sclaviei. Primul succes l-au avut abia în 1807, când guvernul lui Charles James Fox a adoptat un act care interzicea comerţul cu sclavi pe

teritoriul Marii Britanii. După alţi 26 de ani de documentare, de pledare a cauzei şi de petiţii anuale, William Wilberforce a reuşit în 1833, cu doar trei zile înainte de a muri, să impună adoptarea „Documentului de Abolire a Sclaviei” în aproape întreg teritoriul Imperiului Britanic. Cristian Zaharia

William Wilberforce | 29

IPS VENIAMIN CoSTACHI
(1768 – 1846)

ADMINISTRATOR Al SPITAlUlUI „SF. SPIRIDON“ ȘI PROMOTOR Al CUlTURII ÎN lIMBA ROMÂNĂ

Veniamin Costachi a fost un slujitor al Bisericii, dar şi un mare cărturar, traducător de cărţi şi dascăl care, de pe scaunul de mitropolit, a contribuit la transformarea vieţii culturale a Moldovei de la începutul secolului al XIX-lea. S-a născut în satul Roşieşti (judeţul Vaslui), într-o veche familie boierească, primind la botez numele Vasile. A urmat cursurile şcolii de la Mănăstirea „Trei Ierarhi” din Iaşi, iar la vârsta de 15 ani a fost luat ca ucenic la Episcopia Huşilor de către episcopul Iacob Stamati. Un an mai târziu, a devenit călugăr, luându-şi numele de Veniamin. A început să urce treptele ierarhiei bisericeşti de foarte tânăr. Astfel, la vârsta de 21 de ani a fost numit egumen (superior) al Mănăstirii „Sf. Spiridon” din Iaşi, unde s-a remarcat printr-o foarte bună organizare şi administrare a spitalului aflat în grija mănăstirii. La vârsta de 24 de ani a fost ales episcop de Huşi, iar patru ani mai târziu, episcop de Roman. În

1803 a devenit mitropolit al Moldovei, funcţie pe care a ocupat-o timp de 40 de ani. În calitate de mitropolit, s-a ocupat de îmbunătăţirea activităţii Bisericii şi a şcolilor care, în epoca respectivă, funcţionau pe lângă mănăstiri. L-a preocupat îndeosebi creşterea nivelului de instruire al slujitorilor Bisericii. Astfel, în 1803 a înfiinţat Seminarul Teologic de pe lângă Mănăstirea „Socola” din Iaşi, iar în 1805 a întemeiat o şcoală pentru călugăriţele de la Mănăstirea „Agapia” şi o şcoală de cântări bisericeşti la Iaşi. A încurajat câţiva tineri studioşi, precum Gheorghe Asachi, pe care i-a trimis cu burse de studiu în străinătate. Mai târziu, la îndemnul său, tânărul Asachi a predat între 1814 şi 1818 un curs de inginerie în limba română la Academia Domnească din Iaşi, punând bazele învăţământului politehnic pe meleagurile noastre. Cei doi au avut un rol important şi în deschiderea la Iaşi a Academiei Mihăilene (1834), numită astfel după

numele domnitorului Mihail Sturza, dar şi a primei şcoli de arte şi meserii din Moldova (1841). Veniamin Costachi a acordat o mare importanţă nu numai deschiderii de şcoli publice cu predare în limba română, ci şi traducerii şi tipăririi de cărţi. În acest scop, el a reorganizat şi a dotat tipografia de la Mănăstirea „Trei Ierarhi” din Iaşi şi pe cea de la Mănăstirea „Neamţ”, unde au văzut lumina tiparului peste 130 de cărţi bisericeşti, de teologie, dar şi manuale şcolare. În scaunul 1842 s-a retras de pe mitropolitan, stabilindu-

traducând cărţi din limba greacă. A încetat din viaţă la vârsta de 78 de ani, iar rămăşiţele sale pământeşti se găsesc astăzi la catedrala mitropolitană din Iaşi, ale cărei temelii le-a pus în 1833. Monica Zaharia

se la Mănăstirea „Slatina”, unde şi-a continuat munca de o viaţă,
IPS Veniamin Costachi | 31

SF. IoAN BoSCo
(1815 – 1888)

APĂRĂTOR Al ORFANIlOR, PATRON Al TINERETUlUI ȘI FONDATOR Al ORDINUlUI SAlEZIENIlOR

Ioan Bosco s-a născut în ziua de 16 august 1816, la Becchi (Italia). Mama, Margareta, rămasă văduvă cu patru copii, i-a dat o solidă educaţie creştină. Cunoscuţii săi îl numeau Don Bosco. Sfinţit preot la Torino în anul 1841, Don Bosco şi-a fixat de la bun început ca principal obiectiv educarea tinerilor, îndeosebi a celor săraci şi părăsiţi. Primul care a beneficiat de ajutorul lui a fost un băiat orfan, care a primit găzduire în casa acestui preot. Încetul cu încetul, Don Bosco a adunat un mic grup de băieţi în locuinţa lui. În cele din urmă, şi-a găsit un adăpost într-o şură, unde a fondat primul său oratoriu (un cămin pentru copiii săraci). În fiecare dimineaţă, Don Bosco celebra Liturghia împreună cu băieţii, apoi lua masa cu ei. După masă, fiecare pleca la muncă: unii erau ucenici în fabrici, în ateliere de tâmplărie sau fierărie, alţii erau băieţi de prăvălie sau chelneri. În acele timpuri, pentru a reduce salariile, patronii primeau în locul

muncitorilor calificaţi, femei şi copii. În anul 1844, în Piemonte (Italia) erau 7.184 de copiii angajaţi în fabrici. O zi de muncă varia între 16 şi 18 ore. Odată cu ei pleca şi Don Bosco, pentru a cere de pomană oamenilor înstăriţi, ca să-i poată întreţine pe băieţi şi să-i întâlnească la locurile lor de muncă. Ajutat de mama sa, Don Bosco a deschis Oratoriul „Sfântul Francisc de Sales” (loc de întâlniri duminicale; complex de şcoli de arte şi meserii pentru tinerii muncitori; şcoli pentru studii umaniste) pentru a-i sustrage pe băieţi de la muncile grele. Despre aceştia, Don Bosco spunea: „Aveau feţele negre, dar ce frumoase erau sufletele lor!” În fiecare zi Don Bosco aducea alţi băieţi, iar mama sa îi spunea mereu: „Tu nu faci altceva decât să cauţi băieţi şi eu nu ştiu unde să-i pun”. Într-o zi, Don Bosco a găsit un băieţel pe nume Carligo care plângea. „Ce ţi s-a întâmplat?”, l-a întrebat el. „A murit mama. Nu ştiu unde am să mă duc”. „Vino cu mine. Eu sunt un

preot sărac, dar chiar atunci când voi avea doar o bucăţică de pâine, am s-o împart cu tine”. Don Bosco a asigurat continuitate lucrării sale de ajutorare a copiilor şi tinerilor sărmani, „Sfântul întemeind de Societatea Francisc

Don Bosco a murit la 31 ianuarie 1888 şi a fost declarat sfânt de papa Pius al XI-lea în anul 1934. Este patronul tinerilor, educatorilor, elevilor, studenţilor, editorilor. Biserica îl celebrează la 31 ianuarie. Marcelin Blaj

Sales” (în care aveau să se formeze viitorii preoţi, în vederea continuării activităţii de educare a tinerilor) şi Ordinul „Fiicele Mariei Ajutătoare” (care se ocupa de educarea fetelor sărace).

Sf. Ioan Bosco | 33

FER. DAMIAN DE VEUSTER (LEPRoSUl)
(1840 – 1889)

PREOT MISIONAR CARE S-A DEDICAT ASISTENŢEI lEPROȘIlOR DE PE INSUlA MOlOKAI

Damian de Veuster s-a născut la 3 ianuarie 1840, la Tremeloo (Belgia), în familia unui fermier, primind la botez numele de Iosif. A avut o copilărie obişnuită: o familie iubitoare, o educaţie aleasă, numeroşi prieteni. Urmându-l pe fratele său Augustin, a dorit să devină preot misionar. La vârsta de 19 ani a intrat în Congregaţia Misionarilor „Sfintele Inimi ale lui Isus şi Mariei”, luânduşi numele de Damian. Nefiind încă preot, în anul 1864 a ajuns în Honolulu (Hawaii), după 138 de zile de navigare. După sfinţirea ca preot, a fost trimis să predice Evanghelia într-o zonă din răsăritul arhipelagului Hawaii. Aici, superstiţiile păgâne îi vor da bătăi de cap timp de nouă ani. Diferenţa de cultură i-a creat multe probleme, iar singurătatea i s-a părut adesea insuportabilă. În Hawaii, lepra era o realitate cruntă. Toţi bolnavii de lepră, despărţiţi de familii, erau trimişi de guvern pe insula Molokai. În anul 1873, Damian s-a oferit voluntar

pentru a merge pe insula Lazaret, din acelaşi arhipelag, unde se aflau aproape 800.000 de bolnavi. Ajungând pe insulă, prima întâlnire a avut-o cu un tânăr muribund. În ciuda unui miros greu de suportat, părintele Damian s-a rugat la căpătâiul său timp de o jumătate de oră. Această privelişte îl va însoţi, de altfel, de-a lungul celor 16 ani trăiţi în mijlocul leproşilor. Insula Molokai era supranumită „insula morţii”. În primele opt luni de la sosirea lui Damian au avut loc 183 de decese. A luptat tot timpul cu autorităţile pentru îmbunătăţirea vieţii acestor deznădăjduiţi. A înfiinţat capele, a construit căsuţe, a organizat fanfare şi coruri, încercând pe toate căile să însenineze viaţa acestor leproşi. A fost îndrăgit de localnici, devenind cunoscut sub numele de Makna (părintele) Kamiano. Nu a fost doar preot pentru leproşi, ci şi doctor. Le-a bandajat rănile, i-a transportat în braţe şi i-a îngrijit cum a ştiut mai

bine. Inevitabilul s-a produs şi, la un moment dat, predica lui a cunoscut o cotitură radicală. În loc să mai predice: „Voi, leproşilor...”, într-o zi a spus: „Noi, leproşii...”. Îmbolnăvindu-se de lepră, a murit la 15 aprilie 1889, fiind îngrijit de câteva surori şi înconjurat de alţi preoţi, sosiţi în ultimii ani să-l ajute în activitate. Între timp, vestea despre el se răspândise în întreaga lume. Însuşi Mahatma Gandhi a afirmat că a avut în părintele Damian Leprosul un izvor de inspiraţie pentru campaniile sociale pe care le-a condus în India. Datorită activităţii părintelui Damian, pe insula Molokai au sosit

ajutoare, iar după anii 1900 s-au ridicat spitale, case de copii şi multe altele. În anul 1995, papa Ioan Paul al IIlea l-a declarat fericit, fiind celebrat de Biserică în ziua de 10 mai. Maricel Bulai

Fer. Damian de Veuster (Leprosul) | 35

GEoRGE MÜllER
(1805- 1898)

OM Al CREDINŢEI ȘI FONDATOR A NUMEROASE ORFElINATE

George Müller, supranumit şi „părintele orfanilor”, s-a implicat în activităţi sociale de ajutorare a copiilor fără părinţi, oferindu-le adăpost, educaţie şi pregătindu-i pentru integrarea în societate. S-a născut în anul 1805, în Germania. Deşi a studiat teologia, dând curs dorinţei tatălui său, s-a convertit abia la 21 de ani. După finalizarea cursurilor universitare, a plecat în Anglia, lucrând la început pentru o societate misionară şi apoi ca predicator. În anul 1830 s-a căsătorit cu Mary Groves, iar patru ani mai târziu a fondat organizaţia „Instituţia pentru cunoaşterea Scripturii în ţară şi străinătate”, cu scopul de a răspândi cuvântul Scripturii şi a sprijini lucrarea misionară. În anul 1835, George Müller a înfiinţat prima casă de orfani. Ceea ce l-a inspirat a fost exemplul reverendului A.H. Franke, care cu 128 de ani înainte înfiinţase în Germania câteva aziluri, susţinute în

totalitate prin resurse venite în urma rugăciunilor. Müller a început să lucreze fără a avea resurse financiare sau un cadru instituţional clar definit. Pentru primul orfelinat, el a închiriat o casă, în care şiau găsit adăpost 30 de tinere orfane. După opt luni, a închiriat o altă casă şi a deschis al doilea orfelinat, pentru 36 de copii. După alte nouă luni a deschis al treilea orfelinat, adăpostind încă 36 de copii. Deoarece copiii tulburau liniştea vecinilor, Müller a fost nevoit să caute un alt loc pentru copiii din orfelinate. De aceea, s-a hotărât să ridice câteva case noi la marginea oraşului. După ce s-a rugat pentru acest proiect, a început construirea primei case, care putea găzdui 140 de fete, 80 de băieţi şi 80 de copii mici. Ulterior, va construi alte patru case, fiecare putând adăposti până la 450 de copii orfani. Astfel, în anul 1870, această lucrare socială includea 2250 de orfani şi 112 angajaţi. Adesea, Müller şi cei implicaţi

în prin

creşterea crize

orfanilor financiare,

treceau deoarece

precum

Egiptul,

Palestina,

Rusia

sau India. Pretutindeni el le vorbea oamenilor despre modul în care Dumnezeu răspunde rugăciunilor şi îi încuraja să se implice în acţiuni de binefacere. Adina Petric

cheltuielile legate de îngrijirea şi educarea copiilor depăşeau puţinele resurse disponibile. Într-o anumită împrejurare, când nu mai erau deloc bani, Müller s-a rugat lui Dumnezeu să deschidă inima unui cunoscut negustor din Londra ca să-i ajute. La scurt timp, el a primit un cec chiar de la acel om. Au fost multe asemenea situaţii în care Dumnezeu a răsplătit credinţa şi rugăciunile sale, oferind de fiecare dată soluţii pentru ieşirea din situaţiile de criză. În ultimii ani din viaţă, George Müller călătorii a întreprins misionare, numeroase vizitând ţări

George Müller | 37

SF. IlIA CEl DREPT
(1837- 1907)

„PĂRINTElE NAŢIUNII“ GEORGIENE – APĂRĂTOR Al CUlTURII ȘI Al CONȘTIINŢEI NAŢIONAlE

Ilia

Chavchavadze,

canonizat

Ilia obişnuia să petreacă mult timp în arhivă, căutând documente referitoare la istoria Georgiei, de care era fascinat. După terminarea studiilor, în 1861, s-a întors în ţara natală, care se afla în plin proces de rusificare, pierzându-şi identitatea naţională

în 1987 sub numele de Sfântul Ilia cel Drept, a fost un renumit scriitor, jurnalist şi jurist, lider al mişcării pentru independenţa naţională a Georgiei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Prinţul Ilia Chavchavadze s-a născut în Kvareli (Georgia), pe atunci parte a Imperiului Rus. Era al treilea copil al unei familii de nobili cultivaţi. Patriotismul, valoare centrală a vieţii sale, l-a învăţat din familie, de la tatăl său, care era militar de carieră, dar şi de la mama sa, care era pasionată de literatura clasică georgiană. Ilia a crescut ascultând în casă poezii şi nuvele istorice, pe care i le citea mama sa şi în care erau relatate faptele de eroism ale strămoşilor. În timpul gimnaziului, Ilia a început să scrie poezii, prin care îşi exprima suferinţa pricinuită de moartea părinţilor şi a fratelui său, Constantin. În 1857 s-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii din Sankt Petersburg (Rusia). Aici,

şi culturală. Aici a început o intensă activitate publică, politico-socială, dar şi culturală. A fondat două din cele mai populare ziare politice ale vremii, în ale căror pagini a pledat pentru eliberarea ţării de sub dominaţia rusă, pentru întemeierea unui stat georgian modern şi pentru autocefalia sau conducerea de sine stătătoare a Bisericii Ortodoxe Georgiene. El credea că un element esenţial pentru trezirea conştiinţei naţionale era renaşterea limbii georgiene. De aceea, a militat pentru învăţământul în limba natală şi pentru răspândirea literaturii georgiene. În acest sens, el a înfiinţat „Societatea pentru propagarea literaturii printre georgieni”. De asemenea, a înfiinţat şi

o arhivă, în care a adunat manuscrise vechi, obiecte cu valoare istorică, dar şi opere din folclorul naţional. A fost fondator şi membru al mai multor organizaţii culturale şi traducător al unor lucrări din literatura britanică. Ilia avea trei valori majore despre care spunea adesea că îl conduc în viaţă: patria, limba natală şi credinţa. Adeziunea sa la aceste valori i-a atras mulţi duşmani, mai ales printre adepţii ideologiei marxiste, care erau atei şi nu credeau nici în ideea de naţiune. Între 1906 şi 1907, Ilia Chavchavadze a fost membru în Consiliul de Stat al Rusiei. După ce s-a întors în Georgia, în timpul unei

călătorii împreună cu soţia sa, Olga, a fost ucis de o bandă de răufăcători, moartea sa rămânând până azi un eveniment controversat. După încorporarea Georgiei în fosta Uniune Sovietică, Ilia a devenit simbolul naţional al libertăţii poporului georgian, astăzi fiind considerat părintele acestei naţiuni. Biserica Ortodoxă Georgiană îl pomeneşte în calendar la 2 august. Monica Zaharia

Sf. Ilia cel Drept | 39

SF. IoAN DIN KRoNSTADT
(1829 - 1908)

PRECURSOR Al MISIUNII URBANE – A ÎNFIINŢAT UN ADEVĂRAT ORAȘ FIlANTROPIC, FORMAT DIN ATElIERE, BIBlIOTECI, ȘCOlI, ORFElINATE, AZIlURI
IIoan Ilici Serghiev, cunoscut mai târziu sub numele de „Sfântul Ioan din Kronstadt”, s-a născut la 19 octombrie 1829 în sătucul Sura din îndepărtata regiune Arhanghelsk (nordul Rusiei), ca fiu al lui Ilia Mihailovici Serghiev şi al Fiodorei Vasilievna. A urmat cursurile şcolii parohiale din Arhanghelsk, iar apoi pe cele ale Seminarul Teologic. Mai târziu avea să obţină o bursă la Academia Teologică din Sankt Petersburg, pe care a absolvit-o în 1855. În acelaşi an, la 12 noiembrie, a fost hirotonit preot pentru Parohia „Sf. Andrei” din Kronstadt, unde a slujit vreme de 53 de ani, dedicându-se întru totul creşterii culturale şi spirituale a credincioşilor de acolo. La început a resimţit din plin greutăţile misiunii sale pastorale. Astfel, a fost nevoie de aproape nouă ani pentru a se pune temelia unei construcţii de întrajutorare. Iniţial, în 1874, a fost creată o eforie (instituţie administrativă) parohială destinată asistenţei celor săraci. A urmat apoi prima „casă a dragostei de muncă”, ce avea să se dezvolte până la stadiul de „oraş în oraş”. În cadrul acesteia funcţionau o filatură de fibre textile şi ateliere pentru confecţionarea de şepci, în care ajunseseră să lucreze peste 7.000 de muncitori. În cadrul aceleiaşi instituţii existau: o şcoală elementară, fără taxe (în 1903, aici învăţau 259 de copii); un atelier pentru calificarea în diferite meserii; un atelier de croitorie pentru fete; un atelier de cizmărie; o clasă de desen; o bibliotecă pentru copii (în 1896, aceasta număra 2.687 de volume); o şcoală de duminică, împărţită pe grupe, în funcţie de nivelul de cunoştinţe al cursanţilor, şi care aduna peste 150 de tineri. De asemenea, periodic erau organizate lecturi şi conferinţe publice. Tot la iniţiativa părintelui Ioan a fost înfiinţată şi o bibliotecă populară gratuită. În „oraşul filantropic” al lui Ioan din Kronstadt nu puteau lipsi aşezămintele cu caracter social. Astfel,

au fost construite: un cămin destinat copiilor orfani, un cămin de zi pentru preşcolari, o casă de odihnă pentru copii, situată în afara oraşului, un azil pentru femeile sărace, precum şi un azil de noapte cu plată. În afară de acestea, părintele Ioan s-a îngrijit de asistenţa medicală a enoriaşilor săi, ca şi de înfiinţarea unei cantine a săracilor, unde zilnic primeau hrană caldă între 400 şi 800 de persoane. Aceeaşi instituţie le oferea celor săraci ajutoare în bani, îmbrăcăminte, încălţăminte şi alte obiecte. Foarte important era faptul că, pentru a fi ajutaţi în mod eficient, cei nevoiaşi erau luaţi în evidenţă, şi astfel era

cunoscută situaţia fiecăruia. La 20 decembrie 1908, la vârsta de 79 de ani, Ioan din Kronstadt a păşit în veşnicie, lăsând în urma sa un exemplu de dăruire şi dragoste faţă de semeni. Biserica Ortodoxă îl pomeneşte în calendar la 20 decembrie. Narcis Stupcanu

Sf. Ioan din Kronstadt | 41

JEAN HENRI DUNANT
(1828 – 1910)

SCRIITOR, FIlANTROP ȘI FONDATOR Al CRUCII ROȘII INTERNAŢIONAlE

Jean Henri Dunant a fost un renumit om de afaceri, filantrop şi activist social, ale cărui idei s-au aflat la baza creării Comitetului Internaţional al Crucii Roşii. S-a născut în Geneva (Elveţia), într-o familie bogată de credincioşi reformaţi, pentru care implicarea în acţiuni sociale era o prioritate. Tatăl său ajuta orfanii, iar mama sa îi ajuta pe cei săraci. La vârsta de 28 de ani, în timpul călătoriilor sale de afaceri în Algeria, Henri a înfiinţat o companie de comerţ cu cereale. Datorită faptului că dreptul de cesiune a pământului şi a apei nu era clar statuat în lege, s-a hotărât să meargă în audienţă la Napoleon al III-lea pentru a-şi apăra interesele. În 1859, Napoleon era în plin război cu Franz Joseph al Austriei şi îşi stabilise cartierul general la Solferino (Italia), unde cele două armate erau pregătite de luptă. Sosit în Solferino în seara bătăliei (24 iunie 1859), Dunant s-a confruntat cu ororile

războiului: 38.000 de răniţi, morţi şi muribunzi rămaşi pe câmpul de luptă. Șocat de imaginea războiului, tânărul Henri a luat iniţiativa de a organiza populaţia civilă, în special femeile şi fetele, pentru a oferi asistenţă medicală soldaţilor răniţi. Plecând de la sloganul: „toţi suntem fraţi”, echipele au acordat ajutor tuturor răniţilor, indiferent de tabăra din care proveneau. Lipsa de materiale şi provizii a fost depăşită prin diferite donaţii, dar şi prin organizarea riguroasă asigurată de Dunant. În urma acestei experienţe, Henri Dunant a scris o carte de memorii, intitulată A Memory of Solferino (1862), ale cărei idei s-au aflat la baza înfiinţării, în anul 1863, a unui comitet din care el însuşi a făcut parte şi care mai târziu se va numi Comitetul Internaţional al Crucii Roşii. Sub organizarea lui Dunant, 12 ţări au semnat în 1864 prima Convenţie de la Geneva. Viziunea lui, aceea de a înfiinţa o organizaţie neutră, capabilă să ofere asistenţă medicală în

conflictele armate, s-a dovedit a fi una dintre ideile care au schimbat lumea, motiv pentru care Henri Dunant a primit în 1901 Premiul Nobel pentru Pace. Deşi în 1867 afacerea lui a falimentat, Dunant a continuat să lupte pentru ideile şi planurile sale umanitare. A pledat pentru dezarmare şi pentru înfiinţarea unui tribunal care să medieze conflictele internaţionale. De asemenea, a lucrat pentru crearea unei biblioteci internaţionale – idee preluată în proiectele viitoare ale UNESCO – şi a militat pentru înfiinţarea unui stat evreiesc în Palestina.

Afectat de mai multe boli, Jean Henri Dunant şi-a petrecut ultimii ani de viaţă într-un spital din oraşul Heiden (Elveţia). Înainte de a muri, el a oferit ultimii săi bani pentru a asigura în acest spital un „pat liber” destinat celor săraci. Cristian Zaharia

Jean Henri Dunant | 43

CATHERINE ȘI , WIllIAM BooTH
(1829-1890) (1829-1912)

FONDATORI AI ORGANIZAŢIEI UMANITARE „ARMATA SAlVĂRII”

William şi Catherine Booth au alcătuit un cuplu britanic de misionari metodişti, implicaţi în ajutorarea celor săraci. Ei au înfiinţat organizaţia „Armata Salvării”, una din cele mai răspândite organizaţii de sprijin umanitar, structurată în stil militar. William provenea dintr-o familie bogată, a cărei afacere a falimentat, şi s-a convertit în timpul uceniciei într-o casă de amanet. A predicat Evanghelia săracilor din Nottingham, iar apoi a devenit predicator metodist. Catherine provenea dintr-o familie care i-a acordat o serioasă educaţie creştină, ea citind Biblia de opt ori până la vârsta de 12 ani. În adolescenţă, s-a implicat în combaterea efectelor alcoolismului, publicând numeroase articole. Atunci când cei doi s-au căsătorit, au preferat să organizeze o nuntă modestă, astfel încât banii să poată fi folosiţi pentru ajutarea celor săraci. Într-o noapte, când nu putea dormi, William a ieşit să se plimbe. Ajuns într-un cartier mărginaş, a

văzut oameni care dormeau direct pe caldarâm. Întors acasă, i-a spus soţiei: „Am fost în iad!”. La scurt timp, cei doi au înfiinţat organizaţia care mai târziu avea să ia numele de „Armata Salvării”(1878). Convinşi fiind că sărăcia are de-a face cu credinţa şi valorile umane, dar şi de schimbarea pe care o poate aduce creştinismul, soţii Booth s-au adresat celor săraci şi nevoiaşi. William predica pe străzi şi în zonele în care tavernele erau mai multe decât magazinele, iar Catherine, în pofida convenţiilor vremii, care nu permiteau femeilor să vorbească în public, ţinea cuvântări la întâlnirile femeilor, lucra cu cei tineri şi îi vizita pe cei dependenţi de alcool. Într-o zi, pe când mergea pe stradă, Catherine a văzut un beţiv, escortat de un poliţist spre închisoare, de care trecătorii îşi băteau joc. Indignată de această reacţie a oamenilor, Catherine a decis să meargă alături de acel bărbat, pentru a-i arăta că există cineva interesat de soarta lui.

Ulterior, ea şi William au înfiinţat un centru de consiliere a alcoolicilor, o casă de adăpost pentru cei care dormeau pe străzi şi au strâns fonduri pentru ajutorarea criminalilor şi a prostituatelor. De asemeni, au iniţiat programul „Hrană pentru un milion”, oferindule celor săraci supă şi pâine pentru un penny, iar celor fără bani, în mod gratuit. Respingerea concepţiei vremii, conform căreia un om este sărac pentru că o merită, i-a motivat pe soţii Booth să continue lupta chiar şi atunci când William se întorcea acasă plin de răni, provocate de pietrele aruncate asupra lui în timpul predicilor ţinute

în cartierele mărginaşe. Organizaţia înfiinţată de William şi Catherine Booth s-a răspândit în timpul vieţii lor în 58 de ţări. În ultimele zile ale vieţii sale, întrebat fiind ce mesaj are pentru soldaţii „Armatei Salvării”, William a răspuns: „Alţii”, subliniind astfel încă o dată că un creştin adevărat trebuie să-şi ajute întotdeauna semenii. Cristian Zaharia

Catherine și William Booth | 45

EVA VoN TIElE-WINCklER
(1866 – 1930)

DIACONIŢĂ EVANGHElICĂ – FONDATOARE A CĂMINUlUI PĂCII, UN ADĂPOST PENTRU COPII,
BĂTRÂNI ȘI BOlNAVI ABANDONAŢI

Eva von Tiele-Winckler, cunoscută drept „Maica Eva”, s-a născut în 1866 într-o familie bogată ce deţinea un castel la graniţa dintre Polonia şi Germania. Încă din copilărie, ea s-a simţit chemată să se implice în lucrări sociale. Deşi aparţinea aristocraţiei, Eva nu s-a sfiit să pregătească şi să împartă mâncare celor săraci. Într-o zi, un băieţel murdar şi înfometat a venit la castel. Ea l-a spălat şi i-a făcut o pereche de pantaloni dintr-o rochie de-a ei mai veche. Aflând despre gestul Evei, tatăl s-a supărat şi i-a interzis să mai intre în bucătărie sau să mai vorbească cu locuitorii satului din apropiere. Însă în inima ei, Eva a început să se încreadă mai mult în Dumnezeu. La vârsta de 19 ani a plecat la Bielefeld, pentru a participa la un curs despre îngrijirea bolnavilor. Întorcându-se acasă, i s-a permis să cheme la castel opt tinere, pentru a le învăţa să coase şi să împletească. Treptat, atitudinea tatălui ei s-a

schimbat, aşa încât în anul 1888 ea a primit cadou de Crăciun planul unei case care avea să se numească Friedenshort („Căminul păcii”). Odată cu inaugurarea noii case, Maica Eva şi-a început lucrarea socială. Avea pe atunci 24 de ani. La Friedenshort îşi găseau adăpost şi alinare copii bolnavi, bebeluşi abandonaţi, oameni în vârstă şi bolnavi alungaţi din familie. În anii următori, sfătuită de pastorul Friedrich von Bodelschwingh şi având consimţământul tatălui, Eva a întemeiat o comunitate de diaconiţe, pe care avea să le pregătească pentru diferite slujiri. La scurtă vreme, lucrarea de la Friedenshort s-a extins prin ridicarea a încă două clădiri, una pentru bolnavii incurabili şi cealaltă pentru copii. În 1910 a fost înfiinţată în Breslau prima casă de copii, din care s-a dezvoltat ulterior organizaţia Heimat für Heimatlose („Cămin pentru cei fără cămin”), care susţinea un număr de 40 de cămine.

Eva a pus în practică şi ideea de „casă familială”, prin creşterea şi educarea unui număr de 10-15 copii de diferite vârste într-un cadru asemănător vieţii de familie. Între anii 1910-1923, în aceste case şi-au găsit un nou cămin peste 14.000 de copiii. Numărul diaconiţelor a crescut şi el, ajungând la 800. Reprezentativ pentru proiectul Friedenshort a fost faptul că de la început a existat o deschidere interconfesională şi ecumenică, ceea ce a dus şi la dezvoltarea unei misiuni externe. Eva von Tiele-Winckler şi-a îndreptat atenţia şi asupra celor aflaţi în închisori, la început prin vizite, iar

ulterior prin ridicarea unei case în care prizonierii eliberaţi erau ajutaţi să se reintegreze în societate. A murit în 1930, în oraşul Miechowitz (Polonia), după o viaţă pusă cu totul în slujba celor săraci, bolnavi şi lipsiţi de ajutor. Adina Petric

Eva von Tiele-Winckler | 47

FER. ZEFFIRINo JIMÉNEz MAllA
(1861 – 1936)

ŢIGAN MARTIR – EXECUTAT PENTRU CĂ A lUAT APĂRAREA UNUI PREOT MAlTRATAT

Supranumit „El Pelé”, Zeffirino s-a născut la 26 august 1861, la Benavènt de Segrià, în Spania. A fost botezat catolic în localitatea Fraga, în timpul unui popas făcut de părinţii săi nomazi, Giovanni şi Giuseppa. De mic mergea să cerşească, asemenea altor copii ţigani de aceeaşi vârstă cu el. Un descendent de-al său mărturisea: „Nu era un fricos. Când era nevoie, intervenea fără teamă pentru a susţine dreptatea. Trăia potrivit legii ţigăneşti, cu forţă şi dreptate”. Nu era rasist. Era ca o punte între două lumi: a celor nomazi şi a celor sedentari. A ştiut să unească cele mai bune lucruri ale celor două culturi. Avea o pasiune deosebită pentru copii, îi ajuta pe cei săraci şi nevoiaşi, îi vizita pe bătrâni şi pe bolnavi. „El Pelé” s-a căsătorit la 18 ani, după legea ţiganilor, cu Tereza. Neavând copii, a adoptat-o pe Pepita, nepoata soţiei. Până la 40 de ani a trăit ca un nomad. Deşi se ocupa de comerţul cu cai, era un om cinstit. La 50 de ani s-a căsătorit creştineşte, după 32 de ani

de viaţă matrimonială ţigănească. Într-o zi, Zeffirino a întâlnit un om bolnav de tuberculoză, prăbuşit la pământ. În timp ce toţi ceilalţi îl evitau, el a alergat iute să-l ajute, învingând frica de contaminare. Altă dată, o tânără mamă nu putea să-şi alăpteze copilul. „El Pelé” îi dădea zilnic banii necesari pentru a cumpăra lapte. Cine nu avea un animal de povară pentru a merge să-şi vândă produsele la târg, vorbea cu „El Pelé”, care răspundea: „Intră în staulul meu, ia animalul pe care-l doreşti şi îmi vei plăti la sfârşitul muncilor sezoniere”. Îi vizita des pe cei bătrâni şi bolnavi. În fiecare zi mergea la azil să-i viziteze pe cei neputincioşi. Era înscris în Consfătuirea „Sfântul Vincenţiu”, o asociaţie de binefacere care venea în ajutorul celor săraci. Pe cerşetori îi ducea în camera sa şi îi hrănea. Celor mici le vorbea despre Isus, iar seara îi chema în casă şi se ruga în genunchi împreună cu ei. Pe cei care se certau, Zeffirino îi împăca. Avea un dar special pentru

a atenua certurile dintre ţigani sau dintre aceştia şi autohtoni. Ei alergau spre el şi-l chemau să facă dreptate. Spre sfârşitul vieţii, se ruga zilnic: în casă, pe stradă, la azilul de bătrâni, în închisori. În anul 1936, Zeffirino a fost arestat şi condamnat la moarte de trupele republicane în timpul războiului civil din Spania, pe când lua apărarea unui preot care era maltratat. În ziua de 9 august a fost executat în cimitirul din Barbastro (Spania). Pe drum, striga fără încetare: „Trăiască Cristos, regele”.

La 4 mai 1997, Zeffirino Jiménez Malla a fost declarat fericit de către papa Ioan Paul al II-lea, fiind celebrat de Biserică în ziua de 4 mai. Marcelin Blaj

Fer. Zeffirino Jiménez Malla | 49

SF. DIMITRI KlEPININ
(1904 – 1944)

UN „DREPT ÎNTRE POPOARE” – A SAlVAT DE lA MOARTE NUMEROȘI EVREI ÎN TIMPUl CElUI DE Al DOIlEA RĂZBOI MONDIAl
Dimitri Klepinin a fost un preot rus emigrat în Franţa, care a salvat de la moarte numeroşi evrei în timpul ultimului război mondial, motiv pentru care memorialul evreiesc Yad Vashem din Ierusalim i-a oferit în 1984 titlul de „drept între popoare”. S-a născut în Piatigorsk (Rusia) într-o familie cu trei copii. Tatăl era arhitect, iar mama era implicată în ajutorarea săracilor. După lovitura de stat bolşevică din 1917, familia Klepinin a părăsit Rusia, stabilindu-se la Constantinopol, apoi în Iugoslavia. Când avea 19 ani, Dimitri a trăit tragedia pierderii mamei sale şi, după propriile sale spuse, a găsit în Isus Cristos singura lumină şi consolare. În 1925 a început studiile teologice la Paris, iar după absolvire a plecat cu o bursă la Seminarul Teologic Protestant din New York. Întors în Europa, a avut mai multe slujbe în Iugoslavia, iar apoi s-a stabilit în Franţa, unde s-a căsătorit şi a devenit preot ortodox în 1937. Doi ani mai târziu a fost trimis să slujească la capela din casa de ospitalitate pentru refugiaţi

întemeiată de compatrioata sa, Maria Skobtsova, în Rue de Lourmel, la Paris. În timpul ocupaţiei naziste, el s-a alăturat eforturilor de rezistenţă ale mişcării intitulate „Acţiunea Ortodoxă” şi a ascuns numeroase familii de evrei, dar şi prizonieri de război şi alte categorii de persoane căutate de nazişti. În acea perioadă, mulţi evrei au venit la părintele Klepinin pentru a lua certificate de botez, în baza cărora puteau scăpa de persecuţia nazistă. Deşi mulţi dintre ei nu deveneau creştini, fiindcă în realitate nu se botezau, el le dădea hârtia care îi salva de la moarte, deoarece, aşa cum îi spunea Maicii Maria (Skobtsova): „Cred că bunul Cristos mi-ar da această hârtie, dacă eu aş fi în locul lor. Deci, trebuie să fac acest lucru. [...] În toate timpurile, Biserica a fost un refugiu pentru toţi cei care au căzut victime ale barbariei”. În 1943, a fost arestat de nazişti pentru ajutorul dat evreilor şi interogat

de Gestapo. Când ofiţerul l-a întrebat: „Dacă îţi dăm drumul, promiţi că n-ai să mai ajuţi evrei?”, părintele Klepinin a răspuns: „Nu pot să spun aşa ceva. Sunt creştin şi trebuie să fac ceea ce trebuie”. Enervat, ofiţerul i-a strigat: „Iubitorule de evrei!”. Atunci Dimitri a ridicat calm crucifixul pe care îl avea la gât şi i l-a arătat ofiţerului, zicând cu voce scăzută: „Pe acest evreu îl cunoşti?”. Înfuriat la culme, ofiţerul a strigat: „Te-ai condamnat singur!”.

Dimitri a fost deportat, împreună cu Iuri Skobtsov, fiul Maicii Maria, în lagărul de concentrare Buchenwald din Germania, iar apoi în lagărul de la Dora, unde a murit de pneumonie în iarna anului 1944. Biserica Ortodoxă Rusă îl pomeneşte în calendar la 20 iulie. Monica Zaharia

Sf. Dimitri Klepinin | 51

DIETRICH BoNHoEFFER
(1906 – 1945)

TEOlOG ȘI PASTOR lUTERAN – PARTICIPANT lA COMPlOTUl ÎMPOTRIVA lUI HITlER

Dietrich Bonhoeffer, considerat unul dintre martirii vremurilor moderne, a fost teolog şi pastor luteran, şi deopotrivă opozant activ al regimului nazist. Bonhoeffer rămâne un exemplu de trăire autentică a credinţei creştine. A refuzat tăcerea şi exilul, preferând să-şi rişte viaţa pentru a lupta alături de compatrioţii săi împotriva nazismului. Prin viaţa şi scrierile sale, Bonhoeffer continuă să impresioneze şi astăzi. S-a născut în 1906, la Breslau (Polonia), în familia unui renumit medic psihiatru. Odată cu venirea la putere în Germania, în 1933, a lui Adolf Hitler, Bonhoeffer şi-a manifestat opoziţia în mod deschis, atrăgând atenţia asupra pericolului de a servi un lider imoral. A făcut parte din nucleul grupării creştine Die Bekennende Gemeinde („Biserica mărturisitoare”), care a condamnat în mod deschis doctrina şi acţiunile nazismului. Bonhoeffer a luat apărarea celor persecutaţi de regimul nazist,

afirmând că modul în care sunt trataţi evreii este un atac la adresa libertăţii civile. Și-a exprimat protestul faţă de situaţia în care se aflau colegii săi care nu erau arieni (rasa ariană era un termen folosit de nazişti pentru a denumi populaţiile albe în general şi pe strămoşii germanilor în special), refuzând postul oferit la o parohie din Berlin. Bonhoeffer a preferat să meargă la Londra, pentru a sluji la o biserică de limbă germană în care aveau să primească ajutor mulţi creştini şi evrei refugiaţi. Unii dintre contemporani l-au acuzat pe Bonhoeffer că, prin plecarea în Anglia, renunţă la lupta împotriva nazismului; însă el a continuat lupta la nivel internaţional. În cadrul unei conferinţe ecumenice susţinute în Danemarca, Bonhoeffer a uimit participanţii prin discursul său despre pace. „Pentru a obţine pacea – spunea el – trebuie să îndrăznim; aceasta este marea aventură!” La întoarcerea sa în Germania, Bonhoeffer a predat teologia

timp de doi ani la Seminarul din Finkenwalde. Ulterior, şcoala respectivă – aparţinând grupării creştine protestatare Die Bekennende Gemeinde – a fost închisă. Bonhoeffer a continuat să scrie şi să joace un rol de agent dublu, fiind implicat şi într-o operaţiune de salvare a unui grup de evrei. În 1939, Bonhoeffer a fost invitat să predea în Statele Unite la un seminar teologic. Însă la scurt timp a revenit în ţară, preferând să îndure suferinţele războiului alături de compatrioţii săi. A procedat astfel, deşi Gestapo-ul îi interzisese deja cu un an mai înainte să intre în Berlin. Din toamna anului 1940 nu i s-a mai permis să vorbească în public.

Cu toate că avea convingeri pacifiste, Bonhoeffer a considerat că este mai bine să participe la eliminarea răului, decât să vadă consecinţele acestuia. Implicat în complotul de asasinare a lui Adolf Hitler, alături de unii membrii ai Abwehr-ului (Oficiul German de Securitate Militară), a fost arestat în 1943 şi trimis la închisoarea din Floessenburg. Rolul său în cadrul complotului a fost acela de curier şi diplomat în relaţia cu guvernul britanic. Cu o lună înainte de sfârşitul războiului, Dietrich Bonhoeffer a fost executat prin spânzurare, din ordinul direct al lui Hitler. Adina Petric
Dietrich Bonhoeffer | 53

SF. MARIA SkoBTSoVA
(1891- 1945)

MEMBRĂ A MIȘCĂRII FRANCEZE DE REZISTENŢĂ – PROTECTOARE A REFUGIAŢIlOR ȘI A EVREIlOR
PERSECUTAŢI DE NAZIȘTI

Maria Skobtsova a fost poetă, măicuţă şi membră a mişcării franceze de rezistenţă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ea a oferit adăpost şi ajutor refugiaţilor ruşi din Franţa şi evreilor persecutaţi în timpul ocupaţiei naziste. S-a născut într-o familie nobilă din Letonia (pe atunci în Imperiul Rus), sub numele de Elizaveta. Marcată profund de moartea tatălui ei, a căutat răspunsuri cu privire la sensul vieţii în teoriile revoluţionare socialiste, dar acestea n-au mulţumit-o. Din acest motiv, a decis să urmeze cursurile Institutului Petersburg. După instaurarea regimului bolşevic în Rusia (1917), Elizaveta a emigrat în Franţa. Acolo a trăit experienţa dureroasă a pierderii unuia dintre cei trei copii ai ei. Din 1930, când a fost numită în funcţia de secretar al Mişcării Creştine a Studenţilor Ruşi, a intrat în contact cu numeroşi refugiaţi ruşi din Franţa, implicându-se în ajutorarea lor. Astfel, Teologic din Sankt

a pus bazele unei comunităţi în care cei nevoiaşi primeau adăpost şi îngrijire, dar şi sprijin spiritual. În 1932, Elizaveta a devenit călugăriţă, luându-şi numele de Maica Maria. În loc să se retragă într-o mănăstire, ea a ales să se implice în viaţa socială, profesând „monahismul în lume”. A înfiinţat o casă de ospitalitate, în care erau amenajate o sală de mese, o capelă şi o cameră pentru lectură şi discuţii. În scurt timp, aceasta a devenit neîncăpătoare, aşa încât a fost nevoie de o nouă locaţie (în Rue de Lourmel), în care puteau fi hrănite şi adăpostite 100 de persoane. Cu timpul, au mai fost închiriate şi alte clădiri, una pentru familii, alta pentru bărbaţi singuri, iar o fermă rurală a fost transformată într-un sanatoriu. Casa Maicii Maria nu era doar un adăpost pentru nevoiaşi, ci şi un loc potrivit pentru discuţii. Aici se întâlnea elita intelectualilor ruşi din Paris, pentru a dezbate teme precum credinţa sau problemele sociale ale momentului. Din discuţiile

lor, în 1935 s-a născut mişcarea Acţiunea Ortodoxă, având ca scop transpunerea principiilor evangheliei în viaţa socială. În timpul ocupării Parisului de către nazişti, Maria, împreună cu Iuri, fiul ei şi cu Dimitri Klepinin, preotul capelei din Rue de Lourmel, au adăpostit numeroşi evrei, care erau arestaţi pentru a fi trimişi în lagărele de concentrare. În iulie 1942, când mii de evrei au fost adunaţi pe stadion, de unde urmau să fie repartizaţi în lagăre, Maria, împreună cu câţiva gunoieri, a reuşit să salveze câţiva copii, ascunzându-i în coşurile de gunoi. În 1943, Maica Maria a fost

arestată de nazişti, sub acuzaţia că era „iubitoare de evrei”. După doi ani petrecuţi în lagărul Ravensbrück din Germania, a murit într-o cameră de gazare, cu doar câteva săptămâni înainte de terminarea războiului. Biserica Ortodoxă Rusă o pomeneşte în calendar la 20 iulie. Monica Zaharia

Sf. Maria Skobtsova | 55

PR. DUMITRU SANDU-MATEI
(1913 – 1951)

PREOT ROMANO-CATOlIC – MARTIR ANTICOMUNIST ȘI APOSTOl Al SĂRACIlOR

Părintelui Dumitru Sandu-Matei i-a fost dat să participe activ la evenimentele din prima jumătate a secolului al XX-lea, un timp de mari suferinţe, provocate îndeosebi de cele două războaie mondiale. S-a născut la 28 iulie 1913, la Sărata (judeţul Bacău), într-o familie de agricultori. A absolvit Seminarul Romano-Catolic din Iaşi, fiind sfinţit preot în anul 1939. A lucrat la catedrala catolică din Iaşi, unde era iubit şi stimat de toţi. Părintele Dumitru era un adevărat „apostol al săracilor”. Localnicii spuneau că el era în stare să pună tot ce avea în folosul săracilor. Dărnicia lui era motivată de faptul că-l vedea pe Isus în cei nevoiaşi. În primii ani ai Celui de-al Doilea Război Mondial s-a ocupat de asistenţa spirituală a luptătorilor pe front. După război, i s-a încredinţat misiunea de capelan al răniţilor din spitale şi responsabilitatea cu preluarea şi distribuirea ajutoarelor venite din străinătate pentru cei

înfometaţi. La Iaşi a înfiinţat o cantină pentru studenţi. I-a ajutat mai ales pe prizonieri, cu medicamente, îmbrăcăminte şi alimente. În perioada 1946 1948 a ajutat mai mulţi prizonieri germani să evadeze din lagărele şi spitalele din Iaşi. Mai multe persoane au fost solicitate să-i găzduiască pe prizonieri în casele lor. Mihai Gheorghiu, din Iaşi, a declarat că, în repetate rânduri, părintele i-a cerut să adăpostească în propria casă foşti prizonieri germani. La fel şi dr. Rozalia Iosub, care a mărturisit că a ascuns în casa ei pe câţiva urmăriţi, tot la cererea părintelui Matei. În perioada 1939-1944, părintele a publicat mai multe articole tratând o tematică diversă: istorie, spiritualitate, cultură religioasă. Emoţionante sunt cronicile trimise de pe front, unde acorda asistenţă spirituală răniţilor din spitalele militare. A fost pătruns de ideea importanţei presei, a seminariilor, a şcolilor şi a asociaţiilor. A militat pentru creşterea rolului

învăţătorilor în educaţia tineretului, ca şi pentru dezvoltarea şcolilor. Odată cu instaurarea regimului comunist, mulţi studenţi s-au organizat pentru a lupta împotriva acestuia. Preotul Dumitru a devenit mentorul lor. Unul dintre ei, LiviuCoca Mărgineanu, dă mărturie despre rolul părintelui, care a devenit figura centrală a grupului, organizând întâlniri pentru a găsi modalităţi de împotrivire faţă de acţiunile comuniştilor. După ce a trebuit să se ascundă prin mai multe locuri de urmăritorii săi, părintele s-a retras la Bucureşti, unde a şi fost arestat. A fost acuzat de crimă de înaltă trădare şi condamnat

la pedeapsa cu moartea. Executarea lui prin împuşcare a avut loc la 21 februarie 1951, în Penitenciarul Jilava. Părintele Dumitru Sandu-Matei a rămas în memoria posterităţii drept un apostol al săracilor şi al celor nedreptăţiţi, dar şi un martir al timpurilor moderne, care nu a ezitat să-şi dea viaţa pentru binele fraţilor săi. Marcelin Blaj

Pr. Dumitru Sandu-Matei | 57

MARTIN LUTHER KING, JR.
(1929 – 1968)

OMUl CARE A AVUT UN VIS – lIDER Al MIȘCĂRII AMERICANE PENTRU DREPTURIlE CIVIlE

Martin Luther King, Jr. a fost unul dintre cei mai importanţi militanţi împotriva segregării rasiale din Statele Unite, adept al schimbării sociale prin acţiune directă, dar neviolentă. S-a născut în 1929 în Atlanta, Georgia (SUA), într-o familie de pastori baptişti. A studiat teologia, şi după căsătorie, în 1955, a obţinut doctoratul în teologie. La 1 decembrie 1955, în Montgomery, oraşul în care Martin Luther King slujea ca pastor, a avut loc un incident. Croitoreasa de culoare Rosa Parks, care era aşezată pe un scaun în partea de autobuz destinată negrilor, a refuzat să cedeze locul unui bărbat alb, încălcând astfel legea segregării rasiale a autobuzelor, şi a fost arestată. Deşi asemenea evenimente erau frecvente, de această dată populaţia de culoare a hotărât să-şi revendice dreptul de a fi tratată cu demnitate, declanşând “boicotul autobuzelor din Montgomery”. Ales lider al boicotului, Martin Luther King Jr. reuşeşte să impună calea

nonviolentă de protest. Chiar şi atunci când casa i-a fost incendiată, iar familia sa a fost pusă în pericol, a avut tăria de a spune mulţimii de negri înarmaţi, care doreau răzbunare: „Nu vom putea rezolva această problemă dacă vom răspunde la violenţă cu violenţă. [...] Vom răspunde la violenţă cu nonviolenţă. Gândiţi-vă la cuvintele lui Isus: «Cine ridică sabia, de sabie va pieri». Isus ne strigă astăzi de peste secole: «Iubiţi-vă vrăjmaşii!» Asta este ceea ce trebuie să trăim”. Ca urmare a acestei mişcări de protest, Curtea Supremă a Statelor Unite a declarat legea segregării rasiale ca fiind neconstituţională (decembrie 1956), iar autobuzele din Montgomery au fost desegregate. În anii următori, Luther King s-a implicat activ în fondarea „Conferinţei Liderilor Creştini din Sud”, şi a sprijinit „Comitetul Studenţesc de Coordonare a Nonviolenţei”. S-a implicat în mişcarea pentru drepturile civile din Albany şi a organizat demonstraţia pentru drepturile

negrilor din Birmingham (1963). Acestea s-au soldat cu ciocniri între manifestanţi şi poliţişti, fapt care a devenit cunoscut în întreaga lume, iar problema segregării rasiale a ajuns cel mai important subiect din viaţa au americanilor. culminat cu Numeroasele „Marşul către demonstraţii ce au urmat în 1963 Washington”, în timpul căruia, Martin Luther King Jr. a rostit de pe treptele Memorialului Lincoln celebrul său discurs I Have a Dream („Am un vis”), care l-a situat între cei mai buni oratori din istoria Statelor Unite. În 1963, revista Time l-a numit „omul anului”, iar eforturile sale de a schimba lumea prin mijloace

paşnice i-au adus recunoaşterea internaţională, în 1964, când a devenit cel mai tânăr deţinător al Premiului Nobel pentru Pace. Din 1967, Martin Luther King, Jr. a criticat public intervenţia SUA în Vietnam şi a iniţiat Campania pentru Oamenii Săraci. La 3 aprilie 1968, cu o zi înainte de a fi asasinat, a participat la greva muncitorilor negri din Memphis, unde a ţinut ultimul său discurs, intitulat: „Am fost în vârful muntelui”. Cristian Zaharia

Martin Luther King, Jr. | 59

OSCAR RoMERo
(1917 – 1980)

GlASUl CElOR FĂRĂ GlAS – MARTIR Al lUPTEI PENTRU DREPTATE SOCIAlĂ ȘI POlITICĂ ÎN El SAlVADOR
Oscar Romero este un arhiepiscop romano-catolic din secolul al XX-lea, care a desfăşurat o intensă activitate în favoarea dreptăţii sociale şi în apărarea drepturilor omului. A fost „glasul celor fără glas”. S-a născut la 15 martie 1917, în Ciudad Barrios, un mic orăşel din El Salvador. Din anul 1828, în El Salvador începuse să se planteze cafea. Ţăranii erau exploataţi la maximum şi plătiţi cu sume derizorii. Ţara devenea din ce în ce mai mult un stat poliţienesc, în care drepturile omului nu mai erau respectate. Poporul sărac şi suferind dorea dreptate. Dar dacă cineva vorbea ceva despre aceasta, era închis ori ucis. Într-un asemenea context, Oscar a dorit foarte mult să devină preot. Astfel, la vârsta de 14 ani a părăsit locurile natale şi s-a îndreptat spre San Miguel, unde avea şansa să-şi urmeze vocaţia. După câţiva ani, a intrat la Universitatea Pontificală Gregoriana din Roma, unde în anul 1943 a obţinut licenţa în teologie. După ce a devenit preot, s-a întors în El Salvador. În februarie 1977, a devenit arhiepiscop de San Salvador, într-un moment în care ţara era marcată de represiune socială şi politică. Numirea lui Romero ca arhiepiscop nu a trezit preocuparea conducerii politice, întrucât se considera că era un om mult prea tăcut. Nimeni nu se gândea că ar putea spune ceva în public împotriva acţiunilor guvernului şi ale armatei. Oscar îşi desfăşura activitatea obişnuită de păstor de suflete. Totul s-a schimbat, odată cu uciderea bunului său prieten, părintele Rutilio Grande. În faţa catedralei, la Liturghia celebrată în faţa a 100.000 de oameni, arhiepiscopul a denunţat conducerea nedreaptă şi crimele săvârşite împotriva poporului. A condamnat, de asemenea, orice încălcare a drepturilor omului. Romero i-a adresat o scrisoare preşedintelui ţării, în care îşi exprima

dorinţa de pace: „Pacea nu este un produs al terorii şi al fricii, nu este liniştea cimitirelor, nu este liniştea rezultată din represiunea violentă. Pacea este contribuţia generoasă, liniştită a tuturor pentru binele comun. Pacea este dinamism. Pacea este generozitate. Este un drept şi o datorie”. Opoziţia sa faţă de jafurile din El Salvador şi condamnarea pe faţă a terorii l-au făcut extrem de vulnerabil. La 24 martie 1980, arhiepiscopul a fost asasinat în timpul Liturghiei oficiate în catedrala din San Salvador. Exemplul vieţii curajoase a episcopului Romero şi moartea sa continuă să-i inspire pe aceia care

luptă pentru demnitatea omului şi pentru dreptate. Deşi procesul de canonizare, început de papa Ioan Paul al II-lea, nu a fost încă încheiat, din ziua morţii sale, poporul îl numeşte „Sfântul Romero al Americii”. Maricel Bulai

Oscar Romero | 61

FER. MAICA TEREzA DE CAlCUTTA
(1910 – 1997)

FONDATOAREA CONGREGAŢIEI MISIONARElE CARITĂŢII; lAUREAT NOBEl PENTRU PACE

Agnes

Gonxha

Bojaxhiu,

obsedată de suferinţa bolnavilor şi a săracilor, Maica Tereza a cutreierat tot pământul pentru a-i sprijini pe semenii ei. Primul gest de iubire l-a săvârşit în ziua în care a adunat de pe stradă o femeie care era pe moarte, pentru că avea trupul ros de şoareci şi furnici. Într-o zi, un ziarist american, care a văzut-o spălând un bolnav cu răni grave, i-a spus: „Eu n-aş face aceasta nici pentru un milion de dolari”. „Nici eu”, i-a răspuns Maica Tereza. „Pentru un milion de dolari nu, însă din iubire faţă de Cristos, da, şi cu bucurie”. Maica Tereza a luptat în favoarea vieţii. Ea s-a împotrivit cu vehemenţă avortului şi legalizării divorţurilor, devenind pentru mulţi o persoană incomodă. În anul 1994, la Washington, în faţa multor oameni de stat, ea a declarat că cea mai mare problemă a timpurilor noastre este avortul: „Nu ucideţi copilaşii! Le rog pe toate mamele din lume: Dacă nu doriţi un copil, daţi-mi-l mie... Eu îl doresc! Aşa

cunoscută sub numele de Maica Tereza de Calcutta, s-a născut la 26 august 1910 în oraşul Skopje, din Macedonia, pe atunci aparţinând de Albania. Maica Tereza este una dintre cele mai cunoscute şi mai apreciate femei din lume, pentru că şi-a dedicat întreaga viaţă celor aflaţi în suferinţă. Ţinta preocupărilor ei erau bolnavii: muribunzii şi leproşii, copiii abandonaţi, pruncii nenăscuţi şi săracii. La vârsta de 18 ani a intrat în mănăstire la Loreto, apoi a plecat în India, la Calcutta, unde s-a îngrijit de cei mai săraci dintre săraci: bolnavii. A fondat Congregaţia Misionarele Carităţii, care îngrijeşte astăzi peste un milion de bolnavi în cele 200 de aşezăminte înfiinţate. În cele 50 de leprozerii ale congregaţiei şi-au găsit adăpost peste 50.000 de leproşi. Desculţă sau în sandale, îmbrăcată într-o haină albă, tivită cu o fâşie albastră, cu un chip brăzdat de riduri,

am adoptat peste 3.000 de copii în Calcutta”. La 10 decembrie 1979, la Oslo, când a primit premiul Nobel pentru pace, avea să declare: „Suntem în Anul Internaţional al Copilului. Eu vă vorbesc în numele copilului nenăscut”. Iar când s-a adresat regelui Olaf al VI-lea al Norvegiei, a strigat: „Repet, Majestate, avortul este un asasinat!”. În repetate rânduri, Maica Tereza a primit diferite premii pentru rolul activ pe care l-a avut în societate, în special în promovarea păcii. A fost prezentă şi în România, în anul 1990, cu ocazia deschiderii la Bacău a Casei Misionarelor Carităţii,

precum şi în anul 1992. A murit la 5 septembrie 1997, în urma unui stop cardiac. A fost declarată fericită la 19 octombrie 2003 de către papa Ioan Paul al II-lea, fiind celebrată de Biserică în ziua de 5 septembrie. Marcelin Blaj

Fer. Maica Tereza de Calcutta | 63

RICHARD WURMBRAND
(1909 – 2001)

PASTOR lUTERAN – APĂRĂTOR Al CREȘTINIlOR PERSECUTAŢI DE REGIMURIlE COMUNISTE

Richard Wurmbrand, supranumit şi „Apostolul Pavel al Cortinei de Fier”, a fost unul dintre cei mai remarcabili predicatori creştini ai secolului al XXlea, care a luptat pentru drepturile creştinilor persecutaţi din România şi din întreaga lume. S-a născut în 1909 la Bucureşti, într-o familie de evrei. În tinereţe a fost atras de mişcarea comunistă, dar în scurt timp a devenit conştient de falsele promisiuni ale acesteia. În 1936 se căsătoreşte cu Sabina Oster, o tânără evreică. În acelaşi an, în timpul unei călătorii la munte în zona Braşovului, tânăra familie primeşte o Biblie de la un tâmplar. Lectura Scripturii şi întâlnirea cu alţi credincioşi au dus la convertirea soţilor creştină. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Richard Wurmbrand a fost implicat în acţiuni misionare ilegale, ajutând mulţi evrei să supravieţuiască. De asemenea, a predicat în multe adăposturi antiaeriene, ceea ce a Wurmbrand la credinţa

dus în câteva rânduri la arestarea sa pentru activitate creştină ilegală în timpul stării de război. Odată cu venirea la putere a Partidului La Comunist, cultelor a fost a început desfăşurat singurul perioada de persecutare a creştinilor. congresul în 1945 la palatul Parlamentului, Wurmbrand reprezentant care s-a opus dominării Bisericii de către regimul comunist. În februarie 1948, el a fost arestat de autorităţile comuniste şi deţinut timp de opt ani sub un nume fals. Iniţial autorităţile au spus că Wurmbrand ar fi fugit din ţară. Apoi, câţiva agenţi comunişti, dânduse drept „foşti deţinuţi”, au sugerat familiei că de fapt el ar fi murit în închisoare. A fost eliberat în 1956, însă doi ani mai târziu a fost închis din nou, pentru încă şase ani. A fost eliberat în anul 1964, în urma unei amnistii generale, fiind răscumpărat cu bani de creştinii din Occident şi s-a stabilit ulterior în Statele Unite ale Americii. Într-o zi, pe

străzile unui cartier din Philadelphia a avut loc o impresionantă manifestare publică de susţinere a Vietnamului. Diverse personalităţi se perindau pe la tribună, susţinând cauza comunismului. La un moment dat, manifestarea a fost întreruptă de un necunoscut care a afirmat că este el „doctor în comunism”. Spunând aceasta, le-a arătat cicatricele rănilor de pe piept şi de pe spate, drept mărturie a torturii comuniste. Acel „necunoscut”, nimeni altul decât Richard Wurmbrand, i-a îndemnat pe cei prezenţi să fie de partea victimelor şi nu a torţionarilor. Wurmbrand a fost audiat de către Comisia pentru Securitate Internă a Senatului American; astfel, veştile despre suferinţele creştinilor din ţările comuniste s-au răspândit în întreaga

lume. Ulterior, el a înfiinţat organizaţia „Voice of the Martyrs”, care luptă împotriva persecutării creştinilor de către regimurile comuniste. A murit în anul 2001, iar moştenirea pe care a lăsat-o în urmă – dincolo de mărturiile şi cărţile sale – este adunată în propriile sale cuvinte: „În tot ceea ce am suferit alături de fraţii mei de credinţă, doar Isus Cristos vreau sa fie văzut, Cel care ne-a păstrat în credinţă şi ne-a dat puterea de a învinge”. Adina Petric

Richard Wurmbrand | 65

DESMoND TUTU
(N. 1931)

LUPTĂTOR ÎMPOTRIVA REGIMUlUI DE APARTHEID DIN AFRICA DE SUD

Desmond Mpilo Tutu s-a născut într-o familie săracă, ce trăia asemeni celorlalţi negri din Africa de Sud, într-o colibă fără curent electric sau apă. Din cauza politicii de apartheid a guvernului, conform căreia cei cu pielea neagră sunt inferiori celorlalţi oameni şi de aceea trebuie să fie separaţi de restul lumii, populaţia de culoare era obligată să locuiască în ghetouri şi era lipsită de orice drepturi, singura ei menire fiind aceea de asigura mâna de lucru ieftină. Asemeni tatălui său, Desmond a devenit profesor, dar atunci când guvernul a dat o lege prin care populaţia de culoare urma să primească o educaţie inferioară celei primite de albi, el şi-a dat demisia şi s-a dedicat studiilor teologice, fiind ordinat ca preot în 1960. Câţiva ani mai târziu, reîntors în ţara natală după o bursă de studii în Anglia, Desmond a constatat că aici domnea atmosfera unui adevărat război civil şi a hotărât că este momentul unei schimbări. În timp ce ocupa funcţii de rang

înalt în Biserică – a fost episcop de Lesotho, apoi primul secretar general de culoare al Consiliului Bisericilor Sud-Africane şi, ulterior, Arhiepiscop anglican al Africii de Sud – el a fost purtătorul de cuvânt al celor oprimaţi în faţa comunităţii internaţionale şi a promovat schimbarea prin mijloace nonviolente. Mulţi l-au cunoscut pe Desmond ca pe un om mic de statură, desculţ, care, într-un gest de credinţă şi curaj, înarmat doar cu o Biblie, s-a opus forţelor represive ale guvernului, jucând rolul de pacificator pe străzile însângerate ale Africii de Sud şi promovând „o societate democratică şi dreaptă, fără segregare rasială”. În urma unui masacru săvârşit de forţele de ordine într-o suburbie a oraşului Johannesburg, Tutu a fost singurul care a rămas în mijlocul ruinelor, încurajându-i pe oameni şi spunându-le: „Nu urâţi; să alegem calea paşnică spre libertate”. Deşi apartheid-ul era deja considerat crimă împotriva umanităţii

(1973),

el

a

fost

cu

adevărat

– şi să îngropăm trecutul, pentru că trecutul nu poate fi îngropat şi ne va urmări mereu. Adevărata reconciliere nu costă niciodată puţin, pentru că se bazează pe iertare, care este costisitoare. Iar iertarea, la rândul ei, se bazează pe căinţă, care trebuie să se sprijine pe recunoaşterea faptelor greşite şi, astfel, pe dezvăluirea adevărului. Nu poate fi iertat ceva ce nu este cunoscut...”. Cristian Zaharia

înfrânt atunci când comunitatea internaţională a impus sancţiuni economice şi politice Africii de Sud, răspunzând solicitărilor lui Desmond Tutu, care a fost supranumit de atunci „Mister Sanctions”. Implicarea sa în mişcarea nonviolentă pentru drepturile negrilor i-a adus în 1984 Premiul Nobel pentru Pace. Desmond Tutu a jucat un rol important şi după abolirea apartheidului, devenind preşedintele Comisiei pentru Adevăr şi Reconciliere. El a insuflat acesteia o concepţie creştină asupra împăcării cu trecutul, prin iertarea greşelilor recunoscute: „Nu putem să fim superficiali – spunea el

Desmond Tutu | 67

PoSTFAŢĂ

ŢI S-A ARĂTAT, OMUlE, CE ESTE BINE, ȘI CE AlTA CERE DOMNUl DE lA TINE, DECÂT SĂ FACI DREPTATE, SĂ IUBEȘTI MIlA, ȘI SĂ UMBlI SMERIT CU DUMNEZEUl TĂU? (MICA 6:8)

ÎN SLUJBA DREPTĂŢII
Aţi fost vreodată întristaţi de o nedreptate pe care v-aţi dorit s-o fi putut îndrepta? Aţi dorit cu ardoare să luptaţi împotriva vreunei manifestări a răului în oraşul vostru, în ţara voastră sau într-o altă parte a lumii? Aţi văzut răul triumfând asupra binelui şi aţi ştiut că există totuşi o cale mai bună? V-aţi gândit cumva că este posibil ca şi Dumnezeu să fie îndurerat de aceste lucruri? V-aţi gândit vreodată că lupta pentru dreptate, inspirată de credinţă, ar putea fi o slujire creştină legitimă? Timp de două mii de ani, creştinii au avut această convingere şi, insuflaţi de iubirea lor pentru Dumnezeu, au adus o schimbare, mai mică sau mai mare, în lumea lor. Dacă aceste cuvinte vă motivează, aţi putea fi inspiraţi să realizaţi, pentru slava lui Dumnezeu, lucruri aparent imposibile. Credinţa voastră v-ar putea susţine în lupta împotriva nedreptăţilor sociale. Dacă credeţi cu tărie că aceasta este vocaţia voastră, şi nu daţi înapoi, veţi fi înzestraţi cu putere de sus; veţi primi curajul, speranţa şi viziunea de a realiza lucruri aproape imposibile. Lumea are nevoie de oameni ca voi, care să fie dedicaţi trup şi suflet pentru dreptate şi adevăr. Aşa cum aţi putut vedea în această carte, timp de două milenii au existat creştini care au crezut şi au luptat împotriva opresiunii, şi care au avut izbândă în faţa opreliştilor de orice fel. Încă de la începuturile creştinismului, credincioşii s-au implicat în promovarea dreptăţii sociale, ceea ce a adus schimbări majore în societate. Lista acestor schimbări este infinită. Menţionăm aici doar câteva dintre realizările remarcabile ale creştinilor care au luptat pentru dreptate socială: • abolirea comerţului cu sclavi în anii 1800; • combaterea exploatării copiilor prin munca în fabrici; • înfiinţarea spitalelor şi şcolilor pentru cei săraci; • lupta împotriva tiraniei de orice

fel; • apărarea bisericii persecutate din ţările comuniste. Acest lucru este valabil nu doar pentru trecut. Trăim acum un timp al transformării, când oamenii credinţei se implică din ce în ce mai mult în reformele sociale şi în apărarea drepturilor omului. Iată doar câteva dintre ocaziile de implicare socială care ne stau la dispoziţie peste tot în jurul nostru: • existenţa a peste 27 de milioane de oameni, inclusiv copii şi tineri, care sunt prinşi în capcana traficului de persoane – sclavia zilelor noastre, având drept rezultat munca până la epuizare şi exploatarea sexuală; • existenţa peste tot în lume a unor refugiaţi şi persoane strămutate din locul lor, care fug cu disperare din calea conflictelor; • organizarea unor grupuri de presiune ale cetăţenilor, pentru o mai bună guvernare şi pentru

servicii sociale eficiente; • lupta pentru combaterea corupţiei; • lupta împotriva reţelelor de cerşetorie infantilă şi găsirea de alternative pentru a oferi o viaţă mai bună celor nevoiaşi; • găsirea de soluţii pentru copiii cu infirmităţi – mai ales dreptul acestora de a merge la şcoală, pentru a scăpa de marginalizarea şi de singurătatea la care sunt adesea condamnaţi de societate; • apărarea copiilor orfani. Vechiul Dumnezeu: Iată postul plăcut mie: dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi, și rupe orice fel de jug. (Isaia 58:6) În Noul Testament, de asemenea, Isus a spus: Duhul Domnului este peste mine, pentru că m-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; m-a trimis să tămăduiesc pe
Postfaţă | 69

Testament

descrie

astfel adevărata închinare adusă lui

DESCHIDE-ŢI GURA PENTRU CEl MUT, PENTRU PRICINA TUTUROR CElOR PĂRĂSIŢI! DESCHIDE-ŢI GURA, jUDECĂ CU DREPTATE, ȘI APĂRĂ PE CEl NENOROCIT ȘI PE CEl lIPSIT. (PROVERBE 31:8-9)
cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, și orbilor căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsaţi, și să vestesc anul de îndurare al Domnului. (Luca 4:18-19) Implicarea activă a creştinilor în societate, motivată de principiile creştine ale dreptăţii sociale, este cea care schimbă lumea. Asemenea oameni sunt o mărturie vie cu privire la faptul că ,,religia adevărată”, cea care este în acord cu Evanghelia, este de partea celor săraci şi conduce la o societate mai dreaptă. Numărul activiştilor creştini este tot mai mare, iar guvernele din tot mai multe ţări reacţionează, îmbunătăţinduşi treptat politicile şi practicile. Aceasta este vremea potrivită pentru combaterea injustiţiei în lumea în care trăim, potrivit îndemnului biblic de a aduce ,,robilor de război slobozirea”. Iată câţiva dintre paşii pe care i-aţi putea face, dacă vă simţiţi atraşi de o asemenea slujire. • Întâi de toate, rugaţi-vă pentru călăuzirea lui Dumnezeu în această direcţie. • În al doilea rând, nu există limite de vârstă. Nu are importanţă dacă sunteţi tineri sau bătrâni. • Începeţi cu lucruri mici, acolo unde vă aflaţi. • Luaţi în calcul studierea dreptului, a asistenţei sociale sau a dezvoltării internaţionale. • Alăturaţi-vă, ca voluntari sau ca angajaţi, unei organizaţii creştine sau laice, care lucrează în acest domeniu. • Familiarizaţi-vă cu câteva site-uri web specializate, precum cele enumerate mai jos. • Citiţi cărţi legate de slujirea creştină în domeniul dreptăţii, precum Good News About Injustice, de Gary Haugen. • Discutaţi cu cei care slujesc în biserica voastră, în legătură cu formarea unui grup de tineri care să-i ajute pe cei nevoiaşi. Posibilităţile sunt limitate doar de imaginaţia voastră. Oricum ar fi, mergeţi pe acest drum, ştiind că veţi fi capabili, prin credinţă şi muncă perseverentă, să produceţi o schimbare în această lume, care este plină încă de suferinţă şi nedreptate.

SITE-URI WEB RECOMANDATE
• World Vision International, Eastern Europe: http://meero. worldvision.org • International Justice Mission: www.ijm.org • Stop the Traffik: www.stopthetraffik.org • Human Rights Watch: www.hrw.org • Amnesty International: www.amnesty.org • International Crisis Group: www.crisisgroup.org

STUDIU SUPLIMENTAR
Reflectaţi asupra următorului text biblic: Căci el va izbăvi pe săracul care strigă, și pe nenorocitul, care n-are ajutor. Va avea milă de cel nenorocit și de cel lipsit, și va scăpa viaţa săracilor; îi va izbăvi de apăsare și de silă, și sângele lor va fi scump înaintea lui. (Psalmul 72:12-14) Meditaţi la sensul acestui pasaj, care arată că Dumnezeu manifestă compasiune pentru cei slabi şi oprimaţi. Încercaţi apoi să răspundeţi la următoarele întrebări: • Cine sunt cei oprimaţi şi aflaţi în nevoie în jurul vostru? • Care sunt paşii concreţi pe care i-aţi putea face pentru a le veni în ajutor? Sharon Payt

Postfaţă | 71

Postfaţă | 73

LA JUDECATA

CEA MARE, NU VOM FI ÎNTREBAŢI DACĂ AM

PRACTICAT AȘA CUM TREBUIE ASCEZA ȘI NICI CÂTE MĂTĂNII AM FĂCUT ÎNAINTEA AlTARUlUI. VOM FI ÎNTREBAŢI, MAI DEGRABĂ, DACĂ I-AM HRĂNIT PE CEI FlĂMÂNZI, DACĂ I-AM ÎMBRĂCAT PE CEI GOI, DACĂ I-AM VIZITAT PE CEI BOlNAVI ȘI PE CEI AFlAŢI ÎN PUȘCĂRII.

ASTA ESTE TOT CE VOM FI ÎNTREBAŢI. SF. MARIA SKOBTSOVA

© 2009 World Vision International. Toate drepturile rezervate. ISBN 978-973-87908-3-4 Editura Adoramus CP 3008 OP 5 Dacia 700810 Iaşi România www.adoramus.ro

Related Interests