1

De ce să-L implicăm?
Prieteni, mai mult sau mai puţin sau deloc bisericoşi (sunt persoane care-şi spun religioase dar calcă prin biserică doar la ocazii), cu care mai schimb idei, opinii, sunt iritaţi, deranjaţi de faptul că fac mereu trimitere la Dumnezeu, chiar şi atunci când tema dialogului este politică, economică, ştiinţifică, financiară, mondenă etc. Pasămite, Dumnezeu nu ar avea ce căuta în asemenea domenii, ci numai în cele ce ţin de Biserică: un botez, o nuntă, o înmormântare, un parastas, o procesiune cu moaşte, cu icoane etc. Fiecare cu-ale lui. Din capul locului, trebuie precizat ca Sfânta Scriptură nu lasă nici cea mai mică îndoială asupra atenţiei pe care Dumnezeu o acordă gândurilor şi faptelor noastre, ca Cel Care singur cunoaşte şi inima şi rărunchii omului, şi viaţa noastră dinainte de a ne naşte şi după moarte.

„A doua zi voia sa plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus: Urmează-Mi. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug. Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip te-am văzut când erai sub smochin. Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu; Tu eşti regele lui Israel. Răspunsu-i-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.” (Ioan I, 43-51)

2 Când l-a văzut Iisus Hristos pe Natanael sub smochin? Când Natanael prunc fiind, mama sa l-a ascuns sub un smochin pentru a-l salva de mânia ucigătoare a lui Irod. Acest episod era un secret al lui Natanael şi al mamei sale. De aceea Natanael exclamă: "Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu; Tu eşti regele lui Israel."

„Unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cu el. Şi intrând în casa fariseului, a şezut la masă. Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că şade la masă, în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. Şi văzând, fariseul, care-L chemase, a zis în sine: Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă. Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Simone, am să ţi spun ceva. Învăţătorule, spune, zise el. Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat. Şi întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi -ai dat; ea însă, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte. Şi a zis ei: Iertate îţi sunt păcatele. Şi au început cei ce şedeau împreună la masă să zică în sine: Cine este Acesta care iartă şi păcatele? Iar către femeie a zis: Credinţa ta te a mântuit; mergi în pace.” (Luca VII, 39-50) Fariseul Simon nu avea niciun dubiu asupra dreptăţii sale în faţa lui Dumnezeu: nu era ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca vameşii. Postea de două ori pe săptămână, dădea zeciuială din toate câte câştiga. (Luca XVIII, 10-14) Aşa că nu-L căuta pe Iisus să-şi mărturisească păcatele. L-a invitat în casă la masă să-L iscodească, să vadă ce fel de om este, dacă e ceva de capul Lui. Hristos i-a citit gândurile viclene şi i-a răspuns pe loc, făcând mântuire femeii păcătoase: Iertate îţi sunt păcatele.(...) Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace.

3

„Şi intrând, trecea prin Ierihon. Şi iată un bărbat, cu numele Zaheu, şi acesta era maimarele vameşilor şi era bogat. Şi căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Şi alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Când ajunse în acel loc, Iisus, privind în sus, îl văzu şi îi spuse: „Zaheu, coboară mai repede, căci astăzi trebuie să fiu în casa ta”. El coborî degrabă şi Îl primi cu bucurie.” (Luca XIX, 5-6) Aici Iisus Hristos citeşte în inima lui Zaheu, vameşul păcătos, gândul bun, intenţia de a repara tot ceea ce greşise, faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele, faţă de sine. „Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.” (Luca XIX, 9-10) Păstorul cel bun şi oaia rătăcită se caută reciproc. Întâlnirea este prilej de bucurie pentru amândoi şi de mântuire pentru oaia pierdută. Separarea între Biserică şi Stat, doctrină masonică (şi iluministă) potrivit căreia instituţiile guvernamentale seculare şi instituţiile religioase trebuie să fie separate şi independente unele de celelalte, a determinat aceeaşi separare şi la nivel personal, în conştiinţă şi în comportament, chiar dacă suntem creştini (respectiv creştini ortodocşi). Cu alte cuvinte, creştinul este invitat să opereze cu două conştiinţe, în funcţie de terenul pe care se află: una religioasă şi alta secular-umanistă. Prin botezul creştin, omul este altoit pe trupul Bisericii întemeiate de Hristos, pentru care Hristos este piatra din capul unghiului, al Cărui cap este, pe care a întemeiat-o pe baza dreptei mărturisiri de credinţă în El şi care este una şi unica. Prin educaţie şi practică religioasă, creştinul, mădular al Bisericii, îşi însuşeşte conştiinţa spirituală a acesteia. Autoritatea Bisericii, singura instituţie divino-umană, este autoritatea Cuvântului care trăieşte şi vorbeşte prin ea.

4 Legea iubirii, Legea lui Hristos, este legea fundamentala la care se raportează creştinul în toate intenţiile, gândurile şi faptele sale, indiferent de cum şi unde s-ar afla: în intimitate, în singurătate, în familie, la şcoală, în vacanţă, în profesie, în politică, în funcţii de stat până la cele mai înalte niveluri, în ţară şi în străinătate. Oriunde şi oricând, creştinul întreţine dialogul cu Dumnezeu şi nu acceptă şi nu se supune niciunei legi omeneşti care contravine Legii lui Hristos. Cei căror Dumnezeu le-a dat, le-a îngăduit puterea de a administra treburile cetăţii nu trebuie să jure în doi peri; răspunsul lor trebuie să fie da da şi nu nu; trebuie să fie atenţi la legile, hotărârile, ordonanţele etc. pe care le emit sau pe care le acceptă de la alţii străini de neam şi de Legea lui Hristos. Aşa ar trebui să procedeze tot creştinul, mai ales cel ortodox, lumina lumii şi sarea pământului, de la care Dumnezeu aşteaptă cel mai mult. Realitatea de zi cu zi spune cu totul altceva... Fie se fuge de Dumnezeu, fie I se întoarce spatele, fie I se strigă hule însoţite de semne obscene (http://www.youtube.com/watch?v=pTE-Nt_BkS8; http://www.youtube.com/watch?v=KC1aA4fYyQc) Oamenii fac planuri personale sau de anvergură globală (ex: http://www.euronews.com/2013/05/24/astana-economic-forum-looks-at-a-world-in-turmoil/). Dar şi Dumnezeu are planul Său. Dacă voia omului este în acord cu voia lui Dumnezeu, atunci există motiv de nădejde că planurile omului se vor realiza, vor dura şi vor fi spre mântuirea lui. Dar dacă nu există un asemenea acord atunci planurile, de anvergură personală sau globală, sunt din cuţite şi pahară, clădite pe nisip şi nu vor rezista prea mult. Deşarte gândurile, deşarte şi planurile. „Şi au zis: "Nu va vedea Domnul, nici nu va pricepe Dumnezeul lui Iacob". Înţelegeţi, dar, cei neînţelepţi din popor, şi cei nebuni, înţelepţiţi-vă odată! Cel ce a sădit urechea, oare, nu aude? Cel ce a zidit ochiul, oare, nu priveşte? Cel ce pedepseşte neamurile, oare, nu va certa? Cel ce învaţă pe om cunoştinţa, Domnul, cunoaşte gândurile oamenilor, că sunt deşarte.” (Ps. 93,711) Nimic din ce se întâmplă în cer şi pe pământ, în lumea necuvântătoarelor, în lumea oamenilor, nu se întâmplă fără ştirea lui Dumnezeu, cu binecuvântarea, cu mila, cu îngăduinţa, cu răbdarea Sa: „Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţi.” (Matei X, 29-30) Aşa că, vrem sau nu vrem, ne place sau nu ne place, credem sau nu credem, Dumnezeu este implicat în viaţa noastră. Fericiţi cei care vor, cărora le place, care cred! Nicuşor Gliga Somerville,MA 13 noiembrie 2013 Sf. Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, Cuv. Damaschin