You are on page 1of 143

VILCU MARIA, VILCU CATALIN

CUPRINS – LÂNA. PĂRURILE ANIMALE

IV. LÂNA. PĂRURILE ANIMALE
pag.
IV.1. IMPORTANŢA ŞI RĂSPÂNDIREA OVINELOR PE
GLOB
2
IV.2. ORIGINEA, FORMAREA ŞI RĂSPÂNDIREA
RASELOR DE OI
3
IV.2.1. OAIA MIGREAZĂ PRIN LUME 6
IV.2.2. RASE DE OI 11
IV.3. PRIMELE INFORMAŢII PRIVIND FOLOSIREA
LÂNII
22
IV.3.1. LÂNA PE CONTINENTUL EUROPEAN 22
IV.3.2. FORMAREA ŞI RĂSPÂNDIREA MERINOSULUI 23
IV.4. PĂSTORITUL ŞI TRANSHUMANŢA ÎN ROMÂNIA 26
IV.5. LÂNA ŞI ARTA 28
IV.5.1. LÂNA – COMPONENTA PRINCIPALĂ A
COSTUMULUI POPULAR ROMÂNESC
30
IV.6. ISTORIA PRELUCRĂRII LÂNII 33
IV.6.1. TEHNICA PRODUCERII FIRELOR ŞI
ŢESĂTURILOR
36
IV.6.2. DEZVOLTAREA INDUSTRIEI LÂNII ÎN RUSIA 45
IV.7. PĂRURI ANIMALE 53
IV.7.1. CAPRA KAŞMIR 55
IV.7.2. CAPRA ANGORA 57
IV.7.3. CĂMILA 60
IV.7.4. LAMA 64
IV.7.5 ALPACA 67
IV.7.6. YAK 68
IV.7.7 IEPURELE ANGORA 69
IV.7.8 MUFLONUL EUROPEAN 72
IV.8. MORFOLOGIA FIBREI DE LÂNĂ 75
IV.8.1. FORMAREA FIBREI DE LÂNĂ DIN PUNCT DE
VEDERE BIOLOGIC
75
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

IV.8.2. STRUCTURA HISTOLOGICĂ A FIBREI DE LÂNĂ 78
IV.9. PROPRIETĂŢILE FIBRELOR DE LÂNĂ 84
IV.10. CLASIFICAREA LÂNII 92
IV.11. CLASIFICAREA PRODUSELOR FINITE DIN
INDUSTRIA LÂNII. DOMENII DE UTILIZARE
100
IV.11.1. ŢESĂTURI 100
IV.11.2. TRICOTAJE 107
IV.11.3. PÂSLE 107
IV.11.4. PĂLĂRII 108
IV.11.5. TEXTILE NEŢESUTE 109
IV.12. PRELUCRAREA PRELIMINARĂ A LÂNII 110
IV.12.1. ELIMINAREA IMPURITĂŢILOR 110
IV.12.2. DESFACEREA, DESTRĂMAREA ŞI
AMESTECAREA FIBRELOR
117
BIBLIOGRAFIE 140


IV. LÂNA. PĂRURILE ANIMALE


IV.1. IMPORTANŢA ŞI RĂSPÂNDIREA OVINELOR PE
GLOB

Creşterea ovinelor a constituit din timpuri străvechi o îndeletnicire de bază a
multor popoare. Structura de rasă a efectivelor şi metodelor de creştere au
înregistrat o evoluţie continuă, în raport cu cerinţele urmărite, diferite de la o
etapă la alta.
Din activitatea de creştere a ovinelor rezultă produse importante, reprezentând
materii prime pentru industria textilă – lână, pielicele, blănuri şi piei, dar şi
produse alimentare cu valoare nutritivă foarte ridicată– carne şi lapte.
Ovinele necesită, comparativ cu alte specii, cerinţe în general mai reduse în ceea
ce priveşte adăpostul, hrana şi îngrijirea. De asemenea, ele folosesc o serie de
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

resurse furajere care nu pot fi valorificate optim de către alte specii de animale
de fermă.
Specia ovină este caracterizată prin rezistenţă şi capacitate ridicată de adaptare
la condiţiile de mediu, ceea ce a determinat răspândirea ei pe zone întinse ale
globului, cu caracteristici geoclimatice foarte diferite. Cu toate acestea, specia
este sensibilă îndeosebi la variaţiile mari de umiditate şi temperatură, în sensul
că atât climatul umed şi rece, cât şi cel umed şi cald, exercită o influenţă
negativă asupra sănătăţii şi productivităţii oilor, limitând aria de răspândire.
Zonele cele mai favorabile şi mai intens populate cu ovine sunt cele cu climat
temperat şi oceanic, cuprinse între latitudinea nordică şi sudică de 40
0
. Zonele cu
climat cald şi semiarid sunt mai propice pentru creşterea raselor de oi cu lână
fină şi de pielicele. Cea mai largă arie de răspândire aparţine oilor din rasa
Merinos, care s-au extins în ambele emisfere, în jurul paralelei 40
0
, în zonele
delimitate de izotermele medii anuale de 10 şi 20
0
C şi cu precipitaţii atmosferice
cuprinse între 250 şi 700 mm anual.
Zona mediteraneană, caracterizată, de asemenea, prin condiţii climatice foarte
favorabile, se remarcă printr-o dezvoltare accentuată a creşterii ovinelor.
În zona ecuatorială şi a tropicelor, cu excepţia unor podişuri înalte din America
Latină, Africa şi Asia, numărul ovinelor este foarte redus.
În condiţiile climatului oceanic din Marea Britanie s-au format rase precoce de oi,
care s-au răspândit pe zone întinse ale globului cu condiţii prielnice, cum sunt:
Noua Zeelandă, S.U.A., Australia etc., fiind crescute atât în varianta originală, cât
şi prin încrucişări, între ele sau cu alte rase.
În Europa, în ţările din centrul şi vestul continentului, se cresc îndeosebi rase şi
tipuri de carne şi de carne-lână (Marea Britanie, Germania, Franţa, Polonia,
Italia) rase de lână fină (Spania, Ungaria). În sud-estul Europei (România,
Bulgaria, Iugoslavia, Grecia, Turcia) se cresc rase de diferite tipuri
morfoproductive: de lână fină, de lână-carne, de lână groasă-lapte, de pielicele.
În unele ţări de pe continentul asiatic (Rusia, Georgia, Iran, Afganistan,
Mongolia), pe lângă rasele de pielicele se cresc şi rase primitive, exploatate în
scopuri multiple: lână groasă pentru covoare, lapte, carne.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

În America de Sud, cele mai importante ţări crescătoare de oi sunt Argentina şi
Uruguai.
În nordul Africii efectivul de oi este scăzut, fiind constituit îndeosebi din rase
primitive exploatate pentru lână groasă, lapte şi carne. În sudul Africii, condiţiile
de climă favorizează creşterea oilor cu lână fină şi a raselor de pielicele.
Pe teritoriul ţării noastre, dezvoltarea creşterii oilor a fost favorizată atât de
condiţiile agro-climatice, cât şi de factorii socio-economici. Configuraţia
geografică, existenţa unor suprafeţe întinse de păşuni şi climatul temperat au
determinat răspândirea acestei specii pe întreg cuprinsul ţării, incluzând toate
zonele de relif.
Ovinele care se creşteau înainte de cel de-al doilea război mondial, reprezentate
îndeosebi de Ţurcană şi Stogoşe şi, în măsură mai mică, de Ţigaie, erau mai
puţin productive, dar rustice, rezistente la intemperii şi puţin pretenţioase la
condiţiile de întreţinere.
La sfârşitul secolului trecut s-au făcut primele importuri de Merinos, iar odată cu
acestea s-au intreprins acţiuni de ameliorare a rasei Ţigaie, din care s-au obţinut
primele efective de oi Spancă. În aceiaşi perioadă s-au făcut primele importuri de
oi Karakul, în scopul ameliorării pieliceleor obţinute de la oile locale Ţurcane
negre şi brumării.
IV.2. ORIGINEA, FORMAREA ŞI RĂSPÂNDIREA
RASELOR DE OI
Oaia a fost prin excelenţă animalul domestic al epocii neolitice (5 000... 25
000 înainte de Christos), astfel încât este plauzibilă ideea că folosirea lânii a
precedat folosirea celorlalte fibre textile [1].
În literatura de specialitate există dovezi că, în epoca pietrei şlefuite, au apărut
primele oi domestice, provenind din unele forme sălbatice ale genului ovis,
subfamilia Ovidae, subordinul Paricopitata, aceasta fiind una din realizările
omului neolitic. Cei mai mulţi dintre cercetători apreciază că oile domestice au o
origine monofiletică. Stabilirea originii oilor este o problemă dificilă, având în
vedere că, la nici o altă specie de animale, nu au existat atât de multe dislocări,
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

încrucişări şi amestecări. Se apreciază însă că majoritatea raselor domestice au
descins din rasele sălbatice Muflon (figurile IV.1 şi IV.2), Arkar (figura IV.3), Urial
(figura IV.4), Argal (figurile IV.5 şi IV.6) şi oaia de munte (figura IV.7), toate
aparţinând genului ovis. Acesta prezintă interes practic deosebit, dar şi teoretic,
deoarece formele sălbatice a acestui gen trăiesc şi azi în Europa de Sud (Sicilia,
Corsica, Sardinia), în Asia Mică şi Asia de Nord, în Africa şi în America de Nord.

Fig. IV.1. Muflonul european



Fig. IV.2. Rase de oi Muflon
VILCU MARIA, VILCU CATALIN


Fig. IV.3. Arkarul



Fig. IV.4. Rase de oi Urial






Fig. IV.5. Argalul

VILCU MARIA, VILCU CATALIN


Fig. IV.6. Rase de oi Argal

Fig. IV.7 Oaia de munte

Procesul de domesticire a început cu cca 6 000 de ani înainte de Christos, a
durat câteva mii de ani şi a avut loc în diferite zone ale globului, dar nu în acelaşi
timp. Zonele în care se consideră că a avut loc domesticirea oilor sălbatice sunt
sudul Europei (pentru Muflonul european, care trăieşte în munţii Corsicii şi
Sardiniei, în turme de 50-80 capete conduse de un mascul), sud-vestul Asiei
(pentru Arkar care trăieşte în stepa din răsăritul Mării Caspice, în Tibet şi Iran şi
Urialul din partea de nord-vest a Indiei), Asia Centrală (pentru Argal) şi locurile
stâncoase din partea de nord-est a Siberiei, Kamceatka şi Alaska pentru oaia de
munte, care se aseamănă în multe privinţe cu Argalu [1]. Zona de răspândire a
Arkarului este considerată ca cel mai vechi şi mai important centru de
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

domesticire a oilor. Aici s-au format rasele cu coadă lungă care s-au răspândit, la
început, în Africa de Nord şi în sudul Europei, de unde s-au extins apoi spre
centrul continentului, împingând spre nord formele domestice provenite din
Muflon. Din această formă provin atât rasele cu coada lungă Ţurcană, Ţigaie şi
Merinos, cât şi rasele cu coadă groasă, al căror reprezentant este rasa Karakul.
Se consideră că domesticirea oilor a avut loc în timpuri preistorice, cu circa 6 – 8
mii de ani înaintea erei noastre. Etapele domesticirii au fost, ca şi în cazul
celorlalte specii domestice, următoarele: captivitatea, îmblânzirea şi apoi
domesticirea propriu-zisă. Unele date susţin că, în epoca de bronz, omul ştia să
transforme laptele în brânză şi să facă ţesături de lână, ceea ce denotă
urmărirea unui scop utilitar în procesul domesticirii oilor. După ce oaia a devenit
un animal util pentru om, ea a început să constituie un mijloc de schimb, ceea ce
a contribuit, alături de ceilalţi factori, la diversificarea speciilor de ovine
domestice.
În urma domesticirii şi a selecţiei îndelungate, oile au suferit în timp modificări
importante, atât cu caracter fiziologic, cât şi morfologic. Sub acest din urmă
aspect, transformările cele mai importante privesc îmbrăcămintea piloasă, care la
oile domestice a primit însuşiri şi proprietăţi textile, ce nu apar la rasele sălbatice.

IV.2.1. OAIA MIGREAZĂ PRIN LUME

Din îndepărtata preistorie omul foloseşte pentru îmbrăcămintea sa pieile şi lâna
oilor. Este probabil că prelucrarea îmbrăcămintei a început cu torsul lânii înainte
de cel al inului. La început omul s-a împrietenit cu oaia nu pentru lână, ci pentru
carne, grăsime, lapte, brânză. Brânza de oaie a fost apreciată de însuşi Homer
ca fiind foarte gustoasă. Aceleaşi aprecieri le aduc, astăzi, popoarele muntene
din Caucaz, pescarii din Islanda, dar şi europenii.
Cele mai vechi izvoare europene menţionează faptul că, după inundaţiile mari,
se aduceau oile peste ogoare pentru a introduce în pământul moale seminţele de
greu împrăştiate, ceea ce fac astăzi, în câmpiile de orez ale Filipinelor, bivolii.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Folosirea lânii pentru îmbrăcăminte a început în timpuri biblice, ţesături de lână
găsindu-se în Europa de Nord, Grecia, Roma.
Creşterea propriu-zisă a oilor în Europa a început în Spania şi chiar în Italia, abia
în secolul al XIV-lea. Este faimoasă oaia spaniolă Merino, adusă acolo de arabi,
de pe coasta de nord a Africii, fiind considerată deschizătoarea producţiei de
lână din întreaga lume. Aceasta a devenit parte indispensabilă a marilor latifundii
şi a împiedicat foarte mult dezvoltarea agriculturii. Grandii de Spania aveau un
privilegiu special de păşunat, care le permitea să-şi plimbe turmele pe orice
domeniu, fără niciun fel de consideraţie pentru proprietarul domeniului.
Cam în aceiaşi perioadă, ca şi în Spania, poate chiar mai devreme, ţeserea lânii
s-a dezvoltat şi în Italia. Ea a devenit cea mai importantă meserie, încă din cea
de-a doua jumătate a Evului Mediu. Odată cu manufactura mătăsii, ea constituie
puterea şi gloria Florenţei. Însemnătatea pe care o avea ţesătoria de lână la
finele veacului al XV-lea pentru industria textilă se desprinde din mărturisirea lui
Vasaris, biograful artiştilor din timpul Renaşterii, referitoare la faptul că tânărul
Michelangelo, pe care părinţii l-au dat să înveţe meserie într-o ţesătorie de lână
şi mătase, trebuia să-şi ascundă pasiunea pentru pictură, deoarece părinţii
considerau că meseria de artist este nedemnă pentru un urmaş al contelui
Canossa, dar nu se ruşinau de meseria de ţesător.
Florentinii aveau crescătorii de oi, care, însă, nu acopereau nevoile, fiind obligaţi
să importe lână. În schimb, spaniolii aveau lână din belşug, dar până în anul
1760 exportul de oi Merinos din Spania a fost interzis. Regele, însă, nu era legat
de această interdicţie. În anul 1723, un suedez a reuşit să obţină de la regele
Filip al V-lea, ca semn de deosebită mărinimie, îngăduinţa să exporte o mică
turmă de oi Merino. Prin acest gest, monopolul spaniol a fost rupt, deşi oile
Merino s-au răspândit în Europa abia după ridicarea interdicţiei de export [IV.2].
Când a început Petru cel Mare înnobilarea oii ruseşti, el a adus exemplare de
prăsilă din Prusia, întrucât Spania avea interdicţie, iar oaia din Germania era
considerată valoroasă. Înşişi nemţii se gândeau la îmbunătăţirea rasei de oi,
astfel încât prinţul Xavier de Saxa a importat, în anul 1765, 92 de berbeci şi 120
de oi din Spania. Acest început a avut succes, ţesătorii saxoni dispunând de
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

propria lor lână. În anul 1799, contele Magnis a introdus un număr de oi Merino
în Silezia. În Prusia, oile Merino au fost introduse de Albert Thaer, renumitul
reformator al agiculturii, la începutul secolului al XIX-lea, dar nu din Spania, ci din
Franţa. Thaer a început creşterea oilor pe moşia sa din Moglin. El s-a străduit să
obţină o lână fină, pentru care a făcut, timp de 4 ani, încrucişări ale diferitelor
varietăţi şi a obţinut, în sfârşit, în anul 1820, un berbec care corespundea tuturor
exigenţelor lui. În anul 1826, Thaer a scos la licitaţie 160 de berbeci şi 194 de oi,
care au fost vândute cu uriaşa sumă de 15 510 taleri, ceea ce atestă preţuirea
noii varietăţi.
Când abolismul era în floare, oaia Merino era foarte apreciată, deoarece
industria lânii trebuia să asigure îmbrăcăminte pentru soldaţi şi funcţionari. În
Franţa, oaia Merino a apărut doar în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, iar
în Anglia chiar mai târziu, în 1791, când ţesătoria engleză de lână deţinea,
incontestabil, primul loc în lume. Ideea că bunăstarea Angliei se bazează pe lână
datează din acele timpuri. Printr-un decret al regelui Carol I se prevedea ca lordul
cancelar să prezideze şedinţele Camerei Lorzilor aşezat pe un sac cu lână. Un
alt decret prevedea ca morţii să fie îngropaţi în giulgiu de lână, aşa cum prescria,
de altfel, şi legiunea egipteană ca morţii să poarte „giulgiu de lână”.
Până la mijlocul veacului trecut, în toate ţările europene, acolo unde existau
condiţii favorabile, s-au dezvoltat crescătorii proprii de oi. Dar, cel mai mare
succes în creşterea lor l-au avut Anglia şi Scoţia. Englezii s-au priceput cel mai
bine să folosească moştenirea spaniolă. Ei au crescut diferite varietăţi, unele
pentru lână, altele pentru carne, iar din celebra varietate „Crossbred” au obţinut
ambele produse. Dar, oaia a fost şi „centrala electrică” a străbunilor noştri,
întrucât din seul ei se făceau lumânări, mai întâi din seu, apoi din stearină.
În secolele XVI şi XVII, când europenii şi-au lărgit posesiunile lor transoceanice,
ei nu s-au gândit la o colonizare sistematică a noilor ţări. Îi mâna doar pofta de
aur şi de mirodenii. Toate plantele şi animalele aduse peste ocean au servit, la
început, numai pentru nevoile expediţiei. Astfel, a fost o simplă întâmplare că, pe
lângă cal, taur, porc, capră, a fost adusă în lumea nouă şi oaia. Ea a făcut
călătoria cu prima flotilă a lui Columb. Clima s-a dovedit, însă, nepotrivită,
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

deoarece oilor nu le place climatul depresiunilor umede, ci le priesc doar zonele
uscate şi înalte. Abia la mijlocul secolului al XVI-lea, oaia a fost stabilizată cu
succes în La Plata şi, în acelaşi timp, în Peru. A ajuns apoi în America de Nord,
prin Mexic, odată cu primii misionari. Când au început englezii colonizarea
Virginiei, la sfârşitul secolului al XVI-lea, au găsit oaia acolo. La fel şi primii
colonizatori olandezi în Africa de Sud au descoperit acolo oaia. Hotentoţii
creşteau o varietate numită „coadă groasă”, aceiaşi pe care o preţuiesc atât de
mult triburile caucaziene şi locuitorii stepelor eurasiene. Trebuie să fi fost destul
de greu pentru aceste oi să călătorească din Asis în Colonia Capului, din cauza
cozii groase, formată dintr-o pungă de grăsime, cât un pepene verde mare.
Drumul a fost parcurs prin răsăritul Africii, tocmai prin acel coridor larg pe care îl
formează mandatele şi protectoratele britanice.
La hotentoţi, olandezii au găsit oaia, dar nu şi capra. În schimb, cafrii învecinaţi
creşteau capre, dar nu erau interesaţi de oi. Este surprinzător faptul că, şi în
Britania erau multe milioane de oi, dar nicio singură capră. În Irlanda, însă, erau
foarte puţine oi, dar în fiecare casă se găsea şi o capră. Motivul este limpede:
capra este vaca săracului, oaia este capitalul bogatului.
La sfârşitul secolului al XVII-lea, la sugestia guvernatorului Jan van Riebeek, în
Africa de Sud s-au adus berbeci din Europa. Burilor le lipseau cunoştinţele de
îmbunătăţire a raselor pentru lână. Comerţul lor exterior se mărginea doar la
aprovizionarea corăbiilor care navigau din Europa în India. Abia după 100 de ani,
aceştia au constatat ce condiţii minunate de creştere a oilor aveau. Colonelul
Gordon, un scoţian în serviciul buro-olandez, a adus din Spania, în anul 1780, oi
Merino de cultură, cu care a avut succes. Însă, după debarcarea englezilor în
Africa de sud, situaţia lui Gordon a devenit precară, ceea ce a dus la moartea
acestuia. Totuşi, ceea ce a rămas din gospodăria sa a prosperat, s-au introdus
rase noi, astfel că, după 50 de ani, Africa de Sud deţinea supremaţia oilor
Merino.
În Australia, oaia a fost adusă de primii imigranţi. Acolo condiţiile erau mai mult
decât favorabile. Australia era pentru Anglia acelaşi lucru ca Siberia pentru Rusia
– locul de exil al infractorilor. Aceştia evadau şi locul cel mai bun pentru a se
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

ascunde erau turmele de oi şi ciobanii izolaţi de civilizaţie. Acest lucru a
determinat autorităţile să împiedice creşterea oilor şi să încurajeze agricultura. N-
a fost uşor să dispară această prejudecată administrativă împotriva oii. Iniţiative
a avut-o locotenentul englez MacArthur, scoţian şi el, căruia Australia îi
datorează creşterea oilor.
MacArthur era reprezentantul tipic al ofiţerului colonial englez din acea vreme. La
numai 30 de ani, el a deschis o eră nouă pentru agricultura australiană, prin
introducerea plugului englezesc. New South Wales, singura regiune deschisă
colonizării, nu asigura, în acele timpuri, nici propria hrană, motiv pentru care se
organizau expediţii în Africa de Sud, de unde se cumpărau alimente. Momentul a
coincis cu moartea lui Gordon, când s-a vândut turma sa de oi, la preţuri foarte
mici. Astfel MacArthur a continuat opera lui Gordon în Australia, servind în
acelaşi timp în armata regală. Dar, în urma unui scandal el a plecat în Anglia, de
unde s-a întors după 6 ani, a cumpărat 4 000 ha de pământ şi a întemeiat o
fermă de oi Merino. De aici, oile au fost răspândite, treptat, în interiorul ţării, chiar
până la „inima ei moartă”. Din răsărit, din sud şi, mai târziu, din vest ele au
pătruns în regiunea pustie din interior, împingând şi distrugând fără milă
populaţia indigenă, împreună cu bumerangurile şi cangurii ei.
Celebrul căpitan James Cook, care a descoperit Noua Zeelandă - în 1769, a dus
acolo oaia. Această primă tentativă de a creşte oi în Noua Zeelandă a eşuat.
Abia după o jumătate de secol, în anul 1815 au fost îmbarcate oi din Australia cu
această destinaţie. După 50 de ani, aici se înregistrau deja câteva milioane de
capete.
Răspândirea oii în Africa Centrală era ameninţată de diverşi duşmani: un anume
papagal, numit Nestor, izgonit din munţi şi devenit carnivor, care pândea oile şi le
rupea din spinare fâşii întregi de carne, precum şi musca ţeţe. În Anglia, Rusia şi
în Caucaz un real pericol pentru oi îl reprezentau lupii.





VILCU MARIA, VILCU CATALIN

IV.2.2. RASE DE OI

Rasele de oi s-au format sub influenţa a două grupe de factori: naturali şi
artificiali. Corespunzător acestora, se deosebesc rase naturale şi artificiale, iar
din încrucişarea celor două s-au format rase noi.
Astfel, la primele migraţii ale popoarelor, oile erau domesticite, iar păstorii nomazi
se deplasau din loc în loc, pentru a căuta păşune şi adăpost contra năvălitorilor.
Aceste oi au întâlnit în drumul lor alte rase cu care s-au încrucişat. Sub acţiunea
factorilor de mediu naturali, au luat astfel naştere rasele naturale. Chiar şi atunci
când la originea lor era acelaşi strămoş sălbatic, condiţiile de mediu diferite au
condus la apariţia de rase cu însuşiri diferite.
Rasele artificiale (mai productive, dar mai puţin rezistente şi mai pretenţioase) au
fost create mai târziu.
Creşterea oilor pentru lână s-a extins considerabil, atât ca număr, cât şi ca arie
de răspândire, mai ales în ultimele două secole. Răspândirea geografică
mondială a oilor şi dezvoltarea creşterii lor depind în primul rând de climă.
Selecţia naturală şi artificială, condiţiile de climă şi de vegetaţie, precum şi
evoluţia cerinţelor socio-economice, au dus la crearea unei mari diversităţi de
rase, astfel încât pe plan mondial există astăzi peste 400 de noi rase de ovine [2,
3].
Deşi fibra de lână reprezintă astăzi doar cca 4% din volumul producţiei mondiale
de fibre textile, ea va rămâne şi în viitor, pe o poziţie concurenţială, în raport cu
celelalte categorii de fibre, datorită caracteristicilor speciale, apreciate de mulţi
cumpărători.
Rasele de oi sunt forme stabile legate de specia tipică a ovinelor prin caractere
intermediare, diferind însă de acestea prin combinarea caracterelor [IV.4, IV.5].
Principalele rase de oi, producţia şi principalele caracteristici ale fibrelor sunt
prezentate în tabelul 1.




VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Tabelul 1
Rase de oi. Producţii de lână, caracteristici calitative
Rase de oi Fineţea
fibrei
[ µ ]
Lungimea
fibrei
[cm]
Producţia
medie per
oaie/berbec
(kg)
Anglia
Border-Leicester 30-37 13-24 5-6 (8-11)
Cheviot 27-37 8-9 3 (4-5)
Dorsethorn 29-31 8-10 3 (5-6)
Hampshire 25-29 8-10 3-4 (5-6)
Leicester 34-43 20 5-6 (7-8)
Lincoln 37-55 30-40 6-7 (9-11)
Oxforddown 30-35 10-12 4-5 (6-7)
Romney-Marsh 32-35 13-15 4-5 (6-7)
Southdown 26-27 5-7 2-3 (3-4)
Suffolk 27 7-8 3-4 (5-6)
Australia şi Noua Zeelandă
Coopworth 28-40 14-16 5-7 (5-8,5)
Corriedale 25-30 12 -14 5 (7-8)
Drysdale 32-34 14-16 5 (7-9)
Merinosul australian
- tipul fin 18-23 7-9,5 3,2-5,8
- tipul mediu 20-25 8-12 3,6-8,0
- tipul mare 23-27 8-12 4,5-9,0
Perendale 30-40 12-14 4-5 (6-7)
Polwarth 22-28 8-16 5 (8-10)
Franţa
Île de France 23-25 8 4-5 (7-9)
Merinosul Soissonais 23 8 4-5 (7-8b)
Germania
Friza 33-37 10-15 3 (5-6)
Merinofleisch 24-28 7-8 4-4,5 (6-7)
Merinolandschaf 25-27 7-9 4-5 (6-7)
Rusia şi Caucaz
Arharomerinos 24-26 7,5 6 (10-11)
Gissară 5-12 1,5 (1,5-2)
Askanian 20-22 8-9 6-7 (14-17)
Merinosul caucazian 20-22 8-9 7-8 (10-12)
Merinosul Groznensk 18-22 9-10 6-8 (10-14)
Merinosul precoce 25-27 7 4-5 (8-10)
Merinosul sovietic 22-23 8-9 6-7 (10-14)
Merinosul Stavropol 20-22 9-10 6-8 (12)
Spania
Merinosul spaniol 18-26 5-7 3-4
Alte ţări
Merinosul american 18-24 7-9 6-8 (10-14)
Awassi 36-38 14-16 2-3
Finnish-Landrace 32-36 9-11 2,5 (3-4)

VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Rase de ovine din Anglia. Există peste 50 de rase de oi în Anglia. După lun-
gimea fibrei de lână, acestea se repartizează în două grupe: rase cu lâna lungă
(Lincoln, Leicester, Romney, Costwold, Border-Leicester) şi rase cu lâna scurtă
(Southdown, Hampshire, Oxforddown Suffolk etc.). În general, rasele englezeşti se
caracterizează printr-o conformaţie tipică de carne, precocitate foarte bună,
randament superior la sacrificare, o bună capacitate de adaptabilitate, îndeosebi la
climatul oceanic.

Rasele de ovine din Australia şi Noua Zeelandă sunt: Merinosul australian,
Coopworth, Perendale, Drysdale Corriedale, Polwarth.

Rasele de ovine din Germania sunt: Merinolandschaf, Merinofleisch şi Friza.

Rasele de ovine din România sunt: Ţurcană, Ţigaie, Merinosul transilvănean,
Merinosul de Palas, oaia Spancă şi oaia Stogoşă.
Rasele de ovine din Rusia sunt în număr de peste 50. Acestea pot fi grupate
astfel: oi cu lână fină – Merinos Stavropol, Caucazian, Groznensk, Askanian,
Sovietic, Arharomerinos şi Merinosul precoce; rase de oi cu lână semifină – Ţigaie,
Kuibîşev, Daghestan de munte, Gorki, Gruzină şi rase de oi de carne-lână –
Merinos precoce şi Nord Caucazian.

Rasele de oi naturale sunt formate sub acţiunea comună a factorilor genetici şi
de mediu. Unele din aceste rase (Ţurcană, Ţigaie etc.) au însuşiri biologice
superioare – rusticitate, rezistenţă, agilitate, iar altele sunt rase culturale, cu
aptitudini productive foarte dezvoltate, prolifice (Merinos, Karakul).

În continuare sunt prezentate principalele particularităţi ale diferitelor rase de oi
întâlnite pe glob.

Coopworth este o rasă de oi din Noua Zeelandă, realizată din încrucişarea oilor
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Romney cu berbeci Border-Leicester.
Corriedale este o rasă de oi formată în Noua Zeelandă, din încrucişarea oilor Me-
rinos Australian (1/2) cu berbeci Lincoln, Leicester, Romney şi Border (1/2). Lâna
este omogenă, cu 3 ondulaţii/cm, cu luciu şi strălucire pronunţate. La noi în ţară se
creşte atât ca rasă curată, cât şi ca metişi rezultaţi din încrucişări, îndeosebi cu
rasa Ţigaie.
Drysdale este o rasă de oi din Noua Zeelandă, formată prin mutaţie din Romney-
Marsh, în regiuni cu precipitaţii de peste 700-800 mm/an, cu lână groasă. Unele
exemplare includ în compoziţia structurală a şuviţelor de lână şi fibre moarte.
Merinosul este o rasă de oi formată în Asia Mică cu cca 3 000 ani î.Ch., prin



mutaţie şi selecţie naturală, din oile cu lână semifină, de unde a fost răspândită
apoi de fenicieni în Grecia, Italia, Spania şi nordul Africii. Spania se consideră locul
de formare prin selecţie artificială (uneori unilaterală, numai după fineţea lânii) a
Merinosului clasic, Escurial şi Negretti, care, după ridicarea embargoului intern - ce
a dăinuit câteva sute de ani, până în 1760 - s-a răspândit în foarte multe ţări ale
lumii. Prima ţară importatoare a fost Franţa (1776), apoi Austria şi Germania
(1778), Italia (1780), Australia (1788), S.U.A. (1793) etc. Ulterior, s-au conturat,
prin selecţie şi condiţii stimulative de hrănire, rasele: Merinosul Rambouillet,
Merinosul australian şi Merinosul Rambouillet american. Începând cu a doua
jumătate a sec. al XIX-lea, s-a impus, în paralel, şi în direcţia de creare a raselor
Merinos precoce francez (de Soissonais), Merinos precoce german, a raselor
englezeşti de carne, a Merinosului precoce sovietic etc.

VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Merinosul american este o rasă de oi formată în S.U.A., prin selecţie, în condiţii
îmbunătăţite de alimentaţie, din Merinosul Rambouillet importat în 1840. În funcţie
de frecvenţa pliurilor cutanate, dezvoltarea corporală şi fineţea lânii, s-au
diferenţiat trei tipuri: tipul A – cu foarte multe cute, talie mică, lână fină, deasă şi
scurtă; tipul C – cu rezerve cutanate reduse, talie mijlocie, lână mai multă şi dia-
metrul fibrelor mai mare şi tipul B – intermediar între celelalte două tipuri, la care s-
a renunţat, în general, din cauza inconvenientelor generate de dezvoltarea
exagerată a pliurilor cutanate.
Merinosul australian este o rasă de oi din Australia, creată prin selecţia
Merinosului spaniol, de Saxonia, Rambouillet francez şi american, în condiţiile
prielnice ale climatului oceanic, cu vegetaţie bogată aproape pe întreg parcursul
anului. Lâna prezintă o foarte bună omogenitate, cu luciu şi aspect mătăsos in-
tense. Din punct de vedere al calităţii lânii, se disting 3 tipuri principale şi mai multe
tipuri regionale (Peppin, Wanganella etc.).

Merinosul caucazian este o rasă de oi din Rusia (grupa oilor cu lână fină), forma-
tă în regiunea aridă a Stavropolului, din încrucişarea Merinosului Novocaucazian
cu Merinosul Rambouillet american, Merinosul askanian şi, în mică măsură, cu
Merinosul Groznensk.

Merinosul de munte este o rasă de oi din Rusia, obţinută prin hibridarea unei
rase sălbatice de ovine (Muflonul European) cu oi Merinos.

Merinosul de Palas este o rasă de oi formată prin încrucişarea unei populaţii
heterogene de metişi (Ţigaie, Ţurcană şi Merinos transilvănean), cu rasele
Merinos Rambouillet, Negretti, Merinos semiprecoce de Leutewitz şi Merinos pre-
coce, în trei etape. Elementele ce caracterizează calitatea lânii sunt prezentate în
tabelul 1. Producţia de lână este de 9-11 kg (max. 16 kg) la oi şi 13-16 kg (max. 24
kg) la berbeci. Randament la spălare este de 38-50%. Fibra de lână se carac-
terizează prin fineţea de 19-21µ , lungimea de 8-9 cm, cu 7-8 ondulaţii/cm şi
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

desimea de 6 500 foliculi/cm
2
, cu variante de 7 500 foliculi/cm
2
la berbeci.
Şuviţele sunt prismatice, cusătura este foarte bine încheiată şi prezintă o bună ex-
tindere a lânii pe corp.
Merinosul Groznensk este o rasă de oi din Rusia (grupa oilor cu lână fină),
formată în condiţiile stepei Nogaisk (Daghestan), prin încrucişarea Merinosului
local Mazaev cu berbeci Merinos australian şi, parţial, cu Merinos Stavropol şi
Merinos precoce. Lâna prezintă luciu şi aspect mătăsos accentuate Merinosul
precoce sovietic, rasă de oi din Rusia (grupa oilor cu lână fină), formată din Me-
rinosul precoce german, prin selecţie şi în condiţii îmbunătăţite de alimentaţie, iar
în ultimul timp, infuzat cu Merinosul Stavropol, Askanian, Groznensk, Kaukazian şi
de Altai.
Merinosul Rambouillet este o specie de merinos cu picioare lungi, merinos
francez.

Merinosul Soissonais este o rasă de oi din Franţa, obţinută din încrucişarea oilor
Merinos Rambouillet cu diferite rase englezeşti de carne, la începutul sec. XIX.,
fapt pentru care este considerat "Merinosul precoce francez". Producţia de lână şi
caracteristici calitative ale acesteia se prezintă în tabelul 1.
Merinosul sovietic este o rasă de oi din Rusia, formată prin încrucişarea Merino-
sului Mazaev şi Novocaucazian cu Merinosul askanian, caucazian, Stavropol,
Groznensk, Altai şi Merinosul precoce.
Merinosul spaniol este o rasă de oi din Spania, caracterizată prin format corporal
mezomorf, talie mijlocie spre mică, având o greutate corporală de 35-40 kg.

Merinosul Stavropol, rasă de oi din Rusia (grupa oilor cu lână fină), formată în
regiunea Stavropol, prin încrucişarea oilor Merinos Novocaucazian cu berbeci
Rambouillet american şi Merinos australian.
Merinosul transilvănean este o rasă formată prin încrucişarea de absorbţie dintre
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Ţigaie, Ţurcană şi metişii acestora, cu Merinosul Negretti, Merinosul Rambouillet
şi, în mai mică măsură, cu Merinosul precoce german. Răspândit mai ales în
Câmpia de Vest, el se caracterizează printr-o pronunţată rusticitate şi o largă va-
riabilitate sub raportul producţiei cantitative şi calitative de lână şi lapte. În cadrul
rasei se întâlnesc două tipuri: de câmpie şi de coline (mai rezistent la precipitaţii
atmosferice de peste 650-700 mm/an, şi cu o producţie de lână mai redusă.
Însuşiri morfo- productive sunt : culoarea jarului de pe extremităţi este neuniformă
– albă, ruginie, stropită, culoarea dominantă fiind în funcţie de cea a raselor
maternale care au participat iniţial la formarea lui.
Merinolandschaf este o rasă de oi precoce, adaptată condiţiilor montane cu
precipitaţii de peste 800 mm/an, formată în regiunea Würtenberg (Germania), din
încrucişarea complexă a oilor flamande cu berbeci de diferite rase Merinos din
Spania şi Franţa, peste care s-a introdus Merinosul precoce şi rasa Leicester.
Oxforddown este o rasă de oi din Anglia (grupa celor cu lâna scurtă), formată în
regiunea cu acelaşi nume, prin încrucişarea oilor Hampshire cu berbeci Costwold.
Perendale este o rasă de oi din din Noua Zeelandă, formată din încrucişarea
berbecilor Cheviot cu oi Romney. Ea creşte în zonele colinare, cu condiţii de
mediu mai aspre.
Polwarth este o rasă de oi din Australia, formată din încrucişarea Merinosului
australian (3/4) cu berbeci Lincoln (1/4), în zonele mai reci şi mai umede (450-1
000 mm precipitaţii/an). Exemplare aparţinând acestei rase se găseşte în număr
apreciabil şi la noi în România, în unităţile din regiunea de şes, fiind crescută în
stare pură şi folosită în încrucişări cu oile Spancă, cu bune rezultate în zona de
răspândire a ovinelor cu lână fină.
Romanov este o rasă de oi din Rusia, formată prin selecţie în regiunea Iaroslav,
din oile cu lână groasă. Învelişul pilos este alcătuit din fibre scurte şi groase de 3-4
cm, cu fineţea de 60-90 µ , de culoare neagră, fibre lungi şi subţiri (puful) de 6-8
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

cm, cu fineţea de 20-45µ , de culoare albă şi din fibre intermediare, cu o bună
uniformitate a răspândirii lor pe suprafaţa corporală.

Romney-Marsh este o rasă de oi din Anglia (din grupa celor cu lâna lungă), cre-
ată prin încrucişarea oilor locale, din sud, cu rasele Lincoln, Leicester şi Costwold.
Southdown este o rasă de oi din Anglia (grupa celor cu lâna scurtă), creată prin
selecţie şi consangvinitate, în condiţii de alimentaţie abundentă.

Suffolk este o rasă de oi din Anglia (grupa celor cu lâna scurtă), creată prin
încrucişarea oilor locale Norfolk, cu berbeci Southdown.
Tarentine este o rasă latină de oi, din care se presupune că prin încrucişare cu
rasa Laodicea Asia mică a provenit rasa Merinos.

Rasa Ţigaie este exploatată pentru lâna semifină şi carne, fiind răspândită în
zonele subcarpatice şi de podiş cu precipitaţii de 600-800 mm/an. Fineţea lânii
este de 30-31 µ , lungimea de 8-12 cm, cu 2-3 ondulaţii/cm, iar desimea de 2 500
– 3 000 de foliculi/cm
2
. Se caracterizează prin rusticitate şi rezistenţă pronunţată şi
o bună capacitate de încrucişare cu rasele Merinos. Producţia medie de lână este
de 2-2,5 kg în condiţii mediocre de întreţinere şi de 4,5 kg în condiţii stimulative de
hrănire, cu un randament de 50-55% la spălare. În cadrul rasei, funcţie de
culoarea lânii şi a jarului se disting varietăţile : albă, bucălaie (lâna este albă, iar
extremităţile corporale de culoare brună de diferite nuanţe), ruginie şi neagră.
Rasa Ţurcană este crescută în România din cele mai vechi timpuri, fiind utilizată
pentru producţia de lână, lapte, carne şi pielicele, în funcţie de varietatea
respectivă. Se caracterizează prin rusticitate, mobilitate şi rezistenţă pronunţată la
condiţiile de mediu. Lâna este mixtă şi groasă, şuviţele sunt conice, cu cusătură
deschisă şi extindere redusă pe corp. Şuviţele de lână sunt formate din 70% fibre
scurte şi fine şi 30% fibre lungi şi groase, cu fineţea medie pe ambele categorii de
38-45 microni. Fibrele subţiri au fineţea de până la 30µ şi lungimea de până la 12
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

cm, cu cca 2 ondulaţii/cm, iar cele groase au fineţea de 62 - 80µ , lungimea de 14
- 35 cm, cu 1,5 ondulaţii/cm şi desimea de 1 500 foliculi/cm
2
. De regulă, până la
circa 2/3 din diametrul fibrelor groase este ocupat de măduvă. Între aceste
categorii, există fibrele intermediare, cu lungimea de 10-16 cm şi fineţea de 34-
35µ . Producţia medie de lână este de 1,8 - 2,2 kg la oi şi 2,5-3 kg la berbeci,
uneori depăşind 5 kg. Randamentul la spălare depăşeşte 65%.
În cadrul rasei Ţurcană se disting patru varietăţi: albă, neagră, brumărie şi Raţca
(albă sau neagră, cu şuviţele de lână şi coarnele răsucite în tirbuşon).

Rasa Stogoşă este rezultatul încrucişării berbecilor din rasa Ţigaie cu oi Ţurcane,
fiind nestabilizată genetic, de tranziţie în transformarea şi absorbţia rasei Ţurcană,
în anumite zone. Caracteristică este lâna cu şuviţele în formă de stoguri, de unde îi
vine denumirea. Prezintă o cantitate mai mare de fibre scurte şi fine, şuviţe conice
de 16 cm lungime, cusătură deschisă şi o extindere redusă a lânii.

Rasa Spancă este un tip morfo-productiv mixt, pentru lână, lapte, carne. Ea este
rezultatul încrucişării oilor Ţigăi cu berbeci Merinos şi reprezintă o populaţie de
tranziţie de la oile cu lână semifină la cele cu lână fină.

Rasele de oi cu lână fină merinos reprezintă o grupă conformă clasificării
acestora în funcţie de lânurile comercializate şi prelucrate în industrie.
Caracterizare. În această categorie sunt cuprinse ovinele ce aparţin raselor
merinos. Cojocul are, în cel mai înalt grad, toate calităţile din punct de vedere al
fineţii, uniformităţii, tuşeului şi elasticităţii. Lâna este utilizată la realizarea firelor fi-
ne şi a produselor ce necesită un tuşeu moale.
Provenienţa lânurilor merinos o constituie:
▪ lâna australiană prezintă o bună uniformitate a caracteristicilor (fineţe, lungime,
ondulaţii) şi o rezistenţă şi elasticitate mare. Fineţea este cuprinsă între 56’s şi
74’s, iar lungimea medie este de 8-12 cm. Culoarea lânii brute este slab gălbuie,
chiar bleu-gris, iar după spălare este albă. Cojoacele au dimensiuni mari, iar ran-
damentul la spălare este mare.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

- lâna sud-africană are fineţea cuprinsă între 58’s şi 80’s, fiind uneori mai fină
decât cea australienă, iar lungimea este mai mică (de la 7-8 cm până la 4
cm - în funcţie de perioada de tundere), cu mare capacitate de împâslire.
Tipul predominant este Wanganella, iar cea mai solicitată este lâna numită
“snow-white”.
- lâna sud-americană provine din Argentina şi Uruguay. Lânurile tip
Montevideo (56’s - 64’s) sunt uniforme atât ca fineţe, cât şi ca lungime, cu
conţinut redus de impurităţi vegetale. Lânurile tip Buenos Aires sunt la fel
de fine, dar mai puţin uniforme şi cu un conţinut mai mare de impurităţi.
Faţă de cele australiene, sunt mai puţin rezistente; în general, sunt
destinate filaturilor tip cardat. Cele mai fine sunt cele de tipul Chubut (56 -
64’s, relativ scurte, cu un procent redus de impurităţi vegetale şi un conţinut
mare de impurităţi minerale), Rio Negro şi Santa Cruz (cu aceeaşi fineţe,
dar mai curate). Nuanţa este gri, iar marginile cojoacelor conţin fibre moar-
te. Randamentul la spălare este 28-40 %.
- lâna din Rusia, Azerbaidjan, Kazahstan, ţările din Caucaz – au fineţea de
56’s - 64’s, iar lungimea de 7-11 cm. Au nuanţe gri (din cauza prafului) şi
randamentele la spălare de 30-40%, dar pot atinge chir şi 50%.
Exemple: Merinos, Rambouillet, Negretti, Elektoral, Garbo-Negretti,
Australian supergood.

Rasele de oi cu lână groasă amestecată sunt în conformitate cu clasificarea
acestora în funcţie de lânurile comercializate şi prelucrate în industrie.
Caracterizare. Lânurile au un aspect mult diferit faţă de rasele merinos. Sunt mai
groase, cu canal medular dezvoltat, mai neuniforme sub aspectul fineţii, mai lungi
(până la 35 cm), mai aspre şi fără ondulaţii. Multe au în structura cojocului lână
amestecată (fibre foarte fine şi foarte groase).
Provenienţa. Din această grupă fac parte rase de oi cu lână lucioasă lungă (s-au
dezvoltat mai mult în zonele cu climă mai rece şi mai umedă) şi rase cu lână
amestecată. Aici se încadrează tipurile de lână din Anglia, Rusia, Turkmenistan,
Uzbekistan, China, Tibet, Mongolia. Acestea sunt destinate, în general, filaturilor
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

de tip lână cardată.
- Lânurile din Rusia, Turkmenistan, Uzbekistan de tip Buchara au diferite
culori, sunt neuniforme ca fineţe, prezintă cojoace cu lână amestecată (fibre
foarte fine, la bază de 14-18µ şi fibre lungi de 35-50µ ), cu impurităţi
vegetale, care se elimină greu la cardare. Lânurile tip Ordova sunt mai
groase, mai neuniforme şi cu un procent mai mare de fibre moarte.
- Lânurile din Tibet au fineţea de 31-40µ . Pot fi prelucrate şi în filatura de tip
lână pieptănată.
- Lânurile din Mongolia conţin 2/3 fibre foarte fine şi 1/3 fibre scurte, groase şi
moarte. Sunt destinate filaturilor de tip lână cardată.
Exemple: Turcană, Kalgan, Hai-Lar, (China), Metis III, Metis IV, Ordova, Bu-
chara, Gissarskaja (Rusia, Turkmenia, Uzbechistan).

Rasele de oi cu lână încrucişată reprezintă o grupă conformă clasificării acestora
în funcţie de lânurile comercializate şi prelucrate în industrie.
Caracterizare. Au rezultat din încrucişarea diverselor rase, în general, între rase
englezeşti pentru carne şi rase merinos; sunt cunoscute în comerţul internaţional
sub denumirea Metis Crossbred. Calitatea lânii este determinată de caracterul
predominant al uneia sau alteia din rasele încrucişate (caracterul predominant al
rasei superioare este însoţit de creşterea fineţii). Cojocul raselor încrucişate este,
în general, mai puţin uniform decât cel al rasei merinos. Sunt folosite la realizarea
de fire medii, groase şi pentru tricotaje.
Tipuri şi provenienţă:
1. Lânuri încrucişate fine şi semifine. Se obţin de la oi rezultate din încrucişarea
rasei merinos cu alte rase (deseori cu lână lucioasă). Provin, mai ales, din Noua
Zeelandă şi America de Sud. Sunt destinate, în general, filaturilor de tip lână
pieptănată. În această categorie intră:
- lâna din Noua Zeelandă este rezistentă, curată, cu fineţea cuprinsă între
50’s şi 60’s.
- lâna din America de Sud provine din Argentina, Uruguay, Chile. Principalele
tipuri sunt: Montevideo (asemănătoare ca fineţe cu lâna din Noua Zeelan-
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

dă), Buenos Aires (cu fineţe asemănătoare, dar mai neuniformă şi mai
murdară), Bahia Blanca (cu fineţea de 40’s - 58’s, aspră, mai scurtă şi cu
scaieţi), Punta Arenas (cu fineţea de 44’s - 54’s, rezistentă şi cu un conţinut
mic de impurităţi vegetale);
- lâna din Australia – de la rasa Coriedale (cu fineţea de 56’s - 58’s, uniformă,
cu lungime mare) şi Polwart (cu fineţea de 58’s - 60’s, cu lungimea medie
de cca 10 cm); foarte curată şi rezistentă.
Exemple: Metis I (21-27µ ; 7-14 cm), Corriedale (25-30 µ ;12-14 cm),
Polwarth (22-28 µ ; 8-16 cm).
2. Lânuri încrucişate semigroase. Provin, în majoritate, din Noua Zeelandă şi
America de Sud. În această categorie intră:
- lânurile din Noua Zeelandă sunt albe, rezistente, lucioase şi foarte curate
(randament mare la spălare – până la 80%). Au fineţea 31-40µ     şi
lungimea 12-20 cm. Sunt destinate, în general, filaturilor tip lână pieptănată.
- lânurile din America de Sud sunt cele de tipul Montevideo, Buenos Aires şi
Punta Arenas. Fineţea este cuprinsă între 40’s-48’s. Randamentul la
spălare (32 - 60%) este în funcţie de zona din care provin.
- lânurile din Rusia sunt albe, neuniforme, cu un procent mic de fibre fine; au
adesea fibre moarte.
Exemple: Ţigaie, Cheviot (27-37µ ; 8-9 cm), Border Leicester (30-37µ ;
20-25 cm), Romney March (32-35µ ; 10-15 cm), Oxforddown (30-35 µ ;
10-12 cm) Metis II (Rusia) (29-33µ ; 20-25 cm), Lincoln (37-55µ ;
30-40 cm).

Rasele de oi cu lână lucioasă scurtă sunt conforme clasificării acestora în
funcţie de lânurile comercializate şi prelucrate în industrie.
Caracterizare. Rasele cu lână lucioasă scurtă au la origine rase pure sau rase care
au rezultat din încrucişări între rase cu lână lucioasă. Au cojocul semifin, cu lână
lucioasă, aspră şi scurtă, cu puţine ondulaţii.
Exemple: Hampshire (25-29µ ; 8-10 cm), Oxfordshire (24-28µ ,10-12 cm), South-
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

down (26-27µ , 5-7 cm), Suffolk (26-28µ ,8-10 cm).

IV.3. PRIMELE INFORMAŢII PRIVIND FOLOSIREA LÂNII
Filarea lânii din vremuri îndepărtate nu este pusă la îndoială. O serie de
morminte datând de la sfârşitul epocii pietrei şi începutul epocii bronzului au scos
la iveală dovezi concretizate în resturi de ţesături din lână.
Încă înainte cu 5 000 de ani se creşteau oi cu lână ameliorată. Se presupune că
Merinosul (reprezentantul clasic al oilor cu lână fină) s-a format în Asia Mică (cca
3 000 î.Ch.), prin mutaţie şi selecţie naturală cu oi cu lâna semifină [2]. Cu 3 500
de ani în urmă, în Asia Mică şi în coloniile greceşti de pe ţărmul Mării Negre, se
creşteau oi cu lână fină; memoria omenirii a păstrat, peste timp, marea faimă a
ţesăturilor din Milet.
La vechii evrei, încă din timpul nomadismului, se menţionează că, printre
sărbătorile cele mai importante, era cea a tunsului oilor.
Cu 800 de ani î.Ch., în Asia Mică, se făcea comerţ intens cu lână fină. Din Asia,
oile cu lână fină au trecut la greci, apoi la romani. Cu 200 de ani î.Ch., romanii
practicau o creştere atentă a oilor (rasa Tarentine, din care a rezultat Merinosul,
se presupune că s-a obţinut în Roma Antică). De altfel, îmbrăcămintea preferată
la romani era cea din lână.

IV.3.1. LÂNA PE CONTINENTUL EUROPEAN
În perioada marii dezvoltări a Greciei, prelucrarea lânii cunoaşte o foarte mare
specializare. Astfel, la sfârşitul secolului V după Christos, meşteşugarii erau clar
divizaţi, ocupându-se fie de tunderea lânii, fie de spălarea ei. Unii se ocupau cu
cardarea lânii, alţii de filarea, ţeserea, piuarea sau vopsirea ei. Utilizarea lânii se
datora probabil originii montagnarde a dorienilor.
Începând din Evul Mediu şi până la sfârşitul secolului XIX, producţia şi
prelucrarea fibrelor s-a dezvoltat; lâna, însă, a dominat.
Cel mai vechi document scris, care aminteşte de existenţa oii în Europa, datează
din anul 712 d.Ch. şi precizează că, în Anglia, mielul de 14 zile costa un shiling.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Creşterea şi formarea oilor pe continentul european, în perioada menţionată, a
constituit preocuparea mai multor ţări. Prin interesul pe care l-au acordat şi prin
ceea ce au realizat, s-au remarcat însă, în primul rând Anglia şi Spania.
Rivalitatea dintre acestea nu a constat doar în plan militar, ci şi în ceea ce
priveşte producţia de lână.
În Anglia, încă din 1128, călugării de la mănăstirile din Yorkshire şi din Ţara
Galilor erau recunoscuţi în întreaga Europă ca mari crescători de oi de rasă.
Până în anul 1143, aceştia au construit în aceste ţinuturi peste 50 de mânăstiri,
pe lângă care se creşteau aproximativ 30 000 de capete. Comerţul cu lână a
început însă să se dezvolte începând chiar din secolul IX, perioadă din care
datează primele exporturi în cantităţi mici de lânuri brute spre continent.
Producţia de lână va creşte pe parcursul secolelor XIII, XIV, XV şi se poate
afirma că Anglia celei de-a doua jumătăţi a secolului XV devenise o naţiune de
proprietari de turme de oi. În Anglia acelor vremuri, chiar şi lordul Cancelar
conducea dezbaterile Camerei Lorzilor aşezat pe un sac de lână [2], iar
creşterea oilor era o preocupare aristocratică, cu care s-au îndeletnicit chiar şi
regii Angliei. Aceste fapte erau dovezi ale însemnătăţii preţuirii creşterii oilor de
către englezi, fiind un izvor al propriei prosperităţi. În Anglia s-au dezvoltat rase
de oi care au stat la baza formării altora, atât în Europa, dar mai ales, pe alte
continente.

IV.3.2 FORMAREA ŞI RĂSPÂNDIREA MERINOSULUI
Spania a rămas renumită pentru creşterea oilor în perioada Evului Mediu. Încă
din perioada ocupaţiei romanilor, aceştia au adus aici oi, deoarece locurile erau
ideale creşterii acestora. În provincia Tarraconensis, ei au încrucişat rasa latină
Tarentine cu oi Laodicea din Asia Mică, obţinând astfel o nouă rasă: Merino. Mai
târziu, aceasta a fost îmbunătăţită de către mauri. De altfel, după unii autori,
numele rasei provine de la una din populaţiile din nordul Africii (Beni Marin). O
parte din bogăţia Spaniei s-a datorat acestei rase, care a şi fost considerată
aidoma unui tezaur naţional.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Lâna produsă în Navara, considerată a fi cea mai bună, era exportată. În acest
sens, există menţiuni (1200) despre importul de lână de provenienţă spaniolă în
Anglia. Puţin mai târziu însă (1221), aceasta este interzisă. Pentru a proteja
industria textilă engleză, Henry al III-lea a ordonat să fie arse toate materialele şi
hainele care conţineau lână adusă din Spania [2].
Spania a păstrat monopolul creşterii oilor cu lână fină pentru o lungă perioadă de
timp (câteva sute de ani) şi a instituit chiar şi pedeapsa cu moartea împotriva
celor care îndrăzneau să treacă peste hotare berbecul merinos.
La început, merinosul spaniol era negru sau brun şi doar, printr-o selecţie atentă
şi îndelungată, s-a ajuns la merinosul alb. Aceasta a fost posibil deoarece, încă
din secolul XVI, exista în Spania o asociaţie a crescătorilor de oi – Mesta.
Conform unei clasificări a acesteia, se distingeau două specii:
- merinos cu picioare scurte (merinosul Negretti sau Infantadore);
- merinos cu picioare lungi – din care provin rasele merinos francez
(Rambouillet) şi german (Elektoral).
Abia în anul 1760, merinosul spaniol a devenit liber la export şi, ca urmare, s-a
răspândit şi în celelalte ţări europene, iar ulterior şi mai departe în: Germania
(1748), Franţa (1766), Ungaria (1775), Anglia (1791), Australia (1778), România
(1805) şi SUA (1840).
Berbecul merinos spaniol, încrucişat cu specii fine din ţările unde a fost exportat,
a dat rase superioare locale. Practic, toate rasele merinos derivă din merinosul
spaniol.
În Germania, după ce a fost introdus pentru prima dată în Prusia, au urmat
importuri consecutive în anii 1765, 1778 şi 1815. Merinosul Escurial a servit la
formarea tipului Elektoral de Saxa, care, în timp, a degenerat. Mai târziu, s-a
asimilat specia Negretti, adusă din Spania în Austria, de unde a fost preluată în
Germania. Tot aici au fost aduse şi exemplare de merinos Rambouillet, care au
fost încrucişată cu rase Leicester.
În Franţa, după primele importuri menţionate, acestea au continuat în 1781 şi
1801. Oieria Rambouillet a luat fiinţă în 1786.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Din Europa, creşterea oilor s-a extins în Australia, Noua Zeelandă şi America.
Una din cauzele care a stimulat dezvoltarea creşterii oilor în afara Europei (cu
referire mai exactă la fostele colonii britanice) a fost şi nivelul dezvoltării
industriale engleze de lână. Cererile de produse pe care aceasta le înregistra
erau atât de mari, încât lâna existentă nu mai era suficientă. De asemenea,
dezvoltarea agriculturii în ţările europene (mai ales în cele vestice) a limitat
sectorul de creştere a ovinelor. În aceste condiţii, pe pieţele Europei şi-au făcut
apariţia, pe rând, alţi producători: Australia (din 1850), Argentina (din 1860) şi
Africa de Sud (din 1900) care, cu timpul, au devenit cei mai importanţi. Ponderea
creşterii oilor pentru lână va trece definitiv în emisfera sudică. În aceste zone,
creşterea oilor a devenit foarte rentabilă, iar numărul acestora a crescut simţitor.
Australia este exemplul tipic al influenţei unei clime favorabile şi al unei
selecţii atente. Primii oameni au colonizat Australia în ianuarie 1788, aducând cu
ei 29 de oi, dar primele oi merinos au fost introduse în 1797 de doi căpitani de
marină [35]. Aceste oi proveneau din Africa de Sud, de la Capul Bunei Speranţe,
aduse acolo din Spania. După alte surse, guvernul olandez, la sfârşitul secolului
XVIII a trimis oi de la Capul Bunei Speranţe în Indiile Orientale, de unde au fost
aduse câteva exemplare în Australia.
În 1800, Australia avea 6 000 de oi. Din acest moment, căpitanului englez Mac
Arthur i se datorează merite privind dezvoltarea creşterii ovinelor; într-un text din
1803 [2], el recomandă guvernului englez încurajarea acestei activităţi. Ca
urmare, în Australia au fost asigurate importuri de ovine şi, în 1820, rasele aduse
populau întregul continent.
Primele oi merinos aduse în Australia au aparţinut rasei Elektoral de Saxa, care
au fost încrucişate, ulterior, cu oi bengaleze de pe ferma lui McArthur. Au mai
fost introduse oi din rasa Negretti (la care apoi s-a renunţat), precum şi rase
engleze (Border Leicester, Lincoln).
În Africa de Sud a fost introdusă rasa Negretti, provenită din turma regelui
Spaniei – Escurial (1785), Elektoral (1812), Rambouillet (1850) şi, mai târziu,
rase pure australiene.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

În America de Sud, merinosul a fost introdus din Spania, mai întâi în Argentina,
cu mult înainte de introducerea lui în alte ţări. Ulterior, merinosul de aici a fost
încrucişat cu rasele Lincoln sau Romney March. Situaţia a fost aceiaşi şi în cazul
Uruguaiului. După alţii, lânurile merinos din Uruguai îşi au originea în rasa
Rambouillet, iar cele încrucişate au caracteristicile rasei Romney.
Cu excepţia zonelor umede, cu precipitaţii mari, merinosul s-a aclimatizat uşor în
diferite zone ale globului şi a contribuit la formarea de noi rase cu lână fină şi
semifină. De aceea, merinosul poate fi considerat o rasă universală. În sprijinul
acestei afirmaţii este faptul că merinosul, împreună cu metişii, reprezintă astăzi
cca jumătate din şeptelul mondial de ovine.
Creşterea oilor pentru lână a luat o extindere considerabilă atât ca număr, cât şi
ca arie de răspândire, mai ales în ultimele două secole. Răspândirea geografică
mondială a oilor şi dezvoltarea creşterii lor depind în primul rând de climă.
Selecţia naturală şi artificială, condiţiile de climă şi de vegetaţie, precum şi
evoluţia cerinţelor social-economice au dus la crearea unei mari diversităţi de
rase, astfel încât, pe plan mondial, există astăzi peste 400 de noi rase de ovine.

IV.4 PĂSTORITUL ŞI TRANSHUMANŢA ÎN ROMÂNIA
Din punct de vedere geografic şi economic, România este unică pe faţa
pământului. Munţi înalţi, acoperiţi cu nesfârşite păduri seculare, dealuri bogate
cu tot felul de roade, câmpii mănoase, ape curgătoare constituie un tot, din care
nu poate lipsi nimic din ceea ce omul are nevoie. În mod distinct, Transilvania
prezintă un număr de regiuni naturale, având fiecare anumite particularităţi
geografice, şi anume: Ţara Haţegului, Ţara Moţilor, Ţara Almaşului, Ţara Bârsei,
Ţara Făgăraşului, Ţara Oaşului, Ţara Maramureşului. În Muntenia şi Moldova s-
au distins doar două astfel de regiuni: Vrancea şi Câmpulung Moldovenesc, care
- prin trecutul lor istoric şi aspectul geografic - se apropie foarte mult de primele.
Rolul Carpaţilor în formarea poporului român şi în continuitatea sa în Dacia de
altă dată a fost de o importanţă covârşitoare. Ei au oferit condiţiile cele mai
favorabile în modestele începuturi ale organizării sociale. La adăpostul lor, acest
popor a putut să-şi apere existenţa şi de nenumărate ori să scape de nimicire.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

În vremea dacilor, în aceste ţări, ca şi în întregul ţinut dunărean, populaţia era
foarte densă. Cucerirea romană nu a obligat populaţia autohtonă să se retragă,
ci s-a integrat cu ea. Colonizarea Daciei s-a făcut cu elemente urbane - care s-au
concentrat în partea de apus, mai bogată datorită Munţilor Apuseni cu bogăţiile
lor - şi cu elemente rurale, care au preferat locurile bune de agricultură, cărora le-
au dat o întrebuinţare superioară. Agricultura s-a transmis generaţiilor ca o
moştenire de preţ, continuitatea marcându-se „în formele arhaice de viaţă
agricolă şi pastorală a românilor, în varietate, în forme, numirea lucrurilor de
origine latină pentru cea mai mare parte, ca şi în costumul ţărănesc şi locuinţa
atât de bine adaptată mediului geografic....Românii apar în Evul mediu trăind pe
teritoriul vechii Dacii. De aici s-au răspândit în toate părţile” [6].
A doua ocupaţie principală în ţinuturile noastre a fost păstoritul, apreciat mult mai
mult decât agricultura, considerată ca o ocupaţie inferioară, destinată femeilor şi
sclavilor. Păstoritul s-a dezvoltat nestingherit, încât s-a ajuns ca, în timpul Evului
mediu, numele de român să fie sinonim cu cel de păstor. Dezvoltarea poporului
român nu poate fi înţeleasă, deci, decât în legătură cu aceste manifestări
economice.
Astfel, se constată că păstorii români, după ce au ocupat cu turmele tot ţinutul
carpatic şi au întemeiat acolo “nedeele”, s-au răspândit la nord până la Tatras, la
sud în Craina sârbească şi mai departe până în peninsula Balcanică, la est în
Bărăgan şi Dobrogea, unde păstoritul era deja în floare.
Această veşnică pendulaţie a păstorilor către câmpiile Munteniei şi Dobrogei şi
înapoi către munţi a continuat neîntrerupt, încă din vremurile preistorice.
Regiunile de păşunat, peste care s-au răspândit românii în decursul timpului,
depăşesc cu mult hotarele actuale ale ţării noastre. Peninsula Balcanică s-a
pretat tot atât de bine păstoritului ca şi Ardealul.
I. Caragiani [7] spunea că: ”între triburile aflate în Peninsula Balcanică este şi
unul răspândit în Albania, Epir, Macedonia, Tesalia şi toată Grecia. Românii din
acest trib, care între ei se numesc Rumani, sau Rameni, iar ceilalţi Români îi
numesc Fârşeraţi; aceştia au fost din totdeauna păstori nomazi, fără sate, sau
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

comune stabile, care vara îşi fac satele lor în munţi, lângă stână, iar iarna în
câmpii unde se coboară să-şi ierneze turmele”.
În faţa primejdiilor care îi ameninţau, păstorii români s-au organizat. Astfel, în anii
1424-1431, cu mult înainte de ocuparea Ianinei, capitala Epirului, de către turci, o
parte din români erau stabiliţi cu turmele lor în munţii Suli şi, ca să-şi menţină
posesiunile, erau de mult organizaţi din punct de vedere militar, formând o
republică păstorească autonomă, plătind Sultanului un tribut. Pot fi menţionate
numeroase oraşe româneşti în Epir, Tesalia, Macedonia: Vlaho Clisura, Vlaholi
Valde, Malacaşi, Avela, San Marina şi altele. Din cele menţionate reiese că
regiunea de păşunat a păstorilor români s-a întins peste toată Peninsula
Balcanică, de la Marea Adiatică la Marea Neagră şi de la Dunăre la Marea Egee,
de unde rezultă puterea de expansiune a păstorilor români, care explică un alt
fapt din viaţa lor, respectiv transhumanţa – fenomen frecvent în viaţa
păstorească de pretutindeni.
Dacă la unele popoare acest fenomen s-a manifestat în diferite epoci istorice, la
români el s-a manifestat permanent, nu ca o stare de primitivitate, ci ca o dovadă
a importanţei acordate păstoritului, considerat o ocupaţie de căpetenie.
Transhumanţa nu este nomadism. Este proprie popoarelor aşezate, stabile, deci
civilizate. Pot fi deosebite două faze: prima - transhumanţa de la vest spre est,
care a durat până în secolele XIV – XV, când românii din Panonia au fost
copleşiţi de unguri, şi a doua – după secolul XV, când fenomenul a avut loc de la
est la vest. Transhumanţa a apărut în decursul secolelor ca o migraţie de sezon,
între munte şi câmpiile periferice ale Dunării, şi mai târziu ale Basarabiei
meridionale.
Atât de pronunţată era, încât în a doua jumătate a secolului XVIII transhumanţa
păstorilor din Principatele Române era atât de dezvoltată încât prin vămile de la
Sibiu, Braşov, Ghimeş şi Oituz treceau un milion şi jumătate de oi şi câteva zeci
de mii de animale spre câmpiile dunărene [8].
Ţările Române au fost aşezate în calea unor însemnate drumuri comerciale,
astfel încât exportul românesc a avut epoci de mare înflorire. S-a dezvoltat
creşterea animalelor, cu atât mai mult cu cât „lâna utilizată în fabricile de
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

postavuri de pe coasta Adriaticei trebuia să fi fost adusă din Dacia”. Corăbii
încărcate cu mărfuri străbăteau neîncetat Dunărea în toate direcţiile. Mocanii
vindeau lâna la negustorii lânari, care o spălau şi o trimiteau la nenumăratele
unităţi de piuare sau la postăvăriile din ţară sau, mai departe, pentru a fi
prelucrată în pături, flanele, postavuri etc.

IV.5 LÂNA ŞI ARTA
Covorul şi pătura de pâslă erau cunoscute tuturor popoarelor nomade. Arta de a
ţese covoare a plecat de la nomazii din podişul asiatic central, care îşi duceau
viaţa între Himalaia şi Caucaz. De acolo proveneau primele covoare ţesute,
subţiri, netede, fără păr, cunoscute sub numele de „kelim”. Fabricarea
„sumakurilor”, adică a acelor covoare ale căror suprafaţă era moale şi cu păr, a
început abia mai târziu. Arta de a lucra covoare s-a dezvoltat în Persia cam pe la
începutul epocii noastre şi s-a extins atingând apogeul la popoarele musulmane.
În evul mediu, stăpânii mahomedani au ridicat arta de a înnoda covoare la rangul
de „înaltă manufactură”, întocmai cum Ludovic al XIV-lea şi Frederic cel Mare au
ridicat manufactura porţelanului şi a mătăsii. În toate ţările Orientului erau aduşi
meşteri persani, aşa cum erau chemaţi în Europa ţesătorii francezi de mătase.
Sultanul Akbar, cuceritorul Indiei, înfiinţează în secolul al XVI-lea meseria
ţesătorilor de covoare.
Este uşor de înţeles de ce covorul şi-a găsit o preţuire deosebită în Orient.
Duşumeaua joacă în răsărit cu totul alt rol decât în apus. Noi doar păşim pe ea,
în timp ce în Orient se şade pe ea. Prima înzestrare a locuinţei în Orient a fost
perna – un rezultat al culturii popoarelor din stepe şi din pustiuri, care aveau doar
oaia la dispoziţia lor, fără păduri, deci fără lemn. Beduinii se descurcă şi azi fără
mobilă de lemn, covorul servind drept plapumă şi faţă de masă. Toate clipele
grele pe care noi le petrecem în pat, orientalul le petrece pe covor: pe el se naşte
şi pe el moare. El şi-l întinde pe pământ pentru ca să se roage; la zilele mari de
sărbătoare îl atârnă la fereastră; acoperă cu el duşumeaua moscheii; religia,
filozofia şi poezia răsăritului mahomedan sunt împletite cu covorul.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Când marele cuceritor Timur Leng (Tamerlan) s-a întâlnit cu marele poet persan
Hafis, ei şi-au petrecut noaptea pe covoare şi perne discutând despre poezie şi
alte lucruri importante, fapt ce poate fi considerat replica orientală a întâlnirii
dintre Napoleon şi Goethe.
Lucrul, tehnica şi arta de a ţese covoare joacă, în puterea de imaginaţie a
Orientului, un rol atât de mare, încât dorul din totdeauna a omului de a cuceri
universul a creat basmul covorului zburător.
Frumuseţea covoarelor orientale o face coloritul neobişnuit de delicat şi durabil,
datorită culorilor naturale întrebuinţate, a căror obţinere a rămas un mister.
Covoarele orientale au luat drumul Europei în epoca cruciadelor. Cei dintâi care
au învăţat arta ţeserii covoarelor au fost fireşte spaniolii, prin intermediul arabilor.
Producţia proprie de covoare a început în secolul al XIV-lea.
Colbert, acelaşi ministru al lui Ludovic al XIV-lea care a dus la înflorirea industriei
mătăsii, a introdus în Franţa şi producerea covoarelor. În secolele XVII şi XVIII a
început manufactura covoarelor în Anglia şi Belgia.
Mai târziu, fabricarea industrială a covoarelor a căpătat în Germania o atenţie
specială, promovată prin înalta tehnică a coloranţilor. Către sfârşitul veacului al
XIX-lea prelucrarea mecanică a covorului a făcut mari progrese în America. Ea
începuse încă de la sfârşitul veacului al XVIII-lea, când unul dintre autorii
constituţiei americane, Alexander Hamilton a propus Congresului aplicarea unei
taxe vamale covoarelor orientale pentru protejarea celor indigene. Astfel,
America îşi asigura o producţie proprie de covoare. Deci, pentru a avea covoare
întocmai celor din Orient, nu era nevoie să veghezi o mie şi una de nopţi şi să
chemi un profet din pustiu.
Europa a creat, prin gobelin, o replică covorului oriental. Aici s-a ajuns la
dezvoltarea unei arte europene veritabile, egală cu ţesătoria de covoare. Materia
primă a gobelinului este aceeaşi cu cea a covorului, de obicei fiind lâna şi, în
mod excepţional, mătasea. Procedeul tehnic era acelaşi ca şi la covoare. În
desen însă şi în ornamente, gobelinul oglindeşte lumina clară a zilei şi soarele
european, tot atât de bine, precum covorul întunericul cald al nopţilor persane.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Denumirea de „gobelin” se datorează unei întâmplări. Ea vine de la o localitate
din apropiere de Paris, care şi-a primit numele de la un vopsitor din Reims, care
a înfiinţat, la mijlocul secolului al XV-lea, o mică intreprindere. După el s-au
stabilit acolo doi flamanzi pe care i-a adus Henric al II-lea pentru fabricarea
covoarelor. La începutul secolului al XVII-lea au început să se facă gobelinuri
într-un atelier particular. Colbert a cumpărat acel atelier şi, astfel, a înfiinţat
celebra „Manufacture Royale des meubles de la Couronne”. Aici îşi au originea
gobelinurile cunoscute în întreaga lume – seriile măreţe de covoare uriaşe de
perete, toate acele „Elements”, „Saisons”, „Histoires du Roi” şi altele, care au
împodobit palatele Europei. Una din seriile cele mai strălucite a fost copiată către
sfârşitul secolului al XIX-lea şi oferită în dar Ţarului Neculaie II. În acea vreme,
gobelinurile de preţ trebuiau copiate, deoarece arta originalelor s-a pierdut.

IV.5. LÂNA - PRINCIPALA COMPONENTĂ A COSTUMULUI
POPULAR ROMÂNESC
Lâna a fost prezentă, adesea, în structura costumelor populare româneşti (figura
IV.8), folosite atât în zilele de lucru, cât şi la sărbători. O componentă a
costumului popular femeiesc este catrinţa. În satele din Oltenia, Muntenia şi într-
o mare parte a Transilvaniei catrinţa este alcătuită din două piese, aşezate în
faţă şi în spate, pe când în Moldova este formată dintr-o singură bucată, de
formă dreptunghiulară ce se înfăşoară în jurul corpului, deasupra poalelor.
Catrinţa, ca structură se identifică cu ceea ce numesc specialiştii fotă; este o
ţesătură în patru iţe, făcută numai din lână, sau cu urzeală din bumbac şi cu
bătătură din lână [9].
Îmbrăcarea catrinţei presupune folosirea brâului şi a bârneţei (figura IV.9). Brâul
femeiesc are lungimea de aproximativ trei metri şi lăţimea de 15-20 centimetri şi
este ţesut din lână colorată, cu diverse ornamentaţii, o preocupare specială
acordându-se modeleleor de la capetele brâului. Brâul se aşază peste poale,
apoi se înfăşoară catrinţa, care se leagă cu bârneaţa, o cingătoare mai lungă
decât brâul şi mult mai îngustă.

VILCU MARIA, VILCU CATALIN



Fig. IV. 8. Porturi populare


Fig. IV.9. Brâu şi bărneaţă

În componenţa costumului bărbătesc de sărbătoare intrau iţarii - care se
îmbrăcau atunci când timpul era călduros, şi cioarecii - folosiţi pe vreme
friguroasă. Iţarii se făceau din pânză de bumbac sau de lână ţigaie, ţesută în
patru iţe şi se purtau încreţiţi pe picior. Această piesă a portului are o vechime
impresionantă, figurând în vestimentaţia dacilor reprezentaţi pe monumentul de
la Adamclisi. Cioarecii se făceau din pânză de lână albă, dată la piuă, numită
dimie sau aba, şi se purtau drepţi, căzuţi peste gheată.
Piesele comune costumului femeiesc şi bărbătesc, piese de port popular ce se
îmbracă pe timp friguros sunt bundiţele, cojoacele şi sumanele.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Bundiţele sunt frumos ornamentate cu fire de lână viu colorate, atât pe partea din
faţă, cât şi pe spate (figura IV.10).

Fig. IV.10. Bundiţe
O piesă de port popular, utilizată deopotrivă de femei şi bărbaţi este sumanul
(figura IV.11). El are o vechime foarte mare şi se întâlneşte în toată ţara,
deosebindu-se de la zonă la zonă, nu doar ca structură morfologică sau
ornamentală, ci şi în privinţa denumirilor sub care este cunoscut: ţundră - în
partea centrală a Transilvaniei, chintuşi - în Banat, giubea - în zona Vâlcei,
ipingea - prin Vlaşca şi Teleorman, szur - în aşezările locuite de unguri etc.
Sumanele se făceau din lână albă pentru femei şi lână seină pentru femei şi
bărbaţi. Pânza era ţesută în patru iţe, după care era predată sumănarilor pentru
a fi piuată. Aceştia umblau cu căruţele, adunau pânza crudă pe care o duceau la
piuă pe valea Trotuşului, a Tazlăului sau în Oituz şi Vrancea [9].

VILCU MARIA, VILCU CATALIN


Fig. IV. 11. Sumane

IV.6. ISTORIA PRELUCRĂRII LÂNII
Oamenii au început să prelucreze lâna pentru ţesături odată cu îndeletnicirea de
creştere a animalelor. Pentru prelucrare era folosită lâna de oi, capre, cămile şi
iaci, iar în America de Sud – de lame.
În anii 1923-1926 au fost realizate săpături arheologice şi, în morminte, savanţii
au descoperit ţesături străvechi din lână, unele dintre ele fiind mai rezistenţe
decât cele contemporane [2].
În secolele XIV-XV, lâna destinată toarcerii era pieptănată cu un pieptene de
lemn, care avea câteva rânduri de ace de oţel. Smocurile de fibre paralele
uşurau foarte mult subţierea şi răsucirea în operaţia de toarcere. Rezultau astfel
fire uniforme, rezistente şi, respectiv, ţesături de calitate.
De la cuvintele germane „camm,commen” - „pieptene, a pieptăna” şi „volle” -
„lână” s-a format cuvântul „comvolle” - „lână pieptănată”. În limba rusă acest tip
de lână s-a numit „comvolinaia”.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Industria de lână s-a perfecţionat mai lent decât cea de bumbac. Experienţa
acumulată la prelucrarea lânii a fost utilă bumbacului, iar mai târziu prelucrarea
mecanică a lânii s-a bazat pe experienţa filării şi ţeserii bumbacului.
În secolul VIII î.Ch, pe teritoriul Europei şi Asiei, oamenii creşteau oi ca animale
domestice, iniţial pentru carne şi piele, apoi pentru lână. Aceasta, toarsă în fire
subţiri şi vopsită în diverse culori vii, era folosită pentru ţesături din care se
confecţionau haine care protejau corpul de frig şi căldură. Începând cu această
perioadă, animalele erau crescute şi pentru lâna lor.
Cea mai străveche imagine a oii, redată în tehnica mozaicului, a fost găsită în
oraşul şumer Ur şi datează aproximativ din 3 500 î.Ch.
Este bine cunoscut faptul că ovicultura era larg dezvoltată în Egiptul Antic, unde
lâna se utiliza, adesea, în calitate de bătătură ornamentală. În Egipt, în secolele
IV-VI d.Ch., din ţesăturile de lână se confecţiona îmbrăcăminta uzuală. Până în
secolul VI î.Ch. produsele din lână reprezentau îmbrăcămintea obişnuită şi în
India.
Cu mult înainte de Hristos, ţeserea era cunoscută şi romanilor.
Prima menţionare scrisă cu privire la creşterea oilor în Anglia datează din 712,
iar la începutul secolului XIII ea ocupa locul II în Europa, după Spania, la
producţia de lână. Politica de limitare a exportului de lână şi utilaj, recrutarea
metişilor străini a transformat Anglia într-o ţară renumită pentru penrtru ţesăturile
sale excepţionale de lână. Şi, simbolic, până în prezent, lord-cancelarul nu şade
într-un fotoliu, ci pe un sac cu lână. Dar, dezvoltarea oviculturii a avut şi o latură
negativă, în sensul că păşunile au ocupat toate terenurile roditoare ale insulei.
De aceea, s-au găsit condiţii minunate pentru creşterea ovinelor în colonia
britanică – Australia. În prezent acest continent este lider mondial în producerea
lânii, efectivul de animale fiind peste 200 de milioane de capete.
Încă din timpuri străvechi, pe lângă lâna de oi se foloseau şi părurile animale: în
America – de iepuri, bizoni, lame; în Asia – de cămile şi caprine. Din puful
caprelor de caşmir se confecţionau renumitele şaluri de caşmir, care surprind
prin bogăţia culorilor şi fineţea ornamentelor. Din părul fin al cămilelor se
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

obţineau ţesături moi şi frumoase, iar din părul aspru al acestora se confecţionau
curele de transmisie cu o rezistenţă deosebită.
După declinul Imperiului Roman şi reducerea bruscă a oviculturii în Europa de
Sud, în următoarele secole ţesătoria de lână a început să decadă. Regiuni
întinse de pe litoralul Mării de Nord au devenit noul centru de producere a lânii.
Deosebit de renumite erau postavurile de Friz, care în ceea ce priveşte calitatea
depăşeau cu mult materialele grosolane anterior realizate.
La sfârşitul sec. XI, odată cu dezvoltarea legăturilor comerciale cu Orientul,
industria textilă devine un sector independent al economiei europene şi îşi
lărgeşte considerabil hotarele. Pornind de la produse meşteşugăreşti, treptat îşi
face apariţia renumita fabricaţie a postavurilor în Flandra, stimulată de importul
lânii engleze, ieftine, care a atins apogeul în sec. XIII-XIV. Şi industria
postavurilor din Italia a renăscut datorită materiei prime engleze, parţial
completată de lâna spaniolă şi nordafricană.
Oraşul Bruges reprezenta centrul de producţie a lânii din Flandra, unde, deja la
începutul sec. XIV, cu acest meşteşug se îndeletniceau până la 10 000 de
oameni. Bruges, având port pe canalul Gand-Ostende, care făcea legătura cu
marea, în sec. XV era centrul întregului comerţ cu postavuri din Europa. De aici,
anual, erau transportate cantităţi enorme de ţesături crude la boiangeriile
renumite din Florenţa. Printre alte centre de fabricaţie a postavurilor trebuie
menţionate oraşele Gent, Ipr, Utrecht. În sec. XIII negustorii din Veneţia,
Barcelona şi Marsilia exportau postavuri de calitate înaltă pe pieţele din Siria,
care concurau cu succes cu ţesăturile de Damasc.
Florenţa era principalul centru sud-european de producere a postavurilor. În sec.
XIV, aici, în industria lânii lucrau 30 000 de oameni. Postavurile florentine erau
exportate atât în ţările europene, cât şi în Persia, Asia Mijlocie, China, Egipt şi
Siria.
În ceea ce priveşte diviziunea muncii în industria textilă din Florenţa, fiecare
categorie de meşteşugari era asociată în secţii independente. Existau secţii de
ţesători, piuari (postăvari), boiangeri, tunsători de oi. Grupa muncitorilor din
atelierele de cardare şi pieptănare era cea mai numeroasă şi juca un rol
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

important în viaţa socială din Florenţa. De foarte timpuriu, aici au început să se
organizeze forme capitaliste în cadrul cărora negustorul-organizator al
întreprinderii era doar comandor şi distribuitor de instrumente de lucru şi materie
primă. Diviziunea muncii a atins mari proporţii, astfel că postavul, înainte de a se
transforma în produs finit, trebuia să treacă prin mîinile a 20 de meşteşugari. În
sec. XV, în industria textilă italiană, au apărut şi primele manufacturi centralizate,
care asociau muncitorii salariaţi sub acoperişul unui atelier.

IV.6.1. TEHNICA PRODUCERII FIRELOR ŞI ŢESĂTURILOR
La prelucrarea firelor şi ţesăturilor de lână, în perioada manufacturilor şi a
industriei mecanice, o importanţă deosebită avea divizarea procesului de
fabricaţie în două etape foarte diferite una de cealaltă:
- producerea postavurilor din lână cu fibră scurtă şi friabilă;
- producerea ţesăturilor de lână pieptănată din sorturi de lână aspră,
cu fibră lungă şi ondulată.

Producerea postavurilor
Procedeele tehnice şi instrumentele utilizate în industria postavurilor atât în
Flandra, cât şi în Italia, în sec. XIV-XV, cu excepţia proceselor de vopsire, se
distingeau puţin unele de altele. În atelierele de postăvărie, de regulă, se
efectuau operaţiile de ţesere şi apretare (finisare). Totuşi, procedeele de
pregătire şi toarcere, ca operaţii ce nu necesitau folosirea unor instrumente de
lucru complexe, se realizau de meşteşugari în condiţii casnice.
Procesul tehnologic începea cu sortarea lânii, care avea drept scop separarea
fibrelor lungi, ondulate ale lânii pentru pieptănare, de fibrele spongioase şi scurte
pentru postav, precum şi separarea materiei prime pe categorii. Un specialist cu
calificare înaltă putea distinge peste 7 000 de tipuri de lână. Apoi urma spălarea
lânii în apă fiebinte (în cazane) şi în apă rece curgătoare. După uscare, lâna era
scărmănată în scopul afânării şi curăţării finale. Pentru a suporta mai bine
prelucrarea mecanică ulterioară, lâna, înainte de pieptănare, era impregnată cu
ulei vegetal. În continuare, urma dărăcirea cu ajutorul unor carde manuale, care
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

erau dotate cu perii de lemn, a căror suprafaţa era acoperită cu ace scurte, puţin
îndoite, din sârmă.
Muncitoarea aranja pe masă sau pe genunchii săi legăturile de fibre şi le trecea,
de un anumit număr de ori, prin peria de cardă (pentru lâna de postav) şi prin
pieptene (pentru lâna pieptănată). Era necesară paralelizarea fibrelor de lână,
deoarece condiţiona operaţiile următoare.
Cu toate că instrumentele pentru pieptănat erau primitive, fabricaţia acestora
prezenta o problemă foarte importantă a tehnicii meşteşugăreşti. Astfel, centrul
italian de prelucrare a metalelor – Milano, specializat în confecţionarea sârmei de
oţel pentru carde, a monopolizat o lungă perioadă de timp, activitatea de
fabricare a postavurilor din Italia şi Florenţa.
Lâna era toarsă cu fusul sau cu ajutorul roţii de tors. Firele pentru bătătură erau
bobinate pe mosoare, manual sau cu ajutorul dispozitivului de bobinat. Firele
pentru urzeală erau supuse operaţiei de urzire, care avea drept scop formarea
numărului necesar (conform lăţimii ţesăturii) de fire de lungime egală. Unealta
primitivă pentru urzire era rama.
Din sec. XV a început utilizarea tamburelor cu fire de urzeală, care erau instalate
vertical şi erau puse în funcţiune manual, de către urzitor. Firele de pe suprafaţa
tamburului erau divizate în pare şi impare, cu ajutorul unor bastoane speciale şi
erau urzite rapid la rotirea acestuia. Firele scoase de pe tamburul cu fire de
urzeală erau apoi înfăşurate pe rama de ţesut a războiului orizontal.
Postavurile late erau lucrate de doi ţesători, care aruncau suveica cu firul de
bătătură: unul de la dreapta la stânga, celălalt de la stânga la dreapta. Suveica
prezenta o cutiuţă plată de lemn, cu capetele ascuţite; în interiorul ei era introdus
un tubuşor gol, uşor, de regulă confecţionat din trestie, pe care era înfăşurat firul
de bătătură. Capătul firului era tras prin orificiul lateral al suveicii şi era fixat pe
marginea laterală a ţesăturii. Pentru poziţionarea ţevii în suveică se folosea
tăietura ovală de pe partea plată a suveicii. Materialul scos de pe războiul de
ţesut reprezenta ţesătura crudă, care necesita operaţia de piuare, adică
degresarea şi împâslirea acesteia. Postavul era fiert, preliminar, în apă cu săpun
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

şi era curăţat cu humă de piuare, care îmbiba substanţele oleaginoase din
ţesătură.
Piuarea, până la sfârşitul sec. XII (similar meşteşugului din Roma Antică), se
efectua atât manual, cât şi cu ajutorul piciorului.
Primitivitatea operaţiei şi necesitatea unor eforturi musculare mari, într-o
perioadă de dezvoltare a postavurilor, au contribuit la apariţia dispozitivului
mecanic – moara de piuare (postăvărie).
Pentru punerea în mişcare a instrumentelor de piuare era utilizată şi roata de
apă. În acest scop, pe axul orizontal al roţii de apă s-au fixat came care apăsau
pe mânerul ciocanelor de lemn, partea frontală a acestora ridicându-se. Când
cama ieşea din acţiune, capul greu al ciocanului cădea puternic, pe verticală, în
albia cu postav, care era acoperit cu apă şi săpun. Astfel, loviturile alternative ale
ciocanelor prelucrau ţesătura. Rolul muncitorului era mult diminuat, el întorcea
ţesătura, completa sau scoatea flota de spălare. Pe parcursul sec. XII-XIII noul
mecanism a căpătat o largă răspândire.
Dar, asociaţia postăvarilor şi-au exprimat nemulţumirea faţă de aceste aparate
mecanice. Astfel, în anul 1208, la Londra a fost examinată plângerea
postăvarilor, care cereau interzicerea trimiterii postavurilor la moara de apă din
afara oraşului, deoarece îi lipseau de locuri de muncă. Li s-a dat câştig de cauză,
însă temporar, deoarece progresul nu putea fi oprit.
Înflorirea industriei în Flandra şi Italia, la sfârşitul sec. XIV, a conferit o amploare
deosebită fabricaţiei postavurilor şi numai piuarea mecanică a ţesăturilor putea
asigura productivitatea necesară procesului tehnologic, producerea şi lansarea în
termenii stabiliţi loturilor mari de marfă pe piaţă. Deja la începutul secolului XV,
oficial s-au scos interdicţiile privind utilizarea morilor de piuare, dar încă o sută de
ani a continuat lupta împotriva acestora.
Postavurile piuate erau întinse pe rame şi uscate. Urma operaţia de înlăturare a
nodurilor şi scamelor de pe suprafaţa ţesăturii - operaţie executată manual, şi
scămoşarea ţesăturii cu ajutorul periilor de cardă. Cu ajutorul unor foarfece mari
se realiza tunderea şi apoi presarea ţesăturii la o presă cu şurub. Se obţinea o
ţesătură netedă, fără elasticitate – postavul.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Începând din sec. XIV, Anglia a ocupat poziţii de frunte în producerea lânii. În
cea de a doua jumătate a sec. XV, industria şi comerţul Italiei au retrăit o criză
acută, accentuată, în epoca marilor descoperiri geografice, de deplasarea căilor
comerciale din bazinul Mării Mediterane spre litoralul Oceanului Atlantic.
Atelierele postăvarilor din Flandra, care funcţionau în principal din prelucrarea
lânii engleze, odată cu micşorarea importului celei din urmă, deja de la sfârşitul
sec. XV au început să resimtă deficitul acut de materie primă, care nu era
înlăturat nici de importul lânii spaniole, prea scumpă pentru a fi utilizată de una
singură pentru confecţionarea produselor din lână. Contrar acestei situaţii, în
Anglia începutului de secol XVI, s-a observat o creştere foarte rapidă a
postavurilor, care a fost determinată şi de formarea unui şir de moşii ale conţilor
englezi (Norfolk, Suffolk, Esseks etc.), a coloniilor de torcători, ţesători şi
boiangeri din Flandra, care au emigrat în Anglia în urma persecuţiilor cărora erau
supuşi, în Flandra, toţi textiliştii care nu lucrau în ateliere, precum şi cei din
localităţile rurale. Lupta Spaniei împotriva revoluţiei din Olanda (jumătatea a
doua a sec. XVI), însoţită de devastarea oraşelor din Flandra şi jefuirea totală a
zonelor industriale s-a dovedit la fel de convenabilă pentru industria textilă
engleză.
Principalele etape ale procesului de fabricaţie la o întreprindere de postavuri
engleză, din sec. XVII (sursa: o broşură anonimă engleză), sunt:
- corabie cu pânze;
- moşia lent-lordului;
- pământul fermierului;
- instrumentele postăvarului;
- curăţarea cu raclete;
- cardarea;
- toarcerea;
- rebobinarea firului tors;
- urzirea;
- ţeserea;
- piuarea;
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

- vopsirea;
- apretarea postavurilor;
- camera postăvarului.
În sec. XVII-XVIII comercializarea în afara ţării a materialelor de lână devine
principalul articol în exportul englez. Reglementarea strictă a producerii
materialelor de lână din partea guvernului reprezintă o calitate caracteristică a
industriei postavurilor din Anglia. Un şir de legi care se adoptă în această
perioadă resping toate deciziile uniunii ţesătorilor de lână, îndreptate spre
modificarea condiţiilor de muncă şi mărirea salariilor, stabilesc supravegherea
calităţii ţesăturilor (vopsire, rezistenţă, dimensiuni etc.) prin intermediul unui
personal specializat (revizori).
Întreprinderile de postavuri îndeplineau comenzile de stat, lucrau pentru armată
şi flotă, asigurau comerţul extern. Proprietarii manufacturilor şi achizitorii mari se
bucurau de subvenţii excepţionale, privilegii şi monopol, care le permiteau să
stabilească preţuri înalte la postavuri în interiorul ţării (concurenţa postavurilor
era înlăturată de taxe vamale ridicate) şi să ocupe cele mai bune poziţii în raport
cu alţi întreprinzători textilişti.
De la mijlocul sec. XVII până la mijlocul sec. XVIII mijloacele tehnice ale
manufacturilor de postavuri nu au suferit aproape niciun fel de modificări, iar rolul
industriei postavurilor creştea mereu odată cu gradul de expansiune a capitalului
englez pe pieţele coloniale. Pe parcursul sec. XVII volumul materialelor de lână
comercializate în afara ţării s-a triplat, iar în sec. XVIII exportul a crescut încă de
două ori. În ajunul revoluţiei industriale două treimi din produsele exportate erau
consumate de Europa şi o treime de coloniile de peste ocean. În acest context
este foarte important de menţionat faptul că aproximativ toate ţesăturile produse
erau fabricate din materie primă indigenă engleză.
Aproximativ la fel era situaţia manufacturii centralizate de postavuri, de la mijlocul
sec. XVIII, şi în Rusia, conform Regulamentului privind fabricaţia postavurilor, din
anul 1714. Lâna intrată în întreprindere era supusă succesiv spălării, sortării pe
categorii, curăţării cu raclete (destrămare preliminară grosieră), cardării şi
toarcerii. Ţesătura crudă obţinută la războiul de ţesut era piuată la morile
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

acţionate de apă, care uneori se aflau în întreprindere, sau în unlele cazuri la
mare distanţă. Urmau apoi operaţii ca: scămoşarea, tunderea, vopsirea şi
presarea. Aparatele pentru presarea postavurilor nu se deosebeau de cele
utilizate pentru apretarea ţesăturilor de pânză. Vopsirea postavurilor în Rusia şi
în Occident era o operaţie extrem de importantă şi necesita o măiestrie înaltă din
partea meşterilor-specialişti. De aceea, boiangerii independente se organizau
numai la cele mai importante manufacturi.
În sec. al XVIII-lea, în Rusia producţia de postavuri - ca ramură nouă de
manufactură, înfiinţată în urma necesităţilor nemijlocite ale aparatului militaro-
birocratic, deţinea, cu preponderenţă, forme centralizate.
Tehnica fabricii de postavuri din Kazani care aparţinea negustorului Osokin, nu
se deosebea cu nimic de cea precizată, cu jumătate de secol mai înainte, în
Regulamentul din 1714. Aceasta dovedeşte faptul că, pentru manufactură şi
meşteşug, este caracteristică stabilitatea formei instrumentelor, care evoluau
foarte lent.
Lâna achiziţionată se sorta pe categorii de către controlorii de calitate, fiecare
dintre ei, într-o zi de 12 ore, selecta câte 32 kg de lână. Muncitorii care tundeau
partea superioară a lânii lungi, prelucrau pe zi câte 4 kg de materie primă. Pentru
o bucată de postav milităresc, trebuiau 11,2 kg fire de urzeală, 12,2 kg fire de
bătătură şi 2 kg fire pentru margini, adică în total circa 26 kg de fire, pentru care
era necesară munca de o zi a 6 oameni. Muncitorul de la raclete şi cel de la
carde puteau pieptăna fiecare câte 3,2 kg de lână destrămată pe zi.
Productivitatea zilnică a muncii unui torcător adult era egală cu 600 g fire de
urzeală şi 1,5 kg fire de bătătură, productivitatea muncii copiilor era de două ori
mai mică. Toarcerea şi răsucirea a 2 kg de fir pentru margini necesita trei ore de
muncă a 3 oameni. La bobinarea firelor pe vârtelniţă un om putea prelucra pe zi
până la 14,4 kg de fire toarse. Ţevuitorul, care rebobina firele de urzeală pe ţevi,
deservea 6 războaie de ţesut. Muncitorii (de obicei oameni în vârstă), care
depănau firele de urzeală pe bobine şi apoi pe tamburul maşinii de urzit,
prelucrau producţie pentru două războaie. Doi ţesători, care deserveau un război
de ţesut, de obicei realizau 4 bucăţi de postav pe lună. Ţesătura crudă era
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

transportată la moara de postăvărie, la care 7 oameni piuau pe zi 90 de bucăţi.
La apretarea ulterioară a postavurilor, 40 de oameni scămoşau, tundeau şi
presau pe lună de la 350 până la 400 bucăţi de postav. În sfârşit, la atelierul de
vopsire 12 muncitori vopseau pe lună 400 bucăţi.
Una dintre cele mai importante maşini cu motor din sectorul auxiliar al procesului
de producere a postavurilor era piua hidraulică. Primele mori de piuare din sec.
XIII-XIV, din Anglia şi Germania, erau imperfecte din punct de vedere constructiv.
În sec. XVI piua cu tijă se răspândea în Italia: o roată cu cupe direcţionează apa
în albia de piuat şi o roată de apă, de la arborele căruia, prin intermediul a patru
came erau puse în mişcare ciocanele de piuat. Deşi dispozitivul este foarte
vechi, el se află în utilizare şi este folosit de mulţi meşteşugari din Padova.
Pe lângă morile de apă, care erau mecanismul principal pentru piuarea
postavurilor, în acelaşi scop, apar şi instalaţiile de vânt – mori de piuat cu motor
acţionat de puterea vântului. Descrierea acestor instalaţii se întâlneşte în
tratatele tehnice olandeze, din primul deceniu al sec. XVIII.
Operaţia de scămoşare a ţesăturii a fost parţial mecanizată, în perioada
manufacturilor. Leonardo da Vinci (sfârşitul sec. XV) realizează două maşini de
scămoşat: una manuală, pusă în mişcare de om, alta acţionată de puterea cailor.
Ca principiu de lucru, ţesătura se deplasează între doi arbori, pe suprafaţa unor
scânduri de scămoşat fixe.
Maşinile de scămoşat obţin o largă răspândire în industria postavurilor din Italia,
în sec. XVI : „Graţie acestei maşini comode şi suficient de utile un muncitor poate
în scurt timp să prelucreze mulţi metri de postav, totodată mult mai calitativ,
decât cu ajutorul metodelor vechi”. Spre deosebire de instalaţia lui Leonardo,
noile maşini au dispozitivele de scămoşat fixate pe cilindri rotativi, deasupra
cărora se deplasează ţesătura. De asemenea, au şi un cilindru inferior de
recepţie pe care se înfăşoară postavul prelucrat.
La manufacturile de postav engleze din sec. XVIII, maşinile de scămoşat erau
întrebuinţate pretutindeni; în industria franceză de prelucrare a lânii predomina
scămoşarea manuală a ţesăturilor.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Tunderea oilor la fermele franceze de creştere a ovinelor şi în gospodăriile
ţărăneşti se făcea, de regulă, o dată pe an – în lunile mai sau iunie. Lâna tunsă
cu foarfecele se aranja într-un loc bine aerisit şi în curând era supusă spălării, în
apă stătătoare sau curgătoare. Spălată în apă caldă (apa fierbinte împâsleşte
lâna), lâna se aranja în coşuri de salcie şi de câteva ori se scufunda în apă
curgătoare. Lâna destinată pentru producerea ţesăturilor uşoare (de exmplu,
flanelă), după spălare era supusă încă unei operaţii de clătire – în vase cu apă
caldă cu săpun (la care se adăuga apa din prima spălare) de către doi muncitori
cu utilizarea barelor (prăjinilor). Spălarea continua până când lâna devenea
curată, după care era uscată. Următoarea operaţie era sortarea lânii; prima
sortare se reducea la evidenţierea a două grupe de lână: mai bună şi mai
proastă; apoi, în limitele celor două grupe, lâna se sorta mai minuţios – după
lungimea fibrelor, rezultând fibre lungi pentru urzeală şi fibre scurte pentru
bătătură.
După sortare urma scuturarea lânii, care - în mici partide - se înşira pe frânghii
întinse, operaţie efectuată de muncitori cu ajutorul vergelelor, în vederea
îndepărtării impurităţilor pământoase şi a prafului.
Pentru obţinerea ţesăturilor de nuanţe şi culori diferite, se realizau melanjuri din
amestecarea lânii de diferite culori, în proporţii stabilite după care avea loc
pieptnarea cu perii de cardă. Vopsirea se efectua de obicei în ţesătură.
Pieptănarea lânii reprezenta unul din principalele elemente ale întregului lanţ
tehnologic. Sorturile superioase se pieptănau de două ori, cele mai aspre de trei
ori, după ce în prelabil lâna era înmuiată în ulei de măsline, în proporţie de 100 g
ulei la 400 g urzeală şi 200 g la bătătură, destinate pentru postavurile fine, şi
aceiaşi cantitate de ulei la 600 g de lână pentru postavuri aspre.
La producerea materialelor foarte aspre, uleiul de măsline era înlocuit cu ulei de
brusture, care, însă, se utiliza în cantităţi mai mari.
Periile de cardare reprezentau nişte scândurele de lemn, îmbrăcate cu piele de
berbec, pe care erau fixaţi dinţi subţiri de fier, puţin încovoiaţi, care serveau
pentru destrămarea lînii. În urma acestei operaţii rezulta o masă fibroasă pufoasă
şi desfoiată care se prelucra în fire moi. Apoi, lâna se pieptăna: cea subţire de
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

două ori cu pieptenele subţire, iar cea aspră de două ori cu un pieptene mare, fix
şi a treia oară cu unul mic, manual, pe care îl ţinea muncitorul pe genunchi. În
urma acestei operaţii rezulta un rulou cu diametrul de 2,5 cm şi lungimea de 30
cm, ce era destinat pentru furca de tors. Capătul fusului răsucea ruloul, iar
torcătorul îl întindea concomitent cu mâna stângă, susţinându-l rapid. Rotind în
direcţie opusă mânerul furcii de tors, firul torsionat se desfăşura de pe capătul
fusului, apoi rotind în sensul iniţial, acesta se înfăşura pe o ţeavă cilindrică fixată
pe fus. După umplerea ţevii, acesta se scotea de pe fus, firul se rebobina pe un
format de alimentare, iar pe fus se fixa o nouă ţeavă goală.
Cilindrul de înfăşurare avea o construcţie originală. Diametrul acestuia, după
cerinţă, putea fi mărit sau micşorat prin intermediul unor bare culisante speciale.
Pe capătul liber al arborelui cilindrului se îmbrăca o roată dinţată (un pinion), care
se cupla cu angrenajul îmbinat cu volantul mare. Fiecare turaţie a acestuia era
înregistrată automat de loviturile unui ciocănel special, pus în mişcare de o
manetă unită cu roata inferioară. Lovind o nicovală micuţă, la fiecare turaţie
completă a volantului, ciocănelul astfel îndeplinea funcţia unui aparat de măsură
şi control, care înregistra lungimea firului rebobinat pe cilindru.
Operaţia premergătoare ţeserii era urzirea. Pe o ramă verticală, fixată pe un
suport, se instalau trei rânduri, a câte 11 bobine fiecare. Cu mâna stângă,
muncitoarea aduna firele de la toate bobinele unui rând şi le întindea până la
cuiul cilindrului de urzit; cu degetele mâinii drepte încrucişa firele şi în locul
intersecţiei punea două cuie. Pe cilindrul de urzit, care era pus în funcţiune de
mâner şi un şnur, firele de înfăşurau pe spirală de sus în jos, apoi de jos în sus şi
aşa mai departe. Urzeala astfel formată se înmuia pentru impregnare în clei
fierbinte, preparat din pielicele de iepure, deşeuri de piei etc. Firele stoarse se
întindeau pe prăjini pentru uscare. Firele de urzeală erau separate de un
pieptene cu dinţi, distanţaţi cu 1,2 cm. La înfăşurarea pe cilindrul de urzit sforile
erau înlocuite prin beţişoare în locurile de încrucişare ale firelor; buclele terminale
ale urzelii erau trecute printr-o bară de lemn, în acel moment când un muncitor
rotea arborele, celălalt întindea urzeala.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Următoarea operaţie era trecerea urzelii prin garnitura de iţe şi spată. Iţele erau
alcătuite din două plăci între care erau aşezate perpendicular un rând de şireturi
cu ochiuri la mijloc. Firele de urzeală erau trecute prin aceste ochiuri, apoi prin
dinţii spetei făcuţi din trestie şi înfăşuraţi cu fire impregnate în smoală. La
războaiele obişnuite de ţesut postavuri erau instalate două iţe, pentru ridicarea şi
coborârea alternativă a firelor pare şi impare ale urzelii. Lăţimea iţelor
corespundea cu lăţimea spatei şi a urzelii.

Producerea ţesăturilor de lână pieptănată
Diferenţa esenţială între tehnica de prelucrare a firelor pieptănate şi tehnica de
prelucrare a firelor cardate constă în prezenţa operaţiei de pieptănare. Operaţia
se efectua cu piepteni, constituiţi dintr-o placă de lemn cu două rânduri paralele
de dinţi lungi, de fier, în număr de 22. Dinţii din rândul doi, mai scurţi, erau situaţi
între intervalele dinţilor din primul rând. Rezulta lâna pieptănată, iar în dinţii
pieptenilor rămâneau fibrele scurte, deşeurile care erau folosite la fabricarea
firelor de bătătură pentru ţesăturile aspre.
Înainte de lucru pieptenii se încălzeau la focul unui cămin, atârnat cu un cârlig de
doi stâlpi. În cămin erau orificii, în care se introduceau dinţii pieptenului pentru
încălzire.
Vopsirea lânii se efectua prin trei metode:
- până la pieptănare;
- după toarcere;
- după obţinerea ţesăturii crude.
Cea de-a doua metodă se folosea foarte rar, deoarece la bobinare firele obţineau
nuanţe diferite(în funcţie de gradul de torsionare al firelor), iar uneori era dificil de
obţinut şi formatul respctiv, deoarece, firele vosite în apa fierbinte se lipeau între
ele.
La vopsirea prin prima metodă, lâna se spăla preliminar, apoi se mai înmuia în
apă cu săpun. Ţesăturile, confecţionate din asemenea lână, de obicei, nu se
supuneau precesului de piuare. Dacă lâna nu se vopsea, atunci la pieptănare ea
trebuia nu doar înmuiată în apă cu săpun, dar şi impregnată cu ulei. După
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

pieptănare smocurile de lână lungă, de un capăt erau legate de un cui fix, iar de
celălalt capăt de un cui pus în mişcarea de rotaţie. Asfel lâna era stoarsă după
care era înşirată pe prăjini şi expusă la un fum de gaz sulfuric pentru a se elimina
substanţele uleioase şi pentru ai conferii culoarea albă pură. Stabilitatea firelor
era asigurată printr-un tratament în aburi. Urzirea şi ţeserea erau similare cu cele
de la obţinerea postavurilor.
Pentru netezirea ţesăturii şi conferirea luciului, acesta era supusă la acţiunea
aburilor, într-un vas pătrat din cupru, care avea două funduri: unul superior - sub
formă de grilaj şi unul inferior - compact. Spaţiul dintre cele două funduri era plin
cu apă fiartă, în care se puneau cilindri cu ţesătură de lână uşoară, nepiuată şi
se închidea vasul cu capac. Aburii care treceau prin fundul tip grilaj, îmbibau
ţesătura, o înmuiau şi făceau părul (scama) mai puţin elastic. Apoi, ţesătura era
dusă la presă, care era alcătuită din plăci de cupru şi fier puternic încălzite, între
care erau aranjate bucăţile de ţesătură împăturite sub formă de pătrate.
Manufacturile franceze au încercat să utilizeze calandrele, pentru presarea
ţesăturilor de lână, însă acestea s-au dovedit a fi insufucient de eficiente. În ceea
ce priveşte ţesăturile piuate, acestea erau stropite cu apă vâscoasă şi se
înfăşurau pe un cilindru mare, de pe care acestea treceau pe un cilindru lustruit
de fier destinat pentru a întinde şi a îndrepta ţesătura, deasupra unui cămin
mare. Apoi, ţesătura era înfăşurată pe un alt cilindru, astfel încât ea se deplasa
alternativ dintr-o parte în alta.

IV.6.2. DEZVOLTAREA INDUSTRIEI LÂNII ÎN RUSIA
Prelucrarea ţesăturilor de lână a fost cunoscută în Rusia din timpuri străvechi.
Aproape în fiecare curte ţărănească femeile torceau şi ţeseau postavuri de
suman pentru satisfacerea necesităţilor membrilor familiei. În unele regiuni,
această îndeletnicire căpăta o aemenea dezvoltare, încât produsele din postav
ajungeau în vânzare sau se foloseau pentru plata dijmei.
În cronici se menţionează că, în anul 1382, în timpul incursiunii lui Tohtamîş
asupra Moscovei „au fost distruse multe gospodării de confecţionare a
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

postavurilor”. Din scrierile cronicii anului 1425 reiese că sumanul „din lână de
ovine” era un produs uzual răspândit în masele largi ale populaţiei [2].
Caracterizând industria secolului XVI, se precizează că „...în satele ruseşti se
făceau postavuri simple, care constituiau obiecte de consum pentru clasa
inferioară cu preponderenţă sătească; acestea erau postavuri de suman (de
pănură, de dimie, de aba), la un rând.... Ele se împărţeau în cele mai bune, cele
de calitate medie şi cele proaste şi reprezentau obiecte de vânzare la târgurile
săteşti”.
Postavurile de suman erau de culoare albă, gri şi neagră, culori ce proveneau de
la culoarea naturală a lânii. Din postavurile gri se confecţionau produse
exterioare – ipingea, caftanul sau zăbunul (zeghea). se produceau şi postavuri
vopsite. Astfel, în descrierea oraşului Şui din gubernia Vladimir se remarcă că la
mijlocul sec. XVII ţăranii din satul Teikova se ocupau cu lucrări de vopsire.
Postavurile fine pentru nobili şi negustori, care aveau culori frumoase, în cantităţi
mari erau importate de străinătate. Aceste postavuri, care purtau denumirea de
„englezeşti”, de Amburg, de Brabant, greceşti, de Karmazin etc., erau apreciate
mai mult decât cele autohtone şi comerţul cu acestea era un privilegiu al
postăvarilor. O mare parte a acestor mărfuri era procurată de către visteria
ţarului, care le împărţea ca recompense.
Pentru ca să se debaraseze de meşterii şi negustorii străini, deja din acele
timpuri se luau măsuri pentru lărgirea fabricaţiei postavurilor vopsite. Boris
Godunov dorea să fondeze o întreprindere de producere a postavurilor şi a
ordonat persoanelor de încredere să caute meşteri postăvari.
În anul 1650, negustorul străin Sveden a adus din Germania câţiva meşteri şi a
fondat o întreprindere la Moscova, însă „...a obţinut de la fabrică o asemenea
pagubă....” încât a fost nevoit să elibereze meşterii. Mai târziu se menţiona, că
dintre toţi acei meşteri doar „ --- unul locuieşte şi acum la Moscova, dar nu
lucrează”. În anul 1667, Sveden a primit regiunea Ivanivo a judeţului Kaşir pentru
organizarea întreprinderii de postav, dar n-a reuşit să producă deoarece a murit
în anul următor.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Cu 15 ani mai târziu, aceeaşi încercare a fost efectuată de negustorul olandez
Ilia Tabert. În februarie 1683 el s-a adresat guvernului şi a cerut permisiunea de
a construi uzine de postavuri în ţara Moscovei, iar fratele său Matvei – să plece
„peste mare” pentru a recruta meşteri şi a cumpăra unelte. Această solicitare a
fost satisfăcută în acelaşi an. Voievodul de Novgorod, Buturlin, raporta, că
Matvei Tabert a revenit din străinătate cu diverse achiziţii pentru postăvărie şi
şapte meşteri, pentru transportarea cărora au fost necesare 25 de căruţe.
La 20 mai 1684, Ilia Tabert a primit un act oficl de conferire a unor privilegii care-
i permitea să fondeze la Moscova o uzină de postavuri, precum şi să cumpere
lână şi să vândă postavuri şi serjuri timp de 10 ani, fiind scutit de impozite.
În septembrie 1687, Matvei Tabert a plecat din nou „peste hotarul Lituanian” şi a
revenit, achiziţionând în oraşul Gdansk un sac mare (cca 140 kg) de ierburi
pentru coloranţi, puţină lână de diverse culori, zece bucăţi de unelte de curele şi
a angajat doi meşteri şi doi stagiari pe termen de doi ani. Însă, activitatea acestor
antrepenori n-a dat rezultate deosebite.
Lâna de ovine, în mare măsură, se folosea în gospodăriile ţărăneşti pentru
confecţionarea postavului aspru de suman, atât pentru propiile necesităţi, cât şi
pentru vânzare. Cantităţi neînsemnate ale acesteia erau transportate în
străinătate. În anul 1699, a fost înmânat actul oficial de conferire a unor privilegii
negustorilor olandezi Hristofor Brans şi Ivan Liubs, în care se menţiona că
acestora li se oferea ”....posibilitatea de a comercializa marfă nou găsită, lână de
ovine, în ţara Moscovei, în oraşe unde vor dori să cumpere şi peste mări să
trimită cu un preţ liber timp de 12 ani, fără cumpărare pentru vânzare ultrerioară,
la un preţ mai ridicat...” .
Ţinând cont de faptul că lâna de ovine este numită „marfă nou găsită” de străini
şi că acestora li se recomandă ca „acest comerţ să fie răspândit şi sporit ca
îndeletnicire benevolă, astfel ca acest negoţ de acum înainte în ţara Moscovei să
fie multiplicat”.
Industria postavurilor de tip manufactură a fost creată de ruşi, cu precădere de
provienenţă negustorească.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Prima întreprindere de acest tip este cea fondată în anul 1698, de negustorul
Fiodor Sericov, la Moscova, „conform poruncii verbale a ţarului”. Sericov a primit
din contul statului utilaje achiziţionate din străinătate, pentru diferite operaţii
inclusiv pentru producerea postavurilor. Ţarul primea, sub formă de cadouri de
sărbători postavuri, iar, în 1701, ţarul Petru I şi-a cusut, pentru prima dată, caftan
din acest postav.
În anul 1704, conform dispoziţiei ţarului Petru I a fost fondată întreprinderea de
stat de postav lângă Voronej, iar în anul 1705 – la Moscova, lângă podul de
Piatră, Curtea de Postavuri. Pentru aceasta au fost invitaţi - meşteri şi
meşteşugari postăvari de peste mări – 46 de persoane, dar rolul lor a fost
neînsemnat, deoarece activitatea de postăvărie era dirijată mai mult de meşterii
ruşi.
În anul 1711 olandezilor Brans şi Liubs le expiră drepturile excepţionale pentru
achiziţionarea şi exportul peste hotare a lânii ruseşti, facilitând astfel extinderea
ulterioară a construcţiei întreprinderilor de postavuri în Rusia. Petru I decide la 18
ianuarie 1712 ca întreprinderile de postav să se construiască în număr cât mai
mare, astfel încât să nu se mai cumpere uniforme militare străine. Din anul 1713
până în 1718 au fost construite 5 întreprinderi de postav, iar până în 1724 încă 6
întreprinderi. La sfârşitul domniei lui Petru I erau în total 17 întreprinderi: de
postav, de ţesături pentru căptuşeală şi una de ciorapi.
Filarea lânii în întreprinderi mari, în acele timpuri, nu se deosebea prea mult de
toarcerea în casa ţărănească sau în atelierul meşteşugăresc. dar războaiele de
ţesut evident se deosebeau de războiul ţărănesc, pe care se lucrau postavuri
înguste.
Pentru îmbunătăţirea situaţiei, Petru I ia o serie de măsuri pentru dezvoltarea
creşterii oilor. Astfel, în 1716 a ordonat recrutarea unor ciobani iscusiţi din
Polonia şi Silezia, care au fost instalaţi în regiunile Kiev şi Azov pentru a creşte şi
tunde oile după cunoştinţele lor. În anul 1720, el a ordonat înfiinţarea unor stâne
în apropierea Astrahanului şi în alte localităţi. Până în anul 1723 uzinele erau
finanţate de stat, apoi s-au privatizat. O atenţie deosebită s-a dat Ucrainei, care
după nişte scrieri din 1722 „ .... Dumnezeu a blagoslovit-o mai mult ca pe alte
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

zone ale statului Rus cu aer capabil pentru înmulţirea oilor şi lânii bune”. Totuşi
nu s-a reuşit creşterea unei rase rezistente şi stabile de ovine merinos, dar s-au
îmbunătăţit câteva rase autohtone de oi.
Produsele manufacturilor de postavuri au nemulţumit mult timp pe consumatori.
În anul 1727, Ecaterina I i-a criticat pe negustorii moscoviţi pentru calitatea
proastă a ţesăturilor, a postavurilor de tapiserie, a flanelelor şi a brocarturilor.
Aceasta se datora în mare parte calităţii proaste a lânii, a sortării
necorespunzătoare şi a spaţiilor de depozitare improprii.
În Buletinul Informativ din 1741 se precizează existenţa a 12 întreprinderi de
postavuri, cu 548 războaie de ţesut postavuri şi 204 de războaie de ţesut
cătuşeli. În anul 1763, 30 de întreprinderi aparţineau negustorilor, 16 –
moşierilor; din ele 21 se aflau la Moscova, 14 în alte oraşe şi 11 la sate.
În anul 1764 funcţionau deja 54 de întreprinderi, cu 1 463 războaie de ţesut
postavuri şi 230 războaie pentru căptuşeli. În 1820, numărul manufacturilor de
postavuri a atins deja cifra de 304 cu 5 379 de războaie de ţesut.
În Europa de Vest, lâna pieptănată a început să fie deosebită abia la sfârşitul
secolului XVIII şi începutul secolului XIX, când au apărut ţesăturile plane. Prima
maşină de pieptănat a apărut în Anglia în anul 1802, dar succese importante în
această ramură a industriei de prelucrare au fost atinde în Franţa şi Belgia, iar
mai târziu în Saxonia.
Prima manufactură pentru ţesături din lână pieptănată a apărut în Rusia, în anul
1826, în apropiere de Riga. Apoi au apărut fabrici şi la Moscova şi în alte
localităţi din sudul Rusiei. La Moscova, în anul 1843 erau 20 de întreprinderi - cu
1887 de muncitori, în 1855 – 53 de întreprinderi cu 8 186 de muncitori.
Sub presiunea concurenţei din partea fabricilor de prelucrare a bumbacului,
precum şi a întreprinderilor de prelucrare a lânii din Regatul Polonez, postăvarii
erau nevoiţi să facă investiţii mari pentru a reînnoi utilajul întreprinderilor în
scopul micşorării preţului produselor. Dotarea tehnică a fabricilor a cunoscut o
adevărată dezvoltare. Numărul războaielor de ţesut simple s-a micşorat de la 14
711 până la 8 670, iar a celor mecanice s-a mărit de la 15 073 până la 18 374.
Numărul fuselor a crecut de la 457 595 până la 632 196, dintre care 473 215
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

erau la selfactoare, 29 882 la maşini de filat cu inele şi 129 099 la selfactoarele
manuale.
În perioada 1940-1986 producţia firelor de lână a crescut de 5 ori, a ţesăturilor de
lână a crescut de 4,3 ori, iar a lânii de 2,9 ori. Volumul total al lânii importate a
crescut considerabil, până la 40%. Productivitatea maşinilor de filat a crescut de
două ori datorită dotării acestora cu trenuri de laminare performante, de mare
laminaj.
Pe plan mondial, dezvoltarea favorabilă a ramurii s-a înregistrat în cea de-a doua
jumătate a secolului XX. A crescut numărul de oi, s-au creat rase noi de oi cu
lână fină şi semifină, s-a îmbunătăţit calitatea lânii, s-au mecanizat fazele de
muncă mai grele, s-a intensificat exportul de lână.
Statisticile producţiei şi a consumului de lână pe plan mondial sunt prezentate în
tabelele IV.2 şi IV.3.

















Tabelul IV. 2 Efectivul mondial de ovine, în milioane capete
VILCU MARIA, VILCU CATALIN


Ţara
Perioada
1985 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000
Australia 132,9 148,2 132,6 121,4 121,2 120,0 117,9 115,4 114,8
Argentina 32,4 25,7 23,5 21,6 17,0 17,3 16,4 16,9 14,7
Bulgaria 10,7 6,7 3,8 3,4 3,4 3,0 3,0 2,8 2,8
Brazilia 18,3 20,1 18,0 18,4 18,3 18,0 17,0 16,0 16,5
Anglia 22,8 28,9 29,3 29,7 28,9 28,2 30,0 31,1 29,7
Germania 2,2 2,5 2,54 2,4 2,3 2,4 2,3 2,3 2,2
Grecia 8,8 9,8 10,1 10,1 9,2 9,6 9,2 9,3 9,0
India 38 40 40,1 40,2 41,0 41,5 42,4 43,0 44,2
Irak 11,8 5,8 5,4 5,2 5,1 5,9 6,6 6,9 6,9
Iran 34,2 44,7 47,4 48,7 50,9 51,5 52 53 53
Irlanda 2,6 6,0 6,0 5,9 5,6 5,4 5,6 5,6 5,4
Spania 16,3 24,6 23,8 23,0 21,3 23,9 24,8 24,2 23,9
Italia 10,1 10,4 10,5 10,7 10,7 10,9 10,9 10,8 11,0
China 104,8 110,9 111,6 117,4 127,3 114,1 120,9 127,2 133,5
Maroc 15,2 14,2 13,3 16,6 16,3 17,6 14,8 14,8 14,6
Mongolia 14,5 15,1 13,8 13,8 13,7 13,6 13,6 14,2 14,2
Noua
Zeelandă
70 52,6 49,5 48,8 47,4 47,0 46,2 46,1 46,0
Pakistan 22,6 27,0 22,6 23,0 23,5 23,7 23,8 23,9 24,1
Peru 14,7 12,2 11,9 12,2 12,6 12,7 13,1 13,6 14,3
Portugalia 4,4 3,4 3,3 3,4 3,4 3,4 3,5 3,6 3,7
România 16,9 13,9 11,5 10,9 10,4 9,7 9,7 8,9 8,4
Siria 12,6 14,7 10,1 11,3 12,1 13,1 13,8 14,4 15,0
Rusia 62,1 52,2 40,6 31,8 25,3 20,3 16,5 13,7 13,4
SUA 12,4 10,8 9,8 9,0 8,5 8,0 7,8 9,0 8,5
Turcia 48,3 40,6 39,4 37,5 35,6 33,8 33,1 30,2 30,2
Chile 6,1 4,6 4,6 4,5 3,8 3,8 3,6 4,1 4,1
Uruguai 20,6 25,2 21,6 19,8 19,3 17,9 16,1 15,7 14,4
Franţa 12,6 10,6 10,5 10,3 10,1 10,1 9,8 8,6 9,5
Iugoslavia 7,4 3,7 3,4 3,4 3,4 3,3 3,3 3,3 3,2
Africa de Sud 27,3 22,6 19,0 18,6 18,3 18,8 19,4 19,4 18,8
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Tabelul IV. 3
Producţia mondială a lânii nespălate, în mii tone

Ţara
Perioada
1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000
Australia 875 869 828 731 697 725 700 684 673
Argentina 121 114 98 90 81 78 68 70 63
Bulgaria 23 19 14 12 9 9 7 7 7
Brazilia 25 25 18 16 15 16 15 12 14
Anglia 70 71 67 67 66 64 65 69 64
Germania 15 15 15 15 15 15 15 14 14
Grecia 10 11 10 10 10 10 13 13 13
India 35 35 35 35 35 35 35 35 35
Irak 20 18 18 17 16 17 18 19 19
Iran 45 46 47 49 50 51 57 63 63
Irlanda 26 27 27 27 27 26 27 27 26
Spania 36 36 37 38 36 35 36 34 34
Italia 15 14 13 13 11 12 11 11 11
China 240 238 240 255 277 298 255 277 290
Maroc 35 36 35 36 36 36 30 30 30
Mongolia 22 21 21 20 20 20 18 19 20
Noua Zeelandă 296 256 284 289 269 275 266 252 256
Pakistan 48 49 51 52 53 54 56 56 57
Peru 10 10 9 10 10 10 12 13 12
Portugalia 9 9 9 9 9 9 9 9 9
România 33 28 26 25 24 23 22 20 18
Ungaria 7 6 4 4 3 3 3 3 3
Rusia 204 179 158 122 93 77 60 48 45
SUA 40 44 41 36 33 29 28 26 24
Turcia 79 75 754 74 74 72 72 72 72
Chile 19 19 18 19 19 16 15 17 15
Uruguai 87 90 93 84 79 85 78 63 55
Franţa 22 22 22 22 22 22 21 20 20
Iugoslavia 9 8 5 5 4 4 4 5 4
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Africa de Sud 83 75 74 65 65 59 53 55 55

IV.7. PĂRURI ANIMALE

În categoria părurilor animale sunt cuprinse toate categoriile de fibre naturale de
origine animală (proteice), cu excepţia fibrelor de lână, provenite de la oi. Deşi
unele din ele sunt foarte valoroase, ponderea acestora în consumul de materii
prime este foarte scăzut.
Următoarele categorii prezintă o utilitate mai mare:
+ păruri din familia caprei:
- păr de capră comună
- păr de capră Kashmir
- păr de capră Angora (Mohair)
- păr de capră Tibet
+ păruri din familia cămilei:
- păr de cămilă
- păr de lamă
- păr de alpaca
- lână de vicugnia
+ părul de iepure Angora

În figura IV.12 sunt redate principalele păruri animale, care au o utilizare mai
largă în industria textilă.
Aspecte legate de viaţa animalelor, zona de răspândire pe glob, caracteristicile
fibrelor şi domeniul lor de întrebuinţare sunt prezentate în continuare [5,10].

VILCU MARIA, VILCU CATALIN


Fig. IV.12. Păruri animale




VILCU MARIA, VILCU CATALIN



IV.7.1. CAPRA KAŞMIR


Părul, cu numele de caşmir, provine de la capre cunoscute în Asia: Sinkiang,
Tibet, Gobi, China, Mongolia, Kurdistan, Tsinghai etc.
În privinţa creşterii acestor capre în Kaşmirul propri-zis, adică în actuala provincie
situată în nord-vestul Indiei, nu toţi oamenii de ştiinţă sunt de acord. Totuşi, din
această regiune, încă din timpul marilor Moguli se pare că provin părul şi puful
acestor capre, pentru a fi ţesute mai ales în faimoasele şaluri cu materiale
importate din Tibet, Punjab etc. În unele locaţii ale capitalei estivale a Kaşmirului
(oraşul Srinagar), se mai fac şi astăzi aceste splendide ţesături.
Capra de Kaşmir crescută în diferite localităţi se pare că provine din rasa Kel
Kashmir, sau din rase similare de Changhu, de Gaddi din Punjab, de Kaghani din
Pakistan.
Denumirea de caşmir e atribuită, apoi, în Franţa apreciatelor şaluri fabricate din
fire provenite din localităţile asiatice. După celebrul om de ştiinţă H.Epstein
(1969) printre strămoşii caprei caşmir ar fi antica Capra falconeri şi probabil şi
Capra hircus engagrus, de la care probabil a fost moştenit puful.
Animalele sunt robuste, active, foarte rezistente le cele mai joase temperaturi.
Sunt de talie medie, cu o înălţime la nivelul grebănului de 60 cm şi greutatea
medie la masculi de 60 kg, iar la femele de 40 kg. Cele care trăiesc în stepe, în
zonele aride din Gobi au dimensiuni mai mici.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Profilul fronto-nazal este rectiliniu, coarnele sunt în general dezvoltate. Ambele
sexe sunt dotate cu barbă; procentul de naşteri este de 110%, 10% fiind gemeni.
Blana este deschisă, cu păr lung şi relativ gros; puful, din fibre netede, moi ca de
mătase, este foarte preţuit în industria textilă din lumea întreagă. Culoarea e în
general albă şi este cea mai căutată, deşi sunt şi exemplare maro înspre gri, sau
spre brun roşcat (mai ales în Gobi). Probabil aceste culori se datorează unor
încrucişări mai vechi sau mai recente, cu alte rase. Cojocul este format din puf
(cca 30%) şi spic (cca 70%).
Fibrele pufului, conform datelor furnizate de American Society for Thesting
Materials, au un diametru de 12 – 16 microni (după Epstein) şi o lungime de 25 –
80 mm, în timp ce, diametrul fibrelor de suprafaţă este de 66,2 microni ( între 30
şi 100) şi lungimea de 40 – 200 mm.
În ce priveşte valorificarea comercială şi culoarea, datele după Epstein sunt
prezentate în tabelul IV.4:

Tabelul IV.4
Valorificarea comercială şi culoarea

Selecţia

Culoarea

Lungimea fibrei de
puf, mm

Lungimea fibrei de
suprafaţă, mm
Fără selecţie alb, gri, brun 40 - 80 60 - 20
Prima selecţie alb, gri deschis,
gri închis, brun
78 - 82 22 - 18
A doua selecţie idem 48 - 60 52 - 40
A treia selecţie idem 20 - 40 80 - 60

Amestecul standard chinezesc este următorul: 80 – 85% din prima selecţie şi 20
– 15% din a doua selecţie.
Rasa Kashmir sau Kangra Goat din Tibet trăieşte în valea Kangra, la nord-vestul
Punjabului, de-a lungul frontierei occidentale a Tibetului. Ambele sexe sunt
dotate cu coarne, care totuşi sunt mai dezvoltate la masculi. Părului acestor
animale ajunge până la pământ. Greutatea părului animalelor din crescătoriile
himalaiene, existente la 4000 – 6000 m înălţime, este în medie de 1,15 – 1,7
kg/cap de animal, iar la puf de 0,45 – 1,13 kg/cap de animal.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Ţesăturile cele mai fine, numite pe plan local tus uneori sunt fabricate în amestec
cu lâna oilor locale tibetane. În mod normal, părul caprei Kangra e alb, dar
adesea este vopsit în diferite culori (în special bleu ardezie).
Varietăţile cele mai fine sunt cele chineze şi mongole, a căror diametru mediu
este cuprins între 14,6 şi 16,0 µ , având un coeficient de variaţie al diametrului de
20%. Varietatea iraniană are, în general, diametrul cuprins între 17,5 şi 19 µ şi
un coeficient de variaţie de peste 20%. Fibrele cu diametrul de peste 60 µ
constituie spicul care nu a fost luat în calculul mediei. Fibrele spic, aspre, de
culoare închisă, cu o lungime de 80...120 mm şi o fineţe până la 90 µ se obţin
prin tundere. Ele se folosesc în stare pură, dar sunt preferate amestecurile, care
sunt prelucrate atât în filatura cardată, cât şi în cea pieptănată.

IV.7.2. CAPRA ANGORA
Fibra Mohair provine de la capra de Angora.

Mohairul era cunoscut încă din timpuri biblice, astfel că perdeaua tabernacolului
evreiesc era ţesută din lâna albă şi lucioasă a caprelor de Angora.
Rasa Angora (din Ankara) există de peste 3000 de ani. Este de reţinut faptul că
aceasta s-a format prin mutaţia genetică ale unei populaţii caprine orginare, care
se zice că provenea din Turkistan. Fibra are caracteristici similare de fineţe,
elasticitate, luciu şi lungime a fibrelor cu cele ale rasei originale. Rasa este
crescută în diverse localităţi din centrul Anatoliei, mai precis în provinciile Ankara,
Konja, Kastamoun, Eskisehir, Chankiri, Afyon, Corum, Bolu, Yozgat, Kutahya.
Cele mai bune producţii sunt cele din Ankara sau din Beypazari. În mod limitat
este crescută şi în Sud-Estul Anatoliei. Culoarea albă a mantalei (Tiftik) e
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

predominantă şi cea mai apreciată. Totuşi mai este o varietate neagră (Siyah
Filik), o varietate maro (Sara Filik) şi una roşcată (Filik).
Nu este bine definită originea varietăţii culorilor, nici dacă sunt alte mutaţii sau
încrucişări avute în timp. Unii oameni de ştiinţă neagă existenţa altor varietăţi
afară de cea albă, cea mai apreciată.
Clima din regiunile anatolice, în care este crescută capra de Angora, e uscată
vara şi rece iarna, cu zăpadă. Părul (mohair) este tuns în aprilie. Caprele de
Angora sunt prea puţin latifere şi iezii sunt înţărcaţi după 2 luni de la naştere.
Fecunditatea variază de la 60% la 100% (în medie 89%) depinde de modul în
care sunt menţinute şi selectate turmele.
În medie, cantitatea de păr pe cap de animal este de 3-4 kg, cu maxim de 8,5 kg
la femele şi de 5,5 kg cu maxim de 12 kg la masculi. Lâna se recoltează prin
tundere; este uniformă, rezistentă şi elastică, lucioasă. Lungimea şuviţelor de
lână este de 18-25 cm, iar fineţea fibrelor de 25-30 microni.
Timp de mulţi ani, Turcia a interzis exportul rasei de Angora. În 1838 ea este
totuşi importată în Africa de Sud şi în 1849 în America; în aceste două ţări
creşterea şi selecţia rasei au fost intens promovate, astfel încât se poate spune
că Africa de Sud şi America sunt astăzi cei mai mari producători de mohair, atât
din punct de vedere calitativ, cât şi cantitativ (tunsul în aceste ţări se face de
două ori pe an). În America rasa este crescută mai ales în zonele mai secetoase
– Texas şi New Mexico.
Sistemul de sortare şi clasificare a mohairului din America se face conform
sistemului Bradford. În funcţie de tunsoare, gradele de clasificare sunt:
- fibre de la iezi – Fall Kid (Kid I)
- fibre din a doua tunsoare – Spring Kid (Kid II)
- fibre de la adulţi.
Fineţea fibrelor de mohair din SUA, corespunzătoare tipurilor de mohair
menţionate mai sus, este prezentată în tabelul IV.5, iar clasificarea după fineţe în
tabelul IV.6 [IV.5].

Tabelul IV.5
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Clasificarea după tunsoare
Gradul de clasificare Fineţea medie a fibrelor (Bradford)
Kid din prima tunsoare
Kid din a doua tunsoare
Adult I
Adult II
Adult III
Adult IV
36’s - 40’s
30’s – 36’s
28’s – 30’s
24’s – 26’s
20’s – 22’s
sub 16’s





Tabelul IV.6
Clasificarea după fineţe
Fineţea 40’s 36’s 32’s 28’s 24’s 20’s 16’s
Diametrul mediu, microni
Coeficientul de variaţie, %
24,3
27,0
26,6
26,4
27,4
25,9
30,7
24,3
34,9
25,3
39,0
25,7
44,5
23,7

În Africa de Sud, zonele de creştere sunt mai ales în câmpiile din Eastern Cape,
o specie mai puţin căutată fiind cea din Lesotho (Mohair Basuto).
Rasa este importată şi crescută şi în alte ţări ca: Argentina, Australia, Peru,
Madagascar, Mexic, China, Siam, Iran.
Mohairul este un produs foarte apreciat la târgurile internaţionale şi este cerut de
industriile textile din orce ţară. Se foloseşte în cantităţi mari pentru ţesături
destinate îmbrăcămintei de vară, atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei. Se
foloseşte de asemenea pentru cravate, cuverturi, pluşuri, covoare, stofe de
mobilă, imitaţii de blănuri, în industria pălăriilor, simplu sau în amestec cu lâna.
Mohairul are o largă întrebuinţare, demonstrată de cererea mare din ultimii ani,
în industria tricotajelor, pentru prelucrare mecanică şi manuală.
Caracteristicile şi însuşirile fibrei mohair, care justifică avantajele utilizării
acesteia în filaturile de tip lână, sunt:
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

- fineţea mohairului, se încadrează, în general, în limitele lânurilor
Crossbred mediu până la gros. Media se situează între 50-60 µ , limitele variind
între 15-60 µ . Secţiunea transversală a fibrelor este aproape circulară, puţin
aplatizată, raportul între diametrele secţiunii fiind aproximativ 1:1,2.
- lungimea fibrelor – cuprinsă în general între 120...200 mm, poate ajunge
până la 350 mm., ceea ce generează uneori dificultăţi la filare;
- forţa de rupere – este deosebită;
- culoarea – este în general albă, întâlnindu-se însă şi fibre cu nuanţe de
galben, gri-argintiu sau spre negru;
- luciul fibrelor – constituie una din calităţile apreciate ale mohairului;
- ondulaţiile – aproape lipsesc, caracteristice fiind cele în lungul fibrei;
- tuşeul – nu este mai aspru, comparativ cu alte fibre naturale;
- umiditatea fibrelor – are valori apropiate cu cele ale fibrelor de lână, puţin
mai scăzute: 14,7% - pentru fibrele de la iezi şi 17,6% - pentru fibrele de
la animalele mature.

IV.7.3. CĂMILA

Cămila este - probabil - animalul cel mai adaptat vieţii în deşert. Oamenii de
ştiinţă cred că „strămoşii” cămilei au trait în America de Nord, cu peste 40 de
milioane de ani în urmă, de unde au migrat în regiunile deşertice din nordul Africii
si din Asia (pe atunci, continentele erau unite).





Cămile

VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Domesticirea cămilelor s-a realizat mult mai târziu, acum câteva mii de ani, când
comercianţii de tămâie au început să le antreneze pentru drumurile lungi prin
deşerturile Arabiei. Cu timpul, între oamenii din deşert şi cămile s-a stabilit o
puternică legătură care a dat naştere unor numeroase tradiţii şi obiceiuri. De
asemenea, cămila a asigurat, până în prima jumătate a secolului 20, toate
nevoile de transport, lapte, carne, lână şi piele. Astăzi, odată cu civilizarea
zonelor deşertice, „cocoşata” începe să aibă un rol mai mult turistic. Există totuşi
regiuni din Africa şi din Asia în care cămilele încă mai transporta oameni şi
marfă, mai trag pluguri, pun în mişcare mori. Cele mai cunoscute cămile sunt
dromaderul (Camelus dromedarius) sau cămila arabă şi cămila cu două cocoaşe
şi picioare scurte (Camelus bactrianus). Cămilele au părul şi pielea în mai toate
nuanţele de maro, de la crem până la brun. Se spune despre cămile că au un
comportament greu de prevăzut, că se enerveaza uşor şi că sunt încăpăţânate,
iar atunci când le deranjeaza ceva, scuipă şi lovesc. În realitate, ele sunt animale
blânde, răbdatoare şi inteligente. Este adevărat, că scot nişte gemete şi zbierete
atunci când sunt încărcate şi trebuie să se ridice în picioare. Aceasta nu
înseamnă că se opun muncii, ci că acestea sunt sunete care însotesc efortul
fizic, ca şi - de exemplu - în cazul unor jucători de tenis în momentul în care
lovesc mingea. Spre deosebire de oameni, la care transpiraţia apare când
temperatura aerului creşte până la valori apropiate de cele a corpului (37ºC),
cămila are un mecanism unic de reglare a propriei temperaturi. Ea îşi poate
creşte temperatura corpului cu aproape 6 grade Celsius, înainte să transpire,
pentru a evita pierderea lichidelor din corp. Nici un alt mamifer nu poate face
asta. Chiar şi aşa, deseori, însă, temperatura aerului în deşert este mai mare
decât temperatura corpului cămilelor. Acestea mai au o modalitate de a evita - în
acest caz - transpiraţia. Atunci când se odihnesc în grup, se poate observa la
cămile că se îngrămădesc una în alta. Cu cât suprafaţa de atingere dintre ele
este mai mare, cu atât ele vor transpira mai putin, expunându-şi “cu economie”
corpul la aerul fierbinte. Tot ca o adaptare la viaţa în deşert, urechile cămilei sunt
căptuşite cu blană pentru ca nisipul ridicat de furtuni să nu poata pătrunde.
Observându-i urechile mici şi faptul că, uneori, nu răspunde la comanda
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

stăpânului, am putea crede că nu aude prea bine. Greşit! Dimpotrivă, cămila are
un auz foarte dezvoltat. Cât despre răspunsul la comandă, pur si simplu, în unele
cazuri, nu vrea să asculte. Şi ochii ei mari sunt protejaţi împotriva furtunilor de
nisip şi de soare printr-un rând dublu de gene lungi şi întoarse, precum şi de
sprâncenele dese şi stufoase. Adaptarea cămilei nu se opreşte aici. Picioarele ei
lungi şi subţiri nu sunt atât de fragile precum arată. Ele au muşchi puternici care
îi permit să poarte încărcături grele pe drumuri lungi. Se pot pune încărcături de
până la 450 de kilograme pe spatele unei cămile, dar pentru a-i fi mai uşor, se
obişnuieşte să nu se depăşească 150 de kilograme. Şi pentru a purta mai uşor
asemenea poveri, tălpile cămilelor sunt late, plate, cu câte două „degete” la
fiecare picior. Când cămila calca, ele se desfac, astfel încât picioarele să nu se
afunde în nisip. Cămila îşi mişcă ambele picioare de pe o parte a corpului, apoi
pe celelalte două, în acelaşi timp, asemănător mişcării vâslelor la vechile corăbii.
Cămilele au fost numite şi corăbiile deşertului. Ele se pot deplasa cu o viteză
medie de 5 kilometri pe oră, putând parcurge cam 40 de kilometri pe zi, iar cele
care aleargă la curse ating viteze de 20 de kilometri pe oră.
O cămilă poate merge 5-7 zile, consumând puţină hrană şi apă - sau chiar deloc!
- şi îşi poate pierde un sfert din greutatea de 700 de kg, fără ca organismul să
dea semne de slăbiciune. Contrar credinţei populare, nu cocoaşa este cheia
succesului pentru depozitarea apei, ci sistemul deosebit de circulaţie a sângelui,
care îi permite cămilei să poata bea şi asimila 100 de litri de apa (zece găleţi
mari) în numai zece minute. Cocoaşa reprezintă, de fapt, un ţesut gras, din care
animalul îşi obţine energia când hrana lipseşte sau nu prea se găseşte. Când o
camilă îşi utilizează cocoaşa de grăsime pentru a supravieţui, aceasta se
înmoaie şi se micşorează. Dacă se consumă prea multă grăsime, cocoaşa
micşorată nu va mai sta dreaptă, ci va atârna într-o parte. Acest lucru nu
înseamnă că „stăpâna” ei va rămâne cu un handicap. Cu hrană şi câteva zile de
odihnă, cocoaşa va reveni la poziţia şi la forma ei. Cămilele sunt puse să
muncească 6 - 8 luni pe an, restul timpului fiind folosit pentru odihnă şi
recuperare. În general, la 25 de ani, ele sunt „pensionate”, adică nu mai sunt
folosite pentru muncă. Şi se bucură de odihnă circa 15 ani, dacă ne gândim că
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

durata medie de viaţă este de 40 de ani. Dacă veţi vedea pe pieptul cămilei şi pe
încheieturile genunchilor zone de piele uscată, fără păr, cu aspect de bătături, nu
vă grabiţi să spuneţi că este un animal bătrân care a muncit din greu, sau nu
este întreţinut de stăpânul său. Astfel de zone apar la vârsta de cinci luni şi se
formează în locurile solicitate de greutatea corpului, când cămila îngenunchează,
se odihneşte sau se ridică.
Civilizaţia a schimbat şi regimul alimentar al cămilelor, acestea găsind din ce în
ce mai greu hrana lor tradiţională. În prezent, cămilele depind de bunăvoinţa
oamenilor pentru a mânca tot ceea ce le place: curmale, iarbă şi cereale (grâu şi
ovăz). Uneori, ele se multumesc cu tufe ţepoase sau cu ce mai întâlnesc în
pustiurile de nisip – seminţe, oase, frunze uscate sau chiar… cortul stăpânului.
Cămila are o gură mare, prevăzută cu 34 de dinţi ascuţiţi, dinţi care o ajută şi să
se apere de prădători. Cămila înghite hrana nemestecată, iar apoi regurgitează
(readuce în gură hrana nedigerată) şi o mestecă.
Cum se înmulţesc cămilele? După o perioadă de sarcină de 13 luni, o cămilă dă
naştere unui pui, rareori apărând gemeni. Puii învaţă să meargă la câteva ore
după naştere, dar rămân aproape de mama lor până devin adulţi, la vârsta de 5
ani, când pot atinge o înăltime de 1,85 m (cât un bărbat înalt) până la umăr şi
2,15 m până la cocoaşă. Toate cămilele năpârlesc primăvara, dar până în
toamnă, blana creşte complet. În general, se adună astfel 2,25 kilograme de păr
la o năpârlire, care este folosit pentru haine de calitate, pensule, covoare,
corturile beduinilor. Tot de la cămilă se mai foloseste laptele proaspăt, care este
mult mai hrănitor decât cel de vacă. Cămila are şi câteva „rude”. De exemplu,
lama este un fel de cămilă, mai mică şi fără cocoaşa, care trăieşte pe platourile
înalte din America de Sud. O astfel de cămilă este cea numită alpaca, care
trăieşte în America de Sud şi are o lână fină şi lungă.
Părul de cămilă permite obţinerea unor produse de îmbrăcăminte dintre cele
mai fine. Părul de cămilă este considerat, ca şi caşmirul, o fibră de lux. Este uşor,
lucios, neted şi cu un tuşeu mai plăcut decât orice altă fibră textilă. Toate aceste
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

calităţi pe care le are cămila sunt ilustrate din plin de numele pe care oamenii
deşertului l-au dat dromaderului - „Ata Allah”, adică darul Dumnezeului lor. Ca şi
la celelalte categorii de păruri, compoziţia fibrelor de cămilă este :
- fibre fine, cu fineţea medie de 15...28 µ şi lungimea de 60...100 mm, de
culoare galbenă până la maro închis, obţinute prin pieptănare şi utilizate ca fibră
textilă;
- fibre groase, cu fineţi cuprinse între 27 şi 120 µ şi lungimi de 120 - 550
mm, de culori închise, până la negru.
Tipurile din China, Mongolia şi Afganistan se caracterizează printr-un diametru
mediu cuprins între 18...22 µ , cu o dispersie foarte mare (5...70 µ ) şi un
coeficient de variaţie de 30...40% şi chiar mai mult.
Fibrele din Irak sunt mai groase, cu diametru mediu de 25-28 µ , la fel de ne-
uniforme ca şi cele anterioare, dar cu diametre ce pot atinge valori de 75-80 µ .
Părul de cămilă se foloseşte atât în filatura tip lână cardată, cât şi în cea tip lână
pieptănată. Se prelucrează pur, sau în amestec, cu lâna sau cu fibrele sintetice.
Întrebuinţările sunt variate: stofe de mobilă, de palton, costume, rochii, precum şi
pături, pâsle, ţesături tehnice etc.







VILCU MARIA, VILCU CATALIN

V.7.4. LAMA


Lame
Există două rase distincte de lamă – Kcara (cojoc uşor) de la care nu se
foloseşte părul în domeniul textil şi rasa Chaku (cojoc greu) care este principala
sursă de păr Lama în domeniul textil.
Animalele trăiesc în zone cu orce tip de păşuni şi pot rezista câteva zile fără
mâncare. Deşi din punct de vedere anatomo-structural nu au fost depistate
concret zone în care se fac rezervele de apă, bine cunoscute la rudele lor
dromaderii, ele pot rezista fără apă zile în şir.
Domesticită de peste 7 000 de ani, lama este un animal cu o bună rezistenţă,
care a trăit alături de oamenii munţilor, la altitudini de peste 4 000 m.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Din noiembrie şi până în martie, în timpul anotimpului ploios, este perioada de
împerechere şi de sortare a lamelor. În aprilie turmele sunt duse în văile pline de
vegetaţie şi sunt comercializate.
În transhumanţa lor crescătorii de lame şi animalele lor au parte an de an de
trasee lungi, pline de neprăvăzut şi greutăţi, întâmpinate din partea naturii în
special.
Majoritatea populaţiei mondiale de lamă se află în Bolivia, unde un număr de
950 000 animale produc aproximativ 1 900 de tone de fibră/an. Peru este
următoarea ţară cu aproximativ 350 000 de animale.

Tipul fibrelor
Cojocul lamei conţine păruri de diverse fineţi, de la cel mai gros la cel mai fin.
Părul de la exterior este lung (lungimea Hateaur de 110 mm), cu diametre
cuprinse între 29-38 microni şi este utilizat pentru carpete, covoare, frânghii,
împletituri, dar şi unele accesorii de îmbrăcăminte şi chiar aticole de
îmbrăcăminte. Părul de la interior este mult mai scurt şi mai fin decât părul de la
exterior. Fibrele fine sunt protejate de fibrele lungi, nefiind supuse intemperiilor
vremii şi altor hazarduri; calitatea este afectată doar de starea de sănătate a
animalului şi de hrana primită. În trecut aceste fibre fine erau folosite în amestec
cu părurile groase, din cauza nivelului tehnologiei care nu permitea o separare a
celor două tipuri de fibre. În prezent, procesele de destrămare moderne sunt
capabile să separe părul fin de cel gros din alcătuirea cojocului. Astfel,
caracteristicile medii ale fibrelor fine sunt: lungimea Hateaur de 65 mm şi
diametrul între 20-21,5 µ .
Caracteristicile acestor fibre cu tuşeu plăcut le-au permis să fie promovate ca „
noua fibră de lux” în cadrul prezentărilor de la marile case de modă.
Asemenea părului de Alpaca, părul de lamă se prezintă într-o gamă de culori
naturale – bej şi gri – cât şi de alb; de asemenea, poate fi vopsit cu succes în
culori pastel sau culori aprinse.


VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Domenii de utilizare
Din punct de vedere comercial, părul pieptănat de lamă este recunoscut şi
asimilat după greutatea părurilor Alpaca (membrii Asociaţiei Internaţionale
Alpaca grupează părul de Alpaca în trei categorii şi anume auriu, argintiu, alb), în
măsura în care structura fibrei de Lama se aseamănă cu una din mărcile de
Alpaca. Părul gros de lamă se poate comercializa sub numele de marca
Huarizomark.
Lama se găseşte şi în multe alte părţi ale lumii, datorită deosebitei capacităţi de
adaptare rapidă la noile medii climatice, de hrană, de viaţă şi, nu în ultimul rând,
este un bun prieten al omului.
Astfel, în SUA există aclimatizate în jur de 135 000 de lame, iar interesul pentru
aceste animale este în creştere.
Dezvoltările continue din domeniul proceselor de prelucrare a fibrelor textile iau
în considerare şi modalităţile de perfecţionare a prelucrării şi promovării pe scară
largă a acestor păruri animale.

IV.7.5. ALPACA
Animal înrudit cu lama, este originar din câmpiile Americii de Nord. Este crescut
pentru fibrele lui pufoase, mătăsoase şi rezistente.
Fibrele fine de Alpaca se încadrează în general în limitele 10 ... 20 µ , cu
120...180 mm lungime, iar fibrele groase au un diametru mediu de 150 µ / 250
mm [11]. Aprecierea diametrului fibrelor Alpaca poate prezenta mari dificultăţi,
din cauza secţiunii lor ovale.
Există două varieţăţi comerciale: Alpaca Huacayo, cu diametrul mediu de
20...30 µ şi Suri de 10...20 µ , precum şi un hibrid Huarizo.
Fibrele mai fine, de la iezi, au diametrul mediu 22...23 µ , cu o dispersie între 10
şi 50 µ şi un coeficient de variaţie de 25...27%. Fibrele de păr de la adulţi
prezintă valori ale diametrelor medii de 26...30 µ , o dispersie de 10...70µ şi un
coeficient de variaţie de 24...29%.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Părul de Alpaca este rezistent, cu tuşeu mătăsos. Se foloseşte, în general, în
filatura de tip lână pieptănată. Palele pieptănate sunt clasificate în trei clase:
- fine spinning – fibre fine pentru fire subţiri;
- medium – fibre mijlocii;
- coarse – fibre groase.
Se filează în stare pură sau în amestec cu lână ( ex: o pală de Alpaca şi 3 pale
de lână). Sunt folosite pentru stofe de paltoane şi pentru pături.




Alpaca. Păr de Alpaca Produse din păr de Alpaca



IV.7.6. YAKUL

Yakul (Poephagus grunniens) este un mamifer rumegător din Tibet, mai mic
decât bivolul, cu corpul masiv, acoperit de păr lung de culoare brună şi cu o
cocoaşă pe ceafă. Specie de vite Bos grunniens, familia Bovidae, care trăieşte în
turme sălbatice în Tibet, la altitudini mari. Atinge o înălţime la greabăn de circa 2
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

m, are păr lung şi aspru pe părţile laterale. Are coarne mari, curbate în sus şi
umeri aduşi. Este ameninţat cu dispariţia.


Yakul wooly

Yakul are un strat fin de fibre (wooly) sub cojocul lung pe care îl schimbă în
fiecare primăvară. Un singur yak poate să producă anual 1 - 1,5 livre de lână.
Aceasta este comparabilă cu caşmirul şi se filează în fire pentru îmbrăcăminte,
rogojini, pături, stofe. „Wooly” yak este o varietate care are lâna şi părul cel mai
bun.

IV.7.7. IEPURELE ANGORA


Angora: a. animal; b. fibre; c. fire

VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Creşterea iepurilor poate forma ocupaţia oricărui gospodar, atât la oraşe, cât şi la
sate: un petec de grădină, o ladă aruncată, un pumn de ovăz şi, în sfârşit, o
oarecare perseverenţă şi tragare de inimă, iată principalele condiţii care stau la
baza creşterii iepurilor de casă.
Speciile de iepuri existente astăzi, îşi trag originea din unul sau mai mulţi
strămoşi sălbatici, care au trăit în vremuri mult îndepărtate. De atunci animalele
domestice au trecut prin multe şi felurite transformări - mutaţii, modificări
ereditare ce s-au transmis din generaţie în generaţie. Marea divesitate existentă
astăzi se datorează alimentaţiei, încrucişărilor potrivite prin selecţionarea
ştiinţifică a indivizilor, schimbării mediului etc.
Iepurele domestic, sau de casă – Lepus cuniculus - îşi trage originea dintr-o
formă a iepurelui sălbatic european, Oryctolagus cuniculus, domesticit cam prin
anul 1000. Centrul de formare al iepurelui sălbatic îl constituie litoralul
mediteranean, având ca patrie de origine Spania, Italia şi mai ales Franţa
meridională.
Iepurele de casă are un singur strămoş sălbatic - Oryctolagus cuniculus – şi că
toate rasele de iepuri de casă de astăzi s-au format prin mutaţii din forma
domestică a acestuia.

Iepurele Angora – Lepus cuniculus angorensis – are ca strămoş sălbatic tot
Oryctolagus cuniculus L. Rasa de iepuri „Angora” a apărut cam la sfârşitul
secolului al XVII- lea şi începutul secolului XVIII, când pentru prima dată se
aminteşte de iepurele Angora, rasă de iepuri de casă cu păr lung şi lânos.
Numele de Angora li s-a dat prin comparaţie cu părul caprelor regiunii Angora
din Turcia Asiatică [11, 12].
La început, iepurele Angora prezenta o culoare gălbuie, iar părul era format în
majoritate din spic lung şi gros. Prin selecţie, împerecheri potrivite şi alimentaţie
corespunzătoare s-a ajums la culoarea albă cu predominarea pufului - fibra
superioară.
Există şi specii de iepuri Angora de alte culori: neagră, cafenie etc, rezultate prin
încrucişarea iepurelui Angora cu alte rase de iepuri de alte culori.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Deşi nu se ştie precis, se presupune că iepurele Angora a fost adus în perioada
1922-1923 de către un consul german din Chişinău, care a importat mai mulţi
iepuri din Germania şi i-a răspândit la coloniştii din sudul Basarabiei. Un al doilea
import s-a făcut tot din Germania, în anul 1928 când s-au adus şi alte rase:
Chinchila Rex, Havana Rex, Castor Rex. Crescătoriile înfiinţate de către colonişti
au prosperat deoarece părul de iepure găsea un bun plasament în Germania.
Mai târziu, prin 1933, din cauza măsurilor restrictive germane, exportul s-a
diminuat şi multe crescătorii s-au închis.
Creşterea iepurilor a devenit o preocupare mai intensă, cu crescătorii mari şi
moderne, cu importuri de rase superioare din Germania, Anglia, Franţa, Italia şi
Ungaria.
Iepurele Angora a devenit un animal de exploatare zoologică. Îmbrăcămintea
piloasă a iepurilor Angora se compune din: părul de acoperire, numit şi spic şi
puful, între care se mai poate distinge şi o formă intermediară. Spicul este format
din fibre lungi şi groase, fără ondulaţii, care prezintă la vârf o umflătură foarte
alungită - spicul propriu-zis - el fiind aproape jumătate din lungimea fibrei (45%).
Puful constituie marea majoritate din îmbrăcămintea piloasă a animalului. Sunt
fibre foarte fine, mătăsoase, elastice şi moi, ondulate proprietăţi care le apropie
foarte mult de fibrele de lână. Ele se deosebesc de spicul blănii, fiind mai scurte
şi mai fine, cu ondulaţii pe toată lungimea şi le lipseşte spicul de la vârf. Este
categoria de păr care se prelucrează în industria textilă.
Fibrele intermediare sunt o categorie de trecere între spic şi puf, atât ca lungime,
cât şi ca fineţe. Sunt puţin ondulate şi prezintă la vârf un spic mai scurt, în jur de
37% din lungimea totală a părului.
Părul de Angora este cu atât mai valoros cu cât conţine mai puţin spic, deci mai
mult puf care va fi mai dens, mai ondulat şi mai sănătos; acest lucru depinde de
individ şi de standardul rasei. De exemplu, la standardul englezesc, procentul
spicului şi al fibrelor intermediare este mai mic decât la standardele din alte ţări.
În general, acest procent variază aproximativ în următoarele limite:
- păr spic 2 - 13,5%;
- păr intermediar 0,5 – 12%;
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

- păr puf 84,5 – 96%.
Calitatea părului de Angora este determinată de lungimea şi fineţea fibrei.
Dezvoltarea fibrei, în primele 5 săptămâni este în medie de 1 cm pe săptămână,
în următoarele 6 – 9 săptămâni, de 1,5 cm, iar apoi creşterea se reduce la 1 cm.
La 3 luni spicul ajunge la 12 cm, iar puful la circa 10 cm, când se va proceda la
recoltarea lor, operaţie care se face de 4 ori pe an.
Fineţea fibrelor este şi ea o caracteristică foarte importantă. Cu cât fineţa este
mai mare, fibrele vor fi mai mătăsoase, cu ondulaţi mai mici şi în număr mai mare
(în medie 2 ondulaţii/cm). Foarte importantă este şi uniformitatea grosimii fibrelor,
care uneori este mai importantă decât grosimea însăşi. Fibrele de Angora prin
structura lor au grosimi diferite la bază şi la vârf, diferenţe care nu trec de 2-3
microni. În tabelul IV.7 sunt prezentate variaţiile de grosime ale celor trei
categorii de fibre din îmbrăcămintea piloasă a iepurelui Angora.

Tabelul
IV.7
Grosimea fibrelor din îmbrăcămintea piloasă a iepurelui Angora

Tipul fibrei
Grosime baza fibrei
) (µ
Grosime vârful fibrei
) (µ
Fibre de puf 3 – 20 7 – 32
Fibre intermediare 10 – 19 13 – 71
Fibre spic 13 - 63 17 - 103

Părul de Angora se prelucrează fie separat, fie în amestec cu lâna, în ţesături şi
tricoturi dintre cele mai fine, ce au un tuşeu deosebit de plăcut, din care se
confecţionează jerseuri, pulovere, fulare şi alte obiecte plăcute la purtare şi foarte
călduroase.

IV.7.8. MUFLONUL EUROPEAN
Numit şi oaie sălbatică (Ovis ammon musimon, Pallas, 1811), muflonul este
strămoşul oii domestice. Are lungimea corpului de 1,1-1,3 m, coada de 3-6 cm şi
înălţimea la greabăn de 60-80 cm. Greutatea poate atinge 50 kg. Poate face
salturi de 2 metri înălţime şi 3-4 m lungime. Aspectul general al muflonului este
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

asemănător cu al berbecului. Mai ales masculul are coarne inelate, puternice şi
răsucite. Acestea cresc în spirală odată cu vârsta animalului, putând ajunge la 90
cm. Uneori, şi femelele poartă coarne, dar mai mici, de până la 10-12 cm. Copita
este la fel cu cea a oii domestice.

Muflonul
Muflonul a trăit în România în trecut, dispărând într-o perioadă nedeterminată
precis din Evul mediu. În secolul XX a fost reintrodus, după mai multe încercări
de aclimatizare, în primul rând în Dobrogea, centrul Munteniei, judeţul Argeş,
judeţul Alba. S-a dezvoltat bine, deşi nu atât de rapid pe cât ar fi dorit cei care s-
au ocupat de aclimatizarea lui. S-a acomodat în special în pădurile din zonele de
dealuri joase şi coline, precum şi în pădurile de câmpie cu umiditate relativ
crescută, spre deosebire de arealul originar, stâncos şi destul de arid. Cu toate
acestea evită şi zonele cu prea multă apă şi nu înoată decât în cazuri cu totul
excepţionale. Este predispus, ca şi oaia domestică, la gălbează. Muflonul are
simţuri foarte bune, precum şi o agerime şi sprinteneală surprinzătoare pentru cei
ce se lasă înşelaţi de înfăţişarea sa aparent greoaie. Păscutul şi adăpatul se
desfăşoară seara şi noaptea.
Împerecherea are loc în octombrie-noiembrie, iar după cca 22 săptămâni oaia
sălbatică se retrage singură, în locuri ascunse şi fată unul sau, mai rar, doi miei.
După câteva zile revine cu mielul la turmă.
Hrana muflonului este vegetală, constând din ierburi de pădure, lăstari, frunze
etc. Uneori, intră şi în culturi, dacă acestea sunt prea aproape de arealul său.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Printre duşmanii naturali ai muflonului se numără câinii hoinari, râsul, lupul, ursul,
iar pentru miei şi acvila, zăganul şi alţi vulturi, vulpea, şacalul şi pisica sălbatică.

IV.8 MORFOLOGIA FIBREI DE LÂNĂ

IV.8.1 FORMAREA FIBREI DE LÂNĂ DN PUNCT DE VEDERE
BIOLOGIC

Fibra de lână este un produs biologic, celular, complex, de natură proteică. O
fibră de lână este alcătuită din două părţi: rădăcina şi tulpina. Rădăcina este
partea de sub epidermă alcătuită din celule vii, care printr-un proces de
cheratinizare progresivă, apropiindu-se de suprafaţă mor, şi se transformă într-o
materie cornoasă. Tulpina este partea exterioară, aceasta fiind fibra de lână
propriu-zisă, care posedă proprietăţi fizice, mecanice şi chimice ce o fac
utilizabilă din punct de vedere textil [13].
Formarea fibrei începe încă din faza embrionară a animalului, un rol important
revenind foliculilor piloşi, care constituie locul de iniţiere şi dezvoltare a fibrei.
Foliculul pilos este o formaţiune anatomică, de dimensiuni mici, în formă de
săculeţ, ce ia naştere în stratul bazal al epidermei, stadiul iniţial fiind prezentat în
figura IV.13.


Fig. IV.13 Stadiul iniţial al formării foliculului pilos


În partea de jos a foliculului se găsesc papilele, care sunt celule ale pielii,
vascularizate, care hrănesc bulbul, acesta fiind un ansamblu de celule vii care
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

prin multiplicare formează substanţa proteică, cheratina, care va da naştere fibrei
de lână (figura IV.14).
Foliculul pilos se dezvoltă, se prelungeşte în exteriorul pielii formând un tub
capilar numit teacă exterioară, căptuşit de o peliculă numită teacă interioară.
Acest folicul pilos asigură şi protejează formarea fibrei de lână.
După câteva zile de la începutul formării foliculului primar, sau central, începe
formarea unui folicul secundar care conţine: muşchiul pulsatil, glanda sebacee şi
glanda sudoripară, fiecare având un rol bine determinat în formarea fibrei.
Muşchiul pulsatil, orientat în aceiaşi direcţie cu foliculul pilos, ajută la trecerea
materialului proteic generat de bulb, înspre exteriorul foliculului, deci spre
epidermă.
Glanda sebacee secretă o substanţă grasă, numită sebum, care unge fibra de
lână la ieşirea ei în exterior şi care se răspândeşte şi pe corpul animalului.
Glanda sudoripară elimină în principal apă, săruri minerale, uree. (figura IV.14).


Fig. IV.14 Ultimul stadiu al formării foliculului pilos şi
începutul formării fibrei

VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Materialul proteic, generat de bulb, pătrunde în folicul şi avansează înspre
suprafaţa pielii. Odată ce înaintează, celulele vii mor, având loc un proces de
cheratinizare (pierderea apei din celule), cu formarea fibrei de lână (figura IV.15).
Procesul începe din folicul şi se termină la partea superioară a acestuia, spre
orificiul său. În timpul cheratinăzării celulele se alungesc şi se grupează păstrând
forma şi diametrul foliculului pilos.
Forma şi dimensiunea secţiunii foliculului pilos determină fineţea şi structura
fibrei, elemente ce diferă de la un animal la altul; dar, aceste variaţii pot să apară
chiar la acelaşi animal. De exemplu, la rasa ţurcană, care produce lână de
calitate inferioară, există două tipuri de foliculi: unii mai profunzi, de diametru
mare, care produc fibre lungi şi groase numite spic, şi alţii, de diametru mai mic,
care generează fibre fine şi scurte numite puf.



Fig. IV.15 Foliculul pilos şi fibra de lână formată


În general, orificiile foliculilor sunt grupate, din care cauză fibrele rezultate se
grupează în mănunchiuri, formând şuviţe, în mijlocul căruia se află o fibră mai
groasă – fibra directoare – înconjurată de alte fibre mai subţiri. Diferenţa de
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

grosime a acestor două tipuri de fibre este mai pronunţată la rasele inferioare. La
lâna de calitate superioară aceste diferenţe dispar.
Desimea foliculilor depinde, în principal, de rasa animalului, rasele superioare
având desimi mult mai mari, de unde şi producţii mai mari.

IV.8.2 STRUCTURA HISTOLOGICĂ A FIBREI DE LÂNĂ

Fibra de lână este alcătuită din straturi celulare:
- stratul cuticular sau cuticula, cu aspect solzos, caracteristic;
- stratul cortical, sau cortexul;
- stratul medular, sau medula.

1.1. Stratul cuticular
Cuticula este alcătuită dintr-un singur strat de celule aplatizate (solzi), care
înconjoară fibra pe întreaga sa lungime. Celulele cuticulare se suprapun una
peste alta, pe aproximativ 2/3 din lungimea lor. Grosimea stratului solzos este
cuprinsă între 0,5 şi 2 microni, reprezentând 2-10% din greutatea fibrei[10,13].
Cuticula este formată din mai multe zone şi anume: epicuticula, exocuticula,
endocuticula şi membrana celulară care leagă cuticula de cortex.
Rolul cuticulei este de a proteja fibra de factorii externi, fără să se neglijeze şi
rolul acesteia în procesele tehnologice de piuare şi împâslire.
Aspectul microscopic al stratului de solzi este prezentat în figura IV.16.





Fig. IV.16 Aspectul microscopic al
fibrei de lână

VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Forma, mărimea şi modul de aşezare al solzilor depind de rasa animalului. Solzii
pot avea margini de diferite tipuri, dispuneri cu desimi diferite, forme geometrice
diferite (figura IV.17)


Fig. IV.17 Diferite forme de solzi
1 – mozaic regulat; 2 – mozaic neregulat; 3 –mozaic neregulat 0ndulat; 4 – ondulat regulat; 5 –
ondulat neregulat; 6 – ondulat neregulat întrerupt; 7 – valuri cu dungi; 8 – valuri în zig-zag
singulare; 9 - valuri în zig-zag duble; 10 – petale; 11 – petală în romb; 12 – petală în romb îngust;
13 – formă pieptănată mare; 14 – lance.

2.2 Stratul cortical

Stratul cortical sau cortexul este componentul cel mai important al fibrei de lână.
El reprezintă circa 90% din masa fibrei şi determină aproape exclusiv
proprietăţile fizice, chimice şi tehnologice ale fibrei.
Stratul cortical este alcătuit din celule fuziforme, neregulate, orientate în lungul
axei fibrei. Lungimea celulelor corticale variază între 80 şi 110 µ m, lăţimea între
2 şi 5 µ m, iar grosimea între 1,2 şi 2,6 µ m [13].
În interiorul celulelor se află cavităţi umplute cu gaze, ceea ce conferă fibrelor o
bună capacitate de izolare termică. De asemenea, în celulele corticale se
găsesc dispersaţi, sub formă de granule fine, pigmenţii, motiv pentru care
culoarea naturală a lânii este foarte stabilă.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Elasticitatea mare a fibrelor de lână este explicată şi prin faptul că celulele
corticale sunt consolidate între ele prin membrane intercelulare, elastice, ce
permit celulelor să se deplaseze reversibil una faţă de cealaltă.
Cortexul are o structură bilaterală, fiind constituit din două tipuri de celule, ce se
deosebesc prin morfologie şi arhitectură, şi care alcătuiesc două fracţiuni
distincte: ortocortexul şi paracortexul. Ortocortexul este format din celule mari, cu
diametrul maxim de 10µ m¸ au un conţinut redus de cistină (8-9%), iar
sistematizarea microfibrilelor este mai largă. Paracortexul este format din celule
mai mici, cu formă rotunjită care închid în centrul lor reziduuri nucleice, având
diametrul maxim de 6µ m; conţin un procent mai mare de cistină (17,1%), iar
microfibrilele au un aranjament compact şi o matrice puternic reticulară. Există
diferenţe mari între celulele orto şi paracorticale privind comportarea lor faţă de
reactivii chimici şi chiar faţă de apă. În figura IV. 18 este prezentată o secţiune
transversală în fibra de lână, observată la microscopul electronică[14].
Cele două componente, în lungul fibrei, au o dispunere sub formă de burghiu, cu
schimbarea alternativă a poziţiei ortocortextului cu paracortexul, ca urmare a
torsionării fibrei în timpul formării ei. Această dispunere, precum şi contracţia mai
mare a ortocortexului determină apariţia ondulaţiilor, cu poziţia paracortexului în
exterior şi a ortocortexului în interior.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN






Fig.IV.18 Secţiune transversală
printr-o fibră de lână
a) imagine microscopică;
b) reprezentare schematică;

1 – celulă cuticulară;
2 – celulă ortocorticală;
3 - celulă paracorticală;
4 - resturi nucleice;
5 - macrofibrile;
6 - membrane intercelulare.

Fibra de lână are o structură foarte complexă; conţine în jur de 500.000.000 de
lanţuri polipeptidice, orientate aproximativ în lungul axei, formând anumite
structuri supramoleculare:
- protofibrilele formate din trei lanţuri polipeptidice cu configuraţia de o -
helix, înfăşurate analog firelor unui cablu; diametrul unei protofibrile
este de aproximativ 20 Å;
- microfobrilele alcătuite din protofibrile aranjate împreună într-un număr
maxim de 11. Lungimea microfibrilelor este de câteva mii de Å, iar
diametrul lor este de 75-80 Å;
- macrofibrilele alcătuite din pachete de microfibrile înglobate într-o
substanţă proteică amorfă numită matrice sau ciment elastomer.

Fibra de cheratină conţine două substanţe cu structuri diferite: o substanţă cu
structură fibrilară ce conţine puţin sulf, cu înalt grad de ordonare şi o a doua, mai
puţin ordonată cu un conţinut ridicat de sulf numită matrice, care cimentează
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

structurile fibrilare. Structura dezordonată a matricei permite accesul în această
zonă a reactivilor, enzimelor, apei. Acest aspect confirmă în plus
higroscopicitatea ridicată a lânii precum şi scăderea rezistenţei la tracţiune a
fibrelor în mediu umed.
Legătura organică între structurile fibrilare, precum şi între acestea şi matrice se
face prin intermediul legăturilor covalente (punţi cistinice), legături de hidrogen,
forţe van der Waals.
Dispunerea proteinelor într-o formă ordonată, fibrilară, începe deasupra părţii
umflate a bulbului, iar în zona de precheratinizare din foliculul pilos apare deja o
aglomerare a fibrilelor, separate prin matrice, fenomen ce se continuă în timpul
procesului de cheratinizare.
Împachetarea microfibrilelor în macrofibrile în interiorul celulelor corticale este
prezentată în figura IV.19.




Fig. IV.19 Împachetarea microfibrilelor


1.2. Stratul medular

VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Stratul medular sau canalul medular apare numai la fibrele de grosime mijlocie şi
mare. Acest strat se mai numeşte şi medulă. Lânurile fine au stratul medular
(măduva) foarte redus sau absent. Canalul medular apare totdeauna la fibrele cu
diametrul mai mare de 35 µ m şi nu există pentru fibrele cu diametrul mai mic de
30 µ m. Celulele medulare sunt mari, au forme neregulate, poligonale, lungi de la
1 la 17 µ m. Aceste celule sunt uscate şi conţin aer şi pigmenţi.
Dezvoltarea medulei are loc în foliculul pilos şi depinde de rasă. Acest strat se
formează datorită cheratinizării insuficiente, ca rezultat al absenţei acizilor
aminici cu sulf şi al pătrunderii aerului. La fibrele groase canalul medular poate
ocupa chiar 3/4 din întreaga fibră. În figura IV.20 sunt prezentate diferite tipuri de
măduvă[13].


Fig. IV.20 Tipuri de măduvă

Diferitele tipuri de măduvă se clasifică în măduve continue, care prezintă o
dezvoltare continuă şi măduve fracţionate, care se caracterizază printr-o
dezvoltare discontinuă, datorită urmelor de celule corticale.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Măduvele continui se împart în măduve reticulare (figura IV.20 a) şi măduve
simple (figura IV.20 b, c). Măduvele fracţionate sunt: de tip “întrerupt” (figura
IV.20 d), de tip „fragmentat” (figura IV.20 e), şi de tip „în scară” (figura IV.20 f, g).
Prezenţa canalului medular reprezintă o deficienţă pentru fibră, deoarece
aceasta este lipsită de rezistenţă mecanică, are elasticitatea redusă şi nu
prezintă afinitate pentru coloranţi. Celulele medulare nu au rezistenţă la acţiunea
enzimelor şi sunt rezistente la acţiunea agenţilor alcalini.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN


IV.9 PROPRIETĂŢILE FIBRELOR DE LÂNĂ

Proprietăţile mecanice, fizice şi chimice ale unei substanţe sunt determinate de
structura chimică a moleculei care stă la baza substanţei considerate. În cazul
fibrei de lână proprietăţile generale sunt determinate nu numai de structura
chimică, ci şi de structura supramoleculară, precum şi de particularităţile
morfologice. Atât structura chimică a macromoleculei de cheratină care
alcătuieşte fibra de lână cât şi morfologia şi histologia fibrei sunt deosebit de
complexe; rezultă că şi proprietăţile fizico-chimice şi mecanice ale acesteia sunt
complexe, multiple şi variate.
Principalele proprietăţi ale lânii sunt:
Proprietăţi fizice: lungimea, grosimea, culoarea, luciul, masa specifică,
contracţia, higroscopicitatea, ondulaţia.
Lungimea fibrei de lână depinde de natura hranei administrată animalului, de
rasă şi de sex, dar şi de timpul dintre două recoltări succesive.
Lungimea naturală a fibrei de lână este lungimea măsurată fără a fi deranjate
ondulaţiile, iar lungimea reală este cea măsurată după îndepărtarea ondulaţiilor,
fără ca fibra să fie întinsă.
Lungimea fibrei de lână recoltată de la masculi este întotdeauna mai mare. De
asemenea lungimea fibrelor grosiere este mai mare decât a lânurilor fine.
Această mărime fizică diferă şi pe corpul aceluiaşi animal.
Luând în consideraţie lungimea medie a fibrelor, lâna se clasifică în trei categorii:
lână scurtă, mijlocie şi lungă. Lâna scurtă are lungimea fibrelor cuprinsă între 30
şi 60 mm, lâna mijlocie între 60-100 mm, iar lâna lungă depăşeşte 100 mm şi
poate ajunge la 300-400 mm.
După rasa animalului, lungimea medie a fibrelor de lână este:
- fibră de lână merinos ....... 50-80 mm;
- fibră de lână spancă.......... 50-100 mm;
- fibră de lână ţigaie.............60-120 mm;
- fibră de lână stogoşă..........80-160 mm;
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

- fibră de lână ţurcană.........200-300 mm.

Grosimea
Proprietate fizică de mare importanţă tehnologică care influenţează într-o mare
măsură capacitate de filare a fibrei.
Grosimea fibrei este influenţată de hrană, climă, sex, rasă şi de vârsta
animalului. Totdeauna lâna de calitate superioară are diametrul fibrei mai mic. De
asemenea, diametrul fibrelor recoltate de la oi tinere este mai mic decât
diametrul fibrelor recoltate de la oi bătrâne aparţinând aceleiaşi rase.
Lâna obţinută prin tunderea mieilor are cel mai mic diametru şi este de o fineţe
particulară. Dacă animalul este insuficient îngrijit, în diametrul fibrei apar
discontinuităţi, fibra formându-se cu zone mai subţiri, zone în care rezistenţa şi
ondulaţiile fibrei sunt inferioare.
Lâna berbecilor are diametrul mai mare şi prezintă mai puţine discontinuităţi
decât lâna oilor.
Fineţea lânii se apreciază funcţie de diametrul acesteia, exprimat în microni,
astfel: lâna merinos este cea mai fină, având diametrul între 17 şi 24 µ m; lâna
ţurcană este de fineţe inferioară, având diametrul de 32-37 µ m. Lâna de fineţe
mijlocie are diametrul cuprins între 24-28 µ m.
Uniformitatea fibrelor de lână depinde de foarte mulţi factori. O fibră este
uniformă dacă are acelaşi diametru pe întreaga lungime, aceiaşi formă şi
frecvenţă a ondulaţiilor, aceiaşi cantitate de usuc, aceiaşi supleţe, solzi identici.
Valoarea de întrebuinţare a fibrei în industrie depinde în foarte mare măsură de
uniformitatea acesteia.

Ondulaţia
Proprietatea naturală a fibrei de a se prezenta sub formă cutată. Gradul de
ondulare se exprimă prin raportul dintre lungimea naturală şi lungimea reală a
fibrei.
Ondulaţia conferă fibrei o elasticitate însemnată, proprietăţi termoizolatoare,
rezistenţă la uzură şi proprietatea de revenire din şifonare.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Calitatea lânii se apreciază şi după numărul ondulaţiilor pe centimetru; astfel,
lâna de bună calitate prezintă 12-13 ondulaţii pe centimetru, lâna mijlocie numai
7-8, iar lâna inferioară prezintă doar 1-4 ondulaţii pe centimetru. Şi după acest
criteriu, lâna merinos ocupă primul loc.
Lâna fină, caracterizată prin multe ondulaţii, conţine şi o cantitate mai mare de
usuc. Dacă înălţimea ondulaţiilor este mare, adică apar ondulaţii exagerate, fibra
respectivă are rezistenţă mai mică; astfel de ondulaţii sunt contraindicate.
Lânurile fine, de calitate superioară au ondulaţii mai mici.

Culoarea
Este o proprietate fizică importantă, fiind generată de pigmenţii care se găsesc în
fibră, în stratul cortical, în solzi şi în canalul medular. Există lânuri de diferite
culori; cel mai frecvent lâna este de culoare albă, apoi neagră şi brună. Se
cunosc rase de oi care au lâna cafenie şi chiar roşcată. Calitatea hranei
influenţează culoare lânii.
Lâna de calitate superioară, cum este lâna merinos, are aproape totdeauna
culoarea albă, fiind lipsită de pigmenţi. În practică, lâna albă este cea mai
solicitată, deoarece decolorarea lânii prin distrugerea pigmenţilor afectează
rezistenţa fibrelor.

Luciul
Luciul fibrei este dat de fenomenul de reflectare a luminii. Cu cât fibrele sunt mai
netede şi mai uniforme, cu atât aspectul lor este mai lucios. Luciul este influenţat
de solzi, de stratul cortical precum şi de starea de pigmentare a fibrei.
Lânurile se diferenţiază între ele prin luciul lor caracteristic. Astfel, lâna fină şi
semifină prezintă un luciu mătăsos, argintiu (merinos, ţigaie), în timp ce lâna
grosieră, cu tuşeu aspru, se caracterizează prin luciu foarte slab, sau este lipsită
total de această proprietate. Se apreciază că lâna provenită de la oile din Anglia
are cel mai mare luciu.


VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Higroscopicitatea
Proprietate fizică ca semnifică capacitatea lânii de a absorbi apă din mediul
înconjurător. Cantitatea de apă pe care o reţine fibra într-o atmosferă de
umiditate relativă de 65%, la temperatura de 20-22
0
C este de 14-19%. Din cauza
acestor diferenţe apreciabile, pentru umiditatea legală (repriza) a lânii s-au
stabilit valori diferite, pe categorii de fibre. Astfel, de exemplu, repriza pentru pale
de lână fină este de 18,25%, iar pentru lâna groasă nespălată de 15%.
Higroscopicittea mare a lânii se datorează grupelor chimice hidrofile existente în
constituţia cheratinei. Lâna menţinută într-o atmosferă saturată de vapori reţine
peste 35% apă; când conţinutul de apă depăşeşte 22% lâna începe să se
degradeze.
Umflare fibrelor de lână prin imersare în apă se concretizează prin mărirea
volumului cu până ls 40%, înregistrându-se o creştere mult mai avansată a
diametrului (cca.17%) comparativ cu creşterea lungimii, care este sub 2%.

Masa specifică
Densitatea cheratinelor native sau modificate se situează între 1,28 şi 1,33
g/cm
3
. Aceste limite sunt justificate de faptul că absorbţia şi difuzia diferitelor
molecule de către fibra de lână este influenţata de natura moleculelor care sunt
absorbite, de concentraţia lor în soluţia de tratare a lânii şi de temperatură.

Proprietăţile termice
Aceste proprietăţi – conductibilitatea termică, căldura specifică, termostabilitatea,
rezistenţa la aprindere – sunt foarte importante în procesele de prelucrare a
fibrelor de lână, dar, mai ales în finisarea chimică a produselor.
Tratamentele termice şi, în special, cele umido-termice determină contracţia
fibrelor.
Dacă, fibrele de lână, în stare tensionată, sunt tratate cu abur, în funcţie de
durata tratamentului, pot să se manifeste două fenomene: supracontractarea
fibrelor, când tratamentul este scurt, de 2-3 minute, scurtarea fiind de cca. 30%
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

şi fixarea, când tratamentul este de 25-30 minute, fibrele păstrând lungimea
corespunzătoare stării tensionate[15].
Proprietăţi mecanice
Cele mai importante proprietăţi mecanice ale fibrelor de lână sunt rezistenţa şi
elasticitatea, care determina durata de folosire a produselor din lână.
Atât rezistenţa cât şi elasticitatea apar în timpul formării şi dezvoltării fibrei şi au
valori maxime pentru fibra crudă. Prin acţiunea agenţilor fizico-chimici exteriori şi
a solicitărilor mecanice, aceste proprietăţi se reduc în mod treptat. Ele sunt
defavorizate de condiţiile necorespunzătoare de alimentare şi întreţinere a oilor,
dar şi de depozitarea incorectă a lânii.
Rezistenţa mecanică a lânii reprezintă proprietatea acesteia de a suporta
anumite solicitări exterioare şi este asigurată de stratul cortical.
Rezistenţa la tracţiune a fibrelor de lână, comparativ cu cea a altor fibre textile,
este foarte mică, în schimb alungirea este mare. În stare condiţionată,
tenacitatea lânii este de 11-14 cN/tex, iar alungirea la rupere variază în limitele
25-45%, în funcţie de tipul fibrelor. Lâna fină are rezistenţa specifică mai mare
decât lâna grosieră.
Prelucrările în medii umede şi în vapori de apă duc la scăderea rezistenţei fibrei.
Astfel, rezistenţa la tracţiune scade cu 30% până la 45%, iar alungirea creşte,
chiar până la 70%.
Elasticitatea este proprietatea unor corpuri de a reveni la forma şi dimensiunile
iniţiale, după îndepărtarea factorilor care au produs deformaţia. Proprietăţile
elastice ale corpurilor se datoresc acţiunii forţelor intermoleculare, care rămân în
echilibru numai pentru anumite configuraţii. Elasticitatea fibrelor de lână este
foarte bună. Pentru o deformaţie de 1% revenirea este de 98-99%, iar pentru o
deformaţie de 5%, revenirea este de 75-82%. Din acest punct de vedere lână
ocupă locul II, după poliamidă.
Elasticitatea lânii conferă articolelor rezistenţă şi moliciune în timpul utilizării lor.
Elasticitatea lânii poate fi: elasticitate de volum, elasticitatea ondulaţiilor şi
elasticitatea la întindere.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

O proprietate specifică fibrelor de lână este cea de împâslire, care are loc sub
acţiunea unor factori externi, chimici şi mecanici, ce detrermină ca fibrele dintr-o
aglomerare să migreaze şi să se ancoreaze reciproc prin intermediul solzilor.
Fibrele lipsite de solzi nu se împâslesc. Diminuarea tendinţei de împâslire se
poate realiza prin diferite tratamente fizice şi chimice.

Proprietăţi chimice

Proprietăţile chimice ale fibrei de lână sunt determinate de structura chimică a
cheratinei. Deoarece aceasta este foarte complexă, rezultă că şi proprietăţile
chimice ale acesteia sunt multiple şi variate. Diferiţi factori fizici şi chimici care
vor acţiona asupra cheratinei vor determina apariţia unor modificări în structura
sa chimică şi deci apariţia de noi proprietăţi. Dintre factorii mai importaţi ce
produc aceste modificări sunt: lumina, căldura, agenţii alcalini şi acizi, agenţii
oxidanţi şi reducători etc.[13].

Proprietăţi tehnologice

Proprietăţile tehnologice ale lânii sunt: capacitatea de filare şi capacitatea de
împâslire, şi sunt o rezultantă a tuturor proprietăţilor fizico-mecanice şi chimice.
Capacitatea de filare reprezintă lungimea de fir, în km, cu lungimea de rupere
optimă, ce se poate obţine dintr-un kilogram de fibră. Această proprietate
depinde de caracteristicile fibrelor (fineţe, lungime, elasticitate etc.), dar şi de
tehnologia de prelucrare adoptată.
Capacitatea de împâslire este o însuşire caracetristică lânii, care o distinge de
toate celelalte fibre şi reprezintă capacitatea fibrei de a se apropia, prinde şi
împleti cu alte fibre.
Această proprietate este determinată de următoarele grupe de factori:
- structura suprafeţei exterioare a fibrei de lână (solzii) şi elasticitatea
acesteia;
- forţe exterioare de natură mecano-chimică (frecări, căldură, umiditate).
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

În afara acestor factori, pot interveni şi alte elemente: caracteristici ale fibrelor (ca
lungime, ondulaţii), conţinut de grăsimi etc.
Proprietatea lânii de a se împâsli este utilă în tehnologia de obţinere a ţesăturilor
din lână cardată, care cer această proprietate: paltoane, pardesie, pâsle,
postavuri.
Gradul de împâslire al produselor depinde de tipul fibrelor utilizate, structura
ţesăturii ( în mod deosebit sensul torsiunii firelor de urzeală în raport cu cele de
bătătură), regimul de piuare (substanţe, intensitatea operaţiei etc.)

În tabelul IV.8 sunt prezentate principalele caracteristici ale fibrelor de lână,
calculele fiind efectuate în următoarele condiţii [17]: - densitatea fibrelor de lână
µ =1,32 g/cm
3
;
- numărul minim de fibre din secţiunea transversală a firului:
n
m
= 40 pentru fir pieptănat, n
m
= 55 pentru fir semipieptănat şi
n
m
= 110 pe fir cardat;
- rezerva de filare R
F
= 15-30 %;
- fineţea teoretică a firului (Nm
t
):
m
f
t
n
Nm
Nm = unde Nm
f
este fineţea fibrei de lână;
- fineţea practică a firului (Nm
p
), dată de relaţia:
1
100
+
=
F
t
p
R
Nm
Nm












Tabelul IV.8 Principalele caracteristici ale fibrelor de lână
VILCU MARIA, VILCU CATALIN


Grupa

Rasa
Clasificarea Fineţea
Lungimea
medie(mm)

Rezist.
(cN)

Alung.
(%)

Ondul.
(nr/cm)
Nm filabil
Nm
realizat Bradford
Româ-
nească
Diametr.
( µ m)**

Nm
f

Nm
t

Nm
p

Extra-
fină
Merinos
extrafin

100’s

-
15-16 4300-
3800
****
80

100

75-85

90’s - 16-17 3800-
3300
****
80
5,3 29,4 82-95 63-82
90’s - 17-18 3300-
3000
****
80
8,2 36,7 11-13 75-82 58-71


Fină
Merinos
fin
74’s
70’s
- 19,5
18-20
3000-
2400

70

8,8

37

9-11

60-75

46-65
52
45

Merinos
gros
64/60’s 21P
23P
20-21
21-23
2400-
2000
70
70

9,4

37,7

7-9

50-60

35-52
36
32
60/58’s 24P
24C
22-24
22-24
200-
1700
65
40

10,7

38,2

6-7
42-50
15-18
32-43
12-16

32
Spancă* 58/56’s 26P
26C
24-26
24-26
1700-
1400
65
40

13,8

39,0

5-6
35-42
13-15
27-37
10-13

24
Semi-
fină

Ţigaie*
56/62’s 29P 26-29

1400-
1100
70
45

19,4

40,4

4-5
27-35
10-13
21-30
8-11
22-20
- 29C
48/46’s
46’s
46/44’s
33P
33C

29-33

1100-
900
70
45

19,4

40,4

4-5
20-27
7-10
15-23
5-9
20/18
-
Semi-
groasă
Stogoşă* 44/40’s
40’s
40P 35-40 900-
600
70 31 51,4 3-4 11-15
5-7
8-13
4-6
13
36’s 40C 35-40 900-
600
50 - - - 4,5-5 3,5-
4,3
-

Groasă

Ţurcană*
- 55P55C 40-55 600-
300
*** 41-54 48,4-
52
1-2 5,4-9
2,7-
4,5
4-8
2-4
5
- 56C >55 <300 *** - - - - - 5
* denumire românească
** standardul românesc de clasificare a lânii prevede numai diametrul mediu maxim
*** nenormată
**** pentru lâna australiană de pieptene
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

IV.10 CLASIFICAREA LÂNII

Operaţiile de clasificare a lânurilor sunt operaţii de maximă responsabilitate, cu
implicaţii directe în procesul tehnologic, atât sub aspect tehnic cât şi economic.
Clasificarea lânurilor se face din mai multe puncte de vedere [5]:

1. Clasificarea lânii după origine şi metoda de obţinere
Marea majoritatea a lânurilor prelucrate în industrie se obţin prin tunderea oilor
vii. Aceasta este lâna virgină, de tunsoare. Lâna obţinută de la cârlani, prin
tundere, este numită miţă, fiind diferită calitativ de lâna de la oile mamă.
Lâna tăbăcărească este obţinută de pe pielea animalelor sacrificate, prin diferite
metode: tundere, depilare etc. Deşi unele metode moderne provoacă degradări
mici, proprietăţile fibrelor suferă modificări, care îi scad valoarea.
Clasificarea cojoacelor de lână tăbăcărească se face în funcţie de fineţea şi
lungimea fibrelor.

2. Clasificarea lânii după starea sa
Defectele şi impurităţile din lână impun moduri diferite de prelucrare şi destinaţii
corespunzătoare. Din această cauză, acestea trebuiesc separate din punct de
vedere al stării lânii, astfel:
Lână normală – lână ce nu conţine fibre degradate, iar procentul de impurităţi
este de până la 3%. În funcţie de fineţea şi lungimea fibrelor poate fi destinată
tuturor tehnologiilor de filare (cardat, pieptănat, semipieptănat).
Lână cu defecte – defectele pot fi de natură genetică sau dobândite.
a) Lână cu defecte dobândite
Lână cu impurităţi vegetale – diferă de lâna normală doar prin procentul de
impurităţi vegetale, care constituie defectul cel mai frecvent; la oile cu lână
groasă procentul este mai mare decât la cele cu lână fină. La un procent mai mic
de 3% şi pentru fineţe şi lungime corespunzătoare, lâna poate fi destinată
filaturilor tip lână pieptănată.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Lână îngălbenită - diferă de lâna normală prin coloraţia sa şi uneori şi printr-o
rezistenţă mai scăzută a fibrelor. Defectul provine fie din cauza întreţinerii
necorespunzătoare a animalelor, fie din cauza depozitării necorespunzătoare sau
îndelungate a lânii în baloţi (3...6 luni). Nu se utilizează pentru fabricarea
articolelor în culori deschise.
Lâna îngălbenită, cu impurităţi vegetale – este recomendată pentru filatura
cardată.
Lână alterată – provine în urma tunderii oilor la care cojocul nu este suficient de
bine uscat, sau ca urmare a depozitării în spaţii necorespunzător aerisite.
Această lână are fibre cu caracteristici fizico-mecanice neco-respunzătoare şi
culoare modificată.
Lână îngălbenită, alterată, cu impurităţi vegetale – lână inferioară destinată doar
filaturilor cardate, pentru articole de calitate inferioară.
Lână cu rezistenţă locală scăzută – este o lână degradată, de calitate inferioară.
Sunt fibre cu zone degradate din cauza diferitelor boli ale animalului, sau a
condiţiilor improprii de creştere a acestuia (adăpost necorespunzător,
subnutriţie). Firele obţinute din astfel de lânuri au proprietăţi necorespunzătoare,
pe care le transmit şi produselor realizate.
Lână marcată – provine din însemnarea oilor cu substanţe greu lavabile. Astfel
de fibre pot compromite loturi întregi de ţesătură.
b) Lână cu defecte de natură genetică
Lâna friabilă – lână datorată procentului scăzut de usuc de pe fibră.
Lână colorată – prezintă caracter de rasă (Ţigaie, Ţurcană). Sunt probleme la
vopsire, nepermiţând realizarea întregii game de culori.
Lână neuniformă – din punct de vedere a fineţii, a lungimii, ce determină fire
neuniforme şi consumuri mari de materii prime [5].

3. Clasificarea lânii după fineţe
Fineţea lânii este parametrul cel mai important al clasificării lânii, el fiind
considerat drept „capacitatea de filare”.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

La sortare, lânurile sunt diferenţiate pe diferite clase de fineţe, operaţie ce diferă
de la o ţară la alta.
Principalele sisteme de clasificare sunt:
- sistemul englez (Bradford);
- sistemul german (vechi şi actual);
- sistemul francez;
- sistemul american (A.S.T.M.);
- sistemul sud-american;
Sistemul cel mai răspândit pentru clasificarea lânurilor pe piaţa mondială este
sistemul englez, Bradford.
Sistemul Bradford
Acesta ia în considerare gradul de filabilitate al fibrelor, deci fineţea medie
efectivă. Pornind de la lânurile merinos cele mai fine, până la lânurile încrucişate
cele mai groase, fineţile sunt nominalizate prin cifre urmate de un apostrof şi un s
(de exemplu: 64’s, ceea ce reprezintă prescurtarea lui “64’s count”).
Conform acestui sistem, lâna este împărţită în 16 clase de fineţe, începând de la
cele mai fine: 100’s ; 90’s; 80’s ; 74’s ; 70’s ; 64’s ; 58’s ; 56’s ; 48’s ; 46’s; 44’s;
40’s; 32’s; 28’s.
Există şi clase intermediare (ex. 70/80’s; 60/64’s; 48/50’s; 44/46’s) în care
predomină sorturile care sunt numerotate la numărător.
Cifrele reprezintă numărul maxim de sculuri (Hangs=560 yds.=511,84 m) care
pot fi obţinute prin filarea unui pfund de fibre (1 pf=453,6 g).
Sistemul german
În vechea clasificare (folosită şi în prezent), clasele de fineţe sunt nominalizate
prin primele litere ale alfabetului: lânurile merinos cu litera A, repetarea
(multiplicarea) ei indicând fineţea lânii (de ex. A, AA, AAA etc), lânurile din prima
încrucişare cu litera B, lânurile încrucişate fine şi comune cu literele C, D, E, F,
însoţite de un indice (de ex. C
1
, D
2
, E
1
). Calităţile intermediare sunt indicate prin
raportul a două litere (de ex. B/C, D
1
/D
2
)
În noua clasificare repartizarea lânurilor se face în 12 clase de fineţe,
nominalizate prin F
1
, F
2
, F
3
, ...., în ordinea crescătoare a diametrului. Această
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

clasificare, mai ştiinţifică şi mai exactă este bazată pe game de fineţe exprimate
în microni. Intervalul între clasele de fineţe creşte în progresie geometrică.
Relaţia între indicele F
n
al unei clase de fineţe şi diametrul mediu al fibrelor ( µ )
este :
15635 , 1 0375 , 0 log + · = n µ

Sistemul francez
Are la bază fineţea lânii. Indicarea calităţii se face în mod diferit pentru lânuri
merinos şi pentru lânuri încrucişate.
Pentru lânurile merinos, indicarea calităţilor se face în ordinea fineţii
descrescătoare prin cifre: 140, 130, 120, 110, 105 şi 100 (uneori 125 şi 115 care
reprezintă clase intermediare). Cifrele indică numărul maxim al firului exprimat în
numerotarea lui Fourmiers (adică numărul de sculuri de 710 m ce se pot obţine
dintr-un kilogram de lână brută).
Pentru lânurile încrucişate, calităţile sunt indicate, în ordinea fineţii
descrescătoare, prin notaţiile: prime croise' , 1; 2; 3; 4; 5; 6; şi 7. Cel mai des se
foloseşte X urmat de un indice. De exemplu, X
1
, X
2
, care se citeşte croise' 1,
croise' 2 etc.

Sistemul sud-american

Calităţile lânurilor sunt exprimate prin denumiri, astfel:
- pentru lânuri merinos sunt două calităţi: merino şi primi merini;
- pentru lânuri încrucişate sistemul este asemănător clasificării franceze.

Clasificarea lânurilor româneşti

Sistemul de sortare folosit în Romania are la bază două criterii: fineţea fibrelor şi
metoda de filare. Sistemul de clasificare şi corespondenţa cu sistemul Bradford
este prezentat în tabelul IV.10.
Denumirea sortului indică: printr-o cifră fineţea fibrei (limita superioară, în
microni) şi printr-o literă destinaţia (P- pieptănat, C – cardat).
VILCU MARIA, VILCU CATALIN


Tabelul IV.10 Sistemul de sortare a lânii în România
Grupa Sortul Fineţea
medie ( m µ )
Corespondenţa
cu sistemul
Bradford
Destinaţia



Lână
fină
21P max.21 70’s P
21C max.21 - C
24P 21,1-24 64’s
limită inferioară
P
24C 21,1-24 64’s
limită inferioară
C
26P 24,1-26 64/60’s P

26C

24,1-26
64/60’s
60/64’s
60’s

C
miţă fină - - C
codină fină - - C






Lână
semifină

29P

26,1-29
60/58’s
58/60’s
58/56’s

P

29C

26,1-29
60/58’s
58/60’s
58/56’s

C

33P

29,1-33
56/58’s
56’s
56/58’s

P

33C

29,1-33
56/58’s
56’s
56/50’s

C
miţă
semifină
- - C
codină
semifină
- - C

Lână
semigroasă

40P

33,1-40
50’s
50/48’s
50/46’s
P
P
SP

40C

33,1-40
50’s
50/48’s
50/46’s

C
miţă
semigroasă
- - C
codină
semigroasă
- - C



Lână
groasă
55P 40,5-55 40’s
36/40’s
P
SP
55C 40,5-55 40’s
36/40’s

C
56P peste 55 36’s
32’s
P
SP
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

56C peste 55 36’s
32’s
C
miţă groasă - - C
codină groasă - - C
P – pieptănat
C - cardat
SP- semipieptănat

VILCU MARIA, VILCU CATALIN


Fineţea( µ ) 16-18 19-20 21-22 23-24 25-26 27-28 29-30 31-33 34-36 37-39 40-41 42-44
Lungimea
(cm)
5-8 3-5 2-3 6-8 8-10 10-12 10-12 12-15 15-18 16-18 18-20 20-22
Anglia
(Bradford)
80’s 70/80’s 64’s 60/64’s 60’s 58’s 56’s 48/50’s 44/46’s 44’s 40’s 36’s

Franţa

130

120
110-115
terme
100/105
Prime
Croise'
Croise'
I
Croise'
II
Croise'
III
Croise'
III
Croise'
IV
Croise'
V
Croise'
V
Croise'
VI
Germania AAA AA A A/AB AB/B B C1 C2/D D1 D2 E EE


Australia
Combing
Merinos
80’s
Combing
Merinos
70’s
Clothing
Merinos
64’s
- Low
Merinos
60’s
Crossbred
Come
Back
56’s
Crossbred
Come
Back
56’s
Crossbred
50’s
Romney
Marsh
46’s
- - Lincoln
36’s
Argentina Extra
fino
Super
fino
Fino Prima
Merina
Prima
Cruza
Cruza
fina I
Cruza
Fina II
Cruza
Mediana
III
Cruza
Gruesa
IV
Cruza
Gruesa
V
Cruza
Gruesa
VI
Cruza
Gruesa
VI
Uruguai - Merina Sin
Finura
Prima
Merina
Prima
Cruza
Prima
Cruza B
Cruza
1
Cruza
2/3
Cruza
4
Cruza
5
Cruza
6
Cruza
6
Brazilia Marina
Alta
Corrente Merina
Curta
Prima
A
Prima
B
Cruza
1
Cruza
2
Cruza
3
Cruza
4
Cruza
5
Cruza
6
Cruza
6


Spania

Extra
fina
80’s

Extra
fina
Merina
74’s

Merina
fina
70/64’s

Merina
Alto
60’s

Merina
Alto
60’s

Antre fino
Fino
58’s

Antre fino
Fino
56’s

Antre fino
Corriente
40/50’s

Antre
Orinario
46’s

Churra
Larga
Selecta
32/46’s

Churra
Larga
Selecta
32/46’s
Churra
Larga
Selecta
32/40’s
Ordinario
28/32’s


Portugalia
Extra
fino
Merino
80’s
Extra
fino
Merino
74’s
Merina
fino
70/64’s
Merino
Medio
60’s
Merino
Forte
60’s
Primas
58’s
Cruzado
Fino
48/50’s
Cruzado
Medio
48/50’s
Cruzado
Comun
46’s
Churra
Superior
36/44’s
Chura
Superior
36/44’s
Chura
Superior
36/44’s
Ordinario
28/32’s
Tabelul IV.9 Sisteme de clasificare a lânurilor şi corespondenţa dintre ele
VILCU MARIA, VILCU CATALIN




IV.11 CLASIFICAREA PRODUSELOR FINITE DIN
INDUSTRIA LÂNII. DOMENII DE UTILIZARE

Criteriile de clasificare generală a produselor obţinute din fibrele de lână sunt:
+ după destinaţie:
- ţesături;
- tricotaje;
- pâsle;
- pălării;
- textile neţesute.
+ după domeniile de utilizare:
- îmbrăcăminte: rochii, costume, paltoane, pardesie şi raglane, postavuri,
pături etc.;
- articole decorative: covoare, stofe de mobilă, draperii etc.;
- articole tehnice: postavuri, articole pentru industria chimică, poligrafică,
hârtiei, textilă etc.
+ după modul de prezentare:
- metraj;
- piese: pături, covoare, fulare, mănuşi, ciorapi, pălării etc.[5]
- confecţii pentru îmbrăcăminte


IV.11.1 ŢESĂTURI
Cele mai multe şi mai variate produse aparţin acestei categorii. Ţesăturile
se diferenţiază:
a) după destinaţie:
- pentru confecţionarea îmbrăcămintei: rochii, fuste, articole pentru copii,
costume, paltoane, lodenuri, pardesie, raglane, fulare, şaluri, pălării,
catifele, pluşuri etc.;
- pentru întrebuinţări casnice, articole decorative: pături, pleduri, covoare,
mochete, stofe de mobilă, draperii etc.;
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

- pentru realizarea de articole tehnice: filtre, pâsle, postavuri tehnice;
- diverse: furnituri de croitorie etc.
b) după aspect:
1) Ţesături piuate (eventual scămoşate), din această categorie
făcând parte:
- stofe pentru costume – pot fi slab sau intens piuate, sau scămoşate;
- postavuri – de obicei sunt foarte bine piuate; la acestea, împâslirea este
mai accentuată, mărindu-se rezistenţa la rupere, fără a pereclita
rezistenţa la frecare; postavurile obişnuite, în general, cer să fie bine
împâslite şi cu suprafaţă netedă;
- stofe pentru paltoane bărbăteşti – categorie pentru care sunt cerute de
obicei următoarele condiţii: tuşeu, voluminozitate, rezistenţă la rupere şi
frecare, evitarea formării efectului pilling, capacitate de izolare termică;
gama de produse din această categorie este foarte diversificată, în
funcţie de masa ţesăturii pe m
2
, calitatea lânurilor folosite ( de la lâna
fină până la lâna groasă) etc.;
- stofe pentru paltoane femei;
- pături – articole în marea majoritate piuate şi scămoşate cu diferite
intensităţi.
2) Ţesături nepiuate din care fac parte:
- stofe pentru: - rochii – articole care cer tuşeu moale şi rezistenţă la
şifonare; firele tip lână cardată pot forma atât urzeala cât şi bătătura, sau numai
bătătura (urzeala fiind în acest caz din fire tip lână pieptănată);
- costume şi sacouri;
- pardesie femei – dependente în mare măsură de modă;
- pardesie bărbăteşti.
c) după masa ţesăturii pe unitatea de suprafaţă
Masa ţesăturii pe unitatea de suprafaţă (mp) are valori care sunt în primul rând în
concordanţă cu destinaţia produsului. În cadrul unei destinaţii date există însă şi
alţi factori de influenţă asupra acestei caracteristici: natura fibrelor, tipul firului,
desimea firelor, legătura ţesăturii etc.
Valori orientative pentru ţesături cu diferite destinaţii sunt cele prezentate în
continuare:
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

- stofe pentru costume bărbaţi: 170...370 g/m
2
;
- stofe pentru rochii: 100...250 g/m
2
;
- stofe pentru paltoane bărbaţi: 430...650 g/m
2
;
- pături, pleduri: 200...750 g/m
2
;
- stofe pentru pardesie bărbaţi: 300...500 g/m
2
;
- covoare: 1000...2400 g/m
2
;
- stofe pentru pardesie femei şi paltoane femei: 280...500 g/m
2
.
c) după tipul firelor utilizate:
- ţesături din fire tip lână pieptănată;
- ţesături din fire tip lână cardată;
- ţesături din fire tip lână semipieptănată;
- ţesături la care firele pentru urzeală şi bătătură sunt obţinute după
tehnologii diferite (ţesături mixte).
Ţesăturile pot fi diferenţiate pe grupe de ţesături, funcţie de:
- destinaţie: stofe pentru costume, rochii, paltoane, pardesie, pături,
covoare;
- tipul ţesăturii, în funcţie de tipul firelor în urzeală şi bătătură ( din fire tip
lână pieptînată, cardată sau ţesături mixte);
- amestecul de fibre.
Stofe pentru costume:
Ţesături din fire tip lână pieptănată (LP)
- 100% lână fină;
- 100% lână semifină şi semigroasă;
- amestecuri din lână fină şi semifină (50...99%) cu PAN sau celo;
- amestecuri din lână fină cu PES şi/sau PAN;
Ţesături din fire tip lână cardată (LC), ţesături mixte(LC+LP)
- amestecuri din unul sau mai mulţi componenţi din celo, fibre sintetice,
fibre recuperate şi regenerate.
Ţesături mixte (LC + LP)
- amestecuri ternare sau din mai mulţi componenţi din lână cu alte categorii
de fibre (chimice, recuperate, regenerate)
Ţesături mixte (LC + Bbc)
- toate amestecurile
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Stofe pentru costume, sacouri:
Ţesături din fire tip lână cardată
- amestecuri binare sau din mai mulţi componenţi din lână cu celelalte
categorii de fibre (chimice, recuperate, regenerate) ;
- amestecuri binare din lână cu PES sau PAN
Stofe pentru paltoane bărbaţi:
Ţesături mixte (LC +LP)
- amestecuri binare sau din mai mulţi componenţi din lână fină sau semifină
(60...100%) cu alte categorii de fibre ;
Ţesături din fire tip lână cardată
- amestecuri binare sau din mai mulţi componenţi din lână fină sau semifină
(0..50%) cu alte categorii de fibre ;
Stofe pentru pardesie bărbaţi:
Ţesături din fire tip lână pieptănată
- amestecuri din lână fină sau semifină (50...100%) cu fibre chimice;
Ţesături din fire tip lână cardată
- amestecuri binare sau din mai mulţi componenţi din lână (50...100%) cu
alte categorii de fibre ;
Ţesături din fire tip lână cardată, tip lână pieptănată, mixte
- amestecuri binare sau din mai mulţi componenţi din lână (0...49%) cu alte
categorii de fibre ;
Stofe pentru paltoane şi pardesie femei:
Ţesături din fire tip lână cardată şi tip lână pieptănată
- 100% lână fină şi semifină;
- amestecuri binare sau din mai mulţi componenţi din 70...99% lână fină
sau semifină cu alte categorii de fibre;
Ţesături mixte(LC+LP)
- amestecuri din unul sau mai mulţi componenţi cu conţinut de lână fină sau
semifină (0...69%), fibre chimice, recuperate sau regenerate.
Stofe pentru rochii
Ţesături din fire tip lână pieptănată
- 100% lână fină;
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

- amestecuri din lână fină/semifină (0...69%) cu celo;

Ţesături din fire tip lână cardată şi ţesături mixte
- 100% lână;
- amestecuri ale lânii cu alte categorii de fibre
Postav
Ţesături din fire tip lână cardată
- amestecuri din lână fină sau semifină cu alte categorii de fibre;
- amestecuri din lână groasă sau semigroasă cu alte categorii de fibre.
Pături, pleduri
- 100% lână şi amestecuri binare sau din mai mulţi componenţi ai lânii cu
păruri animale, fibre chimice, fibre recuperate sau regenerate;
Covoare pluşate
Ţesături din fire tip lână cardată, tip lână semipieptănată, ţesături mixte
- 100% fibre dintr-un singur component sau toate categoriile de amestecuri
(binare sau din mai mulţi componenţi)
Covoare Tufted
Ţesături din fire tip lână cardată, tip lână semipieptănată, ţesături mixte
- 100% fibre dintr-un singur component sau toate categoriile de amestecuri
(binare sau din mai mulţi componenţi)

Denumiri consacrate pentru unele ţesături cu caracteristici deosebite[5]
Afga - ţesături din lână mai groasă, vopsite de obicei într-o singură culoare. Au
tuşeu plăcut şi grad de şifonare redus; sunt destinate realizării hainelor şi
pantalonilor
Crep - ţesături cu suprafaţa neregulată, realizate prin utilizarea de fire cu torsiuni
ridicate, prin dispunerea neregulată în cadrul raportului de legătură a punctelor de
legare sau prin tratament chimic[25]
Cotele' - ţesături duble de bătătură, cu rezistenţă mare la uzură, având legătură
rips cu dungi pronunţate. Sunt realizate din fire din lână sau celofibră obţinute prin
procedeul pieptănat şi sunt destinate confecţionării pantalonilor
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Covercot – ţesături cu desime mare, realizate din fire tip lână pieptănată,
destinate costumelor pentru bărbaţi. Sunt articole durabile, rezistente la frecare, cu
drapaj bun
Donegal – ţesături destinate confecţiilor pentru costume, realizate din fire
neuniforme (uneori cu nopeuri), imitând filarea manuală
Epingle' - ţsături cu legătură rips, destinate realizării rochiilor
Flauş – ţesături destinate paltoanelor şi pardesielor, intens scămoşate, realizate
din fire în componenţa cărora au fost folosite fibre cu lungime mare
Flocane – ţesături destinate paltoanelor şi pardesielor, cu o finisare specială
Fresco – ţesături subţiri şi poroase, cu tuşeu aspru, granulos, realizate din fire
răsucite cu număr mare de torsiuni. Sunt destinate realizării costumelor pentru
bărbaţi şi taioarelor pentru femei.
Fris – ţesături cu tuşeu moale, piuate şi scămoşate, destinate paltoanelor şi
pardesielor
Frize' - ţesături cu suprafaţa încreţită, realizate din fire de efect în bătătură şi fire
netede în urzeală. Firul din bătătură este la rândul lui format din două fire cu
torsiune normală şi un fir supratorsionat, prin răsucire obţinându-se efect de buclă
Gabardin – ţesături durabile, greu şifonabile, de desime mare în urzală, realizate
din fire fine din lână sau celofibră obţinute prin procedeul pieptănat
Georgette – ţesături pentru rochii, cu legătură panama sau crep
Homespun – ţesături pentru costume sport, paltoane, pardesie, din lână Cheviot
sau deşeuri de lână, realizate din fire groase şi neuniforme, de culoare gri-maron,
gri-alb sau cu carouri; în urzeală culoarea lânii este naturală, iar în bătătură se
foloseşte lâna vopsită.
Loden – ţesături din lână, cu masă mare. Pot fi realizate cu urzeală şi bătătură din
fire tip lână cardată (calităţi superioare), cu urzeală din bumbac sau celofibră şi
bătătură din lână sau celofibră cardată sau din păr de cămilă
Lustrin – ţesături lucioase şi tuşeu aspru pentru costume bărbăteşti uşoare, cu
urzeala din bumbac sau fibre chimice şi bătătura din lână fină, viscoză, alpaca sau
mohair. Luciul este dat de reflexele mohairului sau viscozei din amestecul cu lâna
Melton – ţesături fine (în general de culoare neagră), piuate şi nescămoşate, cu
aspect neted, realizate din fire fine tip lână pieptănată, pentru paltoane şi pardesie
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Mungo – ţesături realizate din fire groase ( sub Nm 5) prin procedeul cardat, din
lână regenerată provenită din postavuri care iniţial au fost piuate
Musselin – ţesături fine pentru rochii
Natte' - ţesături cu elasticitate foarte mare, destinate realizării rochiilor sau
bluzelor, obţinute din lână sau celofibră
Ratine' - ţesături cu finisaj special, destinate confecţiilor de paltoane sau pardesie
Rosshar – ţesături utilizate ca întăritură (pentru piepţii costumelor), cu urzeală din
bumbac şi bătătură din păr de cal sau amestec al acestuia cu fibră chimică
Şanjan – ţesături realizate din fire obţinute prin tehnologia pieptănat din lână sau
fibre sintetice. Culorile sunt diferite pentru firele de urzeală şi cele de bătătură,
ceea ce conduce la obţinerea efectului specific acestui tip de ţesătură
Schlinge – ţesături pluşate cu aspectul florilor de gheaţă sau bucle-onde'. Urzeala
este constituită din fire tip bumbac sau fire tip lână pieptănată din fibre chimice, iar
bătătura (Nm 3-8) din fire tip lână cardată (lână groasă, mohair, sau fibre sintetice)
Tweed – ţesături cu tuşeu aspru, din fire tip lână cardată sau pieptănată
cu nopeuri colorate, destinate paltoanelor, pardesielor şi costumelor
Ţibelin – ţesături cu aspect de blană, pentru paltoane şi pardesie
Velur – ţesături cu aspect neted, tuşeu plăcut, moale şi fin. La realizarea acestora
se folosesc fire tip lână cardată, slab torsionate, amestecuri din lână cu fibre
regenerate sau celofibră, ori păr de cămilă.

IV.11.2 TRICOTAJE
Cu toate că volumul producţiei de fire destinate tricotajelor este mai mic decât cel
destinat ţesăturilor, ponderea acesteia în volumul total al producţiei firelor tip lână
este însemnat, destinaţia produselor tricotate acoperind o gamă largă: rochii,
cămăşi, fulare, mănuşi, pulovere, ciorapi etc.
Produsele tricotate se disting printr-o elasticitate şi extensibilitate cu mult mai mare
decât cele ale ţesăturilor. De asemenea, pe unitatea de suprafaţă de produs finit,
tricotajele conţin cu aproximativ 30% mai puţin fir decît ţesăturile.
După structura tricoturilor şi după caracteristicile tehnice ale acestora, se
deosebesc:
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

- tricoturi dintr-un fir (simplu sau dublat şi răsucit); acestea sunt elastice,
permiţând mularea pe corp; sunt indicate pentru ciorapi şi articole de sport;
- tricoturi urzite; acestea se deşiră mai greu si sunt indicate pentru îmbrăcăminte
exterioară.
Din punct de vedere al formei în care sunt produse, tricotajele pot fi clasificate în :
plane şi tubulare, sub formă de metraj. De asemenea, pot fi fasonate ( utilizate
fără o altă prelucrare, ca exemplu: fulare, basmale etc.) sau semifasonate:
pulovere, mănuşi etc., categorie care predomină.
În realizarea tricoturilor din lână sunt utilizate atât fire tip lână pieptănată, cât şi
cardată. Firele care compun aceste structuri sunt realizate cel mai adesea din
100% PAN, 100% lână sau diferite amestecuri.
IV.11.3 PÂSLE
Pâslele reprezintă suprafeţe formate dintr-o masă de fibre scurte, distribuite în
mod neregulat, care trebuie să prezinte rezistenţă şi elasticitate mare.
Clasificare pâslelor se face în funcţie de:
- metoda de obţinere:
- pâsle piuate (presate); ansamblul de fibre astfel constituit în pâslă este
bine închegat, fapt datorat proprietăţilor şi capacităţii de împâslire a
materiilor prime utilizate (lână sau păruri animale);
- pâsle obţinute prin legare cu ajutorul acelor sau lianţilor; acestea au în
componenţă şi fibre chimice;
- pâsle din ţesături, a căror suprafaţă este împâslită prin piuare;
- după fineţea fibrelor:
- pâsle fine, în care predomină lânurile, părurile animale sau materii prime
secundare fine;
- pâsle grose, la care amestecurile sunt constituite cu preponderenţă din
lână groasă şi păruri animale de grosime mare sau sunt combinate cu
fibre chimice şi materii prime secundare;
- după destinaţie:
- pâsle destinate fabricilor de confecţii şi de încălţăminte, pentru gulere,
întărituri pentru sacouri, feţe pentru cizme, pantofi etc.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

- pâsle tehnice (pentru garnituri de cardă, amortizoare, suporturi pentru
obiecte casnice, filtre pentru industria chimică şi alimentară, izolatoare
acustice şi termice etc.).
La realizarea pâslelor se folosesc, în general, materii prime cu capacitate mare de
piuare, astfel: lânuri de la cele mai fine la cele mai groase, părul fin de iepure,
materii prime secundare (pieptănătură). Amestecurile pot să conţină şi fibre
chimice.
IV.11.4 PĂLĂRII
La realizarea acestora se folosesc cloşurile obţinute din văluri de la cardă, piuate
şi formate.
Categoriile de fibre cel mai frecvent utilizate sunt părul de iepure, lânurile şi unele
materii prime secundare. Părul de iepure şi lâna sunt cele mai potrivite deoarece
natura pâslelor utilizate la realizarea pălăriilor cer fibre scurte, cu capacitate mare
de piuare. De aceea şi pieptănătura este o materie primă de bază.
Se realizează pălării din 100% lână, 100% păr de iepure, 100% fibre chimice,
chiar şi din 100% fibre regenerate, dar predomină amestecurile.
IV.11.5 TEXTILE NEŢESUTE
Domenii de utilizare:
- articole pentru uz casnic: perdele, feţe de masă, pături, mochete,
covoare, alte articole decorative;
- articole pentru industria de construcţii: tapete, materiale pentru izolaţii,
etanşare, capitonări pardoseli etc.;
- articole sanitare, igienice: cearşafuri, vată, pansamente chirurgicale,
haine de spital etc.);
- articole pentru îmbrăcăminte: căptuşeli, întărituri, confecţii etc. şi pentru
încălţăminte.
Clasificarea textilelor neţesute, în funcţie de forma de prezentare a materiilor
prime de bază cuprinde textile neţesute:
- numai din fibre;
- din fibre şi fire;
- din fibre şi un suport textil (ţesături sau tricoturi cu contexturi uşoare;
- dintr-un suport textil şi unul din material plastic;
- dintr-un sistem de fire (sau chiar semitorturi) şi un suport textil.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

IV.12 PRELUCRAREA PRELIMINARĂ A LÂNII

Pregătirea preliminară a materiilor prime folosite în filatura tip lână, de o mare
diversitate, respectiv destrămarea, curăţarea şi amestecarea acestora se face în
mod diferit, funcţie de starea, structura, compoziţia, tehnologia de prelucrare şi
nu în ultimul rând de proprietăţile şi destinaţia firelor prelucrate. Pot fi
considerate operaţii preliminare, deoarece aduc toate componentele în aceiaşi
stare: masă fibroasă destrămată, curată, uniformă din punct de vedere a culorii,
corespunzătoare realizării amestecului fibros în vederea operaţiei de cardare.
Majoritatea operaţiilor pregătitoare sunt comune tuturor tehnologiilor de
prelucrare a firelor tip lână cardată, pieptănată şi semipieptănată, dar există şi
operaţii specifice, cerute de particularităţile fiecăreia dintre ele.
Impurităţile care însoţesc fibra de lână pot fi grupate în: impurităţi naturale şi
impurităţi accidentale. Prima categorie apare pe fibră în timpul formării ei pe
corpul animalului şi este rezultatul secreţiilor glandulare purtând denumirea de
usuc; el poate reprezenta 5 – 25% din masa lânii nespălate.
Impurităţile accidentale, sub formă de praf, substanţe pământoase, substanţe
vegetale (scaieţi, pleavă, resturi de frunze etc.), substanţe aplicate la tratarea
diferitelor boli sau pentru însemnarea animalului, sunt dobândite şi depind de
condiţiile de viaţă ale animalului. Toate aceste impurităţi pot fi eliminate prin
scuturare, spălare, carbonizare [16].

IV.12.1 ELIMINAREA IMPURITĂŢILOR

Desfacerea şi scuturarea lânii
Sunt operaţii care au rolul de a elimina o bună parte din impurităţile, în special
pământoase, în vederea eficientizării operaţiei de spălare. Se efectuează pe
maşini cu unu sau două tambure, figura IV.21.


VILCU MARIA, VILCU CATALIN


Fig. IV.21 Maşină de desfăcut şi scuturat, cu două tambure

Materialul transportat de masa alimentatoare 1 este dus de cilindri 2 în zona de
acţiune a tamburelor 3, care au pe suprafaţa lor şipci cu cuie. Materialul este
destrămat şi aruncat din maşină, iar impurităţile eliberate cad printre barele
grătarului 4.

Spălarea lânii
Lâna brută poate fi curăţată prin mai multe metode: curăţare cu solvenţi,
congelare, prăfuire, spălare.
Spălarea este cea mai răspândită metodă. Prin spălare lâna pierde toate
impurităţile mai puţin cele vegetale.
Spălarea lânii se face de obicei în medii alcaline, deşi este posibilă şi în medii
acide sau neutre; în toate cazurile, trebuie evitată degradarea ei.
Spălarea se face pe maşini cu acţiune continuă, numite leviatane (figura IV.22).
Ele se compun din 3 – 5 bazine, aşezate în linie. Fiecare bazin are un rol precis:
în primul are loc înmuierea lânii, în următoarele se efectuează spălarea, iar în
ultimul are loc clătirea materialului. Toate bazinele sunt prevăzute cu
mecanisme de introducere, de transport şi de scoatere a lânii, instalaţii pentru
alimentarea cu apă şi soluţie precum şi pentru evacuarea flotei reziduale,
instalaţii pentru menţinerea flotei la un anumit nivel, cât şi pentru circularea ei în
contracurent.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN


Fig. IV.22 Bazin de spălare

Lâna, de la maşina de desfăcut şi scuturat, este alimentată în bazin de către
pânza transportoare 1, fiind dirijată de un tambur cu palete 2 în bazin. Înmuierea
şi transportul lânii prin flota de spălare se face cu ajutorul a şase perechi de
furci 3, furcile unei perechi lucrând în contratimp. Impurităţile mai grele trec prin
placa perforată 4 pe fundul bazinului 5, unde se depun sub formă de nămol, din
care, ulterior se va extrage lanolina. Lâna este scoasă din bazin cu ajutorul
elevatorului 6, care o depune pe masa transportoare 7. Prin stoarcere, operaţie
efectuată de cilindri 8 (presă), are loc zdrobirea impurităţilor pământoase,
precum şi micşorarea cantităţii de soluţie cu care lâna trece cu ajutorul mesei 9
în bazinul următor.
Bazinele de spălare, constructiv, sunt asemănătoare cu cel de înmuiere;
deosebirile constau în numărul de furci, care este descrescător, respectiv 5, 4,
şi 3, turaţia lor fiind crescătoare. Scoaterea materialului din bazine este
efectuată cu ajutorul unor grape. Bazinul de clătire are 8 furci simple, iar placa
perforată este ondulată după traiectoria furcilor. Prin conducte transversale
perforate este apă de clătire din bazin, iar prin ultimele apă curată.
Concentraţia soluţiei din bazine se stabileşte după procentul de usuc pe care îl
conţine lâna, acesta fiind funcţie de fineţea fibrelor şi funcţie de rolul bazinului.
În figura IV.23 este prezentată schema unui leviatan la care transportul
materialului este efectuat cu ajutorul tamburelor perforate.

VILCU MARIA, VILCU CATALIN



Fig. IV.23 Instalaţie de spălare cu tambure perforate
1 – tambure de alimentare; 2 – bazin de spălare; 3 – tambure perforate; 4 – cilindri de presiune;
5 – pânză transportoare; 6 – pompă de recirculat flota de spălare; 7 – ventile de evacuare.

Uscarea lânii

Uscarea are ca scop reducerea conţinutului de apă. Într-un proces clasic,
discontinuu, lâna spălată este mai întâi supusă operaţiei de centrifugare, iar apoi
operaţiei de uscare.
Utilajele de uscare sunt de diferite tipuri: cu sertare, cu benzi transportoare
suprapuse, cu tambure perforate.
Uscătoarele cu tambure perforate sunt cele mai utilizate; pot fi cu 3 până la 6
tambure. În figura IV.24 este prezentat un uscător cu 4 tambure perforate.

Fig. IV.24 Uscător cu tambure perforate

Materialul alimentat prin intermediul pânzei transportoare 1, este preluat succesiv
de cele patru tambure perforate 2, datorită depresiunii create în interiorul acestora,
fapt favorizat şi de plăcile opturatoare 4. Din exterior pătrund radial curenţi de aer,
încălziţi de bateriile 3 care usucă materialul. Eliminarea vaporilor de apă se face
prin conducta 6, iar a materialului uscat prin intermediul pânzei transportoare 5.

Elementele componente ale unui agregat de spălare-uscare-scuturare a lânii
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

sunt prezentate în figura IV.25 [17].


Fig. IV.25 Agregat de spălare – uscare – scuturare
1 – ladă de alimentare; 2 – bazine de spălare; 3 – uscător;
4 – scuturător.

Reglajele tehnologice ale instalaţiei sunt:
- temperatura flotei de spălare;
- pH – ul flotei de spălare;
- conţinutul de grăsimi rămas pe fibră;
- concentraţia iniţială şi concentraţia flotei de adaus.

Instalaţia de spălare a lânii – S.C. FIMARO S. A. Cluj - Napoca este destinată
spălării şi uscării lânii în soluţii de apă cu detergenţi. Se compune din:
- ladă de alimentare;
- leviatan cu 5 bazine;
- uscător cu bandă cu 8 secţiuni şi ladă de alimentare;
- instalaţie de recirculare şi de ventilaţie;
- instalaţie de dozare;
- instalaţie de comandă şi control.
Caracteristicile tehnice ale instalaţiei sunt prezentate în tabelele IV.11...IV.15


Tabelul IV.11 Caracteristicile instalaţiei de spălare
Caracteristica U.M. Valoarea
Umiditatea la intrare în uscător % 60
Temperatura în bazine
0
C 41 … 50
Temperatura de uscare
0
C 80…100
Umiditatea după uscare % 15 – 17
Conţinut grăsimi rămas, max.
- lână pieptănată

%

1,3
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

- lână cardată % 3,5
Producţia Kg/h 250
Consum apă l/kg lână spălată 10 – 14
Consum abur
Kg/kg lână spălată
Kg/kg lână uscată
1,3 – 1,6
6
Presiunea aerului comprimat bar 6
Puterea totală instalată kW 70

Carbonizarea

Eliminarea impurităţilor vegetale pe cale chimică se realizează prin operaţia de
carbonizare şi are la bază comportarea diferită a acizilor minerali faţă de lână şi
faţă de impurităţile vegetale.
Carbonizarea se realizează cu o soluţie de acid sulfuric cu o concentraţie de 4 –
7
o
Be , care în anumite condiţii de temperatură conduce la transformarea
celulozei în hidrat de celuloză ce se poate înlătura prin zdrobire şi scuturare. În
continuare sunt necesare faze de neutralizare şi de uscare a lânii.
În figura IV.26 este prezentată instalaţia de carbonizare Fleissner


Fig. IV.26 Instalaţie de carbonizare Fleissner
1 – ladă de alimentare; 2 – bazine de înmuiere în soluţie de acid;
3 – ladă de alimentare; 4 – uscător cu tambure perforate, cu două zone de temperaturi, pentru
carbonizarea impurităţilor vegetale; 5 – zdrobitor cu ladă de alimentare; 6 – scuturătoare; 7 –
zdrobitoare; 8 - bazine de neutralizare; 9 – uscător.

Reglajele tehnologice vizează următorii parametri:
- concentraţia de acid sulfuric;
- temperatura de carbonizare;
- concentraţia soluţiei de neutralizare;
- vitezele de lucru ale utilajelor;
- consumurile de materiale.
Toate aceste reglaje sunt în concordanţă cu calitatea lânii.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

O instalaţie performantă de carbonizare a lânii este linia construită de S.C.
FIMARO S.A. Cluj-Napoca, care se compune din:
- 2 centrifuge pentru impregnare cu acid;
- ladă de alimentare a uscătorului;
- uscător cu bandă pentru carbonizare;
- zdrobitor;
- scuturător;
- instalaţie de neutralizare;
- uscător cu tambure după neutralizare.
Instalaţia are o capacitate de 1000 kg/h, materialul având o umiditate de 10 - 14
% şi un conţinut de impurităţi de 0,5%.
În tabelele IV.12...IV.10 sunt prezentate principalele caracteristici tehnice ale
utilajelor dintr-o linie FIRAMO.

Tabelul IV.12 Centrifuga de carbonizat cu coş perforat CC – 1300
Caracteristica U.M. Valoarea
Volumul util al coşului Dm
3
/kg 960/350
Durata unui ciclu de tratare min 60
Durata minimă de centrifugare min 7
Durata umplerii cu soluţie min 7
Durata acidulării min 20
Umiditatea reziduală % 55
Turaţia coşului rot/min 850
Diametrul coşului mm 1.320
Capacitatea bazinului de înmuiere m
3
2 – 4
Concentraţia de acid sulfuric
0
Be 4 – 7
Puterea motorului kW 22
Presiunea aerului comprimat bar 8
Presiunea de frânare bar 1 – 1,5



Tabelul IV.13 Uscătorul pentru carbonizarea lânii
Caracteristica U.M. Valoarea
Lăţimea de lucru a benzii mm 2040
Turaţia motorului de antrenare a benzii rot/min 1500
Viteza de înaintare a benzii m/min 0,4 – 3,0
Temperatura de carbonizare
0
C 120
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Presiunea aburului de încălzire bar 6
Umiditatea lânii la intrare în uscător, max % 50
Umiditatea lânii la ieşire din uscător, max % 14
Producţia Kg/h 250 - 300



Tabelul IV.14 Zdrobitorul
Caracteristica U.M. Valoarea
Numărul perechilor de cilindri de zdrobire buc 6
Încărcarea mesei de alimentare kg/m
2
1 – 1,5
Timpul de alimentare s 4,8
Viteza de alimentare m/min 3,3
Diametrul cilinrilor zdrobitori mm 175
Lăţimea de lucru a maşinii mm 1400





Tabelul IV.15 Instalaţia de neutralizare
Caracteristica U.M. Valoarea
Temperatura în
bazine
Bazin înmuiere
0
C 114
Bazin spălare
0
C 107
Bazin clătire
0
C 50
Bazin clătire
0
C 50
Turaţia motorului rot/min 1500
Viteza benzii orizontale m/min 0,5 – 6,4
Viteza benzii înclinate m/min 7,75 – 23,2
Lăţimea de lucru mm 1220
Capacitatea bazinului l 3000


IV.12.2 DESFACEREA, DESTRĂMAREA ŞI AMESTECAREA
FIBRELOR
Operaţiile de desfacere preliminară, destrămare şi amestecare a fibrelor
constituie baza prelucrării eficiente a materiilor prime, şi implicit a obţinerii unor fire
de calitate superioară.
Precizia necesară respectării cotelor de participare ale compo-nentelor,
destrămarea şi curăţarea materialului fibros, ca şi amestecarea intensă şi omogenă
a fibrelor au impus creşterea performanţelor instalaţiilor pentru destrămare şi
amestecare.
Tendinţele de construcţie ale acestor utilaje vizează:
● creşterea flexibilităţii;
● automatizarea completă;
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

● deservire şi întreţinere uşoară;
● reducerea consumurilor energetice;
● siguranţa în exploatare;
● sisteme computerizate de conducere si control;
● curăţare intensă a amestecurilor fibroase prin îndepărtarea prafului, a
tuturor obiectelor străine, metalice sau materiale plastice;
● robusteţe şi fiabilitate.

În continuare sunt prezentate câteva firme constructoare de utilaje pentru
prelucrarea preliminară a materialelor fibroase.

Firma Befama - Polonia
Firma Befama construieşte linii de amestecare - destrămare pentru filaturile de lână
cardată şi semipieptănată, caracterizate prin:
▪ control computerizat al operaţiilor;
▪ destrămare şi amestecare intensă a fibrelor;
▪ automatizarea completă sau parţială a operaţiilor;
▪ uşurinţă în deservire şi întreţinere;
▪ reducerea nivelului de praf.
Firma realizează atât utilaje pentru prelucrarea primară a fibrelor de lână şi a
materialelor textile recuperabile, cât şi linii tehnologice complete.
Lazile de alimentare volumetrice, tip AW 1, AW 2, AW 3 – sunt destinate atât
pentru destrămarea preliminară a fibrelor cât si pentru alimentarea lupilor
destrămători. Fluxul de material fibros este transportat prin sistem mecanic (benzi
transportoare) sau pneumatic (ciclon).
Date tehnice:
lăţime de lucru, L [mm]: 1000 1250 1500
greutate netă [kg]: 1750 1900 2050
putere instalată [kw]: 3,75 6,25 6,25
producţie [kg/h]: max 1000

VILCU MARIA, VILCU CATALIN


Fig. IV.27 Ladă de alimentare volumetrică


Este construită în 3 variante:
a) standard: tip AW l;
b) cu ciclon pentru îndepărtarea prafului: tip AW2;
c) cu conveyor: tip AW 3.
Ladă de alimentare cu cântar gravimetric tip AE l, AE 2
Fiind o componentă a liniilor de destrămare - amestecare, această ladă
prevăzută cu cântar gravimetric este destinată alimentării în porţii riguros
exacte a materialului fibros.

Date tehnice:
- lăţime de lucru, L [mm]: 1500
- greutate netă [kg]: 3900
- putere instalată [kw]: 2,2


VILCU MARIA, VILCU CATALIN


Fig. IV.28 Ladă de alimentare cu cântar gravimetric

Sunt 2 variante constructive:
a) standard, cu cântar gravimetric, tip AE 1;
b) cu control electronic al greutăţii porţiilor alimentate,
tip AE 2.
Lup destrămător tip AB 6, AB 6A
Acest lup este destinat pentru realizarea (pe aceeaşi maşină) a următoarelor
operaţii:
- destrămarea materialului fibros;
- amestecarea diferitelor componente conform reţetei de amestec;
- curăţarea (eliminare a obiectelor străine, metale, impurităţi vegetale).
Alimentarea se poate efectua manual sau mecanic.
Debitarea se poate efectua manual sau pneumatic.
Date tehnice:
lăţime de lucru [mm]
:
1000
greutate netă [kg]: 4010
putere instalată [kw]: 21,2
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

producţie [kg/h
]:
max 1500


Fig. IV.29 Lup destrămător tip AB 6, AB 6A

Are 2 variante constructive:
a) staţionar, tip AB 6;
b) circular (rotativ), tip AB 6A.
Denumirea de „lup” vine de la faptul că organele lucrătoare sunt îmbrăcate cu
garnituri rigide tip „colţi de lup”, capabile să realizeze destrămarea grosieră şi
amestecarea materialelor fibroase folosite în filaturile cardate tip lână. Maşina
este dotată cu grupuri cardatoare, alcătuite dintr-un cilindru lucrător şi unul
întorcător, care realizează operaţiile tehnologice precizate mai sus. Materialul
destrămat este evacuat din maşină cu ajutorul unui tambur cu şipci cu cuie,
figura IV.30
VILCU MARIA, VILCU CATALIN




Fig. IV.30 Lup destrămător – amestecător
A – grup cardator; B – tambur cu şipci, cu cuie.



Bătător tip AB 17, AB 17A, AB 17S

Este destinat desfacerii, curăţării şi amestecării preliminare a fibrelor.

Date tehnice:
- lăţime de lucru, L [mm]: 1000 1250 1500
- greutate net [kg]: 2000 2200 2400
- putere instalată [kw]: 12,1 16,1 16,1
- producţie, max. |kg/h|: 1500 1750 2000

VILCU MARIA, VILCU CATALIN





Fig. IV.31 Bătător tip AB 17,
AB 17A, AB 17S.



Ciclon pentru extragerea prafului tip C Y 1
Este destinat extragerii pneumatice a prafului, prin sistem tip "ciclon" Greutatea
netă: 187 kg.





Fig. IV.32 Ciclon pentru extragerea
pneumatică a prafului, tip CY l.



Sac filtrant tip KG F
Acest sac filtrant este folosit împreună cu ciclonul de extragere a prafului din
materialul fibros.

VILCU MARIA, VILCU CATALIN



Fig. IV.33 Sac filtrant KGF

Este realizat în 4 variante
constructive:
a) jos, cu gură de admisie frontală
tip KGF NA - 13;
b) jos, cu gură de admisie laterală
tip KGF NB - 23;
c) înalt, cu gură de admisie frontală
tip KGF WA - 13;
d) înalt, cu gură de admisie laterală
tip KGF WB - 23.


Distribuitor rotativ RO
Acest distribuitor este un dispozitiv utilizat în sistemul pneumatic de transport al
fibrelor, pentru schimbarea direcţiei de mişcare a materialului fibros.





Fig. IV.34 Destrămător
rotativ RO

Date tehnice:
- putere instalată [kw]: 0,25;
- greutate netă [kg]: 150.




Destrămător tip AT 1, AT 1A

Este destinat destrămării şi curăţării fibrelor.
Alimentarea şi debitarea se realizează prin sistem pneumatic. Firma oferă
două variante constructive:
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

a) standard, tip AT l;
b) cilindri de debitare, tip AT 1A.










Fig. IV.35 Destrămător
tip AT l, AT 1A

Date tehnice:
-lăţime de lucru L [mm]:
1000, 1500;
-putere instalată [kw]:
AT l - 5,25
AT 1A - 5,80
-producţie [kg/h]: max. 480.





2. Cameră de amestec tip KMD, KMK
Este destinată realizării amestecării diferitelor componente, în cote de participare
prestabilite. Depunerea fibrelor se realizează orizontal cu ajutorul unui ciclon
pneumatic, iar golirea camerei se efectuează printr-o bandă transportoare
înclinată.
Este realizată în patru variante constructive:
a) cu lungime mare şi înălţime mică, tip KMD l;
b) cu lungime şi înălţime mare, tip KMD 2;
c) cu lungime mică şi înălţime redusă, tip KMK l;
d) cu lungime mică şi înălţime mare, tip KMK
VILCU MARIA, VILCU CATALIN


Fig. IV.36 Cameră de amestec tip KMD, KMK
Date tehnice:
- lăţime de lucru [mm]: 3000
- greutate netă [kg]: 14000 sau 11000
- putere instalată [kw]: 22
- capacitate [m
3
]: KMD l - 100
KMD 2 - 130

Linie automată de amestecare
Este compusă din: bandă transportoare de alimentare t i p TA;
- ladă de alimentare cu cântar gravimetric tip A E l;
- instalaţie pneumatică tip TRR;
- cameră de amestec tip KM D 2;
- sac filtrant tip KG F NA - 2;
- ciclon pentru extragerea prafului tip CY l;
- ladă de alimentare volumetrică tip AW 2;
- bătător, destrămător tip AB 6 sau AB 17;
- dispozitiv de emulsionare (cu duze) tip NT 1.


VILCU MARIA, VILCU CATALIN



Fig. IV.37 Linie automată de amestecare


FIRMA MASIAS - Spania
Firma Masias ralizează un sortiment larg de maşini destinate pregătirii
amestecurilor fibroase din filaturi, care cuprinde:

Desfăcător de baloturi model ABRICAR
Este una din cele mai eficiente maşini din fluxul tehnologic de pregătire a
amestecurilor fibroase care începe de la alimentarea cu baloturi. Maşina are un rol
deosebit în instalaţiile de desfacere şi amestecare. Desfăcătorul ABRICAR este
format din 2 modele a căror funcţionare este perfect sincronizată.
Prima parte este formată dintr-un conveyor de 5-12 m lungime, pe care se
alimentează baloturile sau părţi din aceştia. A doua parte este formată dintr-o masă
de transport orizontală, una verticală formată din şipci şi 3 cilindri desfăcători situaţi
în partea superioară a acesteia, asigurând transferul fibrelor amestecate şi
desfăcute printr-o mişcare perfect sincronizată.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

După această primă fază fibrele desfăcute şi amestecate preliminar sunt
alimentate la maşina următoare.
Producţia desfăcătorului t i p "ABRICAR" este de până la 2000 kg, reglabilă în
mod automat şi în concordanţă cu maşina următoare din fluxul tehnologic.
Lăţimile de lucru: 1500, 2000, 3000 mm.



Fig. IV.38 Desfăcător de baloturi, model "ABRICAR"


Lada de alimentare model "Masias"
Maşina asigură:
- controlul continuu al greutăţii alimentate;
- alimentarea tuturor baloturilor;
- control PCL pentru toate unităţile componente;
- producţia de cca.5 ori mai mare comparativ cu modelele clasice;
- posibilitatea de control de la distanţă a parametrilor de lucru prin
computer personal.


Fig. IV.39 Ladă de alimentare model "Masias"


Lup desfăcător
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Desfacerea fibrelor în vederea alimentării în fazele următoare este o operaţie
necesară şi importantă. Maşina asigură o bună desfacere a fibrelor, de la cele
sintetice la naturale, cu lungime de fibră mică sau medie. Maşina asigură, de
asemenea amestecarea şi curăţarea fibrelor.
Desfăcător fin model CR 15/AD 16
Este utilizat pentru desfacerea fibrelor în scopul îmbunătăţirii operaţiei de
emulsionare. Alimentarea se realizează cu baloturi de fibră. Producţia -
cca.400 kg/h.
Cameră de amestecare "MEZCLA CAR", figura IV.40
Poate fi utilizată în fluxurile tehnologice continue sau alternative, pentru fibre
la prima utilizare sau pentru deşeuri. Asigură alimentarea lăzilor de la carde.
Lăţimile de lucru: 2000, 3000, 4000 mm; înălţimea: 4 m; lungimea: până la 20 m.


Fig. IV.40 Camera de amestec, model "MEZCLACAR"


Multiamestecător model "MM"
Asigură amestecarea în flux continuu a fibrelor. Principiul de funcţionare:
distribuirea materialului succesiv în diferitele compartimente componente şi
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

apoi descărcarea conţinutului simultan pe o masă transportoare sincronizată
cu maşina următoare din fluxul tehnologic. Se asigură astfel o amestecare
continuă şi o depozitare intermediară a amestecurilor fibroase.
In scopul obţinerii unui randament de 100%, multiamestecătorul MM poate fi
adaptat prelucrării oricărui tip de fibră şi oricărei necesităţi de producţie.
Lăţimile de lucru: 1500, 2000 mm.
Numărul de compartimente: 6, 8 şi 10.

Firma "LAROCHE" – Franţa
Firma Laroche realizează o linie completă de desfacere - amestecare,
controlată prin PCL, care permite:
- memorarea a până la 99 reţete de amestecare cu toate reglajele necesare;
- sincronizarea mişcărilor de pornire - oprire;
- controlul analizarea şi corectarea erorilor de cântărire;
- înregistrarea şi imprimarea maselor totale, erorilor etc..

Maşină de desfăcut preliminară
Este o maşină de capacitate ridicată, utilizată pentru realizarea amestecurilor
din diferiţi componenţi. Maşina are doi cilindri cu ecartament reglabil şi un
cilindru cu cuie pentru asigurarea desfacerii preliminare a fibrelor.
Lăţimea de lucru: 1000 mm, producţia: 500-1000 kg/h; puterea instalată: 12,3
kw.

Fig. IV.41 Maşină de desfăcut preliminară



Desfăcător vertical
Este format dintr-un buncăr de depozitare, o secţiune de desfacere
preliminară, un buncăr vibrator şi o secţiune de desfacere fină, echipată cu
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

un cilindru de mare viteză. Producţia ridicată este posibil de realizat chiar cu
fibre fragile.
Date tehnice, tip OFV 1500/OFV 2000:
- lăţime de lucru [mm]: 1500/2000
- putere instalată [kW]: 24,2/27,7
- producţie [kg/h]: 400-1000/600-1400.

Maşină de desfăcut şi curăţat lână
Maşina este destinată desfacerii, curăţării şi eliminării prafului din fibrele de lână
care se alimentează de la un uscător clasic către cardă. Maşina include:
- 3 cilindri de batere echipaţi cu lame în formă conică ce lucrează cu 3 grătare
de curăţare, formate din bare reglabile;
- o cutie pentru colectarea prafului;
- un transportor în formă de spirală cu cupe pentru ambalarea automată a
deşeurilor grele;
- un detector de metale dotat cu magneţi permanenţi, în buncărul de alimentare.
Lăţimea de lucru :1400-1200 mm;
Capacitatea : 400-1000 kg/h.
Pentru amestecarea fibrelor, firma "Laroche" realizează un desfăcător de
baloturi format dintr-un conveyor metalic care la cerere poate fi echipat cu un
dispozitiv de manevrare (răsturnare a baloturilor).

Date tehnice, tip OBT 1600L/OBT 2000L:
- lăţime de lucru [mm]: 1600/2000
- putere instalată [kW]: 5,6/5,6
- producţie [kg/h]: 350-1200/500-1500.


VILCU MARIA, VILCU CATALIN


Fig. IV.42 Desfăcător de baloturi

Firma OMMI-Italia
Firmă "OMMI " este cea mai cunoscută firmă italiană şi una dintre cele mai mari
din lume în producţia de maşini pentru desfacerea şi amestecarea fibrelor,
pentru filaturile de lână cardată, semipieptănată, pieptănată cât şi pentru
unităţile producătoare de articole neţesute.
Desfăcător de baloturi model CAB
Este destinat prelucrării oricărui tip de fibră, indiferent de lungime. Maşina
poate fi alimentată cu baloturi de orice dimensiune şi greutate sau printr-un
conveyor, care se alimentează de la mai multe l i ni i paralele de baloturi, aflate
de o parte şi de alta.
Desfacerea baloturilor se realizează printr-o pânză transportoare cu cuie
acţionată prin invertor.
Cilindrii de egalizare şi detaşare au diametre mari şi sunt acţionaţi prin cutii de
viteză independente. Debitarea este realizată prin buncăr de debitare sau
conveyor transversal.
Caracteristici tehnice:
- lăţime de lucru standard: 1800-1000-4500 mm;
- producţie: 1500-4000 kg/h;
- sistem de alimentare dublu;
- conveyor de alimentare din şipci de oţel galvanizat, cu lungime standard
5000 mm;
- conveyor din PVC, cu lungimi standard de 1000 mm.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN


Fig. IV.43 Desfăcător de baloturi, model CAB

Desfăcător de baloturi model CE
Este o maşină simplă, robustă şi foarte flexibilă destinată alimentării lupilor de
amestecare sau cardelor. Poate fi utilizată pentru orice tip de fibră, de lungime
mică sau medie. Poate fi alimentat cu baloturi, cu greutate şi densitate medie.
Desfacerea baloturilor se face prin intermediul unei mese tran-sportoare cu
cuie. Conveyorul de alimentare este format din şipci de lemn. Cilindrul de
detaşare, de diametru mare, este acţionat independent. Maşina poate fi echipată
cu un cilindru sau placă de egalizare. Debitarea este asigurată printr-un buncăr.

Caracteristici:
- lăţime de lucru: 1600 -2000 mm;
- producţie: 500-1200 kg/h;
- lungime conveyor de alimentare: 4000 mm.

Maşină bătătoare model OMB
Maşina bătătoare tip Shaker, model OMB este destinată pentru curăţarea şi
desprăfuirea oricărui ti p de fibră, de lungime mică. Maşina poate fi echipată
cu două sisteme pentru îndepărtarea impurităţilor şi prafului:
- un dispozitiv pentru îndepărtarea impurităţilor grele (metale, mase
plastice) cu cameră de colectare;
- un sistem cu grătar la bază, pentru impurităţile uşoare (vegetale)
prevăzut cu un sistem de aspiraţie a prafului.
Caracteristici:
- lăţime de lucru – 2500mm;
- producţie- 1000 - 2500 kg/h.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN








Fig. IV.44 Bătător
model OMB


Curăţător în trepte model OM/87
Este destinat curăţării oricărui ti p de fibră, prin îndepărtarea oricărui ti p de
impurităţi (vegetale, metale, materiale plastice) în mod deosebit din deşeurile
textile. Maşina este alcătuită din trei secţiuni:
- unitatea de alimentare cu cilindru de desfacere a fibrelor, deoarece nu
este posibilă o îndepărtare a impurităţilor fără o foarte bună desfacere a
fibrelor;
- unitatea de curăţare formată din 6 cilindri cu bare, care au viteze
crescătoare. Impurităţile sunt eliminate prin grătare cu deschidere reglabilă,
aşezate sub cilindri cu bare;
- sistemul de colectare a impurităţilor, format dintr-un transportor
orizontal, care colectează şi transportă impurităţile către sistemul de aspiraţie.
Caracteristici:
- lăţime de lucru: 1000-1500-2000 mm;
- număr cilindri de batere: 3 sau 6 ;
- producţie : 600-2500 kg/h.


Desfăcător fin model AS
Maşina este destinată desfacerii fibrelor cu lungime mică şi medie, naturale sau
sintetice. Sistemul de alimentare este format dintr-un cilindru de alimentare
superior, echipat cu garnitură rigidă, care se roteşte în sens contrar mişcării
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

mesei de alimentare, asigurând o strângere puternică a fibrelor şi consecutiv o
curăţare foarte bună. Presiunea cilindrului de alimentare pe masa de alimentare
este reglabilă, pneumatic.
Desfăcătorul este echipat cu un dispozitiv de îndepărtare a impurităţilor
grele.


Fig. IV.45 Desfăcător fi n model AS
Caracteristici:
- lăţime de lucru: 1000-1500-1900 mm;
- diametrul cilindrului cu ace: 1000-1400 mm;
- producţie: 400-2000 kg/h.
Desfăcător fin model SF
Este destinat desfacerii fibrelor cu lungime mică şi medie, naturale sau
sintetice, constituind şi un depozit intermediar pentru maşina următoare. Este
format dintr-un buncăr de alimentare, echipat cu fotocelule pentru detectarea
nivelului minim şi maxim al stratului de material, doi cilindri de alimentare reglabili
acţionaţi prin invertor şi un tambur cu cuie.
Caracteristici:
- lăţimea de lucru: 1500-2500 mm;
- diametrul cilindrului cu ace: 440 mm;
- producţie: 300-800 kg/h.

Lup desfăcător model OML
Este destinat desfacerii fibrelor, naturale sau sintetice cu lungime de până la
120 mm. Sistemul de alimentare este format din 2 cilindri de alimentare şi
permite realizarea operaţiei de desfacere, cu o bună menajare a fibrelor.
Maşina este echipată cu un dispozitiv de colectare a ghemotoacelor
nedesfăcute.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN



Fig. IV.46 Lup desfăcător model OML
Caracteristici;
- lăţime de lucru: 1500-1800 mm;
- diametrul cilindrului cu ace: 1000 mm;
- producţie: 1000-3000 kg/h.
Lup desfăcător model CLS - este unul din realizările cele mai noi ale
firmei "OMMI" fiind una din cele mai performante maşini în domeniu. Este
destinată desfacerii oricărui tip de fibră, în mod deosebit pentru cele lungi şi
delicate, care necesită o menajare atentă.


Fig. IV.47 Lup desfăcător model CLS
Maşina este echipată cu 2 cilindri de alimentare, un cilindru de egalizare, 3
grupuri de cilindri lucrători / întorcători, tamburul principal şi cilindru de
debitare.

VILCU MARIA, VILCU CATALIN

Caracteristici:
- lăţime de lucru: 1200-1600-2000 mm;
- diametrul cilindrului cu ace: 1200 mm;
- producţie: 100-3000 kg/h.

Linie de amestecare pentru loturile mici de fibre
Pentru loturile mici de fibre, realizarea automată a operaţiilor de desfacere,
amestecare, emulsionare impune utilizarea unei linii tehnologice de capacitate
mică (max.1000 kg), în scopul eliminării timpilor "morţi" şi implicit pentru
reducerea consumului de timp la amestecarea manuală a partizilor mici de fibre,
firma OMMl a realizat o linie automată de desfacere, amestecare adecvată
acestora, figura IV.48
Principalele avantaje pe care le oferă această linie sunt:
▪ este complet automatizată;
▪ număr minim de maşini, tubulatură şi conducte;
▪ întreţinerea şi curăţarea uşoară;
▪ este adecvată amestecării intense a loturilor de fibre cu cantităţi cuprinse
între 0-1000 kg, din diferite componente şi în diferite cote de participare;
▪ soluţia constructivă adoptată permite cuplarea cu camere de
amestecare şi freze necesare în cazul prelucrării loturilor mari de fibre.

VILCU MARIA, VILCU CATALIN


Fig. IV.48 Linie automată pentru desfacerea, amestecarea şi emulsionarea loturilor mici
de fibre

Linia de prelucrare cuprinde următoarele utilaje şi dispozitive:
• Desfăcător de baloturi model CAB/COND la care debitarea se
realizează prin conveyor dublu orizontal.
Lăţimea de lucru: 3000 mm, pentru 2 baloturi aşezate paralel;
4500 mm, pentru 3 baloturi aşezate paralel;
• Sistemul de tubulatură pentru transportorul pneumatic al fibrelor, cu
condensator mobil care permite depunerea materialului fibros de la un capăt
la celălalt al camerei de depozitare şi care poate fi adaptat şi la camere de
capacitate mare.
• Destrămător adaptat la tipul fibrelor prelucrate. Astfel, linia poate fi dotată cu
destrămător fin (pentru fibrele scurte), destrămător pentru fibrele de lungime
medie sau un lup destrămător pentru fibrele lungi.
• Dispozitivul de emulsionare, oferit în două variante constructive:
- aplicator tip "pipă" (pentru procente reduse de emulsie);
- cameră de emulsionare (pentru procente ridicate de emulsie).
Operaţia de emulsionare este controlată continuu de un set de fotocelule şi un
tablou de comandă computerizat.
Procesul tehnologic se desfăşoară în 4 faze:
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

• fază I:
- Operatorul încarcă balotul şi după ce scoate ambalajul si sârmele de legare,
îl poziţionează spre banda transportoare;
- Programează operaţia şi porneşte instalaţia;
- Materialul este introdus în ciclul de fabricaţie.

• faza II:
- Fibrele sunt conduse de banda transportoare înclinată;
- Destrămarea materialului;
• faza III:
- După destrămarea întregului lot de fibre există posibilitatea repetării ciclului
(după opţiune);
- Materialul este condus spre zona de emulsionare, este emulsionat şi depus
în straturi orizontale de-a latul camerei de amestec.
• faza IV:
- Materialul fibros este condus spre presa de fibre sau spre lada de
alimentare a cardei.


BIBLIOGRAFIE – LÂNĂ. PĂRURI ANIMALE
1. Caraiman, M., Vîlcu Maria, Scurt istoric al textilelor, Editura
Tehnopress, Iaşi, 2004
2. Smirnov, A., N., Istoria textilelor, Academia Textilă, Ivanovo 2004
3. Taftă, V., Creşterea şi exploatarea intensivă a ovinelor, Editura
Ceres, Bucureşti, 1983
4. Lăbuşcă, I., Pop, A., Petrescu Rodica, Mochnacs, M., Tehnologia
creşterii ovinelor şi caprinelor, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983.
5. Caraiman, M., Netea, M., Taraş, I., Filatura de lână – Fire. Materii
prime. Amestecuri, Editura BIT, Iaşi, 1998
6. Someşan, Structure orographique, „La Transylvanie”, Bucureşti,
1938,
VILCU MARIA, VILCU CATALIN

7. Caragiani, I., „Studii istorice asupra Românilor din Peninsula
Balcanică”, Cultura Naţională, 1929.
8. Ghelase, I., Păstorii Români – păstrătorii românismului şi întregirii
neamului românesc, Bucureşti, 1941.
9. Ciubotaru, I., H., Catolicii din Moldova – Universul culturii populare
(Arhitectură tradiţională. Textile de interior. Portul popular de
sărbătoare), Editura Presa Bună, Iaşi 1998.
10. Gribincea Valeria, Fibre textile naturale, Editura Performantica, Iaşi,
2007
11. Greavu, V., Lâna în industria textilă, MIU., Bucureşti, 1976.
12. Sădeanu, E., Cercetări asupra creşterii iepurilor de casă de la
naştere până la vârsta adultă, Teză, Bucureşti, 1939.
13. Ifrim, S., Chimia lânii, Editura Tehnică, Bucureşti, 1979
14. Vlad, I., Fibre textile, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1964
15. Mâlcomete, Otilia, Fibre textile, Lito.IPIaşi, 1994
16. Netea, M., Roth, Şt., Proiectarea şi alcătuirea amestecurilor în
industria lânii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1978.
17. Manualul Inginerului Textilist, vol. I, Editura AGIR, Bucure;ti, 2002
18. Vîlcu Maria, Hanganu, L., C., Vîlcu, C., “Tehnologia firelor textile”,
Ed.TEHNOPRESS, Iaşi 2005.

19. Prospecte ale firmelor constructoare de maşini textile
20. Gribincea, V. - „Fibre textile” Editura Performantica, Iaşi 2008
21. Visileanu, E., Gribincea, V. – „Consideraţii generale asupra
materiilor prime textile”, Editura Certex, Bucureşti 2007