1

Pământul în învăţătura Bisericii
Pr. Dan Bădulescu

De început au făcut Dumnezeu cerul şi pământul Pentru cei ce credeau întocmai acest lucru, poziţia (locaţia) pământului în cosmos (spaţiu) nu putea fi decât una: în centru (geocentric), iar din punctul de vedere al mişcării, staţionar, imobil (geostatic). Pasaje scripturistice legate de stabilitatea (imobilitatea) Pământului Dacă se poate spune cu dreptate că Scriptura nu indică nicăieri riguros faptul că pământul se găseşte în mijlocul universului, în schimb se arată clar că el este nemişcat (geostatic). Se exclud în textele referitoare la aceste lucruri, categoric, orice fel de mişcare de rotaţie, fie una zilnică în jurul axei sale, fie orbitală anuală în jurul soarelui. Aceste mişcări ale pământului, nu au, după cum vom vedea în continuare, nici un sens, nici teologic, nici fizic, nici astronomic, fiind nişte presupuneri ale unor gânditori ce au căutat explicaţii alternative la cele scripturistice şi patristice. Pasaje scripturistice se găsesc în mai mulţi Psalmi: Psalmi 17, 15; 77, 75; 92, 2; 95, 10; 101, 25;

2 „Cela ce întemeiază pământul pre întemeierea lui, nu se va pleca în veacul veacului.” (Psalmul 103, 5 „Psalmul lui David pentru alcătuirea lumii”) Şi pentru ca să nu rămânem fixaţi ca neoprotestanţii în înţelesul strict literal al cuvintelor, vom aduce şi tâlcuirea Fericitului Teodoret al Cirului: „5. Cela ce întemeiază pământul pre întemeierea lui. Iar Achila şi Simmah (grăiesc): „peste şederea lui”. nu se va pleca în veacul veacului. Pentru că, întemeindu-l pe dânsul, peste sine însuşi, i-a dat lui nemişcarea, şi aşa va rămâne câtă vreme va voi El. Aşa zice şi aiurea: «spânzurând pământul peste nimic.» Psalmul 118, 90: „Întemeiat-ai pământul şi rămâne” Fericitul Teodoret: „Întemeiat-ai pământul şi rămâne Cu rânduiala Ta rămâne ziua, Pământului i-ai dat statornicie pentru prea-multă vreme. Şi a rămas după cum i-ai poruncit.” Iov XXVI 5-6; Iov XXXVIII, 4-8; Isaia 13, 10, 13; 44, 23- 24; 48, 13; Pildele lui Solomon III, 19; VIII, 27-29; „Neam merge şi neam vine, şi pământul în veac stă.” (Eclesiastul I, 3-5) Ioan XVII, 24; Evrei I, 10. „Teme-te de Dumnezeu, cu a cărui poruncă pământul pe ape s-a întărit,… de Cel ce a întemeiat pământul pe tăria lui şi nu se va clăti în veacul veacului…” (Lepădări la Sfântul Botez) Singurul caz excepţional de mişcare a pământului este cutremurul. Dar în nici un caz nu este vorba de o rotaţie, de vreun fel permanentă, ci de o clătinare temporară: 2 Regi XXII, 8; 1 Paralipomena XVI, 30; Iov IX, 6; Psalmul 59, 2; 76, 18; Isaia 13, 10, 13; 24,18. Cutremurul este deci totdeauna ceva ieşit din comun. Dar, atenţie! „clătinarea”, „cutremurul”, sunt într-adevăr mişcări ce scot pământul din starea sa nemişcată, dar nicidecum nu constituie rotaţii. Pământul nu se roteşte, nu se învârteşte, iar clătirile (cutremurele) sunt ceva excepţional, de mică durată şi pe suprafaţă locală. Sfântul Vasile cel Mare, cel ce opreşte de la cercetările curiozităţii omeneşti acceptă fără a combate următoarele propoziţii: „Unii filosofi ai naturii spun, cu cuvinte elegante, că pământul stă nemişcat din anumite pricini: din pricina locului pe care îl ocupă în centrul universului şi din pricina distanţei, totdeauna egală cu marginile universului; de aceea nu poate să se încline în vreo parte; aşa că rămâne neapărat nemişcat, pentru că distanţa egală, pe care o are din toate părţile de jur împrejurul lui, îi face cu neputinţă înclinarea în vreo parte. Locul acesta din centrul universului, pe care pământul îl ocupă, nu l-a dobândit nici ca o moştenire, nici prin sine însuşi, ci este locul lui firesc şi necesar… Deci corpurilor grele le este proprie mişcarea înspre jos; iar josul, aşa cum s-a arătat, este centrul. Să nu te minunezi, dar, dacă pământul nu cade în nici o parte; nu cade, pentru că ocupă, potrivit naturii lui, locul din mijloc. Trebuie deci neapărat ca pământul să rămână la locul său…

3 Vor fi de acord şi cei ce sunt împotriva spuselor mele că pricina care face ca pământul, care este mai greu decât apa, să stea suspendat în mijlocul universului…” (Hexaimeron) „...La ce foloseşte să chibzuim dacă (pământul) atârnă în văzduh sau pe apă, ca de aici să se işte gâlceavă, cum de poate firea cea uşoară şi străvezie a văzduhului să ţină povara pământului sau, dacă atârnă peste ape, cum de nu se afundă în apă greaua prăvălire a pământului? Sau cum de nu se pleacă înaintea lui unda mării şi nu se revarsă de-o parte şi de alta, urnită din locul său? Încă mulţi au spus că pământul este la mijlocul văzduhului şi că rămâne nemişcat cu greutatea sa... Despre aceasta socotim îndeajuns ceea ce Domnul a grăit către Iov, sluga Sa, când i-a grăit prin nor: «Unde erai tu, când am întemeiat pământul? Arată-Mi, dacă ai pricepere! Cine a pus măsura lui, dacă ştii? Sau Cine este Cela Ce a întins asupră-i măsura? Sau peste ce s-au aşezat cercurile sale?» (Iov 38, 1; 4-6) Au nu a arătat prealimpede Dumnezeu că toate cu puterea Sa stau, şi nu prin mulţimea, greutatea sau mărimea lor? Căci legea n-a dat-o zidirea, ci ea a primit-o şi primind-o, slujeşte ei. Deci pământul nu stă în mijloc pentru că ar atârna într-o cumpănă dreaptă, ci pentru că măreţia voii lui Dumnezeu îl ţine în frâu prin legea Sa, astfel ca ceea ce este şovăielnic şi gol să rămână neclătinat, precum şi proorocul David mărturiseşte, zicând: «întemeiat-a pământul pe tăria lui şi nu se va pleca în veacul veacului» (Psalm 103, 5). De bună seamă, Dumnezeu nu este propovăduit aici numai ca Meşter, ci ca Cel Atotputernic, Care... întru tăria legii Lui... nu-i îngăduie (pământului) a se clătina. ...Şi nici când citim: «Eu am întărit stâlpii lui», (Psalm 74, 3) nu putem socoti cum că pământul s-a sprijinit cu adevărat pe stâlpi, ci pe puterea care ţine şi reazemă firea pământului. Şi în ce chip stă aşezarea pământului în puterea lui Dumnezeu, cunoaşte şi dintr-aceasta, căci scris este: «Cel ce caută spre pământ şi-l face pe el de se cutremură» (Psalm 103, 32) şi într-alt loc: «Încă o dată Eu clatin pământul» (Agheu II, 7). Deci nu rămâne nemişcat în strânsorile lui, ci este zguduit adesea la semnul şi porunca lui Dumnezeu (Iov 9, 6), precum şi Iov zice că «Domnul îl zguduie din temelii, iar stâlpii lui se clatină». (Iov 26, 68)... Cu voia lui Dumnezeu rămâne, dar, neclătinat pământul şi «stă în veacul veacului»(Eclesiastul I, 4), precum spune Biserica, şi după voia lui Dumnezeu se mişcă şi se clatină. Drept aceea, pământul nu stă sprijinit pe temeliile lui şi nici nu rămâne neclătinat pe reazemul său, ci Domnul îl face să stea şi îl cuprinde cu tăria voii Sale, «că în mâna Lui sunt toate marginile pământului». (Psalm 94, 4) Şi simplitatea aceasta a credinţei biruieşte toate mărturiile... Căci în ce chip pământul stă atârnat în gol şi rămâne nemişcat din pricina greutăţii sale cumpănite din toate părţile...” (Sfântul Ambrozie al Mediolanului Hexaimeron) „Şi iarăşi, râurile n-ar exista niciodată fără pământ; dar pământul nu se sprijină pe el însuşi, ci este aşezat pe ape, şi stă la locul lui, fiind ţintuit în centrul universului.” (Sfântul Atanasie cel Mare Împotriva păgânilor) „Pământul este una din cele patru stihii, uscat şi rece, şi greu, şi nemişcat, de Dumnezeu fiind adus dintru nefiinţă întru fiinţă în ziua cea dintâi. Că «De-ntru început, zice, au făcut Dumnezeu Cerul şi pământul». A căruia temelia şi înfigerea, nimenea din oameni nu poate să o spuie. Pentrucă unii zic, că s-a întemeiat şi s-a înfipt el preste ape: Precum zice dumnezeiescul David, «Celui ce au întărit pământul preste ape»(Psalmul 135, 6). Iară alţii zic, că pre aer. Şi altul zice: «Celui ce au întărit pământul pre nimica» (Iov XXVI, 7). Şi iarăşi grăitorul de cele dumnezeieşti David, ca dinspre faţa Ziditorului, «Eu, zice, am întărit stâlpii lui» (Psalmul 74, 3), stâlpi numind pre puterea aceea ce îl ţine

4 pre el. Iară aceea ce zice, «Pre mări l-a întemeiat pre el» (Psalmul 23, 2), arată cum că pretutindenea împrejurul pământului este vărsată firea apei. Însă sau pre sineşi, sau pre aer, sau pre ape, sau pre nimic de vom da că s-a întemeiat el, se cuvine să nu ne depărtăm de socoteala cea blagocestivă, ci să mărturisim cum că toate împreună sunt întemeiate şi se ţin de puterea Celui ce le-au zidit.” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica) Să nu ne înşelăm de sintagma „nici un om n-a putut să spună locul pe care stă pământul”. Aceasta nu înseamnă nicidecum „unde stă” pământul, căci mărturiile sunt clare după cum am arătat, ci doar că este vorba despre o cercetare patristică a „temeliei” pământului, nimic mai mult. Necesitatea acestei cercetări decurge nu doar din cauzele logice şi ştiinţifice invocate de acei fizicieni, ci mai ales din aceea că pământul este singurul corp ceresc locuit, adică vieţuit, purtător de viaţă, pe care avea să se întrupeze peste aproximativ 5500 de ani Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu a hărăzit pământului locul din centrul universului având în preştiinţă iconomia mântuirii universale prin întruparea, naşterea, patimile, Învierea şi înălţarea sa la cer, toate acestea petrecându-se şi în duh dar şi în trup, adică în planul fizic, unde altundeva? În centrul pământului care se afla în centrul universului, adică acolo unde se cuvenea Împăratului împăraţilor: „Mântuire ai lucrat în mijlocul pământului, Hristoase Dumnezeule, pe Cruce prea curate mâinile Tale ai întins, adunând toate neamurile cele ce strigă: Doamne, slavă Ţie.” (Tropar glas 2, ceasul al 6 lea luni, marţi şi joi în Postul Mare) Avem aşadar, un moment iniţial – zilele 1, 2 şi 3 – în care nu există decât „cerul” adică universul, cosmosul şi singurul corp ceresc, pământul. Lucrările lui Dumnezeu sunt mari, înfricoşate şi de neînţeles, dar asta nu înseamnă că sunt şi absurde, aberante şi fără rost. Teleologia afirmă despre cer şi podoaba lui ulterioară că au fost făcute pentru pământ, adică pentru viaţa ce va apare pe pământ, unde va fi făcut omul, cununa creaţiei, chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi unde Se va întrupa Dumnezeu, Se va naşte, va trăi, Se va răstigni, va învia, de pe care Se va înălţă la cer, şi pe care „iarăşi va să vie cu slavă ca să judece viii şi morţii”; desigur „a cărui Împărăţie nu va avea sfârşit”, şi ştim că Împărăţia Lui, Împărăţia cerurilor, nu e de pe lumea aceasta. Dar locul pe care au avut loc creaţia şi evenimentele iconomiei mântuirii pe care le-am descris mai sus, este chiar pământul fizic, în mod real, nu doar duhovnicesc, cu atât mai puţin „simbolic”, cum încearcă în deşert să tâlcuiască aşa -zişii „tradiţionalişti” moderni. Să reţinem că în toată Scriptura nu există nici măcar un singur verset care să indice vreo mişcare de rotaţie a pământului în jurul soarelui sau în jurul axei sale! Iarăşi, trebuie subliniat că poziţia pământului este riguros dreaptă pe axul vertical N-S, iar polii pământului coincid cu polii cereşti. De asemenea şi ecuatorul ceresc este acelaşi cu ecuatorul pământesc. Vom arăta mai departe că vestita înclinaţie a axei pământului de 23½°, reprezintă de fapt înclinarea bandei zodiacale faţă de planul orizontal al eclipticii. Părinţii şi Scriitorii Bisericeşti ne învaţă în continuare: „Dar Pământul nu stă pe el însuşi, ci este întemeiat pe ape, şi iarăşi, este ţinut la locul său, fiind ţintuit în centrul cosmosului.” „...munţii se înalţă, marea se zbuciumă de valuri, vieţuitoarele ei cresc, iar pământul rămâne nemişcat...” (Sfântul Atanasie cel Mare Împotriva păgânilor)

5 „Ziditorul, îndelung răbdătorul, mult milostivul, ţiitorul, binefăcătorul, de oameni iubitorul, învăţătorul curăţiei, cel fără de moarte şi care dăruieşte viaţa veşnică, neasemănatul, care se sălăşluieşte în sufletele celor buni, care nu poate fi cuprins şi totuşi este cuprins, care a ţintuit marea lume (Pământul) ca un centru în spaţiu, care a împrăştiat cerurile şi a întărit Pământul.” (Sfântul Clement Romanul Omilia II) „Pământului i-a păstrat locul de la mijloc, dându-i rostul unui centru şi înconjurându-l cu apele oceanului, ca spre a-i spori frumuseţea prin albastrul straielor, Iar mai apoi, făcându-l să fie vatra, maica şi manca (hrănitoarea, doica) tuturor vieţuitoarelor de pe cuprinsul lui, udându-l cu roura ploilor şi a susurelor de apă şi rost dându-i să rodească prin pădurile lui şi prin minunatele lui flori, întru sporirea bucuriei vieţii.” (Eusebiu de Cezareea Viaţa Sfântului Constantin cel Mare - sec. IV) „În mijlocul Sfintei, unde le era îngăduit preoţilor să intre, se găsea altarul tămâierii, simbolul Pământului aflat în mijlocul acestui cosmos; şi de acolo veneau aburii tămâii.” (Sfântul Vasile cel Mare Înţelesul mistic al Cortului mărturiei) „Acelaşi lucru să ni-l spunem şi despre pământ. Să nu cercetăm cu curiozitate care este fiinţa lui, nici să nu ne sfărâmăm mintea, căutând ce este sub el… Părăsind, dar, aceste cercetări, te sfătuiesc să nu cauţi să afli nici pe ce stă pământul. Îţi va ameţi mintea, pentru că gândirea ta nu va ajunge la un rezultat sigur. Dacă vei spune că aerul este aşternut sub lăţimea pământului, vei rămâne nedumerit, întrebându-te: Cum substanţa moale şi cu totul goală a aerului rezistă, deşi este apăsată de o greutate atât de mare? Cum nu alunecă aerul în toate părţile, evitând prăbuşirea împreună cu pământul, şi cum nu se urcă deasupra pământului care îl apasă?... De aceea pune hotar minţii tale, ca nu cumva cuvântul lui Iov să -ţi mustre curiozitatea, că iscodeşti cele ce nu pot fi înţelese, şi să fiii întrebat şi tu de el: «Pe ce s-au întărit stâlpii pământului?» (Iov XXXVIII, 6) Iar dacă uneori auzi în psalmi spunându-se: «Eu am întărit stâlpii lui» (Psalmul 74,3) gândeştete că psalmistul a numit «stâlpi» puterea care susţine pământul… Nu te gândeşti că aceeaşi nedumerire, ba chiar mai mare nedumerire, îţi pune gândirii tale pământul, care stă suspendat, el care e mai greu decât apa? Trebuie, dar neapărat, fie că acceptăm că pământul se ţine singur, fie că pluteşte pe ape, să nu ne depărtăm de gândul cel binecredincios, ci să mărturisim că toate se ţin cu puterea Creatorului. Aceasta trebuie să ne-o spunem atât nouă înşine, cât şi celor care ne întreabă pe ce se sprijină această mare şi grozavă greutate a pământului: că «în mâna lui Dumnezeu sunt marginile pământului» (Psalmul 94, 4). Acesta este cel mai sigur răspuns pe care-l putem da minţii noastre şi care este de folos şi ascultătorilor noştri. Unii filosofi ai naturii spun, cu cuvinte elegante, că pământul stă nemişcat din anumite pricini: din pricina locului pe care îl ocupă în centrul universului şi din pricina distanţei, totdeauna egală cu marginile universului; de aceea nu poate să se încline în vreo parte; aşa că rămâne neapărat nemişcat, pentru că distanţa egală, pe care o are din toate părţile de jur împrejurul lui, îi face cu neputinţă înclinarea în vreo parte. Locul acesta din centrul universului, pe care pământul îl ocupă, nu l-a dobândit nici ca o moştenire, nici prin sine însuşi, ci este locul lui firesc şi necesar. Deoarece corpul ceresc ocupă în înălţime cel mai îndepărtat loc, urmează, spun aceşti filosofi, că toate obiectele grele care cad de sus se îndreaptă din toate părţile spre centru; şi în care direcţie se îndreaptă părţile, întracolo se îndreaptă şi întregul. Dacă pietrele, lemnele şi toate obiectele de pe pământ se îndreaptă în jos, atunci negreşit şi pentru întregul pământ acesta îi este locul propriu şi potrivit; iar dacă vreun obiect uşor se ridică din centru, negreşit se va îndrepta spre locurile cele mai de sus. Deci corpurilor

6 grele le este proprie mişcarea înspre jos; iar josul, aşa cum s-a arătat, este centrul. Să nu te minunezi, dar, dacă pământul nu cade în nici o parte; nu cade, pentru că ocupă, potrivit naturii lui, locul din mijloc. Trebuie deci neapărat ca pământul să rămână la locul său; poate însă să-şi schimbe locul, dacă face vreo mişcare potrivnică naturii sale… Vor fi de acord şi cei ce sunt împotriva spuselor mele că pricina care face ca pământul, care este mai greu decât apa, să stea suspendat în mijlocul universului…” (Sfântul Vasile cel Mare Hexaimeron). „Întrucât cerul cuprinde totul la sânul său, fiind nemărginit şi adunat în sine, şi că pământul şi împrejurimea lui pluteşte în mijloc şi că toate corpurile se rotesc în jurul unui punct stabil şi solid, atunci trebuie neapărat ca elementele care se află deasupra pământului să se afle şi dedesubtul lui, căci una şi aceeaşi substanţă dă roată masei globului pământesc.” (Sfântul Grigorie de Nyss a Despre suflet şi înviere) "Aceasta e cartea facerii cerului şi a pământului", zice Scriptura (Facere II, 1). După ce au fost create toate câte se văd şi fiecare lucru a fost pus la locul lui deosebit, în aşa fel încât corpurile cereşti îmbrăţişează de jur-împrejur întregul univers, iar cele mai grele dintre ele şi care au tendinţa să cadă în jos, cum sunt pământul şi apa s-au statornicit laolaltă, în mijloc, atunci şi-au luat locul în firea lucrurilor sub forma unei legături şi întăriri a tuturor făpturilor înţelepciunea şi puterea dumnezeiască, singurele în stare să cârmuiască totul printr-o îndoită lucrare: aceea a stării şi a mişcării.... Pentru ambele lucruri puse în mişcare au fost statornicite aceleaşi bogate rânduieli atât în ce priveşte uscatul, cât şi în porţiunea aflată în continuă schimbare a lumii, căci nici uscatul nu-şi părăseşte starea sa fixă şi nici cerul nu-şi răreşte vreodată viteza mişcării sale circulare.” (Sfântul Grigorie de Nyssa Despre facerea omului) „Pământul are aceeaşi proporţie faţă de cer ca şi centrul faţă de întreaga circumferinţă a unei roţi, căci Pământul nu este mai mult decât aceasta în comparaţie cu cerul...” (Sfântul Chiril al Ierusalimului Cateheze) „Atunci, fie ca filosofii să nu cuteze a ne tulbura credinţa cu argum ente legate de greutatea corpurilor; căci nu mă ostenesc să cercetez de ce ei nu pot crede că un trup pământesc poate să fie în ceruri, în vreme ce întregul Pământ nu atârnă de nimic. Căci pesemne că lumea (adică Pământul) îşi păstrează locul din centru prin aceeaşi lege care atrage la centrul ei toate corpurile grele.” (Fericitul Augustin Cetatea lui Dumnezeu) „Căci cei nebuni îşi închipuie că nimic nu stă pe loc, dar aceasta li se pare nu din obiectele văzute, ci din ochii care văd. Deoarece ei sunt nestatornici şi buimaci, ei cred că Pământul se roteşte cu ei, dar el nu face asta ci stă nemişcat. Tulburarea este chiar starea lor, şi nu vreo schimbare a stihiei.” (Sfântul Ioan Gură de Aur Omilia la Tit) „Şi iarăşi, pământul e ţintuit, dar apele sunt în necontenită mişcare; şi nu numai apele, ci şi norii, şi desele şi necurmatele furtuni, când au loc în anotimpul lor cuvenit.” (Sfântul Ioan Gură de Aur Omilii la Epistola către antiohieni) „Ci precum pământul după a lui fire stă şi apa, când ia deci întoarcerea cea de jos?... Apoi, lucrând El în chip măiestrit şi împodobind lumea, a rânduit, în şase zile, aşezarea proprie şi ordinea potrivită fiecăreia dintre cele ce erau ale Lui şi umpleau lumea, separând pe fiecare doar prin porunca Sa

7 şi, ca şi cum ar fi scos din comori ascunse, a adus la vedere cele tăinuite, despărţindu-le şi adunându-le între-olaltă pe toate acestea, în chip armonios şi înalt veghetor, pe fiecare în vederea tuturor şi pe toate în vederea fiecăreia. Şi pământului celui nemişcat i-a rânduit împrejur, ca unui centru, un cerc foarte sus aşezat, şi în chip iscusit foarte a legat cerul cel în veşnică mişcare prin cele ce se află la mijloc, pentru ca lumea să rămână şi statornică, şi mişcătoare; căci corpurile în veşnică şi repede mişcare sunt aşezat în cerc, iar ceea ce este nemişcat a primit în mod necesar locul din mijloc, având drept contra greutate pentru mişcarea sa nemişcarea, ca să nu se mişte din loc, în felul unui cilindru, sfera universului.” (Sfântul Grigorie Palama Omilii) „Şi oarecare cuprindere împrejur este cerul a tuturor zidirilor celor văzute şi nevăzute. Că înlăuntrul lui se cuprind şi puterile îngerilor cele înţelegătoare şi toate cele simţite, stelele şi toate celelalte, împreună cu care şi însuşi pământul, care este ca un punct şi centru către toată lumea. …Căci cu adevărat, sau sferă, sau în chipul sferei, întru care se zice că este şi petrecerea fericiţilor. A căruia partea cea mai de sus este rotocolul lui cel despre toate părţile, iar cea mai de jos este mijlocul, unde cum că şi pământul ca un centru şade nemişcat, şi înţelepţii cei de afară de demult învaţă şi dumnezeiasca Scriptură de asemenea.” (Sfântul Atanasie de Paros, Dogmatica) Şi o mărturie din vremea noastră a îmbunătăţitului părinte Serafim Rose (sec. XX): „Dar descoperirea dumnezeiască în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi ne spune dimpotrivă: pământul este întâi, atât ca timp cât şi ca însemnătate, iar soarele urmează după el. Dacă mintea nu ne -ar fi aşa de încătuşată de modele intelectuale ale vremii, de nu ne-am teme aşa de tare să fim socotiţi „rămaşi în urmă”, nu ne-ar veni aşa de greu să ne deschidem minţile spre această altă explicaţie a începuturilor lumii... În concepţia sriptural-patristică Pământul, ca sălaş al omului, încununarea zidirii lui Dumnezeu, e centrul universului. Orice altceva – indiferent de explicaţia ştiinţifică a stării şi mişcării sale prezente (a universului), sau de imensitatea sa fizică în comparaţie cu pământul – este un lucru secundar, şi a fost făcut în folosul pământului, adică al omului....” (Părintele Serafim Rose Cartea Facerii şi omul începuturilor) Să nu uităm şi alt lucru esenţial care face ca pământul să fie un unicat în tot universul şi mai presus de toate celelalte corpuri cereşti: aici a fost făcut şi raiul, paradisul, grădina Edenului (Facere II, 8). „Deci vrând prea Înţeleptul şi Bunul Ziditor, făptură înţelegătoare a face pe om, pentru care şi pe toată lumea a zidit-o şi a înfrumuseţat-o, osebit lui loc pe pământ şi mai ales, mai frumos, mai cinstit, ca o împărătească cetate, ca celui ce avea să fie împărat a tot pământul, înainte i -a gătit lui Raiul cel prea luminos – zic – l-a răsădit spre răsărit, pentru care şi Sfântul Ioan Damaschin zice aşa: (în cartea Pentru Credinţa Ortodoxă) "De vreme ce avea Dumnezeu ca din cea nevăzută şi văzută zidire să-l zidească pe om după Chipul Său şi asemănare, ca pe un împărat şi stăpânitor a tot pământul, şi al celor ce sunt pe dânsul, înainte i-a gătit lui ca o cetate împărătească Raiul… pentru că este dumnezeiescul Rai de dumnezeieştile mâini în Eden sădit, pentru că Edenul «dulceaţă» se tâlcuieşte, spre răsărit mai presus decât tot pământul…” Însă Sfinţii Părinţi cei de demult, precum Irineu, Iustin, Atanasie, Epifanie şi alţii cu o unire zic pentru Raiul pământesc, întru carele a fost Adam…” Şi faptul că Raiul a fost creat pe pământ, ca locul cel mai înalt al întregii creaţii, locaş cuvenit celui ce avea să fie stăpânul ei, omul, face din pământ corpul cel mai valoros al universului.

8 Sintetizând cele de mai sus să recapitulăm: 1. Pământul este sferic (şi nicidecum plat), greu, dens, stabil, nemişcat şi stă în mijlocul cerului (universului), suspendat, pe nimic. 2. Pământul nu este planetă. 3. Pământul are şi întâietatea ontologică faţă de toate celelalte corpuri cereşti, fiind un „întâi făcut”. 4. El este singurul centru al universului. 5. El este singurul corp fix şi nemişcat (în afara situaţiilor speciale ale cutremurului, dar aceste oricum nu sunt rotaţii sau mişcări ample şi continue, ci accidente) 6. El este singurul corp ceresc purtător de viaţă. 7. Pe el s-a făcut omul. 8. Aici a fost creat paradisul, grădina Edenului, raiul. 9. Aici S-a întrupat Mântuitorul, a trăit şi a lucrat iconomia mântuirii noastre, a fost răstignit, a înviat şi S-a înălţat la ceruri. 10. Aici va veni cu slavă să judece viii şi morţii, (chiar dacă va fi un pământ nou şi un cer nou, datele esenţiale nu se schimbă). Deci prin toate acestea, pământul este cu totul diferit de celelalte corpuri cereşti, planetele, cu care are într-adevăr oarece puncte comune şi asemănări, dar atât. „Dar nici, pentru că cei care au scris despre pământ au vorbit multe despre formele pământului, spunând că pământul este asemănător unei sfere… rotunjit egal din toate părţile… -, da, nici pentru aceasta nu voi ajunge să spun că facerea lumii, aşa cum ne-o relatează Scriptura, este de mai puţin preţ, pe motiv că Moise, slujitorul lui Dumnezeu, n-a spus nimic despre forma pe care o are pământul, n-a spus că perimetrul pământului are 180.000 de stadii (o stadie = 147 -192 metri), n-a măsurat cât de mult se întinde umbra pe care o lasă pământul când soarele în mişcarea lui se află, aşa-zicând sub pământ, şi nici n-a spus că umbra pământului pe lună dă naştere eclipselor.” (Sfântul Vasile cel Mare Hexaimeron) „Urmează deci din sfericitatea cerului, că Pământul este închis în mijlocul acestei suprafeţe curbate. Dar dacă ar fi aşa, şi Pământul însuşi trebuie să fie ca un glob; căci nici nu ar putea fi altceva decât rotund, ce este înfăşurat în ceea ce este rotund. Dar dacă Pământul este rotund, trebuie în mod necesar ca el să se vadă întocmai în toate părţile cerului.” (Lactanţiu Înţelepciunea mincinoasă a filosofilor) Vorbind despre aceste măsurători, aducem înainte şi un fragment din Războiul nevăzut al Sfântului Nicodim Aghioritul: „Şi apoi această punctură şi această nimică, adică pământul, a fi atâta de lat, cât cuprinde atâtea de largi împărăţii ale lumii şi atâtea de nenumărate neamuri şi mulţimi de oameni. A fi atâta de mare, cât înconjurarea lui este după pândirea corăbierilor celor mai de curând, douăzeci şi cinci de mii şi două sute (25200) de mile (46670 de km), sau mai drept şi adevărat a zice, a fi atâta de prea mare sferă, cât toţi oamenii de la zidirea lumii, şapte mii de ani fiind acum şi mai bine, căutând şi cercând atâta pe uscat cât şi pe mare să-i afle marginea şi măsura lui nu au putut, ci în fiecare zi află noi locuri, locuite şi nelocuite, şi de acum înainte vor mai afla unele ca acestea şi totdeauna până la sfârşitul lumii, au a rămânea multe părţi ale pământului acoperite şi necunoscute de oameni.”

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful