Revista Nouă

- apare de şase ori pe an -

În acest număr semnează:
Virgil DIACONU, Florin DOCHIA, Mioara BAHNA,
Christian CRĂCIUN, Constantin TRANDAFIR,
Cătălina GRIGORE, Gérald SFEZ, Liliana ENE,
Ani BRADEA, Nicolae LABIȘ, Victor STEROM,
Iulian MOREANU, Alin CIUPALĂ, Şerban BĂLEANU,
Gherasim RUSU TOGAN, Serghie BUCUR,
Mihai Valentin TUDOR, Silvia BITERE,
Theodor MARINESCU, Simion DIMA, Marian DULĂ,
Bogdan-Lucian STOICESCU, Lucian GRUIA,
Ioan TODERIȚĂ, Mircea TECULESCU,
Carmen DUVALMA, Octavian LUPU,
Octavian ONEA, Cornel SÂNTIOAN CUBLEŞAN,
Dan RĂDULESCU, Marina NICOLAEV,
Constantin DOBRESCU, Ştefan AL.-SAŞA

Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887
S e r i a a I V- a , e d i t a t ă d e C e r c u l L i t e r a r « G e o B o g z a » d i n a p r i l i e 2 0 0 4
Anul X nr. 6 (79 /2013

http://revistanoua.servetown.com

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

CUPRINS:
la aniversară - Virgil DIACONU: 65 / 3 u centenar - Florin DOCHIA - Străinul cel de toate
zilele sau despre mărirea şi decăderea franceză / 7 u cronica literară - Mioara BAHNA Despre o globalizare a descompunerii morale – Radu Aldulescu: Proorocii Ierusalimului / 11
u cartea de teatru - Christian CRĂCIUN - Un mistic al teatrului / 16 u comentariu Constantin TRANDAFIR - Proza cu ape tulburi şi iluzii / 21 u personaje - Cătălina GRIGORE Despre Moartea lui Ivan Ilici / 24 u clin d’oeil - Transition n° 5 - Gérald SFEZ - Comunicarea
lumilor, după Lyotard (Traducere din limba franceză: Liliana ENE) / 26 u momente - Ani
BRADEA - Jurnal de observator / 32 u poezie - Cornel SÂNTIOAN CUBLEŞAN - Elegii din ţara
nimănui / 36 u memento - Nicolae LABIȘ (Victor STEROM) 38 u ethica minima - Iulian
MOREANU - A optsprezecea povestire cu un copil / 39 u chipuri, locuri, întâmplări - Alin
Ciupală, Şerban Băleanu - Amintirile profesoarei Todiraşcu / 43 u iubiri de scriitori Gherasim RUSU TOGAN - Anton Pann, «finul Pepelei», ne surâde din cadrul aurit al istoriei
noastre literare / 48 u popasuri - Serghie BUCUR - Trei ore în Umbra lui Heliade, la
Târgovişte / 55 u prin arhive - Mihai Valentin TUDOR - La Roumanie (România) / 59 u
poezie - Silvia BITERE / 62 u eveniment - Theodor MARINESCU - Biblioteca Engleză: 15 ani
de existenţă (1998 - 2013) / 64 u restituiri - Poeme de Simion DIMA / 65 u proză - Ani
BRADEA - Toţi ştiau... / 68 u popasuri - Marian DULĂ - Basarabia şi Ucraina / 70 u
eveniment - Maratonul poeziei - 4 - Muzeul Memorial «Nichita Stănescu» Ploieşti / 74 u
semnal - Bogdan-Lucian STOICESCU - Rânduri pentru Ion / 83 u note de lectură - Lucian
GRUIA - Măştile lui Marian Dragomir / 84 u breviar - Cărţi comentate de Victor STEROM /
87 u note de lectură - Ioan TODERIȚĂ - Coriolan Păunescu - Incompatibila noapte / 88 u
proză - Ioan TODERIȚĂ - Primarul şi ruşii / 92 u orientalia – Haiku (Selecţie de Mircea
TECULESCUミルチャ) / 97 u poezie - Carmen DUVALMA / 98 u eseu - Octavian LUPU Melcul Cel Anonim şi Discreţia Înţelepciunii / 100 u eseu - Octavian ONEA - Congresul
Internaţional de Dacologie «Perit-au dacii?», dedicat aniversării lui B. P. Hasdeu / 102 u
pelingeneze - Christian CRĂCIUN - Deratizarea lui Eminescu / 108 u interviu - Marcel
Bejgu: Un maestru al transparenţei şi al culorii (Florin DOCHIA) / 119 u cronica plastică Cornel SÂNTIOAN CUBLEŞAN - Lupta cu inerţia: Daniela Rîndaşu / 123 u cronica plastică Dan RĂDULESCU - Două tabere de creaţie / 125 u cronica plastică - Dan RĂDULESCU „Impresii de călătorie”: Valter Paraschivescu / 128 u note de lectură - Marina NICOLAEV Carol Iancu - «Evreii din Hârlău. Istoria unei comunităţi» / 130 u oameni care au fost Constantin DOBRESCU - Grigore Tocilescu, un istoric şi arheolog de excepţie / 135 u
parodii - Ştefan AL.-SAŞA: Dan Mircea CIPARIU / 143
Textele propuse spre publicare se trimit în
Cercul Literar «Geo Bogza»
format digital, cu menţiunea «Pentru Revista
al Casei Municipale de Cultură Câmpina
Nouă» prin e-mail fdochia@gmail.com sau
florindochia@yahoo.com
Sediu: Casa Municipală de Cultură «Geo
Bogza», str. Griviţei, nr. 95, cod poştal
Florin DOCHIA (redactor-şef)
105.600
Câmpina, jud Prahova, email:
Ştefan Al.-Saşa (secretarul redacţiei)
casabogza@gmail.com

Revista Nouă

Corectură: Iulian MOREANU

Acest număr apare cu sprijinul financiar
al Consiliului Local Câmpina
5 lei

ISSN 1223 - 429X

DTP: Flowerin Flow
Materialele nepublicate nu se înapoiază.
Responsabilitatea pentru conţinutul textelor
aparţine în exclusivitate autorilor.

Tiparul executat la PREMIER Ploieşti

la aniversară

Virgil DIACONU

Virgil DIACONU: 65
Occident
Stau sub cireş, în marginea grădinii,
şi Îl aştept să vină.
S-a făcut deja întuneric şi eu Îl aştept
la fel ca noaptea trecută,
la fel ca noaptea de dinaintea nopţii trecute
şi ca întotdeauna…
El stă de o parte a nopţii, eu – de cealaltă.
De bună seamă s-a îndepărtat de mine,
de cireşul care pentru El s-a împodobit ca de nuntă.
Prietenul meu trăieşte într-o altă distanţă,
în aceeaşi lume împărţim două lumi.
Şi în timp ce El îşi vede de înnourările sale,
eu beau vinul direct din câmp,
din aceste ţâţe negre pe care le dau peste cap
cu femeie cu tot, cu noapte cu tot.
Eu nu mă mai satur de clipa aceasta!
Noaptea îmi iese dinainte cu un cântec de greiere.
Şi cântecul: un scâncet de copil ascuns printre ierburi.
Desigur, noaptea este o negresă plină de mister.
La nici o palmă de mine respiră minunea.
Doamne, cum să mă împart?
Eu chiar acum va trebui să fac o vizită narciselor,
acestor prinţese de cartier, care mi-au dat întâlnire.
Numai de le-aş găsi adresa; adresa pe care în mod sigur
am rătăcit-o pe undeva – poate prin ziua de ieri?
Poate prin ziua în flăcări a primei iubiri?
Mâine, la prima oră, voi negocia cu vrăbiile,
care sunt în grevă. De la Facerea lumii, în grevă.
Ele au venit şi de data aceasta la discuţii
în haine de lucru. Clasa muncitoare a vrăbiilor!
Ele au tot felul de revendicări,
deşi eu le-am dat în stăpânire tot cerul
şi dreptul de a se bălăci oricând în lumină,
în pulberea Domnului.
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

3

Virgil DIACONU

Virgil DIACONU

Vrăbiile! De fiecare dată ele îmi aruncă în faţă dimineaţa.
Ca pe o găleată cu apă rece, dimineaţa.
Nu îmi pun eu mintea cu ele, n-am vreme.
Eu chiar acum trebuie să plec la un curs,
la celebrul curs Metafizica trandafirului galben…
Aici regulile au fost întotdeauna stricte.
Pentru păstrarea secretului, bunăoară,
n-ai dreptul să scoţi din templul trandafirului
nici măcar o petală, nici măcar un poem.
Pentru păstrarea secretului eu voi lua note direct pe suflet.
Direct pe suflet, iată, nervii mei deja au parfumul
trandafirului, nervii mei deja sunt nişte trandafiri galbeni.
În templul trandafirului înveţi să iubeşti petală cu petală
şi ghimpe cu ghimpe. Altfel, nici nu aş fi ajuns
un trandafir galben, petală cu petală, poem cu poem.
Agenda mea este plină. După-amiază, de pildă,
sunt invitatul culturii de cartier. Sunt invitatul poeziei
care reciclează toate prezervativele Europei.
Al poeziei care mixează maidanul cu piruetele lingvistice.
Ultimele deşeuri vocal-textualiste sosite de-afară
au prins foarte bine la noi, vezi, aceasta este noua direcţie.
Este arta poetică a celor care respiră şi gândesc în grup,
a celor care îşi trec cădelniţa cu tămâie de la unul la altul
şi care au reuşit chiar performanţa de a intra în dicţionare
încă înainte de a intra în literatură… Iată generaţia care
din orfelinata cenaclieră a sărit direct în manuale, vezi,
la statuia ei silexul verbului lucra încă înainte de litera A.
Cum plouă cu elogii, atmosfera a devenit
de-a dreptul sufocantă, aşa că voi ieşi repede la aer curat
dacă nu vreau să-mi vărs fierea în public, dacă nu vreau
să-mi cheltuiesc pe nimic superlativele inverse.
Acum trebuie să trec strada.
Să trec strada şi să mă conving cu propriii mei ochi
de fecioara aceasta proaspătă în peisaj,
Democraţia de cabaret, care ne amăgeşte zilnic
cu muntele ei de promisiuni, în timp ce
dobermanii guvernamentali intră fără bilete
şi o ling apăsat de la pubis la ţâţe. Dobermanii,
care îşi flutură imunitatea ca pe un stindard,
4

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Virgil DIACONU

Virgil DIACONU

prin toate ziarele şi pe toate posturile.
Numai naivii se plimbă pe la uşi
aşteptând minunile fecioarei de cabaret,
aşteptând să le întindă o mână, un deget cel puţin.
Acum trebuie să trec strada
şi să mă conving cu propriii mei ochi
de femeia aceasta proaspătă în peisaj,
Democraţia de cabaret, care pune aripi guzganilor
şi îmbracă în mătase lipitorile politice.
Numai de nu mi-ar scăpa printre dinţi
vreun adjectiv din colecţie sau, în îmbulzeală,
vreo piedică şi să o dau cu picioarele-n sus,
să-i stric imaginea, masca, fardul, meşa,
zmeura din obraz care o face atât de fragedă şi ispititoare
când îşi desface ea pulpele pe prima pagină
şi pe toate canalele mântuirii noastre color.
Numai de nu aş face de râs Democraţia de cabaret,
care ascunde sub fustele ei tricolore tot gunoiul social.
Tot gunoiul pe care îl naşte zilnic
şi în progresie geometrică.
Acum trebuie să trec strada atent,
să nu dau nas în nas cu Puterea. Şi dacă dau,
să refuz politicos invitaţia ei la dans.
Să refuz Puterea, care valsează atât de elegant
printre somnambuli, hoţi şi cadavre.
Care, în aplauzele tropăitoare de gură-cască,
valsează singură printre somnambuli, hoţi şi cadavre.
Eu va trebui să fiu atent, pentru ca nu cumva
să calc cu piciorul chiar în el, în partidul aflat la putere.
Să nu nimeresc în latrina promisiunilor politice!
În latrina latină a patrioţilor bicamerali,
care scriu cu jeepurile lor şi cu supa săracului
istoria neamului.
Vezi, în ultima vreme guzganii în rasă
colcăie de-a binelea sub crucea mântuirii noastre.
Şi molia cu patrafir îşi dă mâna cu bastoanele de cauciuc.
Între cruce şi bâtă – iată istoria! –
trâmbiţa profetului sună-n pustiu!
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

5

Virgil DIACONU

Virgil DIACONU

Poate că de aceea visez în fiecare noapte o secure.
Am visuri ascuţite, vezi, cel care trece cu securea pe străzi
ştie el prea bine ce capete rade! Ce şobolan scurtează de aripi
şi ce lipitori mângâie cu lama pe burtă.
Trec strada. Cadavrul României navighează în beznă,
cu luminile stinse şi fără nici o direcţie…
Desigur, dacă nu evadez din retorica
democraturii cu trandafiri pe piept,
din istoria aceasta atât de bine ţinută în lesă
sunt de-a dreptul pierdut: o şobolănime elegantă
îmi va roade şi ultimul gând, ultimul poem.
Ultima globulă roşie… Ultima metaforă
care îmi dansează prin sânge.
Ultimul poem care îmi aleargă prin vene!
Dar nu mă las eu pe mâna lor!
Străzile mă fluieră de afară,
câţiva copaci rămaşi fără vrăbii
mă strigă să le sar în ajutor.
Nu mă las eu pe mâna lor!
Eu sunt ziua în flăcări.
Nici nu mai ştiu, prietene, cine dintre noi
face ţăndări întunericul şi cine oxigenează această zi
atom cu atom şi globulă roşie cu globulă.
Nici nu mai ştiu dacă acelaşi trandafir ne leagă,
prietene, sau aceiaşi ghimpi.
Eu sunt chiar ziua în flăcări.
Sunt ziua care din toate ia foc, în veacul mai mic decât mine.
În vântul lui Dumnezeu, care mă risipeşte prin lume
petală cu petală…
Iunie 2000 – august 2011

s
6

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

centenar

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA
Străinul cel de toate
zilele sau despre mărirea
şi decăderea franceză
„Astăzi a murit mama. Sau poate ieri,
nu ştiu.
[…]
Pentru ca totul să se consume, pentru
ca să mă simt mai puţin singur, nu-mi
mai rămânea decât să doresc în ziua
execuţiei mele mulţi spectatori care să
mă întâmpine cu strigăte de ură.”
Între aceste fraze, se desfăşoară
„spectacolul” unei vieţ(uir)i/lumi(ni)
absurde, în care nimic nu are sens şi de
care chiar sensul însuşi se fereşte. Este,
sub soarele magrebian, unic, sub acea
lumină misterioasă a Mediteranei despre
care s-au scris texte de mare frumuseţe,
este crima logică, deşertul, absenţa,
tandreţea indiferenţei, în care,
împrumutând cuvinte din alte pagini, „ar
trebui să ni-l închipuim pe Sisif fericit”.
La 29 de ani scria „Străinul”, la 44 lua
Nobelul. Alte vremuri… alte riscuri…
Astăzi, după scandalul din 2011 cu
(ne)celebrarea lui Louis-Ferdinand
Céline, centenarul Albert Camus este
într-o nedreaptă, vinovată surdină: nici o
comemorare oficială, nici un omagiu
naţional pentru autorul celei de-a doua
între cele mai vândute cărţi franceze din
toate timpurile (după „Micul prinţ” a lui
Antoine de Saint-Exupéry – 200 de
milioane de exemplare): „La Peste”
(„Ciuma”), 12 milioane de exemplare, în
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

28 de limbi. Nici o altă carte de literatură
franceză nu se află în clasamentul celor
cu peste 10 milioane de exemplare
vândute. Şi, ca un fel de confirmare,
despre care am mai scris şi altundeva, în
ancheta „Cele 100 de cărţi ale secolului”,
făcută de societatea franceză Fnac şi
ziarul parizian Le Monde (Quels livres
sont restés dans votre mémoire?) în
1999, „L’Etranger” („Străinul”) este pe
primul loc. Autorul „Omului revoltat” şi
al „Mitului lui Sisif” binemerită mult mai
mult în afara hexagonului oficial, în
lumea largă, de o parte şi de alta a
Atlanticului şi a Pacificului. Centrul
Pompidou şi Biblioteca Naţională au
refuzat să găzduiască orice fel de
manifestare. Iar marea expoziţie „Albert
Camus: omul revoltat” (iniţial „Albert
Camus, străinul care ne uneşte”), care
trebuia să fie evenimentul principal al
sărbătorii „Marseille-Provence – Capitala
europeană a Culturii 2013” a fost
anulată, după trei ani de intrigi penibile
şi greţoase („nauséabond”, cuvânt folosit
de Michel Onfray) cultural-politice şi
răsturnări de situaţie (cf. France 24,
Libération, Evéné etc.). După excluderea
istoricului Benjamin Stora şi abandonul
funcţiei de comisar al expoziţiei de către
Michel Onfray, Centenarul deţinătorului
de Nobel 1957 a trebuit să se
mulţumească cu o expoziţie modestă –
7

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA

„Albert Camus, cetăţean al lumii” – de
care s-a ocupat un colectiv de
cercetători, istorici şi filosofi. Oare
efervescenţa mediatică din 2010, la cei
cincizeci de ani de la moarte, să-şi fi
epuizat toată energia? Multă
incompetenţă şi un pic de „nostalgerie”,
cum spunea, în martie, cu un joc
semnificativ de cuvinte, blogerul
provensal Cyril Di Méo.
Dar scriitorul şi filosoful este pe
deplin onorat de cărţile ce îi sunt
dedicate, de polemicile pe care încă le
provoacă. Michel Onfray, cu L’Ordre
libertaire. La vie philosophique d’Albert
Camus (Flammarion, Paris, 2012), după
La Pensée de midi - Archéologie d’une
gauche libertaire (Galilée , 2007) –
despre ambele am scris câte ceva în
volumul Prins în lumea cuvintelor, 2, pp.
156-162 – îl situează în continuarea unor
Socrate sau Epicur, gânditori care permit
„sculptura sinelui pentru oricine vrea să
dea un sens vieţii sale”, chiar dacă
scriitorul susţine că nu s-a pretins
niciodată filosof, pentru că gândeşte prin
imagini şi nu prin concepte, prin cuvinte
şi nu prin idei. Şi totuşi: „Se întâmplă ca
decorurile să se prăbuşească. Trezire,
tramvai, patru ore de birou sau de uzină,
masă, tramvai, patru ore de muncă,
masă, somn şi luni, marţi, miercuri, joi,
vineri, sâmbătă în acelaşi ritm - iată un
drum pe care îl urmăm cu uşurinţă
aproape tot timpul. Dar, într-o zi, ne
pomenim întrebându-ne «pentru ce?» şi
totul începe o dată cu această oboseală
uimită. «Începe», iată lucrul important.
Oboseala se află la capătul faptelor unei
vieţi maşinale, dar ea inaugurează, în
acelaşi timp, mişcarea conştiinţei. Ea o
trezeşte şi provoacă urmarea. Urmarea,

adică întoarcerea inconştientă în lanţ sau
trezirea definitivă. După trezire vine, cu
timpul, consecinţa ei: sinuciderea sau
vindecarea. În ea însăşi, oboseala are
ceva dezgustător. În cazul de faţă, însă,
trebuie să ajung la concluzia că e bine
venită. Căci totul începe prin conştiinţă şi
nimic nu are valoare decât prin ea.”
(Mitul lui Sisif) Analiza este, psihologic,
fără cusur. Meursault (din L’Etranger)
ucide un arab din oboseala indusă de
lumina mediteraneană. Mama şi fiica
Martha (din Malentendu) intră în
mecanismul uciderii călătorilor găzduiţi
la han, pentru strânge bani şi a părăsi
ţinutul cu insuportabila sa lumină, şi îl
ucid pe Jan, fiul şi, respectiv, fratele
plecat demult în lume şi îmbogăţit, care a
venit tocmai pentru a le salva. Cei trei nu
ştiu, nu reuşesc să comunice.
Singurătate, abandon, apatie – stări care
caracterizează „răul” omului absurd, stări
de care nu a fost lipsit, într-o lume ce i-a
fost adesea potrivnică.
Se ştie de maledicţiunile colegului
Sartre, cel care va refuza premiul Nobel
pentru că îi fusese acordat înainte lui
Camus, şi ale revistei sale „Les Temps
modernes”, în vreme ce François
Mauriac comentase răutăcios: „Acest
Sisif nu împinge piatra. El s-a urcat pe ea
şi, de acolo, plonjează în mare.” Dar între
2010 şi 2013 a avut loc ceva care a
radicalizat datele problemei Camus:
revoluţia arabă. Dincolo de literatură şi
de filosofie, se încearcă o „recuperare
politică” a lui Camus. Desigur, este la fel
de stupid, din puncte de vedere cultural,
ca şi în cazul lui Céline. Dar polemica nu
întârzie să se manifeste, să reînvie,
realimentată fără vreo ostoire. Iat-o
prezentă, surdinizat, în „Le Figaro”, într-

8

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA

un dialog dintre istoricul Benjamin Stora
(Camus brûlant) şi deputatul Henri
Guaino (Camus au Panthéon. Discours
imaginaire). „Dacă ne apare, Camus, din
prima, ca unificator, este pentru că el
continuă să ne vorbească, indiferent de
vârsta noastră sau de ideile noastre. Un
licean mi-a spus recent că îl preferă pe
Camus lui Flaubert. Singurătatea lui
Camus, faptul că detesta spectacolul
monden sau literar, dar şi refuzul oricăror
sisteme care limitează acţiunile omului
sunt aspecte care îl fac să ne fie
contemporan. Toate acestea vorbesc
tineretului de azi. Şi nu numai francez.”
Dar nu mai puţin, continuă istoricul B.
Stora, incită şi la polemică, mai cu seamă
privind raporturile sale cu Algeria natală.
Destui nu îl iartă pentru atitudinea
privind apartenenţa acesteia la Franţa, în
condiţiile în care era declarat
anticolonialist. Scriitorul Kateb Yacine şi
intelectualul arab Edward Saïd i-au
reproşat întotdeauna „inconştienţa
colonială”. Nu i se iartă, de asemenea,
luciditatea cu care a prevăzut, înaintea
tuturora, eşecul marilor ideologii
colectiviste revoluţionare, de către aceia
care se simt orfanii acestor ideologii.
„Din fericire, acest clivaj nu pune
niciodată în cauză talentul literar, unanim
recunoscut.” După Henri Guaino, Camus
este omniprezent „pentru că el, într-un
fel, a câştigat. Paradoxal, este încă un
gânditor al timpurilor noastre, cum nu
era al timpurilor sale. El a câştigat pentru
că marile ideologii s-au prăbuşit şi marii
maeştri ai gândirii au fost descalificaţi.
Or, el era un antimodel. O spune: nu sunt
un filosof. Refuză gândirea de-a gata. Nu
ne propune nici o certitudine religioasă
ori ideologică. Sartre dă răspunsuri.

Camus formulează întrebări. Sartre vrea
să construiască un sistem de gândire.
Camus afirmă: «Ceea ce mă interesează
este cum trebuie să se conducă.» Este
anti-Sartre. Merge pe contrasens faţă de
epoca sa fascinată de filosofia istoriei şi
de violenţa căreia îi este supus omul.
Promovează revolta conştiinţei faţă cu
determinismul istoric din care se hrănesc
totalitarismele timpurilor noastre.
Fundamental, este un om al tragediei,
această eternă luptă a măsurii contra
nemăsurii. Tragicul, această angoasă a
omului confruntat cu propria sa
finitudine.”
Camus era antimarxist şi antihegelian,
dar nu era un om de dreapta. Critica sa
pleacă de la antistalinismul epocii. E mai
degrabă apropiat de cercurile anarhosindicaliste. Această dimensiune o va
dezvolta Michel Onfray, reîmprospătând
legătura cu mişcarea de idei
contemporană. (În vreme ce Jean Paul
Sartre vizitase URSS şi mărturisea, la
întoarcere: „Le citoyen soviétique
possède, à mon avis, une entière liberté
de critique, mais il s’agit d’une critique
qui ne porte pas sur des hommes, mais
sur des mesures.” Iar despre omul
sovietic: „C’est certainement un type
d’homme qui, par lui même, est assez
différent et neuf par rapport à l’homme
des démocraties occidentales.” Ce mai
poate fi reîmprospătat aici?).
Henri Guaino recunoaşte o
dimensiune religioasă de netăgăduit la
Camus: e bântuit de figura Christului
descoperit în bisericile toscane şi în
tablourile lui Piero della Francesca, în
care regăseşte figura mamei sale.
Problema metafizică îl va chinui toată
viaţa. Va fi locuit permanent de o mistică

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

9

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA

intimă, foarte personală. Dar va refuza
mereu să sacrifice o viaţă pentru o altă
viaţă de după viaţă. Şi va reproşa
totdeauna marilor religii şi marilor
ideologii că sacrifică totul unei ipotetice
fericiri radioase aflate tot timpul dincolo
de un orizont. Dar Camus recuză orice
sistem dogmatic, iar temperamentul său
libertar îl face să fie mefient faţă de tot
ce poate fi desemnat cu termenul
„religie”. Era un laic, un republican, un
raţional, dar repudia raţionalismul,
dictatura raţiunii, ca orice dictatură.
Dincolo de polemici, mai vechi sau
mai noi, dar în special cele privind
refuzul violenţei revoluţionare, Camus
rămâne pentru totdeauna un personaj
dificil de clasificat. El însuşi refuza să fie
închis în limitele unei categorii politice
rigide. Această poziţie singulară, de
înstrăinare, se potriveşte tineretului
actual. Nu pentru că a murit la 47 de ani.
La vârste mai tinere, o mulţime de
scriitori, de muzicieni, de pictori, de
artişti – de la Van Gogh la Schubert –
dăduseră măsura maturităţii operei. Dar
Camus are un altceva pentru tineri,
constată, în concertul mai general
coincident, B. Stora. Ei se regăsesc în
scrierile sale, în atitudinile sale, în
generozitatea sa. Ei au sentimentul că
dispariţia bruscă a lăsat ceva neîmplinit
şi vor să împlinească. Totul se leagă şi de
imaginea romantică a unui om dispărut
prea tânăr, un mediteranean cu tot ceea
ce implică asta: iubind şi fiind iubit, solar,
emoţionant, fermecător şi carnal.
Camus e marele perdant, titrează
l’Evéné, dar îmi pare a fi, de fapt, o
victorie! Onfray regretă că proiectul său
nu a putut fi pus în operă şi nu a avut
prilejul de a arăta în ce măsură filosofia

pozitivă şi afirmativă a lui Camus dă
seamă de luciditate şi de curaj. „În
Franţa, atmosfera intelectuală este
totdeauna de război civil” – se explică el.
„Albert Camus a fost marele perdant al
ceea ce ar fi putut fi o frumoasă
aventură. Dar tot ceea ce el detesta a
revenit în această afacere ca un
bumerang: politicienii, moştenitorii,
reţelele, triburile, miniştrii… Nimic nou
sub soare”. Însă, această imagine a
beneficiat de luminile întregii scene, a
ieşit în prim plan, iar personajele sunt
judecate în timp real: s-au făcut de râs.
Centenarul naşterii îl găseşte pe Camus
în acelaşi loc privilegiat pe care nici
Panteonul nu îl poate asigura: perpetuu
în inimile tinerilor care se formează
(„sculptura sinelui”, nu?) ca oameni
maturi hrănindu-se din întrebările,
îndoielile, nesiguranţele lui.
Şi iarăşi îmi amintesc de întâmplarea
pilduitoare a profesorului francez la o
universitate americană: Care este marele
scriitor francez al secolului al XX-lea?
Proust, Céline, Claudel, Sartre –
presupune că i se va răspunde… Dar este
unanimitate: Camus, monsieur, Albert
Camus!
Câmpina, Noiembrie 2013

10

s
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

cronica literară

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA

Despre o globalizare a
descompunerii morale –
Radu Aldulescu:
Proorocii Ierusalimului
Faţă de lucrările de istorie, în general,
şi, mai ales, faţă de cele legate de atât de
controversata istorie a perioadei din
preajma lui 1989 încoace, literatura are
nişte atuuri, fiindcă dezvăluie lumea întro manieră originală, transfigurând
realitatea, dar, totodată, creând impresia
de verosimil, cu deosebire când, ca în
cazul romanului lui Radu Aldulescu –
Proorocii Ierusalimului, Editura Polirom,
Iaşi, 2012 –, realismul creaţiei, cu
deosebire pentru cititorii dornici de a
identifica în artă conexiuni cu lumea
tangibilă, este, atât cât i se permite unei
opere literare, atestat prin aspecte ale
concretului.
Cartea lui Radu Aldulescu îi oferă
publicului cititor – într-o manieră
amintind în multe privinţe de proza lui
Marin Preda – o panoramă a lumii
româneşti, a cărei desfăşurare are drept
pretext întâlnirea după mai mult de un
deceniu a două personaje care devin axul
narativ al romanului. În tulburea epocă
postdecembristă, în spaţiul românesc,
reînvie, în alţi parametri, fireşte, şi sub
altă titulatură, comerţul ambulant,
urmaşii lui Ienache Coropcarul, al lui
Sadoveanu, luând cu asalt zilnic,
apartamentele, casele, pieţele, în oraşe,
dar şi în sate, factori, inconştienţi şi
involuntari, ei înşişi, de omogenizare
existenţială, cel puţin în planul preocupărilor
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

imediate, prin nimicurile/ gadgeturile de
tot felul oferite potenţialilor cumpărători.
Într-o astfel de tentativă de vânzarecumpărare, se reîntâlnesc, în uşa
apartamentului din Bucureşti al lui
Doru/Doruleţu’/Dorel Elefterescu, acesta
şi Ierusalim şi, recunoscându-se, la o
cafea şi o ţigară, îşi deapănă experienţele
trăite de-a lungul a unsprezecedoisprezece ani de când nu s-au mai
văzut. Se alcătuieşte, în acest mod, din
fragmente, imaginea unei umanităţi
tentaculare, pentru care dialogul celor
două personaje devine rama.
Cartea se dezvoltă, apoi, ca un roman
polifonic, de o mare densitate –
imagistică, stilistică, a registrelor
lingvistice etc. –, unde realismul deja
amintit, în numeroase secvenţe, alunecă
spre naturalism. În ce priveşte
densitatea epică, aceasta e susţinută de
aplecarea spre confesiune pe care o au
personajele şi prin care se exhibă o lume
dominată de abjecţie, dar ascunsă, în
general, după paravane de moralitate,
pentru că fauna romanului are vocaţia
viciului, fie că e vorba de români, fie de
străini cărora românii interlopi le
stimulează propriile năravuri, sporind
astfel impresia despre România,
fascinantă prin condiţiile de viaţă de o
precaritate extremă, nemaiîntâlnită în
celelalte ţări ale Europei de Est. O Indie
11

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA

şi o Etiopie laolaltă, aflate doar la
câteva ore de zbor cu avionul de
metropolele europene şi de civilizaţia
occidentală.
Se regăsesc, prin urmare, în carte,
numeroase perspective narative, dar
există un liant al universului romanesc –
atât de complex, eterogen, la nivelul
categoriilor umane, al mentalităţilor
aferente, al modului de viaţă etc. –, un
grup de români, înrudiţi vag sau, mai
degrabă, cu afinităţi în planul
preocupărilor, al modului cum înţeleg săşi clădească viaţa, abătându-se de la
făgaşul pe care merg cei mai mulţi,
acțiunile lor fiind invizibile pentru
majoritatea societăţii, dar cu urmări
pregnante în susţinerea corupţiei, în cele
mai grave forme ale ei.
Desfăşurându-se într-un perimetru
amplu, cuprinzând România şi Europa de
Vest, mai ales Germania şi Franţa (la
Frankfurt şi la Paris), romanul aduce un
număr incalculabil de drame suprapuse,
intercalate, propagându-se unele în
altele, un palimpsest cuprinzând urme
de suferinţe, reiterate de la un ins la
altul, de la o generaţie la alta. Prin Doru
Elefterescu, personajul căruia naratorul îi
atribuie frecvent statutul de reflector – al
cărui discurs e întretăiat de mărturisirile
lui Ierusalim, se face cunoştinţă cu
familia acestuia –, a cărui mamă,
hipersensibilă la existenţa bărbaţilor,
cărora le-a dăruit patru copii, fără ca
aceştia să primească „darurile”, este un
personaj aparte, asupra căruia insistă
îndelung fiul, intuind că bazele traseului
său existenţial sinuos, oarecum diferit de
al celor mai mulţi semeni, au fost puse
printr-o fire şi o viaţă boemă. O copilărie
şi o adolescenţă mai mult imaginare i-au

acutizat inteligenţa şi simţurile,
dezvoltându-i instinctul de conservare,
un anumit egoism care i-a stimulat firea
contemplativă, dar, în acelaşi timp, şi
păstrarea unei distanţe sufletești faţă de
cei din preajmă, de fapt, o formă de

12

independenţă. Vizitele, mai ales în
momente de criză, împreună cu
Magdalena, mămica grăsulie, soţia care
îl păstrează alături de ea cu obstinaţie, în
ciuda tentativelor lui de evadare din
ţarcul unei căsnicii banale (plecând, pentru
scurt timp, cu o fostă camaradă din
epoca manifestărilor postrevoluţionare
din Piaţa Universităţii, din Zona Liberă de
Comunism, unde se petrecuse înfrăţirea
aia dintre elita intelectualilor şi artiştilor
anticomunişti şi plebea de toată mâna
la rudele ei de la ţară), prilejuiesc,
completarea panoramei lumii româneşti
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA

– a României profunde –, care constituie
obârșia, asumată ori renegată a celei mai
mari părţi a populaţiei urbane, în
general, dezrădăcinaţi, cărora le
transferă atât aspectele pozitive de
permanenţă, cât şi apucăturile deloc
lăudabile. Satul în care se refugiază, la
sărbători sau în campanii agricole, Doru
şi Magdalena e tipic pentru lumea rurală
actuală, în care se perpetuează
rudimente de mentalitate, de
comportament tradiţional, care coexistă
cu achiziţii devenite – deja – toposuri de
viaţă modernă. De pildă, Culiţă,
cumnatul lui Doru, se laudă cu Oprescu,
ruda prin alianţă de la Bucureşti, om
înstărit, cu afaceri şi la vedere, dar, cu
deosebire, subterane, generos spre a
epata, al cărui tic verbal – Ie lumea
amărâtă… (…) Ie să dai să fugi…–
exprimă un amestec de înţelegere,
superioritate, dispreţ, milă, constatarea
lui fiind, în esenţă, punctul de plecare,
ştiut sau nu, al acţiunilor tuturor, fie că
se desfăşoară în limitele normalităţii, fie
că ating coordonate ale speciei umane
care vin dintr-un strat nebulos al fiinţei.
Din arealul acesta, pe care-l
tranzitează de câteva ori pe an cuplul
amintit, e recrutat Ierusalim – unul
dintre fiii lui Nojiţă, un cioban alcoolic,
dar cu înclinaţii profetice şi care şi-a
botezat cei trei copii cu nume biblice,
Ierusalim, Golgota şi Pilat –, devenit
personaj central al romanului, după ce e
luat de Oprescu, împreună cu alţi doi
copii (Claudiu şi Robert), adunaţi din
Gara de Nord, şi, timp de unsprezecedoisprezece ani, consimte să străbată
toate bolgiile infernului destrăbălării, în
Germania şi în Franţa, aflaţi în stăpânirea
lui Edi Ştireanu, fratele vitreg al lui Doru,

secondat de ţiganul Burhuşi.
Dacă Doru e, aşa cum arătam,
personaj-reflector, în a cărui relatare se
proiectează lumea românească din
interiorul graniţelor, dincolo de acestea,
rolul îi e preluat de Ierusalim. Prin
mărturiile lui – făcute lui Doru când se
reîntâlnesc – e adusă în prim-plan
abjecţia occidentală, pe care pegra
societăţii româneşti o alimentează cu
prisosinţă. Războiul rece s-a încheiat, dar
a început altul, la fel de dur, în care Estul
şi Vestul se acuză reciproc de imoralitate.
În acestă nouă confruntare, copii ai lumii
amărâte sunt recrutaţi de prin sate, gări
(Gara de Nord e o pepinieră de primă
mână!), din parcuri, de pe lângă localuri
rău famate etc., apoi duşi în case ale
unor „oameni de afaceri” cu faţă onestă,
unde li se cizelează unele apucături, dar
li se ascut altele, sunt învăţaţi rudimente
de limbă a unor ţări apusene, apoi, după
săptămâni sau luni de muncă şi instruire,
sunt transferaţi, cu ajutorul călăuzelor,
peste graniţă, preluaţi de alţii, mutaţi
apoi la destinaţii secrete, din nou
instruiţi şi, în fine, livraţi pe piaţa lacomă
şi vastă a pedofiliei, încât părinţii lor,
„peştii”, să obţină, zilnic, sume de bani
înspăimântător de mari, de pe urma
prestaţiilor acestora, iar cotizanţii sunt
dintre cei mai neaşteptaţi cetăţeni ai
planetei, de la onorabili dascăli, la
oameni de afaceri şi până la demnitari ai
unor organizaţii mondiale, precum, de
pildă, ONU.
Cartea lui Radu Aldulescu subliniază
ori doar sugerează omogenitatea în
planul corupţiei, fiindcă, de la importanţi
reprezentanţi ai poliţiei sau ai justiţiei
româneşti – cărora li se cotizează
substanţial, în bani sau în natură,

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

13

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA

înfruptându-se din „marfa” fragedă de
pe piaţă – şi până la cei germani ori
francezi, lumea are exponenţii ei
notabili, însă, pretutindeni, „gardul”
ascunde „leopardul”.
Coroborând cele două lumi, cea
românească, trăind într-o democraţie
originală, şi cea occidentală, Radu
Aldulescu aduce în romanul său un nou
Babilon şi o nouă Sodomă, pe care
cuvintele-prorocire ale lui Nojiţă,
alcoolicul (care avertizează că vremea
este aproape şi, până la urmă, arde cu
tot cu coliba lui de cioban), o
traversează, fără să fie luate în seamă,
deşi el psalmodiază, ca în transă:
Ierusalime-Ierusalime, ce mi-ai făcut tu
mie? Şi: proorocii şi preoţii-s stricaţi!
Chiar în Casa mea le-am găsit răutatea
– aşa zice Domnul. Pentru Culae/Culiţă,
asemenea celorlalţi din sat, ăsta-i
bisericos tare, dar are o problemă: Atâta
că nu se poate lăsă de beutură…
Convulsiile societăţii româneşti,
declanşate odată cu evenimentele din
decembrie 1989, se situează în primplanul romanului, de-a lungul multor
pagini, redate prin prisma naratorului
auctorial, cât şi prin a actanţilor lor
circumstanţiali.
Tragicomic, cu note de burlesc, fără a
o cosmetiză, dar şi fără a-i supralicita
aspectele negative, romanul conturează
realitatea românească, în care lipsa de
repere ferme – sociale, politice, culturale,
morale etc. – îi determină pe mulţi să-şi
cârmească barca după modestele lor
posibilităţi de înţelegere sau după
direcţia în care bate vântul, construinduşi, de cele mai multe ori, nemărturisite
„filozofii” de viaţă (Să nu arăţi niciodată
ce simţi, doar aşa vei răzbate sau:

Niciodată să nu te iei după lume şi Dacă
te iei după ziare şi televizor, cu alea
rămâi), privind, uneori cu detaşare şi cu
umor viaţa (câinele lui Culiţă se numeşte
Iliescu; Doru, îndrăgostit, e ca un cocostârc
în călduri), manifestându-se ca actori şi
spectatori, într-o piesă în care i-au avut
„colegi” de scenă / contemporani pe
diverşi oameni politici, ale căror nume
apar în roman (preşedinţii Iliescu şi
Constantinescu ori premierul Roman, dar
şi alte personalităţi ale vieţii politice şi nu
numai, româneşti sau străine, Stalone,
Piersic, Van Damme ori nepotul lui
Henry de Toulouse Lautrec, un estropiat
de geniu, posedat de viziunile esenţelor
lumii, care pendulează între desfrânare şi
sensibilitate şi pe care, în cele din urmă,
Ierusalim ajunge să şi-l asume ca părinte,
de care e însă despărţit brutal, fiindcă,
aşa cum îi mărturiseşte lui Doru, după
întoarcerea în ţară, Eu am o sumedenie
de părinţi, nea Dorele, ţi-am spus. Am
fost copilul tuturor smintiţilor din lumea
asta.). Și aceasta, fiindcă personajele,
chiar şi cele cu o educaţie precară, au
păreri ferme în privinţa politicii. De pildă,
amintitul Culiţă, cumnatul de la Ciopleni,
finul lui Oprescu, e de nezdruncinat în
convingerile sale: Păi cine a fost
Ceauşescu? Un erou al neamului, băăă,
care dacă se naşte o dată la o mie de
ani. Ce Ştefan cel Mare? Ce Mihai
Viteazu’? Da’ ce folos că l-a trădat toţi,
până la ultimu’ plotoner major ca să-i ia
locu’ şi să fure. În acelaşi timp, despre
situaţia prezentă, tot el apreciază: Nu-i
vezi, domn’e, că aştia au venit să ia, nu
să dea? Nu-i vezi că s-au pus pe supt ca
căpuşele? Or să sugă până or să crape.
În ansamblu, romanul e o monografie
a mizeriei, a sărăciei, a unei lumi

14

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Mioara BAHNA

amărâte, care se caută şi îşi caută
raţiunea de a fi, sensul vieţii, şi în care
homo homini lupus, indiferent unde s-ar
poziţiona, şi, poate tocmai de aceea, e o
lume care trăieşte o acută nevoie de a se
confesa, dar, în aceeaşi măsură, de a-şi
asuma statutul de confident, de consilier,
pentru că fiecare dintre personaje are o
uriaşă experienţă de viaţă, în ciuda
vârstei uneori, pe care caută să o
împărtăşească sau să o compare cu a
celorlalţi.
Registre verbale diverse, ale unor voci
narative de cele mai multe ori distincte,
însă, adesea, şi cu sursă ambiguă –
fiindcă naratorul auctorial îşi asociază
atât relatări ale unor personaje cu
identitate precisă în roman, cât şi
perspective unisciente –, realizează o
partitură diegetică de mare
complexitate, în care se etalează dorinţe,
frustrări, orgolii expuse uneori cu mult
cinism (de exemplu, din perspectiva lui
Burhuşi, asociatul lui Edi Ştireanu, copiii
români duşi la „produs” în Germania

sunt adevăraţi campioni, frate, ăştia nu
face tricolorul de râs, fiindcă e fieru’
dracului românu’, în timp ce, pentru Edi,
Parisul e rahat, haznaua asta de
pedofili de lux, iar, pentru Marta, iubita
lui, fiică de medici români refugiaţi în
Germania, personaj analizabil sub
aspectul apartenenţei la naturalism,
suntem cetăţeni ai Europei ăsteia de
rahat! Europa asta care nu-i decât o
suburbie jegoasă a Germaniei Mari…,
fiindcă personajul oscilează, inconştient,
în pauzele dintre crizele epileptic-erotice,
între manifestări extremiste, xenofobe,
neonaziste şi o globalizare a
descompunerii morale, cu efecte
lucrative pentru „firma” iubitului ei,
căreia i se dedică total), rarisime clipe de
împlinire, ale unor personaje care se
grăbesc să trăiască şi, din acest motiv,
secvenţele care compun textul cărţii se
află într-o succesiune dinamică,
asemenea celor cinematografice, într-o
încercare de exorcizare, parcă, a răului
acumulat cu sau fără voie.

Valter Paraschivescu

Mioara BAHNA

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

15

cartea de teatru

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN
Un mistic al
teatrului
Cartea de teatru face la noi figura
unei cenuşărese. Rară în bibliografia
generală, fără succes la public, arareori
recenzată în revistele de cultură, se
traduce puţin din afară, este căutată
doar de cei de specialitate. Şi totuşi,
avem câţiva dintre marii regizori de
teatru din lume, avem actori competitivi,
şi nivelul teoriei teatrale este acceptabil,
chiar dacă rămâne o nişă foarte strâmtă.
Când este bine scris, eseul despre teatru
este la fel de incitant (de nu şi mai şi!) ca
şi oricare alt tip de eseu literar. Ne
lipseşte doar o educaţie a receptorilor.
George Banu este un fenomen al
teatrologiei noastre. Posesivul este
oarecum inadecvat, stabilit în Franţa
exact acum 40 de ani, de trei ori
preşedinte al Asociaţiei Internaţionale a
Criticilor de Teatru, profesor la Sorbona
şi în multe ale locuri, din Canada până în
China, este omul care pare că a văzut
totul şi că a consemnat tot ce s-a
întâmplat în teatrul lumii în ultima
jumătate de secol. Scrie sclipitor, găseşte
mereu subiecte şi abordări care te iau
prin surprindere; teatrul ca lume şi
lumea ca teatru nu este pentru el o
găselniţă teoretică, probează prin tot ce
a scris că este, să zic aşa, o „metonimie
ontologică”, scriind despre teatru, el
scrie mereu despre condiţia umană în
general. Acum ceva vreme, am vrut să
16

fac un text despre Spatele omului,
superbul eseu album dedicat
hermeneuticii imaginii „din spate” în
teatru, pictură, cinematografie. Mi se
părea o temă surprinzătoare, o
perspectivă excepţională pentru acest
prag inter-milenar în care „omul” se
îndepărtează (ireversibil?), îşi pierde
chipul şi, deci, identitatea, devine o
simplă siluetă, un contur, un receptacul
de bănuieli. Nu a fost să fie. M-am
concentrat acum, în schimb, pentru acest
dulce-amar eseu despre Iubire şi neiubire
de teatru (Polirom 2013). O profesiune
de credinţă, un text care vrea să desfacă
nodul oximoronic numit teatru,
inextricabilă alcătuire de contrarii. De
cele mai multe ori, motivele iubirii sunt
aceleaşi cu cele ale neiubirii. Fiecare
capitol surprinde o astfel de polaritate.
Faptul însă că ultimul se numeşte De ce
nu am devenit scriitor este un discret
indiciu să citim cartea din această
perspectivă. George Banu are o eleganţă
şi o subtilitate a rostirii care îl apropie de
modelul barthesian al decriptării
semnelor. Probabil de aceea se simte
atât de bine în teritoriul plin de
ambiguităţi al teatrului, literarul „pur”
este mult mai simplu. Povesteşte cum a
ratat cele câteva experienţe de a scrie
roman sau chiar teatru, cu siguranţă
„lotul” său este li va rămâne această
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

rafinată hermeneutică a umanului
dezvăluit prin actul teatral.
Spectacolul, Actorul, Regizorul,
Spectatorul, Pictorul, Limbajul, Decorul
sunt elementele acestui discurs
îndrăgostit. Toate elemente polare,
diurne şi nocturne, deopotrivă surse de
iubire şi de neiubire. Uneori simultan,
alteori consecutiv. Enumer câteva dintre
cele peste 30 de capitole. Opoziţiile
dintre scenă şi sală, dintre efemer
(spectacol) şi durabil (textul), dintre actor
şi omul obişnuit, dintre comanda tiranică
a regizorului şi „libertatea” improvizaţiei,
dintre scena încărcată şi scena goală,
dintre artă şi divertisment, dintre şoaptă
şi rostirea patetică, dintre ceremonie şi
joc, dintre singurătate şi mulţime, dintre
întunericul sălii şi lumina scenei, dintre
iluzie şi realitate, dintre fidelitatea
reproducerii textului şi maxima libertate
faţă de el, dintre ieşirea la teatru şi
rămânerea în fotoliul de lectură, dintre a
face şi a reface un spectacol, dintre
spaţiul ascuns şi spaţiul dezvăluit,
autenticitate şi iluzie şamd. Am citat doar
câteva dintre temele celor aproape 40 de
scurte eseuri care cuprind fiecare câte o
astfel de polaritate. Căci nu de alegere e
vorba, frumuseţea şi indicibilul teatrului
stau tocmai în faptul că iubirea şi
neiubirea ni se impun simultan, uneori
din aceleaşi motive. Nicio altă artă,
observă eseistul, nu suscită din partea
admiratorului poziţii atât de divergente.
Incertitudinea este esenţa acestei
arte. Iar ceea ce într-o analiză sau într-o
anume dispoziţie sufletească a
spectatorului poate apărea ca un defect,
din altă perspectivă poate fi cea mai
incitantă dintre provocări. André Malraux
are un eseu cu un titlu superb, Omul

precar şi literatura. Teatrul îşi trage
substanţa din…, este făcut de… şi se
adresează în întregime acestui om
precar, conştient de clipa rapidă şi
iluzorie în care este luminat pe scena
vieţii. Meditaţia lui George Banu despre
ambiguităţile constitutive ale teatrului
este o meditaţie despre timp, căci în
nicio altă artă amprenta timpului şi tema
morţii nu apar mai vizibile. Prea-umanul
este, în corporalitatea lui, ţinta căutării
acestei sărbători de câteva ceasuri care
este spectacolul teatral.
Teatrul este un „concentrat de viaţă”,
valoarea lui sacrală vine şi din faptul că
nu se repetă, nu este niciodată acelaşi.
Unic. George Banu analizează într-un
capitol „urmele” teatrului, opţiunile unor
regizori de a şterge orice mărturie despre
spectacolul lor, infidelitatea de principiu
a acestor mărturii, dar şi necesitatea lor,
fără de care teatrul nu ar avea istorie.
Eseul teatrologului nostru are o
dimensiune de jurnal al acestui martor
privilegiat care a văzut cam tot ce era de
văzut în teatrul secolului, fără să ajungă
la dezabuzare; consemnează experienţe,
mărturii, discuţii, o seară petrecută într-o
cafenea după un spectacol răvăşitor sau
o atingere „divină” a trupului unui actor
amestecat cu publicul. Este un fel de a
elogia materia aceasta atât de
evanescentă a spectacolului care este,
dincolo de toate teoriile, trăire. De aici
polarităţile în care se bifurcă (precum
potecile din grădina borgesiană) la
nesfârşit hermeneutica teatrală. Eseistul
are ceva din fineţea „japoneză”, lucrează
mult cu tăcerea, cu golul, cu nespusul în
aceste crochiuri care nu depăşesc fiecare
câteva pagini şi în care îşi recapitulează
hedonist şi sceptic o viaţă de urmărit

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

17

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

spectacole, cu bunele şi relele ei. A muta
teatrul în cuvinte nu este o treabă
lesnicioasă, la fel ca şi muzica de pildă.
De altfel, cultura profesorului de teatru,
de la muzică la artele plastice,
cinematografie, literatură şi filozofie îl
face să hermeneutizeze atât de profund
despre artele spectacolului. A interpreta
(în ambele sensuri majore ale cuvântului)
este impulsul originar pentru acest
tzunami de semne atât de diferite care
este teatrul. „Dacă fac teatru, e pentru că
iubesc oamenii”, citează cu insistenţă
George Banu zisa lui Eugenio Barba. Întradevăr, probabil că mizantropii, cei
incapabili de a se livra total iluziei, ştiind
că e iluzie dar iubind-o tocmai pentru
asta, nu pot iubi teatrul. Îmi propusesem
la un moment dat să intitulez aceste
note „vena lui Caragiu”. În amintirea
acelui neuitat rol al actorului din Azilul de
noapte în regia lui Liviu Ciulei, jucat în
sala de la Grădina Icoanei. Norocul a
făcut să stau atunci în primele rânduri şi
să pot observa acele amănunte care în
mod obişnuit scapă spectatorului aflat la
o sanitară distanţă. M-a fascinat, până la
a nu o uita după patru decenii, vena de
la gâtul lui Caragiu, se umflase, o vedeam
cum pulsează, mă temeam instinctiv că
tensiunea a atins valori de explozie. De
atunci, acea pulsaţie la limita dintre viaţă
şi moarte înseamnă pentru mine Actorul,
Teatrul. Jocul periculos numit teatru.
Alt aspect asupra căruia insistă
eseistul este polaritatea dintre
„spectatorul captiv şi cititorul liber”.
Teatru are nevoie de prezenţă. Trebuie să
te deplasezi până la sala respectivă, să
faci faţă tuturor convenţiilor sociale
(avem un capitol şi despre raportul
dintre massa socială aglutinată haotic şi

publicul sălii de spectacol, cu forţa lui
structurantă indicibilă), să ai grijă să nu
ratezi acea clipă unică pe care o
reprezintă un anume spectacol, o
întâlnire fericită. Lectura unei cărţi e
mult mai liberă, întinzi uneori mâna la
întâmplare spre bibliotecă, mâna ia o
carte oarecare cu care te afunzi în fotoliu
şi te pierzi în acest ritual singuratic. De

18

aici comparaţia iubitorului de teatru cu
un Don Juan căutând mereu femeia,
adică Spectacolul. Socialmente, observă
autorul, pe măsură ce am devenit tot
mai afund prizonieri ai „societăţii
spectacolului” după binecunoscuta
formulă a lui Guy Debord, condiţia de
spectator s-a degradat. Ritualizarea,
sacralizarea raporturilor sociale fiind
cvasi-depăşite, coborâte definitiv în
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

planul profanului, magia sălii de teatru ca
spaţiu sacru al acestei în-vestiri se
pierde. Rămâne doar actorul, numai el
este în lumină, ultim vestigiu al unei lumi
ierarhic structurate. De unde, poate,
ceva din inexplicabilul său prestigiu,
puterea sa de fascinaţie. Poate că unul
dintre rosturile de azi ale teatrului ar fi
tocmai această rememorare, reînvăţare a
artei de a fi singur într-o mulţime, a admirării. Şi cu asta am numit tocmai unul
dintre motivele pentru care iubesc scrisul
lui George Banu; capacitatea lui
niciodată epuizată de a admira, de a fi în
căutare neobosită a marelui eveniment,
a spectacolului absolut.
Teatrul este partea noastră nocturnă,
misterioasă, mitică, jocul de-a ascunsneascuns (cortina separatoare,
lumină-întuneric, realitate-vis etc) care
duce, după paradigma din Hamlet, la
dez-văluirea adevărului prin punerea lui
în abisul unui text „interpretat de…”. „…
la teatru te duci doar dacă simţi nevoia
arzătoare să o faci, dacă te-a cuprins un
dor pe care doar el ţi-l poate alina, dacă
scena te atrage în perspectiva unei
împreunări dorite cu ardoare. În absenţa
acestei dorinţe prealabile, în absenţa
acestei aşteptări febrile, nu e cu putinţă
nicio relaţie, niciun schimb între tine şi
scenă! Dar când ai ajuns să-ţi spui „Am
văzut toate spectacolele!”, când ai
epuizat, rând pe rând, „toate speranţele”,
nu te închizi oare în tine? Şi nu devii
oare, din pricina acestei suprasaturaţii,
un „rău spectator”? aşa cum Mallarmé
sfârşise şi el prin a fi un „rău cititor”? De
ce te-ai mai duce la teatru… de ce-ai mai
ieşi din casă? Reţinerile acestea, ezitările,
îndoielile ucid dorinţa, iar temerea, de o
(altă) inevitabilă decepţie îţi zăvoreşte

uşa locuinţei. Şi totuşi, continui să mă
îndrept spre aceste săli cufundate în
întuneric în care mi-am petrecut viaţa,
nu ca să-mi demonstrez că „sunt încă
activ”, ci pentru că n-am renunţat să
aştept „un miracol”. Nu mai sunt
credincios, în schimb am devenit mistic.
Acum caut Graalul evenimentului
excepţional, neprevăzut şi neaşteptat, pe
care doar un spectacol unic mi-l va
putea oferi….” (226)
Prestigiul tradiţional al artei este legat
de indestructibilitatea ei. Nichita
Stănescu a scris o excepţională parabolă
lirică în Lecţia despre cub surprinzând
această sete pentru perfecţiune. Teatrul,
artă „străveche” totuşi, este construcţie
a clipei. De aceea este atât de iubit de
fiinţa conştientă că e trecătoare, încă de
la tragedia greacă. „…iubesc tot ceea ce
nu e dus până la capăt” mărturiseşte
autorul. Exact acel colţ spart al cubului
nichitian. În teatru se intersectează, de
fapt, două eternităţi. „Fără mine,
eternitatea operei e mută! Iar fără ea,
sunt eu infirm! Avem nevoie unul de
celălalt. Noi doi” (193). De aceea, cum
mărturiseşte autorul acestui eseu
îmbibat de profunde melancolii, poate
visa în continuare teatru. Căci teatrul
este făcut, se ştie, din plămada viselor şi
sol de cultură (în sens biologic) al viselor.
Engramă a timpului, intersecţie a
două eternităţi, teatrul, observă
hermeneutul nostru, este mereu un
miracol al învierii. Citând (are un
deosebit rafinament al citatului, trebuie
neapărat remarcat asta când vorbim de
stilul lui George Banu) o frază a lui
Strehler „Morţii se ridică din morminte”,
el lansează această teribilă interogaţie
asupra neperisabilităţii celei mai

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

19

Christian CRĂCIUN

perisabile dintre arte. În treacăt, suntem
îndemnaţi să reflectăm la faptul că
sintagma „a juca teatru” este singura în
care numele unei arte desemnează un
context negativ. Purtând ideea de fals,
prefăcătorie. Conotaţie la fel de veche ca
şi teatrul însuşi, probabil. Şi totuşi… la
capătul oricărui spectacol de teatru se
dezvăluie un adevăr care este dincolo de
noi. De aceea iubim şi neiubim teatrul,
cum ne iubim şi neiubim oglinda. Îmi vine
a spune, parafrazând o binecunoscută
formulă, că George Banu scrie mereu
despre căderea în teatru. Ca în Forma
originară în care umanul se manifestă
spre de-jucarea destinului. Nu teatrul
oare a impus, de fapt, acest concept
eroic şi intimidant al destinului? Volumul
se încheie cu o microantologie a neiubirii
de teatru, de la Platon la moderni. Este
un exerciţiu de introspecţie din care să
înţelegem blocajele şi relansările acestei
arte aparte.
„Pentru că am ratat literatura, m-am

pomenit, izolat şi dezolat, pe ţărmul
utopiei! Totuşi, m-am implicat şi am
luptat cât şi cum am putut ca să-l abordez
în felul meu, dar tare mi-ar mai fi plăcut
să narez episoadele teatrului „trăit”
seară de seară şi să schiţez, totodată,
forma teatrului „visat”! Pentru că nu am
fost scriitor, n-am vorbit suficient despre
teatru văzut în dimensiunea lui umană,
despre teatru ca fenomen cotidian,
despre acest teatru cu care uneori
vieţuieşti în deplină armonie şi care
alteori te îngreţoşează de-a dreptul.
Pentru că nu am fost regizor, nu am avut
alte viziuni decât pe acelea realizate de
altcineva pe o scenă. Aşadar, nici teatru
„imediat”, nici teatrul utopic. Am trăit
între teatrul iubirii şi cel al neiubirii
strâns împletite, aidoma unei delte unde
apa dulce şi apa sărată se amestecă până
la indistincţie”. (142) Agua dulce, agua
sala a eseului în care George Banu
navighează, niciodată vindecat de rănile
teatrului. O carte splendidă!

Valter Paraschivescu

Christian CRĂCIUN

20

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

comentariu

Constantin TRANDAFIR

Constantin
TRANDAFIR
Proza cu ape tulburi
şi iluzii
Naraţiunile din Poştalionul sunt scrise
cu o mână sigură, care atestă o bună
ştiinţă a strategiilor epice vechi şi mai
noi. Autoarea, Lina Codreanu, are ceea
ce dă seama, înainte de toate, despre un
bun prozator: observarea minuţioasă a
detaliilor unei realităţi cotidiene şi
interioare, precum şi comuniunea
cotidianului cu straniul. Tentaţia
poematică nu-i totdeauna benefică, la
fel şi cea eseistică, deşi de multă vreme
nu mai funcţionează discriminarea
genurilor. De regulă şi în cazul de faţă,
povestirea curge încet, cu evenimente
puţine şi cu descrieri ale toposului şi ale
mişcărilor lăuntrice. Există totuşi o
dezinvoltură, una a simplităţii cu cale de
acces la profunzime. Lumea micii
provinciei (unde trenul nu opreşte)
trăieşte în tradiţionala banalitate, dar, şi
aici apare drama nepotrivirii, esenţa ei
este, de fapt, interogativă. Eroii
preferaţi sunt contemplativii: „Fiecare
trăieşte în lumea imaginaţiei sale”,
spune un personaj, dar la fel de bine
acţionează şi mediul. Eroii îşi pun
probleme de conştiinţă, în ciuda
comportamentului lor încetinit cât
priveşte gesticulaţia. Acestea reuşesc să
creeze o tensiune a vieţii ca labirint,
oamenii trăiesc vise eşuate, nelinişti,
dezabuzări, resemnări. Sunt echivalenţe
ale singurătăţii, stârnite numai de
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

amintiri sau de un prezent agresiv.
Prozatoarea are preocupări pentru
atmosferă, fixează situaţii şi
comportamente, schiţează portrete totul în favoarea dobândirii unei valori
simbolice. Undeva, în Poştalionul,
poştaşul Zaharia îşi îndeplineşte slujba
rutinier, prin labirintul străduţelor, care
seamănă cu labirintul vieţii înseşi, aici
viaţa funcţionarului mărunt. Deodată, el
simte o tulburarea parcă fără motivaţii.
Îşi aminteşte de Magdalena fata de la
tejgheaua bodegii din sat, cum, prima
oară a rămas cu ochii înţepeniţi de
surâsul ei. Nu înţelegea ce i se întâmplă,
cuprins de „buimăceală şi „prosteală”:
„Nu simte unde îl duc picioarele”. Realul
din amintire capătă o coloratură
misterioasă. Autoarea pune cu
naturaleţe acest coup de foudre pe
planul interior al personajului care se
povesteşte în cunoscutul stil indirect
liber. Amestecul timpurilor pare
aleatoriu, dar însufleţeşte povestea,
altfel restrânsă la relatarea pentru sine a
personajului. Aflăm că Magdalena s-a
măritat fără nici o tragere de inimă cu un
afacerist ploieştean („cetăţean
european”), dar rămăsese legată trup şi
suflet de locurile ei natale. Poştaşul
narator, cumpănit de felul lui, ataşat de
geanta de poştaş şi de bicicletă, se
nelinişteşte la gândul că e „prea mult de
21

Constantin TRANDAFIR

Constantin TRANDAFIR

recuperat”. Năuc, îşi târâie bocancii
înglodaţi pe uliţa „Fundătura”, după o
siluetă înfofolită. Amintind de atmosfera
eliadescă, enigmatică, afară s-a făcut
întuneric, sub coasta dealului stă casa
veche, izolată, unde intră fără să întrebe
şi fără să fie întrebat: „Simţea în mână
arsura unei palme inexistente care-l
trăgea peste prag. Deschise uşor uşa
către tindă, păşi greoi, dar precaut spre
odaia luminată slab, cu aerul unui om
important şi mult aşteptat. Aşa şi era.
Dar de unde atâta aroganţă, un astfel de
moft? Nu ştia să răspundă. Se simţea
privit din exterior de un alt eu, care-l
ironiza fără tăgadă. Nu-i păsa. O
mireasmă de iasomie abia înflorită venea
dinspre adâncul casei sau dinspre sobă,
nu-şi dădea prea bine seama. Degete de
ceară îi întinseră o ulcică stacojie
garnisită cu dantelărie albastră. Urmă ca
vrăjit linia mâinii până spre umăr.
Doamna purta părul la spate strâns în
clame albe, sub care lucea mai
contrastant. Din spatele femeii cădea
razant o lumină viorie peste creştet,
făcând-o mai scurtă decât musafirul. O
paloare cadaverică i se lăţea pe chipu-i
uşor speriat. Îl prinse de braţ, înaintând
spre cele două fotolii mari şi greoaie de
lângă soba din care cercuri inegale de
lumină zvâcneau jucăuş spre pereţii şi
tavanul odăii”. Lina Codreanu conduce cu
o mână abilă stările de nălucire,
aşteptările neînţelese ale personajului şi
echivocul finalului.

afectiv. Rareori, frazarea economicoasă
se colorează metaforic şi adjectival, iar
secvenţele se derulează cinematografic.
Un bătrân de aproape optzeci de ani,
Conu Pană, merge la salină pentru
tratament. Scena e un drum lung,
şerpuitor, în „inima de sare”, seamănă cu
o pogorâre în Maelström sau cu o
paradoxală închidere în mişcare. Pe lângă
alte figuri ca de panopticum, bătrânul
taciturn e însoţit de un necunoscut
guraliv şi ambiguu, care se recomandă
Anton Mortu. Motivul dedublării
funcţionează parcă în secret: realul şi
imaginarul, succesiunea lumină-umbră,
tăcerea şi bubuiturile minerilor din
apropiere, percepţiile fugitive şi statice,
captarea energiilor pozitive din salină şi
asaltul trecutului neguros. Ca într-o
carte, în elogiul bibliotecarului Adam
Dominic, se desfăşoară „o poveste cât o
viaţă”. Episoadele se succed, în memorie,
când lent,când încordat: căsătoria lui
Conu Pană cu Despina (Destina!),
naşterea celor doi fii, secvenţe de pe
frontul celui de al doilea război mondial,
din tranşee, moartea fiilor, apoi a soţiei.
Scriitoarea realizează o atmosfera
terifiantă prin sugestii şi monolog
interior. O ciudăţenie-surpriză are loc la
ieşirea din adâncul salinei. Bătrânul îşi
pierde echilibrul, nu mai ştie pe unde
calcă: ”Nu-l asculta trupul care se
arcuieşte în sus. Sub ilic un cleşte îi apucă
inima, dar nul doare această smulgere.
Surâde vag aşezat cu capul de treapta de
mai sus, peste pălăria neagră de fetru (…)
Conu Pană expiră cu un hârâit din
adâncul pieptului. Trupul se lasă moale,
topit, luând forma treptelor (…) În lumina
toropitoare a amiezii, târgoveţul dădea
colţul clădirii prăfuite de sare,

Faţă de prezent, sunt numai
suspiciuni, trecutul a rămas plin de
răscolitoare aduceri-aminte. Autoarea le
urmăreşte reacţiile şi gesturile eroilor şi îi
lasă pe ei înşişi să gândească activ şi
22

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Constantin TRANDAFIR

Constantin TRANDAFIR

îndepărtându-se gârbovit de-o povară
imaginară. Avea pasul vioi şi părea grăbit
să urce dealul cocoşat şi înnegurat de
pădurea nepăsătoare. În ochii întunecaţi
ai lui Mortu sclipea straniu bucuria slugii
care duce stăpânului prada aşteptată.”
Neîndoielnic, Lina Codreanu are
imaginaţie epică, între care vocaţia
identificării structurilor singuratice şi
bizare, a lipsei de orizont afectiv, a
înstrăinării şi ratării. Pe de altă parte,
autoarea ţinteşte şi încercările de
echilibrare a relaţiilor, tendinţa de
ameliorare a orizontului afectiv.
Trestiana, un suflet aflat în risipire, vede
„vitrina luminată a iluziilor”, care se
înscrie în „metamorfoza cercului”, unde
prioritatea aparţine exorcizării. După
îndelungi ezitări, tânărul şi apaticul

inginer Spiridon Roşculeţ se hotărăşte la
împlinirea cuplului. Domnul Adam
Dominic, fost librar pe vremuri, când
cartea era un eveniment cultural, iese la
pensie în vremurile noului capitalism
postdecembrist. Mai păstrează un desen
făcut de nepoata lui, semănând cu
„Bibliotecarul” lui Arcimboldo, şi o
lunetă miraculoasă care transfigurează
realul. Motivul reflectării capătă o
specială expresivitate Cineva conclude:
„Aşa sunt eu: atrăgător pe dinafară, dar
straniu când cotrobăieşti prin
mecanismele interioare”.
Lina Codreanu şi reflectorii scrierilor
sale au un dar narativ incitant şi resurse
(auto)analitice indiscutabile, abilităţi ce
revin tot mai decis în proza noastră de
după anul 2000.

Valter Paraschivescu
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

23

eseu
personaje

Cătălina GRIGORE

Cătălina GRIGORE
Despre Moartea lui
Ivan Ilici
„Moartea, da, moartea. Şi nimeni din
ei nu ştie şi nu vrea să ştie, şi nu le e milă.
Ei cântă! Lor le e totuna, dar şi ei o să
moară. Nătângii! Eu mai devreme, ei mai
târziu; dar şi ei o să o păţească la fel.
Acum se veselesc. Dobitocii!”
Toţi cunoaştem cel puţin un Ivan
Ilici; cei mai mulţi suntem un Ivan Ilici şi
fiecare vom ajunge să murim, mai
devreme sau mai târziu, chiar dacă
moartea noastră nu va încăpea în titlul
unei nuvele scrise de Tolstoi. Vor mai
exista trenuri sub care să se arunce
femei splendide, războaie pe care să le
înţeleagă bărbaţii şi chiar şi baluri vor
mai fi. Timpul însă le schimbă pe toate
în sensul că trenul va fi înlocuit de un
Ferrari, iar balul se va ţine într-un pub
cu muzică proastă şi rochii cât mai
scurte. Numai moartea rămâne la fel,
nimic nu îi poate altera autenticitatea.
Aşadar, rămânem să trăim în vremurile
de azi, însă de murit, vom muri la fel ca
primul om.
Personajul nostru nu este un sfânt, el
nu a făcut fapte extraordinare, nu a mutat
munţii din loc şi nici măcar nu a trăit ca şi
cum mâine nu ar mai fi existat. El nu a
trăit deloc, putem spune, fiind constrâns
de societate, alegând să fie ca restul, să
se supună unei vieţi comme il faut. Aşa se
explică şi moartea absurdă şi chinuitoare
de care are parte. E posibil ca mulţi să nu24

l îndrăgească pe Ivan Ilici tocmai pentru
că totul pare dus la extrem, pentru că el
moare aşa cum se moare şi în realitate.
Doar că acesta e adevărul: aşa se moare!
E foarte greu de crezut că după azi nu va
urma niciun mâine şi aşa ajungem să
gândim ca Ivan Ilici, că da, omul în
general trebuie să moară – Caius este un
om, oamenii sunt muritori, deci Caius
este muritor; dar tu nu eşti un om în
general, tu ai speranţe, tu ai o funcţie, tu
ai o familie şi (poate) o carte de scris, tu
nu eşti Caius... Adevărul este că Ivan Ilici
Golovin, judecător, tată şi soţ, moare la
vârsta de 45 de ani pentru că abia atunci
începe să fie el însuşi. Obţinând o
avansare (şi, implicit, o mărire de salariu),
se mută cu familia într-o casă nouă pe
care începe să o decoreze, aceasta fiind
cea mai mare realizare a interiorului său.
Odată cu evoluţia profesională, se
accentuează involuţia emoţională:
alienarea de familie şi refugiul în muncă.
Scara după care va cădea în încercarea sa
de a-şi aranja cât mai bine locuinţa
trimite la dorinţa sa arzătoare de a atinge
zenitul, însă odată cu accidentul aparent
pueril se declanşează boala sau, mai
degrabă, moartea.
Despre viaţa sa nu se pot spune prea
multe: modul de a trăi este plagiat, Ivan
Ilici este un om superficial, iar casa este
un kitsch (creton roz, cu frunze verzi). În
ciuda acestui lucru, el investeşte în
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Cătălina GRIGORE

Cătălina GRIGORE

decorarea acestui loc toate energia
creativă pe care o deţine, chiar dacă nu
este original, iar scena din ziua
înmormântării, din camera soţiei,
Praskovia Feodorovna, aduce în discuţie
metonimia: dantela neagră a femeii se
agaţă într-o măsuţă de câteva ori,
nevrând să se desprindă, iar de câte ori
Piotr Ivanovici se ridică să o ajute,
taburetul pe care bărbatul stă se
răzvrăteşte, scoţând sunete stranii.
Această scenă mută este o rememorare a
tensiunilor tăcute dintre soţ şi soţie,
acum dintre taburet şi dantelă, obiectele
resemantizate din această cameră –
dublu al lui Ivan Ilici.
Despre moartea sa se pot aduce în
discuţie mult mai multe aspecte tocmai
pentru că nici noi nu putem înţelege
realitatea morţii: ştim că vom muri, dar
nu o credem cu adevărat. În această
situaţie este protagonistul, silit să-şi
imagineze inimaginabilul, aruncat în
realitatea metafizică a certitudinii morţii.
Este nevoit să trăiască, deci, cu o sabie a
lui Damocles deasupra capului zile în şir,
într-o luciditate de nedescris, alternând
între disperare şi resemnare: De ce să mă
amăgesc? Doar este evident pentru toată
lumea în afară de mine că mor şi că totul
nu e decât o chestiune de săptămâni, de
zile – poate chiar acum! Acu’ era lumină,
acu’ e întuneric. Acu’ eram aici, acu’
dincolo. [...] Oare mor? Nu, nu vreau!
Omul care moare este dezbrăcat de
orice amăgire şi minciună, este gol şi
singur, faţă în faţă cu ea, cea care-l
determină să creadă că nesigur doarme
capul ce poartă o coroană, aici fiind vorba,
desigur, de o coroană a morţii. Ultimele
zile din viaţa lui Ivan Ilici sunt şi cele care îi
accentuează natura umană. Chiar dacă se
lasă ispitit de braţele materne în care-l

poartă Gherasim – îngerul, el nu încetează
să nu se zbată în întunericul ce se va risipi
abia în ultimele clipe. Cele două-trei ore în
care Ilici se zvârcoleşte, ţipă şi-şi chinuie
familia, sunt esenţiale pentru a înţelege,
atât noi, dar mai ales muribundul, că a
detesta minciuna nu înseamnă neapărat a
trăi în adevăr. Aşadar, lumina care i se
arată în momentul morţii îl ajută să
conştientizeze că, de fapt, singurul adevăr
trăit vreodată a fost în copilărie, cu
mirosul rochiei mamei şi toate celelalte.
Restul, adică poziţia sa în societate,
familia, prietenii, fac parte din rolul pe
care bărbatul îl joacă pentru că aşa
trebuie. Abia în final, prin dezlănţuirea
totală, prin sunetele monstruoase pe care
le scoate, Ivan Ilici este el, pentru că nu-i
mai este ruşine că va fi auzit şi înţeles ca
un om slab, inferior. Abia acum el nu se
mai ascunde, nu mai neagă faptul că este
bolnav, aşa cum învăţase că trebuie să se
prezinte, ca un nobil. Acest rol este, din
nefericire, jucat de toţi ceilalţi din jurul
său, cu excepţia singurului om viu,
Gherasim. Familia şi prietenii au grijă ca
totul să fie aşa cum se cere: câte
plecăciuni trebuie făcute, câte semne ale
crucii etc. Cuvintele pe care le spune în
momentul în care moare îl fac să ştie cu
adevărat că moartea a fost întreaga sa
viaţă: S-a sfârşit cu moartea. Ea nu mai
există. Altfel spus, el devine viu în
momentul morţii sau Tolstoi îl moare pe
Ivan Ilici pentru a-l naşte!
Ce putem noi reţine din această
moarte?! Că a fi viu nu înseamnă
întotdeauna a trăi şi că, desigur, cu toţii
vom ajunge inutili, supărători, o gânganie
înspăimântătoare şi, desigur, că nu vom
muri ca în filme, ci vom fi singuri,
capricioşi, meschini şi chiar copilăroşi în
faţa ei, asemeni lui Ivan Ilici.

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

25

ocheade
la alții
clin d'oeil

Gérard SFEZ

Transition n° 5

Gérald SFEZ
Comunicarea lumilor,
după Lyotard
În primele pagini din Discours, Figure
(teza de doctorat din 1971), Jean-François
Lyotard scrie, referitor la lucrarea sa:
„Acesta este doar un obiect nesigur,
intermediar, pe care mi-ar plăcea să îl
numesc, pentru a-l scuza, o inter-lume,
precum Klee, sau un obiect tranzitoriu, ca
Winnicott; dar nu este aşa într-adevăr,
pentru că acest statut aparţine numai
lucrurilor figurale ale jocului, ale picturii, şi
aici figura nu merge spre cuvinte după
propriul plac, dar se doreşte ca
preeminenţa figurii să fie exprimată prin
cuvinte, se vrea celălalt sens al
semnificaţiei.”
Lyotard prezintă problema lucrării în
curs de publicare: aceea a comunicării
lumilor. Cum se poate observa o lume în
alta, dacă nu neapărat fraudulos, indirect,
revendicând-o, prin ştiinţă şi asceză?
Intrând în ea prin efracţie sau lăsând-o să
vină în această lume, zisă a noastră, pentru
a prinde din zbor doar efigia? Bineînţeles,
se va spune întotdeauna că acestea nu
sunt decât pure alegaţiuni. Şi pe drept
cuvânt! Cu rezerva că alegaţiunea este
totodată şi veridicţiune [spunere a
adevărului – n. t.]. Lyotard lansează
întrebarea în premieră. Lumile schimbă
mereu între ele alegaţiuni.
El experimentează acest lucru în
ancheta despre relaţiile dintre a spune şi a
vedea. El indică pariul şi provocarea
proiectului: utilizarea mijloacelor
26

discursului pentru a lăsa să se exprime
preeminenţa a ceea ce se sustrage de la a
fi spus el însuşi; a face semn spre celălalt
din semnificaţie. Aici, figura. Cum să spui
până unde nu se poate vorbi de figural?
Cum se poate mărturisi într-un limbaj
nepotrivit mărturisirii? Lyotard păstrează
aici toată sintaxa întrebării sale, căreia îi va
întoarce şi îi va reîntoarce, în toate
sensurile şi în toate situaţiile, „emoţia sa
meditativă”. Aici, la introducere, despre
subiectul figural: cum se poate prezenta
într-un discurs faptul că acest lucru nu este
de prezentbil în discurs, cum se revendică
o energie?
Gestul teoretic este contrariat în sine:
nu poate invoca figuralul artei fără a-l
traduce într-un element care îi este
refractar, alergic. Un element, aceasta
înseamnă că, în transpunere, întregul
peisaj s-a schimbat, totul este acolo, dar,
de fapt, nu mai este de găsit. Lyotard
numeşte incertitudinea cărţii o inter-lume:
aceasta nu este o lume şi nu are un loc.
Sau încă: obiect tranzitoriu.
Doar pentru a adăuga că această carte
nu înseamnă nici măcar asta: trebuie mai
degrabă să arate către obiectul tranzitoriu,
care este opera de artă, în mod deosebit în
pictură şi în tot ceea ce, de aproape sau de
departe, este în relaţie cu efuziunea figurii.
Cartea îşi va fi ratat obiectivul. Nefiind nici
discurs teoretic, nici operă de artă, cartea,
ne spune Lyotard, nu-şi poate atinge
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Gérard SFEZ

Gérard SFEZ

scopul, se află în situaţia intermediară,
între: obiectul prezentat de ea este ratat.
În raport cu opera de artă şi cu deosebire
în raport cu o carte, care ar fi ea însăşi
figural despre figural şi care, în rest, a ratat
astfel expresivitatea reflexivă. Situat între,
discursul asupra figuralului, care este
contrariul acestei cărţi imaginare, nu face
tranziţia: nu trece. Ar fi de preferat ca
această carte să fie numită o inter-lume,
cum face Klee, sau un obiect tranzitoriu, ca
Winnicott. Nu este niciuna din cele două.
Figura scapă discursului şi nu are
continuitate. Nu este afişabilă în elementul
verbal aşa cum e, dar este sensibilă, în
mod ireductibil, şi, prin asta, refractară.
Nu se poate vorbi despre ea. Şi cum se
poate spune, totuşi, ceea ce, din figură, nu
se lasă nici conceput, nici arătat, şi care îi
este originea? Cum să facem să se
dezvăluie ceea ce, în sine, scapă oricărei
prezentări? Cum să urci (sau să cobori din
nou) la ceea ce Lyotard numeşte figuramatrice, în originea sa strălucită? La figura
figurantă şi ne-figurată, a cărei opacitate
este de o asemenea natură încât nu face
niciodată obiectul figurării, care nu se
prezintă în persoană nici chiar în lumea
vizibilă? Şi la care există acces doar pe
calea simţurilor, ca acel ceva ce este
presimţit, printr-un fel de prezentare
indirectă, prin încercarea a ceea ce Lyotard
o numeşte dubla răsturnare: aceea a
refracţiei energiei libere [*latente] în
energie legată [*diferenţa dintre energia
internă şi energia liberă a sistemului – în
termodinamică şi în mecanica cuantică, n. t.]
şi cea a reversibilităţii mişcărilor acestora.
Care este deci greutatea acestui celălalt
şi, în acelaşi timp, a oricărui joc al
alterităţilor sale? Dar cu această interlume, cu fondul său de lume, pe care arta
picturală o sesizează, comparabil cu
obiectul tranzitoriu pe care îl întruchipează

jocul copilăresc? Fac ele tranziţie?
Nu, deloc! Şi în niciun fel. Ele sunt
tranziţionale de acolo până colo, în ciuda
interpretării mult prea reconciliante a lui
Winnicott, după cum observă Lyotard. Ele
nu trec.
Formula este, astfel, abisală. Orice
operă este un obiect tranzitoriu, o
afacere ce nu poate fi împărţită, iar ceea
ce creează arta este intranzitivul; ceea
ce îl desăvârşeşte este nedesăvârşirea,
transmiţând întotdeauna cu greu şi cu
acurateţe întâlnirea intimă. Opera scapă,
astfel, de orice formulă de împărţire a
sensibilului. Împărţirea trebuie gândită
altcumva. Mai degrabă, cel care
tranzitează este sugestivul, cel din
altundeva, indiciul unei lumini secrete,
niciodată sigură în întregime, îndărătnică
în faţa dovezii şi care scapă de influenţa
unei luări în posesie: prin altul, ca şi prin
sine. Arta este sălbatică.
Arta şi copilăria sunt fără mediere.
Ele nu sunt o mediere. Este ceva ce
discursul despre nu poate atinge, este
deci, contrar afirmaţiei iniţiale (Lyotard
se răzgândeşte: „dar care nu este cu
adevărat”), tranziţionalul, o îmbinare ce
nu este o intermediere, o trecere. Nu
există niciun intermediar. Se ajunge
dintr-o dată în figură şi, fiind aici, nu e
pentru a face trecerea.
Dar dacă nu se ajunge aici niciodată?
Oare artistul, filozoful, savantul nu fac
oare altceva decât să invoce? Ei reuşesc,
fără să ajungă. Şi nu fac trecerea, nu se
duc. Nu există drum. Brusc, tranziţionalul
nu este nici medierea, nici tranzitoriul
sau efemerul. Este un absolut, este locul
lui a fi.
Lyotard explică acest lucru în Discours,
Figure (2). Trebuie să se ferească de
tentaţia de a iniţia mecanica unei dialectici
a reconcilierii. Această tranziţie între

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

27

Gérard SFEZ

Gérard SFEZ

interior şi exterior nu este o mediere,
deoarece ea nu se înscrie într-un proces
continuu de transport de energie, o
amânare a descărcării în direcţia
temperanţei şi a atingerii realităţii
exterioare. Nu era un ocol obligatoriu
pentru a înscrie în sfârşit dorinţa în real, o
destinaţie încă insuficientă, care aruncă un
pod către o conversie a destinaţiei.
Opera picturală ocupă acelaşi loc ca şi
jucăria copilului, care oscilează între spaţiul
reprezentării şi cel al percepţiei, fără a fi
pasibil de alternativă. Conform lui
Winnicott, nimeni nu întreabă un copil,
care îi vorbeşte păpuşii sau care se joacă
de-a războiul, despre credinţa pe care o
acordă realităţii situaţiilor jucate. Toată
lumea ştie foarte bine că nu despre acest
lucru este vorba. Această stare tranzitorie
este aceea a conservării unui spaţiu de
deresponsabilizare. Este o stare de suspans
care capătă o valoare absolută, un transfer
de energie în sine. Raportul copilului cu
obiectul de tranziţional este auto-suficient.
Şi totuşi, copilul şi adultul
interacţionează bine împreună, ei invocă o
împărţire şi această invocare este
împărţirea. Copilul este cu noi, iar noi
suntem de asemenea cu el. Dar nu există,
cu toate acestea, comunicare între lumea
noastră şi cea a copilăriei. Această intermediere este cea mai de preţ, cea mai
înfrigurată de dragostea care face
călătoria, saltul.
Este valabil pentru toate lumile. Relaţia
dintre copilărie şi vârsta adultă oferă un
exemplu: ea presupune faptul că nu se
poate merge de la una la alta, ca într-un
singur spaţiu, într-un univers comun, şi că
acolo chiar, de asemenea în timp, nu se
trece de la copilărie la vârsta adultă prin
acest moment de depăşire pe care l-ar
reprezenta obiectul tranzitoriu. Departe
de asta, pură iluzie de reconciliere. Nu se

comunică între lumi, şi mai mult, nu se
trece dintr-o lume într-alta: niciun spaţiu
comun, nici aceleaşi timpuri eşalonate şi
gradate. Nu avem niciodată de-a face
decât cu stări şi formarea nu este nici
schimb, nici depăşire. După Lyotard,
şcoala kleiniană se înşeală şi poate o
anumită interpretare a lui Winnicott (3),
atunci când ele aduc în discuţie dialectica
medierii, a procesului. Toate acestea ar fi
„puternic hegeliene” şi ar imputa motivul
oricărei formări a finalităţii cunoaşterii,
ţintirii unei forme bune, îndeplinirii unui
orizont de aşteptare.
Trecerea este întotdeauna trecere cu
nimic identificabilă într-un acelaşi spaţiutimp: acest lucru se ţine singur şi nu dă
socoteală nimănui. I se spune „frumuseţe”.
Nu s-ar şti, fără o sforţare insuportabilă, a
se face o mediere între imaginar şi real, un
coridor simbolic. Dacă opera părea a
oscila, este pentru că în ea însăşi există un
du-te-vino între realitate şi imaginaţie şi,
adaugă Lyotard, între ceea ce este discurs
şi ceea ce este figură. (4) Libera mobilitate
a jocului creează acel absolut-celălalt, care
ar fi această frumuseţe sau diferenţa. (5)
În acelaşi timp, în opera de artă
figuralul este impur: este el însuşi un
amestec de figură şi de „discurs”. Eşecul
discursului critic ţinea aşadar de un alt
motiv, altul decât acela care se credea, nu
de motivul aparent al caracterului său
incalificabil, de aspectul său pestriţ. Căci
opera de artă este şi ea impură, este un
hibrid, este hibriditatea însăşi. Nu era
aceasta problema, aşadar: nu rezida în
impuritatea discursului şi a figurii, ci în
simularea care e a comunului în spaţiu şi a
intermediarului în timp. Gravitatea jocului:
aceasta nu este o mediere, deşi este vorba
despre impuritatea însăşi: efuziunea
discursului şi a figurii. Falsul prieten al
tranziţionalului este tranziţia: înţeleasă ca

28

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Gérard SFEZ

Gérard SFEZ

trecere. Absolut, aşa este mereu.
Dar atunci, cu ce rimează operaţia
critică? Dacă ea nu conduce la actul
estetic, şi dacă a fi tranziţional nu este o
trecere? Cel mai rău ar fi să se dorească a
rămâne intermediară. Depărtate fiind de
numeroase grade ale alegaţiei.
Nu există treceri, dar există salturi!
De la o stare la alta! Se sare de la o
tranziţie „prost făcută”, o pătrundere rău
îndeplinită (un discurs asupra figurii), dar
care face bine un semn, la un alt loc: acel
du-te-vino între cele două, care este
opera de artă, o pătrundere reuşită, a
tranziţionalului îndeplinit. Se sare de la o
lume la alta. Într-o atopie. Iată un transfer
de energie, care nu se referă la pânza albă,
la coala de hârtie. Dar care, spre deosebire
de jocul singuratic al unui copil, se
împarte. A scrie: a sări mai sus de abis
către banalitatea unei renunţări, a
împărtăşi monologul. Pentru ca ceea ce
este al meu să fie şi al tău.
Totul se întâmplă în copilărie, s-a
întâmplat. A dispărut într-adevăr.
„Noi, adulţii, devenim nebuni pentru a
ne întoarce la copilărie.” (6)
Arta este sălbatică, ne trimite la
copilărie. Sălbăticia, refractară sau barbară,
sunet pur omonim şi sunet inamic intim, la
distanţă, în acelaşi timp, al oricărei
„politeţi”. „Crima împotriva prezenţei se
poate acoperi printr-o politeţe extremă”. (7)
Dar crima împotriva prezenţei se poate
acoperi foarte bine şi prin impoliteţe, prin
iluzia sincerităţii cu care se legitimează, în
numele Prezenţei, prin transcendenţa ca o
garanţie stabilă, printr-un crez, prin
fanatism. Există întotdeauna în artă o
formă de ştergere subtilă a prezenţei
persoanei, o retragere a sensibilului, un
invizibil departe de vizibil (în versiune
iudaică) sau mai aproape (în versiune
creştină), plantată în mijloc (Merleau-

Ponty) într-un fel sau altul care ne
derutează. Făcând acest lucru, Lyotard
elaborează o filozofie inter-testamentară a
operei de artă. (8)
Schimbând perspectiva asupra figurii,
Lyotard va spune mai târziu şi chiar în
cartea sa postumă Augustin şi în toate
scrierile despre religie: arta, într-o manieră
sau alta, nu se privează de o anumită
rezervă în ceea ce priveşte sensibilul, dar o
face în sensibil. În acest singur sens, ea
respinge o anumită idee despre imagine:
„Nicio imagine nu vrea să spună: fără
transfer în imaginarul prezenţei.” (9)
„Cererea de obiect, de prezenţă, de figură,
nu este ignorată, ea este primită şi onorată
pentru ceea ce o motivează, dorinţa unui
Celălalt, şi nu pentru ea însăşi.” (10) Cu
condiţia retrogradării prezenţei şi cu
rezerva că Celălalt ar fi acolo, vizualul este
sărbătorit. (11) Este contestată orice
idolatrie a prezenţei. Arta interzice
prezenţa sau o retrage, depinde, prin
intermediul figurilor, de condiţia pe care o
are în raport cu Celălalt, cu ceilalţi.
Noţiunea de reprezentare, oricât de
complexă ar fi, este prea slabă pentru a
exprima această „manevră” a artei şi
raporturile sale cu absolutul ascuns, şi, de
aceea, interzicerea reprezentării nu
exclude figura, favorizează prezenţa, pliază
figura pe ceea ce se ascunde. Sensibilul
este impur, deoarece acolo nu există
inteligibil, ci suprasensibil, fără a fi
niciodată palpabil. Imanenţa este învinsă în
partajarea făcută în tăcere deschisă.
Mai târziu, Lyotard va relua – în cu
totul alt mod – motivul înţelegerii secrete
între tranziţionalul copilăriei şi cel al
artei: fetiţa cu cârpele ei şi scriitorul.
Fiecare îşi are obiectul tranzitoriu,
aceasta este singurătatea. (12) Copilul şi
obiectul său de tranziţie, iată ce face tot
timpul scriitorul. Este valabil pentru orice

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

29

Gérard SFEZ

Gérard SFEZ

tip de scriitor (pictorul este, de
asemenea, scriitor, vizibilul pierzându-şi
privilegiul în numele sensibilului).
Metamorfoza gândirii lui Lyotard nu
este slabă, şi asta pe mai multe planuri.
Problema nu mai este rezistenţa energiei
figurale în faţa oricărui limbaj, ci aceea a
insistenţei unei fraze afectate, care nu mai
are legătură cu energetica sau cu sexualul,
departe de orice energie libidinală, dar
care este o specie de limbaj mai apropiat
de vocea interioară şi care nu dialoghează.
Întrebarea nu mai este energetică şi
dezirabilă. Fraza-afect nu are intensitate
puternică, ci scăzută, şi, conform gândirii
lui Freud, este o voce joasă. Ea este doar
impetuoasă, nu ne lasă liberi. Intensitatea
sa, dacă se doreşte, este insistenţa,
longevitatea unei obsesii. Ea ţine fraza. O
frază mereu prezentă în secret în fraza cea
mai articulată, cea mai dedicată. (13)
Scriitura inversează monologul cu
dialogul. Ea este legătura dintre ele.
Solitudinea fericită în împărtăşire se
reproduce cu însingurarea dezolantă,
există în acel loc ceva ca o prezenţă slabă
necesară, o promiscuitate, o frământare.
Însingurarea: lucrul ce nu-i plăcea lui
[Hannah] Arendt, pe care ea ar fi vrut să-l
se pare cu orice preţ de solitudinea în care
celălalt a rămas alături de mine, chiar dacă
a plecat, şi pe care nu l-am părăsit chiar şi
atunci când m-am separat de el, ideea
reconciliantă, liniştitoare. Însingurarea
barbară / solitudinea civilă. O distincţie de
judecată, răspunde Lyotard, o falsă poziţie
de echilibru. Nimeni nu spune că există un
for interior, că discuţia se regăseşte în
interiorul scriitorului şi al fetiţei, că ceva se
împarte între partenerii interiori ai unui
subiect ce se naşte. „Ce ştim despre toate
acestea?”, întreabă Lyotard. (14)
Însingurarea, care se apropie de solitudine,
este dezolare, pericol, risc de absenţă a

oricărui martor. Şi aceeaşi expresie revine
la Lyotard, adresată lui Arendt, în ceea ce
priveşte supravieţuitorul. «„Va exista
întotdeauna un supravieţuitor care să
spună povestea.” Ce ştie ea despre asta?
Ce ştim noi?» (15).
Dar ce se întâmplă după melancolie?
Întreabă în mod raţional Starobinski.
(16) Trebuie neapărat să se întâmple
ceva. «Voi spuneţi: nimic în plus? Voi
prejudiciaţi acest „Va sosi?”», (17)
adaugă Lyotard. Uimitor este faptul că
încă se întâmplă ceva. Şi că există
împărtăşirea evenimentului minim,
curent, dar extraordinar.
El ne face să recitim textul iniţial.
Cele două lucruri (inter-lume / obiect
de tranziţie – Klee / Winnicott) se
echivalează sau cel puţin se apropie
unul de celălalt? În acest caz, lumea
pictorului, cea a obiectului tranzitoriu
reuşit, nu este, astfel, ea însăşi o interlume reuşită? Fără a fi într-o poziţie
incomodă, de data aceasta, orice lume
este, într-un anumit fel, o inter-lume. A
fi într-o lume înseamnă a privi către
alte lumi. Pentru ca orice lume să fie, în
final, traversată de inter-lume, de o
limită în mişcare, pentru ca orice
confiscare să ducă orbeşte spre o alta şi
pentru ca acest lucru să fie astfel: a
împărtăşi rămânând singur, a comunica
şi a continua jocul incomunicabilului în
acelaşi timp. Se păstrează acolo ceea ce
defineşte „valoarea” (care este cea mai
justă traducere a virtuţii) în scrierile
despre artă.
01/12/2012

30

(1) Jean-François Lyotard. Discours,
Figure. Klinksieck: Paris, 1971, p. 18.
(2) Ibid. p. 357 şi următoarele.
(3) Ibid, p. 358.
(4) Ibid., p. 382.
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Gérard SFEZ

Gérard SFEZ

(5) Ibid., p. 13.
(6) Ibid., p. 357.
(7) Jean-François Lyotard. Ce pictăm?
Adami, Arakawa, Buren (1983) : Leuven
University Press, 2012, p. 110.
(8) Gerald Sfez. Cel ce vrea, cu prezenţă,
postfaţă la Ce pictăm?, în Jean-François
Lyotard. Ce pictăm? Adami, Arakawa,
Buren, op.cit., p. 418- 448.
(9) Jean-François Lyotard. Scrisoare
pentru E. Gruber, în Despre o cratimă,
Paris : Le Griffon d’Argile, 1994, p. 93.
(10) Ibid., p. 94.
(11) Ibid., p. 95.
(12) „Cu cârpele lor, fetiţa şi scriitorul
inventează sau descoperă multe lucruri.
Trebuie reluată întrebarea despre
Einsamkeit [singurătate, în limba germană]
sau despre loneliness [singurătate, în limba
engleză] în termeni care să depăşească cu
mult modul în care Wittgenstein
interoghează limbajul privat.” (JeanFrançois Lyotard. Un partenaire bizarre, în
Moralités postmodernes,. Paris, Galilée,
1993, p. 128)
(13) În discuţia sa americană, unde
interlocutorul său (Rorty) pledează în
favoarea unei argumentări raţionale,
Lyotard susţine ideea unei insistenţe a
frazei-afect diferite, care există în orice
frază: „cred că dacă Rorty însuşi, pentru a
mă ţine alături, scrie şi gândeşte, chiar şi
pentru a arăta că singurul lucru important
este discuţia, înseamnă că el este
deopotrivă cuprins de o datorie, care nu a
făcut niciodată unei discuţii sau al vreunui
contract, sau, cu alte cuvinte, că este
ostaticul unui altcineva, care nu este
interlocutorul său.” (Ibid., p. 125)
(14) „Veţi obiecta, remarcă Lyotard, că
scriitorul şi fetiţa nu sunt singuratici decât
ca «indivizi», dar că, în intimitatea lor, mai
mulţi parteneri, conştienţi sau nu, sunt
angajaţi în jocul lor şi că, în acest fel, ei

discuta în interior. Dar ce ştim noi? Nu
putem spune că discută în interior decât
dacă postulăm că între parteneri intimi
diferenţa de opinii nu depăşeşte niciodată
disputa. Adică, dacă admitem că fetiţa şi
scriitorul suferă numai de ezitări sau de
contradicţii solubile într-o dezbatere
interioară. Asta presupune însăşi noţiunea
de individ.” (Ibid, p. 128 şi 129).
(15), Jean-François Lyotard.
«Survivant», în Lectures d’enfance,. Paris,
Galilée, 1991, p. 75.
(16) „O dată ce gândirea melancolică a
contestat iluzia aparenţelor, ce se întâmplă
după aceea?” (Jean Starobinski. Montaigne
en mouvement, Paris, Gallimard, 1982, p. 7)
(17) Jean-François Lyotard, Le Différend.
Paris, Minuit, 1983, p. 260.

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Sursa: mouvement transitions:
intensités / transition
* Gérald Sfez este profesor de filozofie
(Khâgne, lycée La Bruyère de Versailles). A
scris numeroase lucrări de filozofie, în
special despre Machiavelli, Léo Strauss,
Jean-François Lyotard. A publicat în 2011 la
editura Hermann volumul La langue
cherchée, care ne aduce în atenţie
modernitatea limbii (Barthes, Deleuze,
Lyotard) înainte de a o confrunta cu aceea
a unor scriitori precum Camus, Michaux,
Quignard.

Traducere din limba franceză:

Liliana ENE

E
31

momente
momente

Ani BRADEA

Ani BRADEA
Jurnal de
observator
„Săgeata albastră” taie dimineaţa de
octombrie. Iedera, spânzurată pe gardul
din stânga sălii de aşteptare, se reflectă baltă de sânge - în fereastră. Ridic ochii
din carte, trenul tocmai s-a oprit,
scrâşnind nervos din toate încheieturile
sale tinere. Călătoresc încrezătoare la
Cluj, am în geantă o invitaţie la zilele
revistei Tribuna şi în suflet o nerăbdare,
dublată de emoţia firească în preajma
întâlnirii cu oameni necunoscuţi. Clujul,
judeţ vecin şi frate cu Bihorul, întru
patimi şi-ntru glie, e la o aruncătură de
băţ distanţă şi la aproape trei ore de
mers cu trenul denumit pompos „regio”.
Adică, în limbajul vechi de când lumea,
tren personal, cu popasuri dese, câte
unul pentru fiecare gară, haltă, trecere la
nivel cu calea ferată (!?!?!?!?!?) sau ce
alte obstacole mai întâlneşte el în
alunecarea-i şerpuită pe şine. Telefonul
mă sileşte să-mi curg privirea de-a lungul
ferestrei până la măsuţa de la baza ei.
Alături de catifeaua roşie a banchetei
sunt singurele elemente ce justifică
diferenţa de preţ şi dreptul meu de a sta
în spatele uşii de sticlă, dincolo de care
mecanicul în papuci negri dirijează
maşinăria. Încă un mister elucidat, în
copilărie îmi imaginam interiorul
locomotivei ca pe pupitrul de comandă
al unei navei spaţiale, iar mecanicul era
un personaj imposibil de întâlnit în
32

realitate, el nu cobora niciodată din
fortăreaţa lui şuierătoare. Explic vocii din
telefon că nu ne auzim bine deoarece
sunt într-un tren personal de tip săgeata
albastră. „Cum să fie o săgeată tren
personal?” – susură nedumerită vocea în
urechea mea stângă. Aşa bine, explic, îţi
aminteşti filmul Robin Hood - prinţul
tâlharilor, cu Kevin Costner şi acel clip pe
melodia lui Bryan Adams, în care săgeata
desenează o traiectorie lentă, filmată cu
încetinitorul?, ei aşa e şi în cazul acesta.
Ridic cartea de pe genunchi şi mă afund
din nou în spaimele de bărbat, purtate
prin varii aşternuturi, ale lui Frédéric
Beigbeder din Dragostea durează trei
ani. Ce altă lectură se potriveşte mai bine
cu divorţul tânărului cuplu aflat la a doua
progenitură, pe drum şi ea, despre care
vorbeşte cu patos şi înfierare o tanti de
alături? Cu siguranţă nu Jocul cu mărgele
de sticlă a lui Hermann Hesse, pe care
am lăsat-o acasă înţelegând
„neadaptarea” ei la un astfel de mediu,
deşi nu-mi place să citesc altceva când
am o carte începută. Controlorul trage cu
ochiul la copertă, în timp ce-mi caut în
portmoneu legitimaţia de călătorie, ei
da, chiar aşa se exprimă, că doar bilet e
un termen de mult depăşit. Se întoarce
însă mai târziu şi se aşază în faţa mea,
adresându-mi-se confidenţial: „sărutmâna, vă rog să mă scuzaţi că vă
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Ani BRADEA

Ani BRADEA

întrerup, dar am văzut ce citiţi şi legat de
asta vreau să vă povestesc ce i-am spus
eu unei nepoate, acum câteva
săptămâni, la nunta ei. Că în primul an
de căsnicie el, soţul, va asculta de ea, în
cel de-al doilea ea de el, iar începând cu
al treilea nu vor mai asculta niciunul de
nimeni şi de nimic”. Iată, îmi spun în
sinea mea, un controlor de bilete sfătos,
un adevărat gânditor propovăduindu-şi
propria filosofie de viaţă prin vagoanele
prelungi şi suple ale săgeţilor albastre.
Experienţa asta devine interesantă, şi eu
încă nu ajuns la Cluj. Mă aşteaptă în gară
un prieten până acum virtual. A trecut
repede graniţele realităţii, după
aproximativ o lună de zile de tastat
mesaje pe facebook şi-i datorez invitaţia
la zilele Tribuna - scriitorul Alexandru
Petria. Nu-l zăresc, cu toate că-l
„studiasem” în fotografii pentru a-l putea
recunoaşte. Ajunsă în faţa gării mă
hotărăsc să-l sun şi în telefon aud o voce
de om precipitat: „Ai cumva o eşarfă
galbenă?” Am o eşarfă galbenă, o port
chiar azi, deşi nu credeam că iese atât de
mult în evidenţă o culoare de toamnă
purtată în luna octombrie! După
formalităţile de cazare, la hotelul
Belvedere situat pe deal, deasupra
Clujului, oferind o panoramă splendidă a
oraşului, Alexandru Petria se oferă să-mi
arate cetatea de pe Someş. Pornim pe
jos, înarmaţi cu o umbrelă roşie, a mea şi
amintirile de licean, ale lui. Pentru
început un periplu pe la toate
tutungeriile şi locurile unde căutăm un
anume tip de tutun vrac. Apoi discuţii
despre poezie, la semafor, sub umbrelă,
cu metafore presărate printre picăturile
mărunte şi reci, stoarse deasupra noastră
dintr-un nor murdar. E clar că eu am

venit la Cluj cu sufletul meu de poet la
purtător, aflată pentru prima dată la o
astfel de manifestare şi hotărâtă să
privesc lucrurile din acest unghi. Dar cum
ploaia nu dă semne de pauză ne
refugiem într-o cafenea cu nume
nemţesc, un local elegant, unde zăbovim
îndelung în faţa a două ceşti aburinde cu
ceai de fructe îndulcit cu miere, până
când ospătara se scuză avertizându-ne că
peste zece minute masa e rezervată. Ne
ridicăm şi în timp ce prietenul meu
dispare în spatele unei uşi, tăiată în
peretele opus al încăperii, privirea mea
se încrucişează cu a unui domn, ce
tocmai s-a aşezat la o masă vecină cu cea
la care stătuserăm noi. Îmi las ochii,
încurcată, să se fixeze asupra muşcatelor
ce decorează o terasă improvizată pe
trotuar. După un răgaz, de vreo două
minute apreciez eu, gândesc că a trecut
suficient timp în care domnul să-şi vadă
de procupările lui şi mă întorc hotărâtă
să-l observ mai bine, dintr-o curiozitate
nestăpânită şi neexplicată. Curios,
bărbatul străin încă mă priveşte... Îmi
mut, din nou, grăbită privirea şi abia pot
observa un domn matur,elegant, o figură
ce-mi este, habar nu am de ce, familiară,
o privire iscoditoare, parcă şi-ar adresa şi
el aceeaşi întrebare: „de unde o
cunosc?” „Jocul” nostru se mai repetă o
dată, până când Al. Petria reapare şi
ieşim amândoi în stradă. Pe trotuar îl
întreb: ce a zis fata aia, ospătăriţa, că e
rezervată masa pentru o lansare de
carte? Dar nu mai aştept răspunsul lui,
pe uşa cafenelei e un afiş mare, scris cu
litere roşii pe fond galben: „Editura Ecou
Transilvan vă invită la lansarea cărţii
Oameni din Cocioc, autor Ioan Cărmăzan,
în data de 18 octombrie 2013, ora 17,

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

33

Ani BRADEA

Ani BRADEA

la...” Aşadar, bărbatul acela misterios e
cunoscutul regizor Ioan Cărmăzan! Ce
minunat e oraşul acesta, gândesc,
pulsează cultură prin toţi porii săi, uite
peste cine dai în cafenea şi cine ştie pe
lângă cine poţi trece pe trotuar. Inima
începe să-mi bată grăbită de surpriza
momentului şi-l aud ca vorbind dintr-un
vis îndepărtat pe însoţitorul meu, în timp
ce-mi arată clădirea impozantă a
bibliotecii, unde se refugia, chiulind de la
cursuri, în anii de liceu.
E vineri seara, 18 octombrie 2013, ora
20. În salonul somptuos, unde se ajunge
trecând prin restaurantul de la parterul
hotelului Belvedere, programul oficial al
zilelor revistei Tribuna debutează cu o
cină festivă, oferită invitaţilor de către
organizatori. Lume bună, toalete
elegante, trataţie rafinată, aproape toţi
se cunosc între ei şi se bucură de
revedere, dar şi eu mă bucur de
protecţia noilor prieteni. Ei mă prezintă
mai departe, astfel încât, în scurtă
vreme, mă simt perfect integrată în
acestă societate.
Sâmbătă dimineaţa urcăm la mezanin,
în Salonul Mioriţa, pentru simpozionul cu
tema: Cultura română între noţiunile
identitate naţională şi integrare
europeană. Printre cei care iau cuvântul
sunt: acad. Alexandru Boboc, acad.
Nicolae Breban, profesorul Andrei
Marga, criticul literar Gheorghe Grigurcu.
În foamea mea de a nota fraze
memorabile rostite de greii zilei, pe fila
albă liniată cu roşu a agendei scrijelesc
telegrafic afirmaţii precum: „importante
nu sunt cărţile, ci temele” – Nicolae
Breban sau: „între modernitate şi postmodernitate nu există o ruptură, ci o
continuitate”; „un model este mai uşor

de urmat decât o normă de respectat”;
„poezia este un element de stabilitate în
cultură” – Alexandru Boboc, fiecare
dintre acestea putându-se constitui la
rândul lor în teme generoase pentru
viitoare dezbateri. Restul programului e
monopolizat de numeroasele lansări de
carte. Dintre autori îi amintesc pe:
Nicolae Breban, Alexandru Boboc, Andrei
Marga, Constantin Barbu, Paul Tudor,
Iacob Altman, Lucian Perţa, Ştefan Doru
Dăncuş. Abia am timp să urc în cameră,
să-mi schimb ţinuta pentru cină.
Duminică am bucuria să-l cunosc pe
invitatul sosit mai târziu, după un drum
obositor cu maşina personală, venind de
la Bucureşti, criticul literar Alex.
Ştefănescu. De departe el devine apariţia
tonică şi efervescentă a zilei, dând
culoare prezentărilor şi pauzelor dintre
prezentări. Aflat într-un turneu de
promovare a cărţii de Convorbiri cu Ioana
Revnic (urmând a se întâlni cu autoarea
la Oradea, unde participă la lansarea
organizată în librăria Mircea Eliade), el
vorbeşte (şi noi nu am vrea să se mai
oprească), despre Istoria literaturii
române contemporane, cartea sa
apărută în 2005 la editura Maşina de
scris, dar şi despre o altă carte, apărută
la aceeaşi editură în 2012, Cum e să fii
femeie? – dialog cu Lia Faur, despre a
cărei naştere mărturiseşte, cu o
candoare specifică: „Încă din copilărie
mi-am dorit să înţeleg cum sunt alcătuite
fetele, prin ce diferă de băieţi. Nu era o
curiozitate erotică, ci tehnică. De-a
lungul întregii vieţi m-am întrebat: cum e
să fii femeie? După ce am trecut de
şaizeci de ani, m-am gândit că ar fi păcat
să mor fără a fi aflat un răspuns.” Figura
sa carismatică domină şi masa de prânz,

34

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Ani BRADEA

Ani BRADEA

care, o spun cu regret, pune punct
primei ediţii a zilelor revistei Tribuna şi
misiei mele, ce-mi devenise atât de
plăcută, aceea de observator la tribună.
Alex. Ştefănescu, prin poveştile sale
savuroase, întâmplări adevărate, cum
spune: „eu niciodată nu povestesc decât
ceea ce mi se întâmplă”, generează un
exod masiv de la celelalte mese spre a
noastră, unde mă bucură vecinătatea
agreabilă a scriitoarei clujence Hanna
Bota, cercul de scaune lărgindu-se
continuu până când masa propriu-zisă
devine o biată insuliţă la care nimeni nu
mai ajunge facil.
Una peste alta, prima ediţie a zilelor
revistei Tribuna a fost, în viziunea mea,
un eveniment reuşit. Un bun prilej de a
reuni sub cupola manifestării scriitori,
filozofi, editori, oameni de cultură în
general, care au avut ocazia de a(-şi)
dovedi, că există, că sunt vii şi că scriu
din această postură. Spun asta cu gândul
la un prieten, scriitor şi profesor, care a
fost întrebat la clasă de către un elev:
„domnule profesor în zilele noastre mai
trăiesc scriitori?”
...........................................
Privesc absentă prin sticla murdară a
ferestrei, deasupra căreia atârnă
înnodată perdeaua zdrenţuită. Scrijelind
peretele opus al compartimentului, o
declaraţie de amor, necenzurat, a lui
Petrică pentru Marinela, se întinde până
spre plafon. Mai am câteva pagini, un
scurt capitol din Dragostea durează trei
ani, dar simt un fel de amăreală în cerul
gurii, parcă textul îndrăzneţ s-ar scurge
direct din perete în carte. Aşa că o arunc
în bagaj, trag fermoarul, dar nu înainte
de a lua de acolo, ceremonios, ca într-o
invocare de prelungire a visului, chiar

dacă trăsura mi se transformase deja în
bostan, pe o alta, suplă, elegantă, având
coperţile imaculate, primită în dar de la
autor: Cum e să fii femeie?. Mă reped cu
foame asupra filelor, căutând soluţii şi
sfaturi secrete de la altă regină a balului,
până când realizez că lumina a scăzut
prea mult şi literele negre nu mai stau
cuminţi, încălecându-se unele pe altele.
Arunc ochii pe fereastra opacă, dincolo
un câmp inundat violet, superbe sunt
brânduşele de toamnă!

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

P.S. Azi 27 octombrie 2013, la o
săptămână după călătoria mea la Cluj,
cocoţată pe coama dealului, la picioarele
căruia curge râul, denumit în dialect local
Valea mnerăie, citesc această confesiune
a lui Alex. Ştefănescu în proaspăta carte
de convorbiri: „Descoperind odată în
pădurea de fagi de la Adâncata – din
apropiere de Suceava – o poiană plină cu
brânduşe, mi-am dus acolo, chiar a doua
zi, toţi prietenii, ca să se bucure de
frumuseţea priveliştii. Aşa am reacţionat
şi când am descoperit poezia lui Nichita
Stănescu: i-am îndemnat pe toţi
cunoscuţii s-o citească, le-am citit-o chiar
eu, cu voce tare, ca să ne bucurăm
împreună de frumuseţea ei.”

B
35

remember
poezie

Cornel SâNTIOAN CUBLEȘAN

Cornel SÂNTIOAN
CUBLEŞAN
Elegii din ţara nimănui

PE SCARA UNUI PUNCT
Lui Ion Şovăială
Ştiu, când te ascundeai în arhive şi
trăgeai după tine grădina
părintească şi mireasma cireşilor
înfloriţi, ştiu, îţi dădeau puteri.
Acolo unde ai plecat, departe, ai dus
cu tine grâu, în buzunare, şi greierii
îmblânziţi, adunaţi din peregrinările
tale pe dealurile natale. Acum, îţi
cântă simfonii. La lumina licuricilor
continui să scrii despre întâmplări
ale poeţilor, să vadă şi morţii că nu
există moarte şi despre faptul că
uitarea nu devine o artă descriptivă
a neantului. Ai cunoscut haosul,
acum nu te mai înspăimântă nimic.
Câte ceva despre mineralizare,
carbon, siliciu, clarobscur, poate un
poem suprarealist, speculaţii, lirism
cosmic. Îi lipseai cosmosului, acum e
mai rotund cu lumina ta. Nevăzutul
are o mână mai lungă, te ia cu
aceasta, te acoperă cu mâna cea
36

scurtă, să fii numai al lui. Simt cum
un pitic îmi fotografiază organele,
cum se strecoară ca un şarpe prin
peştera trupului. Se-aud secundele
pocnind asemenea unui motor uzat.
Neant cu schi căprui, cobor pe scara
unui punct.
În urma ta a rămas un gol în
care, îngheţat, scriu poemul cel
fără-de-sfârşit. Un virus creşte în
elegie, am privirea unui faraon ce îşi
caută oastea pierdută. Să-mi scrii
unde se află intrarea, secretă, din
munţii Tibet, spre alt timp. Simt cum
întregul se curbează. Toată viaţa am
căutat perfecţiunea, am rămas rătăcit
între unghiuri, tot ce am învăţat am
uitat, nimic nu e sigur, doar moartea
îţi dă o siguranţă absolută. Sunt în
sinergie, încet, mă dezbrac de
vieţuirea aparentă, nu ştiu dacă sunt
născut din Dumnezeu, aplic teoria
halucinaţiei. Îi lipseai cosmosului, s-a
rotunjit cu lumina ta. Suntem
respiraţia unei amintiri. Cu ultimele
puteri împart dogma iubirii ca
esenienii. În curând va ninge, cu aripi
de zăpadă voi încerca să ajung la tine.
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Cornel SâNTIOAN
poezie CUBLEȘAN

EPISTOLĂ DIN VIITOR
Prin câmpiile metamorfice, liberi,
unde ferma e deşertăciune, în dansul
galaxiilor, ce roiesc precum albinele,
stingându-se, înflorind, vreme fără de
început, fără de sfârşit, legi
neapropiate înţelegerii. Răpiţi în
adâncime. Să devenim un popor nou?
Îmbogăţiţi în Duhul. Tot ce a rămas e
amintirea, tot ce am făurit. Şi acum,
făurim, pierdem sau câştigăm? Fii ai
netimpului. Am fost cuvântul
ambiguu, prin cuvânt ne-am născut,
prin cuvânt am murit sau am înviat.
Ce-au fost faptele? Fructele gândului,
fructele cuvântului. Sensurile s-au
răsturnat, suntem în viitor, trăim în
adevăr, nu în speranţă. Amintirile ne
însoţesc precum soldaţii şi curtea pe
faraon, în lumea de vis. Tot ce am
privit s-a destrămat, forma e
deşertăciune. Nu împietrire. Extaz,
iubire. Adânciţi in iubire ca într-un
ocean de lumină, ca într-un imn al
orgilor, în netimp, enigmă
deconspirat. Tot ce am fost cuvânt
suntem, suma cuvintelor, culoarea
lor, fiinţa noastră, fostă, născătoare a
nefiinţei de lumina, suma timpurilor,
sâmburele netimpului. Haosul a
rămas o abstracţiune, amin.

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Cornel SâNTIOAN CUBLEȘAN

TARA NIMĂNUI
Lui Ion Marinescu Puiu
Mortul a luat locul celuilalt mort,
celui ce fusese viu înaintea sa. El îmi
amintea mereu de fraţii şi surorile
sale: „O să ajungi să-i cunoşti, îmi
zicea, n-o să te mai simţi însingurat.
Îmi doream cu ardoare acest lucru.
Oricine, rămas singur pe lume, şi-ar fi
dorit fraţi. Eram departe de ei, îi
visam noapte de noapte, ne ospătam,
împreună, la masa de aer, ţuicăream,
ne dădeam în stambă, deşi încă nu-i
cunoscusem. Când mă trezeam,
pereţii îmi cântau simfonia în alb.
N-am mai rezistat. Am plecat în
micuţul lor sat să-i întâlnesc. Am
ajuns, înfrigurat, dornic să-i cunosc.
Am deschis portiţa, am înaintat spre
locuinţa lor. Fraţii, surorile lui, mă
aşteptau în prag, la ferestrele sparte:
fraţii de iarbă, de pământ, fraţii de
aer. Nu i-am recunoscut, nu erau cei
din visaţi. M-am întors, înapoi, în
mine şi am plâns. Erau fraţii altcuiva,
străini. Străin m-am simţit şi eu, mam aşezat la masa de aer. Eram atât
de viu încât mi-am învineţit carnea,
cercetându-mă. Eram totuşi ca într-un
vis, ca într-un pustiu, înstrăinat, şi am
plâns, mult am plâns. Eram ţara
nimănui, ţara dintre patru pereţi.

37

memento

Nicolae LABIȘ

(1935-1956)
2 Decembrie - 22 Decembrie
Prin poezia sa, Nicolae Labiş a
reorientat zona de investigaţie
poetică înspre eul liric; efectul este
profund şi reverberant. În acelaşi
timp, el a readus în poezie fiorul
confesiunilor indubitabil, ducând în
prim-plan iubirea care însemna
pentru poetul Labiş atingerea
veşniciei prin clipă. Nicolae Labiş, prin
tot ce ne-a lăsat din punct de vedere
liric, a posedat un persuasiv
sentiment al mărturisirii întru
mântuire, sentiment ce atinge zone
afective şi structural psihologice. Dar
să trecem la confesiunile
mântuitoare, unde poetul se
organizează în adâncimi semantice,
cu hotărârea să ia totul în serios şi
uneori chiar în tragic, acolo unde
foloseşte simbolul şi alegoria într-un
text declinat suferinţei, acolo unde
pasiunea clipelor trăite tulbură până
şi nostalgica stare de aducere-aminte.
În fine, Nicolae Labiş a avut o viziune
mioritică asupra destinului, poezia lui
câştigă, de la volum la volum,
expresivitate, incisivitate şi profunzime.
Mai mult, ceea ce ni se relevă obsesiv
este o reflexivitate controlată, lucidă,
poetul sprijinindu-se în nota-bene a
instinctului creator, apropiindu-se de
marile întrebări sau de marile
răspunsuri care se contopeau în
38

Nicolae LABIŞ

plasma identificărilor propriilor
trăsături culturale şi implicit
structurale.

Victor STEROM

ÎNAINTEA SERII
Membrana-nfrigurată, sclipind în
nesfârşit,
Grăbite aripi albe sub cer a oglindit;
Cercând în van amarii săi stropi sub
val a-nchide
Şuierător respiră iar buzele-i lichide
în resemnări de-o clipă ori în fierbinţi
porniri
Se strâng aţâţătoare şi se întind
subţiri,
Răspund cu glas de unde luminii ce
ascunde
Sub bolţile din zare, suave şi rotunde.
Păşim tăcuţi - vorbeşte în locul nostru
marea,
Ameţitor murmură foşnindu-şi val
de val,
Pe faţă îţi răsfrânge, verzuie,
scăpărarea
Şi-n pletele-ţi sărate cu luciu mineral.
Ni-s degetele strânse, fierbinţi,
parcă-ncâlcite
În alge nevăzute şi ochii ni-s măriţi.
Trăim minunea mării ce voci adânci
trimite
Sub repezile zboruri de pescăruşi
grăbiţi.
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

ethica minima
minima
ethica

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU
A optsprezecea
povestire cu un copil
Majoritatea colegilor copilului
proveneau din familii modeste. Unele,
chiar foarte modeste. Doar Valentin avea
tatăl - medic, Sanda – contabil la IREP, iar
mama Laurei era economistă. În rest,
muncitori la Uzina Mecanică, la Schelă
ori la IM Mija: strungari, sudori, lăcătuşi,
unul era zugrav, un altul, mecanic de
locomotivă, şi aşa mai departe, alte
meserii proletare, iar câţiva erau
necalificaţi. Tatăl însuşi al copilului era
frezor, iar mama – soră medicală la
Spitalul de copii („spitalul mic”).
Unii colegi erau chiar sărăcuţi de tot,
şi lucrul acesta se observa atât din felul
în care erau îmbrăcaţi, cât şi din ce aveau
în pacheţelele cu mâncare aduse de acasă.
În ce priveşte îmbrăcămintea,
trebuiau oricum să vină în uniforme,
numai că mulţi le foloseau pe acestea şi
ca haine „bune”, „de stradă”, motiv pentru
care hainele erau tocite şi lucioase, iar
pantalonii burlăniţi şi cu ţesătura rărită.
Diferenţa şi mai mare o făceau încălţările.
Cei mai mulţi băieţi aveau pantofi ieftini,
peste care iarna, de multe ori trăgeau o
pereche de şoşoni. Numai Valentin avea
pantofi din piele, iar iarna purta bocanci
de schi, din aceia cu şanţuri la jumătatea
tocurilor, pe unde intrau siguranţele din
fire de oţel împletite.
După Paşti, însă, mai toţi elevii
veneau la şcoală cu ceva nou, fie de
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

îmbrăcat, fie de încălţat. Lucruri frumoase,
ieftine şi trainice. Doar două, trei fete se
mândreau cu pantofii lor de lac. De cum
dădea puţin căldura şi până toamna
târziu, când începeau ploile, la mare
căutare erau tenişii, excepţie făcând tot
Valentin, care-şi schimba în fiecare an
bascheţii chinezeşti, de 75 de lei.
Pacheţelele cu mâncare aduse de
acasă erau cel mai adesea formate din
pâine cu marmeladă delicioasă şi, mai
rar, felii subţiri de salam ori unt cu brânză.
Când a apărut margarina, aceasta a
înlocuit urgent untul, faţă de care nu se
deosebea prea mult la gust. Unii veneau
chiar cu pâine unsă cu untură, peste care
puneau zahăr ori sare (o bunătate!). Ei,
de data asta, Valentin nu-şi mai etala
bunăstarea (pentru care nu avea nici o
vină); stând vizavi de şcoală, dădea fuga
în recreaţia mare şi mânca acasă.
Probabil bunătăţi. Poftă bună!
Copilul a fost foarte tulburat atunci
când o colegă de-a lor, Voica, a venit
într-o zi la şcoală desculţă! Ştiau despre
ea că trăia într-o căsuţă dărăpănată, un
fel de cocioabă mai pricopsită, doar cu
mama ei. Dacă aceasta lucra undeva şi
ce anume, nu ştia nimeni. Decât poate
tovarăşa învăţătoare, care o vizita din
când în când acasă. Voica nu învăţa
deloc, şi dacă reuşea să citească pe
litere; de altfel nici pe acestea nu le ştia
39

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

bine şi niciodată n-a reuşit să le înveţe
în întregime. Ceva de neînchipuit! De
socoteli la matematică, nici vorbă! Era
trecută clasa la limita de jos, cinci pe
linie, după multe rotunjiri de medie. Nu
vorbea cu nimeni, nu participa la jocuri
şi avea tot timpul pe buze un zâmbet
uşor ironic, adresat nu se ştie cui, în
egală măsură tuturor şi nimănui. Şi
peste toate astea mai era şi urâţică – în
jurul buzelor o spuzeală permanentă
dădea impresia unui herpes care nu se
mai vindeca, iar tenul avea o culoare
ciudată, un fel de maroniu pătat, de
parcă nu se spăla niciodată. Părul părea
nespălat cu săptămânile, ai fi zis că era
dat cu ulei, dar când au venit cu
controlul medical şi i-au căutat în păr,
nu i-au găsit niciodată păduchi.
Tovarăşa învăţătoare tot încerca să
discute cu ea, rămânea în pauze în clasă
şi încerca să-i vorbească, dar nu avea
succes deloc. Voica nu scotea o vorbă,
ridica mirată din umeri şi aproba tot ce i
se spunea, dând ritmic din cap în sensul
că înţelege. Dar nu spunea nimic. De
fapt, în afară de situaţiile în care silabisea
câteva rânduri la citire ori mormăia
câteva cuvinte la celelalte materii,
nimeni nu a auzit-o spunând ceva.
În ziua în care a venit desculţă, au
privit-o cu uimire şi nu au zis nimic. Doar
prostul de Nicu Bucurel a pufnit în râs
arătând cu degetul spre picioarele Voicăi,
dar după ce unul i-a tras o scatoalcă
după ceafă şi-a înghiţit râsul. Voica şi-a
văzut de treabă, nu a deranjat-o deloc
purtarea lui Nicu, dar a doua zi nu a mai
venit la şcoală. Şi nici a treia zi. Abia în a
patra a apărut cu o pereche de pantofi
aproape noi, care îi erau cam mari şi
despre care copiii au spus că i-ar fi primit

de la tovarăşa învăţătoare. Dar nu s-a
ştiut sigur niciodată acest lucru.
Toate astea se petreceau prin clasa
a treia.
La începutul clasei a patra, odată cu
mutarea la bloc, copilul s-a transferat de
la şcoala din Teiş la cea din celălalt capăt
al oraşului. Aici, noii săi colegi erau ceva
mai bine îmbrăcaţi, învăţau mai bine şi
proveneau din familii ceva mai răsărite.
Şi i-a făcut rapid prieteni, iar sosirea lui
în mijlocul acestora părea că le-a produs
o mare bucurie, purtându-se cu el de
parcă le-ar fi fost coleg de la începutul
clasei întâi.
Sigur, avea câţiva băieţi faţă de care
era mai apropiat. Erau în primul rând cei
cu care era vecin de bloc, Costel, cu care
stătea pe aceeaşi scară, apoi Mihai,
George şi Paul, care locuiau în celelalte
două blocuri. Mergeau împreună la
şcoală şi se întorceau acasă la prânz, îşi
mai făceau lecţiile împreună şi se jucau
pe-afară ori la câte unul din ei acasă. Dar
cel mai bun prieten avea să-i devină
Marian, un băiat care avea doar mamă.
Era de o curăţenie exemplară şi o
sinceritate aşa cum copilul nu mai
întâlnise la altcineva până atunci.
Maică-sa era dactilografă la Schelă, şi îi
punea în fiecare zi în ghiozdan trei
sandvişuri (câte unul pentru fiecare
recreaţie) pe care le învelea în hârtie albă
folosită la maşina de scris. Marian nu
putea dovedi cele trei pacheţele, motiv
pentru care le împărţea frăţeşte cu copilul,
cu care stătea în bancă, şi cu doi colegi
din familii nevoiaşe. Cu aceştia, pe rând,
o zi unul, o zi celălalt. Cu copilul, zilnic.
Unul dintre aceşti doi băieţi, era ţigan.
Tatăl său deţinuse o potcovărie care
acum nu prea mai avea căutare, motiv

40

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

pentru care şi situaţia familiei o luase rău
de tot la vale. Dintre cei patru copii, trei
băieţi şi o fată, doar doi erau elevi:
colegul copilului şi o fată în clasa a treia.
Amândoi aveau mare râvnă pentru
şcoală, deşi notele nu prea străluceau,
totuşi, erau cuminţi şi politicoşi. Ceilalţi
doi băieţi o terminaseră de mult cu
şcoala; unul lucra cu ziua folosind căruţa
familiei, iar celălalt era muncitor calificat
la Uzina Mecanică. Nemaipunând-o la
socoteală pe fată, cei trei băieţi se
deosebeau mult de ceilalţi din aceeaşi
etnie (şi din care mai erau în oraş).
Pe băiatul din clasă cu copilul îl
chema Traian, era de o cinste pilduitoare,
iar când cineva îl întreba ce este el,
spunea plin de mândrie: „ţigan!” De aici
se născuse un obicei, şi mulţi îl şicanau
cu această întrebare, numai ca să-l audă
spunând mândru şi cu voce tare, cu gura
până la urechi: „ţigan!” De altfel, deseori
era strigat nu pe nume ci „ţigane!”, iar el,
ştiind că apelul îl viza se întorcea către
respectivul şi răspundea imediat,
zâmbind: „da!”
Celălalt băiat cu care Marian împărţea
sandvişurile din două în două zile, era
Gheorghiţă, şi el provenind dintr-o
familie amărâtă, despre care copilul nu a
aflat însă prea multe lucruri; era slăbuţ
rău la învăţătură şi cam puturos. Mai iute
la fire, însă, nu stătea mult pe gânduri
când îl supăra cineva şi sărea repede la
bătaie, motiv pentru care avea cea mai
mică notă la purtare.
Într-o zi, erau deja în clasa a şasea, în
timpul unei ore de limba română, s-a auzit
un ciocănit timid în uşă. După ce tovarăşa
dirigintă, cu care făceau acea materie a
spus „intră!”, în crăpătura căscată în
partea dreaptă a uşii, puţin mai sus de

clanţă se văzu capul frumos pieptănat al
fratelui lui Traian, Maricel. El este
căruţaşul. Acesta s-a scuzat, reuşind să-şi
transforme culoarea feţei din negricioasă
în una roşie ca sfecla, şi a întrebat dacă i
se poate da drumul afară pentru câteva
minute fratelui. Traian s-a ridicat din
bancă, la un semn de aprobare făcut cu
capul de dirigintă şi a ieşit din clasă.
Elevii şi-au văzut în continuare de
lucru – se citea pe rând câte un vers
dintr-o poezie lungă, plicticoasă şi fără
nici un înţeles. Sau mai degrabă fără nici
un farmec. Ceva cu un muncitor curajos
care salva nu ştiu ce, parcă într-o mină.
Poezia nu era în manual, dar tovarăşa
venea din când în când cu o carte a
poetului respectiv despre care zicea că îi
place mult şi că este cel mai mare în
momentul respectiv.
Aşadar, fiecare elev se ridica în
picioare şi citea un vers. Elevul şi versul,
elevul şi versul… Toţi se gândeau însă la
Traian, întrebându-se dacă se va mai
întoarce în clasă, pentru că mai fuseseră
câteva dăţi în care tot aşa, Maricel venise
şi-l învoise să iasă puţin până afară – ca
un făcut, mereu de la ora tovarăşei
diriginte - şi dus rămăsese. Mai apoi le
povestise băieţilor că fusese să-l ajute pe
frate-său să încarce sau să transporte
ceva cu căruţa. Oricum, ceva ce el,
Maricel, nu putea face singur. Aşa că
toată lumea aştepta. Inclusiv tovarăşa
învăţătoare, ca dovadă că nici nu a
observat cum câţiva elevi au sărit peste
nişte versuri.
Poezia respectivă se terminase, şi se
trecuse la alta – era aşa, ca o oră de
lecturi suplimentare în colectiv, şi la un
moment dat Traian reveni în clasă. Cel
care tocmai citea versul ce-i revenea în

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

41

Iulian MOREANU

morişca aia ce nu se mai sfârşea,
întrerupse lectura, şi o mare uimire se
aşeză pe feţele tuturor. Traian era în
cămaşă, deşi când ieşise avusese pe el
haina de uniformă. S-a îndreptat în vârful
picioarelor către banca sa, în spatele
copilului şi a lui Marian. Momentul acela
de linişte tindea să se eternizeze. „Da,
mai departe” zise tovarăşa după câteva
secunde, ca trezită dintr-un somn scurt,
şi cel ce se oprise din citit reluă de la
capăt versul întrerupt.
La pauză, Gheorghiţă îi dădu lui Traian
pachetul cu mâncare primit de la Marian
în pauza anterioară şi care „îi revenea”
lui în acea zi. Noroc că încă nu se
atinsese de el. Traian îl primi dând din
cap a mulţumire, iar Gheorghiţă ieşi din
clasă parcă puţin neliniştit, cum nu îi era
în fire. „Frati-miu trebuie să meargă până
la judeţ, cu tata. Ne-au dat unii în
judecată că i-a intrat calul nostru în
grădină, şi i-a făcut nişte stricăciuni, şi
Maricel nu are haină”, le spuse Traian

copilului şi lui Marian ce se întâmplase,
deşi aceştia nu-l întrebaseră nimic.
Marian îşi stăpâni un oftat şi-l bătu pe
umăr, e în ordine.
Copilul îşi aduse aminte de Voica, fata
de la Şcoala din Teiş, şi i se făcu brusc dor
de foştii săi colegi. Trecuseră mai bine de
doi ani de atunci şi rar de tot se mai
văzuse cu câte unul, parcă rămăseseră la
capătul pământului. Ce-or mai face
Dincă, premiantul sărac, îngrijitul
Valentin, frumoasa de Sanda, de care
într-o vreme nu-şi mai putea dezlipi ochii
iar aceasta habar n-avea că îi bântuia
visele?, dar cutare, dar cutare?... Ca să
nu mai vorbim de Luminiţa şi Mirel.
Mâine după ore o să-l ia pe Marian şi or
să dea o fugă până acolo, nu avea cum să
nu se întâlnească măcar cu câţiva dintre
ei. Şi pe Voica voia s-o vadă, deşi ceva îi
spunea că aceasta nu mai frecventa
şcoala. Asta o s-o constate, însă, mâine.
Traian şi Voica. Un băiat şi-o fată. Doi
copii amărâţi. Poate nu singurii.

Valter Paraschivescu

Iulian MOREANU

42

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

chipuri, locuri,
întâmplări
câmpina,
dragostea
mea

A. CIUPALĂ - Ş. BĂLEANU

Alin CIUPALĂ
Şerban BĂLEANU

copii, un băiat şi două fete, domnul
Constantin Constantinescu şi-a permis să
le dea o bună educaţie. Au urmat
cursurile la şcolile din oraş.
Câmpina, pe vremea aceea, era o
localitate în plină dezvoltare. Avea două
licee, unul de băieţi şi unul de fete, şi
câteva şcoli primare, cum se numeau pe
vremea aceea. Dintre copii, băiatul, care a
fost şi sportiv de performanţă (campion la
atletism), a terminat Facultatea de
Medicină şi a plecat în Germania prin anii
1970, unde trăieşte şi acum. Are o
corespondenţă destul de strânsă cu
surorile sale, interesându-se mereu de
noutăţile care se mai petrec în oraşul
copilăriei, de care a rămas foarte legat.
Doamna Constanţa Todiraşcu şi sora
ei locuiesc în casa părintească, o clădire
elegantă făcută cu gust în perioada
interbelică, cu arhitectură austeră, dar
cu linii frumoase, cu o mică terasă şi
ornamente pe faţada dinspre drum. În
interior simţi atmosfera aceea de pe
vremuri, camere înalte, sobe de teracotă
smălţuite în culori albastru ultramarin,
saloane, mobilă de pe vremuri, chiar şi
un miros specific de casă cu lucruri
vechi, dar o aromă plăcută, care te duce
cu gândul la alte timpuri.
Doamna profesor Constanţa
Todiraşcu şi-a răscolit amintirile şi a
evocat-o pe învăţătoarea care i-a marcat
viaţa. Aceasta s-a numit Florica Boian şi a
trăit în Câmpina până la vârsta de 93 de
ani. Ea a fost o personalitate în oraşul
nostru de pe vremuri. Nu era
câmpineancă prin naştere, se născuse în
Moldova, în comuna Filipeni, din judeţul
Bacău, fiica preotului Teodor Davidescu.
Părintele avea 14 copii. Doamna
învăţătoare Fevronia Boian a fost a doua
născută şi s-a remarcat de mică prin

Amintirile profesoarei

Todiraşcu

Recent, am avut o discuţie cu
doamna profesor şi am folosit o
expresie, „lumea bună de pe vremuri a
oraşului Câmpina”. Am rămas surprins
când, după câteva ore, ne-a sunat la
telefon să ne spună că a găsit nişte
însemnări de la fosta învăţătoare a
domniei sale, venită în Câmpina pe la
începutul secolului XX. Acest note se
referă, într-un fel, chiar şi la subiectul
discuţiei noastre aşa cum a văzut
doamna învăţătoare Fevronia Boian,
lumea bună a oraşului în care a venit din
Moldova. Ni s-a părut foarte interesantă
povestea aceasta, o poveste de pe
vremuri, de aceea am cerut permisiunea
doamnei profesoare să o reproducem.
Câteva cuvinte ar trebui spuse şi despre
familia doamnei profesoare Constanţa
Todiraşcu (sau Tudoreşcu – niciodată nu
am ştiut exact). Să începem cu această
scurtă istorie a familiei Constantin
Constantinescu, din care face parte. Aşa
cum spune domania sa, tatăl a fost un
om care a reuşit prin propriile sale forţe
în viaţă să-şi facă o avere importantă
pentru perioada interbelică. A intrat de
tânăr în comerţ, la 20 de ani nu avea
aproape nimic, în câţiva ani, la 25-26 de
ani, reuşise să pună pe picioare o afacere
prosperă. Familia Constantinescu a avut
un mare magazin în piaţă şi copiii au
primit o educaţie îngrijită. Tatăl a trei
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

43

A. CIUPALĂ - Ş. BĂLEANU

A. CIUPALĂ - Ş. BĂLEANU

dragostea ei de carte. A urmat şcoli
bune, între care Şcoala de Institutoare
din Iaşi. Diploma pe care a primit-o la
absolvire era marcată cu sigla regală a lui
Carol I, o diplomă frumos ornamentată.
Din păcate, ca multe lucruri valoroase
ale câmpinenilor de pe vremuri,
diplomele şi actele ei, care ar fi putut să
fie chiar piese de muzeu, au fost ţinute
în condiţii proaste, într-un garaj şi
urmaşii mai îndepărtaţi împiedicându-se
de ele, le-au ars când au făcut curăţenie.
Doamna învăţătoare, aşa îi vom
spune şi noi pentru că toată viaţa aşa a
fost numită, a profesat în primii ani în
comuna lui George Enescu, la Liveni,
lângă Dorohoi, şi avea interesante
amintiri despre marele muzician, care
era cu un an mai mic decât ea. Doamna
Fevronia fusese născută în 1880, iar
Enescu, după cum ştim, în 1881, când
venea în vacanţe vara (el studia la Viena
şi mai apoi în Franţa), se apropia de
tinerii intelectuali ai satului cu care
petrecea împreună momentele lui de
răgaz.
Doamna Fevronia îşi aminteşte că, şi
în vacanţe, acest mare muzician îşi
petrecea toată ziua exersând la vioară.
Au rămas prieteni pe viaţă, poate chiar
faptul că Enescu a concertat de câteva
ori în Câmpina, în vila petrolistului
inginer Sava, directorul Rafinăriei de pe
vremuri, avea legătură cu prietena din
adolescenţa sa. În perioada când era la
Liveni, s-a petrecut un eveniment care,
într-un fel, i-a schimbat viaţa. A avut o
idilă, o poveste de dragoste nevinovată,
dar preotul-tată, care dorea pentru fiica
sa cu totul altceva, o partidă strălucită,
cum era pe vremuri, s-a opus finalizării
acestei idile şi a reacţionat într-un mod
cu totul surprinzător chiar şi pentru

epoca aceea. A mers la Bucureşti, la
Ministerul Instrucţiunii Publice şi a cerut
ca fiica sa să fie mutată undeva în
Muntenia. Se pare că a fost ascultat şi
aşa se face că în 1903, Fevronia Boian, o
adolescentă pe atunci, a fost transferată
în Câmpina şi încadrată în cea mai bună
şcoală a oraşului, şcoala numărul 1,
condusă de un învăţător de excepţie
despre care trebuie vorbit mai pe larg cu
altă ocazie, Anastasie Scripcă, unul
dintre cei mai mari dascăli ai
învăţământului românesc la vremea
respectivă.
Şcoala a fost nu numai un instrument
de educare a tinerei generaţii, ci şi un
factor de cultură important pentru
oraşul nostru. Acolo a profesat doamna
învăţătoare.
Doamna Todiraşcu i-a fost elevă după
ce doamna Fevronia ajunsese director la
şcoala de fete, actuala şcoală de pe
strada Goleşti, singura şcoală veche din
oraş care nu a fost demolată. În acea
perioadă a fost numită şi inspectoare,
pentru ceea ce se numea atunci Plasa
Câmpina, o subunitate a judeţului
Prahova.
Fiind elevă, şi îndrăgind-o pentru
toată viaţa, doamna Todiraşcu a fost
marcată de anii pe care i-a petrecut
alături de învăţătoarea sa cu care mai
târziu a avut şi o relaţie strânsă de
prietenie. Îşi aminteşte energia şi
entuziasmul cu care preda la şcoală. Îşi
aminteşte de asemenea faptul că
învăţătoarea sa a cultivat foarte mult
sentimentele patriotice. Poate mai târziu
acest lucru i-a adus şi multe unde de
regret pentru modul cum au plecat pe
front tinerii elevi din clasele ei. Au plecat
voluntari şi mulţi nu s-au mai întors.
Educaţi de doamna Fevronia, băieţii

44

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

A. CIUPALĂ - Ş. BĂLEANU

A. CIUPALĂ - Ş. BĂLEANU

au plecat, plini de entuziasm, să lupte. A
avut durerea ca, în timpul acelor
crâncene lupte (care au rămas în istoria
noastră purtate la Oituz, la Mărăşti,
Mărăşeşti) să vadă cum veneau la
familiile multor elevi de-ai ei, scrisori
funeste. Mulţi tineri câmpineni au luptat
pentru România Mare, poate şi însufleţiţi
de sentimentele pe care învăţătoarea le
sădise în sufletele lor...”
În perioada aceea, doamna
învăţătoare a plecat în refugiu în
Moldova, alături de soţul cu care se
căsătorise recent. Era singurul judecător
care lucra pe atunci în zona Plasei
Câmpina. Un tânăr foarte bine pregătit
profesional, foarte elegant, rafinat şi cu o
înfăţişare deosebită. Căsătoria lor a fost
fericită, până ce au urmat pentru tânăra
familie de atunci anii de refugiu. Au
revenit în Câmpina după victoria
armatelor române la sfârşitul războiului.
Au avut bucuria să vadă intrarea regelui
Ferdinand şi a reginei Maria în capitală la
1 decembrie 1918, încoronarea de la
Alba Iulia, momente care le-au adus o
mare satisfacţie.
Când s-au întors din refugiu, au adus
şi o nepoată a doamnei Fevronia (ei
neavând copii) Cocuţa, pe care au
crescut-o ca pe propria lor fiică. Au mai
crescut şi un nepot din partea domnului
judecător Boian, Ionel Boian, care a fost
şi el un al doilea fiu. Erau o familia unită,
o familie armonioasă, se respectau şi se
iubeau, dar nu au avut parte de un
mariaj lung, jucătorul în urma unei
maladii grave care nici astăzi nu poate fi
vindecată, a murit de tânăr. Doamna
Constanţa Todiraşcu şi-o aminteşte pe
învăţătoarea ei în ţinuta impecabilă de
doliu când venea la şcolaă cu multă
demnitate deşi fusese adânc lovită. A

reţinut în memorie, aşa, ca o imagine de
film, o doamnă înaltă, impunătoare, cu o
voaletă neagră, care îi acoperea o parte
din faţă. Nu s-a recăsătorit niciodată. S-a
dedicat elevilor şi prietenilor.
A fost o distinsă doamnă. Se apropiase
de familia primarului de pe vremuri,
Victor Rădulescu, pe care l-a sprijinit în
campania pentru alegerea ca deputat în
Parlamentul ţării. Apropiată de această
familie şi de primar, a realizat şi anumite
opere de caritate, dar şi multe activităţi
pe tărâm civic. A avut bucuria să-şi vadă
nepoata, Cocuţa, căsătorită cu unul din
cei mai importanţi medici ai oraşului,
doctorul Miti Rădulescu, ginecolog. Mulţi
câmpineni mai în vârstă şi-l amintesc; a
fost şi directorul Maternităţii o perioadă
foarte lungă. Nunta a adunat tot ce se
numea atunci „lumea bună a oraşului
Câmpina”. Naşul lor de cununie a fost
unul dintre marii petrolişti ai oraşului, un
miliardar nesăbuit care a avut o viaţă
ciudată, plină de peripeţii; când era pe val
şi avea miliarde, când ajungea într-o
situaţie de nu-şi mai putea plăti datoriile.
Este vorba despre Otto Stenzball, olandez
de origine, care ne-a lăsat pe strada
Mărăşeşti o clădire frumoasă, unde a
funcţionat ani de zile Primăria oraşului.
De acolo, el a fost evacuat forţat şi a
murit sărac „lipit”, internat de doctorul
Stamatiade, alt câmpinean celebru pe
vremuri, în spitalul de pe bulevard,
pentru că nu mai avea nici o locuinţă şi
nici o posibilitate să-şi plătească mâncarea.
Este un personaj care a rămas în istoria
oraşului printr-o viaţă tumultoasă.
Doamna învăţătoare despre care
povestim a locuit pe strada Narciselor,
cam pe unde este acum restaurantul
Giulia. Când a împlinit 90 de ani prietenii
i-au organizat o frumoasă sărbătorire. A

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

45

A. CIUPALĂ - Ş. BĂLEANU

A. CIUPALĂ - Ş. BĂLEANU

ţinut legătura totdeauna cu foştii elevi,
care i-au devenit prieteni pe viaţă. Se
menţionează că avea un obicei bizar, scria
multe scrisori şi o apuca noaptea târziu
aranjându-şi corespondenţa şi când
termina, pe la unu noaptea, pleca şi-şi
punea scrisorile la cutia poştală. Poliţistul
care patrula pe străzi pe atunci i-a atras
atenţia de câteva ori să nu mai circule
singură, la orele acelea târzii... Dar ea nu
a renunţat niciodată la obiceiurile ei.
La sărbătoarea de 90 de ani au
participat, între alţii, o fostă elevă care a
ajuns şi dânsa învăţătoare, doamna
Niculescu Malu, soţia unui parlamentar
câmpinean, fruntaş important în Partidul
Social Democrat condus de marele
militant al mişcării muncitoreşti
socialiste, Titel Petrescu. Niculescu Malu
a fost senator pe listele acestui partid în
mai multe mandate. De meserie tot
învăţător, a refuzat să treacă în Partidul
Comunist, cum au făcut câţiva dintre
fruntaşii PSD, între care amintim pe
Ştefan Voitec, şi, pentru că a căutat să-şi
păstreze convingerile socialiste curate şi
ferme, a avut surpriza să se vadă închis.
A murit în închisorile comuniste. Soţia
sa, învăţătoarea Niculescu Malu, eleva
doamnei Fevronia, alături de doamna
Constanţa Todiraşcu, au organizat
aniversarea de 90 de ani, împreună cu
un grup de prieteni.
Distinsa doamnă a mai trăit trei ani şi
a murit în 1974, la vîrsta de 93 de ani. A
avut o viaţă împlinită şi a lăsat nişte
amintiri. O să ne referim la una din ele
care face trimitere la expresia „lumea
bună” pe care am folosit-o la început.
Ne povesteşte cum a văzut Câmpina
când a venit aici, în adolescenţă. I s-a
părut că seamănă oarecum cu o
piramidă. La bază, a socotit dânsa, erau

acei muncitori cu înaltă calificare,
strungari, mecanici, sondori care lucrau
la marile societăţi ale timpului, la
Rafinăria Steaua Română, la Atelierele
Centrale din Câmpina, care reparau utilaj
petrolifer, la Fabrica de Acid Sulfuric şi la
Uzina din Poiana, Astra Română. Erau
ceea ce comuniştii numeau pe vremuri
cu oarecare ranchiună „aristocraţia
muncitorească”. Aceşti muncitori foarte
capabili, respectaţi de conducerea
uzinelor, aveau condiţii foarte bune.
Primeau salarii mari, aveau ucenici care
îi ajutau în timpul procesului de
producţie şi care învăţau meseria alături
de maiştrii lor timp de ani de zile.
Societatea, cum era cea de la Poiana, le
oferea la prânz o friptură şi o sticlă de
vin. Muncitorii de atunci erau preţuiţi şi
aveau viaţă îndestulătoare. Ei, de fapt,
formau majoritatea populaţiei oraşului
nostru care atunci era apreciat, după
izvoarele pe care le-am cercetat, între
opt şi zece mii de locuitori. Aceasta era
baza populaţiei câmpinene. După
aceasta urma o categorie pe care
doamna Fevronia o numea „micii
meseriaşi” şi care îşi câştiga pâinea în
urma desfăşurării unei mici afaceri. Erau
proprietarii unor prăvălii atelier, unii
erau brutari (fraţii Dima care aveau case
pe strada Plevnei), altul a fost un frizer
cu mare îndemânare şi care a practicat
până acum câţiva ani, domnul Rainovici.
Erau, de asemenea, foarte buni croitori
care aveau ateliere şi magazine pe
centru, fraţii Aron, Zainea, Gologan, dar
şi alţii. Meseriaşi, cum era mecanicul
Aurică Kraus, care avea o prăvălie-atelier
în piaţă şi repara de la forfecuţele de
unghii şi umbrele până la motoare
complicate, pălărierul oraşului, domnul
Nicolau (acesta a avut atelier de reparat

46

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

A. CIUPALĂ - Ş. BĂLEANU

A. CIUPALĂ - Ş. BĂLEANU

pălării până prin anii 1980). Toţi formau
această a doua categorie a societăţii
câmpinene de pe vremuri. Urmau puţin
mai sus pe treaptă funcţionarii de la
societăţile petrolifere, ar fi ceea ce
numim astăzi intelectualii cu studii
medii, unii aveau bacalaureat (sau
capacitatea) şi lucrau în birourile
societăţilor. Aveau locuinţe elegante, cu
o plăcuţă la poartă, care arăta că
imobilul respectiv are gaze, aveau o leafă
bună, servitoare în casă. Putem să dăm
un exemplu de astfel de salariat, domnul
Gaboş, care era şoferul directorului de la
Astra Română şi deţinea, pe Bulevardul
Culturii, colţ cu strada Griviţei, o vilă cu
etaj, o casă splendidă pe care nu te-ai
aştepta să o găseşti ca fiind proprietatea
unui şofer.
Tot şofer la Astra Română a mai fost
şi tatăl prietenului nostru, Lucian
Palamida, care ne-a spus că tatăl său
avea în perioada ceea un salariu de 6 mii
de lei, ceea ce era o sumă foarte mare.
Acestor oameni, de regulă tineri,
societăţile respective le permiteau
accesul la cazinourile pe care le aveau în
oraş, la ştranduri şi la terenurile de
sport. Urmau negustorii oraşului, care
proveneau, majoritatea, din familiile de
mocani ardeleni. Aceştia furnizau
primăriei, prin impozitele pe care le
plăteau, venituri importante.
În acea perioadă, când oraşul era
condus de Victor Rădulescu, primar,
Câmpina se dezvolta din ce în ce mai mult.
Erau familii care se identificau cu
profilul afacerilor, de exemplu: Angelescu
– pielărie, Nicolae Şerbănescu – patronul
Fabricii de Ciorapi, o drogherie care
aparţinea lui Macrii (acesta a avut doi
băieţi, un medic şi un avocat care au fost
foarte bine cunoscuţi în oraş).

Ajungem la ceea ce se numea elita,
vârful societăţii câmpinene. Din această
categorie făceau parte petroliştii şi
inginerii care conduceau societăţile
petrolifere, unii erau români, alţii erau
străini, dar urmele lor se păstrează şi
acum în Câmpina, prin locuinţele
fastuoase pe care le-au ridicat,
majoritatea pe bulevard. Vom aminti
câţiva dintre ei: inginerul Vartic,
inginerul Dinulescu, directorul Bassi,
care avea pe bulevard casa unde este
acum Biblioteca „C. I. Istrati”, Gheorghe
Dumitrescu, administrator la Steaua
Română, avea pe bulevard o casă
splendidă în epoca aceea, admirată
pentru ornamentele ei multiple, i s-a
spus „Casa de Zahăr” (aflată la
intersecţia bulevardului cu strada
Plevnei), casa lui Anton Rachi, casa lui
Pericle Ioanid pe strada Mărăşeşti, o
clădire frumoasă cu foişor, inginerul
Trancu avea casa tot pe bulevard,
următoarea după actuala bibliotecă.
Vom încheia cu un inginer de origine
germană Gustav Lenner, inginer de mine
şi petrol. Acesta a avut un destin foarte
tumultos şi în final tragic despre care am
aflat amănunte de la nepotul său,
inginerul Popescu. Aşadar, Gustav Lenner
a plecat din ţară şi nu s-a mai întors de
teama comuniştilor. Printr-un complex de
împrejurări a ajuns să se înroleze în
trupele de elită din „Legiunea Străină” şi a
murit în timpul luptelor din Vietnam.
Amintirile doamnei Todiraşcu sunt o
părticică din istoria oraşului nostru şi
pentru a nu se pierde trebuie
consemnate...

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

FRAGMENT DIN VOLUMUL ÎN CURS DE
APARIŢIE „CHIPURI, LOCURI, ÎNTÂMPLĂRI:
ISTORISIRI DIN CÂMPINA ŞI ÎMPREJURIMI”

47

iubiri de scriitori
iubiri
scriitori

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN
Anton Pann, «finul
Pepelei», ne surâde din
cadrul aurit al istoriei
noastre literare
Anton Pann pare să fie astăzi
personalitatea rămasă legendară în cultura
noastră şi nu aruncată la periferia ei,
credem, urmare a versului-lumină,
eminescian. El, Poetul Nostru Naţional, i-a
elevat scânteia spirituală şi de înţelepciune
cu cea a propriului său neam:
„S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca
un proverb”.
Greu şi chiar imposibil de echivalat un
asemenea potpuriu verbal cu vreun altul
care să reverbereze atât de intens încă, la
o asemenea distanţă prin timp (1). Cel
puţin sentimental şi sub forţa magică a
versului său!
La rândul său, atras de personalitatea
lui Anton Pann, în destinul literar al căruia
se află „un raport complementar de
reciprocitate” (2), G. Călinescu îi admiră
fără reţinere „cunoaşterea miraculoasă a
limbii noastre”, fapt ce se constituie ca
semn revelator că la origine Pann „era un
român (valah, curat sau cuţovlah) sau că
venise aici în fragedă copilărie” (3).
Anton Pann apare în cultura noastră la
începutul veacului al XIX-lea, respectiv în
valul transformărilor ce-şi găsesc teren
propice în sudul european şi al unei falii
considerabile din spaţiul balcanic, de unde
şi era ca origine. Posibil că tocmai acest
fapt l-a motivat pe G. Dem. Teodorescu,
întâiul său biograf, de a-l plasa „într-o aură
legendară, făcând din Pann un personaj
pitoresc, dar inconfundabil (şi cu ajutorul
48

unei bogate imaginaţii desigur), erou al
unei mitologii literare explicabile şi
posibile pentru prima jumătate a veacului
trecut” (4). Pentru Moses Gaster, în
schimb, „circumstanţele biografiei lui
Anton Pann sunt mai mult sau mai puţin
legendare şi se aseamănă foarte mult cu
Viaţa şi pildele lui Esop, dar într-o formă
mai modernă” (5). Desigur, faptul că s-a
născut în plină lume balcanică, la Sliven,
Bulgaria, „pe vremea aceea un târg
negustoresc destul de important şi
populat de cojocari, căldărari, armurieri,
arămari, de naţionalităţi diverse: bulgari,
turci, români, greci” (6), motivează într-o
oarecare măsură şi firul legendar ce-i
colorează traseul vieţii. Descendent dintrun tată român, Pantoleon Petrov, nume
căruia observă Tudor Vianu i se poate uşor
găsi corespondenţă românească, vreun
Pandele sau Pantelimon” şi o mamă
grecoaică, Tomaida. Anton, fiul cel mai
mic, a fost dat la o şcoală modestă,
specifică acelei lumi: „În câte o chilioară…
învăţătura era dată pe seama dascălilor de
biserică… copiii învăţau la lumina opaiţului
scrisul, cititul şi cântarea” (7). Şi astfel,
este iniţiat de mic în ritualul muzical al
slujbei religioase, (pasiune ce o va duce cu
el întreaga viaţă). Ceilalţi doi fraţi mai
mari, sunt dedicaţi meseriei. Dar ordinea
stabilită în modesta familie este curând
pulverizată de avalanşa evenimentelor ce
se precipită, peste măsură: tatăl se stinge
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

prea grabnic din viaţă, evenimentele de
ordin politic şi social, de asemenea,
concretizate în mişcări naţionale, războaie
ruso-turce, şi nu în ultimul rând valul de
opresiuni turceşti dezlănţuit cu cruzime în
contra valului de libertate ce animă
această lume. Toate aceste fapte
perturbatorii, atât în planul familial cât şi
în cel social, declanşează în sufletul
Tomaidei instinctul protejării copiilor de
toate aceste năvalnice şi neiertătoare
evenimente. Cu Anton-mezinul de mână şi
ceilalţi doi fii, cât de cât protecţie,
Tomaida trece Dunărea, acel „drum fără
pulbere”, dar nu înspre Grecia originii sale,
ci înspre Ţara Românească, cu rost de a-şi
găsi o vatră de linişte, pentru Feţi-Frumoşii
săi. Dar fiindcă pârjolul se ţine din aproape
în aproape, Tomaida se opreşte abia la
Chişinău, posibil să fie simţit oarecum o
vreme protecţie şi linişte. Din ce o fi trăit
aici, cu trei fii şi străină de lume, e greu de
conceput, dacă n-am lua în seamă hărnicia
femeii şi a fiilor mai în vârstă, ce i-a
deschis uşile celor avuţi, salvându-le viaţa.
Iar pentru Anton, Chişinăul se oferă ca un
oraş al primelor sale împliniri.
Cunoştinţele de psaltichie dobândite în
oraşul său natal şi vocea aleasă de sopran
îl vor ajuta să-şi continue viaţa de
muzician, prin numirea sa în corul
catedralei. Faptul este confirmat de el
însuşi, la o cântare religioasă, „Doamne,
miluieşte, cântat în ruseşte de mine,
Anton Pann, aflându-mă între sopranii
armoniei ecleziastice, la anul 1810” (8).
Desigur că mezinul familiei îşi aducea la
rându-i obolul pentru viaţa familiei sale,
recompensat fiind pe măsură. Dar valul de
nelinişte şi teamă se aşterne din nou peste
această proscrisă familie. Tomaida
primeşte, iarăşi, o lovitură ce putea fi de
graţie pentru un suflet mai puţin călit
decât al acestei femei. Cei doi copii mai

mari, înrolaţi în armata rusă, desigur că
din nevoi materiale, vor pieri la asediul
Brăilei, lăsând-o în haină cernită pentru
întreaga viaţă. Ne aflăm în anul 1808, şi
din zi în zi, Chişinăul pare din ce în ce mai
nesigur, urmare a ameninţărilor ce vin de
astă dată din apusul Europei, aruncate de
Napoleon. Tomaida, temătoare de a nu-şi
pierde şi ultima sa nădejde a vieţii, se
pune din nou în mişcare. În anul de graţie
1812, când Generalul Iarnă îl va înfrânge
pe Napoleon, Tomaida va ajunge la
Bucureşti, însoţită de lumina ochilor săi,
fiul Anton. Evenimentul coincidea cu
venirea la domnie a ultimului Fanariot, Ion
Vodă Cragea, reţinut de istorie pentru
ciuma din timpul lui şi susţinerea culturii
greceşti pe ale noastre meleaguri, prin
protecţia dată fiicei sale, Ralu,
întemeietoare de teatru grecesc, la
Cişmeaua Roşie. De altfel, viaţa
Bucureştiului devine, în această primă
parte a veacului al XIX-lea, mozaicală, cu
puternice influenţe rezultate din această
tulburare a lumii europene de răsărit.
Notăm în trecere: pătrunderea ideii de
libertate, urmare a prezenţei franceze în
urma dezastrului de la Borodino,
pătrunderea elementelor culturale de
esenţă apuseană, prin contactele tot mai
dese ale tinerimii române şi nu numai, şi
care se vor întâlni cu cele de origine
autohtonă, respectiv valori ale culturii
populare şi ale celei bisericeşti, fără a
omite din atenţie nici primele şcoli în
limba română, a germenilor de natură
teatrală. Tot acest amalgam de fenomene
de factură culturală, cuplat cu cel de
natură social-politică îşi va găsi teren
propice renaşterii filonului românesc de
existenţă. Ce loc va ocupa tânărul venetic
Anton şi cum îşi va crea rădăcini trainice în
zorii acestei lumi? Desigur, sub presiunea
acestora, oricât va fi de puternică,

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

49

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

personalitatea i se va contura, urmând o
linie ascendentă, dar nu lipsită de
imprevizibil şi amărăciuni dureroase.
Profesional, reţinem faptul că muzica
psaltică şi inclusiv cea corală, preocupările
literare şi de folclor, alături de producţia
tipografică şi de colportaj vor fi stâlpii
susţinători ai eşafodajului pe care-l va
ridica tânărul frumos, talentat şi curajos,
susţinut cu o dragoste oarbă de către
propria sa mamă. Dar chiar dacă
Bucureştiul cu fascinanta sa lume a
veacului său, la care se adaugă atenţia
acordată de superiorii bisericii, îi dau
tânărului posibilitatea ridicării în rang
profesional, devenind auditor la şcoala de
muzică a lui Dionisie Fotino, pe care o
părăseşte pentru şcoala lui Petre Efesiu, un
alt reformator al muzicii psaltice, în
tipografia căruia va deveni un priceput
tipograf, creându-şi mai târziu o tipografie
proprie (9). Alături de fruntaşii bisericii,
tânărul Anton Pann va pătrunde în lumea
reformelor religioase, în limba patriei,
dovedindu-se capabil să prefacă şi
adapteze linia melodică a cântecului psaltic
„pe ifosul vechi românesc”, dar şi să
producă aceste valori, de unde şi schimbarea
condiţiilor sale de viaţă şi deopotrivă, ale
curajoasei sale mame. Dar să părăsim
această latură a vieţii sale, convinşi fiind că
datele oferite sunt suficiente pentru a-i
înţelege spiritul de aventură, de cutezanţă
şi, nu în cele din urmă, cel de boem, de
spirit setos de a fi mereu în mijlocul lumii
ce l-a propulsat pe noi coordonate ale
vieţii. Să reţinem, era, în mijlocul acestei
lumi şi nu a unei evadări din ea, înspre alte
promiţătoare medii.
O primă automulţumire a tânărului se
arde în lumea de petreceri şi voie bună a
cârciumilor şi grădinilor bucureştene, cu
prieteni de toate categoriile, atraşi de
farmecul acestui tânăr, pentru care

cântecul de lume i se broda pe suflet cu
aceeaşi pasiune, precum cel psaltic ,
învăluit în sobrietate şi taină. Era slăvită
puterea vinului, a traiului în dezmăţ şi
aventură, lamentările dragostei
neîmpărtăşite, favorizându-se astfel
apariţia cântecului de lume care „era
pretutindeni bine primit, la mese, uneori la
nunţi, la petreceri, prin grădini sau prin vii”,
observă Vasile Alecsandri, iar mişcarea de
redeşteptare naţională impune preferinţe
pentru textul românesc (10) . Anton Pann,
prin talentul şi forţa irizatoare a spiritului
său, era nelipsit dintr-o asemenea lume, în
care strălucea atât prin vocea, cât şi prin
capacitatea de a improviza, fermecându-şi
anturajul. Dovadă credibilă sunt şi
evocările lui Ion Ghica din „Şcoala de acum
50 ani”, în care este imortalizat Anton
Pann: „un ortac nelipsit de la petreceri,
alături de Chiosea-fiul şi Nănescu, fiind
veselia grădinilor lui Deşliu, Pană Breslea şi
a lui Ghiafer, precum şi la Barbălată şi
Grădina Cişmigiului. De asemenea, e
nelipsit din rândul tinerilor…din lumea
mare care nu puteau fără dânşii” (11).
Oricum, să nu ne repezim a-l trimite în
rândul lui „pierde-vară”, fiindu-ne uşor să
descoperim o dublă personalitate: „Pann
dublează deci funcţia de psalt cu cea de
cântăreţ de „inimă albastră”, fiind bine
primit pretutindeni şi socotit ca un fel de
trubadur al vremii, dar cel mai
reprezentativ din întreg şirul de petrecăreţi
ce reprezentau în fond un aspect de
manifestare al artei populare” (12). Despre
succesele sale, însă, în rândul frumuseţilor
vremii, dintre care nu puţine au vrăjit până
şi pe vajnicii călători străini, mulţi dintre ei
pasionaţi de cele lumeşti, nimeni nu-l
aminteşte şi pe Anton Pann, „gata oricând
de petrecere, vesel şi cu zâmbetul şi
cântecul pe buze, un improvizator fecund
în vers şi melodie… „o înţelepciune fină şi

50

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

adâncă, observă Tudor Vianu, în care se
concentrează experienţele omului din
Orient adunate în lungi veacuri de
opresare” (13). Se impune întrebarea,
totuşi, cum de s-a căsătorit aşa, fără a-şi
etala valoarea, la înălţimea existenţei sale?
Desigur, doar o mare decepţie de care, în
mod sigur, avusese parte. Starea este
dovedită şi de modul în care s-a realizat.
Prin înţelegere cu părinţii fetei, pe nume
Zamfira Agurezan, gest comis în pragul
revoltei lui Tudor Vladimirescu, fapt ce-l
determină să părăsească Bucureştiul,
stabilindu-se la Braşov, vreme de doi ani,
fără a-şi avea alături soţia, care îl părăsise
la scurtă vreme, regăsindu-şi iubitul.
Braşovul în schimb îi va deschide apetitul
pentru adevărata artă, prin cunoaşterea lui
Vasile Aaron şi Ioan Barac, două spirite ale
timpului. Aici, observă Ovidiu Papadima, „i
s-a confirmat şi conştiinţa… că prin scris şi
tipar se realizează o operă naţională… prin
cultură şi ţinută morală” (14). Şi iarăşi,
fereastra prin care i-am fi putut vedea
întregul său mod de comportament, în
acest mediu străin de cel de la Bucureşti,
pare să fie mai puţin transparentă.
Revenirea la Bucureşti pare să fie
mediul cel mai prielnic al formării sale în
plan profesional: scriitor, cântăreţ
bisericesc şi tipăritor de carte.
Credibilitatea de care se bucură în rândul
feţelor bisericeşti, admirat fiind pentru
talentul său de cântăreţ, dar şi pentru
„acţiunea de românire a cântărilor
bisericeşti”, îi dă aripi. Procedează la
„scurtarea cântecelor prea lungi”,
„compune el însuşi numeroase cântări”,
excelând totodată şi-n „adaptarea liniei
melodice la spiritul limbei româneşti”,
atent fiind, după a sa mărturie: „La tonul
zicerilor româneşti/ şi-am potrivit
glăsuirea ca-n vorbirile fireşti” (15).
Clocoteşte în acest premergător al marii

noastre desfăşurări culturale ce va urma, o
sete de viaţă cu greu încăpătoare în câte
dorea să împlinească, deopotrivă pătruns
de fiorul artei şi al religiozităţii, iar atunci
când i se va descoperi universul infailibil
încărcat de puritate şi reverberat poetic,
spiritul său va arde fără teama
repercusiunilor, dărâmătoare de carieră şi,
implicit, de moralitate.
Ocazia i se iveşte odată cu plecarea la
Râmnicu Vâlcea, ca dascăl de muzică la
şcoala patronată de Episcopie, cu sediu la
Mănăstirea Dintr-un Lemn şi cântăreţ la
Biserica Maica Domnului, dovada trecerii
sale prin această lume fiind o însemnare
autografă, cu inscripţia: „alcătuirea mea,
Antone Pantoleon, dascălul şcolii de
muzichie ot Râmnicu Vâlcii” (16). Aici,
destinul l-a impulsionat în planul creaţiei,
oferind-i chiar doar pentru o perioadă
scurtă şi cu preţ greu plătit, oaza
sufletească a unei iubiri unice. Şi de ce nu,
cu „iz haiducesc”. Ne aflăm doar în lumea
unde s-au plămădit fascinante poveşti
haiduceşti, balade şi cântece, încă vii în
epoca sa! La rândul său, „Pann, dând
expresie sentimentelor dragostei
puternice, cântă în acrostihuri
neoanacreontice liniştea alungată: „Ah, o
păsărică / Mult odihna-mi strică, / Tot
pricini îmi face, /Nu mă lasă-n pace” (17).
„Păsărica” era „sora Anica”, nepoata
stareţei Platonida, crescută între zidurile
Mânăstirii Surpatele. Avea doar 16 ani.
Explicabil ca psalmistul, tânăr, vesel,
talentat şi chipeş, să producă furori în
rândul inocentelor novice, pe care le
învăţa cântările smereniei, iar victima
fiindu-i chiar neprihănita nepoată a
stareţei Platonida. Spărgător de canoane,
profesorul, uşor de înţeles, avea talent la
ademenirea fecioarelor, doar nu-şi
pierduse în zadar nopţile, cu chefuri şi
cântece de lume, în inima Bucureştiului

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

51

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

setos de viaţă. Fata va cădea sub seducţia
crailâcului, „drogată” de cântecele care
veneau înspre ea dintr-o lume în care
pulsa o viaţă fascinantă şi, de ce nu,
seducătoare pentru fiinţa aflată în zorii
vieţii. Tânărul profesor încercase o
înţelegere cu stareţa Platonida, pentru o
căsătorie „în lege” cu tânăra fată. Stareţa
rămâne stană, deşi îl aprecia pe tânăr,
apreciindu-l pentru devotamentul său
artistic, pentru talentul şi cultura sa.
Asemenea, posibil să fie fost în acelaşi
timp o bună cunoscătoare a trecutului
deloc ortodox al tânărului. Nici stareţa
Elisabeta, sora Platonidei, ce administra
Surpatele, nu era de acord cu o eventuală
căsătorie a celor doi. La rândul său,
stareţa de la Surpatele, această pepinieră
de viitoare mirese ale lui Hristos,
manifesta rezerve faţă de un vânturat ca
Pann, slobod la vorbă şi „dulciu” la
cântecul de lume, chiar şi pentru mai
marii bisericii. Şi totuşi, n-a avut ochi şi
nici experienţă, pentru a citi sufletul
neliniştitului care ardea în focul unei iubiri
mistuitoare, pentru o inocentă, o muzăsimbol al purităţii, dar aşa cum se va
vedea, supusă unui blestem-nepereche.
Cu toate acestea, năbădăiosul şi
încântătorul june sparge zăbrelitele
canoane, adoptând soluţia fugii în lume.
Şi astfel Anica se desprinde din ţesătura
interdicţiilor canonice şi totodată din
cercul de veghe al Ciclopului, reprezentat
de cele două mătuşi.
Era o vară încununată cu soare şi
cântec. Poienele din jurul Surpatelor
cântau de viaţă şi farmec. În zorii unei
asemenea zile, pe când tinerele de la
mânăstirea Surpatele erau ocupate cu
inerentele treburi gospodăreşti, Anica
ieşise tiptil din mânăstire, cu bocceluţa
strânsă la piept, pe când „Zburătorul” îşi
flutura nădejdile, la marginea pădurii.

Izbitoare anticipări cu faptele eroilor
romantici, ce se vor contura în poezia
eminesciană: „La castel, în poartă, calul sta
a doua zi în spume / Iar frumoasa lui
stăpână a rămas pierdută-n lume”. Şi câte
ale podoabe ale auritelor versuri
eminesciene nu ne-ar putea hrăni cu izul
romanic, credibil, al unor asemenea
„nebănuite fapte!”
Dar să revenim. Un drum presărat cu
florile dragostei pentru cei doi anume
pregătit de Parce, cândva în dedemultul
timpului, pentru care lumea nu-şi mai
cunoştea marginile, alcătuită fiind sub
zodia poeticului. Direcţia evadării,
Transilvania, prezumtivă oază a unei fericiri
nepereche. Fiindcă pentru dascălul şi
poetul ce o cunoscuse nu de prea multă
vreme, oamenii acestor locuri păreau să fie
clădiţi dintr-un material şlefuit cu migală,
toleranţi, înţelegători şi mai puţin dedaţi la
ironie, calambururi şi luare în răspăr. Şi
câte melodii nu i-au îndulcit fetei cu
mierea lor inima, pe drumul acestei
nesăbuite rătăciri! Numai astfel se explică
şi acceptarea travestirii sale. Tunsă şi
îmbrăcată băieţeşte, această frumuseţe da
prilej de mirare drumeţilor, şocaţi de
perechea celor doi feţi frumoşi, rătăciţi
prin fascinanta lume de dincolo de culmea
Carpaţilor: „Cărăuşii şi călătorii dinspre
Transilvania întâlnindu-i, se opreau şi îi
opreau în cale, îi priveau curioşi şi ziceau în
felul lor: noa că mândru ţi-i ficiorul, dragă
domnule, să ţi-l trăiască Dumnezeu, că
pere-ar fi o băieţică!” ne informează Ion
Ionescu Bucovu (18).
Să ne reamintim faptul că, la prima sa
venire în burgul transilvănean, Anton Pann
fusese primit cu braţele deschise, lăsând
impresii plăcute în urmă, cu predilecţie în
rândul românilor grupaţi în jurul bisericii
din Şchei, inima suflului de românitate
neprihănită,vegheată printre alţii de către

52

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

protopopul Ioan Popazu,parohul bisericii
care i-a oferit „înţelegere şi sprijin”,
angajându-l în calitate de cântăreţ. Iar
acum, la a doua sa înfăţişare, împreună cu
tânărul şi oacheşul său „băiat” regăseşte
aceeaşi înţelegere şi sprijin, fiind din nou
angajat al bisericii, dar în acelaşi timp
regăseşte şi pe corifeii culturii braşovene,
reprezentanţi şi continuatori ai nobilei Şcoli
ardelene, precum poetul Ion Barac, Aaron,
Andrei Mureşeanu, căruia mai târziu îi va
aureola melodic nemuritoarea sa poezie
„Deşteaptă-te, române”. Din partea lor va
primi încurajări sincere şi asidue în
acţiunile sale culturale şi nu numai…
Dar, cu toate că mediul le era propice
unei supravieţuiri materiale şi, ca
perspectivă, pentru Anton Pann ocazia
unor posibile desfăşurări creatoare în plan
literar-muzical, castelul iluziilor cade-ntr-o
rână. Anica, în primul rând, greu este a
crede că-i împărţea visele. Crescută într-un
spaţiu al recluziunilor de natură religioasă,
inadaptabilă într-o lume aflată sub zodia
schimbărilor, dar şi a obligaţiilor impuse
de o viaţă familială „secretă” această fiinţă
labilă, aflată la o vârstă fragedă, explicabil
să intre în criză sufletească şi instabilitate.
Dar nici gura lumii nu se poate neglija. Aşa
cum am menţionat deja, ne aflăm într-o
lume marcată de legi fundamentate pe o
moralitate ce impunea echilibru şi
sobrietate. De unde, prin nefirescul lui,
gestul lui Anton Pann producea iritare. Ca
urmare, hotărârea de a părăsi Braşovul, se
înscrie în firescul vieţii. Mai mult, fiind
convins că astfel îşi va putea organiza viaţa
intimă în firesc şi legitimitate familială. Dar
toate vor să rămână drept simple amăgiri!
Căci dacă Anton Pann îşi regăseşte cu
uşurinţă apetenţa de viaţă şi talentul
vocal, într-o atmosferă de bucurie ce
domnea atunci în Bucureşti, după ravagiile
unei molime cumplite de ciumă” (19),

„păsărica” trăieşte în continuare bântuită
de nelinişti şi inadaptare. Sentimentul
păcatului pare să planeze şi în continuare
peste viaţa sa hăituită. Dar nici cele două
mătuşi ale sale, oripilate de gestul ei,
iertându-i totuşi nesăbuinţele vârstei, îşi
întind mâna „ocrotitoare”, rechemând-o
între zidurile mânăstirii. Gestul devine
lovitură dureroasă, pentru neliniştitul
soţ-aventurier, petrecându-se tocmai când
împlinirile încep să-i surâdă: reluarea
legăturilor cu prietenii, obţinerea postului
de psalmist la Biserica Albă, apoi de
profesor la Şcoala Naţională din Bucureşti,
iar scrisul îi dă ghes productiv. Scrie în
1829 „prima carte cu caracter politicescmoralizator, „Caledarul lui Bonifatie
Setosul…” în limba românească. Adăugăm
drept cauză a despărţirii celor doi şi
scrisoarea Platonidei, adresată episcopului
de Râmnic, în care stareţa îl acuză pe
Anton Pann” că este un om cu o morală
îndoielnică şi că bea prea mult şi că îi
răpise nepoata… Chiar dacă au avut trei
copii (?) nu s-au căsătorit” (20).
În ceea ce-l priveşte, scriitorul şi
psalmistul, multă vreme răvăşit sufleteşte,
la 10 septembrie 1840, se va căsători cu o
tânără fată, care-i va rămâne credincioasă
până la moarte, după cum desprindem din
versurile poetului: „Străin fiind nu am rudă
/ Nici de neam nobil, nici prost; / Tovarăş la
orice trudă, / Numai soţia mi-a fost”. La
acea dată, Pann avea 44 de ani, iar Tinca
18. Conştient de furtunile ce s-ar putea ivi
şi de astă dată, Stan-Păţitul „o va păzi cu
străşnicie, de frică să nu-l părăsească” (21).
Încheiem aici povestea noastră. Dar
itinerariul vieţii celui mai strălucitor
personaj al literaturii şi muzicii noastre, de
la începutul modernităţii noastre va
continua. Împlinirile vor fi uimitoare şi atât
de benefice pentru veacurile următoare.
Te las, cititorule, ca din propria-ţi

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

53

Gherasim RUSU TOGAN

curiozitate intelectuală să pătrunzi în
templul ridicat de această personalitate
atât de irizatoare pentru spiritele care în
timpii ce au urmat, i-au deschis
încrezători porţile.*)
Note
(1) M. Eminescu, Epigonii
(2) G. Călinescu, Vezi: Istoria…, Cap.
Anton Pann
(3) ibidem
(4) Conf. Ilie Dan, Anton Pann…, Ed.
Albatros, 1989, p. 11
(5) ibidem
(6) ibidem, p. 33
(7) Elisabeta Dolinescu, Anton Pann,
viaţa în imagini, Edit. Muzicală, 1967, p. 7
(8) ibidem, p. 8
(9) ibidem, p. 11
(10) ibidem, p. 15
(11) ibidem, p. 16
(12) ibidem
(13) ibidem
(14) ibidem, p. 38
(15) ibidem, p. 13
(16) Ilie Dan, op.cit., p. 39
(17) Elisabeta Dolinescu, op. cit., p. 18
(18) Ion Ionescu Bucovu, Viaţa
amoroasă a lui Anton Pann, în Historia.ro
(19) Ilie Dan, op.cit., p. 41
(20) Irina Răpan, Anton Pann şi
povestea de dragoste cu Anica, în
Histori.ro.
(21) ibidem
*) Exemplificăm din opera lui Anton
Pann:
- Versuri musiceşti ce se cântă la
naşterea mântuitorului nostru Isus Hristos
şi în alte sărbători ale anului, 1830
- Poezii deosebite sau Cântece de
lume, 1831
- Îndreptătorul beţivilor…1832
- Noul Erotoclit 1837
54

Gherasim RUSU TOGAN

- Fabule şi istorioare, 1841
- Bazul teoretic şi practic al muzicii
bisericeşti sau Gramatica melodică,1845
- Calendar purtăreţ, 1846
- Poezii populare, 1846
- Culegere de proverburi sau povestea
vorbii. De prin lume adunate şi iarăşi la
lume date, 1847
- Spitalul Amorului sau Cântătorul
dorului, 1850
- O şezătoare la ţară…, 1851-1852
- Culegere de poveşti şi anecdote, 1854
*) Referinţele critice:
O catalogare a tuturor referinţelor, din
decursul veacurilor, ar solicita pagini
întregi. Ne rezumăm la o apreciere de
ordin general ce ne reţine prin „poezia” sa:
„Întreaga cultură transmisă prin
oralitatea populară a fost însuşită de Anton
Pann. Şi această cultură este atât de vastă
şi el o produce cu un debit atât de neistovit
în construcţii obţinute prin acumulări atât
de uriaşe, încât pentru a găsi un alt scriitor
pe măsura lui trebuie să-l căutăm printre
vechii povestitori ai Renaşterii, un
Boccaccio, un Rabelais, un Cervantes,
scriitori care au produs în sinteze personale
întreaga cultură populară a neamului din
care făceau parte; sporită cu aluviunile
depuse de înţelepciunea şi fantezia altor
multe neamuri, unele foarte importante
sau foarte vechi”
(Tudor Vianu).
Ilustră familie ce l-a absorbit ca valoare!

B
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

popasuri
impresii

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR
Trei ore în
Umbra lui Heliade,
la Târgovişte
Sâmbătă, 7 septembrie 2013 am
revăzut meleagurile natale, într-o
călătorie de suflet, pe un traseu
totdeauna rarissim, deşi îl ştiu cu ochii
închişi: Floreşti-Moreni-Târgovişte.
Companie, doi scriitori – Maestrul şi
Discipolul, Profesorul şi fostul lui elev:
Christian Crăciun şi Mircea Dinu. Erau
invitaţii Târgului de Carte în aer liber, ai
editurii care i-a publicat: Eikon – Cluj.
La „Ia-mă, nene”
Sâmbăta şi Duminica, cursele de
maxi-taxi lenevesc crunt; patronii lor îşi
ignoră cu consecvenţă o clientelă
numeroasă, exact în aceste zile având
nevoia acută să circule în toate părţile!
Stăm la ocazie şi înemerim un creştin la
volanul maşinii sale, astfel că ajungem în
cam 15 minute, contra 3-4 lei, la „Rapid”
– staţia lui „Ia-mă nene” a Moreniului de
odinioară. Norocul îl datorez dr.
Christian Crăciun – de 37 de ani la rând,
Profesor de Română al liceului teoretic
Ion Luca Caragiale – Moreni, pe care îl
cunosc aproape toţi şoferii – oficiali şi
particulari, avându-l zilnic pasagerul lor.
Aşa se face că, tipul microbuzului oprit
în staţie, ne convinge că doar peste o
oră, două, am avea cursa dorită,
„Haideţi cu mine, de la Diţeşti sigur
prindeţi ocazie, Morenii e mai aproape
d-acolo!”
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Memorie la pas
Drumul aureşte în lumina de
septembrie liric, ameţind cu aromele
strugurilor în ajun de cules şi aerul tare,
uscat al câmpiilor de curând secerate.
Podul – construit de celebrul Emil Prager
– ne aruncă, peste Prahova, în umbra
pădurii conacului Mavros-Cantacuzino,
de peste un secol ridicat aici, în dealul
Călineştilor (unde Bălcescu a stat ascuns
de poteră, în ajunul revoluţiei din 9-11
iunie 1848), trecem pe lângă clădirea
fostei Gări CFR Călineşti şi traversăm
Filipeştii de Pădure, nemişcat în aerul şi
acum plin de mireasma lignitului extras
de sub Ghemelia şi Roşioara, trei sferturi
de veac. Biserica pictată de Pârvu Mutu
(cu portretul şi iscălitura acestuia, în
interior) a primit enoriaşi prin curtea ei;
Piaţa publică mişună de lume ieşită la
cumpărături. Diţeştii sunt lesne
reperabili, în curba şoselei se înalţă
biserica satului, apărată de schele
imense şi veghea cerească. Ce-o mai fi
fîcând doamna profesoară Elena
Brătescu, faimoasa dirijoare de mari şi
celebre coruri pe patru voci!?! În
răspântia drumului cu „Franceza” – uliţa
lăutarilor din tată-n fiu, reverberează în
sinea mea nume de forţă: fraţii Macara –
violonişti, Bitu - ţambalagiu, Costică şi
Gelu Mârzea, acordeonişti, Fanu lăutaru,
jazist (toboşar), Nicu al lu’ Fanu Lăutaru,
55

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

acordeonist, Vasile Mârzea, viorist
virtuoz, Victor Defta, saxofonist, fraţii
Neagu, viorişti, ţambalagii,
contrabasişti... Primaşul lor: elegantul
violonist Tandalache – emblema străzii
Franceze a Diţeştiului anilor 1930-1970!
În margine pădurii Bana, într-o
văioagă unde până acum 4-5 ani încă
erau gizdurile unei fântâni cu cumpănă,
locul a fost netezit de niscai
„întreprinzători”: fântâna a dispărut! De
ea, într-o zi de august 1944, Tata a fost
legat şi ţinut prizonier, de servanţii
bateriei AA nemţească, pe când se
întorcea acasă din schela de sonde Gura
Ocniţei-Moreni, 8 ore, pentru că refuzase
să le predea bicicleta – pe care, să scape,
le-a lăsat-o, numai să ajungă viu la ai lui –
Mama, Serghie, Emil şi Mihai! În fine,
Bana fluentă, cu asfaltul şerpuind în
pantă; la picioarele noastre, „Un oraş
mort economic şi industrial!”, exclamă cu
dreptate, tristeţe şi revoltă, Christian
Crăciun! Dureros de adevărat! Am şi azi
înaintea ochilor sutele de sonde zi şi
noapte activate de pompe canadiene,
multe – de erupţii spectaculoase, am şi
acum în auz pocnetele compresoarelor
(circa 60 de unităţi de presiune) instalate
să transporte ţiţeiul la Constanţa, revăd
mecanicii lor în halate mereu pătate de
ulei, fumând pe malurile gălbui ale
şanţurilor prin care păcura gâlgâia agatic!

îmbrăcaţi în ţinuta de Străjer,
îmbătrâneşte deasupra caselor (printre
sonde aşezate) ciuruite atunci – 1942,
1943 şi 1944 – de avioanele de
vânătoare Stukas şi Junkers. Colonia
Concordia e o prelungire a fostei Ţigănii,
dughenele se pierd printre vile cu
termopane ca nişte coteţe noi-nouţe...
Căpitanul Saru, şeful postului de
jandarmi, Mircea şi Traian Băniceru,
domnul Georgescu şi cei 6 copii ai săi,
2 băieţi şi 4 fete, fraţii Puiu, Nicu şi Titi
Luţă – fiii unuia din primii marxişti în
comunitatea de-atunci, madam Dima,
madam Ţiţei, madam Giurgiu, madam
Iorga, madam Copăceanu, madam
Prandea (cu fetele-i poze: Tanţa şi Nuţi!),
madam Cismaru (vecină cu părinţii mei,
tot cu trei băieţi, ca noi), madam Tacit,
madam Ivaşutchin, madam Popovici (cu
5 fete şi un băiat!), Titi şi Coca Dima –
amici de şcoală şi de joacă – o galerie de
portrete dintr-o lume prin care am trecut
pe aripile copilăriei. Relantiul continuă şi
azi, cu magazinul de stofe Ciupală, un
interior plin până-n tavan cu valuri de
ţesături dintre cele mai nobile şi unde,
când intram, mă îneca mirosul de
naftalină, cu figura lui Bernardo –
patronul cărămidăriei pornite de acest
elegant şi petrecăreţ napolitan, unde
munceau circa 1000 de localnici, la 3
schimburi, de negustorul Stăncescu,
poreclit Ţârlea, tată a trei băieţi şi o
minune de fată, cu prăvălia peste drum
de Colonia noastră (circa 160 de suflete),
Ion Achim, cazangiu la staţia de
rezervoare Concordia, un fel de contabil
al producţiei de păcură depozitate în
imenşii cilindrii de tablă nituită, bunicul
unuia din şoferii de camioane grele de la
VICTORIA, tot Ion Achim, care,

Străjer & Salahor
Gura Ocniţei rămâne, din bifurcaţia cu
Răzvadul, în dreapta. Spre Nord urcă
dealul cu sonde ici-colo, ţinându-şi de
urât. Turla bisericii păstorite în anii
războiului 1941-1945, de preacucernicul
părinte Serghie Popescu, care ne adora la
10 Mai, când veneam toată şcoala
56

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

călineştean ca şi părinţii mei, venea în
fiecare seară să asculte la radioul nostru
Phillips, veştile de pe fronturile războiului
şi după... zeama de varză cu care îşi
prepara ciorba în cazarma unde locuia cu
lunile. Străjerul care fusesem a devenit
apoi, după invazia comuniştilor,
holoangăr = cărător de balastru, cărămizi
şi nisip, cu tărgile, la zidirea Şcolii
profesionale din zona Ţigănie-Sitaru, pe
drumul ce ducea la Adânca...

Umbra lui Heliade
Traversăm centrul civic al urbei,
animat de muzici nevăzute şi de amatorii
de un football distractiv, găzduit chiar
sub balcoanele Consiliului Judeţean şi ale
Prefecturii Dâmboviţa, pătrundem pe
sub răcoroasele bolţi de clorofilă ale
parcului Mitropoliei (asemănătoarea cu
Sfânta Sofia din Bizanţ =
Constantinopol), furnicar de lume venită
la plimbare şi la cumpărături e un asalt
viu la tarabele doldora de bunătăţi
dătătoare de plăceri şi împliniri felurite şi
ajungem la capătul „coridorului” cultural,
pe platforma ce domină aleea cu flori şi
arbuşti din faţa Primăriei, răspântia
Pieţei Revoluţiei cu strada Ion Heliade
Rădulescu. Adăstăm între corturile ce
adăpostesc standurile cu Carte ale
câtorva edituri printre care şi aceea a
Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, şi a
editurii clujene Eikon. Valentin Ajder,
patronul ei şi scriitorul Mircea Vasileanu
se bucură de sosirea autorilor invitaţi,
îmbrăţişându-se cordial. Asistă la scena
asta doamna directoare a Bibliotecii
judeţene – care poartă, ca şi banerele
sclipind în soare, inscripţia cu numele
poetului Ion Heliade Rădulescu. Un nor
alb – culoarea bineţii interioare – se
înalţă aidoma statuii lui Heliade;
împrăştie o majestate visătoare şi
solemnă; dinspre mânăstirea Dealu tuiuri
de aer rezonează; cohorte de îngeri
înalţă osanale peste firida în care dăinuie
Capul lui Mihai Viteazul! Ne scutură
glasurile plimbăreţilor şi goarna
patefonului clownului aşezat să treacă
toată suflarea pe lângă flaşneta şi
papagalii lui – un veritabil Chaplin. Copiii
scapără de curiozitate, vor o pălărie, o
„zodie”, câte nu vor ei!

Cetatea de Scaun
Turnul Chindiei crenelează orizontul
peste turlele Curţii Domneşti, în ritmul
apelor Ialomiţei şi iambii versurilor lui
Vasile Cârlova şi Grigore Alexandrescu.
Coşurile fabricilor de oţel sprijină mute
un cer care i-a văzut pe voievozii Mircea
cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul,
Vladislav al II-lea, Vlad Călugărul, Radu
cel Frumos, Matei Basarab, Iancu de
Hunedoara, Ştefan cel Mare, Neagoe
Basarab, Radu de la Afumaţi, Petru
Cercel – înconjurat de 20 de grămătici,
Constantin Şerban, Mihnea al III-lea
Radu, Constantin Brâncoveanu, Pătraşcu
cel Bun, Mircea Ciobanul şi oştile lor;
cutremurele din 1411, 1517, 1628 şi
1636, foametele din 1598 şi 1605 şi
ciumele din 1456, 1567, 1659-1661 şi
1705; atacul de noapte (vezi pictura lui
Theodor Aman) al lui Vlad Ţepeş asupra
taberei otomane, din 16-17 iunie 1462 şi
(scurtând enumerările), peste 527 de ani,
în prima zi de Crăciun 1989, uciderea
Ceauşeştilor! Vreme de 300 de ani
(1396-1714), Tîrgoviştea a fost Cetatea
de Scaun a Ţării Româneşti şi Cetatea
Tiparului ce a adus lumina lui, începând
cu 1508, prin truda lui Coresi, sub bolţile
mânăstirii Dealu.
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

57

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

Salonul Ion Heliade Rădulescu
acaparează atenţia publicului odată cu
speachurile domnilor Ajder şi Vasileanu,
debutând cu prezentarea filozofului
Mircea Vulcănescu. „Avem aici, între
coperţile volumului V din Opera lui
Mircea Vulcănescu, „Nae Ionescu şi
discipolii lui în arhivele Securităţii”,
icoana acestui mare gânditor şi om de
Stat al naţiei noastre, liderul generaţiei
lui, nu Mircea Eliade, credem noi, o
carte prosteşte ignorată de guvernanţi,
care ne reprezintă în universalitate! Unic
prin destinul său socratic, Mircea
Vulcănescu rămâne o prezenţă eternă în
spaţiul public european”, reţinem din
cuvântul d-lui Valentin Ajder. „Haideţi să
ne deschidem inimile, pentru a nu ne
mai tatua pe creiere!”, a conchis dl
Mircea Vasileanu discursul d-sale,
portretul etic şi spiritual al lui Mircea
Vulcănescu, în câteva linii tragice: „Gol
înaintea lui Dumnezeu, cu versurile lui,
între îngeri şi draci, aruncându-le
înroşite de patima elocvenţei
intelectuale, animată de misiunea
împotriva oricărei forme de barbarie şi
decadenţă, pe care, prin scrisorile
adresate familiei, le-a stigmatizat cu
preţul detenţiei prin închisorile
comuniste! Gânditor şi Artist de
profunzimi cosmice, prin lucrările sale,
Mircea Vulcănescu a ridicat în
Universalitate Filozofia, Economia, Etica,
Teatrul şi Pictura”, ne-a edificat distinsul
publicist bucureştean. Umbra acelui
Heliade în majestuoasa lui pelerină,
jubila lamartinian, peste capetele
noastre, în văzduhul amiezii, căci trecea
Sburătorul: „Un foc s-aprinde-n mine,
răcori mă iau la spate, / Îmi ard buzele,
mamă, obraji-mi se pălesc!”

Romanticii moderni
Despre poezia Elizei Macadan a vorbit
Christian Crăciun şi tot el a spus cuvinte
de laudă şi despre poetul Mircea Dinu,
elogiind doi romantici moderni din care
cităm şi noi câte ceva din cărţile lor –
tipărite de domnul Valentin Ajder, în
editura dumisale de la Cluj, Eikon. Din
„Anotimp suspendat”, al junei Eliza
Macadan („Gornalista, Ordine dei
Giornalisti Italian”, conform cărţii sale de
vizită): „Ţară, nu vei mai fi / nici eu / când
copiii copiilor tăi / se vor întoarce de
peste ocean / să îţi planteze iarba / să-ţi
ridice în picioare pădurile / să scrie
cărţile nemuririi a doua oară / ţară, tu vei
mai fi / până vor câştiga pariul făcut pe
tine”. Din „Mildendo, capitala
Lilliputului”, de Mircea Dinu, profesor de
Filozofie: „Prin amorţeala relaxată/a zilei
coborând în seară/stă lungit un trup de
fată,/vibraţie diurnă şi lunară/le emana
totodată.//Amantă, gheişă sau
soţie?/Cearşeafurile te-au născut/din
visul lor de nebunie - /mirajul unui
aşternut.//Pulsează liric între
perne/imponderabilul culcuş/pe care
somnul ţi se cerne/direct din Lună ca
prin duş” (Femeie dormind.1).

58

B
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

prin muzee
arhive
prin

Mihai Valentin TUDOR

Mihai Valentin
TUDOR
La Roumanie
(România)
În rândurile următoare voi prezenta
un document rar, nepreţuit, unul din
acele podoabe de colecţie cu care ne
identificăm şi în care se regăsesc şi se
îmbină în mod fericit istoria cu arta,
strălucind, ca un şirag de nestemate,
trecutul nostru glorios în deplina sa
mareţie şi splendoare.
Mai exact, este vorba despre un
album dăruit de însăşi regina Maria
genialului nostru muzician George
Enescu, aflat şi găzduit cu mândrie de
Casa Memorială «George Enescu» din
Sinaia, şi care poate fi admirat
permanent, el aflându-se în expoziţia
documentară din camerele de creaţie de
la mansardă ale compozitorului român,
alături de alte documente şi fotografii de
mare valoare, dintre care aş aminti casa
memorială de la Liveni-Vârnav din
Dorohoi, astăzi Botoşani, familia,
fotografii din copilăria şi adolescenţa sa
în timpul studiilor la Conservatorul din
Viena şi Paris, alături de discipolul şi
devotatul său prieten Yehudi Menuhin,
oaspete obişnuit al Maestrului aici,
alături de regina Elisabeta la castelul
Peleş, « botezul » muzical acordat finului
său Dinu Lipatti la vârsta de 4 ani,
facsimile după partiturile operelor sale
reprezentative (Poema română, scrisă la
numai 16 ani, Rapsodiile), o copie după
Oedipe, copia după actul de donaţie
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

redactat la 10 Decembrie 1947, prin care
Enescu a lăsat casa statului român
devenind, la dispoziţiile sale înscrise în
acest act, Casă de odihnă, recreere şi
creaţiune pentru artişti, şi o copie după
acceptarea lui Enescu ca membru
corespondent al Academiei de Arte
Frumoase din Paris la 18 mai 1929.
Albumul, de dimensiuni mari,
redactat şi imprimat la Paris în anul 1922
sub coordonarea Mariei lonescu, este
legat în piele de viţel şi realizat prin
tehnica de imprimare, având
inscripţionate pe copertă litere aurii cu
numele său : La Roumanie (România).
Scris în limba franceză, într-o ţinută
grafică impecabilă, conţine fotografiile
artizanilor Unirii şi a constructorilor
statului roman modern şi semnăturile
acestora, mă refer aici la Maiestăţile lor
regele Ferdinand şi regina Maria, ca şi
câteva articole aparţinând reginei Maria,
excelenţei sale Take lonescu, eminentului
profesor universitar Nicolae lorga şi
redactorei lucrării, doamna Maria
lonescu, şi se încheie cu fotografii ale
lăcaşurilor şi obiectelor de cult ce
compun tezaurul artistic al României.
După cum aflăm de pe prima filă, se
poate spune că lucrarea este un omagiu
adus Regelui Ferdinand cel Mare.
Primul articol scris de regina Maria se
numeşte « Odă României de către
59

Mihai Valentin TUDOR

Mihai Valentin TUDOR

Majestatea Sa Regina Maria a României
», şi descrie, pe un ton extrem de
personal, cu patimă, sensibilitate, durere
şi suferinţă, momentul înălţător din
istoria ţării, când, cu preţul şi prin
tributul a numeroase vieţi omeneşti,
România, alături de aliaţii săi, a ieşit
victorioasă din primul război mondial şi a
putut să desăvârşească visul milenar al
fiilor şi fiicelor sale : Marea Unire.
Mesajul este unul de înaltă trăire
sufletească, un jurământ de credinţă plin
de emoţie şi consideraţie, dedicat ţării
sale adoptive, care impresionează prin
sinceritate şi onestitate şi dovedeşte
sacrificiul şi jertfa supremă puse în slujba
şi oferite fără ezitare scumpei sale patrii.
Textul este impregnat de asemeni şi
de un adânc suflu patriotic, manifestat
printr-o imensă dragoste a neamului şi
ţării sale, răsfrânt prin cuvinte duioase
şi tandre.
Finalul reprezintă un îndemn
mobilizator pentru reconstrucţia şi
ridicarea ţării, făcându-se un apel
fierbinte pentru a nu se uita victimele
care au facut posibilă eliberarea şi
salvarea sa.
În articolul semnat de ilustrul nostru
politician din perioada interbelică, fost
prim-ministru pentru o scurtă perioadă
de timp (decembrie 1921-ianuarie 1922),
ministru de externe, ministru de finanţe
şi ministru al Cultelor şi Instrucţiunilor
publice şi intitulat «Politica Externă a
României», excelenţa sa Take lonescu
pledează pentru păstrarea şi menţinerea
păcii, consimţită prin Sistemul de tratate
de la Versailles - Paris din 1919-1921, şi
pentru protejarea şi respectarea
prevederilor menţionate în acest sistem
de tratate prin încheierea de alianţe de

apărare cu vecinii noştri învingători din
primul război mondial.
El avertizează asupra conştientizării
faptului că învinşii urmăresc întotdeauna
să distrugă tratatele de pace existente şi
să se revină la situaţia de dinainte de
război.
Experienţa, idealurile şi aspiraţiile
pentru pace şi ocrotirea teritoriului
naţional, visul şi munca sa titanică de o
viaţă, se reflectă aici sub forma unei
analize minuţioase şi laborioase de
politică externă a României, expresie a
geniului şi clarviziunii sale diplomatice
care l-au călăuzit în apărarea intereselor
ţării sale.
Lucrarea continuă cu articolul
«Pamântul Românesc» scris de marele
savant român Nicolae lorga, în care
autorul descrie cu lux de amănunte
aşezarea şi bogăţiile provinciilor istorice
româneşti (Moldova, Dobrogea, Valahia,
Transilvania) şi obiceiurile şi tradiţiile
seculare ale românilor, provenind încă
din perioada tracilor.
Evocarea se face cu detalii privind
geografia şi istoria locurilor amintite,
folosindu-se pronunţate accente
nostalgice şi de afecţiune faţă de
frumuseţea şi belşugul mirificelor plaiuri
româneşti.
Ultimul articol scris de editoarea
cărţii, Maria lonescu, se numeşte «În
liniştea mănăstirilor» şi se referă la lupta
românilor pentru apărarea valorilor şi
simbolurilor creştinătăţii împotriva
asupririi păgâne a turcilor şi la
prezentarea sumară a comorilor noastre
spirituale, şi anume mănăstirea de la
Curtea de Argeş, biserica Trei lerarhi din
laşi, a cărei construcţie a durat 50 de ani,
şi mănăstirea Neamţului.

60

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Mihai Valentin TUDOR

Mănăstirea românească se află în
centrul atenţiei semnatarei
documentului, apărând sub forma
perenităţii a întregii sale frumuseţi
legendare, atât în ceea ce priveşte
construcţia, a interioarelor şi
exterioarelor sale bogat ornamentate,
avându-se însă în vedere şi calda
simplitate, cucernicia păstrată cu
religiozitate, proverbiala ospitalitate,
curăţenia exemplară şi excelenta
organizare care dăinuie de secole în
aceste locuri.
Întreg documentul vibrează de
smerenie şi pioşenie şi vădeşte
influenţa şi influenţarea puternică pe
care lăcaşurile sfinte o exercită asupra
autoarei.
Prin relatarea slujbei de seară de la
mănăstirea Neamţului, suntem martorii
unei adevărate declaraţii de credinţă şi
devotament faţă de lucrurile sfinte,
înfăţişând sentimentele de largă
respiraţie spirituală şi înclinaţia pentru
descifrarea şi pătrunderea misterelor
vieţii monahale.
În încheiere, cartea reproduce sub
titlul generic „Tezaurul artistic al

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Mihai Valentin TUDOR

României” fotografii reprezentând
evanghelii, cruci, pocale sfinte, icoane,
fresce, iconostasuri, jilţuri princiare,
veşminte preoţeşti, diferite ipostaze ale
bisericilor Trei lerarhi şi Golia din laşi şi
Stavropoleos din Bucureşti. Dintre
acestea, mă opresc doar asupra câtorva
cum ar fi medalionul, crucea şi pocalul în
stil occidental al secolului al XVIII-lea,
ţesăturile aparţinând lui Alexandru cel
Bun, Principe al Moldovei - începutul
secolului al XV-lea, portretul Principelui
Matei Basarab şi al soţiei sale Elena,
miniatura dintr-o evanghelie -jumătatea
secolului al XVII-lea, jilţul princiar,
Metropola din laşi purtând simbolul
vulturului bizantin - a doua jumătate a
secolului al XVII-lea şi cădelniţa din argint
aurit - secolul al XVI-lea.
Pentru iubitorii şi cunoscătorii de artă
veche românească, dar şi pentru cei care
vor să-şi redescopere trecutul, o vizită,
sau de ce nu, mai multe la Casa
Memorială « George Enescu » se impune
de la sine, constituindu-se ca o obligaţie
şi o datorie de onoare de a aduce un
ultim omagiu eternului şi fascinantului
spirit Enescian.

61

Silvia BITERE

actualitatea
poezie

Silvia BITERE
1. moştenirea
se vindea tot ce era de vândut
se ajustau vieţile pe la capete
până când rămâneai mut într-un ochi
alţii ar fi spus că liniştea vine din coate
şi că tâmpla se sprijină într-un beţiv
dar nu
eram călător ca şi tine
pierzanie şi avere întruchipate pe labele din faţă
de unde şi rostul mâinilor
să taci
eu sunt veşnicul bătrân înşurubat în pământ
şi în memoria numelui meu mă declar om

de care stau agăţate sufletele noastre
ca o frunză de tutun în soare
şi cerul capătă noimă asemenea unei morţi fizice
în timp ce copilul rostogoleşte cercul
de mine se agaţă umbra
ia forma nimănui iar tu vezi omul
e plin ochi şi de el
odihnă trupului meu îi spun lui trupului
şi nu mă cred
când mă fac mă numesc
Silvia!
4. eter
în bezna mea lumina se crăpa
a bună dimineaţa, scumpă doamnă
şi cerul înflorea mireasmă de grâu abia încolţit
precum o fată mare nedusă încă la altar

2. porro via
este o replică a vântului turbat
mirato
scoaterea dedesubturilor de sub rochia de
mătase a femeii
şi ea umblă vie în trup de bărbat
precum o cheie ascunsă la streaşina unei
case părăsite
îţi dă fiori acei fiori din care se nasc monştri
o curbură desuetă a realităţii
nu dăruiesc priviri clandestine nimănui
istoria se scrie încet odată cu mersul nostru
şi cel din urmă pas călcat este aripa unui om
o replică a zborului în care eu cred
încă îl caut pe Dumnezeu
să mă uimesc că nu port carne pe suflet
3. măsurătoare
am luptat pentru dreptate multă
vreme/prostită am fost şi sunt
îmi place să cred că raiul e o sfoară întinsă
62

aşa credeam că tot ce visez se şi întâmplă
dar, iată, visul nu e pentru muritor, simplă
doamnă
e ca un guler de vulpe polară
lăsat în şifonier pe timpul verii
sunt un biet om, femeie sunt
zidirea lui Dumnezeu
cerberul paznic scării de jos în sus
unde urcatul din treaptă în treaptă se face
şi treapta face cărare prin mine
ca din magie umbrele noastre
se desprind de sol şi cad
cade tot cerul într-o eternitate
5. e vară şi asta îmi place
e lumină
atâta timp cât braţul îmi acoperă sfera
ochiul îngust prin care mai ieri libelule zburau
când mă ascund nu mă văd
golul este o rană imensă
când nu mai ai mamă şi tată
de azi promit un destin fără urme privitorule
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Silvia
BITERE
poezie
aştept merii să înflorească în suburbie
câinele meu este dresat
şi omul este dresat
ca braţul ca sfera ca mersul în nobil grai
rostesc rotundul şi iar rotund
se face că trec puntea orbului
e vară şi asta îmi place
6. beau după tine patria mea de fericire
patria mea de fericire se numeşte acum
pleoapele cu gene dese răsucesc bucle de
femeie în timp
aerul ridică genunchi albi spre tâmple
devin un derdeluş sau poate că la creştet
începe iarbă să crească
e tata mă strigă
fată să nu dai de pomană la gropar
să nu le dai să bea
bea tu
să crape cripta-n ziuă muiere
otrava ajunsă în trup buza să n-o poată linge
nu ştii sărutul despărţirii e trist şi vesel
ca atingerea unui umăr întors
beau tată încă beau
e dulce şi amară ca piatra rostogolită fierea
de-ai şti pământul nu are formă
pământul zace după noi
şi sap şi sap după tine
7. poemul din susuri
vin caii în galop
cei mai frumoşi
toţi caii sunt frumoşi
vulturii mă aruncă la miazăzi
acolo unde poate este cabana mea de iarnă
mă întreb
singurul drum spre ceea ce nu am aflat că sunt
arată-mi tu un Dumnezeu
Dumnezeule eu ţie îţi fac rugă
eu ţie mă dezleg de mine
ca să te cuprind
Doamne cum să te cuprind?

Silvia BITERE
povestea mea începe de sus
când îmi arăţi un cer un soare
iar eu mă bucur
uite cât sunt de asemuită ţie
coastă din ce oi fi tu mă ştii
mirarea nu-şi mai încape sensul
nasc în fiecare zi câte ceva
de exemplu azi am născut un fir de iarbă
care mi s-a lipit de geană
şi alerg alerg cu el la firul gleznei – când de
geană, când de gleznă
de abia atunci mă mir
mă mir de glezna mea firavă
ce-ţi calcă pământul dospit
şi nu te mai caut
te am
8. poetul umblă gol puşcă prin el
evadarea deţinutului reprezintă partea în
care părăsesc romanul
o femeie îşi ia rămas bun de la un prieten
(batistă din borangic)
apare moartea
şi după moarte apar flori pe morminte
(batiste din borangic)
păsări de unică folosinţă
cântă apoi zboară
vin alte păsări altele şi altele şi zboară
cerul prinde culoare
pe pământ departe pe o câmpie deţinutul e liber
iar poetul crapă pe foaie
crapă într-o călimară cu cerneală
bea din cerneală din venele lui
un pahar, două, trei
durează
în timpul acesta mai scrie despre: fluturi,
mirese, Alina, Denisa, miresme,
e fericit e gol puşcă în el
capul capătă forma unui tobogan prin care
toate gândurile lui alunecă
în piscina cu cadavre e rece se doarme
să nu deranjaţi poetul
are nevoie de somn
CONSTANŢA, 09.09.2013

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

63

eveniment

Biblioteca Engleză:
15 ani de existenţă
(1998 - 2013)
Secţia de carte în limba engleză a
Bibliotecii Municipale „Dr. C.I. Istrati” adăpostită într-un spaţiu cochet al Casei
Tineretului - este rodul unei excelente
colaborări a Primăriei Câmpina cu Fundaţia
„East European Information Share Trust”
(E.E.I.S.T.).
Dezvoltând bunele relaţii culturale
româno-engleze (începute din anul 1991,
când s-a înfiinţat, la Braşov, prima bibliotecă
de carte în limba engleză), la 10 septembrie
1996, d-na ing. Constanţa Coman
(reprezentant în România al E.E.I.S.T.) a
propus constituirea unei biblioteci engleze
la Câmpina; la 1 octombrie 1996, Primăria
Câmpina şi-a dat acordul colaborării cu
E.E.I.S.T. pentru administrarea unui fond de
carte de până la 20.000 de exemplare,
urmat de întocmirea proiectului de contract
în limba română şi engleză. Au continuat
numeroase etape, deosebit de utile,
finalizate în 1999 cu circa 10.262 de volume.
În acest ambient, deosebit de ospitalier,
în prezenţa oficialităţilor locale, joi, 24
octombrie, în sala „George Hanibal
Văleanu” a Casei Tineretului a avut loc
sărbătorirea celor 15 ani de rodnică
activitate a Bibliotecii Engleze.
Activitatea, organizată de Consiliul Local
şi Primăria Câmpina, împreună cu Biblioteca
Municipală „Dr. C. I. Istrati”, a fost deschisă
de d-na Liliana Ene, directoarea instituţiei,
care şi-a exprimat mulţumirea pentru
numărul mare de participanţi, pentru
sprijinul primit din partea autorităţilor
locale, a comunicat programul reuniunii şi a
propus un moment de reculegere în
memoria recenţilor dispăruţi, prof. dr.
Nicolae Boaru şi bibliotecara Valeria Florea.
64

Theodor MARINESCU
Manifestarea culturală a debutat cu
proiecţia unui film aniversar realizat de
Liliana Ene şi Roxana Angheloiu.
Invitat de onoare al reuniunii, primarul
Horia Tiseanu a remarcat, între altele:
„Particip la o întâlnire de suflet, deosebit de
plăcută. Acţiunea de astăzi este un succes
remarcabil al Bibliotecii Engleze. Mulţumesc
fostului primar R.R. Micu, d-nelor Roxana
Angheloiu şi Liliana Ene, precum şi
partenerilor englezi pentru realizarea
acestei valoroase biblioteci. Donarea
cărţilor şi a calculatoarelor reprezintă paşi
importanţi, de deschidere, spre cultura
universală”.
În acelaşi sens, d-na Constanţa Coman a
apreciat contribuţia celor trei foşti primari:
Romul Remus Micu, Gheorghe Tudor şi
Horia Tiseanu, precum şi cea a E.E.I.S.T., la
realizarea bibliotecii de carte în limba
engleză şi a anunţat transmiterea în direct a
programului în Anglia, printr-o videoconferinţă Skype cu d-na Wendy Pratt,
fondator al Bibliotecii Engleze.
Evenimentul a continuat cu trei
momente artistice susţinute de elevii Şcolii
Centrale şi ai Colegiului „N. Grigorescu”
(formaţia The Zipp), pregătiţi de prof. Rodica
Constantinescu şi de elevi ai Şcolii de Poliţie
„Vasile Lascăr” şi ai Şcolii „Al. I. Cuza”,
însoţiţi de profesorii Alexandru Ştefan,
respectiv Cătălin State, care au recitat
poeme în limba engleză.
Un alt moment important a constat în
vizionarea unui film din arhiva personală a
d-nei Constanţa Coman, în care s-a
prezentat chiar inaugurarea secției în anul
1998.
În final, a fost tăiată panglica noului
serviciu disponibil la Biblioteca Engleză:
calculatoare cu acces gratuit pentru public,
în cadrul programului naţional Biblionet.
Întregul program a oferit câmpinenilor o
nouă perspectivă de informare, de civilizaţie
şi cultură universală.

Theodor MARINESCU
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Simion DIMA

restituiri
restituiri

Poeme de
Simion DIMA
Ştiam că tatăl meu (1930, Comlăuş, jud.
Arad–2012, Bucureşti - prozator, istoric şi
critic literar, editor, jurnalist, membru al USR,
întâi al Filialei Timişoara, apoi al ASB), scrie
poeme, mai ales că primeam de ziua noastră,
mama şi cu mine, câte unul, dar aflarea unui
pacheţel cu versuri aşternute pe fugă,
începând din anii ’60, a fost pentru
amândouă o surpriză, în iarna cumplită a lui
ianuarie 2012. Reamintesc volumele
publicate de tatal meu: Urmele duc la Nera,
nuvele şi povestiri, Bucureşti, Ed. Eminescu,
1975; Mielul negru, roman, Cluj-Napoca, Ed.
Dacia, 1975; Amintiri de astă-vară, Bucureşti,
Ed. Ion Creangă, 1980; Puntea însorită sau
Steaua polară, povestiri, Ed. Albatros,
Bucureşti, 1981, colecţia Colocviile
adolescenţei; Ecoul munţilor, povestiri şi
nuvele, Ed. Albatros, Bucureşti, 1988; a
îngrijit două ediţii din Victor Vlad
Delamarina: Ăl mai tare om dîn lume, versuri,
proză memorialistică, scrisori, ediţie îngrijită
şi prefaţată de Simion Dima, Timişoara, Ed.
Facla, 1972; şi: Victor Vlad Delamarina, Ăl
mai tare om dîn lume, poem ilustrat de Done
Stan, postfaţă şi glosar de Simion Dima,
Timişoara, Ed. Facla, 1978. O altă consistentă
carte de istorie literară: Camil Petrescu, Trei
primăveri (contribuţii camilpetresciene din
perioada timişoreană, ediţie alcătuită, studiu
introductiv, tabel cronologic, note şi
coordonarea volumului de Simion Dima),
Timişoara, Ed. Facla, 1975.
Ca director al Editurii Facla din Timişoara,
a considerat poziţia sa o ardentă misiune, pe
care a onorat-o prin publicarea literaturii
locului, dar şi a celei naţionale în general. S-a
mândrit în chip deosebit cu câteva realizări
aparte, precum: volumul Luceafărul, 1972, în
ediţie trilingvă, română, maghiară şi
germană, traducerile aparţinându-i lui Frányo
Zoltán, iar splendidele desene artistului
plastic Vasile Pintea, sau cu Moara cu noroc
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

de Ioan Slavici, apărută în 1973, într-o ediţie
subtil ilustrată de Traian Brădean, ales ca
grafician fiindcă avea obârşiile în zona natală
a lui Slavici, de asemenea cu seria de volume
„Studii de limbă şi stil”, în care a publicat
lingvişti din Timişoara, dar şi din Bucureşti,
Baia-Mare etc.
Noi, care îl cunoşteam atât de bine, l-am
regăsit în poeme ca spirit vulnerabil, lesne
mişcat de fluxul schimbător al vieţii, înviorat
prea rar, numai de amintirea copilăriei şi de
răgazurile petrecute în trei. Pentru el, faptul
că nu se putea exprima absolut sincer în
literatură şi în presă, înainte de 1990, a
constituit o veritabilă dramă existenţială,
oglindită în multe din poemele sale. Fac
menţiunea de ordin tehnic că, acolo unde
poemele nu purtau un titlu, le-am dat eu
unul, închizându-l între paranteze drepte.
Simona-Grazia DIMA
UITĂM
Statuia avea un mit
şi mitul se uitase
(dintr-o poezie, citită
întâmplător la tipografie)
Uităm zilnic,
murim zilnic.
Uităm clipe suave,
văluroasele foşnete ale pădurilor,
gustul apei
din fântâna poienii însorite
de pe Agapia, –
băută în cofa de lemn,
dar al unei mâini bune.
Mereu se estompează
licărul Topologului în amurg,
cina noastră, improvizată,
la foc mic de tabără hoinară.
Urcuşul spre Arnota
piere-n depărtări ceţoase,
ca-n pâcla ce învăluia dealurile Vâlcii,
atunci, în dimineaţa de septembrie.
Uităm adesea ce e poezia
65

Simion DIMA

Simion DIMA

şi lucrurile sunt atunci
triste, mărunte şi reci:
numai ele însele.
Lucruri de piatră, de lemn, ori de fier,
care nu lasă urme.
Atunci, printre nervii extinşi
îşi face loc oboseala
asfaltului cotidian,
a articolului cotidian,
care ne lasă pe creieri nisip,
în suflet nisip,
în amintire nisip.
Nu vom mai întoarce
clipele
şi n-o să le putem fixa.
Dar vom face să nască
din sufletul nostru
altele.
Clipele stau în noi şi aşteaptă,
mătăsoase, neprevăzute,
totuşi, ale noastre.
Cu umbre şi cu zări de azur
ne îmbie,
cu aer marin,
ne mângâie, aspru, chipul.

de dragul destinului
mărunt conceput,
de dragul iatacului tapisat,
dar în care, în lux şi scumpeturi,
n-a poposit niciodată gândul curat,
nici râsul tânăr, sincer, tânăr, auriu,
care alungă oboseala şi împarte
darul odihnei gustate şi treze.
Mie mi se cere numai
să aduc flori –
gama întreagă,
de la albii, sfioşii ghiocei,
până la imaculatele, palidele
crizanteme,
să nu lipsească nimic din
glastra albastră –
şi să scriu poezii.
Şi-atunci ştiu, compar
şi mă bucur
şi nu spun decât că
Atâta timp cât mi se cer flori
şi voi dedica poezii dorite,
vom fi tineri şi vom rămâne mereu oamenii
care ştiu să râdă şi să plângă,
care pot purta podoaba omeniei
fără să plece ochii.

Clipele, în care credem
şi cărora le dedicăm
ceea ce putem salva
din noi
şi ceea ce nu trebuie să uităm.

(14 mai 1960)
[VÂNTUL]
18 mai 1960

ALTORA LI SE CER
Altora li se cer
scumpeturile lumii,
grele brocarturi,
taftale foşnitoare,
orfevrerii masive,
briliante,
vaporoase mătăsuri de China,
mirodeniile Asiei şi drogurile Parisului.
Alţii sunt sâcâiţi
să fie fercheşi şi vicleni,
să înşele şi să fure,
66

Bate vântul
şi scutură obloanele.
Se sperie copiii
şi plâng.
Bate vântul
vuind surd,
e-o noapte
apocaliptică.
Bate vântul
şi te-apucă disperarea
sinuciderii;
bate vântul
şi-ţi seacă gândul.
Ai nisip în păr,
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Simion DIMA

Simion DIMA

ochii te dor,
te tulbură lumina,
te dor ochii şi inima.
Ce-o fi astăzi, oare,
nu cumva
lumea se clatină?

[TOAMNĂ RUGINIE]

(1963)
LACRIMA
În lume e râs
şi e cântec. Trece
melodia prin pereţi.
O aud; poate că
o râvnesc.
Poate că
lâncezesc
de dorul ei.
Dar în mine,
autentică,
a mea şi
profundă
e numai lacrima.
Ascunsă,
stăruie-n adânc.
Când râd,
e cu mine,
nu mă părăseşte,
ea e umbra
trecerii mele pământene.
Lacrima lumii
mi-i dat s-o am,
s-o port,
răspândită în mine,
al ei păstrător
se vede că
sunt,
încredinţat până la moarte.
Eu, care la bucuriile
vieţii
stau de-o parte,
asemeni infirmului
la marele bal
strălucitor.

CÂINELE MIŞI
Bot negru
şi blăniţă albă,
picioare scurte
şi-o nemaipomenită
poftă de ducă;
hoinăreşte
rătăceşte
cotrobăieşte
învaţă să treacă
podul
ştrengăreşte
se strecoară
câine-câineşte
printre maşinile
din piaţa poştei
şi lumea
nu-l cuprinde
de mică ce e
Mişi, vino acasă
Mişi nu vine
cică s-a dus
pe apă în sus
mască şi-a pus
albă nespus
6 XII 1964

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Afară e-o toamnă ruginie.
Îşi leapădă frunza făgetul.
Pâcle albe stăruie pe munte.
Toamna ucide lumina,
Toamna alungă soarele.
Şi-n mine
e-octombrie.
Multă rugină pe suflet s-a depus.
E întunecime de codru acolo
Şi umezeală. Pâcle şi rugină.
Nu cântă şi nu rodeşte nimic,
Orice floare se-ofileşte acolo.
Afară însă e-o frumoasă şi calmă toamnă ruginie.
Şi eu totuşi nădăjduiesc...
21 X 1964
Ora 22

29 IX 1979, Sibiu
Texte îngrijite de SIMONA-GRAZIA DIMA
67

proză

Ani BRADEA

Ani BRADEA
Toţi ştiau...
Cu ochii pe jumătate închişi
asculta ritmul sacadat şi scrâşnetul
fierului pe fier, în timp ce
zdruncinătura vagoanelor făcea
trupul să alunece, rupând firul
gândurilor şi aşa fragil şi dureros de
întins. Braţul lui o cuprindea după
umeri protector şi extrem de posesiv.
În compartiment, fereastra puţin
coborâtă îngăduia pătrunderea unui
abur şuierător, căruia nici viteza
trenului nu-i potolise fierbinţeala şi
care umfla perdeaua murdară a
vagonului de clasa a II-a, dându-i
forme rotunde uneori, ca un pântece
bombat. Eliza tresări şi-şi atinse
instinctiv abdomenul crescut sub
sarafanul cu guler alb, pe care a ajuns
să-l poarte peste tot pentru croiala-i
largă. Neîndrăznind să se mişte şi
astfel să-i tulbure somnul lui Andrei,
se adânci din nou în păienjenişul
gândurilor. La ultimul examen, pe
când răsfoia cu degete febrile un
manual pe hol, s-a apropiat de ea, în
colţul întunecos pe care toate
colegele îl ocoleau, profesoara de
matematică. Ştia că femeia aceea
tristă, îmbrăcată întotdeauna în
negru, cu cearcăne-adânci şi lumina
68

ochilor stinsă, o îndrăgea. Şi
sentimentul era reciproc. La început,
Eliza a crezut că tovarăşei îi murise
cineva şi de aceea se îmbrăca numai
cernit, dar mai apoi a aflat că soţul ei,
profesor şi el la un alt liceu, o bătea în
fiecare seară şi ea suporta totul în
tăcere, ca un martir. „I-a murit
iubirea”, gândi atunci Eliza, de aceea
e mereu îndoliată. Cu paşi uşori,
femeia s-a apropiat şi a mângâiat-o
pe obraz. Când Eliza a ridicat ochii din
carte, privirile s-au întâlnit. În cea a
tovarăşei era o tristeţe care înfiora.
De bună seamă, ştia şi ea, toată
lumea aflase deja, veştile de felul
acesta circulă cu o viteză uimitoare,
cu cât mai şoptite, cu atât mai rapide.
Poate chiar asistenta de la cabinetul
şcolii a răspândit ştirea, după ce a
fost dusă acolo de către profesorul de
sport fiindcă i se făcuse rău în timpul
probei de rezistenţă. Îşi amintea cum
femeia tăcuse tot timpul, scrisese
mult într-un registru şi schimbase
priviri pline de înţelesuri cu tovarăşul
profesor. Dar şi-a dat seama că toţi
ştiau la careul de încheiere, când a
avut loc şi festivitatea premiilor. O
priveau într-un anumit fel,
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Ani BRADEA

Ani BRADEA

ameninţător, batjocoritor şi ea s-a
simţit intimidată ca la începutul de
an, când, într-un cadru asemănător, a
suferit alături de prietena ei Ildiko, o
unguroaică veselă, care a fost prinsă
încercând să fugă în Ungaria cu
iubitul ei. Pe el l-au arestat, iar pe ea,
după o bătaie în beciurile miliţiei, au
trimis-o la şcoală, unde a fost exclusă
public şi ruşinos din UTC şi
ameninţată că nu va fi lăsată să intre
în bacalaureat. La gândul acesta, Eliza
se înfiorase, dacă nu o vor lăsa nici pe
ea? Paralizată, nu a auzit când,
ajungând la a XII-a B, dirigintele a
rostit: „Se acordă premiul I elevei
Eliza...” Dirigintele a mai chemat-o
odată, strigând-o cu un glas stins,
afectat: „Elizaaa!” Trezită ca dintr-un
somn greu, cu toate privirile aţintite
asupra ei şi realizând că nu are nici
măcar un buchet de flori, s-a întors şi
a smuls buchetul din mâinile lui
Mihai, cu care a concurat de fiecare
dată pentru locul I, şi, sub privirile
stupefiate ale acestuia a alergat să-şi
primească premiul. Amândoi, şi ea şi
Andrei, trecuseră cu bine toate
examenele şi acum purta pe mâna
stângă verigheta prea largă pentru
degetele ei subţiri, adusă de unchiul
său, şofer pe camion, din Turcia, în
mare grabă, aşa cum şi pregătirile de
nuntă se făcuseră de către părinţi,
afişând mereu figuri posomorâte.
Mâna Elizei alunecă de pe
genunchiul lui Andrei, spânzurând pe
marginea banchetei. Se auzi un

clinchet uşor, apoi o rostogolire pe
podea şi Eliza sări speriată. Trezit
brusc, Andrei o privi nelămurit. Eliza,
în genunchi, plângea şi bolborosea
ceva de neînţeles. „Ce s-a întâmplat,
ce ai păţit?” întrebă el. „Verigheta,
ţipa Eliza, verigheta, s-a dus, am
pierdut-o!” Andrei se lăsase şi el în
genunchi pe podeaua
compartimentului şi privea în direcţia
arătată de Eliza. Sub banchetă, exact
lângă piciorul metalic cu care aceasta
era fixată, printr-o spărtură nu prea
mare, se vedeau traversele de cale
ferată unite de viteza trenului într-o
linie nesfârşită. „A căzut acolo, urla
Eliza, of, ghinion, ştiam eu, bunica
mea ştia, a spus-o şi preotul acela de
la nunta Mariei, şi el ştia”. Eliza
tremura, întreg trupul se zguduia sub
spasme şi Andrei privea cu ochii
holbaţi gaura din podea. „Ce preot?”ţipă Andrei, scuturându-i umerii să-şi
revină – „ce prostii vorbeşti?”, apoi se
lăsă iar în genunchi şi privi sub
banchetă. Lângă piciorul metalic, pe
marginea hăului căscat, ceva lucea în
lumina unei raze strecurate până
acolo. „Linişteşte-te, Eliza, uite
verigheta, nu s-a pierdut”, strigă
fericit Andrei, arătându-i fetei
preţioasa podoabă pe degetul său
mic. Eliza avea ochii scoşi din orbite,
râdea, plângea şi căzu aproape
leşinată la pieptul iubitului, în timp ce
în urechi continuau să-i răsune
vorbele preotului de la nunta Mariei:
„Căsătoria nu e pentru copii”!

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

69

itinerar
popasuri

Marian DULĂ

Marian DULĂ
Basarabia şi
Ucraina
Ideea unei excursii istorice pe locurile
unde au luptat şi au căzut părinţii si
bunicii noştri a venit după vizitarea
oraşului Cimişlia, în toamna anului 2012.
Nu a fost greu să găsesc doritori în a
cunoaşte istoria noastră, dar şi ţinuturile
de dincolo de Prut şi Nistru. Personal,
până la deplasarea în Cimişlia, nu mai
văzusem Republica Moldova şi e de
datoria noastră de români să ne vizităm
fraţii, aşa cum o facem şi cu cei din
Transilvania, Oltenia, Banat sau Dobrogea.
Aşa că, Asociaţia „Cultul Eroilor”
Câmpina, cu 10 membri, rezervişti militari,
a efectuat o excursie cu temă istorică în
Republica Moldova şi Ucraina. Delegaţia sa mărit, incluzând persoane din Vălenii de
Munte, Ploieşti, dar şi din Râmnicu Sărat.
În total am fost 18 călători în această
inedită excursie. Am fost pregătiţi cu două
coroane de flori pentru primele locaţii de
vizitat, drapele tricolore, cărţi în limba
română, reviste „România Eroică” si
„Prahova Eroică”.
Traseul, lung de 2.200 de km, a cuprins
localităţi precum: Galaţi, Ţiganca, Cania,
Cimişlia, Cetatea Albă, Odessa, Chişinău,
Orhei, dar şi aşezări de pe malul estic al
Nistrului.
Pe timpul deplasării către primul
obiectiv de vizitat, s-au prezentat
informări despre drumul de luptă al
Armatei române în Războiul împotriva
bolşevismului şi eliberarea Basarabiei.
70

În ziua de 21 iunie 1941 comandanţii
de unităţi, batalioane şi companii din
sectorul Oancea - Rogojeni, subordonaţi
Diviziei 21 Infanterie din Galaţi, au fost
convocaţi la sediul comandamentului
diviziei, unde li s-a comunicat ordinul de
începere a războiului, în noaptea de 21/22
iunie 1941. Toţi comandanţii au primit
ordin să-şi pregătească ostaşii pentru
acţiunea de eliberare a pământului
românesc aflat între Prut şi Nistru şi răpit
în mod samavolnic prin notele ultimative
date de guvernul Uniunii Sovietice la
datele de 26 şi 28 iunie 1940. Înapoinduse la unităţi şi subunităţi, ofiţerii şi-au
pregătit sufleteşte ostaşii pentru a duce la
bun sfârşit misiunea primită. La ora 24.00
ostaşii au ascultat la radio ordinul
mareşalului Ion Antonescu: „Ostaşi!
Războiul a început. Vă ordon: Treceţi
Prutul!”.
În noaptea de 7/8 iulie efectivele
Diviziei 21 Infanterie, din care făcea parte
şi Regimentul 12 Dorobanţi „Cantemir”, au
traversat Prutul. În timpul luptelor din ziua
de 8 iulie pierderile regimentului au fost
mari, dar incomparabile cu cele ale zilei
următoare, când s-au înregistrat foarte
mari pierderi în oameni şi tehnică de
luptă. În ziua de 9 iulie, la ora 9.10, a fost
rănit mortal comandantul Regimentului
12 „Cantemir”, colonelul Gheorghe
Niculescu, care se afla în fruntea
Batalionului nr. 2 pentru a cuceri cota 228,
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Marian DULĂ

Marian DULĂ

de pe Dealul Epureni/Cania-Ţiganca. În
cele două zile de lupte, Regimentul 12
Dorobanţi „Cantemir” a pierdut 35% din
efective, printre ei numărându-se şi
comandanţii de companie: căpitanii Ioan
Voicu şi Petru Marin şi locotenenţii
Gheorghe Rizea şi Ioan Lazăr. Luptele de la
Ţiganca, Dealul Epureni şi Cania s-au
încheiat la data de 13 iulie.
În prima zi a drumeţiei s-a depus o
coroană de flori de la Cimitirul de Onoare
al Eroilor Români de la Ţiganca, judeţul
Cahul. Este cel mai important cimitir de
onoare al ostaşilor români de pe teritoriul
Republicii Moldova, din punct de vedere
al numărului celor îngropaţi. Primarul
localităţii, Petru Grandabur şi preotul
Vasile Burduja ne-au prezentat istoricul
cimitirului şi câteva date despre luptele
duse de ostaşii români, în iulie 1941.
Monumentul este ridicat în amintirea
militarilor din Regimentul 12 Dorobanţi
Bârlad şi cuprinde mormintele a 1.020
eroi. De la ei am aflat că tot ce a însemnat
cimitir românesc pe teritoriul URSS a fost
distrus, nivelat cu lama de buldozer, iar pe
locurile unde au fost îngropaţi românii au
fost ridicate spitale, ferme sau terenurile
au fost folosite pentru agricultură. Acelaşi
lucru s-a întâmplat şi cu cimitirele Armatei
Române aflate pe teritoriul Republicii
Sovietice Socialiste Moldoveneşti,
devenită Republica Moldova după
declararea independenţei în 1991.
Gazdele ne-au condus, apoi, la
Cimitirul localităţii Cania, unde, în Parcela
de Onoare, sunt înhumaţi 938 de eroi
români. Şi aici s-a depus o coroană de
flori. În ziua de 9 iulie 1941, a fost rănit
mortal comandantul Regimentului 12
„Cantemir” colonelul Gheorghe Niculescu,
născut în Ploieşti. Ostaşii înhumaţi aici
luptaseră în regimente: 11 şi 12

Dorobanţi, 30 Artilerie, 2 Gardă şi 6 Mihai
Viteazul, din care au făcut parte si mulţi
câmpineni. Aici s-a evidenţiat şi
sublocotenentul Ioan Stoica, făcând parte
din Regimentul 30 Artilerie, care a fost
decorat cu Ordinul Steaua României.
Câmpineanul Ioan Stoica, a fost avansat,
după război, până la gradul de general de
brigadă şi a primit titlul de Cetăţean de
Onoare al municipiului Câmpina.
Am ajuns in oraşul Cimişlia, trecând
prin teritoriul autoproclamatei republici
Găgăuze unde, la intrare, este aşezat,
ameninţător parcă, un tanc T 34, cu ţeava
tunului îndreptată spre vest. La Cimişlia,
ne-a aşteptat primarul oraşului Gheorghe
Răileanu, acompaniat de câţiva consilieri
locali şi prieteni ai românilor de dincoace
de Prut. Am fost ospătaţi cu bucate
tradiţionale şi un Cabernet negru. Am
înmânat cărţile în limba română şi
revistele patriotice.
Excursia a continuat, a doua zi, cu
vizitarea locurilor unde s-a dat Bătălia
pentru Odessa din august – octombrie
1941, Armata a 4-a având pierderi de
92.545 de militari. Din păcate, nu se mai
păstrează urme ale bătăliilor purtate de
români (opere comemorative, clădiri etc.).
Când, în vara anului 1944, acţiunile
militare s-au mutat la vest de Prut, a
început demolarea tuturor cimitirelor şi
însemnelor comemorative de
război amenajate în întregul spaţiu în care
armata română a luptat în timpul
Campaniei din Est. Din cauza intervenţiilor
făcute asupra locului, inclusiv cu
buldozerele, oasele celor căzuţi pentru
ţară au fost purtate de şuvoaie şi
împrăştiate.
Un obiectiv important l-a constituit
Cetatea Albă, „prietenul” lui Ştefan cel
Mare. Cetatea Albă (Bilhorod-

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

71

Marian DULĂ

Marian DULĂ

Dnistrovschi) este un oraş în raionul
omonim din regiunea istorică Bugeac, în
Ucraina de astăzi. În timpul lui Burebista,
cetatea se numea „Tyras” şi ţinea de
regatul dacic al acestuia. Cetatea este
aşezată pe un teren stâncos, lângă ţărmul
abrupt al limanului Nistrului, dominând
faţa lacului, de la o înălţime de aproximativ
30 de metri. Nucleul cetăţii îl formează
vechea citadelă, poate genoveză, de plan
aproape pătrat (35 x 37 m), prevăzută la
colţuri cu turnuri rotunde. Aceasta
rămâne în extremitatea nordică a celei de
a doua incinte, de formă vag trapezoidală,
cu latura de nord-est formând baza mică.
Din pânza de ziduri din vremea lui Ştefan
cel Mare s-a mai păstrat numai poarta cea
mare. Aceasta este cu două etaje, cu două
porţi, una exterioară şi alta interioară, cu
câte două canaturi fiecare. Avea pod
mobil, peste şanţul ce înconjoară cetatea.
Pe vremurile domnitorului moldav,
cetatea de la Dunăre era considerată unul
dintre bastioanele importante ale
creştinătăţii şi una dintre cele mai
importante fortăreţe ale Moldovei.
Am avut ceva de mers până la cetate.
Drumurile nu sunt într-o stare prea bună
în Ucraina, începusem chiar să le
apreciem pe cele din România. Dar odată
ajunşi, am văzut că tot efortul a meritat.
După ani şi ani de izbânzi şi înfrângeri
Cetatea Albă şi-a pierdut strălucirea şi
importanţa de pe vremuri. Zidurile ei
neînvinse de trecerea vremii mai amintesc
şi astăzi de nişte strămoşi vrednici şi un
trecut glorios, îndemnându-ne să nu
uităm cine am fost, ce-am ajuns să fim şi
încotro ne îndreptăm.
După câteva ore de mers prin Ucraina,
de data aceasta pe drumuri mai bune,
având Marea Neagră în partea dreaptă,
am ajuns la alt obiectiv deosebit al

drumeţiei noastre: Odessa.
Am vizitat oraşul, care a impresionat
prin caracterul cosmopolit al urbanisticii şi
manifestările turistice prezente la tot
pasul. Bulevarde şi străzi largi, străjuite de
platani, multe flori, spaţii verzi generoase,
cu bănci pentru odihna trecătorilor,
trotuare ca-n palmă, statui şi mobilier
stradal fac din Odessa un oraş căutat de
clasa de mijloc din Rusia şi nu numai.
Ne-am întrebat: cum era viaţa în
Odessa, sub administraţia română, în
1941-1944? Guvernatorul Odessei a fost
numit basarabeanul Gherman Pântea.
Românii au reconstruit, în primul rând,
bisericile. Ulterior, au demarat lucrările de
refacere a fondului locativ-comunal. S-a
dat undă verde comerţului liber. Orice
doritor putea primi licenţa pentru a
deschide un local. Deja în primăvara lui
1942 Odessa era de nerecunoscut,
magazinele abundau de fel de fel de
bunuri. Odessa atrăgea comercianţii
români şi europeni. Aceştia au deschis
magazine cu produse industriale pe care
oamenii nu le-au avut niciodată în
perioada stalinistă.
După o deplasare, cu trecerea din nou
a frontierei în Moldova, am încheiat a
doua zi a excursiei în Chişinău, fiind cazaţi
la Academia de Administrare Publică.
Pentru următoarele două zile ne-a fost
ghid colonelul Anatolie Caraman, veteran
al Războiului nedeclarat din 1992.
Un nou obiectiv vizitat a fost Cimitirul
militar românesc din Slobozia-Horodişte
(raion Rezina). El a fost amenajat în
toamna anului 1941, în curtea bisericii din
satul Slobozia-Horodişte şi cuprinde
mormintele individuale a 15 militari
români (14 identificaţi, 1 neidentificat),
aparţinând regimentelor 9 Dorobanţi şi 5
Pionieri, precum şi mormântul unui militar

72

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Marian DULĂ

Marian DULĂ

german necunoscut.
Am vizitat, apoi, mănăstirea Ţipova, în
apropiere de Orhei. Este situată pe malul
drept al râului Nistru, lângă satul Ţipova,
judeţul Chişinău. Mănăstirea este zidită pe
vârful unei stânci abrupte, deschizând o
privelişte fermecătoare a luncii fluviului
Nistru. Pe poteci înguste, pline de taine,
coborând printre stânci abrupte, către
albia fluviului, am ajuns la intrarea în
mănăstirea care e situată la înălţime. Ea a
fost fondată la începutul sec. XVI, unele
documente istorice atestând-o mai
devreme de sec. XII-XIV. Despre
mănăstirea-cetate de la „Ţipova” s-au
creat câteva legende. Se spune că anume
aici marele domnitor Ştefan cel Mare şi
Sfânt s-ar fi cununat cu soţia sa Maria
Voichiţa. Mănăstirea rupestră „Ţipova” e
perfect armonizată cu natura din jur,
săpată în rocile calcaroase incluzând trei
niveluri, cu mai multe încăperi, inclusiv
două biserici.
Delegaţia noastră a fost însoţită de
membrii Asociaţiei Veteranilor Războiului
din 1992 „Tiras – Tighina”, la locurile unde
s-au desfăşurat luptele dintre separatiştii
transnistreni şi patrioţii români din
Republica Moldova, Coşniţa, Cocieri. În
aceste locuri sunt ridicate monumente, în
memoria celor căzuţi, unde s-au depus
buchete de flori.
Am avut onoarea să fim invitaţi,
Anatolie Caraman, preşedintele Asociaţiei
Veteranilor Războiului din 1992 „Tiras –
Tighina”, Constantin Micleuşanu,
participant la evenimentele din toamna
anului 1990, în legătură cu Găgăuzii şi
autorul relatării de faţă, la postul de radio
Vocea Basarabiei, în cadrul emisiunii
Rostul zilei, a realizatoarei Maria BulatSăhărneanu. S-a vorbit, timp de o oră
despre Cultul Eroilor, despre cum e văzută

unirea celor două ţări, despre patriotism.
A patra zi a periplului nostru am
petrecut-o la Cimişlia, unde, din nou, am
fost oaspeţii gospodarului Gheorghe
Răileanu, primarul oraşului.
Delegaţia câmpineană a înmânat, prin
consilierii locali Marian Dulă şi Viorel
Bondoc, o scrisoare de salut din partea
primarului municipiului Câmpina, Horia
Laurenţiu Tiseanu. În document este
adresată invitaţia unei delegaţii din
Cimişlia de a vizita Câmpina. Autorităţile
publice locale din oraşul vizitat au făcut
tratative ca Cimişlia să devină capitala
viitoarei regiuni de dezvoltare Sud-est,
în detrimentul Comratului, reşedinţa
aşa-zisei republici găgăuze.
În ziua de 21 iulie am participat la
comemorarea eroilor (în număr de zece)
oraşului Cimişlia căzuţi în luptele Războiului
de independenţă din 1992. Comemorarea
a fost condusă de primarul localităţii,
Gheorghe Raileanu şi la care au participat
veteranii de război din împrejurimi, dar şi
delegaţiile (compuse din 18 persoane) din
Câmpina şi Vălenii de Munte, oraş înfrăţit
cu Cimişlia. Colonelul Nicolae Moise, din
Vălenii de Munte şi Marian Dulă, din
Câmpina au rostit scurte alocuţiuni.

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Scopurile excursiei, vizitarea locurilor
unde au purtat bătălii înaintaşii noştri,
comemorarea eroilor români de pe
ambele maluri ale Prutului, strângerea
legăturilor cu românii de peste Prut şi cu
autorităţile publice locale din Republica
Moldova, au fost îndeplinite. Asociaţia
„Cultul Eroilor” Câmpina şi-a propus să
facă o excursie cu tematică istorică, de
două zile, cu elevii care sunt membri ai
Cercurilor „Cultul Eroilor” din şcolile
câmpinene, în anul următor.
73

Maratonul
maratonpoeziei
4

actualitatea
eveniment

Maratonul poeziei - 4
Muzeul Memorial
«Nichita Stănescu»
Ploieşti
În organizarea Cercului literar
„Geo Bogza” al Casei Municipale de
Cultură din Câmpina, sâmbătă, 19
octombrie 2013, de la ora 12.30, a
avut loc, la Muzeul Memorial „Nichita
Stănescu” din Ploieşti, cel de-al
patrulea Maraton al poeziei.
Reamintim că ediţiile anterioare s-au
desfăşurat în martie, de Ziua
Mondială a Poeziei, la Câmpina, în
august, la Casino Sinaia, cu prilejul
Salonului de Carte, Presă şi Muzică, şi
în septembrie, la Câmpina, de Ziua
Limbii Române.
În sala devenită neîncăpătoare din
incinta complexului muzeal, au citit 34
de poeţi din Câmpina (Serghie Bucur,
Anastasia Tache, Cătălina Grigore,
Elena Glodean, Maria Dobrescu, Diana
Trandafir, Florin Dochia, Ştefan Al.Saşa, Ruxandra Stoian), Braşov
(Laurenţiu-Ciprian Tudor, Daniel

Drăgan, Cătălin Flavius Stanciu),
Ploieşti (Dan Drăguş, Vladimir
Deteşanu, Gheorghe Paşa, Sorin
Vânătoru, Ana Hâncu, Marian
Dragomir, Ioan Vintilă Fintiş, Valentin
Irimia, Ştefania Nedelcu Ene,
Gheorghe Marian Neguţu, Martin
Culcea, Călin Derzelea), Constanţa
(Amelia Stănescu), Târgovişte (Vali
Niţu), Bucureşti (Victoria Milescu,
Monica Mureşan, Daniela Şontică,
Ştefan Alexandru Ciobanu, Dan Mircea
Cipariu, Mirela Lungu, Magda Mirea).
Urmare acestei manifestări, care a
durat mai bine de trei ore, se va edita
o antologie de poezie care va cuprinde
texte ale tuturor autorilor prezenţi.
(câte un poem, în paginile următoare...)
Seara, la clubul Vintage, s-a lansat
volumul Ameliei Stănescu „Aştenuturi
de ploaie / Mantos de lluvia” (ediţie
română/spaniolă), în prezentarea lui
Florin Dochia, Marian Dragomir şi
Călin Derzelea. Maestru de ceremonie
la recitalul poetei constănţene a fost
Dan Mircea Cipariu, sprijinit
substanţial de percuţioniştii Horia
Stanciu şi Ştefan Al.-Saşa.
(Flowerin Flow)

q
q
q

74

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Maratonul
maratonpoeziei
4

Serghie Bucur
Penaţii
Pe sânii tăi cuvintele sunt grele,
Un allegretto sună în priviri
Violoncelul m-aruncă în smintiri
Pe clapele pianului, rebele.
Urme de tine căzânde în balans
Te arcuiesc în trupul a vioară
Într-o icoană trupul tău coboară
Pe firul concertantei de Saint Saëns.
Aria acestei incantaţii
Amână moartea perlatelor plăceri,
De mâine, de astăzi ori de ieri
Invidiindu-mă întunecaţi penaţii!

Dan Drăguş
Al toamnei frig
Al toamnei frig
urcă seva
înspre ziuă
la dospit
în muguri
din cer
Coboară primăvara
alai voievodal
în florile
de ieri
… Pândeşte frigul
în zăvor
în mine,
încetul
cu încetul
mă cuprinde
în judecata
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Maratonul
maratonpoeziei
4

de apoi
a unei
primăveri

Vladimir Deteşanu
Ultimul aliat
Ultima mea picătură de sânge
o floare va naşte
căzând pe piatra tremurând
în atmosfera de vise.
Nu sunteţi decât nişte ochi
sfârtecându-mă
începând cu gândurile.
Mi-aţi căzut contragreutăţi în călcâie,
mă afundaţi în propria mlaştină
de neajunsuri…
Şi mă agăţ de tine
fir de iarbă,
plăpând.

Monica Mureşan
Povestea copacului Phoenix
II.
Era prietenul meu - eu micul om
de la etajul doi.
Acum şapte ani răsărise
din locul altui copac tăiat şi acesta
ce la rândul său se ivise
în urmă cu alţi şapte ani
am jurat că-l voi aştepta
cu prietenie devotată…
atunci el foşnea din ramura crudă
trimiţându-mi vibraţii fragile.
75

maratonpoeziei
4
Maratonul

Cu timpul, m-am deprins cu ele
deşi au scăzut în intensitate
o dată la fiecare 7 ani
dar le simţeai durerea
mai mult decât
orice şarpe de cuvânt.

Victoria Milescu
APOCALIPSIS
Ne-am pregătit
cu ce-am putut:
apă, alimente, lemne de foc, alcool
ne-am strâns în saci de plastic
împreună cu fotografiile, cărţile,
bucuriile, necazurile
i-am legat la gură
şi ne-am dat drumul în Apocalipsă
dar Apocalipsa nu a venit
în loc să plutim abisali şi sublimi
ne-am pomenit pe cimentul dur
cu creierii praf şi pulbere
ne-am trezit zdrobiţi de realitatea rece
gri-verzui
cu ochi enormi, negri, dorsali, clipocind:
Să vă săturaţi să mai visaţi aiureli!
Aici o să crăpaţi
voi de-aicea nu plecaţi, nu plecaţi acasă
în vecii vecilor!...

Elena Glodean
Te chem...
Te chem să ascultăm cântecul toamnei!
Cu vise albe să măturăm noaptea
treptele cerului
şi ca-ntr-un dans în care întunericul
se-mbrăţişează cu lumina, cu chipul
împrospătat
76

maratonpoeziei
4
Maratonul

de răcoarea primilor stropi plumburii,
să te simt atât
de aproape încât să mă sprijin cu
sufletul de inima ta.
Te chem să ascultăm cântecul toamnei!
În valuri de purpură să mă-nvălui şi-n
timp ce sfarm
cu-al meu sărut timpul dintre două tăceri,
în ceasul când privirea ne-mprumută
culoarea pădurii,
oteci de flăcări, mocnind a iubire,
să croim iar zeul stăpân al cuvântului
este filele nopţii să ne-mpreune
şi să fim, din nou, doar unul.

Daniela Şontică
Scrisoare pariziană
Iubito
ce faci faci tu acolo în grădinile fără
stăpân
şi cum reuşeşti să te fereşti de
pragmatismul cuceritorilor?
Vino la Paris ţi-am rezervat o vacanţă
unde să-ţi porţi cum numai tu ştii
picioarele lungi mâinile lungi şi desigur
gâtul lung
fără pereche
umbra ta ar fi în stare să scoale din morţi
pictorii suprarealişti
i-ar face să-ţi dedice fiecare o
capodoperă cel puţin.
Pentru tine aş dormi pe o pală de fân
sub Turnul Eiffel
numai să nu mă uiţi când vin tinerii poeţi
cu gesturi tandre şi poeme aspre
să te cucerească
girafa mea.
Luna este foarte frumoasă
iubita i-a răspuns.
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Maratonul
maratonpoeziei
4

Ştefan Alexandru Ciobanu
incizie în lanţ
într-o amiază
o fetiţă fără un braţ a venit până la
banca pe care şedeam de cine ştie cât timp
mi-a făcut semne cu ciotul
ca o păpuşă din care iese abundent vata
îmi mai aduc aminte de o zi asemănătoare
ploua nu puteam să ies dinăuntru
ploua în casa scărilor în lift
şi tot aşa
în biserici ardeau lumânări
o uşă s-a trântit puternic stropindu-mă
cu sânge

Cătălina Grigore
dacă încă nu ai o rană în suflet
dacă încă nu ai o rană în suflet
dă fuga la o alimentară
nu se ştie niciodată când o să ai nevoie
de o ruptură a inimii
sau când un vecin îţi va cere cu împrumut
un pumn de răni intercostale

Maratonul
maratonpoeziei
4

dacă încă nu ai nici măcar o zgârietură în
suflet
şi nici sare
să momeşti una să vină să te doară
caută-mă
am răni calde pentru toată lumea

Mirela Lungu
Elegie tomnatecă
(poveste bizantină)
Văd lucruri bătute în cuie
Şi paşi alergând pe jăratec.
Mi-e pântecul gol şi tomnatec,
În van, mă lipesc de-o statuie.
Văd munţi prăbuşindu-se-n hău
Şi simt o durere deplină
Ce-mi fulgeră ca o lumină
Prin ochiul lipit de al tău.
Tu vezi doar trădări bizantine
În timp ce cobori spre apus,
Eşti sabia ce frânge de sus
Chiar gâtul iubitei streine!

unii păstrează în ei răni de când pământul
uitându-le prin batiste
sau în cămară puse la saramură

Cătălin Flavius Stanciu
Poem festin

alţii au citit tratate
cum să îţi îngrijeşti tăieturile
ştiu că o cicatrice = o femeie
mai ales bărbaţii frumoşi au o grijă
exasperantă de orice leziune
o alintă o strâng la piept noaptea
înainte să adoarmă
o iubesc în aşa fel încât rana sângerează
până la os

Ca o piatră de moară
îmi macini gândurile
În urma mea
corbii-şi aşteaptă
festinul
Este ştiut
că sângele meu
le deschide ochii
să vadă
adâncul nopţii

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

77

Maratonul
maratonpoeziei
4

Anastasia Tache
Instigare la păcat
În dar mi-ai dat cutia cu chibrituri
ca să incendiez tălpile îngerilor.
Îmi plâng unghiile
de teama faptei mârşave.
Ca să-i atrag în cursă,
o să agăţ la ferestre
disperări îngheţate
de fetiţe cu chibrituri.
Planul e perfect ,
dacă nu cumva se vor opri la taifas
ca să-şi înmoaie tălpile în ceai de stele.
Îmi plâng unghiile
de teama faptei mârşave.
Îmi muşc buza de sus a nehotărâre.
O dată cu tălpile îngerilor
îmi incendiez şi sufletul.

Diana Trandafir
JURNAL CU OMUL DIN DEBARA
6
Surâsul (amar), fondul muzical (desuet),
vertijul
(catifelat) stau mărturie pentru cenuşa
din vatră.
Aripile fumegă, pleoapele tivite cu
smog,tavanul
învăluit în lumină (crepusculară).
Dincolo e ţinutul candorii.
Reţeaua prinde (în fălcile sale) contur,
Îl devorează ca pe o muscă, pragmatic,
Din cauze necunoscute contextual,
chiar şi unica (marea) iubire pare trucată
şi jucată pe o singură carte
Fără filtrul livresc se ajunge la formatul firesc
Dacă o facem, să o facem o dată şi bine, cu stil
Cauzele şi efectele rămân necunoscute,
78

Maratonul
maratonpoeziei
4

decor pur. Poate (în felul acesta ciudat)
în cele din urmă se va desăvârşi golul.

Maria Dobrescu
***
aproape îmi doresc să fim fluturi
prin venele noastre ar curge
un sânge curcubeu
tăcerea
s-ar colora
disipând teama

Ruxandra Stoian
Nu se lasă oameni în urmă
Înlocuieşti iubirea cu un afect de buzunar,
Luna cu un chibrit la promoţie,
Veninul din cană
Cu apa de la robinet.
Şarpele fricos şi-a mâncat singur mărul şi
a rămas Adam să moară de foame în
geaca lui de piele cu ţinte.
Ca sa fii la moda, ţi-ai făcut testamentul
Pe o frunză: o ţii in portofel
Şi semnezi cu ochii pe orice
Îţi închide calea.

Laurenţiu-Ciprian Tudor
Isoldei 1
mă voi întoarce în marsupiul de humă
şi burta pământului
regravidită
acoperită cu roze va fi
tu o să vii numai vara
pe caniculă şi pe timp topit
şi-o să plângi
bătrână
picurând mărgele de lacrimi
chihlimbare clipelor coapte
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Maratonul
maratonpoeziei
4

vor fi,
pierdute prin iarbă
tributul nestematelor
loc lângă mine-ţi vor face
în raiul prescris

Daniel Drăgan
Umbra
Cuvintele au umbra
ca pietrele de hotar
ca arborii si vita de vie
ca adevărul
dincolo de care
e încă ceva.

Sorin Vânătoru
Judecata de Apoi, în secunda
asta!
Nu, Doamne, n-am să înlocuiesc nicio
literă din Cuvântul Tău nemaipomenit, ba
am să înlocuiesc!
Mereu între Rai şi Iad la masa de scris,
mereu în pariu cu Tine pe muchie de cuţit,
între mine şi Tine mereu am strigat
„Acum e momentul!”, „Acum e momentul!”
Şi mă prăbuşesc în oligofrenie, ca într-o
supremă rugăciune.

Ana Hâncu
Concert pentru nuferi
Vă cânt cu lacrimi,
nuferi
culeşi în mai şi ofiliţi
în glastre!
Ceară fierbinte-i sufletul
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Maratonul
maratonpoeziei
4

şi nod îmi face
năframa durerii
peste gând, căci am văzut tăişul
cuţitului-secure,
prea ruginit să-i pese
de Albul vostru,
pur!

Marian Dragomir
fata
nu este prea urâtă
nu este prea frumoasă
poate doar obişnuită
nu este prea sexy
nu este prea frigidă
poate doar banală
nu este prea vioaie
nu este prea anostă
poate doar moartă

George Paşa
Visul unui nor de iarnă
Sunt confuz
şi mi-e greu.
N-am stare,
încât m-aş întinde
peste şase anotimpuri,
dar nu-s decât patru,
ca într-o ramă de tablou
din care te striveşte
apocalipsa pietrelor.
M-aş face furtună,
însă n-am
atâtea fulgere-n piept,
nici măcar în privire.
Aş da o sărbătoare
79

Maratonul
maratonpoeziei
4

pentru un fluture,
dar singura mea sărbătoare
a fost confiscată
de templierii tăcerii.
Nu-i nimic, mai bine-i aşa,
un nor banal
care să-ţi scuture în ochi zăpada,
astfel încât să iubeşti mai mult
căldura dinăuntru.

Ioan Vintilă Fintiş
Tulpini
Copilul se leagănă
pe tulpini
de primăvară,
*
Bobul de grâu
plesneşte,
tulpina freamătă.
*
Surâs cristalin.
Lacul
Gândeşte trestiile...

Valentin Irimia
Noiembrie
Nervuri de cicatrici, ca nişte scări
Răboj pe portativele durerii
Se îmblânzesc sub zaţ de nepăsări
Acum când ceţuri mătuiesc imperii.
Se scurge verdele din frunze iar,
Ne rătăcesc eclipsele pe şesuri
Grăbind acest noiembrie bizar
Ce-şi ţese veştejirea prin eresuri.
Rostogoleam spre lumea de apoi
Rememorări ce numai noi le-am crede,
80

Maratonul
maratonpoeziei
4

Amanţi fugeau desculţi, era-ntr-o joi
Şi tresăreau buimace andromede.
Îndemnul vechi a asfinţit pe geam
Mai nepătruns ca plânsul de statuie,
Fior ce ieri era şi nu-l vedeam,
Cutremuraţi, azi îl vedem şi nu e.

Martin Culcea
liber la atenţie
dependent ca de paharul cu bere
ca de linguriţa cu miere
ca de tutun
dependent de aerul plin care mă
primeşte
saturat de ozon
şi mă simt primul om
căruia îi spune că-l iubeşte!
trebuie să-l cred
aşa cum şi în dragoste
trebuie să cred
cred aşa cum nu cred în concesie
lumea în care cred este imaginară
dar cu un efort de atenţie
este mult mai reală

Călin Derzelea
Despre iubire…
Răsăritul şterge durerile altor pământuri.
Se înalţă cu mâna întinsă spre ochi căutători.
Pentru voi, încă o dată, dovada întoarcerii.
Nopţile nu mai sunt moarte.
De-acum, ascultaţi ticăitul pietrelor
ca să aflaţi veşti bune din vis.
Cum foiţele cepei stau una în alta,
cum vântul mângâie piatra,
cum piatra se scaldă în apă,
aşa inima din focul nestins se adapă.
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Maratonul
maratonpoeziei
4

Ce forţă le ţine pe toate, le poartă,
le-ntoarce, din străfunduri le scoate?

Gheorghe Marian Neguțu
Întrebare
mi-am interzis să mai pun virgulă
de când mi-am interzis să mai spun ce
culoare are zăpada
nu-mi place să vorbesc despre mine
nici despre cărbunii din interior
dar eu sunt
ALT om
SHIFT om
şi dacă mă gândesc bine
nici nu mai ştiu ce culoare are zăpada
aşa că mă gândesc ca un Villon austral
unde e acel altădată din zăpezi?

Magda Mirea
vor tăcea focurile
noaptea asta vom cumpăra alte guri
vom părăsi carnea la marginea lumii
ne vom uita numele unul într-altul
pe rând
îţi voi descânta toate hainele
ca o ţigancă fecioară trupul stăpânului
vom înnebuni cu lumina noastră
aerul ăsta păgân de primăvară
precum o coastă necuprinsă de păcat
vom intra desculţi în vis
doar noaptea se va sfii
să trezească tăcerea strâmtă
în care plouă când rătăceşti
în pântecul meu
ca o miere
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Maratonul
maratonpoeziei
4

Amelia Stănescu
Toi et moi
Eu am o lume a mea
în care mă sinucid regulat
am zile în calendar
cu nume de stupefiante
am ţevi de eşapament sub pat
şi plutesc
(aşa am şi reuşit să te prind de fapt
dar asta e o cu totul altă poveste)
gazul fâsâie permanent
uneori mă sufoc dar
mi-e bine
pe pereţi am o listă cu drepturi care mi
se cuvin
printre ele e sculatul de dimineaţă
visul cu ace lecţia de acupunctură de
suportabilitate
de rezistenţă
la frig la întuneric la mâine la tine.

Vali Niţu
cenuşă şi nisip
mi-am căutat urmele paşilor
când încă băteau step
curând voi rupe o pagină din calendar
mare cât umbra mea
îmbătrânesc
oare şi ea?
am găsit-o într-un deşert
era într-o toamnă
la un festin
privirea se oprea sub talpa fierbinte
unde ţinea o poruncă
ce-şi striga setea
ca înverşunare a unei întinderi
cu acoperişul din cer
81

Maratonul
maratonpoeziei
4

şi-n braţe o fată ca un înger
am pornit prin nebunia necunoscută
şi m-am găsit atât de singur
bariera era căzută
ca şi mine în genunchi
am zărit o pasăre cunoscută
s-a ridicat
din propria-i cenuşă
apoi... uşor şi eu
din propriu-mi nisip
înspre văzduh
ca unicul timp
posibil reper.

Florin Dochia
Sosirea lui Godot
Optzecişitrei
Zeul trist lasă bicicleta la poartă,
Intră în scenă şi îmi spune că a îmbătrânit
Şi labirintul, iar paradisul a îmbrăcat
Costum de doliu, gata oricând să se aşeze
Fără să clipească în sicriul pregătit
din vreme
Pe coama dealului – de aici a plecat
În grabă bietul pietrar sisif
Într-o neaşteptată călătorie pe mare
În căutarea lânii de aur
Şi a corbului ciugulind din ficat.
Este ora la care vine comanda la mine:
Să se schimbe măştile, să se schimbe
lumea!
Iată, chitul e înghiţit de iona la micul dejun,
Clitemnestra se mărită cu oreste
Pe muntele ararat, în timp ce nuntaşii
Petrec la nunta lui romeo şi a julietei,
Alături de naşul hamlet şi naşa ofelia!
Ah, ce întâlnire, prietene horaţio,
Ce întâlnire, hai, vino, îţi dau regatul meu
Pentru un cal… uite, în holul hotelului,
82

Maratonul
maratonpoeziei
4

Bietul othello şterge ochii desdemonei
Cu o batistă fină de dantelă…
Epilog:
Zeul trist iese, îşi ia bicicleta şi pleacă.
În urma lui mesaje de pace sunt răsfoite
de vânt.
Numai tu, iubito, te întorci leneş pe
partea cealaltă.

Ştefan Al.-Saşa
PANHARD 35 CV 1927
Doar tu, în habitaclul
Unui autoturism fabricat
Prin 1927, undeva unde
N-ai să te duci niciodată,
În câţi mistreţi, te gândeşti,
Să tragi cu gloanţele de grafit
Din arma ta prea cuminte,
În câte animale rare
Demne de aspicuri sofisticate
N-ai vrea să-ţi înfigi
Halebarda regăsită,
Câte înălţimi să dobori
Pentru sosurile primite
Peste tot cu entuziasmul
Necontrolat al gurmanzilor
Profesionişti. Prea mic e cercul
Şi prea vicios, vânătorile
Prea înnodate de hazard,
Funda lor aurită ascunde
Atâtea sângerări, contractul
Cu durerea nu expiră niciodată,
Doar tu, în habitaclul
Unui PANHARD 35 CV, fabricat
Undeva unde n-ai să te duci
Niciodată, înfăşurat în negura
Pădurii, numeri gloanţele
De grafit pentru arma ta
Prea cuminte.
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

semnal
semnal

BogdanionLucian
t. şovăială
STOICESCU

Bogdan-Lucian STOICESCU
Rânduri pentru Ion
Felicitări tuturor acelora care au editat
această necesară lucrare şi în egală măsură
acelora care au adus-o, prin cuvintele lor, în
atenţia cititorilor. Păcat însă că autorul ei - pe
care l-am cunoscut bine şi cu care îmi permit
să spun că am fost în cele mai apropiate şi
cordiale relaţii - a plecat atât de intempestiv
dintre noi. Păcat că asemenea necesare
recuperări se fac în lipsa autorilor sau
determinate de dispariţia lor prematură. Ion
Şovăială (Jean Hésitasion, cum atât de plastic
îl alinta prietenul meu, Nino Stratan, faţă de
care Ion a nutrit o totală şi nedisimulată
admiraţie) a fost realmente un om de
bibliotecă, un cercetător aplicat şi acribios
într-un domeniu pe cât de arid, pe atât de
fascinant: istoria literară. Deşi era avocat de
profesie, adevărata sa vocaţie, exemplară şi
ea, a fost aceea de critic şi mai ales istoric
literar. Am colaborat la majoritatea revistelor
şi suplimentelor de cultură pe care el le-a
păstorit de-a lungul timpului (de la „Repere”
la „Orion” şi la multe, multe altele care acum
nu-mi vin în minte) şi am putut verifica pe
viu, cum se spune, calităţile lui Ion. Şi
percepe, mai presus de orice, harul său,
pentru că era, într-adevăr hăruit. Nu ne
întâlneam foarte des. Vorbeam mai mult la
telefon şi atunci mă ruga, invariabil, să-i
procur cîte-o cărţulie aflată prin cine ştie ce
ungher al vreunui prăfuit raft al bibliotecii
judeţene în care activez. Ştia că trudesc de
mult la o monografie Radu Tudoran şi mă
ajuta, când şi când, cu informaţi sau vreun
document pe care le găsea în căutările sale.
A fost de-o modestie abnormă pentru aceste
vremuri pe dos, în care bătutul cu cărămida
în piept a devenit de mult un sport naţional.
Era un timid şi-un introvertit, un retras care
se simţea foarte bine în faţa colii albe de
hârtie şi mai puţin sau deloc în faţa unui
auditoriu. Paradoxal pentru un avocat, nu?
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Câmpina literar-artistică şi istorică
2008-2012
ediţie anastatică şi anexe

Vorbea în şoaptă, puţin şi măsurat,
cântărindu-şi extrem de parcimonios
cuvintele. Era un cerebral sensibil şi delicat
dar care atunci când întâlnea autori care
maltratau limba română, devenea caustic şi
neînduplecat. Neiertător, chiar. Ura
duplicitarismul, cabotinismul, impostura şi
veleitarismul. Sunt mai mult ca sigur că i-ar fi
plăcut mult această apariţie editorială şi am
convingerea că, de-acolo de unde e, se
bucură din toată inima.
Sunt primele rânduri pe care le scriu
pentru Ion. Nu însă şi ultimele.
83

note de lectură

Lucian GRUIA

Lucian GRUIA
Măştile lui Marian
Dragomir
Motto:
„totul este grăbit în indiferenţa lumii.”
(Marian Dragomir - /hotărâre pe hârtie/)
Îndeobşte, când vorbesc despre un
poet postmodernist, criticii menţionează
că autorul: ia în răspăr (ironic sau cinic)
idealurile umaniste (miturile, religiile,
naţionalismul etc), pulverizează existenţa
(relevându-i lipsa de sens), cântă banalul
cotidian şi descoperă cu cinism neantul.
Aceste caracteristici însă nu sunt decât
consecinţele unei viziuni mai închegate,
elaborate de ideologii postmodernismului
(François Lyotard, Gianni Vattimo, Jacques
Derrida, Michel Foucault, Giles Deleuze
etc) care stipulează noul antropocentrism
postmodern caracterizat prin: ateism,
abandonarea sacrului, sfârşitul naţiunilor.
Locul gol lăsat de Dumnezeu e ocupat de
omul concret, lipsit de idealuri, trăind un
gol istoric, în spatele său şi al lumii stă
nimicul/neantul. Totuşi omul
postmodern e proclamt fericit, fiind lipsit
de orice constrângere transcendentă.
Adevărul şi metafizica au devenit forme
goale, măşti de muzeu.
Poezia postmodernă a fost iniţiată în
America, prin anii 50-60, de către:
Generaţia Beat (Allen Ginsberg, Jack
Keronac, Lawrence Ferlinghetti), Şcoala
de poezie de la New York (Frank O’Hara)
şi Colegiul scriitoricesc de la Black
84

Mountain (Charles Olson). La noi, a fost
introdus în mediul universitar, de criticii
Marin Mincu şi Nicolae Manolescu, prin
anii 80 şi a fost promovat de generaţia
optzecistă care îl perpetuează şi astăzi.
Pe plan mondial, chiar teoreticienii
curentului i-au cântat prohodul
(Seminarul de la Stuttgart din anul 1991).
Teoreticianul Vattimo revine într-o nouă
lucrare şi afirmă că arta nu moare ci e
într-un continuu amurg şi că omul nu
poate trăi singur, fără Dumnezeu.
Criticul Theodor Codreanu în
cercetarea sa de excepţie dedicată
postmodernismului şi transmodernismul
/1/, remarcă însă că, trăind fără idealuri,
omul postmodern nu pare supraom ci
mai degrabă un om periferic/ subom
întrucât tradiţiile au murit, arta e un
simulacru, un joc steril, amuzant,
eternitatea ei este iluzie. Criticul din Huşi
se întreabă, în replică la teoria neantului
postmodern: cum e posibilă creaţia din
nimic fără un Creator? Tot el remarcă
faptul că sub ameninţatea globalismului,
naţiunile îşi cultivă mai puternic tradiţiile
şi specificul.
Ihab Hasan (Toward a Poetmodern
Literature, 1971) /2/ formulează unsprezece
trăsături ale postmodernismului:
indeterminarea, fragmentarea,
neprezentabilul, nereprezentabilul,
ironia, sau perspectivismul, hibridizarea,
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Lucian GRUIA

Lucian GRUIA

carnavalizarea, performanţa,
construcţionismul şi imanenţa.
Poetul Daniel Corbu, cercetător
asiduu al fenomenului postmodernist
/3/, stabileşte şapte caracteristici ale
curentului literar omonim, care încep cu
litera C: cotidianul, colocvialitatea,
cinismul, cinematografismul,
concupiscenţa, citadinismul şi
constructivismul.
Să cercetăm poezia lui Marian
Dragomir - Cartea cu măşti (Ed. Grinta,
Cluj-Napoca, 2012), din puncul de vedere
al antropocentrismului postmodernist.
Coperta şi ilustraţiile, desenate de
poet, reprezintă măşti stranii care
simbolizează iluzoriul existenţei iar prin
ochii lor imenşi, decupaţi, se străvede
neantul. În poezie, el apare de mai multe
ori: “Între zâmbetul meu şi gingia ta este
gol//(…)/ totul este visul de chirpici”
(/bis/); „Ultima culpă a smucit viaţa cu o
mişcare descendentă de la Polul Nord
spre neant.” /Poveste de aiurit nevertebrate/
şi „vreau să ştiu viaţa/ că totul pare
deşert” /omul comun/ „am plecat spre
neant” /plecarea/; „În odaie se află peste
tot nimic... (...) Un fir de viaţă atârnă de
lustră...” /Odaia introspecţiei/
Credinţa nu ne mântuie, iar filosofiile
sunt jocuri de copii: „dar ion/ este nefericit
sub grota christică// (...)/ ion a murit
conectat la radiaţia filosofiei/ ultima
teoremă a înţepenit pe caldarâm” /dacii/
Marian Dragomir imaginează o replică
postmodernistă la creaţia biblică a
femeii: „creez o femeie din infinit/ care
în momentul atingerii sfârcurilor
coapsele/ să îşi prelungească umbra de
extaz/ o femeie fără brandul made în
china/ etichetă sfărâmată sub sânul
voluptos/ care să ameţească cu râsul ei/

într-o ardere de decembrie//(...)/
domnilor creez o femeie cum nu aţi mai
gustat/ să o curme propriul ei sânge ca
omida/ o femeie drăgăstoasă ca un fruct
zemos/ şi care mă va lăsa/ mă va implora
s-o răvăşesc” (/femeia făurită/)
Iubirea este desacralizată: „/iubirea
înseamnă şansa să nu te loveşti de
umbră/ (/iubirea/); „ea era jucăria
noastră şi atât” (/femeia/)
Demitizarea continuă şi în mitologie:
„quetzacoatl târât de duel pe sol/ ajuns
oţet vânăt defensiv” /axis mundi/
Naşterea e resimţită ostil, ca o cădere
în lumea derizorie, lipsită de sens: „mi-am
plănuit (re)naşterea din cauză că era
prea umed în univers/ nu puteam să
păşesc în lumea sta/ ca un avorton fără
de suflet/ ar fi fost indicat să mă mai fi
lăsat în tremurarea pântecului/ unde îşi
arunca mama lumea măcar o veşnicie/
dar lângă mine era un pântec de pietre
care îmi zgâria/ pielea necoaptă şi
cartilajele ca un descântec/ ce făcea
formele mamei să mă respingă //(...)/ iar
venele mi-au explodat de efort/ în fond
eram vinovat d emoartea mea/ nu a
contat că aveam vis eşi glande în cerc/
am ştiut că nu voi avea/ coaste mature
de existenţă” /naşterea/
Lipsa de sens a existenţei continuă cu
paşi mari: „nu pricep de ce am neveste şi
tălpi/ când mă târăsc pe pământ mereu”
/lumea/
Moartea e singura certitudine:
„flutură moartea pe la colţuri/ tu înghiţi
luceferi/.../ tu gândeşti cum mesteci vise
şi devii obez” (/receptorul/) În lumea
lipsită de sens, se elogiază drogul: „şi
brăţara de lângă înţepătura seringii/ care
se asorta cu vena care mă sugrumase”
/verde/; „de la ultimul vis carnea

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

85

Lucian GRUIA

Lucian GRUIA

înfloreşte sub noi/ iar groapa surâde/ în
colţul gurii” /Clipe/
În poezia lui Marian Dragomir regăsim
cele şapte caracteristici menţionate de
Daniel Corbu.
Cotidianul insignifiant devine
subiectul poeziei /Obor/ dedicată pieţii
bucureştene populate cu ţiganii
tarabelor.
Citadinismul este prezent în
majoritatea versurilor autorului: „aseară
la kaufland era on sale tinereţea
trupului/ am cumpărat o piele
neprihănită de ochii vecinilor/ să-mi dreg
oasele târâte de timp prin nămol”
/vânzarea/
Cinematografismul apare în multe
secvenţe remarcabile prin asprimea
viziunii: „să vezi adevăr/ frunzele se
izbesc de trotuar într-o veselie/ nu ai
habar/ azi am scos mitraliera/ şi am
jefuit un copac/ doi saci d efrunze/ iar ţie
îţi va fi dor de foşnetul lor” /frunza/
Deconstructivismul apare în
fragmentarismul chirurgical al
desmembrărilor trupului: vene, rotule,
tălpi, glande, coapse buze apar la tot
pasul: „cu asemenea obscenităţi/ îmi
ocup eu pagina romanului/ încercând să
dezbrac glanda în minte” /regrete/
Colocvialitatea se vede în toate
exemplificările, ca şi concupiscenţa
prezentă în poeziile de dragoste.
Prin crăpăturile zidurilor se simte
neantul: „când gura rosteşte vârsta
adevărată/ simt că îmbătrânesc în
crevasa zidurilor// crăpăturile sunt vene
ale întunericului/ limbile unui secol
stricat” /Mărturie/
Literatura este şi ea luată în derizoriu:
„am izbutit să mişc mai puţin lumea/ ca
o muscă pe marginea unui pahar/ am

auzit ţipetele viselor (ne)împlinite/ pe
care telefonul le vânează prin casă”
(/lumea/)
Theodor Codreanu afirmă că poezia
postmodernistă demolează fără să
construiască. Poeţii postmodernişti
valoroşi sunt cei care nu aplică ultimele
consecinţe ale noului antropocentrism.
După părerea mea, Marian Dragomir
este unul dintre ei. El se mai înfiorează
de condiţia umană, visează, suferă şi îi e
teamă de extincţie. Măştile sale nu sunt
puse numai peste un teren viran, peste
neant ci reprezintă ieşirea din sine a
poetului şi identificarea cu ceilalţi,
încercând să le trăiască sentimentele,
vieţile: „mi-am spus să nu vă mai
păcălesc/ masca o am în sertarul de sus
din dormitor/ o port când fac amor cu
iubitele de pe autostradă/(...)/ mă
dezbrac de epidrmă când obosesc spre
seară/ dar simt confuzia frica
singurătatea/ expus croşetez o nouă
mască/ să pot pretinde privirea voastră/
salvarea mea este cuvântul/ vertical cu
gânduri şi idei/ construiesc un zid marcat
pe timp de criză/ joc din strălucirea
măştilor/ şoptesc totul ce nu înseamnă
nimic/ care mă zvârcoleşte noaptea în
pat/ vă rog să mă ascultaţi şi să grăiţi ce
nu spun / cine sunt eu/ sunt cel pe care îl
ştiţi/ sunt oamenii pe care i-aţi întâlnit/
masca vieţii voastre” /masca/

86

Note:
Theodor Codreanu - Transmodernismul
(Princeps Edit, Iaşi, 2011)
Ihab Hasan - Toward a Poetmodern
Literature (1971)
Daniel Corbu – Postmodernismul pe
înţelesul tuturor (Princeps Edit, Iaşi,
2004)
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

breviar
breviar

Cărţi comentate de
Victor STEROM
Daniel Drăgan
Visul poetului unic Neum
Editura Arania, Braşov, 2013
Postfaţă de Virgil Borcan
„O observaţie, nu întru totul colaterală, se
impune: Poemul are o forţă paratextuală
aparte, se impune ca obiect estetic privirii, se
ajută de imagini.” (Virgil Borcan)
Conceptul de „gândire subiectivă” (Carl
Gustav Jung) seamănă cu un radar deschis
spre toate direcţiile deodată. El detectează
fără să caute. Poetul Daniel Drăgan reuşeşte,
în acest volum format din zece cântări, să
redea impresiile subiective asupra poetului
Neum, prin conotative semnificaţii poetice,
iar limbajul folosit să devină eficient în
straturile de comunicare şi implicit în sfera
gândirii subiective. Iată cum, Daniel Drăgan
ştie că poetul care gândeşte intim, gândeşte
metafizic, gândeşte în mod expres deschis.
Aşa se face că un astfel de creator nu are
memorie limitată. EI poate pătrunde în lumea
şi în paralumea subsidiară, fără să parafrazeze
convenţional, mişcându-se lesne în zonele în
care ere loc interferenţa dintru simţire şi
gândire, între intuiţie şi cunoaştere. Metafora,
sugestia, spunerea în sine, păstrează puterea
de penetrare în ralul miraculos, în fascinant.
Astfel, cele zece „cânturi” de aici, sunt idei
ilustrate, invadate de sentiment. Motivaţia
estetică apare într-o poezie meditativă,
revărsându-se parcă dintr-un preaplin saturat
de amănunte tânjind după spaţiul şi mediul
determinării de ordin psihologic. „Poetul
Neum / Antene de pucioasă şi fum / Pucioasă
şi fum în antene / Poetul toarce şi răstoarce
poeme / Ca nişte frunze trecând prin aer /
Fără nici un scop nicio treabă / Poeme pe care
nimeni nu le află / De care nimeni nuntreabă.” (Cântul şase – fragment)
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Victor STEROM

Traian T. Coşovei
Jurnalul morilor de vânt
Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012
Poezia lui Traian T. Coşovei devine un
„scenariu” al unui spectacol tablou patetic
prin care se reconstituie secvenţele trăirilor
spirituale şi, de ce nu, fizice ale unui timp
ireversibil pierdut. lată cum, în aceste
poeme laxe, se desfăşoară o experienţă
existenţială nemijlocită precum un capitol
cognitiv cu o remarcabilă înfiorare a
sensibilităţii, rezidând în năzuinţa către
simbolurile menite că creeze mici şi mari
emoţii, impresionând. Ceea ce îl interesează
pe autor în „Jurnalul morilor de vânt” este
capacitatea de a „halucina” realul şi
transpunerea lui într-o liberă „spunere”, în
stare de a reformula întregul „tablou”
intimist în reprezentare unei iniţieri
misterioase. Invocarea relaţională sub
forma subsumării totului în totul unei
mitologii proprii se dezvoltă progresiv şi
tensionat din dorinţa descifrării sufletului,
încercând să redea poeziei valenţe
dramatice. În fine, poemele marca Traian T.
Coşovei nu sunt nicidecum lipsite de
încărcătură ideatică şi semantică, ele
consumându-se sub incidenţa etică a
trăirilor. Calmul şi armonia în care sunt
lăsate să curgă fiorul şi lacrima timpului,
proiectează punctul de sprijin al
interogaţiilor subsidiare şi ceea ce pare să
fie definitiv devine cuprindere şi înţelegere
a momentelor.
„Eşti o ramă de împrejurări / o pictură
din care lipseşte orice culoare. / Eşti
asfinţitul deplin sau o rană de soare? / Eram
atât de aproape, încât păream împreună. /
Şi atunci, la ce bun lipsa de cărţi poştale /
Tu, visându-te o pată de culoare, /
traversând un culoar al absenţei / unde şi
umbrelor le e teamă / de a se privi ia
oglinzi… / Trecutul meu e o sticlă de rom
dată din mână în mână” (Marile speranţe)
87

note de lectură
note
lectură

Ioan TODERIŢĂ

Ioan TODERIȚĂ
Coriolan Păunescu Incompatibila noapte
Motto: „Noaptea e o înţeleaptă
îndreptare chinestezică a trupurilor vlăguite
de lumină” (T. I.)
„Incompatibila noapte” este un exerciţiu
în regim nocturn, al versului liber. Paşii
silabici se compun pe fond sonor simetric, pe
respiraţii de lungimi şi profunzimi
diferenţiate afectiv şi melodic, înfruntând
ritmul şi prozodia clasică.
Regimul nocturn abundă în domeniile
magice stăpânite de fauna şi flora
simbolurilor vegetale, animale. Lupul,
lupoaica, tigri sunt statui ale iubirii sau teama
feroce a unui suflet tulburat:
Mă căzneam să-mi ridic / trupul de
plumb/ de pe marginea prăpastiei sure/ Nu
cumva să n-ajungă lupul cel rău/ şi flămând
ca un tigru turbat/ din pustiu./ Hăulea,
hăulea fioros/ muşcându-şi laba din care
scăpasem./ Fugeam prinzând./ jumătate de
nod pe frânghie./ Destul ca el să constate?.../
că iar a greşit/ pretinsele-i calcule de lup
savant... (Teama)”.
Angoasa depăşeşte descrierea fioroasă a
personajului terifiant – lupul, escaladând,
prin ficţiune şi visare – poemul de altfel
descrie un vis imaginat – prăpastia trezirii din
coşmar.
Două gerunzii susţin respiraţia în vis:
„muşcând”, „prinzând”, sugrumate de
consoana „d” şi silabele „când”, „zând”.
Desigur, o teamă dincolo de pregnanţa
detaliilor fizice, teama metafizică: lupul care
întreţine spaima ascunde viaţa, ori viaţă
dincolo de moarte. Poemul se sfârşeşte, cum
88

era de aşteptat, sub o mare şi luminoasă
linişte: „şi astfel, el (lupul) a rămas hămesit/
Stea albă/ avariata-n marea câmpie...”
Reprezentările simbolurilor ascensionale
ale trezirii sunt şi ele „ascunse” privirii.
Privirea, în vis, nu răstoarnă lucrurile pentru
a le atinge şi ...intui. Doar drepte, cum
minunea călătoriei nemişcată, în trup
percepe umbra să adumbrească toate, aş
zice eu, visând alături de poetul Coriolan
Păunescu.
De asemenea, specific acestei nopţi
incompatibile poetice, este limbajul dezvoltat
de la simpla comunicare până la metaforă
„Mă căzneam..., nu cumva”, expresiile uzuale
ale limbajului cotidian, le asociază „marginea
prăpastiei”, „lupul cel rău, flămând ca un
tigru turbat”.
„Căznirea” este a respiraţiei într-un somn
neliniştit, expresia exterioară a crispării
spaimei interioare. „Nu cumva”, joacă rol de
„ferească Dumnezeu”, „Doamne fereşte!”, de
rugăminte şi rugăciune interioară.
Prada lupului este sufletul poetului, care
este tot o respiraţie interioară. Fiorul şi
înfricoşarea sunt la loc şi timp potrivit
aşezate în poem. Repetiţia: „hăulea, hăulea”,
precum şi consoanele „f”, „s” de la „fioros”,
consoana „ş” de la „muşcând”, reproduc
sugrumarea, dar şi alunecarea în coşmarul
visului paradoxal.
După cum consoana „z” din „mă
căzneam” leagă sufletul de trup, consoana
„ş” îl eliberează prin „muşcându-şi” prin
aşezarea ei dublă în „durerea înfiorătorului”.
Peisajului, formelor statice – natura
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Ioan TODERIŢĂ

Ioan TODERIŢĂ

moartă, poetul Coriolan Păunescu le asociază
noi motive magice, metafizice, ficţionale,
mereu sub spaţii şi cosmogonii ascensionale.
Iată motivele ascensionale care îl/ ne
îndeamnă în celest:
„să te caţeri mereu/ ca un vechi alpinist/
pe gheţarul timpului/ din cadranul solar
(îndemn)” „şi iată, în uşa deschisă spre cer/
toate îmi fac semn să plec şi să pier
(explicaţia)”. Ascensiunile ori descendenţele
(nu căderile) trec din nou prin reprezentări
magice: „Lupoaica măsura cu fruntea/
circumferinţa lăptoasă a cerului.../ obiectele
celeste erau prea/ mari în raport cu
instinctele[...]. Văzându-se în afara lumii
lupoaica se hotărî să sfâşie universul”.
Fadicul este androgin.
Ficţiunea îmbracă, din nou, visul, aici
latent, nu paradoxal, cu elemente telurice:
„Simţea că nu se mai poate urni/ din
admiraţia ei/ pentru cerul sălbatec, de sticlă/
şi pentru trupu-i gol/ de nevinovată şi
odioasă statuie” (statuie a iubirii).
Acest amplu peisaj şi distrus care a pornit
din descrierea intuitivă a unei statui, îl aşează
pe Coriolan Păunescu în alt gen de scriere, cu
alte motive filozofice. Mai estetice, ca frumos
elaborat dogmatic, mai profunde, ca
fundament stilistic conceptual.
Cosmogonia conectează expresia
romantică la natural. Frumosul natural însă
cade mereu, la Coriolan Păunescu, sub
ascensia, declinaţia, zenitul „judecăţilor
senzoriale”. Alte imagini, culminează aceste
sensibile meditaţii „nocturne”, cu noi şi noi
simboluri nocturne „ Să urmărim aşezarea
lunii în nopţile incompatibile amiezilor
barbare”: luna – pasăre luna – ochi viu, în
poemul „Tablou”.
„Iată, se iveşte pasărea mută /
Sângerândă şi clară, / Pilon de marmură / A
memoriei dinafară. // De-atâta durere în irişii
mei / Se-nfioară luna turnată-n aur / Precum
toamna icoana de tei / Izvodită de meşterul
faur... // Şi eu, dintr-un jilţ de nuiele / Privesc
ca un rege / Spectacolul lumii mele / Ce se

deschide spre inima mea, / Joc de noroc /
Mereu ascuns sub perdea.// Pe cohorta de
gânduri, ochiul viu, / Aduna lumina / Pentru
cea mai lungă noapte a biruinţei, / Dar fără
să ştiu // Universul se deschidea pur, //
Tremurând ca un astru, // Pe cerul înstelat şi
nespus de albastru.”
Peisajul, înrămat astfel de Coriolan
Păunescu, este o matrice stilistică
ocupând în acest poem categorii fervente
izomorfe altor poeme, sonorizate prin
procedeul „contrapunctului”: rimă
interioară, ritm a-metric.
Concret „pasărea mută este, în alte
aşezări nocturne „compatibile” „bronz
strălucitor” (Bronzul cel grav)”cireş lovit de
lună” (visând copilăria) „intrarea cu lună”
(Formulă)” luna-mi făcea semne...să urc întro stea” (un gheţar...)” în ceruri luna/ de-o
vreme a-ncetat să apară „ (Nestatornicie).
„Luna se deschide ca floarea de sulfină”
(Pe fluviu..) „iarna croncănea precum corbii
pe lună” (Alegorii...)”mă satur de lună”
(Regrete) „recenta-mi vizită pe lună”
(schimbări..)” patria, ca o blondă chemare de
lună” (întuneric şi teamă). Categorii
iluminate germinate de Eumerosul blagian,
ori de un ţinut binecuvântat al sinelui, al eului păunescian.
„Frumosul”, spunea Immanuel Kant, „este
ceea ce se contemplă ca o satisfacţie
dezinteresată, în forma cea mai pură”.
„Luna” este acel „obiect” care ne produce
senzaţia de plăcere a confesiunii spontane,
după cum vedeţi, „obiect neconceptualizat”
o prezenţă cosmică, promisiune a luminii
line, divine, ori tărâm al evadărilor galactice,
masă a tăcerilor convive, astrale. „Luna”,
simbol al însângerărilor de aur”, şi, cât de
frumoasă metaforă: pilon de marmură a
memoriei dinafară”.
Fără a conduce această analiză stilistică
spre stilistica genetică, spre analiza excesivă a
textului, putem, „acţiona spontan”, ca lectori
înfometaţi de plăcerea textului”, asupra
formei textului. Desigur, care ne–ar satisface

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

89

Ioan TODERIŢĂ

Ioan TODERIŢĂ

subiectiv pe diagonală din pătratul solemn al
distanţei dintre mine si cel prins, cum ne
sfătuieşte poetul în „Regrete”, se află un
exemplu de esenţializare a formelor spaţiale
şi temporale a „diegesisului versului liber”.
Dar, mai ales, revenind la maniera clasică,
după poemul „Incompatibila noapte”, cu
patru poeme: „Visările copilăriei”: „şi uite-aşa
îmi uit de casă şi de mamă/ iar ceru-n cele
patru puncte cardinale/ nici nu mai vrea să
ştie că-şi dă seama/ ce mult m-absoarbe
ochiurile sale”; „Furtuna”: Hipnotic duc
arcuşul ei pe strune/ iar către cer se-nalţă
vâscoliri de sunet/ ce se alătură concertelor
fragile/ iar eu plutesc pe norii apei de vuiet”;
Exemplu de relaţie între armonii cosmice.
Prezenţa cerului ca element cosmic, stelelor,
luceferilor, abundă „Nopţile incompatibile”.
„Noaptea”, fiind o intimitate tot cosmică,
stelară: „Mă strigă o fată brună-n pragul
casei/ iar eu privesc prin geamul unei stele
verzi/ şi parcă-aş vrea s-o ştiu tot mai
departe/ pentru ca-n somn, la noapte s-o
visez.” Şi, ca mai în toate poemele, apare
motivul fabic, ascensional, celest şi, totodată,
pământesc:
„Dar nu ştiu Doamne/ cum se-ntâmplă/
că mă îndeamnă cineva să urc pe culmi/ şi
parcă uit de vocea-i de altădată/ călcând cu
talpa goală peste rugi şi spini”.
Poemul ca şi poetul ce îl scrie au vârste
comune. Intimitatea „nopţilor incompatibile”
e deseori viscolită, troenită de zăpezi şi
înfrigurare. Voinţa şi neprezentarea se bat
pentru un loc matricial, în imagini ale
intimităţii:
Iată-le în poemul „Noaptea cu zăpadă
nebună” (atenţie la formularea titlului
poemelor, „cu zăpada nebună”, nu „cu
zăpada năprasnică” ori pur şi simplu „noapte
înzăpezită”)
„Viscoleşte-n suflet de o săptămână [...]/
De-atâta ger alb, mi-e sete de cuvinte [...]/
mă trezesc sub stânca albită a anilor mei/
[...]iar corbii mei îşi înfrâng sfiiciunea [...]/ Eu
nu mai ies din această genune [...]/ pentru o

nouă şi preasfântă minune.”
Poezia domnului profesor Coriolan
Păunescu adună meşteşugit procedee
stilistice şi figuri de stil. Catahreza.: „umbrele
amiezii” „nordul de vis”’ ; „podul (plumbul)
memoriei”; „pulberea fără sfârşit”; „pătrat
solemn”; „glonţul durerii”; „gheţarul
timpului”.
Claritate: Trece-mă tu, iubire solară/
printre mălinii înfloriţi a doua oară: (Trecemă); „în urma–i mă simţeam nedumerit şi
copil, care învaţă mersul pe iarbă”
(Nedumeriri). Repetiţia: „Ploua violent, prea
violent/ peste acoperişul lumii [...]/ iar eu mă
piteam, din instinct, / la talpa planetei”
(colosul). Clauzule, în succesiune metaforică:
„Scuturându-mă ca de friguri/ cineva m-a pus
în ordinea cuvintelor/ [...]/ Am simţit atunci
că plumbul memoriei/ se transformă în
diamant...” (Senzatie).
Metafore: nelipsite metafore: „mintea
fără de oprelişti”, „plita aprinsă a mirării”,
„nevinovată şi odioasă statuie”, „cea mai
lungă noapte a biruinţei”, „picături albastre,
de sânge viu, extrem de regal”.
Oralitatea: „Hi! Hi! Râdea bumbul acela/
de porţelan ce zbura-încurcate-s cărările
sale!” (Cristica formă a trupului meu).
„Măi! ajunge o măciucă/ la un cor de
oale, îmi spunea bunica” (Pământul ca o
sfarlează)
„Ta-ta, ta-ta, ta-ta/ suna o goarnă-n
cazarmă/ şi ascult, undeva/ [...] focuri de
armă: (Undeva)
„Îmi pare rău de ce aud, Doamne!/ Deaceea cobor pe pământ câteva toamne”
(Nestatornicie).
Stilistica imaginilor izomorfe este şi ea
relevantă. Frecvenţa imaginilor (unei imagini)
în „poemele – matrice stilistică” este
aproape constantă pe „locuri categoriale”.
Astfel, în patru poeme, imaginile: stele
→astre →luna – i1; zăpezi →ninsori →gheaţă
→frig = i2; pădure →copac = i3; lumină
→întuneric → felinar→umbră →fotoni = i4;
cer →tavan = i5; noapte = i6; sticlă, casă,

90

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Ioan TODERIŢĂ
beton = i7; câine →lup →urs = i8 = păsări.
În poemele „Noapte rebelă”, „Regrete”,
„Statuie”, „Întuneric şi teamă”, imaginile se
distribuie, autodistribuie, astfel:
i1 i2 i3 i4 i5 i6 i7 i8
Noapte rebelă
2 2 2
3
6 6 1 1
Regrete
2 1 - 1 - Statuie a iubirii
3 - 3
4 - 2 3
Întuneric şi teamă
2 - 1
2
- 2 5 3
Stele zăpezi pădure lumină cer
noapte casă
animal

luminoasă, magie dezlănţuită: cosmogonic
prin 10/ 15 imagini, 2/ 3 din imagini.
Deci matricea stilistică există. Mesajele
luminoase ale inconştientului dau năvală în
arhitectura ei, independent de voinţa
conştiinţei şi a judecăţii conceptuale. Totuşi,
cum recunoaşte şi „domnul Imanuel”,
elaborăm antinomic judecăţi estetice. Ca
sărmana mea staticizare, constatare,
evidenţiere numerică, procentuală a
imaginilor izomorfe fierbinţi, matriciale, de
mai sus.
Coriolan Păunescu, poetul judecăţilor
senzoriale sincere şi luminoase ne sfătuieşte
însă: „Esenţialul nu era desenul,/ nici
amănuntul culorilor de toamnă,/ doar gutuia
uitată în geamul copilăriei mele” „spre ochiul
ce priveşte ‘nlăuntru răzvrătit/ mă poartă
umbra în mantie de prinţ” (Fluviu disperării).
Şi-l putem crede mai mult decât ne opinează
confesional diabolica semnificaţie a unei
„variabile aleatoare”, ascunsă în textele sale.
Poetul învăţându-ne didactica
spontaneităţii, prin care aş medita şi eu: „Deatâta tăcere plâng cu da şi nu/ se-nfioară
luna şi se frânge-n două/ şi-mi cioplesc în
palmă icoana de rouă/ a privirii-n care sfântă
eşti doar tu”.

Valter Paraschivescu

În „Noapte rebelă”, cum era de aşteptat,
frecvenţa nopţii abundă. Celelalte imagini
parcă îşi împart ponderal - egal participarea
la „peisaj”. În „Regrete” sunt abandonate
„pădurea” (intimitatea), „lumina” (focul
iubirii), „cerul” şi ...magicul. Nici „noaptea”
nu-i „loc” al speranţei şi iubirii. „Întuneric şi
teamă” exprimă prizonieratul angoasei în
„casă”.
„Statuie a iubirii” confirmă lupta
categoriilor „luminoase” pentru edificiul
piramidal al iubirii: stelar, ceresc, casă

Ioan TODERIŢĂ

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

91

proză

Ioan TODERIŢĂ

Ioan TODERIȚĂ
Primarul şi ruşii
Nu era nimeni la fântână, în amiaza
acelei zile ,cu boi potcoviţi metodic la
fierăria lui Provolovici - Sîrbu; neobosit de
fiare înroşite în aer, de cărbuni scânteind în
ochi, neobosit de pârghia ciocanului
azvârlit în soare.
Tata învârti roata fântânii, în silă, cu
ochii aţintiţi spre crâşma lui nanu’ Anton.
Dinăuntru întunericului ei, îl strigă o
voce de om neştiut.
- Andone, să vii încoa’!
Surprins şi bucuros totodată, tata îi
răspunse:
- Dacă dai o ţuică, vin!
- Îţi dau, mă, îţi dau! spuse acelaşi
necunoscut.
Găleata s-a umplut - plină, plină să
plesnească - cu apă sălcie şi clară, din
ciutura trasă brutal peste cilindrul fântânii,
de sub acoperământul ei de” troiţă săpată
în pământ”, cu Crist cu tot, cu rugăciunile
noastre cu tot ,căutându-i izvorul dătător
de viaţă.
Tata ridică tabla zincată a găleţii,
trunchiconică - fiinţă umblătoare în aer ca
o pasăre de baltă, zburând aproape de
pământ, prin genunchi de om şi coapse,
înainte. Privi roată, înconjurând satul şi
zarea de peste cimitir, acolo unde-i era via,
acolo unde se scufunda un drum, pe sfera
Pământului, spre copilul lui, spre o pădure
din multele pe care le ştia - pădurea lui
Ciucă.
Oftă, târî prin aer apa şi o lăsă cu
92

greutatea ei cu tot în volumul zincului topit
cândva, la intrarea în crâşmă, înăuntru, la
umbră, pe duşumea.
Doi oameni necunoscuţi stăteau la o
masă ,lângă tejgheaua-bar ,după care se
presupunea că ar fi fost cineva - Nanu sau
Nana - gata oricând să-i mai umple cuiva
ţoiul de secărică - cinzeaca de sfat şi de
spontană mărturisire.
- Dă-ne încă un rând!, strigă, peste
tejghea, întâiul necunoscut. Cu trei stele!
Cu încă o stea!, întări el comanda pontos,
autoritar.
- Stai, mă Roşule! Stai! îl invită celălalt
necunoscut, uriaş rezemat de peretele din
apus, uriaş popsind în vorbele rar
pronunţate, prelung pronunţate.
- A, voi sunteţi?, se aşeză tata ,dând
afară din calea lui, cu ochii lui albaştri,
fumul de ţigară Mărăşeşti - să-l tai cu
cuţitu’ spre masa celor doi.
- la vezi cum vorbeşti, mă Roşule?! îl
avertiză mititelu’ pe tata. Dumnealui e
tovarăşul primar!
- Păi, dacă-i primar, de ce i-ai mai spus
tovarăşu’?, îl luă tata într-o rână pe notar.
Ai fi vrând să-ţi zic şi ţie „tovarăşu’
notar”, nu?
- Nu, mă!, se fâstâci omul, cât un radical
din doi, nu, mă! De azi, notarul se va numi
secretar comunal, iar pe primarul de altă
dată îl va chema „preşedintele Consiliului
Popular Comunal”. Pronunţă ultimele
cuvinte rar, împiedicându-se parcă în ele,
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Ioan TODERIŢĂ

Ioan TODERIŢĂ

cu importanţă vădită, ca un şcolar ce-şi
învăţase lecţia, dar, nu se ştie de ce, o
uitase pe jumătate.
- Lasă, mă, că tot primar este! Nu-mi
suci mie vorbele ca-ntr-o frânghie de
negară. Nu-mi vinde mie castraveţi muraţi
şi gogoşi calde.
Celălalt nu scotea nici o vorbă. Zâmbea
privind prin uşa deschisă a crâşmei lui
nanu’ Anton, spre fântână şi, dincolo de ea,
pe şoseaua lungă, spre Galaţi.
- Şi ce mai faci, măi Andone?, se trezi
uriaşul din vis, de parcă tata ar fi fost un
purice la masa lui.
- Mulţumesc lui Dumnezeu!, spuse tata,
preluând de la mama parola trecerii ei prin
necaz.
- Ce vorbeşti, mă? Te-ai dat cu popii,
stând cu diavolu’ la crâşmă?
- Nu! Stând cu unii oameni, de vorbă,
despre alţi oameni, se linse pe buze tata,
după o înghiţitură de secărică.
Uriaşul nu era altul decât Paraschiv
Lepădatu, noul primar comunist, fostul
văcar al satului, om cumsecade, contrar
sărăciei lui trecute, contrar bogăţiei lui de a
nu mai simţi balega cirezilor de altă dată,
pe care le ducea la păşunat în grinduri,
contrar nefericirii lui de a sta cu nasu’ în
hârtii galbene, pe care nu ştia să le
citească.
Au încercat unii să-l înveţe să citească,
să-l înveţe să scrie, chiar şi doamna
învăţătoare Andreescu, la cursurile de
alfabetizare, dar, până la urmă, a primit o
diplomă, în care nu prea ştia ce scrie. Un P
mare de tipar şi un L mare de tipar era
semnătura lui, fără punct după ele, numai
sulfare apăsată, când era să fie să
semneze.
„Cine dracu’ o fi inventat scrisul şi
cititul?”, „Cui dracu’ îi trebuie asta?”
judeca Paraschiv a lui Lepădatu, în sinea
lui, în clipele lui de judecată fără rost, de

judecată a învăţăturii de carte a altora.
Îi iubea pe toţi ţăranii care n-aveau
şcoală, fiind convins că ei sunt mai puri,
mai apropiaţi de ce-a fost omul la facerea
lumii. Era convins că aceasta-i secretul
fericirii pe pământ; să nu-i dai omului al
doilea măr să-l muşte - cartea fiind un
şarpe mai mare decât cel din Eden, un
păcat mai mare de a şti decât s-a trezit
Adam, atunci, s-o vadă pe Eva goală şi să se
vadă pe el gol puşcă, mai mare decât să ştii
că lumea, în care ai fost făcut de
Dumnezeu, este a ta, cu apă, cu foc, cu aer,
şi cu toate la un loc - mănunchi în carnea
ta - plăcere, bucurie, tristeţe, strigăt de
naştere şi moarte. Se trezi filozofând:
- Fericiţi, cei săraci cu duhu’!
- Tovarăşu’ Primar, asta-i din Biblie! să
nu ne audă cineva!
- Lasă, mă!, spuse tata, că Paraschiv nu
se molipseşte de carte sfântă, cum nu s-au
molipsit nici de cărţile astea comuniste, cu
om făcut din maimuţă, cu maimuţă făcută
din broască şi cu broască făcută din nimic.
Aşa intră în vorbă cu Paraschiv, ca
atunci pe grind, când îşi făceau o ţigară din
tutun proaspăt, păstrat în tabacherele lor
de argint, cu foiţe cu tot, când Soarele
năduşea suind pe lac, când cireada rupea
,cu dinţi laţi şi albi, ţipirigul din poala apei
foşnitoare, cu valuri de sul de mătase
rostogolit în piele, rostogolit în mâl.
Văcaru’ nu se schimbase la înfăţişare.
Era tot mare la trup, ca atunci în mijlocul
cirezii, ca acum, rezemat de perete cu
umărul drept, şi de tejghea cu spatele, cât
un munte, cât un salcâm ce nu-l mai poţi
îmbrăţişa să legi lanţul boului şi boul la
umbra lui.
Doar privirea îi era mai tristă, mai brunîntunecată, mai fixă pe lucruri şi pe
oameni, mai cu luare aminte la echilibrul şi
mişcarea din lume.
- Ai, n-ai, dai! căzu iar pe gânduri,

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

93

Ioan TODERIŢĂ

Ioan TODERIŢĂ

Paraschiv Lepădatu. Îl ştia tata cam mut şi
surd. Muţise şi surzise aparent,
comunicând în realitate foarte bine, prin
câteva semne-sunet, prin semneinterjecţii, cu turma, cu cireada. Şi tata ştia
de aceste muţenii, de aceste unice - i-aş
spune eu - convergenţe filogenetice între
om şi animal, când Soarele apune
să-adoarmă amândoi, când Soarele răsare
să umble pe câmp singuri, când foamea
potolită îţi face sete, când setea stinsă dă
vina pe fiinţa lor coloidală, carnală, fiinţa
lor de apă dulce, de apă sărată, sanguină,
de apă strânsă-n chingi cu funii de duh. Se
legau doi timpi îndepărtaţi. Clipa, nevoită
să-mpingă înainte o altă clipă sfârşită fărâmă de impuls indiferent în arc şi în
pendul atent la oscilaţie, spirală pe un melc
molatec, clipa îndemn: „cum moartea pe
moarte călcând”, „cum te-ai născut din
morţi cu timp în mâini”, e poarta dintre
lumi, e poarta trecerii prin spaţii cu
neştiute simetrii în punct.
- Şi te-ai dat cu comuniştii, ai?, i se
aşeză tata, pe rămăşiţa lui de timpan treaz,
cu vorbe mărunţite, ca să le digere celălalt,
celălalt fiind Paraschiv Văcaru’, omul cu
merite deosebite în comunicări interspecii,
fără limbaj, fără raţiuni conştiente.
- Eu? spuse nevinovat Lepădatu. Ei mă
vor! De parcă li-s drag de când lumea! Cică
aşa trebuie să fie un comunist; sărac lipit
pământului, cu cârpe-n fund, fără pământ,
cu casa într-o rână - cum îi a mea pe râpă fără fântână în ogradă - şi car apă de sub
deal ori din baltă, fără neam bogat, cum o
spune chiar numele meu de lepădaţi fără
noroc în lume.
Se opri. Vorbise aşa de mult că
„secretarul” nu-l recunoscu, rămânând cu
gura căscată la fraza lui întortocheată,
plină de respiraţii cu virgulă şi cu icnituri,
de om gata să-şi dea sufletul în vorbe.
Tata nu fusese uimit. Îl ştia din grind,

cum se vaită, în ritmul tălăngilor vacilor la
păşunat, în ritmul vaietului apei în mal, cu
valuri mângâind nămolul şi cochilia
scoicilor negre şi peştii morţi prin ţipirig.
Crâşma era tot un grind al ţăranilor, al
Tulucenilor, un loc de sfat în mai mulţi,
spre deosebire de grindul bălţii, unde
sfatul era cel mult în doi, unde trecerea
prin neant era hotărâtă cel mai bine de
unul singur, ca şi în viaţă hotărârea de „a
fi” sau „a nu fi”, fiind, nu vei şti când ai
fost, nefiind, nu vei şti când vei fi.
Aşa, cu obloanele trase, ca Soarele să
nu răzbească înăuntrul ei, crâşma din
ciamur umezea fierbinţeala sângelui
accelerat de alcool şi moleşeala sufletelor
mai mari ori mai mici: cât încăpuse în
fiecare trup; atunci la naştere, cât nu va
mai fi trup din fiecare, atunci la moarte.
- M-au târât în porcăria asta, din văcăria
mea!, se mai plângea primarul-preşedinte.
Secretaru’ nu spunea nimic. Parcă lua
aminte la fiecare cuvânt spus de celălalt,
privind înăuntrul lui mai mult decât se
cuvine, mai mult decât privim noi toţi
uneori aşa.
- Măi Paraschive, nu fi ludă! Ţi-au dat
pălărie, ţi-au dat bocanci şi cravată, a mai
rămas să-ţi pună şi cordele tricolore în
urechi, cum pun eu în coarnele boilor,
arnici roşu de deochi.
Vorbise tata - privind trist la cinzeaca
goală - după ce răsturnase câte o
înghiţitură pe gât la fiecare „ţi-au dat”.
- Mai adă un rând, mă!, strigă Lepădatu
la secretarul lui... Acesta se ridică fără să
cârtească, îşi controlă verticalitatea
trupului de-o şchioapă, apoi se răsuci, ca la
armată, pe călcâiul stâng şi pe laba
piciorului drept, făcând paşi dezordonaţi,
necadenţaţi, spre tejgheaua înaltă. Încercă
să vadă pe cineva dincolo, apoi, chiar
imposibil, încercă să se înalţe după sticla
de secărică ascunsă acolo.

94

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Ioan TODERIŢĂ

Ioan TODERIŢĂ

- Unde-i chiaburul ăsta!, strigă notaru’secretaru’ Primăriei noastre comuniste din
Tuluceşti, trădând astfel o parte din
secretele ideologiei comuniste cu privire la
clase şi la specii omeneşti.
- Lasă-I, mă, pe naşu Anton!, îl mustră
tata pe mărunţel, de-acolo din scaunul lui,
ştiind şi văzând, mai înainte, că „barmanulchiabur” plecase din prăvălie prin uşa din
dos. Ce-i aia „chiabur” mă? Tat-su a luptat
la Mărăşeşti, şi-a lăsat oasele acolo, ca să-i
lase lui pământ aici pe lumea asta. Ce mare
scofală? Pământ! Pământ! Da cine ştie cât
îi trebuie - celui de-l are - să-l muncească?
Cât nesomn îi trebuie, să nu doarmă
pentru el?
- Ptiu! Nu mai vine!, zise secretaru’, de
parcă era gata să facă pe el. Latrina era
afară şi apoi în ograda lui nanu Anton. Fugi
spre ea, uitând de comandă, supunându-se
unei alte comenzi neaşteptate. Chiar pe
urmele lui - parcă din pământ - au apărut
doi ofiţeri ruşi, identici în uniforme, numai
cu epoleţi diferiţi unul faţă de celălalt, cu
mai multe stele, la fel la vorbă şi la
căutătură.
Ca din pământ, nanu Anton, stăpânul
prăvăliei, intră pe uşa peretelui din apus şi
zâmbi - fără să vrea, de după tejghea - cu
un zâmbet internaţional. Era acelaşi
zâmbet pe care-l afişa românu’ ori de câte
ori îi deschide casa un străin, foarte
asemănător cu al nostru - al copiilor de
români - din şcolile şi instituţiile de după
‘48, ce cântam internaţionala la începutul
zilei şi imnul comunist la sfârşitul ei:
„Sculaţi voi oropsiţi ai vieţii” inconştientă chemare la revoltă a unor
oropsiţi de personalitate, de libertate şi
de proprietate umană, chemare a tuturor
- egali oropsiţi ai noii proprietăţii, de orice
fel, egal scufundaţi în binele
resentimentar comunist, neacceptând, ca
şi religia, bogatul, truditorul genezei care

strânge roadele pământului, mai mult
decât să le risipească, ispăşitorul
păcatului de a cunoaşte mai mult decât
păcatul creaţiei lui.
Ruşii îşi scoaseră centurioanele cu
pistoale şi le puseră pe masa de lângă
găleata lui tata.
Tata se ridică şi mută găleata mai la
umbră, înăuntrlu prăvăliei, în stânga
intrării.
Secretaru’, uşurat păşi vesel în crâşmă,
salută cu „draszvuiet” pe tovarăşii ruşi, şi
se repezi la nanu Anton:
- Unde a-i fost, bre?, că am mai vrut un
rând!
- Mă stârchitură!, tu să nu-mi zici mie
„bre”, că tat-tu şi mă-ta au fost slugi la
mine, le-am dat o bucată de pâine toată
viaţa, să te crească, şi tu-mi zici bre?
- Da, cum vrei să-ţi zic, mă chiaburule?
- Futu-ţi, ‘mnezău mă-tii de calic! Ieşi
afară din prăvălia mea! Ieşi, mă pârlitule,
afară! Nanu nu glumea. Puse mâna pe o
ghioagă, demult pregătită pentru
necuviincioşi, şi apucă să o ridice, cât s-o
vadă netrebnicul de secretar, dar,
inexplicabil, se opri să-l asculte mai întâi pe
primar.
- Lasă-I, naşule Anton, că s-a îmbătat!
Apoi se întoarse spre secretar, cu un
moment cinetic aşa de mare, că puteai să
muţi prăvălia pe roţi.
- Treci aici, mă, şi cere-ţi iertare de la
naşu’!
- Păi, n-am ştiut, n-am ştiut, tovarăşu’
Primar!
- Ce n-ai ştiut, mă? Că omul ăsta a
botezat tot satul, pe toţi, fără cârpă-n cur
ca mine, făcându-şi pomană din averea lui,
făcându-şi milă de nenorocirea noastră de
a fi fost săraci?
- lartă-mă, bădiţă Anton!, spuse,
privindu-l cu atenţie pe crâşmar, dacă
„bădiţă” îi place.

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

95

Ioan TODERIŢĂ

Ioan TODERIŢĂ

Nanu, ca mulţumire pentru cum îl
apărase primaru’ de sărăntocul lui de
secretar care credea că în crâşmă se pot
aplica legile lui comuniste, ca la Primărie,
veni cu paşi mari, spre masa lor, lăsându-le
trei cinzeci, şi cu paşi mici, nesiguri spre
masa ruşilor.
- Vodka! strigă unu, într-o limbă, de
data asta, benefic internaţională.
Secretarul, neastâmpăratul, turbatul de
băutură şi putere comunistă, avu o idee.
- Hai să dăm noroc cu ei!
- Ce, mă!, spuse Paraschiv, primaru’,
vrei să mă bagi în bucluc cu ăştia?, cum ai
făcut şi cu naşu?
Dar ideea încolţea în mintea văcarului.
De câte ori nu păscuse vacile lângă Prut, de
câte ori nu-şi dorise el să dea mâna, cu un
„cachiu din ăştia”, prin sârma ghimpată de
dincolo, din Basarabia. Uite, acum îi are
lângă el, sunt sub acelaşi acoperiş cu el,
sunt în „turma” satului lui cu el. De ce nu
le-ar spune: „Ce mai faceţi, mă, ruşilor?”,
„De ce nu plecaţi la casele voastre?”, „Nu
vă e dor de cumetrii, de naşii şi de vacile
voastre, mă?”.
Se ridică neaşteptat de înalt, neaşteptat
de mare. Şi odată cu nanu Anton, care
purta paharele de votcă în mâini, păşi
toată masa lor spre ei de se cutremură
prăvălia. Era uriaş Primarul comunist
român, odihnit la coada vacii: hrănit din
laptele ei supt pe furiş, păzit în grind de
şerpi, de-o nevăstuică nevăzută ori de un
vultur flămând.
Tata, fără să vrea, l-a urmat magnetic
pe Paraschiv Lepădat spre ruşi. Numai
secretarul nu ştia ce să facă, ezitând, ca un
ministru de externe de după ‘48 ,sau de
după ‘89, să semneze convenţia cedării
„Tezaurului Românesc”, ori a cedării
„Insulei Şerpilor”. Se ţinu totuşi spre ruşi,
spre masa ruşilor, pe urmele celor doi
români, prieteni de demult, pe oscilaţiile

duşumelei suspendate pe beciul prăvăliei.
- Noroc, mă!, strigă din inimă a’ lui
Lepădatu. Eu sunt Paraschiv, el este
Andone şi ăsta, ăsta, n-are importanţă, e
secretar.
Ruşii au pus mâna pe pistoale, atunci
când în semiluna mesei românilor s-au
văzut umbre, mişcându-se, înâlţându-se
din scaune. Apoi, văzându-i pe români cu
lipitorii de cinzeci întinse spre ei, şi-au
retras mâinile de pe centurioane şi,
înţelegând ce vor, îi întâmpinară, în poziţie
de „drepţi”, în picioare, la masa lor.
- Drastvuiet!, spuseră în cor ofiţerii ruşi.
- Noroc!, spuseră şi românii, aceeaşi
vorbă dar cu altă sonoritate şi cu altă
dulceaţă.
Exact în clipa în care tata ducea la gură
secărica lui, apare mama în uşa prăvăliei.
- Ce faci Andone? Bei cu ruşii?
- Cine? Eu? Nu vezi că-i şi primarul
Paraschiv şi secretarul lui?
- Lasă-i, bărbate, pe ăştia! Că ei s-au
dat cu comuniştii, nu ştii? Hai acasă, că s-a
răcit mămăliga! Hai acasă! Luă găleata, cu
mâna stângă, de jos, şi, cu mâna dreaptă, îl
luă de braţ pe tata, ieşind din prăvălie.
- Andone, mai stai! Andone!, strigară
Paraschiv, Primarul, Preşedintele.
- Lasă, mă! Bea tu cu ruşii! Eu mă duc
să beau cu femeia mea acasă!

96

s
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

orientalia
poezie

Mircea TECULESCU

Luminiţe-n pom –
micuţul meu clipeşte
imitându-le
Horia Ivăşcanu

Încă o iarnă –
bocancii îmi sunt mai grei
calea mai scurtă
Vali Iancu

Seara de Ajun –
o lună de tinichea
luminând bradul
Vasile Moldovan

Gătită de drum –
nu se mai topesc fulgii
pe faţa mamei
Doina Bogdan Wurm

Un câine pribeag –
îşi înghesuie umbra
în cojocul rupt
Eduard Tară

concert de Ravel –
dansul fulgilor de nea
păstrează ritmul
Valeria Tamaş

Bietul meu dascăl! –
Peste vechiul cojoc rupt
petice de nea
Gabriel Iordan-Dorobanţu

la gura sobei –
numai căldura mamei
ne mai lipseşte
Dan Iulian

stele tăcute –
pe dealul pustiu numai
urme de sănii
Dan Norea

la gura sobei –
pe genunchii bunicului
doar peticele
Vasile Conioşi-Mesteşanu

scaun cu rotile –
un ghiozdan şi-o sanie
lângă ulucă
Ion Răşinaru
Tăcere albă –
nicio urmă de bocanc
spre pragul casei
Gabriela Beldie
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Selecţie de Mircea Teculescu
(ミルチャ)
17.11.2013

s
97

poezie

Carmen DUVALMA
Viaţa prin sticlă
Azi privesc viaţa prin sticlă
şi mângâi cu degetele aerul albastru verzui
privind lumea fadă şi strâmbă
prin transparenţa unei dimineţi inocente şi
incolore
în care întâmplările mă ocolesc
zâmbindu-mi cu superioritate în colţul gurii.
Am devenit prizonierul propriului vis
stau la marginea lui
şi nu mă mai pot întoarce spre mine.
Ca un monstru de sticlă, visul meu
în care mă pot vedea în fiecare moment
ca într-o oglindă a destinului.
Pe fiecare perete—o scenă din viaţa mea,
văd numai chipul meu în toate oglinzile
pe care le acopăr inutil în fiecare seară
cum aş închide toate uşile înaintea vieţii,
nu ştiu noaptea cine le descoperă
lăsându-le goale şi vii
cu ochii aţintiţi asupra mea
dorindu-mi moartea,
iar eu trec mereu printre oglinzi
fără să-mi privesc chipul,
căci toate oglinzile sunt înveşmântate
cu destinul meu
pe care nu vreau să-l ştiu niciodată.
Lovesc cu pumnii în chipul meu uriaş,
sunt un monstru de sticlă
vreau să-mi zdrobesc faţa şi nu pot,
pe locul unde am izbit cu pumnii în oglindă
cresc mai multe feţe ale chipului meu,
slugi zâmbitoare cu mai multe feţe,
strălucirea lor strâmbă şi neputinţa mea
mă înşeală, mă ameţesc, mă sfârşesc.
Culoarea ochilor mei se schimbă mereu
ca pielea unui cameleon,
de câte ori privesc lumea
mă transform, mă pierd, mă ascund
98

Carmen DUVALMA
şi ochii mei sclipesc albaştri, roşii, verzi,
oglinzile din jurul meu strălucesc feeric,
orice gest fac orice pas mi se reflectă în oglinzi
crescând şi devenind mii de gesturi şi de paşi
cioburi mici fragmente posibile ale vieţii.
Nu sunt stăpân pe gândurile mele
orice gând se uită în oglindă
strâmbându-se la mine cu răutate
nu mai pot ieşi din pielea mea transparentă
în care sunt închis ca într-o cuşcă de aer
de a cărei existenţă dură numai eu ştiu.
Mereu singur
stau în faţa lumii atroce ori nepăsătoare
fără nimeni care să mă iubească
fără mamă şi tată
numai chipul meu
repetat obsedant în toate lucrurile din jur
mici monştri reci de sticlă
ce mă privesc cu răutate lacomă
din toate părţile venind spre mine
şi devorându-mă.
Azi privesc lumea
stând faţă în faţă cu ea,
cadavru cu obrajii palizi
din ce în ce mai subţiri
încontinuu autodevorându-se.
Surâsul blajin din colţul gurii
nu e o realitate, chiar în clipa următoare
se va preface într-un rânjet hâd.
În fiecare clipă
trebuie să mă pregătesc de moarte
mereu mâine va fi ultima zi
primăvara aceasta va fi ultimul anotimp
şi nu-mi mai rămâne nimic
pustiul de afară se uneşte cu pustiul din mine
mi-amintesc numai un parfum îndepărtat
de regina nopţii albă şi pură
crescută printre smocuri de iarbă sălbatică
în spatele casei bunicii
stăteam pe cimentul încălzit de soare
şi mă uitam cum trece vara
ca un nor alb pe cer care nu lasă nicio urmă
de parcă nici nu ar fi fost
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Carmen
DUVALMA
reflecții
şi noi nu am fi existat vreodată
aşa mici cum eram în pragul uşii
formând acelaşi trup cu cimentul cald
şi plin de viaţă
aşteptam seara să răsară stelele
şi le priveam cum apar una câte una pe cer
de parcă nimic nu ar fi existat în afara lor
poate moartea
este doar un nor palid un gând
o amintire pe cerul albastru de vară.
Aer umbrit
Azi mă dor toate visele, mamă...
Aerul umbrit pe care-l respir
ca un vânt tulbure alunecă pe lângă mine
şi mă goneşte din urma mea, din sângele meu,
ca pe un animal înrăit de timp.
Visul mi se adânceşte în orbite ca un cer
înnorat
şi anotimpurile gonesc unul după altul,
şi toate lucrurile trec pe lângă mine,
între mine şi aerul de lângă mine,
duşmanul şi fratele meu.
Cucerirea oraşului
Să stai cu picioarele bine înfipte
în carnea vie şi mereu sângerândă a prezentului,
să-ţi fie dor de oraşul în care locuieşti
şi unde ajungi seara, obosit şi înfrigurat,
cu un tren plin de speranţe.
Să te trezeşti în fiecare dimineaţă coborând
în imensitatea metroului bântuit de lumini
ireale,
ca un navetist înrăit prin gări anonime
să-ţi înduri propriul gol al zilelor tale,
să-ţi cucereşti oraşul ca pe o cetate.
Primăvară
Doar oasele albe ale arborilor
zvâcnesc sub ochii mei
într-o imensă fericire de aer.
pământul a început să se înalţe deasupra
nopţii
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Carmen DUVALMA
şi umbrele arborilor, alungindu-se înspre noi,
încep să înflorească, norii să respire,
nopţile să fie limpezi
într-o nemişcare sticloasă
şi lacul cu pleoapele încă umezite
de gerul topit în urmele cerbilor.
Trupuri de arbori prelungi
se ridică, îmbrăţişându-se deasupra noastră
într-o pură inconştienţă de aer verde,
paşii clepsidrelor lasă urme umede în
memorie,
clipa se naşte, ora se pierde.
Amintirea bunicului
Un miros palid de gutui coapte
se aşterne peste sat ca o respiraţie
caldă şi luminoasă de toamnă târzie.
La marginea orizontului veghează un deal
ca o cocoaşă întunecată a amurgului.
Bunicul poartă o pălărie de paie
ridicând-o cu amândouă mâinile
ca şi cum ar saluta pe cineva din viitor.
Totul străluceşte în soare, observându-se
cele mai mici amănunte ale vieţii.
Pe aproape se simte privirea
aspră şi înaltă a bunicului
azvârlită peste sat, umbrindu-l.
Dincolo de privirea lui mândră
creşteau dealurile.
Poem
Sângele meu nu curge, se zbate mereu
să iasă la lumină, vrea să fie liber,
să nu mai fie închis în neputinţa trupului
meu.
Trupul meu bântuit de cuvinte aleargă,
aleargă tot mai mult
până la naşterea umbrei mele,
o amforă uriaşă şi îndurerată
cât o umbră de arbore în deşert.
Sângele mi se răsuceşte în timp
ca printre arterele unui fluviu fără ieşire.
clipa lui e ca ţipătul noului născut
care se aruncă în viaţă.
99

eseu

Octavian LUPU

Octavian LUPU
Melcul Cel Anonim şi
Discreţia Înţelepciunii
Într-o zi de toamnă am avut ocazia să
disting în iarba de pe marginea drumului o
creatură cu totul neobişnuită. De la
depărtare părea să fie doar o bucată de
lemn aruncată neglijent. Dacă te apropiai,
deja detaliile deveneau tot mai pronunţate
prin contururi ce semănau cu striaţiile
conului de brad. Dacă, în sfârşit, ajungeai la
cea mai mică distanţă, îţi era clar că aveai în
faţă suprafaţa lucioasă de un galben-maroniu
a unui obiect cu totul neinteresant. Dar
dacă aveai răbdare, puteai să observi
mişcarea molatică a unor coarne de melc ce
explorau mediul din imediata vecinătate.
M-am aplecat cu atenţie să identific
natura acestei vietăţi neobişnuite, fiindcă
din sumarele mele cunoştinţe de zoologie,
nu ştiam de existenţa vreunui melc fără
cochilie. De fapt, renunţând la renumita
„casă dusă în spinare”, acest gen de melc a
ajuns să folosească cu măiestrie tehnica
veche a camuflării. Neinteresant pentru
prădători, el putea să îşi trăiască viaţa mai
departe printre frunze proaspăt căzute pe
pământ şi ierburi suficient de înalte, care să
nu permită ieşirea excesivă în evidenţă.
Cu gesturi calme, câţiva metri mai încolo,
am remarcat un alt melc ridicat câţiva
centimetri faţă de pământ în timp ce îşi lua
cina, fiindcă tocmai era seară, hrănindu-se
cu frunzele proaspete ale unei plante.
Oferind o lecţie interesantă despre ce
înseamnă să fii discret, această vietate îşi
100

putea duce mai departe viaţa fără să fie
deranjată de cei interesaţi să o aibă drept
ingredient pentru un „fast-food” pe marginea
drumului. Bineînţeles, nenumăratele vrăbii
din preajmă ar fi năvălit imediat dacă ar fi
ştiut că sub aparenţele unui con de brad
căzut pe marginea drumului se afla un melc
gustos şi bun de mâncat.
Această scenă m-a dus cu gândul la o
povestire taoistă despre ce înseamnă să ieşi
în mod necugetat în evidenţă. Astfel, se
spune că un mare învăţător se plimba prin
pădure împreună cu discipolii săi în timp ce
oferea o mulţime de pilde cu privire la
natura înţelepciunii. Poteca pe care
mergeau a ajuns deodată într-o poiană în
care se aflau o mulţime de lucrători
forestieri care doborau copaci, îi tăiau în
bucăţi mai mici şi ulterior aşezau în căruţe
lemnele rezultate.
Multă vreme a privit înţeleptul toate
aceste detalii ale unei munci dificile, ce
presupunea îndemânare, concentrare şi un
efort bine direcţionat. Discipolii urmăreau şi
ei, dar fără să înţeleagă exact învăţătura pe
care trebuiau să o dobândească.
Surprinzător, chiar în faţa lor se afla un pom
care fusese cruţat de către tăietorii de
lemne. De la depărtare părea a fi un copac
la fel ca toţi ceilalţi, dar în realitate exista o
diferenţă semnificativă, însă misterioasă
pentru privitori.

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Octavian
LUPU
istorie literară

Octavian LUPU

În cele din urmă, înţeleptul s-a apropiat
de căpetenia lucrătorilor şi l-a întrebat: „De
ce nu tăiaţi şi acest copac? Nu observ nicio
diferenţă între el şi cei din jurul său!”
Imediat, acest lucrător experimentat i-a
răspuns: „Aparent nu este nicio diferenţă,
însă în realitate, acest gen de copac nu
prezintă o rezistenţă suficientă pentru a fi
folosit în construcţii, iar dacă îl foloseşti
pentru foc, lemnul său va scoate un fum
gros fără să ofere nici un fel de căldură. De
aceea, acest pom este complet nefolositor
şi nu avem nici un interes să ne pierdem
vremea să îl mai tăiem.”

gesturi, cuvinte sau vestimentaţie. Prin
eleganţă, iar alteori prin vulgaritate, distingi
nenumăraţi oameni aflaţi în cursa de a
deveni lemne pentru construcţie sau
vreascuri pentru foc. Dar indiferent cât de
falnic poate fi un catarg, copacul din care a
fost realizat a murit de mult din clipa în care
a fost atins de securea tăietorilor de lemne.

Răspunsul primit l-a impresionat pe
înţelept, care i-a chemat pe toţi ucenicii şi
după ce le-a relatat povestea acestui pom,
le-a spus: „Să fiţi nefolositori ca acest
copac, dacă vreţi să aveţi zile îndelungate!
Să nu ieşiţi în evidenţă nici prin puterea
voastră, care imediat va fi pusă la lucru de
stăpâni nemiloşi până vă vor epuiza, şi nici
prin capacitatea voastră de a vă mistui
oferind căldură, care în scurt timp va fi
folosită de cei care profită de pe urma celor
nechibzuiţi. Rămâneţi anonimi, confundaţivă cu mediul înconjurător, nu ieşiţi în
evidenţă, nu fiţi „folositori” şi aşa vă veţi
putea prelungi existenţa, iar tăietorii de
lemne nu vă vor remarca!”
De aceea, urmărind melcii fără cochilie
din iarbă mi-am adus aminte de multele
situaţii în care am ieşit „în relief”, fapt ce
mi-a atras de fiecare dată probleme
nenumărate ce puteau fi evitate. Există o
puternică tendinţă în natura interioară a
fiecărui om de a ieşi în evidenţă, de a etala
feluritele calităţi înaintea celorlalţi şi de a
crede că a făcut un lucru bun printr-un
astfel de comportament. Dacă priveşti cu
atenţie în jur, vei remarca imediat eforturile
nenumărate depuse de aproape fiecare
persoană pentru a atrage privirile prin
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Toată această dorinţă de etalare a
calităţilor reale sau presupuse nu reprezintă
altceva decât un joc al deşertăciunii. Ca un
melc ce traversează neatent o potecă din
pădure, cel care îşi prezintă „utilitatea” va
deveni în scurt timp o marfă ieftină pe
taraba negustorilor de iluzii, care nu au nici
un fel de sentimente, ci doar crudul simţ al
banului ce alunecă rece în portofele reci şi
lipsite de suflet. Ca un copac ce se ridică
falnic peste restul pădurii, cel care se crede
mai inteligent decât ceilalţi va ajunge o
bucată de lemn în construcţia unor proiecte
utopice sau un mănunchi de vreascuri
aruncate în cuptorul sacrificiilor fără rost.
Jocul vieţii nu cunoaşte milă şi nu are
sentimente, ci numai reguli. De aceea,
înţelepciunea melcului ce ştie să rămână în
iarbă şi să preia chipul lucrurilor umile,
lipsite de interes, ascunde o mare ştiinţă pe
care puţini sunt dispuşi să o înveţe. Dar, în
timp ce reflectam la toate aceste lucruri,
melcul din faţa mea s-a făcut nevăzut, iar
locul în care fusese doar cu câteva minute
înainte nu amintea cu nimic despre umila sa
trecere. Doar o mică bucată de frunză mai
grăia despre cineva care se hrănise din ea,
deşi mai degrabă semăna cu o fărâmă verde
smulsă de vânt şi zdrenţuită sub paşii
vreunui animal al pădurii. Melcul cel
anonim dispăruse, dar învăţătura despre ce
înseamnă să fii discret într-o lume crudă mia rămas pentru totdeauna în minte.
Braşov
05.09.2013
101

eseu

Octavian ONEA

Octavian ONEA

Congresul Internaţional de
Dacologie «Perit-au
dacii?», dedicat
aniversării lui B. P. Hasdeu
Congresul Internaţional de Dacologie,
ajuns la ediţia a XIV-a, a fost dedicat
împlinirii a 175 de ani de la naşterea lui
Bogdan Petriceicu Hasdeu (16/28
Februarie 1838, Cristineşti-Hotin,
Basarabia – 25 August/7 Septembrie 1907,
Câmpina), autorul celebrului studiu Peritau dacii?. Piatră de hotar în istoriografia
română, cercetarea ştiinţifică a lui Hasdeu
este o emblemă a Congreselor de
Dacologie şi a dat şi numele reuniunii de
anul acesta. Organizat – fără cusur – de
Societatea Internaţională „Reînvierea
Daciei” („Dacia Revival International”,
Preşedinte-fondator: Dr. Napoleon
Săvescu), Congresul s-a ţinut la Buzău, la
16-18 August, şi la Chişinău, la 19-21
August 2013, fiind compartimentat în trei
secţiuni: B.P.Hasdeu, Perit-au dacii? (Secţ.
I, în Sala de conferinţe a Consiliului
Judeţean), Tezaurul de la Pietroasa (Secţ.
II, la Colegiul Naţional „Spiru Haret”) şi
Dacii în conştiinţa lumii (Secţ. III, „Sp. H.”).
Bună parte dintre comunicări,
începând cu sinteticul Cuvînt de
deschidere*, rostit de Dl. Dr. Napoleon
Săvescu, au fost publicate în revista „Dacia
magazin” (Director fondator: Dr. Napoleon
Săvescu, Redactor-şef: Prof. Mariana Terra,
Secretar de redacţie: Nicolae Nicolae),
anul X, nr. 91-92, Iulie-August 2013,
apărută înaintea Congresului.
Mă opresc întâi la Cuvîntul Dr.
Napoleon Săvescu, în care a trecut în
102

revistă succesele societăţii pe care a
fondat-o: „în aceşti 14 ani, câţi au trecut
de la începutul dificil de drum către
descifrarea obiectivă a istoriei străvechi a
poporului român, am realizat lucruri
măreţe, cu care ne putem mândri. Am
reuşit ca, pe baza descoperirilor
arheologice şi a noilor dovezi ştiinţifice
reieşite din analiza genomului uman, să
convingem din ce în ce mai mult că noi, cei
născuţi pe «plaiurile mioritice» dintre
Carpaţi şi Mare, suntem urmaşii vitejilor
daci, care au impus tribut romanilor şi
care nu şi-au părăsit niciodată pământul
natal.” N-au lipsit „Revista Societăţii,
«Dacia magazin», [care] tocmai a
sărbătorit 10 ani de existenţă. Primul
număr al revistei, a apărut în luna Aprilie
2003.” şi „alte activităţi de larg interes,
cum sunt: realizarea de filme
documentare inspirate din istoria
străveche a neamului nostru, întruniri
periodice ale membrilor Societăţii,
deplasări instructive la muzee şi în locuri
istorice, precum şi presentări frecvente în
cadrul emisiunii «Romanian Voice
Television» din New York”, acolo unde este
sediul Societăţii. Şi, desigur, B.P.Hasdeu:
„Marele cărturar român se întreba retoric:
«Perit-au dacii?». Cu argumente [istorice
şi] logice, el dărîmă, rând pe rând,
«deşănţata teorie a nedacismului» şi îşi
exprimă convingerea că «dacii n-au
perit».”
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Octavian ONEA

Octavian ONEA

Împărtăşesc aceste cuvinte, ca şi
vibraţia D-lui Săvescu la onoarea Istoriei:
„Ştim cu toţii că istoria unui popor este
cartea sa de vizită pe plan naţional şi
internaţional. Istoria noastră milenară, cu
faptele de măreţie ale înaintaşilor,
cunoaşterea, respectarea şi promovarea a
ceea ce a dat mai bun poporul nostru,
toate alcătuesc paşaportul nostru de
liberă trecere oriunde în lume, prin care
ne facem respectaţi. De aceea,
cunoaşterea şi răspândirea istoriei
străvechi a neamului nostru dacic, sunt o
obligaţie morală şi o onoare supremă.”
Le spune un om format în cultura şi
şcoala românească, un om care trăeşte
dincolo de ocean şi se numără printre
primii o sută de chirurgi din Statele Unite
şi în top-tenul celor din New York, unde,
ca să păstrăm aerul de pe malurile
Dâmbului şi ale Dâmboviţii, sunt chirurgi
cu top-tanul...
Pentru bibliografii lui Hasdeu, dar şi ai
Iuliei Hasdeu, notez comunicările
publicate în revistă. Menţionând că cele
marcate cu asterisc, *, au fost selecţionate
şi pentru Symposionul de la Chişinău (din
selecţie lipsesc cele ale autorilor care nu
s-au putut deplasa în Moldova):
Dacii n-au pierit!, de prof. Mariana
Terra, New York („În galeria de valori a
dicţionarului inimii noastre de români,
apar încrustate în eternitate numele de
rezonanţă ale multor personalităţi de
forţă, care ne-au înnobilat prin operele lor
istorice, artistice şi jurnalistice, în care
dacii sunt presentaţi cu existenţialul lor
aport, aportul de întemeere şi de
continuare a fibrei noastre ca popor unic
pe acest pământ.” Îi aminteşte pe „Nicolae
Densuşianu, Mihai Eminescu, Mihail
Kogălniceanu, Nicolae Iorga, Bogdan
Petriceicu Hasdeu, Grigore Vieru şi mulţii
alţii”. Aveţi dreptate eternă, D-nă Terra!);

Întâiului poet român – mărire!*, de
Conf. univ. dr. G.D.Iscru şi Prof. Maria
Ionescu (Titlu împrumutat de la Victor
Eftimiu. Despre Orfeu. „Citindu-i poesiile
tracului Cotys, scrise în limba getă, pe care
o învăţase la Tomis, Ovidiu le-a apreciat la
superlativ, comparându-l pe Cotys cu
Orfeu, primul şi cel mai important poet
trac, simbolul lirismului în poesia
universală”. Chiar „lirismul”, remarcă
autorii, vine „de la lira lui Orfeu, dăruită lui
de Zeul Apollo Hiperboreanul”. Cu tot
respectul ce-l port D-lui Profesor Iscru, ca
student ce i-am fost, Cotys i-a arătat lui
Ovidiu versuri latineşti: „N-ai scris tu însuţi
versuri? De n-ar fi al tău nume / În fruntea
lor, n-aş zice că le-a făcut un trac. / Orfeu,
deci, nu e singur poet pe-aceste locuri”.
Dar acest amănunt nu schimbă cu nimic
oda despre Orfeu.);
Opera lui Bogdan Petriceicu Hasdeu,
încă far pentru gândire şi simţire
românească*, de Prof. univ. dr. Gh.
Dumitraşcu (A studiat la Biblioteca
Academiei Fondul Hasdeu şi a publicat, cu
Liliana Lazia, Dobrogea 1884-1885 în 31
de răspunsuri ale comunelor la
„Chestionarul Hasdeu”, ed. Expronto,
Constanţa, 2010. „Pentru cine trece peste
întrebările pe care le adresează Hasdeu
către intelectualitatea satelor – căci, nu-i
aşa, ţara e făcută de ţerani, care sunt ai
pământului, ai Terrei – este uluitoare
insistenţa coborîrii către rădăcini, către
«fontane», către isvoare, a celor aproape
200 de întrebări.” Şi, înălţarea la ziua de
azi: „vînzând, distrugând, demolând, dând
de pomană altora, străinului, tot ce
poporul român a realizat ca structură de
viaţă, nu doar de dovedire a dreptului lui
pe acest pământ şi sub pământul şi fâşia
de cer, duşmanii noştri din interior de
după 1989 au propagat ideea despărţirii
de pământ. Prin colectivizarea agriculturii

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

103

Octavian ONEA

Octavian ONEA

se realiza, în această idee – totalitară,
globalistă – aceeaşi despărţire, rupere a
ţăranului de pămîntul lui, de morminte,
de înaintaşi.”);
Noi argumente în sprijinul unei teze
Hasdeene: originea dacică a dinastiei
întemeetoare Basarabă*, de Gheorghe
Şeitan („În ultimii şase ani, o adevărată
isterie cumanică”, pe care o combate. „4.
Voevodul Thocomer trebue pus alături de
Filimer, care în Getica lui Iordanes este
rege al goţilor/geţilor”. „7. În Codex
Cumanicus, un dicţionar al limbii cumane,
nu există niciun cuvînt Basaraba”. „8.
Toponimele şi omonimele Comana şi
Coman, cu toate derivatele lor –
Comăneşti, Comăneasa, Comănescu – pot
fi derivate şi din limba dacică, atâta timp
cât este atestată documentar cetatea
dacică Comidava”. „12. În explicarea lui
Basaraba trebue avut în vedere un cuvînt
compus cu sanskritul «bhāsa»: lumină,
splendoare, vultur”);
Perit-au dacii?*, de [regretatul] Andrei
Vartic („Drumul forestier te ridică încet –
16 kilometri – pe valea unui canion
superb, spre Grădişte, acolo unde
românul, înnebunit de politică, arareori
calcă. Şi unde istoria ne dă o lecţie de un
tragism sguduitor. Poporul de o civilizaţie
atât de superbă ca aceea de la
Sarmizegetusa Regia, poporul de existenţa
căruia romanii ţineau cont – Cesar nici nu
s-a încumetat să-i atace frontal –, poporul
care ar fi putut ridica una din civilisaţiile
cele mai fantastice ale Europei, a fost
îngenunchiat, iar apoi aruncat de pe harta
istoriei, din causa fanatismului religios al
clerului de pe atunci şi, pe de altă parte,
din causa «mâncărimii» din vârfurile
conducătoare ale societăţii dacice.”
Comunicarea a fost citită, la Chişinău, de
soţia peregrinului.);
Perenitatea studiului Perit-au dacii?, al

lui B. P. Hasdeu*, de Prof. Gheorghe Bucur
(„tripla lui valoare: istorică, ştiinţifică şi
patriotică”. Mircea Eliade: „Prin studiul său
de tinereţe – care nu era, de altfel, decât o
versiune definitivă a altor încercări din
adolescenţă – prin cercetările care au
urmat, Hasdeu încearcă să fixeze pârghia
istoriei în alt punct de sprijin. Totul se
schimbă, în perspectiva istoriei
româneşti şi în justificarea misiunii
istorice a neamului nostru, dacă privim
din acest unghi. Nu mai suntem pur şi
simplu un popor romanic; – participăm la
un popor originar, a cărei glorie precede
pe cea a Romei...”);
Bogdan Petriceicu Hasdeu – Perit-au
Dacii?, de Michaela Al. Orescu („dintre
împăraţii romani de origine dacă,
B.P.Hasdeu se opreşte şi asupra
împăraţilor Filip (Arabul) şi Liciniu”. Filip a
fundat oraşul Filipopole, pe care Cassiodor
şi Iornandes îl considerau a fi în Europa.
Iornandes, în Summa temporum, „adaugă
şi numele «cel curat» tracic al acestui oraş:
Pulpudava.” Hasdeu deduce că şi Galeriu
era la origine «saraba», era foarte mândru
de origi-nea sa, deşi era poreclit «cioban»,
se pretindea a proveni dintr-un neam
zeesc («diis oriun-dus»). Numele de
«Galerius» semnifică «pileatus»: «galerus
est genus pilei», spune Servius”);
B. P. Hasdeu (1838-1907) şi Mihai
Eminescu (1850-1889)*, de Laurenţiu
Popescu (În articolul lui Eminescu,
„Columna lui Traian”, din 1 Aprilie 1882:
„O interesantă culegere promite a deveni
aceea a răspunsurilor pe care învăţătorii
rurali le dau la chestionarul ce li s-a
împărţit în 1877. Încă sub ministrul
Maiorescu se împărţise, după cum ştim,
un asemenea chestionar privitor la
datinele poporului, la naştere, nunţi,
înmormîntări şi alte ocazii solemne. La
chestionarul I a lucrat mai cu seamă Ion

104

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Octavian ONEA

Octavian ONEA

Creangă, al II-lea chestionar e făcut de
domnul Hasdeu şi se mărgineşte la
obiceiurile juridice ale poporului nostru.”);
Limba getă sau rumună pe monezile
împăraţilor romani*, de Constantin Olariu
Arimin (Trebue să mărturisesc public că,
deşi mă ocup de ceva vreme de un
dicţionar al limbii române până la 1550,
chestia cu limba rumună tot una cu limba
getă, m-a dat gata. Dacă nu mă înşel,
„rumun” înseamnă „român” în limba
polonă. Ar trebui să ieu şi eu „toieg”-ul,
„adică băţul de sprijin al lui Poimandre, al
lui Senta, Moş Arimin sau tuturor
păstorilor de neamuri”);
S-a opus, ori a propus, B.P.Hasdeu,
premierea Teatrului lui I.L.Caragiale, de
către Academia Română? Sau, viceversa:
premierii. Din această dilemă nu putem
eşi... Am zis!*, de Octavian Onea (nu pot
zice nici subsemnatul, nici suprasemnatul,
neştiind unde redactorul îmi va trece
numele. „Istoria literaturii pune în seama
lui B.P.Hasdeu respingerea volumului de
Teatru, de I.L.Caragiale, de către Academia
Română. De la Caragiale şi amicii săi,
având la mijloc veacul lui Cioculescu şi în
coadă mileniul lui Manolescu, există, nu o
majoritate, ci unanimitate în această
privinţă. O amănunţime n-ar fi de prisos,
dar am mânca prea mult spaţiu şi timp.
Aşa că vom cita numai Veacul şi Mileniul.”);
Aspecte patografice în viaţa şi opera
lui B.Petriceicu-Hasdeu (1838-1907), de
Jurist drd. Maria Besciu şi Prof.
Antoaneta Lucasciuc („Am apelat la
literatura memorialistică, ce abundă în
informaţii psihoafective şi
comportamentale – restituire cât mai
aproape de adevăr pentru patografie.”
„Astfel, vom înţelege că amestecul de
iubire şi durere îi goleşte trupul de fluxul
energetic; spiritul lui Hasdeu s-a năruit
dar, poate compensatoriu, el descoperă

o cale finită prin care să-şi apropie unica
fiică (unică în toate), aşa cum aforistic
afirma poetul nepereche: «Pentru ce-i
etern, timp nu există!»”);
Hasdeu, vârful de sus al triunghiului
dacic românesc*, de Prof.dr. Mihai
Popescu („Găzduind în paginile revistei
sale «Columna lui Traian» Bibliografia
dacică a lui Alexandru Odobescu (18341895), dar şi numeroase studii ale lui
Nicolae Densusianu (1846-1911), Hasdeu
(1838-1907) avea să iniţieze cercetarea
ştiinţifică dacologică, stimulând realizarea
ulterioară a Daciei preistorice şi a tuturor
cercetărilor care au urmat. Odobescu
fusese temporar procuror, Hasdeu
judecător, iar Densuşianu avocat. [...] Un
adevărat triunghi dacic românesc.”);
Hasdeu – o viziune magică asupra
existenţei, de Gl.Bg.(r) Grigore Buciu
(„Dacii sunt ai munţilor şi geţii ai câmpiei,
dar au vorbit aceeaşi limbă şi au avut
aceleaşi credinţe”. „S-au unit împotriva
romanilor, s-au aplecat de nevoe, dar au
rămas cu sentimentul de stăpâni
înrădăcinaţi într-un spaţiu magic. De aceea
terra a devenit ţară şi ţarină, de aceea
pavimentum – o pardoseală a curţii sau
locuinţei – a devenit întregul pământ pe
care îl stăpânim şi, prin extensie, noţiunea
de pământ ca totalitate.”);
Bogdan Petriceicu Hasdeu şi Sfântul
Munte Athos*, de Iosif Marin („Unul din
primele studii istorice publicate de Hasdeu
după stabilirea sa în Moldova, era intitulat
Uricele române aflătoare la Sfetigora”);
Pe urmele unor membri ai familiei
Hasdeu la Dinăuţi şi Cristineşti, de
Prof.univ.emerit dr.ing. Nicolae P.
Leonăchescu („În ziua de 13 Septembrie
1998, am avut marea şansă de a vizita
inopinat Şcoala Medie din satul Dinăuţi
(Dinivţi, în limba ucraineană) din raionul
Noua Suliţă, regiunea Cernăuţi, ca membru

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

105

Octavian ONEA

Octavian ONEA

al unei delegaţii de parlamentari români.”
„Mi-am propus a reveni şi o a doua vizită la
această şcoală am făcut-o în ziua de 30
Noembrie 2002. Directoarea a primit darul
meu (2027 cărţi, în 27 colete!) cu uimire”.
„În aceeaşi zi, 30 Noembrie 2002, am ajuns
la Cristineşti, raionul Hotin, cu speranţa că
vom putea vizita Muzeul B.P.Hasdeu şi
necropola familiei. Totul era închis!” „Întrun spaţiu izolat şi neîngrijit, am descoperit
o placă verticală din marmură
(«monument») pe care se mai distingeau
trei cuvinte: «Rodinnoe cladovişce
Hijdeiv». Placă tombală nu exista”);
Hasdeu şi continuitatea spirituală
românească, de Prof. Gheorghe Tarara
(„Interesul lui Hasdeu pentru totalitate a
guvernat, în ultimă instanţă, şi concepţia
sa despre evoluţia societăţii. A numit-o
pozitivism istoric şi în numele acestuia a
formulat un principiu explicativ specific:
«Istoria este critica legilor naşterii,
creşterii, desvoltării, slăbirii, peirii şi
renaşterii popoarelor în spaţiu şi timp.»”);
Dovezi ale continuităţii civilizaţiei getodace la nord de Dunăre*, de Av. Oana
Coandă („Din perspectiva dreptului
constituţional, statul este alcătuit din
următoarele elemente: teritoriul [azi în
plin proces de înstrăinare, n.O.], populaţia,
o putere organizată ce dirijează grupul şi o
ordine socială, economică, politică şi
juridică.” „Ne folosim şi de alte lucrări ale
lui B.P.Hasdeu, dar şi de lucrarea «Pierit-au
dacii? Unde sunt romanii în Dacia?», scrisă
de domnul Gavrilă Copil.”);
Bogdan Petriceicu Hasdeu – părinte,
dascăl şi mentor, de Dr. Crina Bocşan
(„Preocupat de felul în care [Iuliile] se
descurcau singure în Paris, apoi din ce în
ce mai îngrijorat, magistrul Hasdeu
apelează la elevii lui trimişi la studii în
străinătate, cum erau [Ioan] Bianu, I[lie]
Bărbulescu, [Mozes] Gaster şi mai ales

[Grigore G.] Tocilescu şi [Lazăr] Şăineanu,
să afle situaţia celor două Iulii.” Ei, nu
chiar la toţi! Cunoscătorii ştiu de ce.);
„Ursita”, ineditul roman al lui Bogdan
Petriceicu Hasdeu, cronică a continuităţii
tradiţiei culturale a civilizaţiei dacilor*, de
Lucreţia Eugenia Brezeanu („Titlul acestui
roman, unic în literatura noastră prin
excepţionala documentare şi citare a
documentelor, aminteşte de vechea
practică dacică a Ursitoarelor.”);
Iulia Hasdeu şi proiectul „miniatura
Daciei”, de ing. Cornelia-Viorica Popescu
(În O nevastă româncă, „Hasdeu elogiază
rolul «nevestei românce» în păstrarea
elementului românesc în Macedonia,
Serbia şi Ungaria şi îşi exprimă speranţa că
tot ea «ne va scăpa în viitor de acel
indeferentism cosmopolit», care tindea să
se extindă printre români.”);
Spiritualitatea creaţiei lui B.P.Hasdeu,
de Prof. Cristian Margareta („G.Călinescu
spunea [despre Hasdeu] că a citit «duhul
veacului» în care a trăit”);
„Homo Eversator” loveşte şi în Bogdan
Petriceicu Hasdeu, de Comandor în
retragere Emilian Munteanu („eversiunea
(distrugerea) se exercită atât asupra
elementelor materiale de cultură şi
civilizaţie, cât şi asupra unor elemente
subtile ale antroposferei. Distrugerea
poate avea ca obiect 1200 de întreprinderi
industriale construite de români, după
cum poate avea ca obiect distrugerea
imaginii unui mare Voevod, cum a fost
Mihai Viteazu.” Odată cu distrugerea
Arhivelor Statului de pe strada Uranus din
Bucureşti, a dispărut şi bustul lui Hasdeu
din părculeţul din faţa lor.);
Iulia Hasdeu – o poveste cutremurătoare
despre viaţă şi moarte, de Marius Ionel
Constantin, elev („Hasdeu cunoştea
amănunţit programul de lucru al Iuliei”);
Preocupările filologului B.P.Hasdeu

106

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Octavian ONEA

Octavian ONEA

pentru limba dacilor, de Stanca Desa
(„Fără a avea pretenţia unui studiu de
specialitate” etc.);
Pierit-au Dacii?, de psiholog Tiberiu
Ciobanu („nu am pretenţii, acum, de
lucrare ştiinţifică, ci doar de o expunere
de idei);
Iulia Hasdeu, urmaşă a dacilor*, de
Andrada-Bianca Ilarion, elevă („Pentru că
bunica a terminat Colegiul «Bogdan
Petriceicu Hasdeu» din Buzău, iar mama
mea a fost, în timpul studenţiei,
profesoară de limba latină la Liceul «Iulia
Hasdeu» din Bucureşti, am început să
citesc despre viaţa tinerei scriitoare”).
Personal, am mai presentat şi
comunicările: O periegheză, o telegramă şi
un articol privind descoperirea aşezării şi a
cimitirului vizigoţilor de la Pietroasele şi
Eludarea României şi a Basarabiei din
ediţiile frăţeşti ale Operelor lui B.P.Hasdeu.
Prima presintă o adevărată spirală
dacică de aur, cu punctul de pornire în
periegheza făcută de mine la Pietroasele şi
împrejurimi, în primăvara anului 1970, cu
recuperarea unui canceu şi a unei străchini
de lut, cu rune gotice şi aducerea lor la
Muzeul Hasdeu, reluarea săpăturilor din
castrul roman, de Gh. Diaconu, şi punctul
terminus în masivul volum Alexandru
Odobescu, Opere IV, Tezaurul de la
Pietroasa, Ediţie [anastatică] îngrijită,
Introducere, Comentarii şi Note de Mircea
Babeş, Studii arheologice de Radu Harhoiu
şi Gh. Diaconu, Editura Academiei,
Bucureşti, 1976, presentat şi în Salonul
„...n...o...u” al Muzeului Hasdeu, la 7
Decembrie 1976, în presenţa arheologilor
Babeş şi Diaconu.
Pe cea de-a doua am presentat-o şi la
Chişinău (Biblioteca Naţională). Citez din
ea, câteva rânduri: „Gena românească a
fost una din componentele permanente
ale operei lui B. P. Hasdeu.” „O asemenea

revărsare de românism, ca şi exprimarea
unui antirusism virulent, din partea unui
om care trăise sub ruşi şi reuşise să scape
ex ungue leonem, au făcut ca B.P.Hasdeu
să fie unul dintre cei mai cenzuraţi, dacă
nu cel mai cenzurat dintre marii autori
români, după instaurarea puterii
comuniste. Fie bună parte din titlurile sale
n-au fost publicate de loc – Papa de la
Neva. Conferinţă ţinută la Ateneul Român
în ziua de 7 Decembrie 1901, Bucuresci,
1901, de exemplu – fie, când n-au putut fi
ignorate, cum s-a întâmplat cu Răzvan şi
Vidra, cea mai jucată dintre piesele
noastre istorice până atunci, acestea au
fost fost drastic cenzurate. Ceea ce le-a
tăiat mult din forţa de expresie, făcând ca
impactul lor asupra publicului să nu mai
fie acelaşi şi, în cazul poemei dramatice
Răzvan şi Vidra, la care ne-am referit,
aceasta să fie practic scoasă din
repertoriul nostru tradiţional.”
În Cuvîntul de încheere de la Buzău, Dl.
Săvescu a mulţumit în mod deosebit D-nei
Antigona Grecu, care i-a fost alături în
organizarea tuturor Congreselor. Pentru
cine nu ştie, D-na Grecu, o femee
supercultă, este originară din Câmpina,
unde şi locueşte. Iar în Cuvîntul de
deschidere de la Chişinău, povestind
avatarurile organisării acolo, cu promisiuni
(neonorate) ale ambasadorilor din
America şi de la Bucureşti, a presentat o
fetişcană, mlădie ca o trestie, Maria
Pruteanu, care i-a scris: „Dacă domnii
aceştia nu vor, vă iau eu în spinare şi vă
trec Prutul!” Maria a recitat poesia-i
proprie, Vocea sufletului*.
Despre resultatele Geneticii, presentate
de Dl. Dr. Săvescu, resultate ce confirmă
pe cale biologică teoria istorică a lui
Hasdeu („populaţia de azi a ţării noastre
aparţine majoritar Halpogrupurilor I 1b şi
R 1a”), în numărul următor.

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

107

pelingeneze

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN
Deratizarea lui
Eminescu
Începusem în cu totul alt fel acest
periplu prin subteranele vieţii noastre
(in)culturale, când mi s-a ivit ocazia
câtorva zile de călătorie tomnatecă pe
plaiurile Moldovei de Sus. Cele câteva
„popasuri culturale” mi-au amărât multe
zile şi mi-au întărit percepţia „locală” că
„vânzarea” de cultură la noi e
încremenită în proiect. Trei exemple.
Complexul Ipoteşti. Ajungem pe la 4
după amiaza, trebuie să fiţi de acord că
pentru un autocar cu turişti care vin de
obicei de foarte departe e o oră normală.
Totul este închis, un paznic paşnic, cu
faţă vag lombroziană, ne anunţă că în tot
complexul este deratizare, putem vedea
doar curtea, deloc îngrijită. „Cum nu sunt
un şoarec, Doamne!” exclama Poetul.
Mă întreb ce invazie de rozătoare a făcut
aşa de urgentă (suntem, totuşi, încă în
plin sezon turistic, vremea e frumoasă)
deratizarea, dacă ea nu se putea face în
iarnă, când, bănuiesc, nu prea ajung
turişti pe aici. Supărat, blestemând
„neamul nevoii” (Eminescu dixit)
ajungem la Humuleşti, fireşte că la
bojdeucă era închis, se depăşise
programul. Mă întreb iar, cu un acut
sentiment că sunt cel mai idiot dintre
pământeni (cei de la Ministerul Culturii
fac excepţie), dacă, măcar pe timpul
sezonului astfel de aşezăminte n-ar
trebui să funcţioneze zi lumină. A doua zi
108

ajungem la casa Veronicăi Micle. Aici
suntem mai norocoşi, un bilet pus în
geam ne lămureşte că trebuie să
anunţăm peste drum la Muzeu să vină
cineva să ne deschidă. Ne conformăm,
vine destul de repede o doamnă care nu
are însă nici o altă atribuţie în afară de a
descuia uşa şi de a ne tăia biletele. Nu tu
o explicaţie, nu tu o broşură de
prezentare, nimic. Se scuză că nu ştiu
cine a plecat fără să-i lase nici un pliant.
În totul, impresie de sărăcie de
imaginaţie şi de expunere. Aceleaşi
vitrine în care se află „obiecte”, câteva
tablouri şi cărţi; „muzeu” în sensul
peiorativ al termenului. Aceleaşi impresii
mi le voi întări ziua următoare la Casa
Sadoveanu de la Vânători. Aici îmi pare
că nimic nu s-a schimbat de acum vreo
trei decenii de când am văzut-o prima
oară. În afara camerei dedicate
Episcopului Visarion Puiu, desigur.
Întrucât ne-a deschis un călugăr ce părea
că a făcut jurământul tăcerii, presupun
că instituţia nu ţine de Ministerul
Culturii. Și aici aceeaşi concepţie
prăfuită, aparatele acelea electronice de
informare au ele însele ceva de relicve,
necorelate cu restul modalităţilor de
expunere. Nimic multimedia. N-am văzut
sisteme audio-ghid cu traducere. Obiecte
ascunse sub sticlă, care nu explică Natura
sadoveniană. Parcă mi-aş dori să aud în
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

difuzoare Vocea inimitabilă recitînd Sara
pe deal…Biografia controversată a
marelui prozator nu ai de unde să o
înţelegi din cele expuse. Starea aceasta
de învechire şi dezinteres total faţă de
atragerea trecătorului îmi pare
generalizată în spaţiul nostru cultural. Se
porneşte de la ideea (falimentară, cred
eu): n-are decât să vină să vadă, cum să
nu ştie cine a fost Sadoveanu. Or, ideea
eficientă ar fi tocmai opusa: dacă
managerii culturali ar face tot posibilul
pentru a atrage spectatori, vizitatori,
cititori etc. Pasivitatea este viciul
fundamental al spaţiilor noastre
culturale: biblioteci, muzee, case de
cultură etc. Ele nu produc cultură, se
mulţumesc să o pună în vitrine. Total
insuficient. Aşa că mă întreb ce şoareci
parşivi îl devoră azi pe Eminescu…
*
Prea mici pentru o cultură mare…
Festivalul Enescu ne-a covîrşit. Ne-a pus
în faţă, aşa se întîmplă cam la fiecare
ediţie, o necruţătoare oglindă a lipsei
noastre de educaţie. Replicile sarcastice
ale lui Ioan Hollender (francheţe pentru
care îl admir enorm) faţă de realităţile
culturale de la noi sunt un lipsit de
complezenţe circumstanţiale discurs
despre ne-trebnicia românească. Spune
de pildă ilustrul muzician: „Nu s-a făcut o
reformă a culturii după anul 1989. Am
preluat din perioada comunistă toate
orchestrele simfonice şi toate teatrele
muzicale din ţară. Sunt mult prea multe,
sunt cumva şi inutile pentru că fac
spectacole foarte puţine. Sunt plătiţi prea
mulţi pentru a muri şi prea puţini pentru
a trăi”.
În acelaşi timp, autorităţile dau din
colţ în colţ întrebîndu-se dacă merită să

salveze casa din Mihăileni, jud. Botoşani.
În care a copilărit compozitorul. Cică
Enescu are prea multe locuri memoriale.
Aşa spun cei de la Patrimoniu. În timp ce
casa e o ruină.
*
Gonflat de audio-laude, Radioul
naţional e într-o derivă tot mai
accentuată. S-a ajuns astfel la situaţia
paradoxală de a avea o emisiune Revista
literară radio dezavuată de chiar
Uniunea Scriitorilor, prin vocea
preşedintelui său. Sub vorbele generoase
de „întinerirea echipei”, „dinamizare”,
„multimedia”, s-a decapitat vechea
echipă care o făcea strălucit de ani de
zile pentru a se ascunde aceeaşi
politizare şi ură la adresa valorilor care
nu sunt cu puterea. Să n-o mai dăm pe
după salcîm…Cît despre Actualităţi… e
tot ce poate fi mai departe de
actualitatea profundă a ţării, se aude că
vreo două emisiuni care mai ţineau sus
ştacheta vor fi scoase din grilă, şi căzut
într-o de-culturalizare galopantă. Doar
ceva exemple, din categoria „almanahe”:
un crainic pronunţă numele istoricului
Lucian Boia cu accent pe ultimul a, ca şi
cum ar fi fost vorba de acel condiment
roşu obţinut din ardei pisat. Numele
scriitorului Ion Valjan e pronunţat
„franţuzeşte” ca fiind un oarecare V. Al.
Jean, în trei cuvinte. Chopin e pronunţat
„Șopăn” (mai că îmi vine să-i dau
dreptate lui Banciu: suntem pe dracu
francofoni). Menţionez că nu e vorba de
transmisii în direct, ci de chestii
înregistrate. Însuşi Paul Grigoriu, una
dintre vocile mitice ale radioului, taxa
într-un interviu televizat, la modul
elegant evident, această decădere, pe
banii noştri.

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

109

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

*
La cel mai mare Tîrg de carte din
Europa, cel de la Frankfurt, România s-a
prezentat „în capot şi şlapi”, cum observă
cineva. Adică manelistic, mahalagistic.
Ministerul oximoronic numit al culturii
dă vina pentru organizare pe ICR. Apoi
spune că „n-a fost aşa de rău”. ICR zice
oarece despre Minister. Iar scriitorii
români tot nu înţeleg pe ce lume trăiesc,
din punctul de vedere al marketingului
cultural. Le ţine de foame mîncătoria
între ei.
*
De altfel, cînd puterea numeşte la
conducerea ICR un individ paraşutat de
la nu ştiu ce direcţie zootehnică
judeţeană, asta arată cît preţ pune pe
cultură. Nu mă aştept la nici o reacţie din
partea oamenilor de cultură din patrie.
Dincolo de postările pe FB. De altfel, nu
mă aştept la nimic din ce ar însemna
solidaritate de breaslă din partea
intelighenţiei neaoşe.
*
Conferinţa lui H.R.-Patapieivici ţinută
la Cluj, prima lui ieşire publică după
lapidarea de anul trecut este un
document care va intra cîndva în
manualele de istorie. E o analiză fără
cusur a mediilor noastre, a lipsei de
solidaritate intelectuală, unul din cele
mai triste lucruri pe care le-am citit/auzit
după 90. Și e vorba tot despre
solidaritate. Scriitorii români chiar merită
să fie conduşi de un zootehnist, sunt
oameni care nu pot apărea în public fără
să rostească vehement „citatele rituale”
împotriva lui Cărtărescu, Patapievici etc.
*
Într-un asemenea context, nu-ţi mai
vine să vorbeşti despre succese. Cum ar

fi premiul UE pentru literatură cîştigat de
Ioana Pârvulescu sau cele două
festivaluri de literatură: FILIT de la Iaşi şi
FILTM de la Timişoara (vivat
concurenţa!).
*
Cuiva împuţinat la minte i-a venit
ideea să spele Poarta Sărutului cu apă şi
detergent. Se pare că i-a provocat daune
îngălbenind-o. Tot aici citam acum vreo
doi ani nemuritoarea vorbă a
Sculptorului, la o revenire în ţară: V-am
lăsat săraci şi proşti, vă regăsesc şi mai
săraci şi mai proşti. Mi-e teamă că, şi
dacă s-ar realiza intenţia aberantă a
unora de a aduce în ţară osemintele
artistului, până şi ele ar rosti aceleaşi
vorbe de gravat la toate intrările în ţară.
*
Există o acţiune frumoasă ca realizare
Let’s do it Romania, de făcut curăţenie.
Ce nu înţeleg, este de ce trebuie să
englezim numele şi nu se putea găsi o
traducere sugestivă. Glumeam
închipuindu-mi o translare a neaoşului:
No, hai!
*
Deocamdată, cultura română este
intrată într-o iarnă lungă în care totul
pare încremenit. Salvarea este strict
individuală.

110

E
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

proză

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU
Vânzătorul de vise
(III)
(Continuare din numărul anterior)
Aşteptarea avea să mai dureze cam o
săptămână.
„Domnul Laurenţiu” a apărut într-o zi de
vineri, pe la prânz, la fel de bine dispus, ca
întotdeauna, bronzat, cu părul parcă puţin
mai blond şi cu o maşină nouă – tot de
teren, dar altă marcă. De data asta era
însoţit de o femeie cam de aceeaşi vârstă
cu el, slăbuţă, purtând aiurea pantaloni
scurţi – pentru că, deşi era o zi călduţă de
toamnă târzie, se cheamă că tot toamnă
era - şi având o pereche de ochelari de
soare uriaşi cocoţaţi în creştetul capului.
Era Helga, verişoara de la Cluj a „domnului
Laurenţiu”, farmacistă, acţionara principală
a farmaciei. Toată numai un zâmbet,
plăcută, Helga ţopăia ca o vrăbiuţă, şi era
uimită mai rău ca un copil de tot ceea ce
vedea şi care i se părea atât de rupt de
lumea în care trăia ea încât avea impresia
că plonjase în istorie cu câteva sute de ani
în urmă. Înainte de a intra în curtea caseifarmacie, ca un fel de bonus la peisajul
rustic în care o adusese, „domnul
Laurenţiu” i-a propus să meargă la baba
Marica, pentru a-i „vedea” palma. Bătrâna
stătea în faţa porţii, pe acelaşi scaun mic cu
trei picioare şi parcă ai fi zis că îi aştepta.
Bineînţeles, fuma.
S-au apropiat de bătrână, aceasta şi-a
ridicat privirea oarbă spre ei şi a întins
mâna spre femeie. Aceasta s-a aplecat pe
vine şi i-a întins amuzată palma stângă:
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

- Dacă-mi zici de bine, am să te
răsplătesc cum se cuvine, zise ea aproape
râzând şi dând de înţeles că nu va crede
nimic din ceea ce va auzi. Însă „domnul
Laurenţiu” uitase să o prevină că bătrâna
nu-i va spune totuşi nimic, aşa cum nu îi
spusese nici lui.
Bătrâna îşi plimbă arătătorul mâinii
drepte peste liniile din palma tinerei femei,
mângâie apoi întreaga palmă, o întoarse,
reveni la faţa cu liniile, le mai parcurse o
dată cu degetul acela murdar şi cu unghia
lungă şi încovoiată, apoi dădu drumul palmei.
- Eşti o femeie bună, deşteaptă şi
frumoasă! zise baba Marica spre totala
surpriză a „domnului Laurenţiu”, nu însă şi
a însoţitoarei lui care se ridicase în picioare
şi-şi netezea micile cute făcute de
pantalonii scurţi de tercot. Te-ai fi aşteptat
ca vocea bătrânei să sune dogit, ca a
oricărui fumător înrăit, dar nu, era chiar
neobişnuit de subţire, atâta doar că vorbele
ieşeau şuierat, ca trecute printre nişte
corzi. Mai avea patru dinţi în gură, doi sus şi
doi jos, astfel dispuşi încât să treacă unul
pe lângă celălalt, ca la capcanele puse de
pădurari, ca să prindă fiare sălbatice, ori
cum ţi-ai împleti degetele palmelor.
- Şi devreme acasă… râse Helga în
continuare amuzată.
- Însă, trebuie să te păzeşti, pentru că
cineva, foarte curând, o să-ncerce să îţi facă
un mare rău… Cineva foarte apropiat… la
care nici nu gândeşti…
- Nu cumva oi fi tu, Laure? întrebă Helga
111

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

cu aceiaşi voioşie de care se părea că nu se
desparte niciodată.
„Domnul Laurenţiu” se forţă să
zâmbească, o făcu însă destul de acru,
verişoara lui glumea, desigur, dar vorbele
babei îl indispuneau vizibil şi ar fi vrut să
plece imediat de-acolo, regretând clipa
când îi venise ideea să vină la ea pentru a-i
ghici Helgăi. O făcuse convins că nu vor
întârzia mult, dar şi că, la fel ca şi în cazul
său, bătrâna nu va spune nici un cuvânt, iar
totul urma să se reducă la o nostimadă de
bun venit. De ce însă lui nu îi spusese
nimic, ba, după cum îşi aducea aminte,
parcă îi şi aruncase cu un gest brutal mâna
de parcă cine ştie ce „văzuse” acolo?
- Altceva? ciripi Helga văzând că bătrâna
tăcuse. Ceva despre „căzut la aşternut” sau
chestia aia cu „la drum de seară” nu zici?...
Părea amuzată peste măsură de ce
auzise, fiind mai mult decât evident faptul
că nu credea o vorbă dar că totuşi întâlnirea
cu bătrâna o bine-dispunea peste măsură.
De partea cealaltă, „domnul Laurenţiu”
dădea tot mai clar semne de nervozitate şi,
cum întrebarea de ce bătrâna nu-i spusese
şi lui ceva, orice, nu-l mai părăsea, tot ceea
ce voia mai mult în acele momente era să o
înşface pe Helga de mână şi să plece cât
mai repede din acel loc. Chiar încercă să-i
prindă mâna şi să o îndepărteze de
bătrână, dar Helga se împotrivi cu fermitate
şi se lăsă din nou pe vine:
- Hai, iartă-mă, am glumit, dar ceva
mai… cum să zic, mai serios, nu ai văzut
acolo? o întrebă pe bătrâna care trase
ultimul fum din ţigara al cărei jar aproape
că îi atingea degetele, după care o strivi sub
călcâiul cu care ar fi putut călca lesne pe
cărbuni încinşi.
- Nu, fata mea, deocamdată atâta
trebuie să ştii… Dacă o să treci cu bine
cumpăna asta, atunci s-ar mai putea să…
Da’ până atunci, ajunge atâta!...

Helgăi îi dispăru veselia. Felul serios de
a vorbi al bătrânei, apoi neliniştea
fremătândă pe care o simţea în gesturile lui
Laurenţiu, transfigurarea acestuia o făcură
să devină serioasă şi să nu îi mai ardă de
replici acide. Se ridică de jos, scoase dintrun buzunar al pantalonilor o hârtie
mototolită şi o lăsă lângă bătrână apoi îl luă
ea de mână pe Laurenţiu şi se îndepărtară.
- Când mai ai timp, până pleci, să mai
treci pe la mine!... o auzi în spate pe baba
Marica..
Helga nu se întoarse, dar îl strânse de
mână pe Laurenţiu:
- Ce e cu bătrâna asta?
- Ce să fie? Aşa-zisa ghicitoare a
satului… Nu o ia nimeni în seamă… Câştigă
şi ea o pâine.
- Ce mai ştii despre ea?
- Nimic. Absolut nimic.
- Parcă n-aş crede, zise Helga, iar
„domnul Laurenţiu” se prefăcu a nu fi auzit.
Traversaseră strada şi ajunseseră în faţa
firmei. S-au uitat puţin la ea, apoi au intrat
în curte, unde îi aştepta vânzătoarea din
schimbul de dimineaţă.
***
În ziua întoarcerii „domnului Laurenţiu”,
Ştirbu nu îndrăzni să treacă pe la el. De
altfel, nici acesta nu-şi făcu apariţia prin
sat, i-a dat liber şi vânzătoarei după ce s-a
interesat cum merseseră vânzările, a sunato şi pe cea care trebuia să vină
după-amiază şi i-a spus că poate să rămână
acasă, apoi a închis farmacia şi a plecat cu
verişoara la M., de unde s-au mai întors
abia noaptea târziu.
A doua zi însă, la puţin timp după
deschiderea farmaciei, Ştirbu intră să
cumpere nişte aspirine şi, spre marea lui
uşurare îl întâlni pe „domnul Laurenţiu”
consultând nişte prospecte. Îi ură bună
revenire, îl întrebă dacă e sănătos, pe unde
a fost – şi astfel află că acesta fusese plecat

112

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

din ţară pentru a pune la punct, şi a verifica
încă o dată legalitatea comercializării acelor
pastile care totuşi nu avuseseră succesul
scontat. Cel puţin deocamdată.
- Apropo de pastilele astea… zise Ştirbu
fericit că nu mai era nevoit să caute un
motiv pentru a ajunge la acest subiect.
N-am auzit să se fi înscris cineva ca să
cumpere…
- Până o să se convingă lumea… se arătă
încrezător „domnul Laurenţiu”.
- Ei, păi tocmai d-aia… mă gândeam eu
aşa acum câteva zile, să încerc şi eu una, şi
dacă o să aibă efect… o să conving şi pe alţii
să cumpere…
- Domnule Ştirbu, tresări plăcut surprins
„domnul Laurenţiu”, sincer să fiu, eu mă
aşteptam de la început să încercaţi, dar am
văzut că aţi tot ezitat. Nu am vrut să vă
influenţez în nici un fel, v-am respectat, ca
să zic aşa, reţinerea, de înţeles, de altfel, şi
tocmai de aceea mă bucur enorm că v-aţi
hotărât, în sfârşit. Şi ca să vă arăt că apreciez
gestul dumneavoastră curajos (râse), vă fac
un discount de cincizeci la sută..
- Nu e cazul… încercă Ştirbu să refuze,
nu prea insistent, însă, pentru ca nu cumva
„domnul Laurenţiu” să se răzgândească.
- Ba nu, vă rog, e plăcerea mea… Şi cam
ce aţi vrea să visaţi?
- Uite că nu m-am gândit…
Minţea, desigur. Încerca însă să dea
alegerii sale un caracter cât mai spontan şi
de aceea trăgea de timp, prefăcându-se a
se gândi exact în acele momente, pentru
prima dată, la visul pe care ar fi vrut să-l
aibă. În realitate, cu mult timp înainte îşi
făcuse un plan, un fel de listă a viselor
dorite, în cazul în care s-ar fi dovedit că
pastilele acelea aveau într-adevăr acest
efect. Ar fi vrut să aibă un şir de vise
pornind de la copilărie şi ajungând la primii
ani ai căsătoriei cu Florica, iar acest din
urmă vis să-l repete, nopţi şi nopţi la rând,

la nesfârşit. Fusese cea mai frumoasă şi mai
fericită perioadă din viaţa lui, ani în care
alături de frumoasa şi tânăra lui nevastă
trăseseră din greu, ca să prindă cheag şi să
reuşească să-şi facă un rost, mâncând puţin
şi prost şi punând de-o parte, se iubiseră cu
foc prin case în care stătuseră cu chirie,
merseseră apoi şi în staţiuni şi-şi făcuseră
vise despre cum îşi vor creşte copiii şi cum
se vor îngriji ca acestora să nu le lipsească
nimic şi să nu aibă parte de greutăţile prin
care trecuseră ei, ţinându-se de mână şi
având încredere unul în celălalt. Sigur că nu
avea cum să-i spună toate astea „domnului
Laurenţiu”, şi tocmai de aceea încerca să
pară a sonda în amintiri nişte evenimente
despre care să lase impresia că ar fi vrut să
le retrăiască în stare onirică. Îşi duse o
mână la frunte, se scărpină cu două degete,
părea încurcat şi nehotărât, şi până la
urmă, pentru că nu putea să lungească
prea mult starea aceasta de căutare, păru a
avea o străluminare:
- Ceva din copilărie! Se poate să visez
cum l-am întâlnit prima dată pe Moş Crăciun?
- Interesant, foarte interesant! zise
„domnul Laurenţiu”. Să căutăm, trebuie
să avem…
Se cocoţă pe un scăunel, căută pe raftul
cel mai de sus şi reveni cu un tub în mână.
- Am găsit. Să luaţi deocamdată una, pe
aceasta, şi scoase din tub o pastilă învelită
în staniol roz, pe care o puse într-un
pliculeţ.
- Cât mă costă? întrebă Ştirbu.
„Domnul Laurenţiu” căută într-un registru:
- Păi… astea fac 300.000 lei bucata. Cu
jumătate reducere – 150.000.
Lui Ştirbu nu-i venea să creadă – erau o
grămadă de bani, doar pentru o pastilă!
Înghiţi în sec, când auzi preţul, însă
onoarea, dar şi curiozitatea aceea care-l
sfredelea ca un vierme de atâta timp îl
împiedicară să caute un pretext pentru a

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

113

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

renunţa să mai cumpere, după ce mai
făcuse şi atâtea eforturi pentru a da o notă
de spontaneitate dorinţei şi alegerii sale.
Categoric, nu mai putea da înapoi. Scoase
banii din buzunar, îi depuse pe tejghea şi,
motivând că trebuie să-i vină un camion cu
marfă, plecă din farmacie nemaiştiind dacă
l-a salutat sau nu pe „domnul Laurenţiu”.

Copilul îşi trecu iar palma peste geamul
rece şi ud şi-şi atinse fruntea de el scrutând
cu privirea îngemănarea acea de întuneric
şi lumină de bec chior, doar-doar l-o zări pe
moş. Nu văzu însă decât două siluete
apropiindu-se în zigzag. Erau tatăl şi
unchiul Sile (fratele mamei), ca de obicei
băuţi şi vorbind cu gesturi largi care făceau
să le fluture hainele în toate părţile, maimai să zboare de pe ei.
Peste câteva secunde în cameră intră
doar tata. Abia se ţinea pe picioare. S-a
apropiat de băiat, l-a ciufulit trecându-şi
mâna aspră şi mirosind puternic a tutun
prost şi ieftin, apoi s-a dus la patul de unde
mama şi-a deschis ochii cu un efort aproape
final şi l-a privit printr-o ceaţă pe care dacă
ar mai fi avut putere ar fi dat-o la o parte
cu mâna. „Cuuum… cum te mai simţi?” a
întrebat-o tata. „Mai bine…” a răspuns
aceasta cu voce stinsă şi fierbinte. Bărbatul
vru să se aşeze lângă ea pe patul tare dar,
dându-şi seama că ar fi deranjat-o pe
bolnavă, îşi trase un scaun pe care căzu năuc.
Nu-şi dezbrăcase hainele groase iar
zăpada de pe bocancii cazoni începu să se
topească şi să formeze o mică băltoacă pe
preşurile aşezate peste duşumeaua atacată
de cari. Îşi lăsă capul în pumni şi părul îi
căzu în dezordine peste faţa nebărbierită de
zile întregi. „Ai… ai fost iar la mat?...” întrebă
mama abia auzit. Bărbatul nu schiţă nici un
gest. „După ce că…” însă femeia nu mai
putu continua din cauza unui nou acces de
tuse care zgudui întreaga încăpere. Mihăiţă
se întoarse spre cei doi şi-i privi o clipă, apoi
coborî de pe scăunelul pe care stătuse până
atunci şi intră sub pături, lângă mama.
„Nu… nu, să nu iei şi tu…” încercă aceasta
să-l facă să plece dar nu reuşi. Băiatul îşi
pusese deja păturile în cap.
„Ho-ho-ho!...” se auzi de-afară, şi
urmară imediat ciocănituri în uşă. „E cineva
acasă?... Vr’un copil cuminte?...” Mihăiţă

Mihăiţă îşi lipi năsucul de geamul rece şi
privi afară; nu văzu nimic pentru că respiraţia
sa caldă aburi imediat sticla. O şterse cu
mânuţa sa fierbinte şi prin cele câteva dâre
lăsate pe geam zări în lumina gălbuie a
becului ce spânzura la intrare sub abajurul
ce se legăna uşor, cum ningea alene, cu
fulgi pufoşi, ca nişte floricele de porumb.
În pat, cu fruntea acoperită cu o batistă
înmuiată în apă rece amestecată cu spirt,
mama tremura sub cele trei pături roase şi
peticite care nu reuşeau câtuşi de puţin să o
încălzească. Pe godinul în care gazele erau
folosite doar până luau foc cele câteva
lemne puse direct peste brener, se chinuia
să fiarbă apa pentru ceai pusă într-un ibric
deformat, din aluminiu. „Şi a zis moş
Crăciun că sigur vine în seara asta?”
întrebă copilul întorcându-se către femeia
care dârdâia în patul de fier cu salteaua de
paie aşezată peste o ţesătură de fâşii de
tablă ruginită. „El aşa a zis…” răspunse ea
şi îşi trecu vârful limbii peste buzele care din
cauza febrei i se cojeau ca nişte pieliţe de
cartofi fierţi. „Dar a trecut atâta timp de
când ai zis că vine şi văd că nu mai apare…”
continuă copilul şi se întoarse iar cu faţa
spre geamul care se aburi la loc la prima
respiraţie. Femeia închise ochii care o
frigeau atât de tare că nici nu mai putea să
vadă şi scoase un geamăt urmat apoi de un
acces de tuse care ţinu o veşnicie, epuizând-o.
De afară se auzeau câţiva câini lătrând
la umbre, iar fulgii aceia cât pumnii săi
cădeau şi tot cădeau din cerul nevăzut.
114

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

sări din pat, mama reuşi să-şi stăpânească
tusea, iar tatăl se ridică anevoie de pe
scaun şi merse la uşă şi o deschise. În prag,
Moş Crăciun, având o mantie roşie dintr-un
material ponosit, un fes verde fără ciucure
tras până la ochi şi o barbă cam neîngrijită.
Nu avea nicidecum un sac în spinare, ci o
plasă de aţă în mâna dreaptă în care se
vedeau câteva pachete. Nici cizme nu avea,
ci doar nişte bocanci uzaţi semănând foarte
mult cu ai tatii.
Moşul intră ca la el acasă şi se aşeză pe
cel de-al doilea scaun din cameră aşezat
lângă masa acoperită cu o muşama care pe
la colţuri începuse să se jupoaie lăsând la
vedere ţesătura cauciucată de dedesubt.
Mama deveni atentă, se vedea că era şi ea
surprinsă, tatăl se reaşeză pe scaunul de pe
care doar ce se ridicase, iar copilul rămase
cu gura căscată, lângă pat. Moşul părea
foarte obosit. „Hai, vino aici, pe genunchii
mei şi spune o poezie.” Vorbea gros, dar
părea chiar că voia să vorbească astfel,
pentru că-şi ducea o mână la gât şi încerca
să-şi dreagă glasul. „Hai, du-te!...” zise
mama şi, scoţându-şi de sub pături o mână
slabă ca un fus, îl împinse pe copil spre
moş. Mihăiţă se apropie de acesta şi spuse
maşinal cele trei poezii pe care le cunoştea.
Moşul era încântat şi-l întrebă pe copil
dacă îşi ascultă părinţii. Îi asculta, zise, iar
mama dădu aprobator din cap. Dar la
grădiniţă era cuminte? Era. Dar?... moşul
nu găsea întrebarea. „Da, moşule, se auzi
vocea stinsă a mamei, mănâncă tot,
doarme după masa, se spală pe dinţi… e un
copil tare, tare cuminte…” Două lacrimi îşi
făcură loc pe la colţurile ochilor săi dar
copilul nu apucă să le vadă pentru că
acestea se şi uscară de la fierbinţeala
obrajilor. „Ce ţi-ai dori tu cel mai mult?”
întrebă moşul aranjându-şi barba care se
deplasase puţin într-o parte. Dar câte nu şiar dori… „Nimic… zise, totuşi, apoi adăugă:

mi-aş dori ca mama să se facă bine, iar tata
să nu mai vină beat acasă…” Moşul, care se
pregătea să îl mai întrebe ceva renunţă,
tata tresări, iar mama lăcrimă încă o dată.
Lacrimile se evaporară rapid, ca şi cele de
mai devreme..
Mihăiţă primi câteva pachete cu
biscuiţi, o ciocolată, două portocale, o
punguţă cu bomboane îmbrăcate în
poleială şi două perechi de ciorapi şi un
fular. Moşul îl chemă să-l pupe (nu se
aşezase pe genunchii săi, cum îl îndemnase
la început), îl sfătui apoi să-i asculte tot aşa
ca până acum pe părinţi şi după ce-i mai
ură să crească mare şi sănătos se ridică de
pe scaun şi o porni grăbit spre uşă, spunând
că trebuie să mai ajungă şi la alţi copii.
Avea probabil sacul pus pe undeva pe
afară, pentru că în plasa de aţă nu mai
rămăsese nimic.
După plecarea sa, Mihăiţă se apucă de
ronţăit o bomboană şi zise: „Moşul ăsta
mirosea a ţigări. Fumează şi el? Şi cam
semăna cu unchiul Sile…” Nu primi însă nici
un răspuns. A doua zi mama nu s-a mai
trezit din somn, şi tot de a doua zi tata nu a
mai băut nimic, până s-a prăpădit şi el, în
vara următoare, în urma unui accident de
muncă. În acea noapte frumoasă de iarnă,
Moş Crăciun a venit la copil pentru prima şi
ultima dată. Avea să-l mai vadă la şcoală,
la serbări, unde i se zicea Moş Gerilă, dar
deja ştia că nu există; cineva se îmbrăca
într-un astfel de costum şi aducea daruri
egale pentru toţi copii. La alţii, însă, mai
venea şi acasă…
***
Foarte mulţumit de faptul că visase
ceea ce dorise, Ştirbu a umplut imediat
satul cu vestea cea mare, cum că treaba cu
pastilele alea era exact aşa cum spusese
„domnul Laurenţiu”. Următorul care a
cumpărat-o, „la vedere”, fără să se
ferească, a fost primarul Gorun; acesta nu

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

115

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

s-a sfiit să spună că vrea să se viseze
parlamentar. A doua zi, la prima oră, şi-a
convocat toţi subalternii într-o şedinţă cu o
ordine de zi neclară, dar a alunecat curând
în subiectul dorit şi anume visul pe care îl
avusese după ce în seara precedentă
înghiţise pastila-minune. A povestit
întregului personal cum s-a visat stând întrun comod fotoliu de piele în Casa
poporului, cu laptopul în faţă, şi cum apoi a
vorbit el de la tribună despre treburile
politice ale naţiunii dar şi despre
problemele locuitorilor ale căror interese le
reprezenta în înaltul for legislativ al ţării. A
descris apoi cu lux de amănunte cantina la
care mâncau aleşii poporului, a spus şi
câteva meniuri şi preţuri, mai de nimic, cam
cum erau alea de la „cantina partidului”, pe
vremuri, după care şi-a adus aminte chiar şi
numele recepţionerei de la hotelul în care
locuia, precum şi pe al şoferului care venea
dimineaţa ca să-l ia la serviciu cu maşina,
„un Cielo negru…” „Păi, şefu’ zise tipul de la
Sistematizare, am auzit că acuma le dă
Passate…” „Bă, da’ nemulţumit mai eşti,
interveni cel de la Starea civilă, şi-acuma
ce-ai vrea, să primească aşa, din prima, un
Volvo?” Gorun nu a fost atent la această
scurtă dispută, concentrat fiind cu
povestirea visului şi făcând-o cu o
seriozitate şi o atenţie pentru amănunte
atât de mari încât cine nu l-ar fi cunoscut şi
l-ar fi auzit atunci pentru prima dată ar fi
rămas convins că este chiar parlamentar. Ba
chiar din acea zi şi-a schimbat şi atitudinea,
de ai fi zis că e mare demnitar şi nu doar un
pârlit de primar de ţară.
Al doilea cumpărător a fost profesorul
Elvis Tudor, care a vrut să se viseze senior
editor la Le Figaro. A doua zi însă, acesta
nu a vrut deloc să spună dacă şi s-a visat
aşa cum dorise, mulţumindu-se să spună
doar că şi în cazul său pastila avusese
efectul dorit. Însă frenezia cu care a

început să caute „subiecte” pentru
eventuale publicaţii ce i-ar fi acceptat
colaborarea a crescut până la a-şi neglija
aproape de tot orele, mai tot timpul fiind
plecat „pe teren”.
În următoarele zile, mai bine de
jumătate din bărbaţii satului şi-au
cumpărat măcar o pastilă. Mai puţin
doritoare de această experienţă au fost
femeile. Acestea nu doar că nu erau de
acord cu acest lucru, dar aveau şi certuri
acasă cu bărbaţii lor pentru banii (mulţi,
pentru majoritatea familiilor) ce trebuiau
daţi doar pentru o pastilă. Până la urmă
însă, s-au molipsit şi acestea, au devenit
cumpărătoare la fel de fervente ca şi soţii,
fără ca totuşi să le spună acestora pentru
ce fel de vise îşi cumpărau pastilele.
Bărbaţii în schimb erau mai limbuţi,
povesteau în gura mare ce mai visaseră în
ultima vreme şi ce mai aveau de gând să
„comande”, după ce vor mai reuşi să mai
pună ban peste ban.
Sătenii umblau la economii, iar din
cauza cererii prea mari au început să se
alcătuiască „liste de aşteptare”. La scurtă
vreme după ce venise în sat, Helga s-a
văzut nevoită să plece la Cluj de unde să ia
legătura cu celălalt partener de afacere
pentru suplimentarea substanţială a
stocurilor de pastile. N-a mai avut astfel
timp să treacă pe la baba Marica, aşa cum
o invitase aceasta. Farmacia era
aprovizionată ritmic, la fiecare două
săptămâni, pentru că numărul doritorilor
de vise la comandă începu să crească, la
început cu clienţi din M. şi, pe măsură ce
timpul trecea, cu unii veniţi din locuri din
ce în ce mai îndepărtate, pentru că nimic
nu se transmite mai rapid decât zvonul.
Deşi era jumătatea lunii decembrie mai erau câteva zile până la sfârşitul anului,
iar zăpada ce căzuse în ultimele zile
îngreunase mult circulaţia pe străzile

116

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

neasfaltate ale aşezării -, în sat continuau
să-şi facă apariţia maşini din judeţe din
toată ţara, care trăgeau, toate, în faţa caseifarmacie. Vânzarea celebrelor pastile nu
era însă decât de competenţa „domnului
Laurenţiu”, ceea ce a făcut ca, în cele
câteva rânduri în care a fost la rândul său
plecat la Cluj, în sat să se strângă mulţi
cumpărători care, nevoind să plece şi să se
întoarcă la o dată ulterioară, s-au cazat la
săteni şi i-au făcut o vânzare nesperat de
mare lui Ştirbu, ba au golit şi „Mini
market”-ul Floricăi. La un moment dat,
Ştirbu s-a întrebat dacă nu cumva se ivise
ocazia construirii unei pensiuni, s-a şi
sfătuit în acest sens cu câţiva apropiaţi, dar
deocamdată a amânat luarea unei decizii,
urmând să mai aştepte şi să vadă mai bine
cum vor evolua lucrurile.
Până la venirea masivă a cumpărătorilor
din ţară s-a produs şi un incident amuzant,
cei implicaţi fiind Codruţ Beiu, pădurarul, şi
Gicu Foiţă. Aceştia s-au întâlnit într-o seară
la cârciuma lui Ştirbu şi, după ce au ras mai
multe pahare cu tărie şi-au arătat pastilele
pe care le cumpăraseră, dar au reuşit să le
încurce, nemaiştiind care a cui era. S-au
ciondănit ce s-au ciondănit, s-au mai cinstit
şi, până la urmă, pentru că pastilele aveau
aceeaşi mărime dar uitaseră ce culoare
avea ambalajul, fiecare a luat o pastilă la
întâmplare.
A doua zi s-au întâlnit şi şi-au povestit
reciproc visele, nu fără unele mici
animozităţi, pentru că, de pildă, nimerind
(evident!) pastila lui Beiu, Foiţă a „văzut”
cum acesta, visându-se într-o poiană la o
petrecere cu amicii săi după o partidă de
vânătoare, vorbea cam cu neruşinare
despre nevastă-sa, căreia i-ar face şi i-ar
drege, că pe mototolul de Gicu (adică el!),
nu-l crede că mai poate. La rândul său,
Beiu, luând pastila lui Gicu, a „aflat” cum
acesta intra în timpul nopţii în biroul

primarului de unde, la îndemnul lui Elvis
sustrăgea la întâmplare copii după diverse
documente; profesorul se pregătea să dea
pe piaţă o „bombă de presă”, deocamdată
nu prea avea habar despre ce şi când, dar
cum în toate era un început, avea mai întâi
nevoie de nişte documente, orice ar fi fost
acestea, în care va găsi el până la urmă
ceva compromiţător.
Singurul care la un moment dat şi-a dat
seama că ceva nu „se lega”, şi nu se explica
de ce dacă cineva lua o pastilă care fusese
cumpărată de altă persoană „prelua” visul
acesteia, a fost Puiu. După părerea sa, o
înstrăinare a pastilei ar fi trebuit să nu
permită noului posesor accesul la visul
„titularului”. Şi-apoi, o altă nelămurire a lui
era de ce, de pildă, două pastile din acelaşi
tub şi cu aceeaşi „temă” – de pildă, nunta
respectivilor, produceau acelaşi efect (visul
despre nuntă), dar al fiecăruia în parte, ca
şi cum, odată scoase la iveală, pastilele,
prin cine ştie ce chimie obscură se
„personalizau”. A cerut lămuriri de la
„domnul Laurenţiu”, însă acesta nu a fost
prea coerent şi nici convingător în explicaţii,
iar Puiu a avut chiar impresia că era el
însuşi luat prin surprindere de aceste
întrebări. Până la urmă, după mai multe
bâlbâieli a concluzionat că asta era de fapt
o taină, un secret al celui ce descoperise
pilula-minune, un şaman de prin jungla
amazoniană şi care lucra cu câţiva
întreprinzători cărora bineînţeles că nu le
împărtăşise secretul, şi nici aceştia nu-l
putuseră afla, deşi se pare că făcuseră tot
felul de analize pastilelor respective. De
fapt, aceştia doar investiseră bani (mulţi) în
tehnologie, angajaseră lucrători care
culegeau plantele necesare şi desfăceau
apoi produsul printr-o reţea transnaţională,
la care statul nu avea acces. Dincolo însă de
procesul tehnologic ca atare, nimeni nu ştia
ce se mai întâmpla, poate era o chestie… o

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

117

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

chestie… „domnul Laurenţiu” nu-şi mai găsi
cuvintele. „În orice caz, nu e vorba de
placebo, dacă te-ai gândit la asta, mai zise
el. De fapt, nici n-aş vedea cum s-ar putea
aplica acest concept – ştiu că pot vorbi cu
tine în aceşti termeni – la situaţia noastră”.
În sinea sa, Puiu nu a fost mulţumit cu
explicaţiile primite dar, oricum, mai mult de
atât nu putea obţine. Şi a avut chiar
impresia că „domnul Laurenţiu” însuşi nu
era suficient de sigur de cele spuse, unele
lucruri fiind parcă inventate pe loc.
Afacerea cu pastilele-minune se dovedi
a fi exact aşa cum spusese „domnul
Laurenţiu”, foarte profitabilă şi aducătoare
de faimă satului. După trecerea iernii îşi
făcură apariţia şi primii străini, mai întâi
veniţi din ţările din jur, „vecine şi prietene”,
cum îşi aduse aminte vechea expresie
Gorun. Asta o spusese în timp ce vorbea cu
nişte tipi veniţi din sudul Dunării şi care o
rupeau binişor pe româneşte, în timp ce
primarul rămăsese tot la naruşenia şi
jolcarton ce i se fixaseră în memorie de pe
vremea când vedea meciuri folosind ca
antenă un lighean de aluminiu. Gorun, care
îşi făcuse un fel de „abonament” la
farmacie, cumpărând regulat două pastile
pe săptămână cu acelaşi vis în care era
parlamentar, făcea o reclamă
nemaipomenită „pastilelor de vise”, ca un
adevărat ambasador al prieteniei românocine-o fi. Mulţi îl bănuiau că deja se şi visa
ambasador, dacă nu cumva ambiţiile sale
ajunseseră deja şi mai sus, vizând funcţia
supremă în stat.
Unii cumpărători veniţi de aiurea, nici
nu mai aveau răbdare să vină noaptea,
înghiţeau pastilele direct în farmacie,
imediat după ce dădeau banii pe ele, şi se
cuibăreau apoi în maşini, nerăbdători să
experimenteze pilulele pentru care
bătuseră atâta cale, cu-atât mai mult cu cât
vestea ce îi adusese până aici, venea din

ţara despre care ei crezuseră că e locuită
(încă) doar de câteva personaje istorice şi
gloriile sportive cunoscute de toată lumea.
Străinii nu mai conteneau cu laudele la
adresa pastilei care le îndeplinea dorinţe
altfel imposibil de realizat – trăirea, chiar şi
la nivel de vis a unor clipe fericite,
petrecute cine ştie când, ori simple
fantezii. Unii vorbeau chiar de o
revoluţionare a practicilor terapeutice
pentru diverse afecţiuni, îndeosebi de
natură psihică dar, deocamdată, totul a
rămas la nivel de deziderat.
La un moment dat, Puiu a încercat să
facă pe cont propriu şi atât cât se pricepea
un fel de studiu, ca să desprindă câteva idei
ce l-ar putea ajuta să înţeleagă mai bine
nişte lucruri. Când avea timp stătea lângă
farmacie şi întreba cumpărătorii pentru ce
fel de vis au cumpărat pastila, câte pastile
au cumpărat până acum şi care ar fi media
pe săptămână/lună, gradul de satisfacţie
oferit de efectul pastilei, intenţia de a mai
cumpăra, eventuale efecte secundare, de la
cine au aflat de pastile, dacă au de gând să
o recomande şi altora şi aşa mai departe.
Era un fel de mini-chestionar pe care din
când în când îl mai completa cu câte o
întrebare ori din care mai elimina alta.
Nu prea avea însă succes cu iniţiativa
lui. Cei mai cooperanţi erau străinii, atât cei
veniţi din alte localităţi din ţară cât mai ales
cei veniţi din afară, ce îşi lăsau valuta în
farmacie cu o generozitate fără margini. În
schimb, sătenii îl cam uşuiau ori îl luau la
mişto şi îi răspundeau în răspăr. Din acest
motiv nu putea lega nici o concluzie cât de
cât coerentă, astfel încât la un moment dat
s-a lăsat păgubaş şi a renunţat. Şi-a pus deo parte însemnările făcute, sperând că-i vor
folosi totuşi cândva, dar curând le va pierde
şi chiar nici nu-şi va mai aminti de ele.

118

(urmare în numărul viitor)
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

interviu

Marcel BEJGU

Marcel BEJGU
Un maestru al
transparenţei şi al
culorii
În atelierul din Ploieşti, strada Ion
Creangă.
- Bine te-am găsit.
Bine ai venit!
- Mi-a plăcut foarte mult curtea…
… În care a năvălit toamna…
- Oricum, Ploieştiul, în zona asta,
arată parcă mai frumos, parcă mai verde
decât în alte locuri, dar şi curtea în care
se află atâtea ateliere de pictori este
sălbatică, frumoasă… mi-aduce aminte
de o bucăţică de parc englezesc… şi
frontonul de deasupra uşii atelierului tău,
cu doi amoraşi… e o casă construită
acum o sută şi ceva de ani…
…E din secolul al XIX-lea
- Au trecut pe aici multe generaţii de
artişti. Dar să începem cu istoria ta.
Întrebarea aceea banală: cum şi de ce ai
început să pictezi?
Începutul, ca orice început, ţine de
întâmplare. Eram în clasa a cincia când
m-am înscris la liceul de artă din Ploieşti,
la sugestia unui coleg, în ideea de a face
şi noi ceva important, mai ales că aveam
oarece înclinaţie spre desen, ca orice
copil, de altfel, nu ceva senzaţional. Dar
am şi terminat liceul de artă, fără a
abandona, iată, copilăreasca pornire. Am
luat primele lecţii de pictură cu
regretatul Rugină Sergiu, unul dintre
întemeietorii Liceului de artă din Ploieşti,
în anii şaizeci ai secolului trecut. Prin
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

mâna lui au trecut generaţii întregi de
artişti. Acesta a fost începutul,
copilăresc, cu final serios, pentru arta
picturii mele. A urmat, firesc, Institutul
de Arte Plastice şi, după un periplu prin
diferite şcoli, am ajuns, iată, să fiu
profesor chiar la Liceul de Artă!
- Să nu sărim aşa repede peste ani! Ai
vorbit de maestrul Rugină în liceu, în
institut ce personalităţi artistice te-au
atras?
Eu am făcut la Iaşi şi am avut marea
bucurie să am ca profesori două nume
importante în pictura românească şi
anume Adrian Podoleanu şi Dan Hatmanu.
Oameni pentru care generaţii întregi au
avut aleasă preţuire – şi eu la fel!
- Doi dintre titani, dintre senatorii de
drept ai artei româneşti. De la Podoleanu
ai învăţat coloristica, desigur… este un
colorit subtil, rafinat, aspect pe care l-am
remarcat şi în tablourile tale.
Aşa este, un mare colorist. Dar aş
vrea să fac o paranteză. E adevărat că un
pictor se educă, mai ales în şcolile
superioare, dar cu culoarea omul se cam
naşte. Desigur, intervine, după aceea,
modelarea acelui dat pe care îl ai din
naştere. Oamenii care se nasc cu culoare,
fac pictură; dacă nu te naşti aşa, nu faci.
E ca la muzică, dacă te naşti cu voce, vei
cânta, dacă nu, nu!
- …Şi ureche! La muzică e şi mai greu!
119

Marcel BEJGU

Marcel BEJGU

Dacă şi Dumnezeu te ajută.
- Cum era Iaşiul studenţiei tale?
Iaşiul era o întreagă poezie. Cum şi
azi e o poezie. Nu numai pentru că
trăieşte şi azi sub semnul lui Eminescu,
ci pentru că are ceva care pluteşte în
aer, ceva special, faţă de alte oraşe.
Acum, că mi-ai adus tu aminte, s-a
trezit în mine o nostalgie, un dor, parcă
aş vrea doar o clipă să mai zbor spre
locul acela… prin Copou…
- Şi eu iubesc Iaşiul, am avut fericitul
prilej să mă poarte de mână poetul
Daniel Corbu prin locurile călcate de
paşii lui Eminescu şi Creangă, până la

domnul Nicolae Vasilescu, domnul Ion
Hoefig. Apoi au apărut Ovidiu Paştina,
Vintilă Făcăianu, Petrică Popovici…
Pentru noi, tinerii, aspiranţii, era prilej de
a învăţa, nu lipseam de la nici un
vernisaj. Am crescut sub semnul creaţiei
noi care apărea în expoziţii, erau oameni
de o mare generozitate, ne vorbeau
despre artă şi asta contribuia în plus la
formarea noastră.
- Voi eraţi o comunitate. Eu am venit
în anii 80 la Ploieşti şi am constatat că,
spre deosebire de alţi creatori, mă refer
la scriitori, unde erau tot felul de
grupuleţe, familiuţe, voi eraţi foarte
uniţi, foarte solidari.
Aşa este. Ce se întâmplă… Artişti
plastici profesionişti erau destul de
puţini, dar erau personalităţi foarte
puternice, distincte, erau nişte voci
foarte importante în ceea ce făceau.
Întotdeauna marii creatori sunt şi mari
generoşi! Cred că şi de asta s-a format
un grup aparte, ca o structură de
rezistenţă, aici, în Ploieşti, în judeţul
Prahova, de fapt, care dădea şi o
direcţie, o imagine a ceea ce se întâmpla
în arta plastică.
- Nu numai în Ploieşti, ci şi în alte
oraşe din Prahova..
Da, de multe ori, o expoziţie pe care o
deschideam la Ploieşti mergea prin alte
localităţi, era itinerantă, la Câmpina, la
Sinaia, la Buşteni… noi am fost uniţi
pentru că am avut acelaşi ţel cu toţii:
creaţia plastică. Şi sigur că unul pictează
într-un fel, unul pictează în alt fel, unul
sculptează, unul modelează..
- Tu cum pictezi? De unde porneşti?
De la linie, de la culoare, de la formă?
Eu pornesc în primul rând de la ceea
ce emoţional îmi sugerează că ar trebui

Bolta Rece, unde luam o tochitură, un
vin roşu, apoi ieşeam în pridvor şi ne
uitam la casa de vizavi a marelui sonetist
Mihai Codreanu. Dar să revenim la
Ploieşti. Te-ai întors şi ai regăsit nişte
oameni minunaţi. Era filiala Uniunii
Artiştilor Plastici din România, înfiinţată
în 1951. Cine a fost la conducerea ei dea lungul anilor?
Pot să amintesc nişte nume
importante în plastica românească. Nea
Gigi Coman, cum obişnuiam să-i spunem,
120

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Marcel BEJGU

Marcel BEJGU

să fac. Fie că e vorba de un peisaj, de o
natură statică… Mă gândesc şi la ceea ce
aş vrea să simtă şi cel care priveşte. Mă
apuc să pictez ceva dacă emoţional îmi
spune că trebuie să fie trăită şi de alţii
emoţia pe care eu o încerc în faţa
naturii, obiectului.
- Eşti primul privitor al operei care va fi.
Obligatoriu! De fapt, pe asta se şi
bazează arta, în general, pe emoţie, pe
sentimente. Nu poţi să faci ceva fără
aceste două elemente. Aparatul de
fotografiat face asta – tehnică fără
sentiment, fără emoţie, îţi aduce
imaginile pe care le vrei. Desigur, ca
artă, şi fotografia este legată şi de
simţirea autorului…

… Însă cel care pictează nu are cum să
o facă decât aşa cum este el pe interior.
De absolut structural eu aşa sunt clădit:
să arăt culorile pe care eu le simt.
Situaţia în care faci altfel decât simţi nu
poate să fie de durată şi nu poate avea
valoare. Este ca orice lucru contrafăcut,
nu poate rezista în timp.
- Nu poţi să minţi.
Exact, nu poţi să minţi. Şi îţi mai spun
o chestiune: un pictor îl poţi „citi” după
ceea ce lucrează. Poţi să vezi exact cum
este pe interior. Dacă ai câteva elemente
de psihologie a culorii…
- Un pic de Freud să fi citit…
…Poţi spune imediat cine este şi ce
structură interioară are.
- Deci ceva din fiinţa lui se dăruie, se
dezvăluie pe pânză…
Obligatoriu!
- În orice lucrare artistică, nu numai în
pictură…
Desigur. Şi dacă ai să vezi mai multe
expoziţii ale un artist sau dacă eşti un
vizitator frecvent al galeriilor de artă, ai
să vezi într-o lucrare sau în alta dacă
autorul a fost sincer sau nu. Se simte
imediat când iese din „stilul” lui.
- Dar sunt şi artişti care se exprimă în
stiluri diferite, care îşi schimbă stilul,
după o vreme…
Absolut!
- Pot trece prin figurativ dar şi prin
abstract… de la forma recognoscibilă
care aduce emoţie, la forma pură şi
emoţia pură…
Deja, aici intrăm pe un alt tărâm.
Schimbând forma de exprimare nu
înseamnă că te pierzi pe tine. Eşti tu cel
care cauţi. Poţi fi tu şi într-o zonă, şi în
cealaltă. Eşti în arealul tău de cercetare.
Să fim bine înţeleşi: să schimbi stilul ar

- Eşti un excelent colorist, un
îndrăgostit de peisaj, de colţul de natură
a cărui emoţie descoperită se cuvine
adusă în faţa spectatorului. Dar culorile
tale nu sunt foarte puternice, nu lucrezi
cu contraste decât arareori. E o blândeţe
în pictura ta.
Omul se naşte cu culoarea. Şi nu
numai cel care va picta, ci şi cel care nu
pictează, dar simte culoarea, ştie să-şi
armonizeze…
- …Hainele cu care se îmbracă…
spaţiul înconjurător…
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

121

Marcel BEJGU

Marcel BEJGU

însemna să faci o lucrare aşa, uite, cum
fac eu, apoi să faci ceva, de exemplu cum
făcea Salvador Dali. Atunci te trădezi,
intri în aria de căutări a altcuiva! Eu pot
acum să mă apuc şi de sculptură, să fac
modelaj, dar să fiu tot eu…
- Să se simtă mâna ta, ochiul tău,
sufletul tău…
Sigur. Nu există graniţe, poţi face
orice, fără să te trădezi pe tine însuţi.
- Ne înconjoară multe tablouri cu flori,
aici contrastele sunt mai clare, mai
persistente. Tratezi diferit peisajul faţă de
imaginile cu flori?

politic, aşa cum s-a întâmplat la Iaşi cu
aceea a lui Sabin Bălaşa… Cum este
politica artei astăzi?
Mai marii politicii şi administraţiei, cei
care trebuie să ia hotărâri nu sunt prea
interesaţi de arte. Ele nu aduc foloase
imediate, electorale...
- La Saloanele de la galeria de artă,
Primăria mai cumpără câte un tablou…
Da… Se dau trei premii pentru unii
dintre cei care expun… Este un mod de a
încuraja creaţia artistică… Nu aş putea să
spun că sunt chiar cu spatele la noi,
pentru că avem spaţiile pentru ateliere
protejate, galeria de artă care încă se
menţine… Este un ajutor esenţial, totuşi!
- Şi cu Muzeul de Artă sunteţi în relaţii
foarte bune.
Sigur, colaborăm foarte bine. Sunt
printre cei care au pus primele tablouri
pe pereţii Muzeului de Artă, în 1969,
când s-a înfiinţat, în clădirea unde se află
şi acum! Eram elev… Există aici un fond
de artă plastică de autori prahoveni
foarte consistent!
- S-au făcut achiziţii foarte
importante înainte de 1989! Îmi
amintesc de saloanele anuale care
ocupau tot subsolul muzeului şi la care
veneau personalităţi ale criticii de
artă. Mulţumesc pentru că m-ai primit
în atelierul tău, îţi urez mult noroc şi
multă forţă pentru viitoarele
experienţe plastice.
08.11.2011

Nu cred… Totul ţine de emoţie. Florile
aflate în natură, cele vii, dacă se spune că
sunt aşa de frumoase de parcă ar fi
pictate, înseamnă că transmit o emoţie
directă, sunt asimilate creaţiei artistice,
înţelese ca ne-naturale. Eu transfer acest
sentiment, această emoţie. Decupez
imaginea unei emoţii.
- Florile au şi valoare decorativă,
unele dintre aceste tablouri îmi inspiră
ideea unei fresce de mari dimensiuni… pe
care, însă, sper că nu ar ascunde-o
nimeni, din pricina unui eveniment
122

A consemnat Florin DOCHIA

E
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

cronica plastică

Cornel SâNTIOAN CUBLEŞAN

Cornel SÂNTIOAN
CUBLEŞAN
Lupta cu inerţia
Cu mijloace diferite, folosind tehnici
diverse, prin experienţă, sentiment,
prin lumina ideilor, filosofia proprie,
artistul încearcă să aducă lumii dramul
de adevăr, de noutate, să rotunjească
aura binelui, a misterului. Artiştii sunt
soli ai timpului care înregistrează fluxul
de evenimente, chipuri, semne, ritmuri,
scene, imagini etc., care le traversează
biografia şi condiţia de artist.
Remarcabilă deschiderea spre
universuri noi a pictoriţei Daniela
Rîndaşu. Daniela a colindat tărâmuri
îndepărtate ale mapamondului care au
lăsat urme în memoria, sufletul, în
fiinţa sa sensibilă. India este a doua ei
patrie-muma, născătoare de minuni.
Expoziţia de faţa a artistei
(septembrie 2013), deschisă în foaierul
Casei Municipale de Cultură «Geo
Bogza» din Câmpina, expoziţie de
grafică, vine să consolideze
personalitatea artistică. Artista a mai
avut, nu demult, o expoziţie de pictură
(octombrie 2012), care s-a bucurat de
succes. Expoziţia actuală are unitate
structurală, cu deschideri într-o anume
filosofie, poetică, mistică şi o
remarcabilă forţă de sinteză. Un flux de
energie se transmite receptorului de
artă, din imaginile închipuite, imagini ce
provin din fondul spiritual-uman al
Indiei, perceput şi filtrat de spiritul
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Danielei Rîndaşu. Mobilul artei Danielei
Rîndaşu pleacă din iubire şi cunoaştere
a fiinţei umane, din compasiune faţă de
dramele, bucuriile acesteia. Nu ştiu de
unde vine atracţia înspre tărâmurile
exotice ale Indiei, dar se simte în
lucrările ei un anumit mister, o
fraternitate în spirit şi în gând cu
semenii ei.
Din capul locului, plec de la o
convenţie estetică - inspiraţia din
cultura indiană. Artista primeşte
propuneri formale, simbolice, care
completează, îmbunătăţesc propria-i
convenţie estetică. În general, tot ce nu
e european şi ţine de inspiraţia din
artele tribale: fuziune cu natura, cu
natura comunităţii, obiceiuri, port,
ritualuri, nudism, propuneri formale,
simbolice, dau o anumită aură
perspectivei estetice a lucrării de artă
originale. Foarte interesantă coabitarea
dintre tehnica grafică şi fondul colorat,
prin care realizează o suită de portrete,
cu trăiri emoţionale diverse, de la
surâsul candid al copilului la bucuria
femeii împlinite, la încercarea
prostituatei de a depăşi limitele
gesturilor feminine pentru vieţuire,
apoi, la drama bătrânilor care mai au
puţine şanse în faţa morţii, a bătrânilor
cu speranţa în viaţa viitoare, trăirea
extazului, cufundarea spiritului în alte
123

Cornel SâNTIOAN CUBLEŞAN

Cornel SâNTIOAN CUBLEŞAN

lumi, „Reflection II” - extaz mistic,
portretul unui preot etc. Caricaturalul o
prinde in „Indian children II”, unde nota
de grotesc dă autenticitate lucrării,
detaşarea artistei de obiect prin ironie.
Personaje urmărite de spiritele
strămoşilor, amintiri, vise, spaime,
angoase, urmărite de propriul eu –
„Reflection III”, mai puţin excentrice
lucrările au adesea caracter expresionist
cu un mesaj umanist.
Arta grafică aste o artă a răbdării, a
minuţiozităţii, supusă diverselor tehnici
de lucru, care adesea ia din
spontaneitate etc. Aceasta impune o
anumită rigiditate, în unele cazuri,
depinzând de talentul graficianului. Să
ne amintim de mari graficieni care au
impresionat lumea artelor. Tradiţia
germană a gravurii, care are o mare
longevitate şi se leagă de Dürer,
expresionismul german etc. Să ne
amintim de capodoperele nemuritorilor
Renato Guttuso, Marcel Chirnoagă,
Eduard Viiralt, Prorogov etc. sau, nu de
mult contemporani, Iulian Olariu,
Gheorghe Botan, Emilia Dumitrescu,
ploieşteanul Vintilă Făcăianu etc., care
au depăşit tiparul tehnicii, transformând
forma în semn etern.
Lucrarea „Reflection I” impresionează
prin surprinderea personajului în stare
de meditaţie profundă, textul tehnic e
realizat prin jocul de linii albe şi negre,
variate ca grosimi, ele dau aspect de
culoare, au o plastică anume, apărând
reprezentarea ca semn bidimensional,
forma decantată până la esenţă. În
arsenalul de reprezentări formele par
decupate, harul artistei potenţează
expresia, ştim că detaliile exagerate
slăbesc puterea expresiei. Griurile

colorate, uneori roşurile mai intense, pe
un fond clar-obscur, creează senzaţia de
spaţiu spiritual, metafizic, linia restituie
lumina, tinde să se apropie de idee.
Uneori mesajul e cifrat, semnul plastic
închipuie umbrele misterelor orientale.
Lucrări în care artista îşi transmite
mesajul artistic, sufletesc, ideatic, în
armonie cu abilitatea tehnicilor grafice
picturale, reuşesc să emoţioneze
iubitorul de arta: „Thinking of my
father”, „Grandma Veta”, „Old man” etc.
Am mai spus în alte locuri, acolo unde
tehnica nu se racordează cu
sentimentul, cu inspiraţia, apar
rigiditatea, o anume oboseală, poate, a
preamultului cantitativ ce diminuează
forţa de exprimare, imaginea devine
clişeu: „Lady Lisandra”, „Mather and
son”, „Sebastian Castella”.

124

Desigur, la valoarea întregii expoziţii,
aceasta nu înseamnă mare lucru, artista
are tot viitorul înainte, temperamentală,
plină de idei, elan, căutând cu înfrigurare chipul marelui adevăr în
fenomenele vieţii spirituale, între sacru
şi profan, are toate şansele să se
împlinească fericit.
Breaza, 7 XI 2013

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

cronica plastică

Dan RĂDULESCU

Dan RĂDULESCU
Două tabere de
creaţie
Puţine oraşe din ţară se pot lăuda
cu reuşita organizării a două tabere
de creaţie. Ploieştiul este unul dintre
ele. Vara aceasta, Brebu, sub
auspiciile Casei de Cultură „Ion Luca
Caragiale” a municipiului Ploieşti a
găzduit cea de-a VIII-a ediţie a
Taberei Internaţionale de Creaţie
Plastică „Dan Platon”, iar la Cornu,
sub patronajul Muzeului Judeţean de
Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”,
s-a desfăşurat a III-a ediţie, tot a unei
tabere internaţionale de creaţie –
„Ruxandra Ionescu”.
Cele două manifestări culturale au
reunit 21 de artişti din România,
Republica Moldova, Bulgaria,
Muntenegru şi Polonia.
Vernisajul găzduit de Teatrul „Toma
Caragiu” a reţinut pe simeze cele 20
de lucrări ale artiştilor participanţi la
tabăra „Dan Platon”, în ordinea din
catalogul de expoziţie, Loredana Ene,
Marilena Gheorghiţă, Maria Gliga,
Zladka Hristovadekova, Marilena
Olteanu, Valter Paraschivescu,
Janusz Poplawski, Speranţa Ștefănescu,
Petar Vujosevic şi Violeta Apostolova.
Subiectele înfăţişate sunt atât figurative
(peisaje, naturi statice), cât şi
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

nonfigurative, reuşind astfel să ocupe
întreaga arie de exprimare vizuală.
Privind lucrările am constatat că,
poate cea mai interesantă
transformare s-a petrecut cu maniera
de lucru a lui Valter Paraschivescu, un
obişnuit al tendinţelor abstracţioniste,
care, de data aceasta, propune, prin
cele două tablouri, „Biserica şi turnul
clopotniţă” şi „Turnul clopotniţă”, o
întoarcere spre sursa primară de
inspiraţie, natura. Referinţele către
elementele arhitectonice, cu linii
drepte, bine geometrizate, reflectăntrucâtva pasiunea artistului pentru
grafică, iar cromatica, lipsită de
artificialitate sau convenţionalism,
reuşeşte să confere, în ansamblu, o
viziune realistă asupra temei.
Aceiaşi vocaţie, de grafician,
transpare şi din lucrările lui Janusz
Poplawski, „Pietriceaua - drum”, unde
greutatea elementelor solide, roca –
piatra drumului de ţară, din prim
plan, este bine temperată coloristic,
în nuanţe deschise, pentru ca, zona
caselor şi cea vegetală să apară în
contre-jour, rezultând o imagine de
ansamblu uşor idilică, precum o
ilustraţie de carte.
125

Dan RĂDULESCU

Dan RĂDULESCU

Un demers cu sens metafizic se
desprinde din pânzele Violetei
Apostolova, „Pray” I şi II: suprafaţa
primei lucrări este delimitată clar, în
două zone, una dominată de brunuri,
aluzie la substratul teluric, din care se
desprind trei siluete de turnuri
clopotniţă ce, prin înălţimea lor, fac
legătura cu zona superioară, celestă,
marcată printr-un albastru deschis,
unde ne putem pierde privirea, ca-

ideea de scoarţă, de covor ţărănesc şi
„B. R. Opus” I şi II - Petar Vujosevic,
unde se jonglează geometric, prin
culorile primare şi o non culoare.
Tabăra Internaţională de Creaţie
„Ruxandra Ionescu” s-a încheiat,
oficial, prin vernisajul găzduit de
Muzeul de Artă „Ion IonescuQuintus”. Unsprezece artişti din
România şi Republica Moldova au
ilustrat această a III-a ediţie,
„superioară, din toate punctele de
vedere, celor anterioare” (Florin
Sicoie, directorul muzeului).
„Murale”-le lui Sterică Bădălan,
„Casa părăsită” a Marilenei
Gheorghiţă, „Acareturile” lui Valter
Paraschivescu, „Curtea bisericii vechi”
a Lidiei Nicolae, „Zorii de zi” ai Alicei
Neculea şi „Drumul spre suflet” al lui
Ion Radu sunt tot atâtea viziuni,
transfigurate, ale unei lumi, astăzi pe
cale de dispariţie, aceea a satului.
„Murala II” reţine atenţia prin
simplitatea elaborată a execuţiei,
paleta echilibrată şi un joc de
perspectivă deosebit: prin fereastra
amplă din zid, privirea spectatorului
străbate interiorul umbrit al bisericii,
pentru a se putea pierde, prin
cealaltă fereastră, corespondentă,
spre grădina aflată sub cerul presărat
cu nori albi, de vară.
„Curtea bisericii vechi” e una
pestriţă – o casă cu prispă, împovărată
de ani, unde, între stâlpii arcadelor
şi pe balustradă, sunt rufe-ntinse la
uscat.

ntr-un cer senin. Doi peşti galbeni se
ridică şi ei spre cer, unul pornind
dinspre partea de jos a pânzei, iar
celălalt, străpungând şi unind, în
acelaşi timp, biserica şi cerul.
Imagini facile, atât prin concepţie,
cât şi prin exprimare, regăsim în
„Arcada” Loredanei Ene sau în
„Muşcatele” Speranţei Ștefănescu.
Zona nonfigurativă este rezervată
abstracţionismului constructivist –
„Etno” I şi II, ale Zlatkăi Dekova, care,
prin verticalele reci şi alternanţa
zonelor de culoare aplatizate cu cele
în relief, încearcă să reţină, probabil,
126

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Dan RĂDULESCU

Dan RĂDULESCU

„Drumul spre suflet” este unul
îngust, şerpuit printr-un joc cromatic
cald, iar „Casa părăsită” se lasă
integrată naturii, devenind o parte a
ei. Nici un om, în toate aceste pânze.
Prezenţa lui ar tulbura frumuseţea şi
sentimentul de linişte.
„Florile” lui Iurie Matei,prin
consistenţa culorii şi tuşele puternice,
reuşesc să creeze ideea de
materialitate, detaşându-se astfel de
fondul lucrării.
Maria Șendrea, Dmitri
Murahovschi şi Natalia Cazacu
lucrează sub tutela profesorului:
acelaşi realism-metafizic, culori reci,
un joc bun între titlu şi imagine,
inclusiv în plan ideatic, aceiaşi

preţiozitate a detaliului. Manierism
sau originalitate?!
La capitolul „răutăţi” pot fi
amintite: lipsa unui text, a unui
cuvânt înainte şi omiterea tehnicii din
prezentarea lucrărilor (bine c-au
dimensiuni) în catalogul taberei „Dan
Platon” şi, poate o mai bună
dispunere a imaginilor, existând
numeroase spaţii albe, de data
aceasta, în ambele cataloage.
Cum spuneam, una peste alta,
două tabere de creaţie, cu plusurile şi
minusurile lor, evident, trei instituţii
implicate, două cataloage, nunseamnă puţin! Se cuvin, deci,
felicitări, organizatorilor şi
participanţilor!

Valter Paraschivescu
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

127

cronica plastică

Dan RĂDULESCU

Dan RĂDULESCU
«Impresii de
călătorie»
Nu este foarte greu să încerci,
printr-un exerciţiu de imaginaţie, să
faci o scurtă istorie a peisajului în
pictură. Multă vreme subiectul a fost
considerat unul de rang secundar, în
principal, şi pentru că actul de creaţie
se desfăşura în atelier, departe de
contactul cu realitatea, artistul
pictând, de cele mai multe ori, ceea
ce ştia despre subiect şi nu în urma
unui contact direct, vizual, care ar fi
generat la rândul lui o serie de
caracteristici, dintre care, cea mai
importantă fiind originalitatea.
Abia către secolul al XIX-lea peisajul
a fost repus, timid, în drepturile sale,
prin şcoala peisagiştilor britanici –
unul dintre aceştia, John Constable,
fiind printre primii care au preconizat
întoarcerea la natură, recomandând,
în acelaşi timp, confraţilor, să-şi aşeze
şevaletele în aer liber. Iar până la
şcoala de la Barbizon şi descoperirea
avantajelor plein-air-ismului, n-a mai
fost decât un pas.
Importanţa impresionismului, în
istoria artei, este echivalentă cu
aceea a Renaşterii. Închipuiţi-vă că, în
mai puţin de trei decenii, s-a
schimbat aproape tot ce se
128

proclamase în pictură de-a lungul a
aproape cinci secole…
Pentru mulţi dintre noi, Valter
Paraschivescu era asociat cu
explorările cromatice din zona
abstractului, însă expoziţia vernisată
în octombrie la Muzeul memorial
„Nicolae Grigorescu” din Câmpina s-a
constituit într-o surpriză plăcută: 22
de lucrări reunite sub titlul „Impresii
de călătorie”, majoritatea acuarele,
prin care suntem invitaţi să ne
alăturăm, printr-o participare
afectivă, unei lumi pe care adesea o
pierdem din vedere, la propriu, sau
căreia îi dedicăm doar timpul din
concedii, dar, înspre care, cu
siguranţă, gândul ne mai zboară, în
dup-amiezile lungi, când privirea ni se
pierde dincolo de geamul ferestrei,
către o zonă fantastică, ce-ascunde
amintiri ale copilăriei, bucurii, linişte
şi zâmbete…
Privindu-i peisajele, aproape că nu
resimţim lipsa personajelor, într-un
fel, noi luându-le locul pe uliţele ce
ne pornesc din faţă şi se pierd pe
după garduri, în casele vechi, pe
faleze ori în livezi – tot atâtea puncte
de reper, părţi de lume, înfăţişate cu
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Dan RĂDULESCU

Dan RĂDULESCU

o anumită preţiozitate, ca o amintire
a graficianului, reflectată în tendinţa
spre migală şi verticalele precise care
stabilizează o eventuală difuziune a
imaginii prin transparenţe.
Cromatic, predomină roşul, verdele
şi brunurile aşezate pe spaţii largi, în
diferite nuanţe.
Natura este de-o sinceritate
covârşitoare, iar tocmai acest fapt, cu
aluzii de truism, ne poate crea

sentimentul eronat al facilului –
peisajul. Dar, pentru că este o
realitate omniprezentă şi pentru că,
de cele mai multe ori, reuşim să ni-l
subordonăm (arhitectural,
peisagistic) nu înseamnă, neapărat,
că putem să-i descifrăm şi
complexitatea – acesta este rolul
artistului.
Rol pe care Valter Paraschivescu şi-l
asumă cu prisosinţă.

Valter Paraschivescu
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

129

note de lectură

Marina NICOLAEV

Marina NICOLAEV

Carol Iancu - «Evreii
din Hârlău. Istoria
unei comunităţi»*
În acest an, a fost lansat în Romania, un
volum ştiinţific de factură aparte «Evreii din
Hârlău. Istoria unei comunități» sub
semnătura cunoscutului istoric francez de
origine română Carol Iancu publicat de
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”,
Iaşi, 2013 cu sprijinul Universității Paul Valery
Montpellier 3 din Franța.
Mai puțin obișnuit pentru un studiu
socio-istoric aprofundat, coperta reproduce
un «Crâmpei din vechiul Hârlău» ulei pe
pânză realizat de pictorul Bogdan Bârzu,
peisaj nostalgic din târgusorul de altădată.
Această lucrare inedită prin valoarea sa
«istoriografică și memorială» este un
exercițiu sublim de credință și afecțiune
oferit memoriei părinților, profesorilor,
prietenilor și locurilor copilăriei sale, pentru
că «asemenea multor evrei din România,
Carol Iancu a trăit, dupa plecarea sa din țară,
drama dezrădăcinării. Acolo pe unde l-au
purtat valurile vieții (în Israel și Franța), el a
luat cu sine, așa cum fac toți emigranții,
imaginea vie a locurilor natale, întrupată,
acum, după mulți ani, in istoria pe care a
scris-o» (Alexandru-Florin Platon).
Cartea însăși reprezintă nu numai punctul
plecării sale în lumea largă, ieșirea din
copilărie și adolescență ci și expresia
minunatei sa cariere științifice, dar mai ales,
simbolica și eterna reîntoarcere acasă, la
origini, unde a primit «bazele intelectuale,
dragostea de carte și o morală» care îl
definesc în esență.
În luna octombrie, la București, cartea
distinsului profesor Carol Iancu «Evreii din
130

Hârlău. Istoria unei comunități» a obținut
Premiul Alexandru Șafran 2013 în cadrul
evenimentului ce se organizează anual la
București.
Originar din Hârlău, «Carol Iancu „Master
of Arts” cu mențiunea „magna cum laude” al
Universității Ebraice din Ierusalim, Doctor în
istorie și Doctor în litere și științe umanistice
al Universității din Aix-en-Provence, a primit
numeroase distincții pentru opera sa
științifică. „Doctor Honoris Causa” al
Universității “Babes-Bolyai” din Cluj (2005), al
Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iași
(2010) și al Universității din Oradea (2011), el
a fost ales membru al Academiei din Nîmes
(2011), una din cele mai prestigioase din
Franța (fondată în 1682). Profesorul Carol
Iancu este autorul a numeroase studii
consacrate istoriei evreilor și relațiilor
internaționale apărute în franceză, ebraică,
engleză, germană și română. Pentru
prestigioasa sa activitate științifică și pentru
servicii aduse Educatiei Naționale, a fost
promovat „ Ofițer în ordinul Les Palmes
académiques” printr-un decret al primuluiministru al Franței». Ceremonia în cursul
căreia Președinta Universității din Montpellier
i-a conferit distincția (diploma și decorația) a
avut loc vineri 21 decembrie 2012.
Printre volumele de specialitate publicate
în limba română de către Carol Iancu
amintim: ˮEvreii din România (1919-1938).
De la emancipare la marginalizareˮ, Ed.
Hasefer, 1996, 444p.; ˮShoah în Romania.
Evreii în timpul regimului Antonescu (19401944) ˮ, Ed. Polirom, 2001, 206 p.; ˮLupta
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Marina NICOLAEV
internațională pentru emanciparea evreilor
din România. Documente și mărturiiˮ,
Editura Hasefer, 2004, vol. I (1913-1919), 317
p., vol. II (1919-1939), 395 p.; - ˮMiturile
fondatoare ale antisemitismului. Din
antichitate până în zilele noastreˮ, Ed.
Hasefer, 2005, 304 p.; ˮBleichroeder și
Cremieux... ˮ, Ed. Hasefer, București, 2006,
382 p.; ˮMemoriile Șoahuluiˮ. Poeme (cu
pseudonimul Tristan Janco și desene de
Tudor Banus), Ed. Apostrof, Cluj, 2006, 82 p.;
ˮEvreii din România (1866-1919). De la
excludere la emancipareˮ, Hasefer, București,
2009, 502 p., ediția a III-a, revizuită și
adaugită de autor, cu o „Bibliografie
cronologică a chestiunii evreiești (18611919)”, completată până în anul 2008”.
Cuvânt înainte de Dr. Aurel Vainer, Prefață de
Prof. Dr. Andrei Marga; ˮAlexandre Safran. O
viață de luptă, o rază de lumină, Ed. Hasefer,
București, 2008, 394 p. (plus 32 pagini de
ilustrații). Alexandru Safran și Șoahul
neterminat în Romania. Culegere de
documente (1940-1944) ˮ, Editura Hasefer
2010, 576 p. A mai publicat în franceză și
engleză: ˮLes Juifs en Roumanie (1866-1919)
de l’exclusion l’émancipationˮ, prefață de
Pierre Guiral, Éditions de l’Université de
Provence, Aix-en-Provence, 1979, 382 p ;
ˮJews in Romania (1866-1919). From
exclusion to emancipationˮ, traducere de
Carvel de Bussy, East European Monographs,
Boulder, Columbia University Press, New
York, 1996, 191 p; ˮBleichröder et Crémieux.
Le combat pour l’émancipation des Juifs de
Roumanie devant le Congrès de Berlin.
Correspondance inédite (1878-1880) ˮ,
Montpellier, Université Paul Valéry, 1987, 264
p. (Sem n°3); ˮL’Émancipation des Juifs de
Roumanie (1913-1919). De l’inégalité civique
aux droits de minorité: l’originalité d’un
combat à partir des guerres balkaniques
jusqu’à la Conférence de paix de Parisˮ,
Montpellier, Université Paul Valéry, 1992, 350
p. (Sem n°5). Prefață de Charles-Olivier
Carbonnel ; ˮLe combat international pour
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Marina NICOLAEV

l’émancipation des Juifs de Roumanie.
Documents et témoignages (1913-1919) ˮ,
Université de Tel-Aviv, Institut de Recherche
de la Diaspora, Tel-Aviv, 1994, 317 p.; ˮLes
Juifs du Midi. Une histoire millénaireˮ, en
collaboration avec Danièle Iancu, Éditions A.
Barthélémy, Avignon, 1995, 351 p.; ˮLes Juifs
en Roumanie (1919-1938). De l’émancipation
à la marginalisationˮ, préface de Pierre
Guiral, postface de Gérard Nahon, Éditions
Peeters, Paris-Louvain, collection de la Revue
des Études juives, 1996, 432 p. ; ˮLa Shoah
en Roumanie. Les Juifs sous le régime
d’Antonescu (1940-1944). Documents
diplomatiques français inéditsˮ, Sem n°7,
Université Paul Valéry, Montpellier, 1998, 189
p. Deuxième édition, Sem n° 8, Montpellier,
2000, 205 p.; ˮLes Mythes fondateurs de
l’antisémitisme. De l’Antiquité à nos joursˮ,
Éditions Privat, Toulouse, 2003, 192 p. ;
ˮL’histoire des Juifs de Roumanie et l’egohistoire (Istoria evreilor din România si
ego-istoria) ˮ, Editura Fundatiei pentru Studii
Europene, Cluj-Napoca, 2006, édition
131

Marina NICOLAEV

Marina NICOLAEV

bilingue, 111 p. ; ˮLes Juifs de Roumanie et la
solidarité internationale (1919-1939ˮ),
Montpellier, Sem n°12, Université Paul
Valéry, Montpellier, 2006, 351 p.; ˮAlexandre
Safran. Une vie de combat, un faisceau de
lumièreˮ, Sem n°13, Université Paul Valéry,
Montpellier, 2007, 318 p. (et 32 p.
d’illustrations hors texte). Este coordonatorul
următoarelor lucrări: ˮTémoignages sur Jules
Isaac, Dans l’amitié de Jules Isaacˮ, Cahier
n°3, Aix-en-Provence, Association des Amis
de Jules Isaac, 1981, 106 p, (21/29 cm). ;
ˮJuifs et judaïsme en Afrique du Nord, dans
l’Antiquité et le haut Moyen Ageˮ,
Montpellier, Université Paul Valéry, 1985, 117
p. (21/29 cm) (Sem n°1); ˮArmand Lunel et
les Juifs du Midiˮ (dir.) Sem n°2, Montpellier,
Université Paul Valéry, 1986, 360 p.;
ˮMontpellier et la mémoire juiveˮ, Bulletin
historique de la ville de Montpellier,
Montpellier, 1987, n°7. ; Les Juifs à
Montpellier et dans le Languedoc du Moyen
Age à nos jours (dir.), Sem n° 4, Éditions de
l’Université Paul Valéry, 1988, 446 p.; ˮRoute
du patrimoine juif du Midi de la Franceˮ,
Avignon, Comité Départemental du Tourisme
de Vaucluse, 1992 ; ˮThe Road of Jewish
heritage in the South of Franceˮ, Avignon,
1993; ˮPermanences et mutations dans la
société israélienneˮ, Montpellier, Université
Paul Valéry, 1996, 190 p. (Sem n°6); ˮDe
l’Affaire Dreyfus à la fin de la Seconde Guerre
mondiale. Les engagements de Jules Isaacˮ
(dir.) Association des Amis de Jules Isaac, Aixen-Provence, 1998, 115 p. (21/29 cm);
ˮTracer le cheminˮ. Mélanges offerts aux
professeurs René-Samuel Sirat et Claude
Sultan, E Montpellier, Université Paul Valéry,
2002, 222 p. (Sem n°10); ˮPermanences et
ruptures dans l’histoire des Juifs de
Roumanie (XIXe-XXe siècles)ˮ, Montpellier,
Université Paul Valéry, 2004, 350 p. (Sem
n°11); ˮThe History of the Jews in Romania.
The Nineteenth Centuryˮ (coeditor), ˮThe
Goldsteinˮ - Goren Diaspora Research Center,
Tel Aviv University, 2005, 361 p. Alături de

Alexandru-Florin Platon a coordonat
ˮProfesori și student evrei. Enseignants et
étudiants juifsˮ, Editura Universității
Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2012.
Aflat la capăt de lume și istorie, Hârlău,
este una din localitățile cu tradiție ale
Moldovei, a cărei existență se pierde prin
negura secolelor. Prima sa atestare
documentară o descoperim la 1 mai 1384,
menționată în hrisoavele domnitorului Petru
I Mușat. O serie de monumente de
patrimoniu ce se mai păstrează și astăzi
configurează o istorie fascinantă din
timpurile glorioase ale lui Ștefan cel Mare «
care la 1486 reface din temelii curtea
palatului domnesc, iar șase ani mai târziu, în
1492, îi adaugă o adevărată bijuterie
arhitectonică - Biserica Sf. Gheorghe - primul
monument istoric cu un fastuos decor pictat
în exterior pe vremea lui Petru Rareș».
În articolul «Între nostalgie și luciditate»,
publicat de publicistul și traducătorul Țicu
Goldstein creionează esența studiului propus
de profesorul universitar Carol Iancu:
«Comunitatea evreiască din Hârlău localitatea de baştină a istoricului Carol
Iancu, profesor la Universitatea din
Montpellier - este studiată cu o acribie
exemplară în noua sa carte […]. Lucrarea,
prefaţată de profesorul Alexandru-Florin
Platon, este monografia unei colectivităţi,
altădată cu numeroşi evrei, într-o evocare
plină de căldură, dar făcută şi cu
obiectivitatea unui cercetător atent la
detaliile semnificative, cu un rar simţ al
echilibrului. Trecînd, de această dată, aşa
cum subliniază prefaţatorul cărţii, de la
„marea istorie” a evreilor din România la o
„micro-istorie”, Carol Iancu ne aduce în
primplan „evoluţia uneia dintre cele mai
importante comunităţi din Moldova”, ca „o
datorie a memoriei” faţă de coreligionarii săi,
făcîndu-i mai întîi un scurt istoric,
menţionîndu-l pe doctorul Şmil din Hârlău,
medicul lui Ştefan cel Mare.»
«Evreii din Hârlău. Istoria unei

132

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Marina NICOLAEV

Marina NICOLAEV

comunităti» este un «impresionant corpus
de studii» istorice, culturale și politice, o
reală «bază de date» destinat specialiștilor
și în egală măsură, cititorilor, tuturor celor
care risipiți în lumea largă își caută echilibrul
identității originilor. Volumul cuprinde 13
capitole: «Începuturile comunității»,
«Evoluția comunității în secolul al XIX-lea»,
«Aspecte demografice și onomastice (18761908)», «Școala israelito-română»,
«Comunitatea la începutul secolului XX»,
«Primul război mondial», «Comunitatea
între cele două războaie mondiale: aspecte
religioase, politice și culturale»,
«Comunitatea între cele două războaie
mondiale: activitățile economice»,
«Mișcarea sionistă», «Al doilea război
mondial: antisemitism de stat și teroare
legionară», «Al doilea război mondial:
evitarea evacuării la Botoșani, deportări în
Transnistria, munca forțată la Hârlău și in
detașamente exterioare», «Noua stăpânire
comunistă: declinul comunității», «Epilog memoria comunității: întâlnirile de la Tel
Aviv (1984) și Petah Ticva (2012),
simpozionul de la Hârlău (2011)» însoțite de
documentele în facsimil aferente și ilustrații.
«Sînt însă puţine date cunoscute înainte
de secolul al XVIII-lea – precizează Ticu
Goldberg, - Evreii fuseseră chemaţi de
domnitori, în Moldova, pentru a încuraja
comerţul, înfiinţînd chiar şi noi localităţi.
Emigranţii se stabilesc la Hârlău, mai ales în
a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi la
începutul secolului al XIX-lea, edificînd, mai
întîi, o casă de rugăciune, o baie rituală şi,
fireşte, cimitirul. Evoluţia demografică este
mereu în creştere, de la 300 de suflete în
1803 la 2.718 în 1899. Sinagoga Mare ridicată între 1812 şi 1814, restaurată în
1880, cu frumoase picturi murale şi
numeroase suluri sfinte - are deasupra
altarului emblema regală a României, care a
fost însă ciuruită de gloanţele trase de
soldaţii sovietici care au trecut prin oraş în
1944. Demografic se marchează o

descreştere drastică, pînă în 1910, 25%
dintre evrei părăsind localitatea din cauza
unei profunde crize economice şi a unei
legislaţii discriminatorii. Este semnalat, cu
acest prilej, fenomenul tragic al „fussgeier”ilor, al emigranţilor pedeştri, care, nevoiaşi
fiind, mergeau pe jos pînă la cel mai
apropiat port, pentru a pleca în America. În
carte sînt evidenţiate şi alte evenimente
care i-au marcat şi pe evreii hârlăuani,
precum cele două războaie mondiale. În
interbelic, evreii din Hârlău posedau şase
sinagogi, o şcoală, o fabrică de azime, o baie
rituală, un azil de bătrîni, instituţii religioase
(iesivot), un abator de păsări, un stand
special pentru tăiat vite la abatorul comunal
şi două cimitire. Metodologic, lucrarea se
bazează pe o documentaţie bogată, autorul
creînd o „bancă de date” privitoare la
aspectele demografice şi onomastice,
folosindu-se totodată de experienţa trăită
(pînă la 17 ani) şi de rezultatele istoriei
orale, cu supravieţuitori locali, stabiliţi în
Israel sau în lumea largă Autorul merge
neabătut pe principiul sine ira et studio.
Dintr-un simţ al echilibrului, Carol Iancu
creează o veritabilă balanţă, punînd în
paralel actele de neobarbarie ale regimului
antonesciano-legionar cu puţinele acte de
omenie, în momentele cele mai dificile, ale
unor factori de răspundere locali, gesturi
care demonstrează că, în cele mai vitrege
vremuri, poţi salva concetăţeni în suferinţă.
Pentru această comparaţie, luăm două
momente dintre cele mai dificile.»
În concluzie, «[…] meritul profesorului
Carol Iancu este acela că a adunat într-un
volum ştiinţific documente, mărturii şi
amintiri despre comunitatea evreiască de la
Hârlău. A scris despre viaţa religioasă şi
culturală a comunităţii, despre şcoala
israelită locală, despre mişcarea sionistă şi
tragedia Şoahului, despre exodul membrilor
comunităţii în timpul secolului al xx-lea.
Totul este fundamentat pe o vastă
documentaţie, adunată nu din arhive locale,

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

133

Marina NICOLAEV

Marina NICOLAEV

căci acestea s-au distrus în ultimul an al
războiului, ci din alte arhive din România şi
din străinătate: Israel, Franţa, Statele Unite.
Şi pe numeroase mărturii ale evreilor
originari din Hârlău şi răspândiţi peste tot în
lume. În volumul Evreii din Hârlău, Carol
Iancu a creat un adevărat memorial al
comunităţii evreieşti locale, publicând cele
aproximativ 4000 de nume care ar fi fost
uitate pe vecie dacă nu apărea cartea. Din
păcate, nu se nasc personalităţi de talia şi
preocuparea Domniei Sale în fiecare
comunitate, şi astfel cele mai multe mărturii
ale trecutului rămân necunoscute şi uitate.
Carol Iancu ne aduce în minte bătrânul
medic din romanul lui Adolf Meschendorfer:
şi el a adunat mărturii despre cei dispăruţi. A
scris istoria unei comunităţi. Cum a fost
odată... » subliniază Lukács József în articolul
său „A fost odată o comunitate...”».
Evreii Hârlăului au alcătuit întotdeauna o
comunitate bogată în istorie și spiritualitate
ce își binecuvântează eroii și urmașii. Alături
de moldoveni și alte neamuri, acești evrei nu
au pregetat niciodată să își preserveze și să-și
venereze patrimoniul secular socio-cultural
oriunde au emigrat in lume. Hârlăul
reprezintă un catalizator peren excepțional,
memoria ancestrală a tuturor celor care l-au
trăit ei înșiși sau prin ascendenții lor. Este
simbolul toleranței și al bunei comuniuni
inter-umane între evrei și creștini și reflectă
în primul rând pasiunea istoricului preocupat
de elaborarea „micro-istoriei” și istoriei
comunităților umane.
Așa cum remarca și Paul Schveiger este
de subliniat că «problematica acestei cărți
(dar și a altora cu obiective similare) începe
tot mai mult să nu mai fie o problemă pur

evreiască, a supraviețuitorilor evrei a
Tragediei, ci și – poate mai ales – a
supraviețuitorilor, promotorilor și
perpetuatorilor crimelor antisemite, a
colaboratorilor lor voluntari, dar și a celor
care credeau că își pot păstra virginitatea
morală, privind de pe marginea străzii, cum
semeni ai lor, cunoscuți ai lor, poate chiar
prieteni ai lor, sunt trimiși spre o moarte în
condițiile cele mai tragice. Astăzi, cred eu, nu
este vorba de a cere scuze, ci de a încerca să
oblitereze din conștiințele și mentalitățile lor
fie și cele mai mărunte urme ale xenofobiei,
ale urii, dar şi ale fricii față de ALTERITATE!»
Observator științific de elită, suflet din
sufletul epocii sale, Carol Iancu este
permanent influențat în demersul său de «
necesitatea de a valoriza o istorie neglijată
(in cazul acesta încă niciodată abordată)
care este și o istorie a celui diferit, a
Celuilalt » (Alexandru Zub). Și dacă această
profesiune de credință astfel relevată, este
trecută prin filtrul sufletului, succesul este
absolut garantat.
«Evreii din Hârlău. Istoria unei
comunități» reprezintă o invitație la reflecție
filozofică și trăire umană în marele spectacol
deschis secolului XXI.
*Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza”, Iaşi, 2013, ISBN 9789737 03463, 400
pagini, Coperta: Bogdan Bârzu «Crâmpei din
vechiul Hârlău»
Cartea se poate comanda la Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Str. Pinului nr. 1A, cod 700109, Iaşi, România
Tel.: (0232) 314 947
Site web: www.editura.uaic.ro
Fax: (0232) 314 947 Email: editura@uaic.ro

E
134

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

oameni care au fost

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU
Grigore Tocilescu, un
istoric şi arheolog de
excepţie
Despre Grigore Tocilescu s-au scris şi
publicat numeroase articole sau studii,
unele mai mult sau mai puţin
cuprinzătoare, în care omul şi opera sa
sunt înfăţişate în toate ipostazele, dar o
sinteză academică încă nu a fost
elaborată, în genul celor pe care eruditul
Al. Zub le-a dedicat lui M. Kogălniceanu,
A. D. Xenopol sau Vasile Pârvan.
Este un adevăr la îndemâna istoricilor
că scrisul istoric se înnoieşte cu fiecare
generaţie şi că e destul ca trecutul să
treacă prin oameni noi pentru a deveni
de la sine nou. Altfel citim istoria de
fiecare dată. În general, istoricii nu prea
au atins în operele lor omul, această
latură a personalităţii unui specialist,
pentru a putea înţelege mai bine cum a
putut forma o şcoală care i-a continuat
opera sau mediul social şi ştiinţific în care
s-a format.
În general, nu s-a făcut distincţie clară
între istorie, ca disciplină chemată să
desprindă sensuri din fapte şi o biografie,
ca metodă de a releva caractere.
Ca metodă de cercetare, biografia e
cu atât mai eficace, cu cât ţine seama de
numeroşii factori ce concură la
manifestarea unei personalităţi.
În cele ce urmează vom căuta să
relevăm aspecte mai puţin consemnate
de unii specialişti privind viaţa şi
activitatea concitadinului nostru
Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Grigore Tocilescu.
Rezumând datele biografiei, reţinem
că istoricul s-a născut în cartierul Fefelei
din Mizil la 26 octombrie 1850. Tatăl său,
George Tocilescu a fost ofiţer în armata
română şi aparţinea unei familii originară
din Bucureşti, cartierul Mântuleasa.
Mama sa, Elena născută Brezeanu
cobora şi ea dintr-o veche familie
românească. Bunicul său după tată
Răducanu Tocilescu a fost, împreună cu
arhimandritul Eufrosin Poteca, cel dintâi
organizator al Arhivelor Statului.
Cercetări mai recente efectuate de
Paul Cernovodeanu au scos la iveală că
familia Tocilescu se înrudea cu cea a lui
Nicolae Bălcescu, ceea ce ar explica
interesul manifestat mai târziu de istoric
pentru viaţa şi activitatea lui Nicolae
Bălcescu, concretizat în studiul său
monografic apărut la Bucureşti în 1876.
Lui Tocilescu îi revine meritul de a
readuce în actualitate figura ilustrului
revoluţionar, aflată în acea vreme într-un
con de umbră. Cercetările istorice ale lui
Tocilescu, înrudite tematic cu cele ale
paşoptistului, i-au atras din partea unora
numele de „Bălcescu modern”. Istoricul a
mai avut un frate, George, viitor profesor
universitar de drept penal, prieten cu dr.
C. Istrati.
Primele iniţieri în tainele slovei scrise
le-a primit de la şcoala domnească din
135

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

Ploieşti, după care a urmat gimnaziul tot
la Ploieşti, fiind coleg cu Andrei
Rădulescu şi cu I.L. Caragiale. Viitorul
istoric a urmat studiile liceale la Colegiul
„Sfântul Savaˮ din Bucureşti, iar în 1868
s-a înscris la Facultăţile de Litere şi Drept,
devenind licenţiat în anul 1874. Teza de
licenţă de drept roman şi românesc i-a
fost publicată în acelaşi an, lucrarea fiind
considerată de specialişti drept „o primă
brazdă trasă pe un teren nedesţelenit.”
Ţinem să amintim că Tocilescu era o
persoană elegantă şi lui N. Iorga,
principalul său adversar, îi apărea ca o
figură de dac turbulent, cu ochii
războinici înfundaţi sub sprâncene
stufoase. Paralel cu studiile universitare a
ocupat şi un post de funcţionar în
ministerul de Finanţe şi altul mai târziu la
Ministerul Lucrărilor publice, servicii care
au avut o influenţă pozitivă asupra
activităţii viitoare a istoricului.
Tot în anul 1874 Tocilescu a publicat
primele sale studii consacrate lui Petru
Cercel, fratele lui Mihai Viteazul şi
familiei lui Mihai Viteazul şi studii despre
Doamna Stanca, soţia acestui voievod.
După doi ani de studii în domeniul
slavisticii şi epigrafiei la Praga şi Viena a
obţinut titlul de doctor în filozofie cu
teza Dacia înainte de romani care avea
să fie premiată de Academia Română în
1877, la propunerea lui Titu Maiorescu
cu premiul instituit de Al. Odobescu în
1871 şi publicată în 1880. Grigore
Tocilescu a fost primul beneficiar al
acestei distincţii academice. Istoricul a
mai primit în anul 1882 un nou premiu al
Academiei pentru un studiu rămas încă
inedit consacrat Ţăranului Român. Acest
studiu conţine prima istorie detaliată a
ţărănimii româneşti, începând din

perioada populaţiei daco-romane până
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Paralel cu activitatea didactică care a
fost rodnică, Tocilescu a condus şi
Muzeul Naţional de Antichităţi (18811909), pe care l-a organizat pentru prima
dată în mod ştiinţific, reuşind să-l
transforme într-un institut de Cercetări.
A reuşit să îmbogăţească colecţiile
Institutului, făcând din Muzeu un centru
de cercetare ştiinţifică. Lui îi revine
meritul de a face cercetări arheologice în
Dobrogea, în special la Adamclisi. Din
anul 1882 şi până în ultimul an al vieţii
sale, istoricul a fost prezent în Dobrogea.
Descoperirile de la Tropaeum Traiani
l-au consacrat ca arheolog.
Monumentala sa lucrare „Monumentul
de la Adam-Clissi” Tropaeum Traiani
tipărită în anul 1895 la Viena şi apoi în
ediţie germană este cartea de vârf de
maturitate ştiinţifică a lui Tocilescu.
Istoricul a încearcat reconstituirea
monumentului ridicat de împăratul
Traian. Este prima ipoteză de refacere a
edificiului, constituind punct de referinţă
pentru soluţiile propuse de specialişti. La
moartea savantului direcţia Muzeului
Naţional de Antichităţi a fost încredinţată
lui George Murnu. Cercetările efectuate
la Adamclissi le-a întreprins în colaborare
cu Pericle Papahagi şi Gh. N. Ţapu.
Săpăturile arheologice de la Bumbeşti
din anul 1900 s-au efectuat după
indicaţiile ştiinţifice ale lui Tocilescu.
În anul 1890 Academia Română, la
propunerea lui B. P. Hasdeu i-a conferit
lui Grigore Tocilescu titlul de membru
activ. Istoricul a participat la numeroase
congrese de arheologie de la Orleans,
Abeville, Londra, Viena, Dresda, Koln.
A fost ales cetăţean de onoare al

136

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

oraşului Orleans, „oraşul fecioarei Jeanne
d’Arc”. Numeroase institute de
specialitate din Paris, Atena, Roma,
Moscova l-au cooptat ca membru.
Istoricul a reprezentat pentru prima dată
şcoala istorică românească la primul
Congres internaţional de ştiinţe istorice
din 1900, urmat apoi la ediţiile următoare
care se ţineau din cinci în cinci ani de A.
D. Xenopol, V. Pârvan, N. Iorga.
A fost membru activ în viaţa socialculturală, a făcut parte din conducerea
Academiei şi a Ateneului român, a
întemeiat şi condus „Revista pentru
istorie, arheologie şi filologie” (18821909) şi a fost unul din cei trei redactori
ai Marelui dicţionar Geografic al
României (1898-1902).
Vreme îndelungată a condus
societatea cultural-ştiinţifică „Tinerimea
română” şi mai ales revista acestei
societăţi unde a publicat numeroase studii.
Fiind secretar şi inspector general al
Ministerului Justiţiei, Cultelor şi
Instrucţiei publice (1881-1885 şi 18851890) a contribuit efectiv la
modernizarea învăţământului românesc.
Ca orientare politică a fost
conservator, în anul 1896 fiind ales
senator. Iniţial, a fost ca şi Hasdeu şi
Xenopol, liberal.
În anul 1901 îl găsim pe Grigore Tocilescu
membru în Comitetul Central al Partidului
conservator alături de Take Ionescu,
Virgil Arion, Gl. G. Manu, dr. C. Istrati, Gr.
Kogălniceanu, Gr.Cantacuzino etc.
În momentul în care s-a desprins
disidenţa conservator-democrată,
condusă de Take Ionescu, l-a urmat pe
acesta alături de Ovidiu Densuşianu, N.
Xenopol, Th. Cerchez şi ploieşteanul
Bucur Spirescu.

Grigore Tocilescu a avut în Parlament
o activitate prodigioasă, fiind raportor la
proiectul de răspuns la Mesajul Tronului
la Senat – 1894.
În luările sale de cuvânt susţinea
ideea „înfrăţirii dintre boieri şi ţăraniˮ.
Tocilescu a susţinut Legea pentru
descoperirea obiectelor şi
monumentelor antice din anul 1892,
având remarcabile intervenţii bazate pe
vasta sa experienţă de arheolog.
Tocilescu considera răscoala din 1907
„un fratricid şi o ruşine naţională de a
vedea fraţi cu fraţi sfâşiindu-se
nerespectând nici legi, nici averi, nici
drepturi câştigate.”
La Academia Română se află bogata
sa arhivă grupând Fondul Grig. Tocilescu,
care oferă informaţii nepreţuite despre
viaţa şi activitatea sa.
Moştenirea arhivistică pe care a lăsato posterităţii numără câteva mii de file
cu o tematică diversă. A purtat o vastă
corespondenţă cu o întreagă pleiadă de
intelectuali ca Take Ionescu, Spiru Haret,
Simion Mehedinţi, N. Densuşianu, V. A.
Urechia, I. Rusu Şirianu, C. Esarcu, A. D.
Xenopol, George Lahovary, Duiliu
Zamfirescu pe o perioadă vastă de 30 de
ani (1868-1909). Scrisorile atestă reale
calităţi de publicist şi virtuţi
documentare. Publicistica sa are
semnificaţia unor eseuri psihologice de
factură romantică. Tocilescu credea ferm
că istoricii trebuie să fie solidari cu
aspiraţia naţională.
Pentru E. Lovinescu, fostul său
student, cursul lui Tocilescu erau mai
mult dialoguri prin trecerea bruscă de la
un ton la altul deopotrivă inarmonice.
Acelaşi Eugen Lovinescu arată în
Memoriile sale că magistrul exercita o

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

137

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

influenţă reală asupra studenţilor, nu
atât prin valoarea îndoielnică a ştiinţei,
cât prin acţiunea sa naţionalistă, prin
excursii organizate în stil mare, atât în
ţară cât şi în străinătate, ca cea din anul
1902 în Grecia.
Originale sunt punctele de vedere ale
lui Tocilescu, exprimate cu prilejul unor
decese sau comemorării unor
personalităţi pe care le-a cunoscut.
Dintre aceste necroloage, medalioane
şi conferinţe comemorative un loc
deosebit îl ocupă prin întindere şi
conţinut cel despre patriotul unionist
Vasile Boerescu. Tocilescu este şi cel care
a ţinut discursul funebru din partea
Universităţii Bucureşti la înmormântarea
lui Mihail Kogălniceanu. Deasemenea
Tocilescu a participat în anul 1902 şi la
înmormântarea primului patron tipograf
şi prieten al lui C.A. Rosetti, care
desfiinţase lucrul de duminică şi anume
C. Petrescu Conduratu.
Din iniţiativa lui Tocilescu s-a
înfiinţat în anul 1901 la Bucureşti
Societatea istorică română, preşedinte
fiind G.I. Lahovary, vicepreşedinte Grig.
Tocilescu, N. Densuşianu, iar secretar
G.I. Ionescu – Gion. Societatea a
susţinut şedinţe de comunicări, excursii
la care a participat şi E. Lovinescu, O.
Tafrali şi Eugen Ştefănescu. Societatea a
fost înfiinţată în momentul în care
triada istoricilor (N. Iorga, A.D. Xenopol
şi V. Pârvan) îi contesta opera.
Grigore Tocilescu a trăit într-o
perioadă de mari frământări socialpolitice pentru înfăptuirea idealului
naţional s-a angajat plenar în lupta
pentru cauza românismului.
A fost membru de frunte al societăţii
iredentiste Carpaţii, membrii acestora se

numeau „Carpatiniiˮ şi erau susţinuţi, în
secret, de C.A. Rosetti ministrul de
interne şi militau pentru reconstituirea
imperiului dacic. Deviza Carpatinilor era
„Noi prin noi”. Din această societate
făceau parte M. Eminescu, Veronica
Micle, B.P. Hasdeu, I. Slavici, Titu
Maiorescu, N. Densuşianu, I. Creangă,
Vicenţiu Babeş, episcopul de Roman
Mihail Ştefănescu- Melchisedec (cleric
erudit, pasionat arheolog, filoflog şi
cercetător al arhivelor ruseşti, fost
ministru al Instrucţiunii Publice în anul
1870), I. Radovici, I. Brătianu, I. Maniu.
Grigore Tocilescu a fost şi membru al
societăţii Progresul economic român,
care urma să pregătească Primul Congres
economic din România (10-14 octombrie
1882) la Iaşi. La acest congres au
participat 266 persoane printre care şi I.
Creangă şi B. P. Hasdeu care a prezentat
Congresului salutul lui P.S. Aurelian care,
în calitate de ministru nu putea participa.
Tocilescu a activat în cadrul „Progresului
economic românˮ, care avea să înfiinţeze
imediat Comitete în fiecare judeţ care să
lucreze în unire cu cel central.
Comitetul din Bucureşti din care
făceau parte oameni care aveau „un rost
în lumea noastră” era format din Emil
Costinescu (preşedinte), N. Xenopol
(secretar), A.D. Xenopol şi Grigore
Tocilescu membri.
Tocilescu a participat în anul 1871
alături de I. Slavici, M. Eminescu,
ADXenopol şi M. Kogălniceanu la
serbările de la Putna organizate de
România jună cu ocazia jubileului de 400
de ani de la întemeierea vestitei
mânăstiri a lui Ştefan cel Mare.
Savantul l-a sprijinit pe Badea Cârţan
în acţiunea sa de procurare de cărţi

138

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

pentru românii din Făgăraş, cu care a
întreţinut relaţii personale.
A participat la 10 mai 1891 la
manifestaţiile organizate în capitala
României pentru solidarizarea cu lupta
naţională a românilor din Transilvania. A
semnat alături de Spiru Haret, dr. C.I.
Istrati, G. Cantili şi alţii moţiunea de
solidaritate a Corpului profesoral de la
Universitatea Bucureşti cu memorandiştii
în anul 1895 pe care Universitatea o
trimite Comitetului Naţional din Sibiu.
În octombrie 1899 Grigore Tocilescu
a participat din iniţiativa Ligii Culturale şi
la solicitarea lui V. A. Urechia la
importanta manifestare consacrată
originii noastre daco-romane organizată
la Roma la care au luat parte şi membri
din guvernul Italiei, personalităţi
culturale etc. Cu această ocazie savantul
ia cuvântul şi afirmă: „Suntem aici ca să
venerăm Columna marelui împărat,
suntem aici ca să spunem tuturor ... că
Roma e Mama noastră.”
Istoricul Grigore Tocilescu a avut
preocupări privind studierea istoriei
românilor balcanici, interesându-se de
situaţia lor şi mai ales de cultura
macedo-română.
Astfel, în anul 1901 a publicat în Primul
almanah Macedo Român pentru ştiinţă,
literatură şi cultura poporului macedoromân articole diverse alături de B. P.
Hasdeu, I. Ghica, I. Nădejde şi G. Murnu.
Tot în acel an propune Academiei
Române să premieze lucrarea „Literatura
populară aromână” de P. Papahagi.
Senatorul N. Dumbă din Parlamentul
Austro-Ungariei aromân de origine oferă
50000 florini pentru tipărirea în limba
germană a lucrării lui Grigore Tocilescu
„Monumentul de la Adamclissiˮ, în semn

de preţuire faţă de istoric.
Tocilescu a întreţinut legături
culturale cu „Junimeaˮ. Astfel, în 1878
ca prezenta în cadrul acesteia o
comunicare despre manuscrisele
descoperite în arhivele ruseşti de la
Petersburg, Kiev şi Moscova referitor la
Dimitrie Cantemir.
Mai târziu a îngrijit, sub patronajul
Academiei Române, publicarea operei
complete a lui Dimitrie Cantemir.
În evoluţia istoriografiei româneşti
Grigore Tocilescu a avut rolul unui
eminent pionier.
În loc să culeagă răsplate muncii lui
de o viaţă, adversarii lui au încercat
eliminarea lui din viaţa ştiinţifică.
Poezia La arme români este un apel la
lupta armată („să încingem astăzi arma”)
pentru unitatea naţională („să dăm
mână cu mână toţi fii de aceeaşi mamă,
români câţi suntem, noi uniţi-vă cu toţii,
tot sufletul românesc”).
Legăturile istoricului cu oraşul său
natal au fost rare, dar încărcate de multă
dragoste.
Astfel îl vom întâlni la Ploieşti în ziua
de 20 mai 1883, când are loc aici o
întrunire a Iredentei Române pentru a
protesta împotriva situaţiei grele a
românilor din Transilvania. Alături de
Grigore Tocilescu la întrunire au
participat şi B. P. Hasdeu, N. Densuşianu,
M. Eminescu, D.A. Laurian, N. Ciurcu
prieten al lui Eminescu etc.
La această întrunire au particiapt şi
delegaţi din Predeal, Văleni, Câmpina,
Piteşti, Giurgiu, Buzău, Focşani, Brăila,
Vaslui, Iaşi. Practic a fost un Congres
naţional al societăţii. Societatea
aniversa în avans 100 de ani (1884) de
la răscoala din Transilvania condusă de

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

139

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

Horia, Cloşca şi Crişan.
În 2 februarie 1906, Grigore Tocilescu
a susţinut la Ploieşti o conferinţă
intitulată „De la fraţi”, însoţită de
proiecţiuni electrice în folosul Românilor
din Balcani în sala teatrului Cooperativa.
Ca urmare a conferinţei s-a strâns
suma de 624 lei, din care o parte a fost
predată Dr. Leonte, preşedintele
Societăţii Macedo-Române, pentru a
ajuta financiar familiilor de aromâni care
au suferit de pe urma crimelor grecilor în
Macedonia. Autorităţile au făcut apel ca
ploieştenii să participe în număr mare şi
să facă conferenţiarului o primire
fastuoasă. Se solicita ca toate societăţile
cultural comerciale şi de meseriaşi locali
să răspundă chemării, să se desfăşoare
stindardele tricolore pe la case şi prăvălii.
Conferenţiarul a fost întâmpinat de
organizatorii conferinţei la gară. Cu
această ocazie s-a editat şi o foaie
specială intitulată „De la fraţi”, care a
fost distribuită gratuit participanţilor. În
coloanele acestui ziar, Radu Stănescu
încheia în semn de preţuire pentru
invitat un acrostih.
Peste două luni, mai precis la 9 aprilie
1906, îl regăsim pe Grigore Tocilescu din
nou la Ploieşti unde a susţinut la sala
„Cooperativa” o conferinţă despre
Napoleon şi Cuza Vodă cu „scopul
contribuirii Ploieştenilor la ridicarea unei
statui nemuritorului domn pământean”
Istoricului i s-a făcut o frumoasă
primire cu muzică şi steaguri tricolore.
Istoricul a efectuat cercetări şi la
Mănăstirea Vărbila. A mai vizitat judeţul
Prahova cu ocazia deplasărilor sale
electorale în perioadele când a candidat
ca senator.
În semn de dragoste faţă de oraşul

său şi mai ales faţă de şcoala la care a
învăţat, istoricul în calitate de fost elev
a facut o donaţie în anul 1897 şi anume
modelul în ghips al monumentului de
la Adamclissi şi al operei sale publicate
la Viena în 1885. „Aceste lucrări
modeste – spune donatorul – rezultat
al unei lungi activităţi le închin oraşului
meu natal, unde am căpătat primele
începuturi de învăţătură şi le pun sub
protecţia corpului didactic.” Macheta
monumentului avea să orneze
maiestuosul hol al edificiului de pe
Bulevard mult timp. Grigore Tocilescu
a ajutat liceul atunci când s-a aflat în
conducerea Ministerului Instrucţiunii
Publice.
Donaţia sa de seamă pe care a făcut-o
liceului înainte de a muri a fost imensa sa
bibliotecă pe care, prin testament, a
lăsat-o acestui lăcaş de învăţământ
ploieştean.
Tocilescu a semnat articole în ziarul
„Câmpul libertăţii” (10.000 exemplare)
scos în 1898 cu ocazia aniversării a
cincizeci de ani de la Revoluţia de la 1848
din Transilvania. A susţinut conferinţe
patriotice la Ateneu, unde a participat la
Congresul Ligii Culturale din 11-13 mai
1891, precum şi la manifestaţia din 10
mai 1891 de la Bucureşti, pentru
solidarizarea cu românii din Ardeal.
În istorie a rămas cunoscută disputa,
nu numai academică, dar şi personală
dintre Grigore Tocilescu şi N. Iorga.
Această dispută, care era pe punctul de a
fi tranşată în faţa instanţei de judecată, a
fost aplanată în urma intervenţiei lui A.
D. XEnopol şi a lui Titu Maiorescu.
Au fost acuzaţii de plagiat din partea
lui N. Iorga, care îl acuza pe Tocilescu că
instiga studenţii împotriva sa şi că

140

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

„insultase pe Mihai Viteazulˮ şi
„glorificase” pe fanarioiţi. A fost acuzat
că, atât el, cât şi V.A. Urechia aveau
slăbiciuni la studente. N. Iorga îl
considera pe Tocilescu drept „unul din cei
mai înverşunaţi duşmaniˮ.
N. Iorga îi reproşa lui Tocilescu, dar şi
lui B.P. Hasdeu dorinţa de a „uimi lumea
cu citate nepotrivite cu reproduceri de
texte în mai multe limbi” şi dezaproba
excesul de erudiţie al lui Tocilescu.
Unii istorici consideră că polemica
dintre Iorga şi Tocilescu are şi un substrat
numit „conflict de generaţie.”
N. Iorga nu era la prima sa ispravă de
acest fel. Lui M. Dragomirescu, colegul
său de la Universitate, i-a aplicat o
bastonadă usturătoare, iar lui Tocilescu ia aruncat cu călimara de cerneală în cap.
N. Iorga era un temperament vulcanic şi
avea un talent aparte pentru tensiuni şi
conflicte.
Pentru triada critică formată din I.
Bogdan, D. Onciul şi N. Iorga, cel mai
redutabil adversar era Tocilescu „încă
destul de tânăr şi de viguros cu un
palmares greu de negat în unele domenii.”
Pentru aceştia Hasdeu, V.A. Urechia şi
Tocilescu erau romanticii. Tocilescu era
un personaj cu preocupări de tip
enciclopedic (epigrafist, numismat,
arheograf, folclorist) era atacat mai ales
în privinţa manualelor sale.
Exista şi un motiv ascuns, în sensul că
N. Iorga fusese certat şi cu A.D.Xenopol.
Pentru a intra în Academie, Iorga trebuia
să se împace cu AD Xenopol şi să
grăbească sfârşitul lui Tocilescu. Acest
raţionament poate spune mult despre
caracterul lui N. Iorga. Tocilescu a făcut
referat dur şi negativ la lucrarea lui Iorga
despre Chilia şi Cetatea albă. Ca o ironie

a sorţii, N. Iorga a ocupat scaunul de
academician rămas vacant prin moartea
lui Grigore Tocilescu.
În discursul de recepţie ţinut de Iorga
şi intitulat „Două concepţii istoriceˮ,
acesta nu a pierdut ocazia să mai
formuleze critici la adresa lui Tocilescu,
fapt remarcat şi de A.D. Xenopol în
răspunsul său din 17(30) mai 1911.
Grigore Tocilescu a lăsat în urma sa
jaloane demne de stimă. Unele ar fi fost
mai profunde dacă energicul cărturar nu
se lăsa ispitit în mai multe direcţii.
Pentru noi a fost patriarhul istoriei
moderne.
Nu putem să încheiem modesta
noastră evocare fără să arătăm că în
semn de preţuire Fundaţia pentru Istoria
Prahovei, prin strădania subsemnatului,
a realizat şi donat un bust de bronz
executat de artistul Arthur Hoffmann,
membru al Uniunii Artiştilor Plastici,
liceului teoretic din Mizil, care poartă
numele ilustrului istoric, cu ocazia
aniversării a 80 de ani de la înfiinţarea
liceului.
Prin acest bust, primul în judeţul
nostru, autorul a vrut ca recunoştinţa
colectivă postumă generoasă cu unii
prahoveni să se răsfrângă şi asupra
istoricului.

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Bibliografie:
1. Vasile Netea, C.Gh. Marinescu, Liga
Culturală şi Unirea Transilvaniei cu
România, Edit. Junimea, Iaşi, 1978.
2. Georgeta Răduică, Nicolae Răduică,
Calendare şi Almanahuri româneşti,
1731-1918, Dicţionar bibliografic, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc. 1981
3. Ştefan Pascu, Făurirea Statului
Naţional Unitar Român, editura
141

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

Academiei, Buc. 1983.
4. Zigu Ornea, Junimea şi Junimismul,
Edit. Eminescu, Buc. 1971, Ed. A II-a
5. Teodor Pavel, Mişcarea Românilor
pentru Unitatea Naţională şi diplomaţia
puterilor Centrale (1878-1895), Edit.
Facla, Timişoara, 1979.
6. Ion Bulei, Sistemul politic al
României moderne. Partidul Conservator,
Edit. Politică, Buc. 1987
7. E. Lovinescu, Memorii. Aqua Forte,
Edit. Minerva, Buc. 1998, ediţie îngrijită
de Gabriela Omăt, Ștefan Ștefănescu,
Grigore G. Tocilescu-omul şi opera în
Arhivele Olteniei, Serie nouă, 4, Editura
Academiei, Bucureşti, 1985
8. Discursuri de recepţie la Academia
Română, Edit. Albatros, Buc. 1980.
9. N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă
de om aşa cum a fost, Edit. Minerva, Buc.
1976, ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu
şi Sanda Râpeanu
10. Al. Zub, Junimea. Implicaţii
istoriografice, Edit. Junimea, Iaşi, 1976
11. Al. Zub, De la istoria critică la
criticism, Edit. Academiei, Buc. 1985
12. Istoria parlamentului şi a vieţii
parlamentare din România până la 1918,
Edit. Academiei, Buc. 1983
13. Mihaela Carp, I. Saizu, A. D.
Xenopol şi primul congres economic din
România, (Iaşi, 10-14 octombrie 1882) în
Anuarul Institutului de Istorie şi
Arheologie „A.D. Xenopol”, Iaşi, Tom

XXVI, 1989
14. Elisabeta Negescu, Apostol Mihai,
O pagină inedită din viaţa lui Grigore
Tocilescu, Hrisoave prahovene, 1971
15. P. Grigoriu, Grigore Tocilescu,
Revista arhivelor, Nr. 4, 1979
16. Ioana Cristache Panait, Panait I.
Panait, Grigore G. Tocilescu (1850-1909),
Studii şi Articole de Istorie, XXXIX-XL,
Buc. 1979
17. Petre Dan, Asociaţii, Cluburi, Ligi,
Societăţi, Dicţionar cronologic, Edit.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc. 1983
18. C. Dobrescu, Viaţa culturală a
Municipiului Ploieşti şi a Judeţului
Prahova (1900-1948) Documente,
Ploieşti, Edit. Silex, 1997 (în colab.)
19. C. Dobrescu, Viaţa cotidiană
ploieşteană în documente de presă,
1899-1930, Edit. Elapis, Ploieşti, 2009, (în
colab.)
20. C. Dobrescu, Memoria
Documentelor, Ploieşti, Editura Elapis,
2011
21. Vasile Cristian, Istoriografie
generală, Editura Didactică şi Pedagogică,
Buc. 1979
22. Constantin Dobrescu, Carmen
Băjenaru, Eufrosin Poteca-un cărturar
prahovean revendicat atât de şcoală cât
şi de biserică, în Atitudini, anul X, nr. 9
(66), sept. 2012, revistă editată de Casa
de Cultură I. L. Caragiale a Municipiului
Ploieşti.

E
142

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Ştefan AL.-SAŞA

parodii

Dan Mircea CIPARIU

analogie

succintă referire la murdăria conştiinţei
semnată emily heine machiavelli

adolescentele de la liceul industrial
locuiesc câte două în căminul cu paturi
cocoşate de reviste sexi
(scumpe şi instructive!) despre free love

de la simbolistia în plămânul tău
obturat cu dopuri nicotinice
şi mucoinsolvabile
un singur cintezoi
dintr-o singură scorbură
cântă după cortină
emily heine machiavelli jos în canal
am numărat toate gondolele
de plimbare din Veneţia
şi toate prostituatele cu decolteu
cu portjartier de mătase sub fustă
am 40 de ani şi de la fereastră
arunc cu pet-uri peste turişti
„emily heine machiavelli,
un scandal nu se naşte fără motiv.
vocabularul trebuie aruncat jos în canal
împreună cu toate figurile de stil pornografice”
am 40 de ani -“nu-i ebrietate nicăieri”
şi poezia mea atârnă ca ştreangul execuţiilor
în judecata ereticilor
am 40 de ani
sunt eu emily heine machiavelli
o individă somn care scuipă
peste genţile în care pederastează
guelfii şi ghibelinii
în care adulterinii cumpără în fiecare zi
o curie papală destinată iertării
am 40 de ani şi doar scandalul
care nu-mi cere părerea niciodată
îmi gâdilă punctul G pentru a fi trasă jos
cât mai jos în canal

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

le văd excitate pe sticlă
când tu mă chemi pe coperta din Hustler
cu două bice şi o pereche de cătuşe
pentru materializat amorul masochist
facebook dreams (număr neprecizat)
sunt convins că voi dărâma
puşcăria sufletului meu
cu un singur like
simt zăvorul explodând
pregătit să distrugă şi ultimele îndoieli impuse
furtuna vine de peste tot
se transformă într-un modus vivendi
un proiect de lege în parlament
o gafă într-un discurs prost conceput
pleonasmele şi cacofonia
îmbrăţişează microfoanele de la tribună
„doar un like ne poate salva”
ţipă şi scriu politicienii cercetaţi
„împrumutul nu poate suplini bunăstarea”
declară crainicul radio
„sunt şi eu un şomer fericit” îmi telefonează
prietenul
„tot mai multă hoţie pentr o sută de euro”
aşa se termină procesul-verbal
încheiat cu o pană de curent
vecina rămasă văduvă
mă fixează prin gaura cheii
ca un spion stagiar
mareea de inepţii
păcăleşte din nou bătrânii şi copiii
explodând mămăliga lui Gheorghe pentru o
nouă revoluţie
143

semnal

144

semnal

Revista Nouă nr. 6 (79) /2013

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful