You are on page 1of 352

SOCIETATEA DE ŞTIINŢE ISTORICE DIN ROMÂNIA

STUDII ŞI ARTICOLE DE ISTORIE LXXIX

2012
1

COLEGIUL DE REDACŢIE:
Prof. univ. dr. Bogdan MURGESCU Prof. univ. dr. Nichita ADĂNILOAIE Conf. univ. dr. Mihail ANDREESCU Prof. univ. dr. Alexandru BARNEA Prof. drd. Iulia Cristina BULACU Prof. univ. dr. Sorin DAMEAN Prof. dr. Paul DOMINTE Prof. univ. dr. Ştefan PĂUN Prof. univ. dr. Ioan SCURTU Prof. dr. Bogdan TEODORESCU – Editor general (preşedinte) – membru – membru – membru – membru – membru – Redactor şef – membru – membru – Secretar general de redacţie

CONSILIUL ŞTIINŢIFIC:
Acad. Dan BERINDEI – Academia Română Acad. Florin CONSTANTINIU – Academia Română Prof. univ. dr. Vladimir ILIESCU – Universitatea din Aachen

Notă Îi rugăm pe viitorii noştri colaboratori să-şi redacteze contribuţiile în conformitate cu normele ştiinţifice în vigoare, ataşând totodată un rezumat într-o limbă străină de largă circulaţie şi o listă de 5-7 cuvinte-cheie. Materialele se transmit redacţiei în format electronic şi printate pe hârtie. Responsabilitatea pentru conţinutul fiecăruia dintre materiale revine exclusiv autorului sau autorilor acestuia. Colegiul de redacţie respinge acele materiale care nu se încadrează tematic sau nu respectă termenele de predare ori criteriile ştiinţifice şi tehnice de redactare. Redacţia

ISSN 0585-749X

2

CUPRINS
I. BASARABIA 1812-2012
Katja LASCH: Basarabia în secolul al XIX-lea – un bilanţ al evoluţiilor administrative, demografice, economice şi culturale................. p. 9 Alexandru-Murad MIRONOV: Basarabia interbelică – evoluţii sociale şi culturale .............................................................................. p. 29 Marian CURCULESCU: Aspecte ale mentalităţii colective din Basarabia la începutul perioadei interbelice (1918-1920) ........................ p. 44 Florin CONSTANTINIU: Cristian Racovski şi problema Basarabiei în anii 1920 ............................................................................. p. 52 Gheorghe RÂNCU: Mărturii despre Basarabia în rapoartele diplomatice remise către M.A.S. de Grigore Gafencu, şef al legaţiei române de la Moscova (17 aug. 1940 – 22 iunie 1941) ........................ p. 58 Alesandru DUŢU: 1941. Eliberarea Basarabiei, a nordului Bucovinei şi ofensiva pe ţărmul nord pontic .................................................... p. 70 Laurenţiu CONSTANTINIU: Basarabia în relaţiile româno-sovietice în anii 1970-1985) .............................................................................. p. 83

II. CHESTIUNEA ORIENTALĂ
Dinică CIOBOTEA: Acţiuni diplomatice ale marilor puteri europene în anii 1853-1854 privind situaţia politică a Principatelor Române....p. 90 Sorin Liviu DAMEAN: Românii şi chestiunea orientală (1856-1859) ....... p. 98 Nicu POHOAŢĂ: România şi politica orientală a Franţei în timpul desfăşurării primului război balcanic .......................................... p. 104

III. DIDACTICĂ, METODICĂ ŞI MANAGEMENT EDUCAŢIONAL
Neculai DUMITRU: Puncte de vedere privind elaborarea şi utilizarea schemei lecţiei la tablă în procesul predării-învăţăriievaluării la istorie ................................................................. p. 118 Melania IONESCU, Nicolae IONESCU: Proiect didactic – Deportările în Bărăgan ........................................................................... p. 135
3

Emilena Irinela TATU: „Poveşti de viaţă; bunicii mei” - proiect de istorie locală ........................................................................ p. 146 Dumitrel TOMA: Evaluarea initială – între teorie şi practică, pe fondul provocărilor modernizării ..................................................... p. 159 Ana PREDA-TUDOR: Abordări inter şi transdisciplinare ale învăţării ...p. 175

IV. 100 DE ANI DE LA MOARTEA LUI SPIRU HARET
Nichita ADĂNILOAIE: Spiru Haret şi învăţătorii .............................. p. 182 Gheorghe NICHIFOR: Spiru Haret şi legăturile sale cu Gorjul ......... p. 197 Bogdan TEODORESCU: Marin Bunescu, un învăţător în timpul lui Spiru Haret ............................................................................. p. 209

V. ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
Dumitru TOMONI: Dascăli de elită – Sabin Evuţianu (1889-1977) .... p. 225 Marian BOLUM: Educaţie şi cultură în Bârladul interbelic ................ p. 245

VI. MISCELLANEA
Marcel PROCA: O scurtă incursiune în istoria transportului bârlădean...p. 259 Paul DOMINTE: Crearea Serviciului Maritim Român şi primele iniţiative ale companiei pe „Linia orientală” ........................ p. 266 Alexandru A. MAREŞ: Iredentismul bulgar şi situaţia românilor timoceni ................................................................................ p. 280 Oltea Răşcanu GRĂMĂTICU: Relaţii româno-ungare (1918-1940) ... p. 294

VII. DIN VIAŢA SOCIETĂŢII DE ŞTIINŢE ISTORICE DIN ROMÂNIA
Dorina NICHIFOR, Andrei POPETE: Cursurile de vară – Timişoara 2011 ...................................................................................... p. 310 Bogdan TEODORESCU: Jurnal de lectură ........................................ p. 317 Dumitru TOMONI: In memoriam Dan Popescu ...................................... p. 333 Bogdan MURGESCU: In memoriam acad. Florin Constantiniu ............ p. 335 Dare de seamă cu privire la activitatea Societăţii de Ştiinţe Istorice din România între anii 2007-2011............................................. p. 337 Statutul Societăţii de Ştiinţe Istorice din România.................................. p. 345

4

CONTENTS
I. BESSARABIA 1812-2012
Katja LASCH: Bessarabia during the 19th century – administrative, demographic, economic and cultural evolutions ........................ p. 9 Alexandru-Murad MIRONOV: Bessarabia between the two World Wars – Social and Cultural Change ........................................ p. 29 Marian CURCULESCU: Features of collective mentalities in Bessarabia during the first years of the interwar period (1918-1920) ............ p. 44 Florin CONSTANTINIU: Rakovski and the Bessarabian issue in the early 1920s.............................................................................. p. 52 Gheorghe RÂNCU: Testimonies about Bassarabia in diplomatic reports delivered to the Foreign Affairs Ministry by Gregory Gafencu, chief of the Romanian Legation from Moscow (aug 17,1940 june 22, 1941) ......................................................................... p. 58 Alesandru DUŢU: 1941. The emancipation of Bessarabia, North Bucovina and the offence on the North Pontic shore ...................p. 70 Laurenţiu CONSTANTINIU: Bessarabia in Romanian-Soviet relations (1976-1978) ...........................................................................................p. 83

II. THE EASTERN QUESTION
Dinică CIOBOTEA: Diplomatic actions of the European great powers regarding the political situation of the Romanian Principalities in 1853-1854 ........................................................................... p. 90 Sorin Liviu DAMEAN: The Roumanians and the Eastern Question (1856-1859) ...........................................................................................p. 98 Nicu POHOAŢĂ: Romania and the French oriental politics during the First Balcanic War .............................................................................p. 104

III. DIDACTIC, METHODIC AND EDUCATIONAL MANAGEMENT
Neculai DUMITRU: Points of view regarding the development and usage of the lesson plan on the blackboard during the teaching-learning-evaluation process in the history class ...... p. 118
5

Melania IONESCU, Nicolae IONESCU: Teaching project: Deportations in Baragan ............................................................................ p. 135 Emilena Irinela TATU: “Life stories; My Grandparents” – a project of local history ...................................................................... p. 146 Dumitrel TOMA: The initial assessment – between theory and practice, under the modernisation challenge ......................... p. 159 Ana PREDA-TUDOR: Inter- and transdisciplinary teaching approaches ... p. 175

IV. 100 YEARS FROM SPIRU HARET’S DEATH
Nichita ADĂNILOAIE: Spiru Haret and the primary school teachers ...p. 182 Gheorghe NICHIFOR: Spiru Haret and the Gorj county .................... p. 197 Bogdan TEODORESCU: Marin Bunescu, a teacher in the times of Spiru Haret ............................................................................. p. 209

V. EDUCATION HISTORY
Dumitru TOMONI: Top-notch schoolmasters – Sabin Evuţianu (18891977)..................................................................................... p. 225 Marian BOLUM: Education and culture in Barlad between the two World Wars ........................................................................... p. 245

VI. MISCELLANEA
Marcel PROCA: A short incursion in the history of Bârlad city transport .. p. 259 Paul DOMINTE: The foundation of The Romanian Maritime Service and its first company initiatives in “Eastern Line” ................ p. 266 Alexandru A. MAREŞ: The Bulgarian irredentism and the situation of Timoc Valley Romanians ....................................................... p. 280 Oltea Răşcanu GRĂMĂTICU: The Romanian-Hungarian relations (1918-1940) .......................................................................... p. 294

VII. FROM THE LIFE OF THE ROMANIAN SOCIETY FOR HISTORICAL SCIENCES
Dorina NICHIFOR, Andrei POPETE: Summer courses – Timişoara 2011 . p. 310 Bogdan TEODORESCU: Lecture Journal .......................................... p. 317 Dumitru TOMONI: In memoriam Dan Popescu ...................................... p. 333 Bogdan MURGESCU: In memoriam acad. Florin Constantiniu ............ p. 335 Report on the activity of the Society for the Historical Sciences in Romania for the year 2007-2011 ........................................... p. 337 The statues of the Society for the Historical Sciences in Romania ....... p. 345
6

SOMMAIRE
I. LA BESSARABIE 1812-2012
Katja LASCH: La Bessarabie au XIX-e siècle – un bilan des évolutions administratives, démographiques, économiques et culturelles ..... p. 9 Alexandru-Murad MIRONOV: La Bessarabie entre les deux guerres – évolutions sociales et cuturelles ............................................... p. 29 Marian CURCULESCU: Aspects des mentalités collectives de la Bessarabie au commencement de la période d’entre les deux guerres (1918-1920) ................................................................ p. 44 Florin CONSTANTINIU: Christian Rakovski et le problème de la Bessarabie dans les années 1920 ............................................. p. 52 Gheorghe RÂNCU: Témoignages concernant la Bessarabie dans les rapports diplomatiques remises vers le MAE par Grigore Gafencu, chef de la légation roumaine de Moscou (17 août 1940 – 22 juin 1941) ............................................................... p. 58 Alesandru DUŢU: 1941. La libération de la Bessarabie, du Nord de la Bucovine et l‘offensive sur la rive Nord-Pontique ........................p. 70 Laurenţiu CONSTANTINIU: La Bessarabie dans les rélations roumaines-soviétiques des années 1970-1985) .............................p. 83

II. LA QUESTION ORIENTALE
Dinică CIOBOTEA: Actions diplomatiques des grands pouvoirs européens dans les années 1853-1854 concernant la situation politique des Principautés Roumains ....................................... p. 90 Sorin Liviu DAMEAN: Les Roumains et la question orientale (18561859) .......................................................................................................p. 98 Nicu POHOAŢĂ: La Roumanie et la politique orientale de la France pendant la première guerre balkanique ........................................p. 104

III. DIDACTIQUE, METHODE ET MANAGEMENT EDUCATIONNEL
Neculai DUMITRU: Points de vue concernant l’élaboration et l’utilisation du schéma de la leçon d’histoire au tableau à écrire dans le procès d’enseigner, d’apprendre et évaluer ..... p. 118
7

Melania IONESCU, Nicolae IONESCU: Projet didactique – les déportations dans la plaine de Bărăgan ............................... p. 135 Emilena Irinela TATU: ‘’Contes de vie; mes grands-parents’’ – projet d’histoire locale ................................................................... p. 146 Dumitrel TOMA: L’évaluation initiale – entre théorie et pratique, sur le fond des provocations de la modernisation ........................ p. 159 Ana PREDA-TUDOR: Aborder l’instruction de manière inter- et transdisciplinaire .................................................................. p. 175

IV. 100 ANNEES DE LA MORT DE SPIRU HARET
Nichita ADĂNILOAIE: Spiru Haret et les instituteurs........................ p. 182 Gheorghe NICHIFOR: Spiru Haret et ses liaisons avec la région de Gorj.... p. 197 Bogdan TEODORESCU: Marin Bunescu, un instituteur au temps de Spiru Haret ........................................................................... p. 209

V. L’HISTOIRE DE L’ENSEIGNEMENT
Dumitru TOMONI: Instituteurs d’élite – Sabin Evuţianu (1889-1977) ...p. 225 Marian BOLUM: Education et culture dans la ville de Bârlad entre les deux guerres ................................................................... p. 245

VI. MISCELLANEA
Marcel PROCA: Brève incursion dans l’histoire du transport de la ville de Bârlad ....................................................................... p. 259 Paul DOMINTE: La création du Service Maritime Roumain et ses premières initiatives sur la ‘’Ligne Orientale’’ ...................... p. 266 Alexandru A. MAREŞ: L’irrédentisme bulgare et la situation des Roumains de la vallée de Timoc ............................................ p. 280 Oltea Răşcanu GRĂMĂTICU: Relations roumaines-hongroises (19181940) ......................................................................................p. 294

VII. DE LA VIE DE LA SOCIETE DES SCIENCES HISTORIQUES DE ROUMANIE
Dorina NICHIFOR, Andrei POPETE: Les cours d’été – Timişoara 2011 .. p. 310 Bogdan TEODORESCU: Journal de lecture....................................... p. 317 Dumitru TOMONI: In memoriam Dan Popescu ...................................... p. 333 Bogdan MURGESCU: In memoriam acad. Florin Constantiniu ............ p. 335 Compte-rendu concernant l’activité de la Société des Sciences Historiques de Roumanie entre les années 2007-2011................................. p. 337 Les Statuts de la SSIR ............................................................................... p. 345
8

I. BASARABIA 1812-2012
BASARABIA ÎN SECOLUL AL XIX-LEA – UN BILANŢ AL EVOLUŢIILOR ADMINISTRATIVE, DEMOGRAFICE, ECONOMICE ŞI CULTURALE
Katja LASCH

Abstract: Bessarabia during the 19th century – administrative,
demographic, economic and cultural evolutions.
The article is dealing with Bessarabia in the 19th century. The author presents a synopsis of the general evolutions between 1812 and 1905 focusing on the fields of demography, administration, economics and culture. The latter embraces developments in church, education and public press. While drawing a general outline the article also analyzes the position of the Romanian speaking population. In the year 1812 the region between Prut and Dnjestr became a part of the Russian empire. This marks a turning point in the history of the region. The article shows that on one hand the time under Russian rule has been marked by modernisation for example in infrastructure, administration and agriculture. Although the demographic and economic data show a positive development at the eve of World War I, the industrial era had not yet begun in Bessarabia. One the other hand in church, education and press there were exerted strong Russification attempts, which meant among other things limiting the use of the Romanian language in the public sphere, in the church and in educational institutions. It can be concluded that the Romanian speaking population experienced a systematic discrimination in education and administration even though this resulted mainly from its social position as peasants. Keywords: Bessarabia, 19th century, demography, economy, culture

Doctorand în Istorie Modernă al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Prezentul articol are la bază cercetările efectuate în redactarea tezei de doctorat, cu titlul: „Problema identităţii naţionale a moldovenilor din Basarabia la începutul secolului al XX-lea”, aflată în derulare la instituţia mai-sus menţionată.

9

Teritoriul dintre Prut şi Nistru a parcurs, în ultimii 200 ani, o istorie foarte schimbătoare. Evoluţia Basarabiei ca parte din Principatul Moldovei s-a încheiat în anul 1812. În timp ce Basarabia devenea teritoriu administrativ rusesc, restul ţinutului moldovenesc şi Principatul Valahiei rămâneau sub dominaţie otomană, respectiv ajungeau sub Protectorat Rusesc, în perioada 1828-1849. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea (1859), Principatul Moldovei s-a unit cu Principatul Valahiei, câştigând apoi, în 1878, o independenţă definitivă.1 Abia în anul 1918, Basarabia avea să se alipească Regatului României, pentru a ajunge, în urma celui de-al Doilea Război Mondial, în sfera de influenţă sovietică şi a obţine, în cele din urmă, autonomie statală în 1990, ca Republica Moldova. Despre politica rusească şi efectele acesteia în Basarabia secolului al XIX-lea există diverse puncte de vedere. Istoriografia sovietică priveşte această perioadă mai curând ca pe o perioadă a modernizării şi a înfloririi culturale în Basarabia.2 Dimpotrivă, alţi istorici, mai cu seamă cei români, cu excepţia celor din perioada stalinistă: 1944-1953, accentuează în mod repetat procesul puternic de rusificare, de infiltrare a populaţiei indigene şi de discriminare3 a poporului moldovenesc 4. Abia în ultimii ani, datorită anumitor istorici moldoveni şi români, s-a conturat o imagine mai echilibrată, care ţine cont deopotrivă de încercările de modernizare, cât şi de măsurile represive sub dominaţie rusească.5 Însă cum s-a configurat istoria Basarabiei în secolul al XIX-lea şi ce concluzii se întrevăd în starea generală de dezvoltare, cât şi privind statutul populaţiei românofone din Basarabia? Aceste probleme urmează a fi abordate prin intermediul datelor demografice şi economice, dar şi al realităţilor prezente în administraţie, Biserică, învăţământ şi presă.

1

Unificarea principatelor danubiene este analizată în: Lothar Maier, Rumänien auf dem Weg zur Unabhängigkeitserklärung 1866-1877. Schein und Wirklichkeit liberaler Verfassung und staatlicher Souveränität, München, Oldenbourg, 1989. 2 Vezi: Lev V. Cerepnin (ed.): Istorija RSS Moldovenešt’. Vol. I. Din timpurile čele maj vek’ pynė la Marja revolucie sočialistė din Oktombrie, Kišinėu, 19672, pp. 473-542; D. Smirnov, Semen J. Aftenjuk; Jakim S. Grosul ş.a. (ed.), Moldavskaja SSR. Istoričeskij očerk în Bol’šaja sovetskaja ėnciklopedija, 28 Mnogonožki-mjatlik, Moskva, Sowjetskaja Enziklopedia, 19542, p. 87. Pentru detalii privind mutaţiile treptate survenite în perspectivele asupra istoriei, vezi: Wim P. van Meurs, The Bessarabian Question in Communist Historiography. Nationalist and Communist Politics and History-Writing, New York, Columbia University Press, 1994, pp. 180-204. 3 În prezentul articol, denumirile de „moldovean“ şi „moldovenesc“ se referă la populaţia românofonă din Basarabia. Ele sunt folosite ţinând cont de felul în care locuitorii înşişi îşi spun, fără a constitui însă expresia unei identităţi naţionale moldoveneşti, de sine stătătoare. 4 Vezi: Ion G. Pelivan, Din suferinţele Basarabiei sub stăpânirea rusească în Suferinţele Basarabiei, Bucureşti, Semne, 1996, pp. 3-14; Marcel Suveică, Basarabia în politica imperială a Rusiei (18121878). Rezumatul tezei de doctorat, Iaşi, 1999. 5 Ca articol exemplificator, amintim aici: Armand Goşu, Basarabia sub ocupaţia ţăristă, în Ioan Scurtu – Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2003, pp. 36-64.

10

Structura demografică sub aspect etnic şi social O privire asupra demografiei istoriografice relevă faptul că structura populaţiei în Basarabia s-a modificat într-un mod fundamental în timpul administraţiei ruseşti din secolul al XIX-lea. În acest sens, două procese ies cu precădere în evidenţă. În primul rând, perioada 1812-1917 se caracterizează printr-o creştere extrem de mare a populaţiei. Evoluţia demografică a Basarabiei între anii 1812-1916, în numere absolute
2400000 2100000 1800000 1500000 1200000 900000 600000 300000 0 1812 1817 1856 1882 1897 1909 1916

Sursă: Diagrama autorului6 În decurs de ceva mai mult de 100 ani, populaţia a crescut de la 256.000 la 2.521.277 locuitori, corespunzând unei creşteri demografice de aproape nouă ori. Acest proces este în consonanţă cu cifrele înregistrate pe întreg teritoriul Noii Rusii, căruia îi aparţinea şi Basarabia, situându-se însă, în mod vizibil, deasupra procesului general de creştere demografică din cele 50 gubernii vestice ale Imperiului Rus.7 Ca factori pentru creşterea populaţiei pot fi citaţi, printre alţii: dezvoltarea economică, colonizarea strategică a ţării, dar, pe de altă parte, condiţiile de viaţă ameliorate, în ansamblu. O rată a infantilităţii scăzută şi o creştere clară a speranţei medii de viaţă de la 31 ani la mijlocul secolului al XIX-lea la 40,5 ani către sfârşitul secolului al XIX-lea 8 sunt semne clare în acest sens. Pe de altă parte, în Basarabia, secolul al XIX-lea este marcat de o puternică diferenţiere etnică. Dacă la începutul secolului al XIX-lea moldovenii românofoni mai constituiau încă 86% din totalul populaţiei9, la sfârşitul secolului al XIX-lea, conform datelor de recensământ din anul 1897, mai erau doar 47,6%10.
6

Diagrama se bazează pe date din: L. T. Boga, Populaţia în Ştefan Ciobanu – Basarabia. Monografie, Chişinău, Universitas, 1993, pp. 64-72; V. S. Zelenčuk, Naselenie Bessarabii i podnestrovja v XIV v. Etničeskie i social’noe demografičeskie processy, Kišinev, Štiinca, 1979, pp. 96-105. 7 Ibidem, p. 105. Zelenčuk indică o creştere triplă a populaţiei în cele 50 gubernii vestice. 8 Ibidem, p. 113. 9 Goşu, op. cit., p. 66; Codrin Valentîn Chirica, Republica Moldova între Rusia şi Europa, Iaşi, Helios, 2004, p. 31. 10 Petre Cazacu, Pagini despre Basarabia. Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918, Chişinău, Ştiinţa, 1992, p. 108. Datele se bazează pe recensământul efectuat în Rusia, în anul 1897. Această cifră a fost

11

Încă din cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Rusia ţaristă a dus o politică de colonizare coordonată la nivel de stat, pentru a face accesibile noile teritorii. Alături de cazacii şi ţăranii slav-orientali, către sfârşitul secolului al XVIII-lea au fost atraşi, în mod sporit, şi colonişti străini. 11 Prin recrutarea şi stabilirea coloniştilor străini, Ecaterina a II-a şi descendenţii săi, care au dus mai departe politica acesteia până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, sperau să valorifice cunoştinţele lor agricole progresiste în cultivarea solului rusesc şi transmiterea acestora populaţiei indigene. 12 Astfel, coloniştii străini au fost încurajaţi să se stabilească în Imperiul rus prin acordarea anumitor privilegii. Acestora li s-au asigurat: pământ, facilităţi financiare, scutire de taxe pe o perioadă de 5-30 ani, în funcţie de teritoriul de colonizare, degrevarea de serviciul militar, precum şi exercitarea liberă a credinţei şi autonomia internă.13 După 1812, suveranii ruşi au extins colonizarea la nivel de stat şi la Basarabia. Scopul acesteia consta în exploatarea economică a unei regiuni rămase depopulate mai cu seamă în urma Războiului Crimeii dintre Imperiul Rus şi cel Otoman, precum şi protejarea acestui ţinut în faţa intereselor teritoriale ale vecinilor. Baza juridică pentru afluxul coloniştilor în Basarabia l-a constituit un decret emis de către Ţarul Alexandru I în anul 1804. Experienţele şi problemele legate de primul val de colonişti l-au determinat pe acesta să îşi schimbe politica de colonizare. Astfel, pentru popularea Basarabiei s-a stabilit o cotă anuală de 200 familii. Coloniştii erau selectaţi cu grijă, acordându-se prioritate meseriaşilor şi gospodarilor exemplari. În plus, persoanele dispuse să se strămute trebuiau să dispună asupra unei rezerve financiare, care să le asigure baza pentru stabilire şi, în cazul unor probleme, să le faciliteze deplasarea din Rusia.14 Alături de bulgari, greci, găgăuzi, încă din 1813 au fost recrutaţi pentru această regiune colonişti germani, care s-au stabilit aici în timpul noii guvernări. 15
contestată în mod repetat de către istoriografia românească. În fapt, un grup de cercetători germani care, în anul 1991, au prezentat primele rezultate ale unei interpretări de amploare a materialului de recensământ din anul 1897, considerau tocmai aceste date privind împărţirea pe naţionalităţi ca fiind foarte demne de încredere. A se vedea, în acest sens: Brigitte Roth, Quellenkritische Dokumentation der erfaßten Berichtskategorien. Sprache în Henning Bauer – Die Nationalitäten des Russischen Reiches in der Volkszählung von 1897. A: Quellenkritische Dokumentation und Datenhandbuch, Stuttgart, Steiner, 1991, p. 149. 11 Andreas Kappeler, Rußland als Vielvölkerreich. Entstehung – Geschichte – Zerfall, München, Beck, 2008, p. 51. 12 Delef Brandes, Von den Zaren adoptiert. Die deutschen Kolonisten und die Balkansiedler in Neurußland 1751-1914, München, Oldenbourg, 1993, p. 149. 13 Decretul din 23 iulie 1763, în baza căruia s-au recrutat colonzatori, conform reproducerii sale în: Klaus A., Nasi Kolonii, Opyty i Materiali po istorii u statistiky innostranoj kolonizacii v Rosii. Vol. I, Sanktpeterburg, 1869 (republicat: Cambridge 1972), pp. 7-9. 14 Brandes, op. cit., p. 69. 15 În problema stabilirii germanilor şi a fondării coloniilor acestora, vezi, de ex.: Ute Schmidt, Die Deutschen aus Bessarabien. Eine Minderheit aus Südosteuropa (1814 bis heute), Köln, Weimar, Wien, Böhlau, 20042, pp. 46-52. Mariana Hausleitner, Die interethnischen Beziehungen der Deutschen in Bessarabien im 19. und 20. Jahrhundert în Südostdeutsches Archiv, 46/47, 2003/2004, p. 82.

12

Acestea, precum şi un aflux nereglementat de polonezi, ruşi şi evrei (cei din urmă bucurându-se de mai multă libertate doar în provinciile de vest), au condus la reducerea segmentului demografic moldovenesc, transformând Basarabia într-un spaţiu extrem de diferenţiat din punct de vedere etnic. Evoluţia populaţiei în Basarabia, pe criteriul originii etnice. Cifre indicate în procente. 1817 1864 1897

moldoveni
germani

ruşi
bulgari

ucrainieni/ruteni evrei
găgăuzi

altele

Sursă: Reprezentarea autorului.16 Integrarea Basarabiei în constructul rusesc s-a tradus printr-o serie de schimbări în structura socială a Basarabiei. În cursul reorganizării administrative, începând din 1818, boierii moldoveni au fost ridicaţi treptat la rangul aristocratic rusesc (dvorianstvo). Acest proces a fost însoţit de dificultăţi semnificative deoarece, printre altele, trebuiau verificate toate certificatele nobiliare emise până la acea dată.17 Mai mult, sistemul social extrem de diversificat din Principatul Moldovei s-a simplificat, prin menţinerea drepturilor tradiţionale, vizând, printre altele, libertatea ţăranilor. 18 Împărţirea populaţiei în clase sociale diverse s-a structurat în Basarabia secolului al XIX-lea în felul următor:

16

Conform datelor cuprinse în: Meurs, op. cit., p. 395; William Howell Reed, Basarabia 1918 în Florin Rotaru – Basarabia Română. Antologie, Bucureşti, Semne, 1995, p. 173. 17 Andrei Cusco, Estate Interest vs. State Service: the (un)easy Integration of the Bessarabian Nobility into the Russian Imperial System în European Review of History – Revue européene d’histoire, 16, 2009, nr. 1, p. 25. 18 Pentru o expunere detaliată vezi: George F. Jewsbury, Anexarea Basarabiei la Rusia: 1774-1828, Iaşi, Polirom, 2003, p. 128.

13

Împărţirea populaţiei din Basarabia pe clase sociale. Cifre indicate în procente
Clasă socială Aristocraţie (dvorjane) Cler Cetăţeni de onoare şi negustori Meščane19 Ţărani Colonişti 1835 0,3 1,5 0,5 19,9 68,2 9,3 1862 0,8 1,4 0,71 23,3 60,5 8,7 1897 1,1 0,6 0,08 23,5 72,1 -

Sursă: V. S. Zelenčuk, Naselenie Bessarabii i podnestrovja v XIV v. Etničeskie i social’noe demografičeskie processy, Kišinev, Štiinca, 1979, p. 147. În cursul unei reforme din anul 1871, coloniştii şi-au pierdut toate drepturile speciale, fiind incluşi din acel moment în celelalte categorii sociale. 20 Astfel se poate explica inclusiv creşterea din punct de vedere numeric a păturii ţărăneşti în anul 1897. Statisticile relevă faptul că Basarabia era o zonă profund agrară, în care se afla, similar întregului imperiu, doar o clasă burgheză foarte precar dezvoltată.21 Această structură socială era, printre altele, condiţionată de faptul că stăpânitorii ruşi se bazau, atât în domeniul administrativ cât şi în cel economic, pe aristocraţie.22 Dominaţia boierilor moldoveni în interiorul clasei aristocratice, manifestă încă la începutul secolului al XIX-lea, dispăruse în ajunul Primului Război Mondial. Pe de-o parte, vechea boierime a fost afectată de incorporarea ei în clasa rusească a aristocraţiei şi de slăbirea sa economică. Începând cu anul 1818, boierii au fost constrânşi să renunţe la moşiile lor din Principatul Moldovei; încă din anii 1830, ei erau pe cale de a fi complet asimilaţi de structurile de elită ale Imperiului Rus.23 Păturile relativ slab reprezentate ale aristocraţiei, respectiv ale burghezimii moldovene, erau obligate să se adapteze culturii ruseşti dacă doreau să îşi menţină poziţia ori să rămână în ascensiune socială. Pe de altă parte, multor alte familii li s-a acordat statut nobiliar. Astfel, în Basarabia anului 1911 sunt consemnate, în total, 468 familii aristocratice, structurate în felul următor: 136 familii vechi-moldoveneşti, 122 familii aristocratice din alte
19

Meščane desemnează pătura urbană cea mai de jos. Aceasta cuprindea ţărani, descendenţi ai aristocraţiei non-ereditare, meşteşugari şi persoane a căror origine nu era clară la naştere etc. Pentru explicaţii suplimentare şi pentru documentare privind clasele sociale vezi: Henning Bauer – Die Nationalitäten des Russischen Reiches in der Volkszählung von 1897. A: Quellenkritische Dokumentation und Datenhandbuch, Stuttgart, Steiner, 1991, p. 407. 20 Mariana Hausleitner, Deutsche und Juden in Bessarabien 1814-1941. Zur Minderheitenpolitik Russlands und Großrumäniens, München, Editura IKGS, 2005, p. 31. 21 Richard Pipes, Russia under the Old Regime, 2nd edition, London, Penguin Books, 1995, p. 191. 22 Edgar Hösch, Geschichte Rußlands. Vom Kiever Reich bis zum Verfall des Sowjetimperiums, Stuttgart, Berlin, Köln, Kohlhammer, 1996, p. 214. Pentru explicaţii privind clasa nobiliară, vezi: Pipes, op. cit., pp. 87-98. 23 Cusco, op. cit., p. 27.

14

ţinuturi ale Rusiei, precum şi 198 funcţionari din sistemul militar sau administrativ.24 Factorii de mai sus au determinat o componenţă predominant rusească, respectiv auto-declarat rusească, a clasei nobiliare din Basarabia. Acest lucru devine vizibil în cazul datelor referitoare la Chişinău, colectate în anul 1897:
Clasele sociale în baza recensământului pentru oraşul Chişinău din anul 1897. Cifre în procente. Naţionalitate Nobilime Nobilime Cler Cetăţeni Meščane Ţărani ereditară dobândită de onoare / negustori Moldoveni 0,96 1,15 5,34 1,65 70,07 19,78 Ruşi 8,45 9,70 1,82 3,55 49,38 24,75 Ucrainieni 1,86 2,27 1,86 0,06 41,41 48,25 Evrei 0 0,14 0 2,65 95,22 0,38 Sursă: Henning Bauer, Die Nationalitäten des Russischen Reiches in der Volkszählung von 1897/B: Ausgewählte Daten zur sozio-ethnischen Struktur des Russischen Reiches erste Auswertungen der Kölner NFR-Datenbank, Stuttgart, Steiner, 1991, p. 479.

În acelaşi timp, se poate constata că populaţia moldovenească provenea, în mare măsură, din clasele sociale de jos. Structura socială a moldovenilor era foarte compactă. Aceştia locuiau, în proporţie de 95,5% în mediul rural, fiind îndeobşte ţărani. În secolul al XIX-lea, moldovenii nu constituiau populaţia majoritară în niciuna din aşezările urbane.25 Structura administrativă După ce, în anul 1812, Basarabia a devenit parte integrantă a Imperiului Ţarist, a urmat o asimilare etapizată a teritoriului nou dobândit. Anii de până la 1818 s-au caracterizat iniţial prin menţinerea provizorie a administraţiei existente. În scopul înfiinţării structurilor administrative în Basarabia, ţarul l-a delegat pe amiralul P.V. Ciceagov, fără însă a da indicaţii precise referitoare la acestea; ca atare, Ciceagov a avut o oarecare libertate în demersul său.26 În timpul primilor ani sub stăpânire rusească nu s-au operat intervenţii esenţiale în structurile administrative. Noii regiuni dobândite i s-a acordat un statut special, fiind menţinute iniţial trăsăturile principale ale organizării administrative din principatul moldav. 27
24 25

Cazacu, op. cit., pp. 149-151. Reed, op. cit., p. 175. Budak pleacă de la premisa de 15% populaţie moldovenească la oraşe. U. G. Budak, Obščestvenno-političeskoe dviženie v Bessarabii v proreformennyi period, Kišinev, Kartja Moldovenjaskė, 1959, p. 371. 26 Jewsbury, op. cit., p. 93. 27 Goşu, op. cit., p. 57. Referitor la structura administrativă creată în anul 1813, vezi pe larg: G. Fedorov, Gosudarstvenno-administrativnoe ustrojstvo i mestnoe pravo Bessarabii, Kišinev, 1974, pp. 46-52.

15

Statutul juridic al ţăranilor, acela de persoane libere, desfăşurarea, în continuare, a procedurilor judiciare în limba română, absenţa recrutărilor în armata rusească şi facilităţile legate de impozite au constituit aspecte ale acestei poziţionări speciale. 28 Administraţia locală a fost menţinută cu sprijinul boierilor locali. Astfel, boierul Scarlat Sturdza a fost numit în funcţia de guvernator în anul 1812, alţi membri ai aristocraţiei îndeplinind şi ei funcţii administrative. Acest fapt era întocmai în spiritul conceptului de stăpânire a ruşilor, care privea clasa aristocratică drept unica interfaţă demnă de încredere între puterea centrală şi interesele locale. În acest scop, nobilimii i s-a încredinţat administraţia locală.29 Începând cu Ustav obrazovanija Bessarabskoj Oblasti (Aşezământul obrazoviei oblastei Basarabia), în anul 1818 administraţia din Basarabia a fost reglementată din nou, statutul special al teritoriului fiind astfel consacrat într -o formă codificată. În vârful aparatului administrativ se afla un guvernator civil numit de către ţar. Datorită situaţiei la graniţele Basarabiei, guvernatorul civil se subordona unui guvernator militar general, staţionat în Podolia ori în Basarabia.30 O particularitate a regiunii o reprezintă constituirea Înaltului Sfat (Verhovnyi Sovet), care reglementa, în nume propriu, toate chestiunile administrative ale provinciei, funcţionând totodată ca instanţă supremă a acesteia. Înaltul Sfat se compunea din unsprezece membri, dintre care cinci erau numiţi de către ţar, iar şase erau aleşi din rândul boierimii pe o perioadă de trei ani. Aveau dreptul la vot bărbaţii în vârstă de peste 22 ani, cu peste 300 desetine de pământ.31 Prin urmare, boierii locali deţineau majoritatea în sfat, fiind în măsură să cârmuiască destinele provinciei, astfel încât Basarabia a dobândit un statut de autonomie administrativă de facto. Ca limbi de lucru ale administraţiei erau stabilite atât rusa, cât şi româna.32 Chişinăul devenea capitala noului ţinut administrativ, dobândind, în baza legislaţiei ruseşti de la acea vreme, propriile sale instituţii administrative. 33 Acest statut special al Basarabiei a fost însă desfiinţat numai după 10 ani (în anul 1828). A urmat o perioadă de adaptare şi de uniformizare a Basarabiei cu celelalte provincii de vest, administraţia regiunii fiind aliniată, la acel moment, la structura administrativă pan-rusească. Excepţie făceau judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad, care între anii 1856 şi 1878 au aparţinut teritoriului Principatului Moldovei, respectiv, României, fiind subordonate, în acest interval, unui alt regim administrativ. 34 Potrivit cerinţelor structurilor pan-ruseşti, din anul 1828, în
28 29

Nistor: Istoria Basarabiei, Chişinău, Cartea Moldovenească, 1991, p. 181. Cusco, op. cit., p. 117; Pipes, op. cit., pp. 87-98. 30 Jewsbury, op. cit., p. 125, Nistor: op. cit., p. 185. 31 Fedorov, op. cit., p. 54. 32 Boldur: Istoria Basarabiei, Bucureşti, Editură Victor Frunză, 1992, pp. 328-329; Fedorov, op. cit., pp. 54-55. 33 Ibidem, p. 128. 34 Basarabia de Sud a fost retrocedată Principatului Moldovei prin Acordul de la Paris. Vezi: Dumitru P. Ionescu, Războiul de independenţă a României şi problema Basarabiei, Bucureşti, Editura Academiei, 2000, p. 136. Din aceste motive, numeroase reforme instituite de către Ţarul Alexandru al II-lea în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost transpuse cu întârziere în Basarabia de Sud.

16

Basarabia, Înaltul Sfat a fost înlocuit cu Sfatul Oblastei (Oblastnoj Sovet), redus mult în funcţiile sale. Astfel, acest organ putea dispune în mod direct doar de 10% din bugetul aprobat provinciei.35 Începând cu anul 1828, toate procesele administrative ale provinciei au revenit în sarcina unui guvernator general, direct subordonat ministerelor din Petrograd.36 Mai mult, în cadrul Cancelariei de Provincie, limba rusă a fost introdusă în mod obligatoriu ca limbă oficială, româna fiind treptat lăsată la urmă. Ca şi în restul Imperiului Ţarist, noua clasă nobiliară (dvorjane) a primit dreptul de a ţine adunări şi de a alege un comitet permanent (Uprava Dvorianstvo) cu drepturi restrânse, subordonat guvernatorului. Ridicarea statutului special şi desfiinţarea Înaltului Sfat au însemnat, din perspectiva aristocraţiei locale, o reducere considerabilă a posibilităţilor ei de a influenţa politic provincia, ea nefiind nici măcar în postura de co-decident privind tendinţele interne. Abia în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în timpul reformelor lui Alexandru al II-lea, elitele au câştigat din nou o influenţă mai mare în domeniul administrativ. În anul 1864, la Petrograd s-a emis o lege care sprijinea o mai justă structurare a administraţiei. Printre altele, aceasta prevedea întruniri periodice ale zemstvelor pentru luarea de decizii în privinţa auto-administraţiei locale. La oraşe s-au înfiinţat dumele, instituţii corespondente entităţilor rurale de auto-administrare, în anul 1870.37 Zemstvele se întruneau o dată pe an, stabilind un organ executiv permanent, însărcinat cu problemele oficiale de natură administrativă.38 Acestea s-au constituit atât la nivel de judeţ, cât şi la nivel de provincie, organele de judeţ alegând şi membrii pentru zemstvele de provincie. Membrii zemstvelor de judeţ erau numiţi în baza unei legi electorale complexe privind curiile. Marii moşieri, populaţia urbană şi rurală îşi alegeau reprezentanţii proprii în trei curii distincte, prin sistemul electoral fiind asigurată o prezenţă supra-proporţională a influenţei moşiereşti. 39 Organele locale auto-administrative erau organe executive, obligate să îndeplinească atribuţii specifice. Pe lângă aceasta, ele se puteau implica, în mod voluntar, în diverse domenii de activitate. 40 Printre atribuţiile obligatorii de stat se numărau: administrarea închisorilor, a administraţiei locale şi a sistemului de justiţie, precum şi plata judecătorilor. Asigurarea hranei pentru populaţie, dezvoltarea meşteşugurilor locale, repararea drumurilor, dar şi chestiuni privind sistemul educaţional general şi sănătatea locuitorilor aparţineau de atribuţiile voluntare.41
35 36

Fedorov, op. cit., p. 59; Boldur, op. cit., p. 332; Jewsbury, op. cit., p. 170. Ibidem, p. 171. 37 Fedorov, op. cit., p. 71. 38 Vg. Hösch, op. cit., p. 276; Heiko Haumann, Geschichte Russlands, Zürich, Chronos, 20102, p. 257. Pentru detalii suplimentare privind zemstva, vezi: Friedrich Beyrau, Manfred Hildermeier, Von der Leibeigenschaft zur Frühindustriellen Gesellschaft (1856 bis 1890) în Manfred Hellman – Handbuch der Geschichte Russlands. Bd. 3/1. Von den autokratischen Reformen zum Sowjetstaat, Stuttgart, Hiersemann, 1983, p. 75 şi urm. 39 Haumann, op. cit., p. 256. Pentru procedurile de votare, vezi şi: Ludmila Coadă, Zemstva Basarabiei. Aspecte istorico-juridice, Chişinău, Pontos, 2009, p. 50. 40 Istoricul şi Activitatea Zemstvelor în Basarabia în curs de 50 de ani (1869-1919), Chişinău, Tip. Glasul ţării, 1920, p. 5. 41 Coadă, op. cit., 71.

17

Zemstvele se aflau permanent sub controlul statului, funcţiile acestora fiind puternic limitate în anul 1890. În mod adiţional, către sfârşitul secolului al XIX-lea au apărut modificări în procedura de votare, fapt care a condus la o consolidare continuă a aristocraţiei în detrimentul altor pături demografice. 42 Fără îndoială, aceste măsuri au servit în a extinde controlul statului asupra zemstvelor. Cu o întârziere de cinci ani, în Basarabia s-a transpus legea privind noua ordine instituţională, în anul 1869 constituindu-se zemstvele. Astfel, componenţa zemstvelor pe plan judeţean se structura în modul următor: Structura zemstvelor pe plan judeţean, în anul 1869 Judeţele numărul consilierilor în adunările de zemstvă Nr. Basarabiei judeţene
numărul consilierilor de zemstvă regională

proprietarilor orăşenilor tărănilor total de pământ 1 Chişinău 28 19 16 63 10 2 Orhei 20 4 16 40 7 3 Iaţi 19 4 15 38 6 4 Soroca 19 5 14 38 6 5 Hotin 29 7 22 58 10 6 Bender 20 8 12 40 7 7 Akkermann 17 12 14 43 7 Total 152 59 109 320 53 Sursă: Ludmila Coadă, Zemstva Basarabiei. Aspecte istorico-juridice, Chişinău, Pontos, 2009, p. 67.

Devine limpede că, la fel ca şi în întregul imperiu, cele trei pături sociale implicate nu erau reprezentate în mod echilibrat. Cu excepţia judeţului Akkermann, marii moşieri deţineau cel puţin 50% din voturi, în cadrul zemstvelor de judeţ. La nivel de provincie, dominaţia acestora era şi mai pregnantă, ea crescând în timp. Dacă, în anul 1878, un total de 78,2% din numărul membrilor la nivel de zemstvă de gubernie revenea marilor moşieri, procentajul lor se situa la 91,6%43, în anul 1891, ca urmare a procedurii modificate pe întreg teritoriul imperiului, în anul 1890. Astfel, zemstvele deveneau un instrument al latifundiarilor. Până la Primul Război Mondial, acestea au ocupat un rol important în dezvoltarea Basarabiei. Zemstvele erau consacrate în special următoarelor probleme: domeniului agriculturii şi printre altele, organizării de cursuri în domeniu, domeniului bancar, construcţiei de drumuri, sistemului de telefonie şi de poştă, însă şi sistemelor sanitar şi şcolar, care jucau un rol important.44 Mai ales către sfârşitul secolului al
42 43

Boldur, op. cit., p. 400; Coadă, op. cit., p. 45; Haumann, op. cit., p. 257. Fedorov, op. cit., p. 68. 44 Pentru detalii privind activitatea zemstvei în domenii individuale, vezi: Coadă, op. cit., pp. 70-78; Istoricul, op. cit., p. 33.

18

XIX-lea, zemstvele din Basarabia s-au angajat în extinderea sistemului şcolar primar public. Numărul şcolilor finanţate de acestea a crescut de la 17 (în 1897) la 126 (în 1905). 45 Acest lucru însemna că, în anul 1906, ele sprijineau 12,9%46 din totalul şcolilor din Basarabia. În plus, la nivel de provincie, zemstvele au militat în anul 1906 pentru introducerea obligativităţii şcolarizării.47 În ansamblu însă, atât la nivel regional, cât şi la nivel judeţean, zemstvele au fost, chiar şi la începutul secolului al XX-lea, în primul rând un organ în cadrul căruia se luau decizii în sfera actelor administrative. Până în 1905 nu era creat cadrul pentru discuţii politice fundamentale şi nici pentru dezbaterea unor probleme naţionale. 48 Instituirea zemstvelor a facilitat, în primul rând aristocraţiei locale din Basarabia, implicarea din nou în administraţie, beneficiind de un cadru instituţionalizat. De altfel, pentru prima dată, administraţia devenea accesibilă şi altor grupe ale populaţiei. Pe de-o parte, locuitorii oraşelor şi ai satelor puteau fi prezenţi în zemstvă prin reprezentanţii lor. Pe de altă parte, noile organe administrative angajau personal calificat, cum ar fi profesori, ingineri, dar şi agronomi, care duceau la îndeplinire sarcinile aferente zemstvei.49 De acum, administraţia locală nu se mai baza în mod exclusiv pe nobilime, ci şi, mai mult, pe persoane formate profesional, indiferent de statutul acestora. Deşi zemstvei îi reveneau atribuţii exclusiv executive, ea oferea intelighenţiei un cadru pentru schimbul de idei, pentru întruniri periodice şi pentru cristalizarea unor cercuri amicale, bazate pe convingeri comune.50 Dincolo de acestea, nu este de ignorat faptul că pe lângă procesele administrative, activitatea zemstvelor locale a pregătit terenul pentru dezbaterile structurate, activarea în cadrul unor comisii şi elaborarea de proiecte şi dispoziţii, chiar dacă acest lucru implica doar un cerc restrâns de persoane. Este adevărat, erau aleşi reprezentanţi din toate sferele sociale, ţărani, delegaţi ai adunărilor de provincie sau de judeţ. Însă cum majoritatea locurilor erau ocupate de către nobilime, latifundiari şi funcţionari ai guvernului, cum moldovenii nu constituiau majoritatea demografică în oraşe, prezenţa reprezentanţilor ţărănimii era foarte restrânsă. În acest context, partea cea mai mare a populaţiei românofone nu a receptat instituţia zemstvei ca pe un instrument al descentralizării sau al participării. Pentru nobilii moldoveni, instituirea zemstvei a însemnat, în primul rând, posibilitatea de a contribui din nou, într-o formă instituţionalizată, la dezvoltarea provinciei.
45 46

Coadă, op. cit., p. 92. Ibidem, p. 90. 47 Istoricul, op. cit., 74. 48 În problema zemstvelor de gubernii vezi, cu titlu exemplificator: Bessarabskoe zemstvo (ed.), Črezvyčajnoe Gubernskoe zemskoe sobranie 11 maja i 7 sentjabroe 1904. Doklady Bessaraskoj Gubernskoj Zemskoj Upravy Gubernskomu Zemskomu Sobraniju XXXVI očerednoj sessii v 1904 godu i žurnaly zas’danij sobranija, Kišinev, 1904, pp. 1-178. Pentru zemstvele de judeţ vezi, cu titlu exemplificator: Protocoalele Zemstvei de la Akkermann, Sorocca, Orhei şi Bălţi 1909: ANRM, Fond 65, Inventar 1, Dosar 1598, pp. 57-130. 49 Pipes, op. cit., p. 265. Pentru anul 1900, Pipes consemnează aproximativ 47.000 angajaţi ai zemstvei pe întreg cuprinsul regiunii. 50 Ibidem, p. 262.

19

Economia Din structura demografică indicată reiese că Basarabia era o regiune profund marcată agrar. Acest fapt nu s-a schimbat în mod esenţial în decursul secolului al XIX-lea. Statisticile economice indică faptul că Basarabia anului 1913 nu întrase în era industrială. Astfel, la nivelul anului 1913 se înregistrau un număr de 128 manufacturi, respectiv de fabrici, în care activau 3415 muncitori. 51 Sfera principală de activitate a acestora o constituia prelucrarea alimentelor; morăritul, vinificaţia şi producerea berii deţineau 79,1% din serviciile în domeniul industrial.52 În schimb, în cadrul agriculturii, în secolul al XIX-lea se consemnează o creştere constantă a productivităţii. Astfel, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se consemnează 1.210.000 desetine de teren exploatat economic anual în anul 1850, ajungându-se la 2.319.700 desetine anual în anul 1909, corespunzând unei creşteri de 110%. 53 Creşterea suprafeţelor exploatate agricol, dar şi noile tehnici introduse de către coloniştii ruşi, precum şi angrenarea în creşterea pieţii economice imperiale54 s-au reflectat într-o creştere clară a exportului de cereale. Pe lângă cereale, în Basarabia se mai cultivau struguri, fructe şi tutun şi se practica creşterea vitelor. Legislaţia rusească vizând eliberarea ţăranilor şi împroprietărirea acestora din anul 1861 a condus la modificarea raporturilor de poses iune şi în Basarabia. În Basarabia, reforma s-a produs în anul 1869, creându-le ţăranilor, care oricum, nu mai erau iobagi din anul 1749 însă nu aveau, în mod frecvent, proprietăţi proprii55, posibilitatea de a obţine teren de la proprietăţile statului sau de la cele ale latifundiarilor.56 Până în anul 1905, ţăranii din Basarabia achiziţionaseră deja peste 300.000 desetine de pământ. 57 Acest lucru a condus la o reconfigurare a raporturilor de proprietate. Dacă, înaintea Marii Reforme, circa 70% din teren era în mâinile marilor moşieri58, în anul 1905 împărţirea terenurilor s-a desfăşurat după cum urmează: 43,2% din suprafaţă aparţinea latifundiarilor, 48,6% – ţăranilor, iar 8,2% Bisericii. 59 Alte rezultate ale încercărilor de modernizare sub Imperiul Ţarist
51

D. E. Šemjakov, Očerki ekonomičeskoj istorii Bessarabii epochi imperializma, Kišinev, Štiinca, 1980, p. 19. 52 Vezi: Ibidem, S. 21. 53 H. Celibidachi, Agricultura în Ştefan Ciobanu – Basarabia. Monografie, Chişinău, Universitas, 1993, p. 320. 54 Jakim. S. Grosul, Krest’jane Bessarabii 1812 -1861 gg., Kišinev, Gosudarstvennoe Izdat. Moldavii, 1956, p. 109. 55 Goşu, op. cit., p. 80. 56 Pe subiectul reformei agrare, vezi, printre altele: Nicolae Ciachir, Basarabia sub stăpinirea ţaristă (1812-1917), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1992, p. 36 şi urm. 57 Celibidachi, op. cit., p. 324. 58 Jakim. S. Grosul, Očerki narodnogo chozjajstva Bessarabii (1861-1905 gg.), Kišinev, Kartja Moldovenjaskė, 1972, p. 147. 59 Vezi: Celibidachi, op. cit., p. 324. Grosul şi Šemjakov indică date similare: Grosul, Očerki, p. 147; Šemjakov, op. cit., p. 52. Văcăraş porneşte de la premisa că , în anul 1905, 56,7% din pământ se afla în posesia latifundiarilor, în timp ce ţăranii dispuneau doar de 14,9%. Vezi: Veronica Văcăraş, Proprietatea nobiliară în Basarabia sub ocupaţia ţaristă (a doua jumătate a sec. XIX – începutul sec. XX), în Destin Românesc, 7, 2001, nr. 2, p. 38.

20

au fost, printre altele, dezvoltarea târgurilor în oraşe.60 Astfel, în decurs de o sută de ani, populaţia oraşului Chişinău a crescut de zece ori, de la 11.00061 la 116.500 locuitori. 62 În anul 1860, Basarabia era conectată la reţeaua de telegraf; din 1870 datează primele încercări de consolidare a străzilor din oraş. Construirea unei legături feroviare cu Basarabia (în anul 1871) a legat provincia izolată de centrul imperial şi de pieţele de desfacere ruseşti. 63 În ciuda tuturor acestor eforturi de modernizare, Basarabia a rămas o regiune destul de înapoiată, descrisă astfel de către Charles Upson Clark la începutul secolului al XX-lea: „Aici Basarabia este exact în starea în care erau statele noastre de cîmpie înainte de apariţia automobilului. Călătoria mea cu automobilul în Basarabia mi-a amintit de expediţiile de vînătoare din Dakota de acum 35 de ani”.64 Instituţia Bisericii Populaţia românofonă din Basarabia era, în principal, de confesiune ortodoxă, astfel încât Biserica Ortodoxă a constituit un punct de reper important pentru această grupă demografică. În virtutea organizării sale în mai mult de 1000 dioceze65, ea a constituit singura instituţie care se adresa inclusiv marii mase a populaţiei rurale. În acelaşi timp, Biserica a fost un loc important pentru cristalizarea şi consolidarea intelighenţiei locale, deoarece, printre altele, oferea locuri de muncă unor tineri cu studii. Până la înglobarea în Imperiul Ţarist, ţinutul Basarabiei s-a subordonat Mitropoliei Moldovei. La scurtă vreme după aceasta, în anul 1813, s-a creat Arhiepiscopia Chişinăului şi a Hotinului, subordonată Patriarhului Rus. În funcţia de Arhiepiscop a fost instalat Gavril Bănulescu-Bodoni, care fusese activ în structurile ecleziastice şi sub Principatul Moldovei, activând cu sârg, din 1813, pentru crearea arhiepiscopiei. În demersul său, el s -a orientat după structurile bisericesc-administrative deja existente, menţinând toate protopopiatele. 66 În nou creata eparhie, dificultăţile au apărut imediat. De altfel, în întregul secol al XIX-lea, starea de pregătire a păstorilor a constituit o preocupare a conducerii Bisericii. În
60

Drept mărturie pentru modernizarea Basarabiei în timpul dominaţiei ruseşti stă capitala de provincie. Asupra dezvoltării sale vezi: Michael F. Hamm, Kishinev: The Character and Development of a Tsarist Frontier Town în Nationalities Papers, 26, 1998, nr. 1, pp. 19-37. 61 V. I. Žukov, Gorada Bessarabii 1812-1861 godov. Očercki social’no-ekonomičeskogo razvitija, Kišinev, Štiinca, 1975, p. 63. 62 Hamm, op. cit., p. 32. 63 Goşu, op. cit., p. 83. 64 Charles Upson Clark, Basarabia. Basarabia, Rusia şi România la Marea Negră în Florin Rotaru – Basarabia Română. Antologie, Bucureşti, Semne, 1995, p. 71. 65 Nicolae Popovschi, Istoria bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi. Din negura trecutului crâmpeie de aminitiri, Chişinău, Museum, 2000, p. 45. 66 Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Iaşi, Editura Enciclopedică Gheorghe Asachi, 1992, p. 35. Pe tema constituirii arhiepiscopiei, vezi: Poştarencu, Dinu: Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, Chişinău, Prut Internaţional, 2006, pp. 201-210.

21

anul 1822, din totalul de 1095 de preoţi activi, doar zece îşi încheiaseră studiile la un seminar teologic; majoritatea acestora nu avea nicio educaţie şcolară sau teologică. 67 Astfel, în anul 1858, cu ocazia unei călătorii în Basarabia, arhiereul se plângea: „Foarte mulţi preoţi nu pricep cum se cade slujba şi îndatoririle lor faţă de păstoriţi. Aceasta provine din faptul că însişi preoţii au puţine cunoştinţe religioase...“68 Cu toate acestea, până la sfârşitul secolului al XIX-lea conducerea Bisericii a reuşit să crească treptat nivelul de educaţie al preoţilor săi. În anul 1903, 13 din cei 1008 preoţi aveau o formare academică, iar 820 aveau studii încheiate la un seminar teologic, 69 astfel încât se poate considera că, la începutul secolului al XX-lea, întregul cler din Basarabia putea atât scrie, cât şi citi, beneficiind de o formare elementară teologică. Pentru a ridica nivelul de educaţie al clerului ortodox, conducerea Bisericii a recurs la diverse măsuri. Pe de-o parte, erau folosiţi în mod frecvent absolvenţi ai seminariilor teologice din alte arhiepiscopii ruseşti. Aceştia însă nu vorbeau, de regulă, limba română şi oficiau slujba în limba rusă, respectiv, în slava veche. Pe de altă parte, încă din anul 1813 la Chişinău s-a creat un Seminar Teologic, care a format o sumedenie de viitori membri ai Bisericii, cu precădere în cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea. Nu în ultimul rând, tot atunci au fost înfiinţate mai multe biblioteci în regiune, care urmau să servească formării teologice. Pe lângă seminarul teologic, Biserica Ortodoxă avea în grijă şi o serie de şcoli elementare, care transmiteau cunoştinţe rudimentare de cateheză, de descifrare a slavonei şi de matematică. Acest sistem educaţional bisericesc a atins perioada de înflorire în anii 1840 şi 1850. Astfel, în anul 1844 sunt atestate în total 326 şcoli având un număr de 5.177 elevi. 70 Această cifră s-a redus în mod semnificativ în a doua jumătate a secolului al XIX-lea când învăţăturile şcolilor bisericeşti ajungeau doar la un număr mic al populaţiei. Pe lângă instruirea în şcoală, un alt aspect important l-a constituit informarea clerului şi a enoriaşilor cultivaţi în materie de publicaţii noi şi nu numai. La tipografia Arhiepiscopiei, care a fost fondată în anul 1814, au văzut lumina zilei atât cărţi lumeşti, cât şi bisericeşti, în limba rusă şi română. Din publicaţiile apărute până în anul 1830, 193 erau în limba română, cuprinzând, pe lângă biblii şi psaltiri, manuale, acte administrative şi colecţii de reglementări comerciale.71 În limba română, s-au publicat mai întâi traduceri din slavonă, iar din
67 68

Popovschi, op. cit., p. 45. Apud ibidem, p. 106. 69 Ibidem, p. 168. 70 Popovschi, op. cit., p. 59. 71 Paul Mihail, Zamfira Mihail, Studiu introductiv în Paul Mihail – Acte în limba română tipărite în Basarabia I (1812-1830) precedate de bibliografia tipăriturilor româneşti din Basarabia (=BTRB) 1812-1830, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993, p. LV.

22

anii 1850 sunt reproduse, din ce în ce mai frecvent, opere ecleziastice publicate în Principatele Române. Sistarea răspândirii de publicaţii religioase în limba română s-a produs în momentul închiderii tiparniţei, în anul 1883. Începând cu anul 1867, publicaţiile broşate sau în format de carte sunt completate prin apariţia Buletinului Eparhial, care a fost cel de-al doilea periodic din Basarabia 72 având, dincolo de ştirile clericale, un conţinut eminamente religios. Revista a apărut până în anul 1871, în limbile română şi rusă. În anul 1871, varianta română a fost oprită de la apariţie.73 Devine evident faptul că, cel târziu către sfârşitul anilor 1860, Biserica Ortodoxă din Basarabia a parcurs un proces intensificat de rusificare. Acest lucru este vizibil, printre altele, în interzicerea, în anul 1867, a limbii române în instituţiile de învăţământ, a opririi publicării în limba autohtonă a Buletinului Eparhial în 1871 şi a închiderii tiparniţei arhiepiscopale în anul 1883. Începând cu anul 1872, din ordinul autorităţilor ruseşti, toate actele bisericeşti aveau să fie întocmite exclusiv în limba rusă. 74 Mai mult, s-a încercat renunţarea la limba română ca limbă de oficiere a slujbei religioase, nereuşindu-se integral.75 Aceste măsuri riguroase nu au vizat doar Basarabia, ele făcând parte dintr-o tendinţă generală de naţionalizare în cadrul Imperiului Ţarist, precum şi de unificare în sânul ortodoxiei. 76 Biserica Ortodoxă din Basarabia se supunea, atât teologic cât şi lingvistic, principiilor pan-ruseşti. Avansarea slavonei şi a rusei ca limbi liturgice şi erudite au condus la distanţarea progresivă între populaţia rurală şi preoţii ortodocşi, care aproape nu mai comunicau cu enoriaşii lor. Astfel, Arhiepiscopul Iacov consemnează, în anul 1900: „În multe parohii din Basarabia, populaţia ortodoxă este compusă mai cu seamă iar, adeseori, chiar exclusiv, din Moldoveni, care ştiu numai limba moldovenească şi nu înţeleg deloc limba slavă bisericească şi rusească, chiar în forma numai vorbită. Literatura rusească religioasă, sub formă de foi şi broşuri este cu totul inaccesibilă pentru această populaţie.“77 Orientarea pan-rusească a Bisericii Ortodoxe din Basarabia, intervenţiile restrictive la adresa limbii româneşti şi, prin aceasta, a oricărei tendinţe locale, precum şi dificultăţile evidente în a comunica cu populaţia locală, au zădărnicit, încă de la început, o potenţială mişcare locală de sorginte naţională.

72

Boris A. Trubeckoj, Iz istorii peridičceskoj pečati Bessarabii, 1854-1916 gg., Kišinev, Štiinca, 1989, p. 15. 73 Ciobanu, Cultura românească, p. 223. 74 Goşu, op. cit., p. 84; Cazacu, op. cit., p. 176. 75 Popovschi, op. cit., p. 83; Silvia Scutaru, Biserica ortodoxă din Basarabia între 1882-1918, Teză de doctorat, Chişinău, 2010, p. 77. 76 Kappeler, op. cit., p. 218. 77 Cazacu, op. cit., p. 179.

23

Învăţământul Chiar la începutul secolului al XX-lea, sistemul educaţional din Basarabia era, în ansamblu, subdezvoltat. Mai era mult de parcurs până la alfabetizarea generalizată a populaţiei. În anul 1880, numai 8,8% dintre copiii cu vârste cuprinse între 7 şi 14 ani frecventau o instituţie de învăţământ. 78 Această stare s-a modificat doar parţial până la începutul Primului Război Mondial. În pofida unor eforturi considerabile şi a extinderii sistemului educaţional încă în anul 1906, doar 44% din totalul copiilor erau şcolarizaţi.79 Situaţia dezastruoasă a sistemului educaţional din Basarabia este reflectată în gradul de alfabetizare la sfârşitul secolului al XX-lea. Potrivit recensământului din Basarabia din anul 1897, 81,8% din populaţia de sex masculin şi 96% din populaţia de sex feminin nu ştia să scrie şi să citească. La oraşe, rata de alfabetizare la bărbaţi era de 42,8% şi doar de 22,3% la femei. 80 În ceea ce priveşte populaţia moldovenească, din care 95% 81 era la data respectivă de provenienţă rurală, cifrele reprezintă un semnal de alarmă. În acest mediu, cota analfabeţilor se cifra la 90% în rândul populaţiei masculine, respectiv la 98% în rândul populaţiei feminine. Chiar şi în Chişinău, din 2.828 de bărbaţi moldoveni cu vârste cuprinse între 20-39, doar 796 puteau scrie şi citi în limba rusă şi doar 9 în alte limbi. Dintre cele 2.619 femei, doar 212 erau alfabetizate în limba rusă, iar 4 în alte limbi. 82 Astfel, moldovenii prezentau rata cea mai mare de analfabetism în rândul popoarelor creştine ale Rusiei.83 În Basarabia, învăţământul primar a fost încredinţat entităţilor private, Statului şi Bisericii, dezvoltându-se în mod sistematic doar în cea de-a doua jumătate a secolului a XIX-lea. Dacă majoritatea şcolilor primare fuseseră sprijinite până la mijlocul secolului al XIX-lea prin intermediul eparhiilor84, începând cu anii 1860 s-a forţat dezvoltarea învăţământului de stat de sorginte laică; în acest demers, instituţia zemstvei şi-a adus aportul, finanţând o parte din şcolile basarabene. Pentru anul 1906 este prezentată situaţia de mai jos.

78 79

Ibidem, p. 192. Coadă, op. cit, p. 94. 80 Cazacu, op. cit, p. 193. 81 În timpul recensământului din 1897 au fost chestionaţi 920.819 moldoveni, dintre care 879.370, adică 95,4%, locuiau în mediu rural. Vezi: Ibidem. Această cifră este confirmată de rezultatele vizând marea regiune Noua Rusie, căreia îi aparţineau, pe lângă Basarabia, guberniile Ecaterinoslav, Tauria, Herson şi Oblastul cazacilor de pe Don. În ceea ce-i priveşte pe moldoveni, autorii consemnează un procentaj de 94,5% din populaţia rurală, respectiv, 93,44% persoane active în sectorul agrar. Deoarece în restul guberniilor Noii Rusii existau doar izolat moldoveni, datele de mai sus pot fi considerate puncte de reper credibile în cazul Basarabiei. Vezi: Bauer, Die Nationalitäten B, p. 217, 287. 82 Hamm, op. cit., p. 36. 83 Goşu, op. cit., p. 62; Kappeler, op. cit., p. 257. 84 Ion Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe (1812-1918), Paris, Imprimerie Generale Lahure, 1919, p. 18.

24

Şcolile în anul 1906, în funcţie de instituţie Instituţii Număr de şcoli Procentaj Zemstva 130 12,9% De stat/ministeriale - cu o clasă 50 40% - cu două clase 332 Urbane 33 3,3% Instituţii eterogene 69 6,9% Private 3 0,2% Bisericeşti - cu o clasă 10 36,7% - cu două clase 369 Sursă: Ludmila Coadă, Zemstva Basarabiei. Aspecte istorico-juridice, Chişinău, Pontos, 2009, p. 90. Se poate prezuma că mai cu seamă în şcolile bisericeşti, în prima parte a secolului al XIX-lea se mai preda încă în limba română. Concomitent cu extinderea sistemului educaţional de stat, limba română a fost alungată treptat din şcoli, fiind folosite în mod consecvent doar programe pan-ruseşti. Mişcarea de eliberare a polonezilor, în anii 1830 şi 1863 şi răspândirea crescândă a unui naţionalism pan-rusesc pornind de la Sankt Petersburg au condus, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la o politică acutizată a naţionalităţilor, care ajunsese de acum şi în provinciile vestice. 85 Acest lucru s-a materializat, printre altele, prin faptul că din anul 1866, în cadrul învăţământului gimnazial cu limba de predare rusă (în general), a fost exclusă româna ca materie opţională.86 Şi în şcolile primare s-a încercat alungarea românei, acest lucru reuşind parţial. În acelaşi timp, trebuie subliniat faptul că limba română a fost folosită doar ca instrument în învăţarea limbii ruse, ea nefiind o materie separată.87 Multă vreme, învăţământul mediu din Basarabia a fost reprezentat de Seminarul Teologic, înfiinţat în anul 1813, unica instituţie de acest fel din provincie, care a devenit nucleul de formare al viitoarelor elite. În acest sens, este cunoscut că peste 15 deputaţi ai Sfatului Tării au studiat la Seminarul Teologic, printre ei numărându-se personalităţi marcante precum Ion Pelivan, Daniel Ciugureanu, Pantelimon Erhan şi Ion Inculeţ. Seminarul, a fost conceput iniţial ca instituţie de învăţământ pentru copiii clerului, fiind asimilată Academiei Teologice din Kiev. Instituţia a funcţionat după modelul altor şcoli asemănătoare din Rusia. Drept urmare, începând cu 1823, a funcţionat după programa lor generală care, printre altele, prevedea studierea istoriei ruseşti şi a istoriei Bisericii Ruse.88 În plus, întregul corp didactic era recrutat în faza
85 86

Haumann, op. cit., p. 393; Kappeler, op. cit., pp. 207-215; Hösch, op. cit., pp. 284-285; 296-303. Pentru comparaţie vezi: Lidia Colesnic-Codreanca, Limba Română în Basarabia (1812-1918). Studiu sociolingvistic pe baza materialelor de arhivă, Chişinău, Museum, 2003, p. 64. 87 Ibidem, p. 36. 88 Popovschi op. cit., p. 64.

25

iniţială din afara Basarabiei.89 Singurul element local în cadrul acestei educaţii era, predarea în limba română, interzisă însă începând cu anul 1866.90 Prin urmare, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Seminarul Teologic nu prevedea materii pentru cultivarea limbii române sau studierea istoricii bisericii locale. Dimpotrivă, seminariştii parcurgeau un program de formare marcat de realităţi ruseşti. În anul 1833, la Chişinău s-a înfiinţat la Liceul de Băieţi cea de-a doua instituţie de învăţământ mediu. Şcolile înalte erau rezervate cu precădere copiilor de preoţi şi de boieri, locuitorii românofoni fiind întru totul sub-reprezentaţi. Astfel, în perioada 1821-1861, absolvenţii Seminarului Teologic numărau în total 551 elevi, dintre care 133 erau moldoveni. 91 După anul 1861, au luat fiinţă în Basarabia şi alte şcoli medii în cadrul sistemului de stat în care se preda în limba rusă, conform programei ruse. În anul 1917, în Basarabia fiinţau în total 50 şcoli medii92. Între 1862 şi 1912, media elevilor de origine moldovenească era de 45,3%, dar la Liceul de Băieţi Nr. 1 ajungea la circa 18%, în timp ce la alte şcoli se situa la circa 20%.93 Până în ajunul Primului Război Mondial, Basarabia nu avea universităţi. Pentru studii, tinerii erau nevoiţi a se deplasa în afara Basarabiei, majoritatea absolvenţilor de studii medii ajungând astfel în Rusia. Pe aceste trasee, absolvenţii de origine moldovenească se concentrau, în special, în centre precum Sankt Petersburg, Dorpat (Tartu), Moscova, Varşovia, Kiev sau Odessa. Aproape niciunul din aceştia nu alegea să studieze la o universitate din afara Imperiului Ţarist.94 În consecinţă, elitele moldoveneşti au urmat, până în anul 1917, o educaţie esenţialmente rusească. În mod similar cu Biserica, şcolile nu se puteau constitui în vremurile ţariste într-o curea de transmisie a vreunei mişcări naţionale moldoveneşti. Pe de-o parte, ele se aflau, sub multe aspecte, sub controlul autorităţii statale, predarea decurgând în baza programelor prestabilite. Pe de altă parte, din cauza politicii lingvistice specifice celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, ele nu puteau nici măcar servi la conservarea şi dezvoltarea limbii materne a populaţiei moldoveneşti. Totodată, se poate intui că, în şcolile impregnate de spiritul rusesc, se propagau cu precădere idei naţionale pan-ruseşti. Cu toate acestea, în special, Seminarul Teologic din Chişinău a avut un rol deosebit în apariţia unei elite locale. Aici s-au întâlnit viitorii intelectuali de frunte care, în anii care au urmat, au fondat iniţial cercuri studenţeşti la Dorpat (Tartu) şi Kiev, ei regăsindu-se mai apoi, în anii 1917-1918 şi în Sfatul Ţării.

89 90

Cazacu, op. cit., p. 169. Ciobanu, Cultura românească, p. 140. 91 A. I. Babij, Formirovanie moldavskoj inteligencii vo vtoroj polovine XIX-načale XX v., Kišinev, Štiinca, 1971, p. 8. 92 Ibidem, p. 10. 93 Ibidem, p. 13. 94 Ibidem, pp. 34-99.

26

Publicaţii şi presă În Basarabia secolului al XIX-lea, până în anii 1850, editura arhiepiscopală a jucat un rol extrem de important. Aceasta a emis o mare parte a cărţilor apărute în Basarabia, fie religioase sau nu, atât în limba română, cât şi în cea rusă. În anul 1883, tiparniţa a fost închisă temporar, reluându-şi activitatea abia în anul 1906.95 Astfel, în perioada 1854-1899, în Basarabia au apărut în total 28 de periodice, printre care 9 ziare şi reviste. În acest număr, oricum relativ redus de publicaţii se afla doar o publicaţie în limba română.96 Prima publicaţie apărută periodic a fost, începând cu anul 1854, „Bessarabskie oblastnye vedomosti”. Acest ziar era organul oficial al administraţiei locale, fiind redactat în limba rusă. El conţinea, în principal, anunţuri publice şi relatări privind evenimentele sociale, economice, precum şi cele culturale ale provinciei. În calitatea sa de organ oficial, ziarul era supus cenzurii statului.97 În anul 1867, la Chişinău s-a publicat primul ziar în limba română. Încercările anterioare de a înfiinţa un periodic românesc, cum ar fi cea din anul 1848, când un grup de boieri a dorit să publice revista „Românul”, au fost interzise de către autorităţile ţariste.98 Buletinul Eparhial (Kisinevskije eparchalniy vedomosti) a fost cea de-a doua revistă din Basarabia, fiind editată bianual din anul 1867, cuaternar din anul 1906 şi lunar – atât în limba rusă, cât şi în limba română. Încă din anul 1871, ediţia românească a fost sistată. În Buletinul Eparhial erau predominante teme bisericeşti. Abia în anul 1889 avea să fie creată în Basarabia cea dintâi revistă finanţată din fonduri private, „Bessarabskij vestnik“. 99 La începutul secolului al XX-lea, piaţa presei basarabene a cunoscut o dezvoltare pregnantă. În perioada 1899-1916 au apărut, în total, 254 periodice, dintre care 136 ziare, 78 reviste şi 14 calendare.100 Începând cu anul 1906, s-au editat din nou ziarele româneşti, până la Unire publicându-se în total 20 de periodice, dintre care 10 ziare şi 4 reviste. 101 Printre cele mai importante amintim: Kuvynt Moldovenesk, Glasul Basarabiei, Basarabija, Vjaca Basarabiej. O caracteristică a presei din Basarabia, cu excepţia periodicelor oficiale, este efemeritatea multora din acestea.102 Pe lângă periodicele concepute şi publicate în Basarabia mai existau, desigur, şi cele din Imperiul Ţarist, însă şi cele din România. Cu toate că autorităţile ţariste au încercat, mai ales începând cu anul 1830, să împiedice afluxul de publicaţii provenite din Principatele Moldovei şi ale Valahiei şi ulterior din Regat, aplicând măsuri din ce în ce mai drastice,103 aceste materiale reuşeau să ajungă în mod frecvent în Basarabia;
95 96

Ciobanu, Cultura românească, p. 58. Trubeckoj, op. cit. p. 28. 97 Ibidem, p. 14. 98 Vezi: Ibidem, p. 25; Gheorghe Negru, Ţarismul şi mişcarea naţională a românilor din Basarabia, Chişinău, Prut, Internaţional, 2000, p. 9. 99 Trubeckoj, op. cit, p. 15. 100 Ibidem, p. 28. 101 Ibidem. 102 Lista periodicelor din Basarabia: Ibidem, pp. 234-270. 103 Negru, op. cit, p. 45.

27

de altfel, unii intelectuali de limbă română, precum Ion Pelivan, erau abonaţi la asemenea reviste, cerând ca acestea să li se trimită chiar şi în exilul îndepărtat. Ca atare, intelectualilor de expresie română li s-a acordat un spaţiu limitat pentru a-şi exprima şi a-şi propaga ideile într-o formă publicată. Abia din anul 1906, s-a creat această deschidere prin apariţia periodică a ziarelor şi a revistelor româneşti. Având în vedere gradul extrem de redus de alfabetizare a populaţiei moldoveneşti, ne întrebăm în ce măsură aceste publicaţii şi-au croit drum înspre aşezările rurale şi dacă au fost receptate acolo chiar şi într-o oarecare măsură? De altfel, trebuie consemnat faptul că în contextul politicii ruse privind folosirea limbii româneşti în Basarabia, marea majoritate a locuitorilor, cu excepţia câtorva intelectuali, era izolată de noile tendinţe apărute în limba română literară, cum ar fi introducerea alfabetului latin sau normarea lingvistică din partea Academiei de Ştiinţe. Dată fiind regresia graduală a limbii române din toate domeniile vieţii publice, în administraţie, învăţământ, dar şi în Biserica, româna, ca limbă funcţională, s-a manifestat doar în viaţa cotidiană.104 Ca atare, a fost posibilă cristalizarea unei limbi populare, standardizate şi normate. Limba română din Basarabia rămâne pe palierul inferior al limbii vorbite, intrând abia din anul 1918, după Unirea cu România, în contact cu limba elevată.105 Perioada în care Basarabia a funcţionat ca provincie rusească a fost marcată, printre altele, de modernizarea infrastructurii, de inovaţii tehnologice în sectorul agrar şi de reforma în administraţie. Datele economice şi demografice indică faptul că Basarabia se afla într-un proces de dezvoltare, însă departe de momentul unei industrializări incipiente. Pe de altă parte, această vreme se caracterizează printr-o defavorizare sistematică a populaţiei moldoveneşti în sfera educativă şi în administraţie, fapt care poate fi înţeles mai bine în contextul componenţei rurale a acestei populaţii. Apare însă evident şi faptul că, abia în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-a forţat o înglobare mai pregnantă a poporului moldovean în Imperiul Ţarist, precum şi în cultura rusească. Această evoluţie agravată privea, totuşi, nu doar populaţia românofonă, ci, mai curând, toate popoarele ne-ruseşti. Premisa pentru transmiterea ideilor privind identitatea naţională, precum şi mediatizarea unui demers programatic către publicul larg erau, în contextul proceselor din secolul al XIX-lea, aproape inexistente în Basarabia. Rata ridicată de analfabetism în rândul populaţiei românofone, care poate fi atribuită în primul rând unui sistem educaţional precar dezvoltat, înstrăinarea populaţiei de propria ei Biserică, alungarea limbii române din şcoli, biserici şi administraţie, dublate de structura predominant agrară din Basarabia, acţiunile restrictive ale autorităţilor ruseşti în faţa oricăror intenţii naţionaliste, au constituit bariere importante, pe care o eventuală mişcare naţională moldovenească, respectiv românească, din secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea trebuia să le învingă.

104 105

Colesnic-Codreanca, op. cit, p. 20. Klaus Heitmann, Limbă şi politică în Republica Moldova, Chişinău, Arc, 1998, p. 78.

28

BASARABIA INTERBELICĂ – EVOLUŢII SOCIALE ŞI CULTURALE
Alexandru-Murad MIRONOV

Abstract: Bessarabia between the two World Wars – Social and
Cultural Change
Between the two world wars, Bessarabia (the Eastern part of the historical Moldavia) has been a part of the Kingdom of Romania. The Greater Romania was a centralized state, which did not allow the local autonomy. The official bureaucracy was often incompetent and corrupt which attracted popular resentment. The Soviet neighborhood made Bessarabia a land of disorder, Communist conspiracies, and espionage. It is no less true that there was a strong social discontent caused primarily by poverty. Such feelings roused violent movements – occupation of lands, but also religious extremism and anti-Semitism. The law enforcement institutions responded in a disproportionate and abusive way, by partial suspension of civil rights. The Government in Bucharest was concerned over the development of the school and partially succeeded in doing it. Intellectuals have considered their duty to help. In the 22 years of the existence of Greater Romania, the residents of all provinces were dissatisfied with the situation in their country, regretting the times before, when taxes were lower, without realizing that injustices were far larger. Keywords: interbellum Romania, society, administration, minorities, demography

Este aproape imposibil pentru un cercetător să distingă cu claritate istoria Basarabiei în cadrul Regatului României, dacă ţinem cont de acuta politizare a acestei problematici. La peste 90 de ani de la unire, tentativele istoriografice se prezintă incomplet şi continuă să fie cel mai adesea polemice şi foarte rar analitice. În ultimii ani însă o nouă generaţie de istorici, cel mai adesea din mediile academice de la Chişinău, dar educată în universităţile României, în special la Iaşi, a început să ofere instrumentele ştiinţifice necesare studiului perioadei, fără a dispune deocamdată şi de o sinteză generalizatoare viabilă.

Lector dr., Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti.

29

Istoriografia românească a avut un start bun la începutul anilor ’90, dar ulterior pare să fi abandonat tema istoriei Basarabiei. Tratatul Istoria Românilor, vol. al VIII-lea: România întregită (1918-1940), publicat de Academia Română în 2003, nu diferenţiază provinciile istorice în cadrul statului naţional-unitar, în ciuda prezenţei lor atât de pregnante în realitatea vremii. Regiunea dintre Prut şi Nistru suferă de acelaşi tratament. Caracterul centralizat al statului român, cu părţile lui bune şi rele, face ca distincţia istorie generală/istorie locală să fie dificil de perceput. Această situaţie ne-a obligat să semnalăm, pe cât posibil, momentele când Basarabia s-a diferenţiat de restul ţării. Problematizarea a fost construită pornind de la acest principiu. Un vacuum administrativ şi social Perioada interbelică marchează integrarea Basarabiei în cadrul României Mari. Afirmaţia nu este hazardată, acesta era scopul declarat al politicii româneşti, atât la nivel central, cât şi local. Nu a existat o opoziţie organizată, politică sau de altă natură, la acest proiect. A existat însă o nemulţumire surdă a multor categorii social-economice şi a unor grupuri etnice şi politice. Cetăţenii României Mari au fost nemulţumiţi de ţara în care trăiau. Sentimentul era general, dar se acutiza în provinciile care se alăturaseră Vechiului Regat în cursul anului 1918. Guvernul de la Bucureşti a răspuns acestor nemulţumiri prin propagandă naţionalistă, cu un efect nu numai îndoielnic, dar şi cu consecinţe adeseori negative. Singura politică pe care o aplica, cu cele mai bune intenţii de altfel, era aceea a centralismului. Incapacitatea administrativă, corupţia şi excesele de tot felul au minat parţial rezultatele modernizatoare. Încă din 1918, sistemul administrativ românesc a început să se extindă în Basarabia, prin numirea în cele nouă judeţe ale provinciei a unor prefecţi, ale căror atribuţii extinse erau cele practicate în Vechiul Regat. În aceste posturi au fost numiţi exclusiv localnici, dar directori de prefectură au fost recrutaţi din rândul funcţionarilor de carieră, însărcinaţi cu implementarea regulilor birocratice româneşti1. O problemă care a marcat opinia publică din epocă au constituit-o funcţionarii nebasarabeni, trimişi în serviciul statului în regiune. Nu există statistici care să ne lămurească asupra numărului celor veniţi în special din Vechiul Regat, comparativ cu localnicii. Este evident însă că erau mai mulţi decât cei plecaţi în celelalte provincii noi, fapt care are o explicaţie foarte simplă: statul român a obligat, la începutul anilor ’20, angajaţii publici rămaşi de la statele străine să depună un jurământ de credinţă regelui României, iar ulterior i-a epurat prin intermediul unor examene de limba română. În ceea ce priveşte Basarabia, cinovnicii erau într-o proporţie masivă ruşi care fie au părăsit gubernia în 1917, fie au refuzat să depună jurământul. Exigenţa examenelor lingvistice a fost destul de îndoielnică, astfel că un călător străin din epocă, Charles Upson Clark, menţionează că, în august 1926,
1

Svetlana Suveică, Integrarea administrativă a Basarabiei în România (1918-1925), în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A.D. Xenopol» din Iaşi”, tom XXXVI, 1999, p. 132.

30

niciunul din angajaţii Căilor Ferate Române din gara Tighina nu cunoştea limba română 2 . În acelaşi timp, nu este mai puţin adevărat că, în unele domenii – învăţământ, de exemplu, numărul celor veniţi era foarte mare, motivul părând să fie şomajul cauzat de dezorganizarea fostelor teritorii ocupate în război, dar şi interesul deosebit depus de autorităţi în propaganda prin şcoală3. Pe de altă parte, mulţi funcţionari – mai mulţi decât în alte părţi ale României, din cauza unui control disciplinar ineficient – s-au dedat la acte reprobabile, comiţând abuzuri, corupţia fiind înfloritoare. În unele cazuri, Basarabia a constituit locul de ispăşire a unor pedepse disciplinare pronunţate în interiorul corpului administrativ, fapt care a dăunat atât exerciţiului autorităţii publice, cât şi prestigiului reprezentanţilor acesteia. Basarabia nu a constituit o excepţie însă. În general, putem afirma că birocraţia ultracentralizată a României Mari a fost ineficientă şi coruptă. Totuşi, într-o lucrare recentă, au fost publicate anchetele administrative a 23 de funcţionari superiori din serviciile de ordine publică, majoritatea acestora fiind acuzaţi de abuz în serviciu. Cele mai multe dintre cazuri s-au dovedit neadevărate4. Iuliu Maniu, prim-ministru în 1928-1930 şi 1932-1933, spunea, referindu-se exact la această problemă, că „au fost, desigur, şi oameni de treabă, dar cei răi au compromis şi pe cei buni”5. Statul naţional-unitar a ignorat existenţa provinciilor „istorice”. Acestea nu aveau nicio relevanţă administrativă şi nici urmă de autonomie. În anii ’30, când Basarabia era guvernată identic cu restul ţării, era divizată administrativ în nouă judeţe, la rândul lor împărţite în plăşi (subprefecturi). Încercând să adapteze organizarea teritorială la realitatea regională, după introducerea regimului de autoritate personală, Carol al II-lea a dispus o reformă, prin care însă vechile provincii au fost dezmembrate. Judeţele Basarabiei s-au regăsit în patru ţinuturi – denumirea noilor regiuni – diferite, din care doar unul era exclusiv pe teritoriul acesteia (vezi tabelul nr. 1). Ţinutul Nistru era compus din patru judeţe, totalizând 22 355 kmp şi 1 446 395 locuitori. Reşedinţa acestuia era la Chişinău. Populaţia În 1930, România, care avea o suprafaţă de 295 049 kmp, era locuită de 18 052 896 persoane, din care Basarabia avea 2 863 409, răspândiţi pe cei 44 422 kmp ai săi. Ca populaţie, aceasta era a treia regiune ca mărime, după Muntenia şi Transilvania, densitatea ei – 64,5 locuitori/kmp, fiind foarte apropiată de media naţională – 61,26.
2

Charles Upson Clark, Bessarabia. Russia and Romania on the Black Sea, Dodd, Mead & Company, New York, 1927, p. 294. 3 Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare, 1918-1930, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 133. 4 Pavel Moraru, La hotarul românesc al Europei. Din istoria Siguranţei Generale în Basarabia, 1918-1940, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008, p. 186-292. 5 Aurel Kareţki şi Adrian Pricop, Lacrima Basarabiei, „Ştiinţa”, Chişinău, 1993, p. 256. 6 Enciclopedia României, vol. I: Statul, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1936-1938, p. 134.

31

Proporţia de locuitori în mediul rural era de 78,9% din total, la nivelul întregii Românii, Basarabia având media cea mai ridicată – 87,1%, asemănătoare cu aceea a unei alte regiuni foarte sărace, Oltenia. Provincia din Est cuprindea 17 dintre cele 172 oraşe ale ţării şi 1 847 de sate din 15 201. Demografii timpului au explicat lipsa oraşelor din Moldova dintre Prut şi Nistru astfel: „Această provincie cunoaşte însă un fenomen particular şi anume prezenţa frecventă a unor satetârguri, în care se concentrează, pe regiuni mai mult sau mai puţin întinse, o viaţă economică destul de intensă, târguri care suplinesc astfel oraşul propriu-zis” 7 . Totuşi, Chişinăul, cu 117 016 locuitori, era al doilea oraş ca mărime al României, după Capitala ce depăşea cu mult jumătate de milion de locuitori. Basarabia era o lume a satelor, într-o Românie interbelică subdezvoltată. Ţăranii beneficiaseră de reforma agrară, dar aceasta nu le îmbunătăţise prea mult soarta. Cercetătorul moldovean Ion Ţurcanu afirmă că „dată fiind conjunctura economică şi geopolitică a României (şi a Basarabiei ca parte integrantă a ei) defavorabilă evoluţiei normale a agriculturii, reforma nu a putut, în ultimă instanţă, să contribuie substanţial, ba nici măcar să însănătoşească palpabil atmosfera socială de la sate, necum să contribuie la asanarea economică a ţinutului şi a ţării. [...] Alimentându-se din ruinarea marii proprietăţi şi a lotaşilor înzestraţi de reformă, această evoluţie ducea rapid spre crearea micilor moşii sau ferme a câte 50-100 ha ale unui grup restrâns de ţărani înstăriţi, aşa-zişii chiaburi, şi a gospodăriilor minuscule, cu câte două-trei ha, proletare, aflate în permanenţă în pragul ruinării”. Productivitatea scăzută a muncii, criza economică mondială şi fiscalitatea zdrobitoare a statului au contribuit masiv la creşterea tensiunii sociale în mediul rural. Deşi era o situaţie generală în România epocii, lumea ţărănească dominând autoritar Basarabia, aici mizeria se adâncea: nouă din zece gospodării ţărăneşti trăiau sub limita sărăciei. Un procent variind între 71 şi 93% din totalul cheltuielilor gospodăriilor ţărăneşti era utilizat exclusiv pentru asigurarea hranei. Munca extenuantă şi prost plătită, sărăcia extremă, locuinţele insalubre şi lipsa aproape completă a asistenţei medicale au provocat o rată ridicată a morbidităţii, reducând masiv speranţa de viaţă. Basarabia mai deţinea şi tristul record de a avea şi cea mai ridicată mortalitate infantilă din România – mai mult decât dublul mediei naţionale8 . Se murea de boli ale subdezvoltării: malarie, tuberculoză, pelagră, trahom9. Cele câteva oraşe (în judeţele Soroca şi Cetatea-Albă nu exista niciunul, cu excepţia reşedinţei administrative) se dezvoltaseră înainte de 1918 din raţiuni mai curând birocratice. În centrul unui oraş basarabean tipic se găseau catedrala, prefectura, tribunalul, primăria, chestura poliţiei, liceul etc. În general, reşedinţele de judeţ erau electrificate. Nu exista canalizare sau asfalt decât în Chişinău. Aspectul oraşelor era rusesc, chiar şi în anii ’30. Cel mai adesea, limba vorbită era alta decât
7 8

Ibidem, p. 136. La rândul său, România Mare avea, în 1933, cea mai mare mortalitate infantilă din Europa: 17,4 (în realitate, comparaţia a fost făcută cu alte 22 ţări europene, la care s-a adăugat Japonia; U.R.S.S., Albania sau Portugalia, de exemplu, lipsesc din listă – ibidem, p. 159. 9 Ion Ţurcanu, Relaţii agrare din Basarabia în anii 1918-1940. Universitas Chişinău, p. 206-207.

32

româna, în special rusa. „Dacă n-ar exista armata, jandarmeria şi poliţia române, oricine ar crede că se află în Rusia”, scria acasă din Chişinău ziaristul elveţian Walter Bohrhardt, aflat în vizită în 193910. De altfel, oraşele din provinciile alipite în 1918 erau o zonă predilectă a minorităţilor, fapt care a contat mult în definiţia identitară a naţiunii române drept un popor de ţărani. „Oraşele şi locuitorii lor erau prin urmare realităţi suspecte şi străine”11. În 1930, în Basarabia majoritatea locuitorilor o constituiau românii (românofoni), aceştia reprezentând 56,2% din totalul localnicilor (vezi tabelul nr. 2). După cum se vede, deşi este o majoritate absolută, aceasta este departe de a da un caracter monoetnic regiunii, precum în Oltenia, unde românii erau 97,5%! Utilizarea limbii ruse a rămas larg răspândită în Basarabia, dar ataşamentul faţă de aceasta a scăzut pe măsură ce şcoala românească a făcut progrese. Spre deosebire de cealaltă cultură minoritară puternică din România Mare – maghiara, cultura rusă nu a avut nici resursele, nici capacitatea de a se menţine, pentru că mulţi dintre cei care îi aparţineau nu aveau şi legătură etnică directă. Astfel, rusificarea unor grupuri etnice sau sociale a fost înlocuită cu românizarea. Pentru că în Basarabia trăiau numeroşi minoritari în mediul rural, care erau virtualmente analfabeţi în 1917, această politică exercitată prin intermediul şcolii a înregistrat succese, mult mai vizibile în cadrul structurii rurale predominant locale, spre deosebire de celelalte provincii12. Ultimele date aproximative, înainte de cedarea Basarabiei în 1940, estimau o populare a provinciei de 3 065 259 locuitori, adică 15,97% din cetăţenii României13. Minorităţile Minorităţile formau o parte consistentă a populaţiei de la răsărit de Prut – peste 40%. Deşi etnic diferite, le unea dominaţia asupra oraşelor şi rusificarea. Fostele elite rusofone s-au găsit în situaţia unei alegeri imposibile. Detestau România, dar se temeau de comunism, păstrând astfel o stare de opoziţie pasivă 14. Un agent britanic, prinţul rus Pavel Dolgorukov, poposea pentru scurt timp, în 1926, la familii ale fostei nobilimi din Chişinău, pe care le-a evocat în însemnările sale de călătorie în rânduri pline de nostalgie. Dolgorukov descria „politica lor [a românilor] mioapă, naţionalistă, cu [de]rusificarea, ca şi în Polonia”, prin care statul român îşi aliena minorităţile, lipsindu-le de sentimentul de patrie şi ignorând cu totul posibilitatea atragerii de partea cauzei României a celor care detestau profund regimul sovietic15.
10

Arhivele Naţionale Istorice Centrale (mai departe, ANIC), Fondul Inspectoratul General al Jandarmeriei (mai departe, IGJ), dosar nr. 5/1939, f. 429. 11 Irina Livezeanu, op. cit., p. 353. 12 Ibidem. 13 Enciclopedia României, vol. I, p. 160. 14 Charles Upson Clark, op. cit., p. 219-220. 15 ANIC, Fondul Direcţiunea Generală a Poliţiei (mai departe, DGP), dosarul nr. 67/1927, f. 4-35. Vezi şi Alexandru-Murad Mironov, Un prinţ în Ţara Sovietelor: misiunea lui Pavel Dolgorukov în U.R.S.S., 1926, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 54-55 (1-2/2007), p. 144-173.

33

Conflictul din interiorul fostei minorităţi „imperiale” a anulat acesteia relevanţa în cadrul provinciei. Minoritatea cea mai importantă, prin modul în care a fost percepută, au constituit-o evreii. Fără a fi în număr exagerat de mare – doar ceva mai puţin decât ruşii şi relativ egală cu cea din Moldova de Vest, dar inferioară celei din Bucovina –, evreii erau destul de numeroşi în mediul urban – un pic mai mulţi decât un sfert din locuitorii oraşelor, ei fiind, „după români, cea mai concentrată populaţie urbană din ţară”16. Dominau însă autoritar comerţul atât în mediul urban, cât şi în provincie în general – unele cifre indică chiar un procent de 84% din totalul întreprinderilor comerciale basarabene17, precum şi profesiunile libere, de exemplu medicina. De asemenea, majoritatea imobilelor urbane în Basarabia le aparţineau. Totuşi, ţinând cont de predominanţa agriculturii în economia regiunii şi că în mediul rural israeliţii practic lipseau, putem afirma că marile afaceri nu le aparţineau. Ca şi restul locuitorilor, cei mai mulţi evrei basarabeni erau săraci18. Prezenţa acestei minorităţi a provocat cel mai grav antisemitism local din România Mare, unde extrema dreaptă a fost deosebit de activă şi pentru că Basarabia avea o tradiţie, antisemiţii locali din perioada interbelică revendicându-se de la organizaţia rusească a Sutelor Negre19. Totuşi pogromurile care izbucneau periodic în oraşe, pe vremea dominaţiei ruseşti, au dispărut în momentul unirii cu România. Intrarea armatei române în Basarabia a ferit provincia de asasinatele în masă împotriva evreilor, practicate în timpul războiului civil în Ucraina în consecinţa cărora valuri de refugiaţi evrei au trecut Nistrul, la începutul anilor ’20. Ch. Upson Clark aprecia că, între 1918 şi 1926, oraşul Bălţi îşi dublase populaţia evreiască şi că aceasta era recunoscătoare statului român20. Deşi nedeclarat, administraţia românească era însă profund antisemită. Teoretic, legile statului apărau toate minorităţile de orice fel, însă organele locale de ordine publică afirmau categoric în rapoartele către autorităţile centrale că evreii erau comunişti, iar că minorităţile erau nesigure21. Recrudescenţa extremei drepte, precum şi naţionalismul profesat de toate partidele politice au imprimat actului de guvernare o toleranţă ridicată la acţiunile antisemite comise de extremişti. Astfel, în perioada interbelică, Basarabia a fost scena a numeroase violenţe antisemite, uneori ignorate de poliţie şi jandarmerie, dar această situaţie nu poate fi însă generalizată. În fapt, autorităţile au reuşit să apere liniştea publică. În schema pericolelor la adresa siguranţei statului, organele de ordine identificau trei elemente majore: comunismul, iredentismul şi extrema
16 17

Enciclopedia României, vol. I, p. 150. Nicolae Enciu, Basarabia în anii 1918-1940: evoluţie demografică şi economică, Civitas, Chişinău, 1998, p. 77. 18 Irina Livezeanu, op. cit., p. 151. 19 Viorica Nicolenco, Extrema dreaptă în Basarabia (1923-1940), Civitas, Chişinău, 1999, p. 44. 20 Ch.U. Clark, op. cit., p. 24. 21 ANIC, IGJ, dosar nr. 5/1939, f. 3

34

dreaptă 22 . În Basarabia anilor ’30, Siguranţa Statului şi-a concentrat mai mult atenţia pe extrema dreaptă23. O tendinţă mai pronunţată spre stânga se poate observa în mediul urban – explicată nu neapărat prin simpatiile pentru comunişti, ci mai ales prin susţinerea faţă de Partidul Naţional-Ţărănesc, singurul care pleda pentru autonomia locală şi refuza segregaţia etnică. În mediul rural însă situaţia era radical diferită. De aici, extrema dreaptă îşi recruta masiv agenţii. În geografia istorică a extremei drepte româneşti, Basarabia a fost fieful electoral al Ligii Apărării Naţional-Creştine – condusă iniţial de profesorul universitar ieşean A.C. Cuza, iar după transformarea în Partidul Naţional-Creştin de către poetul Octavian Goga (vezi tabelul nr. 3). În judeţul Bălţi, de exemplu, rezultatele electorale ale Ligii Apărării Naţional-Creştine au fost printre cele mai ridicate din ţară: 1932 – 37,88%, 1937 – 38,10%24. Şi Garda de Fier a fost activă; succesul acestei mişcări violente s-a datorat însă exclusiv puternicului mesaj antisemit pe care îl transmitea. Interesant este că apelul nu era făcut la sentimentele naţionale ale ţăranilor locali, ci la interesul material: extrema dreaptă promitea împărţirea averilor evreilor25. Mai curând acest atac la adresa statutului juridic al proprietăţii a atras reacţia sistemului poliţienesc, care a calificat activitatea grupărilor politice antisemite din Basarabia drept cel mai grav pericol la adresa siguranţei statului în provincie26. Înlăturarea de la putere a guvernului naţional-creştin de scurtă durată (decembrie 1937-februarie 1938), foarte popular în Basarabia, de către regele Carol al II-lea, a alienat o dată în plus opinia publică locală. Pe lângă ruşi şi evrei, în regiunea dintre Prut şi Nistru mai trăiau şi alte minorităţi naţionale, precum germanii, bulgarii şi găgăuzii. Alături de evrei, germanii au fost singura minoritate care putea fi găsită în toate noile provincii. Din totalul populaţiei României, minoritatea germană reprezenta puţin peste 4%. Germanii din Sudul Basarabiei locuiau în aşezări compacte în judeţul Cetatea-Albă, Tarutino fiind cea mai importantă dintre localităţile lor. Ceea ce îi deosebea în mod esenţial de celelalte comunităţi de aceeaşi limbă era caracterul rural al locuirii lor27. Trăiau însă complet izolaţi în satele lor. Pentru anii ’20 pare să fie valabilă afirmaţia conform căreia simpatizau noul regim naţional, cu atât mai mult cu cât, la începutul primului război mondial, deveniseră obiectul a numeroase şicane din partea guvernului rus28. În anii tulburi ai revoluţiei, asistaseră activ armata şi administraţia României în suprimarea comuniştilor.
22 23

Ibidem, DGP, dosar nr. 11/1932, vol. I, f. 45-48. Ibidem, 15/1938, f. 224. 24 Viorica Nicolenco, op. cit., p. 55 şi 70. 25 ANIC, DGP, dosar nr. 5/1936, f. 5. 26 Ibidem, IGJ, 17/1935, f. 270. 27 Enciclopedia României, vol. I, p. 150. 28 Emmanuel de Martonne, Choses vues en Bessarabie, Imprimerie des Arts et des Sports Paris, 1919, p. 20-23.

35

Problemele au început odată cu reforma agrară. Comunităţile germane au fost considerate mari proprietari şi li s-au luat aproximativ 40 000 ha. Din 1925, în şcolile lor limba română a devenit obligatorie, ca şi recrutarea în armată, de care fuseseră scutiţi în timpul dominaţiei Moscovei. Descoperirea legăturilor cu germanii din Transilvania şi Bucovina a fost prima breşă în exclusivismul lor local unde a pătruns treptat mica industrializare, iar mai târziu nazismul29. La sfârşitul anilor ’30, influenţa ideologiei naţional-socialiste a fost considerată de autorităţile române drept un pericol, iar percepţia asupra acestei minorităţi – văzută ca loială României – s-a schimbat radical. Între pericolele ce ameninţau ordinea publică în Basarabia anului 1940 se regăsesc 1585 „hitlerişti”, alături de comunişti, legionari, iredentişti, toţi inferiori ca număr primilor 30. Bulgarii se găseau tot în sudul provinciei, în Bugeac, fiind mai numeroşi decât germanii. Iniţial, ca şi găgăuzii, au fost reticenţi faţă de ideea unirii31, dar, ulterior, nefiind iredentişti, precum cei din Dobrogea, s-au integrat complet32. O minoritate specială – pentru că era strict locală – au constituit-o găgăuzii. Foarte retraşi şi reticenţi la orice schimbare, au fost indiferenţi la evenimente, ca şi la influenţa română. În cei 22 de ani de regim românesc au reuşit să trimită doi deputaţi în parlamentul de la Bucureşti33. Învăţământul Dintre toate provinciile româneşti, Basarabia a fost cea mai înapoiată din punctul de vedere al ştiinţei de carte. Când regimul rusesc s-a încheiat, cel mult un locuitor din cinci ştia să scrie, iar aceasta în limba rusă. Fruntaşul unionist Ştefan Ciobanu – director pentru învăţământ în guvernul local în 1918 – avea o opinie extremă: „Dacă ţinem seamă de faptul că ruşii considerau ca ştiind să citească pe acela care ştia să se semneze, se poate spune că şcoala rusească din Basarabia n-a jucat niciun rol în viaţa populaţiei locale şi că autohtonii provinciei erau complet analfabeţi”34. Practic, în ceea ce privea cultura majorităţii populaţiei, din cauza statutului inferior al limbii române în fosta gubernie, nu exista, în 1918, mai nimic. Urmând modelul francez al Republicii a III-a, care a făcut din şcoală cea mai însemnată armă de impunere a statului, dar şi pentru că era cea mai simplă formă de integrare, guvernul de la Bucureşti a insistat mai mult decât în oricare alt domeniu pe educaţie.
29

Alfred Camman, Vom Volkstum der Deutschen aus Bessarabien, Der Göttinger Arbeitskreis, Schriftenreihe, Heft 66, Holzner-Verlag, Würzburg/Main, f.a., p. 13-14. 30 ANIC, IGJ, dosar nr. 56/1940, passim. 31 Gheorghe I. Brătianu, Basarabia. Drepturi naţionale şi istorice, Editura Semne, Bucureşti, 1995, p. 56. 32 D.N. Mincev, Bulgarii din Basarabia de Sud, f.e., Constanţa, 1938, p. 46-47. 33 Anatol Măcriş, Găgăuzii din Basarabia în trecut şi în prezent, Editura Agerpress Typo Bucureşti, 2003, p. 43. 34 Ştefan Ciobanu, Basarabia – populaţia, istoria, cultura, Editura Clio-Ştiinţa, Bucureşti-Chişinău, 1992, p. 75.

36

Prima măsură luată, încă de autonomiştii locali, a fost „moldovenizarea” majorităţii şcolilor. Cum acestea nu erau prea multe, nu a fost dificil. Instalarea administraţiei româneşti a provocat şi sosirea în mare număr a corpului didactic mai ales din Vechiul Regat, fapt explicabil şi prin lipsa cunoaşterii limbii române literare de către pedagogii locali. Mulţi dintre noii-veniţi erau animaţi de un puternic idealism şi erau purtătorii unor competenţe profesionale de excepţie. O altă măsură a constat în mobilizarea pe loc a învăţătorilor concentraţi în armată. Aceştia erau trimişi să satisfacă serviciul militar la catedră, mai ales în satele basarabene. De altfel, chiar şi ulterior, armata a rămas un puternic vehicul de propagandă 35. O problemă importantă a constituit-o adoptarea grafiei latine şi acomodarea cu ideea limbii române unitare. Sub influenţa ardelenilor, dar şi prin hotărârea bruscă a liderilor unionişti, elitele intelectuale au acceptat, deşi cu multă reticenţă, să renunţe la alfabetul chirilic şi să îşi denumească limba maternă „moldovenească” – limba română. Au fost dintre puţinele măsuri de succes. La sfârşitul anilor ’30, cele două erau bine instalate în uzul public. Limba rusă a continuat să joace un rol foarte important în comunicarea interpersonală, dar nu în şcoală, administraţie etc. Autorităţile române s-au implicat puternic: au organizat cursuri de perfecţionare a corpului didactic, au editat şi distribuit gratuit cărţi. Principiul fondatorului învăţământului public din Vechiul Regat, Spiru Haret, – „niciun sat fără şcoală” – a fost aplicat şi aici. Fără a exista statistici relevante în acest caz, putem spune că infrastructura educaţională de bază a Basarabiei a fost creată în perioada administraţiei româneşti. Toate localităţile au primit un lăcaş de învăţământ, iar în toate oraşele (uneori şi în comune, fapt nemaiîntâlnit în restul ţării) s-au înfiinţat licee. Personalul a fost şcolit, dar, la mijlocul anilor ’20, toţi cei care nu cunoşteau româna au fost excluşi de la catedră. Tot atunci s-a procedat şi la românizarea multor şcoli aparţinând minorităţilor naţionale, multe dintre acestea fiind desfiinţate sau nefinanţate. O caracteristică locală a fost dezvoltarea învăţământului particular în limbile minorităţilor. Statisticile privind ştiinţa de carte arată foarte clar că Basarabia continua să rămână, în 1930, provincia cu cei mai mulţi analfabeţi din România: 38,1% ştiutori de carte, faţă de media naţională de 55,8%. Totuşi, cifrele indică faptul că aici se făcuse şi cel mai mare efort, administraţia românească reuşind să dubleze cifra ştiutorilor de carte, lucru unic între toate regiunile României. Analfabetismul pe genuri (sexe) apropia din nou regiunea de Oltenia, prin numărul femeilor ştiutoare de carte – singurele teritorii cu procente sub 30%36. În 1926, la Chişinău a fost înfiinţată o facultate de teologie, iar în 1933 o facultate de agronomie, ambele secţii ale Universităţii din Iaşi, acestea fiind
35 36

Irina Livezeanu, op. cit., p. 131. Enciclopedia României, vol. I, p. 143.

37

primele spaţii ale învăţământului superior create vreodată în Basarabia. După cum se vede, ele răspundeau unor cerinţe locale. În anii de maximă intensitate a extremismului, cele două şcoli au devenit focare ale dreptei. La Facultatea de Teologie din Chişinău au predat profesori controversaţi, precum ideologul legionar Nichifor Crainic şi comunistul Petre Constantinescu-Iaşi, arestat şi condamnat pentru spionaj în 1935, dar şi scriitorul Gala Galaction. În capitala provinciei mai funcţiona şi un conservator de artă şi muzică. În general, se poate vorbi despre o înflorire culturală – la sfârşitul anilor ’30, la Chişinău s-a fondat Societatea Scriitorilor basarabeni, în acord cu dezvoltarea vieţii culturale din România. Cultura, presa şi cultele Statul şi diferite asociaţii au continuat propaganda prin înfiinţarea de biblioteci publice şi cămine culturale, precum şi organizarea de conferinţe. S-a remarcat activitatea Astrei Basarabene, care a aplicat vechile metode de propagare a ideii naţionale, verificate în fostul Ardeal austro-ungar. Organele de siguranţă, în colaborare cu cele şcolare, au epurat regiunea de numeroasele biblioteci mai ales în limba rusă, dar şi în germană şi idiş (circa 100). Cele mai lovite au fost instituţiile ruseşti şi evreieşti, care au fost în cea mai mare parte desfiinţate, iar cărţile lor arse, sub pretextul propagandei comuniste37. Primul teatru în limba română a început să funcţioneze în 1920 şi s-a transformat în Teatrul Naţional din Chişinău în 1926, ai cărui directori, de-a lungul timpului, au fost personalităţi importante ale culturii române. În timpul crizei economice a trecut prin momente grele, fiind ameninţat cu desfiinţarea, pentru salvarea lui adoptându-se o soluţie unică în sistemul teatrelor de stat din România – concesionarea către un particular. Succesul teatrului românesc a fost unul îndoielnic, publicul preferând vizibil numeroasele trupe particulare, a căror limbă uzuală era rusa38. Repertoriul cinematografelor din Basarabia cuprindea numeroase filme ruseşti sau cu subiecte ruseşti, produse în Occident (mai ales la Berlin), cele de producţie sovietică fiind complet interzise de cenzură pe teritoriul provinciei39. În Basarabia existau mai multe categorii de organe de presă la care publicul avea acces. Era presa centrală din Bucureşti, care însă nu răspundea întru totul interesului localnicilor. O altă categorie o constituia presa locală, iar alta cea în limbile minorităţilor naţionale. Apariţia lor era însă strict controlată de Serviciul Cenzurii militare al Comandamentului Corpului III Armată din Chişinău, întrucât provincia se găsea în stare de asediu. Presa în limba română era reprezentată de foarte influente reviste mai ales culturale, dintre care se detaşează „Viaţa Basarabiei”, condusă de Pantelimon
37 38

ANIC, DGP, dosar nr. 257/1937, f. 2-9. Ibidem, dosarul nr. 204/1929, f. 5. 39 Ibidem, IGJ, dosarul nr. 71/1939, f. 168.

38

Halippa. Existau o multitudine de reviste literare, educativ-pedagogice, istorice etc. Presa religioasă – una dintre cele mai variate din ţară era profund patriotică şi puternic misionară40. Domina presa locală de informaţie în limba rusă, fără ca aceasta să reprezinte însă opiniile etniei respective, ci mai curând obişnuinţa elitelor urbane de a citi în limba cu care fusese obişnuită, fapt comun şi în celelalte noi provincii. Numărul publicaţiilor în limba rusă a variat de la 36, în anii ’2041, la 14, un deceniu mai târziu 42 . O parte apăreau bilingv, în rusă şi română. Cel mai important era „Bessarabskoje Slovo”, care putea ajunge şi la 13-14 000 exemplare tiraj zilnic43. Proprietarul său era Daniel Ciugureanu, cunoscutul lider unionist. În schimb cel mai prestigios ziar al ruşilor din România, „Naşa Reci”, se edita la Bucureşti. În general, ziarele basarabene erau vehement anticomuniste, dar şi destul de critice la adresa birocraţiei locale. Adeseori reprezentau interesele unor partide româneşti, mai ales ale Partidului Naţional-Ţărănesc44. Tot în regiunea dintre Prut şi Nistru se mai publicau şi periodice în limba germană („Deutsche Zeitung Bessarabiens” din Cetatea-Albă; cu cel mult 4 000 exemplare tiraj) şi câteva evreieşti, care se străduiau de teama cenzurii militare să se manifeste ca profund loiale guvernului45. În ansamblul presei minorităţilor naţionale din România, publicaţiile basarabene reprezentau un număr infim – nici 10%. Motivaţia este una materială. Comparând toate judeţele ţării, constatăm că în cele mai multe dintre acestea, aparţinând Basarabiei, Moldovei şi Olteniei, nu se publica nici un periodic, în nici o limbă, cu excepţia celor oficiale46. Aceste trei regiuni erau şi cele mai sărace. Cercetătoarea Silvia Grossu a constatat că „forţa modelatoare a centrului nu era dominantă la Chişinău”, publicaţiile locale de orice fel „tolerau regionalismul sub multiple aspecte; [...] dimensiunea culturală a presei literare, a celei pedagogice, a celei clericale era marcată de accentul etnic şi de elogiul tradiţiei”47. Dacă religia ortodoxă de rit grec era îmbrăţişată de 72,6% din locuitorii României, procentul era în Basarabia mult mai ridicat, apropiindu-se de 90%48. În cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, Basarabia era o arhiepiscopie. Ierarhii ruşi au părăsit provincia în 1918, astfel că Mitropolia Moldovei numea, în luna iunie, pe episcopul de Huşi, Nicodim Munteanu, viitorul patriarh al României, vicar al
40

Silvia Grossu, Presa din Basarabia în contextul socio-cultural al anilor 1906-1944, Editura „Tehnica-Info”Grossu, Chişinău, 2003, p. 78-146. 41 Ibidem, p. 52. 42 ANIC, Fondul Ministerul Propagandei Naţionale (mai departe, MPN), dosarul nr. 224, f. 25. 43 Pentru comparaţie, tirajul zilnic al celui mai mare cotidian românesc din epocă, „Universul”, atingea 200 000 exemplare pe zi, în 1938. 44 ANIC, MPN, dosarul nr. 224, f. 15. 45 Silvia Grossu, op. cit., p. 178-185. 46 ANIC, MPN, dosarul nr. 224, f. 25 verso şi 27. 47 Silvia Grossu, op. cit., p. 148. 48 Enciclopedia României, vol. I, p. 154.

39

Arhiepiscopiei Chişinăului. În februarie 1920, Gurie Grosu era ales arhiepiscop. În 1928, dioceza devenea a cincea mitropolie a Patriarhiei României, iar arhiepiscopul Gurie era ridicat la rangul de mitropolit. În 1936, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române l-a suspendat din funcţie din motive neclare, iar scaunul de la Chişinău a rămas vacant. În 1923 au fost reorganizate episcopiile Ismailului şi de Bălţi. Deşi regulile organizării ortodoxiei impun transferul clerului superior dintr-o eparhie în alta, evitându-se în general numirile de localnici, în cazul Basarabiei s-au făcut două excepţii: mitropolitul Gurie Grosu, dar şi episcopul Dionisie Erhan de Ismail. La Episcopia de la Bălţi (a Hotinului) s-au perindat ierarhi controversaţi. Primul a fost Visarion Puiu, devenit ulterior mitropolit al Bucovinei, iar în timpul războiului şeful Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria. A fost condamnat la moarte pentru crime de război, dar a fugit în Franţa. Succesorul său la Bălţi a fost episcopul Tit Simedrea, viitor mitropolit al Bucovinei. Acesta a apelat la ajutorul jandarmilor pentru a-şi restaura autoritatea printre credincioşii adepţi ai calendarului iulian. În Basarabia existau numeroase mânăstiri (Căpriana, Noul-Neamţ), în care trăiau circa 2 400 monahi. Situaţia materială excepţională a acestor lăcaşuri a fost serios afectată de reforma agrară din anii ’2049. Ca în toate celelalte domenii, problema limbii de cult a fost una complexă. Până la unire, biserica slujea în rusă. Ulterior, a fost introdus şi serviciul în română pentru ca în anii ’20, să se folosească ambele50. În deceniul următor, situaţia religiei în limba română a cunoscut unele îmbunătăţiri. În general, clerul ortodox din Basarabia s-a considerat misionar, iar o parte profund patriot. Cea mai gravă problemă cu care s-a confruntat în anii ’30 a fost a refuzului acceptării calendarului gregorian, reformă introdusă de Patriarhia României în 1924. Credincioşii din provincie au respins categoric inovaţia, iar mitropolitul Gurie a cerut amânarea ei. În faţa unui Sinod ezitant, guvernul prezidat de generalul Averescu (1926-1927) a acceptat o derogare. Ulterior însă s-a revenit. Mişcarea stilistă (de la adepţii stilului vechi) a devenit deosebit de puternică, statul centralizat asumându-şi sarcina de a o combate, deşi Biserica Ortodoxă nu s-a arătat la fel de vehementă, patriarhul dr. Miron Cristea preferând mai degrabă neimplicarea. Cuprinzând o arie care se întindea atât în Moldova de la dreapta Prutului (judeţul Baia), cât şi în Basarabia, stilismul respingea nu numai calendarul, dar şi ierarhia bisericească a ortodoxiei române, puternic latinizată, pe care o considera prea apropiată de catolicism. Ulterior, comunităţile stiliste au refuzat accesul autorităţilor civile şi militare şi au respins plata impozitelor. Toate acestea au degenerat în violenţe, la mijlocul anilor ’30, din cauza durităţii tratamentului aplicat de jandarmi. Poliţia rurală i-a suspectat de comunism şi rebeliune pe
49

Mircea Păcurariu, Basarabia. Aspecte din istoria bisericii şi a neamului românesc, Editura Mitropoliei Moldovei şi a Bucovinei, Iaşi, 1993, p. 114. 50 Ch.U. Clark, op. cit., p. 131-132.

40

contestatari şi a intervenit militar, cele mai grave incidente petrecându-se în localitatea Albineţ, judeţul Bălţi, în august 1935. Aici, autoritatea statului a putut fi restaurată definitiv abia în septembrie 1936, cu preţul a 12 morţi şi a câtorva zeci de răniţi. Deşi stiliştii vorbeau limba română, serviciul religios se făcea în rusă, iar preoţii pomeneau în rugăciunile lor familia lui Nicolae al II-lea 51. Stilismul a fost un fenomen cu puternice accente de egalitate socială, care respingea modernizarea şi valoriza autonomismul regional. La sfârşitul deceniului al patrulea, Jandarmeria Ţinutului Nistru – deci numai în patru din cele nouă judeţe ale Basarabiei – menţiona existenţa unui număr de 205 256 adepţi ai stilului vechi şi îi califica drept una dintre problemele grave ale ordinii publice52. Concluzii Statul centralizat nu a permis autonomia, desfiinţând instituţiile locale. Acestea au fost înlocuite cu o administraţie adeseori incompetentă şi coruptă, ce şi-a atras nemulţumirile autohtonilor. Vecinătatea sovietică a făcut ca Basarabia să fie un teren al dezordinii, spionajului şi conspiraţiilor, adeseori alimentate din exterior. Nu este mai puţin adevărat că a existat o stare de puternică nemulţumire socială cauzată în primul rând de sărăcie. Aceasta s-a tradus prin mişcări violente – ocuparea pământurilor, dar şi prin antisemitism sau extremism religios. Tuturor acestora, organele de ordine publică le-au răspuns disproporţionat şi abuziv, pe fondul suspendării parţiale a drepturilor civile prin regulamente militare. Guvernul de la Bucureşti s-a preocupat mult de dezvoltarea şcolii şi parţial a reuşit. Basarabia a beneficiat de tot concursul oamenilor de cultură din restul ţării, prin vizite, conferinţe, publicaţii, mai mult decât oricare altă regiune. Intelectualii au considerat de datoria lor să ajute Basarabia. În cei 22 de ani ai existenţei României Mari, locuitorii tuturor provinciilor au fost nemulţumiţi de situaţia ţării lor, regretând vremurile dinainte, când impozitele erau mai mici, fără să realizeze că nedreptăţile erau mult mai mari. Regimul politic a preferat naţionalismul civismului. România interbelică a fost o ţară fără mari excese, doar că nu a reuşit să-şi facă locuitorii să se simtă cetăţeni.

51 52

ANIC, DGP, dosarul nr. 49/1935, passim. Ibidem, IGJ, dosarul nr. 56/1940, passim.

41

Anexe Tabelul nr. 1: Judeţele Basarabiei în România interbelică – populaţie şi împărţire administrativă
Nr. Judeţul Reşedinţa crt. de judeţ 1. Bălţi Bălţi Ţinutul Reşedinţa Nr. de Plăşile de ţinut locuitori în judeţ Prut Iaşi 429 638 - Bălţi - Corneşti - Făleşti - Glodeni - Râşcani - Sângerei Dunărea Galaţi 218 927 - Cantemir - Ion Voevod - Mihai Viteazul - Ştefan cel Mare - Traian Nistru Chişinău 369 198 - Arciz - Cazaci - Ivăneştii-Noi - Liman - Sărata - Tarutino - Tuzla - Volintiri Suceava Cernăuţi 425 627 - Chelmenţi - Clişcăuţi - I.Gh. Duca - Lipcani - Secureni - Suliţa Dunărea Galaţi 244 449 - Bolgrad - Chilia-Nouă - FântânaZânelor - Reni Nistru Chişinău 441 694 - Călăraşi - Chişinău - Hânceşti - Nisporeni - Vorniceni Nistru Chişinău 299 132 - Bravicea - Chiperceni - Criuleni - Orhei - Rezina - Teleneşti Prut Iaşi 345 618 - Bădiceni - CotiugeniiMari - Floreşti Alte oraşe Nr. (în afara sate reşedinţei) - Făleşti 288

2.

Cahul

Cahul

- Leova

208

3.

Cetatea- CetateaAlbă Albă

213

4.

Hotin

Hotin

- Suliţa

215

5.

Ismail

Ismail

6.

Lăpuşna Chişinău

- Bolgrad - ChiliaNouă - Reni - Vâlcov - Călăraşi

76

237

7.

Orhei

Orhei

- RezinaTârg

236

8.

Soroca

Soroca

255

42

9.

Tighina Tighina

Nistru

Chişinău

336 371

- Năduşita - Otaci - Soroca - Târnova - Vârtejeni - Bulboca - Căuşani - Ceadâr-Lunga - Cimişlia

- Comrat

109

Sursă: Enciclopedia României, vol. I: Statul, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1936-1938.

Tabelul nr. 2: Repartiţia etnică, în procente, în mediile urban şi rural în Basarabia, comparativ cu media naţională, conform recensământului din 1930
Etnia Români Germani Ruşi Ruteni/ucraineni Bulgari Polonezi Evrei Găgăuzi Rromi 31 0,8 27,1 5,2 3,4 1 26,8 2,2 0,2 Urban 59,9 3,1 10,1 11,8 6,1 0,2 4,3 3,6 0,5 Rural Total Basarabia 56,2 2,8 12,3 11 5,7 0,3 7,2 3,4 0,5 Total România 71,9 4,1 2,3 3,2 2 0,3 4 0,6 1,5

Sursă: Enciclopedia României, vol. I: Statul, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1936-1938.

Tabelul nr. 3: Rezultatele electorale (exprimate în procente) ale Ligii Apărării Naţional-Creştine/Partidului Naţional-Creştin în România, Basarabia şi Bucovina, 1926-1937
Scrutinul 1926 1927 1928 1931 1932 1933 1937 Media naţională 4,76 1,90 1,14 3,89 5,32 4,47 9,15 Media în Basarabia 1,95 2,26 1,39 4,73 14,82 10,76 22,37 Media în Bucovina 12,88 3,64 3,51 22,32 14,24 -

Surse: Marcel Ivan, Evoluţia partidelor noastre politice în cifre şi grafice, 1919-1932. Studiu comparativ al rezultatelor oficiale ale alegerilor pentru Camera Deputaţilor din anii 1919-1932, Editura şi tiparul Krafft şi Drotleff, Sibiu, 1933, tabloul VII; „Monitorul Oficial al Regatului României”, nr. 300/29 decembrie 1933, p. 7944, şi nr. 301/30 decembrie 1937, p. 9717; Viorica Nicolenco, Extrema dreaptă în Basarabia (1923-1940), Civitas, Chişinău, 1999, p. 55 şi 70.

43

ASPECTE ALE MENTALITĂŢII COLECTIVE DIN BASARABIA LA ÎNCEPUTUL PERIOADEI INTERBELICE (1918-1920)
Marian CURCULESCU*

Abstract: Features of collective mentalities in Bessarabia during the
first years of the interwar period (1918-1920)
Dans les années 1918-1920, la mentalité collective de la population de Bessarabie a été influencée par plusieurs facteurs: les conséquences de la guerre, les traces laissées par la domination étrangère dans la mentalité, les difficultés économiques, le manque d'une unité administrative, juridique et monétaire (cellesci se sont progressivement développées), la crise morale, l’attitude des minorités, les abus et les difficultés dans l'administration et justice, la disparité entre la hâte avec laquelle le peuple exigeait des réformes et de nouvelles lois et la lenteur avec laquelle les gouverneurs les appliquaient (par exemple: la réforme agraire), les différences culturelles, les passions politiques, les difficultés matériaux, certaines influences extérieures qui se ressentaient surtout parmi les minorités, la politique révisionniste promue par la Bulgarie, la Hongrie, la Russie Soviétique, les passions politiques, la question de la reconnaissance internationale de la Grande Union etc. Le principal problème était le manque de l'unité spirituelle entre l'Ancien Royaume et les territoires unis en 1918. Les mesures législatives, administratives, culturelles, économiques, religieuses et diplomatiques prises par les autorités centrales de Bucarest ont contribué à l'intégration progressive de la Bessarabie au sein de la Grande Roumanie. Mots-clé: mentalité, unité spirituelle, tension, facteurs d’influence.

Marea Unire din anul 1918 a însemnat împlinirea idealului de realizare a României întregite, fapt care dădea populaţiei speranţe către o viaţă nouă. De înfăptuirea României Mari se lega încrederea că noua ţară va fi o „ mamă” bună pentru toţi fiii ei şi că odată împlinită, toate se vor schimba rapid în bine. Realitatea arăta însă că trebuiau depăşite numeroase dificultăţi, între care problema esenţială
*

Profesor dr. Colegiul Naţional „Constantin Cantacuzino”, Târgovişte, judeţul Dâmboviţa.

44

era depăşirea modului diferit în care se constituise societatea între Vechiul Regat şi teritoriile unite. În Basarabia, ca de altfel şi în celelalte teritorii româneşti, mentalitatea colectivă era influenţată de mai mulţi factori: urmările războiului, urmele lăsate în planul mentalităţii de stăpânirea străină, dificultăţile economice, lipsa unei unităţi administrative, legislative şi monetare (acestea s-au realizat treptat), criza morală, atitudinea minorităţilor, abuzurile şi dificultăţile din administraţie şi justiţie, neconcordanţa între graba cu care oamenii cereau reforme şi legi noi şi încetineala cu care guvernanţii le aplicau (exemplu: reforma agrară), nivelul diferit de cultură, patimile politice, dificultăţile materiale, unele influenţe externe care se resimţeau mai ales în rândul minorităţilor, politica revizionistă promovată de Bulgaria, Ungaria şi Rusia Sovietică, pasiunile politice, problema recunoaşterii internaţionale a Marii Uniri etc. Populaţia dintre Prut şi Nistru privea, în general, cu speranţe către România Mare, dar mulţi se menţineau într-o anumită expectativă. Urmările stăpânirii ruseşti erau evidente atât în rândul oamenilor fără prea multă ştiinţă de carte, cât şi al intelectualilor.1 Un aspect imediat era acela că basarabenii „erau mai subţiri cu o foarte aproximativă cunoaştere a limbii române” 2 . În acest teritoriu, mulţi dintre localnici aveau un nivel cultural3 modest. Aici erau cei mai mulţi analfabeţi (94%), faţă de 60% în Bucovina, 43% în Vechiul Regat şi 40% în Ardeal4. Această realitate îngreuna accesul la informaţia corectă, la cunoaşterea proiectelor de legi, etc5, ai căror vectori importanţi erau învăţătorii, preoţii, notarii, jandarmii şi mai ales ofiţerii români pe care localnicii îi considerau „singurii apostoli ai românismului”.6 Procesul de rusificare lăsase urme evidente, încât Ion Inculeţ afirma că românii din Basarabia fuseseră puşi să asimileze o cultură străină sufletului lor7. Pe fondul nemulţumirilor determinate de teama că Basarabia putea fi din nou ocupată de Rusia Sovietică, unii foşti ofiţeri, funcţionari sau proprietari manifestau rezerve faţă de România8. La sate, unde trăia majoritatea populaţiei, problema esenţială era împroprietărirea cu pământ şi sub influenţa revoluţiei ruse şi pentru că 95% dintre ţărani nu îl aveau, s-a trecut la ocuparea moşiilor prin forţă9. Sătenii se considerau îndreptăţiţi
1 2

„Sfatul Ţării”, II, nr. 293 din 27 aprilie 1919, p. 1. Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), fond C. Argetoianu, dos. 65, p. 195. 3 I. Inculeţ, O revoluţie trăită, Chişinău, Editura Univers, 1994, p. 56. 4 M. Muşat, Ardeleanu, România după Marea Unire (1918-1933), vol. II, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1986, p. 903. Totuşi cifrele par exagerate: la 1930 erau 38,1 ştiutori de carte şi se aprecia că într-un deceniu numărul lor se dublase, ceea ce conduce la o proporţie de 15-16% înainte de Unirea din 1918 (vezi şi Alexandru Murad-Mironov Basarabia interbelică, mai sus, p. 37 (nota redacţiei). 5 C. Argetoianu, Memorii, vol. VI, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1996, p. 112. 6 A.N.I.C., fond Ministerul de Interne, dosar 458/1919, p. 36. 7 I. Inculeţ, op. cit. 8 Doliul Basarabiei, f.a., în „Îndreptarea”, III, nr. 237 din 16 octombrie 1920, p. 1; vezi şi Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională, vol. V, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1986, doc 832, p. 437. 9 „Independenţa economică”, I, nr. 31 din 1 octombrie 1918, p. 3.

45

să-l primească şi se manifestau acum asemenea unor oameni liberi. „Te duci la ţară – scria ziarul „Sfatul Ţări” – şi găseşti cetăţeni în loc de robi. Oameni care discută, în loc de spinări curbate. Ţăranii cer pământ în loc de a cădea în genunchi” 10 . O astfel de atitudine se întâlnea şi în celelalte teritorii, ceea ce arăta o evidentă schimbare de mentalitate. Prin reforma agrară din anii 1918-1921 s-au produs în Basarabia atitudini şi aspiraţii noi. Marea proprietate a scăzut substanţial de la 44,1% la 8,5%11, corespunzător a scăzut importanţa dijmei şi a învoielilor agricole, s-a accentuat împotrivir ea marilor proprietari ruşi faţă de reformă, etc. 12 Mentalitatea ţărănimii a fost influenţată şi de dificultăţile materiale specifice anilor 1918-1921, când se resimţeau distrugerile şi pagubele războiului 13 , lipsa inventarului agricol14, inflaţia ,insuficienţa unor produse de strictă necesitate (sare, petrol, porumb)15, sărăcia16, lipsa banilor şi a locuinţelor, abuzurile administraţiei etc. 17 Presa, dezbaterile din parlament, rapoartele autorit ăţilor locale, arătau starea de nelinişte a populaţiei determinată de greutăţile materiale, mai ales în zonele sărace sau în cele puternic lovite de război (Basarabia, Dobrogea, Vechiul Regat). Astfel, în Basarabia se manifesta o nemulţumire care producea „tulburări şi manifestări violente care ameninţa ordinea publică”18, cauza principală fiind specula cu sare şi petrol. Din cauza sărăciei, mulţi ţărani se simţeau străini în ţara lor.19 Orfani, văduve şi invalizi resimţeau din plin dificultăţile materiale şi cereau20 majorarea pensiilor, reducerea cu 50% a transportului pe C.F.R. etc. 21 Unii dintre nemulţumiţii de greutăţile vieţii, nu mai aveau răbdare să aştepte trecerea timpului pentru redresarea situaţiei. Aşa de pildă – ziarul „Sfatul Ţării” scria – populaţia „vrea ca în momentul de faţă să fie bine. S-a săturat de atâtea nevoi. Această stare de nemulţumire, susţinută de cei ce în dorul lor arzător pentru cele vechi se folosesc de orice mijloc, ţine masa în statornică încordare de nervi”22. Un factor care „torpila” înfăptuirea unirii Basarabiei cu României era rezistenţa unor minoritari faţă de noile realităţi româneşti. Această rezistenţă se manifesta în modalităţi diferite: incitarea populaţiei (fă cută îndeosebi de către ruşi23
10 11

„Sfatul Ţării”, I, nr.1, 18 martie 1918, p. 1. M.Georgescu, Reforme agrare în Europa, Bucureşti, Editura ,,Bucovina”, 1944, p. 16. 12 E.Giurgea, Din trecutul şi prezentul Basarabiei, Bucureşti, Tip. ,,Bucovina”, 1928, p. 97. 13 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Ministerul de Interne, dos. 458/1919, p. 36. 14 I. Clopoţel, Lupta pentru democraţie în România de la actul unirii încoace, Braşov, Tip. „Gazeta Transilvaniei”, 1921, p. 13. 15 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dos. 30/1920, p. 35. 16 N. Iorga, Memorii, vol. II, Bucureşti, Editura S. Ciornei, 1939, p. 209. 17 „Dezbaterile Adunării Deputaţilor”, nr. 9, şed. din 12 decembrie 1919, p. 76. 18 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dos. 30/1920, p. 35. 19 Aşteptările României, f.a., în „Bucovina”, I, nr. 47 din 16 mai 1919, p. 1. 20 Arhivele Naţionale, filiala Dâmboviţa, fond Prefectura jud. Dâmboviţa, dos. 38/1919, p. 248. 21 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Ministerul de Interne, dos. 1/1922, vol. I, p. 120. 22 „Sfatul Ţării”, I, nr. 93 din 27 iul/9 august 1918, p. 1. 23 E. Giurgea, Din trecutul şi prezentul Basarabiei, Bucureşti, Tip. „Bucovina”, 1928, p. 88.

46

şi evreii bogaţi 24 ) împotriva unirii şi discreditarea românilor „prin orice mijloace”25; sprijinirea de către ofiţeri, preoţi şi foşti mari proprietari ruşi a restaurării Rusiei ţariste, prin trimiterea unor ajutoare generalilor Denikin şi Kolceag (care luptau contra regimului bolşevic) şi prin răspândirea unor publicaţii şi cărţi editate la Berlin, Paris, Praga, Varşovia; denigrarea românilor făcută de unii redactori ai ziarelor ruseşti basarabene („Viaţa Basarabiei”, „Basarabia liberă”, „Besarobskii Craj” etc.); încercările unor şcoli particulare ruseşti, ucrainiene şi evreieşti de a încuraja rusificarea basarabenilor; atitudinea unor ofiţeri ruşi (practicarea jocurilor de noroc, furturi, beţii) „motivată” de supărarea că nu se mai puteau întoarce în Rusia din cauza revoluţiei bolşevice etc. Pentru a-i aduce pe aceşti minoritari la sentimente mai bune, presa românească le cerea „să fie cetăţeni buni şi credincioşi şi să nu umble cu dedesubturi politice în sufletul lor.”26 La acestea se adăugau dificultăţile din administraţie şi justiţie. Spre exemplu, existau mulţi funcţionari ruşi care blocau iniţiativele luate la nivel central, iar în birouri şi în redactarea actelor oficiale continuau să folosească limba rusă (chiar şi după 1 aprilie 1919 când s-a introdus obligativitatea limbii române în corespondenţa zemstvelor).27 Până la formarea funcţionarilor români basarabeni, au fost aduşi funcţionari din Vechiul Regat. Abuzurile şi ilegalităţile unora dintre aceştia, motivate prin salariile şi diurnele modeste28, au făcut cea mai proastă propagandă ideii de integrare a Basarabiei în statul român. Astfel, în mentalitatea locuitorilor, „regăţenii” apăreau ca nişte oameni corupţi şi dornici de îmbogăţire. 29 Analizând starea de spirit în urma acestei situaţii, presa scria: „S-au ciocnit două mentalităţi, aceea din Vechiul Regat şi aceea de aici şi în loc să se pună bunăvoinţa de o parte şi de alta pentru a se armoniza aceste mentalităţi, fiecare s-a izolat în greşeala iniţială, cei din localitate spunând despre cei din Vechiul Regat că sunt insuficienţi, cei din Vechiul Regat plângându-se de cei din localitate că sunt rău primiţi.”30 La acestea se adăugau folosirea în mod frecvent de către jandarmerie a bătăii, fapt ce a iritat populaţia, şi în special pe ţărani, de această „purtare neomenească”31. Ion Pelivan declara în 6 aprilie 1921 că „în Basarabia s-a mâncat atâta bătaie în trei ani încât nu s-a mâncat în 100 de ani”32. Sesizând nemulţumirea populaţiei faţă de abuzurile administraţiei, ziarul „Ţara nouă” din 23 iunie 1919 atrăgea atenţia că era nevoie „de mult tact şi pricepere pentru apropierea sufletească de care avem nevoie”33.
24 25

Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dos. 18/1918, p. 12. Ibidem 26 Un cuvânt din inima deschisă, în „Sfatul Ţării”, I, nr. 24 din 28 aprilie 1918, p. 1. 27 E. Giurgea, op. cit., p. 117. 28 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Ministerul de Interne, dos. 601/1919, p. 6. 29 I. Scurtu (coord.), op. cit., p. 179. 30 Vizita domnului general Averescu în Basarabia, f.a., în „Dreptatea”, VI, nr. 660 din 9 mai 1926, p. 1; vezi şi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Ministerul de Interne, dos. 486/1919, p. 108. 31 „Ţara nouă”, I, nr. 3 din 23 iunie 1919, p. 3. 32 Ibidem, II, nr. 310 din 6 aprilie 1921, p. 1. 33 Ibidem.

47

Nu trebuie omis faptul că o stare de tensiune a provocat şi refuzul unor funcţionari şi magistraţi (îndeosebi ruşi), de a depune jurământul de credinţă faţă de statul român.34 De aceea, din Vechiul Regat au fost trimişi jurişti care să contribuie – declara Vespian Erbiceanu – la „despotmolirea vieţii juridice basarabene din făgaşul copleşitor de mentalităţi străine”35. Toate aceste realităţi îi făceau pe unii basarabeni să se considere persecutaţi şi nedreptăţiţi36, în vreme ce mulţi priveau cu speranţă spre statul român. În conştiinţa populaţiei avea loc un proces treptat de limpezire a aspiraţiilor şi de „decantare” între trecut şi prezent. Este sugestiv modul în care ziarul „Sfatul Ţării” prezenta starea de spirit din Basarabia: „Prin luptă grea cu noi înşine, înţelegem să ne lămurim asupra unor lucruri şi ne lă murim cu greu, fiindcă mintea noastră, sufletul nostru, încă nu este cu totul al nostru.”37 Acelaşi ziar îi îndemna pe oameni la toleranţă, la înţelegere, la eliminarea răului şi la unitate sufletească: „Trebuie să alegem cu înţelepciune bătrânească, fără patimi, neghina de grâu, [...] şi să păstrăm numai ce-i bun şi mai ales ce se potriveşte cu firea noastră”.38 Mentalitatea basarabenilor era influenţată şi de schimbările în plan politic: adoptarea votului universal (1918), pluripartidismul, încercarea partidelor din Vechiul Regat de a înfiinţa organizaţii în teritoriile unite39. De asemenea, lupta partidelor politice pentru a câştiga aderenţi din Basarabia a dus la demagogie şi critici care înveninau sufletele. Astfel, au apărut dureroase caracterizări ca „bolşevici”, făcute de regăţeni la adresa basarabenilor, sau de „ţigani”, făcute de basarabeni la adresa regăţenilor. În teritoriile unite în 1918, ţărănimea s-a îndreptat în special spre partidele locale care apărau idealul Marii Uniri şi care în programele lor abordau realităţile acestor teritorii: Partidul Naţional în Ardeal, Partidul Ţărănesc în Basarabia, Partidul Democrat al Unirii în Bucovina. Aici exista o rezistenţă faţă de partidele „regăţene”, determinată de mai multe cauze: dorinţa de a avea linişte „netulburată de valurile patimilor din Regat”; o anumită neîncredere în complicatele sisteme de intrigi şi în „bizantinismul întortocheat” specifice regăţenilor; marea încredere în politicienii locali etc. Atitudinile şi aspiraţiile populaţiei erau influenţate şi de contextul extern. Anii 1918-1921 au însemnat pentru români nu numai bucuria pentru înfăptuirea României Mari, ci şi grija şi efortul pentru apărarea graniţelor faţă de pretenţiile
34

„Sfatul Ţării”, I, nr. 102 din 9/22 august 1918, p. 1; vezi şi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dos. 30/1920, p. 302. 35 apud. I. Scurtu (coord.), op. cit., p. 134. 36 „Dezbaterile Adunării Deputaţilor”, nr. 2, şed. din 16 iunie 1931, p. 77. 37 Ce ne-a adus ţărănismul, f.a., în „Sfatul Ţării”, I, nr. 25 din 29 aprilie 1918, p. 1. 38 H. Dăscălescu, Unirea materială şi unirea sufletească, în „Sfatul Ţării”, II, nr. 267 din 9/22 martie 1919, p. 1. 39 V. Tepordei, Politicianismul şi Basarabia în cei 13 ani de la Unire, în „Studentul”, IV, nr. 6/1931, p. 12.

48

teritoriale ale Ungariei în Ardeal, ale Serbiei în Banat, ale Bulgariei în Dobrogea, ale Ucrainei în Bucovina şi ale Rusiei Sovietice în Basarabia40. În acelaşi timp, populaţia susţinea efortul politicienilor români pentru recunoaşterea internaţiona lă a Marii Uniri de către Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920). La graniţa de est a Basarabiei, starea de tensiune a apărut chiar de la începutul anului 1918, fiind determinată de ruperea de către Rusia a relaţiilor diplomatice41 şi de nerecunoaşterea unirii acestui teritoriu cu România42. Populaţia, mai ales din zona de graniţă, era îngrijorată din cauza incidentelor provocate de Rusia: incursiuni şi atacuri îndeosebi pe linia Nistrului43; acţiuni ale unor bande înarmate care se strecurau în Basarabia şi terorizau populaţia, provocau atentate, lipeau afişe comuniste, introduceau arme şi muniţii44 ; bombardarea unor sate româneşti (exemple: Vitea, Kriuleni în judeţul Orhei etc.) 45 ; activitatea de propagandă a unor bolşevici care aţâţau lumea, îndeosebi pe ţărani, contra României.46 În ianuarie 1919, în zona Hotin, bande bolşevice au atacat violent aruncând în aer clădiri şi terorizând locuitorii47. Aceste acţiuni erau susţinute de unele grupări rusofone locale48, care nu se împăcau cu ideea unirii Basarabiei cu România. Pentru a readuce liniştea, armata română i-a alungat pe atacanţi, adresând localnicilor apeluri la înţelegere şi toleranţă: „Fiţi creştini şi buni români, de orice naţionalitate aţi fi, căci ţară mai dulce, blândă şi ocrotitoare ca ţara românească nu există pe pământ.”49 Starea de tensiune din Basarabia era provocată şi de alţi factori: somaţiile adresate de Rusia guvernului român pentru a evacua Basarabia (exemplu: adresa lui Cicerin – comisarul afacerilor externe din 1 mai 1919)50, atacuri întreprinse de resturi ale armatei lui Denikin51, zvonurile răspândite de bolşevici că Basarabia va fi luată de Rusia, fapt care „agita mult populaţia”52, propaganda antiromânească făcută de presa din Rusia 53 etc. Îngrijorarea populaţiei era evidentă. Alexandru Marghiloman nota că situaţia „e foarte rea”54, N. Iorga scria că la Nistru „se adună
40 41

Nicolas Nagy Talavera, Fascismul în Ungaria şi România, Buc., Ed. Hasefer, 1996, p. 467. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Consiliul de Miniştri, dos. 39/1918, p. 15. 42 I. Scurtu (coord.), op. cit., p. 118. 43 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dos. 19/1918, p. 37. 44 N. Ciachir, Marile Puteri şi România (1856-1947), Bucureşti, Editura Albatros, 1996, p. 208. 45 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Ministerul de Interne, dos. 458/1919, p. 68. 46 Ibidem, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dos. 17/1918, p. 67. 47 „Sfatul Ţării”, II, nr. 233 din 25 ian/7 februarie 1919, p. 1; vezi şi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dos. 17/1918, p. 45. 48 M. C. Stănescu, Hotin, ianuarie 1919, răscoală sau agresiune, în „Magazin istoric”, XXIX, nr. 7/1995, p. 22. 49 apud. M. C. Stănescu, loc. cit., p. 24. 50 D. Preda (coord.), În apărarea României Mari, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994, p. 245. 51 „Ţara nouă”, II, nr. 12 din 15 februarie 1920, p. 3. 52 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Consiliul Dirigent, secţia Siguranţă generală, poliţie şi jandarmerie, dos. 3/1920, p. 243. 53 Ibidem, fond Ministerul de Interne, dos. 534/1921, p. 36. 54 Al. Marghiloman, Note politice, vol. IV, Bucureşti, 1927, p. 261.

49

ruşii” (februarie 1920) 55 , iar presa sublinia că „noi suntem înconjuraţi de primejdii”56. Acţiunile antiromâneşti ale Rusiei au continuat chiar şi după 28 octombrie 1920 când Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia au semnat tratatul care recunoştea unirea Basarabiei cu România. Aceste acţiuni (atacarea unor sate româneşti 57, a unor trenuri, jefuirea populaţiei58 etc.) urmăreau să creeze în Basarabia o stare de nesiguranţă, de teamă şi de panică, să discrediteze administraţia şi să cultive în opinia publică internaţională ideea că România ducea în acest teritoriu „cotropit” o politică de teroare.59 Populaţia a reacţionat faţă de această situaţie de tensiune60 şi de dezordine61, folosind diferite modalităţi. Astfel, ţăranii din judeţul Bălţi, într-o telegramă adresată guvernului român (februarie 1919), arătau că „veştejesc purtarea mişelească a bolşevicilor înfăptuită pe pământul Basarabiei”62. Sătenii din ţinutul Tighinei s-au adresat poliţiei, cerându-i să-i găsească pe localnicii care colaborau sau simpatizau cu bandele bolşevice, pentru a fi judecaţi de obştea satului. Spre exemplu, o delegaţie din satul Chiţcani (Tighina) venită în februarie 1919 la poliţia Tighina, declara: „Iată, am venit să ni jiluim la dumneavoastră că toţi plugarii au văzut grozăviile straşnice făcute de bolşevici la noi şi se leapădă de aşei ci au făcut uneala cu bolşevicii ca să poată să aducă la noi moarte”63. Delegaţia cerea să fie aflaţi vinovaţii „că-n sat la noi s-a hotărât să-i pedepsim”64. În unele zone, ţăranii şi-au arătat hotărârea de a riposta la atacurile bolşevice (Hotin, Soroca, Tighina 65 , Orhei 66 etc.). Astfel, este semnificativ faptul că la Congresul agrar din Soroca (27-28 ianuarie 1919), participanţii „s-au ridicat în picioare şi au declarat că de aici înainte îşi vor apăra ţara din toate puterile, cu securile, coasele şi topoarele, ca în vremea veche şi că duşmanii nu vor putea trece brazda decât peste trupurile lor”67. În ansamblu, basarabenii au respins provocările ruseşti şi şi-au dovedit încrederea în statul român. În Basarabia, largi categorii sociale cereau recunoaşterea internaţională a unirii cu România. În presă (exemplu: „Sfatul Ţării”) apăreau articole care cereau „mai multă dreptate”68. Minorităţile naţionale, dovedind o atitudine constructivă,
55 56

N. Iorga, Memorii, vol. II, Bucureşti, Editura S. Ciornei, 1939, p. 336. R. Cândea, România şi bolşevismul rusesc, în „Glasul Bucovinei”, III, nr. 386 din 26 martie 1920, p. 1. 57 „Cultura poporului”, I, nr. 22 din 26 septembrie 1921, p. 8. 58 Ibidem, nr. 21 din 19 septembrie 1921, p. 7. 59 I. Scurtu, op. cit., p. 252. 60 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Alexandru Vaida-Voevod, dos. 31, p. 1. 61 Ibidem, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dos. 33/1917, p. 20. 62 „Sfatul Ţării”, II, nr. 236 din 30 ianuarie/12 februarie 1919, p. 1. 63 Ibidem, nr. 253 din 23 februarie/8 martie 1919, p. 1. 64 Ibidem. 65 Ibidem, nr. 355 din 22 iunie 1919, p. 1. 66 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Ministerul de Interne, dos. 458/1919, p. 48. 67 Glasul ţăranilor din ţinutul Sorocii, f.a., în „Sfatul Ţării”, II, nr. 247 din 14/27 februarie 1919, p. 1. 68 „Sfatul Ţării”, II, nr. 317 din 29 mai 1919, p. 1.

50

declarau în august 1919 că doreau să aibă „cât mai curând siguranţa că Conferinţa păcii le va păstra noua lor naţionalitate românească” 69 . Este sugestiv faptul că germanii, după Congresul de la Tarutino (7 martie 1919) şi-au desemnat delegaţii care să-i reprezinte la Paris pentru a cere marilor puteri recunoaşterea unirii Basarabiei cu România.70 Recunoaşterea la 3 martie 1920 de către Conferinţa de pace de la Paris a unirii Basarabiei cu România, a determinat o mare bucurie în întreaga ţară. În oraşe şi sate aveau loc serbări 71 , presa a publicat articole special dedicate 72 , s-au organizat întruniri şi servicii religioase. 73 Această bucurie a fost la fel de mare şi în toamna anului 1920 când, la 28 octombrie, la Paris a fost semnat tratatul dintre România, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, prin care se recunoştea actul de la 27 martie 1918. Aşadar, mentalitatea colectivă a populaţiei din Basarabia a cunoscut mutaţii importante in anii 1918-1920, reflectând noul context intern şi internaţional al României Mari.

69 70

„Viitorul”, 12, nr. 3414 din 1 august 1919, p. 3. „Patria”, I, nr. 217 din 18 noiembrie 1919, p. 1. 71 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Consiliul Dirigent, secţia Siguranţă generală, poliţie şi jandarmerie, dos. 3/1920, p. 179. 72 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Consiliul Dirigent, secţia Administraţie generală, dos. 1/1920, p. 10. 73 „Glasul Bucovinei”, III, nr. 373 din 11 martie 1920, p. 1.

51

RAKOVSKI ŞI PROBLEMA BASABIEI LA ÎNCEPUTUL ANILOR 1920
Florin CONSTANTINIU

Abstract: Rakovski and the Bessarabian issue in the early 1920s
The correspondence between Christian Rakovski, the Soviet ambassador to London, and M.M. Litvinov, the Soviet Deputy People’s Commissar of Foreign Affairs, which contains valuable information regarding the Romanian-Soviet relations between 1918 and 1924, is emphasized and exploited. In the territorial dispute at law between Romania and the Soviet Union, determined by the issue of Bessarabia, the Bolshevik leadership gradually adopted successively the following positions: (1) Romania’s communization (1918-1919); (2) the recognition of Romania’s right to Bessarabia, in exchange for the Romanian treasure that was sent to Russia by the Romanian government between 1917 and 1919; (3) the refusal of any concession regarding the Bessarabian issue (1924). Keywords: Rakovski, Bessarabia, Romanian-Soviet relations

Unirea Basarabiei cu România, votată de Sfatul Ţării de la Chişinău (27 martie/9 aprilie 1918), a deschis o nou fază în litigiul teritorial ruso-român, generat de anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru de către Rusia, în urma păcii de la Bucureşti (1812). Guvernul sovietic (Consiliul Comisarilor Poporului) a refuzat să recunoască decizia de unire de la Chişinău. Cu puţin timp înainte, el decisese arestarea ministrului României la Petrograd, ruperea relaţiilor diplomatice cu România şi consfiscarea tezaurului, evacuat în Rusia, în anii 1916-19171. În anii 1917-1918, bolşevicii au încercat să instaureze în Basarabia Puterea Sovietică 2 apoi, prin acţiuni militare şi printr-o ofensivă desfăşurată în comun cu Republica Sovietică (a Sfaturilor Ungară) să comunizeze România3.
 1

Membru al Academiei Române. Ministerul Afacerilor Externe al României, Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse, Relaţiile româno-sovietice. Documente, vol. I, 1917-1934 (citat, mai departe, RRS, vol. I), Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1999, p. 10-13 (Comunicatul guvernului sovietic, din 1/14 ianuarie 1918, privind protestul corpului diplomatic de la Petrograd împotriva arestării lui Constantin I. Diamandy, ministrul României în Rusia), p. 17 (Hotărârea guvernului sovietic privind ruperea relaţiilor cu România şi confiscarea tezaurului). 2 Anton Moraru, Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria 1812-1992, Chişinău, Tipografia Editurii Universul, 1995, p. 167 şi urm.

52

Toate aceste acţiuni au eşuat. Slăbită de efortul făcut pentru a obţine victoria în războiul civil, angajată, apoi, într-un conflict militar cu Polonia (1920-1921), prin care încerca să răspândească revoluţia în Europa (prin Polonia spre Ger mania), Rusia Sovietică a adoptat o atitudine mai conciliantă faţă de România. Obiectivul principal urmărit de diplomaţia sovietică era de a separa România de Polonia, de a împiedica o acţiune militară a celor două ţări împotriva Rusiei Sovietice şi de a bloca o alianţă româno-polonă. Între timp, poziţia României în problema Basarabiei se consolidase prin tratatul din 28 octombrie 1920, în urma căruia Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia recunoşteau unirea 4. La 3 martie 1921, se încheiase Convenţia de alianţă româno-polonă, dublată de o convenţie militară. Rusia Sovietică îşi dădea seama că este în propriul interes să se arate dispusă la dialog cu partea română. Vârful concesiilor sovietice s-a înregistrat în discuţiile dintre reprezentantul român, Gheorghe Filality, şi cel sovietic, Lev Karahan, începute la 22 septembrie 1921, la Varşovia. Într-o discuţie între cei doi diplomaţi (la care participa şi interpretul sovietic), Karahan a formulat o propunere, rezumată astfel de Filality: „Dacă am priceput bine, ne propuneţi o târguială. Doriţi să faceţi din Basarabia o monedă de schimb, să renunţaţi la dânsa, dar să scăpaţi şi de darea socotelilor (restituirea tezaurului – n. n.). «Da, aşa este», a spus Karahan”5. Oferta sovietică a fost respinsă de ministrul de Externe al României, Take Ionescu, care i-a telegrafiat lui Filality: „Pretenţia lui Karahan – şi acest lucru te rog să-l spui în şase ochi (subl. în text) în chipul cel mai categoric –, că statul român ar avea vreun interes ca să capete de la guvernul bolşevic recunoaşterea unirii Basarabiei cu România, este, cu desăvârşire, neîntemeiată”6. Şeful diplomaţiei române credea că „nici Rusia de azi, nici Rusia de mâine nu au nici un drept să se amestece în chestiunea unirii Basarabiei cu România”7; pentru el, tratatul din 28 octombrie 1920 avea o valoare superioară: „Această unire a fost recunoscută de Marile Puteri, aşa că atunci când un nou guvern rusesc, recunoscut de Marile Puteri, ar voi să ridice chestiunea, el se va găsi în drept în faţa unui act deplin al dreptului internaţional”8. Explicabil până la un punct, în contextul anului 1921, raţionamentul lui Take Ionescu apare ca profund eronat, în lumina aşa-numitei reguli a epilogului (istoricul ştie cum s-au desfăşurat, ulterior, evenimentele). România a ratat şansa istorică de a avea recunoscută, de către guvernul sovietic – fie şi în schimbul tezaurului –, apartenenţa Basarabiei. E puţin probabil că, mai târziu, URSS ar fi respectat
3

Mihail Meltiuhov, Osvoboditelnîi pohod Stalina. Bessarbaskii vopros v sovetskih-rumînskih otnoşeniiah, 1917-1940 gg., Moscova, Ed. Iauza-Eksmo, 2006, p. 73 şi urm. 4 Japonia nu a ratificat tratatul pentru a nu-şi compromite interesele economice cu URSS. Guvernul RSFS Ruse şi al RSS Ucrainene au declarat că „nu se consideră în nici un fel legate de tratatul încheiat”, RSS, vol. I, p. 89. 5 Ibidem, p. 141. 6 Ibidem, p. 155. 7 Ibidem. 8 Ibidem, p. 156.

53

înţelegerea convenită în 1921, dar, pentru România, o astfel de recunoaştere, mai exact, o astfel de ofertă, a fost un moment istoric; el nu s-a mai repetat niciodată. În politica Moscovei faţă de România se manifestau atunci două orientări fundamental diferite: a) o poziţie intransigentă, refuzând recunoaşterea unirii Basarabiei cu România şi restituirea tezaurului şi mergând până la luarea în consideraţie a folosirii forţei pentru ocuparea provinciei pruto-nistrene; b) o poziţie conciliantă, dispusă la recunoaşterea apartenenţei Basarabiei la România, în schimbul renunţării, de către România, la tezaur, reluarea relaţiilor diplomatice şi comerciale, neparticiparea României la alianţe împotriva URSS9. Printre partizanii cei mai fermi ai Basarabiei Sovietice s-a aflat şi Christian Rakovski. Bulgar de obârşie, dar român prin cetăţenie, el a devenit unul din fruntaşii Partidului Social-Democrat din România, înainte de primul război mondial10. Un internaţionalist în deplinul înţeles al cuvântului, el s-a refugiat în Rusia după ce fusese eliberat din detenţia de la Iaşi de o mulţime de manifestanţi, în majoritate soldaţi ruşi, cu prilejul mitingului de la 1 mai 1917. În strânse relaţii cu Lenin şi, mai ales, cu Troţki, el a devenit, în 1919, preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului şi comisar pentru Afacerile Străine al Ucrainei Sovietice. În 1919, Rakovski a fost unul din promotorii planului de sovietizare a României, printr-o acţiune comună ruso-ucraineană-ungară. Intrat în conflict cu Stalin, aflat în luptă cu Troţki pentru succesiunea lui Lenin, Rakovski a fost trimis într-un exil aurit, în 1923, în calitate de reprezentant plenipotenţiar (polpred) 11 la Londra. Pentru a îndulci pilula, a fost numit şi unul din locţiitorii comisarului poporului pentru Afacerile Străine, G.V. Cicerin. Corespondenţa lui Rakovski cu M.M. Litvinov, şi el locţiitor al lui Cicerin, este deosebit de instructivă pentru cunoaşterea vederilor sovietice în problema Basarabiei, la începutul anilor ’20. Scrisorile publicate în Federaţia Rusă de cercetătorii Oleg Ken şi Aleksandr Rupasov, aparţin intervalului 29 decembrie 1923-11 februarie 192412. Nu vom prezenta aici conţinutul acestei valoroase corespondenţe, pe care o discutăm în altă parte 13 . În cuprinsul prezentului articol, ne vom referi la
9

Vezi studiul introductiv a lui Oleg Ken şi Alekandr Rupasov la corespondenţa Rakovski-Litvinov, „Nam necego toropitsia vînimati iz rumînskoi noghi bessarbaskuiu zanozu”, „Istocinik”, 2000, nr. 1 (citat, mai departe, „Istocinik”, l. c.), p. 46-47. 10 Pentru biografia lui Rakovski, vezi Francis Comte, Christian Rakovski (1873-1941). Essai de biographie politique, vol I-II, Lille-Paris, 1975; Pierre Broué, Rakovski ou la révolution dans tous les pays, Paris, Fayard, 1996; V.Ia. Grosul, H.G. Rakovski – revoluţioner, diplomat, publiţist, „Novaia i noveişaia istoriia”, 1988, nr. 6, p. 151-175. 11 Polnomocinîi predstaviteli (polpred) – rang diplomatic, echivalent celui de ambasador, deţinut de toţi diplomaţii sovietici care îşi desfăşurau activitatea peste hotare; a existat în diplomaţia sovietică până în 1941. 12 „Istocinik”, l. c., p. 48-61. 13 Am întocmit o lucrare despre rolul lui Rakovski în relaţiile româno-sovietice (prima parte) şi critica făcută de el degenerării birocratice a socialismului (partea a II-a), pe care sperăm să o publicăm cât mai curând.

54

informaţiile de ordin istoric, privind poziţia lui Lenin şi a altor lideri bolşevici faţă de Basarabia. Din acest punct de vedere, scrisoarea lui Rakovski către Litvinov, din 11 februarie 1924, este cea mai valoroasă. Prima informaţie se referă la poziţia lui Lenin în menţionata problemă. Rakovski relatează că, aflat în biroul lui Lenin, la Kremlin, în ajunul convocării Adunării Constituante (evenimentul avea să aibă loc la 5/18 ianuarie 1918), liderul sovietic şi Rakovski au fost de acord că „Basarabia, dacă îşi exprimă dorinţa, poate, desigur, să se alipească viitoarei Republici Sovietice Socialiste Române şi, fiind Puterea Sovietică în România, atunci, desigur, rezolvarea acestei probleme nu ar mai prezenta nici un fel de dificultăţi”14. Potrivit mărturiei lui Pantelimon Halippa, care s-a întâlnit cu Lenin în vara anului 1917, aşadar, înainte de a lua puterea, liderul rus le-ar fi spus (Halippa era însoţit de Grigore Sinicliu şi de bulgarul Ciumacencu), referitor la destinul Basarabiei, următoarele: „Mergeţi acasă şi procedaţi aşa cum vă dictează interesul şi momentul politic potrivit, dar faceţi totul prin Sfatul Ţării al vostru”. Lenin i-a sfătuit chiar să se adreseze României în problema cadrelor didactice şi a manualelor şcolare15. Lenin, înainte de luarea puterii, şi Lenin, de după luarea puterii, erau, cel puţin în problema Basarabiei, două personalităţi diferite. Răspunsul dat lui Pantelimon Halippa nu arată decât că, la acea dată, viitorul fondator al statului sovietic nu se opunea, în principiu, unirii Basarabiei cu România, dacă ea era hotărâtă de Sfatul Ţării. Să nu se uite că Lenin era de acord cu principiul autodeterminării popoarelor până la despărţirea de statul în care trăiau. Aceasta era perspectiva bolşevicilor în problema naţională. În acelaşi timp, din perspectiva luptei de clasă, ei doreau ca, în statele nou apărute prin exercitarea dreptului la autodeterminare, puterea să aparţină comuniştilor, regimul politic fiind unul de tip sovietic. În 1918-1919, Rakovski credea că este posibilă comunizarea României într-un timp foarte scurt. Împuternicit de guvernul sovietic să combată „contrarevoluţia” în România, el a instituit, la Odessa, un regim de teroare împotriva refugiaţilor români, mai ales a parlamentarilor, pe care i-a luat ostateci, storcându-i de bani şi ameninţând să-i execute dacă nu-i vor fi satisfăcute cererile16. Sub presiunea ameninţărilor, generalul Alexandru Averescu, devenit primministru şi ministru ad-interim al Afacerilor Străine, a semnat controversatul acord, din 20-24 februarie/5-9 martie 1918, cu Rakovski şi alţi reprezentanţi sovietici17. Lăsând, aici, la o parte, interpretările şi justificările date de partea română
14 15

„Istocinik”, l. c., p. 58. Ion Constantin, Pantelimon Halippa. Neînfricat pentru Basarabia, Bucureşti, Ed. Biblioteca Bucureştilor, 2009, p. 27. 16 Vezi mărturiile lui Gr. Procopiu, Parlamentul în pribegie, 1916-1918. Amintiri, note şi impresii, [ed. a II-a], Bucureşti, Ed. Universitaria, 1992; Henri Stahl, Cu Parlamentul în URSS, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. Dominor, 2003. 17 RRS, vol. I, p. 26-27.

55

(Averescu, în primul rând18), rămâne convingerea lui Rakovski (preluată de partea sovietică, până la destrămarea URSS şi împărtăşită şi astăzi de istoricii ruşi) că Averescu se angajase să evacueze, în decurs de două luni, Basarabia 19 . Invazia forţelor Puterilor Centrale şi fuga bolşevicilor din Odessa au spulberat toate speranţele lor, născute din Acordul Averescu-Rakovski. La începutul anului 1921, arată Rakovski, după încheierea războiului sovieto-polonez (eşecul este trecut sub tăcere de Rakovski) şi înfrângerea forţelor alb-gardiste ale generalului Wranghel, Puterea Sovietică a fost confruntată cu o situaţie dificilă: ce destinaţie să dea celor cinci milioane de militari, înrolaţi în Armata Roşie, din care o treime se aflau în Ucraina? „Atunci – scrie Rakovski – la unii tovarăşi ucraineni, în special, la tovarăşul Frunze, a apărut ideea de a folosi armata noastră, a cărei stare de spirit, după înfrângerea lui Wranghel, devenise combativă, pentru a elibera Basarabia. Acest gând îl seducea foarte mult pe Ilici. El m-a chemat şi s-a sfătuit cu mine cum trebuie procedat. I-am exprimat deschis temerea că ocuparea Basarabiei ne va antrena în război cu România şi că resursele noastre interne nu permiteau să susţinem un nou război. Nu ştiu dacă din cauza acestor considerente sau a altora, dar Ilici nu a stăruit în această idee”20. Intenţiile lui Mihail V. Frunze (Frunză) sunt de înţeles, dacă se ţine seama că el era fiul unui felcer moldovean din fostul judeţ Tiraspol. Ajuns unul din conducătorii Armatei Roşii, el a deţinut, în anii 1921-1924, funcţia de comandant al forţelor armate din Ucraina şi Crimeea, pentru ca, în 1925, să devină comisar al poporului pentru Armată şi Flotă şi membru supleant al Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice21. În spiritul ultimului segment al biografiei sale, când el se aflase tot timpul în mijlocul trupelor, M.V. Frunze vedea într-o acţiune de forţă în Basarabia soluţia ideală a problemei. Nu aceeaşi era însă şi percepţia factorilor de decizie de la Moscova. Convinsă că închiderea dosarului basarabean era în interesul Rusiei Sovietice, conducerea sovietică a făcut oferta menţionată mai sus în conversaţiile FilalityKarahan: Basarabia în schimbul tezaurului. În scrisoarea către Litvinov, din 11 februarie 1924, Rakovski comentează foarte sever propunerea lui Karahan: „Vă este cunoscut, de asemenea, că, de această imensă greşeală politică (oferta sovietică – n.n.) ne-a salvat aroganţa prostească a lui Take Ionescu, care, executând voinţa guvernului francez, a ordonat lui Filality să refuze categoric a purta orice fel de negociere referitoare la Basarabia”22.
18

Vezi, de pildă, Petru Otu, Mareşalul Alexandru Averescu, militarul, omul politic, legenda, Bucureşti, Ed. Militară, 2005, p. 212 şi urm.; Frederic Nanu, Politica externă a României, 1918-1933, Iaşi, Institutul European, 1993, p. 108-109. 19 „Istocinik”, l. c., p. 58. 20 Ibidem. 21 Enciclopedia Sovietică Moldovenească, vol. VII, Chişinău, 1977, p. 181-182; de reţinut că, aflat în Rusia Sovietică, în 1920, liderul socialist Ioan Flueraş nota că ofensiva împotriva lui Wranghel „era condusă de moldoveanul român din Basarabia, Frunză, comandantul armatelor ucrainene”, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Ideologie şi structuri comuniste în România, vol. III, 1 ianuarie 1920-3 februarie 1921, ed. Florian Tănăsescu ş. a., Bucureşti, INST, 2001, p. 184. 22 „Istocinik”, l. c., p. 58.

56

Rakovski continuă relatarea cu reacţia sa şi a liderilor sovietici ucraineni faţă de directivele date lui Karahan: „Împotriva acestei politici, noi înşine ne-am opus din Ucraina în chipul cel mai hotărât, iar eu, din însărcinarea Biroului Politic Ucrainean (este vorba despre Biroul Politic al Partidului Comunist din Ucraina – n. n.) am redactat un memorandum către Biroul Politic al CC al PC(b) din întreaga Rusie. Aceasta se întâmpla în vara lui 1921. Ulterior, când am vorbit cu diverşi membri ai Biroului Politic, ei erau deja de acord că, într-adevăr, este inadmisibil să se reducă problema Basarabiei la o chestiune de cumpărare şi de vânzare şi că o astfel de politică poate să submineze autoritatea noastră politică”23. Scrisorile lui Rakovski sunt lungi pledoarii pentru o poziţie intransigentă a Moscovei în problema Basarabiei. Aceste texte cuprind argumentele sale, izvorâte nu numai din perspectiva relaţiilor bilaterale, ci şi a impactului acestei probleme pe plan internaţional şi, în special, în lumea balcanică, pe care el o cunoştea foarte bine. Din toate aceste texte, răzbate ura puternică a lui Rakovski faţă de „România boierilor”, acoperită de invectivele şi atacurile sale. Poziţia lui Rakovski poate fi rezumată prin formula întâlnită în scrisoarea din 29 decembrie 1923: „Nu trebuie să ne grăbim, în nici un fel, să scoatem spinul basarabean din piciorul României”24. Aşa cum s-a văzut, în problema basarabeană, la vârful conducerii sovietice se produsese o deplasare de la conciliere la intransigenţă. Această orientare găsea un puternic sprijin şi stimulent din partea unor comunişti moldoveni/basarabeni, partizani ai creării unei Republici Autonome Moldoveneşti pe teritoriul Ucrainei. Alături de M.V. Frunze, devenit personalitatea cea mai importantă a Armatei Roşii, se afla Grigore I. Kotovski, comandantul Corpului 2 Cavalerie, considerat unul din eroii Războiului civil25. În memoriul redactat de un grup, condus de Grigore Kotovski, şi aprobat de Frunze, prin care se cerea crearea amintitei formaţiuni statal-teritoriale, se scria: „Republica Moldovenească ar putea juca acelaşi rol, de factor politico-propagandistic (faţă de România – n.n.), pe care îl joacă Republica Bielorusă faţă de Polonia şi cea Karelă faţă de Finlanda. Unirea teritoriilor de ambele părţi ale Nistrului (reanexarea Basarabiei – n. n.) ar servi drept cuţit strategic al URSS faţă de Balcani (prin Dobrogea) şi faţă de Europa Centrală (prin Bucovina şi Galiţia), pe care URSS le-ar putea folosi drept cap de pod în scopuri militare şi politice”26. În ajunul discuţiilor româno-sovietice de la Viena (27 martie-2 aprilie 1924), Biroul Politic al Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice a fixat ca linie de urmat delegaţiei sovietice principiul: în nici un caz Basarabia nu poate fi cedată României”27. Rakovski putea să fie satisfăcut.

23 24

Ibidem. Ibidem, p. 52. 25 Enciclopedia Sovietică Moldovenească, vol. III, Chişinău, 1972, p. 465. 26 Gheorghe Negru, Politica etno-lingvistică în RSS Moldovenească, Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2000, p. 14. 27 „Istocinik”, l. c., p. 49. Pentru campania împotriva României, susţinută de basarabenii aflaţi în URSS, în acea perioadă, vezi Octavian Tâcu, Problema Basarabiei în relaţiile sovieto-române, în perioada interbelică, 1919-1939, Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2004, p. 88-90.

57

MĂRTURII DESPRE BASARABIA ÎN RAPOARTELE DIPLOMATICE REMISE CĂTRE M.A.S. DE GRIGORE GAFENCU, ŞEF AL LEGAŢIEI ROMÂNE DE LA MOSCOVA (17 AUG. 1940 – 22 IUNIE 1941)
Gheorghe RÂNCU

Abstract: Testimonies about Bassarabia in diplomatic reports delivered to the Foreign Affairs Ministry by Gregory Gafencu, chief of the Romanian Legation from Moscow (aug 17,1940 - june 22, 1941)
Journalist, lawyer, politician and a prestigious diplomat, Grigore Gafencu proved his high qualities as a Minister of Foreign affairs (December 22, 1938-May 30, 1940) and as Chief of the Diplomatic Legation of the Kingdom of Romania to Kremlin( August 17, 1940-June 22, 1941). The mission assigned to the Romanian diplomat was to move off USSR from its links with Hungary and Bulgaria directed against Romania; to obtain a reduction of German pressure, in order to resolve the territorial disagreement between Romania, Hungary and Bulgaria (1940), and especially, in particular, to defuse the relations with the Soviet Union, as a result of the border incidents abusively created by the Russian border guards. This assigned mission allowed Grigore Gafencu to have a special knowledge and to decode, on a large scale, the Soviet Foreign policy, Grigore Gafencu being the first Romanian official who during the discussions with the Kremlin said that the Soviet-Romanian war hadn’t started on June 22, 1941 but with the Russian aggression carried out in the two notes of final demand from June 26 and 28, 1940. Erudite, calm, lucid, moderated, skillful and having a notable influence in diplomatic circles, Grigore Gafencu detected the right evolution of the international relations, before and at the beginning of World War II, drawing attention that any agreement with the Kremlin, coming from any side, will determine the post-war expansion of the communism. Keywords: Grigore Gafencu, Foreign policy, Romania, Kremlin, territorial disagreement

Prof. dr., director Colegiul Tehnic Forestier Câmpina – Prahova.

58

Abordarea problematicii basarabene pentru intervalul de timp august 1940 – iunie 1941 coincide cu perioada în care Grigore Gafencu a fost şeful Legaţiei diplomatice a României la Moscova. Ca susţinător al ideii de construcţie europeană prin dialogul genevez, Gafencu a radiografiat corect, nu numai evoluţia relaţiilor internaţionale, cât şi culisele cabinetelor marilor puteri. El a înţeles că România nu se putea sprijini pe cel de-al III-lea Reich împotriva Rusiei şi nici invers, că ameninţările sovietice, maghiare şi bulgare nu puteau fi evitate decât prin creşterea securităţii regionale şi colective, că neutralitatea din perioada „războiului ciudat” (3 septembrie 1939 – 10 mai 1940) bazată pe raţionamentul prudenţei, evitarea provocărilor de orice fel şi câştigarea de timp, nu puteau fi decât cele mai bune soluţii pentru evitarea dezmembrării statului român. Demisia sa din 30 mai 1940 din funcţia de ministru de externe (urmare a presiunii cercurilor germanofile, care doreau părăsirea politicii prooccidentale în favoarea orientării spre Germania) nu a reprezentat şi sfârşitul carierei sale diplomatice. Deşi de orientare filoengleză şi filofranceză, Grigore Gafencu a înţeles în iulie – august 1940 că trebuie să se pună în slujba ţării sale, indiferent de noua orientare politică a cercurilor conducătoare de la Bucureşti, acceptând postul de pe lângă Kremlin, ca şef al Legaţiei diplomatice a Regatului României. Diplomaţia sovietică a răspuns afirmativ în 24 de ore la solicitarea oficială a statului român, fapt ce reliefează că, Moscova recunoştea calităţile diplomatului român, experienţa şi mai ales relaţiile influente pe care acesta le avea în mediile diplomatice europene. 1 Misiunea încredinţată lui Grigore Gafencu, ca trimis extraordinar pe lângă Kremlin, era de a detaşa U.R.S.S. de legăturile cu Ungaria şi Bulgaria îndreptate împotriva României, de asemenea, de a obţine o diminuare a presiunilor germane în vederea rezolvării diferendului teritorial dintre România, Ungaria şi Bulgaria, şi în mod special dezamorsarea raporturilor cu Sovietele, ca urmare a incidentelor de frontieră create abuziv de U.R.S.S.2.
1

Jurnalist, jurist, om politic şi diplomat de talie, Grigore Gafencu (1892-1957) a fost un fin observator al vieţii social-politice din România perioadei interbelice şi imediat de după război. Din personalul diplomatic românesc din preajma şi din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Grigore Gafencu a fost omul cel mai în măsură a ne reprezenta în tulburătoarele evenimente ale relaţiilor diplomatice, fapt ce pentru o ţară mică necesita reale cunoştinţe de istorie şi de drept internaţional, o mare abilitate, calm şi supleţe în decantarea evenimentelor, în alegerea acelor soluţii de salvgardare regională şi colectivă pentru statele democratice din Europa de după sistemul de tratate de pace de la Paris-Versailles (1919-1920). După Take Ionescu şi Nicolae Titulescu, Grigore Gafencu a dat dovada calităţilor sale, prin acţiunile şi soluţiile găsite şi întreprinse ca ministru de externe (22 decembrie 1938 – 30 mai 1940) în încercarea de a face din România un factor activ pentru ideea de securitate regională şi colectivă, într-o Europă ce naviga între defetismul anglo-francez, expansionismul statelor totalitare, revizioniste şi ofensiva disimulată a Rusiei Sovietice prin comunism. Activitatea sa de jurnalist, om politic şi diplomat a reprezentat, de altfel, şi subiectul tezei noastre de doctorat, susţinută la Univ. „Al. I. Cuza” din Iaşi în 1998. 2 Manoilescu, Mihail, Dictatul de la Viena. Memorii iulie-august 1940, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p. 96. Pentru pierderile teritoriale din vara anului 1940 vezi şi I. Scurtu şi C. Hlihor, Complot împotriva României 1939-1940, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti,

59

Grigore Gafencu a fost cel de-al treilea diplomat român numit la Moscova după Edmond Ciuntu (1934-1937) şi Al. Gh. Davidescu (1937-1940), Legaţia română numărând 17 persoane, în august 1940 în momentul preluării postului. La 13 august 1940 Gafencu a fost primit de şeful Narkomindiel-ului (Comisariatul Poporului pentru Afacerile Străine), Viaceslav Mihailovici Molotov. Cu ocazia acestei prime vizite oficiale diplomatul român şi-a prezentat argumentele misiunii sale la Moscova, ce constau în dorinţa părţii române privind normalizarea relaţiilor cu U.R.S.S., precum şi a unui set de măsuri concrete referitoare la: raporturile economice, telecomunicaţii, frontiera şi incidentele de pe Prut, Dunăre şi mare, problema repatrierii româneşti, formarea unei comisii mixte româno-ruse şi enumerarea incidentelor create de sovietici. A doua zi, 14 august 1940, Grigore Gafencu a dezbătut cu argumente aceste probleme în întâlnirea avută cu Vladimir Dekanozov, comisar adjunct la Narkomindiel 3. Cu ocazia primului raport şi a primelor telegrame remise către Bucureşti, şeful Legaţiei române atrăgea atenţia că, Moscova a redescoperit propriile sale puteri, vechile sale tradiţii panslaviste, că în vreme ce germanii luptau pentru a se întinde, sovieticii se extindeau „în pace”4, şi că, în baza acordului cu Berlinul, din 23 august 1939, U.R.S.S. a ocupat Estul Poloniei, părţi din Finlanda, Ţările Baltice, Basarabia, Nordul Bucovinei şi plasa Herţa. Atent ca orice român faţă de puternicul adversar de la Răsărit, Gafencu gândea că cea mai indicată soluţie era calea înţelegerii, a tratativelor şi nu cea a războiului, soluţie aproape imposibilă pe fondul izolării totale în care se afla România în august-septembrie 1940. Referindu-se la noul statut al provinciilor româneşti cedate de statul român fără rezistenţă armată, el nota în jurnalul său, ca şi în telegramele remise către M.A.S. (Ministerul Afacerilor Străine), că Basarabia a fost împărţită în două: 1. Fosta R.S.S. Moldovenească, creată în 1924, la care s-au adăugat judeţele Bălţi, Bender, Cahul, Chişinău şi Orhei (republică unională cu o populaţie de 2,2 milioane locuitori, din care 70% erau români, iar restul ucraineni, ruşi, găgăuzi, cerchezi, evrei, ţigani) şi 2. Judeţele Hotin, Ismail şi Cetatea Albă, care au fost trecute la R.S.S. Ucraineană5. Diplomaţia moscovită era diferită de toate celelalte. Acţiunile sale erau greu previzibile, chiar şi pentru cei care se credeau specialişti în problema rusă. Kremlinul a oscilat în politica internaţională, când între colectivismul genevez,
1994; vezi şi M. Bruhis, Rusia, România şi Basarabia 1812, 1918, 1924, 1940, Universitas, Chişinău, 1992, precum şi lucrările unor istorici ca: Fl. Constantiniu, Gh. Buzatu, V. Fl. Dobrinescu, I. Şişcanu, A. Karetki, A. Pricop, I. Agrigoroaie şi Gh. Palade (…), lucrări ce vor fi citate în continuare. 3 Grigore, Gafencu, Jurnal, vol.I, 1940-1942, Editura Globus, Bucureşti, p. 102-104, 1993 precum şi telegrama nr. 1953, 15 august 1940 în idem, Misiune la Moscova, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1995, p. 19-20, ediţie îngrijită de Ion Calafeteanu, N. Dima şi N. Nicolescu. 4 Ibidem, p. 58. 5 Arhivele Naţionale Române, Fond II Grigore Gafencu, inv.2106, Dosar nr. 13, p. 65; vezi şi Grigore Gafencu, op. cit., p. 25-40 şi I. Şişcanu, Raptul Basarabiei 1940, Ago-Dacia, Chişinău, 1993, precum şi N. Ciobanu, Capacitatea de luptă a armatei române în momentul ciuntirii teritoriale a României în anul 1940, în „Destin românesc”, Chişinău, nr. 2, 1994, p. 9-10.

60

democraţiile occidentale şi Germania, dar şi între ideea de securitate colectivă şi înţelegerea directă, bilaterală şi secretă cu Berlinul, părăsindu-şi foştii parteneri şi încălcând pactele de neagresiune, trecând în forţă şi eficient de la starea de izolare externă la aceea de mare putere revizionistă. Pentru Stalin ideal era de a vedea o confruntare între Occident şi al III-lea Reich, fapt ce ar fi favorizat U.R.S.S. şi ar fi condus la bolşevizarea întregii Europe. Rusia Roşie a atras în jurul său un văl de mister, de teamă, dar şi de atracţie, seducând prin promisiuni, dar paralizându-şi adversarii prin acţiune. „Nu trebuie să ne mire, de loc, faptul că, la Kremlin se dorea totala supunere a României, obiectiv construit în culisele moscovite de la Petru cel Mare şi până la Lenin şi Stalin. Nu există coincidenţe, nimic nu se face la întâmplare”. Astfel în perioada tratativelor româno-maghiare (Turnu-Severin, 16-24 august 1940) şi a Dictatului de la Viena, trupele sovietice au creat permanent şi abuziv incidente pe Prut şi Dunăre, care să determine România să accepte noi cedări teritoriale fără rezistenţă armată 6 . Din ţară, Pamfil Şeicaru nota în „Curentul”, că la Viena, „România a fost judecată ca o ţară învinsă. Învinsă fără a se fi luptat? O înfrângere a politicii noastre externe”7. În Rapoartele cu nr. 3 şi 4 remise către Bucureşti (9 septembrie şi 21 septembrie 1940), diplomatul român consemna că: Moscova solicită grăbirea constituirii Comisiei mixte pentru linia de demarcaţie; că în mediul diplomatic moscovit totul e secret, zvonurile sunt necontrolabile; că noul contur a l Transilvaniei aducea Moldova într-o reală izolare strategică; se cerea guvernului român să urgenteze trimiterea delegaţiei în capitala U.R.S.S.; se argumenta conlucrarea secretă dintre Germania şi Rusia Sovietică pentru izolarea totală a României; de asemenea, despre îngrijorarea Kremlin-ului că arbitrajul de la Viena înlătura U.R.S.S. din zona Dunării şi chiar din cea balcanică 8. Referitor la raporturile româno-sovietice legate de linia de demarcaţie şi de aici şi a Dunării, faţă de care Moscova s-a dovedit a fi nu numai interesată, cât mai ales agresivă, Grigore Gafencu arăta că după retragerea trupelor române până la 2 iulie în spatele liniei de demarcaţie impusă de Rusia, aceasta n-a pus capăt agresiunii sovietice. Kremlinul a încercat permanent să mute această linie în defavoarea românilor, cu precădere în nord şi la gurile Dunării. Ameninţarea nu venea doar asupra frontierelor, cât şi printr-o presiune constantă asupra Legaţiei române, metodele ruseşti constând în: invitarea sa, întotdeauna, la miezul nopţii la Narkomindiel, în crearea de incidente la frontiere puse pe seama grănicerilor români, pe rezolvarea imediată a problemelor economice, a liniei de demarcaţie, ca şi în problema repatrierilor. Organizarea teritoriului ocupat, rusificarea, soviet izarea şi deznaţionalizarea populaţiei româneşti erau coordonatele politicii Sovietelor.
6

Raul, Bossy, Amintiri din viaţa diplomatică, vol. II, 1938-1940, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 280; vezi şi Fond II Grigore Gafencu în Arhivele Naţionale Române, Dosar nr. 13, f. 109 şi Grigore Gafencu, op. cit., p. 61-68. 7 „Curentul”, Bucureşti, an XIII, nr. 4512, 2 septembrie 1940, p. 7-8; 3 septembrie 1940, p. 1. 8 Arhivele Naţionale Române, Fond II Grigore Gafencu şi Misiune la Moscova 1940-1941, Raport nr. 2206, 9 septembrie 1940, p. 50-57 şi Raport nr. 2384, 21 septembrie 1940, p. 69-78.

61

Astfel, în Raportul Preşedintelui Consiliului Comisarilor Poporului 9 prezentat în şedinţa sesiunii a VII-a a Sovietului Suprem din 1 august 1940 se arăta că odată cu alipirea Basarabiei, teritoriul U.R.S.S. s-a mărit cu o suprafaţă de 44.500 km pătraţi pe care trăiau 3,2 milioane locuitori, iar prin încorporarea şi a Bucovinei de Nord s-au mai adăugat 6000 km. pătraţi cu 500.000 de locuitori10. Legea din 2 august 1940 a Sovietului Suprem, referitoare la organizarea noilor teritorii, nu ţinea cont de realităţile etnice din diferitele zone, raioane sau localităţi, fapt constatat chiar de conducătorii organelor de partid din aceste zone, şi, care în rapoartele lor către Sovietul Suprem reliefau că, în raioanele încorporate Ucrainei, populaţia era majoritar românească, sau chiar că, populaţia ucraineană nu era deloc reprezentată procentual în unele localităţi din plasa Reni sau din oraşul Bolgrad11. Din ordinul Moscovei, după iunie 1940, populaţia românofonă din noile teritorii încorporate U.R.S.S. a fost declarată naţiune moldovenească, limba oficială devenind limba rusă. S-a declanşat revoluţia culturală în vederea formării lui „homo sovieticus”. Din 11 noiembrie 1940 scrisul românesc, numit de acum moldovenesc, trecea de la grafia latină la cea rusă. În şcoli, limba română era prezentată ca una străină, iar cea moldovenească drept limbă maternă. Învăţarea limbii şi a literaturii ruse deveneau obligatorii. În privinţa istoriei, teza sovietică susţinea originea slavă a populaţiei dintre Prut şi Nistru. Deznaţionalizarea şi sovietizarea se desfăşurau şi pe alte căi: deportarea masivă de familii româneşti în Rusia, în locul lor fiind aduşi rusofoni, colonizaţi; ideologia marxist-leninistă s-a impus la toate vârstele; intelectualii şi preoţii erau arestaţi, închişi şi deportaţi; proprietatea particulară era desfiinţată şi înlocuită cu cea a statului; rechiziţiile şi confiscările erau impuse în manieră agresivă, pentru ca orice încercare de nesupunere sau de revoltă să fie aspru pedepsite. Sugestivă este în acest sens şi mai vechea afirmaţie a mareşalului M. Tuhacevski: „Orice teritoriu ocupat de noi este deja un teritoriu sovietic”12. Elementul esenţial în sovietizare era teroarea împotriva românilor până la inducerea spaimei, fricii şi angoasei generalizate. Numai în perioada 28 iunie – 4 iulie 1940 au fost arestaţi 1122 de români din judeţele Cernăuţi, Bălţi, Chişinău şi Cetatea Albă 13 , pentru ca în noaptea de 12 – 13 iunie 1941 să fie ridicaţi şi deportaţi 28.839 de români, din care 75% erau femei şi copii14. Acţiuni similare au continuat chiar şi după război, atunci când, în 1949, în noaptea de 5 – 6 iulie au fost deportate 35.796 de persoane, din care 9.864 bărbaţi, 14.033 femei şi 11.899 copii15.
9

*** Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia, Universitas, Chişinău, 1991, p. 114. 10 Ibidem, p. 114-115. 11 Mihail, Bruhis, op. cit., p. 282; vezi şi *** Pactul Ribbentrop – Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia, p. 93-98. 12 Ion, Şişcanu, Sovietizarea Basarabiei, în „Revista de istorie militară”, Bucureşti, nr. 3, 1995, p. 20-23. 13 Ibidem, p. 21. 14 Ibidem. 15 Ibidem, p. 22; referitor la ororile comise de ocupaţia sovietică, rămase necunoscute pentru români ca şi pentru opinia publică occidentală până chiar la sfârşitul războiului rece şi prăbuşirea U.R.S.S., vezi şi Ion Şişcanu, Raptul Basarabiei 1940, Ago-Dacia, Chişinău, 1993, p. 79; vezi şi „Curentul”, nr. 4607, 7 decembrie 1940, Bucureşti, p. 1 şi „Universul”, 2 iulie 1941, Bucureşti, p. 3.

62

La 15 august 1940 Prezidiul Sovietului Suprem a emis decretul cu privire la naţionalizarea băncilor, a întreprinderilor industriale şi comerciale, de transporturi feroviare, fluviale şi rutiere, inclusiv naţionalizarea proprietăţilor agricole şi trecerea la constituirea colhozurilor. Au fost distruse şi dislocate statuile regelui Ferdinand, Ştefan cel Mare, B. P. Haşdeu, Al. Mateevici etc. Guvernul român a ridicat problema repatrierii şi a reintegrării unor familii de români de peste Prut. De la 24 sept. 1940, de soarta refugiaţilor s-a ocupat Comisariatul General pentru asistenţa refugiaţilor din Basarabia şi Bucovina de Nord. Acest departament consemna că până la finele lunii octombrie 1940 s-au refugiat din Basarabia peste 100.000 de persoane16. În comisia mixtă de litigiu româno-rusă au fost desemnaţi: a) din partea română generalul Al. Aldea şi colonelul în rezervă Hagi – Stoica; b) din partea rusă generalul locotenent D. Kozlov şi generalul maior P. Bodin, delegaţia română sosind la Odessa pe vasul „Transilvania”, la 29 iunie 194017. Din cele 15.000 de persoane cerute de partea română, până la 2 septembrie 1940 au fost repatriate doar 2000, acceptându-se doar un bagaj care să nu depăşească 50 kilograme de persoană18. La 12 şi 17 septembrie 1940 Grigore Gafencu a protestat, venind cu argumente şi date concrete referitoare la abuzurile sovietice, inclusiv faţă de ocuparea şi statutul plasei Herţa din judeţul Dorohoi 19 , teritoriu ce nu fusese prevăzut în notele ultimative sovietice din 26 şi 28 iunie 1940. Zona cea mai afectată de încălcările şi incidentele abuziv provocate de partea sovietică a fost cea a Deltei Dunării. Pentru această zonă, ca şi pentru linia de demarcaţie şi problema repatrierilor, delegaţia română condusă de generalul C. Sănătescu cerea, încă de la 25 octombrie 1940, trecerea la redactarea protocolului de deschidere a liniei de demarcaţie 20 . Nemulţumirea delegaţiei române ca şi a legaţiei şi a guvernului român era generată nu numai de desele incidente create de grănicerii ruşi, cât mai ales de cererea inadmisibilă a Moscovei de a exclude România de pe braţul Chilia, iar ulterior din întreaga deltă. Şeful delegaţiei române a mai rămas la Moscova încă două luni fără a se obţine nimic concret în problemele discutate, drept urmare C. Sănătescu a părăsit capitala Uniunii Sovietice21.
16 17

„Universul”, 2 iulie 1941, Bucureşti, p. 2. În problema repatrierilor, a materialului rulant şi a altor mijloace de transport, carburanţi, vase şi a schimbului de prizonieri, ca şi pentru refugiaţi vezi Ion Şişcanu, Aspecte din activitatea reprezentanţilor guvernului român în comisia sovieto-română de la Odessa, în „Destin românesc”, Chişinău, nr. 1, 1994, p. 43. 18 Ibidem, p. 47-49. 19 Arhivele M.A.E., Fond 71, U.R.S.S., vol. 136, f. 4; vezi şi V. Fl. Dobrinescu şi I. Pătroiu, Anglia şi România între anii 1939-1947, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, p. 71. 20 C. Botoran, Relaţiile româno-sovietice (iunie 1940 – iunie 1941) în „Revista de istorie militară”, Bucureşti, nr. 3, 1995, p. 17. 21 În problema incidentelor de frontieră şi a lucrărilor comisiei mixte româno-ruse vezi: I. Scurtu şi C. Hlihor, Complot împotriva României 1939-1947, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1994, precum şi Arhivele M. Ap. N. Fond 337, Dosar nr. 182, 1939-1941 şi Grigore Gafencu, Misiune la Moscova, p. 38-42.

63

După întrevederile Molotov-Gafencu (septembrie-octombrie 1940), diplomatul român informa M.A.S., că partea rusă propunea în problema Dunării suprimarea C.I.D. (Comisia Internaţională a Dunării) şi formarea alteia noi, având ca riverani: Germania, Slovacia, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, România şi U.R.S.S., fără Anglia, Franţa şi Italia. Competenţa acestei comisii urma să se întindă din deltă şi până la Bratislava22. Tratativele, întrevederile şi not ele ce se schimbau în toamna anului 1940 între Germania, U.R.S.S., România, Italia, şi nu numai, reliefau că Axa nu ţinea cont de interesele sateliţilor săi: Ungaria, România, Bulgaria şi Slovacia în problemele Dunării de Mijloc şi de Jos, fapt ce rezultă şi din Raportul nr. 6, remis de Grigore Gafencu la 22 octombrie 1940 23 . De altfel, la Moscova, diplomatul român depunea evidente eforturi pentru a convinge ambasadele germană şi italiană, acreditate pe lângă Kremlin, de necesitatea de a nu lăsa U.R.S.S. să devină prea puternică la Dunărea de Jos. Acest subiect avea să fie discutat şi în cadrul Conferinţei pe problemele Dunării, convocată la propunerea Germaniei şi desfăşurată la Bucureşti, între 24 octombrie-20 decembrie 1940. Diplomaţia sovietică venea la Bucureşti cu propunerea eliminării Germaniei şi a Italiei de la Dunărea maritimă, pentru a rămâne singură cu România la gurile fluviului. De fapt Moscova gândea că o administraţie româno-rusă trebuia să înlocuiască C.E.D. la Dunărea maritimă 24. Diplomaţia de la Kremlin urmărea, de fapt, nu numai controlul asupra deltei şi a zonei maritime, cât mai ales de a menţine sub presiune România, dar şi de a avea un posibil control asupra evoluţiei internaţionale referitoare la peninsula Balcanică. Interesul Sovietelor pentru Bulgaria şi Iugoslavia era evident, fapt demonstrat şi de succesiunea evenimentelor din primăvara anului 1941. Între 15 noiembrie – 5 decembrie 1940 lucrările conferinţei s-au întrerupt, fiind reluate şi desfăşurate până la 20 decembrie 1940, când Germania a decis suspendarea acesteia, fără satisfacerea cererilor sovietice. Cunoscător al dreptului internaţional, Grigore Gafencu consemna pe baza unui raţionament corect, că o administraţie mixtă sovieto-română ar fi fost o greşeală, ce ar fi generat noi suspiciuni, noi presiuni şi motive, şi de aici, incidente pe care Rusia Sovietică le putea crea în zona Deltei Dunării25. Concluziile sale pertinente reflectau realitatea existentă între beligeranţi: Germania cerea controlul asupra C.E.D., în vreme ce Rusia îşi rezerva administraţia. Punctul de vedere românesc, în concepţia lui Gafencu, trebuia să fie diferit şi în consonanţă cu interesele României. „Controlul – nota Gafencu – era vremelnic, administraţia e permanentă” 26 . Controlul (n. n.)
22 23

Arhivele Naţionale Române, Fond II Grigore Gafencu, Dosar nr. 13, f. 116. Ibidem, f. 191, vezi şi G. Gafencu, Misiune la Moscova 1940-1941, Raportul nr. 2714, din 22 octombrie 1940, p. 91-99. 24 A. Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 18; vezi şi Arhivele Naţionale Române, Dosar nr. 13, f. 217, precum şi Arhivele M.A.E., Fond 71, U.R.S.S. vol. 136, f. 15 şi C. Botoran, op. cit., p. 19. 25 Arhivele Naţionale Române, Fond II Grigore Gafencu, Dosar nr. 13, f. 221, 310. 26 Ibidem.

64

însemna amestec, pentru ca administraţia să impună stăpânirea, fapt ce aducea în avantaj tot pe sovietici. Era evident că, în contextul „punctului mort” în care ajunsese războiul în toamna anului 1940, divergenţele dintre părţi nu permiteau să se ajungă la o soluţie viabilă pentru toţi. Germania era cea dintâi putere europeană, ca şi dunăreană în 1940, pentru ca Rusia să fie cea dintâi putere la gurile fluviului şi Marea Neagră. Pentru Moscova, Delta Dunării trebuia să devină o zonă închisă pentru ceilalţi riverani. Aceasta reprezenta şi un mijloc de presiune şi asupra României. Problema Dunării era, din punct de vedere istoric, şi una de prestigiu. Obiectivele naţional-socialismului german nu se puteau confunda cu cele sovietice pentru zona răsărit-europeană. Războiul din Apus obliga Marele Reich să nu se răfuiască încă cu ruşii. Moscova dorea să tragă cât mai multe foloase din această situaţie. Cu cât războiul din Vest se prelungea, cu atât slăbeau puterile Germaniei, pentru ca Uniunea Sovietică să se întărească şi să se extindă în pace, exploatând orice avantaj sau situaţie nou -creată. În paralel cu lucrările comisiei mixte sovieto-române pentru linia de demarcaţie şi repatrieri s-au derulat şi tratativele pe problemele economice, la 30 noiembrie 1940 sosind la Moscova delegaţia română condusă de V. Nemoianu şi primită a doua zi de A. Mikoian, Comisarul Poporului pentru Comerţul Exterior al U.R.S.S.. Misiunea lui V. Nemoianu şi implicit a lui Grigore Gafencu era semnarea unui acord economic cu Moscova, aşa cum încheiaseră cu Sovietele şi Bulgaria, Ungaria şi Iugoslavia. Tratativele pe probleme economice s-au tergiversat până în vara anului 1941 fără a se ajunge la vreun efect scontat27. În cazul României, Kremlin-ul nu dorea să ajungă la acorduri oficiale cu acest stat, pentru că în aceste relaţii era mai importantă menţinerea stării de incertitudine, izolare şi teamă, pentru a-l pune în imposibilitatea de a acţiona. Răsturnarea politică de la Bucureşti din 6 septembrie 1940, instalarea la conducere a generalului Ion Antonescu, orientarea spre Germania (treptat, încă din vară) şi aderarea la Pactul Tripartit de la 23 noiembrie 1940 şi-au pus amprenta asupra raporturilor româno-sovietice, cu precădere asupra activităţii legaţiei diplomatice româneşti şi asupra misiunii ce i-a fost încredinţată. Grigore Gafencu a încercat să convingă la Moscova, atât în cadrul tratativelor purtate cu oficialii ruşi, cât şi în mediile corpului diplomatic acreditat pe lângă Kremlin, că noua conducere de la Bucureşti nu este o ameninţare pentru evoluţia raporturilor româno-ruse, şi că misiunea sa rămâne în aceleaşi coordonate ca acelea de la sosirea sa la Moscova. Şeful Legaţiei române a continuat seria întâlnirilor cu Molotov, Dekanozov, dar şi cu Vâşinski pe problemele repatrierilor, a celor economice şi a liniei de demarcaţie. Interlocutorii săi îl informau, încă din 2 decembrie 1940, că în noua conjunctură, comisia mixtă a devenit lipsită de obiect 28 . Anticipând atacurile directe ale partenerilor de discuţii, diplomatul român s-a prezentat întotdeauna bine
27 28

Arhivele M.A.E., Fond 71, U.R.S.S., Dosar nr. 136, 1941, f. 338. Grigore, Gafencu, op. cit., p. 89; vezi şi Misiune la Moscova 1940-1941, p. 115 şi Raportul nr. 488 din 11 februarie 1941, p. 139 şi 147.

65

pregătit şi informat, dând replici argumentate la învinuirile pe care partea rusă le aducea celei române. El a devenit prin aceasta un partener deseori incomod pentru interlocutorii săi. De fapt, Grigore Gafencu a fost primul care a scris şi a afirmat în convorbirile oficiale avute cu diplomaţii de la Kremlin, că războiul românosovietic n-a debutat la 22 iunie 1941, ci prin agresiunea sovietică, materializată prin cele două note ultimative din iunie 1940. Tot el mărturisea, şi nu a fost singurul, că ar fi fost de dorit ca românii să se bată în 1940 sau să fi semnat note oficiale de protest care să fie consemnate de istorie. Dacă istoria europeană a înregistrat rezistenţa unor naţiuni europene mici şi mijlocii precum: polonezii, grecii şi iugoslavii, nu acelaşi lucru îl putem afirma şi pentru români. Teama unui atac concentrat din partea statelor revizioniste vecine, sprijinite nedisimulat de Germania şi Italia a paralizat acţiunea militară a României în 1940. Adâncirea crizei sovieto-germane din prima parte a anului 1941 a atras după sine şi complicarea raporturilor româno-ruse şi de aici a misiunii legaţiei româneşti de la Moscova. Despre un posibil război sovieto-german începea să se vorbească tot mai mult în mediile diplomatice acreditate la Moscova. Extinderea Germaniei spre Balcani, în România şi Bulgaria fără război, şi pe cale militară în Iugoslavia şi Grecia au fost judecate de diplomaţii vremii ca paşi spre deznodământul raporturilor sovieto-germane. Referindu-se la acestea, în două rapoarte remise către M.A.S. cu nr. 1405 din 25 aprilie 1941 şi cel cu nr. 1627 din 15 mai 1941, Grigore Gafencu informa că: relaţiile dintre cele două puteri au intrat în criză, că politica balcanică a Germaniei a năruit interesele sovietice din această zonă, fapt de neacceptat pentru Stalin şi că, „o tăcere suspectă” domină activitatea Berlinului şi a Moscovei, nervozitatea instalându-se şi în cercurile diplomatice moscovite 29 . „Pentru a amâna războiul – nota Gafencu – Stalin va jertfi tot ce poate fi jertfit”, că liderul sovietic urmărea să câştige timp „nu fiindcă se dezinteresează de război, ci fiindcă vrea, până la urmă, să-l câştige”30. Concluziona că Germania este stăpânul Europei, că „ea porunceşte dar tot ea hrăneşte”31. În raportul său, datat 10 iunie 1941, şeful legaţiei româneşti informa guvernul de la Bucureşti despre atmosfera generală existentă la Moscova în mediile diplomatice, despre vidul de informaţii, despre întreruperea oricăror contacte cu oficialii ruşi, că unele ambasade sau corpuri diplomatice ale unor state precum Iugoslavia şi Belgia au fost nevoite să părăsească capitala Uniunii Sovietice, că altele erau pe punctul de a proceda la fel, pentru a concluziona că surpriza va veni din partea Berlinului şi nu a Moscovei32. De teama scurgerii de informaţii, fapt ce ar fi ratat factorul surpriză, Germania şi de aici şi ceilalţi membri ai Axei, inclusiv sateliţii acesteia, manifestau o reală tăcere faţă de legaţiile diplomatice ce funcţionau pe lângă Kremlin. Acest fapt era consemnat şi de Grigore Gafencu în
29 30

Grigore Gafencu, Misiune la Moscova 1940-1941, p. 200-202. Ibidem, p. 206. 31 Ibidem, p. 205. 32 Grigore, Gafencu, op. cit., p. 124.

66

notele sale zilnice, Legaţia română primind primele veşti din ţară, abia la 12 iunie 1941 de la Al. Creţeanu, din care rezultau concentrările de trupe româneşti realizate ca răspuns faţă de cele sovietice33. Războiul devenise o certitudine pentru corpul diplomatic din capitala Uniunii Sovietice, subiectul discuţiilor era acum legat doar de data atacului. „Moscova – nota Gafencu – trăieşte sub ameninţarea lui Hitler, care poate prevesti furtună”34. Aflaţi în prima linie, membrii legaţiei româneşti erau ţinuţi în tăcere de Bucureşti, pentru că un război împotriva Sovietelor, chiar alături de Germania, impunea o totală prudenţă a cercurilor guvernamentale de pe malurile Dâmboviţei. De aceea, schimbul de note era restrâns, lacunar şi fără concluzii majore. Despre problema repatrierilor, a incidentelor şi a concentrărilor de trupe de pe Prut nu se mai consemna nimic, încă din aprilie 1941. Aşteptând deznodământul crizei, şeful corpului diplomatic român a trecut la distrugerea dosarelor35. La 19 iunie 1941, ambasada italiană hotăra părăsirea Moscovei. În ziua de 22 iunie, Gafencu a fost sunat de ambasadorul german von Schulenburg, care-l informa despre atacul german asupra U.R.S.S., atac sprijinit şi de trupele române, precum şi de decizia guvernului de la Bucureşti ca membrii legaţiei sale să intre sub oblăduirea celei germane36. Prin Radio Bucureşti, post prins cu mare greutate, cei 17 membri ai corpului diplomatic român au aflat despre declaraţia lui Ion Antonescu şi despre ordinul dat trupelor române de a trece Prutul pentru eliberarea pământului strămoşesc37. Tăierea firelor telefonice de către sovietici a făcut ca izolarea legaţiei să devină una totală. Marţi, 24 iunie 1941, Grigore Gafencu a fost invitat la Kremlin de către V. Molotov, fiind primit la ora 4 dimineaţa, cu tot protocolul diplomatic, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Şeful diplomaţiei moscovite cerea lui Gafencu lămuriri asupra poziţiei adoptată de România, criticând orientarea guvernului de la Bucureşti 38 . În replică, diplomatul român arăta că Moscova „nu a făcut nimic pentru a împiedica între ţările noastre durerosul deznodământ de azi” 39 , şi în continuare „Uniunea Sovietică a distrus în România orice sentiment de încredere şi de siguranţă şi a trezit îndreptăţita teamă, că însăşi fiinţa statului român era în primejdie. Am căutat atunci sprijin în altă parte” 40 . Reprezentantul României a replicat în aceeaşi întâlnire că smulgerea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţa, ameninţările permanente ca şi incidentele provocate de sovietici sunt faptele care au determinat atitudinea României din 22 iunie 194141.
33 34

Ibidem, p. 134-135. Ibidem, p. 145. 35 Ibidem, p. 148. 36 Ibidem, p. 149. 37 Ibidem. 38 Constantin, Botoran, op. cit., p. 19. 39 Ibidem. 40 Ibidem; vezi şi Grigore, Gafencu, Jurnal, vol. I, 1940-1942, p. 151. 41 Grigore, Gafencu, op. cit., p. 151.

67

La 25 iunie 1941 au fost arse cifrurile şi actele legaţiei, pentru ca a doua zi, din gara Moscova, cei 17 membri ai corpului diplomatic român să fie urcaţi în tren şi transportaţi către Miciurinsk, nod de cale ferată la 400 km sud de Moscova. La 5 iulie 1941, Gafencu redacta ultimul său raport către M.A.S., în care informa guvernul despre măsurile luate în cadrul legaţiei înainte de a părăsi capitala Uniunii Sovietice42. Revenirea în ţară s-a făcut pe ruta: Miciurinsk-Rostov-Grodnâi-BakuTiflis-Leninakan-Erzerum-Ankara-Istambul-Bucureşti, unde sosea la 3 august 1941. Revenit în ţară, diplomatul român nu s-a mai angajat politic în slujba statului, dar a început o complexă activitate politică şi diplomatică în a media între forţele politice de la putere şi cele din opoziţie, ca şi între cercurile guvernamentale româneşti şi cabinetele marilor puteri, cu precădere cele ale coaliţiei antihitleriste. Misiunea sa la Moscova i-a permis cunoaşterea, într-o mai bună măsură, a politicii externe sovietice despre care surprindea cu exactitate că: 1) sovieticii încercau să-i liniştească pe români în 1939-1940 nu prin fapte, ci prin vorbe; 2) Moscova a dorit să împiedice România să facă jocul Germaniei, izolând-o şi mai mult în plan zonal şi strategic. În concepţia sa războiul a ridicat două ipoteze: 1)România a mers pe o singură carte, victoria germanilor, fără a ţine seama de gravitatea situaţiei în care se afla ţara; 2) A crede doar într-o victorie anglofranceză în 1939-1940, când al III-lea Reich devenise jandarmul Europei, era dificil de prevăzut, chiar şi pentru cel mai experimentat diplomat, şi că din cele două variante lipseşte Moscova şi politica acesteia, greu de întrevăzut la acea dată43. Dacă războiul pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord a fost considerat drept unul just, numit şi sfânt, de reîntregire, cel de dincolo de Nistru a fost impus în afara voinţei poporului român, beligeranţa României în Est nefiind precedată de angajamente, tratate şi garanţii oficiale, fapt ce a fragmentat dihotomic forţele politice româneşti până la sfârşitul războiului. Evenimentele desfăşurate între anii 1941-1944 şi ulterior instalarea ocupaţiei sovietice şi a regimului comunist au purtat amprenta intrării României în războiul antisovietic. Tragedia românească a venit din afară, forţele politice româneşti de atunci nereuşind să găsească o soluţie salvatoare. Această lipsă de unitate şi-a găsit expresia şi în actul de la 23 august 1944, când Antonescu, regele Mihai şi partidele politice n-au găsit soluţia concordiei, deşi erau convinşi de necesitatea stringentă a schimbării politico-militare şi a ieşirii din Axă. Şeful Legaţiei diplomatice a României a ştiut să reprezinte la Moscova interesele statului român într-o perioadă atât de încercată şi de tulburătoare ca cea din 1940-1941. Erudit, calm, lucid, temperat dar şi influent în mediile diplomatice, Grigore Gafencu a surprins atent evoluţia relaţiilor internaţionale din perioada premergătoare şi de început al celui de-al doilea război mondial, aşa cum rezultă şi din lucrarea sa de referinţă pentru orice istoric, „Preliminaires de la guerre a l'Est.
42 43

Ibidem, p. 171. Al. Boldur, Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză, Bucureşti, vol. I, 1992, p. 124.

68

De l'acord du Moscou (23 aout 1939) aux hostilites en Russie (22 juin 1941)”, completată şi de „Les derniers jours de l'Europe. Un voyage diplomatique en 1939”, Friburg-Paris, Egloff, Ed. P.U.F., 1946. Plecat în Elveţia în 1941, diplomatul Gafencu a lucrat în slujba ţării sale, dar şi în numele naţiunilor din Centrul şi Răsăritul Europei, aruncate dincolo de cortina de fier după 1945. Prin cele două memorii adresate Conferinţei de pace de la Paris (1946-1947), dar mai ales prin activitatea, expozeurile şi conferinţele sale susţinute la Berna, Paris, Munchen, Madrid, Londra, New-York şi Washington, el a ştiut cel mai bine să informeze Europa liberă şi democratică despre nedreptatea făcută României la sfârşitul războiului, despre vina democraţiilor occidentale de a fi lăsat statele din Răsăritul Europei să intre în zona de influenţă sovietică. Propunea, încă de pe atunci, ca soluţie unică pentru salvgardarea Europei, eliberarea popoarelor înregimentate în comunism de fosta Armată Roşie, precum şi federalizarea în democraţie a continentului european. Ca diplomat a făcut proba calităţilor sale intelectuale şi nu numai, fiind omul faptei şi al acţiunii eficiente, dar numai după o bună observare, informare şi cunoaştere a situaţiei internaţionale. A fost dominat de ideea securităţii regionale şi colective, mergând până la cea a federalizării continentale, bazată pe solidaritate, justiţie şi drept internaţional. Prin acţiunile, memoriile şi lucrările sale, expozeurile şi cuvântările susţinute la post, în ţară şi în străinătate, Grigore Gafencu a atras atenţia că, orice înţelegere cu Sovietele venită din partea oricărei tabere va atrage după război expansiunea comunismului în Europa şi în lume, fapt ce putea să reprezinte o fatalitate pentru popoarele din vecinătatea „Imperiului roşu”. A lăsat în urma sa o bogată experienţă în dreptul internaţional, oferind generaţiilor care i-au succedat un întins material documentar. Nu întâmplător s-a spus despre el că a fost românul cel mai ascultat de către mediile diplomatice occidentale în perioada 1939-1957.

69

1941. ELIBERAREA BASARABIEI, A NORDULUI BUCOVINEI ŞI OFENSIVA PE ŢĂRMUL NORD PONTIC
Alesandru DUŢU

Abstract: 1941. The emancipation of Bessarabia, North Bucovina and
the offence on the North Pontic shore
Taking advantage of the favourable international context, general Ion Antonescu decided, alone, without consulting with King Mihai I and the representatives of the political parties, the engagement of Romania in the Second World War (on 22 of June 1941, alongside Germany) with the professed goal of emancipating Bessarabia and North Bucovina, both occupied a year before by the Soviet Union, and afterwards the reintegration (in another historical context) of the other Romanian provinces occupied by Hungary and Bulgaria. After reinstating the boarder on the Nistru River (26 of July 1941), Romania continued the war on the territory of the Soviet Union, the Romanian troops operating on the northern shore of the Black Sea and the Sea of Azov, to the East of Rostov-on-Don. Keywords: Romania, Bessarabia, Bucovina, Soviet Union, Cernăuţi, Chisinau, Ion Antonescu

Mobilurile angajării României în război. Angajarea României în al doilea război mondial (22 iunie 1941) – în baza apartenenţei la Pactul Tripartit (23 noiembrie 1940) şi a deciziei personale a generalului Ion Antonescu – a vizat refacerea integrităţii teritoriale a ţării, grav afectată în vara şi toamna anului 1940, când Basarabia, partea de nord a Bucovinei şi ţinutul Herţa, partea de nord-vest a Transilvaniei şi Cadrilaterul (circa 100 000 kmp şi 7 000 000 de locuitori, reprezentând aproximativ 33% din teritoriu şi din populaţie) au fost ocupate succesiv de către Uniunea Sovietică, Ungaria şi Bulgaria. Asumându-şi această responsabilitate, generalul Ion Antonescu a cerut militarilor români, la 22 iunie 1941, prin ordinul „Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul!”, să dezrobescă din „jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi” şi să reîmplinească „în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre”1. Deşi nu fusese consultat în legătură cu declanşarea ostilităţilor militare,
 1

Prof. univ. dr. la Facultatea de Relaţii Internaţionale, Istorie şi Filozofie a Universităţii Spiru Haret. Alesandru Duţu, Mihai Retegan, Război şi societate. România: 1941-1945, De la Prut în Crimeea (22 iunie-8 noiembrie 1941), Editura RAO, Bucureşti, 1999, p. 19 (în continuare se va cita Război şi societate. România: 1941-1945, vol. 1).

70

regele Mihai I a trimis generalului Ion Antonescu (în prima zi de luptă) o telegramă prin care îşi exprima acordul cu acţiunea întreprinsă şi ura militarilor români „sănătate şi putere ca să statornicească pentru vecie dreptele graniţe ale neamului”2. Vestea intrării în război a fost primită cu bucurie de întregul popor, în pofida îngrijorării fireşti privind soarta celor dragi şi apropiaţi chemaţi să lupte pentru reîntregire. Declaraţii de adeziune la acţiunea întreprinsă de conducătorul statului au făcut şi liderii principalelor partide politice, reprezentanţii Patriarhiei şi Academiei Române, precum şi ai altor instituţii reprezentative ale statului. Declaraţii asemă nătoare au făcut, încă din prima zi de război, şi foarte mulţi dintre comandanţii de mari unităţi române, care şi-au exprimat sentimentele patriotice şi şi-au mobilizat subordonaţii prin înflăcărate chemări la îndeplinirea datoriei faţă de ţară3. În pofida grijilor privind soarta celor dragi şi apropiaţi chemaţi să lupte pentru reîntregire, în numeroase oraşe şi sate ale ţării aveau loc manifestaţii impunătoare. Reliefând atmosfera din Bucureşti şi din toată ţara, ziarul „Universul” consemna: „Toate instituţiile publice, magazinele şi instituţiile particulare arborează drapelul ţării. Spre amiază, muzicile militare execută în pieţele publice imnuri naţionale, în entuziasmul general al populaţiei. Românimea, din cele mai îndepărtate coclauri, în genunchi, îşi închină nădejdea pe calea reîntregirii, pe calea dreptăţii obrocite până ieri, pe calea idealului naţional”. În acest context, naţiunea română şi armata sa au acţionat exemplar pentru eliberarea teritoriilor răpite de sovietici cu un an în urmă. Armata română în planurile de război germane 4 . În lipsa unei convenţii politice şi militare cu România şi a neîncrederii manifestată de Hitler în ceea ce priveşte capacitatea de luptă a armatei române, germanii şi-au impus de la început punctele de vedere şi în ceea ce priveşte adoptarea deciziilor de importanţă strategică. Mai mult, Hitler l-a informat pe Ion Antonescu despre decizia de a declanşa războiul împotriva Uniunii Sovietice abia la 12 iunie 1941. Prin urmare, misiunile generale ale armatei române au fost stabilite de către germani, dispozitivul de luptă fiind realizat (în faza iniţială) pentru varianta apărării în cazul unui atac sovietic (apreciat ca iminent). Înaltul comandament german a hotărât foarte târziu (20 iunie 1941) ca viitoarele operaţii ofensive să fie pregătite în două variante: „Nachstoss”
2 3

Ibidem, p. 22. Generalul Ioan Sion, comandantul Diviziei 1 blindate: „Este faza sfântă a reclădirii României Mari, zguduită atât de puternic de ultimele cataclisme. Mai mult ca oricând, astăzi, Ţara are nevoie de întreg sacrificiul nostru pentru a o face să retrăiască iarăşi între vechile ei hotare. Este idealul nostru, al tuturora, este idealul Patriei. Acest gând, adânc săpat în sufletul nostru, trebuie să constituie singurul crez pentru care toţi românii trebuie să luptăm”. Generalul Gheorghe Rozin, comandantul Diviziei 13 infanterie: „Ţara ne cheamă la lupta sfântă pentru dezrobirea fraţilor din Basarabia şi Bucovina”. Generalul Gheorghe Jienescu, ministru Secretat de Stat al Aerului: „Tineret zburător: ţara întreagă aşteaptă de la voi întreg sacrificiul. A sosit ziua marilor înfăptuiri. Daţi faptei voastre motiv de legendă. Le-aţi făcut şi în timp de pace. Sunt sigur că le veţi face fără şovăire şi în timp de război, pentru a merita încrederea pe care Regele, Conducătorul şi Ţara au avut-o întotdeauna în voi. Tineret zburător: sună buciumele şi codrii răsună, urue cerul. ân cântec de motoare, cântecul naţiunii, la arme, la manşe. Cu Dumnezeu înainte!”. 4 Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, p. 17-35.

71

(urmărire rapidă spre Nistru, în cazul în care inamicul s-ar fi retras de la început) sau „München” (atacarea şi străpungerea poziţiilor inamice, în situaţia în care trupele sovietice ar fi opus rezistenţă pe Nistru), în acest ultim caz efortul urmând a fi făcut la flancul stâng, pe direcţia generală nord Iaşi-Moghilev, cu Armata 11 germană şi marile unităţi române din subordine. În această ultimă variantă, Armata 4 română trebuia să execute atacuri demonstrative pe Prut, între sud-est Ungheni şi Galaţi, spre a fi în măsură să acţioneze ofensiv în partea de sud a Basarabiei. Forţele militare române angajate în război. Din cei 1 139 594 oameni înscrişi în planurile de mobilizare la 22 iunie 1941 (39 476 ofiţeri, 57 002 subofiţeri şi 1 043 116 trupă), 325 685 de militari au încadrat marile unităţi, unităţi şi formaţiuni aparţinând armatelor 3 şi 4 şi Corpului 2 armată (ultimul subordonat Marelui Stat Major), dislocate în zona operativă din estul ţării, structura iniţială de comandament fiind următoarea: Grupul de armate „general Antonescu” cu Armata 3 română (comandant: generalul Petre Dumitrescu) în nordul Bucovinei (subordonată din punct de vedere operativ Armatei 11 germană), Armata 4 română (comandant: generalul Nicolae Ciupercă) în Moldova (20 km sud Iaşi, confluenţa Siretului cu Dunărea) şi Corpul 2 armată (în Dobrogea). Armata 11 germană (comandant: generalul Eugen von Schobert), dislocată în nord-estul Moldovei (la nord de Iaşi) avea în compunere, alături de cele trei corpuri de armată proprii (şase divizii) şi următoarele mari unităţi române: Corpul de cavalerie, diviziile 6, 8, 13, 14, 15 infanterie şi 1 blindată. În acţiunile de luptă au mai fost angajate forţe ale Aviaţiei şi Marinei militare. Eliberarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei 5 . Iniţial, acţiunile militare desfăşurate pe frontul românesc până la 2 iulie 1941 (împotriva armatelor 9, 18 şi independentă de Litoral) au avut un caracter de acoperire strategică, fiind concretizate prin constituirea unor capete de pod la est de Prut, în Basarabia, şi prin mici pătrunderi realizate în partea de nord a Bucovinei. Victoriile obţinute de armatele feldmareşalului Gerd von Runstedt la nord de mlaştinile Pripetului şi retragerea forţelor sovietice spre Uman au determinat (2 iulie 1941) trecerea la ofensiva propriu-zisă (ipoteza „München”), în cadrul căreia lovitura principală a executat-o Armata 11 germană. Armata 3 română (comandant: generalul Petre Dumitrescu) a acţionat, în subordinea Armatei 11 germane, în nordul Bucovinei pe direcţia Storojineţ – Cernăuţi – Hotin, eliberând la 5 iulie Cernăuţiul – capitala istorică a Bucovinei, străveche cetate a lui Ştefan cel Mare. Revenirea trupelor române pe străvechile plaiuri bucovinene a fost primită cu bucurie de români, care „cu ochi înlăcrimaţi de bucurie – cum menţionează jurnalul de operaţii al Batalionului 10 vânători de munte – strigau din piepturile lor româneşti! Trăiască armata română!, Trăiască România! şi sărutau arma ostaşului român care i-a dezrobit”. Aceeaşi bucurie au manifestat românii bucovineni şi în timpul înaintării trupelor noastre spre Hotin, fosta cetate de hotar a lui Ştefan cel Mare, eliberată la 8 iulie 1941.
5

Eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, 22 iunie – 26 iulie 1941, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.

72

Armata 11 germană (comandant: generalul Eugen von Schobert), în compunerea căreia au acţionat şi numeroase mari unităţi române, a eliberat partea centrală a Basarabiei, la nord de masivul Corneşti. Cooperarea de luptă româno-germană a avut ca rezultat înfrângerea trupelor sovietice din zona Bălţi şi din masivul Corneşti. Chişinăul – capitala Basarabiei – (şi zona înconjurătoare) a fost eliberat (16 iulie 1941) prin acţiunea conjugată a Corpului 54 armată german (în compunerea căruia au acţionat şi trei divizii române), care a manevrat dinspre nord şi nord-vest, şi a Corpului 3 armată român, care a acţionat ofensiv dinspre sud-vest. În acele clipe istorice, ziarul „Timpul” reda astfel entuziasmul care cuprinsese poporul român: „Hotarele ciuntite acum un an au fost reîntregite de ostaşul neînfricat al României. După Bucovina eliberată de sub jugul străin acum două săptămâni, iată că numai după alte câteva zile, cealaltă provincie răpită – Basarabia – a revenit la matcă. Evenimentul a fost sărbătorit în Capitală şi în toată ţara cu bucurie şi entuziasm, populaţia participând la manifestările organizate cu frenetică adeziune”. În sudul Basarabiei, Armata 4 română (comandant: generalul Nicolae Ciupercă) a acţionat la sud de masivul Corneşti, executând lovitura principală, cu Corpul 3 armată, pe direcţia Albiţa – Chişinău – Dubăsari şi o acţiune de fixare cu Corpul 5 armată, la est de Fălciu, în capul de pod Ţiganca, Epureni, Cania, unde s-au dus şi cele mai grele lupte (înregistrându-se circa 1 700 militari români ucişi). A urmat, acţiunea de urmărire spre Nistru, trupele sovietice fiind respinse, pretutindeni, dincolo de fluviu. Eliberarea oraşului Cetatea Albă (26 iulie 1941) a dat prilejul Marelui Cartier General român să anunţe întreaga ţară: „Lupta pentru dezrobirea brazdei româneşti de la răsărit s-a terminat. Din Carpaţi până la Mare suntem din nou stăpâni pe hotarele străbune”. Eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei s-a făcut prin lupta eroică a trei armate (1 şi 4 române şi 11 germană, cu 10 corpuri de armată – şapte române: 2, 3, 4, 5, 11, de munte şi de cavalerie şi trei germane: 11, 30 şi 54 armată), care au avut în compunere 20 de divizii (14 române şi şase germane), trei brigăzi de munte, patru brigăzi de cavalerie, două brigăzi de fortificaţii şi numeroase elemente neîndivizionate române. Trupelor terestre li s-au adăugat forţele Aeronauticii şi Marinei militare. În cele 35 de zile de lupte armata română a angajat 473 103 militari (18 361 ofiţeri, 17 286 subofiţeri şi 437 456 trupă). Pierderile înregistrate (până la 31 iulie) s-au ridicat la 24 396 militari (5 011 morţi, 13 987 răniţi şi 4 487 dispăruţi). Referindu-se la modul în care îşi îndeplinise datoria armata română în campania eliberatoare din Basarabia şi Bucovina de nord, Iuliu Maniu, preşedintele partidului Naţional Ţărănesc, aprecia, la 18 iulie 1941, la scurt timp după eliberarea Chişinăului, că „jertfa sângelui scump al armatei noastre glorioase a reparat ruşinea pe care cârmuitorii inconştienţi de pe vremuri au adus-o ţării noastre. Recunoştiinţa Ţării pentru generalii, ofiţerii şi soldaţii români şi pentru dvs. domnule general /Ion Antonescu – n.n./ comandantul de căpetenie al armatei, va fi eternă”. 73

Bucuria a fost imensă în întreaga ţară. Pretutindeni, pe imense pancarte, se putea citi „Români, dreptatea învinge!”, dar şi „Nici o brazdă nu se uită!”. Aluzia la Transilvania ocupată de unguri era evidentă. Aceasta cu atât mai mult cu cât, conducând lupta pentru consolidarea graniţei răsăritene a ţării, Ion Antonescu a avut în permanenţă privirea îndreptată şi spre Ardeal, transmiţând refugiaţilor transilvăneni (12 septembrie 1941): „Nici o brazdă românească nu se uită”. Până la Nistru sau şi dincolo?6. Eliberarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei a anulat pentru moment consecinţele brutalului ultimatum sovietic din iunie 1940 şi a făcut ca poporul român şi armata sa să parcurgă în numai un an drumul de la agonie la extaz, de la deziluzia provocată de atitudinea capitulardă a conducerii statele şi politice din perioada finală a domniei regelui Carol al II-lea la bucuria realipirii provinciilor estice, cu speranţa redobândirii celorlalte părţi ale ţării, la fel de româneşti. Eliberarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei nu a însemnat şi sfârşitul participării armatei române la război. Motivând buna desfăşurare a operaţiilor militare la flancul sudic al frontului, Hitler a solicitat (27 iulie 1941) continuarea acţiunii militare şi dincolo de Nistru. Conştient de şantajul practicat de Führer – dat fiind diferendul cu Ungaria, care ocupase în august 1940 partea de nord-vest a României – mareşalul (de la 22 august 1941) Ion Antonescu nu l-a refuzat, declarând (31 iulie 1941) că „va merge până la capăt”, că „nu pune nici un fel de condiţii şi nu discută cu nimic această cooperare militară pe un nou teritoriu”, că are „deplină încredere în justiţia pe care Führer-ul cancelar Adolf Hitler o va face poporului român”. Acceptând această cerere – sosită într-un moment în care armatele sovietice nu erau nici pe departe înfrânte şi în care armata ungară continua lupta alături de Wehrmacht – Ion Antonescu a declarat că face acest lucru pentru a obţine sprijinul Germaniei în vederea reîntregirii graniţei de vest a ţării răşluită de Ungaria în 1940. În afara argumentelor strategice el a invocat motive de loialitate faţă de aliatul german care contribuise la eliberarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei. Trecerea Nistrului a fost determinată, deci, în primul rând de exigenţe strategice şi de obligaţiile ce decurgeau din participarea la un război de coaliţie, alături de cea mai mare putere a continentului, până la înfrângerea inamicului. „Politică – naţională – dramatică – costisitoare – inevitabilă”, aşa cum a fost apreciată de istoricii Florin Constantiniu şi Ilie Schipor, decizia lui Ion Antonescu de a continua participarea la război dincolo de Nistru a fost aprobată şi contestată în epocă de diferite personalităţi politice şi militare, rămânând discutabilă şi în deceniile următoare, chiar şi astăzi. Forţarea Nistrului7. După eliberarea părţii de nord a Bucovinei, Armata 3 română a primit misiunea să forţeze Nistrul la nord de Moghilev, să străpungă linia fortificată „Stalin” şi să continue ofensiva spre Bug. Acţiunea s-a dovedit a fi
6

Florin Constantiniu, Ilie Schipor, Trecerea Nistrului (1941). O decizie controversată, Bucureşti, 1995, p. 130. 7 Istoria românilor, vol. IX, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2008, p. 244-245.

74

extrem de dificilă deoarece sovieticii dispuneau pe malul stâng al Nistrului de un sistem de apărare puternic, constituit din cazemate de beton armat, cu numeroase ambrazuri. Forma pe care o avea fluviul în sectorul Armatei 3, ca şi terenul de la nord şi est, au făcut ca forţarea să se facă simultan pe întregul front (între 17 şi 19 iulie 1941), efortul fiind făcut la Koslov (cu Corpul de munte, comandat de generalul Gheorghe Avramescu) şi la Liasevţi (cu Corpul de cavalerie, comandat de generalul Mihail Racoviţă). În timpul celor trei zile de luptă, forţele Armatei 3 au trebuit să facă faţă la 10 contraatacuri inamice (unele cu efective de până la un regiment de infanterie) puter nic sprijinite de care de luptă. Din cele 182 cazemate de beton existente în sectorul Armatei 3 numai 84 au fost ocupate şi apărate de inamic (cele din linia întâia). Concomitent, au trecut Nistrul şi diviziile 6, 8, 13 şi 14 infanterie, care acţionau în cadrul Corpului 30 armată german, urmate, în noaptea de 5 spre 6 august de Divizia 1 blindată şi apoi de marile unităţi ale Armatei 4, care au fost dirijate spre Odessa. Între Nistru şi Nipru 8 . După forţarea Nistrului, armatele 3 română şi 11 germană au acţionat ofensiv pe direcţia generală Moghilev – Voznesensk – Berislav (pe Nipru) şi la nord de Marea de Azov. Ofensiva s-a încadrat în concepţia generală a Înaltului comandament german, care viza, iniţial, înfrângerea forţelor sovietice din compunerea Frontului sovietic de „Sud-Vest” (comandant: generalul S.M.Budionîi) printr-o manevră dublu învăluitoare executată cu Armata 17 germană, dinspre nord-vest, cu efortul la flancul stâng, spre Niemirov, şi cu armatele 11 germană şi 3 română, dinspre sud-vest, pe direcţia Moghilev – Gubnik, pe Bug. Retragerea forţelor sovietice spre Uman a determinat schimbarea misiu nilor şi direcţiilor de înaintare pentru cele două armate, comandamentul german hotărând efectuarea unei manevre rapide spre sud-est în flancul stâng al trupelor sovietice care rezistau la Odessa, în faţa Armatei 4 române. În acest context, Armata 3 a constituit „aripa ocolitoare”, aşa cum aprecia generalul Petre Dumitrescu, a manevrei germane, deplasându-se „zi şi noapte cu o viteză care va rămâne cu cinste în istorie, alături de aceea din 1914 a lui von Kluch, între frontieră şi Marna”. Începută la 21 iulie 1941, ofensiva s-a caracterizat prin lupte frecvente cu ariergărzile inamicului, cele mai grele desfăşurându-se la Karpova, Vierhovka, Konceba, Krivoe Ozero, Vradievka etc. Înfrânte şi în zona Ananiev de Armata 11 germană, forţele sovietice au fost obligate să se retragă spre sud-est, către Nikolaev şi Voznesensk, pe Bug, unde Armata 3 a ajuns la 10 august. Acţiunile ulterioare au fost determinate de cererea pe care Hitler a adresat-o lui Ion Antonescu, la 14 august, ca trupele române să continue ofensiva spre Nipru şi în Crimeea. În urma răspunsului afirmativ dat de conducătorul statului român, Armata 3 a reluat (20 august 1941) înaintarea spre Nipru, unde a respins, la nord de Berislav (între 1 şi 15 septembrie 1941) încercările forţelor sovietice de a trece la est de fluviu în flancul şi spatele Armatei 11 germane. Cele mai grele lupte s-au dat la Fisch şi
8

Pe ţărmul nord-pontic, iulie 1941-iulie 1942, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000.

75

Sablukovka (3-5 septembrie 1941), Balka (5 septembrie 1941), Leontievka (7 septembrie 1941) şi Gavrilovka (9 septembrie 1941). La nord de Marea de Azov9. În continuare, Armata 3 română a participat, împreună cu Armata 11 germană, la bătălia de la nord de Marea de Azov, care a avut, prin consecinţele ei, o importanţă deosebită, asupra acţiunilor militare de la flancul sudic al frontului, în special din Crimeea. După ce a forţat Niprul (30 august 1941), la Berislav, Armata 11 germană a continuat ofensiva cu corpurile 30 şi 49 armată spre est, obligând forţele sovietice să se retragă până pe aliniamentul întărit dintre Balki şi Melitopol, la sud de marele cot al Donului, şi cu Corpul 54 armată spre Crimeea. În acest timp, Armata 3 română, care asigurase până la 15 septembrie 1941 libertatea de acţiune a Armatei 11 germane, a trecut şi ea Niprul pe la Berislav, înaintând spre est în spatele trupelor germane. La 22 septembrie 1941, Corpul de munte a primit ordin să înlocuiască Corpul 49 armată german, aflat în lupte grele cu inamicul la sud de Balki, în vederea deplasării acestuia spre Perekop. Acţiunea a fost executată până la 25 septembrie 1941 pe un front de circa 40 km, între est Balki şi Veseloe. Concomitent, la flancul sudic, a sosit Corpul de cavalerie român, care a fost introdus în luptă la sud de Veseloe, între diviziile 170 şi 72 infanterie germane. La scurt timp însă, chiar în ziua în care Armata 11 germană declanşase ofensiva spre istmurile Crimeei (24 septembrie 1941) şi înainte ca dispozitivul trupelor române şi germane de la nord de Marea de Azov să fie închegat, armatele 6 şi 18 sovietice au contraatacat puternic cu infanterie şi tancuri pe întregul front dintre Balki şi Melitopol, cu intenţia de a pătrunde în flancul stâng şi spatele trupelor germane care înaintau spre Perekop. Luptele au atins intensitatea maximă în perioada 27 - 29 septembrie 1941, când sovietici au reuşit să rupă frontul pe mai multe direcţii şi să se infiltreze adânc în spatele dispozitivului Corpului de munte român şi Corpului 30 armată german. Cu toată presiunea extraordinar de puternică executată de inamic, militarii români au luptat admirabil reuşind să „consolideze continuu poziţia, ţinând neclintit pivotul pe şanţul anticar”. Cele mai aprige încleştări le-au dus vânătorii de munte la Malaia Belozierka. În aprecierea generalului Gheorghe Avramescu eroismul lor a fost sublim. Pentru a bloca pătrunderea în adâncime a forţelor sovietice, Armata 11 germană a hotărât să întrerupă ofensiva spre Crimeea şi să readucă Corpul 49 armată la flancul stâng al Corpului de munte român. Întărit cu Detaşamentul SS „Adolf Hitler” acesta a contraatacat la 29 septembrie 1941 spre Balki, reuşind să stabilizeze situaţia şi să depăşească până la 3 octombrie situaţia de criză. Concomitent, a fost eliminat şi pericolul creat la flancul sudic prin pătrunderea inamicului până la Elisavetovka (circa 10 km) la joncţiunea Diviziei 170 infanterie germană cu Brigada 8 cavalerie română. O contribuţie importantă în
9

Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei. De la Nistru la Marea de Azov, Bucureşti, 1997.

76

această acţiune a avut-o Divizia S.S. „Adolf Hitler”, adusă în zonă de la flancul stâng al frontului, care a contraatacat în dimineaţa zilei de 2 octombrie 1941, împreună cu unităţi române de cavalerie restabilind situaţia. Imediat, armatele 3 română şi 11 germană au trecut la ofensivă spre est, concomitent cu ampla manevră de întoarcere executată de Grupul blindat „von Kleist” (două divizii blindate şi una motorizată) dinspre nord-vest, în spatele trupelor sovietice, pe direcţia Dnepropetrovsk – Mariupol. Rezultatul a constat în încercuirea inamicului, în înfrângerea şi capturarea majorităţii forţelor sale (până la 11 octombrie 1941). Înfrângerea forţelor sovietice la nord de Marea de Azov a permis Armatei 11 germane să reia ofensiva spre Crimeea, iar celorlalte forţe germane să se îndrepte spre Rostov. În cadrul bătăliei, Armata 3 română a participat cu şase brigăzi de munte şi de cavalerie (circa 75 000 de militari), capturând, împreună cu cele trupele germane peste 100 000 de militari sovietici, 200 tancuri, şi 600 de tunuri. Bătălia de la Odessa10 . În timp ce Armata 3 română lupta între Nistru şi Nipru şi la Nord de Marea de Azov, Armata 4 română a desfăşurat (între 8 august şi 16 octombrie 1941) la Odessa una din cele mai aprige bătălii din istoria participării româneşti la cel de-al doilea război mondial. Ofensiva a început la 8 august, cu forţele Corpului 5 armată, care a închis la 11 august 1941, cu Divizia blindată, spaţiul dintre limanurile Kujalnik şi Adjalik, interzicând retragerea forţelor sovietice spre nord şi est. În zona centrală a frontului, Corpul 3 armată a întâmpinat puternice rezistenţe, ajungând (14 august 1941) în faţa poziţiei exterioare de apărare a Odessei, jalonată de localităţile Brilevka, Mihailovskoe, Manheim, Kagarlâk, Beleaevka. Pentru străpungerea acesteia, generalul Nicolae Ciupercă a restructurat dispozitivul de luptă, introducând în linia întâi şi Corpul 1 armată. Reluată la 18 august 1941, ofensiva trupelor române a avut ca rezultat înaintarea, după patru zile de lupte grele până în faţa celei de-a doua poziţii de rezistenţă inamică: Maiaky, Freudental, Vakarjani, nord-est Gnileakovo, sud Kubanka, sud Sverdlova, nord Siskova. După atacuri repetate, date cu noi forţe introduse în dispozitiv, s-a reuşit, până la 6 septembrie 1941, să se ajungă în faţa poziţiei principale de rezistenţă sovietică: Gnileakovo, Dalnik, Tatarka, Suhoi Liman. Presiunea puternică exercitată de trupele române, bombardamentele intense ale artileriei grele asupra oraşului, interceptarea tuturor comunicaţiilor terestre au deter minat comandamentul sovietic să execute (în noaptea de 21 spre 22 septembrie 1941), în zona Cebanka, o amplă acţiune de debarcare maritimă şi de desant aerian, care a obligat Corpul 5 armată să se retragă 10-13 km spre Kubanka, între limanurile Kujalnik şi Adjalik. La 2 octombrie 1941, inamicul a mai executat un puternic contraatac pe direcţia Dalnik-Freudental, înaintând 7 km în dispozitivul Diviziei 1 grăniceri. Concomitent, profitând de stabilizarea frontului, inamicul a continuat fără întrerupere să evacueze pe mare populaţia şi importante obiective industriale din oraş. În acest context, la 16 octombrie 1941,
10

Alesandru Duţu, op. cit., p. 62-71.

77

când Armata 4 a reluat ofensiva forţele sovietice, rămase cu misiune de ariergardă, au opus o slabă rezistenţă. Cucerirea Odessei, după două luni de lupte extrem de grele, duse împotriva unui inamic bine înzestrat şi hotărât să reziste „cu orice preţ”, într-un teren fortificat, care a favorizat pe apărători, a avut o importanţă deosebită pentru desfăşurarea operaţiilor militare la flancul sudic al frontului. Imobilizarea unor importante forţe terestre (peste 100 000 de militari), de aviaţie, precum şi a majorităţii flotei de război şi comerciale sovietice din Marea Neagră a creat mari posibilităţi de acţiune forţelor germane şi române în adâncimea teritoriului sovietic. Succesul a fost obţinut cu mari eforturi, prin angajarea în luptă a şase corpuri de armată cu 18 divizii şi numeroase alte unităţi şi mari unităţi, totalizând 340 223 militari (12 049 ofiţeri, 9 845 subofiţeri şi 318 329 trupă), din care a pierdut 90 020 militari morţi, răniţi şi dispăruţi. Bătălia a relevat capacitatea de conducere a comandamentelor, virtuţile militare ale ostaşilor, dar şi greşeli de conducere şi execuţie, deficienţe de încadrare, organizare şi dotare, datorate modului superficial în care fusese pregătită armata în timp de pace, „greşelilor comise timp de 20 de ani”, aşa cum aprecia mareşalul Ion Antonescu la scurt timp după obţinerea acestei victorii importante dar fără strălucire. Alături de înfruntările militare propriu-zise, specifice războiului clasic, acţiunile de la Odessa au relevat prezenţa în luptă a partizanilor şi a unei vaste reţele de catacombe pe întreaga suprafaţă a oraşului (75 kmp) în care s-au refugiat, după ocuparea localităţii, la 16 octombrie partizani, agenţi NKVD, comunişti fanatici şi alte elemente subversive, care au organizat şi executat numeroase acţiuni agresive asupra trupelor române. În acest context, atentatul terorist executat asupra comandamentului Diviziei 10 infanterie, în după-amiaza zilei de 22 octombrie, nu a fost singular. El a fost, însă, cel mai sângeros, provocând pierderea a 135 militari (79 ucişi, 43 răniţi şi 13 dispăruţi), dintre care 128 români şi 7 germani. Între cei ucişi s-a aflat şi generalul Ioan Glogojanu, comandantul Diviziei 10 infanterie. Impactul emoţional a fost extrem de puternic. Considerând că atentatul fusese provocat de comunişti, între care se aflau şi mulţi evrei, s-a ordonat punerea în practică a ordinului lui Ion Antonescu (dat anterior) de a fi executaţi câte 200 comunişti pentru fiecare ofiţer român sau german ucis sau rănit şi câte 100 pentru fiecare soldat. Ca urmare, în zilele următoare la Odessa s-au efectuat (fără judecată) numeroase execuţii prin împuşcare şi spânzurare11. Aflate într-o legătură indiscutabilă, atentatul terorist executat asupra comandamentului român şi măsurile
11

Arhivele române oferă cifre diferite privind numărul celor ucişi la Odessa după atentatul din 22 octombrie 1941. Cea mai mare cifră rezultă dintr-un raport întocmit de generalul Nicolae Macici la 25 octombrie 1941: ,,Represalii executate la Odessa. Executaţi peste 13 000, în mare majoritate evrei şi comunişti terorişti din Odessa, în zilele de 23 şi 24 octombrie, împuşcaţi în masă în localul ghetoului, în şanţurile anticar din apropiere sau individual. Peste patru sute au fost spânzuraţi (pe străzi şi în pieţe), conform ordinului telegrafic al Armatei 4 nr. 302 858/1941” (Război şi societate. România: 1941-1945, vol. 1, p. 422).

78

represive care au urmat constituie realităţi tragice evidente, care nu trebuie ignorate ci analizate cu obiectivitate prin studierea tuturor documentelor epocii12. Operaţiile militare din Crimeea 13 . După înfrângerea trupelor sovietice la nord de Marea de Azov, Armata 3 română a fost angajată în acţiunile ofensive din Crimeea, care a avut o importanţă deosebită atât pentru Germania cât şi pentru Uniunea Sovietică. Pentru Reich cucerirea Crimeei constituia condiţia fundamentală în vederea continuării ofensivei la est de Nipru şi spre Caucaz, unde se aflau zăcăminte de petrol importante pentru funcţionarea maşinii de război germane. Stăpânirea Crimeei asigura în acelaşi timp controlul asupra Mării Negre, a Mării de Azov şi a flancului sudic al frontului est-european, peninsula reprezentând şi o excelentă bază pentru dislocarea aviaţiei sovietice în vederea executării de atacuri aeriene asupra porturilor şi zonei petrolifere româneşti. Pentru sovietici ea reprezenta un permanent pericol în flancul drept şi spatele trupelor Wehrmachtului care înaintaseră deja mult dincolo de Nipru. În vederea cuceririi peninsulei (apărată de Armata 51 şi Armata independentă de litoral sovietice), generalul Erick von Manstein, comandantul Armatei 11 germane, a hotărât (20 septembrie 1941) să străpungă poziţiile fortificate din Perekop cu Corpul 54 armată, în timp ce Corpul 30 armată trebuia să asigure flancul stâng, iar Corpul 49 alpin să respingă trupele sovietice la est de calea ferată care lega cotul Niprului cu oraşul Melitopol. În cadrul acestei concepţii, Armata 3 română urma să înlocuiască cu corpurile de munte şi de cavalerie, până la 25 septembrie 1941, Corpul 49 alpin german, între Berislav şi confluenţa râului Buzuluk cu Nipru, asigurând flancul stâng al Armatei 11 germane în perioada în care forţele principale ale acesteia erau angajate în acţiunea de forţare a Niprului, să consolideze capul de pod de la Berislav şi să participe la ofensivă spre est, la nord de Marea de Azov. Ofensiva a început la 24 septembrie 1941, prin atacul diviziilor Corpului 54 armată german în istmul Perekop. Puternicele rezistenţe opuse de inamic în poziţiile fortificate şi contraofensiva sovietică la nord de Marea de Azov a determinat oprirea înaintării la 29 septembrie 1941. Reluată la 11 octombrie 1941, ofensiva a fost desfăşurată cu Corpul 54 armată prin istmul Perekop (inclusiv Detaşamentul motorizat „colonel Korne”) şi cu Corpul 30 armată (de la 21 octombrie) prin istmul Salkovo. Pe ultima direcţie a participat şi Corpul de munte român, comandat de generalul Gheorghe Avramescu, cu brigăzile 1 munte şi 8 cavalerie. După 10 zile de lupte grele, diviziile germane au rupt apărarea inamicului din istmuri, trecând la urmărire spre Simferopol, care a fost cucerit la 1 noiembrie 1941. Înaintarea a continuat apoi spre Sevastopol, cu Corpul 54 armată
12

Am adăuga la cele de mai sus că represaliile de la Odessa sunt condamnate de convenţiile internaţionale şi că statul român, printr-un raport prezidenţial şi-a asumat răspunderea pentru crimele săvârşite în anii dictaturii antonesciene, împotriva evreilor, inclusiv pentru cele de la Odessa din octombrie 1941 (nota redacţiei). 13 Adrian Pandea, Eftimie Ardeleanu, Românii în Crimeea, 1941-1944, Editura Militară, Bucureşti, 1995.

79

şi Detaşamentul motorizat „colonel Korne”, spre Feodosia şi Ialta cu Corpul 30 armată şi spre Kerci cu Corpul 42 armată, care fusese introdus în luptă la sfârşitul lunii octombrie 1941. În acest timp, Corpul de munte român (care, profitând de succesele germane de la sud de Perekop, reuşise să străpungă poziţiile fortificate sovietice din istmurile Genicesk, Salkovo şi Ciongar) a început deplasarea spre sudul peninsulei cu Brigada 1 mixtă munte spre Alusta şi Sudak şi cu Brigada 8 cavalerie spre Kerci. În pofida zăpezii abundente şi a gerului aspru, forţele germane şi române au reuşit să încercuiască Sevastopolul, până la 14 noiembrie, şi să cucerească oraşul şi portul Kerci (la 17 noiembrie 1941), stăpânind, cu puţine excepţii, întreaga peninsulă Crimeea. În timpul acţiunilor militare, trupele române au dus şi aprige lupte împotriva partizanilor sovietici care controlau zona muntoasă Iaila. Luptele împotriva partizanilor, avantajaţi de terenul muntos, împădurit, cu terase suprapuse şi pereţi verticali, înalţi de 3-5 metri, cu puţine căi de acces, bine înarmaţi, care dispuneau şi de tabere de 3-4000 de oameni, au continuat şi după încercuirea şi chiar după cucerirea Sevastopolului. Debarcarea de către sovietici a numeroase forţe (circa 40 000 de militari) la Kerci şi Feodosia, la sfârşitul anului 1941, urmată de recucerirea peninsulei Kerci a făcut ca luptele din Crimeea să se prelungească până în vara anului 1942. Pentru înfrângerea trupelor inamice din peninsulă, comandamentul german a fost obligat să conceapă două mari operaţii ofensive (una pentru recucerirea peninsulei Kerci, desfăşurată între 8 şi 16 mai 1942, şi alta pentru cucerirea Sevastopolului, derulată între 7 iunie şi 4 iulie 1942), ambele încununate cu succes. Victoria trupelor germane şi române din Crimeea (cu execepţia Sevastopolului) a avut un ecou deosebit şi o mare importanţă pentru desfăşurarea ulterioară a ofensivei spre Caucaz, dar şi spre Stalingrad, fiind eliminat ultimul mare pericol de la flancul sudic al frontului14. Acţiunile militare din peninsula Kerci15. În ansamblul operaţiilor militare din Crimeea, peninsula Kerci avea o importanţă deosebită. Ea făcea legătura cu peninsula Taman, cu Kubanul şi în continuare cu Caucazul şi reprezenta, în acelaşi timp, pentru sovietici, punctul de pornire pentru o eventuală ofensivă spre Sevastopol şi apoi spre nord pentru „întoarcerea” flancului sudic al întregului front german. Pentru germani peninsula constituia o excelentă zonă de pătrundere spre Caucaz. La sfârşitul anului 1941, pentru a veni în sprijinul trupelor care se apărau încercuite la Sevastopol, Înaltul comandament sovietic a executat o amplă operaţie de desant în peninsula Kerci. La nord de oraşul cu acelaşi nume au debarcat forţe din Armata 51, iar la Feodosia, trupe din Armata 41. În total peste 41 000 de
14

Relevând contribuţia românească la acest succes, Erick von Manstein aprecia, într-o scrisoare adresată mareşalului Ion Antonescu, că diviziile române pe care a avut onoarea să le conducă ,,şi-au îndeplinit întreaga datorie” . 15 Alesandru Duţu, Constantin Olteanu, Războiul de 2 194 de zile (1939-1945), Editura Tritonic, Bucureşti, 2011, p. 157-158.

80

militari, 236 tunuri şi aruncătoare, 43 tancuri etc. Deşi fusese informat din timp despre viitoarea acţiune ce urma să fie întreprinsă de inamic, comandamentul Armatei 11 germană, comandată de generalul Erik von Mannstein, nu a luat măsurile necesare pentru întărirea forţelor din zonă, astfel încât în momentul debarcării, în peninsulă se afla doar comandamentul Corpului 42 armată german cu Divizia 46 infanterie, care nu au putut face faţă situaţiei. În acest context, generalul von Mannstein a dispus deplasarea rapidă în zonă a brigăzilor 8 cavalerie şi 4 mixtă munte române, precum şi a Detaşamentului „colonel Korne”, aflate în Crimeea, care au parcurs circa 70-100 km în circa 24 de ore, pe un ger de -30 de grade, pe un viscol puternic şi pe căi de comunicaţie acoperite cu polei. În urma unor lupte extrem de grele, forţele române şi germane au reuşit să oprească înaintarea trupelor sovietice şi să stabilizeze frontul la circa 100-120 kilometri până la extremitatea estică a peninsulei Kerci, pe aliniamentul Koktebel, Azimovka, vest Vladislavovka, Kiet. Acest lucru a permis comandamentului german să aducă în zonă noi forţe (diviziile 10 şi 18 infanterie române şi 132 şi 170 infanterie germane). Contraofensiva a fost declanşată la 15 ianuarie 1942, concomitent cu o nouă debarcare efectuată de sovietici la Sudak, circa şapte-opt batalioane care au încercat să înainteze spre nord şi est pentru a întoarce frontul româno-german şi a face legătura cu trupele proprii de la Feodosia. Acţiunea sovietică avea să fie anihilată până la 28 ianuarie 1942 prin intervenţia fermă a Detaşamentului „colonel Rukser”, constituit din trupe germane şi române. În perioada următoare luptele au căpătat un caracter local, în pofida încercării efectuate de trupele sovietice (la sfârşitul lunii februarie) de a rupe frontul în zona Tulumceak, Kiet. În final, în vara anului 1942, după o strălucită operaţie ofensivă, concepută şi condusă de către feldmareşalul Erick von Mannstein, trupele germane şi române au ocupat din nou peninsula Kerci şi oraşul-port Sevastopol, care reprezenta cel mai important punct strategic deţinut la flancul sudic al frontului. Cucerirea Sevastopolului, după 250 de zile de asediu, a modificat radical raportul de forţe la flancul sudic al frontului germano-sovietic şi în bazinul Mării Negre în favoarea trupelor germane şi române, permiţând dirijarea efortului militar spre Caucaz şi cursul inferior al râului Volga. La sud de Harkov 16 . Concomitent cu acţiunile militare desfăşurate în Crimeea şi Kerci, aprige încleştări s-au desfăşurat şi la sud de Harkov, unde Înaltul comandament sovietic a conceput şi executat, în decembrie 1941, o ofensivă de mare amploare reuşind să înainteze la vest de Izium până pe aliniamentul Novo Komo, vest Lozovaia, Samoilovka, Braghimovka (90 km est de Krasnograd), şi să realizeze un intrând cu o lăţime de 30-40 km şi o adâncime de 50 km, de unde ameninţau serios cele două centre vitale cucerite de germani la vest de Doneţ: Harkov şi Dniepropetrovsk. Situaţia era agravată de faptul că germanii nu avea în zonă rezerve disponibile pe care să le introducă în luptă pentru a limita pătrunderea inamicului. În
16

Ibidem, p. 240.

81

acest context, Grupul de armate „Sud” a apelat la diviziile 1 şi 2 infanterie române, aflate în Transnistria, cu misiune de pază şi siguranţă, şi la Detaşamentul de schiori „colonel Rotta”, constituit de Divizia 3 munte. Ulterior, în zonă, au mai fost aduse diviziile 4 şi 20 infanterie, forţele române de la sud de Harkov fiind subordonate Corpului 6 armată (comandant : generalul Corneliu Dragalina). A urmat o amplă bătălie de iarnă, în lunile februarie-martie 1942, în care forţele române au contribuit la limitarea pătrunderii trupelor sovietice spre Krasnograd şi la stabilizarea frontului. Cele mai grele lupte s-au dat în zona Lozovaia. * Concluzionând, apreciem că în campania anului 1941, armata română a înregistrat (împreună cu trupele germane din zonă) succese importante, chiar dacă unele dintre ele au fost obţinute cu mult sânge românesc (în special la Odessa). Cel mai important succes a fost însă eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, străvechi teritorii româneşti, ocupate de sovietici, cu un an înainte. Din punct de vedere politic însă situaţia României s-a agravat, în contextul în care, în decembrie 1941, ţara s-a văzut pusă în stare de război şi cu Marea Britanie şi cu Statele Unite ale Americii. Grav a fost şi faptul că în decembrie 1941, Ion Antonescu a acceptat cererea lui Hitler de a participa cu forţe militare sporite la campania anului 1942, în adâncimea teritoriului sovietic. Consider că, în pofida superiorităţii Reich-ului (din toate punctele de vedere), Ion Antonescu trebuia să valorifice mai mult importanţa capitală a petrolului românesc pentru maşina de război germană şi să negocieze cu Hitler cuantumul forţelor române care urmau să participe în continuare la război.

82

BASARABIA ÎN RELAŢIILE ROMÂNO-SOVIETICE (1976-1978)
Laurenţiu CONSTANTINIU*

Abstract: Bessarabia in Romanian-Soviet relations (1976-1978)
The Romanian-Soviet differences regarding the history of Bessarabia (the Russian annexation in 1812, the union with Romania in 1918, the second Russian annexation in 1940) and the existence of a so-called Moldavian nation and language different from the Romanian nation and language, point of view encouraged by the Soviet propaganda, are being followed in a historiographical perspective. The available sources show that the positions of Romanian historians, clearly controlled by the Romanian Communist Party, were perceived by Moscow as Romania’s territorial demands against the Soviet Union. In June 1976, Nicolae Ceauşescu made an official statement, according to which Romania did not have any territorial claims against the Eastern neighbor, but still, the “historiographical war” continued. Keywords: Bessarabia, Ceauşescu, Brezhnev historigraphy, Romanian-Soviet relations,

Moartea lui Stalin, lupta pentru putere între succesorii lui, crizele politice din Polonia şi Ungaria, survenite în urma noii orientări adoptate de PCUS, după Congresul al XX-lea, şi începutul conflictului sino-sovietic au creat un nou cadru politic în blocul sovietic şi au permis ţărilor satelit să dobândească o mai mare libertate de mişcare. În acelaşi timp, elitele din statele est-europene, venite la putere prin mijloace proprii sau instalate de Moscova, au început să manifeste tendinţe de emancipare, faţă de „marele frate” de la Kremlin. Maturizarea lor politică a fost însoţită de dorinţa de a limita sau chiar scutura tutela moscovită pentru a se pune, astfel, la adăpost de intervenţiile brutale, uneori intempestive, ale sovieticilor, intervenţii de care depindea siguranţa nomenklaturii din ţările satelit şi chiar securitatea personală a liderilor. Întrucât în perioada stalinistă, Moscova urmărise să sudeze sfera sa de hegemonie din Europa de Est prin impunerea modelului sovietic de socialism şi prin promovarea internaţionalismului proletar, destinat să anuleze identitatea şi
*

Lect. univ. dr., Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti.

83

conştiinţa naţională a popoarelor supuse, era firesc, în noile condiţii, ca efortul de emancipare să se manifeste prin încercarea de recuperare a identităţii naţionale1. România s-a încadrat şi ea în acest proces, cercetătorul canadian Jacques Lévesque alegând-o drept model pentru cazurile reuşite (alături de Iugoslavia şi Albania) de emancipare de sub autoritatea Moscovei2. Expresia cea mai categorică a voinţei României – de fapt, a elitei politice a ţării – de a beneficia de o poziţie stabilă politic, adică neameninţată de imixtiunile sovietice şi diferenţiată de Moscova, adică în funcţie de interesul naţional, nu de cel al URSS, a constituit-o Declaraţia CC al PMR, din aprilie 1964, intrată în limbajul curent drept Declaraţia de independenţă3. De o independenţă autentică nu putea fi însă vorba atât timp cât România rămânea legată de Uniunea Sovietică prin obligaţiile contractuale ale Tratatului de la Varşovia; ea putea însă să se diferenţieze într-un şir de probleme atât de centrul moscovit, cât şi de sateliţii ei est-europeni, mergând de la atitudini distincte în chestiuni internaţionale (recunoaşterea Republicii Federale Germania, rolul de mediator al României în criza din Orientul Mijlociu, condamnarea intervenţiei în Cehoslovacia) până la prezentarea şi interpretarea diferită a unor momente istorice. În ultima categorie a manifestărilor individualităţii României în cadrul blocului sovietic s-a aflat şi problema Basarabiei. Timp de două decenii (1944-1964), anexarea Basarabiei de către Rusia ţaristă şi de către Uniunea Sovietică fusese un subiect tabu pentru istoriografia română sau, în rarele ocazii, când era evocat, în prezentarea faptelor era urmată cu stricteţe poziţia sovietică. După Declaraţia din aprilie 1964, atitudinea regimului comunist din România s-a schimbat substanţial. Începutul a fost făcut, în acelaşi an, prin publicarea Însemnărilor despre români ale lui Karl Marx, unde se puteau citi următoarele rânduri: „Tratatul din 28 mai 1812. Poarta renunţă la Basarabia. Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta otomană n-a fost niciodată suverană asupra ţărilor române. Poarta însăşi recunoscuse acest lucru, când, la Carlovitz, presată de poloni să le cedeze Moldo-Valachia, ea răspunsese că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate (subl. în text)”4. Acest pasaj a avut un puternic impact asupra opiniei publice, care a văzut în el contestarea – prin părintele fondator al comunismului – a pretenţiilor URSS de a stăpâni Basarabia. Din moment ce Marx scrisese că Poarta otomană nu avea dreptul să cedeze
1

François Fejtö, Histoire des démocraties populaires, vol. 2, Après Staline, 1953-1971, Paris, Seuil, 1972; Jean- François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste, Iaşi, Polirom, 1998, p. 87 şi urm. 2 Vezi, pe larg, Jacques Lévesque, Le conflit sino-soviétique et l’Europe de l’Est, Montréal, Les Presses de l’Université de Montréal, 1970. 3 Vezi documentele publicate de Florian Banu, Liviu Ţăranu, Aprilie 1964 „Primăvara de la Bucureşti”. Cum s-a adoptat Declaraţia de independenţă a României?, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2004. 4 K. Marx, Însemnări despre români (manuscrise inedite), ed. acad. A. Oţetea şi S. Schwann, Bucureşti, Ed. Academiei RPR, 1964, p. 107.

84

Basarabia, în 1812, pe cale de consecinţă, şi apartenenţa Basarabiei la Uniunea Sovietică era lipsită de legitimitate. În anul următor, 1965, cu ocazia primei vizite a noului lider al României, Nicolae Ceauşescu, la Moscova, aprecierile lui Marx au fost aduse în discuţie. L.I. Brejnev a contestat caracterul ştiinţific al ediţiei Însemnărilor: „Cartea lui Marx, Însemnări despre români, din punct de vedere ştiinţific nu este fundamentată, consistentă. Toate aceste extrase făcute de Marx din lucrările unor publicişti burghezi şi conspecte ale cărţilor unor autori burghezi, în ceea ce priveşte istoria Principatelor dunărene – Moldova şi Valahia – se dau, în mod arbitrar, drept concluzii ale lui Marx”. Brejnev a mai amintit că revista vest-germană „Der Spiegel” comentase apariţia Însemnărilor sub titlul Cu Marx împotriva Moscovei5. Mai mult sau mai puţin făţiş, atât în România, cât şi în Uniunea Sovietică „războiul istoriografic” în problema Basarabiei a început să fie perceput în cercuri tot mai largi. În curând, percepţia avea să depăşească hotarele ţării. Ilustrativă, din acest punct de vedere, este discuţia din 5 noiembrie 1965, dintre Brian Crowe, de la Foreign Office, şi un diplomat român. În opinia celui dintâi, în relaţiile românosovietice „Basarabia apare, uneori, ca o problemă de dispută”. Solicitat să-şi explice impresia, el a spus că partea română nu a „ridicat oficial această problemă însă din unele publicaţii, pe care el (Crowe – n.n.) le-a citit, şi-a dat seama că problema ca atare există. Sunt mai puţine indicii în acest sens în România – a spus el – însă în Uniunea Sovietică se pune, din când în când, problema destul de deschis”. Brian Crowe a menţionat că publicarea Însemnărilor lui Marx nu o considera întâmplătoare6. Pe măsura afirmării tot mai viguroase a noii orientări a regimului de la Bucureşti – orientare al cărei punct de vârf l-a reprezentat condamnarea intervenţiei în Cehoslovacia (1968) –, în relaţiile cu Moscova a avut loc şi o escaladare a disputelor istoriografice, care nu s-a manifestat însă prin polemici deschise, ci printr-un adevărat dialog al surzilor, în înţelesul că fiecare parte a continuat să-şi expună punctele de vedere, ignorându-le suveran pe cele ale „partenerului de discuţie”. Nu era un secret nici la Moscova, nici la Bucureşti că disputele pe teme de istorie nu erau controverse între specialişti, ci că, dat fiind controlul riguros exercitat de factorul politic asupra cercetării istorice din cele două ţări, ele reflectau un conflict politic. La Moscova, lucrările istoricilor români care aminteau de 1812, de 1918, de discuţiile Titulescu-Litvinov în problema Basarabiei şi de anul 1940 erau interpretate ca exprimând, voalat, revendicări teritoriale ale României faţă de Uniunea Sovietică. Este de amintit că, încă din timpul lui Hruşciov, sovieticii bănuiseră că partea română nu se resemnase cu pierderea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. În
5

Mioara Anton, Ioan Chiper, Instaurarea regimului Ceauşescu. Continuitate şi ruptură în relaţiile româno-sovietice, Bucureşti, INST-IRSI „Nicolae Titulescu”, 2003, p. 163. 6 Ibidem, p. 259.

85

memoriile sale, N.S. Hruşciov relatează că, în cursul discuţiilor purtate la 15-16 martie 1964, cu delegaţia română, condusă de premierul Ion Gheorghe Maurer, care vizitase R.P. Chineză într-o tentativă de mediere a conflictului sino-sovietic, românii le-au făcut sovieticilor următoarea relatare: „«Chinezii au spus că voi ne-aţi luat Basarabia (...) N-am avut ce face decât să ascultăm, deşi, desigur, nu ne mai trebuie Basarabia». Astfel, românii ne-au repetat ce auziseră de la chinezi, dar ei nu şi-au exprimat vreun dezacord cu cele ce spuseseră chinezii despre Basarabia. Această conversaţie ne-a lăsat un gust amar. Am început să bănuim că românii încă au pică pe noi din cauza revenirii, după război, a Basarabiei la Uniunea Sovietică”7. Suspiciunile lui Hruşciov erau împărtăşite şi amplificate de succesorii săi, în frunte cu L.I. Brejnev. Deşi, prin Acordul Final de la Helsinki se proclamase solemn inviolabilitatea frontierelor trasate în Europa, după al doilea război mondial (inviolabilitate, dar nu intangibilitate!), Moscova continua să fie preocupată de ceea ce, din partea României, i se părea a fi o campanie camuflată de revendicări teritoriale. Faptul că, în acelaşi timp, comuniştii chinezi vorbeau despre „tratatele inegale” impuse Chinei de Rusia ţaristă, iar la frontieră, ca urmare a litigiului teritorial, se ajunsese la incidente armate, soldate cu morţi şi răniţi (1969), sporea neliniştile Kremlinului, care va fi văzut în simultaneitatea atitudinilor de la Beijing şi Bucureşti mai mult decât o simplă coincidenţă. Contenciosul „istoric” şi „istoriografic” a fost din nou abordat cu prilejul vizitei, din mai 1976, a lui Konstantin F. Katuşev, secretar al CC al PCUS pentru relaţiile cu ţările socialiste, care a fost primit de Nicolae Ceauşescu la Snagov. Oaspetele sovietic a prezentat – potrivit relatării lui Ştefan Andrei, secretar al CC al PCR, prezent la discuţii – o lungă listă cu nemulţumirile părţii sovietice în privinţa modalităţilor de tratare şi interpretare a unor probleme ale istoriei relaţiilor româno-ruse şi româno-sovietice. Liderul român şi-a exprimat totalul dezacord cu cele afirmate de Konstantin F. Katuşev şi, la rândul său, a prezentat în următorii termeni, principalele puncte de divergenţă între cele două părţi: „În primul rând, nu putem accepta, aşa cum a demonstrat-o şi Marx, că anexarea Basarabiei de către ţarism, în 1812, a fost un act de eliberare, ci o subjugare a unei părţi a Moldovei. În al doilea rând, nu putem accepta o teză, că ar exista o naţiune moldovenească, în afară şi diferită de naţiunea română. În al treilea rând, mai considerăm că este falsă teoria că există o limbă moldovenească, diferită de limba română”8. Întrucât Nicolae Ceauşescu afirmase că România nu are revendicări teritoriale faţă de URSS sau alţi vecini „Katuşev a spus – relatează Ştefan Andrei – că ar avea o mare importanţă politică dacă România ar declara public că nu are
7

Khruschev Remembers. The Last Testament, ed. Strobe Talbott, Little Brown & Co., Bantam edition, New York, 1976, p. 265. 8 Memoriile lui Ştefan Andrei (419), „Flacăra lui Adrian Păunescu”, XI, nr. 41 (511), 7-13 octombrie 2011, p. 15.

86

pretenţii teritoriale faţă de URSS şi de vecinii săi”9. Ceauşescu i-a arătat atunci dosarul care cuprindea viitoarea sa expunere de la Congresul educaţiei politice şi culturii socialiste, care avea să se desfăşoare curând, la 2-4 iunie 1976, şi l-a informat că, în cuvântarea sa, avea să se refere la problema teritorială în sensul celor discutate10. În lumina documentelor sovietice, reiese că, la Moscova, convorbirile Ceauşescu-Katuşev au fost percepute ca o înţelegere („acordurile de la Snagov”) care trebuia să pună capăt disputelor istoriografice, considerate – pe drept cuvânt – ca având, în realitate, un caracter politic. La amintitul congres, Nicolae Ceauşescu a făcut declaraţia publică dorită de partea sovietică, deşi ea nu „rima” cu tematica abordată acolo. Declaraţia suna astfel: „În acest context, doresc să menţionez că Republica Socialistă România nu are probleme teritoriale sau de altă natură cu Uniunea Sovietică şi cu celelalte state socialiste vecine”11. Declaraţia lui Nicolae Ceauşescu a fost bine primită la Moscova, dar ea nu a însemnat încetarea războiului istoriografic. În 1974, la Chişinău apăruse lucrarea lui Artiom M. Lazarev, Statalitatea moldovenească sovietică şi problema basarabeană (în limba rusă)12, care a fost tradusă integral în limba română, dar numai pentru uz intern (şi încă pentru un cerc restrâns de activişti şi iniţiaţi). Pe măsura cunoaşterii ei integrale, ea a realimentat focul controversei. Autorul deţinuse înalte demnităţi de partid şi de stat în RSS Moldovenească (ministru, secretar al CC al PC Moldovenesc13), astfel că opiniile exprimate de el aveau o mai mare pondere politică. A.M. Lazarev prelua şi dezvolta toate tezele istoriografiei sovietice, respinse de Ceauşescu în discuţia cu Katuşev, de la Snagov. Cartea lui Lazarev, precum şi alte lucrări axate pe temele controversate, au redeschis contenciosul româno-sovietic, mai ales că nici partea română nu ezita să răspundă chiar dacă nu atât de brutal ca sovieticii la atacurile venite. În întâlnirea dintre Ceauşescu şi Brejnev din Crimeea (5 august 1977), liderul sovietic s-a plâns că, în România, continuă să apară lucrări care conţin „atitudini antiruseşti şi antimoldoveneşti”. Brejnev a mai menţionat că „Noi am apreciat foarte pozitiv declaraţia sa (a lui Ceauşescu – n n.) justă, privind faptul că România nu formulează nici un fel de pretenţii teritoriale faţă de Uniunea Sovietică şi faţă de alte ţări socialiste şi, în acelaşi timp, suntem nemulţumiţi când găsim în presa
9

Ibidem. Ibidem. 11 Expunere cu privire la activitatea politico-ideologică şi cultural-educativă de formare a omului nou, constructor conştient şi devotat al societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi al comunismului în România. Prezentată la Congresul Educaţiei politice şi al culturii socialiste, 2 iunie 1976, în vol. Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Rapoarte, cuvântări, interviuri, articole, vol. XIII, Bucureşti, Ed. Politică, 1977, p. 101. 12 Artiom M. Lazarev, Moldavskaia sovetskaia gosudarstvennosti i bessarabski vopros, Chişinău, Ed. Cartea Moldovenească, 1974. 13 Enciclopedia Sovietică Moldovenească, vol. 4, Chişinău, 1974, p. 10.
10

87

română declaraţii care conţin revendicări asupra teritoriului sovietic”14. Ceauşescu a replicat imediat, întrerupându-l pe Brejnev, că liderul sovietic nu este corect informat; el a repetat poziţiile exprimate şi în convorbirea cu Konstantin F. Katuşev şi a primit replica dură a lui Brejnev, care a spus că „afirmaţiile acestuia (ale lui Ceauşescu – n.n.) nu au nici o logică pentru că, anul trecut, el a declarat că România nu are pretenţii teritoriale faţă de Uniunea Sovietică şi, în acelaşi timp, cere să recunoaştem că ţarismul a ocupat cândva nelegitim teritoriile române. «Aveţi cumva pretenţii teritoriale faţă de noi», a întrebat L.I. Brejnev”15. Întrucât, în cursul conversaţiei, Ceauşescu îl invocase pe Dimitrie Cantemir, precum şi un şir de lucrări ruseşti şi sovietice pentru a dovedi caracterul românesc al Basarabiei, Brejnev a respins argumentele, susţinând că „poporul moldovenesc, limba, cultura, conştiinţa lui naţională există în mod real (...) şi, oricât am nega acest lucru, el nu va înceta să existe. «Dumneavoastră, tov. Ceauşescu, printre altele, aţi fost la moldoveni şi v-aţi putut convinge că ei există în realitate», a subliniat L.I. Brejnev. «Da, a ripostat N. Ceauşescu, am fost, dar ei au vorbit cu mine româneşte»” 16. Liderul sovietic a respins argumentul lingvistic, arătând că există naţiuni diferite care vorbesc aceiaşi limbă. El a tras concluzia că Nicolae Ceauşescu nu se situa pe poziţii marxiste nici în această problemă. Oaspetele român a continuat să îşi susţină punctul de vedere, amintind faptul că Mihai Eminescu, asemenea altor clasici români, fusese „furat” şi inclus în cultura moldovenească. De remarcat că, la această afirmaţie, L.I. Brejnev nu a făcut nici un comentariu „pentru că, după cum a menţionat tov. V.I. Potapov, şeful sectorului România al Secţiei CC al PCUS, noi nu avem suficiente contraargumente”17. Întrucât după discuţiile Ceauşescu-Brejnev nu s-a ajuns, aşa cum se stabilise, la o întâlnire de lucru între secretarii CC ai PCUS şi PCR, K.V. Rusakov şi Ştefan Andrei, care să aplaneze divergenţele în domeniul istoric, ba, mai mult, în România, continuaseră să apară un şir de lucrări de istorie care nemulţumiseră partea sovietică, ministrul adjunct al Afacerilor Externe al URSS, N.N. Rodionov, a făcut o declaraţie, la 7 februarie 1978, lui Gheorghe Badrus, ambasadorul României la Moscova. În cursul conversaţiei, cei doi interlocutori au prezentat fiecare o listă de învinuiri şi nemulţumiri, apoi „ambasadorul a declarat că refuză să accepte declaraţia părţii sovietice cum că publicaţiile române vizează, chipurile, chestiuni teritoriale ale URSS. El a spus că, în RSR, nimeni nu se gândeşte să înainteze (sic!) problema frontierelor”18. La 12 mai 1978, Ştefan Andrei, ministrul de Externe al României, l-a primit pe V.N. Drozdenko, ambasadorul Uniunii Sovietice la Bucureşti, şi a reluat
14

Gheorghe Negru, Disputa dintre URSS şi RSR privind tratarea istoriei relaţiilor ruso şi sovietoromâne, „Destin românesc”, an V(XVI), nr. 3-4 (67-68), 2010, p. 183. Autorul publică informările transmise de Moscova Chişinăului despre convorbirile româno-sovietice în problemele interesând RSS Moldovenească. 15 Ibidem, p. 184. 16 Ibidem, p. 184-185. 17 Ibidem. 18 Ibidem, p. 189.

88

discuţia războiului istoriografic. Şeful diplomaţiei româneşti a declarat: „Eu nu apăr tot ce scriu istoricii români, dar nu pot accepta toate tezele istoricilor sovietici. Nu e vorba de frontiera dintre ţările noastre. Dacă cineva ar ridica această chestiune, ar fi considerat nebun”19. Mărturiile citate mai sus arată că partea sovietică a fost profund îngrijorată de modul în care istoriografia română a tratat momentele dureroase ale relaţiilor româno-ruse şi româno-sovietice, axate, în principal, pe problema Basarabiei. Partea sovietică le-a perceput ca fiind, în realitate, revendicări teritoriale faţă de Uniunea Sovietică, considerate la Moscova, inacceptabile şi intolerabile. Partea română a dezminţit constant orice intenţie de a formula pretenţii teritoriale faţă de marele vecin din Est, dar a menţinut tezele tradiţionale şi oficiale privind problema Basarabiei. Abia la Congresul al XIV-lea al PCR (noiembrie 1989), Ceauşescu avea să formuleze – precaut şi voalat – cererea ca urmările înţelegerilor secrete dintre marile puteri – referire la Pactul Molotov-Ribbentrop, nenumit însă – să fie lichidate. Era o încercare de a obţine sprijinul românilor, aşa cum îl avusese în august 1968, când condamnase intervenţia în Cehoslovacia. Tentativă sortită eşecului întrucât opinia publică era copleşită de dificultăţile economice şi nereceptivă la un apel, fie el şi naţional, dar neexplicit.

19

Ibidem, p. 190.

89

II. CHESTIUNEA ORIENTALĂ
ACŢIUNI DIPLOMATICE ALE MARILOR PUTERI EUROPENE ÎN ANII 1853-1854 PRIVIND SITUAŢIA POLITICĂ A PRINCIPATELOR ROMÂNE
Dinică Ciobotea

Résumé: Des actions diplomatiques des grandes puissances
européennes dans les années 1853-1854 concernant la situation politique des Principautés Roumaines
Les puissances occidentales ont interpreté l’occupation des Principautés par les russes (1853) pas seulement comme une partie de la Question Orientale, mais aussi comme un renversement des rapports politiques européennes. Le déroulement de la guerre a été accompagné par des actions diplomatiques (y compris les deux Conférences de Vienne) qui ont abouti au Congrès de Paris. Les attitudes concernant l’avenir des Principautés ont varié, la France, la Russie, la Prusse et la Sardaigne se montrant généralement favorables aux aspirations des Roumains. Mots clé: Guerre de Crimée, Principautés Roumaines, puissances, diplomatie, union.

Intrarea armatelor ţariste pe teritoriul Moldovei la 4 iulie 1853 şi ocuparea Bucureştilor la 25 iulie 1853 a fost momentul care, pentru domnitorii români, a însemnat asumarea unei atitudini pro sau contra Rusiei, iar pentru Poartă, Marea Britanie şi Franţa un „casus belii”. Rusia încălca tratatul din 1841 prin care se angajase să nu violeze teritoriul Principatelor. Spre deosebire de anul 1848, când Rusia şi-a motivat intervenţia sa, în vara anului 1853 singurul principiu care a stat la invadarea şi ocuparea Principatelor a fost că „pentru asigurarea executării de către turci a tratatelor vechi cu Rusia, călcate în prezent de către sultan, ţarul este silit să ocupe Principatele de la Dunăre – Moldova şi Valahia”. În acest mod, Rusia devenea statul dominator peste zona Dunării, care, începând cu 1395, devenise hotar geopolitic între Europa creştină şi Imperiul otoman islamic.

Prof. univ. dr., Universitatea din Craiova.

90

De altfel, intrarea armatelor ţariste în Principate era bine reglementată prin tratate bilaterale ruso-turce, dar şi prin tratate colective ale puterilor europene. Tratatul de la Adrianopol din 1829 prevedea astfel o singură posibilitate de intervenţie rusească pe teritoriul Ţărilor Române doar, în cazul în care privilegiile lor ar fi fost încălcate de Imperiul Otoman. Convenţia de la Balta-Liman, încheiată sub ameninţarea anului revoluţionar 1848, dădea posibilitatea Turciei şi Rusiei, să intervină pentru restatornicirea ordinii în cazul unor tulburări sociale în următorii şapte ani. Cum în 1853, în Principate nu a existat nici un eveniment social deosebit, care ar fi motivat legitimitatea invadării teritoriilor lor de puterile suzerană şi protectoare, ocuparea acestora nu era decât o declaraţie de război a Rusiei contra Imperiului otoman. Ocuparea Principatelor de către armatele ţariste a fost interpretată de occidentali ca fiind nu numai o parte a Chestiunii orientale, ci o răsturnare a raporturilor dintre forţele politice europene. Calea diplomatică pentru retragerea armatelor ţariste din Principate, promovată de Austria, nu a fost adecvată. De aceea, singura soluţie a rămas războiul, care s-a dimensionat de la început la nivelul întregului continent. Principatele Române intrau în această vastă conflagraţie ca parte integrantă şi element fundamental în soluţionarea ei, de ele depinzând menţinerea integrităţii statului otoman1. Protectoratul rus asupra Principatelor, în noua situaţie reducând suzeranitatea otomană la o stare nominală, şi protecţia ortodocşilor din Turcia cântăreau enorm în balanţa de putere în sud-estul Europei dintre Rusia şi Occident. În faţa pericolului rusesc, între 16-25 iulie 1853, reprezentanţii la Constantinopol ai Marii Britanii, Franţei, Austriei şi Prusiei au semnat un protocol de colaborare. Ei conveneau, împreună cu Reşid-paşa, ca – prin demersuri colective la Viena –, Rusia să fie convinsă să evacueze Ţările Române şi să se restaureze asupra acestora suzeranitatea otomană 2 . Acordul Puterilor europene în contra Rusiei deja era un fapt împlinit la sfârşitul anului 1853. La 20 decembrie, prin ministrul ei de externe Franţa îşi informa agenţii diplomatici că la Viena survenise un acord între Austria, Franţa, Marea Britanie şi Prusia care stabilea că diferendul provocat de Rusia prin ocuparea Ţărilor Române avea un „caracter european”3. O primă măsură luată de puterile atlantice a fost blocada ţărmurilor ruseşti ale Mării Negre de către francezi şi englezi (navelor ruseşti interzicându-li-se navigaţia – n.n.) „ca o garanţie echivalentă cu părţile ocupate de ruşi ale teritoriului turcesc (adică, Principatele Române – n.n.) şi care – după expresia lui Napoleon al III-lea – să poată uşura încheierea păcii, întrucât ar putea deveni obiect de schimb”4. Încercările de reglementare a retragerii Rusiei din Principate în schimbul
1

Apostol Stan, Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române. 1774-1856, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 1999, p. 265-266: „Prin ocuparea celor două state, Rusia precipita soluţionarea definitivă în folosul său a moştenirii Imperiului otoman”. 2 Ghenadie Petrescu, D.A. Sturdza, D.C. Sturdza, Acte şi documente relative la istoria renascerii României, II, Bucureşti, 1890, p. 182-184. 3 Ibidem, p. 290. 4 Apud E.V. Tarlé, Războiul Crimeii, I, Bucureşti, ESPLA, 1952, p. 357.

91

unui alt tratament impus flotei ruse în Marea Neagră, printr-o corespondenţă şi vie activitate diplomatică a lui Kiselev pe lângă împăratul Napoleon al III-lea sau a lui Brunnov pe lângă prim ministrul britanic lordul Aberdeen, nedând rezultate, războiul se va extinde cuprinzând în desfăşurarea lui şi Anglia şi Franţa 5 . La începutul anului 1854, concomitent cu trecerea armatelor ruseşti peste Dunăre şi numirea lui Paschevici comandant al tuturor trupelor de la graniţa apuseană a Rusiei, inclusiv a celor care se aflau în Ţările Române, Austria se va pronunţa tot mai mult contra Rusiei. Concomitent, Anglia îndemna pe regele Prusiei, Friedrich Wilhelm al IV-lea să intre în război împotriva Rusiei. În faţa ezitărilor sale şi ale lui Franz Iosef, Anglia şi Franţa s-au hotărât „să nu se aştepte şi să se grăbească declararea războiului”6. În paralel cu acţiunile diplomaţiilor britanică şi franceză de a solidariza toate marile puteri occidentale în contra Rusiei, aceasta din urmă a încercat în ultimul ceas să preîntâmpine acest lucru. La 15 ianuarie 1854, Rusia propunea Austriei şi Prusiei un fel de alianţă, un acord de neutralizare în vederea detaşării lor de Franţa şi Marea Britanie. În acest sens oferea o ripostă a ei în cazul în care cele două ţări atlantice ar fi atacat Austria şi Prusia; în schimb propunea un plan de pace potrivit căruia ar fi trebuit: 1) să fie recunoscute tratatele anterioare ruso-turce privind Moldova, Ţara Românească şi Serbia; 2) să se acorde o confirmare specială privind aplicarea libertăţilor religioase şi imunităţilor ortodoxe cu Imperiul otoman; 3) să fie evacuate Principatele şi restaurată administraţia acestora potrivit Tratatului de la Adrianopole; 4) să se menţine în vigoare tratatul din 1841 privind integritatea Imperiului otoman 7 . Toate aceste propuneri reliefau clar ideea expansionistă (anexionistă) a Rusiei, temporar învăluită într-o recunoaştere internaţională explicită a protectoratului ei asupra Moldovei, Ţării Româneşti şi Serbiei. La 8/20 aprilie 1854, la Berlin, s-a încheiat o alianţă militară ofensivă şi defensivă între Austria şi Prusia, în urma căreia Austria a trimis trupe la graniţele de nord-est şi sud-est ale imperiului său. Pe la jumătatea lunii iunie, campania dunăreană a Rusiei era aproape lichidată. Austria a încheiat cu Turcia două convenţii potrivit cărora Habsburgii obţineau dreptul de a ocupa vremelnic Albania, Muntenegru şi Bosnia şi, totodată, erau invitaţi să ocupe Principatele Dunărene8. La începutul lunii iulie, după ridicarea asediului Silistrei şi retragerea armatei ruse
5

Istoricul E.V. Tarlé a comentat astfel situaţia creată: „Napoleon propunea lui Nicolae (ţarul Rusiei – n.n.) să-şi retragă trupele din Moldova şi Valahia şi promitea că, în acest caz, Franţa şi Anglia îşi vor retrage escadrele din Marea Neagră. Apoi, ţarul ar trebui să înceapă tratative, iar tratatul pe care-l vor elabora să fie supus spre examinare şi aprobare celor patru puteri: Anglia, Franţa, Austria şi Prusia. Împăratul Franţei consideră această propunere drept o ieşire dintr-o situaţie foarte primejdioasă. El justifica şi explica însă şi apariţia în Marea Neagră a escadrelor aliate, cu o urmare directă a atacului flotei ruse împotriva celei turceşti şi a nimicirii acesteia din urmă în golful Sinope. După părerea lui Napoleon, acest lucru lovea în onoarea Franţei” (ibidem, p. 356); vezi şi Istoria diplomaţiei, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1962, p. 571 şi urm. 6 Ibidem, p. 383. 7 Ibidem, p. 402. 8 Leonid Boicu, Austria şi Principatele Române în vremea războiului Crimeii (1853-1856), Bucureşti, Editura Academiei, 1972, p. 99 şi urm.

92

la nord de Dunăre, Franţa a elaborat condiţiile de pace pentru Rusia, acceptate foarte repede şi de Austria. Între cele patru condiţii, prima prevedea evacuarea completă a Moldovei şi Ţării Româneşti de către ruşi şi înlocuirea protectoratului rusesc asupra Principatelor printr-un protectorat comun al tuturor marilor puteri9. La scurtă vreme, Austria, după ce a înştiinţat toate puterile despre intenţiile sale, a trecut la ocuparea Ţărilor Române, acolo de unde se retrăgeau oştirile ţariste, încă din iunie. La început, Anglia, Franţa şi Prusia n-au protestat la acţiunea Austriei. Dar, după ce aceasta din urmă a trecut la fapte, Prusia „pe neaşteptate”, luând în considerare noua situaţie creată, s-a considerat dezlegată de obligaţiile asumate prin tratatul din 20 aprilie. Austria a acţionat formal ca mandatar al Porţii (puterii suzerane) în baza convenţiei de la Boyadjy Keuy (Boiagi-Kioi) din 2/14 iunie 1854. Ea se angajase să restabilească starea legală de dinainte de ocupaţie pentru ca, la încheierea păcii, să-i restituie cele două ţări10. Toate aceste lupte diplomatice, politice, cât şi cele care se desfăşurau pe frontul de la Dunăre, arată cât de integrate în sfera politicii europene au fost Ţările Române în anii 1853-1854, devenind un nod gordian al soluţionării războiului şi păcii. În formulările diplomatice de pace făcute de francezi şi britanici, concomitent cu presiunile militare de retragere a ruşilor din Principate, s-au inclus prevederi tot mai clare pentru impunerea unui nou statut politico-juridic internaţional Ţării Româneşti şi Moldovei. Se soluţionau în acest mod stabilitatea sud-estului european, pacea în zona Dunării de Jos, stoparea politicii anexioniste a Rusiei, menţinerea statu-quo-ului în Chestiunea orientală, corectarea poziţiei de singură putere maritimă a Rusiei în Marea Neagră, reglementarea navigaţiei şi comerţului european pe Dunăre prin reconsiderarea posesiunii exclusive a gurilor Dunării de către aceeaşi putere. De aceea, lordul Clarendon, la 22 iulie 1854, într-o scrisoare către reprezentantul Marii Britanii la Viena, Westmorland, aprecia că „statu-quo-ul de dinaintea războiului va trebui să sufere importante modificări” 11 . În ceea ce priveşte poziţia marilor puteri ea a fost nuanţată şi nu rareori oscilantă. Puterile nu au adoptat o poziţie constantă faţă de dorinţele româneşti, dar nici n-au putut să le ignore, în cele din urmă atitudinea lor a variat în funcţie de propriile lor interese. Unele dintre ele (Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia) s-au arătat favorabile, în general, năzuinţelor româneşti, Anglia a trecut succesiv de la o poziţie la alta pentru ca Imperiile Otoman şi cel Habsburgic să se situeze pe constante poziţii ostile. Dar Franţa ca şi Sardinia au avut în vedere, în mai multe rânduri, eventualitatea schimbului Principatelor pentru a obţine din partea Austriei unle compensaţii în Italia, iar Rusia a căutat îndeosebi să contracareze Anglia, Austria şi Turcia şi să-şi sporească prestigiul în Principate.
9

Celelalte condiţii avansate pentru viitorul tratat de pace au fost: libertatea navigaţiei pe Dunăre, trecerea protecţiei supuşilor creştini ai sultanului în mâinile marilor puteri, şi revizuirea tratatului din 13 iulie 1841 cu privire la strâmtori – n.n. 10 Acte şi documente relative la istoria renescerei României, II (1844-1856), Bucureşti, 1889, p. 459460, 550; I. Nistor, Ocupaţia austriacă în Principate 1854-1857 după rapoartele lui Coronini, Bucureşti, 1939, p. 6. 11 Acte şi documente relative la istoria renascerei României, II, p. 474.

93

La sfârşitul anului 1854 – după trecerea Austriei de partea Puterilor occidentale, în războiul Crimeii – discuţiile diplomatice s-au purtat în jurul celor patru puncte – înscrise în „Memorandul” englez, din 16/28 decembrie şi care urmau să fie impuse drept condiţii în tratativele de pace cu Rusia. Conferinţa care a dezbătut „cele patru puncte ca bază a păcii” a avut loc la Viena. Ele au fost calificate – de diplomaţia occidentală – drept „quatre articles de foi du <credo> diplomatique européean”12. În unanimitatea punctelor de vedere ale marilor puteri, determinate de zdruncinarea situaţiei geopolitice europene de către Rusia, reprezentanţii lor, reuniţi la 28 decembrie 1854 la Viena, au remis generalului Mihail Gorciakov, care între timp evacuase teritoriul Ţării Româneşti şi Moldovei, un proiect de pace care lua în considerare mai toate problemele politicii europene. Se prevedeau următoarele: 1) abolirea protectoratului exclusiv al Rusiei asupra Principatelor Române şi Serbiei; 2) instituirea garanţiei colective a marilor puteri pentru aceste ţări; 3) anularea tratatelo ruso-otomane referitoare la privilegiile şi imunităţile ţărilor menţionate, dându-le noi reglementări menite a satisface atât interesele lor, cât şi pe cele ale puterii suzerane şi ale Europei; 4) abolirea unei prevederi din Tratatul de la Adrianopol prin care se scotea de sub controlul Rusiei cursul inferior al Dunării; 5) revizuirea locului Imperiului otoman în conceptul de echilibru european prin revizuirea Tratatului din 13 iulie 1841 de la Londra şi lichidarea preponderenţei Rusiei; 6) se cerea Rusiei să renunţe la protectoratul ei asupra creştinilor din Imperiul otoman în favoarea unei legislaţii speciale de respectare a identităţii acestora13. În contrapondere, Rusia nu a cedat acestor propuneri şi a încercat să salveze situaţia în războiul cu aliaţii în peninsula Crimeea. Într-adevăr, se încheia astfel o întreagă epocă de expansiune teritorială şi de dominaţie, care dura de patru decenii. Sub aceste auspicii şi în asemenea condiţii ale războiului s-a ajuns la prima Conferinţă de la Viena a plenipotenţiarilor Austriei, Franţei, Marii Britanii, Turciei şi Rusiei din 15 martie – 4 iunie 1855. Acum, toate marile puteri, cu excepţia Rusiei, au propus restituirea suzeranităţii Porţii în provinciile imperiului ei contestate de ţar şi instituirea protectoratului colectiv pentru Principatele Române sub calitatea căruia li se îngăduia să aibă o administraţie independentă şi naţională14, forţă armată naţională şi un sistem defensiv elaborat împreună cu Poarta şi cu marile puteri europene. În timpul dezbaterilor Conferinţei, la 1 martie 1855, reprezentantul Franţei, baronul Bourquency – obiectând la o chestiune de formulare la punctul 1 – a introdus la masa tratativelor ideea Unirii Principatelor, arătând că nu voia să excludă, posibilitatea de reunire a teritoriilor ambelor provincii într-una
12

Leonid Boicu, Geneza „chestiunii române” ca problemă internaţională, Iaşi, Editura Junimea, 1975, p. 130. 13 Acte şi documente relative la istoria renascerei României, II, p. 560; vezi şi Apostol Stan, Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române. 1774-1856, p. 276-277; Vladimir Osiac, Istoria modernă a României, Craiova, Editura Universitaria, 1999, p. 133. 14 Nici străinii din Principate, care ar fi produs dezordini, nu beneficiau de protecţia statelor lor (cf. Acte şi documente relative la istoria renascerei României, II, p. 624).

94

singură. La 20 martie 1855, tot el a cerut să se depună ca anexă la protocol un memorandum francez care propunea unirea Moldovei cu Ţara Românească. În memorandum se arăta: unirea se întemeia pe identitatea de limbă, de obiceiuri, de legi şi interese, era unanim dorită şi preconizată încă de Regulamentul Organic; se mai propunea o domnie ereditară cu un prinţ indigen „sau, mai bine”, unul ales dintr-o familie domnitoare europeană. Oficial, problema Unirii Principatelor era impusă ca problemă europeană. Conferinţa a fost suspendată, în iunie 1855, fără a se ajunge la vreun rezultat, dar lucrările au fost necesare pentru pregătirea Congresului de pace. Totuşi, înaintea acestuia, a avut loc Conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol, convocată în continuarea celei de la Viena, care şi-a încheiat lucrările la 30 ianuarie/11 februarie 1856, fără a mai lua în discuţie problema Unirii Principatelor. Sfârşitul războiului a dus, însă, la modificarea poziţiilor Puterilor, apropiindu-se Franţa de Rusia. În cele din urmă, Moldova, Ţara Românească şi Serbia se consolidau ca entităţi autonome şi naţionale prin faptul că imunităţile şi privilegiile lor erau transferate în dreptul public european 15 . De aici şi până la conştientizarea Europei asupra unităţii politico-statale a românilor din cele două state Moldova şi Ţara Românească nu a mai rămas decât un pas, căci această problemă deja fusese enunţată la 26 martie 1855 în cadrul Conferinţei de la Viena. Tot la Viena, într-o nouă Conferinţă, desfăşurată în condiţiile victoriilor aliaţilor în Crimeea, la 1 februarie 1856 s-a încheiat un protocol semnat de plenipotenţiarii Austriei (Buol-Schauenstein), Franţei (Bourgueney), Marii Britanii (G.H. Seymour), Turciei (Ihsan) şi reprezentantul Rusiei (Gorciakov) prin care se prevedeau măsurile discutate în conferinţa din primăvara anului 1855, plus o rectificare a frontierei Rusiei în sudul Basarabiei16. Aşadar, în condiţiile anilor de confruntare militară, în care se angajaseră mai toate puterile mari, la Dunăre, în Caucaz, în Kamciatka, în Mediterană şi în Marea Baltică, „problema românească a reprezentat, în anumite momente, o componentă esenţială a politicii europene”17. Încă din 1853, Blondeel von Cuelébroeck (Belgia) considera căderea Imperiului otoman ca inevitabilă şi de aceea propunea, pentru evitarea unei catastrofe politice internaţionale crearea între Rusia şi Turcia a unui stat tampon (ca o Belgie), prin eliberarea Moldovei, Ţării Româneşti şi Serbiei şi transformarea acestora în state neutre şi independente. Problema Principatelor, constata Blondeel, apărea, atunci, mereu pe „primul plan”, reprezentând „marea problemă a momentului”. Bucureştiul ajunsese „unul din teatrele cele mai interesante ale epocii”, iar unirea Principatelor, chiar dacă ar fi dus la ruperea legăturilor de suzeranitate cu Poarta ar fi avut consecinţe mult mai importante în plan politic european 18 . În 1855, secretarul legaţiei Belgiei la Constantinopol, care a succedat lui Blondeel, Joseph Jooris, cât şi consulul general al Belgiei la Bucureşti, Jaques Poumay, rămâneau la
15 16

Apostol Stan, Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române. 1774-1856, p. 279. Acte şi documente relative la istoria renascerei României, II, p. 909. 17 Gheorghe Platon, Personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza în documente diplomatice şi în presa europeană, în „Arhivele Olteniei”, Serie nouă, nr. 7, 1992, p. 56. 18 Ibidem.

95

aceleaşi concluzii. Ultimul chiar adăuga că destinul politic al Principatelor (acest „grânar al abundenţei”) pentru trupele ţariste, („cartier al tuturor invaziilor ruse împotriva Turciei, secretul şi scopul tuturor agresiunilor”) „va trebui să exercite o mare influenţă asupra relaţiilor şi a comerţului european” 19 . Spre un asemenea consens se orientau sau gândeau cele mai multe dintre statele puternice din Europa. În acest sistem de relaţii, Rusia, Turcia şi Austria, chiar dacă înţelegeau perfect locul istoric al unui stat românesc independent, nu puteau să se debaraseze de avantajele pe care le obţinuseră în secolele anterioare prin dominarea lor a spaţiului românesc şi, implicit, a întreg sud-estului european. Unirea celor două state româneşti extracarpatice devenea pentru statele occidentale un garant, noul stat fiind capabil, în relaţii strânse cu Poarta, să bareze expansiunea rusă şi, totodată, să-şi apere propriul teritoriu. Statul naţional român trebuia să constituie – după expresia contelui Walewski, ministrul de externe al Franţei – „bariera care să închidă Rusiei accesul în această parte a Orientului”20. Formula unionistă susţinută de Franţa, cu toată adversitatea Turciei şi Austriei şi cu reticenţa Marii Britanii, a fost transpusă ca o soluţie virtuală în Tratatele de pace de la Paris din 18/30 martie 1856. În aceste împrejurări, s-au deschis lucrările Congresului de pace de la Paris, de la 13/25 februarie 1856-18/30 martie 1856, sub preşedenţia contelui Walewski, ministrul de externe al Franţei. Participau Franţa, Anglia, Sardinia, Turcia, Austria şi Rusia. Dintre marile puteri lipsea Prusia, datorită împotrivirii Angliei. Delegaţii marilor puteri participante la Congres s-au pronunţat pentru sau împotriva Unirii Principatelor, conform propriilor lor interese şi în funcţie de politica de dominaţie şi influenţă economică a fiecăreia, în această parte a Europei21. Problema Unirii celor două ţări româneşti a fost abordată de Franţa în şedinţa din 8 martie, când chestiunea Principatelor s-a aflat pe ordinea de zi. Deschizând dezbaterile asupra acestei probleme, Walewski, preşedintele Congresului, a spus: „Înainte de a se atinge chestiunea Principatelor, este de cercetat dacă ele trebuie a trăi sub o organizaţie separată şi dacă nu ar fi în interesul atât al acestor ţări, cât şi al Europei ca ele, să fie întrunite într-un singur stat”. Delegatul Angliei, Clarendon – se pare sub influenţa lui Napoleon al III-lea – a sprijinit propunerea lui mai afirmând că: „dorinţele poporului trebuiesc luate în seamă”. Pe aceeaşi poziţie s-a situat şi Orlov, delegatul Rusiei; reprezentantul Austriei, Buol a răspuns că: „nu se poate lua vreo hotărâre, fără a se consulta mai întâi doleanţele poporului”, iar reprezentantul Turciei, Ali Paşa s-a pronunţat categoric împotriva Unirii. Aşa a apărut la Congres ideea convocării unui plebiscit care să facă ştiute dorinţele românilor. „Astfel Austria şi Turcia, scria istoricul Riker, îşi frânseră armele în propriile lor mâini”22. După lungi dezbateri, la 30 martie 1856, s-a semnat la Paris,
19 20

Ibidem, p. 57. Acte şi documente relative la istoria renascerei României, II, p. 1105. 21 Vezi: Gheorghe Platon, Istoria modernă a României, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1985, p. 156. 22 T.W. Riker, Cum s-a înfăptuit România, Bucureşti, 1940, p. 68.

96

Tratatul de pace care în problema Principatelor stabilea următoarele: desfiinţarea protectoratului Rusiei, instituit în urma păcii de la Adrianopole; de asemenea, Principatele sunt scoase de sub tutela Rusiei şi puse sub garanţia celor şapte puteri (dar rămânând sub suzeranitatea Turciei); se statua înfiinţarea (cu sediul la Bucureşti) a unei comisii alcătuite din reprezentanţii statelor semnatare, cu sarcina de a cerceta starea internă a ţării şi a face propuneri cu privire la reorganizare; s-a hotărât ca sudul Basarabiei, judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad, să reintre în componenţa Moldovei; s-a prevăzut libertatea navigaţiei pe toată întinderea Dunării şi pentru toate statele riverane; de asemenea, s-a hotărât crearea unei Comisii provizorii, alcătuită din cei şapte, cu atribuţia de a asigura navigaţia pe porţiunea de fluviu de la Isaccea până la vărsarea în Marea Neagră; convocarea unor Adunări (Divanuri) ad-hoc investite cu dreptul de a se pronunţa în problema unirii. Convocarea lor este lăsată în seama Turciei, cu concursul reprezentanţilor marilor puteri la Constantinopol; se prevedea evacuarea trupelor austriece; se mai prevedea dreptul la armată naţională, libertatea legislaţiei şi a cultelor ş.a23. În concluzie, Congresul nu acceptase Unirea, dar prin hotărârile lui permitea mişcării unioniste realizarea ei. Lupta pentru Unire intră într -o fază nouă, antrenând activ largi pături sociale, masele populare, toate spiritele înaintate ale societăţii româneşti, care înţelegeau să acţioneze energic, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, pentru fructificarea integrală a posibilităţilor create de hotărârea adoptată de Congresul de la Paris, în legătură cu consultarea dorinţei locuitorilor Moldovei şi Munteniei în privinţa viitorului lor. Personalităţi ca Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri, Vasile Alecsandri, C.A. Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac se situează în primele rânduri ale luptei pentru Unire. Unirea Principatelor devenea scopul imediat şi imperios necesar de îndeplinit de către toţi românii. Mai mult, arhimandritul Neofit Scriban considera că Unirea Principatelor era chiar în avantajul Turciei, întrucât va avea o pavăză spre nord contra invadării teritoriului său; iar Austria va avea şi ea foloase, dată fiind tendinţa slavilor din nord de a se uni cu cei din sud24.

23 24

Vladimir Osiac, op. cit., p. 134-135. Unitatea naţională a Românilor în epoca modernă. 1821-1918, Bucureşti, Editura Academiei, 1985, p. 107.

97

ROMÂNII ŞI CHESTIUNEA ORIENTALĂ (1856-1859)
Sorin Liviu DAMEAN*

Abstract: The Roumanians and the Eastern Question (1856-1859)
In the second half of the nineteenth century, Roumanian problem – which means the Union and modern organization of Principalities Moldavia and Wallachia – have become an international issue, and is included formally on the agenda of European diplomacy. In terms of international legal status, the two Principalities under Ottoman suzerainty, were considered as part of the Ottoman Empire, so part of the Eastern Question, and at the same time, under Russian protectorate, the latter established in officially by the Treaty of Adrianople of September 14, 1829. After defeating Russia in the Crimean War (1853-1856), Russian protectorate will be replaced by collective security in Europe and the two Romanian Principalities will unite in one state and one Prince in the person of Alexandru Ioan Cuza. Keywords: Eastern Question, Roumanian Principalities, Great Powers, Ottoman Empire, diplomacy

În cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, problema românească – a Unirii şi organizării moderne a Principatelor Moldova şi Muntenia (Valahia) – avea să devină o problemă internaţională, fiind inclusă, în mod oficial, pe agenda diplomaţiei europene. Din punctul de vedere al statutului juridic internaţional, cele două Principate, aflate sub suzeranitate otomană, erau socotite ca fiind parte integrantă a Imperiului Otoman, deci parte a chestiunii orientale, şi, în acelaşi timp, sub protectorat rusesc, acesta din urmă instituit în mod oficial prin Tratatul de la Adrianopol din 14 septembrie 1829. Confruntările dintre Puteri în regiunea de sud-est a continentului nu au fost generate doar de interese pur orientale, ci, mai cu seamă, europene. Triumful pangermanismului şi îndeosebi ascendenţa panslavismului erau privite de Franţa şi Anglia ca o punere în cauză a însăşi existenţei Europei moderne ca civilizaţie şi ca realitate istorică1.
* Profesor universitar doctor, Universitatea din Craiova, vicepreşedinte SSIR. 1 Leonid Boicu, Geneza chestiunii române ca problemă internaţională, Iaşi, Editura Junimea, 1975, p. 57.

98

Piatra unghiulară a istoriei diplomaţiei moderne a constituit-o menţinerea fragilului echilibru european. Încercarea Rusiei de a modifica această situaţie în favoarea sa – prin declanşarea războiului Crimeii (1853-1856) – a suferit un eşec lamentabil 2 . În anul 1856 contextul european va fi favorabil acţiunii românilor pentru înfăptuirea unui pas important pe calea unităţii naţionale şi a modernizării. Un sprijin substanţial şi eficient a sosit din partea Franţei, Împăratul Napoleon al III-lea fiind susţinătorul principiului naţionalităţilor. Ar fi o naivitate să credem însă că acest suport a fost unul total dezinteresat. Imperiul napoleonian viza în principal consolidarea prestigiului său internaţional, dobândirea unui statut menit să asigure predominanţa sa pe continentul european, precum şi interese economice în zona Dunării şi a Mării Negre. Pe de altă parte, Prusia şi Sardinia – angrenate la rândul lor în procesul complex al realizării propriei unităţi naţionale – au secondat politica franceză în Orient 3. Pentru a minimaliza consecinţele înfrângerii militare care a pus capăt războiului Crimeii şi încercând să evite izolarea, Rusia ţaristă – pretendentă la moştenirea „omului bolnav” (Imperiul Otoman) – nu va fi ostilă ideii Unirii Principatelor, cu atât mai mult cu cât Ţarul poza în postura de campion al apărării intereselor creştine din Balcani. Fidelă apărătoare a integrităţii Imperiului Otoman şi, totodată, ostilă politicii expansioniste ruseşti, Anglia va adopta o poziţie ambiguă faţă de problema unirii Principatelor. O atitudine complet diferită de cea a celorlalte Puteri europene vor adopta Turcia şi Austria. Imperiul Otoman – aflat deja pe panta inexorabilă a decadenţei – conştientiza faptul că Unirea celor două provincii româneşti – Moldova şi Muntenia – ar aduce cu sine, mai devreme sau mai târziu, independenţa acestora. Se crea astfel un precedent periculos pentru popoarele creştine aflate încă sub dominaţie otomană. Nu mai puţin alarmată era Austria în ceea ce priveşte eventualitatea constituirii în viitor a unui stat român independent, care să cuprindă şi teritoriile româneşti aflate sub dominaţie habsburgică: Transilvania, Banatul şi Bucovina. Interesele divergente ale Puterilor europene se vor dovedi greu de conciliat, fapt probat de dezbaterile Congresului de pace de la Paris (februarie-martie 1856). Cu acel prilej, contele Walewski, ministrul de Externe francez, avea să propună – aşa cum o făcuse anterior reprezentantul Franţei, baronul Bourqueney, la Conferinţa de la Viena din martie 1855 – unirea celor două Principate sub un Prinţ străin4. Ideea avea să fie susţinută de reprezentanţii Rusiei, Angliei, Sardiniei şi Prusiei, dar respinsă cu vehemenţă de diplomaţii turc şi austriac. Aceştia din urmă
2

Idem, Austria şi Principatele Române în vremea războiului Crimeii (1853-1856), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1972, passim. 3 Andrina Stiles, Unificarea Italiei, 1815-1870 Bucureşti, Editura All, 1996, passim; Idem, Unificarea Germaniei, 1815-1890, Bucureşti, Editura All, 1998, passim. 4 Leonid Boicu, Unirea Principatelor Române în dezbaterea forurilor internaţionale (1855-1859), în volumul Unirea Principatelor şi puterile europene, Bucureşti, Editura Academiei, 1984, p. 59-61.

99

invocau faptul că moldovenii şi muntenii nu ar fi dorit unirea într-un singur stat. După ample şi contradictorii dezbateri se va lua hotărârea convocării unor Adunări (Divanuri) ad-hoc, prin care românii să fie consultaţi în privinţa viitoarei lor organizări. Tratatul de la Paris (30 martie 1856) consemna înlocuirea protectoratului rusesc asupra Principatelor Române cu un regim de garanţie colectivă a statelor semnatare, fiind menţinută însă şi suzeranitatea otomană. Potrivit uneia din clauze – de care românii vor şti să profite cu înţelepciune –, nici una din aceste Puteri nu avea dreptul să intervină cu forţa armată în Principate, fără acordul tuturor garanţilor. Cauza românească avea să fie susţinută cu perseverenţă şi încurajată de reprezentantul francez la Constantinopol, Thouvenel. Aşa cum o dovedesc rapoartele sale diplomatice, firmanul de convocare a Divanurilor ad-hoc din Moldova şi Muntenia a fost smuls cu greutate Sublimei Porţi5. Eforturile benefice ale lui Thouvenel vor fi acompaniate de cele ale consulului francez la Iaşi, Victor Place. El a informat permanent Ministerul de Externe francez despre starea de spirit a opiniei publice din Moldova, dezvăluind planurile murdare ale caimacamului (locţiitorul Domnului) Vogoride, de falsificare grosolană – în complicitate cu diplomaţia otomană şi austriacă – a alegerilor pentru Divanurile ad-hoc. Alegerile falsificate din Moldova – ce dădeau câştig de cauză anti-unioniştilor – aveau să stârnească noi divergenţe între Puterile europene. Turcia – sprijinită şi încurajată de Austria şi Anglia – refuza sistematic organizarea de noi alegeri, ceea ce a determinat Franţa, Prusia, Sardinia şi Rusia să rupă relaţiile diplomatice. Încercând să evite izbucnirea unui nou conflict european, Împăratul Napoleon al III-lea s-a întâlnit cu Regina Victoria a Angliei la Osborne (6-10 august 1857). Aici se va ajunge la o soluţie de compromis: diplomaţia britanică accepta anularea alegerilor falsificate din Moldova, iar Franţa se declara de acord cu ideea unei uniri parţiale6. Perioada care a urmat înţelegerii de la Osborne a demonstrat încă odată că nu diplomaţia europeană a dat românilor unirea, ei fiind aceia care au impus-o. În urma reorganizării alegerilor, unioniştii moldoveni vor obţine o majoritate confortabilă. Drept consecinţă, Adunările ad-hoc de la Bucureşti şi Iaşi (deschise în septembrie 1857) – în care erau reprezentate toate categoriile sociale – au afirmat cu tărie dorinţele naţionale: autonomia, Unirea, Principe străin dintr-o familie domnitoare din Europa apuseană, guvernământ constituţional. Comisia europeană – prezentă la Bucureşti – a înaintat raportul său şi cererile formulate de româ ni reprezentanţilor Puterilor garante. După dezbateri lungi şi aprinse avea să fie elaborată Convenţia de la Paris (19 august 1858), care stabilea statutul internaţional al Principatelor Române şi principiile de organizare internă.
5

L. Thouvenel, Trois années de la question d’Orient. D’après les papiers inédits de M. Thouvenel, Paris, 1987, p. 335. 6 T. W. Riker, Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaţionale, 1856­1866, Bucureşti, 1941, p. 182-183.

100

Convenţia – consecinţă a compromisului Puterilor garante – accepta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, cu doi domnitori autohtoni, două guverne şi Adunări diferite. S-au făcut concesii doar în ce privea constituirea unei Comisii Centrale la Focşani pentru elaborarea legilor de interes comun, pentru înfiinţarea unei Curţi de justiţie şi a alteia de casaţie, iar armata a fost aşezată sub o comandă unică7. Convenţia a reprezentat o profundă dezamăgire pentru români şi a stârnit proteste la nivelul presei unioniste. Interesant este faptul că “problema românească” a constituit pentru Napoleon al III-lea, în perioada premergătoare războiului cu Austria (războiul franco-sardoaustriac avea să izbucnească în aprilie 1859), o masă de manevră în politica sa faţă de Rusia şi Anglia. Cu toate acestea, românii vor da dovadă de o deosebită maturitate politică, punând Puterile garante în faţa unui fait accompli. La 5 şi 24 ianuarie 1859 principiul Unirii s-a înfăptuit prin alegerea aceluiaşi Domnitor, Alexandru Ioan Cuza, în Moldova şi, apoi, în Muntenia. Nu atât evenimentul ca atare a surprins diplomaţii europeni, cât mai ales modalitatea executării sale. Ideea alegerii aceluiaşi Domnitor în ambele Principate era susţinută de unionişti (de pildă, partizanii lui Nicolae Golescu) încă din timpul dezbaterilor şi elaborării Convenţiei de la Paris din august 1858 şi nu a fost abandonată nici după aceea, fără a se desemna însă şi persoana avută în vedere8. În opinia “partidei naţionale”, dubla alegere a colonelului Al. I. Cuza nu reprezenta o simplă uniune personală, ci un regim tranzitoriu spre înfăptuirea unei reale unităţi, politico-administrative, iar în perspectivă spre independenţă şi unirea tuturor provinciilor româneşti. Conştient de misiunea încredinţată, însuşi Cuza declara că noua demnitate princiară era doar una provizorie, dorinţa sa şi a naţiunii fiind aceea de a ceda, la momentul oportun, tronul Principatelor Unite unui Prinţ străin, dorinţă ce fusese formulată clar în programul afişat în timpul dezbaterilor Adunărilor ad-hoc9. Dubla alegere a lui Al. I. Cuza a fost socotită de Puterile garante drept o încălcare gravă a Convenţiei din august 1858. De fapt, românii au încălcat acest act internaţional doar în spiritul, nu şi în litera sa, profitând de lacunele existente. Aşa cum am observat, nicăieri în Convenţie nu exista o interdicţie clară referitoarea la posibilitatea alegerii aceluiaşi Domnitor în ambele Principate. Reacţia Puterilor garante, a diplomaţiei europene, a variat în funcţie de propriile interese în sud­estul Europei. Cea care a susţinut cauza românească a fost şi de această dată Franţa, deşi cercurile diplomatice de la Paris erau mult mai rezervate, pentru a nu stârni suspiciunea celorlalte Puteri garante. Oricum, opinia publică franceză, mai ales presa, a primit cu satisfacţie dubla alegere a lui A. I. Cuza10.
7

D. A. Sturdza şi colaboratorii, Acte şi documente relative la istoria renascerei României, vol. VII, Bucureşti, 1898, p. 306 şi urm. 8 L. Boicu, Din istoria diplomaţiei europene. Anul 1859 la români, Iaşi, Institutul European, p. 49, 56. 9 Gh. Platon, Unirea Principatelor şi Belgia, în volumul Unirea Principatelor şi puterile europene, p. 118. 10 L. Boicu, Din istoria diplomaţiei europene, p. 78.

101

Atitudinea binevoitoare a Franţei avea să fie împărtăşită şi de Rusia, al cărei obiectiv era acela de a submina autoritatea unui act, precum Tratatul de la Paris, ale cărui clauze erau „umilitoare” pentru cercurile diplomatice de la St. Petersburg. Cancelarul rus, Gorceakov, avea să­i transmită ministrului de Externe francez că Rusia va susţine Franţa la viitoarea Conferinţă pentru recunoaşterea dublei alegeri, însă numai pe timpul vieţii lui Cuza11. Sardinia a privit cu multă simpatie actul înfăptuit de români, iar Prusia, dincolo de anumite ambiguităţi, se declara în cele din urmă favorabilă cursului evenimentelor din Principate. Cât priveşte cercurile diplomatice londoneze, atitudinea acestora a oscilat de la necesitatea exercitării de presiuni pentru a anula dubla alegere la compromis şi conciliere. Austria, adversara ireconciliabilă a Unirii din considerente lesne de înţeles şi precizate de noi mai sus, solicita respectarea Convenţiei din august 1858, deci anularea dublei alegeri, poziţia sa înscriindu­se pe linia politicii pe care o promova: păzirea sfântă a legitimismului monarhic şi repudierea principiului naţionalităţilor12. Guvernul de la Viena ţinea să sublinieze că va refuza să adere la orice aranjament respins de Curtea suzerană. Cum era de prevăzut, Imperiul Otoman a respins cu vehemenţă dubla alegere şi a protestat pe cale diplomatică, insistând pentru o intervenţie armată menită a restabili “ordinea” în Principate şi convocarea unei Conferinţe în vederea obţinerii acordului Puterilor garante în această direcţie. Manifestând prudenţă, Al. I. Cuza nu a trecut la realizarea imediată a unirii depline printr­un nou fait accompli, ci a preferat – şi ca urmare a sugestiilor venite din partea diplomaţiei de la Quay d’Orsay – să consolideze poziţia câştigată şi să aştepte recunoaşterea dublei alegeri de către Puterile garante13. De aceea, eforturile sale se vor concentra în această direcţie, fiind trimise, în lipsa agenţiilor diplomatice (atribut al statelor suverane), misiuni speciale în capitalele europene. La Constantinopol, Costache Negri va juca un rol deosebit de important, la fel de convingătoare dovedindu­se misiunea lui Vasile Alecsandri la Paris, Londra şi Torino. În aceste circumstanţe avea să survină convocarea Conferinţei de la Paris, ale cărei lucrări au început la 7 aprilie 1859. În cea de a doua şedinţă, Franţa, Rusia, Anglia, Sardinia şi Prusia au solicitat, de comun acord, Turciei să recunoască dubla alegere a lui Al. I. Cuza ca Domnitor al Principatelor Unite. În condiţiile izbucnirii războiului franco­sardo­austriac (26 aprilie 1859), Austria, prin forţa împrejurărilor – ameninţată de perspectiva mobilizării unei forţe armate consistente la graniţa transilvăneană – a devenit mult mai conciliantă, reluând legăturile cu autorităţile de la Bucureşti şi Iaşi. Cert este faptul că la ameninţările Porţii cu o intervenţie armată la nord de Dunăre, Domnitorul român a
11 12

Ibidem, p. 90. Ibidem, p. 118. 13 Documente privind Unirea Principatelor, vol. VI, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1980, p. 300, 304.

102

răspuns prin mobilizarea armatei Principatelor în tabăra de Floreşti (în apropiere de Ploieşti), mobilizare care a fost percepută la Viena ca un fel de presiune exercitată asupra trupelor imperiale. Într­adevăr, au existat în această perioadă şi unele încercări de colaborare între Cuza şi liderii emigraţiei maghiare în vederea declanşării unei acţiuni comune în Transilvania. Astfel de tratative, deşi s­au concretizat prin încheierea unor proiecte de convenţie, nu au mai fost finalizate şi puse în practică, pe de o parte, ca urmare a intransigenţelor liderului maghiar Lajos Kossuth în privinţa recunoaşterii naţionalităţii române în Transilvania, iar pe de altă parte, războiul franco­sardo­austriac s­a încheiat destul de rapid14. Rămasă izolată, Poarta a fost la rândul său împinsă pe panta concesiilor, acceptând, în prima fază, să­i acorde lui Al. I. Cuza două firmane de învestitură, formulând însă şi o serie de condiţii socotite de cercurile conducătoare române drept inacceptabile. Enumerăm câteva din acestea: Principele domnitor trebuia să se prezinte imediat la Constantinopol pentru învestitură; situaţia creată în Principate era recunoscută numai pe timpul domniei lui Cuza, iar în cazul unor noi încălcări ale Convenţiei de la Paris, Poarta era îndreptăţită a recurge la intervenţia armată. Opoziţia Domnitorului şi presiunile exercitate de Puterile garante au determinat Turcia ca, în final, să renunţe la cea mai mare parte a acestor clauze. În ultima şedinţă a Conferinţei de la Paris, Austria şi Turcia au recunoscut dubla alegere, fapt consemnat în protocolul din 6 septembrie 1859, iar firmanele de învestitură au fost remise la 15 şi 20 octombrie acelaşi an. Această recunoaştere a unei situaţii de fapt existente în Principate a constituit o însemnată victorie, atenţia factorilor de conducere de la Bucureşti şi Iaşi concentrându­se în direcţia realizării unităţii politico­administrative.

14

L. Boicu, op. cit., p. 152­153, 160.

103

ROMÂNIA ŞI POLITICA ORIENTALĂ A FRANŢEI ÎN TIMPUL DESFĂŞURĂRII PRIMULUI RĂZBOI BALCANIC
Nicu POHOAŢĂ*

Abstract: Romania and the French oriental politics during
the First Balcanic War
The study examines the Romanian-French relations and Entente policy towards Romania during the First Balkan War. The author highlights the factors that formed the basis of the French-Romanian relations: the French-Russian alliance, the general interests of the Entente in South-Eastern Europe, relations between Romania and Bulgaria, Romania's relations with the Central Powers, public opinion in Romania, which showed sympathy for France, the pro-Entente orientation of Romanian politicians, the events during the "Balkan crisis" and others. Connecting its diplomatic actions with those of Russia, France proved to be a very active factor in influencing the political actions of the Romanian government, in accordance with the general interests of the Entente in SouthEastern Europe. The diplomatic steps taken in the Romanian capital were characterized by realism, but gradually highlighting a differentiated attitude from that of Russia toward the Romanian state. Like the English diplomacy, which turned out to be less active in Bucharest, the French diplomacy understood that Romania's strategy in its Balkan policy was based on its links with the Central Powers, which is why it was deceived by the assurances given by the Romanian authorities regarding the exclusive existence of an independent foreign policy of the Romanian state, in the context of the "Balkan crisis." That is why both France and England expressed skepticism about the possibility of attracting Romanian in the Entente and opposed its participation at the Peace Conference in London. Finally, France and England accepted Russia's attitude towards Romania, its interests being more significant in this geographical area compared to its Western partners. The geo-strategic position of Romania in particular was very important in case of war between Russia and Austria-Hungary, and it forced the Russian government to require perseverance in the policy of separation of Romania from the political orbit of the Central Powers and its attraction on the side of the Entente.

*

Lector univ. dr., Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Arhivistică, Bucureşti; preşedinte al Filialei Bucureşti a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România.

104

Keywords: Spheres of influence, alliance, Balkan confederation, neutrality, independent foreign policy, status quo, geo-strategic position

Politica orientală a Franţei şi relaţiile sale cu România în timpul Primului Război Balcanic au fost determinate de alianţa franco-rusă, dar şi de interesele generale ale Antantei în Sud-Estul Europei, favorabile în general luptei de eliberare a popoarelor din această zonă geografică de sub dominaţie otomană. În acest context, evoluţia relaţiilor româno-bulgare avea să imprime nuanţe specifice atitudinii Franţei faţă de România, având în vedere faptul că Bulgaria făcea parte din alianţa statelor balcanice, realizată sub egida Rusiei, în timp ce România, în pofida unei politici oficiale independente şi a îmbunătăţirii relaţiilor cu statele din cadrul Triplei Înţelegeri, gravita încă în sfera de influenţă a Puterilor Centrale. De aceea, caracterul relaţiilor României cu Puterile Centrale reprezenta adevăratul barometru politic în funcţie de care se elabora politica Franţei faţă de România. Relaţiile franco-române în timpul Primului Război Balcanic erau influenţate totodată, în mod favorabil, de opinia publică din România, care manifesta multă simpatie pentru Franţa, şi de orientarea antantofilă a unor oameni politici români. În funcţie de factorii enumeraţi, la care adăugăm desfăşurarea evenimentelor în timpul „crizei balcanice”, vor evolua relaţiile României cu Franţa şi în perioada următoare. Franţa a apreciat pozitiv atitudinea de neutralitate faţă de războiul balcanic adoptată de guvernul de la Bucureşti. C. Blondel, ministrul Franţei la Bucureşti, informa pe R. Poincaré, ministrul de Externe al Franţei, pe data de 23 octombrie 1912, că politica de neutralitate e susţinută de majoritatea oamenilor politici români. Unii însă, printre care şi Take Ionescu, se pronunţau pentru mobilizare, în momentul în care Bulgaria a atacat Turcia, pentru a-l determina pe regele Ferdinand să-şi ia angajamente formale faţă de România. Regele Carol I, „a cărui voinţă este preponderentă în materie de politică externă”, nu pare dispus să asculte sfaturile celor care ar vrea să angajeze direct România în conflict. C. Blondel credea că regele Carol I nu va întreprinde nimic, dacă Marile Puteri reuşesc să localizeze războiul în Balcani şi dacă nici una dintre ele nu intervine în luptă1. Pe data de 28 octombrie 1912, M. Guillemin, delegatul Franţei la Comisia Europeană a Dunării, informa pe R. Poincaré, în urma unei întrevederi cu regele Carol I, că suveranul român i-a dat asigurări că România nu a încheiat nici o convenţie militară cu Turcia, în pofida solicitărilor acesteia, statul român conservându-şi în întregime libertatea de acţiune. În acelaşi timp, regele Carol I a afirmat că România nu poate admite o creştere teritorială a Bulgariei, fără ca ea însăşi să nu primească o compensaţie. regele era conştient de faptul că o mobilizare a armatei române, chiar parţială, ar avea grave repercursiuni în raporturile cu Marile Puteri, dar, totodată, ţinea să precizeze că nu poate să pună în întregime
1

Documents diplomatiques français (se va cita D. D. F.), Paris, 1932, 3e série, tome 4, p. 236-238.

105

interesele vitale ale ţării în mâinile lor, câtă vreme aceştira nu ştiu încă dacă ele se vor putea pune de acord. În acest context, regele aprecia eforturile personale ale prim-ministrului francez R. Poincaré, care a întreprins „acţiunea cea mai utilă”, aceea de a menţine contactele între Marile Puteri2. Pe data de 28 octombrie 1912, C. Blondel, informa pe R. Poincaré despre constituirea noului guvern român. Ministrul francez aprecia că soluţia adoptată, prin includerea lui Take Ionescu în guvern, reprezenta garanţia cea mai sigură asupra politicii externe pacifice pe care o va adopta România în contextul „crizei balcanice”3. Iar pe data de 31 octombrie 1912, C. Blondel informa că în timpul unei audienţe acordată de regele Carol I, acesta i-a declarat că la viitoarea Conferinţă europeană România îşi reclamă energic locul său4. Este semnificativ faptul că, la iniţiativa Franţei, Marile Puteri s-au declarat de acord cu convocarea unei conferinţe a ambasadorilor lor, împreună cu ai puterilor beligerante, la Londra, în scopul de a facilita rezolvarea crizei izbucnite în Balcani. În circulara trimisă ambasadorilor Franţei la 1 noiembrie 1912, Raymond Poincaré prim-ministru al Franţei a inclus printre participanţ i şi România 5. Această propunere era importantă şi a întrunit adeziunea guvernanţilor români. Ea răspundea dorinţei regelui Carol I, care voia să profite de această ocazie pentru a se manifesta ca un factor important în politica sud-est europeană. El va fi cu atât mai favorabil avansurilor guvernului francez, cu cât prietenia sa cu Austro-Ungaria se dovedea ineficace chiar şi în problemele ce priveau raporturile României cu Bulgaria6. Într-o convorbire din 2/15 noiembrie 1912 cu ministrul român la Paris, Al. Em. Lahovary, ministrul de Externe francez, R. Poincaré, declara că „Marile Puteri n-au abdicat de la dreptul lor de a regla problemele Orientului, dar ele rămân fidele programului lor care consistă în împărţirea posesiunilor turceşti din Europa, rezervând Peninsula Balcanică popoarelor balcanice”7. În acest cadru, care reflecta de fapt, la acea dată, perspectiva de soluţionare a „crizei balcanice” doar din partea Marilor Puteri din cadrul Triplei Înţelegeri, R. Poincaré se declara favorabil revendicărilor româneşti şi afirma că, după cât ştie, Rusia e favorabilă în aceeaşi măsură8. Se pare că diplomaţia franceză, la fel ca şi cea rusă, au sesizat, în noile împrejurări, contradicţia profundă dintre România şi Austro-Ungaria în politica lor balcanică şi au căutat să exploateze această situaţie pentru atragerea României de partea Antantei. În condiţiile în care menţinerea statu-quo-ului balcanic era
2 3

D.D.F., 3e série, tome 4, p. 263-266. Ibidem, p. 270. 4 Ibidem, p. 314-315. 5 Ibidem, p. 302. 6 V. Vesa, România şi Franţa la începutul secolului al XX-lea. 1900-1916, Editura Dacia, ClujNapoca, 1975, p. 35. 7 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (se va cita A.M.A.E.), Fond 21. Rapoarte politice de la Paris. Anii 1908-1913, vol. 74, p. 222. 8 Ibidem, p. 222.

106

imposibilă, ca un rezultat al operaţiunilor militare, guvernul român a solicitat Austro-Ungariei sprijinul pentru rectificarea graniţei de sud-est. Aşa cum se ştie, în pofida unui sprijin diplomatic exprimat oficial, atitudinea Austro-Ungariei era însă ambiguă faţă de România, deoarece în perspectiva victoriei Serbiei ea s-a ataşat cu toate puterile sale de ideea menţinerii situaţiei neschimbate în Balcani. Dimpotrivă, Rusia şi Franţa, convinse de acum că „Balcanii trebuie să aparţină balcanicilor”, sesizează această fisură în relaţiile dintre România şi Austro-Ungaria şi consimt ca România să primească unele concesii teritoriale şi să participe la conferinţă9. La 3 noiembrie 1912, Blondel transmitea la Paris, printr-o telegramă, mulţumirile exprimate de guvernul român celui francez, în legătură cu poziţia adoptată de Franţa faţă de revendicările României10, în aceeaşi zi fiind primit într-o lungă audienţă de către regele Carol I, care i-a făcut un expozeu asupra situaţiei balcanice. Printre altele, regele Carol I i-a declarat că „ambiţiile bulgare sunt de altfel un pericol nu numai pentru noi, ci şi pentru Rusia, care nu ar vedea fără nelinişte o mare putere slavă în jurul Constantinopolului, care ar ameninţa-o într-o zi”. Suveranul român adăuga că „din acest punct de vedere, interesele noastre se apropie de cele ale Imperiului rus; vedeţi că, asupra acestui punct, noi putem şi ne vom putea înţelege”11. Deoarece în întrevederea pe care a avut-o cu regele Carol I, suveranul român făcuse aluzie la „solicitările exterioare formulate în favoarea unei mobilizări a României”, C. Blondel, frapat de aceasta, a obţinut în aceeaşi zi o întrevedere cu Titu Maiorescu, în vederea obţinerii unei clarificări. În raportul trimis ministrului de Externe francez, în urma acestei întrevederi, C. Blondel relatează că primministrul român i-a dezvăluit că asemenea presiuni au venit şi din partea Germaniei, mai exact din partea lui Kiderlen-Wächter, care se mira cum de România nu a luat imediat măsuri împotriva Bulgariei, după ce aceasta a intrat în război. Titu Maiorescu a căutat să-l liniştească pe ministrul francez, calificând acest demers al Germaniei, de altfel neoficial, un „incident”, faţă de care el însuşi „paraissait quelque peu froissé”. De altfel, spunea Maiorescu, însuşi regele Carol I s-a arătat uimit, scoţând în evidenţă repercursiunile pe care o mobilizare, chiar parţială, a armatei române le-ar putea avea din partea Rusiei. Reiterând mulţumirile adresate guvernului francez faţă de poziţia pe care a adoptat-o faţă de România, în contextul războiului balcanic, Titu Maiorescu îşi exprima speranţa, în mod surprinzător, de altfel, de a putea discuta în curând “chestiuni mai grave” care ţin de „schimbări fericite în politica noastră generală (s.n.)”12. C. Blondel îşi încheia
9

N. Iorga, Comment la Roumanie s’est détachée de la Triplice, Bucarest, 1933, p. 17-19; I. Gheorghiu, Relaţiile dintre România şi Austro-Ungaria în anii 1908-1914, “Studii şi articole de istorie”, 1968, nr. 11, p. 142-143; V. Vesa, op. cit., p. 36. 10 D.D.F., 3e série, tome 4, p. 340. 11 Ibidem, p. 343-347. 12 Ibidem, p. 347-348. Semnificativ este faptul că în colecţia de documente franceze citată se face precizarea, la aparatul critic, că este vorba de reînnoirea tratatului secret dintre România şi Austro-Ungaria, faţă de care guvernul român “parait beaucoup hésité”.

107

raportul cu observaţia că, de fapt, el nu este surprins, deoarece „modificări au fost aduse politicii urmate de 30 de ani de România, în sensul unei înţelegeri mai strânse cu Rusia (s.n.)”13. Pe data de 6/19 noiembrie 1912, ministrul României la Paris, Al.Em. Lahovary, a avut o întrevedere cu M. Paléologue, directorul Afacerilor Politice din cadrul Ministerului de Externe al Franţei, care i-a declarat că el consideră ca o necesitate absolută ocuparea Silistrei şi nu înţelege de ce până acum România nu s-a adresat Marilor Puteri cu un memoriu asupra punctului de vedere român la care să se asocieze şi Franţa, întrucât, din lipsă de informaţii exacte, opinia publică franceză fusese ostilă la început revendicărilor româneşti. M. Paléologue a examinat chiar, în acest sens, împreună cu ministrul român, pe o hartă dintr-un atlas german, frontiera româno-bulgară. El şi-a exprimat speranţa că Bulgaria va avea bunăvoinţa de a sacrifica ceea ce i se cere şi că guvernul francez va face tot ce este posibil pentru a ajuta România 14. De la Sofia, pe data de 7 noiembrie 1912, ministrul Franţei în Bulgaria, Panafieu, transmitea prim-ministrului Poincaré informaţii provenite de la omologul rus Nekliudov, în conformitate cu care Bulgaria era dispusă să acorde României anumite satisfacţii, pretenţiile României nepărând să depăşească concesiile pe care Bulgaria este dispusă să le facă. Pentru aceasta ar fi de preferat ca S. Danev, la întoarcerea sa de la Viena, să treacă prin Bucureşti, pentru a angaja tratative directe cu guvernul român. Semnificativ ni se pare faptul că diplomatul francez a sesizat că „la Bucureşti există o anumită nemulţumire faţă de Austria”, care n-a angajat tratative cu Marile Puteri decât relativ la propriile sale proiecte. „Relaţiile intime dintre cele două ţări şi analogia intereselor lor ar permite României să spere mai multă încredere”. În aceste condiţii, „conversaţiile directe între România şi Bulgaria ar fi fără îndoială mai bine primite decât prin intermediul guvernului austro-ungar, care ar risca să trezească susceptibilităţile românilor”15. Pe data de 7/20 noiembrie 1912, în ziua în care se deschideau negocierile în vederea armistiţiului pe frontul balcanic, ministrul român la Paris, Al. Em. Lahovary, a avut o întrevedere cu R. Poincaré, care i-a transmis că Bulgaria se opune foarte energic cedării Silistrei. Prim-ministrul francez l-a asigurat însă că Marile Puteri sunt cu certitudine favorabile României, în mod particular Franţa şi Rusia. Poincaré reitera promisiunea de sprijin faţă de România, adăugând în plus că va conta pe complexitatea chestiunilor care vor fi dezbătute, pentru a găsi posibilităţi de presiune şi compensaţii. De exemplu, considera Poincaré, Adrianopolul ar putea fi dat Bulgariei. Singurul mijloc de a proceda la o reglementare echitabilă şi imparţială a chestiunilor multiple puse de dispariţia Turciei europene, adăuga Poincaré, este supunerea tuturor acestora împreună discuţiei conferinţei puterilor europene16.
13 14

Ibidem, p. 348. A.M.A.E., Fond 21. Rapoarte politice de la Paris. Anii 1908-1913, vol. 74, p. 227-228. 15 D.D.F., 3e série, tome 4, p. 390-391. 16 Ibidem, p. 233-234.

108

Dispoziţiile foarte favorabile ale prim-ministrului francez, R. Poincaré, faţă de România au fost reiterate pe data de 9/22 noiembrie 1912. Acesta a adăugat în plus că atitudinea de neutralitate binevoitoare a României a permis Bulgariei şi aliaţilor săi să ajungă la porţile Constantinopolului şi că acest mare serviciu merită recompensat17. În cursul unei întrevederi particulare cu Guillemin, delegatul Franţei la Comisia Europeană a Dunării, Take Ionescu a făcut cunoscut, cu titlu strict confidenţial, punctul său de vedere asupra politicii României faţă de Bulgaria. Conţinutul discuţiilor a fost însă raportat Ministerului de Externe al Franţei, iar R. Poincaré, având în vedere importanţa acestui raport, cu precizarea păstrării confidenţialităţii, l-a comunicat printr-o circulară, pe data de 18 noiembrie 1912, ambasadelor Franţei de la Londra, Petersburg, Constantinopol, Berlin, Viena şi Roma. Printre altele, Take Ionescu mărturisea diplomatului francez că, deşi este în întregime de acord cu regele Carol I, totuşi el consideră că a venit la putere cu o lună prea târziu. Take Ionescu ar fi vrut o înţelegere foarte netă cu Bulgaria înaintea războiului. Fără îndoială, el nu prevăzuse mai mult decât alţii înfrângerea rapidă a Turciei, dar trebuia întrevăzută ca posibilă şi ipoteza unei victorii a Bulgariei. Cererile României, rezonabile şi moderate, ar fi obţinut satisfacţie fără dificultate înainte. Este adevărat că Bulgaria ar fi contat pe Rusia, dar „Rusia ea însăşi i-ar fi sfătuit pe bulgari să se înţeleagă cu noi, dacă noi am fi făcut cunoscut clar şi fără întârziere cererile noastre încă de la început”. Arătând preocuparea pentru a avea pe viitor relaţii bune cu Bulgaria, Take Ionescu făcea cunoscute totodată cererile României, cu care şi regele Carol I este în întregime de acord: poziţia strategică a Silistrei, cu un mic teritoriu de 10.000-12.000 km2 în plus. Take Ionescu argumenta că „această regiune trebuia să ne fie atribuită prin tratatul de la Berlin; ea nu este bulgară, nici geografic, nici etnografic, pentru că este locuită de turci; ea formează frontiera naturală şi complet necesară a Dobrogei”. Take Ionescu sublinia, de asemenea, că dacă în ultimul timp opinia românilor se arată mai calmă, aceasta se datorează promisiunilor care i-au fost făcute la Paris, Viena şi mai ales la Petersburg asupra compensaţiilor la care România are dreptul. Acestea nu constituie, în fond, o garanţie absolută a menţinerii păcii, în ceea ce priveşte România. Noi nu dorim să contestăm Bulgariei fructul victoriei sale, dar „chiar intrarea aliaţilor în Constantinopol nu ar modifica dispoziţiile noastre”. Take Ionescu avertiza că „ceea ce noi nu putem face este de a aştepta prea mult timp compensaţia la care noi credem că avem dreptul şi pe care noi suntem decişi s-o obţinem”. „Dacă Bulgaria ne refuză ceea ce noi n-am ştiut să obţinem de la ei în momentul intrării în campanie, după victorie, continua diplomatul român, noi nu vom comite din nou greşeala de a aştepta, pentru a reînnoi cererea noastră, astfel încât ei să-şi reconstituie armata lor, să-şi restabilească finanţele, într-un cuvânt, ca ei să se poată pregăti lejer pentru un nou război”18.
17 18

Ibidem, p. 229. Ibidem, p. 495-496.

109

Pe data de 18 noiembrie 1912, C. Blondel, într-un raport către R. Poincaré, făcea o amplă prezentare a stării de spirit din România, în contextul „crizei balcanice”. Referindu-se la impresia produsă de declaraţia lui Sazonov în favoarea României, reprodusă şi în presa românească, C. Blondel remarca că aceasta „a determinat o mişcare de opinie din cele mai favorabile Rusiei”. “Chiar în sânul Consiliului de Miniştri se întrevede eventualitatea unei schimbări radicale în politica externă a României (s.n.)”. Blondel relata că unul dintre membrii cabinetului a mers până la a declara că, dacă Rusia ar da României un gaj, oricât de mic, al dorinţei sale sincere de a se uni foarte strâns cu ea, el ar provoca o criză ministerială pe această chestiune, cu scopul „de a obliga pe rege, dacă el nu ar consimţi de bunăvoie, să se pronunţe asupra oportunităţii unei alianţe ruso-române (s.n.)”. Blondel avertiza că ocazia este „dintre cele mai propice pentru a detaşa România de o politică faţă de care ea începe să se simtă în pericol (s.n.). Victoria Bulgariei i-a făcut să reflecteze pe români asupra situaţiei în care ei se vor găsi, între Rusia şi Bulgaria, devenită puternică, atunci când la frontiera lor occidentală pot să conteze puţin pe amiciţia Austro-Ungariei. Regretelor de a nu fi ascultat sfaturile celor care ar fi vrut să vadă România intrată în Confederaţia balcanică se adaugă astăzi teama de a fi încercuită prin această Confederaţie unită cu Rusia”. Deşi arată că omologul său rus de la Bucureşti consideră, la fel, momentul ca fiind oportun, Blondel nu ştie dacă şi guvernul rus „se va decide să facă acest pas decisiv”. „Dacă guvernul rus nu ştie să profite de dispoziţiile actuale pe care le întâlneşte în România şi în guvernul român, el va lăsa din nou câmp liber de acţiune Austriei”. Blondel era conştient de faptul că atitudinea Austro-Ungariei faţă de România în timpul „crizei balcanice” a produs în opinia publică românească o accentuare a curentului defavorabil alianţei României cu Puterile Centrale, afirmându-se dorinţa de a se apropia de Tripla Înţelegere. Făcând cunoscută guvernului francez starea de spirit din România, Blondel insista asupra ocaziei ce se oferea pentru detaşarea României de Tripla Alianţă, deoarece – sublinia el – „ar fi inutil să repet că poporul român, în marea sa majoritate, nu este favorabil unei înţelegeri cu Austro-Ungaria; el a acceptat această politică, explicabilă poate acum 30 de ani, dar astăzi va fi fericit s-o abandoneze (s.n.)”. În acest sens adăuga: „Românii îşi întorc în mod vădit privirile spre fraţii latini din Franţa; ei s-ar întoarce către aliaţii noştri, dacă ei ar fi puţin încurajaţi de aceştia şi de noi. Noi avem cel mai mare interes în această parte a Europei, a cărei hartă va fi în viitor remaniată, de a putea conta pe prietenia şi concursul unui popor al cărui sprijin nu este de neglijat, care iubeşte Franţa mai mult ca pe orice naţiune (s.n.) şi care ne reproşează că răspundem cu indiferenţă mărturiilor de simpatie pe care nu pregetă a ni le oferi”. Blondel era convins că „o acţiune comună a Rusiei şi Franţei, pentru a antrena în orbita lor poporul român, este încă posibilă în circumstanţele actuale (s.n.)”, iar „această apropiere este dorită de oamenii politici ai actualei puteri; o vom putea realiza cu concursul lor”19.
19

Ibidem, p. 497-499.

110

Semnificativ este faptul că reprezentanţii diplomatici ai Puterilor Centrale la Bucureşti au sesizat posibilitatea unei schimbări fundamentale în orientarea politicii externe româneşti şi căutau să contracareze această alternativă. Rapoartele contelui Fürstenberg din luna noiembrie a anului 1912 sunt alarmante, ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti subliniind că situaţia creată favoriza încercările Rusiei şi Franţei de a îndepărta România de Tripla Alianţă. În raportul din 14 noiembrie 1912 către Berchtold, Fürstenberg scria: „Astăzi nu este prea târziu şi multe s-ar mai putea îndrepta. Pe lealitatea factorilor care au de spus un cuvânt în ţară se poate conta fără rezervă, dar nu trebuie să se ceară ceea ce nu este posibil să se obţină […] Dacă astăzi Rusia […] ar asigura României perspectivele unei măriri teritoriale dincolo de Carpaţi sau măcar una în Dobrogea […], unei astfel de tentaţii nu ar putea să reziste nici un politician din ţară (s.n.). Pentru moment, libertatea de mişcare este îngrădită prin tratatul nostru, dar acesta se va dovedi rezistent la orice încercare numai dacă ambii contractanţi vor trage foloase materiale de pe urma lui, altfel el nu va rămâne decât o literă moartă. […] Situaţia a devenit de aşa natură, încât România pare să fie la o cotitură a politicii sale externe (s.n.) şi ar fi bine dacă monarhia ar arăta aliatului său în acest moment critic calea de urmat”20. În consecinţă, prinţul Fürstenberg a cerut cu insistenţă superiorilor săi de la Viena de a declara public că nu-şi vor da consimţământul asupra unei reglementări definitive a „chestiunii balcanice” dacă nu este satisfăcut şi punctul de vedere al guvernului de la Bucureşti21. Ofensiva diplomatică franceză a continuat, în ritm susţinut, ca şi cea rusă de altfel, în a doua jumătate a lunii noiembrie, în pofida acţiunilor austro-germane care vizau contracararea acesteia, obiectivul clar al diplomaţiilor franceză şi rusă fiind îndepărtarea României din sfera de influenţă a Puterilor Centrale şi atragerea acesteia de partea Triplei Înţelegeri. Noul ataşat militar francez la Bucureşti, în raportul său din 27 noiembrie 1912, arăta că nu ar fi deloc inutil să se găsească un teren de înţelegere amicală între slavi şi români, pentru a-i detaşa pe aceştia din urmă din clientela austriacă, ceea ce ar avea o importanţă considerabilă ca punct de sprijin în cazul unui conflict european22. C. Blondel, ministrul Franţei la Bucureşti, a realizat în acest scop o serie de contacte cu personalităţi politice influente, precum I.I.C. Brătianu şi Take Ionescu, cunoscute pentru poziţiile lor antantofile 23 . Din discuţiile avute se degajă scepticismul acestora cu privire la avantajele politicii de alianţă a României cu Austro-Ungaria, subliniindu-se în schimb sprijinul pe care l-ar putea primi de la Rusia24. Deoarece poziţia lui Take Ionescu, exprimată cu altă ocazie, a fost expusă
20

Osterreich-Ungarns Aussenpolitik von der Bosnischen Krise 1908 bis zum Kriegsausbruch 1914, Viena şi Leipzig, 1930, vol. IV, doc. 4418, p. 871. 21 Vezi şi Gh.N. Căzan, Ş. Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă (1878-1914), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 329. 22 Apud V. Vesa, op. cit., p. 36. 23 Vezi D.D.F., 3e série, tome IV, nr. 599 şi 608. 24 V. Vesa, op. cit., p. 37.

111

mai sus, se cuvine să insistăm în cele ce urmează asupra poziţiei exprimate de I.I.C. Brătianu în cadrul întrevederii pe care acesta a avut-o cu C. Blondel pe data de 30 noiembrie 1912. Conţinutul discuţiilor a făcut obiectul unui amplu raport trimis lui R. Poincaré, ministru al Afacerilor Externe al Franţei 25 , fiind deosebit de edificator asupra faptului că preşedintele Partidului Liberal, în opoziţie, dorea o schimbare a orientării politicii externe a României. „Ştiţi, spunea Brătianu, că în timpul ultimului meu minister am depus eforturi pentru a ameliora relaţiile noastre cu Rusia şi că nu am neglijat nici o ocazie de a crea între cele două ţări o atmosferă de încredere reciprocă. Domnul Giers, de altfel, mi-a facilitat această sarcină şi am întâlnit la el întreaga bunăvoinţa pusă în serviciul intenţiilor mele”26. „Noi simţim foarte bine – spunea Brătianu, referindu-se la „criza balcanică” – că noi nu vom mai putea rămâne neutri, cu grija de a fi neglijaţi, şi că noi trebuie să luăm poziţie în timp ce, în urma războiului, harta Europei orientale va fi modificată”27. Arătând că „interesul nostru a fost de a nu rămâne complet în afara Uniunii balcanice”, Brătianu nu ascundea lui Blondel pericolul panslavismului care decurgea din politica balcanică a Rusiei: „Dacă Rusia ne-ar da, sub o formă acceptabilă, gajurile bunei sale voinţe, dacă mai ales noi vom putea să fim siguri că activitatea sa actuală nu este preludiul unei acţiuni panslaviste, periculoase pentru oricine nu ar fi slav în jurul ei, noi vom fi mai dispuşi să primim avansurile sale” 28. „Nu trebuie să pierdem din vedere, afirma Brătianu, că există în Rusia două curente de opinie animate de dispoziţii diferite: Rusia oficială este net pacifică, îmi spuneţi; ea ţine astăzi în frâu elementele turbulente pentru care slavismul este o dogmă; dar sunteţi sigur că aceste elemente nu vor antrena într-o zi guvernul să ia măsuri care îi repugnă în prezent?”29. În acelaşi timp, Brătianu ţinea să adauge: „… eu înţeleg foarte bine avantajele pe care din punct de vedere economic şi chiar teritorial noi le vom avea prin apropierea de Rusia şi de statele balcanice, de voi [Franţa – n.n.] şi de Tripla Înţelegere (s.n.). Noi nu vom conta pe prietenia maghiarilor […]; va veni ziua în care edificiul austro-ungar se va prăbuşi şi în care elementele disparate din care se compune îşi vor împlini aspiraţiile lor; pentru această zi, noi va trebui să fim gata să primim, fără ca cineva să se poată opune, pe fraţii noştri din Transilvania, iar sprijinul Rusiei poate să servească proiectelor noastre (s.n.)”30. Brătianu era conştient de faptul că acestea sunt proiecte „a căror realizare este încă foarte îndepărtată şi, pentru moment, noi trebuie să ne gândim la eventualităţi mai apropiate. O înţelegere cordială cu Bulgaria este una din primele care se întrevăd”, iar, în această privinţă, „ajutorul pe care consimte să ni-l dea Rusia şi pe care este favorabilă să-l conserve este preţios, evident”31.
25 26

D.D.F., 3e série, tome IV, p. 618-621. Ibidem, p. 619. 27 Ibidem, p. 619. 28 Ibidem, p. 619. 29 Ibidem, p. 620. 30 Ibidem, p. 620. 31 Ibidem, p. 620.

112

I.I.C. Brătianu, realist, releva în acelaşi timp lui Blondel importanţa pe care o are regele Carol I în schimbarea radicală a orientării politicii externe a României: „[…] repet, fiind date dispoziţiile regelui, care va ezita mult timp înainte de a schimba radical linia politicii externe pe care el a urmat-o de aproape 35 de ani, este necesar, este indispensabil ca Rusia să ne ofere mijlocul de a influenţa, la timp, într-o manieră decisivă, spiritul Suveranului (s.n.)”32. La rândul său, Blondel arăta că o strângere a relaţiilor României cu Rusia va avea drept consecinţă o apropiere mai strânsă a relaţiilor României cu Franţa. În acest sens, Blondel dădea asigurări că „guvernul Republicii nu are decât simpatii pentru guvernul şi poporul român, că el a furnizat deja această probă în cursul evenimentelor actuale şi că nimic din ceea ce ar putea duce la o apropiere de Rusia nu ne-ar lăsa indiferenţi (s.n.)”33. Interesant de remarcat este faptul că Blondel miza pe importanţa pe care opinia publică din România o poate exercita asupra deciziei reorientării politicii externe a ţării: „Oamenii politici, scria Blondel, care au făcut parte din diverse ministere în aceşti ultimi ani şi care au lăsat în mod voit regelui grija dirijării politicii externe, se preocupă astăzi, mai mult decât o făcuseră până acum, de situaţia pe care evenimentele balcanice o pregătesc României şi, prin ziarele lor, prin reuniunile pe care le organizează, lasă să se înţeleagă că naţiunea trebuie să fie de acum înainte consultată atunci când este vorba să se decidă asupra orientării politice internaţionale (s.n.). Cele două curente care se manifestă, unul în favoarea unei alianţe cu Austro-Ungaria, altul în favoarea unei apropieri de Rusia, se conturează din ce în ce mai net şi nu va întârzia momentul în care această chestiune, public pusă, va trebui să fie abordată franc şi tranşată definitiv”34. Dincolo însă de poziţiile exprimate de unii lideri politici şi de curentele de idei care se manifestau în cadrul opiniei publice, esenţială era pentru statele care formau Tripla Înţelegere poziţia regelui Carol I şi a guvernului. Dacă la nivelul guvernului existau, aşa cum am văzut, unele deosebiri de poziţii privind orientarea politicii externe, regele Carol I şi prim-ministrul Titu Maiorescu continuau să se sprijine în domeniul „politicii balcanice” cu precădere pe Austro-Ungaria şi Germania. Această orientare, care implica şi afirmarea oficială a unor puncte de vedere favorabile Puterilor Centrale în problemele balcanice, în contradicţie cu cele ale statelor din cadrul Triplei Înţelegeri, determina o anumită neîncredere a acestora din urmă în posibilitatea atragerii României şi, prin urmare, o diminuare a sprijinului pe care fuseseră dispuse să-l acorde în problema diferendului cu Bulgaria. În aceste condiţii, atât Anglia, cât şi Franţa s-au opus admiterii României la conferinţa ambasadorilor, pe motivul că nici statele beligerante nu participă, în urma opoziţiei Germaniei şi Austro-Ungariei. Deşi politica moderată a României, dorinţa sa de a contribui la localizarea războiului au fost apreciate de guvernul
32 33

Ibidem, p. 620. Ibidem, p. 621. 34 Ibidem, p. 618.

113

englez, care era şi el interesat de protejarea Strâmtorilor şi de a evita o catastrofă militară a Turciei35, într-o convorbire cu ambasadorul austriac Mensdorff, în care a fost dezbătută şi propunerea participării României la Conferinţă, Ed. Grey, şeful diplomaţiei britanice, a afirmat că, dacă va fi nevoie, ar fi mai bine ca România să fie consultată într-o altă etapă a negocierilor. „Ar fi mai bine – aprecia Grey – să se înceapă numai cu ambasadorii statelor semnatare ale tratatului de la Berlin. Albania va fi probabil una din primele chestiuni ce va fi discutată şi ar fi mai bine să se depăşească această problemă înainte ca reprezentantul român să fie prezent”36. De reţinut este şi declaraţia lui Mensdorff că guvernul austriac nu face din admiterea României o condiţie absolută37. La Paris, R. Poincaré se opunea şi el participării României, deoarece presupunea că aceasta va susţine punctul de vedere austriac în ceea ce priveşte Albania38. Într-o telegramă adresată, pe data de 7 decembrie 1912, ambasadorului Franţei la Londra, Paul Cambon, R. Poincaré afirma: „În ceea ce priveşte România, noi ne-am gândit totdeauna că ea va trebui să fie reprezentată într-o conferinţă generală, dar într-o reuniune la care statele balcanice nu vor participa, prezenţa sa ar fi dificil explicabilă”39. În continuare, Poincaré ţinea să adauge, pentru infor marea personală a ambasadorului francez: „Aş vrea să ştiţi că România are intenţia de a sprijini punctul de vedere al Austriei asupra frontierelor Albaniei şi de a cere ca kuţo-vlahii să fie pe cât posibil incluşi în Albania şi nu în Serbia, Grecia sau Bulgaria. Ea ar lua deci partea Austriei contra statelor balcanice şi contra Rusiei. Cred că ar fi bine să-i spunem, fără a o leza, că ea nu poate să participe la o reuniune care nu ar cuprinde decât ambasadorii şi din care ar fi excluse statele balcanice”40. Nemulţumit de politica externă a României, care era strâns legată de cea a Puterilor Centrale, Poincaré nega faptul că Franţa duce o politică care vizează atragerea României de partea Triplei Înţelegeri, atitudine clar exprimată în urma lecturării unui raport trimis de C. Blondel, ambasadorul Franţei la Bucureşti, pe data de 10 decembrie 1912. Respectivul raport 41 informa pe R. Poincaré despre campania de presă lansată de „Bukarester Tagblatt” în favoarea Puterilor Centrale, cu scopul de a combate „intrigile franceze pentru atragerea României în sânul Triplei Înţelegeri”. C. Blondel exemplifica această campanie printr-un extras dintr-un articol în care se arăta că nu numai presa oficială franceză sprijină demersurile
35

Arhivele Naţionale Istorice Centrale (se va cita A.N.I.C.), Microfilme Anglia, rola 253, F.O. 371/1742, f. 106V; Barclay, Raportul anual pe 1912. 36 British Documents on the Origines of the War. 1898-1914, vol. IX, London, 1929, p. 270. Grey către Cartwright, 9 decembrie 1912. 37 Ibidem, p. 270. 38 R. Poincaré, Au service de France, Neuf années de souvenirs, tome II. Les Balkans en feu 1912, Paris, 1928, p. 380. 39 D.D.F., 3e série, tome V, p. 24. 40 Ibidem, p. 24. 41 A.N.I.C., Microfilme Franţa, rola 25, vol. VI, c. 566; vezi şi D.D.F., 3e série, tome V, p. 54.

114

oamenilor de stat români care caută să îndepărteze România de Tripla Alianţă, ci chiar R. Poincaré însuşi a arătat, în plenul Consiliului de Miniştri al Franţei, „inconvenientele grave care ar rezulta pentru România dintr-o politică prea exclusiv germană”. Ce-i drept, aceste demersuri ale unor oameni politici români erau reale şi „Bukarester Tagblatt” exemplifica printr-un articol publicat în „Matin” de un vechi senator român, Boldur-Epureanu, care desfăşura în Franţa o activă campanie în vederea unei apropieri strânse a României de Rusia şi Franţa, “singura politică capabilă de a reuni Transilvania şi Bucovina cu Regatul României (s.n.)”. R. Poincaré ţinea însă să dezmintă că ar fi avut o asemenea iniţiativă în cadrul Consiliului de Miniştri. De aceea a adnotat pe raportul primit de la Blondel următorul text: „Această afirmaţie este absurdă şi niciodată n-a fost spusă. Va trebui să i se spună domnului Blondel că, dacă el crede că este necesar, să declare că niciodată noi nu ne-am preocupat în Consiliu de avantajele şi inconvenientele pe care le poate avea România urmând o politică sau alta (s.n.)”. Dacă această problemă nu a fost discutată într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri, nu înseamnă însă că diplomaţia franceză era indiferentă faţă de politica României. Pe baza informaţiilor primite de la ataşaţii militari francezi de la Viena şi Bucureşti, Hallier şi, respectiv, Pichon, ambasadorul Franţei la Petersburg, Georges Louis, informa pe prim-ministrul Franţei, la data de 12 decembrie 1912, asupra faptului că „Austro-Ungaria şi România au în vedere o politică de intimidare contra Serbiei şi eventual contra Rusiei”42. Diplomaţia franceză a urmărit cu mare atenţie implicaţiile pe care le-ar putea avea vizita Marelui Duce Nicolae Mihailovici în România. C. Blondel, ministrul Franţei la Bucureşti, chiar a doua zi după plecarea oaspetelui rus din Bucureşti, pe data de 13 decembrie 1912, expedia la Paris un raport în care prezenta toate detaliile vizitei 43 , iar pe data de 14 decembrie 1912 un nou raport 44 în care îşi propunea să analizeze semnificaţiile politice ale acesteia. În pofida atmosferei cordiale în care s-a desfăşurat vizita Marelui Duce, diplomatul francez se arăta sceptic în privinţa unei posibile reorientări a politicii externe a României. Astfel, Blondel, referindu-se la textul alocuţiunii rostite de regele Carol I cu prilejul primirii bastonului de mareşal al armatei ruse, text care fusese de altfel trimis la Paris pe data de 13 decembrie 1912, alături de raportul mai sus amintit, releva faptul că el nu împărtăşeşte “sentimentul celor care vor să vadă în cuvintele regelui mai mult decât conţin ele în realitate”. Diplomatul francez arăta că regele Carol I nu se putea sustrage obligaţiei de a mulţumi călduros ţarului pentru înalta distincţie acordată şi de a rosti un toast în cinstea armatei ruse. Dar, deşi regele Carol I a evocat colaborarea armatelor rusă şi română în 1877, nu a făcut „nici cea mai mică aluzie la o apropiere între cele două ţări, cu toate că ţarul în scrisoarea autografă
42

A.N.I.C., Microfilme Franţa, rola 25, vol. VI, c. 567-568. Aceste informaţii au fost transmise, datorită importanţei lor, de către R. Poincaré tuturor ambasadelor Franţei din capitalele Marilor Puteri şi din ţările balcanice. Vezi D.D.F., 3e série, tome V, p. 79-80. 43 A.N.I.C., Microfilme Franţa, rola 25, c. 865-866; vezi şi D.D.F., 3e série, tome V, p. 71-72. 44 A.N.I.C., Microfilme Franţa, rola 25, c. 874-876; vezi şi D.D.F., 3e série, tome V, p. 79-80.

115

pe care i-a adus-o Marele Duce amintea amiciţia care îi unea pe cei doi suverani şi care trebuia «să servească la întărirea legăturilor de fraternitate între cele două naţiuni» (s.n.)”. Blondel ţinea să precizeze: „Preocuparea constantă a Regelui a fost de a evita orice declaraţie publică care ar putea să fie interpretată ca o concesie făcută partidului care doreşte o apropiere de Rusia (s.n.)”. În ceea ce priveşte problema atitudinii pe care ar urma să o adopte România în cazul generalizării conflictului balcanic, Marele Duce a primit un răspuns nesatisfăcător, din punctul de vedere al diplomaţiei ruse. Blondel menţiona, în acest sens, că „Marele Duce a găsit pe Rege animat de dorinţa menţinerii păcii, dar el n-a putut obţine o declaraţie formală asupra atitudinii României în cazul unui conflict general (s.n.)”. Blondel menţionează că deoarece, în cursul discuţiilor cu Marele Duce, Regele „prefera să se ţină de generalităţi”, oaspetele rus a ţinut să abordeze tranşant două probleme esenţiale în respectivul context internaţional: atitudinea României faţă de Rusia şi caracterul relaţiilor dintre România şi Austro-Ungaria. Conţinutul discuţiilor, relatat de Blondel, este relevant pentru identificarea orientării politicii externe promovate de către regele Carol I, în pofida tactului diplomatic de netăgăduit manifestat de suveranul român: „– Ce trebuie să raportez Suveranului meu, a întrebat (Marele Duce – n.n.), după ce eu voi îndeplini misiunea care mi-a încredinţat-o? Pot să-l asigur complet asupra dispoziţiilor amicale ale României? – Fără îndoială, a răspuns Regele. – În acelaşi timp, a reluat Marele Duce, vizita recentă a generalului Conrad de Hoetzendorf a determinat în Rusia o aşa de vie emoţie; nu este exclus ca ea să fie indiciul unei tentative a Austriei pentru a vă antrena alături de ea într-o acţiune militară? La această întrebare precisă Regele a răspuns: «Nimic nou n-a rezultat în urma demersului generalului, vă dau cuvântul meu de onoare»”. Blondel vedea în acest răspuns, „mai mult evaziv”, „proba că Regele continuă să rămână fidel angajamentelor personale pe care le-a putut contracta vis-à-vis de împăratul Franz-Joseph (s.n.), dar că el ezită să ia începând de astăzi poziţie (în favoarea unei politici alături de Austro-Ungaria – n.n.), în pofida eforturilor pe care guvernul austriac le-a făcut prin intermediul generalului Hoetzendorf şi care urmau celor întreprinse de colegul meu austriac”. Blondel găsea atitudinea Regelui ca fiind ezitantă şi, conform unor surse foarte confidenţiale, explica acest fapt prin opoziţia pe care o întâmpina suveranul român în chiar sânul Consiliului de Miniştri în ceea ce priveşte continuarea politicii externe româneşti alături de Austro-Ungaria. În acest sens, Blondel relatează conţinutul unor discuţii care au avut loc în cadrul Consiliului de Miniştri, la care a participat şi regele Carol I. Blondel lasă să se înţeleagă că respectivele discuţii au fost determinate de insistenţele cu care prinţul Fürstenberg l-a întrebat pe Rege asupra atitudinii României în cazul generalizării conflictului balcanic. Diplomatul francez relatează că, în acest context, „mai mulţi miniştrii s-au pronunţat în favoarea unei declaraţii de neutralitate absolută”. Regele, susţinut de prinţul 116

moştenitor, care asista în mod excepţional la şedinţă, afirma, în mod contrar, că „România nu trebuie să rămână neutră” şi înclina „către o cooperare militară cu Austro-Ungaria contra Serbiei (s.n.)”, deşi suveranul român era conştient că aceasta ar putea antrena România într-un război contra Rusiei. Blondel relatează că „discuţia a fost una dintre cele mai animate şi nu s-a terminat decât sub ameninţarea pe care a făcut-o unul din miniştri, dacă nu mai mulţi, de a-şi da demisiile lor, dacă opinia Regelui ar prevala. De aceea, nici o hotărâre definitivă nu a fost luată şi s-a convenit de a se evita orice răspuns decisiv, dacă ministrul austriac ar fi reluat demersul său”. Blondel concluziona: „Regele, aşa cum de atâtea ori mi-am exprimat părerea, rămâne încă fidel politicii sale personale (s.n.)”. Sintetizând eforturile pe care le-a făcut diplomaţia franco-rusă pentru desprinderea României de Puterile Centrale şi atragerea acesteia de partea Triplei Înţelegeri, Blondel compara situaţia României „cu aceea a unei fortăreţe asediate care se menţine încă, deşi oamenii care o apără sunt în mâinile asediatorilor (s.n.)”. Blondel era convins că în România “cauza neutralităţii, dacă nu cea a unei alianţe cu Rusia, face progrese, câştigă teren până în mediile cele mai influente, dar nu a repurtat încă o victorie asupra spiritului Regelui (s.n.)”. Astfel că în preajma convocării Conferinţei de la Londra s-a ajuns la o schimbare semnificativă de atitudine a statelor din cadrul Triplei Înţelegeri faţă de România, în sens negativ, care se va prelungi, de altfel, pe întreaga perioadă de desfăşurare a acesteia. În concluzie, apreciem că Franţa, concertându-şi acţiunile diplomatice cu cele ale Rusiei, s-a dovedit a fi un factor deosebit de activ în a influenţa acţiunile politice ale guvernului român, în concordanţă cu interesele generale ale Antantei în Sud-Estul Europei. Demersurile sale diplomatice întreprinse în capitala României s-au caracterizat prin realism, punând în evidenţă însă treptat o atitudine diferenţiată de cea a Rusiei faţă de statul român. Ca şi diplomaţia engleză, care s-a dovedit însă a fi mai puţin activă la Bucureşti, diplomaţia franceză a înţeles că strategia României în politica sa balcanică este bazată pe legăturile sale cu Puterile Centrale, motiv pentru care nu s-a lăsat înşelată de asigurările date de autorităţile româneşti privind existenţa în exclusivitate a unei politici externe independente a statului român, în contextul „crizei balcanice”. Este motivul pentru care, atât Franţa, cât şi Anglia au manifestat scepticism privind posibilitatea atragerii României de partea Antantei şi s-au opus participării sale la Conferinţa de pace de la Londra. În cele din urmă, Franţa şi Anglia au acceptat atitudinea Rusiei faţă de România, interesele acesteia fiind mai pregnante în această zonă geografică, comparativ cu ale partenerelor sale occidentale. În mod deosebit, poziţia geo-strategică a României, foarte importantă în cazul unui război dintre Rusia şi Austro-Ungaria, obliga guvernul rus la perseverenţă în politica sa de desprindere a României din orbita politică a Puterilor Centrale şi de apropiere a sa de Antanta.

117

III. DIDACTICĂ, METODICĂ ŞI MANAGEMENT EDUCAŢIONAL
PUNCTE DE VEDERE PRIVIND ELABORAREA ŞI UTILIZAREA SCHEMEI LECŢIEI LA TABLĂ ÎN PROCESUL PREDĂRII-ÎNVĂŢĂRII-EVALUĂRII LA ISTORIE
Neculai DUMITRU*

Abstract: Points of view regarding the development and usage
of the lesson plan on the blackboard during the teaching-learning-evaluation process in the history class
The Romanian-Soviet differences regarding the history of Bessarabia (the Russian annexation in 1812, the union with Romania in 1918, the second Russian annexation in 1940) and the existence of a so-called Moldavian nation and language different from the Romanian nation and language, point of view encouraged by the Soviet propaganda, are being followed in a historiographical perspective. The available sources show that the positions of Romanian historians, clearly controlled by the Romanian Communist Party, were perceived by Moscow as Romania’s territorial demands against the Soviet Union. In June 1976, Nicolae Ceauşescu made an official statement, according to which Romania did not have any territorial claims against the Eastern neighbor, but still, the “historiographical war” continued. Keywords: learning throughout one’s life, intellectual abilities, methods, procedures, modeling the lesson, modernizing aspects.

1. Premisele abordării problemei. Direcţiile actuale pe care le urmează reforma curriculară şi utilizarea pe scară tot mai largă a tehnologiilor informatice şi comunicaţionale ar putea sugera ideea că re/aducerea în discuţie a schemei lecţiei la tablă în activitatea profesorului de istorie este o problemă desuetă. Totuşi, mai
*

Profesor de istorie, Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”, Călăraşi.

118

există încă motive care să susţină faptul că acest subiect reprezintă o coordonată metodică importantă pe cale de a nu fi contestată1. Re/aducerea în discuţie a utilizării tablei şi elaborării schemei lecţiei la tablă (sau pe tablă) este o necesitate întrucât la multe cadre didactice începătoare, indiferent de specialitate, „există o anumită reţinere (chiar teamă) în ceea ce priveşte folosirea tablei în acest scop”2. În opinia noastră explicaţia acestei vechi realităţi din practica şcolii se află în lipsa preocupărilor pentru formarea unor competenţe didactice în acest sens, dimensiune a valorii didactico-metodice a profesorului de istorie3 care scapă deseori preocupărilor specialiştilor în formarea iniţială şi continuă a personalului didactic. Chiar şi astăzi pentru mulţi studenţi din unele facultăţi de istorie în care aceştia optează pentru o viitoare carieră didactică, problema realizării schemei la tablă nu pare a fi foarte importantă, practica pedagogică rezumând, se pare, formarea competenţelor în folosirea tablei ca mijloc didactic doar la „scrierea noţiunilor mai dificil de înţeles pe tablă”4. 2. Delimitarea conceptelor. Majoritatea definiţiilor date schemei lecţiei la tablă se referă la aspectul grafic şi încadrarea ei în categoria mijloacele de învăţământ scrise. Astfel, Ioan Cerghit – clasificând mijloacele de învăţământ – considera că în categoria celor logico-raţionale (simboluri şi concepte de simboluri) „prin extensiune, conceptul de mijloace de învăţământ include şi reprezentări simbolice, de tipul […] schemelor pe tablă, al simbolurilor verbale (comunicări verbale: cuvinte scrise şi orale); […] Cele mai multe dintre aceste semne exprimă date reale, raporturi, propoziţii, cantităţi, caracteristici, tendinţe etc. şi contribuie la realizarea a ceea ce se cheamă învăţarea mediată prin simboluri” 5 . În această accepţiune, la care fac trimitere şi alţi autori6, schema lecţiei la tablă ar reprezenta „o formă concentrată, esenţializată a unei mari cantităţi de informaţii”, „un adevărat complex de simboluri vizuale, de cuvinte scrise, formule, scheme, grafice etc.”, aşa cum sunt manualele şcolare şi cărţile, în general 7 . Diferită, totuşi, de manuale şi cărţi, schema lecţiei la tablă reprezintă, după părerea noastră, un „plan de idei”, încadrat de către Ioan Neacşu în categoria „metode, tehnici, scheme şi produse logice rezultate din prelucrarea, condensarea şi organizarea
1

v. Constanţiu Dinulescu, Didactica istoriei, Craiova, Editura Universitaria, 2007, p. 104, 124; Aurel Iordănescu, Planul de lecţie, în „Studii şi articole de istorie”, LX-LXI (Serie nouă), 1993, p. 130-136. 2 Petru Bărgăoanu, Octavian Mândruţ, Metodica predării geografiei la clasele V-VIII, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1975, p. 35. 3 Gheorghe Smarandache, Profesorul şi dimensiunea valorii sale didactico-metodice, în „Studii şi articole de istorie”, LXII (Serie nouă), 1995, p. 90-93. 4 Constanţiu Dinulescu, Florian Olteanu, Practica pedagogică la istorie – premisă a formării viitoarelor cadre didactice, în „Studii şi articole de istorie”, LXXIII, 2008, p. 207 şi urm. 5 Ioan Cerghit, Mijloacele de învăţământ şi strategiile didactice, în „Curs de pedagogie” (coord. Ioan Cerghit, Lazăr Vlăsceanu), Universitatea din Bucureşti, 1988, p. 205. 6 V. Sorin Cristea, Pedagogie, Vol. II, Piteşti, Editura HARDISCOM, 1997, p. 115. 7 Ioan Cerghit, loc. cit.

119

informaţiilor”8. Simplificând lucrurile, unii autori includ schema lecţiei la tablă în categoria mijloacelor de învăţământ folosite pentru comunicarea informaţiei istorice pe cale vizuală 9 , în vreme ce Gheorghe Tanasă afirma că „unul dintre modelele logice utilizate în predarea-învăţarea istoriei este schema logică a unei lecţii de istorie”10. În teoria şi practica predării-învăţării-evaluării la istorie merită a fi menţionate şi încercările de a asocia şi/sau a delimita schema lecţiei la tablă între metode, procedee şi mijloace/instrumente didactice. În acest sens, „schema la tablă – alături de alte metode şi procedee specifice istoriei – a fost considerată şi ca „un procedeu important care facilitează reţinerea, înţelegerea şi organizarea cunoştinţelor de istorie în structuri complexe, contribuind în felul acesta la dezvoltarea capacităţilor intelectuale ale elevilor” 11 . Diversitatea posibilităţilor de abordare ale schemei lecţiei la tablă derivă din acele „raporturi de convertire potenţială între metodă şi procedee – existente în diferite variante la nivelul sistemului de metode didactice” evidenţiate în literatura pedagogică12, situaţie care nu exclude şi concluzia că „între metodele şi procedeele folosite” alcătuirea schemei lecţiei la tablă reprezintă „un instrument important în procesul de predare-învăţare-evaluare la istorie”13, definiţie echivalentă opţiunilor de a încadra schema la tablă în categoria didactică de mijloace didactice de învăţământ. Având în vedere cele prezentate până aici, propunem ca punct de plecare în delimitările conceptuale legate de schema la tablă principiul abordării problemei din dubla perspectivă: a profesorului, respectiv a elevului, ca principali factori implicaţi în procesul didactic. a) Schema lecţiei la tablă din perspectiva profesorului. Deoarece în desfăşurarea managementului predării-învăţării-evaluării istoriei ca disciplină de învăţământ apar şi alte aspecte grafice, încă de la început este necesară o delimitare a schemei lecţiei la tablă în raport cu alte concepte legate de planificarea/proiectarea didactică14. Astfel, planul de lecţie, cu caracter schematic şi grafic, nu trebuie confundat cu schema lecţiei la tablă. Planul lecţiei de istorie reprezintă expresia grafică, anticipată a activităţii metodice de organizare şi sistematizare a faptelor şi datelor istorice care alcătuiesc conţinutul tematic al unei lecţii, potrivit cu logica lor istorică (proiectul schemei lecţiei la tablă – n.n.), precum şi precizarea strategiilor didactice (metode, procedee, mijloace didactice)
8 9

Ioan Neacşu, Metode şi tehnici de învăţare eficientă, Bucureşti, Editura Militară, 1990, p. 177 şi urm. Constanţiu Dinulescu, loc. cit. 10 Gheorghe Tanasă, Metodica predării-învăţării istoriei în şcoală, Iaşi, Editura „Spiru Haret”, 1996, p. 106. 11 Constantin Dinu, Rea Silvia Bărbulescu, Formarea sistemului de noţiuni la istorie. Clasele V-VIII. Cercetări experimentale, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1979, p. 100-101. 12 Sorin Cristea, op. cit., p. 113-115. 13 Rea Silvia Bărbulescu, Victoria Radu, Metodica predării istoriei patriei. Manual pentru clasa a XI-a, licee pedagogice-învăţători, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1988, p. 63. 14 Aurel Iordănescu, op. cit., p. 132-133.

120

necesare atingerii obiectivelor specifice (şi operaţionale) lecţiei. Altfel spus, în cadrul unui „proiect de activitate didactică/lecţie” „proiectul schemei lecţiei la tablă” nu se confundă cu scenariul didactic15. Definiţia dată planului de lecţie16, denumit şi proiect de lecţie17 reprezintă un concept dat din perspectiva activităţii profesorului. Conceptul de plan/proiect de lecţie îşi subsumează conceptul de schemă a lecţiei „deoarece schema lecţiei pe care profesorul o scrie pe tablă are în vedere utilitatea pentru elevi” 18 . Aşadar, schema de conţinut a lecţiei şi scenariul didactic reprezintă concepte distincte ale planului de lecţie anticipat/proiectat de către profesor în activitatea de pregătire a lecţiei. Delimitând între planul/proiectul de lecţie şi schema lecţiei la tablă, perspectiva necesităţii precizării în formă schematică a strategiilor didactice în planul/proiectul de lecţie explică de ce, deseori, planul/proiectul de lecţie a fost denumit şi „proiect de tehnologie didactică”, concept care încerca să surprindă importanţa metodelor, procedeelor şi mai ales a mijloacelor tehnice utilizate în atingerea obiectivelor lecţiei, din perspectiva activităţii profesorului la clasă 19. Indiferent de denumirea dată planului/proiectului de lecţie20, evident rămâne faptul că în etapa pregătitoare unei lecţii, de obicei a unei ore de curs, schema lecţiei la tablă are şi ea un caracter anticipativ („proiectul schemei lecţiei la tablă” – n.n.). Acest punct de vedere determină, după cum au arătat şi alte cadre didactice, care au abordat problema schemei la tablă, o serie de discuţii cu privire la utilizarea, respectiv realizarea schemei lecţiei la tablă de către profesor. Astfel, în opinia unora, scrierea anticipată a schemei lecţiei la tablă (a nu se înţelege planul/proiectul lecţiei) ar putea „să-l ajute pe profesor în desfăşurarea lecţiei, reamintindu-i etapele ei succesive”, situaţie contraindicată deoarece concentrează „atenţia elevilor asupra ei” şi „le distrage atenţia” de la sarcinile de învăţare21 . Majoritatea părerilor, însă, delimitează între utilizarea schemei lecţiei la tablă ca model anticipat pentru elevi în luarea notiţelor în caiet şi realizarea/scrierea schemei lecţiei la tablă „concomitent cu desfăşurarea lecţiei”. În primul caz, schema lecţiei la tablă, scrisă anticipat, joacă rolul de instrument/model/mijloc de învăţământ, aceasta îndeplinind un rol demonstrativ, căci „folosirea unui model
15 16

Sorin Cristea, op. cit., p. 200. Aurel Iordănescu, op. cit., p. 131. 17 Gheorghe Iutiş, Elena Cozma, Iuliana Asăvoaie, Elemente de didactica istoriei, Iaşi, Editura „Graphys”, 2008, p. 115. 18 Aurel Iordănescu, op. cit., p. 132. 19 Gheorghe Iutiş, Elena Cozma, Iuliana Asăvoaie, op. cit., p. 216; v. şi Minodora Petrovici, Cucerirea independenţei de stat a României (Proiect de tehnologie didactică), în „Învăţământul liceal şi tehnic profesional”, nr. 10, 1980, p. 37, apud. Gheorghe Smarandache, Petru Demetru Popescu, Louis Roman, Planul lecţiei. Importanţa şi actualitatea sa, în „Studii şi articole de istorie”, LI-LII, 1985, p. 129. 20 Planul de lecţie, respectiv proiectul de lecţie a fost denumit şi „proiect pedagogic al lecţiei”: v. Lazăr Vlăsceanu, Proiectarea pedagogică, în „Curs de pedagogie”, Universitatea din Bucureşti, 1988, p. 264. 21 Aurel Iordănescu, op. cit., p. 133.

121

deja realizat” conduce la predare-învăţare prin metoda demonstraţiei 22 . În cel de-al doilea caz, din perspectiva profesorului, realizarea/scrierea schemei lecţiei la tablă „concomitent cu desfăşurarea lecţiei” înseamnă „realizarea mijloacelor de învăţământ în procesul de predare-învăţare”, situaţie echivalentă cu predareaînvăţarea prin metoda modelării prin analogie23; Practic, prin alcătuirea schemei lecţiei la tablă de către profesor, întocmită în colaborare cu elevii sau numai de către elevi, s-a utilizat metoda modelării prin analogie, schema lecţiei la tablă ca rezultat al modelării fiind un model ideal (abstract), figurativ (conţine reprezentări simbolice verbale şi concepte de simboluri verbale: cuvinte scrise) 24 . În baza acestor realităţi, având în vedere observaţiile noastre de-a lungul experienţei la catedră am putea conchide că, dat fiind faptul că orice lecţie se finalizează cu schema lecţiei la tablă, în esenţa ei orice lecţie (sau aproape orice lecţie) se bazează pe metoda modelării schemei lecţiei la tablă. Dacă în sistemul de învăţământ tradiţional acest lucru a fost deja demonstrat25, este de remarcat faptul că modernizarea procesului de predare-învăţare-evaluare la istorie nu poate contesta acest fapt. Dar, aşa cum au constatat şi alţii, deşi „folosirea metodei modelării în predarea-învăţarea istoriei are o valoare deosebită ... întrucât modelul oferă explicaţii simplificate, incomplete asupra realităţii istorice” se impune ca „metoda modelării să fie folosită împreună cu alte metode didactice ale căror valenţe sa-i limiteze unele neajunsuri”26. În condiţiile actuale de trecere de la sistemul tradiţional de predare-învăţareevaluare pe lecţii la actualul sistem de predare-învăţare-evaluare în unităţi de învăţare o problemă deosebită ar fi aceea dacă elaborarea schemei lecţiei la tablă este sau nu mai este necesară. Prefigurat încă din deceniul 9 al secolului trecut, când modernizarea procesului de predare-învăţare aducea în discuţie „predarea pe teme în unităţi de timp variabile” 27 , actualul sistem de proiectare şi predareînvăţare-evaluare în „proiecte secvenţiale (unităţi de învăţare) 28 nu exclude planul/proiectul de lecţie/proiectul didactic sau proiectul de tehnologie didactică 29 şi, prin urmare, în opinia noastră, nici structurarea conţinutului lecţiei, pe parcursul desfăşurării ei în schema lecţiei la tablă (schema analitică de conţinut) nu poate fi
22

Gheorghe Iutiş, Elena Cozma, Iuliana Asăvoaie, op. cit., p. 67; v. şi Teodor Mucică, Minodora Petrovici, Metode active şi mijloace de învăţământ moderne utilizate în predarea istoriei, în “Studii şi articole de istorie”, XXV, 1974, p. 61. 23 Florea Stănculescu, Op. cit., p. 85; Elena Ene, Georgeta Smeu, Rea Silvia Bărbulescu, Gloria Ceacalopol, Metodica predării istoriei României, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1981, p. 108. 24 Gheorghe Iutiş, Elena Cozma, Iuliana Asăvoaie, op. cit., p. 66-67; Florea Stănculescu, op. cit., p. 85; 25 Constantin Dinu, Rea Silvia Bărbulescu, Formarea sistemului de noţiuni la istorie. Clasele V-VIII. Cercetări experimentale, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1979, 204 p. şi Planşa 1. 26 Gheorghe Alexandru, Vasile Voinescu, Ion R. Popa, Maria Napruiu, Claudia Gheorghe-Cârţum Metodica predării istoriei în învăţământul preuniversitar, Craiova, Editura „Gheorghe Alexandru”, 1999, p. 175. 27 Dumitru Stoica, Marin Stoica, Psihologie şcolară, Bucureşti, Editura „Scrisul românesc”, p. 148-151. 28 Gheorghe Iuteş, Elena Cozma, Iuliana Asăvoaie, op. cit., p. 197-198, 215-224. 29 Ibidem.

122

negată în necesitatea şi rolul ei didactic. În principiu, nu este vorba de renunţarea la experienţa didactică clasică ci la reconsiderarea metodelor şi mijloacelor didactice clasice în direcţia eficientizării/optimizării lor prin antrenarea elevilor la lecţie. Elaborarea schemei lecţiei la tablă pe parcursul desfăşurării lecţiei răspunde principiului modern al învăţării active, interactiv-creative centrate pe elev. Dacă, „acest tip de învăţare nu se opune învăţării şcolare clasice, ci este o nouă calitate a acesteia prin obiectivele pe care le urmăreşte privind formarea personalităţii umane”30, elaborarea lecţiei la tablă prin cooperarea profesor-elev implică activizarea gândirii şi imaginaţiei creatoare a elevului. Mai mult decât atât, elaborarea schemei lecţiei la tablă prin cooperarea profesor-elev răspunde şi sarcinii studiului istoriei în şcoală – alături de alte discipline – de a-l învăţa pe elev cum să înveţe, respectiv de a-i crea elevului competenţele intelectuale satisfacerii nevoii de a învăţa pe tot parcursul vieţii. În acest sens, elaborarea schemei lecţiei la tablă, reflectată în caietul de notiţe al elevului, reprezintă o premisă a formării priceperilor şi deprinderilor elevului, cetăţeanul de mâine al societăţii informaţionale în devenire, de a folosi şi alte „metode, tehnici, scheme şi produse logice rezultate din prelucrarea, condensarea şi organizarea informaţiilor” pe tot parcursul vieţii31. Dar, aşa cum subliniază şi lucrările de specialitate 32 , spre deosebire de sistemul de predare-învăţare tradiţional pe lecţii şi sisteme de lecţii, care se întemeia pe o programă analitică în care conţinuturile ştiinţifice aveau rol central, sistemul de predare-învăţare-evaluare în unităţi de învăţare se întemeiază pe programe şcolare centrate primordial pe formarea de competenţe fără a pierde din vedere rolul strategiilor didactice şi importanţa conţinuturilor ştiinţifice. Sistemul de predare-învăţare tradiţional pe lecţii şi sisteme de lecţii impunea ca înainte de a trece la stabilirea corespondenţelor dintre obiective şi conţinuturile informaţionale să se procedeze la analiza pedagogică a conţinutului integral al disciplinei de învăţământ. Această analiză consta în identificarea structurii logice a disciplinei, adică a unităţilor informaţionale reprezentative şi a relaţiilor logice dintre acestea 33. Încadrată de I. T. Radu termenului de „algoritmul procesului didactic”, analiza structurii logice a conţinutului integral al disciplinei de învăţământ, denumită de către acelaşi autor şi „analiza logico-funcţională a conţinutului dat”, consta în: „a) sistematizarea materiei din programă prin delimitarea unităţilor informaţionale (capitole, subiecte etc.);
30

Crenguţa-Lăcrămioara Oprea, Strategii didactice interactive, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., 2007, p. 152 şi urm. 31 „Dintre cele mai uzuale metode, tehnici, scheme şi produse logice rezultate din prelucrarea, condensarea şi organizarea informaţiilor” pe tot parcursul vieţii, „aplicabile şi în educaţie”, Ioan Neacşu descrie: titlul, fişa de lectură, planul de idei, teza, rezumatul, conspectul, fişa de studiu, notele de lectură, recenzia, referatul şi sinteza; v. Ioan Neacşu, op. cit., p. 177 şi urm. 32 Gheorghe Iuteş, Elena Cozma, Iuliana Asăvoaie, op. cit., p. 197-198. 33 Lazăr Vlăsceanu, Proiectarea pedagogică, în „Curs de pedagogie” (coord. Ioan Cerghit, Lazăr Vlăsceanu), Universitatea din Bucureşti, 1988, p. 205.

123

b) Stabilirea ritmului de parcurgere a materiei în concordanţă cu structura anului şcolar şi cu capacitatea de învăţare a elevilor; c) Organizarea conţinuturilor pe sisteme de lecţii; d) Ordonarea logică a conţinutului conceptual, stabilirea succesiunii şi «paşilor învăţării»” 34 . În concordanţă cu analiza structurii logice a conţinutului integral al disciplinei de învăţământ, tratarea pedagogică a cunoştinţelor era operaţia care cuprindea „esenţializarea cunoştinţelor şi însemna «stabilirea cunoştinţelor fundamentale, a noţiunilor cheie, a căror însuşire oferă (oferea – n.n.) elevilor posibilitatea înţelegerii problemelor mai complexe ale domeniului»35; în cazul istoriei a noţiunilor fundamentale precum: viaţă economică, viaţă politică, revoluţie, regim politic etc. Astfel, cu ajutorul noţiunilor corect asimilate elevii puteau să dobândească un modelraţional pentru înţelegerea dezvoltării istoriei în ansamblul ei36. Sistemul tradiţional, prin analiza structurii logice a conţinutului integral al disciplinei de învăţământ, impunea cu necesitate modelarea conţinuturilor ştiinţifice la nivelul întregii discipline, pe sisteme de lecţii şi lecţii, modelarea schemei lecţiei la tablă impunându-se ca o necesitate aproape inevitabilă aşa cum s-a reflectat în lucrări de referinţă legate de problema formării noţiunilor fundamentale de istorie37. Adoptarea modelului curricular, care impune o proiectare şi o desfăşurare a lecţiilor în unităţi de învăţare centrate pe competenţe şi nu pe conţinuturi, nu exclude posibilitatea finalizării lecţiilor cu elaborarea/modelarea schemei lecţiei la tablă. Proiectarea unităţilor de învăţare nu exclude viziunea sistemică a conţinuturilor disciplinei, a analizei logico-funcţionale a conţinuturilor la diferite nivele: disciplină, domenii de referinţă, unităţi de învăţare, lecţie38. Proiectarea unităţilor de învăţare contrazice profesorului, însă, să aibă o viziune mai largă asupra unor conţinuturi legate logic între ele, competenţa profesorului constând în gruparea conţinuturilor pe tema unităţii de învăţare şi apoi a lecţiei, ca oră de curs. Altfel, lipsa unei legături logice între fiecare lecţie şi tema unităţii de învăţare este vizibilă. Dar, dacă profesorul reuşeşte să grupeze conţinuturi subsumate logic fiecărei teme/probleme, alcătuind un tot unitar 39 , nu se poate susţine ideea că actualul sistem de predare-învăţare-evaluare pe unităţi de învăţare ar fi inferior sistemului tradiţional în atingerea scopului privind formarea noţiunilor fundamentale de istorie la elevi şi dobândirii unui model-raţional pentru înţelegerea dezvoltării istoriei în ansamblul ei. Deoarece afirmaţia trebuie şi demonstrată, aşa cum în anii
34

Ion T. Radu, Profesorul în faţa programelor şcolare, în „Tribuna şcolii”, februarie-martie 1986, apud. Eugen Blideanu, Nicolae Oprescu, Conţinutul procesului de învăţământ, în „Curs de pedagogie” (coord. Ioan Cerghit, Lazăr Vlăsceanu), Universitatea din Bucureşti, 1988, p. 175-176. 35 Ibidem. 36 v. şi Capitolul III. Noţiuni fundamentale de istoria României şi procesul formării lor, în Elena Ene, Georgeta Smeu, Rea Silvia Bărbulescu, Gloria Ceacalopol, Metodica predării istoriei României, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1981, p. 31-44. 37 Constantin Dinu, Rea Silvia Bărbulescu, op. cit., 202 p. şi Planşa I. 38 Sorin Cristea, op. cit., p. 176-180. 39 Gheorghe Iuteş, Elena Cozma, Iuliana Asăvoaie, op. cit., p. 197-198.

124

trecuţi au existat lucrări de referinţă legate de problema formării noţiunilor fundamentale de istorie, în contextul sistemului predării-învăţării-evaluării în unităţi de învăţare la istorie se simte nevoia unei noi abordări metodico-ştiinţifice referitoare la procesul formării noţiunilor fundamentale la lecţiile de istorie, cadrul normativ-legislativ subsecvent Legii Educaţiei Naţionale nr. 1/2011 stimulând cercetarea şi inovaţia în învăţământ 40. Revenind asupra modelării schemei la tablă şi consideraţiei că în esenţa ei orice lecţie (sau aproape orice lecţie) se bazează pe metoda modelării schemei lecţiei la tablă, se impune ca „metoda modelării să fie folosită împreună cu alte metode didactice ale căror valenţe să-i limiteze unele neajunsuri” 41 . Având în vedere şi acele „raporturi de convertire potenţială între metodă şi procedee – existente în diferite variante la nivelul sistemului de metode didactice”, subliniate de autori precum Sorin Cristea 42 , practic modelarea schemei lecţiei la tablă îşi subordonează toate metodele şi procedeele didactice utilizate pe parcursul derulării scenariului didactic ca succesiune de activităţi de predare-învăţare-evaluare. Important este de a delimita între schema analitică a lecţiei, rezultat al modelării schemei lecţiei la tablă şi alte scheme din categoria modelelor didactice valorificate în timpul implementării diferitelor metode didactice din timpul desfăşurării lecţiei. În pofida direcţiei centrării activităţii de învăţare pe elev, expunerea sistematică a cunoştinţelor (sau evocarea faptelor istorice de către profesor), rămâne una dintre metodele specifice istoriei deoarece conversaţia euristică „nu poate scoate din creierul copilului ceea ce nu este”43. Neajunsurile ei, ca metodă expozitivă, pot fi depăşite prin construcţia logică a expunerii, argumentarea ideilor cu diferite materiale audio-vizuale intuitive, concomitent cu modelarea informaţiilor expuse în schema lecţiei la tablă. Astfel, modelarea schemei lecţiei la tablă este o cale de optimizare a predării, în vreme ce elevul învaţă să ia notiţe în caiet. În acest caz schema lecţiei la tablă „constituie un procedeu important care facilitează reţinerea, înţelegerea (expunerea sistematică a cunoştinţelor îmbracă forma explicaţiei44) şi organizarea cunoştinţelor de istorie în structuri complexe, contribuind în felul acesta la dezvoltarea capacităţilor intelectuale ale elevilor”45. Prin ascultare atentă şi luarea notiţelor de pe tablă gândirea elevului intră într-o formă de activizare complexă.
40

Foaia de parcurs pentru anul şcolar 2011-2012, emisă de către M.E.C.T.S. cu nr. 213/130/ 05.09.2011 şi proiectul Meodologiei acordării gradaţiei de merit în învăţământul preuniversitar se referă la acest lucru: realizarea proiectelor specifice de cercetare şi inovaţie în învăţământ. 41 Gheorghe Alexandru, Vasile Voinescu, Ion R. Popa, Maria Napruiu, Claudia Gheorghe-Cârţu, op. cit., p. 175. 42 Sorin Cristea, op. cit., p. 113-115. 43 Elena Ene, Georgeta Smeu, Rea Silvia Bărbulescu, Gloria Ceacalopol, Op. cit., p. 64. 44 Ibidem, p. 65. 45 Constantin Dinu, Rea Silvia Bărbulescu, op. cit., p. 101.

125

Lucrul/munca cu manualul de istorie este acceptată ca metodă de predareînvăţare încă din clasele mici, context în care manualul reprezintă instrumentul de învăţare iar tehnicile de lectură sunt procedee didactice specifice atingerii unor obiective precum: iniţierea elevilor în folosirea unor tehnici de lectură, formarea deprinderilor de folosire a manualului, dobândirea de către elevi a unor cunoştinţe de istorie. În paralel cu utilizarea lecturii, elevul este obişnuit şi cu notarea ideilor principale în caiete. Altfel spus, analiza lecţiei de istorie pe fragmente se va finaliza prin întocmirea schemei grafice-analitice a lecţiei, redactată concomitent pe tablă şi în caietele de notiţe ale elevilor46. La elevii mai mari şi studenţi lucrul/munca cu manualul de istorie poate îmbrăca forme mai complexe datorită surselor infor maţionale care înlocuiesc manualul şcolar47. Alcătuirea fişei de lectură, a planului de idei, a tezei, rezumatului, conspectului, fişei de studiu, a referatului, extrasului, recenziei, sintezei, proiectului (mijloace tehnico-metodologice 48 care înlocuiesc schema lecţiei la tablă din şcoală) au la bază formarea din timpul anilor de şcoală a competenţelor de lectură şi de a lua notiţe, începutul pornind de la metoda lucrului cu manualul şi metoda modelării lecţiei la tablă. În predarea-învăţarea-evaluarea istoriei demonstraţia este metoda cu ajutorul căreia profesorul prezintă elevului, în mod nemijlocit sau mijlocit diferite realităţi istorice cu scopul de a asigura activităţii de învăţare baza perceptivă (concretsenzorială) a cunoaşterii. În vederea accentuării funcţiei formative a metodei demonstraţiei este necesar ca profesorul să depăşească simpla ilustrare a faptelor şi proceselor istorice şi să conducă pe elevi de la perceperea realităţilor istorice la efectuarea operaţiilor de analiză, comparare, sinteză, respectiv la înţelegerea esenţelor şi trecerea de la reprezentare la idee, noţiune, concept. Demonstraţia cu ajutorul schemelor, altele decât schema lecţiei la tablă, este o formă specifică a demonstraţiei. Dacă specificul oricărei demonstraţii este acela de a asigura o bază perceptivă şi de a face posibilă conlucrarea celor două sisteme de semnalizare (imagini şi cuvinte), utilizarea schemelor în demonstraţie particularizează prin faptul că ordonează şi ierarhizează categorii de date, fapte, evenimente şi procese esenţializate, evidenţiază cadrul cronologiei, legătura logică dintre ele şi demonstrează cauzalitatea desfăşurării fenomenelor istorice. Demonstraţia cu ajutorul schemei contribuie la fixarea cunoştinţelor în memoria elevilor, cât şi la folosirea lor în sisteme noi49. Mai mult, ne aliniem ideii că schemele eliberează gândirea de eforturile inutile ale memorării mecanice şi că schemele contribuie la formarea reprezentărilor şi noţiunilor istorice50. Literatura de specialitate identifică o diversitate de scheme ca părţi subsecvente modelării schemei analitice a lecţiei la tablă. Acestea pot fi scheme
46 47

Reasilvia Bărbulescu, Victoria Radu, op. cit., p. 49-51. Petru Demetru Popescu, Metodologia folosirii textului în lecţiile de istorie, în „Revista de pedagogie”, Anul XXXIII, Nr. 3, 1984, p. 48-51. 48 Ioan Neacşu, Metode şi tehnici de învăţare eficientă ... , p. 177-191. 49 Constanţiu Dinulescu, op. cit., p. 104. 50 Ibidem., p. 63.

126

cronologice (analitice, comparative), scheme comparative (concomitentă 51 sau sincronică 52 , succesivă 53 ), complexe (pe verticală, pe orizontală) 54 , sinoptice (tabele, grafice, hărţi), grafice (diagrama, organigrama, schiţele grafice, planul)55, algoritmice. În general, folosită în contextul utilizării metodelor expunerii, conversaţiei sau demonstraţiei, folosirea schemelor comparative cunoaşte două tipuri importante: comparaţia concomitentă sau sincronică şi comparaţia succesivă sau cronologică (diacronică)56. Schemele de acest fel au rolul să formeze memoria şi gândirea elevilor iar cele comparative – mai ales – „permit realizarea unor multiple corelaţii interdisciplinare”57. Schemele pot reprezenta suport important şi în realizarea metodei descoperirii (inductive, deductive, prin analogie) sau a problematizării la istorie. Descoperirea prin analogie şi modelarea prin analogie joacă rolul cel mai important în formarea la nivel mental a unor scheme/modele logice precum sunt noţiunile, conceptele, categoriile, cu care operează în mod specific istoria. Litera tura de specialitate evidenţiază, însă, ca un model logic specific predării-învăţăriievaluării la istorie şi algoritmul58. C. Cucoş, descriind mai multe forme de realizare a metodei algoritmizării, o definea ca „un grupaj de scheme procedurale, o suită de operaţii standard prin parcurgerea cărora se rezolvă o serie mai largă de probleme asemănătoare” 59. Practic, algoritmul înseamnă prezentarea/abordarea unor evenimente, procese istorice într-o succesiune de etape logico-analitice, utilizarea sa contribuind în mod hotărâtor la formarea/înţelegerea unor noţiuni specifice fundamentale pentru înţelegerea istoriei (viaţa economică, viaţa politică, revoluţie, răscoală ş.a.), precum şi la operarea corectă cu acestea. Utilizarea strategiilor didactice interactive (de predare-învăţare-evaluare), cu un pronunţat caracter activ-participativ din partea elevilor şi largi posibilităţi de cooperare şi comunicare eficiente, oferind beneficii de organizare pentru o învăţare temeinică, uşoară şi plăcută au creat premisa marginalizării metodelor tradiţionale. Chiar dacă le sunt recunoscute aproape în unanimitate valoarea formativ-educativă, strategiile didactice interactive sunt folosite ocazional din diferite motive60, unul fiind acela că „nu toate conţinuturile se pot preda folosind strategiile didactice
51 52

Constantin Dinu, Rea Silvia Bărbulescu, op. cit., p. 99-100. Ibidem., p. 117, Florea Stănculescu, op. cit., p. 85-86. 53 Constantin Dinu, Rea Silvia Bărbulescu, op. cit., Planşa I. 54 Florea Stănculescu, op. cit., p. 86-88. 55 Ibidem. 56 Elena Ene, Georgeta Smeu, Rea Silvia Bărbulescu, Gloria Ceacalopol, op. cit., p. 77. 57 Ibidem., p. 187. Florea Stănculescu, op. cit., p. 86-88. 58 Ibidem, p. 85 şi Elena Ene, Georgeta Smeu, Rea Silvia Bărbulescu, Gloria Ceacalopol, op. cit., p. 103. 59 Constantin Cucoş, Pedagogie pentru examenul de definitivat şi gradele didactice, Iaşi, Editura „Polirom”, 1998, p. 157, apud. Gheorghe Iuteş, Elena Cozma, Iuliana Asăvoaie, op. cit., p. 68-69. 60 Crenguţa-Lăcrămioara Oprea, op. cit., p. 14.

127

interactive” 61 . Dacă aşa stau lucrurile şi dacă lecţia rămâne şi în viitor „formă principală de organizare a procesului de învăţământ […], cadrul predilect în care pot fi valorificate una sau mai multe strategii”62, sigur este că modelarea schemei lecţiei la tablă reprezintă o problemă didactică de actualitate. Integrate modelării schemei lecţiei la tablă, o serie de metode şi tehnici interactive al căror aspect grafic şi caracteristici le-ar situa în aceste categorii şi indiferent de scop (învăţarea, fixarea şi sistematizarea, rezolvarea de probleme sau evaluarea) ar putea asigura, optimizarea procesului didactic la istorie. Avem în vedere doar câteva argumente care susţin implementarea metodelor şi tehnicilor de învăţare activă: – contribuie la dezvoltarea gândirii critice, „un proces complex, care începe cu asimilarea de cunoştinţe, cu dobândirea de operaţii şi procedee mintale de procesare a informaţiilor, continuă cu formarea unor credinţe şi convingeri care fundamentează adoptarea unor decizii şi se finalizează prin manifestarea unor comportamente adaptative adecvate şi eficiente”63; – pot fi utilizate în sprijinul organizării activităţilor bazate pe stimularea inteligenţelor multiple a căror teorie a fost propusă de Howard Gardner64; – contribuie la dezvoltarea metacogniţiei (gândirii reflexive sau inteligenţei reflexive) ca nivel superior cogniţiei (învăţarea în sine: înţelegere, organizare, abilităţi de învăţare) cât şi a dimensiunii afective (motivaţia). Altfel spus, metodele şi tehnicile de învăţare activă contribuie la dezvoltarea metacogniţiei ca „proces de gândire asupra gândirii”, respectiv dezvoltarea capacităţii de conştientizare a propriului proces de gândire65. Dintre metodele şi tehnicile învăţării active/interactive al căror aspect grafic şi caracteristici le-ar situa în categoria schemelor şi care ar putea fi integrate modelării schemei lecţiei la tablă prin delimitarea esenţei lor, amintim: diagrama Venn, tabelul conceptelor, metoda hărţilor conceptuale, metoda ciorchinelui, metoda cubului ş.a. Ca şi în cazurile tradiţionale menţionate mai sus şi în cazul acestor exemplificări ne vom opri numai asupra esenţelor şi semnificaţiilor, aspectele didactice propriu-zise, exemple ale utilizării putând fi regăsite la trimiterile bibliografice aferente. Diagrama Venn reprezintă un silogism vizual, o metodă grafică pentru a compara procese, evenimente, personalităţi. Diagrama Venn a fost aşezată alături de schemele comparative clasice de subliniere a similarităţilor şi diferenţelor în
61 62

Ibdem. Dan Potolea, Profesorul şi strategiile conducerii învăţării, în Structuri, strategii şi performanţe, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1989, p. 144, apud. Crenguţa-Lăcrămioara Oprea, op. cit., p. 35. 63 Ion Al. Dumitru, Dezvoltarea gândirii critice şi învăţarea eficientă, Timişoara, Editura de vest, 2000, p. 37, apud. Cristina-Iulia Gîlă, Metode şi tehnici modern de învăţare. Organizarea informaţiei prin diagrama Venn şi tabelul conceptelor, în „Studii şi articole de istorie”, LXXIV, 2009, p. 116. 64 Crenguţa-Lăcrămioara Oprea, op. cit., p. 14. 65 Ibidem., p. 60-63.

128

studierea istoriei66. Elevii pot lucra individual, în perechi, în echipă (învăţarea prin colaborare), chiar şi în activitate frontală, folosirea diagramelor Venn fiind „grozavă pentru notiţele elevilor”67 (în cazul nostru: realizarea schemei lecţiei la tablă). Tabelul conceptelor este o altă metodă grafică utilă operaţiilor prin care se compară mai multe procese sau evenimente istorice şi îşi găseşte asemănarea în vechile scheme grafice sinoptice. Această metodă contribuie la exersarea competenţelor de selectare a informaţiei, analiză, comparaţi, sinteză, concluzionare 68 . Metoda grafică numită „tabelul conceptelor” nu poate fi confundată cu „harta conceptuală”. Harta conceptuală este o altă schemă grafică care include concepte centrale sau secundare, ierarhizări şi conexiuni stabile între concepte şi interpretări ce relevă relaţiile dintre ele. Deşi a fost recunoscută ca metodă de evaluare a sistemului conceptual al elevului, harta conceptuală este utilizată şi ca procedeu de instruire/ învăţare. Literatura de specialitate le clasifică după forma schemelor grafice (hărţi conceptuale sub formă pânzei de păianjen) sau după scopul şi poziţionarea figurilor grafice (harta conceptuală ierarhică, harta conceptuală liniară), evidenţiind avantaje, dezavantaje şi modalităţi de completare/ întocmire a lor 69 . Hărţile conceptuale, de obicei, ajută la clasificarea faptelor şi proceselor istorice. Asemănătoare hărţilor conceptuale, prin forma grafică cât şi scop, mai pot fi utilizate şi metoda ciorchinelui, diagrama cauzelor şi efectului 70 (comparabilă, după părerea noastră, cu metoda osului de peşte (Diagrama Ishikava), Tehnica Lotus (sau Floarea de nufăr)71. Metoda cubului reprezintă o metodă oarecum diferită de cele prezentate, ca formă şi ca mod de utilizare, dar asemănătoare ca scop (sistematizarea şi evaluarea cunoştinţelor) şi finalitate: forma finală a activităţii elevilor „este notată de toţi elevii în caiete”72. b) Schema lecţiei la tablă din perspectiva elevului. Din perspectiva elevului schema lecţiei pe tablă reprezintă desfăşurarea lecţiei, oglindită în caietul său de notiţe. În opinia unora, caietul de notiţe reprezintă „un mijloc didactic mai puţin discutat” în practica şcolară 73 , şi unde „lecţia reprezintă o succesiune de informaţii oferite de profesor prin diferite metode, cu informaţii dobândite de elev, prin efort propriu, în cadrul unor momente
66

Ion Negreţ-Dobridor, Ion Ovidiu Pânişoară, Ştiinţa învăţării. De la teorie la practică, Iaşi, Editura „Polirom”, 2005, p. 197, apud. Cristina-Iulia Gîlă, op. cit., p. 118. 67 Cristina-Iulia Gîlă, op. cit., p. 119. 68 Ibidem, p. 119-121. 69 Crenguţa-Lăcrămioara Oprea, op. cit., p. 255-266. 70 Ibidem, p.193-194. 71 Ibidem, p.195-202. 72 Gheorghe Iuteş, Elena Cozma, Iuliana Asăvoaie, op. cit., p. 83-84. 73 Elena Szappanyos, Eficienţa lecţiei – în viziunea unui mijloc didactic mai puţin discutat: caietul de notiţe, în „Revista de pedagogie”, Anul XXXI, Nr. 7, 1982, p. 31.

129

de activitate independentă”74, chiar şi activitate comună profesor-elev sau grupuri de elevi. Din definiţiile date aici rezultă că modelarea schemei lecţiei pe tablă reprezintă un prim pas în formarea competenţelor elevului de a-şi lua singur notiţe în caiet. Tehnica luării notiţelor de către elev în mod independent reprezintă o deprindere de muncă intelectuală, categorie de automatisme în care sunt implicate activităţi intelectuale de la cele mai elementare (scrisul, cititul, calculul) până la cele de înalt nivel (operaţii şi funcţii ale intelectului sub forma unor algoritmi mintali). Procesele de formare a deprinderilor de muncă intelectuală, în cazul nostru a deprinderii de a lua notiţe, urmează drumul de formare a deprinderilor în general: de la familiarizarea elevului cu modelul extern (schema lecţiei de pe tablă, cu explicaţia şi demonstraţia profesorului), la executarea independentă în vederea formării la nivelul scoarţei a stereotipului dinamic interior75. În baza celor spuse, nevoia reconsiderării în şcoala românească a rolului caietului de notiţe în formarea priceperilor şi deprinderilor de „a învăţa de a lua notiţe”, ca o necesitate pentru autoinstruire şi educaţie permanentă”, a fost deja semnalată încă din anii 198076. De atunci şi până astăzi motivaţia pentru această activitate a rămas aceeaşi: formarea competenţelor pentru „învăţarea permanentă” sau „învăţarea pe tot parcursul vieţii” (există şi motivul compensativ al caietului de notiţe în perspectiva examenelor şcolare, în contextul transmisibilităţii manualelor şcolare la clasele I-X şi renunţării la principiul gratuităţii manualelor pentru clasele XI-XII, nivel de studiu exclus principiului obligativităţii învăţământului). A învăţa să înveţi este una din competenţele cheie în societatea de astăzi. Modelul tradiţional al educaţiei, bazat pe transmiterea cunoştinţelor de la vechea generaţie la cea nouă nu mai este actual, dar schema lecţiei pe tablă şi caietul de notiţe al elevului pot fi reactualizate. Astfel, într-un Ghid al activităţilor pentru a învăţa să înveţi în şcoli, Versiunea Prepilot, editat de Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei în ianuarie 2009, apar frecvent expresii precum: „luarea notiţelor”, „modalităţi de luare a notiţelor”, „un model de luare a notiţelor”, „modul în care sunt luate notiţele are un efect important asupra eficienţei învăţării”77. În 2006, Consiliul şi Parlamentul Europei (Education Council, 2006) a adoptat un set de recomandări privind competenţele cheie pentru învăţarea de-a lungul întregii vieţi. Între cele opt competenţe cheie, a cincea competenţă din cadrul de referinţă este „A învăţa să înveţi”. Definiţia oferită pentru „a învăţa să înveţi” este: „A învăţa să înveţi este abilitatea de a persevera, de a-şi organiza propria învăţare, inclusiv prin managementul eficient al timpului şi al informaţiilor, atât individual, cât şi în grup. Această competenţă include conştientizarea procesului şi nevoilor proprii de învăţare, identificarea oportunităţilor disponibile şi abilitatea de a depăşi obstacolele pentru a învăţa cu succes. Această competenţă înseamnă
74 75

Ibidem. Ion Drăgan, Partenie Ancuţa, Aspecte psihopedagogice şi praxiologice ale formării la elevi a deprinderilor de muncă intelectuală, în „Revista de pedagogie”, Anul XXIX, Nr. 7, 1980, p. 26. 76 Elena Szappanyos, op. cit., p. 31. 77 v. http://prestoproiect.eu/mat/doc/Learning şi/sau http://www.prestoproiect.eu/content_r.php.

130

acumularea, procesarea şi asimilarea noilor cunoştinţe şi abilităţi, precum şi căutarea şi utilizarea consilierii şi a orientării. A învăţa să înveţi îi implică pe cei care învaţă să pornească de la cunoştinţe şi experienţe de viaţă anterioare, pentru ca astfel să poată utiliza şi aplica cunoştinţele şi abilităţile într-o varietate de contexte: acasă, la muncă, în educaţie şi formare. Motivaţia şi încrederea sunt cruciale pentru această competenţă”78. Aşadar, schema lecţiei pe tablă, caietul de notiţe al elevului şi „a învăţa să luăm notiţe”, sunt într-o relaţie de determinare în cadrul tipului de învăţare pentru tot parcursul vieţii. Important este ca elevul să fie obişnuit a-şi completa singur caietul de notiţe. Dar, valenţele formative şi eficienţa schemei lecţiei pe tablă şi a schemei lecţiei în caietele de notiţe ale elevului, ar fi diminuate în condiţiile lipsei evaluării unei asemenea activităţi. „Foaia de parcurs pentru anul şcolar 2011-2012”, urmărind printre alte direcţii de acţiune şi îmbunătăţirea competenţelor de lectură are în vedere monitorizarea momentului dezvoltării acestora pe parcursul lecţiei „în baza schiţei secvenţei din lecţie şi a caietelor elevilor”79. Corectarea şi evaluarea caietului elevului reprezintă o acţiune de prestanţă didactică, de valorificare a acestui mijloc de învăţământ în favoarea actului învăţării. Dacă în anii trecuţi au apărut idei pro şi contra sa 80 , astăzi am putea accepta evaluarea şi notarea caietelor de notiţe ale elevilor ca metodă de evaluare alternativă/complementară, asemănător portofoliului. Din această perspectivă, important este ca aprecierea pe criterii clare, holistice de evaluare să fie comunicată din timp elevilor81. Un alt punct de vedere ar fi acela că în efortul de formare a deprinderilor de învăţare, de a lua notiţe, este necesară conjugarea eforturilor tuturor cadrelor didactice. 3. Alte aspecte importante ale modernizării schemei pe tablă. Schema lecţiei la tablă revine în actualitate în forme noi datorită mijloacelor tehnice moderne care înlocuiesc tabla şi creta: flip-chart-ul şi tabla magnetică (asociate cu utilizarea de markere de diferite culori fluorescente), tabla electronică interactivă82, epiproiectorul, retroproiectorul (care foloseşte folii transparente), calculatorul (Personal computer – PC). Cu ajutorul acestor mijloace tehnice moderne schema lecţiei la tablă capătă noi configuraţii şi caracteristici, esenţa ei de mijloc informaţional grafic logicoraţional rămânând aceeaşi. „Acum câteva decenii, retroproiectorul era un aparat modern, care permitea afişarea pe un ecran a unor scheme, unor informaţii necesare pentru buna desfăşurare
78 79

Ibidem. v. Foaia de parcurs pentru anul şcolar 2011-2012, emisă de către MECTS cu nr. 213/130/ 05.09.2011. 80 v. „Revista de pedagogie”, Anul XXIX, Nr. 5, 1980, p. 487, apud. Elena Szappanyos, op. cit., p. 31. 81 cf. Nicoleta Liţoiu, Capitolul al III-lea: Metode complementare de evaluare. Portofoliul, în Adrian Stoica (coord.), op. cit., p. 63-66. 82 v. http://www.nextclass.ro/_images/sections/top_menu/Servicii/Tabla%20interactiva.pdf

131

a lecţiilor. Retroproiectorul este foarte util şi astăzi” 83 . Cu ajutorul retroproiectorului, însă, schema logico-analitică a lecţiei joacă numai rolul de model didactic utilizat în metoda demonstraţiei. Cu ajutorul său nu se poate elabora schema logico-analitică a lecţiei concomitent cu predarea-învăţarea. Programul Power Point, inclus pachetului Microsoft Office, permite prezentarea unor informaţii structurate în forme diferite, cu ajutorul unor aşa numite „slides” („diapozitive”) realizate pe calculator şi care sunt proiectate pe un ecran cu ajutorul unui videoproiector sau pe ecranul unui televizor conectat la placa video a calculatorului. În marile companii cu ajutorul programului PowerPoint sunt prezentate strategii, planuri de afaceri etc 84 . Prezentările PowerPoint, prin oportunităţile pe care le oferă, pot înlocui complet schema lecţiei la tablă, acestea fiind clasificate mai degrabă în categoria mijloacelor didactice audiovizuale 85 . Prezentările PowerPoint nu cantonează schema lecţiei la tablă în categoria modelelor utilizate în metoda demonstraţiei, şi nu scoate schema lecţiei la tablă din contextul specific metodei modelării, deoarece permite utilizarea de efecte de animaţie, de culoare, de sunet etc., precum şi comenzi de pornire şi derulare a animaţiilor care „mimează” realizarea schemei lecţiei, elaborarea ei în timpul procesului de învăţare şi de luare a notiţelor în caiete de către elevi. Astfel, conceptul de „lecţie electronică” („electronic lecture”)86 nu transformă nici lecţia, nici schema lecţiei la tablă, într-o problemă desuetă. În realizarea schemei lecţiei la tablă sau pe alte suporturi moderne se recomandă a avea în vedere şi folosirea efectului psihologic al culorilor: roşul stimulează, apropie şi mobilizează; verdele produce concentrare, albastrul calmează. Copiii şi tinerii preferă culorile mai vii (roşu, galben, portocaliu). S-a mai constatat că materialul didactic colorat în mod armonios sporeşte receptivitatea elevilor şi randamentul intelectual, diminuând oboseala87. 4. Calitatea schemei lecţiei la tablă, problemă comună pentru profesor şi elev. Considerăm că modelarea schemei lecţiei la tablă sau pe alte suporturi moderne trebuie să îndeplinească anumite condiţii esenţiale pentru a fi de calitate: – Conţinutul să fie prezentat succint, într-o succesiune logico-ştiinţifică/ algoritmică, care să permită ulterior dezvoltarea schemei pe probleme coerente şi atotcuprinzătoare într-o lectură sau comunicare orală/scrisă. Ioan Neacşu, vorbind despre „lizibilitatea” schemelor (notiţelor schematice), rezumă această calitate la expresia: „să poată fi citite dintr-o singură privire”88.
83

Valentin Băluţoiu, Un exemplu de utilizare a calculatorului la orele de istorie, în „Studii şi articole de istorie, LXVI, Bucureşti, Editura „Curtea veche”, 2001, p. 68. 84 Ibidem. 85 Gheorghe Iuteş, Elena Cozma, Iuliana Asăvoaie, op. cit., p. 250. 86 Valentin Băluţoiu, op. cit., p. 67. 87 Marin Stoica, Pedagogie şcolară pentru cadrele didactice înscrise la definitivat, gradul al II-lea, gradul I şi la perfecţionare, Craiova, Editura „Gheorghe Cârţu-Alexandru”, 1995, p. 110. 88 Ioan Neacşu, op. cit., p. 191, 193 şi 222.

132

– Stilul limbajului să fie sobru, fără digresiuni; – Densitatea informaţiilor/problemelor să respecte „regula de aur”: o idee pentru fiecare paragraf; – Înscrierea paragrafelor (informaţii/probleme) în schemă să fie realizată în paşi mai mari sau mai mici, liniari sau ramificaţi, care să asigure retenţia şi accesibilitatea. Succesiunea paşilor să respecte algoritmi/modele de cronologie, de ierarhie etc. – Să respecte regula că „orice problemă trebuie dovedită” prin asigurarea unei corespondenţe între problemele/reperele principale (trecute în partea stângă a schemei) şi argumente, caracteristici, tipologii (trecute în partea dreaptă a schemei). În raport cu cele prezentate, dacă unii specialişti sunt de părere că „cele mai eficiente sunt notiţele schematice, cuprinzând ideile de bază însoţite de reflecţii personale”89, atunci o altă condiţie a calităţii schemei lecţiei la tablă ar fi aşezarea notiţelor în pagină în condiţii eficiente învăţării: împărţirea tablei/paginii în caietul elevului în trei părţi: în stânga, pe un spaţiu mai mic, se scriu: titlul, subtitlurile şi alte subdiviziuni; la mijloc, pe un spaţiu mai mare sunt notate ideile de bază (adică ceea ce am numit mai sus argumente, caracteristici, tipologii); în dreapta, în cel de-al treilea spaţiu rămas, mai mic ca mărime, vor putea fi trecute observaţii şi explicaţii90. – Să utilizeze un sistem propriu, dar constant, de prescurtări, cu recomandarea lui Ioan Neacşu de a utiliza frecvent prescurtările standardizate pentru expresii curente utilizate practic la toate disciplinele, cum ar fi: mai mare decât (>), mai mic decât (<); la fel, egal cu (=); inegal, diferit de (#); reţine ca important (N.B.) ş.a.91. În opinia noastră schema lecţiei la tablă, reflectată în caietul de notiţe al elevului joacă un rol important din perspectiva a ceea ce unii numesc învăţarea/ reţinerea cu ajutorul memoriei vizuale. Respectarea „regulei de aur” că orice idee reprezintă un reper/paragraf, precum şi a regulei că ”orice problemă trebuie dovedită” sunt fundamentale în asigurarea citirii schemei dintr-o privire. Dar, important este şi cum „dovedim reperele/problemele” din punct de vedere al prescurtărilor grafice. Astfel, dacă de la problemele/reper vom redacta schema cu săgeţi divergente, atunci în memoria vizuală a elevului va fi reţinută mai uşor ideea că este vorba de o clasificare, de tipologii care urmează a fi memorate prin repetare; dacă de la o problemă/reper vom redacta schema cu acoladă mare ({), atunci în memoria elevului urmează a fi reţinute conţinuturi, caracteristici, descrieri ale faptelor şi/sau proceselor istorice. În mod specific istoriei mai pot fi utilizare şi alte tipuri de săgeţi în ideea de a marca relaţii/realităţi istorice de tipul cauză -efect (→), sau de determinare reciprocă (↔)92.
89 90

Marin Stoica, op. cit., p. 107-108. Ibidem., p. 108. 91 Ioan Neacşu, op. cit., p. 194 şi urm. 92 Ibidem.

133

Deseori, manualele şcolare cu caracter unic din anii trecuţi au venit în sprijinul real al profesorilor şi elevilor prin scheme grafice („notiţe schematice” 93) de genul schemei lecţiei la tablă94. Manualele alternative apărute în anii din urmă (1996-2007) au preluat parţial această tradiţie, nu în sensul de a oferi scheme de lecţii („notiţe schematice”) ca „reţete ideale”, ci ca surse utile profesorului creativ căruia să-i faciliteze accesul spre optimizarea activităţii la clasă. Astfel, „lecţia este şi va rămâne un unicat, o activitate de fiecare dată inedită”95

93 94

Ioan Neacşu, op. cit., p. 192. V. Ştefan Pascu (coord.), Probleme fundamentale ale istoriei lumii antice şi medievale. Manual pentru clasa a XI-a, licee de filologie-istorie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1979; Georgian Lucia, Neagu Vasilica, Nuţu Constantin, Istoria Evului mediu. Manual pentru clasa a VI-a, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1990; Bichman Eliza, Neagu Vasilica, Georgian Lucia, Nuţu Constantin, Istoria Universală Antică şi Medievală. Manual pentru clasa a V-a, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1991; Ştefan Pascu, András Bodor, Victoriana Bocşăneanu, Istoria Universală Antică şi Medievală. Manual pentru clasa a IX-a, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1991; ultimele trei cu versiuni revizuite după 1989. 95 I. Cerghit (coord.), Perfecţionarea lecţiei în şcoala modernă, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983, p. 53, apud. Laura Căpiţă, Monica Plesciuc, Pregătirea lecţiei de istorie, în „Studii şi articole de istorie”, LX-LXI (Serie nouă), Bucureşti, Imprimeria „Coresi”, 1993, p. 138.

134

PROIECT DIDACTIC-DEPORTĂRILE ÎN BĂRĂGAN
Melania IONESCU Nicolae IONESCU

Abstract: Teaching project: deportations in Baragan
Why a teaching project on the theme DEPORTATIONS IN BARAGAN in highschool classes? In support of this option, the first argument is that the elements of local and national history, skillfully integrated into the teaching of history, have a great educational value. Curiosity, interest that local historical record awakes and unpublished information from archives, museums, libraries, interviews with dissidents or those who have been deported and the emotions that are aroused ,all these constitute a favorable condition for the successful study of this sad memory event that happened 60 years ago. Besides, exposing a rich factual material, developed throughout the years analyzing moments and aspects of communism and repression characteristic of that age, these tragic times do act strongly, directly upon students' thinking and feelings. Keywords: depportation, gulag, dissident, displacement, martyrdom, house arrest, repression, deployed elements, Pentecost repression,

ARGUMENT De ce un proiect didactic pe tema DEPORTĂRILE ÎN BĂRĂGAN la clasele de liceu? În sprijinul acestei opţiuni, un prim argument îl constituie faptul că elementele de istorie locală şi naţională, integrate cu pricepere în cadrul predării istoriei, au o deosebită valoare educativă. Curiozitatea pentru informaţiile inedite din arhive, muzee, biblioteci, cât şi cele aflate din interviuri cu disidenţi sau cu cei ce au fost deportaţi, arestaţi precum şi emoţia pe care toate acestea o provoacă sunt o condiţie favorabilă pentru studierea cu succes a acestui eveniment de tristă amintire de la care s-au împlinit 60 de ani. De asemenea, expunând un material faptic foarte bogat, desfăşurat în timp, analizând aspecte caracteristice atât de legate de comunism precum şi de represiunea din această epocă, tragedia aceasta acţionează direct şi puternic asupra gândirii şi sentimentelor elevilor. Desigur, acest proiect didactic poate fi extins chiar printr-un opţional interdisciplinar într-o oră pe săptămânî în cadrul ariei curriculare Om şi societate, la clasele de ştiinţe sociale şi



Institutor Şcoala „Alexandra Nechita” Vaslui. Profesor dr., Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu” Vaslui.

135

filologie sau în cadrul cercului de istorie, care la noi poartă numele patronului spiritual al liceului, marele om politic, M. Kogălniceanu, şi care ar urma să cerceteze în manieră interdisciplinară dezrădăcinarea unor comunităţi din punct de vedere social-economic, spiritual şi cultural. Data: 28 aprilie 2011 Clasa: a XI-a D (ştiinţe sociale) Obiectul: ISTORIE Tema: Deportările în Bărăgan Timp – 2 ore Tipul lecţiei: – mixt, predare-învăţare-evaluare Locul de desfăşurare: cabinetul de istorie Materiale didactice: atlase şcolare, fişe de lucru, computer, flip-chart, manuale şcolare, mape de lucru (izvoare şi documente istorice), albume istorice, articole de presă etc. Bibliografie selectivă: – Presa perioadei (1951-1956). Lucrări speciale: Vasile Calestru, Martiraj în Bărăgan-Lăteşti, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2006; Nicoleta Ionescu-GurăDimensiunea represiunii din România în regimul comunist: dislocări de persoane şi fixări de domiciliu obligatoriu, Editura Corint, Bucureşti, 2010; Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Editura Fundaţiei Academia Civică, 1997; Ionescu Ghiţă, Comunismul în România, Bucureşti, Editura Litera, 1994; Oprea Marius, Banalitatea răului. O istorie a securităţii în documente (1949-1989), Iaşi, Editura Polirom, 2002; Rădulescu, Zoner, Şerban, Beatrice Marinescu, Buşe Daniela, Istoria totalitarismului comunist în România, Bucureşti, 1995; Romulus Rusan, Cronologia şi geografia represiunii comuniste în România. Recensământul populaţiei concentraţionare (19451989), Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2007, Revista Arhivele Totalitarismului din anii 1993-1996, Laurenţiu Ungureanu, Cumplita noapte de Rusalii (18/19 iunie 1951) în Historia, aprilie 2011, pp. 36-40, Luzian Geier, Referitor la dedesupturile, cauzele şi contextul deportărilor din 1951 din stepa Bărăganului, în Analele Sighet, nr. 6, pp. 430-434, Editura Fundaţia Civică, Bucureşti, 1998, Ioan Gh. Jurchescu, Deportările în Bărăgan, un act de terorism de stat, în Analele Sighet, nr. 2, pp. 460-464; Marcel Gh. Cazacu – „Eliberarea” prin deportare, Analele Sighet, nr. 2, pp. 464-468, Smaranda Vultur, Dislocări, deportări, instituţia domiciliului obligatoriu, în Şcoala Memoriei, 2008, Fundaţia Academia Civică; Vladimir Tismăneanu (coord.), Raport Final asupra dictaturii comuniste, Bucureşti, 2006, Smaranda Vultur, Istorie trăită-istorie povestită. Deportarea în Bărăgan, 1951-1956, Editura Amarcord, 1997; Idem, Deportări în Bărăgan. Limbaj, morală şi moravuri, în „22”, nr. 814, anul, XVI, 11-17 octombrie 2005, pp. 16-18, şi în Deportări în Bărăgan, (II). Limbaj, 136

morală şi moravuri, în „22”, nr. 817, anul XVI, 1-7 noiembrie 2005, p. 15, Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Rusalii-51., Fragmente din deportarea în Bărăgan, Timişoara, Editura Marineasa, 1994, pp. 199-209, Valentin Sămânţă, Deportarea în Bărăgan. Destine-Documente-Reportaje, Editura Mirton, Timişoara, 1996, pp. 49-80 etc. Metode de învăţământ: explicaţia, expunerea, conversaţia euristică, învăţarea prin descoperire, demonstraţia, lucrul pe grupe, dezbaterea etc. Obiectivul general: să cunoască şi să înţeleagă evoluţia României postbelice în perioada comunistă, represiunea politică şi universul concentraţionar al regimului totalitar. Competenţe specifice: 1 – Plasarea în timp şi spaţiu a evenimentelor legate de deportările din Bărăgan; 2 – Cunoaşterea mijloacelor de represiune politică ale regimului comunist; 3 – Sesizarea importanţei nopţii de Rusalii în vremea regimului comunist, 4 – Observarea etapelor deportării şi represiunii politice în România; 6 – Cunoaşterea modalităţilor de preluare a modelului sovietic în privinţa deportărilor; 7 – Prezentarea principalelor măsuri adoptate de regimul politic comunist în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu cu privire la deportări şi dislocări de populaţii; 8 – Analizarea şi sintetizarea surselor istorice din manuale şi a fişelor de lucru; 9 – Cunoaşterea şi folosirea corectă în context a termenilor-cheie: deportare, gulag, disidenţă, dislocare, represiune, martiraj, domiciliu obligatoriu, reprimare, „elemente dislocate”, „elemente cu D.O. (domiciliu obligatoriu)”, Rusalii etc. 10 – Integrarea unui fapt istoric folosind surse locale din informaţii diferite. 11 – Deprinderea elevilor în a elabora eseuri şi să-şi exprime judecăţi de valoare pe această temă.
Scenariul lecţiei Secvenţele Succesiunea învăţării momentelor lecţiei 1. Organizarea clasei şi captarea atenţiei 2. Reactua- Gulagul lizarea românesc şi cunoştinţelor deportările în dobândite regimul anterior comunist. Activitatea profesorului - Notează absenţele - Pregătirea climatului socio-afectiv pentru lecţie - Profesorul relevă contextul afirmării comunismului şi adresează câteva întrebări frontale: 1. Care au fost momentele importante Activitatea elevilor Strategii Forme de didactice evaluare

Deschiderea atlaselor istorice şi a mapelor cu materiale - Se vor evidenţia Conversa- Evaluare trăsăturile regimului ţia iniţială comunist şi mecaeuristică nismele preluării puterii de PCR Elevii - Elevii prezintă dovedesc momentele esenţiale coerenţă

137

ale instaurării regimului comunist; - Fac exerciţii de localizare şi orientare pe harta României, a Banatului şi Bărăganului; - Realizează expoziţii cu obiecte, documente, mărturii aparţinând deţinuţilor politici din localitatea / judeţul; - identifică disidenţi, deportaţi şi metodele represive; - susţin interviuri cu deportaţi din judeţ şi prezintă extrase din memoriile publicate 3. Dobândirea Anunţarea - Astăzi, vom urmări - observarea şi noilor lecţiei noi şi deportările în Bărăgan, comentarea unor cunoştinţe. a obiecticonsecinţă a procesului imagini, texte, velor de comunizare a ţării obiecte; care a început imediat - activităţi de „Deportările după 23 August 1944, observare a momentelor în Bărăgan” prin instaurarea guvernului Groza şi a deportării şi din continuat în anii serialul televizat următori. Au loc mari Memorialul nemulţumiri în Durerii; rândurile populaţiei - completarea unor prin creşterea fişe de observare a obligaţiilor către stat, materialelor; faţă de URSS şi - colecţionarea de datorită raţionalizării documente şi măralimentelor. turii ale represiunii comuniste; - cunoaşterea legendelor şi tradiţiilor locale despre deportări şi despre rezistenţa anticomunistă; - consemnarea în fişe şi clasificarea materialul adunat; - realizarea unor portofolii pe o temă dată cu colaborarea organelor AFDPR din judeţ;

în procesul deportărilor în România? 2. Ce rol au jucat deportările în mecanismul represiunii comuniste în URSS? Dar în România?

în gândire şi acţiune

Învăţarea prin descoperire

Elevii iau atitudine faţă de istoria trăită a deportaţilor

Dezvoltarea capacităţilor proprii de investigare

138

Profesorul stabileşte coordonate esenţiale ale discuţiei După Al Doilea Război Mondial, comuniştii au deportat o parte a locuitorilor de la graniţa cu Iugoslavia, date fiind relaţiile încordate cu Tito, conducătorul ţării învecinate, care avusese curajul să se opună lui Stalin în problema colectivizării1 - sublinierea că desfiinţarea proprietăţii particulare s-a realizat pe etape, cum au fost cele ale „cotelor” şi „întovărăşirilor”, iar regimul Dej s-a folosit în acest scop de deportări şi dislocări de populaţii din trei judeţe ale României de la graniţa iugoslavă şi de colectări forţate şi impozitări excesive. Astfel 40.000 de persoane au fost deportate în câmpia stearpă a Bărăganului.. - Profesorul subliniază că represiunea s-a folosit de prevederile Codului Penal, art.209, pct.2, lit.”a”, pentru a se lichida eventualele rezistenţe. Se va aborda atât latura politică cât şi cea economică, precum şi înfiinţarea de Tribunale Militare şi Populare. Arestaţi sub învinuirea că purtau „discuţii duşmănoase” privind
1

- vizitarea unor foşti deportaţi şi deţinuţi politici; - consemnarea în interviuri a dialogului purtat cu aceştia; - alcătuirea de schiţe, portofolii, grafice; - realizarea de fişe, istorice, eseuri, de monografii; - dezbateri pe baza unor izvoare istorice care prezintă formele represiunii, cu scopul dezumanizării şi „spălării” creierelor; - descrierea domiciliilor obligatorii, a vieţii în Bărăgan, a lipsurilor de tot felul (apă, hrană etc.), a copilăriei mutilate, a muncii forţate în Bărăgan şi pemtru construţia edificiilor socialiste - colaborarea cu Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România din judeţ - realizarea unui film/reportaj al deportării, disidenţei şi represiunii comuniste; - formulrarea unei scheme la tablă; - Stabilirea de sarcini diferenţiate pe grupe de lucru: Grupa I - fişa nr1 Codul Penal Grupa II - fişa nr.2 dislocările Grupa III - fişa nr.3despre confiscarea

Învăţarea prin descoperire

Conversa- Evaluarea ţia euristică formativă

Comparaţia

Observaţia

Interviuri cu deţinuţi din judeţ şi extrase din memoriile publicate Problematizarea Expunerea Explicaţia Demonstraţia

Vladimir Tismăneanu (coord.) Raportul Final asupra comunismului, Bucureşti, Editura Humanitas 2006, p. 293.

139

regimul comunist, disidenţii erau încadraţi la „uneltire contra ordinii sociale” cu pedepse ce variau între 3 şi 10 ani de închisoare, fiind etichetaţi ca legionari sau ţărănişti .Se urmărea marginalizarea „elementelor ostile”, deportarea şi confiscarea averii acestora. Duritatea represiunii nu a împiedicat manifestarea unor forme de ostilitate la adresa regimului mai cu seamă în rândul celor care nu se lăsau păcăliţi de lozincile propagandistice ale comuniştilor. - Profesorul relevă că pe baza modelului sovietic, după o perioadă de provizorat, s-au întemeiat 18 „comune speciale”. Elevii vor afla lista localităţilor unde au fost deportaţi în Câmpia Bărăganului: Dropia, Pelican, Ezerul, Olaru, Măzăreni, Zagna, Rubla unde a avut domiciliu temporar şi Cornelu Coposu, Schei, Bumbăcari, Brateş, Fundata, Viiişoara, Dâlga, Salcâmi, Valea Viilor, Răchitoasa, Movila Gâldăului şi Lăteşti - Profesorul prezintă caracteristicile sistemului concentraţionar şi aspecte inedite din relatările deportaţilor.

averii deportaţilor - Elevii iau cunoştinţă că 40.230 de persoane din 12.791 de familii au fost trimise cu 2.656 de vagoane în câmpia aridă a BărăganuluiSiberia României, în noaptea de Rusalii a anului 1951. - cercetarea unor texte îi conduce pe elevi la observarea „limbajului de lemn” al vremii; - Însuşirea principalelor noţiuni şi repere cronologice - Elevii împreună cu profesorul realizează o hartă a aşezărilor pentru deportaţii din Bărăgan, pentru care în prealabil au consultat un dicţionar geografic. - Elevii vor analiza documente din mape şi emit judecăţi asupra regimului deportărilor: - Ei vor fi solicitaţi să-şi argumenteze răspunsurile - să exprime poziţii şi atitudini urmărind diferitele etape ale deportărilor din regimurile comuniste, făcând apel şi la cartea lui Al. Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag. - Ei fac referiri concrete la situaţia de atunci, folosind şi memoriile deportaţilor din diferite judeţe din ţară.

Modelarea

Comparaţia

Dezbaterea

Expunerea

140

Se pun următoarele întrebări elevilor: Ce impact a avut „modelul sovietic asupra sistemului deportărilor”? - Se prezintă cartea profesorului de istorie din Huşi, Vasile Calestru, Martiraj în Bărăgan-Lăteşti, o radiografie a terorii din perioada Holocaustului roşu, insistând pe arhitectura deportării, pe martirajul Bărăganului şi pe destinele nefericite ale victimelor. Ţăranii au luptat în istorie cu secetele şi inundaţiile, cu activiştii, cu impozitele şi cu cotele. Au fost învinşi şi învingători, sacrificiul lor hrănind continuitatea istoriei Lupta cu comuniştii le-a distrus familiile, locuinţele şi le-a afectat grav destinele. Aceste efecte dezatruoase asupra deportaţilor sunt vizibile şi azi. În 1956, după eliberarea deportaţilor, comunele speciale din Bărăgan au devenit „domicilii obligatorii” pentru deţinuţii politici „recalcitranţi” care îşi executaseră anii de condamnare şi erau trimişi aici pentru „supliment de pedeapsă”. În 1964, după graţierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat şi asfel, urmele au fost şterse.

- Descriu, analizează, compară, şi argumentează problemele în discuţie. Ei observă faptul că fiii de chiaburi, şi de disidenţi aveau restricţii în a urma unele facultăţi şi a fi promovaţi în societate. - Comentarea imaginilor propagandistice din epocă despre modelul sovietic din societatea comunistă în presă, filme, pliante, broşuri etc. - Elevii înţeleg proporţiile represiunii prin interpretarea fişelor de lucru şi descoperă că PCR (PMR) a lăsat autorităţilor locale, organelor de Miliţie şi Securitate toate prerogativele pentru realizarea deportărilor, iar opozanţii erau reduşi la tăcere prin dislocări,arestări sau execuţii. Aplicaţii: - Urmăriţi modul în care literatura a reflectat regimul deportărilor. Căutaţi texte, comparaţi-le şi comentaţi-le împreună. - Elevii sesizează că unii scriitori din perioada regimului comunist au avut curajul să formuleze accente critice la adresa regimului

Explicaţia Lecţii dezbatere, tip seminar

141

4. Fixarea noilor cunoştinţe şi evaluarea elevilor

Tema pentru acasă

Profesorul menţionează câteva personalităţi politice şi culturale deportate în sate-lagăr: Maria Antonescu, Corneliu Coposu, Al. Zub, Nicolae Balotă, Paul Goma, Ioan Lissievici, Ghiţă Popp, Constantin Ticu Dumitrescu etc. După 1980 datorită politicii de sistematizare a satelor s-a trecut la comasarea unor localităţi, înlesnită de dispariţia unor sate şi în consecinţa industrializării forţate care a organizat marele exod spre oraş. S-a trecut la ridicarea în vechiul centru de comună a unor blocuri fără infrastructura aferentă. Distrugerea satelor sau dislocarea unor comunităţi a fost criticată în Occident unde s-a constituit Asociaţia Village Roumaine. - Realizaţi un eseu cu titlul: Regimul comunist şi deportările în care să prezentaţi formele rezistenţei, represiunea regimului comunist, figuri marcante ale rezistenţei, consecinţe etc. - Eseu liber: De la Arhipelagul Gulag la Siberia românească Bărăganul. Proiect: Realizează o anchetă despre deportările şi disidenţii politici anticomunişti

totalitar ca: Marin Preda, Ana Blandiana, Vasile Voiculescu, V. Militaru, Ion Lăncrănjan, Mircea Dinescu, Radu Gyr etc.

- redactarea unor compuneri, eseuri; - realizarea unor afişe, scrisori, reclame, filme, reportaje; - consultarea dicţionarului; - exerciţii de completare a unor enunţuri lacunare şi rebusuri pe teme istorice;

Evaluare sumativă Teste de evaluare orale şi scrise Aprecierea prestaţiei elevilor

- Prezentarea refera- Notarea telor, a portofoliilor stimulativă şi discuţii pe a elevilor marginea lor

142

din localitatea ta. Poţi folosi informaţii oferite de familie, imagini, articole de ziar. - Realizaţi o analiză comparativă despre deportările în spaţiul sovietic în raport cu cele din România.

Fişă de muncă independentă nr.1 Accente în strategia regimului concentraţionar: Articolul 209 Cod Penal Art.209. – Constituie delict de uneltire a statului [sic] contra ordinei sociale şi se pedepseşte cu închisoare corecţională: I. De la 6 luni la 3 ani, amendă de la 2000 la 20.000 lei şi interdicţie corecţională de la 1 la 3 ani faptul de a propăvădui prin viu grai schimbarea formei democratice de guvernământ a Statului. II. De la 3 la 7 ani, amendă de la 2000 la 20.000 lei şi interdicţie corecţională de la 3 la 5 ani: a) faptul de a face propagandă pentru răsturnarea în mod violent a ordinei sociale existentă în Stat; b) faptul de a constitui sau organiza asociaţii secrete în scopul arătat la aliniatul precedent, fie că au ori nu caracter internaţional; c) faptul de a lucra, prin mijloace violente, pentru a produce teroare şi a schimba ordinea economică şi socială din România......................(Codul Penal al RPR, Bucureşti, 1948) Fişă de muncă independentă nr. 2 Directiva H Strict Secret Confidenţial-Personal III. „Cei dislocaţi au dreptul să vândă toate bunurile ce nu le pot lua cu ei (în afară de case). Vânzarea se face numai colectivelor organizate de Comisiune. Cumpărarea se va face la preţul de Stat, ţinându-se cont de uzură. Ţăranilor săraci şi mijlocaşi, precum şi funcţionarilor, li se va achita în întregime suma ce li se cuvine drept preţ al bunurilor vândute. Evaluarea bunurilor vândute de chiaburi se va face socotindu-se 50% din preţul de Stat”...
(Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Rusalii-1951, pp. 210-216 ).

143

Fişă de muncă independentă nr. 3 „Unul dintre deportaţi, Stoinel Ilie din comuna Dalboşet (jud. Caraş-Severin), nr. 366, născut la 28 octombrie 1919, etichetat „chiabur” de autorităţile comuniste, menţionează în amintirile sale următoarele lucruri lăsate acasă, fără a mai fi recuperate ulterior: una batoză de treierat grâu, locomobila, circularul cu toate accesoriile, 20 m.c. de cherestea, 2.800 litri de ţuică de prune, 8.000 kg. grâu, 10.000 kg de porumb, două vaci, trei porci.”... „Toate au fost furate – afirmă Stoinel Ilie – de conducerea din comună şi de activiştii de partid”
(Vasile Calestru-Martiraj în Bărăgan-Lăteşti, Editura Demiurg, Iaşi, 2006, p. 67)

COMENTARIU METODIC Proiectul didactic Deportările în Bărăgan, având un caracter preliminar, extinde şi completează competenţele specifice pe care le formulează programele şcolare de istorie integrată pentru liceu. Ca orice lecţie i se pot aduce îmbunătăţiri, fiind un act de creaţie al profesorului şi care poartă amprenta acestuia. De aceea, sugerăm ca în parcurgerea conţinuturilor, activitatea didactică să urmărească îndeosebi însuşirea de către elevi a competenţelor ţintă şi nu neapărat, de exemplu, memorarea mecanică a evenimentelor istorice. Problemele abordate în acest proiect sunt cu precădere de istorie locală sau naţională ale regimului comunist. Se recomandă pentru însuşirea corectă a cunoştinţelor în care să se insiste pe noţiuni, personalităţi şi repere cronologice prezentate în mişcarea lor în spaţiu şi timp. Lecţiile propuse trebuie să fie de dezbatere, tip seminar, interactive, centrate pe activitatea elevilor. S-a acreditat, pe nedrept după 1989 teza, că nimeni şi nimic nu a scăpat Securităţii şi că nu se poate vorbi de o rezistenţă reală împotriva deportărilor. În realitate, ţărănimea şi alte categorii sociale, au încercat să se opună acţiunilor de dislocare. Cumplita noapte de Rusalii din iunie 1951 a fost un act terorist de stat, pentru că a fost o acţiune de o amploare neobişnuită, unică în lagărul sovietic, cu peste 40.000 de victime din judeţele Mehedinţi, Caraş-Severin şi Timiş, realizată cu o forţă armată de cca 20.000 de ostaşi şi ofiţeri comandanţi, la care se adaugă un număr apreciabil de activişti de partid. Pregătirea acţiunii a fost făcută în taină, confidenţial, în secret pe baza hotărârilor luate la cel mai înalt nivel politic. Este necesar ca elevii să ştie că procesul deportărilor a fost impus, iar abuzurile acestuia au dus la crime inimaginabile şi la îngrădirea drepturilor omului. De aceea, prin cunoaşterea istoriei, în general, şi a comunismului, în special, elevii trebuie să afle Adevărul – sine ira et studio, întrucât cine uită nu merită, mai ales în zilele noastre. Unele probleme pot fi tratate diacronic, în manieră interdisciplinară şi la alte activităţi extraşcolare, cum ar fi sesiunile de referate ale elevilor sau cercul de istorie. Se impune ca noile informaţii să fie integrate în sistemul de achiziţii, 144

priceperi şi deprinderi dobândite anterior, iar acestea să fie însuşite în cea mai mare parte din clasă sau din cercetările de arhivă/teren. Concluzii Bilanţul Deportării în Bărăgan a fost tragic: 1731 de morţi, din care 175 de copii... Această cumplită noapte din 18/19 iunie 1951, de Rusalii, a făcut ca mii de locuitori din Banat să fie aduşi în câmpia stearpă a Bărăganului, să fie dezrădăcinaţi şi timoraţi. Lupta cu comuniştii a distrus vieţi şi destine. Analiza acestui subiect este o bună oportunitate pentru a cultiva spiritul civic, moralitatea, credinţa în valorile pozitive ale istoriei. În acest sens, considerăm, că acest proiect didactic/opţional se pretează foarte bine la clasele terminale ale liceului. Alimentând constant informaţiile primite pe parcursul şcolii, eroii rezistenţei comuniste pot constitui modele pentru elevi. Desigur, demersul nostru este perfectibil, fiind o constantă a preocupărilor de viitor.

145

„POVEŞTI DE VIAŢĂ; BUNICII MEI” – PROIECT DE ISTORIE LOCALĂ
Emilena Irinela TATU*

Abstract: “Life stories; My Grandparents” – a project of local history
The oral history has long been regarded and it is considered even today as being too subjective, as a sort of a pariah of history. The official history of the state, i.e. the political history, has long been the only one accepted and the only one imposed. The grand history was the history of the officials, the leaders and not of the ordinary people or of the “others”. It stood for, if you want, a clear-cut delimitation between THEM and US. Oral history brings an interdisciplinary and a multidisciplinary approach, puts forward new hotly debated themes, each of them equally interesting and highly original. This project of oral history “Life Stories; My Grandparents” is a pursuit of uncovering the past around us, which should be regarded as an essential component of any pedagogical endeavour during the history classes. The events around us, as well as our homes should constitute a starting point in preparing students and in stimulating their interest in history. Students will be able to identify themselves with the community in which they live, they will acquire the ability to appreciate the contribution of the previous generations to the development of the village, they will show gratitude and respect for their grandparents and the elders of the community. Such a project is required in order to achieve a return towards the family values, towards authentic moral values, towards discovering some authentic role models and not fabricated by nowadays media. Keywords: oral history, the past around us, grandparents, heritage, respect, recognition

– „Nu înţelegi un lucru pe deplin, decât dacă poţi să i-l explici bunicii” – Albert Einstein

Argument: Proiectul de istorie orală „Poveşti de viaţă; Bunicii mei” este o continuare a participării mele la cursul postuniversitar „Trecutul de lângă noi. Istoria orală a comunităţilor locale”, curs POSDRU/87/1.3/S/48695, organizat de Universitatea
*

Profesoară la Colegiul Naţional „Alexandru Vlahuţă”, Rm-Sărat, jud. Buzău.

146

Babeş-Bolyai, din Cluj Napoca în anul 2011, director de proiect fiind prof. univ. dr. Doru Radosav, iar manager executiv, CPIII, dr. Lavinia Snejana Stan. Acest proiect de istorie orală „Poveşti de viaţă; Bunicii mei” urmăreşte cunoaşterea trecutului din jurul nostru, o componentă importantă a oricărui demers didactic în cadrul orelor de istorie. Evenimentele petrecute în familie constituie un punct de plecare în pregătirea elevilor şi stimularea interesului pentru istorie. Astfel elevii se vor putea identifica cu comunitatea în care trăiesc, vor putea aprecia contribuţia generaţiilor anterioare la dezvoltarea localităţii, vor manifesta recunoştinţă şi respect faţă de bunicii lor. Calendarul propus: Semestrul II, al anului şcolar 2010-2011. Anul şcolar 2011-2012 Activităţi de învăţare: – definirea noţiunii de strămoş – redactarea ghidului de interviu; – transcrierea interviului; – realizarea unui Jurnal al cercetării Obiective: – să definească noţiunea de strămoş; – să-şi identifice bunicii; – să integreze elementele de istorie locală în marea istorie; – să realizeze interviuri cu bunicii identificaţi; – să valorifice interviurile la lecţiile de istorie, la diferite concursuri, simpozioane şi în publicaţii. Grup ţintă: 20 elevi din clasele IX-XII, de la Colegiul Naţional „Alexandru Vlahuţă”, oraşul Râmnicu-Sărat, judeţul Buzău Rezultate aşteptate în urma realizării de interviuri cu bunicii elevilor: – întărirea sentimentului de toleranţă, respect, recunoştinţă şi acceptare între generaţii; – dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi de lucru în echipă; – îmbunătăţirea colaborării cu diferite instituţii locale; – valorificarea rezultatelor cercetării prin publicarea unui volum. Riscuri: – refuzul din partea unor părinţi sau bunici de a participa la proiect – informaţii incomplete şi/sau greşite; – efectele emoţionale excesive provocate de mărturiile celor intervievaţi. – întrebări considerate „indiscrete” – conflicte în familie Particularităţile proiectului: – ineditul temei de cercetare pentru zona noastră – situaţia elevilor care nu au mai fost implicaţi în asemenea proiecte; – numărul mare de bunici; – modalităţi diverse de prezentare şi popularizare a proiectului. 147

Posibilităţi de promovare a proiectului: – Prezentarea rezultatelor proiectului pe facebook.com/ interviuribunici unde au fost postate interviuri, poze cu bunici intervievaţi, cu nepoţii lor. – invitarea în cadrul acţiunii de susţinere a lucrării de disertaţie a bunicilor, elevilor, conducerii colegiului, a reprezentaţilor ISJ Buzău – diseminarea proiectului pe site-ul liceului – funcţional în viitor – prezentări pe calculator – broşuri, pliante distribuite participanţilor la proiect, diriginţilor, elevilor, direcţiunii, ISJ Buzău – prezentarea rezultatelor în cadrul şedinţelor cu părinţii la clasele la care au fost elevii care au luat interviuri – prezentarea rezultatelor proiectului în cadrul orelor de dirigenţie pentru atragerea altor elevi – folosirea interviurilor în cadrul orelor de istorie de la clasele XI-XII, la teme cum ar fi – Familia în secolul XX, Şcoala în epoca comunistă, Regimuri politice în secolul XX, Democraţie şi totalitarism – folosirea interviurilor în cadrul orelor de istorie opţional „Istoria comunismului în România”, pentru a realizare o comparaţie între regimul comunist şi cel democratic, actual – diseminarea proiectului în cadrul cercurilor metodice – diseminarea proiectului în cadrul Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, filiala Buzău; redactarea unui articol cu rezultatele cercetării pentru revista „Tezaur” a filialei – chestionare aplicate elevilor despre rolul bunicilor în familie – realizarea unei pagini WEB Descrierea proiectului şi rezultatele lui: Grupul ţintă a fost alcătuit din 20 elevi de la Colegiul Naţional „Alexandru Vlahuţă”, Râmnicu-Sărat, judeţul Buzău, cu vârste cuprinse între 16-18 ani, de la clasele a X-XI a.
Nr. Crt Numele şi prenumele elevului care a realizat interviul Clasa Vârsta Număr de interviuri luate

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10 11. 12. 13. 14. 16.

Păltinuş Anina Istudor Alexandra Mirică Nicoleta Măţău Marina Mărgărit Denisa Iosef Andreea Ştefan Roxana Leaua Alexandra Sâmbotin Ana Maria Popescu Lavinia Ciurumelea Dana Nişcoveanu Alice Noapteş Violeta Enică Radu Dogaru Simona

a XI a A a XII a F a XI a F a XI a F a XI a F a XI a F a XI a F a XI a F a XI a F a XI a F a XI a A a XII a B aXaE a XII a B a XI a A

17 ani 17 ani si 10 luni 16 ani si 6 luni 17 ani si 1 luna 16 ani si 11 luni 17 ani si 3 luni 17 ani si 1 luna 16 ani si 1 luna 17 ani 17 ani si 6 luni 17 ani 18 ani si 2 luni 15 ani si 8 luni 18 ani 17 ani

2 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1

148

Nr. crt.

Numele şi prenumele intervievatului

Interviu realizat de

Data realizării interviului şi locul

Tipul de înregistrare

1.

Jalbă Niculina Zugravu Georgeta

Păltinuş Anina

2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 16.

Constantin Ilinca Mihai Ioana Pescaru Ileana Mărgărit Maria Iosef Jana Dinu Bălaşa Leaua Ecaterina Enrich Rădiţa Stanciu Mihai Leţu Ioana Tănase Nicolae Roman Ilinca Enică Elena Matache Alexandrina

21.05.2011, sat Costomiru, comuna Pardoşi, jud.Buzău Păltinuş Anina 25.05.2011, sat Topliceni, jud.Buzău Istudor Alexandra 25.05.2011, comuna Râmnicelu, jud.Buzău Mirică Nicoleta 20. 05. 2011, Râmnicu -Sărat Măţău Marina 28.05.2011, Râmnicu-Sărat Mărgărit Denisa Râmnicu-Sărat Iosef Andreea 29.05.2011, sat Colibaşi, jud.Buzău Ştefan Roxana 4.06.2011 Leaua Alexandra 28.05.2011 Sâmbotin 29.05.2011 Ana-Maria Popescu Lavinia 07.06. 2011, sat Lanurile, comuna Ziduri, jud.Buzău Ciurumelea Dana 29.05.2011, satul Voetin, jud.Buzău Nişcoveanu Alice sat Buda, jud.Buzău Noapteş Violeta 5.05.2011, sat Vintileasca, jud.Vrancea Enică Radu 4.06.2011, Râmnicu-Sărat Dogaru Simona 09.06.2011, Valea Râmnicului, jud.Buzău

video video audio video video video video video video video video video Video audio Mp3 audio

Elevii au manifestat la început reticenţă, fiind primul proiect de istorie orală desfăşurat în zona noastră şi în colegiul nostru. După ce le-am explicat în ce constă mai amănunţit proiectul, motivaţia şi interesul lor a sporit. Numărul interviurilor a fost mai mare decât cele selecţionate aici, dar nu toate s-au încadrat în standardele necesare – au existat şi interviuri telegrafice, subiective sau care au schimbat structura ghidului convenit, interviuri în care fundalul sonor a fost mult prea zgomotos pentru a se putea folosi ceva. Impactul cercetării noastre asupra comunităţii locale este deosebit de util, în condiţiile în care oraşul şi colegiul nostru se confruntă în ultimii ani cu plecarea în străinătate a părinţilor, în vreme ce copiii sunt lăsaţi în grija bunicilor. În prezent familia tânără este extrem de vulnerabilă datorită în special dificultăţii de a găsi un loc de muncă, a creşterii ratei şomajului, veniturilor foarte mici şi mai ales lipsei unui suport material necesar vieţii de familie – locuinţe, acces financiar la bunuri de absolută necesitate. Îndeosebi după 2000, se constată creşterea fenomenului de separare, prin plecarea unui membru al familiei sau a mai multor, la muncă în străinătate. Această „ruptură” a familiilor afectează în special funcţia de socializare şi solidaritate familială. Mulţi copii rămân acasă – în grija bunicilor – lipsiţi de 149

controlul şi afecţiunea părinţilor, ceea ce poate conduce la probleme precum devianţa juvenilă, probleme de adaptare şcolară, fragilitate emoţională etc. Este o necesitate un astfel de proiect pentru a realiza o reîntoarcere către familie, către valorile morale autentice, către descoperirea unor modele de viaţă autentice şi nu prefabricate de mass-media din zilele noastre. Ghidul de interviu a fost construit în funcţie de temă şi a avut în vedere următoarele părţi – prezentarea biografică – anii copilăriei şi de şcoală – descrierea oraşului/ satului din perioada copilăriei/ tinereţii – strategii matrimoniale – urmaşii – evenimente importante din viaţă Cercetarea propriu zisa Problematizare/ evenimente Realizarea acestui proiect de istorie orală a avut în vedere formarea unor valori autentice ale elevilor-recunoştinţă, respect, apreciere, solidaritate, toleranţă, înţelegere, dar şi formarea unor competenţe-literare, lingvistice, de comunicare, tehnice etc. Problemele cu care ne-am confruntat au fost atât de natură emoţională, spirituală, dar şi de natură tehnică. La finalul semestrului I le-am cerut elevilor să facă o evaluare a activităţii lor,pe baza unui chestionar, menţionând avantajele, dar şi problemele cu care s-au confruntat în realizarea interviurilor. Mirică Nicoleta – 16 ani şi jumătate „În realizarea interviului cu bunicii, eu m-am confruntat cu următoarele probleme: Bunica a fost foarte emoţionată la început. Luându-i interviul afară în grădina, nimeni nu a putut sta lângă noi, deoarece nu suporta prezenţa altcuiva. În unele momente amintirile urâte au făcut-o să se întristeze, pe chipul ei văzându-se trecutul. Bunica a fost oarecum timidă şi surprinsă de interviul luat, pentru că nu m-a lăsat să îl arăt nimănui, chiar şi vocea pe care o auzea din calculator intimidând-o, propria ei voce. După aceea, interviul a fost floare la ureche în comparaţie cu aranjarea lui. Deoarece bunica a răspuns separat la întrebări, la sfârşit, în calculator aveam vreo 30 de filmuleţe pe care a trebuit să le asamblez, să tai momentele care erau în plus, deci o muncă de câteva zile. La fel de greu mi-a fost şi când a trebuit să transcriu interviul. Astfel la sfârşit aproape că scriam odată cu filmul, atât de repede tastam. O altă problemă a fost „urnirea” bunicii din loc. Până am convins-o să vorbească a trebuit de multe ori să o rog. La fel a trebuit să o aştept până se aranja, ea încercând să apară respectabilă.” „....Niciodată nu am crezut că bunica ascunde o viaţă atât de tumultoasă . Odată cu acest interviu am aflat multe lucruri chiar despre trecutul familiei mele: străbunicul meu a fost obligat să devină informator, unchiul meu de-al doilea era un fel de inventator al satului şi mai ales că bunica a avut o copilărie cum numai în 150

„Amintirile lui Creangă” se mai găseşte. Am fost la fel de emoţionată ca şi ea, atunci când am filmat”. Ştefan Roxana – 17 ani şi o lună „Bunica nu a vrut să înceapă interviul, până nu a terminat de aşezat covoarele în bucătărie. După ce a terminat, nu a vrut să înregistrez până nu s-a pieptănat, nu şi-a aşezat hainele cu care s-a schimbat şi nu a închis televizorul şi uşa de afară. În timp ce făceam interviul s-au terminat bateriile şi a trebuit să cumpăr unele noi. La jumătatea interviului s-a terminat şi memoria aparatului şi a trebuit să mă duc acasă pentru a descărca ce filmasem până atunci. În timpul înregistrării păsările din curtea din faţa casei au început să facă gălăgie.” Mărgărit Denisa – 16 ani şi 11 luni „În realizarea interviului cu bunicii, eu m-am confruntat cu următoarele probleme: iniţial bunica nu a dorit să facă acest interviu, pentru că a considerat că nu este destul de pricepută şi a trebuit să mă duc de doua ori la ea acasă pentru a încerca să o conving. De asemenea, în timpul interviului, nu mi-am dat seama că televizorul este deschis, iar pe fundal se aud sunete, muzică. În timpul zilei, bunica a fost plecată de acasă, aşa că am fost nevoită să fac filmarea seara, iar lumina nu a fost foarte bună. O altă problema a fost faptul că în timp ce îi puneam anumite întrebări, bunica era foarte emoţionată şi îi era greu să răspundă, având lacrimi în ochi.” Măţău Denisa – 17 ani „Nu am avut aparat foto şi a trebuit să fac rost, dar cei pe care i-am întrebat nu erau dispuşi să mi-l împrumute, astfel a trebuit să o aduc pe bunica în oraş şi o colegă a venit la mine să o filmez. Având în vedere că am o soră de 7 ani a fost greu să o conving să nu asiste la interviu, fiind foarte curioasă, însă pe parcursul interviului sora mea a început să ţipe şi nu ştiam cum să o opresc. Nu lucrez prea des în Word aşa că mi-a luat foarte mult timp transcrierea; de asemeni, nu am mai pus diacritice niciodată, mi-a luat în jur de 3 ore să pun diacriticele, apoi când am încercat să copiez pe CD nu mi-a mers, se bloca Nero mereu. A fost greu cu bunica la început şi am remarcat că nu îi este foarte uşor să vorbească despre viaţa ei, însă s-a descurcat destul de bine şi s-a deschis treptat”. Păltinuş Anina – 17 ani „Pentru mine copilăria este cea mai fericită perioadă din viaţa unui om, o etapă în care sufletul este pur şi neatins de greutăţi majore şi nu puteam crede că un om nu avut o copilărie la fel. În schimb bunicii mele i-a fost foarte greu născânduse în perioada celui de-al doilea război mondial. Cu tatăl pe front şi mama bolnavă, mamaia trebuia să lupte pentru viaţa dumneaei şi trebuia de asemeni să îşi protejeze fratele. Această perioadă a lăsat urme adânci în sufletul dumneaei, astfel că acum realizez de ce este atât de protectoare şi grijulie cu noi nepoţii”. Iosef Andrea – 17 ani şi 3 luni „Bunica era foarte emoţionată din cauza amintirilor dureroase pentru ea, a trebuit ca mai întâi să îmi răspundă la unele întrebări înainte de a filma, însă emoţiile ei au fost constructive astfel încât a povestit frumos, dar problema a fost că atunci când am început să filmez omitea lucruri pe care le spusese înainte de a 151

filma.... A fost dificil pentru ea să-şi povestească viaţa, deoarece nu a avut o viaţă uşoară şi fiind mai emotivă, de câteva ori i-a venit să plângă, iar un sfert din interviu a avut ochii înlăcrimaţi..... Mi-am dat seama cât de inconştienţi suntem noi tinerii din ziua de azi de ceea ce avem şi am învăţat să apreciez mai mult atât faptul că trăiesc în epoca actuală cât şi ceea ce am.” Elementele de noutate aduse de cercetare: abordarea metodologică şi diversitatea conţinuturilor tematice. Am întâmpinat reticenţă, am fost nevoiţi să schimbăm tema ghidului de interviu sau ne-am confruntat cu probleme de aprobare din partea celor pe care am fi dorit să-i intervievăm. Tematica interviurilor a fost considerată de unii dintre subiecţi ca pătrunzând prea mult în intimitatea persoanei, în condiţiile în care îi întrebam „când s-au îndrăgostit prima dată”. E greu pentru o persoană născută şi crescută în comunism să răspundă la astfel de întrebări în faţa nepoţilor. Am urmărit să integrăm istoria locală în marea istorie, iar întrebările şi răspunsurile din interviuri arată acest fapt. La întrebarea Ce se întâmpla în comunitate şi în lume în momentul în care v-aţi născut? M.M. considera că familia ei era o familie de „... săraci, erau amărâţi, pe mine când m-a născut mama, tocmai atunci au intrat ruşii în ţară şi m-a crescut bunica… mă ducea mama, dacă a dat-o socrul afară din casă, şi bunicii mei au vrut să-i facă şi ei o căsuţă acolo cu două camere şi o tindă că aşa era, o sală la mijloc şi venea bunica cu mine înfăşată, mă înfăşa şi mă aducea la mama să-mi dea piept şi mama îi zicea „fugi de aici cu ea că nu-i dau piept că asta, din cauza ei a murit tasu, asta a fost coabie, şi m-a crescut bunica cu apă,cu cârpa cu zahăr, punea zahăr în cârpa înmuiată în apă în cană şi îmi dădea să sug şi cu asta m-am făcut mare.” C.I. răspunde „Păi eu dacă eram născută atunci sigur că nu ştiu da' mama spunea că era război şi veneau ruşii…nemţi ce erau, nu mai ţin şi eu minte şi nouă la aştia mici nu ne făceau nimic, cum eram eu, mă mângâiau acolo în leagăn într-o covată unde eram eu, da cu fetele mari cică era jale, le alerga, le aia.....luau vitele la oameni, le dădea drumu la butoiu cu vin, carnea...nu puteau să taie porci că o luau ei, o ascundeau şi ei, o puneau pe pereţi şi puneau carpete peste ea pe perete ca să nu le-o ia şi să aibă şi ei să mănânce, vai de lume....în timpul foametei, cei care erau de etnie roma şi care nu aveau nimic, mureau cu duiumu, noi cum necum mai aveam câte o leacă, ne certam pe mămăligă, ne certam pe orişice da...am trecut cu brio. Şi ce spun, că mâncare dacă eram mulţi, aveam noi câte ceva de porc da mama trebuia să facă în aşa fel cât să aibă fraţii că plecau la arat şi eu ca cea mai mica, sigur că-mi dădea ultima porţie că ce zicea, să mănânce mai mult ăia şi bucaţea şunca cu degetele şi cresta câte-un degeţel, doua şi le dădea să mănânce lor că plecau la plug şi la pădure… da am trăit şi aşa...”. „Se făcuse colectivizarea, părinţii nu mai aveau pământ ca atunci când eram copil, făceau zi de normă la colectiv. Chiar eu când am terminat 7 clase a trebuit să mă duc în locul mamei mele pentru că era bolnavă. Evenimente speciale, nu au 152

fost. Decât că, îmi aduc aminte că în 1970 au fost inundaţiile, că nici nu am făcut banchet la sfârşitul liceului pentru că am donat banii oamenilor care aveau nevoie”(L.E ). Tot ea continua referitor la colectivizare „Da, a fost o perioadă foarte fioroasă pentru noi. Mi-aduc aminte cum venea echipa, un grup format din 3-4 persoane, cum se ascundeau părinţii, cum fugeau de acasă. La început s-au trecut la colectiv cei mai săraci din sat. Era primar preşedintele C.A.P., cel mai sărăcăcios om din sat şi părinţii mei fiind din clasa mijlocie, trebuiau să se treacă mai întâi la o asociaţie tovărăşească, nu mai ştiu exact cum se numea. Trebuia să intre în asociaţie doar cu o parte din pământ, dar într-un final au ajuns şi ei la C.A.P. Erau multe probleme, dar după aceea mi se părea ceva bun. Ni se dădea miere de albine, pepeni, ce nu erau la noi până atunci. Se împărţeau toate produsele...asta era doar la început că apoi s-au schimbat lucrurile.” La întrebarea Care era situaţia financiară şi materială, aveaţi proprietăţi? D.B. răspunde – „Într-un fel ei au fost de o familie bună, au avut şi aur, li se spuneau „cocoşei de aur”, au avut atunci dar pe urmă când a venit timpul foametei în 1946, a fost o secetă şi în 1947 a fost foamete, şi atunci s-a dus de i-a schimbat. Se ducea tatăl meu, că venise din concentrare de la Odessa şi se ducea în 1947 în Oltenia şi atunci a schimbat banii de aur şi i-a dus la Bucureşti mamei mele, că ea era bolnavă cu plămânii, că nu era ca acum cu tratamente, medicamente, nu existau. Şi a dus-o tatăl meu la Bucureşti, la un frate de al mamei mele şi a dus-o din primăvară şi a stat până în toamnă, iar eu am rămas acasă în locul mamei. Eu aveam grijă de gospodărie şi de copii că tata pleca la câmp, şi eu îi trezeam pe aştia mici că eram programaţi, ăsta cu cârlanii ăia mai mari, celălalt cu ăia mai mici şi eu acasă, trebuia să fac mâncare. La vârsta mea de 13 ani, mă învăţasem să fac treabă, mălai nu aveam că tatăl meu nu aducea că nu avea de unde şi făceam turte pe plită, eu trebuia să ştiu să frământ la vârsta mea, aşa am fost de chinuită, dar m-am descurcat. Şi înspre toamnă a venit şi mama acasă de la Bucureşti, tatăl meu trebuia să plece în Oltenia ca să aducă porumb că de acolo aducea, se înfiinţase un tren „Trenul foamei” pe timpul acela şi trebuia să ne aducă porumb că nu aveam ce manca. Şi numai bine că atunci în 1946 tata a plecat în Oltenia, mama încă nu venise, eu cu surioarele, dar una era mică avea 3 ani, cealaltă era mai mare avea vreo 5 ani şi trebuia să am grijă de ele că nu avea cine. Şi începuse lumea să culeagă fasolea. „Ce să fac eu, tata nu-i acasă, mama nu-i acasă şi lumea culegea fasolea”. Şi mă apuc întro dimineaţă, înjug boii la căruţă şi îmi iau fetişoarele cu mine şi am plecat într-un loc unde era un pic mai bine. Era locul cu capătul la drum şi acolo îmi era mie mai bine, să culeg şi eu fasolea că se scutura pe acolo, mă gândeam eu. Şi m-am dus, m-am suit în căruţă după ce am ieşit pe poartă că boii erau foarte bine învăţaţi la jug şi ce le comandam eu aia făceau. Şi am fost la vârsta mea de am cules fasole, m-am dus ce să fac. Aveam 13 ani. A venit tatăl meu acasă. Am pus-o acolo unde ştiam că o pun ei, la casă era o galerie şi am pus-o acolo. Şi a doua zi a venit tata şi m-a întrebat: „Ce ai făcut tată?”şi i-am spus „Ce 153

să fac tată, am cules şi eu fasolea că lumea o culegea”, iar el spunea că nu trebuia. Şi după spune că am trecut pe la Bucureşti şi o aduc şi pe mama ta acasă, oo…ce bine, îi spun eu, bine că o aduci. Şi a adus-o şi pe mama acasă şi în toamna aia a lui 1947 am făcut treabă până în luna lui decembrie aproape. Când a venit mama, vai de capul nostru, a făcut o leşie tare de ne-a spălat că era în sat râie, scabie i se spune acum, că se umpluse lumea de râie. Parcă o vad că s-a dus în gradină că aveam curtea mare, s-a spălat şi după ne-a spălat şi pe noi că aveam parul lung, că atunci nu se tăia părul la fete şi ştiu că ne-a uns cu ceva, dar nu-mi mai aduc aminte cu ce. Şi la cap ne-a spălat cu leşia aia tare şi noi fiind copii am făcut şi păduchi şi ne-a pieptănat mama şi ne-a scăpat şi de râie şi de păduchi. Şi în sfârşit, aproape de decembrie pe mine m-a trimis la Bucureşti că a ţinut-o Petrică acolo, frate care era căsătorit cu o ardeleancă din Făgăraş şi aveau copii şi i-a spus Petrică să te las să stai la ei să ai grijă de copilaşii lor şi o să te dea şi la croitorie. Iar eu i-am spus: „Bine mămică, ce să fac”, făceam ce comandau părinţii. Îmi părea rău că nu m-am mai dus la şcoală, dar ce era să mai fac, îmi părea rău că învăţam bine, pe a VI-a dacă n-am terminat-o mi-a dat certificat numai de 5 clase. Îmi plăcea şcoala foarte mult. Mai ales la matematică. Ieşise la matematică nişte probleme pe care le făceam la tablă cu nişte liniuţe, se numea regula de trei simplă şi din toţi copiii care eram, eu o prinsesem foarte bine. Îmi spunea învăţătorul „regula de trei simplă”. Erau nişte băieţi şi le spunea învăţătorul „Nu vă e ruşine măi băieţi, a învăţat Bălaşa regula de trei simplă şi voi nu mă, regula de trei simplă ia vin-o şi le arată aici”. Aşa îmi spunea şi îmi părea rău, nu că nu m-a dat mai departe dar nu m-a lăsat să termin măcar 7 clase. Aşa erau timpurile. Şi m-am dus la Bucureşti, întradevăr acolo era bine, m-am dus în 1947, la începutul lui decembrie. La Bucureşti era o altă viaţă eu trebuia să mă obişnuiesc. Încet, încet m-am obişnuit, unchiul meu avea aparat de radio, care eu radio auzisem la Valea lui Lalu doar la şcoală că avea învăţătorul şi era pe baterii şi mereu se uzau. Şi acolo la aparat am auzit cântece şi aveam o voce şi cântam şi eu după aparat. Pe urmă după ce m-am obişnuit au venit sărbătorile.” La întrebarea Care sunt marile evenimente politice pe care vi le amintiţi şi ce spuneau părinţii despre aceste lucruri? C. I. Răspunde „Păi când s-a făcut colectivizarea. Şi munceam la colectiv, ne-au luat pământul, ne-au luat vitele, ne-au luat tot şi munceam acolo cu 15 lei la zi, ne dădeau şi nouă 15 are de teren şi restu la ei. Părinţii...cum să reacţioneze… mama care era de anii de pensionare n-a vrut să mai muncească deloc pentru că spunea că sunt hoţi şi nu suferea comuniştii sub nici o formă şi parcă ei i-a dat pensie dar după vreo 2-3 ani de colectiv, da eu trebuia să muncesc şi aveam de muncă la Podgoria şi ne luau cu maşina şi mai făceau pană maşinile şi mai dormeam prin maşină, vai de capu meu. Mi-aduc aminte că atunci când s-a făcut colectivizarea, ne-am trecut în colectiv şi cu boii şi a venit ăia care ne înregistrau să întrebe cât pământ ai, câţi porci, câte vaci şi fratele meu Nelu a trecut numai un bou, eh gata numai un bou dai Nelule cu celălalt faci tu ce vrei că la vreo două săptămâni îi cheamă să le pună cercei în urechi şi el n-a putut să se ducă numai cu 154

unu dacă ei erau încontinuu împerecheaţi amândoi la căruţă, s-a dus cu amândoi, când ăia îi spune că să îi pună cercel şi lu celălalt. Da a fost vorba că numai unu dau în colectiv şi zice numa unu da lasă-l şi pe ăsta să-i punem cercel şi fratele meu şi-a dat seama că vor să i-l ia şi pe celălalt şi în noaptea aia a plecat cu el pe valea Budei la a Odobescului, că nici în ziua de azi nu ştiu cui l-a dat, cu dinţii i-a rupt cercelu din ureche în faţa lor şi l-a aruncat ăstora şi tuleo cu boul. Pe urmă a venit poliţia, a căutat, s-au dus pe la Oraca să caute bou unde ştiau ei acolo, da nu l-au găsit nici în ziua de azi. Pe urmă Nelu a plecat la Bucureşti, n-a vrut să mai stea la colectiv şi a fost bun dus şi am rămas doar eu cu baba Rada, ea acasă şi eu la muncă, mai la colectiv, mă trezeam de noapte ca să fac şi munca mea acasă că mă punea mama şi pe urmă şi la alţii ca să fac bani să îmi mai iau şi eu rochii şi mai multe că mi-era drag să fiu la modă, da puterea era... şi nu era puterea cât era baba care nu vroia să facă modă, vroia să ai ce mânca şi ce purta, aveam găini, aveam oi, aveam caş, aveam de toate da n-aveam prea multe haine. Asta a fost boala babii mele „să nu fii fodulă şi să ai burta sătula” da, chiar aşa ne zicea. Nu-i plăcea de aia care sunt fodui, numa de ăia care sunt sătui.” Pentru I. A. un alt mare eveniment are cea mai mare semnificaţie – „Moartea lui Ceauşescu, Revoluţia. A fost greu de tot... noi nu înţelegeam ce se întâmpla, credeam că se sfârşeşte lumea. Unii s-au îmbogăţit în urma revoluţiei care ştiau şi aveau curaj, dar noi am dus frică multă pentru că aveam copiii... de exemplu tatăl tău lucra la abator şi acolo, de fapt peste tot, se trăgea cu gloanţe, era foc de voie, iar băiatul trebuia să plece la muncă, treceau gloanţele pe lângă el la Buzău. Trebuia neapărat să se ducă la muncă să le dea de mâncare revoluţionarilor, era nenorocire ce era atunci. A fost înfricoşător...am zis că mor de frica atunci, de frică pentru copii să nu păţească vreunul ceva să fie împuşcat sau omorât cu bâtele. Ştiu că prin Decembrie, în ajunul Crăciunului, băiatul cel mare nu a putut să ajungă la staţie la Buzău la lucru, din cauză că tribunalul din Buzău era în flăcări...se dăduse foc tribunalului şi nu a putut să ajungă şi s-a întors acasă şi când a ajuns acasă „Mamă murim!” aşa mi-a spus, tremura tot „Ce-am văzut eu mamă e de nedescris... am venit ascunşi pe sub scaunele de la tren pentru că se trăgea nici nu ştii cine şi de unde”. Atât de speriată am fost încât am uitat că e Crăciunul a doua zi şi nu am făcut sarmale. Iar în noaptea aia când s-a întors băiatul cel mare, băiatul cel mic, copilul mijlociu, tatăl tău era la servici ni se luase lumina şi eu aşteptam băiatul acasă şi nu mai ştiam ce să mai fac că nu-mi venise băiatul acasă şi era noapte, era târziu şi aproape că turbasem nu mai puteam de grijă. Şi până la urmă mi-a venit băiatul acasă, dar a doua zi de dimineaţă a plecat iar, astfel încât îi ziceam „Nu te mai duce mamă, că te omoară”, iar el, tatăl tău, zicea „Mă duc mamă că nu are cine să dea mâncare la revoluţionari şi trebuie să tăiem carne să le facem să mănânce”. Acea noapte a fost cea mai groaznică noapte pe care am trăit-o. Groază mamă, groază, am trăit clipe de groază”. Pentru E.A. evenimentele sunt trecute prin ochii copilului de atunci – „Copil fiind.. îmi aduc aminte data de 30 decembrie 1947 când regele a abdicat, se ardeau cărţile şi calendarele toate care păstrau portretul regelui, după aceea a venit 155

naţionalizarea pe 11 iunie 1948, după care a urmat colectivizarea şi apoi revoluţia din 1989.” La întrebarea „Ce presiuni sociale aţi simţit ca adult?” L.E. răspunde „Când eram la serviciu, eram contabil şef în ultima perioadă, în fiecare luni eram obligate să ducem situaţiile cu realizările la Buzău şi de fiecare dată când te duceai mereu spunea preşedintele „ mai duceţi-vă afară să mai ascuţiţi creionul că nu e de ajuns”. Niciodată nu era reală situaţia care o acceptau ei ca fiind bună. O altă poveste, când eram mai la început angajată, toată lumea era membru de partid. Şi a venit secretarul de partid de la comună şi i-a zis soţului meu că trebuie să mă fac şi eu membru de partid că lucrez în administraţie.. la SMA, mai întâi la Asociaţie, dar s-au desfiinţat. În 1989, eram la Cooperativa de consum. M-a chemat secretarul de partid să-mi spună că este necesar să devin membru pentru că aveam o funcţie de conducere. Am depus cererea şi confirmarea trebuia să mi-o facă organizaţia de bază a CAP. Ca să mi-o confirme a trebuit să mă duc pe câmp, unde a avut loc discuţia. La un moment dat, unul m-a întrebat „Bre’doamnă spunemi de ce nu te-ai făcut până acum membru de partid?” că deja aveam 15-20 de ani de muncă. Eu i-am răspuns „păi nea’ Andronache, au vrut să mă facă cei de la Asociaţie s-a desfiinţat, au vrut să mă facă cei de la SMA, s-a desfiinţat şi de aceea nu m-am făcut până acum”. S-a terminat şedinţa, asta se întâmpla prin noiembrie 1989 şi nu am apucat să primesc carnetul de partid pentru că se desfiinţase partidul comunist. Nu după mult timp mă întâlnesc cu nea’Andronache după evenimentele din decembrie 1989 şi mi-a spus „bre’doamnă c-ai desfiinţat asociaţia, am înţ eles, şi SMA la fel, dar să desfiinţezi şi Partidul comunist?!” Erau presiuni mari care se făceau. Lucrai în stres tot timpul...asta era situaţia.” Familia are si ea rolul ei în marea istorie, iar legătura dintre istoria familiei şi marea istorie e tot mai vizibilă. La întrebarea „Ce credeţi că aţi moştenit de la bunici/ părinţi?” C. I. răspunde „de la părinţi am moştenit să muncesc...să duşmănesc” M. M. răspunde „Bunătatea şi respectul şi educaţia pe care mi-au dat-o.” Tot ea e cea care consideră că a moştenit „… poate bunătatea, vrednicia, cuminţenia” . E. R considera că bunicii erau – „Nişte oameni simpli cu credinţă în Dumnezeu, ne dădeau o educaţie, ne învăţau Tatăl Nostru, să respectăm oamenii după stradă, după drum, să dăm bună-ziua, să nu furăm, să fim nişte copii exemplu... nişte oameni înţelegători, i-am respectat, Dumnezeu să-i odihnească!” Tot ea vede în părinţi cei care i-au dat „... educaţia pe care ne-a dat`o la toţi fraţii, să învăţăm, să respectăm oamenii, să învăţăm o şcoală că să putem să mergem mai departe, că să avem un servici să ne descurcăm în viaţă’’. Pentru M. I. moştenirea de la părinţi, bunici e foarte importantă „În primul rând cinstea, omenia. Ce să spun…am moştenit tot ce a fost frumos, să fii un om onest, să nu… Tata ne-a învăţat întotdeauna să nu lăcomim, să nu ne uităm la ce are cel de alături de noi, să nu duşmănim, să nu invidiem, să ne mulţumim cu ce ne dă Dumnezeu, să muncim şi să fim oameni credincioşi şi cu dragoste de casă, de familie. Asta e…’’ 156

Bunicii, în special sunt cei de la care avem întâmplările cele mai multe şi mai frumoase – „Din spusele bunicii mele şi a mamei, dar mai mult ale bunicii… Ea ne povestea, avea ea un umor aşa…mai fin. Şi ne povestea când au intrat ruşii in ţară în ’44. Noi cum locuiam…venea pe valea satului, dar era în margine, în partea dinspre nord a satului, chiar ultima casă era. Acolo, înainte să vină ruşii, la familia noastră, la tata, locuia o familie de nemţi. Adică era şi cu soţia, ofiţerul şi cu copiii. Au locuit cât au fost nemţii în ţară la noi. Erau nemţii foarte civilizaţi, buni, nici nu se simţea că erau în casă. Îi ajuta...era atunci…nu existau bomboane, ciocolată ca acum, ca în timpul războiului. Şi le aducea conserve, aducea biscuiţi, le dădea la copii pentru ca eu aveam fraţii mai mari care erau născuţi. Eu m-am născut după război. Şi când au intrat ruşii în ţară, nemţii au plecat. Au trebuit să plece. Şi-au luat la revedere foarte frumos şi au plecat şi au venit ruşii. Când au venit ruşii… ruşii porci. Scuză expresia, da’ aşa am auzit. Cum au intrat în sat, direct în casele lor au dat şi cereau mâncare. Le-au prins toate găinile, le-au tăiat, le-au jumulit, le-au mâncat crude. Le-au tăiat viţelul, le-au tăiat şi porcul şi ca să tacă din gură, mamaia făcea pâine zi şi noapte. Veneau şi treceau. Veneau şi treceau. Şi veneau, le dădea pâinea, ei luau ce găseau în curte şi plecau. Şi pe urmă au văzut copiii mici. Şi au întrebat ai cui sunt copiii? – pe mamaia o vedeau că era bătrână, dar unde era mama. Că tatăl era pe front. Dar unde e mama copiilor? şi ea de frică săraca, a băgat-o pe mama sub cadă…cada în care se făcea vinul era cu gura în jos, pentru că era în vară. Şi era pusă jos. Şi a băgat-o acolo sub cadă şi acolo a stat trei zile cat au trecut ruşii într-una. Pe ea nu a scos-o de acolo. După ce a trecut valul de ruşi, au scos-o, dar o ţinea pe mama îmbrăcată în bărbat şi mâzgălită pe ochi cu negreală, o tunseseră ca să zică că este bărbat. Ca nu cumva să vină iar ruşii şi să o ia, că cereau femei. Ruşii cereau femei şi unde le găseau nu le iertau. Şi aşa a scăpat mama de furia ruşilor pentru că era singură, tata era concentrat pe front şi mamaia toată noaptea, vreo trei zile şi toată ziua făcea pâine şi le dădea. Veneau cereau „mâncare, mâncare”. Şi luau şi ce găseau prin curte şi femei. Aşa ne povestea că a trecut prin cea mai mare tragedie, au zis ei care au fost atunci. Când multe femei au fost violate şi bătute şi chiar împuşcate care au opus rezistenţă. Iar mamaia fiind mai hoaţă a ştiut cum să o ascundă şi a scăpat de furia lor.” E. E. crede ca „Bunicii dinspre tată: bunicul fusese moşier numit, avea un chip blând, avea camera lui în care avea o lămpiţă de lumină cu gaz, jumătate sticla era albă pentru seară, iar jumătate era roşie pentru noapte, bunica era o femeie blândă şi supusă, aveam 2 ani când a murit. Bunicii dinspre mamă: bunicul era cu o figură de bunic, mustaţă mare albă, un om blând şi bun, iar bunica era o fire mai iute... îşi iubeau copiii, nepoţii, lucruri urâte despre ei în amintirea mea nu sunt.” De la părinţi a moştenit „… dragoste de familie, blândeţea, hărnicia … cinste şi onoare în societate”. Pentru L.I. cea mai importanta moştenire din partea bunicilor este „munca, cred că dragostea de muncă, de animale”.

157

Concluzii „Poveşti de viaţă; bunicii mei” – proiectul de istorie locala a urmărit adaptarea temei la situaţia comunităţii noastre care se confruntă cu problema migraţiei părinţilor şi cu creşterea rolului bunicilor, care de multe ori sunt supraîncărcaţi cu sarcini, cu responsabilităţi. E nevoie de cunoaşterea trecutului familiei? Eu sper şi cred că da. Elevii mei de azi vor scrie istoria de MÂINE şi mă voi mândri că am făcut parte din marea lor familie. Poate că marea istorie îşi va da seama că nu poate exista fără copii, prunci, şcolari, mame, tătici, divorţuri, fără noi toţi, fără BUNICI .... Aş încheia cu un citat din Jean Braudillard care spunea „Istoria Americii se reduce la albumul de familie”. Parafrazând aş putea adăuga „Istoria României se reduce la albumele de familie”, ale celor care mâine vor fi viitorul ţării. Aş dori să închei cu impresiile unei eleve despre acest proiect.... „Cel mai mare câştig personal după acest interviu este că simt că m-am apropiat mai mult de bunica, simt că o cunosc puţin mai bine şi acum o respect poate mai mult pentru câte a îndurat. Toţi bunicii sunt nişte eroi pentru mine pentru că au trecut prin atât de multe lucruri, majoritatea şi-au pierdut părinţii în război şi au trecut singuri prin viaţă fără ajutor material, au muncit de mici copii, şi-au întemeiat o familie, şi-au crescut copiii cu demnitate şi acum ne învaţă şi pe noi nepoţii ce este respectul şi dragostea. Am învăţat că data viitoare când mai ridic tonul la bunici sau le mai răspund să tac din gura şi să apreciez faptul că încă îi am pe toţi alături de mine.” – Măţău Denisa – 16 ani

158

EVALUAREA INITIALĂ – ÎNTRE TEORIE ŞI PRACTICĂ, PE FONDUL PROVOCĂRILOR MODERNIZĂRII
Dumitrel TOMA*

Abstract: The initial assessment – between theory and practice,
under the modernisation challenge
This article contains four sections: the first refers to the new paradigm of assessment, influenced by the postmodern society, the second is focused on issues of methodology of the initial assessment, the third presents the conclusions of a case study: the initial evaluation organized by the Ministry of Education in Romania and the fourth consists in disseminating an example of good practice in terms of filling the school documents. Modernisation is a concern of evaluation theorists and teachers over the past two decades. Focusing on the formative aspect of assessment is contrary to the traditional perspective, based on appearance summative, quantitative, quantifiable evaluation. The article presents the best recommendations for adapting and customizing the evaluation for meeting the new educational requirements. The initial assessment is a fundamental step of any learning program. Realizing its educational value, the Romanian Ministry of Education has developed an uniform process of school practices aimed at initial assessment. Amid efforts to modernize the school assessment, pertinent analysis may reveal strengths and weaknesses of the educational authorities of Romania's strategy. Noting the large number of school documents, reports, which must be filled by teachers at the end of the evaluative process, I suggest an electronic template to record the findings. This tool can be used both in recording student progress and explaining the grades awarded in school evaluation. Keywords: initial assessment, learner centred initial assessment process, learning needs, individual learning plan, performance evaluation tests, electronic teacher gradebook

1. Schimbare de paradigmă în evaluarea şcolară Alături de predare şi învăţare, evaluarea reprezintă o funcţie esenţială şi o componentă a procesului de învăţământ. Nu poate exista act educaţional care să nu implice direct sau indirect, sistematic sau nesistematic, procese evaluative şi autoevaluative.
*

Profesor de filosofie, Grupul Şcolar „Danubius”, Călăraşi.

159

Evaluarea a fost definită diferit de-a lungul timpului, conceptul evoluând până în zilele noastre: Elementele comune ale celor mai multe definiţii recente pot conduce la înţelegerea evaluării ca pe un proces de emitere a unor judecăţi de valoare în legătură cu învăţarea, prin raportare la un binom (ob iective + criterii de apreciere adecvate obiectivelor), în vederea adoptării unor decizii. În viziunea lui Ioan Cerghit 1 , modernizarea perspectivei asupra evaluării şcolare s-a realizat atât prin considerarea acesteia ca parte componentă a procesului de învăţare, cât şi prin renunţarea la caracterul apreciativ, rezultat din echivalarea acesteia cu simplul proces de verificare a cunoştinţelor. În ultimul deceniu al secolului trecut, s-a remarcat un proces de schimbare de paradigmă în privinţa înţelegerii rolului evaluării, aceasta devenind o parte integrantă a procesului de învăţare şi având rolul de jalon al acestuia 2. Având în vedere relaţia evaluării cu celelalte activităţi prin care se realizează procesul de învăţământ, cu predarea şi învăţarea, devine necesar ca în locul termenului consacrat de „evaluare” să se utilizeze conceptul de „activitate evaluativă”, surprinzând astfel caracterul dinamic, acţional, al acesteia. În lucrarea Teoria şi practica evaluării educaţionale3, autorii Dan Potolea şi Marin Manolescu consideră că în domeniul evaluării şcolare se poate evidenţia existenţa unui proces de îmbogăţire a acesteia şi tranziţia de la manifestarea ei ca instrument de măsură şi control la un demers centrat pe învăţarea de către elev, pe procesele cognitive ale acestuia, pe reglarea şi pe autoreglarea cunoaşterii. Astfel, evaluarea trebuie să evolueze de la a fi statică, bazată pe control, examinare, verificare şi sancţionare, către o forma dinamică, centrată pe procesele mentale ale elevului, favorizâ nd autoreflecţia şi autoreglarea. Această evoluţie este determinată de schimbarea rolurilor în procesul învăţării. Dacă până de curând, elevul era un participant pasiv la procesul de educaţie, acceptând toate influenţele conceptualizate şi reglementate de către structuri superioare (de regulă autorităţi educaţionale), evaluarea rezumându-se la măsurarea gradului de conformizare a acestuia la exigenţele sistemului educaţional, mai nou elevul este coresponsabilizat în privinţa propriului traseu educaţional, fiind implicat în procesul deciziei privitoare la ceea ce se doreşte a fi cunoscut. Activizarea unor mecanisme metacognitive, vizând „cunoaşterea în scopul autocunoaşterii” se realizează prin dezvoltarea capacităţii de autoreflecţie asupra propriei învăţări. Evaluarea, în cadrul învăţământului modern, este circumscrisă unui nou sistem referenţial, care vizează formarea competenţelor elevilor, fie de ordin general, fie de ordin specific, competenţe solicitate de societatea actuală. Se constată o diversificare a dispozitivelor de evaluare. Metodele de evaluare tradiţionale (evaluări orale, scrise, probe practice etc.) devin insuficiente şi reclamă utilizarea unor
1 2

Ioan Cerghit, Sisteme alternative şi complementare de instruire, Editura Aramis, Bucureşti, 2002. Yvan Abernot, Les méthodes d’évaluation scolaire, Nouvelle edition, DUNOD, Paris, 1996. 3 Dan Potolea, Marin Manolescu, Teoria şi practica evaluării educaţionale, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Proiectul pentru Învăţământ Rural, 2005.

160

metode noi, moderne (precum portofoliul, proiectul, investigaţia, autoevaluarea etc.). Toate acestea deoarece, în contextul actual, produsele învăţării nu mai reprezintă un scop al evaluării, mai importante fiind procesele cognitive ale elevului în timpul activităţii de învăţare.
In tabelul 1 sunt prezentate sintetic câteva elemente de distincţie între viziunea tradiţională asupra evaluării şi cea modernă. Evaluarea tradiţională A evalua era echivalent cu a examina, a verifica, a controla Verificarea şi aprecierea rezultatelor reprezintă un moment distinct de învăţare/evaluare Are caracter periodic, manifestându-se sumativ Este centrată pe cunoştinţe Evaluarea modernă Implică măsuri ameliorative

Este un proces continuu, integrat procesului de învăţare Este în special formativă Solicită diversificarea tehnicilor de evaluare Culpabilizează doar elevul, nu şi criteriile Furnizează feed-back real elevului, dar şi evaluării profesorului, asupra eficienţei activităţii didactice Scopul evaluării este notarea Îşi asumă un rol activ, de transformare a proceselor de predare şi învăţare, de intervenţie formativă Nota sancţionează învăţarea Centrează evaluarea pe rezultate pozitive, fără a le sancţiona constant pe cele negative Presupune clasificarea elevilor Nu îşi propune clasificarea elevilor Nu este unitară, presupunând comparaţia cu Nu se realizează independent de criterii, diverse scări de valori (poziţia elevului în standarde, descriptori de performanţă colectiv, raportul cunoştinţe predate/cunoştinţe cunoscuţi de toţi actorii procesului învăţate), necomunicate în mod transparent didactic Elevul este subordonat profesorului Elevul este partener cu drepturi egale, coparticipant la un „contract pedagogic” Tabel 1: Caracteristici cheie (evaluare tradiţională/evaluare modernă)

Creşterea importanţei evaluării cu rol formativ a modificat fundamental şi modul în care sunt înţelese funcţiile actului evaluativ. Cele trei funcţii ale evaluării: descriptivă, diagnostică şi prognostică, devin premise pentru optimizarea modului de raportare a elevului la propriile activităţi de învăţare. Mai jos sunt realizate corespondenţe între cele trei funcţii şi exprimarea lor în termeni nespecializaţi: Funcţia descriptivă: „Te afli în situaţia aceasta: …” Funcţia diagnostică: „Din cauza că iţi lipsesc ...…” Funcţia prognostică: „Ai putea obţine succes dacă...…” În baza unei clasificări multicriteriale (aspecte cantitative sau calitative, care necesită fie o evaluare parţială, fie globală; referenţialitatea temporală a instruirii, care solicita evaluarea de început, continuă, de final; referenţialitatea axiologică, 161

care impune evaluarea criterială, comparativă, normativă sau clasificatorie), rezultă cele trei strategii evaluative, considerate de Ion T. Radu4 ca fiind obligatorii pentru orice cadru didactic:evaluarea iniţială, formativă, sumativă. Anna Bonboir5 susţine că formele sau strategiile evaluării: iniţială, formativă şi sumativă, sunt în relaţie de complementaritate, determinată de funcţiile îndeplinite în demersul evaluativ. Evaluarea iniţială capătă relevanţă pentru elev prin puterea de a mobiliza, de a stimula, de a motiva spre un program educativ ce va trebui urmat. Ea îşi pierde funcţia de verificare şi control. Din punctul de vedere al lui Michael Scriven 6 , părintele conceptului de evaluare formativă, aceasta reprezintă o stare de spir it, mai degrabă decât o tehnică, trebuind adoptată de profesori şi elevi. Evaluarea formativă se realizează în mod dinamic, devenind parte din eforturile de formare a elevului, componentă a procesului de învăţare. Evaluarea sumativă operează cu elemente de permanenţă, rezultate din aplicarea cunoştinţelor de bază, ale demonstrării competenţelor asimilate de elevi într-o perioadă mai extinsă de instruire. Caracterul ameliorativ al evaluării sumative este redus, schimbările în strategiile de predare/învăţare vizând în special seriile de elevi ulterioare7. 2. Evaluarea iniţială – aspecte metodologice În continuare, vom analiza aspectele metodologice care vizează evaluarea iniţială, precum şi iniţiativa Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului din Româ nia (M.E.C.T.S.) de a reglementa şi uniformiza practica şcolară în privinţa aplicării evaluării iniţiale. Un instrument foarte util în înţelegerea complexităţii problematicii referitoare la evaluarea iniţială şi rolul ei în procesul educaţional, este reprezentat de ghidul Initial Assessent of Learning and Supoort Needs and Planning Learning to Meet Needs 8 . Conform sursei citate, toţi beneficiarii unui program de instruire trebuie să parcurgă o perioadă de evaluare iniţială. Evaluarea iniţială reprezintă procesul prin care sunt identificate nevoile de învăţare, dar şi nevoile de sprijin, pe baza acestora putând fi definit un plan de învăţare individual, care va reprezenta structura procesului didactic. Cu alte cuvinte, va determina punctul de început al programului de învăţare. Nevoile de învăţare se exprimă în abilităţi, cunoştinţe şi competenţe ce urmează a fi asimilate/dovedite de către un elev de-a lungul programului de învăţare.
4 5

Ion T. Radu, Evaluarea în procesul didactic, Editura Didactica şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2000. Anna Bonboir, Une pédagogie pour demain, Presses Universitaires de France, Paris, 1974. 6 Michael Scriven, The methodology of evaluation, în Perspectives of curriculum evaluation, Chicago, 1967. 7 Adriana Nicu, Curs de pedagogie, în site-ul DPPD al Universitatii „Lucian Blaga” din Sibiu (http://dppd.ulbsibiu.ro/ro/cadre_didactice/cadre_didactice.php) 8 Learning and support needs and planning learning to meet needs, în Good Practice Guides, Department for Education and Employment, QPID Dissemination and Marketing Team, 2001.

162

Nevoile de susţinere reprezintă acel ajutor suplimentar de care elevul are nevoie pentru a depăşi barierele şi pentru a preveni eşecul procesului de învăţare. Evaluarea iniţială este un proces critic deoarece reprezintă primul pas în ciclul învăţării (a se vedea figura 1).

EDUCABILUL

Figura 1: Ciclul învăţării Eşecul în identificarea cu acurateţe a nevoilor de învăţare individuale poate determina crearea unui plan de învăţare sau a unui program educaţional neadecvat nevoilor reale ale educabilului, ineficient atât în procesul învăţării cât şi în practicile evaluative subsecvente. Evaluarea iniţială reprezintă un proces complex care debutează de la primul contact cu educabilul şi continuă până când planul individual de învăţare este complet. Nevoile de învăţare şi de sprijin identificate ulterior vor conduce la actualizarea continuă a planului de învăţare. Din această perspectivă, se recomandă ca evaluarea iniţială să dureze mai multe zile sau săptămâni, reducerea la o singură sesiune nefiind suficientă pentru identificarea cu acurateţe a nevoilor reale de învăţare. 163

Nevoile de învăţare şi suport sunt identificate pe baza colectării şi analizării unor informaţii foarte diverse, diferite tipuri de informaţii care vor trebui luate în considerare în procesul evaluării iniţiale fiind reprezentate în figura 2. După cum se poate constata, reprezentarea sub formă de puzzle demonstrează că procesul evaluării iniţiale trebuie să vizeze informaţii diverse, dar care totuşi formează o imagine coerentă asupra individului.

Figura 2: Informaţii privitoare la educabil, utile în evaluarea iniţială Rezultatele testării iniţiale sunt utile deopotrivă furnizorului de educaţie, dar şi beneficiarului direct. Dacă pentru furnizorul de educaţie, informaţiile obţinute în urma testării iniţiale ajută la înţelegerea nevoilor de învăţare şi de suport ale educabilului, acestea permit de asemenea realizarea unui plan şi oferirea unui program de învăţare care răspund nevoilor beneficiarului, cuantifică progresul şi succesul de la un punct de pornire iniţial (început de ciclu şcolar, început de an şcolar, începutul studiului unei discipline), iar pentru beneficiarul programului de învăţare, aceste informaţii reprezintă ancore utile în procesul înţelegerii opţiunilor privitoare la carieră, datorită lor reuşind să îşi identifice în mod fidel ceea ce deja a învăţat, dar şi ceea ce va trebui învăţat. Din aceleaşi motive elevul se simte motivat şi valorizat prin suportul oferit în identificarea nevoilor personale de învăţare, joacă un rol activ în procesul dezvoltării planului de învăţare, înţelegându-şi nevoile de învăţare şi de susţinere, devine responsabil pentru propriul proces de formare/instruire. Evaluarea iniţială nu se poate realiza exclusiv printr-o singură metodă, căci astfel riscul consistă în irelevanţa informaţiilor obţinute pentru definirea cu acurateţe a nevoilor de învăţare. Metodele evaluării iniţiale se pot împărţi în şase grupe: – analiza informaţiilor oficiale referitoare la elev: formularele de înscriere, foile matricole, fişele de progres, referinţele publice etc.; 164

– intervievarea individuală; – testarea formală; – chestionarea; – observarea activităţilor de grup; – practicarea activităţilor pentru care manifestă vocaţie. Furnizorul de educaţie nu foloseşte, de regulă, toate aceste metode, ci le alege doar pe acelea care corespund nevoilor şi circumstanţelor beneficiarilor. În mod obişnuit, profesorul poate alege o combinaţie de metode cu care poate evalua un elev, în vederea identificării fidele a întregului tablou al nevoilor sale. În tabelul de mai jos se poate constata care metode pot fi utilizate în colectarea diverselor tipuri de informaţii referitoare la elev.
Practicarea activităţilor vocaţionale

Preferinţe legate de cariera Calificări şi achiziţii anterioare Aptitudini şi potenţial Învăţarea timpurie şi experienţa Deprinderi de bază Competenţe cheie Dificultăţi în învăţare Interese Stilul propriu de învăţare Rolurile asumate Implicarea personală Circumstanţe personale

x x x x x x x

x x x

x x x x x x

x

x

x x

x x x x x x x x x x x x

x x x x x x x x x x x x

Observarea activităţilor de grup

Foi matricole/Fişe de progres

Formulare de înscriere

Teste formale

Chestionare

Interviuri

Referinţe

x

Tabel 2: Domeniile de interes în evaluarea iniţială şi metodele asociate O altă resursă valoroasă care se referă la metodologia administrării evaluărilor iniţiale, este reprezentată de lucrarea Guidance for assessment and learning/ Initial and diagnostic assessment: a learnercentred process9.
9

Guidance for assessment and learning/Initial and diagnostic assessment: a learnercentred process, SFLIP/GAL-3, The Quality Improvement Agency for Lifelong Learning (QIA), 2008.

165

Reţinem din aceasta câteva elemente care pot contribui la optimizarea procesului de evaluare iniţială. Astfel, cadrul didactic sau furnizorul de educaţie trebuie să deţină câteva competenţe care să permită înţelegerea întregului proces evaluativ, prezentarea lui către beneficiari într-o formă pozitivă şi constructivă, valorizarea şi implicarea educabililor, utilizarea unei varietăţi de abordări adecvate beneficiarului individual şi contextului său de învăţare, interpretarea rezultatelor în mod adecvat şi formularea de feedback competent, recomandarea celor mai potrivite programe de învăţare. De asemenea, există câteva recomandări privitoare la feedback-ul oferit în timpul şi în urma evaluării, acesta putând determina creşterea impactului pozitiv al evaluării iniţiale: este indicat să fie evidenţiate reuşitele, întotdeauna trebuie „sărbătorite” momentele în care elevul realizează bine o sarcină de lucru. Aceste reacţii vor contribui la creşterea încrederii în forţele proprii şi vor cataliza energii noi în direcţia realizării planului individualizat de învăţare. Întrebările trebuie formulate cu atenţie, iar răspunsurile să fie urmate de întrebări prompte, precum „Ai dori să vorbeşti suplimentar despre acest aspect?”. Se recomandă introducerea de pauze de câteva secunde după adresarea întrebării, astfel încât elevii să fie încurajaţi să formuleze corect şi să dezvolte subiectul asupra căruia se vor exprima. Feedback-ul trebuie adresat specific, cu evitarea generalizărilor de forma „Există prea multe greşeli” şi cu concentrarea pe puncte concrete asupra cărora se poate discuta cu elevii. Trebuie ca atenţia să fie concentrată întotdeauna pe aspecte care pot face obiectul schimbării, cu evitarea supraîncărcării elevilor cu excesiv de mult feedback transmis într-o singură sesiune. Este recomandat să se urmărească căile de mers împreună înainte, mai curând prin împărtăşirea ideilor şi explorarea soluţiilor posibile, decât prin formularea excesivă de sugestii. Feedback-ul nu reprezintă un proces unidirecţional, elevii trebuie invitaţi să comenteze şi participarea/demersurile educatorului. Pentru a răspunde la întrebarea „Cât de centrat pe elev este procesul evaluării iniţiale?”, vom valorifica concluziile lui Muriel Green 10 . Acesta constată că de foarte multe ori evaluarea iniţială este realizată mai curând ca un exerciţiu birocratic, parte dintr-o obligaţie contractuală, decât ca o preocupare naturală de a afla ceva consistent despre educabili şi procesul învăţării lor. O evaluare centrată pe elev, presupune: – implicarea elevilor, evaluarea fiind în beneficiul acestora şi al învăţării lor; – facilitarea unui sentiment pozitiv asupra propriei lor persoane şi asupra propriului potenţial de învăţare; Elevii care se înscriu într-un proces de învăţare cu realizări şi achiziţii modeste au nevoie să înveţe la un nivel care oferă deopotrivă provocări personale dar şi şansa la progres şi chiar succes. Aceştia vor necesita susţinere în privinţa unor aspecte specifice propriei învăţări. Este deosebit de important ca procesul să
10

Muriel Green, Improving initial assessment în work-based learning, Learning and Skills Development Agency, 2003.

166

nu fie perceput ca parte a unui model deficitar, care serveşte doar la subminarea încrederii elevilor, prin concentrarea pe elementele de eşec şi pe aspectele care nu sunt accesibile elevilor. Educabilii au nevoie: – să înţeleagă motivele pentru care cineva îşi doreşte să realizeze o imagine cât mai timpurie şi fidelă a potenţialului lor; – să deţină accesul la toate informaţiile legate de evaluarea iniţială; – să fie încrezători în maniera de utilizare a informaţiilor dobândite în urma evaluării iniţiale, în scopul definirii optime a unui program de învăţare adaptat nevoilor lor; 3. Evaluarea iniţială coordonată de MECTS, în anul şcolar 2011-2012 După cum se ştie, în consens cu prevederile art. 71 şi 72 din Legea Educaţiei Naţionale, nr. 1/2011, care vizează schimbarea filosofiei evaluării, în data de 5 septembrie 2011, Ministerul, Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului din România transmitea către toate inspectoratele şcolare şi către şcoli documentul numit „Foaia de parcurs pentru anul şcolar 2011-2012” 11, între cele trei acţiuni prioritare, care erau menţionate ca mijloace pentru sporirea accesului tuturor copiilor la o educaţie de calitate şi la creşterea ratei de succes şcolar, fiind enumerată şi evaluarea cu scop de orientare şi optimizare a învăţării. Astfel, se propunea ca evaluările iniţiale să devină un reper pentru adaptarea procesului de învăţare la particularităţile beneficiarului direct al procesului educaţional. Totodată, se propunea uniformizarea şi standardizarea structurii testelor iniţiale, însă se permitea adaptarea lor în funcţie de condiţiile locale. În acest context, Nota M.E.C.T.S. cu nr. 1691 din 12.09.2011, emisă de către Centrul Naţional de Evaluare şi Examinare (C.N.E.E.) din cadrul M.E.C.T.S., cunoscută şi cu numele de Notă privind evaluarea iniţială –- organizare şi sugestii metodologice pentru anul şcolar 2011-2012, conţinea sugestii metodologice referitoare la rolul evaluării iniţiale şi preciza în termeni foarte exacţi procedura în baza căreia se va realiza evaluarea iniţială ca bază de proiectare a activităţii didactice şi iniţiere, dacă este cazul, a programelor de învăţare remedială şi de evaluare diferenţiată. Altfel spus, rezultatele obţinute la evaluarea iniţială reprezintă un reper pentru măsurarea progresului şcolar realizat şi nu vor fi consemnate în catalog. Instrumentul didactic operaţional care a contribuit la proiectarea testului iniţial a fost matricea de specificaţii, aşa cum apare în tabelul 312.

11 12

http://www.isj.cl.edu.ro/upload/FoaiaDeParcursInAnulScolar2011-2012.pdf Pentru clarificări v. Adrian Stoica (coordonator), Evaluarea curentă şi examenele. Ghid pentru profesori, C.N.E.E. şi Editura ProGnosis, Bucureşti, 2001, p. 82-85.

167

Competenţe corespunzătoare nivelurilor taxonomice

Unităţi de învăţare/ Conceptecheie/ Conţinuturi / Teme
Identificarea/Recunoaşterea unor date, concepte, relaţii, categorii, specifice disciplinei de studiu Ilustrarea/Exemplificarea/Descrierea unor fenomene, procese, situaţii concrete, proprietăţi specifice disciplinei de studiu Compararea/Clasificarea unor fapte, date, proprietăţi, fenomene, caracteristice disciplinei de studiu Utilizarea/aplicarea cunoştinţelor specifice disciplinei de studiu în rezolvarea unor situaţii problemă Analizarea/generalizarea/Transferul faptelor, proceselor, fenomenelor, situaţiilor specifice disciplinei de studiu Aprecierea/Evaluarea/Interpretarea aptelor, proceselor, fenomenelor, situaţiilor în contexte variate

Tabel 3: Matricea de specificaţii

Supunând demersul M.E.C.T.S., de uniformizare şi standardizare a modului de realizare a evaluării iniţiale, unei analize de tip SWOT, se pot trage următoarele concluzii:

Figura 3: Analiza SWOT a demersului MECTS

168

În evaluarea punctelor slabe au fost luate în considerare câteva elemente foarte concrete: realizarea tuturor comunicărilor publice pe acest subiect după începerea anului şcolar; publicarea precizărilor metodologice C.N.E.E.şi M.E.C.T.S., dar şi a bazei de date cu modelele testelor de evaluare iniţială, după ce avuseseră loc la nivel judeţean toate consfătuirile cadrelor didactice; insuficienta centrare pe elev a demersului evaluativ; utilizarea unei singure metode de evaluare: testul, aceasta nefiind suficientă pentru conturarea cu fidelitate a nevoilor reale de învăţare ale elevului, precum şi a nevoilor lui de sprijin; publicarea, anterior acestui demers (la 1 septembrie 2011) a planificărilor calendaristice pentru toate disciplinele de studiu 13 , fără o corelare a celor doua acţiuni (în planificările la mai multe discipline, inclusiv socio-umane, nu exista precizată evaluarea iniţială); birocratizarea demersului prin centrarea pe rapoarte/sinteze/comunicări/validări, în detrimentul timpului acordat identificării cu fidelitate a nevoilor reale de învăţare, pentru aplicarea testului fiind alocate doar 15-45 minute, câtă vreme pentru acţiunile de natura birocratică fiind necesar un timp mult mai consistent. 4. Bune practici: Gestionarea rezultatelor evaluărilor la nivel de elev şi clasă Convergent cu eforturile de instrumentalizare didactică, dar şi de integrare în procesul educaţional a sistemelor informatice şi comunicaţionale moderne, am adaptat un set de 3 fişe electronice dedicate gestionării şi raportării rezultatelor evaluărilor, acestea permiţând: – analiza progresului şcolar individual şi la nivel de clasă; – analiza notelor acordate, prin prisma itemilor probei de evaluare/competenţelor formate; – analiza notelor acordate, în urma utilizării mai multor instrumente de evaluare; Aceste trei fişe electronice au fost publicate, începând cu 24 noiembrie 2011, în site-ul www.didactic.ro14, în site-ul dedicat profesorilor care predau ştiinţe socioumane şi discipline psiho-pedagogice din judeţul Calaraşi15, dar au fost prezentate şi colegilor profesori din judeţ, în cadrul Cercului pedagogic pentru disciplinele socio-umane, desfăşurat în cadrul Grupului Şcolar „Alexandru Odobescu” din Lehliu Gara, în data de 24 noiembrie 2011. Până in 24 ianuarie 2012, acestea au fost descărcate din site-ul www.didactic.ro de peste 565 de ori. Pentru realizarea acestor fişe am utilizat programu l Microsoft Excel, sursa de inspiraţie aflându-se în numeroasele exemple de documente cu rol asemănător create de către colegii din alte ţari occidentale, mai practici şi totodată mai creativi în direcţia valorificării maximale a instrumentelor informatice moderne. În continuare, voi prezenta conţinutul celor trei fişe, punând în evidenţă elementele care le diferenţiazăşi utilitatea lor pentru activitatea oricărui cadru didactic.
13 14

http://www.edu.ro/index.php/articles/c975 http://www.didactic.ro/materiale-didactice/fise-de-progres-scolar-şi-analiza-a-notelor 15 http://danubius.us/aurore/

169

A. Fişa pentru analiza progresului şcolar individual şi la nivel de clasă16 Fişa pentru analiza progresului şcolar individual şi la nivel de clasă a fost concepută pentru a permite stocarea tuturor notelor acordate la o clasă, de-a lungul unui semestru sau an şcolar, în vederea evidenţierii evoluţiei învăţării atât la nivel de clasă, cât şi la nivel individual. Fişa pentru analiza progresului şcolar cuprinde trei „pagini”: – Coperta (vezi figura 4), în care pot fi introduse informaţii referitoare la instituţia de învăţământ, cadrul didactic, anul şcolar, clasa, disciplina de învăţământ.

Figura 4: Coperta (Fişa pentru analiza progresului) – Pagina referitoare la clasa de elevi (vezi figura 5), care cuprinde numele şi prenumele elevilor, tipurile evaluărilor aplicate de-a lungul unei perioade de timp, datele evaluărilor, notele/punctajele maximale ale fiecărei probe de evaluare, notele/ punctajele obţinute de fiecare elev la toate probele de evaluare susţinute, nivelul de performanţă individual (reprezentat procentual, dar şi grafic) media clasei.

Figura 5: Pagina referitoare la clasa (Fişa pentru analiza progresului)
16

http://www.dumitreltoma.com/Fisa_4_analiza_progresului_scolar.xlsx

170

– Pagina referitoare la elev (vezi figura 6), care cuprinde numele şi prenumele acestuia, clasa, disciplina, anul şcolar, rezultatele evaluărilor (prezentate numeric şi grafic), analiza trendului de progres/regres, poziţia în ierarhia clasei, procentajul mediu individual, procentajul mediu al clasei, concluziile profesorului, semnătura părintelui (pentru feedback), data imprimării.

Figura 6: Pagina referitoare la elev (Fisă pentru analiza progresului) B. Fişa pentru analiza notelor acordate, prin prisma itemilor probei de evaluare a competenţelor formate17 – Această Fişă a fost concepută pentru a permite stocarea notelor acordate elevilor unei clase, în urma aplicării unei probe de evaluare, împreună cu informaţii referitoare la itemii probei, competenţele vizate, putându-se utiliza pentru a contura zonele de lacuna, care ar putea face obiectul unui program remedial, sau cele de succes, care ar putea favoriza performanţa; Fişa pentru analiza notelor acordare, prin prisma itemilor probei de evaluare/competenţelor formate cuprinde trei pagini: – Coperta (vezi figura 7), în care pot fi introduse informaţii referitoare la instituţia de învăţământ, cadrul didactic, anul şcolar, clasa, disciplina de învăţământ, data evaluării, media clasei;
17

http://www.dumitreltoma.com/Fisa_4_analiza_notei_itemi_competente.xlsx

171

Figura 7: Coperta (Fişa pentru analiza notei) – Pagina referitoare la clasă (figura 8), care cuprinde numele şi prenumele elevilor, anul şcolar, data evaluării, punctajul total al probei de evaluare, punctajul defalcat pe itemii probei, corelaţia itemi de evaluare – competenţe specifice, nivelul de performanţa individuală (exprimat prin punctaj şi elemente grafice), media individuală, media clasei.

Figura 8: Pagina referitoare la clasa (Fişa pentru analiza notei) – Pagina referitoare la elev (figura 9), care cuprinde numele şi prenumele acestuia, clasa, disciplina, anul şcolar, rezultatul evaluării defalcat pe itemii probei, punctajul maxim, punctajul obţinut, poziţia elevului în ierarhia clasei. 172

Figura 9: Pagina referitoare la elev (Fişa pentru analiza notei)
C. Fişa pentru analiza notelor acordate, în urma utilizării mai multor instrumente de evaluare18 Această Fişă a fost concepută pentru a permite stocarea notelor acordate elevilor unei clase în urma utilizării mai instrumente de evaluare; Fişa pentru analiza notelor acordate, în urma utilizării mai multor instrumente de evaluare cuprinde trei pagini: – Coperta (figura 10), în care pot fi introduse informaţii referitoare la instituţia de învăţământ, cadrul didactic, anul şcolar, clasa, disciplina de învăţământ, data evaluării, media clasei;

Figura 10: Coperta (Fişa pentru instrumente de evaluare multiple)
18

http://www.dumitreltoma.com/Fisa_4_instrumente_multiple.xlsx

173

- Pagina referitoare la clasă (figura 11), care cuprinde numele şi prenumele elevilor, anul şcolar, data evaluării, punctajul total al probei de evaluare, punctajul defalcat pe instrumentele de evaluare utilizate, nivelul de performanţă individuală (exprimat prin note şi elemente grafice), media clasei.

Figura 11: Pagina referitoare la clasa (Fişa pentru instrumente de evaluare multiple)
- Pagina referitoare la elev (figura 12), care cuprinde numele şi prenumele acestuia, clasa, disciplina, anul şcolar, rezultatul evaluării defalcat pe instrumentele de evaluare utilizate, punctajul maxim, punctajul obţinut, poziţia elevului în ierarhia clasei.

Figura 12: Pagina referitoare la elev (Fişa pentru instrumente de evaluare multiple)
Sperăm ca, şi prin utilizarea acestor instrumente didactice, calitatea procesului educativ sa aibă de câştigat, iar volumul de efort consumat de cadrele didactice în procesul de elaborare a fişelor individuale de progres şcolar, să fie optimizat.

174

EVALUAREA INIŢIALĂ – ÎNTRE TEORIE ŞI PRACTICĂ, PE FONDUL PROVOCĂRILOR MODERNIZĂRII
Ana PREDA-TUDOR*

Résumé: Aborder l’instruction de manière inter- et transdisciplinaire
L'auteur definit les concepts de pluri, trans, inter et multi disciplinarité et leur etablies la fonction dans l'éducation, en utilisant l'exemple du curriculum integré. La conclusion est que dans le XXI-siècle, les hommes ont besoin d'un enseiqnement de l'autre coté des disciplines scolaires et des règles académiques traditionnelles. Mots clef: pluridisciplinarité, le curriculum, holisme, synergie, l'education.

Realitatea concretă a practicii la catedră îmi apare ca o continuă explorare atât printre conceptele ştiinţifice, cât şi printre cele pedagogice. Confruntată cu mai multe cursuri de formare sau de reconversie profesională, am fost nevoită sa-mi reactualizez conceptele de „pluridisciplinaritate”, „interdisciplinaritate” şi „transdisciplinaritate”, să le asociez în cadrul unor lecţii, să le dezbat cu colegii în diferite contexte pedagogice. Am descoperit la rându-mi că termenii de „pluridisciplinaritate”, „interdisciplinaritate” şi „transdisciplinaritate” au apărut mai târziu în limbajul curent, dovadă că nu-i întâlnim în „Dicţionarul limbii române moderne” din 1958 şi nici în „Micul dicţionar enciclopedic”, ed. a II-a, Bucureşti, 1978. Termenul „interdisciplinaritate” se regăseşte abia în „Dicţionarul de neologisme” de FL. Marcu şi C. Maneca, ed. a III-a din 1978 şi în “Le petit Larousse en couleurs», ed. 1995, definit ca fiind stabilirea unor relaţii între mai multe ştiinţe sau discipline; în dicţionarul «Le petit Larousse en couleurs găsim şi termenii sinonimi „pluridisciplinar” şi „multidisciplinar”, definiţi ca presupunând simultaneitatea mai multor discipline; nu găsim însă termenul „transdisciplinaritate”. Principiul interdisciplinarităţii a fost impus în urma proiectelor de cercetare iniţiate de UNESCO la începutul deceniului al şaptelea în diverse ţări1. Dacă în 1964 National Science Teachers Association din SUA a elaborat în anul 1964 o
* 1

Profesoară, Colegiul National „B.P. Hasdeu”, Buzău. G. Văideanu, Educaţia la frontiera între milenii, în colecţia Idei Contemporane, Editura Politică, Bucureşti, 1972, p. 38.

175

listă de concepte fundamentale comune ştiinţelor, pentru îmbunătăţirea curriculei, în anul 1983 italianul G.Gozzer publică un articol cu titlul „Un concept încă neclar definit – interdisciplinaritatea”2. Acest concept a fost privit fie ca un panaceu de ordin pedagogic sau epistemologic, fie ca o formulă susceptibilă de a încuraja superficialitatea şi dezordinea spirituală, dar şi amestecul sau suprimarea disciplinelor, precum şi aducerea în discuţie a formării monodisciplinare a profesorilor3. B. Nicolescu reliefează în „Manifestul” său nevoia stringentă de a crea „punţi” între diferitele discipline,4 nevoie care s-a concretizat prin apariţia, către mijlocul secolului al XX-lea, a pluridisciplinarităţii şi a interdisciplinarităţii. Disciplinaritatea, pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea sunt cele patru săgeţi ale unuia şi aceluiaşi arc: cel al cunoaşterii”5. Pluridisciplinaritatea se referă la studierea unui obiect dintr-una şi aceeaşi disciplină prin intermediul mai multor discipline deodată; ea antrenează o amplă agregare a diferitelor discipline6, o combinaţie nonintegrativă de discipline ştiinţifice7 care păstrează neschimbate propriile metodologii şi punctele de vedere specifice, dar care pot lucra împreună pentru a crea o imagine mai complexă a realităţii. Astfel, cunoaşterea obiectului, obţinută în cadrul propriei discipline de studiu, poate dezvălui mai bine diferitele sale caracteristici atunci când este examinat din perspective diferite, folosind metodele şi cunoştinţele furnizate de către mai multe discipline. Multidisciplinaritatea diferă de interdisciplinaritate prin modul în care relaţia dintre disciplinele ştiinţifice se manifestă prin preluări sau împrumuturi reciproce de teorii, metode sau ipoteze, cooperarea dintre disciplinele ştiinţifice putând fi „reciprocă şi cumulativă, dar nu interactivă” 8 . Interdisciplinaritatea rezultă din procesul de combinare şi integrare a diferitelor discipline, împreună cu metodologiile şi ipotezele lor de lucru. Aceasta implică trecerea frontierelor tradiţionale dintre ştiinţe şi combinarea tehnicilor lor în efortul de a atinge un obiectiv comun. Interdisciplinaritatea este considerată şi ca o soluţie la efectele negative pe care le poate genera specializarea excesivă, ea oferind posibilitatea cooperării, consultării şi potenţării reciproce între specialişti din diferite domenii, capacitate de ţeluri, obiective şi probleme comune care transcend disciplinele ştiinţifice printr-o serie de provocări generale 9 . Rezultatul colaborării interdisciplinare constă în
2 3

Interdisciplinaritatea în ştiinţa contemporană, Editura Politică, Bucureşti, 1980. Victor Isac, „Structura axiologică a interdisciplinarităţii”, Forum nr. 3, 1989. 4 Nicolescu, Basarab, „La Transdisciplinarite. Manifeste”, Ed. Du Rocher, Paris, 1996/ „Transdisciplinaritatea. Manifest”, Editura Poliom, Iasi, 1999. 5 Ibidem, p. 24. 6 Ibidem. 7 Gheorghe Zaman, Zizi Goschin, “Multidisciplinaritate, interdisciplinaritate şi transdisciplinaritate: abordări teoretice şi implicaţii pentru strategia dezvoltării durabile postcriză” in Economie teoretică şi aplicată Volumul XVII (2010), No. 12(553), pp. 3-20. 8 Augsburg, T., Becoming Interdisciplinary: An Introduction to Interdisciplinary Studies, 2005, p. 56. 9 Gheorghe Zaman, Zizi Goschin, op. cit., p. 5-6.

176

identificarea de noi soluţii, metode, mecanisme şi instrumente de cercetare pentru una sau mai multe dintre disciplinele ştiinţifice, ca urmare a complementarităţii induse dintre acestea. Ideea de bază a transdisciplinarităţii decurge din teza după care cunoştinţele ştiinţifice nu pot fi considerate ca aparţinând sau provenind numai dintr-un singur domeniu sau subdomeniu al ştiinţei. 10 Transdisciplinaritatea se bazează pe utilizarea metodelor şi teoriilor independente ale mai multor discipline şi aplicarea lor pentru conturarea, structurarea şi înţelegerea diferitelor fenomene şi procese din societate şi natură. Transdisciplinaritatea este specifică proiectelor de cercetare care abordează probleme care traversează graniţele a două sau mai multe discipline, ţintind spre o abordare holistică. 11 Aceasta implică, de asemenea, concepte sau metode care au fost iniţial dezvoltate de către o disciplină, dar în prezent sunt utilizate pe scară largă de către alte discipline ştiinţifice. Conceptele de multi-, inter- şi transdisciplinaritate în cercetarea ştiinţifică nu sunt antagoniste, ci complementare, deoarece ele au obiectivul comun de înţelegere mai bună a realităţii. Principala distincţie între pluri şi interdisciplinaritate constă în tipul relaţiei care se stabileşte între disciplinele combinate: multidisciplinaritatea reuneşte pur şi simplu o serie de discipline independente, care contribuie împreună la realizarea demersului ştiinţific, în timp ce interdisciplinaritatea contopeşte şi transformă metodele, generând instrumente noi şi îmbunătăţite, mai bine adaptate la subiectul cercetării. Transdisciplinaritatea merge şi mai departe, vizând o unitate a cunoaşterii dincolo de disciplinele izolate, în timp ce cercetările pluri şi interdisciplinare rămân întotdeauna în graniţele disciplinelor tradiţionale12. Problema comunismului românesc poate constitui un bun exemplu de raportare a acestor concepte la cercetarea istorică. Aceasta perioadă istorică poate fi studiată interdisciplinar şi transdisciplinar din perspectivă economică, politică, demografică, culturală, religioasă, a vieţii cotidiene şi a relaţiilor internaţionale, raportate la evoluţia istorică internă si internaţională. Aplicând conceptele analizate activităţii la clasă constatăm că interdisciplinaritatea reprezintă o modalitate de organizare a conţinuturilor învăţării, cu implicaţii asupra întregii strategii de proiectare a curriculumului, care oferă o imagine unitară asupra fenomenelor şi proceselor studiate în cadrul diferitelor discipline de învăţământ şi care facilitează contextualizarea şi aplicarea cunoştinţelor dobândite. Prin interdisciplinaritate se favorizează transferul orizontal al cunoştinţelor dintr-o disciplină în alta. G. Văideanu arată că „interdisciplinaritatea implică un anumit grad de integrare între diferitele domenii ale cunoaşterii şi diferite abordări, ca şi utilizarea unui limbaj comun, permiţând schimburi de ordin conceptual şi metodologic” 13 . Interdisciplinaritatea depăşeşte compartimentarea
10 11

Ibidem. Ibidem. 12 Ibidem. 13 Văideanu, G., „Exposé de quelque, concepts fondamentaux”, UNESCO, 1985.

177

disciplinelor, finalitatea sa rămânând la nivelul cercetării disciplinare şi contribuind la aşa-numitul Big Bang disciplinar14. Abordarea transdisciplinară presupune, atât din punct de vedere epistemologic, cât şi curricular, fuziunea disciplinelor în perspectiva reprezentării şi rezolvării problemelor complexe ale lumii. Transdisciplinaritatea „se referă la ceea ce se află în acelaşi timp şi între discipline, şi înlăuntrul diverselor discipline şi dincolo de orice disciplină. Finalitatea sa este înţelegerea lumii prezente, unul din imperativele sale fiind unitatea cunoaşterii”15. În plan curricular, Louis D’Hainaut 16 realizează o delimitare a transdisciplinarităţii, identificând:  transdisciplinaritatea instrumentală – care permite elevului să dobândească metode şi tehnici de muncă intelectuală ce pot fi utilizate în situaţii noi. Acest caracter transferabil al achiziţiilor direcţionează accentul didactic pe rezolvarea de probleme şi nu pe cunoaştere de dragul cunoaşterii.  transdisciplinaritatea comportamentală – permite elevului să-şi organizeze demersurile de cunoaştere în situaţii diverse, oferind o perspectivă metacognitivă. Demersul didactic vizează în acest caz activitatea subiectului care învaţă. Centrarea activităţii profesorului pe formarea de competenţe, atitudini şi valori este completată, din perspectiva noii paradigme educaţionale, de nevoia de a depăşi graniţele propriei discipline. Dacă până nu demult, caracteristica pregnantă a învăţământului tradiţional românesc era monodisciplinaritatea, obiectivele fundamentale ale noii abordări curriculare se circumscriu nevoii de a echipa absolventul cu acele competenţe care să-i permită inserţia socială rapidă, capacitatea de a comunica într-o lume a diversităţii şi învăţarea de-a lungul întregii vieţi pentru a se putea adapta schimbărilor de pe piaţa muncii. Pentru a forma aceste competenţe profesorul trebuie să depăşească siguranţa pe care i-o conferă propria disciplină ţi să pătrundă în „teritoriile necunoscute” ale altor discipline abordând concepte transdisciplinare. Dimensiunea transdisciplinară nu elimină aspectele intradisciplinare, caci o bună parte a elementelor de conţinut sunt relevante şi pentru curriculum-ul transdisciplinar. Elevii vor putea utiliza cunoştinţe şi deprinderi anterioare, dobândite la nivel intradisciplinar, în contexte de formare care simulează cel mai bine situaţii concrete de rezolvare de probleme sau elaborare de produse. „Compartimentarea instruirii, produsă de modelul pe discipline, se transferă în plan cognitiv prin operarea cu structuri foarte clar delimitate, situate în interiorul „teritoriilor disciplinare”. Problemele concrete pe care trebuie să le rezolvăm în fiecare zi, au un caracter integrat; buna lor soluţionare, indiferent dacă e vorba de probleme
14 15

Nicolescu, B., „Transdisciplinaritatea. Manifest”, p. 51-52. Nicolescu, B., op.cit., p. 51-52. 16 Louis D’Hainaut “Comment définir un curriculum axé sur la formation fondamentale” in Pédagogie collégiale Février 1990, Vol. 3, n° 3, p. 35-38, 40 la adresa de internet http://www.cvm.qc.ca/aqpc/ Auteurs/D%27Hainaut,%20Louis/D%27Hainaut,%20Louis%20%2803,3%29.pdf

178

foarte simple sau foarte complicate, implică apelul la cunoştinţe, deprinderi, competenţe care nu pot fi încadrate în contextul strict al unui obiect de studiu sau altul”17. Încercând să găsim motivarea abordării învăţării din perspectiva conceptelor explicate mai sus identificăm: la nivelul interdisciplinarităţii, putem vorbi de sinergia câmpurilor disciplinare, atât la nivelul cercetării ştiinţifice, cât şi la nivelul curriculumului (scop praxiologic şi pedagogic), de construirea, prin educaţie, a unor structuri mentale dinamice, flexibile, capabile să sprijine deciziile cele mai potrivite (scop psihopedagogic) şi de rezolvarea de probleme practice, utile în viaţa profesională, socială sau personală. Aceste probleme au un caracter integrat, iar rezolvarea lor impune corelaţii rapide şi semnificative, sinergie şi acţiune contextualizată (scop social şi pedagogic). Realizarea interdisciplinarităţii presupune aportul creator al profesorului. Aceasta se poate manifesta atât la nivelul autorilor de planuri, programe şi manuale şcolare, teste sau fişe de evaluare a performanţelor elevilor, care pot imprima un caracter trans sau interdisciplinar, cât şi la nivelul profesorilor obişnuiţi, în activităţile lor specifice. Legătura dintre discipline se poate realiza şi la nivelul conţinuturilor, obiectivelor, dar se creează şi un mediu propice pentru ca fiecare elev să se exprime liber, să-şi dea frâu liber sentimentelor, să lucreze în echipă sau individual. Exemplul cel mai bun vine din încercările recente de aplicare a curriculumului integrat. Obiectivele elaborării curriculum-ului integrat au fost coroborate cu nevoile concrete şi cu situaţia existentă în liceele din România şi în special cu orientările strategice privind modernizarea sistemului şi a instituţiilor din educaţie, flexibilizarea curriculum-ului, centrarea pe competenţele-cheie sau digitalizarea conţinuturilor curriculare.18 Organizarea inter şi transdisciplinară a conţinuturilor readuce în discuţie competenţele transversale care facilitează transferul cunoştinţelor şi al competenţelor de la o disciplină la alta, de la un an şcolar la altul, din cadrul activităţii şcolare în viaţa de zi cu zi, în activităţile non-formale şi informale19. Competenţele pe care le dezvoltă un curriculum integrat contribuie la formarea unor persoane autonome, capabile de a formula răspunsuri la o mare diversitate de situaţii şi sarcini de lucru şi de a asuma roluri fundamentale într -o societate a cunoaşterii şi într-o lume a schimbărilor rapide. În proiectarea activităţilor didactice unui astfel de demers transcurricular trebuie avute in vedere particularităţile clasei de elevi, valorificarea diferitelor medii de învăţare – formal, nonformal, informal, şcolar/extraşcolar, atribuirea unor roluri noi atât pentru profesor, cât şi pentru elevi, utilizarea metodelor interactive de învăţare şi a tehnologiei moderne; acestea valorifică învăţarea prin colaborare,
17

Ciolan, Lucian, „Dincolo de discipline. Ghid pentru învăţarea integrate/crosscurriculara”, Centrul Educatia 2000+, Ediura Humanitas Educational, Bucureşti, 2003, p. 19. 18 Streinu-Cercel, G. şi alţii, „Curriculum integrat pentru domeniile ştiinţific şi umanist”, p. 10. 19 Ibidem, p. 10.

179

schimbul de informaţii şi de experienţă între elevi, explorarea de posibilităţi, evaluarea implicaţiilor şi conduc la crearea unui climat de învăţare plăcut, bazat pe respect reciproc, pe valori democratice, facilitând nu doar dezvoltarea cognitivă, ci şi pe cea socio-morală20. Curriculumul integrat, care îşi propune ca scop principal dezvoltarea de competenţe şi formarea de atitudini, presupune o evaluare autentică, care implică deplasarea accentului de la evaluarea rezultatelor finale ale învăţării la procesul de învăţare, facilitarea dezvoltării capacităţii de autoevaluare şi, implicit, a competenţei de a învăţa să înveţi. Astfel, evaluarea elevilor ar trebui să cuprindă formulări de probleme, evaluări de alternative, explorări de soluţii posibile, experimente, adică sarcini contextualizate şi complexe, care să presupună metacogniţie şi să ofere elevilor posibilitatea exprimării stilului de învăţare, dar şi a deprinderii autoevaluării. O astfel de abordare a evaluării centrate nu doar pe rezultat, ci şi pe procesul de învăţare are avantajul de a transmite elevilor ideea că munca lor este importantă, şi nu doar rezultatele finale. 21 Analizând abordările prezentate mai sus, putem evidenţia avantajele interdisciplinarităţii: acumularea de informaţii despre obiecte, procese, fenomene care vor putea fi aprofundate în anii următori ai şcolarităţii; clarificarea unei teme făcând apel la mai multe discipline; corelarea limbajelor diferitelor disciplinelor şcolare; aplicarea cunoştinţelor în diferite domenii. Interdisciplinaritatea asigură formarea sistematică şi progresivă a unei culturi comunicative necesară elevului în învăţare; dacă el conştientizează importanţa învăţării prin cercetare, prin descoperire, a realizării conexiunilor între diferitele discipline, va deveni „un explorator”22 care va interrelaţiona corect cu semenii, va parcurge cu succes treptele următoare în învăţare şi va învăţa permanent. În ceea ce priveşte transdisciplinaritatea constatăm formarea competenţelor integratoare, durabile şi transferabile prin intermediul unor conţinuturi proiectate, transmise şi evaluate transdisciplinar, axate pe demersurile intelectuale, afective şi psihomotorii ale elevului. Temele transdisciplinare asigură elevului un ritm propriu de învăţare, o evaluare în funcţie de ceea ce ştie, stimularea cooperării, minimalizarea competiţiei, abordarea diverselor situaţii prin strategii proprii, practic, ceea ce numim o învăţare activă bazata pe imaginaţie, investigaţie şi creativitate. Metodele active de predare în abordarea transdisciplinară transformă elevul din obiect în subiect al învăţării, îl fac coparticipant la propria sa educaţie şi îi asigură posibilitatea de a se manifesta ca individ, dar şi ca membru în echipă. Abordarea integrată, specifică transdisciplinarităţii, este centrată pe lumea reală, pe aspectele relevante ale vieţii cotidiene, prezentate aşa cum afectează şi influenţează ele viaţa noastră. Chiar şi depăşirea clişeelor, paşii făcuţi dincolo de ele reprezintă o
20 21

Ibidem, p. 27-29. Ibidem. 22 Marshall Mc Luhan, „The Gutenberg Galaxy: The Making of Typographic Man”, University of Toronto Press in 1962).

180

atitudine transdisciplinară, care-si propune o cunoaştere de calitate, iniţial temeinic disciplinară, iar apoi deschisă spre realitatea cognitivă interconectată. „În domeniul educaţiei, transdisciplinaritatea urmăreşte punerea în funcţiune a unei inteligenţe lărgite, care reflectă triada: inteligenţa analitică, inteligenţa emotivă, inteligenţa corpului.”23 Avantajele vin din faptul că: oferă elevilor cadrul formal optim pentru organizarea cunoştinţelor, este adecvată pentru toate nivelurile de abilitate intelectuală ori stil de învăţare, este în totalitate participativă, centrată pe elev, bazată pe experienţe anterioare, necesită utilizarea oricărui stil activ de predare, prezintă un înalt grad de complexitate, atât în ce priveşte conţinutul, cât şi metodologia de abordare, asigură o permanentă actualizare, ca urmare a feed back-ului utilizatorului de educaţie. Concluzia este că proiectarea inter şi transdisciplinară nu va conduce la „desfiinţarea” disciplinelor; acestea vor continua să existe în planurile de învăţământ dar, „permeabilizate” şi interconectate. Curriculumul şcolar va fi centrat pe activităţi integrate de tipul proiectelor, va urmări relaţionările între concepte, fenomene, procese din domenii diferite, dar şi corelarea rezultatelor învăţării cu situaţiile din viaţa cotidiană, iar unităţile tematice, conceptele sau problemele vor deveni principii organizatoare ale curriculum-ului24. Organizarea învăţării pe criteriul disciplinelor formale clasice devine insuficientă într-o lume dinamică şi complexă, caracterizată de explozia informaţională şi de dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor. O învăţare dincolo de discipline, de rigiditatea canoanelor academice tradiţionale poate fi mai profitabilă din perspectiva nevoilor omului contemporan.

23 24

Nicolescu, Basarab, „Transdisciplinaritatea, o noua viziune asupra lumii”, Interviu, 2006. Streinu-Cercel, G. şi alţii, op. cit., p. 9.

181

IV. 100 DE ANI DE LA MOARTEA LUI SPIRU HARET
SPIRU HARET ŞI ÎNVĂŢĂTORII
Nichita ADĂNILOAIE*

Résumé: Spiru Haret et les instituteurs
Spiru Haret a été le ministre de l'éducation le plus brillant de l'histoire de la Roumanie. La période ‘haretiste’ (années 1897-1910) durant laquelle il a été ministre trois fois, a été la plus riche en réalisations, car ces années-là ont offert les meilleures conditions de développement à l’enseignement, et en particulier à l’enseignement primaire. Pendant ces années, par l'application des lois ‘Haret’, ont été construites environ 2000 nouvelles écoles et ont été créés plus de 4000 nouveaux emplois pour les instituteurs; les règlements scolaires, les programmes d’enseignement, les manuels et les méthodes d'enseignement ont été améliorés; les activités pédagogiques et parascolaires ont été stimulées. Toutes ces mesures ont abouti à accroître les qualifications, le prestige et le rôle des instituteurs dans la vie sociale et politique du pays, ainsi qu’à doubler le nombre d'enfants scolarisés. L'article démontre que les instituteurs, encouragés par Haret, ont assuré des activités parascolaires intenses, en mettant en place: les banques populaires, les communautés villageoises de location et achat de terrains, les potagers ‘modèles’, les cercles et les rencontres culturelles, les bibliothèques populaires, les chorales de l’école et de l'église, les cantines scolaires, des cours pour adultes etc., visant à améliorer la situation matérielle et le niveau culturel des paysans et à augmenter le nombre de lettrés, et participant donc de manière implicite au développement du village roumain. Mots-cléf: période ‘Haret’, cercles culturels, banques populaires, soirées sociales de village, le grand ministre, bibliothèques populaires, des cours pour adultes.

*

Prof. univ. dr., preşedinte de onoare al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România.

182

Printre personalităţile celebre care au ilustrat învăţământul şi ştiinţa în ţara noastră şi au contribuit eficient la dezvoltarea culturală a României, Spiru Haret se situează în primele rânduri. Trimis de Titu Maiorescu la studii la Paris, ca bursier al statului (prin concurs), Haret şi-a susţinut – la 30 ianuarie 1878 – cu deosebit succes doctoratul în ştiinţe matematice, uimindu-i pe profesorii examinatori, care i-au propus să rămână în Franţa pentru a-şi continua studiile ştiinţifice. Reviste ştiinţifice franceze şi româneşti au publicat recenzii elogioase asupra tezei sale de doctorat. De altfel, era primul român care obţinea acest titlu la una din cele mai prestigioase universităţi din lume. Iubindu-şi patria, Haret a refuzat oferta profesorilor francezi şi a refuzat să rămână la Paris, unde ar fi putut să ajungă, în scurt timp, la o catedră universitară, considerând că este de datoria lui să lupte pentru ştiinţ a şi învăţământul din ţara sa. Este de subliniat că în aprilie 1877 Spiru Haret, împreună cu alţi bursieri, ceruseră să vină în ţară pentru a participa la războiul de independenţă. Ministrul instrucţiunii de atunci, Gh. Chiţu, i-a obligat însă pe bursieri să rămână la Paris până la terminarea studiilor. Revenind la Bucureşti, în martie 1878, Spiru Haret a ocupat diferite funcţii didactice, inclusiv o catedră universitară (prin concurs), iar din 1882 până în 1911 a fost profesor de algebră superioară şi geometrie analitică la Şcoala de poduri şi şosele (actuala Universitate Politehnică din Bucureşti). Paralel cu funcţia sa de profesor a fost, un timp, membru în Consiliul Permanent al instrucţiunii, inspectorul general al învăţământului, apoi din 1883 până în 1888, secretar general al Ministerului de Culte şi Instrucţiune Publică. În martie 1897 a început primul său ministeriat, între anii 1901-1904 cel de-al doilea şi între 1907-1910 al treilea. Felul cum a condus şi organizat învăţământul, modul cum i-a impulsionat pe învăţători prin puternicul său patriotism şi prin intermediul lor a reuşit să ridice nivelul cultural şi material al populaţiei rurale, i-a impresionat profund pe contemporani. Pentru N. Iorga, Haret este „marele ministru şi om de bine”, iar pentru Dimitrie Gusti e „marele Haret”. Alte calificative inspirate de personalitatea sa au fost „cel mai popular ministru”, „omul şcoalei”, „marele reformator al învăţământului”, „marele patriot”, „părintele ţărănimii” ş.a. Aceste calificative sugerează activitatea sa multilaterală şi dimensiunea operei sale. Îmi menţin mereu afirmaţia, făcută cu mulţi ani în urmă, că Spiru Haret a fost cel mai strălucit ministru al învăţământului din toată istoria României. În articolul de faţă mă voi referi numai la îndrumarea învăţătorilor de către Spiru Haret. Despre opera ştiinţifică a lui Haret şi despre modul în care a condus învăţământul secundar şi superior s-au scris monografii competente1 şi numeroase articole în reviste.
1

Vezi Gh. Adamescu, Viaţa şi activitatea lui Spiru C. Haret, Bucureşti, 1936. C. Dinu, Spiru Haret, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970. Emil Băldescu, Spiru Haret, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.

183

Odată cu venirea lui Haret la conducerea Ministerului Instrucţiunii Publice, prin aplicarea noii legislaţii şi organizări şcolare şi prin adoptarea unor decrete, regulamente şi circulare ministeriale, menite să faciliteze procesul didactic, şi să ridice prestigiul dascălilor, învăţământului primar i s-au creat condiţii mai bune de dezvoltare. Ataşamentul lui Haret faţă de învăţământul primar, modernizarea legislaţiei şi regulamentelor şcolare, lupta lui pentru întărirea sentimentului solidarităţii naţionale la toţi cetăţenii, pentru ridicarea ţărănimii prin intermediul dascălilor săteşti şi prestigiul de care s-a bucurat, mai ales în rândurile învăţătorilor, au făcut ca întreaga perioadă dintre 1897-1910 să poarte pecetea personalităţii lui. Iar personalitatea şi autoritatea-i necontestată au insuflat puteri noi de muncă, învăţătorilor, atât în cadrul şcolilor cât şi în afara acestora, pe tărâmul social şi cultural.
* * *

Îndată după instalarea sa ca ministru, Haret a căutat mai întâi să sădească şi să întărească în sufletul elevilor iubirea de ţară şi sentimentul solidarităţii naţionale. De aceea a instituit ziua de 10 mai ca zi de serbare pentru toate şcolile. Aceasta s-a făcut prin circulara din 22 aprilie 1897, unde Haret sublinia de la început că cea dintâi datorie a şcoalei, care trece înaintea oricărei alteia, este de a forma buni cetăţeni, şi cea dintâi condiţiune pentru a fi cineva bun cetăţean este de a-şi iubi ţara, fără rezervă şi de a avea o încredere nemărginită într-însa şi în viitorul ei. Toată activitatea, toată îngrijirea, celor însărcinaţi cu educaţia tinerimii, acolo trebuie să tindă. Se poate ajunge la aceasta – continuă ministrul – prin stabilirea unor serbări şcolare cu caracter patriotic şi cea dintâi ca importanţă este ziua de 10 mai pentru întreita ei semnificaţie. Această zi aminteşte de fapte de însemnătate capitală în istoria noastră şi justifică alegerea ei ca zi de serbare naţională, fiind legată de realizarea unor aspiraţiuni ale neamului românesc, urmărite de veacuri şi îndeplinite cu atâta fericire şi în mod aşa de complet. Haret cerea cadrelor didactice ca la aceste serbări să caute a face pe elevi să preţuiască evenimentele mari ale istoriei noastre, să-i convingă că ei sunt urmaşii eroilor care au luptat şi şi-au vărsat sângele ca să conserve ţara care îi adăposteşte şi astăzi. Conferinţele, cântecele patriotice, pelerinagiile la locurile istorice, toate acestea – sublinia ministrul – trebuie folosite pentru deşteptarea şi întărirea în inima tinerimii a patriotismului celui mai neţărmurit.2 Haret considera că pentru educaţia naţională mijlocul cel mai puternic este cultul eroilor care înalţă simţămintele tinerilor şi care va păstra, în mintea vitejilor de mâine, neştearsă, amintirea eroilor de ieri. În acest scop, la 19 decembrie 1897, Haret a trimis revizorilor şcolari din judeţe o circulară însoţită de liste cu numele eroilor din fiecare comună căzuţi în războiul de neatârnare, spre a le înmâna
2

Vezi Colecţiunea legilor, regulamentelor, programelor, sub îngrijirea lui C. Lascăr şi I. Bibiri, Bucureşti, 1901, p. 1390.

184

învăţătorilor pentru a le verifica, corecta şi completa, unde va fi nevoie, iar apoi a le returna ministerului în vederea tipăririi. Au rezultat astfel tablouri, ornate cu frunze de stejar, în mai multe exemplare, pentru fiecare comună, cu numele vitejilor morţi din acea localitate, şi distribuite învăţătorilor de către revizorii şcolari cu ocazia conferinţelor pedagogice din vara anului următor. Într-o altă circulară către revizori, din august 1898, ministrul preciza: veţi da ordin diriginţilor (directorilor) de a dispune să se aşeze câte un tablou în şcoalele şi bisericile din toate cătunele comunei şi a lua măsuri să se facă tot posibilul ca ele să fie puse în rame cu geamuri, pentru a fi mai bine păstrate”. Învăţătorilor li se cerea să nu scape nicio ocazie ca să întipărească în mintea şcolarilor lor aceste nume sfinte pentru ţară, înălţându-le sentimentele patriotice. Să le fie scumpe aceste nume şi să fie mândria comunei lor aceşti eroi, care şi-au dat viaţa pentru patrie.3 Aceste circulare haretiste au găsit ecou până în cele mai îndepărtate judeţe ale ţării, revizorii şcolari distribuind tablourile comemorative şi îndemnurile ministrului, iar învăţătorii punându-le în practică.4 Dorind ridicarea poporului din punct de vedere material şi cultural, Haret şi-a pus speranţe mari în schimbările pe care trebuia să le producă educaţia şi învăţătura mai ales în lumea satelor. El sublinia că şcoala este unul dintre instrumentele de acţiune socială cele mai puternice, prin faptul că efectele ei se simt în toate straturile societăţii.5 De aceea el s-a îngrijit ca acţiunea şcolii să nu fie mărginită numai în cuprinsul ei, ci să se întindă şi afară, şi rezultatele nu s-au lăsat aşteptate. Rolul de prim ordin în dezvoltarea societăţii, pe care ministrul instrucţiunii urma să-l imprime şcolii, era izvorât din crudele realităţi istorice din lumea satelor, din condiţiile grele de viaţă ale unei ţărănimi analfabete în proporţie de 80%. Prin acţiunea învăţătorilor, această ţărănime trebuia să fie ridicată – prin luminare şi asociere – la o viaţă materială mai bună. În acest sens, Haret a încurajat iniţiativa învăţătorilor în înfiinţarea bibliotecilor şi a băncilor populare, a impulsionat cantinele şi cursurile de adulţi şi a iniţiat lupta împotriva alcoolismului. Pentru reuşita acestor acţiuni el a luat măsuri concrete. Pentru îndeplinirea acestui program ministrul a înfiinţat o revistă populară destinată mai cu seamă satelor. Astfel a apărut la 5 octombrie 1897 publicaţia „Albina” pentru a răspândi cunoştinţe folositoare şi sfaturi asupra organizării băncilor populare şi a altor societăţi economice şi culturale. A doua măsură a fost instituţionalizarea conferinţelor populare. În acest sens, în noiembrie 1897, Haret a emis o circulară către revizorii şcolari în care le-a cerut să organizeze conferinţe populare prin sate în care învăţătorii să vorbească locuitorilor despre: creşterea şi îngrijirea vitelor, lucrarea raţională a pământului, cultivarea cartofilor, cultivarea inului şi a cânepei, înfiinţarea grădinilor de zarzavaturi, sericicultura şi apicultura.
3

Vezi circulara comentată la N. Stănescu, Comemorarea vitejilor morţi în războiul pentru neatârnare, în vol. Lui Spiru Haret, Ale tale dintr-ale tale, Bucureşti, 1911, p. 949-951. 4 Arhivele Naţionale Suceava, fond Prefectura Baia, Dosar 25-/1899, f. 17-18 şi 48. 5 Spiru Haret, Raport adresat M.S. Regelui asupra Ministerului Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, Bucureşti, 1903, p. 10.

185

De asemenea, să li se vorbească sătenilor despre relele ce aduc omului diferite vicii: beţia, furtul, concubinajul, şi cum poate scăpa de aceste vicii. Să li se dea sfaturi igienice: necesitatea curăţeniei în gospodării, îngrijirea copiilor, vindecarea de boli. Totodată, învăţătorii trebuiau să le vorbească despre datoriile cetăţeanului către ţară, respectul faţă de legi, foloasele omului harnic, cinstit şi luminat. 6 O altă măsură concretă a fost decizia lui Haret din toamna anului 1898 de a înfiinţa 320 de biblioteci populare în şcoli, câte 10 în fiecare judeţ, cu cărţi folositoare ţăranilor, procurate de stat, judeţ sau comună.7 În anii următori se vor mai înfiinţa încă 320 de astfel de biblioteci. Pentru a impulsiona munca didactică şi extraşcolară a învăţătorilor, Haret a adoptat şi măsuri stimulative, adică recompense morale pentru cei mai activi dascăli. Astfel, la 3 octombrie 1898, într-un referat către rege, el arată că este just să se recompenseze zelul şi bunăvoinţa corpului didactic primar care luptă cu greutăţi deosebite pentru a-şi îndeplini datoria cu exactitate. Şi este cu atât mai necesar de a da un semn de mulţumire acelora dintre dânşii care-şi fac în mod exemplar datoria cu cât în izolarea în care trăiesc … trebuie să li se poată dovedi că nu le lipseşte solicitudinea din partea autorităţilor centrale. Aceasta-i va întări în îndeplinirea datoriei lor, prin faptul că se vor simţi supravegheaţi şi sprijiniţi. Din aceste motive, Haret supune aprobării proiectul de decret pentru înfiinţarea unei medalii speciale, care să fie acordată celor care aduc servicii învăţământului primar şi educaţiei populare. Drept urmare, regele Carol I semnează decr etul prin care se instituie medalia Răsplata muncii pentru învăţământul primar. În urma propunerii lui Haret, la 26 noiembrie 1898, regele acorda această medalie la 62 de învăţători, selectaţi de revizori, din toate judeţele ţării. În anii următori, câteva sute de învăţători vor primi această medalie. S-a mai acordat această medalie şi la 5 revizori şi 3 miniştri ai instrucţiunii: V. A. Urechia, Titu Maiorescu şi P. Poni. 8 Tot în toamna anului 1898, aflând că la Bezdead învăţătorul Gh. Rădulescu înfiinţase o bancă populară care mergea foarte bine, Spiru Haret a trimis pe revizorul judeţului Dâmboviţa să cerceteze şi să raporteze cum stau lucrurile. Raportul fiind favorabil şi elogios, ministrul a decis ca respectivul învăţător să fie decorat cu medalia Răsplata muncii clasa I, pentru această frumoasă iniţiativă. Totodată, într-o adresă de mulţumire către acel învăţător, Haret spunea: Dumneavoastră aţi înţeles adevăratul caracter al misiunii ce aveţi. Învăţătorul într-un sat nu trebuie să fie numai învăţător al copiilor, el trebuie să fie în acelaşi timp şi sfătuitorul bun şi luminat al sătenilor, pilduitorul lor la cele bune şi folositoare pentru dânşii.9 Revista „Albina” relata că decorarea lui Gh. Rădulescu a încurajat
6

Vezi N. Adăniloaie, Învăţătorii – luminători ai satelor, Editura Fundaţiei Culturale Dimitrie Bolintineanu, Bucureşti, 2002, p. 169. 7 Colecţiunea legilor, regulamentelor şi programelor, p. 740. 8 Arhivele Naţionale Bucureşti, fond M. C. I. P., dosar 31/1898, f. 2-3, 19-21; dosar 66/1899, f. 1-12, 31-44, 87 şi 125. 9 Arhivele Naţionale Bucureşti, fond M. C. I. P., dosar 171/1901, f. 37.

186

şi determinat şi pe alţi învăţători din Dâmboviţa şi din alte judeţe să-i urmeze exemplul, fapt recunoscut mai târziu şi de către ministru.10 Iniţiativele învăţătorilor în privinţa înfiinţării de biblioteci şi bănci populare, şcoli de adulţi, cercuri culturale, cantine, grădini şcolare şi reviste, erau însă de multe ori spontane şi oarecum izolate până la sfârşitul secolului al XIX-lea, când au primit încurajări din partea ministerului. Meritul lui Haret este acela de a fi reuşit să strângă într-un tot unitar toate aceste iniţiative particulare, care, în majoritatea cazurilor aveau un caracter spontan şi empiric, de a le fi popularizat şi sprijinit, şi de a fi preconizat un plan de acţiune generală pe ţară, adică planul activităţii extraşcolare a învăţătorimii. 11 Oficializarea şi generalizarea acestei activităţi extraşcolare s-a realizat mai ales în al doilea ministeriat al lui Haret.
* * *

La începutul lui 1900 a avut loc un congres al cadrelor didactice din învăţământul primar urban şi rural din România, la care s-a hotărât ca Societatea institutorilor bucureşteni – care iniţiase congresul – să se transforme în Societatea corpului didactic primar. Spiru Haret, deşi nu mai era ministru, a participat la congres fiind ales membru de onoare. În această calitate, el a prezidat efectiv câteva şedinţe ale congresului, implicându-se în dezbateri şi luarea hotărârilor.12 Cuvântările şi discuţiile de la acest congres l-au determinat pe Haret să-şi expună, mai pe larg, părerile într-un amplu articol publicat în august 1900, în revista „Convorbiri didactice”. După ce a revenit la conducerea ministerului, în februarie 1901, a retipărit articolul sub forma unei broşuri şi l-a trimis membrilor corpului didactic primar, cu rugămintea de a-l citi şi a vedea fiecare, întrucât poate răspunde la dorinţele exprimate de el. Acest articol reprezintă temeiul teoretic al întregii activităţi extraşcolare a învăţătorilor. Vom reda câteva pasaje semnificative pentru a se vedea importanţa şi rolul atribuit de Haret învăţătorimii. De la început, Haret analizează binefacerile progresului realizat în ţară şi arată că aceste binefaceri ţăranul le-a simţit mai puţin, pentru că n-a avut nici un sfătuitor. El nu cunoaşte pe cei ce pretind că-i vor binele: subprefect, primar sau vătăjel, toţi aceştia înarmaţi cu legi represive şi cu puterea de a-l pedepsi, de multe ori pentru lucruri de care nici nu-şi dă seama. Care dintre aceştia vine însă să se aşeze la vatră împreună cu el, să stea cu el de vorbă, ca om cu om, pentru a-l învăţa prieteneşte ce e bine pentru el? Ceea ce nu pot face organele statului trebuie să facă altcineva, şi cel mai indicat pentru rolul de îndrumător şi sfătuitor al ţărănimii este corpul didactic, răspândit pe toată întinderea ţării. Corpului didactic îi revine de drept această datorie, pentru că întruneşte toate condiţiunile ce se cer pentru împlinirea acestei sarcini de onoare. Învăţătorii de orice grad pot fi cei mai
10 11

Spiru Haret, Raport adresat M.S. Regelui…, p. 142-143. C. Dinu, op.cit., p. 99. 12 Spiru Haret, Opere, vol. VII, Bucureşti, 1936, p. 313-315.

187

buni luminători ai poporului, pentru că ei păstrează contactul cu mediul din care s-au ridicat şi pot stabili relaţii de cordialitate cu consătenii, căpătând repede încrederea lor şi fiind consideraţi ca prieteni şi nu ca slujbaşi trimişi de stăpânire. Învăţătorii de orice grad au o cultură care lipseşte în mare parte organelor obişnuite ale puterii centrale. Ei sunt conştienţi de însemnătatea scopului ce sunt chemaţi să realizeze. Statutul lor e îndulcit de contactul zilnic cu copiii. Învăţătorul în şcoala lui are o chemare de pace şi de iubire şi aceasta îl prepară pentru misiunea de pace şi de iubire pe care trebuie să o aibă şi în afară de şcoală. Căci misiunea la care chem prin aceste rânduri – scrie Haret – pe învăţătorii de toate gradele este un adevărat apostolat în sensul cel mai înalt al cuvântului. Întocmai ca modeştii tovarăşi ai lui Hristos, care au schimbat faţa lumii, ei trebuie să-şi ia sarcina de a semăna vorba cea bună printre cei săraci şi ignoranţi, să ducă sfat şi îndemn celor mici şi slabi.13 În continuare, Haret dă prioritate îmbunătăţirii stării materiale a sătenilor ajutaţi de învăţători. Declar mai întâi ca principala mea preocupare în cele ce urmează – afirmă el – va fi mai cu seamă clasa ţărănească. În adevăr, această clasă este cea care a fost mai puţin atinsă de mişcarea noastră de regenerare naţională. Perspectiva de a introduce în masa ţărănească idei noi nu trebuie să îngrijoreze pe învăţători. Ei trebuie să-şi proporţioneze silinţele cu greutăţile ce vor avea să învingă, dar să intre negreşit în luptă, cu curaj şi hotărâre, şi să fie siguri de succes, oricât de grea ar fi această muncă, ea trebuie dusă la bun sfârşit cât mai neîntârziat şi va fi pentru dânşii şi o mare datorie patriotică de împlinit. Învăţătorii trebuie să-i povăţuiască pe săteni cum să-şi cultive mai bine pământul spre a scoate roade mai bogate, să dezvolte cultura cartofilor – pentru consum şi vânzare – să-şi facă grădini de legume, să crească vite şi păsări – spre a-şi asigura o alimentaţie mai consistentă – să poate practica mai des iarna diferite meşteşuguri casnice spre a evita pierderea vremii şi a banilor în cârciumi. Aşadar, cele dintâi şi cele mai energice stăruinţe trebuie puse pentru îmbunătăţirea soartei materiale a ţăranului, aş putea chiar zice – scria Haret – că această grijă trebuie să primeze pe aceea a îmbunătăţirii stării lui culturale, deşi în realitate una nu merge fără cealaltă.14 Învăţătorii au datoria să lumineze pe săteni, să înfiinţeze asociaţii sau societăţi economice care ar putea să închirieze sau să cumpere maşini agricole, să ia în arendă moşii; sau să cumpere pe cele puse în vânzare; ori să înfiinţeze prăvălii cooperative prin comune unde să-şi vândă produsele şi de unde să poată procura articolele necesare gospodăriei, fără a se mai deplasa la oraş. Şi Haret dă exemple de societăţi de credit şi ajutor mutual din judeţele: Prahova, Dolj, Mehedinţi şi Vâlcea, prin care sătenii pot să fructifice micile lor economii şi totodată să se împrumute de la ele la vreme de nevoie cu o dobândă modestă şi în condiţii uşoare de plată. Haret cere învăţătorilor să se pună cu hotărâre şi energie în capul mişcării
13 14

Ibidem, p. 318-321. Ibidem, p. 323-326.

188

pentru înfiinţarea de societăţi economice în fiecare sat şi vor binemerita recunoştinţa sătenilor şi a ţării. (Observăm că Haret evită adesea să folosească termenul de bănci populare, până la apariţia legii din 1903 preferând pe cel de societăţi economice ori societăţi de credit şi ajutor mutual.)15 Haret a cerut învăţătorilor să insiste pentru înfiinţarea societăţilor filantropice, care să subvenţioneze cantinele şcolare şi să ajute elevii săraci să poată frecventa şcoala; de asemenea să insiste pentru înmulţirea cursurilor de adulţi, a conferinţelor culturale, şi a încercărilor de înfiinţare a bibliotecilor populare necesare sătenilor. Învăţătorii trebuie să fie – accentua în încheiere Haret – propagatorii cei mai aprigi ai ideilor naţionale, încălzitorii patriotismului şi luminătorii poporului. Totodată rolul lor de educatori să se exercite şi în afara şcolii pentru ridicarea nivelului cultural al ţărănimii şi o îmbunătăţire a stării ei materiale.16 Şi astfel, Haret, conchizând că învăţătorul este factorul principal ce trebuie pus în serviciul luminării şi ridicării satului, după revenirea sa la minister – în februarie 1901 – s-a preocupat şi mai intens de sprijinirea şi extinderea activităţii extraşcolare a dascălilor din mediul rural. Ca şi Pestalozzi, Haret preconiza ridicarea culturală a poporului, alături de cea economică, atrăgând atenţia că o îmbunătăţire a stării materiale a ţăranilor ar fi iluzorie fără o ridicare a nivelului lor cultural. De aceea – ca şi alţi fruntaşi ai curentului poporanist – Haret învedera: Să dăm în acelaşi timp săteanului cultură pentru a se putea înstări şi bunăstare pentru a se putea cultiva. El credea sincer că soluţionarea problemei agrare poate fi găsită în bună măsură prin activitatea extraşcolară a învăţătorilor.17 Pe de altă parte, drept motivare a activităţii extraşcolare a învăţătorilor, Haret sublinia următoarele: Dacă învăţătorul ar considera rolul său ca terminat, îndată ce a dat strict cantitatea şi felul de muncă pentru care este plătit, el ar fi un bun funcţionar, dar nu ar merita numele de apostol cu care se glorifică şi nu ar fi bun patriot. Învăţătorul trebuie să înveţe şi să facă mai buni nu numai pe copii, ci pe toţi cei care au trebuinţă să fie instruiţi şi luminaţi. Conduşi de aceste vederi – preciza el în raportul către rege – şi convinşi că aducem tării un serviciu de prim ordin, noi ne-am silit să utilizăm activitatea corpului didactic şi în afară de şcoală, punând-o în serviciul luminării poporului şi a deşteptării lui la o viaţă intelectuală, morală şi economică mai bună. 18 Prin măsurile luate, Haret a reuşit să trezească în inima învăţătorilor conştiinţa demnităţii omeneşti; le-a insuflat măreţia înaltei misiuni sociale şi naţionale, chemându-i la munca comună pentru cultura şi propăşirea neamului. Încurajat de faptul că învăţătorii au răspuns cu entuziasm la chemarea lui, Haret, în al doilea şi al treilea ministeriat al său, a sprijinit, oficializat şi generalizat diverse forme de activitate extraşcolară a corpului didactic rural: bănci populare,
15 16

Ibidem, p. 334-337. Ibidem, p. 339-347. 17 Lui Spiru Haret, p. 1052. 18 Spiru Haret, Raport adresat M.S. Regelui, p. 139.

189

obştii de arendare şi cumpărare de pământ, asociaţii pentru vânzarea în comun a produselor gospodăreşti, cercuri culturale, şcoli de adulţi, şezători săteşti, coruri vocale şcolare şi bisericeşti, cantine şi grădini şcolare de legume, biblioteci populare, case de sfat şi citire, conferinţe populare, serbări naţionale, jurii de împăciuire, reviste culturale etc.
* * *

Pentru încurajarea şi stimularea învăţătorilor, Haret a luat, de asemenea, măsuri speciale. Astfel, întrucât în aprilie 1900 conservatorii (fiind la putere) au modificat – în defavoarea învăţătorilor – unele articole din legea lui P. Poni, Spiru Haret, prin legea din iulie 1901, a reuşit să elimine aceste restricţii. În acest sens, a reintrodus recompensa stimulatoare anuală de 180 lei pentru învăţătorii din şcolile în care frecventau minimum 60 de elevi, din care 7 în ultima clasă. De asemenea, a reintrodus gradaţia de 15% care se acorda învăţătorilor din 5 în 5 ani, şi pe care conservatorii o reduseseră la 10%. Totodată, a statuat ca învăţătorii care practică cu elevii lucru manual să primească un surplus de 10 lei la salariul lunar (care era de 90 de lei). La fel, cei care făceau cursuri cu adulţii din comună. La 12 aprilie 1901 Haret a dat o circulară prin care stabilea că se vor da câte cinci premii de fiecare judeţ a câte 50 de lei unul acelor învăţători care vor avea grădina de legume cea mai bine întreţinută şi care îşi vor da silinţa ca exemplul lor să fie imitat de cât mai mulţi săteni din acea comună.19 Banii se vor da din bugetul Casei Şcoalelor. Tot pentru stimularea materială şi morală a dascălilor bine pregătiţi, prin legea din 1901 Haret a introdus aşa-zisa înaintare pe loc. Conform art. 57 al legii, s-a statuat că la fiecare 3 ani se vor ţine examene pentru înaintarea pe loc a învăţătorilor. Numărul de locuri, pentru care se vor ţine asemenea examene se va fixa prin buget. La examene vor fi admişi învăţătorii care vor avea un serviciu de trei ani cu titlul definitiv recomandaţi de inspectorul de circumscripţie, pe baza unei inspecţii speciale şi avându-se în vedere întreaga lor activitate în şcoală şi afară din şcoală. Învăţătorii reuşiţi la examen vor căpăta titlul de institutori şi vor fi plătiţi cu salariul de 130 lei pe lună plus gradaţiile. Ei vor continua însă a servi tot în învăţământul rural. Dacă după şase ani se vor ivi locuri vacante de institutori la şcolile primare urbane aceşti dascăli vor putea fi recomandaţi (de inspectori) să le ocupe prin transfer.20 Această înaintare pe loc reprezenta un mijloc de încurajare pentru învăţători, şi, în decurs de 10 ani, peste 25% din dascălii rurali erau avansaţi institutori. Cu timpul, toţi institutorii de la şcolile primare orăşeneşti vor fi recrutaţi prin sistemul acestui examen de înaintare pe loc numai dintre învăţători. Pentru perfecţionarea învăţătorilor şi ridicarea stării morale şi materiale a sătenilor, Haret a reorganizat şi generalizat cercurile culturale ale învăţătorilor. Prin decizia din 21 februarie 1902 el a hotărât ca şcolile rurale din judeţe să se împartă
19 20

Arh. Naţionale Craiova, fond Inspectoratul Şcolar, dosar 1/1901, f. 63. Colecţiunea legilor, regulamentelor şi programelor, vol. 2, p. 42-43.

190

de revizori în grupe de 8-12 şcoli, iar învăţătorii unei grupe să formeze un cerc cultural, condus de un preşedinte numit de revizor. Scopul urmărit era dublu: 1. perfecţionarea membrilor corpului didactic rural, prin lărgirea sferei lor de cunoştinţe; 2. ridicarea stării morale a sătenilor, prin cultivarea în ei a sentimentelor frumoase şi a celei materiale prin îmbogăţirea minţilor cu cunoştinţe practice. Pentru atingerea acestui scop, membrii cercului cultural urmau să ţină lunar – într-una din duminici – din septembrie până în mai şi pe rând la toate şcolile care alcătuiesc cercul câte două şedinţe: una intimă şi alta publică.21 Şedinţa publică se ţinea de obicei după-amiază, cu sătenii, iar şedinţa intimă dimineaţa, la ea participând numai învăţătorii care compun cercul. La şedinţa intimă se vor dezbate chestiuni pur didactice, inclusiv despre greutăţile întâmpinate de învăţători în aplicarea obligativităţii şcolare şi mijloacele folosite pentru asigurarea frecvenţei regulate a elevilor. Subiectele ce se vor trata la şedinţele publice sunt cele referitoare la traiul, ocupaţiile şi nevoile ţăranului. De asemenea, se va vorbi în aceste conferinţe publice despre foloasele şcolii, ale asocierii în bănci populare, ale industriei casnice, ale agriculturii raţionale, sericiculturii etc. Cuvântările învăţătorilor vor fi urmate de serbări şcolare cu recitări, cântece ori reprezentări teatrale. Un mijloc puternic de atracţie al sătenilor la conferinţelor publice ale cercurilor culturale a fost şi introducerea în timpul expunerilor a unor aparate de proiecţii luminoase (lanternă magică). Haret a recomandat şi revizorilor şcolari şi prefecţilor să procure fiecărui cerc cultural câte o lanternă magică şi o colecţie de planşe colorate pentru proiecţii, fotografii cu subiecte istorice naţionale, imagini pitoreşti din ţară. Revizorii raportau că introducerea aparatelor de proiecţii luminoase a mărit considerabil numărul sătenilor la cercuri.22 De pildă, revizorul judeţului Râmnicu-Sărat relata Când ţăranii aud că vine la şcoală maşina (aşa îi ziceau ei aparatului de proiecţie) vin în mare număr, se golesc cârciumile şi toţi vin la conferinţa populară.23 Pentru a mări importanţa cercurilor culturale în ochii sătenilor, Haret a însărcinat pe G. Coşbuc şi Al. Vlahuţă (primul – şef de birou, şi al doilea – referendar la Casa Şcoalelor) să participe la unele şedinţe publice, să îndrume pe învăţători, şi chiar să ţină conferinţe populare şi să viziteze cel puţin patru cercuri pe lună. În anii următori vor fi atraşi în această operă de luminare a satelor scriitori importanţi precum: M. Sadoveanu, Şt. O. Iosif ş.a., în vreme ce G. Coşbuc, Al. Vlahuţă şi M. Sadoveanu, participând la multe şedinţe publice, au raportat lui Haret că activitatea învăţătorilor la aceste cercuri culturale a adus sătenilor şi ţării întregi foloase mari. Ultimul dintre ei relata că în aceste cercuri culturale s-au plămădit băncile populare, obştiile săteşti, şcolile de adulţi şi toate acele instituţii benefice pentru ţărănime. 24
21 22

Arh. Naţionale Bucureşti, fond M.C.I.P., dosar 103/1902, f. 26-33. Ibidem, dosar 121/1904, f. 16-21. 23 Ibidem, dosar 92 II/1902, f. 50 şi 119. 24 Lui Spiru Haret…, p. 973-984.

191

* * *

Întrunirile cercurilor culturale au fost suspendate de guvernul conservator după izbucnirea răscoalei din 1907, fiind considerate periculoase. Mulţi învăţători, făcându-şi conştiincios datoria de îndrumători şi sfătuitori ai ţăranilor, au fost consideraţi instigatori la răscoală şi arestaţi. Documentele vremii atestă că unii dascăli au fost acuzaţi că ar fi lucrat cu prea mult zel pentru cauza ţărănească şi că prin felul cum au vorbit la cercurile culturale ar fi mărit la auditori ura împotriva arendaşilor şi proprietarilor, că învăţătorii şi preoţii sunt pricina de s-au răsculat sătenii.25 Încercarea de a pune pe seama învăţătorilor şi preoţilor răscoala – scrie revizorul de Muşcel – este în contrazicere cu concepţia despre menirea acestor apostoli şi cu realitatea lucrurilor. Ei au fost apostoli ai progresului şi ai păcii şi în multe locuri au reuşit să preîntâmpine răscoala sau s-o potolească înainte de a interveni armata. 26 Şi un locotenent trimis să reprime răscoala din judeţul Iaşi mărturiseşte că în satul Ţigănaşi învăţătorul s-a pus chezaş pentru ţărani ştiindu-i nevinovaţi şi a izbutit să scape de la moarte 50-60 sau poate mai mulţi consăteni.27 Mai mulţi revizori au luat apărarea învăţătorilor învinuiţi de arendaşi şi autorităţi că au instigat pe săteni la răscoală. Cel mai vajnic apărător al învăţătorimii la 1907 a fost Spiru Haret. Revenit pentru a treia oară la conducerea Ministerului Instrucţiunii Publice, în martie 1907, când răscoala era în plină desfăşurare, Haret a fost învinuit de conservatori pentru faptul că a impulsionat activitatea extraşcolară a învăţă torilor prin care s-ar fi instigat ţăranii la revoltă. De aceea, l-au etichetat de la început drept omul revoltei, considerându-l principalul vinovat de răzvrătirea sătenilor. Ziarul „Epoca” din 5 aprilie 1907 scria că locul lui Haret era mai potrivit la Văcăreşti, în prevenţie, decât la minister. Un alt ziar conservator, „Evenimentul” din 8 mai 1907, într-un articol intitulat Majestatea Sa Haret, răzvrătitorul României, se arăta scandalizat de conţinutul unui imn închinat lui Haret care se cânta la unele şcoli primare. Iată o strofă din acest imn: E fericită ziua-n care pătrunşi de-o sfântă datorie Ai ţării dascăli onorează pe cel de ţară onorat, Haret, ministru-al cărui geniu, în scumpa noastră Românie Organizat-a învăţământul, lucrând cum nimeni n-a lucrat. Acestor versuri, autorul articolului menţionat opune o replică defăimătoare la adresa ministrului:
25

Arh. Naţionale Bucureşti, fond M.C.I.P, dosar 824/1907, f. 24, 59-61, 88, 110-112, 216-220, 240242; dosar 677/1907, f. 32-37. 26 Ibicem, dosar 825/1907, f. 32-38. 27 Vezi Învăţătorii şi răscoala din 1907, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1958, p. 83.

192

Nefericită ziua-n care, uitând de sfânta datorie Unii din dascăli onorează, pe cel de ţară înfierat Haret, ministru-al cărui geniu, în scumpa noastră Românie Organizat-a mari răscoale, lucrând cum nimeni n-a lucrat.28 Peste două luni, ziarul „Evenimentul” a publicat un alt articol incriminator la adresa ministrului instrucţiunii, după cum se observă chiar din titlul ce i se dă: Complicitatea în răscoale a domnului Haret.29 Haret n-a rămas indiferent în faţa acestor atacuri. Era în joc prestigiul lui şi situaţia învăţătorilor acuzaţi pe nedrept de instigare la răscoală. El a făcut cercetări serioase prin revizorii şcolari, protoerei şi dascăli din învăţământ. Pe baza materialelor cercetate, a întocmit la 13 august 1907 un amplu raport către rege, în care a arătat că iniţial au fost învinuiţi, urmăriţi, arestaţi şi daţi în judecată relativ mulţi învăţători şi preoţi, denunţaţi din ură, rea-voinţă şi răzbunare de către cămătari şi alte elemente duşmănoase. Dar până la urmă, cel mult, dacă au fost în toată ţara 9 preoţi şi 18 învăţători a căror vinovăţie să fie încă în discuţie…Este oare raţional, este drept ca pentru 27 de vinovaţi să se condamne un corp întreg de 11.000 membrii? Se întreabă ministrul. Tot atunci, la propunerea lui Haret, regele Carol I a acordat – prin decret – medalia Răsplata muncii la 73 de învăţători şi 58 de preoţi care, în martie trecut, au lucrat la preîntâmpinarea sau potolirea răscoalelor.30 De reţinut este şi faptul că printre învăţătorii medaliaţi în august 1907, la propunerea revizorilor, figurau şi unii care în primăvară fuseseră denunţaţi ca instigatori la răscoală şi torturaţi de militari.31 Era o dovadă peremptorie a nevinovăţiei lor. Anul 1908 nu l-a scutit pe Haret de noi critici, fiind învinuit în Parlament din nou de foştii miniştri conservatori – ai instrucţiunii – C. Dissescu şi Titu Maiorescu, că a încurajat activitatea extraşcolară a învăţătorilor, şi astfel, prin instigarea acestora, s-a generat răscoala ţăranilor. Haret a respins aceste critici severe şi tendenţioase prin discursuri temeinic argumentate, apărând prestigiul şcolii şi al învăţătorilor. El a dat exemple concrete cum o serie de învăţători acuzaţi că au instigat pe săteni la răscoală au fost în realitate pacificatori ai mişcării şi chiar salvatori ai vieţii unor arendaşi în judeţele: Vlaşca, Teleorman, Romanaţi, Dolj, Vâlcea, R. Sărat, Covurlui, Iaşi, Dorohoi, Vaslui ş.a. La Ţibăneşti jud. Vaslui – arată Haret – învăţătorii au apărat de devastare proprietatea fruntaşului conservator P.P. Carp de către o ceată de răsculaţi venită de la Negreşti. 32 Haret citează şi un raport al unui judecător de instrucţie din Iaşi care precizează următoarele: În cercetările noastre am căutat să ne interesăm de aproape dacă nu cumva învăţătorii sau
28 29

Cf. Învăţătorii şi răscoala din 1907, p. 173-174. „Evenimentul”, Iaşi, 7 iunie 1907. 30 Arh. Naţionale Bucureşti, fond M.C.I.P., dosar 824/1907, f. 2-20; vezi şi Spiru Haret, Raport adresat M.S. Regelui asupra acţiunii învăţătorilor şi a preoţilor rurali în răscoalele ţărăneşti din 1907, Bucureşti, 1907, p. 1-11. 31 Arh. Naţionale Bucureşti, fond M.C.I.P., dosar 824/1907, f. 172-173, 219. 32 Spiru Haret, Opere, vol. VI, Bucureşti, 1935, p. 7-18.

193

preoţii de prin sate s-au dedat la instigaţii şi agitaţii răsvrătitoare printre ţărani, mai ales că ei erau chemaţi prin şezători şi conferinţe, a explica ţărănimii rolul adevărat al noilor instituţii de propăşire economică: bănci populare, obşti săteşti, cooperative de desfacere în comun a productelor. Nicăieri nu am observat vreo urmă de asemenea agitaţii din partea lor.33 Răspunzându-i lui Titu Maiorescu, care susţinea că dascălii rurali nu trebuiau să se amestece în viaţa satului, deoarece dacă învăţătorul va fi scos din aritmetică şi geografie nu are să mai fie smerit, Haret sublinia că dascălul smerit nu este idealul meu de învăţător, pentru că el trebuie să-i înveţe pe copii nu numai aritmetică şi geografie, ci şi simţământul de demnitate omenească. El relatează că învăţătorii au fost acuzaţi ca instigatori nu numai la 1907, ci în toate tulburările sociale, începând cu răscoala din 1888, şi vor fi mereu, cât timp numai ei şi preoţii sunt oameni de cultură în sat şi primarul se simte eclipsat şi ameninţat de ei. Fiind învinuit de Maiorescu că a impulsionat activitatea extraşcolară a dascălilor rurali – cauzatoare de revoltă – Haret răspunde că a făcut-o cu bună-ştiinţă în folosul ţării şi al şcolii, a fost un fel de tovărăşie între el şi învăţători, lucrând împreună cu mare tragere de inimă şi în cea mai bună înţelegere. Când a început activitatea extraşcolară se aştepta să aibă 400-500 de adepţi; a avut însă de 10 ori pe-atâţia, şi numai foarte puţini învăţători au rămas în afara acestei activităţi. Rezultatul acesta eu îl consider admirabil şi pe mine mă bucură tot atâta cât vă supăra pe d-voastră. Activitatea extraşcolară a învăţătorilor, prin care s-a început deşteptarea intelectuală a sătenilor, este un lucru bun şi necesar – accentua în încheiere Haret – şi dacă nu se potriveşte cu pedagogia, atât mai rău pentru pedagogie!34
* * *

Membrii corpului didactic primar, întruniţi în aprilie 1908 la conferinţele generale pe judeţe şi-au exprimat devotamentul şi adânca recunoştinţă faţă de Haret pentru că i-a apărat de învinuirile aduse de organele de represiune în 1907. Astfel, la 21 aprilie 1908, un număr de 155 de învăţători vâlceni, semnează o adresă către Haret, zicând: Scumpă şi neadormită santinelă a şcoalei şi a neamului… Faptul că ne-aţi luat apărarea cu atâta căldură şi convingere în parlamentul ţării, contra învinuirilor nedrepte ce ni s-au adresat, scoţând în relief munca dascălului şi astfel făcând ca prestigiul nostru să nu fie ştirbit, ne dovedesc încă odată că şcoala şi conducătorii ei sunt adânc întrupaţi în inima şi sufletul Domniei Voastre. Pentru aceasta şi pentru faptul că ne-aţi dat ocaziunea de a reveni la vechea noastră activitate extraşcolară, adăugăm căldurosul nostru tribut de adâncă şi veşnică recunoştinţă.35 Învăţătorii din judeţul Olt îşi exprimă devotamentul şi recunoştinţa că a apărat pe apostolii şcolii; cei din Mehedinţi pentru că este părintele lor bun;
33 34

Ibidem, p. 25-27. Ibidem, p. 51-54, 65-72. 35 Arh. Naţionale Bucureşti, fond Spiru Haret, dosar 1, f. 15-16.

194

cei din Botoşani pentru ridicarea neamului prin lumină; cei din Neamţ pentru propăşirea şcolii, a învăţătorilor ei şi a sătenilor etc.36 Spiru Haret n-a apărat pe învăţători numai de învinuirile nedrepte aduse de organele de represiune la 1907, ci şi în anii următori când aceştia, voind să înfiinţeze bănci populare sau obşti săteşti erau persecutaţi de autorităţile locale, influenţate de arendaşi ori cămătari, care uneori nu se dădeau în lături nici de la crime pentru a salva afacerile lor veroase. Un caz tipic în acest sens, care a avut ecou în opinia publică, s-a petrecut în comuna Vădăstriţa, jud. Romanaţi, unde învăţătorul Toma Ruşcă organizase o obşte să ia o moşie în arendă pentru săteni. Exploatatorii de până atunci ai moşiei – care îşi însuşiseră 7500 lei încasaţi de la ţărani – au pus la cale suprimarea învăţătorului pentru că nu voia să treacă cu vederea această delapidare.37 Toma Ruşcă – scrie revizorul şcolar – era un învăţător destoinic, inteligent, voinic, plin de viaţă, blând, cinstit şi muncitor.38 Era căsătorit cu fiica unui preot şi avea trei copii. Sătenii, având încredere în el, l-au ales mandatar al obştei, să le apere interesele. 39 În seara de 25 decembrie 1909, acest cinstit şi conştiincios învăţător a fost înjunghiat mortal de asasini plătiţi de cei doi afacerişti.40 Haret, profund afectat de această crimă, a trimis avocaţi, prieteni ai săi la Craiova, să apere înaintea juraţilor cauza acestui învăţător martir. Procesul s-a tergiversat aproape un an, dar Haret nu s-a lăsat până când Curtea cu Juraţi a dat în sfârşit verdictul de condamnare la munca silnică a vinovaţilor materiali şi morali ai crimei, şi la despăgubiri civile, deşi aceştia avuseseră avocaţi celebri de la Bucureşti. 41 La 20 februarie 1911, un număr de 42 învăţători din Romanaţi au trimis o scrisoare de mulţumire lui Spiru Haret, în care printre alte afirmă: Ne-aţi luminat timp de câteva decenii calea spre ridicarea stării morale, culturale şi economice a sătenilor, dându-ne cea mai frumoasă pildă de luptă prin muncă necurmată pentru adevăr şi dreptate. În felul acesta ne-aţi făcut să înţelegem pe deplin marea noastră misiune de apostoli ai satelor şi ne-aţi ridicat prestigiul. Acum ne-aţi dat cea mai mare dovadă de dragoste sprijinind cu atâta căldură cauza urmaşilor nenorocitului nostru coleg Toma Ruşcă de la Vădăstriţa, care a fost asasinat mişeleşte. Vă exprimăm adânca noastră recunoştinţă.42 Haret, aflându-se la Cannes în Franţa, le-a trimis, la 15 martie 1911, o scrisoare învăţătorilor romănăţeni în care arată că a condus ministerul 10 ani, timp în care a avut multe momente de amărăciune, de oboseală sau descumpănire, dar a avut şi marea satisfacţie, pe care puţini miniştri o au de regulă, de a se vedea înţeles şi urmat de marea majoritate a învăţătorilor, pe care i-a chemat la muncă
36 37

Ibidem, f. 18-30. Ibidem, dosar 15, f. 33-35. 38 Ibidem, f. 44. 39 Ibidem, f. 36-38. 40 Ibidem, f. 33. 41 Ibidem, f. 49-53. 42 Ibidem, dosar 1, f. 101-102.

195

dezinteresată în interesul cel mare naţional al ridicării pe toate căile a păturii ţărăneşti. Amintirea acestui lucru – scrie el cu modestie – va fi pentru restul vieţii mele cea mai nobilă răsplată pentru ceea ce voi fi lucrat şi eu în interesul ţării. De aceea, nu Dvs învăţătorii îmi sunteţi datori recunoştinţă, ci eu vă mulţumesc.43 La 16 aprilie 1911 un număr de 61 învăţători din jud. Romanaţi au trimis o altă scrisoare lui Haret, în care printre altele subliniază: suntem ferm convinşi că, în afară de Dvoastră, nimeni altul n-a muncit în această ţară atât de mult şi rodnic pentru aceia ce atâtea veacuri au fost atât de asupriţi. Domnia voastră sunteţi singurul om care aţi ştiut să aruncaţi sămânţa entuziasmului în inimile noastre şi să aprindeţi acolo focul sacru al muncii dezinteresate pentru binele tuturor. Nimeni altul, în această ţară, nu s-a sacrificat atât de mult pentru luminarea şi trezirea noastră la o nouă viaţă, ridicându-ne inimile şi entuziasmul. Vă asigurăm că nicio clipă nu vom înceta de a ne face datoria, muncind pentru îmbunătăţirea soartei fraţilor noştri săteni.44 La finalul acestui studiu este cazul să mai amintim că perioada haretistă (1897-1910), prin grija ilustrului ministru, a fost cea mai bogată în realizări mai ales în domeniul învăţământului primar din toată istoria modernă. În acei ani s-au clădit cca 2000 localuri de şcoală, s-au creat peste 4000 posturi noi de învăţători, s-a ridicat calitatea manualelor şcolare, s-au adoptat metode pedagogice avansate de predare la clasă, iar prin sistemul de perfecţionare a cadrelor didactice, un număr de peste 700 de învăţători au fost înaintaţi institutori. De asemenea, s-a dublat numărul copiilor instituţionalizaţi şi a crescut în mod simţitor numărul ştiutor ilor de carte în lumea satelor. Trecerea în eternitate – la 17 decembrie 1912 – a lui Spiru Haret a fost regretată de ţara întreagă şi de învăţătorime în mod deosebit. La funeraliile lui au vorbit Ionel Brătianu, C. I. Istrate, I. Gh. Duca, şi apoi I. Mihalache, reprezentantul învăţătorilor. Dăm, în încheiere, un scurt fragment din alocuţiunea învăţătorului I. Mihalache: Doamne al tăriilor, dă putere glasului meu să poată plânge durerea ce îneacă sufletul a 6000 de învăţători ai ţării, acum când părintele lor îi părăseşte, şi să poată plânge durerea a milioane de ţărani, acum când cel mai mare iubitor al lor, de la Cuza şi Kogâlniceanu încoace îi lasă. A murit, fraţilor, Spiru Haret! Şi moartea lui înseamnă cea mai mare lovitură pentru învăţătorimea şi ţărănimea română cu care s-a identificat în simţăminte şi aspiraţii.45

43 44

Ibidem, f. 108-109. Ibidem, f. 113-115. 45 I. Mihalache în faţa istoriei, Editura Gândirea Românească, Bucureşti, 1993, p. 120-121.

196

SPIRU HARET ŞI LEGĂTURILE SALE CU GORJUL
Gheorghe NICHIFOR*

Abstract: Spiru Haret and the Gorj county
Significant personality of Romanian scientific and political life from the turn of the 20th century, Spiru Haret distinguished himself by introducing modern elements in education and cooperation. His connections with the Gorj county ran deep, materialising in supporting local initiatives from the two fields. Important local figures benefited from his high protection, such as Alexandru Ştefulescu,Vitold Rolla Piekarski, Iuliu Moisil, Dincă Schileru and many others. In return, he also embraced valuable ideas from them and applied them in legislative projects for the Parliament of his time. The illustrous reforming Minister's prodigious activity has not been forgotten by the people of the Gorj county after his premature passing. Keywords: Spiru Haret, education reform, Liberal national Party, cooperation, Gorj.

La cumpăna veacurilor XIX-XX, Gorjul cunoştea, ca de altfel toate judeţele ţării, un evident proces de modernizare manifestat pe toate planurile. Pentru împlinirea sa au acţionat un număr important de intelectuali provenind din partea locului, de peste munţi, din Transilvania şi Banat, sau chiar din zone mai îndepărtate precum: Polonia, Cehia, Austria sau Italia.1 Aceste idei înnoitoare purtau, între altele şi amprenta geniului politic al lui Spiru Haret, personalitate remarcabilă a ştiinţei şi culturii româneşti, puternic implicată în modernizarea învăţământului din ţara noastră, în dezvoltarea şi creşterea nivelului material şi spiritual al celor mulţi, cu deosebire din lumea satului. Legăturile sale cu Gorjul s-au manifestat constant atât prin cunoaşterea nemijlocită a realităţii, cât şi prin puternica influenţa indirectă a modelului său politic şi intelectual. Pentru început, valorificând calitatea sa de ministru al Cultelor, reţinem o informaţie inedită provenind din arhivele centrale, necuprinsă de noi nici măcar în ediţia a doua a cărţii pe care i-am dedicat-o unui personaj de legendă al Gorjului. Vajnicul parlamentar, Dincă Schileru – despre el este vorba – apărător decenii în şir al intereselor lumii rurale, se implicase cu toate forţele în reconstruirea lăcaşului
* 1

Prof. dr., vicepreşedinte Societatea de Ştiinţe Istorice din România. Gh. Nichifor, Intelectualitatea Gorjului şi Marea Unire, Târgu-Jiu, Editura „Alexandru Ştefulescu”, 1995, p. 16-76.

197

religios de la Locurele, aparţinător de Mănăstirea Lainici. 2 Într-o scrisoare, descoperită de noi recent, se relatează despre dificultăţile în care se zbătea bisericuţa, slujită (ca de altfel până în zilele noastre) de un singur călugăr. „În chiliile acelei biserici – scria el – acel călugăr slujeşte şi îngrijeşte de biserică [sic], care biserică a căzut în ruină, punându-se în lucru cu din ajutoarele adunate de acel călugăr care nu sunt de ajuns.” Se solicita doar pentru refacerea lăcaşului un ajutor financiar în valoare de 500 lei.3 Spiru Haret a reacţionat prompt şi a răspuns, la 11 iunie 1897, ieremonahului Dionisie, vieţuitorul acestui aşezământ izolat, că i s-au aprobat pentru început 350 lei, „restul vi se va trimite imediat ce veţi înainta Ministerului cuvenitele acte justificative, întocmite conform alăturatelor instrucţiuni”.4 La solicitarea verbală venită de la aceeaşi faţă bisericească, primarul comunei Cartiu, plasa Vulcan, pe teritoriul căreia se afla schitul, s-a deplasat la faţa locului confirmând realizarea lucrărilor printr-un proces-verbal înaintat Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Concomitent călugărul Dionisie se adresa şi Ministerului Agriculturii, Comerţului, Industriei şi Domeniilor pentru a i se permite tăierea unei anumite cantităţi de lemn din pădurile statului în vederea reparării bisericii. Solicitarea fiind acceptată, Spiru Haret era rugat să dispună „cele de cuviinţă”.5 Firesc însă, cea mai puternică impresie a lăsat-o Spiru Haret gorjenilor în domeniile învăţământ şi cooperaţie. Încă din 1884 făcea una dintre cele mai fine observaţii ale sale: „Starea învăţământului nostru nu este dezastruoasă! Cauza nu stă atât în lipsa de măsuri, cât în lipsa de sistem şi perspectivă.” Dintr-o asemenea idee s-a conturat şi a luat naştere „Legea învăţământului secundar şi superior”, din 1898, concepută în virtutea a cinci principii durabile care pot fi valabile şi în zilele noastre: educaţia – în spiritul unităţii naţionale a neamului, educaţia patriotică, educaţia practic-realistă, diversificarea selecţiei şi orientării profesionale şi, în fine, educaţia extraşcolară. A preconizat învăţământul primar unitar, secundar obligatoriu, până la 14 ani, prin ciclul inferior de liceu şi prin diferite variante de şcoli profesionale.6 Printr-o adresă din 2 septembrie 1898, Prefectura Gorj aducea la cunoştinţa lui Spiru Haret că direcţiunea Gimnaziului din Târgu-Jiu refuzase înscrierea a 138 elevi din 173 solicitanţi, pentru clasa a I-a, motivând că legislaţia era prea restrictivă. Prefectul I. Carabatescu, susţinut de o petiţie semnată de peste 100 cetăţeni, invoca faptul că exista spaţiu pentru cel puţin o clasă paralelă. Ministrul accepta, printr-o rezoluţie, această suplimentare de locuri.7
2

Vezi Gh. Nichifor, Dorina Nichifor, Andrei Popete-Pătraşcu, Dincă Schileru – o legendă vie a Gorjului, Craiova, Editura Sitech, 2012. 3 Direcţia Generală a Arhivelor Naţionale (în continuare DGAN), fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (MCIP), dos. 286/1897, f. 1. 4 Ibidem, f. 2. 5 Ibidem, f. 4-7, 7 verso. 6 Gh. Nichifor, Spiru Haret – o mare personalitate a învăţământului românesc, în „Gorjeanul”, an VI, nr. 1494, din 30 noiembrie 1994, p. 4. 7 DGAN, fond MCIP, dos. 402/1898, f. 13-15.

198

În acelaşi an, 1898, în ziua de 4 octombrie, Spiru Haret este prezent la TârguJiu pentru inaugurarea noii clădiri a gimnaziului. Au luat parte oficialităţi locale, civile şi militare şi un numeros public, printre care mulţi preoţi şi învăţători din oraş şi judeţ. 8 Cu acest prilej şi-au spus cuvântul mai multe personalităţi, directorul instituţiei, eminentul profesor năsăudean Iuliu Moisil, arătându-se satisfăcut că „se inaugurează acest palat al culturii tinerelor generaţii din aceste locuri istorice de la poalele falnicilor Carpaţi, unde s-a zămislit neamul românesc şi de unde au pornit cele mai măreţe idei pentru regenerarea naţiunii noastre.”9 În continuare primarul liberal al oraşului, Titu Frumuşanu, a făcut o retrospectivă a învăţământului din localitate şi a anunţat înfiinţarea Fundaţiei „Th. Dobrescu”, în valoare de 300 lei, pentru elevii săraci. Tot acum tipograful N.D. Miloşescu, aflat în relaţii excelente cu Spiru Haret, proprietarul Th. Călinescu şi deputatul Dincă Schileru au donat câte 100 lei în acelaşi scop. 10 Luând cuvântul, ministrul Spiru Haret a subliniat importanţa solemnităţii, amintind că de-a lungul veacurilor ţara s-a întărit cu redute şi cetăţi ca să se apere de primejdiile externe, pe când după 1860, de la Al.I. Cuza „s-a lucrat cu stăruinţă pe cale scolastică.” Atrăgea atenţia că datoria profesorilor nu era numai de a-i învăţa carte pe copii, ci de a face din ei buni cetăţeni ai României, precum şi tineri capabili să ia viaţa în piept. Mai cu seamă, aici în Târgu-Jiu, unde în faţa şcolii s-a pus temelia statuii lui Tudor Vladimirescu, datoria profesorilor era cu atât mai mare, în sensul de a inspira copiilor sentimente şi trăiri profunde, „astfel ca Gorjul să continue şi de aici înainte să fie exemplul patriotismului”.11 La 3 noiembrie 1898, Spiru Haret primea o adresă din partea Institutului Meteorologic Român prin care se comunicau localităţile unde funcţionau staţiuni meteorologice deservite de cadre didactice. Se recunoştea calitatea incontestabilă a profesorilor şi învăţătorilor care aveau în atenţie această îndeletnicire şi se cerea sprijin pentru ca revizorii şcolari să inspecteze cu simţ de răspundere şi aceste locuri. La Gorj funcţionau staţiuni meteorologice la: Tismana, Topeşti, Vălari, Rugi, Turbaţi, Moi, Polovragi, Roşia şi Săuleşti. 12 Susţinerea pe care Spiru Haret o acorda învăţământului gorjean este demonstrată şi de o adresă prin care prefectul era informat că Ministerul a acordat o subvenţie de 4.000 lei Şcolii de ceramică din Târgu-Jiu, suplimentar faţă de cei 2.000 lei obţinuţi de la buget. Invocându-se Legea învăţământului profesional din 1899, care dădea o nouă orientare şcolii publice, se aprecia că Şcoala de ceramică avea toate şansele să se dezvolte, dar numai în condiţiile transformării Gimnaziului „Tudor Vladimirescu”, pentru că statul nu putea întreţine ambele unităţi. Pentru aceasta se propunea consultarea de urgenţă a factorilor locali.13
8

Raport anual al Gimnaziului Real „Tudor Vladimirescu” din Târgu-Jiu pe anul şcolar 1898-1899, Târgu-Jiu, 1899, p. 29-35. 9 Apud, N. Mischie, Gorjul cultural. 1890-1910, Târgu-Jiu, Editura Rhabon, 2003, p. 117. 10 „Şezătoarea săteanului”, Bumbeşti-Jiu, an I, nr. VII, din octombrie 1898, p. 229. 11 Ibidem, p. 230. 12 DGAN, fond MCIP, dos. 402/1898, f. 47, 47 v., 48. 13 Ibidem, dos. 713/1901, f. 1.

199

În răspunsul său, prefectul insista pentru menţinerea structurii respective deoarece „gimnaziul de aici este o binefacere de nepreţuit pentru această clasă mijlocie a populaţiei gorjene”. În el fruntaşii satelor, comercianţii şi micii funcţionari găseau sprijin pentru a-şi pregăti copiii în profesii din serviciile publice. Se pronunţa pentru menţinerea ambelor şcoli, angajându-se să contribuie din partea comunităţii locale cu jumătate din suma necesară întreţinerii lor pentru că „localitatea are elemente îndestulătoare pentru a popula cu prisos ambele instituţii”.14 În rezoluţia sa, Spiru Haret nota: „Chiar argumentele dezvoltate ne dovedesc cu prisos inutilitatea gimnaziului. Pentru viitorii comercianţi ar trebui o şcoală comercială, iar nu un gimnaziu; Pentru viitorii meseriaşi, şcoala primară şi învăţământul din şcolile de meserii este cu prisos suficient. Cât pentru viitorii primari şi notari săteşti nu gimnaziul este pepiniera cea potrivită pentru ei, din contră. Cu toate acestea vom lăsa gimnaziul să funcţioneze, nu pentru că ar corespunde unei necesităţi, ci pentru că nu voim ca prin desfiinţarea lui să lăsăm gorjenilor impresia că statul ar avea dorinţa de a le micşora mijloacele de cultură. Pe de altă parte avem convingerea că prin dezvoltarea învăţământului profesional, gimnaziul va deveni în curând inutil şi va dispărea de la sine. Este nevoie ca, conform legii, judeţul şi comunitatea să contribuie cu partea ei care priveşte susţinerea şcolii de meserii.”15 La 4 septembrie 1901, prefectul judeţului Gorj, I. Carabatescu, se adresează lui Spiru Haret în numele a 102 locuitori din Plasa Novaci-Amaradia, pentru înfiinţarea unei şcoli elementare de meserii. Se justifica solicitarea cu argumentul existenţei din abundenţă a materiilor prime, îndeosebi lemn, şi se invoca disponibilitatea Schitului Crasna de a oferi spaţii viitoarei instituţii de învăţământ. 16 La 24 octombrie 1901 Spiru Haret îşi dădea acordul pentru înfiinţarea unei asemenea şcoli la Novaci, pentru început în domeniile lemnăriei şi rotăriei. Ministrul recomanda în baza constatărilor inspectorului de resort „ca localul să fie pe proprietatea domnului Nichita Vinereanu, ocupată actualmente de Compania teritorială de jandarmi”.17 Dispunem şi de un raport al specialistului din minister, care vizitase Novaciul şi analizase mai multe posibile locaţii. Chiria, iluminatul, căldura şi alte mici furnituri urmau să fie plătite de judeţ. Aceasta pentru că Nichita Vinăreanu nu accepta schimbarea destinaţiei spaţiilor, unde construise din fonduri proprii câteva anexe (grajd, depozite), iar în apropiere se afla un poligon de exerciţii militare. 18 În final, printr-un document din 15 noiembrie 1901, ministerul îşi comunica acordul ca Şcoala de meserii Novaci să închirieze un spaţiu aparţinând lui I.N. Răduţescu, pe o perioadă de trei ani, cu obligaţia proprietarului de a construi urgent o magazie pentru depozitarea materialelor şi a obiectelor confecţionate în şcoală.19
14 15

Ibidem, f. 3 şi 18. Ibidem, f. 3. 16 Ibidem, f. 4-5. 17 Ibidem, f. 7. 18 Ibidem, f. 9, 11. 19 Ibidem, f. 10.

200

La Novaci, ministrul i-a aprobat lui Vitold Rolla Piekarski, om de cultură polonez stabilit la Târgu-Jiu, foarte apreciat de acesta, înfiinţarea pe lângă şcoală a unei secţii de jucării din lemn. „Păcat – susţine mai târziu un articol – că nu s-au păstrat specimene de astfel de lucrări, care puteau sta alături cu cele din industria germană, cehoslovacă etc.”20 Spiru Haret este informat la un moment dat despre existenţa unui proces de calomnie iniţiat de un anume I. Bălănescu împotriva profesorului Iuliu Moisil. Cu acest prilej luăm cunoştinţă de Regulamentul Gimnaziului „Tudor Vladimirescu”, examinat minuţios de un director din minister, care apreciază că nu îşi poate da acordul pentru a fi aprobat întrucât era „prea milităros”. Se dădeau ca exemple articolele 48 şi 49, calificate ca inadmisibile întrucât elevii făceau de gardă în timpul orelor. Aceeaşi situaţie pentru articolul 51, ce se referea la operaţiunea „degradării”, executată în mod solemn în curtea şcolii cu evidenţierea motivelor şi rostirea obligatorie a unui „discurs” din partea dirigintelui clasei. 21 Spiru Haret s-a implicat în această dispută, exprimând la 10 decembrie 1901, în scris, refuzul de a aproba regulamentul pentru că: „este redactat cu cea mai mare neîngrijire”, „voiţi să introduceţi în gimnaziu un fel de organizare militară, cu şefi de şcoală, şefi şi subşefi de clasă”, „distragerea unui mare număr de elevi de la studiile lor” etc. „Este bine – spune el – a se introduce în şcoală, printre elevi, sentimentul disciplinei şi al ascultării, dar socotim nefolositor şi chiar vătămător de a se impune un fel de organizare militărească care să distragă pe elevi de la carte şi îi ocupă cu tot felul de corvezi şi rapoarte fără folos”.22 Se încheia cu recomandarea expresă de a nu se mai trimite la minister documente „aşa de neîngrijit redactate, iar pe de altă parte să nu distrageţi cumva pe elevi de la cursuri prin măsurile de ordine ce luaţi în şcoală.”23 Tot din aceşti ani datează relaţia specială dintre marele ministru reformator şi Alexandru Ştefulescu, dascăl şi istoric de prestigiu al Gorjului. Cu susţinere atât de înaltă el şi-a aprofundat cunoştinţele în domeniul slavisticii la Praga şi Viena. 24 La rândul său l-a sprijinit cu toate forţele şi cunoştinţele în modernizarea sistemului educaţional românesc. Poate cea mai importantă realizare a istoricului gorjean, pe lângă opera sa impresionantă, este constituirea în 1894, alături de Iuliu Moisil, Aurel Diaconovici şi Vitold Rolla Piekarski a Muzeului Gorjului, iniţiativă la care au contribuit din start personalităţi ale vieţii ştiinţifice şi culturale româneşti precum: Spiru Haret, Gr. Manu, Ludovic Mrazec, Gh. Munteanu-Murgoci şi alţii.25 Scopul îl preciza în
20 21

„Arhivele Olteniei”, Craiova, an XVI, nr. 86-88, din iulie-decembrie 1936, p. 36. DGAN, fond MCIP, dos. 313/1901, f. 43-48, 51. 22 Ibidem, f. 56. 23 Ibidem. 24 B.P. Haşdeu şi contemporanii săi români şi străini, vol. II, Bucureşti, Editura Minerva, 1993, p. 238; Cosmin Vilău, Studiile de slavistică ale lui Alexandru Ştefulescu, în „Romano-slavica”, Bucureşti, an XLI, 2006, p. 162. 25 Iuliu Moisil, Muzeul Gorjului. Jalnica lui istorie, în „Arhivele Olteniei”, an V, nr. 23, din ianuariefebruarie 1926, p. 11.

201

„Istoria Târgu-Jiului”: „Pentru a cunoaşte de aproape măreţele urme strămoşeşti, pentru a trăi în mai strânsă legătură cu ele, pentru a arăta că suntem vrednici urmaşi ai unor aşa vestiţi străbuni şi iarăşi pentru ca aceste urme să nu rămână răspândite şi uitate pe toată faţa şi în unghiurile judeţului nostru, cuibul prin excelenţă al românismului care nu şi-a dezvelit tainicele sale bogăţii naturale, istorice şi arheologice.”26 De-a lungul timpului inedita instituţie de cultură a fost vizitată de nume prestigioase ale vremii, inclusiv Spiru Haret, la 5 aprilie 1902.27 Alexandru Ştefulescu a fost revizor şcolar între anii 1900-1905. Din documentele de inspecţie consultate de noi se desprinde interesul constant pentru bunul mers al şcolii, aplicarea unor strategii didactice moderne, cât şi pentru activitatea gospodărească şi extraşcolară. Recunoaştem în toate acestea spiritul haretismului, exprimat magistral de un alt important reformator al învăţământului românesc. „Fiind convins că numai prin cultură se poate merge înainte – spunea despre el dr. C. Angelescu – şi simţind curentele democratice ale timpului a pus bazele unei mişcări, ajutat de învăţători şi de preoţi, care avea menirea pe lângă susţinerea şcolii şi o masivă operă extraşcolară.”28 Mijlocul considerat de Spiru Haret, ca având eficienţă maximă în pregătirea şi perfecţionarea activităţii didactice şi extraşcolare au fost cercurile culturale învăţătoreşti, legalizate la 21 februarie 1902. Anter ior acestei date, în martie 1900, cu spiritul său anticipativ, Al. Ştefulescu, prin ordin al Revizoratului Şcolar Gorj, anunţa că în judeţ se vor forma cercuri culturale de 10-15 învăţători, care se vor întruni în fiecare primă duminică a lunii pe localităţile stabilite, iar în a doua duminică fiecare cerc cultural îşi derula activitatea în reşedinţa judeţului sub preşedinţia revizorului şcolar sau a unui institutor delegat. Scopul acestor cercuri, în viziunea iniţiatorului, era întreit: „lărgirea sferei de cunoştinţe a învăţătorilor, dobândirea de cunoştinţe practice şi discuţii asupra cărţilor introduse în şcoală, căci mulţi învăţători nu cunosc ce cărţi şcolare există în ţară.”29 Nu ştim în ce proporţii s-a dezvoltat această iniţiativă, dar putem presupune că există o legătură directă între „construcţia metodică” de la Târgu-Jiu şi măsura adoptată de Spiru Haret. De la Iuliu Moisil aflăm că în celebrele sale caiete, ministrul reformator avea multe elemente preluate din experienţa institutorului gorjean şi a grupului din jurul său.30 La sfârşitul anului 1901, Alexandru Ştefulescu îl informa pe Spiru Haret despre rezultatele Conferinţei generale a învăţătorilor şi institutorilor desfăşurată
26

Alexandru Ştefulescu, Istoria Târgu-Jiului, Ediţia a II-a, Târgu-Jiu, Tipografia Nicu D. Miloşescu, 1906, p. 328. 27 Gh. Nichifor, Alexandru Ştefulescu – un destin în slujba istoriei, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2007, p. 65. 28 Dr. C. Angelescu, Evoluţia învăţământului primar şi secundar în ultimii 20 de ani, Bucureşti, Imprimeria „Curentul” SA, 1940, p. 4. 29 Gh. Nichifor, op. cit., p. 112-113. 30 Ibidem, p. 114.

202

între 5-12 aprilie la Târgu-Jiu. Au luat parte 161 de persoane, şase fiind din alte judeţe, cinci absenţi, pentru fiecare enumerându-se motivele. Documentul este un autentic raport, alcătuit într-o desăvârşită manieră profesionistă. „Conferinţa – spunea revizorul – care a cuprins şi învăţături practice, fiind ţinută de un om experimentat în ale agriculturii, viticulturii, apiculturii şi lăptăriei, a produs o vie mişcare în auditor care a rămas atât de convins încât a luat hotărârea să pună în aplicare cele ce a auzit.”31 În text este relevat exemplul localităţii Topeşti, unde asociaţia economică susţinută de învăţător a dat „aşa de frumoase rezultate încât procură chiar medicamente sătenilor asociaţi”. Se ofereau detalii despre iniţiative locale în ceea ce priveşte grădinăritul brutăria, maşini de stropit viile etc., menţionându-se că la conferinţă participanţii au vorbit şi despre modul cum se poate combate la sate alcoolismul şi luxul la oraşe. Acţiunile au cuprins demonstraţii de lucru manual. În final s-au stabilit opt învăţători merituoşi pentru a li se acorda sporul de 10%. Nu au fost ignorate problemele de conducere a şcolilor, organizarea bibliotecilor, arhivelor şi cantinelor, cercurile culturale etc.32 Remarcăm minuţiozitatea documentaţiei înaintate de Alexandru Ştefulescu către Spiru Haret: tabel nominal cu date personale, acte justificative pentru absenţi, subiectele abordate de fiecare participant şi aprecierea acestora prin calificative (foarte bine, bine, prea bine, binişor). De asemenea, a fost redactat un proces verbal al fiecărei zile de lucru cu detalierea dezbaterilor.33 Un interes aparte se acorda şi contribuţiei participanţilor din alte judeţe. De exemplu, Elena Harnagea, institutor la Şcoala de Băieţi nr. 3 din Huşi a prezentat comunicarea „Importanţa secolului al XVI-lea sau a Renaşterii din punct de vedere pedagogic”.34 Printr-o altă adresă a Revizoratului şcolar Gorj, către MCIP, Alexandru Ştefulescu propunea acordarea medaliei „Răsplata Muncii”, clasa a II-a, unor învăţători din judeţ. Regele Carol I a aprobat în final, cu rezoluţia lui Spiru Haret, patru din cele şase nominalizări, după cum urmează: George Constantinescu (Ioneşti), Gheorghe Bărbulescu (Turcenii de Sus), Iacob Pârvulescu (Urdarii de Sus) şi Dumitru Popescu (Valea cu Apă).35 Un episod aparte, care ar putea face deliciul presei actuale, îl reprezintă cazul elevului Titi Bălănescu, nimeni altul decât viitorul longeviv primar al Târgu-Jiului şi parlamentar de Gorj. Acesta s-a făcut vinovat de mai multe abateri pentru care a fost mutat disciplinar în clasa a III-a a Şcolii Comerciale din Bucureşti. În august 1901, Spiru Haret aproba eliminarea din toate şcolile româneşti pentru că „în calitate de corespondent din Târgu-Jiu la revistele umoristice din Capitală, şi-a
31 32

DGAN, fond MCIP, dos. 202/1901, f. 1-2. Ibidem. 33 Ibidem, f. 10-11. 34 Ibidem, f. 144. 35 Ibidem, dos. 223/1901, f. 9, 16.

203

permis în numărul 212, an V, din «Moş Teacă» de la 4 aprilie 1899, să îşi bată joc de religie, şcoală şi sentimentul naţional.”36 Detalii cu privire la comportamentul personajului incriminat avem dintr-un document semnat de directorul Iuliu Moisil, prin care Consiliul Profesoral al şcolii analiza abaterile disciplinare ale elevilor Bălănescu Matei, Cămărăşescu Alexandru şi Dumitrescu P. Constantin, cărora li s-a acordat nota 3 la purtare. Ei erau acuzaţi de comportament huliganic (rupere de mobilier, injurii pe stradă etc.), la care se adaugă şi Titi Bălănescu care ar fi scris articole ironice la reviste umoristice. Totodată, într-un tabel era transmisă şi situaţia şcolară „sub orice critică” a fiecăruia dintre ei. 37 Nu putem neglija rugămintea scrisă a lui I. Bălănescu, din 31 august 1901, prin care i se cerea lui Spiru Haret să fie îngăduitor cu fiul său, considerând că nu el „este autorul celor relatate de directorul Gimnaziului Tudor Vladimirescu.” În viza de pe solicitare, ministrul îi pretinde lui Moisil detalii, la care se primea răspuns pe 21 septembrie 1901. Se preciza că elevul Titi Bălănescu avea o comportare reprobabilă, „foarte cunoscută în oraş”.38 Alexandru Ştefulescu a fost printre primii care a iniţiat călătoriile de vacanţă, pentru ca slujitorii şcolii să cunoască direct realitatea şi să le vorbească despre ea elevilor. Mai târziu, Spiru Haret a legiferat această formă de perfecţionare extinzând-o şi la călătorii peste hotare. Să notăm prezenţa ministrului la congresele învăţătorilor, la unul dintre acestea, făcând referire la gorjeni, accentuând asupra prezenţei dascălilor în băncile populare şi cooperativele de consum. „Mişcarea mai consistentă şi mai sistematică – spunea el – a început din acea parte binecuvântată care a dat în acest secol pe Tudor Vladimirescu. Acolo, în Gorj, o mână de oameni cu inimă şi pricepere s-au pus în fruntea nu numai a mişcării culturale, dar şi în fruntea mişcării economice. Ei muncesc cu sârg. Facă toţi astfel!”39 Una din ideile lui Spiru Haret, la care revizorul Ştefulescu era chemat să acţioneze, viza stabilitatea cadrelor didactice. Prin ordinul 1037/1901, Ministerul solicita o situaţie cu învăţătorii care aveau mai mult de opt kilometri până la şcoala unde funcţionau. Ei urmau să-şi închirieze locuinţă pentru familie, articolul 65 din Legea învăţământului pretinzând ca dascălul „să fie statornicit în comuna cu şcoala, pentru a-şi dezvolta tot aici activitatea sa didactică şi în afară de şcoală, fiind exemplu viu prin gospodăria sa în mijlocul sătenilor unde îşi are şcoala.”40 Pentru început, ministrul era nedumerit de situaţia celor 71 învăţători rurali de la Gorj, notând la un moment dat că i se pare „incredibil ca unii învăţători să locuiască la distanţe de 10-20 sau chiar 80 kilometri departe de şcoală.”41
36 37

Ibidem, dos. 313/1901, f. 18. Ibidem, f. 19. 38 Ibidem, f. 24-25. 39 Apud V. Zmeu, Gheorghe Dumitrescu-Bumbeşti, în „Litua. Studii şi cercetări”, vol. VIII, Cluj Napoca, Editura Clusium, 2000, p. 319. 40 DGAN, fond MCIP, dos. 25/1901, f. 212. 41 Ibidem, f. 213-214, 224.

204

Că Spiru Haret dorea să imprime un climat de seriozitate în învăţământul românesc ne-o demonstrează şi faptul că pe raportul revizorului Alexandru Ştefulescu, întocmit cu acest prilej, la 10 ianuarie 1902, se precizau sancţiuni nominale pentru cei care nu respectau restricţiile domiciliului. Astfel, 20 de învăţători primeau reţineri din salarii pentru cinci sau zece zile, dacă nu aveau abateri anterioare, şi mai mult, mergând până la o lună, pentru cei cu avertismente. În această ultimă situaţie se găseau I. Stănescu, care preda la Rugi, dar locuia în Stăneşti şi Ilarie Penescu, învăţător la Vălari, cu domiciliul în Schela. I se cerea revizorului „să observe foarte aproape pe I. Stănescu deoarece toate pedepsele i s-au aplicat pentru lipsuri de la şcoală”.42 Personalitatea lui Spiru Haret este puternică şi adânc ancorată în sufletul miilor de dascăli de pe întreg cuprinsul ţării, fiind solicitat sau pur şi simplu informat despre situaţia din învăţământ şi după plecarea sa temporară din fruntea ministerului. Consemnăm scrisoarea din 14 ianuarie 1906, pe care profesorul C.I. Ştefănescu de la Gimnaziul Târgu-Jiu i-o trimitea. Incidentul relatat şi de „Revista Generală a Învăţătorimii”, din 1 ianuarie 1906, în articolul „Un caz unic”, vorbea despre conflictul dintre profesori şi directorul Institutului „Anastasie Başotă” din Pomârla. Erau semnalate tot felul de nereguli privind starea disciplinară a profesorilor şi elevilor, note, plata salariilor etc. Directorul respectiv lua măsuri abuzive împotriva celor care erau în dezacord cu el, influenţând-i până şi pe cămătarii care îi împrumutau cu bani pe dascăli, când nu îşi luau salariile la timp. Profesorul, transferat acum la Târgu-Jiu, povesteşte cum un asemenea personaj, din Dorohoi, l-a refuzat spunându-i: „Nu mai dau bani la profesorii din Pomârla!... Nu ştiu când o să te dea afară domnul director!”43 Documentul ne dovedeşte încrederea de care s-a bucurat Spiru Haret în timpul cât a fost ministru, spiritul justiţiar de care era animat. Demonstraţia acestui comportament ne este ilustrată şi de o scrisoare nesemnată, dar care presupunem că îi aparţinea, din moment ce face parte din fondul arhivistic ce-i poartă numele. El atrăgea atenţia învăţătorilor convocaţi de ministerul conservator pentru o consfătuire la Galaţi, în vacanţa de Crăciun a anului 1905, că „adevăratul scop este de a face din dascăli instrumente politice şi de a se ridica câţiva dintre iniţiatori, cunoscuţi prin amestecul lor în politica de partid.” Fidel reprezentant al intereselor generale ale şcolii româneşti, le mai spunea printre altele, „că nu pe calea politicii s-au ridicat învăţătorii, ci numai printr-o muncă inteligentă şi patriotică.”44 Prin 1910, Spiru Haret era solicitat de un anume Petre T. Rădulescu din Muşeteşti să înfiinţeze o şcoală de meserii care să-i pregătească „pe lucrătorii lăptăriilor, şuncăriilor şi strângătorilor de ouă şi de păsări”. Respectivele domenii întâmpinau mari dificultăţi întrucât nu existau „maeştri pricepuţi şi anume
42 43

Ibidem, f. 219. Ibidem, fond Spiru Haret, dos. 6, f. 138-141. 44 Ibidem, f. 84.

205

pregătiţi”. Ataşat scrisorii îi trimitea un exemplar din ziarul „Epoca”, ce aducea critici neîntemeiate mişcării cooperatiste. 45 Ultimul mandat al lui Spiru Haret s-a încheiat la 28 decembrie 1910, dar ecourile activităţii sale cu greu puteau fi estompate. În ziua de 21 mai 1911, la Bâlteni, a fost inaugurată Şcoala Primară „Dincă şi Maria Schileru”, construită şi utilată pe cheltuială totală a lui Dincă Schileru. În urmă cu mai mulţi ani am intrat în posesia actului de donaţie pe care l-am publicat integral, cu remarcile de rigoare, într-o revistă locală. Între altele, documentul sublinia şi susţinerea pe care a avut-o de la ministrul reformator care a semnat actul de înfiinţare în 1910.46 Legat de acelaşi Dincă Schileru, un simbol al acestor meleaguri, vom aminti că Spiru Haret şi „deputatul sătenilor” s-au întâlnit şi în arena parlamentară, primul aflându-se pe banca ministerială. În şedinţa din 2 februarie 1904, Comitetul delegaţilor de secţiuni a prezentat un proiect vizând modificarea unor articole din Legea învăţământului primar. Dincă Schileru se asociază deputaţilor M. Moisescu şi I. Hristescu în lansarea iniţiativei cu privire la salarizarea maestrelor de lucru manual de la bugetul de stat. „Este o propunere – susţin ei – pe care o facem în dorinţa de a vedea pe fetele sătenilor noştri îndrumate cât mai curând posibil pe calea cea bună, pe calea practică şi folositoare a învăţăturii lucrului manual.” Ministrul îi îndeamnă pe cei trei (de altfel amendamentul trebuia susţinut conform regulamentului de minim şapte deputaţi) să renunţe la idee întrucât bugetul nu ar putea suporta asemenea cheltuieli. „Astăzi – declara el – nu ne putem angaja la asemenea cheltuieli, cu atât mai mult că la noi învăţământul primar şi normal primar e aproape cu totul în sarcina statului, lucru care nu se întâmplă nicăieri aiurea şi ar trebui să nu se întâmple nici la noi. Pentru că dacă este un serviciu eminamente local este desigur acesta.”47 De multe ori, cum ne demonstrează presa vremii, cu deosebire în anii de după război, ecourile guvernărilor lui Spiru Haret, ale reformelor sale, nu au fost uitate. Institutorul gorjean Em. Popescu îl invoca în 1920, spunând: „Nemuritorul Haret, gândindu-se la necesitatea acestui lucru pentru şcolarul devenit adult (deprinderea cititului – n.n.) scrie însuşi un regulament pentru înfiinţarea şi funcţionarea bibliotecilor săteşti, câte zece la judeţ şi însărcinează pe prof. Anghel Dumitrescu să alcătuiască o listă de cele mai potrivite cărţi. Ideea nu a prins, căci nu s-a putut alege o listă potrivită. S-a schimbat mereu lista, dar, la drept vorbind, nici până acum nu s-a ajuns la noi, la înfiinţarea unei biblioteci anume creată pentru popor, pe înţelesul lui.”48 I. Mateiescu, învăţător în Stroieşti şi promotor al mişcării cooperatiste nota şi el un an mai târziu: „Graţie muncii dezinteresate a celor doi factori importanţi de
45 46

Ibidem, dos. 8, f. 158-159. Gh. Nichifor, Dincă Schileru – ctitor de şcoală gorjeană, în „Terra Litua”, Târgu-Jiu, an I, nr. 1, din 1997. 47 „Monitorul Oficial”, Dezbaterile Adunării Deputaţilor, nr. 33, din 11 martie 1904, p. 46. 48 Em. Popescu, Contribuţiuni la luminarea poporului, în „Revista Jiului”, Târgu-Jiu, an I, nr. 6, din 15 decembrie 1920, p. 7.

206

la sate – preotul şi învăţătorul – şi cu sprijinul şi ocrotirea marelui Haret, omul şcoalei, părintele ţărănimii şi cel mai înaintat democrat sincer al vremurilor în care a trăit, mişcarea cooperatistă s-a întins şi a atras atenţia conducătorilor ţării care, prin legea băncilor populare din 1903, le organizează, asigurând – prin controlul şi sprijinul statului – bunul mers şi înflorirea lor.”49 Este de reţinut că în ziua de 12 decembrie 1932 s-a organizat la Târgu-Jiu, din iniţiativa dr. N. Hasnaş, fruntaş al Partidului Naţional Liberal, acţiuni de comemorare prilejuite de împlinirea a 20 de ani de la trecerea în nefiinţă a marelui ministru reformator. Pentru început a avut loc o întrunire la Clubul Liberal din Târgu-Jiu, unde vorbitorii „au evidenţiat întreaga activitate a lui Spiru Haret, în cadrul Partidului Liberal, pe care l-a onorat şi întărit”. Apoi, festivităţile au continuat în amfiteatrul Liceului „Tudor Vladimirescu”, seria cuvântărilor fiind deschisă de Nicolae Hasnaş, care a creionat cadrul economic, social şi moral ce domina epoca în care a trăit şi a lucrat cel omagiat. El se referă la „starea de robie a ţărănimii şi exploatarea ce o exercitau asupra ei trusturile arendăşeşti”, elogiind iniţiativele lui Spiru Haret în ceea ce priveşte asociaţiile ţărăneşti şi băncile populare. „Înţelegând că ţara nu-şi poate păstra locul printre popoare – spunea medicul gorjean – şi nici îndeplini menirea sa istorică, cu o ţărănime săracă şi neluminată, şi-a pus toată puterea de muncă în slujba acestor idealuri prin şcoală, să dea poporului lumină, iar prin organizaţiile capitaliste să-i îmbunătăţească starea materială.”50 Cunoscându-i bine viaţa şi opera, Nicolae Hasnaş arăta că în acest efort uriaş, Spiru Haret şi-a luat alături preoţii şi învăţătorii „considerându-i singurii factori reali de propăşire a satelor”. Abia după 20 de ani, crede el, românii îşi dau seama cât de mult a cunoscut fostul demnitar realităţile „şi cât de mare e partea lui de contribuţie la redresarea şi punerea zăgazurilor, care au permis măcar în parte dezvoltarea normală a ţării.”51 În acelaşi sens au luat cuvântul şi alte personalităţi locale precum: prof. C. Mihăilescu, pr. Gr. Prejbeanu, înv. Victor Pătrăşcoiu, V. Voiculescu (subinspector la Cooperaţie), prof. Th. Gâlcescu, Leonida Georgescu (Camera Agricolă) şi alţii. Diaconul C. Dănău, directorul Şcolii Normale, a făcut propunerea ca această instituţie să primească numele lui Spiru Haret.52 * * *

49

I. Mateiescu, O scurtă privire asupra cooperaţiei gorjene, în „Revista Jiului”, Târgu-Jiu, an I, nr. 11-12, din 9 iunie 1921, p. 11. 50 „Gorjanul”, Târgu-Jiu, an IX, nr. 46-47, din 25 decembrie 1932, p. 4. 51 Ibidem. 52 Ibidem.

207

Personalitate reprezentativă a vieţii politice româneşti de la cumpăna secolelor XIX-XX, Spiru Haret s-a remarcat prin introducerea unor elemente moderne în învăţământ şi cooperaţie. Legăturile sale cu Gorjul au fost profunde, manifestându-se în susţinerea iniţiativelor locale din cele două domenii, dar şi în sprijinirea Muzeului Judeţean şi a Bisericii. Au beneficiat de înalta sa protecţie personalităţi precum Alexandru Ştefulescu, Vitold Rolla Piekarski, Iuliu Moisil, Dincă Schileru şi alţii. La rândul său a preluat, cu discernământ, de la aceştia, idei valoroase pe care le-a pus în aplicare în proiectele legislative avansate Parlamentului din vremea sa. Activitatea prodigioasă a ilustrului ministru reformator nu a fost uitată de gorjeni nici după dispariţia sa prematură.

208

MARIN BUNESCU, UN ÎNVĂŢĂTOR ÎN TIMPUL LUI SPIRU HARET
Bogdan TEODORESCU*

Résume: Marin Bunescu, un instituteur au temps de Spiru Haret
Né à Suhaia dans le département de Teleorman, Marin Bunescu a été presque quarante années (1872-1911) instituteur dans son village natal. Grandit par le pouvoir de l’étude et des livres, à un nouveau pouvoir il se senti obligé à le partager avec le monde d’où vient. L’élévation du village par la culture c’était la condition essentielle pour lui assurer la prospérité et la participation à la vie publique, croyait Marin Bunescu. Préoccupé permanent par l’amélioration de l’acte didactique, il a écrit des manuels scolaires, il a publié des revues pédagogiques, il a développé des activités spéciales avec un contenu patriotique et se distinguait dans la gestion et l’administration de l’école. Mots-clef: le village, la réforme, l’enseignement, l’alphabétisation, l’abécédaire.

Viaţa publică românească a fost puternic marcată în anii primului interbelic (1878-1916) de două probleme care îşi vor găsi soluţia abia după Primul Război Mondial: chestiunea agrară, care comporta o nouă reformă a proprietăţii rurale în favoarea ţărănimii lipsite de pământ sau cu pământ puţin şi care ar fi dat un nou conţinut dreptului la instrucţie deja obţinut şi reprezentării politice a lumii satului şi chestiunea naţională a cărei rezolvare era doar unirea într-un singur stat şi în marginile aceleiaşi ţări a tuturor românilor. Refuzul vehement al clasei conducătoare de a accepta un nou transfer de proprietate, după cel efectuat în vremea lui AI.I. Cuza a deplasat accentele de la cauză la efecte şi a dezvoltat în acei ani o largă dezbatere, centrată în general pe rolul şcolii, cu deosebire al celei rurale în modernizarea societăţii. Rezultatul a peste 20 de ani de înfruntare politică (1881-1901) a fost o nouă reformă a învăţământului, având drept obiectiv ridicarea sa la standarde calitativ superioare, atât în planul organizării, cât şi al structurii şi conţinuturilor. Era pasul obligatoriu necesar, după ce la 1864 fusese legiferată, între primele ţări din Europa, obligativitatea, egalitatea şi gratuitatea şcolii primare. Nu a fost deci deloc întâmplător că acestui domeniu, fundamental pentru devenirea României, i-au consacrat energia şi competenţa lor câteva dintre cele mai mari personalităţi ale acestei epoci.
*

Profesor dr., Secretar General al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România.

209

În fruntea celor douăzeci de ministere ale Instrucţiunii care s-au succedat de la 1880 până la Primul Război Mondial, s-au aflat astfel politicieni de vârf, de mare autoritate în epocă, ulterior lideri de partid, precum liberalii P.S. Aurelian (18821885), Dimitrie A. Sturdza (1885-1888), între altele promotorul lui Spiru Haret în structurile de conducere ale şcolii şi conservatorii Titu Maiorescu (1888-1889, 1890-1891), Theodor Rosetti (1889-1890) şi Take Ionescu (1891-1895, 1899-1900), dar şi importanţi oameni de cultură precum filosoful Vasile Conta (1880-1881) care a propus un prim proiect de reformă a scolii, istoricul V. AlexandrescuUrechia (1881-1882) sau chimistul Petru Poni (1891, 1896-1896), şi, în fine Spiru Haret, matematician cu o teză de doctorat la Paris în 1878, sociolog, profesor universitar la Bucureşti şi membru al Academiei Române, cea mai importantă figură a şcolii noastre din toate timpurile, care a parcurs în aceşti ani un lung cursus honorum ilustrat cu funcţii precum acelea de membru al Consiliului Permanent al Instrucţiunii între 1881-1882, inspector general al Şcolilor (1884), secretar general între 1884-1888, înainte de a ajunge ministru, opt ani în trei mandate discontinue (1897-1899, 1901-1904 şi 1908-1910).1 Cele mai importante momente ale noii reforme s-au concretizat mai întâi în „Legea asupra învăţământului primar şi primar-normal”, numită după iniţiatorul ei „Legea Take Ionescu”, dezbătută, promulgată şi intrată în vigoare în cursul anului 1893. Devenind ministru al Instrucţiunii, Petru Poni, unul dintre cei mai viguroşi critici ai predecesorului său, a iniţiat un nou proiect legislativ, destinat aceluiaşi subiect, acceptat în 1896. Întoarcerea la putere a conservatorilor şi implicit a lui Take Ionescu, în aprilie 1899, a readus în atenţie legea votată în urmă cu şase ani. În fine, aflat pentru a doua oară în guvern, Spiru Haret a impus unele amendamente vechiului proiect liberal, promulgat de suveran la 9 iulie 1901. Se punea astfel capăt unei lupte parlamentare de aproape două decenii, declanşată de Vasile Conta şi încheiată acum, parte a marii reforme a lui Spiru Haret. Astfel, deci, în primii ani ai celui de-al XX-lea secol, şcoala românească de toate gradele (primar, secundar, superior) câştiga înfăţişarea sa clasică, toate modificările ulterioare ne mai putând-o schimba.2 Dacă în mod firesc, marile sinteze de istorie naţională se opresc asupra „generalilor” luptei pentru modernizarea societăţii, implicit şi a şcolii, e momentul să ne aplecăm, după atâta vreme şi asupra celor care şi-au servit timpurile şi ţara ca simpli soldaţi într-o mare armată. Valorile în care au crezut, modul în care şi-au însuşit o misiune şi felul în care au dus-o la capăt nu fără mari sacrificii, îi fac la fel de importanţi ca şi cei care i-au condus. Despre unul dintre ei va fi vorba şi în rândurile care urmează.
1

I. Scurtu, I. Alexandrescu, I. Bulei, I. Mamina, Enciclopedia de istorie a României, Bucureşti, Editura Meronia, 2001, p. 126-128. 2 Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare din România până la 1918, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, vol. I, 1984; pentru „Legea Tache Ionescu”, p. 321-324; pentru „Dezbaterile unei noi legi a învăţământului”, p. 369-371.

210

Marin Bunescu (1852-1930) învăţător pensionar, în toamna 1920

211

La vârsta la care începi să înţelegi cine eşti şi care ţi-au fost antecesorii, am descoperit în biblioteca familiei o fotografie şi o statuetă de bronz. Erau două chipuri asemănătoare, prin expresia energică şi hotărâtă care le domina înfăţişarea, şi implicit personalitatea. Bărbatul cu mustăţi mari, întoarse la capete, nas acvilin şi ochii mari, purta redingotă şi era îmbrăcat cu o cămaşă cu gulerul răsfrânt la gât, şi papion. Pe soclul bustului am descoperit numele lui Spiru Haret, iar pe două laturi pe autorul sculpturii, nimeni altul decât Fritz Storck, din marea familie de artişti români de origine germană, care realizase lucrarea la Bucureşti, în anul 1904. Din fotografie mă privea un bărbat cu fruntea înaltă, pe ale cărei margini abia se zăreau şuviţe de păr cărunt, cu ochii adânciţi în orbite, dar vii şi pătrunzători, cu mustăţi ample care aproape atingeau baza maxilarului, cu un barbişon bogat, îmbrăcat în haine de ceremonie, cu o cămaşă albă, guler înalt şi cu nelipsitul papion. E într-un moment de repaus, de linişte interioară, dar se simte sub înfăţişarea sa calmă şi blândă pulsiunea unui temperament puternic şi a unei voinţe neînfrânte. Omul se afla în amurgul vieţii, dar surâsul abia mijit în colţul gurii arată un drum dus cu bine la capăt, măsurat de multe dificultăţi, dar şi de satisfacţia succesului. Data de pe verso, noiembrie 1920, ni-l arată la 68 de ani (se născuse probabil în 1852), pe care îi poartă cu distincţie şi forţă. Este un învăţător pensionar, pe atunci membru marcant al Partidului Ţărănesc, pe numele său Marin Bunescu, cu totul întâmplător străbunicul matern al celui care scrie. 3 Ce legătură s-a statornicit între cele două obiecte? Astfel spus, cum a ajuns bustul de birou al lui Spiru Haret în posesia lui Marin Bunescu este o poveste lungă şi întortocheată din care vom prezenta acum doar esenţialul. În vremea răscoalei din 1907, când a fost pus într-o situaţie complicată în satul în care era institutor, la Suhaia, acesta din urmă a cerut protecţia ministrului care l-a chemat la Bucureşti, i-a încredinţat temporar un post în capitala de judeţ, la Turnu Măgurele (Teleorman) şi la plecare i-a dăruit în semn de mare preţuire statueta sculptată în bronz care îl reprezenta şi pe care nu o atribuia decât unor oameni excepţionali, în situaţii pe măsură. Spiru Haret aflase de el cu mai mulţi ani în urmă, când atacat din toate părţile pentru convingerile sale social-democrate, ministrul ordonase o inspecţie şi trimisese la şcoala unde era învăţător pe cel mai exigent dintre slujbaşii săi, cu dispoziţia fermă de a-l îndepărta din învăţământ. După o săptămână întreagă, urmărindu-l atent pretutindeni, la catedră, dar şi în comunitate şi familie, inspectorul a redactat un proces verbal de constatare absolut elogios, pe care şeful
3

Marin Bunescu a lăsat la moarte o arhivă din ale cărei acte şi documente s-a alcătuit şi lucrarea de faţă. Fotografia sa a fost multă vreme înrămată şi expusă, apoi aşezată într-un dosar printre hârtiile sale. Din nefericire, o parte importantă a acestui tezaur de familie s-a risipit, iar ceea ce s-a păstrat nu a fost niciodată inventariat, clasificat şi numerotat. Bustul lui Spiru Haret a trecut de la străbunicul meu la bunicii mei, care l-au păstrat pe biroul de lucru al familiei, şi de acolo, la autorul acestor rânduri, care l-a considerat întotdeauna cea mai preţioasă moştenire de la antecesorii săi. În fine, orice referire la această arhivă va fi însoţită doar de numele autorului şi al documentului; în situaţia în care va fi vorba de un text cu mai multe pagini vom marca şi numărul.

212

său şi l-a însuşit cu toate concluziile sale. Actul, aflat în posesia familiei, şi văzut de autor în urmă cu mai mulţi ani, nu a mai putut fi găsit la data redactării acestui text. Atunci când l-a întâlnit pe marele om al şcolii, deci în 1907, Marin Bunescu împlinise 54 de ani şi se afla aproape de sfârşitul carierei didactice, iar viaţa sa de până atunci cunoscuse multe împliniri, dar şi destule momente de răscruce.4 Pentru a o lua de la început, vom spune că se născuse la o dată greu de precizat, dar în tradiţia familiei plasată pe la 1852, într-o familie de ţărani săraci, dintr-un sat din sudul ţării. Suhaia, căci despre această aşezare teleormăneană este vorba (unită cu Fântânele în mai multe rânduri după 1870), se găsea pe atunci, ca şi astăzi, la o distanţă de 12 kilometri de Zimnicea şi la 41 kilometri de TurnuMăgurele, capitala judeţului Teleorman. Aşezată pe coasta şi culmea unui deal, pe ţărmul de nord-est al lacului cu acelaşi nume, oferă prin apropierea de Dunăre şi implicit de ţărmul bulgăresc al fluviului, o privire largă atât asupra Şistovului vecin, cât şi asupra Nicopolei mai depărtate.5 Fâşia pe care se găsea satul fusese călugărească şi „se ţinea de mânăstirea Clocociov din Olt”. La 1864, după reforma agrară a lui Al. I. Cuza, deşi pământul nu a fost îndestulător, au rezultat totuşi 107 fruntaşi, 181 mijlocaşi şi 56 pălmaşi, la care s-au adăugat doi preoţi şi 7 meseriaşi cu 363 de locuri de casă şi 1508 pogoane loc de muncă.6 Şcoala în care a făcut cursurile primare şi Marin Bunescu funcţiona de la 7 decembrie 1841, pe atunci cu
4

În tumultul evenimentelor din 1907, Marin Bunescu a ţinut un jurnal într-un carnet de mici dimensiuni. Credea că va putea urmări evenimentele de acasă, de la Suhaia, şi în 10 martie 1907 începea prin a povesti ce s-a întâmplat în sat cu o seară înainte. Îngrijorat, dar stăpân pe sine, el a caligrafiat cu grijă patru-cinci pagini cu cerneală neagră, la biroul său. De a doua zi, când se precipită evenimentele, însemnările sale sunt scurte, asemenea unui reportaj de front, scrise probabil pe genunchi, cu un creion nu întotdeauna bine ascuţit. Foarte probabil îşi părăsise locuinţa împreună cu soţia şi copiii, stând ascuns undeva. După toate câte le făcuse şi încă mai avea să le facă pentru consătenii săi, primise şi marea dovadă a recunoştinţei lor. Învăţătorul satului, care trăise printre ei de o viaţa întreagă, dintr-un salariu de bugetar, era considerat acum un om care se chivernisise, deci şi avutul său trebuia distrus cu cine ştie ce consecinţe pentru el şi familia sa. La 14 martie 1907 primea ziarul „Dimineaţa”, de unde a aflat de căderea guvernului conservator şi venirea la putere a liberalilor. Între noii veniţi se afla şi prietenul său V.G. Morţun, care probabil a fost înştiinţat de situaţia în care se afla aproape imediat. Suntem de acum în 15 martie 1907 când la Suhaia sosea o telegramă de la noul ministru al Instrucţiunii, care îi cerea să se prezinte la Bucureşti în 24 de ore. Întâlnirea cu Spiru Haret a avut loc la orele 16:30, a doua zi, deci pe 16 martie Marin Bunescu primind însărcinarea de subrevizor şcolar în judeţul Teleorman. Pe 18 martie 1907 era la post la Turnu Măgurele, unde va rămâne doar o săptămână, opoziţia autorităţilor locale sfârşind prin a-l îndepărta. Pe 25 martie 1907 se întorcea la Suhaia şi se ocupa, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, de problemele urgente ale şcolii. În partea a doua a acestui articol ne vom ocupa pe larg de aceste însemnări redactate sub presiunea evenimentelor, la capătul cărora, ameninţat acum, la sfârşitul lui martie şi începutul lui aprilie 1907, de oficialităţile care organizaseră represiunea, Marin Bunescu se gândea serios că va împărtăşi soarta suhăienilor săi aflaţi în detenţie. Arhiva M. Bunescu, Jurnalul din 1907, (10 martie-10 aprilie 1907), p. 24-30. 5 În ultimii ani ai vieţii, Marin Bunescu a elaborat o monografie a satului Suhaia, care cuprinde un scurt istoric, date despre populaţie, habitat, şcoală, biserică, marea proprietate, mijloacele de muncă şi puterea economică a locuitorilor etc. Vom cita în continuare Arhiva M. Bunescu, Monografia Suhaia, p. 1-2. 6 Ibidem.

213

25 de copii, primul învăţător fiind un anume Stan Chirilă, în slujbă vreme de cinci ani. 7 Nu s-au păstrat acte de studii, aşa că tot ce ştim despre anii de formare ai viitorului dascăl din Suhaia, este că a absolvit în 1872,8 Şcoala Normală Carol I, la Bucureşti, unde din lipsa mijloacelor materiale se înscrisese după un lung drum parcurs pe jos din comuna natală până în capitala ţării, şi obligatoriul examen de admitere. Este de bănuit, pentru că durata cursurilor era de trei ani, dintre care doi studii teoretice şi al treilea practică pedagogică, iar candidaţii trebuiau să aibă cel puţin 16 ani, că Marin Bunescu a ajuns aici în 1869, probabil la 17 ani. Ştim că toţi elevii provenind mai cu seamă din judeţele limitrofe capitalei erau interni, primeau burse din partea statului şi gratuit haine şi rechizite. La sfârşit erau însă obligaţi să rămână pe locurile unde fuseseră repartizaţi vreme de 6 ani.9 Când a sosit la Suhaia ca învăţător, Marin Bunescu a găsit aici o şcoală care beneficia de un local propriu, „ridicat din pământ bătut şi acoperit cu fier”, a cărui construcţie se încheiase chiar cu un an înainte. 10 La acea dată, în anul 1872, cursurile erau urmate de 75 din cei 171 de copii de vârstă şcolară ai satului, (cu un procent de alfabetizare de 55%), toţi fiind în grija unui singur dascăl, evident, proaspătul absolvent al Şcolii Normale bucureştene. 11 La venirea sa la post,12 elevii învăţau după un orar în care intrau scrisul cititul, 13 instrucţia creştină, noţiuni de calcul cu numere întregi şi fracţii şi reguli memorate pe de rost. În 1905, când a scris monografia şcolii, nu şi-a mai adus aminte însă de titlul niciunui manual folosit în anii ’70, înainte ca el să ajungă în comuna natală.14 Pentru a înţelege mai bine ce s-a întâmplat în învăţământul primar românesc pe durata celor aproape 40 de ani, cât Marin Bunescu a făcut parte din sistem, îi vom împărţi în două mari perioade: cea dintâi, din 1872 până în 1893 (la „Legea Take Ionescu”), pe care o vom numi generic pre-haretiană, iar cea de-a doua, din 1893 până în 1911, cum altfel decât haretiană, aceşti ani coincizând în termeni generali cu cele trei mandate ministeriale ale marelui om al şcolii. De altfel, în acest răstimp, cei doi s-au întâlnit în 1907 şi ultima oară în 1912, la inaugurarea
7

M. Bunescu, Monografia (istoricul) şcoalei din comuna Suhaia, Alexandria, Tipografia A. N. Vasilescu., 1906, p. 1. 8 Arhiva M. Bunescu, Fişă biografică, redactată probabil după pensionarea sa în 1911. 9 N. Adăniloaie, Istoria învăţământului primar (1859-1918), Bucureşti, Editura CrisBook Universal, p. 107-108. 10 M. Bunescu, , Monografia şcoalei, p. 7. 11 Tabel statistic cu copiii de vârstă şcolară, elevii şi absolvenţii înregistraţi între 1867-1880, Ibidem, p. 6. 12 Instalarea lui Marin Bunescu la şcoala primară din Suhaia este controversată cronologic. Într-un tablou cu toţi învăţătorii care au funcţionat aici de la înfiinţare până la 1 septembrie 1905, el apare la poziţia a opta, încadrat la 1 septembrie 1872, ibidem,p. 12. Din altă sursă, Înalta Curte de Conturi, atestă însă prezenţa sa la Suhaia de la 1 aprilie 1873, de la această dată urmând a fi retribuit lunar, Arhiva M. Bunescu, Certificat al Înaltei Curţi de Conturi, emis în urma unei cereri din 22 iulie 1910. Actul este adăugat unui material publicistic, intitulat „Valoarea muncii intelectuale”, datat 9 februarie 1911. 13 Ibidem, p. 8-9. 14 Ibidem, p. 9.

214

unei şcoli din comuna Ulmeni (judeţul Teleorman), când Marin Bunescu a citit un discurs foarte elogios la adresa fostului ministru al Instrucţiunii, prezent şi el la manifestare. Este de remarcat că la acea dată Marin Bunescu era pensionar de un an de zile, iar Spiru Haret nu mai avea de trăit decât câteva luni (a decedat în luna decembrie a aceluiaşi an). 15 Referindu-ne deci la primii 20 de ani, să remarcăm pentru început că modul în care a fost reglementată activitatea şcolii în perioada care separă prima Lege a Instrucţiunii Publice (1864) de „Legea Take Ionescu”, cel puţin în ce priveşte numărul de clase al şcolii primare era dominat de o anumită indecizie. Astfel, până în 1863, şcoala rurală a avut patru clase, apoi şase, surplusul fiind destinat pregătirii elevilor pentru viaţa câmpenească. În 1891 s-a renunţat la ultima clasă şi au rămas astfel doar cinci. 16 O programă de la 1878 se întemeia la clasa I-a pe limba română, religie, aritmetică, şi caligrafie, discipline care compuneau orarul şi în clasa a II-a. În clasa a III-a, păstrându-se cele mai sus numite, se adăugau istoria naţională, cu câteva biografii de personalităţi şi geografia judeţului, completată în clasa a IV-a cu geografia României şi alte biografii de la Ştefan cel Mare la Tudor Vladimirescu. Desenul linear era o altă nouă materie de studiu. În clasa a V-a şi a VI-a, programa la limba română le solicita elevilor să alcătuiască petiţii, contracte, învoieli sau epistole, iar celorlalte obiecte mai sus studiate li se adăugau noţiunile de agricultură şi horticultură, noţiuni de economie şi creşterea vitelor, igienă şi medicină, unelte, construcţii şi activităţi practice. La ambele ultime clase se făceau exerciţii militare şi aşa cum se va vedea şi în această privinţă, Marin Bunescu era un antemergător. În fine, după 1891, prima materie era considerată citirea, urmată de scriere, aritmetică, exerciţii corporale, cât şi jocuri; istoria şi geografia, precum şi desenul se adăugau într-a doua, micile compoziţii şi caligrafia în clasa a III-a, gramatica în clasa a IV-a, geometria şi geografia generală în clasa a V-a.17 Un regulament de ordine şi disciplină pentru şcolile rurale de ambele sexe a fost introdus în 1880, stabilind durata cursurilor de la 15 septembrie la 30 iunie. Regulile de conduită pentru elevi erau foarte stricte: să se ridice în picioare la intrarea învăţătorului sau a altor persoane de consideraţie, să asculte pe învăţător, să nu-l vorbească de rău, să nu mintă, să nu scrie pe mese sau pe pereţi, să nu înjure, să nu se certe niciodată cu colegii, să nu fure, să restituie păgubaşilor obiectele pierdute. Pedepsele degradante erau cu desăvârşire interzise. 18 Învăţătorilor li se cerea în schimb punctualitate şi corectitudine exemplară. Clasele se împart de regulă în diviziuni, ordinea fiind inversă interesului pentru învăţătură, cei slabi şi începătorii – în faţă, ceilalţi în spate.19 Doamnele şi domnişoarele învăţătoare erau
15

Arhiva M. Bunescu, „Cuvântare ce avea a se rosti cu ocazia inaugurării localului şcolii din Ulmeni, judeţul Teleorman, august 1912, în prezenţa lui Spiru Haret”. 16 N. Adăniloaie, Istoria învăţământului primar (1859-1918), p. 150-153. 17 Ibidem. 18 Ibidem, p. 153-155. 19 Ibidem, p. 156-158.

215

obligate să se îmbrace cu mare sobrietate, cu fuste foarte lungi şi pălărie pe cap. După 1880, portul costumului popular la catedră a devenit obligatoriu.20 Este clar deci că nu oricine putea exercita această profesie, fiind necesar un nivel înalt de competenţă şi de integritate morală, greu de atins în acele vremuri, în care o mare parte a învăţătorilor nu era calificată. În primii săi ani de învăţământ, Marin Bunescu a folosit în şcoală cărţile lui Ion Creangă, călduros recomandate de Titu Maiorescu pe când era ministru.21 De asemenea învăţătorul din Suhaia îşi mai aminteşte şi de manualele lui Petre Dulfu şi Simion Mehedinţi, dar acestea nu puteau fi printre cele utilizate atunci, având în vedere datele de naştere ale autorilor.22 Încă din această vreme Marin Bunescu va da curs câtorva oportunităţi imediate. Introducerea disciplinei „Geografia judeţului Teleorman”, l-a determinat să alcătuiască un prim manual cu acest subiect, împreună cu doi colegi şi spre 1879 să redacteze chiar un abecedar, din care s-au păstrat două exemplare şi despre care putem afirma fără exagerare că este cea mai de preţ realizare a sa din epoca începuturilor didactice. Repartizată în 58 de segmente, lucrarea este desăvârşit redactată într-o caligrafie de mare frumuseţe şi nobleţe. Literele uşor aplecate spre dreapta sunt construite cu o mare îndemânare şi trădează un caracter puternic şi-o neobosită dorinţă de perfecţiune. Am putea spune fără să exagerăm că aici Marin Bunescu îşi dă întreaga măsură de pedagog şi de om dedicat mai binelui obştesc. Într-o precuvântare, autorul îşi explică metoda „a ajuta... pe copii în descoperirea elementelor limbii (vorbite), după un început cu totul elementar şi a forma un semn convenţional şi propriu pentru fiecare sunet (pentru limba scrisă), mi se pare cu mult mai natural ca a-i da vorbe întregi şi a-i pretinde să le analizeze sau a-i da semnul unui sunet de-a gata şi a-l obliga să îl recunoască”. Altfel spus, învăţătorul socoteşte că sunetele vorbite şi semnele lor grafice trebuiesc însuşite concomitent, abia ulterior ar urma a compune cu ele cuvinte, apoi propoziţii şi fraze. Deloc întâmplător un capitol pregătitor este consacrat formelor geometrice recognoscibile în înfăţişarea literelor, dreapta culcată, în picioare, aplecată la dreapta sau stânga, crucea făcută din mai multe drepte, liniile, cercurile, cercurile turtite la dreapta, la stânga, sau culcate etc. Partea întâi este intitulată „Descoperirea sunetelor” şi acolo vocalele „i”, „o” şi „u” sunt marcate cu semnele grafice corespunzătoare, asociate cu consoanele „n” şi „c”, cu care se construiesc şi primele cuvinte: „nuc”, „cui”, „cuc”, apoi şi primele asocieri: „un nuc”, „un cui” „un cuc”. Pe măsură ce literele se adună, se diversifică şi posibilitatea de a le înţelege, pasul următor fiind propoziţiile simple. Astfel când se ajunge la „ş” şi se trec în revistă câteva cuvinte precum „şes”, „soim”, „naş”, „şorţ”, „moş”, dedesubt apar „Sus pe deal văd un şoim”; „Pe şes văd un şir de cai”; „Un moş cu şorţ” etc.
20 21

Ibidem, p. 158-159. Ibidem, p. 128. 22 Petre Dulfu, profesor la Şcoala Normală, era născut în 1856, iar Simion Mehedinţi în 1869 şi nu puteau scrie şi publica manuale decât după 1880, respectiv 1890, M. Bunescu, Monografia şcoalei, p. 9.

216

Pagină din abecedarul redactat de Marin Bunescu în 1879, la vârsta de 27 ani.

217

După secvenţa 21 consacrată literei „v", este rândul lui „â” şi „î”, al diftongilor şi al asocierilor de consoane cu vocale repetitive, în diverse cuvinte precum „ce”, „ci”, „ge”, „gi”. Interpunctuaţia (virgula, punctul, punctul şi virgula, două puncte, semnele citării şi apostroful) alcătuiesc conţinutul secvenţelor 34 şi 35 care se încheie cu un dialog amuzant, dar scrâşnit între două patrupede aflate într-o rivalitate perpetuă: „M-a muşcat de picior", zice pisica. „M-a zgâriat", spune câinele. Mica poveste are şi o morală, cele două animale care se pârăsc reciproc sunt mustrate de stăpân, care le cere să trăiască în pace, altfel le va măsura spinarea cu bastonul. Nu sunt uitate „întrebătoarea” (semnul întrebării), „semnul chemării” (al exclamării) şi „punctele gândirii" (punctele de suspensie). Cu secvenţa 37 ne aflăm pe teritoriul literelor mari, „I” cu Ion, Iulia, Iancu şi Ialomiţa, şi „T” cu Tudor, Tiberiu şi Targilio (ultimele două cu nume din repertoriul istoriei romane, un împărat şi un rege). De acum până la capăt, elevilor nu li se mai prezintă cuvinte sau propoziţii, ci mici texte care furnizează informaţii şi care de regulă îndeamnă la reflecţie. Iată ce se poate citi la litera „V”: „Viespile înţeapă când sunt supărate. Vierul (paznicul unei vii) este un om bătrân. Vedeţi ce ploaie vine? Veniţi să mergem la un adăpost! Vinul îmbată.” În patru rânduri câteva sfaturi bune o viaţă: Nu zgândăriţi viespile, feriţi-vă de ploaie atunci când ea vine, nu vă îmbătaţi şi fiţi paznici de vie doar la bătrâneţe. Marin Bunescu trece foarte repede şi examenul mai dificil al literelor „w”, „x”, şi, respectiv „y”, unde alege cuvintele. „Wied”, „Xenofonte”, „Yucatan” şi „New York”. Din text aflăm că „Weimar” este numele unui oraş (german), dar de care învăţătorul avea cunoştinţă, „Wied" este numele unui principat (tot german) de care sigur ştia, pentru că de acolo venise Elisabeta, soţia domnitorului Carol I. Xenofonte a fost un învăţat din vechime (scriitor şi om politic grec din secolele V-IV î.Hr.), Yucatan este un spaţiu unde a înflorit civilizaţia Maya, iar New York numele unui oraş. La 1879, Marin Bunescu nu avea de unde să ştie că cel dintâi născut al său Aurelian-Aurel, avea să trăiască acolo aproape toată viaţa. Orice manual care se respectă se încheie cu o recapitulaţie şi aici apar acum împreună şi în totalitatea lor literele mici şi mari, de mână şi de tipar, semnele de punctuaţie şi cifrele de la 1 la 9. Să mai spunem că pentru a face atractivă lectura (în arhiva noastră s-au păstrat doar două exemplare ale abecedarului, posibil însă să fi fost mai multe), destule secvenţe sunt însoţite de vignete lămuritoare. Valoarea excepţională a acestui manual se datorează unui învăţător încă tânăr, (în 1879 avea 27 de ani) şi oricum aflat la începutul carierei. Aceasta nu îl împiedică să se comporte ca un profesionist matur, care stăpâneşte bine o metodă, pe baza căreia elaborează pas cu pas un proiect reuşit. Gândul său întreg despre cum ar fi trebuit să arate abecedarul nu ne este cunoscut, dar ştim că intenţiona să-i adauge şi o carte de citire. Pasiunea sa neobosită nu este egalată decât de conştiinţa că este pe drumul cel bun, singurul pe care poate merge. Am descoperit în paginile abecedarului calităţi rar întâlnite astăzi, după 130 de ani de reforme şi experimente: simplitatea şi accesibilitatea discursului, plăcerea de a instrui fără aroganţa 218

atotştiutorului, finalitatea bine gândită lipsită de ostentaţie, dirijată spre temeiuri de înaltă reflecţie etică, iar totul ca un îndemn perpetuu la joacă, o instrucţie din care subiecţii se descoperă pe sine şi lumea în care trăiesc aparent fără niciun efort, contaminaţi de vraja unui magician neîntrecut. 23 Dacă acestea erau disciplinele de studiu şi manualele timpului, cărora Marin Bunescu le adăuga pe ale sale, să cercetăm puţin şi baza materială a şcolii. Numărând băncile din instituţia de învăţământ, acolo unde era director în primii ani ai secolului XX, Marin Bunescu găsea doar 41, din care numai 18 pupitre pentru elevi. E lesne de înţeles că în urmă cu 30 de ani această zestre fusese cu mult mai săracă, cei 70 de elevi şcolarizaţi anual, înghesuindu-se într-o singură clasă, în condiţii destul de inconfortabile, 24 dascălul se ajuta doar cu o cutie de lemn cu nisip, lungă de 2-3 metri şi îngustă de 20 centimetri, unde se învăţa scrierea, şi cu mai multe table cu litere, tipărite, combinate în silabe, precum „ba”, „bă” sau „bi”, care reprezentau întreg materialul didactic oferit de stat de 18 ani.25 Marin Bunescu fusese singurul învăţător al şcolii de băieţi, după care odată cu mărirea numărului de copii i s-a adăugat un coleg, Ştefan Cernăianu, venit dintr-o comună vecină, absolvent al Şcolii Normale din Târgu-Jiu.26 Până la 1879, şcoala a fost mixtă, după care fetele s-au separat,27 având o învăţătoare – Cleopatra Bunescu, 28 nimeni alta decât soţia lui Marin, absolventă a Şcolii Regale de la Berlin, în 1881, an în care cei doi s-au căsătorit.29 Cum se vor fi
23

S-au păstrat două manuscrise, unul cu foaie de titlu şi numele autorului, celălalt, probabil ciorna, doar cu anul redactării pe copertă, 1879, Arhiva M. Bunescu, Manuscrisele „Abecedar” şi „1879”. 24 M. Bunescu, Monografia şcoalei..., p. 8. 25 Ibidem, p. 6. 26 Ibidem, p. 5. 27 Ibidem, p. 4. 28 Potrivit tabelului nr. 1 din Monografia şcoalei..., p. 12, Cleopatra Bunescu a funcţionat la Şcoala Primară Mixtă din Suhaia, din octombrie 1893 până la pensionare. Este însă cert că venise în Suhaia în chiar anul încheierii cursurilor pentru învăţători de la Berlin (1881) şi că pentru 12 ani i se încredinţase Şcoala primară de fete. 29 Mai tânără cu câţiva ani decât M. Bunescu, se născuse la 1860, şi era sora lui Anghel Demetriescu, un intelectual de vârf de la sfârşitul secolului al XIX-lea, astăzi păstrat în memoria publică doar pentru că a fost unul dintre cei care au contestat în epocă marea valoare a operei eminesciene. Proveneau amândoi dintr-o familie de mijloc din Alexandria, judeţul Teleorman, tatăl fiind boiangiu (vopsitor de textile), mama era însă sora unui medic renumit, ulterior profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Dorinţa de studiu venea deci de la antecesori, fratele mai mare Anghel absolvise Facultatea de Litere din Bucureşti şi beneficiase ulterior de o bursă de studii la Berlin (1877-1881), unde îl însoţise şi Cleopatra. Aceasta a urmat aici, cursurile Şcolii Regale pentru învăţătoare. Din acel timp s-a păstrat o fotografie-portret, de relativ mari dimensiuni, care o înfăţişa la 18 ani. Pentru eternitate ne priveşte dintre ramele aurite o tânără fermecătoare, cu o desăvârşită armonie între chip şi suflet, gata să accepte toate provocările vieţii, dar să se şi bucure de întreaga ei frumuseţe. Cleopatra Bunescu avea să se stingă la numai 59 de ani, în 1919, şi moartea ei urmată de sfârşitul neaşteptat al celor doi băieţi mai mici ai familiei, August şi Horia, seceraţi de flagelul necruţător al gripei spaniole, avea să îl ducă pe Marin Bunescu, altfel atât de puternic, la un pas de sinucidere. Cariera ştiinţifică a lui Anghel Demetriescu a continuat în ţară unde deşi nu a ajuns niciodată în mediul universitar (a fost mulţi ani profesor la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti), a devenit membru corespondent al Academiei Române în 1902. În politică s-a remarcat în Partidul Conservator. A murit în 1903 la Karlsbad (Karlovy Vary). (Vezi şi Dicţionarul literaturii romane de

219

cunoscut şi mai cu seamă cum s-a acomodat proaspăta absolventă cu viaţa dintr-o modestă aşezare teleormăneană, este încă o taină, dar ceea ce este cert e că între cei doi a existat o puternică legătură afectivă, consolidată prin practicarea aceleiaşi profesii, prin dragostea pentru copii, dar nu în ultimul rând şi prin multele privaţiuni pe care le-au depăşit împreună, datorită convingerilor politice şi înaltei exigenţe a lui Marin Bunescu. Marea problemă a sa în cei 42 de ani „de dăscălie” fost să instruiască şi să educe un număr cât mai mare de copii ai satului. După o statistică din 1878, în judeţul Teleorman, 2/3 din copiii de vârstă şcolară erau lipsiţi de lumina cărţii, iar totalul elevilor din ciclul primar rural nu depăşea 496,30 între care 97 la Suhaia.31 Un deceniu mai târziu, cu toate progresele înregistrate, procentul naţional de copii la cursuri nu era mai mare de 24,38% provenind din 40,22% băieţi şi 8,54% fete, ceea ce conduce la un total de peste 75% analfabeţi. Cifra neşcolarizaţilor era foarte mare, dar trebuie făcută observaţia că şcoala nu intrase în tradiţie, că nu trecuseră decât cincisprezece-douăzeci de ani de la reforma lui Cuza şi că mai cu seamă la sat motive economice şi sociale foarte puternice îi îndemnau pe părinţi mai degrabă să-şi reţină copiii acasă decât să-i trimită la cursuri. Reîntorcându-ne la Suhaia, prezentăm mai jos un tabel alcătuit, cu scrupulozitatea care îl caracteriza, de Marin Bunescu în care sunt înfăţişaţi zece din cei douăzeci de ani care separă 1873 de 1893, semnificativi în perspectiva principalelor variabile ale absorbţiei şcolare. 32 Anul 1872 1873 1878 1879 1882 1883 1886 1889 1891 1892 1893 Populaţia şcolară 171 174 193 192 241 240 237 266 280 280 287 Elevi 73 82 97 101 111 103 94 104 128 129 162

la origini până la 1900, Bucureşti Editura Academiei R.S.R., 1979, p. 271-272). Casa lui Anghel Demetriescu, construită în anii 1899-1900, pe Bulevardul Carol la nr. 55, spre intersecţia cu Calea Moşilor, în Bucureşti, este încă în picioare şi a fost declarată monument istoric. Locuită mai mult de fiica sa Cordelia, care a fost soţia lui Gheorghe Taşcă (1875-1951), profesor de economie la Academia Comercială, a aparţinut ulterior soţului celei mai mari dintre fetele lor, Eugen Filotti, care a făcut o mare carieră în diplomaţie, fiind între 1936-1947 ministru în mai multe capitule europene (vezi şi Andrei Pippidi, Casa lui Anghel Demetriescu, în „Dilema Veche”, Bucureşti, anul V, nr. 249, din 20-26 noiembrie 2008, p. 8). 30 N. Adăniloaie, Istoria..., p. 189. 31 M. Bunescu, Monografia şcoalei…, p. 5. 32 Ibidem.

220

Remarcăm de la început că avem de-a face cu cifrele totale ale elevilor şi că nu ştim exact câţi dintre aceştia erau în clasele de la început ale ciclului primar şi câţi în clasele finale, când este ştiut că de regulă un număr relativ mic dintre cei de la cursuri le absolveau integral. De asemenea nu ştim până în 1879, când învăţământul rural a fost demixtat, câţi dintre aceştia erau băieţi şi câte fete. Totuşi câteva constatări se impun încă de la prima vedere. 1. În primii ani ai boom-ului demografic din lumea satului de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, numărul copiilor, potenţial elevi, a crescut de 1,6 ori, în vreme ce capacitatea şcolii de a-i cuprinde a sporit de 2,4 ori. 2. În acest context constatăm totuşi că la Suhaia, rata absorbţiei este aproximativ egală în 1872, 55%, cu 1893, 56%, între aceşti ani existând însă variaţii importante. După 1879, procentele scad la 46% în 1882, la 42% în 1883 şi 1886, în 1889 la 39%, pentru ca după 1890 să crească din nou spre 45%, în 1891, şi 56% în anii 1892 şi 1893. 3. Susţinerea statului pentru alfabetizarea copiilor a fost corespunzătoare posibilităţilor existente în acea perioadă şi s-a reflectat în sporirea localurilor de şcoală nou înfiinţate, finanţarea împreună cu comunele rurale a unui număr mai mare de învăţători, precum şi prin asigurarea dotării minimale a şcolilor.33 Până la 1893, ministerul a răspuns adecvat provocărilor produse de sporul demografic, constant, adăugând celor două posturi deja existente, unul la şcoala de băieţi, celălalt la şcoala de fete, încă unul, cei trei dascăli ai şcolii din Suhaia împărţindu-şi după 1890 clasele şi elevii. Strădania lui Marin Bunescu care s-a descurcat singur vreme de 7 ani, din 1872 până în 1879, cu cel puţin 73 de elevi în anii de început, dar şi cu aproape 100 înaintea demixtării, este absolut remarcabilă. În aceste condiţii, aducerea şi păstrarea fiecărui copil în şcoală era un succes şi un îndemn la perseverenţă într-o direcţie bună, căci singurul mijloc de a determina mărirea numărului de copii în bănci era ca cei deja instruiţi care puteau stârni admiraţia celorlalţi şi dorinţa de a le călca pe urmă, să reprezinte un exemplu. Marin Bunescu a povestit emoţionat istoria mai multor copii care ar fi lăsat de izbelişte vitele la câmp şi au venit să înveţe. Impresionaţi de dorinţa lor de mai bine, părinţii au constatat că strădaniile lor nu au fost zadarnice, atunci când la sfârşitul anului şi-au găsit odraslele printre premianţi.34 Tot pentru a spori numărul ştiutorilor de carte, el a constituit la Suhaia încă din 1878 şcoala pentru adulţi. Cursurile neremunerate de stat sau comună erau
33

De la 1878 la 1888, numărul şcolilor primare crescuse în România cu 1155 de noi unităţi dintr-un total pe atunci de 2912 (447 şcoli de băieţi, 252 şcoli de fete şi 2213 şcoli mixte), 949 de şcoli aveau localuri bune de zid, 1113 localuri medii, iar 350 era închiriate. În acel moment funcţionau în învăţământul primar 2952 de cadre didactice, între care 2498 învăţători şi 454 învăţătoare (de remarcat preponderenta elementului masculin, invers de cum este în zilele noastre). Peste 70% din personalul didactic era calificat. (N. Adăniloaie, Istoria…, p. 179-180, 191-193.) 34 Arhiva M. Bunescu, Amintiri din dăscălie.

221

benevole şi se adresau acelor săteni care vroiau să înveţe citirea şi scrierea. În primii ani (1878-1882) se adunau în bănci de regulă iarna, 10-20, parte civili, parte soldaţi în termen, aceştia din urmă obligaţi să frecventeze regulat, în caz contrar fiind pedepsiţi. 35 În aceeaşi ordine de preocupări, în 1882, Marin Bunescu încerca, împreună cu un prieten, D. Constantinescu, să tipărească o revistă pentru lumea satului, cum altfel numită decât „Lumina”. Din păcate nu s-au păstrat informaţii nici despre conţinutul şi nici despre numărul de apariţii al acestei publicaţii. 36 Autorităţile locale, mă refer în primul rând la cele judeţene, s-au arătat mai degrabă indiferente, remarcându-i munca, dar făcând prea puţin pentru a-l ajuta. Cu primarii comunei însă Marin Bunescu s-a aflat aproape tot timpul într-un conflict pe faţă. În fişa postului acestora se afla stabilirea şi încasarea amenzilor şcolare, pentru părinţii ai căror copii nu frecventau şcoala, ceea ce nu se întâmpla aproape niciodată, plata servitorului (şcolii) şi a combustibilului în vreme de iarnă, dar şi controlul periodic al activităţii dascălilor (în situaţia în care se ştie că 85% dintre ei erau analfabeţi) şi acordarea de eventuale concedii. Ferm ataşat crezului său social, susţinând ţărănimea şi având permanent un ideal de echitate, de dreptate şi de respect pentru lege, Marin Bunescu constata abătut la sfârşitul vieţii că primarii: „sunt persoane fără nicio cultură, fără vreo idee asupra sarcinilor calităţii lor oficiale (se presupune!), fără pătrunderea intereselor comunei şi care privesc şcoala şi pe învăţători ca pe o povară asupra bugetelor locale, ca pe o pacoste asupra lui şi ca pe o înglobire asupra sătenilor. Condiţia ca raporturile între învăţător şi primar să fie bune, era una singură: ca amândoi să facă parte din acelaşi partid politic.” Ori, cum Marin Bunescu avea alte opţiuni, cele social-democrate, e limpede că înregimentarea sa într-unul din cele două partide potente ale timpului era imposibilă, de unde consecinţele de rigoare.37 Aflăm cum îi era răsplătită munca tot de la el. Un act de constatare din anul pensionării trece în revistă toate veniturile sale pe durata a aproape 40 de ani de slujbă, din 1872 până în 1911.38 Intrase în învăţământ cu un salariu de 30 de lei, apreciat drept complet nesatisfăcător, din moment ce din leul zilnic trebuia să scadă un impozit de 10 bani. Lipsurile de tot felul obligaseră de altfel pe Marin Bunescu să locuiască ani de zile în cancelaria şcolii, unde toată averea sa era un pat de scânduri, o masă de brad cu două scaune şi un dulăpior, e drept plin cu cărţi şi reviste. După ce că era mică,
35 36

M. Bunescu, Monografia şcoalei, p. 10. Ibidem, p. 10-11. 37 Arhiva M. Bunescu, Amintiri din dăscălie. La 1887, inspectorul general în Ministerul Instrucţiunii, Alexandru Vitzu, constata că „în majoritatea comunelor noastre rurale... administraţiunea în mod general este cu desăvârşire necorespunzătoare, toate ordinile şi circularele ministrului privitoare la şcoală sunt nesocotite. Oricât de mare ar fi zelul învăţătorilor, el se anihilează faţă de obstacolele pe care le întâmpină din partea notarilor, primarilor, subprefecţilor şi în unele cazuri chiar a prefecţilor”. N. Adăniloaie, Istoria..., p. 179. 38 Arhiva M. Bunescu, Articolul “Valoarea muncii intelectuale”.

222

leafa se plătea trimestrial şi se ridica de către beneficiar de la administraţia financiară.39 Totuşi, până spre 1890, salariul ajunsese spre 90 de lei lunar, la care se adăugau gradaţiile (40-50 lei), ceea ce conducea la o suma de 130,50 lei, practic de mai bine de patru ori mai mare decât în primii ani.40 Am întrebat în dreapta şi în stânga ce se putea face cu banii aceştia la sfârşitul secolului ai XIX-lea. Răspunsurile au mers în aceeaşi direcţie: nu era mult, dar nici puţin, întrucât leul avea înainte de război acoperire în aur. La sfârşitul anilor preharetieni, Marin Bunescu, care se însurase şi avea deja o familie numeroasă (i se născuseră primii zece copii, între care Aurelian în 1882, Constantin în 1883 şi Rodica - bunica autorului, în 1891) reuşise să îşi ridice o casă confortabilă la nivelul acelor vremuri şi să îşi crească urmaşii, din păcate doar pe cei care supravieţuiseră bolilor vârstelor mici. Deşi din motive politice fusese transferat în şcoli îndepărtate de satul natal, prestigiul său a fost în creştere după 1885, ceea ce a determinat între altele renovarea vechiului local şi constituirea acolo a trei săli de clasă pentru cei trei învăţători care lucrau împreună.41 Avea şi un dulap cu materiale didactice şi patru mese, una în cancelarie, celelalte în clase,42 iar în 1894 primise Medalia „Serviciul Credincios", Clasa I de Aur. Trecute erau şi vremurile evocate aici în două amintiri pilduitoare. Într-una din ele, suntem în mai 1875, învăţătorul este surprins de autorităţile judeţene făcând instrucţie cu circa 40 de elevi pe dealul comunei. Copiii-soldaţi erau îmbrăcaţi în uniforme de căciulari, cusute în sat şi aveau în mâini puşti de lemn. Tânărul care îi însoţea le era dascăl la clasă şi îi învăţa să manipuleze armele, să ochească şi să se desfăşoare în formaţii de luptă. Pregătirea premilitară a elevilor evidenţiată ca un fapt singular în şcolile judeţului, de subprefectul aflat în inspecţie, nu făcea dovada unui exces de zel sau consecinţa unui caracter autoritar, căruia nui ajungeau zidurile clasei. Mult mai aproape de adevăr era că învăţătorul înţelegea foarte bine, în mai 1875, contextul politic al momentului. Era întru-totul de acord că independenţa naţională nu va putea fi obţinută decât pe cale armată şi că datoria sa patriotică era să-i pregătească şi pe elevi pentru încercările care vor urma. O altă întâmplare ni-l arată în dublă ipostază. Zugrav de nevoie în incinta unde urma să deschidă cursurile, a fost confundat de un arendaş al moşiei satului cu un meseriaş oarecare, dar s-a prezentat câteva minute mai târziu în alte haine, vizitatorul încunoştinţat de performanţele sale didactice, încredinţându-i spre instruire copiii, o fetiţă de nouă ani şi fratele ei mai mic. Devotamentul pentru scoală şi satul în care se născuse, dar şi prestigiul câştigat la catedră se dovedeau şi de data aceasta mai puternice.43
39 40

Ibidem. Ibidem. 41 M. Bunescu, Monografia şcoalei, p. 8. 42 În ultimii ani, preţuirea şcolii se exprimase şi în materialul didactic oferit de minister în valoare de 600 lei. 43 M. Bunescu, Ani de dăscălie.

223

După 25 de ani de slujire devotată a satului şi a şcolii, Marin Bunescu se convinsese că o reală ameliorare a vieţii ţăranilor şi un progres semnificativ al învăţământului rural nu se pot obţine decât prin înregimentare politică. Cum în epocă ţăranii nu beneficiau de dreptul la vot (toate încercările de a constitui un partid care să-i reprezinte eşuaseră), învăţătorului din Suhaia, ferm ataşat stângii, nu i-a rămas decât adeziunea la Partidul Social-Democrat care funcţiona din anul 1893. Dar despre militantismul politic al lui Marin Bunescu şi istoria ultimilor săi ani de şcoală va fi vorba într-un articol care va urma.

224

V. ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
DASCĂLI DE ELITĂ – SABIN EVUŢIANU (1889-1977)
Dumitru TOMONI*

Abstract: Top-notch schoolmasters – Sabin Evuţianu (1889-1977)
Top-notch schoolmaster, man of culture, trainer, chief of the teaching in the area of Banat for more than two decades, as well as president of the provincial branch of „The Art of Banat”, Sabin Evuţianu played an exceptional part in the school and cultural life of Banat. After he has finished primary school in Pecica (the county of Arad) he attended the secondary school in Brad, he went to high school in Oradea and Braşov and later he attended the university in Budapest. After graduating from university he worked as a teacher in Caransebeş and Arad and on the 1st of May 1923 he moved to Timişoara where he was appointed inspector (1923-1929) and School Inspector General (1929-1946). Being aware of the changes the Great Union brought about, Evuţianu had an important contribution in reorganizing the Romanian teaching as well as in setting the first curricula, made for the Romanian schools in Ardeal and Banat. He also worked as a publisher of the following: „The Romanian from Arad”, „The yearbook of the Traian Doda High School in Caransebeş” and the „Torch” gazette in Caransebeş. At the same time he published several teaching works and tens of studies and articles. Being interesed in the unity and prosperity of the Romanians he took a great part in setting up and organizing The Provincial Branch of „The Art of Banat”. In September 25th 1977 Sabin Evuţianu died. He was a great schoolmaster, a man of culture, an exceptional character and a good Christian. For many years he was a synodic deputy in Caransebeş and a member in the diocesian congregation in Timişoara. Keywords: schoolmaster, School Inspector general, The Regional Branch of „The Art of Banat”, publisher, synodic deputy

*

Prof. dr., directorul Liceului Teoretic „Traian Vuia”, Făget.

225

I. Copilăria şi studiile Dascăl de elită, om de cultură, formator de opinie, şef al învăţământului bănăţean timp de peste două decenii şi preşedinte al Regionalei „Astra Bănăţeană”, Sabin Evuţianu s-a născut la 23 iulie 1889 în comuna Pecica, judeţul Arad, într-o familie de preoţi din Ţara Moţilor. Mama sa era bănăţeană din comuna Vinga. Prin părinţii săi Evuţianu sintetiza „perseverenţa ardeleanului cu supleţea şi orizontul larg al bănăţeanului”1. Din păcate, a rămas orfan de ambii părinţi încă de la vârsta de zece ani fiind susţinut de familia profesorului Oprişa de la Brad şi de unchiul său, Aurel Sadici. După ce a terminat şcoala primară la Pecica, a urmat gimnaziul la Brad şi liceul la Oradea şi Braşov, fiind bursier al Fundaţiei „Elena Ghiba Birta”. La liceul „Andrei Şaguna” din Braşov, în ultima clasă, a fost desemnat prefect al liceului, ca o recunoaştere a rezultatelor obţinute la învăţătură. Încă de pe băncile liceului şi-a început activitatea publicistică, în 1906, colaborând cu reportaje la ziarele „Poporul român” din Budapesta şi „Românul” din Arad sub pseudonimul Narcis. Beneficiind de o bursă acordată de Fundaţia „Emanuil Gojdu”2, a urmat în perioada 1906-1910, Facultatea de Filosofie de la Universitatea din Budapesta, obţinând licenţa în anul 1911. În 1912 trece examenul pedagogic şi devine profesor de ştiinţe ale naturii şi geografie. În timpul anilor de studenţie a fost ales secretar şi în anul IV, preşedinte al Societăţii „Petru Maior” din Budapesta, la activităţile organizate de el participând printre alţii şi scriitorul Ion Luca Caragiale şi fruntaşul mişcării naţionale din Ardeal, Vasile Lucaciu 3. Aici s-a inspirat din ideile naţionale ale timpului şi a cunoscut spiritul militant în care s-au format tinerii români înregimentaţi sub drapelul românesc al Societăţii academice „Petru Maior”, adevărată cetăţuie de rezistenţă românească, de lumină spirituală şi de conştiinţă naţională. Mediul spiritual întâlnit în cadrul acestei societăţi, a avut un rol decisiv în formarea personalităţii viitorului dascăl şi în întreaga sa evoluţie intelectuală, după propria-i mărturisire: „La Budapesta, unde studiau cei mai mulţi studenţi români, am găsit atmosfera generaţiei Luceafărului lui Octavian Goga, consacrat deja poet al pătimirii noastre şi atmosfera ziarului «Lupta» redactat pe atunci, de inimosul român tipograf D. Birăuţiu. Badea Cîrţan, care în drumul său spre şi de la Roma a poposit la societatea noastră studenţească «Petru Maior», venea adesea cu noutăţi literare şi cu veşti de mari nădejdi aduse din «Regat» prin «Vama Cucului»”4.
1

C.N. Mihalache, Un participant la Unirea de la 1 Decembrie 1918: Sabin Evuţian în „Orizont”, Timişoara, an. XXVIII, nr. 48/1977, p. 3. 2 Cornel Sigmirean, Istoria formării intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat în epoca modernă, Cluj-Napoca, Edit. Presa Universitară Clujeană, 2000, p. 438. 3 Ed. I. Găvănescu, Un luptător pentru unirea de la 1918: profesorul Sabin Evuţianu în „Revista de pedagogie”, nr. 7/1978, p. 49; vezi şi Gheorghe Luchescu, Un om al şcolii – Sabin Evuţianu în „Renaşterea bănăţeană”, an. XI, nr. 3473 din iulie 2001. 4 Petru Călin, Tiparul românesc diecezan din Caransebeş, 1885-1918, vol. I, Reşiţa, Editura Banatica, 1996, p. 586.

226

II. Profesor la Caransebeş şi Arad După obţinerea licenţei, a funcţionat ca profesor de ştiinţe naturale şi geografie la Şcoala Normală din Caransebeş în perioada 1911-1913. Optând pentru nobila meserie de dascăl într-o perioadă când mulţi dintre slujitorii şcolii româneşti erau adevăraţi apostoli ai neamului, Evuţianu era conştient că îmbrăţişează „o carieră de jertfelnicie”. Această convingere o va mărturisi şi viitoarei soţii în ziua de 14 septembrie 1911 când şi-a luat în primire catedra: „Să mă vezi cu câtă plăcere merg la ore, cu câtă răbdare, bunătate şi dragoste mă ocup de elevii mei. Le explic, le citesc părţi utile şi frumoase din lectură, îi duc în mijlocul naturii, îi pun la treabă în micul nostru laborator, desenăm împreună, le arăt toate şi îi învăţ la toate. Simt cum îmi fac loc în sufletul lor şi că le sunt drag...”5. Cu aceeaşi pasiune a organizat numeroase drumeţii şi excursii cu elevi, laboratorul de chimie şi muzeul de ştiinţe naturale împreună cu referentul şcolar, Ştefan Jianu. Preocupat permanent de a folosi cele mai adecvate strategii didactice a introdus în predarea ştiinţelor naturale metoda experimentală folosind experimentul cu caracter de investigare, de demonstraţie şi aplicare atât în laborator cât şi pe terenul agricol, astfel că la sfârşitul anului şcolar elevii ştiau să efectueze disecţii, să realizeze colecţii şi să facă toate experienţele de fiziologie vegetală şi fizico-chimică necesare învăţământului primar. Încerca prin metodele folosite în procesul de predare-învăţare să stârnească interesul elevilor, să-i facă curioşi şi dornici de a afla noi lucruri folositoare, să se împrietenească cu ei6. Preocupările pedagogice ale tânărului profesor se reflectă şi în colaborarea acestuia cu una dintre cele mai importante reviste de specialitate din Banat, „Educatorul”. Un model de profesionalism, rigoare pedagogică şi intuiţie educaţională îl reprezintă studiul său intitulat „Ştiinţele naturale în şcoala poporală”7. Aici Evuţianu se pronunţă pentru reconsiderarea rolului ştiinţelor naturale în şcoală pentru că „omul se naşte, trăieşte şi moare în natura vie, ce-l înconjoară, e nedezlipit de ea, însăşi viaţa fiind în viaţa ei”, iar natura „îl învaţă pe om, că un Dumnezeu stăpâneşte lumea, căruia el trebuie să i se închine, şi să i se apropie pe calea desăvârşirii”8. În ciuda rolului important pe care-l au ştiinţele naturale, de multe ori programa şcolară este defectuos structurată referindu-se la plante şi animale din alte ţări şi ignorându-se cele pe care copilul le vede zilnic. Nici măiestria pedagogică nu este totdeauna la înălţimea misiunii dascălului dacă „toate animalele se descriu după acelaşi mers, cu aceleaşi întrebări monotone... elevii se bucură şi au interes numai la începutul prelegerii, când intuindu-li-se animalul respectiv au ceva nou ori frumos înainte; după aceea s-a isprăvit cu interesul şi urmează apatia, răspunsurile de mântuială. Elevii ştiu [din]nainte întrebările
5

Apud Victor Dobrescu, Un luptător pentru Unirea de la 1918 – prof. Sabin Evuţian (1889-1977) în „Banatica”, Reşiţa, nr. 7/1983, p. 376 (în continuare: Victor Dobrescu, Un luptător pentru Unire...). 6 Ibidem. 7 „Educatorul”, Caransebeş, an. V, nr. 6, iunie 1913, p. 89-100. 8 Ibidem, p. 89.

227

dascălului, aceleaşi întotdeauna”9. Pe cale de consecinţă, scopul ştiinţelor naturale în şcoală „nu numai că nu e atins dar nici chiar apropiat”. În ceea ce priveşte educaţia morală, Evuţianu constată deficienţe majore pentru că elevul este torturat „cu aceleaşi cunoştinţe de spoială, pe care le aduce cu copilăria sa plictisindu-l, nelăsându-l să cugete, să înţeleagă rostul mai adânc şi ordinea morală a lucrurilor şi răpindu-i prin asta şi dragostea însetoşată ce-o aduce cu sine”10. Nici educaţia intelectuală nu răspunde exigenţelor unui învăţământ formativ „câtă vreme în loc de intuiţii directe, unde elevii înşişi să contempleze lucrurile şi schimbările, în loc de excursii după planuri bine întocmite, unde elevii să vadă desfăşurându-se întreagă viaţa urgisitelor de buruieni şi urgisiţilor de gândaci, în loc de o împreună lucrare a învăţătorului şi elevului în aflarea adevărului – pierzându-şi copilul în aceeaşi vreme şi dragostea înăscută – i se dă mult şi sec pe deasupra mai mult teoretic, fără însufleţirea din natură, ba lipsind fiinţele ori lucrurile chiar şi de mediul cu care formează o unitate vie, nedespărţibilă”11. În această situaţie, elevul va percepe realitatea înconjurătoare „fără legătură, fără ordine, fără cauze şi legi finale; nu va înţelege nicicând adevărul, singurul care ar putea să-i stârpească credinţele false, superstiţiile, singurul care i-ar putea da mai târziu îndrumare pentru un trai uşor şi plăcut”. Departe de importanţa cuvenită se află şi educaţia estetică, potrivit analizei făcute de Evuţianu. El îşi argumentează aceste convingeri printr-un exemplu semnificativ: „Copilaşul acela care tovarăş nedezlipit al căţeluşului său Burcuş, adoarme îmbrăţişându-l, iar când se trezeşte se lasă lins de el; copilaşul acela, care se opreşte în mijlocul lanului cu inima palpitândă de frumuseţea florilor, cu strigăt de admirare la cântecul păsărilor; copilaşul acela, care vioi şi plin de dragoste aleargă după fluture, să-l aibă, pentru că e frumos şi-i place, – copilaşul acela după câţiva ani de şcoală nu se mai uită cu drag la flori, nu mai admiră cântecul păsărilor, nici zglobia fluturilor, ci le rupe, le strică, îi omoară, iar pe Burcuş l-a uitat şi aruncă cu pietre în el”12. În sfârşit, „educaţia practică la noi nu există – conchide autorul – O simte prea bine poporul nostru. Prea puţine sunt faptele în şcoala poporală deşi ştiinţele naturale nu sunt teoretice”. De aceea, elevii trebuie învăţaţi „să observe, să gândească, să stabilească, să conlucreze cu învăţătorul ca apoi să simtă atragere şi să depună trudă şi muncă în direcţia ocupaţiei sale de econom [ţăran – n.n.], meseriaş ori negustor.”13 Evuţianu identifică mai multe cauze ale deficienţelor constatate în sistemul de învăţământ: planul de învăţământ, lipsa de laboratoare, grădini şcolare etc., manualele, învăţătorul şi metodele folosite şi controlul.
9

Ibidem, p. 91. Ibidem. 11 Ibidem, p. 92. 12 Ibidem. 13 Ibidem.
10

228

Numărul orelor de ştiinţe ale naturii prevăzute în planul de învăţământ sunt insuficiente şi nu sunt corelate cu programele şcolare. De aceea, Evuţianu se întreabă cu îndreptăţire: „Când vor veni şi pentru noi vremi mai bune să năzuim a umple noi lacunele ce le simţim?” Ar fi firesc, consideră Evuţianu, ca „învăţătorul să studieze împrejurările locale din punct de vedere psihologic şi practic” şi să-şi aleagă „materia conform acestor împrejurări.” E de preferat ca învăţătorul să predea „mai puţin, mai bine, dar unitar... mai puţine cunoştinţe, dar mai adânci, decât multe şi atinse numai la suprafaţă”14. A doua cauză identificată se referă la lipsa totală a laboratoarelor, a grădinilor şcolare şi a altor mijloace de învăţământ. Dincolo de programe şi manuale rolul esenţial în procesul de învăţământ revine dascălului pentru că „el e centrul care poate da directivă bună ori rea. Un învăţător care însuşi nu e stăpân pe material, n-a pătruns adevărul şi frumuseţea naturii, nedându-şi seama de însemnătatea lor ca mijloc de educaţie, n-are nici căldură sufletească... pe care o poate da numai o convingere câştigată prin pătrunderea naturii”15. Pe bună dreptate Evuţianu consideră că „în jurul învăţătorului se învârte totul, el singur poate stârpi celelalte rele.” În locul metodelor „de spoială, fără pic de vlagă, care duc la dezinteres şi nu la dragoste faţă de natură” folosite de unii învăţători, Evuţianu propune observaţia, experimentul şi aplicaţia practică. Potrivit concepţiei lui despre un sistem de învăţământ performant, un rol important îi revine şi modului în care se realizează controlul: „Până când controlul în şcolile noastre poporale se va face de oameni nespecialişti în ale pedagogiei; până când controlul din altă parte se va face cu alte gânduri şi nu cu gândul pentru desăvârşirea învăţătorului şi pentru prosperarea şcolii; până când învăţătorul nu va ajunge să aibă în inspectorul său un îndrumător înţelept şi binevoitor, un apărător şi mustrător din cea mai curată cută a sufletului său... zadarnic ar fi să vorbim şi să stârpim şi acest rău”16. Evuţianu îşi încheie studiul cu o concluzie amară: „Ştiinţele naturale atât de însemnate în educaţia şcolii poporale sunt neglijate. Băiatul care aduce cu sine dispoziţii înnăscute, pleacă din şcoală cu ele sufocate ori şterse.” Fire pozitivă şi optimistă, Evuţianu identifică soluţii pertinente, valide şi astăzi, poate mai mult decât acum un secol: „Îndărăt la natură! Asta să fie lozinca noastră. Şi datoria e în primul rând a noastră, a dascălilor de orice soi, să stârpim piedicile ce ne stau în cale prin dragoste faţă de natură, prin muncă cu chibzuială şi cu un dor crescând de desăvârşire a învăţământului nostru şi a mijloacelor lui.”17 La 1 septembrie 1913, după moartea renumitului pedagog dr. Petru Pipoş de la Preparandia din Arad, Evuţianu a fost transferat la această prestigioasă şcoală pe catedra de ştiinţe pedagogice. Era o recunoaştere a preocupărilor sale pedagogice
14 15

Ibidem, p. 94. Ibidem, p. 97. 16 Ibidem, p. 100. 17 Ibidem.

229

ma nifestate constant încă de la debutul în învăţământ şi a vocaţiei de dascăl. La Arad manifestă acelaşi interes pentru modernizarea învăţământului: organizează cursuri în aer liber şi numeroase excursii, susţine conferinţe cu caracter pedagogic, reorganizează Şcoala de aplicaţie, întocmeşte un „Normativ pentru organizarea învăţământului practic în şcoala normală” şi experimentează cu elevii noi metode de predare în cadrul pedagogiei aplicate, organizează cu elevii şcolilor secundare din Arad primele unităţi de cercetaşi etc18. Preocupările pedagogice se manifestă prin publicarea mai multor articole în revista „Biserica şi şcoala”, cel mai important fiind o recenzie a abecedarului lui Iosif Moldovan – „Cetit-scrisul şi ABC-ul fonomimic al d-lui I. Moldovan” – în care arată că cititul şi scrisul reprezintă temelia culturii omeneşti, mijlocul prin care individul asimilează moştenirea spirituală a înaintaşilor şi o transmite urmaşilor19. La Arad, Sabin Evuţianu continuând o mai veche tradiţie a familiei a absolvit şi studii teologice, fiind hirotonit diacon la 31 decembrie 1914 şi protodiacon la 25 decembrie 1918 20 . În acelaşi timp, fiind format la şcoala militantismului naţional, rezonează cu frământările social-politice determinate de prăbuşirea Imperiului austro-ungar, implicându-se activ în mişcarea pentru finalizarea marelui deziderat naţional. III. Participant la Marea Adunarea de la Alba Iulia Format la şcoala militantismului naţional, la fel ca majoritatea intelectualilor români din generaţia sa, Evuţianu va desfăşura şi o constantă activitate de susţinere a unităţii culturale şi naţionale a tuturor românilor. Şi mai intensă va fi această activitate în cursul anului 1918 când se alătură fruntaşilor mişcării naţionale române din Arad, oraş devenit centrul celor mai importante decizii şi acţiuni premergătoare Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. Păstrează legătura cu intelectualii din Caransebeş, susţinători ai idealului naţional, fiind convins că pentru realizarea sa era nevoie de efortul conjugat a tuturor celor care atunci simţeau româneşte. De aceea va fi unul din colaboratorii gazetei „Lumina” tipărită la Caransebeş din iniţiativa episcopului Miron Cristea şi a secretarului eparhial dr. Cornel Corneanu în cursul anului 1918 cu scopul de a promova şi populariza activităţile şi iniţiativele românilor din această zonă. În paginile acestui săptămânal va publica mai multe articole sub genericul „Fapte şi învăţături”: „În ce stă trăinicia popoarelor?”, „De ce slăbeşte puterea de viaţă şi de ce descreşte poporaţia?”, „Puterea noastră de viaţă în asemănare cu celelalte neamuri din ţară” şi „Războiul şi cei de acasă” şi „Războiul şi cei duşi”21.
18

A.P. Codru, Inspector general Sabin Evuţianu în “Primăvara Banatului”, Lugoj, an V, nr. 1, 15 octombrie 1943, p. 5. 19 „Biserica şi şcoala”, Arad, nr. 9/1917, p. 3. 20 Arhiva Episcopiei Caransebeşului, Fond Bisericesc, dosar 286/1922, nenumerotat, vezi şi Horia Musta, Neamul Mustonilor în Banat, Timişoara, Editura Marineasa, 2009, p. 658. 21 Petru Călin, Tiparul românesc diecezan din Caransebeş, 1885-1918, vol. I, Reşiţa, Editura Banatica, 1996, p. 273-274.

230

Spre sfârşitul anului 1918 Evuţianu a înţeles contextul internaţional favorabil destrămării marilor imperii multinaţionale şi formării de state naţionale: „Lumea veche trozneşte din încheieturi. Dinspre sud, revoluţia tinerilor turci declanşează războiul balcanic care duce la destrămarea imperiului otoman, preludiu al descompunerii unui alt imperiu, cel habsburgic, în chiar clipa izbucnirii primului război mondial. Efortul celor ce n-au voit să înţeleagă veacuri de-a rândul, şi erau «orbi» şi în toamna anului 1918, de a-şi mai salva «privilegiile» prin restricţii absurde şi prin teroare sau prin promisiuni şi concesii, s-au izbit de conştiinţa matură şi hotărâtă a neamurilor stăpâne de acum pe propria lor soartă, căci această conştiinţă era una cu mersul implacabil al istoriei”22. De aceea, nu va fi surprins de desfăşurarea rapidă a evenimentelor în toamna anului 1918. Mai mult, va fi un participant activ şi entuziast la pregătirea celui mai înălţător moment din istoria modernă a românilor. Convins fiind că în acel moment istoric, pentru comunicarea mesajelor, manifestelor şi declaraţiilor fruntaşilor mişcării naţionale, în vederea conştientizării importanţei momentului trăit, dar şi pentru contracararea zvonurilor şi insinuărilor tendenţioase, „menite a zdruncina încrederea românilor transilvăneni în rosturile României şi în poporul ei”, era nevoie de un organ de publicitate, Evuţianu se alătură grupului de intelectuali arădeni care au decis reapariţia ziarului „Românul”. Astfel, în după-amiaza zilei de 7 noiembrie 1918, el participă, alături de Vasile Goldiş, Teodor Botiş, Lazăr Iacob şi alţi intelectuali, la o consfătuire organizată în casa lui Ştefan Cicio-Pop unde s-a luat hotărârea de retipărire a ziarului 23 . Directorul publicaţiei era Vasile Goldiş, redactor responsabil, avocatul Sever Miclea, iar redactori, profesorii Teodor Botiş, Sabin Evuţianu şi Lazăr Iacob. Lipsa mijloacelor moderne de informare va fi suplinită de entuziasmul şi dăruirea redactorilor şi colaboratorilor ziarului. A doua zi dimineaţa, în 8 noiembrie, apare primul număr al ziarului, având în frunte apelul „Către naţiunea română” lansat de Consiliul Naţional Român, prin care se cerea constituirea de gărzi locale şi menţinerea ordinii. În acelaşi număr se motiva necesitatea reapariţiei ziarului şi se dădeau detalii privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Gărzii Naţionale Române. În perioada activităţii desfăşurate la ziarul „Românul” (7 noiembrie 1918 – 28 februarie 1919) s-a ocupat cu precădere de problemele social-culturale, „unele comportând un caracter acut polemic, dată fiind propaganda în străinătate a foştilor asupritori în care se străduiau să demonstreze inferioritatea noastră culturală şi să arate imposibilitatea noastră de a putea lua în primire şi a menţine imperiul asupra teritoriilor locuite de români” 24 . Elocvente sunt articolele de fond: „Cain” 25 ,
22 23

Sabin Evuţianu, Alba Iulia..., p. 587. 1918-1998. Aradul şi Marea Unire, coordonator Alexandru Roz, Arad, Editura Universităţii „Vasile Goldiş”, 1999, p. 179; vezi şi Vasile Popeangă, Aradul, centru politic al luptei naţionale din perioada dualismului (1867-1918), Timişoara, Editura Facla, 1978, p. 248. 24 Sabin Evuţianu, Alba Iulia..., p. 589. 25 „Românul”, Arad, an. VII, nr. 40 din 15/28 decembrie 1918.

231

„Congresul profesorilor români” 26 „Orbii” 27 , „Datorie, nu merit” 28 , „Inferioritate culturală”29 şi „...Ci ne mântuieşte de cel rău”30. Evuţianu a participat la consfătuirile unde s-au discutat probleme organizatorice legate de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, inclusiv cele privind transportul participanţilor la adunare. Pentru că numărul trenurilor era mic şi multe vagoane erau degradate după patru ani de război, s-a făcut apel la delegaţii din localităţile mai apropiate să nu folosească transportul feroviar şi să plece cu douătrei zile mai devreme. Consfătuirile mai mărunte se ţineau în casa lui Ştefan CicioPop, iar cele mai ample, în sala de gimnastică şi în sala festivă a fostei Şcoli civile ortodoxe române de fete. Evuţianu pleacă împreună cu alţi delegaţi spre Alba Iulia în 30 noiembrie, într-o zi posomorâtă, având însă în suflet „numai soare”. Pe drum află de la prietenii din Banat, care povesteau, „cu indignare, dar nu fără umor” de „peripeţiile şi mizeriile prin care au trecut până au reuşit să se strecoare peste linia demarcaţională”31. În gara Radna au fost surprinşi de primii fulgi, pe care i-au considerat de bun augur şi s-au întâlnit cu „cete, cete” de ţărani „în straie de sărbătoare ce se întreceau în albeaţă cu aceşti fulgi tot mai deşi şi mai jucăuşi”. La 1 Decembrie 1918, Evuţianu s-a aflat printre cei 1228 de delegaţi cu drept de vot, în calitate de reprezentant al Şcolii Normale din Arad şi delegat al ziarului „Românul”. Măreţia adunării îl va impresiona profund: „Nu cred că zorii vreunei zile să mai fi văzut atâta lume în Alba Iulia ca cea din 1 decembrie 1918, dar hotărât, niciodată nu a văzut până atunci atâta fâlfăire de tricolor românesc, niciodată n-a auzit atâta cânt şi veselie, nici n-a fost martoră la atâta ordine şi demnitate în scurgerea fluviilor de oameni de toate vârstele spre Câmpia lui Horia. Fluvii fără zăgazuri, suflete libere, paşi siguri, frunţi descreţite, senine, ochi strălucitori îndreptaţi spre culmile unui viitor mai fericit.”32 Grandioasa manifestare a început dimineaţa prin oficierea slujbei „învierii” când „s-au cântat, în loc de priceaznă, cântece naţionale româneşti”, iar „Rugăciunea de îngenunchiere” prin care se mulţumea Lui Dumnezeu pentru marele dar al unirii tuturor românilor a fost citită în genunchi, în faţa altarului, între uşile împărăteşti, de episcopul Miron Cristea, la sfârşitul liturghiei, „provocând o cutremurare sufletească generală”33. Concepută de asesorul consistorial din Arad, dr. Gheorghe Ciuhandu, unul dintre cei mai bine pregătiţi teologi din Ardeal 34 ,
26 27

Ibidem, an. VIII, nr. 5 din 6/19 ianuarie 1919. Ibidem, nr. 17 din 22 ianuarie/4 februarie 1919. 28 Ibidem, nr. 25 din 1/14 februarie 1919. 29 Ibidem, nr. 27 din 5/18 februarie 1919. 30 Ibidem, nr. 28 din 6/18 februarie 1919. 31 Ibidem, p. 590. 32 Ibidem, p. 591. 33 Prot. Dr. Gheorghe Ciuhandu, Memorii (1907-1925). Din viaţa mea. Făcute şi păţite, spuse ca să înveţe şi alţii, Ediţie îngrijită de Constantin Jinga, Timişoara, Editura Marineasa, 1999, p. 172. 34 Gheorghe Liţiu, Rugăciunea de la Alba Iulia în Mitropolia Banatului, an XVIII, nr. 10-12, Timişoara, Editura Mitropolia Banatului, p. 683-688.

232

rugăciunea va fi citită în toate bisericile ortodoxe din Ardeal, până în primăvara anului 1919, când Sinodul episcopesc ardelean a emis altă Pastorală pentru pomenirea regelui Ferdinand I. După slujbă delegaţii au intrat în sala Cazinoului Militar decorată cu un falnic tricolor românesc încadrat în cetini, având alături steagurile aliaţilor. Şedinţa Marii Adunări Naţionale, deschisă de Ştefan Cicio-Pop, a fost urmată de validarea mandatelor, alegerea biroului în frunte cu octogenarul George Pop de Băseşti, discursurile înălţătoare ale unor oratori de excepţie, proclamarea Unirii şi votul unanim al celor 1228 de delegaţi ce reprezentau toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 de comitate româneşti, instituţii culturale, profesionale, şcolare şi religioase. Peste decenii, Evuţianu va rememora cu bucurie şi emoţie momentele astrale trăite la Alba Iulia: „Am fost învrednicit să trăiesc aievea această măreaţă răscruce din istoria neamului. Eram tânăr, îmbrăţişasem o carieră de jertfelnicie (a fi profesor la o şcoală românească în acele vremi, însemna a face apostolat) şi mă găseam şi în redacţia ziarului «Românul», organul Consiliului Naţional Român din Transilvania care netezea multe dificultăţi ce încercau a se pune de-a curmezişul drumului mântuitor spre Alba Iulia. Eram plin de entuziasm.”35 Vedea Unirea ca un act istoric firesc rezultat al „unui îndelungat proces istoric, care s-a precipitat impetuos şi s-a impus imanent în iureşul evenimentelor din toamna anului 1918 şi în întâmpinarea căruia aştepta pregătită conştiinţa de unitate politică a unui neam întreg. Actul de o amplă măreţie de la Alba Iulia a fost o necesitate istorică depănată de caerul unei vremi de aproape două milenii”36. IV. Director la Liceul „Traian Doda” din Caransebeş După făurirea României Mari, societatea românească a cunoscut o perioadă de rapide şi profunde prefaceri, inclusiv în domeniul învăţământului. În acest context general, în Banat era nevoie mai mult ca oricând de dascăli pasionaţi şi bine pregătiţi profesional, mai ales că o parte din profesorii de etnie maghiară au refuzat să depună jurământul de fidelitate către regele Ferdinand şi către Consiliul Dirigent de la Sibiu. Prin activitatea didactică desfăşurată în perioada 1911-1918, Evuţianu dovedise că era unul dintre dascălii cu vocaţie şi dorinţa de ascensiune. De aceea va fi desemnat să participe la primul Congres al profesorilor secundari ţinut la Sibiu în zilele de 19-31 ianuarie 1919, să colaboreze la elaborarea primelor planuri analitice şi să conducă cursurile cu învăţătorii, ţinute la Sălişte (jud. Sibiu), în vara anului 1919 în calitate de profesor de pedagogie37. Văzând implicarea totală a tânărului dascăl în programul de reformare a învăţământului românesc, la 5 iulie 1919 Consiliul Dirigent îl va numi director la Liceul „Traian Doda” din Caransebeş. Şeful Resortului cultelor şi al instrucţiunii publice, Valeriu Branişte îl va înştiinţa pe George Dobrin, prefectul cultelor judeţului Caraş-Severin de această numire,
35 36

Sabin Evuţianu, Alba Iulia..., p. 585. Ibidem, p. 586. 37 Victor Dobrescu, Un luptător pentru Unire..., p. 379.

233

solicitându-i, în acelaşi timp, să-i acorde „tot concursul necesar la înfăptuirea marei opere a învăţământului românesc”38. Sabin Evuţianu va prelua funcţia de director la 31 iulie 1919 în prezenţa directorului de la Şcoala Normală din Caransebeş, Ilie Orzescu şi a profesorului de teologie dr. Vasile Loichiţă, dar până la 29 august 1919 liceul „Traian Doda” va fi condus de directorul interimar George Noaghea, deoarece Evuţianu se afla la Sălişte39. La Caransebeş, Evuţianu se va implica total în reoganizarea noului liceu, care în scurt timp va ajunge o şcoală de renume din Banat. Pentru a a veni în sprijinul elevilor săraci a înfiinţat o bibliotecă de manuale şcolare la liceu, de care s-au folosit 25-30% din efectivul de elevi. În acelaşi timp va înfiinţa un atelier de lucru manual, un muzeu de etnografie, cohorta de cercetaşi „Eftimie Murgu”, observatorul meteorologic, o baie cu duşuri pentru toate şcolile din localitate şi va organiza o echipă de dansuri populare şi de teatru. Fiind apropiat de elevi va organiza numeroase excursii şi va dota şcoala cu o colecţie de diapozitive40. Evuţianu a avut un rol important în organizarea „Cercului Didactic” din Caransebeş în toamna anului 1919, care îşi propunea. „Închegarea tuturor elementelor dornice de muncă, pentru a inaugura şi alimenta o puternică viaţă românească cultural-socială în acest oraş şi în jur” şi „ocrotirea intereselor şi prestigiului moral al celor mai umili muncitori cu sufletul” 41 . Sub egida cercului s-au organizat cursuri de alfabetizare, excursii şcolare în mediul rural, cursuri de limba română şi ortografie pentru funcţionarii publici, sărbătorirea zilei de 1 Decembrie, cicluri de conferinţe pentru perioada de iarnă, etc. Condus iniţial de prof. dr. Iosif Olariu, cercul cuprindea profesori de la cele trei şcoli secundare, gimnaziul de fete şi şcoala primară, personalităţi recunoscute ale vieţii culturale locale: Petru Barbu, Ilie Orzescu, Sabin Evuţianu, Iuliu Vuia, Ioan Penţia, Matei Armaş, Vasile Loichiţa etc. Manifestările se organizau în sala mare a liceului sau în sala de gimnastică a şcolii normale. La conferinţe se percepea, în primii ani, o taxă de intrare de 1-2 lei pentru participanţi, excepţie făcând elevii care plăteau doar 50 de bani şi ostaşii, 20 de bani. În primul an de activitate, cercul a distribuit, în mod gratuit, un număr de 20 000 de manuale, cărţi, tablouri şi hărţi româneşti, celor 12 şcoli secundare din Banat şi unităţilor militare din Caransebeş, constituindu-se astfel biblioteci cu 600800 de volume donate de Asociaţia Culturală din Banat 42. Nu s-a organizat, în acea perioadă, în Caransebeş, o activitate social-culturală importantă fără participarea Cercului Didactic şi fără implicarea directă a lui Sabin Evuţianu. După moartea primului preşedinte al cercului, prof. Iosif Olariu, la 6 decembrie 1920, a fost ales în această funcţie Sabin Evuţianu. În această calitate
38 39

Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, Fond Prefectura Severin, dosar 38/1919, f. 149. Angela Rotaru-Dumitrescu, Istoria învăţământului românesc din Banat 1900-1918, Timişoara, Editura Eurostampa, 2010, p. 394. 40 Victor Dobrescu, Un luptător pentru Unire..., p. 380. 41 S. Evuţianu, Anuarul I al Liceului „Traian Doda” din Caransebeş pe anul şcolar 1919/1920, Lugoj, 1920, p. 45. 42 Ibidem, p. 62.

234

s-a implicat în reorganizarea întregii activităţi a cercului şi a susţinut mai multe conferinţe despre Avram Iancu, Şt. Jianu, Virgil Oniţiu, sau despre Psihologia sentimentelor etc. 43 Din însărcinarea ministrului de resort a fost delegat să inspecteze Liceul „General Dragalina” Oraviţa, Şcoala Medie Romano-Catolică din Oraviţa şi Liceul Ortodox Român şi Şcoala Medie din Brad. În calitate de comisar ministerial a monitorizat examenele de capacitate organizate la Şcoala Normală din Caransebeş44. În perioada activităţii desfăşurate în fruntea liceului „Traian Doda” din Caransebeş, Evuţianu a redactat cu profesionalism şi conştiinciozitate „Anuarul Liceului Gen. «Traian Doda» din Caransebeş” pe anii şcolari 1919-1920, 1920/1921 şi 1921/1922, lucrări utile ce constituiau o frescă a activităţii desfăşurate în această şcoală de renume. Ca o recunoaştere a meritelor sale, în 1921 a fost ales membru al secţiei şcolare a „Astrei” din Sibiu. Fiind una din personalităţile recunoscute ale oraşului Caransebeş, Sabin Evuţianu se va implica şi în acţiunile de înfiinţare a Asociaţiei Culturale din Banat. Participă în august 1919, alături de episcopul Miron Cristea, la o consfătuire organizată la Caransebeş cu scopul de a pregăti crearea acestei asociaţii. În acest sens constituie un comitet care să pregătească înfiinţarea Asociaţiei Culturale din Basnat din care făcea parte alături de Miron Cristea, Cornel Corneanu, Iosif Olariu, George Dobrin – prefectul judeţului Caraş-Severin, Aurel Cosma – prefectul judeţului Timiş-Torontal, George Popovici – protopopul Lugojului, Ioan Petrovici – director regional pentru şcolile secundare din Banat, Traian Lalescu – profesor universitar la Bucureşti şi alţi prestigioşi intelectuali bănăţeni45. Comitetul a desfăşurat, începând cu luna septembrie, o susţinută activitate în plan cultural şi organizatoric, a atras intelectuali de marcă şi fonduri băneşti din partea guvernului României. În acest sens, Sabin Evuţianu a mers în fruntea unei delegaţii de caransebeşeni la Bucureşti, demers încununat de succes pentru că la scurt timp Comitetul de iniţiativă a primit 500 000 lei din partea guvernului şi două vagoane cu cărţi ce vor fi împărţite şcolilor din Banat 46. În 15 aprilie 1920 s-a ţinut, în sala cea mare a hotelului „Ferdinand” din Timişoara, adunarea generală de constituire a Asociaţiei Culturale din Banat sub preşedinţia Mitropolitului Primat Miron Cristea. Asociaţia îşi propunea să înfiinţeze biblioteci şcolare şi săteşti, să premieze acţiunile culturale de succes, să reediteze cărţile importante scrise de bănăţeni, să susţină prelegeri şi conferinţe şi
43

Victor Dobrescu, Cercul didactic din Caransebeş tribună de culturalizare a maselor în perioada interbelică (1919-1931) în „Banatica”, Reşiţa, nr. 12 (II), 1993, p. 287-295. 44 Anuarul II al Liceului de Stat Modern-Real „Traian Doda” din Caransebeş pentru anul şcolar 1920/1921, Caransebeş, 1921, p. 12. 45 Ionel Popescu, Constantin Brătescu, Patriarhul Miron Cristea, ierarh providenţial al naţiunii române. Cuvântări, Timişoara, Editura Învierea, 2009, p. 57-58. 46 Traian Lalescu, Ce este şi ce trebuie să fie Asociaţia Culturală din Banat în „Banatul”, Timişoara, an. II, nr. 4, 1927, p. 6-9.

235

să înfiinţeze un Institut Politehnic la Timişoara47. Asociaţia urma să fie condusă de preşedintele Miron Cristea, vicepreşedinţii Traian Lalescu şi Cornel Corneanu şi secretarul Sabin Evuţianu. Până în anul 1923, Evuţianu a fost un factor activ în viaţa asociaţiei participant la toate acţiunile organizate de Asociaţia Culturală din Banat şi a redactat împreună cu Vasile Loichiţa gazeta „Faclia” (1922-1923) ce populariza activitatea asociaţiei 48 . „Făclia a publicat poezii, proză, povestiri şi informaţii despre evenimentele culturale din Caransebeş49. Cu siguranţă, decizia ministerului Instrucţiunii Publice de a-l numi inspector şcolar la Timişoara l-a bucurat pe Evuţianu pentru că era o recunoaştere a profesionalismului şi a eforturilor depuse pentru organizarea şi modernizarea învăţământului românesc din Banat după Marea Unire, dar în acelaşi timp, i-a produs şi justificate nostalgii. O va spune chiar Evuţianu într-un scurt mesaj intitulat „La despărţire...”: „Mă paşte o amintire... despre un fost director al meu. Se apropia clipa despărţirii. Păşea rar, tăcut, contrar obiceiului... Ajuns înaintea seminarului – o seară melancolică – sbuciumul sufletesc i se descarcă în lacrămi... Priviam seminarul «său», de la seminar îmi aruncam privirea asupra directorului «său»... şi atunci am simţit, că acest om, directorul... trebuie să-şi fi lăsat pentru totdeauna o parte din sufletul său acelor ziduri... I-am respectat durerea, am tăcut... şi l-am admirat. Azi îl înţeleg... Mă opresc în pragul acestui liceu şi... simt că s-a smuls ceva din sufletul meu.”50 În ciuda acestor simţăminte, Evuţianu pleca cu conştiinţa împăcată pentru că a fost la înălţimea speranţelor puse în el şi şi-a făcut datoria: „Am păstrat curăţia zidurilor, aşa cum le primisem în 1919, dar am înnoit duhul care străjuia înlăuntrul lor. Încrederea obştei, – alipirea, dragostea şi unitatea de acţiune a colegilor, – bunul simţ şi înţelegerea elevilor, au dat strălucire acestui duh nou, românesc, între zidurile curate şi dincolo de ele, departe... Plec înduioşat, dar mângăiat în conştiinţă...”51 Chiar dacă se despărţea de liceul pe care-l conduse timp de aproape cinci ani, nu-i era indiferentă evoluţia lui şi de aceea dorea să transmită mesaje de încurajare conducerii, foştilor colegi, dar şi foştilor elevi şi ruga astfel „îndeosebi pe membrii plini de suflet ai Comitetului şcolar, să-i poarte şi pe mai departe tot avântul, toată grija şi solicitudinea de care au dat reală dovadă” şi să înfiinţeze un internat şcolar. Colegilor le solicita „să aibă veşnic treze acele sentimente de datorie şi cinste, care au desăvârşit munca comună şi grea de reorganizare şi de înnoire”, iar foştilor elevi „să aşeze filă cu filă învăţăturile din carte, sfaturile şi experienţele” deoarece numai aşa se formează „adevăratele caractere”52.
47 48

„Banatul”, Timişoara, an. III, nr. 39 din 21 aprilie 1920. Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond Aurel Cosma junior, f. 9. 49 Gheorghe Jurma, Presa şi viaţa literară în Caraş-Severin, Reşiţa, 1978, p. 32-33. 50 Sabin Evuţianu, La despărţire... în Anuarul IV al Liceului de Stat Modern-Real „Traian Doda” din Caransebeş pentru anul şcolar 1922/1923, Caransebeş, 1923, p. 3. 51 Ibidem. 52 Ibidem.

236

V. În fruntea învăţământului bănăţean La 1 mai 1923 se mută în capitala Banatului şi preia funcţia de inspector al şcolilor secundare din Regiunea I şcolară Timişoara, secondându-l pe inspectorul şef Ioan Petrovici, iar din 1929 va conduce învăţământul preuniversitar din Banat, fiind numit inspector şef. Înţelegând noile imperative ale vremurilor, Sabin Evuţianu şi-a adus o importantă contribuţie la reorganizarea învăţământului românesc în noul cadru al României Mari şi la întocmirea primelor programe analitice, făcute pentru şcolile româneşti din Ardeal şi Banat. A înzestrat, cu multă pricepere şi stăruinţă, Inspectoratul Şcolar din Timişoara, a promovat şi accelerat românizarea şi consolidarea învăţământului la graniţa de vest, a publicat lucrări şi articole culturale şi şcolare scrise cu probitate morală şi profesională şi a redactat „Gazeta Oficială. Buletin Şcolar al inspectoratului Regional Timişoara” (1924-1946). O realizare remarcabilă a fost înfiinţarea primului muzeu şcolar al Regiunii Timişoara în anul 1924, instituţie ce avea personalitate juridică şi un rol important în promovarea tradiţiei şi contribuţiei învăţământului bănăţean în realizarea unui nivel cultural superior altor zone ale ţării. Mai mult, în anii dificili ai crizei economice, când funcţionarii inspectoratului şcolar nu şi-au primit salariile timp de trei luni, Evuţianu, cu acordul Consiliului de administraţie al muzeului a acceptat să împrumute, fără dobândă, inspectoratul şcolar din fondul muzeului, cu suma necesară pentru plata salariilor53. Din păcate, generozitatea şi omenia inspectorului şef nu a fost înţeleasă de către unii din subordonaţi care, după depăşirea crizei economice, au refuzat să restituie banii chiar dacă plata urma să se facă în rate eşalonate pe o perioadă de 40 de luni. Mai mult, unii funcţionari l-au reclamat la Minister pentru simplul motiv că a dispus reţinerea unui procent de 5 % din salariu pentru acoperirea ratei lunare. Reacţia înţelegătorului inspector a fost fermă: sancţionarea celor vinovaţi. Apreciind activitatea desfăşurată de Evuţianu în conducerea învăţământului bănăţean, în iunie 1935, ministerul de resort îl numeşte în funcţia de inspector general onorific al învăţământului secundar din România54. Referindu-se la această decizie, gazeta „Şcoala Bănăţeană”, organ al Asociaţiei Învăţătorilor Bănăţeni, consemna în articolul de fond, sugestiv intitulat „Un omagiu bine meritat”: „În aceste momente de înviorare sărbătorească, sufletul dăscălimii bănăţene, este în întregimea lui alături de cel mai iubit şef al ei, care prin înălţarea sa la cel mai înalt rang, înalţă pe însăşi adoratorii săi”55. Potrivit cotidianului „Vestul”, promovarea lui Evuţianu în funcţia de inspector general onorific „a fost întâmpinată cu o deosebită satisfacţie nu numai de corpul didactic din regiunea şcolară, aflată sub părinteasca-i oblăduire, ci de întreaga intelectualitate timişoreană, care-l cunoaşte şi-i apreciază eforturile depuse
53 54

Arhiva Inspectoratului Şcolar Judeţean Timiş, dosar 5/1923-1944, f. 85. „Fruncea”, Timişoara, an. II, nr. 23 din 8 iunie 1935, p. 7. 55 „Şcoala Banatului”, Timişoara, an. XV, nr. 10, iunie 1935, p. 3.

237

pentru a promova învăţământul românesc”56. Nu întâmplător la banchetul organizat de corpul didactic din Timişoara în cinstea promovării lui Evuţianu au participat peste 500 de intelectuali din Timişoara, Lugoj, Caransebeş, Oraviţa, Arad, Oradea, „şi din toate centrele în care exista o cât de modestă instituţie şcolară de grad superior”. De aceea, iniţiativa corpului didactic de a sărbători „pe cel ce timp de peste două decenii a lucrat în mod sistematic la înălţarea şi organizarea învăţământului, făcând din misiunea sa un adevărat apostolat” era considerată de gazeta „Şcoala Banatului” frumoasă şi demnă de toată lauda, pentru că prin această promovare Evuţianu „având un teren mai vast de activitate, va putea desfăşura o operă ale cărei roade să se reverse asupra unei părţi mai mari din învăţământul nostru”57. Evuţianu s-a bucurat de preţuirea contemporanilor, chiar dacă, au fost şi momente când la schimbarea guvernelor, în urma alegerilor parlamentare, aspiranţi la funcţii ocupate doar pe criterii politice, au încercat să-l înlăture de la conducerea învăţământului bănăţean. Astfel, cotidianul „Vestul” îşi informa cititorii, în nr. din 24 noiembrie 1933, că circulă „un zvon prin oraş că d-l Evuţianu ar fi destituit din acest post şi numit profesor la Liceul C.D. Loga”, dar zvonul nu se confirmă pentru că luându-se în considerare „vechimea prea mare şi o activitate prea frumoasă pe tărâmul cultural”, Evuţianu va fi menţinut în funcţie, în ciuda intrigilor locale. Eforturile depuse pentru reformarea învăţământului au fost răsplătite nu numai cu aprecierile dascălilor, dar şi a oficialităţilor. În 1926, regele Ferdinand îl decorează cu Ordinul „Steaua României în gradul de ofiţer”58, iar în 19 ianuarie 1936, Leo Gans, consulul Cehoslovaciei din Timişoara i-a înmânat Ordinul „Leul Alb” acordat de către preşedintele Cehoslovaciei, Edvard Beneş, pentru colaborarea avută cu studenţii cehi şi slovaci în perioada când a fost preşedintele Societăţii „Petru Maior” şi pentru modul în care a rezolvat problemele învăţământului bănăţean, inclusiv al şcolilor din localităţile populate cu cehi şi slovaci59. În 1939, când Serviciul Social se contopeşte cu „Astra”, Evuţianu va fi numit şi în funcţia de director al Serviciului Social în judeţul Timiş-Torontal60. Problemele specifice învăţământului românesc din vestul României l-au preocupat pe Evuţianu şi în deceniul al patrulea aşa cum se vede şi din conferinţele susţinute de acesta. Astfel, în 1934, Evuţianu a realizat un complex şi documentat studiu intitulat „Aspecte de politică şcolară în Banat şi Crişana” publicat în cotidianul „Vestul”61 şi în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”62 şi prezentat în două conferinţe susţinute la Timişoara şi Oradea.
56 57

„Vestul”, Timişoara, an VI, nr. 1398 din 20 iunie 1935. „Şcoala Banatului”, an. XV, nr. 10, iunie 1935, p. 4-6. 58 „Răsunetul”, Lugoj, an V, nr. 17 din 25 aprilie 1926. 59 „Fruncea”, an. III, nr. 4 din 26 ianuarie 1936, p. 2; vezi şi „Voinţa Banatului”, Timişoara, an. XVI, nr. 4 din 26 ianuarie 1936. 60 “Colţ de ţară”, Timişoara, an. IV, nr. 80 din 15 februarie 1939. 61 „Vestul”, an V, nr. 1049 din 21 martie 1934; 1050 din 22 martie 1934; 1051 din 23 martie 1934; 1052 din 24 martie 1934 şi 1053 din 25 martie 1934. 62 Sabin Evuţianu, Aspecte de politică şcolară în Banat şi Crişana în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, Timişoara, an I, nr. 2, 1933, p. 8-20.

238

În 1944 Evuţianu realizează, la solicitarea lui Cornel Grofşorean, studiul „Două concepţii de politică şcolară” ca document pentru viitoarea Conferinţă de pace pentru „ca problema acestei regiuni revendicată mereu de diferite popoare să nu rămână fără studii probatorii şi să nu se repete situaţia ruşinoasă din 1919, când toţi vecinii noştri erau mai bine pregătiţi ca noi înşine” 63. La sugestia subsecretarului de stat de la Ministerul Culturii Naţionale şi Cultelor, prof. Ion C. Petrescu, Evuţianu a publicat acest studiu în revista „Şcoala Românească”64. Studiul prezintă două concepţii total diferite de politică şcolară: una a statului maghiar în perioada dualismului, de maghiarizare prin şcoală a elevilor nemaghiari, ceea ce îi şi reuşeşte, în mare măsură, când e vorba de evrei şi germani (şvabi) în Banat; cealaltă, a statului român în primul deceniu interbelic, care urmărea extinderea învăţământului în limba minorităţilor naţionale, în aşa fel încât să se realizeze, pe de o parte, menţinerea prin şcoală, a specificului naţional al fiecărei minorităţi, iar, pe de altă parte, să se realizeze o dreptate socială, înţelegându-se prin aceasta ca fiecare etnie să beneficieze, pe cât e posibil, de învăţământ în limba maternă, apropiat de ponderea pe care etnia respectivă o are în structura populaţiei ţării ori a regiunii analizate 65 . Din această perspectivă demersul îi reuşeşte pe deplin lui Sabin Evuţianu. Autorul utilizează statistica oficială, singura ce poate fi luată în considerare într-o confruntare de opinii diferite şi apoi aduce argumente, pe cât posibil, tot oficiale în sprijinul propriilor afirmaţii. În felul acesta el devine convingător: statisticile maghiare dovedesc raportul inechitabil dintre ponderea unei naţionalităţi în totalul populaţiei şi ponderea şcolilor în limba maternă în totalul şcolilor de un anumit nivel. Astfel, dacă conform recensământului din 1910 maghiarii împreună cu evreii reprezentau 54,5% din populaţia Ungariei, iar românii, 16,1%, în anul şcolar 1913-1914 ponderea şcolilor primare cu limba de predare maghiară era de 84,5%, în timp ce a şcolilor primare cu limba de predare română era de doar 12,4%. În acelaşi an şcolar şcolile secundare cu limba de predare maghiară reprezentau 95,5% din totalul şcolilor secundare din Ungaria66. De aceea, concluzia lui Evuţianu se justifică pe deplin: „Regimul şcolar dinainte de Unire, sub stăpânirea maghiară, în teritoriul actual Banat ca şi în Transilvania, s-a caracterizat prin intoleranţă, şovinism şi printr-o tendinţă tot mai vădită de maghiarizare”67. Evuţianu explică în acest studiu şi de ce politica statului român de încurajare a învăţământului în limba naţională, după Marea Unire nu a reuşit – la nivelul dorit –
63

Carmen Albert, Documentele Institutului Social Banat-Crişana II. Corespondenţă, Timişoara, Editura Mirton, 2009, p. 220. 64 Ibidem, p. 327. 65 Sabin Evuţianu, Două concepţii de politică şcolară în Şcoala românească. Buletin oficial al ministerului, Bucureşti, nr. 5-6, mai-iunie 1944, p. 325-342. 66 Ibidem, p. 326. 67 Ibidem, p. 329.

239

în cazul evreilor şi germanilor, folosind argumentele maghiare, evreieşti sau germane, care coincid cu propriile convingeri68. Urmărind permanent reliefarea opoziţiei dintre cele două concepţii de politică şcolară şi a superiorităţii concepţiei româneşti, obiecţiile unor analişti maghiari care interpretau reducerea numărului şcolilor maghiare în Transilvania ca una de persecuţie naţională şi nu de reechilibrare a învăţământului conform ponderii pe care o are fiecare etnie în structura naţională a regiunii respective, rămân fără argumente. VI. Preşedinte al Regionalei „Astra Bănăţeană” Prestigiul dascălului şi inspectorului Evuţianu, precum şi activitatea desfăşurată în cadrul despărţământului Timişoara al „Astrei”, l-au recomandat drept unul dintre cei mai îndr eptăţiţi candidaţi la conducerea Regionalei „Astra Bănăţeană”. La 28 februarie 1937 reprezentanţii conducerii „Astrei” şi ai depărţămintelor bănăţene, ai Ministerului Educaţiei Naţionale şi ai Societăţilor culturale din Banat au hotărât înfiinţarea Regionalei „Astra Bănăţeană”, cu sediul la Timişoara. Regionala se întindea în judeţele Caraş, Severin şi Timiş-Torontal, avea o conducere proprie şi îşi desfăşura activitatea în 10 secţiuni ştiinţifice şi literare 69 . Preşedintele de onoare al Regionalei bănăţene a fost ales cunoscutul fruntaş bănăţean Anton Mocioni, iar preşedinte activ Sabin Evuţianu care, potrivit Regulamentului intern, deţinea şi funcţia de vicepreşedinte al „Astrei”. Mulţumind pentru încrederea acordată, Sabin Evuţianu îşi exprima speranţa într-o “colaborare sinceră şi curată, o solidarizare a tuturor celor ce locuiesc acest Banat şi vor să activeze cu dragoste, cu pricepere şi cu sârg, pentru a -l cerceta şi cunoaşte în toată realitatea lui, cu toate defectele şi neajunsurile şi cu toate calităţile.”70 Era convins că drumul nu va fi deloc uşor şi fără greutăţi, dar nu peste puterile solidare ale bănăţenilor, pentru că Banatul avea atât o tradiţie culturală, cât şi o generaţie de intelectuali “muncitori pentru acest Banat zbuciumat, frământat, contaminat, decimat şi, totuşi atât de bogat în toată privinţa, încât a fost numit de o parte «grânar», de altă parte «pământ clasic al talentului».” 71 În acelaşi timp, Regionala bănăţeană deşi va avea individualitate şi autonomie, nu va rămâne o organizaţie culturală izolată, ci va colabora cu organele centrale de la Sibiu şi cu toate societăţile culturale româneşti interesate de promovarea culturii naţionale. Numai pe această cale, aprecia Evuţianu, se poate realiza “integrarea patrimoniului bănăţean în patrimoniul naţional, păstrarea şi potenţarea sufletului bănăţean ca o mândră şi puternică contribuţie la unitatea sufletească a neamului românesc.” 72
68 69

Ibidem, p. 334. Dumitru Tomoni, Regionala „Astra Bănăţeană”. Monografie istorică, Timişoara, Editura Eurostampa, 2006, p. 83-85 (în continuare: Dumitru Tomoni, Regionala „Astra Bănăţeană”...). 70 Constituirea Regionalei “Astra Bănăţeană”, “Transilvania”, Sibiu, an. 68, nr. 2, martie-aprilie 1937, p. 84. 71 Ibidem. 72 Ibidem, p. 85.

240

Preşedintele Regionalei atrăgea atenţia asupra rolului pozitiv jucat de regionalismul cultural, admis şi în educaţie, fără a fi atinsă câtuşi de puţin unitatea naţională. Dimpotrivă, continua Evuţianu, regionalismul cultural contribuie la solidaritatea naţională pentru că: “Uniformitate nu există nicăieri, nici în macrocosmos, nici în microcosmos. Uniformizarea e combătută şi în ştiinţa educaţiei, căci ea duce la completa anchilozare. Regiunea e o realitate. Banatul e una din regiunile distincte ale Ţării Româneşti, o unitate geografică, istorică, etnică, culturală şi economică, ce are însă o valoare şi un rost de trăire numai alături de celelalte regiuni surori ale ei, în hotarele etnice şi naturale... ale României Mari, una şi indivizibilă.”73 În Biroul Regionalei au fost aleşi, alături de preşedintele Sabin Evuţianu, şi vicepreşedinţii Nicolae Buteanu şi Aurel Cosma, Traian Topliceanu (secretar), Ştefan German (casier), Ioan Vinţan (contabil), Pavel Gherman Bosică (bibliotecar), Vichentie Ardeleanu (conferenţiar).74 Membrii de drept în Comitetul Regionalei erau episcopii ortodocşi ai Aradului şi Lugojului, Andreiu Mager şi Vasile Lăzărescu, episcopul greco-catolic din Lugoj, Ioan Bălan, Tiberiu Brediceanu, Sever Bocu şi preşedinţii despărţămintelor “Astrei” din Timişoara (Patrichie Ţiucra), Caransebeş (Cornel Corneanu), Lugoj (Tiberiu Mităr) şi Oraviţa (Ilie Rusmir). 75 Au fost cooptaţi în Comitetul Regionalei şi generalul Alexandru Bunescu, comandantul Diviziei I Timişoara, Dimitrie Nistor, prefectul judeţului Timiş-Torontal, Victor Curuţiu, prefectul judeţului Severin, Ioan Băleanu, prefectul judeţului Caraş şi primarul municipiului Timişoara, Augustin Coman. În acelaşi timp, au fost aleşi în Comitetul Regionalei 25 de membri, intelectuali remarcaţi prin activitatea depusă în slujba Banatului: Sabin Drăgoi, Coriolan Băran, Iuliu Coste, Avram Imbroane, Constantin Teodorescu, Aurel Peteanu, Ludovic Ciobanu, Patrichie Râmneanţu, Gheorghe Munteanu, Nicolae Brânzeu, Romulus Boldea, Nicolae Domăşneanu etc.76 Adunarea a ales şi preşedinţii a nouă secţii: Al. Marta (secţia juridică), Nicolae Jucu (literară), Cornel Grofşoreanu (social-economică), Iosif Velceanu (artistică), Patrichie Râmneanţu (demografică), Alexandru Miletici (medicală), Ioachim Miloia (istorico-muzeală), Vasile Mioc (educaţie-naţională) şi Aurelia Cioban (feminină). Comentând semnificaţia înfiinţării Regionalei bănăţene în revista „Luceafărul” care, alături de cotidianul „Dacia” şi gazeta „Luminătorul”, va sluji interesele Regionalei, Sabin Evuţianu considera pe bună dreptate, că înfiinţarea „Astrei Bănăţene” nu a fost o acţiune conjuncturală, ci rezultatul a „tot ce s-a încercat şi s-a realizat până la generaţia de azi, în cuvânt, în scris şi în fapt, pentru a forma o conştiinţă bănăţeană românească. Prin constituirea regionalei s-au regăsit
73 74

Ibidem, p. 86; vezi şi “Luceafărul”, Timişoara, an. III, nr. 3-4, martie-aprilie 1937, p. 116-117. Ibidem, p. 122. 75 “Transilvania”, an. LXVIII, nr. 2, martie-aprilie 1937, p. 128; vezi şi “Vestul”, an. III, nr. 1877 din 2 martie 1937. 76 Ibidem, vezi şi “Transilvania”, an. LXVIII, nr. 2, martie-aprilie 1937, p. 128; “Luceafărul”, an. III, nr. 3-4, martie-aprilie 1937, p. 115.

241

într-un gând curat şi solidar toţi cei ce-şi propun să trudească „la refacerea patrimoniului specific bănăţenesc, mărgăritar fără preţ în patrimoniul naţional” 77. Presa bănăţeană a manifestat un interes deosebit şi faţă de persoana preşedintelui Regionalei bănăţene. La unison, presa bănăţeană considera că s-a ales persoana cea mai potrivită pentru un asemenea for cultural. Dascăl de prestigiu, şef de necontestat al învăţământului preuniversitar din Banat, apreciat şi respectat deopotrivă, om echilibrat şi prietenos, Sabin Evuţianu era un factor de colaborare şi solidarizare culturală a bănăţenilor. Ce a contat însă cel mai mult în alegerea lui în fruntea Regionalei „Astra Bănăţeană” a fost neimplicarea politică. Această neimplicare i-a asigurat şi conducerea învăţământului bănăţean indiferent de schimbările de guverne, pentru că şi în Banat politicul va influenţa negativ întreaga viaţă social-economică şi culturală. „Şi s-a pornit cu dreptul, – consemna ziarul „Cuvântul satelor” – nu numai prin faptul că s-a pus la bază culturalul, spiritualul, ci şi prin fericita alegere a preşedintelui în persoana unui eminent om de cultură.”78 Aceleaşi aprecieri pozitive la adresa lui Evuţianu le face şi publicaţia Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Severin: „De rândul acesta Banatul a înţeles să dezbrace haina politică şi să pună în fruntea acestei asociaţii pe omul şcolii şi al activităţilor culturale.“ 79 Alegerea lui Evuţianu în fruntea Regionalei şi a altor învăţători şi profesori în organele de conducere era apreciată pozitiv şi de preşedintele secţiei literare Nicolae Jucu: „E un semn de înţelepciune înaltă şi adâncă pătrundere că s-a dat această mişcare de refacere a neamului în mâna corpului didactic, o masă puternică, ferită în măsura cea mai mare de molima politică, răspândită în întreaga ţară, un element docil, înţelegător şi idealist prin propria sa structură sufletească şi mediul profesional, elemente de permanent contact cu sufletul entuziast al tineretului şi cu rezervele mari ale unui neam de ţărani...”80 „Persoana preşedintelui «Astrei Bănăţene» – Dl. Insp[ector] General Sabin Evuţianu – este foarte bine aleasă”, considera şi gazeta săptămânală „Reşiţa”. 81 S-a încercat impunerea lui Sever Bocu în fruntea Regionalei bănăţene, dar cei mai mulţi intelectuali bănăţeni au înţeles că un om politic nu avea mari şanse să realizeze o colaborare culturală în Banat. A înţeles acest lucru chiar Sever Bocu, care într-o scrisoare trimisă lui Sabin Evuţianu îl informa că se pune, cu tot entuziasmul, la dispoziţia preşedintelui Regionalei”. 82 Mai mult, cotidianul „Vestul”, fondat de Sever Bocu şi aflat sub influenţa sa aprecia alegerea lui Evuţianu drept cea mai fericită soluţie aleasă de adunarea din 28 februarie 1937: „Soarta a destinat ca prim preşedinte al «Astrei bănăţene» pe un om al şcolii, nepolitic şi absorbit de gândul promovării românismului din acest colţ de ţară... Iar faptul că preşedintele «Astrei bănăţene», d.[omnul] inspector general Sabin Evuţianu, a fost ales drept comandant al marei
77 78

Ibidem, p. 116-117. “Cuvântul satelor”, an. XI, nr. 10 din 7 martie 1937. 79 “Învăţătorul bănăţean”, Lugoj, an. I, nr. 4 din 10 martie 1937. 80 “Luceafărul”, an. III, seria II, nr. 1-2, iulie-august 1937, p. 25. 81 “Reşiţa”, an. III, nr. 10 din 7 martie 1937. 82 “Cuvântul satelor”, an. XI, nr. 12 din 21 martie 1937 .

242

ofensive culturale şi economice ce trebuie pornită de toţi românii fără deosebire de culoare politică ne întăreşte convingerea că suntem aproape de a atinge îmbărbătarea de pe timpurile lui Şaguna, Partenie Cosma, Emanuil Ungurianu etc.”83 În cadrul primei adunări a „Astrei Bănăţene”, din 11-13 septembrie 1937, Sabin Evuţianu a prezentat o amplă expunere programatică analizând declinul etnic şi importanţa promovării unităţii culturale84. Şi în anii următori, toate adunările generale – ţinute în mod regulat până la începerea războiului –, erau prezidate de Sabin Evuţianu, care prezenta cu aceste ocazii şi ample rapoarte privind realizările Regionalei, chiar şi în anii grei ai războiului prin susţinerea unor conferinţe, prin răspândirea în popor a unui număr mare de cărţi şi reviste, prin contribuţia adusă la alinarea durerilor răniţilor şi refugiaţilor, prin organizarea unui număr fără precedent de şcoli ţărăneşti. „Astra Bănăţeană” şi-a făcut datoria, rămânând cea mai puternică societate culturală din Banat, far dătător de lumină şi speranţă85. Mult mai dificilă a fost activitatea Regionalei bănăţene în anii instaurării regimului comunist, datorită greutăţilor materiale şi presiunilor ideologice cu care se confruntă asociaţia. Printr-o scrisoare trimisă la 24 aprilie 1947 conducerii de la Sibiu, Sabin Evuţianu arată că cele cinci milioane lei primiţi de „Astra Bănăţeană” de la Banca „Albina” din Timişoara, erau insuficiente pentru realizarea obiectivelor propuse, iar progresele culturale nu se mai pot face decât „împreunând sufletul cu mijloacele financiare”, astfel ele sunt „sortite amânării sau pieirii” 86. Din nefericire, sprijinul solicitat nu a venit datorită crizei financiare cu care se confrunta în acea perioadă „Astra” şi de fapt întreaga ţară. Spiritul „Astrei” s-a manifestat pentru ultima dată în cadrul adunării generale ţinute în ziua de 22 iunie 1947 la Timişoara. Ea încheia un deceniu de activitate a Regionalei bănăţene şi a preşedintelui ei, fiind de fapt ultima adunare generală la care au participat conducătorii tuturor despărţămintelor bănăţene. Adunarea a fost deschisă de preşedintele Sabin Evuţianu care, după ce a făcut un bilanţ al celor zece ani de activitate, aprecia că un popor, pentru a nu fi îngenunchiat, este dator să-şi respecte şi să-şi păstreze bunurile spirituale permanente, iar „Astra Bănăţeană” aparţine astăzi acestor bunuri spirituale”87. Recunoscându-i meritele deosebite în organizarea şi conducerea Regionalei, adunarea generală l-a declarat pe Sabin Evuţianu preşedintele de onoare a Regionalei „Astra Bănăţeană”. Nu i-a fost dat merituosului dascăl să se bucure de această demnitate, pentru că, încă din vara anului 1947, Regionala bănăţeană începea să fie tot mai contestată de noii activişti culturali ce considerau că „Astra Bănăţeană” nu făcea decât spoială culturală şi diletantism din cauză că elemente din conducerea ei nu aveau nimic
83 84

“Vestul”, an. VIII, nr. 2028 din 12 septembrie 1937. Dumitru Tomoni, Regionala „Astra Bănăţeană”..., p. 83-85. 85 Idem, Sabin Evuţianu, preşedintele „Astrei Bănăţene” în Almanahul tuturor românilor, Timişoara, Editura Augusta, 1998, p 168-171. 86 Direcţia Judeţeană Sibiu a Arhivelor Naţionale, Fond Astra, doc. 774/1947, f. 1. 87 Ibidem, doc. 1944/1947, f. 9.

243

comun cu cultura”... (sic!). În anul următor, noua conducere a hotărât desfiinţarea „Astrei Bănăţene” considerând că trebuie promovată o cultură de tip nou, opusă celei tradiţionale88. Format în cultul luptei pentru unitatea şi propăşirea neamului, Sabin Evuţianu şi-a adus o contribuţie decisivă la constituirea şi organizarea Regionalei „Astra Bănăţeană”, destinul său identificându-se, în mare măsură cu cel al prestigioasei societăţi culturale. Pensionat din învăţământ în 1946 (la 57 de ani), îndepărtat din viaţa socialculturală a Banatului, izolat de noile autorităţi, va trăi timp de peste trei decenii discret şi modest, la Timişoara într-un apartament situat într-un imobil de pe strada Pescarilor, nr. 15. Ieşea din această izolare doar atunci când se întâlnea cu puţinii prieteni ce i-au mai rămas pentru a depăna amintiri şi acestea nu erau puţine pentru că Evuţianu a fost un om activ ce s-a bucurat de recunoştinţa contemporanilor primind numeroase aprecieri, premii şi distincţii. La 25 septembrie 1977 va trece la cele veşnice un mare dascăl, un om de cultură, un caracter de excepţie şi un bun credincios care a fost mulţi ani deputat sinodal la Caransebeş şi membru în Adunarea Eparhială la Timişoara.

88

Dumitru Tomoni, Societate, cultură şi politică. „Astra” în Banat (1896-1948), Timişoara, Editura Arhiepiscopiei Timişoarei, 2009, p. 435-437.

244

EDUCAŢIE ŞI CULTURĂ ÎN BÂRLADUL INTERBELIC
Marian BOLUM*

Abstract: Education and culture in Barlad
between the two World Wars
After the accomplishment of the Big Union,the culture in Tutova enters a new period of development. The education develops and brcomes various in the period between the two Wars.The High School „Gh.Rosca Codreanu” remains the main institution of the education in Tutova .It is made with special efforts and it starts its activity again after the First World War. Every year great personalities have graduated and become national values. The cultural–scientific societes have had a great role in turning Barlad into a cultural town,being a great moment in Barlad’s culture. The Academy in Barlad has been the most important place of cultural manifestations. Keywords: education, cultural-scientific societies, cultural institutions, library, museum.

După realizarea Marii Uniri, cultura tutoveană cunoaşte o nouă perioadă de dezvoltare şi afirmare. Învăţământul de toate gradele înregistrează progrese deosebite, numărul şcolilor al cadrelor didactice şi al elevilor înregistrând creşteri importante. În acelaşi timp sunt adoptate noi reglementări care asigurau o dezvoltare unitară. Învăţământul preşcolar cunoaşte în perioada interbelică un curs ascendent. De la o singură grădiniţă înainte de primul război mondial, („Zinca Crăiescu”), se ajunge ca în decurs de două decenii numărul unităţilor de educaţie preşcolară să crească la 6, al educatoarelor de la 8 la 12, iar al preşcolarilor de la 88 la 3911. În Bârlad funcţionau următoarele instituţii preşcolare : Grădiniţa de copii „Cotu Negru” (1924), Grădiniţa de copii „Marele – Voievod Mihai” (1931), Azilul de copii “Principele Mircea” (1933), Grădiniţa de copii „Mihai Viteazul”, Grădiniţa de copii „Alexandru Vlahuţă” şi Grădiniţa de copii israelită Leinter şi Ghizele Kaufman2.
* Profesor, Şcoala „George Tutoveanu”, Bârlad , jud. Vaslui. 1 Arhivele Statului Vaslui, fond Inspectorat Şcolar jud. Tutova, dosar 18/1938. 2 O. Răşcanu Gramaticu, Istoria Bârladului, II, Bârlad, 1998, p. 85.

245

Rolul cel mai important în cadrul învăţământului preşcolar bârlădean îl deţinea Grădiniţa de copii „Zinca Crăiescu” ca urmare a vechimii, dar şia gradului ridicat de specializare a personalului şi a dotărilor: patru săli, cantină şcolară, bibliotecă, farmacie şi muzeu3. Până la 1 septembrie 1935 această unitate şcolară a fost subvenţionată de Societatea Femeilor Ortodoxe Române după care va trece sub auspiciile statului. Învăţământul primar era segmentul cel mai consistent din învăţământul românesc, şi implicit din cel tutovean. La Bârlad funcţionau 6 şcoli primare de băieţi şi 6 de fete: Şcoala primară de băieţi nr. 1 (str. Popa Şapcă), Şcoala primară de fete „Maria Şt. Gâlcă” (str. Ana Ipătescu), Şcoala primară de fete Podeni (str. Dimitrie Cantemir), Şcoala primară de băieţi şi fete nr. 2 “C. Robu” (str. Al.I.Cuza), Şcoala primară de băieţi şi fete nr. 3 (str. Petru Rareş), Şcoala primară de băieţi nr.4 „Catinca Dobranici” (str. C.Hamangiu), Şcoala primară urbană nr. 5 fete şi nr. 5 băieţi (str. Republicii), Şcoala primară mixtă nr. 6 „Cotu Negru”, la care se adăugau Şcoala de aplicaţie şi Şcoala primară israelită română-mixtă Leizer şi Ghizele Kaufmann4. Dintre acestea aveau localuri proprii 8 şcoli şi funcţionau în localuri închiriate 4 condiţii corespunzătoare având Şcoala primară de băieţi nr. 1, Şcoala primară de fete „Maria Şt. Gîlcă”5, şcolile primare de băieţi şi fete nr. 3 şi 5. În urma insistenţelor pe lângă Consiliul comunal s-au construit noi localuri pentru Şcoala primară mixtă nr. 4 care îşi va începe activitatea în ianuarie 1927 (la parter îşi desfăşura activitatea Şcoala de băieţi, iar la etaj cea de fete ) şi pentru Şcoala primară mixtă nr. 6 „Cotu Negru”6 . În anul şcolar 1936 frecventau cursurile un număr de 1651 de elevi în clasele I-VII, din care au promovat 1450, neştiutorii de carte reprezentând 24% din populaţie7. Frecvenţa nu era constantă, urmare a condiţiilor grele în care trăiau în special copiii din cartierele mărginaşe. Unii elevi abandonau cursurile după primele clase primare din aceleaşi cauze (lipsă de îmbrăcăminte, încălţăminte şi cele necesare şcolii) . Conform planurilor de învăţământ în şcolile primare se studia scrierea şi exerciţiile gramaticale, memorizarea, compunerea, aritmetica, religia, istoria, geografia, caligrafia, desenul, cântul, gimnastica şi lucrul manual, în şcoli circulând manuale alese la decizia învăţătorului8. Învăţământul complementar îşi sporeşte ponderea în condiţiile dezvoltării activităţilor economice.
3 4

Arh. St.Vaslui, fond Grădina de copii “Zinca Crăiescu”, Bârlad, dosar nr.1/1926-1944. O. Răşcanu Gramaticu, op. cit., p. 85. 5 Arh. St.Vaslui, fond Şcoala de fete nr. 2 „Maria St.Gîlcă”, Bârlad, dosar 1/1940, f. 1. 6 Idem, fond Şcoala primară nr. 6 „Cotu Negru”, Bârlad, dosar 6/1944, f. 192. 7 Arhivele Statului Iaşi, fond IRŞI, dosar 317/1936, f. 11. 8 Gh.Clapa – Învăţământul din Bârlad în perioada 1918-1944, Bârladul odinioară şi astăzi (în continuare B. O. A.), I, Bucureşti, 1980, p. 186.

246

La Bârlad funcţionau: Şcoala de Industrie Casnică de fete, Şcoala de Gospodărie Urbană, Şcoala Profesională de fete „Clotilda general Averescu” şi Şcoala Industrială de Ucenici. Şcoala de Industrie Casnică de fete a fost deschisă la 1 aprilie 1921 în localul căminului „Dr.Filibiliu” din strada Transilvaniei şi dispunea de următoarele secţii: ţesătorie covoare, sericicultură, tricotaje şi croitorie. Spaţiul afectat era însă insuficient desfăşurării procesului instructiv-educativ iar randamentul era scăzut datorită uneltelor vechi 9. Şcoala de Gospodărie Urbană şi-a început activitatea la 1 septembrie 1929 şi a funcţionat în mai multe localuri, cu 4 clase10. Numărul elevilor sporeşte treptat, ajungând în 1942 la 117. Programa punea accent pe activităţile practice necesare viitoarelor absolvente. Şcoala profesională de fete „Clotilda general Averescu” s-a deschis în urma circularei emise de Ministerul Muncii din 2 aprilie 1921 către corporaţiile locale11. Cursurile erau frecventate de 15 eleve din cele 25 înscrise. Şcoala Industrială de Ucenici a fost organizată în noiembrie 1939 în localul Şcolii primare nr. 112. Cursurile se ţineau după-amiaza, patronii fiind obligaţi să-şi trimită ucenicii. Învăţământul liceal se dezvoltă şi se diversifică în perioada interbelică. Alături de liceele cu vechi tradiţii: Liceul „Gh. Roşca Codreanu” şi Şcoala Normală de băieţi „Principele Ferdinand” se afirmă Liceul de fete „Iorgu Radu”, liceul industrial de băieţi, liceul industrial de fete şi liceul comercial. Liceul „Gh. Roşca Codreanu” rămâne principala instituţie a învăţământului tutovean. Este refăcut cu eforturi materiale deosebite şi îşi reia activitatea după primul război mondial, în fiecare an absolvind promoţii bine pregătite din rândul cărora s-au afirmat personalităţi de valoare naţională. Pentru elevii cu o situaţie materială precară se acordau burse provenite atât de la stat cât şi din donaţii particulare: bursa „profesor Toader Angheluţă”, bursa „Aristiţa Pârvan”, bursa „profesor Dumitriu I. Ghimuş“, bursa „profesor I. Galin”, bursa „Vladimir Karminski”, bursa „academician Constantin Hamangiu” 13, pentru ca în perioada războiului să se menţină doar cele provenite de la Casa Şcoalelor, Comitetul Şcolar şi Academia Română 14. O activitate deosebită au desfăşurat societăţile elevilor: Societatea literarştiinţifică „Stroe Belloescu” şi Societatea “Matematica bârlădeană”. În 1923 s-a constituit Asociaţia Absolvenţilor Liceului „Gh. Roşca Codreanu”, iar în 1926 Asociaţia foştilor elevi ai Liceului „Gh. Roşca Codreanu”15.
9

Arh. St. Vaslui, fond Şcoala de industrie casnică de fete, Bârlad, dosar 4/1924, f. 70-71. Ibidem, fond Şcoala Primară de Gospodărie Urbană, Bârlad, dosar 42/1942, f. 14-17. 11 Ibidem, fond Şcoala Profesională de Ucenici, Bârlad, dosar 33/1922, f. 8. 12 Ibidem, fond Şcoala Industrială de Ucenici, Bârlad, dosar 37/1939, f. 16. 13 Tr.Nicola – Liceul „Gh.Roşca Codreanu”. Monografie, Iaşi, 1971, p. 140-141. 14 Ibidem, p. 143. 15 Ibidem, p. 133.
10

247

Cutremurul din noiembrie 1940 a provocat mari distrugeri liceului însă şi mai gravă a fost rechiziţionarea clădirii de către armată, în consecinţă refacerea de după război a necesitat intervenţii masive din partea statului şi a municipalităţii16. Pentru rezultatele deosebite înregistrate de-a lungul timpului, Ministerul Educaţiei a ridicat liceul la rang de Colegiu Naţional în anul 1946 cu ocazia aniversării Centenarului acestei instituţii şcolare 17. Liceul de fete „Iorgu Radu” îşi va deschide cursurile la 11 octombrie 1921 18, în condiţii deosebit de grele deoarece instituţia nu avea un local propriu. Noul edificiu va fi construit cu mari eforturi din partea statului şi a unor persoane particulare, deschizându-şi porţile la 11 octombrie 1936. Liceul a găzduit în perioada interbelică 838 de eleve din care unele vor urma şi cursurile învăţământului superior 19. Şcoala normală de băieţi „Principele Ferdinand” a constituit un alt important centru de cultură. Până în 1945 i-au absolvit cursurile 61 de serii ce au totalizat 1700 de învăţători. După ce primeau Diploma de capacitate, învăţătorii erau repartizaţi de Ministerul Educaţiei în satele judeţului unde efectuau un stagiu obligatoriu de 5 ani. Aici au activat formaţii de cor, muzică instrumentală, dansuri precum şi societatea sportivă „Avântul“; prestigiul acestora fiind bine cunoscut în oraş cât şi în alte loca lităţi din ţară. Localul şcolii era spaţios, răspunzând celor mai ridicate exigenţe ale procesului de învăţământ20, însă a avut de suferit în urma cutremurelor din 1934 şi 1940, necesitând costisitoare reparaţii. În martie 1944 clădirea a fost pusă la dispoziţia trupelor germane care au transformat-o în spital. După retragerea acestora, în noaptea de 23/24 august 1944, şcoala a fost incendiată, distrugându-se laboratoarele de fizică, chimie, ştiinţele naturii, materialul didactic, din clădirea principală rămânând doar fundaţia şi o parte din ziduri21. Această situaţie a îngreunat mult desfăşurarea în condiţii normale a cursurilor care au fost reluate după-amiaza în localul Liceului „Gh. Roşca Codreanu” şi apoi în localul Şcolii primare nr. 1. Internatul a funcţionat o parte în căminul „Dr. Filibiliu” aflat sub patronajul „Societăţii femeilor ortodoxe”, iar o parte în fosta locuinţă a directorului şi în infirmerie 22. În 1945, în urma dispoziţiilor Ministerului Educaţiei (Ordinul 153384/1945) s-a suspendat examenul de admitere la clasa I a Şcolii Normale aceasta devenind clasa I a gimnaziului. Liceul industrial de fete începe să funcţioneze din 1940 după ce Şcoala secundară profesională „Nicolae Roşca Codreanu” înfiinţată în 1901 se transfor16 17

Arh. St. Vaslui, fond Liceul „Gh. Roşca Codreanu”, Bârlad, dosar 1/1944, f. 23. Tr. Nicola, op. cit., p. 134. 18 N. Ioachim – Contribuţii la Monografia Şcolii Generale de 10 ani din Bârlad, Iaşi, 1971, p. 18. 19 Gh. Clapa, op. cit., p. 200. 20 Arh. St. Vaslui, fond Şcoala Normală de băieţi, dosar 16/1944, f. 184 21 Ibidem, p. 30-32. 22 Ibidem.

248

mase în 1925 în Şcoala Normală de fete. Şcoala dispunea de un local adecvat situat în B-dul Epureanu cu săli de clasă, spălătorie, ateliere, bibliotecă şi un muzeu etnografic23. Planul de învăţământ prevedea următoarele obiecte de studiu : limba română, matematica, limba franceză, caligrafia, desenul, religia, muzica, lucru, gospodăria, asistenţa, teoria, contabilitatea, psihologia, pedagogia şi tehnologia24. După absolvirea liceului elevele puteau deveni profesoare-maestre. Liceul industrial de băieţi cu 8 clase a avut la bază Şcoala Inferioară de Meserii (1901) care a transformat în gimnaziul Industrial de băieţi în 1936 (Şcoala de arte şi meserii) şi Şcoala Tehnică Industrială de 6 ani25. Liceul dispunea de un local corespunzător, în fostele case Fătu, dotat cu săli de clasă şi ateliere unde îşi desfăşurau practica elevii. Buna pregătire teoretică şi practică permitea absolvenţilor să se angajeze ca meseriaşi în oraş sau în localităţile limitrofe. În anul şcolar 1926-1927 erau înscrişi 217 elevi: 56 la tâmplărie, 11 la tinichigerie, 11 la tapiţerie, 8 la uzină, 25 la lemnărie, 9 la pielărie, 97 la fierărie-lăcătuşerie, din care au promovat 156 şi 16 au rămas repetenţi26. Liceul comercial de băieţi a apărut datorită dezvoltării activităţilor comerciale. În 1920 este înfiinţată Şcoala comercială cu o durată de 3 ani, devenită apoi gimnaziu comercial, iar în 1926 Şcoala superioară de comerţ cu o durată de 4 ani. Prin unificarea celor 2 şcoli s-au pus bazele Liceului comercial cu 8 clase, instituţie aflată sub tutela Camerei de Industrie şi Comerţ a judeţului Tutova 27. Conform planului de învăţământ se predau: noţiuni despre comerţ, mărfuri, materiale comerciale, precum şi ştiinţe juridice, economice, geografie, economie şi limbi străine. Practica comercială se efectua în fiecare după-amiază. În 1941 din 263 înscrişi au promovat 204 elevi28. Absolvenţii puteau ocupa funcţii în aparatul de stat ca mici slujbaşi cât şi în sectorul particular sau puteau să se prezinte la admiterea în „Academia Comercială”. Liceul a funcţionat în localul propriu, până la desfiinţarea sa în anul 1947, când a transformat în Şcoala Tehnică de administraţie economică”29. Societăţile cultural-ştiinţifice au avut un rol important în afirmarea Bârladului ca oraş cultural. „Liga Culturală”, filiala Bârlad, îşi continuă activitatea şi în perioada interbelică. Astfel, revista „Brazdă nouă” din aprilie 1923 ne informează că „Liga Culturală, secţia Bârlad ţine şezători în casa răposatului Belloescu”30 . Informaţii despre activitatea Ligii găsim şi în revista „Brazdă nouă” nr. 2 din 24 februarie 1924, unde ni se spune că în anul 1923 au conferenţiat sub auspiciile Ligii:
23 24

Arh. St. Iaşi, fond cit., dosar 725/1932. Ibidem, dosar 38/1935, f. 97. 25 V.Cîrcotă, V. Pallady – Monografia municipiului Bârlad, Bârlad, 1974, p. 85. 26 Statistica învăţământului din România, p. 358. 27 Arh. St. Vaslui, fond Liceul comercial de băieţi, Bârlad, dosar 5/1938, f. 8. 28 Ibidem, 226/1942, f. 258. 29 V. Circotă, V. Pallady, op. cit., p. 85. 30 „Brazdă nouă”, Bârlad, nr. 3, 8 aprilie 1923.

249

N.Iorga, Gh. Taşcă, Al. Cusin, Radu Rosetti sau că unii au criticat Liga datorită apropierii faţă de Partidul Naţionalist-Democrat. Revista „Răzeşul” prezintă în mai multe rânduri activitatea Ligii. Astfel, din nr. 1 din februarie 1926, aflăm conducerea Ligii culturale secţia Bârlad: preşedinte G. Taşcă – prof. universitar, vicepreşedinţi C. Dornescu – avocat şi Paul Constantinescu – profesor, secretar Sterian Dumbravă – avocat , membri Natalia Paşa – profesor şi G. Pallady – literat. Din revista „Ţara de Jos”, nr. 2-3 din 1927, aflăm că „Sâmbătă 5 februarie a.c. la teatrul „Carol” a avut loc un festival artistico-literar, organizat de Liga Culturală din Bârlad.” În prima parte a activităţii a avut loc conferinţa profesorului universitar G. Taşcă cu „Problema speculei” apoi a urmat un concert de violină susţinut de Ionel Ghica (absolvent al Academiei de muzică din Paris) cu concursul lui Antonin Ciolan (profesor la Conservator în Iaşi)31 . „Academia Bârlădeană” a fost principalul focar al manifestărilor culturale. Comitetul de conducere era format din: George Tutoveanu – preşedinte, George Pallady – vicepreşedinte, Virgil Dinculescu – secretar, Ion Paloda – casier, Natalia Posa, George Vanetti şi Nicolae Bogescu – membri. Revista „Ţara de Jos” din decembrie 1924 prezenta activitatea Academiei Bârlădene care „face şi propagandă culturală la sate, a ţinut şezători la Casa Naţională, Şcoala normală şi Şcoala profesională, a ridicat bustul lui Vlahuţă, l-a comemorat pe poetul Ştefan Petică şi a fost la Bălţi în Basarabia.”32. În revista „Graiul Nostru” nr. 2 din 1925 citim: „Toată mişcarea literară şi culturală a oraşului nostru se învârte acum în jurul societăţii literare „Academia Bârlădeană”, întemeiată la 1 mai 1915 de G. Tutoveanu şi prietenii săi Tudor Pamfile şi Toma Chiricuţă. „Academia Bârlădeană” fără să primească nici un sprijin material, de la vreo instituţie de cultură, a izbutit prin proprii sforţări să imprime o puternică propagandă culturală pentru întărirea conştiinţei naţionale. În vremea războiului „Academia Bârlădeană” a „editat câteva scrieri de propagandă şi a scos revista literară „Florile Dalbe”. În afară de cele 16 şezători publice pe care le-a ţinut în sala „Casei Naţionale” din oraşul nostru, Academia Bârlădeană a dat două mari festivaluri literare la Bălţi şi la Tecuci. În cinstea poetului bârlădean Alexandru Vlahuţă, societatea a luat iniţiativa ridicării unui monument în Grădina publică a oraşului, a ţinut 12 conferinţe despre opera poetului şi a publicat un volum selectiv” 33 . G. Tutoveanu în articolul „Academia Bârlădeană” publicat în „Graiul Nostru” nr. 9-11 din 1925 îi nominalizează pe întemeietorii şi colaboratorii societăţii: Tudor Pamfile, Toma Chiricuţă, Nechifor Crainic, Pamfil Şeicaru, G. Taşcă, V. Voiculescu, V. I. Popa, I. Buzduga n, I. Valerian ş.a. După 1925 asistăm la o intensificare a manifestărilor culturale organizate de Academia Bârlădeană. La nivelul oraşului au fost atraşi noi membri din rândul tinerilor. V. Damaschin, M. Pavelescu, G.G. Ursu, G. Nedelea ş.a.. Şezătorile
31 32

„Ţara de Jos”, Bucureşti, nr. 2-3, 1927. Ibidem, nr. 11-12, decembrie 1924. 33 „Graiul nostru”, Bârlad, nr. 2, 1925.

250

publice erau însoţite de conferinţe, recitări, manifestări teatrale sau excursii la care participau şi membri din alte oraşe. Şedinţele se ţineau duminica după-amiaza, fie într-un cerc intim la reşedinţa poetului George Tutoveanu, fie într-un cadru mai larg la Casa Naţională „Stroe Belloescu” 34 . Printre colaboratorii Academiei Bârlădene s-au aflat şi personalităţi ale vieţii culturale naţionale: N. Iorga, M. Sadoveanu, T. Arghezi, V. Eftimiu, C. Petrescu, I. Minulescu, D. Zamfirescu, T. Vianu ş.a. Prin revista „Graiul Nostru” nr. 1-3 din 1926 suntem informaţi că: „Academia Bârlădeană” a ţinut duminică 7 februarie, 9 seara, în sala „Casei Naţionale” a 18-a şezătoare publică la care a vorbit G. Tutoveanu despre introducerea culturii în masa poporului în conferinţa „Pentru cei mulţi”. Cu această ocazie au citit: Natalia Paşa, Duiculescu, V. Damaschin, G. Ponetti, G. Pallady, I. Palodă şi G. Tutoveanu. Cvartetul „Academiei” a încheiat şezătoarea cu Haydn, Schubert şi Rubinstein. Din aceiaşi publicaţie aflăm că G. Tutoveanu, „a hotărât împreună cu d-l colonel Ilie Dumitrescu să aşeze în sala mare a regimentului „Cantemir” din Bârlad, bustul scriitorului Em. Gârleanu care între 1901-1906 a făcut parte ca sublocotenent dintre ofiţerii regimentului.”35 . Academia Bârlădeană a sprijinit înfiinţarea Secţiei Publice a bibliotecii „Stroe Belloescu” din cadrul Casei Naţionale. Referitor la acest subiect „Graiul Nostru” din 1927 scria: „Întrucât statutul Bibliotecii publice de la „Casa Naţională” prevede că nu se poate da spre consultare cărţi, reviste, ziare decât în localul său, „Academia Bârlădeană” a luat iniţiativa înfiinţării unei noi biblioteci, în scop de a împrumuta cărţi de citit acasă. Pentru aceasta Primăria oraşului a pus la dispoziţie una din sălile Casei Naţionale”…36. Dintr-o altă revistă locală „Scrisul nostru” din 1930 aflăm că: „Societatea literară „Academia Bârlădeană” de sub conducerea lui G. Tutoveanu a deschis în toamna aceasta la Casa Naţională, a 6-a expoziţie de pictură la care-au luat parte tinerii pictori bârlădeni: G. Portase, F. Wolfinger şi I. Peiu”. Acelaşi număr al revistei populariza o şezătoare a Academiei Bârlădene dată în folosul asistenţei sociale şi care s-a încheiat cu un concert de vioară şi violoncel37. Activitatea editorială a Academiei Bârlădene s-a concretizat prin tipărirea unor publicaţii proprii: revistele „Graiul Nostru”, 1925-1927, „Scrisul Nostru” 1929-1931 şi ziarul „Moldova” 1932. Sub egida sa a fost tipărită Istoria literară a Bârladului în 1936 şi Antologia scriitorilor bârlădeni în 1937. În perioada de după 1933 Academia Bârlădeană a avut mai mult o orientare ştiinţifică îndreptată spre trecutul literar al regiunii deoarece o parte din membrii săi au părăsit Bârladul stabilindu-se în alte localităţi de unde veneau mai rar. Pe 12 februarie 1944 în sala teatrului „Al. Vlahuţă” din Bârlad are loc o mare
34 35

D. Smântănescu – G. Tutoveanu poet al seninătăţilor şi ctitor cultural în BOA, II, p. 36. „Graiul nostru”, Bârlad, nr. 5, mai 1926. 36 „Graiul nostru”, Bârlad, nr. 1-2, 1927. 37 „Scrisul nostru”, Bârlad, nr. 9-10, 1930.

251

şezătoare literară, în program fiind: „Conferinţa lui Radu Cosmin despre „Poezia şi poeţii”, apoi lecturi din lucrări proprii ale domnilor Ion Minulescu, Al. Cazaban, D. Iov, Mircea Damian, G. Tutoveanu, George Lesnea, G. Costandache, G. Nedelea, G. Ursu” 38 . Un moment emoţionant din activitatea Academiei Bârlădene l-a constituit aniversarea a 75 de ani de la naşterea poetului George Tutoveanu, la 21 noiembrie 1947, cu acest prilej Tudor Arghezi dedicându-i poetului o plachetă comemorativă în care îi sublinia profilul fizic şi moral39. Academia Bârlădeană a coagulat mişcarea literară bârlădeană şi a lansat tineri scriitori ca V. Voiculescu, V. I. Popa, G. Ursu, G. Nedelea ş.a. Şezătorile sale au avut şi caracter artistic deoarece au patronat expoziţii de pictură şi au înfiinţat un cvartet şi orchestra societăţii. „Societatea de Educaţie Naţională din judeţul Tutova” s-a constituit la 4 iulie 1920 având 7 secţiuni 40 . Ea îşi propunea „să coordoneze mijloacele educaţiei locale, particulare şi oficiale, să creeze un puternic curent moral şi educativ naţional, să combată organizaţiile anarhice, să creeze secţii de educaţie fizică, să desfăşoare prin conferinţe o puternică propagandă de educare a poporului, să refacă industria casnică, să înfiereze specula şi abuzurile”41. La 25 iulie 1920 cu ocazia unei întruniri din sala teatrului s-a ales Comitetul de Direcţie şi secţiile societăţii. La 5 august 1920 în şedinţa ţinută la Cercul Militar s-au ales preşedinţii, vicepreşedinţii şi secretarii pentru fiecare secţie iar la 25 septembrie 1920 a fost elaborat statutul 42 . Secţiile Societăţii îşi desfăşurau activitatea în mod inegal, de aceea scopurile propuse nu au putut fi întotdeauna realizate. Secţia de îndrumare spre meserii a organizat o şcoală de ucenici, cursuri de specializare pentru fete şi băieţi43 şi conferinţe patriotice. Secţia sport a urmărit înfiinţarea unui stadion la nordul Grădinii Publice. Secţia de muzică prezenta de două ori pe săptămână concerte în localul Cercului Militar44. „Ateneul bârlădean” îşi începe activitatea la 20 noiembrie 1920 în urma întrunirii comitetului în localul Centrului Militar, cu această ocazie fiind aprobat programul de activitate. În cadrul Ateneului, personalităţi ale Bârladului, au susţinut numeroase conferinţe în vederea popularizării unor cunoştinţe culturale şi ştiinţifice. Ateneul şi-a continuat activitatea până în 1949. „Ateneul Popular CFR” a înregistrat aprecieri elogioase în presa vremii, şezătorile acestuia fiind considerate ca adevărate sărbători45.
38 39

Afiş şezătoare culturală, în B.O.A., II, Bucureşti, 1982, p. 247. O. Răşcanu Gramaticu, Istoria Bârladului, op. cit., 1998, p. 115. 40 T. Nicola, Societatea de Educaţie Naţională din judeţul Tutova, în BOA, III, 1984, p. 525. 41 O. Răşcanu Gramaticu, op. cit., p. 110. 42 T. Nicola, op. cit., p. 526. 43 Ibidem. 44 Ibidem. 45 Ibidem, p. 534.

252

„Asociaţia Studenţilor Tutovei Al.Vlahuţă” se înfiinţează în 1924 ca urmare a iniţiativei unui grup de studenţi din zonă. În 1925 în cadrul adunării generale prezidată de studentul V. Grigore Mastacan a fost prezentată Darea de seamă în care erau evidenţiate acţiunile desfăşurate la nivelul judeţului în vederea promovării culturii naţionale46. Din iniţiativa studenţilor a fost înfiinţată în Bârlad biblioteca „Avântul cultural” şi biblioteci şi cămine culturale în comunele judeţului, până în 1928 fiind înfiinţate 17 astfel de unităţi47. În acelaşi timp Asociaţia organiza serbări culturale, cursuri pregătitoare gratuite pentru admiterea elevilor săraci la liceu, liste de subscripţii pentru ajutorarea studenţilor săraci sau omagierea unor personalităţi culturale 48. „Asociaţia Casa Naţională de Citire” s-a înfiinţat în ianuarie 1928 din iniţiativa unor intelectuali în frunte cu poetul George Tutoveanu în vederea revitalizării activităţii Bibliotecii şi a extinderii accesului publicului la cunoaşterea literaturii române şi universale. Asociaţia va fi confirmată de Ministerul Învăţământului care va acorda o subvenţie de 200.000 de lei pentru cumpărarea de cărţi49. „Societatea ştiinţifică literară Stroe Belloescu” a fost principala societate cu caracter ştiinţifico-literar a elevilor bârlădeni din cadrul Liceului “Codreanu”. Unii din preşedinţii activi din rândul elevilor au ajuns personalităţi importante ale culturii româneşti50. În cele 25 de şedinţe care au avut loc în perioada interbelică s-au citit lucrări cu caracter literar, sociologic, istoric şi psihologic, de regulă şedinţele încheindu-se cu scurte programe artistice51. Societatea „Matematica Bârlădeană” s-a înfiinţat la 26 februarie 1926 la Liceul „Codreanu” şi a funcţionat până în 1930. Societatea îşi propunea ca elevii să-şi adâncească cunoştinţele predate la orele de curs şi să colaboreze la „Gazeta Matematică” şi „Revista Matematică din Timişoara”. Şedinţele se desfăşurau în prezenţa unui profesor de specialitate, la sfârşitul fiecărui an tipărindu-se „Anuarul societăţii” care era difuzat în cadrul învăţământului liceal bârlădean cât şi în alte oraşe. Între 1927-1930 a fost editată revista „Matematica Bârlădeană”, mulţi dintre colaboratori devenind specialişt i de renume în domeniul matematicii. Revista a fost apreciată şi de Gh.Tiţeica, fost elev al liceului52. După 1930 activitatea va continua in cadrul Societăţii ştiinţifice literare „Stroe Belloescu”. Asociaţia Absolvenţilor Liceului „Codreanu” a fost înfiinţată în 1926. Scopul era stabilirea şi întreţinerea legăturilor dintre membrii ei oriunde s-ar afla şi instituirea unui fond din veniturile fiecăruia pentru înfiinţarea de burse pentru
46 47

O. Răşcanu Gramaticu, op. cit., p. 112. „Graiul nostru”, I, 7-8 septembrie, 1925. 48 Ibidem. 49 E. Profir, 75 de ani (1906-1981), Biblioteca „Stroe Belloescu”, Bârlad, 1981, p. 6. 50 Tr. Nicola, op. cit., p. 95. 51 Ibidem. 52 C.Giurcanu – Contribuţie la istoria învăţământului matematic la Bârlad. Societatea Matematica bârlădeană în Şcoala Bârlădeană, 9-10, 1981-1984, p. 87.

253

elevii săraci şi meritorii53. După război societăţile cultural-ştiinţifice, ce activaseră în perioada interbelică au intrat, datorită condiţiilor socio-politice de atunci, într-un con de umbră, pentru ca ulterior să-şi înceteze activitatea. Instituţiile culturale şi-au adus o contribuţie importantă la popularizarea valorilor noastre naţionale şi locale. Biblioteca Casei Naţionale „Stroe Belloescu”. La 15 noiembrie 1906 s-a creeat un „Comitet de iniţiativă” în frunte cu G. Tutoveanu care a redactat Actul de constituire a Bibliotecii publice din Bârlad: „Astăzi, 15 noiembrie 1906, legându-ne între noi prin cuvânt de cinste, am hotărât să lucrăm cu tot entuziasmul curat al tinereţii, pentru întemeierea Bibliotecii publice din Bârlad. Aşa să-ne-ajute Dumnezeu!”54. Semnau: G. Tutoveanu, A. Balaban, F. Chiriac, Hristodur Dimopol, N. Dorin, N. Petrescu, A. Simionov, V. Georgescu, T. Rătescu, P. Nichifor . În primăvara lui 1908, cu banii lui Stroe Belloescu şi cu sprijinul Primăriei care a cumpărat terenul necesar în strada Regală, începea să se construiască imobilul care va primi numele de „Casa Naţională”. La 28 noiembrie 1909 profesorul Belloescu a donat clădirea către Primărie în următoarele condiţii: „…Călăuzit de acest adevăr ridicat-am în Parcul oraşului Bârlad clădirea numită „Casa Naţională”, pe care o dăruiesc acestei comune, în condiţiile următoare: Comuna Bârlad să întreţină şi să îngrijească de acest aşezământ.”55. În localul „Casei Naţionale” deschis în ianuarie 1911 56 au funcţionat biblioteca, muzeul şi pinacoteca, corul „Armonia” şi „Liga Culturală” dar şi societatea literară „Academia bârlădeană”. Primul bibliotecar a fost Dimitrie Dragomir care la 2 mai 1912 va primi de la G. Tutoveanu „800 de volume ştiinţifice şi literare, alese cu grijă pentru funcţionarea unei biblioteci poporane… 58 de reviste de tot felul, din care se vor face colecţii pe ani” 57 . În timpul războiului de întregire Biblioteca „Casei Naţionale” a fost rechiziţionată, cărţile ajungând în podul clădirii sau fiind evacuate. Între martie 1916 şi aprilie 1920 biblioteca va avea un nou bibliotecar în persoana scriitorului Constantin Nicolau care va urmări organizarea fondurilor şi refacerea evidenţelor. Biblioteca îşi reia activitatea, după primul război mondial, în urma insistenţelor membrilor Academiei Bârlădene şi a implicării conducerii oraşului. În revista „Graiul Nostru” din mai 1925 se preciza: „Biblioteca de la Casa Naţională şi-a redeschis porţile mulţumită d-l avocat I. Bontaş, primarul oraşului şi mai ales datorită îndemnurilor insistente ale Societăţii literare Academia Bârlădeană care a delegat pe un vrednic membru al său, N. Bogescu cu aranjarea şi sistematizarea ei. Deşi îi lipsesc foarte multe cărţi, precum şi din inventarul mobil (din cauza
53 54

„Graiul nostru”, II, 4/1926. ,,Scrisul Nostru”, Bârlad, nr. 8-9, 1929. 55 Arh. Bibliotecii ,,Stroe Belloescu” Bârlad, dosar Acte de proprietate. 56 ,,Liga Culturală”, Bârlad, An II, nr. 1, ianuarie-martie 1911. 57 Arh. Bibliotecii ,,Stroe Belloescu” Bârlad, Dosar acte de proprietate.

254

devastării ei de către armata rusă în timpul războiului) a fost dată în folos public luna trecută spre bucuria atâtor suflete însetate, ce zilnic inundă fericita sală de lectură”58. Treptat patrimoniul bibliotecii s-a îmbogăţit prin achiziţii de cărţi, ziare, reviste din ţară şi străinătate, prin donaţii făcute de Casa Şcoalelor, Academia Română, Ministerul Instrucţiunii Publice, Cancelaria Monumentelor Istorice sau de diferite personalităţi culturale Al. Brătescu Voineşti, G.Tutoveanu, C.Hamangiu, G.Pallady59 ş.a.. În 1929 biblioteca dispunea de 5000 de volume pentru ca în 1942 să se ajungă la 13456 cărţi şi 14837 reviste şi ziare60. În ceea ce priveşte cititorii, în 1929 au fost 3720 iar în 1936 344861. În ianuarie 1931 revistă „Scrisul nostru” preciza: „Biblioteca Publică din Bârlad instalată la Casa Naţională a oraşului nostru, având 2 săli mari de lectură, cu tot mobilierul necesar şi peste 5000 de volume, şi condusă cu-o pricepere deosebită de tânărul scriitor G. Nedelea, ajutat de studentul N. Costăchescu, este deschisă în toate zilele şi de lucru şi de sărbători, de la orele 3-7 după amează”62. Situaţia bibliotecii din 1937 o aflăm din revista „Duh Nou”: „De la 1928 însă, după înfiinţarea asociaţiei, «Casa Naţională de Citire din Bârlad-Stroe Belloescu», localul intră în patrimoniul acestei asociaţii, care a instalat o Bibliotecă publică ce numără peste 10000 de volume în afară de vreo 200 colecţii de publicaţii periodice. Sala cea mare de conferinţe este transformată în sală de lectură foarte cercetată de tineretul şcolar. Această asociaţie pusă sub preşedinţia primarului oraşului Bârlad este alcătuită din intelectuali şi oameni de bine ai oraşului nostru, iar în comitetul de conducere figurează profesorii: Paul Constantinescu, Cezar Ursu, Ioan Ursoiu, C. Moroşanu apoi literaţii: G. Tutoveanu, Virgil Caraivan, dr. I. Weinfeld…” 63. În timpul războiului biblioteca îşi reduce activitatea, reluându-şi-o abia după 20 septembrie 1944 când s-a constatat pierderea sau deteriorarea unor cărţi. Din această cauză la 8 decembrie 1944 în sala Pinacotecii „Casei Naţionale” s-a creat Comitetul de iniţiativă pentru reorganizarea activităţii bibliotecii care a ales un comitet provizoriu format din primarul I. Bontaş, directorul liceului industrial A.Răşcanu, bibliotecarul George Nedelea, dr. I. Weinfeld şi avocat N.Simionescu 64 . G. Nedelea, şeful bibliotecii între 1928 şi 1951, a inventariat fondul rămas şi a semnalat cărţile scoase din uz sau pierdute datorită războiului. Biblioteca „Avântul cultural” a fost organizată în 1923 în cartierul Munteni. De două ori pe săptămână erau organizate şezători la care luau parte în special
58 59

,,Graiul Nostru”, Bârlad, nr. 2, mai 1925. E. Profir, op. cit., p. 11. 60 Ibidem, p. 7. 61 Oltea Răşcanu-Gramaticu, op. cit., II, p. 144. 62 ,,Scrisul Nostru”, Bârlad, nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1931. 63 ,,Duh Nou”, Bârlad, nr.5, mai 1937 64 Oltea Răşcanu-Gramaticu, op. cit., II, p. 121.

255

cadre didactice65. Activitatea bibliotecii a fost sprijinită de profesorii Şcolii primare nr.3 din Munteni şi de membrii Academiei Bârlădene, ceea ce a permis, după 1926, extinderea acţiunilor culturale şi în satele judeţului Tutova. Biblioteca Liceului „Gh.Roşca Codreanu” era împărţită pe cele două secţii ce existau în cadrul liceului: umanistă şi ştiinţifică. Din 1928, odată cu desfiinţarea secţiei reale, conform instrucţiunilor primite din partea Ministerului cele două secţii se reunifică. În 1931 biblioteca număra 5120 de volume pentru ca în 1940 să se ajungă la 758166. Multe cărţi au provenit din donaţiile profesorilor, ale foştilor elevi, cât şi din donaţiile unor instituţii centrale sau locale67. Biblioteca Liceului „Iorgu Radu” dispunea în 1923 de 2.000 volume, pentru ca ulterior în urma donaţiilor publice şi particulare, fondul bibliotecii să ajungă la 7413 volume68, sursele fondului fiind donaţiile publice, particulare sau cotizaţiile elevilor. În 1933 era a doua bibliotecă şcolară ca importanţă din oraş. Muzeul bârlădean este legat de înfiinţarea Casei Naţionale „Stroe Belloescu”. La 10 aprilie 1914 s-a constituit la Bârlad un comitet „ cu scopul de a înfiinţa un muzeu al judeţului Tutova care să fie pus la dispoziţia publicului şi să funcţioneze în Casa Naţională acolo unde dorise Stroe Belloescu69. Comitetul era format din: I. Antonovici – custode, C. Râmniceanu – preşedinte, colonel Tocineanu – vicepreşedinte, Em. Pallady – casier şi pe G. Alexandrescu- secretar70. În perioada interbelică muzeul dispunea de un patrimoniu cultural format din colecţii de: arheologie, istorie, numismatică şi artă provenit din cercetările arheologice întreprinse în zone din apropierea oraşului, din donaţii şi din achiziţii. De asemenea, avea şi o bibliotecă de specialitate. După 1925 vor fi organizate expoziţii71 pentru marele public, la sediul de la „Casa Naţională”, expoziţii elogiate de presa vremii. Profesorul Cezar Ursu, noul custode al muzeului încerca astfel să atragă colecţionarii particulari, să obţină achiziţii şi donaţii pentru muzeu şi nu în ultimul rând să pună în valoare pictorii locali bârlădeni. În ianuarie 1928 este înfiinţată societatea Asociaţiunea Casa Naţională „Stroe Belloescu” în statutul căreia se prevedea ca principal scop conducerea şi coordonarea muzeului a pinacotecii şi a bibliotecii. După ce va primi personalitate juridică societatea va intra sub controlul Ministerului Cultelor şi a Ministerului Educaţiei Naţionale, muzeul fiind reprezentat, conform statutului de un consiliu de conducere ce gestiona bunurile muzeului şi bibliotecii şi a căror activităţi erau hotărâte de Adunarea generală. Printre membrii fondatori găsim pe profesorul Cezar Ursu şi pe pictorul Stavru Tarasov iar printre membrii de onoare pe pictorii
65 66

„Ţara de Jos”, III, 1 / ianuarie 1926. T. Nicola, op. cit., p. 128. 67 Ibidem. 68 Arh. St. Iaşi, fond IRŞI, dosar 36/1935. 69 Oltea Răşcanu-Gramaticu, op. cit., I, p. 399. 70 Ibidem. 71 Arhiva Muzeului „Vasile Pârvan”, fond Liceul „Codreanu”, dosar 7 / 1926, f. 261.

256

N. Tonitza, Petre Bulgăraş şi pe sculptorul Ioan Dimitriu-Bârlad 72 . Statutul societăţii prevedea că 90% din bugetul anual să fie folosit pentru cumpărarea de „cărţi, tablouri, obiecte de muzeu şi mobilier”. Ca urmare a acestui demers a avut loc deschiderea expoziţiilor permanente pentru public în toamna anului 1928, eveniment ce a avut un ecou deosebit în viaţa oraşului. În 1950 muzeul este declarat instituţie de stat cu numele de „Muzeul mixt Bârlad” şi trece sub coordonarea Primăriei. Din 1957, cu ocazia deschiderii sediului actual, va primi numele de „Vasile Pârvan”, ca un omagiu adus de bârlădenii marelui istoric. Pinacoteca îşi va desfăşura activitatea în incinta Casei Naţionale „Stroe Belloescu”. Primele achiziţii de tablouri au avut loc în anul 1917 când Primăria cumpără două tablouri iar băncile locale „Moldova de Jos” şi „Take Protopopescu” încă unul, cele trei tablouri fiind donate Pinacotecii73. Tot în 1917, Al. Vlahuţă aflat în refugiu va dona şi el un tablou pictat de Nicolae Grigorescu, reprezentându-l pe tatăl poetului74. După 1925, Cezar Ursu, director al Muzeului, a organizat mai multe expoziţii la „Casa Naţională”.Astfel, din revista „Graiul Nostru”, aflăm la rubrica Însemnări că „În Bârlad s-a deschis, într-una din sălile „Casei Naţionale” prima expoziţie de pictură de la război încoace, în care a expus picturi, caricaturi şi desene profesorul Eugen Jurişteanu.”75. În 1926 şi 1927 conducerea Muzeului a organizat la „Casa Naţională” două expoziţii ale pictorului Stavru Tarasov, profesor codrenist (absolvent al liceului Gh. Roşca Codreanu), expoziţii elogiate de presa locală. Coordonate de profesorul Cezar Ursu, au contribuit la educaţia estetică a publicului, au încurajat colecţionarii particulari şi au stimulat dezvoltarea Pinacotecii prin donaţii sau achiziţii. Prima expoziţie de pictură Tarasov era anunţată în revista „Ţara de Jos” din noiembrie 1926. Revista ne informează că în sala „Casei Naţionale” din Bârlad expune „fiul Deltei”, „talentatul peisagist de marine” şi „portretist”, dându-ni-se ca exemple tablourile: „Bătrâna”, „Ardeleanca” sau „La izvor”76. Tot din aceeaşi revistă aflăm că „expoziţia a avut 80 de tablouri, nuduri, portrete, flori, peisaje şi că „D-l Tarasov e un realist stăpân pe culori şi tehnică, îi întrevedem un succes eclatant de fin portretist”77. Cu această ocazie Primăria va cumpăra patru tablouri Tarasov pentru pinacoteca de la „Casa Naţională”78. La cea de-a doua expoziţie din iunie 1927, Primăria a cumpărat două peisaje inspirate din zona „Cerbul de Aur” pe care le-a donat tot pinacotecii „Casei Naţionale”79.
72 73

Oltea Răşcanu-Gramaticu, op. cit., II, p. 120. Idem, Istoria Bârladului, I, Bârlad, 1996, p. 401-402. 74 Ibideam. 75 ,,Graiul Nostru”, Bârlad, nr. 3, 1925. 76 ,,Ţara de Jos”, Bucureşti, nr. 11-12, 1926. 77 Ibidem. 78 Nicoleta Arnăutu, Pictorul Stavru Tarasov, în B.O.A, I, Bucureşti, 1980, p. 292. 79 Ibidem, p. 295.

257

După înfiinţarea asociaţiei „Casa Naţională de Cetire a oraşului Bârlad-Stroe Belloescu” se va ajunge la deschiderea primei pinacoteci publice în 14 noiembrie 1928, când în incinta „Casei Naţionale” vor fi expuse tablouri semnate de mari maeştri români, în frunte cu N. Grigorescu, N. Tonitza, Gh. Petraşcu sau Ion Th. Sion80. Asociaţia împreună cu Primăria a încurajat expoziţiile temporare la „Casa Naţională” pentru că ele erau prilejuri de achiziţii pentru pinacotecă sau colecţionari. În 1929 Cristea Ionescu expunea 15 lucrări la „Casa Naţională”, împreună cu soţii Poplăcenel, cu Ionel Peiu, Gh. Portase şi Fredy Wolfinger 81. Din revista „Scrisul Nostru” nr. 9-10 din 1930 aflăm şi de alte expoziţii bârlădene: „Societatea literară Academia Bârlădeană de sub conducerea lui G. Tutoveanu a deschis în toamna aceasta la Casa Naţională, a şasea expoziţie de pictură la care-au luat parte tineri pictori bârlădeni: G. Portase, F. Wolfinger şi I. Peiu”. O altă expoziţie bârlădeană e semnalată în 1934 când Cristea Ionescu (va picta mai târziu clădiri şi aspecte din Bârladul de odinioară) expune 20 de lucrări împreună cu I. Peiu şi Gh. Portase82 . Pinacoteca va deveni o expoziţie de artă cu caracter permanent şi va ajunge să adăpostească până în anul 1942 un număr de 100 de tablouri. Referitor la tablourile deţinute de pinacotecă, revista „Duh nou” din mai 1937 preciza: „…Asociaţia (din 1928) a mai organizat în sala din stânga (a Casei Naţionale) o pinacotecă cu pânze de necontestată valoare artistică ale marilor maeştri: Grigorescu, Loghi, Bulgăraş, Petraşcu, Tonitza, Stoica, Băncilă, Tarasov, Hârlescu, Severin apoi mai tinerii Condoiu, Schelety, H. Dimitriu, Şt. Dimitrescu, Jichidi, Şeptilici, G. Nicolescu, E. Voinescu, Meria Râmniceanu, Paul Verona, Viorescu, Portase etc.”83. Personalităţile culturale bârlădene şi-au adus o contribuţie importantă la înfiinţarea şi afirmarea pe plan local şi naţional a acestor instituţii ceea ce a făcut ca Bârladul să fie recunoscut, în perioada interbelică, ca un oraş cultural, marile valori născute aici făcând cinste culturii româneşti.

80 81

Nicoleta Arnăutu, Ctitori ai spiritualităţii bârlădene, în B.O.A., III, Bucureşti, 1984, p. 375. Romulus Boteanu, Cristea Ionescu, în B.O.A., I, Bucureşti, 1980, p. 525. 82 Ibidem. 83 „Duh Nou”, Bârlad, nr. 5, mai 1937.

258

VI. MISCELLANEA
O SCURTĂ INCURSIUNE ÎN ISTORIA TRANSPORTULUI BÂRLĂDEAN
Marcel PROCA*

Abstract: A short incursion in the history of Bârlad city transport
Transport represented even for a less developed urban society as the romanian society was and especialy the one in Bârlad at the end of the 19th century and first half of the 20th century, a subsidiary element, but not less important, of the every day life. Before expanding the railways, transport be done by different means of transport having different names: carriages, craches, carts. Mots-clé: urban transport, carriage, craches, car, 19th century.

Mână birjar... la bulivard! Obrazul subţire cu cheltuială se ţine ... Locomoţia a reprezentat chiar şi pentru o societate mai puţin dezvoltată, cum era cea română şi în speţă cea bârlădeană, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din prima jumătate a celui următor, un element subsidiar, dar nu mai puţin important al vieţii citadine. Înainte de apariţia căilor ferate şi a automobilelor, transportul se realiza cu poştalioane, căruţe, bihunce, trăsuri, şi birje. Denumiri arhaice şi care pot stârni oricând mirarea şi nedumerirea unui cititor contemporan. Termenul de birjă a fost adus în Principatele Române de către ofiţerii ruşi în 1828, iar mai târziu sub influenţa eternului Paris, s-a făcut translaţia semantică de la birjar la cel de vizitiu, având ca sursă de provenienţă franţuzescul visiter, „a vizita”. Primele mijloace de transport publice individuale au apărut sub influenţă rusească la Bucureşti probabil în 1828, iar la Bârlad în anii 1870, sub forma trăsurilor denumite generic de piaţă (deoarece în această zonă staţionau cel mai adesea), ca urmare a faptului că la 13 septembrie 1872 a avut loc racordarea oraşului la reţeaua feroviară prin construirea căii ferate Tecuci – Bârlad şi a staţiei C.F.R. S-a simţit atunci nevoia asigurării transportului călătorilor care mergeau sau se întorceau de la gară. Importanţa acestora a crescut simţitor şi cuantificabil în 259

timp, mai ales că după 1878, Bârladul devine şi nod de cale ferată, prin construirea liniilor Bârlad-Galaţi şi Bârlad-Fălciu. Acest fapt ca şi construirea Şoselei Naţionale Iaşi-Bucureşti care străbătea localitatea de la Nord la Sud, a adus modificări în structura internă a oraşului şi a contribuit la sporirea tranzitului de persoane şi mărfuri. La începutul secolului al XX-lea durata programului pentru angajaţii C.F.R. era uneori de 24 de ore şi chiar mai mult, dacă distanţa ori mijloacele precare nu puteau asigura munca în schimburi. Aceasta mai ales în timpul iernii, datorită zăpezilor abundente şi a tehnologiei vremii: „când îţi era lumea mai dragă, atunci rămâneai în câmp să faci presiune la locomotivă, sau te opreai la vre-un canton să completezi apa la tenderul locomotivei”, când fără concursul benevol al călătorilor nu mai puteai ajunge la destinaţie. Combustibilul întrebuinţat era lemnul de foc, nici măcar cărbunele cu o valoare scăzută caloric, aşa se explică de ce presiunea de la cazanul locomotivei nu era constantă şi de lungă durată. În timpul călătoriei pe linia Bârlad-Fălciu sau Crasna-Huşi (cu linie îngustă) transportul pe timp de vară era o adevărată plăcere, dacă făceai abstracţie de viteza de mers, fiindcă aveai posibilitatea să admiri pe îndelete peisajul ba chiar mai mult puteai să cobori, culegeai flori din pădurile de la Dobrina şi Horga şi ajungeai înaintea trenului la pasaj, de unde te urcai înapoi, pentru că atunci viteza vehiculului la urcarea în rampă nu depăşeau un om mergând la pas normal. Mărfarele, ce tranzitau sau se formau din Bârlad tractau doar 30-40 de vagoane, în general cu un tonaj mic (10-15 tone) sub capacitatea de încărcare a garniturii. Lungimea liniei de serviciu era de 400 de metri, fiind strangulată cu o diagonală, astfel insuficientă pentru cele 20 de vagoane ce se încărcau sau descărcau pe zi1. Birjele sau trăsurile se foloseau la transportul orăşenesc sau pentru agrementul persoanelor cu o anumită stare socială. Până la apariţia lor, deplasarea celor ce nu aparţineau protipendadei se făcea aplicând dictonul „încet dar sigur”, adică pedestru. Domnii care doreau să satisfacă dorinţele cucoanelor, le ofereau o plimbare. Ieşirile în aer liber constituiau o modalitate de evadare din cotidian, dar şi una de câştig pentru proprietari, în plus, cei ce aveau moşii în apropierea oraşului şi făceau destul de des drumul, mai ales vara, când erau obligaţi să deţină astfel de echipaje.
*

Profesor Şcoala Nr. 1 „Iorgu Radu”, Bârlad, vicepreşedintele filialei Bârlad a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România. 1 Din ziarul bârlădean „Paloda”, Anul XIII, nr. 18, 11 august 1894, p. 5, putem afla spre exemplu şi reperele orare ale venirilor şi plecărilor din gara locală: „Mersul trenurilor: – Tecuci-Bârlad, accelerat soseşte la orele 4.31 dimineaţă şi pleacă spre Iaşi la orele 4.39; – Tecuci-Bârlad, de persoane soseşte la orele 10.31 pleacă spre Iaşi la orele 10.41; – Iaşi-Bârlad, de persoane soseşte la orele 11.39 pleacă spre Tecuci orele 11.49; – Tecuci-Bârlad, de persoane soseşte la orele 5.14 pleacă spre Iaşi la orele 5.24; – Iaşi-Bârlad, mixt, soseşte la orele 5.50 pleacă spre Tecuci orele 6.50- seara;” – Iaşi-Bârlad, accelerat soseşte la orele 12.28 pleacă spre Tecuci orele 12.35- noaptea”.

260

Trăsurile nu erau doar un moft, ori etalon social ci şi o necesitate, determinată de gloderia aproape omniprezentă şi de starea pavajului plin de gropi, pe care îşi scâlcia ghetele trecătorul obişnuit. Un acid articol din ziarul „Progresul”, din 17 aprilie 1885, intitulat – Soarta mahalalei Munteni – confirma o crudă realitate: „De câţi-va ani oraşul nostru a căpătat reale îmbunătăţiri în privinţa regulării şi pavării strazilor. În orice parte îţi arunci ochii vezi cu oarecare satisfacţie străzi bine pavate, cum nu se găsesc în multe alte oraşe, şi aceasta nu numai pe la centru, dar şi prin mahalale precum: Podenii, Cotul-Negru, Mahalua Poştei. Singurul păcat ce îl au este că nu sunt bine întreţinute adică curăţite şi reparate la timp încât pe unele locuri având pretenţia a merge de parcă eşti expus când eşti în trăsură să te ţii cu mâna de stomac ca să nu-ţi iasă maţile pe buric. Nu face nimic, şi aceasta se poate socoti o distracţie, hodorogeala având avantajul de a deştepta măcar pe acei puţini deştepţi, adică pe cei proşti. O singură mahala însă n-a avut norocul să se bucure şi ea de favorurile părinţilor noştri de la Primărie, aceasta este mahalaua Munteni şi cu toate acestea locuitorii acestei mahalale nu sunt nici turci nici tătari, sunt şi ei români, contribuiesc la toate sarcinile ţării ca toţi ceilalţi, plătesc de se spetesc biruri la Primărie pentru drumuri şi şosele, dar când vine vremea să se împărţescă bunătăţile vedem că numai unele mahalale se plimbă pe uscat, iar bieţii Munteni înoată prin glod şi prin spurcăciuni ca dobitoacele, trebuie să facă târg cu birjarii ca să-i decidă şi să-i ducă în Munteni”2. La început de secol XX, când ieşeai din gară şi o porneai spre oraş aflai drept în faţă o mică piaţetă în care călătorii găseau ziua şi noaptea câteva trăsuri, dar numai la orele de sosire a trenurilor. Zona era nepavată, iar gropile erau astupate, inerent dată fiind destinaţia locului, cu multă balegă de cal şi bălţi de urină. La trăsuri, în dreapta şi în stânga caprei, pe care se afla vizitiul, clipeau felinare adormite ca şi birjarul, iluminate cu petrol şi geam de sticlă ori de cristal şlefuit, pe care era scris numărul de ordine. Studiind mărturiile contemporanilor găsim şi alte informaţii privind mijloacele de transport ce tresăltau pe caldarâmul plin de gropi al Bârladului şi care la prima aversă se transforma într-o mare de bălţi noroiose: „Copil, priveam de multe ori şirul nesfârşit de care cu boi scârţiind pe stradă căutând ieşirea Tutovei, a Dealului Mare sau a Bereştilor, ocolind trăsurile cu câte unul sau doi cai care purtau spre gară tot felul de pasageri în dorinţa de a nu pierde trenul. Şi astăzi mi se pare o poveste nespus de frumoasă când meditez la acele clipe ale copilăriei mele, când urmăream mersul agale al boilor sub greutatea încărcăturii din saci pe care-l pot compara cu un fluviu de imagini de care mi-aduc pe val întreaga barcă a copilăriei plină de farmecul ei îndepărtat”3. În general, trăsurile se prezentau bine, erau prevăzute cu poclit pentru ploaie şi strapontină (scaun pentru a treia persoană) unele dintre ele erau capitonate cu pluş roşu sau albastru, cu o pernă la spate, eventual în funcţie de condiţiile climatice cu o învelitoare care se punea pe picioare, brodată cu monograma proprie2 3

„Progresul”, anul III, nr.10, 17 aprilie 1885, p. 8. Mielu Moldoveanu, Pagină vie, în Bârladul Odinioară şi Astăzi. Miscelaneum, (în continuare vom utiliza prescurtarea B. O. A.), vol. I , 1980, p. 629- 632.

261

tarului. Roţile cu spiţe, vopsite cel mai obişnuit în alb, atrăgeau atenţia, iar birjarul era îmbrăcat într-un fel de caftan având la oiştea de la trăsuri doi cai înhămaţi. Fiecare proprietar se îngrijea ca trăsura sa să fie cât mai elegantă şi mai atrăgătoare, pentru „a lua faţa concurenţei”. Când se pleca în cursă, era obligatoriu ca birjele să arate cât mai bine, pentru a face călătoria cât mai agreabilă. Cu timpul cercurile de fier de la roţi au fost înlocuite cu altele de cauciuc veritabil, care făceau drumul cât mai lin, şi erau puţin zgomotoase; cu timpul, au fost adăugate aripi care protejau clienţii de stropii de apă murdară sau noroi, iar birjarii au ajuns să poarte giubele cu nasturi metalici şi ceaprazuri. Trăsurile aveau, ca peste tot, coşuri sau burdufuri de piele, care graţie unui mecanism se puteau ridica ori coborî după necesitate, în funcţie de vânt, ploaie sau soare. Pe atunci bârlădenii se mândreau cu aceste echipaje deoarece erau mai mari decât birjele Iaşului, care erau trase de un singur cal. Pe timpul iernii, când zăpada acoperea străzile, acestea erau substituite de sănii, trase de cai cu zurgălăi, care le anunţau prezenţa de la depărtare, şi care se închiriau în aceleaşi condiţii ca şi birjele. Săniile aveau un aspect asemănător cu cel al unor cutii puse pe patine lungi şi subţiri şi se acopereau cu covoare de lână sau cu blană. Un alt loc de parcare era în apropier ea Podului Roşu sau a Pieţei Sfântul Ilie („unde ceainăriile adăposteau birjarii de noapte întârziaţi, care îşi plimbau între dânşii ceainicele aburinde”4), iar seara lângă cafenelele mai frecventate, cum erau cele ale lui Manzavinatos ori Bursa, pentru a veni în ajutorul chefliilor. Distracţia copiilor era de a se atârna de ele şi de a ajunge, spre supărarea birjarilor, pe nepusă masă în diferite colţuri ale oraşului, sau de a lovi caii în locuri sensibile spre disperarea vizitiului nevoit să facă pe nepusă-masă curse neplanificate. Pentru amortizarea şocurilor de la gropile de pe străzi, trăsurile erau prevăzute cu arcuri elastice din oţel, ce erau reparate în atelierul lui Ludovic Teodorescu de pe Strada Principală. Totodată în oraş existau mai multe ateliere de curelărie şi hamuri. Aceste produse erau extrem de căutate, având în vedere că orăşenii deţineau un număr considerabil de cai folosiţi la o mare varietate de vehicule cu denumiri din cele mai bizare pentru bârlădeanul contemporan: birje, trăsuri, tramcare, ghiociuri, gabriolete, bihunce, şarete, căruţe de ţară, etc. Din ziarul „Bârladul”, datat 6 decembrie 1909 cu un articol intitulat Take Ionescu la Bârlad avem indicii despre cum trebuie să fi arătat o desfăşurare în forţă a acestor numeroase şi diverse mijloace de transport: „La plecarea de la gară T. Ionescu a fost luat în echipajul lui T. G. Emandi, iar ceilalţi fruntaşi precum şi o parte din cetăţeni în echipajele şi trăsurile de piaţă, prea puţine de altfel pentru numeroasa mulţime adunată”5. Relatarea ne indică dincolo de evenimentul politic în sine o posibilă aproximare a numărului de trăsuri, de peste 50 ce existau în acel moment în oraş. Desigur numărul era mult mai ridicat deoarece se referă la cele aparţinând simpatizanţilor Partidului Conservator Democrat, plus birjele de piaţă,
4 5

Romulus Boteanu, Iarnă grea la Bârlad, în B. O. A., p. 842. „Bârladul”, anul XXIX, nr. 24, 6 decembrie 1909, p. 4.

262

dar nu avem suficiente informaţii pentru a lua în calcul şi celelalte trăsuri existente, aparţinând protipendadei bârlădene. După anul 1930, tarifele s-au modificat, raportându-se la distanţă, dar şi la greutatea bagajului şi a persoanei transportate. Nostime vremuri, bizari oameni... precum un fost primar rămas în analele oraşului: „Pe conu Vasile Manta î1 înjurau toţi birjarii din centru şi nici unul nu mai voia să-l aducă acasă deoarece pe vremea cînd fusese primar sub averescani nu plătea nici-o dată birja. Acum era în opoziţie şi de... îşi plătea lăcomia. Ieşea de la primărie, hop în birjă! venea de acasă la primărie, hop în birjă! De!! acuma plăteşte-ţi boieria” 6 . Curios este faptul că apela la acestea cu toate că Primăria dispunea de propriile trăsuri şi vizitii; în aprilie 1920 erau doi: Cosma Constantin şi Amăricăi Vasile. Dacă primul era plătit cu suma de 76 de lei, celălalt nu primea decât 66,50 lei. După o vreme în luna mai a aceluiaşi an lista este mult mai consistentă: Gh. Ionescu (ce purta titlul pompos de prim-vătaf şi era remunerat cu importanta sumă de 126 de lei), Constantin Cosma (vizitiu la trăsura 1 remunerat cu 92,5 lei), Vasile Amăricăi (vizitiu la trăsura 2 cu un salariu de 76 lei), Th. Jidvoriu (vizitiu la trăsura 3 cu un salariu de 66,50 lei)7. Dintr-o ordonanţă a primăriei aflăm şi care erau taxele pentru drumuri, ce se plăteau în 1934 la intrarea în oraş: 3 lei pentru o căruţă cu un cal, 6 lei pentru o căruţă cu două vite şi tot aşa şi pentru una cu trei vite. Proprietarii de camioane cu un tonaj de până în 3000 de kilograme plăteau 38 de lei şi suplimentar câte 5 lei la fiecare 1000 de kilograme ce depăşea această limită8. Şi Bârladul de pe vremea trăsurii îşi avea poezia lui… Dar timpurile, moda şi, mai ales... gusturile se schimbă. La începutl secolului XX şi-a făcut apariţia în urbe şi automobilul. La început timid, la dispoziţia oficialităţilor, cum îl întâlnim la o paradă, din mai 1912, prilejuită de venirea regelui Carol I în oraş: „Convoiul oficial s-a format apoi din faţa Şcolii Normale cu Regele, un ministru şi prefectul judeţului într-o maşină care mergea încet către Palatul Administrativ (astăzi Teatrul) – urmat de alte maşini oficiale şi trăsuri cu cai frumoşi; iar în frunte moş Stroe S. Belloescu, moşneguţ alături de bătrânica lui într-o trăsurică de două persoane trasă de un cal mic (ponei) nu tocmai gras şi mânat de el care mergea la pas, parcă în măreţia simplităţii, mai mândru decât toţi cei ce compuneau solemnitatea”9. Ulterior automobilul a devenit apanajul protipendadei şi al celor câţiva taximetrişti ce şi-au făcut din posesia lor, o mică afacere spre supărarea proprietarilor de trăsuri indispuşi de noul tip de concurenţă, dar trăind cu speranţa unei coexistenţe.

6 7

Romulus Boteanu, Iarnă grea la Bârlad, în B. O. A., vol. II, p.856. Arhivele Statului Vaslui, Fond Primăria Bârlad, dosar 7/1920, f. 21. 8 Ibidem, dosar 6/1934, f. 34. 9 Gh. Silion, Amintiri, în manuscris.

263

O fostă bârlădeancă (Helen Sheinfeld – anii `30 n. n.) îşi aminteşte şi ea de aceste începuturi: „... pe vremea mea singura maşină din Bârlad era a familiei Spiratos, şi ca din entuziasm, intrau pe nepusă masă cu ea în curte şi speriau pe Maria, femeia lor de casă. Cu trăsura se plimbau într-o măsură egală persoane de ambele genuri. Ghiocerul, era în mod unanim, de gen masculin”. Apariţia noilor mijloace de transport a fost semnalată, cum de altfel era şi firesc, şi în presă: „Monitorul judeţului Tutova”, datat 1 august 1926, menţiona că instituţia Prefecturii achiziţionase în luna mai un automobil marca Fiat. Consilierii locali intervin şi solicită ca un altul, dobândit anterior, să fie reparat şi utilizat şi pentru serviciile sanitare. Ziarul „Brazda Nouă” (Nr. 4, din 15 iunie 1928), făcea şi el o serie de comentarii: „Chestiunea automobilelor ce merg cu viteză mare în oraşul nostru a ajuns o adevărată batjocură. Mitocani îmbogăţiţi peste noapte se lăfăiesc în limuzine ce împroaşcă praf şi noroi. Poliţia şi autorităţile stau şi cască gura în loc să intervină. Propunem înfiinţarea „Ligii Pietonilor” care să pună ordine în circulaţia acestor vehicule…”. Acelaşi cotidian, din 20 mai 1929, solicita Primăriei întocmirea unui regulament de circulaţie având în vedere că: „Mersul automobilelor, pe străzile nemăturate ale târgului, determină bieţii pietoni să înghită praful azvârlit cu putere de roatele a peste 150 de automobile, câte număra oraşul nostru”. Dar culmea ridicolului a fost atins de primarul Grimberg care cu ordonanţe sale a interzis circulaţia motocicletelor pentru o dispută personală cu un proprietar de asemenea vehicul sub pretextul hilar de a nu speria caii10. În 1935 apar taximetrele, model Ford – 1929, ce variază ca număr, dar cu aproximaţie putem întâlni în Bârladul interbelic 6-7, asemenea automobile. În Bucureşti erau vopsite în verde şi roşu, dar pentru Bârlad nu avem informaţii în acest sens, deşi este foarte probabil să fi purtat semne distinctive. Printre cei mai cunoscuţi proprietari îi putem enumera pe: Ion Perianu, Scarlat Paiu, Iordache Berbeci, Costică Parfene, Gh. Berechet şi alţii. Locul de parcare era lângă Cinematograful Victoria unde se afla şi staţia de alimentare cu benzină şi uleiuri. Acestea erau solicitate pentru deplasări în afara oraşului, pe ruta Puieşti de către angrosiştii de cereale. O statistică a anilor 1934-1936, deşi incompletă, ne oferă informaţii preţioase, indicându-ne că în Bârladul acelor vremi existau cca. 14 autoturisme aparţinând familiilor cu stare, 11 motociclete, 9 camioane şi un număr neprecizat de biciclete. Pentru cei care nu aveau suficiente posibilităţi financiare, dar erau dornici de plimbări mai mult ori mai puţin romantice, cu acest ultim mijloc de transport, se puteau găsi soluţii, închirierea lor cu ora de la atelierul lui Leizer Manole, situat pe Strada Regală nr. 91. După schimbările politice şi economice din 1948 vor mai fi întâlnite doar câţiva ani, după care dispar, fiind înlocuite cu Zilluri şi mai ales Moskviciuri – model 203 – de stat. Surprinzător peisajul citadin va fi populat în continuare de

10

„Bârladul”, Anul XII, nr. 2, 3 februarie1911, p. 7.

264

eternele birje ale bunicilor, ce vor fermeca, prin aducere aminte şi utilitate bârlădenii încă un deceniu. În 1949 se înfiinţează Întreprinderea Comunală Bârlad, care pe lângă alte activităţi se ocupa începând cu luna mai a anului 1952, şi cu transportul în comun, sub denumirea generică de E.T.A.C.S. S-a început cu două autobuze model Chevrolet. Datând din perioada interbelică, recuperate probabil dintr-un parc de vechituri, şi-au făcut cu stoicism datoria pe traseul de la cazarma militară şi până la noua F.R.B. (Fabrica de Rulmenţi Bârlad). În anul 1953 parcul auto suferă transformări radicale. Din păcate …mentalităţile mai greu. Noii citadini, denumiţi acum generic tovarăşi, se uitau nedumeriţi şi au început să se urce în ele abia după câteva zile.

265

CREAREA SERVICIULUI MARITIM ROMÂN ŞI PRIMELE INIŢIATIVE ALE COMPANIEI PE „LINIA ORIENTALĂ”
Paul DOMINTE

Abstract: The foundation of The Romanian Maritime Service and
its first company initiatives in “Eastern Line”
The foundation of The Romanian Maritime Service in 1887 has established a turning point for the economical independence of the modern Romania. The Romanian Maritime Service has been created for two reasons: the first one was to develop the commercial relationship between Romania and the countries from Europe and the Middle Est, and the second one was to attract the international trading and travellers traffic from Western Europe and East Mediterranean towards the Romanian Black Sea harbours. In that circumstances Constantza Black Sea port has become a keypoint in the journeys to Constantinopole and the Straits (Bosphorus and the Dardanelles), then towards the turkish and greek harbours and the Aegean Sea with terminus station Egyptian Alexandria. Fortunately, for nowadays historians, a lot of written evidence about travels on this maritime route and equipements have been preserved, especially about those regarding the Romanian Maritime Service. The information transmitted by travellers play an important role in recreating the image of life on the sea at the beggining of XX-th century. In the same time the civil ships which brows on the Eastern Line have represented a national pride source. Keywords: The Romanian Maritime Service, Eastern Line, maritime fleet, Black Sea, ship

Perioada de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea reprezintă epoca unei remarcabile evoluţii a transporturilor maritime, atât din perspectiva tehnicii, cât şi a pescajului. Este o epocă de mari realizări în domeniu, în care se trece definitiv de la vasele de lemn cu pânze, la cele de oţel, de mare tonaj şi de la propulsia motoarelor cu aburi, având drept sursă de energie cărbunele, la cele cu elice care folosesc mai ales combustibili lichizi, având un randament

Profesor dr., Liceul Teoretic „Decebal”, Constanţa.

266

superior şi capacitatea de a dezvolta viteze de croazieră mari 1 . România a fost prinsă şi ea în vârtejul transformărilor încercând să ţină cât mai mult pasul cu noul prin crearea unui serviciu de navigaţie propriu. În anul 1887 Parlamentul României a votat actul normativ prin care se înfiinţa „un serviciu naţional de navigaţie pe Dunăre şi Mare”, Serviciul Maritim Român, sau, pe scurt, S.M.R., lege promulgată la 9 ianuarie 1888 în Monitorul Oficial. Odată cu votarea acestei legi s-a acordat şi un credit iniţial de 6 milioane lei pentru cumpărarea de vase. Se poate ridica întrebarea: ce a determinat autorităţile româneşti să creeze un serviciu de navigaţie civilă de stat? În primul rând faptul că România dispunea de un număr infim de nave sub pavilion propriu, situaţie ce reiese chiar din raportul de şedinţă parlamentară. În 1885, de pildă, din 1.427 de bastimente ce au ieşit din porturile româneşti, marina comercială a României era reprezentată numai prin trei corăbii cu pânze ce puteau să transporte până la 500 de tone marfă. Deşi a fost votată cu mare entuziasm de Cameră, legea de creare a S.M.R. nu s-a aplicat, dar o putem considera, cel puţin „de jure”, actul de naştere a flotei maritime civile moderne pe plan naţional. Odată cu începerea lucrărilor la podurile peste Dunăre – ce conectau Dobrogea la C.F.R. – statul român a obţinut „ca trenul internaţional ParisConstantinopol, Orient-Express să fie prelungit până la Constanţa, îndată ce podul va fi terminat”. Concurenţa Bulgariei şi Serbiei punea însă România în situaţia riscantă de a fi ocolită de traficul de călători prin construirea unei căi ferate sud-dunărene, caz în care s-ar fi pierdut şi beneficiile de pe urma închirierii celor aproximativ 600 de km, cât măsura drumul de fier pe sectorul românesc. Pentru a evita aceasta, statul român a apelat la Societatea de navigaţie austriacă „Lloyd”, căreia i-a solicitat să asigure cu navele sale linia Constanţa-Constantinopol, dar Viena nu a răspuns ofertei româneşti. Drept urmare, prin decretul regal de la 28 Aprilie 1895, Direcţia Generală a Monopolurilor Statului a fost autorizată să realizeze un serviciu maritim, pentru care avea la dispoziţie 2 milioane lei2.
1

John BELCHEM, Richard PRICE (ed.), A Dictionary of Ninteenth-Century History, Penguin Books, London (G.B.), 2001, p. 412.  Orient-Express-ul a fost simbolul epocii de aur al transportului pe cale ferată. Trenul, care lega Parisul prin Munchen, Viena şi Budapesta cu Bucureştiul, făcea până în capitala României 67-68 de ore, o adevărată performanţă pentru acele vremuri. Conceptul nou pe care-l introducea, având drept iniţiator pe Georges Lambert Casimir Nagelmackers, acredita un nou model în afacerile de transport pe cale ferată; acela al trenului de călători rapid, de mare distanţă (express-ul), format numai din vagoane de dormit, cu toalete şi alte facilităţi, precum şi scaune cu arcuri ce eliminau trepidaţiile trenului. Aceasta a determinat ca Orient-Express-ul să devină o adevărată legendă pentru confortul şi eleganţa sa aristocratică – vezi Cronica ilustrată a omenirii, vol. 10. Perioada imperialismelor (18711914), Editura Litera, Bucureşti, 2011, p. 132. În ceea ce priveşte traseul Orient-express-ului pe teritoriul românesc, menţionăm faptul că de la Bucureşti se creea legătura spre capitala otomană prin portul Constanţa. 2 Alexandru V. CASIMIR, Drumul nostru către „Ţara lui Soare-Răsare”, Institutul Grafic „Schenk”Burbea, Galaţi, 1912, p. 15-19.

267

Alte două motive ce stau la baza implicării statului în investiţiile maritime ne apar chiar la unele mărturii din epocă. 1. necesitatea atragerii către ţara noastră a unei părţi a traficului internaţional; 2. nevoia de a servi „utilităţei publice, chiar sub pedeapsa ca statul să piardă după urma întreprinderilor sale”. În acest context s-a preconizat crearea unei flote maritime de mare viteză, care să folosească şi la transportul de călători precum şi a unei flote comerciale, cu viteză economică, alcătuită din aşa numitele cargoboate[s.n.] „destinate a acoperi prin veniturile ce vor produce, deficitele rezultând din exploatarea serviciilor de mare” 3 şi unde iniţiativa particulară trebuia să fie consistentă. Această gândire s-a impus în epocă sub influenţa doctrinei liberale „Prin noi înşine” şi putem face observaţia că ea a fost generată mai degrabă de raţiuni ce ţineau de orgoliu naţional, decât de cele de ordin economic. Ca atare statul român a investit destulă energie şi bani în S.M.R., dar rezultatele nu au fost pe măsura aşteptărilor. Una dintre cauze pare să fie legată de frecventele mutări administrative. S.M.R. a fost atribuit până în 1912 rând pe rând „când la Regie când la Căile ferate când la Ministerul Lucrărilor Publice, când la direcţia căilor de comunicaţie pe apă, când făcându-l instituţie aparte”. În acelaşi timp sumele investite de statul român pentru dotarea S.M.R., deşi par mari, erau relativ modeste în raport cu necesităţile4 şi chiar dacă au înregistrat progrese reale în timp, utilităţile s-au dovedit până la urmă insuficiente cantitativ, dacă este să ne raportăm la situaţia globală. Astfel, în 1912 România dispunea de zece vapoare: 5 de pasageri-poştale şi 5 de mărfuri, sau „cargoboate” (sic!), ceea ce o plasa pe unul dintre ultimele locuri în lume în ceea ce priveşte parcul de nave, mai precis în poziţia 26, după Uruguay5. Iată pe scurt istoricul lor. La început S.M.R. a lucrat cu vase cumpărate sau închiriate. Ministerul a pus la dispoziţie 2 milioane lei, fonduri care au fost utilizate pentru cumpărarea în 1895 a primelor 2 vapoare: „Meteor” şi „Medeea”. În 1896 S.M.R. a fost alipit C.F.R. şi a primit un credit de 10 milioane „pentru construcţiuni de noi vapoare”, sumă din care s-au cumpărat: vasul de pasageri „Principesa Maria”, fostul yacht „Ignatio Florio” care a costat 1.526.252 lei; vaporul „Regele Carol”, care a costat 2.447.480 lei şi „cargoboatele”: „Bucureşti”, „Turnu-Severin”, „Iaşi”, „Dobrogea” şi „Constanţa” pentru suma de 4.156.688 lei. Astfel s-au creat cele 2 linii de mărfuri: linia Arhipelagului şi linia Occidentală; precum şi linia Constanţa-Constantinopol-Egipt, mixtă, de mărfuri şi călători 6 . Aşadar în 1897 navele care asigurau cursele la Constantinopol erau: „Medeea”, „Meteor”, „Cobra”, „Ignaţio Florio”, ultimul înlocuindu-l pe „Cobra” în 18967.
3

Articolul este citat în „Universul”, Bucureşti, 1897, an XV, nr. 236, 10(22) Octombre1897, p. 1. Radu D. Rosetti împărtăşea opinia că orice sacrificiu pentru patrie nu este în van şi că „obrazul subţire cu cheltuială se ţine” – vezi Radu D. ROSETTI, Din Egipt. Note de călătorie, Ediţia a III-a, Editura Librăriei „Universale” Alcalay & Co., Bucureşti, [s.a.], p. 16. 4 A. V. Casimir, op. cit., p. 20. 5 Ibidem, p. 23-24. 6 „Anuarul General al Dobrogei. Călăuza Administrativă, Comercială, Industrială”, Bucureşti 1925, p. 107 7 „Universul”, Bucureşti, an XV, nr. 174, 29 Iulie(10 August) 1897, p. 2.

268

Câteva date tehnice sunt utile pentru a înţelege anvergura acestor nave 8 . Vasul „Cobra” a funcţionat puţin, era pe cărbuni, avea tracţiune cu zbaturi şi a navigat un an şi jumătatea până la Constantinopol. El a fost închiriat de S.M.R. – din cauza unei avarii la o căldare a navei „Meteor”9 – de la Dl. Balin, directorul societăţii de navigaţie Hamburger-americanische Linie (cu sediul în Hamburg, n.n.), în noiembrie 1895. Statul român plătea proprietarului 32.500 lei pe an, iar acesta era obligat să suporte toate cheltuielile de întreţinere, personalul, cu excepţia combustibilului. Vasul avea o lungime de 81 metri, 10,5 metri lăţime şi 4,5 metri adâncime şi folosea un motor pe cărbuni. Capacitatea de înmagazinare era de 78 tone cărbuni, dar pentru a face o călătorie dus-întors la Constantinopol îi erau necesare 90 tone, deci trebuia să alimenteze. Viteza era de 16,5-17 mile noduri/oră şi parcurgea pe vreme favorabilă traseul Constanţa-Constantinopol în 12-13 ore. Vasul a fost dotat cu tot confortul necesar pentru acea vreme: 40 cabine de clasa I, şi alte 5 pe punte pentru familii şi un salon de dormit pentru 20 de doamne; la clasa a II-a 20 de paturi pentru bărbaţi şi 20 pentru doamne. La fiecare clasă exista salon pentru servit masa. Vasul era întrebuinţat exclusiv pentru transportul de pasageri şi doar incidental transporta şi 5-7 tone de mărfuri, în general legume şi fructe din capitala otomană. „Meteor” a fost cumpărat de Regia Monopolurilor Statului cu suma de 800.000 lei şi avea tracţiune pe elice, spre deosebire de Cobra care folosea zbaturi. Transporta şi mărfuri, până la 650 de tone. Avea 79 de metri lungime, 9 metri lăţime şi 5 metri adâncime, rezervoare pentru 150 de tone cărbune, în condiţiile în care la o cursă consuma 57 de tone şi – cu o viteză mai mică decât „Cobra”, 15-16 noduri – străbătea distanţa până la Constantinopol în 13 ore şi jumătate – 14 ore. Era dotat cu 31 de cabine pentru bărbaţi şi 10 pentru femei, plus un mare salon pentru doamne şi un fumoar, la clasa I, iar la cl. a II-a 30 de cabine pentru bărbaţi şi 16 pentru doamne. La fiecare clasă era câte un salon pentru servit masa. „Medeea” era tot un vas mixt, pentru mărfuri şi călători. Nava circula şi pe ruta Brăila – Galaţi – Tulcea – Sulina – Constanţa – Constantinopol. A fost cumpărată de regie cu 200 mii lei, avea un tonaj de 519 la marfă şi o viteză de 10 noduri; lungimea 66,5 metri; lăţimea 9,25 metri; adâncimea 4,5 metri şi consuma dus-întors 48 de tone cărbuni. „În ceea ce priveşte călătorii, numărul de cabine este suficient”, ne revelează laconic un izvor de epocă. România mai dispunea în 1896 de două vaporaşe care făceau serviciul de remorcare în Bosfor: „Viitorul” şi „Constanţa”, moment în care se preconiza că vor mai fi achiziţionate trei noi vapoare de călători şi alte 2 mixte – în contul creditului de 10 milioane lei de care am vorbit deja, în ideea ca unul dintre cele 3 vapoare noi să ajungă până la Alexandria, iar dintre cele trei mixte în „Arhipelag, atingând Mitileni, Smirna, Chios, Samos, Canea şi Creta”. Cum S.M.R. a „putut să
8

Pentru aceste date vezi şi Marian MOŞNEAGU, O istorie tragică a Marinei Comerciale Române, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2006, p. 342-349. 9 Ibidem, p. 343.

269

înlesnească drumul – ca timp mai cu seamă – între Englitera şi Constantinopol, căile ferate a[u] început să atace serviciul în ziare” precum: „Le Stamboul”, „The Levant and Eastern Express”, „Le Moniteur Oriental” etc. care apăreau în capitala turcă, în încercarea de a demonstra că linia de fier Belgrad-Sofia-Constantinopol era mai scurtă decât serviciul făcut de români10. După toate aceste eforturi, în 1900 S.M.R. a intrat într-un moment de cumpănă din cauza situaţiei generale a României, aflată în plină criză economică. De fapt criza a fost financiară, dar provocată de recoltele slabe ce au urmat secetei din 1899. Urmarea? Finanţele publice au fost date peste cap, iar datoriile acumulate pe seama marilor construcţii necesare modernizării ţării şi infrastructurii au condus noul guvern conservator – în frunte cu nemilosul Petre P. Carp – spre adoptarea unor soluţii extreme, în scopul micşorării deficitelor bugetare. Guvernul avea de ales între: vânzarea unor întreprinderi ale statului pentru a acoperi găurile din buget, stoparea modernizării, creşterea impozitelor sau scăderea salariilor şi bineînţeles că a întreprins ceva în stil românesc, adică o amestecătură. În ceea ce priveşte prima soluţie, primul ministru a propus la 11/24 iulie în parlament, printre altele, vânzarea flotei de Dunăre şi a celei maritime, iar S.M.R. a fost la un pas de înstrăinare. Cum marile puteri abia aşteptau o oportunitate pentru vânzarea S.M.R., la Bucureşti a venit Kothe, director la Deutsche Levant Linie. Acesta s-a oferit să cumpere contra sumei de 6.700.000 lei tot materialul serviciului şi se angaja să exploateze cele 2 linii existente: Constanţa-Constantinopol, sub pavilion german şi Constanţa-Rotterdam sub pavilion românesc, dar cu condiţia unui sprijin guvernamental 11 . S.M.R. a scăpat de înstrăinare ca prin minune. De fapt una dintre cauzele pierderilor înregistrate de Serviciu Maritim a fost, după cum arăta Radu D. Rosetti, scutirile acordate unor persoane importante, fenomen care s-a extins până acolo încât Anghel Saligny chiar i-a cerut scriitorului să nu facă prea multă reclamă S.M.R., pentru că serviciul risca să rămână fără venituri. În aceste condiţii s-a luat măsura ca celor ce li se acordau gratuităţi la biletul de călătorie să -şi plătească măcar „fraiul”, adică masa şi cabina. Soluţia nu a condus la acoperirea datoriilor S.M.R., astfel încât acestea au ajuns la 2 milioane de lei pe an12. Dacă adăugăm şi călătorii clandestini, numeroşi, cum mărturisea Panait Istrati pe la 1905, ne putem forma o imagine asupra cauzelor ce au generat pierderi serviciului. În luna mai 1902 Ministerul Lucrărilor Publice a aprobat concluziile raportului prezentat de către directorul S.M.R. cu privire la construirea a două noi vapoare, în vederea prelungirii „liniei orientale Constanţa-Constantinopol până la Alexandria Egiptului”. Prima cursă a unui vas S.M.R. pe mare este cea a vaporului poştal „Meteor” între Constanţa şi Constantinopol13. Vasul „Meteor” nu a circulat prea mult, pentru
10 11

„Epoca”, Bucureşti, seria II, anul II, nr. 250, 11 Septembrie 1896, p. 1. Ion BULEI, Lumea românească la 1900, vol. I, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 2004, p. 264. 12 R. D. Rosetti, op. cit. p. 15. 13 Articolul intitulat „Marina Naţională” face referire la conferinţa ţinută de inginerul Cr. Cristescu „asupra marinei noastre” – vezi „Timpul”, Bucureşti, an XXI, nr. 39, 20 Februarie (4 Martie) 1899, p. 1.

270

că a eşuat în 1898. Mai toţi pasagerii sosiţi în portul Constanţa au acuzat neglijenţa conducătorilor vasului şi nepriceperea lor, precum şi faptul că mergea cu viteză mare, deşi înainte cu 20 de minute de impactul cu stâncile s-a văzut „farul din localitate şi dar se ştia că sunt în apropiere de mal”14. Tragedia nu a împiedicat dezvoltarea traficului maritim, iar efectul direct a fost că, pe măsură ce portul Constanţa şi-a dezvoltat infrastructura, buletinele meteo tipărite în ziarele din Capitală au început să transmită starea vremii şi cea a mării, atât la Sulina cât şi la Constanţa15. La 1 iulie 1898 au fost botezate în portul Constanţa navele „Regele Carol I” şi „Principesa Maria”. Vasul „Regele Carol I” a făcut curse încă de la intrarea în serviciu pe traseul Constanţa-Constantinopol-Alexandria, deşi Linia Orientală nu fusese prelungită în acel moment până la acest port. „Principesa Maria” era ceva mai mic, dar a fost considerat „tot atât de luxos şi de elegant ca cel dintâi”. Inaugurarea celor 2 vase s-a făcut într-un cadru festiv, aşa cum avea să se obişnuiască oraşul cu ocazia celor mai diverse evenimente: „Mulţimea de lămpi electrice, înşirate într’un mod artistic, între catargurile înalte ale pachebotului, între cel de la proră şi cel de la pupă, prezintă o privelişte din cele mai splendide, care se observă de la o distanţă destul de mare. Mai mulţi căpitani ai vaselor strĕine cari se aflaŭ în port, vizitând aceste vase, aŭ rĕmas încântaţi de ceea ce au vĕzut”16, scria cu mândrie patriotică vestitul cotidian Bucureştean „Universul”, cu ocazia lansării la apă. În ceea ce priveşte caracteristicile tehnice: vasul „Carol I” a fost construit în şantierele de la Fairfield Gowan Glasgow la un preţ de 2.500.000 lei şi pus în serviciu la 13 Iulie 1898. Vaporul era lung de 106,70 metri şi avea o lăţime de 12,80 metri. Avea 18 cabine cu 48 de paturi la clasa I şi 20 de cabine cu 60 de paturi la clasa a II-a. Pentru mărfuri avea 3 cale în care încăpea o cantitate de 650 tone. Era propulsat de 2 motoare, 2 elice şi dezvolta o viteză de lucru de 18 noduri pe oră şi o forţă de 6.500 C.P.17. „Ca confort « Carol I » nu lasă nimic de dorit. Are trei clase pentru pasageri; clasa III, cum nu se vede la nici un alt vapor, are locuri separate pentru bărbaţi şi femei, Cabine speciale pentru M.M. L.L: regele şi Regina, un salon de muzică, unul de lectură, fumoare pentru fiecare clasă, săli de mâncare de-asemenea etc. etc.”. Echipajul vasului era numeros, 90 de persoane, iar primul comandant, Iulius Müler, un marinar cu experienţă (fusese căpitanul vasului „Meteor” şi însărcinat cu recepţia tuturor navelor care deserveau linia BrăilaRoterdam). Încă din epocă nava „Carol I” a căpătat statutul de „unul dintre cele mai confortabile şi rapide vase din Marea Neagră, Archipelag şi Mediterană”18. „Principesa Maria”, fosta navă „Ignaţio Florio”, a fost cumpărată în 1897 de către statul român pentru o sumă de 1.526.253 lei şi rebotezată după numele soţiei
14 15

„Drapelul”, Bucureşti, an I, nr. 235, 26 Februarie 1898, p. 2. „Constituţionalul”, Bucureşti, an III, nr. 730, 21 Decembre (2 Ianuarie) 1891, p. 3. 16 Vezi articolul semnat: „Urzică” în „Universul”, Bucureşti, an XVI, nr. 172, 4(16) Iulie 1898, p. 1. 17 G. Christodorescu, op. cit., p.160. După alte surse vasul era lung de 104 metri, cu un diametru de 22 de metri şi era dotat cu două motoare şi 2 elice – „Universul”, an XVI, nr. 173, 5/17 Iulie1898, p. 1. 18 Ibidem.

271

viitorului moştenitor al tronului19. Nava a fost construită în şantierele italiene de la Orlando, Livorno. Vaporul a fost pus în serviciu la 6 Decembrie 1896, avea 86,1 metri lungime şi o lăţime de 10,6 metri, cu 16 cabine şi 48 de paturi la cl. I, 12 cabine şi 48 de paturi la cl. a II-a, era dotat tot cu două motoare şi două elice ce dezvoltau 4.113 C.P., cu o viteză de 16, maxim 18 noduri pe oră şi o capacitate de încărcare de 250 tone20. Deşi interiorul era la fel de confortabil ca al „Regelui Carol I”, s-a considerat că întrecea toate vapoarele existente „ca artă şi lux”21. Din 1897 „Principesa Maria” şi „Cobra” au asigurat cursele la Constantinopol de trei ori pe săptămână, după care Cobra a fost înlocuit de „Carol I”. În 1899 s-a încercat realizarea unei legături pe relaţia: Constanţa-Pireu cu nava „Carol I”, care a efectuat 18 curse şi Constanţa-Salonic cu „Principesa Maria”, 8 curse. În sfârşit, fiind prea uzat, în 1902 „Medeea” a fost vândut de statul român pentru 9.759 lei22. Nici nu a demarat bine construcţia vaporului „Regele Carol I”, că s-au şi ivit primele critici. Conservatorii în special au fost foarte porniţi şi au considerat pretenţia statului român de a construi vase de dimensiuni mari lipsită de sens şi o cheltuială inutilă ce apăsa asupra bugetului. După părerea lor, România ar fi trebuit să rămână pentru linia Constanţa-Constantinopol la vase de genul „Meteorului”, de dimensiuni şi viteză medie pentru acele vremuri şi să nu se hazardeze la punerea în serviciu a unor nave de dimensiuni de peste 100 de metri şi viteze mai mari de 15 noduri, ale căror maşini puternice consumau 150 de tone cărbune pentru un „voiagiu dus-întors”, ceea ce în bani însemna 3.750 lei. În sfârşit, deşi vasele româneşti erau construite să transporte şi mărfuri, conservatorii au preconizat eşecul acestora de a acoperi toate cheltuielile de exploatare. În ceea ce priveşte ideea că acest vas ar fi putut să deservească Linia Orientală până la Alexandria, ipoteza trebuia „cu desăvârşire înlăturată, deoarece pe lângă alte defecte, «Regele Carol» mai are şi pe acela de a avea cabinele de cl. I şi de lux aşezate în jurul căldărilor, ceea ce face ca şederea în ele să fie insuportabilă pentru clima noastră, cu atât mai mult a Egiptului”23. Trebuie totuşi să recunoaştem că pentru acea vreme vasul „Regele Carol I”, cu cei 106 metri ai săi, a intrat în rândul navelor europene mari de transport de persoane, atâta vreme cât transatlanticul german «Kaiser Wilhelm der grosse» al companiei North German Lloyd, cu cei 198 metri ai săi era considerat cel mai mare vapor din lume la acea dată şi le apărea contemporanilor ca fiind „curat fenomenal”. 24. Până în 1905, când a fost achiziţionat vasul „România”, traficul de călători a fost fluctuant, după cum se poate observa din tabloul de mai jos 25:
19 20

Avea 19 cabine la clasa I, 2 de lux şi 12 de clasa II-a – vezi M. Moşneagu, O istorie tragică …p. 343. G. Christodorescu, op. cit., p. 160-161. 21 „Universul”, Bucureşti, an XVI, nr. 173, 5(17) Iulie 1898, p.1. 22 M. Moşneagu, O istorie tragică…, p. 344. Autorul nu indică numele cumpărătorului. 23 „Timpul”, Bucureşti, an XXI, nr. 11, 16 (28) Ianuarie 1899, p. 1. 24 Vasul german se deplasa cu o viteză de 22 noduri pe oră şi avea o capacitatea de transport de „600 pasageri de clasa I, peste 300 de clasa II, peste 800 de a III[-a]”. – vezi ibidem, nr. 39, 20 Februarie (4 Martie) 1899, p. 1. 25 G. Christodorescu, op. cit., p. 183.

272

Nr. crt. 1 2 3 4 5 6

An financiar 1898 1899 1900-1901 1901-1902 1902-1903 1903-1904

Număr călători 22.812 22.786 16.111 14.625 20.251 19.100

Tot privitor la călători, 76% din cei 19.100 au circulat în anii 1903/1904 cu bilete de trafic maritim local, 10% cu bilete de trafic combinat cu C.F.R. şi 14% cu bilete în trafic internaţional. În traficul local majoritatea au fost muncitori portuari sau agricoli ce călătoreau la clasa a III-a şi făceau acest drum de două ori pe an. În ceea ce priveşte pasagerii: 14% au circulat la clasa I, 17% la clasa a II-a şi 69% la clasa a III-a, ceea ce arată că majoritatea călătorilor mergeau cu bilete ieftine, aşanumiţii „călători de punte”, fapt de natură să producă pierderi la încasări26. În anul 1905 numai 2 vapoare mai deserveau Linia Orientală: „Regele Carol I” şi „Principesa Maria”. Numărul mare de ore pentru exerciţiul 1903-1904 – timp în care „Regele Carol I” s-a aflat în marş 1.631 de ore şi a efectuat 64 de călătorii, pentru care a parcurs 25.088 mile pe linia Constanţa-Constantinopol, în timp ce „Principesa Maria” 1.186 de ore, cu 42 de călătorii şi jumătate, pentru care a străbătut 16.567 mile, deci mai puţin – a determinat statul român să achiziţioneze noi nave. În 1906 S.M.R. a trecut sub autoritatea şi administraţia directă a Ministerului Lucrărilor Publice. În acelaşi an i s-a acordat un credit de 1.500.000 lei, în 1907 altul, de 1.383.392, la care se adăuga un împrumut de încă 1.000.000 lei, bani cu care s-au construit alte 3 pacheboturi mari, comandate în atelierele de la Saint Nazaire: „România” pentru o sumă de 2.221.400 lei; „Dacia” pentru 2.385.130 lei; „Împăratul Traian” pentru 2.460.701 lei. În 1912 s-a acordat un nou credit de 3.000.000 lei şi s-au cumpărat vapoarele: „Bucegi” şi „Carpaţi” a câte 7.200 tone şi „Dorostor” de 1.395 tone27, care însă au circulat pe Linia Occidentală, din portul Brăila. Vasul „România”, achiziţionat de S.M.R. în 1905, era construit de „Société des ateliers et chantiers de la Loire”, în şantierul de la Saint Nazare, iar lucrările au durat un an şi 5 luni, fiind realizate după planurile Direcţiei Generale a C.F.R. Cu o lungime de 108,6 metri, lăţime 12,75 şi adâncime 6,47 metri „două maşini cu triplă expansiune de 7.200 cai putere” şi o viteză ce putea să depăşească 19 noduri, „România” a devenit cel mai mare şi puternic vas de călători de care dispunea S.M.R. până în acel moment. Putea să transporte 102 călători la clasa I, 36 la clasa a II-a şi 300 la clasa a treia şi era dotat cu instalaţii speciale, de ultimă oră pentru
26 27

Ibidem, p. 183-184. „Anuarul General al Dobrogei. Călăuza Administrativă, Comercială, Industrială”, Bucureşti 1925, p. 107

273

acele vremuri: ventilatoare electrice la toate nivelurile pentru navigaţie în zonele toride „cu aparate de fabricat gheaţă (sic!) şi băi la toate etajele”, un adevărat lux în epocă, la care se adăugau instalaţiile de descărcare 28 . Vasul – care avea un deplasament de 3.500 tone, din care 1.800 tone marfă, rolul său fiind acela de a prelungi linia Constanţa-Cospoli până la Smirna şi Pireu – a sosit la 3 aprilie 1905 în portul Constanţa, făcând parte din aceeaşi clasă cu nava „Regele Carol I”29. „Împăratul Traian” avea 3.000 de tone, o viteză de 18 noduri şi dezvolta o putere de 6.000 C.P. În sala de mese a navei se afla un tablou al cuceritorului Daciei, pictat în ulei de Costin Petrescu, plus alte patru cu subiecte din ţară. Vasul era alimentat cu păcură, număra 72 de angajaţi: fochişti; mecanici; chelneri, iar bucătarul „politicos, conştiincios”. Personalul era aproape în totalitate românesc, cu excepţia unui elveţian, un şef intendent, plătit cu 300 de lei lunar30. Pentru clasa I, la etaj, exista un salon special pentru corespondenţă şi citire dotat cu gazete, un pian şi iluminat electric, plus încălzire la calorifer, ceea ce a creat un confort excepţional pentru vremea rea 31 . În ciuda criticilor conservatorilor, dr. Istrati remarca în 1907 că toţi călătorii ce au circulat cu vasul „Împăratul Traian” erau foarte mulţumiţi de serviciile personalului navigant S.M.R., cu excepţia grecilor, din motive de concurenţă lesne de înţeles32. „Dacia” a fost construit în 190733 tot la Saint Nazare, 18 mile viteză, 70 de oameni personal, 108 călători la cabinele de cl. I, inclusiv de lux, 50 la a II-a, şi la nevoie până la 600 la a III-a, dotat şi el cu băi, calorifere, ventilatoare, lumină electrică34. După achiziţionarea noilor vapoare traficul a crescut simţitor pe vasele S.M.R., de aproape două ori şi jumătate, astfel încât a atins 55.223 persoane în 1912, din care 6.857 la cl. I; 2.489 la cl. a II-a şi 38.877 la clasa a III-a. Se poate observa că preponderent a rămas transportul de lucrători sezonieri, la clasa a III-a. În schimb, noile nave, pe păcură, aveau tancuri ce le permitea să navigheze până la 2.500 mile, deci ceva mai mult decât drumul dus-întors Constanţa-Alexandria, ceea ce le-a conferit o mai mare autonomie pe mare 35 . În 1907 dr. Istrati remarca progresele rapide făcute de români în privinţa instruirii marinarilor, faţă de situaţia anterioară, când cei ce deserveau liniile S.M.R. erau în majoritate străini36.
28 29

G. Christodorescu, op. cit., p.160. Ziarul „Dobrogea jună” ne mai transmite şi alte informaţii tehnice, asemănătoare cu cele date de Christodolescu, cu mici diferenţe: vaporul avea 107 m lungime şi 14 înălţime, două motoare şi două elice care dezvoltau o viteză medie de 18 noduri pe oră – vezi „Dobrogea jună”, Constanţa, an I, nr.19-20, 17 Aprilie 1905, p. 1-2. 30 C. I. ISTRATI (doctor), Bucureşti-Cairo. Note de călătorie, Editura Librăriei Leon Alcalay, Bucureşti, 1907, p. 28. 31 Ibidem, p. 32. 32 Ibidem, p. 30. 33 Th. GÎLCĂ (inginer), Expansiunea economică a României în Orientul Apropiat prin Serviciul Maritim Român, Regia Autonomă a Porturilor şi Căilor de Comunicaţie pe Apă, Bucureşti, 1932, p. 57. 34 C. I. Istrati, op. cit., p. 28. 35 Th. Gîlcă, op. cit, p. 51. 36 C. I. Istrati, op. cit., p. 29.

274

Navele de poştă ale S.M.R., cum se numeau cele mixte de călători şi mărfuri, au fost preferate celor ale altor companii chiar şi de către străini din mai multe motive: majoritatea vaselor erau noi şi se alimentau cu păcură, ceea ce le făcea să fie mai curate şi să nu murdărească hainele; serviciul se realiza mai uşor şi cu multă promptitudine; personalul era mai puţin obosit, pentru că, în cazul motoarelor pe cărbuni, 8 fochişti trebuiau să arunce 5.000 kg. de cărbuni pe oră în cuptor, ceea ce nu era cazul la cele pe păcură; motoarele consumau o cantitate de combustibil mai mică şi aceasta ofereau o mai mare autonomie pe mare; vasele aveau motoare silenţioase, aproape că nu se auzeau37. O altă facilitate deosebită a vaselor de la S.M.R. a fost dotarea lor cu telegrafie fără fir, descoperire de ultimă oră care a trezit admiraţia contemporanilor 38 . Radu D. Rosetti scria că vasele S.M.R. datorită facilităţilor pe care le ofereau, erau preferate celor ale altor companii chiar de către persoane importante, precum: Directorul vămilor turceşti, un englez, care nu pleca în ţara lui decât pe vasele S.M.R.; de asemenea amiralii care veneau să-şi inspecteze incognito trupele, chiar kedivul (prinţul regent) Egiptului, toţi călătoreau cu navele serviciului nostru maritim39. În sprijinul celor de mai sus vin şi informaţiile despre persoane străine de rang ce preferau să călătorească cu vasele S.M.R.: în 1900 de pildă locotenentul-colonel M. Rachid, şeful de stat major turc şi consulul Fuad Bei au călătorit la Constantinopol cu vasul „Regele Carol I”40, nu cu unul al marinei imperiale. Constituirea S.M.R. a nemulţumit companiile de navigaţie străine şi a provocat replica dură a presei din ţările care s-au văzut concurate de marina civilă română. În fond era vorba de afaceri! S-a ajuns la reflecţii jignitoare, de pildă că personalul nostru navigant era atât de slab pregătit încât ziarul „Servet” din Constantinopol făcea afirmaţia că „marinarii serviciului român au găsit mijlocul să se ilustreze prin scufundări istorice [pe] care le-ar fi evitat cel mai mic patron de barcă” şi a cerut „ca amiralitatea imperială [turcă] să supuie (sic) la un examen de capacitate pe aceşti căpitani care sunt lipsiţi de ori-ce brevet serios”41. Statul român a încurajat voiajarea pe Linia Orientală şi a introdus tot felul de facilităţi. În 1899 se organizau călătorii la Constantinopol şi Pireu (Atena) „în condiţiuni de confort şi de preţuri cât se poate de avatagioase”. Astfel, cu ocazia sărbătorilor de Paşti s-au eliberat pentru Constantinopol, de către direcţia generală a C.F.R., bilete la jumătate de preţ, la clasa I şi a II-a, de la principalele staţii din ţară, atât pentru trenuri cât şi pentru vapoare. În schimb pentru Pireu biletele de cl. I, II, se eliberau numai de la Bucureşti, fie de la Gara de Nord, fie de la biroul S.N.R. din Piaţa Teatrului. Pentru cl. a III-a bilete se puteau obţine şi de la Brăila, Galaţi şi
37 38

Ibidem, p. 31-32. Ibidem, p. 196. 39 Radu D. ROSETTI, Din Egipt. Note din călătorie, Editura Librăriei „Universale”, Alcaly & Co., Bucureşti, p. 17. 40 „Universul”, Bucureşti, an XVIII, nr. 184, 7 Iulie 1900, p. 2 . 41 Publicaţia otomană este citată în „Timpul”, Bucureşti, an XXI, nr. 45, 27 Februarie (11 Martie) 1899, p. 1.

275

Constanţa. Cei care se hotărau ulterior să viziteze şi Pireul puteau să-şi procure bilete cu o reducere de 25% faţă de preţul obişnuit direct de la Constantinopol. Plecarea era Joi (15/27 aprilie – Joia Mare în acel an), la ora 10 seara, pe vasul „Carol I”, deja considerat cel mai frumos şi rapid vas din Marea Neagră. Preţurile variau între 135,5 şi 54 lei, în funcţie de clasă şi distanţă42. Se poate lesne observa cât era de avantajoasă călătoria pe mare din Constanţa. În 1903 funcţionau noi reduceri: 50% pentru călătorii la Constantinopol, via Constanţa, în zilele de Paşte şi Rusalii, în rest 25%, pentru biletele dus-întors, pe aceeaşi rută, valabile până la 30 de zile, cu bilete ce puteau fi procurate la staţiile mai mari din ţară43. Apoi, cu începere de Joi, 7/20 aprilie 1905, linia Constanţa-Constantinopol a fost prelungită până la Pireu, Duminică, 10/23 aprilie, până la Smirna şi, în final, până la Alexandria Egiptului. Pentru exemplificare dăm în tabelul de mai jos itinerariul cu orele de plecare/sosire a vapoarelor S.M.R. în anul 190644.
Nr. crt. 1 2 3 4 5 6 7 8 Ruta Constanţa- Constantinopoli Constanţa-Pireu Pireu – Constantinopoli Constantinopoli - Constanţa Constanţa – Smirna (via Constantinopoli – Mitileni ) Smirna – Constanţa Constanţa – Alexandria Alexandria – Constanţa Plecare Joi – 11 ½ p.m. (noaptea) Sâmbătă – 10 a.m. Dumincă 5 p.m. Marţi – 10 a.m. Duminică – 11 ½ p.m. Joi – 6 p.m. Joi – 11.30 p.m. Vineri – 6.30 p.m. Sosire Vineri – 11 ½ a.m. (ziua) Duminică – 8 a.m. Luni 3 p.m. Marţi – 10 p.m. Miercuri – 7 a.m. Sâmbătă – 10 p.m. Luni – 4.30 a.m. Marţi – 10.30 p.m.

Preţul biletelor pe cele 2 trasee variau de la 50 la 140 lei, Constanţa-Pireu, şi de la 50 la 260 lei, Constanţa-Alexandria, în 1906, evident tot în funcţie de confort, după cum urmează: 45
Nr. crt 1 De la până la Clasa Bilete întregi lei Constanţa Constantinopol I II III I II III I II III 55 35 8 90 60 10 100 70 12 b. Bilete de copil lei b. 32 50 22 4 20 57 50 37 50 5 25 62 50 42 50 6 30 Bilete dus-întors lei b. 78 50 51 80 134 50 88 50 147 50 101 50 -

2

Constanţa

Dardanele

50

3

Constanţa

Mitileni

60

42 43

Preţurile au fost publicate în „Timpul”, Bucureşti, an XVII, nr. 93, 5 aprilie 1899, p. 3. G. Christodorescu, op. cit., p. 178. 44 I. Mendonide (doctor), Băile de Mare de la Constanţa-Mamaia, Tipografia „Speranţa”, Bucureşti, 1906, p. 118. 45 Ibidem, p. 119.

276

4

Constanţa

Smirna

5

Constanţa

Pireu

6

Constanţa

Alexandria

I II III I II III I II III

115 75 14 140 95 18 260 160 30

80

72 47 7 87 60 157 100 15

50 50 40 50

50

170 11 206 141 420 260 -

50 50 50

Tarifele aveau menţiuni speciale: „Biletele de clasa a II-a nu dau dreptul la hrană pe vapor”. Preţurile sunt exprimate în lei aur. Biletele de ducere şi întoarcere erau valabile 90 zile. În 1914 navele „Principesa Maria”, „Împăratul Traian” şi „România” făceau curse la Constantinopol, 5-6 zile dus-întors (drumul popriu-zis dura o zi) cam de două ori pe săptămână, dar şi curse locale „ocazional”, de o zi, Constanţa-Balcic46. S.M.R. a mai avut o linie, cea „Occidentală”, sau Linia Dunăre-Rotterdam, cum era cunoscută în epocă, care a ajuns să fie deservită în 1903 de 5 nave de marfă: „Bucureşti”; „Iaşi”; „Turnu-Severin”; „Dobrogea” şi „Constanţa”, vase dotate şi cu un număr redus de cabine pentru călători. Ea avea ca puncte terminus Brăila pe Dunăre şi Rotterdam în Belgia, dar deservea şi porturile româneşti Constanţa, Sulina şi Galaţi. Pe timp de iarnă, când Dunărea era îngheţată, capul de linie se afla la Constanţa. Distanţa era de 3.522 de mile între Brăila şi Rotterdam, via Constanţa şi 3.498 de mile, direct prin Constantinopol. Rostul acestei linii a fost de a stimula comerţul cu statele occidentale, dar şi de a acoperi prin beneficiile aduse pagubele ce rezultau din exploatarea liniei poştale orientale, linie pe care vapoarele aveau viteză mare şi multe foloseau păcură, astfel încât costurile de combustibil erau simţitor mai mari pe ruta orientală. Principalele articole de export au fost grânele iar de import cărbunii. Punerea în circulaţie a Liniei Occidentale a trezit, după cum era de aşteptat, reacţia adversă a Angliei şi Belgiei47. Vasele S.M.R. au fost folosite şi de refugiaţi politici din Imperiul otoman, sau, invers, de clandestini ce vroiau să ajungă la Alexandria, aşa cum a fost cazul lui Panait Istrati. Din rândul celor dintâi cel mai celebru poate că a fost dr. Ibraim Temo, cunoscut patriot ce a militat pentru dezrobirea Albaniei, refugiat la Constanţa pe bordul vasului „Meteor” cu ajutorul unor studenţi macedo-români, din cauza represaliilor sultanului Abdul Hamid împotriva Junilor Turci48.
46

Lista de preţuri era urmată de apecificaţia: „Biletele locale cu hrană pe vapor. Biletele de clasa a II-a nu dau dreptul la hrană pe vapor. Preţurile sunt exprimate în lei şi bani aur. Biletele de ducere şi întoarcere valabil 90 zile” trecută la rubrica „Observaţii” – vezi „Curierul Constanţei”, an. I, nr. 1, 23 Martie 1914, p. 2. 47 G. Christodorescu, op. cit., p. 173. 48 Gelcu Sefedin MAKSUTOVICI, Dr. Ibraim Temo (1865.1945) – animator al vieţii spirituale turco-tătare din Dobrogea, în Tahsim GEMIL (coordonator), Lucrările simpozionului internaţional Originea tătarilor. Locul lor în România şi în lumea turcă. Constanţa, (17-20 noiembrie 1994), Editura Kriterion, Bucureşti, 1997, p. 334.

277

Navele S.M.R. nu au scăpat ochiului atent al monarhului român. În 1913 acesta a inspectat vaporul „Carol I”, unde a fost primit de întreg echipajul, aliniat pe 2 rânduri. Aici el s-a interesat de progresul vaselor noastre de comerţ 49, dovadă că suveranul urmărea cu atenţie dezvoltarea navigaţiei maritime. Activitatea S.M.R. a fost afectată mult de izbucnirea Războiului Mondial. Din cauza închiderii strâmtorilor, la 5 august 1914, linia Constanţa-PireuAlexandria a fost sistată. De aceea navigaţia a fost redusă la curse regionale. În iunie 1914 România a cumpărat de la ruşi nava mixtă, de mărfuri şi pasageri: „Petersburg”, rebotezată „Durostor” şi care a activat pe linia Constanţa-Balcik, până la 14 noiembrie 1915, când şi această linie a fost sistată50. Astfel Războiul Mondial aducea după sine colapsul activităţii portuare şi navigante. În timpul războiului vasele S.M.R. au fost retrase la Odessa şi Sevastopol, unde au suferit unele stricăciuni. Cum flota dunăreană a fost confiscată de bulgari, la începutul anului 1919 ruta occidentală de pasageri până la Marsillia şi „pentru porturile engleze” a fost asigurată de vasele S.M.R. „Împăratul Traian” şi „Bucureşti”, care înainte de război funcţionau pe Linia Orientală, iar „Principesa Maria” pe ruta Constanţa-Constantinopol, nu şi mai departe, pe vechea rută, aceasta fiind suprimată probabil din cauza situaţiei complicate din Orient ce a dus la dezintegrarea Imperiului Otoman. Vaselor care mergeau spre Occident li s-a atribuit importantul rol de a aproviziona Dobrogea şi restul ţării „cu alimentele oferite de aliaţi”51. Apoi a fost repusă în serviciu nava „România”52. Traseul spre Occident era prin Constantinopol – Pireu – şi Mesina spre Marsillia. În 1919 portul Constanţa a fost tranzitat de contratorpilorul englez „Heliotrope”, iar „Scandier”, tot britanic, aducea 6.000 de tone de cărbuni pentru francezi, în timp ce vasul „Împăratul Traian” trebuia să ducă în patrie 20 de ofiţeri şi „trupe franceze” 53 . Astfel, în ciuda distrugerilor, S.M.R. a fost una dintre instituţiile româneşti care şi-a reluat cel mai rapid activitatea după război. În martie 1919, vasele poştale „Dacia”, „Împăratul Traian”, „România” şi „Regele Carol” de pe fosta Linie Orientală deja au început să facă drumuri până în Franţa54. Constituirea S.M.R. – prima companie de navigaţie maritimă civilă de stat de la noi din ţară – a fost unul dintre cele mai semnificative evenimente în procesul de afirmare a statului român după obţinerea independenţei. Cheltuielile, de multe ori nejustificate, generate de o proastă administrare şi, mai ales, de lipsa capacităţii de a lupta cu evaziunea şi clandestinii, nu au descurajat statul în politica sa navală şi, în egală măsură, a conectat românii la călătoriile pe mare, element de oarecare noutate pentru un popor mai degrabă sedentar. Mărturiile despre aceste călătorii, care încep să fie redescoperite în timpul din urmă, după izolarea impusă de regimul
49 50

„Universul”, Bucureşti, an XXXI, nr. 143, 27 Maiŭ 1913, p. 1. M. Moşneagu, O istorie tragică…., p. 346. 51 „Dacia”, Bucureşti, nr 31? (ilizibil la Biblioteca Centrală Universitară), 9/22 Ianuarie 1919, p. 3 52 „Dimineaţa”, an XVI, nr. 4608, 8 Februarie 1919, p. 1. 53 Ibidem, nr. 4622, 22 Februarie 1919, p. 2. 54 „Gazeta Dobrogei”, Constanţa, an III, nr. 1, 9 Martie 1919, p. 1.

278

comunist, reprezintă o oglindă veridică a entuziasmului de care erau cuprinşi vilegiaturiştii ce navigau cu navele S.M.R. la începutul secolului al XX-lea. În acelaşi timp, apetenţa statului român de a achiziţiona pentru cetăţenii săi nave maritime moderne, chiar de ultimă oră, ce dezvoltau viteze şi condiţii de transport performante, ni se pare lăudabilă – dacă este să luăm în consideraţie numeroasele priorităţi pe care le avea un stat tânăr – în ciuda eforturilor financiare şi a piedicilor puse în calea afirmării sale pe plan internaţional. Dacă este să privim numai din perspectiva unor calcule economice reci, de moment, unele critici din epocă ne pot conduce la ideea că efortul statului român pentru a avea propriul său serviciu de navigaţie maritimă a fost un eşec. Dacă însă este să luăm în considerare beneficiile obţinute de pe urma conectării la Orient-Express, deschiderea spre toate zările pe care a creat-o această oportunitate, precum şi cele ale formării unui personal navigant care, iată, şi astăzi este foarte apreciat pe Mapamond, deşi acum nu mai avem flotă, putem concluziona că S.M.R. şi-a atins scopurile pentru care a fost creat. De aceea am considerat acest moment aniversar important pentru una dintre laturile mai puţin obişnuite ale activităţii şi mentalului colectiv românesc, călătoriile şi comerţul pe mare.

279

IREDENTISMUL BULGAR ŞI SITUAŢIA ROMÂNILOR TIMOCENI
Alexandru A. MAREŞ

Abstract: The Bulgarian irredentism and the situation of
Timoc Valley Romanians
The interwar Romanian-Bulgarian diplomatic relations particularly worked hard because of the Bulgarian irredentist societies activity and of Timoc Valley’s Romanian ethnic group treatment. The Romanian and international media presented concrete cases of revisionist actions, some of them with a tacit agreement of Sophia governors such as: the propaganda among the Bulgarian communities from Cadrilater (South of Dobrudja) and the breach of the economic, educational and religious rights of the Romanian minority in the neighboring state. The Society “Aurelian Dacia” of the Timoc Valley Romanians acted to get the biggest support from the Romanian state authorities in order to preserve the national identity and the stop abusing those who were subordinated to the ethnic Romanian leaders in Bulgaria. The Bulgarian state policy particularly oriented to the alliance with the revisionist countries did not encourage a favorable solving of litigious issues, despite the attempts to improve the bilateral relationships undertaken by the Romanian rulers. Keywords: interwar Bulgarian revisionism, the Romanian anti-revisionist League, „Aurelian Dacia” society, Romanian-Bulgarian interwar relations, Revolutionary Organization „Dobrudja”, Timoc Valley Romanians, Cadrilater.

Prin Pacea de la Bucureşti (1913) se punea capăt celui de-al Doilea Război Balcanic, iar zona de sud a Dobrogei cuprinzând judeţele Durostor şi Caliacra intra în componenţa României. În timpul Primului Război Mondial Bulgaria, aliată Puterilor Centrale, a ocupat Cadrilaterul (1916-1918), dar victoria finală a aparţinut ţărilor Antantei. Înfrântă, Bulgaria a pierdut şi accesul la Marea Egee, iar regele Ferdinand I de Saxa Cobourg Gotha a abdicat în favoarea fiului său Boris al III-lea, care a permis în anii ce au urmat apropierea de Germania. Tratatul de pace de la Neuilly a restabilit graniţa sudică antebelică românobulgară, însă relaţiile bilaterale au fost reci, uneori dificile. La 16 ani de la

Profesor dr., Colegiul Naţional „Ion Creangă” şi Şcoala nr. 79 „Academician Nicolae Teodorescu”, Bucureşti.

280

încheierea Războiului Mondial ziarul bulgar Mir (Pace) nr. 10606 din 29 noiembrie 1934 ce apărea la Sofia publica articolul Neuilly semnat de Antoniu M. Nicoloff cu referire indirectă la revizuirea tratatelor de pace. Erau aduse în discuţie „nedreptăţile mari care s-au făcut Bulgariei prin Tratatul de la Neuilly”1 şi se punea speranţa în Liga Naţiunilor pentru ceea ce autorul numea „repararea greşelilor din trecut”2. România a acţionat de-a lungul întregii perioade interbelice pentru apărarea tratatelor versailleze, drept garanţie a păcii şi securităţii europene. Vecinul suddunărean, ca ţară învinsă, se va plasa în tabăra statelor revizioniste, reprezentând un factor de instabilitate în Balcani. Diversele guverne bulgare au susţinut, sub o formă sau alta, mişcarea naţionalistă de revendicări teritoriale faţă de vecinii săi. În timpul regimului de dictatură al premierului Alexandar Stamboliiski (1919-1923) s-a urmărit scoaterea ţării din izolarea diplomatică prin efectuarea unor vizite la Londra şi Paris în anul 1920, cu scopul de a facilita admiterea Bulgariei în Societatea Naţiunilor. Istoriografia bulgară consideră „problema dobrogeană”3 ca una de prim rang în politica externă bulgară, iar abordarea acesteia de pe poziţii iredentiste a făcut apel la utilizarea termenilor „ocupaţie românească”, „reanexare”, cu trimitere directă asupra Cadrilaterului. Atenţia cu care era urmărită şi abordată problematica Dobrogei de Sud, pe de o parte, precum şi statutul şi situaţia minorităţii româneşti din Valea Timoculu i bulgăresc, pe de altă parte, au reprezentat cele două probleme spinoase ale relaţiilor româno-bulgare interbelice. Presa vremii a avut, fără indoială, un rol major în popularizarea derapajelor şi în fidelizarea opiniei publice faţă de punctul de vedere dorit. Fără a avea subtilitatea metodelor utilizate de iredentismul maghiar şi cel bulgăresc a urmărit să sensibilizeze cercurile politice din ţările democrate occidentale. Una dintre căi era cea care făcea apel la autovictimizare şi comparaţii forţate pentru a crea raţionamente luate sub impulsul emotivităţii. De exemplu ziarul turcesc Cumhuriet din 5 septembrie 1934 apărut la Istanbul în articolul Bulgarii nu se astâmpără relata faptul că propagandiştii bulgari au publicat o carte poştală cu harta Bulgariei actuale în alb şi teritoriile revendicate în negru. Paralel apărea şi harta Franţei actuale în negru, iar cu alb cât ar rămâne dacă ar pierde proporţional teritorii, cum a fost cazul Bulgariei după Războiul Mondial. Prin aceasta bulgarii spuneau francezilor: „Dacă statul dumneavoastră s-ar micşora atâta, aţi primi?”. Deasupra hărţii Franţei se afla scris: „Francezi, aţi putea suporta o astfel de pace?”, iar lângă harta Bulgariei: „Bulgarii nu vor mai putea suporta Tratatul de la Neuilly” 4 . Ziarul turcesc concluziona că „ei pretind teritorii de la Iugoslavia, România, Grecia şi
1

Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Liga Antirevizionistă Română, dosar nr. 21, f. 24 şi 24 bis. În continuare se va cita A.N.I.C., fond L.A.R. 2 Ibidem, f. 25. 3 A. Kuzmanova, Ot naoj do Kraiova, (1919-1940), Sofia, 1989, p. 90. 4 A.N.I.C., fond L.A.R., dosar nr. 57/1934. f. 1.

281

Turcia”, iar „până ce acest tratat nu se va rupe nu va exista pace în Balcani şi Europa”5. Elocvent pentru eludarea unor fapte din trecutul istoric este articolul Politica Bulgariei şi interesele României publicat de ziarul Universul nr. 354 din 29 decembrie 1934. Cu prilejul serbărilor organizate la Plevna în 19 decembrie 1934 de oficialităţi ale statului vecin nu s-a amintit nici de eroismul şi sacrificiile românilor, nici de contribuţia lor la eliberarea bulgarilor de sub jugul turcesc. Zleteff, ministrul armatei bulgare elogia „marele sacrificiu al poporului rus”. Doar oficiosul guvernului de la Sofia, La Bulgarie amintea de câteva „detaşamente” româneşti, ataşate pe lângă armatele ruseşti. Universul concluziona: „Recunoştinţa e o floare rară”6. Ca instrumente ale activităţii iredentiste au funcţionat organizaţii naţionaliste revoluţionare, precum „Cerna Raka” („Mâna Neagră”) şi „Dobrodja” din a căror reunire s-a format „Organizaţia Revoluţionară Dobrogeană” (D.R.O.). Reunind inclusiv refugiaţi bulgari din Cadrilater, D.R.O. şi-a creat sedii în diverse oraşe din N.E.-ul Bulgariei şi publica ziarul Glasul dobrogean, ce apărea la Ruse.7 Pe seama sa au fost puse şi unele acţiuni turbulente la graniţa de sud a Dobrogei. Guvernul condus de Kimon Gheorghiev era la curent cu mijloacele ilegale şi violente ce întreţineau o pemanentă stare de anarhie în zona frontierelor anunţând intenţia de a dizolva asociaţiile iredentiste ce recurgeau la asemenea practici. Ca urmare, au fost interzise reuniunile şi congresele societăţilor macedonene şi traciene, excepţie făcând societatea „Dobrogea”. În zilele de 25-27 noiembrie 1934 la Şumla s-a ţinut un congres al societăţii iredentiste „Dobrogea”, autorizat de guvernul bulgar şi la care au participat în mod ostentativ reprezentanţi ai autorităţilor civile şi militare (primarul, prefectul şi comandanţi militari). Atitudinea guvernanţilor bulgari era una de circumstanţă, dacă nu chiar duplicitară şi trezea suspiciuni autorităţilor române şi în special Ligii Antirevizioniste Române, care atrăgea atenţia asupra pericolelor la adresa siguranţei naţionale. Organizaţiei „Dobrogea” i se imputa ura întreţinută împotriva românilor şi propaganda prin orice mijloace pentru „eliberarea Dobrogei”. În acţiune au fost angrenaţi scriitori şi profesori bulgari care intenţionau să obţină permisiunea guvernului român pentru a ţine un şir de conferinţe în oraşele Bazargic, Balcic, Silistra şi Cavarna.8 Reprezentanţii L.A.R. se opuneau acestu demers şi semnalau atitudinea ostilă a autorităţilor bulgare faţă de minoritatea românească, precum şi poziţia Bulgariei pe plan internaţional. Refuzând să facă parte din Înţelegerea Balcanică, Bulgaria era susceptibilă de urmărirea unor scopuri opuse intereselor păcii europene. În articolul În unire stă puterea slavilor apărut în 15 februarie 1934 în ziarul Mir din
5 6

Ibidem. Ibidem, dosar nr. 77, f. 60. 7 Kristina Popova, Za Dobroudja gotovi me. Dobmdjnanskite Mladejki Organizatii v Bulgaria (19191934), Scria, 1993, p.57. 8 A.N.I.C., fond L.A.R., dosar nr. 77, f. 60.

282

Sofia, Antanta Balcanică era percepută ca o reacţie a diplomaţiei „României, Turciei şi Greciei faţă de teama unei întăriri a slavismului în Balcani prin apropierea dintre Serbia şi Bulgaria.”9 Guvernul bulgar a înscris în buget sume importante pentru susţinerea luptei naţionaliste a bulgarilor din România. Se urmărea intensificarea activităţii Uniunii comunităţilor bulgăreşti din România şi aducerea ei sub o conducere unitară. În general, toate reuniunile Uniunii „s-au remarcat prin tonul violent al revizionismului camuflat sau expres, prin îndemnul ca fraţii din Cadrilater să fie dezrobiţi.”10 Printre acţiunile considerate periculoase se numărau: circulaţia în rândul etnicilor bulgari din Cadrilater a unor înscrisuri cu textul „Jos tratatele de pace” şi „Jos Tratatul de la Neuilly”, prezentarea românilor ca „asupritori” şi propaganda pentru reîntregirea Bulgariei, interpretarea la 11 iunie 1934 la Şcoala bulgară din Bucureşti a unor cântece revizioniste şi revoluţionare. Imnul „Dobrogeanski Crai” şi poezii prin care „se îndemnau bulgarii aflaţi sub stăpânire străină la deşteptare şi ruperea lanţurilor”11 puteau fi auzite la 24 mai 1934 cu prilejul Sfinţilor Chiril şi Metodiu. În consecinţă, Liga Antirevizionistă Română considera că „rămâne a se aviza asupra oportunităţii acordării personalităţii juridice a Uniunii comunităţilor bulga rilor din România.”12 În februarie 1935 în Dobrogeanski Delo, organul central al D.R.O. organizaţiile „Armata Roşie” şi „Frontul Unic Revoluţionar”aduceau grave critici la adresa clasei politice româneşti. Ignorând realitatea istorică şi utilizând un limbaj stângist erau menţionate 400 (patru sute) de victime la greva ceferiştilor de la Griviţa din 1933 şi se vorbea de „imperialismul român”, „oligarhia boierească română”, „tiranul Carol al II-lea”, „cel mai mare ciocoi din România”.13 În ceea ce privea situaţia judeţului Caliacra din anul 1934 se afirma că „se măreşte teroarea colonistă şi poliţienească la sate şi oraşe”.14 Din graficul organizaţiei revoluţionare bulgare D.R.O. aflăm că în judeţul Caliacra în anul 1935 existau 16 „raioane iredentiste”. La Varna funcţiona comitetul central al D.R.O., 3 raioane le formau oraşele Bazargic, Balcic şi Cavarna, iar celelalte 13 se aflau în judeţ în localităţi rurale. Raionul era format din satele unei comune, iar în fiecare sat se afla câte o „iatca” (nucleu). Numărul nucleelor la sate nu era cunoscut. Liga Antirevizionistă Română semnala faptul că „dacă Siguranţa generală a statului ar întreţine aici o acţiune viguroasă pentru stârpirea acestor cuibare de iredentism, trimiţând 8-10 detectivi în plus, s-ar descoperi lucruri mari. Cu cei 5-6 detectivi pe care îi are poliţia Bazargic, e destul că s-au descoperit şi cele cinci nuclee.”15
9

A.N.I.C., fond L.A.R., dosar nr. 57, f. 44. Ibidem, dosar nr. 77, f. 66. 11 Ibidem. 12 Ibidem. 13 Ibidem, dosar nr. 21, f.5. 14 Ibidem, f. 6. 15 Ibidem, dosar nr. 27, f. 252.
10

283

Dacă în zona Transilvaniei, L.A.R. avea o puternică reprezentare şi organizaţii bine structurate, 16 în Dobrogea de sud prezenţa era mai estompată. I. Jereghie, unul din corespondenţii Ligii, interesat în înfiinţarea unei secţii şi a unui sediu de funcţionare a L.A.R. la Balcic în 1934, semnala amânarea acţiunii pentru aproximativ o lună din cauza chiriilor ridicate. Principalul sprijin al Ligii erau locuitorii români din Cadrilater, unii având statutul de colonişti, 40 000 (în judeţul Caliacra), faţă de cca 80 000 cât reprezentau etnicii bulgari. 17 Situaţia economică a românilor era mai proastă întrucât mulţi dintre cei colonizaţi în anii anteriori au fost afectaşi de criza anilor 1929-1933, în timp ce etnicii bulgari deţineau o situaţie mai bună, gospodării mai vechi şi mai solide economic. Într-un memoriu adresat de 28 de colonişti şi învăţători români din satul Durgut-Calfa Ministerului Agriculturii şi Domeniilor la 1 august 1930 se arăta că 10 bulgari originari din judeţul Tulcea care au dezertat din armata română şi s-au stabilit în susnumita localitate încă din anul 1908 când Cadrilaterul era în componenţa Bulgariei, au beneficiat de împroprietărirea cu 100 ha pământ cumpărat cu 85 lei/ha „ca orice colonist”. Ştiind că prioritate au cei ce erau „de origine, naţionalitate şi cetăţenie română”, unii din cei 10 şi-au schimbat numele „şi-au procurat acte false prin care să probeze ... că sunt de naţionalitate română”, „numai să fie colonizaţi”.18 Acuzând toleranţa agronomului-şef al regiunii Sf. Dumitru, Ion Anton, „un funcţionar cu prea puţină conştiinţă şi fără suflet românesc”, semnatarii memoriului îşi exprimau astfel punctul de vedere: „Noi, românii din Durgut-Calfa suntem jigniţi de faptul că în mijlocul nostru se pot aşeza prin drepturi egale, duşmanii noştri de ieri ... Ar fi cea mai mare greşeală ca tocmai în acest ţinut la câţiva km de graniţa bulgară, să fie aprobaţi ca colonişti şi bulgarii. Interesul neamului românesc este ca să <se> aşeze aici câţi mai mulţi colonişti români pentru a forma majoritatea numerică a acestui ţinut ... Dacă statul român ar intenţiona să facă prin colonizare o operă mai mult socială decât românească, atunci ar fi mai bine să împroprietărească turcii săraci, cei mai loiali cetăţeni ai Cadrilaterului, însă în nici un caz pe bulgari. Împroprietărirea celor din urmă ar da naştere unui pericol permanent pentru siguranţa statului român. Cerem ca să fie excluşi de la colonizare şi deposedaţi imediat de cele 100 ha, cât stăpânesc cu toţii, iar în locul lor să fie aduşi românii care au sângerat pe câmpul de bătălie pentru apărarea acestui pământ.”19 Totodată se cerea şi efectuarea unei anchete prin care „să fie pedepsiţi şi acei funcţionari care au tolerat sau au contribuit ca complici la obţinerea unor aprobări contrare legii şi intereselor neamului românesc.”20
16

Vezi pe larg Alexandru A. Mareş, Liga Antirevizionistă Română şi iredentisnul maghiar, în „Studii şi articole de istorie”, LXXVI, 2010, p.60-76. 17 A.N.I.C., fond L.A.R., dosar nr. 57, f. 9. 18 Ibidem, dosar nr. 27, f. 261. 19 Ibidem. 20 Ibidem, dosar nr. 27, f. 262.

284

Existenţa unui raport defavorabil etnicilor români, cu posibilităţi de echilibrare pe termen relativ lung ridica o serie de probleme, cu atât mai mult cu cât unii colonişti români îi considerau cetăţeni neloiali pe unii etnici bulgari. Ce etnie deţinea majoritatea terenurilor agricole, aceea îşi putea impune şi puterea economică în zonă, iar etnicii turci erau văzuţi ca un element de stabilitate şi siguranţă. Intenţia lor de a emigra în Turcia din motive economice şi scoaterea la vânzare a terenurilor deţinute a ascuţit competiţia pentru stăpânirea pământului în zonă. Emigrarea turcilor nu a fost provocată de cauze locale, de eventuale nemulţumiri contra administraţiei, sau de regimul general al minorităţilor, ci de dorinţa acestora de a se instala pe teritoriul statului lor naţional. Cu toate insistenţele autorităţilor române această emigrare nu a putut fi oprită, turcii dobrogeni vânzându-şi averile pe preţuri de nimic, 1500 – 2000 lei/ha. Profitând de inerţia autorităţilor, bulgarii s-au grăbit să răscumpere o parte din proprietăţi la preţuri subevaluate. Numai în 1933 în judeţul Caliacra turcii emigranţi au vândut bulgarilor peste 60 000 ha, cumpărătorii beneficiind de ajutorul autorităţilor şi a băncilor sofiote.21 Acest fenomen a fost reliefat şi de raportul confidenţial din 24 aprilie 1934 al prefectului judeţului Caliacra, E. Voinescu privind proprietatea funciară. Se atrăgea atenţia asupra faptului că fostele proprietăţi rurale turceşti treceau în cea mai mare la cetăţenii români de origine bulgară, „ceea ce este deosebit de îngrijorător”. Se cerea exercitarea dreptului de preemţiune al statului în termen de 60 de zile de la notificarea tranzacţiilor şi se solicitau fonduri de cca 8 milioane lei anual pentru un număr de 3-4 ani. „Ca <Dobrogea Nouă> să poată avea o populaţie românească superioară numericeşte celei bulgare, - se arăta în raport – trebuie ca pământul musulmanilor să revină, în loturi mici, la cât mai mulţi plugari români.”22 În ţară existau destui săteni care ar fi dorit să cumpere suprafeţe mici, dar nu dispuneau de informaţii privind satul, întinderea şi preţul terenului. De aceea s-a înaintat propunerea ca, prin intermediul autorităţilor locale, ziarele să publice situaţia terenurilor pe care turcii doreau să le vândă. O statistică privind problema vânzări-cumpărări de terenuri în judeţul Caliacra în perioada 1 noiembrie 1928-193423 redă următoarea situaţie: Tabelul nr. 1: Vânzări
Originea etnică Număr Supraf.terenului Media supraf.*

români turci bulgari Total
21 22

217 1454 2116 3787

876 ha 8272 ha 9181 ha 18329 ha

4,03 ha 5,68 ha 4,33 ha media 4,83 ha

Ibidem, dosar nr. 57, f. 6. Ibidem, f. 4. 23 Ibidem, dosar nr. 27, f. 262. * valori calculate pe baza datelor din statistică.

285

Tabelul nr. 2: Cumpărări
Originea etnică număr Supraf. terenului Media supraf.*

români turci bulgari alţii Total

870 315 2533 3 3721

6946 ha 1385 ha 9565 ha 433 ha 18 329 ha

7.98 ha 4,39 ha 3,77 ha 144,30 ha media 4,92 ha

În cazul vânzărilor de terenuri media pe etnii se plasa între 4 şi aproape 6 ha, cele mai mici fiind cele deţinute de români. Numărul celor care vindeau era însă mic comparativ cu cel al bulgarilor şi al turcilor. În cazul achiziţiilor de terenuri situaţia s-a schimbat, etnicii români cumpărând proprietăţi cu suprafeţe în medie de două ori mai mari decât cele ale bulgarilor şi turcilor. Se remarcă dezinteresul etnicilor turci pentru achiziţia de noi terenuri şi creşterea ponderii tranzacţiilor efectuate de bulgari la 2/3 din totalul lor. Cu doar trei tranzacţii, dar în suprafeţe mari, statul român prin dreptul de preemţiune intervine pentru echilibrarea raportului de fond funciar, defavorabil etnicilor români. Valoarea celor 18329 ha era de 10782000 lei, iar trendul aachiziţiilor dominate de români s-a accentuat în primele luni ale anului 1935. După aplicarea art. 18 din legea Dobrogei Noi publicată în Monitorul Oficial din 18 decembrie 1934, în intervalul 1 ianuarie – 12 martie 1935 statul român a intervenit pe piaţa funciară efectând cinci achiziţii în suprafaţă de 282 ha, pe lângă 57 de cumpărări a 934 ha efectuate de români, faţă de doar 6 a 12 ha efectuate de etnicii bulgari.24 La sfârşitul lunii august fostul premier bulgar Muşanoff a vizitat Bazargicul şi Balcicul, acţiune ce a ridicat moralul populaţiei bulgăreşti din zonă. La 26 august 1934 D.R.O. a împrăştiat noaptea pe străzile Bazargicului manifeste ce încurajau la rezistenţă, fiind arborate şi câteva drapele bulgăreşti. În scurt timp proprietarii locuinţelor respective le-au retras pentru a nu prinde de ştire poliţia. Unul din motivele vizitei era lămurirea situaţiei unor instituţii bancare din Cadrilater finanţate de guvernul bulgar cu 60 milioane leva, destinate cumpărării terenurilor turcilor emigranţi. În urma vizitei au mai fost acordate încă 10 milioane leva inclusiv pentru cumpărarea de seminţe pentru proprietarii de origine bulgară afectaţi de secetă. Pentru românii din zonă acţiunea propagandistă nu a trecut neobservată, ziarul local din Bazargic Legionarii acuzându-l pe Muşanoff că „este delegatul guvernului ca să inspecteze şi să avizeze la noile măsuri de susţinere a ideilor bulgarismului în România.” 25 Autorul articolului făcea trimitere la „localuri de şcoli bulgare la Bazargic şi Silistra în valoare de zeci de milioane”. 26
24 25

Ibidem, dosar nr. 27, f. 262. Ibidem, dosar nr. 57, f. 8. 26 Ibidem.

286

În schimb, atitudinea autorităţilor statului român faţă de conaţionalii suddunăreni lăsa de dorit. Dezinteresul manifestat era acuzat de Ion M. Timoc, fost preşedinte al asociaţiei românilor timoceni, într-o scrisoare adresată la 20 august 1932 lui Stelian Popescu, directorul ziarului Universul: „Bulgarii sunt deştepţi căci profită ... a întreţine spiritul iredentist în Dobrogea prin excursiunile dobrogenilor în Bulgaria şi vizitele care se fac de oficialităţile bulgare în Dobrogea. În ultimul timp ... d-l Ghiceff, ministrul agriculturii din Sofia, a făcut o «mică» excursiune în Dobrogea, pe câtă vreme consulul român din Vidin n-a putut să viziteze timp de 5-6 ani nici o comună din Timoc.”27 Printre cei implicaţi în susţinerea şi coordonarea iredentismului bulgar se aflau Nicola Drumeff şi Ivan Penacoff. Primul era om de afaceri, mare comerciant şi multimilionar din Bazargic. În calitate de membru al cosiliului de administraţie al Băncii de Investiţie şi Comerţ Dobrogean a avut acces direct la împrumuturile statului bulgar, fiind văzut ca un om de încredere în slujba „cauzei”. Ivan Penacoff era născut la Constanţa şi era doctor în drept. Fost ofiţer în armata română din care a dezertat la bulgari în timpul Războiului Mondial, scria în ziarul Slovo sub pseudonimul „Kinstendgealieff”. Bănuit de spionaj în favoarea Bulgariei a fost condamnat la moarte în contumacie de Curtea Marţială. Penacoff avea strânse legături cu Teodor Cojocaroff membru marcant al grupării „Tzancoff”. Considerat cel mai fanatic profesionist al iredentismului în Dobrogea, Ivan Penacoff era reprezentantul oficial al Bulgariei în Liga Naţiunilor şi, totodată, exponentul bulgarilor dobrogeni ale căror doleanţe le sprijinea cu energie. În încercarea de îmbunătăţire a relaţiilor bilaterale româno-bulgare, Grigore Gafencu, pe atunci subsecretar de stat la Ministerul de Externe a intervenit pentru amnistierea lui de la pedeapsa capitală, iar atunci când Nicolae Titulescu a fost în vizită la Sofia, Penacoff i-a cerut o audienţă. Atât L.A.R., cât şi ziarul Universul vedeau în acesta „un adversar de temut şi primejdios prin cunoaşterea deplină a stărilor de la noi şi a spiritului românesc.”28 Un motiv de nemulţumire prin consecinţele sale pe plan local îl crea nivelul de pregătire şcolară al unor elevi de etnie bulgară din sudul Dobrogei. Severitatea exemenelor de limba română la liceele bulgare de băieţi şi de fete din Bazargic a determinat plecarea în Bulgaria a unui număr mare de elevi din clasele a VI-a şi a VII-a pentru a-şi completa studiile. Situaţia era favorizată de faptul că în statul vecin aceşti elevi erau scutiţi de taxele de şcolarizare având statutul de „dobrogeni”. Ulterior se întorceau în ţară, obţineau echivalarea studiilor şi ocupau posturi şi locuri de muncă ca orice cetăţean român. Presa reprezenta un veritabil instrument de popularizare a informaţiei şi de promovare a atitudinilor dorite de autorităţi. Se pare însă că în anumite zone ale Cadrilaterului şi în special în cele unde majoritatea populaţiei era de origine bulgară s-a făcut prea puţin pentru ca ziarele româneşti cu apariţie zilnică să poată
27 28

Ibidem, dosar nr. 57, f. 40-41. Ibidem, f. 18.

287

ajunge. Situaţia a fost imediat valorificată de presa bulgară, cu largul sprijin al autorităţilor din statul vecin. Pe lângă ziarul Edinstvo care apărea zilnic la sfârşitul anilor ’20 şi începutul anilor ’30 în Bazargic, Uniunea comunităţilor bulgare din România a lansat în 1934 o nouă publicaţie, Novini, cu o apariţie zilnică de două pagini în tiraj de 7000 de exemplare, la preţul de un leu, preţ de sacrificiu pentru tirajul său. Cu ocazia vizitei lui Muşanoff în zonă acesta a fost informat de nevoia de susţinere a noului ziar, el fiind de părere să se facă abonamente la bulgarii din judeţ. În mod discret s-au efectuat foarte multe abonamente de bulgarii din Bazargic plecaţi în teritoriu în acest scop, astfel încât „dorinţa a devenit ordin după plecarea lui.”29 Situaţia era cu atât mai tristă cu cât „de o presă locală românească nu se putea vorbi. Legionarii apare o dată pe săptămână şi dacă are şi atunci bani.”30 Paşii spre o îmbunătăţire a relaţiilor diplomatice bilaterale în anii ’30 au fost timizi şi faţă de deschiderea oferită de partea română oficialii bulgari au răspuns cu o atitudine schimbătoare, dacă nu chiar duplicitară. În vizita efectuată la Sofia în 1934 Nicolae Titulescu s-a bucurat de o primire grandioasă, semn al prestigiului de care se bucura marele diplomat. Primul ministru bulgar Muşanoff lăsa să se înţeleagă că în sfârşit „chestiunile româneşti vor fi fost rezolvate”, făgăduind că minoritatea românească din Bulgaria se va bucura de toate drepturile şi în primul rând şcoală şi biserică. În realitate „guvernul de la Sofia subvenţionează societăţile cu caracter şovinist bulgar Rodna Zaştiţa, Cubrat şi altele, care sub conducerea locotenent colonelului Kisoff din Vidin cutreieră toate satele terorizând românii din Valea Timocului, uzând de toate mijloacele posibile pentru a-i determina pe aceştia să renunţe la şcoli<le> şi biserici<le> româneşti, forţându-i să dea declaraţii în acest sens.”31 De asemenea, în timpul vizitei suveranilor bulgari Boris al III-lea şi a reginei Ioana în România, vizită de la care se aştepta „o apropiere desăvârşită pentru binele celor două popoare”, la Coburg, fostul rege, Ferdinand, care conducea de fapt politica externă a statului vecin, însoţit de generalul Ganceff şi de ministrul Italiei la Berlin, îl asigura pe cancelarul Hitler că „prezenţa familiei regale în ţara vecină nu-i va schimba politica externă ... Bulgaria a fost şi va rămâne întotdeauna alături de Germania”.32 Modul în care erau trataţi românii timoceni era principalul motiv de nemulţumire al statului român în relaţiile cu cel bulgar. După percepţia conaţionalilor sud-dunăreni „încă de la independenţa Bulgariei, cucerită cu preţul ostaşilor români, românii din Timoc au făcut obiectul intenţiei de deznaţionalizare a conducătorilor bulgari. Dintr-un gest au fost închise toate şcolile rudimentare româneşti,
29 30

Ibidem, f. 9. Ibidem. 31 Ibidem, dosar nr. 57, f. 25. 32 Ibidem, f. 24.

288

învăţătorii români destituiţi şi înlocuiţi cu <cei> bulgari”33 – se arăta în memoriul Societăţii studenţilor timoceni „Dacia Aureliană”. Pentru ca acuzaţiile ce se puteau aduce statului vecin în chestiunea minorităţilor să fie parate, dacă nu anihilate, au fost finanţaţi ziarişti străini inclusiv din ţări neutre. Aşa a fost cazul lui Oton Barbar autor al articolului Toleranţa bulgarilor apărut în ziarul Expres Porani din 23 martie 1934 la Varşovia, în care afirma că „poporul bulgar a tolerat prea mult pe minoritarii lui, din care cauză interesele statului bulgar au fost ameninţate.”34 El făcea apel la poporul polonez să privească cu neîncredere ştirile ce apăreau în unele ziare străine privind anumite persecuţii ce le-ar exercita poporul bulgar împotriva minoritarilor săi. Totuşi, şi în Bulgaria se găseau oameni de bună credinţă precum foştii miniştri T. G. Vlaicoff şi O. Mareevski care au avut demnitatea de a spune lucrurilor pe nume denunţând situaţia tristă a românilor de pe Valea Timocului. Primul a publicat în ziarul Mir articolul intitulat Românii nu se bucură de drepturile pe care le au minorităţile ..., iar cel de-al doilea, în plină Sobranie în ziua de 12 aprilie 1930 a declarat că „Românii din Valea Timocului sunt persecutaţi de jandarmi şi de întreaga oficialitate.”35 În apărarea drepturilor conaţionalilor sud-dunăreni s-au ridicat unii patrioţi români, de la oameni de litere la politicieni, cu speranţa aducerii la cunoştinţa opiniei publice a abuzurilor înfăptuite şi pentru stoparea lor. Secretarul Ligii Antirevizioniste Române, Gheorghe Lungulescu a sintetizat evoluţia fenomenului în articolul Drepturile românilor timoceni trebuiesc respectate36 pe care îl redăm pentru relevanţa lui: „De aproape cincisprezece ani chestiunea românilor timoceni constituie una din cele mai nevralgice probleme ale politicii extrene româneşti. În diferite rânduri reprezentanţii Bulgariei, inclusiv profesorul Tzancov, ca preşedinte al Consiliului de Miniştri bulgar, cu prilejul venirii în România în 1924, a făcut declaraţii în sensul acordării legitimelor drepturi culturale şi cetăţeneşti românilor timoceni. Cu prilejul acelei vizite, profesorul Tzancov a declarat ca scop al vizitei sale în România nu numai lichidarea chestiunilor de ordin politic şi economic, dar şi chestiunea şcolilor minoritare române<şti> din Bulgaria în virtutea principiului de reciprocitate. Românii numără în Timocul bulgăresc o masă compactă de 100 000 de suflete de o perfectă omogenitate, răspândită în 36 de comune în care nu există infiltraţiuni sau vreo comună bulgărească izolată, dar nici chiar elemente izolate. Toată această populaţiune are conştiinţa naţionalităţii şi a drepturilor sale. Ea doreşte şcoală şi biserică românească. Sub regimul lui Stamboliiski şi în timpul guvernului Tzancov, populaţiunea românească din Timoc a înaintat guvernelor bulgare numeroase cereri şi memorii
33 34

Ibidem, dosar nr. 77. f. 29. Ibidem, f. 26. 35 Ibidem. 36 Ibidem, dosar nr. 77, f. 85.

289

pretinzând libertatea de a-şi creea şi întreţine prin propriile mijloace şcolile şi bisericile în limba maternă. Un curent puternic s-a format atunci în opinia publică românească în favoarea fraţilor timoceni. Pretenţiunile noastre erau minimale. Se cerea statului vecin prin intermediul primului ministru Tzancov: 1. Înfiinţarea şcolilor primare în fiecare comună românească, precum şi a două licee, unul la Vidin şi altul la Bregova. 2. Guvernul bulgar să nu se opună la răspândirea cărţilor şi a publicaţiunilor româneşti printre populaţiunea românească din Bulgaria. 3. Ca Sfânta Liturghie să fie oficiată în bisericile comunelor româneşti numai în limba română. 4. Ca guvernul bulgar să pună capăt oricărei persecuţiuni dusă împotriva românilor intelectuali care nu vor să renunţe la naţionalitatea lor. Acestea erau revendicările juste şi moderate ale fraţilor noştri din Valea Timocului bulgăresc. Ele erau sprijinite cu toată căldura de unanimitatea opiniei noastre publice şi tratativele decurgeau favorabil, încât a fost o uimire generală că, ajuns la Sofia, primul ministru Tzancov şi-a schimbat imediat atitudinea şi în locul drepturilor promise a dezlănţuit o necruţătoare persecuţie împotriva românilor timoceni. În loc să satisfacă dorinţele legitime ale românilor, îndreptăţite prin clauza minorităţilor etnice, prim ministrul Tzancov a declarat etatizate toate şcoalele aflătoare în acele comune, înlocuind în acelaşi timp pe institutorii români cu bulgari dintre cei mai şovinişti aduşi în acest scop chiar din inima Bulgariei şi a Macedoniei. Chiar în biserici unde se mai păstra graiul strămoşesc, guvernul Tzancov a început înlocuirea preoţilor români prin cei bulgari, desăvârşind astfel opera de teroare şi deznaţionalizare. Se dă astfel cea mai brutală lovitură aspiraţiunilor şi curentului de rezistenţă naţională a românilor timoceni.”37 Presa românească a relatat destul de amănunţit despre abuzurile autorităţilor bulgare îndrepatate asupra minorităţii etnice româneşti şi în special asupra liderilor de opinie. Astfel, din articolul Teroarea autorităţilor bulgare împotriva românilor din Valea Timocului apărut în ziarul Universul nr. 14 din 15 ianuarie 1935, aflăm că la stăruinţele organizaţiilor naţionaliste bulgare din Vidin şi în urma dispoziţiilor inspectoratului şcolar din district, în şcolile primare din comunele româneşti din Valea Timocului şi dintre Timoc şi Dunăre, la începutul cursurilor, în loc de rugăciunea obişnuită „Tatăl nostru”, elevii erau obligaţi să rostească următorul jurământ: „Sunt bulgar. Iubesc Bulgaria şi jur că voi lupta cât voi trăi pentru libertatea şi unitatea naţiunii mele.”38 Mai mult, învăţătorii au ordonat elevilor români ca şi acasă să vorbească numai bulgăreşte cu părinţii lor.
37 38

Ibidem, f. 85-86. Ibidem, dosar nr. 77, f. 62.

290

Persecuţiile împotriva conaţionalilor au fost corect surprinse de ziarul Dimineaţa din 6 februarie 1935 în articolul intitulat Prigonirea minorităţii româneşti din Bulgaria. Intimidările şi violenţele ce sunt aplicate românilor ce locuiau pe malul drept al Dunării între Lom şi Nicopole erau „în continuă sporire”.Astfel, cetăţenii bulgari de origine română din comunele Beşlii, Măgura, Cercelari, Găureni, Ghigheni şi Crişoveni erau şicanaţi fără întrerupere „pentru a vorbi numai limba oficială” a statului. Surprinşi de jandarmi, grăniceri sau de către demnitarii bulgari că vorbeau în româneşte, locuitorii din zonă, precum Petre Dâga, Crăciun Brezoi, Florea Ivănuş, Grigore Diţă, Barbu Marin s.a. „au fost arestaţi, insultaţi şi chiar bătuţi”.39 Căpitanul Ganceff i-a înjurat, i-a pălmuit şi i-a ameninţat că are să le rupă oasele dacă vor îndrăzni să mai vorbească această limbă „care nu este măcar limba unei naţii civilizate, ci este o limbă ordinară ţigănească”.40 Aşa înţelegeau autorităţile locale bulgare să transpună în practică Ordinul nr. 257/4 decembrie 1934 care stipula la punctul 6 că „trebuie să se impună locuitorilor comunelor stima faţă de reprezentanţii statului.”41 La rândul său, ziarul Universul nr. 27 din 28 ianuarie 1935, în articolul Cum sunt trataţi românii din Bulgaria relata despre amenzile aplicate de autorităţile bulgare în comunele româneşti acelor părinţi care şi-au înscris copiii la şcoli din România sau la Institutul român din Sofia. Era dat exemplul săteanului Florea Colea din Stanotârn amendat de cinci ori de inspectoratul şcolar din Vidin pentru faptul că fiul său Ghenadie, elev la Institutul român din Sofia, nu urma un gimnaziu bulgar eludând legea învăţământului ce prevedea obligativitatea frecventării şcolii până la vârsta de 14 ani. În ciuda certificatelor şcolare emise de institut, inspectoratul şcolar nu le recunoştea valabilitatea. Mai mult, constatându-se faptul că în comunele româneşti din regiunea Vidinului femeile erau acelea care păstrau „cu cea mai mare îndărătnicie limba românească”42, autorităţile de comun acord cu Ministerul Instrucţiunii, au hotărât înfiinţarea unor cursuri de limbă bulgară. Cursurile erau obligatorii pentru fetele şi femeile minoritarilor, neefectuarea lor atrăgând amenzi aspre. Alteori se recurgea la simple pretexte pentru şicanarea liderilor de opinie români. În articolul Cum sunt terorizaţi românii din Vidin 43 apărut în Universul nr. 24 din 25 ianuarie 1935 era prezentată situaţia fraţilor Gogoneaţă din Stanotârn care au fost amendaţi sub acuzaţia că nu-şi ţineau câinii legaţi. Adevăratul motiv era că „sunt români vrednici”, iar fratele lor era funcţionar la Consulatul român din Vidin. Un caz mai grav a fost relatat în articolul Vandalism bulgăresc într-o comună românească din Bulgaria apărut în Universul nr. 46 din 16 februarie 1935, pe baza
39 40 41 42 43

Ibidem, f. 61. Ibidem. Ibidem. Ibidem, dosar nr. 77, f. 63. Ibidem, f. 64.

291

unor informaţii culese de la câţiva bulgari ajunşi la Turnu Măgurele. Astfel, cu ocazia unei percheziţii efectuată la biserica din comuna Găureni s-a constatat că arhiva bisericii era redactată în limba română, localitatea neavând nici un locuitor de altă origine. Autorităţile au ridicat imediat arhiva şi au aruncat-o în Dunăre. La protestele fruntaşului român Cristo Moţea, căpitanul Mustakoff a dispus imediat arestarea şi aducerea acestuia la Samovit. Împreună cu soldaţii „l-au bătut rău sub motiv că-i trădător faţă de patria bulgară şi l-a ameninţat că are să-l interneze dacă nu se astâmpără şi mai apără cărţile şi vorbirea românească.”44 În faţa unei abordări discreţionare a raporturilor cu cetăţenii de altă etnie, de pe poziţii evident neprincipiale, de natură să lezeze şi relaţiile statale bilaterale, în ziarul Universul din 29 decembrie 1934 se ridica pe bună dreptate întrebarea: „Ce fel de raporturi amicale pot fi între aceste două popoare dacă politica ce o practică guvernul Gheorghiev este manifest ostilă României, dacă încurajează şi patronează demonstraţiile iredentiste şi continuă terorismul împotriva minorităţii române din Valea Timocului şi din regiunea dunăreană?”45 Criticat vehement de presa românească „regimul de aspră prigoană” exercitat de autorităţile bulgare a fost înfierat de la Tribuna Parlamentului de unii politicieni. Deputaţii Virgil Solomon, Nicolae Batzaria şi Macovescu au demonstrat prin documente tragica situaţie a românilor din statul vecin, supuşi „celui mai barbar regim ... ce s-a putut înregistra până acum.”46 Autorităţile române s-au implicat destul de timid în sprijinirea conaţionalilor din Bulgaria, mai importantă fiind componenta cultural-educativă prin care au fost subvenţionate studiile şi întreţinerea unor tineri în centre universitare din România. Fără şcoli româneşti, fără sprijin moral şi material din partea fraţilor de neam din Regat, doar prin cuvântul preotului român în bisericuţele lor sărăcăcioase, conştiinţa naşională a etnicilor români din Bulgaria era în mare pericol. Acuzând că „sunt supuşi unui regim excepţional de odios” şi, totodată, „obiectul intenţiei de deznaţionalizare a conducătorilor bulgari”, românii timoceni orgnizaţi în Societatea „Dacia Aureliană” condusă de preşedintele Cristian Popa au solicitat sprijin statului român în virtutea principiului minorităţilor etnice „pentru dezvoltarea sa spirituală şi naţională deplină în conformitate cu legea fundamentală” 47 a statului în care trăiau. Românii din Valea Timocului cereau reciprocitate cu „bulgarii din Cadrilater <care> au şcoli, biserici, tipografii, ziare, reviste şi literatură bulgară, noi nimic.”48 După vizita efectuată în toamna anului 1923 de un număr însemnat de studenţi ai Universităţii Bucureşti în zona Văii Timocului, a urmat sosirea la studii în România a numeroşi elevi şi studenţi timoceni „pentru a învăţa carte în acea
44 45 46 47 48

Ibidem. A.N.I.C., fond L.A.R., dosar nr. 77, f. 60. Ibidem, dosar nr. 21, f. 19 Ibidem, dosar nr. 77, f. 29. Ibidem, dosar nr. 57, f. 42.

292

limbă pe care o vorbesc în familiile lor şi pentru care au jurat cu toţii că vor lupta să se introducă ca limbă oficială în şcolile din Timoc.”49 În decurs de trei ani, în condiţii materiale precare, studiau în România un total de 180 de conaţionali suddunăreni, din care 36 erau studenţi şi 144 elevi. Ei erau consideraţi bursieri ai Ministerului Instrucţiunii Publice, iar întârzierile de finanţare către instituţiile care îi găzduiau şi educau pe tinerii timoceni le-au cauzat nu puţine privaţiuni. Pentru a ne rezuma doar la un singur exemplu, la orfelinatul din Focşani unde se aflau aproape 30 de băieţi din cursul primar situaţia lor era descrisă ca „pur şi simplu deplorabilă”. În anul universitar 1926-1927 studenţii timoceni din Bucureşti erau distribuiţi astfel: 19 la Medicină, 3 la Drept, 4 la Farmacie, 2 la Academia comercială, 3 la Şcoala de agricultură, 2 la Medicină veterinară, unul la Şcoala Politehnică, unul la Institutul de electrotehnică şi unul doctorand la Drept.50 Elevii liceeni erau repartizaţi în diverse oraşe din ţară: 13 la Turnu Severin, 4 la Târgovişte, 6 la Braşov, 10 la Piatra Neamţ, 26 la Focşani (din care 4 în liceu, 26 în orfelinat), 5 la Botoşani.51 Conform memoriului Societăţii „Dacia Aureliană” guvernul şi întreaga opinie publică bulgară vedea în aceşti timoceni un obstacol în calea alipirii Dobrogei la statul bulgar. În schimb, statul român, fie din interes superior naţionalpolitic, fie din raţiuni de ordin moral, se angajase în sprijinirea acestor tineri, „apostolii de mâine ai românismului în Balcani:”52 Atitudinea societăţilor iredentiste şi tratamentul aplicat „celui mai important grup de români, sub toate raporturile, de peste graniţă”53, au reprezentat două probleme ce au contribuit la funcţionarea dificilă a raporturilor bilaterale interbelice româno-bulgare.

49 50 51 52 53

Ibidem, dosar nr. 77, f. 29. Ibidem, f. 31. Ibidem. Ibidem, dosar nr. 77, f.30. Ibidem, dosar nr. 21, f. 21.

293

RELAŢII ROMÂNO-UNGARE (1918-1940)
Oltea RĂŞCANU GRAMATICU*

Abstract: The Romanian-Hungarian relations (1918-1940)
Through the Peace Treaty of Trianon (the 4th of June 1920), Hungary recognized the union of Transylvania with Romania. The alliance system created by the Romanian diplomats (The Little Entente- 1921, The Balkan Alliance- 1934), the adherence to several international pacts of condemning the war as a way of solving the disagreements between the states (Locarno- 1925, Briand-Kellog 1928), the regulation of the relations with the neighboring states (USSR -1934), form an expression of Romania’s pacifist policy. After the instauration of the totalitarian regimes in Italy (1922) and Germany (1933), the issue of reviewing of the Paris Treaties became an important point for the instauration of the “new international order”. The aggressive policy of the fascist states, the reconciliatory attitude of the great western powers (the Treaty of Műnich- September 1938), the Ribbentrop-Molotov Pact (August 23rd 1939) were steps in the preparation for the start of the second World War (September the 1st 1939). The Hungarian revisionism took advantage of this international context, getting closer to the Axis powers (Germany, Italy), looking to reclaim Transylvania from Romania. The new German-Italian offensive in the spring of 1940 ended in the occupation of an important part of Central and Western Europe. This was the context in which Romania’s tragedy occurred. Romania was forced to give way to a part of the territories that were obtained with great sacrifices in 1918, and to set its external policy towards the Axis powers. Through the Soviet ultimatum of 27-28th of June 1940, Romania will hand over to USSR several territories such as Basarabia, Bukovina. The negotiations with Hungary didn’t have the desired results. Hungary claimed 60% of Transylvania’s territory, with more than 3,5 million inhabitants. Hitler and Mussolini’s intervention at the arbitration of Vienna (29-30th of August 1940) regarding the concession of 43.000 square kilometers, with a population of more than 2,5 million inhabitants to Hungary, proved to be a real diktat. The public opinion in both Romania and abroad condemned the hideous diktat. Greater Romania was no more. Keywords: Treaty of Trianon, New International Order, The RibbentropMolotov Pact, The Second World War, The arbitration of Viena.
*

Profesoară la Liceul Pedagogic „Al.Vlahuţă” Bârlad, preşedinta Filialei Bârlad a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România.

294

I.I.C.Brătianu, prim-ministrul României, la 13 ianuarie 1919, a prezentat, în numele delegaţiei române, marilor puteri întrunite în Conferinţa de Pace de la Paris, un amplu şi strălucit memoriu în care se argumenta necesitatea recunoaşterii unirii Basarabiei, Bucovinei, Banatului şi Transilvaniei cu patria mamă. La 19 februarie 1919, şeful guvernului român a fost invitat, împreună cu Al.Vaida-Voevod, la Comisia teritorială în legătură cu Banatul. Fără argumentele sale, Banatul a fost împărţit între România şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven. Mai mult se sugera, chiar, organizarea unor plebiscite în teritoriile disputate (Bucovina, Transilvania şi Basarabia) care, după părerea Puterilor Aliate, ar oferi o evaluare mai corectă a opiniei publice decât adunările populare din toamna anului trecut. Faţă de aceste manevre, Brătianu s-a opus cu indignare1. La 29 mai 1919 a fost prezentat un rezumat al proiectului Tratatului de Pace cu Austria, ocazie în care primul ministru şi-a exprimat dezacordul cu art.61 prin care România era obligată să semneze un tratat special privind protecţia minorităţilor, precum şi o convenţie asupra liberului tranzit al mărfurilor aparţinând Puterilor Aliate şi Asociate, toate acestea constituind, în opinia sa, un amestec al marilor puteri în treburile interne ale statului român2. La 31 mai 1919, Ion I.C.Brătianu declara la Conferinţa de Pace de la Paris că în interesul libertăţii şi al justiţiei pentru toţi, România este hotărâtă să asigure dreptul minorităţilor3. După semnarea Tratatului de Pace de la Versailles cu Germania4, problema cea mai spinoasă rămânea Tratatul cu Ungaria. Brătianu solicita, în numele statului român, fixarea frontierei pe Tisa, în timp ce Consiliul Militar Interaliat de la Paris fixase o zonă neutră între România şi Ungaria până la stabilirea graniţei definitive între cele două ţări. Întrucât guvernul maghiar refuza să recunoască unirea Transilvaniei cu România, recurgând la acte de ostilitate faţă de statul român, s-a ordonat o contraofensivă energică, soldată cu ocuparea Budapestei la 4 august 1919 şi cu înlăturarea guvernului comunist al lui Bella Kun5. Dezamăgit de atitudinea marilor puteri la Conferinţa de Pace de la Paris, Brătianu se reîntoarce în ţară, continuând să se opună Tratatului cu Austria. După semnarea sa de către Puterile Aliate la 10 septembrie 1919, la 12 septembrie 1919 guvernul său demisionează.
1 2

Keith Hitchins, România 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p.305. *** 1918 la români, IV, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p.1-7. 3 M. Muşat, I.Ardeleanu, Viaţa politică în România (1918-1921), ediţia a II-a, Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 42. 4 La 28 iunie 1919, Brătianu a semnat Tratatul de Pace de la Versailles cu Germania, al cărui text l-a primit cu numai cinci minute înaintea deschiderii şedinţei plenare, „când eram puşi în alternativa dureroasă şi plină de griji: sau să semnăm un act de asemenea importanţă ca reprezentanţi ai unui stat independent fără să-i cunoaştem cu preciziune conţinutul, sau în faţa inamicului să mă desolidarizez de la o acţiune care trebuia să asigure şi revendicările şi situaţiunea noastră în lume şi să audă acuzând România că în faţa Germaniei pare nesupusă, a făcut act de dezbinare, România care, pentru a rămâne unită, trecuse prin marea de sânge şi de dureri”(I.Scurtu, Ion I.C.Brătianu, Editura Museion, Bucureşti, 1992, p.55). 5 Keith Hitchins, op.cit, p.309.

295

Ca urmare a presiunilor Consiliului Suprem de la Paris, la 10 decembrie 1919, noul executiv condus de Al.Vaida-Voevod a semnat tratatul de pace cu Austria care confirma unirea Bucovinei cu România, dar menţinea clauzele privind minorităţile şi liberul tranzit. În aceeaşi zi a fost semnat şi tratatul cu Bulgaria, care recunoaştea frontierele din 1913, iar Al.Vaida-Voevod a obţinut şi recunoaşterea de către marile puteri Aliate a unirii Basarabiei cu România, în martie 1920. Noul prim-ministru, generalul Al.Averescu, numit de regele Ferdinand, la 13 martie 1920, s-a consacrat în politica externă luptei diplomatice pentru recunoaşterea unirii Transilvaniei cu România şi a combaterii propagandei maghiare care milita pentru reconstituirea „Ungariei Mari”6. În martie 1920 se încheie ultima etapă a retragerii trupelor române din Ungaria; în aprilie s-a constituit Comisia română pentru lichidare, iar la 4 iunie 1920, guvernul Averescu a semnat Tratatul de la Trianon7, după care în august 1920 se restabileau relaţiile diplomatice între România şi Ungaria. Normalizarea relaţiilor dintre cele două ţări nu a oprit propaganda deosebit de activă a cercurilor revizioniste de la Budapesta, în frunte cu Miklós Horthy (regentul Ungariei de la 1 martie 1920), manifestări care s-au bucurat direct sau indirect de complicitatea sau indiferenţa binevoitoare a Marilor Puteri, nu în ultimul rând şi a cabinetului francez condus de Al.Millerand. Tentativa lui Carol al V-lea de Habsburg de a reveni pe tronul Ungariei (martie-aprilie 1921) a contribuit la consolidarea noii orientări a României spre democraţiile occidentale8. După cea de-a doua încercare a sa (octombrie 1921) a fost votat actul de detronare a celui mai sus numit, în consecinţă tronul Ungariei rămânând vacant. Comentarii privind posibilitatea unei „alianţe sau chiar a unei uniuni personale” între Ungaria şi România au circulat în mediile politice de la Budapesta, la sfârşitul anului 19219. Perioadele lipsite de tensiune în relaţiile româno-ungare, au fost de scurtă durată. În mai 1922, guvernul ungar înainta o notă de protest Conferinţei Ambasadorilor în legătură cu aplicarea reformei agrare în Transilvania, ceea ce ulterior va declanşa „procesul optanţilor”. Se prevalau de aşa zisa problemă a apărării minorităţilor, pentru a cere suprimarea Comisiei Militare Interaliate de Control, deoarece ar fi reprezentat o grea povară pentru bugetul Ungariei. În faţa preocupărilor cabinetului de la Bucureşti, Franţa îşi exprima, încă o dată angajamentele legate de respectarea statu-quo-ului.
6 7

I.Mamina, I.Scurtu, Guverne şi guvernanţi (1916-1938), Editura Silex, Bucureşti, 1996, p.39. Ibidem. 8 Noul guvern francez în frunte cu Aristide Briand a demonstrat o atitudine mai fermă în apărarea sistemului de securitate versaillez (Arhivele Naţionale Centrale, Franţa, R 184:T, circulară, Paris, 2 aprilie 1921). 9 Se vorbea chiar despre o posibilă căsătorie a uneia din fiicele regelui Ferdinand cu fiul arhiducelui Iosif, regent al Ungariei pentru un timp scurt, între 7-24 august 1919; apoi de o posibilă candidatură a Ducelui d’Aosta la coroana Sfântului Ştefan, sau a prinţului Nicolae, fiul reginei Maria – principala artizană a proiectului, în urma unei căsătorii cu o principesă italiană. Desigur că guvernul de la Bucureşti a dezminţit aceste zvonuri care implicau România (ibidem, filele 441-442).

296

S-au mai adăugat şi alte incidente care păstrau o atmosferă de încordare între cele două ţări vecine: atentatul la viaţa regelui Ferdinand, în septembrie 1922, înfăptuit de Tharocsay István, funcţionar la Căile Ferate ungare, membru al Societăţii „Ungurii care se deşteaptă”; „incidentul paşapoartelor” care, pentru scurt timp, a generat interdicţia vizelor reciproce; confruntări de graniţă implicând unităţi regulate maghiare; politica Londrei şi a Romei de protejare a intereselor maghiare; confruntarea, în mai 1923 în cadrul Comisiei Reparaţiilor şi în legătură cu acordarea unui „împrumut de reconstrucţie economică” Ungariei. Deşi s-a înregistrat o oarecare ameliorare a relaţiilor acestei ţări cu statele Micii Înţelegeri, pe ansamblu, ele rămân tensionate, mai ales după ce la 5 septembrie 1924 se semna la Berlin cu URSS un acord privind stabilirea relaţiilor diplomatice şi consulare, tratat secret, rămas neratificat de Parlamentul de la Budapesta, datorită opiniei publice nefavorabile. Legislaţia românească adoptată după război a recunoscut tuturor cetăţenilor din teritoriile unite, fără deosebire de naţionalitate, „deplinătatea drepturilor lor politice şi civile”10. La 9 decembrie 1919 România a semnat Tratatul minorităţilor pe care apoi l-a ratificat la 30 august 1920. Deşi Constituţia din 1923 asigura largi drepturi, în decada brătienistă, aceste tendinţe s-au mai estompat, dar fără a dispare11. Conform recensământului din 1930, minorităţile reprezentau 29,1% din totalul populaţiei României, ponderea cea mai ridicată având-o maghiarii, de 7,9%, urmaţi de germani – 4,1%, evrei – 4%, ruteni şi ucraineni – 3,3%, ruşi – 2,3%, bulgari – 2%, ţigani – 1,5%, turci – 0,9%, găgăuzi – 0,6%, sârbi, croaţi şi sloveni – 0,3%, polonezi – 0,3%, tătari – 0,1%, greci – 0,1%, alte minorităţi – 0,3%12. Cu prilejul sfinţirii Catedralei ortodoxe din Cluj, la 5 noiembrie 1933, regele Carol al II-lea declara: „Sunt cel dintâi gata a respecta credinţa oricui, atâta timp cât această credinţă se uneşte cu a noastră, în acest scop de mărire şi de întărire a patriei”13. Nici prim-ministrul, Alexandru Vaida-Voevod nu manifesta o altă opinie: „Facem apel să vie alături de noi toţi acei fii buni ai minorităţilor care să fie cu adevărat credincioşi patriei şi regelui”14.
10

Decretul-lege din 30 decembrie 1918/2 ianuarie 1919, decretul-lege din 28 mai 1919, modificat în august 1919 etc. (M.Muşat, I.Ardeleanu, op. cit., p. 43). 11 Art.7 din noua Constituţie prevedea drepturi egale între români şi minorităţi: „Deosebirea de credinţe religioase şi confesiune, de origine etnică şi de limbă, nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita”. Art.8 preciza: „Toţi românii, fără deosebire etnică, de limbă sau religie, sunt egali în faţa legii şi datori a contribui fără deosebire la dările şi sarcinile publice”. Populaţia românească a manifestat, în general, o politică de toleranţă faţă de minorităţi, statul implicându-se direct în construirea de şcoli, apariţia unor publicaţii, instituţii de cultură, partide politice, acordarea libertăţii religioase, o parte a minoritarilor s-au arătat rezervaţi sau chiar reticenţi, de aceea problema nu poate fi etichetată în bloc, ci cu nuanţările de rigoare (I.Scurtu, coord., Istoria României între anii 1918-1944. Culegere de documente, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1982, p. 59). 12 Enciclopedia României, I, Bucureşti, 1938, p. 148. 13 „Adevărul”, nr. 47 (15289), din 7 noiembrie 1933, p. 5. 14 „Dreptatea”,VII, nr. 1841, din 8 noiembrie 1933, p. 3.

297

Nemulţumirile privind „problema” Transilvaniei, nerezolvată „echitabil” prin Tratatul de la Trianon, şi adoptarea unei politici revizioniste de către conducerea Partidului Maghiar15, înfiinţat în 1922, au dus la îndepărtarea unora dintre ei de acest partid, care mai realişti, privind situaţia social-istorică a Transilvaniei după război, vor adera la partide democratice româneşti sau la Partidul Popular Maghiar, constituit în 1927, care critica izolaţionismul şi îndemna la colaborare cu românii16. În contextul creşterii curentului revizionist în Germania hitleristă şi Italia fascistă, şi în Transilvania influenţa Partidului Maghiar cunoaşte o creştere sensibilă. Se practica o varietate de forme: organizarea de serbări populare, critica autorităţilor româneşti, refuzul de a vorbi limba română, intonarea în toate împrejurările a imnului Ungariei, răspândirea unor cărţi şi ziare aduse de la Budapesta 17 . Politica de revizuire promovată de această ţară 18 , se întâlnea cu susţinerea revizionismului maghiar de către unele personalităţi politice occidentale în frunte cu lordul Rothermere 19 care în articolul Locul Ungariei sub soare, publicat în „Daily Mail”, în 21 iunie 1927, îi solicita sporirea teritoriului 20 . Asistăm la o creştere a iredentismului maghiar21 şi o statistică din 4 februarie 1936 preciza că la sate erau 14.425 de unguri iredentişti22.
15

Aderenţa la acest partid se exprima prin numărul de mandate obţinute în parlament în urma scrutinurilor electorale: 3 în 1922, 15 în 1926, 8 în 1927, 16 în 1928, 10 în 1931, 14 în 1932, 9 în 1933, 19 în 1937 (A. Petric coord., Istoria României între anii 1918-1981, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1981, p. 81). 16 Partidul Maghiar al Micilor Agricultori (1929), Madosz (1934), Partidul Ţărănesc Maghiar (1936) ş.a. Presa maghiară din România juca un rol important în definirea acestor orientări: „Falvak Népe” (Cluj, 1932-1933), „Népakarat” (Cluj, 1933), „Ellenzéki Kozlony”, criticând poziţia şovinismului maghiar16. Poziţia antirevizionistă se exprima în diferite articole în ziare precum: „Függétlen Ujság” şi „Korunk” (Cluj), „Brasāi Lapok” şi „Népujság” (Braşov), „Szó” (Tg. Mureş), „Kimondom” (Arad) ş.a. ( M. Muşat, I.Ardeleanu, România după Marea Unire,1918-1933, II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 720). 17 Arhivele Naţionale Centrale (ANC), fond Inspectoratul general al jandarmeriei, dos. 9/1932, f. 5; dos.9/1936, f. 42; dos. 9/1937, filele 34-37; vezi şi „Neamul românesc”, XXVI, nr. 77 din 5 aprilie 1931, p. 1. 18 E. Toth, Înarmarea clandestină a revizionismului maghiar, Cluj, 1935, p. 6; vezi şi ANC, fond Inspectoratul general al jandarmeriei, dos. 6/1934, f. 9; vezi şi „Viitorul” XXIV, nr.7294 din 24 mai 1932, p. 2. 19 I. Nasta, Revizionismul câştigă teren, în „Adevărul”, nr. 47, (15306) din 26 noiembrie 1933, p. 1. 20 O. Matichescu, Istoria nu face paşi înapoi, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1985, p. 100. 21 Astfel, ziarul „Viitorul” consemna la 5 ianuarie 1927: „Contactul cu Budapesta nu face decât să hrănească şi să picure stropi de sevă deasupra nădejdilor care încolţesc romantic în capul celor mulţi. Şi acest fapt le tulbură viaţa, le tulbură mersul neted spre o normală şi statornică victorie în noua orânduire” (T.Vornic, Politica de stat faţă de minorităţi, în „Viitorul”, XX, nr.5781 din 5 iulie 1927, p. 3); Rapoartele jandarmeriei stipulează, tot mai des, în 1936 că „se propagă ura contra statului român şi în mod ascuns, sub diferite pretexte se caută a se ţine trează atitudinea ostilă a ungurilor contra elementului românesc” (ANC, fond Ministerul de Justiţie – Direcţia judiciară, dos. 19/1937, vol. I, f. 74). 22 Idem, fond Legiunea de Jandarmi, dos. 133/1937, f. 8.

298

În iulie 1930, la Bucureşti are loc o conferinţă la care participă reprezentanţii României, Iugoslaviei şi Ungariei în scopul formulării unui răspuns comun la chestionarul adresat statelor participante la Conferinţa pentru eliminarea restricţiilor la import şi export (1929) şi care va constitui primul pas către constituirea Blocului statelor agrare din Europa răsăriteană 23 . Problema revizionismului maghiar şi bulgar era în atenţia regelui Carol al II-lea24, a liderilor politici25 şi a diplomaţiei româneşti26. Sistemul de alianţe creat de România (Mica Înţelegere – 1921, Înţelegerea Balcanică – 1934 ), tratatele bilaterale (tratatul de neagresiune româno-polon din 1921, reînnoit apoi în 1926, precum şi cele cu Franţa şi Italia din 1926), aderarea la unele pacte internaţionale de incriminare a războiului ca mijloc de soluţionare a diferendelor dintre state (Locarno – 1925, Briand-Kellogg – 1928), participarea la Conferinţa dezarmării de la Geneva (1932-1934), ş.a., reglementarea relaţiilor cu statele vecine (Uniunea Sovietică – 1934), constituiau o expresie clară a politicii sale pacifiste şi antirevizioniste27. În şedinţa Parlamentului din 4 aprilie 1934, principalii lideri politici şi-au exprimat poziţia antirevizionistă faţă de statele vecine, care puneau în pericol interesele naţionale ale României28. Anul 1936 a reprezintat semnalul de alarmă că politica de securitate colectivă pe coordonatele căreia România evoluase după primul război mondial îşi epuizase toate demersurile şi manifestările, trecându-se de către unele mari puteri la o politică făţiş expansionistă, revizionistă. De această conjunctură internaţională, a
23

Gh.Zaharia, C.Botoran, Politica de apărare naţională a României în contextul european interbelic (1919-1939), Editura Militară, Bucureşti, 1981, p. 59. 24 În privinţa revizuirii tratatelor de pace, regele Carol al II-lea preciza cu claritate, presei străine în vara anului1930: „Am scris acum câteva zile că sforţările melodramatice ale Ungariei pentru revizuirea tratatelor îi fac acestei ţări mai mult rău decât bine. Opinia publică de la noi a urmărit spectacolul înfăşurat în draperii de doliu în ziua aniversării Tratatului de la Trianon. Budapesta vroia să oprească asupra-şi atenţiile lumii şi eventual să zmulgă înduioşeli. Domnul Bethlen poate să scrie câte memorii ar dori, poate să trimită câţi emisari îi vrea inima să răspândească în Europa «nedreptatea» suferită de Ungaria. În faţa neamurilor liberale, a căror veghe neadormită e o garanţie a păcii europene, toate încercările se vor nărui cum se risipeşte inutilă o nălucă înaintea realităţii lucide” („Dreptatea”, anul IV, nr. 805, 19 iunie 1930, p. 1). 25 „Ţin să vă spun că despre o revizuire a hotarelor nu poate fi vorba şi că pacea nu poate fi servită decât prin ele. În materia aceasta nici o discuţie nu poate fi admisă. Năzuim să ajungem la raporturi paşnice şi de prietenie cu Ungaria şi cu alte state, să întărim şi să controlăm aceste raporturi, dar nu cu preţul unor abdicaţii teritoriale care nu se împacă cu demnitatea naţională, nici cu interesul menţinerii păcii” (ibidem, p. 3). 26 „Frontierele actuale ale Europei Centrale – declara Nicolae Titulescu – sunt rezultatul evoluţiei de secole a unei ţări de justiţie. Chestiunea frontierelor Europei Centrale constituie un proces sfârşit, iar nu un proces care trebuie să înceapă. La orice tentatativă de actualizare vom răspunde: lucru judecat” (N.Titulescu, Discursuri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 407). 27 I. Calafeteanu, Revizionismul ungar şi România, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 122. 28 Iuliu Maniu – liderul Partidului Naţional Ţărănesc declara că „naţiunea română... nu poate admite nici un moment că această unitate să fie pusă sub discuţie” („Monitorul oficial”, Dezbaterile Adunării Deputaţilor, şedinţa din 4 aprilie 1934, p. 1610); În aceeaşi şedinţă, Nicolae Titulescu, ministrul Afacerilor Externe sublinia cu fermitate că „politica noastră externă, izvorând din poruncile unităţii naţionale, are ca scop principal păstrarea ei” (N. Titulescu, op. cit., p. 407).

299

profitat Ungaria care îşi va orienta politica externă spre o apropiere de cel de-al treilea Reich, „aşteptând din partea acestuia milă şi ajutor pentru realizarea propriilor sale scopuri”, chiar dacă acest lucru însemna transformarea ei într -un satelit al Germaniei naziste29. Urmărind reconstituirea „Ungariei Mari a lui Ştefan”, parlamentarii maghiari şi-au legat mai întâi soarta de conservatorii englezi 30 , dispuşi la unele concesii faţă de revendicările puterilor revanşarde, şi apoi de Germania şi Italia. După Tratatul de la München (29-30 septembrie 1938), propaganda revizionistă desfăşurată de Ungaria horthystă a devenit un mijloc principal de presiune folosit de Germania asupra României şi Iugoslaviei”31. Prima victimă a revizionismului maghiar a fost Cehoslovacia 32 , căreia i se răpea un teritoriu de 12.000 km2, cu o populaţie de circa 1.000.000 de locuitori, inclusiv oraşele Ujgorod, Mukacevo şi Kosice 33 . Nemulţumit de rezultatele obţinute la primul Dictat de la Viena, din 2 noiembrie 1938, guvernul maghiar s-a lansat într-o nouă campanie revizionistă de ample proporţii, ţinta fiind Ucraina Subcarpatică, unde pretenţiile ei erau susţinute de Polonia34. Dar aceste pretenţii s-au lovit de opoziţia Germaniei care plănuia ca această zonă să constituie un pion în realizarea unui stat ucrainean „independent”, aflat sub influenţa celui de-al treilea Reich. După Tratatul de la München, grupuri tot mai largi de politicieni români, din jurul regelui Carol al II-lea credeau că o apropiere de Germania devenise imperativ necesară pentru a apăra graniţele ţării de regionalismul ungar şi de cel sovietic35. Cu ocazia întrevederii lui Gheorghe Brătianu, trimis la Berlin, la începutul lunii noiembrie 1938, pentru a sonda opinia cercurilor diplomatice şi politice germane faţă de revizionismul ungar şi pentru a pregăti o vizită a regelui, Herman Göring l-a încredinţat „că Germania nu şi-a schimbat poziţia faţă de pretenţiile revizioniste ale Ungariei”36. A urmat un turneu al regelui Carol al II-lea prin statele occidentale: Londra (15-18 noiembrie 1938), Bruxelles (19 noiembrie 1938), Paris (20-21 noiembrie 1938), cu scopul de a primi sprijin economic şi politic pentru a respinge
29

Politica expansionistă a Germaniei hitleriste, privind „spaţiul vital” în zonele centrale şi vestice ale Europei (zona renană – 1936, Anschllus-ul – februarie 1938, compromisul de la München şi „acordarea” regiunii sudete a Cehoslovaciei, septembrie 1938, anexarea întregului teritoriu cehoslovac – martie 1939), secondată, îndeaproape de Italia fascistă a lui Benito Mussolini (Etiopia – 1936, Albania – 1939), crea o stare de vădită îngrijorare pentru statele mici şi mijlocii, care se străduiau să-şi întărească puterea de apărare şi se pregăteau să reziste (I. Calafeteanu, op. cit., p. 102). 30 A. Simion, Dictatul de la Viena, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, p. 14. 31 Un document al Marelui Stat Major al Armatei Române preciza în acest sens: „Ungaria a organizat ... una dintre cele mai formidabile campanii revizioniste ce a cunoscut vreodată istoria politică în toate statele din Apusul Europei, devenind astfel un factor tulburător al situaţiei politice actuale (Arhivele Militare Române, Marele Stat Major, dos.23/1938, f. 61). 32 I.Calafeteanu, op. cit., p. 183. 33 Ibidem, p. 188. 34 Ibidem, p. 191. 35 Vezi V.Moisuc, Diplomaţia României şi problema apărării suveranităţii şi independenţei naţionale în perioada martie 1938-mai 1940, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p. 45-105. 36 Akten zur deutschen auswürtigen Politik (1918-1945), seria D, Bd. V/2, Baden-Baden, 1950 (ADAP), p. 262-264, doc. 231. Vezi şi V. Moisuc, op. cit., p. 83, 108, 116.

300

presiunile germane, unde a primit doar promisiuni evazive37. În aceste condiţii, el renunţă la orice rezerve şi la 24 noiembrie 1938 se întâneşte cu Hitler la Berghof. Întrebat direct ce poziţie va adopta Germania în eventualitatea unui război între România şi Ungaria, răspunsul Führer-ului nu a fost deloc liniştitor, spunând că un astfel de conflict „nu priveşte în mod direct Germania şi în consecinţă ea nu are de ce să ia poziţie într-un asemenea caz”38. Aflând de uciderea şefului Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu din ordinul lui Armand Călinescu, primul-ministru, cu acceptul regelui, Hitler a ordonat restituirea imediată a decoraţiilor pe care Carol le acordase lui Herman Göring şi altor demnitari germani cu ocazia vizitei sale, iar Wilhelm Fabricius, ambasadorul german la Bucureşti a fost rechemat. La 30 ianuarie 1939, cu ocazia convorbirii dintre ministrul plenipotenţiar al Germaniei, W. Fabricius, reîntors la Bucureşti şi Grigore Gafencu, ministru Afacerilor Externe, s-a afirmat hotărârea guvernului român de a sprijini intrarea Germaniei în Comisia Europeană a Dunării39. Criza a fost depăşită, şi din nou Gheorghe Brătianu era trimis la Berlin, pentru „continuarea şi adâncirea colaborării cu România”40. La întrevederea de la Berlin, din 16-19 ianuarie 1939, între Hitler şi Csáky, în prezenţa lui von Ribbentrop şi a ambasadorilor Erdmannsdorf şi Sztojay, urmată de o lungă convorbire CsákyRibbentrop, reprezentantul maghiar a pus din nou problema creării „unui nou stat transilvan independent în care germanii, maghiarii şi românii s-ar bucura de drepturi egale”, gândită ca o etapă preliminară în alipirea mai uşor la Ungaria 41. Cotropirea Cehoslovaciei, tergiversarea semnării de către delegaţia română a tratatului economic cu Germania, manifestările de simpatie arătate de poporul român poporului cehoslovac, au dus la încordarea relaţiilor româno-germane, unităţi ale armatei ungare fiind mobilizate, începând cu 14 martie 1939 spre frontiera românocehoslovacă42. La 16 martie 1939, Ardorka Rudolf nota în jurnalul său: „Suntem ferm hotărâţi să pornim la război împotriva României; considerăm situaţia de acum mult prea prielnică pentru aceasta”43. La 21 martie 1939 guvernul român a decretat mobilizarea generală, numărul rezerviştilor fiind de trei ori mai mare decât al celor chemaţi44.
37

Aşa cum nota mai târziu suveranul român, plin de amărăciune, politica de „împăciuire care era să culmineze prin ruşinea de la München ne asvârlea, vrând nevrând în orbita germană” (Carol al II-lea, În Zodia Satanei. Reflexiuni asupra politicii internaţionale, Editura Universitaria, Bucureşti, 1994, p. 95). 38 I.Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), III, Carol al II-lea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 255. 39 Andreas Hillgruber, Staastmänner und Diplomaten bei Hitler (OSH), Frankfurt am Main, 1967, p. 64. 40 V. Moisuc, op. cit., p. 129; Gheorghe Buzatu, Dosare ale războiului mondial (1939-1945), Iaşi, 1978, p. 18-19, precum şi Gheoghe Buzatu, Ghe. Brătianu – Evoluţii politice. Documente în Confluenţe istoriografice româneşti şi europene – Ghe. Brătianu, Iaşi, Universitatea Al.I.Cuza, 1988, p. 462. 41 M. Muşat, I.Ardeleanu, România după Marea Unire (noiembrie 1933 – septembrie 1940), vol.II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 1480. 42 A. Simion, Dictatul de la Viena, p. 42. 43 M. Muşat, I.Ardeleanu, op. cit., p. 1482. 44 „Timpul”, 28 martie 1939.

301

La 11 aprilie 1939, Ungaria a părăsit Liga Naţiunilor, guvernul maghiar condus de contele Teleki Pál, declarând în scurt timp că „revendicarea Transilvaniei rămâne în primul plan al preocupărilor politicii Ungariei”, şi că „anexarea va avea loc mai curând sau mai târziu”45. Interesele politice, economice şi militare pe care puterile occidentale le aveau în România le-au făcut să intervină, mai ales după demersul ambasadorului român la Londra, Viorel Tilea în legătură cu „aşa zisul” ultimatum german şi notele transmise de miniştrii Angliei şi Franţei la Budapesta prin care avertizau guvernul horthyst asupra consecinţelor ce ar fi decurs din atacarea României. La 20 martie 1939, s-au prezentat la Budapesta, miniştrii plenipotenţiari ai Angliei, Franţei şi Poloniei pentru a avertiza Ungaria asupra pericolelor la care se expun într-un eventual conflict cu România. Alarma falsă a lui Tilea a avut drept consecinţă acordarea garanţiilor parţiale anglo-franceze României (13 aprilie 1939). Intervenţiile guvernelor occidentale, dar şi a celui polon şi iugoslav, semnarea acordului economic româno-german (23 martie 1939), a mai temperat spiritul războinic al guvernului ungar. De pe această poziţie contele Csáky a remis lui Raoul Bossy (la aceea dată, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României în Ungaria, 1936-1939) o notă prin care guvernul ungar se obliga să respecte „noua linie de frontieră româno-ungară cu aceeaşi scrupulozitate cu care a respectat-o în trecut şi pe cea veche. Noua linie este aceeaşi care a despărţit România de fosta Cehoslovacie. Este de la sine înţeles că declaraţia de la Bled acoperea şi acest sector al hotarului nostru comun”46. Noul ministru de externe, Grigore Gafencu a încercat mai mult, să se ajungă la o destindere în relaţiile româno-ungare, după cum reiese din declaraţiile sale că „guvernul român este gata să încheie o înţelegere prietenească şi reală cu statele vecine”, subliniind că „o asemenea înţelegere cu statul maghiar, care are de dezlegat atâtea probleme politice şi sociale asemănătoare cu ale noastre şi care pot fi deosebit de folositoare unei bune şi paşnice rânduieli în bazinul dunărean” 47. Guvernul ungar a refuzat aceste invitaţii de reconciliere, înăsprind propaganda prin presă împotriva României, trimiţând memorii tendenţioase cabinetelor occidentale, mai ales la Londra, cu privire la „situaţia minorităţii maghiare”, care ascundeau voalat dorinţa de revizuire teritorială, obiectivul fundamental al politicii externe a Ungariei interbelice 48 . Pactul de neagresiune germano-sovietic sau Pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939), care a uimit cabinetele occidentale este un exemplu excelent de înţelegere a geopoliticii între state a căror ideologii păreau
45

Pentru atmosfera din cercurile diplomatice de la Budapesta în acele zile vezi R. Bossy, Amintiri din viaţa diplomatică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, vol. II, p. 135. 46 AMAE, fond Polonia, vol. 60, f. 168, telegrama din 28 martie 1939 de la Gafencu către Legaţia României la Varşovia. Nota cu comentariile ambasadorului român la Budapesta şi prezentarea întrevederii Csaky – Bossy în R. Bossy, op. cit., p. 124-126. 47 Gr. Gafencu, Politica externă a României, Bucureşti, 1939, p. 37. 48 În aceeaşi perioadă se vehicula în presa internaţională şi în unele cercuri diplomatice ideea de a se constitui un bloc care să cuprindă Ungaria, Italia, Bulgaria, Iugoslavia care ar fi izolat România de partenerii din Înţelegerea Balcanică (I.Calafeteanu, Diplomaţia românească...., p. 94).

302

ireconciliabile, atunci când s-a ajuns la un acord de împărţire între ele a sferelor de interese în Europa de Est. O apropiere româno-ungară a devenit imposibilă, în condiţiile în care politica externă a cabinetului de la Budapesta se alinia tot mai mult cu cea a Germaniei, putere care era interesată în menţinerea neînţelegerilor dintre cele două state, pentru a-şi putea rezolva mai uşor propriile sale interese, mai ales economice, în România49. O dată cu agresiunea Germaniei asupra Poloniei, la 1 septembrie 1939, se declanşa cel de-al Doilea Război Mondial. Guvernul Teleki, necunoscând poziţia Germaniei faţă de anexarea Transilvaniei la Ungaria, a încercat o apropiere de Italia fascistă, sperând astfel să o obţină pe cale paşnică. În acest sens a trimis o scrisoare lui Mussolini, la 2 septembrie 1939, în schimb guvernul horthyst fiind dispus „să pună la dispoziţia prietenilor săi în măsură şi mai mare rezervele economice ale Ungariei” 50 . La graniţa cu România efectivul unităţilor militare maghiare a ajuns la 24 de divizii, gata oricând de intervenţie. Pe de altă parte, acţiunile diplomatice ale guvernului român au contribuit la evitarea unui conflict armat cu urmări grave provocat de o intervenţie în Transilvania. Planurile horthyste împotriva României, antrenând direct sau indirect Germania, ridicau problema aplicării garanţiilor franco-britanice, iar urmările ar fi fost implicarea întregii zone balcanice, de aceea, guvernul britanic a protestat formal la Budapesta împotriva respingerii pactului de neagresiune propus de România 51 . Răspunsul dat de autorităţile maghiare a fost ambiguu 52 . La 2 septembrie 1939, Grigore Gafencu solicita intervenţia directă a guvernului italian la Budapesta în vederea încetării manevrelor diplomatice ungare care ar putea genera un război în centrul Europei53. Interesat economic în România, Mussolini nu a încurajat pretenţiile horthiste. Guvernul german, care dorea la rândul său să finalizaze negocierile economice începute la Bucureşti, deşi, pe de o parte a menţinut presiunile horthiste la graniţa română, pe de altă parte recomanda, la 4 septembrie 1939, guvernului maghiar să nu atace „în nici un caz” România54. La 6 septembrie 1939, Hotărârea Consiliului de Coroană, prezidat de Carol al II-lea, anunţa neutralitatea statului român. După ocuparea Poloniei, cercurile conducătoare maghiare au calculat posibilitatea anexării Transilvaniei, în funcţie de
49 50

Ibidem, p. 81. V. Moisuc, op. cit., p. 243. 51 AMAE, fond Transilvania, vol.40, notă asupra convorbirilor avute în ziua de 30 august 1939 de secretarul general Al. Cretzianu cu R. Hoare, ministrul Marii Britanii la Bucureşti. 52 „Precum a declarat-o de mai multe ori şi fără echivoc în trecut, guvernul ungar declară din nou în mod solemn că nu a avut niciodată şi nici nu are acum vreo intenţie de a ataca România” (ibidem). 53 „Italia care şi-a arătat întotdeauna interesul pentru pacea dunăreană şi care are în aceste zile un interes deosebit ca bazinul dunărean să păstreze pacea, poate să ajute să lămurim intenţiile guvernului maghiar. Dacă Ungaria e sinceră – a subliniat ministrul de externe român – suntem gata să dăm dovada sincerităţii noastre. Dacă nu, vom pune capăt acestor discuţii” (ibidem, fond. 71, Italia, vol. 66, telegrama .55567, Bucureşti, 4 septembrie 1939, semnată de Gafencu, către Legaţia României la Roma). 54 În acelaşi timp Ribbentrop comunica lui Csáki că încheierea unui pact de neagresiune cu România „nu este oportună”, Ungaria să lase totul în situaţia de mai înainte (V. Moisuc, op. cit., p. 245).

303

felul în care vor evolua relaţiile dintre România şi URSS sau de criza regimului politic din această ţară. Diferitele ipoteze de atac asupra României au fost comunicate de cabinetul de la Budapesta celui italian, la 30 septembrie 1939. Dezaprobarea intenţiei cercurilor guvernante de la Budapesta în a provoca un război din partea Germaniei şi Italiei în Balcani, dar şi conştiinţa faptului că Ungaria nu dispune singură de forţele necesare unei reuşite, a determinat guvernul Teleki la o atitudine mai moderată. În perioada septembrie 1939 – mai 1940, România a iniţiat o serie de acţiuni diplomatice menite să contribuie, dacă nu la restabilirea păcii europene, cel puţin la preîntâmpinarea extinderii ostilităţilor în sud-estul continentului. Aceste acţiuni aveau ca obiectiv constituirea unui „Bloc al neutrilor” în Balcani. Ministrul de externe ungar, Csáky s-a pronunţat vehement, în Parlamentul de la Budapesta, la 21 noiembrie 193955, împotriva unei astfel de alianţe şi a pretins reglementarea în prealabil a diferendelor teritoriale. Eforturile diplomatice nu au avut finalitate, în urma blitzkrieg-ului („războiului fulger”), în mai puţin de 18 luni, Führerul devenise stăpânul atotputernic al Europei, cu excepţia Marii Britanii, singura „fortăreaţă a libertăţii” care continua să reziste. Luna mai 1940 a marcat momentul de cumpănă şi de schimbare în politica externă a statului român, trecerea de la neutralitatea încheiată la 23 mai 1940, la statutul de nonbeligeranţă cu nuanţe tot mai accentuat proaxiste, făcând mari eforturi de integrare în „noua ordine germană”. În conformitate cu protocoalele secrete ale Pactului Ribbentrop – Molotov, Uniunea Sovietică a anexat o parte a Poloniei, la sfârşitul lui septembrie 1939, şi a unei părţi din Finlanda, după o crâncenă rezistenţă a acestui popor (în martie 1940). Apoi, guvernul sovietic a remis, la 26 şi 27 iunie 1940, cele două note ultimative României, în urma cărora a anexat Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, urmate imediat şi de înglobarea Ţărilor Baltice. Presa germană, italiană şi maghiară a aprobat făţiş acţiunea Uniunii Sovietice. Prăbuşirea Franţei (mai 1940) a creat o adevărată derută în cercurile politice şi opiniei publice româneşti 56 , care-şi bazase sistemul de securitate pe alianţa franco-britanică, şi care astfel s-a găsit din nou în faţa Reich-ului şi a aliaţilor revizionişti. În aceste condiţii guvernul român a început tatonările politice cu Germania, iar Gheorghe Tătărăscu, şeful cabinetului de la Bucureşti a sugerat regelui reorientarea politicii externe57. La 27 mai 1940 România semna Olwaffen Pakt prin care ţara noastră livra petrol Germaniei la preţul anului 1938, şi primea în schimb armament la preţul zilei. A doua zi are loc un Consiliu de Coroană unde regele şi primulministru aduc la cunoştinţă noile orientări ale diplomaţiei româneşti, în consecinţa cărora, Grigore Gafencu îşi dă demisia, fiind înlocuit cu germanofilul Ion Gigurtu. Perioada mai – septembrie 1940 semnifică pentru ţara noastră confruntarea cu
55 56

AMAE, fond Ungaria, vol. 88, filele 294-295. M. Muşat, I. Ardeleanu, op. cit., p. 1080. 57 ANC, fond Casa Regală, Carol al II-lea, Note zilnice, f. 634.

304

presiunea crescândă a Germaniei şi cu agresivitatea tot mai accentuată a URSS şi a Ungariei care se soldează cu notele ultimative sovietice şi cu dictatul de la Viena. Într-o telegramă transmisă Ministerului Afacerilor Externe, ministru plenipotenţiar al României la Budapesta, Gheorghe Cruţescu, avertiza în legătură cu „veleităţile războinice sporite” care se remarcau în rândul autorităţilor maghiare la adresa României 58 . La sfârşitul lunii iunie 1940 în Ungaria se decretează mobilizarea armatei şi cantonarea ei la graniţa cu România. Ministrul maghiar la Berlin, a înaintat autorităţilor germane o notă în care se preciza: „Ungaria doreşte, sau mai curând are intenţia, să-şi satisfacă revendicările îndreptăţite pe care le are de la România exclusiv prin eventuale acorduri cu puterile Axei sau cu consimţământul celor două mari puteri. Dacă însă România încheie din propria iniţiativă un acord în probleme teritoriale cu vreun alt stat, Ungaria trebuie să fie inclusă şi ea simultan, după părerea guvernului ungar”59. La 29 iunie 1940, într-o scrisoare, trimisă de Adolf Hitler regelui Carol al II-lea, se reproşa direct că „România a fost timp de câteva decenii aliatul activ şi hotărât ai oponenţilor Reich-ului german”60. Guvernarea autoritară monarhică se dovedeşte a fi „fragilă şi neviabilă, incapabilă să asigure stabilitatea politică atât de necesară în acele împrejurări critice pentru Ţară”61. Pe 1 iulie 1940, Erdmannsdorf, ambasadorul german la Budapesta, comunica lui Csáky „Germania nu este de acord ca Ungaria să-şi asume, din cauza dorinţelor ei revizioniste, riscul unui conflict cu România”62. Pentru a se asigura de sprijinul formal al Germaniei, Csáky transmitea că „nu a fost şi nu va fi niciodată în intenţia Ungariei de a leza marele capital pe care-l reprezintă pentru ea bunăvoinţa şi sprijinul Reichului german... Ungaria ar dori să-şi rezolve disputele cu România în înţelegere cu puterile Axei”63. Campania de discreditare a politicii externe a României, chiar în rândul puterilor Axei continuă, fiind implicat şi regentul Horthy care sublinia că „sarcina noastră istorică a fost să apărăm Europa în faţa Răsăritului... Fără a stăpâni Carpaţii, noi nu putem îndeplini această sarcină. De aceea, stăpânirea Carpaţilor este pentru noi o problemă vitală... Ardealul este singura fortăreaţă naturală a Europei şi va fi spre binele Germaniei dacă va fi în mâini sigure. Mai devreme sau mai târziu va veni vremea răfuielii dintre Germania şi Rusia”64. Într-o discuţie cu ministrul de externe italian, Ciano, Hitler preciza opinia sa, pe 7 iulie 1940: „Germania este interesată în România în special datorită importurilor de petrol... Germania ar fi lezată în cazul în care România ar fi cucerită şi, în consecinţă sondele petroliere ar trece dintr-o mână în alta şi, în plus,
58 59

România în jocul Marilor Puteri, Curtea Veche, Bucureşti, 2003, p. 274. A. Simion, Dictatul de la Viena, p. 191. 60 Regele Carol al II-lea al României, Însemnări zilnice 1937-1951, vol. III, Editura Scripta, Bucureşti, 1998, p. 181. 61 I. Scurtu, Istoria României în anii1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 177. 62 A.Simion, op. cit., p. 194. 63 Ibidem, p. 196. 64 Ibidem, p. 198.

305

ar fi distruse...”65. În două scrisori trimise Führer-ului (2 şi 6 iulie 1940), regele spera „într-o colaborare mai intimă cu Germania” în vederea unui „sprijin moral” din partea acesteia în faţa revizionismului afişat de statele vecine66. La 15 iulie 1940, Hitler trimitea regelui Carol al II-lea o scrisoare în care atragea atenţia că „orice încercare de a înlătura prin manevre tactice de vreun fel sau altul pericolele care ameninţă ţara dumneavoastră, trebuie să sufere şi va suferi un eşec. Sfârşitul, mai devreme sau mai târziu – şi poate în scurt timp – va fi chiar distrugerea României”67. În 10 iulie 1940, la München, se desfăşoară convorbiri între Hitler, Ribbentrop, Ciano, Teleki şi Csáky, prilej cu care Führer-ul atrage atenţia asupra pericolului la care se expune Ungaria atacând România, de aceea recomandă ca revendicările ei să se realizeze „în etape” separate şi prin negocieri”. Pe aceeaşi direcţie se situează şi Galeazzo Ciano 68 . La 12 iulie 1940 Teleki declara, prin intermediul lui Gheorghe Cruţescu că „după părerea sa România nu mai are nici un minut de pierdut pentru o înţelegere directă”69. La 20 iulie 1940, noul ministru al României la Berlin, Alexandru Romalo este presat de Hitler să transmită la Bucureşti că nu se poate conta pe sprijinul german înainte de rezolvarea diferendelor cu Ungaria. În raportul lui Romalo se spunea: „Nu putem conta pe nici un sprijin al Germaniei până nu ne înţelegem cu Ungaria şi Bulgaria. Führer-ul recunoaşte importanţa economică a României, reafirmând că Reichul nu are nici un interes politic sau teritorial cu noi... Opinia noastră trebuie pregătită, încetul cu încetul, în ideea unor noi amputări care sunt inevitabile”70. La întâlnirea de la Salzburg, din 26 iulie 1940, cu von Ribbentrop, şeful cabinetului român, Ion Gigurtu şi ministrul de externe Mihail Manoilescu, era mandatat să predea şi o scrisoare a suveranului român ca răspuns la scrisoarea trimisă de Hitler, în 15 iulie, în care se exprima temerea de o reacţie populară, care „ar putea pune în pericol situaţia mea... De aceea pot accepta numai un acord şi o soluţie care nu ar duce la o zguduire totală a statului român actual”71. Ribbentrop precizează că „interesele Germaniei au un caracter în special economic. Ţara sa vrea să cumpere din Balcani grâu, petrol şi alte materii prime. Germania nu are în această zonă nici un fel de interese teritoriale. Ungaria şi Bulgaria cer acum unele revizuiri, care după părerea Germaniei, sunt cu totul justificate... Până când aceste probleme nu vor fi rezolvate, nu ne putem ocupa de dezvoltarea relaţiilor germano65

Andreas Hillgruber, Les entretiens secrets de Hitler. Septembre 1939-decembre 1941, Fayard, Paris, 1969, p. 162-163. 66 Politica externă a României.Dicţionar cronologic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 235-236. 67 *** 23 august 1944.Documente, vol.I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 89. 68 „Italia priveşte însă revendicările Ungariei cu o înţelegere prietenească”, dar rezolvarea nu se putea realiza în afară de cea propusă de Führer” (A. Simion, op. cit., p. 202). 69 Ibidem. 70 AMAE, fond 71.Germania, vol. 79, f. 213-215. 71 I. Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 2012, vol. III, Carol al II-lea, p. 302.

306

române”72. În aceeaşi zi delegaţia română a fost primită de Hitler la Berghof, însoţit de Ribbentrop, Fabricius şi Schmidt. Cu această ocazie cei doi demnitari români au făcut imprudenţa de a testa opinia Germaniei cu privire la un ipotetic arbitraj în problema Transilvaniei: „Guvernul român ar fi fericit să apeleze la sfatul Führerului şi ar dori mai mult chiar, un arbitraj al lui”73. Hitler a sugerat iniţierea unei politici de compromis în problema diferendelor cu Ungaria. La 27 iulie 1940, delegaţia României s-a deplasat la Roma, unde a fost primită de Mussolini la Palatul Venezia. Ducele s-a situat pe aceeaşi poziţie cu Hitler 74. La 6 august 1940, Raoul Bossy a plecat în capitala ungară cu instrucţiuni precise date de guvernul român: să arate „dorinţa (acestuia) de a iniţia cu guvernul de la Budapesta tratative pentru examinarea tuturor chestiunilor pendinte între cele două ţări”, să demonstreze voinţa României de a stabili „legături de amiciţie definitivă cu Ungaria, într-un sistem stabil, politic şi sufletesc, reciproc”, să propună desfăşurarea tratativelor într-o localitate din vechiul Regat; să menţioneze că „guvernul român nu admite principiul unor modificări a situaţiunii teritoriale decât numai în funcţie de schimbul de populaţie”75. La 7 august 1940 Bossy era primit de contele Teleki şi de Csáky care sunt de acord cu începerea tratativelor, ulterior acesta din urmă, a elaborat un memoriu care va fi transmis lui Manoilescu, în care se sublinia că soluţia nu poate fi decât una de ordin teritorial76. Răspunsul autorităţilor române, sancţionat de Fabricius a fost înmânat lui Bárdossy, ministrul Ungariei la Bucureşti. La 11 august 1940 guvernul maghiar a remis o nouă notă în care se declara de acord cu începerea tratativelor, stabilite de partea româna a începe la 16 august 1940 la Turnu Severin. Negocierile au demarat destul de greu, cu întreruperi parţiale şi reluări, pentru a fi întrerupte definitiv, cele două delegaţii părăsind masa tratativelor la 24 august 1940, deoarece punctele de vedere s-au dovedit ireconciliabile, mai ales în
72 73

A. Simion, op. cit., p. 208. AMAE, fond cit., filele 242-243. 74 Nemulţumiţi de rezultatul întrevederilor, Mihail Manoilescu declara presei româneşti la întoarcere: „Voim pacea, dar pacea cu dreptate românească... românii ştiu să se încline, când trebuie, în faţa exigenţelor păcii, dar când anumite limite sunt depăşite, ştiu să pornească şi pe alt drum” („Universul”, nr.209/1 august 1940). Aceste afirmaţii nu au intimidat Axa în vederea intervenţiei pe lângă Budapesta pentru a-şi tempera cererile. Germania pregătea în ascuns atacul contra Uniunii Sovietice, de aceea avea nevoie de realizarea unui compromis între Ungaria, Bulgaria şi România care aveau o deosebită importanţă strategică. Rezolvând disputele dintre Ungaria şi România, Hitler îşi asigura simpatia maghiarilor şi slăbirea României, care privată de importante resurse teritoriale şi economice, dar cu speranţa că le va recupera, era la cheremul lui Hitler. 75 AMAE, fond Conferinţa Păcii, 1946, vol. 101, filele 216-217. 76 La 9 august 1940 Gheorghe Cruţescu comunica „Csáky a exprimat nădejdea că se va ajunge la o înţelegere directă fără a avea nevoie de a recurge la arbitrajul Germaniei care nu va putea fi decât un dictat mai greu de acceptat pentru ambele părţi decât sacrificiile voluntar consimţite”. Începutul acestor tratative va sta sub semnul confuziei: Ungaria considera că românii au acceptat cedarea de teritorii, iar România credea că a impus principiul schimbului de populaţie (România în jocul..., p. 336).

307

problema ţinutului secuilor77. Stadiul tratativelor de la Turnu Severin i-a nemulţumit în aceeaşi măsură şi pe unguri, Csáky, preferând rezolvarea diferendului pe cale armată dacă ar fi avut asentimentul Reichului78. În context au fost provocate o serie de incidente la graniţa cu România în zilele de 27 şi 28 august, exagerate de propaganda antiromânească. Germania era satisfăcută de animozităţile dintre cele două state pe care putea să le manevreze mai uşor. Oricum, 10 divizii germane de infanterie şi două de tancuri au fost deplasate în zona estică, pentru o eventuală ocupare a zonei petrolifere în caz de necesitate. Încă de pe 27 august 1940, Hitler, împreună cu Înaltul Comandament al Wehrmachtului, a stabilit noua frontieră româno-ungară, decizie cu care Italia a fost de acord. Miniştrii de externe român şi ungar au fost chemaţi pentru arbitraj la Viena. Delegaţia română, formată din Mihail Manoilescu şi Valter Pop, avea însărcinarea să cedeze până la 10.700 km2 din teritoriul Transilvaniei, pentru relocarea ungurilor care erau prinşi în lucrări agricole, secuii nefiind luaţi în calcul. Delegaţia maghiară, compusă din Teleki şi Csáky, avea instrucţiuni să nu plece de acolo „fără ca Clujul şi întreaga secuime să-i revină Ungariei”79. Dar, la arbitrajul de la Viena, nu li s-a permis delegaţiilor să-şi spună punctul de vedere, ele neavând decât statutul de invitate, hotărârile fiind luate doar de Germania şi Italia. Ribbentrop îl avertiza pe Manoilescu că „România are putinţa să aleagă între perspectiva distrugerii totale ca stat şi naţiune, de o parte, şi între păstrarea statului, redus teritorial şi a fiinţei etnice a neamului românesc pe de altă parte”80. La 30 august 1940 la palatul Belvedere s-a pronunţat arbitrajul81. Detaliile urmau a fi stabilite de către o comisie mixtă româno-maghiară care păstra ca punct
77

În ultima zi a tratativelor, pe 24 august 1940, Andras Hory sublinia că „guvernul ungar declară în mod solemn că nici nu vrea, nici nu poate să emigreze secuii de la vetrele lor, niciodată şi sub nici o condiţie”. Valter Pop a răspuns în acelaşi mod: „Declar în numele Guvernului Regal Român că nu pot să primesc o asemenea propunere ca bază de discuţii... România nu are cu Ungaria de rezolvat probleme teritoriale. Suntem însă dispuşi să rezolvăm probleme naţionale şi etnice şi aceasta în mod definitiv”. Conform propunerilor delegaţiei maghiare, din Transilvania ar mai fi rămas judeţele Făgăraş, Sibiu, Hunedoara, şi o parte din Alba Iulia şi din Târnave. Cererile Ungariei însumau un teritoriu de 69.000 km2 cu oraşele Arad, Alba Iulia, Braşov şi cu 3.803.000 locuitori, din care 2.178.000 români, 1.170.000 maghiari şi 500.000 germani (Dinu C.Giurescu, România în al doilea război mondial, 1939-1945, Editura ALL, Bucureşti, 1999, p. 30). 78 Se preconiza reluarea tratativelor pe 28 august la Budapesta, Seghedin sau Kalocsa, iar problema secuilor să fie rediscutată. Pe 27 august 1940, primul ministru Ion Gigurtu trimetea o scrisoare lui Ribbentrop prin care justifica poziţia României prin considerente de ordin istoric: „Transilvania a fost întotdeauna considerată de noi ca cetatea românismului în care neamul nostru s-a păstrat, s-a oţelit şi s-a dezvoltat” ( AMAE, fond 71 Transilvania, vol. 44, f. 110). 79 A. Simion, op. cit., p.327. 80 AMAE, fond Conferinţa Păcii, 1946, vol.101, f. 370. 81 „Totul s-a petrecut fulgerător”, aşa cum declara Valter Pop. Arbitrajul hotărăşte cedarea de către România a unui teritoriu de 43.492 km2 cu 2.667.064 locuitori, din care 50,2% români, 37,1% maghiari, 2,3% germani, 5,7% evrei, 1,9% ţigani, 2,3% alte naţionalităţi, teritoriu reprezenta 67,6% din Transilvania (Gh. Buzatu, România şi Războiul mondial din 1939-1945, Iaşi, Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană, 1995, p. 15).

308

de reper liniile sale generale. Armata română trebuia să se retragă în 15 zile. Civilii din teritoriul ocupat puteau opta în decurs de şase luni pentru cetăţenie maghiară sau română. Consiliul de Coroană convocat de Carol al II-lea a primit Dictatul cu 19 voturi pentru, 10 contra, 1 abţinere. Un al doilea Consiliu de Coroană, desfăşurat între 30-31 august 1940 „examinând toate posibilităţile, a ajuns la singura încheiere mai favorabilă, adică acceptarea arbitrajului Axei. România găsindu-se în acest moment absolut într e duşmani” 82. Opinia publică din ţară şi străinătate a primit cu conster nare vestea aceasta şi existau voci care cereau rezistenţa armată. Au loc ample manifestaţii de protest în presă, la mitinguri şi demonstraţii. România rămânea un stat supus condiţionărilor externe, viitorul ei nesigur depindea de atitudinea şi interesele Germaniei în această zonă, de efectele revizionismului maghiar şi, nu în ultimul rând, de constanta presiune sovietică.

82

A. Simion, op. cit., p. 374.

309

VII. DIN VIAŢA SOCIETĂŢII DE ŞTIINŢE ISTORICE DIN ROMÂNIA
CURSURILE DE VARĂ – TIMIŞOARA 2011
Andrei POPETE-PĂTRAŞCU* Dorina NICHIFOR 
Sub genericul „Cultură şi civilizaţie în Banatul de Câmpie”, în perioada 17-23 iulie 2011, Societatea de Ştiinţe Istorice din România a organizat Cursurile Şcolii de Vară ale profesorilor de istorie şi iubitorilor muzei Clio, din România, manifestare metodico-ştiinţifică găzduită de Filiala Timişoara, condusă de prof. dr. Mihai Pârvulescu, alături de prof. dr. Dumitru Tomoni, cu sprijinul Inspectoratului Şcolar Judeţan Timiş, Consiliului Judeţean Timiş, Primăriei Municipiului Timişoara şi ECO – Şcolii nr. 16 „Take Ionescu”. Programul cursurilor a fost unul variat, atât prin alternanţa simpozioanelor, meselor rotunde, dezbaterilor ştiinţifice şi metodice pe teme de istorie locală, românească sau universală, cât şi datorită a excursiilor tematice şi aplicative la obiective istorice din municipiul Timişoara şi judeţul Timiş, finalizându-se cu o vizită de documentare, în Ungaria, la Szeged, important centru cultural şi universitar. Au susţinut comunicări prestigioşi profesori precum: prof. univ. dr. Nichita Adăniloaie, prof. dr. Bogdan Teodorescu, prof. univ. dr. Victor Neuman, prof. univ. dr. Nicolae Bocşan, prof. univ. dr. Bogdan Murgescu, prof. univ. dr. Radu Păiuşan şi alţii; s-au desfăşurat sub genericul „Anul 1989 în Europa” o serie de activităţi la Memorialul Revoluţiei Timişoara (acesta cuprinde săli pentru expoziţii, documentare şi cercetare, bibliotecă, precum şi o capelă a „Eroilor „Revoluţiei”); au fost vizitate: Mănăstirea de la Radna, reşedinţa regală de la Săvârşin, localităţile Făget şi Traian Vuia, Mănăstirea de la Româneşti, Muzeul de Artă Timişoara, precum şi centrul istoric şi cultural al Timişoarei cu cele mai importante monumente de artă dedicate evenimentelor din decembrie 1989. Deschiderea oficială a Cursurilor de vară ale Societăţii de Ştinţe Istorice din România a avut loc în data de 18 iulie 2011, într-un cadru solemn, la Prefectura judeţului Timiş, în prezenţa oficialităţilor locale. Preşedintele Consiliului Judeţean Timiş, domnul Răzvan Hrenovschi, un fervent susţinător al culturii şi civilizaţiei
*



Profesor de istorie la Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” Târgu-Jiu. Profesor Şcoala Generală „Alexandru Ştefulescu” Târgu-Jiu.

310

locale, a urat bun venit celor 26 de istorici prezenţi la cursuri şi a făcut o amplă prezentare a locului pe care judeţul Timiş îl ocupă astăzi din punct de vedere economic, social şi cultural în spaţiul european. În după-amiaza aceleiaşi zile, alături de prof. dr. Ioan Haţegan am efectuat şi prima vizită tematică a oraşului Timişoara. În memoria eroilor de aici care şi-au jertfit viaţa în timpul evenimentelor din decembrie 1989, au fost ridicate 12 monumente, număr sacru, special ales pentru semnificaţia lui de încheiere a unui ciclu. Sunt, dacă vreţi, 12 altare sacre pentru timişoreni, aşa cum aveam să ne convingem pe parcursul celor şapte zile de Cursuri, lectorate şi vizite de documentare. Modul de reprezentare ales de sculptori este de un expresionism dur, care mult timp nu a fost înţeles, iar monumentele au fost catalogate drept urâte şi este normal acest lucru căci durerea, suferinţa şi moartea nu intră în categoria estetică a frumosului. Este aşadar Timişoara de astăzi, chiar şi doar din acest punct de vedere, un veritabil reper al identităţii şi libertăţii. A doua zi a cursurilor de vară s-a desfăşurat în prima sa parte, la Liceul Pedagogic „Carmen Silva” din Timişoara, acolo unde au susţinut comunicări prof. univ. dr. Radu Păiuşan („Aspecte ale comunismului în Banat în anii 1945-1989”), prof. dr. Bogdan Teodorescu („Problema păcii şi a războiului în Evul Mediu românesc”), prof. univ. dr. Nichita Adăniloaie („Despre Nicolae Iorga”). Spre seară, acelaşi inimos profesor Ioan Haţegan ne-a oferit noi informaţii despre peisagistica urbană a oraşului Timişoara. Oraşul moşteneşte un amplu patrimoniu de monumente istorice(circa 14.500), totodată cel mai mare din ţară. De fapt întregul ansamblu de clădiri din centru şi cele din cartierele Iosefin şi Fabric sunt considerate monumente istorice. Acesta este rezultatul unei tradiţii îndelungate de planificare urbanistică modernă, începută încă din secolul al XVIII-lea, o dată cu venirea austriecilor. Centrul oraşului, amplasat în vechea Cetate, a fost remodelat, cu pieţe şi străzi drepte. Construcţiile erau bine aliniate, iar clădirile de la colţurile străzilor trebuiau să aibă elemente arhitecturale suplimentare. Predominant a fost stilul baroc de influenţă vieneză, care a adus Timişoarei numele de „Mica Vienă”. La sfârşitul secolului al XIX-lea, structura urbanistică a Timişoarei a suferit un proces amplu de modernizare. Fostele bastioane şi spaţiile militare au fost demolate şi înlocuite cu bulevarde şi cartiere noi. În 1904, Primăria a înfiinţat postul de arhitect-şef şi l-a atribuit tânărului arhitect László Székely. Acesta a adus o contribuţie decisivă la remodelarea zonei centrale şi la introducerea stilului Art Nouveau, Secession şi eclectic în peisajul urbanistic al oraşului. Stau mărturie palatele din Piaţa Victoriei, Baia Publică Neptun sau Casa Brück din Piaţa Unirii. Tot datorită lor s-a conturat şi arhitectura industrială, Abatorul comunal sau Uzina de apă fiind numai câteva exemple. Cartierele Fabric şi Iosefin păstrează intactă amprenta diversităţii etniilor şi meşteşugarilor care le-au construit. Se păstrează influenţa germană, maghiară şi sârbă. Clădirile nu depăşesc două etaje, sunt viu colorate şi foarte bogat ornate. În 311

cartiere precum Mehala, Iosefin sau Freidorf, se păstrează trăsăturile tipice ale satelor tradiţionale de şvabi bănăţeni: case mari cu front stradal, frumos ornate şi cu spaţii verzi în faţa caselor. Ultimul stil arhitectural care a influenţat vechiul oraş este cel românesc, introdus după marea unire din 1918. Cel mai bun exemplu este Catedrala Mitropolitană realizată în arhitectură tradiţională românească, în stil moldovenesc. În perioada interbelică s-au construit şi noi cartiere de vile în jurul centrului, unde se resimte influenţa stilului modern interbelic, a stilului brâncovenesc sau chiar francez. Un farmec aparte este dat de parcurile şi spaţiile verzi ce se întind de-a lungul canalului Bega şi în toate zonele oraşului. Din acest motiv Timişoara a căpătat numele de „oraş al parcurilor şi al trandafirilor”. Ziua de 20 iulie, a găzduit pentru participanţii la Cursurile de vară ale Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, o vizită de documentare pe traseul Timişoara – Lipova – Săvârşin cu vizitarea Mănăstirii de la Radna şi a reşedinţei regale de la Săvârşin. La Radna, istoria mănăstirii de aici se întinde pe o perioadă de aproape 500 de ani. Prima biserică a fost înălţată aici la 1520, într-o perioadă când la sud de Mureş, în Banat, ameninţa puterea otomană. Aceştia au atacat în repetate rânduri aşezarea, iar biserica a trebuit reconstruită de multe ori. La invazia turcească asupra Lipovei, din 1695, biserica de la Radna a fost arsă din temelii, însă icoana Maicii Domnului, de origine italiană, a rămas intactă. După ce turcii au fost alungaţi din Banat, o nouă biserică a fost construită. Construcţia bisericii actuale, în stil baroc, a început în 1752 şi s-a terminat în 1782. Clădirile şi anexele care ţin de mănăstire s-au construit în mai multe etape, între secolele XVII-XIII. Clipe aparte am trăit la reşedinţa regală de la Săvârşin. Deşi am vizitat doar curtea interioară, aceasta impresionează prin parcul dendrologic din jurul construcţiei înfiinţat de vicecomitele Andras Forray, în anul 1514, care a fost domn de pământ şi a avut moşie în zona Săvârşinului. Parcul are o suprafaţă de 6,5 hectare şi conţine câteva specii rare de arbori şi arbuşti, declarate monumente ale naturii: brad argintiu, molid, tuia piramidală, chiparoşi de baltă, salcâm chinezesc, pin de Himalaya, alun turcesc, stejari seculari şi multe altele. Construit între anii 1650-1680 este în prezent deţinut de familia regală. Despre istoria sa, am aflat că la 9 iunie 1784 de aici a fost răpit vicecomitele Andras Forray (senior) de catre haiducii conduşi de Petre Baciu, care a fost eliberat numai după ce au fost satisfacute revendicările lor de catre însuşi Iosif al II-lea, împăratul de la Viena. Nu peste mult timp, la 3 noiembrie 1784 au sosit aici cetele lui Horia, Cloşca şi Crişan, cărora li s-au alăturat iobagii de pe domeniu. Proprietatea s-a transmis prin nobilime, pentru ca spre sfârşitul dominaţiei maghiare asupra Transilvaniei să treacă în fine în proprietatea lui Carol Hunyady, care a stăpânit domeniul Săvârşin până la moartea sa în 1932, când domeniul a intrat în proprietatea societăţii „Corvin”, la care acţionar majoritar era Anton 312

Mocioni. La 26 martie 1943, acesta a vândut acţiunile majoritare regelui Mihai I. Această construcţie nu a aparţinut niciodată lui Carol al II-lea. Refăcută la începutul secolului al XIX-lea, în stil neoclasic şi prevăzută cu etaj şi un frumos balcon, clădirea a suferit în cursul deceniilor multiple transformări interioare şi exterioare, fiind înconjurată de un parc prevăzut cu lac şi debarcader. După ce a fost confiscată de comunişti în 1948, la fel ca toate celelalte proprietăţi regale, a revenit în posesia Casei Regale la 1 iunie 2001. Principesa Margareta conduce acţiunile de restaurare a parcului şi a casei în acelasi stil creat în 1943 de Regina-mamă Elena. Excursia noastră a continuat la Făget, oraş situat în zona de contact a Câmpiei Lugojului cu Dealurile Lugojului, pe cursul superior al râului Bega. La Liceul Teoretic „Traian Vuia” din Făget, gazda noastră, prof. dr. Dumitru Tomoni ne-a vorbit despre această aşezare şi despre istoria sa. Astfel, am aflat că Cetatea Făgetului este atestată documentar pentru prima dată în 1548, împreună cu târgul cu acelaşi nume. Între 1594-1602 a fost proprietatea Banului de Lugoj. În 1602 a fost asediată şi distrusă de turci, după care a căzut în ruină. A constituit timp de 150 de ani obiectul unor aprige înfruntări între români, turci şi austrieci, lucru confirmat şi de către săpăturile arheologice. Paral