timEditorial

Entuziasmul cel de toate

infernurile

ând am intrat în sala Van Gogh a Muzeului d’Orsay şi privirea mi s-a oprit pe „Noaptea înstelată”, cea din 1888, dinaintea nebuniei pictorului, o emoţie în parte justificată, dar nefirească m-a provocat să mă întreb ce anume făcea diferenţa între acea privelişte şi altele, nu mai puţin valoroase estetic, artistic? E extrem de greu să spui „tabloul acesta îmi place pentru că...”, întrucât aceleaşi motive se adună şi cu alte prilejuri şi totuşi, nu plângi şi nu rămâi uluit în faţa fiecărei acumulări de motive. Putea fi armonia perfectă a nuanţelor de albastru, verde, galben, putea fi sublimul din reflexia stelelor, ca lumânări întoarse în albastrul regal al apei, sau sentimentul unei adânci singurătăţi care izbucneşte la vederea „în trup răstignit” a acelui tablou... Dar dincolo de acestea, pentru că trebuie să existe un dincolo, e o intimitate sudată afectiv în ani de zile, o intimitate posibilă prin îndelunga mea fidelitate faţă de capodoperă şi autorul ei. Ceva văzut, făcut pentru prima oară reţine extraordinarul. Dacă există sâmburele de extraordinar în acel văzut, auzit, pipăit, făcut. Entuziasmul te prinde mai ales „la premieră”. Căci el e un a simţi care te ia în stăpânire înaintea gândirii, ca şi când ai fi consumat din greşeală un drog în locul unui ceai de tei. Gândirea vine pe urmă şi toceşte entuziasmul, chiar dacă îl transformă de asemenea într-un pozitiv, fie bucurie, fie confort, fie linişte ori seninătate. Ca să fii fericit trebuie să fii copil, să atingi lumea mereu cu prospeţime şi să vrei să o cucereşti, să iubeşti să trăieşti, să ţii nemăsurat la credinţa că ceva magic va supravieţui în lumea ta şi a tuturor, consumată în durere,

C

nedreptate, răutate gratuită, caprele vecinului, frustrări şi mustrări de conştiinţă. Trebuie să te entuziasmezi înainte ca infernul să fie, să sapi după fericire când te afli în lăuntrul lui, să visezi şi la capătul lui. Trebuie să înveţi, în alte cuvinte, să-l învingi. Entuziasmul e îndrăgostire la prima vedere, poate şi o iubire, dacă aceasta are puterea de a se perpetua în îndrăgostiri variate, repetate. Entuziasmul îl simţi ascultând prima oară Concertul pentru violoncel şi orchestră a lui Dvorak, citind Fraţii Karamazov, entuziasmul e ceea ce izbucneşte când treci de uşa gării din Veneţia şi realizezi că n-ai avut curajul niciodată să visezi la aşa frumuseţe, e misticismul din unele clipe de dragoste, e sentimentul ce se înalţă când poezia şi sacrul vin împreună, într-un vers, într-o catedrală. Dacă infernul e făcut din remuşcări şi mustrări de conştiinţă, cum credea Scottus Eriugena, din suferinţă şi chin, de care realitatea nu se sfieşte să facă risipă, paradisul e locul râsului, al dragostei şi al entuziasmelor. Dacă infernul e pe pământ, tot aici trebuie să fie şi paradisul. Iar moartea, s-ar putea să fie şi ea, doar o noapte înstelată!

Nicoleta Dabija

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară1 /1

ertinentă şi îmbucurătoare este tendinţa pe care Naţionalul ieşean o conturează de câteva stagiuni cu răbdare şi atenţie, şi anume formarea unui public ataşat teatrului postdramatic. Spectacole precum România! Te pup (regia Alexandru Georgescu), Nirvana (regia Liviu Cristian) sau foarte recentul Domnul Swedenborg vrea să viseze (regia Mihai Măniuţiu) au schiţat, au întredeschis, în diferite moduri, uşa către tendinţele şi termenii noi care traversează Occidentul. Filonul avangardelor este puţin cunoscut spectatorului nostru şi nici în literatură nu există încă o tradiţie pentru lecturile din această direcţie – poate şi pentru faptul că noţiunile încă se află în dezbatere, iar definiţiile încă nu sunt lămurite.

P

Există teatru postmodern? – e o întrebare care ar trebui anticipată prin: Ce este postmodernismul? Însă, dacă pe tărâmul cercetării şi al teoriilor literare cerneala a curs pentru a fixa cât de cât reperele în acest domeniu, în teatru pare mai greu de acceptat postmodernismul ca un concept ce înglobează o multitudine de expresii, de orientări şi de hibrizi artistici. Unii s-au revendicat din brechtianism, alţii au păşit pe urmele lui Artaud, au făcut teatru experimental după cum i-au interpretat teoriile acestui „enfant terrible” al începutului de secol XX. Alţii au glisat de la arta plastică în teatru, încercând a găsi şi a face funcţionale punctele de tangenţă dintre cele două teritorii. Au fost alţii care au preferat

2 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

„importurile”; contaminaţi fiind de arta asiatică, orientală, africană le-au alăturat, le-au contopit în regia europeană sau în metodele actoriceşti cunoscute până atunci. S-au născut breşele, alternativele scence. Secolele XX şi XXI sunt, în teatru, mărcile diversităţii şi ale tranformărilor rapide, ale trecerilor fulgerătoare de la o direcţie la alta şi ale celor mai bizare posibilităţi de a reinterpreta şi de a reface manifestul artistic. Un imens puzzle din care lipsesc piese, cu porţiuni neterminate, aşa ar putea arăta contextul postmodern. În teatru există elemente de postmodernism, iar inevitabila fuziune cu literatura dă senzaţia unui fals postmodernism scenic. Reconturarea teatralităţii, inter- şi meta-teatralitatea, parodierea, ludicul, fragmentarismul, mixtura stilurilor, redimensionarea, ruperea convenţiei sunt doar câteva dintre trăsăturile curentului speculate în această zonă. Puţine au fost momentele când am ieşit din Casa Teatrului cu un adânc sentiment de stranietate, de însingurare pe trotuarele mici ce duc spre o adresă oarecum cunoscută. Hamletmachine nu e o experienţă peste care să treci uşor, cuvintele se opresc undeva, universul amuţeşte, iar oamenii sunt umbre prin Istorie. Şi într-o formulă decanonizantă, despre acestea vorbeşte Heiner Müller, un reprezentant al scriiturii dramatice postmoderne, o voce distinctă, percutantă a anilor ’80 în spaţiul european. Când a căzut Zidul Berlinului, Heiner Müller a putut să-şi revadă locurile unde crescuse şi îşi începuse cariera, oraşul unde fusese adulat, apoi cenzurat şi renegat – Berlinul de Est. Scriitorul face din opera sa un câmp de bătaie, o tribună de la care poate striga, aşa cum se aude pătrunzător în Hamletmachine: „Something is rotten in this age of hope!” / „Ceva e putred în acest timp al speranţei!” Interesat în mod constant de noile modalităţi de exprimare în teatru, trăind şi hrănindu-se din obsesia postmodernismului în ceea ce priveşte revizitarea miturilor sau ale capodoperelor literaturii universale, autorul german semnează adaptări precum Oedip rege (1967), Filoctet (1968), Prometeu (1969), Macbeth (1971) sau texte de graniţă ca Ţărm dezbrăcat Material Medeea Peisaj cu Argonauţi (1982-1983). Sunt scrieri care au făcut înconjurul lumii, semne distinctive ale unei epoci în care scindarea, frica, disidenţa, absurdul, autoanularea erau principalele trăsături ale mentalului european. Creaţia

mülleriană este traversată de fiorul crâncen al tragediei moderne, amestecându-se aici, ca într-un vârtej ce şterge conturele, toate „bolile” unui secol al paradoxului potrivit căruia, cu cât mai mult raţional căutăm în jurul nostru, cu atât mai ilogice sunt acţiunile în realitate. Teroarea, autodistrugerea, violenţa răspândită la dimensiunile măcelului în masă, falsitatea, izolarea, tehnicitatea, criza cu multiplele sale faţete, goana sau inutilitatea – iată doar o porţiune din antologia forfotitoare a Istoriei postbelice. Dacă secolul al XIX-lea consideră tragedia ca fiind demodată şi total lipsită de posibilitatea de a reda credoul realistnaturaliştilor, literatura de după cel deal doilea război mondial, trecând şi de remodelările avangardei, reincarnează genul. Tragedia devine cea mai bună exprimare pentru rănile provocate de zbuciumul popoarelor, de răcnetul unor „împăraţi”, de cutremurului sinelui. Sub ochiul regizorului Giorgos Zamboulakis, Hamletmachine este eşafodajul perfect pentru a construi o tragedie cu toate ingredientele antichităţii, dar cu o alură precisă a ceea ce înseamnă artă contemporană. Astfel că textul lui Müller ajunge un spectacol copleşitor unde fiecare minut contează, fiecare replică trimite către o realitate ce trebuie descoperită, fiecare gest conţine în el alte multe gesturi lăsate cunoscătorilor pentru a fi decelate ecourile lor culturale, sociale, politice. Un text adunat din fragmente, în care replicile nu îi sunt atribuite în mod definitiv unui personaj e un bun prilej pentru Zamboulakis să lucreze cu un personaj colectiv: corul, semn evident al scrierilor antice. Corul are aceleaşi proprietăţi ca în vechime: reconstituie acţiuni în afara scenei, comentează acţiuni, se desprinde din poveste şi i se destăinuie publicului. Actorii sunt, în secvenţe, personaje individualizate – Hamlet, Horatio, Polunius, Gertrude, Ofelia, torţionari şi victime – , pentru ca apoi să dispară în corpul sudat al personajului colectiv. Sub bagheta lui Şerban Ursache şi, cu certitudine, de sub stricta îndrumare a regizorului, actorii reuşesc ceva mai puţin întâlnit azi, pe scenele noastre: un ritm ideal al montării alcătuit din capacitatea vocală şi din mişcarea impecabilă. Frumoase cadenţe, atent căutate, accente şi contorsiuni ale vocilor îmbracă un spaţiu al sunetului şi al euritmiei. Câteva imagini miau amintit însă, nu deranjant (sau poate chiar aceasta ar fi fost ţinta regizorală), de montarea

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 3

lui Thomas Ostermeier la capodopera shakespeariană (Schaubühne, 2010). Pământul care acoperă scena, un Hamlet efeminat îmbrăcat în costum burlesc, ploaia artificială sau recitalul grotesc de la microfon sunt câteva dintre elemente de efect luate de la regizorul german, însă mult „curăţate”. La Zamboulakis aceleaşi constituente se distilează. Ţărâna nu se transformă în noroi, ci se aşază greoaie peste corpurile actorilor sau se transfomă într-o suprafaţă vălurită din care răsar pagini rupte din cărţi, un craniu, pantofi pierduţi – simbol al unei memorii din care faptele mari s-au şters. Iar relicvele sunt purtate de timp, din loc în loc, amestecându-se, îngropânduse, ele însele pradă hazardului. Hamlet nu mai e prinţul Daniei, a renunţat la cărţile de filosofie, stă pe plajă şi contemplă marea, se multiplică într-un joc schizoid al măştilor şi păstrează doar ca o reminiscenţă frumuseţea limbajului: „Cimentul înfloreşte în suburbii / Doctor Jivago plânge după lupii săi / UNEORI ÎN SAT IARNA VENEAU / SFÂRTECAU UN ŢĂRAN”. Heiner Müller este poet. Împreună de el, Giorgos Zamboulakis. Hamlet trece prin evi, trăieşte uzurpările, revoluţiile, puch-urile, ajunge un produs al sistemului hiperinformatizat. Trecutul reverberează în prezent, iar imensitatea înghite toată această lume lipsită de centru, atât de familiară literaturii postmoderne. Actorii sunt demni de admiraţie. Diferiţi şi totuşi acţionând într-un desăvârşit

balet mecanic, ei arată ce înseamnă să te dăruieşti unui mesaj, să vrei totul de la propriile puteri, să demonstrezi că poţi lucra fără cusur. Şaptezeci de minute în care cerinţele fizice şi vocale sunt dintre cele mai exigente, au presupus un efort şi o voinţă de înalt nivel. Am remarcat expresivitatea lui Horia Veriveş şi excelenta interpretare a Oanei Sandu, o perfecţionistă a gestului, care se vede că a lucrat şi cel mai neînsemnat detaliu. Doru Aftanasiu e ireproşabil antrenat pentru ceea ce trebuie să facă, iar Diana Chirilă e o adevărată Medee-Gertrude, care sfâşie textul rostit ca şi cum ar fi fluid. Ionuţ Cornilă arată iar o extraordinară forţă explozivă, stăpânind foarte bine inegalitatea intervalelor; e un vulcan din care erup stări şi cuvinte. Radu Homiceanu are completă paleta dintre svelteţe şi gravitate, iar curajul Adei Lupu – contrastantă actriţă – merită o reverenţă. Şi cât de mult ajută echipa şi întreaga mizanscenă claritatea alb-negrului, dualitate pentru care a optat scenograful Thanos Vovolis. Nu poţi vorbi despre victimele lagăreror, oricare „lagăre” ar fi, Auschwitz, Dachau, Siberia, despre martiri din închisorile politice sau despre oamenii întorşi împotriva oamenilor, decât cu însemnele morţii şi ale speranţei: negru şi alb. De aici derivă efecte de lumină dintre cele mai covârşitoare: umbre imense, contrejour-uri cu valenţe groteşti, întunecimi şi raze ce răzbesc orbitor. Desprinse parcă de pe filmul expresionist, chipurile actorilor sunt măşti ce amintesc de rigidele conture faciale

4 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

din teatrul nō ori de prosoponul antic. Dacă ar fi să văd undeva un risc, atunci acesta rezidă în faptul că spectacolul e conceput pentru un public specializat; ar fi extrem de dificil, iar jocul propus de regizor s-ar pierde dacă se vine fără noţiuni despre post-dramatic, despre rolul şi funcţiile corului, despre intertextualitate, teatrul cruzimii al lui Artaud sau despre tehnica lui Michael Cehov. Lista este, de fapt, şi mai lungă: T. S. Eliot, J. Joyce, G. E. Lessing, A. Artaud, E. Pound, F. Dostoevski, A. Warhol, Fr. Hölderlin, F. Conrad, F. G. Lorca. Şi, tocmai din această pricină, cred că jumătate din publicul care frecventează Teatrul Naţional ar pătrunde cu greu interiorul montării, rămânând doar la efectul general, devastator, al unui produs încă străin conştiinţei noastre. Mă bucură însă că regizorul ar fi putut aluneca pe un asemenea text în capcana iconoclastieii sau a comercialului, capcană pe care a eliminat-o fără probleme. Hamletmachine e o montare-hieroglifă. Îţi trebuie un real bagaj informaţional, dar şi lăuntric, pedale pe care să poţi apăsa pentru a găsi dezlegarea corectă a semnelor.

Călătoria nu e în vis strălucitor, e în coşmar, e în singurătate, printre rămăşiţe pe care abia le mai cunoşti. Ca şi cum te-ai afla pe o plajă, un fel de Hamlet, iar din nisip, ici şi colo, s-ar dezgropa dovezi crunte ale trecutului. Ultimele cuvinte pot aparţine oricui, Ofeliei sau Electrei: „În inima întunericului. Sub soarele torturii. Capitalelor lumii. În numele victimelor. Arunc toată sămânţa pe care am primit-o. Preschimb în otravă laptele sânilor mei. Iau înapoi lumea pe care-am zămislit-o. Înăbuş între coapsele mele lumea pe care-am zămislit-o. O îngrop în pântecul meu. Jos cu fericirea supunerii. Trăiască ura, dispreţul, revolta, moartea. Când va intra în dormitoarele voastre cu cuţite de măcelar, veţi afla adevărul” (traducerea Adriana Popescu). Tragedia, în variantă postmodernă, are posibilitatea de a conştientiza că e tragedie, de a şti ce o caracterizează şi din ce se compune, astfel că poate să se autodistrugă, adunând toate elementele în sine şi aşteptând implozia. Scenariul e apocaliptic, ca la toţi scriitorii din această linie. Data viitoare, însă, într-un alt loc, o altă Ofelie, o altă Electră, o altă Tragedie se vor naşte.

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 5

t 12 – emporalitatea in abstractio Citind volumul de poeme „Cărări înapoi” (TipoMoldova, Iaşi, 2013) de Grigore Chiper, înţelegi că eşti în faţa paginilor care cumulează mai multe cărţi. Parcurgându-le, te trezeşti în faţa unui sentiment lectural nou – nu te interesează anul scrierii fiecărui volum, uneori nici titlurile poemelor, ci felul în care această carte, cu un titlu mai mult decât determinant, te duce înapoi, te proiectează în timp, de aici şi lectura-bustrofedon, lectura-retragere, lectura-şotron în care se sare înapoi cum ai sări înainte în timpul fără de timp nietzschian. Poetul Grigore Chiper, pe lângă multe alte teme, „(re)produce” poetic „raporturile metafizice cu timpul”, acesta din urmă fiind un construct

T

mental şi imaginar complementar, un fel de matrice ce conţine maleficul şi beneficul simultan şi în acelaşi loc. E timpul ca un ADN al umanului, în care omul se produce, dispare şi revine în propriile amintiri sau în cele ale altora. „Prinzi vraja trecutului. / Paseismele măresc epoleţii”, aici găseşti ideea că trecutul se multiplică, ia forme noi. În timp, timpul (tautologie deliberată, aşa cum a scrie, în general, înseamnă a comite tautologii), fiind proteic, devine polimorf. „Timpul rupe nodurile / dureros, prea dureros”, or, durerea trecerii, a Marii treceri, este simţită şi de cititor uneori până la organic. Încercarea de a reduce efemerul este una firească, iată de ce „timpul e dat înapoi”, „încă-i favorabil”, „ceasul e dat în urmă / e mult dat în urmă / e dat de tot în urmă”. Astfel, citeşti „impersonalitatea timpului trecut”, căci „timpul nostru e scurt - / o ezitare”, cum şovăială ne este şi nouă numele pe acest pământ. Dacă e adevărat că măsurăm spaţiul prin timpul necesar de a-l străbate, atunci există în acest volum o altă măsurare a vremii prin spaţiu: „eşti nisipul oprit în clepsidră”, „scuipi firele de nisip ale pustiului tău”, astfel, firul de răstimp e măsurat în fir de spaţiu, vremelnicia prin metafora pustiului. Escapada din cele două e posibilă

6 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

prin alunecarea spre taine: „e gravă clipa lumii ce pleacă în / ezoteric”. E vorba de „secunda eliberată de timp”, când încerci „să treci dincolo de clipa ce n-o doreşti”, chiar dacă „mai departe decât în trecut / nu poţi fi”. Şi fiindcă „încă nu s-a demonstrat / că timpul se poate mişca în ambele direcţii”, răgazul ce-l ai te anunţă că „timpul e în zămislire”, una perpetuă, vectorială şi ireversibilă. De aici şi senzaţia că „e atât de puţin timp între nopţi”, la fel cum e puţin spaţiu între două iubiri ce se întâlnesc, intensitatea acestora dezagregând locuri şi vremi. Aparent „timpul se opreşte”, dar într-un final rămâne doar „amalgamul trecător”. Din această durată minimă deducem timpul ca o vulnerabilitate, dar şi „vulnerabilitatea are călcâiul său”. t 11 – Timpul din lucruri Lumea obiectuală a poeziilor lui Grigore Chiper proiectează o inedită modalitate artistică de receptare a universului: „de parcă ajunsesem / la jumătatea tuturor lucrurilor”, o cuantificare mai mult decât literară, o existenţă in media res, cum spuneau latinii, o viaţă pe care o cunoşti de la punctul ei culminant. Poemele din această carte nu se „povestesc” ab ovo, ci anunţă intensitatea sau finalitatea acesteia, cum vedem din versul ce urmează: „ziua se stinge / e tulbure / ca apa neschimbată din acvariu”, o stare crepusculară după un parcurs de trăiri poetice şi umane. Capacitatea cumplită a acestei poezii şi a minţii ce o produce este răsturnarea, inversarea lucrurilor ca dorinţă a întoarcerii vremurilor: „Acum îţi povestesc despre mine / ca despre cineva ajuns / în vârful unei piramide răsturnate”, o înaintare într-un spaţiu cu susul în jos, unica posibilitate umană, în acest sens, chiar dacă „te îndepărtezi / spre latura inconvenabilă a lucrurilor” şi speri că „zero e relativ / atâta vreme cât are şi un verso”. Latitudinea exploatărilor poetice penetrează şi zonele interiorului, a eului trecut: „e necunoscut şi apăsător, / ca în casele / în care nu te mai întorci”. Definiţia spaţio-temporală intervine firesc, aşa cum „spaţiul e odaia, / timpul aşteptarea”. Fabulaţia zilei de ieri, o imanenţă a umanului apare şi aici, or, „tot ce admirai în trecut / devine mai important”. Unica posibilitate şi poate soluţie este revenirea, sub orice formă: „rog să uiţi pe masă ceva / ca să te mai întorci o dată”. t 10 – Timpul din corpuri Corporalitatea scriiturii şi scriitura corporalităţii sunt şi ele o prezenţă a acestor texte: „Corpul tău, / corpus delicti al unei fiinţări / pe pământ”. Uneori graniţa dintre scris şi parcurgerea epidermică este trasată în mod intenţionat cu imprecizie: „rănit de cuvânt, îţi ungi rana cu / cuvântul iod”, aşa încât cititorul nu ştie spre care

dimensiune să alunece, fie spre senzaţia plăgii fie spre semantica cuvântului „iod”. „Ţi-au prins un fluture la rever / un fluture greu precum e prespapierul / peste foile necunoscutului”, un vers ce continuă aceeaşi dublă dimensiune a scrisului ca corp şi a corpului produs de scris. Viaţa ca o existenţă de papetărie, în care incertitudinea e o tabula rasa, a cărei foi dispar „ca fluturii de o zi”, „asemenea corpului tău transfug”. Dimensiunea spunerii, a perorării anunţă o altă ipostază a acestui corp, când „gurile rele vorbesc adevărul”. E şi vorbitul ca o formă a prezenţei în timp: „îmi pare că-ţi ascult graseierea / precum urca apoi se rostogolea / animalul acela bolnav / pe malul lacului muzeal”. Mâna care scrie se ridică mai sus pe facialul poeziei, de unde „cât de frumos ochii tăi îmi răpesc timpul”, aşa încât „mă întorc înapoi / oglindindu-mă în energia mării ochilor tăi”. Mâna scriiturii şi scriitura acelei mâini e prezentă şi ea: „mâna ta – o răsucire, un spasm / a mea întoarce pagini din werther”. t 9 – Odiseea unui timp Acest volum de poezie e şi „harta interiorului său”, căci autorul afirmă: „pornesc într-o odisee”, un voiaj, un du-te-vino poetic, erotic şi existenţial, căci „în preajma ta drumul / dus întors”. Deschiderea spaţiului este un semn de vedere circulară, panoramică: „Din toate părţile drumurile se deschid / vederii mele / pe care se îndepărtează agale magii / căutători în stele”. Pioneratul trecerii nu înspăimântă, aşa încât „bisturiul ce spintecă o cale nouă” creează o nouă percepere a lumii. „Există un câmp o cărare o călăuză”, versul ce îl plasează pe cititor într-un pelerinaj dominat de o ordine concepută. „Drumul spre Dumnezeu e asemenea aţei de păianjen”, adică fragil, dar şi ţesut, dependent de altele. Astfel „cunoşti drumurile / în afara unei cărări / ce o ia razna”, e vorba de acea variabilă independentă care modifică calculul, adică ordinea iniţială. „Doar una te rog: să nu uiţi / cărarea din labirint” care duce spre acea stare de început. Cronotopul drumului, dacă ar fi să-l aplicăm la poezie, e unul vast, ca un şleau, e „drumul spre Patmos”, „drumul macilor”, „un drum înzăpezit”. Căile sunt diferite, de la drumul mare la cărare, la alee: „foarte frumoasă / mi se pare şi poteca / de pe care alungi / fiarele somnului singur”. E mersul perpetuu, chiar dacă nu întotdeauna sigur: „merg prin mirişti necunoscute”. De aici „un dram de festivitate / carnavalescă pornită pe străzile / pustii” şi faptul că „silueta tăcerii / nu priveşte în urmă ” spre fantoma-Euridice a dezacordurilor vieţii. E şi dimensiunea în care se petrec „drumeţiile noastre ipotetice”.

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 7

Citeşti aici şi naşterea ca un drum înapoi: „Fii casă de melc-codobelc, / fantasmă şi bună dimineaţă fii / precum naşterea ne aduce / dintre morţi între vii”. Melcul şi „întârzierea melcului spre casă”, „cotiturile mortale”, toate conturează o altă modalitate de a trăi poezia şi existenţa, o formă a aflării întru viceversa. Întrebarea retorică ce apare firesc la o cotitură de lectură este „cum să urmezi un drum / toate fiind egale?”, dar tot cartea răspunde că „odată şi odată va urma altceva”, că „turbioanele renaşterii pe alte poteci” vin, că „dacă mergi pe cărări bătătorite / e un indiciu / că ai rămas în urmă”, că are sens „să trec în galop” aşa cum mai contează „drumul găsit târziu” şi „sensul de târziu are valoare”. t 8 – Oraşul şi cărările Urbea este şi ea un cronotop poetic, „oraşul e tot mai mic, / e fragmentul în care exist”. E oraşul ca un chenar, ca o existenţă-ramă în care se trăieşte, se gândeşte şi se scrie. De aici şi concluziile pragmatic-metafizice: „o plimbare prin piaţeta cu porumbei / nu strică”, „pe jos, în doi / pare demodat / ca o poveste”. E povestea unei urbs, dar nu urbs aeterna. E povestea micului oraş în care „străzile scânteiau” în lipsa altor scântei istorice şi de orice fel. Cărările anunţă un timp în ambele direcţii, un cronotop poetic aparte, cronotopul oraşului provincial. t 7 – Urmele trecerii Urmele, ca însemne ale pasului nu îl interesează pe poetul Grigore Chiper în măsura în care îl interesează urmele Celeilalte, paşii piciorului ginic, or, e povestea poetică „despre detectivii ascunşi în / filigranul urmelor tale”. Pasul ei, umbra ce o lasă, toate ţin de complementaritatea androginului: „să arunc mantaua groasă / asupra şarpelui umbrelor tale”. Chiar dacă ea este cumva diferită, poate chiar sceptic privită, criticată bonom: „picior subţire, nestatornic, de femeie”, în final persistă „aurora / paşilor minusculi”... t 6 – Grădinile suspendate ale timpului Urma despărţirii prăbuşeşte cerurile: „cât cer atârnă în urma / pasului tău plecat”, „locul întâlnirilor noastre se prăbuşeşte”. E clipa controverselor în care „se lovesc crengile înflorite / de cele îngheţate”, când „nu-ţi resimt paşii / prin humusul grădinilor suspendate”. Or, grădina este locul în care cărările se întretaie. Parcul e şi el o grădină urbană a celor doi: „îţi descriu parcul, locul / unde am cerut refugiu”. Aleea oraşului se rupe, la un moment dat de urbe ca „o cărare asfaltată ce se / pierde la vale în livezi”. De acolo ajungi „într-un lan nespus de adânc”, un fel de gradaţie in crescendo – din oraş în parc, din parc în câmp. Dar grădina, ca şi raiul ţin de ziua de ieri: „caii răsar de prin salcâmii zişi boiereşti /

căruţele duc cu sine trecutul”. Astfel, nu rămâne decât „peluza fragedă a tranzitului”, trecerea de la o stare la alta, de la o iubire la alta etc. t 5 – Panta rhei Timpul ca lichiditate anunţă „naufragiul de fiecare zi” în care „imaginile noastre se scurg cu tot / cu căi în băltoacele timpului / umed şi rece şi zgârcit”. E viaţa ca o rutină, ca o mocirlă: „alteori mlaştina absoarbe / platforma plutitoare / iar tu continui să pluteşti”. E „vadul unde cu greu vei găsi / dacă vei găsi să plăteşti un luntraş”, or, „e un noroc să pluteşti cu o barcă”, chiar dacă e „babordul / neputincios cum întreaga corabie / în faţa sirenei”. Şi „mergi pe trotuar – fluid / ce te duce spre / cafenelele închise între / patru şi cinci” cum ai merge spre nimic. De aici şi ideea că „sunt şi eu un fel de pescar invers / aruncat în mrejele sorţii”, în „năvodul lumii întâmplătoare”, accidentalitatea traiului anunţând o dimensiune existenţialistă a literaturii făcute de această mână şi minte. Apare şi ipostaza timpului lui Heraclit: „să intri în apa / în care nu poţi intra a doua oară”, iar „râul delirând”, nu ne rămâne decât „să mai plutim”, până când zici „adio cobori în larg / e largul tău”, e imensitatea propriei în care te pierzi. Şi nu rămâne decât timpul, ca un „septembrie al acestor locuri” ce „curge ca un fluviu” în care nu poţi reveni. t 4 – Timpul ca (tr)aduceri aminte Retorismul unor poeme este unul pur tehnic şi necesar pentru construcţia poematică: „nu te ascunde în apele tulburi ale amintirii / fii prezentă”, un vers care pare să anunţe şi un monolog camuflat, unul ce e conţinut de întreaga poeziei a acestui poet, din care aflăm că „umbrele trecutului trebuie menţinute la un regim de / temperatură”, că „ziua, precum amintirile / se continuă în vedeniile nopţii” şi „vântul nordic e un efort de amintire”. Ideea că „tot ce începe / e prea fragil ca să dureze mult” confirmă încă o dată siguranţa efemerului, de aici şi fantoma unor „paşi împletiţi cu despărţirea”. Deodată citeşti un vers-mecanism de coborâre bruscă în teluric: „valizele mele sunt totuşi mai grele / decât nişte amintiri” (aici chiar am simţit în mâinile noastre de cititor greutatea acestui bagaj poetico-existenţial) şi nu rămâne decât să „te văd cum treci cuvintele spre trecut”, un fel de passé composé sentimental. Reiterarea e posibilă: „atunci i-a venit ideea / că ar putea relua de la capăt / ca într-o lectură în care recunoşti intertextul”, dragostea, viaţa, durerea ca un intertext, mai mult decât cel anunţat de Umberto Eco cu acel deja notoriu „cum a zis...”. Repetarea însă anunţă un timp reluat, vremi redundante: „te ridici la atac / aperi înaintele / şi comunici cu viaţa de apoi”, căci „aceasta e regula înaintării”, chiar dacă în infernul

8 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

ce e făcut din amintiri şi din timpul reversibil al memoriei. t 3 – Copilăria ca un illo tempore Citeşti în aceste coperţi şi „o iluminare sau un şoc / ca acela când un copil îi surprinde pe părinţi / făcând dragoste”, ca o revenire la punctul iniţial, ca o întâlnire cu sinele Increat (blagian). Or, „jocul de-a v-aţi ascunselea” şi „frica / un joc cu tine însuţi”, şi drumurile ce „se intersectează / cum liniile jocului” anunţă aparent o zonă de infantilitate pe care o perpetuăm, ca pe o necesitate, în noi toată viaţa, ca pe o amintire a unui paradis pierdut – copilăria. Aşa putem explica singurătatea ca o revenire la ipostaza iniţială: „trebuie să înveţi a merge din nou / când rămâi şi singur” şi încercarea de revenire filială la ea, o „dragă”: „revin la tine după / legea întoarcerii fiilor risipitori”. t 2 – Literatura ca o rememorare Descoperi la o răscruce textuală un vers definitoriu ca artă poetică: „nu încă nu am uitat că există şi o viaţă de apoi / literatura”. Grigore Chiper admite situaţia „ca şi când în artă ar exista un punct / faţă de care cineva rătăceşte”, o axă poetică în jurul căreia se învârtesc toate. Retrăirea temporalului e deseori în această carte o relectură, o revenire literară: „retrăiesc scene din romanele lui Pavese”, „tu trăieşti altă realitate / inclusiv cea literară”. Astfel se explică de ce „poemul e pe terminate / ai şi ajuns la butonul delete” într-o „viaţă de după delete”. Literatura e şi un pretext de amintiri: „am o bibliotecă / ceva mai aparte / necitită”, aşa încât „lumea de ieri / cât de mult seamănă cu o vinietă”, iar „semnele puse prin cărţi / servesc pentru o eventuală revenire la...”. Totuşi „poezia e răsplata pentru tot”, chiar şi pentru timpul trecut în care „poezia e abia tangibilul, primul semn”. Există mai multe poeme cu titlul „strofe deraiate”, aşa cum deraiază roţile unei existenţe întru literatură, când „se vor îngălbeni paginile şi sertarul” sau când existenţa ta va deveni „ca o lectură / făcută cu gândurile în altă parte”. Desigur, e prezent aici şi profesorul de literatură, dar e o parisie discretă, nedeclarată, cu intertexte organice, aşa cum e o poezie alimentată de literatură, mitologie şi un praxis intelectual de a gândi lumea, doar că lucrurile sunt într-atât de fireşti, încât nu uimesc şi asta bucură. t 1 – Scări înapoi Volumul, care adună mai multe cărţi, e un fel de coborâre în trepte spre originile poeziei şi ale poetului însuşi:„cobor scările repede, / dar fără acel sunet de fructe uscate / ca la urcare”. Ideea unei cărţi-escalator e una tentantă: „Era seară. Urcam nişte scări”. E cartea ca o „scară cu treptele în jos”, care vine din ascensiunea unei existenţe

poe(ma)tice: „între coperţile broşate ale fericirii / urcare spinoasă ”. Punctul de plecare este unul al haosului, căci din haos se devine: „apoi urci pe o scară / şi priveşti într-o râpă adâncă”, depărtând „golul căderii”. Acest du-te-vino ideatic şi textual anunţă un caleidoscop existenţial: „treptele pot fi până al nori / e atât de simplu / să vii, să te duci, să dispar”. Urcarea şi ea poate fi o prăbuşire: „săltând asemeni podurilor aprinse”. Citind, de fapt, parcurgi în descreştere scările unei formări poetice, o viaţă poetică, o viaţă umană ca o gradaţie. t 0 – „Turnul de fildeş înclinat” spre prezent Citeşti în volumul „Cărări înapoi” o poezie vocativă, adresativă, or, dialogală. Un dialog cu trecutul, cu prezentul şi cu viitorul (vezi şi proza scurtă „Trecutul viitor”). Haosul din care se pleacă devine deodată constructiv: „clădeşti turnul Babel / pentru a ajunge / la aproapele tău”. Prezentul în care se rămâne nu e tentant, dar se impune prin imanenţă: „eu rămân să ascult / bâlbâiala din jur”, deşi „a pleca sau a rămâne - / mereu irezistibil”. Un lucru atenuează fobia clipei curente: „antichitatea de mâine va explica / acest mers al istoriei”. Or, există în poezia lui Grigore Chiper nerv şi totodata pace... E nervul trecutului şi pacea viitorului. O pace nervoasă, adică vitală.  Aşadar, variatele ritmuri ale poeziei, lirismul dozat, timpul practic anistoric, intuirea prezentului ca şi cum ar fi trecut, imaginarul cărţii ce te detaşează de real, dar nu suferă de irealitate, extraordinara economie de mijloace poetice, unele pagini-poeme metodice, dar netrucate, care trădează cercetătorul, bucuriile estetice provocate de aceste pagini, tonul general al cărţii reliefează stilul strălucit al scriitorului Grigore Chiper şi îl anunţă pe treapta de sus a scărilor literaturii basarabene. Dimensiunea temporalităţii demonstrează că e vorba de un autor ce scrie consecvent pe teme permanente, durabilitatea proiectului po(i) etic fiind una de necontestat la fel ca şi plăcerea lecturală, imposibil de cuantificat în paginile unei cronici de acest fel.

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 9

literar al Anei Blandiana, început cu mai bine de 4 decenii în urmă, poate fi considerat cvasi-linear, dacă nu luăm în calcul desele schimbări de persepectivă ale liricii poetice care, însă, s-au referit mereu la o mai largă cuprindere scenografică a aceloraşi idei care au făcut posibilă existenţa uneia dintre cele mai puternice voci poetice ale României postbelice. Altfel spus, în poezia Anei Blandiana se schimbă doar temele, niciodată sensurile lor, metafizice ori morale. Tonul gracil, de o splendidă eleganţă, se mulează perfect pe un soi de răzvrătire perpetuă, având drept cauză credinţa autoarei într-o dreptate de dincolo de faptele noastre simple, egoiste şi, în definitiv, nesemnificative într-un macro-tablou universal. Şi, în definitiv, însuşi lucrul acesta frapează la Ana Blandiana: imaginea ei, de o tandră sensibilitate, coborâtă cumva din vremuri aşezate, cuminţi şi bine închegate, cu un soi de fragilitate a politeţii trăite ca scop în sine, se completează miraculos cu o forţă incredibilă a cuvântului scris, cu o puternică încredere

Parcursul

în necesitatea clarificării unor chestiuni pe cât de simple în aparenţă, pe atât de complicate în fond. Ana Blandiana–scriitoarea este doar, paradoxal, faţeta publică a omului cu acelaşi nume, care-şi trăieşte viaţa între imperativul anagajării social-politice şi acela, mult mai onest şi mai înalt, al datoriei faţă de Poezie. Cred că acesta este, de fapt, miezul impresionantului volum numit „Fals tratat de manipulare”. Autoarea, într-o înşelătoare carte de memorii („înşelătoare” nu pentru că rememorările ar suferi de primejdia unei retuşări tardive, ci pentru că nerespectarea cronologiei stricte în care s-au petrecut evenimentele sugerează mai degrabă caracterul selectiv al întâmplărilor importante), produce unul dintre cele mai spectaculoase volume confesive din literatura recentă. Faptul că majoritatea capitolelor din carte sunt măr-

10 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

turii sincere ale implicării politice a autoarei în lumea pestriţă şi haotică de după 1990 nu reprezintă, aşa cum s-ar crede, o capitulare de la (horribile dictu!) rostul poetului în cetate, ci mai degrabă prelungirea acestui sens dincolo de pagina albă, dincolo de „patria mea a4” pe care scriitoatea a desenat-o convingător în cel mai recent volum de poeme al său. Manipularea la care se face referire în cartea Anei Blandiana nu are întotdeauna ca suport o dorinţă a manipulatorului de a dresa conduita manipulatului într-o direcţie precisă; manipularea, în forma ei cea mai insidioasă, nu-şi face simţită prezenţa decât după multă vreme de la producerea ei, ca o confirmare a puterii de a mistifica realitatea, dându-i un contur nerecognoscibil peste timp. De aceea, nu toate experienţele trăite de autoare şi consemnate exemplar în carte sunt privite cu aerul tragic al celui care, azi, se simte înşelat, ci mai degrabă cu maturitatea omului care a înţeles că nu există scăpare absolută. Iar destinul cumplit al persoanelor dragi (accidentul stupid pe care tatăl poetei îl suferă, şi care îi va grăbi moartea, după ce supravieţuise vieţii în detenţie; supremă ironie a sorţii, pe care Ana Blandiana o acceptă cu un fel de resemnare ascetică, tulburătoare şi albă) face parte dintr-o manipulare cu rădăcini oculte, în urma căreia cei rămaşi se simt datori să depună mărturie despre misterele care le-au tulburat existenţa. Numele ales de Ana Blandiana pentru această carte – combinaţie eterogenă de confesiune intimă, radiografie socială, eseistică şi mici poeme în proză – vine să confirme substratul politic al ultimilor 30 de ani din viaţa autoarei. Înainte de 1989, politicul era doar fondul încărcat de semnificaţii opresive al vieţii tuturor locuitorilor ţării aflate sub pecetea dictaturii; politicul nu era, aşadar, o opţiune liberă, ci un blestem cotidian, o cauză permanentă de suferinţă şi umilinţe. După 1990, el ia forma alegerii benevole (deşi Ana Blandiana nu o resimte în acest fel, ci ca pe o datorie rezultată din mulţii ani în care a crezut că rostul poetului este să tragă cuvenitele semnale de alarmă în faţa derapajelor unei puteri înnebunite de propria aură), iar prin această suprapunere inevitabilă a scriitoarei cu fondatoarea Alianţei Civice se ajunge la o confuzie totală între planuri, de cele mai

multe ori autoarea simţind remuşcări crunte pentru că a părăsit masa de scris pentru a ţine discursuri mobilizatoare, din balcoane, în faţa a mii de oameni. Şi, totuşi, o face, dintr-o datorie morală care azi pare desuetă, având în vedere evoluţiile deseori ilare şi absurde ale vieţii publice din România post-dictatură. O recunoaşte însăşi autoarea, într-un capitol rezervat unei arhitecturi a dezamăgirii care creştea pe măsură ce timpul nu confirma speranţele cu care se plecase la drum: „Dar nimeni dintre cei care voiau să ia puterea nu era dispus să se schimbe, nici măcar partidul care a clonat numele Alianţei Civice, realizând una dintre multele confuzii savant construite în epocă pentru a nu se mai putea deosebi binele de rău, ideile de interese, sacrificiile de profituri” (p.310). Dilema optării între societatea de ieri şi cea de azi devine atât de stăruitoare din cauza spectacolului de prost-gust pe care-l dau mai marii zilei, într-o euforie orgiastică şi neruşinată, încât până şi observatorul inocent şi ingenuu al fenomenului oscilează periculos: „Să însemne oare că mă simţeam mai acasă în sfârşitul de dictatură decât în începutul de capitalism?” (p.324) Răspunsul e, evident, negativ în ceea ce o priveşte pe autoare, însă doar simpla existenţă a unei astfel de dileme vorbeşte fără echivoc despre haosul generalizat al societăţii româneşti din primii ani de libertate postdecembristă. Volumul e parcurs de o stranie şi totuşi familiară senzaţie de asumare a unei inutilităţi postfactum, un fel de recunoaştere târzie a zădărniciei cu care Ana Blandiana şi-a „irosit” ani buni încercând să transmită (să emoţioneze şi să convingă, după propriile-i spuse) mici impulsuri de conduită „firească”, „normală”, într-o societate din care sensul acestora a fost răsturnat. Acum, la vremea amară a retrospectivei, Ana Blandiana are totuşi tăria de a spune răspicat că a fost îndreptăţită şi salvatoare intenţia ei de a rămâne, ca şi până atunci, lipsită de orice fel de vanităţi, de orice soi de orgolii ale puterii: „Când mă gândesc azi la cât de naivă, nepregătită, neinformată, credulă, dezarmată, nepricepută, ignorantă şi chiar pur şi simplu proastă, din punctul de vedere al vieţii şi relaţiilor politice, eram atunci, îmi dau seama că faptul de a fi reuşit să mă sustrag şi să scap din pânza care fusese ţesută în jurul meu

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 11

îmi apare ca un adevărat miracol” (p.414). Oarecum inedit ne apare în volum talentul portretistic al autoarei, capabilă să comprime până la conturul esenţial personalităţi dintre cele mai diverse: „Pe pastorul Tőkés mi-l imaginasem mult mai în vârstă. Doamna Cornea era mult mai fragilă decât mi-o închipuisem, deşi îi ştiam de la radio vocea friabilă, de fetiţă, care dădea un caracter oarecum ireal marelui ei curaj”, „[Brucan] cu părul rar şi roşcat pieptănat peste chelie, cu nişte ochi mici şi vicleni, batjocoritori fără să se ascundă, şi cu o strungăreaţă care nu se potrivea cu restul figurii, dar care, paradoxal, atunci când râdea, îl făcea şi mai antipatic”(p.406). Un stil meticulos de a aşeza ideea în pagină, o modalitate şocantă de a crea atmosfera oricărei epoci pe care o descrie, o atenţie diabolică în demontarea mecanismelor complicate ale unor situaţii-limită, laolaltă cu o plăcere aproape masochistă de a-şi asuma public eşecurile şi neîmplinirile, toate acestea fac din cel mai recent volum al Anei Blandiana cea mai importantă apariţie editorială a lui 2013. Pentru admiratorii mai vechi ai poetei, nu e nicio surpriză. Era firesc ca scriitoarea cu una dintre cele mai omogene şi valoroase

creaţii poetice din a doua jumătate a secolului XX din literatura română să nu dea greş nici de data aceasta. Dacă ratarea există undeva, ea trăieşte doar în scenele absurd-comice ori trist-demoralizatoare cuprinse între copertele acestei cărţi de o rară frumuseţe panoramică. Chiar dacă autoarea admite că toată viaţa şi-a dorit să fie singură, soarta i-a înşelat aşteptările şi a aruncat-o în iureşul de nestăvilit al destinului colectiv, pe care ea a încercat, o perioadă, să-l modeleze şi să-l ghideze. Cu ce pierderi, nu vom şti niciodată. Mai ales că, într-un alt impuls de sinceritate dezarmantă, Ana Blandiana ne asigură că a preferat să mizeze mereu pe bunătate, cinste şi corectitudine, asumându-şi de la bun început riscul de a părea naivă, infantil-idealistă şi inocentă: „În general mi s-a părut întotdeauna mai simplu să greşesc imaginându-mi lumea mai bună decât este. Am avut întotdeauna o redusă capacitate de a-mi imagina dimensiunile răului, pentru că n-am fost niciodată în stare să-i înţeleg sensurile şi utilitatea” (p.462). O carte esenţială, o autoare excepţională, un regal literar.
Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, ed. Humanitas, 2013)

© Ionel ONOFRAŞ 12 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

in capul locului aş putea spune, fără a risca deloc, că poezia din volumul Lapidat de cuvinte mi-l arată pe poetul Tucu Moroşanu într-o ipostază cu totul şi cu totul inedită. Dacă până nu demult observam în acest poet un păstor al iluziilor în transhumanţa bucovineană, de această dată îl descopăr ca fiind acel personaj liric din poemul Final printre poeme, anume un vizir bătrân privindu-şi haremul, haremul de cuvinte. Întreaga sa poezie poate fi văzută ca un imperiu de cuvinte. Titlul acestui volum de versuri confirmă şi el această primă impresie pentru că, se înţelege, lapidarea – această răzbunare sau pedeapsă prin omorârea cu pietre, obicei cu origini în lumea arabă şi musulmană – apare aici ca o atenţionare, ca o ameninţare. De fapt, cine pe cine lapidează? Răspunsul îl găsim tot printre paginile volumului de versuri. Aflăm, bunăoară, în spiritul tâlcului şi a gândirii cu rădăcini tradiţionale, că lumea veche, arhaică este la fiecare pas ameninţată la dispariţie prin lapidare mişelească de către lumea nouă, robotizată, cosmetizată cu fel şi fel de stări hologramice. Mai aflăm că şi copilăria, tot ca stare adamică, este ameninţată cu lapidarea de către omul mecanizat, acel matur angajat cu orice preţ să realizeze o lume în afara codrilor, o lume în care visul şi visarea rămân dileme doar pentru morţi. Ba chiar, această alchimie a versurilor reuşeşte să proiecteze pe fundalul zonei gândirii de profunzime câteva imagini care organic, instinctual propovăduiesc o dogmă a recuperării (una care, ar spune Theodor Codreanu, ar avea ca fundament transmodernismul): „Descarcerată din speranţe torsionate / pofta de viaţă îşi târâie în lesă nepăsarea”

D

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 13

(Arşiţă-2), „Într-o singură noapte / va trebui să pătrundem / să eliberăm morţii / să ridicăm ancora / şi să pornim cu toată viteza / spre emisfera unde / Învierea se va petrece / cu douăsprezece ore mai devreme.” (Strategie grăbită), „O casă părăsită de suflet / încet dar sigur trupul / se ruinează în anotimpuri / tot mai vechi refuzând / cu obstinaţie reparaţii / făcătoare de minuni” (Unde?), „Mâncăm trupul, / bem vinovaţi nevina sângelui Său / şi pururi nesătui ne devorăm / om pe om.” (Pururi nesătui). Natura liturgică a lui Tucu Moroşanu scoate la vedere şi sentimentul privind lapidarea lui Dumnezeu. Aşadar, textele lirice din Lapidat de cuvinte au ca dat acea sumă de angoase şi interogaţii ale poetului / ale fiinţei cu privire la existenţă. Versul poartă aura unei mitologii care poate sancţiona oricând, precum o aruncătură nemiloasă de piatră, duritatea (teatrală) a realităţii noastre imediate. Dar de fapt poetul, traversând acest întreg (post) modernism, pe care pe neobservate în anumite locuri şi-l asumă, nu face decât să întărească ideea necesităţii unei purificări sau, cel puţin, a unei limpeziri a lumii recunoscută ca poveste, ca logos. Chiar pentru el această transfigurare apare uneori ca un pariu, uşor nedumerită, ezitantă: „Ezit să mă prezint întrucât / Nici eu nu ştiu bine / Cine mai sunt, dar în suflet / Se petrece torefierea sentimentelor / Născătoare de limpezimi.” spune poetul în Beneficiile demolării. Şi exemplele din volum abundă în versuri şi metafore care sugerează această nouă abordare lirică a poetului. Pe de altă parte, Tucu Moroşanu ne introduce într-o lume magică, aproape visată, în care eroii lirici sunt acele făpturi libere ale naturii: câini, cerbi, mioare şi alte personaje fantaste (sau reale) din lumea spaţiului bucovinean. Asta ne arată că poetul nu se teme să aducă în agora de sticlă a lumii de azi aceste personaje care, până la urma urmei, nu fac decât să ne amintească, uneori cu o ironie fină (dar uşor veninoasă), că nu ne putem învârti decât în jurul dragostei. Poezia sa nu este o răfuială cu celălalt ci, dimpotrivă, ea adăposteşte acel sentiment al iubirii, anunţată de intensitatea esenţei religioase. În mod paradoxal chiar limbajul, cu tentă cantabilă, probează această notă de autenticitate umană. Dar, dacă totuşi poetul se răfuieşte cu cineva, atunci acel cineva vine din interiorul său, sufletul, în care, se înţelege, aruncă, loveşte în momentele de mustrare cu cuvinte.

Poezia lui Tucu Moroşanu o recunoşti de departe, pentru că ea are un aer neoromantic, ea nu împinge în acel biografism rece, social, întâlnit mai la toţi congenerii săi. Ea vine din acel acut sentiment de comunicare prin observare, fiind astfel autentică. Ai sentimentul că fiecare stare lirică, precum şi fiecare personaj, vine către tine şi te trage în lumea aceea de la poalele muntelui Rarău, pe unde călugării trec avându-L pe Dumnezeu în braţe – ca pe un prunc. Dacă îmi propun să prezint şi o paletă de teme agreate de poet aş aminti pe lângă cele deja sugerate (copilăria, dragostea, natura, liturgicul): tema morţii, a rememorării şi recuperării originilor, preum şi tema privind oraşul şi satul. S-ar putea spune că o caracteristică a poeziei lui Tucu Moroşanu este dată şi de aşa-zisa literatură eco, prin intermediul căreia poetul recuprează nu doar structuri primare ale poeziei, privind cantabilitatea şi versificarea, ci chiar o recuperare a temelor romantice: cosmosul şi universul. De fapt, aici identificăm acea stare de alertă a poetului, obligat să observe mai la tot pasul noile tendinţe ale civilizaţiei, tendinţe care, indirect, ameninţă (imaginarul privind) satul adamic, cu universul său paradisiac. Tucu Moroşanu practică uneori dialogismul, nu ca element figurativ, ci ca necesitate. Aşadar, îl vezi dialogând când cu iubita, când cu natura (codrii verzi, populaţi de fiinţe creionate după poveşti edenice), când cu sinele său. Alteori dialogismul curge sub zodia ludensului, cu particularităţi privind o logică a comicului şi (auto)ironiei: ”De-un an, ioc iubit / Paşa-i ramolit / Cadânele nurlii / Nu par a suferi / um e şi firesc / Hadâmbii bârfesc / - La cât sunt ele / De tinere / Vine garantat / Pofta de bărbat / Zice unul şchiop / Ghebos ca Esop./ - Ba, eu mă socot / Că le doare-n cot / Ori poate că nici / C-au pătruns şi-aici / Furiş, pe din dos / Poveşti din Lesboc” (Harem virtual). Poezia lui Tucu Moroşanu nu este una în care întâlnim un coctail de imagini şi stări (narcotice), ea nu se află în nicio competiţie – fie estetică sau de idei –, ci este Poezia aceea în care cuvintele închipuie, prin simpla lor rostire, lumi (serafice). Este acea poezie rezultată prin urma scrurgerii sufletului prin condei, de unde vedem o poezie, interogativă, luminoasă, încărcată de un demers artistic şi moral. Chiar când scrie despre oraşul acestei generaţii poetul o face cu inima bună şi caldă, păstrând acea limpezime a luminii lăuntrice, acel funda-

14 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

ment al conştiinţei spre mustoasa pudure natală: ”Oraşul înnoptat cheamă / la culcare ecouri răzleţite / interferând cu clinchetul uscat / al stelelor nămolit în astfelt./ Cărămizile-s gata s-o ia / razna extra-muros pe urma / ploilor adormite în zgura cerului / scuturat de umbre. / De dorul răcoros al vinurilor / scăpătate statuile transpiră indecent / şi iluzia mustoasă a pădurii natale / apasă pe creier în asemenea hal / că nu-i de mirare să mă fi prostit / de-a binelea, iubindu-te” (Arşiţă -1). Poetul supraveghează lumea (din afara şi din lăuntrul său) şi crede că el este de fapt acea santinelă de cuvinte care trebuie cu orice preţ să păzească ce a mai rămas din omul adamic. Motiv pentru care în unele poeme îl descoperim copilărindu-se, radiografiind cu sufletul unui curios acest gol existenţial, acest gol pe care urmăreşte să-l umple cu fiinţele venite din lumea casei materne, din lumea fantastică a bucovinei, din lumea bătrânilor.

Tonurile liricii sale sunt şi ele calde. Bunăoară culorile pădurii, ale cerului cu stele, culoarea ierbii, a izvorului, toate ne vorbesc despre felul cum visează poetul. Alteori, poezia sa, care îi dă în vileag natura meditativă, poate fi rostită ca fiind din registrul aforismelor lui Novalis: ”Aşa cuvântă poetul: / să nu-ţi fie teamă de trecere / dacă vorbele tale au ars / pentru a coace pâinea sufeltelor / asemeni ţie încrezătoare / în biruinţa asupra potrivnicilor / celor menite iubirii” (Frică de trecere). În final, atmosfera pe care am găsit-o în volumul de versuri Lapidat de cuvinte este una care, paradoxal, crează o stare de ambiguitate. Poetul pare să construiască o formulă inedită privind lapidarea. Cred că de fapt lapidat de cuvinte va fi cititorul care îşi va deschide sufeltul să se întâlnească în sufeltul poetului. Lapidarea de cuvinte e lapidarea de suflet şi, sincer, cine nu ar accepta o astfel de lapidare poetică.

Este o surpriză pentru mine să îl descopăr pe universitar în postura de poet, cu atât mai mult cu cât poezia este o obsesie şi o preocupare constantă a mea. Ceea ce observ de la prima pagină a volumului, până la ultima, este că se simte că universitarul nu se află pe un tărâm al probelor şi experimentelor literare ci, dimpotrivă, aici poetul, care ia locul universitarului, probează acel tip de limbaj al comunicării divine. Rostirea în ritm clasic dă în vileag natura neoromantică a autorului, angajat parcă într-o recuperare a discursului privind sacralitatea şi muzicalitatea aureolelor cosmice. Volumul (Interogaţiile lui Aşur, 2013) este construit pe principiul dialogismului şi al interogaţiei, dar acestea nu apar aici ca efecte de stil, ci, aşa cum întâlnim în poezia marilor clasici sau moderni (vezi Eminescu, Rilke, Esenin, Arghezi etc.), ca nevoie stringentă de raportare la celălalt şi, de ce nu, ca un bumerang spre sinele său. Asta mă face să descopăr o poezie, dacă nu revoluţionară pe scară estetică, cu siguranţă revoluţionară pe scara luminii şi a armoniei. Vasile Burlui practică acel tip de poetică dintre liturgic-confesiv-metafizic, acel tip de poetică (asumată emoţional şi intelectual) pe care criticii literari cu lejeritate ar putea să o integreze în zona infinitului brâncuşian, adică al limbajului ce priveşte paradigma transcendentului şi al transmodernismului. Aş putea veni cu multe exemple din volum, aş putea pune în vedere metafore şi figuri de stil pe care poetul cu o eleganţă aproape organică le aduce în versurile sale. Dar nu am să fac asta, am să vă las să descoperiţi singuri harta acestei recuperări şi rememorări a ceea ce eu numesc poezia ADN-ului divin, poezia iubirii de aproape şi a privirii către suflet. Paul GORBAN

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 15

Dana Ţabrea1 a scris o carte excelentă, poate cea mai bună din literatura noastră de specialitate, despre filosoful englez Robin George Collingwood (1889-1943)2. Contrar unei opinii larg răspândite, analizată în detaliu

1 Doctor în filosofie din anul 2008, Dana Ţabrea este

o prezenţă importantă şi constantă în publicaţiile de specialitate şi culturale. Pe lângă studiile, articolele, din reviste precum Hermeneia, Meta, Collingwood and British Idealism Studies ş.a., Dana Ţabrea realizează şi traducerea volumului semnat de Katherine Crowley, Kathi Elster, Mă exasperează să lucrez cu tine. Cum să scapi din capcanele emoţionale de la serviciu, Bucureşti, Editura Trei, 2012. 2 Cf. Dana Ţabrea, Dezvoltarea metafizicii ca hermeneutică: Robin George Collingwood. O filosofie practică, Iaşi, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”, 2012, 358 p. După cunoştinţa mea, în cultura română, până la apariţia acestui volum doar Florin Lobonţ şi Sergiu Bălan s-au preocupat în mod sistematic de opera gânditorului Robin G. Collingwood; vezi în acest sens F. Lobonţ, Noua metafizică engleză. O regretabilă necunoscută, Bucureşti, Editura Trei, 2002. O contribuţie importantă este şi traducerea în limba română a unei scrieri a lui R. G. Collingwood, O autobiografie filosofică, traducere de F. Lobonț și C. Mesaroș, Bucureşti, Editura Trei, 1998; vezi de asemenea Sergiu Bălan, Între istorie şi filosofie. Sistemul lui R.G. Collingwood, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2009, 202 p. Pentru a contura un tablou cât de cât complet al prezenţei lui Collingwood în literatura română, semnalez şi recenta traducere: Robin G. Collingwood, Ideea de natură. O istorie a gândirii cosmologice europene, traducere din limba engleză de Alexandru Anghel, Bucureşti, Herald (Colecţia „Mathesis”), 2012, 304 p.

16 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

şi de autoarea volumului pe care intenţionăm să-l prezentăm pe scurt, R. G. Collingwood nu aparţine filosofiei analitice, ci mai degrabă unei tradiţii care poartă numele de „cotitura hermeneutică”, alături de alţi autorii reprezentativi ai acestei paradigme precum M. Heidegger, R. Bultmann, H.-G. Gadamer, P. Suppes, T. Kuhn, M. Eliade et alii. Volumul Dezvoltarea metafizicii ca hermeneutică: Robin George Collingwood. O filosofie practică este structurat astfel: I. „Premisele filosofiei lui R.G. Collingwood - Francis Herbert Bradley” (pp. 21-62); II. „Cum este posibilă metafizica în mediul analitic?” (pp. 63-223); III. „Istorie şi hermeneutică” (pp. 225-275); IV. „Presupoziţii în posteritatea lui Collingwood: lecturi alternative” (pp. 277-339). Cele patru capitole ale lucrării sunt, la rândul lor, formate din mai multe subcapitole. Cartea se încheie cu o „Concluzie” (pp. 341-347) şi „Bibliografie” (pp. 349-358). Cu precădere în prima parte a volumului sunt analizate textele autorilor care au exercitat o oarecare influenţă asupra gândirii lui Collingwood. Între aceştia, F. H. Bradley (1846–1924), de la care autorul Autobiografiei filosofice împrumută formula „presupoziţii absolute”, ocupă un loc important, deoarece „plecând de la Bradley, Collingwood elaborează celebra sa teorie a presupoziţiilor” (p. 61). Pe parcursul lucrării sunt invocaţi şi alţi autori importanţi care au influenţat într-un fel sau altul opera collingwoodiană precum: I. Kant, G.W.F. Hegel, A. J. Ayer, B. Croce, G. Gentile, G. de Ruggiero, A. N. Whitehead. De asemenea, sunt menţionaţi şi autori a căror teze unii exegeţi le-a analizat în paralel cu scrierile lui Collingwood, precum E. Husserl (1859-1938) şi H.-G. Gadamer (1900-2002). Nu ştiu din ce motiv, în mod frecvent (analiza propusă de Dana Ţabrea nu se încadrează aici), cronologia firească este răsturnată când se are în vedere analiza comparată între Collingwood şi Gadamer. Pentru exegeză, de regulă, filosoful german are întâietate atunci când se discută despre datele prealabile, tradiţie, hermeneutică ş.a. Cred ca unul dintre cele mai elocvente exemple în acest sens este teza „trecutului încapsulat în prezent” (p. 231) care este foarte apropiată de ceea ce, mai târziu, în Adevăr şi metodă (1960), H.-G. Gadamer avea să numească „fuziune a

orizonturilor” (Horizontverschmeltzung). Nucleul dur al cărţii reprezintă şi partea cea mai întinsă, capitolul al II-lea, unde sunt analizate în detaliu elementele centrale ale operei collingwoodiene precum: metafizica, doctrina presupoziţiilor absolute, logica întrebării şi a răspunsului. Interesant este faptul ca aceste componente ale filosofiei lui Collingwood fac parte dintr-un întreg, generând astfel un sistem, deoarece sunt imposibil de teoretizat şi înţeles una fără cealaltă, condiţionându-se reciproc. Astfel, pentru filosoful englez, „metafizica, drept ştiinţă a presupoziţiilor absolute, este o disciplină istoricohermeneutică. Sarcina metafizicianului constă în detectarea, compararea şi identificarea contextelor schimbării intervenite în seturile de presupoziţii absolute” (p. 156). Metafizica înţeleasă ca disciplină hermeneutică pare a fi posibilă odată cu F. Nietzsche (1844-1900), care afirma la un moment dat că „nu există fapte, există doar interpretări” (aspect analizat la p. 261). Indestructibil legată de doctrina presupoziţiilor este logica întrebării şi a răspunsului3, care, la rândul său, „se dezvăluie ca o hermeneutică” (p. 182). În definitiv, în cadrele stabilite de Collingwood, „a gândi înseamnă a pune întrebări, iar la baza acestor întrebări stau presupoziţiile noastre absolute” (p. 187). Dana Ţabrea distinge atent în paginile volumului între presupoziţii şi propoziţii, delimitându-le pe cele dintâi atât de asumpţii, prejudecăţi, cât şi de paradigme. Presupoziţiile absolute nefiind altceva decât „sisteme de credinţe, care stau la baza gândirii şi practicii unei societăţi determinate într-un anumit moment istoric” (p. 125). Mai mult decât atât, „presupoziţiile absolute nu apar decât sub forma unor «constelaţii», care trebuie să fie «consuponibile», adică o dată descoperită una dintre ele, toate celelalte apar cu necesitate” (p. 61 et passim.). Una dintre ideile directoare ale volumului este aceea potrivit căreia R.G. Collingwood „contestă sensul tradiţional,
3 Cu privire la această problematică vezi şi H.-G. Gadamer, Adevăr şi metodă, traducere de Gabriel Cercel, Larisa Dumitru, Gabriel Kohn, Călin Petcana, Bucureşti, Teora, 2001, p. 228 sqq.; P. Ricoeur, Temps et récit, vol. III, Paris, Seuil, 1985, p. 402, citează atât pe Gadamer cât şi pe Collingwood atunci când are în vedere „logica întrebării şi a răspunsului”.

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 17

a presupoziţiilor absolute, dar cel mai frecvent, în cadrul acestei tradiţii filosofice, s-a intenţionat „eliminarea metafizicii”. Extrem de interesant este ultimul capitol al volumului prin marea deschidere pe care o oferă unei posibile cercetării viitoare. Doctrina presupoziţiilor absolute teoretizată de Collingwood este analizată în paralel cu alte formulări celebre precum „jocurile de limbaj” (L. Wittgenstein), „paradigma” (T. Kuhn), „epistema” (M. Foucault), „presupoziţiile culturilor arhaice” (M. Eliade), „prejudecăţile” (H.-G. Gadamer), „jocurile minţii” (I.-P. Culianu). Capitolul al IV-lea se încheie cu „Receptarea lui Collingwood în filosofia română” (p. 330-339). Aşa cum reise din volumul pe care l-am avut în rândurile de mai sus în vedere, fiind o excelentă cunoscătoare a gândirii lui R.G. Collingwood şi a limbii în care acesta a scris, Dana Ţabrea cred că ar desăvârşi proiectul său dacă ar traduce în limba română textul fundamental pentru înţelegerea metafizicii gânditorului englez: An Essay on Metaphysics (1940). aristotelic al metafizicii ca ontologie («ştiinţa a fiinţei pure»)” (p. 15, 63, 82 et passim.), adică „în secolul al XX-lea, metafizica nu mai putea fi o ştiinţă a fiinţei pure, ci devine o hermeneutică” (p. 18). Dana Ţabrea evidentiază astfel faptul că „unei ontologii abstracte a fiinţei i se substituie o ontologie concretă, a devenirii” (p. 339). Interesant mi se pare faptul ca un autor precum „Collingwood nu distinge metafizica de teologie, în măsura în care ambele au în vedere convingeri fundamentale, credinţe implicite ale gândirii noastre” (p. 89). Plecând de la această formulare, fără alte precizări, se poate deduce faptul că metafizica gândită astfel de filosoful englez este una specială, la fel cum teologia (adevărat, doar aceea raţională) este o metafizică specială (aşa cum sunt ele distinse la p. 82). O altă miză a cărţii este aceea de a arată inconsistenţa unei percepţii comune printre exegeţi, aceea de a-l considera pe R.G. Collingwood un filosof analitic: „unul dintre miturile pe care intenţionez să-l răstorn se referă la Collingwood ca filosof analitic” (vezi mai ales pp. 64-67). În acest mediu, analitic, metafizica poate fi înţeleasă în mod diferit, atât ca analiză logică a limbajului, drept cercetare

18 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

alea de la Fiat Lux (Să fie lumină!) la Eshatonul Învierii, Venirii (Ereignis) şi Judecăţii, rămâne Taina tainelor către care înălţăm poesis-ul Imnelor, Laudelor liturgice şi Cântarea cântărilor (Haşirim!). Întreaga dramă şi trama-textură a Liturghisirii Tabor, scrisă de părintele Cornel Paiu, constituite emanuelic (Gott mit Uns!) ca o copilă Rugă pentru tata, ce „se închide”, parcă, „spre a se deschide” într-un Epilog al rugării de Iertare că: „din vina mea se va stinge lumina/ care luminează trupul de pulbere/ din vina mea va seca apa/ care adapă parcurgerea/ trupului de pulbere/ din vina mea sângele/ se va prelinge pe pietrele negre/ în care se zvârcolesc reptilele urâtului// din vina mea”. Adevărată fenomenologie a Trupului (Leib) de humă „materia (ce) însumează elementele iubirii/ însumează efortul iubirii// tăria minunile tăriei/ numirile tăriei/ numirile care bucură/ numirile poruncilor”, Poezia lui Paiu depăşeşte acea teologic-filosofică desfăşurare maximiană din Cosmische Liturgie, a lui Hans Urs von Balthasar, atletul germanic al interpretării la Ambigua, Questions ai Thalassium ş.a. Poezia lui Paiu, asumă paradoxal: Tărie celestă şi smerenie pământească, trup adamic de creatură (natura naturata) şi viaţa veşnică (Eurige Leben), trupul nostru muritor şi „Trupul din urmă” al Eshatonului. Precum „������������ ������������� trestia gânditoare” a lui Blaise Pascal! Purtând casetele unei prozodii biblice, cu simplele expresii ale iubirii teandrice (divino-umane), poezia lui Paiu este înnoitoare de forme, de simplitate înduhovnicită, şi, totodată, de înţelegere (comprehensio-verstehen) şi elevată împărtăşire a tainei, prin autentică liturghisire, adică prin reală trăire: Creaţie divină – Naştere minunată din Theotokos şi Duhul Sfânt – Pătimire

C

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 19

– Jertfă – Mântuire. Şi toate, parcurse, pe tonul cel mai profan! Dar cu izbucniri şi străluciri eminesciene de Odă (în metru antic). Paiu vine, indicibil, inefabil, dar cu certitudine şi cu acea nevinovăţie folclorică românească din Tinereţe fără bătrâneţe şi Călin (zile din poveste), din Creangă şi Eminescu, dar şi din Labiş sau Nichita Stănescu. Sunt apropieri care vor străbate mereu, căci poezia noastră necontrafăcută, nemolipsită ca apa cea vie urcă spre Lumina Taborică, Lumina cunoaşterii, Lumina Vederii (de Dumnezeu), Lumina Mântuirii şi a Vieţii eterne. Să urmărim, în paşii ei clar-obscuri, văzuţinevăzuţi, auziţi-neauziţi, efluvii oximoronice de factură corintian-paulinică, din aceste adevărate versete: „în trupul de apă / în trupul de sânge/ în trupul de oase/ mai locuieşte un trup/ acesta îmi deschide/ când voiesc să intru/ unde sălăşluieşte lumina// acest trup din urmă/ stăpâneşte în străfunduri/ trupul care se poate vedea în oglindă// acest trup din urmă/ mă identifică/ deşi nu-mi aparţine numai mie/ ci aparţine/ se regăseşte/ şi-n alte trupuri/ care se vor stinge/ în vermina pământului// acest trup din urmă/ a cărui lumină uneori străluceşte/ pe chipul celorlalte trupuri/ este şi trup şi duh” (v. 1.1.). Împotriva oricăror hermeneutici metempsihotice sau concepţii ale re-încarnării (budiste, bhagavadgiste etc!), liturghisirea lui Paiu avertizează printr-un Memento Christic: „dar nu înseamnă/ că am două duhuri/ nu (!)/ doar unul/ care aparţine ambelor trupuri/ manifestându-se acelaşi (Das Selbe)/ în trupul cel din urmă/ care este şi al altora/ şi distinct manifestându-se în trupul/ recunoscut de reflectare/ manifestându-se unic/ individual/ separat/ neîmpărţit” (v. 1.1.). Ideile ce străbat acest Verset 1.1., se amplifică continuând – prin Maxim Mărturisitorul – profeţiile mesianice ale lui Daniel: „…Şi de la vremea când va înceta jertfa cea necontenită, când se va aşeza urâciunea pustiirii: o mie două sute şi nouăzeci de zile. Fericit este cel ce aşteaptă şi ajunge la o mie trei sute şi treizeci şi cinci de zile. Tu însă du-te şi te odihneşte, că încă mai sunt zile şi ceasuri până la plinirea sfârşitului, şi te vei odihni şi te vei scula în ceea ce-i al tău, la sfârşitul zilelor” (Daniel, cap. 12, Vedenie asupra învierii morţilor şi asupra lui Antihrist, Biblia Î.P.S. Bartolomeu Anania, p. 1125). Cele ce urmează nu exprimă o metafizică abstractă, valabilă sans frontières, oriunde şi oricând, ci actualizează o poetică Iisusică, real-creştină, o liturghisire – cum spune poetul însuşi – o smerită experiere a strălucirii Slavei, a Luminii taborice. Creaţia este o lucrare continuă, a Fiului Omului Care – ca ipostas, Fiul lui Dumnezeu, este participant personal la Genesis „mai înainte de toţi vecii” şi, totodată, înseamnă, este, şi Trupul Înviat al Înălţării, cât şi „trupul din urmă” al fiecăruia dintre noi muritorii, “prea măritorii creştini”. Poetul cuvântă inspirat: „acest trup din urmă/ a creat/ şi creează/ continuu / lumina” (Versetul 1.2.). Sensul, înţelesul , este teandric, divino-uman, într-o mişcare dublă („drumnul în jos” – al lui Dumnezeu-Duhul Sfânt; „drumul în sus” către îndumnezeire, al creştinului „������������������� �������������������� purificat” şi ����� „���� ilu-

minat” prin credinţă, iubire, asceză şi bucuria rugăciunii). Poetul face paşi într-un progres întru implinire concretă, personală: „când îl deschid/ în trupul de lut care mă strigă/ sau pe care îl strig/ alung umbra /alung spaima” (Versetul 1.2.). „��������������������������������������������� Trupul din urmă” se reflectă „��������������� ���������������� în apele trupului/ în care tăinui-se-vor alge/ trestii /şi broaşte divine” (v. 1.3.), tăinuieşte ���������������������� „��������������������� sfere de duh luminoase/ împărţindu-le una câte una/ în trupurile de carne/ de oase şi de sânge” (v. 1.4.). În chip analog cu Scoliile lui Maxim Mărturisitorul, la Răspunsuri către Thalasie, Liturghisirea poetului ia, capătă, forma conceptuală a discursului logic, dianoetic. Acest demers nu face să scadă tensiunea poetică (poesis = lucrare de înduhovnicire). Co-fiinţarea „trupului din urmă” cu „trupul de carne” se manifestă plenar în “rugăciunea continuă”: „trupul din urmă/ se deşartă întreg/ în deşertăciunea deşertăciunilor/ trupurilor de sânge/ de pătimire adică/ de moarte adică/ dar şi de înviere adică/ la o vreme” (v. 1.6.). Duhul „trupului din urmă” este cunoaştere clarvăzătoare, „cuvânt de lumină” ce „se rosteşte continuu în opaiţele trupului”, în care ����� „���� domneşte nodul clipelor, încâlcirea nopţilor, scamele zilelor”. Această interferare este o adevărată „închidere care se deschide”, cum adânc a spus-o Constantin Noica. Deşi se cască „o prăpastie între trupul din urmă şi trupul de oase” (v. 1.7., teluricul domneşte încă: „trupul din urmă/ a fost şi încă mai este trup de carne/ de oase de sânge// prăpastia duhurilor/ nu-i aparenţă/ nu-i amăgire”, precum o cununie/ divorţ între „blestem şi binecuvântare” într-o splendidă paralelitate: „aceasta desparte/ râul de lacrimi/ de tristeţe de singurătate de întuneric/ de râul de lacrimi/ de bucurie de bunătate de lumină”). Aidoma profeţiei apocaliptice, dezvăluitoare de sens a lui Daniel, potul proiectează, cu multă transparenţă metafizică pe Cel de al Treilea aflat „în cămaşă de in deasupra celor două râuri”. Aici, la Cornel Paiu, deschiderea (die Offenheit) îşi rosteşte „voinţa/ puterea/ din slava tronului de lumină” (v. 1.8.). O anume identificare între Trupul din urmă divin şi trupul din urmă uman, pecetluieşte chiar trama dezvăluirii (apocalipsis) liturghisite. Părintele-poet îşi anunţă dubla „locuire a Fiinţei” (după frumoasa alcătuire filosofică a lui Martin Heidegger), când scrie: „în trupul din urmă mă văd întreg/ şi-i văd pe ceilalţi/ întru nădejdea odihnei veşnice/ întru lumină/ întru bunătate/ în cămările luminii/ în cămările iubirii/ (în seraiul dezmierdărilor)” (v. 1.10.). Apropieri se pot face, tot timpul, desigur. Optativ, pe Cornel Paiu, l-aş putea apropia de Grigorie de Nazianz, cu versurile lui unice, întru comunicarea şi cuminecarea Sfintei Treimi; l-aş putea apropia de Juan de la Cruz cu ale sale Nopţi ale sufletului îndrăgostit (de Dumnezeu), dar, personal, aleg modalitatea Imnelor Iubirii Dumnezeieşti ale lui Simeon Noul Teolog şi, nu în ultimul loc, Numirile Divine ale lui Dionisie Areopagitul şi dezvoltările inspirate haric ale Tratatelor lui Grigorie Palama.

20 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

Poezia lui Cornel Paiu este dezvăluire grea, plină, de sens, care cere o pregătire teologică superioară din partea cititorului şi interlocutorului, măcar a celor spuse şi scrise de marii Părinţi capadocieni ai Bisericii noastre ortodoxe. Apelăm la: Sf. Grigorie Teologul care zice: „Lumină este Dumnezeirea arătată pe munte, ucenicilor”; Sf. Ioan Gură de Aur zice: „Domnul S-a arătat mai strălucitor ca Sine, Dumnezeirea arătându-şi razele ei”; Sf. Vasile cel Mare scrie: „Dumnezeu e Lumină neapropiată (...) De aceea au căzut şi apostolii pe feţe, neputând privi Slava luminii Fiului, pentru că e lumină neapropiată. Lumină e şi Duhul, căci s-a zis: care a luminat în inimile noastre prin Duhul. Iar la Schimbarea la Faţă (preobragenie) se cântă: În lumina Ta, arătată azi în Tabor, am văzut pe Tatăl lumină şi pe Duhul, căci ai descoperit (dezvăluit) raza ascunsă a Dumnezeirii.” (Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, 1938). În desfăşurarea poetică a Liturghisirii lui Cornel Paiu, sub titlul comprehensiv Tabor, trupul din urmă este „taina luminii/ plinătatea luminii/ mărirea luminii/ împărăţia luminii/ necuprinderea luminii/ abisul luminii/ înăuntrul luminii/ începutul şi sfârşitul luminii/ veşnicia luminii” (v. 1.11.). De aici înainte, poetul liturghisitor, construieşte stihuri despre suflet şi trup, mai adânc despre Duh şi trupul din urmă, căci numai astfel putem parcurge frumoasa edificare întru trăire personală (Erlebnis): „trupul din urmă este locuit de un netrup/ care a fost/ şi încă mai este/ şi va fi veşnic trup/ prin care se împlineşte desăvârşitul/ întru grăirea cuvântului/ de jur-împrejur/ şi într-o parte/ şi în toate părţile deodată” (v. 1.12.). Asistăm, parcă, la Mistagogia lui Maxim Mărturisitorul care explică, în chip de scholast, de-ne-explicatul, de-ne-înţelesul Înţelesului, aflat maipresus-de orice înţeles. Căutând rostul şi înţelesul, poetul încearcă să ne apropie Lumina: „���������������������������� lumina trupului netrup/ veşnic trup/ veşnic netrup// încheagă în trupul de carne/ opacitatea luminii/ opacitatea întregului de lumină// învârtoşează în trupurile de carne/ oarbe ori clarvăzătoare/ lumina din lumină/ lumina întreagă din lumina întreagă/ lumina puterii din lumina puterii// îngroaşă în trupurile de carne/ lumina slavei din lumina slavei” (v. 3.2.). Poezia-cântec, poezia-rugă începe cu Versetul

14, cu spus-a copiilor către îngeri: „îngăduie-ne (...)/ să ne jucăm în nisipul trupului tău/ de regăsire dezrobit/ de la primul suspin/ de la primul cuvânt/ rostit în bezna tăcerii/ temută de alintare/ de leagăn cântec/ apropiat în primul strigăt al clipei/ de ultimul strigăt al clipei/ când veghetoarea lumină/ împărţi-va copiilor colaci/ pentru această clipă viitoare” (v. 2.1.). Dualitatea dintre veşnic-muritor, creatură umană-înviere, se temporalizează ca bios (viaţă, flori, melci etc.) şi omenesc prin strunga dualităţii „cuprinsul-necuprinsul”, „voinţă nerostită-abis încă negăsit”, când: „nici îngerii nu existau/ şi nici arhanghelii/ şi nici serafimii// când nici trupul nu exista/ acest trup în care mădularele/ întinează curăţia de-nceput a tinei/ înnoroind-o printre fulgerele neprihănirii printre scânteile cenuşii din chip/ printre scâncetele cenuşii din chip/ din întreg/ străveziu întreg/ străveziu chip” (v. 2.3.). Dualitatea îşi revelă faţa „întrebată din când în când de peşti/ luminoşi/ fosforescenţi peşti/ despre mirare/ despre uimire/ despre minuni/ despre teamă/ adică despre dreptate/ despre nedreptate...” (v. 2.3.). Înşiruire de complementarităţi în care „asemănarea” şi „chipul” merg împreună armonios / dizarmonic. O logică paulinică în vers oximoronic este desfăşurată în toată complexa ei frumuseţe, splendoare (strălucire) pe toate palierele existenţiale ale „trupului de oase” / „trupului din urmă”, dualitate tainică / misterică, în stare să dezoculteze: „alegerea morţii”, „alegerea timpului”. Din minunata arhitectură a Poiesis-ului părintelui de la Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului, construcţie programatic sapienţială, care cheamă cu glas de „chemător” urechea deschisă a culegătorului simplu, de pătimiri celeste, acest verset-sinteză (ca şi celelalte): „înaintea trupului moartea/ osânda/ dar şi iubirea/ dar şi dreptatea/ moartea împresurătoare/ cu oastea durerii/ cu trâmbiţele suferinţei” (v. 1.14.). Cartea poetului şi psalmistului Cornel Paiu adună razele unei filosofii creştine, de minunată Cântare ortodoxă, de Laudă strunită miraculos, la această taină a Creaţiei, care este Omul. (TABOR - liturghisire, Ed. Zona Publishers, 2013).

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 21

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova). Scriitor, ziarist, colaborator al emisiunilor culturale la Radio Europa Liberă. Este licenţiat al Facultăţii de Litere a Universităţii de Stat din Chişinău (1986); doctorand al Institutului de Literatură “M. Gorki” din Moscova (1989). Redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra” (Tirgu-Mureş); redactor-şef al Editurii CARTIER. A publicat: (poezie) Lumina proprie, Literatura Artistică, 1986; Abece-Dor, Literatura Artistică, 1989; Levitaţii deasupra hăului, Hyperion, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, Dacia, 1994 (Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România; în urma unui concurs naţional, volumul este desemnat drept una dintre cele mai bune zece cărţi de poezie ale deceniului 1990-2000 din România); Yin Time, Vinea, 1999 (traducere în limba germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, Ludwigsburg, 2007); Gestuar (antologie), Axa, 2002 (premiul revistei “Cuvîntul”); Yin Time (neantologie,) Litera, 2004; Arme grăitoare, Cartier, 2009; (proză) Gesturi. Trilogia nimicului, Cartier, 1996; Ştiinţa, 2004 (Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova); (eseu) Poezia de după poezie, Cartier, 1999 (Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova); (traduceri) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, Cartier, 2001; Robert Muchembled, O istorie adiavolului, Cartier, 2002; Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, Cartier, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Cartier, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, Cartier, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, Cartier, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, Cartier, 2009. Este prezent în numeroase antologii, din ţară şi din străinătate.

22 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

(Paul Gorban) Ar trebui, în deschiderea interviului, să discutăm despre începuturi. Şi aş vrea să ne vorbiţi despre cum arăta poezia dumneavoastră la prima ei fază. Debut cu Lumina proprie, în 1986. (Emilian Galaicu-Păun) Nu debut, ci rebut! Am debutat „cu stângul”, nu în sens că aş fi comis versuri „angajate” (nici vorbă de poezii despre Lenin, Partid, Patria Sovietică etc. în Lumina proprie), dacă nu cumva am călcat în gol – nimic nu e de reţinut din acea plachetă subţirică, decât poate lecţia de neputinţă în faţa cenzurii sovietice (după ce că a fost bine „pieptănată”, ca să nu zic „scărmănată”, ajungând la 40 de texte, cartea vede lumina tiparului în ianuarie 1986, pierzând alte 2 poeme pe drum; despre „automutilările” unor versuri, altminteri destul de naive, dar în care „ochiul vigilent” întrezărea nu ştiu ce aluzii la adresa sistemului, mi-e şi scârbă să-mi aduc aminte). Abia odată cu Abece-Dor, Literatura artistică, 1989, se poate spune că mi-am intrat în mână; între timp, citisem de la un capăt la altul poezia română – iar primul meu model a fost Ion Barbu. De la autorul Joc-ului secund am învăţat tăietura diamantină a versului. Oricât am încercat ulterior să uit „lecţia Barbu”, scriitura aceasta „strânsă” mi-a intrat în sânge, de unde şi apropierea – peste ani – de poetica lui Şerban Foarţă, sub semnul căruia stau Arme-le grăitoare, Cartier, 2009. Dar să nu anticipăm… Mare parte dintre tinerii scriitori din Republica Moldova, la debut, mai „călcau strâmb” prin anii `80, scriind un vers, două, chiar un poem întreg închinat regimului, colhozului sau lui Lenin. Dumneavoastră nu aţi făcut asta… În carte – nu, ferească sfântul! Nu-i mai puţin adevărat că, elev fiind, publicasem – mea culpa! – nişte poezioare „strâmbe”, în reviste ce-şi meritau numele (& colaboratorii!), de genul „Tânărul leninist” sau „Scânteia leninistă”. Mi-e ruşine de ele, la fel cum oricărui adult de – ierte-mi-se comparaţia! – „viciul solitar” din perioada adolescenţei coşuroase. Fu, ca să zic aşa, „rujeola” copilăriei mele literare – har Domnului! a trecut fără urme, ca şi „mâncărimea” de a scrie la comandă pe teme patriotice. În schimb, crescând literar, aţi ales să lucraţi în zona construcţiei estetice şi de limbaj, ba chiar unii critici au observat, pe bună dreptate, că există în poetica dumneavoastră un vădit sentiment al poetului doctus. Bunăoară, Vasile Romanciuc spune că versurile Dvs.

„lungi, sunt nişte rafturi în care fiece literă se vrea sau chiar este o carte citită...”. Cred că e o caracteristică a poeziei dumneavoastră. Fără să exagerăm, Emilian Galaicu-Păun are un public mare, atât în Republica Moldova, cât şi în România, public format din oameni din generaţii diferite. Deşi aţi „riscat” mizând pe o poetică intelectualistă şi de limbaj, poezia Dvs. aduce de fiecare dată prospeţime… După un start „(auto)furat”, care mă plasase printre outsideri – Nicolae Popa, cu Timpul probabil, 1983, şi Lorina Bălteanu, cu Obstacolul sticlei, 1984, erau în fruntea plutonului („optzecist”, cum aveam să aflu mai târziu că ni se spune)! –, trebuia să mă reinventez (la ora apariţiei cărţii de debut, citisem deja suficientă poezie bună ca să-mi dau seama că tot ce „comisesem” până atunci era nul-nul-nul!), iar destinul mi-a întins o mână complice – în toamna lui 1986, intrasem la doctorat la Institutul de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova. Nu atât bibliotecile din capitala URSS-ului (în mod special, „Străinuţă”, cum rebotezasem Biblioteca de Limbi Străine, de departe favorita mea; căci de citit, citisem pe rupte şi la Chişinău, în Biblioteca „N.K. Krupskaia” – vezi şi cap. 3 & 7 din romanul meu Ţesut viu. 10 x 10), cât „ciocnirea” (la propriu şi la figurat) cu câteva figuri marcante ale boemei artistice moscovite – şi în primul rând, cu poetul Eugen Cioclea, pe atunci încă nepublicat în volum, dar deja aureolat de legendă! – au fost hotărâtoare pentru mine. Ne-am cunoscut într-o seară geroasă de decembrie, în 1986, după ce faima de poeta vates, dar şi de poète maudit îl precedase – poemul său Cina irodică, apărut în „Literatura şi Arta” în primăvara aceluiaşi an, tocmai fusese criticat dur la Comitetul Central al PC din RSSM –, şi nu oriunde, ci la restaurantul Casei Centrale a Literaţilor (celebra „Casă Griboedov” din romanul lui Mihail Bulgakov, Meşterul şi Margarita), întâmplarea adunându-ne, vreo 7-8 inşi, în jurul unei mese la care, cel puţin într-o primă fază, mai mult se discuta decât se bea. Nu m-a plăcut din prima – avea şi toate motivele: la 22 de ani, eu deja debutasem în volum (nul, iar asta probabil că era trecut la „circumstanţe agravante”), pe când el abia dacă reuşea să strecoare, pe ici-acolo, nişte texte ce nu puteau aparţine decât unui Mare Poet. Ne-am despărţit în coadă de peşte, nu înainte de a-i fi cerut totuşi telefonul, iar peste doar câteva zile (mie unuia mi s-au părut luni!) îl sunam acasă (şi astăzi mă mir de ce tupeu am putut să am!), anunţându-mă că vin să-i citesc – altceva, cu totul altceva decât publicasem până atunci! M-a primit (stătea la dracu în praznic,

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 23

la nordul Moscovei, într-o „comunalkă”), m-a ascultat atent, mi-a citit la rându-i din poemele sale inedite (pe atunci, absoluta majoritate!), cu care îşi tapetase pereţii, iar asta însemna pentru junele autor care-i trecuse(m) pragul (cu inima-n călcâie!) cam ceea ce trăise tânărul Paul Valéry în acea seară memorabilă petrecută la Stephane Mallarmé acasă, după care, zice-se, a devenit cu totul alt om (& Poet). Cu ce-aş putea să-i compar poezia? Cu un pahar de 250 ml de votcă („Stolicinaia”!!!), băut pe nemâncate, dintr-o răsuflare – ascultându-l la bucătărie (într-o bună tradiţie sovietică, toate discuţiile aveau loc anume acolo, de regulă până târziu), ţin minte cum mi se tăiase respiraţia –, şi care, în loc să te ameţească de cap, îţi limpezeşte mintea, încălzindu-te totodată la inimă. Ca şi cum, de unde dădeai pe gât tăria (vezi Cina irodică: „Dădeam pahare tari pe gât/ să scap de jeg, să fac curat”), tocmai ţi se făcea o transfuzie de sânge (proaspăt!!!) – oricine a vibrat la versurile lui Eugen Cioclea, trebuie să se fi simţit „de-un sânge” cu Poetul (doar Vladimir Vâsoţki – suntem încă în URSS! – dădea senzaţia de a fi unul „de-al nostru”; nu sunt nici primul şi nici ultimul care-i pune alături pe aceşti doi mari artişti). Viguroasă, de-o vitalitate nedezminţită/de neegalat (în primele două volume), poezia lui conţinea mai multă hemoglobină decât toată (leşinata!) poezie sovietică moldovenească luată la un loc, dar şi sămânţa unei noi literaturi (postmoderne, ziceţi-i cum vă vine pe limbă) pe care a salutat-o cu o generozitate de care doar marii creatori sunt în stare. Din acea seară de lectură, în care am „încrucişat” rime, şi abia apoi „am ciocnit pahare”, l-am considerat pe Eugen Cioclea dacă nu Maestrul meu, cel puţin Cavalerul care m-a investit în ale Poeziei – nimeni, niciodată nu va mai avea asupra-mi o influenţă pe potrivă. Şi tocmai de aceea că Cioclea „epuizase” o retorică a revoltei, trebuia să mă caut în cu totul altă parte – într-o poezie de limbaj, de pildă. Aveam deja (din 1985!) titlul de Abece-Dor (ironia sorţii, volumul va vedea lumina tiparului în 1989 cu… chirilice!), acum urma să fac saltul de la scriere la scriitură, fără a rămâne însă înfeudat poeticii unui „joc secund mai pur” (cu care polemizează Cioclea în Regula jocului), ci potenţându-mi vitalitatea temperamentală. Nu zic că mi-a reuşit întru totul, dar fără „poligonul” acelei cărţi, nu aş fi ajuns niciodată la formula din Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, şi cu atât mai mult la Yin Time sau Arme grăitoare… Iar ca să zăbovim încă o clipă în atmosfera acelor ani, hai să vă povestesc şi cum am pus la punct manuscrisul cărţii. Prin 1988, volumul era structurat şi chiar bătut la maşină, urma doar să-l trimit la Chişinău. Într-una din zile trece pe la

mine Cioclea, puţin aghesmuit, tocmai când eu fugeam la gara de trenuri, să-mi întâlnesc viitoarea nevastă – aşa că-l las frumuşel să se „hodinească” în camera mea, cu promisiunea că revin într-o oră-două. Ţi-ai găsit şi omul, să se odinească! Tot aşteptându-mă, Eugen s-a pus pe citit (cu creionul roşu în mână!) manuscrisul – şi azi păstrez foile pe care şi-a lăsat „notele de lectură” (de la „Genial!” pe mijlocul textului, la „Căcat!” pe toată foaia A4, un singur text învrednicindu-se de inscripţia: „După aşa o poezie merită să mori!”; la vederea acestui spectacol dezolant – foile inscripţionate risipite prin toată camera şi nici urmă de Cioclea, beat sau treaz –, chiar că-mi venea să fac moarte de om!); cât despre manuscris, ei bine, a trebuit să-l dactilografiez din nou, eliminând „Căcat”urile arătate cu degetul de bunul meu prieten. De prisos să spun că, printre primele reacţii la carte, s-a numărat şi cronica lui Cioclea, din „Orizontul” – de departe, cea mai aplicată! Ca mulţi scriitori basarabeni, aţi descoperit cu o oarecare uimire peisajul scriitoricesc şi editorial din România anilor `80-`90? Vă amintiţi şi acum ceva care v-a rămas în minte în mod deosebit? Mi-ar fi plăcut să fie „o revenire acasă” pentru toată lumea scrisului de la noi; în realitate însă, aş vorbi mai degrabă despre o redefinire a fiecărui autor într-un context mult lărgit (cum ar veni, nu mai scrii – cel puţin teoretic – pentru 4 milioane de moldoveni, ci pentru 22 milioane de români!) versus unul mult redus (brusc, nu mai eşti parte din glorioasa „literatura sovietică multinaţională”). Ca să ilustrez reaşezarea breslei, voi porni de la un fapt banal: în 1989-1990, toată lumea de la noi umbla năucă să-şi schimbe caracterele de la maşinile de scris, înlocuind literele chirilice cu cele nici măcar nu româneşti, latine (de cele mai multe ori, semnele diacritice de la Ă, Â, Î, Ţ, Ş se făceau de mână). Simplificând lucrurile, se poate vorbi despre trei categorii de scriitori – primii au continuat să scrie cu caractere chirilice (sunt aşa-zişii „monştri sacri” ai realismului socialist – unul dintre aceştia, nomina odiosa ce nu vreau să-l pronunţ acum, pe noapte, va ajunge chiar să compună Imnul de Stat al… Republicii Moldoveneşti Nistrene!); alţii şi-au schimbat literele, doar că dispunându-le la fel ca la maşinile de dactilografiat cu chirilice (altfel spus, dacă înainte l-au proslăvit pe Lenin, acum îl cântau pe Ştefan cel Mare cam cu aceleaşi cuvinte; anume dintre aceşti internaţionalişti patentaţi s-au recrutat cei mai zeloşi naţionalişti); în fine, ultimii (care vor ajunge curând primii, în ale scrisului şi nu numai) şi-au

24 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

reaşezat literele conform ordinii latine (ulterior, le va veni cu atât mai uşor să treacă la computere!), sincronizându-se din mers cu ultimul val (mă refer în special la generaţia ’80, dar şi la alţi câţiva predecesori). Dacă eliminăm din ecuaţie grafomanii, aş vorbi de câteva viteze cu care cele trei generaţii active la momentul 1989-1991 s-au integrat în procesul literar din Ţară (de la „incluziunea numerică” la „cea estetică”, ca să preiau o formulă inspirată) – Vasile Vasilache (1926-2008), Grigore Vieru (1935-2009), Serafim Saka (1935-2011), mai puţin Aureliu Busuioc (1928-2012) sau Vladimir Beşleagă (n. 1931), prezenţi doar cu texte aparte în presa literară, din generaţia formată în interbelic, şi-au văzut unele titluri reeditate cu grafie latină, la edituri mai mult sau mai puţin importante din România; hai să numim acest proces aruncarea unei priviri în oglinda retrovizoare. Vin apoi la rând generaţiile ’60-’70, cu modelele lor „Dacia” (la care unii au trecut direct de pe… „Volga” sau „Pobeda”!), în mare parte generaţii de sacrificiu (dar care totuşi reuşeau performanţa de a fi readus în literatura „moldovenească”, chit că încă „sovietică”, eticul & esteticul). Consideraţi aproape nişte „scriitori naţionali” & semizei în Basarabia, majoritatea figurilor marcante ale „momentului 89” (Leonida Lari, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă ş.a.) se pomenesc peste noapte într-o zonă periferică a literaturii române contemporane (Ion Simuţ vorbeşte chiar despre „a cincia roată la căruţă”!); nu-i de mirare deci că unii dintre aceştia se vor aruncă în braţele

partidelor naţionaliste, discursul lor fiind mai degrabă unul etnic & moralizator. Urmează 80-iştii – eminamente, generaţia sincronizării! –, autori care intră din mers în mai toate antologiile de poezie românească, din ţară şi străinătate, şi care publică cele mai importante reviste de cultură (nu doar din spaţiul basarabean!): Contrafort, Semn; în acelaşi context aş cita şi editura Cartier, şi ea o creaţie „optzecistă”, dar care a publicat atât scriitori „în prag de clasicizare” (mă refer, de pildă, la Aureliu Busuioc, Vladimir Beşleagă, Vasile Vasilache, dar şi la Şerban Foarţă, Emil Brumaru, Ana Blandiana etc.), cât şi autori tineri (Aurelia Borzin, Radu Vancu, Claudiu Komartin, Dan Coman). În ce mă priveşte, nu am trăit-o ca pe-o ruptură, acea despărţire de literatura „moldovenească”, ci ca pe-un altoi, integrarea în literele române – chiar prima mea carte de poeme tipărită la Chişinău cu caractere româneşti, Levitaţii deasupra hăului, a fost salutată călduros în Ţară (nici mai mult, nici mai puţin – „Şocul Galaicu”, aşa se intitula recenzia lui Ioan Muşlea, din Tribuna, nr. 39/1991; Adrian Popescu, Aurel Pantea, Al. Cistelecan, Romulus Bucur, Nicolae Oprea, Mariana Codruţ ş.a. au scris la rându-le mai mult decât binevoitor). Nu atât reacţia presei literare s-a dovedit a fi determinantă pentru soarta mea ulterioară de scriitor, cât relaţiile de prietenie pe care le-am legat în acei primi ani de după ’91 – intram într-un peisaj mult mai bogat decât cel de-acasă, făceam parte din circuit, cum ar veni! Cum se întâmpla asta? Daţi-mi

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 25

voie să vă povestesc o istorie deloc „adusă din condei” – prin ’87, cred, îmi cumpărasem de la librăria «Дружба», din Moscova, volumul Poezie şi livresc, de Al. Cistelecan (nu-mi spunea nimic numele autorului, m-a atras ca un magnet cuvântul livresc din titlu!), pe care l-am cetit apoi cu creionul în mână, făcându-mi „fişe poetice” (în absenţa volumelor multor autori citaţi în carte). Ei bine, peste doar câţiva ani, la Satu Mare, George Vulturescu mă prezenta lui Al. Cistelecan, şi încă la rugămintea acestuia – între timp, apucase să scrie despre Levitaţii… –, iar la scurt timp avea să devin „redactor pentru Basarabia” al revistei Vatra. Sigur, trebuie să fi existat şi idiosincrasii de ordin atitudinal, temperamental ş.a.m.d., dar acestea ţin de „factorul uman” şi mai degrabă m-au nedumerit decât să mă complexeze – căci, de bună seamă, atunci când eşti primit în casă de Mircea Ivănescu, Emil Brumaru, Şerban Foarţă (lista este mult mai generoasă!), faptul că cineva îţi reproşează expeditiv „basarabenitatea” ta (ca şi cum toţi moldovenii sunt – vorba lui Paul Goma – neapărat „tălmaci de rusească”) contează mai puţin. Că tot am pomenit numele autorului Holorime-lor, vreme îndelungată, eram aproape convins că în spatele numelui rar, dacă nu

chiar căutat, de Şerban Foarţă se ascunde un întreg institut de Inginerie Genetică a limbajului, într-atât de „faustică”, peste puterile unui muritor, mi se părea opera lui scrisă! Ce bucurie să descopăr peste ani un om absolut minunat în persoana Marelui Poet! Cum era şi firesc, ne-a apropiat scrisul – printr-un prieten comun, Robert Şerban, ajunsesem să-i fiu redactor de carte (Ethernul pheminin, Cartier, 2004), ceea ce s-a dovedit un foarte durabil capăt de vorbă, de peste 1.000 km distanţă, dintre Timişoara şi Chişinău. Când l-am auzit prima oară la telefon, mai că nu-mi venea să-mi cred urechilor. (Din discreţie, voi trece sub tăcere ce ne-am spus atunci, în toţi aceşti ani, prietenia noastră fiind una de substanţă, nu de faţadă.) Altminteri, critica românească a remarcat într-un glas „descendenţa” mea din Şerban Foarţă, care la rându-i m-a „investit în cavaleri” semnând o foarte doctă postfaţă la Arme grăitoare… Sunteţi prezent în cele mai multe antologii ale optzeciştilor, lucru care spune cât de important sunteţi pentru imaginea de ansamblu asupra grupării. Aş vrea să ne vorbiţi acum despre optzecismul de pe cele două maluri ale Prutului, despre generaţia `80 din România,

26 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

apoi despre generaţia `80������������������� ���������������������� din Republica Moldova – dacă putem vorbi acolo la propriu despre o grupare optzecistă… Vorbiţi-ne despre cenacluri, despre atmosfera revistelor literare, despre grupuri… Apoi, care ar fi nucleul propriu-zis al generaţiei? Ar trebui să începem prin a punem faţă-n faţă cele două mari antologii generaţioniste – a regretatului Alexandru Muşina, Antologia poeziei generaţiei ’80, Vlasie, 1993, şi a lui Eugen Lungu, Portret de grup, Arc, 1995. Să le luăm pe rând. Ei bine, la data apariţiei, în 1993, Antologia poeziei generaţiei se dorea o primă trecere în revistă a trupelor regrupate din mers (în 1990-1992 tocmai apăruseră câteva volume ce nu aveau cum să fie publicate în anii ’80, de la cele individuale – Atelierele (1980-1984), de Marianei Marin, Cartea Românească, 1990; Înnebunesc şi-mi pare rău, de Florin Iaru, Cartea Românească, 1990; Imperiul simpatiei, de Dan Stanciu, Cartea Românească, 1990; Deasupra lucrurilor neantul, de Nichita Danilov, Cartea Românească, 1990; Poemul de oţel, al lui Viorel Padina, Cartea Românească, 1991; Lucrurile pe care le-am văzut (1979-1986), de Alexandru Muşina, Cartea Românească, 1992 – la cele colective – Pauză de respiraţie, de Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea şi Simona Popescu, Litera, 1991 (ultima scoţându-şi şi un volum propriu, cu un an mai devreme, la aceeaşi editură, Xilofonul şi alte poeme) – sau postume – Anluminură, de Paul Grigore, Litera, 1991; Mesagerul, de Aurel Dumitraşcu, Canova, 1992 – ceea ce întregea valoric & numeric portretul de grup), chiar dacă s-a dovedit a fi o ultimă chemare sub arme, ca pentru Parada Învingătorilor. De-acum înainte, sigla 80 devine un brand, iar Paralele 45, o editură optzecistă pe faţă, îşi va face un titlu de glorie din promovarea produselor cu marca 80 (nu întotdeauna de cea mai bună calitate). Dar şi ţinta unor poeţi grupaţi în jurul suplimentului Nouăzeci al revistei Luceafărul, cu mentorul lor, Laurenţiu Ulici, în frunte. De unde Săptămâna lui Barbu & Co îi acuza, înainte de ’89, că nu fac parte din sistem, nouăzeciştii le reproşează tocmai că s-au grăbit să se instituţionalizeze! Revenind la antologia propriu-zisă, se cuvine să zăbovim puţin asupra structurii acesteia: dincolo de prefaţa, oarecum schematică faţă de orizontul de aşteptare (cel puţin în comparaţie cu ditamai studiul introductiv al lui Gheorghe Crăciun la Competiţia continuă. Generaţia 80 în texte teoretice, Vlasie, 1994, cu care trebuie pusă în ecuaţie; dar şi raportată la cele două texte teoretice ale sale, antologate de aceasta din urmă), din care reţinem liniile directorii ale poeziei optzeciste (poe-

zia „textului”, poezia „cotidianului”, poezia „metafizicului”, poezia „nevrozei”), se remarcă o construcţie foarte solidă axată pe doi vectori, „lunedist” (Mircea Cărtărescu, Romulus Bucur, Traian T. Coşovei, Bogdan Ghiu, Florin Iaru, Mariana Marin, Viorel Padina, Daniel Pişcu, Petru Romoşan, Matei Vişniec, Călin Vlasie; să mai amintim că şi Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea şi Simona Popescu, pe atunci liceeni, au citit la Cenaclul de Luni) şi „echinoxist” (Ioan Moldovan, Ion Mureşan, Viorel Mureşan, Aurel Pantea, Marta Petreu), cu o mai (nemeritat) modestă excrescenţă moldavă de la „Opinia studenţească” şi „Dialog”-ul ieşene (Liviu Antonesei, Nichita Danilov, Aurel Dumitraşcu) şi un „corp străin”, dacă nu cumva unul „astral”, în persoana lui Cristian Popescu, liderul incontestabil al celor de la Nouăzeci. Alte nume – extrem de puţine când e vorba de precursori (şi evocate într-o ordinea şi ea grăitoare: Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Emil Brumaru sau Gellu Naum) – formează o „bancă de rezervă” mult prea generoasă (am numărat 48 de poeţi la grămadă, într-un singur aliniat, cărora li se adaugă alţi 14 basarabeni, unii mai mult decât discutabili, din aliniatul imediat următor, un nume fiind transcris greşit – Sorin Bălteanu în loc de Lorina Bălteanu), iar schimbările „post pe post” se pot opera oricând, dacă nu cumva au şi fost făcute de evoluţia autorilor în următorul deceniu (Adrian Alui Gheorghe, Octavian Soviany, Magda Cârneci, Lucian Vasiliu, Mircea Bârsilă ş.a. sunt autori de prima linie; cât priveşte singurala Judith Meszaros, doar Cristian Popescu i se poate alătura). Altfel spus, se mizează pe nucleul dur al generaţiei, y compris la capitolul număr de texte/pagini, fără a se uita totuşi de cele două aripi (repet: inegale), ardelenească şi moldavă, fiecare cu poetul ei far, clujeanul Ion Mureşan şi ieşeanul Nichita Danilov. (Şi iarăşi – cât de bine s-ar fi înscris basarabeanul Eugen Cioclea, debutat în 1988 cu Numitorul comun, în toată această schemă! Altminteri, puţină lume ştie că, înainte să ajungă la Vlasie, Antologia poeziei generaţiei ’80 i-a fost propusă editurii Hyperion din Chişinău, urmând să conţină şi un desant basarabean, şi doar neaşezarea vremurilor de atunci a făcut să-i scape această formidabilă ocazie de a se sincroniza din mers cu procesul literar din Ţară; mde, eram în epoca podurilor de flori…) Recitind textele propriu-zise, izbeşte întâi de toate noutatea discursului unor autori care dau tonul generaţiei – oricât de „îndatoraţi” ar fi lui Mircea Ivănescu sau Leonid Dimov (mai degrabă lui I.L. Caragiale, cel puţin în cazul lunediştilor) –; se simte din prima că odată cu ei se deschide

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 27

un nou ciclu poetic, unul pe care o singură generaţie nu-l poate epuiza, de unde poeţii din imediata lor vecinătate – mă refer la câteva voci importante ale generaţiei şaptezeci: Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu, Ion Mircea, dar şi Mircea Dinescu – mai degrabă buclează cu brio paradigma interbelică (după ce că generaţia şaizeci reînnodase firele tradiţiei, rupte cu brutalitate în deceniul cinci, al proletcultismului total). Lucrul acesta este cu atât mai remarcabil, cu cât democratizarea limbajului optzecist vine într-un deceniu al re-stalinizării, ce se va încheia prin interzicerea unor cărţi/autori pe care regimul îi purtase altădată pe braţe (Ana Blandiana, Mircea Dinescu). Vocabularul şi el este unul al străzii, unul însă mediat de o solidă cultură filologică şi nu numai; altfel spus, oralitatea şi livrescul îşi dau mâna, cu măsură în cazul majorităţii, şi dând peste cap toate convenţiile, la Florin Iaru (redactată-n dublu registru, cu un debut à la Voronca şi încheindu-se ca un banc cu Bulă, Adio. La Galaţi mi se pare o capodoperă). Parodicul îşi vâră şi el coada, atât la rez-de-chaussée-ul vorbirii curente, cât şi la nivel de viziune (O seară la Operă, de Mircea Cărtărescu, numărându-se printre marile poeme ale anilor ’80), ca şi cum tot scotocind prin biblioteca „Abaţiei” (alias, România ceauşistă), anume optzeciştii au pus mâna pe tratatul lui Aristotel despre râs, atât de bine ascuns, pe când predecesorii lor şaizecişti & şaptezecişti au trebuit să se mulţumească doar cu lecturi grave (nu-i vorba, şi lui Marin Sorescu, şi lui Mircea Dinescu îi place să se amuze, dar o fac mai degrabă în colţul gurii, pândind reacţia autorităţilor, care altminteri se şi autosesizează la un moment dat, în cazul amândurora). Exact ca-n debutul romanului de sertar al lui I. D. Sârbu Adio, Europa, poezia optzecistă este anunţată de un hohot de râs, unul pe faţă, molipsitor, de nestăvilit, la fel cum, revenită la uneltele sale, în anii ’50, lirica generaţiei „luptei cu inerţia” începe prin a plânge („Mănânc şi plâng. Mănânc”). Or, se ştie – atunci când la represiune se răspunde prin râs, de unde autorităţile se aşteaptă la smiorcăieli şi cereri de îndurare, chiar nu mai e nimic de făcut. În acest sens, un titlu ca Înnebunesc şi-mi pare rău capătă valoare de (contra-)manifest, şi deci nu poate fi nicidecum acceptat de sistem, care mai degrabă se va preface că nu înţelege cadrul de referinţă al unui poem cum este Corabia lui Matei Vişniec, decât să se lase luat în derâdere de fitecine. De unde cultura oficială şi chiar cea de stadioane aduce tot mai mult cu Casa Poporului, poetul optzecist pare să trăiască în Palata nr. 6, al cărei purtător de cuvânt este (cu bătaie lungă, versul lui Ion Mureşan din Înălţarea la cer: „În ultima vreme scrisori tot mai

insistente îmi cer să hotărăsc vârsta la care voi înnebuni” – subl. mea). Să fiu înţeles – nu râsul în sine conferă valoare acestei poezii, adeseori grave, el are însă un efectul eliberator; odată cu atitudinea (nu tu: „Alinierea! Drepţi!!!”, ci: „Pe loc repaus!”), se de-crispează şi limbajul, dar şi feţele poeziei – măştile unor poetici ermetice sau de limbaj cad una după alta, lăsând loc unor expresii fireşti (se râde pe faţă, se plânge pe bune, iar uneori se şi moare deadevă). Abia după această cură de sănătate (mintală), se pot construi universuri lirice distincte; doar că de-acum încolo intrăm pe tot atâtea proprietăţi private. Pe cât de monolit-unitară pare a fi, văzută din exterior, poezia generaţiei ’80 (y compris, cea din Antologia… lui Muşina), la o lectură atentă se disting câteva poetici de autor – Nota bene: clasamentul propus în prefaţă e unul mai degrabă schematic –, datorate unor „personalităţi poetice ireductibile”: „outsiderul” Mircea Cărtărescu ia faţa lui Traian T. Coşovei şi Florin Iaru pe terenul de joacă al acestora din urmă; tot aşa cum Alexandru Muşina, unul dintre cei Cinci, se arată a fi un poet de prim-plan odată cu Budila-Express; Nichita Danilov este tot mai singular în parohia lui; Liviu Ion Stoiciu ridică la putere mitologia personală; Mariana Marin dă o Est Etică în care se regăsesc liniile de forţă ale generaţiei; Romulus Bucur, pe de-o parte, şi Aurel Pantea, pe de-alta, sunt doi caligrafi desăvârşiţi, primul al scrisului propriu-zis, şi ultimul al angoaselor subliminale; Marta Petreu, la un pol, şi Simona Popescu, la altul, transcriu experienţe de viaţă diametral opuse, de femeie-vampă prima, şi de fetiţă abia ajunsă la pubertate, cea de a doua; Ion Mureşan dă glas (profetic!) nebuniei, pe când Cristian Popescu o domesticeşte, bagatelizând-o; Matei Vişniec coboară funambulescul în cotidianul cel mai banal; Ion Stratan foarţează scriitura etc., etc. Din păcate, selecţia textelor îi depunctează pe unii şi-i favorizează pe alţii, cel puţin din punct de vedere al evoluţiei ulterioare (Aurel Pantea are nepermis de puţine pagini faţă de Caius Dobrescu, să zicem; altminteri, în chiar anul apariţiei Antologiei…, primul scoate Negru pe negru, unul dintre volumele de referinţă ale generaţiei ’80); ca să nu mai spun că Paul Grigore poate fi oricând înlocuit cu Octavian Soviany (sau Emil Hurezanu sau Augustin Pop sau Andrei Zanca – lista rămâne deschisă). Nu că „împroprietărirea” cu asupra de măsură a unora şi parţiala „expropriere” a altora ar schimba din temelii relieful generaţiei, dar o mai dreaptă aşezare în teren ar fi fost de dorit – la urma urmei, înainte să treacă prin Braşov, una dintre axele poeziei optzeciste s-a trasat via Piatra Neamţ (cu onestitatea-i caracteristică, antologatorul aminteşte în prefa-

28 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

ţă de „colocviile de poezie de la Sighişoara şi Piatra Neamţ”), de unde este selectat doar regretatul Aurel Dumitraşcu (nu aş vrea să cred că din motive sentimentale!), lăsându-se pe dinafară Adrian Alui Gheorghe (nu-i bai, acesta se va regăsi pe „lista lui Manolescu”, de data asta în colecţia Canon a editurii lui Muşina). Mă tem însă că niciun arpentor nu ar fi în stare să mulţumească pe toată lumea, şi oricum trebuie luată în calcul şi calitatea solului (cernoziom curat, Poemul despre poezie, al lui Ion Mureşan, de doar 5 versuri; la fel şi M.M. al Marianei Marin, de citat cap-coadă: „Liniile din palma mea stângă/ seamănă uimitor cu cele din palma mea dreaptă./ Nu ştiu ce înseamnă pentru chiromanţi asta./ E ca şi cum aş fi venit pe lume în rugăciune”), şi proximitatea/distanţa faţă de principalele axe de comunicaţie (lunediştii sunt de departe favorizaţi, în dauna echinoxiştilor sau a aripei moldave), şi de suzeranul pe a cărui „moşie” li s-a repartizat lotul de pământ (Manolescu versus Marian Papahagi & Ion Pop versus Al. Călinescu), şi câte şi mai câte. Fără a fi demarcate cu stricteţe, „plăcile tectonice” ale celor trei mari areale sunt inegale atât ca suprafaţă (partea leului îi revine neîndoios Bucureştilor, gruparea braşoveanu gravitând oarecum în jurul capitalei), cât şi raportate la „nivelul mării” (Dealurile Clujului şi Dejului, Coasta Iaşilor şi Câmpia Vlăsiei). Şi dacă tot am trecut dintr-un plan (orizontal) într-altul (vertical), force est de constater că adevăratul relief, de curbură carpatică, al Antologia poeziei generaţiei ’80 îl dau cele câteva poeme de vârf, nu doar ale desantului în cauză, ci ale poeziei româneşti postbelice, de la O seară la Operă a lui Mircea Cărtărescu la Budila-Express al lui Alexandru Muşina, fără a uita de Nouă variaţiuni pentru orgă ale lui Nichita Danilov, Adio. La Galaţi ale lui Florin Iaru, Înălţarea la cer şi Izgonirea din poezie ale lui Ion Mureşan sau Corabia lui Matei Vişniec. Cât despre antologia Portret de grup, revista Vatra i-a consacrat un număr special, prin ’96-’97 – dar, sigur, ar merita recitită cu ochi proaspeţi acum, când din cei 20 de autori incluşi, doar câţiva au confirmat (numele lor – Vasile Gârneţ, Nicolae Popa, Grigore Chiper, Irina Nechit, Nicolae Leahu – se regăsesc în alte antologii generaţioniste, şi nu numai, din Ţară şi din străinătate). Poeţii au ritualuri şi fel şi fel de obişnuinţe ciudate de a invoca muza… Aveţi ritualuri scriitoriceşti? Adică aşteptaşi un moment al zilei ca să scrieţi, sau – eu ştiu – credeţi că o stare de euforie ademeneşte poezia să iasă precum un duh din trupul poetului?...

Preluând un clasament al lui Alexandru Muşina, care împărţea scriitorii în câteva mari categorii: vânători, păstori, agricultori & culegători, cred că sunt câte puţin din toate, cu o precizare importantă, în funcţie de genul abordat – aşadar, sunt poet-vânător, prozatoragricultor & culegător, traducător-păstor etc., etc. Mi se întâmplă să „pândesc” – uneori, cu lunile! – o idee poetică; îndeplinesc, de-a lungul anului (-ilor!), toate muncile agricole, şi mai şi umblu „la cules” pe unde apuc, scriind la roman (Ţesut viu. 10 x 10 mi-a luat nu mai puţin de 14 ani, răstimp în care am tradus la greu câţiva mari istorici francezi, iar ca bonus – am scris Arme grăitoare!); plec – zilnic, la oră fixă! – în transhumanţă, atunci când tălmăcesc cutare sau cutare carte. Sunt un om îngrozitor de disciplinat, ceea ce-mi permite să „acopăr” mai multe domenii – pe lângă cele enumerate mai sus, am de 9 ani o rubrică la Radio Europa Liberă, „Carte la pachet”, iar din 2009 şi un blog pe siteul REL, fără a uita de munca de redactor-şef al editurii Cartier. Bref, nu simt nevoia unei „stări de euforie” câtă vreme am o motivaţie – mi s-a întâmplat însă s-o pierd, motivaţia, şi atunci doi ani nu am scris nici un vers! Cum e trecerea asta de la maşina Erika la laptop… Nu vă este dor de foaia mai galbenă şi ticăitul maşinii? Ştiu că maşina de scris, pe care aţi avut-o în tinereţe, aţi botezat-o: Yorika – ba chiar apare şi într-un poem, „Capiştea”, din volumul Cel bătut îl duce pe Cel nebătut… Am hrănit-o din palmă, pe Erika mea scumpă (de ce scumpă? fiindcă am plătit-o de două ori: prima dată când am cumpărat-o, la Moscova, şi a doua când i-am schimbat „dantura” cu litere româneşti, deja la Chişinău). Cum scriam deja „de-a latul”, trebuia să culc foaia A4, şi oricum unele versuri treceau dintr-un rând în altul. (În acest sens, ordinatorul mi-a rezolvat o problemă – pot să-mi aleg corpul de literă ca să nu-mi frâng versul!) Intuind că într-o zi va trebui să mă despart de ea, am „înveşnicit-o” într-un poem, Capiştea, reluat în mai multe antologii, personale sau de grup. Am şi astăzi o tresărire de inimă când aud – tot mai rar – prin filme ticăitul unei maşini de scris, dar de lucrat la Erika mea nu aş mai fi putut lucra. Mai cu seamă romanul – „în 3D”, cum a spus, în unanimitate, presa literară – şi-a revendicat o altă „logistică”, chit că primele capitole tot la maşină le-am bătut… Sunteţi redactor-şef la CARTIER, o prestigioasă editură din Chişinău… Să ne imaginăm că un editor, îndrăgostit de poezie până

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 29

peste cap, ia decizia să realizeze un atlas poetic universal şi că dumneavoastră aţi fi invitat să faceţi parte din acest atlas cu un singur poem. Ce poem aţi recomanda? Ce poem aţi vrea să rămână, prin acea antologie-atlas, ca fiind specific omului, poetului Emilian Galaicu-Păun? Dacă mă întrebaţi lucrul acesta acum zece ani, aş fi răspuns, fără să ezit: “VAcA~ “; prin 2011, când puneam la punct o foarte exigentă antologie personală, a-z.best, Arc, 2012, aş fi optat pentru iov & vio; azi înclin să cred că Apa.3D (între timp, poemul a apărut într-o antologie germană, în traducerea lui Gerhardt Csejka) reprezintă, ca să zic aşa, Oda mea în metru antic. Nu sunteţi doar poet şi editor, ci şi eseist, traducător – nu de beletristică, ci de eseu –, jurnalist, prozator, altfel spus, un om polivalent. Şi totuşi am sentimentul – fie când citesc proză, fie când citesc simple articole, fie când vă citesc poezia – că vă recunosc un stil, care s-a impus în toate activităţile. Bunăoară, elemente de construcţie poetică sunt întâlnite în proză, apoi starea de alertă şi continuă conectare la subiect, stare întâlnită în proză este găsită şi în articolele de presă (polemice, de atitudine, de studiu etc.), iar traducătorul pare sa aibă ceva din fiecare… Dar aţi şi răspuns oarecum la întrebare, recunoscându-mi „un stil”. Asta este – tot ce fac, încerc să fac „cu stil”, iar activităţile mele converg spre un tot întreg unitar; aş adăuga doar că, nu atât omul de litere Em. G.-P., cât omul de cuvânt cu acelaşi nume are cea mai mare trecere în ochii mei (& ai contemporanilor). Revenind însă la scrisul propriu-zis, cred că mereu am avut un ochi de ceasornicar atent la felul în care se imbrică (în strâns!), punând în mişcare maşinăria versului, cuvintele, şi altul de „arhitect al viziunii” în stare să cuprindă dintr-o privire întreg ansamblul. Altfel spus, mi-am gândit cărţile ca pe nişte catedrale gotice (de unde şi luxurianţa barocă a stilului), apoi ca pe nişte zgârie-nori (de unde şi aşa-zisul postmodernism al meu, cât o fi fiind acolo), raportând fiecare detaliu la câmpul semantic al textului, dar şi la arhitectura cărţii per ansamblu (de la succesiunea poemelor, la punerea lor în pagină; un tânăr critic, Maria Pilchin, m-a numit chiar „un Paginini basarabean”). Lucrând în două registre – al proximităţii, în care să-ţi pui în valoare calităţile de orfevru, şi al perspectivei, în care să-ţi dezvolţi suflul vizionar –, am învăţat să folosesc avantajele fiecăruia, iar de la un moment încolo să le şi forţez limitele, încer-

când o „sinteză imposibilă”. Provenind dintr-o zonă „calamitată lingvistic” (subtilă, observaţia lui Ioan Moldovan: „…încât a citi textele sale reclamă cititorului o atenţie straşnică, cum şi o pregătire «profesională» de genul celei pe care o solicită textele unor Şerban Foarţă sau Luca Piţu. Emilian Galaicu-Păun este un Ochilă şi un Păsări-Lăţi-Lungilă care au în vedere şi în acţiune tărâmurile vizibile ori ascunse ale limbii române”), instinctiv am mizat totul pe limbaj încă pe când scriam la Abece-Dor, dar abia odată cu redactarea poemului şi am îmbrăţişat o poetică-asemenea leprosului… – text apărut în premieră în antologia Portret de grup – aş putea să spun că mi-am intrat în mână, el fiind „patul germinativ” al volumului Yin Time, Vinea, 1999, chiar dacă din p.d.v. cronologic l-au precedat alte câteva. (Aş numi această scriitură-palimpsest „Unul-adunat-Împreună” – aşa i se spunea, în Egiptul Antic, zeului Ra!) Într-o primă fază, de apropriere a spaţiului A-4, s-a lucrat „pe orizontală”, desfăcându-mi versul din stinghiile sonore (asta şi graţie anapestului, coloana vertebrală a majorităţii poemelor deatunci încoace), încât să umple oglinda paginii; apoi s-a trecut la construcţia pe verticală (mare noroc de engambament, scara mea de incendiu!), coordonatele temporare definind textul atât din p.d.v. „tematic”, cât şi „formal” (iertemi-se această dihotomie pur şcolărească, dar nu am una mai bună la îndemână). Altminteri, fiecare volum a avut propriul său cronotop (cu accentul pe topos, în cazul Levitaţii-lor... şi, parţial, al Cel-ui bătut…, şi pe Cronos, de la Yin Time la Arme grăitoare), în ciuda unei scriituri mai mult sau mai puţin coerente & egale cu sine – drept care stă mărturie antologia de autor a-z. best, Arc, 2012, în care poemele (48 la număr + un haiku, pe clapeta a doua) vin otova, fără să mai specific care şi din ce volum este. Cât despre traduceri, aş zice, parafrazându-l pe Kogălniceanu, că ele nu fac o literatură, ci… două sau mai multe! Gândiţi-vă doar că, graţie măiestriei unor Sorin Mărculescu, Mircea Ivănescu, Emil Iordache, Şerban Foarţă, fără a le uita aici pe distinsele doamne Irina Mavrodin şi Nora Iuga, astăzi se poate vorbi, cu cărţile pe masă, despre Spuma zilelor, Ulise, Moscova – Petuşki, Album de versuri (de Stéphane Mallarmé), În căutarea timpului pierdut, Pianista (lista rămâne deschisă!) drept tot atâtea realizări ale literaturii române contemporane. Meritele mele în acest domeniu ţin mai mult de dreptul seniorului: am tradus – în premieră absolută! uneori la doar câteva luni de la apariţie versiunii originare – tratate pe care mi-ar fi plăcut să le citesc (Istoria diavolului, de Robert Muchembled, Cartier, 2002), sau să le scriu (întreaga serie Michel Pastoureau, de la O

30 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Cartier, 2004, la Negru. Istoria unei culori, Cartier, 2012). Exceptând O istorie a continentului european, de Jean-Michel Gaillard şi Anthony Rowley, pe care mi-a pus-o în braţe, într-un moment de inspiraţie, Gheorghe Erizanu, directorul editurii Cartier (se vede că a avut mâna uşoară – traducere mea va fi distinsă cu Premiul Uniunii Latine), toate celelalte titluri le-am ales chiar eu, deşi într-un caz – e vorba de Jurnal de doliu, de Roland Barthes – am senzaţia că opera m-a ales pe mine (întocmai marelui semiolog francez, am avut şi eu o fiinţă care mi-a marcat viaţa, bunică-mea Emilia; în anul în care publicam la Cartier Jurnal-ul de doliu, bunică-mea ar fi împlinit 100 de ani!). Totodată, ţin să precizez de la bun început că, vorbind rusa de mic copil, nu m-a tentat niciodată să traduc din „limba lui Puşkin” (o singură dată am făcut-o totuşi, tălmăcind 5 poeme de Boris Pasternac, pentru o antologie, se pare – cu succes), poate şi deaceea că, dacă ar fi să-l credem pe Goma – vezi Gherla – basarabenii au faimă de „tălmaci de rusească”. Or, eu traduc din franceză, şi doar cărţi „la zi”. Sunt un gurmand în acest sens, dornic de prospătură. Această experienţă m-a ajutat teribil atunci când dădeam „lustrul final” romanului Ţesut viu. 10 x 10, unde trecerile de la o limbă la alta („De ce traduci – prin notele de subsol – expresiile şi citatele din rusă, nu şi pe cele din franceză?”, mă întreba într-un interviu Mihail Vakulovski; nu-ţi voi spune ce i-am răspuns, dă-mi voie doar să-l citez pe Şerban Foarţă, a propos de roman: „Una din cheile misterului excelenţei unor asemenea cărţi bănui că este bilingvismul. Or, tu eşti bilingv, ba chiar trilingv (dacă adăugăm şi franceza). De unde o tensiune subreptice, o dilemă (câteodată dureroasă), un barochism contradictoriu şi superb, – pe care monogloţii nu le au”) funcţionează pe post de galerii (cu oglinzi!) între comunităţi (moldovenească-rusească, dar şi rurală-urbană), civilizaţii (de răsărit-occidentală), lumi (noastră-ceea lume). Fără să am vreo teorie specială, şi nici cine ştie ce reguli – decât că cele 2 versiuni, originală şi tradusă, trebuie să alcătuiască un fel de bandă a lui Moebus –, mărturisesc că sunt şi produsul cărţilor traduse, iar în ultimă instanţă tot operând varii selecţii, se pare că am dat de toţi atâţia „heteronimi” ai mei (Barthes, Muchembled, Pastoureau). Pe de altă parte, ca o continuare la asta mai pot spune că am observat o preocupare constantă faţă de cititor, pregătindu-l, aşternându-i în faţa ochilor un soi de hartă de lectură, lucru întâlnit mai curând la critici, eseişti şi la hermeneuţi. De fapt, Dvs. semnaţi

şi articole de cronică literară. Cât de important este pentru un autor să cunoască sau să aprofundeze domeniul criticii? Se simte în mai toate textele dumneavoastră o stare ”en garde” faţă de text… Fiind conştient că majoritatea textelor mele sunt „cu cheiţă”, sau dacă vreţi, cu PIN cod, am grijă să presor pe drum suficiente „urme”, din care se şi compune, în ultimă instanţă, „cifrul” poemului sau romanului. Adevărul e că am învăţat foarte mult despre receptarea operei scrise în perioada când ţineam lunar o rubrică de cronică literară la Vatra (în anii 1992-1999), texte care au alcătuit volumul Poezia de după poezie, Cartier, 1999. (După 2000, am „recidivat” în mai multe rânduri, dar numai în cazul unor autori/titluri ce m-au surprins, în bine sau în rău.) Referitor la starea „en garde” faţă de textul scris, al meu sau al altcuiva, mărturisesc că mă ajută să mă menţin în formă – asta pe lângă lecturile la zi. Şi graţie spiritul critic, stăm acum de vorbă… Chiar şi romanul Ţesut viu. 10 x 10 debutează cu o astfel de hartă, prin „Mic îndreptar de lectură”… Vă temeţi să nu pornească, din start, vreun cititor „pe arătură”? Mi-i în grijă să ştie exact ce-l aşteaptă – nu atât „un galop de sănătate” (pentru asta există Coelho sau, ca să revenim pe plaiurile noastre mioritice, Nicolae Dabija, cu Temă pentru acasă), cât o lectură participativă, ce te solicită total. Plus que ça, tocmai am rescris – în vederea ediţiei a doua, prima epuizându-se chiar în aceste zile – acel „Mic îndreptar…”, spre a da un plus de precizie „topografiei” romanului, care este nu atât cartea vieţii mele, cum s-a tot spus, cât cartea morţilor dragi. Reaşezarea textului per ansamblu – Summary [dressed] trece în faţă; după „Cuprins”, se adaugă un „Columbar” al personajului etc. – se face tot ca să „fluidizez” lectura, chiar dacă se înaintează împotriva curentului, sărind „pragurile”, asemenea somonilor ce se reproduc şi mor la izvoare. Ca să zic aşa, romanul acesta e scris dinspre sfârşit spre început – musai deci să fie citit în oglinda retrovizoare! Ţesut viu. 10 x 10, publicat în 2011 la CARTIER, a fost bine primit de critica literară şi nu numai. A obţinut câteva premii din parte unor festivaluri şi instituţii literare. Cât de important este pentru Dvs. – şi, în general, pentru un scriitor – premiul literar? Există unii scriitori angajaţi mai mult în competiţiile literare decât în scrierile lor?

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 31

Nu-s „abonat” la premii (şi nici n-am mare stimă pentru confraţii „vânători” de distincţii; singura competiţie adevărata e cu tine însuţi!), chit că le-am obţinut în toate domeniile de activitate – poezie, proză, eseu, traducere –; m-a bucurat însă în mod deosebit receptarea romanului, poate şi de aceea că statutul meu de poet era ca şi „bătut în cuie”, iar cel de prozator – mai degrabă anunţat (prin Gesturi. Trilogia nimicului, Cartier, 1996). O dată în plus, amintesc aici că printre „suporterii” Ţesut-ului se număra şi Gheorghe Crăciun, care apucase să citească şapte din cele zece capitole, ba chiar – mărturisea dânsul – s-ar fi prins să-mi fie redactor de carte, dacă-l iartă boala. Din nefericire, nu l-a mai iertat – dar spiritul lui pluteşte, dacă nu cumva chiar veghează, deasupra acestei scrieri! Haideţi să mai poposim asupra acestui roman, Ţesut viu. 10 x 10, asta deoarece ştiu că are o poveste ce i-ar putea interesa pe cititorii Zonei. Aţi lucrat la el mai bine de 14 ani. Într-un interviu cu M. Vakulovski spuneţi: „l-am purtat cu mine, ca pe-o cocoaşă/ca pe-un marsupiu (la alegere) oriunde m-aş fi dus (…) dintre toate lucrările mele, romanul Ţesut viu. 10 x 10 constituie chiar mărturia nu atât a unei vocaţii literare (în acest sens, volumele mele de poezie sunt – vorba vine – mai grăitoare!), cât umane”. În fond, romanul acoperă ultimii 40 de ani, mai exact perioada de la moartea lui Iuri Gagarin, în 1968, şi ajunge cu pasaje referitoare la evenimentele din 7 aprilie 2009 din Chişinău… Exact – sunt cei 40 de ani pe care orice popor trebuie să-i „rătăcească” prin Pustie, înainte de a ajunge pe Tărâmul Făgăduinţei. Cu toate acestea, ţin să precizez că nu-i vorba de un roman istoric, şi nici de o scriere autobiografică – cartea e, înainte de toate, un construct. Unul eclectic, cu faţadele lui baroce, dar şi de „beton & sticlă”, acolo unde nu domină griul arhitecturii sovietice – „modulele” lui, zece la număr, sunt interşanjabile, ca faţetele renumitului cub Rubik. Ce mă interesează e să compun, printr-o serie de mişcări, o frescă în 3D, un puzzle în continuă schimbare, un palimpsest în care toate straturile ar ieşi rând pe rând la suprafaţă... Exact – dincolo de povestea romanului, cartea în sine e un obiect ce ar putea constitui un interes deosebit. O dată, pentru că felul în care-i scrisă dă în vileag un construct eseistic, „cu premeditare”, din care rezultă că postmodernismul nu e pe moarte, că dimpotrivă se pot face experimente în continuare, în tonul inaugurat încă de avangardă. Apoi, ar putea

interesa pe biografişti, pe analiştii istorici, până şi pe poeţii care nu se înspăimântă că rândul de vers nu se termină la capătul foii, ci continuă ca un bumerang şi în alte pagini. După cum spuneam mai sus, înainte de toate, romanul este un construct pe câteva paliere, cu scări ce coboară şi urcă în fel şi chip ca-ntr-o celebră gravură de Escher, în ideea că lumile – de sus/de jos, asta/aia, paralele/ întrepătrunse, reale/virtuale etc. – comunică între ele. Punerea în pagină – de la luarea părţilor componente ale naraţiunii în paranteze, după principiul păpuşii ruseşti, la răsturnarea acestora, la care se adaugă şi pagina-plombagină cu poemul „Carte nu ştié…” în „negativ” –, dincolo de aspectul ei pur formal, are un rol structural aparte: fasonează faţadele, foarte diverse (în acest sens, Ţesut viu. 10 x 10 este un fel de KunstHaus Wien de Ch-ău). Alt truc tehnic îl constituie cele câteva „Lecţii…” (despre dorinţă, scris, credinţă, Marea Migraţiune a popoarelor), ce funcţionează pe post de „cabine de ascensor” în interiorul fiecărui capitol. Sigur, există şi numeroase simetrii ascunse, întreg romanul funcţionând ca un tub cu oglinzi – de telescop sau microscop, în funcţie de ce anume cauţi să surprinzi, mişcările lumii interioare ale unor personaje sau însemnele epocii. Ca să nu mai întind vorba, fac trimitere la erudita cronică a lui Eugen Lungu din Sud-Est, nr. 2/2012, în mod special la secţiunea „Gadgeturi”, cu precizarea că nici domnia sa nu le-a enumerat pe toate, ci doar pe cele aflate (aşezate cu intenţie) la suprafaţă. Adevărul este că forma-i una cu conţinutul – după cum remarcă şi romancierul Alexandru Vlad: „Oricare din strategiile de lectură recomandate de autor în «Îndreptarul» său am adopta, până la urmă constatăm că Ţesut viu. 10 x 10 de Em. Galaicu-Păun este un origami literar, aşa cum Rayuela lui Cortazar ar fi un şotron literar. (…) Textul devine propria lui miză, ai cu el o relaţie osmotică, citim cu conştientul şi subconştientul oarecum concomitent (subconştientul este de-a dreptul provocat!), notaţia se transformă în joc de cuvinte, imediat ce şi-a împlinit prima menire, strălucirea se recuperează în fosforescenţă. Astfel, în carte se perindă sintagme şi titluri cunoscute (probabil şi unele necunoscute) care dau lecturii şi un etaj mnemotehnic. Îţi vine greu să păstrezi distanţa dintre demersul auctorial şi cel lectural. Dar asta face parte din miza cărţii. Ţesut viu. 10 x 10 este un tur de forţă şi presupune o lectură infinită, pe cât te ţin puterile”. Acum, că ediţia întâi tocmai s-a epuizat, sper să-i „ţină puterile” pe cititorii mei şi de-acum înainte, la relectura cărţii, într-o ediţie revăzută şi (mult) adăugită.

32 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

Am observat, în ultima perioadă, că din Republica Moldova vine o generaţie tânără fără precedent, cu poezie şi proză de mare forţă. Pe unii dintre ei chiar i-am văzut publicaţi la editura CARTIER în colecţia pe care o coordonaţi, Rotonda, pe alţii i-am văzut debutând – şi trăind – în România: Dumitru Crudu, fraţii Alexandru & Mihail Vakulovski, Savatie (Ştefan) Baştovoi, Andrei Garmaţ, Liliana Armaşu, Diana Iepure, Aurelia Borzin, Silvia Goteanschii, Anatol Grosu, Daria Vlas şi mulţi alţii… Lista mea de tineri foarte înzestraţi începe cu Aura Maru, actualmente studentă la Berlin – volumul ei de debut, când va fi să-l scoată, are să schimbe relieful poeziei de ultimă oră (şi nu numai!). Ar mai fi câteva nume, vă las să le descoperiţi cărţile rând pe rând – 3 ml de Konfidor, de Ion Buzu, sau Un spaţiu blând, care mă primeşte cum m-ar îmbrăţişa, de Alexandru Cosmescu. Îi urmăresc cu mare atenţie, unora le-am fost redactor de carte, cu câţiva dintre ei sunt „per tu”… Mizez pe ei! În final, ne întoarcem iar la generaţia `80. Ce viitor are aceasta? În ciuda faptului că unii se dezic de ea, alţii vin cu volume inedite, atât în zona poeziei/ prozei, cât mai ales în zona eseului şi studiului literar. Amintesc aici câţiva autori optzecişti care în ultimii ani au dat titluri noi: Matei Vişniec, Nichita Danilov, Radu Florescu, Liviu Antonesei, Liviu Ioan Stoiciu, Mihail Gălăţanu şi mulţi alţii. …şi să nu-l uităm nici pe regretatul Alexandru Muşina, al cărui volum Regele dimineţii, Tracus

Arte, 2009, este de-o vitalitate & prospeţime redutabilă. Departe de mine ideea că generaţia ’80 ar fi astăzi în avangarda procesului literar, nici măcar nu ştiu dacă se mai poate vorbi despre un „desant optzecist”, totuşi nu pot să nu remarc că mai mulţi autori de cursă lungă – pe lângă cei enumeraţi, i-aş adăuga pe Magda Cârneci, Romulus Bucur, Traian T. Coşovei, Gellu Dorian, Adrian Alui Gheorghe, Ion Mureşan, Mariana Codruţ, Lucian Vasiliu (lista rămâne deschisă) – sunt fie „lunedişti”, fie „echinoxişti”, fie aparţin aripii moldave a generaţiei. Aşadar, Competiţia continuă!... Iaşi – Chişinău, august – decembrie 2013

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 33

u ce îţi (mai) aminteşti? Tu ce ai de spus despre cum a fost atunci? Acest spectacol nu-i decât unul dintre documentele posibile, dar, pentru a răspunde unor asemenea întrebări, recomand să fie consultat, atât de tineri, cât şi de cei care îşi amintesc (ba chiar şi de cei ce-au uitat) perioada comunistă. Gianina Cărbunariu s-a lansat deja în Occident prin teatrul documentar pe care îl practică, cercetând prin spectacolele sale trecutul recent al românilor (comunismul, acţiunile fostei Securităţi, colaboraţionismul, dizidenţa) şi, implicit, problema traumei. Lucian Dan Teodorovici, atras de teme similare, pare înclinat înspre ceea ce numesc un teatru-document, i.e. temeinic informat - de la cum se desfăşura o vizită de lucru a Conducătorului şi până la bancurile savuroase împotriva sistemului. De asemenea, un document scenic serios argumentat - opţiunile de scenariu,

T

34 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

jongleriile cu tehnici regizorale de film ale anilor ’60, modul în care secvenţele sunt conduse şi ordonate prin flashback sunt justificabile - şi atent (poate uneori excesiv de precaut) construit ca spectacol. Dacă teatrul documentar este dramatic, dar bazat pe realitatea fluctuantă a mărturiilor istorice, teatrul-document mizează în mai mare măsură pe obiectivitatea istorică şi pe veridicitatea personajelor. În primul caz, scenografia este actuală, frizând uneori bizareria, în cel de-al doilea - realistă, minimală (a nu se citi minimalistă!). Cea mai recentă premieră a lui Teodorovici, o adaptare, este amprentată ca stil, dar nu în totalitate confiscând romanul de la care pleacă, dat fiind tema anunţată: nostalgia comunismului astăzi în rândul românilor. Remarc deschiderea: în intenţie, s-a dorit o critică a respectivei nostalgii, în fapt, nu e decât un pariu între o supravieţuitoare a vechiului regim, o nostalgică, şi un tânăr scriitor cuprins de frenezia de a critica trecutul pe care îl evaluează  negativ (trist, rău/ toxic, viaţă grea, duplicitară etc.). Pariul este, poate, de tip pascalian, numai că, în loc de Dumnezeu, vom avea trecutul recent al românilor: renunţă la toate informaţiile nocive legate de trecut (despre amintiri personale nu poate fi vorba, la revoluţie tânărul scriitor avea zece ani) şi vei avea totul – un subiect despre care să scrii un roman estetic valabil (a idealiza trecutul înseamnă a lăsa în urmă orice traumă, cum ar fi

cea a dispariţiei tatălui protagonistei-povestitor). În caz contrar, dacă vei paria pe insolvenţa trecutului şi pe traumă, te vei alege cu o serie de judecăţi de valoare obiective, dar insuficiente. Din perspectiva Emiliei (o voce duioasă în scenele din prezent, o alta entuziastă, uneori nedumerită, în redarea celor din trecut - Puşa Darie/ Andreea Spătaru), pariul este câştigat, nu atât când tânărul va reuşi să înţeleagă micile bucurii care au schimbat subiectiv istoria mare pentru un suflet de om, cât, mai ales, când se va înţelege că: Nici atunci - ca şi acum, pretutindeni şi oricând - nu era numai rău sau numai bine... Scriitorul Teodorovici exploatează metafora atelierului, simbol pentru oaza în care bunele şi relele interrelaţionează, fără a contamina micile bucurii, chiar dacă furate şi trăite pe ascuns (Paştele pe furiş, vopsitul paturilor, aruncatul ”ţintelor” în portretul centrat şi omniprezent). La care se adaugă o sumedenie de alte detalii despre viaţa povestitoarei în timpul comunismului, dovedind încă o dată buna documentare (o sticlă de Pepsi, un Kent, o masă la restaurant pe care şi-o permitea în fiecare duminică etc.). Ca şi problemă de conţinut, marfa se găsea numai prin intervenţii şi cunoştinţe, nicio consolare în faptul că puterea de cumpărare a banului era mai mare. În acest moment, practica anulează alegoria pariului: preferaţi un buzunar prin care şuieră vântul şi o vitrină apetisantă sau un ban decent şi un

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 35

magazin cu rafturile goale (şi depozitele pline doar pentru unii)? O dilemă fără ieşire, se pare... Revenind la chestiuni de ordin tehnic, constat că regizorul LDT şi-a ales o echipă constantă de actori tineri (Adrian Marele se bazează pe naturaleţe, vervă şi elan; lui Sorin Cimbru îi reuşeşte un rol de compoziţie, dar cam static şi uniform; Andreea Spătaru nu e suficient pusă în valoare; Delu Lucaci ”rezistă”, în sfârşit, la ”scenă mare”, Cosmin Panaite e remarcabil abia la final), la care se adaugă actorii consacraţi (Puşa Darie e neasemuit de îmblânzită; Dumitru Năstruşnicu, dinamic, prezent pe deplin în rol - în plus, prin gesturi aparent minore construieşte un moment de tensiune, cel al Revoluţiei, poate singurul susţinut energetic din întreg spectacolul; Viorel Vârlan se achită în mod onorabil de partitura încredinţată). Regizorul şi-a conturat chiar şi un stil propriu - este urmărit de cross-cutting şi de voice-over. Acţiune simultană în două planuri (scenicextrascenic), voce în spaţiul extrascenic, în timp ce pe scenă se mimează sau voce simulată. Remarc alternanţa şi suprapunerea planurilor printr-o atentă dozare a luminilor. Scenele sunt interconectate corect printr-o convingătoare sincronizare a luminilor, spectacolul e fluid. Apelează chiar şi la mijloace de succes astăzi (actorii iau loc pe scaune între spectatori, fondul sonor lipseşte, pentru ca, după caz, sunetul uneltelor, vocea umană şi, mai mult decât orice, tăcerea să devină sugestivă. De aici, poate, absenţa microfoanelor, un defect tehnic reconvertindu-se într-o virtute, ca mesaj: ce-ar fi să reînvăţăm să şoptim, în loc să urlăm (la TV, în Parlament, între noi...)? În plus, foloseşte pauze semnificative,

filmice (mă mir că spectatorii nu au avut suficient simţ al spectacolului încât să nu aplaude de vreo patru ori înainte de finalul propriu-zis). Mai mult, dacă cei doi interlocutori (nostalgica şi scriitorul în devenire) erau povestitorul trecutului, respectiv, martorul indirect, spaţiul scenic împărţindu-se între trecut (atelierul) şi prezent (întâlnirile şi discuţiile dintre protagonişti) - la final, lucrurile se inversează: de pe scenă, într-o imagine statică, trecutul (de pe scenă, membrii atelierului) priveşte în ochi prezentul şi devine, la rândul său, spectator al celor doi situaţi în primul rând, central, pe scaune. În acest punct, la limita dintre orizontul prezentului şi cel al trecutului, se constituie sensul: nimeni (şi, implicit, toţi) nu a (am) câştigat pariul. Să scriem, fiecare, cartea despre trecut, dar, mai ales, să fim mărturisitorii oneşti ai propriului trecut (bufonul atelierului nu era decât un informator, colega inocentă a nostalgicei a fost absorbită de capitalism, şeful care-i scotea mereu din bucluc a emigrat, secretarul de partid şi-a schimbat pălăria din vechea în noua nomenclatură). Tu ce îţi (mai) aminteşti? Tu ce ai de spus despre cum a fost atunci? Acest spectacol nu-i decât unul dintre documentele posibile, dar, pentru a răspunde unor asemenea întrebări, recomand să fie consultat, atât de tineri, cât şi de cei care îşi amintesc (ba chiar şi de cei ce-au uitat) perioada comunistă. (S/u/înt o babă comunistă, Ateneul Tătăraşi, premiera: 6 decembrie, scenariul şi regia Lucian Dan Teodorovici, o dramatizare liberă după romanul omonim al lui Dan Lungu, distribuţia: Puşa Darie, Dumitru Năstruşnicu, Adrian Marele, Sorin Cimbru, Cosmin Panaite, Delu Lucaci, Andreea Spătaru, Viorel Vârlan, scenografia: Titus Ivan)

36 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

1 Cunoscusem multe fete, avusesem multe prietenii, auzisem de la prieteni sau de la cunoscuţi tot felul de poveşti, una însă mi-a rămas adânc întipărită-n minte. Mi-o povestise unchiul Valentin într-o zi când venise să-l viziteze pe tata. Întâmplarea făcuse ca tata să nu fie acasă în acel moment. Plecase să cumpere ceva. Eu mă pregăteam să merg la o întâlnire şi m-am scuzat, invitându-l să meargă în casă şi să-l aştepte pe tata. — La o întâlnire zici că mergi? ma întrebat el. — Da! i-am răspuns. — Uite, a zis el, când eram de vârsta ta, am luat-o pe coajă. Găsisem una care nu mai putea după mine. Mă solicita întotdeauna să ne întâlnim. Era inteligentă, de-aş fi putut să învăţ de la ea ca de la o profesoară. Şi totuşi nu înţelegeam ce voia. Ce mă ţinea lângă ea era înfăţişarea ei fizică. Numai că, atunci când frumuseţea fizică e partea dominantă într-o relaţie, doar inconştienţa te mai poate ţine să nu vezi abisul din tine. În Pipa fumată pe jumătate, o carte pe care am scris-o, dar încă n-am reuşit s-o public, descriu o parte dintre bucuriile şi tristeţile pe care le-am trăit cât am fost împreună cu această fată. Dar drama am s-o încorsetez între prima şi ultima pagină ale unei alte cărţi. Văzând că mă uitam total nedumerit, a continuat: — Frumoasa despre care vorbesc în carte era o mare actriţă, iar eu n-am ştiut acest lucru la început. — Actriţă? — Actriţă! Dar nu orice fel de actriţă. Nu ca acelea pe care le vezi pe scenă sau pe ecran! Nu înţelegeam ce vrea să spună. Am deschis poarta să ies, şi el mi-a făcut semn să mă opresc, adăugând: — Târziu, mi-am dat seama că de la acea actriţă am învăţat multe. Unora le-am povestit acest lucru, dar au crezut că nu-i nimic

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 37

mai mult decât fantezie. Ionescu, vecinul vostru, ştii ce mi-a spus după ce i-am destăinuit ce a stat la baza cărţii Pipa fumată pe jumătate? Am vrut să-i spun că nu ştiu ce a zis Ionescu, dar el a continuat, imitând felul peltic de a vorbi al lui Ionescu: — „Fumează tu aceste lucruri, Valentine, şi lasămă-n pace!” El a crezut că nu făcusem altceva decât să-i spun o poveste pe care mi-aş fi imaginato. Văzând că fac câţiva paşi, m-a întrebat surprins: — Te grăbeşti? — Nu, nu mă grăbesc! Ne întâlnim în faţa Ateneului. Cine ajunge primul aşteaptă. — Atunci du-te mai târziu, dacă vrei s-o vezi cu altul, a spus el râzând. Eu am făcut tot aşa. Mă întâlneam cu actriţa, c`aşa-i ziceam eu, în Cişmigiu. Parc frumos, lume multă, îndrăgostiţi ţin stânga, ţin dreapta… Dar ia să vezi cum frumuseţea acelui parc s-a transformat întro zi în sufletul meu ca o ploaie de jăratic prin care mă vedeam alergând. — Ploaie de jăratic? am întrebat aproape râzând. Adevărul e că unchiul folosea destul de des expresii pe care uneori le îndrăgeam doar pentru frumuseţea lor literară, însă mi-era greu să înţeleg tâlcul lor aşa cum poate o făcea el ca scriitor. — Stai să vezi cum a fost, a început el. Ce mă gândesc întro zi… Hai să merg la mătuşa Cătălina, care ştii unde stă. — Ştiu! — Ajung la ea şi nici bine n-o salut că mă şi îndrept spre geamul din sufragerie care dă spre Cişmigiu. Peste trei ore trebuia să mă întâlnesc cu actriţa şi ce-mi zic bântuit de melancolie?

Ia să-mi arunc o privire spre teiul mare. Acolo e o bancă pe care obişnuiam să stăm puţin imediat ce ne întâlneam, după care plecam să colindăm prin parc. Deodată, o văd pe actriţă că apare. M-au trecut fiorii. M-am gândit c-am încurcat ora, că trebuia să ne vedem la trei în loc de şase. În timp ce mă pregăteam să plec, apare unul lângă ea, o ia de mână şi dispar. Ies din casă glonţ, ajung la tei, o iau pe o alee, uşor, ca un poliţai în urmărire şi mă trezesc că mă strigă unul: „Valentine! Ce mergi, mă, aşa cocoşat şi te uiţi prin boscheţi? Ţi-ai pierdut câinele?”. Norocul meu e că aveam un căţeluş care s-a prăpădit între timp. „Da”, îi răspund întorcândumă. „Vezi că l-a găsit o doamnă. E aproape de intrarea aceea din parc. Întreabă pe oricine al cui e câinele.” Îi mulţumesc prietenului pentru informaţia de care naveam nevoie, mă fac că fug înspre intrarea din parc pe care mi-o indicase, dar, cum a plecat el, am luat-o la fugă pe altă alee, în direcţia opusă, ca să văd ce face actriţa. Mă pitesc şi nu ştiu de unde apare acelaşi prieten, care-mi zice: „Mă, Valentine, nu la intrarea asta, la cealaltă intrare din parc”. Îi mulţumesc din nou şi plec grăbit, blestemându-l şi pe el, şi pe actriţă. Merg ce merg şi ce mă gândesc: n-o fi mai bine să urc din nou la mătuşa Cătălina? Urc, mă duc direct la geam şi-mi arunc o privire, mai aşa, de ansamblu, asupra parcului. Şi ce crezi că văd? Actriţa se zbenguia cu unul într-o barcă pe lac, în timp ce barcagiul trăgea la rame liniştit. Nu ştiu dacă individul acela, aşa cum stăteau ei în picioare în barcă, îşi ţinea una din mâini pe fundul ei, de teamă ca ea să nu cadă pe spate, dar pe

© Ionel ONOFRAŞ 38 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

mine acea imagine m-a îngrozit! Ies din casă puşcă, îndreptândumă direct spre lac. Când am ajuns, pe lac erau destule bărci, da-n ele numai necunoscuţi. Mă gândesc deodată ca nu cumva să am vedenii. Şi tot gândindumă dacă nu cumva se-ntâmplă ceva ciudat cu mine, o văd pe actriţă apărând pe terasa restaurantului… însoţită. Nu mi-am îngăduit să merg acolo. Dar cum eram pe marginea cealaltă a lacului, iau o piatră şi o arunc în lac, chiar aproape de ei. Mă gândeam că o să-şi întoarcă privirea şi o să mă vadă. Dacă şi-a întors capul în direcţia în care am aruncat piatra nu ştiu, c-a trebuit să fug, fiindcă am auzit pe cineva strigând: „Da’ te văd om în toată firea… Păi, dumneata arunci cu pietre în lac, să-i stropeşti pe domnii care sunt pe terasa restaurantului? Hai că-i bună! Aşa ceva n-am mai văzut!”. Mă opresc din fugă numai ca să-mi arunc o privire scurtă în urmă şi mi s-a părut că văd ceva agitaţie. O rup din nou la fugă, trecând peste nişte bănci ca la cursele de alergare cu obstacole, ca să scurtez calea până la blocul în care locuieşte mătuşa Cătălina. Ajung la ultimul etaj, intru în casă şi ea, cum mă vede, mă ia la rost: „Tu nu mai ai ce face? Ce tot intri şi ieşi? De ceai venit? Doar să mă deranjezi?”. 2 În timp ce noi tot discutam, a apărut tata, a ascultat puţin ce-mi povestea unchiul şi a zis: — Valentine, lasă băiatul în pace! Şi lui vrei să-i spui povestea cu actriţa? Să ştii că lumea a cam început să vorbească despre tine. — Şi ce-i rău în asta? — Pentru tine, nu, dar pentru mine, da. — Nu-nţeleg cum vine asta. — Te-ai prins să-i spui domnului Zăvodeanu săptămâna trecută, când ai trecut pe-aici şi nu m-ai găsit, toată povestea despre Gabriela, despre care ai ajuns la concluzia că a fost spioană rusă. Şi ce ţi-a zis domnul Zăvodeanu? — Ce să-mi spună… Prostii! Era beat. „Mă, Valentine, aia şi-a pus tingirea pe cap, văd că suferi şi-acum după ea! Dacă aveai tu bani să-i cumperi o fustă mai lungă, crezi c-ar mai fi plecat? I se vedeau sărmanei până şi chiloţii când mergea pe stradă…” — Şi nu-i aşa? l-a întrerupt tata. — Dar de când contează fusta mai mult decât capul? s-a apărat unchiul. — Eu nu zic că-i mai importantă fusta. Dar judeci cu capul ce pui pe tine! Tonul discuţiei pe care, într-un fel, îl impunea tata m-a făcut să nu mă simt bine şi m-am decis să mă scuz că trebuie să plec. Dar cum uneori ce-ţi doreşti să faci poate fi împiedicat de un lucru oricât de mărunt, m-am văzut nevoit

să mai rămân. Practic, începusem să mă scuz că trebuie să merg la întâlnire. Dar nici bine n-am terminat de spus acest lucru, c-o văd pe Angelina venind grăbită, spunându-mi de la distanţă: — Te-am aşteptat până acum! Sunt cu mama! Vrea să meargă să facă nişte cumpărături şi mi-a cerut so ajut. Vii şi tu? — Ce rost are să vin? — Bine, atunci ne vedem mâine la aceeaşi oră, în acelaşi loc! mi-a mai spus ea şi a plecat. — Iată, Valentine, a murmurat tata, vine ea, nu trebuie să alergi tu după ea. — Ei, se mai întâmplă şi aşa. Dar mai bine să schimbăm subiectul… — Îl schimbăm, a spus tata zâmbind, dar voi, scriitorii, credeţi că nu puteţi fi înşeleţi de noi, muritorii de rând. Pentru voi, din punctul meu de vedere, numai imaginaţia reprezintă ceva real! — Nu real. Necesar! — Fă-mă să înţeleg de ce imaginaţia joacă un rol atât de important… — Dacă imaginaţia nu ar fi parte din conştiinţa omului, până acum, nici roata n-am fi inventat-o! — Hai că-mi place! s-a aprins tata. Cum adică să fie nevoie de imaginaţie ca să faci conturul unei… Dar a fost nevoit să lase fraza neterminată, alergând să răspundă la telefonul din sufragerie, care se auzea sunând. 3 Imediat ce tata a ridicat receptorul şi s-a auzit vorbind prin fereastra deschisă, unchiul s-a scuzat că mă ţinuse de vorbă atât de mult şi că subiectul poate n-a fost cel mai potrivit. — Ba din contră! i-am spus. De cum am auzit de tipa aceea că făcea spionaj, în mine a tresărit o curiozitate aparte. Aş vrea şi eu să cunosc… — Ştii ce, m-a întrerupt el, sunt cele mai versate actriţe! — Cum adică actriţe? Asta nu înţeleg. Ele fac spionaj. Ce legătură are asta cu actoria? — Spionajul e actorie! Dar nu-i una teatrală. Acolo, un gest greşit te poate costa chiar şi viaţa. Văzând c-am rămas foarte nedumerit, a început să-mi explice: — Uite cum e. Ca o actriţă să poată interpreta pe scenă un rol, are nevoie de o pregătire aparte. Să zicem că rolul pe care-l are într-o piesă o să fie interpretat de cinci ori pe săptămână timp de o lună. Actriţa nu o să interpreteze acel rol întotdeauna la fel. Dar pentru asta nu-i dată afară din teatru. Dar o rusoaică, de exemplu, care are rolul de spion şi trebuie să

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 39

seducă un spion american poate să-şi încheie activitatea dacă rolul ei e compromis. Un rol în spionaj nu poate fi jucat de oricine… Ei au o pregătire aparte. Începând de la pregătirea fizică la cea psihică şi actoricească. În plus, nu există spion de calibru care să nu ştie cel puţin o limbă străină la perfecţie. Când sunt trimişi într-o misiune de recunoaştere, ei trebuie să facă documentare, aşa cum face un cercetător. Să-ţi dau un exemplu simplu. Un spion care ştie româna bine e trimis să facă o documentare asupra originii limbii române şi să publice o carte. Ceare asta cu spionajul? te vei întreba. Nimic! Însă în doi ani de cercetare omul îşi poate croi drum de la Academie până la Guvern. Că, de, e un cercetător care face ceva de care ţara se poate simţi onorată. El poate să rămână până când un alt spion vine pentru al introduce cunoştinţelor lui… care la rândul lor au cunoştinţe. Dacă noulvenit se ocupă de spionaj bancar, industrial sau de altă natură, el are deja o parte din teren pregătită. — Dar acea spioană de care vorbeai mai devreme era româncă sau rusoaică? m-am trezit deodată întrebând, împins de o anume curiozitate. — Tot acelaşi subiect dezbateţi? ne-a întrebat tata în timp cea ieşit din casă. Apoi a adăugat încet, în timp ce s-a apropiat de noi, bătândul pe umăr pe unchiul Valentin: — Gata, nu mai e! A plecat actriţa şi n-ai mai dat de ea de doi ani! 4 Felul în care tata i s-a adresat unchiului Valentin nu mi-a plăcut. Dar ţinând cont de faptul că eram prea tânăr ca să-mi spun părerea franc întro astfel de împrejurare, am preferat să mă scuz că am de învăţat şi am intrat în sufragerie, însă, ca să fiu sincer, eram mai mult cu gândul la „actriţa” despre care unchiul Valentin îmi destăinuise acele lucruri. Pe deo parte, îmi trezise curiozitatea, numai că, încet-încet, am văzut că lucrurile iau o altă întorsătură. Mai întâi m-am gândit cum aş fi reacţionat dacă prietena mea m-ar fi tratat aşa cum spunea unchiul Valentin c-a fost tratat. Adică să fi avut întâlnire cu ea la şase, bănuind că numai eu sunt în sufletul ei şi, din întâmplare, pe la ora trei, so văd că-şi împarte sentimentele cu altcineva. Deodată m-am întristat. Aproape că nu puteam să mă mai concentrez. Încercam să fac o trecere în revistă a prieteniilor pe care le avusesem până atunci, cât de mult au durat şi care a fost motivul despărţirii. Dacă, îmi ziceam, fosta mea prietenă, Sonia, a făcut acelaşi lucru. Sau dacă Veta, care-mi atrăgea

atenţia să pronunţ corect litera V din numele ei atunci când lua un pahar în plus, fiindcă i se părea că le spun celor din jur: „Nu-i mai daţi nici un pahar Betei”, m-a înşelat? Practic, ajunsesem să sufăr. Simţeam că Sonia şi Veta sunt lângă mine şi trâmbiţam în urechile lor că ştiu că mau înşelat. Da, voiam să le fac să creadă că ştiu că m-au înşelat şi că n-am vrut să le spun, jucând teatru. Încercam să formulez tot felul de fraze din care să reiasă că, uite, scumpele mele, nu eu am fost cel înşelat, ci voi. Odată ajuns la apogeul acelui fel de a gândi, am tresărit. „Şi dacă nu m-au înşelat?”, m-am întrebat deodată. Ele or să creadă de-acum că sunt bolnav. Că-mi hrănesc sufletul cu lucruri imaginare. Mi-am aruncat privirea pe geam, aproape tremurând. Unchiul era în acelaşi loc, gesticulând, râzând, înălţându-şi mâinile spre cer, de parcă ar fi vrut să atingă soarele. „Ce diferenţă!”, m-am gândit. El mi-a povestit cu un umor aparte acea întâmplare din viaţa lui. Exagerând probabil atunci când detalia cum o urmărea pe actriţă. Poate n-a fost adevărată nici povestea cu săritul peste bănci… dar el a vrut, cred, să descrie acea întâmplare ca pe o poveste în care lumea reală e descrisă prin prisma artei. (Fragment din Amintirile unui însingurat, Ed. Adenium, Iaşi, 2013)

40 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

omnul Jiang se trezi la prima lumină şi ieşi pe terasa vastă, cumpărată odată cu penthouse-ul de deasupra blocului cu zece etaje. Tălpile goale trecură fără grabă prin rouă. Stratul de pietriş fusese acoperit cu gazon. În ghivece mari, arbuşti şi brazi străjuiau marginile şi ascundeau oraşul. Omul se îndreptă spre pavilioanele de scândură plasate într-un colţ, deschise şi scoase la aer o duzină de găini şi cârdul de raţe. Răsturnă dintr-un sac un castron de grăunţe şi le răspândi în evantai. Păsăretul se repezi, disputându-şi boabele cu bătăi de aripi. Nu puteau zbura cu ele, dar le foloseau ca pe coate. - De ce pierzi vremea? Asta e treaba mea. Du-te şi mănâncă! îl alungă bătrâna. - Am şi plecat! - Cum? aruncă femeia şi deschise cealaltă magazie. Mormăind ceva, octogenara strânse paiele cu bălegar din jurul vacii, aşeză altele şi turnă o găleată de apă nouă în jgheab. Mai târziu avea s-o lase afară, deşi juninca nu se prea omora după iarba aceea. Omul porni spre intrarea în locuinţă, observând din mers agitaţia raţelor ce îşi luau avânt şi se lansau în piscina încăpătoare, îmbră-

D

cată în lut şi plină cu plante acvatice şi peşti de aur. Bazinul era suficient de lung şi de lat încât să semene cu un iaz şi să merite un podeţ tradiţional aruncat peste mijloc. Avusese destul spaţiu pentru această înscenare rurală căci, de cum pusese piciorul acolo, maică-sa îi spusese clar că n-au nevoie de patru camere şi două băi. O cameră cu spălător şi o bucătărioară cu vatră sunt exact cât trebuie. Hai şi o toaletă, obţinu fiul după multe negocieri. Ca urmare, restul fu demolat şi amenajat să reproducă cât de cât gospodăria de acasă, cea părăsită pe malul fluviului Yangtze. Trecuseră trei decenii de când domnul Jiang hotărâse să-şi caute norocul altundeva şi se stabilise la Paris, şi vreo cinci ani de când o adusese pe maică-sa. Chinuit de dorul ei şi de gândul că o să moară singură, fiul plătise oameni s-o ia pe sus dacă trebuie, numai să vină cu ea. Renunţase la gândul că se va mai întoarce vreodată în ţara lui, aşa că nu era altă cale. Sedată puternic ca să fie desprinsă din coliba sărăcăcioasă şi nu-i dea apoi de gol, cărăuşii o predară pe bătrână pachet domnului Jiang, care o instală în apartamentul lui şi o aşteptă să-şi revină. Când deschise ochii şi privi în jur,

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 41

femeia îşi fixă unicul copil cu mânie. De ce nu o lăsase să-şi ducă zilele la capăt, că oricum nu mai avea multe, pe tărâmul strămoşilor, de ce îi trebuise s-o care acolo, printre străini şi ce făcuse cu animalele? Explicaţiile fiului nu avură prea mult efect, doar promisiunea că trupul îi va fi transportat înapoi când va fi să fie şi îngropat lângă ai ei. În plus, bătrâna primi mână liberă să aranjeze casa şi să aibă grijă de vietăţile aduse cu un alt transport. Aşa se mai linişti, nu fără să uite o clipă să îşi afişeze dispreţul la adresa băiatului – om bine la şaizeci de ani, ce se grăbea să-i intre necondiţionat în cuvânt. Domnul Jiang se aşeză pe podea lângă măsuţa joasă, ridică bolul de orez cu legume şi începu să ducă la gură cu degetele strânse ca o lingură. Termină tot, îşi clăti mâinile, îmbrăcă costumul lucios de mătase şi coborî la parter. Pătrunse în bistroul lui şi se aşeză la o masă. Barmanul îi aduse urgent cafeaua şi presa, se aplecă umil şi dispăru. Omul aruncă un cub de zahăr în ceaşcă, amestecă îndelung cu linguriţa, fumă o ţigară, răsfoi ziarele pentru poze, bău lichidul fierbinte şi ieşi. La bordură îl aştepta maşina cu şofer. Urcă şi se lăsă condus spre Rue du Temple, unde avea un atelier de confecţii şi marochinărie. La apariţia patronului, angajaţii săriră în picioare cu palmele lipite pe coapse şi bărbiile împinse în piept. Responsabilul se repezi să-l întâmpine şi-l însoţi supus în turul de inspecţie, după care îl conduse în cămăruţa lui. - Merge treaba? făcu domnul Jiang şi se aşeză comod în fotoliul capitonat. - Sigur că da! se lăsă celălalt pe un taburet şi întinse mâna pregătit cu bricheta. Şeful scoase o ţigară şi primi foc fără să ceară. - Efectivul e complet? Cu ultimul transport de lucrători, ar trebui să fie. Am avut grijă de dumneata şi i-am selecţionat pe cei mai pricepuţi. Cum? - Este, apreciem, se aplecă prompt responsabilul. Deşi ne-a murit unul chiar ieri seară, în timpul programului. - Şi? Îngropaţi-l în beci. Cum? - Nu mai e loc. - Găsiţi alt beci. Cum, eu să vă găsesc? - Dar n-am spus asta! se scurse subalternul în genunchi, cu fruntea pe birou. Rezolvăm! Am rezolvat! - Bine atunci, se ridică patronul şi părăsi atelierul. - Ce vă holbaţi, înapoi la treabă! Cum? îi admonestă responsabilul pe cei din subordine şi împărţi câteva palme.

Şeful micii antreprize preluase cu emoţie ticul verbal al stăpânului, acel cum răstit ce nu admitea răspuns, şi-l folosea cu o satisfacţie teribilă, ca pe o marcă a puterii absolute, pe muncitori. La rândul lor, aceia îl utilizau excitaţi asupra familiei. Revoltaţi că sunt ţinta preferată a hoţilor arabi şi negri, chinezii protestau uneori la adresa poliţiei indiferente sau incapabile să-i protejeze, dar unul n-ar fi demonstrat în stradă pentru scoaterea din uz a acelei interogaţii aparent banale, dar cu adevărat dătătoare de cei mai aprigi fiori de groază şi cele mai chinuitoare şi persistente coşmaruri. O dată pentru că era o problemă a comunităţii constituite ca stat în stat, ce excludea afişarea nemulţumirilor interne în public, şi apoi, în ce fel ar fi putut autorităţile să impună democraţia lor permisivă până la anarhie în acea orânduire comunistă de sorginte feudală? Domnul Jiang porni spre Belleville. Angajaţii clubului îl aşteptau cu poarta deschisă şi paharul de whisky pe masă. Patronul se aşeză şi bătu din palme. Din spatele cortinei ţâşniră zece tinere, care se aliniară goale pe scenă. - Asta-i tot ce-a trimis Huan încoace? - Da, stăpâne, confirmă şeful stabilimentului. - Slab. O păstrezi pe aia. Restul, pe stradă. - Am înţeles. Mai vine un whisky? Patronul tuşi. Garda lui de corp îl trânti pe tânăr la podea, cu pistolul în ceafă. - Eu nu beau whisky. Cine sunteţi? Cum? - Iertaţi-mă, n-am ştiut! Sunt fiul domnului Cheng, tata e bolnav, la pat, şi m-a lăsat pe mine să vă primesc. - E în regulă, zâmbi amabil domnul Jiang. - Cum? se miră băiatul şi se grăbi să se ridice. - Cum?! râse şeful distrat şi-l împunse indulgent cu privirea ca pe un novice băgat nepregătit şi fără vina lui la înaintare. Am zis că e în regulă. Se aude? Băiatul ajunse pe jos cu un glonţ în cap. Soţia ieşi din spatele barului, se repezi spre toaletă şi îşi eliberă bărbatul. Tentativa de asasinat fusese dejucată de parola incorectă, cea cu băutura, livrată de femeie, şi de gafa agentului ce-şi dovedise astfel inapartenenţa la acel mediu. - Stăpâne! se înclină livid domnul Cheng. Ce aş putea să fac să mă reabilitez? - Fă bucăţi copilul ăsta şi lasă-l într-un geamantan la ambasadă, poate înţeleg să nu mai trimită altul. Nevastă-ta preia aici, aşa că tu n-o să mai regulezi gratis. Cum?

42 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

- Vă mulţumesc! acceptă omul bucuros, deşi asta însemna că-şi cedase bărbăţia şi întâietatea în familie. Dar numai morţii nu aveau sex şi erau complet lipsiţi de putere. Domnul Jiang urcă în maşină şi porni mai departe. Luă prânzul ca de obicei la restaurantul unui fost consătean, schimbă două vorbe cu el, dacă are noutăţi de acasă, cum? şi se îndreptă spre periferii. Descinse în faţa depozitului şi cercetă imediat ultimul lot de conaţionali introduşi ilegal pe filiera lui. Hotărî pe loc unde să-i plaseze, apoi cercetă marfa adusă de căutătorii prin pubele. Ştia ce înseamnă munca aceea. Ajuns în Paris, începuse şi el de jos înainte să-şi formeze propria reţea, pe care apoi o dezvoltase şi-o diversificase până ce nu-i mai ajungea ziua s-o urmărească. Dacă ar fi avut pe cineva de încredere ar mai fi delegat din sarcini, dar maică-sa era indiferentă la acea lume iar nevastă, copii sau alte rude nu avea. Trebuia deci să se bazeze pe intermediari, pe care să-i ţină din scurt. Se apropie şi-i observă cu un ochi format pe cei ce evaluau şi triau tonele de haine şi electrocasnice aruncate de parizieni şi recuperate înaintea gunoierilor. Găsitorii primeau un preţ minim, după care obiectele erau curăţate, recondiţionate, ambalate şi vândute ca noi în toată Europa. Cele mai de preţ erau mobilele şi lampadarele, unde accentul se punea însă dimpotrivă pe patină şi pedigree. Pentru acestea, americanii ar fi plătit oricât numai să poată arăta certificatul ce dovedea că provin din Paris, de la o familie cu ascendenţă nobiliară. O hârtie ştampilată nu era greu de produs şi, cum nouă din zece francezi sunt pe undeva rude cu vreun rege, foştii posesori puteau fi scoşi la întâmplare, fără bătăi de cap, direct din cartea de telefon. Oricum, niciun american, cât ar fi fost de bănuitor faţă de proaspăta sa achiziţie sau invidios pe cea a vecinului, nu s-ar fi îngropat în arhive să traseze o legătură între un sfeşnic al familiei Robespierre şi Carol cel Mare.

Pe seară, domnul Jiang ajunse înapoi în faţa blocului şi intră în bistro. Era timpul să se destindă. Barmanul se prezentă pe dată cu un pahar mare de bere şi telecomanda televizorului din colţ. Patronul schimbă canalele şi lăsă pe ştiri. Gustă din băutură şi fumă obosit, gata să se ridice şi să urce spre casă. Chiar atunci, un reporter interveni în direct ca să anunţe sinuciderea unei bătrâne de origine asiatică, ce se legase de un pietroi şi se aruncase de pe Pont Neuf în prezenţa mai multor martori neputincioşi. Pompierii interveniră, dar fu prea târziu pentru a stopa gestul care, în tradiţia chineză, vine ca reacţie la o ruşine sau durere de nesuportat. Salvatorii tăiară frânghia, scoaseră trupul la suprafaţă şi-l întinseră pe o targă sub reflectoarele presei. Patronul tresări imediat. - Xian, spune, maică-mea a fost azi pe aici? - Da, acum două ore, raportă barmanul. - Şi ce-a făcut? - Ca de obicei. A băut o sticlă de vin roşu şi s-a uitat la televizor. - La ce? Că posturile chineze le-am parolat. - A butonat şi s-a oprit pe Arte, la ceva despre barajul celor Trei Defileuri şi lacul de acumulare, care a înghiţit localităţile de pe maluri cu tot cu cimitire. L-a urmărit până la capăt, apoi s-a ridicat şi a ieşit liniştită. - Asta-i tot? - La plecare a zis că Sena nu e Yangtze, dar se va mulţumi cu atât. - Adică? - Şi-o fi dat seama că nu mai are unde să se întoarcă, aşa că s-a resemnat şi a hotărât să rămână aici. Până la urmă, poate i-a prins bine să afle adevărul. - Cum? (Traseul, text din volumul de proză scurtă ”Ce a văzut Parisul”, ed. Herg Benet, Bucureşti, 2012)

© Ionel ONOFRAŞ

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 43

şteptam telefonul să sune. Afară ploua şi aş fi ieşit să beau un vin la cea mai apropiată crâşmă. M-am îmbrăcat cu pantalonii mei de in, cu cămaşa maronie şi m-am încălţat cu sandalele. De fiecare dată după ploile torenţiale de vară obişnuiesc să îmi scald unghiile mari de la picioare în bălţile de pe trotuare. E o senzaţie pe care doar oraşul ţi-o poate da. Am încercat asta şi la ţară, în bălţile drumurilor cu piatră, însă de cele mai multe ori am senzaţia că devin munte de nămol. Radu trebuia să vină de la Sibiu. Îl aşteptam de câteva ceasuri bune. Am încercat de câteva ori să îl sun, să îi spun că mă poate găsi la Belfast, barul din intersecţie, însă telefonul lui era închis. Stăteam, îmbrăcat de ieşire, întins pe canapea în camera mare, în faţa televizorului. La televizor, emisiunea lui Turcescu, 100%, unde invitată era o doamnă de la LOTO. Nu înţelegeam mare lucru. O singură dată am jucat la loto şi atunci nu am putut să dorm toată noaptea. Mă gândeam numai la numere. Visam bătrâni şi prunci care-mi spuneau fel şi fel de numere. Pe unele le ghiceam şi eu. Dar femeia aceea, femeia LOTO, cum îmi plăcea să îi spun, cu părul scurt şi nasul gârbovit, undeva pe la 35 de ani mi-a deschis un apetit de joc aparte. Aş fi vrut să joc din nou la LOTO. Aş fi vrut, poate, să am din nou visele alea. Acum simţeam că jocul poate să pară excitant. O vedeam pe femeie vorbind cu tot patosul. O ascultam ca pe o maica stareţă, atent ca un copil, ca un mirean plin de păcate şi sărac de pâine. Însă jocul vroiam să fie altfel. În loc de numere să punem litere, să combinam literele de la A la Z, în aşa fel încât să ghicim cuvântul pe care l-ar putea da un soft de computer. Nu, nu, asta nu e bine, softul ar putea fi programat să trişeze. Altfel. Mai curând să fie o sumă de cifre şi cuvinte, aşa cum avem noi, oamenii, în buletinele noastre de identitate, cifre şi cuvinte. Aşa să fie şi jocul

A

44 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

acela loto, o sumă de expresii, de identităţi. Iar identităţile să fie ghicite de jucători. Aşa da, aş juca. Oare identitatea cui aş putea să o ghicesc? Aici e şi destinul. Exact. Jocul acesta de fapt nu e atât de nou pe cât aş vrea să fie. Câte femei am cunoscut? Câte femei nu aveau identitate? Câţi bărbaţi nu au numerele şi cuvintele lor? Poate unii dintre noi şi-au pierdut cuvintele şi numerele, sau nu le-au ştiut niciodată. Le-au pierdut la alte jocuri de noroc. Da, ei au tot dreptul să joace la LOTO, dar eu, eu ce să caut? O am pe Luiza. Ea are cuvinte, are cifre, ba chiar poate să facă cifre şi cuvinte. Le poate duce în pântec. Mă las de LOTO colectiv iar. Am schimbat postul tv. Acum ascultam ştirile. Era trecut de ora 21, iar afară aproape că se înnoptase. De la ştiri aflasem că un tip scăpase de la un penitenciar de maximă siguranţă din zona Constanţei şi că era urmărit de mai multe patrule de poliţişti şi jandarmi. Îmi veneau gânduri ciudate. Cum a scăpat, de ce a fost închis, mă întrebam. I-am văzut poza. Semăna cu psihopat. Avea capul mare şi ochii întinşi pe spate. O cicatrice pe buza de sus, partea stângă. Din descrierile afişate pe ecran aflam că într-o ureche a fost operat şi că i se cunoşteau încă, urmele intervenţiei. La ochiul drept avea o pată galbenă pe pupilă, pată care semăna cu continentul Africii sau al Americii de Sud. Pe braţe era tatuat. Pe braţul stâng avea aplicat semnul crucii. Cred că este hoţul de lângă crucea lui Iisus, răstignit sus pe Golgota, mi-am spus. Poate se săturase de atâtea milenii de rai şi s-a întors pe pământ, printre bunuri şi femei. Pe braţul celălalt avea imprimat un chip de femeie, iar sub acel chip numele ei, Andrada. Andrada... e un nume frumos. Oare de unde este, cu ce se ocupă, aş putea să o cunosc? Devenisem cu întrebările astea, plictisitor tare în faţa televizorului. Îmi puneam întrebări stupide şi fără esenţă. O altă ştire făcea trimitere la posibilul câştigător la LOTO. Se făceau trimiteri la sume fabuloase. Calculam zile de trăit. Calculam oamenii de întâlnit şi în acelaşi timp căutam o soluţie pentru pontul cel mare. O nouă identitate. La un fulger mai puternic, apartamentul meu se luminase complet pentru un moment, după care am rămas fără lumină, fără curent electric. Televizorul s-a închis. Am luat din dulăpiorul mov din hol o lanternă şi am plecat pe balcon să admir în continuare ploaia. De la etajul 7 al blocului, vedeam numai umbrele. Nu vedeam nici un chip, nici o siluetă de om. Ici acolo câte un câine trecea strada. Roţile maşinilor vuiau şi torceau apa căzută pe asfalt. O salvare şi o maşină de pompieri colorase cu luminile roşii albastre de la girofaruri, geamurile magazinelor de la parterul blocului de vis a vis. Perdelele de la geamul dormitorului

meu îşi scoteau afară colţurile albe. Semănau cu dinţii unei fiare de casă. Înnebuneam că nu primeam de la Radu nici un semn, când la uşa s-a auzit soneria. Mi-am dat seama că a revenit curentul electric. M-am uitat pe vizor. O femeie îşi aşeza părul. Am înţeles astfel că nu m-a auzit apropiindu-mă de uşă. O priveam şi o analizam de sus până la brâu. Era o femeie roşcată. Purta un pardesiu roşu şi avea o geantă neagră. - Cine sunteţi, am întrebat din dosul uşii. - Sunt doamna Ruxandra, de la opt. - A, iertaţi-mă doamnă, nu vă cunosc. Era atât de sexi încât nu puteam să o refuz. I-am deschis uşa şi am invitat-o în apartament. - Să vă servesc cu ceva? Am întrebat-o. Poate un ceai, o cafea sau un pahar de apă. - Cafea nu beau la ora aceasta. Este târziu şi nu voi putea dormi. Doamna Ruxandra avea 34 de ani şi stătea în blocul acesta de zece ani. Eu nu o cunoşteam. Eram mutat în acest bloc de doar câteva luni şi nu reuşisem să îmi cunosc vecinii. Ce-i drept nici pe cei de pe palierul meu nu îi cunoşteam. Le ştiam doar numele de familie. În stânga mea locuia familia Poede, iar în faţa apartamentului meu locuia domnul Apetroaiei. Despre domnul Apetroaiei ştiam doar că este şi el jurnalist, ca şi mine. Citisem câteva articole de-ale lui în ziarul de investigaţie al oraşului, Ziarul Investigaţii pe lege. Însă altceva, nu ştiam despre el. Nici măcar cum arăta la faţă, sau dacă este căsătorit. Doamna Ruxandra s-a aşezat pe canapeaua pe care obişnuiam să stau întins când mă puneam la televizor. - Aveţi ceva tărie, de băut în casă, mă întreabă. - Am nişte coniac şi ceva wiski. Aş fi vrut mai devreme să ies în oraş la un vin, dar aştept telefonul unui amic de la Sibiu. Ce băutură doriţi să vă aduc, până la urmă? - Adu-mi nişte wiski cu gheaţă, pune şi puţin cola cu lămâie. - Ok, într-un minut e gata. După ce i-am adus băutura am întrebat-o ce a adus-o pe la mine. - Aştept de câteva minute bune să vina un taxi. Vroiam să ies din casă. V-am văzut din balconul meu mai devreme. Vă priveam cum analizaţi ploaia. Mi-am dat seama că sunteţi singur şi am coborât totuşi să vă cer să îmi împrumutaţi o umbrelă, că aş vrea să ies, chiar dacă nu mai vine nici un taxi. - Bine, dar dumneavoastră nu ştiţi nimic despre mine, eu nu ştiu nimic despre dumneavoastră. - Are importanţă dacă ne cunoaştem. Acum ştiţi că locuiesc deasupra dumneavoastră. - Deasupra mea? Îmi plăcea cum sună. - Da, apartamentul 23. Exact deasupra

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 45

dumneavoastră. - Dar dacă v-aş spune că nu am umbrelă, ce aţi face, aţi merge la următorul vecin? Mi-am dat seama că am spus o gafă. Doamna Ruxandra putea interpreta deplasată exprimarea mea. - Dacă nu aveţi, nu este nici o problemă, voi aştepta să vina până la urmă un taxi. - Şi dacă nu vine? - Dacă nu vine, asta este. - Problema este că am o singura umbrelă şi trebuie să ies şi eu în oraş. V-am spus, aştept telefonul prietenului meu de la Sibiu. Radu este numele lui. - Ai putea totuşi să îmi împrumuţi mie umbrela în această seară? Vreau doar să fac o plimbare şi atât. O voi aduce imediat. - Am o idee. Haideţi să ne plimbăm împreună. Trebuie să vă întâlniţi cu cineva? - Nu, nu am cu cine să mă întâlnesc. E o idee grozavă. Asta doar dacă nu vă deranjează pe dumneavoastră. - Numele meu este Robert şi vă rog să vorbiţi cu mine la persoana întâi, adică să îmi spuneţi Robert, nu dumneavoastră. - Bine Robert. După ce am terminat de băut din pahare, am luat din cuierul de pe hol umbrela şi am ieşit cu Ruxandra la plimbare. În lift îi simţeam parfumul. De la ea mirosea a liliac. Când îşi îndrepta chipul spre mine, ca să îmi vorbească, îi simţeam mirosul rujului. Buzele ei erau lucioase, iar dinspre ele, când îmi vorbea venea un uşor miros de ţigară. În apartamentul meu fumase patru ţigări de Kent mentolat, una după alta. Când am ajuns în faţa blocului am întrebat-o în ce direcţie vrea să mergem. - Oriunde, Robert. În noaptea aceasta vreau să vorbesc, sa fiu cu cineva. - Dar de ce în noaptea aceasta? S-a întâmplat ceva? - Aşa fac când afară plouă. Ies la plimbare, fie cu taxiul, fie pe jos. - Şi doar te plimbi şi atât? - De cele mai multe ori da, asta fac. - Ce ai spune dacă am merge într-un bar. Şi aşa vroiam să beau nişte vin. Eşti de acord? - Da. - Unde vrei să mergem? - La Corso, e bine? - Da. E bine. Am mers sub umbrelă până la prima staţie de taxiuri. Am urcat în taxi şi ne-am dus spre Corso. Când am ajuns în bar am comandat o sticla de vin alb şi una de apă minerală. Ea mai comandase şi câteva felii de lămâie. - Cred că la orice băutură pune lămâie, mi-am spus în gând. Barul era lung. Semăna mai curând cu un tren tip tramvai. Mesele erau aşezate pe margine iar printre ele un culoar verde pentru

chelneri. Se asculta muzică folk şi asta ne plăcea la amândoi. Luasem cu mine şi telefonul mobil, în speranţa că Radu va da totuşi un semn. Încercasem să îl mai sun. Telefonul lui era încă închis. I-am lăsat un mesaj vocal. „Sunt în oraş. Am ieşit acum jumătate de oră. Vreau să ştii că sunt cu o tipă, Ruxandra o cheamă. Să îmi dai un semn când ajungi în Iaşi sau când îmi citeşti mesajul.” Mă mai liniştisem după ce i-am trimis mesajul. Cu Ruxandra băusem două sticle de vin. Nu ne ameţisem. Trecuse aproape două ore. Radu tot nu răspundea la mesajul meu. - Cred că îmi ajunge, pentru seara aceasta. Aş vrea să merg acasă, mi-a spus Ruxandra. - Bine, hai să mergem. S-a făcut târziu. Este trecut de miezul nopţii. Să îmi iau umbrela. Am ieşit din local şi am preferat să mergem două staţii de tramvai pe jos ca să ne recreăm şi să scoatem din vinul pe care l-am băut. Ruxandra părea foarte vorbăreaţă. Aflasem că nu are soţ, că a avut în urmă cu cinci ani o casnice care a eşuat din cauza geloziei şi că de atunci nu a mai acceptat ideea să se mărite cu un alt bărbat. Ne-am urcat într-un taxi din strada Ştefan Cel Mare. Când am ajuns în faţa blocului am plătit şoferului 14 lei şi am intrat din nou în lift. Acum parfumul Ruxandrei era în două cu liliac, ţigară şi vin. Mi-am amintit de mirosul primei mele femei. Liftul s-a oprit la etajul şapte, acolo unde aveam eu apartamentul. Nu era apartamentul meu. De fapt îl închiriasem de la un evreu pentru un an de zile, perioadă în care aveam să îmi termin studiile de masterat. În faţa uşii Ruxandra mi-a cerut că ar vrea să mai stăm de vorbă. Am invitat-o în apartament. Am desfăcut o altă sticlă de whisky şi ne-am turnat în pahare. Ei, ştiam acum, i-am pus şi gheaţă cu lămâie. Am deschis televizorul să văd ultimele ştiri. Aceleaşi ştiri de peste zi. Hoţul în libertate şi potenţialul câştigător la loto. Ruxandra a stins lumina în camera mare şi a lăsat să ne vedem doar în lumina ecranului tv. Am schimbat postul şi am dat de unul cu muzică. Am deschis ferestrele. Afară încă ploua, iar pe fereastră intrau blitzuri de fulgere. Picăturile de ploaie ajungeau până aproape de canapea. Dar îmi plăcea să le aud cum se izbesc de parchet. - Îmi mai pui un pahar de whisky cu lămâie? - Da Ruxandra. Când m-am întors din barul de pe holul mare, Ruxandra era dezbrăcată în mijlocul camerei. Rochia ei neagră nu îi mai învelea trupul. Buzele ei mă strigau uşor, iar braţele erau legănate asemenea aripilor de fluturi. Nu ştiam ce să fac. Radu nu îmi dăduse nici un semn. Putea să mă sune din clipă în clipă. Luiza era

46 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

plecată la Paris cu bursă mai bine de şase luni. Eu nu mai fusesem cu o femeie din momentul plecării ei. - Vreau doar să mă strângi în braţe. Vreau doar să dansezi cu mine. Să stăm, aşa, unul lângă celălalt. Oare de ce vrea astea? Abia m-a cunoscut. Face lucrurile astea cu toţi vecinii noi de pe scară, îi urmăreşte şi pe urmă vrea să se aşeze în braţele lor? m-am întrebat, privind-o cu suspiciune. - Să nu crezi că sunt o uşuratică. M-am simţit bine în compania ta în această seară şi acum vreau să te simţi tu bine. - Dar, ştii, eu am o iubită. O cheamă Luiza. Cum să mă simt bine cu tine în aceasta noapte? Ar însemna să o trădez pe Luiza. - Luiza este Luiza şi este plecată de şase luni, dacă ţin mine cum mi-ai povestit. Eu sunt Ruxandra, m-am simţit bine cu tine şi acum e rândul tău. - Dar nu am făcut nu ştiu ce. Am ieşit împreună la un vin că ne plictiseam amândoi şi pe urmă eşti vecina mea. - Nu vreau decât să dansezi. Am acceptat să dansez. Spre surprinderea mea cedasem acestei femei. Probabil insistenţa şi legănatul braţelor m-au ademenit. Simţeam pe spate unghiile ei lungi şi bine îngrijite. Răsuflarea buzelor o simţeam în spatele urechii stângi. Simţeam cum în pantalonii mei explodează întregul univers. Ne-am aşezat pe canapea şi am lăsat-o să mă mângâie pe piept. A doua dimineaţă m-am trezit singur. Ea era plecată. În bucătărie mirosea a ţigară şi cafea. Telefonul suna. Era Radu. - Servus Robert. Am încercat aseară să te sun. Din cauza ploilor am rămas blocat la Paşcani. Ajung la tine cred că în două sau cel mult trei ore. Te voi suna. Afară încă ploua. Eram îmbrăcat doar cu pantalonii mei de in. În bucătărie Ruxandra mi-a lăsat o ceaşcă de cafea, o ţigară şi un bileţel. „M-am simţit formidabil alături de tine noaptea trecută. Dacă regret ceva este doar că noaptea a trecut repede. Îţi las numărul meu de telefon 820 307, iar dacă vrei să mai ieşim la un vin, cu cea mai mare plăcere. P.S. Nu sforăi şi asta e bine. Te-am urmărit o bucata bună de noapte cum dormi. Ţi-am făcut cafeaua şi sper să îţi placă. Ştiu că nu fumezi, dar ţi-am lăsat o ţigară ca şi cum am bea cafeaua împreună.”, scria în biletul lăsat. - O ţigară ca şi cum am fi împreună? Ciudată formă de completare, de prezenţă lângă celălalt, am bolborosit. Am luat cafeaua şi m-am întors în camera mare. Am deschis televizorul să văd ultimele ştiri. Mai aveam cinci ore până să merg la serviciu. Am aprins chiar şi ţigara lăsată de

Ruxandra. Fumând, aveam la un moment dat impresia că este lângă mine. Mi s-a părut bizar să o simt lângă mine în momentul acelea prin simplu fapt că emanam ca o locomotivă fum. Probabil mirosul de ţigară mi-a amintit de parfumul ei. După ce am terminat cafeaua am ieşit pe balcon. Ploua mai tare, din ce în ce mai tare. M-am întors în dormitor. Mi-am scos din dulap costumul negru, o cămaşă galbenă şi o gravată portocalie cu nişte văcuţe mov pe ea. Din dulapul de pe hol mi-am scos pantofii noi. Pantofii cu care mergeam în anii din urmă la interviurile pentru angajări. În jurul orei douăsprezece, după ce mi-am făcut ultimele verificări în agendă am plecat spre serviciu. Când să ies de pe uşă, mi-am dat seama că nu am umbrela. Am început să reconstruiesc tot traseul din noaptea trecută ca să îmi dau seama ce am făcut cu ea. - La Ruxandra nu are cum să fie, pentru că ea s-a oprit la mine noaptea trecută. Dar, dacă a luat-o în această dimineaţă, când a plecat,mam întrebat. Am sunat-o la numărul lăsat pe bileţel. - Nu este la mine umbrela. Aseară când am ieşit de la Corso o aveai. Ne-am plimbat două staţii de tramvai sub umbrelă până am luat un taxi. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea pe urmă, că am ajuns acasă. Nu ai pus-o pe hol, în locul din care ai luat-o când am plecat în oraş? m-a întrebat Ruxandra de la capătul celălalt al firului de telefon. - Nu Ruxandra, nu o am. Nu ştiu ce am făcut cu umbrela. Era singura mea umbrelă. Mai am două ore şi trebuie să ajung la serviciu. Am nevoie de ea, afară plouă. - Robert, este posibil să fi uitat umbrela în taxiul cu care ne-am întors acasă. - Mai ţii minte taxiul? - Sigur că nu aveam cum să ţin minte taxiul. - Nici numărul maşinii? - Nici numărul. Însă îmi amintesc cum arăta şoferul. Îl pot identifica. - Acum ce faci? - Fumez. - Am fumat şi eu dimineaţă. - Cum, ai fumat? - Da, ţigara lăsată de tine lângă ceaşca de cafea. Chiar te-am simţit acolo. Poţi să mergi cu mine în staţia de taxiuri din care am luat maşina aseară? Poate găsim umbrela. - Este absurd. - Nu este absurd. Este umbrela mea. Trebuie să o aduc din nou la mine. - Ba este absurd. Cum să mergem să căutăm umbrela? - Dacă poţi să vii te aştept în 15 minute. Trecuseră zece minute, când a început să sune telefonul

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 47

- Robert, Radu sunt. Am ajuns în Iaşi. Unde ne vedem? - Eu trebuie să plec. A intervenit ceva foarte important. Îţi trimit acum un mesaj cu adresa mea. Vei găsi cheia de la apartamentul meu la portarul blocului. Vorbim când termin treaba. - Ok. Vorbim mai încolo. Când am ieşit din apartament Ruxandra mă aştepta în faţa liftului. Am luat exact traseul făcut noaptea trecută. Am fost la Corso, ne-am plimbat prin cele două staţii de tramvai. Ne uitam la oamenii care treceau pe lângă noi. Mi se părea că Ruxandra are, acum, câte ceva din toţi oamenii care treceau pe lângă noi. Aproape toţi oamenii semănau între ei. Mi-au venit în minte emisiunea lui Turcescu, doamna LOTO şi hoţul evadat. Mă uitam la oamenii şi căutam printre ei chipul hoţului. La un moment dat mi-am spus că acesta ar fi pontul cel mare, lozul meu câştigător. Să recunosc între trecători cifrele şi cuvintele căutate de sistem. Cifrele şi cuvintele evadate din sistem. Cred că, aşa, de fapt se câştigă. Adevăraţii câştigători sunt nişte vânători de identităţi. Aceştia devin milionari pentru că ştiu să identifice cuvintele şi numerele. Ruxandra m-a atenţionat că ajungem în staţia de unde am luat taxiul noaptea trecută. Când am ajuns acolo erau doar cinci taxiuri parcate. I-am întrebat pe şoferii care erau în parcare dacă pot să îi întâlnesc pe şoferii care au lucrat în tura de noapte. - Peste jumătate de oră, dacă mai staţi pe aici îi puteţi întâlni pe băieţii care au lucrat noaptea trecută. Dar s-a întâmplat ceva, a întrebat un tip cu mustaţă. - Nu s-a întâmplat nimic, vreau doar să recuperez ceva. - Aha. Ca să nu stau în parcarea taxiurilor am intrat cu Ruxandra în cafeneaua de pe partea cealaltă a străzii. Acolo l-am întâlnit pe Eduard, un fost coleg de facultate. - Am auzit că lucrezi la un caz despre răpirea unor fii de universitari. Ce ai aflat până acum, l-am întrebat. - Încă mergem pe firul anchetei. Am aflat că unul dintre cei răpiţi este chiar el implicat în acest scandal. Am aproape două luni şi nu am aflat decât câteva mici informaţii. Dacă ţi le spun mă tem că le publici. - Uite, Robert, au venit câteva taxiuri, m-a atenţionat Ruxandra. - Dar ce s-a întâmplat, m-a întrebat Eduard. - Deocamdată nimic, dar dacă e ceva important te sun. - Bine, te salut... apropo, Robert. Ce ştii despre cazul evadatului de la Constanţa? - Mare lucru nu ştiu. Nu cred că ştiu mai multe decât tine. Am să mă interesez când

ajung la redacţie şi o să iţi dau informaţii. În fond, pentru ce trebuia să îi dau informaţii lui Eduard. Nu îi eram dator. Eu l-am întrebat doar aşa informativ şi nu mi-a arătat că mi-ar da vre-o informaţie. Ba dimpotrivă, a speculat în jurul profesiei mele. De partea cealaltă a străzi se adunaseră chiar încă vre-o şapte taxiuri. Afară încă ploua. Străzile erau ude. Şiroaiele de apă aduceau în cursul lor tot felul de pachete goale de ţigări, chiştoace, hârtii şi chiar prezervative folosite. Eu cu Ruxandra am traversat strada prin ploaie ca să ajungem în parcarea de taxiuri. - Uite-l, acela e şoferul care ne-a dus noaptea trecută acasă. Tipul acela chelos şi cu mustaţă. Da, era tipul care ne dusese acasă. I-am recunoscut mâna. Avea la degetele mari de la mână unghiile netăiate. Iar în urechi purta cerceii cu steaua lui David. Nu cred că era evreu. Maşina lui era în interior complet neagră, iar pe timp de noapte avea în spate aprinse două beculeţe fosforescente. - Bună, Robert sunt. Noaptea trecută am folosit maşina ta. - Adică ai folosit maşina mea? - Cred că nu-am exprimat corect. Noaptea trecută, m-ai dus acasă cu maşina ta. - E posibil, am dus zeci de oameni noaptea trecută acasă. Nu ţin minte pe toţi pe care îi urc în maşina mea. - Am uitat în maşina ta o umbrelă. Era albastră. Foarte mare. Marca Leonardo. Avea construcţia din lemn. Iar la mâner are o tăbliţă cu numele ei, Luiza. - Luiza, ca pe iubita ta? m-a întrebat Ruxandra. - Da. Am primit-o cadou acum doi ani în urmă. - Acum ce doriţi de la mine? a întrebat şoferul. - Vreau să îmi înapoiaţi umbrela. - Dar nu ştiu dacă este în maşina mea. Să verific. Şoferul a deschis portiera din spate. S-a uitat câteva secunde pe banchetă, pe sub banchetă şi a dat verdictul: nu este nici o umbrelă în maşina mea, poate aţi luat alt taxi noaptea trecută. - Nu este adevărat, acesta este taxiul pe care l-am luat, a accentuat Ruxandra. - Da, acesta este, recunosc unghiile şi cerceii dumneavoastră, am completat eu. Vă rog să îmi daţi umbrela. Nu vă aparţine. Am uita-o în maşina dumneavoastră şi trebuie să mi-o daţi înapoi. - V-am spus că nu am nici o umbrelă, vă rog să mă înţelegeţi, pe lângă asta, acum, trebuie să plec. Am o comandă. - Nu plecaţi până nu îmi daţi umbrela. Vă voi face o sesizare la patronul dumneavoastră.

48 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

- Eu sunt singurul meu patron. - Asta nu va scuteşte să fiţi corect. - Până la urmă sunt eu de vină că v-aţi uitat în maşina mea umbrela? Eu nu am văzut-o. Poate alţi clienţi care au urcat în maşină au văzut-o şi au luat-o. - Aveţi o evidenţă a persoanelor pe care le-aţi transportat noaptea trecută? l-am întrebat pe şofer. - Este absurd ce îmi cereţi. Cum să am aşa ceva. Noi nu notăm persoanele care urcă şi coboară din maşină. Nu asta ne interesează. - Dar ce vă interesează pe dumneavoastră. Iată, din maşina dumneavoastră a fost răpită iubita mea. Asta nu va interesează? Sunteţi complice la o răpire. - Sunteţi complet nebun, domnule.... - Nu sunt nebun, vreau să îmi recuperez iubita. Dumneata ce ai face dacă cineva ţi-ar răpi de exemplu volanul, nu ai fi bulversat? Să ştiţi că voi face plângere şi la poliţie pentru răpire, răpire la care dumneavoastră sunteţi complice. - Repet, domnule... sunteţi complet nebun. Am luat numărul maşinii şi l-am sunat pe prietenul meu Eduard. El era acum la tribunal. Studia un dosar de corupţie. Dosarul unui demnitar politic, despre care am scris şi eu în urmă cu câteva luni. - Ce trebuie să fac în cazul unei răpiri. Exact, care sunt etapele.

- Dar, Robert, ia-mă încet. Cine a fost răpit? - Iubita mea. Eram aseară cu ea în taxi. M-am întors acasă şi nu am observat că nu este cu mine. - Cum să nu observi când nu este iubita cu tine. - Băusem nişte vin, Eduard. Era cu noi şi Ruxandra, fata pe care ai cunoscut-o astăzi la cafenea. Astăzi dimineaţă când m-am trezit, am băut cafeaua, am fumat o ţigară. - Dar tu fumezi, Robert? Când te-ai apucat? - Nu fumez. Doar azi dimineaţă am pufăit o ţigară. Mi-am dat seama că nu este în casă în momentul în care am vrut să ies afară. Am pornit să o caut. L-am găsit pe taximetristul care m-a dus acasă. Nu vrea să recunoască nimic. El spune că nu a tins-o pe Luiza. Că este posibil să fi rămas în maşină şi că a coborât cu altcineva. - Este absurd. Cum să coboare cu altcineva din maşină, dacă era cu voi. - Pur şi simplu am uitat-o acolo. Băusem nişte vin. M-am plimbat cu Ruxandra două staţii, iar Luiza era cu noi. Ne-am urcat în taxi ca să mergem acasă, iar de acolo nu îmi mai amintesc nimic despre ea. Ruxandra a venit în apartamentul meu, am băut în continuare nişte wiski şi am dansat. Dimineaţă era plecată. Când am vrut să ies din casă, pentru că afară ploua mi-am dat seamă că Luiza nu este cu mine. Taximetristul spune că nu are datele celor pe care i-a transportat cu maşina noaptea trecută.

© Ionel ONOFRAŞ

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 49

Spune-mi Eduard ce să fac. - Eu zic să mergi la poliţie şi să o declari rătăcită. - Dar nu e rătăcită, cred că este răpită. - Ce te face să crezi că est răpită? - Faptul că taximetristul nu cooperează. Sunt sigur că este complice. Sigur a vândut-o. A văzut-o întinsă pe bancheta din spate, şi sigur a vândut-o. - Crezi că este vorba de trafic de persoane? - Da, iar taximetristul este sigur implicat. A văzut-o părăsită. Pe mine şi Ruxandra ne-a văzut băuţi şi distraţi. - Luiza era supărată pe tine? - Nu Eduard, nu era supărată. Nu am scos-o de mult în oraş. Sunt aproape şase luni de când nu am mai ieşi cu ea în oraş. Foarte rar ies cu ea când este soare. - De mult timp nu te-am văzut cu ea. Îmi aduc aminte că acum şase luni mergeai cu ea la aeroport. - Da. Şi ploua foarte tare. - Aşa este. Spune-mi ce trebuie să fac. Ştiu că te ocupi de cazul fiilor universitarului. Nu ştiu la cine să apelez. Sunt disperat. Poate îi fac proxeneţii ceva. Poate au scos-o din localitate. Cine ştie unde este acum. Trebuie să o găsesc. Ruxandra este cu mine. O căutăm împreună. Nici ea nu îşi mai aminteşte ceva despre Luiza, din momentul în care am urcat în taxi. - Te sfătuiesc să mergi la poliţie. Ia o declaraţie şi de şa taximetrist. - Aşa am să fac. După ce i-am luat declaraţia taximetristului am mers împreună cu Ruxandra la poliţie să declar răpirea. Am sunat şi la birou şi am anunţat că nu voi ajunge la redacţie. Îmi luasem o zi liberă. La poliţie l-am întâlnit pe agentul George Rubin. Mi-a cerut să fac o sesizare şi o declaraţie. Ruxandra plecase la serviciu. Era coafeză şi manichiuristă la cel mai de fiţe salon din oraş. Poliţistul mi-a luat declaraţia şi a dus-o la registratură. La întoarce m-a atenţionat că este un caz dificil şi ca va trebui să îmi păstrez cumpătul. - Cum să îmi păstrez cumpătul când doar gândul e este în mâna unui nemernic mă nelinişteşte. Dumneavoastră, domnule agent cum aţi reacţiona dacă cineva drag, cineva la care ţineţi ar fi răpit. Sunt sigur că nu aţi fi la fel de liniştit ca şi acum. - Noi vom face tot ce este posibil. Îl vom contacta şipe taximetrist. - Mie nu a vrut să îmi dea informaţii mai multe. Am încercat să vorbesc cu el. - Trebuia să veniţi direct la noi. Dacă îl consideraţi complice la răpire, trebuia, să va adresaţi instanţei noastre de anchetă. Poate vrea o răscumpărare. - La asta nu m-am gândit, am adăugat eu. - Mergeţi acasă şi vă vom suna imediat

cum avem informaţii noi despre Luiza. Pe de o parte eram bucuros că am fost la poliţie să declar dispariţia sau potenţiala răpire a Luizei. Eram bucuros că organele competente de anchetă mi-au dat asigurarea că for face tot posibilul să mi-o aducă înapoi. Însă, eram trist. Afară încă ploua, iar eu trebuia să umblu prin ploaie. Eram îmbrăcat elegant şi nu aş fi vrut să îmi murdăresc prin bălţile oraşului îmbrăcămintea. Dacă toate acestea sunt un semn, m-am întrebat. Ieri am văzut la televizor emisiunea lui Turcescu, unde se vorbea despre pontul mare la LOTO. Pe urmă am văzut ştirea cu hoţul. Astăzi m-am îmbrăcat c şi cum mi-aş căuta un nou job. Cred că am intrat într-un nou ciclu de viaţă, mi-am spus. Sunt vânat. Cineva mă vânează. Ruxandra vecina de la opt apăruse aseară aşa din senin la uşa mea. Am ieşit cu ea în oraş. Pe Luiza am pierdut-o în timpul în care eram cu ea. Oare nu cumva este şie ea implicată în această răpire. Nu, nu are cum, mi-am continuat să spun. Împreună ne-am bucurat de Luiza. Asta până să ne întoarcem în apartamentul meu. În mine era o luptă ciudată. Pentru prima dată eram faţă în faţă cu conştiinţa mea. Mă întrebam dacă toate acestea s-au întâmplat pentru că mi-am dorit încă de la începutul ploii să ies cu Luiza. Dacă dorinţa mea a dus la această răpire. Mă simţeam vinovat de dispariţia Luizei. Trebuia să fac ceva. Taximetristul, el este singurul care mă poate lumina. Trebuie să o găsesc pe Luiza. Nu pot umbla prin ploaie ca un nebun. M-am întors în staţia de taxiuri. Şoferul care mă condusese acasă nu era în parcare. Am început să întreb pe colegii lui dacă l-au văzut în ultimele ore. - A venit un echipaj de poliţie. L-au luat cu ei. Cică este implicat într-o răpire. Ceilalţi colegi au spus că e posibil ca el să fie capul unei reţele de traficanţi de carne vie. Luau fete din oraş. Chiar şi eu ştiu, că de cele mai multe ori el cerea comenzile pentru femei, iar de la dispecerat îi veneau majoritatea traseelor unde cliente erau femei. Cică le duceau pentru o perioadă în oraşele din vestul ţării, unde le drogau şi le prostituau, după care le făceau paşapoarte false şi le trimiteau în Polonia, Italia, Ungaria şi chiar Paris, Franţa. Făceau bani frumoşi din asta. Taximetria cred că era doar un mijloc de racolare în reţea. Avea un Mercedes clasic, cu tapiţerie din piele neagră. - Ştiu cum este maşina lui. Am avut şi eu aseară o comandă la el. - Poliţiştii l-au luat la cercetări. Cică ieri a răpit-o pe una Luiza. - Este iubita mea. Eu am coborât din maşina lui, iar el a plecat fără să mă atenţioneze că Luiza a rămas pe bancheta din spate. De aceea este acum pe mâna poliţiei. Ca să ea socoteală.

50 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

M-am bucurat că poliţiştii au intrat în acţiune. Ceea ce mi-a spus colegul lui din parcare m-a neliniştit însă. Mi se confirmase toate părerile mele despre acest individ suspect. Era cu adevărat un traficant. M-am îndreptat spre terasa Belfast. Am comandat o bere, când telefonul suna în buzunarul de la sacou. - Sunt agentul Rubin. Vă sun în legătură cu dispariţia. Îl avem la interogatoriu pe domnul şofer Brumă, cel pe care îl consideraţi principalul suspect în cazul dispariţiei. El spune că nu cunoaşte nici o persoană pe numele Luiza pe care să o fi dus cu maşina în tura de noaptea trecută. Vă rog să veniţi până la secţie şi să îl recunoaşteţi pe suspect. E posibil să fi confundat şoferul. Eu eram convins că nu avea cum să îl fi confundat. Colegul lui din parcare mi-a povestit clar cum au venit cei de la poliţie şi l-au ridicat. Mi-am dat, totuşi, seama că avea să fie o anchetă destul de dificilă. Dacă eu îl recunosc pe infractor şi el nu mă recunoaşte, ce aveam să mă fac. Îmi venise ideea. Aveam în portofel alături de numărul de telefon al Ruxandrei, bonul fiscal de transport. Puteam dovedi că eu sunt cel pe care l-a transportat noaptea trecută. I-am dat pentru transport 14 lei. Era prima dovadă că intrasem în maşina lui. Ruxandra era martoră. Putea pune mărturie că Luiza era cu noi. Când am ajuns la poliţie un domn de la poartă, care mă aştepta, m-a condus spre camera de interogaţie. Am intrat într-o cameră înaltă. Părea să fie o cameră de tortură fizică din perioada comunistă. Camera era împărţită în două. O despărţea un perete de oglindă prin care reuşeam să îi văr pe cei din partea cealaltă a camerei. Lumina unei veioze verzi cădea exact pe chipul taximetristului. L-am recunoscut din prima. Agentul, împreună cu un alt poliţist au plecat în jumătatea de cameră în care se afla taximetristul. Din jumătatea de cameră în care eram eu auzeam la nişte boxe toată discuţia lor. - Spuneţi-ne câte comenzi aţi avut aseară? - Nu mai ştiu. Am avut vre-o nouă comenzi în toată noaptea. Cele mai multe din zona Ştefan cel Mare. - Ştefan cel Mare? - Da. - Vă aduceţi aminte să fi avut în maşină mai mult de două persoane? - Nu am avut mai mult de două persoane. Cele mai multe comenzi au fost cerute de doamne. Dar îmi aduc aminte că am avut la un moment dat şi un cuplu. - Cum arăta cuplu? - Păreau că abia se cunoscuseră. Ea era roşcată, nu mai mult de 35 de ani, iar el avea undeva la 30 de ani şi era brunet. - De el nu vă mai amintiţi nimic?

- Ba da. Mă fixa în oglindă. Era foarte suspicios. Astăzi dimineaţă l-am văzut din nou în parcarea taxiurilor firmei la care lucrez. - Sunteţi angajat la firma respectivă? - Este firma mea, dar îmi place să o fac pe taximetristul. - Înţelegem. Mai spuneţi-ne, ce vă mai amintiţi despre domnul acela? - Am intrat în discuţie cu el astăzi. Era cu aceeaşi femeie cu care a intrat ieri seară în maşina mea. De bonul fiscal nu mai aveam nevoie, pentru că mă recunoscuse şi el. Poliţistul a continuat să îl tachineze. Îl simţea implicat până peste cap în răpirea Luizei. - Dar, alături de doamna respectivă şi de domnul respectiv, în maşina dumneavoastră nu a mai urcat nimeni altcineva înafara de ei doi? - Nu. Erau doar ei doi. Pot să îi recunosc, dacă îi văd. A fost singurul cuplu de la care am luat comandă. Poliţiştii l-au lăsat pentru câteva minute singur. Agentul Rubin a venit la mine. Era un om înalt şi gras, undeva la 40 de ani. Purta mustaţă, iar pe cravata lui erau ataşate câteva gradaţii de merit. Răsufla greu şi mirosea a tutun ieftin. Mâinile erau foarte mari. Aveau culoarea galbenă, iar în vârful degetelor unghiile tronau ca nişte sateliţi. Mesteca gumă şi făcea baloane. Spunea că acest lucru îl descarcă de energiile negative şi că îl face să fie mereu atent la răspunsurile celor pe care îi intervievează. - Domnule Robert aţi auzit şi dumneavoastră ce spune. Nu îşi aminteşte să fi dus mai multe de două persoane în taxi. - Întrebaţi-l direct de Luiza. Spuneţi-i să spună ce a făcut cu ea. - Cu siguranţă ne va spune, altfel nu va ieşi de aici. - Trebuie să mă întorc acasă cu Luiza. Pot să folosesc un telefon de aici. Am sunat acasă. Radu ajunsese în urmă cu câteva ore. Îl vizitase Ruxandra. I-a povestit ce s-a întâmplat şi l-a pregătit că voi întârzia. M-am întors la discuţia cu agentul Rubin. - Trebuie să îl faceţi să recunoască. Să spună unde este Luiza. - Mă întorc în sala de interogatoriu, m-a completat agentul. În sală taximetristul fuma. Aceiaşi lumină de la veioza verde îl orbea şi îi încălzea obrajii. La un moment dat observasem cum de pe frunte îi curgeau pe masă picăturile de transpiraţie. - Acum trebuie să ne spuneţi dacă o cunoaşteţi pe Luiza, l-a întrebat agentul. - Nu cunosc pe nimeni cu acest nume. - Dar pe doamna care era aseară cu domnul respectiv în maşină ştiţi cum o cheamă? - De unde să ştiu cum o cheamă. Eu nu intru în discuţii cu clienţii mei. Îmi vad de tra-

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 51

seu şi atât. - Vreau să va fac cunoştinţă cu cineva. Poliţistul a cerut să fie aprinsă lumina în jumătatea de cameră în care mă aflam eu. Taximetristul m-a observat. Şi-a şters fruntea de transpiraţia, a tras încă un fum de ţigară şi a început să vorbească. - El este domnul din cuplu de aseară. Cu el mai era femeia de care v-am vorbit. A venit astăzi la mine şi m-a întrebat dacă ştiu ceva de Luiza. O uitase în maşina mea. - Aha, deci acum v-aţi amintit de Luiza. A treia persoană din maşină. Poate vă amintiţi şi unde aţi dus-o, sau cui aţi vândut-o. - Domnule poliţist, vă spun aşa cum i-am spus şi lui. Pe Luiza nu o ştiu. Este posibil să fi rămas pe bancheta din spate, acolo unde a stat domnul împreună cu femeia aceea roşcată, şi să o fi luat alt client. - Cum adică să o fi luat alt client? Nu înţeleg. Vreţi să spuneţi că există posibilitatea să o fi luat un cetăţean care a intrat în maşina dumneavoastră, fără să observaţi acest lucru. - Da. Eu nu mă uit la clienţii de pe bancheta din spate, v-am mai spus. - Atunci, trebuie să îmi dai adresele clienţilor de la care aţi avut comenzile aseară. Aşa este posibil să dăm de răpitor. Dar, dumneavoastră nu aţi auzit nici un zgomot când ceilalţi clienţi au coborât din maşină? Nu a strigat nimeni după ajutor? - Nu înţeleg de ce să strige. Eu nu le făceam nimic. - Mă refer aici dacă nu aţi auzit strigăt de ajutor din partea unei femei. Ştiţi bine că mă refer la Luiza. - Nu, nu am auzit. Clienţii şi-au plătit drumul şi au coborât. Vă dau acum adresele lor. Cu tot cu acest domn sunt nouă adrese. Îmi aduc aminte că imediat după ce l-am lăsat pe acest domn acasă am avut o comandă în zona bazarului. Comanda unei doamne între două vârste. Era foarte plouată. Mi-a udat bancheta. După ce am observat a trebuit să îi schimb husa. - Daţi-mi adresele. După ce agentul a obţinut adresele l-a eliberat pe taximetrist. Am mers cu el la adresele de pe listă. O singură adresă mi se părea ciudată. Era aceeaşi cu a mea. Doar că diferenţia apartamentul. Când am ajuns la apartamentul respectiv ne-a deschis uşa o domnişoară. Loredana era numele ei. Luase spre dimineaţă acelaşi taxi. Poliţistul a întrebat-o direct dacă ştie ceva despre Luiza, persoana din bancheta din spatele maşinii. - Nu ştiu să fi observat pe altcineva în maşină, a răspuns fata. - Eşti ultima persoană care s-a urcat în taxiul respectiv noaptea trecută, trebuie să o fi observat pe Luiza, am completat eu. În timp ce agentul Rubin făcea investi-

gaţia, am primit un telefon. Era Ruxandra. - Am fost acum zece minute la tine şi încă nu te-ai întors. Era doar Radu. Te aşteaptă şi el. Mi-ar face plăcere să mai ieşim şi în această noapte în oraş. Acum poate ieşim cu mai mulţi prieteni. - Eu sunt în bloc. Ajung acasă cum termin. Sunt în apartamentul ultimei persoane care a avut comandă la taxiul de noaptea trecută. Am căutat-o pe Luiza peste tot şi încă nu am dat de ea. Poliţistul care este cu mine stă de vorbă cu o domnişoară. - Bine, atunci vorbim mai târziu. - Cred că totuşi am văzut ceva în taxiul respectiv. Afară ploua, după cum bine ştiţi. Am luat taxiul până aici, însă trebuia să mă întorc în oraş. Pe bancheta din spate am găsit o umbrelă albastră... - Albastră, am sărit eu. - Da, albastră, marca Leonardo şi cu scheletul din lemn. - De ce nu aţi spus până acum aşa. Ea este Luiza domnule agent. Am găsit-o. Agentul a rămas nemişcat câteva secunde. Ar fi spus ceva, dar nu ştia cu ce să înceapă. Am crezut la un moment dat că vrea să înjure, dar că se abţine din cauza fetei, sau că vrea să râdă, dar nu ştia cum voi reacţiona. - Aduceţi-o pe Luiza, am strigat eu. Trebuie să o sun pe Ruxandra şi să îi spun că s-a terminat, că am găsit-o pe Luiza. Poliţistul a ieşit din apartament. M-a aşteptat pe hol. S-a uitat la mine şi a început să râdă cu hohote. - Îţi vine să crezi ce mi-ai făcut? m-a întrebat el. Am zeci de ani de investigaţie, dar să caut investighez o zi întreagă dispariţia unei umbrele, nici prin cele mai comice idei nu mi-a trecut că mi se va întâmpla. L-am invitat la mine în apartament. Mă aştepta şi Radu. După puţin timp a sosit şi Ruxandra. - Ea este doamna cu care aţi fost aseară când aţi pierdut-o pe „Luiza”, m-a întrebat comic poliţistul. - Da, i-am răspuns. Am băut toţi trei ultima sticlă whisky şi coniacul pe care îl aveam în casă. Afară ploaia trecuse. Era aproape de seară. Trebuia să fac un duş şi să mă pregătesc de ieşit în oraş. Am chemat un taxi. A venit aceeaşi maşină care m-a adus aseară acasă. Poliţistul a plecat cu el. Eu şi Ruxandra am aşezat-o pe Luiza înapoi pe cuierul din hol. După duş m-am retras, în faţa televizorului, pentru încă treizeci de minute în camera mare. Ruxandra a venit lângă mine. Începuse extragerea LOTO. Aveam pontul. Hoţul care evadase ieri din penitenciarul de maxima siguranţă de la Constanţa a fost găsit în casa lui. Mi-am dat seama, astfel, că toate cuvintele şi toate numerele LOTO sunt doar închipuiri de duzină.

52 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

Era ziua de Sfântul Petru şi Pavel şi Cristi se învoise de la serviciu pentru că se grăbea să ajungă la onomastica unui prieten. Dar mai întâi trebuia să cumpere flori şi un cadou. Se urcă într-un taxi pentru că avea mult de mers până în centru, unde urma să fie petrecerea. Îşi scoase smartphonul şi o sună pe Ana, prietena lui. Mobilul îl cumpărase de curând şi încă nu era familiarizat cu el, aşa că îi luă ceva timp butonatul. Stabili să cumpere el flori şi apoi să se întâlnească cu prietena la un magazin de cadouri, pentru a alege împreună cadoul pentru prietenul lor comun, Petru. Ajunse în centru lângă o florărie. Plăti taxiul şi coborî în viteză. Intră în magazinul de flori şi se uită să vadă oferta. Aceasta era întradevăr foarte diversă, era şi greu să alegi dintre atâtea flori minunate. Cu ajutorul vânzătoarei se hotărî până la urmă. Tocmai ieşea în stradă când îi sună mobilul de serviciu. Cristi se încruntă, gândindu-se că s-a întâmplat ceva la serviciu care o să-i dea peste cap tot programul. Era însă un număr necunoscut, nu îl suna cineva de la job cum se aşteptase el. Se gândi să nu răspundă dar, până la urmă, apasă pe butonul verde. - Bună ziua!Domnul Cristi? se auzi o voce din mobil. - Da, cu cine vorbesc? - N-are importanţă, v-am sunat să vă spun că am găsit smartphonul dumneavoastră în taxi. Probabil că v-a căzut din buzunar. Instictiv Cristi îşi duse mâna la buzunarul de la pantaloni. Da, smartphonul nu mai era acolo. Stabiliră unde să se întâlnescă. Din fericire cel ce îl sunase era în apropiere, la doar cinci minute de mers pe jos. Ajunse la locul de întâlnire şi necunoscutul îi dădu smartphonul. Cristi vru să-l recompenseze pentru gestul lui, dar omul nu acceptă cu niciun preţ vreo recompensă. Văzând aceasta, Cristi îl rugă să-i spună măcar cum îl cheamă, ca să-l pomenească în rugăciunile sale. Necunoscutul îi spuse numele său, după care îşi strânseră mâinile şi plecară grăbiţi fiecare în altă direcţie. În treacăt, Cristi remarcă că era şi onomastica necunoscutului care îi înapoiase smartphonul. Se întâlni cu Ana, cumpărară cadoul şi apoi urmă petrecerea. În focul dansului, Cristi uită de incidentul cu pierderea smartphonului. Îşi aduse aminte a doua zi, când se trezi să meargă la serviciu. Cristi nu-şi mai amintea dacă pe binefăcătorul său îl chema Petru sau Pavel. De asemenea i se părea curios cum de îl găsise aşa de repede. Chiar era ciudat. Îi era puţin ciudă că nu-l întrebase cum aflase numărul de la telefonul său de serviciu. Să fi fost un înger? îi trecu prin minte ca o străfulgerare.

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 53

Ioan Mateiciuc: Te salut în gamă majoră, dragă Emeric Imre. De când te-am descoperit, muzical vorbind, din 2009, îţi tot urmăresc activitatea prolifică de cantautor de muzică folk. A trecut ceva vreme de când nu ne-am văzut, tocmai de aceea te întreb, ce mai face “nebunul de alb” al muzicii folk româneşti? Emeric Imre: Mulţumesc pentru abordare Ionuţ! Păi ce sa fac altceva decât să alerg prin ţară. Eu mă bucur să cunosc oameni şi mai ales să văd că muzica poate fi o terapie reală pentru suflet. Normal că şi trăiesc din asta şi mai ales simt că mă regăsesc în acest mod de a îndeplini rolul pe care îl am în viaţa asta. Chiar cred asta.

Talentul tău incontestabil s-a moştenit din care parte a familiei, de la mama româncopoloncă sau de la tatăl maghiaro-evreu? Cred că de la amândoi pentru că tata cânta superb şi cu vocea şi cu chitara iar mama cânta şi ea bine cu vocea. Poate mai mult de la tata. Eşti unul din cei doi cantautori români de muzică folk, dacă îl includem în această categorie şi pe Alexandru Andrieş, care ai reuşit să depăşeşti pe Youtube, un milion de vizualizări, la o singură piesă. Care este sentimentul care te cuprinde când vezi că transmiţi lumii, şi aici vorbesc de grupe diferite de vârstă, emoţie şi bucurie prin cântec?

54 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

Mă bucură alăturarea de maestrul Andrieş. Pe lângă iubirea pe care o simt în ochii copiilor mei pentru mine şi câteodată în ochii femeilor care îmi fac viaţa frumoasă, mai am bucuria că pot face oamenii mai buni şi sentimentul că ai o menire importantă primită la venirea în această lume. Cred sincer că avem ceva de îndeplinit atunci când ne naştem, că nimic nu e întâmplător şi mai cred că e trist atunci când faci ceva doar pentru a supravieţui şi nu simţi că te-ai întâlnit cu menirea pe care o ai. Eu simt că ăsta e rostul meu. În ce direcţie crezi că se îndreaptă muzica folk, şi aici te întreb ştiind că ai trăit vremurile Cenaclului Flacăra, până a te chema în armată, şi că eşti unul din promotorii genului şi unul din cantautorii cunoscuţi care pui umărul la susţinerea şi promovarea tinerilor din Cluj? Direcţia e sigur una bună pentru că folkul are cele mai multe festivaluri, sunt mulţi tineri care cântă folk, apar şi albume, e genul de la care poţi trece pe urmă şi la rock şi la jazz, pop şi altele. Cred că e o treaptă de bază în evoluţia oricărui artist, nu e ruşinos să îmbraci versuri adevărate cu muzică. Dacă ar avea şi parte de o mai bună mediatizare pe radio cel puţin, folkul ar fi din nou genul rege în România. Două nume de folkişti tineri pe care ai paria că vor ajunge consacraţi în foarte scurt timp? Chiar cunosc mulţi tineri talentaţi şi nu vreau să nedreptăţesc pe nimeni. Cred cu tărie că drumul spre consacrare ţine şi de noroc, de destin şi de puterea de a fi loial luptei tale pentru a-ţi atinge visul. Aşa că poţi fi cel mai talentat şi să greşeşti drumul sau la un moment dat să nu mai ai răbdare. Julio Iglesias îţi spune ceva? Bineînţeles că da. Practic ai avut acelaşi destin. Ai fost un fotbalist foarte bun care s-a convertit într-un cântăreţ excepţional. Nevoit. Probabil îmbrăţişai o carieră sportivă de succes. Cum s-a întâmplat totul? E poveste lungă sau poate că am avut norocul să mă întorc la dragostea dintâi. La început făceam vioară la şcoala de muzică şi arte plastice din Cluj. Eram talentat, profesorii de vioară vedeau şi simţeau că pot. Apoi, pe la zece ani, am mers la U Cluj la fotbal şi visam să ajung în naţională. Îmi plăcea Zoli Crişan de la Universitatea Craiova, aveam numărul 7 pe tricou, aveam viteză, dribling, pase precise. Ce-i drept, eu şi colegul Mujnai (prietenul lui Hagi şi coleg la Steaua şi în naţională) ţineam cam mult mingea şi

ne striga antrenorul Bandi Baci (o legendă a Clujului fotbalistic) „ dă-i drumu la minge moi momoligarilor”. Aşa că, din clasa a VI-a mergeam la antrenamente cu vioara şi încetul cu încetul, din cauza absenţelor, am fost dat afară de la vioară... scandal, etc. Deşi la ultimul examen de producţie acompaniat de pian am luat 10. E destin, sigur, pentru că urma să trecem la echipa de tineret şi pe stadionul Universităţii Cluj, acolo unde ne antrenam, am debutat la Cenaclul Flacara în septembrie 84. De aici a urmat folkul în viaţa mea. Sau poate că e folk din prima lumină întâlnită de retină în venirea vieţii din pulsul meu. Povesteşte-ne una din plăcutele amintiri trăite prin turnee, concerte, cenacluri. Au fost multe. Aşa, acum mi-am amintit de o întâmplare de la Rucăr. Eram cu Cenaclul şi cu complicitatea lui Adrian Păunescu care la rugat pe marele trompetist Constantin Gherghina să lase trăistuţa cu trompetă cu tot pe clapă şi să cânte ceva şi din gură la microfon ( trebuie precizat ca Constantin Gherghina a câştigat premiul „Trompeta de Aur” în Franţa şi că avea o trompetă foarte valoroasă şi nu se despărţea de ea, o ţinea într-o trăistuţă pe umăr), aşa că atunci când a lăsat trompeta pe clapă, eu şi cu Andrei Păunescu am îndesat un pachet de şerveţele în trompetă şi vă daţi seama ce a urmat când Păunescu la rugat să mai cânte la trompetă. Tot ieşea câte un şerveţel. “Oraţie de nuntă” sau “Noaptea de unul singur”? De ce? Amândouă. Mă bucură că sunt piese iubite de public şi mai ales de tineri. E poezie de dragoste şi e bine. Două locuri în care ai fost şi te-ai reîntoarce fără ezitare pentru a cânta? Multe sunt locurile unde mă întorc cu drag. În ultimul timp mă impresionează studenţii din Iaşi. Aşa că Iaşi şi chiar mi-e greu. Pot spune ca sunt fericit pentru că e un public minunat şi la Timişoara, şi la Calafat, şi la Craiova, şi la Bucureşti, şi la Târgovişte, şi la Buzău, Cluj, Alba Iulia, Rădăuţi, Băicoi, Câmpina, Constanţa, Oradea. Cu ce fac acum cred că trebuie să amintesc toată România. Chiar mulţumesc că şi în casele de cultură şi în cluburi vin prieteni din ce în ce mai mulţi să asculte folk. Ai plecat la drum încă de la bun început în formulă de grup sub numele de Notorius, dacă bine îmi amintesc, şi

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 55

agreezi în continuare formula de grup pentru concerte. E vorba de atmosfera de grup sau de sound? E bine să ai un sound bun. Atunci când ai trupă poţi să simţi dezvoltare de pasaje, de idei, de sunet şi aşa mai departe, dar îmi plac şi formulele mai mici, doar cu chitară şi pian, sau cu percuţie. Atunci când cânţi singur e mai special, poţi trăi cum vrei fără să influenţezi colegii de trupă, poţi influenţa doar publicul, poţi transmite mai uşor. Cu trupă trebuie să respecţi pasaje, să păstrezi ritmul, să te corelezi cu ceilalţi şi multe altele. Povesteşte-ne despre cel mai recent album, “Târziu”, şi care sunt planurile în viitorul apropiat. “Târziu” e primul album al trupei EMERIC SET şi a fost bine primit, am şi vândut câte ceva, aproape 3000 de albume într-un an, doar la concerte. Urmează un album individual cu piesele mele de iarnă la care voi începe să lucrez, sper din ianuarie şi al doilea album cu trupă, tot din ianuarie sper să începem lucrul. Ai scris şi versuri pentru cântecele tale, dar de cele mai multe ori ai apelat la versuri ale poeţilor cunoscuţi. Cum vezi tu legătura dintre muzică şi poezie? O poezie trezită la viaţă de muzică intră mai uşor în vieţile oamenilor. Ăsta e rostul

versurilor şi atunci când versurile se împletesc frumos se naşte o zare întreagă de vise care se pot atinge şi ne pot ghida. Metaforele poetice se transformă în metafore muzicale şi invers. Păcat că pe radiourile cele mai înfipte în eterul cotidian se aud bâlbâieli pe ritmuri lipite de pe calculator. Să spui într-o piesă doar “ciki boomb“ sau ” tenerife” sau ”toată lumea cu mânuţele sus”, e înjositor când mai ai şi pretenţii de artist. Te-ai gândit vreodată la o colaborare cu unul din marii artişti folk? Unul din favoriţii tăi? E mai greu, poate ei să colaboreze cu mine. Am glumit. Poate cu Baniciu, Vintilă. Ceva de nu ştim despre Emeric Imre şi ar fi important sau interesant să aflăm. Că nu sunt un prefăcut şi că, eu chiar iubesc oamenii. De multe ori ceea ce pare pentru alţii de domeniul fantasticului şi greu de realizat, mie îmi pare foarte simplu. Poate o trăsătură de veşnic visător şi copil senin. O urare de sărbători cititorilor Zonei Literare. Tihnă, iubire, să vă meargă bine şi grijă mare la sănătate! E de nepreţuit. Sărbători de iarnă cu bucurie şi fericire lângă cei iubiţi!

56 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

Adina vrea să te vadă. Îi dai adresa lu’ mă-ta. După nici jumătate de oră, Adi sună la uşă. De cum ai închis telefonul mă-ta a fugit jos la alimentară să cumpere prăjituri şi Cola. Adi îţi zice că ar prefera o bere şi un joint dar că e ok şi aşa. Maică-ta o serveşte matern pe Adi. Ea refuză iniţial. Mă-ta insistă. Adi ia o prăjitură şi soarbe de două ori din paharul cu suc. Îi spui lu mă-ta să se care. Îi zici că plantele din balcon se usucă. Ea, îngrijorată ca de obicei, aleargă disperată să oprească fenomenul. Amica ta îşi dă jos papucii, îţi spune să o scuzi că-i miros picioarele. E plecată de dimineaţă deacasă. Din şosete scoate nişte foiţe împăturite şi o punguţă mică cu haş. Rîde, închide uşa cu cheia, deschide larg fereastra şi se pune pe gătit minunata prăjiturică a serii. Îţi curg lacrimile. Ea te întreabă ce ai păţit. Tu îi spui că ţi se trage de la gripă şi arăţi cu mîna înspre cutiile de BioFlu.

Pui în Winamp un amestec de Shpongle cu Pink Floyd şi mai bobinezi două comprimate pentru răceala. Ştii că vei pierde în curînd şi pe vecie momentele astea, aşa cum pierzi brichetele din buzunar. 28 Obiectiv: Să accepţi propunerea de a te vedea cu băiatul care merge în timpul liber la teatru. Rezultat: Să accepţi, după care să nu te duci la întîlnire. Obiectiv: Să invoci o scuză credibilă din cauza căreia nu ai ajuns la întîlnire. Rezultat: Să foloseşti cea mai patetică scuză posibilă, „pisica s-a suit pe dulap şi mi-a răsturnat laptopul, ecranul s-a spart, dar pisica e bine”. Obiectiv: Să refuzi politicos orice intenţie de „get to know eachother” propusă de băiatul ăsta. Rezultat: Să te simţi atît de prost că nu ai fost la prima întîlnire cu tipul drăguţ care merge în timpul liber la teatru, încît să îi ordoni pe un ton psihotic că trebuie să vă vedeţi cît mai curînd posibil. Obiectiv: Să arăţi ca femeia perfectă por-

22

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 57

tretizată în tabloide, totodată cuminte, independentă şi sexi, îmbrăcată într-o rochiţă decentă, care te pune în valoare. Rezultat: Să arăţi ca un copil al străzii, înfăşurat într-o rochie-sac cu mîneci roase şi pete maronii de la fondul de ten. Obiectiv: Să bei cafea (motivul întîlnirii), apă minerală sau cel mult un pahar elegant de vin roşu demisec. Rezultat: Să bei o bere şi să te ameţeşti din prima. Obiectiv: Să petreci o după-amiază nebună şi romantică cu tipul care merge în timpul liber la teatru. Rezultat: Să te ameţeşti atît de tare încît să te care greoi acasă. Obiectiv: Să găteşti a doua zi un mic-dejun englezesc, ca să-ţi mai ştergi din ruşine. Rezultat: Să se termine cafeaua! din dulap şi alimentele din frigider. Obiectiv: Să îţi foloseşti arsenalul de cuvinte inteligente ca să laşi o ultimă impresie... bună. Rezultat: Să intre pe uşă Vali, colegul tău de apartament şi el cel puţin la fel de mahmur ca tine. Scop general: Să încerci să faci ceva. Rezultat general: Să îţi iasă un căcat. Scop secundar: Să te resemnezi cu ideea că a fost o întîlnire eşuată şi să reiei cursul zilnic al cugetărilor tale sumbre. Rezultat secundar: Să te sune şi să îţi spună că râzi foarte fain cînd eşti ameţită. 30 Te apropii de moarte. In sensul ăsta, ai şters toate datele relevante sau penibile de pe profilul tău de facebook. Poze, citate, melodii distribuite de pe youtube. Postările altora. Îţi dai seama că toate căcaturile astea nu valorează nimic. Absolut nimic. Preventiv ai bifat o căsuţă care să facă imposibilă postarea de „rip-uri” de la cei care zic că ţi-au fost prieteni buni. Fără etichetări, fără melodii cu dedicaţie, fără păreri de rău. Fără falsele şi agramatele: „Cel mai frumos lucru din viaţa mea a fost acela că te-am întîlnit pe tine.”, „Îţi mulţumim pentru clipele frumoase petrecute împreună!!!”, „Dumnezeu

să aibă grijă de sufletul tău frumos...”, „This one goes for you, friend!”, „Cel mai greu a fost ca azi să-mi iau la revedere pt. ultima dată.”, „Încă refuz să cred că numai eşti printre noi.”, „Mi-aş fi dorit să te văd şi să te aud pt. ultima dată.”, „La revedere pentru ultima dată, Maria noastră scumpă şi inocentă.”. Ai lăsat doar o poză. Una singură. Pe care scrie următorul mesaj: „Sometimes the strongest people are the ones who love beyond all faults, cry behind closed doors and fight battles that nobody knows about.” Ai terminat cu ştergerea informaţiilor de pe facebook, acum te pregăteşti să termini şi cu pozele, mailurile, scrisorile, videoclipurile, hainele, lucrurile tale, tot ce ai strîns o viaţă întreagă. Tot trebuie şters. Aruncat la gunoi. Ars pe rug. Existenţa ta ca şi cum nici nu ai existat. Dai peste scrisoarea primită de la Eliza de pe vremea cînd fugise de acasă în Utrecht fiindcă părinţii ei divorţau iar atmosfera în casa ei era de nesuportat. Scrisoarea e pătată de ruj roşu şi încreţită pe alocuri, dar miroase a Eliza. Nenorocita... „Salut, coi stîng! E prima dată cînd trimit o scrisoare. Desigur, puteam să-ţi scriu pe net, dar nu e mai fain aşa? Mi-e dor, bre, să dormim una în pijamalele alteia. Printre altele, Utrecht e fain. M-a prins de cîteva ori dimineaţa tîrzie prin gară. Aşa-i prin Olanda. Cu bilete speciale de 15 euro poţi să mergi cu trenul toată ziua, oriunde vrei tu. Aşa că periodic mă adun cu amicii lui Goia şi hălăduim ţara asta dezmăţată în lung şi-n lat, pînă ni se sufocă plămînii şi pînă aţipim din mers. Tre’ să vii şi tu aici, măcar cîteva zile şi apoi să mă duci înapoi la mama şi la tata, că ăştia doi iar s-au împăcat. Cred că iar, de dragul meu. Vreau cît mai curînd să ne vedem, să ne adunăm iar la mine să ne bem cafeaua la patru dimineaţa, să facem maratoane de Atomic Bomberman şi să sorbim aburi de nicotină pînă face crize tata. All in all sunt bine. Goia e bine. Amicii noştri sunt bine. Nu avem bani, da’ suntem sănătoşi şi asta e tot ce contează. Am ţigări pentru toată ziua care urmează şi 50 de cenţi pentru un ness. Ti iubesc coi stîng, Al nostru coi drept, Eliza.” Ai rupt scrisoarea. Oricum face parte din trecut... 38 Pe 6 noiembrie am fost diagnosticată cu

58 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

o boală cumplită. Un motor ruginos fără amortizor în cap. Nimic deosebit. Ceva crunt, despre care am auzit din mai multe surse, dar nu mi-am imaginat ce impact nasol va avea atunci cînd va trece în proprietatea mea. Trebuie să îl ung cu ulei, ca să nu facă prea mult zgomot. Trebuie să îmi schimb percepţiile ca să nu mă afund prea tare. Trebuie să înţeleg... să înţeleg ce se întîmplă... dacă nu înţeleg, degeaba trăiesc. Degeaba experimentez. Degeaba sunt om. Un om insipid, un om cutezant, un om curajos, un om cu mult potenţial. Potenţial de a ajunge cea mai mare curvă, cel mai mare profesionist, cel mai mare traficant, doctor, preşedinte, artist, aurolac, ratat. E şi ăsta un potenţial. Se numeşte în termeni simpli, un potenţial al cunoaşterii de stare. Înainte de a afla crunta veste îmi fixasem cîteva planuri. Chestii care acum mi se par banale sau poate le minimalizez în felul ăsta fiindcă, cel puţin acum, îmi sunt inaccesibile. Voiam să mă îndrăgostesc de un băiat cumsecade. Voiam să scriu o carte la persoana a III-a despre cum se resimte angajarea într-o companie la o vîrstă tînără. Angajarea... un soi de moarte a spontaneităţii, a pielii fără cearcăne, a tinereţii. Vîrsta mea o catalogam pe atunci ca fiind o graniţă dintre seriozitate şi anarhism. Acum văd totul clar. Şi cîteva zile în luciditatea asta deplină m-au făcut să îmi dau seama că sunt doar o ratată. O ratată cu un potenţial mare de a reuşi. Ratare forţată. Impusă. Aş fi putut să fiu boemă, artistă în adevăratul sens al cuvîntului. Aş fi putut să scriu cărţi de beletristică „brută”, şocantă, reală, autentică, nervoasă, cu personaje şi structură alambicată. Aş fi trăit mai real... mai concret... mai la obiect. Acum şi dacă aş vrea, ştiu că nu mai am timp. Asta e. Ceasul de la mîna stîngă s-a oprit. E o chestiune de moment pînă cînd starea de sănătate mi se va agrava şi voi deveni o legumă. Valurile de praf, de amici alcoolizaţi, de ignoranţă, depravare şi delăsare mi se par dulci prăjituri în comparaţie cu mirosul de naftalină şi de mort. Ah... într-o stare mai sprintenă aş fugi de responsabilitatea analizei şi crasa luciditate, pe care le consider, fără voia lor, nişte netrebnice amante. Bătrîne. Orgolioase. Ridate femei. Iubesc neseriosul şi jocul de scenă al diavolului. 39 „A morning glory at my window satisfies me more than the metaphysics of books.” Nu ţii minte exact ce s-a întîmplat în

perioada aia. Cum te-ai pierdut atît de tare. Ştii doar că tipul ăsta, D., care ţi s-a insinuat treptat şi calm în suflet era adorabil, matur, echilibrat, înţelegător şi imun la stări adolescentine. Seara rămînea la tine acasă sau te duceai la el. Făceaţi ceva banal de mîncare şi adormeaţi îmbrăţişaţi. Tu aveai un diagnostic futut şi o frustrare că l-ai cunoscut prea tîrziu pe omul ăsta drag. Iar el era trist fiindcă tu erai duală. Ba veselă, plină de optimism şi determinare, ba deprimată şi cu chef de nimic. Într-o seară v-aţi decis amândoi să îi vizitaţi pe prietenii lui, acasă la un amic. Trebuia să fie o seară relaxantă, cu joc de poker şi bancuri proaste. Cu flirturi stupide fără finalitate. Cu tachinări subtile şi de prost gust. Cu un playlist Guerilla de început de seară care ar fi fost substituit rapid de ritmuri cocălăreşti. „Nu îmi plac versurile... îmi place ritmul. Nu îmi place ritmul, îmi place videoclipul de pe youtube”. Tot atunci erai decisă şi pe alte chestiuni. Voiai să te sinucizi. Dar oare erai tu? Sau dezechilibrul chimic din organism? Stăteai cu pastilele în palma dreaptă şi încercai să reconstitui ultimele zile. Începuseşi să iei nişte anti-depresive pe al căror prospect scria negru pe alb cum tinerii sub 25 de ani care sunt predispuşi la gînduri suicidale pot intra într-o fază maniacală cu risc de auto-vătămare, dar nu ai luat în serios avertismentul. Oricum te simţeai groaznic, iar bombonelele astea păreau să te scoată din starea jalnică în care te aflai. Din cauză că te agitai pe timpul zilei seara nu puteai să adormi. Ba mai şi ieşeai la cîte o băută care nu te lăsa decît cu multe dureri de cap imune la Ibrupofen. Cu fiecare oră care trecea panica se instala din ce în ce mai profund. Fără cale de ieşire. Trebuia să pleci. Decît forţat, prin prima diagnosticului nedrept, mai bine prin propria ta decizie. Îţi era dificil să-ţi descrii starea. În general, atunci cînd mi se termină parfumul, mîncarea sau detergentul mă duc la magazin şi le cumpăr, reînnoindu-mi stocul. Dacă nu am chef azi să rezolv o responsabilitatea, pot să o fac mîine sau peste o săptămînă. Dacă nu am chef să mă combin în seara asta cu tipul fain, o fac peste o lună, un an sau zece. Dacă nu am chef să îmi vizitez tatăl la închisoare astăzi, nu-i bai, pot să o fac peste cinci ani. El tot acolo va fi. Dar eu nu. Cinci ani?! O viaţă de om! Mai am cîteva zile şi plec. Forţat! Trist. Ce rahat! În furtuna anti-depresivelor, a somniferelor şi al alcoolului te-ai pierdut sistematic. Ca un robot. Rezolvai tot ce puteai să rezolvi. Boala îţi dădea forţă. Dar nu mai erai tu. În seara cu pricina ai luat 5 somnifere. Apoi, pe nesimţite, aţi ajuns la

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 59

petrecere. Ţigara s-a stins. Ce naiba mi se întîmplă? Vertij. Expresia feţei lui cînd se uită la tine speriat şi te întreabă dacă eşti ok. Trebuie să ies pînă la magazin. Mi s-a stins ţigara. Dar ai pachetul aproape plin. Intuieşte el ceva. Nu, chiar trebuie să mă duc, provizoriu. Te apucă de mînă şi-ţi spune să îl aştepţi cît îşi ia la revedere de la prietenii lui. Saluţi şi tu cu jumătate de gură şi ieşiţi pe uşă. Uşa îţi pare ca un portal din Ţara Minunilor. O iei înainte pe scări. Eşti sălbatică, sigură şi de neoprit. El aleargă în urma ta. Maria... aşteaptă-mă, Maria... ce s-a întîmplat? Scara are deschidere la bulevard. Maşinile trec în viteză. Tremuri din toate încheieturile şi începi să alergi bezmetică spre maşinile nervoase. Nu-i bai, nervoasă eşti şi tu. O maşină te ia pe sus. Te izbeşti de parbriz şi aluneci pe şosea. Simplu. Ah, cât de bine se simte. Nu ştii cît timp ai zăcut acolo, ceva zgomote în jurul tău, D. deasupra ta încercînd chipurile să te ţină trează. Tu ai ochii larg deschişi şi zîmbeşti. El are pupilele dilatate şi e îngrozit. Dai să te ridici, ai hainele pătate de sînge. Te culci la loc. Începi să rîzi isteric. Şoferul te ţine de cap. O viaţă haotică. Curăţenie azi, dezordine mîine. Planuri bine stabilite azi, planuri anulate cu prima ocazie. Vreau să plec. Gata. Nu am nimic! Tu eşti bine? întrebi şoferul, el dă din cap că da. Eu sunt bine! Tu eşti bine? întrebi o asistentă care te bandajează. Ai avut mult noroc. Trebuie să îţi faci rmn şi alte analize de duzină. Nu e nevoie. Vreau să plec. Nu vreau să mai stau aici nicio secundă. Smulgi perfuzia, îţi iei hainele şi ieşi din salon. Pe hol îl îmbrînceşti pe D. Hai acasă! Sunt bine! Maria... what the fuck?! Hai, hai acasă. Acasă unde avem ciorbiţă şi un pat moale. Şi aşternuturi curate. Te-ai închis în cameră. Încă sîngerezi. Măcar de stăteai să te bandajeze complet. Pula. Deschizi sertarul. D. forţează uşa şi ţipă la tine să îi dai drumul. Îl ignori. Baby, stai chill. Blisterele pocnesc. Bomboanele ţi se răsfiră în palmă. Se amestecă cu sîngele. Ah, ce sos delicios! D. dă pumni în uşă. Nu ai să mori în apartamentul meu, copil nebun! Du-te în pana mea de idiot. Deschizi uşa în timp ce îţi strîngi pumnul plin cu pastile. Ce e cu tine?! De ce îmi fuţi creierul? Deci, eşti dereglată! Un copil dereglat! Sunt un idiot. Da. Ai dreptate. Sunt un idiot şi jumătate! Că întîlnesc tipe care par normale şi faine şi se dovedesc a fi nebune şi paranoice. Schizofrenice! Credeam că eşti altfel! Clişeic, nu? Sunt patetic, nu? De ce nu vorbeşti

cu mine? De ce îmi faci asta? Îl iei în braţe. Ştii că îl faci să tacă dacă îl îmbrăţişezi. Apoi ridici pumnul şi dai drumul bomboanelor în gură. Te apleci puţin spre stînga, apuci paharul de bere şi sorbi din el, înghiţind pastilele. Totul sau nimic. El în continuare te ţine în braţe. Hai la spital, iubita. Îl împingi cu mîinile şi apuci penseta de pe noptieră. Eşti psihopată şi pregătită să mori. Toate astea în umbra unei senzaţii de ghinion teribil dublat de faptul că nu ai murit pe şosea şi că acum o să se mai desfăşoare încă o scenă traumatizantă pentru bietul băiat. Cu penseta începi să îţi desenezi mîinile. Împingi puternic în toate direcţiile. El s-a blocat şi te priveşte şocat. Încearcă să îţi smulgă arma din mîna dar tu îl zgîrii peste faţă şi apeşi din ce în ce mai puternic în vene. Sîngele trosneşte pereţii. Pereţii reverberează gîtuiţi. D. te plesneşte în timp ce îţi strigă să te opreşti. Leşini. Ai ajuns din nou la spital. Vreau să plec. Bine. Pleci, dar mîine. În seara asta rămîi la noi. Nici vorbă. Trebuie să vomiţi. Logodnicul tău ne-a spus că ai înghiţit multe somnifere. Nu ştie cîte, dar suntem îngrijoraţi. Eu nu. Vreau să plec. Nu poţi să pleci aşa, hai cu doamna asistentă. Urîţilor! Trebuie să le vomiţi. Nu vreau. Trebuie. Bine. Unde semnez pentru externare? Nici nu ai fost internată, semnezi că îţi dai acordul să nu primeşti asistenţă din partea noastră. Seară bună. D., în dimineaţa asta dorm la mine. Cred că e mai bine aşa. Eşti ciudată. Nu. Doar sunt bolnavă. Foarte bolnavă. Da. Bolnav de teribilistă. Nu. Am tumoare. Inoperabilă mi s-a spus. La revedere. Încep să mă conturez. Să mă explic. Îmi aduc aminte de mine rea. Machiată. Puternică. Invincibilă! Acum sunt la antipod. Fragilă fizic ca o albină care a atacat. Îmi calc starea de spirit în picioare. Atacurile de panică, depresiile devin ruşinea cu care mi-am asediat conştiinţa. Atac de panică fiindcă sunt pe moarte… ca o vomă de rău pe care trebuie să o revărs afară. Change alone is eternal, perpetual, immortal… asta spunea amicul meu Schopenhauer în momentele lui de albină chinuită. Mai mult decît m-au tras ceilalţi în jos, m-am tras eu pe mine în jos. M-am tîrîit. Dacă acum nu desenez, e din vina mea. Dacă nu iubesc, tot din vina mea e. Dacă acum nu sunt arhitect sau student la arte e tot din vina mea. Sunt mult prea ambiţioasă. Perfecţionistă. De asta trăiesc un chin. Totul trebuie să iasă perfect, inclusiv ieşirea mea din scenă. Singura satisfacţie care mă învăluie în dimineaţa asta e dată de faptul că azi noapte, doar pentru cîteva ore, am învins moartea. „A morning glory at my window satisfies me more than the metaphysics of books.”

60 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

editorii au idei năstruşnice şi inventează titluri cu nume de autori cunoscuţi: cum se potrivesc oare Arta de a fi fericit sau Arta de a insulta, sub semnătura lui Arthur Schopenhauer? Pentru un pesimist ca Schopenhauer, primul titlu e contradictoriu – tocmai pentru că el afirmase în repetate rânduri că suferinţa vine din faptul că oamenii îşi caută neîncetat fericirea, caută ceva ce nu există. Evident că una dintre regulile pr-ului spune că poţi avea parte de un public larg dacă îmbraci mesajul cât mai sclipitor. Apoi, Arta de a insulta ne va duce cu gândul la aversiunea filosofului din Danzig către mediul universitar, ori ne va aminti de sarcasmul său din rândurile lucrărilor sale, astfel poate vom cumpăra cartea în dorinţa de a afla dacă într-adevăr există o artă de a insulta. Nu, nu există, cel puţin Arthur Schopenhauer nu a scris-o şi nici nu s-ar fi dedat la aşa ceva; despre misoginismul său, e bine să

Uneori

fim mai precauţi: în operele sale (cel puţin în locurile în care nu încearcă să fie spiritual), dar mai ales în Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă (o lucrare minoră ca importanţă, faţă de aceea pentru care ar trebui recunoscut – Lumea ca voinţă şi reprezentare) el nu are afirmaţii împotriva femeilor, ci constată care este atitudinea unei majorităţi, ce se vorbeşte în epoca sa despre acestea, care este opinia comună. Opera capitală a lui Arthur Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare, a fost tradusă integral în 2012, la editura Humanitas de către Radu Gabriel Pârvu. De acelaşi traducător, la aceeaşi editură apare teza de doctorat a lui Arthur Schopenhauer, Despre împătrita rădăcină a principiului raţiunii suficiente, care face corp comun cu primul capitol sau cartea întâi din Lumea ca voinţă şi reprezentare. Mai există o traducere a Lumii ca voinţă şi reprezentare, apărută la editura Moldova după anii 90’, şi o traducere a Aforismelor, de Titu Maiorescu. Exegeza operelor lui Arthur Schopenhauer e sublimă, dar inexistentă; majoritatea comentariilor asupra lucrărilor sale sunt din direcţia literară şi nu trec mai departe de observarea stilului său minunat, mirobolant, înnăscut. O mică observaţie, în teza sa de doctorat, Arthur Schopenhauer scrie de ce nu apelează la un limbaj ştiinţific, academic; el îşi dorea să transmită într-o manieră simplă, pe înţelesul tuturor celor dispuşi să-l asculte. Avea o pasiune pentru moraliştii francezi, în

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 61

materie de stil Schopenhauer iese în pierdere: grecii, latinii, francezii îl întrecuseră de mult timp, îi erau magiştri. În schimb, filosof fiind, el mizează pe conţinut, nu pe expresie.   Arthur Schopenhauer este numit idealist, deşi ar trebui să fim sceptici când spunem asta. Platon şi Kant l-au influenţat, nu e nici un motiv de îndoială, dar pe deasupra au mai fost Vedele, au mai fost Montesquieu, Voltaire, Diderot, Rochefoucauld şi alţii. Nu trebuie să uităm de pasiunea lui pentru ştiinţe, pentru matematică, fizică, biologie … să nu uităm că Schopenhauer studiase un an de medicină înainte de filosofie, apoi a colaborat şi a fost prezent în laboratoarelor de disecţii (care începuseră a fi permise în acea vreme). Era la curent în materie de studii apărute în biologie şi le urmărea cu interes. Drept urmare, conceptul său de voinţă e construit pe argumente ce ţin de biologie, de materia organică. Voinţa fusese pusă în discuţie până atunci şi de alţi teoreticieni, cum ar fi la Schelling spre exemplu, unde era comentată într-un registru teologic. Lumea ca voinţă şi reprezentare, publicată de editorul Brockhaus în 1819, este însoţită de o precuvântare a filosofului care anunţă de la bun început scopul acestei cărţi: “Mi-am propus să precizez aici cum ar trebui citită această carte spre a putea fi înţeleasă. – Ea trebuie să împărtăşească o singură idee. În ciuda tuturor strădaniilor, n-am izbutit totuşi să găsesc o cale mai scurtă de a o împărtăşi decât această întreagă carte. – Consider că idea respectivă a fost căutată foarte multă vreme sub numele de filozofie […].”1 Ideea pe care o expune Schopenhauer e cea de voinţă; lumea este voinţă, esenţa ei este voinţa, e voinţă obiectivată, voinţă care se manifestă prin materie. Voinţa e înţeleasă (sau cel puţin aşa o argumentează Schopenhauer) atât metafizic, ca un “lucru în sine”, de aici numindu-se moştenitorul lui Immanuel Kant, dar întră şi în registrul imanenţei. Sistemul filosofic al lui Arthur Schopenhauer e construit pe ideea de voinţă, abordată metafizic, etic şi estetic. Metafizic, lumea este voinţă. Etic, oamenii sunt obiectivări ale voinţei (un alt împrumut de la Immanuel Kant, nu există obiect fără subiect şi nu există subiect fără obiect; se poartă un discurs fenomenologic, tot ce cunoaştem este doar o reprezentare, este un construct propriu), subiecţii umani

1 Arthur Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare, traducător Radu Gabriel Pârvu, Bucureşti: Editura Humanitas, 2012, p.11

nu au o lege morală a priori în ei, ci ajung să o descopere prin sentimentul de compasiune, de milă. Nu pentru că aşa ar fi zis Mântuitorul Iisus, ci pentru că atunci când vedem pe cineva suferind ni-l închipuim asemenea nouă, îl vedem că se zbate şi-şi spune Ego exact aşa cum facem şi noi. Recunoaşterea alterităţii şi posibilitatea relaţiei dintre ego – alter ego decurge din această meditaţie … celălalt este un altul care-şi spune Eu şi suferă asemenea mie, se luptă cu aceeaşi nimicnicie şi zădărnicie a absurdului. Suferinţa apare datorită voinţei, a voinţei de viaţă, a voinţei de manifestare a ei însăşi. Etica, la Schopenhauer, ia sens în întâlnirea dintre două voinţe obiectivate, individualizate, care în fond sunt unul şi acelaşi lucru: Voinţă. Compasiunea sau mila sunt acele sentimente prin care voinţa se auto-sesizează, prin care se neagă  în virtutea principiului conservării, eliminând riscul autodistrugerii. Estetic, Schopenhauer este important pentru meditaţiile sale asupra muzicii: muzica este arta ce reprezintă nemijlocit ideea de voinţă. Prin artă este posibilă, încă o dată, negarea sinelui, negarea voinţei, împotrivirea faţă de voinţa de viaţă. Arthur Schopenhauer îl apostrofează pe Leibniz care scrie că lumea în care trăim nu este cea mai bună dintre lumile posibile, ci dimpotrivă, este cea mai rea din câte ar fi putut exista. Pesimismul său este unul teoretic, filosofic, nu trebuie confundat cu starea de depresie, ori alte stări psihologice patologice. Pesimismul nu distruge valorile, ci le reconstruieşte, le susţine cu o vitalitate dionisiacă. Dualitatea apolinic – dionisiac la Friedrich Nietzsche este în mare măsură datoare culturii antice greceşti (dramaturgilor tragici şi presocraticilor), dar pe de altă parte se reflectă în ea şi influenţa magistrului său, a lui Arthur Schopenhauer. Friedrich Nietzsche este singurul discipol fidel al lui Arthur Schopenhauer. Arthur Schopenhauer poate fi cu adevărat apreciat nu după ce îi citim integral opera, ci abia după ce o completăm cu eseul lui Friedrich Nietzsche despre acesta: Schopenhauer educator. Lista celor influenţaţi de gândirea lui Arthur Schopenhauer este considerabilă, majoritatea personalităţilor sunt literaţi, dar psihologi ori filosofi, îi amintesc pe Fernando Pessoa, Jorge Luis Borges, Henrik Ibsen, Henri Bergson, Ludwig Wittgenstein, Sigmund Freud, Martin Heidegger, Edgar Poe, Emil Cioran.

62 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

André Chouraqui evidenţiază semantismul primului cuvânt al Genezei, tradus de obicei prin sintagma la început, care implică în mod eronat inserarea poruncii divine în ordinea temporalităţii: „Bereshit se compune din trei termeni: Be: în; Rosh: cap; it: desinenţa care dă un sens abstract cuvântului pe care îl încheie“ (apud Nicolescu, 2007: 98). Chouraqui propune astfel o dublă perspectivă asupra conceperii lumii, una la nivel material, demiurgul modelându-l pe om din „praful ţărânii“, cealaltă la nivel imaginar, Elohim creând în capul său propria noastră lume. Maurice Clavelin susţine de asemenea faptul că lumea, fiind „creată de o fiinţă infinită, există la scara gândirii sale, nu a gândirii umane, care o înţelege numai în limitele capacităţilor sale“ (Ibidem: 45) şi care se manifestă în cadrele trasate în jurul restricţiilor timpului şi spaţiului, ce sunt secţiuni in Non-timp, respectiv Non-spaţiu.

În traducerea textelor biblice evreieşti,

Perceperea aparenţei materiale a lumii de către fiinţa umană se reduce la abilitatea acesteia de a face uz de simţurile cu care a fost înzestrată, astfel încât: „Faţă cu orice atingere ochiul produce numai fenomene de lumină (colori) urechea numai sunete, gustul numai gust, pipăitul numai pipăit mirosul numai miroase“ (Eminescu, 1981: 63). Însa, conform viziunii blagiene, capacitatea de sesizare a simţurilor omului a pierdut din acuitate, comparativ cu cea a fiinţelor aparţinând regnului animal, în baza unei „mutaţii ontologice“, cultura având pentru el rol compensator în raport cu carenţele de ordin biologic. Altfel spus, imaginea asupra lumii rezultată în urma procesului de percepţie reprezintă o răsfrângere infinitezimală a ceea ce este în fapt aceasta, iar „neputând omul percepe decât cu propriile sale mijloace , el va rămânea înăuntrul murilor lui şi niciodată n-a intra în fiinţa lucrurilor“ (Ibidem: 63). Imaginea noastră despre lume este analogă „lumii ieftine“ a copiilor săraci descrişi de Carlos Castaneda, iar

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 63

acţiunea noastră de exercitare a simţurilor şi de percepere se reduce la acţiunea lor de a devora doar resturi rămase de la masa oaspeţilor. Universul ca obiect la percepţiei se defineşte în raport cu un subiect care îl percepe, astfel încât, chiar omului „născut cu mii de ochi, în mijlocul unor arătări colosale“ (Eminescu, 1987a: 33) care îşi conservă proporţiile în raport cu el, acestea îi vor părea „nici mai mari, nici mai mici de cum îi par azi“ (Ibidem). Capacitatea fiinţei umane de a percepe rămâne sub stigmatul relativităţii şi incertitudinii asupra veridicităţii procesului de vizualizare pe care îl întreprinde. Judecăţile spaţiale, temporale, de recunoaştere a obiectelor, de integrare, procesare şi organizare a informaţiilor primite din exterior sunt rezultante ale funcţiilor creierului său, acest fapt fortificând ideea eminesciană conform căreia „în cap sunt formele acestei lumi“ (Eminescu, 1981: 286). Relativismul acestor forme percepute ale lumii naşte o altă întrebare: „Cine ştie dacă nu vede fiecare din oameni toate celea într-alt fel, şi nu aude fiecare sunet într-alt fel - şi numai limba, numirea într-un fel a unui obiect ce unul îl vede aşa, altul altfel, îi uneşte în înţelegere?“ (Eminescu, 1987a: 33). Eminescu problematizează succint ceea ce Aldous Huxley numeşte în The Doors of Perception „conştiinţa redusă“ care decurge din procesul de adecvare a realităţii la simbolurile ce, grupate într-un sistem, dau curs limbii. În urma acestei prefaceri, omul adoptă o dublă postură: cea de damnat, supus unei rigidităţi ce îi împiedică posibilitatea de a-şi comunica adevărata percepţie, precum şi cea de avantajat pentru care acumulările de experienţă ale înaintaşilor devin inteligibile şi decodificate prin intermediul limbii. Acest fapt îl determină pe Huxley să afirme că „ceea ce în limbajul religiei se cheamă lumea asta este universul conştiinţei reduse, exprimat şi [...] fosilizat de limbă“ (Huxley, 2012: 22). Întrucât perceperea experienţelor şi senzaţiilor este particulară, deci diferită, acestea devin doar comunicabile, nu şi pătrunse pe deplin, esenţialul fiind intransmisibil. Relaţiile umane transcend diferenţele şi cu toate acestea individualitatea primează, căci „we live as we dream-alone“ (Joseph Conrad), iar „comunicarea dintre universuri este incompletă, dacă nu inexistentă“ (Ibidem: 11), căci este permisă doar printr-o analogie de tipul individualitate-alteritate, prin acţiunea de substituţie a celuilalt cu propria persoană pe care un individ o întreprinde într-o situaţie dată. Astfel,

experienţa este divizată, deţine atât un interior insolubil, cât şi un exterior solubil, iar pentru comprehensiunea unei comunicări transmise de cineva, eye, motorul percepţiei vizuale, tinde sa devină sinonimul lui I, care se transpune în situaţia prezentată. Lumea se prezintă sub forma unui cumul de „universuri insulare“, ce sunt asemeni unor microuniversuri individuale tangenţiale, conturate de idiosincrasia mentală, temperamentul, obiceiurile proprii ce imprimă fiecărei fiinţe anumite trăsături definitorii, încât „trăim împreună şi suntem influenţaţi de cei din jur, pe care, la rândul nostru, îi influenţăm; dar întotdeauna, indiferent de ce am face, rămânem singuri. Martirii intră în scenă ţinându-se de mână, dar sunt răstigniţi unul câte unul.“ (Ibidem: 10) Restricţiile însă nu se reduc doar la cele de nivel lingvistic, căci în mod tragic pentru fiinţa umană, percepţia este diminuată chiar de sarcinile înzestrării biologice pe care aceasta o are în dotare. Astfel, după teoria bergsoniană, funcţia creierului, a organelor de simţ şi a sistemului nervos nu este productivă, ci eliminatorie, protejând fiinţa ce altfel ar risca să devină copleşită şi derutată de avalanşa de informaţii inutile în raport cu activităţile cotidiene pe care trebuie să le performeze. Aceste organe îndeplinesc, prin urmare, un soi de funcţie utilitară, filtrând informaţiile ce ar putea fi percepute la orice pas, la fiecare mişcare, diminuându-le până la banalizare şi păstrându-le doar pe cele ce deţin un grad practic, imediat folositor omului. Potenţialitatea unui „Cuget Fără Limite“ există în alcătuirea fiinţei umane, însă descendenţa animală cere ca prioritară supravieţuirea; un mecanism de autoapărare se declanşează involuntar, iar cenzura realităţii îi incapsulează pe oameni, întrucât aceştia ar ceda în urma contactului cu Realitatea Absolută. Instrumentul de cenzură, valva reductoare cerebrală, asigură impenetrabilitatea Realităţii Practice — în aceasta constă aşa-numita „limpiditate“ a gândirii, privând omul de pericolul de a-şi îndrepta atenţia asupra lucrurilor unanim acceptate ca irelevante pentru faptul cotidian de a trăi. Aşadar, având ca permisă concepţia lui William Blake potrivit căreia „dacă porţile percepţiei ar fi limpezite, totul i-ar apărea omului aşa cum este — infinit“, putem cu certitudine afirma că „experienţa senzorială universală în a cărei evidenţă lumea ne este dată permanent nu poate fi considerată o evidenţă apodictică“ (Husserl, 1994: 47). Astfel, pentru omul cotidian rămâne de neelucidat dacă realmente modul

64 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

acesta de dispunere al materialităţii lumii este (căci aşa îl percepe la acest nivel de realitate), nu este (datorită izolării sale în chistul limitelor percepţiei), este şi nu este sau nici este, nici nu este (neavând posibilitatea nici de a afirma, nici de a nega doar cu ajutorul modului în care el îl resimte). După teoria kantiană, două niveluri ale lumii se disting: cel perisabil, aflat sub incidenţa gândirii noastre a timpului şi a spaţiului, categorii subiective, ce rezidă în noi, nu şi dincolo de noi, astfel încât realitatea se prezintă ca „aparenţă a ceva“, dar si cel etern şi absolut, căci, din moment ce există aparenţă, există şi ceva dincolo de aceasta, însă perceptibil nouă doar în forma ei. Sub influenţa temporalităţii şi a spaţialităţii sunt definite de către om legile naturii care înveşmântează lucrul în sine şi astfel „în sistemul kantian se demonstrează că nu tot ceea ce există este o creaţie a subiectului cunoscător, că există o lume obiectivă simultan existentă în succesiunea formelor fenomenale în care ea apare“ (Todoran, 1970: 98). Altfel spus, „nu putem pricepe lumea în sine, şi toată esplicarea ei este esplicarea unor reacţiuni a crierilor noştri şi nimic mai departe“ (Eminescu, 1987b: 207). Obiectul în sine este identic cu ceea ce

Meister Eckhart numeşte istigkeit care exprimă purul „fapt de a fi“, fără a i se asocia atribute din perspectivă estetică, fenomenală etc. şi care îşi câştigă valoarea doar prin faptul de a exista. Trecutul şi viitorul se nasc în conştiinţa omului ca urmare a consecutivităţii, astfel încât „fără eu nu există timp, nu există spaţiu nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântec ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu“ (Eminescu, 1981: 77). Sărbători precum Saturnaliile sunt considerate „porţi în zid“ căci permit abolirea ordinei prestabilite a temporalităţii riguroase, iar timpul istoric devine consubstanţial cu illo tempore, imprimându-se astfel o dimensiune a sacralităţii. Trecutul, prezentul, viitorul sau „azi“, „mâne“, „ieri“ sunt instanţe temporale ce îmbracă la nivelul gândirii omului circuitul în care materia se găseşte în mişcare şi devenire, circuit ale cărui intervale de timp sunt incomparabile cu unităţile de măsură nesatisfăcătoare şi relative pe care noi le deţinem. În accepţiunea schopenhaueriană, în calitate de concepte şi nu de experienţe, trecutul şi viitorul, „la fel de vane ca cel mai van dintre vise“, există întru succesiune, prezentul este „limită fără întindere şi fără durată între

© Ionel ONOFRAŞ

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 65

cele două“ şi se defineşte în raport cu ele, spaţiul se defineşte ca situare sau „proprietatea de a se determina reciproc de care se bucură părţile întinderii“ (Schopenhauer, 1995: 19), iar universul se prezintă sub forma unei „serii de reprezentări a căror legatură comună este principiul cauzalităţii“ (Ibidem: 27). Viaţa este vis, căci modul de raportare al omului la categoriile de timp şi spaţiu, precum şi cel de percepţie al lumii nu sunt apodictice, iar „Maya, vălul Iluziei, acoperind ochii muritorilor, îi face să vadă […] o lume care seamănă cu visul, cu razele soarelui pe nisip, când de departe călătorul crede că vede o pânză de apă sau o frânghie aruncată pe pământ pe care o ia drept şarpe“ (Ibidem: 30); iar visul este viaţă, prin încercarea omului de a transcende limitările în care este ancorat. Mai mult decât atât, deşi visele nu asigură „continuitatea experienţei, care se produce prin viaţă“, viaţa si visul sunt inseparabile ca „foile uneia şi aceleiaşi cărţi; lectura continuă a acestor pagini este ceea ce se numeşte viaţă reală; dar când timpul rezervat lecturii (ziua) a trecut şi a sosit vremea odihnei continuăm să răsfoim cu neglijenţă cartea, deschizând-o la întâmplare când la o pagină citită, când la una pe care nu o cunoaştem; dar tot din aceeaşi carte citim“ (Ibidem). Însă „dacă lumea este un vis — de ce n-am putè să coordonăm şirul fenomenelor sale cum voim noi?[…] Să trăiesc în vremea lui Mircea cel Mare sau Alexandru cel Bun — este oare absolut imposibil?“ (Eminescu, 1987: 34). Vom răspunde acestei interogaţii folosind sistemul de reprezentare al universului după William Blake, conturat sub forma unei sfere pentadimensionale de interferenţă materio-sprirituală, divizată în Lumea Noumenală ce apare sub forma unei „ştanţe transcendentale“ şi Lumea Fenomenală, „ştanţată“ prin forţa lumiimatrice a arhetipurilor. Cele cinci dimensiuni: o dimensiune temporală, trei dimensiuni spaţiale la care se adaugă şi complexitatea materială a acestei lumi sunt reprezentări opuse ale realităţii spirituale „infinit de adâncă şi de înaltă“ şi a complexităţii spirituale proprii lumii arhetipale (Blake, 2006: 9). Adăugând premisei existenţei celor cinci dimensiuni faptul că ele rezidă în conştiinţa omului, de care acesta nu se poate dezice, deducem că răspunsul la întrebarea dată este negativ, în condiţiile în care omul nu există ca Non-eu, ci ca Eu a cărui extracţie din lumea cotidiană nu îi este permisă. Concluzia ne este oferită de un silogism eminescian conform căruia „Divizibilitatea mate-

riei în infinit este nepricepută. Divizibilitatea materiei în infinit este foarte sigură. Există deci lumi foarte sigure, cari sunt nepricepute“ (Eminescu, 1981: 101). Aşadar, nu există numai Realitate Perceptibilă sau numai Realitate Absolută, ci mai multe niveluri ale realităţii în care ambele sunt incluse; însă, există o certă disensiune între ceea ce omul numeşte reprezentare a realităţii si ceea ce este de fapt adevărul acestei reprezentări. BIBLIOGRAFIA: William Blake, 2006, Cărţile profetice iluminate: Milton= The illuminated prophetic books, traducere, studiu introductiv şi note de Mihai A. Stroe, Editura Institutul European, Iaşi. Carlos Castaneda, 1995, Cealaltă realitate: alte conversaţii cu Don Juan, Editura RAO, Bucureşti. Mihai Eminescu, 1981, Fragmentarium, ediţie după manuscrise, cu variante, note, addenda şi indici de Magdalena D. Vatamaniuc, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti. Idem, 1987a, Sărmanul Dionis, în vol. Proză literară, ediţie îngrijită, tabel cronologic, note, referinţe critice şi bibliografie selectivă de I. Cheie-Pantea, Editura Facla, Timişoara. Idem, 1987b, Archaeus, în vol. Proză literară, ediţie îngrijită, tabel cronologic, note, referinţe critice şi bibliografie selectivă de I. Cheie-Pantea, Editura Facla, Timişoara. Edmund Husserl, 1994, Meditaţii carteziene: o introducere în fenomenologie, traducere, cuvânt înainte şi note de Aurelian Crăiuţu, Editura Humanitas, Bucureşti. Aldous Huxley, 2012, Porţile percepţiei: Raiul şi iadul, traducere de Mihai Moroiu, Editura Polirom, Iaşi. Basarab Nicolescu, 2007, Şiinţa, sensul şi evoluţia: eseu asupra lui Jakob Böhme, ediţia a III-a, prefaţă de Antoine Faivre, traducere din limba franceză de Aurelia Batali, Editura Cartea Românească, Bucureşti. Arthur Schopenhauer, 1995, Lumea ca voinţă şi reprezentare, vol. I, traducere de Emilia Dolcu, Viorel Dumitraşcu, Gheorghe Puiu, proslogion şi cronologie de Anton Adămuţ, Editura Moldova, Iaşi. Eugen Todoran, 1970, Eminescu, Tipografia Universităţii Timişoara, Timişoara.

66 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

onştiinţa morală ne apare ca o orientare. Am putea spune, de asemenea, că ea întruchipează o voinţă. Ea dezvoltă un dinamism, dar noi nu am atins până acum acest dinamism decât într-un mod formal. Cogito-ul ne livrează un Eu, care este relaţia dintre un eu empiric şi un eu orientat (intenţional). Trebuie să precizăm acum natura acestui dinamism fundamental. Vom pleca mai întâi de la datele concrete, încercând să deducem din experienţa morală însăşi această voinţă fundamentală a spiritului. Această experienţă se exprimă asupra valorilor, însă asupra valorilor încarnate în existenţă. O experienţă tipică pentru propunerea noastră, de asemenea foarte răspândită, este experienţa remuşcării. Distingem însă remuşcările de regrete, aceasta din urmă nu sunt decât o dorinţă retrospectivă şi vană că un anumit eveniment trecut nu a avut loc. Deşi limbajul cotidian asimilează adesea cele două cuvinte, remuşcarea nu trebuie confundată cu regretul înţeles ca şi căinţă. Ambele se raportează la o ordine morală, însă căinţa desemnează statutul unei conştiinţe unificate în regretul greşelii şi în voinţa fermă de a face mai bine. Remuşcarea are statutul unei conştiinţe divizate, ataşată încă de greşeala sa, dar care ar putea, totuşi, să se detaşeze de ea, având onoarea de a se condamna. Am văzut că conştiinţa revelează o ordine a lucrurilor imanente şi transcendente, antinomie

C

care nu este deloc un simplu contrast conceptual, fiindcă noi o trăim cu durere în remuşcări. Acest sentiment este pentru moralist o bogăţie în materie de reflecţie. Omul, divizat în sine, descoperă aici exigenţa funciară a naturii sale. Considerăm o conştiinţă încărcată cea în care remuşcările încep să apese. Înainte sau după apariţia remuşcării, conştiinţa este unificată, fie în plăcerea păcatului, fie în bucuria purificării. Remuşcările survenind, distrug liniştea şi pacea păcătosului, succedând ruşinea, o dezaprobare intimă care foarte repede devine intolerabilă, de care nimeni nu se eschivează, deoarece ea se naşte în noi şi nu ne părăseşte. Cum să înţeleg această condamnare a eului de către eu? Din voinţa mea fixată în rău se detaşează astfel tot mai clar şi imperios, o altă voinţă, care o reneagă pe prima şi care reprezintă adevăratul meu eu. Remuşcările sunt greu de suportat pentru că ne sfâşie conştiinţa. Căinţa, ispăşirea, din contră, ne pacifică pentru că ea restabileşte în noi unitatea, unitate pe care viaţa o impune şi care dă bucurie. Analiza noastră nu semnifică faptul că noi avem două voinţe. Ea indică faptul că omul nu are doar dorinţe, ci că el vrea să aibă aceste dorinţe. Omul ia în calcul alegerile care le face, el vrea ceea ce vrea. Să comparăm acum voinţa cu inteligenţa. Omul se distinge de gândirea sa şi plecând de la aceasta, poate să o judece. Această

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 67

dedublare se manifestă în toată opera inteligenţei, ideile survin oarecum la întâmplare şi printr-o întoarcere continuă asupra lor omul, fie le judecă, fie le respinge, fie le admite. Aşa cum omul se gândeşte la gândurile sale, tot aşa omul îşi doreşte dorinţele: o astfel de reflecţie este în acelaşi timp inteligentă şi liberă. Ce semnifică această gândire a gândirii şi această dorinţă a dorinţelor? Omul afirmă adevărul în ceea ce gândeşte, altfel spus, sub un adevăr particular, el percepe ideea de Adevăr în general. Graţie acestei idei de Adevăr în general, noi putem să judecăm diferite alte adevăruri. Întreg adevărul este gândit implicit în orice adevăr, în amănunt. La fel este şi cu voinţele noastre. Când mă decid asupra unui act, de exemplu, să mă plimb aproape de locul meu de muncă, eu judec că acest act este bun şi văd că este bine să faci un act bun. Aceeaşi idee de Bine este presupusă şi în alegerea unui bine particular. Aşa cum inteligenţa mea este înclinată spre Adevăr în general, aşa şi voinţa mea este înclinată spre Bine în general. Platon a arătat acest lucru în Gorgias, prin frumoase analize. Când realizez un act virtuos, alegerea mea pe moment coincide cu această voinţă profundă care vrea Binele, conştiinţa mea unificată fiind astfel împăcată şi bucuroasă. Dar, atunci când fac un act pe care conştiinţa mea îl condamnă, alegerea mea ocazională se opune voinţei mele profunde, şi atunci când mirajul sau exaltarea pe care pasiunea produsă va dispărea, voi simţi cu durere contradicţia unei voinţe care la un moment dat a dorit ceea ce nu vrea să dorească. Ceea ce mă obligă deci, nu este deloc o forţă exterioară, nici o obişnuinţă, de asemenea nici o simplă dorinţă, ci este propria mea inteligenţă, este o judecată pe care o port asupra mea şi care nu depinde de mine a o purta sau nu. Voinţa, care constituie conştiinţa morală, este deci, identică cu însăşi principiul activităţii conştiinţei mele judecătoare şi justificatoare. Raţiunea însăşi este o fiinţă îndatorată, dar şi un dinamism spiritual. Pentru a fi completă, această analiză a remuşcării trebuie să dezvăluie nu doar ceea ce implică, ci, de asemenea, şi ceea ce inaugurează. Remuşcările pot succeda în disperare, dar mai ales în căinţă. Max Scheler, spre exemplu, a arătat că pocăinţa trebuie legată de o anumită concepţie a timpului. Trecutul nu poate fi schimbat. Acest lucru este adevărat, în aceea ce priveşte materialitatea aceloraşi evenimente, ceea ce a fost nu mai poate să fie. Dar, ceva stă mereu în puterea noastră,

anume posibilitatea de a schimba semnificaţia care în momentul prezent o dăm acestui trecut; prin maniera prin care îl integrăm în prezentul nostru, noi recompunem de fiecare dată totalitatea existenţei noastre în ceea ce este însăşi fiinţa noastră, cunoscându-i bine semnificaţia. Noi ne reprezentăm timpul ca desfăşurându-se liniar, dar nu ştim sigur dacă evenimentele sunt la fel. Sensul existenţei noastre este astfel, în prezent, acela că noi trăim întreaga noastră existenţă şi că în orice moment ea ne aparţine reconstruindu-ne trecutul şi pregătindu-ne pentru viitor în a da semnificaţie acestei existenţe totale. Pentru subiect, într-un anumit sens, nu există devenire, el există mereu în prezent, sau mai degrabă întrun prezent continuu reînnoit, al cărui scop este să înroleze trecutul în devenirea eului, în sensul unei speranţe tot mai înalte. Experienţa morală relevă mereu un decalaj între sine şi Eu, un sentiment fundamental care traduce inegalitatea noastră cu noi înşine sau inegalitatea dintre fiinţa prin care noi devenim şi fiinţa noastră veritabilă. Dar, această experienţă nu este doar negativă. Afirmaţia absolută în funcţie de care eu mă judec, se exprimă prin faptul că eu sunt deja în întregime constituit, însă nu ştiu pentru ce eul meu este astfel constituit. Principiul prin care eu mă consider vinovat este asemenea cu cel prin care îmi afirm regenerarea posibilă. Ceea ce noi sesizăm în valori, aşa cum spune J. Nabert, în Elements pour un éthique: „este procesul generator al fiinţei eului”1. Am putea să ne gândim că acest absolut al Binelui care se afirmă în noi, să nu fie decât un simplu ideal pe care îl proiectăm în faţa noastră şi care nu este decât expresia naturii noastre. Unii nu vor să vadă în transcendenţă decât un elan al spiritului, mişcarea prin care el tinde să se depăşească. Dar cum să înţelegem acest elan, această mişcare de depăşire a spiritului, dacă nu este pusă în fiinţă o anumită intenţie sau o lege de dezvoltare, în funcţie de care am putea vorbi de depăşire? Experienţa morală ne relevă dependenţa noastră de Absolut în sensul în care eu nu pot lua fiinţă şi valoare decât graţie lui. Cum am putea să admitem că omul a creat acest Absolut şi aceste valori, întrucât conştiinţa sa nu este nimic altceva decât manifestarea dependenţei sale faţă de aceste valori şi recunoaşterea că acestea se subordonează lor, sau realizează că se creează de la sine? Binele absolut transcendent şi valoarea nu sunt certe printre lucrurile date ale conştiinţei,
1 J. Nabert, op. cit., p. 100.

68 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

dar ele sunt totuşi prezente, se afirmă în ele şi prin ele. Ele sunt ca termenul ce vizează intenţia sa, legea creşterii sale, aspiraţia sa esenţială. Cum am putea să acordăm mai puţină fiinţă la ceea ce este sursa fiinţei mele decât propriei mele fiinţe? Acest Bine absolut n-ar putea fi înţeles ca o construcţie, ori ca un proiect pe care dacă l-am considera conştient - ca existând înaintea acestei construcţii – ce ar determina şi transforma conştiinţa? Dar ce ar fi astfel această conştiinţă? Cum am putea-o defini? Am prezentat acest dinamism fundamental într-un mod formal, trebuie acum să încercăm să-i precizăm conţinutul, sau cel puţin orientarea. O vom prezenta mai întâi într-o manieră obiectivă. Vom utiliza, prin urmare, categoria de finalitate. Dinamismul spiritual ar juca în noi un rol analog celui unei forme organizând o materie sub o idee directoare. Dar, dacă pentru fiinţele vii activitatea acestei idei este spontană, la libertatea umană această formă sau această esenţă este propusă ca un scop (final) care trebuie atins. Dinamismul, care reprezintă baza conştiinţei, nu este, într-o ultimă analiză, decât voinţa esenţială a unei naturi care vrea să se împlinească. Conform lui Aristotel (capitolul VII din Etica Nicomahică), propriu omului nu este să fie greu ca un corp, nici să respire ca o plantă, nici să simtă ca un animal, ci de a-şi gândi şi ordona viaţa după raţiune. Întreaga natură este reglată din interior printr-o idee care constituie diferenţa sa specifică2. Ierarhia tendinţelor este înscrisă în natură, iar conştiinţa morală este sentimentul acestei ierarhii şi a demnităţii acesteia. Obţinem astfel o morală care prescrie respectul funcţiilor morale în structura lor obiectivă şi în ierarhia lor şi care invită la o împlinire armonioasă, reuşită a tipului uman, la adevărata morală a fericirii. Aceasta este morala lui Aristotel, care, cel puţin sub prima formă în care se prezintă, este un utilarism superior. Evident, dacă o asemenea concepţie este adevărată rămâne de văzut. Însă, faptul că morala comandă omului să trăiască după diferenţa sa specifică, adică după şi pentru raţiune, altfel spus, îi comandă să fie un om pentru care respectul funcţiilor morale reprezintă baza însăşi a datoriei, noi o suntem întru totul de acord. Dar, aici survin anumite întrebări. Putem să ne întrebăm, de pildă, dacă viaţa morală apare în toată plenitudinea sa atunci când este
2 Aristotel, Etica Nicomahică, traducere de Traian Brăileanu, Editura Antet, Bucureşti, 2012.

luată în considerare sub acest unghi, al raţiunii. Viaţa morală este ea viaţă pur şi simplu, individuală şi socială, sănătos organizată? Ce este raţiunea în acest context? Nu este ea, doar o disciplinare a înclinaţiilor? Nu inaugurează ea o nouă viaţă, o viaţa spirituală? Există totuşi în existenţă multe momnete de renunţare. Morala necesită uneori sacrificii clare sau dimpotrivă obscure. Morala necesită, cu alte cuvinte, un eroism care se cere la un moment dat, ori din contră, se utilizează doar în datul cotidian al existenţei. Este dificil să spui dacă aceste conduite sunt dorite în mod natural. Nu reclamă ele un efort de a se opune naturii, pentru a instaura pe un plan superior o nouă natură? Observăm aici echivocitatea cuvântului „natură”: putem spune desigur, că este un cuvânt ce desemnează natura spirituală a omului prin care acesta poate învinge natura sa empirică. Aşadar, orice morală este compusă în funcţie de această dualitate a naturii umane: spirit şi materie, dualitate care pune probleme delicate. Cum poate această natură superioară să domine pe cealaltă? Cum poate ea să se întrupeze în noi? Cum se unesc ele în noi, astfel încât noi devenim unici? Ce este, de fapt, această natură superioară a naturii umane? Desigur, aceasta este diferenţa specifică a omului de care vorbea Aristotel, însă această diferenţă specifică nu ne este dată a priori, ea nu apare deloc ca o înclinaţie printre altele. Aşa cum bine notează J. Nabert, în Elements pour une éthique, „eul trebuie să se intereseze, în viaţa morală, de forma fiinţei care îl constituie, care însă nu este înscrisă în datul naturii sale”3. Am analizat până acum conştiinţa morală, din punctul de vedere al obiectului ei, sau, dacă preferăm, din perspectiva comportamentului, şi am determinat această voinţă profundă ca pe o voinţă de a trăi rezonabil, care tinde să satisfacă înclinaţiile eului după o ierarhie a lor, să realizeze o adaptare a individului la sarcinile şi obligaţiile sale şi, de asemenea, să inaugureze o inserţie a fiecărui individ în colectivitate. Punând problema din punct de vedere obiectiv, vom lua în considerare voinţa în funcţie de sarcinile care trebuie să le realizeze; ea se defineşte astfel prin activităţi lumeşti, activităţi prin care individul, după cum vom vedea, poate fi chemat la sacrificiu. Însă, dacă ne plasăm din punct de vedere subiectiv, nu va fi la fel. Aici va fi vorba despre o afirmare a sinelui nu doar din perspectiva comportamentului, ci şi din perspectiva intenţiilor
3 J. Nabert, op. cit., p. 104.

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 69

şi valorilor, adică a semnificaţiilor conştiinţei morale. Categoria de semnificaţie este, în morală, la fel de importantă ca şi cea de formă sau de finalitate, pe care le înglobează şi le depăşeşte. Morala tinde mai degrabă să dezvolte în eu voinţa de a trăi, decât să o remodeleze, tinde să-i dea o semnificaţie nouă, şi să dezvolte credinţa însufleţită de această nouă semnificaţie. Aici se ridică problema raporturilor dintre morală şi umanism. Acest dinamism spiritual, anterior inteligenţei şi voinţei, anterior într-un anumit sens conştiinţei, corespunde cu ceea ce ne constituie propriu-zis în umanitatea noastră? Dinamismul spiritual nu se înscrie, deci, în înseşi natura noastră dată? La o primă analiză, răspunsul ar fi nu, întrucât avem experienţa acestui dinamism. Dar, dacă el nu este dat, el este totuşi prezent şi putem detecta această prezenţă: trăim într-o lume a obiectelor care ne solicită neîncetat. Dar o experienţă constantă ne învaţă că posesia obiectului, foarte ardent râvnită, nu împlineşte niciodată dorinţa noastră, acesta rămâne mereu doar un obiect. Şi acest decalaj dintre voinţă şi conştiinţă se relevă în dorinţă, constituie tocmai sufletul dorinţei, adică, acea aspiraţie care vine din interiorul nostru şi care nu se poate defini plecând doar de la obiect. Mai mult, această experienţă a decepţiei privind neîmplinirea dorinţelor, invită conştiinţa să reflecte asupra dorinţelor sale. Ea ne arată, astfel, că voinţa vizează ceea ce este dincolo de obiect. Această reflecţie asupra înclinaţiilor şi dorinţelor detaşează voinţa de lucruri, cel puţin provizoriu, şi îi permite să-şi manifeste aspiraţia de a se deschide unei intenţii, prin care ar putea să revină asupra naturii şi asupra obiectelor, dându-le o valoare şi o semnificaţie nouă. Anumite semne ne permit totuşi să recunoaştem conversia dorinţei în aspiraţie. Când noi ne dorim anumite obiecte, ne simţim dependenţi de viitor, fiindcă viitorul este cel în care ni se va da sau ni se va refuza respectivul obiect, prin urmare, de viitor depinde fericirea noastră. Dar, dacă ştim să ne transformăm dorinţele în aspiraţie, lucrurile nu vor merge în acest sens, căci, timpul curge nu dinspre viitor spre prezent, ci din prezent spre viitor. Aşadar, Viitorul depinde de noi. Vom avea însă semnificaţia viitorului care acum dorim să o dăm şi pe care o putem construi fără nici o problemă, fiindcă voinţa noastră a adoptat o atitudine care nu mai depinde de evenimente. Aşa cum analiza remuşcărilor ne-a arătat, asupra planului moral conştiinţa nu

există în timp în maniera unei serii de evenimente, ci mai degrabă timpul, atât cel trecut, cât şi cel viitor, este la dispoziţia conştiinţei. Ar trebui, de asemenea, să facem o distincţie între dorinţă şi bucurie. Convertind dorinţa în aspiraţie, noi transformăm plăcerea care depinde de obiect şi care vine din afară în bucurie, care, de altfel, se naşte din interior. Adăugăm însă, faptul că în măsura în care suntem fideli acestei aspiraţii, multitudinea de înclinaţii (tentaţii) nu ne mai domină, căci ele se supun conştiinţei noastre. Astfel, ne putem construi personalitatea în jurul următoarei idei: conştiinţa mea, când se forţează să unească şi să realizeze dinamismul spiritual care o constituie, se plasează deasupra naturii sale, nu în sensul că se eliberează de ea, ci în sensul că o utilizează în serviciul unei intenţii orientate spre ideea de Bine. În fine, această aspiraţie a voinţei şi implicit a conştiinţei spre un Bine ideal, evident este indeterminată şi vagă, pentru că nu poate fi descrisă în mod obiectiv, fiind adesea caracterizată la modul general, ca o orientare spre Fiinţă, sau ca orientare spre Unul, în sens plotinian. Dacă prin Fiinţă înţelegem „ceea ce este”, adică principiul sau sursa fiinţărilor, cele două concepte (Fiinţă şi Unul) sunt apropiate şi tind să se confunde. Însă, trebuie să analizăm într-o manieră concretă şi practică, ce este această aspiraţie spre Fiinţă sau spre Unu. Voinţa profundă, sub un prim aspect, este voinţa de dezvoltare a conştiinţei, printr-o constantă depăşire a Eului, spre Perfecţiune şi spre obţinerea fericirii; dar ea este, de asemenea, orientare spre altul şi spre Tot, adică exigenţă de a comunica cu toate fiinţele prin construirea unei societăţi în care ar domina reciprocitatea serviciilor, armonia, fraternitatea şi iubirea. Aceasta este dubla orientare care o găsim în noi şi care caracterizează o persoană. Creşterea eului în serviciul Totului ar însemna rezolvarea acestei aparente contradicţii care se găseşte în interiorul conştiinţei. Acest ideal reprezintă sinteza unei împliniri a dorinţelor şi a donaţiilor fiinţei noastre, întrucât găsim în noi o realizare imperfectă a fiinţei, mereu nesigură. Însă, acest ideal de unificare a conştiinţei se împlineşte totuşi în iubire, unde omul se regăseşte pe sine pentru că se dă, în sensul că se jertfeşte pe sine pentru celălalt. Pentru a învinge această opoziţie şi a realiza această dezvoltare a eului nostru moral, conştiinţa ne cere să privim lumea din punct de vedere al Totului, sau din punctul de vede-

70 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

re al Principiului, prin care, orice realitate ce ţine de fiinţa morală a omului se situează întrun ansamblu armonios, unitar. Ce semnifică aceasta? Nu este vorba despre o unitate care ar însemna distrugerea diferenţelor, ci de o identificare care ar elimina fiinţele singulare. Unitatea despre care vorbim aici, este cea a unui Tot în care fiinţele se îmbogăţesc în funcţie de vocaţia lor personală, de schimburile valorice dintre ei, dar în primul rând prin iubirea lor reciprocă. Aşadar, trebuie să ne îndreptăm atenţia spre fiinţe, plecând de la Unu şi de la Tot. Cu alte cuvinte, trebuie să învăţăm să iubim pe ceilalţi pentru ceea ce sunt şi nu pentru ceea ce considerăm noi că ar trebui să fie. Acest lucru cere, bineînţeles, multă înţelegere din partea propriei conştiinţe pentru noutatea şi diferenţa celuilalt. Acest Tot, despre care vorbim, nu este o grupare oarecare, care va fi mereu restrânsă doar la umanitate. Nu este vorba, prin urmare, nici de Stat, nici de o clasă, nici de o rasă, nici de un partid, aşa cum au fost ele înţelese de-a lungul istoriei. De fiecare dată când conştiinţa se va defini prin apartenenţa la o anumită grupare, sau cel puţin se va manifesta ca expresie a unei grupări, ea se va prezenta ca o putere umană, dar aceasta va fi o veritabilă alienare. A analiza însă conştiinţa din perspectiva Unului şi Totului înseamnă a pune punctul de vedere al lui Dumnezeu. Conştiinţa, în acest context, presupune eliberare de mundan. Supunerea conştiinţei faţă de un absolut transcendent este singurul mijloc de a nu se mai lăsa aservită unui conducător lumesc sau a unui idol. Astfel, plasându-se din punctul de vedere al Totului, omul poate reda inteligibilitatea lumii şi a lui însuşi. În acest mod se manifestă caracterul raţional al conştiinţei morale. Dar, a pune problema conştiinţei morale din punctul de vedere al Totului, adică din punctul de vedere a lui Dumnezeu, după opinia lui Gabriel Madinier este o atitudine foarte periculoasă, căci, „gândirea individuală nu se poate considera ca o Gândire absolută şi de aceea noi respingem complet orice atitudine mai mult sau mai puţin panteistă”4. Punctul de vedere al Totului este doar un ideal spre care trebuie bineînţeles să tindem. Aceasta implică mai întâi o renunţare la punctul de vedere propriu, iar apoi un efort de reflecţie, urmat de un dialog constant cu celelalte conştiinţe. Acest dialog, de altfel, nu este posibil decât prin raportarea la un Absolut. În al doilea
4 Gabriel Madinier, op.cit., p. 56.

rând, se pare că până şi cea mai mică evaluare nu este posibilă decât printr-o referinţă la Absolut. Madinier respinge astfel concluzia pesimistă a lui Merleau-Ponty, anume că, „conştiinţa metafizică şi morală moare la contactul cu absolutul”5. Absolutul nu trebuie înţeles aici ca „dat” în mod nemijlocit conştiinţei sau eului meu. Metafizic vorbind, el ne este atât de puţin dat, încât, considerat ca o totalitate empirică, ne lipseşte aproape cu desăvârşire. Însă, paradoxul dinamismului spiritual al conştiinţei este tocmai acela că fără raportarea la Absolut nu putem atinge niciodată echilibrul dorit între datorie şi voinţă. Pentru a înţelege cum anume se realizează în plan concret această conversie a Unului, trebuie să reflectăm la ideea de dreptate, care este un aspect fundamental al conştiinţei, unul din primele sale exigenţe prin care se organizează un mediu moral. Dreptatea nu se defineşte prin lege, există ceva deasupra legii, o justiţie superioară pentru care legea nu este decât un instrument. Şi care este prin referinţă la această justiţie ideală prin care legile sunt stabilite, interpretate şi corectate. Această dreptate este o exigenţă imperioasă, căci conştiinţa probabil nu o cunoaştem, însă o recunoaştem în conduitele care o inspiră sau în instituţiile care creează această grijă a dreptăţii. Dreptatea este ideea unei ordini superioare care trebuie să domnească în lume şi care va asigura triumful intereselor celor mai respectabile. Care sunt aceste interese? Egalitatea care pare a avea cu dreptatea cea mai strânsă afinitate, libertatea şi demnitatea, etc. nu sunt toate proprietăţi esenţiale ale unei persoane? Desigur, aşa e, însă egalitatea, libertatea, demnitatea... nu sunt decât realităţi prealabile, asemenea valorilor din care s-au inspirat. Pe acestea nu le putem defini aşa cum definim lucrurile. Ele sunt stări ale conştiinţei, ale spiritului. Din cauza distribuirii în mod diferit a acestor valori în conştiinţe, oamenii nu sunt egali; însă problema centrală nu este această inegalitate, ci a şti dacă societatea nu ar dori să fie organizată astfel încât membrii săi să fie trataţi tot mai mult ca egali. Oamenii nu sunt liberi, ei devin liberi, şi este de dorit ca o colectivitate să-şi menajeze cetăţenii cu maximul de libertăţi psihice şi morale, compatibile cu ordinea socială. În fine, demnitatea umană nu constă în organele sale senzoriale (ochi, urechi, plămâni etc.), şi nici măcar în creier, ci în mediul social,
5 Maurice Merleau-Ponty, Sens et non-sen s, Éditions Nagel, Paris,1966, p.191.

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 71

în instituţiile respectate şi favorizate din ce în ce mai mult, care sunt proprii fiinţei umane, ca persoană spirituală. Dreptatea, prin urmare, nu poate fi definită în mod obiectiv, fiindcă ea este o exigenţă prezentă în noi care ne invită mereu să ne depăşim şi din această cauză nu poate fi formulată. Ce ne cere, de fapt, dreptatea? Să respectăm persoana celuilalt, aşa cum celălalt o respectă pe a noastră în deplină libertate. Dreptatea creează o zonă de securitate, de protecţie socială şi morală în jurul fiecăruia dintre noi, ea organizează un mediu de relativă libertate şi determină afirmarea unui sentiment de reciprocitate între fiinţele umane independente. Şi aceasta, pentru că oamenii pot să desfăşoare iniţiative, să acţioneze la persoana întâi, ca fiinţe responsabile, să-şi dea între ei sarcini şi servicii sociale. Dreptatea consacră individul, atât pe celălalt, cât şi pe mine însumi, ca pe un centru de drepturi ce trebuie respectat, şi face din fiecare un centru de interese, un centru de revendicări posibile. Ea riscă să consolideze eurile individuale, atât timp cât ele sunt diferite şi se exclud unele pe altele, riscă, prin urmare, a incita egoismul să se afirme. De cele mai multe ori sentimentul de dreptate exprimă un apetit pentru revendicare sau o dorinţă de răzbunare. Dreptatea, în acest sens, nu are astfel decât un rol negativ, ea vizează de asemenea să promoveze o ordine socială foarte echitabilă. Ea va căuta să realizeze această ordine în instituţii sub forma legilor, dar aceste legi sunt atât generale, cât şi particulare. Prin urmare, o ispită tot mai curentă este a te baza pe regulile stabilite de societate, pentru a te eschiva de iniţiativele personale sau pentru a te deroga de eforturile prin care regulile ar fi corectate sau incidenţele nefericite ale acestora ar fi amortizate. Or, dreptatea nu are drept scop a face să coexiste sentimentele egoiste, cu toate că ea poate să le lase să subziste. Dreptatea nu are deloc drept scop reducerea vieţii morale la un conformism sec, cu toate că poate să ne lase să evaluăm spiritul prin care şi pentru care regulile au fost instituite. Trebuie, pentru a fi cu adevărat drepţi, să regăsim spiritul care produce dreptatea. În acest mod spunem că conştiinţa este exigenţa de a ne reîntoarce la Unu. Dreptatea este deci, un mod de reflecţie privilegiată. Ea are drept scop să asigure coexistenţa fiinţelor chiar dacă sunt diferite. Din păcate însă, această recunoaştere a alterităţii poate fi dorită şi practicată în mod egoist şi poate, de asemenea, să ne facă să nu vedem în fiinţele umane decât individualităţi închise

în independenţa lor. Dar, în realitate, adevărata dreptate nu poate fi decât în slujba idealului moral, ideal de concordanţă şi de ajutor reciproc, de fraternitate şi devotament. Întrucât serveşte cu adevărat acestui ideal, dreptatea trebuie să se lase animată de spiritul unităţii, adică de iubire. Este adevărat, însă, că e foarte dificil să putem prin noi înşine a ridica o dreptate infantilă, revendicatoare şi răzbunătoare, la o concepţie spirituală a dreptăţii, care să ne facă să renunţăm la orice egoism, să ne deschidem către celălalt şi să ne dăruim Totului. A te pune în punctul de vedere al Totului, a te instala în Unul, aceasta este, conform lui Gabriel Madinier, „exigenţa profundă a conştiinţei”6. Căci, observăm bine că o conştiinţă dreaptă nu va putea dăinui, decât dacă este şi o conştiinţă iubitoare. În loc să mă centrez asupra interesul unui eu exclusiv, mai bine mă pun în punctul de vedere al Totului, pentru a aşeza la locul său pe fiecare şi mai întâi pe mine însumi. Dreptatea este o exigenţă a conştiinţei, pentru că ea este un mijloc de unitate spirituală. Într-o lume în care fiinţele se opun, idealul moral trebuia în mod necesar să creeze dreptatea ca pe o stare necesară a sufletului. Pentru că exigenţa sa este ca lumea să fie Una, însă nu o unitate exterioară, obţinută prin constrângere, ci o unitate interioară, înţeleasă ca fruct al libertăţii, trebuie să organizăm în jurul indivizilor o reţea de garanţii, asigurându-le astfel independenţa şi respectul drepturilor care permit omului o donaţie liberă şi generoasă a activităţilor sale, o donaţie făcută la persoana întâi. În fine, această analiză a organizării concrete a conduitei noastre, care a amorsat reflecţiile noastre despre dreptate, ne duce la următoare concluzie: această voinţă de unitate care ne invită a ne pune în perspectiva Totului, se va exercita asupra datelor psihologice, sociale, politice sau istorice. Mai mult, ea întâlneşte natura umană concretă, cu instinctele sale, obişnuinţele sale, determinaţiile sale particulare, structurile sale contingente. Această voinţă de unitate, în contact cu această natură, ia conştiinţă de ea însăşi şi face efortul de a se întrupa. Această întâlnire şi acest efort naşte ceea ce de obicei numim ideile conştiinţei. Nu este vorba aici de ideile abstracte sau de noţiunile generale obţinute de raţiune prin metoda inductivă, ci de ideile sau structurile prin care spiritul, în contact cu realitatea, îşi exprimă intenţiile sale. Acestea sunt, dacă vrem, obiectivări prin care spiritul se angajează, şi prin care
6 Gabriel Madinier, op. cit., p. 59.

72 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

intenţionează să plieze natura după scopurile sale. Aceste idei sunt în număr ilimitat, toate organizaţiile vieţii individuale, toate instituţiile sociale fiindu-ne exemple. Securitatea socială, ideea de salariu familial, o curte de drept internaţional, un regim politic etc., toate acestea sunt idei, în sensul pe care l-am menţionat mai sus. Statutul proprietăţii private, ori cel al căsătoriei sunt aici exemple tipice. Însuşirea bunurilor prin moştenire sau cumpărare este de asemenea o necesitate şi un instinct puternic, căci, indispensabil, conştiinţa nu lasă satisfacerea acestui instinct în baza violenţei şi capriciilor umane, ci îl organizează în totalitate, ţinând cont de finalitatea bunurilor, de condiţiile producţiilor lor, de psihologie şi de natura spirituală a omului. Instinctul care aproprie sexele opuse este de asemenea primordial şi necesar, însă nu putem lăsa satisfacerea acestui instinct în mâna totală a fanteziei şi arbitrariului, în scopul de a antrena în indivizi, ca şi în societate, un comportament tot mai dezorganizat şi indecent. Va trebui, deci, controlând instinctul după scopul fundamental al fiinţei umane, să se ţină cont în uniunea dintre sexe, de interesele copilului lor, de natura spirituală a soţilor. Acesta este, desigur, un punct de vedere tradiţional asupra familiei, valabil întregii existenţe şi care trebuie să se pună pentru a organiza uniunea conjugală, în sensul în care primeşte adevărata sa semnificaţie umană şi spirituală. Aşadar, incontestabil promovarea tot mai agresivă a libertăţii în privinţa practicilor sexuale este un program antiumanist şi antispiritual, care nu ţine cont de valoarea sacră a conştiinţei noastre morale, de scopul şi locul nostru în univers. Vom spune fără-ndoială, că organizarea acestor instituţii despre care am pomenit mai sus, este obiectul ştiinţei morale şi fructul unei eliberări la care lucrează toţi moraliştii, că ea nu este rezultatul doar a conştiinţei individuale. Desigur, aceşti gânditori ai fenomenului moral, în reflecţiile şi teoriile lor se sprijină în principal pe conştiinţa proprie. Mai mult, reglându-şi viaţa după aceste instituţii, pentru a le aplica cu dreptate fiecare individ trebuie să se regăsească în spiritul legii. Şi această muncă reclamă precis, ideea că conştiinţa se aprofundează în ceea ce priveşte ideea de moralitate şi înţelege tot mai bine voinţa prin care ea se manifestă. Conştiinţa este, după cum am văzut, exigenţa unei unităţi: unitate în om a tuturor puterilor sale atât individuale, cât şi sociale, adaptare a omului la el însuşi, cât şi la alţii. Această unitate, ca şi condi-

ţie a dezvoltării conştiinţei, este sursa bucuriei, nu a plăcerii, a unei bucurii despre care Bergson a spus că are un aspect triumfal şi că însoţeşte orice reuşită. Am remarcat, de asemenea, că dinamismul spiritual sau voinţa profundă nu provine din viaţă, însă viaţa şi natura nu le sunt, totuşi, ostile. În ciuda multor rezistenţe, ceva din natură acceptă să fie cercetat de spirit. Pentru că prin această exigenţă natura se pliază pe idei şi, de asemenea, cu preţul unor sacrificii onorabile, uneori eroice, natura consimte că îşi va găsi în final aici împlinirea sa. Acest răspuns al naturii faţă de spirit este bucuria, de altfel, în sacrificiu, conştiinţa găseşte adevărata bucurie. Spiritul nu s-a născut din natură, ci natura este ceea care provine din spirit; multe experienţe, cea a contemplării estetice, cea a iubirii mai ales, arată că natura nu este iremediabil ostilă spiritului, ci permite o conciliere posibilă între ele. Bucuria, în opinia lui Madinier, naşte tocmai această unitate refăcută între spirit şi natură. Bibliografie 1. Aristotel, Etica Nicomahică, traducere de Traian Brăileanu, Editura Antet, Bucureşti, 2012 2. Berr, Henri, L’Avenir de la philosophie. Esquisse d’une synthèse des connaissances fondée sur l’histoire. Paris, Hachette, 1899 3. Durkheime, Emile, L’éducation morale, Felix Alcan, Paris, 1934 4. Lalande, André, Les illusions évolutionistes, Félix Alcan, Paris, 1930 5. Madinier, Gabriel, La concience morale, PUF, Paris, 1945 6. Nabert, Jean, Élémets pour une étique, PUF, Paris, 1943 7. Parodi, Dominique, Le probleme morale et la pensée contemporaine, 2 ed, Paris, 1909 8. Ponty, Maurice Merleau, Sens et non-sen s, Éditions Nagel, Paris,1966 9. Sartre, Jean Paul, Fiinţa şi Neantul, traducere de Adriana Neacşu, Paralela 45, Piteşti, 2001

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 73

unt rare exemplarele dintre noi ce se trec ca monumentele, ca bronzul, patina dându-le o aură venerabilă, memoria lor trezindu-ţi de fiecare dată, la fiecare întâlnire, respect. Între ei – bătrânul… Îl întâlneşti pe stradă de obicei la ore fixe, în locuri fixe, îmbrăcat curat, poate nefiresc de curat (eh, curăţenia la bătrâneţe e un avertisment sever de luciditate…), uneori cu baston, cu pălărie – privind pe deasupra lumii, salutând rar, alegând din mulţime pe unul apropiat cât de cât generaţiei sale, de anii săi. E rarisim un asemenea bătrân şi portretul lui n-are cum să-mi reuşească pentru că eu cunosc doar bătrâni învechiţi precum casele părăsite, precum ruinele cărora vântul le smulge tabla de pe acoperiş una câte una, cărora le cad cărămizile din horn, le crapă zidurile pe sub buruieni ori rabdă copacii răsăriţi cu un tupeu formidabil, pe o margine de streaşină, pe fisura de deasupra ferestrei, în pragul casei. Aşa se trec şi bătrânii: se văd pe ei

S

urmele părăsirii, ale abandonării propriei fiinţe, nemaifiind în stare să facă faţă năvălirii timpului peste trupul lor, timpul ca o jivină ce i-a copleşit iar ei au renunţat să se mai apere. Doar că jivina asta de timp iubeşte hârjoana şi nu ucide deodată. Nu-i mai ţin dinţii, imposibil de plombat în iureşul dezlănţuit al atacurilor de carii, văd slab prin pâcla de lacrimi, le trebuie şi alţi ochelari, cu alte dioptrii. Se clatină, se împiedică, mai cad, au o permanentă beţie fără alcool, nu te recunosc, nu-ţi mai ştiu numele, te confundă cu nepotul sau un coleg mort de ani buni, plutesc cel mai adesea între meschin, penibil şi ridicol, au bulendrele nespălate, mototolite şi duc cu ei un miros de groapă, de mormânt vechi. Ei mai cred că au fost cu ani în urmă profesori, medici, colonei, şefi la poştă, ei mai cred că au fost tineri şi iubiţi – şi asta numai cu vreo patru, cinci decenii în urmă… Nu îmbătrânim frumos şi se pare că toate răutăţile făcute se răzbună acum erupând în bubele de sub guler, în ceaţa de pe ochi, în ceara din urechi, în negii ce răsar pe toată pielea ca muşuroaiele de cârtiţă, în norul de miresme putrede în care plutim. Să cred atunci că rarele exemplare de bătrâni ce se învechesc precum monumentele funerare din marmură şi bronz au numai fapte pioase? Corodat în vreme, că doar nu-i din oţel inoxidabil, şi respectul se diminuează devenind compasiune, un dispreţ cald, familiar, ca o urare de Crăciun trimisă în plic. Dar cum şi veneraţia şi compasiunea sunt sentimente (n-or fi cumva resentimente?) de ocolit pentru cei

74 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

încă tineri – şi monumentul mândru şi paragina vor fi ocolite aşa cum ocoleşti orice piedică. Proiectată ca un edificiu faraonic, şi la mine bătrâneţea mă aruncă în ruină. Mânia mea împotriva vremii, câtă a mai rămas, are un prag: sunt şi păcate pe care nu le-aş fi săvârşit oricât aş fi vrut să mă ticăloşesc, oricât aş fi fost împins. Stau pe acel prag şi mă întreb cât încă mă va urâţi bătrâneţea în hachiţele ei până se va îndura cineva să sufle în lumânare. * Ce-ar fi ca pe ăl bătrân, pe inutil, pe bolnav, să-i zvârlim la groapă fără ceremonii, aşezând în scaun pe alţii, tineri, valizi? Ajutând să dispară infirmul, când nici lecuirea mea nu-i întreagă, suportând şi eu procedura aplicată hârbului, părăsindu-mă şi eu pe mine însumi la prima poticneală a vigorii, ni s-ar scurta zilele dar, sigur, în binele speciei! Altfel, animând morţii, ţinându-i vii peste anii proiectaţi, peste garanţia dată de Marele Fabricant, lecuind maladii imposibile, oropsim de fapt bunurile nevii de ale căror recuperare şi folosire nu ne mai pasă. Vreau să-mi repar caroseria, să pară nounouţă şi îmi ascund putregaiul de trup cu zdrenţe la modă din primul supermarket ieşit în cale. Mă dau peste cap să-mi lungesc zilele, să adun hârburi noi, mântuindu-le repede pe cele de ieri. Arunc aparate abia cumpărate, le îngrop încă funcţionând când, hain, nu mă las şi tot amân să fiu dus şi eu la groapă. Dar putregaiul şi rugina din vechituri se transferă, vii, pe chipul meu, în oasele mele. * Voi nu simţiţi ploaia? Tot timpul aud ploaia în urechi. Plouă, aud ropotul cu amănuntul, picătură cu pictură de parcă cineva mi le trimite cu număr. Se adună ploaia în urechile mele, plouă de zile întregi, plouă şi noaptea cu stropi negri, stropi de smoală, şi lumea se îneacă în beznă, până şi zgomotul e negru, auziţi? Plouă şi acum, noaptea… Vor fi inundaţii din nou, or să ne crească labe de broască, o să orăcăim cu apa în gură. Plouă, plouă şi ne obişnuim să nu ne mai simţim uzi, să nu ne simţim singuri în ploaia de noapte, când plouă cu beznă tot timpul. Nu auziţi bezna cum plouă? * După veacuri de răutate întoarsă înspre tine, de când te-ai născut pentru a te autodistruge

(Daniel Defoe), mărturiseşti cum îţi faci rău, ţie mai întâi, şi, nepărtinitor, şi altuia, nu mult, nu tare, puţin, până-n pragul Codului penal, cât să ne arăţi cine eşti, să nu fii uitat, să te simtă lumea, să afle că exişti şi tu, doar atât. Apoi te abţii, şi asta pentru a ne dezvălui nebunia ta, caracterul, puterea de a te controla, alte virtuţi, să ne convingi cum faci din voinţa ta ce vrei, că eşti suveran pe toanele tale. Acum, după ce ţi-ai luat în stăpânire păcatul cel negru, mă domini uşor, cu binele, cu răul. Mă domini pe mine, cel slab care, nereuşind să facă rău altuia, îşi face rău sieşi. Împotriva Domnului îndurător, pentru pacea din sufletul tău, mă chinui pe mine şi, cu o umilinţă perfidă, te justifici: Jur, nu mi-i uşor! Singura-mi răzbunare: fă altuia rău, fă-l şi, răul pornit din mâna ta, te va ucide întâi pe tine! * Îmi tot vine în minte, ca dintr-un vis, o scenă trăită aievea la Budapesta. Alergasem, de cum se făcuse ziuă, de dimineaţa până după prânz, să văd tot. Eram prima dată aici şi, urmărind ghidul, mă întorceam să prind autocarul lăsat la un hotel de mâna a doua, din preajma Gării Keleti. Harta îmi arăta, să ajung mai repede, o stradă închisă maşinilor. Am trecut de barieră şi am intrat pe strada nefiresc de liniştită. Arsese una din clădirile vechi care, la foc, s-a şubrezit şi mai mult iar trepidaţia vehiculelor o putea prăbuşi. Aşa am întâlnit vedenia! Sub cer, la ultimul etaj al palatului ars cu o zi în urmă, dau cu ochii de un portret. În pervazul de tăciune zăresc o bătrână cu părul ireal de alb, strălucitoare aureolă de argint. Arătarea privea în stradă, ţintă în ochii mei, eu fiind singurul trecător pe acolo. Portretul din rama ferestrei nu mişca, nu făcea semne, doar mă privea în ochi. N-o fi fost fantomă, ci chiar locatara acelei case de curând distruse şi când i-au ars lucrurile; nu lucrurile în sine cât suportul amintirilor, suportul memoriei ei arsese. Acum, după dezastru, arăta de parcă se reculegea cu ochii pierduţi în viitor, viitorul ei de fantomă. Chipul, alcătuit ca un tablou, părea să mă fi aşteptat anume pe mine să-şi ia adio. Clipe lungi între noi – schimb de priviri, descărcări de fulgere albe, cât efluviul energic al unui mesaj mut. O fi fost victima sinistrului întoarsă, cu durere, acasă? Plecam eu, pleca ea? Dintotdeauna cineva pleacă îndurerat, dintotdeauna cineva rămâne cu durerea, ceva imponderabil acoperind acel vid. Am uitat multe lucruri minunate întâlnite

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 75

atunci, la Budapesta. Dar vedenia, mesaj risipit al unei lumi arse de timp, vedenia cu nimb de argint, în contrast orbitor cu rama neagră, mă priveşte şi acum, după mai bine de treizeci de ani. * Şi lumea asta urâtă şi tot pe atât de rea, nu vrea şi nu vrea să ştie că are vină în tot ce te împinge să faci, că are vină silindu-te s-o iei pe-o cale şi nu pe alta, smintindu-te din calea ta, că te aruncă în fundături, că te lasă în prăpastie fără urmă de milă, lumea asta nu vrea să-şi ştie vina. Ea, lumea, crede că rămâne doar arbitrul, Judecătorul cel drept. Lumea asta urâtă, rea, te judecă aspru, de la înălţimea unui complet de judecată parcă atunci lăsat din ceruri, fără prihană, fără pată. Câţi oare dintre oamenii buni, dintre cei drepţi, dintre cei înfipţi deasupra noastră ca nişte sfinţi ar scăpa de ocna pe viaţă, de arderea pe rug, dacă ar fi şi ei judecaţi acum pentru păcatele lor cele adevărate? Dar ce ins cu mâinile încătuşate, în boxă, între gardieni, prins cu mâna în gâtul celui aflat fără apărare, cine are curajul să-i spună Judecătorului: Da, am furat şi am ucis şi îmi iau pedeapsa întreagă, ispăşirea fiind bucuria de pe urmă a păcatelor mele. Dar tu, tu Judecătorule, om ca şi mine, ce făceai în vremea asta, cum ţi-ai adunat tu bucuriile tale şi alor tăi, când şi eu aveam nevoie de bucuriile mele? Tu ce urâţenii neaflate ai făptuit să te poţi păstra cinstit, cine a ucis în locul tău şi cine te-a protejat ca pe un ales murdărindu-şi mâinile pentru tine, să ajungi pe scaunul acela cu dreptul să judeci în numele binelui ştiut numai de Dumnezeu, numai El ştiind. Cine anume te-a ferit să nu furi, să nu ucizi, să te păstrezi cel care crezi că eşti şi cel drag ţie să rămână lângă tine ameninţându-l doar cu o mângâiere, cu un alint? Căci, domnule Judecător, răul meu în lume trebuia făcut ca binele tău să se poată ivi! Aşa cufundat în amărăciune cum scrisesem despre cât de urâţi sunt bătrânii ca fiinţe încă vii, astă noapte am visat în continuarea spaimei de zi dar vizionând în senzaţii dureros de reale o casă, o casă pe pământ dintr-o curte lungă. Se intra pe o treaptă, două, şi ele şubrede şi mâncate de paşi, ridicate din dale de calcar cioplit; se intra într-o primă cameră înaltă aproape goală, cu pereţii uşor lăsaţi, purtând din ani zugrăveli suprapuse, uitate de alte generaţii de locatari. Pereţii – murdari, o murdărie vag colorată, veche şi ea, un fel de praf fixat de umezeală, un ciment preparat în timp, totul într-un abstract bizar, pictură ce *

s-ar fi vândut bine la o licitaţie pentru snobi, pe tavan mai zărindu-se urme din frescele copiate de prin albume, din vilele din Pompei şi nu numai. Printr-o uşă joasă se păşea în altă cameră, cu o fereastră îngustă, înaltă, o tentaţie de netrecut pentru lumina de zi. Bătrânul, şi el – un moştenitor, avea o alură longilină de o uscăţime în gri-negru-murdar, un decupaj pe înalt din pereţii casei, doar barba nerasă, de un gri deschis, aducându-i a treia dimensiune, luminându-i obrajii scheletici spre cenuşiu. Deşi ne aflam în interior, ţinea pe cap o pălărie cu fundul în triunghi, un triunghi cu laturi concave, dintr-un fetru dur, ieftin, lustruit de slin în faţă, pe unghiul ascuţit de cele trei degete înţepenite ca în gestul crucii. Şters, de nezărit aşa murdar între pereţii murdari, în muţenia sa bătrânul avea prestanţa unei fantome, absenţa lui apăsătoare intimidând cumva. De această absenţă se îngrijea sora sa, o umbră spre cincizeci de ani, slabă dar reală precum semnul exclamării, un fel de rimă verticală, obscură, la spectru: o fantomă slugărită de o umbră. După machiajul coşcovit părea şi ea copia unei stafii de ghips din Delvaux care, de ochii lumii, purta drept rochie o stambă tăiată câş, pătată cu imprimeuri de stânjenei ofiliţi în pliuri. Eu făceam parcă o vizită infamă, de serviciu, din partea unei instituţii serafice cu autoritate între cer şi pământ, starea deplorabilă a bătrânului părându-mi-se o neglijenţă gravă în slujba mea de înger, aflat şi el în pragul pensiei. Da, visul continua descrierea bătrâneţii atârnate între două jurisdicţii, cea pământeană şi cea divină, descriere pe care eu, un funcţionar pământean, nu îndrăznisem s-o fac cu câteva pagini în urmă decât sumar şi părtinitor, limitându-mă la date fizice, un oarecare instantaneu din stradă. Umbra stânjenitoare, din acelaşi violet murdar, m-a ajuns din vis continuânduşi pe lângă mine aceeaşi slujbă onorifică în plină zi şi va dăinui probabil până voi face o descriere corectă în procesul meu verbal de inspector căzut din azur. Şi, de regulă, visele nu măgulesc. * Nu se cade răul făcut de alţii asupra ta să nu-l numeri, să nu-l iei în seamă, să nu-l întorci. Slăbiciunea aţâţă lipsa de smerenie faţă de tine, faţă de Altul, şi, prin mila ta, transformi caritatea în becisnicie. Vreau linişte şi nu slăvesc răzbunarea, nici răfuiala din plăcere crudă, gratuită, dar răutăţii lumii, mojiciei celorlalţi, întoarce-i, repede, pe drept şi cu asupra de

76 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

măsură, mânia, mânia ta având şi partea sa benefică, pedagogică, iubitoare. Îngăduinţa sună bine în amfiteatre, de la catedră şi presupune, sătulă de sine, mărinimia unuia singur, de obicei a ta, tu fiind deja un ONG, o asociaţie, tu fiind o instituţie sau doar… comunitatea. Toleratul, o persoană oarecare, are mai departe dreptul să se înfurie, să fie agresiv şi prost crescut, are obligaţia să se păstreze nesimţit, noi urmând să-i fim recunoscători că avem pe cine să ne exersăm mai departe bunele maniere, capacitatea de a relaţiona civilizat cu orice mitocan incorigibil. Simţi cum te manipulează frica de a fi puternic şi afli curând în frica faţă de puterea ta demonul din interior, unul dintre demonii ce te împing la atâtea mârşăvii, cum este şi pătimirea în desfătare sub răul altora. O spun eu, cel miluit cu iertare de lenea voastră dulceagă, chiar dacă, aparent, îmi prieşte când răul ce vi-l fac, cu voie şi fără voie, scapă de hăituiala răzbunării. * A plouat puţin şi astă noapte, cât zorii să se ascundă într-o linişte posomorâtă, sub aşternuturi groase de nori nemişcaţi care, cu figura lor turnată în fontă neagră, par bufniţe la pândă, gata să prevestească sinistrul final. Trăgând draperia dintre noi, cerul, restul universului s-a separat iarăşi de pământ tocmai în noaptea asta când câţiva astronomi, aud şi eu frânturi de ştiri, aflaseră că vor fi două luni pe boltă. Ziceau că planeta Marte se va apropia de mine cât s-o văd de mărimea Lunii. Nu mă îngrijoram foarte tare: ştiu că orice mişcare nouă s-ar face în trecerea Universului, ea nu ne va fi fastă, şi o infimă schimbare în mecanica astrelor pulverizându-ne planeta ca pe un puf de păpădie nimerit de tornadă. Două luni – ce chilipir! Şi Cerul îmi face favoarea asta! Cum să nu mulţumesc Cerului? Aşadar, nu mă îngrijoram iar apariţia pe firmament a două Luni rămânea ultima ilustrată trimisă din Cosmos pe numele meu. Numai că noaptea fiind înnourată, n-am mai zărit nici Luna lună, titulara, nici luna Marte, iar sfârşitul lăsat în seama stelelor mi l-am ratat şi de data asta, astronomii urmând să mă reprogrameze pentru altă noapte, când se va petrece sigur evenimentul amânat deja de atâtea ori. Promit să fiu acolo iar de nu se va întâmpla, să ştiţi că nu eu port vina! În ce măsură Cosmosul îşi va ordona neastâmpărul după logica mea, logica unui ins oarecare? De ce s-ar supune aştrii cereşti rigorii gândite şi înţelese de pământeni când natura îşi

face singură legi şi tot ea şi le schimbă? Dacă gravitaţia Terrei s-ar suspenda subit, ar fi o catastrofă pentru mine iar globul ar dispărea, detaliu cât o palidă pâlpâire în univers, cum se văd puzderie pe firmament de zeci de mii de ani. Întrebat dacă piatra lăsată să cadă o va porni întotdeauna spre pământ, Max Planck nu exclude ca, odată, cândva, piatra să cadă în sus! Inerţia gândirii comune te face să crezi că legea naturii lucrează întotdeauna identic, în stări identice. Aşadar, legea ar fi placidă, supusă şi previzibilă. De-ar fi cum aud, n-ar exista hazard iar viaţa mea, fructul întâmplării, nu s-ar fi ivit. Dar – nu! Nepăsătoare faţă de legi, piatra pluteşte sau cade în jos, în sus, şi aşa va fi întotdeauna şi pentru că acest întotdeauna durează cu o clipă peste viaţa de om, peste viaţa unei specii chiar. Ne iluzionăm că, prinşi într-o evoluţie în progres, ţinem adevărul şi aruncăm eroarea. Şi azi, în culmea cunoaşterii, nu-i aşa, avem tot atâtea falsuri ca şi în antichitate, dacă nu şi mai multe, datorate sporului de descoperiri – adevăruri care, peste ani, nu ne vor scuti, fireşte, de ruşinea altui Pământ plat, imagine perfect verosimilă, conformă cu cele ştiute la acea vreme, în vechime, mai târziu. Scepticul îşi arată rasa păstrându-se neîncrezător în legea sub care respiră, hrănind cu neîncrederea sa o lungă veghere şi când ai crede că adevărul îl desfată. Sunt fascinat de steaua etern căzătoare, anume că nu trăiesc eu pe acea stea, şi acum aţipesc în mirare sub vraja stelei ce nu cade nici cum crede Max Planck, ci după toanele ei. * Dau cu sapa cât pot şi fără milă în ştir şi în pălămidă pentru că mi-au invadat castraveţii firavi şi firele de ţelină de pe marginea stratului; mă războiesc cu muşuroaiele de cârtiţă, adun cu borcanul gândacii de Colorado de pe vinetele gata să se usuce cu frunzele forfecate în franjuri şi dantele. Cu pălăria de pai pe ceafă, am sentimentul colonistului descins pe pământul unor popoare ostile civilizării, creştinării, colonistul energic şi hotărât să pună stăpânire prin forţă, să cucerească o lume străină, care nu-l vrea. O altă lume nesupusă împăcării, un alt război de pierdut… Dau cu sapa în bălării şi-mi sare în ochi, ca o prevestire de primejdie, vremea când vom cere iertare buruienilor stârpite acum cu mâna goală, cu rariţa, cu chimicalele. Vom cere iertare de la orice făptură otrăvită, că noi i-am grăbit sfârşitul nefiresc. Ştiu că vom regreta persecutarea răcelii, a migrenei, până şi a bolilor mărunte – semne şi ele că cineva ne vrea

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 77

binele, că vrea să ne vindece. şi cred că tocmai încăpăţânarea asta de a scăpa de boli a adus între noi holera, cancerul. Mă doare ficatul, mă dor rinichii, şi dau cu sapa în buruieni, dau cu sapa în buruiana de leac. Citesc o părere a lui Hans Schmid (1915) după care contrariile trebuie să fie echilibrate în individ. Mă rog, e o părere de bun simţ şi nu face să te iei de oamenii cu bun simţ! Dar cel echilibrat e un om mort, nu are motor, nu are determinarea să se mişte, în el nu apasă nici măcar forţa gravitaţiei, aşa cum va apăsa o balanţă deja înclinată, cu braţele buimace gata să arate şi cerul şi pământul. Eu nu cunosc oameni întregi şi echilibraţi; bolnavi, da… Boala e din om, din definiţia sa, din normalul său, sănătatea fiind, mai degrabă, o senzaţie subiectivă, confundată deseori cu starea de bine. Sănătatea e doar un echilibru precar între boli şi tratamente sugerate de arta vreunui medic mai dibaci, dar şi după îndemânarea fiecăruia dintre noi de a-şi ţine în frâu crizele, spaimele. Nu toate bolile omoară, din unele ieşim mai întăriţi, cu o poftă de viaţă mai avară şi abia spitalele şi firmele de medicamente ne mai temperează în avântul nostru de nemuritori. Şi nu orice moarte e din pricina vreunei boli, doar că în privinţa morţii, împotriva căreia ne repezim cu toată mânia, ca apucaţii, ştim puţine, mai nimic. Grădinarul bun, cu experienţă, ştie că fructul bolnav, atins de rugină, cel pătat, însemnat ori încercat de vierme, fructul acela se coace primul, acela se usucă primul, acela pică. Asta, totuşi, nu-i o lecţie de pomicultură! Vreau să spună că boala maturizează, te face adult, te îmbătrâneşte şi te rupe de ceilalţi sfârşindu-te. Boala ca un medicament, boala ca un leac la alte vicii atât de omeneşti şi care ne copleşesc anume pentru că suntem tineri şi sănătoşi. Până şi ultima boală pare ruptă din viaţă, boala este mai reală ca trupul, ca spiritul, cum zborul e mai real decât vulturul nemuritor. Mă sperie boala şi uşoară de-ar fi de parcă aş fi părăsit, fără scăpare, pe o insulă pustie. Ultima boală, cea gravă, curtezană fidelă, nu vrea doctori, leacuri ci, pitită intim în măruntaiele mele ca într-un vehicul, vrea să trecem vama de mână, împreună, în lumea de apoi, unde sigur şi-ar găsi ea de lucru şi acolo. Este o fază a bolii când, încă incertă, nu-i bine să-i pui nume, să-i cauţi leac, s-o dezmierzi, pentru că

aşa abia o chemi. În zori se va hotărî, singură, să-şi ia un chip omenesc: viroză, bubă neagră ori sila de tine. De ani repet că sănătatea lungă nu-i bucurie. Nu-i aşa, sănătos fiind astăzi, ce să speri, pe mâine, decât boala? Pe când, bolnav pe moarte, vei fi vesel în speranţa că te aşteaptă însănătoşirea grabnică. Ei, prin gura unui bătrân medic limbut, până şi Ceronetti îmi strecoară surâsul său subţire, muiat în curara: Sănătatea este o stare precară a omului, care nu prevesteşte nimic bun. Adaug şi eu finalul unui silogism misogin, scutindu-vă de asumpţiile mele: prevestirile negre se ivesc în vremuri fericite. * Ia te uită ce zbor alambicat au: fluturii fac acrobaţii la care n-ar rezista nici o inimă de cosmonaut. Ai crede că nu ştiu să-şi stăpânească zborul cum copiii mici, îmbătaţi de înălţimea la care ajung ridicându-se pe tălpile rotunjite, cad după primul pas ca să-şi reia încercarea, să repete beţia căderii iar şi iar, cât va ţine viaţa lor, dar nici un delir nu va mai fi ca spaima primei căderi. Ai crede că gâzele sunt la primele volute, că li s-a stricat cârma, că e întâia oară când încearcă aparatul, că toate sunt piloţi de încercare pe aparate noi, abia noaptea asta scoase în zborul de probă, sau se dau în spectacol într-un miting aviatic la care eu, privilegiatul, sunt unicul privitor. Apoi fluturii, tot neamul lor, au urmat cursuri lungi de meteorologie rezumate în cipuri minuscule şi încifrate în instincte pentru că presimt starea vremii mai bine decât aparatul meu de radio. Fluturii se adăpostesc de ploaie, se feresc de vânt înainte ca la radio să aud ce aeroporturi s-au închis. Este un simţ oportunist în natura din jur, în coordonate de-a dreptul fireşti, şi care le spune făpturilor fragile când îşi pot desface aripile, când să se retragă în hangare; micile lor antene simt din care parte vine soarele şi când se va iţi briza caldă ce le mână spre polenul pajiştii. Splendide insectele astea într-o parte a vieţii lor când cineva le atârnă sub aripi o miniatură de suflet, cât un motor pentru planări uşoare, încât zborul lor grăbeşte spre destinul de larvă nouă să apară alt fluture, că nici nu ştii dacă e cel văzut ieri sau altul, renăscut pe umbra de suflet al celui prins deja în insectarul memoriei mele. Viaţa eternă păşeşte din larvă în larvă. * În nevroza mea, cu nervii gata să plesnească, sunt într-o prelungă criză de anxietate, continuând încă să-i caut o cauză. Nimic

78 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

din ce se întâmplă, fie şi sub o lungime de braţ, nici ce mi se întâmplă sub piele – nu-mi stă în putere să prevăd, să controlez, să hotărăsc. (Să fi fost alaltăieri altfel?) Duc permanent cu mine tresărirea de spaimă, acel moment din vis când ai senzaţia că te împiedici de ceva şi urmează prăbuşirea – nu vi s-a întâmplat? Şi eu am zvâcniri în pat cu tot corpul ca şi cum, alergând în vis, m-aş împiedica într-un pietroi nevăzut, într-o treaptă atunci înălţată şi mă trezesc dimineaţa uimit, cu durerea încă vie a şocului şi simt toată ziua lovitura care n-a fost dar, ca o reavestire, ştiu că va veni. Zguduirea violentă o simt în tot corpul şi mă mir că n-am vânătăi când, în timpul zilei, după o asemenea lovitură mă aleg sigur cu o rană grea, plină de sânge, de nevindecat zile în şir, săptămâni. Şi panica în care mă cufund nu-i de un an, doi, o am de tânăr, probabil de când mi-am dat seama că-s lăsat cu totul în seama mea, că sunt un ins iresponsabil, nedemn să aibă în grijă o viaţa, fie şi viaţa sa numai. Cum să laşi pe mână de smintit un trup, un suflet, un spirit? Cine ştie ce-i în stare să facă, jonglând după cum îl duce mintea lui de zăltat, cu un păcat şi două daruri? Cine ştie ce va ieşi din aventura asta, că el nu ştie! Acum, cu toată neîncrederea, lăsându-mă pe mâna lui Fritz Riemann, îmi dau seama că

panica mea este structurală, înrădăcinată adânc şi conţinută în fibra fiinţei şi nu se tratează cu vreo terapie, cum nu poţi scoate fierul ce armează coloana de beton. Mai devreme, cercetându-şi abisul propriu, Kierkegaard se amăgise cu gândul că demonicul ar fi anxietatea de bine. Şi pe mine spaima de bine mă protejează de clipele faste, străine mie, când fiinţa nu s-ar simţi în apele ei. * Răzvrătiţii îndărătnici, ucişi în legea vremii lor, la soroc, au murit de mult, fără să lase fii legitimi, fără să le semăn, fără să-i moştenesc eu. Eu trăiesc în veci ca urmaş legitim în dreptul său de laş pocăit, laş mort de moarte bună, laşul iubindu-şi femeia răbdătoare, supusă în înţelepciunea ei, cât să-i ajungă sămânţa în glie, în brazdă. (De nu cumva şi umilinţa răbdării a omului de rând nu-i tot un eroism, un eroism anonim al îndurării ce ţine lumea pe spinarea lui încovoiată.) Viţa mişeilor topiţi de bătrâneţe s-a înmulţit pe pământ ca neam al tăcerii în ruşine. Când blestemul morţilor tăi îţi apasă grumazul, te baţi să dăinui şi tu ca râmă nemernică a vremii, căci şi vremea are viermii ei. Bărbatul ce simţea răzvrătirea fulger usturându-l sub gene, ca gestul scăpat în tremurul nării, ca surâsul

© Ionel ONOFRAŞ

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 79

îndoielii, bărbatul acela a suportat până la capăt urgia, murind fără urmaşi, murind cu sămânţa lor cu tot. Încă port pe deget curmătura inelului cu pecetea călăului, ca neam din neamul meu. Mişei ca mine se supun lumii ieşind în calea infamiei care îi hrăneşte. Când şi lemnul din pendulă se lasă ros de carii – de ce m-aş ruşina de tenia mea, de ce m-aş ruşina de ceilalţi muritori? Ruşine îmi este doar de mine în mine însumi când îmi pipăi pecetea de pe inelul pierdut! Dezordinea din afacerile diurne se strecoară în somn, în noaptea din casă, inundându-mi zone din intimitate, domenii pe care, şi fără să le cunosc, mă credeam stăpân. Cineva îmi demonstrează că nu-s! Am acte de proprietatea pe un pământ înţelenit, pe o pădure virgină, sunt ale mele, doar ale mele, poartă numele meu, sunt proprietarul lor în faţa lumii, iar ele nu mă ştiu de stăpân. Sunt prăpăstiile mele de unde îmi trag seva, energiile, colonii ce-mi trimit darurile, mirodeniile, piperul şi scorţişoara şi parfumurile lor stranii să-mi arate chipul ştiut de lume însă tot acele colonii rămân tărâmul străin lumii, străin şi mie, un tărâm în care n-am pus piciorul vreodată. Visez toată noaptea şi mă trezesc aruncat cu ghionturi severe din pat şi nu ştiu ce forţă mă basculează în lumina zilei; îmi doresc ziua să mă pot linişti, să mă pot odihni pentru noaptea ce vine din nou, o noapte de somn greu. Cu cerul închis deasupra, mă trezeşte gândul ce parcă mi-l şopteşte cineva: Şi norul cel greşit e tot un nor, şi el pluteşte neştiut între semenii săi. Fiecare noapte este pentru mine o sărbătoare şi atunci, sau mai ales atunci, când pot dormi liniştit sau cu vise banale. Noaptea îmi ordonează gândurile, îmi impune dominantele pentru timpul luminii, îmi aşterne priorităţile şi ordinea de zi iar eu mă conformez pornirilor nopţii stăpânite de fantasmele din vise încât ziua sunt doar sluga lor la vedere. Ceilalţi or fi în situaţii mai fericite, vor domni peste nopţile lor, pe când eu cad copleşit de ele. De altfel, eu nu dorm bine niciodată dar mai slăbesc din veghe cu respect pentru liniştea celorlalţi şi, aşa, cu ochii deschişi, îmi visez fantasmele, lumina vie a zilelor ce vin. * Voi admite, pentru a pune un pic de ordine, că lucrurile, prin natura lor, sunt aşa cum sunt, cum ne par nouă şi sunt aşa pentru că *

vrem să le vedem după dorinţa noastră. Natura e frumoasă numai graţie dorului şi iubirii – spunea cineva care iubea foarte mult. Dar eu ştiu că şi lucrurile sunt ca oamenii: nu doar omul devine altul în apropierea unui om, ci şi lucrurile devin altceva decât sunt în ele însele când eu le ţin în mână. Cu o înţelegere aparte pentru cuvinte, pentru limbaj, Heidegger mă ţintuieşte de zid fără drept de apel: Lucrurile stau aşa cum se spune în cuvinte că stau. Să pricep de aici că, atâta vreme cât cuvintele tac în privinţa unor lucruri, acele lucruri nu există, ori… nu stau cum se spune în cuvinte că stau. Rătăcesc în zona speculaţiilor în oglindă, dacă îmi este permis să speculez tautologia ascunsă, şi mă simt afectat direct, în bună parte viaţa mea fiind alcătuită nu doar din lucruri, ci şi din lucrări, adică din cuvinte; la mine, cuvintele vorbesc despre cum stau cuvintele, eu însumi voi fi ceea ce spun cuvintele despre mine că sunt (şi aceasta poate fi definiţia unui Jurnal), adică şi eu sunt lucrarea a două-trei cuvinte când, pentru mulţi dintre semenii mei, şi cuvântul meu e faptă, atitudine, sentiment. Dar eu nu pot lăsa toată răspunderea în seama cuvintelor încât ele să vorbească fără mine, împotriva mea, altfel decât gândesc eu. Am o răspundere pentru ceea ce spun cuvintele despre mine; am de făcut un decont şi faţă de mine. Pot eu să mă las în seama lor? Cuvintele trădează nu în sensul că mă dezvăluie, că mă dezgolesc lumii, ci mi-i teamă că mă arată din exterior, de departe, aşa cum nu sunt, prin umbre, prin tăcere – prin distanţă. Dar şi când eu nu sunt, tot despre mine este vorba… Şi, totuşi, adevărul despre mine este altul: eu sunt şi nu sunt ceea ce cuvintele spun şi ceea ce nu spun despre mine. Domnule Heidegger, eu, un ascultător de cuvinte, simt că stau altfel decât spun cuvintele astea că stau. Sau: doar cuvântul altfel spune despre mine cum sunt, cum nu sunt… * În tablourile celor vechi îmi alunecă deseori ochii pe cerul din spatele personajelor cu sau fără aureolă. Cerul – fundal ales pentru dramele noastre, un fundal luat uneori ca martor pasiv, dacă nu cumva îl socotim vinovat pentru tot ce suferim, ţapul ispăşitor încărcat cu păcatele pământenilor şi alungat în nori. Dar cerul din tablouri, zbuciumat în culorile sale tulburate de tonuri când sumbre, când sidefate, rămâne mut, rece, mai mult decât e în realitate. Să fie atunci acest fundal nu un zid, un perete, ci cortina mişcătoare în spatele căreia stăpânii Universului pun la cale fericirile şi nenorocul

80 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

meu? La ce bun că zburăm în Cosmos, dincolo de cer, dacă niciodată nu vom pătrunde în cerul lui Socrate, al lui Platon, acolo unde Calul alb şi Calul negrul se hrănesc cu furajele lor fantasmatice, cu idealuri trecute dar de neajuns? * Puţina mea experienţă adunată din momentele în care m-am simţit bine, nu îndrăznesc să spun fericit, dacă s-ar fi întâmplat să mi se împlinească acele dorinţe, sau ţeluri ce mi le prefigurasem ca pe nişte vedenii foarte îndepărtate, de neatins, dacă asemenea halucinaţii ale celui ce se îmbată singur cu iluzii mi s-ar fi împlinit, cred că acele vedenii, devenind realitate, m-ar fi omorât cu senzaţia unei sufocări din pricina bucuriei ne-mai-încercate şi căreia sufletul meu alcătuit din pânzeturi putrede n-ar rezista. Cred că sunt oameni ce nu-şi pot trăi momentele fericite, momentele de bucurie, (cine-i atât de abil să le evite pe toate) de aceea şi caută cumva să le sară, să le ascundă, să nu le recunoască în niciun fel. Am văzut cu ochii mei cum, unii, călcaţi de noroc, se necăjesc sub povara bucuriei, lăcrimează îndureraţi, se ruşinează, şi trebuie să spun că şi mie fericirea mi se pare impudică, nedemnă de scos în lume; asemenea momente îmi dau o stare contrară faţă de ce ar simţi altul (sau crede acela că ar simţi), o stare de cumplită iritare, de insuportabilă nelinişte fără să pricep de ce. Şi năluca asta îmi aminteşte de copilărie… Aveam un prieten de joacă, Mironel, şi el îşi căuta mai tot timpul câte un prilej cât de mic să se bucure. Şi când se bucura, sărea în sus scuturându-şi mâinile pe lângă corp, sărea minute în şir, până ameţea de fericire, până se îmbăta în felul său, şi se îmbăta că nimeni nu-l putea opri încât, de la o vreme, noi nici nu-l mai observam, uitând cu totul de el. Dar ăsta era felul său de a se bucura: sărea scuturânduşi braţele şi palmele din încheieturi până se istovea, până îl sfârşea oboseala iar când se liniştea părea ca întors din leşin, ca întors din altă lume, avea ochii tulburi şi privirea aruncată spre o depărtare mult străină nouă. Şi Mironel se bucura din orice, prindea un cărăbuş, arunca un căţel peste gard, trăgea cu o piatră într-o pisică, îi dădea cineva o prună, o nucă, se întorcea maică-sa de la piaţă, orice îl făcea să sară în sus de bucurie. O dată, găsindu-mi un motiv, încercasem şi eu să mă bucur sărind şi scuturându-mi braţele, palmele, aşa cum făcea el. Am vrut să mă bucur şi am început să sar în sus. Mă ridicam peste ceilalţi cu un cap, cu două

capete şi, crescut miraculos peste vârsta mea reală, vedeam lumea de sus, sărind mult peste ani. Pentru o secundă, mă ridicam peste ceilalţi, prin săritura mea îi ajungeam şi-i depăşeam în înălţime pe cei mari şi asta îmi dădea o stare de excitaţie, îmi dădea o putere ce mă speria şi, fără nici o explicaţie, revelaţia de atunci o simt şi acum ca pe o tristeţe dureroasă, deşi n-am mai sărit niciodată, la niciun fel de bucurie. Ba am rămas cu credinţa că, a mă bucura, e ca şi cum aş lua-o înaintea vremii, ca şi cum aş alerga în graba mare spre necazul de mâine. Mironel sărea scuturându-şi braţele pe lângă trup mai întâi râzând, apoi sărea fără să mai râdă, nu-i auzeam decât zbuciumul şi răsuflarea tot mai obosită, gâfâia şi sărea fără nici o bucurie, că aproape ne speria, sărea şi se scutura cu un aer serios, supărat chiar, ca şi cum i-o cerea cineva iar el se supunea fără râvnă, fără plăcere – era un fel de zvârcolire pe verticală, o convulsie de epileptic ce rămânea în picioare. Mă întristează să fiu, dintr-o săritură, cu un cap mai sus peste clipa prezentă. Nu, n-am ajuns înţelept şi, dacă asta mi-aş fi dorit, Tereza de Avila mă consolează: …Vărsăm mai multe lacrimi în urma rugăciunilor îndeplinite, decât în urma celor care n-au fost. * Astăzi, în mijlocul pieţii unde ajung destul de des după nevoile zilei dar şi pentru spectacolul cel mai viu pe care îl pot avea, o femeie în negru, ca dintre cele ce cerşesc bani pentru biserici nevoiaşe, se apropie de mine cu o sticlă din plastic dându-mi să miros: Ia uitaţi, s-a împuţit agheazma, aţi mai văzut aşa ceva? Îmi bagă sticla sub nas, o sticlă murdară culeasă parcă dintr-un tomberon de gunoi. Miroase ea, îmi dă şi mie să miros. Femeia, apropiată de vârsta mea, îmbrăcată ca o călugăriţă din stradă, fără a-mi trezi prea mare încredere deşi avea un zâmbet complice, nefiresc de apropiat, mă determină să inspir din sticla băgată sub nas. Miros şi, dacă nu-i doar o sugestie de scamator, apa avea iz de stătut, de gunoi. Şi-i zic că n-a spălat bine sticla înainte. Da, era de suc, admite ea, mai adaugă câteva cuvinte şi pleacă. Eu îmi văd de ale mele şi abia acum seara, mi-am amintit de călugăriţa care mi-a zâmbit în mijlocul pieţei, mi-am amintit de agheazma ei ca de o întâmplare fără sens. Ce am de înţeles de aici, din scena asta ca de vis? Ce s-a întâmplat, cine era femeia? Probabil că n-o să aflu… *

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 81

Am zile când, luat din scurt, nu-mi ştiu nici numele. Tăcerea mea se aude cât neantul oglinzii, cât spaima undei de argint. Absentarea din fiinţă – sustragere a sinelui de care nu aflu, cum, murind, nu aflu ce boală m-a ucis. Boala – dobândă a zilelor trăite pe bucurii de împrumut. Îmi pierd trupul, numele, îmi rătăcesc memoria, uitând să revin în destinul orei mele. Boala mă trece strada spre spital, copil de suflet prin străini, fiinţe reci fără nici un nume pe chip. Abia boala mă mai strigă pe nume la vremea când şi fratele uită cum mă cheamă! Cele prezente în lume le schimb cu semnul lor, adunând spaţiu, coborând înălţimi. Plec şi eu lăsând în urmă o metaforă, porecla de cinci-şase litere, cât fac un epitaf. Eu acesta sunt şi-n măruntele fibre, scuame scăpate în drum, şi unghia căzută tot ca pe mine o cheamă şi mă conţine în esenţă, în adevăr, ca ADN-ul literei cioplite în nume. Sub onomastica fatidică, la Dostoievski magia numelui hărăzeşte destinul celui viu: Ce viaţă mai e şi asta când te cheamă Ferdâşcenko? * Când eu deschideam amândoi ochii înspre lume şi ieşeam în stradă cu o mirare de veşnic nedumerit, în mahalaua copilăriei, într-o casă din aceeaşi curte cu noi locuia, nu mai ştiu dacă dintr-o bunătate a bunicii sau pentru că era rudă cu vreunul dintr-ai mei, locuia un invalid de război – nea Ion – aflat încă la o vârstă tânără pe când l-am cunoscut eu. Pe la nea Ion, treceam şi eu uneori dar mai mult îl ocoleam pentru că în apropierea lui puţea îngrozitor şi, mai grav, nu făcea decât să-mi crească nedumerirea care mă apăsa, să mi-o adâncească şi mai mult cu întrebări ca bolovanii. Se întorsese din război cu ambele picioare amputate din şold şi toată ziua stătea în casă fiind scos pe căruţ şi pus în faţa unei coloane militare doar la zilele de defilare, o dată, de două ori pe an. Spălat, ras şi tuns, cu o tunică militară din postav kaki aspru dar pe amândoi piepţii cu panglici şi decoraţii încă strălucitoare. De câte ori venea acasă de la defilare nea Ion plângea şi se lovea cu palmele peste faţă. Cine ştie de ce, de câte ori se întorcea de la întâlnirea cu „tovarăşii lui de arme”, se lovea cu pumnii şi cu palmele că se umplea de vânătăi pe faţă şi-i curgea sângele până să-l liniştească cei din apropiere. După o vreme nu s-a mai lăsat dus; i se trimitea acasă câte o gamelă cu mâncare, o tunică, o cămaşă, două. Avea grijă de el o fată tânără de oameni săraci de prin vecini care, aşa, mai primea un ban din pensia lui nea Ion şi

se simţea şi ea cu folos cuiva. Au trecut ceva ani şi am înţeles că fata aceea se căsătorise cu el, de gura părinţilor, a vecinilor, să nu mai fie vorbe. De când se căsătoriseră, căpătase şi ea un nume, Maria, că până atunci Invalidul o striga cu un nume prea ciudat pentru a nu-l ţine minte şi acum: Fiinţoooo, unde eşti! Până se căsătoriseră, aşa o striga – Fiinţoooo! Un timp a strigat-o Maria, un timp doar căci nu mult după cununia lor el a continuat s-o strige tot Fiinţă! – semn că, aveam să înţeleg mai târziu, pentru nea Ion, ea revenise la statutul de străină, de femeie din afara casei lui. De câte ori o simţea prin preajmă, Invalidul o lovea cu ce avea la îndemână, asta era cearta lor, iar ea purta zile la rând vânătăi care la vedere, care ascunse, fiind şi acelea un fel de decoraţii căpătate pe alt câmp de luptă, decoraţii care, uneori, îi rămâneau ca cicatrici pe viaţă şi cu care defila şi ea zi şi noapte nu doar în ziua victoriei, de ziua eroilor. Cu cât creşteam, îmi duceam neliniştile mele tot mai mult în interiorul oraşului, spre centru, şi ştiam tot mai puţin din ce se întâmpla în preajma casei. Dar mai aflasem ceva: Maria îşi găsise un iubit, mai puţin erou, un golănaş de prin mahala, cu care se iubea pe ascuns prin porumbul din grădină, pe sub paravanul nopţii, prin magazia dărăpănată din spatele casei unde ţineau câteva găini. Aşa se întâmpla că Invalidul, trezindu-se singur, să o strige în miezul nopţii: Fiinţooooo! O striga în toiul nopţii de ne trezea pe toţi, iar Maria alerga să-l liniştească. Curând cei doi amanţi au găsit o cale mai simplă, o cale cu care se împăcă destul de repede şi nea Ion. Seara afla la îndemână, lângă bucata de mămăligă şi strachina cu borş ori lângă boţul de brânză – şi litra de secărică, un calmant şi un somnifer cât o noapte de linişte pentru toată lumea. Nu-l mai scoteau de mult la parada militară, se pensionaseră comandanţii pe care îi avusese, îl uitaseră camarazii, nimeni nu mai venea pe la el să-i aducă pachete de ţigări sau vreun veston scos din inventar. Într-o dimineaţă de iarnă, am aflat că nea Ion, Invalidul, murise, cei din casă vorbindu-l de bine în felul lor: Eh, de-acum s-o odihni şi el, că mult s-a chinuit! Era tânăr, abia trecuse de patruzeci! Vreo două zile a fost forfotă pe la noi prin curte iar a treia zi s-a făcut un alai cu fanfară şi cu soldaţi. Au venit de la unitatea militară şi l-au îmbrăcat într-o uniformă nouă, era prima dată când l-am văzut întreg, pentru că îi puseseră pantaloni şi bocanci, pantalonii fiindu-i umflaţi cumva cu cârpe sau ziare. Nimeni nu se mira că, mort, Invalidul e om întreg, ocupând tot sicriul. În faţă, un copil ducea, pe o pernă îmbrăcată cu pânză

82 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

roşie, toate decoraţiile. Ca rude, ca vecini, ai mei au ţinut să fim toţi la înmormântare, aşa că m-am aşezat şi eu cuminte în apropierea sicriului după ieşirea din biserică, un adolescent ce înghiţea pe nemestecate tot ce vedea. Păşeam în rând cu ceilalţi, îi zăream răposatului fruntea cenuşie, capul chelit înainte de vreme şi vârful bocancilor noi nouţi şi mă miram de viclenia oamenilor de a-l trimite pe lumea cealaltă cu ambele picioare ca şi cum ar fi nevătămate, în viaţa de apoi urmând să alerge ca oricare dintre noi. E bine, mi-am zis şi cred că eram singurul din tot alaiul care zâmbea în felul său. Mă bucurasem prea devreme: la cimitir, ostaşii neîndemânatici l-au ridicat de pe catafalc să-l aşeze mai aproape de groapă, dar au înclinat sicriul în faţă şi nea Ion cu trunchiul său greu a alunecat turtind pantalonii peste bocanci, redevenind mic, redevenind jumătatea de om care fusese cea mai mare parte din viaţa sa. Oamenii şi-au făcut cruce surprinşi deşi toţi ştiau că nea Ion, Invalidul, nu are picioare. Groparii au pus capacul deasupra şi, cât preotul încă îşi îngâna ultimele tropare, (Doamne, ce-l mai lăuda! de mă temeam că mortul iar îşi va da cu pumni-n cap), au bătut cuiele în capac, peste sicriul ocupat pe jumătate. S-au tras salve de armă, fanfara militară a cântat imnul, noi am lăcrimat, să ne împrăştiem apoi stingheri şi muţi. De-atunci ocolesc înmormântările, n-am niciun respect pentru obiceiul ăsta, ocolesc şi eroii vii, pentru că de la nea Ion am aflat că şi eroii mor la fel de urât ca oricare dintre noi. * Păcatul obscur al speciei mele pare valoarea dată semenului ca individ, preţuit în exces dintr-o politeţe a indiferenţei, cu şi fără să aibă un rang între ceilalţi, fără o valoare a sa. Când se întâmplă să moară vreunul dintre noi, un nătâng oarecare, obişnuim să plângem la căpătâiul lui: Vai, vai, a murit Icsulescu, marele Icsulescu (să nu ating simţirea acestui mare Icsulescu, o să-l numesc cu numele meu!), ce teribilă pierdere pentru omenire! Am rafinat şi arta necrologului, pentru exemplarul de neînlocuit, necrologul fiind unicul cadou făcut de contemporani şi celor care nu-l merită. Pe câtă vreme la furnici, bunăoară, e simplu: moare furnica, îi rămân rămăşiţele în drum, suratele trec pe alături, îi iau povara şi o duc spre ţinta unde vroia să ajungă şi răposata, şi-şi văd de grija lor. Neamul, ca întreg, trăieşte netulburat prin ceilalţi şi cine să plângă individul scăpat de corvoadă, insul evadat în moarte? Preţul delirant şi ipocrit, pus pe un mort,

este leşinul comun ce ratează învierea speciei de mâine. Cu o jale trucată, şi voi veţi plânge că, murind, Mircea Oprea, scârba aia de Mircea, a luat cu el, pe veci, reţeta nemuririi noastre, a celor încă vii! * Am avut momente poate ca acel beţiv care, beat până la nesimţire, până la inconştienţă, are totuşi tresăriri încât ceilalţi şi-ar zice că nu-i complet beat şi că ar putea fi auziţi. Nu, nu auzeam, nu înţelegeam nimic. Cum un beat n-ar şti să spună ora şi minutul în care s-a trezit complet din beţia sa, aşa nu pot spune nici eu ziua, măcar anul, când s-a întâmplat să devin conştient de mine însumi şi încă mă întreb dacă acum sunt în condiţia asta, dacă m-am trezit. Dar am avut tresăriri de conştienţă şi acestea nu mi-au fost decât usturimi pe sub piele, în teritoriul meu, drept reacţie de repulsie la o realitate de nesuportat. La mine conştiinţa de sine a apărut ca răspuns la durerea trăită. Mă şi întreb de nu cumva avem doar o conştiinţă a durerii, a neîmplinirii, a dezamăgirii. Copil fiind, doar în măsura în care sufeream, doar cât mă durea ceva, îmi dădeam seama de mine. Probabil că şi pe mine plăcerile mă bucurau la fel ca pe ceilalţi – dar nu bucuria mi-a rămas în memoria asta capricioasă. Când mă durea ceva din mine, abia atunci simţeam că, în faţa celorlalţi, sunt altceva şi încă nu altcineva. Mergând desculţ, lovindu-mă de pietre, aşa am devenit conştient că unul din degete e degetul meu mic de la piciorul drept, tocmai degetul la care mă lovisem cât să urlu şi să sar într-un picior. Degetul mic, de care nici nu ştiam că-l am, mă făcuse să aflu unde se sfârşeşte fiinţa mea, unde începe lumea, mă făcuse să simt că realitatea începe de acolo, din punctul de impact. Aşa, prin durerea simţită efectiv pe pielea mea mă trezeam din zi în zi cu o conştiinţă ce mă detaşa de alţii, că aici, între graniţele durerii e fiinţa mea, alt individ faţă de ceilalţi iar dincolo de durerea mea se află lumea indiferentă, se află imensitatea, oceanul în care mă pierd. Şi văd cum, cu cât îmi adâncesc individualitatea, cu cât îmi marchez mai bine graniţele proprii, cu atât şi lumea parcă se delimitează mai ferm de mine. Eu trag brazdă fermă de despărţire şi, pe urmele mele, lumea sapă bucuroasă şanţul cel adânc dintre noi. (Fragment din Împăcarea cu lumea, Mircea Oprea, Ed. Zona Publishers, Iaşi, 2013.)

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 83

DEBUT

- a, eu Eva Vendez, te iau pe tine, Oliv Lasov , să-mi fii soţ iubitor, la bine şi la greu, în fericire şi tristeţe, în bogăţie şi sărăcie, pe pământ şi-n cer… Da, eu Eva Vendez, te iau pe tine… Apoi m-a cuprins în braţele sale ca într-o închisoare a dragostei, m-a privit în ochi, mai

D

departe de ei, mai adânc decât în luciul negrului lor, mai sfâşietor decât în orice altă dată şi m-a întregit prin sărutul său cu suflare de viaţă. Mii de priviri erau aţintite asupra noastră , a două corpuri, jumătăţi dintr-aceeaşi creatură ce se regăsiseră şi se metamorfozau în faţa lor, în timp real , în pereche mitică, în fiinţă perfectă, întreagă. Asta nu conta, nu ne păsa că există şi alţii -pentru noi, a exista înseamnă doar a fi prin prisma a ceea ce iubeşti, aşa că ei…erau doar o mulţime de nimic, un vid în comparaţie cu ceea ce lua naştere prin înpletirea jurămintelor noastre. Deveneam soţia sa, iar el soţul meu! Niciodată aceste cuvinte nu răsunaseră aşa frumos până atunci, iar în nicio altă împrejurare nu mă bucurasem mai mult că folosisem acea formă neînsemnată a pronumelui posesiv - al meu- care, din acea clipă căpătase o cu totul altă dimensiune, un sens pe care doar eu îl puteam înţelege. Unirea noastră era de atunci completă. Până la căsătorie, eram doar figuri frânte, materiale ciunte ale existenţei , umblând bezmetice în întunericul lipsit de dragoste după cealaltă parte ce să ne lumineze calea. După ce am găsit-o, însă, unirea a devinit perfectă, iar forma s-a transformat în corp, corp spiritual, într-un întreg divin, iar despărţirea era imposibilă! Păşeam împreună, scufundându-ne în iarba moale, lăsându-ne înecaţi în covorul de violete ce se întindea în faţa paşilor noştri, furaţi de beatitudinea momentului, nevăzând nimic altceva decât chipul iubirii transfigurat în trăsături umane. Auzeam în fundal, pe lângă zgomotele rudelor (de care mă lepădasem din acel moment de orice fel de legătură, fizică sau spirituală), cântecul nostru, dar în acele clipe răsuna cu totul diferit! Căpătase ceva magic ce mă făcea să vibrez, neputând să controlez nimic din ceea ce se petrecea cu mine, cu interiorul meu. Parcă îngerii coborau cânt divin din ceruri. Strângerea sa de mână mă îndruma ca într-un joc al nevăzătorilor să intru alături de el în vârtejul ispitelor fru-

84 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

moase, mă provoca să îndrăznesc , să am curajul să încep…să trăiesc sacru într-un corp profan. Mă trăgea alături de el în păcatul străvechi, îndulcindu-mi orice urmă de suferinţă sau de îndoială, oferindu-mi jurământul suprem al iubirii sale de muritor , visând să asceadă spre eternitate prin împerecherea sufletelor noastre. Mă oglindeam în ochii săi şi, pentru prima dată , mă vedeam mai frumoasă decât puteam gandi… fiinţa mea întrecea deodată frumuseţea femeii universale - devenisem unică în ochii bărbatului meu! Aveam faţa palidă, încremenită de emoţia unei furtuni de sentimente ce roiau în mintea-mi încurcată, părul îmi cădea pe spate în bucle mari, de aur precum valuri spumegânde pe un sol argilos. Printre şuviţele jucăuşe se unduia un şnur auriu, ca de grosimea unui deget, împodobit cu floricele mărunte, albe, de mărgăritare, ce îmi dădeau un aer de fineţe şi puritate. Purtam o rochie simplă, de mătase albă, ce cădea în linii drepte de pe un umăr, lăsându-l pe celălalt dezgolit şi prăvălindu-se într-un mod natural până în pământ, acoperindu-mi cu desăvârşire picioarele, ce călcau desculţe pe covorul umed de flori catifelate. Privită în ansamblu, păream o figură ruptă dintr-o icoană, ce dezorienta prin combinaţia neaşteptată de stiluri-împrumutasem ceva din eleganţa zeiţelor din legendele greceşti, păstrând însă o parte din ramura neamului meu, pe care nu o putusem îndepărta cu nesimţită uşurinţă, stăruindu-mi încă în sânge. Oliv era perfect! Orice descriere aş încerca, ar fi de prisos , căci cuvintele sunt prea mărunte şi sunt folosite doar de muritori pentru a spune ceva despre muritori, ori despre lucruri pământeşti; pe când noi ne desprinsesem de lume, de viaţa mărginită, eram mai mult decât cuvântul putea cuprinde. Oricum, el, ..ohh…el, era aşa cum îl văzusem întotdeauna, neschimbat de la prima noastră săgetare de priviri. Purta o cămaşă largă de in, ce cădea lejeră peste pantalonii vaporoşi într-o nuanţă kaki, ce îi conturau imaginea unui călător prin lumea nevăzută, aducându-l mai aproape de propria-mi înfăţişare. Parcă îl vad…avea părul negru, aranjat într-un vârtej , de parcă fir cu fir ar fi căzut într-o rânduială bine gândită, sprâncenele groase, drepte ce mă fascinau şi în acelaşi timp mă provocau nespus , insuflându-mi un aer masculin şi plin de farmec. Ochii săi blânzi, dar atât de învolburaţi într-un întuneric misterios şi plin de secrete fanteziste mă trăgeau la fiecare contact în abisul lor din care nu-mi lăsau dreptul la libertate. Mă furau mereu cu aceeaşi

pasiune şi…de fiecare dată renunţam să opun rezistenţă unui astfel de măcel îmbietor. Buzele sale, izvor al veninului dulce, al ispitei cu gust de păcat letal, mă înnebuneau de-a dreptul şi mă ademeneau ca într-o capcană a dragostei spre a-mi oferi licoarea zeilor, esenţa vieţii ţi ale căror atingeri mă făceau să tremur în toată fiinţa-mi plăpândă , fierbându-mi sângele ţi transformându-mă în sclavă a darurilor sale păgâne. Ne priveam neîncetat , de parcă am fi trăit începutul şi sfârşitul în acelaşi timp, de parcă nu ar mai fi existat clipă, nici ocazie de a ne mărturisi iubirea, de parcă întreaga lume ar fi început brusc şi s-ar fi terminat în acelaşi moment, prin moartea noastară ca fiinţe individuale şi transformarea în pereche. -Androginul meu, fă-mă nimfa ta! Hai să stârnim invidia zeilor! Să luptăm împotrivă lor spre a ne apăra iubirea eternă, spre a fi mereu unul şi acelaşi, bărbat şi femeie în cuvânt unic şi indisolubil, în fiinţă perfectă a împletirii trupurilor şi sufletelor noastre! -Biata fată! Vorbeşte aşa de ore întregi, fără a da vreun semn de luciditate! Se miră într-un tânguit sincer o asistentă a sanatoriului ce o pazize de câteva zile pe Eva, ce stătea întinsă pe un pat alb, cu faţa încleştată şi privirile aţintite spre tavan. Îşi ţinea ochii în permanenţă deschişi, bulbucaţi şi împăienjeniţi de firicele roşii de sânge, refuzând să-i închidă la stăruinţele susţinute ale asistentelor şi doctorilor ce o consultau. Era o statuie vie, care îşi mişca doar buzele sprea a descrie cu lux de amănunte o nuntă la care, se pare că ea era actantul principal. -Trebuie să mărturisesc sincer că în toată cariera mea de doctor nu am mai văzut o asemenea manifestare a bolii sale! O demenţă acută provenită dintr-o depresie aparent minoră… Aşa ceva este inexplicabil! În toate cărţile mele de medicină pe care le-am studiat ani la rând - şi, slavă Domnului, nu sunt deloc puţine- nu am întâlnit o asemenea reacţie, boală, sau… pe legea mea, ce o mai fi şi asta! rosti doctorul deznădăjduit şi cuprins de o teamă vecină cu spaima şi, în acelaşi timp de un sentiment de incapacitate în faţa unui astfel de diagnostic dubios. -De cât timp e aici?stărui medicul, cu ultimele fărâme de speranţă că va dibui problema sărmanei fete. -Ciudată coincidenţă, însă…astăzi se împlineşte un an de când familia a adus-o aici pentru investigaţii. La început, avea doar

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 85

o uşoară urmă de nebunie, provocată de o depresie a cărei cauză este încă neştiută. Nici măcar familia nu a putut-o înţelege. Au adus-o aici după ce s-au simţit neputincioşi , cerând să avem grijă de ea, până ce-şi va reveni. Se credea a fi o situaţie temporară, însă…iată că fata stă aici de un an de zile , vreme în care situaţia ei s-a agravat, după cum puteţi observa şi dumneavoastră, domnule doctor. În încăperea îngustă s-a aşternut deodată un val apăsător de linişte, ce ascundea însă o tensiune greu de explicat. Doctorul se ridică brusc şi ieşi pe holul întunecos, trăgând după sine uşa ca pe o povară de care dorea să scape cât mai curând. Eva stătea întinsă, ca şi până acum, pe patul tare, învelită toată în alb, de parcă ar fi fost o stafie căzută din înălţimi necurate, cu mâinile încleştate şi reci, cu faţa palidă şi părul răsfrânt pe de-o parte şi de alta a umerilor, lăsând doar câteva şuviţe încurcate să cadă pe perna cam veche şi îngălbenită din dotarea sanatoriului. Dincolo de pereţii groşi ai clădirii avea să înceapă o adevărată furtună, vântul năvălind cu putere şi forţând închizătorile ferestrelor , prin care pătrundeau în încăpere raze vineţii de lumină, rămase din coada asfinţitului ce tocmai se lupta să treacă nevăzut printre norii grei de plumb aduşi de viscol. Era o seară de august, diferită de celelalte printr-un aer greu de respirat şi prin apariţia unei furtuni neprognozate, ce urma să măture întreaga mizerie pământească spre curăţirea lumii de păcătoşi. Crengile uscate ale nucului bătrân, ce se înălţa pe lângă pereţii sanatoriului băteau într-un ritm sacadat , puţin înspăimântător în ferestrele mici ale camerei cuprinse de mister în care femeia îşi spunea povestea neînţeleasă. În câteva clipe, întunericul cuprinsese întreg orizontul, cucerind, uşor, uşor şi lumina ce fâlfâia slab în saloanele înghesuite ale clădirii. În liniştea de mormânt, doar glasul Evei răsuna, la fel de cristalin ca întotdeauna, de parcă niciodată nu ar fi păţit vreun necaz, adormindu-le pe asistentele ce o vegheau de câteva zile neclintite. După o vreme, Eva încetă să-şi mai mişte buzele crăpate şi învineţite, dar ce păstrau totuşi o tentă trandafirie a ceea ce fuseseră în trecut, însă acest lucru nu însemna că îşi sfârşise povestea. Cele ce urmau a fi spuse nu erau demne de auzul niciunui muritor de rând , niciunei fiinţe vii, căci nu era o plăsmuire a ceva ce depăşeşte realul, nici o poveste spusă de bătrâni, ci era…însăşi viaţa sa, transformată în pulbere de cuvinte nerostite prin glas efemer, printr-o îngânare a inconştientului său.

Povestea sa continua, dar de data aceasta numai în interiorul său, privându-se de ascultătorii inapţi pentru a înţelege-o: -Şi ştii că uneori nu-mi vine să cred?! Uneori aş vrea să uit, sau, cel puţin să nu mai simt acea fulgerare usturătoare când mă gândesc la ce-a fost… Nimeni nu a ştiut de fapt ce s-a întâmplat! Hm! ... Ce oameni simpli, cu atâta nimic în suflete! Oricum, mai bine că nu şi-au dat seama…în fond, aceasta este doar povestea mea! El, totusi…m-a iubit! Dar a făcut-o aşa cum a fost în stare, nu a ştiut că eu visam la o dragoste perfectă, sau…poate nu a fost capabil să vadă asta…Nu e vina lui! Of, prostuţul de el! Cât de naiv, dar cât de dulce era această naivitate şi cât îmi lipseşte acum! Îmi amintesc totul de parcă ar fi fost ieri. Prima lui apariţie, primele priviri aruncate pe furiş printre mulţimea fadă de oameni, întâia ridicare a sprâncenelor şi clătinare a capului ce au dezvelit chipul domnului meu… Prima atingere(atât de usturătoare , nespus de fierbinte, aş putea spune chiar opăritoare), întâia zi de viaţă de când mi-am întâlnit jumătatea. Câtă fericire poate primi un om? Dar mai ales, câtă fericire este în stare să ofere? Ei bine, am realizat că primim exact atât cât oferim, chiar dacă asta nu se întâmplă proporţional, în acelaşi timp cu ceilalşi; mai devreme sau mai târziu, realizăm că nu putem fi decât ceea ce dăruim, că ne transformăm în ceea ce lăsăm să existe în interiorul nostru şi că…fiecare fărâmă de întuneric aruncată de către alţii în inimile noastre nu este decât fundalul absolut necesar ca flacăra luminii noastre să poată străluci mai puternic. Dacă nu ar exista şi întuneric, cum oare am mai putea vedea lumina? Uneori, avem nevoie şi de răutate…pentru a putea aprecia mai mult iubirea!... Oliv era student, la fel că şi mine, însă ne despărţeau doi ani din viaţă. Îl întâlnisem pentru prima dată la un eveniment activist ce promova cultura în rândul tinerilor, având ca scop recrutarea de noi talente şi forţe de muncă, cei drept, mai mult dezinteresate de partea materială, căci se vehicula un zvon potrivit căruia cei implicaţi duceau mai mult o viaţă voluntară, neprimind cine ştie ce răsplată pentru servicile oferite. Sinceră să fiu, nu eram prea încântată de acea organizaţie, considerând-o dintotdeuna ca fiind profitoare de naivitatea tinerilor necăliţi, pe spatele cărora, nişte domni deştepţi se îmbogăţeau stând mai mult degeaba. În orice caz, participarea mea la acel eveniment era privită cu multă consideraţie, căci îmi

86 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

făcusem un nume de când frecventam marile instituţii culturale din oraş, prezentându-mi noile apariţii literare. Mai de voie, mai de nevoie, iată-mă acolo, înconjurată de o mulţime ştearsă, prefăcută şi extrem de plictisită ce se chinuia din răsputeri să pară interesată de ceea ce se discuta. Trecuseră deja vreo două ore de când ajunsesem, iar ce era mai important de văzut şi de auzit fusese consumat. Aşadar, aşteptam cu nerăbdare ca încăperea să se mai elibereze pentru a putea pleca şi eu spre casă, evitând astfel eventualele neplăceri cauzate de împotrivirea organizatorilor. -Domnişoară Vendez, fiţi amabilă, doriţi să faceţi o fotografie alături de grupul studenţilor noştri?o voce gravă , dar extrem de politicoasă mi-a tăiat brusc firul plictiselii, surprinzându-mă în acelaşi timp prin cererea neobişnuită. -Sigur că da…desigur! Am răspuns afişând un zâmbet şters, extrem de prefăcut, încercând totuşi să-mi maschez proasta dispoziţie. În învălmăşala produsă, am simţit cum o mână extrem de caldă mi-a cuprins mijlocul, trăgându-mă mai aproape de grupul de studenţi înlemniţi pentru poză. Nu am putut vedea nimic, cu toate că tare mi-aş fi dorit să cunosc mai bine acea neobişnuită atingere…nimic mai mult decât mâneca sacoului perfect apretată, de un gri deschis pătat de mii de punctuleţe mărunte cu un ton mai închis. Îmi doream cu orice preş să-l găsesc pe

misteriosul domn cu mâna de foc, aproape că mă obseda această nelămurire, făcându-mi un scop din a-l demasca pe făptaşul ce fugise de la locul crimei. Nu a trecut prea mult de la producerea micului accident, că am şi reuşit să-mi ochesc şinta. L-am recunoscut după sacoul ce, de data aceasta îl ţinea atârnat pe umăr cu mână stângă. Aştepta retras într-un colţ, pe un fotoliu jos, privind în gol, absent, plutind departe alături de gândurile sale. Spre norocul meu, nu a fost nevoie de cuvinte pentru a-i atrage atenţia şi a-I anunţa în vreun fel că sunt acolo în faţa lui şi aştept, aştept ceva, orice din partea lui, căci tânărul meu domn a avut o tresărire bruscă, ridicându-ţi privirea fulgerătoare, dar nespus de blândă în acelaşi timp, nimerindu-mi direct sclipirile extrem de evidente ale ochilor. Ştii cum este atunci când nu ai nevoie de cuvinte pentru a spune ceva? Se întâmplă uneori să poţi comunica ceva, cuiva, fără măcar a face vreun gest evident, doar stând şi… trăind în aceeaşi vibraţie de sentimente. Aşa a fost şi atunci! Aş vrea să-mi amintesc cum am reacţionat, ce a spus, sau…în fine, aş vrea să-mi amintesc orice amănunt din acea seară, însă , mărturisesc sincer că…nu pot!E ca şi când o ceaţă deasă mi s-ar fi aşternut brusc în faţa ochilor şi , mai mult, în faţa întregii mele fiinţe, furându-mi fiecare senzaţie ce venea către mine, asemeni unui câmp energetic ce mă ferea de exterior, dar în acelaşi timp, mă secătuia de simţuri. Ciudat sentiment! Pot spune,

Ionel ONOFRAŞ surprind de Gabriel JINGA

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 87

chiar de neputinţă în faţa propriilor trăiri… Au urmat, apoi, cele mai frumoase săptămâni, cele mai pline luni, cele mai dulci perioade din viaţa mea, înecate în fericire şi stoarse de orice rămăşiţă de melancolie , ori plictiseală. Oliv era bărbatul perfect pentru mine: şarmant, serios, integru, de o inteligenţă sclipitoare şi o sensibilitate surpinzatoare pentru înfăţişarea sa extrem de masculină. Trecusem repede de la stadiul de cunoştinţe, la cel de amici, apoi prieteni, ca în final să devenim perechea invidiată de toţi cunoscuţii. Semănam izbitor de mult şi, cu toate acestea, ne deosebeau suficiente lucruri pentru a ne completa armonios , atât în ideologii şi concepţii, cât şi în aspectele fizice, concrete ale existenţei noastre. Obişnuiam să petrecem mult timp vorbind… doar vorbind, ascultându-ne unul altuia glasul şi căutând în fiecare cuvânt rostit o cale de mai mare apropiere de fiinţa iubită. Discuţiile noastre erau diverse şi, dacă stau bine să mă gândesc, multe dintre ele de-a dreptul prosteşti, aproape fără noimă, însă nouă ne făcea o deosebită plăcere să ne împărtăşim fiecare părere ori sentiment nou ce ne încerca sufletul. Ne întrebam de ce norii iau forme aşa hilare, de ce păsările au zborul atât de graţios, de ce nicio frunză nu seamănă cu alta, de ce există oameni, ce e iubirea şi tot aşa…până când adormeam unul în braţele celuilalt , învăluiţi de vraja unei pasiuni juvenile ce, uşor, uşor se transforma în iubire matură şi asumată. Nu eram aşa de interesată de ceea ce învăţa la facultate, sinceră să fiu, nu prea îmi făceam griji pentru situaţia lui, ştiindu-l extrem de hotărât şi serios în tot ceea ce întreprindea, aşa că , într-o zi, una dintre discuţiile noastre mă luase, aş putea spune, pe nepregătite, provocandu-mi o oarecare tulburare. Ne plimbam agale prin parcul de la periferia oraşului, măturând cu picioarele frunzele ruginii căzute pe alei (fiind un sfârşit de toamnă destul de blând , cu un soare îmbietor şi chiar prietenos), când, deodată, Oliv mi-a rostit cu o oarecare precauţie în glas: -Mai e doar un an…apoi se opri pentru câteva secunde, strângându-mi mai tare mâna , cu un gest aproape patern, diferit de modul în care o făcea până atunci. Nu-şi ridica privirea din pământ, însă încerca din răsputeri să mă privească în ochi , căutându-mi reacţia. Un an până ce, …cu ajutorul Domnului voi deveni preot! Continuă el, după o scurtă pauză în care îşi potrivise tonul vocii. Am rămas încremenită, nevrând să real-

izez ceea ce îmi auzeau urechile, încercând să mă mint că totul a fost doar o adiere de vânt ce mi-a păcălit simţurile şi că, nu! Oliv nu spusese în realitate aşa ceva! Oliv nu putea deveni preot! El nu avea cum să-mi facă una ca asta, să-mi năruie orice speranţă , orice vis … Cu toate astea, nu am vrut să las ca asemenea gânduri să mi se transpună pe chip, căci aş fi provocat o adevărată furtună în sufletul iubitului meu…iubitului meu…omului pentru care aş fi putut face orice , pentru care aş fi putut dărui chiar şi o parte din mine dacă ar fi fost vreodată necesar. Nu îmi doream să-l rănesc , de aceea nu m-am arătat nici mai mult nici mai puţin decât surprinsă, căutând ca această reacţie să aibă o oarecare tresărire de fericire, pentru a nu-i insufla lui neîncredere. Ştiam că Oliv studia istoria religiilor, îmi era familiar că el are cunoştinţe vaste despre crestinism şi nu numai , fiind foarte apropiat de partea sacră a lucrurilor. De multe ori ne avântam împreună în discuţii foarte serioase cu privire la divinitate şi, trebuie să recunosc, mă uimeau placut argumentele aduse de el, însă nu m-am gândit niciodată că Oliv, dragul meu Oliv ar putea să aleagă această cale. Nu mă înţelege greşit! Nu am absolut nimic împotriva preoţilor, nu sunt o necredincioasă, însă…simţeam ceva ciudat auzind o asemenea decizie tocmai din partea fiinţei alături de care plănuisem să-mi petrec restul vieţii. Simţeam în această hotărâre începutul unei strânsori , o invitaţie într-o închisoare din care nu voi mai putea scăpa niciodată, o condamnare la o viaţă searbădă, lipsită de expansionism şi acte de iubire eroică. Mă vedeam deodată îmbrăcată într-o robă neagră, înfundată într-un colţ întunecos, învârtindu-se totul cu mine şi având senzaţia de înăbuşeală produsă de fumul înecăcios de lumânări şi tămâie. Toate acestea însă, trebuiau ţinute doar pentru mine! Nici nu îndrăzneam să-i spun ceea ce simţeam cu adevărat , nu aveam curajul de a-i vedea dezamăgirea pe faţă. Îl iubeam prea mult pentru a-i provoca tocmai eu o astfel de suferinţă. Aşa că, am zâmbit , i-am strâns cu multă simţire braţul încordat de răcoarea tomnatică, l-am privit lung în ochi şi l-am sărutat în semn de preţuire pentru tot ceea ce el urma să facă… Timpul a trecut…aşa cum şi gândul traversează tărâmuri nebănuite până să ajungă în conştiinţa omului. Iubirea sa mă făcea din ce în ce mai frumoasă, insuflându-mi o nemaipomenită încredere în mine şi ştergândumi orice urmă de pesimism ce ar fi putut să-mi întunece orizonturile pline de dragoste. Îl dor-

88 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

© Ionel ONOFRAŞ

eam tot mai mult, ajunsesem să râvnesc după o atingere de-a sa, după o îmbrăţişare plină de căldură, aşa cum doar el îmi putea oferi… Nu îmi ajungea timpul petrecut împreună, îmi doream ca eu să fiu tot ceea ce el are nevoie , să nu-i mai trebuiască nimic din afara cercului nostru conjugal, însă, aşa ceva nu era posibil! -Credinţa şi faptul că ne iubim mă fac mai puternic şi mai încrezător că va fi bine … că va veni momentul când o să stăm mai mult timp împreună! –asta îmi spunea de fiecare dată când năpădeam în torenţi de plâns , aproape implorându-l să nu mă părăsească, doar …să stea, să fie lângă mine. Vreau să ne completăm unul pe celălalt şi să formăm un întreg, adică fericirea şi iubirea. (Mă mângâia dojenitor pe păr, având nişte sclipiri ucigător de sincere în ochi, încercând parcă să-mi demonstreze că ceea ce-mi rostea la ureche erau sentimentele lui cele mai curate şi năzuinţele lui pentru un viitor ideal). Într-o dimineaţă, m-am trezit din nou singură, în ciuda faptului că adormisem în braţele iubirii mele. Nu era ceva nou; adesea rămâneam singură în cele mai neaşteptate momente…din cauze neînţelese de mine. Am găsit pe noptieră un bileţel parfumat, împachetat în forma unui trandafir, pe care scria cu litere mari , de sânge: “Dacă aş fi o floare, ţi-aş da parfumul meu, dacă aş fi o pasăre, ţi-aş da glasul meu, dacă aş fi albină, ţi-aş da mierea mea, dar nu sunt decât un om…şi îţi dăruiesc

inima mea!” În acea zi se împlinea un an de când ne-am cunoscut… Aveam atâtea aşteptări, atâtea planuri şi vise pentru acea dată! Pregătisem o masă specială, cumpărasem flori şi cadouri, făcusem toate pregătirile pentru o aniversare reuşită. Lipsea doar un singur lucru…tocmai omul alături de care ar fi trebuit să sărbătoresc. Plecase la facultate pentru a asista la un curs ţinut de un profesor celebru în domeniul său şi apăruse în pragul căminului nostru improvizat abia pe înserate, când eu, plictisită şi…sătulă de aşteptarea zadarnică, aţipisem la masa de lucru, unde încercasem să îndrug câteva cuvinte pentru noua mea lucrare. A păşit încet pentru a nu mă trezi, s-a apropiat de mine şi m-a învăluit în braţele sale la fel de fierbinţi ca întotdeauna , acoperindu-mă în acelaşi timp de sărutări dulci, pline de dragoste. M-am trezit îmbătată de volptate, căutându-i ameţită privirile şi lăsându-mă purtată de braţele sale. -Iartă-mă , draga mea! Cursul acela… ştii, nu puteam pleca, era ceva important. Dar, acum sunt aici, cu tine. L-am privit câteva secunde, gândindumă dacă se merită să păstrez supărarea sau dacă ar fi fost mai potrivit să mă sacrific, prefăcândumă că nu s-a întâmplat nimic, pentru a salva, totuşi ce mai rămăsese din seară.Am tăcut… am zâmbit şi cam atât, lăsând ca minutele să îmblânzească tensiunile apărute între noi. -Eva, draga mea, sunt atât de oboist! Nu te supăra, iubirea mea, eu tare aş avea nevoie de

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 89

un somn lung şi liniştit! şi, spunând acestea, s-a aşezat în patul desfăcut şi a căzut într-un somn profund, nesimţind nimic din ce se petrecea în jurul său. Nu m-a putut auzi nici pe mine , care izbucnisem într-un plâns violent, căzând sfărâmată de durere la picioarele sale inerte, frângându-mi întrega fiinţă, chinuindu-mă şi prăpădindu-mă pe minut ce trecea. Cum putea uita aşa ceva? Cum putea fi atât de nepăsător? Eu nu însemnam nimic pentru el? Ce fusese tot acest timp din viaţa lui? Era o pierdere, sau… nu era absolut nimic, fiindcă dacă ar fi fost ceva, cât de mărunt, şi-ar fi amintit că …astăzi ar fi trebuit să fiu iubita lui! În ciuda înăbuşelii mele, Oliv s-a trezit buimac, neînţelegând ce se petrece cu mine şi de ce eram stoarsă de lacrimi şi uscată de sevă, precum o floare ofilită. După tot ce se petrecuse, a avut curajul să mă întrebe ce s-a întâmplat… de parcă ar fi fost el însuşi o victimă a plânsetelor mele gălăgioase, ce l-au trezit din somn. -Astăzi a fost aniversarea noastră! Ştii, 29 august…am rostit cu ultimele cuvinte , printre sughiţuri şi lacrimi şiroind pe obrajii arşi. S-a uitat la mine îndelung, vizibil afectat, apoi, după câteva încercări nereuşite mi-a zis: -Iubita mea, Eva, aş fi vrut să-ţi spun asta mâine, când m-aş fi simţit în deplinătatea forţelor şi…când aş fi reuşit să creez un cadru mai plăcut, însă, văzându-te şi, înţelegând că sunt dator cu repararea situaţiei acesteia delicate, îţi voi mărturisi chiar acum: Astăzi, cursul întregii mele vieţi s-a limpezit! Am primit confirmarea pe care o aşteptam de ceva vreme. La anul, fix pe vremea asta, ne vom căsători! Este data perfectă, tocmai în ziua în care ne-am cunoscut…iar, în ziua următoare, un alt vis de-al meu se va împlini! Voi deveni preot! Ce zici, draga mea? Vrei să te căsătoresti cu mine? -Eu, da! Da! Am răspuns uimită de cuvintele neaşteptate ce îmi ţiuiau în urechi, având totuşi o presimţire rea. Ziua următoare am înţeles mai bine ce dorea să-mi spună prin acele cuvinte. Oliv era presat de către Episcopie, care îi oferise un post de preot cu condiţia ca anul viitor să-l ocupe fără nicio întârziere.Dar, pentru asta, ar fi trebuit să fie deja căsătorit, sau...în caz contrar, ar fi fost nevoit să trăiască o viaţă în sihăstrie, ca şi celibatar. Ţinea mult la mine…asta ştiam, sau, cel puţin aşa credeam, însă…ţinea mai mult la visul său de a fi preot! -Oliv, îmi doresc nespus să-ţi fiu soţie, însă…nu anul viitor! Nu acum! Eu…nu pot! Am doar douăzeci şi doi de ani…nici măcar

nu mi-am terminat studiile! Nu pot… am încercat să-i explic din răsputeri, adoptând o figură blândă şi rugătoare. Nu mă simt pregătită, în plus…cu ce vom face noi nunta?! Nu avem niciun ban, parinţii vor fi uluiţi când vor afla şi… Astfel de discuţii au continuat tot mai des în anul ce a urmat… Oliv tăcea sau, uneori, încerca să mă îmbune , căutând tot felul de explicaţii, pe care eu, oricum le consideram inutile şi nelalocul lor. Eu trăiam cu nădejdea că îl voi convinge să anulăm data nunţii, măcar pentru câtiva ani, iar el…nu mai spunea nimic, nu mai aducea vorba de aşa ceva, făcându-mă să cred că mi-am împlinit scopul. Pleca din ce în ce mai des…îmi spunea că are treburi urgente şi mult de studiu pentru că era ultimul an, fiind presat să-şi finalizeze situaţia. Îmi era dor de el, de vocea sa, de respiraţia sa, de orice al lui şi începeam să-l iubesc tot mai mult… Deveneam o sclavă oarbă a dragostei sale, fiind dependentă de fiinţa sa, pe care…nu o avem lângă mine. Mă minţeam singură că totul va deveni ca odinioară, îmi impuneam să-l iubesc tot mai mult pentru a alunga orice urmă de neîncredere s-ar fi cuibărit în inima mea sfărâmată de durere. Era pe la jumătatea lui iulie când a plecat într-o călătorie …spunea el, de afaceri. Îşi făcuse un bagaj imens, pe care, chiar eu îl ajutasem să-l împacheteze, neştiind ce avea să se întâmple, nădăjduind mereu că dragostea noastră va învia din zi in zi şi că trebuie să-i demonstrez că-i sunt mereu aproape, indiferent de situaţia grea prin care treceam. Zile după zile curgeau pe apa timpului, săptămâni după săptămâni cădeau din filele calendarului, însă Oliv nu s-a mai întors. Nu aveam nicio veste de la el, nimic concret care să-mi astâmpere neliniştea şi să-mi mai potolească dorul nebun ce mă cuprinsese. Îmi simţeam capul împăienjenit de mii de strânsori înţepătoare, pielea mă furnica în aşteptarea unei atingeri calde, urechile îmi sunau tot mai dureros şi mai brutal, iar fiecare cuvânt auzit mă tulbura mai rău ca niciodată. Nu mai puteam mânca, aveam impresia că tot ce se apropia de mine avea un aer de putreziciune şi că orice altceva ce nu avea legătură cu Oliv îmi era dat spre autodegradare. Tremuram, mă învineţeam şi deveneam pe zi ce trece o stafie închisă într-un corp uman. Se împlinise 29 august şi Oliv nu dăduse niciun semn de viaţă, nicio dovadă…pentru nimic. Mă gândeam cu disperare la acea zi, în urmă cu un an…Astăzi ar fi trebuit să aibă loc nunta noastră! Nu ştiu de ce, însă acest gând

90 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

m-a fulgerat puternic şi m-a îngrijorat parcă mai rău decât în nicio altă zi. Nimic…nu s-a întâmplat nimic… A mai trecut o săptămână, la fel de greu că şi când ar fi trecut un veac… Acea tăcere mă îngrijora, dar mai ales, mă făcea să înnebunesc din cauza unei nepăsări venite tocmai din partea omului pe care îl consideram sufletul meu pereche. După câteva zile aflasem vestea ce avea să mă transforme în ceea ce sunt acum: Oliv devenise preot! Luase această hotărâre fără a-mi spune nimic, fără măcar să mă întrebe , fără a aştepta vreo reacţie din partea mea. Mă părăsise ca pe o îmbrăcăminte uzată de care se săturase timp de un an de zile. Eram o povară prea grea pentru umerii săi. Din haina sufletului său, devenisem o zdreanţă ponosită şi îmbâcsită de refuzul căsătoriei aranjate. Nu încetase să mă iubească, însă acest lucru nu l-a împiedicat să aleagă calea preoţiei în defavoarea inimii mele. Jertfa lui mi se părea de-a dreptul înjositoare, mă scârbea şi mă revolta împotriva întregii lumi. Cum putuse să sacrifice iubirea adevărată pentru …o iubire înfrânată , una în care toată viaţa va fi flămând de apropiere de femeie?! Cum putea trăi cu asemenea culpă, apăsându-i pe conştiinţă? Cum îşi va găsi fericirea dacă el a lăsat-o în urmă, a îngropat-o odată cu învierea sa în lumea duhovnicească? Pentru mine era de neînţeles! Niciodată nu îmi puteam imagina că Oliv, dragul meu Oliv , ar fi putut să fie în stare de aşa ceva! Totuşi, il iubeam prea mult!...Şi acest lucru mi-a sfărâmat, încetul cu încetul, întreaga fiinţă, degradându-mă şi dezintegrându-mă vizibil, sub ochii neputincioşi ai cunoscuţilor. Refuzam să trăiesc normal. Nu mai aveam pentru ce s-o fac… Acum eram singură, abandonată într-un pustiu de lume goală pe dinăuntru, ce nu avea nimic bun, nimic ce să-mi aducă aminte de omul perfect. La ce era să mai sper? Aşa am ajuns la sanatoriu…Rudele mă considerau nebună, nu mai răspundeam la niciun stimul, nu vorbeam cu nimeni şi, mai grav, refuzam să mă hrănesc , simţind în fiecare înghiţitură ceva veninos, cu gust înţepător. Aici mi-am mai revenit…după câteva luni am reînceput să trăiesc…Ţin minte că îmi plăcea să pictez cât era ziua de lungă şi că stăteam lipită de nucul bătrân din spatele clădirii, pe care scrijolisem un nume ce îmi invada neîncetat mintea, dar … ce nu îmi mai spunea nimic. Oliv…Oliv… mă uitam la acel cuvânt, îl rosteam în mii de feluri, încercând să-mi amintesc ce mă leagă de el, însă…nimic! Nu ştiu ce era mai dureros? Să-mi pierd iubirea, sau să mi se fure

singurele amintiri cu ea? Nu vorbeam cu nimeni…nu aveau dreptul să mă cunoască! Cine sunt acei străini ca să merite spovedania mea sinceră?! Îmi duceam restul zilelor într-o inerţie păguboasă, aşteptând ca literele de pe scoarţa nucului să-mi şoptească ceva…Orice! Astăzi s-a împlinit un an de când eram aici, la sanatoriu… -Eva, Eva! Ce tot faci, draga mea?! E timpul! Sala e plină, mulţimea te aşteaptă. Ia să te vedem! Intră grăbită şi cu un zâmbet luminos de copilă Elvira, domnişoara sa de onoare. Eva stătea pe un scăunel jos, pe câteva perne moi, în faţa unei oglinzi uriaşe împodobite cu mii de floricele albe, mărunte. Era într-o încăpere luminoasă, tapetată parcă de ierburi agăţătoare şi de flori înmiresmate, având în loc de podea valuri albe de nori. Se lăsa aranjată de câteva domniţe elegante, în timp ce aceasta le spunea o poveste ce i se părea extrem de cunoscută. Eva se întroarse brusc, unduindu-şi mijlocul atât de firav , lăsându-şi părul să cadă în valuri adânci pe spatele-i sidefiu. Chipul i se ridică deodată la auzul acestor cuvinte, înnobilându-i trăsăturile angelice. -Asta înseamnă că… Dar nu apucă să termine că Elvira îi continuă idea, surâzând de emoţie: -Da, Eva, da! Oliv a sosit! E acolo, în faţa tuturor, ţinând verghetele strâns şi aşteptândute, draga mea! Eva se ridică graţioasă ca o felină, aranjându-şi cu grijă rochia lungă, ce-i atârna până în pământ, păşind uşor către iubirea sa. Pe de-o parte şi de alta, chipuri necunoscute îi zâmbeau prietenos, neputându-şi stăpâni nerăbdarea de a vedea mireasa.În faţa sa, Oliv o aştepta cu aceeaşi privire fierbinte şi cu mâna întinsă către minunea ce urma să ia faptă. -De ce ţi-a luat aşa mult timp, dragul meu? îi şopteşte Eva discret, apropiindu-se pentru un sărut. Înainte de a fi dusă la sanatoriu, Eva îi lăsase lui Oliv o scrisoare în care-i declara dragoste eternă , invitându-l să ia parte la nunta sa. Trimisese scrisoarea alături de un coşuleţ înflorat plin cu nuci, căci acestea erau preferatele iubitului său…Oliv s-a bucurat, având totuşi o urmă de regret, amintindu-şi de iubirea ce tocmai apusese. Chiar şi nucile îi făcuseră o mare bucurie… păcat însă că nu ştia un lucru! Nucile fuseseră otravite… -Da, eu Eva Vendez, te iau pe tine, Oliv Lasov , să-mi fii soţ iubitor, la bine şi la greu, în fericire şi tristeţe, în bogăţie şi sărăcie, pe pământ şi-n cer… Da, eu Eva Vendez, te iau pe tine…

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 91

I. n birou, domnul G este întrerupt de lectura unor dosare, când uşa camerei se deschide şi în prag apare un tânăr, foarte îngrijit, frumos parfumat, cu trăsături frumoase. Cu un zâmbet servil şi o timiditate exagerată, nu îndrăzni să intre decît atunci cînd domnul G. îi făcu semn. - Curaj, curaj! Luaţi loc. Cu ce vă pot ajuta? spuse domnul G., care îşi coborî la loc ochii pe hârtiile de pe birou. - Întrebarea nu e cu ce mă puteţi ajuta dumneavoastră, ci cu ce vă pot ajuta eu! spuse tânărul în timp ce se strecură pe un scaun având grijă să nu-şi sifoneze zâmbetul perfect. Domnul G. încremeni. Câteva picături de transpiraţie îşi făcură apariţia pe frunte. Mai auzise fraza asta de douăzeci şi cinci de ori până atunci. Îşi ridică privirea şi zâmbi forţat: - Nu înţeleg...

Î

Atunci tânărul se ridică de pe scaun şi îi întinse o hârtie. Făcu o plecăciune şi apoi se reaşeză. Domnul G. ştia aproape pe de rost ce scrie pe hîrtie. Cu toate acestea, nu-şi putu stăpîni un icnet cînd citi titlul scris cu litere de-o şchioapă „Biroul Central de Repartizare a Sclavilor”. Îşi şterse fruntea transpirată, apoi privi o clipă pierdut rândurile mărunte. Era hotărît să nu cedeze fără o luptă. Se simţea prins într-un colţ şi singura scăpare era să boxeze, să boxeze cu toată forţa de care era în stare sau pe care o mai avea după 8 ore de muncă. Căută numele şi studiile: Rudolf P., licenţiat în filozofie. Îşi ridică privirea de pe document şi afişă un zâmbet mai umil şi mai patetic ca al tânărului. - Trebuie să fie o greşeală... vedeţi... - Nu e nicio greşeală, stăpâne! - Da, dar vezi tu... Rudolf... am deja douăzeci şi cinci, văzând că urma a fi întrerupt, se grăbi să termine, şi am şi familie, lucrez şi aşa peste program, am deja cinci oameni caremi spală numai vasele şi vreo trei doctoranţi să îmi schimbe un bec. Ce să fac eu cu încă un filozof? Nu o să te împaci bine cu restul! Am deja trei de la ştiinţe politice, fiecare cu o ideologie diferită şi fiindcă arăţi mai idealist, o să te facă bucăţi marxiştii. Crezi în evoluţionism? - Evident că nu. spuse tînărul cu acea aroganţă plină de vitalitate a studenţilor,

92 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

pe care domnul G. nu o putea suporta. - Ei, atunci nu o să-ţi fie bine la mine. Am unu’, Merlucius, parcă-i zice care e un materialist convins şi mai şi.. Rudolf zîmbi şi întrerupse discursul precipitat al domnului G. Se ridică, făcu o plecăciune şi rosti cu ochii înlăcrimaţi: - Sunt onorat să servesc o persoană aşa de inteligentă şi versată în artele minţii ca dumneavoastră. Şi fără a aştepta permisiune, sărută mîna domnului G cu veneraţie. - Nu, nu, nu… E o greşeală. Nu înţelegi. Eu vreau binele tău. La mine în casă nu e loc de tine. Şi apoi… domnul G se aplecă peste birou, şoptind tînărului… domnul de alături, cel de la finanţe, e mult mai versat ca mine în filozofie, plus că are un mistic ortodox care-i spală beciul. Eu îţi propun să ceri un transfer. - Nici nu vreau să aud! Protestă tînărul. Domnule, eu sunt al dumneavoastră. Biroul nu face greşeli. - Ce să fac eu cu un filozof? Răbufni domnul G. - Absolut tot ce doriţi. Şi Rudolf mai făcut o plecăciune. Domnul G simţea cum meciul se termină. Zîmbetul perfect al tînărului îl lovea peste faţă. Cu fiecare croşeu al politeţii şi ţinutei exemplare, domnul G. se legăna în corzi aşteptînd lovitura finală. Oftă. Sclavii nu au milă... Să terminăm o dată… Mai aruncă o privire documentului, înjură şi ridicîndu-se, apucă biciul pe care Rudolf i-l întinse . Noul sclav îşi dădu jos cămaşa şi domnul G. începu să lovească îmbufnat spatele . La a doua lovitură se auzi vocea sclavului: - Conform legii trebuie ca după fiecare lovitură să-mi strigaţi: „Aminteşte-ţi că ai murit!” - Mai dă-o dracu’ de lege! - Domnule, vă rog! Înainte de a fi sclavul dumneavoastră sunt sclavul legii. Aşa că domnul G. s-a supus şi a început să-i administreze conform procedurii, botezul celor douăzeci şi şase de lovituri de bici, în timpul căruia Rudolf şi-a păstrat cu eroism zâmbetul intact. După ce termină, îşi trimise sclavul să-i aducă o cafea. Cămaşa îi era întunecată de transpiraţie. Se aşeză la birou şi se prinse cu mâinile de cap, masîndu-şi tîmplele. Calcula. Douăzeci şi şase! Douăzeci şi şase! Avea în total paisprezece guri de hrănit, căci cealaltă jumătate era acoperită de soţia sa. Douăzeci şi opt de oameni într-un apartament cu trei camere. Tînărul se întoarse aducînd cafeaua.

Mergea extrem de precaut, de frică să nu verse vreo picătură. Furios, domnul G îi smulse ceaşca din mîini şi începu să soarbă cafeaua. Din cînd în cînd se mai uita sub coperta unui dosar. Rudolf stătea lîngă el, stingherindu-l cu acel zîmbet ciudat. - Ştii alfabetul? - Cel latin? Tremurînd, Domnul G se apucă cu mîinile de marginile biroului. Respiră adînc o dată, de două ori, de trei ori, apoi calmîndu’se, reuşi să spună: - Da. - Bineînţeles că-l ştiu, altfel cum aş fi putut să sorb minunatele înţelepciuni ale lumii, de pe papirusu.. - Taci, taci, taci! Ţipă domnul G sărind în picioare.Taci! TACI! Se aruncă în fotoliu; cămaşa îi ieşise din pantaloni iar părul îi era ud de transpiraţie. Îşi lăsă capul într-o parte şi începu să plîngă încet, apoi tot mai tare şi de ruşine îşi ascunse faţa în mîini. Rudolf îl privea zîmbind candid. „Vreau acasă, vreau acasă” gemea, legănîndu-se în scaunul de birou. Întrun final, îşi domoli plînsul şi luînd şerveţelul parfumat cu lămîie pe care Rudolf i-l întinse, se şterse la ochi şi-şi suflă nasul. Se ridică în picioare. Trebuia să pornească spre casă unde se va putea odihni, dar imediat îşi aminti de cei douăzeci şi opt de sclavi, toţi cu facultate, care-l aşteptau. - Tu… Vezi dosarele alea? domnul G arătă spre o grămadă de hîrtii. - Da, stăpîne. - Aşază-le pe raftul de jos… al doilea… Oftă şi reluă. Aşază-le pe al doilea raft de jos. În ordine alfabetică. - Al celui latin? Domnul G se învineţi. Ridică un deget şi îşi crispă gura, dar nu putu spune decît un „da” stins pînă cînd lacrimile nu-l podidiră iar. Trînti uşa biroului şi se urcă în maşină, unde şoferul îi adresă vorbele cuvenite: „Trăiască rasa superioară!” - Du-te-n pizda mă-tii! Ajuns acasă, doi sclavi îl aşteptau la intrarea în apartament. Amândoi salutară şi zâmbind îi deschiseră uşa. Apartamentul era zgomotos şi îngrozitor de încălzit. Aburii din bucătărie se amestecau cu fumul de ţigară. Câţiva sclavi stăteau în hol, scrumînd pe gresie. Ţipau unii la alţii şi mai aveau puţin să nu se bată. În mijlocul holului, un pictor scuipa cu seminţe de floarea soarelui pînza. Din bucătărie ieşi o fată tînără şi goală, alergată de un tînăr,

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 93

de asemenea gol. Un altul, cu barbă, îşi făcu apariţi în pragul uşii de la sufragerie şi văzîndu-l pe domnul G, intră grăbit înapoi. După cîteva secunde o melodie începu, iar volumul ei acapară tot apartamentul. Toţi scalvii se opriră pentr o secundă şi recunoscund piesa, izbucniră în rîs. Bărbosul ieşi din sufragerie cîntînd cu toată puterea Corul sclavilor evrei din Nabucco. Aşa glumeau ei, de fiecare dată cînd stăpînul ajungea acasă. Cu ochii înroşiţi de lacrimi, domnul G îşi aruncă pălăria, iar un sclav, mişcîndu-se pe ritmul melodiei, îi luă paltonul. Se grăbi să ajungă în dormitor, unde spera că va găsi linişte. Patul conjugal nu avea niciun fel de lenjerie. Strigă nervos un nume la întîmplare şi văzînd că nimeni nu-i răspunde încercă din nou: - Maria! O tînără cu ochelari şi părul creţ ieşi din baie cu un ruj în mînă. - Aici sunt, stăpîne. - Ce dracu faci? Şi de ce e aia dezbrăcată? - Cine? Anabel? E un free spirit. - Tu să vorbeşti romîneşte cu mine auzi? Lasă, lasă.. nu vreau să ştiu ce dracu e aia. Domnul G îşi duse mîna la tîmplă pentru a-şi aminti pentru ce o chemase. Lenjeria! Lenjeria. Unde e lenjeria? - E la spălat. - Şi de ce nu ai pus altă lenjerie? - Asta nu e treaba mea. - Dar a cui? - A lui Andrei. - Andrei! Strigă domnul G. Un tînăr chel şi gras ieşi din bucătărie cu ţigara în gură: - Hello, sire! Şi execută o splendidă reverenţă. - Stinge engleza şi vorbeşte ţigara cu mine! Cei cîţiva scalvi care l-au auzit izbucniră în rîs. Pictorul exclamă „Lol” şi scuipă sictirit pînza. - Gura! Ţipă domnul G. De ce nu e lenjerie pe pat? - Nu Andrei ăsta, celalt Andrei! Interveni Maria. - Şi ăsta ce face? - Eu? - Da, tu! Ce dracu faci? - Absoult tot ce doriţi! Şi Andrei mai făcu o reverenţă. - Pune lenjerie pe pat! Ordonă domnul G care se abţinu să nu-l lovească în timp ce s-a aplecat a doua oară. - Asta nu e treaba mea. E a lui Andrei!

- Andrei! Strigă din nou domnul G. Tînărul slab cu barba lungă şi bustul gol ieşi din sufragerie frămîntînd o bucată de mămăligă. Pe unul din pectorali avea tatuat un buda. - La serviciul dumneavoastră, stăpîne. - Nu Andrei ăsta! Interveni din nou Maria. - Da cîţi Andrei sunt în casa asta? Maria se gîndi puţin: - Şapte. Exasperat, domnul G intră în dormitor şi se trînti pe salteaua fără cearşaf. Ţipă şi sări într-o parte: de sub el se auzi un chiţcăit iar un hamster îşi făcu apariţia. Alarmată, o scalvă intră în cameră şi luă animăluţul în braţe, alintîndu-l: „mon petite bonbon…” - Ieşi! Ieşi dracului afară şi i-aţi şi şobolanul cu tine! Odată ce uşa fu izbită, domnul G îşi scoase telefonul mobil din buzunar şi după ce setă alarma adormi. Se trezi după două ore. Reuşi să întrerupă alarma telefonului şi se ridică din pat ca hiptonizat. Intră în baie, unde o scalvă era pe wc, împinse un alt sclav care se bărbierea din faţa chiuvetei şi se stropi de cîteva ori pe faţă. În apartament răsunau ţipetele soţiei sale, bufnituri şi gemete de durere. Cînd ieşi din baie, era cît pe ce să dea cap în cap cu doamna G. Purta un şorţ pătat de grăsime, iar în mînă ţinea melesteul. Părul îi era răvăşit, iar obrajii corupţi de cearcănele care se extindeau din ce în ce mai mult. Doar ochii verzi erau Femeie . - Iar ai mai adus unul? - Ce să fac dacă mi l-a repartizat! Spuse domnul G şi porni spre bucătărie. Soţia sa îl urmă agitînd melesteul: - Zi măcar că e un inginer sau că a absolvit Polithenica. Măcar informatician. - E un idealist. Domnul G lovi un sclav care gătea ceva pe aragaz şi luînd un ibric, puse apă la încălzit. - Văleu! Da’ nu i-ai zis că avem marxişti? - Ba da. Da’ se pare că Sediului nu-i pasă de astea. Şi ştii ce-i mai trist? O privi în ochi apoi continuă: ştie mai mult de un alfabet. - Vai de capu` meu! Nu alt geniu! Tu-vă mama voastră de pramatii împuţite! Toată ziua huzuriţi! Spală, mă vasele alea! Şi doamna G pocni un tînăr peste cap cu melesteul. Fuck. Înfuriată, femeia începu să-l lovească din ce în ce mai tare: - Tu. (au!) să. (ooo) nu. (îndurare stăpînă) vor-(îmi) beşti. (pare) en-gl-eză. (rău) cu. mi- (au!) ne! Ai auzit!? Tînărul plîngea ghemuit

94 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

pe podea. Doamna G îşi trase sufletul şi ridică din nou melesteul. - Vezi să nu-l omori. Adaugă indiferent domnul G în timp ce turna cafea în apa colocotită. Ştii… că dacă-l omori facem puşcărie… - Mai bine! Mai bine în puşcărie decît să am grijă de toate geniile astea filozoafe cu kantu şi marxu şi literatura lor sanscrită. M-am săturat! Bărbate îţi jur: într-o zi am să iau melesteu ăsta şi am să le sparg capetele la toţi. - Ce să-i faci. Bate-i şi tu. Te mai calmezi. Domnul G turnă două ceşti de cafea. Soţii se aşezară la masă. În bucătărie intră Anabel, cea goală, zîmbind şi unduindu-şi şoldurile. Domnul G îi privi coapsele pe care soţia sa le sancţionă imediat cu melesteul: - Ce stai goală! Asta e casă de creştini! Pune ceva pe tine! Curvo! Fata ieşi surprinsă de lovitură şi de mustrări. Din sufragerie, cei doi soţi o puteau auzi cum plînge. Dar nu pentru mult timp, căci acordurile unei viori încep să răsune în tot apartamentul care ascultă acum capriciile lui Paganini. Domnul G oftează şi-şi întoarce ceaşca. Aşteaptă cîteva secunde ca zaţul să se scurgă şi apoi priveşte înăuntru. Pe fundul ceştii

se distinge forma unui mic îngeraş. Eliberează un geamăt stins, apoi îşi întrebă soţia: - Tu ce ai? - Un cîine. Cei doi soţi suspină. - Trebuie să mă duc la serviciu. - Şi eu… - Mergi în aceeaşi direcţie? Niciun răspuns. Doamna G rămase cu capul aplecat privind ceaşca de cafea. Domnul G aruncă o privire şi spuse „arată ca un pudel” apoi ieşi din bucătărie. La ieşire, doi sclavi îl îmbracă cu paltonul, iar apoi îl conduc pînă la ieşirea din scară, urîndu-i o seară frumoasă. În maşină, îşi trezi şoferul plezinindu-l peste ceafă. Peste un sfert de oră, domnul G îşi va îmbrăca uniforma de serviciu şi se va aşeza în spatele casei de marcat, zîmbitor şi gata să primească comenzile clienţilor flămînzi. Dar pînă atunci mai sunt cincisprezece minute. Acum, se odihneşte. Şoferul a avut o tentativă timidă de a da drumul la radio, dar pînă la urmă renunţă. Aşa că în maşină este linişte. Motorul scoate un sunet plăcut. Mult mai bun ca scîrţîiturile viorilor. Închide puţin ochii. Tot corpul i se scufundă în bancheta moale. Mai are un pic şi adoarme. Scîîrţţţ şi se loveşte cu fruntea de scaunul din faţă.

© Ionel ONOFRAŞ

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 95

© Ionel ONOFRAŞ

- Ce dracu! Nici un răspuns din partea şoferului. Masîndu-şi fruntea, domnul G priveşte prin geamul din faţă. Două persoane se apropie de maşină. Amîndoi poartă cagule. Şoferul este tras afară şi împuşcat în cap. Cel cu pistolul, îi aruncă domnului G o carte de vizită şi-i spune „cu plăcere”. Apoi cei doi se întorc grăbiţi şi se urcă într-o dubiţă care demarează rapid şi se face nevăzută. Încearcă să-şi calmeze inima. Domnul G se teme de infarct. După ce se mai linişteşte, ridică tremurînd cartea de vizită şi citeşte: „strada X , nr. 5. miezul nopţii. SINGUR.” Citeşte mesajul de cîteva ori pînă ce-l reţine apoi bagă cartea de vizită în gură şi începe să mestece precipitat. Îşi scoate capul pe geam şi priveşte clefăind corpul neînsulfeţit al tînărului şofer. Încearcă să-şi imagineze piatra funerară: Xulescu Dracuştiecum, doctor în lingvistică Şcoli absolvite: Univ bla bla Altă univ Altă univ Lucrări publicate: Dacia Logan şi morfemul x Cutia de transmisie şi puterea limbajului Tot privind corpul tînărului scalv, îl apucă o plăcere ciudată, plăcere care se transformă în bucurie ce vibrîndu-i prin tot corpul. Înghite şi rîde isteric. II. Ora 23:59. Beznă. Domnul G foloseşte

lumina telefonului mobil pentru a putea citi numerele caselor. Cînd ajunge în dreptul numărului cinci, lumina telefonului dispare, noaptea dispare, pămîntul dispare, aerul dispare. Domnul G se trezeşte stînd în genunchi pe ceva moale, ca un covor. - Scoate-i sacul. Bariera de întuneric se ridică şi ochii domnului G sunt luaţi prin surprindere de o lumină puternică. Îi ia cîteva secunde, timp în care mîinile îi sunt eliberate, pentru a putea distinge încăperea. Primul lucru pe care-l vede este covorul pe care stă, apoi nişte pantofi maro lăcuiţi, cu botul pătrăţos, apoi pantaloni negri de stofă, iar în stănga şi în dreapta pantalonilor cîteva fotolii ocupate de către o varietate de pantofi şi pantaloni, toti eleganţi. Picioarele din prim plan se termină cu o vestă din lînă purpurie de sub care ies mînecile unei pulover negru; în acelaşi timp, alte cămeşi şi trunchiuri de bărbaţi îşi fac apariţia. Din fotolii, chipuri diverse de bătrîni şi tineri îl examinau cu atenţie. - Îmi pare rău pentru bruscheţe, dar paza bună trece primejdia rea. Domnul G, îşi dă capul pe spate şi chipul unui bărbat îi întîmpină privirea. Fruntea pătrăţoasă, bărbia bine defninită, ridurile adînci de pe obraji, barba şi sprîncele stufoase dădeau un aer puternic unui om trecut de vîrsta de mijloc. Domnul G se ridică, ajutat de braţul puternic al bătrînului şi cu un efort vizibil reuşeşte să-şi găsească echilibrul pe picioarele sale amorţite. Priveşte înapoi şi vede doi tineri solizi, bărberiţi şi îmbrăcaţi la

96 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

costum. Trebuiau să fie gemeni, căci semănau leit. Singuru lucru care îi difrenţia era direcţia vîrtecuşului din vîrful frunţii. De asemenea, unul dintre ei avea cravata puţin într-o parte. - Sper că nu te-au rănit. Continuă bătrînul zîmbind politicos. Trebuie să mă prezint: Eu sunt Lucius, iar noi, (arătă întreaga încăpere) suntem Frăţia şi luptăm pentru libertate. Lucius începe să se plimbe, gesticulînd energic pe parcursul discursului. Scopul nostru scuză mijloacele. Suntem nemiloşi şi gata pentru orice, totul în numele libertăţii! Scopul nostru este unul singur: să fim liberi. Tu, ai oportunitatea să ni te alături. Dar, trebuie să te avertizez: de îndată ce vei fi făcut frate cu noi, nu va mai exista cale de întoarcere. Trebuie să fii gata să te sacrifici pentru libertate! Răspunde! ACUM! Luat prin surprindere domnul G se bîlbîie şi nu poate da niciun răspuns. Bătrînul îl prinde de umeri şi-i vorbeşte ferm, dar cu o voce blîndă care creşte în intensitate cu fiecare replică. - Răspunde-mi! Te-ai săturat? Domnul G dă din cap. - Vorbeşte! Îi ordonă bătrînul. - D-d-da! Da, m-am săturat! - Vrei să nu mai munceşti pentru alţii? - D-d-da! Da, vreau să nu mai muncesc pentru alţii! - Vrei o lume în care toţi oamenii sunt egali? - Da! Da, vreau! - Zi tare! VREI SĂ FII LIBER? - DA! DA! VREAU! Bătrînul îl sărută puternic pe gură iar apoi îi spuse cu acelaşi zîmbet blînd: - Atunci trebuie să te testăm. - Un test? - Da. Eşti un laş? Lucius se încruntă. Nu avem nevoie de laşi. Numai cei curajoşi pot fi liberi! Domnul G deveni dintr-o dată sumbru. În cele cîteva clipe care au trecut pînă să dea un răspuns, şi-a reevaluat toată viaţa şi a realizat că nu a fost decît un şir lung de neplăceri. Neplăceri care au venit peste el, l-au luat prin surprindere şi nu le-a putut face faţă. De fiecare dată a rămas în scaunul biroului şi a semnat. Se poate muri şi stînd jos şi în picioare. Pentru prima dată a simţit că poate alege: - Sunt gata. Oamenii din fotolii păstrau o tăcere plină de sobrietate. Păreau simultan detaşaţi şi implicaţi în destinul Domnului G care urma să devină unul de-al lor. Sau nu. Privirea lor era plină de judecată dar o judecată placidă.

Lucius a părut eliberat de o grijă importantă cînd domnul G a acceptat testul. Îi zîmbi şi spuse: - Pentru a deveni liberi trebuie să distrugem sursa lanţurilor care ne leagă mîinile în faţa propriilor noştri sclavi. Pentru a ne recupera libertatea, nu este suficient să ne impunem prin acte de violenţă sporadică. Trebuie să ne concentrăm efortul şi să distrugem însăşi sursa acestui sistem infect! Domnule G, ce-ţi voi spune acum, te-ar putea costa viaţa. Dacă încalci codul tăcerii, fii sigur! Fii sigur de asta: te vom ucide. Înţelegi? Înţelese. Îşi îndreptă spatele şi răspunse ferm cu toată convingerea: - Da, înţeleg. Cîteva clipe, Lucius şi domnul G se priviră în tăcere, apoi primul continuă: Trebuie să distrugem… universităţile! Domnul G fu uimit de simplitatea şi genialitatea planului. Era aşa de evident! Universităţile sunt cauza tuturor problemelor sale. Pînă la urmă, a văzut el vreodată un om cu facultate muncind? Nu era Universitatea cea care îl obliga să hrănească guri, guri care sporovăiesc într-una? Toţi sclavii lui erau, pînă la urmă, produse ale mediului universitar. - Toate universităţile? Întrebă domnul G. - Toate, fără excepţii! Treaba ta, G, este foarte importantă. După cum ştii, cea mai mare universitate din oraşul nostru este o fortăreaţă greu accesibilă. Lucius se ridică din fotoliu, apucă un băţ şi începu să explice o schiţă complicată desentată pe o tablă. Universitatea este protejată de ziduri masive din piatră cu o lăţime de 10 metri, la fiecare colţ, un turn de apărare este gata să tragă cu tunul în oricine se apropie. Soldaţi înarmaţi cu arbalete patrulează neîncetat pe ziduri. Accesul se face printr-o portiţă de un metru aflată la baza zidului. Iar singurul mod de a avea acces este să ai bacalaureatul luat. Lucius se opri pentru cîteva clipe apoi continuă: Domnule G… mă tem că va trebui să devii student. - Eu student? Întrebă G nevenindu-i să creadă. Dar nici nu am bacalaureatul luat! - Dar eşti singurul care are 12 clase. Eşti cel mai aproape. Domnul G era bulversat de propunere. O frică ciudată puse stăpînire pe el şi amintirile din liceu îl luau cu asalt. Ţipetele profeorilor, traseul înfiorător printr bănci pentru a ajunge la tablă, praful înecăcios al cretei, efortul sisific de a reţine ce a vrut să spună eul liric. Totul părea o mare bîlbîială! Nu, nu, nu… nu se putea întoarce la şcoală. Nu va supravieţui.

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 97

- Nu n-nu, nu pot… e prea greu… bacalaureatul… nu.. - G! vocea răstită a lui Lucius îi opri bîlbîiala. G, continuă mai blînd Lucius, Frăţia, ţara întreagă depinde de tine. Poţi să o faci! Poţi lua bacul! Domnul G era convins că toate universităţile să dispară. Era de asemenea convins că Frăţia este singura organizaţie care poate realiza asta. Şi ştia, că trebuie să joace un rol în îndeplinirea unui asemenea plan. Da, da… era convins că trebuie să o facă, că trebuie să devină student. - Voi accepta. Voi lua bacul şi mă voi înscrie la facultate. Apoi? - Apoi noi îţi vom furniza bombele, pe care tu le vei amplasa în puncte strategice. Dădu din cap a da. Misiunea pe care o acceptase îl înfricoşa dar în acelaşi timp îi făcea sîngele să circule. Pentru prima dată în mulţi ani, îşi simţea venele pulsînd şi inima bătînd plină de viaţă. Instinctiv, se gîndi la soţia sa şi simţi ceva ciudat: dragoste? Nu, nu! ceva şi mai bun: o erecţie! De emoţie, ochii is se umplură de lacrimi. - Eşti bine, frate G? îl întrebă Lucius. - Da.. da.. numai că m-am gîndit la soţia mea (de acum plîngea)... şi…şi… am avut o erecţie! Uitaţi! Toţi bărbaţii şi-au îndreptat atenţia spre ridicătura din pantalonii domnului G iar apoi au început să-l felicite veseli. A urmat o serie de îmbrăţişări. Pentru restul serii, s-a renunţat la discuţiile serioase, pocnetul dopului de şampanie dînd startul unor discuţii plăcute despre fotbal, maşini şi femei. III. Înainte de orice, domnul G trebuia să se înscrie la un liceu cu program seral deci, nu mai putea să-şi ţină slujba de casier la un restaurant fast food. Frăţia îl asigură de tot sprijinul financiar şi moral de care avea nevoie. Era esenţial ca misiunea sa să rămînă un secret faţă de sclavii săi şi de oricine altcineva. Frăţia îi aranjă actele şi domnul G se înscrise sub numele DM la un liceu seral. Trebuia să facă doar un semestru. Ca în prima zi de şcoală, avea emoţii. Mîinile îi tremurau pe volan. Opri maşina în faţa barierii. Un gardian veni şi îi inspectă cu atenţie ecusonul şcolar. Ochii săi mici de sub fes îl priveau suspicios. - Nu eşti un pic cam mare?

Nu răspunse. După ce gardianul, zîmbind răutăcios, înapoie ecusonul, bariera se ridică, iar domnul G intră în parcare. Viră la stînga şi curtea liceului se desfăşură dinaintea maşinii sale: un pătrat micuţ ocupat în mare parte de maşini parcate alandala. După maşini, liceienii fumau privind îngrijoraţi şi agitaţi în jur şi tremurînd de fiecare dată cînd auzeau paşi. De frică, mulţi nici nu vorbeau. Domnul G reuşi să-şi strecoare maşina între alte două. Noutatea sosirii sale stîrni un val de curiozitate printre ceilalţi tineri care îl urmăreau cu privirea de sub maşini. Era puţin ciudat, ca un domn respectabil să vină la liceu. La ce i-ar trebui? Doar nu o vrea să se facă student. Apoi liceeni satisfăcuţi începură să-şi şoptească poveşti despre cazuri asemănătoare, care au avut urmări diverse. Clădirea liceului semăna cu cea a unui supermarket. Pereţii exteriori erau acoperiţi cu un fel de tablă mîzgîlită cu obscenităţi şi formule matematice. Liceul era înclinat într-un colţ unde bucăţi de tablă ruginite se dezlipeau. De vîrfurile acestora, erau agăţaţi elevi care se distrau imitînd maimuţe. Domnul G se apropie şi observă cîteva paie ieşind din acoperiş. Miji ochii şi realiză că pereţii şi acoperişul erau construite din lut, iar pereţii erau acoperiţi cu tablă şi acoperişul cu paie. Scîrbit, se apropie de intrare. De îndată ce a păşit pe un covor metalic, uşile s-au deschis automat. Impresionat de asemenea tehnologie, păşi în liceu cu un optimist amar care fu spulberat de aerul umed şi spaţiul sufocant dinăuntru. Pereţii din lut nu erau văruiţi şi singura sursă de lumină era un bec atîrnat de o sîrmă. Holul de la intrare se împărţea în două coridoare care duceau în sensuri diferite. Căută un semn pentru direcţie, dar negăsind niciunul, se agăţă de mîneca unui profesor grăbit şi-l întrebă de clasa 12A dar se sperie de ochii roşii ai acestuia, care-l priveau clipind lent. Nu înţelegea ce i se cere. Cu stomacul întors de respiraţia profesorului, domnul G răcni „12A” de cîteva ori pînă cînd un alt bărbat îşi făcu aparţia. Profesorul beat sau surd fu apucat de guler şi dat afară din clădire. Bărbatul mai tînăr reveni lîngă domnul G, care privi uimit cele întîmplate. Părea de vreo patruzeci de ani, bărberit, îmbrăcat cu un sacou gri şi pantaloni negri. Ochii săi, aveau ceva din agitaţia liceenilor şi roşeaţa profesorului dat afară. - Dumnealui nu e un profesor. Explică bărbatul. A ieşit anul trecut la pensie şi cîteodată rătăceşte pe aici. Vocea lui avea o notă de melancolie. Ba chiar se întristă pentru cîteva

98 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

© Ionel ONOFRAŞ

secunde, dar îşi reveni la acea seriozitate protocolară. Sala pe care o căutaţi e ultima uşă pe stînga din capătul coridorului. Îl examină puţin pe domnul G după care adaugă: La seral? - Da, iar răspunsul îl uimi pe profesor. Sala de clasă avea acelaşi aer de umezeală, numai că era mai cald şi mirosea a transpiraţie. Nu există nicio feereastră, sursa de lumină fiind asigurată de cître trei neoane mari întinse de-a lungul sălii. Fiecare bancă era dotată cu un laptop, iar pe catedră se afla un calculator. Din nou, domnul G fu uimit de tehnologia accesibilă. Observă de asemenea că tabla era inexistentă, ea fiind înlocuită cu o proiecţie virtuală. Înloc de cretă, exista un creion special care era folosit pentru a scrie pe o tabletă. Se îndreptă spre o bancă şi călcă în ceva umed. Simultan, o picătură rece i se strecură sub gulerul cămeşii. Sări într-o parte şi privi balta de apă care se forma pe podea. Se aşeză în bancă şi aşteptă să vină profeorul. Avea emoţii şi nu vorbea cu nimeni. Nu vroia să vorbească. Toţi colegii lui păreau bizari. Înafară de el, mai erau doar cinci elevi, dintre care trei femei. Unul dintre bărbaţi era îmbrăcat întrun clovn aşa că era greu de apreciat ce vîrstă avea. Celălalt bărbat purta o geacă din piele şi o coafură asemănăttoare cu cea a lui Elvis. Stătea rezemat de spătarul scaunului, cu picioarele pe bancă, sugînd o scobitoare. Apreciind după ridurile, fălcile lăsate, barba aspră şi cele cîteva fire de păr care îi ieşeau din urechi, domnul G îi dădea în jur de şaizeci de ani.

Femeile erau la fel de variate. Cea mai tînără, probabil puţin trecută de 40 de ani, purta pantaloni verzi cu bretele şi un pulover vărgat alb-roz. Avea spatele drept, braţele pe masă şi mîinile împreunate. Privea încordată înainte şi aproape că nici nu clipea. Instinctiv, domnul G prvi de asemenea tabla virtuală, difuză din cauza luminii. Celelalte femei stăteau în ultima bancă şi şuşoteau. Ambele erau blonde, numai că una purta părul în coc, iar cealaltă îl lăsa liber, peste umerii ei graşi. Blonda cu coc era pe departe cea mai frumoasă femeie dintre cele trei. Buzele ei cărnoase şi lascive sfărmau şuşoteli care îl incitau pe G. Celaltă blondă era grasă, prost machiată, dar avea un aer melancolic, iar domnul G fu convins că este o persoană bună, chiar dacă una extrem de urîtă. Uşa este închisă şi profesoara îşi face apariţia. Are un aer sever. Salută, se aşază la catedră şi nu spune niciun cuvînt în plus, pînă nu scoate nişte hîrtii din geantă. Apoi începe să vorbească clar, puţin răspicat. Are o ţinută foarte profesională. Îl priveşte pe domnul G, mijîndu-şi ochii apoi începe să-i vorbească în aceeaşi manieră profesională şi rece: - Dumneavoastră suneţi nou? De unde veniţi? Cum vă numiţi? Îhîm. Păi bine atunci. Eu sunt Emanuela Grigoraş şi vom studia împreună limba şi literatura romînă. Scrieţi. Pe la jumătatea orei, domnul G simţea o durere ascuţită în degetele încolăcite pe pixul care zbura pe foile de caiet. Încerca din răsputeri să ţină pasul cu dictarea, dar cînd pierdu un cuvînt,

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 99

şi apoi o frază întreagă, privi deznădăjduit în jur. Colegii săi scriau, cu frunţile aplecate peste caiete. O excepţie era domnul cu freza de Elvis, care mesteca gumă şi mîzgîlea bileţele pentru doamna blondă şi arătoasă. Rîdea stupid de fiecare dată cînd o hîrtie nimerea cocul femeii. În timp ce aştepta ca profeoara să înceapă o altă idee, domnul G, citi puţin din ce a scris: „Bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla”. Toate paginile erau pline de blablablauri imense. Nu-i venea să creadă. Ascultă mai bine ce spune profesoara, şi într-adevăr, nu putea auzi decît un blablabla imens şi nesfîrşit. Domnul G privi din nou în jur: colegii săi nu au sesizat nimic ciudat, căci scriau în continuare. Nu ştia ce să facă: oare ar fi fost politicos să întrerupă doar pentru a face o observaţie? Dar oare observaţia lui ar avea vreun rost din moment ce profesoara este un cadru avizat de Brioul Central care, evident, ştie ce face? Nu ar fi, din contră, nepoliticos din partea lui? Profesorii au întotdeauna dreptate, era o regulă pe care o ştia din vechiul liceu şi nu avea de ce să o contrazică acum. Dar totuşi, privind acel şir imens de blablabla, simţea că ceva nu e bine, că lucrurile nu ar trebui să fie aşa. Riscă. Observînd degetele ridicate timid, puţin deasupra umărului, profesoara se opri din dictat şi îl întrebă răspicat pe domnul G ce doreşte. Acesta, intimidat de tonul milităresc, se bîlbîi şi nu-şi găsi cuvinte decît pentru a îngîna: - Mai puteţi repeta o dată? „Blablablablablablablablablabla” şi ora continuă în condiţii normale. IV. Într-o zi, cineva bate la uşa biroului domnului G. - Intraţi! Intră un domn bătrîn, îmbrăcat cu o togă neagră. O barbă dichisită îi lungeşte faţa. Are o manieră elegantă. Buzele sale subţiri, abia se văd din cauza bărbii dese. Domnul G încremeneşte. Conştient şi mulţumit totodată de impresia pe care a făcut-o, venerabilul vizitator întinde mîna dreaptă prezentîndu-se: - Sunt, Peregrinus Periculum. Apoi, după o pauză, profesor universitar. Se poate? - Da, da desigur, iar domnul G face un gest spre scaunul din faţa sa. - Aşa… ştiţi… bătrîneţele, se scuză Peregrinus în timp ce se aşază. - Ştiu, ştiu. - Ei, dar dumneavoastră sunteţi încă

tînăr! Cei doi rîd, dar imediat Peregrinus devine serios. Ştiţi de ce sunt aici? Văzînd că domnul G nu răspunde, acesta continuă: Vă spun eu. Am venit să vă fac un cadou… Se opreşte brusc, apoi scutură din cap şi începe o altă idee, pe un ton mai energic. Dumneavoastră ştiţi istorie? Eu, ştiu fireşte, căci asta mi-e meserie. Apropo, ce mai face Andrei? - Care Andrei? - Cum care Andrei? Elevul meu. - Am şapte Andrei. (zîmbind), puteţi fi mai exact? - Andrei licenţiat în istorie. - Domnule…. Pe… - Peregrinus… - Aşa, Peregrinus. Mă scuzaţi… Ştiţi bătrîneţea. Cei doi rîd. Eu cunosc doar doi Andrei: unul chel şi gras iar altul are barbă. Ştiu că niciunul nu se ocupă cu schimbatul lenjeriei. Domnul G rîde singur. Peregrinus se încruntă. Se ridică de pe scaun şi începe să se plimbe prin birou, uitînduse pe pereţi. - Un stăpîn care nu-şi ştie sclavii, e ca un profesor care nu predă nimic util… tonul lui Peregrinus este unul mustrător. Vă întrebam mai înainte dacă ştiţi istorie. Nu mi-aţi răspuns, dar nici nu e nevoie. Îmi e clar că nu ştiţi. Peregrinus se întoarce brusc spre domnul G şi se opreşte în faţa biroului. Ridică un deget şi începe să vorbească răspicat şi clar, ca şi cînd ar ţine o lecţie: - Cînd majestatea sa Gheorghe I a ieşit din închiosare, s-a aventurat din nou în politică, cu o forţă surprinzătoare. În scurt timp, adică în doi ani, a acaparat suficientă putere şi influenţă politică pentru a iniţia seria de reforme, a căror binefaceri le resimţim şi astzi. Adică, majestatea sa a înfăptuit ceea ce istoricii numesc „Marea Reîntoarcere”, ceea ce înseamnă, după cum ştiţi, sau ar trebui să ştiţi, revenirea la feudalismul ortodox din perioada de glorie a ţării noastre. Astfel, Gehroghe I a înfiinţat dinastia de Becali şi a împărţit titluri nobiliare tuturor cetăţenilor. Dumneavoastră, dacă nu mă înşel, faceţi parte din casa Lefterman, bunicul dumneavoastră fiind vînzător de ziare. Aşa este? - D-da. - Buun… Atunci, înţelegeţi importanţa relaţiei sclav-stăpîn? - Bineînţeles. - Mă tem că nu, domnule G. Mă tem că nu, din moment ce nu vă cunoaşteţi toţi Andreii. Peregrinus se opreşe pentru cîteva clipe. De sub sprîncenele sale stufoase, ochii săi îl ţin-

100 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

tuiau pe domnul G care nu ştia cum să-şi controleze tremurul din picioare. Se gîndi la soţia lui. Fu lut prin surprindere de vocea puternică a lui Peregrnius: - Dar, sunt sigur, cadoul meu vă va face să apreciaţi mai bine poziţia dumneavoastră ca urmaş al venerabilei casei Lefterman. Îşi întoarce capul spre uşă şi strigă: - Poţi intra! Uşa se deschide. În birou intră un student timid, cu o claie de păr în cap, îmbrăcat într-un halat alb. Peregrinus se grăbi să-l prezinte: - Acesta este Andrei, proaspă ieşit de pe băncile facultăţii de medicină. Înţelegeţi, nu, valoarea acestui gest? - Desigur… desigur! Se grăbeşte să confirme domnul G. Nu am decît doi medici acasă. Se forţează să zîmbească. Apoi, politicos, spre Andrei: În ce-ţi dai rezidenţiatul? - În urologie. Peregrinus aşteaptă. Domnul G nu ştie de ce nu pleacă. Nu ştie dacă să-l conducă pînă la uşă, sau dacă să-i întindă mîna, sau poate un simplu „pa” e de ajuns? Toga neagră nu se mişcă, iar domnul G se simte din ce în ce mai neputincios. Îşi aminteşte de Frăţia. Asta parcă îi dă curaj, căci este cuprins de un impuls ciudat. Caută cu mîna pe sub birou după un cuţitaş. Îl găseşte. Este pregătit.

Plictisit de amorţeala din cameră, studentul îşi ridică halatul, apoi se întoarce cu spatele. Domnul G înţelege. Lasă jos cuţitul şi apucă biciul. - Aminteşte-ţi că ai murit! Aminteşte-ţi că ai murit! Mulţumit, Peregrinus se îndreaptă încet spre ieşire, atent să nu deranjeze acest ritual sacru al purificării. După ce Peregrinus pleacă, Domnul G aruncă biciul şi se asază la birou, extenuat. Văzînd mirarea sclavului, spune: - Poţi continua singur dacă ţii neapărat. Surprins, Andrei, ia biciul în mînă, nedumerit. Cei doi se privesc în tăcere cîteva clipe şi ceva se întîmplă. Nici unul dintre ei nu ştie ce, dar sclavul aruncă biciul şi îşi trage la loc hainele. Domnul G îşi aprinde o ţigară, iar după ce ezită cîteva secunde, îi întinde lui Andrei pachetul. Acesta respiră adînc şi se serveşte. Ţigările se sting. - Te uiţi la fotbal, Andrei? - Nu. N-am timp… cu învăţatul. Domnul G se întristează. O melancolie dureroasă îl apucă. Frăţia, Peregrinus şi soţia sa i se învîrt toate în minte şi nu se poate concentra la nimic. Priveşte hîrtiile înşirate pe biroul său şi decide să se apuce de lucru. Îl priveşte pe Andrei şi simte că i se face greaţă. - Ştii alfabetul?

© Ionel ONOFRAŞ

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 101

102 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

că am aflat de domnia sa la un curs de ontologie, la Facultatea de Filosofie, unde un profesor drag mie i-a recitat un poem. Pentru mine, acum, nu este un motiv de laudă, dar nici nu mă pot învinovăţi de ignoranţă. A fost o întâmplare fericită! Fiindcă îmi plăcuse poemul, dar şi interpretarea (posibilă!) meontologică, l-am căutat în librării şi anticariate. La anticariatele de pe Lăpuşneanu am găsit o sumedenie de volume semnate de Emil Brumaru, pentru toate buzunarele. Am dat peste o antologie chiar, în 3 volume, opera completă (a poeziilor, fireşte) de până atunci; nu am reţinut numele editurii sau al antologiei, dar am ţinut minte că era un volum foarte costisitor, care trecea de 100 de ron. M-am resemnat totuşi cu o altă antologie, de dimensiuni mai reduse şi la un preţ potrivit buzunarelor mele cârpite de student. Tare mândru am mai fost când, venit la Iaşi (în cadrul festivalului de teatru EuroArt), Horaţiu Mălaiele a recitat şi el poeziile poetului nostru ieşean, pe care le ştiam deja şi eu. A fost ca şi cum, împreună cu actorul (care are o predilecţie pentru strigătul acela tragi-comic, specific) ne  simţeam oblăduiti de versurile lui Brumaru. Simţeam şi noi ceva, dar nu ştiam ce. Iar poetul, un “specialist” al simţirii, a pus mâna pe rană şi a întrebat: “ – Aici e? Asta te doare? Asta e?”… ” –Da, da, chiar acolo! Aoleu… acolo-i buba!”,  îi răspundeam noi. Şi domnul Emil Brumaru, cum s-a obişnuit cu profesia de medic de la Dolhasca, repede ne-a înfăşurat cu nişte “lecturi pansament”. Poezia, ca o amantă, poezia în înţelesul ei de timpuriu, cum o diseca în definiţii şi canoane bătrânul Aristotel, cea încălţată-n “pantofi cu decolteu la gleznă”, ne face să pricepem că trăim, că suntem vii. Şi nu poţi să spui că eşti viu decât atunci când simţi că trăieşti. Când boala te macină, ştii că odată ai fost sănătos; când iubeşti măcar o dată, dragostea există; când suferi o dată, ştii că speri. Şi eu, după “lectura pansament”, îmi dau seama “cît de tîrziu am priceput că trăiesc! Nu ştiam… după cum nu învăţasem că o să mai şi mor, ce ciudat!”. Melancolia, încântarea, necuviinţa, simplitatea unei sincerităţi lăuntrice cu tine însuţi, romantismul unei amintiri vii ce suflă în mintea poetului ca o ploaie vântoasă printr-o fereastră deschisă, peste amănuntele teancuri – acestea alungă uitarea: “Confuz, deprimat, dezolat că nu reuşisem să mă apropii de sufletul ei, să-i destăinui afecţiunea mea stranie, căzută cam hodoronc-tronc din arţar, netrucată de versuri, de cuvinte… mă întorceam carevasazică… bănuiam că nu o voi mai întâlni niciodată… sau, oricum, nu

I-am spus şi domnului Emil Brumaru,

in dispoziţia pîlpîitoare din ziua, mă rog, din seara aceea… Şi-mi repetam: cît de tîrziu am priceput că trăiesc… Şi restul… cu tot tacâmul…”. Ea, care era uluitor de frumoasă şi nu se sfia să se laude politicos, era amanta, era poezia:“«Sunt o doamnă»… iar acum, fiţi atenţi!, fiţi atenţi!… îmi mişc trupul superb, tentant, dotat… clatin, «bătută de vînt», talia mea grăsuţă… încă subţire… pivotînd-o alene pe şolduri… merg ca pe sârmă, fac paşi… la mare înălţime… periculos, desigur… sub mine nu-i nici o plasă, oricând pot să cad mortal… da’ nu vă dau eu vouă satisfacţia asta!… voi abia aşteptati să-mi culegeţi portjartierul cu făraşul… săraca!… să mă tânguiţi… să mă protejaţi la bibilică, la turturică… noo, domnilor, eu… dacă îmi scot omoplaţii în evidenţă, ducînd lent coatele înapoi, zăpada lor strălucitoare vă tâmpeşte, vă bâlbâie creierul în ţeastă, deveniţi epileptici ca Idiotu’ lu’ Dostoievski, intraţi în crize cu clăbuci…  accept doar deliruri dulci, constituite tandru, nostalgic, infinit de duioase, calde…  şi în sfârşit mă aplec… durere!, teroare!, ghilotină!… vă simt cu fesele mele rotunde, perfecte, rotitoare…vă intuiesc pe fiecare parte, cu lăbuţele sclipirilor voastre echivoce… mi le apasă, le ciupesc, le preţăluiesc, le cântăresc, le adoră, le strâng la piept, îşi fac icoane moi din ele, altare… totdeauna aţi fost voi cam porci… cam idolatri… ete!… biserica din fund!”. M-am întâlnit cu Emil Brumaru pe stradă, la diferite lansări de carte, l-am admirat din umbră şi… la un moment dat am promis colegilor de la Altiasi.ro că o să-i iau un interviu. Nu a fost uşor deloc, căci mă obişnuisem să discut cu dumnealui de la distanţă, prin lectură. Devenise pentru mine un personaj desprins din rânduri, care avusese curajul să evadeze în stradă. Se salvase. “Personajele se salvează de plictiseală (uneori milenară!) de a-şi repeta aceleaşi frământări carnale, aceleaşi sentimente subţiate de creatori severi şi cârciobari. Ele caută Cititorul cu disperare, acea zare atotcuprinzătoare, defularea infinită, splendidă… Dar el, Cititorul, îşi poate asuma această răspundere de dincolo de bine şi de rău… de <<marfă>> şi de «naşpa»? Bau-Bau!!!” Am reuşit să scap de umbră într-un moment în care n-am mai băgat de seamă că ar putea exista şi bune maniere. Atunci când am avut ocazia să-i vorbesc a fost tot o întâmplare fericită şi amuzantă, puţin penibilă în acelaşi timp. Ieşisem de la Librarium, din Palas, şi voiam să merg acasă… dar m-am gândit că mai bine trec înainte pe la toaletă, ca să nu am necazuri pe drum (locuiesc în Osoi, aş fi stat în autobuz cel putin jumătate de ceas). Când am ieşit de la toaletă, domnul Emil Brumaru o căuta şi el, după nevoi. Nebănuite sunt căile Domnului,

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 103

dar câteodată se pare că duc şi la toaletă! L-am direcţionat către locul cu pricina, m-am prezentat şi i-am spus direct că vreau să-i iau un interviu. Poetul, om ca toţi oamenii de altfel, avea alte priorităţi în acel moment (bănuiesc că n-ar fi fost singurul care ar fi răspuns pe acel ton). “-Acum? Eu vreau la toaletă şi tu aştepţi să-ţi răspund acum la întrebări?”… şi a plecat grăbit. Am fost jenat de neghiobia mea. Sigur, m-am gîndit cum ar fi fost să merg mai departe şi să-i trimit bileţele pe sub uşă, cu întrebări, şi să aştept cu reportofonul deschis să-mi răspundă. N-aş fi fost în stare, dar nu m-a oprit nimic să mă gândesc la ilaritatea situaţiei. În cele din urmă am aşteptat, mustrat de conştiinţă; eram ca un ghimpe-n spatele cuiva, îmi imaginam că am distrus ca un profan filele cărţii din care ieşise personajul meu. Am schimbat numere de telefon, adrese de mail şi ne-am propus să ne revedem, cum se cuvine, la o cafea. Până acasă am ţopăit de bucurie. Poate aceeaşi intensitate (sub alte forme) o descrisese Emil Brumaru altundeva: “Erai Fiica Generalului! Şi pentru asta am studiat pe brînci Lexiconul militar, am strigat: Uraaaaaaaaaaaaa! Şi n-am mai scris nimic, ci te-am cucerit dantelă cu dantelă!!!!(Ceea ce se va vedea!)” Nu ştiu cât de “inteligente” ori cât de nimerite au fost întrebările pe care i le-am adresat. Cred (o opinie pe care nu mi-o poate tăgădui nimeni) că mai importantă a fost întâlnirea cu Emil Brumaru. Nu sunt mistic câtuşi de puţin, dar e minunat să ai parte de astfel de întâlniri; e ceva acolo înlăuntrul tău care se lasă în voia unui altceva care-l hrăneşte. Un vas gol ce aşteaptă să fie umplut de un altul mai plin, un altul care nicicând nu va pierde din ceea ce a împărtăşit. Cuvintele mă încurcă. Am mai avut asemenea experienţe cu Basarab Nicolescu, Stéphane Curtois, Thierry Wolton, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Jerzy Borowczack, Petr Slintak, Helmut Muller-Enbergs, Katharina Kilzer, Alexandru Zub, Ioan Mănucu, Gheorghe Leahu. Nu sunt toţi scriitori, literaţi, dar sunt oameni de spirit cu o puternică credinţă în valori pe care le transmit prin propriile lor prezenţe. Lista ar putea fi chiar mai lungă, aş mai adăuga şi unii “necunoscuţi” întâlniţi în tren, în autobuz, ori la o cafea într-un local. Am interferat cu ei, din întâmplare, dar i-am păstrat în mine pentru că mi-au oferit fiecare câte ceva de natură spirituală (spirit care n-are nimic de-a face doar cu religia ori alte ştiinte oculte). Emil Brumaru este el însuşi o poveste, nu numai un personaj. O poveste care se incheagă singură atunci cănd amanta ii dă târcoale. Cum se poate una ca asta? În felul următor: “Adunam

cuvintele, cu suspin şi mirare că mai există, că mai exist… că reuşesc, iată!, sămai trăiesc o zi, o săptămână, Doamne!, incredibil, încă o lună, ohoho… încă un an!!!  Viaţa mea fusese vândută unei patimi trufaşe, chinuitoare: să scriu, să încheg rapoarte sumare, dar exacte, despre Îngeri!”.  Asemenea unui Robinson, s-a pierdut alături de amanta sa, împreună, pe o insulă. Fusese bunăoară şi invitat; când ea te ademeneşte, n-ar mai fi nici un rost să-i opui rezistenţă, să i te împotriveşti. Pe ea nu e imperativ să o cauţi ca un nebun, ea trebuie aşteptată, ea trebuie lăsată să întârzie, cu ea poetul naşte un farmec ludic. “Desigur, dânşii ar fi refuzat ferm să fie salvaţi de pe insulă. Calm, lux şi voluptate. Robi i-ar fi aplicat Duminicii, dacă s-ar fi foit prea insistent, oarecum insolentă, pălmuţe tandre pe fesele-i mirobolante… gest primit cu lirice chiuituri promiţătoare… i-ar fi cerut să-i clocotească ceaiuri tari, de mentă şi mătasea-broaştei, într-un ceaun uriaş. Duminica ar fi râs nesfîrşit, cristalin, vrăjitorind esenţele… Insula s-ar fi numit Poezie.” Fericirea este o frumoasă fără corp, lirismul lui Emil Brumaru nu e concentrat doar pe o perspectivă romanţată a vieţii, neliniştea apare încondeiată prin “Întrebări naive”: “Iubita mea, ce am, ce ai,/ De bem ceşti după ceşti de ceai,/ Vorbind despre motani şi cai?//Iubita mea, ce ai, ce am,/ De punem pătura în geam/ Şi ne uităm fix la divan?/ Iubita mea, ce fac, ce faci,/ De-atât de-adânc sufletu-ţi tragi/ În trupul cu picioare dragi?//”, dar şi prin alte “Bocete de adult” ce tulbură cu starea de spleen peisajele insignifiante, dar idilice. Oare cât de surprinzător e faptul că după ce este externat de la spitalul psihiatric are o poftă nemăsurată de viaţă, vede lumea prin culori mult mai stridente şi se întreabă dacă nu cumva o fi ceva în neregulă cu ceilalţi? Nu e surprinzător, e tot ea, amanta care se întoarce în braţele poetului din minunata ei călătorie de la capătul nopţii. Cam aşa aş descrie întâlnirea cu Emil Brumaru, revederea la o cafea cu dumnealui şi amanta sa. Imaginile şi povestea din spatele întrebărilor (potrivite sau pripite) completează fundalul pe care ne-am jucat piesa unei intâmplări fericite. Ştefan Diaconu: Prima întrebare pe care vreau să v-o adresez, bine, cumva în glumă, Emil Brumaru este însurat cu poezia? Pentru că mulţi critici susţin… Emil Brumaru: Nu, nu. Am şi scris pe undeva că poezia îi ca o amantă, vine când vrea, pleacă atunci când vrea, nu-i un soi de stabilitate de asta, de căsnicie domestică în care

104 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

dacă vrei să te desparţi trebuie să dai divorţ… treci prin tribunal… Da! E ca o amantă, sunt perioade câteodată lungi, chiar de ani în care nu cred că o să mai scriu, şi după, deodată încep să scriu; deci vine amanta mea, poezia. Şi vine aşa, în puséuri, adică nu am o continuitate de căsnicie, de asta…Inelul ăsta nu e de căsnicie [arată degetul mijlociu, n.e.], în nici un caz, e limbajul trupului. Ş.D.: Cât de accesibilă este poezia dvs.? Referindu-mă la criticul Nichita Danilov, el spune că… E.B.: Mă rog, el îi poet, prozator foarte bun, poet bun… dar are şi un ochi de ăsta critic, mai mult pamfletos, aşa, şi mai mult fantezist. Pe mine o dată m-a făcut pilaf, Nichita Danilov, l-am făcut şi eu pe dânsul, ca să nu mă lăs, şi după aia ne-am împăcat, bineînţeles. La un moment dat am şi lucrat cu dânsul, la Convorbiri literare. Ş.D.:Da, menţionează… E.B.: El era cu jumate de normă, eu cu cealaltă jumate de normă…da, spuneţi! Ş.D.: Are la un moment dat un citat [Nichita Danilov, în Portrete fără ramă, de la editura Tracus Arte, 2012; n.e.] … de fapt este întrebarea pe care şi-o pun criticii, dacă la Emil Brumaru vorbim despre o operă majoră a unui poet minor sau o operă minoră a unui poet major? E.B.: Operă minoră a unui poet major… eu cred că este o operă majoră a unui poet major, ca să fim clari. Nichita aşa mereu m-a scăldat, ba aşa – ba aşa, Nichita nu prea are mare importanţă în critică, sunt alţii care …dar în ultima perioadă…care m-au făcut aşa, mai minor… şi pe Agopian, prozator, un prozator foarte bun, tot minor l-a făcut, aşa că nu, sunt într-o companie foarte bună de minori şi minore! Sunt şi minore…Nu, cred că cei care spun aşa nu m-au citit bine, înseamnă că nu mi-au citit chiar toate cărţile, mai ales ultimele care-s pe listă, mai ales ultima, Rezervaţia de îngeri, destul de plină de apropierea asta inevitabilă a dispariţiei de care nu putem scăpa nici unul; dar când eşti mai tânăr nu te pregăteşti de chestia asta, iar când eşti adolescent eşti ca un tip nemuritor…nici nu te gândeşti că poţi să mori. Doar dacă sunt unii aplecaţi, sataniştii, nu mai ştiu care, ăia emo? Nu ştiu, emo nici nu mai este la modă…? Îs hipsteri? Dar astea îs altfel…eu i-am căutat pe

ăştia, i-am căutat, să găsesc şi eu emo, tipe emo, o puştoaică. Era cât pe ce să dau de dânsa, era o elevă pe la Colegiul Naţional, dar a dispărut, a şters-o. Ăştia se taie cu lama? Da, bine, am făcut şi eu aşa…aaa, se sinucid? Aoleu, nu! Ş.D.: Despre poeţii şi prozatorii geniali, în Cerşetorul de cafea avem câteva notificări în legătură cu Mihai Ursachi, Nichita Stănescu şi Marin Preda, şi întrebarea care vreau să v-o adresez e … E.B.: Eu nu l-am considerat pe Mihai Ursachi genial, pe Marin Preda, da, mie îmi plăcea foarte mult… Ş.D.: În general, unii se consideră geniali, alţii chiar sunt… E.B.: Eu zic că Cezar Ivănescu era genial, şi după aia când vorbim de geniali nu putem să aruncăm aşa cuvintele la întâmplare, nu jucăm table aici: Eminescu îi genial, dacă Eminescu e genial, atunci cine mai tinde să fie aşa? Eu zic de Cezar Ivănescu, pentru că are şi el o muzicalitate, el de fapt şi cânta versurile, şi o foarte puternică înţelegere a morţii, a iubirii, are şi o poezie celebră; nu trebuie să ai multe poezii extraordinar de bune, câteva şi acelea răsfrâng lumina asupra celorlalte. Când eram mai tânăr şi la trup curat e o poezie ştiută de foarte mulţi. Geniali, genial e Bacovia, mie îmi place din ce în ce mai mult Bacovia, pentru că Bacovia nu avea nici o funcţie, era un funcţionar acolo, prăpădit, pe la minister pe unde naiba, deci toţi ceilalţi, să zicem Barbu era profesor de matematică, excelent Ion Barbu, ăsta al patrulea, Lucian Blaga, iarăşi a fost în diplomaţie, a fost în universitate, după cum ştim, Eminescu a avut şi el, aşa, tot nişte funcţii de bibliotecar, de inspector şcolar, dar nu…era însăşi poezia. Posibil Nichita Stănescu, posibil…Nichita Stănescu este un poet mai dincoace care poţi să spui: – Da dom’le, este un poet genial! Ăsta făcea poezii aşa, în glumă, le scria pe şerveţele, eu ştiu că l-am cunoscut. După aia rupea şerveţelele alea, nici nu-i păsa dacă le mai ţinea minte. Dacă ar fi fost aşa, unul în preajma lui, cineva cu un reportofon, sau el s-ar fi înregistrat, dar el nu se înregistra pentru că era atât de bogat în poezie, atât de … cred că nu-şi punea niciodată problema că poezia o să-l părăsească. La dânsul era un fel de concubinaj, să-i zicem aşa, adică nu, era mult mai sigur decât căsnicia, căsătoria cam strică toate poveştile, toceşte. Ca să spun geniali, da, Cezar Ivănescu, din punctul meu de vedere este un

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 105

poet genial, care a trăit până mai acum câţiva ani, şi era şi-n Iaşi, era şeful editurii Junimea, din Iaşi, de aici. Îi greu să arunci cuvântul ăsta, sunt prozatori care într-adevăr scriu de neîntrecut, Proust, păi Proust, adică a creat o nouă literatură proustiană, Flaubert, Baudelaire, am avut norocul că am dat de Baudelaire pe la vreo paisprezece ani, foarte devreme, sau Rimbaud care se consumă rapid şi după aia începe să hoinărească, să devină traficant de carne vie, de aur prin Tunisia, nu ştiu pe unde, moare cam tânăr, la vreo patruzeci şi ceva de ani, de cancer. Ăştia da geniali, Baudelaire, Apollinaire… Apollinaire scria în neştire, el era în război şi s-a dus voluntar, scria scrisorile alea către Lou, care erau scrisori intercalate cu poezii. Scria aproape zilnic, nu se ferea de nici un cuvânt, el îi foarte erotic în poezie şi are şi nişte proză. Era foarte interesat de literatura asta erotică. La Paris exista acolo un …o bibliotecă naţională nu ştiu cum, şi el dăduse…adică i se permitea să intre în aşa-zisa parte infernală a bibliotecii, şi chiar a publicat pe foarte mulţi, era şi un răscolitor cum s-ar spune, de poezie a altora erotică. Geniali, Dostoievski, Tolstoi, Cehov, peste ăştia nu poţi trece, nu poţi trece. Adică trebuie să-i reciteşti. Céline, Céline care a trăit în perioada în care a trăit şi Proust, care era şi profascist, a avut foarte mult de suferit, pentru că a trebuit după aia, când a învins Alianţa, americanii, ruşii; el a trebuit să plece din ţară, că ăia îl linşau pur şi simplu, el era medic. Ş.D.: A fost condamnat… E.B.: Da, a stat la puşcărie printr-o ţară din asta scandinavă. Deci genial, cuvântul, nu trebuie aruncat aşa, prea des. Îţi spun, aici nu se joacă table, aici îi pe viaţă şi pe…nu-i pe viaţă şi pe moarte… Balzac, Balzac este formidabil, plus că ăştia scriu până când mor dom’le, adică au şi fericirea asta. Sunt unii care… Hölderlin care înnebuneşte cu mult timp înainte de a muri, stă mult timp într-un turn, izolat, scrie, dar scrie nişte chestii…mai mult caraghioase decât altfel, decât…Nu mai este, uite că şi Eminescu a…se spune că Eminescu bolborosea versuri foarte frumoase la balamuc, cât a stat el acolo. Îi complicat, cu moartea lui Eminescu îi foarte suspicios…Eu zic că Labiş a fost genial, era un poet genial, absolut, care a avut nefericirea, sau poate fericirea, poate n-ar mai fi scris aşa, rămân nişte poezii de la dânsul…Bacovia, Bacovia a avut şi nevroză, şi fel de fel de boli, a stat mai mult prin spitale decât pe acasă. L-a ţinut, cum s-ar spune, nevastă-sa. Vagonul merge înainte,

acum ai să spui: ei, şi ce-i cu asta? Ei bine, în contextul ăla, vagonul merge înainte, sau în zbor sublim de aeroplan, par nişte banalităţi. Dar uite că la dânsul merge. Îi în tonul lui, în poezia lui, îi în atmosfera lui absolut bacoviană. Flaubert are o corespondenţă extraordinară, în vreo cinci volume, deja anii ăştia a apărut complet. Îi în Franţa, o pleiadă uite aşa, cu catalog; şi Cehov are o corespondenţă în vreo …sunt vreo zece volume, sunt foarte…Îmi pare foarte rău că nu ştiu limba rusă, deşi pe vremea mea se făcea numai limba rusă, limba rusă, făceam zilnic. La facultate am dat examen ca să intru la medicină tot din limba rusă. Era cum se dă probabil la engleză acum. Cu genialii ăştia nu trebuie să ne jucăm aşa, nu toţi îs geniali. Nu-mi dau seama, poate Breban, care este un munte de scriitor, şi care are şi o vârstă, aproape optzeci de ani şi tot scrie, scrie, şi tot scrie. Bine, sunt cărţi care au jalonat în literatură, înainte de 89’ când a apărut Buna vestire, a fost aşa ca o sărbătoare a prozei româneşti. Bine, ea a fost cam…Marin Preda nu a vrut să i-o publice, a urcat-o la Junimea, aici, cu mare intervenţie; avea el o legătură cu unul Burtică din Comitetul Central şi ăla l-a ajutat. Tipul ăsta, Burtică, mai proteja şi actori, şi actriţe şi scriitori, deci era mai luminat, aşa. Era un om care i-a ajutat pe ăştia. Altfel te rădea la cenzură, nu-ţi publica cartea. Pur şi simplu. Ş.D.: Ne-aţi povestit la… E.B.: Cred că şi Dimov era, Dimov, Leonid Dimov, am ţinut foarte mult la dânsul. Cred că Leonid Dimov era genial. Dar el a fost mereu, cum să spun, a avut aşa un vârf de popularitate care a format grupul oniric, şi o parte din grupul oniric erau Dimov şi Ţepeneag. N-a fost lăsat în pace, i s-a băgat un microfon în casă de cineva şi nu numai atât, a fost chemat la Securitate şi i s-a spus că are microfoane în casă. Asta ştiu, că din dosarele CNSAS a fost implicată România Literară, şi replica lui a fost: – Cum să scriu eu cu drăciile alea în casă? El nu ştia unde-s şi trebuia să stea acolo. Bine, de scris…era cum să spun, a fost intimidat, adică l-au terorizat cumva. Ca şi cum ai şti acum… totuşi telefoanele se mai ascultă câteodată, eu îmi dau seama. Că înainte, înainte ştiam sigur, dar şi acum se ascultă, au un ecou aşa, când vorbeşti şi eşti ascultat se aude un ecou, o voce ca şi cum ai vorbi cu cineva care stă într-un beci, undeva. Dinescu a ţâşnit aşa, a ţâşnit…cu Dinescu, de Dinescu este încă de gândit, faptul că a devenit moşier, că tot îi reproşează ăştia, că da…dumneata eşti moşier, nu eşti poet, e un fel

106 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

de Rimbaud al nostru. De fapt Rimbaud-ul nostru e Labiş, clar. De abia începuse ultimele lui poezii, erau extraordinare, premonitorii chiar, prevedeau că o să dispară. Sunt, sunt foarte mulţi scriitori mari, mari, geniali. Păi Marquez, cum, Marquez, n-ai cum să zici că nu este; mai este Sabato, argentinian, este cutremurător, cutremurător, absolut. Mai ales Raportul orbilor care face parte dintr-o carte, Despre eroi şi morminte. Sunt mulţi, mulţi, aproape că nuuu… Kafka, care este formidabil, Kafka, mai ales şi în corespondenţă. Extraordinar în corespondenţă! Sunt foarte mulţi scriitori mari, geniali, depinde dacă îi percepem, şi pe ăştia îi percepem, Kafka îi foarte citit…nu citit, nu ştiu eu cât e de citit, dar e cu ştampila pusă pe literatura întreagă, universală. Edgar Poe în partea ailaltă, în America, sunt şi acolo scriitori enorm, enorm de… Emily Dickinson, care nu a publicat decât vreo şapte poezii toată viaţa ei, şi după aia de abia a fost descoperită. Deci sunt. Români, îs mai prudent, eu aşa, să spun că-i genial, de exemplu Blecher, care a fost cam …cu Întâmplări din realitatea imediată, mare carte, nu a fost observat nici de George Călinescu. În Literatura lui are uite aşa, câteva rânduri despre Blecher, şi acum e unul dintre primii, e considerat unul dintre cei mai mari scriitori ai noştri. Matei Caragiale, mă rog, Matei Caragiale a avut priză şi mai dinainte, Caragiale care are, nu ştiu, Caragiale scrie, scrie el proză sau schiţe sau nuvele, dar alea au …sunt scrise aşa… Creangă nu mai

spun, îi formidabil, trebuie să ştii să-l citeşti. Şi trebuie să-l citeşti aproape, are şi un dicţionar la urmă, cuvintele alea care le foloseşte el îs nişte regionalisme pe care nu le prea înţelegi. Deci îs prozatori de ăştia care…critica a spus foarte bine, Mihai Zamfir, scriu în regim de poezie, adică scriu cu o acurateţe care doar poezia o cere şi ăsta e Caragiale, ăsta e Matei…Mateiu Caragiale, Creangă, aşa-i percep eu. Un mare scriitor este de exemplu, la noi, Aldulescu, care are într-adevăr un fel de destin. Iar genial aş spune că Breban, Breban este…există… Ş.D.:Bine, dacă puteţi să ne … E.B.: Petre Dumitriu!!!… Petre Dumitriu dom’le, care e piatră fundamentală cu Cronica de familie, păi ăla a fost! Păcat că a trăit într-o epocă în care deşi a făcut concesii, nu l-a acceptat şi a trebuit să plece în străinătate. Şi mai sunt, mai sunt…Sadoveanu, sunt ca într-un con de umbră acum. Călinescu!! Călinescu e un genial, ăla e un tip genial, criticul Călinescu, dar şi prozatorul, a scris şi versuri şi teatru…Călinescu este un tip fabulos! George Călinescu. Ş.D.: Cum se administrează lecturile pansament? E.B.: Lecturile pansament… lecturile pansament…adică ce înţelegi prin lecturi pansament? Lectură care te linişteşte? Deşi

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 107

marile cărţi te cam neliniştesc…nu te liniştesc. Şi sunt pansamente din astea usturătoare, care îţi atrag atenţia…fii atent!!..fii atent!!…Cehov are o schiţă foarte scurtă cu un slujbaş care scuipă din greşeală un superior şi tot îi cere iertare, nu ştiu ce, ăla se enervează, îl dă afară din birou, şi ăsta se duce, se culcă pe o canapea…şi muri. Dom’le, îi formidabilă! Se poate întâmpla chestia asta…şi muri. Pe mine m-a fixat chestiunea. Mă duc acasă, beau o cafea, nu ştiu ce, un lapte, nu ştiu ce…şi muri. S-a terminat piesa, nuu, gata. Sau Moartea lui Ivan Ilici a lui Tolstoi care este …trebuie citită şi simţită. Asta e una din condiţii, trebuie să trăieşti cartea, ori asta se face pe la o vîrstă…la mine a fost aşa, pe la vreo paişpe m-a apucat şi m-a ţinut mult, până la şaizeci şi ceva de ani, după aceea am început să recitesc, deşi au apărut cărţi foarte bune, adică au început să mă prindă din ce în ce mai puţin cărţile bune care le citeam pentru prima dată. Plus că trebuie să reciteşti o carte, neapărat. Unii te obligă chiar, Céline sau Proust, Proust te obligă la o re-re-re-re-lectură până când îţi rămâne în carne. Deci pansament îi bucuria aia pe care o simţi în momentul în care vibrezi pe aceeaşi undă cu marele autor, cu marele autor,

cu un Proust sau cu un Sabato sau cu un Tolstoi, care scrie foarte limpede. Ţi se pare, ei şi ce-i cu chestia asta? Nu, nu e aşa, e foarte greu să scrii clar. E foarte greu să scrii clar, şi uite că Cezar Ivănescu avea o claritate, de aceea spuneam, nu era o încurcătură de maţe pe care o fac foarte mulţi, mai ales cei tineri, ca să-şi arate…nu ştiu ce să-şi arate, că nu se vede nimica. Ş.D.: Ne-aţi povestit că aţi fost la spitalul psihiatric… E.B.:Da, în 2006. Ş.D.: Întrebarea pe care vreau să v-o adresez e de ce boli mai suferă scriitorii? E.B.: Păi acuma, fiecare scriitor cu boala lui, să şi-o ducă el, eu de-abia le-am dus pe-ale mele, pe la nouăşpe ani am avut un TBC, am stat pe la Bârnova. Mai năprasnic, aşa, a fost TBC-ul ăla care m-a insultat cumva. Adică eram tânăr, eram…nu trebuia să-l am. Nu trebuia, aşa am considerat. M-am certat în direct cu Dumnezeu. Nu glumesc, chiar aşa am spus, nu se poate, nu se poate, la vârsta asta, atât de tânăr, să fiu bol-

108 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

nav, să stau. Am făcut o cură cadaverică atunci, am stat trei luni nemişcat, nici nu vorbeam; am stat cu ochii închişi, nici nu mai mâncam. Mă duceam la toaletă, mă întorceam înapoi, astea erau singurele mişcări. Pe atunci nu erau inventate, nu erau încă descoperite medicamentele puternice. Erau doar streptomicina şi pasteurella [ultima denumire de antibiotic este incertă, n.e.]… care îngrăşa. Cu stările astea depresive… dezamăgire din asta amoroasă şi am clacat: stăteam singur, soţia plecase demult, din 2003, ne despărţisem şi era în America. Fata era pe la Paris, era acolo, eram absolut singur în casa aia. Dar mi-am revenit, fără să-mi dau seama cum, şi după aia am avut o poftă extraordinară, vedeam totul foarte proaspăt. Adică mi se părea că ăilalţi sunt prea plictisiţi, prea blazaţi, vedeam fiecare amănunt în orice chestie, vedeam lucruri noi. Şi atunci am avut o perioadă în care am scris cu mare regularitate, scriam zilnic, prima dată când mi s-a întâmplat. De fapt şi pe la Dolhasca, pe la douăzeci şi şase, şi şapte, douăzeci şi opt de ani. Tot aşa mi s-a întâmplat, zilnic scriam, zilnic. Ş.D.: Puteţi să ne povestiţi de manifestul oniricilor, când aţi scris că “Noi am cucerit lumea cu trenul plin de morcovi!”? E.B.: Trenul plin cu morcovi, eu nu ştiu, cred că era şi o poezie, am scris eu treaba asta? Nu mai ţin minte tot ce am scris. Păi oniricii, care erau, în primul rând că-n perioada aia, în 66’-67’-68’, după aia a venit invadarea Cehoslovaciei, care a dat cumva o lovitură pe contra, până prin 70’, când Ţepeneag a plecat la Paris şi a rămas singur Dimov. Ăia de bază erau Ţepeneag, Dimov, în jurul lor ne-am adunat noi, unul Foarţă, care mai trăieşte şi scrie în continuare, e în mare vervă, la Timişoara. Eu de la Dolhasca i-am filmat, şi i-am şi chemat la Dolhasca, de Anul Nou, a fost un An Nou care a minunat întreg satul. Pentru că ei erau foarte zgubilitici aşa, mai ales Vintilă Ivănceanu care a murit; Vintilă Ivănceanu a murit, la Viena s-a dus, nu ştiu care, ori înainte de 89’ ori după 89’. Ţepeneag era un fel de teoretician al curentului, aşa, nu Dimov. Dimov era cu scrisul, dar principalul în grupul ăsta era Dimov, practic Dimov. Era Mazilescu, mai erau nişte prozatori, Florin Gabrea, după aia s-a ocupat de film. Unii fuseseră eliminaţi, atunci şi-au dat seama, când au fost chemaţi, Ţepeneag şi cu Dimov, şi li s-a spus: – Dom’le, aveţi unul aşa…ei au început să se gândească, cine ne-a băgat nouă microfonul? Şi a căzut măgăreaţa pe unul, şi până la urmă

nu a mai venit ăla. Un prozator. Pe mine m-a ajutat foarte mult, adică mi-a dat un orizont neaşteptat, spre care tindeam şi eu, o poezie total apolitică, fără nici un lugu-lugu de ăsta, că toţi au scris în cărţile de debut, partidului şi nu ştiu ce. Şi Ana Blandiana a avut, şi Nichita făcea compromisuri grosolane, dar ăsta a scăpat, în sensul că era şi foarte mare. Ceea ce era foarte periculos era că dânsul spunea cam aşa, apărea la televizor, şi spunea, asta m-a enervat şi i-am şi reproşat, “Poetul trebuie să se ducă în fabrică, trebuie să vadă cum se munceşte. Poetul munceşte! ”… şi după aia spunea o poezie atât de abstractă de te durea mintea, “Foaie verde de albastru, mă doare un cal măiastru”…are el nişte poezii din astea, aia îi foarte frumoasă, recitată de Caramitru. Mi-a plăcut, la început nu-mi plăcea nimica. Adică nu-mi plăcea asta, cu Foaie verde de albastru, dar după aia mi-a plăcut, când a recitat-o Caramitru. Deci era total apolitic, foarte estetic, şi folosea visul, dar nu la modul suprarealist, adică într-o debandată de asta, aşa, mişcătoare, ci folosea lucid visul ca subiect al poeziei. Asta se vede dacă îl citeşti pe Dimov, mai ales şi proza iniţială a lui Ţepeneag. Folosea visul ca pe un soi de formă de exprimare în sensul că, ca pe o realitate, ca pe o realitate o privea. Deci cu limpezimea şi înţelegerea unei realităţi, montarea, numai că montarea în poezie era foarte spectaculoasă, a acestui vis. Nu în sensul suprarealist, că după aia s-a discutat despre asta şi se pare că acest curent oniric în Est a fost unic. Cel puţin aşa spunea şi Ţepeneag, aşa spunea şi Monica Lovinescu, şi la radio aşa spunea, mă rog, Virgil Tănase care a fost şi el în curentul oniric, a venit ultimul, pentru asta s-a angrenat în el. După asta s-a dus la Paris, ăsta trăieşte la Paris încă.  Deci realitatea privită în sistemul ăsta, foarte schimbător şi fugace, de la o imagine se trece la alta, de la o întâmplare absurdă se trece la o altă întâmplare absurdă, în general tot ce se întâmplă în poezie e uşor epic. Nu uşor, e chiar mult epic; cartea lui importantă Cartea de vise, e aşa, sunt nişte…Vârcolacii şi Clotilda, ăsta-i titlul, Jeni şi cei patru sergenţi, adică are nişte poveşti aşa…lungi, folosind cuvinte din toate civilizaţiile, intricări ale civilizaţiilor unantr-alta, neaşteptate, deci erau un protest estetic, asta noi am ţinut foarte mult să se înţeleagă. Să nu bage microfoane sau chestii din astea pentru că nu avea nimeni treabă cu Ceauşescu dom’le! Era un fel de…că ni se fâlfâie de asta! Nici nu trebuie să…n-avem treabă cu el, îi înafară. Cam aşa; bineînţeles că chestia asta nu prea… nici atitudinea asta. Bine, nu eşti, nu te reverşi împotriva lui, dar nici să-l iei aşa, că lasă-l acolo, ăsta

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 109

n-are treabă. Că noi facem poezie. Era şi Daniel Turcea, Daniel Turcea care a murit săracul, poet foarte bun în cercul ăsta. Grup oniric, după aia i s-a spus onirism…nu, aşa ne numeam noi, Grupul Oniric, am fost în el, i-am chemat la mine. Am fost la Dimov. Şi ştiu multe despre asta. Şi Mircea Ivănescu, pe Mircea Ivănescu voiau să-l capteze să fie mai mulţi onirici. Ideea era să fim mulţi ca să putem izbuti, când eşti mare, când regimentu-i mare, la infanterie, ăia, tot omoară, mai omoară pe unul, mai rămân şi tot vin peste tine. Cam aşa era, să fim mulţi, să-i dăm peste cap pe ăilalţi. Ş.D.: Da, poate salva poezia teii de pe Ştefan cel Mare? E.B.: Nu, nu…Eu am scris nişte chestii, cum să spun, mă gândeam, bă, ăştia o să mă dea în judecată pentru calomnie; i-am făcut în tot felul, au fost şi chestiile alea stradale, la alea nu m-am băgat, că eu nu mă pricep. Nu vorbesc în public, nu ţin conferinţe… şi băieţii ăia m-au chemat, de la Asociaţia Iaşiul iubeşte teii, sau aşa ceva, este o asociaţie, dar ţin legătura cu ei. Ăştia îs tolomaci, n-ai ce vorbi, acum eu pe Carapan îl cunosc, Carapanu care e şeful architect cum s-ar spune, şi care a spus că doar nu o să facem arhitectura Iaşiului în funcţie de vegetaţie. Mă rog, a promis el că japonezii ăia o să-i dea deoparte, care stau în ghivece. Eu nici n-am mai trecut pe acolo, adică m-au enervat atât de tare, mi-au stricat viaţa. Eram obişnuit cu mirosul ăla copleşitor de tei, plus că la noi teiul, în Iaşi, are …e brand-ul cumva; teiul lui Eminescu, Eminescu are în poezie, permanent, flori de tei cădea-v-or rânduri, sau nu ştiu ce. Îi

o prostie, îi o gogomănie pe care sper să nu o repete pentru că am înţeles că au mai tăiat şi prin Copou, crengi numai, zic ei, că erau uscate. Pe de altă parte, mă rog, i-au curăţat. Întrebaţimă, că dispar. Ş.D.: Da, dvs. ne-aţi povestit despre cum e să fii poet, despre poeţii geniali, dar dacă ne puteţi spune cum e să fii cititor? E.B.: Ah, păi e plăcut, bineînţeles. Mai ales când citeşti…ţi-am spus că perioada mea de citit…acum sunt la perioada recititului, cum s-ar spune, şi-mi place foarte mult, şi citesc pasaje, mi-i de ajuns. Îi ca şi cum ai degusta un vin, aşa, pentru că eu ştiu cartea; citesc un pasaj şi mă liniştesc pe ziua aia. Îi vorba ta, ca un pansament la ora asta, înainte era un fel de trăire. şi după aia, nu poţi să scrii dacă nu citeşti, e o stupiditate. Ei, deşi au lectură, băieţii ăştia, fetele care scriu acum, au lectură destul de serioasă, dar îs zăpăciţi de lectura aia, nu ştiu ce fac cu dânsa. Că scriu foarte alambicat unii, foarte de neînţeles, fragmentar, sunt şi buni, tineri. Radu Vancu, la Sibiu, Marius Chivu de la Bucureşti, şi mai sunt, mai sunt, eu vorbesc de ăştia la vreo patruzeci şi ceva; Dan Sociu a fost la Botoşani, a trecut şi prin Iaşi, sunt. În Iaşi este formidabil Constantin Acosmei, căruia i-a ieşit o singură carte, Jucăria mortului. Ei, Jucăria aia a mortului o să rămână o carte de bază. Te întrebai, ce se mai poate după Bacovia? S-a putut Constantin Acosmei. P.S.: Citatele sunt din volumul Dumnezeu se uită la noi cu binoclul, de Emil Brumaru

110 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

Manon PIŢU
Femeia perfectă
De la o vreme, Sunt iubită de toată lumea. De bună-seamă, toată lumea a devenit îndeosebi bună. Eu singură am rămas rău mirată. Fireşte, sunt un poet minunat întâlnit cu bucurie şi drag de către ceilalţi poeţi minunaţi. Unde intru, se face tăcere. Duc o existenţă neverosimilă, însăşi liniştea mi se-ncurcă printre picioare. Răspund serios oricărei întrebări. Dar doar până la jumătatea zâmbetelor: extravaganta mea natură contradictorie. Nimic mai mult care să lase la vedere impecabilul alb al condamnaţilor. Undeva, în josul mâinii cu care întorc cheia in contact, cea mai mică dintre noi, cu ochi de piatră sleită şi resemnarea gâlgâind din inimă ca dintr-un cuib de rândunele, încă plăteşte căldarea de sânge şerpilor din iarbă.

Nu sunt Manon
(fragment)

1. Nu- mi plac biografiile, relaţiile imediate, cele cauză-efect, proverbele stătute prin gâtul avizaţilor, isteţimea ce-şi suge măselele la o ţigară: un om e altfel el însuşi câtă vreme respiră - chiar în grabă - aer nenceput. 2. Sunt fată de cititor. Îmi plac cărţile. Şi ele mie. Dacă tot e să fiu femeie pierdută, măcar să mă pierd în cărţile tale. Manon se întoarce cu aurul şi o ia de la capăt. Eu mă dezbar de hălci întregi şi mă dizolv sub oasele unei dorinţe leproase, să nu mă găsesc oricât de adâncă tăietura.

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 111

foto: Viorel Ilişoi

3. Mă iubeşti ca un inspector de asigurări. Ţii la mine in forţă: moartă sunt de-a dreptul valoroasă. Telenovelă cu conservator. Numai bine îţi poţi permite câte o lacrimă la răstimpuri contrapunctate de-un corn fals, sunând incert a Ceaikovski. Sunt, însă, urma pasului tău în marele stârv. Şi teamă nu mi-e. Nici de privirea ta. Nu poţi tu tăcea cât pot eu asculta. Caut un nume pentru cei ce se lasă omorâţi cu zâmbetul pe buze. 4. Toţi întorşii pe dos sunt fascinant de frumoşi. Asta nu-i face nici mai pricepuţi, nici mai puţin bastarzi şi cu atât mai puţin parte din ceva. 5. Unghii verzi, degete pe-aceeaşi măsură şi-o dorinţă vagă de a lăsa urme pe uşa unui lift. Pe luciul dintre două etaje Abia de-ţi pierzi o amprentă. 6. Mai număr un bărbat la care nu-mi ajung vorbele, care, poate, ar risca, pentru mine, un poem furios sau unul aproape explicit. Nişte tărâţe buclate, o paiaţă de tras funiile din plictis, din oboseala oricărei trăiri, ceva care să îi ateste propria vieţuire, să-i facă bine şi să îl bucure, să spoiască jumătatea unui secol de funingine. Îmi curge prin creştet o ninsoare verticală: îmi voi purta de grijă până acasă, mă voi descurca din nou, cum se cuvine, cu încrederea şi biciul de vene. 7. Cât te poţi gândi la un om? Până ostenesc toate cuvintele. Ştiu cum fumezi.

112 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

Emanuel GURALIVU
tot ce mă leagă:
1. apă tânără între malurile astea îngrăşa oasele te aşteptam cu rădăcinile la vedere sunet al zorilor pe malurile înierbate tu încă muşcătură plutind în fructul scăpat din mână apă tânără între amintiri uscate (ne-am întors fiecare pe urmele lui fiecare spre ţinuturile lui după hărţi intransigente) verde vălurind ca murmurat de-o voce aburul ăsta schimbă înfăţişările întinse câmpuri acum încercuite – adunate într-un colţ de fereastră – ochi bătrâni ce nu ştiu să rămână să plece (şi casa mângâiată de rouă şi anii stinşi prea repede ce râu va plonja iar în văile sălbăticite din mine?) 2. treizecişiunu dacă ar fi kilometri mi-ar fi uşor trăim multe vieţi şi niciuna până la capăt ultimele frunze ca un stol rămas să îndure vântul amiezii prea rece înainte/înapoi fermoarul ăsta e tocit dacă ar fi kilometri mi-ar fi uşor viscolite aşternuturile nu mă ridic nici nu cad mâinile înzăpezite rămânem ca un rest inima nod făcut în grabă 3. cum ar trebui să treacă zilele? ce gust să aibă dimineţile? câtă lumină în amiază? cât întuneric spre noapte? pândită e ziua cu încordarea unui paznic abia intrat în tură – cântărite orele ca mărunţişul păstrat pentru cafea (între libarcă şi fruct două zaruri unde e aruncarea norocoasă?) încremenită căderea ca un condens 4. vieţile lor în anii aceia fragili vieţile lor ca pumnii într-o rundă de box de pe atunci ştiam eu va trebui să urc până la sânge totul (precum ascuţi un creion tocit cel mai obişnuit creion pentru cele mai obişnuite cuvinte şi zile până la sânge totul) mai sunt şi azi

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 113

zăpezile de altădată au început numai să tacă nicio cută în care sufletul s-adaste îndeasă-ţi buzunarele cu zăpadă şi rabdă 5. departe căldura sacului de dormit pe înălţimi sarea îţi sparge timpanele şi nimeni prin preajmă – noaptea înfăşurat în kilometri gest de blândeţe luminiţele din vale uşor înălţându-se mâinile întinse timpului ca o partitură (şi roua ce folos are? îţi udă gleznele în lumina fragilă – uneori şi umerii) 6. un pocnet ca de cearşaf desfăcut în aer şi-apoi acvatici prin ceaţă inima forează maratonistul se aruncă spre finish acoperind neantul crescut în gleznele copilăriei

pe muchia dealului cerul se mişcă odată cu firul ierbii sub noi câmpiile – covoare întinse la uscat – 21 de grame ca adierea stârnită de o palmă ce alungă muştele sau vreo amintire urâtă în jurul ei stăm cu inimile arse

râuri în care nu ne putem îneca
* mă mişc puţin. mai ales pe lângă ferestre. stau cât pot în lumina lor surdă. singur cu câteva mere şi absenţa ta mă ţine mut * şi-apoi am tras perdelele. lumina încă mai alerga pe pereţi. e vremea să strângem pietrele. să ne urcăm fiecare pe umerii celuilalt. sâmbure încă fraged rostogolit în palme. iată şi inimile. (da am aerisit şi-apoi am tras perdelele) * înveliţi în timpanele noastre. spre marginea oraşului. singuri. apele despărţite dintotdeauna acolo. în mijlocul lor ne-am întors. soarele încă ne încălzea

21 de grame

mătuşii mele * până şi umbra i se chircise – umbra înaltă şi blândă în care mă-nfăşuram ca-ntr-o perdea – acum ghemuită în aşternuturi înfiptă acolo ca un măr uscat de parcă în visul meu se vestejise iar memoria mea o lepădase până şi umbra i se chircise pumn artritic zvâcnind încă de mânie – aerul respirat împreună îmi arde bronhiile dimineţile când o priveam plecând îmi izbesc umerii ca o grindină neaşteptată soarele acela de iulie mut ca un pat de spital până şi umbra i se chircise până şi uuummm bbbrrraaaa * în crusta de sare a ultimelor clipe – nu vrem încă să le pierdem – 21 de grame ca un strugure copt din care să mai gustăm

trei zile în zărneşti
justinei în liniştea pielii pe piele a inimii pe inimă gurile noastre îşi mută cuvintele în degete intonaţiile sub pleoape ne auzim cu umerii cu tălpile cu genunchii în liniştea pielii pe piele a inimii pe inimă

garbarek
eu fac zăpada să cânte jazz fac aburul gurii să cânte gleznele genunchii braţele şi fiecare încheietură jazz jazz şi iar jazz inima mea e saxofonistul născut în maraton un tren îndepărtat epuizarea saltă din strâmtele borne kilometrii saltă

114 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

Bogdan FEDEREAC
frig
a venit toamna mai devreme în acest an îmi spun de fiecare dată dimineaţa mi-e frig în papucii mai mari moşteniţi de la frate-miu seara am gâtul gol nimic în buzunarele gecii pe tine cine te-a păcălit că există dragoste că peste zi papucii nu se mulează pe picior gulerul ros nu se ridică nu-ţi fie ruşine ai tăi nu te-au învăţat să iubeşti o teamă tot mai mare cu sentimentele ăstea când nimeni nu îţi spune unde să te opreşti iar doi papuci sunt de fapt unul care te aduce acasă în fiecare noapte când te îmbeţi luna asta s-au deschis trei crâşme noi nu s-a mai închis una de când disecai fumul şi ghiceai în scrum seara asta dorm singur seara asta nu mi-e frig. peste paginile cărţii un orb pipăie textul tu nimic un altul descoperă geografia şi nimeni nu strigă „evrika” ţi-au obosit obsesiile au îmbătrânit odată cu tine cum pula mea îmbătrâneşte o imagine în ultimii ani nu i-a apărut un rid ai fire albe în barbă fruntea brăzdată când râzi ea nu râde nu albeşte nu spune nimic sigur plânge ziua ceaţă că noaptea ai îngropat-o fără să o întrebi.

riduri ţesute
te-au speriat că e cancer un păianjen îţi ţese pânza nu pe icoană nu pe la colţuri nu sufletul tău subiectul unei piese gotice toţi o aud numai tu

orbul pipăie ziua
şi nu ai mai scris despre ea îţi plimbi degetele

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 115

bisturiul tăind felii subţiri din tine nu iese nimic bun tumora e tumoră şi trebuie ex ... viaţa-i spre moarte undeva la capătul străzii, pe stânga toţi proştii o nimeresc cu şliţul descheiat te-au speriat că e cancer un păianjen îşi ţese ridurile numai tu auzi bisturiul tăind felii subţiri din firile albe din barbă - stinge dracului ţigara aceea ai dat foc poeziei.

dumnezeu a rămas doar cu dobitoacele
ai căutat un nume ca dumnezeu dobitoacelor tu nu ai avut lutul în palme nu ai crăpături doar urme de cerneală deasupra degete cafea pe tricou cafea caldă dimineaţa dimineaţa mirosind a bine şi a ger un ger de-ţi crapă venele de la atâta cafea caldă şi bine ai căutat un nume şi l-ai găsit dumnezeu a rămas cu dobitoacele.

nicolina my love
nu ai nevoie de ceas scandalul vecinilor continuă nu ştiu cum naiba de două săptămâni au curentul tăiat la ora 23.00 ea îşi cruceşte soţul la ora 24.00 beţivul îşi găseşte cuvintele la ora 01.00 ea: „aoleu, nu mai da!” şi atunci încep degeaba şi ştiu e târziu „muie băsescu!”, „muie ponta!”

116 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

Vlad A. Gheorghiu
service
motto: ”înger îngeraşul meu numa-n faţă să nu dai. ” (Dan Sociu) mă tai singur cu o lamă de bărbierit din vârful degetului mare de la picior până la ochiul stâng îmi scot tot ce nu-mi place şi cu bucăţi de carne tocată schimb tot ce nu-mi satisface nevoile personale & cu aţă albă furată de la andreea din cameră mă cos singur înapoi în faţa televizorului privind la un turneu polonez de hochei. trauma prădat de vecinii de bloc stau în cadă şi beau pahar după pahar din propria ură şi propriul venin în două cu lămâie şi lapte & pereţii bat puls cardiac şi-mi mişcă mobila prin casă după libertate & masa de călcat vrea să trăiască şi ea cu celelalte mese de călcat în familie în pădure sălbatic la vânătoare & lipeam cu scuipat cioburi de sticlă pe tobogane să mai văd emoţii pe feţele părinţilor. rave am căzut dintr-o greşeală fericită într-un ocean disco 80`s to 90`s & valurile se mişcă după wave-ul de la winamp pe psychosocial & trimis captiv într-un tramvai de nefamilişti cu direcţia Tătăraşi stau ameninţat cu un cuţit de un student la telecomunicaţii - îi trebuie bani pentru lapte praf

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 117

gagică-sa a născut în c8 o fată (să-i trăiască!)& fiecare stâlp curge grav ca apa sub duş  sub privirile bătrânilor paznici de la Ateneu & în spatele tramvaiului mozolesc o poetesă de la litere şi-i fur textele de la jartieră.

îţi aprinzi o ţigară întinzi oglinda scrumezi fumezi iar scrumezi o întorci o ştergi şi deja lucrurile nu mai sunt cum le ştiai. boys in the band cineva crăpase cerul şi bucăţi mari bleu cădeau şi se spărgeau de ciment în agonie copiii se bucurau luau bucăţi mici se băteau cu ele puneau cerul momeală în capcane de şoareci şi aşteptau ceva cu ochii aţintiţi la un arc ruginit. cu unchiul Dorian  pe malul bălţii la Nemţişor puneam hey jude în cârlig şi dădeam la peşte.

urma
dragul meu, am hrănit sperietoarea din dulap cu miere şi cucută şi acum îşi caută o casă doar a ei pe mal de lac sau undeva să poată ţine evidenţa dramelor la vânătoare. pe aragaz fierbe nişte orez cu morcov şi ceapă. untul se topeşte uşor peste piesele de şah. sperietoarea a luat cu ea cablul de la televizor. la radio se vorbeşte în continuare de urma ta. pe tricou am praf şi sânge doar o pată şi azi mi-e aşa dor de tine tată.

6000 de maşini galbene
ce se mai întâmplă între paginile în care trăieşti? o lumină ciudată dintre case şi o pisică toate noi fug cât pot de repede de mine şi aerul intră greu gâturile sunt mov de la funie cu model bizar 6000 de maşini galbene au venit după tine şi se aşează în jurul meu şi eu tot pe tine te văd şi tu le priveşti de sus sus vezi după munţi. faci rocade cu ei şi totul se cerne pe ritmuri grunge. ce se mai întâmplă între paginile în care trăieşti?

retro
şi dacă ţi-aş spune că toate astea sunt degeaba că degeaba te trezeşti în fiecare dimineaţă să mergi la serviciu şi să tragi 8 ore fără pauză şi  te întorci acasă iar pusă pe treabă întinzi oglinda scrumezi pe ea ca să nu faci mizerie în pat şi câinele tău se uită la tine altfel vă-nţelegeţi din priviri nu te mai deranjează când vine seara dacă-i dai drumul pe scara blocului unde are un rendez-vous după 7 şi tu rămâi singură în casă

118 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

Nicoleta POPA
când ieşeam din grămada de grâu cu corpul plin de praf cu nasul şi urechile pline de grăunţe eram cel mai fericit copil de pe pământ. *** vreau să scriu ca un copil  împotmolit în nemurire un copil speriat de propriul ţipăt să mă urc pe scara fanarului şi să vorbesc cu Dumnezeu şi cu costică ţiganul vecinul meu să mă trezesc deodată funcţionar la prefectură şi să-mi pară rău de morţile  prin care am trecut şi de naşterile mele premature să-mi fie purecii cei mai aprigi duşmani şi învăţătoarele de pe tot pământul să-mi încurce existenţa. ce frumos e uneori când fac dragoste şi când fără să vreau mă trezesc zeiţă fără ameninţări cu cuţitul fără priviri macabre aşa o nicoleta liberă aş vrea să mai am o nicoleta... *** nu mă poţi convinge că oamenii în care cred sunt răi, urâţi şi strâmbi nu te purta ca un torţionar de la piteşti nu-mi dărâma lumea. *** pentru că dorm în pat cu un înger nopţile mele sunt cele mai frumoase din lume îl învelesc şi îl schimb când transpiră îmi zâmbeşte uneori atunci mi se pare că simt mângâierea aceea imensă iată universul care s-a născut pentru mine. *** pot dormi în noaptea asta în inima ta? pot dormi măcar în demisolul  sufletului tău? ştiu că n-ai casă ştiu că n-ai nici măcar  bani să-ţi cumperi mâncare dar ai mii de rânduri cutremurătoare ai o lume întinsă lumii pe tavă pot dormi în noaptea asta

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 119

în ochii tăi? îţi pot atinge ca din greşeală mâna? îţi pot mângâia ca din întâmplare chipul? tu ai o lume întinsă lumii pe tavă mon amour. *** munţii pe care tu hoinăreşti, dragul meu, şi-au făcut hartă în inima mea. când eşti plecat simt înţepături în partea vestică sau în partea nordică a inimii, ştiu că atunci eşti în pericol şi citesc un acatist. dar când eu sunt în pericol, cine simte pentru mine o rugăciune? *** unii au obsesii pentru mirosuri eu am pentru biserici pentru întâlnirea cu mine acolo pentru chipul blând al duhovnicului meu pentru imaginea copiilor mei când erau mici pentru simplitate pentru căldură pentru treptele urcate pana în rai pentru momentele mele de glorie în lume eu am fost cea care a îngenunchiat în faţa voastră înfrângerea m-a făcut frumoasă. *** poezia e viciul meu e călăul ce-mi asigură moartea cea mai rapidă

am încredere în ea cum am încredere în tine când îmi ciunteşti existenţa cu pârţuri mirositoare şi sughiţuri zgomotoase mă târăsc pe covor şi adun cu penseta resturi de alimente de la regurgitaţia nocturnă şi inima-fiară mi-apare în cale o iau fireşte şi pe ea smulgând-o mai greu o arunc în veceu. *** aştept cu disperare un e-mail de la el mă scoate un pic din amorţeală, îmi dă un pic de adrenalină aş da orice să mă mai pot îndrăgosti. mare curvă viaţa asta cum te face din om neom pe la opşpe ani te lasă să crezi că eşti o lacrimă transparentă pe la treieştrei te trezeşti un rahat fără speranţe de reabilitare, urmează vreo cincizeci în care aştepţi ghilotina, culmea, cu nerăbdare. *** mi-e frica de monştrii cu gulere scrobite de programul lor lejer de-aş fi o cârtiţa i-aş mulţumi lui Dumnezeu

© Ionel ONOFRAŞ 120 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

mai bine în întuneric decât în lumina asta parşivă umilinţa un accesoriu perfect oceane de lacrimi nu ar ajunge să înece nefericirea, oboseala, durerea mă tem de mine îngerul meu te-am umilit, ia-mă la tine iartă-mi păcatele şi confortul ăsta grotesc care mă-nvaţă să te dispreţuiesc. *** în fiecare dimineaţă o nouă moarte vine să mă ia mă plimbă cu trăsura prin buzunare şi prin burţile femeilor însărcinate clocoteşte ceaiul în ibricul de alamă o să stea acolo până o să ardă nimeni n-are nevoie de el  ia-mă la tine îngerul meu învaţă-mă să trăiesc în mandarina în păpuşa de crăciun sau în oricare alt lucru aparţinând copilăriei mele gâdilă-mă purece şi tu gândac de colorado voi frunze de cartof voi zarzăre şi voi prune faceţi-vă ţuică în mine închide aragazul că era să dai foc la casă şi ce dacă am o casă în cer am construit-o azi-noapte am papuci zburători şi aripi din pene de gâscă ia-mă la tine îngerul meu învaţă-mă să trăiesc în mandarina *** te-au ridicat pe piedestal te-au propulsat în arenă. aşa-i că-ţi place delirul? şi totuşi, sunt sigură, ai aşteptat telefonul meu minciunile mele ţi-au părut “gingaşe şi adevărate” mâine îmi vei da sfaturi ca un tată grijuliu vei făuri idealuri pentru spinarea mea şi mai ales ştii tu pentru ce... acum, în faţa acestei clădiri pe care tu o numeşti ambasadă

în faţa ei, ai găsit momentul pentru a rosti solemnul discurs: “eu sunt un intelectual nu mă pot coborî la mintea unei fiinţe aculturale...” rotitele creierului meu au luat-o razna copacii se plimbă prin faţa ochilor nemaiavând forma şi culoare... unde eşti Juan? unde ai dispărut? *** am rămas cu ceva de la îndepărtata noapte  pe care ţi-am furat-o cu neruşinare ţi-am supt toată seva ţi-am lins rănile cu nesaţ lanţurile sunt din ce în ce mai grele gleznele au învineţit de durere mă-ncăpăţânez să urlu că te vreau e un fel de sado-masochism un fel de nebunie iudaică din care nu mai înţeleg nimic *** cuvinte albe şi moi se joacă în urechile noastre inimile striga după ajutor cineva râde de vieţile noastre nemuritoare le vopseşte cu noroi de la Techirghiol le pune întrebări indiscrete şi le trânteşte în boscheţi pe acolo, unde câinii îşi fac, de obicei, nevoile suntem nişte creaturi bizare uneori nesătule şi goale dar avem dinţi frumoşi ţi ochi mai luminoşi decât stelele. *** te iubesc îi spuneam cu o gură care nu era a mea ronţăiam melci şi frunze uscate borduri, garduri şi tot ce se mai găsea te iubesc îi spuneam cu o sută de guri străine îndrugam verzi şi uscate, să uit că sufletul meu e pe moarte.

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 121

Arion MOVILĂ
ai întors capul
mi-aduc aminte cum îţi aluneca părul, leneş, pe sâni mi-aduc aminte cum te făceai din ce in ce mai mică plecai, de asta de asta îmi aduc aminte, ai întors capul şi părul s-a grăbit şi a părăsit sânii pentru o clipă a dansat peste umărul tău drept şi te-a urmat fluturând în tăcere roşcat.

bsenţă atât de îndelungată
ea e curajoasă, nu spune nimic pedepseşte aşternuturile strângându-le în pumni. nu se ridică. lumina îi joacă misterios pe sâni. pieptul ei mic tresare apoi coboară. acolo, la ea, între sâni a murit el aseară.

acum
stă singur pe terasa unui mit adulmecă gândurile, încearcă să le vâneze să le bage în ţarcuri largi, să le ardă cu instrumentul acela barbar frigul îi dă târcoale ca un animal, mârâind, când se împleticeşte printre idei când bâjbâie după lumină, când caută, când linge peretele cu degetele înfometate de respingerea ei.

sete
o priveşte cum stă cuminte lânga apă o adulmecă înfometat, nu poate să alunece timpul mai încolo, să-l trântească de să-l ia dracu, nu îşi ia mâinile ochilor de pe pielea ei de pe bluza care ţine prizonieră sânii o priveşte cum stă cuminte, lângă apă, mirosind galeş a nu mă lua în braţe.

aruncare
îşi scrijeleşte genunchii cu unghiille, scrâşnind căutând sub scoarţă adulmecând

122 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

aruncă degetele în dansuri neputincioase caută febril, caută repede, înfricoşat cuvintele cu care ea a zis nu când a plecat.

după-amiază
mi-e dor de răsuflarea ta caldă şi de pielea ta mirosind a sărută-mă, de zilele în care stăteam toată ziua în pat mi-e dor foarte mult de tine deşi încă nu ştiu cum îţi place cafeaua mi-e dor de liniştea din casă la mijloc de săptămână când tu adormi pe canapea cu o carte în mână.

e vizibil, e acolo întunericul, îi strig, e în mişcare întunericul, cu toată armata lui de singurătaţi pe şenile zdrobeşte timpul, îl fărâmă neceremonios împinge cu răbdare plăcile lui înfuriate, tectonice penumbrele lui barbare întunericul vine, îi strig neputincios, vine repede scârţâindu-şi şenilele.

împuşcătură
dacă dumnezeu e acolo pe margine, ascuţind leneş creioanele împuşcă-l, împuşcă-l fără milă ca un alcapone trădat, împuşcă-l ca un gangster înşelat de iubită o merită, fără îndoială, chiar dacă la început ne-a desenat dragostea galeş, ca o domnişoară din anii treizeci ai secolului de odinioară.

te întorci şi urli
te întorci şi urli pentru că întunericul te înfulecă, tu încerci să alergi dar alergarea e alunecoasă clădirile rânjesc grotesc din ferestre oamenii au aceleaşi chipuri, indiferente, răutacioase pivotezi în jurul urletului, sunetul e singurul sprijin, încerci să nu aluneci în demenţă întunericul se scutură, tremură şi vomită straturi negricioase se desprind, concentrice rămâne gol, uriaş, ca o laşitate întunericul nu e lipsa luminii, urli, e cea mai cumplită singurătate

printre frunze
eram încântat pentru că scriai optzecist eram furios, erai frumoasă eram zăpăcit, zălud, talmudic, erai penumbră răcoroasă. eram rareori tandru, poate doar, poate doar când dădeam cu piciorul în frunze eram scafandru într-o dragoste care păşea cu grijă printre secundele căzute din copaci, asurzitoare.

ultimul nasture
tragi după tine cu greutate o foame hidoasă, mintea zboară la knut, cu foamea lui de prostănac la scobitorile lui care ţin de foame la hai să mai vindem un nasture, ultimul, îţi vine să râzi, îmi trebuie o armă, te cutremuri, dar delirezi înainte, fiecare secundă e o invitaţie la renunţare irezistibilă, roşcată, ameţitoare.

desene pe asfalt
veneai din ce în ce mai rar nu mai aveai cretă sau nu-ţi găseai sandalele soarele amiezii era prea fierbinte sau asfaltul îţi înfierbânta prea tare picioarele. te aşteptam în continuare, aveam cretă destulă, te puteam ţine în braţe tălpile tale goale nu ar fi atins fâşia fierbinte mâinile tale subţiri şi libere ar fi putut desena plămânii de care aveam nevoie pentru a respira.

arrival
mă întrebi din nou despre întuneric. de ce nu te uiţi, în lateral

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 123

Mădălina Ionela GROSU
schiţă de dimineaţă. tata
desigur viaţa e o cafea tare negrul ei mă ajută o barieră între mine şi tipul care îngrijeşte autostrada din milano scrisul ăsta mă rupe/ tată e o supă proastă de restaurant o uşă trântită în nas cicatricea e înăuntru cu viermele ei scândura patului are rol de femeie mută de insomnie/ de vaselină grafitată tehnic vorbind e mai uşor să întind pieptul despicat de când s-au relaxat muşchii par cutii goale de pantofi te iubesc tată. o tată inventez pentru tine o frizerie o reţetă culinară de post îţi tricotez costumul de mire pleci de lângă mine onest şi definitiv îţi cresc plete şi o limbă bolnăvicioasă aseară ţineai furculiţa între dinţi mai bine mi-ar fi plăcut să ne întindem amândoi pe asfalt să ne înghită haosul ăsta de provincie ca pe nişte puişori uzi de ploaie. dincolo să fim doar două trupuri înfipte într-o pâine

schiţă de prânz. mama
e absentă viaţa e inoperabilă mai abandonată ca niciodată

124 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

ochii roşii o dau de gol vreau să agăţ spaima pe republicii 33 în milano femeile adormite te-ar visa o principessa o minune ceva. mamă o mamă nici aici nici dincolo nu e civilizaţie oamenii îşi masează stomacul când foametea se cizelează într-un vin tare de birou ai pe faţă răutatea din 2008 mi-ai pus în mână fructulroşuinventat de tata puştiul căzut pe pietre de care te-ai îndrăgostit sângele lui e mai ieftin decât armele inutile în vis îi săruţi ochii până ameţeşti te păstrez în mine/ mături cea mai laşă iarbă planurile tatei nevoia mea fundamentală de aer nu e nimic greşit promit să duc gunoiul la buncăr nu-l mai foloseşte nimeni

schiţă de seară. iubitul meu
nu ştiu dacă viaţa strâmbă toate vocile într-o zi glasul tău îmi porţionează nervii un pat tare e o realitate metodică sunt şi mlaştini iubitul meu sunt oameni nefericiţi. nici măcar tâmpla ta nu-mi aminteşte de ziua întâi te urăsc în serie iubitul meu o iubitul meu mâna cu care scrii/ de ce nu scrii cu mâna atingi clavicule dulci înmulţeşti lucruri banale zile la rând plăteşti din bugetul de macaronar machiaje şi rochii lungi nu există oameni buni doar tipi destoinici într-un pub din milano într-o linişte curată. ar trebui să ne înghiţim laudele şi limba cumva ar trebui să o îmbrăcăm în aur pentru ca lumea să-şi amintească de cea mai reuşită realitate îngropată de vie

legea compensaţiei
nu ştiu când se face dimineaţă îmi bate inima sofisticat/ mai tare doar mai tare ultimul ac al ceasului stă de ce iubesc finalul de noapte sau de ce mă joc de-a versul alb cu delfinii pe burtică din plete blonde nu mai zăresc

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 125

nici copilul nici femeia nici bărbatul povestea e cum să cerşeşti de la alţii când îţi acoperi ochii n-am înţeles niciodată mi se înfierbântă mâinile când e frig ziua mea nu e pe aceeaşi dată/ fiecare zi port un nume mă cheamă robert am o garoafă roşie părinţii mei trec strada în sus şi în jos nu aud marea într-o scoică nu ordonez crescător nici trenuri nici călătorii nici nu ştiu care e mâna mea dreaptă de ce n-o să mă îngroape nimeni gratis când visez am lângă mine o păpuşă de porţelan maşinăria din burtă îngână cântecelul de leagăn al mamei mai vreau 2 păpuşi de porţelan/ soarele va răsări pe fereastră va ieşi ca un fum triunghiul morţi

catching of happiness
moare în mine partea care ia ceaiul/ în mijlocul parcului copii bunici scheletul copacului prins sub zăpadă din colţuri rosteşte pe vârf o limbă/ mi se urează de bine de foarte bine la mulţi ani dragă mădă dragă rombule dragă piatră filozofală fericirea mea nu e temporară dospeşte aici o fericire proporţionată iau masa număr banii ies pe uşă ca un cântec spart mă feresc de urcatul zilnic pe litere/ uit de litere scriu în jurnal cu frunze presate spun doamne fereşte-mă de rele de puişori de cel care nu doarme în internatul cnpr patului îi lipseşte locul unde mă ascund mi se joacă feste cum se joacă hora pe câmpii fete obraznice sărută mâna din care cresc aceste imagini trupul meu pleacă/ o fetiţă fără chibrituri fără păpuşa portocalie fără să ştiu mi se fură din foile cu poezii vesele le fac pe toate coifuri/ sub ele căpcăunul se joacă de-a nunta flutură plete de căpcăun desenează contururile unei mâini uriaşe citeşte despre fratele meu geamăn apoi

126 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

mai iau un sfert din cana cu ceai

Discurs pentru pălărieri
când ţupa trânteşte pe tavă fotografi totul devine un poem bun totuşi timbrul pălărierului aminteşte de voci impunătoare dinţi/gesturi/mandibulă şi cuvinte tari tribut/reticienţă/artă se vorbeşte chiar despre propriul stil meseriile se sting odată cu oamenii e bărbat puternic mi-am zis are mâini încolăcite ca şerpii flămânzi unii spun că e un om singur n-am putut să simt asta până când s-a bărbierit

acolo e boală
şi un funcţionar trist pe fundal acolo e vocea celei care l-a cunoscut după moarte o să fie bine/o să învăţ formule la chimie o să mă obişnuiesc să dorm singură spune ea mi-e frică de chipul tău pe luciul perdelei îţi strică chipul nu ştiu să spun să controlez gesturi/ glume proaste a în sus/ a în jos/ a în întuneric a în mine/ un vis şi un transplant de inimă de mână dreaptă aveam nevoie să fiu medic să fii cadavru o imagine roşie roşie un semn al crucii un fel de spirit de cercetaş nu-mi amintesc nici vara/ nici visul/ nici frigiderul gol nici tu n-ai existat nici miile de peştişori cu nume de fete triste ar fi trebuit să fac pariu ştiam că barmanul îşi clăteşte gura cu votca ta cu femeia ta ei spun că am mai rămas doi în triunghiul morţii două musculiţe în camera cu departamente şi pioneze încă oxidează o ultimă zi într-un ţesut stricat şi surd şi strălucitor mamei tale începe să-i cadă păru

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 127

Silvia CALOIANU
ruta hippie
eu când risc risc acum aş călători undeva prin afganistan fără să îmi pese pe unde naiba or mai fi şi indicatoarele safe zone i-aş spune însoţitorului meu nu mă plictisi cu de astea că doar practicăm un turism extrem dacă nu cumva ai uitat dacă nu te prefaci dansăm în scena donatorilor internaţionali de regulă eşti calm ca un buddha ce mult îmi place i-aş spune da cred că aş reuşi să îi spun înainte să îşi desfacă pieptul precum un cal troian să iasă talibanii sau numai el ştie prietenii se cunosc la drum lung caii se împuşcă

privete-mă
eu nu mă omor perseverând în materie cazuistică priveşte-mi buzele ţi-ai strivit o moarte gravidă pe ele atinge-mi oasele cu aerul gurii tale şi azi priveşte-mă nu o să plâng tristeţea ta nu are voie să lingă sare caută-mă blând în jurul trupului meu e multă zăpadă e frig

128 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

am nevoie de tine priveşte-mă înainte să mi te nărui în duminica asta a venelor celebră în desfacerea judecăţilor priveşte-mă sunt tot ce a rămas dintr-o piesă de împrumut ratare a mamelor din alte mame sunt o infecţie a bazelor tale de date alege-mă pentru alte lumi ţine-mă de o lacrimă uite-o cum se prelinge pe monitor şi vederea îmi cade stupidă stupida în ştreangul de păsări al nopţilor priveşte-mă

bună seara bucureşti
bună seara bucureşti peste câteva ore îmi vine trenul am în ochi nişte lacrimi rebele mă enervează am o inimă de aceea cu accent moldovenesc tu cum ai crezut iată florile mele bleu frumos mirositoare parcă le zice frezii de fapt zambile primăvara e doar o ambasadă cu pretenţii ce să fac mă legitimez uite în ce termeni am început să vorbesc bucureşti asta de când tu cu europa şi cu iar eu doar cu viza hotelul nostru se cheamă perfect armonia pe noptieră doar ceasul timpul sunt ameţită nu mai ştiu cum se numeşte parfumul meu nu mai ştiu în ce an m-am născut nu mai ştiu de e luni sau marţi sau duminică prietenul meu iubitul meu fantoma genghis khan cotropitorul nu a lăsat nimic din mine valiza mea e cea mai tristă valiză gata singură de plecare aud prutul îmi vuieşte în tâmple prutul marea oceanul vine trenul să mă ia ce mult mă iubeşte pe mine trenul acesta

poziţionare către centrul pământului
după două nopţi de nesomn absurditatea vieţii devine mai puţin incitantă dormi cât trebuie visezi cât nu trebuie ieri dimineaţă m-am întors de peste prut ieri sau greşesc îmi place cum sună a greşi este omeneşte vama ungheni cea mai sigură vamă ne întreabă de două ori pregătim paşapoartele suntem serioşi un câine în lesă caută droguri nu clipim ne schimbăm roţile înainte şi înapoi murim de sete ne ţinem ochii deschişi cât putem nu ştim nimic despre ochii noştri

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 129

ne spunem că nu suntem nişte disperaţi în gând ne zicem o tot sângele merge odată şi odată înspre mecca dacă se repetă înseamnă că e altceva nu dăm doi bani pe raţiunea scepticilor sau dăm totul

visează-mă în culori mamă
citesc dintr-o carte să uit şi nu prea ajută afară plouă în carte plouă îmi pun cartea în cap vino mamă să vezi cum plouă cu negru peste keiko a ta cea cuminte care azi nu va ieşi din casă vopseaua tipografică are un gust nou şi mă face zebră mama râde prin bucătărie o bucurie de flori adunate în ceaiuri keiko nu mai spune keiko de unde ploua când te-am născut în cetatea sorocii sau neamţ nu mai ştiu ziceam că îţi dau nume de pădure visam prea mult eram studenţi tu ai venit la patru sylvi matinală dintr-o carte îţi dau o ciocolată sau ia-ţi şi singură din frigider întăreşte mai bine visează-mă în culori dacă mai poţi mamă sau trezeşte-mă afară continuă să plouă în carte continuă să plouă apa s-a ridicat şi papucii mei plutesc lamentabil prin cameră ca două lebede supărate mă gândesc dacă se vor apropia până la urmă încerc să îmi concentrez toată memoria

feng shui
I. şi a fost noapte şi a plouat apocaliptic a plouat ca într-un film urât la care am zis că nu mă uit se distrau prin ceruri cu petarde sau nu mai ştiu / îmi era frică cineva mă trăgea de mână să ieşim cineva declarat într-o depărtare incertă cineva încordat ca la cârma unei corăbii cineva înfăşurat cu toate cuvintele pe care voiam să le aud am adormit ca o penelopă / îmbrăţişându-l întorcându-mi perna de mai multe ori pe altă parte II. somn ca pe timp de război trupa noastră de dans adică eu şi tu într-o banală nisipoasă tranşee / timp de vară / toată noaptea a tunat şi a fulgerat mă trezeam periodic şi mă bucuram că sunt în casă şi mă întristam / că nu sunt lângă tine III. îmi beau cafeaua încet-încet un mod pisicesc de mângâiere a nodului din gât în dimineaţa asta când m-am trezit în albumul cu poze

130 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

cu toate culorile trecerii dansându-mi în ochi şi mi s-a făcut o teribilă milă de mine şi te-am căutat să mă înţeleg / să mă iert / să te iert

între digitus dei şi digitus diaboli
până la urmă nu am murit stau şi ascult prognoza meteo şi parcă nu aud mă traversează o căldură ciudată mănânc fructe moi de palmier pun sâmburii într-un ghiveci aştept să răsară coloanele sacre de care să mi se sprijine lumea un fotoliu două fotolii şi nimeni şi nimeni mă simt ca un club de noapte din care toţi au plecat ultimii s-au cărat unii pe alţii ca la război se strâng într-un sac obiectele de o sigură folosinţă iar în altul ce a mai rămas între digitus dei şi digitus diaboli pacheţele de ceai cu inscripţia control radiologic tricouri cu peter pan lenin che guevara secera şi ciocanul ochelari striviţi pahare strivite rujuri brichete aici s-a fumat mult şi totul totul strâns / şters / dezinfectat de mâine ceasurile vor fi date înapoi cu o oră va fi cea mai lungă zi din an şi va fi ca întotdeauna duminică cea mai singură duminică

concluzie cu viori
nicio artă nu ne salvează de moarte nicio dovadă că am fi buni frumoşi îndrăgostiţi pe undeva se contabilizează nişte suflete şi atât experimente şi vine o linişte specială care ne sparge timpanele în concluzie dragul meu nu întreb zi ce vrei zi să fie duminică sau nu zi nimic desenează-mi un soare o apă un ochi curios ai zâmbetul cel mai frumos din lume şi asta contează strânge-mi uşor în mâna ta mâna ăsta e semnul suntem în viaţă mai mult mai puţin dureroşi într-o stare aşa indescriptibilă şi atât de adevărată exact ca în film o stare despre care noi spunem că ne ţine podul ăsta dintre inimi plin de criptograme confuzia asta blestemată ştii cum e când nu pari să fii treaz dar nici nu poţi adormi cu toată străduinţa viorilor cu tot nigel kennedy în cântecul său de leagăn pentru kamila

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 131

am abordat formele de dialogism aşa cum pot fi deduse din scrierile lui Bahtin, distingînd, între o dimensiune comunicativă a dialogismului, declinabilă în dialogismul reactiv şi constitutiv, şi o dimensiune literară, deschisă pe mai multe paliere funcţionale diferite (generic, tematic, narativ, estetic-cultural), în acest intermezzo vom aborda problema raportului dintre literatură şi critică din perspectiva unei posibile relaţii dialogice, prin analiza conceptului de „critică dialogică” aşa cum apare el la Tzvetan Todorov. După cum vom vedea, acest intermezzo va face trecerea de la problema concretă a dialogismului în scrierile lui Bahtin la o problemă teoretică extrem de importantă în proiectul nostru analitic, şi anume dimensiunea comunicativă a literaturii, ca background pentru elaborarea unui model comunicativ al lecturii. Pînă să ajungem acolo, să ne oprim puţin asupra propunerii de „critică dialogică” a lui Tzvetan Todorov.

Dacă în prima parte a lucrării noastre

Rîndurile pe care le-am ales ca moto şi care fac parte din notele lui Bahtin din ultima perioadă a vieţii fac referire la poziţia epistemologică şi metodologică a cercetătorului în cîmpul ştiinţelor umane. Poziţia pe care gînditorul rus o postulează este una de tip personalist, de la subiect la subiect, diferită în mod esenţial de cunoaşterea de tip subiect-obiect care ar defini ştiinţele exacte: «  Voir et comprendre l’auteur d’une œuvre, c’est voir et comprendre une autre conscience – la conscience d’autrui, et son univers, autrement dit, un autre sujet (un tu). L’explication implique une seule conscience, un seul sujet; la compréhension implique deux consciences, deux sujets. L’objet ne suscite pas de rapport dialogique, en vertu de quoi l’explication est dépourvue de modalités dialogiques (autres que purement rhétoriques). La compréhension est toujours, dans une certaine mesure, dialogique”. (Bakhtine, 1984 : 320). Pentru cercetătorul care se apleacă asu-

132 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

pra gîndirii lui Bahtin şi asupra uneia dintre noţiunile fundamentale ale orizontului său de înţelegere şi anume dialogismul, consideraţiile de mai sus funcţionează ca un avertisment şi ca un imperativ metodologic; dacă ar fi să vorbim în termenii lui Eco, Autorul Model, insistînd asupra importanţei dialogismului în cunoaşterea şi mai ales înţelegerea unui autor, orientează Cititorul Model spre dezvoltarea unei atitudini comprehensiv-ştiinţifice de aceeaşi natură. Cu alte cuvinte, scrierile şi gîndirea lui Bahtin ar trebui înţelese în spirit dialogic, sub forma unei explicitări deschis-creative şi nu sub forma unei descrieri monologice, pretins obiective. Este în fond ceea ce a încercat să facă Tzvetan Todorov, cînd a introdus conceptul de critică dialogică, văzută ca o întîlnire a vocii autorului cu aceea a criticului, într-un demers comun de căutare a adevărului (cf. Todorov, 1984: 186-187). Din perspectiva acestuia, «  la critique dialogique parle, non des œuvres, mais aux œuvres – ou plutôt: avec des œuvres; elle se refuse à éliminer aucune de deux voix en présence » (Ibidem). În spiritul gîndirii lui Bahtin, Todorov vede în autor «  un «tu» et non pas un «il», un interlocuteur avec qui on débat de valeurs humaines  ». Totuşi, ������������������������������������ oricît de fascinantă şi promiţătoare ar putea părea metafora dialogului pentru înţelegerea procesului critic, urmărirea pînă la capăt a consecinţelor sale epistemologice, ne determină să avem o poziţie mai degrabă sceptică faţă de presupoziţiile ideologice care o animă. Dacă sîntem de acord că înţelegerea oricărui enunţ este dialogică1 în primul rînd în virtutea dimensiunii sociale a semnului lingvistic, proiectarea relaţiei dialogice constitutive a limbajului uman la nivelul unei practici sociale specializate (critica literară văzută ca un dialog cu operele), riscă să plaseze la acelaşi nivel două elemente eterogene structural şi axiologic, opera/ autorul pe de o parte şi criticul pe de altă parte, printr-o nefericită suprapunere a dialogismului peste dialog: «  Or, la critique est dialogue, et elle a tout intérêt à l’admettre ouvertement; rencontre de deux voix, celle de l’auteur et celle du critique, dont aucune n’a de privilège sur l’autre » (Ibidem: 85). Întrebarea care se pune este dacă natura dialogală a criticii o transformă implicit într1 « La signification est l’effet de l’interaction du locuteur et du récepteur s’exerçant sur le matériau d’un complexe sonore donné.  » (Bakhtine/Volochinov, 1977: 147).

un fenomen dialogic. Este suficient ca două voci se întîlnească pentru a avea de a face cu o relaţie dialogică? Este suficient să transformăm autorul într-un interlocutor „cu care dezbatem despre valorile umane” pentru a stabili un raport dialogic? Dacă ne plasăm pe poziţiile dialogismului reactiv, răspunsul este unul afirmativ, în timp ce, dacă ne aşezăm pe poziţiile dialogismul constitutiv, răspunsul este unul negativ. Mai mult, din perspectiva celei de-a doua forme de dialogism, un răspuns afirmativ ar reduce substanţial funcţiile discursului critic. Dacă vedem în critică o întîlnire a două voci care dezbat valorile umane înseamnă că singurul raport de dialog este unul de tip polemic şi este vorba în acest caz, de o circumscriere metaforică a unei relaţii metatextuale specifice. Dacă analizăm afirmaţiile lui Todorov despre critica dialogică, descoperim în structura de adîncime următoarele presupoziţii, pe care le-am întîlnit şi în definirea dialogismului reactiv de către Bahtin: i. există două voci, cea a autorului şi cea a criticului, ii. aceste voci se situează pe acelaşi nivel, iii. critica dialogică reprezintă întîlnirea acestor două voci, iv. scopul acestei întîlniri este dezbaterea asupra valorilor umane. Prin prima presupoziţie, aceea de existenţă, Todorov pare să se îndepărteze de însuşi spiritul dialogismului. În ceea ce ne priveşte, mizînd pe dialogismul constitutiv, preferăm să considerăm că înţelegerea dialogică a relaţiei critice ar presupune analiza modului cum se construiesc cele două voci în procesul de interpretare a operei. Înainte să se întîlnească vocea autorului cu aceea a criticului, este nevoie ca aceste voci să devină sonore. Şi oare cum devine sonoră vocea autorului dacă nu printr-o asumare de către vocea criticului? Şi oare, aceasta din urmă nu devine sonoră tocmai prin asumarea celei dintîi? Oare există autonom aceste voci, înaintea receptării textului? Oare discursul critic nu se naşte prin împletirea discursului operei cu discursului criticului, fiecare cîştigîndu-şi vocea prin celălalt? Dacă întîlnirea despre care vorbea Todorov este una instrumentală (pentru dezbaterea valorilor umane), întîlnirea de care ne referim este una constitutivă, prin ea se naşte vocea criticului şi, indirect, vocea autorului, iar critica dialogică este tocmai această naştereîmpreună, conştientizarea interacţiunii reciproc îmbogăţitoare dintre limbajul virtual al operei şi limbajul care se caută pe sine al criticului. Pe de altă parte însă, însuşi modul nostru de a-l înţelege pe Todorov poate fi conside-

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 133

rat unilateral şi restrictiv. În ciuda nefericitei suprapuneri dialogal-dialogism, suprapunere pe care M. Bahtin a evitat-o insistînd asupra faptului că dialogul lingvistic este doar o formă elementară a dialogismului2, perspectiva metacritică a lui Todorov este una corectă, dacă facem efortul să ne aşezăm în orizontul său ideologic. În primul rînd, obiecţiile noastre îşi pierd valabilitatea dacă acceptăm ideea existenţei a două forme de dialogism: una reactivă şi alta constitutivă, ambele justificate şi necesare. Faptul că noi considerăm mai valoros şi mai substanţial dialogismul constitutiv nu ne dă dreptul să respingem alte perspective critice care valorizează dialogismul reactiv, fără să-l numească astfel. Din acest motiv ni se pare util să insistăm asupra poziţiei lui Todorov, încercînd să o înţelegem în contextul obiectivelor şi viziunii sale, nu prin raportare la ceea ce am vrea noi să găsim la el. Credem că prin acest exerciţiu de exotopie ne vom îmbogăţi şi nuanţa propria viziune asupra criticii. În timp ce în sistemul ideologic bahtinian dialogismul este un fenomen care, aşa cum am arătat deja, se referă la o multitudine de fenomene şi niveluri ale realităţii, pentru Todorov, dialogicul se circumscrie, după cum am văzut, unei problematici ideologice care are în centru noţiunea de adevăr, sub forma unei căutări-împreună. Dacă pentru Bahtin dialogismul va deveni un concept central cu valoare explicativă cvasiuniversală, fiind în măsură să lumineze funcţionarea gîndirii, a limbajului şi a culturii, cuprinzînd astfel un larg orizont, antropologic şi ideologic, pentru Todorov el se limitează la cîmpul precis al criticii literare, avînd valoarea unui terţ inclus (alternative) în raportul (aparent de tipul tertium non datur între) critică imanentă-critică dogmatică. Pentru el, critica dialogică înseamnă depăşirea acestei dihotomii extremiste între relativismul descriptivismului formal-neutru care îşi refuză dreptul de a judeca opera la nivel ideologic3 şi subordonarea autoritară a literaturii unui adevăr extrinsec; dintr-o relaţie de tipul ori-ori Todorov proiectează discursul critic într-o poziţie cognitivă
2 �������������������������������������������������� « Il n’en reste pas moins que le rapport dialogique ne coïncide nullement avec le rapport qui existe entre les répliques d’un dialogue réel – il est plus étendu, plus varié et plus complexe (…) Le rapport dialogique est d’une amplitude plus grande que la parole dialogique dans une acception étroite. » (Bakhtine, 1884: 334). 3 Prin ideologic se înţelege aici cîmpul valorilor umane.

de tipul şi-şi4; critica poate fi atît explorarea imanenţei textuale, cît şi dezbatere ideologică. Această cale de mijloc presupune depăşirea creatoare a extremelor printr-o atitudine lucidă şi responsabilă. Depăşirea creatoare a criticii imanente presupune acceptarea adevărului că literatura este purtătoarea unor valori umane specifice faţă de care discursul critic trebuie să ia o anumită poziţie intelectual-axiologică, iar depăşirea criticii dogmatice înseamnă că această poziţie este una deschisă, de comunicare-cu, şi nu de subordonare-la. Abia aşa critica poate deveni un dialog cu operele; acceptîndu-le propria voce (poziţia specifică etică şi axiologică faţă de lume) şi asumînduşi dreptul la replică, dreptul5 la un răspuns personal de care este nevoie atît opera, pentru a-şi îndeplini menirea comunicativ-ideologică6, cît şi criticul, pentru a-şi cîştiga propria viziune asupra lumii prin raportarea la alteritate. Toate studiile din Critique de la critique ilustrează această deschidere dialogică faţă de alte discursuri critice (formaliştii ruşi, Döblin, Brecht, Bahtin etc.). Din punct de vedere formal, dialogul cu operele se realizează atît implicit, sub forma detaşării polemice faţă de unele idei (cf. atitudinea faţă de „ideologia relativistă şi nihilistă” a lui Blanchot, de exemplu), sau sub forma acordului (cf. «  l’humanisme saugrenu » al lui Barthes), cît şi explicit, prin forme discursiv generice interactive de tipul corespondenţei sau entretien-ului. Todorov nu se raportează la autorii/ ideologiile analizate numai ca la „obiecte de cunoaştere”, ci le transformă în parteneri de comunicare, într-un efort comun de căutare a adevărului. Remarca lui Tzvetan Todorov în legătură cu trecerea de la el la tu în relaţia criticului cu autorul criticat are deci o rezonanţă epistemologică doar la nivelul unei metodologii şi al unei ideologii particulare, cu alte cuvinte în universul de discurs propus de
4 « Un autre me rétorquera : à ce prix la littérature n’est plus que l’expression d’idées qu’il est loisible d’approuver ou de contredire. Mais une telle réaction présuppose que la littérature est une chose une. Or, justement, elle ne l’est pas : elle est un jeu formel de ses éléments et en même temps instance idéologique (ainsi que bien d’autres choses) ; elle n’est pas seulement quête de la vérité, mais elle est cela aussi. » (Todorov, 1984: 189). 5 �������������������������������������������������� ������������������������������������������������� De fapt este vorba de un drept, dar şi de o obligaţie, dacă ne situăm în orizontul normativ al lui Todorov, care îndrăzneşte să facă din această confruntare ideologică unul dintre aspectele definitorii ale discursului critic. 6 « Pour le mot (et par conséquent pour l’homme), rien n’est plus terrible que l’irresponsivité (la non-réponse). » (Bakhtine, 1984: 337).

134 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

critic în jurul metaforei „critică dialogică”; doar în acest context „metaforic” autorul analizat poate deveni un ipotetic tu, interlocutor virtual, „cu care dezbatem despre valorile umane”. Mai mult decît atît, comunicarea nu se orientează doar retrospectiv, prin recuperarea deja-spusului, prin convocarea unor voci critice fundamentale pentru devenirea conştiinţei critice a autorului, ci capătă şi o direcţie prospectivă, prin deschiderea faţă de răspunsurile posibile. Astfel, analizele lui Todorov nu sînt doar dialoguri cu alţi critici şi gînditori, personaje în romanul d’apprentissage al evoluţiei sale intelectuale, ci devin fragmente ale unei dezbateri in praesentia. De aceea, alteritatea constitutivă a criticii dialogice are două actualizări discursive diferite, una analeptică şi una proleptică. Actualizarea analeptică a celuilalt se referă, cum am arătat mai sus, la gînditorii care au contribuit, direct sau indirect, la formarea (în sens de Bildung) a personalităţii critice a lui Todorov, desemnaţi fie prin persoana a III-a (Formaliştii, Sartre, Barthes, Bahtin, etc.), fie prin persoana a II-a (cf. scrisoarea către Ian Watt et discuţiile cu Paul Bénichou). Acest tu trecut, reactualizat în discursul critic-dialogic nu epuizează însă relaţiile criticului cu alteritatea; tu-ul actualizat proleptic este interlocutorul virtual căruia se adresează Todorov şi de la care aşteaptă răspuns; acest interlocutor este un element de bază al „aparatului formal al enunţării”. După cum a arătat Benveniste, proprietatea care permite limbajului de a se constitui în instrument de comunicare este capacitatea eului de a se propune/ impune ca subiect şi de a proiecta un tu ca orizont de înţelegere: « C’est dans et par le langage que l’homme se constitue comme sujet; parce que le langage seul fonde en réalité, dans sa réalité qui est celle de l’être, le concept d’«égo». (…) Le langage n’est possible que parce que chaque locuteur se pose comme sujet, en renvoyant à lui-même comme je dans son discours. De ce fait, je pose une autre personne, celle qui, tout extérieure qu’elle est à «moi», devient mon écho auquel je dis tu et qui me dit tu ». (Benveniste, 1966: 259). Constrîngerile strict lingvistice care determină apariţia discursivă a emiţătorului şi receptorului ca „instanţe de discurs” se concretizează, în textul lui Todorov, în forme retorice de anticipare, de dramatizare a discursului şi se circumscriu dimensiunii argumentative a acestuia. Paralel cu articularea unui ethos discursiv auctorial7, definit printr-o poziţie ideologică
7 Pentru dimensiunea argumentativă a „ethosului

deschisă şi responsabilă8, textul lui Todorov construieşte indirect şi un ethos receptiv9 prin postularea unor trăsături specifice ale destinatarului. În primul rînd, interlocutorul virtual al lui Todorov are capacitatea de a-şi pune întrebări; natura impersonal-colectivă a pronumelui de persoana a III-a on permite autorului să transfere nedumeririle din cîmpul subiectivităţii individuale, într-un spaţiu intermediar, între autorul-emiţător şi receptorul-interlocutor; evocînd conştientizarea a opţiunilor ideologice relativist-individualiste care îi definiseră pentru un timp parcursul intelectual, autorul se întreabă: «  Mais que pouvait-on faire d’autre?  ». Deşi la nivel microtextual această întrebare are valoare subiectiv-personală, la nivel discursiv, ea este asumată şi de către receptor, care va interioriza dilema autorului şi va încerca să găsească, el însuşi, un răspuns, realizînd astfel condiţia minimă a criticii dialogice: căutarea-împreună a adevărului: « Si l’on accepte le principe de la recherche commune de la vérité, alors on pratique déjà la critique dialogique » (Todorov, 1984: 187). Mai mult, acest interlocutor partener îşi manifestă dezacordul faţă de ideile autorului: «  Littérature et morale  : «  quelle horreur!  » s’exclamera mon contemporain.  » (Ibidem: 188) «  Un autre me rétorquera  : à ce prix la littérature n’est plus que l’expression d’idées qu’il est loisible d’approuver et de contredire. » (Ibidem: 189). Bineînţeles, aceste presupuse reacţii ţin de retorica textului şi de o finalitatea argumentativ-persuasivă; aceasta însă nu le împiedică să funcţioneze şi ca elemente de structurare a ethosului receptiv în jurul unor proprietăţi comunicative specifice: capacitatea de a pune întrebări, de a-şi manifesta acordul sau dezacordul şi, nu în ultimul rînd, de a emite judecăţi. Astfel, atitudinea dialogică adoptată de Todorov faţă de criticii şi gînditorii analizaţi pe parcursul cărţii este transferată în spaţiul relaţiei autorului cu
discursiv”, cf. Adam, 1999: 108-116. 8 �������������������������������������������������� « Ce qu’on peut déplorer c’est le refus du critique de se poser soi-même en sujet réfléchissant (plutôt que de s’effacer derrière l’accumulation de faits objectifs) et de porter des jugements. » (Todorov, 1984: 186). 9 Această sintagmă creată ad-hoc desemnează imaginea receptorului virtual construită de textul însuşi. La acest nivel al analizei vom limita receptorul virtual la suma trăsăturilor psiho-emoţionale tematizate, direct sau indirect de către text. Pentru o analiză cvasi-exhaustivă a configuraţiei semiotice a receptorului postulat de text, cf. Eco, 1991.

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 135

receptorul, care devine, la rîndul său, « un interlocuteur avec qui on débat de valeurs humaines  ». Astfel critica iese din constrîngerile instituţionale ale unei relaţii unidirecţionale autor-text şi se situează întrun continuum al comunicării ideologice: «  Il faudrait ajouter que si le critique est désireux de dialoguer avec son auteur, il ne devrait pas oublier que, son livre à lui publié, il devient à son tour auteur et qu’un lecteur futur cherchera à entrer en dialogue avec lui (…). Devenu conscient du dialogue dans lequel il est engagé, le critique ne peut ignorer que ce dialogue particulier n’est qu’un maillon dans une chaîne ininterrompue, puisque l’auteur écrivait en réponse à d’autres auteurs, et qu’on devient soi-même auteur à partir de ce moment-là. La forme même de son écrit n’est donc pas indifférente, puisqu’il faut qu’elle autorise la réponse, et non la seule idolâtrie. » (Ibidem: 191). Analiza noastră este şi ea o verigă a acestui lanţ comunicativ. Critica dialogică, aşa cum o defineşte şi o practică Todorov, deşi se îndepărtează de dimensiunea con-

stitutivă a dialogismului lui Mihail Bahtin, se păstrează totuşi în sfera de influenţă a gînditorului rus. Ea reprezintă un demers valid epistemologic, iar rezultatele depind de capacitatea criticului de a asculta cuvîntului celuilalt şi de a-i răspunde adecvat. După cum am văzut, Todorov propune un model de interacţiune critică prin care autorul cercetat trece de la nivelul unui el – „obiect de studiu”, la nivelul unui tu-interlocutor; la o primă vedere s-ar părea că se realizează dezideratul bahtinian pe care l-am adus în discuţie la începutul lucrării noastre şi anume transformarea înţelegerea autorului cercetat ca un „alt subiect”; totuşi, dacă Bahtin vedea în acest „alt subiect” o altă „conştiinţă” şi un alt „univers” de simţire şi gîndire, Todorov limitează alteritatea la un partener de dialog în contextul unei dezbateri ideologice. Opţiunea sa este îndreptăţită la nivelul proiectului criticii dialogice care ar trebui să depăşească monologismul criticii dogmatice şi a celei imanentiste, fără să epuizeze potenţialităţile epistemologice ale dialogismului.

© Ionel ONOFRAŞ 136 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

Emilian GALAICU-PĂUN
(poem-fluviu) lui Ion POP Sous le pont Mirabeau coule Celan şi prefacerea apei c-un poet, luat la vale şi dus, primeneşte Bătrânul Continent tot din 24 în 24 de ani, înapoi şi-nainte, odată cu Ilarie Voronca în ’46, cu Paul Celan în ’70, şi în ’94 cu Gherasim Luca – „à la nage, à la rage”1 – ca-ntr-un triplu salt în gol, cel mai lung din istorie,-al unor Senatori d’outre-mer – à la vie? à la mort! –, dacă nu cumva-i cazul să stăm s-aşteptăm anul 2018, spre a ne convinge că-i vorba de fapt de-o ştafetă de 4 x 4 bazine/lungimi (cum ar fi: vita brevis ars longa) şi că singura necunoscută-i doar numele celui căruia-i va reveni misiunea să-ncheie – personne nage – cursa/cursu-n chiar anul centenarului morţii lui Apollinaire. o sirenă-n călduri, din februarie până-n aprilie, Sena – cine-o vede aşa unduindu-se,(-i) creşte din Adam, Amsterdam! –, nu atât rea de muscă, cât ieşindu-şi din matcă ori de câte ori bateaux-mouches trag la mort. o sirenă trăgându-şi-o pe sub poduri cu toţi naufragiaţii – toate, poduri pe ultimul drum. o sirenă pentru care poeţii fac moarte de om, tot din 24 în 24 de ani – sari pe ea! un salt invers în gol, împotriva curentului, moartea: de pe pont Mirabeau – cum ar fi: „să insişti la mansardă ca să ţi se deschidă la rez-de-chaussée”, unde Sena face-un joc de picioare ca-n Basic Instinct Sharon Stone

Apa. 3 D

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 137

dezgolindu-şi când Île-de-Cité, când Saint-Louis – până hăt la origini: Pont Neuf/pont Sully. triplu salt. Sous le pont/Paul Celan coule la Seine, seins nus. dans son lit de noce/ nos a[ la vie, à la mort]mour2, în care te-arunci с головой3 şi abia mai pe urmă constaţi c-a fost capul chel de jos, ce se pune la-intrarea în peşteră de-a curmezişul şi pe care-l alinţi, nu-i aşa? Pulifem. în trei timpi – aruncarea în gol, izbitura de tren în viteză a Senei (Jozsef Attila, scuză că-ţi iau moartea cu împrumut), scufundarea-n neant („de profundis clamavit…”) – va veni nechemata şi nu va avea ochi să-i vadă. şi din nou panta rhei, şi iar: „nu-i Itaca nicări…” (ce curent literar o mai fi şi acesta al poeţilor duşi de curent, de la Hart Crane la Berryman, via Orfeu?!) unde Jidovul Rătăcitor îl ia-n braţe pe Ulise şi fac împreună un – apa. 3 D – apatrid. ca şi cum ai băga-o pe mânecă: Sena se varsă-n la Manche şi aşa mai departe: Voronca în Sena, Celan în Voronca şi Luca-n Celan (cel de-al patrulea, când va să vie-n sfârşit, va preface-o-n Iordan, Sena[goga]!) tot din 24 în 24, în şir indian, ca-ntr-un pelerinaj la mormântul profetului, unde se-ajunge la pas, prosternându-te câtu-i drumul de lung, pe măsura credinţei (pavată nu cu bune intenţii, ci trupuri – oriunde ar duce). nu-i zvârliţi, împreună cu apa, poeţii din albia râului, fără doar că în mare, printr-un estuar („…şi, aşa cum mi se-ntâmplă din când în când, îmi căutam oarecum nordul – care-i, hotărât lucru – cam spre est”4), fără doar că-n ocean. (oceanul se varsă în mare, şi marea în Dunăre, Dunărea-n Prut…) pentru cei duşi de val, pentru cei care fac cale-ntoarsă Domnului să ne rugăm! dă-le, Doamne, acum şi de-a pururea şi-n vecii vecilor fericirea bărbatului care se simte în largul lui doar intrând la strâmtoare (ce strâmtă-i în Gibraltar, Europa!), a ei. sau, a lui – din la Manche, în amonte pe Rin, şi de-acolo pe Dunăre, printr-un canal, până-n Dâmboviţa, din ecluză-n ecluză, ca-n Passionnément – în lectura autorului (http://www.youtube.com/watch?v=16ltchO5Vpw&feature=re lated), după legea vaselor comunicante5. împotriva curentului, sângele (apă nu se face!) îşi mână somonii globulelor roşii, ca ultim omagiu adus fertilităţii, la matcă. (şi ce primitoare-i Dardanele! şi marea, ce Neagră! şi delta Dunării, ce despicată! şi Prutul, ce strâmt!)

138 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

„ne vom întoarce sus să ne-necăm acasă”6. o micuţă sirenă de Cernăuţi, Prut[h]ul7 – adânci i-s privirile –, trasă când la un mal, când la altul. „o sticlă cu mesaj azvârlită la ţărm – ţărmul inimii, poate –”8, poetul. un poet prefăcut c-o sirenă e-un prinţ, o sirenă fugită la vale c-un poet e o apă iertată şi Cer[năuţi, terra promessa: „săpăm un mormânt în văzduh şi nu unul strâmt”!9] Irréale Cité!10 pe sub poduri scurgându-se o mare de oameni, încât n-a fost de-ajuns un râu, şi i-au dat drumul pe Nistru, iar când s-a terminat şi acesta, pe Bug11. el, cel care a fost pe corabie însăşi corabia. poate nu chiar corabia, luntrea. şi dacă nici luntrea nu, puntea! înecatul acela ce s-a reflectat de pe pod înainte să spargă oglinda apei, o fi ajuns oare una cu râul? şi Sena aruncându-se-n mare, cu Prutul? …pe-un vers de Osip Mandelstam12, Jidovul Rătăcitor îl ia-n braţe pe Ulise şi fac împreună un – apa. 3 D – apatrid. Sous le pont Mirabeau coule Celan 1. Fragment din poemul lui Gherasim Luca, Passionnément. 2. (franc.) Sub podul/Paul Celan curge Sena, cu sânii goi./ în patul său de nuntă/ dragostea noastră pe viaţă, pe moarte. 3. (rusă) Cu cap[ul înainte]; aici, orbeşte. 4. Fragment dintr-o scrisoare a lui Paul Celan către Petre Solomon, din 9 ianuarie 1967. 5. Jean Starobinski scrie despre vocea lui Paul Celan: „Lege a legănărilor fluide, a simetriilor, a contrastelor: constrângătoare ca geometria cristalului, a suflului, a lacrimii” (subl. mea). 6. Versul final dint-un poem românesc al lui Paul Celan, Cântec de dragoste. 7. Dacă-ţi ciuleşti bine urechea, în numele râului se aude Ruth, prenumele iubitei lui Paul Celan din perioada lui cernăuţeană. 8. Fragment din cuvântarea lui Paul Celan, rostită în 1958, cu ocazia primirii Premiului pentru Literatură al oraşului Bremen. Cu referire la un alt mare poet al secolului XX, Osip Mandelstam, soţia acestuia scria, în decembrie 1966: «Для него стихи и архив не были ценностью, а скорее весточкой, брошенной в бутылке в океан; кто поднимет ее на берегу, тому они и принадлежат…» („Versurile şi arhiva nu reprezentau ceva de preţ în ochii lui, ci mai curând o sticlă cu mesaj, aruncată în ocean; cine o va culege pe mal, aceluia îi aparţin versurile…”); vezi Nadejda Mandelstam, «Мое завещание» („Testamentul meu”). 9. Vers din Fugă macabră de Paul Celan, în traducerea lui Petre Solomon. 10. Vezi finalul părţii I, „Îngroparea mortului”, a poemului lui T.S. Eliot, Tărâmul pustiit. 11. În timpul celui de-al doilea război mondial, evreii din Cernăuţi (şi nu numai!) au fost deportaţi în lagăre de muncă în Transnistria, adică peste Nistru, dar şi dincolo de Bug (unde au şi murit părinţii lui Paul Celan). 12. «Одиссей возвратился, пространством и временем полный»; (rusă) „Odiseu s-a întors, de spaţiu şi vreme preaplin”. iulie 2012, Pecs – 31 octombrie 2012, Paris

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 139

Matei VIŞNIEC
ÎNTÎMPLĂRI ÎN GARA ORAŞULUI
Nimic nu e mai frumos decît să te plimbi toamna printr-o gară înaltă călătorii stau liniştiţi pe valizele lor înţeleptul îi priveşte ou milă printr-un ochean bărbaţii ascunşi în sălile de aşteptare îşi numără pe furiş ţigările din tabachere toate trenurile vin şi pleacă la ora unu toate ceasurile cântăresc împreună 30 de kilograme eu mă aşez la o masă în restaurantul gării şi cer un măr tăiat în felii subţiri la difuzorul peronului cineva recită ultima parte din Mahabharata un călător singuratic îmi cere permisiunea de a se aşeza la masa mea eu îl privesc o vreme şi spun plictisit nu

O DIMINEAŢA ÎN PARC
În dimineţile tăcute desăvîrşite obişnuuiesc să mă plimb cu trompeta subsuoară prin parcul municipal mă urc în picioare pe una din băncile ude şi încep să cînt visător un bărbat şi o femeie se opresc în faţa mea ascultă răscoliţi apoi se îmbrăţişează iar el îi spune emoţionat de mîine, da, de mîine, ne vom schimba modul de viaţă vom încerca să fim fericiţi ne vom duce la cinematograf vom discuta despre artă vom colecţiona ilustrate ne vom gîndi la marile

140 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

adevăruri în fiecare zi spre casă ne vom strînge mîinile ne vom privi în ochi şi la fiecare douăzeci şi patru de ore vom încerca, să facem cîte o faptă bună iar la vară o, la vară vom vizita Bulgaria în autocar

O AMINTIRE
Uneori oasele mele nu se mai lăsau vopsite atunci izbeam eu bidineaua tocită în fereastra împăratului ce se întâmplă ce se întîmplă spunea împăratul ieşind în stradă cu picioarele goale nu e nimic grav spuneam eu oasele mele nu se mai lasă vopsite împăratul îşi scotea carnetul de însemnări numele dumitale spunea el Matei Vişniec spuneam eu împăratul răsfoia răsfoia dintr-o dată rămînea cu degetul în aer izbucnea în rîs da da. am prevăzut-o şi pe asta

MAI MULT DE DOUA BUBURUZE
Regele îmi arăta visător instrumentele sale de. tortură vai ce frumos vai ce pasionant trebuie să fie spuneam eu ciorapii însă îmi alunecau din nou peste pantofi şi în timp ce mă aplecam regele spunea iată o sferă perfectă în ea nu încap mai mult de două buburuze una din ele cedează întotdeauna şi atunci aflăm o mulţime de lucruri despre senzaţii ele vin de departe din univers si ne transformă încet

NOI, COLECŢIONARII
Noi, colecţionarii de piane Am hotărît ca mîine, la ora cinci fix Să începem să tîrîim uriaşele noastre mecanisme Încoace şi încolo prin odaie Pînă cînd vecinii, înspăimîntaţi Vor fi ieşit în stradă cu urechile smulse Neînduplecaţi le vom împinge mai departe Dintr-o odaie în alta Pînă cînd oraşul va fi părăsit în grabă Şi trupele imperiale îl vor fi înconjurat Declarîndu-l oraş închis, oraş de rezervă Radioşi apoi vom scoate pianele în stradă Şi le vom tîrşîi pe caldarîmul municipal Pînă cînd soldaţii, înnebuniţi Îşi vor împuşca unii altora cîinii Iar ultimii ziarişti îşi vor fi trîntit de pămînt Microfoanele însîngerate

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 141

Şi dacă nimic neprevăzut nu va interveni La şapte fix vom cînta ceva din Vivaldi,

SE APROPIE SFÎRŞITUL SECOLULUI
Se apropia sfîrşitul secolului şi oamenii începuseră să-şi încuie uşile să-şi bată ferestrele în scînduri începuseră să-şi strîngă lucrurile să-şi împacheteze hainele şi cuţitele de argint să-şi facă valizele şi să-şi pregătească mari cufere încăpătoare începuseră să-şi dea jos tablourile şi fotografiile să strîngă coroanele şi feţele de pernă începuseră să răstoarne scaunele peste mese începuseră să-şi ardă fotografiile şi scrisorile şi caietele îngălbenite cu scoarţe maro începuseră să-şi dea drumul cîinilor şi papagalilor şi sticleţilor din cuşti se apropia sfîrşitul secolului şi orbul trecea pe stradă cu luneta subsuoară

DESPRE VINZĂTORII DE ZIARE
Mă pregăteam să pătrund în lucrurile din odaia iubitei cînd neaşteptate strigăte s-au auzit dintr-odată din stradă şi am privit mirat spre mulţimea îngrămădită în jurul micului vînzător de ziare Rînd pe rînd îi culegeau din mîini miraculoasele pagini şi împietriţi citeau, sprijinindu-se de ziduri sau de mijlocul străzii iar micul vînzător de ziare străbătea în goana oraşul strigînd strident: astăzi, astăzi poetul a pătruns de unul singur în lucrurile din odaia iubitei

DESPRE LECŢIA DE FILOSOFIE
Noi ne plimbam în saboţi prin grădinile Akademos maestrul respira de cîteva ori aerul de dimineaţă şi apoi făcea meticulos prezenţa : Timaios este? Musaios este? Aristoteles este? este, este, spuneam noi bine, bine, spunea maestrul, ce v-am învăţat ieri, bunii mei adepţi? o, ieri ne-aţi predat geometria, maestre, aşa? aşa, dar alaltăieri, alaltăieri ce v-am învăţat?

142 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

o, alaltăieri ne-aţi predat medicina, aşa? aşa, hai atunci să ne ocupăm azi de filosofie aşadar scoateţi-vă saboţii şi să ne continuăm plimbarea.

CORABIA
Corabia se scufunda încet noi ziceam şi ce dacă se scufundă corabia şi noi ziceam orice corabie se scufundă într-o zi şi ne strîngeam mîinile ne luam rămas bun dar corabia se scufunda atît de încet încît după zece mile noi cei care ne-am dat mîinile încă ne priveam ruşinaţi şi ziceam nu-i nimic asta-i o corabie care se scufundă mai încet dar pînă la urmă se scufundă iat-o dar corabia se scufunda atît de încet încît după un an încă ne era ruşine nouă celor care ne-am dat mîinile şi în fiecare dimineaţă ieşeam unul cîte unul măsurăm apa hm nu mai e mult se scufundă încet dar sigur dar corabia se scufunda atît de încet încît după o viaţă de om încă mai ieşeam unul cîte unul şi priveam cerul şi măsurăm apa şi scrîşneam din dinţi şi spuneam asta nu e o corabie asta e o... asta e o...

Eu tot la adevăr, bine şi frumos
Putrezise salteaua sub mine dar eu tot la adevăr, bine şi frumos mă gîndeam Cu fereastra deschisă, cu hainele încuiate în dulap în faţa cărţilor mici ca nişte pietricele mă gândeam la soldatul nefericit, tăiat la deget şi la singurătatea cuiului bătut în perete lucrurile îşi veneau încet în fire după îndârjirea cu care mă gândisem la ele îşi cercetau rănile şi se numărau unele pe altele duşmanii mei mureau în paturile lor unul câte unul, de bătrâneţe dar eu tot la adevăr, bine şi frumos mă gândeam.

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 143

Liviu PENDEFUNDA
Moartea simbolică
Acest lucru este o piatră şi nu este piatră, îl întâlneşti peste tot, este un lucru abject şi preţios, ascuns şi cunoscut de toţi. Este un haos sau spirit sub formă de corp şi totuşi nu este un corp1. Aleargă să se împreune cerul şi pământul De mâini se prind şi se sărută Din cosmos renăscut valurile, vântul În aşteptarea cuvântului de-alint mi-e fruntea torţă udă. Şi când în iubire soarele şi luna se întrepătrund O clipă de’ntuneric ne închide ochii. Nu le privi momentul de înălţare în amurg E doar o dimineaţă, şi orb ai să rămâi de’ncerci să furi din flăcările strălucitoarei rochii. Aleargă să ne împreune plângând iar după noi Şi stelele, Cuvântul, divinul strop umil din ploi.

Poem carmenin de foc
Tu, cea ce dai culoarea cea mai dragă ce ochii pot s’o dea iubitului şi luminii, tu, cea care ştii să strângi în braţe omul şi să se topească de plăcere, tu, cea care nu cunoşti cât suferă bărbatul din mine de durere, tu eşti minunea care născută din patima mea e dorul dăruit iubirii. Tu, cea care ţi’ai pierdut orgoliile ‘ntre zbuciumate aşternuturi, tu, cea care ai găsit aleanul în albul nesfârşit al unei roze şi’n rugile sale, tu, care m’ai găsit pe mine visând şi suferind, simţind cum viaţa se prăvale, tu eşti minunea ce s’a renăscut între atingeri şi săruturi.

1

Carlo di Braccesco, pictor renascentist 1478-1501 www.zonaliterara.ro

144 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

Tu, cea care eşti şi dor şi neuitare, adu’mi din tine parfumul de petale, tu, cea care plângi şi lacrimile râd zărind corabia care zboară să’ţi aducă împlinire, tu, cea care simţi adâncul de speranţă în darul unui vers ce’noată în iubire, tu eşti minunea iernii nerăbdătoare să se împrimăvărească’n soare. Tu eşti poemul meu de foc care mă arde şi sublimat mă’nalţă în lumină, tu eşti lumina care dintre umbre în athanor m’a ridicat şi mă alină.

Chintesenţa axei lumii
Ora et Labora Te-ai gândit vreodată cum ar fi să te renaşti a treia sau a patra oară ? Mi-e teamă că abia atunci am şti de ce se zămisleşte ziua din retorte şi de ce apunem seară după seară. Unde oare am putea să sădim arta de a distila un spirit ? Doar în ţărână, în semnul ivit prin porii celorlalte elemente, sub un pin am simţi cum florile cresc, parfum de iasomie şi apele în noapte cum fierb în alambic. Simboluri, ilustraţii şi petale, alegorii, viziuni şi sentimente în aur răsturnate fotonice monade, sărmanele metale, cenuşa dintr’un plic. Dizolvă, frate, esenţa a cincea sau a şaptea... şi prelungeşte axa minte-trup în sufletul-lumină ! În alambicul de os pe lentile de ceas se coace-acum o stea, un ou reverberează versurile’n matras, în destinul transmutat în cea de-a treia lume şi nu asculta ce’n tină încă se mai spune confuz, imaginar şi iluzoriu. E un timp în care visele amestecă puterea minţii de ivoriu grăunţelor de rouă de pe acoperişul templelor, stropi de absint... Şi te întreb - ştiind răspunsul - bunăoară, în tine’i locu’n care-ai dăinui ca o divină şoaptă şi’n care te-ai opri, profet al nemuririi, când lumea te omoară? Te-ai gândit vreodată cum ar fi să te renaşti a treia sau a patra oară?

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 145

MARATON

Salvatore QUASIMODO

Plânsetul mamelor la Maraton, şi răcnetul mulţimii, nimeni nu le-auzi. Elada era liberă. E liberă Elada. Maratonul e o localitate de soldaţi şi nu de vrăji — nu cresc altare, temple. Mormântul e întreg — din înălţimi vezi Eubea. Vierme-al istoriei, fiece lucru-aici îşi are rostul, pietre cu vechi inscripţii, coifuri, spade; oricât de Maraton e Maratonul, omul trăieşte-n şesul Argosului mereu în ziduri ca-ntr-un turn de pază.

SOLDAŢII PLÂNG NOAPTEA
Nici crucea, nici copilăria, nici ciocanul Golgotei, nici angelica memorie n-ajung ca să zdrobeşti războiul. Soldaţii plâng noaptea înainte de moarte, sînt tari, cad la picioarele vorbelor învăţate sub armele vieţii. Unităţi iubitoare, soldaţi, anonime ecouri de lacrimi.

APROAPE O EPIGRAMĂ
La bar saltimbancul, ţigan melancolic, se-nalţă deodată tăcut dintr-un colţ şi invită la un rapid spectacol. Haina şi-o scoate, şi în flaneaua roşie-şi îndoaie şira spinării pe dos, apucând ca un câine o batistă murdară

146 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

cu gura. Repetă din nou puntea lui, cu cămaşa căzută şi-apoi se-nclină-ntinzând farfuria de plastic. Urează, cu ochi de nevăstuică, o lovitură bună celorlalţi şi dispare. Civilizaţia atomică-i la culme.

AZI, DOUĂZECI ŞI UNU MARTIE
Azi, douăzeci şi unu martie, intră Berbecele în Echinox, şi bate cu coarnele lui tari în stânci şi-n arbori, şi tu, iubito, auzind bătaia lui, alungi vântul de iarnă din urechile tale-aplecate spre ultimul cuvânt al meu. Pluteşte întâia spumă peste plante, palidă, vag înverzind — şi pare că nu neagă zvonul venit. Şi vestea-aleargă la pescăruşii care se-ntâlnesc sus, între curcubeie: se înalţă gălăgioşi cu graiul lor asemeni picăturilor ce fluieră căzând prin grote. Tu le-acoperi ţipătul în preajma mea, deschizi larg puntea cea dintre noi şi vijeliile pe care sub pământ le pregăteşte natura într-un ceas nechibzuit, întreci mijirea mugurilor. Acuma primăvara nu ne-ajunge.

ZI DUPĂ ZI
Zi după zi: cuvinte blestemate şi sânge şi aur. Vă recunosc, semeni ai mei, o, monştri ai pământului. De muşcătura voastră căzu bunătatea şi crucea iubită ne-a părăsit. Şi nu mă mai pot întoarce în raiul meu. Vom înălţa morminte pe ţărmuri de mare, pe câmpuri dar nici măcar unul din monumentele închinate eroilor. Moartea cu noi s-a jucat nu o dată: se auzea în văzduh, monoton, un freamăt de frunze, cum prin şesuri bătute de vântul sirocco lişiţa bălţilor se înalţă în ceaţă.

CONVALESCENŢĂ
O altă moarte-o simt schimbată-n dragoste necunoscută mie, dar peste zăboviri purtându-mă spre propriile-i forme. Abandonări de algă: mă caut în obscure armonii de deşteptări adânci pe râuri dense de cer. Docil se altoieşte în sângele meu vântul,

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 147

şi iată-i glas, e naufragiu, mâini ce renasc: mâini împletite palmă-n palmă unite-ntr-o deplină renunţare. De tine se-nspăimântă inima mea sleită de durere, copilărie ce nu te-am avut.

PLÎNGERE DUPĂ SUD
Luna roşie, vântul, culoarea ta de femeie din Nord, necuprinsul zăpezii ... Inima mea e de-acum prin aceste livezi, în aceste ape tulburate de negura. Am uitat marea, gravul ghioc în care se aud suflând păstorii Siciliei, cântecul stins al carelor legănate pe drumuri pe unde roşcovul freamătă-n aburul miriştii, am uitat migratoarele stoluri de cocori şi erodii plutind prin văzduh, peste verzi năluciri de podişuri. pentru câmpiile şi fluviile Lombardiei. Dar omul pretutindeni îşi strigă destinul unei patrii. Nimenea n-o să mă-ntoarcă vreodată în Sud. Oh, Sudul e obosit să târască mereu morţii spre mlaştina albă-a malariei, a obosit de singurătate şi lanţuri, gura i-a obosit să mai blesteme seminţiile care strigară moartea cu ecoul fântânilor lui, care-i băură sângele inimii. De aceea flăcăii lui se-ntorc înspre dealuri, îşi înfrânează caii sub giulgiu de stele, mestecă-n dinţi flori de salcâmi pe cărări din nou roşii, iarăşi roşii, mereu roşii. Nimenea n-o să mă-ntoarcă vreodată în Sud. Dar seara aceasta plină de iarnă e iarăşi a noastră, şi-aici lângă tine-mi repet contrapunctul absurd de mânie şi dulce blândeţe, o, plângere de dragoste fără dragoste.

ÎNTR-O SEARĂ, ZĂPADA
Ţie, care-ai rămas îndepărtată după o uşă închisă, îţi mai aud plânsul de animal: astfel prin munţi, în viforul zăpezii, urlă văzduhul printre-aşezări de păstori. O scurtă joacă-mi chinuie-amintirea: iată zăpada-i aici, rozând acoperişurile, umflând bolţile vechiului Lazzaretto, şi Ursa se precipită roşie-n ceaţă. Unde-i şoldul de culoarea fluviilor mele, fruntea lunii în mijlocul verii plină de viespi ucise? Stăruie doliul glasului tău umilit în întunericul umerilor, care-mi plânge absenţa.

Traducere de A.E. Baconsky

148 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

Cornel DĂNĂILĂ
Bule care se ridică necontenit
Am prins-o de mană în marea sferă a iubirii: vacanţa se terminase, fotografiile zăceau în cel mal îndepărtat sertar al casei, cânii visau zăpadă. Bunica se întorsese de la ţărm mai gârbovită, mai tăcută, cu un geamantan cochet pe care l-a scuturat pe balcon, atunci un porumbel voiajor şi-a luat zborul spre Ţăndărei. Rătăcit în marea sferă a iubirii nu ştiam ce anume să afirm despre adevărul viu şi nepieritor, fiindcă îmi venise rândul să spun ceva. Mă bâlbâiam ezitând amarnic. Ba chiar am crezut că ochii aceia care mă urmăriseră întreaga vară, până şi în somn, erau ai nevestei impiegatului de mişcare din halta care dădea spre grădina mea, iar nu ai celei de care îndărătnic eram îndrăgostit încă din marile sfere ale iubirii, bule care bolborosind se ridică necontenit.

Cerul înstelat
Am surâs în dreapta şi-n stânga, am strâns mâini cu putere, am mângâiat câţiva prunci, am ţocăit zgomotos domnişoare ochelariste şi smiorcăite. Mă simţeam Ok, mă purtam ca un înger versat, am promis unui boşorog un sac de cartofi din Groenlanda, unei gospodine o halcă proaspătă de urangutan, pe măsură ce adunarea cetăţenească se înfierbânta, îmi intram şi eu mai zdravăn în rol. O vreme am tunat şi-am fulgerat împotriva piticilor de grădină i-am ameninţat cu deportarea în spaţiul extracomunitar. Masele mă admirau şi-ncepusem brusc să-mi amintesc limbi străine, trigonometrie şi am vorbit cu patimă şi entuziasm despre agricultură în lunca fluviului Orinoco. Spre ziuă am ţinut chiar şi o slujbă de veşnică pomenire pentru tinereţea căptuşită de iluzii şi cerul înstelat deasupra mea.

www.zonaliterara.ro

2013 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 149

150 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2013

www.zonaliterara.ro

Related Interests