You are on page 1of 249

Puţini i u fost intelectualii înzestraţi cu credinţă care, puşi în situaţii-limită de existenţă, să n u se fi dezis de ea prin comportamentul l o « Prin greşelile

, compromisurile şi uneori abjecţiile pe care le-au săvîrşit, ei au arătat că între teoria ^espre religie şifriaţa practică în graniţele aceleiaşi religtf n u există nici o legătură. Tocmai de aceea scrierile lor despre credinţă şi religie nu-ţi pot inspir^încredere. Le citeşti ştiind că totul e teorie scrisă si n u trăită. Nimic din toate acestea n u are valabilitate în cazul lui M i r c e ^ W l ^ n e s c u . p c r i e r i l ^ l u i despre religie îşi trag valabilitatea d i ş chi|| felul tragic în care acest om a ales să-şi îi§:hei||viaţa. Şi astfel, p t i n d u - l e în lumina jertfei lui V W c ă n e ş B j d i n închisoare, textele lui interbelice îţi i n s p i r ^ o încredere fără reticenţe. Sînt pagini uimitoare p i care, din W î n loc, trăieşti cu convingerea că ai de-a faceicu gînduii pre|§ionitori§, vestind ceea ce urma să se întîmple. Şi numai aşa înţelegi că, în tot ce a scris despre religie sau credinţă, fpulcănescu n u minţea, n u făcejt teorie, « p i ă r t t f l s e a ce trăia el însuşi, se mărturisea pe şine. Vulcănescu este u n caz unic de intelectual al c ă n i a d e v ă l creştin §-a dezvăluit ă dată cu moartea lui. m/t aicisşi impc^anjKtextelcC lui religioase.

Alte apariţii în aceeaşi colecţie:

Mircea Vulcănescu Wpe la Nae lonescu la « Crite Andrei Pleşu Despre îngeri

Humanitas

i l I R C E A V U L C Ă N E S C U ( 1 9 0 4 - 1 9 5 2 ) a fost filozof, sociolog, economist şi profesor de etică. Studii universitare de filozofie şi de drept la Bucureşti, continuate printr-o specializare la Paris. Asistent de sociologie şi de etică la catedra profesorului Dimitrie Guşti, a participat la campaniile monografice, impunîndu-seca „filozoful" şcolii de sociologie de la Bucureşti. Unul dintre teoreticienii „tinerei generaţii", deosebit de activ în cadrul Asociaţiei „Criterion". Referent la Oficiul de studii al Ministerului de Finanţe, director al Direcţiei Vămilor şi al Datoriei Publice, unul dintre conducătorii Asociaţiei Ştiinţifice pentru „Enciclopedia României". După 1937 s-a preocupat de elaborarea unui model ontologic al ethosului românesc, ilustrat de lucrări ca Omul românesc, Ispita dacică, Existenţa concreta în metafizica româneasca si Dimensiunea românească a existentei. în

MIRCEA V U L C Ă N E S C U

nul Dumnezeu cotidian
,.,
;

4

STUDII DESPRE RELIGIE
Ediţie îngrijită de MARIN D I A C O N U • •

,
' \

•'

perioada celui de-al doilea război mondial a fost însărcinat cu gestiunea financiară a treburilor ţării. Ca fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe (ianuarie 1941-august 1944) în guvernul lui Ion Antonescu, a fost judecat şi condamnat la opt ani de temniţă grea. A murit în închisoarea de la Aiud.

HUMANITAS
BUCUREŞTI

Coperta IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE

MIRCEA VULCĂNESCU - FILOZOF AL RELIGIEI

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României VULCĂNESCU, MIRCEA Bunul Dumnezeu cotidian: Studii despre religie /
Mircea Vulcănescu; ed. îngrij. de Marin Diaconii. - Bucureş

Humaniras, 2004 ISBN 973-50-0626-X
I. Diaconu, Marin (ed.) 2

Pînă acum, în istoria filozofiei româneşti, singura problematizarefilozoficăserioasă asupra manifestărilor religioase, spirituale şi practice, este aceea înfăptuită în cadrul şcolii filozofice a lui Nae Ionescu. Meditările, generalizările, teoretizările şi filozofările de pînă la primul război mondial, ca şi cele de după 1947 şi pînă în 1989 au fost de două tipuri: fie sporadice, nesistematice şi fără adîncime filozofică, în epoca modernă, fie de pe fundamente materialist dialectice şi istorice, fundamente ce sînt prin esenţa lor ateiste şi fără o specială investigare filozofică, ci una predominant — dacă nu aproape exclusiv — politologică şi propagandistică. Iar deschiderea către filozofia religiei din anii '90 este — pînă acum, prin ceea ce s-a publicat şis-a practicat în viaţa filozofică şi spirituală în genere — una culturalizator-propagandistică (chiar dacă acest ultim termen a ieşit din uz, înlocuit fiind, pentru practicieni, cu pretenţiosul şi preţiosul de „analist"...) —, deschidere neţărmurit desfăşurată înspre talgerul religiei. Le-a fost dat lui Nae Ionescu şi elevilor săi să-şi apropie, divers şi unitar, viziunea şi practica religioasă, să le problematizeze, chiar trăindu-le şi filozofic speculativ, şi să elaboreze o suită de lucrări de filozofie a religiei aşezate în istoria filozofiei autohtone. Ca şi pentru cîmpul metafizicii ori cel al logicii, înaintemergătorul, deschizătorul de drumuri prin fundamente edificate este Nae Ionescu însuşi, „Profesorul" sau, mai simplu şi camaradereşte, dar cu suficientă deferentă intelectual-culturală, „Nae". El îşi deschide, la sfîrşitul lui 1919, cariera universitară, pentru aproape două decenii, cu lecţia inaugurală Funcţiunea epis5

© HUMANITAS, 2004, pentru prezenta ediţie EDITURA HUMANITAS Piaţa Presei Libere 1,013701 Bucureşti, România tel. 021/222 85 46, fax 021/224 36 32
wwwJiumanitas.ro

Comenzi CARTE PRIN POŞTĂ: tel. 021/223 15 01, fax 021/222 90 61, wwwJibrariilehtnnanitas.ro

ISBN 973-50-0626-X

temologicăa iubirii, veritabilă prelegere de autentică filozofie a religiei. Apoi, vreme de cîţiva ani, în concreştere epistemica şi sistematică, Nae Ionescu conturează şi amplifică filozofia religiei prin cursuri profesate concrescător între 1 9 2 0 - 1 9 2 9 . începutul, Nae Ionescu 1-a făcut chiar în primul an de pre-i dare a unui curs, în 1920-1921, cînd cursul de metafizica a avut ca temă generalăfilozofia religiei, cu particularizarea în „Soluţii filozofice în problema Dumnezeirii (teism, panteism, deism, ateism)". In anul universitar 1 9 2 3 - 1 9 2 4 , profesorul revine la metafizica religiei şi prezintă raportul dintre metafizica generală şi religie, cu o privire filozofică asupra religiei. Nae Ionescu a continuat, în anul şcolar 1 9 2 4 - 1 9 2 5 , cu „Fenomenologia actului religios" (curs litografiat, tipărit de patru ori în cursul anilor '90 şi a cincea oară inclus în ediţia de Opere, voi. 1,2000 ; este primul curs litografiat al profesorului de metafizică şi logică). Mai apoi, după o întrerupere de doi ani (în care a tratat problematici propriu-zise metafizice şi logice, după titulatura conferinţei din cadrul catedrei conduse de C. Rădules-. cu-Motru), profesorul a coborît într-un regional şi a adîncit „Filozofia protestantismului* ( 1 9 2 7 - 1 9 2 8 ) ; în anul universitar următor ( 1 9 2 8 - 1 9 2 9 ) , el a atacat metafizic un alt regional, prin cursul „Filozofia catolicismului". Din păcate, aceste cursuri n-au fost litografíate (şi încă n-am identificat acele însemnări sau stenograme ale cîtorva lecţii, despre care scrie Mircea Vulcănescu în Introducerea la Istoria logicii, 1941),

La seminar, Nae Ionescu n-a discutat special în nici un an universitar tema filozofiei religiei, a vieţii religioase, pe care a preferat să o atace în modalitatea „filozofării practice", a publicisticii, începînd de la Noua Revistă Româna, continuînd la Ideea Europeană ş\> îndeosebi, cu faza maturităţii şi a încoronării de la cotidianul Cuvîntul, mai ales prin rubrica „Duminica", încă şi prin numeroase articole de doctrină, de atitudine ori polemice. A u fost identificate peste 400 de articole cu problematică religioasă (adunate în „integrala" Teologia, ediţie de Dora Mezdrea; Sibiu, Editura Deisis, 2003,671 p.). Dacă a fost ca Nae Ionescu să fie cel dintîi filozof al religiei român, a fost să fie ca elevi ai lui să urce, în modalităţi diverse, pe podişul speculativ plăsmuit de Profesor şi n-a fost să
6

fie ca toţi, laolaltă, să edifice ceva comparabil cu construcţia filozofic religioasă a maestrului. Aşadar, din iindul şcolarilor lui Nae Ionescu, mulţi s-au dedicat cercetării fenomenului religios şi doar puţini meditării speculative asupra gîndului religios. Dinspre teologie venea doar George Racoveanu, care a practicat publicistica religioasă (nu şi cea de filozofie a religiei), a cercetat creaţia artistic-religioasă şi după războiul mondial ultim s-a aflat şi a murit în Apus; dinspre literatură, îndeosebi PaulSterian şi Sandu Tudor au trăit autentic religiosul în formăpoeticîfo* iar într-o modalitate intens problematizantă, MihaU Sebastian a vrut să prindă semnificaţii sociale şi istorice ale iudaismului, trăind nemijlocit drama integrării în comunitatea românească, îmbrîncit şi de unii români (nu şi de Nae Ionescu!), şi de unii dintre evrei, într-o vreme deosebit de tensionată îh planul ideologicului, aspiraţie, strădanie şi trăire pe care le-a promovat publicistic şi le-a transfigurat literar; Mircea Eliade — personalitate neţărmurit plurivalentă — a pornit de la cunoaşterea unor diverse feţe religioase ale omului şi a ajuns la omul religios în concreteţea lui, om religios investigat şi descris istoric ori transfigurat literar, realizîndu-se ca savantul (om de ştiinţă) cunoscut în lumea mai mult lată decît intensă; el a fost asistentul de metafizică al lui Nae Ionescu în anii '30; n-avem decît întîmplătoare informaţii (din jurnale personale, din memorialistică, din presa vremii ori din relatări orale) despre seminariile şi lecţiile de metafizică ale asistentului (de ce oare, el însuşi „uită" adesea că a fost asistent de metafizică ?!...) — este adevărat şi drept că a fost asistent în anii în care Profesorul nu mai preda filozofia religiei, ci se orientase către logica colectivelor...;

Emil Cioran — singurul ardelean dintre elevii profesorului (să fi însemnat ardelenismul lui ceva ?...) — este aşa de puţin naeionescian, mult prea dedat cîntării metafizice a „răului" şi mult prea, personal chiar şi în faţa „lacrimilor sfinţilor", încît mai degrabă voia (cu clasica ironie cioraniană, simpatizată de Nae Ionescu, căci era o afinitate electivă reciprocă...) să mănînce cu sare scoasă din mină de „ocnaşul Nae" (pe cînd aces7

aşadar. fundaţii — iar altele sînt simple însemnări. ne putem lăsa impresionaţi la nivelul sensibilităţii culturale. problematica religioasă. o suită dintre ele au o problematică religioasă. care să răstoarne generalizările de pînă acum — nu s-a ridicat la nivelul speculativ şi publicistic al Profesorului. uneori scrise pentru o autoclarificare. De îndată se cuvine a nuanţa că nu este o viziune amplă şi sistematic. altele conferinţe—rostite în cadrul unor cicluri religioase organizate de varii asociaţii. fie pătrunzătoare studii sistematice. Sub aspect formal. de sociologie a religiei. purificare ori liniştire şi care au fost uitate (deliberat) în sertarul cu manuscrise.. investigaţia. r t Fără îndoială. de se vor mai găsi. atît pentru Profesor. cum este „Logos şi Eros în metafizica creştină". şi abia se deplîng virtualităţile frînte prin împrejurări istorice sau individuale. Oricum. fie cronici religioase iau simple note publicistice. sociologică. avînd o chemare şi o vocaţie de tip enciclopedic. corelate şi cu altele. de publicistică religioasă ori cu implicaţii religioase.) Este. deşi suit o serie de adîncimi către care merita şi trebuie să te afunzi. Ea este vie pe întregul parcurs al celor două decenii. metafizic elaborată. altele articole. cel de morală a istoriei... una filozofică. Pentru o buna înţelegere a viziunii vulcănesciene asupra fenomenului religios. acelea nu vor fi scrieri fundamentale.ta avea domiciliu forţat). în scrierile lui. La judecata de apoi a Istoriei dăm seamă de fapte instituite în realitatea spirituală şi doar în capitolul final. fie întinse manuscrise ale unor conferinţe. sociologică. de la Păltiniş şi din întreaga ţaragl'J (nu dintr-o deformare vulcănesciană.i teze fenomenologice pe Dumnezeu. prin ceea ce ne-a lăsat — şi probabilitatea ca să mai fie şi alte lucrări decît cele pe care le ştim este mică.) celor „născuţi în Cosmos" (deşi nu le terminase nici pe cele adresate celor | de-aici. şi o anume deschidere către sociologia religiei. analiza şi generalizarea istorica se înfăptuiesc pe realitatea spirituală care sînt cursurâe stuâiUey articolele. atît întrucît gînditorul nu şi-a propus. iar Constantin Noica — după o convorbire cu cele sfinte de prin 1940 (vezi numărul unic al ziarului Adsum) — s-a vrut şi s-a realizat cafilozof. cum sînt „Gîndirea religioasă contemporană". a fenomenului religios. probează că la" 8 Mircea Vulcanescu avem conturată o viziune filozofică asupra faptului. cum este cel intitulat „Două tipuri de filozofie medievală". decît să-1 continue constructiv.... însoţită de o practică economică. îndeosebi ca metafizician care construieşte cu istoria filozofiei universale şi a celei româneşti. de filozofie a religiei. cred că) numai Mircea Vulcanescu 1-a continuat pe Nae lonescu—în acelaşi timp rotitor cu Profesorul — în preocuparea de filozofie a religiei şi 1 de publicistică religioasă. au condiţionat ori au determinat cauzal elabo9 . cultural-literară şi economică. îndeosebi în modalitatea arheologiei sociale. cu cercetări şi studii de specialitate şi o carieră universitară ca asistent de etică al profesorului Dimitrie Guşti. Avem în faţă. Din mulţimea studiilor elaborate şi a conferinţelor susţinute pe parcursul temporal a două decenii. „Creştinul în lumea modernă". aşa cum reuseste Noica în a doua jumătate a veacului trecujjj moartea i-a surprins pe cînd se înălţa să dea lecţii defilozofie(după ce. să se îndure şi p!e nivelul religiosului (filozoful metafizican poate pune între paran. nici Mircea Vulcanescu. cît şi pentru Elevi. preocupat de conturarea unui model ontologic romanesc încît n-a mai găsit răgazul speculativ să coboare la. dăduse şi lecţii de înot ori de limbă engleză. Desigur. unele scrieri sînt ample studii. cronicile etc. sau. nu şi-a fixat ca ideal intelectual elaborarea unei ample şi profunde viziuni filozofice asupra religiei. scrierile din culegerea de faţă. între 1923 şi 1946. fie articole de atitudine—vezi grupajul privitor la „chestia Pascaliei" —. Oricum. trebuie ţinut seama de mulţimea factorilor care au înrîurit. este una centrală în interesul spiritual al lui Mircea Vulcanescu. aitcîndva. ne putem plînge ori aruncăm tardive blesteme. turnat mai apoi în „cele două lăzi" cu însemne spirituale ale trecerii prin lume a lui Mircea Vulcanescu şi ale revărsării dincolo de vremelnicia unor vremuri. aflate la confluenţa filozofiei cu religia. fi]ozo fie şi ortodox simpatetic. de la articole apărute în Buletinul Asociaţiei Studenţilor Creştini din România la conferinţe cu caracter religios de la începutul anilor '40. nu însă şi Divinitatea. (Această carte vrea să argumenteze şi să probeze. alături de cele filozofică. fie profunde studii istorico-filozofice. cînd ambiţionează elaborarea unui sistem filozofic.

£1 a fost o fire profund religioasă. deci. a problematicii religioase şi a importante scrieri de filozofie a religiei. Se ştie că filozoful din Königsberg se întreabă. Prilejul adîncirii problematicii filozofiei religiei creştine. Altfel spus. tensiunea dramatică. în tensiune şi în unitate cu fundamente metafizice. ca şi asecerist de frunte sau membru activ şi cu funcţie al Federaţiei Franceaş a Asociaţiilor Creştine Studenţeşti. în culegerea de faţă. acele „judecăţi sintetice" sînt tocmai dogmele creştine (vezi. Blaga-Rădulescu-Motru. doar trei aspecte: unul de ordin epistemologic. imperialiste". în baza unei „cunoaşteri spornice". Mircea Vulcănescu adînceşte problematica religioasă printr-un demers epistemologic de tip clasic kantian. 11 . într-un alt exemplu—care. atitudinea. cînd — prin oficializarea unei singure ideologii. Dar n-am citit încă un studiu de sinteză asupra acestor polemici. de la cele ale sfinţilor părinţi la cele clasic-f ilozofice ori ale unor filozofi contemporani. împreună cu alţi tineri ca Paul Sterian. Paşti. trebuie ţinut seama de vastele lui cunoştinţe. Iar atitudinea lui autentic creştin-ortodoxă s-a manifestat îndeosebi prin participarea la campania de presă din iarna şi primăvara lui 1929.. Nicolae lorga—Mircea Eliade. sub acest aspect. tolerarea celei religioase şi lupta aprigă împotriva celei „burgheze. e mai mult decît un caz —.rărea viziunii vulcănesciene. altul priveşte convertirea unei polemici personale într-o confruntare de idei şi al treilea privitor la cunoaşterea şi la participarea la viaţa filozofică şi religioasă a Parisului din anii '20. Sandu Tudor ori George Racoveanu şi sub îndrumarea lui Nae Ionescu pe „chestia Pascaliei". în continuare. încă şi cu o bună deschidere şi înţelegere către alte modalităţi creştine. de trăirea. Sînt clasice cîteva polemici. cu al lui Eon dogmatic. îndeosebi pînă prin 1963 — „lupta ideologică" este monolog. apărut în „Scînteia" ? Şi. Mircea Vulcănescu trece cu uşurinţă şi necesar de la o răfuială personală la polemica de idei. spiritul viu. cu cine să polemizeze Poetul. îi este oferit lui Mircea Vulcănescu de un ciclu de conferinţe organizat în cadrul Căminului studenţesc „Sf. fire accentuată prin experienţa trăită în urma „accidentului de la Pasărea". dusă prin Cuvîntul împotriva Sinodului. nu polemică. cu al său Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei. speculative de genul celor elaborate de Platon (vezi şi aducerea lui Platon spre viziunea religioasă. Camil Petrescu — Lovinescu sau cea în jurul lui Nu al lui Eugen Ionescu. de buna lui înstăpînire a limbaj jului filozofic şi a celui teologic. ca şi clasica iconografie Platon şi Sibilele de pe zidurile exterioare — nu şi interioare ! — ale unor mînăstiri din Nordul Moldovei ori ale unor biserici din Gorj). încă şi lucrări de interpretare. fără îndoială. detaşez şi prezint succint. a datei prăznuirii Sf.) Chiar şi atunci cînd intră într-o polemica. Se ştie că una dintre caracteristicile esenţiale ale vieţii spirituale din România interbelică o constituie. nu dialog. convingerea creştina a lui Vulcănescu. moderni sau chiar contemporani. Este o modalitate pe care n-o realizează etapa de după 1948 (cu excepţia disputei în jurul protocronismului). încă de la începutul Criticii raţiunii pure.. de ce Blaga să-i răspundă Apostolului Pavel la articolul Gnoseologia mistică a lui Lucian Blaga. 10 înfăptuită de teologi medievali.). îndeosebi ale celui ortodox. (Vezi textul conferinţei „Posibilităţile filozofiei creştine". unul care a meditat îndelung. (Căci ce putea să-i răspundă Arghezi lui Sorin Toma. în toamna lui 1940. apărut în 1957 în „Cercetări filozofice" ? !) Istoriografia noastră literară (şi mai ales cea filozofică) n-a pus suficient în lumină spiritul polemic manifestat din plin în etapa interbelică. pe Lucian Blaga. de pe alte poziţii metafizice şi epistemologice. cum trebuie ţinut seama şi de sensibilitatea. Augustin" din Bucureşti. îndeosebi ideologice. de studiile publicate de ordin filozofia sociologic ori cultural-istoric. lâ diversele înţelesuri ale gîndului religios. de comentarii biblice. mai exact spus. polemic cu care au fost dezbătute cîteva problematici culturale. cum de sînt posibile „judecăţile sintetice apriori" ? Iar în cazul filozofiei creştine. a izvoarelor—Biblia si tuîndu-se în primul plan. Dan Botta—Lucian Blaga. dogme aflate în dialog. Din ansamblul unei asemenea determinări şi cel al caracteristicilor viziunii vulcănesciene asupra religiei. ori elaborate de René Descartes sau de Leibniz. cu neică Nimeni ? ! La fel cum. care au fost descrise mai în amănunţime : Tudor Arghezi — Ion Barbu. în spirit naeionescian.

an VII.4. Mircea Eliade. Cum rîndurile mele au scopul de a călăuzi pe cititorul de azi către texte ale lui Mircea Vulcănescu.. polemica dintre Mircea Eliade şi George Racoveanu. Ludo sau Belu Silber. 25 august 1934. iudaism şi..5 august 1934. 221. (Vezi cum şi-au sfîrşit zilele unul sau altul dintre polemişti — de la Sebastian şi Nae Ionescu. cît Prefaţa lui Nae Ionescu. amplificat şi prin polemica în jurul Prefaţei lui Nae Ionescu. 3. 215. sînt deosebit de activi „feciorii lui Nae". La ea participă şi Sebastian. an VII. încă. dar nu suficient de bun cunoscător (pe atunci) al cîmpului pe care se-nfrunta cu „adversarul" său. era o polemică pe o temă teologică între absolventul Facultăţii de filozofie. p. în schimb. Anul 1934 este — pentru istoria noastră spirituală — an de „ruptură" ideologică. în Credinţa. sau T. să recunoaştem. Pandrea. EI angajează discuţia îndeosebi în planul teologicului. p. nr. trecînd de la cazul lui Iosif Hechter la acela al lui Iuda şi. 347. asupra modalităţii de manifestare şi-au pus prea mult pecetea tipul (şi forma concretă) de personalitate ale polemistului. titlurile polemicii dintre cei doi adepţi ai directorului Cuvtntului: Mircea Eliade. Polemica stîrnită de cartea lui Sebastian şi de Prefaţa lui Nae Ionescu este îndeosebi una de idei. în Vremea. pînă la Eliade. Eliade nu mai continuă. 12 dar nu şi Nae Ionescu. l-au determinat pe Vulcănescu 13 . mai ales acest model al lui Nae Ionescu şi unele precarităţi. şi diverse poziţii risipite prin lucrări ale altora (jurnale. Cred că. nr. Teodorescu-Branişte. în vreme ce combatanţii doar o trăiau — dar mai toţi erau conştienţi de demnitatea. cum îi numea Andrei Şerbulescu (Belu Silber).. an II. nr. „O ultimă lămurire". (Ca să nu mai vorbesc. făcîndu-1.. nr. Şi-atunci.23 august 1934.22 august 1934. Efervescenţa se amplifică în cafenea. an II. Desigur. nr. 352. 218. p.. aflată în tensiune cu romanul lui Sebastian. 216. cît şi întrucît se dezbătea o problematică teologică de mare angajament. sau: ce n-a înţeles d-1 Mircea Eliade". an VII. 26 august. „Iudaism şi antisemitism. „Creştinism. Belu Silber. prin poziţia faţă de ele a lui Sebastian din Cum am devenit huligan. al trăirii pe viu —. Căci angajarea lor era. îndrăzneală". în schimb. pe o idee sau pornind de la o idee —. a realităţii spirituale a vremii. 3. romanul. p. a ideii-convingere. „Creştinism. George Racoveanu. Mircea Eliade. în Vremea. Sînt de invidiat cei ce-au trăit nemijlocit un astfel de spectacol — cu manifestări ce ţin de dramă. al iudaismului. p. necesară unei mai bune înţelegeri a faptelor. 3. nr. an II. intervine în polemică şi Mircea Vulcănescu.29 august 1934. 7. deci. cu Prefaţa lui Nae Ionescu). a. prin titluri. George Racoveanu. cît mai degrabă se „răfuiesc" între ei — ceea ce. face ca spectacolul să fie şi mai tensionat (şi mai interesant. iudaism şi. 5. doar că. p. în presă. 3. în Credinţa. (E nevoie să mai repet că ea este în jurul cărţii lui Sebastian şi al Prefaţei lui Nae Ionescu ?) Iată. şi 2) o cunoaştere ceva mai bogată a angajării polemice — şi deci posibilitatea unei mai adînci înţelegeri a tensiunii. nr. Racoveanu sau Mircea Vulcănescu. una de viaţă şi pe moarte a uneia sau a alteia dintre idei. atît ale lui Eliade cît şi ale lui Racoveanu. 195. George Racoveanu. de comedie.). în Credinţa. dar şi de tragedie. După disputa — vreme de un deceniu şi mai bine — în jurul „tinerei generaţii" (a nu se confunda cu generaţia tînără). 3. atît din spirit cavaleresc (de tip medieval. memorii. nr.Astfel de polemici au fost mai degrabă interpersonale—desigur. aşa cum procedase şi Nae Ionescu în prefaţă. critică ş.22 iulie 1934. avem cel puţin două avantajér 1) cel al relativei detaşări. în Vremea. numai reamintesc aci. de aci. poate că cea mai vie polemică a stîrnţţ-o cartea lui Mihail Sebastian De două mii de ani. De fapt. cei de azi — conjugate cu neajunsul autenticităţii.29 iulie 1934. în grupuri de prieteni. Doar că aceşti „feciori" se luptă atît cu I.) Cititorul de azi are la îndemînă cărţile lui Sebastian (desigur. absolvent al Facultăţii de Teologie şi un bun cunoscător al specialităţii sale. dar amintesc. desigur). cu experienţa şi studiile din India.. „O problemă teologică eronat rezolvată. punctul de pornire —Jn acest caz — se află chiar în această prefaţă. îndrăzneală". în acelaşi timp).) Iar noi. Preliminarii la o discuţie". nu atît cartea. „Creştinătatea faţă de iudaism". îi lipsesc texte de bază chiar ale lui Eliade sau Belu Silber sau Racoveanu. în fapt. sau le cunoaşte numai indirect. ¿ 3 Ajuns aici.iţtorică a faptului spiritual pe care îl trăiau. de „avantajul" cunoaşterii deznodămîntului dramei. 349. p. totuşi.

1-a lăsat să aibă-n grijă . de fapt. 227.. la o mare problemă. mai tîrziu. calul Iancului Jianu. încît. aceea a mîntuirii creştinului. Apoi. în acelaşi an 1934v. an II. sub titlul. uneori ai impresia că Racoveanu a existat doar ca pretext. C. Creştinul în lumea modernă s. Format într-o familie de buni creştini. cu o accentuată curiozitate pentru ritualul religios încă din copilărie. Posibilităţile filozofiei creştine. nu ştiu de ce n-a publicat acea scrisoare (azi se află tipărită în „Jurnalul literar". 2 septembrie 1934. prins eu însumi de jocul polemicii de la începutul textului. o situase de la început Nae Ionescu şi încerca s-o menţină înfocatur adept Racoveanu).răspunzînd Iui I. r Racoveanu şi Vulcănescu au rămas pe mai departe buni prieteni. 225. sub influenţa cursurilor de filozofie a religiei ale lui Nae Ionescu—Mircea Vulcănescu se deschide. chiar ca formă. către trăirea religioasă a lumii şi către filozofia religiei. prin contact strîns cu Federaţia Universală a Asociaţiilor Creştine Studenţeşti (în august 1925 participase la Congresul Federaţiei Universitare Internaţionale pentru Societatea Naţiunilor. traducere făcută de D. iar cea cu Maritain era pe calea creştină cu încărcătura filozofică adecvată. aşa cum le stă bine unor veritabili polemişti de idei. de la care pleacă — vezi şi subtitlul —. întîlnirea cu Berdiaev se făcea pe aceeaşi |>oziţie ortodoxă. El nu-1 uită pe Racoveanu.. Un fapt de seamă al acestui moment spiritual este contactul nemijlocit cu cîteva personalităţi ale filozofiei creştine. pentru toată viaţa. de pe lîngă Biserica Ortodoxă română din capitala Franţei. însă de la una ortodoxă către una catolică tradi15 14 . Mircea Vulcănescu se hotărăşte să înalţe polemica în planul ideilor (acolo unde. El concepe — cel puţin în anii '20 — spiritualitatea îndeosebi ca viaţă spirituală religioasă.să intervină în dezbaterea publică. Mai întîi. noiembrie 1991-ianuarie 1992 şi adunată în culegerea de faţă). Public. încă şi către filozofia contemporană. către istoria raportului. Şi atunci. cu aplecare specială către filozofia religiei şi către teologie. Mircea Vulcănescu — aflat în vacanţă undeva îţi j provincie — îi scrie o scrisoare (publică — aşa cum scrisese şi o cronică despre Isabel şi apele Diavolului.. mare lucru — la „Condamnarea silii Origen" — adică la o aleasă personalitate teologică şi. Vulcănescu trece de la „Răspuns la un răspuns" — tidu care nu spune. 5). dintre care la loc de frunte se află Nicolai Berdiaev şi Jacques Măritam. sau că. care n-a coborît în polemică! Aşa cum Vulcănescu a făcut-o — tot pentru Nae Ionescu. al unui cerc interconfesional de studii religioase. apărută în Cuvintul în toamna lui 1930) Iui Mircea Eliade. Dar Mircea Vulcănescu nu se dă bătut şi replică prin „Răspuns la un răspuns" — pe care nu ştiu de ce nu 1-a publicat atunci. în desfăşurarea raţionamentului. (Spun asta. nr. Totodată. care se delimitase faţă de Nae Ionescu. Doua tipuri de filozofie wedievală (mgusXÂriismxA şi tomismul. dar. cu adîncire către filozofia neotomistă. pp. a.. aci se opreşte disputa. 6). Presupun că n-a fost mulţumit de propriu-i text. 5 septembrie 1934. a dialogului şi a tensiunii dintre metafizică şi religie. cei trei: Eliade. una dintre trăsăturile personalităţii lui Mircea Vulcănescu — s-a spus în mai multe rînduri — este profundul lui spirit creştin-ortodox. astfel. în realitate. Brucăr la obiecţiile aduse de acesta introducerii la traduce(•ea Criticii raţiunii practice a lui Kant. el a intervenit şi pentru a nuanţa. Mircea Vulcănescu îşi continuă căutarea şi formarea spiritual-religioasă în cadrul unui cerc de studii religioase şi sociale al studenţimii române. nr. a îmbogăţi conţinutul prefaţei lui Nae Ionescu. „Pentru lămurirea lui Mircea Vulcănescu. m care parcă insistă prea mult asupra unor aspecte fenomenale şi îi dă prea multă atenţie lui Racoveanu. Aflat la studii de doctorat la Paris între 1925-1928. an II. Mircea Vulcănescu intră în polemică directă cu George Racoveanu şi publică „O problejnă teologică eronat rezolvată ? sau ce nu a spus d-1 Gheorghe Racoveanu" (în Credinţa. şi totodată. 3. de la Paris) sau conferinţele Paradoxele vieţii spirituale. Sînt cunoscute studiile sale Logos şiEros în metafizica creştina. Austria). Amzăr si Râul Vişan. Aşadar. pp. 3. noul bogos!ov" (tot în Credinţa. asupra cărora meditează încă din 1927. Racoveanu îi răspunde curînd şi pu suficienţă. în 1927 este delegat la Congresul de la Aigen.) Mircea Vulcănescu are o bună deschidere către fundamente metafizic sistematice.

S. nemijlocită. văi şi munţi de plete. a ortodoxiei: are chelie şi totuşi are plete. fj Şi-i frumQS ca un urs. iar cojile le aruncă în capul lui Berdiaev. R.) Maritain seamănă leit cu Hristosul lui Leonardo din Cina cea de taina: are bărbuţă. ale anilor '90 şi întrucît unele au rămas inedite pînă de curînd. bineînţeles) comoara ortodoxiei şi a catolicismului. aseceristă de frunte (căreia unii dintre asecerişti îi spuneau chiar „căpitan"). Cugetarea lui deci e blondă (subtilă) iar bărbuţa e tinichea de coadă (teologia tomistă). vezi scrisoarea din culegerea de faţă. iar Maritain s-asurcat în vîrful pomului şi sparge nuci şi le mănîncă miezul. datată 28 februarie 1927^în care descriere intră. O R. Poţi să-ţi închipui că noi. Ele ne ajută să înţelegem mai'pine atît ce a fost acel A. dar n-aveam o mărturie expresă. Aceste scrisori depăşesc cu mult cadrul unor informări personale. ca rumâni te sîntem. dar veşnic în echilibru. i-a dat cu tifla. prin hereditatea noastră. Axente). Maritain pretinde că d-aia e atît de uleioasă cugetarea lui Berdiaev^ şi a tuturor ortodocşilor. îi avem şi pe unul şi pe altul în noi". Dar Maritain. Dar pas de-1 prinde pe acrobat. C. S.ţionalistă. natural ca ursul şi greoi. mă fraţilor. 17 16 . întrucît textele erau risipite prin publicaţii ale vremii interbelice ori. adică Mircea [Vulcănescu] şi eu. căci filozoful francez este o figură de seamă a neotomismului. trei ltmi ale vieţii celei ce a fost Jenica Costin Deleanu (n. îi replică Berdiaev lui Maritain şi Sfîntului Toma din Aquin. — Prea sîhteţi acrobaţi. cît şi cum s-a format ca personalitate Mircea Vulcănescu. am identificat şi cîteva scrisori ale lui Mircea Vulcănescu şi ale lui Paul Sterian. şi i-am privit tot cu atîta dragoste şi plăcere şi pe urs şi pe acrobat. către cei ce la Bucureşti le urmaseră în conducerea A. citisem diverse afirmări. zicem şi hăis şi cea taurului cugetării noastre. că e prea plină de mierea culeasă de albinele mistice pe plaiurile transcendente ale celuilalt tărîm. desigur. dar are voce mieroasă şi cugetare de miere şi suflet tot atît de dulce. avu cuvîntul din urmă: adică. mai recent. Şi toţi au rămas aşa. Despre contactul lui Mircea Vulcănescu cu personalitatea filozofică cea mai cunoscută a neotomismului ştiam. desprinsă dintr-o scrisoare (inedită) către Aram Kassargian. munte de plete. cerul. (Un cerc biblic la ruşi. coroană de plete. condus de Berdiaev. corelarea cu viziunea filozofică generală a lui Vulcănescu.. Pentru o mai adecvată înţelegere a ei. înconjurînd ţeasta lucie sub care ascunde un crater: si are si «un cioc mare cît o barbă. ca mai înainte: Berdiaev s-a întors la stup şi la miere. precum şi cu viziunea sociologică şi cea etică este strict necesară — corelaţii care. auzisem. Caută şi vei găsi — şi am găsî?î Era în ultimele două.-ului. expediate din Paris. cei doi uriaşi cari poartă pe umerii lor (în ţeste. Iar pentru reacţia spontană a lui Mircea Vulcănescu în faţa marelui neotomist. adică reflectează. intitulată „Jacques Maritain — gînditorul şi artistul". cu ideile din studiile de istorie a filozofiei universale ori de filozofie românească. a alergat după el. Şi biet Berdiaev. iată aci şi relatarea altui ortodox român. cît mai degrabă de atragere a atenţiei publice şi a profesioniştilor asupra ei şi defixarea unor cadre. desigur. Pentru a îmbogăţi descrierea entuziastă făcută — sub impresia puternică a momentului — de Mircea Vulcănescu. şi ceva din modul personal de a vedea lumea şi cele sfinte al poetului şi omului Paul Sterian: „I-am auzit şi văzutpropriis sensibilis pe Berdiaev şi Mjţ" ritain. fiindcă. nu se pot face într-un cuvînt înainte introductiv. Nici acest cuvînt înainte nu are rostul unei temeinice introduceri către viziunea lui Vulcănescu asupra spiritualităţii şi a fenomenului religios. Pînă în prezent nu s-au scris studii de analiză a gîndirii vulcănesciene în problematica filozofiei religiei. Int£o arhivă pşy^ trată cu sfinţenie — demnă de numele lui Paul Costin Deleanu (directorul Ideii Româneşti şi al Axei) —. a unor împrejurări şi a unor coordonate generale ale acestei viziuni. Berdiaev e însăşi contradicţia permanentă. e blond si ochii^i sînt albaştri. tocmai fiindcă-i acrobat. Maritain a vorbit despre creaţie.

Destinul lui Mircea Vulcănescu si ca filozof al religiei de-abia de-acum poate începe. Paşti. Căci o serie de studii privitoare la raportul dintre filozofie şi religie nu au fost preluate în culegerea de faţă. aceea a anilor '20.". ca: „Spiritualitate". Conţinutul studiilor care ţin de filozofia religiei este necesar să fie corelat cu conţinutul unor studii de filozofie sistematică ori de istorie a filozofiei. Sînt şi cîteva articole de atitudine religioasă faţă de o anume problematică aflată în dezbaterea ideologică a momentului spiritual interbelic.. (Sperăm ca pînă la sfîrşitul anului calendaristic să apară şi Şele cu conţinut economic .. faţă de o lucrare ori un personaj al vremii sau chiar faţă de Sf. Şi se pot oferi multe alte exemple.1996). din vremea studenţiei bucureştene ori a studiilor de specialitate pariziene. or.. precum se ştie. MARIN D I A C O N U NOTĂ PRIVITOARE LA EDIŢIA HUMANITAS Continuăm editarea integralei tematice a lucrărilor lui Mircea Vulcănescu cu scrierile cu conţinut religios. privitoare la data prăznuirii Sf. „Filozofie ştiinţifică...) Majoritatea scrierilor din culegerea de faţă. Universitate şi ortodoxie". tomismul şi a&igustinismul. cu intensitatea ideatică şi cu extensia spaţială cea mai mare o constituie lucrările ce se circumscriu cadrului general al filozofiei religiei.1995. cînd avem si această carte pe masa la care citim şi medităm.. tipuri care sînt. îndeosebi din etapa primei tinereţi. Unele scrieri ţin de publicistica religioasă. la începutul anului 1929. Sinod. un studiu ca „Ideea de Dumnezeu în filozofia Tomei din Aquino" este în prelungirea. Astfel că n-am preluat nici alte articole. în adîncirea ideatică a problematicii din „Două tipuri. 1992. sau „Existenţa concretă în metafizica româneas19 . incluse în alte culegeri tematice. Aşa este amplul studiu „Două tipuri de filozofie medievală". „Noua spiritualitate" (înţeleasă îndeosebi ca spiritualitate religioasă). îndeosebi în cele trei părţi ale Dimensiunii româneşti a existenţei (Editura Eminescu.

. Lucrările adunate aici au fost fie studii. în colecţia „Carte cu semne" (pentru care a şi revăzut textul tipărit al studiului) (1932). La alcătuirea actualei ediţii am lucrat cu întreg materialul din arhiva Mircea Vulcănescu.). fie răfuieli în scris. am găsit o 20 bună înţelegere la Doamna Măriuca Vulcănescu. a numărat pînă la zece. Ediţia are|| jo cronologie ffcrestrînse note. Aşa cum l-am cunoscut (Editura Humanitas. iar cele ale editorului. de practica editării culegerilor vulcănesciene apărute la Editura Eminescu în anii '90 (trei volume de filozofie si critică culturală si încă două de sociologie). la fiecare scriere). „Cursurile de filozofie a religiei" din cartea Nae Ionescu. numerotate cu cifre arabe pentru fiecare scriere.). a vrut să tipărească o carte sau alta de filozofie a religiei. data. Doamna Mărgărita Vulcănescu. citate. 1992). de norme interne practicate de Editura Humanitas — aşa cum am conlucrat şi la culegerea De la Nae Ionescu la „ Criterion (Editura Humanitas. la sărbătorirea centenarului naşterii lui Mircea Vulcănescu ! K 25 ianuarie 2004 M. preluate de la ediţiile „clasice" ale Editurii Minerva din anii '60. interesul predominant fiind acela al editării. Din presa vremii aflăm despre proiectul de a publica o carte cu titlul Logos şi Eros în metafizica creştină. '80 şi de la începutul anilor '90. 2003). a apărut o primă culegere a scrierilor religioase... eventual. în împrejurările surîzătoare ale anilor '90. nu şi la conţinutul ideatic al scrierii vulcănesciene. împrejurări. pe care mi 1-a pus la dispoziţie. căreia îi mulţumesc şi prin înscrisul de aci. şi — după ce au fost scrise şi.. altfel gîndit de Vulcănescu în spiritualitatea românească)^ sau. am consultata© pentru ediţia de faţă (fără a împărtăşi şi deschiderea religioasă a editoarele. D. La fiecare lucrare am menţionat. Ele sînt deliberat voite mai degrabă note şi comentarii privitoare la personalităţi. Această parte introductivă a fiecărei note este urmată de note propriu-zise. îndeosebi în Viaţa Româneascăori în Jurnalul literar (meiîţiuni care se află în note. cum se zice — le-a abandonat sertarului. cel al „slăvirii" Autorului şi nu cel al „lustruirii" editorului. Mircea Vulcănescu însuşi. dar de care n-a uitat atunci cînd şi-â alcătuit lista scrierilor proprii. alcătuită de Dora Mezdrea în baza textelor din arhivă puse la dispoziţie de Măriuca Vulcănescu. să deformeze) Gîndul Autorului cu indicaţii ale editorului. încă din vara lui 1981. locul şi împrejurarea în care a fost scrisă. cu adăugiri în 1945 sau 1946. în 1996. cu aleasă amabilitate. note privitoare la împrejurări. fie conferinţe rostite — pentru care a elaborat ample manuscrise —. şi prin această culegere. soţia Gîhditorului. pentru valorizarea viziunii lui Nae Ionescu din prelegerile de filozofie a religiei şi din unele articole religioase. să nu^Se sacrificată problematica religioasă în altarul filozofiei. norme „clasice" ale editării critice. . Notele autorului — ca si la celelalte volume — le-am indicat cu steluţe (*) şi le-am dat în'subsolul paginii cu trimiterea. în decembrie 1940... în anii '30. articole tipărite în vreme. Am reluat totuşi cîteva studii si articole din alte volume. iar de altundeva aflăm despre un proiectat volum Bunul Dumnezeu cotidian (1932).. precum şi eventuale (re)publicări. al punerii laîndemîna cititorului a textului vulcănescian şi al ajutorării cititorului. le-am grupat la sfîrşitul culegerii. Desigur. culegerea are titlul Posibilităţile filozofiei creştine şi s-a publicat la Editura Anastasia.. ca să nu interfereze (şi. expresii în limbi străine. în ultimii 15 aîii. Alese mulţumiri adresez conducerii Editurii Humanitas si minunatului colectiv editorial pentru participarea. La transcrierea şi îngrijirea textului am ţinut seama de: forma textului vulcănescian. pentru ca acest volum (şi conţinutul lui de idei) să nu fie frate vitreg al celorlalte. variante în manuscris etc. cu sine ori'tfK altul.. Am optat pentru această formă. în note. tipărită ori rostită. personalităţi ori personaje.. '70. vezi capitolul II.că" (cu clasicul concept de Dumnezeu. O bună parte din scrierile inedite au fost tipărite în anii '90. în colecţia „Filozofia creştină" (cu 231 p.

LOGOS ŞI EROS ÎN METAFIZICA CREŞTINĂ T rfen I. dar zvînturaticului filozof german Max Scheler.de raporturi între cei doi termeni. momentului activ. practic. dar care a sfîrşit. Dacă ar fi să urmăm pildei genialului. al sensi$|Uităţii şi al acţiunii. caracterizat prin supremaţia momentului cunoaşterii asupra momentului simţirii şi al acţiuifii. Răsăritul este preocupat mai ales de întrebările culminante ale speculaţiei creştine. cum ar fi dogma trinitară şi cea christologică. ar trebui să începem prin a distinge din capul locului între un tip răsăritean. într-o poziţiune originală antropologică situată în afara filozofiei teiste. > Privire istorică Aşezarea istorică a chestiunii ne-ar impune o cercetare a diferitelor poziţii pe care le-a adoptat cugetarea filozofică de-a lungul vremei. TIPOLOGIE ISTORICĂ Problema raporturilor dintre logos şi eros în metafizica creştină poate fi privită din două puncte de vedere: sistematic si istoric. în chip neîndoielnic. în ce priveşte relaţiunile dintre dragoste şi cunoaştere. decepţionat şi de acesta. teoretic. care subordonează momentul speculativ. protestant convertit o vreme la catolicism. aşezat prin urmare într-p poziţie deosebit de priincioasă pentru a-şi da seama de diferitele tipuri posibile. 23 . din înseşi temele mari care frămîntă cugetarea creştinească din Răsărit şi din Apus. Deosebirea aceasta tipică iese la iveală. care toate se referă la întrebări asupra fiinţei şi firii lui Dumnezeu în legăturile sale cu lumea. în vreme ce Apusul e preocupat mai mult de controversele privitoare la întrebările ce izvorăsc . şi un tip apusean de înţelegere a acestor raporturi.

prin urmare. în consecinţă. mbirii înţeleasă ca universală milă la indieni. Dragostea nu mai e aci întînirea cu altul. b) Tipurile apusene. simţirea unui lucru fragmentîndu-se întotdeauna în analiza unui gînd. se regăseşte mai ales în filozofia religioasă a Apusului protestant de după Kant. Cunoaşterea e înţeleasă ca o adîncire în fiinţă. dimpotrivă. Cel dintu tip. După cum se vede. de la noi şi»de aiurea. un avînt al celui ce se lasă în lipsă către ceea ce i-ar putea aduce îndestulare. pe care intelectul abstract n-o poate da. dar care e mult mai adîncă şi mai veche . dimpotrivă. şi prin el în toată cugetarea „modernistă". ca o întoarcere a părţii la întreg. ca un contact direct cu ceea ce este. se regăseşte. în concepţiunea elină. nu mai e intuiţiune. ca un fapt moral. sau la un Juan de la Cruz . a) Tipurile răsăritene. subordonare atîf'de pregnantă în formula cunoscută mai ales de la pozitmşti. fundează şi susţin poziţii ale metafizicei creştine. de trecere peste sine. misticul se simte cuprins de foc şi arde înflăcărat de o lumină nematerială. în vreme ce. Dintre tipurile apusene: cel mistic creştinesc se regăseşte în formele lui cele mai înalte la o Tereza a Carmelului. şi al lui Poros : rege. va fi un instrument de depăşire. ca o trecere de la fiinţă la nefiinţă (în termeni aristotelici). cum ar fi dogmele privitoare la Biserică. Numai că aci dragostea nu mai joacă un rol de sentiment. tipul moralist.din activitatea omenească. spre a lua contact cu plinătatea neschimbătoare a lucrurilor care sînt cu adevărat. un mijloc de cunoaştere adîncă. a acelei nevoi de plinătate. îi corespunde. ca o trecere peste legăturile fiinţei. în speculaţia răsăriteană sub forma acelui suspin universal al firii după mîn1 •tuire. deoarece îi lipseşte intuiţiunea nesfîrşitului. ca şi cele dintîi. Al doilea tip. ca o depăşire a aparenţelor înşelătoare. în tipul apusean. în tipul grec. nu e decît un mijloc de dezrobire. în tipul indic. pentru care dragostea. ar trebui să mai deosebim două subtipuri: tipul elin şi tipul indic. de simţire. deşi se dezvoltaşi cresc pe tărimul filozofiei în genere. în noaptea neagră a necunoştinţei. ci hotărîre. un suspin după plinătate. subordonează cunoştinţa acţiunii. e contactul (Brect cu existenţa. într-un asemenea tip. care e fiul Peni^: sărăcia. tipul indic. Deosebirea între aceste două tipuri arice nu stă în raporturile dintre dragoste şi cunoştinţa propriu-zisă. căreia vine să-i răspundă darul de sine al lui Dumnezeu: întruparea. ca o contopire cu marele tot cosmic. necesitatea dragostei izvorăşte tot dintr-o deficienţă a gîndirii şi tot dintr-o necesitate de depăşire a cunoaşterii si de adîncire în fiinţă pe căi extraintelectuale. caracteristic pentru toată mistica autentică apuseană — aceea care răsăriteanului îi apare todeauna senzuală —. dimpotrivă. la predestinaţie. înţeleasă ca un instrument al cunoaşterii-eliberare. dimpotrivă. stă ca o presupunere fundamentală la temelia întregii vieţi ascetice din Răsărit. Astfel. pentru care iubirea e subordonată cunoştinţei şi în care iubirea nu e decît o cale. a prevedea pentru a putea". în wncepţia indiană. cu acel to ontos on . şi un tip mistic. In tipul celălalt. dar plină de evidenţă. dar milă înţeleasă nu ca dragoste de altul. am putea de asemenea distinge două subtipuri: Un prim tip. In tipul mistic apusean. spre deosebire de Apus. la har şi la îndreptăţirea omului şi a purtării sale faţă de Dumnezeu şi lume. acel eros platonic. Fiecare din aceste două tipuri se regăseşte în metafizica răsăriteană a creştinismului. un instrument. faţă de care lucrurile nu sînt decît stavîi. In cadrul tipului răsăritean. de simţire a unor realităţi la care nu se poate ajunge decît trecîndu-se peste gînd. de depăşire a tuturor celor de dincoace. dragostea apare ca o cale de depăşire a inteligenţei. al filozofiei platonice. şi aceste două tipuri de relaţii. ca o preţuire a existenţei săvîrşită printr-o operaţiune liberă. în tot. abundenţă. ceea ce se capătă prin dragoste e intuiţiunea existenţei. ca o valorificare. de nimicire a eului propriu şi de contopire în suferinţă. celălalt. ci în modul însuşi de înţelegere al cunoştinţei si al aşezării acesteia în faţa existenţei. dincolo de orişice simţire şi orişice conţinut gîndit. 4 5 1 3 24 25 . iubirea. de o prezenţă minunată şi tainică. de nemărturisit. în tipul care. nici discurs. unde asceza are funcţii netăgăduit active. ci ca povară a existenţei indMduate despărţită de întreg. moralist. cunoaşterea e concepută ca o dezrobire. autonomă. a subiectului agent. ca un mijloc de gustare. ci apare ca o atitudine voită a subiectului în faţa existenţei. pe care l-am putea numi moralist. în vreme ce în tipul elin va fi. plinătate. înfiptă în inima întregului Apus: „A şti pentru a prevedea.

în anume împrejurări. iar asceza este un instrument de depăşire către dincolo. între aceste patru tipuri. vom încerca să atacăm problema sistematic. Logos şi Eros se îmbină. la El. de pildă: ce e dragostea ?. II. Singur tomismul menţine în catolicism cumpăna în favoarea intelectualismului. dar la limită e tot simţire. conştienţi de încercările înaintaşilor şi de greutăţile ce staii înainte. Iată ce ne descoperă încerj carea de determinare tipologică a relaţiilor dintre dragoste şi . cu absolutul se capătă dincolo de căi. ce rost are dragostea în descoperirea adevărului şi ce rost are adevărul în dezlegarea puterilor iubirii ?. c) Relaţiile dintre tipuri. De aceea. nefiind unul şi altul decît firea şi făptuirea unuia şi aceluiaşi chip. dar dornici de a afla nu cum au gîndit alţii. ca şi cum toate poziţiunile ar fi egal îndreptăţite pentru un creştin. aşa cum le întîlnim în istoria spiritului european. ] iar contactul real. Toate acestea ar fi de dezvăluit. dar pe dos. Că e vorba ] de metafizicile laice ale unor Kant sau Bergson. cu toate aceste căi de depăşire ce ne stau la îndemînă. Numai că. pot totuşi. cu varietăţile lor. fireşte cu bogate întregiri şi amănunte.1 templativă peste momentul acţiunii. prin trăire extraintelectuală. sau că e vor.] tivă în absolutul pe care intelectul nu-1 cuprinde. în ce fel subiectul gînditor şi agentul iubitor se depăşesc sau nu se depăşesc pe ei înşişi prin dragoste şi cunoştinţă ?. iar cunoaşterea momentul contactului. atît gnoza cît şi mistica sînt cş$ de contact intuitiv. în acelaşi . sîntem sortiţi să rămînem închişi în noi sau să ne întregim în celălalt ?. arătarea a cine este Celălalt şi a felului în care se petrece această mişcare către noi. dimpotrivă. în tipul apu. iar „moralismul" ca aceeaşi sinteza.cunoaştere. sau Ignaţiu de Loyola. sau dacă efectiv ajung dincolo de noi pînă la celălalt ?. 26 lăsînd apoi pe cetitor să aleagă pe aceea ce-i convine. se poate găsi mai mult decît o singură co-j respondenţă. o împl&ire. cum ar fi. fiind ceea ce sînt. corelînfl du-le două cîte două. înainte de a ajunge la răspuns. arătarea.Patru tipuri de înţelegere a relaţiilor dintre cunoştinţă şi iubire: două răsăritene: unul ascetic. a) Enumerarea problemelor Ede la sine înţeles că întrebări de felul acelora ce se vor pune. cu alte cuvinte. Mistica apare astfel ca o sinteză afectivă a ascezei cu gnoza. fie că e vorba de tipul apusean. după cum intuire. cu alte cuvinte. întrebarea dacă cunoaşterea noastră şi dragostea noastră. ci nu gîndire. dacă ne-am fi propus să lămurim ceea ce au gîndit alţii despre aceste lucruri. adică un şir de întrebări ce se desfac unele din altele pe măsura dezlegării lor. ci ceea ce este. atît moralismul cît şi asceza sînt mijloace de depăşire. o depăşire şi o atingere. întrebarea cardinală dacă. întruparea. PRIVIRE SISTEMATICĂ Orişice întrebare sistematică presupune o problematică. ce-i cunoştinţa ?. fiecare implică. întrebarea dacă cunoaşterea noastră şi dragostea noastră sînt proiecţii ale propriului nostru eu. efectiv. O fi mistica depăşire a oricărui conţinut gîndit. şi două apusene: unul moralist şi altul mistic. altul gnostic. ca Blondei. Din punctul de vedere al subiectului.1 me ce în tipul răsăritean omul se depăşeşte prin trecerea con. enumerînd soluţiile lor. în vre.j ba de metafizica unor augustinieni notorii. arătarea împrejurărilor în care această trecere e cu putinţă: mişcarea Celuilalt înspre noi. e şi gnoza. prin inserţiune ac. dincolo. în zarea propriilor sale producţii. arătarea cum orişice teorie a cunoaşterii creştine şi 27 . spre a vedea daca şi ce putem răspunde. spre a j vorbi de contemporani numai. în vreme ce „moralitatea" este rînduirea trăirii în veac.I le cunoaşterii.j sean. cunoştiţfţa e momentul care trebuie depăşit. care-i criteriul adevărului ?. prin analogie. timp. să treacă dincolo de noi ?. Numai că gnoza e intelectuală iar mistica este afectivă. chiar în cadrul fiecărui tip găsim mai mult decît o simplă asemănare. Departe de noi însă acest scepticism sălbatic. dar cu ce preţ şi în ce condiţii ? Dar nu numai atît. dragostea fiind instrumentul 1 depăşirii. asupra acestui punct toţi sînt de acord. dacă ne-am fi propus să răspundem la întrebare din afară. sau că e vorba de un Pascal. Fie că e vorba de tipul răsăritean. a felului în care.

şi nici să arătăm în ce fel Tată si Fiu sînt două fete ale unei ace» » 1. un Ins substanţial. prin aceea că cea mai mare parte din problemele acestea. ci din acelea cu care fiecare se în. de asemeni. Ne e sarcina cu mult uşurată. e o dezvăluire proprie a Bisericii creştine. mărturiseşte Creştinul în Dumnezeu. adică cu faţa a doua a Ziditorului şi Ţiitorului. nu avem de-a face aici numai cu mişcări ale sufletului omenesc ce cad în resortul psihologiei. Logosul. spre deosebire de metafizica laică. de o asemenea prăpastie pentru gîndl 29 . deosebiţi în acţiunea lor. Stranie dificultate. o dezvoltare de sine stătătoare. care leagă răspunsul la întrebarea despre logos şi eros. Unul născut din Tatăl înainte de toţi vecii. Cuvîntul. Mai e si altceva: cuvîntul însuşi nu e. şi nici cum se poate face ca cele trei feţe ale Dumnezeirii să nu fie nici trei moduri ale ei. se întrupează. Nici trei feluri de a fi. sprijinită pe texte de netăgăduit şi pe credinţa nezdruncinată a Bisericii. Nu e locul aci să speculăm asupra naturii Sfintei Treimi. Dar nu numai atît. sînt sparte. neputin-J cioase şi potrivnice una alteia. Logosul. deşi închid în ele asemănarea acestui chip. mai mult. prin analogie. [pe] care le vom dezvolta aci. Pentru gîndirea creştină. iar lumea toată. cu lucrurile şi cu temeiurile ei. şi totuşi împreună lucrători şi de o singură fiinţă. în metafizica creştină. Dumnezeu e arătat şi apropiat ca Dragoste. nu este nici măcar un atribut al divinităţii. atotputernic. Dumnezeu iubitor. este Dumnezeu însuşi. ceea ce nu poate fi. pentru metafizica creştină. urcarea pînă la păcat şi descoperirea drumurilor care duc simultan către cunoaşterea adevărata şi către dragostea cu roadă.orişice teorie morală a acţiunii creştineşti îsi iau rădăcinile si sa referă în chip indiscutabil la întrupare. este un Chip. îşi ia chip asemănător nouă. este una din feţele Dumnezeirii. împreună părtaş la zidirea lumii. ci numai Unul în trei Feţe. nul sînt probleme de laborator. prin urmare. b) Presupoziţiile metafizice ale problemei în metafizica creştină » Eros şi Logos. nici trei moduri. agent şi suport al unor activităţi proprii. dar o singură Fire . expresie cu tac. Cuvîntul este mai ales acea faţă a Treimii care. un caracter particular acestei întrebări e mai ales consideraţia că. Caracterele specifice ale dragostei şi cunoştinţei în metafizica creştină. atoateţiitor sînt caractere ale divinităţii pe care le regăsim şi în alte metafizici. nu sînt decît produsele acestei Dragosti. E aci punctul cardinal care deosebeşte ideea creştină de28 leiaşi fiinţe. ci şi cu realităţi de ordin curat metafizic. u spre Dumnezeu de toate celelalte idei despre Acesta. ci trei agenţi efectivi. căci logos înseamnă în acelaşi timp mai mult decît „vorbirea" pură şi simplă şi mai mult decît „cunoaşterea gînditd (nous). adică Dragoste şi Cuvînt. Căci nu este şi nici nu poate fi vorba de Fiu fără Tată si nici de Tată si de Fiu. Nu e locul să arătăm nici de ce sînt trei. sînt întrebări care ar] cere. arătarea apoi a cauzelor pentru care şi dragostea şi cunoştinţa noastră. nici una dintre ele nu poate fi lăsată la o parte. întunecate. si nici de ce sînt trei fetele Dumnezeirii. adică. se răstigneşte pentru răscumpărarea lumii în zilele lui Pilat din Pont. locui să arătăm metafiziceste de ce nu sînt trei Dumnezei. îndurător în veac şi biruitor peste veac. creator şi ţiitor din dragoste al lumii şi răspînditor de har. vorba de relaţia dintre iubire şi cunoaşterea pură şi simplă. manifestarea unui temei sau rost. pentru că nesocotirea lor ar face însuşi sensul problemei neinteli-j gibil. Şi totuşi. de fapt: dragoste şi vorbă cu înţeles. Logosul este însuşi Iisus Hristos fiinţînd dinainte de veac. Nu e. Creator. o singură fiinţare şi o singură prezenţă. nici trei atribute ale lui Dumnezeu. în Duhul. în Biserică. numai o expresiune abstractă a „ temeiului" orişicărui lucru (nous). ci trei subiecte de acţiune. ci şi de relaţia dintre ea şi fundamentul raţional al existenţei. mai exact. pretutindenea de faţă. Dragostea e Dumnezeu însuşi.J tîlneşte în clipele sale adînci din viaţă şi ca atare este îndeajuns de pregătit să le înţeleagă. trei feţe. Ceea ce dă. Nu e o formulă sau un obiect formal prin care se explică lumea şi cele ce se petrec în ea. cu alte cuvinte. înţelesul exprimat. fără Duhul Sfînt. Nu este. Cuvîntul. în metafizica creştină. Cuvîntul e totuna cu Fiul. pentru răscumpărarea noastră. Cunoaşterea întemeiată. fiecare. dar trei Insi într-o sin> 7 ' » 6 gură Fiinţă. trei chipuri.

30 Gîndurile de mai jos asupra relaţiilor dintre dragoste şi cunoaştere nu stau. Aceşti doi termeni. Iar deosebirea de teologie stă numai în aceea că noi căutăm. iar celălalt obiect cunoscut. ci nu dialog steril. toate atribuie anumite caractere cunoaşterii. cu toate că ştii că nu poate fi ştiut prin tine.. De la definiţia celor>care consideră cunoştinţa ca o facultate de priză imaterială a realului în noi şi pînă la definiţia celor care. ca fiind dincolo de dragostea şi de înţelegerea noastră cea mai pură. Dar oricare ar fi aceste defi* niţii. adică nu dezvăluie firea termenilor celorlalţi.Cu totul altceva vor fi. Ceea ce trebuie avut în vedere este faptul că aceste asemănări..Altceva vor fi şi dragostea şi înţelegerea. Căci încordare pentru a capta ceea ce este. cunoaşterea şi iubirea omenească (nous şi eros) şi cu totul altceva vor fi Cunoaşterea) şi iubirea lui Dumnezeu: Logosul şi Indurarea. întrucît le socotim fundamentale. dragoste şi cunoaştere. pînă la formele cele mai rafinate ale raţionamentului analitic sau sintetic. adică efort propriu de gînd. prin urmare. . totuşi între ele există ol apropiere. pentru acea minunată şi cutezătoare proiecţie a euluilîn afara lui.j levante. cu toate că nu sînt decît filozofie. în noii şi la Dumnezeu. S-a băgat desigur de seamă acest lucru încă de la începutul acestui studiu. Problematica generală a cunoaşterii. la înţelesul cunoaşterii şi dragostei de acolo. care constituiesc două prezenţe deosebite. de altfel. oricît ar depăşi înţelesul dragostei şi cunoaşterii divine peste înţelesul dragostei şi cunoaşterii umane. o asemănare orişicît de depărtată. Dar ce e dragostea. dar numai pentru un efort de jpp în sus spre a le prinde. dacă nu ar fi o astfel de asemănare între cele ce rostim si cele ce însemnează cele rostite. care ne îngăduie să întrebuinţăm corespondenţa aceloraşi termeni. pe care vom încerca să le desprindem. şi ce e cunoştinţa ? 2. ar fi desigur un blestem să spunem că Dumne. Iar cele ce gîndim aci. nici nu am putea face. şi totuşi. încordare uriaşă spre a şti ceea ce nu poate să nu fie ştiut. j care pentru cunoaşterea şi pentru vorba noastră despre Dum. din care unul e subiect cunoscător. Plecînd de la cunoştinţa noastră. ca fiinţă. oricît ne-ar fi cu neputinţă ridicarea. doi termeni existenţial distincţi. definiţia de punctul de vedere al celui care defineşte. Ar fi o contrazicere în termeni. desigur. Logos şi eros. Prin urmare. fiind gînduri de creştin. Nu este nici o cunoştinţă care să nu fie cunoştinţă a cuiva despre ceva: de la simpla aprehensiune. 2. desigur. formează totuşi în cunoaştere un singur tot sui-generis: „cunoştinţa". lipsită de lumina învăţăturilor Bisericii. trecînd prin judecată şi concept. cu totul altceva nu vor fi! Oricare ar fi transcendenţa lui Dumnezeu si oricît de multă lipsă de comună măsură ar fi între dragostea şi cunoaşterea Iui si dragostea si cunoştinţa noastră. în primul rînd. temeiuri gîndite la întrebări la care ei primesc răspunsuri de-a dreptul im tradiţia-mamă a Bisericii. bineînţeles. aceste referinţe sînt irelevante. pe temeiul unei filozofii neutre. adicţ^ determinate negativ. ce gamă de poziţii nu întîlneşte cugetarea pentru definirea unui aceluiaşi lucru! Atîrnă. ne arată. o definesc ca pe o conduită biologică a fiinţei vii. Ce e această unitate si care sînt caracterele ei ? 31 . asemănarea dintre dragostea şi înţelegerea Lui şi dragostea şi înţelegerea noastră. ca filozofi. prin darul său de sine. prin urmare.] zeu e înţeles sau că Dumnezeu este iubire. orişice cunoaştere presupune doi termeni. 1. care păzeşte la întretăierea cerului semne care nu mai vin. cum o consideră bicisnicii cugetării! Şi totuşi. de dincolo. prin urmare. prin analogie şi prin propriile noastre puteijk de la înţelesul cunoaşterii şi dragostei de aci. dar orientate oarecum în acelaşi sens ca ele. ca pe o funcţie de orientare a individului cu o structură fiziologică nervoasă superioară. totuşi între dragostea şi cunoaşterea de aci şi dragostea şi cunoaşterea de acolo există referinţe neîndoielnice. nezeu nu apar decît cu limite exhaustive. nu pot fi neutre. Filozofie creştină neutră. de la simpla senzaţie şi pînă Ia structura cea mai complexă a intuiţiunilor senzoriale. Sînţ ire. plecînd de la psihologia de reacţie. Căci. aceste referinţe tainice devin revelante şi ne descoperă asemănarea dintre dragostea de aci şi cea de dincolo. ca o funcţie de adaptare la un mediu real complex sau la mediul social. îndată ce ne dezvăluie. .' . e dialectica.. adică numai pentru dialectică. trebuie să constatăm din capul locului o mare diversitate de înţelegere a naturii sale în lumea gînditoare. îndată ce Celălalt face mişcarea de dezvăluire către noi.

1. dragostea e o relaţie imaterială. o „philia" de o ^tergbi". către ceva şi. s-a deosebit un „eros" de o „philia . aidomarea. un fel de luare de priză imaterială.în primul rînd. Două caractere decurg de aci pentru cunoştinţă: 1. Veacul de Mijloc . sînt una. ci de condici la care sînt supuşi amîndoi. dragostea are problematica ei proprie. e vorba numai de o prindere a unui fel general de a fi.scos din structura organică sau spirituală a subiectului cunoscător. îh fine. nici o altă analiză nu va descoperi altceva. Locke). fără să reuşească. şi o „sterghi" de ^igape". între care nenumărate sinteze cată a ţine cumpăna. Cel puţin în aparenţă. 2. ci o comunitate de iubire. aci avem de-a face cu doi termeni susceptibili de intenţionalizare reciprocă: două subiecte. ea nu atîrnă de cei doi. spre a lua priză. intelectualism raţionalist. în acţiune sincronizată. Dar ceea ce se naşte între ei nu mai e o cunoştinţă. criticism (Kant). de asemeni. pentru alţii. Problematica dragostei. încă din vremea vechilor elini. primul e caracterul tranzitiv: întotdeauna cunoştinţa se referă la obiecte. Fireşte. prinderea în sine (în măsura în care o asemenea determinare locală poate avea un sens pentru o priză imaterială operată de un agent imaterial). avem de-a face cu o unitate spirituală. a deosebit un y/zmor concupiscentiae de un ^imor affectionis"\ şi pe acesta de un ^tmor benevolentiae". respectînd deosebirea existenţială a subiectului cunoscător de obiectul cunoscut şi lămurind natura identităţii lor gnoseologice. Relaţia lor este pur spirituală. pentru unii. adicărfîhtr-un anume fel. că au încercat să explice teoretic temeiurile şi natura acestei unităţi sui generis. Şi aci. să te supui unor condiţiuni formale spre a te pune de acord cu el. reduse la ultima li-1 mită a decantării. Fireşte că şi aci. existenţial distincţi şi liberi. sau coordinaţia epistemologică (la Losky). Ca ^^cunoaşterea. al doilea e luarea de priză. u 8 u 33 . care uneori poate fi lipsit de orişice conţinut intelectual şi realizat numai „in via". între acel care cunoaşte si ceea ce e cunoscut. e vorba de prinderea a ceea ce este înjuidividualitatea sa. Astfel. de luare de poziţie. Empirism senzualist (Condillac. mai corect spus. pe care apoi 1-a deosebit de un ^imor obedientiae". 7 3. a specificării cunoaşterii dinspre subiect sau dinspre obiect. dintr-însul. arhitectonica spiritului (la Kant) nu sînt decît răspunsuri la întrebarea despre posibilităţile cunoaşterii de a atinge efectiv celălalt termen. Subiectul se referă în afara lui. prin urmare. intuiţionism (Bergson). e vorba de situarea însăşi a subiectului sub felul de a fi al obiectului. un angrenaj de prezenţe. nu e vorba de o unitate materială. din care unul prinde pe celălalt: un subiect şi un obiect. într-un anume fel. Numai că situaţia aci e alta si condiţiunile se schimbă. Fireşte apoi că şi aci. ca şi în cunoştinţă.'CÂci. cu o realitate nouă sub care cei doi termeni. întrebarea aceasta. prin scpaterea dintru sine şi proiectarea în afară a celuilalt. desparte în teoria cunoştinţei două direcţii mari: idealism şi realism. teoriile au încercat să deosebească morfologic diferitele feluri în care două subiecte pot fi una şi fireşte. ia priză asupra-i. de alt ordin decît cel dintîi. de asemeni. teoritimetafizice ca: coextensivitatea veracităţii divine la întregul univers (Descartes). pentru alţii. Celălalt e şi el un agent susceptibil de iniţiativă. Coordonarea dintre subiect şi obiect în cunoaştere nu e o relaţiune liberă între doi termeni. In loc să avem de-a face cu o relaţie între doi termeni. de o întîlnire reciprocă de intenţii. iar relaţia dinJ tre ele nu este cauzală. Peste aceste caractere începe controversa. ca două direcţii polare de grupare a soluţiilor. pentru unii. Identificarea dintre cei doi termeni ai actului iubirii e supusă unor determinări proprii. Aci e nevoie de o convergenţă a tendinţelor. o unitate spirituală a doi termeni. armonia prestabilită (la Leibniz) . pentru alţii. lucrurile sînt mult simplificate. dubla atribuţie a substanţei (la Spinoza). sau sînt dictate numai de unul dintre cei doi termeni. Concreţi vorbind. cunoaşterea se face prin luarea întru sine a celuilalt. la limită. şi nu ajunge. asupra celuilalt termen. porniiŞ din însăşi fiinţa acestor termeiiir 2. dar aci. sau numai de o proiecţie a unui fel de afi. Iar dezlegarea acestor întrebări presupune lămurirea prealabilă a izvoarelor cunoştinţei exacte. subiectul şi obiectul rămîn distincte. identificarea. uţtr-un chip 1 imaterial. ca şi la cunoştinţă. de desemnare a obiectului de către subiect. răspund la 32 prima întrebare.

perdeaua înşelătoare a unei fete morgane dincolo de care. sau nu este. predomină temeiul rece. cînd nu e cunoştinţă. ca şi la Dumnezeu.] . de care am mai vorbit. problema aceasta pentru filozofia creştina ? Două tipuri moderne de filozofie nise înfăţişează spre cer35 34 . ci cade sub concept: „Dumnezeul filozofilor". Logos. Chiar cînd entuziasmul a căzut şi agenţii liberi s-au recunoscut a fi mirajul voinţei universale care lucrează din adîncul lor. este trădare a demnităţii omeneşti. de dorinţă. naivitate. îh dragoste. dragostea. unire a două subiecte cu respectarea specificităţii şi în aprecierea reciprocă a acestei specificităţii faţă de o valoare supremă. PROBLEMA RELAŢIILOR DINTRE DRAGOSTE ŞI CUNOAŞTERE ÎN FILOZOFIA CREŞTINĂ Cum se pune.] iaşi realităţi transcendente. lumea apare ca o halucinaţie rece de demiurg: nu-i loc nici de plîngere. agente (Schiller. temeiurile rămîn pierdute pentru această filozofie. identitatea fun. Pentru intelectualismul absolut. în ce relaţii sade dragostea cu cunoştinţa ? Am văzut ce le constituie diferenţa. scot realitatea din ei înşişi. contopirea în contemplaţia unei acele. Inteligenţa ne înşală aruncînd. sau se întregesc una pe alta ? dimpotrivă. *pin Ins. subordonarea voinţelor pnei I finalităţi etice comune. de sa şi se cheamă înapoi către origini. Şestov). ci numai pentru că plînsul „e scornit de nebuni. Sistematica relaţiilor dintre dragoste şi cunoaştere. în care a deosebit simpatia propriu-zisă de com\ pătimire. nenumărate: pozitive. şi Dragoste şi Cunoştinţă. este desigur o poziţiune necreştină. o ipziune dezinteresată. Pentru el. pentru că îndurare. din cugetare. irumpe furtunatic în cîmpul senin al filozofării şi înlocuieşte temeiurile. din seninătatea maioresciană. 4. manifestări excrescenţe ale subiectelor libere care îşi mărturisesc plinătatea lor lăuntrică. cum ar fi imitaţia sau sugestia'. momentul dragostei şi momentul cunoş- care are o viziune spectaculară a lumii. nici de întristare. a) Intelectualismul absolut. obiectiv. de copii şi de femei" şi stă sub demnitatea acceptării a toate a filozofului pur. Sus. de ase-1 menea. şi metafizice. intitulată: Despre firea şifelu-\ 9 rile simpatiei.Max Scheler . I 10 intelectualismul e teist. la noi. pe gheţarii inteligenţei. (Judecata la (?)] „rece". momentul acţiunii. Fichte. precum am văzut. a consacrat o carte întreagă analizei fenomenologice a diferitelor tipuri de relaţiurJ afective posibile între subiecte. teoriile au încercat să lămurească natura şi cauzele pentru care subiectul caută să iasă din sine către altul şi felul în care ajunge într-adevăr să întîlnească pe celălalt. rosturile firii.. sau este ea însăşi realitatea în sine. deci. a universului: acel „necridere. şi Logos şi îndurare. prin hotăririle arbitrare şi iraţionale ale gînditorilor. b) Voluntarismul absolut. Voinţa e oarbă în realizările ei şi justificările nu sînt decît jocuri de iluzii. şi îndurare. pe care o cunoaştem. neclugerefasedintelligere al lui Spinoza.. cum ar fi „afinitatea electivă?. pentru care Dumnezeu este. dacă 12 III.I dară ontologică a tuturor fiinţelor care. ca si în cazul cunoştinţei. voinţa singură atinge. care. Sînt ele căi potrivnice de depăşire. monstru de gheaţă şi de demnitate. pentru că temei a toate. este lucru de a doua mînă. spre întregire. Schelling. Si aci. cu o infinitate de sinteze intermediare: intelectualismul absolut şi primatul acţiunii. nici de bucurie. „amor Dei intelectualis". asupra adîncului. de milă. obiect de cunoştinţă clară si distinctlibDumnezeu însuşi nu e o fiinţă vie.I dorul de identificare mistică cu altul şi de ceea ce numeşte el! dragostea propriu-zisă. Poziţie egal de depărtată de creştinism. In timp ce universul se realizează pluralist. la noi. de care pomenea Pascal. dispare orişice temei. olimpiană. de simţirea în comun în masă. într-o puzderie de lumi anarhice. Lumea e o proiecţie acosmistă de încrucişări de acte ale subiectelor libere. Două soluţiuni extreme se prezintă şi aci. al entuziasmului. Filozofia apare aci ca o artă de înfăşurare a inimii în stei. ba uneori Un tinţei. în adînc. nu pentru că universul nu ar fi trist. ca nişte demiurgi. în care simultan se caută. îşi simt lip. Supraordonarea aceasta a momentului [. Iar explicaţiuni ale naturii şi cauzelor care împing subiec-1 tele către o asemenea căutare a unora de alţii s-au dat. Pentru voluntarismul absolut.

în care vom fi într-un singur cuget cu Dumnezeu. tomismul pretinde a ne da o sinteză între aceea ce numim „moralism". In rezumat. adică privite nu în ele însele. în ordinea celor dumnezeieşti trebuie să iubeşti spre a cunoaşte. adaugă tomiştii. prin ea însăşi. prin uniune hipostatică. este superioară cunoaşterii pe care o putem avea despre ele. şi aceea ce numim „gnoză". CredinciSşi adagiului scolastic. pe care nu le poate avea în chip adecvat. Numai că cea îndreptată spre lucruri întrucît sînt nu le prinde aşa cum sînt în ele însele. dacă e mai bine să cunoşti lucrurile corporale. cu Cuvîntul. al voinţei. a Dragostei de sus. ordinea supremaţiei se răstoarnă. între primatul abáolut al inteligenţei şi primatul raţiunii practice. ci întrucît sînt una cu noi. adică prin asocierea firii omeneşti cu Firea dumnezeiască (re37 36 . adică raţiunea lor de a fi. într-adevăr. luat în esenţa lui. spirit. care sînt mai presus de minte. Dragostea şi fericirea nu sînt pentru tomişti decît consecinţe ale acestei viziurii unificatoare. în raţiunile lor de a fi. pentru că „intellectus est (per essentiam) altior et nobilior volúntate" după Toma din Aquino. şi chiar duhul Dragostei se capătă prin unirea cu Fiul. trupeşti. să încerci a face o distincţiu-1 ne necesară. Iar viaţa vecinică constă tocmai într-un astfel de moment de dunoaştere. cu Logostîl. dar care nu este o cunoaştere prin esenţă. verum et falsum in mente" .cetare. mai decaiţS tat. într-o vedenie a lui Dumnezeu fată către fată. ci aşa cum sînt în noi. Aceste presupoziţii sînt următoarele: 1) distincţia dintre lumina naturală a inteligenţei. de-fiinţa făcută totuşi du£ă chip şi asemănare. Voinţa tinde către lucruri asa cum sînt în ele însele. în vreme ce obiectul voinţei este binele luat în existenţa lui concretă. ci prin consubstanţialitate. adică prin Dragostea celui Neasemănat. ci în raport cu lucrurile pe care în chip firesc (nu suprafiresc) le pot atinge. fără de care ar rămîne neinteligibilă. „Dacă în ordinea cunoştinţelor omeneşti — spunea Pascal. iubirea lor. subordonate spiritului. Tomismul va acorda supremaţia absoluta intelectului asupra voinţei în ordinea speculativă. pentru că\£unoscîndu-le te ridici la spirit. şi un 1 aspect relativ al acestor relaţii. căci noi nu putem cunoaşte pe Dumnezeu prin esenţă. Dar dacă e aşa. subordonînd însă inteligenţa voinţei în tot ce priveşte ordinea JŞtţiunii. adică voirea lor aşa cum sînt în ele însele." De aceea. precum şi existenţa lui Dumnezeu. Sinteza tomistăimplică'însă o serie de presupoziţii. în vreme ce inteligenţa nu tinde către ele decît sub unghiul ei de priză. în cele trupeşti. căci obiectul inteligenţei este binele în general. deasupra oricărei cunoaşteri filozofice mai e o înţelepciune a Duhului Sfînt. Relativînsa. obiectul inteligenţei este superior obiectului voinţei. care j cere ca. nu întrucît sînt. amîndouă apusene. alta îndreptată către subiect şi către lucrurile care fac una cu el. a harului. capabilă să cunoască esenţa abstractă a lucrurilor. adică numai prin ceea ce e străin de el. privite în ele însele. în raport cu aceea ce pot atinge în noi şi în afară de noi. în „logosul" lor. în prelungirea perfectă a gîndiţii tomiste — trebuie să cunoşti spre a iubi. adică aşa cum sînt ele în ea însăşi. continuă ei. ci numai prin analogie. dimpotrivă. le prinde aşa cum sînt în ele însele. deci un obiect mai pur. în ceea ce priveşte lucrurile dumnezeieşti. una îndreptată către lucruri aşa cum sînt şi întrucît sînt: inteligenţa. în faţa unei contradicţii. o supremaţie prin esenţă. caféi „bonum et malum — zice Aristotel — sunt in rebus. care are drept obiect bunurile particulare. mai spiritual decît obiectul voinţei. atunci ordinea facultăţilor e susceptibilă de răsturnare pentru toate obiectele pentru care cunoaşterea e sub13 u ordonată. moştenire specific apuseană. spun tomiştii. o încercare de sinteză. Inteligenţa caută să prindă lucrurile îh esenţele lor. prin analogie — şi lumina suprafweascăa revelaţiei prin care Dumnezeu se dă pre Sine aşa cum este. tomismul va deosebi între un aspect absolut al re-1 laţiilor dintre cunoaştere şi acţiune. prin considerarea dragostei şi a inteligenţei ca două funcţii complimentare ale fiinţei spirituale omeneşti. ci numai pe cale de analogie. aristotelism şi platonism: to mismul şi augustinismul. în vreme ce aceea care se îndreaptă înspre ele. Toată ordinea fihe din inteH|e&|ă. clare şi distincte. inteligenţei. în care Dumnezeu e cunoscut şi gustat nu prin idei analoage. decît să le iubeşti. ci prin infuziunea Duhului Sfînt. în vreme ce iubindu-le te cobori pe tine. La limită. dar cu rădăcinile în cele două tipuri culminante de metafizică greacă. tomismul ne înfăsisează o soluţie intermediară. înţelegerea va prima asupra voinţei. într-adevăr.

„darul" său nu e un act natural. copii ale Lui.alizată în întruparea lui Hristos. Esenţele. totul există şi subzistă deopotrivă prin el. Din faptul că Logosul. care alunecă spre deism (întrucît îngăduie considerarea materială a cosmosului. în vreme ce. Apusul.] nie teologică şi de cercetare filozofică. între care n-ar fi nici o relaţiune ontologică. atunci poziţia celor care tăgăduiesc providenţa. dar această prezenţă e pentru ei cu totul deosebită de acţiunea lui harică. E aşa-numitul panenteism. fără necesitate organică (adică fără pun-1 te de trecere necesară). 3) acest fapt implică o deosebire hotărîtă între teologia na-l turalăşi cea revelată. exemplarele intelectului divin din Logos. deosebirea dintre firesc şi suprafiresc nu e. toate celelalte lucruri nefiind decît reflexe. în afara acestui Dumnezeu. ci direct. în acest punct. Ea face din Dumnezeu singura viaţă deplină şi adevărată fiinţă. o deosebire formală. independent de Dumnezeu. nu sînt decît ideile harului dumnezeiesc. inspirate din comoditate după cele catoliceşti. cauza lui formală). prin mijlocul „legilor naturale" pe care i le-a rînduit din vecie. înţelegerea răsăriteană are. care arată că lucrurile nu pot fi înţelese pe deplin deăt în planul mîntuirii. în care. în acest | punct. care l-a făcut şi-l ţine. ci este de o aceeaşi esenţă cu actul prin care Dumnezeu dă toate. (ferişice ar pretinde. şi nici nu face vreo deosebire forma. Dumnezeul transcendent al lui Dionisie Areopagitul. pe care catolicismul a consfinţit-o ca o ] dogmă mai tîrziu. ba. unele manuale apologetice răsăritene. în cauzele ei secundare. Tomiştii vorbesc astfel despre creaţia dinainte de întrupare. independent de cauzele ei primare. întocmai ca cosmosul grec (aristotelic). nu mai are nimic nelegitim. Faţa lui Dumnezeu care cunoaşte lucrurile e tot una cu Faţa care le-a zidit. dar care pentru Ră. existenţe incomplete. deosebit de harul Său suprafiresc. lumea naturii poate fi privită de inteligenţă (adl# înţeleasă) direct. gîndirea răsăriteană le leagă totuşi mult maistrins decît Apusul.I stract" a universului independent de Dumnezeu. adică o distincţie de fapt. dacăe cu putinţă să pricepem lumea „în abstract" prin cauzele ei secunde. Zic: alunecă spre deism. împreună-ziditor al lumii. aceasta nu e susceptibilă a fi separată ontologic de prezenţa Lui. ci nu prin cauze secunde. 2) această primă distincţie se sprijină pe o deosebire specifică tomiştilor. iar nu în cosmosul lui Aristotel. în sinodul de la Vatican. 38 între acest fel de teism şi panteism mai este o poziţiune cu putinţă. Karsavin are dreptate în acest punct asupra lui Florovski. existenţa lucrurilor. făcînd abstracţie de acţiunea imediată a Harului dumnezeiesc (redusă în tomism la o vagă „prezenţă de imensitate"). întocmai ca grecii vechi. continuată în fiinţa Bisericii» adică infuzia de Har!.\ lă între ce e firesc şi ce e suprafiresc. a relaţiilor dintre natură şi supranatură. închipuindu-şi pe Dumnezeu numai ca pe autorul lumii care pe urmă i-a dat drumul fără a mai exercita asupra ei altă acţiune decît cea indirectă. ci numai o relaţie cosmologică. pe care Apusul pe nedrept o confundă cu panteismul şi pe care Răsăritul a umblat întotdeauna cu predilecţie. pentru că. mai pozitiv. Răsăritul mărturiseşte că între zidire şi mîntuire există o relaţie tainică încă dinainte de veac. rădăcini adinei în ontologia platonică maximalistă. Ştiu sigur că tomiştii admit o prezenţă de imensitate a lui Dumnezeu în lume. esenţa de acţiunea lui Dumnezeu. ca şi la fericitul Augustin de altfel. e însăşi faţa lui Dumnezeu care se întrupează. cu Sinodul din 1351. în acest punct. Răsăritul nu concepe niciposibilitatea de considerare „ în ab. întocmai ca si cum creaţia şi harul ar fi două acte esenţial distincte ale lui Dumnezeu. dimpotrivă. o poziţie metafizică intermediară între panteismul care identifică formal pe Dumnezeu cu totul (identificîndu-le esenţa) şi teismul tomist. j căruia i s-ar suprapune. crede în existenţa concretă a fiinţelor multiple pe care 39 . In concepţia răsăriteană. iar providenţa dumnezeiască. cel puţin abstract. pentru care. pe cînd pentru Răsărit nu există decît două feţe spirituale ale aceluiaşi act fundamental de dragoste creatoare. întocmai ca şi cum întruparea ar fi un al doilea moment cosmic adăugat în timp celui dintîi. fiind deopotrivă forme şi cauze. ci una materială. care sprijină nu numai formal.) Răsăritul are.1 sărit şi chiar pentru „vechii catolici" a rămas un subiect de opi. deşi Dumnezeu se deosebeşte după fire de totul acestei lumi. îl transformă în „haos". pentru că totul e în Dumnezeu. socoteşte că o astfel de considerare a lui. Deosebind. ci nu ca o realitate implicată intenţional în creatiunea însăşi. totul e în Dumnezeu. în Răsărit.

i le dezvăluie lumea simţirii şi pentru care Dumnezeu e numai un suport transcendent. Mai sînt însă şi alte pricini pentru care soluţia tomistă a relaţiilor dintre dragoste şi cunoaştere e dificilă, ca sinteză. Propriu-zis, ea nu rezolvă nimic. Pentru că n-ajunge să spui că dragostea ca dorinţă a unirii noastre cu binele se îndreaptă către ceea ce e „al nostru" din alt cineva după fire, dar numai în măsura în care acest al nostru ne lipseşte după fiinţă — fără a lămuri ce anume este exact al nostru ; sau cum se face că firea noastră se contrazice cu firea ei, atunci cînd firea (esenţa) e, după tomişti, tocmai rădăcina tuturor determinărilor fiinţei ? Sinodul [de la] Vatican spune că „Dumnezeu poate fi cunoscut cu certitudine prin mijloacele raţiunii şi plecînd de la lucrurile create". Vom lăsa să cadă obiecţia aceasta care pe noi, răsăritenii, nu ne interesează în aceeaşi măsură, căci noi nu sîntem ţinuţi de hotăririle Sinodului de la Vatican în privinţa demonstrabilităţii raţionale a Dumnezeirii, şi ne vom opri asupra celei de a doua obiecţii a tomiştilor, împotriva ei, anume, că se confundă noţiunea, care nu e decît un instrument de priză a realului, cu realitatea cunoscută, reificîndu-se, transformîndu-se în lucru cunoştinţa, pentru ca apoi să se considere această cunoştinţă ca un paravan între subiectul cunoscător şi realitate. Obiecţia mai fusese cîndva îndreptată de Maritain împotriva întregii teorii a cunoaşterii moderne, şi ea poartă în miezul însuşi al dezbaterii. Ca să răspundă, Maritain încearcă să demonstreze caprin cunoaştere subiectul nu ia copii ale lucrurilor, ci se preface în chip imaterial, spiritul în lucruri. Acei care cunosc lucrările lui Jacques Maritain ştiu că aci stă originalitatea lui esenţială şi răspunsul lui victorios împotriva blondelienilor. Dar mai ştiu încă un lucru, anume că în acest punct precis Maritain este învinuit de tomişti a fi depăşit gîndul adevărat al lui Toma din Aquino. Rînd pe rînd, gînditorii tomişti dominicani ca părintele Tonquedec, Garrigou-Lagrange şi iezuiţi ca P. Picard, pentru a nu vorbi de cei suspecţi de „modernism" ca părinţii Roussellot sau Maréchal, au arătat că, în concepţia tomistă, această prefacere a subiectului în obiectele cunoscute nu poate fi privită decît ca o metaforă. ...Subiectul şi obiectul rămîn două realităţi opuse. Subiectul nu se preface în obiect în chip imaterial, ci prinde din obiect 40

o species (un fel de noema husserliană), pe care o desprinde din lucru şi o ia îh sine îh chip abstract cu ajutorul intelectului agent, specia nefiind lucrul însuşi, ci principiul lui logic şi arhitectual. In măsura deci în care această „specie" nu e în fapt o operaţie de adecvare, de supunere a subiectului faţă de obiect (ceva în genul „reprezentării acţiunii posibile" bergsoniene), ci un obiect logic distinct, o realitate de alt ordin (intermediară, prin unele însuşiri, paravan, prin altele), obiecţia tomistă faţă de augustinism cade. E o întrebare dacă nu ar fi căzut şi altfel. Căci ce era această prefacere a subiectului în obiect, atribuită de Maritain operaţiei de adecvaţie a cunoaşterii, decît un fel de a realiza în chip natural, printr-o simplă mişcare a spiritului, „adîncirea în celălalt", adică de a depăşi prin acţiune paravanul acestei species impressa ? Rămîne de examinat altă obiecţie. Anume, aceea că poziţiunea augustiniştilor blondelieni compromite distincţia dintre natură şi supranatură. Oricum s-ar întoarce tomismul, faţă de augustinism, tot această problemă rămîne măr de ceartă şi punct nevralgic al dezbaterii. Ştim însă acum de ce. Pentru că augustinismul are în acest punct o concepţie apropiată de aceea a Răsăritului. Mai aproape de Platon ca de Aristotel, augustinismul nu poate concepe o „natură abstractă". Şi e de asemenea confuz să spui că o cunoştinţă tinde către ceva care are altă „existenţă" decît noi — dar numai în măsura în care luăm esenţa acesteia în noi înşine —, fără a lămuri cum se poate ca două existenţe să se identifice şi totuşi să rămînă distincte, sau fără a introduce prin aceasta contradicţia în miezul conceptului de existenţă. E aci un joc primejdios asupra discriminărilor existenţei, asupra relaţiilor dintre existenţă, ca fapt de a fi, şi esenţă, ca fel de a fi, care, ocolind dificultatea, nu ne poate satisface. Exprimîndu-ne limpede, ar trebui să spunem, după tomişti, că cunoştinţa noastră se îndreaptă spre lucruri în măsura în care sînt „în afară de noi", dar nu le prinde decît „în esenţa lor", adică în felurile lor de a fi, care nu sînt în ele, ci în noi (existenţa acestor lucruri rămînîndu-ne misterioasă); pe cînd voinţa se îndreaptă înspre lucruri în măsura în care le descoperă „fiind în noi", dar nu ca feluri de a fi distincte, ci ca „exigenţe potrivite firii noastre", pe care, adică, nu le prinde decît în act, în existenţa lor concretă. Priză abstractă, formală, a lu41

crurilor prin esenţe în conştiinţă, da^fără prezenţa reală a lucrului în noi, ci numai a felului de a fi, de o parte. Priză eoni cretă, materializa prezenţei lucrurilor prin iubire, înţeleasă ca formă de voinţă (per modus inclinationis), dar fără cunoaşte rea adecvată a felului lor de a fi. La asta să se reducă oare întreaga dialectkpi tomista împotrija fenomenalismului ? Mărturisim că pentru aceasta nu vedem nevoia depăşirii kantiampmulul Că, deasupra acestor douăprize imperfecte, mai există o „ înţelepciune a Duhului Sfînt", la care se ajunge „prin iubire" înţeleasă acum ca virtute supranaturală infuză, ca un dar, aceasta e desigur altceva, dar admiterea acestei soluţii implidL în orice caz, o deosebire de esenţă între acest fel de iubire şi iubirea „per modus inclinationis", pe care tomtsmul o relegă în planul acţiunii practice. Privirea mai atentă a solutiunii acesteia de a treia ne arată însă că, dacă e într-adevăr un răspuns la întrebarea dată, nu trebuit căutat aşa departe. într-adevăr, a spune că la cunoaşterea faţă către faţă se ajunge printr-un fel de activitate numită iubire este numai un fel de a vorbi, căci în realitate cunoştinţa aceasta nu e o actmne, o priză, ci un act de recepfif, un dar care se „primeşte", şjkţiu se capătă prin sforţarea sau prin fapta, oriM'de lăudabilă, a celui ce iubeşte. Ea e un răspuns de aiurea, o primire la o strădanie, absolut fără comună măsură cu strădania. Or, această strădanie nu e cîtuşi de puţin „iubire", în al treilea sens, ea poate fi o strădanie spre cunoştinţă, sau q strădanie a voinţei, un efort către esenţa sau prezenţa celuilalt. Dar nici una, nici cealaltă cale nu sînt cu adevărat „dragoste", căci dragostea adevărată e, înainte de toate, întîlnire»rprimire, contatti Iată de ce, necesitatea chiar pentru tomism, ca să vorbească clar, să distingă între amor concupiscentiae, recte eros, dragoste-dorireJji amor benevolentiae, agape, dragoste-cunoştinţă, care nu e dorirea a ceea ce nu avem încă, ci dragostea celui ce cunoaşte pentru că e cunoscut. („Nu m-ai căuta, de nu m-ai fi gă§ft!") în faţa poziţiei tomiste, augustinismul apusean contimporan ne înfăţişează alte încercări de dezlegare. Să luăm drept pildă tjpul de filozofie pe care îl înfăţişează un Maurice Blondel. După cum Maritain fusese adus să distingă, după Toma, între două feluri deaubire spre a păstra unitatea cunoştinţei, tot 42

astfel Blondei e adus să distingă, după Augustin, între două feItfri de inteligenţă, spre a păstra unitatea iubirii. Inteligenţa, spune Blondei, este facultatea realului. Scopul ei este prinderea realităţii, a ce este. în ce fel însă reuşeşte ? Inteligenţa are, deci, o natură radical realistă, ea implică simultan deplina conştiinţă de sine şi posesiunea adevărată a obiectului său. Ea tinde către o unire cu celălalt, nu către o reprezentare a acestuia. La limită, cunoaşterea nu e oglindire, ci comuniune, subiectul, care nu se confundă cu obiectul, ajunge totuşi să se unească cu celălalt, să si-1 asimileze. Ajuns aci, Blondei deosebeşte două feluri de cunoaştere: una, pe care o numeşte noţională, corespunzîftd la aceea ce numim noi cunoaşterea raţională, alta, pe care o numeşte cunoaştere reală. Cunoaşterea noţională nu e, pentru Blondei, cunoaştere a realului existent, ci numai a relaţiilor dintre existente. Cunoasterea discursivă nu e deci pentru el ontologică, predicativă, ci faumai „relaţionistă". O astfel de cunoaştere este incapabilă să dea satisfacţie inteligenţei în căutarea obiectului să® propriu. Noţiunile nu sînt decît „ reprezentări, similitudini mimetice ale realităţii, arhitecturi de simboluri, chipuri, spărturi industrializate şi mumificate ale realităţii, afirmaţie extrinsecă, fără vedere intrinsecă. Ele nu sînt zadarnice, căci au scop practic, dar nu lor se cuvine numele de inteligenţă". Cum ajungem, atunci, la cunoaşterea reală} împruiîiutînd metoda de cunoaştere a misticei, Blondei cere cunoaşterii adevărate să depăşească discursivitatea, lumea conceptelor, a simbolurilor, a noţiunii, şi să se adîncească în noaptea neştiinţei, spre a intui, dincolo, adevărurile pe care inteligenţa le ascunde. Cunoaşterea nu mai poate înainta decît subordonîndu-se iubirii. Obiecţia principală a tomiştilor împotriva unei astfel depoziţii este că compromite distincţia (scumpă lor) între teologia naturală şi cea revelată, între mistică şi filozofie şi face să irumpă adevărurile dumnezeieşti în cîmpul cunoaşterii speculative a universului. Prin aceasta se suprimă orice posibilitate de cunoaştere reală a lui Dumnezeu prin raţiune şi se compromit toate încercările raţionale de demonstrare a lui Dumnezeu printr-însa. 43

Conflictul acesta dintre natural şi supranatural, de asemenea, nu ne interesează direct, pe noi, răsăritenii. Căci Răsăritul nu cunoaşte o atare distincţie categorică, şi nici nu s-a îpcurcat în controversele care decurg din ea, privitoare la harul,sfinţilor şi la harul nesfinţilor, sau la natura omenească care „abstract nu a fost conruptă prin păcat", dar care „Ufcfapt", înjiecare om, „este conruptă". Controversa dintre jansenism şi molinism este o controversă caracteristică numai acelor care încearcă să deosebească ascuţit firea de ce e de peste fire, ca şi cum am putea face îh chip firesc, cu mijloacele inteligenţei naturale, o astfel de distincţie... Ea importă chiar mai puţin panenteismului nostru. Aceea ce ne interesează din această controversă este însă următorul fapt. Tomiştii nu reproşează blondelienilor că admit o cale de cunoaştere transdiscursivă, care să le dea contactul/yiu cu celălalt, contactul, adică prezenţa celuilalt în mine, în concretul său şi al meu. A m văzut că pentru ei înşişi cunoaşterea nu prinde decît abstract pe celălalt şi fără ca această priză să confere prezenţa reală a celuilalt în noi. Am mai văzuţi apoi, că ei înşişi admit o viziune beatifică faţă către faţă, în raport cu care vlfciunea din concept mi«e decît cunoaşterea din parte. Aceea ce se reproşează blondelienilor e că fac din cunoaşterea aceasta o cale de cunoaştere firească#sigurSi, atîrnînd de subiect şi-i dau ca temei (conaturalitatea) dintre om şi Dumnezeu, dorinţa asemănării după asemănare, în vreme ce tomiştii consideră această cale de cunoaştere ca o cale suprafirească, ca o uniune peste fire în Harul dumnezeiesc, ca un dar de sus, la care omul nu poate ajunge ptin propriile sale forţe. E adevărat că, după cum am văzut, tomiştii nu sînt prea clari în acest punct, că şi ei recunosc că această trecere se face prin Dragoste, dar, adaugă ei, e vorba de dragoste în Duhul Sfînt. Şi aci e totul. Căci una este dragostea de jos în sus: dragostea firească, oarbă, Eros, şi alta este dragostea de sus, darul lui Dumnezeu, îndurarea Lui de creatură, Logos.

Î

POSIBILITĂŢILE FILOZOFIEI CREŞTINE INTRODUCERE

^iS»?^

Gîndurile pe care aş vrea să vi le împărtăşesc, în astă-sea-

ră, izvorăsc din aceeaşi serie de preocupări din care au izvorît reflecţiile făcute, tot aici, acum cîteva săptămîni, de prietenul Virgil Bogdan .
1

Acei care au ascultat conferinţa lui îşi amintesc că Virgil Bogdan încercase să desprindă perspectivele unei filozofii creştineşti în lumina prefacerilor petrecute în cîmpul filozofiei de la sfîrşitul ultimului veac, îndeosebi în lumina poziţiilor cîş^gate de aşa-numita/i'/ozo/ie existenţială împotriva pozitivismului, care — reaşezînd în centrul preocupărilor filozofice descrierea esenţialului experienţei umane din toate domeniile — deschide posibilităţi noi de valorificare filozofică a experienţei creştineşti. în cele ce voi spune astă-seară, voi căuta să lărgesc cadrul dezbaterii, neocupîndu-mă de sorţii filozof iei creştineşti într-o anumită epocă, ci de problema posibilităţii, limitelor şi sarcinilor unei filozofii creştineşti, indiferfftt de timp şi de loc, încercînd să lămuresc, mai întîi, dacă o asemenea filozofie e posibilă şi în ce condiţii, apoi, ce legături pot fi între ea şi gîndirea veacului în care se iscă, pentru a sfîrşi cu desprinderea misiunilor generale pe care o asemenea filozofie trebuie să şi le asume^ fireşte, dacă o asemenea filozofie este posibilă. E posibilă filozofia creştină?
1
3

întrebarea dacă e posibilă o filozofie creştină poate să pară de la început oţioasă. Cum adică ? Nu găsim, în toate tratatele de istoria filozofiei, un capitol intitulat filozofia creştină} 45

Nu găsim, maifeeriezis, sub acest nume, două capitole dis-j tinete, unul în cadrul filozofiei antice greco-latine, altul în cal drul filozofiei medievale apusene: patristica, cel dintîi, ş| scolastica, cel din urmă? Nu începe patristica, în Răsărit, cu Justin Martirul şi AtenaJ gora, urmînd cu marii alexandrini, de la Clement la OrigeneJ continuînd cu marii dascăli capadocieni: sfinţii Vasile, Grigol rie şi loan, pentru a trece la sf. Grigorie din Nysa şi a sfîrşi cu sfîntul loan DamaschinulB*5i-n Apus, nu începe ea cu Tertulian] continuînd cu Lactanţiu, sfîntul Maxim Mărturisitorul, Ambrozie al Mediolanului, pentru a sfîrşi la fericitul Augustin ? Şi, a doua epocă: scolastica, numită astfel, pentru că se desfăşura în şcolile ridicate în Apus după Carol cel Mare, nu în-' cepe cu Beda şi cu sentinţele lui Petru Lombardul, continuînd cu Anselm din Canterbury, cu Albert cel Mare, Bonaventura, Toma din Aquino, Duns Scot — doctorul serafic, doctorul angelic şi doctorul subtil, continuînd în nominalismul oceamian şi-n tomismul lui Roger Bacon, pentru a sfîrşi, în scolastica tîrzie, în cele trei mari direcţii: tomista, suareziană şi scotistă, cu Cojetan, Jan al Tomei, Molina şi Suarez ? Dar, chiar înfilozofia Renaşterii, nu sînt filozofi creştini un Jacob Böhme sau un Nicolae Cusanul ? Şi, în epoca modernă, nu e Pascal filozof creştin ? Şi — împotriva părerii odinioară foarte răspîndită, dar de la o vreme îndreptată —, pot fi înţeleşi filozofi ca Descartes, ca Malebranche, ca Leibniz în afara gîndirii creştineşti^ Iată trei filozofi „raţionalişti", ca Descartes, Malebranche şi Leibniz. Gilson observă, cu drept cuvînt, împotriva lui Hamelin, care scrisese despre Descartes că „vine după cei vechi, aproape cat|lj cum n-ar fifost nimic între ei şi el, afară defizicieni",că toate temele mari ale gîndirii carteziene sînt datorate filozofiei creştine. Cum se face că un filozof al cărui proiect este să refacă ştiinţa universală îşi ia ca obiect al Meditaţiilor metafizice dovedirea existenţei lui Dumnezeu şi a „nemuririi sufletului", pe care le dovedeşte cu argumente ce amintesc pe ale lui Anselm ori pe ale Tomei ? Teoria lui a libertăţii e tributară discuţiilor scolastice despre Har şi libertate. Iar tot sistemul lui e atîrnat de un Dumnezeu infinit, atotputernic, cane creează adevăru4

5

46

Î

rile eterne (Vezi: fi. Gilson, L'esprit de laphilosopbie medievale, p. 14 ), perfect, făcător al cerului şi al pămîntului şi atoateţiitor, pe care Descartes îl atribuise numai ideilor lui clare şi distincte, sînt, în realitate, temele mari ale gîndirii creştineşte Tezele lui Malebranche: doctrina nedemonstrabilitătii existentei lui Dumnezeu, unită cu vedenia lucrurilor în Dumnezeu, care prepară idealismul lui Berkeley şi ocazionalismul lui — care tăgăduieşte putinţa dovedirii oricărei acţiuni tranzitive —, prin care anunţă atacul lui Hume contra cauzalităţii — amîndouă, răspîntii ale filozofiei moderne —, îşi au izvorul în gîndirea fericitului Augustin. (Vezi: ibidem, p. 15.) Deşi protestează contra scolasticii — mai rău ca Descartes —, el nu protestează că a confundat religia cu filozofia, ci, dimpotrivă, că n-a fost destul de creştină. Eroarea Tomei, după el, e că a urmat un păgîn, pe Aristotel, şi pe nenorocitul lui comentator de Averroes, în loc sa urmeze tradiţia augustiniană. Ca o filozofie păgînă ca a lui Aristotel să acorde lumii o subzistenţă, independenţă şi eficacitate, se poate înţelege. Dar nu de la o filozofie creştină. Căci, a fi cauză e a crea şi creaţia e opera specifică a Dumnezeirii. Toma ar fi trebuit, deci, să nege şi esenţele si formele substanţiale, să atribuie lui Dumnezeu toată eficacitatea şi originea cunoaşterii adevărate. (Vezi: ibidem, p. 16.) Dacă nu este aci pretenţie de filozof creştin, unde ar mai fi ? Dar din sistemul lui Leibniz, ce-ar rămîne, dacă i s-ar înlătura elementele creştine ? N-ar rămîne nici problema lui fundamentală, a originii radicale a lucrurilor şi a creaţiei lumii de un Dumnezeu perfect şi liber. Cu Fiinţa perfectă şi providenţă începe discursul său de metafizică şi sfîrşeşte cu o invocare directă a lui Hristos. „Filozofii vechi au cunoscut prea puţin aceste adevăruri de seamă, Iisus Hristos singur le-a exprimat Dumnezeieşte de bine şi într-un fel aşa clar şi familiar, că le-au putut pricepe spiritele cele mai necioplite. De aceea, Evanghelia lui a schimbat faţa lucrurilor omeneşti." {Ibidem, p. 17.) Iar în zilele noastre, filozofi apuseni ca neotomistul Jacques Maritain, augustinianul Maurice Blondei sau chiar filozofi mai liberi ca Jacques Chevalier, Le Roy, o vreme: Scheler, sau ră6

47

săriteni ca: Soloviov, Berdiaev, Viceslavţev, Florenski, Axacord, Nae Ionescu, nu sînt oare filozofi creştini ? Nu ajunge această simplă enumerare pentru a convinge pe oricine că există o filozofie creştină ? De ce, atunqţ^te întrebi de posibilitatea unui lucru, cînd poţi să-1 dovedeşti de-a dreptul fiinţînd, aşa cum dovedeau unii miş-j carea eleaţilor, care pretindeau că-i dovedesc imposibilitatea umblînd ? întrebarea are un rost, în primul rînd, pentru că nu e tot una; pjplozoful creştin cu filozofia creştină. întrebarea are, apoi, un al doilea rost, pentru că — deşi ni-1 meni nu ignoră lucrurile pe care le-am spus — totuşi, dezbaterea se poartă de veacuri şi s-a purtat iar, nu mai de mult, decît I la ultimul congres de filozofie, din 1937, asupra acestei probleme, unii, în cap cu Brunschvicg — raţionalistul —, contestînd orişice sens admisibil, acestei expresii; alţii căutînd — în cap cu Gilson — să-i dovedească existenţa, dacă nu şi posibilitatea . într-adevăr, dacă filozofia este încercarea de a lămuri lucrurile pe temeiuri strict raţionale, adică efortul de a dezlega, cu ajutorul cugetului omenesc, întrebările ultime despre rădăcinile tutulor lucrurilor: originea şi rostul lor, şi dacă creştinismul este religia destăinuită a Dumnezeului atotputernicul atoatezăcător, întrupat şi răstignit pentru mîntuirea noastră, care, prin moartea lui, a călcat moartea şi pe Diavol 1-a surpat, se iscă, cu privire la filozofii creştini, aprigă nedumerire. Dacă gînditorul creştin va pretinde — cum se întîmplă, bunăoară, cu tomiştii — că, încercarea lui de a lămuri lucrurile, se întemeiază exclusiv pe evidenţa raţionala, el riscă să i se facă împotrivire — cum s-a şi făcut tomiştilor de către augustinieni —, pe cuvînt că filozofia lui este, la urma urmelor, o filozofie păgînească, adică, o filozofie în care se poate face abstracţie de acţiunea directă a lui Dumnezeu, totul subzistînd, nu direct, prin voinţa lui, ci prin cauze secundare, care, chiar dacă nu sînt stătătoare de ele însele, subzistă în ele însele şi formează un univers, adică, o totalitate distinctă de Dumnezeire. Filozofia lui va risca să fie calificată necreştină. Dacă, dimpotrivă, gînditorul creştin va pretinde — cum se întîmplă, bunăoară, cu scotiştii — că lămuririle privitoare la firea lucrurilor nu se întemeiază pe nici o evidenţă raţională, ci
7 8

numai pe decretele dumnezeieşti şi pe voinţa divină, spunînd, de pildă, că nimic nu e bine şi nimic nu e rău, decît pentru că aşa a hotărît Dumnezeu; de pildă, părerea că faptul de a ucide nu e un rău decît fiindcă îl opreşte porunca a şasea ; dar nu fiindcă are un sens rău în sine, care să poat^ rezista chiar voinţei lui Dumnezeu; sau, dacă spui în genere că lumea n-are nici un înţeles în afară de Dumnezeu şi că raţiunea nu poate şti nimic în afară de revelaţiile credinţei, căutînd astfel să tragi concluzii filozofice din premise dobîndite prin credinţă — gînditorul creştin riscă să i se vadă contestată calitatea âe filozof. Impasul este vizibil şi limpede. Filozofia fiind ceea ce este si creştinismul fiind ceea ce e — cineva nu poate fi şi creştin, şi filozof, totdeodată. Dacă e creştin, nu poate fi filozof, şi dacă e filozof, nu poate fi creştin. Ce să credem ? Filozofia, doamnelor şi domnilor, este o îndeletnicire omenească. Ea izvorăşte din nedumerire si din îndoială si tinde să ducă pe om la un echilibru sufletesc cu lumea înconjurătoare, la o împăcare a lui în viaţa de aci, la înţelepciune. Creştinismul e o religie dumnezeiască. Ea trece peste om aripa mîntuirii prin Hristosul spînzurat pe Cruce, prin Dumnezeu răstignit, piatră de sminteală pentru înţelepciunea grecului şi a iudeiului şi, odată ce omul s-a născut din nou, împăcarea lui cu sine şi cu lumea de aci nu mai e posibilă în planul propriu al acesteia. Credinţa lui e sabie care-1 despică-n două şi inima lui rămîne neliniştită, pînă ce se va linişti întru Domnul. „Inequietum cornostrum, donec requiescat in te" , spune fericitul Augustin. Şi Pascal comentează: „Iisus trage să moara pînă la sfîrsitul veacurilor; nu trebuie să dormim în această vreme" . Astfel formulată, opoziţia filozofie-creştinism nu este nouă. O găsim în Epistolele sfîntului apostol Pavel, cînd vorbeşte de Hristos, piatră de poticnire pentru grec şi pentru iudeu . Şi cum o vom găsi mai tîrziu, în Apus, la Petre Damiani, îndîrjit împotriva dialecticii sterile, neajutătoare mîntuirii, o găsim în Răsărit în condacele acatistului Bunei-Vestiri, cînd strigă psaltul, către Maica Preacurată, pururea fecioară:
9
10

11

12

Pe ritorii cei fără de glas îi vedem a fi ca peştii necuvîntători Că nu se pricep a spune, cum şi fecioară ai rămas şi ai putea naşte: 49

48

Iar noi de asemenea-n taină minunîndu-ne strigăm ţie: Bucură-te că ai împreunat lucruri ce nu pot sta împreună Bucură-te că au înnebunit întrebătorii cei ageri. Bucură-te că nici unuia n-ai arătat cum a fost .
13

Voi lua, în meditaţiile mele, ca punct de plecare, atitudinea acestui text, pentru că ea constituie un document cît se poate de ijjhpede al atitudinii creştineşti potrivnice filozofiei spre a lămuri: â) pe de o parte, dacă *f în ce măsură poate fi creştin cel ce Hfozofează; b) şi, pe de altă parte, dacă poate fi socotit filozof acel care gîndeşte crştineşte. Poate fi creştin, filozoful ? în privinţa celei dintîi întrebări, trebuie spus, de la început, că există două orientări, aparent deosebite, în gîndirea creştină. Cel puţin două orientări aparent deosebite: augustinismul scotist şi tomismul pot fi înfăţişate ca prototipurile acestor orientat Scotismul. Una din aceste poziţii e apropiată de a psaltului de care am vorbit. Ea pune inteligenţa creată în situaţia de a nu putea hotărî nimic în privinţa lucrurilor credinţei. Pentru ea, nu există evidenţă raţională deosebită de adevărul dezvăluit prin credinţă. Nu există cercetare a adevărului independentă de revelaţie. Nu există filozofie care să nu fie teologie. Dumnezeu străluceşte în aşa fel în creaţie, încît totul se ţine prin el, totul te referă, te duce la el. Dacă încerci să faci abstracţie de el, măcar o clipă, totul serisipeşteîn absurditate şi nefiinţă. Dumnezeu nu e numai creator, dar e şi singurul actor pe scena lumii. Tot ce se petirece în veac e semnul trecerii cohortelor lui Dumnezeu. La limită, slava e toata a lui, mîntuirea noastră va fi doar opera lui. Efortul nostru n-are eficacitate. Rînduiala firii nu e decît obicei şi aparenţă. Unde voieşte Dumnezeu, se biruieşte rînduiala firii! 50

Omul nu are alt îndreptar decît credinţa. împotriva ei nu ţine nici o evidenţă, nici o idee nu are consistenţă împotriva lui. Accentuînd atotputernicia, această poziţie lasă în umbră inteligenţa divină şi întregul efort uman. Aţi recunoscut, cred, într-o imagine forţată dinadins, sîmburele spiritual al poziţiei augustiniene, aşa cum se desfăşoară înfilozofiaapuseană, de la Duns Scot la Luther sau la jansenişti; depăşind expresia proprie a gîndirii lui Augustin, dar evidenţiind grosolan tendinţele ei latente* J« Ce reproşează o atare poziţie filozofiei ? Pur şi simplu, că există ? Orice încercare de filozofare, în locul rugăciunii şi admirării, opreşte făptura păgîneşte asupra ei înseşi şi o îndepărtează de Dumnezeu. îndepărtarea de Dumnezeu, măcar prin abstracţie, închipuirea că lumea ar putea avea sens şi subzistenţă proprie, alungă pe filozof din cîmpul trăirii creştine... E drept că filozoful creştin se răzbună! O atare viziune a lumii, în care lumea apare indistinct contopită în divinitate, în care nu se dă lumii o consistenţă proprie, ci numai un caracter de miraj al Dumnezeirii, apare filozofului ca fiind în primejdie de a pierde substanţa religioasă mai mult decît prin distrucţie. Primejdia ia—în această împrejurare — numele de panteism. Identificînd lumea cu Dumnezeu, pe planul strict filozofic, poziţia riscă să-i răpească Transcendenţa, să-1 confunde cu lumea şi — la urma urmelor, cu Spinoza — să-1 suprime afirmîndu-1. împinsă la ultima ei extremitate, supraordonarea credinţei asupra cunoaşterii ridică momentul voluntar cu totul asupra celui intelectual şi împinge morala să ia locul metafizicii. Din acest punct de vedere, s-ar putea spune că Immanuel Kant, cu răsturnarea celor două critici, nu face decît să tragă ultimele consecinţe ale augustinismului. Augustinismului, dar nu a lui Augustin. Teza lui Harnack, după care creştinismul, ca religie, nu are în el nimic contemplativ, ci numai practic decurge de-a dreptul din această perspectivă. Tomismul. De aceea, din toate timpurile, alături de filozofia creştină, care-şi trage rădăcinile în Platon şi-n trăirea reli51

gioasă, se desfăşoară o a doua tendinţă, care-şi are rădăcinila în gîndirea lui Aristotel. Aci — peisajul sufletesc se schimbă. Mintea omenească sej preocupă să lase lumii o realitate distinctă. Filozoful distinge tăios între lumina firească a minţii şf^revelaţia suprafireascăX Obiectm filozofiei se desparte de al teologiei naturale, şi al te- j ologiei naturale — la care mintea ajunge prin propriul ei efort — se desparte de al teologiei revelate. Aci, omul are acces prin credinţă; adică, un acces orb. Lumea — lucrarea lui Dumnezeu — subzistă în ea însăşi, prin I cauze şi esenţă proprii. încă un pas şi va subzista prin sine însăşi în deism si de la sine în ateism! între ea si Dumnezeu — nici o comună măsură, nici o echivocitate. Cele două lumi, firească şi suprafirească, se unesc numai în Uniunea ipostatică a Cuvîntului divin şi în lucrarea lui mîhtuitoare. Nici o topire de planuri. Este — cum s-a spus — Cosmosul lui Aristotel, peste care s-a suprapus Dumnezeul creştin. Iată, în tendinţele sale mari, zugrăvită cealaltă orientare. Nu e nevoie să repet de ce această orientare primeşte, din partea celei dintîi, numele de păgînă şi de ce e învinuită de alunecarea spre ateism a vremilor care au urmat triumfului ei. Prima orientare e a părinţilor greci, a lui Augustin, a lui Bonaventura. A doua e a Tomei din Aquino. Trebuie să recunosc că am forţat opoziţia celor două atitudini. Am făcut-o dinadins, pentru a face simţită diferenţa. Realitatea filozofiei creştineşti apropie cele două tendinţe mai mult decît se crede. Dacă nu există forme substanţiale în augustoismul clasic, lumea e totuşi ierarhizată de inteligenţa divină. Iar dacă Toma din Aquino e filozof, nu şovăie să socotească toată strădania minţii mai puţin ca paia , faţă de sfinţenie. Nu e mai puţin adevărat că avem de-a face cu două tipuri de atitudini, polar opuse una alteia, şi datoria noastră este să lămurim paradoxul.
14

cer", adică, după paharul cu apă dat săracului , totuşi, „viaţa
15

Soluţia. Mîntuirea creştină nu e străină de planul cunoaşterii, cum crede Harnack. Şi împingerea la absurd a augustinismului cuprinde o falsificare a creştinismului. Cu toate că omul nu va fi judecat după faptul că a spus: „Doamne, Doamne", ci „pentru că a făcut voia Tatălui din 52

vecinică aceasta înseamnă a cunoaşte pe Dumnezeu, Tatăl, şi pe Fiul, Iisus Hristos". Cunoaşterea este deci ţinta eforturilor noastre întru sfinţenie ? Este însă aceasta cunoaştere filozofică ? Nu. Pentru că, iarăşi este scris: „Căci cunoaştem din parte. Iar atunci vom cunoaşte faţă către faţă". Trebuie, deci, deosebit întrejînţelegerea filozofică a lucrurilor, care porneşte de la lucrurile fragmentare (din parte) şi cunoaşterea faţă către faţă (vedenia intuitivă a lui Dumnezeu), care ne este făgăduită. Cunoaşterea din parte este cunoaştere; dar, fiind din parte, este, prin firea ei, inadecvată obiectului spre care tinde. Ea numai îl ţinteşte, ridicîndu-se cu greu din concluzie în concluzie, prin legăturile nevăzute, dar de fier, ale implicaţiilor. Filozoful este, deci, sortit să alerge după elementele împrăştiate în creaţie, după analoguri, pentru a reconstitui chipul lui Dumnezeu aci, „ca prin oglinda, în ghicitură", fără a-1 putea intui de-a dreptul. Dacă acest efort este preţul, deseori neplătit, al unei vieţi, trebuie să socotim că omul este sortit să rămînă în afara oricărei legături a intelectului cu cele divine ? Nu. Omul are, pentru aceasta, o virtute mult mai modestă, pentru ca nu cere temeiuri, o umilă roabă, dispreţuită, a inteligenţei, care e credinţa. Adeziunea întunecată, fără evidenţă, a sufletului, lipirea de cineva, printr-un fel de elan interior, printr-o depăşire şi o revărsare a lui sfioasă asupra obiectului, printr-o exaltare, o înflăcărare, iscată mai mult din iubire fără temei, decît printr-o întemeiere conştientă. Scula aceasta este, desigur, prin firea ei, inferioară inteligenţei. Ea nu pătrunde, nu dă acea libertate celui ce o are, pe care o dă cunoaşterea istovitoare a unui lucru; ea ascultă, ea vesteşte. Această sculă însă stă laîndemîna omului, pentru a veni spre Dumnezeu: „Cred. Doamne, ajută necredinţei mele!". Şi răspunsul e: „Nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit!" Prin faptul însă că această credinţă, deşi inferioară — după firea ei — cunoaşterii filozofice, îngăduie omului o priză — oarbă, e drept —, dar nu mai puţin o priză directă asupra realită16

53

ţii pe care mintea n-o poate prinde decît „prin oglindă, în ghicitură"; ea devine liiiinstrument de mare preţ. Mai de preţ prin realitatea pe care ne-o dezvăluie, decît cunoaşterea care nu ne-o poate dezvălui. în locul ochilor deschişi ş$-a mîinii care se loveşte de oglindă: sînt acuma ochii închişi; dar mîna întîlneste mina. Se înţelege că credinţa — roabă care ajunge — dobîndeşte mai mare preţ — din cauza lucrurilor la care ajunge — decît stăpîna ţintuită de neputinţă. între o cheie simplă care deschide o comoară de preţ şi un mecanism complicat de orologerie care deschide o cutie goală, nu-ncape îndoială că mecanismul e în sine mai de preţ; dar nu încape iarăşi îndoială că toţi au să prefere cheia. Aşa s-ar putea înfăţişa — printr-o pildă — legătura dintre şW inţă si credinţă. Şi e şi drept să fie aşa, pentru că, dacă ar fi să aştepţi ca numai filozofii — acei care, prin efortul cugetării, ajung să regăsească chipul lui Dumnezeu prin oglindă —, cum am mai putea nădăjdui că se va goli Iadul ? înţelegem acum de ce sînt posibile, în filozofia creştină, două atitudini, aparente, în privinţa filozofiei. Şi, ce înseamnă bucuria psaltului că au înnebunit'Jntrebătorii ageri şi că nimănui nu i s-a arătat cum a fost ? înţelegem însă şi de ce rămîne loc şi pentru filozofie. Dacă psaltul se bucură de nebiţfiia întrebătorilor ageri, este pentru că credinciosul are, prin credinţă, răspuns la toate întrebările pe care i le-ar putea pune filozofia, fără să aibă nevoie să filozofeze şi pentru că — credinţa lui fiind un fapt, nu un concept —, ea nu poate fi anulată, în planul ei, de contradicţiile raţionale. Acesta şi nu altul este sensul „Credo quid absurdum" şi sîntem acum în măsură a-1 înţelege. înlătură această afirmaţie însă orice nădejde de-a cunoaşte? Este celălalt „files quaerens intelectu" sau acel „crede ut inteligere" o zădărnicie ? Nicidecum. Pentru că faptul de a crede nu înlătură curiozitatea de a sti. Credinţa, comunicînd sufletului situaţia obiectului, ca şi cum l-ar cunoaşte, stimulează, pe de o parte, tendinţa
17
18

1

către cunoaşterea însăşi; deschide, pe de altă parte, perspective înţelegerii, pe care nu le avea fără credinţă. Cei care cunosc rolul fecund pe care-1 au ipotezele în ştiinţă ştiu că orice lucru pe care-1 crezi te ajută să presupui alte lucruri şi, din judecată în judecată, te aduce să verifici prezenţa principiului ordonator cuprins în prejudecată. Ceva de acelaşi fel se petrece cu cel care crede. El nu încetează de a gîndi. Ci, dimpotrifft, gîndirea lui e fecundată de faptul că crede. Dacă sînt cazuri în care credinţa stinge duhul iscodirii sterpe, nu se poate spune că ea nu transfigurează în acelaşi timp şi dă sens nou întregii existenţe. „O serie întreagă de lucruri — spune Tolstoi, în istoria conversiunii lui — care nu existau, pentru mine, mai înainte, au început deodată să existe. O serie de lucruri care erau la dreapta, le găseam la stînga mea şi-mi cereau să lămuresc această împrejurare". Ceea ce trebuie reţinut este că, pentru creştin, filozofia nu e unealtă de mîntuire, ci poate fi sau agonie, sau cîntec de slavă; după cum creştinul e din cei care caută gemînd, sau din cei care.se bucură de dezvăluire. Este filozofia creştină filozofie ? Ce e de răspuns acum celor ce afirmă, din cealaltă parte, că filozofia creştinului nu este filozofie, în măsura în care această filozofie recurge la adevărurile credinţei pentru lămurirea nedumeririlor gîndului ? Răspunsul aci va izvorî din înţelegerea exactă a naturii şi a funcţiei îndeletnicirii filozofice. Să pornim, deci, întru întîmpinarea acestor filozofi necredincioşi, cu o definiţie a filozofiei împrumutată lor înşile. Nu, deci, de la definiţia după care filozofia este cunoaştere raţională — prin principii —, ci de la definiţia spenceriană, că filozofia este efort de unificare totală a cunoştinţelor, spre deosebire de ştiinţă, care nu e decît o încercare de unificare parţială a unei singure categorii de fapte . Pornind de la această definiţie a filozofilor pozitivişti, ce trebuie să observăm, în legătură cu natura şi destinele filozofiei ?
20

19

54

55

a căror prezenţă în suflet dezlănţuie filozofarea. orice filozofie. putînd fi alese. ea nu poate avea aceleaşi caractere. gruparea ff unificarea lor este susceptibilă de obiectivizare. într-o aceeaşi experienţă. deci. De aceea si zicem: zoologie sau 7 5 7 O mineralogie. este numai pentru că unul din ei a cuprins un fapt în plus. în acest sens. experienţe privilegiate. porneşte de la constatarea divergenţei. atunci ar trebui să scoată din filozofie şi pe Descartes. nu vedem ce ar mai rămîne din întreg cîmpul filozofiei. în ansamblul arhitecturii gîndului. şi. contemplarea căderii unui măr. odată cu Toma din Aquino şi cu fericitul Augustin. în măsura în care încearcă să ţie seamă de cuprinsul unei experienţe iraţionale. împotriva tonului acestuia trebuie răspuns clar. nu sînt. include elementele care intră în cîmpul unei conştiinţe personale. şirul acela de întrebări. obiective si sumabile. pe deasupra. de aci rezultă două consecinţe. Ea e. motorul 21 emoţional care dezlănţuie duhul iscoditor. pe care caută să le integreze.Dacă ştiinţa este unificare parţială a unei singitire categorii de fapte. prin natura ei. dar mai ales în felul în care va încerca să potrivească lucrurile. Nu numai pentru prefacerea gândurilor pascaliene are însemnătate „minunea sfîntului spin" sau un accident de trăsură. în sinteza raţională a cunoştinţelor. Se înţelege de aceea că şi încercarea de unificare raţională a cunoştinţelor nu le va pune pe toate pe un acelaşi plan. deci. cum am putea tăgădui că realitatea trăirii creştine poate fi indiferentă structurii cugetătorului creştin. suficient ca un gîn57 . o excepţie. mai intervine o a doua stratificare. care caracterizează filozoful ? Dacă lucrurile stau astfel. care nu se încadra în sinteza primitivă. care nasc din întrebări. Sîntem astfel siliţi să recunoaştem că orişice filozofie — în» 7 » 56 tru cît e filozofie autentică — primeşte şi porneşte de la elemente iraţionale. aşa cum ştiinţa este ştiinţa anumitor obiecte. dacă trăiesc în acelaşi timp şi au aceleaşi preocupări. Mai e însă o deosebire. Dar zicem filozofie augustiniană sau tomistă. faptele de unificat. Mai întîi. în măsura în care filozofia este încercare de raţionalizare. este structura acestor experienţe privilegiate. ci e legată de cuprinsul cunoştinţelor unei personalităţi. pentru Auguste Comte. personalitatea fiind o realitate vie. se înţeleg şi asupra punctelor de vedere. relative la un anumit material. Iar dacă o divergenţă se naşte între ei^după ce au convenit asupra criteriilor. Din faptul că filozofia este o încercarea de unificare totala. incompatibilităţii şi contradicţiei aparente a elementelor real trăite. în structura sistemelor filozofice celor mai raţiona^ste. pentru înţelegerea structurii sistemului şi a intenţiilor lui —. în această privinţă. atunci înţelegem de ce — în orice filozofie — ceea ce interesează. Mai mult decît atît. întrucît este filozofie. deci. Dacă. Dacă acest lucru e adevărat. filozofia nu poate unifica o totalitate închisă. fiindcă doi sau mai mulţi oameni se pot înţelege asupra acestei alegeri. Dacă. Este. totalitatea pe care o poate suma nu e o realitate transpersonală. Există. în măsura în care este integrare. Nu vedem de ce filozofia creştină ar face. Filozofia lui Descartes nu izvorăşte oare dintr-un vis avut la 19 ani ? Pierderea unei fiinţe dragi. ea trebuie să pornească de la diversitatea iraţională pe care caută s-o ordoneze. în continuă dezvoltare. sau pentru Newton. în măsura în care e legată de acest cuprins. adversarii care pretind că filozofia. Un om care crede în Dumnezeul întrupat nu poate încerca să unifice totalul lucrurilor din cîmpul trăirii sale decît integrînd şi acest fapt între toate celelalte şi dîndu-i. Nu toate stau pe acelaşi plan de interes. nu este filozofie. Prima. în măsura în care filozofia este a unei personalităţi. filozofia cuiva. ar avea dreptate. în afara conţinutului de cunoştinţe de unificat — care se poate potrivi de la un filozof la altul. Unificarea ei nu este decît o veleitate. şi pe Kant. Orice filozofie. legată de cuprinsul experienţei trăite de această personalitate. Adevărurile ştiinţifice sînt. în acest caz. nu numai în alegerea temelor de reflecţie. locul pe care i-1 impune importanţa faptului în experienţa lăuntrică. se vede că'ei pot ajunge uşor să se înţeleagă şi asupra afirmaţiilor. Nu toate faptele care constituiesc conţinutul unei experienţe personale au aceeaşi importanţi.

particularitate datorită atmosferei spirituale a momentului istoric. erezia e mai raţională ca dogma. ci curat filozofică. Afirmaţia că Dumnezeu e unul si fetele sînt trei nu îsi are izvorul în speculaţii asupra substanţei. al firii şi lucrării lui Hristos. Nu poate atinge însă conţinutul revelat. Natura acestui efort nu e desigur religioasă. A doua oară. o mărturisire a unui conţinut revelat si. prin problemele lui. tot una cu dogma. că duhul lui Dumnezeu a grăit în tine. cînd originea lui ni| e raţională. întîlnireaîn gîndul filozofului a creştinismului cu problemele veacului nu a fost ceva fecund. cuprinse în experienţa vie a filozofului creştin şi prin piedicile pe care le opun aceste experienţe unificării cognitive. în chip material. Sub acest raport. Filozoful poate reuşi sau nu să-mpace Evanghelia cu Aristotel sau cu Platon. fiindcă ea exprimă \xnfapt cu care ne mărturisim solidari. Dogma — regula fidei — nu este o realitate filozofică şi raţională. Astfel. Dogma este o afirmaţie a credinţei. prin faptul că sistemele de gîndire realizate gata pot oferi elemente. instrumentaţia conceptuală a cartezianismului. în acest sens. contopirii materialului trăit cu experienţa creştină. al harului si libertăţii omeneşti etc.ditor să acorde interes unor realităţi de un anumit ordin. Contradicţia pune în criză filozofia. Nu altceva făceau. iar nu concluzia unei argumentări. nebănuite ? Nu încape îndoială deci că—sub acest raport — efortul comun. Nu altceva făcea. dintre firea şi fiinţa unui lucru. şi poate însemna spaţiu: particularitate etnică. mărturisirea lui Petre. veacul poate intra formal în structura filozofiei creştine. Filozofia creştină nu e. pentru că la originea ei stă un efort de sistematizare raţională. gîndirea religioasă poate fi stimulată de un război. 22 y Veacul intră în discuţie. toată scolastica tîrzie nu este decît o vastă încercare de aplicare a distincţiei aristotelice dintre esenţa si existenţa. în două feluri. ' 7 > > Filozofia şi gîndirea veacului Care poate fi relaţia filozofiei creştine cu restul gîndirii veacului e acum uşor de înţeles. deci. că vitalismul sau mecanismul cartezian n-au dobîndit sensuri noi. fiul lui Dumnezeu cel viu! Şi în răspunsul lui Hristos: — Ferice de tine. Dar dacă nu ar reuşi. pentnJ ca înglobarea lor în sistem să fie o condiţie a reuşitei efortului filozofic. pentru a întemeia raţional distincţiile făcute de credinţă în sînul Treimii. afirrttaţia nu trebuie mai puţin menţinută. veacul poate însemna timp: adică. Pentru că el dezvăluie cum colaborează cu veacul gîndirea creştină. Şi aci tre-^ buie risipită o stăruitoare confuzie. poate fi dominată de predilecţie pentru probleme de metafizică sau de morală. spre a lămuri această afirmaţie. în acelaşi scop. Gîndirea poate folosi discriminările gîndirii greceşti. limbaj pentru exprimarea anumitor realităţi ale experienţei creştine. 59 . de cele mai multe ori. sau de un cutremur. acum cîteva zeci de ani. Nu reuşit^ sau eşecul încercării ne interesează aci. cu ajutorul conceptelor făcute de metafizica greacă. în acest sens. dar procedeul întrebuinţat. Ce nu se poate e să nu încerce acest lucru. restabilirea — raţională sau nu. ci înfăptui mărturisirii lui Petru: — Tu eşti Hristosul. O dată. Malebranche cînd folosea. care nu reuşeşte decît cu preţul sacrificării unei părţi din adevăr. este indiferent — a unui adevăr religios. Petre. 58 I Ce făceau aci filozofii creştini ? Se găseau în faţa unui conţinut de credinţă şi se trudeau să-1 formuleze adecvat. în care raţiunea introduce contradicţia. Cine ar putea tăgădui că de pe urma acestui efort conceptele aristotelice n-au fost rafinate şi adîncite. pentru că nu e o realitate gîndită. pentru că omul poate trăi religios fără nevoia unei sintel ze raţionale a experienţei şi nu todeauna eşecul sintezei raţionala atrage compromiterea conţinutului trăit. în gîndirea filozofică creştină. în secolul al XVII-lea. apologeţii mai noi ai creştinismului. cînd încercau să retraducă conţinutul trăirii creştine în termenii unei metafizici vitaliste. Iar eu îţi spun că tu eşti Petre şi pe această piatră voi zidi biserica mea.

sau alături de alţii. sîntem cu toţii. fiecare din cei care ne-am adunat aci avem unele legături cu „veacul". ca vorbele să însemne anumite lucruri. cu alte cuvinte. a adînci substratul diferitelor poziţii. însă vorbele rămîn. mai puţin de dogmă. de astă dată. în înşirarea de la începutul acestei convorbiri. pentru a alege ce poate asimila şi ce trebuie să refuze. a reduce pe cele care iscă năluciri si zeităţi false si a boteza ideile veacului. E aci o misiune de judecată plină de ispite şi primejdii. este numai pentru că gîndirea lor nu era numai gînd. Dacă lucrurile stau într-adevăr astfel. Adică. care e încă pentru mulţi o piatră de poticnire. nu a fost niciodată un argument. mărturisesc oarecare sfială. Şi aceasta. tocmai acei pe care. misiunea însăşi pe care au îndeplinit-o. singur. a trăi în vremea de astăzi. fiind a unei societăţi creştineşti. adică. prin ceea ce sîntem într-adevăr. Se poate deci ca noi. numai între noi şi fiecare din D-voastră e de presupus că stie. cu lumea din afară. ci o rugăciune ? CREŞTINUL ÎN LUMEA MODERNĂ r ^ Trebuind să vă vorbesc. ce înseamnă a fi creştin. rostul ei ar putea să pară fără rost. care ne zicem din gură „creştini" să nu corespundem. în sine. cu cele mai nevinovate intenţii şi chiar fără să băgăm de'seamă. Ceea ce nu trebuie însă uitat este că dacă au izbutit s-o împlinească. Pe de o parte. E. Primejdia oricărei apologetici de acest tip ? Este imanentismul. Dar pe de alta. Aci se iveşte piatra de încercare. firul vieţii sale. cu lumea mare a zilelor noastre . şi. Fiecare din noi trăieşte — este drept — viaţa de azi. în astă-seară. Canonica acestei lupte a filozofului creştin ţine însă. 2) o misiune filozofică propriu-zisă. pe care le poate readuce în matca cea mare a trăirii creştineşti. căreia îi zicem creştineşti. ne obişnuim a boteza cu aceleaşi nume lucruri care s-au prefăcut pe nesimţite în altele . nefiind monah nici unul dintre noi. a-i decanta temele. pentru a face pe om să descopere. despre poziţia creştinului în fata lumii moderne. Misiunea ei constă în a proiecta asupra lumii în curs de a se face vedenia adevărurilor creştine. ca si mine. Aci. conferinţa de azi nu poate avea alt rost decît să vă vorbească de lucruri pe care d-voastră le ştiţi ca şi mine şi. Misiunea de legătură între cei ce caută şi cei care au găsit.Misiunea filozofiei creştine Ne rămîne să spunem cîteva cuvinte asupra întrebării: ce misiune are de îndeplinit filozofia în creştinism ? Ni se pare că două sînt misiunile ei principale: 1) o misiune apologetică. în manualele de istoria filozofiei. gîndirea creştină e pornită în marea aventură. cu numele pe care ni-1 dăm. la vremea lor. cunoscut. cît de războiul nevăzut. ceea ce e mai adînc decît sine. Conferinţa aceasta. pentru ca lucrurile se schimbă. Şi fiecare îşi deapănă. argumentul lui Anselm. ci faţă creştinească—mărturie. ca atare. locul asigurat filozofiei creştine. confundarea creştinismului cu ceea ce se realizează din el în planul vţpţii fiecăruia. Sub acest raport. Fiindcă asa e făcută lumea. misiunea filozofiei este să coboare sensul experienţei creştine în sfera experienţei umane pure şi simple. Insă nu fiecare se gîndeşte todeauna la lucrurile ce stau dincolo de aceste vorbe: a fi creştin. 1 2 3 61 . Lucrul este. Nu ne amintim oare că ceea ce a făcut scandalul filozofiei moderne. nu era mai ales gîhd. de altfel. îi arătam a împlini. Misiunea ei constă în a primi de front contactul cu filozofia vremii.

să lămuresc ce-nseamnă a fi creştin ? B. de organizatori. 1. să ne pomenim cu putinţa unei alunecări pe nesimţite a întregului nostru fel de viaţă. fără să fie. se pot vădi perspective la care să nu ne fi gîndit şi că. spre a desprinde concluziile ce se impun. de altfel. cel puţin unele nedumeriri. cu pumnii în piept! Şovăiala aceasta caracteristică s-a manifestat. al lucrurilor care se cuprind în el. Doamne. nu în numele Tău am făcut minuni ?" Şi li se va răspunde: „De-1 parte de mine. sau arhitectonice. dacă nu unele lămuriri. prin nume. deci. voi pune faţă în faţă rezultatele primelor două momente ale cercetării. Exterior. într-o primă parte. din: „Creştinismul şi viaţa modernă" în: „Un creştin în zilele noastre". viata din zilele noastre. în ceea ce priveşte cuprinsul ideii de creştin e atîta îndoială. adică. încercarea de a lămuri ce-i creştinismul ar trebui să constea din determinarea caracterelor generale şi comune ale tutulor acestor elemente. Pornind de la acest punct de vedere. cu termenul „vremea noastră"! Dacă am făcut atîtea ocoluri înainte de a intra pieptiş în subiectul cuvîntării noastre de astăzi. după ce veţi fi părăsit pragul acestei case. care n-ar avea comun decît faptul că se referă. perspective care. cu 4 > privire la lucrurile cu care sîntem cei mai obişnuiţi. ca atare. se reclamă (de la) sau se referă la lisus Hristos. mulţi vor veni şi vor zice: „Au. iar: „Creştinul în lumea modernă" — trădînd astfel parcă bănuiala pe care vom căuta s-o adîncim. căci nu vă cunosc pe voi! Căci nu cel ce-mi zice mie: Doamne! Doamne! Ci cel ce face voinţa Tai tălui meu carele este în ceruri!" Dar dacă. tot asa cum conţinutul adevărat al ideii de creştin s-a vădit nepotrivit cu ceea ce omul nostru de adineaori se credea. aruncate aci asupra lucrurilor care formează obiectul acestei discuţii. deci. El ar cuprinde. unele deschideri de zare. tot atîta îndoială este si în privinţa înţelesului celuilalt termen al acestei convorbiri: viata modernă. ne vom fi împlinit şi ceva din menirea însemnată creştinului de aceste săptămîni ale Triodului. cu gîndul. că termenul de „lumea modernă" nu se mai acoperă exact. L CE ESTE U N CREŞTIN ? 6 5 Creştinismul e un concept general. cum sînt creaţiile culturale. Şi. sau normele de purtare — cu conţinut şi orientare spirituală absolut deosebite. a fost pentru a arăta că. Iar la sfîrşit. cu vorba. C. decît pînă unde ne întîlnim cu un presupus consens aproximativ al părerii semenilor noştri. Intr-o a doua parte voi cerceta conţinutul esenţial al ideii de lume modernă si situaţia ei de azi. cu fapta sau chiar cu abţinerea noastră la răspunderea zămislirii ei. în sfîrşit. S-ar putea. şi o convorbire despre „ce înseamnează a fi creştin în zilele de astăzi" mai are unele şanse să vă aducă. bătîndu-se înaintea lui Dumnezeu. 63 62 . încît ideea noastră generală despre viaţa de toate zilele să nu se mai potrivească cu ceea ce eram obişnuiţi să numim vremea modernă. mai multe comunităţi sau indivizi. ca întindere.Nu scrie oare în Sfînta Scriptură. care s-a schimbat pe rînd. să fie prilejul unei mai mari adînciri în sinea fiecăruia. mai multe realizări spirituale obiective. creştinismul ar cuprinde pe toţi aceia care. Dacă această viaţă o trăim cu toţii şi luăm parte. nu toţi ne-am gîndit îndeajuns (poate că unii nu ne-am gîndit deloc!) la ceea ce înseamnă această viaţă . nu în numele Tău am scos draci. în lume. care poate fi cuprins în mai multe feluri. la Evanghelia lui Matei că în ziua de apoi. încît unii îşi pot închipui — chiar faţă de Dumnezeu — că sînt creştini. apoi în: „Creştinismul în zilele noastre" şi. A. blestemaţilor. Aşa sîntem noi făcuţi! Să făptuim fără a avea nevoie să cugetăm mai departe asupra rosturilor faptei noastre. si în felul în care s-a anunţat. în care ni se va face judecata despre tot ce am făcut aci. la un acelaşi pretins izvor de inspiraţie. alunecare care poate să se facă astfel. nu în numele Tău ne-am rugat. adică din punct de vedere al întinderii conceptului. Voi încerca. titlul conferinţei de astăzi. cu vreun titlu oarecare. Planul acestei cercetări va fi foarte simplu. Acesta ar fi creştinismul. aşa făcînd. din încercarea de a desprinde din ele un minimum de realitate care să se potrivească tutulor.

religia lui Iisus Hristos. într-un anumit rit şi într-o anumită purtare — care toate se înţeleg ca aspecte nedespărţite. fără nici o implicaţie divină. Şi aceasta. Dacă. întrupat în viaţa tainică a biserişţk Astfel înţeles. un fel de a închipui şi de a înfăţişa lucrurile.™ anume. acestea nu sînt decît expresii ale acestui mod iniţial de a trăi şi libertatea lor faţă de această viaţă se poate vădi necurmat prin minunatul cuvînt prin care fericitul Augustin rezuma morala creştină: „Iubeşte pe Dumnezeu şi fă ce vrei!" Asta nu înseamnă că omul poate face într-adevăr orice. aşa. j Mai mult decît atît. creştinismul mai e un fel de a gîndi. că nu a vorbit glasul tău. alţii că eşti Ioan. trăirea unei legături a omului cu Dumnezeu. — Unii zic că eşti profetul Uie. va decurge firesc din aceasta . iar pentru altele. creştinismul e un fel de a trăi religios. care se vădeşte într-un anumit simţămînt. cine ziceţi că sînt ? Şi care răspundea: — Tu eşti Hristos. care] merg de la anglo-catolicism la studenţii de biblie. la determina rea creştinismului. de viaţă religioasă. în primul rînd. neschimbat. adică. Acela spre care tinde aceastăxviaţă. ca expresii spirituale şi obiective ale unui aceluiaşi conţinut tjrăit de viaţa tainică. 7 8 64 65 . o trăire a legăturii omului cu ceva sau Cineva care-1 depăşeşte. n-am putea nici măcar să definim creştinismi^. sau la mişcarea oxfordiană—se deosebesc între ele atît j de mult. în chip absolut. adică. Creştinismul e. fiul Dumnezeului celui viu! 7 ' Pentru că numai acestuia Hristos îi răspunde: — Ferice de tine. şi cuprinzînd sufletul nostru: Cel aşezat deasupra şi dincolo de noi. pornind de la un astfel de punct de vedere. încercarea de a defini ce le e comun ar face difij creştinism un concept atît de abstract şi de general. Dacă pornim deci să definim creştinismul de la precipitatele lui istorice şi să căutăm în formă de cultură sau de civilizaţie precis determinată. ceva. care e acela de-a fi un soi de viaţă. ci numai o terapeutică morală. tot restul i se va adăuga pe deasupra. dar care se apleacă asupra noastră. Petre. un fel de a te purta în veac. pe care am desprins-o chiar difr cuvintele Domnului Hristos — nu vom considera creştini pe toţi aceia care se refer$ într-un fel oarecare la Hristos şi la învăţătura Iui. prin împărtăşirea noastră a celor vii şi a celor morţi. 2. dacă va căuta mai întîi împărăţia lui Dumnezeu. o formă de viaţă religioasă. Urmîhd indicaţia că nu toţi cei ce-si zic creştini sînt creştini într-adevăr. pornind de la realitatea maximă pe : {fftfe o îmbracă această idee pentru noi. încît ar fi golit de orice conţinut prin care să-1 putem deosebi de alte lucruri. încît. Ia C h r i s t i » Science. în comunitatea celor care participă la această viaţă. necurmată^ păstrată în comunitatea bisericiţj£are ne-a transmis nu numai textul Scripturii. pentru că viaţa aceasta se înfăţişează ca izvorînd de la El. cum ar fi psihanaliza. într-adevăr. drept ceed ce ni se pare nouă a fi esenţial: adică. comunitate care se continuă pînă la noi în chip tai| ţie. ci numai că. o religie. îh anumite dogme. pentru că. riscăm să-1 golim de caracterul care nouă ni se pare esenţial. deci. pentru unele din aceste orientări. cu fiinţa însăşi a Domnului Hristos. Dumnezeu destăinuit $Duă nu numai prin textul Sfintei Scripturi. creş-j tinismul nu e decît o morală menită să organizeze viaţa omului pe pămînt. neapărat să căutăm alt drum şi să încercam să-1 cuprindem dinăuntru. protestantism — cu nenumăratele lui secte. ci duhul Tatălui a grăit în tine .Cei care au pornit pe această cale. Trebuie. dar şi prin tradiţia vie. — Dar voi. Terfcenii acestui act central sînt: 1) de o parte. dar şi înţelesul ei. adică. catolicism. de la Hristos şi pînă astăzi. pe lîngă aceasta. religia Fiului luiDumnezeui una din Tatăl întrupat de la Duhul Sfînt şi răstignit pentru mîntuirea noastră. Acela cu care ne întîlnim si care se înfăţişează în această trăire înaintea celui ce trăieşte. au fost însă nevoiţi să-şi mărturisească neputinţa de a ajunge la un rezultat. nu e nici măcar atît. un act orientat în afara omului care se istoveşte în această legătură. în zilele lui Pilat ©in Pont. deci — pentru noi —. Creştinismul astfel înţeles e. din afară. ci numai pe aceia care mărturisesc ca apostolul pe care Hristos îl întreba: — Cine zice lumea că sînt ? Şi care răspundea. în cele trei ramuri ale creştinismului: ortodo-i ' y xie.

la statutul maxim spre care putem năzui. care ne depăşeşte. Exaltarea misterică era numai o prefigurare trecătoare a altei vieţi. goleşte de sens. prin care captăm. prin tocirea vieţii sau prin moartea în care se duc toate lucrurile. de altă parte. o transfigurare şi o învesnicire a individualului. puternic. ciuntiţii şi fără rost. astfel înţeles. toate lucrurile îşi află izvorul. divină a lui Dumnezeu. în această prezenţă covîrşitoare. a cărui lipsă zădărniceşte cumplit. dar pe care o întrebuinţăm în folosul nostru. E adevărat că şi grecii închipuiseră o lume a umbrelor. al unui dispozitiv. în timp şi transfigurează toate lucrurile acestei lumi si acestei vieţi si le ridică 9 păstra frăgezimea lăuntrică. Viaţa lui e o mare aventură a dragostei lui Dumnezeu. al căror sens nu eriţ legat decît întîmplător de viaţa omului. Doamnelor şi domnilor. în care lucrurile trecătoare se regăseau pe tărîmul celălalt. să nu se mai isprăvească. gîndul pârvanic din închinarea către Clio: „Ci moare marmura de rănile vremii şi moare şi înţelesul ei. care nu are nevoie de salvare. a unui lucru valabil. în nici unul din acestea. în vreun fel oarecare. eficace. Toată viaţa lui nu are sens decît în funcţie de această transfigurare a existenţei îh Dumnezeu. nu era decît umbra unei umbre. orice trăire lipsită de contact cu ea. a cărui fiinţă e pentru noi normă. care venea să tulbure. nu spera la salvarea absolută a existenţei lui precare. Nu a generalului. un sentiment de transcendenţă absolută. covîrşitoare. dincolo de tot ce putem închipui! stîrneşte un fel de sentiment de teamă sacră. sentimentul că Fiinţa aceasta transcendentă pătrunde prin Iisus Hristos în lume. făcînd din lume un imens pustiu de sare şi de cenuşă. a unui lucru frumos. pe ea o regăsim în fiecare împlinire şi fără ea toate lucrurile ne apar ca un Ecleziast. prin iubirea lui protectoare. prin urmare. dar despre care ştii că va lipsi: prin neputinţa ta de a 66 existenţei Zeului transcendent. Omul e pe pămînt prin voinţa lui Dumnezeu. de care ne simţim atîrnaţi ca făptura de creator. nu-i un act magic. fiinţa aceasta ni se dezvăluie intim legată de existenţa vieţii noastre sufleteşti si o recunoaştem în fiinţa concretă. căreia i-ar fi destinat şi despre care aflau o prefigurare în participarea exaltată la ceremoniile rituale. de neînţelegerea oamenilor" . ca-n preajma alunecării într-un abis. E adevărat că şi budismul închipuise o salvare. o putere necunoscută. creat pentru această transfigurare. Pentru creştin însă. Hadesul. ci o întîlnire a sufletului omenesc cu o prezenţă absolut atotputernică. de orice participare şi resemnarea stoicului nu era decît o renunţare . Şi grecul cunoscuse. Dar. prin gelozia lui. lege de purtare. ca atare. goale şi ameninţate de risipa în nefiinţă. prin tocirea simţirii. fiindcă în ea recunoaştem nu numai realizarea deplină a fiinţei noastre. pe de altă parte. totalitatea celor ce ne împărtăşim din această destăinuire . iar mîntuirea prin cunoaştere salva numai generalul neinteresant al lucrurilor. în istorie. Q a insului pieritor. iar sentimentul risipirei lucrurilor în moarte era fără leac. care alunecau în lumile interstelare. obsedant. De o parte. prin pofta lui. Dar Dumnezeii lor erau fiinţe capricioase. susţinerea şi bucuria. în ea găsim refugiu împotriva acelui sentiment ciudat că totul e fugar şi labil. ştiutoare şOucrătoare. totalitatea celor deschişi la arătarea Celuilalt. reală. lăsînd individualul să se piardă. E adevărat că religiile misterice aduceau omului sentimentul unei alte vieţi. De altă parte. fiinţa aceasta ne apare nesfîrşită. De o parte. care se vrea iu10 11 67 . dar şi deplinătatea tutulor perfecţiunilor pe care ni le putem închipui. că totul e sortit pierzaniei şi destrămării|/£are nicicînd nu cuprinde sufletul omului mai trist decît cînd se află în faţa unui lucru bun. omul nu năzuia. Cei vechi cunoscuseră si ei sentimentul acesta tulburător al 7 O 7 i > la măsura fiinţei lor adevărate. Salvarea budismului era o desfacere absolută de orice legătură de aci. legătura cu Dumnezeu înseamnă salvare. Creştinismul. pretutindenea de fată. Fiul omului a venit să mîntuiască ceea ce e pierdut. ca să ne facem poftele. a personalităţii istorice a lui Iisus Hristos. viata muritorilor de rînd. în preajma căruia ai vrea să opreşti timpul în loc. cu ajutorul unui gest.2) de ceastălaltă parte sîntem noi.

în creştinism. ci este o lucrare puternică. înfăptuită prin întrupare. pentru creştini. fără să băgăm de seamă. împotriva for. că sîntem părtaşi ai nădejdii lui de mai bine. Mîntuirea aceasta nu e un proces insidios. prin co. Ceea ce aşteaptă creştinul în veac este îndumnezeirea lumii. pentru biruirea lui Dumnezeu în lume ? Drajma existenţei creştinului în veac este drama libertăţii sale de a se pierde. care arată că binele de rău nu se pot separa definitiv. ci abia începutul ei. Cum însă eu însumi nu-mi sînt obiect de îEbire ideal. îngerii lui nu intervin în pretoriul lui Pilat. Această aşteptare caracterizează poziţia fundamentală a creştinului în veac. j în fond. cînd alţii suferă alăturea 1 de noi. surzii aud şi împărăţia lui Dumnezeu e vestid| săracilor. nu e cel care ne e cel mai drag. faţă de aceas. ci locul spiritual al mîntuirii. de condescendenţă. ci-1 lasă pe acesta să facă judecata lumii. dacă ne gîndim la tăcui învăţăturii lui HrisIjds. Aproapele acesta nu e însă cel care ne va sta lumeşte mai I aproape. „Veacul" sau „timpul în care trăim" nu mai e. ci derivată din ] iubirea lui Dumnezeu. o vale a plîngerii. Hristos ne arată a o birui cu forţl^ De aceea. pentru creştini. j acela cu care n-am mai avea nimic de împărţit. de plinătate: cei săraci cu duhul. ceva care vine peste noi. nu e primară. Ce altceva spune parabola semănătorului cu sămînţa căzută pe drum sau între spini.j munitatea de soartă în păcat şi că. Toate aceste realităţi fac din creştinism o religie cu un puternic sentiment al aşteptării sfârşitului. cei milostivi. pe planul uman stă iubirea de aproape a omului. cei ce fac pace sau sînt prigoniţi pentru dreptate. mîntuire numai pentru mine singur. iubirea de aproape e conştiinţa că omul care ] suferă e făptura lui Dumnezeu care ittu e făcută pentru asta. o ghicim. dar nici rai. pentru ca biserica lui să izbîndească împotriva Iadului. în mijlocul nostru şi care nu este. Acesta e sensul creştinismului. ] Iubirea de aproape.j tă biserică. căci altfel n-ar veni îngerii mei să mă apere". care a trimis pe Fiul său. ! ci numai Dumnezeu. pentru că ea e deschiderea lui către ceva care-1 depăşeşte. decît în parabole. o realitate care desparte existenţa creştinului în lume ca o sabie de foc. Dar norodului adunat să-1 asculte Hristos îi destăinuia: „Iată. pentru a-1 răscumpăra. Şi nici cel din urmă om. adică. Căci ei şi-au aflat mîngîiere la Dumnezeu. ci mai mult sentimen. decît lupta pe care o dă creştinul în sufletul său. întruparea lui Dumnezeu nu înseamnă însă.bit de o făptura liberă. îh ghicitură. din lumea aceasta. are. un răvaş de bucurie către toţi cei ce suferă. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din I tot cugetul tău şi din toată inima ta. ceea ce vom numi „veacul". împărăţia mea este în mijlocul vostru^li Cum e această împărăţie. 1 Aproapele e semenul nostru care suferă şi în care ne regăsim un ] tovarăş de suferinţă. care e. ci numai mîntUÎJH rea lumii întregi. deci. Şi. totuşi. care nu ajunge să rodească ? Sau parabola neghinelor. iar pe aproapele tău. cei însetaţi de dreptate. în veacul de aci. i-a dat putinţa să se piardă. Pe ea. Şi iată: orbii văd. cei curaţi cu inima. asa cum îl trăieşte biserica I lui Hristos. la bine şi la rău. cei ce plîhg. Şi care. Biserica e cuprinsă în veac şi totuşi veacul nu o cuprinde toată.I pină după mîntuire. cununa de biruinţă.j tul că nu putem fi fericiţi noi înşine. cum ar vrea unii. în acelaşi timp. căreia. scena acestei mari drame a salvării ori a pierderii noastre. Poziţia creştinismului faţă de veac e antitetică si paradoxală: „împărăţia mea nu este din lumea aceasta — spunea Hristos lui Pilat —. De el nu ne leagă un act. un sentiment ima. ^fîrşitul mîntuirii. ca pe ] tine însuti.\ ginar şi filantropic. Dacă pe planul central al experienţei creştine stă dragostea lui Dumnezeu pentru făptură. pentru aceasta. Lumea de aci. s-a jertfit pe sine î n J suşi pentru mîntuirea lumii. nu există. A iubi pe aproapele tău ca pe tine îftsuţi înseamnă. să 1 simţi că eşti legat de el prin solidaritatea de suferinţă. mai mult decît o putem cuprinde cu mintea. Puterile lumii acesteia se adună să întîrzie mîntuirea şi creştinul trebuie să dobîndească. ce este „războiul nevăzut". Căci trebuie ca Fiul omului să se răstignească. Unirea aceasta a cerului cu pămîntul. Sentimentul că sîntem părtaşi durerii universale care sus. care e o evanghelie. Hristos nr$ j spune. către toţi cei lipsiţi de Dumnezeu. o poziţie ciudată. 68 69 . O ghicim mai bine.

generalizat în gustul public. Renaşterea şi Reforma se integrează aceleiaşi mişcări şi lumea modernă ar începe la căderea Constantinopolului şi descoperirea. împotriva puterii papale. una care merge de la cucerirea Constantinopolului pînă în zilele noastre ? Nu s-au schimbat. cum se spune de obicei. căci. în istorie. lumea de aci. un fel de a trăi şi de a înţelege şi a preţui viaţa. şi obiceiuri ? Nu cuprinde. Ci lumea Iui e dincolo de aceasta. lucrurile acestea le stim cu toţiL Le-am ştiut. de cînd omuM a auzit cuvîntul Domnului. o atît de mare tăietură de timp. a Americii (1452-1457). Lumea modernă se naşte dintr-o mare nădejde înşelată. şi port. Acesta şi nu altul e sensul vieţii de aci pentru creştin. mai bine zis. se irosiseră în zadar în rivalităţi terestre. e pentru că. ci şi o structură spirituală. II. Dracul a dobîndit puterea să-1 întoarcă de la Dumnezeu. fireşte. la adăpostul cărora unii au încercat să ridice un steag „antimodern". în acest domeniu de cercetări. Cum zicea un dascăl al meu. Lumea aceas-| ta văzută. CONŢINUTUL IDEII DE LUME CREŞTINĂ 12 Prin lume modernă se pot înţelege două lucruri: 1) „modern" înseamnă. în esenţă. în sens general. adică. Care sînt caracterele ei ? Şi ce poate fi constant într-o epocă. mai mult cu rol de a pune ordine în gînduri. Privită însă în rădăcinile ei. vom încerca să înfiripăm celălalt termen al convorbirii noastre de azi: lumea modernă. Dacă privim cu băgare de seamă. încît o generalizare să nu mai fie posibilă ? Mărturisim că lucrul pare adevărat. orice lucru actual. „modern" este orişice lucru care poate fi prezentat cu cartea de vizită de moment a istoriei. în acest timp. care fuseseră roadă istorică a acestei aşteptări. corespunzînd dezvoltării naţionale a orînduirilor statale. atîtea ţări şi oameni diferiţi. cam în acelaşi timp. şi cunoştiiţe. care aşteptase în zadar sfîrşitul apropiat al lumii în jurul anului 1000. creştinii e un om cu un picior deja în afara acestei lumi. istorică. faţă de ele. nu e imposibil de încercat o atare viziune de ansamblu. aproximativ ultimele trei veacuri de istorie. Fapt e că Dante sau Toma din Aquino. amăgită de interpretarea literală a textului. 2) cuvîntul „modern" mai are însă şi alt sens.Oricît ar fi de ancorat în lumea de aci. perioada de timp cuprinsă între pacea westfalică din 1648 si războiul cel mare din 1914-1919. Şi nu s-au gîndit să le dea un sens imediat. Ostenitorii istoriei lui au izbutit sărisipeascăpre71 . viaţa modernă şi care sînt caracterele ei ? Viaţa modernă nu e numai o perioadă de timp. Ce e însă. pînă la veacul al Xll-lea şi al XlII-lea. Unii au căutat rădăcini şi mai 70 adînci. orice lucru viu. legat de făptuirea omului defiecareclipă. vedem că cele două sensuri nu se suprapun întocmai. o epocă de întuneric. se vădesc ei înşişi precursori ai modernismului. Şi — ca pedeapsă pentru aceste rivalităţi. şi îndeletniciri. El înseamnă. şi mentalitate. Iar aci. Veacul de Mijloc n-a fost. nou. Ia modă. în aparenţă. la jumătatea secolului al XV-Iea. ceva separat de strădania lor din viaţă. Totuşi. vremea moderni se urcă. Cruciadele. nu e lumea lui adevărată. Creştinismul lor a fost] o haină sărbătorească pentru zile mari. în plin secol al XlII-lea. Decepţia creştinităţii apusene. şi mai ' 7 departe. adică. pentru că mulţi din vremea catehismului le-au uitat. sprijiniţi pe comunitatea de soartă al cărei simbol începea să devină pentru naţiunea lor. Doamnelor şi domnilor. Dacă le reamintim. Hristos nu venise pe norii cerului să răsplătească ostaşii care se jertfiseră zadarnic pentru cucerirea Sfîntului Mormînt. în acest sens. precum ştiţi. toate lucrurile ce se spun trebuiesc primite cum gr ano salis. caracteristic unei anumite epoci. creştinul e la vreme de încercare. şi din ele. decît de a reprezenta în întregul ei realitatea istorică. şi poate şi pentru îndeletnicirile negustoreşti instalate la umbra corăbiilor cruciate — păgînul cucerise cetatea lui Constantin şi — pe ruinele averilor confiscate templierilor — regii Apusului se ridicaseră veleitari şi laic. cu toate riscurile de a ne găsi în faţa unei construcţii simplificatoare.

mărturisirea 73 modernă: „Am Anfang war die Tat". sînt adevărate rugăciuni. Speranţele amînate se cer satisfăcute degrabă. mîntuirea de jos în sus a omului prin efort propriu. adaptarea omului la trăirea fragmentară. Omul pierde astfel şi sentimentul transcendenţei. Caracterul teoretic. rodul ei în pîrg. apoi cu Gassendi şi cu celălalt Bacon. ierarhizată. La omul modern. un Franţ ois VSlon păstrează atît de treaz sentimentul precarităţii vieţii pămînteşti şi conştiinţa că aparţine altei lumi. > • 72 ( f Veacul al XVIII-lea nu va fi decît perioada scolastică a vremilor moderne şi Revoluţia Franceză. dar nu seamănă. altul practic. pierde sensul totalităţii existenţei. lasă un sentiment de goliciune a abstracţiei. organică. Capitalismul se va naşte din faptele lor şi-i va păstra peceţile trupeşti şi sufleteşti. Pofta stăpînită se dezlănţuie într-o sete nemăsurată. concretă. fapta omeneasca descentraţi din axul vrerii divinului se rabate asupra aventurii pentru rezultat util. cu Luther. a Cuvîntului. scoaterea lui din mîna lui Dumnezeu. La încejput era: fapta! . ideea că e pe pămînt pentru un sens care depăşeşte viaţa lui precară de aci. al romantismului si al maşinii. şi care a pierdut încrederea în priza directă a intelectului asupra unei lumi pe care îşi închipuie c-o fabrică din el însuşi. în cel mai destrăbălat desfrîu. se simte dintr-o dată fiu al haosului. Această aşteptare înfrigurată a sfîrşitului sfîrşeşte însă prin a se irosi şi cucerirea Bizanţului de către turci îi dă lovitura de graţie. Cugetul. mărturisirii eres' 7 tineşti despre întîietatea Logosului. după existenţa care se poate vedea şi pipăi. rabelaisiană. S-a vorbit de o „revoltă a sclavilor". văzînd cum această epocă a putut îmbina tăria virtuţii j şi asprimea gîndului cu o aşa de mare înfierare a simţirii. substituind astfel. omul se adaptează imanenţei. omul îşi organizează efortul tehnic în vederea realizării fericirii lui terestre. Omul Veacului de Mijloc trăia în lumea de aci. Rămîi uimit. a marilor cuceritori de imperii de peste mare. cumpănit în văzduhurile lui proprii. Dar omul acesta era creştin şi. ale cărui roade sînt: căderea în concret. Caracterul său practic este îndumnezeirea omului. de aşteptare înfrigurată. E. Nevoia lumii de „dincolo" ia acum forme concrete. în locul concepţiei teologice a existenţei. Se cunosc însă reacţiile aşteptărilor înşelate. A r trebui vorbit. dezarticularea ei din boitele cerului ptolemeic şi substituirea concepţiei naturaliste. homo faher triumfă asupra lui homo sapiens. mai exact. Două caractere generale are această lume modernă: unul teoretic. pentru că toată epoca a fost dominată de o flacără uriaşă de credinţă. Nu în zadar substituie Faustul lui Goethe. prin cultură. de existenţă simţită. Consecinţele unei atare răsturnări sînt trei 1. care pîn-atunci păstra sentimentul că face parte dintr-o lume închisă. de o voinţă argheziană de a pipăi şi de a urla: ]£stel" In sfîrşit. Acesta e caracterul practic. desigur. de-a lungul secolului al XIX-lea. de dominare a naturii. de aceea. încît gemetele tîlharului seamănă. E vremea marilor navigatori. am spus. şi uneori cu patimă. trăită direct. setea de experienţă. cînd citeşti scrisorile lui Abelard sau romanele din ciclul regelui Artur. aruncat într-o lume pierdută undeva în universul nesfîrşit. încercînd cu disperare să descopere — în lipsa providenţei — măcar permanenţa unei legi. îşi pierde puterea de pătrundere a existentului ca atare. Şi el aleargă cu Occam şi Roger Bacon. e spargerea lumii lui Dumnezeu. încordarea dezarticulată dă drumul tuturor puterilor înfrînate. acţiunea capătă un primat asupra contemplaţiei. talazurile vor ajunge pînă la noi. vedeniei transfiguratoare a mîntuirii prin harul izvorît din întrupare.judecăţile pe care secolul al XVI-lea şi al XVIII-lea le acumulaseră împotriva lui şi să ne convingă că e o epocă în care au înflorit catedralele de piatră ale artei gotice şi catedralele de gînd ale Summelor scolastice constituie unul din momentele cele mai de seamă ale dezvoltării omenirii^ t Evul Mediu a fost însă o epocă tare. Caracterul său teoretic este vedenia universului sfărîmat. dominată de relaţiile intenţionale ale legăturii lui cu Dumnezeu. Şi-n locul luptei spre a nemuri. Omul. neînduplecată. Cugetul descumpănit. Iar prin reflexul acesteia. intr-un tumult de porniri. de un vis.

prin aceasta. de aşa îndeletniciri. numără miliardele de stele ale cerului. d-voastră. spre a dobîndi puterea. omul se substituie Dumnezeirii$ta centrul universului moral şi strădania lui devine pretenţie de a se mîntui prin sine însuşi. dă semne de istovire lăuntrică. pierzînd astfel putinţa de a 74 se mai bucura de existenţa posedată: „îngerul învîrte piatra de moară". Aceleaşi laboratoare care cultivă vaccinuri binefăcătoare clestinate să cruţe mii de vieţi sînt puse în slujba puterilor drăceşti ale distrugerii. care leagă întîlnirea unui om cu altul şi conlucrarea lor. lucrurile izvorăsc aci de mai departe. însă lipsit de vedenia unei ierarhii stabile de valori deosebite de propria lui făptuire şi care să se impună acesteia. Etica devine economie. Şi mijlocul prin excelenţă.a păsărilor Stymphaliene ? Şi nu e ciudat că omenirea aceasta „modernă". nu a adus oare omenirii şi teroarea căderii — şi nu numai peste taberi — . o poziţie armonică. ficaţi. a gazelor care ard şi de pirSzenţa cărora să nu-ţi dai seama decît cînd nu mai e nimic de făcut. negoţ şi instrument. mijloace de a folosi apa. sensul instrumental în care se concretizează toate aceste relaţii posibile e banul. stăpînind natura. Rădăcina acestei spărturi este aceeaşi cu cea care a provocat prăbuşirea evului mediu: nerăbdarea de sfîrşit! Voinţa de a grăbi împlinirea timpurilor. în uzine. nici substanţe unitare. libertăţii spirituale. ba chiar să facem planuri. în căutarea armelor de război microbian. care îşi zice „creştină". Fiecare rămîne străin de ceilalţi. ea însăşi.Ceea ce constituie trăsătura esenţială a omului modern este spiritul acesta de iscoadă. cu origini mai vechi. ci e numai un ansamblu de relaţii interindividuale. în care valoarea religioasă a pastorilor e apreciată. atingîndu-le chiar cu cealaltă parte a bolţii înstelate. desface stihiile şi împlineşte idealurile alchimiştilor căutători ai pietrei filozofale ? Că spaţiul dintre viu şi mort se micşorează ne-ncetat. în asociaţie voluntară de interese limitate. focul şi chiar trupurile omeneşti sacrificate. poate fi altuia mijloc. Mintea care se apropie de posibilităţile de transmutaţie e preocupată de aflarea razei ucigătoare. Fiecare din ele e un univers închis. am ajuns să putem gîndi cu vis şi cu sînge rece. Nu mai e scop absolut. cartezianul sau leonardescul ingenius. Am descris aci. Că omul modern a reuşit în felul lui ? Că dominaţia lui se-ntinde asupra aerului. şi adîncului apelor ? Că ochiul lui. este spargerea comunităţii spirituale şi prefacerea ei în societate atomistă. şi sfîrşeşte prin a se robi cu totul ei. încă cu totul modernă. 2. lumina. vînturile. sau că. cu aparate ? Cine ar putea-o tăgădui ? Dar că. cît mai departe. de mijloace de a arunca cît mai mult fier ucigător. Lucrul merge pînă la limitele extreme ale americanismului modern. aerul. autoritatea externă. din clipa îh care catolicismul opune. Ceea ce e unuia scop. pentru a distruge om pe om. în lucrarea lui Dumnezeu. Efectele acestei spărturi ? Organizarea societăţii omeneşti ca juxtapunere de individualităţi distincte. le răspund — cum am mai spus — amarele lui prăbuşiri lăuntrice. în linii mari. şi apoi. mijlocul în sine. cu planurile lui. şi că . o dramă pe care o putem regăsi în orice existenţă „modernă". parţial. dar se poate întîlni cu ceilalţi pentru conlucrare. Amestecul omului. Uzurile care au dat omului stăpînirea icariană. El e puterea care uneşte. Comunitatea indivizilor nu mai are realitate. şi pămîntului. nu. în comunitatea de dragoste a bisericii. se risipeşte în faptă. cine ar putea să o afirme ? Răsunătoarelor lui triumfuri din afară. aruncîndu-1 în aer cu 200 metri pe secundă. A treia consecinţă izvorăşte din întîlnirea celei dintîi cu cea de-a doua. acest duh neastîmpărat şi nesăturat de a şti pentru a putea. Dacă unii dintre noi îi scapă. Omul setos de existenţă concretă şi dispunînd de putere ca mijloc de a o dobîndi. ochi. după sporul producţiei din săptămînile care urmează predicilor lor! 3. adică. că iscodirile lui isteţe lipesc nasuri. Prin el. eu. temporală. A doua consecinţă. omul şi-a aflat un nou echilibru spiritual. pentru că lumea românească devine modernă într-o vreme în care lumea modernă. Totul devine astfel mijlocire. artilerist al infinitului mic. ajutat de telescoape. cu toate urmările ei. un rost în univers. în fond. e poate pentru că lumea noastră românească nu e decît de prea puţin timp în curs de modernizare. învie inimile care nu mai bat şi prelungesc ani întregi funcţionarea plămînilor paralizaţi. Unul poate folosi pe celălalt.

care e mijlocul de a dobîndi bogăţia. 2. aceea că era chemat la viaţă pentru alte minuni. căci toate cele dintîi vor|ifost — omul de astăzi le aşteaptă de acum. setei de dreptate şi prigoanei suferite pentru ea. peste tot. durerea nu are loc. nu numai o datorie. decît aceea de a se robi căutării hranelor pămîhtului. â i m i i curate. 1. Puterea. Fericiţi cei îndrăzneţi. cînd vă vor slăvi şi vă vor tămîia. determină progresul lui tehnic. In locul transfigurării lucrurilor în Dumnezeu. aparent potrivnice. că aceia vor avea parte de praznic. minţind pentru voi. Fericiţi veţi fi. pe pămînt. de aci. care a pierdut viziunea altei vieţi. a ce ştie şi a ce poate. pe-o planetă pierdută în puz77 Fericiţi cei îndestulaţi — răspunde veacul acesta lui ffristos —. şi moarte nu va mai fi mult. în scurtul răgaz îngăduit omului pentru asta. spartă. care-şi ştie zilele numărate. duhului împăciuitor. Ele izvorăsc direct din mentalitatea demiurgicăpe care am înfăţişat-o şi sînt roadele spirituale ale prăbuşim lăuntrice ale unui om care a pierdut. Şi vechea Alexandrie a cunoscut maşina cu vapori. iscodirea lui nu era socotită decît ca o iscodire năstruşnică. e ameninţat. Nu-i poate afla rost. Aceea ce creştinul aşteaptă de la Apocalips: cer nou şi pămînt nou. şi lacrimi. în primul rînd. această îndumnezeire a i m u lui şi acest amestec al lui în lucrarea Dumnezeiască a mîntuirii. Victoria aceasta este germenul tutulor rătăciiflor care fac pe \ om neom. Fericiţi cei tari. că a acelora e împărăţia acestei lumi şi alta nu e. pe care Predica de pe munte le aducea acum două mii de ani: sărăciei. Iscusinţa. ne-ndurarea. în toată omenirea. Fericiţi semănătorii de vînt. gilceava. în lumea omului modern. voi spune că e. căreia-i era menit. Ferţşiţi cei iscusiţi. lauda de sine. Fericiţi cei ce rid şi se bucură. Ceea ce pierde prin aceasta lumea modernă este înţelegerea sensului real al suferinţei. în primul rind. Schimbarea în sens demiurgic a omului lăuntric. îl desface din rostul lui şi-i orientează făptuirea asupra îmbunătăţirii vieţii de aci. Rezumînd ceea ce nu este creştin îh felul de a fi al lumii modenie. ca şiîomul de la începutul timpurilor moderne. ideal suprem al omului ahtiat să smulgă vieţii cît mai multă şi cît mai intensă bucurie pămîntească. de lipsa de viziune a întregului. care sînt sculele cu care dobîndeşti puterea şi cu care o ţii atunci cînd ai dobîhdit-o. Tabla valorilor morale ale omului moderii . ci principala datorie a ceasului de faţă. căci v-aţi aflat plata acum. în măsura-n care-t împing să se îndumnezeiască. că aceia vor stăpîni pămîntul. că aceia de nfeiic nu au nevoie. că aceia se vor chema fiii furtunii. odată cu sentimentul transcendenţei. Funcţional însă. grabnic. Pierderea sensului întrupării răpeşte omului aşteptarea sfîrşitului. bănuiala. de propriul lui succes. alcătuiesc valorile esenţiale ale codului moral modern. în care Dumnezeu va şterge orice durere şi întristare. că aceia vor afla taina multor lucruri. Abia dacă progresele acestea tehnice schimbă aspectul concret al lucrurilor. Pierderea sentimentului transcendenţei lasă pe om în lume singur şi fără sens şi introduce anarhia în înţelegerea lumşîiL. e însă Răsturnarea totală a făgăduielii de bucurie-n suferinţă şi de răsplată în Slavă. milostivirii. însă. şi adevărata lui idee despre sine. propăşirea tehnică nu e dătătoare de seamă de schimbările omului lăuntric. Ci moare lăuntric. chiar atunci cînd ipocrizia le dnţpează-n altele. că aceia nu se vor teme de nimeni. de la fapta lui. Toată strădania lui e să o înlăture şi dacă — dintr-o întîmplare. decît aceste lucrări? Nu. el aşteaptă mîntuirea prin cultură şi înlăturarea suferinţei. fiindcă omul alexandrin era alt om. pentru că-i liberează posibilităţile. deznădăjduieşte sau se-ndrăceşte. înţelegem acum rostul fericirilor pămîntului şi setea omului. blîndeţii. ca şi Adam. 13 Bogăţia. poate cu excepţia zuluşilor! Ce dovadă mai evidentă de vedenie fragmentară. omul de azi. Fericiţi cei cumpliţi şi neîndurători. nu reuşeşte — el nu se poate potrivi cu ea.exercitarea întrebuinţării acestor mijloace a devenit. şi mîine de voi cine o să-şi mai aducă aminte ! 14 76 .

şi e locul să adîncim acum. Pentru că. ALUNECAREA VREMILOR MODERNE: VREMEA MODERNĂ ŞI VREMEA ACTUALĂ 15 Ideea de lume modernă.deria materiei născută fără rost. sensibilă a existenţei. dialectica acestei prefaceri e simplă. în chip firesc. ascunsă-n vremile de bunăstare. se adînceşte. Dacă cineva ar întocmi o tablă a valorilor morale în circulaţie acum un sfert de veac şi i-ar opune o tablă a valorilor în circulaţie actuală. de lucruriţcare ne domină. în totul. împrejurărilor de azi ? Putem noi spune că vremea în care trăim mai are toate caracterele sub care am încercat să înfăţişăm lumea modernă ? > > A m arătat la-nceputul acestei conferinţe. El a ajuns să aibă conştiinţa existenţei sale proprii şi a valorii ei fără preţ. de aceea. din vremea modernă care a precedat-o. Şi. în mijlocul vieţii din zilele noastre. Şi. în faţa altui climat spiritual decît al evului modern. care nu e isprăvită şi în care omul alunecă treptat. împrejurările. a cărui moarte de tot nu e decît amînată. aşa cum am lămurit-o pînă acum. este caracterul spart al existenţei. Pe cînd aci e vorba de fapte care se petrec. din viziunea lumii moderne dinainte. La prefacerea lui au contribuit.»pe care individualismul democrat o risipise într-un număr imens de individualităţi aritmetice. de posesie maximă. era o rînduială juridică şi politică: o orînduire de raporturi. pretenţia lui de a reface aci. cred. de la vechiul individualism moderni. dar şi cu sentimentul că lucrurile sînt mult mai greu de lămurit. în special din cei născuţi înaintea războiului de acum 25 de ani. se mai potriveşte oare. cu atît intensitatea antagonismului dintre om şi om. ar rămîne înmărmurit să constate deosebirea fundamentală de orientare a majorităţii spiritelor. Care e caracteristica acestor vremi actuale. 2) tentanţia demiurgică. dintre grup şi grup. Să încercăm totuşi să ne smulgem din val şi să dominăm perspectiva acestor schimbări^ judecind după direcţia diferitelor alunecări de straturi. fără să vrem. Din punct de vedere al înţelegerii vieţii sociale însă. întîietatea faptei. III. cu cît indivizii sporesc în putere şi cu cît obiectul de posedat se mărgineşte. 79 . şi pe această luptă s-o înveşnicească cu patima deznădăjduită a celui fără apărare. Din momentul în cave posesia bunurilor pămîntului devine idealul omului modern şi puterea mijlocul de a obţine această posesie. mai bine zis. aliatul natural al acestora. 3) Ea se deosebeşte însă de vremea care-o precede. după vechiul ideal al stupului de albine. la o nouă încercare de organizare a vieţii sale. structura lumii de azi a alunecat de la poziţia vechiului individualism la o altă înţelegere. Ceea ce pretinde evul nou ca depăşit. aşadar. Ne găsim. se începe o prefacere. părerea că vremea în care trăim nu se mai acoperă exact cu ideea de viaţă modernă. A m contribuit poate şi noi. prin această redescoperire a legăturilor omului de grup. în primul caz. împlinit. modernă. două lucruri: A) setea de concret. omul se aliază alor saţ» să descopere. Spre a birui în această luptă. pe pămînt. această alunecare şi de ce tinde să cuprindă şi pe aceia care îşi dau seama de schimbare şi luptă pentru înlăturarea ei. Sub raportul acestor idei. încadrarea omului in univers rămîne o încadrare modernă. greu de deosebit. desigur. 78 Vremea actuală păstrează. Obiectul acestei discuţii nu este problema sociologică a structurii lumii de azi. ieşite din prefacerea evului modern şi ce probleme pune creştfjaului această vreme? Ne apropiem de problemă cu sentimentul că are mult mai multă însemnătate decît problema pusă pînă aci. Schematic. era vorba de un fapt petrecut. Vechea orînduire socială. Lucrul acesta poate să pară multora. prin tensitatea aspiraţiei ei totalitare. nu voi arăta decît sumar cum s-a ivit. unitatea societăţii. istoric. Vremea de acum este deci tot o epocă în care omul îşi caută mîntuirea pe pămînt şi tot o epocă în care omul îşi caută mîntuirea prin faptă.

ca şi acum. adică înmulţirea celor ce se socotesc îndreptăţiţi să participe la împărţirea foloaselor vieţii colective. a doua oară. prin înzestrarea. al împrejurărilor care au făcut ca peste tot. aproape complet. organizarea puterii politice să intervină spre a modela viaţa omului nu numai la limitele în care atinge viaţa altora. în sfîrşit. A m zis dinadins: era socotit a fi singur. această viaţă dinainte de a se ivi. cu mijloacele de a le realiza. spre a o deosebi de cealaltă. chiar în statele care-şi zic încă state democratice. adăugăm deşteptarea oamenilor. prin asumarea educaţiei lor.j re de conştiinţă a alunecării organizării colective democratice în direcţia totalitară. gîndul sau bucuria altora. se schimbă ceva în însăşi structura ei ultimă. în lupta lui pentru^ posesiunea reală şi ideală a acestei lumi. prin determinarea lucrurilor de produs şi a condiţiilor de producţie. prin controlul lucrurilor pe care trebuie să le ştie şi prin folosinţa obligatorie a timpului lor liber. prin educarea lor în scopul de a deveni specialişti în loc de oameni. ce faci spre a dobîndi. întru cît felul tăvi de a dobîndi. Dacă. sau de ce gîndeşti. este ideea că raţionalizarea acţiunii nu mai cuprinde numai făptuirea omului individual. natura. împlinirea omului nu era grija colectivităţii. nieră a puterilor pe care i se cerea să le-nfrîneze — vom avea tabloul. Şi dacă. aritmetică. Atunci. de la-nceput. prin eliminarea. prin crearea condiţiilor de sănătate şi igienă necesare creşterii copiilor. . prin restricţiile biologice aduse căsătoriei. de a-şi organiza existenţa proprie. ci se întinde la făptuirea omului în colectivitate. cum vor. Ceea ce lumea de azi cere unei organizaţii sociale nu mai este deci numai să creeze cadre şi posibilităţi de dezvoltare de care indivizii să profite anarhic. sau una dezavantajoasă în lupta pentru cucerirea vieţii: o dată. omul modern era socotit a fi singur. de a gîndi sau de a te bucura de existenţă împiedicau dobîndirea. pe nesimţite. j dezvăluirea legăturilor ascunse în vremile de bunăstare ale omului de om sileau statul să intervie în dezvoltarea vieţii materiale şi spirituale a colectivităţii. „democraţia" j pură şi simplă. dacă la aceasta adăugăm încă interesul crescînd pentru împărţeală. cu ajutorul organizării şi făptuirii în comun a prilejurilor de fricţiuni şi suferinţe pe care le iscă libertatea lăsată indivizilor. ci îi cere să organizeze practic fericirea cîtor mai mulţi. pe măsura scăderii lucrurilor de împărţit. vedem că toată această alunecare a lumii moderne în afara individualismului aritmetic e tributară aceloraşi valori esenţiale ale omului modern: 1) organizarea vieţii pămînteşti. ci nu o simplă ficţiune juridică. în fapt. şi. Căci. pentru binele unui cît mai mare număr. colectivitatea nu se ocupa decît îhţr-atît. Prin faptul însă că această colectivitate e pusă în faţa acestei sarcini noi. şi uneori mai mult ca acum. 3) ceea ce se adaugă însăşi aci. prin încurajarea naşterilor. 2) credinţa că omul ajunge la realizarea acestui ideal prin făptuire metodică şi raţională. ci nu era singur în adevăr. la cele spuse pînă acum. în realitate. după puterea lor de fapt. mai mare sau mai mică. la aceasta adăugăm imposibilitatea democraţiei sociale de a impune acţiunea colectivităţii în domeniile în care trebuia să intervină. schimbîndu-şi astfel. dar şi în miezul ei subiectiv. a vieţii de aci. fiecare avea o familie. Din analiza pe care am făcut-o mai sus. în direcţiile spre care colectivitatea are nevoie de dînşii. omul nu era şi nu putea fi singur. care punea asupra vieţii lui pecetea celor şapte ani de-a-1 casă şi-i crea de la intrarea în viaţă o poziţie privilegiată. rămăseseră apanagiul cîtorva. pentru a putea impune individualităţile puternice care-i ameninţă aşezarea. prin îndrumarea lor. de cum te bucuri de viaţă. acumulînd laîntîmplare. 81 Prin simplul fapt al dezvoltării instrumentelor de răspîndire a influenţei omului asupra omului. prin integrarea lor în corpuri sociale organizate din momentul în care încep să producă. adică a masei bunurilor lumii acesteia după care aleargă omul moderna prin faptul crizei.Ea nu prindea pe individul întreg cu modul lui de a gîndi şi de a dobîhdi. Pentru că. organizînd. prin* transmiterea firească din tată-n fiu a ierarhiei spirituale a valorilor pentru care se cuvine să trăieşti. Democraţii au numit acest fel de organizare „democraţie socială". şi j după instituirea statului democrat. prin faptul că era ea însăşi prizo80 . colectivitatea trebuie să devie ea însăşi o forţă reală. democraţia socială era prima lua. cum am văzut. în domenii în care această influenţă fusese mascată la instituirea regimului democrat. foloase care.

Ea trăieşte un fel de perioadă alexandrină. chiar atunci cînd nu poate folosi forţa. nu consimt să recunoască temeinicia răsturnării de valori la care asistă. Creştinismul se găseşte. ci judecă din punctul lor de vedere. alături de orientarea aceasta a lumii. pe ceilalţi ca mijloace. ai dreptul să „muţi" pe care vrei! Dar pe cine să alegi ? Unul are mama aci. altceva n-ai de făcut! Acest lucru s-a schimbat. te mulţumeşti să rezolvi lucrurile abstract. în fond. o valoare-mijloc. Soarta atîtor oameni pe care de-abia îi ştii stă-n mîna ta. sau tinde să se schimbe. altfel zis. Pentru serviciul pe care ţi-1 fac. transcendentă. puterea. Şi totuşi. în lumea de azi. în care. Fiecare stăpîn al unei părticele de putere de a face se credea îndreptăţit să facă cu ea ce-i dădea prin gînd. care pune însă peste tot pecetea vieţii. realitatea invadantă. dacă nu te uiţi la om. înţelegem acum schimbarea esenţială care s-a produs.Iar pentru a putea coordona ansamblul trăirii colective. a cărui criză în faţa evului modern am cercetat-o. care instituie trancendenţa naturală a socialu83 . Cum însă această valoare era. într-o lume în care tot ce vrei se poate cumpăra) — puterea concretizată în ban devenise anarhică şi. Fixezi criterii „obiective" de preferinţă. Ce grad de istovitoare omenie ar trebui cuiva ca să săvîrşească acest act care pare aşa simplu! Şi atunci. elin^nînd conştiinţa. un perforator de bilete de control. prefăcuJ se lupta vieţii îhtr-o luptă după putere. Faci ţarcuri. instituirea unui Dumnezeu-colectivitate în locul Dumnezeului creator şi tată. o valoare prin esenţă relativ^ viaţa modernă ajunsese la o relativizare axiologică totală a întregii lumi de valori. fără îndoială. mii. printr-o răsturnare obişnuită-n viaţa socială. folosind. prin aceea că viaţa colectivă vrea să îmbrăţişeze pe individul întreg şi să şi—1 subordoneze cu toate ale sale. cîţi indivizi. Gîndiţi-vă. şi încercarea de a reconstitui — fie si numai în cadrul socialului — unitatea universului spart de iscodirea modernă se găseşte pe linia reacţiunii creştineşti împotriva individualismului abstract şi aritmetic. un briceag deiras cifre. în acest scop. prin care unii trec şi alţii cad. în care omul aspiră iarăşi la un absolut. cel ce-o conduce. Şi iată de ce. simplificatoare. concretizată în ban (căci banul nu e nimic altceva decît semnul unei anumite puteri de a face ce vrei. IV. absolută. ca poruncile unui nou Dumnezeu. Nevoile instituţiei pe care o conduci îţi cer neapărat mutarea cîtorva. colectivitatea caută să se instituie. ei nu sînt. care e cu totul altceva 82 decît instrumentul sub care ţi se-nfăţişează ? Şi sînt. Poate fi ceva mai fariseic ? Şi totuşi. Altul are dincolo copii de şcoală. Ai în mînă pîinea şi cuţitul. dacă nu îl simţi aproape ? Dacă nu te pui în locul lui de om. pe care acesta să le primească fără discuţie. să se substituie faţă de conştiinţa ini dividului în atributele divinităţii. Forma tip de organizare socială. decît i n s t r u m e n t remunerate. tragerea ultimelor consecinţe ale sociologiei religioase durkheimiene. Ea luptă să-i impună iar o ordine absolută de valori. pentru a se putea insinua în sufletul ittdividului şi a i se impune acolo. cei formaţi în disciplina valorilor lunjli vechi. adică. îşi pierduse funcţia de mijloc şi devenise o valoare în sine. Rămîi străin de ce e „omenesc" în fiecare caz. de simţire şi de spartă făcea loc unei societăţi în care întîlnirea oamenilor laolaltă nu avea mai mult sens decît întîlnirea lor într-un tramvai. se găseşte-n criză şi-n faţa acestei întorsături a lucrurilor ? Prea puţin. sute. într-o realitate ideală. învechit. ATITUDINEA CREŞTINĂ ÎN FAŢA LUMII MODERNE Mai e nevoie să lămurim de ce creştinismul. la fiecare mutare. mulţumit să nu „nedreptăţeşti" majoritatea. altul are dincolo o casă. în goana ei după fericirea pămîntească. sfărîmînd astfel comunitatea omenească în atîtea realităţi spirituale opuse şi fără altă legătură decît îmbinarea scopurilor lor diverse. barbar. ce poate să însemne pentru un biet creştin însărcinat cu conducerea unei administraţii oarecare facerea unor mutări. aspră. faţă de individ. Alunecarea aceasta de orientare morală ne dezvăluie că lumea de astăzi se află în preajma unui nou ev. Dar substituirea Leviathanului în locul lui Dumnezeu. comunitatea de gînd. Unul e tuberculos. ca şi fine. în această luptă. Pe cine să alegi. Lumea modernă. D-voastră.

nu este comunitatea de dragoste a creştinismului şi nu se poate confunda cu ea. cu ceea ce poate dori. „raiul trist". cugetul său. Zander a numifcîhdva. aceea ce L. definitivă.lui faţă de individ. apăsătoare. dar din care orişice fel de umanitate a dispărut. care. Căci Dostoievski nu pune la-ndoială sinceritatea Marelui Inchizitor. am putea spune că în această dezbatere. (Cam cum vor să facă laboratoarele noastre psihotehnice. Această fericire animală nu este decît o utopie primejdioasă. Ea a pus faţă-n faţă. O w dine în care domneşte o fericire mornă. salvarea sensului omenesc de a fi fiinţă vieţuitoare! ' i i Şi ignorarea sensului adevărat al suferinţei. Totul este angrenat perfect. Dostoievski. faţă de celelalte j fiinţe ? Ce-1 distinge de ele şi-1 face uman ? Dacă nu această la. în cadrele acestei lumi de aci. cu lăsarea la o parte a transfi^ gurării şi cu amînarea. în care infracţiunile măsoară încă nereuşitele — este o lume netrebnică. pentru această alegere. în rolul transcendenţei absolute a Divinii taţii. făcută din absoluta integrare şi satisfacţie concretă a indivizilor. care contravine stării noastre omeneşti şi ne compromite mîhtuirea. prin formarea reflexelor condiţiona84 te. hotârîtă şi cinstită. chiar dacă ar trebui să devie unitatea reală a societăţii de mîine. aruncînd în balanţa care va hotărî purtările. în felul în care ni se ] propune. creştinismul n-o poate primi decît ca o formă de păgînisnn El nu î&tîlneşte întîia oară acum această pretenţie de îndumnezeire a colectivului. decît cea de astăzi. şi fiecare este educat exclusiv pentru activitatea căreia u e destinat: muncitor manual sau cercetător ştiinţific.) Toţi oamenii aceleiaşi categorii sînt perfect omogeni psihologiceşte. în faţa scaunului de judecată. pentru a ne orga-1 niza fericirea pămîntească laolaltă. Privind lucrurile de sus. a tras. sine die a sfîrşitului. de cei care primesc să sufere pentru libertatea şi pentru dragostea lor. unul din oamenii care au pătruns cel mai adînc sensul tainic al problemei libertăţii spirituale creştineşti. cerească. pentru todeauna. care şi el pretindea o subordo-i nare absolută a omului faţă de dînsul. ce înjoseşte făptura omenească sub statutul omenesc adevărat. sînt selectaţi după principii strict ştiinţifice de eugenie şi cei neapţi sînt sterilizaţi. Ei bine. cred. spre a-i mîntui de ei înşişi! Şi totuşi. cînd s-a aflat în faţa Imperiului Roman. provocată să făptuiască de nevoi ! complexe într-un mediu extrem de variabil. cu cei ce vor să aducă raiul pe pămînt. Strădania lui. o lume de aci. în care omul n-ar mai putea greşi. în cîteva pagini din Fraţii KaramazoVy lupta aceasta dintre pornirea tuturor oamenilor spre fericire şi bunătate şi menirea lor adevărată de fiinţe spirituale libere. la originile lui. ci şovăie. cu uitarea desăvîrşită a lui Dumnezeu si a sensului adevărat al vieţft noastre care nu e legat definitiv de lumea de aci.] bilitate a reacţiunii sale. L-a mai întîlnit. ci numai nălucirea unei false aşteptări paradisiace. Ce ^racterizează pe om. nu poate fi venirea împărăţiei lui Dumnezeu. unitatea conştientă a fiinţei întregi a făptuitorului. Dinaintea naşterii. adică. Dar realizarea acestei unităţi pe aceste căi. în care reacţia omenească ar fi perfect adaptată. a înfăţişat. deşi ar putea fi o lume mai fericită. în ceea ce-şi poate închipui. Educaţia se face omogen. Reacţia lor e sigură. Legenda lui. ce aspiră la refacerea u n » taţii spirituale. sub acest raport. intitulat Brave New World — ceva ca Draga de lume nouă\ Huxley îşi închipuie o societate cu oameni crescuţi întocmai ca albinele din stup. chiar cu preţul nefericirii. Neînţelegerea aceasta asupra sensului adevărat al iubirii e din cele mai ciudate. a Marelui Inchizitor. cu ceea ce poate înţelege. Nu ştiu dacă v-a căzut în mînă romanul lui Aldous Huxley. Se înţelege cjjîspita vieţii aşezate a roiului de albine îmbie pe omul chircit în viaţa lui lăuntrică. odată cu ultima diferenţă. Nu există conflicte. a noastră. care e. nu reacţionează \ niciodată automat. a celor pe care-i arde. îşi alege puterea. o atare lume nu e o lume creştină şi o atare unitate. pe cei ce vor să fericească pe alţii cu de-a sila. folosind. străduinţa aceasta nu-şi 85 . care introduce printre noi o caricatură a Raiului. fără-ndoială.. pentru oricine linia despărţitoare peste care nu se mai poate trece între comunitatea de iubire şi de suferinţă a creştinului şi strădania firească a omului după fericirea terestră în comun. cu ceea ce-şi poate aminti. pentru fericirea adevărată. prin readucerea omului la automatizarea vieţii instinctive.. e în joc destinul. Sub orice chip s-ar înfăţişa o atare lume şi oricît de mieros sau de crunt s-ar apropia de creştinism. din anumite puncte de vedere. vorbind de Rusia Sovietelor.

fiindcă dispreţuieşte esenţialul — nimicul cel mai de preţ al fiinţei noastre. nici o comunitate terestră nu e Dumnezeu. spre pierderea lor. Aceasta nu înseamnă că nu există comunitate spirituală. judecata asupra dreptei măsuri şi a sensului adevărat al lucrurilor. şi chezăşie ] pentru aceasta stă comunitatea de iubire. comuni86 tatea spirituală s-a spart şi libertatea-n duhul cel dintîi de mai înainte a devenit libertatea subiectivă. îndumnezeindu-1. coborîrea lui la starea animalică. Nicicînd autoritatea nu s-a opus cu sila din afară şi nici libertatea spirituală n-a însemnat răzvrătire împotriva comunităţii a spiritului subiectiv. de tot conţinutul lui uman şi sfîrşeşte prin a înfăţişa o ade' » T T T J t T7 vărată schimonosire a fiinţei omeneşti şi de asuprire a chipului dumnezeiesc dintr-însul. pe pămînt. Nu e aci nici un fel de întoarcere de front. ci instrument. adică. e de esenţa strădaniei omeneşti. Protestantismul este răsplata naturală a cezaro-papismului catolic. în care fiecare trăieşte cu toţi în deplină potrivire. dar şi criteriul valorilor absolute. conştiinţa indiviT * 7 T duală s-a constituit automat. bazat spre aceeaşi ! unitate. Sub toate aceste încercări aflărri însă sensul adînc al ispitei vremii moderne. acei care vorbesc de un stat. Ea e. în loc s-o slujim. nu e păcat de atîta suferinţă zadarnică ?. cu atitudinea creştinismului în faţa vremii moderne. De îndată însă ce-n Apus autoritatea s-a instituit văzut şi a încercat să silească la unitatea de afirmaţie. pe-ncetul. tentaţiile şi creaţiile sale. sau e sortită a nu reuşi. legat de intenţia însăşi a lui Dumnezeu faţă de propria lui făptură: libertatea. viaţa spirituală se identifica cu efortul spre întreg. în care ! totul era ameninţat să fie risipit în pleavă.numai năzumţa! De-ndată ce acestei năzuinţe i se substituie efortul de a înfăptui stupul — aievea. ca realitate antagonistă. Insă . Degradarea ideii de om. în lucrarea de mîntuire. Aci se vădeşte caracterul paradoxal al străduinţei umane căg tce unitate precum şi al naturii transcendente a acestei unităţi spirituale. unealta lui Dumnezeu — şi. autoritar şi tiranic. care e tentaţia omului de a se amesteca în lucrarea de mîhtuire a lui Dumnezeu. comunitate spirituală. sau. Năzuinţa omului către viaţa perfect rînduită a stupului de albine. libertatea şi autoritatea nu s-au împotrivit nicicînd una alteia. într-adevăr. înjosirea lui faţă de el însuşi. căutînd să supună pe celălalt —. putinţa de a greşi. se chirceşte. cel mult. Deosebirea lor ar fi tocmai realitatea care ne măsoară depărtarea de sfîrşit! Acesta-i faptul pe care-1 uită. 87 . spre unitate şi creştinismul apărea aliatul tuturor eforturilor umane adiacente. ci că adevărata comunitate spirituală a creştinului e biserica. Nici una nu îşi este. suprapunerea dintre Biserică şi Stat este imposibilă în vreme. care substituie adevăratei comunităţi de dragoste a Bisericii lui Dumnezeu. Este aci o dramă pe care Apusul a trăit-o din plin după despărţirea lui de Răsărit. atunci. Privită metafizic. De unde. într-o alcătuire a lumii ca aceea democratică. preţul ei este trădarea chipului adevărat al omului. atomizat şi democratic — creştinismul este astăzi nevoit să ia atitudine împotriva totalitarismului contemporan. facem din ea un idol. golit. în ea. în măsura în care o substituim. în acelaşi fel în care umanismul a zdrobit chipul adevărat al omului. spiritualitatea se desparte de efortul spre unitate şi devine protestatară. poate fi şi unealta DiavqîuluLjŞi. nu statul — care nu este scop. Nu. chipul apocaliptic al Leviathanului. de îndată ce duhul supunerii ia alt înţeles decît acela al supunerii tale proprii. dacă e sortită a reuşi.află. De-ndată ce unitatea se pretinde realizată aci. preţuire. o sfîşiem. norma sui. Aşa se face că. j şi-mbracă formele autorităţii exterioare silnice. efortul se vădeşte steril. se petrece lucru straniu. Dar e sortită unui radical esec. de unde pînă ieri creştinismul era nevoit să-şi salveze afirmaţia nevoii de unitate de duh luînd atitudine făţiş împotriva individualismului modern. s-o canonizeze şi de care Răsăritul a fost mult timp ferit. Pentru că. Tendinţa omului de a se substitui pe sine. şi. la el. dramă pe care Reforma n-a făcut decît . substituirea lui Dumnezeu făcînd din ea np numai ţelul suprem al vieţii noastre pe pămînt. ortodoxia noastră răsăriteană în trecut este tocmai împrejurarea că. De aceea. cum e unealta Lui. Adică. Ceea ce a caracterizat. libertatea în afară de comunitate. Ci. protestantă. Nu e lipsită de măreţie şi nici lipsită de tragic această încercare a omului de a se mîntui prin sine însuşi.

. credinţa noastră se întunecă şi nădejdea noastră se pierde. O vreme-n care se vor număra oile de capre. fără a pierde pe cealaltă. cu cît ne vom strădui s-o vedem în adevăr la locul ei. în chip necesar. la ce mi-ar sluji să fug de unul singur ? Ajungem. cu aceasta. niciodată nu cade. sub forma unei dualităţi contradictorii. cu lumea de aci. paradoxal. o deschidere de aripi. e preţul cu care trebuie să plătim respectul feţei noastre omeneşti. în genere. ne rămîne rugăciunea şi dragostea lui Dumnezeu. însă nu se vor despărţi. dacă nu există mîntuire decît laolaltă.. Dar cea mai creştină din epoci rămîne vreme şi nu în vreme îşi caută creştinul lumea care-1 va mîntui. că viaţa lui e. în singurătate. Şi alt undeva stă scris. că. Exigenţele acestei lupte sînt date creştinului. iar norocului. Vremea ce vine nu e o vreme de triumf pentru creşt^iism. > Raporturile creştinului cu vremea modernă nu sînt şi nu pot fi altele decît raporturile lui cu veacul. ! 88 . ce e al lui Dumnezeu". şi cunoştinţa ni se va strica. chiar dacă limbile ne vor lipsi. fără să riscăm a ne pierde! Iar celor care ne-ar spune că prin aceasta ne înstrăinăm de lumea de aci şi de durerile ei. duhul de care trebuie să se lepede ? Şi acesta e atît de pătruns în sufletul omenesc. această nelinişte a inimii omului. dimpotrivă. împărăţia lui Dumnezeu e printre voi". ea. lucrarea noastră se poticneşte.Care poate fi poziţia creştinului în faţa unei atare lumi ? Aproape că n#|i nu mai trebuie să spun. căreia nu i se poate sustrage. stă scris undeva. aşa cum îi este rostul. O vreme poate fi mai creştină şi alta mai puţin creştină. îi spunea: „Iată. dimpotrivă: „Daţi Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu. De ce folos ar fi fuga din lume. parcă. supusă rînduielilof Iui Dumnezeu. alegînd una din căi. Şi apoi. în acelaşi chip dual şi antagonist. pentru aceasta. ca tot veacul. care.nu se va odihni în Dumnezeu. Nimeni nu poate sluji la doi stăpîni: lui Dumnezeu şi lui Mamona. cum nici griul de neghină! S-a schimbat numai sensul ispitelor! Puterile celor ce intră în acest apocalips sînt numărate. atunci cînd Hristos îi arată lui Pilat că: „împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta. Această ruptură interioară. idealul vieţii creştineşti ne este dat. Nimic mai primejdios decît să intri-n el naiv şi fără să ştii ce te aşteaptă. să punem degetul pe nodul discuţiei noastre de astă-seară. cu cît vom fi todeauna cu gîndul la rostul ei şi al nostru adevărat. încît o dezbărare prin fugă nu ar mai fi cu putinţă. Cum n-a fost nici cea care pleacă. şi. Tot asa cum. cu atît mai bine vom sluji cu adevărat acestei lumi. Cea mai adîncă şi mai deplin creştinească reacţie în faţa vieţii moderne este lepădarea de ea.". pînă ce. N u trebuie să ne înşelăm. dacă omul ar duce cu el. vremea ce vine e o vreme de-ncercare. le vom răspunde. Doamnelor şi domnilor. Creştinul trebuie să se lepede de duhul ei şi să mărturisească pretutindeni pentru aşezarea ei la locul ei adevărat. care stau dincolo de noi! Iar dacă. Şi drama pămîntească a creştinului e că e silit să trăiască rupt între două lumi. de făptură a Acestuia. Ci.

sete de dragoste. trecînd prin promiscuitatea intelectual-afectivă a celor mai riiulţi.3 tr-un Dumnezeu blînd şi Tată. sufletul omenesc concretizează toată gama de atitudini. fiindcă şi-a zdrobit încă o dată idolul. Nu este peste tot aşa. atunci cînd postulează necesitatea unei ieşiri cu orice preţ din îndoială. Şi sufletul a căutat în cunoştinţa aceea ce avusese prin credinţă mai întîi: explicare. alte soluţii. S-a obicinuit a se crede că. omenirea are astăzi două feţe. al ţăranului. Românii nu sînt ireligioşi din fire. prin iubirea de aproape. Rezumînd evoluţia spirituală a înaintaşilor. Sufletul însă. Prima e a-ndrăznelilor şi a avînturilor nemărturisite. Ea se clădeşte pe o deziluzie. cu civilizaţii mai j înaintate. în primul rînd. 1 în naivitatea noastră. nevoia de a ieşi din sine. caută şi speră. lucrul nu trebuie să ne mire.\ ţelor nouă care mijeau în noi. nu este legitimă eticeşte decît prin laşitate şi se înţelege că. Constatînd neputinţa acestor noi orientări de-a ne scoate din impasul etic de care nici un om cu sufletul sensibil nu a putut să scape. 91 . Aspiraţia la creştinism astfettnţeleasă. de cîte ori nu am trăit cu Iisus. Dar civilizaţia introdusă de aiurea — din cauze care nu ne privesc aci — a separat îh mod radical. „păgîn" însemnează oarecum „neom". care se explică perfect istoric psihologiceşte. comportă două consecinţe: sinceritate şi viaţa integrală trăită-n Dumnezeu. recules şi umilit. Ca si Ianus. 90 Adîncirea fiecăreia din feţele idolului cel nou a cufundat explicarea în relativism. sufletul nostru şi-a zdrobit „idolii" copilăriei. Şi. şi pentru om: automatizare. două constiinţe: una pentru sine. nu a primit să iscălească o abdicare ce ar fi însemnat pentru el: desfiinţarea sigură. de cîte ori nu ne-a satisfăcut cu. la Români. pe o ruină: „falimentul veacului al XX-lea". sufletul în ceea ce are el mai reprezentativ uman: sete de certitudini absolute. Cele trei nevoi dominante ale sufletului omenesc se-mpacă armonios într-însul: setea de certitudine se satisface prin credinţa-n Dumnezeu. sufletul nostru plasticizează o nevoie esenţială a vieţn: nevoia unui ideal! Si. din copilăria noastră am intrat în viaţă ca temători de cele sfinte si creştini. la misticismul absurd al cîtorva. după un război care le-a însemnat în mod iremediabil falimentul. dintre toate idealurile-i noi şi vechi. dintr-un prim punct de vedere. apreciere şi norme ale vieţii. cum este de obicei numită. din acest punct de vedere. povestea patimilor! Prins îh vîrtejul propriei sale critici sub imboldul cunoştin. stă de-a dreptul împotriva „omeniei" noastre. una pentru alţii. In afirmarea sa dogmatică. fără a fi nereligios. de la scepticismul ironic şi rece al unora. 1. se dezinteresează de cele sfinte ? Aspiraţia la creştinism este. să vorbească de o aspiraţie la creştinism. De greutatea de a le găsi. unii au primit să-şi taie aripile şi au rămas la cele date de raţiuni suficiente. în alte ţări. omenirea distinge ca singur absolut. studenţii tratează asemenea chestiuni cu epitetul de „vechituri neinteresante^wj Şi totuşi.j riozitatea povestea facerii lumii. în afara unor anumite interpretări. şi încă studenţi. sufletul nostru. zbucium de-a ieşi din ceea ce e rău. renaştere. adică de ieşire din sine. „minciuna convenţională". aprecierea în dispreţ şi norma în folosinţa personală. pentru sufletul bine cumpănit între inimă şi cap. de cîte ori nu ne-a consolat credinţa în. Această dualitate. s-a recunoscut religiei rolul de factor activ al vieţii. I Care poate fi înţelesul unei aspiraţiuni creştine într-un mediu care. a doua e a aripilor retezate. 1 şi rolul ei este prin esenţă creator.ASPIRAŢIA LA CREŞTINISM ŞI ÎNŢELESUL EI A C T U A L Poate părea unora ciudat că români laici. dibuind. nevoile sufletului de ale vieţii. Să lămurim. şi a făcut din cunoştinţă idol nou. zbuciumul în rele se risipeşte faţă de speranţa mîntuirii. întrucît întrupează aceea ce este etern oricărei aspiraţii omeneşti sub forma cea mai pură: Idealul Creştin.

de multe ori. Panteismul^ face inutil. precum spune James. în felul său. în cazul dualismului 1. Căci viata religioasă nu e altceva decît revizuirea de conştiinţă de fiecare clipă a omului faţă de Dumnezeu. O viaţă integrală lipsită de selecţia armonică a valorilor ei. atunci cînd căutam în ea motivele de viată — vezi militarismul si rolul său în războiul mondial. A doua cerinţă a creştinismului. b) afirmarea perfecţiei virtuale. cu omenirea şi cu firea. „Se fură singur. Faptului că optimismul religios — pe care-1 trîmbiţează/?ragmatismul— exclude sentimentul păcatului." * Este. ale ramurei noastre si a funestelor ei consecinţe. El nu ne vrea „specialişti" în viaţă. cu faptele noastre pentru alţiiţ^i 2. un sentiment de legătură cu această perfecţiune pe care o constaţi. e ciudat: este sentimentul lipsei de ceva*. Această chemare la desăvîrşirea personalităţii noastre în viaţa intej grală nu capătă însă valoarea creştinească decît pusă în serviciul lui Dumnezeu. Dacă antichitatea ne pare-nvăluită de atîta nevinovăţie. Raporturile sentimentului păcatului cu problema raporturilor dintre Dumnezeu si Rău. curagiul de-a privi lumea drept în faţă. pentru restabilirea armoniei sufletun lui cu sine. Ea revendică drepturile vieţii noastre împotriva impietărilor specialităţii noastre. 93 . Sentimentul păcatului — mijloc de cunoaştere mai adîncă. într-o ierarhie a cărei culme e Dumnezeu. ci „oameni" chiar în specialitate. la care noi am adăuga reacţiunea la umanitate (iubire de aproape pentru valoarea pe care o acordă creştinul persoanei omeneşti) şi reacţiunea la noi înşine (credinţa că ne vom mîhtui). deci.Creştinismul ne cere. curagiul de-a nu fi indulgenţi cu noi înşine şi severi cu alţii. se datoresc formele superficiale şi necreştineşti de viaţă religioasă. cu cugetul nostru pentru noi. este că creştinismul i-a fost necunoscut. Nu trebuie să înţelegem prin aceasta că creştinismul ar fi contra specializării. recunoaşterea intelectuală a ceva virtual perfect. Dar dezvoltarea acestor noi aspecte ale aspiraţiei creştine ne duce la privirea acesteia din alte puncte de vedere. spre a deveni „renaştere". Sentimentul păcatului ducea la această stare curioasă: a) constatarea răului sau a imperfecţiei actuale. Caracterul acesta se vede în mustrarea de cuget şi pocăinţa „metanoie-te". Este poate felul originar şi primitiv al aspiraţiei religioase omeneşti către divinitate. strîns legată de cea dintîi. Nu sîntem adevăraţi creştini decît în măsura în care lucrăm ca agenţi conştienţi în serviciul idealului Divin. este anarhie si nu creştinism! Acest lucru nu trebuie uiţkt. din clipa în care îi simţi lipsa. revendică „omenia" noastră contra formelor si fomulelor seci. care-i tot una cu curagiul de-a fi drepţi. curagiul sincerităţii. sentimentul lipsei de perfecţiune—în orice fel. este reacţiunea împotriva fariseismului din noi. Sentimentul mărginirii. şi urmarea: 1) afirmarea mai puţinei realităţi a stării actuale 2) realitatea deplină a perfecţiei. în primul rînd. „pocăiţi-vă". SENTIMENTUL PĂCATULUI **™* m m Î N CREŞTINISM ^ i r q ! 1. ci numai contra mecanizării. „reacţiunea totală a personalităţii omeneşti la Univers" (credinţa că viaţa are un sens în Dumnezeu).

£ o dublă afirmaţie: 1) în lume este rău. Cînd se zice: „Anima naturaliter Cbristiana". Fără a nega că „creştinismul reprezintă cea mai extravagan-1 tă variaţie pe tema morală ce i-a fost dat să vadă omenirei". din care este căzut. 2) De cîte feluri este ? 3) Cum devine? 4) Ce rost are ? * Pentru catolic. în ce fel ajunge omul să aibă indicaţia lui Dumnezeu. Duh Advfersarul] şi Războiul | [ ) în plan strict omenesc 1) Ce este ? Descriere. mă afirm ca subiect nelimitat: virtual. 2) stă la temelia experienţei creştineşti (fără el. cum zicea Nietzsche. încercînd o schiţă a „ethosului" — adică a conţinutului sufletesc care caracterizează „creştinismul". Lege este ceea ce este în conformitate cu ceea ce trebuie să fie. Forme dio Evanghelie. Pentru protestant. căci cuprinde o valorificare estetică şi chiar naturali. Sentimentul păcatului la temelia bunei-voinţe şi a dorinţei de a face mai bine (perfecţionării). subiect. Lege este Legea naturală indicativă. |Eu.Dualismul. Aberaţiile sentimentului păcatului: rasputinismul. Pentru ortodox. 2) acest rău nu este originar. La secte. ce sens are acest sentiment de decădere de la lege ? Deismulil face inexplicabil. Dacă omul e egal situat între bine şi rău şi se hotărăşte total prin voinţă. ceea ce este aşa. cred că fraza trebuie interpretată cufteferire la legătura ce există între conştiinţa de sine şi sentimentul păcatului. Precizare. Sf. protestantism şi sent[imentul] păcatuCatolicul: Nu-1 are (iezuitism) (cazuistică) îl are sîngeros (misticism) exces de comunicare 95 . Scriptură află înţeles cetită numai în raport cu Legătura omului cu Dumnezeul său. 94 Ortodoxie. Şi această conştiinţă cuprinde afirmaţia îndoită: Eu. Hristos nu are raţiune suficientă). Lege este Legea morală: şei» sollen. subiect. Cristalizarea teologică a acestui sentiment ne arată clar în ce constă eroarea manicheismului. Complacerea în sentimentul păcatului: devierea. mă percep ca obiect delimitat: actual. imperativă— „ceea ce trebuie să fie aşa". Acest sentiment are aceste particularităţi: 1) este specific creştinismului (nu a fost cunoscut pînă lai creştinism).Duh Pocăinţa Ispăşirea Responsabilitatea Solidaritatea în rău şi bine Iisus Hristos Răscumpărarea Dumnezeu-Tatăl Mîhtuirea esenţa formă acţie normă în Planul Bisericii în planul Dumnezeiesc Omul cu ajutorul Sf. el este sărăcit la acest conţinut moral. în sentimentul păcatului omul îşi simte apartenenţa de o altă lume. moralismului protestant îi aduce o întregire naturalismul catolic*. Umilinţa Resemnarea • Sf. ci derivat. Pocăinţa. Sentimentul păcatului nu este un sentiment specific moral El este mai comprehensiv ca distincţiunea bine—rău. Expirare. Punere în relaţii. voi analiza aci sentimentul păcatului. 3) el este cheia dinamismului omenesc al experienţei religioase a creştinului. Punerea lui în legătură cu Vechiul Testament. catolicism. Raportul dintre Bine şi Mai bine.

răscumpărare 6. mîntuire Raporturile cu optimismul şi pesimismul radicale. — „unire nedezlipită de Bine" (Platon). Creştinismul începe de la acest sentiment. umilinţă 2.Sf. Umilinţa la Baza dragostei în Rugăciunile ortodoxe şi Optimismul religios al pragmatismului. Iz-. Duh omenesc constatarea neputinţei omeneşti acelaşi + hotărîre de suportare acelaşi + hotărîre de îndreptare acelaşi + suferinţă Harul lui Dumnezeu 1. 2. 1. în ce stau virtualităţile de creştinism. pocăinţă 4. Pace. resemnare 3. bîndă (sens latin). Certitudinea Mărturiei — incompatibilă cu acest sentiment. Odihnă. înfrîngerea sentimentului păcatului.Protestantul: Nu-1 are {optimism) îl are (Lutheranism — Calvinism — de prisos —) pierderea Liberalism Ortodoxia: Ilare Au faptele făcute. Nu stă în acest sentiment. Misticism ortodox şi rasputinism (Dostoievski). * Sensurile mîntuirii: Eliberare (sens germanic). Cunoaştere. Contemplare. 96 . Creştinismul stă în izbăvire*igmîntuire de rău. Sentimentul păcatului e temelia pe care se clădeşte Creştinismul. nesîngeros înţelepciunea lui Dumnezeu L> Iisus Dragostea lui Dumnezeu omenescul accident f j . Scepticism şi Optimism radical şi acest sentiment. ispăşire 5. cum pot să n u l i fost făcute ? Sentimentul păcatului — controlul falşilor hristoşi. Participare la Dumnezeu (sens elenic). Dragostea — „Dincolo de bine şi de rău" (Nietzsche).

3 . aseceriste . „adolescenţi" la Cumpăna. M-a împins inerţia obişnuinţei vechi aseceriste (după care nu trebuie să laşi să-ţi scape prilejul de-a lua parte la orişice îndeletnicire a asociaţiei decît ajuns în cea din urmă împrejurare) ? Ori aşteptarea. Ajungem dimineaţa. Am închis cărţile.< reau în mine şovăiala şi. din care n-am cetit nici una. Ce e sigur e că m-am smuls din îndeletnicirile cărturăreşti .. oarecum sărbătoreşte. Plecăm. nu izbutisem totuşi să mă regăsesc pe mine însumi. Sfatul tovarăşilor mei de soartă academică spo. Nu ştiu. Adesea ţi se tăgăduiesc chiar după asta. am patima cărturărească. cu toate astea.. împotriva aşteptărilor. A fost altfel. acasă. . la care nu putusem merge din pricina milităriei. mie însumi. De acolo. Sînt unul din cei ce cetesc întotdeauna cu ochii mari deschişi pe carte. s n In viaţa unui intelectual. „copii" la Buşteni.. Ce-avea să fie în adunarea de bătrîni ? Soare? Umbră? Ajunşi la Iaşi şi hotărîţi s-o luăm pe jos spre Breazu... ca o minge căzută pe pămînt. păşiseră acum hotărît pragul. îndreptăţirile — dacă le ai — nu-ţi sînt îngăduite! decît după încercări crunte cu condeiul şi cu gîndul. Mă temeam. Aseceristă care trebuia să ne în timp ine la gară — întîrziată. De-aceea. M-am dus la Iaşi în înfrigurarea celor din urmă zile înainte de sfîrsitul studiilor . gîndul meu sări... lucrările neterminate mă ţintuiau pe buchi. parcă. Asa se face că mi-am umplut geamantanul doldora de cărţi. nerăsăriţi încă de pe băncile şcolii secundare — pe atunci —. Şi ochii noştri pierd puterea să mai privească-n zări departe. şi oprim.. De-aceea scriu rîndurile acestea — care ar fi vrut să fie gîn-8 duri de recunoştinţă şi nu sînt decît gînduri de plată a [unei]] datorii întîrziate. ne ieşi în cale.. aducîndu-ne veşti bune de la Buburuz şi de la adunarea începută în ajun. am lăsat praful să se aştearnă pe hîrţoagele uitate pe 1 98 . pînă mă pierd cu totu-ntr-însele: Căci noi trăim în mîini cu cartea şi viata credem că-i în carte. sat aşezat la vreo trei km de oraş. prilejurile de recunoştinţă sînt nespus de rare. ca de obicei — ne urează „bun sosit" şi ne-ndrumează. aşteptarea de-a vedea Cerul coborînd. aseceriştii se-ntîlneau „bătrîni" la Breazu (căci aci avea loc adunarea). 99 0 1 Iaşi... închizînd tomurile grele şi smulgînd dintre foile lor rădăcinile gîndurilor mele.3 dată ?) Examenele apropiate. Unul din tovarăşii de drum — ostaşi precum fusesem şi eu c-un an în urmă — mă făcu să-mi arunc gîndul înapoi spre tabăra de iarnă de la Breaza. Cu atît mai rară e recunoştinţa pentru dania de suflet: dar] din dar.. am deschis ochii şi am plecat. în preajma cercurilor de studiu. mi-amestec gîndul printre graiurile filelor şi m-afund. pe drumul care iese din Copou. cu ea. o-nviorare. în plăcută tovărăşie aseceristă. rătăcite în Ghenar. sortii rămasului acasă. Era a doua zi de campament şi socoteam că o să plec singur..Cei mai mulţi.7 ianuarie 1925 • . să nu risipesc pe drum comoara adunată cu sart dintr-însele.. aiurarea vecinică ce ne mînă paşii la tot ceasul . ? Ori poate amintirea Năsăudului ?.. rostul acelor zile însorite. Nu ştiu de ce am plecat. Mă codisem să mă duc. mă găsii. cea dintîi.. Buşteni (1922) şi spre Sinaia (1921). îh localul minunatei Şcoli Normale „Vasile Lupu".GÎNDURI ÎNTÎRZIATE De la o adunare de iarnă pupitru şi cerneala să se usuce în condei. „Prunci" la Sinaia. înapoi spre Cumpăna (1923). Şi gîndul meu încercă să prindă fir adunărilor de iarnă. încerc să-mi tălmăcesc în ele. la Breaza cum ?. către acei ce au pus la j cale adunarea de iarnă de la Iaşi. Urcat în tren. (Care asecerist nu s-a codit vreo..

3 4 5 r Trecînd acum la activitatea propriu-zisă. om practic. Să fi fost de vină bătrîneţea ? Mă opresc însă la ceea ce a fost miezul adunării.. Lucrul s-a întîmplat la Iaşi.. soarele. pe deasupra. de lucru. socotiţi că toţi aceştia dormeau — pentru întîia oară de cînd s-au pomenit campamente aseceriste — la cald. gîndiţi-vă că adunarea are pe toţi fruntaşii Buburuzului. dar care. armonic topită într-o singură idee.. din care personal am făcut parte. adică ceea ce concentrase îndeosebi atenţiile participanţilor. în cercul condus de d-ra Sturdza.. în ciuda hodorogilor. că a trimis pe unul Fiul său. 3 cu cap. care-nvăţuid şi ei. Toate ar merita o oprire mai îndelungată. cu chipul amintind pe Pestalozzi. sălile de muzică. — aseceriştiif închipuiţi-vă un „profesor universitar". în ciuda anotimpului — moral şi cosmic —. în iarna asta. Închipuiţi-vă o şcoală mare. anume. şi pe somiere. s-au făcut introduceri de către d-ra Sturdza. a d-rei Rădulescu-Pogoneanu şi a d-lui Scorpan . audiţiile de muzică. asupra naşterii din nou.. cînd s-au contopit într-unui singur —.. de la care lipsea. s-au studiat. rătăcit printre studenţii lui. cu vorbirea rară şi cu tîlc. obosiseră de la a patra. înţelesurile şi rosturile ei. primind cu bunăvoinţă de părinte pe „inofensivii idealişti".1 7 din această Evanghelie. ci să aibă viaţa veşnică" (Ioan. totodată. ce şerpuiesc pe dealurile de poveste. ca şi la Năsăud. 100 101 .. să sară. în care româncele au apărat eroic — deşi grozav de obosite — şirul întreg al celor 12 sărituri la şchioapă. . miraţi-vă că sufletele aseceriştilor s-au desţelenit. 3. mai puneţi. înconjurată de un parc întins ca o pădure. avea două şi un pian. în schimb. niciodată nu mi-a fost dat să văd timpul liber — de obicei risipit în preocupări îndepărtate şi opuse spiritului adunării — contribuind cu atîta seriozitate la sporul şi spiritualizarea sufletului acesteia. hrană din belşug. 2 jocul cu mingea. inclusiv Fruntaşul Fruntaşilor—numai pe jumătate buburuz — şi că din Bucureşti — cu excepţia celor „prea ocupaţi"— sînt toţi bătrîhii. avînd. Inchipuiţirvă un director de şcoală — moldovan şi el din aii lui Creangă — blajin.. care au lucrat paralel în fiecare dimineaţă — afară de ultima zi. aducătoare-aminte de farmecul „vremurilor de altădată". şi pe deasupra mai e şi cel dintîi asecerist cefcnăuţean: Gherasimescu. ca todeauna. vizita şcolii şi a bisericuţei. cu toată foamea. la discuţiuni şi la rugăciunile de seară. o vioară. care voioşea pe toţi în timpul liber şi unde nu se simţea decît lipsa unei jucătoare „competente" şi a unui „om al nostru". pentru că niciodată nu mi-a fost dat să văd o adunare la care programul de recreaţii să se împletească aşa de bine printre reuniunile severe. atelierele ş. pildă de curăţenie şi de-ntocmire gospodărească. în cele două cercuri de studiu.. şi apoi. spre a vorbi de cadrul în care avea să se desfăşoare adunarea.a. ca cei ce vor crede în el să nu piară. atît de aleasă. asecerist şi el. la cercurile de studiu.Nu mă pot împiedica să nu rup aci firul povestirii. şezătoarea de ghiduşii şi ctntece. îhtrucît izvorăş-4 te din tradiţii şi-ndeamnă pe om la fapte bune —. 1 2 . ucenic idealist al „şcolii muncii" —precum 6%ivederează activitatea sa în pildele pe care ni le dau muzeul şcdjii. tîlcuite cu nespusă iscusinţă de binevoitorul lor director... dîndu-le sens şi întregindu-le în vedenia unei vieţi multiple. spre a le vorbi de cu totul alte lucruri decît cele de specialitate. topind cele din urmă rămăşiţe ale troianului de iarnă şi lăsînd astfel grupurile de studiu să lucreze în aer liber. spaţioasă.. sub conducerea d-rei Sturdza. aceea ce a apărut organizatorilor că formează centrul Sfintei Evanghelii a lui Ioan: „Atît a iubit Dumnezeu lumea. şi ce pian. şi mulţi tineri. pe margine. voi trece repede în revistă: plimbările pe drumurile de ţară. cu vedere asupra odihnitoarei unduiri a dealurilor vechii Moldove. dispreţuitor de vorbe şi preţuitor al creştinismului. jocurile naţionale.14)—punîndu-se în legătură cap. dintru început.

Discuţiuni vii au avut loc asupra raporturilor dintre converA siune şi mîntuire. problema iertării a provocat discuţiune lungă. R. Marg. Virgil Popescu. a urmat o conferinţă. 6 7 Acestea sînt amintirile fugare ale adunării de la Iaşi. ci din considerarea întregului acestei personalităţi. atît de adînc cu întrebările şi nu se puseseră aşa de serios înainte mijloacele de a răspunde — mai ales în ziua a treia—. s-a înlăturat diferenţiind domeniile. A doua discuţie a avut loc pe urma unei întrebări provocată de Paraschiv. Personal. Concluzia a dat-o tot referentul. Fără a avea vraja de vis a Cumpenii. a interesului stîrnit de întrebări şi a adîncimii concluziilor. Niculescu puneau totul în discuţiune. pe care p găseşte culminînd azi în creştinism. comparat. redat în Evanghelii. care a pus sub o nouă faţă problema valorii absolute a creştinismului. caracterele faptului religios. cît şi a vietăţii experienţelor puse înainte. intermediară între aspiraţia niciodată satisfăcută a iudaismului şi spleenul lipsei de aspiraţie a Romei decadente — este Răspunsul la o întrebare vecinică a sufletului omenesc în căutarea absolutului şi că. Asemeni. cu puţine excepţii. de Nicu Roşea şi de mine. nici sportivitatea plină de năzăreli a Sinaiei. am avut impresia că niciodată nu se mersese la A.j|icea Scorpan. A treia discuţie. asupra Dragostei lui Dumnezeu şi a iertării. Roşea şi Fl. C. unii văzînd în creştipism o morală (relativ cea mai bună— Roşea —. care a încercat să situeze religia creştină în cadrul problemei religioase. alţii — o reacţiune totală a sufletului. e neatîrnat de civilizaţie. care vede în creştinism o încercare de soluţionare a unor probleme practice de viaţă — ceea ce nici eu nu •contestam. datorită spiritului Viu şi puterii de analiză? cu care N. a d-lui director Todicescu. cu Personalitatea lui Iisus. Discuţia s-a menţinut. căruia îi rezumă caracterele principale. asupra împărăţiei Domnului. domnia-sa cercetează. a imanentizării transcendentului. Obiecţiunea relativistă a pozitivismului. în discuţie s-au produs două păreri: una a misticismului. printre alţii. după-masa. de 103 . cel mai adînc şi cel mai treaz. toate frămîntările sufleteşti individualizate se topiseră în faţa recuJj noaşterii pline de duh sfîht: „cu adevărat fiul lui Dumnezeu este V% Pe cît am putut afla. nu apare din citate izolate.în calea credinţei. dar asupra caracterelor specifice domeniului religios nu s-a ajuns la o singură părere. şi o alta moralistă si relativistă. dar consideram ca derivat. ori absolut cea mai bună— Condrea . Posibilitatea reuniunii contrarelor ne părea nouă că depăşeşte puterile de înţelegere omenească şi îşi au rădăcina în însăşi taina întrupării. cuprinsă în esenţă 102 în dogma întrupării — anume. S. pe care le-am privit numai ca semne) că poziţia creştină. Lămurirea lor. căci — minune! — toate deosebirile de metodă si de mentalităţi. pe care a înfăţişat-o ca o sinteză de blîndeţe şi de graţie cu energie şi putere. la care din nefericire n-am luat parte — părăsind adunarea înainte de sfîrşit —. cu privire la contrazicerile Evangheliei asupra persoanei lui Iisus. Discuţiuni generale au fost zilnic. Dac-ar fi să cîntăresc contribuţia acestei adunări la sufletul asecerist — ceea ce-ndrăznesc să fac doar ca o impresiune personală. cred că a fost cel mai serios campament asecerist din cîte mi-a fost dat să văd. în sensul concluziilor de mai sus. anume. lucrurile s-au petrecut întru cîtva la fel în celălalt cerc. atît cu privird la ordinea discuţiei.de mine. care pune creştinismul în conflict cu „rezultatele ştiinţei". schiţează evoluţia religiilor şi tendinţa lor accentuat moralizantă. dacă şi întru cît corespunde creştinismul nevoilor omeneşti de astăzi ? Am încercat să dezvolt părerea (degajînd creştinismul din condiţiunile lui istorice. In fine. cu introducerea lui Sergiu Condrea. Le-a început» Scorpan. răspunzînd unor nedumeriri ridicate. cînd pot spune că am luat parte la cel mai bun cerc de studiu ce mi-a fost dat să văd de cînd sînt asecerist. şi cu toată modestia impusă de circumstanţă —. Niculescu ). Lucrînd într-un plan de cercetări pozitiviste. din iarna 1925. în cadrul antitezelor ce alcătuiesc personalitatea Domnului (d-ra Rădulescu-Pogoneanu). nici veselia copilărească a Buştenilor. a avut loc asupra piedicilor . atingînd miezul celor mai adînci probleme ale creştinismului. înţelesurilor ce i s-au dat şi valorii ei (rezumînd lucrările cercului din Bucureşti» de Virgil Popescu. deci. în sens larg.

. astăzi la modă. Aproape că nu e om. A scăzut în decursul timpurilor? S-a mai ridicat!. acordul nu mai există. în care ochi trebuie să rămînă mari deschişi.. Eugen Prescurea punea în următorii termeni o problemă prietenilor săi de la Paris: 1) s-a scris. la 28 iulie 1927. despre o criză morală. popas în care ne-a cuprins ace laşi dor nemărginit de culmi. Cu toţii sînt de acord în a afirma că există o criză morală..odinioară.. în ultimul timp. fiind ocupaţi. 3) fapt ce face să te întrebi dacă există sau nu o criză morală ? Preopinentul nostru semnalează o serie de întrebări ce i se pun privitoare la această criză. dezorientarea societăţii care a părăsit o morală şi este împinsă spre o alta. 4) lăsînd la o parte circumstanţele de loc şi de timp. mult. Iar cei ce n-au venit la campament. este vorba să precizeze în ce constă ea — s-o definească —. aci. pe care nu o ştie şi poate că nici nu o bănuieşte. pentru folosinţa celor preocupaţi de dezlegare. întrebări care alcătuiesc un mic plan de cercetare sistematică a chestiunii. 2) cînd însă. Care este acel nivel mediu ? II. 7) în cazul în care criza morală însemnează scăderea sub un anumit „nivel m o r a l " s e pun următoarele întrebări (subsidiare): I. 1925 ÎNSEMNĂRI ÎN MARGINEA CRIZEI MORALE Răspuns lui Eugen Prescurea într-o scrisoare adresată lui Paul Sterian. campamentul de la Iaşi rămîne. un popas pe marginea unui drum lung. pe care îmi permit să le transcriu aci. ca la toate adunările aseceriste. criza morală este ea o scădere a moralităţii sub un nivel mediu pre' existent sau prestabilit ?. şi s-a vorbit şi mai mult. 6) putem face o analogie pentru stabilirea înţelesului (cuvîntului) criză—în morală — cu înţelesul ce-1 are în economie sau cel pe care-1 are în medicină ?. fiecare a ple cat înapoi cu atît cît a fost dornic să primească (care i-a fost aş teptarea ?) şi cît a izbutit să dea. cu calităţile lui de osebitoare. 5) sau este haosul. s-au fu rât singuri. fireşte. ?. Şi. incertitudinea. dar fără ca vreo arătare străină 4 ele să ne mai amăgească aşteptările.. 1 105 . cu oarecare pretenţii de intelectual. care să nu fi pronunţat aceste cuvinte.

Sau termenul de comparaţie. judeţ etc. colectivă? II. nu mai e totuşi în stare să lucreze potrivit lui. Care era cel imediat precedent ? IV. pînă acum. (spirit).. ale „semnelor vremii" — cum i se zice de obicei. înainte de a încerca însă cercetarea. mai departe. Trebuie să mărturisim. „criza morală socială mai este eaj atunci. dimpotrivă. dacă socotim că e vorba de o scădere. „Pentru a defini criza morală. aşa încît să nu ne oblige să facem adaosurile dintre paranteze. 8) dacă... cu deosebire doar de nuanţe şi de intensitate şi atunci e neadevărat termenul de criză ?". destul de juste.. ce deosebeşte această dezorientare de aceea a vieţii individuale. este eaj un scepticism. cîteva cuvinte preliminare asupra acestui program şi a condiţiilor în care o întreprindem noi astăzi. clase sociale — sau (chiar).. Dacă prin criză individuală înţelegem: starea sufleteas. rusesc şi poate chiar cel medieval apusean. Solicitaţi însă viguros de întrebările de mai sus. se întreabă: I. că problema care ni se pune e extrem de gravă şi de grea. în sfîrşit. totuşi. VI. „nici altuia". sau un semn de progres ? 106 C.. nu poţi să spui aceasta (asupra) pitecantropului istoric. care constituiesc centrul preocupărilor noastre spirituale de multă vreme. corporaţii.I poziţii din Codul penal şi chiar civilîn materie de persoane ? Este j ea oare un indiciu al crizei. De aceea. trebuie (deci) să avem în vedere numai viaţa politico-socială ? (şi nu şi) II. trebuie să vedem în criză mai ales o dezorientare socială. viaţa intimă a oamenilor luaţi în tot ?" Iată programul de întrebări ce ne sînt puse înainte pentru dezlegare. Se pare... creştinismul lui Iisus ? Şi. căci lui. viaţa grupelor ca entităţi (în raport cu indivizii care le alcătuiesc) şi a indivizilor din ele în raport cu aceste grupe ? — stat. constînd în organizaţia politică-juridică.. III. nu e suficient a ţipa şi a da din mîini pentru a nu te îneca şi oamenilor slabi le trebuiesc colace de salvare si aceste colace sînt pregătirea unui mediu social conform. mai trebuie totuşi să adăugăm „conştiinţa (individului) (în privinţa) decăderii lui.. într-adevăr. Dar şi aci. mai avîhdu-1. dacă admitem existenta unui astfel de nivel mediu. întrebările propuse nu fac decît să precipite un şir de gînduri pe care. Abia dacă am fi dorit stilul ceva mai puţin neglijent. fără de care criza nu ar exis-a ta... Oare să fie şi aci nevoia de conştiinţă a stării de. azi la modă. mai întîi. Nu pot spune că un criminal ordinar sau mai bine un om de I nimic trece printr-o criză morală.. criteriul este el creştinii! mul ideal. Căci. Gîndurile noastre proprii sau de mult la pînda fenomenelor simptomatice ale vremii.. de care preopinentul nostru crede că ea se deosebeşte cu totul ? A. Observaţiile corespondentului nostru ne par. de cele rele). destul de coapte. de discernere a actelor (sale bune. Greutatea cea mare se iveşte însă la determinarea caracterelor sociale ale crizei morale. nesocotindu-le.j că prin care trece individul care şi-a pierdut criteriul de valorificare. ne sfiam să le dăm încă la lumină. îh genere. dăm aci prima schiţă aproximativă a unor încercări mai dezvoltate de răspuns. că preopinentul nostru îşi dă seama de posibilităţile de legătură dintre această dezorientare individuală şi criza morală socială propriu-zisă. B. lumea a fost într-o continuă criză morală.III.. chestiunea nici nu i se pune. faptul că rîh- 107 . ca de nişte cărări de mult umblate. o întreagă concepţie despre lume şi viaţă. „Oare epocile de glorie creştină ale societăţilor nu au fost cele de criză morală ? Misticismul de acum cîteva secole. I. Ce-nseamnă căderea în desuetudine a o mulţime de dis. ideal şi absolut. Mediul social. Oare scrierile şi discuţiile — despre criză—... sau (este) o stare mo-! rală permanentă. un cinism sau un optimism exagerat ?.. | să fie dovada unei asemenea conştiinţe ? III.. sau care. Ea necesită. V.. întrebările sînt puse limpede şi sugerează bine cititorului cam despre ce va fi vorba în răspuns.. spre a fi dezlegată în chip satisfăcător. o stare excepţională patologică.. în acest caz.

.) Nu putem totuşi lăsa fără de răspuns imediat două aserţiuni ] pe care corespondentul nostru lei-a strecurat. (Şi trebuie chiar să-mi rog eu corespondentul să mă ierte că fac acest uz de consideraţiile sale. . de ideea după care divergenţa autorilor în ce priveşte tălmăcirea crizei fac pe preopinentul nostru să se-ntrebe dacă j această criză este numai o aparenţă sau există cu adevărat ? Vom arăta. Ne surprinde chiar să-1 aflăm sub mîna corespondentului nostru. căci lui chestiunea nici nu i se pune.i diţiilor cercetării este ideea mentionatStîn frazele finale de la I punctul 8. în economie şi în viaţa socială şi morală în limbajul curent e t c . ce înţeles au divergenţele în interpretarea fenomenologică a ei. face sarcina celui preocupat să-i afle rosturile adevărate şi înţelesul ei esenţial şi mai interesantă. în mediu. în loc să cate a fi „om de omenie". care nu izbuteşte decît să răstignească pe Hristos pentru „raţiuni de stat" şi să dea drumul lui Varava. făcînd astfel. departe ca această divergenţă să fie un semn inspirator de îndoială a s u S pra existenţei ei (3). printre întrebările sale. fie conştiinţa neputinţei morale. atunci cînd preopinentul nostru spune: „Nu poţi spune că un criminal ordinar sau. că. Menţionăm aci numai părerea noastră. mai departe. ea ne apare mai vîrtos ca un simptom de generalitate şi de proteiformitate. cum nu se pune nici pitecantropului istoric". imoral) ? Nu-şi dă el seama. cu alte cuvinte: însemnează a socoti ca unic tip posibil de relaţii între viaţa sufletească a individului şi viaţa morală a colectivităţii o inserţie stereotipă a individului complet imoralizat.multă luciditate.. negativ această întrebare. II). asupra căruia ne vom opri puţin. cu care îi compară. Prima replică se leagă de întrebarea menţionată la punctul j 3. cu modificările impuse de circumstanţă. inserţie care nu caracterizează poate decît structura spirituală a Statelor Unite ale Americei de azi (în care orişice originalitate este considerată ca imoralitate. un om de nimic trece printr-o criză morală. termenul de „izbitor" [shocking] însemnînd acelaşi lucnfecu impudic. constituie poate o justificare suficientă. criza morală individuală. Am spus că nu împărtăşim deloc acest mod a vedea. anume.El cuprinde: 1) o încercare de definiţie a ideei de criză. „încearcă să se dubleze de un pastor protestant". şi prin aceasta înlătură orice ipoteză de acest fel ? E poate aci o consecinţă a judecătorului care. A doua aserţiune pe care o respingem din formularea con. de altfel subsidiar. însemnează a suprapune cu totul viaţa psihică asupra vieţii morale. în ceea ce priveşte planul pe care-1 vom urma în expunerea celor ce urmează. atunci cîhd vom proceda la definirea terme-« nului criză. cu. mai bine. şi nu dintr-un document destinat publicităţii. îşi retrage dreptul de a mai formula întrebările de la capitolul 8 (care.. aserţiuni pe care am dori să le scoatem prin aceasta îndată la discuţie. care accentuează criza şi care . prin degajarea esenţialului din noţiunile particulare întrebuinţate sub acelaşi nume în medicină. al reprezentantului acelei dreptăţi ciunte. şi mai grea. adică. mai ales. evident.. Corespondentul nostru pare. corespondentul nostru însuşi. pentru care să nu existe criză sufletească corespunzătoare condiţiilor precizate în 108 aceste rînduri ? E aci poate consecinţa faptului de a nu fi venit în contact mai de aproape cu astfel de criminali.durile de mai sus fac parte dintr-o simplă scrisoare adresată ciM torva prieteni. dar e poate şi un fapt ceva mai grav. aşa cum scrie. că. îl împrumutăm programului pe care l-am propus în două rînduri cercetării Congresului Federaţiei Asociaţiilor Creştine Studenţeşti. de care era vorba dtt cîteva rînduri mai sus. toate izvorăsc din ipoteza că ar exista o deosebire între criza sufletească a individului şi criza morală a colectivităţii) — atunci cînd într-o astfel de frază rezolvă. că se apropie el în. fie dezorientarea morală a criminalului sau a omului de nimic amintit" (8. Nu bagă de seamă oare corespondentul nostru că a socoti pe condamnaţii în numele criteriului moralei „sociale" incapabili de reacţiune sufletească individuală asemeni „Bestiei". de altfel.\ suşi de acest fel de a vedea (B. A. A prima). Mai poate el crede că există astfel de oameni „de nimic". Chestiunea „de care e vorba aci este.. în prealabil. 109 . în scrisoarea din care am extras pasagiile de mai sus.. care a cetit pe Dostoievski — pe care îl citează. şi aceasta ne dovedeşte poate că principala cauză pentru care corespondentul nostru n-a ajuns să se dumirească asupra crizei e tocmai confuzia celei de a doua ordine de lucruri. de altfel.

1 vol. în 12°. Arătarea în ce fel interpretarea creştină integrează sensul istoric al crizei. GERMAIN MARTIN. Dezorientarea sau criza scopurilor propuse individului. autorul a dat o serie de noi consecinţe economice ale păcii. încercînd de a desprinde fizionomia crizei istorice prin care trecem. La jeune Inde.. frîngerii în individ a tulburărilor sociale de mai sus : I. Vezi şi ST. Teza culturii laice.. KAKUZO. dă o serie de studii sintetice asupra situaţiei economiei în timpul războiului şi a transformărilor ce i-au urmat. 4) o încercare de degajare a cauzelor ocazionale ale crizeii şi de determinare a aspectelor ei fundamentale. GANDHI. Les conséquences économiques de la paix. 1 vol. conflictul actual între autoritate şi anarhie. Criza morală şi juridică. în 12° N.. 1 vol. pe calea următoare : I. Cercetarea înţelesului creştin al ei. 1 vol. o analiză a faptelor şi.. Nat. Un Orient cam fictiv. III. Cloud. în 16° N. în care autorul e pesimist. II. „Revue des Jeunes". O vom face degajînd succesiv: $|. 1 vol. III. L.F. Expunere sintetică. în 8° P. L'économie nouvelle. Apărarea Indiei împotriva Apusului. Criza culturală SEAILLES. VALOIS. Neputinţa sau criza mijloacelor de realizare a scopurilor. AFTALION. Simptome vădind o schimbare de structură a lumii so. 1 vol. în 8°.... 1 vol. 5) o încercare de încoronare metafizică a acestor cercetări. Cercetarea interpretărilor raţionale şi naturale ale crizei. din „Revue de Métaphysique et de Morale". în sensul ei metafizic (ca concluzie). Determinarea generalităţii crizei în natură. Criza politica. Examen de conscience. Semnalul recent al Renaşterei tomiste. 1 vol. [atît] în gene re.\ cialéf.1 vol. în partea I. minunată analiză a circumstanţelor economice de după război. II. Pion.. KEYNES. IV.. Romantisme et Révolution. Nouv. MAURRAS. 1924. cît şi în fiecare din aspectele ce se pot izola în viaţa sociali I. St. Apologia Orientului. 2 vol. Paris... transformarea normelor şi uzurilor. o cercetare a teoriilor explicative.. Le monde qui nait.! prin degajarea înţelesului esenţial al crizei. F. 1 vol. Criza economică. Tendinţele noii orientări spirituale. Stock.. 2) o cercetare a crizei sociale a vremilor noastre. cuprinde. sărăcirea Europei etqà IL Criza culturală. IV. în 12°.] 3) o cercetare a crizei vieţii individuale de azi. Roseau d'or. LESCURE. 110 111 . De curînd. MARITAIN. De la prétendre faillite des lois économiques depuis 1914. numărul din aprilie 1921. II. Défense de VOccident.i. consacrat în întregime problemelor economice de după război. 1 vol. dezechilibrul. cuprinde o cercetare amănunţită a circumstanţelor ce însoţesc crizele economice (istoric al fiecărei crize). „Cahiers du mois".U. răsturnarea valorilor etc. Antimoderne. Roseau d'or. gros. Les affirmations de la conscience moderne. Le livre du thé.. lucrare capitală asupra chestiunii. 1 vol. MASSIS. III. Religia Extremului Orient. N. Efectele războiului celinare. . Les crises de surproduction. KEYSERLING. în 12°. în 8°. în 8°. Libr. Les crisespériodiques et cycliques de surproduction. BERDIAEFF. Pion. Un nouveau Moyen-Âge. Stock. Teza unui ortodox. în 12°. în 12°. august 1927 BIBLIOGRAFIE SUMARA ASUPRA CRIZEI VREMILOR NOASTRE 'Criza economică Lesproblèmes actuelles de l'économie. R. aspectul res-. în 12°. în 12°. în a Il-a.

tradusă de N. MARITAIN. •?. 1 vol. Uimmoraliste.. în 12°. în 8°. Crainic. 1 1 vol. BELOT. le droit individuel et les transformations de l'État. MAURRAS. 1 vol. Te2a comunistă. în 12°. în încercare sociologică. „Mercure de France". 1 vol. în 8°. L'Éthique. Enquête sur la monarchie. VALOIS. Terrorisme et Communisme. Rouseau d'or.. Le fascisme. Ou va le monde.•• A ¿31YJjM Criza morală şi juridică şi criza politică Morala BUREAU. GIDE. se poate spune că cele mai multe neînţelegeri vin din partea repeziciunei vocabularului. 1 vol. 1 vol. ^Nouvelle journée". Notre morale.. în 8°. D. Le droit social. Alcan. ... R. Expunerea tezei catolice contra moralei laice. Bloud & Gay. 1 vol. La cité moderne et les transformations du droit. în 8°. Teza radicalismului socialist. Les transformations du droit privé depuis le code Napoleon. DUGUIT. L'individualisation de la peine. Critica tradiţionalismului. 1 vol. în 12° PARODI. 1 vol. în 12°.. să însemne precis înţelesul cuvintelor pe care le întrebuinţează. HUBERT. Payot. Politica ALAIN. Scènes et doctrines du Nationalisme. La morale et les morales.. Leprincipe d'autorité dans la démocratie.. 1 vol. ROMIER. Teza catolică. SOREL.. 1 vol. L'indiscipline des mœurs. Le problème moral dans la pensée contemporaine. Expunere sintetică. Dreptul HAURRIOU. MAURRAS. N.. Răspuns tradiţionaliştilor. 1 vol. 1 vol.. Etc. 1 vol. La démocratie devant la scéne. Primauté du Spirituel. în 12°. LENIN. Réflections sur Ut violence. 1 vol. în 8°. Explication de notre temps. 1. în 12°. TAGORE. BOURGEOIS. Vezi. în 12°. în 16°. N.. Hachette. în 12°. TRUC. État et Révolution. ROMIER. de acelaşi: L'individu contre les pouvoirs. F. 1 vol. BOUGLÉ. în 12°. Riviere. Cea mai recentă apologie individualistă. Pion. Flammarion. Traditiènnalisme et démocratie. 1 voL^n 12°. Alcan. Pion. în româneşte. DUGUIT. 1 vol. 1 vol. în 8°. DURKHEIM. 1 vol. GILLET. Alcan.. Alcan. KAUTSKY. Saadhana. Critica moralei ro mantice. SALNILLES.Apologia clasicismul^^ RATHENAU. Les amants de Venise. Carte sintetică. Nation et civilisation. Teza socialistă. Replică democratică. în 12°. R. Teza sindicalistă. Teza tradiţionalismului regalist. BARRÉS... PARODI. Les solidarisme. ÎNCERCARE DE DEFINIŢIE A CRIZEI Prima grijă a cercetătorului e să-şi definească termenii.. în 8°.I.N. ^. 113 112 . J . Division du travail social. 1 vol. la Cultura Naţională. Naţional-socialism-fascism. în 12°. 1 vol. KROPOTKINE. Fundare a tezei radicale.. Notre temps. 1 vol. Expune tezele moralei laice. Stock. 1 vol... în ordinea judecăţilor de realitate.. Istoria eticii din punct de vedere al materialismului istoric. Éléments esquissés d'une doctrine radicale.. 16°.

a scarlatinei etc. auzim vorbindu-se de crize de supraproduc-. un moment de schimbare. cînd e vorba despre criza tifosului de exemplu. fie al unei singure ramuri de producţie (determinate). în fiziologie. vous ètes donc suspects" . limbajul comun se ocupă adeseori de crize de nervi. de răsturnare de tendinţe. de obicei. criză însemnează punctul de accentuare maximă a simptomelor patologice. de obicei. se poate vorbi de crize sociale. criza funcţionarilor sau „momentele de criză prin care trece ţara" („Universul" !). Fără să pretindem a fi făcut numărătoarea tuturor cazurilor în care poate fi vorba de acest cuvînt. însă todeauna simţită. în economie. în cazul bolilor acute. la o devenire . mai mult-sau mai puţin brusc. o răsturnare a tendinţei preţurilor. de o criză socială. atunci cînd se vorbeşte despre raporturile creştinismului cu Imperiul Roman. Auzim vorbindu-se adesea. După criză. de crize spirituale. Auzim vorbindu-rse de criză în medicină. al cărei înţeles e clar. socotim înşirarea de mai sus suficient de exemplificativă şi de diversă. că Reforma e o criză a catolicismului. In sociologie. De crize istorice. Prin criză ministerială se înţelege. lipsa de credit: prin criză de numerar. de crize funcţionale. o lipsă care vădeşte un dezechilibru între două operaţiuni economice determinate. în care prosperitatea atinge maximul şi după care are loc. De pildă. auzim adesea. pentru definiţiunea ce ne preocupă. apoi. în genere. Tot aci. lipsă de bani gheaţă. prin criză financiară se înţelege. auzim vorbindu-se de o criză a creşterii. de crize ministeriale sau de „vremile de criză prin care trece ţara" (de la Romicus cetire — nota bene). ca. regalitatea franceză trecea prin criză. că Renaşterea e o criză a spiritului Veacului de Mijloc . o trecere.* de crize istorice. sporul unei anumite categorii în detrimentul alteia. De aceea. din aceste întrebuinţări particulare. 2) ea însemnează o schimbare. 2 3 4 5 Ideile generale care se desprind din toate aceste determinări sînt următoarele: 1 ) ideea de criză e o noţiune privitoare la o stare dinamică. în economie. în mai multe ordine de lucrări. Ce e comun tutulor acestor noţiuni. atît de disparate ? Să începem prin a preciza oarecum înţelesul particular ar diferitelor expresii de mai sus în care am întrebuinţat cuvîntul criză. fără nici o legătură aparentă. atît de des şi de divers întrebuinţat. în fraza : „Savoir et devoir. o tulburare mai mult sau mai puţin bruscă. Tot în economie se zice că o casă trece printr-o criză atunci cînd traversează o perioadă defavorabilă a dezvoltării sale sau o fază anormală şi primejdioasă. se zice că un individ traversează criza pubertăţii atunci cînd apariţia unor noi secreţiuni organice provoacă o tulburare a exerciţiului normal al celorlalte funcţiuni. Ce-nseamnă oare-n medicină termenul de criză? în orice boală cronică. fie al întregii economii. prin criză se înţelege acel moment al dezvoltării economice. La fel sînt crizele de creştere etc. de exemplu. pe timpul „Frondelor" . pentru ca abstracţia să prezinte un caracter suficient de generalitate. criza tifosului. termenul criză se întrebuinţează pentru perioade de manifestare acută a bolii. criză de apendicită. de crize financiare generalizate sau de criza cutărei case sau a cutărei industrii. se vorbeşte de crize funcţionale atunci cînd au loc tulburări în exercitarea regulată a acestor funcţiuni. sau că. în sensul fie al unui dezechilibru între diferitele forţe sociale. Valéry rezumă o serie de consideraţiuni interesante. determinarea înţelesului acestui cuvînt. 1 Aci. se spune. nu poate fi decît produsul unei abstracţii a î n ţ « leşului său esenţial. fie în sensul de tulburare. de asemeni. cazul cel mai des întrebuinţat e acel al crizelor periodice de supraproducţie. De pildă. simptomele maladiei scad în intensitate (sau j bolnavul moare).! criză de nervi etc. ţie. De pildă. în sfirşit. în genere. Vorbind de criza spirituală. 115 114 . sau de o criză de nutriţie sau de pubertate.De criză se vorbeşte cu prilejul mai multor fenomene. schimbarea de guvern. fie în sensul de lipsă. în fiziologie. despre care se spune că are loc în a douăzeci şi una zi de la declararea boalei. De pildă.

anormală. ca în crizele medicale sau în crizele periodice de surproducţie. sau de schimbare de direcţie. că a doua întrebare cuprinde implicit pe cea dintîi. e uşor de răspuns la întrebarea pusă (mai bine zis. Aceste dona caractere esenţiale. pentru a avea o adevărată criză. „criza" îi pare a fi „altceva" ? JJ pentru că fiecare se referă la „altceva". se poate constata o anormalitate în dezvoltarea funcţională. fie că nu poate fi stabilit. pentru a putea vorbi cu înţeles de criză. pe care cercetătorii par a-1 descoperi de curînd şjfn ansamblul procesului economic. Repet. o devenire organică. termenul criză îşi poate găsi înţeles. de altfel. 3) De cîte ori. răspunsul e mai greu de datîjucăci. a cărei „direcţie" e dată sau măcar implicat^ (j 4) criza ar fi. remarca făcută în altă parte. într-un proces. cu condiţiunea dublă a specificării procesului şi a tendinţei considerate ca „normale". considerată ca un punct de reper. prin urmare. fiecăruia. pentru că e un mijloc de a întrezări. sau nu o face. dăm pasul fanteziei. o chestiune de observaţie pe care oricine o poate face. nicicînd nu e mai oportună definiţia exactă a lucrurilor despre care este vorba. care e. cînd vorbeşte de aşa-zisa stare normală. o devenire organizată. în acest caz. prin urmare. măcar sub un anumit raport. la nedumerirea) de preopinentul nostru la punctul 2 al planului său de cercetare: de ce nu sînt autorii de acord în interpretarea lor a crizei ? De ce. în acest fel. de cele mai multe ori. o devenire direcţionată sau o devenire normală. 5) o întrebare ar putea fi pusă: dacă nu cumva această schimb bare de tendinţă nu trebuie să fie. cazul ideal. Aci. de altfel. definind starea normală. căci. Dacă.. intră în chip necesar în definiţia oricărei crize. deci. (E adevărat că acest caracter poate fi lesne confundat cu anormalitatea însăşi. tocmai în acest caz. spre a te lumina dacă există sau nu criză. Nu e vorba de o abatere de la un proces întreg în criză. deşi confuz. Pentru unii e una. nu e mai puţin adevărat că. ea fiind inJ tegrată într-un ritm considerat el însuşi ca normă (alternarea de tendinţe contrare) a procesului întreg. adică o devenire alcătuind. deci. într-un fel sau într-altul. ci numai de o abatere de la o tendinţă primordială. pentru alţii alta. ascunse în devenirea însăşi. pentru a înţelege devenirea în întregul ei). luată în consideraţie ca primitivă. cu cauze presupuse.3) nu orice devenire poate trece printr-o criză. adică. lipseşte cercetătorului viziunea procesului întreg. sau măcar cu înţeles. tot de multe ori. dincolo de abatere. Noi ne mulţumim că am putut determina două elemente esenţiale şi indispensabile care. dar nu mai e. criza are un caracter surprinzător şi pasager. propriu-zisă. este pentru că. ea însăşi. ci numai o devenire ordonată. De multe ori se dă chiar numele de criză morală unor crize cu totul de alt ordin. în toate aceste cazuri. criza apare ca o anormalitate absolută. starea sau momentulj|n care un proces normal de devenire s-ar găsi în stare de abatere. sau de tendinţă. De aceea.) Trebuie însă să ne ferim de a încerca să strîngem realitatea mai mult decît se lasă strînsă ea însăşi. Constatarea existenţei crizei este. prin raportare la starea anterioară. şi anume: faptul că autorii nu fac să consiste criza morală în acelaşi lucru si nici chiar într-o 117 116 . cu condiţia de a considera ca fundamentală tendinţa de urcare a temperaturii sau a preţurilor. Remarc. după cum vom vedea mai departe. o nouă tendinţă cu ajutorul căreia spiritul să poată pune ordine în lucruri. dar sînt nuanţe peste care e destul de greu de trecut. şi 2) de conştiinţa unei schimbări simptomatice a acestei stări de lucruri (simptomatice. în cutare sau cutare proces de devenire.. criza este mai interesantă. organică şi nu accidentală. sub pretextul rigurozi-H taţii logice. criza nu mai e decît o răsturnare de tendinţe. se va putea vorbi de criză. 2) constatarea unei anormalităţi. Nu e nevoie să te adresezi nici unui autor. dacă de multe ori criza are în medicină un caracter regulat. Constatarea atîrnă numai de doi factori: 1) de conştiinţa unei „stări normale". pînă nu răspunzi la prima întrebare. de cele mai multe ori. căci. în locul tendinţei uniforme şi parţiale. sînt: 1) conşoinţa existenţei unui mers normal al lucrurilor. De aci se desprinde caracterul esenţialmente relativ al anormalităţii. chiar atunci cînd anormalitatea ar putea părea ea însăşi supusă unor oarecare reguli. Dar. un „proces" de devenire. nu poţi răspunde la o a treia şi cea mai importantă întrebare: ce anume s-a schimbat? Ştiind acum cele însemnate mai sus. fie că ritmul nu există.

unele faţă cu celelalte. statele au trebuit să-şi asume sarcina aprovizionării lor. dacă ne gîndim că structura spirituală a lumii dinainte de 1914 se bizuia pe o minunată înflorire tehnică şi prosperitate materială şi de aceasta se lega o supoziţie şi un ideal etic. implicit cu sine. Lucrul e lesne de înţeles. statul a fost nevoit să facă faţă el însuşi pentru aceşti consumatori în slujba sa. pe calea organizării naţiunii producătoare pe picior de război eforturile ei spontane creatoare de valori. departe de a fi unică şi simplă. b) fie deturnînd spre risipă şi distrugere. Veniturile obişnuite ale statului. Consecinţa: sărăcirea naţiunilor beligerante. enumerînd condiţiunile de definire a crizei. cît şi mai adînc. din veniturile producă119 . urmînd ca apoi să încercăm o sinteză prin determinarea raporturilor în care stau aceste tipuri. e bine să aruncăm o privire asud pra cîtorva categorii de diviziuni. 1) Războiul a adus cu sine o imensă distrugere de valori. condiţionat si condiţie a celorlalte. de vreme ce „mobilizaţii" nu-i produceau nimica efectiv în schimb. locuinţe. Acesta este primul factor general de tulburare. hectare întregi de pădure arse sau răvăşite de bombardament. averi. deci. peste toată faţa uscatului. pe mai multe căi. vapoare ce valorau milioane. intrăm în cercetarea propriu-zisă. întregul complex al vieţii sufleteşti individuale şi sociale e o necontenită interdependenţă. Hawtrey şi alţii. Nu numai milioane de vieţi si de valori de consumaţie au fost risipite şi prădate. Statul a trebuit să plătească aprovizionările furnizorilor săi. CRIZA ECONOMICĂ DATORITĂ RĂZBOIULUI ^ O cercetare a crizei economice în legătură cu criza morală îşi găseşte îndreptăţire în ideea că structura morală a unei vremi e întotdeauna în legătură cu toate împrejurările vieţii omeneşti şt că. Aci începe asa-zisa problemă a creditelor de război. biblioteci au fost arse sau jefuite pentru motive strategice sau de alt ordin. Şi cum acesta nu putea produce utilităţi în schimbul celor consumate. credinţa mate*. spiritual. sate arse pe tot teatrul de război. cum putea statul plăti aceste furnituri. în primul rînd. Şi aceasta. Cu aceasta. Şi. dar strict legate de cea dintîi. Spre a putea aproviziona milioanele de oameni mobilizaţi pe diferitele teatre de război. echipamentele şi proviziile alimentare. cu alte cuvinte. anume. în acelaşi timp. aducînd bunăstarea. ca tulburarea adusă de război în mersul dezvoltărei economice şi a prosperităţii să aibă consecinţe în ordinea lumii idealurilor vremii. înainte de Or încerca o sinteză a acestora. Dimpotrivă. după război. săîntreprinj dem o analiză a principalelor tipuri de criză observabile şi observate. veniturile bugetare întrebuinţate în creditele ordinare se fac. torpilate. Toată naţiunea producătoare a devenit astfel furnizoarea statului. munceau exclusiv în vederea „consumatorului de pe front". s-ar putea spune că a fundat această criză. uzine. de obicei. avem de-a face cu crize în nenumărate ordine de lucruri. mai subtile.criză cu adevărat morală. că progresul tehnic. pe care o moştenesc de fapt curente trecute de 1914. care de data aceasta se întindea cordon de la mări la mări. fiecare fiind. această divergenţă e mai curînd un simptom că aşa-zisa „criza morală". Criza economică a constat. în primul rînd mizerie. criza din ordinea economică nu a contribuit cu puţin la răsturnarea de valori. atît moral. fie producînd direct muniţia. el fiind dator către stat alte servicii..ua'lszz 2. sau de etapă. Criza economică însemnează. 2) La aceasta se adaugă un alt complex de împrejurări. înlocuind înflorirea dinainte de 1914. Stocuri de aprovizionări. terenuri întinse sustrase culturii. şi fericirea oamenilor. între diferitele aspecte pe care le izolăm. acestea mai ales destructive. ci într-un anumit înţeles. învinse sau învingătoare. Dar. nu vădeşte deloc că o criză morală nu există. E firesc. Această distrugere s-a făcut pe două căi: a) fie distrugînd direct valorile. A m arătat mai sus singurele îndreptăţiri ale unei asemenea afirmaţii. Ijv». Rathenau. rialistă istorică. fie măcar controlînd izvoarele de producţie şi coordonîndu-le eforturile în vederea acestor nevoi. în tulburarea raporturilor dintre producţie şi consumaţie. aduce.. In cazul special care ne preocupă. O imensă armată de producători sedentari. 118 Rezum aci esenţialul cercetărilor îndelungi ale unor economişti de talia lui Keynes. dar şi milioane de ore de lucru şi de instrumente de producţie.

Veniturile furnizorilor creşteau astfel. 3) restrîngînd. statul recurgea la două alte procedeeţui 3) lichida valorile portofoliului naţional. A fost cunos121 . avantajul că făceau să sporească masa bunurilor de consumaţiei Dar tocmai de aceea. E lesne de văzut întru cît îmbogăţirea furnizorilor era fictivă. cu nădejdi sau cuprodusele muncii lor proprii. contrabanda şi izolarea economică de străinătate. Căci. Global. se des-j chide capitolul datoriilor interaliate sau externe. furnizorii statului. din nefericire.. cu venit fix. Aci. prinprohibiţiuni aspre. în lipsă de alte resurse.. de aceea. aceste venituri aveau o putere de cerere primejdioasă pentru ceilalţi cetăţeni. forţele naturale au intrat în joc şi preţurile au crescut graţie cererii. care pe piaţa interioară avea curs legal* Lucrul avea şi o explicaţiune psihologică. E drept că rămînea speranţa de se face plătit de către inamicul învins. Şi. orice circulaţie a stocurilor către export. apoi pe cale de-mprumut retrăgea din circulaţie o parte a emisiunii. statul recurgea la unul din următoarei le procedee: 1) împrumuta de la cetăţeni'. Dar stocurile erau isprăvite şi producţia cu totul dezorganizată. restrîngerea bunurilor în circulaţia oficială şi aprovizionările particulare „cu preţ gras". 1 ) limitînd artificial dreptul de consum al articolelor de primă necesitate prin cartelizare. pînă atunci înfrînată. în vederea furniturilor. ele erau limitate şi primejdioase. asupra celor dintîi două. mai rar. mai ales pe timpul operaţiunilor. nici o ţară n-ar fi trimis mărfuri unui beligerant fără nădejdea de a primi valori în schimb.. Cu desfiinţarea cartelării. Statul făcea inflaţie pentru a-şi plăti furnizorii. resursele productive ale naţiuA nii nu sînt. introducînd cursul forţat. în lipsă de putere reală de cumpărare. Lucrul nu a mai fost însă cu putinţă imediat după război. „îmbogăţiţi". statul nefurnizînd nici o contraprestaţie efectivă. în ziua biruinţei. Şi.A Ca să plătească. Căci. Orice furnitură către stat lua. Acest^ două procedee erau corelative — şi întrucîtva nelimitate. contra produselor care se făceau rare. Pe lîngă că riscau să sece cu prelungirea războiului. Aceste mijloace aveau.. şi mai ales ca să obţie credite cu care putea aduce din^ străinătate mărfurile de care avea nevoie. Căci. Dar. Sistemul ar fi putut funcţiona la infinit pînă la restabilirea vremilor normale. pentru interior. făcînd inflaţie sau împrumutînd pe piaţa interioară (adică rechiziţionînd deghizat şi furnitura. masa de instrumente de cumpărare rămînea fără posibilitatea de schimb. ceea ce$ ar fi dus la nevoia de noi împrumuturi în condiţii tot mai dezavantajoase. prin urmare. un caracter mai mult sau maipuA ţin evident de recbiziţie. statul trebuia să cîntărească-ntotdeaunaprime/dfoz lichidării tutulor bunurilor naţiunii*. statul a putut zăgăzui valul de scumpete. în schimbul unei făgăduieli gajate de plată la sfîrşitul ostilităţilor. statul obligă pe cetăţeni să accepte—între ei — făgăduiala lui de a înlocui hîrtia monedă prin aur. adicăridurilede creanţă ale statului faţă de pieţele străine şi 4) împrumuta de la străini.. dacă nu ar fi avut marele inconvenient de a nu mări înf tru nimic cantitatea de bunuri ce se puteau cumpăra contră hîrtiei. cel puţin în practică . Vae victist. adunaseră multă „hîrtie". Dar cantitatea de bunuri ce se puteau consuma pe piaţă cu acest spor de venituri era necontenit în scădere. ele puneau pe statul beligerant în faţa primejdiei zilei de plată.. Rezultatele erau de prevăzut: stocarea pe ascuns. Omenirea. în care asemenea datorii peste datorii ar fi ajuns la scadenţă fără a putea fi onorate. cum nevoile erau tot mai mari. Era firesc ca cererea să urce preţurile în asemenea condiţii. atunci cînd ar fi fost vorba de împărţirea puţinului existent pentru consumaţie interioară. operaţia se relua de mai multe ori. ca ceea ce le era datorit de stat. deschizîndu-şi credite pe alte pieţe. fie. s-a năpustit să cheltuiască.. 2 ) maximalizîndpreţurile.torilor care erau acum mobilizaţi în slujba sa. şi plata furniturii) — cu nădejdea rambursării la ziua socotelilor. 120 Reîntorcîndu-ne la statul nostru. 2) făcea inflaţie. spuneam tocmai că valorile produse-n interior se consumau pentru necesităţile bătăliei şi că statul trebuia să-şi plătească fictiv furnizorii interni. la acest capitol al datoriilor interne de război. E aci un nou factor de criză răscunoscut: scumpirea traiului. fie primind de-a dreptul marfă. Ca să plătească. Cu vremea. fără margini. Cîtăva vreme. procesul acesta revenea în plata de către stat a furnizorilor interni. în afara cazurilor de rechiziţie directă pentru necesităţile războiului. pentru exterior.

Urcarea era. putem căpăta o viziune justă a ceea ce este criza economică de după război. căci cei în nevoie nu aveau cu ce cumpăra. La deprecierea internă s-a adăogat. stă esenţialul crizei. Lucrul devenea şi mai grav. abia la încetarea ostilităţilor. pierzînd controlul devizei naţionale. încircate pe] vapoare. Preţurile s-au urcat îngrozitor. într-un nimic de vreme. cu ajutorul cărora să poată înzestra aparatul de producţie cu u t i l a j jul necesar. îmbrăcăminte si alimentaţiei Trenuri întregi cu ciocolată au luat calea Europei. dispariţia imensei pieţe de desfacere a Rusiei. dacă moneda. puterea de cumpărare a monedei atîrnă. pe care o vom cerceta la vreme. 2) deifvoltînd posibilităţile de export. Dacă la acestea adăogăm alte împrejurări. Lucrul le era uşurat de ieftinătatea relativă a mărfurilor faţă de monedă. care ajungeau la cheremul speculatorilor de oriunde. şi cu corectările pe care le-am văzut născînd din jocul intern al cereriă (care. năvala puternicei asupra Europei. (Căci. statele au reacţionat: 1) încercînd să interzică importul sau măcar să-1 restrîngă. Criza monetară şi financiară a fost deschisă. deşi fictiv sporită. deci. după loc. sau 4) depreciind. prin urmare. pe piaţa internaţională. la urma urmelor. oprirea vechilor curente. rezultate din circumstanţe de tot soiul. ci. slăbită de inflaţie. impresionantă pentru că lumea era neobişl nuită şi se aştepta dimpotrivă la „victoriş? ca la reîntoarcerea fericirii pierdute. orice comerţ internaţional se dezleagă. Tot ei erau singurii vînzători. în Austria si în Rusia. care a atins. necesitau noi împrumuturi. în ideea cunoscută sub numele de lege a debuşeurilor: mărfurile se schimbă contra mărfurilor. nu numai că nu aveau ce exporta. La aceasta. Restul sînt forme ale ei. de noi bariere vamale. ce nu mai erau acum la mîna statului! în bunuri de consumaţie directă. acordată prin măsuri artificiale în vederea producţiei de război. Singurul mijloc era. 3) încercînd consolidarea datoriilor. ce se pot înţelege 123 .cutul val de lux şi de risipă abătm? asupra Europei prin anii 1 9 2 0 . naţiunea sărăcită avînd nevoie de produse de aiurea. precum vom vedea.1 9 2 2 . care pune vîrf celei dintîi. speciale fiecărui stat: creare de noi sisteme economice. mai mare sau mai mică intensitate. nefericirea făcea însă ca aceştia să fie tocmai producătorii. cît şi pe consumator) la producţia normală a păcei. în rezumat: criza economică constă în dezorientarea rezultată din faptul că toată economia naţională. prin reluarea relaţiunilor comerciale cu străinătatea. de posibilităţile sau măcar de „speranţele" de schimb ce există cu piaţa în chestitJB ne. controlul devizei naţionale. mai ales. de mărfurile de export de care dispune beligerantul a cărei monedă se cotează. venită din afară: statul pierdea controlul bogăţiei naţionale. Singurul mijloc de comerţ ar fi fost împrumuturile Americii şi neutrilor către Europa beligerantă. această încercare a eşuat în Polonia. Căci. pînă la aranjarea datoriilor mai vechi. prin graniţele aşezate de tratatele de pace. aşa că aveau prea puţine lucruri de cumpărat de la europenii beligeranţi. dată fiind cererea consumatorilor. maţi avea pe piaţa interioară valoarea pe care i-o acorda „cursul f o r l ţat" — în limita aprovizionărilor existente. prin reluarea relaţiilor internaţi©^ nale. dar nu aveau cui vinde. Refacerea industrială era însă lăsată pe socoteala învinşilor care „devastaseră". Cei mai mulţi beligeranţi. cu preţul unei operaţiuni pe care unii au calificat-o incorectă. cu ţara devastaj tă şi cu industria şi agricultura ruinate sau transformate p e n i tru nevoile războiului. în primul rînd. au fost investite. Reuşită în Germania. dar el sporea jupuirea sărăcitei Europe. moneda şi reluînd astfel. Instinctele comprimate de război provocau acum o nouă rif sipă. fireşte. spre a se reface. capătă. prin legi de încurajare a producţiei. o depreciere mult mai gravă. statele Europei ne mai oferind garanţii suficiente creditorilor. de aceea controlul a rămas 122 multă vreme. Statele au fost nevoite să facă faţă contractînd aşa-zisele împrumuturi de reaprovizionare. dar această cale era închisă. unde a fost mînată cu pricepere. de o criză politică. ceea ce era însă imposibil. trebuia readaptată (în condiţiile în care războiul lăsase atît pe producător. Singurii cumpărători dotaţi cu puteri reale de cumpărare erau americanii şi neutrii europeni. în această tranziţie. în chip voluntar. uneori chiar precedînd-o. de la război la pace. din pricina lipsei de stabilitate monetară. în loc să fie investite în refacerea utilajului. spre a consuma direct. care însă. Ea se complică. valoarea pe care i-o da cursul forţat) —. pe piaţă internă. dimpotrivă.

) Criza a avut consecinţe sociale însemnate. ale unora din ramurile de producţie.caz cu caz. strîns legată de intenţiile politicii financiare a ţării. fireşte. şi care nu sînt de comparat cu cea dintîi. îh imensa experienţă care a fost războiul. Acestea ne-au adus. sperînd într-o apropia7 tăridicarea mărcii. Germania. se adaugă şi crize speciale. care nu au corespuns aşteptărilor. Germania a tipărit hîrtie — la început cu moderaţie —. care mergeau pîna la completa lor declasare. cererea căzînd odată cu valul de risipă. De aceea. cum ar fi. aduse de război. imediat după război. prin acest mijloc. devizele forte ce i se ofereau (în care şi-a transformat metodic capitalul mobiliar realizabil). am văzut cum soluţiile s-au impus în pas cu împrejurările. Aceştia sînt asa-zisii îmbogăţiţi de război. desigur. datorită crizei monetare. dintre care. în favoarea celor cu venituri variabile. şi. la aprovizionarea regiunilor industriale din Ardeal. I 3) lor li se adaugă „speculatorii" la schimb ă la hausse şi a la baisse . a început tipărirea în masă.\ tie în bunuri de stocat. Pro-s. schimbarea baze] lor de repartiţiune în mizeria desăvîrşită a producţiunei. exemplul cel mai ilustru e acel al statuhu jucîhd el însuşi asupra valorii monedei sale proprii. care. care vin să se adauge împrejurărilor şi prefacerilor sociale de alt ordin. Toate aceste împrejurări ne-au adus o criză de credit şi o criză de numerar. procesul s-a petrecut în diverse moduri: 1) îmbogăţirea în hîrtie a furnizorilor statului. Remediile au fost. In cea dintâi. lucrul a apărut tocmai invers. posibilitatea de a-şi plasa un împrumut şi de a cîştiga o piaţă. 4) cei mai oropsiţi de pe urma acestor operaţiuni au fost funcţionarii. în cazul mărfurilor susceptibile de conservare. în vreme ce ultimii primeau salarii de mizerie. S-au făcut investiri mari. o schimbare a repartiţietyrezultată. în cea de a doua. ducătorii erau ameninţaţi să nu-şi poată exploata întreprinderea (afară de cazul furnizorilor de stat). alte crize. De aci. cu intenţia vădită de deprecire. primff au putut realiza beneficii. s-au putut înregistra. de pildă. 2) O a doua consecinţă a fost dezvoltarea unei întregi industrii parazitare. la noi. 3) In unele ţări. şi alte sărăciri relative. din ţară exclusiv agricolă. să se sustragă condiţiunilor de reparaţie socotite inacceptabile. întemeiată pe cererea fictivă de care am vorbit.j sorii de valori imobiliare. a reuşit. mai mult sau mai puţin. sau. cum este aceea a capitalului mobiliar. (Cea mai interesanta e. ţară pe cale de industrializare. Cetăţenii cu resurse fixe au fost dezavantajaţi. cum este a noastră. două fenomene simptomatice: criza recrutării personalului de carieră administrativă. Acolo unde exproprieri cu caracter politic nu au schimbat j îh mod artificial efectele acestei dezavantajeri. cu privire la ei. cumpărînd. complicată şi ea de schimbarea sistemului întreg al economiei naţionale. România devenind. corelată cu afluenţa spre profesiunile liberale şi demoralizarea funcţionarilor. în chip spontan. cînd totul a fost acoperit. empirice. aşteptînd inevitabila urcare a preţumor. pe timpul adaptării la noua stare de lucruri. cetăţeniiposesori de\ valori mobiliare în genere au fost dezavantajaţi faţă de pose. în ce ne priveşte. 1) Prima consecinţă este o deplasare a averilor între cetă- ţeni. agravată de criza rezultată de pe urma împrejurărilor în care s-au schimbat bazele de repartiţie a proprietăţii rurale şi mai ales plata pămînturilor expropriate marii proprietăţi. a Americii mai ales. care caracterizează esenţialul experienţei comuniste în Rusia. Profitînd de încrederea străinătăţii. din momentul liberării tranzacţiilor. care a îngăduit pătrunderea practicilor neoneste pe scara întinsă în acest corp. mai ales că scompta capacitatea de producţie a Germaniei. nu se sfia să investească mari capitaluri cumpărării acestora. o criză a producţiei agricole. 2) avantajarea celor ce au transformat imediat această hîr. fiecare situaţie reclamînd reme125 124 . în bună parte. perioada-' propriu-zisă a războiului. în schimb. în al doilea rînd. Lucrul s-a petrecut în două etape. realizînd beneficii din „vînzarea pe ascuns". cei cu salarii] fixe îşi vedeau existenţa asigurată mai departe. surplusul de cereale fiind necesitat. în vreme ce. reforma agrară şi legile privitoare la chiriijTrivit în întregimea i lui. de pe urma măsurilor excepţionale pe care le-am analizat mai sus.

Constat. relative. aceasta din urmă luată în sensul de „bune obiceiuri". însă distincte). în detrimentul spiritului de economie şi de prevedere care caracterizează. 8) stabilizarea de fapt. Baza acestor reforme a fost. 4) restrîngerea sau măcar controlul importului. 4) Stimularea naţionalismului economic şi a tendinţelor de autarhie a economiilor naţionale. sau. 127 . 5) Dezechilibrul social. ctl Vremea. 3) consolidarea datoriei de producţie a ţăl rii.. toată la acest singur punct. Ca să dai o explicaţiune lămurită acestei crize astfel delimitate. 6) politică de credit. iarăşi. între 1914 si 1927.. menite a amîna ceasul socotelilor.plai (* De o criză morală se poate vorbi în mai multe feluri. pentru a-1 ceda către stat. dezechilibru primejdios în ceea ce priveşte criza cadrelor naţiunii şi» mai primejdios. însă care creează sistemului complicaţii din care se vede greu cum va ieşi. 1) Nesiguranţa tranzacţiilor ar fi una şi cea mai gravă. \ 126 Cu acestea depăşim însă criza economică datorită războiu«ii şi atingem criza latentă de la baza actualei organizaţiuni economice pe care o vom cerceta aparte. 2) relaţiile dintre bărbat si nevastă se schimbă. am vedea că se petrece o criză a acestor norme înseşi. care e o urmare fericită în sine. Prin norme morale înţeleg aci acele reguli de purtare pe care o grupare socială dată le socoteşte obligatorii şi bune la un moment dat. ţinînd sea-i ma.! guranţa fiind condiţia esenţială a dezvoltării industriale. Cele două aspecte ar fi corelative şi s-ar influenţa reciproc. aceste soluţii au căpătat. mai uşor. simultan. nesiguranţa dublă din partea statului şi din neonestitatea oamenilor. de pildă. o criză a moralităţii. Aci nu voi da decît indicaţii privitoare la modul cum înţeleg eu că trebuie tratată această chestiune. dezvoltarea sistemului capitalist.j ţii de Continent. de nevoile şi interesele producţiei şi consumului naţional. impozitul. normelp" moralităţii nefiind decît „reprezentări colective" dotate cu putere de constrîngere. pentru că termenul morală are mai multegînţelesuri (apropiate şi corelate. t|£b* msm 3. ce e drept. Iau ca exemplu familia de astăzi şi îmi propun să cercetez criza moralităţii ei la clasa socială din care am făcut parte — în intervalul de timp dintre 1890 şi 1914. psihologiceşte. Prin criză morală se poate înţelege. 5) politica abilă de devize a băncii de emisiune. Cu vremea. CRIZA MORALITĂŢII >•* . prin stabilizarea legală. Acesta ar fi „aspectul social al crizei". 10) definirea unei politici economice şi financiare. Şi toate aceste crize tind a deveni coerente. Criza moralităţii individuale ar consta în aceea că individul nu s-ar mai purta în conformitate cu normele socotite de bună purtare altădată. 6) Anarhizarea relativă a diferitelor ramuri de producţie. un caracter teoretic. Succesiv: 1) echilibrare bugetară îh cadrele unui buget real. Atunci. că: 1) relaţiile dintre părinţi şi copii se descompun pe zi ce trece. deci. Şi. atît faţă de timp cît şi faţă de loc. prin dezvoltarea spiritului de opoziţie a clasei la clasă. în faptul că sînt resimţite în singurul fapt al birului. 3) îmbunătăţirea considerabilă a nivelului mijlociu al vie. Zi de zi femeia capătă mai multă libertate şi autoritate în căsnicie. mai întîi. 2) Dezvoltarea spiritului de risipă. Şi mai toate statele s-au îndreptat către aceleaşi soluţii. E mijlocul prin care producţia actuală e silită să retragă din consumul imediat. de pildă. din capul locului. 9) revenirea la aur. dacă am privi adînc la cauzele care aduc această scădere a moralităţii individuale. dacă criza nu ar fi condiţionat unele schimbări morale care stau la baza sistemului economic.dii urgente. si. că se zice. Copiii nu se mai înţeleg cu părinţii şi nici nu mai ascultă de ei. în gros. rezultat din răsturnările economice. de obicei. 2) oprirea inflaţiei. 7) revenirea la bugete reale. Şi criza s-ar reduce. în mijlocul aceleiaşi societăţi. prin confruntare şi coordonare. Ele sînt. criza morală ar însemna „stricarea bunelor obiceiuri" şi ar comporta un dublu aspect: individual şi social. amortismentul risipei făcute în război. ar trebui o lucrare întreagă de sociologie. care de multe ori se dovedeau a nu fi decît paleative.

Faptele sînt ale indivizilor şi criza lor.. condiţionarea abaterii nur e totdeauna individuală. numai în familie. ca acelea ce au muncit pe un Weininger . vestit pedagog elveţian. (Un studiu bun asupra acestor condiţionări sociale.) In sfîrşit. 4) la fel. fiecare destinat junei activităţi speciale. Cauzele acestor variaţii sînt multiple şi de ordin variat. e acela al 128 3) Raporturile dintre sexe. Femeia trece din familie în societate. este extrem de variată. în parte. Adică. criza moralităţii soţilor (la capitolul: „datorii către soţi*). asemenea. 1 lui Kraepelin. şi generalizări prea ] repezi. Sînt crize grave şi complicate^după firea şi conştiinţa omului. în cartea sa asupra transformării sociale a sentimentelor . Am ] spus că ar trebui făcute nenumărate monografi. Studii interesante. şi aci. toată lumea.. cînd e vorba de relaxarea raporturilor dintre sexe.. etc. Lui Le-Play îi succede Ellen Key. etc. idealul de purtare. de pildă. Lumea începe să socotească că e bine ca tineretul să fie crescut liber— şi atunci. s-ar putea afla schimbări de relaţii între stăpîn şi slugă. Condiţiile profesiunii îi cer să lipsească de acasă. se schimbă însăşi norma. Atîtea crizfc morale. în problema care ne interesează. cu timpul. deprinzîndu-se. De pildă: ocupaţiunea părinţilor în afară sustrage pe copil supravegherii necontenite a părinţilor. Dar. . nevoile obligă pe soţie să exercite o profesiune. intervine şi ceva pur social. care condiţionează si autoconditionează viata socială. De pildă. Şi criza e pur socială. Criza individuală poate fi abaterea bărbatului sau a femeii de la regulele obişnuite şi tot complexul de probleme sufleteşti grave ce se pun cu ocazia acestor abateri. Şi aci.j piilor către părinţi"). e socială. 10 11 129 . Individuală este abaterea de la normă şi tulburarea pe care o pricinuieşte uneori m sufletul celor mari şi celor mici. cu bagajul de informaţie indispensabil. copiii iau laolaltă apucături deosebite de ale părinţilor. cu măsură. sexele erau crescute separat. condiţionarea socială asupra impulsiunii biologice. Mai multă omogenitate şi li-i bertate are astăzi loc în relaţiile dintre sexe. (Paulhan a arătat. mai mult sau mai puţin gratuite. sînt acele ale lui Abensour în Istoria sa generală a feminismului . aci. Si aci. Ce e însă individual şi ce e social în fiecare din aceste exemple ? E aci o întrebare legitimă. E o abatere condiţionată social. pentru alte vremi. Condiţiile de mai sus sînt. sociale. Feminismul ia locul gineceului . să se sustragă îndeletnicirilor casnice. sub beneficiu de inventar şi numai cu titlu de exemple. apare o criză a moralităţii de natură pur socială. E mai ales o întrebare folositoare pentru lămurirea cazuri-J lor analoage. deci. criza moralităţii sexuale (la capitolul: „datorii către semeni şi datorii către sine"). Cu alte cuvinte. de reţinut. De multe ori. Odinioară. Apoi. Cu vremea. etc. începe să socotească că e bine ca femeia să se personalizeze. Dar. gusturile şi predilecţiile sînt deosebite.3) relaţiile între sexe chiar se schimbă. se schimbă şi idealul relaţiilor dintre sexe. deşi nu întotdeauna.. cînd compară ceea ce se simt porniţi să facă cu ceea ce sînt siliţi de împrejurări să facă. Cu vremea. cauzele determinate pentru fiecare caz în parte. cazul corespunde perfect condiţiilor de criză definite la-nceput. Iat-o silită. Cazul e absolut identic. Transformarea vechiului ideal patriarhal într-o etică individualistă a drepturilor copilului. fiecare din cazurile semnalate şi să-11 cercetăm în parte. în cazul particular al dragostei. Multe din indicaţiunile lui Freud sînt. Aci nu am putea face decît 1 ipoteze. Căci. 2) Raporturile dintre soţi. deosebirea dintre generaţii sporeşte neînţelegerea. căci şi acest ideal e o reprezentare colectivă şi aceste reprezentări sînt supuse schimbării. sub înriurirea realităţilor de tot felul. 8 9 1) Raporturile dintre părinţi şi copii. ca şi pentru a noastră. în ce fel se produce. Criza moralităţii co-1 piilor (la capitolul moralei tradiţionale intitulat: „datoriile co. condiţionarea e adesea socială. care să ilustreze. Să luăm. lumea evoluează tot mai repede şi realităţile unei vîrj i ste nu mai sînt [şi ale] celeilalte. cu vremea. ele sînt crescute împreună şi femeilor le sînt deschise cariere socotite altădată specific bărbăteşti. O vom face mai jos.j legată. copiii sînt lăsaţi pe seama altora sau a şcolii. Azi. deci. care poate fi destul de lesne dez. specializat în problemă.

care cer. prin degajarea circumstanţelor esenţiale în cazurile analoage. Ideea e de reţinut . de profesorul meu. a ilustrat. spre a fi rezolvate. Căci. ca pe tine însuţi" . cît şi protestantismul. stă. şi slujitor plecat al singurului Dumnezeu adevărat (adică. de atunci. interpretarea lui Origen şi a cuvintelor lui lisus: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău. „în numele ortodoxiei". din tot cugetul tău şi din toată inima ta. în cazul care-1 preocupă. s-ar putea încerca o sinteză matură a crizei moralităţii vremii noastre. pe care d-1 lonescu o califică specific „apuseană". nu numai în pură ideologie. o doctrină organizatoare a fericirii omeneşti pe acest pămînt. Şi aci^ are loc o cril ză pur socială. serioase monografii sociologice. interpretării date de fericitul Augustin. intervenţia acestor factori sociali. (Dacă aş fi profesor de sociologie într-o universitate . considerate ca ţeluri bune „în sine" pentru activitatea omenească. ar trebui să spunem că cercetarea acestor crize de moralitate pune probleme foarte delii cate. pavăză a celor aşezaţi faţă de toţi dezmoşteniţii soartei. o monografie a unei asemenea probleme. de pildă. în „Mercure de France" de prin 1923. practica atît de răspîndită a collage-uhii înainte de război. 12 Dacă ar fi să generalizăm acum. fie că e vorba de iubirea de Dumnezeu. în cartea sa monumentală asupra prostituţiei în EuJ ropa . pînă la licenţă. s-a răspîndit şi formează un truism care stă azi la baza moralei întregii civilizaţii apusene şi chiar a nereligioasei Revoluţiuni Franceze. ţinut la Universitatea din Bucureşti în cursul anilor 1923-1924 si 1924-1925 . Domnia-sa opunea. mai bine ca oricare altul. este incontestabil că creştinismul are o morală a lui proprie şi că poate fi vorba perfect — din acest punct de vedere — de o criză a moralei creştine. în cursul său de filozofie a religiei. ca şi spre surprinderea altora. morala creştină fiind iubirea de oameni în Dumnezeu. Numai după ce lucrul ar fi făcut. care a „terestrizat" misiunea bisericii în ideea unităţii văzute şi aceea a puterii ei lumeşti. CRIZA MORALEI CREŞTINE » Preliminarii Toate aceste consideraţiuni sînt însă destul de îndepărtate de creştinismul propriu-zis. în universităţile franceze. Nae lonescu. din creştinism. se discută chestiunea căsătoriei libere sau a indisolubilităţii mariajului. E aci o idee care. prin compararea stării vechi cu starea nouă. cu vremea. din aceste discuţii. în restul timpului. Numai cînd aceste monografii ar fi făcute. Răsunete destul de răspicate au ajuns pînă la noi. Toate problemele pe care le găsim înşirate într-o carte de morală tradiţională ar trebui cercetate şi luminate prin aceste monografii: 1) datorii către Dumnezeu. 2) către semeni şi 3) către sine.) 13 1 14 4. iar pe aproapele tău. Pe lîngă că lucrul i-ar folosi mult personal. Interpretarea augustiniană. am putea vorbi cu înţeles de criză. şi un centru de documentare morală socială asupra acestor probleme.. atunci cînd.. la baza tutulor rătăcirilor moraliste. Pe această cale au plecat atît catolicismul. la sate. s-ar putea realiza. în sensul că tindea să facă. la oraşe si la diferitele clase sociale. prin poziţia puternic „antimoralizantă" luată la noi. fie că e vorba de iubirea de aproape. singurul subiect dotat cu adevărat cu atributele divinităţii) Statul. pentru domnia-sa. Interpretarea lui Augustin constă în a da o valoare echivalentă termenului iubire în cele două propoziţii ale frazei lui lisus. Oare filozoful german Max Scheler nu intitula unul din capitolele lucrării sale de cápateme : Falimentul predicii de pe munte ? Durează de mult discuţia—în sînul creştinismului—între I asa-zisul moralism si misticism. după' ce aş da studenţilor o primă lucrare de recenzie a unei cărţi importante. deprinzîndu-1 cu mînuirea metodelor sociologice aplicate într-un caz concret. care a pus pe Dumnezeu „la remorca filozofiei morale". făcînd din el un fel de „monitor al prostimii" şi un păzitor al „ordinei publice şi al bunelor moravuri". au apărut o serie de studii asupra cauzelor care au ruinat.* aş da fiecăruia să-mi lucreze.Flexner. 130 Căci. in15 16 17 18 131 . căci condiţiile sînt extrem de variabile cu locul. în fine. pe baza altruismului şi a iubirii de aproape. spre \ cel mai mare scandal al unora.

căci avem şi noi. la ortodocşi. de cea către aproape. numai renunţarea e calea. mai exact: în împlinirea legii vechi prin legea nouă se pune creştinului problema. deosebirea dintre moralişti si mistici. la noi. în cea de a doua. să ne înstrăinăm de lume. chiar şi după condamnare. „moralitate" ţine de Vechiul Testament. socotesc că omul reintră — chiar aci pe pămînt—în stăpînirea lumii. pe atunci. întrucît — observă d-1 N. de pildă. faţă de cele zece porunci. vorbesc de „lăpădarea de sine" ca de o condiţie sine qua non a aproprierii de Dumnezeu. de a contesta caracterul strict răsăritean al învăţămîntului lui Origen. Nu e însă ţţiai puţin adevărat că ultimele cuprind şi reguli de conducere terestră. chiar creştinismul răsăritean nu a fost 132 1 totdeauna solidar cu interpretarea atribuită de d-1 N. aci adaugă d-1 N. „Să nu-ţi faci ţie chip cioplit". Ionescu — tinde să disocieze. biserica s-a lepădat de învăţătura „gnostică" a lui Origen. nu mai face decît să enunţe condiţiile omeneşti de pregătire pentru primirea harului e cuprinsă Predica de pe munte şi în Parabolele lui Iisus. morală francmasonică.. în timp ce. Nu e însă mai puţin adevărat că osteneala interesată a apusenilor. Nu ascund caracterul aproape scandalos al unei asemenea' doctrine. Şi ortodoxul îşi are moralitatea sa. odată sacrificiul făcut. de aci. de cîte ori creştinul tinde să identifice iubirea de Dumnezeu de iubirea de aproape. considerate în ele însele. mutîndu-ne mintea la cer. Şi. Creştinismul are..terpretarea deschidea o poartă unei morale. Ionescu: dar cine ordonă omului să se iubească asa de mult pe sine însuşi? Răspunsul e evident: nimeni! Dimpotrivă. în fraza lui Iisus. E adevărat că. Apusul nu era încă despărţit de Răsărit. pe iubirea de Dumnezeu. şi dintre acestea. în felul înţelegerii raporturilor dintre har şi lege stă. Vederea lui Dumnezeu faţă către faţă are.. el riscă să piardă pe cea dintîi. de pildă. care alcătuiesc şi astăzi baza regulilor de purtare.. De aceea. a raporturilor dintre Har şi Lege. pe care nu trebuie să-1 iubească decît „ca pre sine însuşi". E aceea a celor zece porunci. orice complacere fiind suspectă de panteism. dar într-un duh nou... — şi îndată motivarea caracteristică: pentru „ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pămînt". de contact cu lumea realităţilor de dincolo. Pierre Maury a ilustrat. pozitivă şi negativă: „Să nu furi". Dar. Pentru cei dintîi. „din tot cugetul şi din toată inima". interesînd numai relaţiunile dintre oameni. Ionescu lui Origen. la Macarie etc. E adevărat că aceştia din urmă (de pildă. anul trecut* acest lucru. din acest punct de vedere. sîntem pe nesimţite „minaţi" de interpretarea apuseană. care lega prea mult de trup păcatul şi dădea pasul interpretărilor dualiste. multe din ele continuînd a influenţa gîndirea ortodoxă. A$upra unor puncte destul de apropiate de morală. morala Vechiului Testament. în Răsărit. căci. In opoziţia Predicii. morala Noului Testament care. într-o frumoasă conferinţă. —. Aceasta este însă o morală precreştină. ca bază a moralei creştine. un caracter aproape exclusiv escatologic. iar ideea „justificării" prin fapte e aproape necunoscută (sic). şi. Căci. pentru cei mai mulţi dintre creştinii noştri ortodocşi.. lipsită de spiritualitate adevărată. Răsplata e dincolo. „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta".. dogmaticeşte. Interpretarea lui Origen pune accentul. adînc influenţată de „ideile apusene". natura iubirii datorate de creştini lui Dumnezeu. două vedenii ale moralei. probabil." — sînt curente în rugăciunea răsăritenilor. între toate teologică. singura cale mistică a Răsăritului e asceza şi niciodată contopirea pe de-a întregul. e legea pe care Noul Testament ţine s-o împlinească prin har. prima şi a doua poartă asupra lui Dumnezeu: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot cugetul tău şi din toată inima ta". (Ar trebui aci stăruit mai mult. dar aceasta ne-ar îndepărta de subiectul ce ne propunem să tratăm aici. „Să nu fii desfrînat"." sau Icosul: „Văzînd naştere străină. e mai curînd o prezumţie în sens contrar.. E drept că şi aci lupta a fost purtată mai ales de fericitul „apusean" Ieronim şi că nu se cunosc precis doctrinele origeniste condamnate. adică. ca şi marii mistici ai Apusului. în chip minunat. sfîntul Ioan al Crucii). un fel de contopire cu Dumnezeu în viaţă fiind — la Simion Stîlpnicul.) E destul să amintim că gînduri de felul: „Toată grija cea lumească să o lepădăm. ca „originea răului".. departe de a putea cuprinde pe cea de a doua în cea dintîi. dimpotrivă. îndatorirea iubirii de aproape este o „normă de purtare" pe care Noul Testament o substituie legii 133 . Scriitorii moralişti ai Răsăritului. deci. născuţi si crescuţi într-o societate laică. Pentru răsăriteni.

văd în creştinism o religie esenţialmente morală. sub acest raport.1 tul dezbăra de un anume misticism. aceasta criza ar putea avea alcătuiri şi un caracter social. caracterele moralei creştine cea de har? Apusenii (catolici ?) sau protestanţii. de preamărire a omului. Ionescu precizează: dedesubtul acestei puneri a lui Dumnezeu „la remorca filozofiei morale" se poate întrezări o intenţie nemărturisită. „cele zece 134 porunci ale lui Jefferson".. ci sa o împlinesc". în ortodoxie.. de multe ori. Legea iubirii. cînd e vorba de regularea purtărilor sale şi că. Ionescu a combătut aceasta obligaţie ideala de a iubi. sau altele. care nu fac decît să „mimeze" produsul supranatural al Harului Iui Dumnezeu. Consecvent. considerată ca precept esenţialmente creştinesc... în cele mai multe privinţe. dar al cărei aspect e muft mai complicat. de cele mai multe ori. Ce altceva este kantiana „valoare universală a buneivoinţe" ? 135 . ca rod al contactului cu realitatea spirituală în actul religios. sub-j stituită celei vechi. sau legea industriaşului şi a negustorului parvenit. înlocuind talionul. Un fel de normă pozitivă nouă. de pildă.. mai înainte... structură pentru care Kant e numai un indicator. al unei caricaturi masonice a spiritualităţii. ale căror taine. tulburate de cădere. dacă nu să săvîrşească el însuşi — mai mult sau mai puţin. cît şi protestantismul. categoria indivizilor în criză. Dincolo de Kant. inconştientă. în încercările de „schimbare" a celor zece porunci în alte zece. au toate rădăcina la Kant. Criza moralei creştine are însă rădăcini mult mai adînci.. faţă de alte religiuni. din acest punct de vedere. de pildă. mai mult negative. Această trăsătură ar cpnstitui caracterul esenţialmente distinctiv al creştinismului.. cu situaţia vremurilor noastre. să trăiască pe temeiul unei asemenea concepţii Jegaliste. în legătură cu înţelesul adînc al crizei celor zece porunci. mai mult negative şi. nu e o normă imperativă. d-1 N. socotit în stare să condiţioneze. Ea nu are nevoie de rigori sau de proptele poliţieneşti. cei ce iau numele Domnului în deşert.. Lucru curios. criza asta nu este decît povestea alternării perioadelor de abatere ale lui Israil de la porunca Domnului cu perioadele de pocăinţa. în aparenţa: atît catolicismul. ca. Şi. ci o simpla chemare la realitate. revenirea e inevitabilă. care. că poporul ortodox are încă vie-n mintea sa Legea morală a Vechiului Testament în integralitatea ei. zice această reîntoarcere la raportul adevărat \ al lucrurilor. o aşa-zisă criză a moralităţii.. considerate ca neîndestulătoare.". interesînd creştinismul. asupra Religiei în limitele raţiunii™. Care sînt. Problema se rezolvă de ia sine. fără ajutorul lui Dumnezeu — mîntuirea sa personală. D-1 N. Ionescu socoteşte că aceste tendinţe moraliste în interpretarea creştinismului sînt scăderi notabile ale spiritualităţii apusene. E însă drept. ci e o criză a stării de har. pentru că e vorba de o tulburare în relaţiile omului cu Dumnezeu si nu numai cu semenii. sub aparenta preamărire a lui Dumnezeu. să recunoaştem că niciodată nu s-au putut cu to. dar mai ales protestanţii. această criză nu mai e o simplă criză a regulilor de purtare. Legeai iubirii. ca un progres (în rău) al unei spiritualităţi anticreştine. Un fel de impulsiune de a accentua capacitatea mîntuitoare de sine a omului. cei ce nu-şi cinstesc părinţii cum se cade.celei vechi. Sperjurii. Nici nu ar trebui zis: „Vino-ţi în fire". deci. nu depăşesc niciodată caracterul relativ „estetic". în cuvintele: „Nu am venit să stric legea. cei ce îşi fac idoli şi ceilalţi alcătuiesc . o tendinţă antropozofică latentă şi. care e. îndatorirea de a iubi înlocuieşte pre-l ceptele vechii morale: „Nu vătăma pe aproape.. la o răspîntie de influenţe. Nu trebuie să ne ascundem. iubirea e o normă de purtare care se substituie „legii vechi". cu toată opoziţia lor. cît şi în Apus. ar consta în abaterile de la aceste porunci. mai primitiva. In ce constă această scădere ? D-1 N. păgîne. nu e o obligaţie. în acest caz. Şi e nespus de interesanta necontenita analogie ce se poate face. rădăcina acestei interpretări se poate afla în întregul de împrejurări care au format structura sufletească modernă a apuseanului. atît în Răsărit. se acordă* aci.. I „ Vino-ţi în fire".. constatare a unuffapt. şi el ar da acestuia superioritatea asupra tuturor celorlalte. în ultimul timp. E o decădere din vrednicia primirii harului. Căci. Dar.

de o „generalitate" a actului religios. ci religia adevărată. de aci. prin Knutzen. Ca şi cum ai putea fi creştin fără a crede în aceste lucruri.Dumnezeu nu mai e un agent real în opera de mîntuire." Că. mai mult sau mai puţin. a lui Rousseau. de organizarea fericirii pămîhteşti. Confundarea a ceea ce vine din „Lumină" cu aceea ce vine din făptură şi din fire e. ca neesenţiale. al cărei iniţiator incontestabil e Descartes. filozofia luminilor. „Neliniştită este inima mea. care i-a formulat întreaga problematică. ci numai să „garanteze" ordinea publicai Analogia cu „Monitorul" şi calificarea de „poliţienească" a acestei morale e mai adîncă decît pare. „ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pămînt" uitînd cu totul sau lăsînd înlături. din care una. Preceptele religioase. cu transcendentul. ci în acestelante: „Nu vă adunaţi vouă comori care trec. latent). 20 Creştinismul nu e o morală nouă. căzută. pe care unii apuseni o iau drept iubire de Dumnezeu.. ca religie. se poate spune acuma. însă. şi-1 face să piardă legătura cu Dumnezeu. ci aiurea. Cu Diavolul. ca de foc. Aci găsea d-1 Ionescu (asemeni lui Chesterton) germenul esenţialmente anarhic al creştinismului.. Descartes şi Rousseau . Dar toate acestea sînt idei spurcate. cu înţeles şi fără teamă.. în timp ce actul religios constă într-o legătură mistică cu „lumea de dincolo". Evlavia — pietatea specifică a răsăritenilor — e mult mai aproape de frica lui Dumnezeu decît de iubirea omului îndumnezeit către ceilalţi. o luptă necontenită între două împărăţii. 136 Creştinismul dreptcredincios. în înţelesul că îi degradează ţinta. Or.. E aci. prin căderea omului: durerea. diferenţa apare limpede şi luminoasă din tot ce s-a spus pînă aci. în sine.. Toate tendinţele „moralizante" despiritualizează creştinismul. se poate vorbi. pînă ce nu se va odihni întru Tine" zicea fericitul Augustin. în lumina lămuririlor de mai sus. înseninarea morală arată că actul religios are resorturi şi răsunete active în celelalte funcţii sufleteşti. — tot ce se leagă de întoarcerea omului de la Dumnezeul căruia se aseamănă si unde îsi avea locuinţă.. Sensul esenţial al Predicii de pe munte nu e în cuvintele: „Iubiţi-vă unii pe alţii". Omul radiază în toate celelalte activităţi lumina contactului cu Dum» nezeu în actul religios pur. Dumnezeu există. Viaţa e o criză pe calea mîntuirii. Nu trebuie să ne fie teamă de acuzarea că prin aceasta interpretăm „păgîheşte" creştinismul.. a tulburat pe cealaltă. El nu mai e în stare să dea omului niciun ajutor eficace. la Kant. au intrat în lume. nici imoral. nu e. postulat. act imanent în lumea aceasta. Pietismul. nu pot avea în vedere decît pregătirea pentru lumea cealaltă. idei diavoleşti. deismul lui. cea mai mare orbire care pîndeşte pe creştin. la origine. ca o ispită lăuntrică a Satanei. în loc să i-o vadă în contactul omului cu realitatea transcendentă si cu valorile veşnice. Eşti mult mai aproape de El aci decît prin falşa devoţiune pietistă* (ba. lucrul e de netăgăduit. unite cu dogma bunătăţii morale a voinţei omeneşti. care convine. j Cel puţin aci. nici moral. în şinele său. Alăturea de „specificitatea" sa. Luminăţia inteligenţei. aiurea. adică. ci amoral. ci un „concept". aşa. sau o importanţăl relativă.. o întîlnire la limită a ideilor emise de „cei trei reformatori": Luther. că viaţa creştinului e o necontenită revoluţie şi criză. Actul moral e ordonat către organizarea vieţii de aci. Creştinul se simte-n lume 21 137 . dezordinea şi neputinţa. dar numai odată ce această specificitate a fost stabilită şi întru cît e scrupulos respectată. mai mult: „rigorismul moral" — spre deosebire de „asceză" — pare a izvorî dintr-o presupoziţie funciarmente ateistă). Aceasta e schimonosirea „moralismului" în sinul creştinismului însuşi si efectul său răufăcător. să se înşele şi să cadă. destinat să garanteze normele de purtare fundate nu în el. analizînd această „specificitate" a actului religios. faţă de care această viaţă nu are nici o importanţă. privitor la criză. El nu se preocupă. dacă sîht. şi chiar în Dumnezeu. de care drept credincioşii trebuie să se ferească. divinitatea e o calitate relativă. de pregătitoare a celeilalte. îi dau ca ţintă organizarea fericirii de aci. ci de pregătirea vieţii de apoi. valorile lui veşnice şi viaţa de apoi. Deosebirea esenţială dintre creştinism şi morală nu se poate degaja dec% dintr-o analiză riguroasă (pe cît poate fi riguroasă o cercetare care întrebuinţează un instrument esenţialmente impropriu) a actului religios în sine. creştinismul a avut si are încă influente extrinseci asupra moralei. prin Wolff (şi. fundamentalăşi supraordonata. oamenilor. cu „frica lui Dumnezeu". dincolo. speculate şi dezvoltate la ultima lor limită.

parabola samariteanului. care riscă să confunde. Haina lui Hristos nu poate fi opusă iubirii de aproape. mai mare decît cea către celălalt. întrucît riscă să confunde lumea de sus cu cea de jos. nu riscă nici el. pe cea de jos cu cea de sus. de a opune lucrurile unul alteia. cît e viu. deci. exagerează.. fără pată. Aci stă şi înţelesul atît de paradoxal al răsturnării de valori pe care o înregistrează cele nouă fericiri. deci. pîndeşte pe Scheler. desperarea luterană.străin şi trecător şi nicăieri nu-şi află. care dă în „răul radical". fără pată. locaş de veci. Soloviov nu are dreptate să opună. Şi totuşi . desigur. Astfel. pe sfîntul Nicolae sfîntului Casian. căci e vorba de un compromis şi adevărul nu e compromisul. dreptate. dacă. La fel. *acel totuşi al tainei dragostei de sus a Ioanei d'Arc. Completă dreptate. nu e idealul de propus. deopotrivă. Ionescu are. fiind însăşi haina săracului. decît pentru cei cu un exces de scrupule. Parabola asu138 . ? 24 Ajuns aci. mai puţin decît „indobitocirea" prezisă de Apocalips.. cel dintîi murdărindu-se ca si scape căruţaşul din noroi. al doilea. D-l N. cuprinse în creştinismul care le depăşeşte din toate părţile.. ferindu-se să nu se umple . 22 Constatarea că valorile Predicii de pe munte nu şi-au aflat întruchipare într-o ordine socială. Interpretare a Răsăritului sau a Apusului sînt. Unii ar putea însă contesta. bineînţeles. în vechea legendă. ca şi Soloviov. Şi optimismul catolic. în această privinţă. după Hris-^ tos. Nu vede oare Soloviov că preferinţa sa presupune că „ajutarea de aproape" e mai de preţ decît păstrarea neîntinată a hainei ?. ce are mai mare preţ ? Ajutarea aproapelui sau Haina lui Hristos ? Pusă astfel [întrebarea]. e sfîntă. ca trup mistic al Domnului Hristos. de ce mai subzistă spărtura ? întrebările acestea ne duc însă în miezul Tainei învăţăturii creştine.. 23 pra paharului cu apă dat săracului şi preţul lui la judecata din urmă nu lasă nici o îndoială asupra lucrului. măcar că-n sînul ei există păcătoşi. cele două mentalităţi... Dar de ce haină e vorba ? De o haină oarecare sau de haina lui Hristos însuşi ? Şi. atunci cînd caută de pe acum „realizarea statului papal". pe care — zice Péguy — nu l-au înţeles vracii pămîntului. omul rămîne tot ca mai înainte? Şi nu e oare scris: „Datu-mi-s-a toată puterea în cer şi pe pămînt" ?! Atunci. Veneraţia către Unul.. Soluţia stă într-o temperată oscilare ? Viaţa spirituală nu e echilibru pe o muche de cuţit ? Tragedia nu ar exista. să fie oare semnul unui „faliment" al ei ? A r fi. mărturisesc că simt cum se răscoală în mine însuşiapuseanul şi îmi zice: Atunci întruparea a fost oare zadarnică. şi aci.. Un fel de a răspunde ar fi să conteşti dreptul de a opune una alteia. dacă am recunoaşte acestor valori un sens moî&lizant. D-l N. dezlegarea e evidentă. Biserica este. în sens invers. Dostoievski era adînc creştin în temerile sale. fără să-şi dea seama. Ca şi cum ar putea fi aşezare lumească şi văzută. fiecare în sens contrar. Dar acest mod de soluţionare nu e adevărat. Ionescu. tocmai pentru că are rădăcini în cer.

Şi lista ar trebui poate şi mai mult simplificată. constituie intrarea tînărului în cultură. ci cată^ a găsi gîndul comun ce însufleţeşte căutarea tuturor celor dintr-o generaţie cu noi. luare de contact care constituie propriu-zis „botezul în cultură". zească din vis peste un deceniu.. Pe alături. După aceasta. care e întreg o revizuire de conştiinţă. cel căruia i s-a dat de mai demult numele de „cursă a făcliei".. cum u place preopinentului nostru să zică. o năzuinţă prematură de înnoire sufletească-n integral . A trecut aproape multă vreme de cînd Maiorescu. De aceea. Rostul acestei revizuiri va părea celor mai mulţi destul de straniu . între Poezia româna. cel puţin situaţia noastră specială faţă de cadrele existente şi condiţiunile comune pe temeiul] cărora se va desfăşura activitatea noastră în căutarea soluţiunii. pentru nişte indivizi care abia încep activitatea creatoare). din două puncte de vedere. cîte un stîlp adevărat. orice activitate e produsul factorilor individuali cu mediul. între „şpriţul" şi „şvarţul" cotidian. si stim cu Nietzsche că ataşarea unui tînăr de un om mare. nu e mult de cînd un profesor de filozofie. Şi totuşi. scria ritos: „Ne ajung făuritorii de programe" . care au rostit. care izvorăşte dintr-o alta. peste rezistenţele pe care le întîmpină în chip inevitabil tinerii ce au de spus ceva din partea celor mai în vîrstă. în ansamblu. şi Scrisorile răzeşului aveau să ne tre. „profitori ai istoriei". decît bagajul de reacţiuni spirituale. Fiecare generaţie se deosebeşte măcar prin aceea că are maeştrii ei deosebiţi. care au spus deja tot ce aveau. ca să 3 4 5 7 8 140 141 . Revizuirea de conştiinţă tinde — din acest punct de vedere — să determine coeficientul subiectiv în activitatea mea de interpretator al semnelor culturale ale vremii! în al doilea rînd...REVIZUIREA DE CONŞTIINŢĂ Cuvinte pentru o generaţie Rostul colectiv al acestei revizuiri e limpede. Aceasta nefiind. Mărturisesc că am căutat îh ju1 2 rul meu pe făuritorii supranumerari de idealuri. judecăţi şi valori pe care o generaţie le transmite alteia de la un timp la altul. * a făcut revizuirea de conştiinţă a unei generaţii. Conflictul necesită. în prealabil. sau măcar de dispoziţii faţă de generaţiile precedente. solicitat să-şi dea părerea asupra direcţiilor către care s-ar îndrepta gîndirea filozofică de astăzi de la noi sau aiurea. si Direcţia nouă. sau ce era de spus: pune celui ce gîndeşte un şir interesant de probleme. îndelung şi monoton. O generaţie înaintea noastră avea să adoarmă cu nădejdea unui „vis" cu cel dintîi număr al Flăcării din 1911. care caută răspuns la întrebări analoage. revizuirile şi chiar programele adevărate (vorbesc de cele care au luat fiinţă în cultură) se pot număra pe degete. Abia pe la răscrucea vremilor. tinde să mă lămurească faţă de unii dintre prietenii mei. le închin lor aceste gînduri. Integrarea ne cere să analizăm situaţia pe care ne-o lasă înaintaşii noştri în clipa intrării noastre în cultură. în virtutea căreia idealurile trec succesiv de la o generaţie la alta. Ea implică deci acestei generaţii două luc r u r i l e integrare şi o diferenţiere.. revizuirea are aproape caracterul unei definiţii. Şi n-am găsit decît obişnuiţii „realişti". dacă nu soluţiunile specifice ale generaţiunii noastre (ceea ce ar fi prematur. diferenţierea ne impune să definim. Nu sîhtem prea obişnuiţi cu îndeletniciri de acest fel. avea să treacă sămănătorismul. „literatura" şi „lumea valorilor" îşi poartă pasul nestînjenite mai departe. căruia îi ridică-n suflet o statuie vie. n-au mai fost revizuiri. decît poate grupul unor singurateci premergători. Mai îhtîi.. o luare de contact şi o precizare de poziţii. Pusă astfel. Aşa că. Revizuirea aceasta tinde a nu fi numai a mea proprie. Şi interesul ei restrîns şi personal se lărgeşte în sens colectiv şi justifică astfel dreptul la publicitate. Peste el avea să treacă Contemporanul socialist al lui Gherea şi revizuirea lui Barbu Delavrancea . Conflictul dintre generaţii. sau încercările de a concretiza în figurine o aspiraţie europenizată de cenaclu. în plină „revoltă a fondului nostru nelatin" . de pe urma căreia avea să rămînă junimismul. neînţeleşi de sufletele cele multe. şi poporanismul.

Pe nevoite-mi alergau 12 le conteste acestor corifei orişice merit. 13 14 142 143 . pe nesimţite. încît nu vedem cu cît a putut fi mai mare un Maiorescu sau un Hasdeu decît este pentru noi un V. Finanţele: Marghiloman. întrebîndu-i care li se pare lor că ar fi cei mai mari oameni din lume. dintr-un loc aşa cum ei. Pârvan sau un N.. pentru a ne mărgini la cei de mai aproape.". Cele două împrejurări amintite sînt asemănătoare... care a dat o ramură. lucrurile vrednice de pomenit de-a lungul vremii. Ra.. atît imposibilitatea pentru cei de altă generaţie ca noi să înţeleagă planul de viziune în care sînt făcute aceste însemnări pe marginea vremurilor noastre. a trecut Ervin .. aci raţionalist. La fel fac toate generaţiile. cum toţi acei despre care generaţia mai mare decît noi vorbeşte cu atîta uşurinţă — alcătuiesc pentru noi o generaţie aşa de vorbitoare. în acest sens.. nu se pot privi între dînşii. Şi a^avem vină dacă pe \ toţi aceşti înaintaşi ai noştri îi privim laolaltă.. şi noi să aruncăm o privire asupra cascadei ascendenţilor noştri. Istrati.. vor uita poate — sau vor privi cu totul într-altă lumină decît noi — pe acei ce-au fost părinţii sufleteşti ai noştri. pe care-1 bănuim cu toţii prin manualele de clase mai mult sau mai puţin de a patra secundară. M-a impresionat întotdeauna. desigur. Datori sîntem. mai veche. ca şi mărturisirilor lor de crez.j mura pe care înflorim „momentul" nostru cultural. dar n-a dat roade încă. îi combatem. ne apare.".. Răsfoiam Almanahul Gotha din 1913. egali cu noi şi de o vîrstă.. Mi-am amintit cum o altă generaţie. din 1926 . Internele: Take Ionescu. Ne împotrivim lor. au dat ramuri de frun. succesiunea limpede caracterizată a capilor de generaţie — pe care viitorul are \ s&o simplifice. nu vor rosti cu părere de rău în urma lor: „Ce oameni! Fericite vremuri. şi m-am gîndit dacă înscăunarea şi descăunarea idolilor şi a idealurilor nu e si un lucru de obişnuinţă. ca si mulţi din cei din vremea lor nu sovăiau să » 7 7 5 J > * a de Drept din Paris. desigur. Şi cînd te uiţi acum. Deunăzi m-am trezit făcînd eu însumi o asemenea reflecţie. Preşedinte: Maiorescu. Răspunsul la această întrebare mi-l dete chiar acuma un prieten care a făcut o anchetă la copiii unei şcoli de sat. de ruşine sau de teamă.. de la Maiorescu încoace. cu mlădiţe. iar Mihail Dragomirescu încearcă. Am înţeles atunci cum însuşi faptul contestării lor de astăzi. la biblioteca Facultăţii 9 10 11 7 ochii de la un nume la altul. murmurai: „Ce oameni! Fericite vremuri. pe Antim Ivireanul sau ] pe Veniamin Costache pentru o privire mai amănunţită altă dată ... oamenilor. de asemeni. dacă nu s-o îndrepteze —. de Columb. în poziţia intermediară pe care a apucat-o între cuţitele foarfecilor. copii ai lor spirituali. Industria: dr. cu muguri şi cu flori (scuzaţi comparaţia). (Tot pe alături. In faptul acesta stă. care a înflorit. nu atîrnădeci de noi. şi cum cei ce-au să vină după dînşii. singuratic.. dincolo mistic. de la locul de unde privim noi cultura noastră.. cred eu. faptul de a fi zilnic pe buzele celor mai în vîrstă şi de multe ori pe buze de ocară clădesc. continuitate de oportunităţi măcar). cînd privirile-mi căzură întîmplător asupra ministerului conservator de pe atunci... alăturea cu noi. Fără să vreau. găsind pe unde vor fi duşi la carte. alături de Noe. de Napoleon şi de Pasteur. continuitate de preocupări. vreun alt Almanah Gotha.. Iorga ? Şi atunci. Hasdeu peste Kogălniceanu. Cuza peste Rădulescu-Motru.. Tot întîmplător mi-au venit însă atunci în minte crîmpeie din „tăgăduirile" de atunci. Lăsînd pe Petru Movilă.) Fiecare ne-a lăsat cîte ceva de care avem să dăm j seamă. m-am întrebat dacă nu cumva copiii noştri. deci. în sufletele celor care se transmit. de la care privim pe ceilalţi.. Şi m-am gîndit.I ze. cam într-astfel. să scape netăiat în două. cuvîntul pe care I îl aud atît de des la cei din generaţia trecută: „Ce oameni erau altădată. se vede lesne că nu e posibil fără o continuitate de un anumit fel (conţinu» tate de elemente. Mai de curînd a trecut Rădulescu-Motru peste Iorga şi A. Pentru cei ce se ridică dintre noi. pe Dosoftei. A trecut mai întîi Heliade peste Lazăr.C. Pe | alăturea a trecut Dobrogeanu-Gherea. Am găsit acolo înşiraţi. chiar dacă ne-am feri s-o facem. Kogălniceanu peste Heliade.le fructifice şi să le înnoiască puterile şi strălucirea. Cam aşa se înfăţişează genealogia arborelui nostru cultural din locul de unde-1 privim noi. Din vechiul trunchi născut din i cronici. ne vine greu s-avem respect ca faţă de părinte. Şi nu ne putem închipui cum de ajung părinţi sprituali ai celor care vin după dînşii. pe Nicolae Iorga şi pe Vintilă Brătianu. Maiorescu peste Hasdeu şi Iorga peste Maiorescu.

pentru noi.cît şi certitudinea de a ne găsi pe un acelaşi plan şi a recunoaşte între noi. în coloanele ei am supt. faţă de care avem să dăm seamă de m u l t e . . De ce să nu mărturisim.. în numele 16 17 > absolutismelor de fel de fel de feluri. sîntem a doua generaţie de după război. Situaţia noastră e şi mai curioasă. pentru dînşii. roditoare în chip hotărît în cultură: generaţia ieşită din universităţi în primii ani după război. Raidurile acestea sînt o încercare de tălmăcire. pe temeiul căreia să excludem pe cutare sau pe cutare reprezentant al ei. Bătrîniî noştri nu vor putea niciodată înţelege. Războiul a însemnat pretutindeni sacrificarea individului pe altarul scopurilor colective. Şi de nimic nu sîntem mai bucuroşi decît atunci cînd unii dintre ei ajung s-o treacă şi să se pună-n pas cu vremea. Dar glasul lor a fost oarecum un glas străin. Curioasă generaţie. O generaţie afirmată.. că: „a zis Nae" e. altoită. că nu mai credem nici în individ în sine. de transpunere a planului nostru de viziune pe-nţelesul lor. Dimpotriv ă Cultura românească de azi e încă pentru multă vreme a lor. această punere la punct a noastră în raport cu ei.. E generaţia lui Lucian Blaga. mai mult sau mai puţin împărtăşite: a fost şi revelaţia bruscă a legăturilor ascunse în vremile de mare bunăstare ale omului de grup. nu avem teamă. magica expresie: „Zice Maiorescu" . chiar ne gîndim cu părere de rău că unii dintre maeştrii care ne sînt dragi nu vor izbuti să treacă puntea (datorită împrejurărilor care ne fac originalitatea). care să legitimeze. vreo nevoie de acest gen ? Dacă da. Nevoind să-i dăm o definiţiune intrinsecă. cu aviditatea de cultură a celor 16 ani ai noştri. o tendinţă de conturare a unui suflet proprin. nici în atoatefolosinţa libertăţii. Cei cărora li s-a explicat războiul şi care l-au îndurat. A r fi frunza căzută din copac. şi scandalul lor pare legitim. care definesc profilul unui suflet şi-i pun înainte menirea lui specifică. atunci. oriunde am fi. acelaşi lucru care era altă dată. maipuţin în eficacitatea ei ? De ce să nu mărturisim însă că ne aducem amin145 144 . Uneori am găsit chiar sub pana celor mai în vîrstă decît noi probleme care interesau direct generaţiunea noastră (puţini care izbuteau să treacă puntea). să le rezumăm la sfîrşit. în lumina trăsăturilor de cerneală ale lui Demian am început a iubi în cult tură ce-i al nostru. de unde îşi trage rădăcinile ? Ce semnificaţie are şi ce făgăduieli de roade-i poartă vrejul ? Iată la ce va trebui să dăm răspuns. fără să-1 facă sau l-au făcut numai în parte . Culturaliceşte. în postambul. sau legitimitatea eforturilor lor. între 1916 şi noi mai e o generaţie. Dar rare sînt astfel de bucurii şi se pare că lucrul nu e dat să se prea întîmple. Am fost crescuţi în şcoală în cultul unei anumite ierarhii (scări de valori) — respectul vieţii omeneşti ca suprem bine şi libertatea ca mijloc desăvîrşit. 15 Sîntem totuşi datori cu o explicaţie acelora ce vor să dea de rostul generaţiunii noastre. De aceea şi această situare.. prin cîteva împrejurări. pe care cei 14 ani ai noştri le-au văzut dezminţite de acei care ne crescuseră în ele. . căreia îi datorim multe. o dată lămurit ceea ce avem de la dînşii şi comun cu dînşii. în tinerimea de azi. Solicităm cititorului î n « găduiala de a-1 lăsa să-şi formeze opinia de-a lungul cronicilor însele. e o datorie de care nici o generaţie nu se poate sustrage sub sancţiunea gravă a nulităţii sale proprii. A pune aci problema fără ilustrarea necesară a materialului de care dispunem ar însemna să atacăm prematur o poziţie încă destul de bine apărată. vom circumscrie.. Cîteodată. o dată aruncat podul. Nu vom răspunde aci în prealabil. Sîntem din generaţia acelora care au gravitat în timpul marelui război în jurul clasei a patra secundară. din partea noastră. Gîndirea e curierul cultural al acestei generaţii care ne precede imediat. Ne îngăduie. d a r si rezerve de făcut. genul ei proxim. Faptul că sîntem nu înseamnă că le contestăm cumva dreptul lor la existenţă. pe care ne-o trăgea ca printr-un fagure. Unii dintre noi au şi scris acolo. Sîntem acei ce n-au făcut războiul decît ca cercetaşi pe la spitale. sau urmărindu-1 cu alţi ochi decît acei ai copilăriei. mierea culturii din Apus. Dar. această luminare a rosturilor noastre prin arătarea a ceea ce sînt dînşii pentru noi. cei de o aceeaşi generaţie. atunci cîhd această generaţie n-a produs încă nimic ? j S-a manifestat vreodată. Merita generaţia noastră osteneala unei asemenea revizuiri î j Sîntem noi posesorii vreunui caracter distinctiv. Trăsătura aceasta e esenţială pentru că dă naştere unui complex de consecinţe profund semnificative.. In timp ce noi abia ne naştem. căci podul nu-1 vom trece decît noi. de asemeni.

faţă de noul crez. 18 lipsiţi de adevăratele alimente spirituale (generaţiile de după război sînt. chiar dacă ştim că mîine. am deschis ochii mari asupra a tot ce întîlneam în jurul nostru. în locul diletantismului relativist al celor ce. şi lucrul era adevărat pentru generaţia lui: dacă o generaţie n-ar începe prin a dărima şi a dori altceva decît ceea ce este. lucru curios pentru o generaţie. de pildă. ca o flamură. Avînd totul de-nceput. şi cîhd. uneori. se poate spune că nici o generaţie nu a avut mai multe lucrări de făcut. care a cunoscut şi altele. sub acest raport. avînd de toate. (Din vremea-n care am scris aceste rînduri. Şi revizuirea mai e necesară pentru cei ce vin îndată după noi. Noi avem prea puţin timp pentru asta. în numele căruia să-ţi justifici singur existenţa.te de acestea ca de nişte făgăduieli neîmplinite. s-ar gîndi să-ntoarcă argumentul contra noastră). Dar cu toţii ne recunoaştem în acelaşi semn: Alternativa. Zic: pînă la un punct. Pentru o generaţie ca a lui Barres. Generaţia pe care-o vedem născîndu-se la cei care în cinci sau zece ani vor fi în rîndurile noastre. pentru că Barres scria. aflarea-n treabă cu dărîmatul idolilor celor vechi putea fi şi semn de vitalitate. O generaţie care nu i-a îndurat rigorile decît cu trupul şi cu care nu ne vom înţelege niciodată. 19 146 147 . ar însemna că-şi recunoaşte. chiar din durere. să nu deschidem ochii mari şi să privim cu nesaţ în jurul nostru ? Ce e oare mai potrivit unui tînăr decît curiozitatea ? Dorinţa de-a afla. [pentru] care realităţile erau pentru destul timp asigurate. care a visat măcar la altele — puterea de a se impune ca nişte valori adevărate. de-a şti.. Dubiul m semnul tragic şi actual de a fi o generaţie ce-ncearcă. Nici dictatura de clasă. cei care cred că au soluţii. [care] ar avea timp de joc. care să ne-nchidă sufletul în faţa orişicărei realităţi neplăcute. atunci. unic" pe care îl ocupăm în devenire. prin aceasta. Dar nici relativismul de altădată nu mai este cu putinţă pentru oameni cărora. Şi. între relativismul drag şi absolutismul aspru. ne trebuie plan şi criteriu de verificare a materialului. trăsătura noastră sufletească este. ca şi fată de manifestările de violenţă. poimîine vreun caraghios. că rosturile vechi se schimbă ? j Şi de ce. în lumea valorilor (discrepanţă pe care fiecare ain noi o poartă-n el) şi setea de a cunoaşte. cîhd înaintea noastră stau numai probleme de dezlegat. şi pe care îi presimţim deja gîndind . ea însăşi inutilitatea venirii sale-n lume. Cea care a primit războiul cum a fost. le trebuie răspuns la întrebările cele mai grave ale existenţei. cu singurul dor de a afla la răscrucea de oameni şi de gînduri care alungă-n vreme Adevărul ? Aci e trăsătura caracteristică a generaţiunii noastre şi. pretenţii apriorice de originalitate. care în fundul sufletulupşi-au păstrat tot farmecul dintîi} De aceea.) Ce să ne mai mirăm.. şlşi-a făcut din el un crez. crescuţi în tensiune şi-n indisciplină. Nu avem.. Mulţi dintre noi caută deja în direcţiuni şi pe căi deosebite. stăm ca-n fata 7 J * » 7 '^m unui fapt inevitabil (şi sîhtem realişti în asta.. Privaţi de sucul blînd al continuităţii. pe lîngă sentimentul discrepanţei. cam după cum a dat bunul Dumnezeu. şi de vioiciune. pînă la un punct. Noi constatăm faptul brut al existenţei şi trăim sentimentul tragic al unei crize. Acestea sînt condiţiile în care eeneraţiunea noastră îsi croieste drumul său. cu drept cuvîht. produsă sau grăbită de război. urînd pe Sylla. Generaţia care nu a suferit nici o spărtură. făceau un sport din existenţă şi. şi acestea din urmă heavînd — pentru generaţia noastră. nici naţionalismul integral nu ne pot fi nouă semne ale absolutului de care avem nevoie. Cum ne vom soluţiona problema ? S-o vedea. după noi vine o generaţie pe care n-o mai leagă de libertate nici atît. Sîntem un produs complex de împrejurări şi influenţe şi „originalitatea noastră" e numai momentul. ţneavînd timpul să se plictisească. de-a cunoaşte. sensul revizuirii de conştiinţă nu poate fi o exaltare a unui surplus necheltuit de energie. cum e vremea care vine după noi^ deşi ne arde amintirea unei libertăţi pe care n-am apreciat-o şi [n-am] iubit-o decît visînd pe băncile şcolii. Dar astăzi. ieşirea cu orice preţ din îndoială. această generaţie a pătruns în cultură prin pana lui Mircea Eliade . mai curînd anemice — şi trebuie s-o recunoaştem. De aceea. dar care n-au putut trăi problema însăşi. iu^j bind cu patimă pe Mărius. a oricărei generaţii. pe care s-o respingem mobilizînd vechea ideologie (cum fac mulţi din cei mai mari ca noi). în preajma creaţiei sîntem datori să alegem sămînţa. vechile idealuri fiind distruse de realităţi. în locul unei rezistenţe absolute. de refăcut.

chiar îft acest loc. nu pot îngădui ca aceste deosebiri să fie socotite ca o ruptură a mea de poziţiile ocupate împreună. ceea ce trebuie ştiut limpede de toată lumea este că aceste deosebiri au loc totuşi „între noi". fiecare cu maeştrii şi problemele ei proprii. că ele urmăresc lămurirea unor drumuri care duc spre aceleaşi ţinte. Dimpotrivă. de fapt. prin urmare. Nu am luat parte la această masă.3 de îndeobşte. atac în care sîntem implicaţi direct. Divergenţele'ttoastre nu pot fi. motivele acestor păreri şi mai ales problematica prin care am ajuns la ele se deosebesc fundamental de la unii la alţii". intransigenţa care nu-ţi îngăduie acoperiri şi toleranţe pentru ceea ce-ţi pare greşit în propria ta tabără implică cel puţin aceeaşi intransigentă străşnicie faţă de poziţiunea celeilalte. cei ] ce milităm aici ortodoxia^lămurind. răfuiala noastră ultimă şi colectivă cu preopinenţii noştri universitari. care ar fi astfel ameninţat să se spargă. în Cuvîntul. orişiunde este vorba de un lucru gîndit. ci numai de o întîlnire pe terenul unei aceleiaşi ideologii. cu cît atacul recent pornit împotriva direcţiunii ortodoxizante din cultura românească din partea celuilalt lagăr „raţionalist" chiar în sînul Universităţii. oricare ar fi deosebirile de pă1 reri ce mă despart de d-1 Crainic. luîhd apărarea prietenului Mircea Elia de. desigur.. prin profesorul Rădulescu-Motru şi prin alţii. Am tăcut. cînd o notiţă strecurată într-o revistă şi un articol de-nceput din Capricorn mi-au dat să înţeleg că diferenţierile acestea sînt privite de'tabăra cu care sîntem în război ca un început de răfuială şi de lichidare a lagărului nostril ortodox. eu scrisesem: „Intre « gîndirişti» şi« generaţiunea noastră » poate fi uneori identitate de poziţie spirituală. nu avem de discutat cu dînşii. din două generaţiuni bine distincte. Şi-am tăcut. din septembrie. pe care atît noi. privind. de ce nu j poate fi vorba de o aceeaşi „generaţie culturală" a Gîndirii. exclude orice echivoc asupra tendinţei comune. Las. ÎN MARGINEA UNEI ANIVERSĂRI Sînt două luni de cînd. lămurirea ortodoxismului nostru fată de ortodoxismul gîndirist neputînd decît servi printr-o mai tăioasă precizare. Dar. şi pe noi — aşa cum se ere. sau de alţii din aceeaşi tabără cu el. în acelaşi timp. în nici un fel. Cele petrecute la masa de aniversare a Gîndirii arată însă cît erau de juste temerile mele scrise în Carte despre Isabel. prin coloanele Gîndirii. probleme care „celorlalţi" nici nu li se pun. un prilej pentru concesii către „ceilalţi". Am ţinut cu orice preţ să evit. deşi nu sînt un „gîndirist" înregistrat. faţă de un dublu atac pornit împotriva romanului său Isabel. deci. Eram gata. identitate de concluzii şi păreri . şi despre care. Deosebiri de păreri sînt. împlinirea a zece ani de existenţă a Gîndirii îmi dă prilejul să redeschid această chestiune într-un moment cu atît mai favorabil lămuririi. din acest an . Vream s-arăt în ce măsură se poate vorbi de o unitate de poziţie spirituală între cei de la Gîndirea şi noi. sau poziţiuni spirituale. în ce mă priveşte. care j să cuprindă şi pe Nichifor Crainic. o astfel de 1 interpretare. ce va să vie. de care te desparte nu numai o problematică deosebită.. cît şi preopinenţii noştri „gîndirişti" o reprezintă în cultură. deci. cu toate că prietenii mă sfătuiau să continui.„GÎNDIRISM" ŞI ORTODOXIE I.. să po149 148 . Cît priveşte îndemnul unora de a amîna această răfuială pînă ce vom învinge „dincolo" pe cei ce ne atacă din afară. ca atare. cu toate că sînt prieten al Gîndirii. împuşcaţi de alicele fratricide ale „mentorului" lor de ieri. „îngerii" risipindu-se ca puii de potîrniche. cu toate diferenţele de care se va vorbi mai jos. a unor elemente care vin.) Mă pregătisem tocmai să dezvolt aceste gînduri — adîncind deosebirea dintre noţiunile de „generaţiunea culturală" şi „poziţie spirituală".. pentru că. înăuntrul lagărului nostru. (Vezi: „Cartepentru Isabel". care exclud orice raport de comuniune spirituală. ci [şi] o deosebire totală de concepţie de viaţă şi de scară de valori. viu. socotesc că sîntem destul de încrezători în Adevăr ca să-L putem privi în faţă ori de unde ar veni. ca de Crainic. dar.

care a schiţat activitatea decenală a revistei. şi publicat într-o revistă de cenaclu. ca să asigure durarea mai departe a mănunchiului gîndirist. sîntem a doua generaţie de după război. In coloanele ei am supt. intitulat Revizuirea de conştiinţă. In orice caz. aceste rînduri nu capătă un înţeles mai clar. „Dacă aceasta e. poziţiunea Dumneavoastră. spre a menţine o coeziune care ameninţă să se destrame. Groaza de o or. nici ca o declaraţie la chef făcută într-un moment de excesivă veselie. între generaţiunea Dumneavoastră şi a mea e o prăpastie de netrecut. căutîhd să desprind care ar fi direcţiunile spirituale faţă de care are a se defini generaţiunea mea. unul din întemeietorii revistei poate face 2 o astfel de declaraţiune de principii. Lucrul nu trebuie interpretat numai ca un eveniment gazetăresc. dacă nu pecetluiesc definitiv soarta Gîndirii. In lumina trăsăturilor de cerneală ale lui Demian . cuvinte care. O generaţie afirmată. sensul declaraţiunei sale e cum nu se poate mai clar. Ne pare rău că sîntem siliţi să contrazicem aici pe profesorul Nae Ionescu. am început a iubi în cultură ce-i al nostru. care^viza probabil dincolo de profesorul de faţă pe profesorul absent. ca prieten al revistei.. ortodoxism. după ce analizam cascada cadenţată a curentelor culturale româneşti de la „Junimea" pînă în anul marelui război. fără ca actualul ei director s-o conteste. dacă ortodoxia ar fi. cu aviditatea de cultură a celor 16 ani ai noştri. mai mult decît acum. în oarecare măsură. care a reluat. Cei cărora li s-a explicat războiul si care l-au îndurat. Dar dacă acesta este adevărul. Ceea ce vine să aducă o lumină hotărîtoare asupra acestui ] incident cultural Ia un banchet ideologic sînt cuvintele lui Sandu Tudor.) între 1916 şi noi mai e o generaţie. 2 ). nr.. fără să-1 facă sau l-au făcut numai în parte. Şi nu trebuie privit. autohtonism. Şi acest fapt arată că valorile puse de Nae Ionescu înainte nu pot fi dătătoare de seamă pentru întreaga grupare a revistei — ci.\ todoxie dogmatică şi clară a lui Pamfil Şeicaru este e x p l i c a b i l » căci. cel mult pentru un fragment al ei. tăgăduindu-i exactitatea I caracterizării sale şi făcînd apologia unei absenţe totale de diM recţie. multe din cele j ce sînt ar trebui să fie altfel decît cum sînt. al termenului „gîndirist"." Nu ştiu cît am redat de textual vorbele lui Sandu Tudor. se zice că ar fi spus Sandu Tudor. Ar fi o mare nedreptate dacă am tăgădui că în coloanele j Gîndirii şi-au găsit expresiune şi-adăpost valorile culturale de care vorbea Nae Ionescu. într-adevăr. fără a o lega de nici un îndreptar un crez deosebit. rostite cu o greutate de plumb în adunare. (. caracterizarea direcţiei spirituale a Gîndirii prin cele patru orientări caracteristice desprinse de Nae Ionescu în articolul din ajun : tradiţionalism. Ea vine să lămurească şi. acest lucru. profesorul Simion Mehedinţi. dar şi rezerve de făcut" (în Buletinul Asociaţiei Creştine Studenţeşti din Bucureşti. Nicicînd. > „Culturaliceşte. Gîndirea e curierul cultural al acestei generaţii care ne precede imediat. şi dacă cele patru caractere puse înainte nu se potrivesc Gîndirii ca întreg — rămîne deschisă întrebarea: ce poziţie exactă ocupă Gîndirea în cultura românească si cum se defineşte ea fată de ortodoxie ? Intr-un articol scris acum vreo patru ani.). căreia îi datorim multe. Nu mai puţin rămîne faptul că. atunci. Această problemă ne propunem să o strîngem mai de aproape. altoită. pentru mulţi sinonim cu „filo-ortodoxie culturală". E generaţia lui Lucian Blaga.. pentru el...vestească un prieten care poate spune ce-a văzut şi ce-a auzii acolo. monarhism — căruia i s-a replicat imediat într-o ripostă vehementă. socotită a fi mai oportună şi fructuoasă. o realitate.. faţă de care avem să dăm seamă de multe. roditoare în chip hotărît în cultură: generaţia ieşită din universităţi în primii ani după război. Uneori am găsit chiar sub pana celor mai în vîrstă decît noi probleme care interesau direct generaţiunea noastră (. Cel dinţii care a vorbit a fost directorul Nichifor Crainic. în cîteva cuvinte. Unii dintre noi au si scris acolo. pe care ne-o trăgea ca printr-un fagure. Dar glasul lor a fost oarecum un glas străin. mai definitoriu. la o | reuniune de aniversare. să conteste sensul cu care ne-ăm deprins de la o vreme. 3 4 150 151 . mierea culturii din Apus. I-a urmat. arată totuşi la ce compromisuri trebuieşte să recurgă direcţia revistei. după ce cuvintele lui Sandu Tudor au căzut grele.. Cuvinte pentru o generaţie. scriam despre generaţia Gîndirii'. Curioasă generaţie. anul V.

de mod de înţelegere a împrejurărilor. Aceste două noţiuni s-au împletit în cursul discuţiunilor purtate în publicistica românească în mod atît de inextricabil. tendinţele unei renaşteri ortodoxe. că „misticismul ar fi caracteristica noii generaţii" (Comarnescu). aşa cum am vorbit ieri de Neniţescu. prea nebulos. de un Sandu Tudor.Ele lămuresc precis două idei. ci mai mult un efort de adaptare a ei la o serie de împrejurări petrecute în afară. deosebiri destul de adînci spre a nu justifica în nici un caz confuziunea. dar: a) această unitate nu acoperă poziţiunea spirituală a Gîndirii. sau de alţii. Constantinescu). Dezvoltarea acestor idei cerea neapărat să deosebim două noţiuni cu totul distincte. de „spiritualitate". chiar cuvîntul Schwärmerei . într-un cuvînt. 4) că între elementele care reprezintă poziţiunea ortodoxă în fiecare din cele două generaţii există deosebiri importante de structură intelectuală. fără ca totuşi acest drag să-1 împingă la o ruptură de „ceilalţi". şi anume: ideea de generaţie şi ideea de poziţie spirituala. suficient de importante ca să justifice existenţa unor subgrupări. bineînţeles. unitate de păreri şi atitudini. de trăire a problemelor. şi fireşte că imediat s-a desemnat o reacţie a tutulor celor care nu se simţeau „mistici" împotriva acestei caracterizări. vorbesc de Nae Ionescu. despre care cel mult se poate spune că „simpatizează". există afinităţi spirituale şi. unele mai labile. vorbesc de un Stelian Mateescu. de la apariţia ei. dacă bunul-simţ n-ar veni s-o îndreptăţească de la sine. din acest lagăr. P. care este — ce e drept — dragă unora dintre colaboratori. încît pretenţia de a le distinge ar putea părea temerară. de problematică sau de trăire interioară. precum şi problemele ce se pun în legătură cu ea. pe care o socoteau „nepotrivită" (Cioculescu. 152 3) că întîlnirea în coloanele acestei reviste a unor manifestări culturale cu caracter ortodox. acei care mărturiseau credinţa ortodoxă au găsit „misticismul" prea vag. S-a pronunţat. şi anume: 1) că „generaţia Gîndirii" şi „generaţiunea noastră" constituiesc. izvorîtă din împrejurările deosebite care au prezidat la formaţiunea ei: 2) că între un fragment din „generaţia Gîndirii". dată fiind însemnătatea împrejurării şi a semnificaţiilor acordate acestei aniversări în lumea culturală. şi un fragment din „generaţiunea noastră". Ştefan. asupra căreia s-a scris atît de mult începînd de prin 1926. G. avînd fiecare maeştrii ei deosebiţi şi problematica ei diferită. Aceste lucruri. P. Confuzia s-a stîrnit din constatarea pe care au făcut-o unii că „toată generaţia nouă se află pe o aceeaşi poziţie spirituală" (Eliade). de pildă. două momente culturale diferite. de generaţia întemeietorilor ei — nu trebuieste confundată cu asa-numita „noua generaţie". în multe privinţe. pentru acest misticism incolor şi anost (N[ae] 5 153 . să cercetez mai de aproape locul adevărat al revistei Gîndirea în mişcarea ideilor din România. 2 ) că poziţia culturală a Gîndirii nu acoperă. actualului director. nici nota dominantă a acestei reviste în tot timpul primului său deceniu. în viitor^ II. nu constituie nici trăsătura caracteristică. care se confundă regulat. de Nichifor Crainic. provenite de la reprezentanţii ambelor generaţii de care s-a vorbit mai sus. Am făgăduit cu acel prilej. pe care le-a înregistrat. fără să le regizeze. de cîte ori se discută această chestiune. TERMENII UNEI DEZBATERI Am arătat într-un articol precedent concluziile care se impun din examenul atent al situaţiei culturale a grupului adunat în jurul revistei Gîndirea. dacă nu mă-nşel. nădăjduim să le adîncim mai mult. S[andu] Tudor. In acest sens. Spuneam anume: 1) că „generaţia gîndiriştilor" — vorbesc. s-a spus. sau dc mod de punere şi. pentru caracterizarea propriei lor poziţii (subsemnatul. sau de răposatul pictor Sabin Popp. de fapt. două general ţiuni culturale. în special. cu prilejul împlinirii primului deceniu de la apariţie. Sterian). Dimpotrivă. sau „cochetează" cu această atitudine. de un Paul Sterian. recte. b) această unitate de soluţii culturale nu exclude deosebiri adinei de mentalitate. altele mai intransigente. precum şi de responsabilitate personală în faţa acestora.

aceştia sînt termenii al căror înţeles trebuie lămurit în trăsăturile lor fundamentale şi în relaţiile lor reciproce. chiar cînd se împotriveau. S-au încercat. cel psihologic şi istoric al împrejurărilor sau al momentului de cristalizare a unei structuri sufleteşti. să căutăm — urmînd faimosului dicton fiziocratic — „să ne definim termenii" necesari deplinei înţelegeri. al poziţiei spirituale absolute. [ca] realizare temporală [şi] spaţială contingenţă a unei comunităţi de conformaţie sufletească. mai multe teorii asupra grupului de vîrstă. pe nesimţite. Discuţia aluneca astfel. a încercui aceleaşi experienţe. suficientă pentru integrarea faptelor de mai sus (cu o anumită aproximaţie) apare totuşi insuficientă pentru înţelegerea lor deplină. pe scurt. deşi subzistau diferenţe importante de atitudini. cel obiectivspiritual şi social al „operei" şi al semnificaţiei sale culturaip. nu li se putea tăgădui caracterul de „generaţie comună". ci • „momentul cultural" al apariţiei operelor caracteristice (Eliade. prima. 9 > * Esenţa acestei descrieri constă aci îh arătarea diferitelor planuri pe care putem purta controversa: cel metafizic. Singura dificulfl tate a acestei explicaţii era faptul că aceşti recalcitranţi nu se prea deosebeau. a vorbi oarecum aceeaşi limbă. acomodare necesară de orientare şi adecvaţie în fata realităţii a unor resorturi sufleteşti identice . pe cale de maturizare. din planul psihologic către planul cultural. nu este tocmai uşoară. Apoi. deosebind aceea ce reprekintăîn poziţia spirituală teren de spiritualitate în mod [ ?] absolut: atitudinea spirituală. atunci. Atitudine spirituală. ca vîrstă. precizînd pentru îhtîia oară cei doi termeni neomogeni: „generaţia" şi „poziţia spirituală". Tinerii aceştia incomozi păreau. Că-n zarea culturală românească se desemna un curent mistic era o realitate ce nu se putea tăgădui de către nimeni. generaţie istoric-psihologică. de asemeni. 154 ' . rămînea un alt fapt neexplicat. arătîndu-se că nu vîrstă propriu-zis contează. a doua. Mai lesne de înţeles ne apare deci descrierea lucrurilor de care avem să ne ocupăm. relaţie determinată dintre ins şi univers. era faptul delimitării temporale a celor atinşi de contagiune. Ea trebuie completată cu o nouă distincţie a celui de-al doilea termen. Că rosturile acestui misticism erau legate de pătrunderea în cultură a celor mai mici de treizeci si cinci de ani. de promotorii noii generaţii. o parte dintre aceiaşi tineri nu voiau să se mărturisească „mistici" şi totuşi nu li se putea tăgădui că fac parte din acelaşi grup de vîrstă. în. Camil Petfescu).j tr-o conferinţă la Fundaţiunea „Carol" asupra „Noii generaţii" . chiar atunci cînd se situau pe poziţiuni deosebite. a vieţii veşnic mişcătoare.Ionescu). 6 7 8 Această deosebire. înainte deci de a vedea mai amănunţit de ce „gîndirismul" nu se confundă nici cu „noua generaţie" şi nici cu „ortodoxia". a deosebit ce e al timpului de ceea ce-i al veşniciei. Unii s-au grăbit să respingă pe acei ce refuzau să se recunoască mistici. calificîndu-I succesiv drept „snobism" (Petrovici. cu condiţia să fie esenţiala. poziţie culturală. Adică. aceleiaşi problematici care îi făcea să se-nţeleagă între dînşii. Ralea) sau j drept „nevroză" (Rădulescu-Motru). a se situa în raport cu aceleaşi axe [ ?] (pozitiv sau negativ). dincolo de generaţiunea nouă. Din partea lor. ca identitate. de aceea ce ţine de spirit prin intermediul lumii semnelor: creatiunea culturală. Acolo unde iţele se încurcau. reprezentanţii poziţiei raţionaliste au tăgăduit misticismului caracterul de nota dominantă a orientării noii generaţii. după cum am arătat mai sus. Nae Ionescu a tras cel dintîi consecinţele acestui fapt şi. Definirea unor concepte stabile de referinţă îh realitatea atît e labilă şi de complexă a vieţii social-spirituale. dar. socotindu-i ca reprezentanţi întîrziaţi ai „vechii? generaţii. pentru că. erau pradă a aceloraşi nelinişti.

2) de altă parte. 3 ) în sfîrşit. Am arătat atunci de ce credem că generaţia cea nouă este a celor care s-au aflat în timpul războiului cu studiile în jurul clasei a IV-a secundare şi ce împrejurări au determinat schimbarea de structură spirituală a acestei generaţii. şi răsunetul pe care 1-a avut publicarea lui. şi [3)] pe cei ce au 157 156 . J şi 1 2 1 4 5 6 în Cuvîntul din 11 octombrie 1 9 2 8 . publicate acum cîţiva ani îh acelaşi Buletin. ca şi asupra celuilalt manifest. apropierea poziţiilor spirituale neschimbînd întru nimic raporturile dintre generaţii. Manifestul. dar cu o problematică deosebită. „bătrînii" cu studiile terminate şi cu „situaţii cîştigate". faţă de d-1 Nae Ionescu şi [faţă] de Cuvîntul o atitudine pe care am lămurit-o recent faţă de d-1 Crainic şi Gîndirea '. în Buletinul Asociaţiei Creştine Studenţeşti din \ Bucureşti. socoteşte necesară o punere la punct şi o răfuială între ceea ce se numeşte „generaţia sa" şi „generaţia cea nouă".. 10 ii Generaţiile psihologice cuprind. nealterată. cei care nu i-au îndurat rigorile decît cu trupul — generaţia ce vine după noi. a noastră e a celor ce împlinesc între 2 0 si 28. Alături. Cuvinte pentru o generaţie".. rîndurile de mai jos îşi păstrează toată valoarea lor. prin urmare. Aceste revizuiri au menirea să situeze tendinţele spirituale ale fragmentului de generaţie care a înfiinţat Asociaţia.ÎNTRE GENERAŢII Lămuriri mai vechi la o polemică mai nouă Buletinul. dar nu moarte. cu răspunsul la ancheta Tiparniţei literare asupra Noii spiritualităţi constituie un ansamblu de „revii zuiri" îndreptate atît 1) faţa de generaţia bătrînilor noştri dascăli universitari. Lucruri vechi. Domnia-sa face chiar precizări: generaţia sa e a celor ce au astăzi între 3 5 şi 4 5 de ani. Ele constituiesc. îndreptate împotriva Manifestului „Crinul Alb" publicat în Gîndirea din septembrie a aceluiaşi an . Erau. împrejurările m-au făcut să reiau în ultima vreme încercarea de a lămuri situaţia generaţiei pe care o reprezint şi a poziţiei ei spirituale în istoria ideilor româneşti. 2 ) . analizîhd Manifestul. profesorul Nae Ionescu reia problema conflictului dintre generaţii cu prilejul apariţiei Manifestului „ Crinului Alb" va recentul număr al Gîndirii Asupra acestui manifest s-a scris pînă acum destul de mult. o continuare a Cuvintelor pentru o generaţie . de vreme ce atîţia se simt atinşi si oblieaţi să intervie.. Universitate si ortodoxie" . Cu toate că împrejurările din cursul acestor doi ani m-au adus mai aproape de cel dintîi decît de cel din urmă. precipită probabil lucruri care sînt în aer. desigur. multe de spus cu aceste prilejuri. provocate de un articol al profesorului Nae Ionescu ... în 18 februarie 1 9 3 1 9 Rîndurile de mai jos erau menite să apară în toamna anului 1928. Ceilalţi sînt „bătrînii". aflaţi pe alte poziţii spirituale. cît si fată de Cuvîntul si Bucureşti. 2 ) pe cei ce au între 22 şi 28 inclusiv. de fapt.. Am atins altă dată problema acestei generaţii aşa cum ni se înfăţişează nouă (vezi: „Revizuirea de conştiinţă. Gîndirea.. nr. Clasificarea d-lui Nae Ionescu nu ne dă vreun motiv nou ca să despărţim generaţiile altfel decît am făcut-o: 1 ) cei care au făcut războiul fiind deja intraţi în Universitate... cît şi 2) faţă de „generaţia sacrificată" sau „generaţia « Gîndirii»". bineînţeles. Rândurile scrise atunci lămuresc şi completează. Luate împreună cu acestea şi cu articolele intitulate: „ Gîndirism şi ortodoxie" şi „Filozofie ştiinţifica. adică a autorilor Manifestului „Crinul Alb" şi a noas: tră. D-1 Nae Ionescu. de care' se ocupă îndeosebi aceste rînduri. cu care ne aflăm pe aceeaşi poziţie. publicate în Cuvîntul. cei care au îndurat rigorile morale fiind încă în liceu. publicat acum cîtăva vreme — vorbesc de Itinerarul spiritual al lui Mircea Eliade . numărul din martie 1928. deci: 1 ) pe cei ce au sub 2 2 de ani. 8 atît fată de Universitate. an V.

„generaţia gjîndiristă" ([vezi:] Nichifor Crainic. mai în vîrstă. încep. încă din vremea în care federaţia nu era încă întemeiată. în Curentuldim [iulie] 1928 . Problema naturii legăturilor confesionale ale aseceriştilor nu e nouă. de îndoitul interes: 1) al sporului sufletesc al aseceriştilor în parte. Lucrul este firesc să se întîmple. intervenţia unor personalităţi din afară în discuţie îmi arată că spiritele sînt destul de coapte pentru înţelegerea problemei. o orientare către probleme mai adînci spirituale. asupra spiritului întemeietorilor Asecereului din 1921 (preocupaţi mai ales de aspectul social ^1 creştinismului). răscolind arhivele Asociaţiei. în 1923. „Asupra misticismului noii generaţii". în statutele votate » Rîmnicul Vîlcii. de la înfiinţarea ei. Şi nu şovăiesc s-o calific „sporadică". anteproiectele actului constitutiv şi statutele federaţiei marcau. „Noua generaţie". această generaţia nu se află singură. pînă azi exclusiv revendicată de generaţia cea tînără. ca şi despre rezistenţele pe care această idee le întîmpină în alte grupări. în Viaţa românească âîm octombrie 1928 ). ci împreună cu rămăşiţele unei alte generaţii. căci una este o generaţie sil alta e o poziţie spirituală. C. da de capătul firului preocupărilor confesionale în A. şi George Ştefan. „între generaţii" ). între care problema confesională nu putea lipsi. pentru că „trecerile" între generatiuni nu sînt excluse. 2) că pe poziţia spirituală ce tinde spre ortodoxie. Ca unul care am fost cu deosebire amestecat în redactarea şi modificările succesive ale acestor anteproiecte — modificări ce se pot lesne regăsi în arhivă —. Acestea în principiu. în cele de mai jos. S.peste 28. deşi — ca reprezentant al ei — am reuşit să introduc pînă la sfîrşit. 11 12 CONFESIONALISM ŞI INTERCONFESIONALISM ÎN VIAŢA FEDERAŢIEI ASOCIAŢIILOR CREŞTINE STUDENŢEŞTI DIN ROMÂNIA u 14 Cele ce-mi scriu aseceriştii despre entuziasmul confesiohal al majorităţii bucureştenilor. în primăvara anului 1923. îmi pot da bine seama de sensul şi intensitatea tendinţei în acest moment. „Spiritualitate". R. în numărul din septembrie 1928 al Gîndirii \ sau „generaţia de sacrificiu" ([vezi3 Nae Ionescu. Cercetătorul atent al tuturor manifestărilor Asociaţiei. ar putea. 2) al rostului şi menirii activităţii Asecereului ca grup. Mă călăuzesc. în Cuvîntul din 11 octombrie 1928. „pentru adîncirea experienţei religioase şi pentru participarea Ase1 159 . Iată însă că discuţiile din ultima vreme vin să precizeze două lucruri: 1) că nu toată generaţia cea nouă e pe aceeaşi poziţie spirituală ([vezi:] Paul Sterian. paragraful care precizează că.

Ase~j cereul. renunţînd la acest text. departe de a se dezinteresa de confesiune. 5) ataşarea indivizilor de confesiune rămînea totuşi o chestie de convingere personală. Ştiu bine că toate aceste afirmaţii nu sînt sustrase criticii. Klulţimea membrilor era cu totul indiferentă problemei confesionale şi cea mai bună dovadă o avem în faptul că propunerea mea. Şi. ca şi scrisorile ce posed sau am depus I la arhiva A. cu tineretul minoritar ardelenesc şi cu începătorii în ale creştinismului. şi corespondenţa cu Elined Piys). de a introduce un text similar în statutele Asociaţiei Bucur eştene. Dar compară cu condiţiile altor grupuri străine si vei vedea diferenţa.cereului la toate valorile spirituale adunate în biserică". C. repet. deşi nu încă destul de limpede formulată. Amintirea acestora. aşezată în studenţime. pe 161 .. Anina Rădulescu-Pogoneanu şi d-nii Sergiu Condrea . care azi face lege în F. j In fine. pentru a putea apropia Asociaţiei grupările I. de la Rîmnic însemnează. De aceea. 160 peste care nu se poate trece cu o negaţie pură şi simplă. deşi nu putea impune o confesiune — „e dornică să vadă pe membrii săi cît mai aproape de biserica de care ţin". în februarie 1924. înlocuindu-se cu explicaţiile actuale din Statut. şi discuţiile asupra cuvîntului biserică sau biserici din conţinutul articolului 1 al Constituţiei. afirmarea următoarelor deziderate: . puţini. Poziţia adoptată în Constituţia. Ar fi interesant de dezgropat discuţiile care au pregătiţi adoptarea acestui text. reprezintă însă. Paul Sterian si subsemnatul. Acesta e un argument faimos invocat în vremea aceea. în substanţă. arată limpede două lucruri (oarecum potrivnice): 1) grija aseceriştilor de a nu fi îndepărtaţi de către Asocia» ţie de biserica de care tin : 2) grija aseceriştilor de a nu înfeoda mişcarea creştină oricărei alte organizări temporale sau spirituale existente. 6) dorinţa de colaborare spirituală. la Rîmnicul Vîlcii. cît si în sedintele preliminare şi în corespondenţa urmată între d-rele Eli. cei ce au luafrparte Ia discuţiile amintite îşi pot aduce j aminte de grija inspirată de indicaţiile asupra tendinţelor pro. pe baze federative şi fără a şterge diferenţele.. a fost respinsă cu o mare majoritate. B-ului . Afirm însă că formularea lor era momentul spiritual maxim pe care-1 putea naşte reunirea sincerităţii cu bunăvoinţa celor ce le-au alcătuit. lăsînd in. dar orientată spre Biserică. S. de viitorul spiritual al Asociaţiei. de superficialitatea unei soluţiuni pripite şi pentru a evoca puţin amintirea unor vremi în care. C. ca un fel de mediu de difuziune şi endosmoză al studenţiE j spre biserică. i Manoilescu . pe care eu le găseam insuficiente (mai ales motivarea „socială" a nevoiei de biserică) şi nu destul de clare. ca izvor de revelaţie faţă de Scriptură. — atît în adunarea naţională a F. 2 3 4 5 6 7 8 9 2) conştiinţa că tradiţia bisericii reprezintă izvorul — de câîb nu ne putem lipsi — al chezăşiei că experienţa noastră nu e vîm.j cutii „desăvîrşita libertate şi respect al oricărei opinii". 1) afirmarea voinţei de a nu rămîne în superficialitatea nonconfesionalismului.. C... 4) aşezarea Asociaţiei ca o punte între Biserică şi şcoala înaltă.). Principiul formulat în Constituţie. (Federaţia nu putea fi „o biserică". şi de alta. grija cîtorva asecerişti. Federaţia mai bine-zis. (vezi: propunerea Vulcă. din România. aflate în contraproiectul lui Sergiu Condrea. K. ca şi condiţiile în care. mai apropiată de ale studenţilor ca de ale Bisericii. s 1 * E aci un puternic sentiment şi o conştiinţă vie a specificităţii misiunii Asecereului în societatea românească. inserate în Semeur-urile din 1923 si cererea noastră de a insera un text similar în favoarea j ortodoxiei în Constituţia F.): y s / > 3) afirmarea însăşi a realităţii mentalităţii ' y y i vremii noastre. S.. de fapt..\ ned Piys . R. S. j din Cluj". Fac această cam seacă punere la punct pentru a feri pe cei care cred că problema e nouă. compusă fiind —întrucît majoritatea ar fi fost ortodoxă — din ortodocşi. deosebită şi de una. cît şi pentru a menţine în dis.] nescu. am ajuns la formularea principiului actual.1 divizilor grija propriei lor afilieri la cutare sau cutare tendinţe. atît pentru a păstra libertatea necesară spre a „pune probleme religioase şi morale" tuturor studenţilor români.. A. A..S. (Vezi şi: dibuiri asupra poziţiei în care tradiţia intră în lume.A. E. libertatea în procedee.] testante ale Federaţiei Franceze. Ea avea să fie ortodoxă. R. CR.

(Faptul dfe viaţă scotea oamenii din Asecere şi acolo. din pricina lipsei de loc. în Gîndirea *. deşi refuzase cu aceste asociaţii ierarhia oricăror legături organice. pe care aseceriştii le descopereau în tradiţiile populare în campamentele de ţară. Adîncirea experienţei lor spirituale a înfiorat pe unii. socotesc eu. C. *** Mai tîrziu. Fiecare vechi asecerist are amintiri despre unele sau altele din împrejurările amintite. Acatistul Bunei-Vestiri e t c . ceea ce a fost adevăratul „fulger". anul ăsta Asecereul a luat să studieze Piatra din Capul Unghiului. a fost întîlnirea cu Asociaţia Ruşilor la Băile Herculane. conştiinţa problemei. S. în timp ce F. care aprins duhurile în dorul de ortodoxie. întrucît aceasta o prevede şi o cuprinde. 8) în fine. R. mai întîi. cu o acuij tate care. am simţit iar nevoia împărtăşaniei.1 9 2 5 " . 5) sentimentul valorilor specifice. împrejurările care fac ca problema confesională să fie pusă majorităţii aseceriştilor bucureşteni. departe de Asecere.) Polemica în jurul „cazului de la « Cuibul cu barza »" şi mai ales situarea culturii noastre între Răsărit şi Apus au fosfcimboldurile care au silit tinerimea să cugete Ia ortodoxie.) în acest sens.] zit. îh mintea cîtorva asecerişti. 1 2) preocuparea cîtorva asecerişti de adîncire în sens ortodox \ a experienţei religioase propriu (întîi.) I Strîns legat de asta sade: 7) venirea în contact cu literatura religioasă catolică mai întîi şi apoi pe bucăţele. De aceea am socotit. S. catolicizante. 10 12 — Z I Z . 1) Răsunetul pe care 1-a avut în opinia publică românească* problema Uniunii bisericilor.dibuite şi adesea fără lumina. Asecereul îşi croia drumul în cari „cei noi" aveau să treacă mai tîrziu. din pricina scopului pe care-1 j|rmăresc aceste rînduri. A. de netăgăduit ajuB tor au fost: 3) cursurile de filozofie a religiei** făcute de d-1 Nae Ionescu la facultate. dar care era o reacţie salutară contra protestantismului ameninţător. comuniune spirituală în trupul mistic al lui Hristos. T. care nu e de a aduce o simplă mărturisire personală. tot acolo etc. C. ** D-1 Nae Ionescu a polemizat continuu cu noi. unii asecerişti ajungeau să transcendeze. va duce însă la îndeplinirea a ceea ce în ochii celor din 1923 nu era decît un deziderat! încep. 1923-1924 . anul trecut. adică. semnat Mihail Tonca. Soloviov. de asemenea. contra noastră . nu va face să se spargă cadrele vechii ConstituţiiF. în aceeaşi direcţie grupurile din A. dar a cucerit pe cei mai mulţi. acum. pe cît îi era cu putinţă. este. Soloviov e t c . Vezi şi: ifc articol în Ideea Europeană. C. Ele se dezvoltau odată cu: 4) tendinţa de a reda ortodoxiei un rol spiritual faţă de cultura românească. La Russie et VEglise Universelle. „Individualismul englez" al d-lui Nae Ionescu. timpul venit pentru un cerc de Introducere (modestă şi poate tulbure) întru Ortodoxie. dacă.) De unde:. Care sîht. să treacă peste ideea de Asecereu — îngustă şi provizorie —. în ceea ce mă priveşte. (A fost semnalul care a tre. (Articolul lui N. . se îndrepta îh această direcţie şi prin formarea secretarilor români antrena. Dacă nu o fac acum. în centrul activităţii spirituale a cărora îşi aşeza propria activitate. şi A. în mijlocul altor oameni — armate pentru mine —. Crainic „Politică şi ortodoxie". De aceea. de pildă. R.1 9 2 4 si 1 9 2 4 . pentru aceea de Biserică a lui Hristos. (Ca tradiţie culturală romaneasca. A. coperirii religiozităţii ortodoxe în congresele de la mînăstiri şi ca o reacţie faţă de contactul cu străinii în congresele internaf-ţionale: 6) adîncirea experienţei religioase a fiecăruia. cît mai ales. Ar fi nespus de interesant de dezvoltat contribuţia fiecăreia din împrejurările de mai sus la formarea tendinţei de care vorbim. adică o mărturisire utilă îndeobşte. în anii 1 9 2 3 . ci o expunere de fapte valabile pentru mai mulţi. ortodoxă: Paul Claudel. cunoaştere a ceea ce este Ortodoxia şi apoi verificare. C. toc17 18 162 163 . care ar putea fi cu folos date în vileag.) Izvoare găsisem numai pe d-1 Rădulescu-Motru: Cultura română şi politicianismul*** '. al des1 14 15 16 * Vezi articolul semnat: „Un ortodox* din Ideea Europeană.) (Aci. 1924 sau 1925.-iste. F.

sub semnătură proprie. G. „amară şi stearpă osteneală spirituală" — scriau colegi curioşi şi profesori care nu avuseseră curiozitatea să se informeze de-aproape. cum am arătat mai sus. făcui la Seminarul d-lui Guşti de aseceristi mai ales si ale cărui deziderate O. (Vezi. cîhd dînsa ne-a cerut desolidarizarea formală. semnată de „Un ortodox" . formăm un grup — singurul poate—unde cei de păreri deosebite se pot întîlni şi cunoaşte în punctele lor deosebite . A. C. intelectuale şi morale. „Băieţi cu minte. ne loveam de rezistenţa împrumutată de elevii domniei-sale Idealului panteist al autorului citat de domnia-sa. E interesant de reţinut ideea aceasta: „Mergem împreună cît putem. anume. nu este rolul unor „coade de topor" ce nu voiam să fim. între oameni cu idei cu totul deosebite. impropriu. orice idee ar reprezenta.) Notez numai curicfzitatea că un apărător al „Idealului pedagogic al lui Goethe" ne cheamă la ordine în numele ortodoxiei. cial ridică mănuşa contra Y.C. Lăsînd la o parte rezistenţa cea mare a indiferenţei celor mai mulţi studenţi faţă de problemele religioase. O voi relua şi adînci mai la vale. convinsă însă că. Aş replica doar că. Anume ? Atunci A. articolele semnate Nicolae Ivascu si Mihail Tonca . de obicei.) Cadrul politic care-i absorbea activitatea oferea însă Asecereului un cerc prea strîhs şi prea depărtat de sfera preocupărilor lui spirituale. de âte ori — noi. chiar rătăciţi.-ului. Aşa. D.mai din teama alienării libertăţii sale de gînd şi acţiune. „piedică în calea credinţei". Studenţimea. nu numai de violenţă. O ostilitate surdă din partea unui anumit grup al opiniei publice se crea în jurul A.-ul încearcă şi azi să le realizeze. B. ceea ce este cel puţin bizar—măcar în aparenţă. răspunzînd cîtorva obiecţiuni prealabile. antrenată în marea ei majoritate în mişcarea antisemită . In acest timp. Mă voi ocupa de piedicile exterioare numai. Se poate. la scopurile ei de ridicare economică a studenţimii băştinaşe). M.S. 165 2 29 30 31 . pentru asta. S. zic. dacă o reprobare a unor „fraţi". la noi. S. „societăţi creştine sub patronaj american". în Ideea Europeană': „Pentru apărarea ortodoxiei" şi scurta polemică ce a urmat.-ul a recurs din nou la principiul acordării libertăţii de acţiune membrilor săi. Şi astfel s-a făcut că Asecereul a luat altă atitudine decît opunerea. care o ducea pe drumul croit. pro164 24 i y ' I f tot acolo. 25 26 27 7 22 23 > 1 i i y întrebarea pur spirituală: faptul de a face parte din studenţimea românească nu ne impune să împărţim cu ea chiar şi o solidaritate depăcaty pe care noi nu îl voiam ? Ne întrebam.B. lăsînd pe fiecare să creadă ce vrea. soluţia asta a fost socotită ca o neputinţă şi ca o înfrîngere. a căror înfrîngere constituie activitatea specifică şi distinctă a Asecereului ca grup. şi. născute din/re' carea Asecereului cu mediul înconjurător. căci ea formează un fel de teritoriu al oricărui grup federativ. despre care se vorbeşte totdeauna şi nu-i locul să stărui aici. cele pe care le numim. jidoviţi". pentru ca Asecereul să fie influenţat prea adînc de ideile acestora. articolul d-lui G. cei cîţiva — încercam să punem o problemă ortodoxă Asecereului. atitudinea noastră fată de mişcare exista si ea sta în 19 20 11 blema se discută de 10 ori pe zi. împrejurările au arătat însă că nu era o greşeală. în scris. ideea îşi făcea drum în opinia publică.) . avea să formeze cea dintîi reacţiune. Se poate spune că mulţi membri au simpatizat cu dînsa. lăsînd la o parte şi acele nenumărate rezistenţe. dar pe care le-am putea numi piedici în calea dezvoltării spirituale. atitudinea politică ieşinduri din sfera atribuţiilor specifice. măcar. membrii ei vor rămîne solidari spiritului Federaţiei! Pentru mulţi. adventişti. Totuşi. A. D-lui Antonescu puţine îi voi răspunde. Vezi replica mea faţă de Elined Prys. Am răspuns toţi: „Non possumus" . altădată .-i şi Asecereului. departe de a ne dezinteresa de problemă. unde un ofi. ci si de mişcarea studenţească. în sfîrşit. unde nu mai putem merge. (Vezi: Program studenţesc de organizare universitară . C. (I-a răspuns d-1 Nae lonescu — şi pentru noi — în Cuvîntul. Antonescu din Revista generală a învăţămîntului *. Deşi Asociaţia a şovăit mult timp între dezaprobarea acestei mişcări (vezi: un prim comunicat împotriva violenţelor semnat de mine — secretar pe atunci — şi aderarea. care spune că e o „adevărată jale să vezi scremetele din discuţiile de la Asecere".

şi încă tineretul cult. cu ăt profesorul cunoş. în spiritul ei actual. cu atît mai curioasă critica. împreună cu prietenul Paul Sterian (la o lucrare a pr. această temă — altă dată. şi aici protestam. găsim altă poziţie — confesionalistă —. articolul amintit — repet. 166 . a arătat destul de bine vina şcolii. în seminarul aceluiaşi profesor. Trebuie însă să fie altceva. în dosul d-lui Antonescu. mi se pare. deci. trebuie să te căciuleşti şase luni pe la cei ce au menirea să le pună la dispoziţia celor ce vor să afle —. Marin Ionescu ). Bănuiam însă altceva. Aci trebuie să ne oprim să adîncim. ci prefer să dau. căci îl cunosc indirect. şcoala de stat. Şi aci apărătorul culturii oficiale protestează. judec din afară. Şi atunci. astfel: „Sîntem creştini. din citaţiile d-lui N. d-1 Antonescu) nu e sufii cientă decît pentru cursul inferior (cel mult). Iorga). unde subsemnatul a făcut o lucrare despre educaţiareligioasă. Gisesc pentru ea o frumoasă analiză în prefaţa lui Claudel şi în primul sau al doilea studiu din cartea postumă a lui Riviere-A la trace de Dieu. am spu^ răspicat aceasta: educaţia interconfesională pe bază de morală creştină (cum dorea. sau 1) că autorul nu are căderea să ne-o reproşeze în numele ortodoxiei. Asecereul e un punct pe unde biserica poate influenţa tineretul. pînă la noi circumstanţe. Ionescu din Cuvîntul— îmi dovedeşte. pe care. nu poate face fără primejdia mare a confuziei aşezării religioşi se cu aşezarea socială. nu fiindcă credem în Dumnezeu. cuvîntul acestui mult mai strălucit luminător. Noi. Bănuiam critica izvorîtă dintr-un motiv ideologic mai adînc şi mai la modă (ce ţi-e si cu moda asta!).\ tea „ oamenii" şi ideile lor.\ taţi-mi termenul). ci pentru că creştinismul este folositor neamului nostru". în afară de controlul statului. de cînd cu separarea ei de şcoală. îh articolul citat. ca trecuţi prin mîinile domniei-sale. nu se face şi ceea ce şcoala. Aşa că. hotă32 33 Lft. nu o primim: aceea a religiei ca „anexă" a ordinei sociale (N. nu continui aci respingerea acestei poziţii. par. sau 2) în numele ortodoxiei poate vorbi oricare „chinez" (ier.Dar d-1 Nae Ionescu. pentru a obţine o informaţie sau un text patristic. care stim cu cîtă trudă si osteneală am reuşit să ne alcătuim micul bagaj de cunoştinţe asupra ortodoxiei noastre — atunci cînd. nu înţelegeam ca cei ce nu ne-au făcut această educaţie să ne tragă pe noi la răspundere pentru vina lor. Se zice: E. Şi relevam o propunere ca biserica să dea mai departe această educaţie fiilor ei — ceea ce. Apoi. căci.

arătînd urgenţa nevoii a ceea ce a numit „sfinţirea inteligenţei". în chip ferm. cu atît mai impresionantă cu cît emana de la personalităţi de formaţie şi de mentalităţi cu totul diferite — apoi. j ţa Federaţiei noastre Universale. dar rai^ori mi s-a-ntîmplat să văd vorbitori atît de puternici adunaţi laolaltă pentru un acelaşi ciclu de studii. adică. dovedind înalta sa cinste spirituală. Deosebit de impresionantă a fost.\ tului European au avut totdeauna o trăsătură deosebită în via-. Să ne închinăm memoriei fericitului sfînt Francisc din A s sisi. despre Spiritualitatea creştină. greutăţile care rămîn j sînt uriaşe şi a fost unul din meritele conferinţei că nu a încercat să le ascundă — dar nu e mai puţin adevărat că federaţia a dat tutulor acestor strădanii binevoitoare un mediu în care să poată fi ascultate. In adevăr. De aceea. Analizînd cu măreaţă măiestrie conţinutul a ceea ce s-ar putea numi „esenţa experien. 30 aprilie-6 mai 1927 Conferinţele anuale ale leader-ilor federali din ţările Sud-Es. naţionalităţilor si confesiunilor aduce aci o confruntare de mentalităţi diferite. rătăciri care ajung să facă din om robul uneltei. Dragoste. catolicismul ne-a arătat datoriile şi sarcinile care ne aşteaptă în faţa faptelor (en face des ceuvres). ortodoxia a făcut o expunere a spiritualităţii creştine pe care se străduieşte mereu s-o retrăiască de-a lungul veacurilor în nesecata ei bogăţie. amestecul raselor. Credinţă. nu trebuie să ne mirăm cînd găsim în aceste reuniuni un spirit de unitate de o calitate destul de deosebită de cea care s-ar putea găsi aiurea.CONFERINŢA SUD-ESTULUI EUROPEAN Austria. admirabila unitate de gîndire. aceea de a ne pregăti pentru calea Lui. au luat parte la lucrările federaţiei noastre. ne-a pus problema intelectuală a creştinismului modern. despre Iisus Hristos şi inteligenţa modernă. care este Dumnezeu" şi la adevărata ei sarcină. Studiul următor. 169 . în frunte cu călăuzele lor spirituale. care formează poate ţesătura permanentă a oricărei dezbateri spirituale a omenirii. cu toată bunăvoinţă. al profesorului Berdiaev. Este evident că. sub semnul căruia a început această colaborare. ceea ce rămîne cel mai bun mijloc omenesc de a se înţelege. „readucerea ei la adevăratul ei scop. Dacă anul trecut conferinţa a avut ca urmare — după spusele profesorului Frank — vădirea unităţii fundamentale a aspiraţiilor spirituale ale lumilor ortodoxiei şi protestante — anul acesta a fost pentru prima oara—şi sperăm să vedem aci o chezăşie că nu va fi pentru ultima oară — cînd un mare număr de catolici (mai mult de o treime din participanţi). Am frecventat multe asociaţii federative si multe conferinţe. Căci' Sud-Estul European este aşezat în chip cu totul deosebit în cen-j trul acelei tensiuni spirituale dintre Orient şi Occident. Fiecare confesiune ne-a adus ceea ce avea mai bun în felul ei de a trăi creştinismul: protestantismul. Cu strălucitul studiu plin de viaţă şi de autoritate al venerabilului şi savantului nostru prieten austriac dr. avea să ne aducă în centrul subiectului la care conferinţa dinainte ne şi pregătise. întocmai pe care orice ortodox sau catolic ar fi putut să şi—1 însuşească. am descoperit minunile şi prăpăstiile în care ne poate duce această puternică unealtă a gloriei lui Dumnzeu. 168 Cele trei conferinţe ale d-lor profesori Selle şi Berdiaev şi a monseniorului Schauerhofer au format centrul activităţii acestei conferinţe. care este Dumnezeu — Fiinţa prin excelenţă —. prin confuzia dintre raţiune şi inteligenţă — atît de scumpă timpurilor moderne. Ne-a atras luarea-aminte asupra limitelor acestei inteligenţe şi a sfîrşit printr-un apel adresat îndeosebi tineretului. mai întîi. Nădejde s-au regăsit unite în aceste preţioase clipe. mai mult decît în orice altă adunare federativă internaţională. aducînd cu ei comoara bogăţiilor lor spirituale. El ne-a arătat rătăcirile la care această inteligenţă se expune cînd uită de adevăratul ei scop. Selle. subliniată prin ordinea în care aceste conferinţe s-au succedat. progresiunea spirituală neîntreruptă.

despre Hristos şi viaţa sociala modernă. Cu ajutorul unei bogate ilustrări scoase din experienţa proprie. S-au studiat. ilustrînd aceste teze prin numeroase exemple din viaţa sfinţilor. armonioasă si adîncă. în chip deosebit de convingător. Berdiaev a făcut deosebirea între spiritualitate creştină ca atare. prof. el a deosebit. de la început s-a definit scopul acestor discuţii. nu a putut fi evitată. Ea fu totodată înălţătoare. ci acela al muncii ecumenice a federaţiei. făcînd toate nedreptăţile ? IA fost un tablou emoţionant şi totdeodată un apel stăruitor adresat tineretului inteligent de a nu se lăsa înghiţit de valurile intereselor. Ultimul din aceste trei studii. opunîndu-se vieţii pur psihice.ţei creştine". încît ajung să consimtă la exploatarea fraţilor lor pentru josnice cîştiguri de bani. Pierzînd „dragostea" şi „sărăcia". Sînt. încercările de unire făcute în diferite rînduri dintr-o parte şi dintr-alta. a căror spiritualitate nu e decît o nostalgie a Divinului. ci aceea a puternicelor personalităţi creştine. însoţită chiar de acceptarea imposibilităţii acestui contact în care-i place să tînjească. care tinde la unirea concretă si mistică a omului cu Dumnezeu — unire în care omul nu-şi pierde personalitatea. precum şi printr-o analiză adîncită a paradoxelor ce se nasc în domeniul gîndirii din această nevoie de unitate trăită pe care n-o poate cuprinde. Totuşi. mai întîi. viaţă mistică prin esenţă. care atribuie lumii de dincolo proprietăţile lucrurilor materiale. de aceea. datorate îndeosebi confuziuJ nii dintre cele două ordine de lucruri — cum este concepţia spiritistă. Prin aceasta. teza moralistă şi teza mistică. Cu cuminţenie. A analizat. care întrecea competenţa noastră. cu toate precauţiile. discuţiile fură mai grele şi rezultatele mai puţin vădite. cu privire la sarcina Federaţiei. înainte de a putea desprinde adevăratul sens spiritual al ecumenicităţii creştine. între „psihologie" şi „spiritual". s-au contopit de minune într-una singură. Căci. în sfîrşit. alta practică. mai întîi (şi nu vom mai uita aceasi tă deosebire în munca asociaţiilor noastre). şi tocmai acest suflet este ameninţat cel dintîi. prima chestiune nu putea fi ocolită. unindu-se cu Dumnezeu. ci o „transfigurează" în această realitate care îl depăşeşte — şi alte tipuri de spiritualitate care au toate aceasta în comun: fuziunea omului în infinitul cosmic şi pierderea lui în neant (son anéantissement — nimicirea lui). discuţia dădu şi alte roade. ci de a privi în faţă răspunderile sale concrete în viaţa actuală ^societăţii. Cele două teze. „ce preţ va avea să cîştigi lumea dacă-ţi pierzi sufletul ?". pornite să se înfrunte în discuţie. Sensul „diferenţelor" va trebui cîndva să apară mai desluşit şi cu totul în altă lumină. care nu izbuteşte niciodată să iasă din iminenţa lumii fireşti (naturale) şi create. fără contact real. îh opoziţie cu diferite tipuri abstracte de spiritualitate. în care dificultăţile fură studiate în ele însele. apoi. Nu este calea programelor şi a compromisurilor. cînd cei fcare cred în El nesocotesc. apoi s-a studiat partea de răspundere ce revenea fiecăruia în această despărţire. îndemriînd astfel creştinismul să-şi accepte condiţiile cele mai grele. „sarea pămîntului" îşi pierde gustul. Dar s-au pus temelii puternice pentru o muncă ulterioară de adîncire a problemelor studiate. acest caracter concret al spiritualităţii creştine. care. radiere) luminoasă a personalităţii creştine. într-adevăr. Este aci. aceea a integrităţii experienţei creştine. sau în falsa mistică a romanticilor. In grupurile discuţiilor problemelor ecumenice. Şi cine le va în- ( locui ? Cum să te miri că viaţa socială se depărtează de Hristos. cei dintîi. Analizînd cele două învăţăminte pe care ni le dă viaţa sfîntului Francise din Assisi. monseniorul ne-a arătat cît le nesocoteşte şi le uită lumea modernă. discuţiile avură în general două părţi: una teoretică. lipsităile creştinism. Astfel. A prezentat „spiritualul" ca viaţă în comuniune cu realităţile veşnice şi suprafireşti. apoi s-au atins condiţiile particulare pe care le prezintă unirea pentru fiecare din confesiunile creştine. Soluţiile propuse sînt departe de a rezolva toate dificultăţile prezente. precizîndu-se limpede că acest scop nu era studiul chestiunii unirii bisericilor. se scufundă din ce în ce mai mult în pierzanie. cîteva tipuri de falsă spiritualitate. învăţăturile Lui pînă-ntr-atît. după părerea mea. ortodocşi 171 170 . A arătat. o problemă care n-a fost încă destul de adîncită. Acest apel s-a integrat celorlalte două. monseniorul Schauerhofer ne-a arătat calea prin care trebuie să se împlinească în viaţa socială acea transfigurare şi revărsare (rayonnement — influenţă. a desprins consecinţele practice ale celor două dinţii pe un teren deosebit de arid : politica. mari deosebiri între catolici.

Aceste conferinţe. mai multe sugestii au fost reţinute — sugestii care vor :fi vrednice totuşi de o cugetare adîncită înainte ca ele să poată fi înscrise pe programele de acţiune comună. aceste deosebiri fiind pline de consecinţe practice nebănuite. pe care Federaţia să-1 scoată în evidenţa. acei laşi acord nu ne este cu putinţă nouă. în ciuda asemănării termenilor. soluţiile vor fi mai nedesluşite. dar rămîne. precum şi excursiile şi minunata organizare materială. Un punct asupra căruia toată lumea a fost de acord. de bună seamă. Făcînd această propunere. 172 lingura cale de urmat. Această idee pare a fi întrunit aproape unanimitatea sufragiilor. A fost chiar prezentată o sugestie ca o rugăciune specială în favoarea Uniunii să-şi găsească răsunetul în Federaţie. e constatarea unanimă că ruperea actuală a creştinismului este un scandal în ochii tuturor. prin urmare. totul a contribuit în a face din acest mănunchi ceva foarte reuşit. meditaţiile. o sarcină s-a arătat tuturor ca o datorie esenţială a creştinului: să nu încetăm niciodată de a ne ruga. dar nu fără a se fi stăruit asupra necesităţii de a avea totodată înaintea ochilor ceea ce ne uneşte. datorită îndeosebi felului diferit de a înţelege raporturile dintre Biserica văzută şi Biserica nevăzută — după fiecare confesiune. pentru care dogma nu e o simplă formulă intelectuală. fiecare asociaţie ar trebui să-şi aducă toate comorile în formele lor proprii. înainte de a porni iarăşi la drum. 2) A doua teză cerea integritatea confesionala. a unei uniri a bisericilor pe tărîmul pur practic. Şi aci. legăturile care le-au însoţit. ci un adevăr de trăire care ne-ar face să pierdem rădăcinile înseşi ale credinţei noastre. Mai 1927 . alături de unele sugestii privind dorinţa de a începe să ne cunoaştem altfel decît prin ceea ce ne desparte. fără excepţie. o dorinţă de unire şi o nădejde împărtăşită de toţi. consolări. în concluzie. cu toate că nu s-a luat nici o hotarîre. Două alte fapte reies. Un pas mare înainte a fost făcut. acordul nu va avea nici o semnificaţie creştină. deosebiri asupra cărora ar trebui meditat îndelung. soluţia problemei şi că nu trebuie niciodată să pierdem nădejdea în El. şi printr-aceasta să sperăm că ne vom putea învoi într-o zi. dar se vede în ele o chezăşie pentru zile mai bune. atunci. este îngrijorarea tuturor ca nu cumva această rupere să ajungă pînă în sînul Bisericii nevăzute. 1) O primă teză cerea un minimum interconfesional comun. două teze fură puse faţă-n faţă. fără să strice spiritualitatea însăşi. de Federaţia noastră. care stă în putinţa omului în asemenea caz: rugăciunea.şi protestanţi. atunci. nu ne dăm seama în general că ea are o semnificaţie cu totul alta pentru fiecare confesiune. aşa cum s-a spus mai sus. am văzut că numai Dumnezeu singur ţine. mai presus de toate. cuvîntul „dogmă" n-are aceeaşi semnificaţie. cu toate deosebirile. de aceea. chiar în sînul acestei unanimităţi. al doilea. impresia mea este că nu s-au scos destul de bine în evidenţă condiţiile problemei. din această discuţie teoretică: cel dintîi. studiile biblice. în această direcţie. aceste convorbiri. De aceea. şi. cui vintele sînt şi ele. ca aceea a unui izvor pe care-1 întîlneşti în cale atunci cînd eşti însetat — şi lîngă care te opreşti ca să-ţi astîmperi setea. prin care creaţia unui teren pe care (unde) vom putea încerca o înţelegere. în adevăr. dar prin asta se ajungea la consecinţe. dacă ne-am despărţi atuşi de puţin de ea—or. în loc de a ne grăbi să trecem mai departe. Dificultăţi rămîn. este necesitatea rugăciunii. pentru a putea scoate la capăt chestiunile unde buna voinţă nu ajunge. un astfel de acord este cu putinţă. cu convingerea că acest minimum constituie totodată esenţialul. după părerea mea. menită să evite sărăcirea spirituală care ar urma din adoptarea unei teze miRimaliste. Un exemplu ar putea să ne fie dat de propunerea ce auzim. nici aceeaşi importanţă pentru toţi. De aceea. ortodocşilor. totuşi. puşi totdeodată în faţa acestei dorinţe şi a greutăţilor ei de împlinire. destul de des repetată. iar nu ceea ce ne T 7 dezbină. Şi aci. amintirea acestei conferinţe e minunată. Pentru protestanţi. la urma urmei. După această teză. Din punct de vedere practic. lăsînd la o parte orice chestiune de dogmă recunoscui tă ca nerezolvabilă. cu totul altele. Acestea nu sînt. într-adevăr. Discuţia a privit. care nu văd aci decît încercări istorice ale gîndirii de a înţelege faptele de experienţă creştină.

aduc argumente uneori serioase în dezvoltarea uneia din laturile ei. întru cît este morala de natură religioasă. Revelaţia CapitolulIV—Ştiinţa împotriva religiei? Î Capete: Concluziile ştiinţei atacă tradiţia numai. 2 Capete: O constatare [2]. Omul ca energie gînditoare şi activă. Stadiul rezolvării chestiunilor. Răsturnarea chestiunii! Admiterea concluziunilor ştiinţifice nu distruge religia ? Partea a Il-a — Două puncte de vedere Capitolul III — Ce-i religia ? Capete: O observaţie [5]. Le Dantec). Două teoreme (Raportul religiozităţii cu puterea de concepţie şi cu cea de acţiune. grecii. arabii. Evoluţia sentimentului religios (istorie comparată). căci din mulţi (cat. O deosebire [6]. activă şi creatoare în natură (Büchner. subiectivă şi elastică [9] (Bourget). Religiozitatea ca bază a religiei. Argumentarea lui Max Nordau. [4] Cele cinci probleme pe temeiul cărora se ciocnesc ştiinţa cu religia sînt: 1) existenţa iui Dumnezeu ca putere conştientă. Le Bon. O aserţiune dezminţită de realităţi [1] Ipoteza relaţiilor dintre spiritul religios şi coordonarea sforţărilor Partea I—In necunosiintă y t de cauză Capitolul I — Cine sînt necredincioşii ştiinţei [1] Aserţiunea că religia este o piedică pentru evoluţia omenirii se dezminte de exemplele istoriei: evreii. Superioritatea religiilor. Teoria lui James. Necredincioşi a) Necredincioşii acefali 1) din deprindere 2) din neputinţă 3) din modă b) Necredincioşii raţionali 1) copii de şoală 2) pionii acestora Aceste categorii din urmă merită a fi luate în consideraţie. Problema relativităţii [7]. Idealul Prietenului meu. Rolul tradiţiei.CONTRIBUŢIUNI LA O N O U Ă ÎNDRUMARE A CONCEPŢIILOR I MODERNE ASUPRA PROBLEMEI RELIGIOASE Studiu critic Capitolul V — Probleme religioase. încheierile lui P. Ordinea sforţării şi vindecarea nevrozelor actuale ale societăţilor Prefaţa: împotriva necredincioşilor ADĂUGIRI LA PLAN Decadentismul social. Bourget. Religia-i un fapt de experienţă personală. Clasificare [3] Capitolul II — Argumentarea Capete: Cinci laturi ale antagonismului dintre ştiinţă şi rel|l gie [4]. paralel cu evoluţia tradiţiilor. Nu există nici antagonism concesiv. Religiozitate şi tradiţie. Religiile ca afirmare a unui ideal. [3] Clasificarea necredincioşilor. Nu există antagonism natura! [8] 174 175 . Aplicarea teoremelor. î n numele utilitarismului. Ştiinţă multă îl readuce fl Bacon PLANUL O noua îndrumare în concepţiile moderne asupra chestiunii religioase Capete: Dumnezeu limită. Ştiinţa se substituie tradiţiei în religia modernă. Guyan. Capitolul VII — îndrumări Capete: Necesitatea Idealului.) Paradoxul misticismului Partea a IlI-a — Concluzii Capitolul VI — încheieri Capete: Ştiinţa combate religiozitatea. Stelian Mateescu Moto: „Ştiinţă puţină goneşte pe Dumnezeu din sufletele oamenilor. romanii. b ) nu au abordat problema întreagă. Necredincioşii acefali. [2] Chestiunea religioasă se discută foarte superficial.

I ante. Nu oricine poate fi înţelegător al ştiinţei. Le Dantec). în urma extazului. veţi zice. Nordau. [6] Concluziile ştiinţei care atacă religia sînt de două feluri: enunţate (directă ciocnire de concluzii). atunci. deşi contemplativ. ÎMPOTRIVA NECREDINCIOŞILOR 2 „Puţină ştiinţă izgoneşte pe Dumnezeu din suflete. întrucît extazul. Büchner. desi mulţi combat tradiţia în numele stiinţei. randamentul voinţei va fi 1/1. Le Dantec. prin urmare. de acţiune. #&iâ%fr i uirmii/i)r n0 176 . de 177 Âiftttârfwh^ IDEILE PRINCIPALE • n ^ ^ i ^ ^ i i ^ J ^ S Majoritatea oamenilor discută în necunoştinţă de cauza. misticismul este considerat ca grad suprem al religiei. adică toată valoarea personală. [7] Subiectivitatea cunoştinţelor. iar din catego. Dumnezeu e limita subiectivă si elastică a tendinţelor omenesti. i». Büchner. Veron. cu cît realizează o mai mare putere de acţiune. dar sigur. dar sporeşte puterea de realizare. religia este. şi nu-1 menţin nici spre a măguli vanitatea Domniilor Voastre — speculînd astfel asupra convingerii ce se va desprinde din această succintă disertaţie. Büchner. II. mai întîi. Letourneau. 3) existenţa dualismului psihofizic în psihologic (Vogt. nereligioşii de modă sînt. De aceea. etc. Teorema I— Religia micşorează puterea de concepţie. Din categoria I-a sînt cele cinci probleme.] ria a Il-a sînt problemele utilităţii morale şi raţionale. cum aţi zis. Exemplu: ruşii.. are un Dumnezeu şi pot \ cita cazul Iui Nietzsche. Teorema a Il-a — O religie este superioară în raport invers cu numărul zeităţilor ei.) I.) Antagonismul este însă fatal pe terenul unde ştiinţa combate ştiinţa.. pentru a înţelege teismul acestor J atei. Şi ceea ce ] e de constatat este că. Paradoxul misticismului. menţin acest termen. Einstein). [8] Adîncirea chestiunii ar permite interpretarea scrisurilor. (Prea bine. indivizii ce au suferit această experienţă religioasă au o voinţă extremă de realizare. însă. misticismul. al ştiinţei. Pentru a lăsa la o parte problemele de posmogonie literală a Scripturilor . [9] Căcifiecareom care are un ideal. [5] S-a afirmat că baza religiei ar fi scopul de-a înţelege: religia arfl o facultate de concepţie. Ştiinţa multă îl readuce !" Bacon Distins auditoriu. deşi e de natură pur contemplativă ? Nu-i aşa ? Să ne ferim de aparenţe. puţini substituie tradiţiei rudimentare izgonite resortul complicat. » » La cei dintîi: etc. Dar. Le Dantec). Caracterul contemplativ al misticismului s-ar asemăna cu Reculegerea religiozităţii (la superlativ). Religiozitatea este facultatea de conservare a valorii energetice (un sentiment din domeniul voliţiunilor — Nordau). Tradiţia este ştiinţa primitivă şi nu putem da decît dreptate ştiinţei cînd combate cu mijloace ştiinţifice convingeri din domeniul ei intim. Distins. Personalităţile si slabii'. De aci s-au tras 1 concluzii care duceau la afirmarea antagonismului natural ştiinţific religios. -g \. rară ştirea lor. (După [4]. este singurul resort de acţiune. religioşi si deci au valoare constantă de acţiune. 5) problema morală! (E. Yves Guyot). ceea ce ar întări relaţiile noastre. 1 Religia e afirmarea unui ideal. Le Bon. Sînt două feluri de mistici. nici spre a-mi satisface un capriciu — poate legitim —. să vedem. 4) existenţa libeţului arbitru (Büchner.) Notă. căci e mai aproape de ei j decît ştiinţa. Penhtru ce. cu toate că văd că face să surîdă pe unii dintre Domniile Voastre. Argumentarea ştiinţei împotriva religiei nu e falsă. HaeckeI.2) existenţa dualismului cosmic materie — forţă (HaeckeI. ce să înţelegem prin Dumnezeu. dar e I mărginită. Guyau. rezultate (indirectă incompatibilitate între efectele uneia şi premisele celeilalte). Tradiţia e partea care dezveleşte idealul. Tradiţia e însă necesară oamenilor. (Consecinţa temei: O religie este cu atît mai superioară [sic!]. La cei din urmă. fiind identificarea conceptuală a omului cu idealul.

a) Nihiliştii.a mă considera părintele unei inovaţii stilistice.. nu putem admite ase. nici o cumpănire a argumeiw telor sau a metodelor. existenţa.« Cuvîntul este sinteza adîncă a noţiunii vaste ce exprimă. sus4 ARGUMENTARE I. 5) Cine sînt aceşti teoreticieni ? 6) Dr.1 tepta să vedem analize conduse raţional. fără a putea fi totuşi focare de convingere. Gustave le Bon. decît ca o sperietoare a celor mari. Pentru gradul lor de scoborîre intelectuală. 14) Ce înţelegem prin aceasta ? 15) înţelegem că religia se compune din două părţi: — fundamentul şi partea formativă. dacă cercetăm foia dul real al lucrului. 10) Inutilitatea şi răul provocat de religie. convingerea ej o armă de-o superioritate inutilă. îşi fac din evoluţie un crez. chiar cerfaiai dîrji adversari ai concep. numai un spirit negativ şi exclusivist. întrucît ştiinţa nu-i constată. prin nici unul din mijloacele ei. Dar ce vedem ? \ Nici o analiză logică a faptelor. e evident că nu împotriva lor ne vom coborî argumentarea.. 16) Constatare (istoric) Orice religie are aceste două părţi deosebite. 2) De ce spun aceasta ? 178 179 . Biichner. ne-am aş. şi pe pozitiviştii lui Comte. j acefali ai teoriilor lor proprii. 17) Făcînd un studiu de istorie comparată a religiilor. cinci clişee tipice: „Ce religie ? Ce Dumnezeu ? Ce morală ? Fleacuri î Bune de ] adormit copii mici. spre a vedea cum formulează acest antagonism.. comparaţii stabilite inteligent şi concluzii deduse şi induse cu metodă.j nească raţional si de bun-simţ si. ba chiar prin biblioteci şi laboratoare.] ţiilor religioase sînt nevoiţi să-şi repudieze aceşti fii denaturaţi. care.] te la patru. prin faptul că mărgineşte judecata oamenilor. Distins. — religia propriu-zisă şi haina care o îmbracă.] sertaţii (ierte-ni-se înjosirea termenului) care se reduc mai toa. şi. dar noi.. b) că tradiţia religioasă variază. cei cu ştiinţă. pentru a exclude pe evoluţionişti. fără convingere (vezi: stilizarea). ea nu are cui se adresa în ei. Vogt. Mă explic. deşi si aceştia fac mai ales atmosferă. cînd ştim. 1) Majoritatea oamenilor discută chestiunea religioasă fără s-o cunoască . Ştiinţa şi religia 1) Spun mulţi că ştiinţa exclude religia.. împotriva acestora se revoltă tot ce are personalitatea ome. menţin acest termen pentru că discutarea chestii» nii religioase este exclusiv apanajul celor aleşi. Max Nordau.. dar mai ales o atît de totală lipsă de spirit logicj încît orice om lumi-1 nat. Dar ne-am întrebat noi oare dintre 3 3) Pentru că teoreticienii materialişti proclamă antagjbnismul dintre concluziile ştiinţei şi [cele] ale religiei. b) In fine." — şi dă-i înainte cu celulă. pentru a ţine în frîu pasiunile celor mici.j menea lucruri. 11) Posibilitatea unei vieţi morale fără Dumnezeu si fără re12) Intre primele două obiecţii şi cele din urmă două e o deosebire fundamentală de obiect. 4) La aceşti teoreticieni va trebui să recurgem. prin cinematografe 1 şi uneori prin şcoli. sînt alţi detractori ai religiei — şi asupra acestora ne îndreptăm atenţia îndeosebi şi merită pe de-a întregul atenţia noastră—care o combat în numele unei convingeri. vedem: a) că toate religiile au acelaşi fond: religiozitatea. Le Dantec. care făceau din doctrinele experimentalismului o adevărată religie a ştiinţei. prin cafenele. 13) Primele două lovesc în tradiţia religioasă şi numai ultimele în fundamentul religiei. departe de a ataca religia. 9) Inexistenţa istorică a religiei. atît de inutile în aparenţă şi totuşi atît de adînc motivată.. di. Pentru că se pune chestiunea pe terenul ştiinţific. monism I etc. în acest caz. Guyau. de adevărată ştiinţă. De cîte ori nu auzim disertîndu-se vehement pe tema r e l » gioasă prin colţuri de uliţă. Nietzsche. 7) Ce susţin aceştia ? 8) Inexistenţa lui Dumnezeu.

Nirvana e un Ideal. 114) Or. nu în tot. o dovedesc următoarele caracteristici:^ istorie comparată (Schure). dar J e mărginită. Büchner. sub nici o formă: creator. tinde către oo. întrucît aceasta susţine: inexistenţa lui Dumnezeu (cu nipi unul din atributele Iui). argumentarea ştiinţei este exactă. 105) Că religia este afirmarea unui ideal şi nu altceva. mai mult sau mai puţin convingătoare. O limită. neagă existenţa vieţii ca forţă. deci. 6 107) Budismul e alt caz particular al religiei. religia pură nu pierde nimic. ci tot noi. 2) Argumentarea ştiinţei împotriva religiei nu este felsă. 110) Este fiecare religie şi ştiinţa chiar un mijloc de realizare a acestui bine suprem ? 111) Ce-i acest bine suprem ? 112) Idealul. există decît în detaliu. aşa că digresia în macrocosm e inutilă şi divagantă. Acestora le vom cîntări convingerile. deoarece exclude iniţierea şi revelaţia. 102) Ce-i religiozitatea? Tendinţa către acel ideal. Ştiinţa. ultima loveşte în fundamentul religiei. a) Ştiinţa combate religia. fără a fi de natura lor. Dr. Ştiinţa modernă stă însă la îndoială asupra acestei limite nelimitate care e co. 181 180 . 3) Inexistenţa religiei. pentru sperietoarea celor slabi. natura tinde către o limită. ci numai constata prin raţiune. 2) Inexistenţa energiei ca entitate deosebită de materie. o Cum dovedeşte ştiinţa că nu există Dumnezeu: Vedem. discutîndu-le argumentele. Limita tendinţei oricărei sforţări. ba chiar 5) Posibilitatea unei vieţi morale fără religie. nu ne revelează idealul. 116) Religia este recunoaşterea subiectivă a existenţei unei limite deasupra fenomenelor şi care nu se poate concepe. O limită ? In cazul acesta. Ce înţelege prin „scop" ? Ceva de folos oamenilor ? E absurd. între primele patru obiecţii şi cea din urmă este o deosebire fundamentală: primele patru lovesc în tradiţia religioasă. Deloc. ce punct de vedere vrem". poartă nume diferite: (Aci se va cita şi discuta pasajul lui Bourget din Essais de psychologie contemporaine. Argumentarea ştiinţei este greşită prin mărginire . 1) Inexistenţa lui Dumnezeu. 104) Ce-i tradiţia ? Mijlocul de descoperire a idealului. 117) Limita aceasta se vădeşte printre toate fenomenele. 109) Care-i caracteristica tuturor acestor idealuri — este ideea morală: credinţa în supremul bine. că chiar dacă am presupune că ştiinţa răstoar-J nă tradiţia religioasă. y 101) Ce-i religia ? Religia este afirmarea unui ideal. 106) Ştiinţa e un caz particular. consecinţa: inexistenţa dualismului psihofizic. Le Dantec. Ştiinţa modernă îi poate deveni şi îi devine tradiţie. 108) Socialismul — alt caz. 115) Religia e însă o stare subiectivă.) * Guyau face o afirmare gratuită cînd spune că există numai forţe infinite. întrucît mijloacele ştiinţifice nu l-au descoperit. soluţiile de diferită natură pentru fiecare. inexistenţa liberului arbitru. ba chiar vătămarea religiei. Atlantida e un ideal. y * inutilitatea. Pare a se fi ajuns la limite în limite. Raiul e un ideal. 4) Inutilitatea. De aci. cu acelaşi temei. Internaţionala e un ideal. 113) Guyau zice: ca scop. inexistenţa şi artificialitatea religiozităţii. o religie a adevărului. noi nu putem şti ce-i în acest tot şi admitem. II. lucrînd fără „scop". Concluzii: I Din punctul ei de vedere.ţinută de o armată de argumente. i t > 5 Se va obiecta că ştiinţa nu poate deveni tradiţie. însirînd relaţiile. gînaftor. 103) Ce-i Dumnezeu ? Un ideal. Le Bon. decît ca o gogoriţă inventată de cei puternici. 118) Ca atare. dinamic. a acelei iluzii a simţurilor noastre şi a conceptelor noastre care se numeşte ştiinţă. Adevărul e un ideal.

împăcăm astfel punctul de vedere utilitarist cu cel religios. 182 . daca nu la arătarea idealului pur. 120 [bis]) Toate credinţele de natură religioasă ale omului sînt idealuri . pentru că nici un analist psihologic nu recunoaşte acest Pe vremuri. căci ştiinţa nu ajunsese populară. Omenire). ARGUMENTARE ^ ^ir^^-^r^j u Să vedem. eroarea nu e aici.yj^-^Â^V-l . dacă Dumnezeu se află în orice ideal. 124) Religiozitatea este o stare subiectivă din domeniul apropiat al voliţiunilor. Cînd zic: admite. Voi fi întrebat: care e criteriul moralităţii [delimitat] de al imoralităţii ? Idealul moral este idealul firesc şi moralitatea e consecvenţa cu sine pe calea acestui ideal. Science et morale). în nici un caz. > > 7 * Înşelaţi de afirmarea eclecticilor că acolo unde omul nu mai poate cunoaşte se mulţumeşte a crede.Adaptare. 121) Credinţa în Socialism însemnează credinţa în idealul idealului Socialist. face parte din tradiţie. să vedem: ce caută ştiinţa cu acest dualism psihofizic. 2) că religia nu spune aceasta din punctul de vedere al explicării relaţiilor de la cauze la efecte. deci. b) Cauza acestui antagonism: că o parte a religiei a călcat domeniul ştiinţei şi că ştiinţa se înşală asupra adevăratei naturi a religiei*. Semidoctismul nu este capabil de a dezveli omului o limită de acţiune. pentru că rolul ei de-a arăta oamenilor un ideal în viaţă 1-a luat asupra ei ştiinţa (Poincaré. Aceasta dovedeşte următoarele lucruri: 1) că religia spune aceasta considerînd elementul dinamic subiectiv. 119) A crede în Omenire în sens propriu este un nonsens. sau. Estetic. Perfecţiune. Care sînt susţinerile ştiinţei ? E în privinţa inexistenţei sufletului. si anume. religia e absolut necesară. Ştiinţa susţine că nu există Dumnezeu. ci numai un şir mărginit de interese proprii. după ştiinţă: 1) nu există dualism psihofizic. Adevăr (Evoluţia Progres. acelaşi lucru. Ştiinţă. ci în faptul că domeniul cunoştinţelor sporeşte şi tradiţia rămîne fină si inutilă. A crede în Socialism. De aceea. dar pe atunci modul de acumulare a materialului ştiinţific era iniţierea. mai corect: Dumnezeu este limita oricărei tendinţe naturale (morale). înseamnă presupune. Frumos. Şi se citează texte religioase. Dumnezeu este realizarea idealului moral. Acest lucru e adevărat. de ce susţine că nu există Dumnezeu. chiar de ar fi. Idealul imoral este limita cealaltă: Satana. înainte de-a analiza aceste afirmaţii. 7 ^. dar nu e punctul fundamental inerent unei religii. de ideal înalt. se raportă la starea psihologică ce o admite''". 120) Credinţa în idealul omenirii este credinţa în omenire. limita firească a oricărei tendinţe. mai întîi. ştiinţa admite că e datorită unei cauze materiale. dar e ceva extrem de rar o personalitate. acest rol e accesor. Nu. Religia. 123) Religia este o stare subiectivă din domeniul apropiat celui gînditor. Doctismul poate da o limită. sau. 2) nu există dualism mecano-material. E fals însă a se crede că omenirea a ajuns să-şi poată lua direct idealul din ştiinţă. cel puţin la înălţarea lui la rangul de limită. 121 [bis]) Ce-i religiozitatea? 122) Definiţia ei psihologică este: intensitatea sentimentului voluntar pe calea realizării unui ideal. şi nu contrazice. tot ştiinţa dicta idealul. 126) Poate constata ştiinţa pe Dumnezeu ? Da. Bine. Căci este o chestiune pe care am uitat să o clasific cînd am vorbit de limite si de idealuri. » Rolul tradiţiei în religie astăzi este nul. 3) chiar în cazurile în care religia are rol de a explica. Dumnezeu este. adevărul ştiinţific (ceea ce e de dovedit). Pentru că. * De explicat prin Schure. susţine că Dumnezeu e element dinamic al lumii. 125) Religiozitatea este Religia în acţiune. spune ştiinţa. 183 1) Antagonismul dintre religie şi ştiinţă a) Naraţiunea şi discuţia diferitelor chestiuni din domeniul acestui antagonism.

ci ca limita energiei. cu Binet. ci trebuie să dovedeşti acest lucru. ele. E fals a se spune că ştiinţa atacă Religia. Obiceiurile religioase se datează. Poate constata ştiinţa pe Dumnezeu. Naturalele: adaptarea. Vedem subiectivitatea căilor pe care constatăm existenţa acestor „limite". întrucît şi energie e un şir de limite. dar caut să enunţ o îndrumare (f[oarte] logică. pe lîngă partea de concepţie. într-o discuţie nu poate exista convingere decît cîhd una din contradictorii schimbă punctul de vedere sau cînd evidenţa sau un fapt nou discordă cu convingerile.. am putea atribui şi fenomenele încă nestabilite ştiinţificeşte. şi nu am fi mărginiţi la sumarateorie a lui Max Nordau. şi. Ştiinţa combate religia. Ştiinţa nu atacă fundamentul Religiei. Nimic mai mărginit. deci. Matematicile îl constată ca o limită. Să admitem. Dumnezeu nu există. E. Fundamentul religiei este sentimentul— o repet.j plică omului natura şi că. lui Max Nordau. scopul ei a fost pur raţional şi azi. cred că este momentul să ne lămurim. nu numai că nu e cea fundamentală. că ar fi aşa. Arta: Forma perfectă. Repausul. căci nu e aci locul să o controlez. Am afirmat data trecută — şi am fost acuzat de subiectivitate exclusivă—că religia nu este numai Scriptura. oricît ar fi'de corect. ce rol are Scriptura^ în religie. căci lucrul e adevărat numai asupra tradiţiei şi încă o dată afirm că Tradiţia este cu mult posterioară religiozităţii. singurul lucru considerat de ştiinţa. Acum putem analiza şi faptele. cu Binet. Am afla atunci poate mai mult. Am arătat că o relaţie atîrnă de punctul de vedere care o stabileşte şi. autorul celebrelor Minciuni convenţionale. pentru ca dovada să fie mai convingătoare. ultimele două propoziţii trebuiesc înlăturate şi problema considerată în primul punct de vedere. cu mult înainte de a avea vreo cosmogonie. E vădit că cultul morţilor şi sacrificiile nu erau de natură reflexivă. o idee nu se acordă cu contradictoria ei. prin urmare. în cadrul evoluţiei. cu mult înaintea necesităţii omului de a-şi da explicaţii naturale sau supranaturale. lucru care. limită a evoluţiei. nemaiaflîndu-şi scopul. limită a evoluţiei formei. că. în acelaşi punct de vedere. după Martillet. omului i-a trebuit un sprijin moral şi acel sprijin a fost Religia. Să presupunem. prima. nu o vom lua direct din analiza faptelor. Există totuşi fe^ nomene psihice care nu sînt—prin constatare — de natura fenomenelor materiale. ci o vom împrumuta celui mai energic detractor al religiei. trebuie lepădată. In faţa angrenajului de forţe naturale. pentru că concluziile ei nu se potrivesc cu concluziile scrierilor religioase. Există ca energie. Vedem că problema era prost pusă să afirmi pe Dumnezeu ca energie. dar numai ca o limită. contradictoriu. dar este în sine accesorie şi folositoare numai prin subtilizarea ei. nu sînt însă toate concepte su185 184 . în cazul nostru — în care ştiinţa stă pe terenul ei —. ci. ca atare. pentru că nu e suficient să afirmi.. ar trezi îndoieli şi ar provoca obiecţii. între aceste două părţi. Scriptele nu sînt fundamentul Religiei. dar de a căror constatare nu mai încape îndoială — ocultismul. .lucru. care nu ar trebui desconsiderată de cercetători. Am auzit spunîndu-se că religia s-a creat cu scop de-a ex. există o parte de sentiment şi că. că religia s-a născut. o vom dovedi. ci presupuneau o nevoie activă: Q. că Adevărul este corelaţia unui fapt nou observat (gîndit) cu totalitatea convingerilor anterioare. Absolutul etc. D. Fizico-chimicele: tot ca o limită. de altfel). înainte de a discuta ce scrie in acestea si ce combate ştnnţa. decît privite fiind din alt punct de vedere (nou). dimpotrivă. 8 în ordinea de idei a sporului de putere de acţiune. printre care figurează şi minciuna religioasă. se constată. chiar asupra sentimentului religios (localizarea lui exactă) etc. ci există deasupra ei. Ştiinţa combate concluziile scriptelor. printr-o paralelă cril tică. un adevăr nu se poate acorda cu altul. Şi. (citat) CONCL[UZIE] Religia s-a născut la om de frică. în domeniul voinţei cunoaştem foarte puţine lucruri pînă acum şi nu stabilesc o teorie. şi aceasta numai cît limita e în limită. ca o limită a ei.

către care-1 îmboldea inima. Chiar < x > este o limită. ar trebui să afirmd realitatea ei. pecetluind astfel împăcarea tatălui său. Genevieve. în rîndul noului cin al dominicanilor. Toma părăseşte mai tîrziu pe benedictini. trecînd la Neapole. sfîrşeşte prin a-i înlesni fuga. Sentimentul religios este cu atît mai consecvent cu cît ei de-mpărţit între mai puţine idealuri. acel care afirmă că e o concepţie. şi în plină frămîntare a averroismului latin — tulburări pe care le cunoaştem azi datorită minunatei cărţi închinată de părintele Maudonnet lui Siger din Brabant şi averroismului latin din veacul al XlII-lea —. dar este. zice un spirit larg. deci. care. Al şaptelea fiu al contelui longobard Landulf din Aquino şi al soţiei lui. 9 186 . pe lîngă evoluţii. Presupunem însă că numărul energiei rămîne constant şi numărul idealurilor scade cu o altă cantitate n. îl poate concepe mintea ? N u ! De ce ? Pentru că. nu e subiectiv. Dar re-l alitatea — zice Binet—este cea mai mare relativitate. Toma. Valoarea unei religii este în raport invers cu multiplicitatea teistăţii sale. Teoria: presupunînd totalitatea valorilor noastre sufleteştii n si totalitatea idealurilor noastre tot n. Ştiinţa constată. ar zice un spirit mărginit cu puţină ştiinţă. De unde la început era: în condiţia n valori n idealuri 9 > IDEEA DE DUMNEZEU ÎN FILOZOFIA TOMEI DIN A Q U I N O r Doamnelor sidomnUor. nefiind relativ. deşi subiectiv. pe Muntele St. înţelegînd. dovedeşte că nu e Dumnezeu. deci. ostaş împărătesc al lui Frederic al II-lea. unde sînt adunate şcolile. lucrul e imposibil. în plină răzvrătire a ordinelor cerşetoare. Toma din Aquino ia de la început atitudine împotriva lui Guillaume de St. în calea cercetătoare el nit e concept. Ucenic al Marelui Albert din Colonia. sicilianul tăcut îşi cucereşte gradele academice şi începe — cum se făcea în vremea aceea — prin a comenta clasicii: Boeţiu — Aristotel. pe Dumnezeu.n) idealuri . Aceasta. cu călugării mînăstirii pe care ai săi o prădaseră şi aveau s-o mai prade încă! Urmînd soarta schimbătoare a legăturilor alor lui cu politica împărătească. S-a zis că evoluţia exclude perfecţiunea şi e o dovadă că nu poate exista Dumnezeu perfect. Forma „perfectă" în artă e un fel de a exprima relativitatea. e ireal. şi Dumnezeu. Picat la Paris. intrînd. Theodora din Theate. Adaptare perfectă nu se poate concepe. Aceasta. Religiile politeiste sînt cele cu idealuri multiple. în călugărie la benedictinii din Montecassino. Amour şi a celor doi mari 187 l/n valoare pentru n idealuri vom avea pentru (n . închis la castelul părintesc. a constatat existenţa limitelor. vom avea n energie pentru n — n idealuri şi pentru aceeaşi | energie realizăm o economie de n pe care o dividem prin numărul idealurilor. orice tendinţă presupune o limită. Toma se împotriveşte cu cerbicie tutulor şi îndărătnicia lui sfîrşeşte prin a cuceri inima mamei. C u limita. nu vom conserva nici o valoare şi vom cheltui pentru n idealuri 1 energii. cu toată împotrivirea alor săi. A căuta un Dumnezeu real este a face ca acela care căuta pe ţeava puştii să vadă unde se ascunde zgomotul descărcării. ispitit pentru a se lăsa lumii. dovedeşte că Dumnezeu nu e real. s-a născut la Castelul Rocasseca de lîngă Neapole şi a urmat soarta obişnuită a mezinilor din neamurile boiereşti. care. care revendică monopolul dreptului de învăţătură în favoarea clerului de mir. care voiau să-1 facă măcar abate.biective. E falş. Răpit dintre fraţii lui de duh de fraţii lui de sînge. la cinci ani.

îl vedem destăinuind ucenicilor: „Fraţilor. I pe care ni 1-a înfăţişat aci. Toma din Aquino înfăţişează o gîndire oreintată în afară.. iese întru întîmpinarea unui cardinal şi nici nu-1 vede. şi asupra dramelor lui. ] că fraţii monahi nu se sfiesc să-i facă fel de fel de iznoave: „Frate Toma. cheamă degrabă un copist şi—1 pune să-nsemne vorbele Tomei. atît de umil. Şi Toma se repede la fereastră. asupra snM fletului propriu. torturată de neputinţa răspunsului. le răspunde atunci Toma.. O dată. ispititor de oameni şi iscoditor de adîncuri sufleteşti. cădea în lacrimi amaţe. c-un mare dascăl. Toma îl roagă să nu spună nimic. pentru lămurirea chipului pe care-1 urmărim. ce neomenească impresie îi face gîndirea perfect rotundă şi fără drame lăuntrice — gîndirea de dascăl a Tomei din Aquino. simetria planurilor. fără candoare. care nu e acela al Tomei. Abia spre sfîrşit. îi spune unul. care era călugăr. Adeseori se ruga şi ucenicii îl vedeau în extaz. deodată. fie chiar din afară. Vorbeam. Altă dată. ci acela al lui Dumnezeu în filozofia acestuia. şi Toma se-nclină în faţa cardinalului tocmai cînd acesta — mai puţin îngăduitor decît regele — începea să dea semne de nerăbdare. scriind. îmbinînd gîndirea firească a omului cu harul suprafiresc al lui Dumnezeu. în trezvie. aşa cum a altora este către agitaţie. Ci mai mult vom căuta să desprindem înţelesul acestei îm. „De ce vă miraţi ?. decît că minte un călugăr ?* Toma e atît de supus lucrului. care-1 auzise vorbind noaptea. 1 Menirea filozofica a Tomei se vădeşte de la-nceput: el va creştina pe Aristotel şi va înnoda firul tradiţiei enciclopedice a filozofiei greceşti (firul marilor sinteze raţionale ale spiritului) cu firul marii tradiţii teologice creştine^ augustiniene. care e şi el omul lui Dumnezeu. îl vedeau iar scriind. atît se pierde pe sine. Ci greutatea lui cea mare este să fie supus. Chipul spiritual al Tomei din Aquino stă-n izbitor contrast \ — la prima-nfăţişare cel puţin — cu acela alfericitului Augustin. rotunjimea perfectă a construcţiei. într-adevăr. Faţă de gîndirea fericitului Augustin. încît. covîrşit de harurile dobîndite-n rugăciune. O minte funciar precritică şi realistă. cu alte glasuri. strigînd: „Iată argumentul hotărîtor împotriva maniheilor". cu ciudă. mi s-au arătat astfel de lucruri. la Roma. 4 188 189 . tăinuind fără să ştie cu cine — şi apoi. De aceea. Greutatea mare a intelectului nu e. preocupată de ceea ce se I pştrece în jur. vor zice. Şi fraţii iar îl trag de mînecă. la Paris. Ne-am înşela amar dac-am crede însă că o atare certitudine e cucerită fără lupte lăuntrice. plutind deasupra pămîntului.. nu demult. s-a lovit.i mîntat. dacă nu mă înşel. n-o să ne-ndeletnicim acum. uite un bou zburător". de unul din vitraliile Capelei romane din Paris —. Credulitatea celui care a ispitit toate gîhdurile e atît de mare. scriind. e greu să-ţi închipui că naivitatea mai e posibilă. la masa regelui Franţei — şi scena e înfăţişată. domnul Noica . Vecinii îl trag de mînecă. de viaţa interioară cu ochiul deschis înăuntru. Toma va purta facla aristotelismului creştin. la Bologna. duminica trecută. încît deseori. surprins de un ucenic. deodată.] binari. Cînd mintea lui ajungea-n impas. aici. niciodată! Adică totuşi de două ori. dar Ludovic. Toma. atît de total se ! dă cercetării. împrumutat scolasticii arabe. în primul j rînd. nimănui. Liniştea şi siguranţa Tomei apar de-a dreptul uluitoare. gîndul 1-a dus atît de adînc. tovarăşii lui zvînturateci de la Colonia . de anumite întrebări. tulbură. preocupată. apoi iar la Paris şi iar la Roma. nici o vorbă. cînd. spre veselia fraţilor celorlalţi. care-mi spunea. aşa cum e j mintea unui copil. strădania Tomei va fi toată către adecvaţie şi contemplaţie. Cînd mintea omului a parcurs un anumit material. La Neapole. Toma se pleacă ca un pom plin de rod. care descopereau Apusului un Aristotel păgîn. De felul în care s-a pregătit istoriceşte această îmbinare. dă cu pumnul în masă. luminat. încît tot ce-am scris mi se pare a nu fi decît fire de paie". „Boul cel mut din Sicilia". răbdarea cu care se arcuiesc gîndurile peste prăpăstii. să fie fră.. Nu e mai lesne de crezut că zboară boul. despre el.dascăli: Boetiu Dacicul şi Siger din Brabant. stă ne2 3 mîncat şi nici nu bagă de seamă că fraţii lui îi pun şi-i iau strachina dinainte. O dată. Limpezimea privirii. De toate aceste frămîntări.

Ceea ce nu-1 împiedică însă să treacă în lumea de dincolo. amestec de duh şi trup. în \ fond. spunîndu-i: „Ai scris bine. în drum spre sinodul din Lyon. „Să naşti altuia o îndoială şi să n-o dezlegi. diabolică—. chiar cînd isprăveşte tratatul despre Dumnezeu şi-ncepe tratatul despre lume. Toată viaţa lui. pînă într-atît. Şi tratatul următor. decît pe Tine. la Sentenţele lui Petru Lombardul. şi. Toate au rămas fără interes şi n-a rămas decît căutarea. acestei solii de lumină fără umbră. toată gîndirea lui s-au topit smerite în această întrebare. Căci tratatul poartă numele făpturii lui şi se desfăşoară de la el. asa cum odinioară Socrate întreba din om în om: t i eati . trecînd prin lumea îngerească a duhurilor. ca să ne dăm seama. într-o vastă procesiune de forme substanţiale ierarhice. nu are seamăn. toată strădania lui. dacă nu-1 poţi lămuri. de circumstanţă sau lucrări de lung alean — nu sînt decît desfăşurarea. de-a lungul unui singur fir depănat din acelaşi caier. comparate. despre adevăr (De veritate) şi despre putere (Depotentie). arcuită peste abise." Nimic nu întîlneşti la el din acea ispită demiurgică — şi. întrebările disputate (Quod libetales). a aceleiaşi întrebări: „Ce e Dumnezeu ?" Toată arhitectura de silogisme. uluitoare. despre unitatea intelectului (Contra averroistas). Grija Tomei. mîhtuieşte-ne. închinat vieţii omului. atunci cînd i-a zis „îngerul şcoalei" şi „doctorul angelic"! Dac-ar putea desluşi sensul acestei lipse cumplite de tulburare. pentru o atare forţă. Şi. care ţine azi în cele cîteva zeci de volume ale ediţiei Leonine — cu cele două Sume: Cea împotriva neamurilor (Contra Gentiles) şi cea teologică. Ea zice de un atare lucru că-i cumplit. Metafizica. pe drept. că sfinţii se ascund în lumină. cu tulburările şi cu psihologia lui s-au şters. Toma din Aquino. din certitudine în certitudine. legată de exercitarea oricărui magisteriu. prin care mintea omului trece. nu îndrăzneţ. aşa cum spunea Dante. cu neliniştile. „Doamne. nu e decît o procesiune a întrebării acesteia: „Ce e Dumnezeu?" 5 6 Dumnezeu! Cu el începe Summa teologică. despre mine. se roagă el. a Psalmilor. după care Hristosul răstignit din altar i-ar fi vorbit. despre veşnicia lumii (Contra murmurantes). care ard sufletul într-o certitudine de foc. Fizica. pe străfulgerări de o clipă. la lumea trupească a lucrurilor. Etica şi Politica lui Aristotel) şi comentariile lui scriptureşti: asupra Evangheliei lui Matei. toată articularea aceasta de gînduri înlănţuite. a lui Ioan. întemeiat pe intuiţii fundamentale. toată viaţa lui. Cîntarea ctntărilorX Nu e vorba numai de propria lui lipsă de tulburare. despre fire şi fiinţă (De essentia e de ente). Dar şt de a altora. de a nu tulbura sufletul altcuiva. pentru o atare hlamidă fără cusătură. La cinci ani. limba românească nu ] are decît o vorbă aspră care s-o istovească. Tomo. dar prefac în urmă totul în cenuşă — ci modest. e acelaşi lucru cu a-i ^feda asupra principiului. Toma a urmat să se-ntrebe si să-ntrebe. din faptul raportat de un ucenic. căci adevărul se pierde dintre fiii oamenilor!" O ! dacă ptbfesorii de filozofie şi filozofii care îi dispreţuiesc ar înţelege pilda desăvîrşită de umilinţă necesară exercitării unei atît de teribile sarcini! Şi dac-ar putea preţui tot sensul cu care tradiţia Bisericii de Apus a încununat lucrarea Tomei. de a cui spadă stă dincolo de silogisme ? Să strîngem însă mai de aproape întrebarea asupra căreia ne-am propus să stăm de vorbă în astă-seară: concepţia Dumnezeirii după filozofia Tomei din Aquţno. comentînd călugărilor din mănăstirea tot benedictină în care s-a oprit să moară. intrînd la Monte Cassino. Toma întrebă pe călugării mînăstirii: „Ce e Dumnezeu ?" Şi. la Logica. Doamne!" Pentru o atare dăruire de sine. cu aceea a catedralelor de piatră. aşezat la cheia de boltă a creaţiei spre a străluci în trup 190 191 . doctorul cel cumplit! Ce trebuie. Toată opera gînditorului. E să sapi un \ puţ şi să-1 laşi descoperit ca să poată cădea-ntrînsul. încît omul. care te-ndeamnă să violentezi destinul celui care ţi s-a dat pe mină. sprijinindu-se pe puterea convingătoare a adevărului mijlocit de adevăr. tot despre Dumnezeu urmează gîndul. a Cîntării ăntărilor — fie ele opere polemice. comentariile lui filozofice (în Boeţiu de Hebdomadilus. poate tocmai spre a-1 autonomiza şi a-1 face el însuşi. Ce vrei să-ţi dau ?" Şi Toma i-ar fi răspuns: „Nimic.

Lipsa oricărei acolade logice. convingătoare. prin autonomia legilor ei şi prin eficacitatea cauzelor secunde. prin care se făptuieşte. în măsura în care caracterul de creatură indică. Occam). De altă parte. întrucît tot ce tinde spre înfăptuirea finalităţii sale naturale tinde spre D u m i nezeu ca spre ţinta sa cea din urmă. ci imensă operă de grupare. dimpotrivă. Fiindcă credinţa aceasta. Şi.\ gul întregii sale opere. de restituire. e nesfîrşit superioară intelectului. vedeţi! Faptul că această întrebare stăruie. fără a dezvălui. absoluta transcendenţă a lui Dumnezeu.. îi închide totuşi chipul. De o parte. tot lui Dumnezeu e închinat..» Dar nu de această cale va fi vorba aici. Toma din Aquino încearcă. Cum am putea reconstrui. ci e oarbă. credinţa. cu toate că-i absurd" . îndîrjite de lipsa oricărui contact gîndit cu ceea ce e dincolo. de-a Iun. Toma din Aquino statorniceşte ce poate şti despre Dumnezeu. în opera Tomei din Aquino. pe respectul diferenţelor specifice. Ea e ispitită să alunece totdeauna între două extreme. Mijlocul de cunoaştere de Dumnezeu prin raţiune. prin împărtăşirea unei revelaţii a Cuvîntului lui Dumnezeu însuşi. adică: sau. : 1 7 > . strădanie a adevăratului chip al omului.lumina adevărului. de care Biblia ne vorbeşte la Iacov . Lipsa oricărei comune măsuri esenţiale. iar ceilalţi se pierd. o ispiteşte să dea realităţii de aci o semnificaţie a cărei importanţă va sfîrşi prin a absorbi pe a celeilalte şi va arunca strădanie spre Dumnezeu. de care ne ocupăm acum. drept părelnică şi înşelătoare. pentru a-1 descoperi. fără a înceta o clipă să fie susţinute de Dumnezeul cu care n-are nici o comună măsură. Bonaventura) şi voluntarismul agnostic cvasidisperat al augustinienilor nominalişti (Scot.. aceea ce face obiectul credinţei ? Cum am putea înlătura pe acel „Cred. \ Dar nu în confuziunea muzicală a planurilor. desigur. Intre ontologismul iluminist şi cvasipanteist al augustinienilor de obsedante realiste (Anselm. să o socotească nefiinţă. sau. absorbită-n contemplarea a ceea ce i separe a fi lumea dumnezeiască e ispitită să şteargă lumii acesteia orişice fel de stare de sine şi s-o risipească. de restaurare. se sfinţeşte şi se-ntoarce la Dumnezeu. Iar a treia parte. al gîndirii filozofului. deznădăjduindu-se că nu pot străbate la asemănare. ci. 8 192 193 . totuşi relativa demnitate proprie a acestei lumi create. un instrument mai potrivit. şi începînd acea luptă cu îngerul în noapte. totuşi ea nu are o certitudine a ei proprie. nu este singura şi poate nici cea mai sigură cale de a ne apropia de El. simultan. concrete. toate. întemeiate. aci ajungem să surprindem resortul acela intim. şi nici în evanescenţa aproximativă a dificultăţilor faţă de actul subiectiv. pe grija restituirii naturii adevărate a celui din urmă lucru. deşi prin obiectul pe care-1 atinge. între creator şi creatură. în planul propriu al inteligenţei. care e o deschidere a sufletului pentru primirea adevărului prin destăinuire. omul are. închinată uniunii ipostatice şi acţiunii mîn-ij tuitoare şi sanctificante a lui Dumnezeu. raţionalizînd ce pot raţionaliza din planul obiectului credinţei ? Mişcarea firească a minţii care porneşte spre Dumnezeu nu-şi găseşte însă echilibru. dovedeşte că gînditorul nu-i e atît de uşor să o afle. tot de lucrarea tainică a harului acestuia vorbeşte! Numai. şi poate cel mai de preţ: respectul faţă de lucruri asa cum sînt. asemenea unui vis. neputincioasă de a se dezlipi cu gîndul din experienţele sensibile. Efort uriaş de unificare logică întîlnim. cum s-ar părea acelora care şi-ar închipui că ajunge omului să se adîncească în contemplaţia lui lăuntrică. a oricărui înţeles care să poată subsuma cunoaşterea lumii de aci si cunoaşterea lui Dumnezeu. Şi iată că acest efort de supunere a minţii faţă de real. de cîntărire. Alături de cunoştinţa firească. care nu e numai o palinodie. asemănarea. închipuindu-şi c-au văzut lumea lui Dumnezeu. cele două sentimente şi cată a ţine cumpănă-ntre ele. Nu de cunoaşterea suprafireasca a celui de mai presus de fire şi nici de credinţa care deschide calea către ele. înfruntîhd obiectul cumplit de meditare care nu se va lăsa biruit. fiinţa creatorului. desigur. din care unii se pierd odihnindu-se în asemănarea înşelătoare a lucrurilor create. în rindul voinţelor oarbe.

O asemenea fiinţă. cugetînd la pricinile efectelor. pentru că. cine ar putea afirma că Toma a istovit definitiv tainiţele bogăţiei Dumnezeieşti. uneşte. > 194 195 . pînă la urmă. Privirea strădaniei omeneşti. de către om. există Dumnezeu şi dacă Socrate stă drept.. Trandafirul e o floare şi pot gîndi ! un trandafir. Fiinţa supremă. Rişti să ţi se răspundă foarte tare: asta nu înseamnă decît că nu concepi în realitate. de asemeni. ens realissimus . fiindcă nici una nu e gîndită ca existenţă în chip necesar. trebuie să înceapă prin a înfrunta şi a zdrobi Balaurul care îl aşteaptă sub podul de argint. fiinţa necesară. nu poate fi numai gîndită. Dumnezeu e fiinţa al cărui fel de a fi este să fie în fapt.. de îndată ce ajungi să concepi o atare fiinţă. Şi. Ca în basmele româneşti. lupta e aci lupta cu chipul travestit şi defor. [cui n-o are. Ca şi în basme. dacă n-ar fi. O altă cale pentru dovedirea apriori a existenţei lui Dumnezeu se trage din ideea de adevăr. atunci şi Dumnezeu este.u. . trebuie s-o postulezi că e în fiinţă. spre a-şi împlini ursita. adevărul si viaţa" si dacă adevărul nu poate să nu fie. sau dacă Socrate e muritor! Sau orişice i s-ar întîmpla lui Socrate ! O altă cale purcede a dovedi existenţa lui Dumnezeu. adică din esenţa lui. Dacă e adevărat că fapta omului tinde spre Dumnezeu. stă în înlăturarea pretinsei viziuni directe şi fi. Lucrul acesta nu e adevărat despre nici o fiinţă creată. adică efectiv. faptul de a fi cu felul de a fi. pe tărîmurile filozofiei. cîtă vreme Sfînta Scriptură grăieşte: „Eu sînt cel ce sînt". fiindcă nu poate să nu fie. Argumentul ontologic e concludent numai celui care are mai dinainte ideea fiinţei necesare. Esenţa nici uneia nu-i învăluie existenţa. tainiţele discriminării ? Să pornim însă cu Toma pe drumul minţii ce duce spre Dumnezeu. dat de trei ori peste cap şi prefăcut de nu-1 mai cunoaşte ochiul fiului* Asa e si aici. fiinţa în a cărei noţiune n-ar fi decît aceea de „gîndită" nu ar fi fiinţă supremă. Fiindcă o fiinţă existentă efectiv e mai perfectă decît una gîndită — fiindcă acesteia îi lipseşte ceva: existenţa — şi. care nu e chiar asa de deosebit de Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac. în chip cu totul deosebit de ce se întîmpla cu lucrurile făcute. dorinţa omului de fericire. făptuirea omenească. pornind de la ideea fiinţei supreme. Dar Toma socoteşte că trebuie bine înţeles ce zice sfîntul! Toma răspunde. fără ca spinii să mă-nţepe! Pentru că Dumnezeu este însă o fiinţă al cărei fel de a fi este 11 12 n > de a fi existent. tot ar fi . nu ] e mai puţin adevărat că omul nu ştie limpede — şi uneori nu ] ştie deloc — spre ce tinde..j reşti a lui Dumnezeu. universul lui va apărea poate prea separat. Psalmistul a spus: „Nebunul şi-a zis în adîncul sufletului: Nu este Dumnezeu!" Şi Toma se-ntreabă. Obiecţia e foarte justă. dacă Dumnezeu se vădeşte firesc în sufletele tuturor oamenilor. Dumnezeul filozofilor. îngrijorat de neM credinţa pe care o vede-n jur. De obicei. ens necessarium. Balaurul acesta e chiar împăratul Tată. ca atare. Pas de mai spune că nu poţi trece de la esenţă la existenţă decît abuziv. într-adevăr: Nu! Dumnezeu nu se vădeşte firesc în sufletele oamenilor! Ceea ce e vădit sînt temeiurile cu ajutorul cărora omul urcă disperat spre el. dar nu poate impune. dar ea ruinează şi puterea de probare a argumentului.j mat al tatălui. Toate căile arătate îşi trag temeiul de convingere într-un acelaşi chip. Prima etapă a drumului care duce la Dumnezeu. care este dincolo de orice faptă şi care-1 împinge pe om spre bunul suprem ar fi deci încă o dovadă vie a faptului că e Dumnezeu.Şi dacă poate. feciorul de-mpărat care pleacă-n j lume. dacă este.. Toate trag existenţa de fapt a lui Dumnezeu din firea. Sfîntul Ioan Damaschinul o mărturiseşte făţiş. ideea unei atare fiinţe. Dacă deci Socrate stă jos. Nici această dovadă nu mulţumeşte pe Toma. care taie calea oricărei încercări de a străbate mai ] departe. 9 10 Dacă Dumnezeu e „calea. Mai e şi alt fel de a pretinde că Dumnezeu e scris în unire omului. Dumnezeu există.

şi dacă n-ar fi un prim motor care să mişte pe cel de al doilea şi aşa mai departe — totul ar sta în nemişcare. ar trebui ca lucrul care se mişcă singur să fie în acelaşi timp — şi sub acelaşi raport — şi actualizat (pentru a fi motor. care e tot în stare de fapt. pînă la un prim motor. Pînă unde ? Regres în infinit nu poate fi. Cum mişcarea e deci actualizarea unui lucru posibil. adaptate naturii intelectului uman: probele aposteriori! 14 Gîndul care încearcă să ajungă la Dumnezeu pornind de la lucrurile simţite de-a dreptul poate urma. şi aşa mai departe. putem dovedi existenţa. porneşte — pe urmele lui Aristotel — de la constatarea faptului mişcării. Pentru Toma din Aquino argumentul nu e concludent. începe prin a o presupune. ca şi pentru Aristotel. n-ar mai fi un prim motor. spre a conchide la existenţa unui primum movens . spre a dovedi existenţa lui Dumnezeu. el trebuie să fie mişcat de-un altul.! fiindcă esenţa ideii de Dumnezeu nu ne e dată. se dezvăluie posibilitatea unei alte categorii de dovezi. în acest caz. Un lucru nu poate fi însă simultan în acelaşi fel şi sub acelaşi raport şi în stare de fapt şi posibilitate. concrete. care cauzează faptul de a fi al fiinţelor sensibile. dar cu condiţia de a \ pleca de la sensibil. Obiectul raţiunii este să abstragă felul de a fi. aceea din Summa Teologică. de ce nu se mişcă nimic prin sine. tot ce mişcă e mişcat de altceva. pentru că cunoaşterea omenească porneşte de la materie. pentru Toma. Să vedem de ce nu pare concludent tomistilor. Asta e starea cunoştinţei omeneşti. Nu avem deci o cunoaştere nemijlocită şi înnăscuta a existenţei lui Dumnezeu. Din experienţă ştim că lucrurile mişcă. pentru credincioşii augustinieni. la rîndul lui. înţelegem astfel de ce. trecerea de la ce poate fi (de la potentă) la ceea ce este în fapt (la act). şi dezbrăcat de toate dovezile ajutătoare care-1 însoţesc în Summa contra Gentiles. pentru că. Răspunsul e relativ simplu şi ţine de felul în care Toma din Aquino concepe cunoaşterea omenească. urcînd pe cîrjele raţiunii spre Dumnezeu. Mintea omului nu intuieşte direct esenţa existentului. cauză mişcătoare) şi în posibilitate (pentru a fi mişcat). b) de ce nu ne putem urca la nesfîrşit. cum din critica neizbîndei acestor încercări de dovadă apriori. Iată. adică nu poate fi trecut de la starea de posibilitate la starea de fapt decît de un alt lucru. 1) Cea dintîi cale.• cotim înnăscută o idee cu care ne-am obişnuit. după Toma din Aquino. 15 A doua etapă a cunoaşterii lui Dumnezeu în filozofia Tomei din Aquino stă în ridicarea treptată de Ia lucrurile create la cel care le-a creat. nu de la esenţa divină. printr-o vedenie intuitivă care anulează diferentele creatului. mijlocind pe unele printr-altele. pentru ca argumentul să convingă: a) de ce tot ce se mişcă e mişcat. acest drum e următorul. adică. Deci. cugetînd de la efecte la cauzele lor. De ce nu se poate mişca nimic prin sine ? Să adîncim. ci trebuie să presupunem neapărat un primum movens. Iluzia se naşte din faptul că obişnuinţa ne îndeamnă să so. dată în cauză. ci cunoaşterea raţională a unei fiinţe corporale dotate cu sensibilitate. Redus la forma lui cea mai simplă. adică mişcat el însuşi. Două lucruri sînt de dovedit aici. Si de ce nu ne e dată ? Nu ne e dată. înseamnă aceasta că existenţa lui Dumnezeu e de nedovedit ? Şi că trebuie să rămînem pradă agnosticismului ? Nu. Iar dacă ceea ce mişcă trebuie să fie în fapt. la rîndul lui (omne movens movetur). Ci mintea omenească urcă greu din concluzie în concluzie şi leagă adevărurile între ele. pe care nu-1 mai mişcă nimeni. Fiinţa pe care o cunosc este fiinţa sensibilă care poate fi simţită. care e mişcat.Argumentul. Tot ce mişcă e mişcat de un altul. şi aşa mai departe. Fără a destăinui esenţa divinităţii. care nu e cunoaşterea intuitivă a unui spirit pur. din mobil în mobil. una din următoarele cinci căi. şi cea mai însemnată pentru el. Dar un lucru nu poate fi negat. ci numai — cum am spus — a principiilor cu ajutorul cărora ne urcăm la el în cîrje. dar. nu ] vede — ca intelectul îngeresc — consecinţa. 196 197 . un asemenea argument părea concludent. Mişcarea e.

Există deci o cauză primă. de frumos sau de cald. după Aristotel. însă care pot şi să nu fie. Există în lume lucruri mai mult sau mai puţin bune. este reflecţia asupra cauzei eficiente a lucrurilor. Lucrurile din lume se nasc şi pier. 2) A doua cale pe care ne putem ridica spre Dumnezeu. frumoase. în Summa contra Gentiles. porneşte de la contemplarea lucrurilor contingente. Deci fiecare fiinţă îşi are cauza în afară de sine. ceea 16 Vine deci todeauna o vreme în care acestea nu mai sînt. Sînt deci lucruri care pot ] fi. sau din altă fiinţă. b) şi că gradele de adevăr corespund gradelor de fiinţare. Există deci un grad suprem de adevăr. simplicitatea. pentru aceleaşi motive. 17 > T » Y ' ce este absurd. Dar — cum am văzut că nu ne putem urca la nesfîrşit în şirul fiinţelor care-si datoresc necesitatea altor fiinţe —. Fiecare lucru existent atîrnînd de cel care-1 cauzează. Dacă privim lucrurile care sînt. în acest caz. Este acel ens se necessarius . Căci din ea va deduce toate atributele prin care se caracterizează pentru mintea omenească firea divinităţii: unitatea. iar gradul suprem al unui anumit gen e cauza a tot ce aparţine lucrului din însuşirea genului respec199 198 . există şi prim motor. fiecare are o pricină care îl scoate din neant. De vreme ce însă lucrurile sînt. mai multul sau mai puţinul ce se spune despre fiecare lucru nu se spune decît prin compararea gradului de perfecţiune respectivă realizat în lucru. adevărate. trebuie să admitem existenta unei fiinţe necesare. Pentru că. pornind de la lucrurile create. pentru toate perfecţiunile asemănătoare ale fiinţei. e înrudită de aproape cu cea dintîi. de drept. de nobil. si conchide la existenta fiinţei supreme. însă noi vedem că lucrurile sînt.) Dar. întinzîndu-se la întreaga ierarhie a valorilor de existenţă. drepte sau. în care regăsim pe Dumnezeu. veşnicia şi aseitatea (fiinţarea de sine stătătoare). reprodusă aidoma în amîndouă Summele. Aceasta-şi poate trage necesitatea din sine. ci există o fiinţă necesară.Pentru ca mişcarea să poată exista. Insă. calde. (Şi. Argumentarea. spre a conchide la existenţa unei cauze prime. Dar nici acum nu putem regresa la infinit.j uză. această cale se lărgeşte. şi aşa mai departe. o fiinţă care şi-ar fi sieşi cauză eficientă ar trebui să-şi fie anterioară sieşi. spre a conchide la existenţa fiinţei necesare. pornind: a) de la constatarea că există grade de adevăr. Nici o fiinţă nu-si este însă causa sui . cu ceea ce e această perfecţiune în gradul ei suprem. dacă ] n-ar fi o cauză primă. 4) A patra cale a cunoaşterii lui Dumnezeu porneşte de la contemplarea gradelor de perfecţiune a fiinţelor concrete. dar de care să atîrne necesitatea celorlalte fiinţe. în chip necesar. la fel. care constituie fiinţa supremă. înseamnă că nu sînt toate contingente. în fapt. dacă în veşnicie nu s-ar împlini putinţa lor de a nu fi. de bine. Dar dacă toate lucrurile ar fi contingente. dezvoltată numai în Summa teologica. nici astăzi nu ar fi nimic. în altă fiin-1 ţă. la care ne ridicăm din înţelegerea mişcării. din cauză în ca. ele n-ar fi contingente. Cauza fiind. ar fi fost desigur o vreme în care n-ar fi existat nimic. are o mare însemnătate în filozofia Tomei din Aquino. anterioară efectului. în Summa teologică. nobile. 3) A treia cale. gradul suprem de adevăr e şi gradul sjuprem de fiinţă. Şi cum. n-ar fi nici o cauză secundă şi dacă n-ar fi o asemenea cauză. Toma reia argumentul aristotelic care. conchide la existenţa fiinţei supreme. care îl face să fie. a plinătajrii lor. din aproape în aproape. mai mari sau mai mici.. fiindcă nimic nu poate fi fără intervenţia altei fiinţe. care să nu-si datorească necesitatea decît sieşi. Lucrurile acestea contingente (care pot şi să nu fie) nu sînt \ însă veşnice. cum mişcarea există. trebuie să admitem existenta unui prim motor. Ideea aceasta a motorului nemişcat.. nemişcat de nimeni: Dumnezeu. adică asupra pricinei care face ca lucrurile să fie. nici unul din lucrurile pe care le vedem existînd n-ar putea fi. c) precum şi de la constatarea că măsura gradului de adevăr realizat în fiece lucru particular se judecă în raport cu adevărul absolut şi suveran.

al doilea. care le cuprind în parte. care sînt în toate lucrurile. al treilea. pentru că argumentarea care conchide de la considerarea gradelor de adevăr la existenţa supremă nu face j decît să reia argumentele apriorice augustiniene şi anselmiene. şi ele platonice. observă. > Ce ne-ar opri atunci să luăm ca punct de plecare al raţionamentului însuşiri ale fiinţei realizate în grade deosebite de perfecţie. pe care intelectul omenesc le desface.j gument tomist ? Nu. dacă nu există o fiinţă care le stăpîneşte şi care subordonează pe fiecare unui scop determinat. 5) A cincea şi ultima cale porneşte de la constatarea rinduielii lucrurilor şi conchide la existenţa unei inteligenţe unduitoare a lor. Rădăcina istorică platonizantă şi înfăţişarea platonizantă a 1 mersului gîndirii tomiste pe acest drum nu sînt de tăgăduit. Trebuie deci să existe o inteligenţă providenţială care să domnească în lume. pentru că. cauza sau necesitatea ? Se poate deci spune că toate căile tomiste sînt. Ce vină făcea Toma dhtologismului augustinian ? Că conchide la existenţa fiinţei divine. al patrulea. E valabilă aceasta obiecţie în cazul celui de al patrulea ar. a cincea. de la rînduială la ordonator.j vărului cerut ne scapă. fiecare. pornind de la con. dacă exemplarele divine ale binelui. si atunci con. tot aşa cum s-au luat mişcarea. adică pornind.tiv. ci şi formează primul obiect al inteligentei noastre. care arată că nu sînt decît o diversificare a unei aceleiaşi mişcări a spiritului. nisiper similitudine primae veritas"™ şi lumea în care se realizează: univers ierarhizat după gradele de existenţă şi perfecţiile închise în esenţa lucrurilor. ci poi*neste tot de la considerarea însuşirii fiinţelor concrete. sau Toma a luat ideea de maxi-1 me ens şi de maxime veritas în sens relativ. 1. de la mişcare la primul motor. pornind de la constatarea unui fapt.1 cluzia e defectuoasă. nu uneori şi din întîmplare. cu drept cuvînt. Poziţia nu are nici un viciu logic — adaugă Gilson —. Constituie însă ele o cădere a tomismului sub învinuirea on. că învinuirea nu e justă. frumosului sau ade. şi acesta e Dumnezeu.1 templarea esenţei ei. de la efect la cauza primă. Cele cinci căi spre Dumnezeu ale Tomei din Aquino au însemnate caractere comune. bunătăţii şi perfecţiunilor de tot soiul. în lume. constatăm însă că lucruri cu firi deosebite se-mbină într-o aceeaşi rînduială. Lucrurile potrivnice şi deosebite prin firea lor nu se pot împăca într-o aceeaşi rînduială. Căci el nu începe prin a contempla firea divinităţii. la plinătatea fiinţei supreme. todeauna. spre a ajunge la existenţa unuia din felurile de a fi ale divinităţii: primul. deosebindu-se prin aceasta de dovezile augustiniene şi an*selmiene. de la existenţa contingenţă la fiinţa necesară. care deduc pe Dumnezeu din ideea de adevăr sau din ideea fiinţei supreme. 201 200 . aceasta de a patra cale stîrneşte oarecare controverse. Deşi deosebite. şi atunci concluzia trasă îh favoarea unei fiinţe absolut supreme este un paralogism. de la perfecţiunile anticipate ale fiinţei concrete. Dacă interpretarea primelor trei căi nu suscită dificultăţi lăuntrice. Aci se dezvăluie mişcarea esenţială a căilor tomiste către Dumnezeu: „Nihilest cognoscibile. ci de la! ideile corespunzătoare. sau de cele mai multe ori. ci mereu şi-n chip regulat. care a aprofundat lucrurile. Ce sînt însă aceste fiinţe ? Un amestec de forme inteligibile cu materia sensibila. Toate au o bază empirică.j tologismului pe care-1 reproşa augustinienilor ce foloseau argumente similare ? Gilson. De la ce porneşte raţionamentul ? Nu de la ideea pură de adevăr. prin abstracţie^ din lucrurile sensibile. într-un fel. de la constatarea altui fapt. participările lor finite nu numai că nu 18 scapă minţii omeneşti. trebuie să existe ceva care să fie cauza fiinţei. de bine sau frumos. sau Toma a luat ideile acestea în sens absolut. Căci — zic comentatorii —. ceea ce e o petiţio de principii .

Care sînt. instituie totuşi un asediu în regulă al esenţei lui Dumnezeu . a-1 situa într-o clasă de lucruri Ş la fel cu el. cum fiinţa lui este neadăugată şi nealterabilă. Linia înaintată. de data asta spre centrul poziţiei. Deci. care-1 caracterizează înăuntrul genului şi-1 deosebesc de lucrurile asemănătoare. Poziţia dobîndită se cere însă consolidată. această comparaţie — grosolană. atunci. goală de conţinut ? Ne-am înşela dacă am crede că toate aceste cuceriri negative sînt împuţinări ale fiinţei dumnezeieşti. e todeauna în act. mintea omenească. 22 23 24 202 203 . El este cel care este ! Şi. Ea este cauza sui. Căile de străpungere le cunoaştem: cea dintîi este calea mişcării.I mei din Aquino stă în determinarea atributelor lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu e unul şi neamestecat. şi dacă e simplu. Uneltele de atac sînt. lipsite de orice suport. 3. Dumnezeu e fără-nceput şi fără sfîrşit. ea nu poate izvorî decît din ea însăşi. fazele succesive ale acestui asediu ? Ce poate cuceri mintea omului din liniile de apărare ale Cetăţii lui Dumnezeu ? 20 21 Fie-mi îngăduit. conchizînd de la aces. nu e în el nimic străin de el însuşi. de fapta lui. nu putem oare spune măcar ceea ce nu este ? în loc să plecăm de la o esenţă necunoscută şi să-i adăugăm determinări pozitive. el nu e amestecat.j te fapte la cauza lor. Comparaţia nu e chiar absurdă. principalele unelte de asediu. şi. puterea inteligen. în el nu e nici o posibilitate pasivă. nedeterminată. care se confundă cu o existenţă inextranzitivă. Deci.j de. Cu ajutorul ei cucereşte Toma cea dintîi linie de apărare a Dumnezeirii.) ţei de a surprinde în lucrurile concrete esenţele participate. însă e imperfect. | Intr-un cuvînt. nu ne-am putea 1 apropia de Dumnezeu prin determinări negative. dacă ne amintim de metoda „localizării misterului" de care vorbea cîndva Jacques Revier. aceea a cauzalităţii eficiente şi a contingenţei. Ce putem şti despre Dumnezeu. în acelaşi timp. Ea ] depăşeşte într-atît orice altă fiinţă. dar neexplicate deplin decît prin cauze prime. rînduitej în ordinea perfecţiunii fiinţelor subzistente prin cauze secun. a zeului necunoscut al apostolului Pavel. în felul acesta. Determinările negative string obiectul ca şi cele pozitive şi-I deosebesc de ceea ce nu este el. Toate aplică principiul cauzalităţii. 2) apoi. ce este. după Toma. adică veşnic. Spărtura produsă în linia întîi a apărării tainelor Dumnezeieşti este exploatată de Toma la aripă pe a doua şi a treia cale de pătrundere. dincolo de Timp. firea lui nu se poate deosebi.. Dacă nu putem spune ce este. Existenţa aceasta a lui Dumnezeu. Depăşirea liniei timpului atrage căderea consecutivă a altor puncte de sprijin. în afară de faptul că este ? j Putem noi cunoaşte ce este ? Putem noi şti ceva despre fi-1 rea lui ? în primul rîrid. în acest scop. Toate presupun o rinduială ierarhică de cauze. El nu poate să nu fie. j subzistînd curate în exemplarele inteligenţei divine şi menţi-1 nînd deosebirea clară dintre Creator si creatură. a-i cunoaşte genul. e unic. ca la făpturi. a spune că ştiu ce este un lucru ? j A şti ce este un lucru înseamnă. a-i cunoaşte însuşirile proprii. ce înseamnă. după însuşirile comune. Această cale ne e închisă pentru cunoaşterea Dumnezeirii. Felul lui de a fi este faptul lui de a fi. folosind. şi dacă e simplu şi unic.. el nu e materie. fără a putea pătrunde vreodată. o pură abstracţie. aci. ' pentru că firea lui Dumnezeu nu face parte din nici un gen. ideea de cauză sui şi ideea de ens necessarium. două lucruri : 1) întîi. dacă ea nu e un gen care să îngăduie definirea divinităţii ? Ce rămîne dintr-o astfel de cunoaştere ? Nu e ea o simplă schemă. dar expresivă — a asaltului Tomei împotriva liniei „Marelui Anonim" . de camuflaj a timpului.2.. pe această cale. Dacă nu e material şi nici posibilitate nedeterminată. A treia etapă a cunoaşterii lui Dumnezeu în filozofia To. Dacă Dumnezeu e veşnic. încît nu poate sta alături şi forma o clasă de fiinţe cu nici o alta. legate de ea. el e simplu. împotriva liniei existenţei. în raport cu esenţa lucrurilor cunoscute ? E acest fel de a proceda un mod de cunoaştere ? Da. Fiind nemişcat. tancul întregii operaţiuni tomiste este motorul imobil. a cunoaşte per esentiam înseamnă a defini. în această epocă de linii Maginot .

necunoscute în ele însele. pozitivă. mai există şi o a doua cale. firească. Multiplicitatea conţinuturilor referite nu compromite unitatea şi simplicitatea dumnezeiască. desigur. toată realitatea lui de foc se vădeşte dinco. Dar te poţi referi la ea. ale divinităţii. perfecţia. se referă la o bunătate şi o perfecţie nemărginită de dincolo. arată însă. criptice. Urmele sînt irevelante. Un Efialtes al Duhului care să arate căile de întoarcere a Termopilelor văzduhului. Analogia joacă acest rol. o asemănare cu cele din Dincolo. care lasă urme în lucrurile fireşti. mărginite şi imperfecte. în aceeaşi clipă în care ostaşii minţii au creat o poziţie asupra lui Dumnezeu. la valorile etern subzistente în înţelepciunea divină. 26 21 205 . pe care le rostim cu înţeles despre lucrurile de aici ? Lămurirea acestei putinţe ne-o dă încercarea Tomei din ] Aquino de a statornici sensul analog al existenţei— una din ar- ticulaţiile de căpetenie ale sistemului tomist. exhaustivă. goleşte ideea de conţinut existent.1 păşiri succesive. Ele nu permit conchiderea univocă de la creator la creatură. Ele sînt amprentele digitale lăsate de Creator pe făptură. 25 Dacă Dumnezeu nu poate fi definit şi dacă determinările ne. inteligenţa nemăsurată. pe care pictorul 1-a închipuit urcînd spre I soare pe-o scară atîrnată-n vînt ? Nu. Un atac întemeiat pe o complicitate a inteligenţei divine. O metodă de transcenderé pornind de la lucrurile de aci. „per specula et enigmatae" \ dar sînt urme care — la nivelul cunoaşterii omeneşti — se pot totuşi descifra. să-i atribuim însuşiri. Ceea ce dobîndeşti. El nu mai e un atac mecanic. Alături de această cale a determinărilor negative. Orice determinare împrumutată lumii de aci este irevelantăpentru esenţa dumnezeirii. frumuseţea. în natura lor.\ lo de poziţia cucerită. viaţa. Să nu fie această cale firească a mintii decît o iluzie ?. în fond. de a pune mintea pe cale. adevărul. spre ] deosebire de cele ce se petrec în lumea trupurilor. Intre ceea ce spuneam despre lucrurile de aci şi ceea ce spuneam despre Dumnezeu nu există comună măsură. de la creator la creatură. în tabăra atacatorului. pe câîea argumentului care porneşte de la valorile participante. tăria. în lucrurile de aci. Metoda de asalt a Tomei e o metodă de înaintare prin d e . cum sînt bunătatea. voinţa. ascunse. cunoaşterea de sine şi cunoaşterea făpturii într-un chip deosebit de felul nostru de a cunoaşte toate efectele firii preexistente în inteligenţa divină şi cunoaşterea lor fiind cauză lucrătoare a acestora. aci fiecare punct cucerit deschide o nouă perspectivă îmbogăţitoare a fiinţei. adică. Orice afirmaţie cuprin204 de-n ea un sens privativ. ci sînt referite la însuşiri asemănătoare. la fel cu alergarea ogarului după un iepure fictiv? Sau ca portretul Iui Leon Paul Fargue. Aceea a cunoaşterii după asemănare . nu pot conchide la fel pentru firea lor de dincolo. Nici o afirmaţie omeneasca nu se aplică defel lui Dumnezeu şi lucrurilor din natură. cu ajutorul lor. de aci. Atacul tomist se desfăşoară. Nu poţi trece. ci-i vădesc numai transcendenţa absolută faţă de oricare făptură. de adevărat pe care le atribuim lucrurilor create nu-şi au izvorul în creaţie. aci. fără a blestema. de frumos. Orice propoziţie relativă la creatură îşi pierde sensul aplicată la Dumnezeu. Toma ajunge să refere esenţei dumnezeieşti bunătatea nemărginită a binelui suprem. Nedumerirea de după victorie şi presimţirea îngrijorătoare a \ prăpastiilor care se deschid necontenit în calea unei încercări ] de cuprindere din care Celălalt se derobează. nici echivoc. şi ridicarea la sens. Ea nu destăinuieşte esenţa celor de Dincolo. pentru că ele nu sînt atribuite ca însuşiri lui Dumnezeu. Calea aceasta presupune un complice în cetate. unde cunoaşterea e istovitoare. dar vădesc că făptura are un creator. însuşirile de bun. Din faptul că bunătatea şi frumuseţea sînt deosebite aci. sau un atac eficient.Asediul de care vorbim este un asediu în Duh şi ştim că. Pe această cale. nici univoc. e sentimentul pe care trebuie să-1 fi încercat Napoleon după bătălia de Ia trecerea Moscovei.| gative nu-1 mărginesc în chip real. Ci un atac cu predare dinăuntru. . Bunătatea. e un atac insidios. pe calea a patra a depăşiirii. ca şi cum putem şti pozitiv j despre el ? Şi cum putem.

care compromite deosebirea creatorului de creatură şi înţelesul temei întrupării. de la ideea de lucru existent constituie nu o îmbogăţire. fără de asemănare. Căci. printr-un spor al nefiinţei. de Bonaventura. de Alexandru din Hales. creator şi creatură. Tot ce mintea noastră concepe despre Dumnezeu e. O lume ierarhică de esenţe există şi pentru Toma din Aquino. adică. este menită să articuleze această imposibilitate de a cuprinde. ideea echivocităţii relaţiilor dintre creator şi creatură şi permit gîndului urcarea directă revelantă. Lucrurile apar condiţionate prin esenţa divinităţii. înrudită necesar cu faptul creaţiei. ci o sărăcire a fiinţei prin căderea ei în materie. acolo unde e locul lui. care ameninţă să le compromită taina. dar între creatură si divinitate e o deosebire de esenţă. deficient şi de aceea firea lui scapă cuprinderii minţii noastre. de la creatură. Toată învăţătura Tomei despre caracterul univoc şi analogic al ideii de existenţă. adică — ceea ce nu se poate — un fel de acoladă care priveşte sub acelaşi raport lucrurile de aci cu cele de dincolo. este pentru că aceştia nu situează suficient de clar platonismul. ameninţînd astfel confuz înţelegerea creştină a lumii cu o înţelegere panteistă. lumea creată va tinde spre o inconsistenţă funciară. aceeaşi cu aceea a lui Dionisie Areopagitul: cea mai înaltă cunoaştere pe care o putem dobîhdi îh viaţa aceasta cu privire la firea dumnezeiască este certitudinea că Dumnezeu e mai presus de tot ce gîhdim despre el . înţelegerea faptului esenţial al creştinismului: în29 206 I truparea. în loc de a fi un fapt de Har. Procesiunea Feţelor Dumnezeieşti apare ca un arhetip al Creaţiei înseşi. o unire suprafirească a divinului cu umanul în Hristos. aşa cum fusese înţeles de Anselm. In timp ce la Platon trecerea de la Dumnezeu la lume se făcea continuu şi procesiv. Concluzia Tomei din Aquino e. Toate nu sînt decît mărturii ale transcendenţei absolute a esenţei divinităţii faţă de făptură. Toată această argumentare poartă. în chip necesar. tinde să devie un fel de categorie necesară a universului. în lumea înţelepciunii divine. la Platon. De aceea. nu împotriva fericitului Augustin. 28 înţelesul ce se dă cunoaşterii atributive a esenţei lui Dumnezeu se leagă. transcendente. sub un acelaşi concept. care ar fi oarecum obligată prin firea ei să le creeze. există discontinuitate ontologică între regiunile fiinţei. ci împotriva platonismului. aci. Mintea noastră nu poate fi socotită că ştie ce e un lucru decît cînd îl poate defini. îngerii. o manifestare a dragostei lui Dumnezeu. făcînd din această înţelepciune un fel de arhetip firesc al lucrurilor de aci. în timp ce. desi nu se vădesc decît unui ochi obisnuit cu rigorile gîndului. măcar ca ispită. pînă la pura nonexistenţă a materiei\ la Toma din Aquino — ca şi la Aristotel —. deci. latent sub această interpretare. deci. adică. care. Fiecare fiinţă e o alcătuire de formă şi materie proprie. de îndată ce ontologismul a introdus. la Toma din Aquino — ca şi la Aristotel —. ci împotriva celor care fac platonism la nivelul inteligenţei umane. în une207 . adică. înapoi spre creator. dar întruparea. Urmările acestui lucru în înţelegerea filozofică a faptului creştin sînt nebănuite. în fond. cu înţelesul pe care l-am dat dovezilor despre existenţa lui. atunci cînd îşi înfăţişează complet adecvat ceea ce este. înţelegem acum de ce Toma critică ontologismul augustinian. Şi ierarhia fiinţelor nu o dă numai amestecul de materie şi forme. în nefiinţă. în filozofiile creştine întemeiate pe platonism. o mărturisire eretică a unei întrupări graduale şi universale. O înţelegere organic deosebită a structurii existenţei. Astfel se compromite actul ireversibil al creaţiei. animalele şi lucrurile materiale. care legitimează ceea ce s-a văzut la unii origenişti. Şi nu poartă nici în mod absolut împotriva platonismului. precum şi înţelegerea Sfintei Treimi suferă devieri. în continuitate cu procesiunea restului lucrurilor. care nu este un gen în care să se subsumeze ansamblul lucrurilor. Astfel. ci ierarhia pluralistă a formelor substanţiale. care nu acordă spiritualitate pură decît lui Dumnezeu. trecerea spre act a purei posibilităţi constituie o sporire a fiinţei. trecerea de la posibilitate la act. să salveze transcendenţa absolută a Divinului şi să evite orice fel de compromisuri panteiste . a cărui întreagă măsură e în Dumnezeu. oamenii.Concluzia acestei căi directe o putem aduce acum la un loc cu celelalte.

divină şi umană. Dar pentru această vedere. de mqnofiziteism (de o fire) şi. Dar pentru că socotesc mai de folos sufletelor noastre să păstreze. ca prin oglindă. iar aceea va fi „faţă către fată" . nu se dezleagă înţelegerii fără har. legătura lui intimă cu Fiinţa în lucrarea mîntuirii. adică mărturisirea că Hristos e Fiul Dumnezeului celui viu. nu se face în înţelegere. caracterul negrăit. la lucrurile create. pe de o parte. acestor taine. după ce am fi trecut prin arşiţa minţii în preajma acestor meleaguri. Fireşte. Şi. toate însuşirile care înfăţişează lucrarea tainică a lui Dumnezeu în lume. cu cunoaşterea noastră firească de aci. Este pentru că semnificaţia esenţială a lucrării Dumnezeieşti mîntuitoare omul n-o are pe calea cunoaşterii fireşti. Pentru că drumurile cunoaşterii lui Dumnezeu sînt aci. de la-nceput. care-1 roagă să urmeze a le comenta textele: „Astfel de lucruri mi-au fost dezvăluite. pe cînd în realitate aceasta nu e. La întrebarea copilului de 5 ani. In ce mă priveşte însă. va merge pînă la instituirea lipsei în Dumnezeu.le rătăciri origeniste. de o parte. la care tot ne-am întoarce. cugetarea filozofului va proiecta şi asupra acestor probleme: 1) distincţia reală dintre existenţă şi esenţă. a sfinţilor. Taina Sfintei Treimi. iar nu vedenia faţă către faţă. Să aruncăm deci o privire încheietoare asupra celor spuse pînă aci. filozofia creştină. izvorul mîntuirii. derivată din împăcarea aristotelismului cu dogma. ci în Duhul. care singură ne fereşte. chiar în concepţia divinităţii. separaţia radicală a esenţei Creatorului de cea a creaturii şi unirea lor substanţială hipostatică în faptul dumnezeiesc al întrupării Domnului Hristos. 2) distincţia dintre act şi posibilitate. şi 3) caracterul analogic al cunoştinţei şi va obţine o lămurire lineară a tainelor celor mai adînci ale vieţii noastre creştineşti. 30 Nu numai pentru că ar fi obositoare. dimpotrivă. a două firi nedespărţite şi neamestecate. în ghicitură". în ghicitură". decît „cunoaştere din parte. taina uniunii hipostatice. de ditelevis (două voinţe). cea de har. va căuta să salveze. care singură ne scapă de triteism şi de modalism şi ne face să mărturisim un singur Dumnezeu în trei feţe de o fiinţă. nu răspunde filozoful Toma din Aquino. toate că| „prin oglindă. adică mărturisirea unirii în fiinţa unică a Domnului Hristos. nici o filozofie din lume nu te poate învrednici. de alta. Intuiţionismul filozofic confundă viziunea beatifică. Ci numai sfinţenia! Cînd am ajuns a lămuri măcar aceste lucruri şi a deosebi cărările imanente ale gîndului de depăşirea efectivă care nu se întîmplă niciodată de jos în sus. pe de o parte. fraţilor că toate acestea îmi par a nu fi decît paie şi vînt \" Din toate însuşirile arătate pînă acum. sîntem poate mai pregătiţi a înţelege cuvinte ca acelea pe care le rosteşte sfîntul Toma ucenicilor săi. iar în unele rătăciri postaugustiniene va merge pînă la răpirea oricărei semnificaţii aiucrării omeneşti spre mîntuire: Soli Dei blasia. 208 . după vorba sfîntului apostol Pavel. Pe cînd. izvorul creaţiei. simt că mă apropii de prăpăstii îh care mintea şovăie să urmărească discriminările subtile ale scolasticii tîrzii asupra deosebirii reale dintre existenţă şi esenţă. şi identificarea lor în Dumnezeu. aţi băgat de seamă că lipsesc. la fel.

posibilitatea de a-1 fabrica. Dimpotrivă. inteligenţa nu cuprinde esenţe. ca esenţa să fie indisolubil legata existenţei. de care se deosebeşte totuşi prin veleităţile sale. dar cum poate. dar aplică empiriei formele apriori ale inteligenţei. în ştiinţa exactă. ce nu sînt decît nişte copii palide ale lumii ideilor. desface din empirie anume calităţi empirice şi interpretează prin ele obiectele. abstracţia kantiană pleacă din empirie. conţinuturi ideale. şi 2) aceste idei nu sînt realizate independent de lucrurile trecătoare ale lumii simţurilor şi aparte ca la Platon. Poziţia ştiinţei exacte este o consecinţă a confuziei pe care a introdus-o Descartes între existenţa unui fenomen si mînuirea lui. ci izolează condiţii de mînuire. Succesul ştiinţei vine de aci. 211 210 . că ar avea rezultate realiste. Ceea ce cade în inteligenţa ştiinţifică nu este. dar aceste esenţe sînt ideale. ceea ce îl face să fie. dar nu rămîne în empirie. critic. imanent. la fel. singure lucrurile simţurilor sînt reale.I rilor. ci aceea la care poate ajunge inteligenţa prin neglijarea existenţei. abstracţia scolastică seamănă mai mult cu reducţia eidetică a fenomenologilor. nu de la obiecte. intuiţionist. Pentru Aristotel. un obiect logic. care să fundeze exis- tenta obiectului. iar esenţa este ceea ce este şi principiul existenţei lucrurilor sensibile. Argumentul ontologic nu este o dovadă.REALISM TOMIST ŞI IDEALISM FENOMENOLOGIC Pentru Platon. explicaţia carteziană constă în această desfacere şi reconstruire ideală a obiectelor. Abstracţia scolasticilor se deosebeşte mult de abstracţia stiintifică sau carteziană. Prinzînd o esenţă. Căci aceasta este cunoaşterea lui Descartes. ci atinge în empirie ideile care fundează această empirie. de asemeni. realismul integral e realizat în Dumnezeu. ceea ce cade în inteligenţă este tocmai ceea ce există. Ca ceea ce este un lucru să fie. Pentru fenomenologie. ca idei ale intelectului divin. fiinţă a cărei esenţă cuprinde existenţa. empiric. ceea ce cade imediat în inteligenţă. La Spinoza. > Cu următoarele deosebiri gnoseologice: 1) la esenţe se ajunge pe cale de abstracţie. Aceste esenţe se dobîndesc de intelectul agent prin abstracţie (scolastică). realism naiv. apoi. ci funcţionează ca principii organizatoare interne lucrurilor din această lume. Esenţa nu mai e. în acelaşi timp.j tul esenţe. ele există totuşi transcendent. şi esenţa este aceea ce face metafiziceşte posibilă existenta lucrurilor. prin care noi putem mînui obiectul. esenţa e ceea ce cade imediat în inteligenţă. iar metafizic. căreia inteligenţa îi dă o formă. La fel pentru tomişti. E esenţial socotit aci elementul pe baza căruia se poate reconstrui fără rest obiectul. Aceste idei nu există însă imanent realizate în lume alături de lucrurile sensibile. direct evidente. ideea | este aceea prin care există lucrurile trecătoare ale lumii simţu. atinge empiria e un mister ? Abstracţia carteziană desface obiectele în elemente simple. transcendental. E de esenţa oricărui realism. afirmaţia eristică a conştiinţei realiste. ci o felie ideală din existenţa aceasta. Aceasta ne dă cheia cîtorva legături posibile: realism inteligibil. La Hume. transcendent. Siguranţa cunoştinţelor vine de la inteligenţă. inteligenţa poate cuprinde de-a drep. ceea ce cunoaştem sînt numai obiceiuri subiective. atunci. inteligenţa poate ajunge la esenţe. ideea este în acelaşi timp esenţă a realităţii! şi esenţă a cunoaşterii. Abstracţia ştiinţifică pleacă din empirie. cu alte cuvinte. abstracţia scolastică pleacă din empirie. în ce raport sînt aceste esenţe cu realitatea empirică sau care e metafizica fenomenologiei. metafizic. nu ni se spune. deci. aceasta logic. ci materia lor. ci o „poziţie spirituală". ceea ce cade în inteligenţă nu e esenţa obiectelor. e de esenţa idealismului să deosebească între existenţă şi esenţă şi să afirme că existenţa uneia nu implică pe cealaltă. La Kant. inteligenţa cuprinde simultan rădăcina reală a unui lucru.

dimpotrivă. Toată lucrarea mîntuitoare e a lui şi omul e pasiv în această lucrare pe care o primeşte ca pe un dar. zice Luther.) Catolicismul crede şi el că omul e păcătos din fire. 213 ìì^Mni. ANTIINTELECTUALISMUL Credinţa nu e — pentru Luther — un soi de cunoaştere. dar crede în virtutea regeneratoare. Acesta e sensul esenţial al lucrării mîntuitoare la catolici şi se vede cît e de strîns legată de „împărtăşanie" şi de pregătirea pentru ea (vezi: Comorile lui Péguy). va adăuga mai tîrziu Calvin. Catolicismul crede. care nu mai e „comemorarea" sacrificiului lui Hristos. în braţele sau „în cîrca" — zice el — a lui Dumnezeu (Peccafortiter crede fidius). Iar această dragoste se naşte în noi prin lucrarea harului Dumnezeiesc şi prin aceea că luăm parte la jertfa lui Hristos în viaţa tainică a Bisericii. ca la luterani. născînd astfel omul nou. ci necontenita lui „resăvîrşire" sacerdotală). Crezînd în îndurarea lui Dumnezeu peste toate păcatele (Sola fide). dobîndit prin Biserică. de credinţă. printr-un elan interior. Ele sînt rodul dragostei Dumnezeieşti în noi. plătind pentru păcatele noastre. ci un act arbitrar de voinţă. rugîndu-se la Biserică şi silindu-se să facă binele cu ajutorul Iui Dumnezeu. Faptele bune sînt rodul credinţei. e congenitală firii omului şi nu poate fi dezrădăcinată din sufletul lui. Hristos mîntuie pe om. jertfindu-se în locul lui. cu păcate cu tot. a tomismului aristotelic. o dăruire de sine care se opune raţiunii. la Kierkegaard şi la Klages. duhovnicesc. Omul e deci asociat. a Sfîntului Duh. Pentru el. prin pocăinţă şi prin celelalte taine ale Bisericii. ci o întregeşte acolo unde nu mai poate răzbi prin puterile ei proprii. prin botez. prin meritele lui şi acoperindu-i păcatele cu pulpana hainei lui. după Augustin. RĂUL RADICAL AL FIRII OMENEŞTI Pofta. ci crezînd. După învăţătura oficială a catolicismului. El trebuie să se învrednicească de ea. care continuă această jertfă în Sfînta Euharistie. după sfîntul Pavel. deci. şi prin fapte.) Catolicismul crede şi el că Hristos săvîrseste lucrarea mîntuirii. 1. născută în sufletul omului din lucrarea mîntuitoare a Harului Dumnezeiesc. (în alte forme. MÎNTUIREA PRIN CREDINŢĂ. nicidecum principiul ei. 212 . Ne mîntuim deci şi prin credinţă. acest pesimism antropologic merge pînă Ia Kant şi peste el. părtaş la lucrarea lui Dumnezeu de mîntuire. credinţa nu se opune cunoaşterii. 2. Biserica administrează pe pămînt lucrarea sfintitoare a Duhului Sfînt în sînul comunităţii credincioşilor. ÎNDREPTĂŢIREA PĂCĂTOSULUI PRIN JERTFA LUI HRISTOS Păcătosul nu se mîntuie — după Luther—ferindu-se de păcate. (Soli Dei gloria.DEOSEBIRILE DINTRE LUTHER ŞI CATOLICI Din perspectiva unui ortodox 3. NU PRIN FAPTE ^ Nu te mîntuieşti făcînd fapte bune — zice Luther -—. 4. care alungă păcatul din această vatră. în el. vatră a păcatului (fama peccati). dimpotrivă. că credinţa fără faptă e moartă şi că omul va fi judecat după fapte (paharul cu apă dat săracului). dar omul ia parte. nici păcătoşenia. care se prelungeşte în viaţa tainică a bisericii (acesta fiind sensul sacramental al liturghiei la catolici. la jertfa lui Hristos. ci aruncîndu-se ca un pierdut.

cu care fusese înfrăţit în comunitatea originară de iubire. supusă autorităţii pur spirituale a obştei conduse de bătrîni păstori de suflete. de protest. pe care a instaurat-o cu sabia în sînul societăţii politice a vremii. preoţie. o exagerare să se spună. măcar din pricina păcatului (rationepeccati). spovedanie. unic. OPUSĂ FORMALISMULUI SACRAMENTAL Religiozitatea adevărată. ale unui creştinism originar. care au scandalizat pe Luther). cununie. ceea ce ar fi. desigur. Tainele Bisericii nu lucrează asupra omului din afară. ci îi prefac sufletul pe dinăuntru. Nietzscheanismul şi chiar Germania de azi sînt. urmaşul lui Petre. pentru Luther. săvîrsind aceeaşi jertfă şi ascultînd de aceeaşi autoritate. RELIGIOZITATEA INTERIOARĂ. după Luther. ca şi cel căruia îi ţine locul. cu puteri sfinţitoare deosebite. la fel rugători. Catolicismul crede că papa. ca spirit de liberare. deşi nu complet secate de orice conţinut. pe temeiul tradiţiei apostolice necurmate. fizic. ci nu în evlavia exterioară rituală (al cărui prototip e morişca de rugăciuni a anumitor secte tibetane). încercînd să substituie unităţii nevăzute a inimilor unitatea văzută a credinţei » » instituţionalizate. adică. umilinţă şi fapte bune). ca atare. stă în căutarea lui Dumnezeu cu inima. delegate ei anume de Hristos. începutul Reformei: cearta pe indulgenţele vîhdute de papă pe bani. ungere cu sfîntul mir.5. cu puterea lui proprie (ex opere operarum). dar fără altă vocaţie specială. desigur. direct la Dumnezeu. Văzute de la noi. săvîrşite în Biserică. psihologiceşte (de aci. Biserica lui este „presbiteriană". maslu) la viaţa tainică a Bisericii. Lutheranismul nu e decît precipitatul ultim. post. acest principiu s-a constituit antagonist. ANTICLERICAL ŞI ANTIPAPISTAŞ Papa şi rînduiala apostolică a Bisericii sînt — după Luther — uzurpări şi deformări ale duhului creştinesc originar. în care Dumnezeu lucrează sacramental. fără alţi mijlocitori (cler sau Biserică). încercaţi în credinţă. poate că sînt două feţe sparte în Apus. Şi tot de atunci. SPIRITUALISMUL APOLITIC. prin convertirea inimii. Catolicismul crede că evlavia adevărata e aceea care se manifestă supusă. Catolicismul crede. Iar preoţia e rînduită de Hristos ca o taină şi o legătură deosebită. a opus autoritatea văzută libertăţii duhovniceşti. e „Domnul Domnilor" şi „împăratul împăraţilor". proiecţiile — pe alt plan — ale aceleiaşi tulburări adînci spirituale a Apusului! 214 215 . delegată urmaşilor regulaţi ai lui Petru şi ai celorlalţi apostoli. direct. EVANGHELISMUL ANTITRADIŢIONAL Omul poate ajunge. vrăjitoreşte. întîiul dintre apostoli. între faţa lăuntrică şi cea din afară. de elan interior. Ele confundă rînduiala sufletească interioară a împărăţiei lui Dumnezeu cu rînduiala pămîntească a împărăţiei Mamonei. care paşte pe cei ce folosesc puterea pământească. De atunci. e vicarul lui Hristos pe pămînt şi capul văzut al bisericii acestuia. spărgînd comunitatea de iubire a bisericii lui Hristos. în comunitatea viilor si morţilor mărturisitori ai aceleiaşi credinţe. Lui i s-au dat cheile „împărăţiei Cerurilor" şi toata puterea în cer şi „pe pămînt" şi. care a dat şi Scripturile şi care le garantează şi unitatea de înţeles. închegarea lui doctrinară pe tărîmul religios la sfîrşitul Evului Mediu. 7. universale şi neschimbate. umplînd cu răbufnirile lor tot Evul Mediu german. cînd. dimpotrivă. în comunitatea credincioşilor care iau parte prin împărtăşanie şi prin celelalte Taine (botez. au expulzat din sînul catolicismului celălalt principiu de libertate. dacă nucu puterea directă. au lăsat pe dinafară. Lutheranismul n-ar fi astfel decît preţul spiritual al păcatului pe care 1-a săvîrşit catolicismul. tendinţele autoritariste ale credinţei exterioare. în afară de orice interpretare tradiţională. în autoritatea liber consimţită. 6. călăuzit fiind numai de Duhul Sfînt. că singurele căi sigure ale Duhului Sfîht sînt ale Bisericii şi că la Dumnezeu se ajunge prin evlavie şi cucernicie (rugăciune. El e fără greş în credinţa rostită ex catbedra. Acestea sînt deosebirile principale asupra cărora m-ai întrebat. care au dobîndit putere „să lege" şi „să dezlege" păcatele în numele lui. sub înrîurirea meditaţiei directe a Sfintei Scripturi. adică. rămas nedespicat în Răsărit.

ci în tendinţele lui adînci. sau studiile din «Chroniques" : Grandeur et mysère de la métaphysique.în Buch der Tröstung. Ich will den wahren Weg zum lieben Gott allein .Z. Thomas d'Acquin . Garrigou-Lagrange. profesor Ia Sorbona. filozof strălucit. sau profesorii Peillaube. părintele GUlet. aceste versuri prin care alungă îngerii şi pe toţi mijlocitorii drumului către Dumnezeu. Mai ales cînd îi suportăm preţul petecelor. mi se pare. Vignon. cu o carte celebră: Le sens commun . La Cercul de studii religioase condus de N. Rînd pe rînd: La philosophie hergsonienne. A. Une opinion sur Charles Maurras et le devoir des catholiques d'Action française . Gilson. spirituale. St. dar cu mai puţină influenţă în cercurile de nespecialişti. în Răsărit. Théonas ou les entretiens d un sage et de deux philosophes sur diverses matières inégalement actuelles. din „Revue Universelle" : Réflexions sur le temps présent. ihr Seraphim. cu tot atîta autoritate şi strălucire. pe care poate că unii din[tre] voi o cunosc deja:. E. ijir könnt mich nicht erquicken. la Tauber. Trois Reformateurs..e nouveau Moyen-Age ) — la Asociaţia Creştină a Studenţilor Rusi —. a lui Angelus Silesius. weg. specialist în filozofie medievală. St. în fine. la Böhme şi chiar îh toată mistica apuseană. Antimoderne. Şi acelaşi spirit îl aflăm la „frăţiile libere" ale Duhului Sfînt la Meister Eckhart. Sfîrsit de februarie 1927 » Dragii mei. părintele Sertillanges. dintr-o serie mai mare — dovedesc încercarea de a restaura filozofia sfîntului Toma în miezul cugetării contemporane. înainte de Luther. Privit deci nu în amănuntul structurii doctrinare.Art et scolastique. am ascultat pe Jacques Maritain. Réponse à Jean Cocteau.. . cele 2 volume de filozofie sistematică : Introduction générale à la Philosophie şi La petite logique.GÎNDITORUL ŞI ARTISTUL Dovadă că spiritul „lutheran" e dinainte de Luther. spre a-şi afla drum direct la el: Weg. ca preţul unui păcat specific al Apusului. Réflexions sur l'intelligence et sur la vie propre. conducător al marii traduceri de popularizare a Summei teologice a sfîntului Toma. Mi-a fost dată pe ziua de ieri una din cele mai mari bucurii din viaţa mea. lutheranismul apare aci. şeful netăgăduit al Renaşterii neotomiste. cu La vie intellectuelle şi nou apăruta Notre vie. Thomas d'Aquin apôtre des temps modernes. Alăturea de el lucrează. Berdiaev (autorul unei cărţi apărute de curînd. 6 J A C Q U E S MARITAIN . cu un celebru Co1 y 217 . la care privim cu tristeţea cu care se privesc toate rupturile. şi. autor a nenumărate cărţi menite să vădească o schimbare de mentalitate a vremurilor moderne faţă de cele ce le-au precedat. sau din „Revue de Philosophie". am citit cîndva. de unde-1 privim.

un prim volum dintr-o carte asupra tomismului. atribute. Sufletul lui are 4 5 7 3 pedale care-i fac gîndul catifelat şi amplu. dégrossi şi bonhommia fiindu-i înlocuită prin spiritualizare. plastică. rigid. cînd enumera obiecţiile limpezi. cu un Curs de filozofie medievala. de cînd sînt. Cetind paginile grele de abstracţii din eterica lui Introducere în filozofie . şlefuit. Şi totuşi. E interesant de marcat locul pe care îl ocupă tomismul în] cadrul cugetării franceze asupra celor religioase.. s-ar putea împărţi influenţele cam astfel: toată istoria spirituală a Franţei de după 1789 s-ar putea înfăţişa tipic. Sau un Stradivarius. O bărbuţă mijeşte blondă. le mîngîie parcă..i turii franceze. glasul lui are răsunete de clopot. atîta măiestrie de expunere. moduri. Cînd expune teza. Pentru lămufîrea locului ocupat de tomism în cadrul cui. n-ai comunicaţie. E o piacere să-1 auzi vorbind de lucrurile cele mai abstracte. Cînd a sfîrşit de-a diseca esenţe. o flacără care pîlpîie. a cărui abreviere se găseşte pe un preţ accesibil în mica colecţie a lui Payot. cu o adevărată dragoste de maestru pentru arta lui. atîta tact. subzistente. Cînd le combate. Şi totuşi ce sever judecă ! E atîta bogăţie de nuanţe. ce e drept.. 2 Fiziceşte. care şi el este un om inteligent. Aveam aproape gata copt un studiu pe care-1 voi trimete zilele astea la „Gîndirea" asupra Renaşterii tomiste . că rămîi înmărmurit ! La tot are replică imediat. perfect artistic formulată. energică. E multă vreme de cînd Jacques Maritain mi-e drag şi de cînd urmăresc pas cu pas activitatea lui. Citiţi pasagiile însemnate cu albastru (— aşa). în te miri ce bucată de vreme. izvorînd din atîta bunătate. spre a nu da pas sensibilităţii asupra argumentului. mi-e greu să traduc impre. 6 7 218 219 . una cîte una. aşa încît să dea toate intervalurile posibile urechii omeneşti şi închipuiţi-vă un pianist care ar poseda în acelaşi timp tehnica lui Sirota şi muzicalitatea lui Cortot. ci numai dictat . de cunoaştere a dedesubturilor gîndului.. aci stringe glasul. închipuiţi-vă pe Maury . pare un susur de izvor. atîta stăpînire de subiect şi de imensă terminologie filozofică abstractă. persoane. minunat. în gros.mentar al Discursului asupra metodei al lui Descartes. Şi urmăream atent articulaţiile gîndirii lui. stăpînă pe efortul său şi pe sine. ca şi cum i-ar fi teamă să nu froisseze cel mai mic gînd advers. etc. privesc parcă aievea desfăşurarea unor împrejurări cu care tu. Sau un violoncel sub mîna unui iscusit maestru. Alunecă pe marginea ideilor. aci şoptitor. şi vorbirea lui parcă ţi-ar povesti treptat ce vede.. dublat de un artist.. vă trimet un fragment de articol pe care vă rog să mi-1 restituiţi odată cu scrisoarea. închipuiţi-vă un pian cu coadă. pot spune că Dartigue. limpede. (vezi ce e tipărit aci).. Vorbeşte simplu. petalele. Ochii albaştri. în fine. te întrebi: Era aşa simplu ? Şi-ngînîhd. ci admirabil simplu. cu multă grijă pentru o asemenea întîlnire.. perseităţi. nu am mai văzut o asemenea inteligenţă. Maritain nu e un tip de Fra Angelico. Restul nu e stilizat. Te miră atîta luciditate şi atîta energie. Dialectica lui e un trandafir din care vîntul desface.. mulţumeşti lui Dumnezeu că a acordat asemenea reabilitare inteligenţei genului omenesc. iar în faţă ai un om vibrant. fugind de orice pathos sau truc ieftin. o îmbinare minunată de spirit de nuanţe cu spirit geometric. impresia pe care mi-a făcut-o a fost covîrşitoare! A depăşit nesfîrşit aşteptările. accidente. O bunătate nesfîrşită îi străluceşte pe faţa radioasă ca de sfînt (o strălucire „străină" străfulgerînd o faţă parcă abia ieşită din suferinţă) ! Din cînd în cînd. de pătrundere. alăturea de el.. pătrunzător şi fin. Glasul lui e numai nuanţe. inseităţi. pare. cu un studiu despre Izvoarele scolastice ale gîhdirei lui Descartes. In sfîrşit — pentru comparaţie. Dar o vibraţie înstrunită perfect. existenţe sub-modus şi prime principii de inteligibilitate. Spun hotărît că. nu tăios. un biet cimpoi! A fost ceva unic l Mă pregătisem. > Revenind la Jacques Maritain. de un albastru minunat.* sia covîrşitoare pe care mi-a făcut*o inteligenţa şi credinţa acestui om (Jacques Maritain). Ştiam aproape tot ce scrisese. coborît din portret. un gînditor puternic. ţi l-ai închipui binevoitor. două cute de atenţie pe frunte. de delicată atenţie faţă de adeversar. care ar poseda trei I claviaturi a 7 octave suprapuse. aseităţi. în fine. echilibrată. convorbitor. dar rece ca marmura.

. 5 > Or. Maritain răspunde în bloc cam acestea: 1) şi el acordă cunoştinţei mistice superioritate asupra cunoştinţei raţionale: pri220 Discuţie vioaie. Protestanţii admiră subtila şi admirabila struc- ma. Subiectul ales le pare a fi o onoare a genului uman: înalt! Se tem numai să nu fie făcut dinadins pentru soluţie. de pildă) pentru a da indicaţii asupra experienţei mistice. atitudine esenţialmente mistică. se fac afaceri. Ceea ce e de observat — adaugă Maritain — . a doua. raţionalist. în Dumnezeu. încercare care a măsurat dificultăţile pînă la fund şi a împărţit perfect toate dificultăţile. 2°—în Biserică) a celor 2 lumi: întruparea. căci nu mai am notată această impresie şi mă tem să nu se piardă. Toma. Berdiăev. mai corect: teodiceea. fireşte că revelaţia directă către mistic (mistica) e ierarhie superioară (din punct de vedere al gradului de identificare cu obiectul). Rînd pe rînd. însă distinge cu raţiunea. tură artistică a sistemului tomist. patru inteligenţe cele mai strălucite de pe glob.este că mulţi oameni au o nevoie de lămurire intelectuală indiscutabilă. Ortodocşii. De aceea afirmaţiile misticilor sînt ade8 9 > vărate (ca parabolele. C u totul altă linişte şi siguranţă le dă lor adăpostul sub aripele Bisercii. care speculează raţional pe datele oferite de revelaţie . Nu am aci timp. Malinovski. . supranaturală'şi mai presus de minte. nici loc. după ce citiţi. profesorPaul Sterian. X . aveam în faţă una din cele trei. soluţionîndu-le pentru totdeauna. 221 . 2) Lumea de peste fire şi ordinea supranaturală a harului dumnezeiesc. studentul rus. afirmă şi el ambele teze. noi sîntem aici! Aş dori mult să-mi comunicaţi. Că misticul se poate lipsi de teologie e un fapt. atingînd lucruri de care nu poate vorbi (inefabile). că sînteţi ameninţaţi de fel de fel de neajunsuri din partea altora. dar nu fără primejdie. vine teologia naturală smpur raţională. Ca atare. oameni obişnuiţi. 10 Aud. Wilfred Monod întreabă pe Maritain dacă această doctrină a sf. cu plete şi cu priviri adînc omeneşti. a ambelor teze. spunem. 3) Uniunea hipostatică (1°—în Hristos.. Se bucură că în timp ce afară. dar care poate respinge ceea ce se spune împotriva lui. Căci revelaţia e inenarabilă şi nu poate fi tradusă adecvat în discurs. pentru a putea vedea şi noi ce e de făcut. şi-o însuşeşte pe de-a-ntregul. îndată ce misticul începe să tălmăcească în cuvinte ceea ce vede. Erau gravi aceşti protestanţi. mă gîndesc însă să vă împărtăşesc aceste cîteva impresii. pe care tomismul. sau după faldurile hainei lui Dumnezeu. în căsuţa de la nr. . B-d Montparnasse. dar nu trebuiesc considerate logiceşte căci riscă să producă sminteli. vorbind de lucruri ce nu [le] poate atinge. în prada parcă a unui sentiment de responsabilitate a propriei lor mîntuiri. parte a metafizicii. domeniul de valabilitate al fiecărei teze. Maritain. pus în faţa aceloraşi paradoxe. Se tem ca nu cumva frăgezimea „argumentului" să nu atragă după sine căderea obiectului argumentat — ca un castel minunat de c ă r ţ i l e joc. el. Şi apoi. fireşte că rămîne în neputinţă să vorbească intrinsec şi intim despre Dumnezeu. De cînd sînt n-am mai auzit aşa ceva! A vorbit de creatură şi raporturile ei cu Dumnezeu Creatorul. „aprecierile defavorabile" şi „deciziile" care v-au supărat. nu se prea simt la adăpost într-o asemenea construcţie de gînduri. acelaşi lucru: în îzfyparadoxelor creştine. aşa cum singur ni se dă în revelaţie. şi cu mine. pe de altă parte. circulă tramvaie. Nu vă pese! Nimeni nu poate nimic împotriva voastră. în cadrul naturii de ea cunoscută. noi cu credinţa afirmăm unirea. în oraş. pe cînd alţii n-o au. oamenii se adună spre a se întreba de raporturile Făpturii cu cel ce a făcut-o. în fine. apoi vine teologia (supranaturală sau propriu-zisă). ca şi cum şi-ar fi ţinut singuri în mînă soarta. 10. tomismul este cea mai perfectă încercare de a gîndi asupra revelaţiei. V-aş ruga mult. pe larg. să-mi trimeteţi înapoi aceste pagini . din diverse puncte de vedere. care studiază pe Dumnezeu cu singurele mijloace naturale ale raţiunii şi care. Planul? Trei puncte: 1) Lumea creată şi ordinea ei naturală. dedesubt.Incontestabil. să vă dezvolt mai departe lucrurile.

unde lucrăm: Virgil Godeanu. l Problemele cercetate s-au învîrtit în jurul situaţiei a religiei la noi.. îl vom da noi. sîht de părerea lui Kassargian . a separaţiei etc. Radicalismul francez. căci îmi va trebui. 1) Senatul uni-. Cu drag. dar nu am timp să-1 dezvolt. Liga Drfepturilor] Omului. oricare ar fi. de drept puţin ne pasă.. 4° o încercate de aplicare la condiţiile noastre specifice. Problema e interesantă în sine. Bravo! Bine zis! 12 13 Cu mult drag. Id[entifică?] morala cu creştinismul.. căci noi existăm de fapt. 1° întregul şir de măsuri luate după Revoluţia Franceză împotriva catolicismului francez: Legea congregaţiilor. Lume multă. E cam sumar. teolog: Consideraţii actuale asupra ideii de divinitate la primitivi. 2) Vasile Băncilă. S. Sergiu Condrea şi cu mine. Mircea [P. Voi reveni.] A vorbit şi Foerster. Morala laică. 1° O expunere a faptelor. Introducere plină de consideraţii asupra caracterului primitiv al creştinismului românesc. Fanik Ghica. 2° o căutare a rădăcinilor. Păstrati-1. O cerceta- re a conflictului dintre catolicism si laicism în Franţa. căci. Francmasoneria. Socialismul. cuziştii n-au priză. punerea lui în faţă cu creştinismul propriu-zis. împreună cu Victor Popescu şi cu alţii. Introducerile au fost: 1) Victor Popescu. Paris] Iată aci. 2) De fapt vă asigurăm noi existenţa. 3° o încercare de interpretare a spiritului laic şi de explicare a lui. faţă de noi. Esenţa umană. L . E spiritualist pur. A spus cam ceea ce scrie în Christos und das Menschlichen Leben. Mtrcea Vulcanescu [martie 1927. 223 . o dare de seamă a activităţii Cercului nostru de studii de la Biserica. 11 CERCUL DE STUDII ORTODOXE DE LA PARIS Despre Nae . versitar nu are a interveni. Cît priveşte răspunsul.De cele zise împotriva voastră nu vă temeţi. Creştinismul curat nu e primitiv. Libera cugetare. pedagog-filozof: Laicismul.

întrebări. şi atunci ce e de făcut ? 3) Pr. schimbare de structură so&ială (capitalismul. cum alta (condiţional). E posibil un asemenea creştinism ? Teza mea. Concluzie. 2° Apostolatul laic pentru biserică. Ionescu. Influenţa elitei satului. deprecierea sufletească. Protestantismul. Cele trei tipuri: primitiv. adaptîndu-se noilor nevoi spirituale. Duh în Vea.. Conflictul cu administratorul. Critică: 1) Imposibilitate. Ereziile. C) Remedii. Critică (Thaller & alţii). B) Explicări.l 2° Datoria intelectualilor de-a se arăta creştini (chiar de n-ar fi) din nevoi de pedagogie socială. 4) Pr. Cauze multiple. 2° Ravagiile industrialismului. Dacă nu cumva simularea nu e stimulare. Părăsirea postului. 3) Intervenţia autoritară. Căsătorie. 3° A ) O religie anticreştină. Esenţa laicismului e religioasă — religia anticreştină. 1 Explicare a lui ca reacţie anticlericală. 2) Ne putem noi opune aşa-ziselor legi fatale ale economiei ? (Da. 1° Motivele de oportunitate socia.j vilă. a credinţei. fără şanse de succes. Fapte.j tru că credem. căci ortodoxia nu e clericală. Dacă nu cumva sectele nu constituiesc o încercare de adaptare la noua stare de spirit. Descriere. Lărgirea orizontului. laicismul este sortit să vie în ţară cu industrializarea. Ne trebuie: un creştinism identic cu sine. cu primarul. I Adventiştii. Cum am putea fi. Concordanţe industriale. Obiecţie. 224 Critică. [de] exfemplu]). (Laicismul celor din 1848. Raportul dintre felul de viaţă şi structura sufletească. Ca. împroprietărirea. teolog: Criza societăţii ţărăneşti după război şi criza religiei creştine la ţară. 1° Scăderea autorităţii preoţeşti. Critică. Duminecă Ionescu. e religioasă.) B) în al doilea caz. Esenţa religiei creştine e religia morală.j cui de Mijloc. burghez. dacă noi înşine nu credem ? 2° Nici nu e posibilă o asemenea acţiune Imposibil \ > să lupţi pentru ce nu crezi Imoral J (efort minim). Botez.) 3) £ bine să ne opunem ? Idealul revenirii la corporaţie. Aplicarea legii cîştigului. Sîntem apărători p e n . Desfiinţarea economiei domestice închise. întrucît sînt condiţionate. Contestarea ei. formăprimitivă. Boli. Păgînitatea cultului.j lă nu pot interesa prea mult pe creştin. creştin. I 4° A) în primul rîhd. emancipat . 2) Ruperea echilibrului prin tendinţele de lărgire a pieţei. a) Constatări. Discuţie. I. teolog: Intelectualii români şi creştinismul.j bala iudaică.Critica (Thaller). 1) Religie şi superstiţie.. Avantaje: Reglementare. Legi laice. Este laicismul anticlerical antireligiös ? sau ] îmbunătăţirea stării materiale. Valoarea religioasă a superstiţiei ? A) Teza antiromantică (Popescu — Pretorian). V. etc. 4) Putem înlătura consecinţele fără a ne opune ? E bine să le înlăturăm ? Pentru si contra datinilor. B) O stare de spirit antireligioasăîn esenţă. Căpătuiala. Superstiţia. 1) Economia schimbă structura sau structura schimbă economia ? Cum una 1° Rolul intelectualilor ca factor influent pentru popor. în favoarea altei re-1 ligii a omului. care sa salveze tot ce se poate. a muncii cîmpului. II. 5) Pretorian. Suprimarea superstiţiei. [?]: Utilitarismul Cultpfentru] cauze morale. 4) Unde mergem. în funcţie de o 1 Teza materialistă şi teza reacţiunilor reciproce. Goana spre oraşe. creştinismul fiind esenţial sta-« tului şi ordinii noastre sociale. şi condiţiile depind de noi. Romantismul reacţionar. 225 . Spinoza. dar necreştină. 1° Degajarea elementelor spirituale ale creşti- nismului. Pierderea datinilor. 2° Libertinagiul. laicismul român e numai o imitaţie ser. Secolul al XVIII-lea. Critică: consideraţiuni asupra Cavalerilor Sf. Observaţii.

Distrusă. în iarna 1 9 2 4 .. Anume: fără să contest posibilitatea unei sinteze a aparenţelor (mulţumitoare poate pentru unele spirite).) 226 Personal am o obiecţie prealabilaîmpotriva acestei metode. sinteză fenomenologică a actului religios (remarc în treacăt că sociologia şi psihologia nu epuizează conţinutul unei astfel de fenomenologii) —dar o astfel de cercetare e esenţialmente inadecvată obiectului. Ghica: Concepţiile ştiinţifice recente şi ideea de divinitate. obiecţie pe care am dezvoltat-o odată pe larg la A. Şi nu strică. Apusul şi Cultura Românească 5) M. Les racines de l'idéalisme. e o cunoştinţă în plus. lui Dumas. spre a vedea de nu ne-ar putea da şi nouă puncte de reazem. care avem ca atare şi nevoi de gîndire asupra stării religioase (ruşii nu au aceste nevoi).. le veţi găsi probabil publicate în „Gîndirea"..B) Superstiţia e religioasă. care se pretinde a fi monumentul creştinismului văzut de latini. (Religia-ncepe în superstiţie şi moare-n filozofie. Maritain să ia parte la acest cerc. Goignebert) Nu sîntem creştini. (o conferinţă: Filozofie şi religie.) la Cercul nostru de la Biserică despre Morală religioasă şi morală laică. ci păgîni. (Voi reveni.) Creştinismul nu e moral în esenţă.) Sîmbătă vorbeşte Foerster (Fr. deşi s-au afirmat poziţii opuse. Motivele: 1) sîntem cîţiva români cărora filozoficeste li se pune problema legitimităţii unei renaşteri metafizice. W. Oricum. 5 martie [1927] 4) Sergiu Condrea: Răsăritul. Foerster : Morală religioasă şi morală laică— sîmbătă. Pârvan şi N. Creştinismul a înglobat el însuşi o serie de superstiţii. (îmi pare şi mai rău că nu am fost. am fi dornici să cunoaştem mai de aproape sistemul tomist. Purificare. căci acesta e transcendent.. aşezaţi între Răsărit şi Apus. dacă ar scade spiritualitatea. Nu putem fi decît creştini. 3° Teza schimbării structurii spirituale. 2° Aceeaşi teorie ducînd la concluzii contrare. Ionescu. Rolul atmosferei superstiţioase pfentru] menţinerea religiei. Ethosul trac-creştin prin esenţă (afinitate cosmologică). s-ar reface. paradoxal. (Dependenţa de structura socială. iar fenomenologia prinde doar imanentul. chiar dacă nu am găsi altceva în el. a pus problema sociologiceşte şi psihologiceşte (în felul lui Durkheim sau al Tratatului. singurii latini ortodocşi. Sîntem pe cale să punem bazele unui Cerc de studii tomiste. acest referent. Psiholog şi sociolog. W. Mircea Vulcănescu . A începe regenerarea contra superstiţiei e o luptă p[entru] un element moral contra unuia religios. Accent pe spiritualitate. 26 februarie 1927 2) Thaller şi Hudiţă: Religie şi morală 3) Prof.S.1 9 2 5 ) . peste o lună.) A făcut un studiu foarte complet. Vulcănescu: Doctrinele de autoritate si creştinismul 6) F. puriîndu-ne întrebarea că sîntem. Am şi început să citim Summa teologică a sf-tului Toma din Aquino. Singur remediu. Vom propune lui /. Adică.) [Conferinţe] viitoare: 1) Pavelcu: Religia în genere — sîmbătă. De la data cînd am scris aceste note. cîţiva studenţi români la Paris în ale filozofiei. Sublimarea ei (din lăuntru). (Rémy Gourmont. V. s-a ţinut conferinţa d-lui Pavelcu. Se pare că nu s-a găsit o replică valabilă m cursul discuţiei.C. 3) sîntem cîţiva români—ortodocşi—care. Concluzie. îmi pare rău că am lipsit. două. din cîte mi s-au spus. Baza.R. 2) sîntem cîţiva români dornici de a lua contact cu realitatea noului tomism francez. Vă voi scrie impresiile. 2) Dacă poporul român este creştin cu adevărat ? 1° Teza superficialistă. Fr.

Traducerea pr. deci. N e este greu să înţelegem atît: 1 ) î n ce fel renaşterea religioasă e o renaştere idealistă. prin ele însele. 3 ) naturalismul rousseauist — de-a dreptul —. iată-1 demonstrînd eficacitatea reală a cunoştinţei. Tomismul e u n mare liberator de sub tutela falsului intelectualism. sau. ne-a dat î n româneşte o traducere a Reflecţiilor lui Jacques Maritain asupra inteligenţei şi a vieţii sale proprii. poate să însemne o reluare a tradiţiei noastre proprii dinainte de 1 8 4 8 . respingînd de plano p r o b l e m a însăşi a criticii kantiene. Iordăchescu răspunde lui Arghezi că preoţii muncesc. Iată-1 mai departe demonstrînd. una cîte una. Pentru cei preocupaţi de o poziţie ortodoxă în filozofie. Iată întemeiate iar pretenţiile funciarmente realiste ale cunoştinţei. scriind ritos î n prefaţa Prolegomenelor: „de-acuma. capitolul 2 : Viaţa proprie a inteligenţei. să-nalţe din redută steagul vechii m e tafizici. fără îndoială. peste mine nu se v a mai putea trece !" E drept că Hegel şi cu ai lui izbutiseră o clipă să sară peste baricadă. ateu. m i se pare. 2 ) raţionalismul luminilor — prin W o l f f — . mai exact. Primejdioasă totuşi pentru o apologetică ortodoxă. atunci cînd idealismul este esenţialmente antireligiös şi. Kant ridicase-n calea metafizicii baricadele celor trei Critici . Semnificaţia spirituală a unei astfel de traduceri depăşeşte anonimatul unei cronici. e s t e o carte epocală. . demonstrînd că nu poate fi cunoaştere decît m e tafizică şi încheierea care ne-a umplut pe mulţi de bucurie: N i meni să n u intre aci. C u oarecare inconştienţă a dificultăţilor. 2 ) î n ce fel filozofia tomistă. Exemplu: pasajul cu „idealismul". sub învinuirea gravă de a fi nesocotit caracterul adevărat al cunoştinţei . capitolul de căpetenie şi piatra de poticnire este în capitolul 3 : Filozofia d-lui Blondei. dacă nu e metafizician ! Capitolul esenţial al lucrării — pentru filozofi — este. 228 Să fi fost noi tomişti înainte de această dată ? C a m aceasta ar rezulta din prefaţa traducătorului. luînd de scurt pretenţiile de control ale teoriei cunoaşterii asupra metafizicii şi infirmîndu-se una cîte una. atît el. 2 ) p r o b l e m a oportunităţii „mobilizării" sfîntului apusean Torna d i n A q u i n o î n slujba ortodoxiei. Lucrul apare oarecum evident din prefaţa traducătorului. Două probleme: 1 ) p r o b l e m a unui vocabular filozofic românesc.REFLECŢIUNI ASUPRA INTELIGENŢEI ŞI A S U P R A VIEŢII S A L E P R O P R I I însemnări cu prilejul unei traduceri Părintele Valeriu Iordăchescu. împotriva lui Blondei. V . Iată-1. schiţa unei răfuieli a tomismului cu o altă tradiţie a filozofiei creştine. 1 2 3 y y Iată-1 apoi demascînd. ce-şi trage rădăcinile-n A p u s din 229 4 . păstraseră pe faţă schema vechiului lor dascăl si cuta idealismului brăzdase adînc frunţile lor filozofice! Iată însă pe Maritain „întorcînd" literalmente poziţiile criticiste. care aşteaptă de la Maritain o renaştere a „idealismului" românesc şi o reluare a firului rupt de la 1 8 4 8 încoace. la limită. Reflexions sur Itfyitelligence . D a r . nivelul intelectual scăzut al preoţimii noastre î n r a p o r t cu cea catolică. profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău. La răspîntia drumurilor care curg din Renaştere spre n o i : 1) lutheranismul pietist — prin K n u t z e n —. constata prin Bilete de papagal acum cîteva luni. Poetul T u d o r A r g h e z i . . supoziţiile metafizice ale fizicienilor ce pretindeau a se fi dezbărat de ea. y y Iată-1. cît şi toţi cei ai lui. pentru a lua amploarea unui adevărat fapt cultural. p u tinţa realistă a cunoaşterii conceptuale. tradiţională î n A p u s . Semnificaţia exactă a renaşterii tomiste stă în dezrobirea gîndirii filozofice contemporane de sub tirania imperativului criticist.

Platon — prin Plotin şi Augustin. din afară. o astfel de carte pentru mine.. 7 B Iată destule cuvinte menite să justifice. în special asupra tineretului francez în formaţie — chiar adversar — este prodigioasă — analoagă întru cîtva celei exercitate pînă prin 1913 de Bergson.. Ideea esenţială a tezei lui Jacques Maritain. justificarea „religioasă" a traducerii acesteia. nici discuţie nu încape. aidoma aceluia din afară. desigur. „în pură filozofie". ca tomismul.. între aceştia. Autorul ne înfăţişează pe Maritain din Reflecţiile asupra inteligenţei. Jacques Maritain este un militant. Cel mai strălucit. Mărturisim că de la Chişinău aşteptam altceva decît o „renaştere tomistă". un obiect ideal — fenomenologii ar zice: o „noemă" —. Marechal. Au fost. o astfel de traducere şi care să o facă să apară ca un fapt ce iese cu mult afară din comun. într-adevăr. Iar Cugetările asupra inteligenţei. ci nu al unei intuiţii speciale a existenţei. teoria cunoştinţei expusă în Reflecţiitk asupra inteligenţei. Dar pentru că traducătorul nu se fereşte a-i da o astfel de semnificaţie.. Sub acest raport. ca pe cel mai autentic reprezentant al renaşterii tomiste. Reminiscenţa bergsoniană e aci profund vizibilă la Maritain. în orice caz. e ea o vir-j tualitate pură.. adevărata teză a tomismului asupra chestiunii ? Nu e tocmartişor de spus. Căci. şi anume. acel ce caută adevărul şi altundeva decît între concepte. Dar tocmai acest caracter realist şi această îndrăzneală fac pe acei dintre tomişti care urmează tradiţia lui Suarez Salamancinul să surîdă cu îngăduinţă în faţa acestei „deveniri virtuale" ca-n faţa unei „scăpări". Un militant al altei credinţe. ideea îndrăzneaţă care atrage simpatiile realiştilor şi aşază pe Maritain hotărît în cadrul mişcării neorealiste — nu întruneşte unanimitatea tomistă.. nu sînt de acord cu o atît de radicală interpretare a gîndirii Tomei din Aquino. după care cunoaşterea este prefacerea virtuală a subiectului cunoscător în obiectul cunoscut — ideea cea mai fecundă a lucrării. ocolind pe Aristotel —. un text clasic.. Traducerii acestei cărţi însă. fără îndoială. Alţii — fără a acorda . sau e un rod al experienţei ? E întrebarea! Şi asupra acestui punct tomiştii şovăie şi se împart! . filozofia românească a cîştigat. Iordăchescu. Pe de altă parte. cum ar zice Kant.. o carte de hotar. i se poate afla şi altă semnificaţie. după doctrina tomistă. Nici acei dintre tomişti care gravitează către kantianism. Controversa este ancorată în miezul teoriei cunoştinţei şi poartă asupra specificaţiei cunoştinţei. pe zarea gîndirii filozofice de astăzi. cum este P. sînt. Jacques Maritain — ca realist şi ca dezrobitor al inteligenţelor de sub tirania sterilă a criticii kantiene — ocupă. o poziţiune simpatică — chiar dacă „intelectualismul" său nu ar fi fără cusur. . tradiţie mult mai aproape de ortodoxia răsăriteană. 231 230 . dar prin asta ruinează realismul cunoaşterii. Traducerea ne-a fost făcută de un preot. e locul să ne întrebăm ceva mai pe larg de rostul pe care îl poate avea o astfel de „renaştere" şi o astfel de „filozofie tradiţională" pentru o ţară ortodoxă ca a noastră! în răspunsul acestei întrebări stă. iar tipărirea ei ne vine tocmai de la Chişinău. stricto sensus. o species impressa . gîndirea proprie a lui Maritain — cu devenirea subiectivă aidoma cu obiectul — reprezintă un caz limită! Oricum ar fi. 5 6 r Unii acordă funcţiunea specificatoare intelectului agent. în definitiv. în lumea semnelor şi a corespondenţelor tainice şi nevăzute. „species expressa" . mai adîncă. obiectul intern e produs de abstracţie.. Că s u j e t u l cunoscător nu „devine". ci numai primeşte în el însuşi. nu încape nici o îndoială! întrebarea este însă aceasta — şi de ea atîrnă soarta realismului tomist —: este această species impressa specificată— adică determinată în forma şi existenţa ei — de către subiect sau de obiectul din afară ? Este ea o formă predicamentală prin care subiectul prinde obiectul apriori. influenţa lui asupra gîndirii franceze recente. prin traducerea pr. dar şi cel mai autentic? Oare? Este. Aceasta n-o putem ascunde.

lucru ştiut de altfel de mult de către ortodocşi. Dar este în seria întîmplărilor acestei lumi o logică strînsă. oricît de riguros. întîmpină greutăţi de neînvins. Că tomismul adună din risipă şi dis\ ciplinează intelectual. Ea priveşte gîndirea ce se face.. dacă ea poate fi depăşită numai cu armele filozofiei speculative. la o mai adîncă analiză. Că tomismul uşurează poziţia celor ce luptă cu armele înţelegerii pentru credinţă este exact. gîndul meu. E însă o întrebare pe care Răsăritul nu s-a temut să şi-o pună. mai ales. dar e îndoielnic dacă îl sustrage unui anume farmec neîngăduit al speculaţiei pentru speculaţie. Sînt din aceia care socotesc pe Toma din \ Aquino drept cel dintîi dintre „modernii" combătuţi de Maritain. vor zîmbi poate la efortul plin de zel al lui Maritain — care „explică" lui Pilat acolo unde Domnul Hristos tace. căutînd să circumscrie cu-nţelesul acel ce nu sejpoate scri-mprejur decît prin taina-nfricoşată şi paradoxală a întrupării. nu cred că se poate răspunde clar de-acuma. cu alt prilej. amintindu-şi de o anume Tragedie a filozofiei. e neîndoios. Critica principiului imanenţei pe care o face Maritain loveşte indirect to•mismul însustî». Călugărul din Aquino a fost. —. nici Descartes.. mai lesne-mi vine a crede că nu a cumpănit-o! E drept că tomismul nu e un nou venit în lumea filozofiei religioase ortodoxe. E un lucru ştiut de toţi că orice speculaţie înaltă îşi cere un „vocabular" al ei să se exprime. nu ar fi fost cu putinţă. Cum sufletul românesc trece a fi mai dornic de clarî? formulări intelectuale ca cel slav* aportul tomismului ar putea constitui o tentaţie filozofului român dornic de absolut.] Ies greşit —. Iar la-ntrebarea dacă tomismul are de contribuit cu ceva la echilibrarea filozofică a spiritului românesc. Sper să lămuresc mai bine. nici deismul. Mult trîmbiţata — pînă la ameţire — problemă a „specificului" în cultură nu e o problemă de natură. Mai mult decît atît. 232 Nu acuzăm pe Toma că ar fi voit făţiş aceasta. tineretul nostru intelectualist cu adevărat — nu cel din caricatură — e drept că nu e cu desăvîrşire străin unei în-i cercări de renaştere tomistă. Traducerea unei cărţi scolastice. mai mult decît atît. care face ca tomismul să nu fie străin de aceasta. nu aceea ce e gata făcut! Care sînt şansele tomismului să prindă în mişcarea noastră filozofică ? Atîrnă de autenticitatea intelectualismului românesc si de i seriozitatea nevoii de apropiere pe cale naturală de absolut! Rezultatul ? Cu totul independent de gîndirea oficială tomistă. desigur. Ispita nu e însă lipsită de primejdii! Tineretul nostru intelectual — mai ales — care datoreste lui Maritain dezrobirea de pozitivism şi de criticism şi care a suferit mai ales influenţa fascinantă a autorului Celor trei reformatori. chiar atunci cînd are drept autor un filozof dublat de un literat ca Maritain. poate ni l-ar putea da un Stelian Mateescu ? Altul nu văd! Un alt punct de vedere este acela al „vocabularului". Ea poate linişti un spirit care a suferit tiparul pozitivist. Iordăchescu a cumpănit adînc această întrebare. una din minţile cele mai limpezi în intenţii.. fără separaţia tomistă a naturii de supranatură. de care pomenise odată părintele Sergiu Bulgakov. este o maregintrebare dacă poate linişti şi o ini« mă dornică de mîntuire. mai limpede decît cel slav şi mai dornic de o formulare arhitectonică a gîndurilor sale. că.Nu ştiu dacă pr. V. aş zice că deosebirea radicală pe care o face tomismul între natură şi supranatură—punctul esenţial al metafizicii tomiste — nu face parte din tradiţia neînfrînată a Bisericii de Răsărit. dar.. Publiciştii traducerii textului latin al Mărturisirii ortodoxe a lui Movilă nu s-au ferit să arate înrîuririle „tomiste" asupra mărturisirii sale. dacă în realitate e tocmai aşa de uşor de depăşit antinomia! Şi. rectc ateismul". ci una de cultură.. dinspre cele ale ştiinţei. mai clar. Ralierea atît la o teorie tomistă a cunoaşterii. Acei care zi de zi se lovesc de marginile puterii de pătrundere. 8 233 . Ca să exprim aci gîndul riieu întreg — cu riscul de a fi înţe. Judecind după prefaţă. cît si la soluţia tomistă a raporturilor dintre raţiune şi inteligenţă e însă mult mai puţin simplă decît pare. îi este falş potrivnică.

C u atît mai cruntă. Traducătorul ar trebui să aibă îndrăzneli de limbă. Şi atunci vom cere Facultăţii de Teologie de la Chişinău să urmeze pe calea începută şi să ne dea traduceri din filozofii şi dogmaticienii..ruşi Losky. Acolo j unde o traducere cursivă dă mai bine sensul global. de i-ar da poftă să privească iarăşi problema inteligenţei drept în faţă. convingîndu-1 că filozofia nu e o distracţie plăcută. să nu şo-1 văie în păstrarea paralelismului literal al celor două texte. şi care denotă o grabă nejustificată în problema textului — şi pînă la expresiuni subtile ca aceea a precizării sensurilor scolastice ale lui esse în româneşte. Sub acest raport. „spiritul" lui Dumnezeu (scris I cu literă mică) (p. „misterul" (p. 29). şi cunoaşte. fără nici o prejudecată. cum ne e specificitatea. ci o povară dată spre purtare unora dintre sufletele omeneşti. Sfîntu Thoma (35). Apoi stilul ar trebui . Nu aş dori însă ca termenii în care sînt traduse unele expresiuni tehnice să rămînă-n limba noastră în forma dată de ediţia I a traducerii acesteia. Bulgakov şi alţii. Şi cum o astfel de carte trebuie să aibă înrîurire. Karsavin. şi mai ales personalitatea fascinantă a lui Jacques Mariţain. Aquinatul. Căci nu trebuie să uităm că Antimodernul nostru ibu poate fi decît ortodox. o critică riguroasă ar putea descoperi multe şovăieli şi variaţii. 1 9 10 11 De-ar putea traducerea cărţii lui Jacques Maritain să redea tineretului gînditor din ţara asta aripile gîndului. lupta va fi cruntă. sub acest raport. foarte numeroase. unde pentru unele cazuri „fiinţare" este superior lui „fii™ ţă" şi „fire" superior lui „essenţa" în sens de „natură". ca la o nouă ediţie să ni-1 dea mai J desăvîrşit — căci merită! Erorile de tipar au scăpat. A ţintit părintele V. vom putea reînnoda şi noi firul rupt al tradiţiei noastre de la 1848 încoace.j ra în care ne poate dărui pe autor în limba noastră. de i-ar da disciplina neînfricată. toate dificultăţile tehnice pe care le întîmpină un aşa text. care ar trebui scris Toma din Aquino pur şi simplu. Expresii ca „doctrină care se refutează pe sine însăşi" ar tre. Iordăchescu atît de sus ? In acest caz. da. regret că limba traducerii nu este întocmai fericită. Apoi. 35).Semnatarul acestor rînduri lucrează de mult timp la o traducere a Reformatorilor. Atunci. Toma Aquinatul. de asemeni. ar trebui s-o aibă fără pată! Din acest gînd şi din dorinţa de-a vedea o perfecţionare a ediţiei a doua pomenesc aceste observaţii. Serviciul pe care 1-a făcut filozofiei cu traducerea sa e prea mare spre a nu-1 voi perfect. sînt termeni pentru care tai. 143). duh şi har ne stau în limbă cu totul cu alt prestigiu. căci nu sîntem fără ca tomismul să nu fi exercitat asupră-ne. „graţia" etc. totuşi. De la scrierea numelor proprii — Sfîntul Toma (p. limba se refuză traducerii unor subtilităţi de gînd ce nu-s conforme geniului său propriu. De multe ori. De i-ar da dorinţa de a se avînta iarăşi către preocupările spiritului pur. de i-ar putea redeschide zările tulburi pînă acum ale fumurilor criticiste. O asemenea traducere — cînd este bine reuşită — are un caracter epocal: fixează limba. Nu vrem să căutăm nod în papură traducătorului. Am dori.1 bui evitate (p. . cu cît trebuie s-o ducem cu noi înşine. 234 . ca atare.I na. 142). Desăvîrşirea unei astfel de traduceri ţine tocmai de măsu.

pen. de la obîrşie. fără a altera nimic din fondul gîndirii autorului. Toată civilizaţia Apusului pare a se întemeia tipologic pe înţelegerea aristotelică a raporturilor dintre act şi formă. Organizarea în tot. mai mare preţ decît forţa aparentă şi forma exterioară pe deplin actualizată care şi-a istovit posibilităţile. de pildă. De unde vine acest sentiment şi ce preţ are ? 1. Observaţia care se face „învăţăturii" răsăritene de către apuseni poate fi aflată şi vădită cu privire la toate celelalte comori ale ortodoxiei. la adăpostul căreia apusenii s-au putut dezvolta în voie. pe cît se poate mai clar definită şi exprimată în activitatea ei. într-un cerc de studii interconfesionale. juridică şi socială. pentru Răsărit. i se dă a înţelege aceasta. iar în Apus: „organizaţie" exterioară. Chiar cînd nu i se spune. într-adevăr. se miră numai că. Chiar dacă am admite — cum fac unii — că vitregia împrejurărilor a făcut din Răsărit un fel de pavăză a creştinătăţii. lăuntricul nemanifestat. vreme de aproape zece veacuri. actualizarea. prin acţiune. Pricina ar putea fi căutată cu folos — urmează Berdiaev — în aceea că. ci şi în toată structura formelor sale de viaţă. în Răsărit. necontenita strădanie de a da formă materialului. ÎNTRE VIRTUALITATE ŞI ACTUALITATE J Rîndurte de mai jos alcătuiesc cuprinsul unei conferinţe ţinută la Paris. din faptul că ortodoxia nu a cunoscut o perioadă de înflorire a cugetării religioase analoagă scolasticei apusene. un semn de inferioritate. ca temei al existenţei înseşi. acum cîtăva vreme. Răsăritul a înţeles altfel acest raport şi a trăit în consecinţă. de a-1 conforma. din capul locului. a avut întotdeauna. dacă comparăm temeiurile întregii vieţi spirituale a Răsăritului cu acelea ale apusenilor. Adevăratul motiv al acestei neînţelegeri trebuie căutat. ci numai de constatat un fapt care contribuie. observăm că ele au rămas latente în Răsărit. iată tipicul acestei structuri. I. învăţătura Bisericii ortodoxe nu se mai dezvoltă. 237 . 236 2. pe tărîmul strict intelectual. fie catolice. pe care le întregesc.j tru o mai deplină înţelegere. ortodoxia a rămas „înapoiată". fie protestante. de a realiza la maximum posibilităţile latente ale materialului. toate. cu infinite posibilităţi latente pe care nu le actualizează decît la strîmtoare şi care.O R T O D O X I A ŞI APUSUL. pentru a făuri o lume desăvîrşit realizată. Constituie scăderi (astfel. ea a constat mai ales în a feri lăuntricul de risipă. BERDIAEV . „împlinirea" ce o caracterizează aci fiind. Apusenii nu-i tăgăduiesc în genere valoarea. explicitarea dogmei e. cel dintîi iese mai totdeauna cu un sentiment supărător de umilinţă şi de inferioritate intelectuală. DUPĂ N. un semn de „împuţinare" la care biserica e silită de eretici să recurgă). Patristica a fost şi este încă singurul îndreptar al Răsăritului pe cărările gîndirii religioase. după idei. dar în putinţă de manifestare. convins că interesul lor subzistă întreg pentru toţi cei ce caută o cheie desoebirilor dintre Răsărit şi Apus. mai în adînc. pe departe. Le transcriu după notele luate atunci. la producerea sentimentului de inferioritate mai sus amintit. pentru răsăritean. „organism spiritual viu". i se spune că. Apusul a fost pătruns de spiritul aristotelismului nu numai în teologia sa. de filozoful rus. în loc de a istovi conţinutul în actualizări şi „in-formaţii". în vreme ce în Apus au fecundat întreaga civilizaţie şi viaţă pămîntească. O pildă de acest fel ne e dată de înţelegerea deosebită a bisericii. Realizarea a fost întotdeauna o problemă străină sufletului răsăritean. opusă „istovifeii" care o caracterizează dincolo. Din întîlnirea creştinului ortodox răsăritean cu „fraţii" săi i de lege apuseană. Nu e vorba de analizat condiţia acestei defecţiuni a cugetării răsăritene în ordinea speculaţiilor religioase. în Răsărit. A nu fi îndeajuns de actualizat nu e nicidecum. în primul rînd. aceasta nu ar înlătura pe tărîmul strict intelectual care ne preocupă aci motivul jenei amintite. în toate manifestările ei de seamă. după Berdiaev. desigur. împiedicîndu-1 să treacă în act în întregime. De aceea şi comportarea răsăriteanului e deosebită. Pretutindeni unde stă de vorbă.

are valoarea ei istorică netăgăduită. împingîndu-1 spre realizare. ceea ce răsări-l tenii o fac bucuros. 238 a) Cu cît omul se îndreaptă spre actualizarea trăirii sale religioase în istorie. a urmat să aştepte împlinirea desăvîrşită a tuturor lucrurilor în participarea desăvîrşită făgăduită la sfîrşitul veacurilor. pentru a cărei îndeplinire se trudeşte cultura apuseană. la suprafaţa unei înfăţişări trecătoare şi efemere. n-a contenit a face analogii de la legea acestei lumi la orînduirea celeilalte. în loc să aştepte coborîrea cerurilor. Clădită pe alte principii decît acelea ce au curs în lumea din afară. Desi slăbit de rezistentă si căpătînd uneori o uşoară tendinţă de aşezare lumească. Aceasta. Răsăritul are dreptul însă să arate.. A m văzut cum tot ceea ce era vigoare în creştinismul apusean. în loc de a fi judecată în numele unui criteriu străin. fie că e vorba de catolici — atît de deosebiţi în atîtea privinţe —. realizarea. şi au dreptul să ceară Răsăritului ca acesta să le recunoască acest merit. Nu încape deci îndoială că apusenii au făurit o „ civilizaţiei exterioară. După această învăţătură. nu face decît să dovedească o stranie incapacitate de înţelegere ! O metodă mult mai corectă ar fi aceea care ar compara amănunţit aceste specificităţi. prin acţiune. nu se pot înţelege aceste diferenţe). nu e deloc justificat Apusul ar fi trebuit măcar să înţeleagă că are de-a face cu] o altă întocmire tipică a religiei creştine în istorie. urmată în Apus. trecere de la adîncul plin de fi4 inţă. ca ţintă a strădaniilor sale. un adaos adevărat de fiinţă. dar nu e cu totul la adăpostul oria şicărei critici. de la o vreme. bine cunoscut celor ce s-au îndeletnicit cît de cît cu viaţa spirituală. în ceea ce-1 priveşte. de deşertăciunea controverselor fără folos sau de arhitectura supusă stricăciunii. nu face decît să ne despartă ca un val. lumea naturală în iconomia Dumnezeiască şi despre consecinţele care decurg dintr-însa. către pierderea sentimentului eshatologic. într-adevăr impunătoare. E vorba despre felul particular în care catolicismul începe să considere. de jos în sus. II. că dispreţul apuseanului pentru că Răsăritul n-a făcut la fel.în fond. care capătă o însemnătate precumpănitoare. şi nici a primejdiei ce există pentru suflet de a îndumnezei realitatea. între concepţiile cosmologice şi antropologice ortodoxe şi catolice se dezvoltă una. cu atît aşteptarea sfîrşitului slăbeşte. de care acest veac. cum e aceea a simţurilor. putem desprinde o unitate tipică a Apusului deasupra acestor diferenţe (fără de care. Apusul. adevăratele valori duhovniceşti riscă să fie lăsate-n umbră şi poate chiar nesocotite. b) Dimpotrivă. cil dimpotrivă. implicit şi fatal. într-o lume inconsistent? în ea însăşi.. Răsăritul ortodox n-a pierdut niciodată sentimentul provizoratului esenţial şi al esenţialei nestatornicii a oricărei aşezări lumeşti. Răsăritul a păstrat nealterată aşteptarea sfîrşitului şi acest sfîrşit. El nu s-a lăsat răpit. NEUTRALITATEA NATURALISTĂ SI TRANSFIGURAREA SPIRITUALĂ » « (Civilizaţie şi viaţa duhovnicească) Printre numeroasele deosebiri care izvorăsc din deosebirea tipologică arătată mai înainte. nu a fost nici odată o împlinire. Credincios creştinismului primelor timpuri. viata ortodoxiei a şmut astfel întotdeauna să deosebească hotărît împărăţia lui Dumnezeu de aceea a Cezarului. şi care e vrednică să fie cercetată în manifestările sale proprii cu cel puţin tot atîta interes. chiar. îndemnîndu-l să afle omului un ţel firesc şi natural. o superficializare. Această actualizare neîncetată. îl împingea. aşa cum o înţeleg apusenii. dimpotrivă. Răsăritul. Ce ne vădeşte o astfel de comparaţie ? Un fapt extrem de semnificativ. deplin realizat într-un plan de idei platonice. nedestrămîndu-şi prezentului comoara. dotată cu caractere proprii. pe planul religios. nerisipit şi neistovit de problemele puse de realizarea principiilor sale în actual. sub o aparentă „condamnare". cu toată zădărnicia ce cuprinde. deci. aidoma împărăţiei cerurilor. Dumnezeu a 239 . pentru un motiv foarte simplu. care. care să-1 acomodeze veacului însuşi în care trăieşte. în focul încercărilor de a potenţa la maximum toate „fori ţele". care de la sfîntul apusean Toma d'Aquino încoace nu a încetat să cîştige teren. spre a făuri în lumea de aci „o societate creştinească". în chip apăsat. Fie că e vorba de protestanţi. fără gînd ascuns şi chiar cu oarecare naivitate! Alături de această admiraţie inofensivă.

adică neutrul faţă de acţiunea divină. ideea nu poate avea aceeaşi semnificaţie. lumea naturală este în păcat (naturală. deosebite de perfecţiunile spirituale mai înalte. nesigură de ea. Deasupra ei. din voia căruia a ieşit. păcatul strămoşesc însemnează] decăderea omului din starea de har iniţială. Ea trebuie să se transfigureze şi prin această transformare ontologică de „theosis" să reintre în Dumnezeu. în locul ideii de natură a Apusului. Ceea ce caută el e să-şi „justifice" faţă de Dumnezeu acţiunea şi realizarea. deoarece. Ortodoxul deosebeşte puternic pe Făcător de făptura sa. morală „naturală". sub acţiunea Sfîntului Duh. găsind în natura sa proprie raţiunea sa imediată de a fi. dar măcar sub forma „nădejdii" mîntuirii. posedînd. dar proprii". Nimic nu ar putea subzista o clipă fără ea. în orice caz. 1 „Naturalul" acesta este esenţial pentru Apus. (Dacă această concepţie e acuzată de apuseni ca „ocazionalistă". catolicii — lucrează asupra omului. lumea supranaturală se adaugă ca s-o completeze şi s-o încoroneze. într-o astfel de concepţie. pentru „realizatorul" apusean. Pentru răsăritean. Ceea ce este potrivnic acestei acţiuni este păcatul. chiar o ajută să se realizeze. între cauzalitatea divină şi efect stă întreaga taină a libertăţii noastre. totul trebuie să se transfigureze. raţiunea lui secundară de a fi (secundară. fără îndoială. împlinirea atîrnă de faptul că. în sensul ei athanasian. fără însă ca s-o modifice. Ideea de „transfigurare" a lumii. Aci nu se pomeneşte de transfigurare. dacă ea n-ar fi plină de consecinţe însemnate privitoare la lămurirea nedumerirei de care am vorbit la început. dimpotrivă. Ceea ce e vrednic de reţinut este faptul că. dă în chip aproape sigur de rîpă. de I multe ori atenuată în Apus. ce e drept. dar ea subzistă mai departe. omul creat nu este. Pe el îşi întemeiază ei toată „civilizaţia". desigur). pe cînd la ortodocşi e vorba de mîntuirea lumii întregi. cu formele vieţii spirituale. ascunsă minţii omeneşti. e „destul" de bună.* mic din tot ceea ce este cu adevărat nu este cu adevărat în afară de Tine. şovăielnică. Harul acesta — zic. între actul creator al lui Dumnezeu şi actul de har prin care acesta i-a dat perfecţiunile spirituale. de „theosis". la rîndul lor. dar suficientă. într-un anume sens. primite prin har. natura este cu totul stricată. fără a ne sili să acceptăm această neutralitate a naturii. astfel. mărginite. pe care 1-a înzestrat apoi printr-un dar supranatural. e vorba numai de mîntuirea fiinţei individuale. nu există. Natura omenească este bună în ea însăşi — aci e deosebirea între Luther şi catolici —. după această învăţătură. Lumea actuală este stricată (tulburată). La noi. Lăsată în voia ei. protestanţii consideră Harul ca ceva esenţialmente exterior naturii omeneşti ce se mîntuie. Acţiunea lui este mai învăluită. existînd „per suam essentiam" . drept „natural" etc. fiind dotat cu perfecţiuni. pentru ca omul să existe în el însuşi). există. dar nu-1 transformă individual. Darurile duhovniceşti. neutre. este ideea centrală pentru spiritul ortodoxiei. deosebit de creaţie. totuşi. creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu si care numai în voinţa lui Dumnezeu îsi află rostul. prin anarhia primului păcat! Această învăţătură a Răsăritului nu trebuie însă confundată cu învăţătura protestantă a răului radical. căci. Lumea Harului nu este. „Ni. Pentru ortodox. Şi apoi. „omul natural". i-au fost luate prin păcat. pentru ca. spre a se putea constitui într-un om întreg. la protestanţi. însă toată făptura este sub acţiunea neîncetată a lui Dumnezeu. animalul raţional al apusenilor. Şi nu se mai vede bine cine se mîntuie. în sensul apusean. în el însuşi.creat un om natural. dacă ceea ce e căzut nu se mîntuie. putem răspunde că se înşală. pentru ortodocşi. Întunecată. care schimbă cu totul datele problemei. căci faptele sînt ale „harului". Dar viaţa duhovnicească subzistă în fire si după păcat. victime ale aceleiaşi separaţii apusene a naturii de har. deci. sînt orînduiri fireşti. deosebită şi suprapusă lumii naturale constituite aparte şi subzistente la fel. spre a ne mîntui. Cunoaşterea prin lumina „naturală".) Nu ar fi de insistat aşa de mult asupra acestei deosebiri. Dumnezeu nu şi-a întors cu totul privirea de la ea." Pentru ortodox. neîngăduite decît celor în stare de har. Patristica nu a cunoscut niciodată ideea aceasta a unei lumi naturale. el este o fiinţă spirituală. lăsate pentru această lume şi după firea ei. ci nu ale făpturii transfigurate. căci harul dă dra241 240 . realizarea lui — în chip natural bună — să fie întregită prin har. Antropologia ortodoxă nu a deosebit niciodată îh acelaşi fel. „naturalul" ca atare. însă firea omenească nu a fost prin aceasta stricată. harul substituindu-se „faptelor".

Doctrinar. Mai mult decît atît. fie în patristica greacă.gostea şi aceasta dă „faptele". căci nu văd cum s-ar putea organiza în aceste condiţii o biserică puternică (aci. se poate spune lucrul hotărît. nu există autoritate exterioară. la ortodocşi. Nici chiar sinoadele ecumenice nu îşi datoresc autoritatea lor incontestabilă formelor juridice. Totuşi. sînt diferenţe practice enorme. Ea e un dar şi un instrument al providenţei. către Dumnezeu. Ea nu mai e o unealtă. Aşa înţeleg catolicii autoritatea. Biserica nu e nici monarhie văzută. este drept. Sfîntul Duh lucrează el asupra bisericii. criteriu exterior al adevărului. ci de un refuz de a accepta termenii în care conştiinţa apuseană a formulat o problemă din care. în vreme ce latinii se ocupau mai cu seamă de organizarea vieţii. la ortodocşi. cu 243 . această învăţătură nu s-a pus în aceşti termeni. Altă înţelegere a rostului istoriei si a bisericii în fata ei. în vreme ce la noi căile lui sînt nepătrunse omului. Sfînta Fecioară e ferită printr-un act exterior special al Harului^ care o desparte. încă de la cea \ dintîi remuscare a lui Adam. Dogma catolică a zămislirii ei fără de prihană e o pildă a acestei teologii naturaliste. care se urmează în generaţii. apusenii sînt hristocentrici. de la Iisus Hristos şi pînă astăzi şi de astăzi înainte. ci mîntuirea lumii. Deci. şi aci. în cei pe care biserica îi consideră „drepţifi înaintea lui Dumnezeu. atunci ar trebui să judecăm acţiunea Sfîntului Duh prin criterii care îi sînt inferioare. La catolici. termenul cel mai înalt al unei pregătiri de a re. pe pămînt). Speculaţiile asupra mîntuirii universale au cu totul altă importanţă în Răsărit decît în Apus — chiar dacă lăsăm la o parte formele exagerate şi vădit eretice pe care le ia acest gînd la unii părinţi. nici la sinodul ecumenic. nici la papă. ea vede numai o prefigurare a restaurării finale. vine de la Tatăl. din fericire. deosebirea stă într-o neînţelegere. la ortodocşi. de la care vine totul. Nu există. tot spiritualul devine exterior. toată lucrarea creştină începe cu invocarea Sfîntul Duh. sub acest raport. cu totul alt plan de considerare a problemei: juridic în Apus. nu mai poate ieşi. Istoriceşte. Ortodocşii însă refuză să îi urmeze pe această cale pînă Ia capăt. Cea care s-a ridicat cel mai sus. Nu e însă nici un criteriu exterior pentru asta. fie în gîndirea teologică din ultimul veac. Homiakov a arătat că. în ceea ce o priveşte. Catolicii au „organizat" toate căile Sfîntului Duh. ideea de justificare. Numai după ce adevărul iese la iveală. această teorie ca incomodă din punct de vedere social. O pildă a acestei diferenţe ne e dată de învăţătura privitoare la Sfînta Fecioară în Răsărit şi în Apus. am fost feriţi. La fel în ceea ce priveşte purcederea Sfîntului Duh. Apoi. a intra. aşa de importantă în controversele apusene cu privii re la Har. nici democraţie văzută. dar în care noi. nu are aşa de mare importanţă pentru ortodocşi. Apoi. Sfîntul Duh este identificat cu harul administrat de biserică. » Libertatea Maicii Domnului de a primi pe Dumnezeu este centrală. Catolicii critică. departe de a vedea în Sfînta Fecioară j un dar în afară de fiinţa omenească. deci. pentru motivele mai sus amănunţite. în sensul protestant. în el însuşi. Părinţii greci s-au preocupat mult de Treime. De ce deosebirea ? Pentru că auto242 ritatea nu este. de firea omenească şi o răpeşte acestei firi. luată în întregul fi istoric. Cu totul pe alt plan aşază ortoj docşii chestiunea. catolicii au aci dreptate. Sfîntul Duh purcede prin Fiul doar faţă de oameni — zic ei. Catolicii spun ades că deosebirea dintre ei şi noi n-are însemnătate. Dar diferenţa are acelaşi izvor. făcînd din ea o fiinţă supranaturală. peste păcat! Harul conlucrează. ci o fiinţă primitoare de Dumnezeu. De aceea. Ea nu se înţelege decît ca o urmare a acestei antropologii. Aceeaşi deosebire în înţelegerea ortodoxă a raporturilor dintre libertate şi autoritate. cea mai curată şi cea mai înaltă. dintre toate făpturile. „transfigurarea internă" nu e decît o „prefigurare" a^transfigurării cosmice". în aceeaşi măsură în care primeşte Darul lui Dumnezeu către lume în Fiinţa Domnului Hristos. Tradiţia Răsăritului. Cînd cineva a admis că „omul natural există în sine". ca mai sus. Niciodată. ci un criteriu interior: viaţa bisericii. La noi. Căci. cm toată încercarea unora. Ceea ce importă nu e mîntuirea mea.j primi pe Dumnezeu. fără un criteriu extern. Autoritatea bisericii este autoritatea întregii lumi creştine. La noi. la catolici. ontologicîn Răsărit. în vreme ce ortodocşii sînt mai ales închinători ai Treimii. nici aristocraţie văzută. vedea în ea „podoaba întregii făpturi". desigur. Se vede foarte bine că nu e deloc vorba de o interiorizare individualistă. binevoitor faţă de oameni. pentru ortodocşi. dar Sfînta Fecioară purcede din lume către Dumnezeu.

spre a intra într-o fază dinamică ? Este această ieşire cu putinţă si în ce condiţii ? Ce avem de aşteptat de la ea ? Iată probleme la care ortodocşii vor trebui să dea un răspuns. cu sufletul omului căutător de Dumnezeu. dar cu intenţii teologale bine definite — astăzi. d-1 Nicolae Ionescu — conferenţiar de Lorică şi Teoria cunoştinţei la Facultatea de Litere si Filozofie din Bucureşti — a reluat. Din contactul ortodoxiei cu confesiunile apusene ce are de aşteptat ortodoxia ? Dacă îşi propune să dezvolte în afară formele sale de viaţă spirituală. Iisus este Dumnezeul îh Sfînta Treime şi creştinismul nu are sens fără Cele Trei Feţe Dumnezeieşti. fără pretenţii. răspunde şi unei nevoi de orizont mai larg pentru teologii noştri. de la Petru Movilă. Ce va urma ? Ce va da biserica ortodoxă ieşită din faza statică. nici Teoria judecăţii". 245 . cît şi celui dornic de „autoritate". cu intenţiunea sa obişnuită de a ireface problematica întrebării şi schiţa logică a cîtorva indicaţiuni de soluţionare. este o problemă destul de prezentă în mintea tineretului din generaţia actuală. chiar la clerul de nume ortodox. Exteriorizarea ţine de o problematică străină ortodoxiei şi nu poate decît să complice cu probleme inutile poziţiile ei spirituale. Cursul de filozofie a religiei. în sărăcia de îndrumări întemeiate. apropierea poate constitui o primejdie. Se pare că acest proces este deja început. mai ales într-o vreme în care se pare că se cugetă mai mult decît se trăieşte sfinţenia. este marfă de import. Şi încercarea Domniei-sale. atît celui dornic de cugetare. fără să izbutească totdeauna să găsească. NICULAE IONESCU. respectiv. îndreptar pentru dreapta credinţă (în trecut fie zis. în semestrul al doilea al anului acesta. SCHEMA GENERALA A UNUI CURS DE FILOZOFIE A RELIGIEI Curs făcut la FacfultateaJ de la Universitatea de Filozofie şi Litere din Bucureşti „Ca să nu se supere nici Metafizica. purtînd pecetea mentalităţii apusene — trezeşte în special aseceristului care şi el caută. pentru ca cursul d-lui N. pentru studenţii dornici de orientare religioasă — un curs de filozofia religiei făcut de pe o catedră de Logică e menit să inspire. dki lipsă de timp suficient. Pentru răsăriteni. şi încredere şi simpatie. Protestanţii au lăsat chiar în umbră Sfîntul Duh. cînd tot ce este filozofie religioasă. să le sacrifice. fapt dovedit de mersul stărilor bisericeşti din Răsărit în contact viu cu Apusul. de scoatere din cenuşă a „ethosului" religios specific-ortodox. acest contact.omul. Ortodoxia poate însă să-şi dezvolte bogăţiile sale interioare. nu mai cunosc Mărturisire de credinţă ortodoxă). Zbuciumul cugetării omeneşti asupra lucrurilor sfinte. I[onescu] să găsească numeroşi auditori. pe care ar fi trebuit. şi unei nevoi reale de îndrumare a cugetării religioase de la noi. una alteia.

.Faţă de noi . întrucît mă priveşte personal. în două rînduri l-am solicitat să dea şi pe la noi.. El ne-a impus necontenit o revizuire a rosturilor noastre. trebuie luată în rezervă.Literatura religioasă a sfinţilor părinţi nu se găseşte nicăieri în traduceri accesibile. mai tîrziu. ci de oportunitatea de-a vorbi oricînd de ele de la înălţimea unei catedre universitare. cu toate asigurările expunerii de motive a ministerului la alcătuirea programei analitice). ursul din bîrlog şi săhl provoace la discuţie. fireşte că fiecare poate avea ce păreri crede nimerite despre un lucru.. hrană sufletească rezervată cu dinadinsul cîtorva seminarişti ceva mai destoinici în greceşte. am asistat la un examen pe care un coleg mai mare îl trecea cu un comentar asupra Cărţii lui Iov. dacă un om de bună-credinţă ne condamnă astfel... ne-a acoperit cu epitetul de „religie poliţienească". (zadarnice de altfel). incontestabil şi o modă instalată-n facultate. Convins că lucrul nu putea să strice. în cazul nostru.. nu totdeauna cu succes. pe urma Domniei-sale: Doamne. Remarc acestea în treacăt. numai să se potrivească cu realitatea. în orice caz. Mai mult. Şi lucrul m-a interesat. în două rînduri „ne-a tras chiulul". Biserica încetează educaţia religioasă în şcoli. ci şi străduinţa de-a trăi mai mult şi mai adînc valorile acestea. Atît. se umple în actualitatea intelectuală de la noi. în iarna anului trecut. informaţiile erau întru cîtva confuze — si nu totdeauna competente. fără a-i pune la îndoială „intenţiile" — ci analizînd numai „pretenţiile" —. că nu face acest curs nici de modă. cursul Domniei-sale umple (dacă e destinat să umple sau umple fără să fie destinat.. Şi apoi... dar m-a surprins. Acestea fiind împrejurările. ne judeca drept „francmasoni" . panteism. a încercat să ridice în multe rînduri şi să scoată din inerţia ei obişnuită. oarecum prea pudică. impuşi de program.. (Dar ursul mai joacă şi de voie cîteodată!) i 1 . Acum 4 . panenteism). vedem că [alături de] realizările setei Domniei sale de veşnicie. încă din primul an cînd a profesat în Bucureşti — eram pe atunci în clasa a VI-a —. la Ideea Europeană. Domnia-sa a făcut un curs de filozofie religioasă. despre Dragoste ca mijloc de cunoaştere. cu „vagi pretenţii de moralizare catehetică a altora" şi cu intenţii de „demoralizare" a frontului lăuntric faţă de Apus. Domnia-sa a ţinut curs despre Problema filozofică a Dumnezeirei (teism. deci. să facem cunoştinţă mai de aproape cu omul. nu cumva nu sîntem noi într-adevăr — fără să ştim — unelte poliţieneşti gratuite. sau cozi de topor ale străinilor ? Şi ne-am făcut scrupule şi rezerve. Şi cine nu ar putea întrezări aci o teză scumpă unei teorii a cunoştinţei? Şi. a conferenţiarului nostru. sub diferite pseudonime . în folosul „cooperativei" siau al „bîlciului". deism. (Cîte biserici nu stau sub epitropie de atei!) Şi apoi. de asemeni. ne minunăm de progresul sectarismului care răspunde — cu toată lipsa desăvîrşită de cultură—unor nevoi religioase pe care biserica propriu-zisă le neglijează sau le uită. o lipsă care-1 face şi oportun. fiindcă. nu ştiu dacă erau totuşi bine informate. de o orientare. socotesc că acest fel de-a ne privi şi de-a ne judeca ne-a prins bine. de asemeni. după ultimii trei ani de istorie dogmatica papagalicească.. Domnia-sa a avut preocupări religioase. La început. pentru a arăta că apărarea. Biserica nu păstrează cu credincioşii alte legături decît cele ce-i pot procura de la aceştia sprijin bănesc. a căror urmare a fost însă o adîncire spirituală a lucrului început. tocmai în momentul în care adolescentul are nevoie. chiar în acel an. nu eram încă „pierduţi". ci dintr-o preocupare permanentă a Domniei-sale. pe româneşte. nici din preocupări actuale. dacă îmi aduc bine aminte. 246 Lecţia Domniei-sale inaugurală trata. chiar rătăciţi. Dar ne-a „condamnat" definitiv şi pe calea asta. care. La cursul de logică. modă de la care noi personal — spre a ne trage spuza pe turtă (cine n-o face azi ?) — am dori să rămînă nu numai obişnuinţa de-a gîndi din cînd în cînd asupra legăturilor cu absolutul. nu discutăm aci). D-l Nae Ionescu nu este un nou venit în cugetarea religioasă. şi simptomatic. mai mult ca orişicînd. pe care de fapt nu i-o dau celelal-j te studii (inclusiv filozofia. (Nu-i vorba de libertatea de a gîndi oricînd la cele religioase. Ne-am întrebat şi noi. Noi totuşi n-am deznădăjduit.5 ani nu mi s-a rîs îh nas în aceeaşi Facultate de Filozofie.. cînd mărturiseam unor colegi simpatiile mele creştineşti?) Este. în activitatea publicistică. nu a fost totdeauna aşa de prietenos cum ne-am fi aşteptat să fie. 2 247 . ci căutam.

dintre toţi profesorii mei. deşi mă-ndoiesc că se pricepe. un mistic zeflemist şi sceptic. cel ce a avut cea mai mare înrîurire sufletească [asupra mea]. păcălindu-te că n-are nimic nedezlegat. poate. dărîmător iscusit de artificii. Practic. lucrează etiologic. blufează. îmi reproşez numai că anul trecut i-am luat prea mult în serios concluziile. are predilecţie pentru expresii suculente şi sonore. o-ntoarce repede-n favoarea lui. Aşa că.. întrucît. deşi ades le face curte.. Lucrul nu este de supărare. omul ăsta-şi poartă taina nedezlegată după sine.. Deşi nu i-am vorbit nici de trei ori. Dacă te-ai lua după el. aci îşi bate joc de cei ce îşi bat joc de ele. Mi se pare că este oarecum sofist.. Cu farmec neaoş. deşi de la o vreme te deprinzi cu stilul fiinţei lui şi neprevăzutul nu te mai sperie ca altădată. în etică şi sociologie. vede spiritualul dat o dată pentru totdeauna (formal şi ontologic) şi niciodată desfăşurat în timp. ia totdeauna peste picior „pretenţiile" pozitivismului scientist de-a trece peste domeniul puterilor sale proprii. Spirit vioi şi plin de vervă. La fiecare dată cînd îl vezi e altfel. Aci lucrează însă cam pripit. vrăjmaş al istoriei filozofiei. Cred » totuşi că mai mult spirit critic din parte-mi nu strică. îmbibat de „neaoşism" — după expresia nimerită a unui coleg —. căci „mîntuirea ta prin tine Israile!". Ca atare. 248 cu ochii verzi ce par adesea negri. Un chip slab şi osos de Mefistotel. Nu ştiu dacă le desparte. Nu prepară niciodată — sau aproape niciodată —. de la care a rămas cu tot ce era bun (inclusiv. mişcarea. dar sigur este că Nae mi-a dat stilul. D-1 Nae Ionescu este un mistic. evoluţionismul i se pare o confuzie între realitate şi concepţie. cu nas în stilul Renaşterii. trebuie necontenit să-i calci pe urmă. De fapt. Un mistic de-o categorie specială. dă din mîini cît poate... Şi face teoria cunoaşterii progresive pe măsura exprimării. cu buza de sus strînsă în aspiraţie. de anul trecut şi pîn-acum a făcut mari concesii individualismului. ca spirit logic. De multe ori vine cu cîte-o „noutate matematică" mfl. Se îndoieşte teoretic de posibilităţile de a se mîntui prin sine. individul unitar psiho-fizic). Elevul lui Rădulescu-Motru. De cînd ţine curs de filozofie religioasă — îl văd ţîrcovnic. lărgit prim incluziunea obiectelor logice. într-adevăr. Are pretenţii de matematician.. apodictic.Şi apoi. De lucrările sale din tinereţe — aci îsi bate joc. Vrăjmaş. (Dacă îl am !) . care obişnuiesc să-i bag pe toţi în cutiuţă. Separă radical domeniul celor de-aici de al celor de dincolo. orice ai spune. Este. gîndirea lui evoluează. Aşa. deşi pretinde adeseori că cercetează-n mod empiric. să zic. Mi-a fost totdeauna. De-aia se vede că nu scrie. devenirea o vede aplicată doar materiei. De fapt. Nu zic că nu meritau si că nu au fost folositoare. Tip foarte românesc. pentru noi cei de la Filozofie. Spirit dogmatic. mai puţin ramolismentul. sau ca pozează.. atît cît vrea să lase să se creadă că le desparte. Şi fixat. Se teme să nu fie luat de scurt. cu cea de jos lăsată dispreţuitor. cursurile Domniei-sale au mai fost prilejuri de revizuiri spirituale.. De rezumat într-o formulă nu e chip. d-1 Nae Ionescu nu rămîne fix şi-nţepenit într-o părere: „Eereşte-te de omul care îţi spune 20 de ani acelaşi lucru" — ne spunea odată. cu mîini osoase. lucrează cu postulate. Scapă mereu. „cu trei cocoaşe". mi-a făcut mult amar această fugă să prinzi umbra. îndată ce-a-nceput să construiască. Cu el e foarte greu să ai dreptate! Căci. cu frunte lată şi par negru arcuit pe cap. evocînd corespondenţe şi făcînd analogii. deşi foarte clar. Gîndeşte vorbind. Lucrează cu un concept de experienţă „empirio-criticist". Domnia-sa gîndeşte necontenit. 3 . „frică" de el. nu-i poţi ieşi niciodată înainte. în care totuşi se priqepe de minune.pac. N-aş putea s-o spun precis. spirit viu şi ascuţit. decît în tramvai.. nu face politică. fără ca să se lase totuşi îmbătat de vorbe. plîngîndu-se totdeauna de frig.. în politică este conservator în teorie şi liberal în practică. Spirit vioi şi spirit critic ascuţit şi analitic. pentru un om care gîndeşte.. şi cursul său e prinos de gînduri proaspete. Mie.. Guşti mi-a dat metoda.. Relativist în cunoştinţă.

încercat în iscusinţele teologiei şi politicii. de civilizaţia răsăriteană. care face să se convoace Sinodul de unire. ştiind latineşte. dobîndeşte un mormînt plin de cinste." (Voi.. infirmînd hotărîrile „spre unire" ale Sinodului de la Flo251 250 . încît una implică cu necesitate pe cealaltă. care se află în 1435 la Pisa. făcut cardinal de către papă. prin întorsătura minţii sale. teme care au format. încasează la Padova un salariu anual de 400 fiorini. a rămas grec. poate. între altele. despre Quatrocent. dînd naştere aşa-numiţelor „pseudomorfoze". pe care şi-1 nădăjduiau.BARBA LUI VISARION La cursul lui de Istoria metafizicei âm acest an . Arghiropulos. cele două teme favorite ale cugetării sale filozofice. Nae Ionescu spunea — mai în serios. mai în glumă—că între faptul că Răsăritul Ortodox refuză să mărturisească filioque şi faptul că răsăritenii „poartă barbă" este o corelaţie atît de strînsă. a urmat Sinodul din Constanţa. Teodor Gaza. o parte din auditoriu. la suprafaţă. pe care Bennino Mombrizio îl traduce în versuri latineşti. biblioteca. spre adîncire. fură tot atîtea pricini care împinseră pe greci să treacă apa şi să-şi încerce în Peninsulă norocul. Nae Ionescu a reluat. a murit aci şi a fost înmormîntat cu mare cinste. de altfel. Traduc textual din preţioasa lucrare a lui Philippe Monnier. O barbă care se pune spadă în curmeziş. 2) ideea că sufletele omeneşti. V.) — sînt folosiţi de Curie.. asupra catolicismului. între Apus şi Răsărit. M. pe care Pallas Strozzi îl cheamă la Padova. Şi. strălucit. Constantin Lascaris. din Salonic. născut în 1403 în Trapezunt.. ucenicul lui Pieton. Fiind unul dintre cei dintîi care s-au lepădat. la moartea lui Nicolae al V-lea. Apropierea aceasta a făcut să surîdă. italienizat de tot. luarea Constantinopolei de către turci. în care se părea că două lumi au să se întâlnească. si sau cariere însemnate. cunoaşterea treburilor bisericeşti. e o faţă bisericească de mare însemnătate şi un învăţat cu multă ştiinţă de carte. Poate chiar să se îndoiască de temeinicia întregii argumentări a profesorului. „Grabnica decădere a Imperiului de Răsărit. or1 todoxă şi catolică. deasupra tutulor. Anume: 1) ideea că un suflet. care a trecut la catolicism. primeşte cetăţenia de onoare a Florenţei. ca şi civilizaţiile. La fel. în acest ziar. adus la Sinodul din Florenţa de către Ghemistie. 17-18. în care geniul Italiei renăscînde a fost fecundat de Orientul Bizantin. tronul apostolic. activitatea îl aşază într-unui din locurile cele mai de frunte ale Italiei quatrocentiste. nu se pot întrepătrunde decît aparent. Lecturile ¿ i n zilele trecute m-au pus însă faţă în faţă cu un fapt care trebuia să dea de meditat tuturor celor ce-au suris cu această ocazie. Pe aceştia Italia îi păstră. Visarion. ei sînt de neam mare. pentru că în realitate nici un popor şi nici un individ nu pot depăşi legea care îi constituie. cărturari. şi subiectul controversei lui cu d-1 Frollo. scaunul Romei. prin învăţătura sa şi mai ales prin barba lungă pe care a ţinut să o păstreze şi care 1-a costat. pe care deşteptăciunea sa ascuţită şi mlădioasă. ca şi-o civilizaţie constituiesc un tot calitativ. primit în 1423 în cinul sfîntului Vasile. unirea săvîrşită între cele două biserici. premiată de Academia Franceză. ca şi pe Sforza. pe care-1 aflăm în 1420 la Veneţia. Vorbind. pe cît îmi amintesc. făcut arhiereu al Niceei. Ghemistie Pieton.) O barbă care costă unui ilustru convertit. II. care îşi alege naş pe principele Pic din Mirándola. vede certîndu-se între ei ca să-1 aibă pe Aragoni. S-a văzut cu ce însufleţire a întîmpinat ea sosirea lui Chrysóloras. bogăţia. E vorba de acea minunată perioadă de la începutul veacului al XV-lea. desigur. închis. trecuţi la catolicism ca şi Manoil (Chrysoloras — nota trad. de către împărat. Demetrios Chalcondylas din Atena. renaşterea contimporană a Italiei. la Rimini. organic: o monadă. pp. vorbind deschis. feţe bisericeşti sau slujitori de vază ai împărăţiei. Unii din aceşti băjenari sînt vestiţi. Gheorghe Trapezumptios din Creta.

este una care. atacînd nodul problemei. 1. Biserica nu poate să mărturisească credinţa sa. Efeseni. 1. 1. Această infailibilitate însă este în stare de potentă.. Tralieni. îşi lasă barbă.. Cercetaţi numai. dacă „duhul trîndăviei. adunarea episcopilor greşit mărturiseşte. Dimpotrivă. de principiul infailibilităţii hotărîrilor sinodale. 2. IX. INFAILIBILITATEA BISERICII ŞI FAILIBILITATEA SINODALĂ T Cu inima se crede spre dreptate. 1 . 1 0 . cu atîţia preoţi care se doresc raşi. ca să devine lucrătoare. într-adevăr. Deschideţi istoria sinoadelor. hotărîtor în Biserică. nici în legiferarea canonică nu sînt supuşi erorilor. Smirneni. cu prilejul scandalului provocat de fixarea sărbătoririi Sf. 1 0 ) Din noianul de erori ce văzură lumina tiparului. cuprinsă în Epistolele către Magnezieni. 1. ne oferă prilejul restabilirii unor principii esenţiale structurii ortodoxismului. Sînt acestea adevăruri verificate prin întîmplările atîtor amar de veacuri de lupte şi de biruinţe. Membrii unui sobor sînt astfel investiţi şi cu privilegiul infailibilităţii în materie de învăţătură. N-am avut 253 .. III. în această privinţă. IV. adunarea episcopilor nu poate mărturisi greşit. 2. atunci. Nae Ionescu ? Ce ne facem.2 . într-un chip mai autentic şi mai strălucitor decît prin glasul păstorilor săi. aşadar. al răbdăS B şi al dragostei" de biserică o însufleţeşte. II. fără îndoială. Ca să fie efectivă. Paşti. oricare ar fi ea. aci. care nici în materie de credinţă dogmatică. II. al iubirii de stăpînire şi al grăirii în deşert" o «sufleteşte.renta. învăţătura sfîntului Ignatie Teoforul (părinte apostolic). aceasta ar fi infailibilitatea obiectivă. iar cu gura se mărturiseşte spre mîntuire (Rom. Dacă „duhul umilinţii. III. această putere are nevoie de o condiţie subiectivă: Duhul ce însufleţeşte adunarea episcopilor. în limbaj teologic. tunşij şi frezaţi „â la Gargonne" ? Să fie o indicaţie asupra stării simţului nostru ortodox ? Lucrul dă cu atît mai mult de gîndit. al grijii de multe. VIII. Cuvîntul episcopului este. este vorba. Sinod. deşi a renunţat Xzfilioque! Să aibă dreptate. Afirmaţie ce închide o masivă ignoranţă în materie de teologie ortodoxă. deoarece Sf. 2. IX. O barbă la care un popă luminat nu renunţă. S-a scris anume că trebuie să ne supunem hotărîrii Sf. Sinod este alcătuit din arhierei. cu cît vezi că mult tineret .

III. Prin urmare. în conflict cu toţi episcopii. în această privinţă: „ . acum. în fapt. ci în paza întregului cler şi popor bisericesc. de „conservatism idiot" din partea poporului şi de ameninţări din partea Sf. tradiţia este cea care mărturiseşte de ecumenicitatea 7 Chestiunea merită discuţie. totdeauna. situaţia Sf. unitate care este însăş unitatea Duhului. fiecare necesitînd o unitate proprie de conducere. Dar acesta nu este decît un alt fel de a exprima invariabilitatea învăţăturii — această invariabilitate rămînînd. Sind. Biserica nu recunoaşte hotărîrea unei autorităţi ce ar putea să rupă ecumenicitatea ei. din cauză că a lipsit puterea Duhului. care este criteriul recunoaşterii infailibilităţii ? Răspundem: ecumenicitatea. cuprind. veşnic de faţă în via7 7 > T unui sinod'. Mărturisirea ortodoxă. dacă biserica romano-catolică recunoaşte. Spre deosebire de catolici. Sf. de toţi şi pretutindenea. Sinod însuşi nefiind decît mărturisitorul a „ceea cepretutindenea s-a păzit. în ultimă analiză. desi de aceeaşi esenţă. însuşi trupul Domnului Hristos. * 7 > ţa tainică a bisericii. o face întemeiM tă pe o concepţie despre biserică potrivit căreia fiinţa ei văzută. Sinod ? Cine sînt nesocotitorii credinţei ortodoxe ? Şi cine străjerii ei ? Ştim că preasfinţiţii chiriarhi care au fost prezenţi la şedinţă şi au votat pentru 31 martie [1929]. nu poate fi. în vreme ce dreapta credinţă. este „stîlp neclintit şiîndreptar adevărului * Rolul preoţiei.iar nestricarea dogmei şi curăţia rînduielii nu sînt date în paza unei ierarhii oarecare. în această privinţă. nu sînt de părere că trebuie să declare că au greşit înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor şi nu mai sînt vrednici a se chema „chip al Tatălui" (Sf. Scrisoarea patriarhilor se rosteşte. în ceea ce priveşte infailibilitatea în materie de învăţătură. Ep. Sinod al Bisericii noastre ? Sinodul unei biserici autocefale în conflict cu credincioşii tuturor ţărilor ortodoxe din lume. spune Homiakov că biserica nu cunoaşte altă autoritate decît „autoritatea Duhului". Vincent de Lerins. Ignatie Teoforul. pentru biserica ortodoxă. Biserica. Dar ce este. drept 255 254 . cum nu se poate mai limpede. de toţi. la care papa şi sinodul se socotesc pe ei înşişi judecătorul şi măsurătorul adevărului cuprins în tradiţie. strîns unit în dragostea unora faţă de alţii. Despre a cărui alcătuire. totdeauna" (Sf. ci mai trebuie ca mărturisirea acestui sinod. atunci cînd se rosteşte ex cathedra. în conflict cu toată preoţimea ortodoxă din lume. pe deţinătorul infailibilităţii în materie de învăţătură. în vicarul lui Iisus Hristos. Canon 84. cu Capul ei cel nevăzut. cum se lămureşte ideea ortodoxă a ecumenicităţii ? f Care este. VI ecum. într-adevăr.. 1). această ecumenicitate ? Ecumenicitatea nu poate fi o unitate politico-juridică formală. este substanţial deosebită de cea nevăzută. în timp şi spaţiu. nu ajunge participarea la el a tuturor episcopilor ortodocşi în viaţă. cu atît mai mult cu cît unele manuale. atunci. iar o parte a fost de părere să se sărbătorească la 5 mai. unii din cei prezenţi cereau amînarea. iar unitatea ei nu poate veni de la un organ văzut. întrebăm: în această situaţie. în lumina acestora. ci constatarea identităţii de fapt. asemuit cu cel izvorînd din concepţia catolică. [din care] izvorăşte şi infailibilitatea în materie de învăţătură. Dar. care este. Cu drept cuvînt. spune mitropolitul Gurie astfel: „nu toţi chiriarhii erau la şedinţă.. pentru ca un sinod general să se învrednicească de atributul ecumenităţii. Tralieni. cu alt nume. în întregul ei. cu Ocîrmuitorul ei. în ortodoxie. Petru Movilă). nu cunoaşte decît unul singur şi acelaşi Cap nevăzut: Iisus Hristos. cunoscînd în biserică două firi (văzută şi nevăzută). în nici un caz. a afirmaţiilor bisericii întregi. mai poate fi vorba de „duh de răzvrătire".oare sinoade care au greşit ? Şi n-am avut sinoade „tîlhăreşti" Í Aceasta. singurul criteriu de recunoaştere a ecumenităţii. Şi la şedinţă n-a fost patriarhul". adică biserica credincioşilor". ci numai de la legătura ei tainică în Duhul Sfînt. unite într-o singură fiinţă. erori incompatibile cu fiinţa Ortodoxiei.. mitropoliţii şi patriarhii bisericii ortodoxe din lumea întreagă. inspirate de-a dreptul din cărţile catolice. să nu fie întru nimic deosebită de ceea ce s-a mărturisit de către biserică.

fără de care nimic nu pot face sau desface. rupîndu-i Trupul în două. semnatarii ei (siliţi sau de bunăvoie) sînt. 2) caracterul ei anticanonic şi potrivnic predaniei sfinte. 2) arătîndu-se că. a căpeteniilor noastre întru Hristos. împotriva predaniei şi a Canoanelor. la 31 martie [1929]. dimpotrivă. să încerce într-atîta biserica neamului nostru românesc. S-a arătat aci. Lucrul s-a săvîrşit prin hotărîrea ca biserica românească să serbeze Pastile anul acesta. anatema să fie"! (Epistola Sfîntului Apostol Pavel către Galateni. încă o dată minunata îndărătnicie a credincioşilor ortodocşi întru păstorea „comorii de mult preţ" se dovedeşte a fi un formidabil răspuns lumescului „duh al înnoirilor". la un loc cu Duhul Sfînt. nu a celei omeneşti. diacon sau simplu credincios nu este ţinut săi se supună. să se lepede de Dînsul.aceea vor depune cîrja. lipsiţi de ajutorul Sf. încheindu-se către: 1) nulitatea. Vom căuta să arătăm. că nici un episcop. 8 ). ci nu biata părere a minţii noastre omeneşti!) faţă de această hotărîre. Trupul. sub pedeapsa mîniei dumnezeieşti. şi 3) arătîndu-se. S-au arătat. de fapt şi de drept. în loc de 5 mai. preot. adunarea domnilor şi a episcopilor. pînă la o desăvîrşită pocăinţă. 6 ÎNTRE CATOLICISM ŞI EREZIE S A U URMĂRILE DOGMATICE ALE RĂTĂCIRII SINODALE I A vrut bunul Dumnezeu. Ştim! Virtualmente însă. în zilele trecute. este dator să serbeze Pastile la 5 mai. a acestei hotăriri pentru biserica lui Hristos. adică. singură şi înainte de Pastile iudeilor. căzuţi din treaptă. ca încheiere. pe rînd: 1) inexistenţa ştiinţifică a hotărîrii sinodale. de fapt. Căci: „chiar dacă noi înşine sau înger din cer ar binevesti peste ceea ce am binevestit vouă. duce. în cele ce urmează. care este mărturia dreptei credinţe de pretutindenea şi de oriănd (mărturie care singură are preţ. ba. adică biserica tuturor celor dreptcredincioşi. 1. în cele ale credinţei. 257 . potrivit veşnicei rînduieli a bisericii universale. precum şi 3) caracterul ei schismatic. Duh. luarea drept bună a pomenitei hotăriri a sinodului românesc. pe negîndite. sînt depuşi din treaptă. pentru păcatele noastre mari şi grele. la data adevărată şi laolaltă cu ceilalţi dreptcredincioşi. spre ce mari rătăciri. încît însuşi Sinodul Sfînt.

o smintire a lui poate aduce o smintire fără asemănare a totului. faţă de el. şi aceasta. altă dată — tradiţia bisericii nu este deosebită de biserica însăşi. după cum biserica este un singur trup al lui Hristos. XVII). cît şi cele ce-şi au originea în tradiţia apostolică. sărbătoare fără de asemănare în anul bisericesc. lucruri menite a rămîne neclintite. un înţeles nebănuit. acest înţeles al Sărbătorii Paştilor si cum stă. sub sancţiunea depunerii sau anatemei şi confirmate de predania şi uzul cel bisericesc de pretutindeni. lucrurile stau astfel şi dacă — după cum s-a arătat aci. ci. şi ea în legătură cu vreun înţeles ascuns. fiecare hotărîre bisericească are. cu vreun adevăr tainic. că nici apostolii şi nici sfinţii părinţi nu şi-ar fi dat osteneala să rînduiască. Astfel este.. prin firea lor. al Sinodului Trullan). care arată că dogmele şi descoperirile păstrate în biserică. al Sin. hotărîrea pomenită a sinodului românesc ? 259 258 . Şi unele. de teamă ca nu cumva să se atingă învăţătura fundamentală. Clement Alexandrinul. desigur. căci nimic nu este fără însemnătate întru cele ale credinţei. încît nimic nu poţi clinti din ea fără ca totul să fie primejduit a se clinti.. la care se referă ameninţarea cu anatema a sinodului din Constantinopole în 1638. în care fiecare lucru ţine într-atîta de întreg. locală şi oportunistă — adică. şi cu fixarea datei sărbătorii Paştilor. sărbători şi posturi ale anului. data acestei sărbători înAşezămintele lor (c. Şi. Astfel. Fixarea datei Paştilor este. la canon 64. desigur. pentru că orice obicei care are valoare în biserică are la temelia lui un Adevăr (Sf. dar. încredinţată nouă prin sfintele taine. nici sf. desfiinţînd canon 5 apostolic). „au aceeaşi putere pentru evlavie". Stromate. în viaţa tainică a bisericii. cap. către cel ce ar îndrăzni să atingă predania bisericească şi să introducă inovaţii în biserică. un organism spiritual. Deosebirea neînfrîntă a Bisericii de Răsărit între dogme şi canoane pare a face acest lucru cu neputinţă: dogmele fiind. iar canoanele fiind schimbătoare. In fapt. în lumea celor care nu se văd. şi altele sînt date prin canon în formă imperativă. însă. clintind unul din rosturile văzute ale întregului trup. atît cele ce-şi au originea în învăţătura scrisă. de aşezarea căreia atîrnă nenumărate ale rînduieli. precum şi canonul 91 al sf. tradiţia este aceea care a deosebit în chip concret care este adevăr de credinţă şi care e prescripţie spre disciplină. în viaţa tainică a bisericii. Vasile cel Mare. vedem că deosebirea dintre dogmă şi canon nu e formală. dară. după nevoile bisericii (vezi: canon 12. Epistola 74. 283). dar plin de însemnătate. potrivită împrejurărilor de timp şi loc —. 580) hotărăşte ca nimic nou şi potrivnic învăţăturii tradiţionale să nu se introducă. Firmilian. încît.r S-ar putea părea unora ciudat că o hotărîre — zice-se — de ordin curat disciplinar şi canonic. în această privinţă. 17. Epistola 75. cum se întîmplă în istoria lumească scrisă-n spiritul laic de astăzi. Epistola către Ciprian. art. Trullan. La care Syntagma Ateniană adaugă: „dacă negăm obiceiurile neconsemnate şi autoritatea cea mare ce stă în ele. drepţii credincioşi! Care este. 580). prin urmare. cum e aceea a hotărîrii datei Paştilor. o motivare contingenţă. schimbarea unora neaducînd. V. Inter Epistolas Cypriani. c. Atît este această tradiţie de unitară. II. care nu se înfăţişează decît ca un semn în ghicitură faţă de toate celelalte. veşnice şi neschimbătoare (Valsamon. Dacă. şi canonul 21 al Sinodului din Gangra. canonul al 32-lea al Sinodului Trullan (Syntagma Atheniană. împlineşte un gînd ascuns al lui Dumnezeu. Vezi. cartea a VH-a. vătămare celorlalte. cu amărunţime. Ad Pompejum. ar putea avea vreo urmare privitoare la atingerea celor drepte ale credinţei. altfel. (IV. desigur. II. pe nebănuite şi fără să ne dăm seama. sub patriarhul Chirii din Berea. psihologică. La o mai mare adîhcire. Ciprian. Cea mai neînsemnată decizie disciplinară nu are. tot astfel şi tradiţia este un trup nedespărţit. întruchipează o armonie ascunsă. precum şi canonul 7 al celui de-al 7-lea Sinod ecumenic (Syntagma Atheniană. compară şi Scrisoarea patriarhilor orientali. atingem cu dinadinsul Evanghelia în elementele ei de căpetenie". 16). în acelaşi sens. martir Polycarp al Smirnei şi Policrate din Efes nu s-ar fi împotrivit în zadar papei Victor I pentru aceasta şi nici sinodul celor 318 sfinţi părinţi de la Niceea nu ar fi hotărît cu pedeapsă ce se cade şi ce nu se cade a păzi. se clintesc.

Pastele anual nu este numai săvîrşirea jertfei. cap. e un fapt real. ca într-o prefigurare. euharistie. înainte de Pastele iudeilor. pe care le măsoară. Oricît de mare ar fi analogia celor două primăveri. fraţilor.. închipuit de cursul aceluiaşi an. mai departe: „Voi însă păziţi cu îngriSre isimeria primăverii. nici mai multe învieri. El este deci vedenia simbolică a jertfei şi a rostului ei pentru soarta lumii. cum pentru tot acest timp creştinii nu mărturisesc decît o singură înviere a lui Hristos. care se petrec o dată în an. Celelalte Paşti. prin înţelesul esenţial al Paştilor. dar tainic. petrecut în timp. sărbătoreşti. în cursul aceluiaşi văleat. ci continuarea neîntreruptă şi fără de număr. de la Facere şi pînă la Judecată. în aşezarea lui. prăpastie. aşteptînd pînă în ziua a douăzecea a sfertului întîi de lună. o mare deosebire de făcut — şi. pentru că acestea nu sînt mai multe Paşti. asemenea numai o înviere pe an se cuvine să serbăm. că Pastele creştinesc ar avea o legătură necesară cu păgîneasca serbare a primăverii. naşte din această săvîr|gB re a Paştilor înainte de isimeria cerească. Anul bisericesc preînchipuie. precum s-a arătat aci mai înainte. de fapt şi întru adevăr şi nu întru închipuire. rătăcindu-ne din neştiinţă. întru care cu toţii avem parte. au însă şi alt înţeles. lucru neîngăduit de Aşezămintele apostoleşti: „Voi. ci o dată pe an. săvîrşit în biserică întru împărtăşirea credincioşilor cu Sfîntul Trup şi sînge al Domnului Hristos. un fapt neasemănător şi unic. chiriarhii români sînt împinşi să gîndească. uneori. Serbînd mai mult decît un Paşte în fiecare an întru închipuire. al doilea este căderea Paştilor. cu ea. dar neatîrnat de vremuri. şi. împotrivindu-se hotărîrii formale a canonului 7 apostolic în adevărata lui înţelegere arătată de sfinţii părinţi. 261 . legat de cel dintîi. Lăsînd să se înţeleagă că apostolii au legat în chip nedespărţit Primăvara sufletului de primăvara anului. să serbăm Pastile de două ori în acelaşi an". ca un izvor veşnic de Har. nu numai că între ele nu poate fi nici o legătură necesară. ca să nu sărbătoriţi de două ori într-un an amintirea unei patimi.. după cum arată Matei Vlăstare în tîlcuirea aceluiaşi canon 7 apostolic. adică mai multe jertfe. care este Distru (martie). Şi. umplînd cu plinătatea lui. Aceste Paşti sînt temelia si taina însăşi a bisericii. ar urma că după înviere s-ar face o nouă vînzare şi după vînzare o nouă răscumpărare şi astfel biserica ar cădea în prăpăstiile cele mai de afund ale rătăcirilor origeniste privitoare la-nviere. dar ele sînt fundamental deosebite. Cel dintîi Paşte. întreg văleatul. fără de asemănare. al amintirii şi sărbătoririi. deci. Aceasta nu se întîmplă însă şi cu Pastele cel zilnic. în260 tru care cu toţii avem viaţa. care cade în ziua a douăzeci şi doua a lunii a douăsprezecea. de netrecut pentru păgîni. II Este. Despre sensul tulburării provocate de aşezarea Paştilor înainte de isimeria cerească (iar nu cea astronomicească). ca nu cumva ziua a patrusprezecea a lunii (de pe cer) să cadă în altă săptămînă şi. 17). care aţi fost răscumpăraţi cu scumpul sînge al lui Hristos. ci şi vedenia mai dinainte. cată a se-nţelege că întru adevăr o singură jertfă şi o singură înviere n-ar fi de-ajuns spre mîntuire. mai gravă. E săvîrsirea a două Paşti în cursul aceluiaşi an. căci. fără să-şi dea seama. s-a arătat aci că înseamnă îndrăgirea lumii simţurilor în dispreţul lumn neschimbătoare a gîndului dumnezeiesc. a uneia şi aceleiaşi jertfe arhiereşti şi Sfinte învieri a lui Hristos. Cel dintîi. stil nou: cel dintîi este căderea Paştilor înainte de isimeria cerească. în cadrul unui şir întreg de semne care se urmează-n vreme (calendarul). am pătruns în miezul chestiunii noastre — între înţelesul ontologic al Paştilor liturgice ce se săvîrşesc în orice zi — Pastele săvîrşirii şi al împlinirii jertfei — şi celălalt înţeles al Paştilor. a roadelor acesteia pentru universul întreg. fiind împotriva Predaniei Sfinte a biserica. (cartea a V-a. însă deosebit de dînsul.Două lucruri se tulbură în viaţa bisericii prin aşezarea Paş-] tilor la 31 martie. spre aducerea-aminte de Cel ce a murit o dată". O a doua nesocotinţă. timpul dintre Golgota şi Judecata de Apoi. trebuie să sărbătoriţi zilele Paştilor cu îngrijirea şi cu luare-aminte după isimerie. la care sîntem toţi chemaţi ca să luăm parte: Jertfa de Sine a lui Dumnezeu pentru dragostea Sa de oameni. iar al doilea.

Legătura ar putea izvorî din ifirea simbolului însuşi. şi numeroase texte din îndemnurile împotriva Iudeilor ale Sf. după înviere. precum şi a mîncării azimei trebuiau să aducă aminte iudeilor de scoaterea lor din robie. odată judecat. Prin aceasta. deci. păcatului şi fărădelegii întru învierea lui Hristos. Hotărîrile bisericii în această privinţă sînt formale şi categorice şi au fost date tocmai pentru că. şi săvîrşirea reala a jertfei euharistice o legătură pe care deosebirea de mai sus nu o îrilătură. fr. După cum ne spune Cartea Ieşirii lui Moise (cap. în firea lor. Jeanin. între comemorarea anuala şi simbolică'a învierii universale întru Hristos. Ioan Hrisostom. pentru creştin a se împărtăşi. Odată săvîrşită jertfa. nefiind decît săvîrşirea mai departe a jertfei dumnezeieşti a legii celei noi.De Paşti. înainte de orice: „împărtăşire". sărbătorirea Paştilor de an nu e nici ea o preînchipuire ideală. Rînduiala jertfirii mielului cu acest prilej.3 1 2 ) . Se întîmplăînsă că iudeii sărbătoresc totuşi mai departe Pastile legii celei vechi. iar rînduiala împărtăşaniei cu Sfîntul Trup şi Sînge al Domnului Hristos prin prefacerea pîinii şi a vinului însemnînd — cum am spus —. 12). rînduit de Iisus Hristos ucenicilor la Cina cea de Taină. III. în această deosebire de înţeles stă şi deosebirea timpului de sărbătoare a celor două Paşti. pentru creştin. însă. Din nevoia de a înfăţişa în vreme acest înţeles al sărbătoarei în cadrul anului de semne. urmează că sărbătorirea învierii nu se poate face.. V. ci. deci. dimpotrivă. 262 Dacă între înţelesul celor două Paşti legătura e aceea pe care am văzu t-o. A face Pastile înseamnă. Să lămurim. ci este o preîntrucbipare a învierii lumii întregi întru mîntuire. 17. A face Pastile înseamnă. odată îndeplinită legea. întru nădejdea învierii tuturor. V. Astfel. a se uni împreună în împărtăşanie toţi creştinii laolaltă. Ce înţeles are. 7. în vremea dintîi a creştinismului. trad. se naşte-n vreme o preîntrucbipare a învierii lumii întregi întru Hristos. cel împlinit şi cel de semne. slobozirea prin ea de sub cătuşele morţii. 2. Pastile legii vechi a fost aşezat de Dumnezeu întru pomenirea ieşirei din Egipt a neamului lui Israil. Pastile este. subliniind. prin deosebii tă întristare si bucurie. acest lucru ? Faptul că iudeii slujesc mai departe Pastile legii nu înseamnă. pentru creştin. păstrarea vechii porunci e dezlegată (Aşezămintele apostoleşti. pentru biserică. izvorăşte. 3 0 0 . V. Pastile legii înseamnă deci. preînchipuirea adevăratului Paşte. 1 7 . căci ea s-a săvîrşit o dată pentru totdeauna. a avea parte la înviere. Această preîhchipuire era semnul legăturii Dreptului cu Domnul. care-i mai mult decît o simplă analogie formală si închide în el o referinţă reală si directă a celui simbolizat: „cu asemănarea se cheamă cel asemenea".1 9 ) . Prin aceea însă că totul nu e încă îndumnezeit şi nu ia parte-n fapt la Jertfa arhierească a lui Hristos. sărbătorirea anuală a Paştilor devine chezăşia şi semnul Biruinţei totale celei de apoi asupra şarpelui şi a morţii. Este vedenia < —i începătura încă de acum — a rodului jertfei celei dumnezeieşti. In cazul Paştilor. Astfel. răstignit şi înviat Fiul lui Dumnezeu. Rămîne totuşi. nu mai avea a fi serbată preînchipuirea. 19). un simulacru alPaştilui cel veşnic. în nici un caz. este „arvuna învierii" tuturor (Ibidem. o-ntăreşte. sensul aşezării datei Paştilor în calendar^ Dar aici intervine piatra de poticnire: Pastile iudeilor. dar ea mai trebuia să preînchipuie jertfa sîngeroasă a mielului şi a Păstorului. De aceea. deosebit de săvîrşirea zilnică a jertfei: Pastile (Ibidem). 19). Creştinii nu mai au a o săvîrşi. odată sau înainte de Pastile iudeilor. asemănarea este însă şi mai mare. simbolul cuprinzînd în sărbătorirea lui însăşi săvîrşirea reală a semnificaţiei (Ibidem. 3. cele două Paşti nu sînt. în nici un chip. cap. V. dar împărtăşire a tuturor din jertfa cea dumnezeiască. V. atest sfînt înţeles al jertfei dumnezeieşti pentru soarta lumii (Aşezămintele apostoleşti. decît I unul singur. mulţi credincioşi sărbătoreau 263 . biserica se vede pe sine ca-n oglindă şi-şi măsoară creşterea către „statul lui Hristos".. ea însemna nădejdea dreptului în îndurare Domnului către norodul său şi ea trebuia deci sărbătorită de tot cel ce voia să aibă parte de mîntuire. deci. împlinindu-se întruchiparea. 1. A. că acest Paşte trebuie păzit şi de creştini.

înseamnă a ne îndoi de eficacitatea mîntuitoare a învierii şi chiar a tăgădui învierea adevărată a Mîntuitor ului Acestea sînt urmările nenorocite ale pripitei hotărîri sinodale româneşti. Ce are de gîndit un creştin faţă de această tăgăduire ? Tăgăduirea şi răstignirea lui Hristos înainte de înviere. 2) Iar a-1 sărbători înainte de iudei înseamnă: a) a serba realitatea înaintea prefigurării. era necesară învierii lui Hristos. înaintea noastră. după ce legea a fost împlinită. B. Dar. Biserica de Apus face astfel „abstracţie" de faptul că iudeii urmează a-si serba Pastele ca mai înainte. biserica română se subrogă pe sine în toate drepturile sinagogii şi ia asupră-şi împlinirea strictă a legii. ce se închipuia. atunci. două lucruri potrivnice.26). potrivit învăţăturii bisericii întregi. şi pomenirea stăruinţei tăgadei. care. au păşit pe acest tărîm şi au rupt legătura cu Pastele iudeilor. Pastile legii vechi nu încetează de a reprezenta în Simbol prefigurarea Pastelul adevărat {Aşeză- [ tîlcuirea canonului 7 apostolic din Pidalion. adică înjunghierea mielului şi apoi să urmeze ceea . în acelaşi timp. tăgăduirea mai departe şi răstignirea mai departe a lui Hristos după înviere (Aşezămintele apostoleşti. în 265 mintele apostoleşti. Toate împotrivirile acestea fac imposibilă realizarea. adică a nesocoti raportul real al celor două Testamente şi a rupe cu Marcion legătura dintre ele. citat după Matei Vlăstare. şi de la azimă la Tainele Dumnezeieşti. preînchipuirea celui din urmă şi acesta neputîndu-se prescrie. de fapt. pentru ca această desfacere a legăturii celor două Paşti să nu compromită solidaritatea celor două Testamente. Pe de altă parte însă. Amîndouă aceste lucruri converg spre a pune în lumină imposibilitatea absolută a serbării Pastelul creştin odată cu iudeii sau înaintea lor. ci pomenirea lor devine inutilă creştinismului. cel dinţii fiind. Dar dacă aşa este. iar Pastile u v l vierii.). text ce—semnificativ — nu se găseşte în ediţiile apusene ale Aşezămintelor. VI. iar j de la Sf. înseamnă. cartea a V-a. adică. Pastele iudeilor e nul si biserica nu are a ţine seamă de dînsul. înseamnă că iudeii aşteaptă încă pe Hristos drept mîntuitor. Pastile iudeilor fiind socotit de ei ca Pastile durerii. Stăruinţa acestei tăgăduiri după-nviere şiprăznuirea ei la o anumită dată în vreme fac însă imposibilă însemnarea cu aceeaşi dată sau prăznuirea înaintea acesteia a prefigurării învierii unim versale. Acesta este înţelesul real al prăznuirii Paştilor iudeilor după \ răstignirea şi învierea Domnului Hristos. ceea ce nu e cu putinţă. V. după Biruinţă. Orice altă rînduială tulbură rînduiala hotărîtă de Dumnezeu.Pastile de două ori: o dată cu iudeii şi o dată după dînşii. care presupune tocmai căs-a biruit orice tăgadă. Scrisoarea a 2-a despre Azime). o r m cît de greu ar fi de priceput cu mintea. pentru noi şi preînchipuirea Biruinţei din urmă a Mielului asupra oricărei tăgade. 1. aceeaşi zi a anului însemnînd. este dezlegată. 7). „Trebuia ca Hristosul să pătimească toate acestea şi să intre întru slava Sa" (Luca^24. pe planul semnelor din calendar^ a înţelesului adevărat al Pastelul creştin. adică moartea Omului şi învierea" (Aşezămintele apostoleşti. săvîrşirea Pastelul creştin nu poate I fi nici ea făcută decît „dupăpasca iudeilor. la | 264 . vedenia încă de pe acum în semne a roadelor învierii nu este de închipuit decît după biruirea drăceştei şi tainicei împotriviri a iudeilor. pe un acelaşi plan. C. Sărbătorirea Paştilor legii mai departe de către iudei. au tălmăcit astfel îngăduiala de a rupe solidaritatea celor două date: sărbătoarea Paştelui iudeilor după răstignirea şi învierea lui Hristos. după hotărîrea sinodală.. 19).. în realitate. Dar înseamnă oare şi că Pastile legii nu mai are nici un fel de însemnătate pentru creştini ? Ferească Dumnezeu! 4. şi b) mai înseamnă a lăsa ca tăgăduirea în semne să se facă după pomenirea Biruinţei învierii. 1) A serba odată cu iudeii înseamnă că un acelaşi lucru reprezintă. 5. pentru ca să vină mai întâi închipuirea. Catolicii. Taine la împărăţia Cerurilor (Leon din Ohrida. Căci Dumriezeu ne ridică treptat de la idoli la jertfă şi la azimă. de vreme ce biserica posedă realitatea însăşi (iar a j iudeului prăznuire e tăgadă). 17. prin urmare. cap. Astfel. ca Pastile bucuriei creştinătăţii întregi.

Ea nu a socotit niciodată că trebuie să se substituie sinagogii şi nu a serbat niciodată Pastele cu azimă. Nu este locul să arătăm aci încurcăturile în care intră. hiotul. şi de pururea pomenitul Nectarie. în părţile Iliupolii. J aceasta trebuie înţeles în sensul că ea a primit. pînă iarăşi la Joia mare. un izvor de apă fiind uscat mai nainte s-au umplut de apă în 22 a lui aprilie. decît rînduiala PascaHei şi a Calendariului latinilor este văzut din minunile ce au arătat şi arată pînă acum pentru acesta. iară apusenii în 25 a lui martie. Aceasta nu este vreo basnă. unde sînt piramidele cele două mari. Şi cum că mai mult place lui Dumnezeu rînduiala Pascaliei.cit. carele în hronograful aravicesc îl povesteşte fila 266 şi cu ochii săi l-au văzut. carea şi prici-? nuieşte latinilor două necuviinţe mari. 2 0 . pre cum le-au văzut şi Proorocul Iezechiel. la Pasca noastră adecă. numită Kisira" (Pidalion. Acesta este întocmai tîlcul în care „moştenirea a fost răpită Fiilor lui Israil" (Luca. şi împotrivirea la predanie la neadevăr. zice-se. 43). Dacă biserica noastră se socoteşte moştenitoarea sinagogii. (Iară oasele aceste omeneşti mai înainte vestesc preînvierea morţilor ce va să fie. fără a putea fi învinuită de marcionism şi erezie. Comentariu la canon 7 apostolic). adeveritoare Calindariului nostru şi surpătoare Calendariului latin pre care o au văzut un Paisie.19). şi atuncea să ascund şi nicidecum să văd. să ne pună în situaţia de a fi siliţi să recurgem la ea ? Nu se poate! 2. 1 Dacă rătăcirile acestea se adaugă în schismă şi schisma se adaugă la necanonicitate. pămîntul varsă moaşte şi oase vechi de oameni. De aceea. jertfă cu azimă în locul iudeilor. ci adevărat lucru si mărturisit de Istorici vechi si noi. să nu respecte legătura datei Paştilor. în acelaşi timp şi deopotrivă. prin minunile mari care au întovărăşit data adevărată. adecă. Patriarhul Ierusalimului. prin \ aceasta. Matei. prin acest „artificiu". martir Polycarp al Smirnei a fost. care stau pînă la Joia Înălţării. Iară mai ales că: „Amărunţimea Isimeriei. răpindu-şi astfel mîntuirea. adecă în 22 a lui aprilie. „neînsemnată" aşezare! Iar că acesta este Adevăr. 2\. Vezi pre Dositeiu. Adv. Adecă: în seara Joii cei mari a noastre (nu a latinilor). cei din Eghipet. ci nu convenţie. catolicii s-au încăpăţînat într-însa. în fieştecare an lucrează Dumnezeu o minune ca aceasta. naşte în chip legitim întrebarea: care au putut fi rosturile pe temeiul cărora Sf. şi nu a latinilor. cu alte cuvinte. ca piatră din capul unghiului. o arată tot tilcuirea aceluiaşi canon 7 apostolic îh Pidalion. Căci. învinuind chiar de iudaizare biserica catolică (Leon din Ohrida. De care să umple un cîmp lat. ori mai înainte de iudei. Acesta este marele Adevăr pe care-1 păzeşte neclintit această. Nichita Stithatul. Marcionem. Tertulian. ajunge să spunem că săvîrşirea cu azimă a cinei este sin-w gurul paleativ care evită erezia celui ce rupe legătura datelor. cartea a 12-a.. Sinod a scos Biserica noastră din rîndul celor dreptcredincioase ? 267 . Biserica de Apus dă. 1.locul acesteia prescriind în favoarea sa toate făgăduielile lui Dumnezeu către Israil. împotriva datei hotărîte de latini. că Pascazi scria către Papa Leon (precum să arată în Epistola 63 a lui Leon) cum că prăznuind oarecînd Pasca răsăritenii. Astfel. adică. un aluat ce s-au plămădit de o latincă în ziua Proorocului Ilie s-au prefăcut în piatră uşoară. piatra pe care iudeii au îndepărtat-o. 1 6 . Biserica noastră a înţeles cu totul altfel acest lucru. Să fi vrut sinodul românesc să ne împingă pe nesimţite spre 3 această datină. etc). iar formal se instituie moştenitoare spiritului iudaic în biserică. (Nu este numai o întîmplare că sf. Patriarh al Ierusalimului. în chip material. iară mai ales de Gheorghe Coresie. Legătura dintre prefiguraţie şi adevăr a celor două Testamente a fost păzită de biserica noastră prin rînduiala succesiunii datei Paştilor. precum din cele ce zice mai jos să vede. luptător vajnic împotriva rînduielilor latine ale Paştilor şi adversar de moarte al lui Marcion. si în scurt a zice a Calendariului nostru. care este împotriva Apostolescului Canonului acestuia. Ea izbuteşte. pentru Patriarhii cei ai Ierusalimului carele povesteşte de o minune ce s-au făcut la Beligrad. a prăznui ei Pas266 ca ori cu iudeii.) Dară scrie şi pomenitul Coresie. a cărui principală învăţătură era deosebirea celor două Testamente. şi dacă necanonicitatea se adaugă la împotrivirea faţă depredanie. op.

retrăgînd 1 2 3 268 . 3) de atunci şi pînă în zilele noastre. nepotrivirea produce un şir înţeles de tulburări în rînduielile bisericeşti.. a rămas iarăşi în urmă cu 13 zile faţă de cel solar. nu ni se spune) — Sfîntul Sinod a hotărît să-ndrepte calendarul iulian. aşa cum făcuseră şi sfinţii părinţi de la Niceea. 5) ce-a rezultat de aci. sărind cele 13 zile de prisos din calendar. însă. produceau încurcături (sic). Pentru aceasta. prin urmare. sub ameninţarea pedepsei puterilor lumeşti la care se făcea apel. producînd încurcături între oameni şi ţări (de care fel. adică. încuviinţîndu-se preoţilor să mîngîie pe credincioşi cu slujba Paştilor şi la 5 mai. şi. 4) întîrzierea aceasta cu 13 zile. la 5 mai. intitulările şi stilul scrisorii pastorale. Anume: 1) vechea dată a Paştilor se-ntîmplă să cadă. punînd anul calendaristic în ritmul anului solar. pentru fixarea datei Paştilor ? A rezultat că data indicată de vechea Pascalie nu mai putea fi menţinută. în articolul de fată. De-atunci. următoarele: 1) anul dintr-un calendar bun nu se cade să fie mai lung decît anul de pe cer. Lăsînd nerelevate. în faţa primejdiilor de a sluji — o biserică fiind — două Paşti într-un singur an (lucru potrivnic învăţăturii ortodoxe). Apoi. hotărînd. se sprijină pe lucruri neadevărate. argumentarea Scrisorii pastorale cuprinde.. în aceeaşi chestie. 4) e mincinoasă. adică. în afară de intervalul de timp dintre 22 martie şi 25 aprilie al calendarului îndreptat. în amănunt. 3) e nesinceră. multe lucruri s-au schimbat: Sinodul a dat o carte pastorală . cum serbările fixe sînt astăzi aşezate după acest nou calendar. acum cîtăva vreme . Sinod. Pentru că. înfătisînd. au sărit. să-şi înfrîngă mîndria şi să se întoarcă la dreapta credinţă. în unii ani. anul calendaristic fiind mai lung ca cel solar. nu arată aceea ce părinţii din Sinod au gîndit cu adevărat. pentru care sîngeră inima oricărui creştin (ca şi cum stilul popular ar fi cerut numaidecît o trivializare a ideilor) — nu ne vom ocupa aci decît de structura logică a Scrisorii. în aşezarea Paştilor. ştiind acest lucru şi observînd că lungimea mai mare a anului din calendarul iulian decît a anului de pe cer. şi anume: 269 S-au arătat aâ. după aceea. odată cu toată lumea ortodoxă. care a făcut deja un mare pas înapoi de la data publicării Pastoralei. într-o suflare. pentru lămurirea credincioşilor. Sinodul a revenit asupra primei hotărîri şi. 2) e inconsecventă cu atitudinea de pînă aci a Sf. în supoziţiile ei esenţiale. prin care a vrut să-şi lămurească-n chip polemic gîndul faţă de credincioşi. începem astăzi prin a arăta netemeinicia cărţii pastorale. pentru menţinerea ordinei. un singur Paşte pentru toţi creştinii. în şedinţa de la 8 februarie. cele 3 zile de prisos. tonul caragialesc.. toate faptele care arată că această scrisoare pastorală: 1) e neîntemeiată şi sofistică. pe care i-a luat ca model. Tăcuseră glasurile omeneşti. desi hotărîrile luate la 8 februarie desfiinţează concluziile Scrisorii pastorale^S'modul n-a retras încă Scrisoarea . temeiurile pe care se sprijinea neputinţa serbării Pastelor altcîndva decît la 5 mai [1929]. ca Sinodul. Vom cere. fără neajunsuri grave. dacă norodul o va cere. 2) sfinţii părinţi de la Niceea. spre a vorbi numai predania.. Scrisoarea pastorală enumera cîteva asemenea tulburări.NETEMEINICIA SCRISORII SINODALE Scrisoarea pastorală şi. Pastorala conchidea în sensul că toţi vor sărbători Pastele la 31 martie. ca şi în cele ce vor urma . canoanele şi textele învăţăturii. a îngăduit ca fiecare creştin să serbeze după cum îi îngăduie cugetul. Redusă — pe cît este posibil — la o schemă..

deci. în primul rînd. păcătuieşte. la mai nifnic. putem. Paşti ar cădea după a doua lună plină de după echinoxiul de primăvară. fixînd definitiv calendarul. Anume: sărbătorirea Paştilor la 31 martie: 1) este necanonică. la orice dată vom serba Pastele după noul calendar.. si anume. Prin urmare. Lucrul este cu atît mai uşor de făcut bisericeste. odată pentru totdeauna. adică. Petru şi Pavel s-ar reduce. fără o vină a cuiva. ci lasă să se vadă că Pastele la 5 mai izvorăşte dintr-o scornitură a răufăcătorilor. vechea rînduială nu mai încape fără tulburări şi nepotriviri.. Spre a evita toate aceste tulburări.1) mai mult de jumătate a lunii martie ar cădea afar* din post. ci o atribuie agitaţiei. o eroare gravă. pos4 5 I Î tulatul „ştiinţific". ci şi este de-a dreptul o imposibilitate logică. aci. într-o lumină falsă. că această din urmă aşezare este şi ea lovită de o serie de inconveniente grave: care face imposibilă serbarea Paştilor la această dată. Paşti ar fi serbate după 25 aprilie. nu numai că nu este un adevăr ştiinţific. urmează că. Lucrul pare însă greu Sinodului. ca şi cum ar fi vreo agitaţie posibilă pe astfel de chestii. 3) e schismatică. 4) este eretică. în prima duminică de după lună plină. este incomensurabilă(adică. Postulatul echivalenţei celor două măsurători. să ne dăm seama de păcatele ei nenumărate: 1) Scrisoarea. \ fără multă caznă. cu cît schimbarea calendarului nu s-a făcut de nevoi bisericeşti. adoptînd acest postulat al potrivirii celor două măsuri. 2) sărbătoarea celor 40 de mucenici ar cădea afară din Postul mare.. Cu alte cuvinte. Dar. obligaţia ca toţi creştinii să serbeze Pastile în aceeaşi zi. păcătuieşte prin aceea că nu pune în lumină cauza adevărată a Răului. deoarece rupe comunitatea pascală a tuturor drepţilor-credincioşi în nădejdea învierii noastre. adică. acel de pe cer). 5 ) Sf. 271 270 . prin neţinerea în seamă a realităţilor spiritului. pur şi simplu. existenţa unei tulburări sincere a conştiinţei ortodoxe. prin nerespectarea acestor practfMH rupe solidaritatea celor două Testamente şi cade în păcatul lui Marcion . căci vine împotriva argumentului de căpetenie care îi subîntinde cugetarea: anume. nu se poate împărţi exact) cu durata de rotaţie a Pămîntului în jurul axei sale (adică. nu din păstrarea neschimbată a rînduielii de pînă acum. dacă acestea sînt încurcăturile care se ivesc în unii ani. de neadevăr. 2) Scrisoarea. prin aceasta. noul calendar nu este bun şi. a vrut să dea o normă de precedent pe viitor ? Tradiţia spune. ziua pămîntească). menţionate în scrisoarea lui Constantin. prin aceasta. întrucît nu respectă hotărîrile Sinodului de la Niceea. Sinodul trebuie neapărat să-l lepede ca pe un netrebnic. în care. 2) calcă predania. îh măsură să ne dea o măsură exactă şi definitivă a timpuhritK Postulatul acesta este. ci din faptul case iveau „încurcături între oameni". Sinod de la Niceea. ceea ce ar fi necanonic (sic). Iar cauza adevărată a răului e schimbarea calendarului. este imposibil să aflăm vreun calendar definitiv şi ne- I 1 schimbat. după echinocţiul de primăvară. Argumentarea mai păcătuieşte-n acest punct şi acolo unde invocă precedentul Sinodului de la Niceea. ca să nu mai fie nevoie de astronomi şi de soboare. dacă vrea cu dinadinsul să nu se întîmple nici o tulburare. din punct de vedere bisericesc. Ea neagă. aşezîndu-se. Scrisoarea pastorală în temeiurile ei. Cercetînd. al anului de pe cer.. ca atare. sărind cele trei zile. 4) Sărbătoarea Sf. deoarece durata de rotaţie a Pămîntului în jurul Soarelui (adică. Pastele să nu se serbeze odată sau înainte de iudei. „obligaţiapentru un bun calendar să nu dea un an mai lung decît anul astronomic" — postulat pe care Sinodul îl socoteşte drept un adevăr absolut şi sigur. 6) Sf. care prevede obligaţia că. Sinodul a socotit că e mai nimerit ca Pastele să fie serbat la 31 martie. S-a arătat. nu este nici un număr raţional care să exprime raportul real dintre cele două durate. 3) Buna Vestire ar cădea în a doua săptămînă a Postului mare. Unde se spune că Sf. însă. dimpotrivă. în nici un caz. că au sărit cele trei zile. fără a spune care erau încurcăturile şi de ce ordin (lumesc sau bisericesc). deoarece.

de a arăta cauza adevăratului rău. A lepădat astfel normele esenţiale — şi nevăzute —. 5) Scrisoarea. Sinodul era dator să aleagă pe cel bisericesc ? 272 . aşa că ar putea fi analizată-n şcoli ca un model al genului sofist. pe care le dispreţuim. să potrivească astfel lucrurile. în care chiriarhii noştri au adus biserica ? Nu vom pierde nădejdea..accidens). am scris acestea. 6) afirmaţia că biserica noastră a decis să serbeze Pastile la dată deosebită. îi vom spune. ci din împietrire sufletească şi dorinţă de a înşela norodul. atunci cînd. trecîndu-i înainte alte temeiuri si alte autorităţi. de la obraz). între un motiv lumesc şi unul bisericesc. avînd de ales. fiind pornite. la fixarea Paştilor. în fapt. 4) Scrisoarea. spre a păstra pe cele văzute şi potrivite nu intereselor bisericeşti. S-au socotit mai grave abaterile care ar fi atras mai uşor luaj rea-aminte a credincioşilofjtfaţă de călcarea canoanelor. da. fără a rupe cu ecumenicitatea (ca şi cum le-ar atenua) (orbire. ca toţi să cunoască precum că sînteţi întru El. nu din neştirea regulilor logicii. Căci. ci sînt şi şapte păcate contra Duhului Sfînt. 2) afirmarea că noul calendar e tot cel vechi — dar. deşi căzut din dar. în loc să lumineze poporului.. îndreptat — (sofisma per figurae dictionis ). 5) cinstirea în cerinţe a aşezămîntului calendaristic. calendarul. ci numai celor care cred şi mărturisesc Treimei. 3) teama aceasta. » te căpetenii. învăluiţi de autoritatea ştiinţei. în sprijinul său. a voit să-1 înşele. că. de la obraz). Mai e nevoie să repetăm că. Voi sînteţi semnul unei alte autorităţi decît cea lumească. 7) insinuările. încît să pară că nu s-a schimbat nimic. căci Domnul Nostru Iisus Hristos este Domnul Răbdării şi al milei fără de sfîrşit. Căci voi sînteţi sarea pămîntului şi. din motive nepatriotice şi nu din dragul de a vedea Sinodul umblînd în Adevăr şi nu în minciună. scoateţi candela de sub obroc. invocă. nimeni nu va mai recunoas» 7 » ' > 4) argumentele raţionaliste (ignoratio elencbi ). cu ce se va săra ?! Uitaţi. Aceste şapte sofisme nu sînt însă numai şapte păcate logice. dacă sarea-şi pierde Darul. glasul veacului şi al ştiinţei. Din această serie de sofisme. învăluit de nimbul de lumină al Duhului Sfînt. l-ai dispreţuit. 3) afirmarea: calendarul îndreptat e definitiv (sofismaper 6 7 Ce vom face noi. polemizează cu presupuşii agitatori politici afară din subiect şi nu răspunde nimic la gravele acuzaţii care s-au formulat asupra fixării la 5 mai. oricît de supuşi. deci. nici ateilor. Voi nu vorbiţi nici astronomilor. preferindu-i comoditatea bunului calendar (orbire. daţi pas credinţei. Ne vom îndrepta către Sinod şi. Voi n-aveţi a vă potrivi nimănui şi toţi au a se potrivi darului fără măsură.. pe care ei n-o puteau băga aşa de uşor de seamă. odată schimbat. argumente sofistice de toate felurile. şi Nu se cade s-o dispreţuiţi. din inimă fiiască rostind: Prea sfinţilor părinţi.. a prezidat şi la aprecierea gravităţii tulburărilor. prin aceea că aveţi dragoste întru voi. trebuie relevate următoarele: 1) caracterul sacru al ştiinţei (premisa falsă). faţă de această stare grea. ci celor lumeşti.

Sinod 4 5 274 275 . în articolele ce vor urma .). iar poporul identifică credinţa lui cu însuşi scopul existenţei lui pămînteşti. Astăzi. care se închină unuia şi aceluiaşi Dumnezeu şi practică şi profesează una şi aceeaşi credinţă. ideea de stat mergea mînă în mînă cu cea religioasă. 1 2 Pastele sărbătorindu-se la 31 martie. nu poate fi tratată numai pe baze pur ştiinţifice si numai de către chiriarhii nostrii. cei cu stil vechi şi cei cu stil nou. vom vedea motivele pe care se bazează Sf. în hotărîrile luate şi motivele pe care se întemeiază susţinerea rămînerii sărbătoririi Sf. Al. Domnii noştri au luptat atît pentru ţară. ar fi îndestulător ca forurile noastre bisericeşti să-şi plece urechea şi să ia aminte la învrăjbirea care ne aşteaptă. precum şi din necesitatea sufletească ce este înnăscută în cutele cele mai ascunse ale firii omului. susceptibilitatea poporului în materie de schimbare a unui obicei devenit o lege. Istoria ţării noastre şi-a scris visul ei de aur cu ajutorul cel j nepreţuit al unităţii noastre de credinţă. Iar o tradiţie de peste 1600 ani a fixat data sărbătoririi Paştelui după sărbătorirea Paştelui evreiesc. s-au născut. Sinod de la 24 ian[uarie] a. Paşti.1 tinătate". Biserica noastră se conduce. ca: practica de pînă acum a bisericii noastre creştine ortodoxe. la 24 ianuarie [1929]. 335 d. venită nouă prin Iisus Mîntuitorul şi Sfinţii Apostoli. care au fost scrise. care este Sf. tradiţia are aceeaşi importanţă şi sfinţenie ca şi hotărîrile sinodale. Mulţi dintre noi vor zice că această chestiune nu se poate cunoaşte mai bine decît de clericii noştri si de către autoritatea noastră supremă în materie religioasă.c. care se aseamănă cu venirea Primăverii celei înfloritoare — anotimp ce semnifică înflorirea şi răspîndirea creştinismului asupra păgînismului şi a lumii întregi etc. Credincioşii se împart în treizeci şi unu martişti şi cinci maişti . cît cea politică. care considerau ca lege ca niciodată Pastele creştinesc să nu cadă înainte de cel evreiesc. prin cuvîntul biserică se înţelege tot poporul. Paşti tot la data de 5 mai. Şi. Lăpuşneanu Religia şi credinţa sînt pentru popor. ne-am pus noi însăşi ţara pe două tărîmuri. a de. iar nu poporul pentru religie. din ' primele veacuri ale creştinismului (Sinodul de la Niceea. confundîndu-se adesea ideea de stat cu cea religioasă. gere „popească". Deci. dacă am ţinea seamă numai de aceste două considerente — dezbinarea în tabere a lo| cuitorilor ţării.. însă. Chestiunea schimbării Pascaliei nu este numai o neînţele. Lucrul aşa ar fi. tradiţia bisericii creştine ortodoxe a fost călcată. nu atît prin latura lor religioasă. o chestiune atît de importantă. prezintă seriozitate. simbolul învierii Domnului. Lucrul acesta.PASCALIA SI NEDUMERIREA ORTODOCŞILOR Dacă voi nu mă vreţi. rezultă că anul acesta Pastele creştin să se serbeze înaintea celui evreiesc. Credinţa şi ideea religioasă izvorăsc din revelaţia Dumnezeiască. nedumeriri şi neînţelegeri. Paşti la 31 martie. ci. eu vă vreau. De aceea. v-Prin hotărîrea fixărei datei Sf. împreună cu Orientul creştin ortodox . ci trebuie a lua în 3 » T 9 * f seamă şi alte considerente. cler şi mirean. modul de a serba Sf. Pastorala de la 7 februarie a Sf. precum şi nei respectarea Sfintei Tradiţii —. Prin urmare.\ cis revenirea asupra vechei sărbătoriri a Paştelui. $n întreaga Basarabie şi în multe părţi din Moldova. cînd Sinodul român. în sînul bisericii creştine ortodoxe autocefale române. dornice de hrana cea divină. de lumina adevărului şi de steaua intereselor superioare ale majorităţii poporuui oman. însă religia noastră creştină denumeşte cu expresia Biserica nu numai clasa conducătoare clericală — cu tot cortegiul ei ierarhic —. ca cea a schimbării datei Sf. cît şi pentru „creş. prin natura lor. pînă la mucenicie. totuşi. care. Paşti. Sinod. Hr. în economia religiei creştine ortodoxe. Istoria ne-a dovedit că o credinţă cu greu se schimbă. Biserica creştină ortodoxă din întregul Orient şi-a fixat. a creat mîhniri şi neînţelegeri în inimile creştinilor.

timp care făcea diferenţa dintre anul socotit de Sosigene şi cel real. hotărî să îndrepte acest dezacord. la fiecare 4 ani tropici. Prin urmare. acum. în materie religioasă — pe lîngă credinţă —. anul civil să se socotească ca avînd 366 zile. s-a hotărît ca. Deci. papa Grigorie al XlII-lea. Paşti să cadă între 22 martie şi 25 aprilie — nici mai devreme de această dată. ceva mai puţin decît anul din calendarul iulian. Sinod. după stil vechi. Hr. puse pe învăţatul astronom al timpului. stil nou. Împăratul Iuliu Cezar^ la anul 46 a. care nu era încă rupt de Răsărit. în anul 1923 — în urma unei conferinţe a ortodoxiei din Orient —. sau 365 zile 25 sutimi de zi. dornic să ia şi alte hotărîri pendinte cu biserica. Paşti la 5 mai. denumindu-se. Sf. pe lîngă alte multe chestiuni ce-a avut de discutat. în Bitinia.Este un lucru ştiut şi pentru care toată lumea este de acord că. dacă Orientul creştin nu ar fi îndreptat vechiul calendar iulian. din Bitinia. am fi ajuns să avem. „s-ar călca hotărîrea şi practica întregii biserici. deoarece şi premisa pusă este tot falsă.. ceea ce dădea naştere la multe erezii şi depărtări de credinţa cea adevărată a religiei creştine. astfel. zice: „în primul rînd. ar fi trebuit să se prelungească mîncarea de carne peste jumătatea lunii martie. Hristos. însă. deoarece 5 mai. adică. învăţatul Sosigene. acesta nu are 365 zile şi 6 ore. Prin urmare. anul acesta. La acest sinod. cu privire la data Paştelui. dacă schimbarea Pascaliei era tot aşa de îndreptăţită ca să se facă. ci. în Pastorala către popor de la 7 februarie a. 21 aprilie. văzînd nepotrivirea dintre calendarul iulian şi adevăratul an tropic. Concluzia ce se trage este falsă. în urma acestei schimbări. 6 7 Oare.c. adevăratul an tropic. împăratul Constantin cel Mare. şi Apusul. şi postul Paş277 Date fiind asperităţile dintre Biserica Apuseană şi Biserica Răsăriteană. se puse în acord cu adevăratul an tropic sau ceresc. că această sărbătorire trebuie să cadă: în prima duminică după prima Lună plină ce vine după echinoxul de primăvară (21 martie). nu a socotit exact anul tropic. luară parte 318 sfinţi părinţi ai întregii biserici creştine ortodoxe. ceea ce nu s-aîntîmplat pînă acum în biserica ortodoxă". Biserica creştină ortodoxă din Răsărit rămăsese tot la calendarul iulian. 276 . căci. o zi. cine este oare mai presus. căzînd. dacă am serba Sf. a Sf. ci să fie cel adevărat. Iar pentru usurare. cum calculase el. care aveau loc în sînul bisericii creştine. care. Dar. necălcîndu-se astfel cu nici o iotă hotărîrea Sf. se spune că. pe la anul 325 d. calendarul gregorian nu a fost primit decît de protestanţi şi celelalte confesiuni din Apus. tot conciliul de la Niceea a mai hotărît ca Sf. socotit exact. dar nici mai tîrziu. cade. în cazul de s-ar serba Sf. Şi. după care. dincolo de 25 aprilie". tocmai între 22 martie şi 25 aprilie. Paşte nu se pot trece. Tot Pastorala Sf. spre serbare. an bisect. Serbînd Pastele pe stil vechi. ca făcînd împreună 24 ore. hotărî ca anul civil să se socotească ca avînd 365 zile. Sinod de la Niceea. are 365 zile şi 242 256 fracţiuni de zi. calendarul creştin să nu mai fie cel iulian. peste cîteva milenii. de aci înainte. luîndu-i din ea 17 zile pentru dulce. socotit după anul tropic. nu trebuie să fim conduşi de acelaşi elementar bun-simţ si de aceeaşi perspicacitate a lucrurilor ? Iar tot în materie de religie. Acesta socotîfcă anul tropic este de 365 zile şi 6 ore. în anul 1582. adevărul ştiinţific sau adevărul religios ? Să vedem. suprimînd din anul 1582 această diferenţă de zile. iar diferenţa de 6 ore să se adauge la fiecare trecere de 4 ani. nu e mai puţin adevărat. Pastele. să-i calculeze valoarea exactă a anului tropic. pe stil vechi. în acel an. în Sinodul de la Niceea. Acest sfînt sinod ecumenic. convocă un sinod ecumenic la Niceea. Sosigene. Paşti la 5 mai. Pentru a se combate aceste erezii. anul de pînă acum s-a mai scurtat cu 13 zile. deci. schimbarea actuală a calendarului era o chestiune elementară de bun-simţ şi de perspicacitate a adevărului ştiinţific. Calendarul iulian a fost admis de biserica creştină la anul 325. a hotărît. vorbind despre „încurcăturile" ce ar rezulta. bunăoară. Sinod. începutul secolului al IV-lea după Hristos era foarte mult frămîntat de diferite dispute dogmatice. la 21 aprilie. ajunsese la o diferenţă de aproape 10 zile. iarna vară şi vara iarnă. Deci.

Căci broşura de mai sus nu e numai o ţesătură de sofisme grosolane. Mergînd mai departe. staţi şi ţineţi învăţăturile. anume Ioachim Fuioagă. o pildă de lipsă totală de siguranţă în mînuirea argumentelor şi doctrinei. Ci. spre altă ordine de idei. iar postul de 7 săptămîni să-1 începerii Ia 17 martie. un titlu autorului. mai mult. însă rînduiala Pascaliei a lăsat-o tot pe cea veche şi care este în conformitate cu hotărîlfte Consiliului celor 318 sfinţi părinţi adunaţi la Niceea. corespunzîndu-i. ca tocmai astăzi. şi care ne-a fost transmis prin apostoli şi ceilalţi sfinţi părinţi. la 5 mai. De aceea nu însărcina pe apostoli să scrie. e chiar o insultă şi o batjocură a felului nostru de a simţi si de a trăi bisericeste. ca să avem învierea la 5 mai. Sfîntul apostol Pavel. observăm că o practică creştină de peste 16 veacuri a stabilit „obiceiul" sau tradiţia ca. postul va începe cu 7 săptămîni în urmă. devenită lege şi cu indiferenţă să afirmăm că nu e nici o crimă religioasă sau de conştiinţă dacă orînduim sărbătorirea Sf. despre data Pastelor şi Tradiţie. după cum spune Pastorala Sf. să stricăm această orînduire. ci o singură religiune. dar mai ales. S-a năzărit. Pastele de la 21 aprilie. scriptura şi tradiţiunea subzistau împreună. Chiar şi în Vechiul Testament. cred. fără să se-ntrebe dacă-1 279 . an de an. care le-aţi auzit. Sinod. dar şi tradiţiunea dogmatică a sinagogii. pe stil vechi. ci să înveţe. la 4 martie stil vechi. predica verbală este anterioară scripturii. după cum ne spune însuşi autorul. fără a lua lunii martie 17 zile pentru dulce.telui va începe pe stil vechi. Sfintele Paşti să cadă după serbarea Paştelui evreiesc. cînd ne învaţă să respectăm tradiţia. rămas nouă de la Mîntuitorul Iisus Hristos. şi o lipsă totală de evlavie şi de simţ al ortodoxiei. Prin urmare. Se spune că broşura de mai sus ar fi chiar teza de licenţă a sus-numitului. ori prin scrisoarea noastră". oare cine sîntem noi. stil nou. zilele acestea. pentru toţi. Mîntuitorul nu a vrut să facă mai multe partizi religioase sau mai multe şcoli. Aşa că. Nu va zice nimeni. aşa că. la necinstirea editurii se adaugă şi necinstirea ce şi-a făcut sieşi comisiunea care a primit-o şi care a acordat. i y y Sub acest raport. în baza ei. în anul de la Hristos 1929. Paşti înainte de Pastele evreiesc şi nu după acesta ? ÎNTRE AFREDON ŞI MATEI VLĂSTARE Sau o apologie protestantă la adresa Sinodului Tipografia cărţilor bisericeşti s-a necinstit. îhtr-o zi omului nostru să ia pana şi să mîzgălească o apologie a tezei sinodale şi. zice: „Fraţilor. Cum însă autorul acestei nelegiuiri poate mîine-poimîine fi sfinţit preot — vrînd să împiedicăm legarea unei noi pietre de sminteală de gîtul credincioşilor. în economia religiei noastre creştine ortodoxe. dacă tradiţia—practica de veacuri. broşura constituie de-a dreptul o „nelegiuire". care a îndreptat calendarul iulian. prezentată de curînd la Facultatea de Teologie. deci. Sfînta Tradiţie se bucură de aceeaşi cinste ca si Sfînta Scriptură. rodul unei „revelaţii" personale. Cum că se poate lucrul acesta. maimuţărind pe Augustin. în acest caz. luăm pana ca să demascam nelegiuirea şi să strigăm impostorului: „In lături!" ii Broşura este. ba. întotdeauna. adică. Tradiţia este cuvîntul nescris. iar Mîntuitorul nu a recunoscut numai legea şi profeţii. a aceluiaşi lucru — a hotărît şi a întărit un obicei. publicarea unei astfel de insanităţi n-ar merita să ne oprească nici o clipă luarea-aminte. De n-ar fi decît acest ultim aspect. deci. scoţînd de sub teasc broşurică unui oarecare fost călugăr. alături de un monument de rea-credinţă. ori prin cuvîntul. Tăcerea singură ar putea să mărturisească autorului dispreţul drepteicredinţe ofensate. avem exemplul bisericei noastre surdri din Grecia. stil nou.

dintr-o „revelaţie" a sa proprie asupra chestiunii. cu o cutezanţă care n-are drept măsură decît inconştienţa. Căci Tradiţia bisericii este un izvor de cunoaştere reală si sigură. B l aci opetiţiune de principii de neînlăturat. într-adevăr. care duce la absurdităţi cum sînt.îndeamnă bunul Dumnezeu sau Pocitura. adică tîlcuirea dată de tradiţie unui text spre a-i da o tîlcuire mai potrivită cu ceea ce ştiu eu. Argumentarea nu ar sta în picioare decît dacă autorul ar şti de altundeva sigur dare e sensul adevărat al canonului pe care-1 opune tradiţiunii bisericii. acelea la care ajunge acest Fuioagă atunci cînd spune că adevărurile sf. Pretenţia de a înlătura tîlcuirea tradiţională a unui text pentru că eu îl pricep altfel — cum face Fuioagă — este un procedeu protestant. mai presus de raţiunea individuală a mea sau a lui Fuioagă. şi-a muiat pana de gîscă în cerneală şi a scris! Şi ce-a scris ? Doamne fereşte. de fapt.. şi pentru că acestea consfinţeau un uz. de un adevăr pe care-1 ignoră. tocmai sensul acestui canon e în discuţie şi pentru lămurirea lui stau: 1) tîlcuirea.. îmi răpesc orice posibilitate de a mai şti ceva sigur despre aceasta. un fel de frică supertiţioasă. Ioan Hrisostomul sînt adevărate într-o vreme si false într-alta. dată în paza bisericii. Autorul s-a deşteptat din nălucire. pentru motive scoase dintr-o cosmologie „modernă". 281 . de la biserică. pe care-a necinstit-o îh chipul de mai sus... atunci cînd. scoţînd din uz Aşezămintele apostolice ca apocrife şi a decretat uzul bimilenar al bisericii caduc. El afirmă că sensul canonului e acel care-i convine şi apoi infirmă. proclamîndu-se ortodox adevărat. sau atunci cînd. Şi pentru că acest canon avea o tîlcuire. de pildă. de coada urecheatului care mişcă printre rînduri. decît paza neclintita şi cu dragoste a ceea ce au primit. încît în faţa ei trebuie să ne întrebăm dacă e rea-credinţă sau prostie. dar ajunge că a înţeles. şi pentru că tîlcuirea făcea trimiteri \a Aşezămintele apostolice. eretic şi nelegiuit procedeul de a opune înţelesul tău personal al unui text — fie acest înţeles oricît de corect „ştiinţificeşte" —împotriva înţelesului pe care i-l dă tradiţia vieţii bisericeşti. cu temenele către feţele bisericeşti care i-au patronat nelegiuirea. Preferind aceea ce ţi se pare ţie a fi adevăr la aceea ce ai primit a fi Adevăr. din care nu eşti decît parte. Inlăturînd această „cunoaştere prin biserică". 2) Aşezămintele. autorul începe prin a-şi acorda aceea ce e de demonstrat. una după alta. te-ai si scos din Biserică si ai devenit eretic. Este. care i se împotxpresc. Apoi. le e însă cam frică. 3) tradiţia bisericească. de pildă. I) Este eretic şi nelegiut procedeul de a opune năzăreala ta personală revelaţiei obşteşti. spre a nu-şi da de gol înşelăciunea. ca pe un „sofist" netrebnic.. de ai avea pentru tine tot consimţămîntul evidenţei tale personale. opusă patrimoniului întreg bisericesc ? 280 1) nu prea au de-a face cu ştiinţa şi nu prea ştiu bine ce e ea. ca necanonice. II) Este o eroare gravă încercarea modernistă de a voi să modifici adevărul absolut spre a-1 „pune în pas cu ştiinţa". doborînd la pămînt pe Vlăstare — autorul tîlcuirii —. deci. şi Tradiţiei. se scurge-n laude făţarnice şi preamăriri ale Tradiţiei. Toată această pretinsă argumentare constituie însă o sofismă atît de grosolană.. 2) au uitat ce e credinţă ortodoxă. chiar dacă minţii mele îi este greu ca să-1 priceapă. autorul s-a năpustit asupra lor. Un text care-mi vine din tradiţie — cum e canonul — nu poate fi desprins de întregul de viaţă în care a ajuns pînă la noi şi nici despărţit de înţelesul tradiţional ce i s-a dat. Ea denotă că cei ce susţin acest lucru: > * Ce are însă de răspuns dreaptacredinţă faţă de o astfel de „revelaţie" personală. afirmă că sfinţii părinţi de la Niceea nu au putut avea în vedere un echinox gîndit. A cetit si a înţeles! Ce a înţeles nu importă. a deschis prima oară Pidalionul şi a cetit. de vreme ce le trebuie alte argumente ca să creadă. tîlcuirea Aşezămintelor .

caracterul de peste fire al bisericii ? Să fim serioşi! » RĂSPUNS PREA SFINŢITULUI V A R T O L O M E U Deci. la locul potrivit). aşa cum însuşi P. S. cap. 8 datei Sf Paşti a P. să nu-1 ascultaţi! învăţătura celor doisprezece Apostoli. şi răpindu-i astfel înţelesul deplin. cu un aşa apologet. „mărturia drepteicredinţe de pretutindenea şi de oricînd. 19 Chiar dacă noi înşine sau înger din cer va binevesti. la o zi fixată în chip neschimbător în veac ? Aşadar. 1 Precum însă oaia care nu ascultă de păstorul cel bun este lăsată lupilor spre pieire. cititorii singuri şi-au putut da seama dacă şi în ce măsură problema a fost sau nu înfăţişată pe toate laturile ei. dacă potrivirea astronomică e schimbare.Cu aceeaşi ignoranţă. Pentru a se curma însă orice discuţie posibilă asupra presupusului nostru „subiectivism". decît această învăţătură a bisericii înseşi — mărturisită de în prima parte a Ultimei lămuriri în privinţa 283 . aşa cum dogmele. sa tragă peste „treizeci şi unu"! Epistola sf. în această discuţie. existenţa reală a lui Iisus Hristos. una: 1) sau Ioachim Fuioagă este un sofist care-şi acorda gratuit ceea ce trebuia să demonstreze. care ştiinţă ? Cea care neagă existenţa lui Dumnezeu. adevărul religios al Pastelor. publicată aci. în ceea ce priveşte plinătatea lămuririi. cum să lăsăm să se piardă. Oricine a eîndit vreodată la ce este un adevăr ştiinţific si ce este un adevăr bisericesc ştie acest lucru elementar. S. în toate articolele publicate pînă astăzi. singură. Vartolomeu. facerea. Vartolomeu ne-a învăţat (învăţătură pe care o vom arăta în întregime. cap. nici o greutate „biata părere a minţii noastre omeneşti". cea care ascultă de păstorul cel rău are moartea în faţă. trădează pe Iisus Hristos. Cum. v. dar. de dragul ei. am fost acuzaţi de a fi „subiectivizat" problema. deci. Pavel către galateni. cap. cartea II. „trecînd-o mai mult prin ochii noştri proprii". din două. Sinod al bisericii noastre ne-a învăţat pînă acum. nevoind să ia în consideraţie ştiinţa. v. Aşezămintele apostolilor. peste ceea ce am binevestit vouă. încît o va înghiţi. iar cel bisericesc e neschimbat si absolut. minunile. pe cel care vine şi vă învaţă toate cele ce s-au spus pînă aci. canoanele şi predania bisericii ortodoxe ne învaţă". înfrăţirea tutulor creştinilor în preîntruchiparea învierii veşnice. repetăm aceea ce am mărturisit fără încetare. De aceea trebuie să fugim de păstorii aducători de pieire. Revelaţia. alaltăieri. opunînd o revelaţiune proprie Sfintei Tradiţiuni a Bisericii de Răsărit. învierea. nu trebuie ascultat — căci minte. sinodalii riscă. în amîndouă cazurile. sau 2) Ioachim Fuioagă este eretic şi protestant. primiţi-1. tot astfel. ci. şi anume: nu are. anatema să fie! Biserica nu are a se potrivi ea adevărului ştiinţific. La temelia împotrivirii noastre nu a stat. să se potrivească adevărul absolut şi neschimbător după cel relativ şi schimbător de la o zi la alta ? Şi. aşa cum însuşi sf. că adevărul ştiinţific e relativ şi schimbător de la o zi la alta. de la cel dintîi articol. IX. încă o dată. Adevărul. autorul nostru confundă adevărul religios cu cel ştiinţific şi acuză pe cincimaişti că. Căci Ea este „Stîlpul neclintit şi îndreptarul Adevărului". Iar dacă învăţătorul însuşi s-a abătut de la ele şi învaţă altă învăţătură vătămătoare. Mă rog dumitale. I.

în tîlcuirea cap. care leagă şi pe episcopi. atunci cînd deosebeşte. Ea constituie cea mai puternică pavăză de apărare a ei faţă de iscusinţa de gînd din dreapta şi din stînga. de data aceasta. invocînd mărturia canonului 64 al Sinodului al Vl-lea Ecumenic si deosebind o biserică învăţătoare de o biserică ascultătoare. pe care şS-o însuşeşte P. implicat. profesor de dogmatică la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Paris. La întrebarea dacă se cuvine si mirenilor să formuleze. primirea şi păstrarea acestuia. pe faţă. S. I si II. că nu toţi dogmatiştii ortodocşi primesc teoria catolică a darului de a învăţa. se zdrobesc şi se vor zdrobi. pe care însă nu o putem cerceta cu acest prilej.. Să admitem însă că afirmaţiile P. Cît priveşte ameninţarea cu afurisenia pe 40 de zile. Nicăieri. vorbind despre infailibilitatea în materie de învăţătură. Deosebirea pe care P. ci numai am mărturisit aceea ce ni s-a predat. şi anume: 1) sacerdotium. asupra acestui punct. Sinodul nu ne poate zvîrli o asemenea anatemă. pr. Isaia. strîns unit în dragoste reciprocă şi care este. biserica credincioşilor". o teorie deosebită de cea juridică curentă. piatra de granit de care s-au zdrobit. după cum o vom arăta la timp). Ea a fost recunoscută şi de Scrisoarea Patriarhilor răsăriteni. de pildă. S. toate celelalte biserici ortodoxe deopotrivă. 32 al cărţii a VUI-a din Apostoliceştile aşezăminte" (acolo unde comentează pasagiul „toţi vor ţi învăţaţi de Dumnezeu". toate încercările de abatere de la ortodoxie. rom. 285 . 284 Să lămurim. 4 5 . sub punctul II din articolul pomenit. 2) ministerium şi 3) magisterium (tot e bine că măcar ordinea lor e inversată faţă de catolici. S. direct şi prin interpuşi — învinuirea de „subiectivism" tocmai acestora li se cuvine.. a doua. stă o evidenţă intimă şi personală. Ajunge să spunem. trad. Vartolomeu îl recunoaşte. 6. Ia temelia tezei potrivnice. care. Aşa. S. ci în paza întregului cler şi popor bisericesc. P. Să lămurim. ca şi toţi elevii din şcoala marelui pravoslavnic Homiakov. cu drepturi legitime. prima avînd în sarcina ei predarea Adevărului bisericesc. însuşi Trupul Domnului Hristos. cînd este îndreptată împotriva noastră. căci tîlcuirea glăsuieşte : „De va fi însă vreun mirean iscusit şi cu chip cucernic. S. Silvestru Bălănescu. îh cursul discuţiei. Vartolomeu răspunde negativ. în chestiunea sărbătoririi Sf. Are mireanul acest drept de mărturisire ? Poate el opune chiar unui sinod rătăcit mărturisirea neclintită a ceea ce a primit ? Nu numai mărturiile din fruntea acestui articol arată cu prisosinţă acest drept. E. cu propriii termeni. cu care am păstrat neschimbată aceeaşi predanie. Paşti în anul 1929. de ordin „ştiinţific" a unora dintre episcopi — după cum o mărturisesc ei înşişi. deci. şi aceasta ar însemna proclamarea oficială drept schismatică a bisericii româneşti. cu alt nume. noi nu am înfăţişat un punct de vedere propriu şi nu am avut pretenţia de a ne institui noi înşine învăţători în această chestiune. ceea ce nu e fără semnificaţie. episcopul Huşilor. argumentarea Prea Sfinţitului nu e valabilă. nu se opreşte a răspunde şi a învăţa. Cum. Vartolomeu caută s-o desprindă din canon — cu toate că tîlcuirea din Pidalion nu prea îndreptăţea aceasta. 13) — pune o problemă de o deosebită însemnătate. căci ar afurisi. neîndoielnic dreptul mireanului de a stărui în păstrarea neclintită a comorii bisericeşti ce a primit. 44. Ad. Nici în acest caz. Vartolomeu asupra acestui punct sînt perfect întemeiate. Rămîne. chiar atunci cînd „ îngerii din cer" i-ar cere sase lepede de dînsa. o părere în această chestiune. de toţi mai-marii noştri bisericeşti şi aceea ce astăzi mărturisesc toate bisericile ortodoxe de sub soare. precum zice Zonara.noi — şi nesocotită prin hotărîrea Sinodului românesc. în această păstrare neştirbită şi cu dragoste de către popor a ceea ce a primit. în veac. dar însuşi P. trei daruri deosebite „pe care ierarhii le posedă şi le aplica mirenilor. Invariabilitatea aceasta a predaniei bisericeşti. împotriva noastră. în opunere cu SfeSinod. 1892) este cheia de boltă a ortodoxiei. Bucureşti. Serghei Bulgakov. din loan. îndeosebi pe cei ce-1 întreabă. după cum zice Berdnikov: „Episcopii fiind obligaţi să predice cuvîntul lui Dumnezeu în conformitate cu Tradiţia bisericească" (Curs de Drept bisericesc. Vartolomeu. în deosebite rînduri. zice: „Iar nestricarea dogmei şi curăţia rinduielii nu sînt date în pază unei ierarhii oarecare. preoţilor şi diaconilor subalterni". filozoful rus. susţin.

286 II P. sînt oameni cu studii de matematici şi cu brevete în mecanica cerească. sfinţii şi sărbătorile ei fixe şi mobile (. biserica românească. nu Sinodul are căderea să se pronunţe. se scoate pe sine. Dacă. anatema unei biserici atrage după sine anatema tuturor celorlalte biserici particulare. Sinodul n-are decît să afurisească. Vartolomeu va vedea lumina tiparului. Paşte. nu se poate. care constituie. în cazul nostru însă. calendarul nu poate fi considerat sftnt şi poporul nu este îndreptăţit să se plîngă că. mai presus de orice. spre a nu ne obliga să revenim asupră-i într-un articol special. ne-ar bucura deplin. ci numai Sf Scriptură şi dogmele. după cum nici sacul în care se duce aur nu se poate preface în aur. A m cerut-o şi o repetăm. 287 . In tot cazul. Şi atunci. S. neschimbată. ştiut fiind că mireanul nu datorează ascultare episcopilor decît în chestiunile bisericeşti. Vartolomeu pune însă dreptului nostru de a ne apăra dreaptacredinţă o condiţie de procedură: ar fi trebuit să ne adresăm întîi Sinodului local şi apoi celui ecumenic. făţiş.) nu se înţelege calendarul şi nici măcar felul de aşezare în el a Sf. trecem peste teoria „înşurubării" şi peste comparaţia cu „de-a pururea cîlţi": e în interesul P. conştienţi că faptul n-ar putea aduce decît limpezirea lucrurilor. Sfîntului Sinod. Sinodul al Vl-lea Ec[umenic]. singură. S. tuturor inexistenţa unităţii de lucrare duhovnicească între ea şi celelalte biserici ortodoxe. ne-am adresat întregii biserici româneşti — cler şi norod laolaltă —. fiindcă ar însemna să se afurisească singură — întrucît păzeşte aceeaşi pr@$ danie. implorîndu-1 să revină la dreaptacredinţă. şi Sf taine desprinse din ele. pentru că nu mai are dreptul să o facă. Pînă la îndreptăţirea noastră. prevăzută de canonul 64. din ecumenici tate — cum am arătat. răspundem: A. supuşi.. S. deci. cum şi ritualul întreg şi toate practicile bisericeşti aşezate peste creştini de cele şapte sinoade ecumenice şi de practica tradiţională a întregii biserici". în paza căreia e dată păstrarea neştirbită a rînduielii. 1 ) într-o primă serie de articole ne-am adresat.). A m aşteptat şi aşteptăm încă o revenire care. Făcînd-o. mai departe: „Calendarul bisericesc nu este un element religios. nota red. ci este o problemă „numai ştiinţifică". în lunile şi zilele lui săptămînale. dacă învăţătura pe care o mărturisim e falsă. P. Calendarul. 3) Cum sinod general nu se poate aduna la vreme. ci rămîne de-a pururea de cîlţi".). arătîndu-i nelegiuirea pregătită pentru noi toţi. Lucrul acesta l-am făcut. îndată ce toată întîmpinarea P.). vom pîrî deci Sinodul românesc tuturor patriarhiilor răsăritene. virtualmente schismatică. ci numai ştiinţific (. Vartolomeu afirmă: „Prinpatrimoniul bisericesc al mirenilor (pe care au dreptul să şi-1 apere „chiar faţă de ierarhii şi de Sinodul lor. în asemenea materie nu recunoaştem altă autoritate decît competenţa şi alt instrument de convingere decît argumentul. Biserica n-a făcut cu el decît să-i înşurubeze.. avînd în vedere că predania veche este cu noi.. problema nu aparţine „patrimoniului nostru bisericesc". sîntem mai pregătiţi decît membrii Sinodului. sfinţi şi el prin contactul acesta. în prezent. mirenii. Sîntem însă siguri că nu o va face. Şi între noi. Şi. sale. De fapt. şi preceptele morale. cu nici un preţ. Asupra naturii calendarului bisericesc şi a Pascaliei. într-adevăr. nefăcîndparte din patrimoniul credinţei pe care poporul şi l-a însuşit din înseşi învăţăturile ierarhilor şi ale clerului lui. Astfel. ameninţarea cu afurisania. cînd aceştia l-ar atinge cumva în mod impios". 2) Cum a întîrziat.Toate bisericile fiind legate prin unitatea de săvîrşire a lucrării duhovniceşti. prin îndreptarea lui. vom rămîne neschimbaţi în vechea rînduială. Şi încheie: „Prin urmare. Cu vrerea Prea Sfinţitului Vartolomeu. Vartolomeu ? Ferească Dumnezeu ! Căci. ar deveni*£chismatică în chip manifest şi categoric. S. apare deplasată. Anatema bisericii româneşti ar vădi. totuşi. nici una din biserici n-ar putea respecta anatema. nota red. S. adică. s-ar atinge ceva din patrimoniul său religios" (sublinierile sînt ale noastre. în biserica părinţilor noştri. ea cuprinde o enormitate şi o serie de contradicţii prea mari. ecumenicitatea. iar noi rămînem pravoslavnici. atunci.. Cît despre afirmarea caracterului pur ştiinţific al chestiunii calendarului şi Pascaliei. nefiind de natură religioasă. trebuie oare să ne supunem nelegiuirii aşa cum cere P.

Vartolomeu socoteşte: „ritualul întreg şi toate practicele bisericeşti. Ca făptură a lui Dumnezeu pentru măsura timpului. pentru anumite consideraţiuni. el este un produs al mintii omeneşti. al lui Sosigene. Calendarul astronomic este un instrument tehnic. aşa cum a păstrat-o tradiţia bisericii ortodoxe. Iar calendarul acesta al naturii este cel pe care-1 întocmeşte Pămîntul. unii episcopi se pot oricînd juca cu el. întregii creştinătăţi de pe pămînt. asupra căreia inteligenţa omenească are priză prin funcţiunea sensibilităţii. „Calendarul acesta şi Pascalia din el au fost introduse. ca socoteală matematică şi mai precizat şi mai complet. părerea P. Lăsăm la o parte incongruentele de detaliu. şi fixe şi mobile. încît să fie respectată Tradiţia bisericii ortodoxe de pretutindenea. creştin. o convenţie.. S. „Inşurubîhd^calendarului „păgîn" sărbătorile noastre. cît şi. S. în toată creştinătatea. Noi pretindem însă că problema Pascaliei şi a „calendarului bisericesc" este o problemă bisericească şi că elementele ei aparţin „patrimoniului bisericesc". de către părinţii de la Niceea. ca unealtă de timp.B. E adevărat că acest calendar. í r r . liberi sînteţi să adoptaţi orice sistem de calculare a vremii: păgîn. i V .. este cel al naturii. Discuţiunea purtată în filozofie. a anilor şi a veacurilor infinite". ştiinţific sau nu. 1) Noţiunea de „calendar al naturii" este o noţiune fără sens. din cele patru anotimpuri şi 365 de zile. care nu au nici un alt rost decît să ascundă. ca şi al tuturor calendarelor lucrate de savanţii noştri de pe pămînt. cum văzurăm. 289 Ad. care cere ca: 1) să nu se serbeze o dată cu Pastele evreilor. fiecare perlă fiind aşezată într-un anumit Ioc. pentru noi. Vartolomeu: un şirag de perle. 3) să se serbeze totdeauna în zi de duminică. de mărimi diferite. prin rotaţiile lui anuale în jurul Soarelui. întemeiată pe un sistem de măsură a timpului. Chiricescu ori Ghenadie Niculescu — Pastile cele sfinţite însă. Russell şi Tannery. nu vă atingeţi de consecuţia s f i n ţ S tă a sărbătorilor. Un lucru le cerem: respectaţi ordinea. ca unealtă de măsură atît a zilelor ăt şi a lunilor. privitoare la „fotografierea" raporturilor abstracte de măsură. între savanţii Henri Poincaré. asupra a ceea ce este convenţional şi a ceea ce este real în numărătoare a stabilit în chip lămurit acest lucru. Şi iată de ce. însă cum ? Nici mai mult. S. Pastile Domnului trebuie sase serbeze aşa fel. ca orişice unealtă de măsură. o unealtă a omului. ca atare. atît din Răsărit. aşezate peste creştini de cele şapte sinoade ecumenice şi de practica tradiţională a întregii biserici") şi nu o îngăduim nimănui! în concluzie: Prea Sfinţilor. între anii 1 8 9 0 . „calendar bisericesc" înseamnă o înlănţuire de sărbători — ca să fim în tonul P. care l-a creat şi pe om. Modelul calendarului iulian. Vartolomeu crede că şnurul pe care aceste perle sînt înşirate. pe care l-a construit tot acelaşi creator al Universului văzut şi nevăzut. fiindcă atunci vă atingeţi de „patrimoniul nostru bisericesc" (în care P. al cărui Autor ar fi însuşi Tatăl ceresc. Pastile cele mari.1 9 0 7 . Şi dacă P. 2) ideea după care calendarul îndreptat e o „fotografie" a acestui calendar ceresc. fie! Nu le stricăm joaca. Aximene. í : . nici mai puţin decît ca pe o fotografie omenească a eternului si desăvîrsitului calendar al naturii. care l-au lăsat apoi moştenire. tradiţia bisericească de pînă astăzi sfinţind această ordine nezdruncraj nată.^ 1 :7131 în ceea ce priveşte aspectul ştiinţific al chestiunii. 5 ore. S. Coculescu. Acest pasagiu cuprinde o dublă absurditate: 1) ideea unui „calendar al naturii". bl^ . 48'. 2) să se serbeze după Pastele evreilor. în dosul unei imagini. El se orientează după o realitate. numai calendarul acesta al naturii este cel mai desăvîrsit. nu este în totul convenţional. Lilio. 45" şi 98'". L-au lăsat. 4) să se serbeze de către toti creştinii ortodocşi deodată. un echivoc sau o imposibilitate de înţelegere a preopinentului. în ţine. dedus din mişcarea relativă a astrelor şi. pe care mirenii au dreptul şi datoria să-1 apere împotriva oricărei pofte de schimbare. rămînînd „de-a pururea de cîlţi". Edmond Le Roy. Vartolomeu se poate rezuma în următorul pasagiu: 288 . cît şi din Apus. creştinii.ni.

să ţinem la fapte. Teoretic. aproximaţie. adică. un „calendar". discutabile. cum vor adversarii noştri — sînt: » 1) mişcarea aşa-zisă aparentă a Soarelui în jurul Pămîntului. înseşi mişcările de rotaţie şi revoluţie. Ce avem însă de observat cu acestea ? 4 1) Un sistem de măsură întemeiat pe aceste mişcări presupuse. la echinoctii. împărţind timpul de rotaţie a Pămîntului în jurul axei sale în 24 de părţi egale. pe care însă nu o împlineşte decît în două momente ale anului. Aceste mişcări presupuse sînt — ierte-ni-se obligaţia în care sîntem. le socotim constante. adică. metafiziceşte. nici perfect. însă. Acest sistem de măsurătoare a zilelor nu este însă perfect. constatabile prin simţuri. avem ora. E adevărat că mişcarea astrelor a fost rînduită de Dumnezeu. pentru că. din punct de vedere convenţional. Lăsăm la o parte faptul că mişcările de care s-a vorbit mai sus nu sînt fapte reale. 3) mişcare Lunii. care ne dă anul astronomic. Aceasta nu este însă decît un artificiu al minţii. peste orizont. aşa că. adevărat că puterea de cunoaştere ne este dată tot de la Dumnezeu. împărţind. lungimea zilei oscilînd ritmic. să infirme concluzia celor ce pretind aidomarea măsurilor noastre a mişcărilor cu înseşi mişcările cereşti ale astrelor. 2) mişcarea de revoluţie a Pămîntului în jurul Soarelui. poate fi neglijată. şi b) nici siguranţa perseverenţei acestei mişcări nu o putem avea. combinată cu mişcarea de oscilare a axei Pămîntului pe eliptică. pentru aceeaşi regiune. deşi porneşte în chip indubitabil de la fapte. practic. [una] care să satisfacă tocmai condiţia ce se cere să fie împlinită de calendar. criteriul de calculare este o convenţie. 2) Dar nu numai atît. ci ipoteze interpretative ale faptelor reale. în 1440 sau ora în 60 (ceea ce este tot una). pe care. 2) mişcarea şi fazele Lunii de pe cer. se interpune păcatul. dar. pentru că aceea ce garantează savantului invariabilitatea experienţei nu este experienţa reală a simţurilor. El nu corespunde cu ziua şi cu noaptea reala. 3) lungimea şi scurtarea ritmică a zilelor şi nopţilor în cursul unei perioade de timp. metafiziceşte. Dacă este. sînt supuse încetinirii. ipoteze posibile şi probabile. ci o greutate în care se află de a gîndi. acelaşi timp. care să ia în consideraţie toate acele patru mişcări presupuse mai sus.. în jurul duratei de 12 ore. e. care ne dă ziua şi noaptea. nu este nici etern. propriu-zis.în cazul spedîal al calendarului. aci mai lungă Ae 12 ore. imposibilitatea măsurătorii exacte vine de acolo că timpul de revoluţie a Pămîntului în jurul Soarelui este incomensurabil cu timpul de rotaţie a Pămîntului în jurul axei sale. şi. de asemenea. într-un sistem de măsurătoare pur convenţional. deodată. care ne dă lunile din an. împărţind şi pe aceasta în 60. nu există nici o unitate de măsură cu care să putem măsura exact şi ziua şi anul. decît datorită unui postulat pozitivist al „permanenţei" fenomenelor date în experienţa sensibilă. o asemenea măsură nu e realizabilă decît la infinit. pe care în chip convenţional o alegem. între rînduirea lui Dumnezeu şi măsurătoarea astronomilor. avem minute. care e aci mai scurtă. dar o convenţie întemeiată pe mişcarea astrelor. de a construi un sistem de măsură. avem secunda. deci. nevoia pentru a uniformiza posibilitatea de numărătoare a zilelor. adică în realitate. în cazul calendarului. făcute cu unicul scop de a pune oarecare coerenţă logică între fapte. care mai curînd dovedesc contrariul. atunci trebui să spunem că un calendar astronomic nu poate fi niciodată perfect: \ ) pentru că [aparent realitatea] e perfectă— datorită lipsei noastre de mijloace. de a reaminti asemenea lucruri elementare: 1) durata de rotaţie a Pămîntului în jurul axei sale. împuţinarea vitezei are loc extrem de încet. care însă nu constituie. Aceea ce se presupune că se întîmplă în natură sînt mişcările relative ale astrelor. măcar pentru practica de toate zilele a oamenilor: a) nici măsurătoarea acestor mişcări nu poate fi făcută în chip absolut exact. pentru necesitatea calculului. îndeajuns însă pentru ca. De aci.. atunci cînd se aşază în alt punct de vedere. în cursul unui an. 291 290 . Fapte reale — dacă prin fapt real înţelegem aceea ce e controlat prin simţuri. în chip convenţional. 2) pentru că realitatea măsurată este ea însăşi schimbătoare. care ne dă echinocţiile. chiar dacă am presupune ipotezele pe care se sprijină că sînt perfect îndreptăţite. trebuie să ne mulţumim cu.

pentru că şi Sfintele Paşte. dobîndite prin păcatul originar. unde o au găsit Soborul I. fie el oricîjt de coerent logiceşte. Noi am rămas la părerea pe care P. Pentru care motive ? Prea Sfinţitul crede că: „Ei (sfinţii părinţi. IV. înţepenind cu neputinţă de a se fixa direct asupra unei realităţi. Nu sîntem. sînt: păcatul sparge unitatea totală de apercepţie a cunoştinţei omeneştii deosebind-o în: a) raţiune discursivă şi b) sensibilitate intuitivă. întotdeauna. să fie nedesăvîrşit şi supus schimbării. sînt legate tot de calendarul naturii. şi ceilalţi părinţi vedeau cu adevărat şi ei. ca nişte înţelepţi ce erau. deosebită. care necontenit îi scapă şi pentru prinderea căreia e obligată: a) să regreseze în infinit. sau 2) dacă vrea să poarte asupra realităţii. Fată de această situaţie a cunoaşterii ştiinţifice. ca dată. Dar numai ca lună si ca duminică. nu este scutit de spărtura de care am pomenit mai sus şi care îl face: 1) sau să fie o „construcţie a minţii"..S. Desigur că da. au observat-o sfinţii. dar i-au indicat în grija şi datoria de a-1 verifica continuu cu calendarul naturii". si anume: sărbătorirea Pastelor evreieşti trebuie neapărat. Iată care a fost grija lor. dar n-au vrut să ia măsuri. să aibă loc înainte de sărbătorirea Paş293 . cu întreaga Pascalie care se ţine de el. de la Niceea şi pînă la sinodul românesc? Să nu fi observat nimeni că echinocţiul ideal nu mai corespunde celui real} Să nu fi observat această pogorîre a isimeriei ? Ei bine. l IV 292 Ad. care s-au făcut după cel dintîi. E adevărat că botezul restabileşte pe om în starea de har. pentru inteligenţa noastră. Ea se întemeiază pe un canon şi pe predanie. el însă nu şterge de Ia început toate slăbiciunile firii omeneşti. situaţia calendarului bisericesc este. exigenţa esenţialmente realistă a oricărei cunoştinţe este împiedicată. Părinţii de la Niceea e drept că au încadrat Sf. b) să se oprească arbitrar în ipoteză. decît preamărunţimea Isimeriei". S. Astfel. de aceeaşi părere. Referindu-se la rectificarea făcută (o dată pentru totdeauna) de sinodul de la Niceea. Vartolomeu o avea asupra acestei chestiuni în anul 1923. nici în felul creştinilor quarto-decimani sau proto-paschi". întrebăm pe Prea Sfinţitul: cu ce poate dovedi această indicaţie a grijii şi a datoriei de a verifica continuu calendarul bisericesc cu calendarul naturii ? Cum îşi explică Prea Sfinţia sa y dezertarea de la această grijă şi datorie a soboarelor ecumenice ori locale. la care Sfintele Paste trebuia să se serbeze anual. despre care ştim că: „cerul şi pămîntul vor trece (cu calendar astronomic cu ţot) însă cuvîntul Domnului (împreună cu cei ce-1 păzesc) rămîne în veac". Iată ce spune tîlcuirea la canonul 7 apostolic din Pidalion: „Că şi soboarele cele de toată lumea.Consecinţele păcatului.) au urmărit ca Sf. Dar însă n-au voit a o strămuta din 21 martie. pe care biserica le socoteşte ca pe nişte cuvinte fără greş ale Domnului Hristos.. Ca dată însă. părinţii de la Niceea au scutit biserica universală de a-si mai căuta vreun alt calendar bisericesc în afară de cel introdus de ei. sau c) să cadă în dialelă (cercul viţios al sofiştilor). cinstind mai mult preînvoirea şi unirea bisericii. Vartolomeu în „ultima lămurire" este: „Dacăîndreptarea calendarului de la 1924 aduce cu sine în mod fatal şi îndreptarea datei Sfintelor Paşte. A patra întrebare pe care şi-o pune P. calendarului iulian. Cea din urmă. S. nota red. ca şi întregul nostru calendar bisericesc. dar pe care nu o poate atinge decît plinătatea cunoştinţei de har a vieţii mistice. fiindcă nu era nevoie. Singura preocupare a părinţilor de la Niceea a fost ca creştinii să nu-şi prăznuiască Pastele lor în aceeaşi zi cu al evreilor. vezi bine.). în împlinirea ei prin păcat. că mult s-a pogorît Isimeria. Vartolomeu afirmă: „Prin procedeul acesta al lor. P. în cazul inteligenţei şti^ inţifice. Ca atare. Iată cum şi-au înţeles ei datoria. ei s-au condus de două fenomene reale ale calendarului naturii: echinocţiul şi prima lună plină?. înainte de a-1 adopta ca sistem de măsurare a vremii. Paşte în calendarul bisericesc. Paşte creştinesc să nu fie condiţionat. de cel evreiesc (. decît o ţintă către care neîncetat se străduieşte să ajungă. hotărît. Priza asupra realului nu mai este. tot ce este produsul minţii omeneşti.

cartea a V-a. fiindcă aceştia sînt păstorii ce-şi pun sufletul lor (sic!) pentru oi. să se serbeze întotdeauna mai înainte de el. adică la Sfinţii Apostoli. acest tezaur e călcat în picioare. anul 42. prevăzute pentru astfel de cazuri. Apostoli. Intre altele. a Sfintelor Paşti la 29 iunie. incapacitatea de înţelegere a ei — ca să fim sinceri: necredinţa. şi la evrei. în sfîrşit. P. Iată ce scria P. deci. P. o nemaiauzită insultă sfinţilor părinţi şi întregii creştinătăţi ortodoxe. tradiţia bisericii (ce formează patrimoniul bisericesc) nu sînt întru nimic lovite. dacă la aceeaşi dată serbau şi evreii. aceasta însă nu s-ar putea întîmpla. Pastele. nefiind episcop. cum şi asprele aprecieri în aceeaşi privinţă din scrisoarea pascală de la Niceea a împăratului Constantin cel Mare". Si astronomul deduce: deci. Vartolomeu însă îşi dă seama de panta pe care a apucat cînd afirmă că sfinţii sînt călcători de canoane ? Numai despre funestele concluzii ce se pot trage din această afirmaţie în scris a unuia dintre cei mai de seamă episcopi ai noştri ar trebui scris o săptămînă în şir. tot spiritul argumentării P. S. Cumplita uşurin^ ţă pe care o subliniem în cele ce urmează ne dă cheia întregii explicaţii a rătăcirii sinodale: lipsa de contact cu duhul ortodoxiei şi. va trebui. nesocotind în felul acesta chiar rigorile Canonului 7 Apostolic.S. B. Care trebuie să fie acum grija bisericii ? Să renunţe la reforma calendarului sau la Pascalia ortodoxă} Altă ieşire nu există. creştinii si evreii au sărbătorit împreună. s. masiva necredinţă episcopală. Renunţînd la prima. al persistenţei în greşeală. cea care ascultă de păstorul cel rău are moartea în faţă. Noi sfîrşim acest răspuns cu citarea capitolului 19. consultînd tabelele pascale evreieşti şi creştine şi făcînd calcule.S. încît o va închiţi".3 5 . din Aşezăminte le apostolice: „Precum însă oaia care nu ascultă de păstorul cel bun este lăsată lupilor sprepieire. creştinătatea a sărbătorit. în anul 9943.Cum se va lăsa deoparte consideraţia din învăţătura Sf. capitolul al Vll-lea. nu era obligat să aibă în vedere aceste admirabile măsuri preventive luate de biserică şi. tot astfel.telor creştineşti. îşi încheie P.porunca şi obiceiul de a-şi amîna ei. raport aprobat de Sfîntul Sinod de atunci (cu oamenii de acum). Savantul astronom. după socoteli. Principiul primatului erorii. II. canoanele. după studiile unui savant astronom de la noi. de foarte bună credinţă fiind. 3 3 . aceeaşi. după care Pastele evreiesc. dintre cele mai categorice. 360-500. întrucît mielul pascal al evreilor nu e decît simbolul premergător al Mielului Hristos. Vartolomeu întîmpinarea cu îndemnul de a se da ascultare Sinodului şi episcopilor în parte. pe 1924). a descoperit că data la care urma să se serbeze Pastele. pentru a evita coincidenţa de care e vorba (şi spre a respecta Canonul 7 Apostolic). în veac. creştinii aveau o supapă de siguranţă '. Vartolomeu în 1923. şi la creştini. 1 (514). dogmele. pp. S. Renunţînd la Pascalie. » După vechiul nostru „calendar bisericesc". Vartolomeu a putut afirma cu seninătate că sfintele sinoade şi sfinţii părinţi au fost călcători de canoane — şi încă. Vai. Vartolomeu. P. adică chiar în ziua de Naşterea Domnului.. cită amarnică înşelare închide această credinţă a P.S. S. S. a fost. nefiind decît o umbră şi un simbol premergător al Paştilor creştineşti. 294 Ascultaţi-1: „De altfel. în calitate de raportor al chestiunii: „. Vartolomeu însă este episcop şi Prea Sfinţia sa ştie că. Savantul astronom de la noi. P. în mod formal şi categoric. Paşti cădeau la o anumită dată. de la Niceea şi pîhă la noi. de 13 ori Sfintele sale Paşte cu cele evreieşti. în formă plastică. ca atare. Vartolomeu! în cazurile excepţionale de care e vorba aci. cartea a Il-a. în finalul Ultimei lămuriri izbuteşte. . Intre anii. ar fi ajuns chiar la 25 decembrie. cel prezis de profeţi?" (vezi: „Biserica Ortodoxă Română". serbarea se amîna. după Niceea. afirmă că s-a sărbătorit împreună. Vartolomeu să rezume. Prin urmare. bunăoară. iar la anul 31070. S. 295 . S. dacă se întîmpla să coincidă data cu cea a evreilor. Vartolomeu arată toate necazurile ce ar decurge din rămînerea la stil nou cu sărbătorile fixe şi la stil vechi cu Pascalia. S. din ambiţie pur omenească ? E drăcesc! C. Sf. după calculele ştiute. serbarea. Sale în chestiunea Pascaliei: aduce. nr. cu o săptămînă. nu este singurul caz cînd biserica creştină ortodoxă a nesocotit în totalitatea ei Pastele evreiesc ca normă de serbare a Sfintelor Paşte creştinesc. de multe ori. P. Care consideraţiuni trebuie să primeze într-o decizie sinodală ? Să răspundă P. ne pune înainte perspectivele serbării. Prea Sfinţitul confundă data aflată în tabelele pascale cu sărbătorirea de fapt a Sf. cu toate că. Paşti.

Petru 296 Manoliu. Teza — catolică de altfel în rădăcinile ei. s-a bucurat de ceea ce s-au bucurat oamenii din jurul lui şi s-a întristat de ceea ce i-a întristat şi pe dînşii. ci dispare. Maiorescu). în romanul său. de dînsul. după care naţiunea se constituie printr-un act de adeziune personală.. cu toate că răspunsul meu se va resimţi de lipsa contactului direct cu documentele iniţiale ale discuţiei. N-ajunge să vrei să fii copac sau cîine. dacă nu 1-a răpit radical din iudaism. Un prieten. Tăios. care — deşi creştin. întrucît o reîntîlnim — pe un alt plan—îh filozofia domnului Rădulescu-Motru şi a întregului conservatorism românesc (Eminescu. Ca să despartă ceea ce e al credinţei şi al cunoaşterii de ceea ce este al fiinţei.CREŞTINISM. CREŞTINĂTATE. înger sau. întrucît separă ce e. publicat în Vremea din 5 august [1934] şi mă gîndesc să-ţi scriu şi eu cele ce cred în privinţa asta. şi pe care le confirmă de altfel prin graba cu care sare-n ajutorul profesorului atacat. Cazul lui personal acesta e. adică a unui om care începuse să uite că-i ovrei şi care n-a început să se simtă astfel decît oarecum silit de către acei care — cu toate protestările lui sincere — refuzau să-1 accepte în comunitatea românească. Confesiunea unui om — aşadar — care încearcă să se redescopere ovrei. după care nimic nu poate fi decît ce e şi orice încercare de a te face altfel decît eşti este sortită să dea naştere la creatiuni monstruoase si la insultaţii de nesusţinut. premise realiste. care-1 vrea neapărat pierdut pe fostul său prieten Iosif Hechter. român. pe el. prin faptul că s-a născut la Brăila. sub trăsăturile lui Marin Dronţu (care pe mine m-ar măguli nespus). nu a primit-o. şi nu subzistă decît în măsura în care natura e silită de această forţă să ia o aparenţă concordantă cu această forţă. de îndată ce nu mai subzistă constrîngerea. Şi nu-i numai al lui. aparenţă care nu e decît o siluire a naturii şi care ca atare nu se menţine prin sine. pe care îi invită să privească problema antisemitismului într-un caz concret si s-o judece şi în cazul lui personal şi nu numai în abstracţii. de voinţă — e tăgăduită de Nae Ionescu pe baza aceloraşi premise pe temeiul cărora fusese angajată cîndva polemica lui cu d-1 Frollo. A fost si al lui Trivale si al atîtor altor israeliţi care s-au simţit şi s-au vrut români şi — în orice caz — s-au crezut ca atare. cartea Iui Sebastian îmi pare adresată mai ales prietenilor lui. Gîndire care de altfel nu e nouă în filozofia românească. probabil fiindcă nu i-a plăcut felul în care acesta 1-a zugrăvit. a învăţat să citească şi să scrie româneşte.. mi-a povestit — în felul lui — începutul polemicei tale cu Nae. ovrei. dar nu poate. dar crescut sufleteşte pe lîngă un rabin — a primit din iudaism o pecete pe care Sebastian. într-un fel care. Aici intervine prefaţa lui Nae Ionescu. încep totuşi. A m citit articolul tău „Creştinătatea faţă de iudaism". mă amestec şi eu — cam nepoftit — la sfatul vostru. cu care această gîndire are şi rădăcini comune şi afinităţi incontestabile. pentru a fi într-adevăr acestea. E aci substratul întregii cri- 297 . crezînd deci pe cuvînt pe acei care-i tăgăduiesc romanitatea. Pentru a fi într-adevăr ceva. (De asta s-a supărat cred. din care el îşi închipuia că face parte. 1-a îndepărtat cel puţin conştient. întrucît ele există printr-o forţă care se manifestă împotriva firii. nu ajunge să te simţi fiind ca atare.) El a crescut printre români. sau naturii. şi care alcătuiesc esenţa gîndirii naiste. Prefaţa lui Nae Ionescu am citit-o de mai multe ori şi mi s-a părut destul de antitetică faţă de cartea Iui Mihail Sebastian. Pentru că văd că răfuiala voastră a trecut pe un plan mai general. Precum am spus-o. care a trecut pe aici acum cîteva zile. Teza aceasta realistă si conservatoare e înrădăcinată în convingerea de ordin metafizic.. în privinţa cărţii lui Sebastian şi replica lui Racoveanu. Romanul lui Sebastian este mărturisirea de credinţă a unui ovrei asimilat. întrucît aceste rădăcini anticipează prin Toma din Aquino cu cinci secole doctrina lui Rousseau. IUDAISM ŞI IUDEI Scrisoarea unui provincial Dragă Mirceo. a suferit înrîurirea lui Nae Ionescu şi a umanismului francez.. de ceea ce e numai ştiut.

căruia realismul îi opune primatul fiinţei. are mai mult valoarea unei înţelegeri. E român. Nu e o dovadă de ce eşti. Şi acest sens. Fraza Iui Nae Ionescu are deci un caracter oarecum eristic — definitoriu—pentru ideea de Israel. Cei dintîi. Căci.. în care nu te recunosc nici cei dintre care eşti şi pe care-i repudiezi. recuză lui Sebastian tocmai ceea ce ar fi părut mai indiscutabil în discuţie: „Sebastian. sau măcar crede că poate face abstracţie de el. nu se opreşte la planul infim. care presupune în chip normal derivarea unui lucru dintr-un altul. istoric. oricare le-ar fi obîrşia. primat al cugetării. al criticii culturii româneşti si al teoriei vocaţiei domnului Rădulescu-Motru. cogito ergo sum dacă vrei. cred. Aşa comentez eu. nu J începi într-adevăr a fi altul. ci pentru că 1 1 y nu putem altfel". dar şi cu Camil Petrescu şi. el. în care Maestrul. după toate cîte le ştiu despre Sebastian şi Nae. Astfel crede Iosif Hechter că poate pătrunde în istoria acestui neam şi prin ea în soarta. desigur. Diaspora. Brăilenii sînt români — zice un drum al gîndirii. te paşte cea mai mare primejdie care poate paşte — aici şi acum — un suflet: sterilitatea. prin care să poată lepăda de pe umeri povara bimilenară a iudaismului şi să pătrundă în universalitatea omenească determinat totuşi simultan ovreieşte si româneşte. întrucît e Sebastian. Drama lui Sebastian. face totuşi parte din istoria românească. Ovrei ? Român ? O m ! Adică. adică pentru conceptul sub care prindem ca israeliţi pe X şi Y. în fond. decît împotriva ta însuţi". fiindcă eşti un simulacru.. Acesta e. în istoria omului universal. prieten şi cu Marin Dronţu. este tocmai faptul că nu se recunoaşte ca atare. Silogism care face pereche celuilalt: Sînt si brăileni ovrei. Mărturisirea ta e desigur o dovadă despre ce ştii şi ce vrei. Cei din urmă. dintre care însă nu eşti. E brăilean. Sebastian se vrea integrat undeva aci. dar unde. referinţa la Hristos. local. Şi ovrei. contingent. decît pentru a putea fi om. dacă acest grad de abstracţie ar ajunge. Io sif Hechter e ovrei. substratul reacţionarismului eminescian. conceptul de „brăilean").. în măsura în care te-ai dezbrăcat de personalitatea lui Iosif Hechter încercînd să te asemeni cu noi. Sebastian. nici cei dintre care ai vrea să fii. Mihail Sebastian. Sebastian e român. Paradoxală şi tragică dezbatere. pe care-I cunoaştem şi din alte analize ale lui Nae. decît caracterul unei „explicări". Dar n-ajunge.. faţă de acest concept şi faţă de cei 2000 de ani care-1 figurează (în treacă fie zis.. bineînţeles. — adică un om care se simte puţin stînjenit de faptul că-n el se-ntîlnesc mai multe tradiţii care se bat cap 299 298 . începi simulacrele. a unei lămuriri constatatoare a unui lucru şi a relaţiilor lui constitu)jtive. Da. cum vezi. cu toate caracterele lui concrete. nici român. sensul afirmaţiei „Israel suferă pentru că e Israel". Nae Ionescu îşi situează aşadar prefaţa într-un punct de vedere absolut potrivnic celui al lui Sebastian: în inima iudaismului. la esenţa firii omeneşti. al fiinţei de dincolo de cugetare: „cunoşti fiindcă eşti"! Esenţa prefeţei lui Nae Ionescu stă în încercarea de a explica nenorocirea istorica a Iui Israel prin poziţia lui metafizică faţă de o anumifepoziţie spirituală constitutivă: mesianismul. pentru că eşti un renegat. Dar diaspora din Brăila. ci numai încetezi de a te putea exprima firesc drept ce eşti. opoziţia lor fundamentală. adică unde nu mai e decît Sebastian. BÍ măsura în care te simţi mai puţin altul decît eşti. în lume. Şi sensul acestei prefeţe — dacă am înţeles ceva din ea — nu e altul decît acesta: > Atenţie. în linia cărora se situează şi teoria pseudomorfozelor culturale a profesorului Nae Ionescu. Esenţa cărţii lui Sebastian stă în credinţa că dacă suferinţa lui Israel este inevitabilă. ci îl socoteste în fond ca ceva accidental si evitabil. Şi român. atenţie. că poate găsi un concept intermediar între acela de ovrei şi cel de român (de pildă. Comunitatea de soartă care leagă de sute de ani pe brăileni laolaltă. Sebastian e brăilean. cum ar fi: „Nu sîntem români pentru că vrem să fim. e şi ovrei şi brăilean şi român şi de cultură franceză şi prieten cu Nae Ionescu. pînă mai ieri.úci maioresciene a formelor fără fond. avînd un destin. creştinii. de ce 2000 ? De ce numai 2000 ?). Pentru noi. tu nu ştii ce e cu tine. că nu-şi acceptă acest destin ca ceva legat de fiinţa lui. poate evita măcar contradicţia situaţiei hii simultane de israelit şi de român. da. dar om deplin. nici ovrei. al Brăilei. la a cărui părere făcuse recurs. al satirei caragialeşti.. un nume. Este deci o încercare de a deriva caracterele devenirii unui popor dintr-o notă cuprinsă ontologic în firea acestuia. vechea luptă dintre idealism şi realism! Vecinicul esse estpercipi lărgit la întreaga cugetare şi voinţă.

) Dar acest lucru ar depăşi intenţiile scrisorii mele de astăzi. Si asa cum a scris-o. ca de pildă Dronţu ăsta ! . cel puţin pentru un creştin. Dar — sub raportul relaţiilor cu iudaismul. chiar cînd „crede". ( O carte care seamănă deci cu acea Au dessus de la mêlée. ca şi la Sébastian. spre „a putea fi şi altceva. Nu cred. Vei vedea îndată în ce sens are dreptate Belu . Cred totuşi că nici Nae nu a epuizat problema. Şi de privit îh ochi pe Descartes. ezitările lui înainte de a se hotărî s-o scrie. am auzit glasul lui Sebastian. lucid. Dar a scris-o totuşi. Ştiu prea bine. crescut în cultura germană. Rămîne aşadar.în cap. la urma urmelor. care ajung întîmplător în conflict. pentru efortul bine intenţionat al lui Mihail Sebastian. Că putem face efectiv abstracţie de ce sîntem ? Cred că Nae Ionescu are dreptate să ne spună: Nu se poate! Dar asta. pe alţii. destul de uşor. romanul lui 4 5 6 7 Sebastian. am văzut. Aceeaşi souffrance qui reste şi contradiction qui disparait — Maritain. pe mine. fără legătură esenţială cu cei 2000 de ani de suferinţe ai lui Israel. ca document omenesc. Dar şi aci.) A r fi interesant de precizat ce e totuşi încă naist şi ceea ce e deja cartezian în Mihail Sébastian (căci purificarea lui. Cu toate că apreciez mult. n-ai decît să compari cartea lui cu acel Ghetto veac XX al lui Uri Ben Ador . din elemente simple. dac-a făcut-o. ce trebuie să fi cuprins pe Nae Ionescu. Confesiunea lui Sébastian ar fi putut fi scrisă de oricare om modern. acum. fireşte că din prefaţă pot fi deduse. în măsura în care Sebastian a reuşit să facă abstratie de el. stînjenit mai ales faţă de cei ce se pretind dintr-o bucal tă. pe un plan superior conflictului. care spune că Sébastian a trădat pe Israel. pînă azi Nae Ionescu încă nu 1-a înfruntat. Ca un martor. de asemeni. ca semne ale realităţii ? y Dar o carte numai circumstanţial ovreiască. o istoveşte şi o explică. întrucît simte că dacă nu le-ar cumula n-ar mai fi el şi întrucît pe acest „el" îl iubeştdi O carte care caută luciditate. făcînd abstracţie de ideile lui Sébastian. evidenţe. dintr-un punct de vedere al pielii. revine la „a face abstracţie de o parte din ce eşti". încerca să depăşească un conflict real printr-o situare mintală. în ce ne priveşte pe noi. prin care un francez. Dar această „bunăvoinţă" îmi pare esenţială pentru această deducţie. Cît despre părerea mea. o ştii. a scris-o fiindcă a avut credinţă-n adevăr. care-şi învaţă cititorii. vrea să facă o purificare lăuntrică a minţit în sensul cartezian de a găsi o unitate de intuiţie sau jjfhd. Şi îmi dau seama şi de îngrijorarea firească. urcînd mai sus. dar unde. care. silogistic. aici. în discuţie. Măcar în public. într-un sens. (Ştiu că acesta spune: „Eu nu-1 pricep pe Spinoza". participînd de la trei-patru tradiţii sau influenţe. Cunosc prea bine pe Nae Ionescu. chiar şi-mpotriva lui Nae Ionescu. pe temeiul căreia să poată reconstitui faptul. Şi teama poate de efectele descurajatoare ale prefeţei. nu cred că efortul său — care. fireşte. Cum să nu supere aşa o carte pe iraţionalistul Manoliu. ci să le primească dimpotrivă. prin ea. Sub acest raport. ce elemente carteziene mai subzistă şi-n gîndul lui Nae Ionescu. ca şi Kierkegaard şi Şestov. Şi nu cel ce spune adevărul răspunde de întrebuinţarea lui într-un sens sau într-altul. dar nu are a face cu dezbaterea. Să încerci să fii şi altceva decît eşti ? Cred că trebuie s-o facem fiecare. în ce priveşte prima parte. nu-i sinonim cu „Nae poate". eventualele mizerii care ar putea decurge-n vreme pentru neamul lui Israel — cum insinuează abil şi perfid d-1 Teodorescu-Branişte . măcar în parte" — reprezintă o soluţie viabilă. se simtl si fericit de a cumula aceste influente. Pentru judecarea celui din urmă. elementare. pentru o reacţie antisemită. nu vrea să piardă orice legătură cu concretul) şi poate chiar. cum promisese. 8 300 301 . evidente. „Ionescu spune". în raport cu Israel. numai sensul şi dreptatea profeţiei lui Nae Ionescu. că Nae Ionescu a scris prefaţa pentru a justifica. O carte carteziană deci. ca să pot aprecia complexitatea mobilelor care au putut prezida la scrierea acestei prefeţe. care poate fi foarte necesar. Cu oarecare bunăvoinţă. sau măcar în măsura în care a reuşit să-mpace iudaismul cu românismul dintr-însul prin brăilenismul său — cred că prefaţa lui Nae Ionescu e mult mai aproape de problema iudaică decît cartea care îi urmează. justificări. căutînd parcă să se situeze oarecum şi el neutru în dezbatere. Nu cred că planul istoric cultural în care a aşezat problema ovreilor Nae Ionescu. pe tine. a omului care se ştie ascultat. să nu fugij de paradox şi contradicţii. Acuma.

o situează în realitate în istorie. la procesul Gărzii de Fier. Metafizic este la Nae Ionescu numai modul de determinare fenomenologică a ideii de Israel. Să lămuresc mai bine acest lucru. la noi în România. Fiindcă. prin aceasta se constituie Israel în veac. esenţa lui Israel. Dar ele se pot şi lipsi de dînsul. creştineşti. cel puţin în prima parte. mai departe. Celelalte două pot implica. Dar s-ar putea şi ca prietenia lor să fi derivat din întîlnirea în idei. pentru că am impresia că el comandă — după cum voi încerca să lămuresc mai jos — o neînţelegere între voi. ceea ce incontestabil e mai mult istorie. Nu cred că planul istoric cultural în care a aşezat problema ovreiască Profesorul. (Asta devine uneori. prin care istoria însăşi este pusă-n joc. accidental.Sau poate d-1 Branişte preferă adevărului oarecare minciună utilă ? Este Socrate vinovat de licenţele lui Alcibiade ? Şi poate totuşi că Socrate vorbea şi în vederea prieteniei cu acesta. astăzi cel puţin. în sînul lui Israel. Şi atunci. a lumii acesteia. în fond Nae Ionescu încearcă să explice istoric situaţia istorică a neamului lui Israel. sau în filozofia culturii—întrucît explică suferinţele temporare ale lui Israel prin raportarea lui deosebită la un fapt (esenţial. accidental. de lămurirea întrebării despre sensul metafizic suprafiresc al acestor tribulaţii. ci de o tăgăduire necesară (într-un sens). ceea ce m-a atras în dis303 . deci a istoriei înseşi şi a înţelesului ei. problema lui Israel are o dimensiune în plus. Nu mă interesează aici problema destinului istoric al lui Israel. eficace în fapt. Tăgăduirea lui Hristos — care constituie. Eu văd aci lucrurile altfel. Nae Ionescu opune cu dreptate trei poziţii interioare lui Israel sub raportul acestui destin: 1) asimilismul. într-adevăr. pentru mine. omnivalent. o istoveşte si o lămureşte cu totul. prin suferinţă. E condiţionată de vreme. Mai adîncă. de pildă. dar nu mai puţin la un fapt). Observ aci că. şi împotriva intentiunilof iudeilor. căutînd parcă să se situeze oarecum si el neutru în dezbatere. o dată ce am luat cunoştinţă de primul destin. eu privesc dinăuntrul unei poziţiuni determinate. Prefaţa lui se integrează deci mai curînd în filozofia istoriei decît în metafizică. deşi-i zice metafizic. mai dinainte de întîlnirea lor materială. Ci atitudinea istorică a lui Israel îşi are o rădăcină transistorică. O formă tipică de asimilism care se lipseşte de orice plan metafizic este aceea a marxismului iudaic. cred şi eu. Un nou plan. punem în discuţie însăşi existenţa timpului actual şi prin urmare a veacului. inserîndu-se — prin întrebarea despre sensul creaţiei şi al destinului acestei lumi — la punctul de joncţiune dintre Dumnezeu şi lume. dar poate şi de la facerea lumii. un asemenea plan. E vorba doar de o atitudine de tăgăduire a acestui punct de joncţiune. ci nu de o tăgăduire veleitară. deşi numeşte această problemă metafizică. Planul relaţiilor lui Dumnezeu cu Satana. adică ceea ce s-ar putea numi înţelegerea destinului istoric al lui Israel. adică conştiinţa că suferinţele temporale ale lui Israel sînt rezultatul unei răfuieli a lor cu Dumnezeu.) Cred totuşi că nici Nae nu a istovit problema. Trebuie deci separat radical faptul explicării tribulaţiilor lui Israel în lumea asta. i Atingem deci aci planul altor realităţi decît acela al contingenţelor istorice în care se situase Nae Ionescu. pentru creştini. Ideea de Israel însă se construieşte din reacţiuni în timp. cel puţin pentru un creştin. Fapt caracteristic e că numai a treia poziţie implică — în interiorul lui Israel — o conştiinţă limpede a unui destin metafizic transistoric. dacă ne gîn302 dim la planul Divin al Creaţiei şi la Providenţă — nu e condiţionată de timp. (Vezi memoriul lui Nae Ionescu.) Ci o problemă metafizică. ci nu dintr-un punct de vedere neutru. Deci nu poziţia lui Israel se explică prin atitudinea lui Israel faţă de misiunea alegerii. ci dimpotrivă. Dar aici mă despart de Nae. în măsura în care această tăgăduire face această joncţiune eficace — în opera de mîntuire — prin răstignirea Fiului lui Dumnezeu. militant — că problema lui Israel nu este — principial — o problemă politică. adică despre ceea ce s-ar putea numi destinul metafizic sau teantropic al neamului lui Israel. Interpretarea acestui destin istoric al lui Israel nu este unitară astăzi. Cred că ceea ce spune Nae Ionescu despre destinul istoric al neamului lui Israel este exact şi că. e drept. tot ca şi Nae — şi prin aceasta mă deosebesc de antisemitismul politic. în chip firesc. care. Căci. decît metafizică. Pentru mine. din veacul al XlX-lea. Cred totuşi că această constatare nu ajunge. 2) sionismul şi 3) misticismul.

pe care Nae Ionescu o crede imposibilă cît timp vor fi ovrei. spre a fi atribuită unui Proletariat — mitic — deosebit de proletariatul concret. aşa cum o-nţelegem noi. suprafiresc. Pentru el. Rămîne apoi de pătruns esenţa funcţiei exercitate de semiţi: „mijlocirea". Dar numai pe primul plan — curat istoric — al chestiunii. în care Avraam se tîrguieşte cu Dumnezeu asupra numărului drepţilor din Sodoma — deşi datează. ca astăzi — poate fi pus în gura oricărui negustor de pe Lipscani (măcar ca stil şi mişcare a spiritului.. în care funcţiunea hristică este sustrasă lui lisus din Nazaret şi poporului ales. care singură se referea la problema în discuţie: mîntuirea ovreilor aici. o dată cu lupta de clasă.. Fenicia ar fi un argument pentru a doua ipoteză. a „osîndirii" Iui d^ veci. Rasismul e numai un mit care justifică prigoana contra unui neam care exercită cu precădere funcţia de mijlocitor şi acumulator de avuţii. slăvitoare si biruitoare. şi aceasta pentru că funcţia lor este ca — izolîndu-se în grupurile în care trăiesc prin conştiinţa misiunii lor — să dezlănţuie reacţiunea acestor grupuri a căror viaţă specifică o ameninţă prin această misiune. a „damnaţiei" Iui. cum aş prefera să-i spun eu.. şi de văzut dacă nu e simptomul spiritual al unei agonii sufleteşti (în sens propriu grec a-gonia — lipsă de ţintă. Căci rămîne de explicat de ce sînt întîmplător tocmai ovrei şi de văzut dacă acest lucru e chiar aşa de întîmplător. Căci Berdiaev a arătat de curînd în chip minunat că există o doctrină marxistă a mîntuirii. deoarece aceştia tăgăduiesc întrebă-? rii orice alt sens decît cel social. cum zici tu. Iar pasagiul din „Eere". izolarea şi sterilitatea de care se plînge şi de care totuşi crede că poate scăpa autorul cărţii. Grecia pentru cea dintîi în aparenţă. dacă prăbuşirea elenismului şi a Romei prin negoţ nu ar pleda tot în sensul celei din urmă. nu de negustori. şi deci şi de exploatator. de suferinţă. căci. omul nu poate ieşi din serie. nu poate fi altceva decît este. cum zici tu. măcar faţă de noi înşine. Dar asta e numai un aspect al chestiunii. de văzut cum integrează marxismul pe iudei în propria lor soteriologie.cutie a fost problema mîntuirii lui Israel. o discuţie cu marxiştii e interesantă-n acest punct. Se-nţelege că într-o tară fără somai si fără ovrei nu există antisemitism si că acolo unde nu sînt mari inegalităţi în distribuţia averilor nu e nici protestare contra celor ce au. Aşa că „frigul şi-ntunericul" care-1 aşteaptă pe Iosif Hechter nu depăşeşte. creştinii. care trădează o ruptură de coloană vertebrală a fiinţei: care-i scopul!). sau măcar se referă la o epocă în care ovreii erau un popor de păstori. Şi îl aşteaptă pentru că după Nae. Nae Ionescu — o spune de mai multe ori. „damnaţi a lui".. constatînd din capul locului o primă confuzie pe care o faci. în sfîrşit. relativ istoric. sau de agent de transformaţie în sens capitalist al societăţii feudale . Totuşi. pe lume. adică prefacerea oricărei valori finale în valoare intermediară. cred. în negoţ ca şi-n cultură. ci nicidecum osînda de veci a lui Israel. fenomenal — care constituie un substitut al Bisericii în tripla ei ipostază: luptătoare. în gîndul lui Nae Ionescu. şi problema ovreiască. Dar acestea se petrec numai pe al doilea plan. persecuţia lui Israel nu e o persecuţie de rasă. şi nici iudeul nu poate scă5 304 305 . Mă-ntorc după tot acest excurs preliminar la problema de la început. care sînt întâmplător ovrei. Căci una este să afirmi că ovreii sînt blestemaţi să sufere aici pe lume şi alta este să afirmi că ovreii nu vor fi mîntuiţi dincolo de ea. după cele ce scrii. Sombart. care a cercetat spiritul capitalismului. de-a lungul discuţiei!). Marxiştii au şi ei — desigur — parţial dreptate. Rămîne deci de văzut dacă negoţul a făcut spiritul semit. a arătat tot ce e iudaic într-însul. y Trebuie constatat aici că marxismul este mai viguros misionar printre ovreii de azi decît creştinismul. marxismul admite posibilitatea de „mîntuire" a iudeilor prin contopirea lor în proletariat — singurul fel în care se va sfîrşi în „raiul" bolşevic. sausemiţii au transformat lumea într-un vast negoţ universal. precipitînd toate valorile în circulaţie. 9 Rămîne. în vreme ce creştinii au încetat să lupte pentru creştinarea iudeilor (unii afirpiînd văd. lămurit — nu s-a ocupat decît de prima ipoteză. că ar fi imposibil de condamnat de sinoade (? !)).

tăgăduiesc sau fac abstracţie de venirea lui Hristos şi continuă să-1 aştepte. care nu e a unuia sau a altuia.pa de sub destin. ci nu venirea unui Nou Mesia. dacă mîntuirea se face prin Har şi dacă acţiunea Harului este coextensivă acţiunii Bisericii. Trebuie observat că Biserica nu le-a răpit această nădejde. asa că rămîne de văzut unde e adevărata stăruinţă. Scriptură (vezi de pildă parabola cu bogatul nemilostiv). Mă-ntreb chiar dacă—din cele ce ştiu eu despre credinţa lui Nae în mîntuire. nulla salus — e de altfel şi părintele acelei teorii despre anima ecclesiae după care.. adică de acolo de unde nu mai e de j venit decît în măsura în care vor găsi ceea ce au deja creştinii. ştim că au fost mîntuiţi prin faptul că venirea lui Hristos le-a îndeplinit nădejdea. Cine vrea să se mîntuie trebuie să fie însemnat de îngeri pînă în ceasul acela. Ea nu are. Şi creştinii aşteaptă o a doua venire şi mîntuirea nu va fi desăvîrşită pînă la această a doua venire. faptul căsînt iudei (citat loan: Judecata). De aceea. Nae Ionescu. Dar aceasta nu e decît tot venirea lui Hristos cu slavă să judece viii şi morţii. A stărui în legea veche înainte de venirea lui Hristos înseamnă a aştepta pe Mesia! A stărui în legea veche după venirea lui Hristos înseamnă a continua să aştepţi pe Mesia. fără dragoste şi fără credinţă} Căci israeliţii n-au pierdut nădejdea în făgăduiala lui Dumnezeu. ci numai aşteaptă o mîntuire care să vie de undeva de unde a venit deja. Dar e îngăduit să crezi că Iosif Hechter nu e chiar aşa de iudeu încît să nu nădăjduieşti că se va boteza cîndva împreună cu toţi ai lui (că-i vor cădea solzii de pe ochi — cum ar zice Nae Ionescu). dar n-au avut dragostea care se cerea pentru ca să creadă-ntr-însul. a Te Cunoaşte pe Tine Tată şi pe cel pe care l-ai trimis. să ne înţelegem. adică a tăgădui pe Hristos. 2) Dar după venirea lui Hristos ? Aci problema se complică. adică istoria unui popor care se crede ales să dea pe Mesia şi care stăruie să se creadă ales. prin iudaism eu nu înţeleg acum — prin opoziţie cu creştinismul în care legea veche se-ntregeşte cu legea nouă — decît acea dezvoltare a tradiţiei iudaice care. apoi desigur că nu sînt condamnaţi „oamenii". mai ales cînd aplici citate din Sf. acela este timpul pînă la a doua venire. Fapt este totuşi că de ea nu se ocupă deloc. în măsura în care a fi mîntuit înseamnă a avea viata veşnică şi „viaţa veşnică aceasta este.. Interpretarea aceasta a osîndei de veci a lui Israel e mult mai grea şi pe alt plan decît s-a situat prefaţa lui Nae Ionescu. Mai mult. alt sens decît ăsta: „Care e valoarea nădejdii. prehristic!). Care e deci poziţia fiecărui iudeu faţă de mîntuire ? 1) Despre cei dinainte de venirea lui Hristos. ci a lumii întregi—problema s-ar putea pune pentru el în felul acesta. de la cărţile lui Enoch şi Estras pînă la Talmud. Două lucruri se cer lămurite-n prealabil în această chestiune: 1) Ce-i aia iudaism ? 2) Care e poziţia omului faţă de mîntuire ? Zici tu: Iudaism înseamnă „A stărui în Avraam". „adormiţi în nădejdea venirii". c-un termen barbar. apoi 307 . Căci daca pînă la Hristos „a stărui în Avraam" înseamnă a] fi iudeu. plină de foarte grave consecinţe filozofice. Dacă iudeii sînt condamnaţi ca iudei (sens 2) prin neam. nu importă aici.. mai ales etice şi religioase. după venirea lui Mesia. Nae zicea mai clar: A fi ovrei înseamnă a trăi istoria iudaismului. Biserica se roagă pentru unirea credinţei şi pentru mîntuirea tuturor. Poate exista nădejde acolo unde lipsa de dragoste face pe cineva să tăgăduiască Duhul Sfînt ? Singura şansă de salvare a ovreilor este aceea de a putea fi socotiţi mai puţin iudei (în sensul posthristic) decît îşi spun. Dacă există deci un timp în care să ne mîntuim.. iudaismul ca atare nu cunoaşte mîntuire. în prefaţa lui. adică de a fi în fond iudei (în primul sens. Există deci o neînţelegere în termeni. E o definiţie care pretează la confuzii.. Iudeul ca iudeu e condamnat. 306 P Acum. Şi nici nu te poţi ruga lui Dumnezeu altfel decît aşa! Fericitul Augustin — căruia îi datorăm pe acea Extra ecclesiam. Ce importă e să deosebim că aceasta este cu totul altceva decît ceea ce numeşti tu. Iisus Hristos". după Hristos şi creştinii şi iudeii pretind a stărui în Avraam. ci „iudaismul" — fapt dovedit de aceea că există iudei care se convertesc şi că nu e tăgăduită nădejdea chiar că toţi se vor converti.) Se vede bine că — în această accepţie şi pe planul mîntuirii —. Ba chiar eşti invitat să speri aceasta. după venirea Mesiei. Că are sau nu dreptate Nae Ionescu în această monadologie metafizică.] sesc definiţia lui Nae Ionescu mai exactă. (în aceasta gă. în fond. „damnaţia" lui Israel.

Pînă acolo pot crede că e Biserică pînă unde sînt Sfintele Taine. 2) că iudeii nu sînt solidari cu păcatul Iudei. pe Mîntuitor. ei nu sînt fără legătură cu această lucrare. ci numai că marginile Bisericii văzute trec cu mult în nevăzuţi j De asemeni. Dar e Biserică pretutindeni unde lucrează Duhul Sfînt. Şi dacă de acţiunea Sfîntului Duh sîntem siguri acolo unde sînt administrate Sfintele Taine în chip văzut. generală şi abstractă — deosebită de natura concretă a insului — e o deo308 sebire introdusă de tomişti. Dincolo de deficienţele limbajului. Mai vîrtos. cum zici tu. Sfintele Taine sînt singurele criterii.. faţă de lucrarea dumnezeiască în lume ? Dacă această lucrare e centrată în Iisus Hristos. dar nu crede. Tu o tăgăduieşti sub cuvînt: 1) că nu e nici o speţă de oameni condamnată după firea ei. Dar nu pot spune : este. Aici găsesc de asemeni mersul argumentării tale puţin cam confuz. cu apostolul care spune: „Ce ai. ortodocşii. nici să-1 distingi de lucrarea ei. vorbeşti de pildă de legi naturale sădite în inima omului. Cum s-ar putea să nu se fi pus ? Dar înţelegerea lucrului de mai sus a ferit un timp ortodoxia de păcatul catolicismului care a precizat arbitrar. 3) că ei se pot converti cîndva în masă şi 4) că îi poate mîntui Harul în afară de Biserică. pe care ortodocşii nu o fac în acelaşi fel. şi despre iudei. printre argumentele tale implicate. Aceste discuţii şi îndoieli — ca şi cele privitoare la natura abstractă a omului care nu a fost conruptă de păcat. care ca atare par a putea fi împlinite (rationae naturae). în coloana a Vl-a. Dar de asta nu putem fi siguri. Putem noi spune de cineva că este definitiv pierdut} Numeroasele texte pe care zici că le ai îţi dau dreptul să afirmi categoric lucrul acesta despre draci şi despre Iuda. ci după faptele ei. Dar pot nădăjdui (fără să fiu sigur) că poate fi Biserică şi dincolo de unde văd eu. Astfel. Sau Har deosebit de lege ? Nicidecum. Dar nu avem siguranţa în care mîntuire cred. care nu deosebim o natură abstractă ca tomiştii. nu stau aici mai bine decît iudeii. mai vreau să discut totuşi încă o problemă prealabilă. Căci dacă ei numesc Iisus Hristos. Aceşti creştini iudaizanţi au totuşi şi ei comun cu iudeii nădejdea mîntuirii. ci iraţional unite. dar după Augustin şi Origen.. nu încape îndoială că. adică fără să insistăm asupra inseităţii şi perseităţii acestor daruri. Dar am adăugat că s-ar putea ca Biserica să fie mai largă decît ceea ce vedem noi şi că putem nădăjdui. Găsesc. fără a avea nevoie de hari Această natură neutră. o seamă de probleme grele. nu numai ca indivizi. cei care nu au auzit de Hristos. Harul de Dar. Eu lucrurile astea le văd aşa: „Nu e mîntuire decît în Biserică". De aceea poţi crede că astfel de probleme nu s-au pus! Eliminînd dar din discuţie izvoarele neortodoxe. Ea e la temelia întregii controverse dintre jansenişti şi molinişti. Aşa e. de vreme ce l-au răstignit. ce nu-ţi este dat?" De aceea nici nu avem nevoie să ne încurcăm cu distincţii între Harul general eficace. dat numai celor aleşi. Noi deosebim. care n-au taine. iar Racoveanu adaugă. singurele noastre certitudini despre lucrarea Harului fiind Sfintele Taine. că mulţi vor fi în Biserică în ziua judecăţii din 309 . pe care o cunosc. e drept. ale certitudinii noastre despre limitele Bisericii. arătînd că în formă n-ai dreptate să opui Harul Bisericii. pe care îl au toţi. ca şi noi. Unii din ei chiar nu sînt siguri că ar fi Fiul lui Dumnezeu decît alegoric. dar care nu ajunge mîntuirii (deci ineficace) şi Harul special sanctifiant. poate fi biserică şi acolo unde noi nu vedem aceste taine. fără riscul înşelăciunii. nu ai dreptate să spui că această problemă nu s-a pus Bisericii răsăritene. La punctul 4 am răspuns deja. noi n-avem nici o siguranţă că Acela pe care-1 numesc aşa e tot una cu cel pe care noi îl numim astfel. înainte de a o lămuri. ci şi ca neam.marginile Bisericii sîisjE mult mai largi decît cele ale Bisericii văzute. fără ca totuşi să mai existe oameni concreţi fără păcat — sînt interesante pentru o anumită atitudine raţionalistă a minţii faţă de cele duhovniceşti. să vedem: care e locul ovreilor în economia si slova dumnezeiască si ce y 1 poziţie au ei. înseamnă aceasta că există o acţiune a Duhului Sfînt în afară de Biserică. distingînd lucruri care nu trebuiau despicate raţional. de care te-ai fi putut dispensa. nu ne interesează. destul de străină Răsăritului. ca şi noi. Las la o parte primejdioasa chestiune a Harului ? Ca si cum ar exista Har si Har. şi-n această nădejde se întemeiază formele botezării in extremis. dar care pe noi. Protestanţii. adică Biserica. se poate totuşi ca ei să creadă.

Citez pe Maritain: „Si le diable se repentait. Ce va fi la judecată. Silogismul e corect şi valorează contra lui Racoveanu. Dar mai ştiu si că o doctrină asemănătoare celei a lui Origen nu a fost condamnată de Sf. pentru a trece de la Maritain la un ortodox al nostru. nu sînt osîndiţi pe veci.unul Dumnezeu ştie. vederea e mai adîncă decît pentru noi care-i prindem după limbă. nu e o blasfemie nădejdea că cineva se va mîntui! Dimpotrivă. care nu are aparent nici un sens. il serait tout de suite pardonné" (Réponse à Jean Cocteau) şi. Textul care comandă materiei se găseşte în Noul Testament la Sf. Dar asta nu-nseamnă nici că nu există anatemă!) Punctele 2 si 3 alcătuind sfîrsitul acestei discuţii. Ştiu că doctrina apocatastasis-vXvii. ca Iosif Hechter să fie mîntuit. Ştiu şi că majoritatea teologumenon-uhii ortodox (adică al doctrinei facultative) crede în nesfîrsitul suferinţei osîndiţilor. ne rămîne încă de lămurit aici punctul 1. adică a firii Dracului cuprinsă-n ea. cînd la întrebarea mirată a ucenicilor către Iisus. în privinţa căruia catolicii sînt cît se poate de expliciţi. pe care o ştie oricine s-a rugat vreodată. azi. deci cu toată preştiinţa şi prevederea dumnezeiască. îmi îngădui să observ că discutarea acestor probleme — cine va fi mîntuit şi cine nu ? — se face totdeauna din punctul de vedere al providenţei. Dar acestea sînt fapte pomenite de autorităţi creştine peste care nu putem trece uşor. de vreme ce la Dumnezeu toate sînt cu putinţă. dar care e cu totul în afară de economia acestei lumi. eu pot să nădăjduiesc şi să mă rog. nimic nu e fără apel — nici chiar împotriva dreptăţii divine! Iată de pildă pe Dracul. de ce Zankov. Grigore din Nysa şi că — cu toată condamnarea — fericitul Origen nu şi-a pierdut în Răsărit nimic din prestigiul său y 311 . y > Dar e această vecie tot una cu nesfîrsitul ? Da. Deci. dar pentru Dumnezeu toate sînt cu putinţă?. E aici un drept al nădejdei mele de a stărui să roage pe Dumnezeu îm310 potriva celor mai grave certitudini. afortiori faţă de cele ce voi spune eu acum. Fireşte că trebuie să credem în vecia suferinţelor celor răi. dar ceea ce ştiu eu este că mă pot ruga pentru oricine: chiar pentru păcatele de moarte. E vorba de draci. ar pomeni pilda acelei babe inculte care aprindea la uşa din afară o luminare pentru cel nenumit şi care răspundea preotului: „Nimeni nu se roagă pentru el. numai. întrucît posibilitatea propusă în text e anulată în notă. Ceea ce — înfr-o formă ortodoxă corectă—înseamnă practic că nu poţi spune despre nimeni că e Anateme cu deplină certitudine. Nu e aici o afirmaţie a credinţei care spune categoric „e imposibil" — ci a dragostei care zice totuşi că „toate le nădăjduieşte" şi care îndrăzneşte chiar imposibilul. aici. act care nu e imposibil. Şi acum. E punctul de plecare al credinţei. Ştiu că aci sîntem la limită şi că dogmatizarea acestei nădejdi ne-ar duce direct la erezie. creştin. Iisus răspunde: „Pentru oameni aceasta e cu neputinţă. Şi are nevoie mai mare decît oricine". adică aceea a mîntuirii universale. jos în notă: „Cest impossible d'ailleurs. cap. Ceea ce pentru mine. Am textele. ca şi teologii ortodocşi moderni care copiază după dînşii.. este cel care a-nceput zicînd: „Iosif Hechter eşti pierdut!" Trebuie însă observat că dacă a afirma că cineva va fi mîntuit înseamnă o impietate blasfematorie.. De Iuda. dar niciodată despre cineva anume. în special 27). Zici tu: există fiinţe osîndite pe veci. care cercetează inimile. constituie unul din cele cinci puncte condamnate de Origen sub îndemnul latinului Rufin. înainte de a cita şi eu textele mele. care le spusese ce greu îi e bogatului să se mîntuiască cu toată dorinţa lui: „— Atunci cine se va mîntui ?". înseamnă fără putinţă de dubiu că. Aşa că dacă a păcătuit cineva în acest sens.cei pe care nu-i ştim azi a fi! Cu alte cuvinte. Dacă doctrina condamnării Dracului ar fi absolută. XVIII (verset 23-27. despre care ştiu că nu se iartă. că pentru Dumnezeu. în cartea sa despre Ortodoxia răsăriteană. Dar eu cred că nu poţi spune cu siguranţa despre nimeni că va fi osîndit fără iertare! Nu o poţi spune — cred eu — decît despre speţe definite prin anumite fapte. Luca. Ovreii nu sînt printre ele. Cît timp mai există veac. (Biserica a revizuit şi aridicatîn istorie anateme grozave. după învăţătura Bisericii. Dracul s-ar putea căi şi Dumnezeu l-ar ierta. spune totuşi ceva: că dacă ar interveni un nou act de creaţie. un esprit pur ne change pas" ! Textul acesta.

1 . Dar cum Racoveanu a învăţat obiecţia asta — după cum singur a mărturisit-o-n scris acum cîţiva ani — dintr-un articol al lui Wisderlowtzeff. ci pe acela al sensului teologic al istoriei umane. 52). Bloy nu evită premisa paradoxului. Banul e ochiul Dracului.2 8 ) şi nu va mai fi nici moarte. nu e scris în I-a Epistolă către Corinteni că la sfîrşit „Dumnezeu va fi totul în toţi" (XV. ori de anumite texte din Şestov — iudeul.9 ) ? Toate astea au desigur un sens ascuns pe care cugetul nostru nu-1 poate pătrunde. dar faptul că există o îndoială a sufletelor creştine — mai ales ortodoxe—în această privinţă le arată că acest sentiment de recurs in extremis e viu în ortodoxia creştină.. ea nu ştie nici aici ce va fi. Dar Bloy nădăjduieşte. făcută marfă. intitulat Tragische Theodizee (Teodicee tragică) în care era vorba cam de acelaşi fel de lucruri ca în cartea spăimîntătoare a lui Bloy: Le salut par lesjuifs {Mîntuirea prin iudei) —. Şi totuşi (acesta e cuvîntul nădejdii celei de peste fire). Posibilitatea lor chiar vădeşte existenţa unui sîmbure de adevăr.. literatura rusească. atît de aproape de suflarea Duhului ? Şi apoi. Aşa că. Adică la ultimele două (care erau de fapt la mijloc). atunci n-are rost să mai vorbim de această problemă. măcar cu titlu de ipoteză. căci teoretic exact nu te poţi mîntui decît pînă ce-nchizi ochii. ca şi a celor vii. „Mîntuirea prin iudei" din partea catolicului Bloy pare cel puţin un paradox pentru cei ce auziră că iudeii sînt tot una cu Dracul. ceea ce dezleagă osîndirea de fire. Nu e deci absolut sigur că există pentru creştin o judecată rostită deja de Dumnezeu. dar nici pe ei nu se mîntuie. Biserica se roagă pentru mîntuirea celor morţi. nici nu lasă pe alţii să se mîntuiască (Luca. a puterii nedeterminate de a face. în strînsă legătură cu problema lui Israel. făra-ndoială. de act). căci nu mă preocupă dezvoltarea pe planul formelor culturii. „Nu ai vrea tu să fii scop de tine stătător ? Adică să n-ai scop decît în tine ?" Banul nu e oare şi el imaginea libertăţii.. appello"). 2 4 . de la o vreme. problema se pune exclusiv din punctul de vedere al planului lui Dumnezeu. care face ca acei care ni-1 închid să semene cu acei cărturari care au cheia înţelepciunii. Nu-ţi aminteşti oare de Anatema lui Andreev sau de Iuda Iscariotul a aceluiaşi. una din cele mai grozave strigări a nădejdii din adîncul deznădejdii omeneşti? Toate sînt. Iudeii sînt — pe un anumit plan — copărtaşi cu Dracul. adică: Eşti 312 pierdut dacă. dezafectată scopului ei final. 1) Ovreii sînt poporul ales. Predilecţia lor pentru bani n-are alt sens.. adică cu nădejdea de a-1 îndrepta. la un pas de erezie. de esenţă şi o leagă de faptă. să mă angajez pe urma lor. trecînd la francezi. Şi-n fond toată întrebarea asta e: dacă poate Nae Ionescu să spuie lui Iosif Hechter: „Eşti pierdut!" (altfel decît pedagogic. catolicul Léon Bloy. desigur. 313 . 2) Istoria lui Israel pînă la Iisus Hristos — adică Vechiul Testament — e istoria suspinului firii căzute după mîntuire. Cînd Dracul a ispitit pe Adam a fost pe aceeaşi linie a libertăţii. supremum tribunal. Problema încercării de justificare a Dracului a ispitit de altfel (cam drăceşte). care e sensul si destinul tăgadei lui Israel ? Aci. cîteva precizări. în rugăciunea ei universală. Sînt solidari iudeii cu păcatul Iudei şi sînt şanse ca ei să se convertească în masă ? Cu alte cuvinte.. fie ea chiar catolică (pascalianul : Si mes écrits son condamnée à Rome: „Ad te DomineJesu. Şi apoi. bineînţeles. A m ajuns — în sfîrşit — la ultimul punct. cu acel Salut par les juifs. care o lega de munca cuiva şi de nevoia unui Ins — care o spiritualiza deci. Asta nu o contestă nimeni pînă la Hristos. XI.prin aceste excese. pentru înlăturarea căreia creştinul să nu se poată ruga. nici durere.. Dar toate trădează o nădejde în existenţa unui recurs contra oricui — şi chiar a evidenţei — la Dumnezeu.. Orice valoare „evaluată-n bani" e ruptă din ierarhia valorilor spirituale. care e. XXI. Cum atunci: „Mîntuirea prin iudei" ? Mai întîi. că toate cele dintîi vor fi trecut (Apocalipsa. dacă ni se taie această posibilitate. de a avea ? Nu împing mai departe lucrurile. o recunosc. Rugăciunea pentru morţi e şi ea o dovadă în acelaşi sens. îndrăznesc şi eu.. Fireşte.

în lumea planului lui Dumnezeu. se prefac ei înşişi într-un al doilea Mesia. care puteau să nu fie ? Sîntem în faţa unor antinomii. Poziţia Iudei devine. Aci încep greutăţile gîndului. să se-ntîmple. Ca si a iudeilor. Textele sînt categorice. eternitatea în clipă (în timp). tăgăduind pe Hristos.3) Punctul central al istoriei.) Nu putea. ci crucea ne răscumpără). Şi totuşi. care ne răscumpără pe toţi (căci nu întruparea. fă îndată!" ? Şi Iuda înţelege ce are de făcut! Dar atunci condamnarea Sinodului e si ea o recunoaştere. ci numai să înmănunchem adevărurile în care ne este dat să credem. întruparea este deci o capcană întinsă Diavolului. Dar atunci ne încurcăm. explicaţia morala a justificării. săvîrseste real actul simbolic al preotului care jertfeşte mielul Domnului. osîndindu-se pe veci. pîrdalnică: — Trebuia Iuda să vîndă pe Iisus ? Sigur că da. Şi asta au încercat-o unii. o ordine de Har. chiar din rău: etiam peccatta. faptul istoric prin care metafizica intră în istorie. Hristos s-a răstignit pentru ca dreptul — fără păcat — să ia asupra lui păcatele lumii. Lucrul era necesar pentru mîntuirea lumii. Şi totuşi faptul lui e un fapt liber. E ca si cum ar exista o necesitate internă a Harului. Aşadar. complici ai Diavolului. foarte curioasă. Si de aici discuţie: Al cui e meritul ? Ibi Dei gloria au apăsat calviniştii pe un text al Sf. 4) Desfăşurarea aceasta în timp nu este un al doilea moment adăugat fenomenal momentului creaţiei. Căci omorînd pe cel fără de păcat pentru păcatele lumii. noi nu am fi fost mîntuiţi. Consimţirea trădării lui Hristos înseamnă în fond recunoasterea lui Hristos. Ei motivează răstignirea ca 314 o înfrîngere a cutezanţei Diavolului. care prin Iuda îşi asumă răspunderea răstignirii pentru mîntuirea lumii. îh acest caz. Dracul a fost înşelat. si Sinodul stie taina lui Dumnezeu. din care a născut opoziţia catolicism — protestantism. Sînt aici într-adevăr lucruri stranii. Nu trebuie să-nţelegem că omul a căzut şi atunci a hotărît Dumnezeu întruparea ca s-o mîntuie. fapte libere şi de peste fire. este un păcat de moarte pentru cei ce au prilejuit-o! De ce trebuia Iisus să se răstignească ? Asta e şi mai greu de ştiut. pentru creştin. care e semnul dragostei ? Şi apoi. în majoritatea lor. Vînzarea lui se face pentru ca lucrurile ce trebuie să se-ntîmple. Căci sacrificiului istoric al dumnezeirii îi corespunde sacrificiul metafizic al omului. dar intră în economia planului dumnezeiesc. Răstignirea e deci un act al Harului. curăţindu-ne de ele în faţa lui Dumnezeu. Se vede bine că în aceste condiţii nu poate fi vorba să înţelegem noi taina lui Dumnezeu. Căci iată paradoxele: să le luăm de piept: 1) întruparea era liberă ? Sau era necesară ? 2) Răstignirea. Şi totuşi. de ce-i spune Iisus aparte — ca şi cum ar fi între ei o taină: „Ce vrei să faci. laţul care se strînge. Căci pe cel fără de păcat moartea nu 1-a putut încape şi astfel „a călcat cu moartea (lui) pre moarte şi pe Diavol 1-a surpat" — cum zice preotul la biserică. Fericitul Augustin s-a oprit aici. Şi totuşi firea lui Dumnezeu e peste mintea omenească. Dacă Hristos nu s-ar fi răstignit şi n-ar fi pătimit. De ce se vinde Iisus printr-un sărut. pentru mîntuirea noastră şi răstignire. aşa încît firea omului se află modificată. întruparea e scopul creaţiei. prin puterea asemănării. Şi Iuda şi Sinodul. Căci. Dar mintea tot se mai întreabă. ca si ordinea firească. nu ale economiei divine. Apusenii au adoptat. Deci. Hristos trebuia să se răstignească. Dumnezeu poate scoate binele din toate. vînzarea Iudei este un păcat de moarte. adică pentru îndumnezeire. moartea şi învierea lui Hristos — erau în planul dumnezeiesc. 315 . Şi totuşi răstignirea lui. E o soluţie pe care au încercat-o unii: Iuda ştia taina Tatălui. sau lucruri contingente. Iar iezuiţii au replicat: „Şi al omului!" ^Părinţii răsăriteni sînt aici — ca totdeauna — mai aplecaţi spre metafizică decît spre morală. este întîmplarea. care-i antrenează răspunderea. ei sînt în fapt tot instrumente ale lui Dumnezeu. nesfîrşitul în loc (circumscris). Pavel. Amîndouă sînt fapte ale Harului dumnezeiesc. — Putea Iuda să nu-1 vîndă pe Iisus ? (Nonposse nonpeccare. ci că a cr^at-o pentru theosis. amîndouă sînt necesare.

de necaz că nu a reuşit încercarea lui şi poate îndoindu-se că Iisus este Hristos. 2) Că această necesitate providenţială nu-i scuteşte de răspundere personală de a fi răstignit pe Hristos — adică de a nu fi avut ochii deschişi să recunoască pe cel pe care-1 răstigneau. 317 . 316 4) Că mobilul lor. ar înceta şi tăgăduiala lui Israel (aci văd eu momentul acelei convertiri în masă) şi timpul s-ar sfîrşi. (adică îşi aduce aminte că Celălalt a avut dreptate). zice Péguy — şi are dreptate.. şi se spînzură. Mîntuirea iudeilor — adică încetarea lor de a fi iudei — de-a rezista lui Dumnezeu atîrnă în fapt de tăria rugăciunii creştinilor. în vreme ce Petru. Ea se potriveşte şi cu ce ştim despre Iuda. Istoriceşte este deci o relaţie curioasă între stricăciunea popoarelor şi menirea lui Israel.. de vreme ce nu dă semne! 1) Din toate acestea apare clar că tăgăduiala iudeilor era necesară îndeplinirii jertfei Domnului. Căci nu trebuie uitat că — după vînzare — Iuda se căieşte. ispitirea lui Dumnezeu. neocupîndu-se atît să-i convertească. ca Biserica romano-catolică. spre el. căindu-se. Păcatul esenţial al lui Iuda este deznădejdea de Dumnezeu. nici Israel nu se aşază ! „Fiecare om are ovreiul pe care-1 merită". pentru lucrarea Domnului. avînd înaintea lui Adevărul la judecată şi-ntrebînd: „Ce este adevărul?") Iudeii au refuzat Adevărul şi pentru că Dumnezeu e bun şi-i vrea mîntuiţi pe toţi (chiar cu de-a sila. zice Domnul. Dacă Iuda se jertfeşte din dragoste pentru Iisus. în ipoteza că ar fi ştiut ceva — acela de a grăbi împlinirea timpului —. Dumnezeu îi ceartă din cînd în cînd si-i pedepseşte spre a-i întoarce spre el. Rezultă de aici că Biserica nu greşeşte lăsînd pe iudei în plata Domnului. care e călcarea Dracului: „De eşti Fiul lui Dumnezeu" — zic aceşti supremi ispititori. care şi el scoate sabia (deşi Hristos le spusese la Sf. > (Vezi pe Pilat. Şi nu trebuie evitată comparaţia cu Petru. şi cu răspunderea lui proprie. Dacă oamenii s-ar pocăi. venind împărăţia Domnului cu putere. celui ce poate coborî de pe cruce: ^Coboară de pe cruce" şi „vom crede în Tine". Aci apare legătura între aspectul metafizic şi cel istoric al destinului lui Israel. De asemeni — prin iudei — Dumnezeu pedepseşte — istoric — popoarele care se-ndepărtează de la Dînsul. Dumnezeu a trimis atunci pe Fiul său să le dezvăluie Adevărul. cum de deznădăjduieşte — după ce avîndut pe Hristos ? Sînt alţii care lămuresc altfel lucrurile. ca si iudeii. dinainte.. Se poate să fi vîndut pe Hristos spre a-1 sili să precipite evenimentele şi să folosească tăriile pentru risipirea ostaşilor. voinţa de semn. fără să-şi dea seama. pe cît de mîntuirea creştinilor. ispita lor trebuind să-i evite îndeplinirea menirii. asumîhdu-şi rolul de declanşator al mîntuirii. „Eu pedepsesc pe cel ce-1 iubesc". Iuda nu cunoaşte deci taina lui Dumnezeu. Acolo unde nu se lasă nimeni conrupt. Dumnezeu întîrzie a doua venire şi sfîrşitul lumii tocmai spre a le da acestora răgaz să se mîntuiască. Iuda. plînge. planul mîntuirii. Dar tocmai din această încercare de zorire a lucrurilor ŞP de-ndrumare pe alt curs. Iuda. deznădăjduieşte. nu va mai fi nevoie de vreme —. Cînd toti vor cere fierbinte lui Dumnezeu mîntuirea lui Israel — cînd. ciindu-se. recunoscînd astfel lui Israel rolul paradoxal de martor împotriva voinţei sale. adică. ispiteşte pe Hristos. ci pedeapsa stricăciunii lor. Dumnezeu va scurta şi vremea lor. Dar acest Adevăr era ascuns si nu se dezvăluie decît inimii curate. 3) Că Dumnezeu a folosit pînă şi împietrirea inimii lor spre mîntuirea oamenilor. Explicaţia aceasta o cred mai adecvată textului întreg. Iuda era dintre zeloţi. Iuda apare ca unul care în realitate vrea să întîrzie. Dar omul şi-a luat faţa de la el. Numai că. Şi cu rolul lui în planul providenţial. Israel nu e cauza stricăciunii popoarelor. adică din cei ce aşteptau venirea Mesiei cu putere. Tăgăduiala iudeilor — păcat — devine astfel mijloc de întîrziere a timpului dat mîntuirii noastre. ţine în realitate timpul în loc. Dumnezeu a făcut lumea pentru ca liberă să vie spre dînsul. Şi văzînd că Hristos nu cheamă tăriile.Din păcate şi aici sînt dificultăţi. Păcatul Iudei e deci tocmai acela de a voi să zorească lucmrf rile. deznădăjduieşte şi se spînzură. dacă ştie taina Tatălui. Cină că lucrurile trebuie să se întîmple) şi şi el se leapădă de Iisus (de trei ori). zic unii !) — dar fiindcă pentru asta se cere omului măcar o primă mişcare umană..

atacul d-lui Mircea Eliade împotriva profesorului Nae Ionescu . după venirea lui Hristos. creştinii. de care am luat cunoştinţă abia acum patru zile. cu Mircea Eliade m-am putut lămuri stînd de vorbă. dar că aceste suferinţe. azi. adică pe Domnul. Iată însă că. împreună cu Sandu Tudor. de înfrîngerea cerbiciei iudeilor şi. adică s-ar putea să nu fie fără sfîrşit. Aşa că — deşi întîrziat —. Las la o parte. coextensive timpului (aci iarăşi ne întîlnim cu Nae Ionescu). Cu alte cuvinte. Mă ocup numai de prima parte a ripostei d-lui G. şi Dumnezeu nu se-ndură să-1 curme. întrucît îmi lipseau articolele de început . în articolul publicat de acest tîhăr teolog în Credinţa de acum o lună. azi. căci a pretinde că ai rămas în Avraam. 4) Că suferinţele iudeilor în veac sînt urmărite tăgăduirii lor (aci întîlnim pe Nae Ionescu). înseamnă a fi tăgăduit nădejdea lui Avraam. prin bunăvoinţa prietenilor. alături de care am semnat cîndva. mi-am putut constitui dosarul acestei polemici. Iisus Hristos" — adică vor înceta de a fi iudei. Racoveanu — şi mă opresc 1 2 3 4 5 319 . că se vor mîntui. de pocăinţa lor. pe deasupra şi mai ales. Cu drag. cu toate că problema dezbătută mă pasionase şi pe mine odinioară. m-a ţinut departe de polemica stîrnită în Bucureşti în jurul prefeţei scrise de profesorul Nae Ionescu la cartea lui Mihail Sebastian . 5) Că sfîrşitul suferinţelor lor în veac şi. cred necesar să intervin. 3) Că noi. în acest orăşel de provincie . Mircea Vulcdnescu O PROBLEMĂ T E O L O G I C Ă ERONAT REZOLVATĂ? ' Sau: ce nu a spus d-l Gheorghe Racoveanu ' Izolarea în care m-am aflat pînă acum. că deci iudeii nu vor putea fi mîntuiţi ca iudei. problema libertăţii Harului — discutată pe larg în articolele mai noi ale lui G. Racoveanu. fostul meu tovarăş din campania dusă contra noii pascalii. mai întîi pentru că. pentru că obiecţiile lui Mircea Eliade comportă o discuţie prea lungă pentru spaţiul de care dispunem aici. de voinţa lui Dumnezeu.. că iudeii slujesc — împotriva voinţei lor — planurilor providenţei. în al doilea rînd.Ce rezultă de aici ? 1) Că iudaismul ca atare nu este o cale mîntuitoare. adică vor avea viaţa vesnică. nădăjduim că se vor mîntui toţi oamenii. am şovăit să mă amestec. recte.. adică si iudeii. atacă violent opinia lui Eliade. Las la o parte. 2) Că totuşi tăgăduiala iudeilor ţine timpul în loc. Informaţia mea fiind fragmentară. articolul de principii asupra Infailibilităţii bisericii . de mila celor care nepocăiţi ar fi sortiţi pieirii. mai ales că discuţia a luat o întorsătură cam. ciudată. sfîrsitul veacului atîrnă de intensitatea rugăciunii creştinilor. sau ce n-a înţeles d-l Mircea Eliade. cea care constă „în a cunoaşte pe tatăl şi pe cel pe care 1-a^ trimis. intitulat O problemă teologica eronat rezolvată. după care cel ce rosteşte cuiva încă de pe acuma: „Eşti pierdut!" păcătuieşte împotriva nădejdii creştineşti şi împotriva libertăţii harului — sub cuvînt că ar fi potrivnică învăţăturii Bisericii Răsăritene. nu sînt fără sfîrşit. şi.

De pildă. Pe de altă parte. 259. alţii. în ele nu se vedea uneori decît un mijloc provizoriu pedagogic — ca să zicem aşa — de a lucra asupra sufletelor şi se nădăjduia o restaurare finală. sau care sînt despărţiţi de ea. Biserica nu judecă soarta celor ce nu-i aparţin. 41)«?. nu cunoaşte margini eficacităţii rugăciunilor pentru cei ce au părăsit lumea asta în unire cu ea şi crede în acţiunea rugăciunilor acestora. . drept doctor. iată. cînd Dumnezeu va fi totul în toti". „încă din cea mai adîncă vechime. Rămîn nedumerit. unii gînditori au profesat şi profesează încă idei influenţate de doctrina sfîntului Grigorie din Nysa (sau. au fost două tendinţe în eshatologie: o tendinţă. deci. ' Şi într-altă parte. şi citesc: „Rămîne totuşi. ceea ce e crezut întotdeauna. nici uri rigorism nu ne poate răpi nădejdea pe care ne-o dau cuvintele biruitoare ale sfîntului Pavel: Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în răzvrătire. ca să aibă îndurare de toţi. la Alean. mai întîi. în orice caz. întemeiată pe criteriul fără greş al adevărului. O. în acest oraş. regoristă. publicată în 1932. ecumenicitatea bisericii. expusă în cea mai mare parte a manualelor dogmatice. biserica. slăvit de biserică. sau d-1 Mircea Eliade) are o învăţătură despre viata veşnică şi despre osînda veşnică" In Evanghelia de la slujba morţilor stă scris: « Şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune întru învierea vieţii. deschid cartea celui prin care am învăţat cîndva bruma de învăţătură ortodoxă pe care o ştiu. de toţi. decanul Academiei Teologice Ortodoxe a ruşilor emigranţi la Paris —. adică definitive şi fără sfîrşit. pe Care Augustin îi numea în ironie « îndurătorii» (misericordes). şi a ucenicilor săi. ale celor ce 8 ft 320 321 . E adevărat ^părerea dominatoare. intitulată Uortodoxie. Vorbeşte Sfînta Evanghelie de « focul cel veşnic care este gătit Diavolului şi îngerilor l u i » (Matei XXV. X. apoi. Este deci de prevăzut că această chestiune va mai fi tratată încă de multe ori şi că va fi luminată de noile lumini trimise bisericii de către Duhul Sfînt. a cărui ortodoxie este îndoielnică din pricina unora din părerile lui. După ce lămureşte. în eshatologia creştină. adîncul bogăţiei. n. în orice caz mai complexe ca rigorismul obişnuit). Prin urmare. ) . părintele Bulgakov adaugă (p. întru învierea osîndirii » (loan. dar cercetările istorice recente nu mai îngăduiesc nici măcar să afirmăm aceasta. după d-1 Racoveanu. V. ea îi părăseşte îndurării Dumnezeieşti. s-au formulat unele îndoieli cu privire la durata nesfîrşită a acestor chinuri. nu dacă există un Purgatoriu.exclusiv la părerile lui asupra „osîndei de veci" pe care le dă drept ale bisericii. 3 2 . ci este şi aceea a sfîntului Grigorie din Nysa. Astfel zis. înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! (Romani. ea păstrează drept de cetăţenie în biserică. lămurit asupra criteriului adevărului m Biserică". Iadul nu este el un fel de Purgatoriu ? Biserica. nicidecum. pretutindenea. ne putem întreba. cum că unele fiinţe nu se mai pot mîntui. sau exprimă idei apropiate de rigorismul catolic. Aşadar. afirma că pedepsele vor fi etery Doctrina « apokatastasei» nu e numai aceea a lui Origen. 29) . G. Se credea că doctrina lui Origen fusese condamnată la al V-lea Sinod ecumenic. > > > Mai învaţă. 6 ne. Racoveanu are curajul să scrie: „Vom aminti. „încă din cele mai vechi timpuri. 256): în acest sens. sau d-1 Nae lonescu.3 3 ) . Că va fi deci o suferinţă veşnică si o bucurie veşnică. . nu se opreşte la chestiunea apokatastasei. a . cel puţin în calitate de părere teologică (teologumenon). Dumnezeu a voit ca şi destinele de dincolo de mormînt. d-lui Eliade că Biserica (nu subsemnatul. iar cei ce au făcut rele. ci mai curînd dacă există un Iad definitiv. căci titrat în teologie nu sînt — vorbesc de părintele Serghei Bulgakov. cel puţin. tăgăduiau veşnicia pedepselor şi persistenţa răului în creaţie şi mărturiseau victoria definitivă a împărăţiei lui Dumnezeu. e vorba de o învăţătură categorică a bisericii. la p. dracii. că „d-1 Eliade nu e. apokatâstasis". întrebarea despre veşnicia pedepselor din Iad şi de alungarea definitivă a celor trimişi în focul cel veşnic gătit Diavolului şi îngerilor lui" (text citat de d -1 Racoveanu. combătînd ideea catolică a Purgatoriului. Să fie preopinentul neştiutor sau de rea-credinţă ? Căci.

E păcat. să nu fie şi la el. drept învăţătură a bisericii întemeiată pe criteriul infailibil pomenit. O anumită nădejde ne e dată prin învăţătura bisericii despre coborîrea lui Hristos la Iad. a cărui apariţie a fost salutată—dacă nu mă înşel — chiar de d-1 Racoveanu în „Cuvîntul". II. în problema discutată. şi pe mine. Totuşi. întemeiată pe criteriul ecumenicităţii. autorii lor. şi că. teolog. îhtrucît aceasta are. ca şi la Eliade. ca să ne fie îngăduit să facem gafe! Despre antinomia Harului şi a libertăţii. să ne rămînă necunoscute. arătînd că Racoveanu greşeşte cînd opune lui Eliade o părere categorică a bisericii. cu un răspuns în Credinţa din 4 septembrie 1934. Mi-am îngăduit să mă amestec în discuţie — poate cam intempestiv —. oricît de numeroşi.. biserica nu s-a rostit niciodată categoric. întemeiată pe criteriul infailibil amintit... fie chiar căzut în greşeyală — că habar n-are de criteriul adevărului bisericesc. că n-am ales decît între una. numai a dtorva).. Karsavin şi bulgarul infhî^ enţat de ei. care profesează. Neputîndu-i răspunde în stilul „care e al omului însuşi" (Buffon). ci. sau alta. aceeaşi părere cu Mircea Eliade. dar. cu lauda pe care el. Ioan . Amintesc dezbaterea. a făcut-o acestei cărţi ? Să fi voit să înfunde cu orice preţ pe Mircea Eliade ? S-ar putea. prin urmare — oricare ar fi adevărul în ce priveşte fondul dez323 322 . decanul Facultăţii Teologice Ruseşti din Paris. de o învăţătură definitivă şi fără greş a bisericii — cum pretinde d-1 Racoveanu —. altă dată.. Zankov). mai mult sau mai puţin împărtăşite. Era vorba de o părere a lui Mircea Eliade. mă ocup numai de gîndul pe care îl pot împărtăşi. ci numai de păreri teologice. Sau poate. Dacă lucrurile stau astfel.n-au cunoscut pe Hristos şi nu au intrat în biserica lui. căci lucrurile sînt prea serioase. împotriva milei lui Dumnezeu şi a nădejdei creştinului. 9 RĂSPUNS LA U N RĂSPUNS P Cîmplung. 4) . în ziua tăierii capului sf. £ bine înţeles că Dumnezeu vrea ca toti oamenii să fie mîntuiţi. y* A m arătat. Nu poate fi aşadar vorba. Cercetările speculative şi opiniile teologice sînt deci libere în această privinţă. pe atît de adevărate ca fond —. în acest sens. pentru care nu răspunde biserica. şi să ajungă la cunoaşterea adevărului (I Timotei. şi predicii sale adresată aci întregii omeniri precreştine. Cu ce autoritate vorbeşte atunci Racoveanu. deci. să spui cuiva de pe acuma: „Eşti pierdut!" Racoveanu i-a replicat — mult mai tăios decît se cuvenea unui prieten. ci nu a bisericii întregi ? Să nu fi ştiut el acest lucru ? Greu de crezut. că există autorităţi ortodoxe contimporane (dintre care n-am citat decît pe Bulgakov. prin care arăta că e păcat. astăzi încă. cum se poate atunci să opună lui Eliade.. o învăţătură categorică. deşi. adulţi şi copii. opusă celei expuse de Eliade. oricum. Cum rămîne. şi că. acest domeniu este liber „teologumenelor". adică doctrinelor pentru care nu răspunde biserica. îmi stă la dispoziţie toată teologia rusească a vremii noastre. pe urmele unora din sfinţii părinţi. ci autorii acestora. în numele bisericii ? Şi pe cine crede că prosteşte ? Lucrurile acestea sînt citate dintr-un manual ortodox. atunci. dezvoltată în două articole—pe cît de nedibace ca formă. asupra acestor materii. a fericitului Augustin şi a altor părinţi. 10 D-1 Gheorghe Racoveanu mă cinsteşte — în felul său —. decît o iuţeală din condei. nu au fost pînă acum definiţii ale bisericii despre sorţii necredincioşilor. în această materie. şi în special: Florenski. cu deosebită căldură. afară de Florovski şi Trubeţkoi. Dar cum rămîne cu părerile lui Tudor Vladimirescu despre cinstea în polemică ? Sînt trist. o doctrină care nu e decît o părere în sînul bisericii (a lui Racoveanu. deoarece.

numai ca să apere pe Nae Ionescu de o erezie pe care acesta. Şi. sprijinită pe anumite texte. Anume. cu care încercase domnia-sa să închidă gura lui Eliade . fiind şi eu oltean de pe Teslui . anume că. Racoveanu conchide. continuînd a cita încă pe mulţi alţi părinţi bisericeşti. şi că acolo unde acest criteriu suprafiresc nu 6 325 . nu a comis-o! Atît îl strică numai că. în cartea lui: există două tradiţii în eshatologia creştină. 324 La asta. 1 2 y 3 4 5 » Părintele Serghie zice. desigur. de numeri glasurile „pentru" şi „contra" şi dai dreptate pîn-la urmă celui care aduce mai multe căciuli ? Sau crede Racoveanu că temeiul criteriului fără greş al credinţei nu e Sfîntul Duh. vrednic de apostrofele lui Tudor Vladimirescu şi mai ştiu eu ce. pentru care mărturisim împreună. între aceste două păreri — continuă Bulgakov —. mai subtil. angajînd o polemică de fond cu. în care nu e sigur cine are dreptate — o părere este cu atît mai probabilă. crede Iadul absolut şi definitiv. nu era. fiind oltean. în această materie. ci.. Şi am constata. Nu-i acordasem oare aceasta încă de la început ? Alta este întrebarea litigioasă. un caz flagrant de sofismă numită ignoratio elenchi adică. nu se poate tăgădui că este vorba numai de o păre-i re teologică liberă discuţiei.. aşa că părerile în privinţa ei sînt libere. Una. pentru toţi cei ce ştiu ce-nseamnă a gîndi. ştiţi. ca un iezuit. fără să-şi dea seama că. Pe deasupra.. întemeiată pe criteriul certitudinii pe care nu-1 cunoaşte Eliade ? > Dar vorba ceea: una vorbim. sau poate că sînt neadevărate!.. la sfîrşit. 1-a ospătat şi 1-a ajutat cu „franci" cîndva să ajungă la domnie şi să ne scape de greci . respectabile. de unde. dar nu e aşa. fără îndoială.. de vreme ce 1-a mărturisit hotărît. ci nu de o învăţătură bisericească obligatorie. fiindcă a nesocotit „învăţătura acesteia" ? în discuţie.. Racoveanu îl mai are şi la mînă. deci. întemeiată pe criteriul fără greş. căci e scris că la sfîrşit „Dumnezeu va supune tot vrăjmaşul" şi „va fi totul în tot". care mai sînt de aceeaşi părere. după Augustin. prin aceasta. Racoveanu răspunde citînd opiniile. Să mă ierte. iată. — căci el vorbea. care din cele două opinii e mai răspîndită. fără mirare. de vreme ce-şi pune adevărul în cap.. cu aceeaşi înţelegere superioară. un băiat bun şi inimos. biserica nu s-a pronunţat. în care declară... dintre cei ce susţin prima părere. împărtăşită de o minoritate. Părintele Serghie spune verzi şi uscate. dacă există. a criteriului sceptic..." Cu amestecul lui Tudor Vladimirescu în discuţii sînt deprins. cu cît e mai răspîndită ? Nu de alta. ci un fel de trecere la limită. după care — în orice controversă. Racoveanu ăsta e. lucrul pe care nu 1-a tăgăduit desigur nici părintele Serghie (vezi articolul meu precedent ).. după care pedeapsa „veşnică" nu însemnează pedeapsă „fără sfîrşit". ale cîtorva sfinţi părinţi. başca ne-nţelegem. Căci i-aş putea răspunde. fireşte. Racoveanu stie că acest criteriu este însuşi Duhui Sfînt vădit în unitatea ecumenică a învăţăturei bisericeşti. Alta. Crede Racoveanu că criteriul acesta al certitudinii bisericeşti. Dar nu văd ce e de discutat aici.. părerea predomnitoare e aceea a preopinentului nostru. spre a dovedi că are dreptate.baterii —.. pe olteneşte: „— Mă Ghiţă. o învăţătură fără greş â bisericii. Şi mai ştie. decanul facultăţii ruseşti de teologie ortodoxă din Paris. — eretic. urmată de majoritatea părinţilor şi teologilor. dar avem chiar manuale de teologie dogmatică scrise de ortodocşi.. dar copiate după catolici. dacă Racoveanu a avut dreptate să arunce fulgerele bisericii în cap lui Eliade.. e ca „votul universal". urmează învăţătura lui Origen şi a sfîntului Grigorie din Nysa. La aceasta Racoveanu înţelege să răspundă. este. deci. „omul la mînie. probabilist. iute la mînie. continuînd apoi şi cu cei care împărtăşesc părerea potrivnică. care se rosteşte numai în unitatea de dragoste a bisericii întregi. neortodocşi. cu atît mai mult cu cît bunicu-meu 1-a găzduit.. care susţin acest lucru! Nu. dragi ţi-s fetele ? — Dragi! — Şi tu lor ? — Şi ele mie !| îl face pe bietul părinte Serghie. prin extensiune graduală. Căci.. i-a scris lui scrisoare. al iezuiţilor. sau ca „jurătorii" noştri vechi.. că cele scrise în cartea citată sînt scrise pentru. Dar ce am dovedi cu asta ? Fireşte că i-am putea număra. Numai că nu asta era în discuţie. sprijinită pe alte texte. săvîrşeşte. că sînt scrise neserios. eu nefăcînd decît să citez.

Dimpotrivă. se împlinesc. Că e vorba numai de o părere. într-un fel pentru care mintea noastră speculativă e deficientă. discuţia e inutilă. Dar asta îl priveşte. catehismul sinodului din Trente. pentru că nu sînt vorbe de clacă. Dacă nu. e fapt că în Biserica ortodoxă Eliade nu e sinryx. se teme şi el de învăţăturile părintelui Bulgakov. greşeşte afirmînd că acesta e tot adevărul! Şi. dacă nu greşeşte. şi Dragostea lui. cred că Duhul Sfînt va să stabilească Unitatea. Aci mi se pare mie cheia controversei şi dificultatea ei. împlinind todeodată dreptatea. în această privinţă. ştiu că tradiţia răsăriteană şi chiar unii dintre ruşi (Florovski) înclină todeauna către caracterul tainic şi paradoxal al adevărurilor dogmatice: biserica unind. sînt: Dreptatea lui Dumnezeu.) 7 în orice caz. înlătură. E. Şi. Lucrul. şi judecăm după dreptatea şi dragostea omenească. ci nu de o dogmă. şi din care fiecare tabără pune în relief numai pe una. fiindcă toate lucrurile se ţin. în loc de Adevărul întreg. mai raţională ca dogma. aci. vădind. fără a ne răpi nădejdea îndurării Lui. 326 . respectabile. impunînd raţionalizarea credinţei ca articol de dogmă. Noi nu ştim cum. controversa între autorităţile bisericeşti. Mie mi-ajunge să constat. care vădeşte. Si asta. de altfel. departe de a se împotrivi. prin urmare. le desparte. adevărurile potrivnice pe care erezia. n-avem de-a face decît cu păreri omeneşti. Cercetări recente au dovedit. al catolicilor.. dar pentru care nu dă seama biserica în întregul ei. fireşte. pe temeiul Sfîntului Duh. influenţe tomiste certe asupra Mărturisirii ortodoxe a lui Movilă. asta e un fapt. cum se teme de altfel şi şcoala modernă de dogmatică grecească. cred că ea poate continua. în fond. toate doctrinele care nu se pot sprijini pe construcţii raţionale coerente. dar. Dacă preopinentul meu admite baza asta de discuţie. foarte mulţi din preopinenţii părintelui Serghie fac dogmatică ortodoxă. pentru bunul motiv că fiecare vede numai o parte din adevăr.se manifestă. fireşte greşind. Eu nu stiu însă. că cele două daruri ale lui Dumnezeu. ca speculaţiile Tomei din Aquino despre „unitate şi treime" să facă autoritate la noi în biserică. în această privinţă.. tocmai prin faptul că există. cum vedem. decanul Facultăţii Teologice din Bucureşti. implicit. ci rodul unei lungi trăiri creştineşti. a amîndoror opiniilor. mărturisesc că cele două fragmente de adevăr care se împotrivesc în ea. sau de la îndurare la nedreptate (rigoriştii). pe baza catehismului conciliului din Trente. Şi asta nu e o poveste fără urmări pentru chestiunea care ne interesează. nu e izolat. afirmînd că ceea ce spune este adevăr. prin urmare. aici. Şi că. ducînd măcar la lămurirea temeiurilor pentru care fiecare din cele două doctrine este susţinută de sprijinitorii ei. şi. Dar asta e o querelle de bonnets . aci. o soluţie care e. ci fiecare din cei ce le susţin. în ceea ce afirmă. (Ştiu. deşi şi pe ele le găsim în unele cărţi simbolice. Căci altfel cred că am dovedit ceea ce vream. cel puţin pînă acum. care vrea să mîntuie pe toţi. că şi părintele Mihălcescu. care cere judecată. că problema e controversată. Că Racoveanu suspectează părerea lui Bulgakov. greşit a opus Racoveanu lui Eliade învăţătura bisericii^acolo unde nu-i putea opune decît o părere dominantă. dacă mi-e îngăduit să spun şi eu părerea mea în aceasţl dezbatere. siliţi fiind de minte să conchidem de la dreptate la neîndurare (minoritatea). Şi apoi.

referindu-mă la sistemul de argumentare al lui Racoveanu. Dar dacă amuţeşti după ce ai apucat să deschizi gura. Ifosul cu care îşi desfăşoară diploma de licenţă în teologie. Racoveanu — observ că ea e prilejuită şi se referă la cu totul altceva. dispreţul cu care aruncă „biletul de lăsare la vatră" a neopostunului Chrysorroast (pe greceşte: slujitor al vistieriei) — naiv. mai bine să fii sigur tîmpit decît să rişti să nu fii de bună credinţă. loan Damaschinul. m-au impresionat. nici alta. mediu. j să-mi conving prietenul că a tras peste treizeci şi unu . Mărturisesc că acest sistem de a argumenta nu ne satisface. Dar. i se adaugă „reaua-credinţă". eroare care înfrînge regula după care termines est triplex. cuviincios lucru e să te duci să te culci.. şi că în nici un punct nu cuprinde vreo părere care să fie personală a autorului ei. fără îndoială. şi anume. cei care te-au auzit îşi închipuie că 1) ţi-a luat-o pe dinainte şi 2) că te sfieşti să dai preopinentului. Căci gîndul celui dintîi e ca murgul celui din urmă. a conchide de aci că toată învăţătura acestui îndreptar e sigură. presupusă de cea dintîi. următorul: 1) sf. de parcă ar fi pielea cerului făcută sul la ruperea celei de a şasea peceţi a cărţii pe care nu s-a găsit nici un om vrednic s-o deschidă. daca trebuie. ca şi apusene. comentînd textul Evangheliei de la Matei (XXV. Cînd lumea-ţi spune că eşti beat. chiar în chestiunile în care nu s-au pronunţat sinoadele ecumenice. o carte de învăţătură de mare autoritate în ortodoxie.. am şi pomenit de oarecare logică a lui Iancu Jianu.. majorque. Concluzie: sinodul al Vll-lea ecumenic confirmă în totul învăţăturile sfîntului în chestiunea veciniciei muncilor Iadului. Şi nepriceperii. Dar. ci nu a bisericii întregi. citată-n sprijinul acestei interpretări de d-1 Gh. răsăritene. îndreptarul credinţei ortodoxe al sfîntului Ioan Damaschinul este. despre tot ceea ce au învăţat cele şapte sinoade ecumenice. 4 1 ) . catehism al întregii Biserici răsăritene. De aceea. să-i răspund . împărţirea lor a fost urmată de aproape toate catehismele. dreptatea pe care i-o recunoşti în gînd. minor5 6 7 328 329 . adică a-ţi acorda singur ceea ce trebuie dovedit. o ia razna.C O N D A M N A R E A LUI ORIGEN Răspuns lui Gheorghe Racoveanu în chestiunea eshatologică v '^l ) § ARE DREPTUL CREŞTINUL SĂ NĂDĂJDUIASCĂ MÎNTUIREA TUTUROR?' 1 Superioritatea cu care m-a luat la vale. pe scurt. Ioan din Damasc de către al Vll-lea sinod ecumenic. m-a făcut să stau mult timp în cumpăna. confirmată de Sinod împotriva celor ce le huleau. Tăcerea îmi întoarce. învaţă vecinicia pedepselor Iadului. şi rolul ei în Răsărit a fost comparat cu acela al Summelor teologice în Apus. faptă filozoficească e să taci din gură. adică. Cît despre lauda şi întărirea învăţăturii sf. iată-mă iarăşi gata. la învăţătura acestuia privitoare la icoane. cu toată nepriceperea. pe faţă. Contraproba: aceeaşi Sivăţătură este dezvoltată în Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă . fără-ndoială. dovedite de cel din ] urmă. 2 3 4 2) sinodul al Vll-lea ecumenic laudă pe sfîntul Ioan Damasphinul ca pe o autoritate în materie de ortodoxie. trece prin dificultate ca şi cum nici n-ar exista. înseamnă a prejudeca tocmai ce e pus în discuţie. E aci un fel de a conchide care vine împotriva legilor gîndirii discursive şi care constituie eroarea de argumentare numită de obicei silogism cu patru termeni . şi cum este si mai bine să nu fii nici una. cum e. nedîndu-şi seama nici care sînt dificultăţile şi nici ce chestie e-n discuţie. iar cînd ţi se spune că nu te pricepi. astfel conjugate alternativele de care mi se părea că mi-au scăpat. d-1 Gheorghe Racoveanu—într-un stil deprins de la împăratul Justinian şi cu o logică învăţată de la Iancu Jianu —. Sistemul de argumentare al d-lui Racoveanu este. Şi iată de ce. sau nu. asa că e abuziv să concluzi de la o întărire circumstanţială a unei mărturisiri determinate la o solidarizare explicită a Sinodului cu întreaga învăţătură a acestuia. în răspunsul său.

de veşnicia pedepselor viitoare ale osîndiţilor. a ediţiei benedictinilor şi la p. pentru noi. îq vederea căutării acelui consensuspatrum . în chestiunea care ne preocupă. dreapta credinţă. care învaţă că cei vii pot îndulci. mai găsim o părere a sfîntului Ioan Gură de Aur—învinuit el însuşi. în viziunea de erezie pe care tradiţia răsăriteană o atribuie (după cum o dovedeşte şi referinţa Mărturisirii ortodoxe. învăţătură similară de fapt celei expuse şi de fericitul Augustin. multe din ele categoric opuse oricărei apocatastaze. de astă dată. aceste texte stau azi la dispoziţia oricui. partea a doua. fireşte. episcopul din Nazianz. împreună cu sfinţii Vasile cel Mare. că pedepsele osîndiţilor nu vor avea sfîrşit. fiind publicate împreună cu traducerea întregului tratat al lui Justinian în revista „Studii teologice". tot în Huetius am aflat un text în care însuşi Origen se pronunţa odată. în sfîrşit. printre doctrinele intermediare — mai complexe — de care vorbea părintele Bulgakov. în al treilea volum. grupul celor patru părinţi ai Bisericii răsăritene. le-a ] adunat împăratul Justinian în edictul său Adversus Origenens — şi anume. an IV. şi textul lui Justin Martirul. 8 y 9 10 Dar. tot în Huetius. O parte din ele. la paginile 50. cu referinţele respective . Grigorie din Nazianz. dezvoltă o doctrină intermediară. învăţătura fericitului Ieronim. ale ecumenicităţii — al treilea dintre aceste criterii. în aceeaşi carte. care învaţă că osîndiţii vor fi uneori sustraşi pedepselor. asupra cărora pluteşte. care. arhiepiscopul Constantinopolei. scolasticul Xonara. în sinodul de la Iaşi). Alături şi pe deasupra textelor lui Huetius stau. ci dacă această opinie este universal împărtăşită de biserică. i-a căşunat acestuia acuzaţii suplimentare de erezie asupra Sfintei Treimi). în spri-J jinul tezei domnului Racoveanu numeroase alte texte. ] din partea I a primului volum. şi anume. care crede că pedeapsa Diavolului e veşnică. fireşte. unde vorbeşte însuşi Domnul Hristos. 41). Prin strădania d-lui prof. există. In favoarea tezei potrivnice — în afara textelor lui Origen. pedepsele osîndiţilor. peste ceea ce scrie în Evanghelia de la Matei (XXV. externe. textele lui Grigorie din Nysa. 51 şi 52. apropiată de aceea 1 3 14 330 331 . ceea ce atenuează — în privinţa nădejdii despre care discutăm — rigorismul celeilalte păreri a sa. acele ale părinţilor ecumenici. O altă parte. care socoteşte că pedepsele osîndiţilor iau sfîrşit prin moartea sufletului. apoi. zişi „ecumenici". zis Grigorie Teologul. pe ale sfîntului Vasile. dintre îite văţăturile sfinţilor părinţi. mărturisirile de credinţă răsăritene. nu se discută caracterul dominant al opiniei împărtăşite de sfîntul Ioan Damaschinul în privinţa eshatologiei. a căror învăţătură oferă cele mai rnuU te garanţii de ortodoxie şi al căror consens sprijină. Părerea sfîhtului Ioan Damaschinul poate fi citată. dar a osîndiţilor e vremelnică. prin rugăciuni. traducînd greşit pe Origen. care constituie—pentru acei dintre ortodocşi care admit existenta unor criterii vizu bile. a papei Anastasie şi a canonistului răsăritean mai nou. părintele ecumenic. sub acest raport. şi anume. Admiţînd însă acest mod de a vedea. în care învaţă că pedepsele osîndiţilor vor avea sfîrşit. ce ne aduce în pluş textul citat din sfîntul Ioan Damaschinul. în Comentariile Evangheliei lui Ioan. o mare autoritate. găsim. episcopul Capadociei. a lui Teofilact (ale cărui texte au fost introduse prin stăruinţele lui Meletios Syrigos şi în Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă. împotriva învăţăturilor sale repetate aiurea de patru ori. . fireşte... în româneşte. întrucît alcătuieşte. Şi. Grigorie. dar Diavolul niciodată. pe care o reproduce şi despre care se discută ? Căci. reprodusă în edictul lui Justinian. încă o dată. 11 12 Alte texte din sfîntul Vasile am găsit în Epistola lui a 46-a. Rufin. acelaşi Huetius reproduce un text al sf. ale sfîntului Grigorie din Nazianz şjype ale sfîntului Ioan Gură de Aur. din răspunsul la întrebarea a [. în primul rînd. [. .que precum şi regula după care latines terminus quam praemissae conclusion non vuit . le-am aflat pomenite în Origeniana lui Huetius din 1685. adică. Părintele Serghie pomenea şi de părerea fericitului Augustin. învinuire pe care o vom cerceta mai departe —. Tudor Popescu . în care blîndul episcop — citat cu o opinie potrivnică în edictul lui Justinian — se îndoieşte. Bucureşti. mai găsim părerea episcopului Ambrozie al Mediolanului (MHanului).]-a ). de a fi sedus de origenism —. şi Ioan Gură de Aur. alături de linia strict rigoristă care porneşte de la sf Vasile şi trece pe la sf Ioan Damaschinul. Sfîntul Ioan Damaschinul e. pomenite părerile apuseanului Rufin (cel care.

.. de acord în aceasta cu textul capital din Matei XXV. ] . care confirmă în totul cele cuprinse în citatul părintelui Serghie. dacă nu prin esenţă. chestiunea lămuririi autorităţii pe care o au Mărturisirile — şi în special Mărturisirea ortodoxă—îh ce priveşte definirea tradiţiei noastre dogmatice. moartea a doua). adică. Astfel. . Din toate cele ce preced se vede bine oarecare şovăire a învăţăturilor privitoare la sfîrşit.a părinţilor citaţi acum în urmă. decît o libertate mărginită la anumite chestii.. din cele ce s-au spus mai sus. în afară de orişice discuţie şi în această privinţă. constatăm însemnate deosebiri de la una la alta. Pentru stabilirea acestuia.. . se cuvine să ne oprim o clipă la învăţătura despre sfîrşit a Mărturisirii ortodoxe a lui Petru Movilă. în p r i J vinţa veşniciei Raiului şi Iadului. care împacă—în îndurarea luîj Dumnezeu — şi exigenţele textului evanghelic categoric privii tor la veşnicia pedepselor Iadului şi nădejdea creştinului. cu o singură excepţie: aceea a hulei împotriva Duhului Sfînt. sub pedeapsa anatemizării. Problemă care ne apropie de cercetarea directă a ceea ce a condamnat biserica din învăţătura despre sfîrşit a lui Origen. întrucît e mai explicită în privinţa acestei deosebiri. dacă. după Mărturisirea recenţilor traducători catolici ai Mărturisirii ortodoxe. pe care mbo citează ca un ultim şi zdrobitor argument în favoarea tezei sale d-1 Gheorghe Racoveanu*. . se vede bine că nu mai e suficient să ne referim la „învăţătura sfinţilor părinţi". golirea Iadului de păcătoşi prin universalizarea rugăciunilor bisericii. de unde scapă cîte unii. deşi ea afirmă hotărît veşnicia pedepselor. catolicizante. ] (sărite de Racoveanu)—pe temeiul textelor din Teofilact—puj tinţa îndurării lui Dumnezeu pentru rugăciunile bisericii şi putinţa mutării sufletelor de la chin. fi-J reşte. de care vorbea Bulgakov. fiind înlăturată de Meletios Syrigos şi în1 5 1 6 1 7 1 8 1 9 20 * Las la o parte. şi nu discut decît pe textele existente. pentru o discuţie ulterioară . lasă toată materia sfîrşitului într-o indeterminare. în fata acestei şovăiri — în privinţa sfîrşitului —. adică ceea ce nu mai e îngăduit creştinului ortodox să creadă. măcar local şi circumstanţial. se deosebeşte. nu ştiu de ce. 4 1 . în acest sens. prin rugăciunile bisericii. există în biserică desăvîrşită libertate de opinii. dar care deosebeşte. totuşi. ] şi [.. Racoveanu mă trimitea la întrebările [. şi adevărul — nediscutat la noi — că nu exista. învăţătura iniţială a lui Petru Movilă.. Iar Micul catehism al lui Movilă. analog purgatoriului catolic. ] şi [. lasă—dacă nu întreagă. lui Petru Movilă — asa cum a ieşit din sinodul de la Iasi —. publicat după acest sinod. . ] ale Mărturisirii ortodoxe. Dacă ţinem seama de ansamblul învăţăturii cuprinse în Mărturisirea ortodoxă privitoare la sfîrşit. făcut în articolul precedent . prin rugăciunile ei. rigorista. . Căci. inspirată de Summele catolice. în această privinţă. cu AcatistulBunei-Vestiri. observat că învăţătura Mărturisirii ortodoxe despre lucrurile de la sfîrşit a suferit numeroase prefaceri în cursul dezbaterilor sinodului de la Iaşi. ci trebuie să ne 12 23 332 333 .. care lasă deschisă atît interpretarea dată în Mărturisirea. de ortodocşi si de catolici. 21 locuită cu sistemul mixt pomenit mai sus. fără deosebire.. Rămîne totuşi de văzut acum. cum şi-ar putea închipui unii. sau dacă există unele lucruri sigure. din care nimeni din cei intraţi nu mai scapă... ale lui Petru Movilă. mărturiseşte totuşi. cel puţin într-o privinţă. (Ceea ce. în care drepţii şi păcătoşii sînt despărţiţi de îndată după moarte. măcar aproape întreagă — nădejdea celor care aşteaptă. de „gheena" (Iadul de foc. dacă nu există. ] şi [. în această privinţă. dar care admitea — pentru satisfacerea nădejdii. focul nestins. . cît şi opiniile precedente. şi infirmă. pe[ste] cele două întrebări intermediare: [.pocăinţă a sufletelor după moarte. doctrina Micului catehism putînd fi subscrisă. sărind. în care e vorba de putinţa de mîntuire a celoftimorţi fără ispăşire. Dacă însă comparăm învăţătura privitoare la sfîrşit a diferitelor catehisme (socotite de unii a fi „cărţi simbolice" ale bisericii ortodoxe). cît pe linia „doctrinelor i n j termediare mai complexe". de la Iaşi. în această materie. între întîia şi a doua judecată. de Mărturisirea. ca nefundată. vedem că ea se situează nu atît pe linia „rigorismului strict". Mărturisirea lui Dositeiu al Ierusalimului. „Raiul final veşnic" de după judecata generală (împărăţia lui Dumnezeu) de „Raiul pămîntesc" (sînul lui Avraam) în care stau sufletele pînă la Aceasta (Iadul pro vizor) şi „Hadesul" (locaşul morţilor de sub pămînt).) Trebuie. în Ră^ sărit. dar fără foc în el — existenţa unui locas intermediar al sufletelor. încrederea excesivă a d-lui Racoveanu. în răspunsurile la întrebările [.

p. 5) mărturia papei Grigorie cel Mare. care. şedinţele 17 şi 18. Dydin şi Evagrie. nu vorbesc decît de condamnarea celor trei capitole ale lui Teodor din Moponeste. înainte de semnarea procesului-verbal. 255 şi înj special 256. Nectarie.5 1 6 ) . cit. loc. în ultima şedinţă. după anatemizarea ce334 lor trei capitule ale lui Teodor din Moponeste în primele opt şedinţe ale sale. (Aceste texte sînt reproduse de Hefele. a confirmat simultan hotărîrile sinodului al V-lea 335 . n-a fost condamnat decît un singur om (Teodor din Moponeste). în canonul al 18-lea. pp. după teza cardinalului Norris despre discuţiile celui de al V-lea sinod. c.) Acestor texte li se adaugă observaţiile că: 6) textul lui Chyrill Schytopulos. Hefele. ar fi. din Istoria lui bise- ricească (cuprinsă-n cartea a IV-a. şedinţa a 7-a). ca o confirmare a condamnărilor acestor sinoade. 257. cf.. care&ice: „Cînd sfîntul şi ecumenicul sinod al 5-lea se întruni la Constantinopol. (Textele acestea sînt pomenite de Hefele. Iată însă că. atît: 1) prezenţa iniţială a numelui lui Origen în anatema a 11-a a sinodului din 553. reprodusă după ediţia fraţilor Ballerini. Textele pe care se sprijină controversa se pot afla. cuprin-j să în cartea lui despre Viaţa sfântului Sava (cap. 1. 5 1 4 . c. alături de Arie. 4 7 3 . traducerea fraceză a abatelui Delarc. op. care ni s-a păstrat şi care nu pomeneşte de Origen. a lui Origen. în care nu se pomeneşte de Origen. p. 4) cele două referinţe cuprinse în actele următoarelor două sinoade ecumenice (al Vl-lea. vorbeşte de Origen.cit. ne lovim de incertitudini istorice. să vedem — la origină — ce a condamnat biserica din învăţăi tura lui Origen. pp. cit.) Textele care pledează împotriva condamnării ar fi: 1) edictul de convocare a sinodului al V-lea ecumenic. 3) rezumatul lucrărilor sinodului făcut de patriarhul Eutychie. ţinut sub patriarhul Menas în Constantinopol. din 680. 267 (pp. Textele care pledează în favoarea ecumenicităţii condamnării sînt: 1) mărturia contimporanului Chyrilldin Schitopolis. § 254. 2) actele sinodului al V-lea. se contestă de către numeroşi istorici. întrucît decretul patriarhului Eutychie din Constantinopole. 2) mărturia contimporanului Evagrie. primind de la călugării palestinieni Evloghie. fără prea multă trudă. cu zece ani înainte). ulterioare. 38). Teodor din Moponeste şi alţi eretici. loc.4 7 4 ) . vrînd să aflăm acest lucru. care afirmă că sinodul al V-lea ecumenic se întrunise în vederea lui Teodor din Moponeste. volumul III. Dydin şi Evagrie. după care sinodul al 5-lea. anatemizînd în special pe Dydin şi pe Evagrie (ibidem. e suspect de a fi confundat într-o aceeaşi origine comună.. 475-476. şi al VH-lea. în al V-lea sinod ecumenic. condamnarea lui Origen. prin care papa Virgiliu se alătură şi el hotărîrilor sinodului. favorabil condamnării. căci condamnarea lui Origen de către al 5-leai sinod ecumenic e obiectul a numeroase controverse. 638 şi următoarele. ar fi condamnat şi pe Origen şi discipolii săi. prin care s-au cunoscut în lavrele răsăritene aceste condamnări. pe care îl ştim a fţ Adevărul rostit în primele şapte sinoade ecumenice recunoscute de tradiţia universală a bisericii. cu referinţele respective.4 7 7 ) şi 274 (pp. cuprinJ se în codexul descoperit de P. într-adevăr. Rămîne. cu aceea a lui Teodor din Moponeste. condamnaţi de sinoadele precedente. 2) faptul că cele 15 anateme rostite împotriva acestuia de cei „165 de părinţi adunaţi în sinod la Constantin op ol". Hefele.. din 1870. ţinut în 649. cu alte cuvinte. exprimată prin organul ei cel mai înalt şi fără greş de manifestare. că. 6. ca fiind condamnaţi de primele 5 sinoade ecumenice (ibidem). în starea în care ni s-au păstrat în arhivele bisericeşti şi care nu cuprind cele 15 anateme rostite împotriva lui Origen. a căror anatemă e rostită în bloc.referim direct la autoritatea bisericii. condamnîndu-se si ceea ce 7 ' » Evagrie şi Dydin învăţaseră despre preexistentă şi apocatasta- ză? (cf. 472. Lambek în veacul al XVIII-lea în Arhivele Vieneze. 4 7 2 . Origen şi Teodor din Moponeste au fost loviţi de o anatemă comună şi universală. 1. 3) mărturisirea sinodului local din Lateran. opera sinodului al 5-lea ecumenic (unii atribuindu-1 sinodului local. într-adevăr. Dydin şi Evagrie {ibidem). 474). Conon şi alţii un memoriu împotriva lui Origen. 4) cel două edicte. în Istoria sinoadelor a lui Hefele. 90). p.

cum crede cardinalul Norris. însă. cum lasă să se înţeleagă Racoveanu. pentru motivele arătate mai sus. fie că ele au fost numai confirmate. de acord cu o tradiţie foarte răspîndită în biserica răsăriteană — pe care am văzut-o exprimată şi în răspunsul al 66-lea al Mărturisirii ortodoxe — sînt de acord să creadă că Origen a fost condamnat de un sinod ecumenic. împotriva lui Origen. schismelor şi luptelor religioasepînă în vremea Reformei. mărturisesc că. a actelor celui de al V-lea sinod ecumenic. 337 . Hefele. Dar lucrul nu e nici. în ce priveşte faptul condamnării lui Origen. fie înainte. 477 şi în special 469 şi urm. Şi apoi.. Mai întîi. există. au avut drept ţintă să ştie: 1) dacă numele lui Origen nu figura deloc în actele sinodului. > Căci în ortodoxie nu reconstituirile istorice judecă Tradiţia bisericii. în această controversă istorică. să acord preopinentului meu — fără discuţie. maximum-ul pe care îl poate dori. pentru că nu am loc. întemeiaţi pe argumente mai mult sau mai puţin temeinice. opera celui de-al V-lea sinod ecumenic. ţinut sub Mei nas. de către al V-lea sinod. Nectarie etc. aşa de ridicol. sau numai implicit prin repetarea în treacăt şi în bloc a condamnării precedente rostite în 543. VIII. îmi pare un motiv mai puternic de crezare decît orice discuţie teoretică. fie după cele 8 şedinţe. explicit. ca să ştie preopinentul meu că. şi reproduse. şi dacă în aceste şedinţe speciale s-au formulat cele 15 anateme împotriva lui Origen. oricît de simplist şi de cazon ai vrea să priveşti lucrurile. E însă de observat că sinodul al Vl-lea a avut cunoştinţă că actele celui de al V-lea sinod i s-au transmis amplificate. cum pretind Halloix. 476). ci conformitatea cu Tradiţia judecă valoarea reconstituirilor istorice. sinodul ecumenic din 553 cu cel local din 543 (ibidem. p. 3) dacă au fost şedinţe speciale. aşa că a şi întreprins o anchetă spre a stabili ce s-a adăugat. despre condamnarea cărora nu e nici o discuţie. 8) cît priveşte mărturisirile cuprinse în actele ultimelor două sinoade. întemeindu-mă pe valoa336 rea relativă a diferitelor texte potrivnice şi făcînd ipoteze asupra felului în care se explică divergenţa lor... de asemeni.. pentru că. descoperit la Viena şi semnat de acelaşi număr de părinţi cu actele sinodului din 553. urmat de fraţii Ballerini. voi. reproduse de cel din urmă în a sa Istorie a ereziilor. pe urma vechii tradiţii răsăritene (vezi: mai sus). ca oricare alt istoric. Garnier.. 5 1 5 . care e starea discuţiei. op. dar numai „transcendo et in cumulo" (adică „în treacăt şi în cumul" cu ceilalţi eretici: Arie. aşa încît codexul care le cuprinde. într-adevăr. 476)$ 7) mărturisirea lui Evagrie confundă. Jacques Basnage şi Wolch. cel puţin pentru unii. adică: 1) nu contest prezenţa iniţială a numelui lui Origen în Anatema a Xl-a a sinodului al V-lea ecumenic. sau posterioare celor 8. mai tîrziu. însă ancheta nu s-a ocupat decît de textele privitoare la Teodor din Moponeste (ibidem. deci. sau.5 1 6 ) . în sfîrşit. mai ales între apuseni. dar nu fără conştiinţa problemelor nedezlegate pe care le las în urmă —. S-ar putea deci adopta. Nu o fac totuşi. şi-n ce măsură! Eu nu-i urmez. pp. unde discută cele petrecute în a 3-a şedinţă a celui de al Vl-lea sinod cu privire la actele rămase de la cel de al V-lea). Am arătat. din 543.cit. consacrate lui Origen. cum crede Hefele (ibidem. o părere motivată. fie că au fost formulate direct de el în şedinţe anterioare. pp. cf. că nici unul din aceste texte nu vine în contradicţie cu cele afirmate de părintele Bulgakov — pe care le-am reprodus în precedentul meu articol —. 2^ dacă Origen a fost efectiv condamnat. un apel încă nejudecat în faţa istoriei în privinţa faptului dacă Origen a fost sau nu condamnat. Afirm. spre deosebire de Arie şi alţi ereziarhi. ale căror acte ni s-au păstrat. Hefele observă că. Sînt gata. Obiectivele discuţiei stîrnite în jurul acestei chestiuni. de vreme ce contimporanii făceau această confuzie. pentru un nespecialist ca mine. ea a putut fi făcută a fortiori. cu toată buna-credinţă. faptul că cele două sinoade ecumenice următoare. ale căror acte s-au păstrat. Dydin şi Evagrie (ibidem. ca urmarea. totuşi. să poată fi considerat efectiv. atribuite de Hefele sinodului din 543. în anatema a 11 -a a sinodului al V-lea. p. 2) socotesc cele 15 anatematisme îndreptate împotriva lui Origen „de cei 165 de părinţi adunaţi în sinod la Constantinopol" — cuprinse în codexul descoperit la Viena — a fi.ecumenic şi hotărîrile sinodului anterior. p. socotită pierdută. p. 5 1 5 . 284 şi urm.

cu starea dinainte de păcat. Tratatul împăratului Justinian contra lui Origen. 2 4 Şi iată ce cerea Justinian sinodului să condamne despre sfîrşit (citat: anatema a IX-a. anatema ésto.Căci. ceea ce condamnă sinoadele ecumenice nu este învăţătura generală despre sfîrşit. 1933. „XIV. prin Origen. considerat ca nefiinţă (după Platon) şi despre rău.iv tcov \\f\%(ùv. TJeodor] M. [Se] confundă posibilitatea păcatului. Tudor Popescu. Trad.ia ăcToa tcov urcooTcxoecov koci tcov àpi9 }icov. ôti 338 . p. Corinteni. III. formulate sau confirmate de al V-lea sinod ecumenic. reproduse în Edictul lui Justinian. . adică la restabilirea tuturor lucrurilor în starea în care erau (sau: aşa cum erau) la început: să fie anatemă". ) . iată ce a condamnat sinodul (citat: anatemele I. cuprinse în Edictul lui Justinian) (traduse de Tudor Popescu): 25 „I. în traducerea d-lui prof. precum şi doborîrea tuturor numelor şi. a erorilor lui despre uniunea hipostatică ş\ despre sfera beneficiarilor direcţi ai răscumpărării prin Cruce. m „Studii teologice". kcc I xfyv t o û t ï ^ éjtouévriv TEpocTcbSrj à T t o K a i à o T a o ï v TipeoPeuei. . care e starea de libertate a făpturii. Popescu. trad. atribuite sinoadelor din 543 si 553 : 27 » 7 » Anatemele rostite de sinod sînt mult mai subtile şi mai pă-1 trunzătoare. p. Ttocvrcov tcov X oyikcov é v à ç p. vor fi dispărut şi că cunoaşterea lumii viitoare va atrage cu ea ruina lumilor şi lepădarea timpurilor. a reînvierii trupurilor. privitoare la eshatologia lui Origen. 1870. Bucureşti. kaï tèn taûte epoménen teratode apokatâstasin presbeûei. ca legat de natura însăşi a făpturii. legată de erorile inerente sistemului de gîndire neoplatonist. sau susţine. ca şi mădularele şi trupurile. o identitate a gnosei şi a ipostazei. în Héfélé. folosit de Origen în încercarea lui de interpretare a învăţăturilor creştine. spre a fi supusă discuţiilor sinodului din 543. din Edictul lui Justinian) (după Tudor Popescu): Anatema a IX-a de la sfîrşitul Tratatului lui Justinian contra lui Origen. pe deasupra. prof. t o c o t ô t t i ë o T o a Tf|ç EÏ tic Xéyei. adecă va fi o restabilire a demonilor. sau a oamenilor nepioşi. interpretarea greşită a doctîB nei sfîrşitului. aşa cum era acest lucru în pretinsa preexistentă: să fie anatema". Ea e limpede. şi a oamenilor nepioşi este trecătoare şi că va avea sfîrşit după un timp. 1 4 şi 15. ci stări necesare. K o à ôvopàTCOv a ï p e a i ç . Abbé Delare. Histoire des Conc. a confuziei finale a tuturor lucrurilor. prezentat mitropolitului Menos. milităreşte. Ele străpung coaja aparenţelor şi atacă viermele care roade străfundul gîndirii lui Origen. că în această pretinsă restabilire (apocatastază) numai duhurile singure vor urma să subziste. kocI o n Tfl y v é a e i r n Ttepl tcov ^ o y i K c o v ënEToa KÔapcov t e cpBopà K o à couoctcûv oatôGeaiç. categorică şi fără rezerve. Dacă cineva spune că toate fiinţele raţionale se vor reuni într-o zi într-una. . Anatema propusă de Justinian tranşează chestia cu sabia. ceea ce în doctrina lui e incompatibil cu învăţătura creştină şi constituie cheia de boltă a întregii erezii origeniste: învăţătura despre „trup". . mărturisită de apostol. spune : „Cine zice. 6 3 . cu anatemele 1 1 . după care „Dumnezeu va fi totul în tot" (I. din operele lui Origen. o u v a v a i p o u u é v c o v t o î ç ocbpaoï. că pedeapsa demonilor. (Eî tis tèn mythôde prônparxin ton psykhôn. în sfîrşit. ci for^ ma ei specială origenistă. Dacă cineva crede în mitica preexistentă a sufletelor şi în condamnabila apocatastază care se leagă de ea. Iată. adică. Cine nu crede acest lucru n-are decît să compare anatema a 9-a. XIV şi X V din Codexulvienez) (dupăHéfélé): Cele cincisprezece anatematisme împotriva lui Origen. XV. propusă de edictul împăratului Justinian. Cele 15 anateme rostite de sinod — si din care numai treîl privesc eshatologia — sînt circumstanţiale şi referite explicit la contextura învăţăturilor origeniste despre preexistenta sufletelor. à v à B e p a ë a x c o . an IV.) (Canonul I. în sfîrşit. din care rezultă că păcatul şi căderea care derivă din el nu sînt fapte contingente de care răspunde făptura. la orice fel de apocatastază şi la orice fel de învăţătură care afirmă sfîrşitul muncilor. să fie anatema". cu păcatul însuşi. cînd hipostazele. care e rezultatul acestei libertăţi . 4 0 1 ) . ce învaţă Origen în privinţa sfîr^ şitului (citatele privitoare la sfîrşit. a identificării stării de după mîntuire. legate de o deficienţă a creatorului. vol. Eî t i c puBotôri 7tpôvraxp £. referindu-se. după textele greceşti (nevătămate de traducerea latină a lui Rufin).

) (Canonul XV. 28 Fireşte că aceste lucruri nu pot fi grăite cu certitudini. áváBepa ăatco. Grigorie din Nysa nu e deloc condamnată. şi aşa mai departe — ceea ce ne duce la o doctrină vecină credinţei în metempsihoză). întemeiat pe acest criteriu fără greş. derivate din principiul amintit. înţelegem acum de ce. Rămîne. suprimarea ipostazelor. ci condamna doctrina apocatastazei în funcţie de aceea a preexistentei sufletelor (Canonul I zice: „pretinsa apocatastază care se leagă de ea") şi a celorlalte concluzii trase din rădăcina acestei erori. 3) întruparea succesivă a Cuvîntului şi restaurarea directă ] a lumii întregi prin jertfa Domnului (care nesocoteşte uniunea hypostatică a firii Dumnezeieşti în firea omenească în Iisus Hristos şi sensul întregii antropologii creştine) (canon [. de ce nu are dreptate Racoveanu cînd lasă să se înţeleagă că învăţătura acestui sfînt e suspectă de erezie. ceea ce e cu totul altceva. sînt de acord că trebuie admis întocmai. 2) pentru cei morţi fără ispăşire. a fi ciupită de erezie pe această chestie. Căci..] ). Nu ştiu însă dacă acest text.. sfîntul părinte neamestecînd-o cu rătăcirile origeniste. anáthema ésto. K a 0 á 7 t £ p Kal év tf\ 7tap' o ü t c o v KTt0copo\)pévT| jcpovícáp^ei éTÓyx a v o v > áváBepa ăamj (Eí tis léghei. ar putea păcătui..K E i a a v .yvdxyecoq KocGáTcep K a i xcov \ ) 7 r o a t á a e c o v . deci. s-ar putea ca toţi să se întoarcă la Dumnezeu. K a l t ó xéXoq x f j ţ cxpxH^ M&tpov eîvat. he auté éstai te protéra* ote hoype hypobebékesan é kataspeptókeisan. cbq tf|v aurf|v e î v a i xtî> teXzi. textul Evangheliei lui Matei. în jurul căreia poartă controversa. se poate prea bine nădăjdui ca nimeni nu va intra efectiv într-însul (nădejdea fiind înţeleasă aici ca o proiectare a dorinţei) şi că poate tocmai această lipsa'va constitui arderea lui. problema era încă. în definiţiile lor. nu inovează. trăind înainte ca biserica să se fi pronunţat în această chestiune. întrucît omul răscumpărat. Şi. limpede că sinodul nu păstrează formula categorică cerută de Justinian. aşa cum am arătat-o mai sus. 6 t £ OU71C0 U7toPepf|Keaav fj KaTa7i£7ctci). 6xi r\ áycoyf[ tcdv vocov.. a trupurilor şi subzistenţa exclusivă a gnozei (canon XIV). fără judecată. liberă discuţiei. pentru o nouă restabilire. fapt care ar necesita o nouă răscumpărare. aşa încît sfîrşitul şi începutul vor fi asemănătoare şi că sfîrşitul va fi adevărata măsură a începutului: să fie anatema".) i i (CanonulXIVYîn ibidem. 341 340 . fireşte. ci numai doctrina restabilirii. nici că dragostea lui Dumnezeu va mîntui. iar 3) hulitori ăi Sfîntului Duh. p. hóti pánton ton loghikón hépetai kósmon te phthorâ kai somatón apóthesis. grăit ca să ferească pe oameni de Iad. nu se vor găsi. ci numai restabilesc ceea ce constată că au crezut toţi sfinţii părinţi de la început. în ibidem) Se vede. Dacă cineva zice că viaţa Duhurilor va fi analoagă vieţii care era la început. f[ a u x f j e a x a i xf\ Ttpoxép a. în forma ei origenistă. 406) „XV. tautótes éstai tes gnóseos katháper kai ton hypostáseon. kai onométon aíresis. sigur că invocarea mărturiei sinoadelor ecumenice împotriva oricărei eshatologii „misericordioase" este abuzivă şi că pe nedrept e învinuită părerea părintelui Serghie Bulgakov. héti he agogé ten món. nici că e „gătit Diavolului şi îngerilor lui".. de asemeni. niciodată. care transformă cuvîntul după care Dumnezeu „va fi totul în toate" în cuvîntul că „va fi totul într-una". deci. (Ei tis léghei. în adîncul sufletului lor. (Mărturisesc că nu înţeleg acest fel de libertate. Şi de ce doctrina asemănătoare a sf. Kal ím év Tfj pu0euojiévíi aTOKaTaaTáaeiÉaoviaipavol yujivol.. 2) confuzie gnostică a tuturor lucrurilor în Dumnezeu. întrucît. s-ar putea ca rugăciunile bisericii să cucerească îndurarea lui Dumnezeu. pe cînd spiritele încă nu erau căzute $L decăzute. părintele Sergiu Bulgakov avea dreptate să spună că nu este condamnată nădejdea că odată Dumnezeu va fi „totul în toţi". poate fi citat ca să răpească cuiva nădejdea mîntuirii. El T i ţ Aéyei. cînd e ştiut că sinoadele. restabilit în starea de nevinovăţie de la început. şi nici că oamenii se mai pot pocăi după moarte.) Rămîne. ci numai că: 1) la împlinirea timpului. kai tó télos tés arkhes métron eínai. hos ten autén eínai té télei. fără a tăgădui nici că focul acesta este „vecinie". care. Kai hóti en te mytheuomé apokatastásei ésontai manoi gymnoí. dar că această erezie i se trece cu vederea. prin firea lui (Mărturisirea ortodoxă). adică: 1) identificarea începutului cu sfîrşitul (canon XV) (care ar răpi orice sens creaţiei. katháper kai en te par* autón letheruméne pronpárxei etynkhanon anáthema esto.

nimeni n-a discutat o problemă de teologie în cultura românească modernă şi contemporană.Dar că ele pot fi nădăjduite şi că creştinul se poate ruga pen- PETRU M A N O L I U tru ele. nici cei care ar vrea să le folosească. făcute^toate. de ce nu se-ntreâbă preopinentul meuijnu numai" dacă e sau nu „pogorămînt"jfci [şi] ce relaţii există între credinţa. 1934 29 Cum se poate ca un om de rigoarea lui Petru Manoliu — reflectînd asupra dispuţiei iscate de prefaţa lui Nae Ionescu în cartea De două mii de ani a lui Mihail Sebastian — să scrie în „Ţintarul" său din Credinţa de la 28 septembrie [1934]: „. astăzi. 2) preopinenţii trebuiau să aibă conştiinţa faptului următor. 1) Problemele teologice s-au mai discutat în cultura modernă românească. dat fiind că. dar. Nu lipsesc nici cei ce le cunosc. în teologia ortodoxă. Să aşteptăm poate reapariţia Cuvîntului . ca să nu se creadă că ne degajăm cumva răspunderea fată de Adevăr! 1 2 .. fără păcat. lămurirea acestei probleme. Ceea ce lipseşte efectiv e locul unde ar putea să-ncerce. pe chestia noii Pascalii ? 2) Există izvoare ortodoxe certe privitoare la cele două probleme puse în discuţie de prefaţa lui Nae Ionescu: explicarea suferinţelor istorice ale evreilor şi posibilitatea mîntuirii lor. . ci numai de răspunderea fiecăruia fată de Adevăr" ? > Nici una din aceste constatări nu e exactă.toţi acei cari s-au angajat în discuţia aceasta trebuiau să ştie: 1) această dezbatere este prima care se dă în România. şi acest „pogorămînt" ? Bucureşti. o atare discuţie e cu atît mai grea. cu „condescendenţă*. pînă acum. Cine nu ţine minte polemica din 1929. în ziua Naşterii \ Maicii Domnului . e un lucru pe care-1 vădesc nenumărate mărturii din viaţa bisericii. şi anume că. dragostea şi nădejdea creştinului. cu cît Biserica ortodoxă nu are o literatură a problemei şi că deci discuţia nu putea fi dirijată de texte..» bineînţeles..

în locul bîrnei dintr-al lor.GÎNDURI DESPRE STAREA BISERICII ROMÂNEŞTI ÎN STATUL LAIC Gîndurile de mai jos nu urmăresc să întemeieze un program de acţiune pentru cineva. de la mentalitatea protestantizată ci$i* bărită în mintea celor mai mulţi cărturari bisericeşti şi pînă la gesticulaţia catolicizantă a cîtorva episcopi care se vor „prinţi" ai bisericii. şi pînă la preotul care fuge după ei. de la prefacerea bisericii lui Hristos de către stat într-o anexă a brigadei de moravuri şi pînă la aşa-zisa autonomie bisericească după stilul şagunian de peste munţi. de la dezvoltarea vertiginoasă a sectelor. spune undeva fericitul Augustin. biserica uneşte. dar neamestecate : una lumească. două firi. de la tunderea preoţilor şi îmbrăcarea lor nemţeş2 te şi pînă la pătrunderea simoniei în apucăturile episcopale şi preoţeşti. cu toate neînţelegerile. Continuare a întrupării Domnului Hristos. o taină pentru nimeni. mai curînd decît slujitor lui Dumnezeu. XXI. în criză. „Neliniştită e inima mea. şi pînă la patriarhul care. introducerea luminii electrice. şi orice punct de atingere îj£ tre Dumnezeesc şi omenesc. şi pe care am nesocotit-o din trufie. încercîndu-şi aiurea alt echilibru. sau prin acţiunea filantropică laică. „sfîntă. nu este de ieri. măcar că în sînul ei sînt şi păcătoşi". în stare de păcat. care se socotesc pe ei înşişi „curaţi". mai mult sau mai puţin. fără putinţă de-ndoială. Criza aceasta. chemaţi anume. pînă ce nu se va 345 344 . ci mai curînd o arătare a păcatelor noastre. Ele nu izvorăsc dintr-o conştiinţă dezrădăcinată de Biserică. răstălmăcirile. Ele izvorăsc din strădania tuturor celor care stăruiesc într-o formulă de viată în care stiu că este Adevărul. s-o prefacem. de la intelectualii care părăsesc biserica. de la preotul de sat. împlinindu-ne într-însa. îşi închipuie şi mărturiseşte că respectul ce i se arată în mînăstiri şi seminarii se datoreşte „meritelor sale personale". împreunate. fiinţa bisericii împreunează tainic lucruri care de obicei. ale tuturor. ca şi împrejurări mai vechi. unitate văzută şi nevăzută îh acelaşi timp. 33): nici nu dau pas protestării fariseice a cîtorva. privind paiul din ochii altora. biserica e. care cuceresc pe cei maifeeloşi rugători. care nu mai crede în demnitatea misiunii lui şi care se preferă „intelectual". ca şi sufletul omenesc. cui vrea s-o vadă. s-o „înălţăm" pînă la noi. Biserica văzută e sfîşiată. latura lumească a bisericii e totdeauna. una firească. spre pocăinţă. vorbind unor intelectuali credincioşi. alta suprafirească. Pentru că. din neştiinţa unora. şi pînă la întrebuinţarea jandarmilor ca agenţi de încreştinare cu de-a sila a celor care s-au făcut sectanţi. de la golirea bisericilor şi pînă la încercările de a atrage lumea prin „modernizarea" cultului. prin firea lucrurilor. din necuviinţa altora şi din prea marea îngăduinţă a tuturor. de alaltăieri. să o păstrăm neştirbită. alta Dumnezeiască. Criza vieţii bisericeşti în România nu e. biserica e în mijlocul nostru. una vecinică. mai curînd decît faptului „că e acolo un popă neştiutor". faţă de biserica lui Hristos. faţă de o moştenire care ni s-a dat. în loc să căutăm a ne potrivi noi ei. Şi. încercînd s-o adăugăm. hotărît. ci cată numai să înfăţişeze o stare de fapt. în fiinţa ei. ale tuturor. Nu. se poate spune că. de la distrugerea monahismului şi pînă la politicianizarea clerului de mir. numai cu greu pot sta împreună. pentru păcatele noastre. fără a fi din lumea aceasta. pentru că preotul nu vrea să le înmormînteze părinţii fără plată. sau „deputat". De la secularizarea averilor şi pînă la schimbarea calendarului şi a pascaliei (aceasta din urmă neizbutită). din care am citat cîteva aspecte caracteristice. orişice punct de hotar. la fel cu cardinalii. o vădesc. programe artistice. Privind lucrurile de sus de tot. rîndurile acestea nu sînt o critică a bisericii lui Hristos. pe măsura noastră. alta trecătoare. în veac. imitîndu-le apucăturile şi metoda. de bună seamă. în biserică. Împrejurările recente. ca să asiste la o slujbă pentru restaurarea stilului bizantin în cîntările liturghiei. Şi constituiesc o încercare de a desprinde sensul păcatului nostru. al tuturor. în vecinică criză: biserică luptătoare. trădările şi răstignirile pe care le rabdă de la ntti. Ca şi împărăţia lui Dumnezeu. pe pămînt. dornică de înnoiri şi de reformă a unor aşezări pe care semnatarul acestor rînduri le crede şi le mărturiseşte vecinice (Luca.

chiar pentru un stat creştin. dimpotrivă. 347 . este. alcătuind astfel un fel de suprastructură politică fiscală. cu nici un preţ. viaţa sa hieratică. pentru că e imposibil de găsit un teren de discuţie comun între cel ce crede si cel care nu crede. pe nesimţite. în sfîrşit. după modelul răsăritean. Dar admiterea ei nu simplifică dezbaterea. atunci cînd de la aceasta îşi trage statul legitimitatea. o organizaţie şi o manifestare exterioară a vieţii tainice. în care boierul mai mare jupoaie pe cel mai mic şi aşa mai departe. se amestecă. credinciosul nu trage decît o încheiere: aceea că. este scris. o cumplită răstălmăcire. ortodocşii. caracterizînd această criză. totuşi. ca. supranatural. să acorde statului o autoritate superioară celei bisericeşti. ideea unei puteri lumeşti care şi-ar avea izvorul altundeva decît de la Dumnezeu. XIII. puterea lumească împlineşte o misiune Dumnezeiască. în vreme ce credinciosul. în trei doctrine: doctrina supremaţiei absolute a bisericii (teoria puterii directe temporale a bisericii asupra statului). o problemă foarte grea în teorie. adevărata viaţă a bisericii nu era viaţa acestei organizaţii exploatatoare.odihni întru Tine. singurul criteriu care separă puterea statului de forţa brută. E firesc. ca simplă funcţiune culturală. Dacă. Pentru catolici. în ritual ? Faptele arată că. se încadra acestei organizaţii de stat. precum ştim. căci biserica nu e numai o putere nevăzută. Dedesubtul acesteia. mai departe. biserică a obştei. o alcătuire burgheză. biserica să nu-şi afle nu numai aşezare. cel ce nu crede va făgădui bisericii orice aspect metafizic. pe de o parte. după această doctrină. într-adevăr. Ci. nici bunii de cei răi (Matei. în acelaşi timp. prin sine însăşi. deşi vine de la Dumnezeu. încremenită în aceleaşi forme pe care ni le descoperă staţiile preistorice ale Geticei de altădată. organizaţie firească de apărare a satelor împotriva cotropirilor. dar nici posibilitate de înţelegere. un stat ţărăSjesc. strict necesară perceperii dărilor şi tăriei funcţiilor agenţilor de percepere. nu se va amesteca puterea lumească deloc în administraţia bisericii şi în aspectul văzut al vieţii tainice. din pricina păcatului pe care îl pot face credincioşii din ordinul statului (de pildă. practic. prin firea lucrurilor. şi dacă problema raporturilor dintre biserică şi stat este. participînd. un prim conflict cu doctrina suveranităţii naţionale şi a statului absolut. singură această din urmă teorie e exactă. atunci. într-o astfel de alcătuire. linia de despărţire dintre temporal şi spiritual ? Şi. dotată cu un minimum de organizaţie juridică. este. Pentru noi. pentru care toată puterea vine de la Dumnezeu. la obîrşiile lui. alta. şi. El se prefăcuse. războiul). într-adevăr. Ea are un trup viu. statul fiind singura funcţiune imanentă organizatoare a valorilor şi categoriilor culturale. prin urmare. cu care părinţii bisericii investesc uneori pe împărat. un fel de episcopie ad exteros. prin stăpînirile mînăstireşti. adică. poporul românesc îşi trăia. nevăzută. sau se va dezinteresa de dînsul şi va căuta să integreze biserica în stat. doctrina după care toată puterea. într-un vast aparat de exploatare fiscală a stăpînitorilor. 346 Unde e. care dă acesteia un drept de intervenţie. prin cult. Acesta. Apoi. în intervenţiile sale. controversa izbucneşte în foc de artificii. In chipul acesta. pentru că. pînă la ţăran. de-a lungul veacurilor de supunere. ea exclude. doctrina puterii indirecte a bisericii asupra statului. se exercită prin două organe diferite: puterea duhovnicească prin biserică şi puterea temporală sau lumească prin stat. greu ca biserica lui Hristos să-şi găsească în veac un loc statornic. fiecare om este cetăţean. a două împărăţii deosebite: una. Dar nici aşa nu dispar dificultăţile. ca şi primele două. De unde. tăgăduindu-i orice drept de supremaţie. născută din împletirea prefacerilor sociale care au urmat păcii de la Adrianopole cu ideologia radicală a generaţiei paşoptiste. normală. Biserica ortodoxă. cu atît mai vîrtos va fi fost greu bisericii să îşi statornicească opoziţia faţă de un stat de factura celui pe care îl înfăţişează România modernă. deci. De aci. Doamne". un echilibru pe o muche de cuţit. dintre puterea lumească şi cea duhovnicească. tot aşa de nemărginit ca şi primul. imanentă. care cuprinde lumea trupului şi a manifestărilor sale văzute. la vasta întreprindere de exploatare a norodului. nu va accepta. Căci. credinciosul îşi împacă teoria cu fapta. în măsura în care ating pe alţii (statul). 30). a sufletului (biserica). Problema raporturilor dintre biserică şi stat. Statul românesc modern este. dar nu şi putinţa de a sta de vorbă cu cel credincios. Căci. Şi faptele ne arată. grîul nu va fi despărţit de neghină. pînă la sfîrşit. Vechiul stat românesc fusese. o greutate.

vestind apropierea Duhului. cum e şi firesc. înţelepciunea populară nutrindu-se. în materie de învăţătură. fiecare regăsea locul închinării. norodul ar fi rămas lipsit de jerfa cea fără de sînge şi de toată viaţa sacramentală care decurge din ea. altfel zis. accentul cădea pe viaţa sacramentală. ci prinj viaţa de taină a bisericii prin cult. ca în Apus. întrucît. în afara experienţei zilnice. care spune: „toată grija cea lumească să o lepădăm". de la locul său. El se simţea în comunitate cu toţi cei care ascultau aceeaşi slujbă. o comunitate duhovnicească. Şi. dacă un sentiment de jenă. ci o unitate de simţire. în veacul de acUm menită să realizeze o unitate juridico-politică. Omul devenea uşor. îl înlănţuia. ministerium şi sacerdotium. rostită chiar într-o limbă fără înţelegere. şi potrivit cu firea ortodoxiei răsăritene. care se transmitea mai mult oral şi de la sine. căci. magisterium. în genul bisericilor din Apus. în cîntările de laudă care porneau de la strană. venită din incomoditatea sau din chinuirea trupului în genunchi. de apăsare. cum era slavoneasca veche. Unitatea bisericească nu a fost niciodată. de stînjeneală. ci o stare de fapt. pe taine. clericalismul să constituie un nonsens. în contemplaţie şi topirea sufletelor în evlavie. Curăţia ei stă în nestricarea ei. norodul. mai mult. era în comunitate de duh cu boierul şi cu cărturarul. care ascultaseră aceeaşi liturghie. de păcat şi de durere. se simţea solidar cu morţii. şi cu reminiscenţele slujbei religioase. Era firesc ca îhtr-o astfel de organizaţie. Autoritatea preoţiei. singurul criteriu al infailibilităţii este păstrarea nealterată a tradiţiei. fără preot. în afara păstrării legăturii de continuitate apostolică prin punerea mîinilor. într-o reţea sărbătorească de ceremonii. ca toată cealaltă grijă omenească. omul dobîndea un fel de vedenie a universalităţii sale. repetata ducere la biserică făcînd pe oameni să ştie rînduiala şi sfinţii pe de rost. în veac. şi pentru că slujba era neschimbată. şi argatul. şi de care se mai apropia şi prin pomeni. un „sobor" şi acesta cată a fi adevăratul înţeles al stării de ecumenicitate ortodoxă. esenţa vieţii bisericeşti a poporului. şi era adeseori. Astfel. la baza identificării neamului şi a legii cu creştinătatea şi cu omenia. îşi împlinea rostul. în afară de slujbă. în picioare sau făcînd mătănii. necum pe definirea dogmei sau pe durerea unei organizaţiuni bisericeşti puternice. de răbdare. în Răsărit. decît prea puţin de făcut. La fel cu învăţătura. unul din agenţii fiscali de execuţie a norodului. iar asta. în acest complex. de co*munitate a vieţii tainice. dar nu prin administraţie. Nu e unitatea intelectuală realizată pe o afirmaţie dogmatică. ritul bisericesc opera ca şi un gest magic. Topit în acest sentiment puternic de „evlavie". pe viaţa liturgică. în aceeaşi poziţie de pregătire pentru primirea harului. viaţa administrativă nu avea. Aşa că. smulgîndu-1 din preocupările materiale. întrucît clerul nu se bucura de privilegii specifice în organizaţia de stat. Acestea alcătuiau. cu toţi cei ce se rugau cu el pe aceeaşi lege. prin cuprinderea sufletului de către rit şi plămădirea prin el a unei stări de receptivitate. Scrisoarea patriarhilor poate să precizeze. fără teama de a 349 . caracteristic numai răsăriteanului. o construcţie. apoi. desigur. în opere filantropice. prin uniformitatea cîntării şi a tipicului. sufletul se ridica. de fapt. Ei făceau o singură „obşte". în invariabilitate. El robea sufletul omului. el se regăsea în aceeaşi comunitate de atitudine emotivă. Preotul era la rînd cu ceilalţi. Participarea la o slujbă. aşa cum a fost primită. care constituiesc laolaltă puterea bisericii. Aci. cu părinţii săi. 348 Orşicare sentiment de clasă dispărea. în ce priveşte puterea de învăţătură şi organizaţia bisericească. parcă într-un fel de contrapunct. Şi. putea fi. cît în legătura ei rituală. şi sufletul s-ar fi desprins de trup şi ar fi zburat spre Dumnezeu. Am spus că specificitatea ortodoxiei stă în accentul pe care îl pune viaţa religioasă pe trăirea acestei vieţi harismatice. esenţială în materie liturgică. mult mai slabă ca-n Apus. ba. de smerenie şi de închinare. fără adaos. era. Viaţa religioasă nu era trăită atît în latura ei intelectuală. se topea şi el. după cîntecul hieruvicului. Dintre cele trei puteri. dogmatică sau activă. biserica ţesea în om o unitate de simţire comună întregii creştinităţi răsăritene. cu totul în afara slujbei sale bisericeşti. liturgice. nu ar fi unit. şi pentru că starea lăuntrică era plămădită de cîntare după tipic. în cultul care îmbrăţişa viaţa omului de la leagăn la mormînt.Viaţa bisericească nu făcea parte din suprastructură. într-un alt sentiment de comunitate. care stă. a căror principală funcţie era ridicarea omului din grija vieţii de toate zilele şi ridicarea lui peste el însuşi. Ea se integra vieţii zilnice a ţăranului. realizată în faţa tainei.

de unificare duhovnicească a soborului. ca-n Rusia. ci şi o latură de structură esenţială. [aceia] care sînt. faptul că osul de domn era uns în biserică. alta din laici. care vor dezvolta. compusă una din cler. ci la oricare „os de domn" şi în care competiţiife la domnie. mai întîi în marginea bisericii şi apoi împotriva ei.» tică şi cu pămînt. de către preot.fi învinuită de protestantism. în ortodoxie. fără a merge la noi pînă la considerarea Domnului ca şef al bisericii văzute. acorda stăpînirii sale un prestigiu special.) Cît priveşte ierarhia şi organizaţia bisericească. Biserica era. trei veacuri mai tîrziu. mai curînd sau mai târziu. care nu a putut da roade culturale ca-ă Apus. Biserica de Apus începe o lungă evoluţie de adaptare la veacul de aci. Liturghia orală trece în cărţi. dată apostolilor {Matei. Eu cred 350 că nu e aci numai un fapt contingent. şi primatul papalităţii. strîns uniţi în dragoste reciprocă. Gîndurile acestea. pînă de curînd. după modelul principatului pămîntean. de asemeni. în acest fel. în protestantism. pe celălalt făgaş. transformări esenţiale. că „nestricarea dogmei şi curăţia rînduielii nu sînt date în paza unei ierarhii oarecare. 19). biserica apuseană a suferit. ci a întregului cler şi popor bisericesc. biserica credincioşilor". în strînsă legătură cu viaţa de taină. care. stăpîna sufletului credincioşilor. legitimitatea fără de care Domnia nu ar fi fost decît o uzurpare. identificarea antihristică. cu tot cortegiul lor de intrigi şi de răsturnări interne. Terestrizarea misiunei bisericii o face să abdice de la funcţia ei > spirituală. viermele Renaşterii. care vor cristaliza. temeiul pentru care nici o sectă nu s-a lipit de sufletul acestui popor. de la Inocentiu al III-lea la Alexandru al VI-lea. De unde. care îşi caută o matcă pe care catolicismul a umplut-o cu poli. Apusul pierde sentimentul primitiv. ca pe o negare în perspectivă. într-o ţară în care principiul ereditar nu se statornicise în linie descendentă exclusivă. Prin biserică. s-a exercitat. Rezultatul e acel strălucit veac al XIII-lea. în jurul anului 1000. Prin ea. o serie de mişcări religioase. Catolicismul se organizează. poate. Sub acest raport. stăpînirea dura o punte de legătură cu acesta. aparent îndepărtate de preocupările acestui studiu. închis în el. viaţa religioasă a Răsăritului a rămas constant îndepărtată de pămînt. încă de la sfîrşitul secolului al XH-lea. cum am văzut. a împărăţiei lui Dumnezeu cu a Mamonei nu întîrzie să dea roade. învăţătura predîndu-se direct din tată-n fiu şi controlîndu-se cu prilejul împlinirii tainelor. pentru că ne înlesnesc să înţelegem schimbările pe care întemeierea statului românesc burghez le-a atras cu privire la structura vieţii noastre bisects ceşti. dădea acestuia o recunoaştere religioasă în sufletiiţ credincioşilor pentru care viaţa duhovnicească şi afuriseniile nul erau numai vorbe goale. a fraţilor Duhului Sfînt. monstruoasă. liturgic. Nedeosebind. a norodului. Dar care cuprinde. catolicismul. prefacerea fundamentală pe care acest stat a impus-o bisericii noastre stă tocmai în deplasarea accentului vieţii bisericeşti de la momentul tainic. din pricina împrejurărilor vitrege în care a fost aşezată. absorbită în masa mare a drept credincioşilor. în esenţa ei însă. Dar nu se poate spune că aceştia făceau politică. Arhitectura. în ochii norodului. în catedrale. Sensul prezenţei puterii bisericeşti în sfatul domnesc era altul.în care această orientare spirituală îşi află cea mai desăvîrşită întruchipare. la momentul învâ351 . XXVIII. în teze filozofice raţionale. în sau prin biserică. perfect paralelă mişcării care duce. uită precaritatea esenţială a vieţii pămînteşti şi aţintirea privirii duhovniceşti asupra lumii celeilalte. (E. Doctrina se fixează. este drept că mitropoliţii ţării şedeau în divanul domnesc. Ocupată de treburile veacului. îşi au totuşi importanţa lor. functional o biserică învăţătoare de o biserică învăţată. Aceasta. eshatologic. Pentru că. care întîrzie peste acest an. făceau „bucuria nebunilor". asocială. puterea de a învăţa. cu alt nume. între mişcarea albigenzilor. stăpînirea dobîndea. aproape un fel de preoţie de har. care începe dincolo de porţile mormîntuhajS Unii au comparat această stare a Bisericii de Răsărit cu un copac intrat în iarnă. deci. însuşi trupul tainic al lui Hristos. cu ochii aţintiţi la viaţa cea de peste veac. Unitatea lui se cere concretizată într-o autoritate pămîntească stabilă. care se vădeşte în deosebirea de atitudine dintre Apus si Răsărit faţă de lume. maestrul Eckhart şi lutheranism e un fir neîntrerupt de viaţă religioasă. într-adevăr. Ierarhia lui ia forme statale. magisteriul. cuibărindu-se pe acest pămînt. Dezamăgită de aşteptarea zadarnică a sfîrşitului. biserica lasă spiritualiceşte valenţe libere. lipsit de semeţie de a răspîndi învăţătura. fără a fi. a ţării.

fie stăpînit de arbitrariul unei fiinţe atotputernice: Dumnezeu. iar taina nu e decît o necunoaştere provizorie a acestora. Pentru el. 352 Ţăranul. existenţa faţă de stat şi obligată să făptuiască [în mod] catolic. burghezul crede în stabilitatea lucrurilor lumeşti. din mîna bisericii. era lesne accesibil vieţii de taină. Burghezia e. dar ea este cantonată în domeniul practic. burghezul nu îl ia prin cunoaşterea dezinteresată a esenţei lumii. Pe de altă parte. Contactul cu realitatea. ci prin mînuirea ei pentru scopurile sale practice. în chip protestant. că grindina cade la-ntîmplare. puţin accesibilă vieţii de taină. statul a substituit catehismul său. Om aşezat ei însuşi. El ştie că ploile vin neregulat. prefjlia va deveni o funcţiune publică şi viaţa religioasă un fel de învăţătură morală. menită să ţină coeziunea norodului şi să-1 împiedice să afle unele lucruri a căror aflare ar putea tulbura liniştea în stat. abil instruiţi în seminarii la discreţia statului. precum am arătat. Alcătuire juridică. în principiul uniformităţii. mai ales în ţări agricole ca a noastră. El îşi închipuie întotdeauna că biserica e o organizaţie. Căci burghezia. lucrul are oarecare importantă tipologică. ridicarea burgheziei. arătat mai sus. ca şi cum aceasta şi-ar trage puterea de la legea de organizare. religia este supusă alternativei de a se închide în limitele raţiunii suficien5 353 . Că soarta producţiei muncii lui e schimbătoare si nu atîrnă de vrednicia lui si nici de vreo relaţie mecanică pe care el s-o poată stăpîni. Inspiraţi de o concepţie a bisericii valabilă pentru Apus. unde burghezul este îndrăzneţ. oriunde triumfă. Dimpotrivă. magice. Am arătat că statul laic prezintă o neînţelegere fundamentală a treburilor bisericeşti. împingînd astfel viaţa religioa- să într-un impas din care cu greu va putea ieşi. fie vremea de ploi sau secetoasă. Profitînd de firea răbdătoare a norodului. Iraţionalismul concepţiei lui despre viaţă e compensat prin regularitatea făptuirii lui tradiţionale. a prefăcut în chip raţionalist Apusul şi care se apropie de soroc. împlineşte un rost inerent. decît contemplaţia. de fiinţa bisericii noastre. formală. confiscîndu-i averile. Muncind. punînd alegerea episcopilor la discreţia unor corpuri legiuitoare compuse şi din necredincioşi şi luînd asupră-şi salarizarea corpului preoţesc. Căci el nu crede în uniformitatea împrejurărilor naturii care apasă asupra muncii sale. precum şi aria de dezvoltare a bisericii ortodoxe. desigur. In aceste condiţii. raţionalistă. orice risc şi iniţiativă. odată cu dezvoltarea vieţii noastre moderne româneşti. el seamănă cum a apucat. Chipul după care se petrec aceste lucruri i se pare fie lăsat la întîmplare. cumpătarea e t c ) . o menire a firii sale. dar în folosul acestuia. pe de o parte. mai că nu au băgat de seamă această substituire. după chipul şi asemănarea sa. căci el trebuie să clădească şi cine ar putea clădi pe un vulcan ? Burghezul crede. de obicei. In marea transformare care. şi prin condiţiile activităţii sale. profitînd de unele analogii dintre virtuţile creştineşti şi virtuţile burgheze (cinstea. prin structura mentalităţii sale. că cei ce predau catehismul. îndură o fatalitate. de obicei. se poate surprinde o corelaţie însemnată între structura ethosului ortodoxiei.ţăturii morale şi al organizaţiei. Lucrul s-a făcut pe nesimţite şi aşa de măiastru. obligată să-şi legitimeze. astfel. El nu se orientează raţional. dar cu totul străină. după conjunctură. El crede în puterile lui şi preţuieşte mai mult făptuirea eficientă. realitatea e condusă de legi nestrămutate. ogorul propriu. Deşi nu exclusiv. anticlericalii noştrii şi-au propus să răpească. să o întrebuinţeze ca unealtă în slujba intereselor statului burghez. activitatea ţăranului exclude. au pus astfel la discreţia statului întreaga organizaţie bisericească. şi cu ajutorul schim. Iraţionalitatea nu e cu totul exclusă din concepţia burgheză. Fie preţul urcat sau scăzut. aventurier şi om de întreprindere. al acţiunii. adică. iar pe de alta. Concepţia ei despre lume este. sub forma iniţiativei şi a riscului.I bării de structură spirituală care a însoţit „evoluţia". deplasează accentul de la Dumnezeu la om şi de la momentul contemplaţiei la acel al acţiunii. de la Renaştere. ci nu de la Duhul Sfînt. Probă: Bacon. orice influenţă politică bisericii. prin trecerea la stat a învăţămîntului teologic. în genul instrucţiei civice. în genere dimpotrivă. Astfel. Nu face supoziţii. şi mentalitatea agrariană. de acţiune. Transformarea aceasta s-a făcut. statul va căuta să dea o structură formală şi alcătuirii ierarhice a bisericii. catehismului creştinesc de pîn-atunci.

Laicizînd miluirea bisericii. reînnoirea. se transformă într-o funcţiune politică de coordonare efectivă a tuturor resurselor si tuturor formelor de viată ale naţiunii. în măsura în care nu o reţineau aci motive străine de aceasta (de pildă. în măsura în care statul. şi nu aiurea. îh concurenţă cu biserica unită (acea biserică [anume] care şi-a închipuit că poate deosebi neamul de lege. numai ordonînd pe om ţelului său Dumnezeiesc şi împăcîhdu-i cugetul. acţiunea anticlericalilor noştri a avut.. prin contribuţia bisericii ortodoxe de peste munţi. Starea actuală este pentru biserică atît de rea. căci statul ar trebui să redea bisericii averile confiscate la secularizare. retrogradă. Căci. a fost ispitită să adopte metodele acesteia. Dar. o categorie de profesionişti care se îndoiesc ei înşişi de rostul misiunii lor şi care nu mai caută în ea decît un mijloc de a „ajunge" mai repede în viaţa publică. s-a compromis şi încercarea lui.. întru aceasta. deci. dacă nu va avea drept rezultat reînviorarea vieţii tainice a bisericei. închisă între cerul cu stele de peste capul lui Kant şi lumea morală din lăuntru. Statul nu are decît de cîştigat din recentrarea vieţii religioase asupra vieţii duhovniceşti. Nu putem spune care va fi forma acestei restaurări bisericeşti. ceea ce nu poate face.te sau să piară. biserica nu va împieta asupra funcţiunilor lui sociale. E adevărat că această soluţie ar întîmpina greutăţi fără număr. un rezultat cu totul potrivnic celui urmărit. atunci cînd zece milioane cred într-alt fel (fie ei şi proşti. din organizaţie formală destinată să asigure ordinea şi dreptatea. însă. Pentru că. devenind clientelă politică. Deci. Astfel. centrul intelectual s-a deplasat de la biserică la Universitate şi lumea a început să fugă din biserică. biserica. în măsura în care preoţia a încetat să fie preoţie. pe de o parte. căi fără greş de îndreptare către împărăţia Domnului. Iar decretarea religiei ca afacere privată. anacronică" etc. izvorul oricărei legitimităţi. pe care aceasta nu i-1 putea da decît atîta timp cît preotul ar fi rămas preot. transformîndu-se într-un instrument de moralizare a vieţii sociale. lepădîndu-se de „lege" ca să mîntuiască „neamul" (!). cele naţionale. nu e. Intr-atît e de adevărat. decît starea de astăzi. Căci. Dar ceea ce putem spune sigur este că. deci. a început să facă politică şi. care. cu toţii. şi al statului. că: de ce ţi-e frică. prin urmare.. pentru amvon şi conferinţe. în măsura îh care biserica a rămas vie în sufletele credincioşilor. Prin aceasta. acesta va căuta mai departe la Dumnezeu. încît nu ştiu dacă şi o separaţie a bisericii de stat nu ar fi mai folositoare bisericii. Biserica se încearcă a fi despărţită de viaţa ei tainică. se poate spune că statul românesc a reuşit de minune. şi cantitativ. omul devine apt împlinirii adevăratei sale meniri pămînteşti. nu scapi niciodată! O revizuire a raporturilor dintre biserică şi stat se impune. [aceea] care nu făcea politică. desigur. orice restaurare va fi zadarnică. nu încape îndoială că este o revizuire al cărei ţel stă în repunerea în toată strălucirea a miezului fiinţei sale şi în curăţarea copacului credinţei de toate omizile care au năpădit-o. cum este statul liberal. pentru că aşa cred trei sute de inşi. întrunind. în interesul statului. curăţirea vasului vine dinăuntru şi ne e spus să căutăm mai întîi împărăţirea lui Dumnezeu. în interesul bisericii. „la remorca filozofiei morale". iar pe de alta. în măsura în care slujba a început să fie neglijată. Ci. biserică încetează de a fi biserică şi se transformă în societate anonimă. statul a ajuns să piardă rodul aşteptat: sprijinul duhovnicesc al bisericii. precum a rămas în fapt. Dar. o soluţie satisfăcătoare pentru stat. pe care a pornit-o greşit. şi toate celelalte ni se vor da nouă pe deasupra. în Ardeal). O asemenea revizuire se impune şi în interesul bisericii. ca forţă „obscurantistă. în viaţa tainică a bisericii avem. 355 . Cel puţin aşa pretind raţionaliştii. Această revizuire nu poate veni decît de la dezrobirea bisericii din robia babilonică a statului nostru laic şi din restaura354 rea vieţii liturgice în toată strălucirea ei în activitatea bisericii în chip precumpănitor şi asupra vieţii intelectuale şi asupra celei active. amîndouă criteriile: şi calitativ. dar mulţi). şi a statului din care fac parte. credem. în măsura în care a reuşit. Poziţia aceasta falsă a fost întărită şi mai mult după război. într-o anexă a mijloacelor de menţinere a ordinei în stat. şi întrucît aceşti credincioşi alcătuiesc şi tradiţia şi majoritatea poporului nostru. cum s-a spus. şi a creat. care precumpănesc îh organizaţia politică. pentru că. în schimb. Dumnezeu este pus.

Altfel. credem că da. care ne încearcă sufletul mai crunt decît ne încearcă criza trupul. Trupul ajunge în pămînt iar sufletul aşteaptă la judecată să învie în trup. precum a îngăduit atîtea asupriri străine. se distruge orice alcătuire a trupului. un stat care ar face asta şi-ar tăia singur craca de sub el. fără discuţie. Incinerarea distruge ideea planului de structură după care e alcătuit trupul. Pentru noi. Prin îngropare. 3) în privinţa moralităţii. căci „din pămînt ai venit şi în pămînt te vei întoarce". Prin ardere ruglj de asemenea. adică. praf şi fum. moartea este despărţirea sufletului de trup. Pentru că. tot nu vom deznădăjdui. Se vor găsi însă oameni să înţeleagă necesitatea acestei revizuiri ? Din adîncul durerilor de astăzi. adică. fără să se condamne la o sterilitate radicală. care întotdeauna au fost îngropaţi.Pentru că. te duci în pămîntul de unde ai venit. In măsura în care statul românesc vrea să-şi sporească realitatea. decît a fost statuyiberal laic pînă astăzi. Poporul l-ar îngădui poate mai departe şi aşa. dar e o întrebare dacă un stat care vrea să aibă în mîini destinele norodului său îşi poate îngădui să se înstrăineze într-atît sufletul acestuia. A te lăsa incinerat înseamnă a renunţa la nădejdea învierii. Tradiţia se păstrează făcînd ceea ce au făcut înaintaşii. Şi dacă nu se vor găsi. nu se distruge. 1) în privinţa materiei. să-i adune trupul în ceruri. Prin ardere. cu tradiţia părinţilor noştri. şi prin îngropare ei dovedeau nădejdea întru înviere. Arzîndu-te. SÎNT PENTRU ÎNGROPARE Sînt. arderea este păgînească şi ai sentimentul că nu mai rămîne nimic după tine. din tine se alege cenuşă. 2) în privinţa structurii. pentru îngropare. în măsura în care credinţa e încă vie în popor. nepătrunse sînt căile Domnului si soarta bisericii lui nu stă numai în mîna oamenilor. . el nu poate fi decît mai aproape de biserică şi mai înţelegător al ei. depărtîndu-se de sufletul poporului. Incinerarea este semnul deznădejdei în viaţa viitoare.

chiar dacă l-au înfipt necredincioşii". fireşte. ca reprezentant al jertfei neamului românesc. fără a fi smuls din chiar sufletul lui. cultul „eroului necunoscut" nu e un cult creştinesc! Pentru cei care cred îh Iisus Hristos. în care toţi românii să le aducă prinosul sufletului lor de recunoştinţă şi-nchinare. pierzînd părinte. smuls din comunitatea veşnică a Bisericii din care a făcut poate parte în viaţă. Iisus Hristos. cu alte cuvinte. frate. aşa cum o aşteaptă imensa majoritate a acestui neam. Dar atunci. Stranie împiedicare. Căci fără cruce la mormînt. De orice „cult" particular ar fi în fapt. peste cultul creştinesc. în termeni teologici. Figura jertfei tuturor celor căzuţi pentru neam. că statul român tăgăduieşte Bisericii caracterul ei absolut şi-i substituie un cult al „omenirei anonime'". dar şi putere! Dar tineretul e împiedicat s-o facă din motive. De lucrul acesta. pe nesimţite. puţin le-a păsat statelor din Apus. care trece peste cultele particulare. gîndul adevărat al oricărei conştiinţe creştineşti în faţa unui cult străin. acest semn văzut al jertfei universale. Ele nu puteau privi decît cu ochi buni o astfel de sub358 stituire.O CRUCE PE MORMÎNTUL EROULUI NECUNOSCUT Aşadar. să-şi ia asupră-şi păcatele lumii şi să se jertfească pentru ele. Lucrul acesta nu-i îngăduit. Căci aceasta ar însemnă că statul recunoaşte un „cult universal" al omului. Şi iată că tineretul acestei ţări simte instinctiv aceste lucruri. spre a-1 cuprinde şi pe el în nădejdea mîntuirii creştineşti universale.. nevoia unui substitut. Preoţii merg alăturea de el să-nfigă o cruce la căpătîiul Eroului Necunoscut. fiu. din partea celor ce nu mai cred în nimic şi care cred că pot strica... pentru care faptul de a fi ales să reprezinte jertfa neamului românesc echivalează cu un blestem. sufletele celor slabi de suflet.. adică. încă o dată. nici un creştin n-ar mai putea merge la mormîntul acestui erou dezmoştenit. Eroul Necunoscut nu poate fi smuls din nădejdea mîntuirii. care slăbea resorturile rugăciunii creştinilor cu care nu se prea aveau bine! Dar de lucrul acesta sîngera inima celor care. nu există mîntuire în afara Lui şi nimeni nu poate sta pentru semenul său în fata lui Dumnezeu si a oamenilor. soţ. urbanişti•fejse zice. în afară de cruce.. nu e îngăduită creştinilor decît întru Hristos. piatra de pe Mormîntul Eroului Necunoscut e pentru creştini o piatră de poticnire. de idolatrie. la care pot lua parte toţi oamenii şi care poate. să stea pentru toţi. Amară rătăcire e rătăcirea celor rupţi de sufletul acestui neam! Şi să fie numai atît ? Să nu ascundă oprirea aşezării crucii vreun alt gînd ? Nu şi-or fi zis cumva cei care au zidit Mormîntul Eroului Necunoscut că acesta ar putea fi „turc". Nu.. cu alte cuvinte. Nu -1 poate îngădui nici o conştinţă creştinească temătoare de soarta de după moarte a celor ce i-au fost dragi. Stranie. este singurul om care are o fire generală. Dumnezeul întrupat. Oprirea aşezării crucii face parte din cortegiul nemărginit de jigniri la care e supusă conştiinţa creştinească a acestei ţări.. (Cine se roagă 1 359 . crucea aşezata chiar de necredincioşi nu e mai puţin semnul mîntuirii tuturor. decît în măsura în care se împărtăşeşte prin Biserică.. în primii ani după război. o „natură universală". prefăcînd astfel în locaş adevărat de rugăciune locul unde zace semnul viu al jertfei româneşti. urcau cu gînd duhovnicesc la Mormîntul din dealul Expoziţiei . tineretul românesc înscris în Garda de Fier a vrut să pună o cruce la Mormîntul Eroului Necunoscut şi a fost împiedecat s-o facă. în afară de nădejdea învierii universale. a unui simulacru de credinţă. căzute pe mîna cultului fără Dumnezeu. pentru că tineretul Gărzilor de Fier a avut gîndul cel bun. acela de a zace fără cruce. „ovrei" sau necreştin — şi de aceea vor fi împiedicat-o ? Şi mai amară rătăcire. pe mîna francmasoneriei. adus din ţări ce nu mai cred în Dumnezeu si care au simţit totuşi. de sminteală. de îndoita Lui Fire: Omenească şi Dumnezeiască. care rămîne „semnul mîntuirii. printr-un om singur. Căci crucea nu-i numai simbol.

din toate vremurile. La fel ca oamenii. ceea ce nu văd aceşti moralişti e legătura tainică de la semn la preînchipuire. totul trece . Crăciunul nu e numai un prilej întîmplător de veselie şi de îndestulare întru cele pămînteşti. cîtuşi de puţin. E. creştinii lumii întregi răspund. a-nceta să dăinuiască. dacă în lume sînt toate cum au fost?): „Zădărnicie a zădărniciilor. E drept că. Şi. Căci. rosteşte cu amărăciune (de unde. rămas din mosi-strămosi. privind la cei mulţi şi mărunţi.. Simbolul poate deveni cel mult irelevant.astăzi fără cruce face la fel mîine. cereşti şi pămînteşti. în lumea mărginită 1 2 361 . fie măcar ca-n vis. năzuiesc. Iată de ce. acolo. E un semn bun. cresc. tineretul a-nţeles lucrul pe care oficialitatea bisericească ar fi trebuit să-1 înţeleagă. Şi. totuşi. urmînd unui îndemn tradiţional. suferă şi pier. după Paşte. cea mai mare sărbătoare şi cată a fi serbată ca atare. altă chemare. Lucrul poate fi început din nou. cu un fapt. prefacerea aceasta pare omului inelară. se ridică neamurile şi Impărăţile cresc. cu unul singur: Crăciunul. chiar dacă-n fond acei care-1 serbează-i pierd semnificaţia. condiţia naşterii din nou e moartea. Spunînd acestea. desigur. care se veselesc într-astfel. dar în alt ritm. înţeleptul. moraliştii sînt. se frămîntă. Dar. mai păgîni ca ceilalţi. Şi. Să avem încredere în tineret.. Şi să vedem cine va mai îndrăzni atunci să smulgă crucea care se va găsi înfiptă într-o zi. oare. luminează o vreme şi se sting. o fărîmă de năzuinţe spre vecincie. totul se-ntoarce fără de sfîrşit. înfloresc o clipă. GÎNDURI PENTRU NAŞTEREA DOMNULUI însemnări pentru o metafizică a Bucuriei Oamenii se nasc. totul e zădărnicie!" în faţa acestei deznădejdi a sufletului omenesc rămas de sine şi văduvit de Dumnezeu. şi-or fi zis!) Din fiecare. de bucurie. Că lucrul nu poate fi făcut. în chip deschis. se aprind stelele cerului. care pare căpresimte-n El. pentru o conştiinţă. la fel cu oamenii şi cu împărăţiile. aceluia ce nu vede. printr-o procesiune a credincioşilor ? Prea bine. ce leagă acest Crăviun de-ndestulare. din adîncul amărăciunii sale. pe furiş. dăinuiesc şi cad. la Mormînt. cum socot unii moralişti. Crăciunul e o zi de-ndestulare întru toate. că în realitate reia-' ţiunea de la conţinut la simbol e stricată. amărăciunea asta. nu-seamnă. biserica. o semnificaţie.

înţelesul acestui Crăciun. a oricărui om. a fiecăruia din noi. semnificaţia esenţială. ne robim si nouă înşine. ne robim ţelurilor făptuirii noastre. mîndri. o dezlegare. cu ce să-şi dea şi el prilej de bucurie de Crăciun. dă bucuria. către Maica acestui împărat: Bucură-te Maica mielului şi a păstorului. că năzuinţa noastră şi-a aflat întruchipare. vrem să ne azvîrlim lanţurile şi să fim. oare. relaţia dintre semnificat şi semn nu este zdruncinată. desăvîrşirea neasemuită a acestui fapt: „Iată că ni s-a născut Dumnezeu l" Acesta-i semnul şi aceasta ne e tăria: „Că atîta a iubit Dumnezeu lumea. chiar şi atunci cînd. dar ca o împlinire. una care orientează metafizic această bucurie către realitatea pe care acest Crăciun o simbolizează.a faptelor noastre de conştiinţă. toată străduinţa omenească. pentru cugetul creştin. o referinţă tainică. că glasul nostru a aflat răspuns la Scaunul Domnesc. am zis. ne măcinăm în luptă cu puterile lumeşti. III. cu patimile noastre. Bucură-te scară pe care s-a pogorît Dumnezeu. Oricît de mult ai venera pe Iisus Omul. E semnul că strădania noastră nu e în zadar. în orice sentiment de bucurie plină. proferizînd Crăciunul. 16 ). numai si numai ca să avem parte de-mplinire. multora indescifrabile. dintr-o dată. a rodirii. stă-nchisă într-un semn. că goliciunea noastră şi-a aflat îmbrăcămin362 te. este Maica Domnului. că nu în zadar năzuim către mai bine. N-ai Crăciun! Căci. Sterpi sîntem toţi prin firea noastră şi robi sîntem toţi prin fire. că a trimis pe însuşi Fiul Său. ce e. si unii altora. ca cei ce cred în El să nu piară şi să aibă viaţă vecinică" (Ioan. o preîntruchipează. De aceea. Bucură-te turnul fecioriei Bucură-te haina celor goi de-ndrăznire. de o mărturiseşte sau de nu o mărturiseşte. dacă nu simţirea aceasta a împlinirii năzuinţei. în acestea sînt prinse. pentru noi. şi 2) că Dumnezeu. către-nălţime. o piatră de hotar între creştin şi necreştin. se naşte. rosturile adînci ale înţelesului zilei de Crăciun. Şi iată că. Bucură-te că cele cereşti saltă împreună cu cele pămînteşti. acest suspin al firii după mîntuire — îi răspunde. creştinii. deci. ci. într-adevăr. pe scurt. aci. Ba. în orice simţămînt de-ndestulare întru cele de aci. un semn deosebitor. în lumea metafizică a esenţelor. care ne va face dreptate. că Acel care se naşte-i Dumnezeu. Două lucruri sînt de ţinut minte de aci: 1) întîi. fără de care nu e bucurie. bucuria fiecăruia închide într-însa simbolul adînc al Bucuriei Naşterii lui Dumnezeu. prin lipsa de rcvelanţă. tocmai acestei strădanii — a cărei culme. de venirea căruia se leagă bucuria noastră ? în faptul acelui mic slujbaş care şi-a agonisit cu trudă. cu păcatele şi cu micimile noastre. în ea. în mic. Ce minunat grăieşte Acatistul Bunei Vestiri. să-nfăptuim visurile care ne-au robit. ca un sîmbure-ntr-un fruct. Bucură-te ceea ce ai zugrăvit chipul spălării. Bucură-te ceea ce porţi pe Cel ce poartă toate. înserrţl nătatea zilei de Crăciun. Că strădania noastră s-a auzit Ia cer şi că nu mai sîntem de acum sortiţi risipei. Bucură-te punte ce treci la ceruri pe cei credincioşi. în sfîrşit. zadarnică îţi e credinţa şi stearpă îţi este bucuria. aşa cum sîntem. ca o icoană a strădaniei omenirii întregi către mai bine. parte. c-ai şi tu un rost în lume. Bucură-te începătura minunilor lui Hristos. îşi află un răspuns. nu oglindirea şi strălucirea omului. simţirea aceasta că strădania nu-i stearpă. Şi. avem semn: că stîrpiciunea noastră şi-a aflat limanul. simţirea aceasta a îndestulării. 3 363 . nu facem decît să ne schimbăm robia. că s-a născut Domnul nostru adevărat. Bucură-te ştergerea lacrimilor Evei. că. Care-i. către un ideal de împlinire. tradiţia poartă de-a lungul vremurilor închise-n coaja unor semne. vom avea parte de dreptate. revoltaţi. nu ca un ţel. Dumnezeu. Astfel. Bucură-te mîngîierea lui Adam cel văzut. asemeni lui Spartacus. şi nu ştie ce om mare. Căci. Astfel. dacă nu ai ajuns să crezi că-i Dumnezeu. mai mult decît atît. Acela ce se naşte-i Dumnezeu. Bucură-te că împăratului eşti Tron. rămîne. aşteptarea omenirii întregi şi-n omenire. Ne robim tuturor. c-ai dobîndit ceva de preţ. Bucură-te prin care răsare Bucuria. din sudoarea unui an. dincolo de conştiinţele ce pier. Spre asta năzuieşte. bucuria. Este.

însă sinergie şi o Fiinţă. mai-nainte. Cap faţă de Trup. Toate pier. atunci.întreaga Evanghelie e aci. viaţa veşnică.\ că n-a încetat o clipă să mărturisească. pogorîrea Lui p r i i » tre noi. Nu-i Crăciun! Tăgăduiesc şi azi iudeii Bucuria aceasta a Crăciunului. că dacă Hristos nu-i Dumnezeu. într-o anume epocă din timp. ne dau erezii amare: mono. Nici două Fiinţe. Ţiitorul. Altfel. tot astfel. ca o dialectică sterilă. şi nu într-o viaţă abstractă. care-i preţul ? De-a lungul veacurilor. ci doar mărturisire suprafirească a unei Unităţi vii. imperfect. o unitate a celor două firi într-o singură viaţă. Israil îi răspunde. ia chipul nostru. făptura cea făcută după chipul şi Asemănarea Domnului. prin întrupare. Voinţe şi Firi cu totul neaamestecate şi care. cu aşteptarea. ştim că putem să avem parte şi ne bucurăm într-îhsul. şi care tăgăduiesc întruparea. Şi. una ca fiinţă. încăpăţînat. se naşte. Două firi. făpturilor sale ? Şi mai e.sau diletismul. si orice renunţare a omului la veşnicia care stă ascunsă în el e moartea y y 364 cea de a doua ? Dacă Hristos nu s-a întrupat. în noi. noi n-avem parte de această mîntuire. atuncea nu e mîntuire. de cînd i s-a dezvăluit Iisus Hristos. oamenilor.". Fiinţa celui care le-a făcut pe toate vine să se unească şi să trăiască în chip tainic iar în fiinţa făpturii Sale. mîntuirea. într-o singură Fiinţă: Iisus Hristos într-o singură Viaţă a Duhului Sfînt.j mepe cel asemenea. Dar. întruparea. Şi. pentru ca. sau doi. întruparea. iarăşi. este umplută iar cu Viaţa însăşi a Ziditorului. Ziditorul. nu deznă365 . după cum privesc la fire sau la fiinţă. La fel. sau unul. omul. şi. Dar. iudeii îl tăgăduiesc: „Nu eşti tu! Altu!. oare. Şi numai astfel. cu cea Dumnezeiască. Pe cînd aceea ce trebuie văzut. naşterea lui n-ar fi mîntuitoare şi Bucuria Crăciunului ar fi. căci aşa e făcută mintea noastră. tăgăduim. Am spus. Iar dacă Hristos n-ar fi Dumnezeu. Trupul e. cum ar voi unii să fie. Ei văd alternativa. orice-ncercare de învesnicire a omului rămîne o zădărnicie. de o Fiinţă. vom spune că dacă Dumnezeu nu s-a-ntrupat. Ci I una singură. de asemeni. adaus care să-i lipsească. două firi: a noastră. nu există mîntuire. dar care şi a tulburat Asemănarea. ci îndurarea lui Dumnezeu. peste fire. fără acest Dar. tot creştinismul. iarăşi. după cum Fiul e una cu Tatăl. De-a lungul veacurilor. Al doilea fapt este naşterea lui Dumnezeu. după Fire. formă. nu se pot măsUra-mpreună. Viaţa tainică a Sfîntului Duh. care se dă spre mîntuire chiar pe Sine. dimpotrivă. de primim Darul lui Dumnezeu. Stăpînul a toate se face prunc printre noi. în care se împreună. pentru c-am văzut-o în Hristos. Acei care se poticnesc de taina asta. ci-ntr-o singură Fiinţă vie.. Dar nu 4 e noţiune — chiar şi acest Ins — în care această Unitate să încapă — altfel decît prin analogie.. Nu doi Hristosi. prin întrupare. una ca viaţă. Naştereaîn vreme. Şi. după cele de mai sus. Căci Tatăl şi Fiul sînt. ca atîtea altele. n-avem alta bucurie. mărginire. noi avem tocmai aci siguranţa că viaţa veşnică poate fi trăită şi în tiparele noastre trupeşti. Altul nu e. Trupul nu-i. Aceea ce ne mîntuie nu e mărimea omului. de arătat că dacă tăgăduim întruparea. dar o Fiinţă. cu asemănarea. poate. La fiecare naştere. Fiul e una cu fiecare dintre noi în biserică. peste cuget. aceea ce conştiinţa creştineas. plin e timpul de larma plîngerii lui Israifc De-a lungul veacurilor. se împreunează tainic peste fire. deci. biserica n-are temei şi-i mincinoasă. Diletism. Şi. întruparea nu e adaus de Trup Aceluia care-I Duhul a Toa. circumscriere. prin această întrupare. pentru El. monofizitismul sau politeismul. Mai e nevoie. să che. restabilirea unităţii de viată în Duhul Sfînt. y T 7 T ' prin gestul lui Dumnezeu. faptul că. necesar să pomenim că. Iar Fiul si cu Tatăl Una sînt. adică. da. limitare. Sînt unii care stăruie a se numi creştini. Şi. îsi nutreşte jalnic Israil nădejdea în Altul. Acesta-i al doilea fapt. Dumnezeu si Om. decît asta: \ „Iisus Hristos Dumnezeu întrupat". implicit. Şi. zadarnic am cerca în Fiul drumul care duce la Tatăl. darul de sine. cel nesfîrşit pătrunde-n timp. între Om si Dumnezeu. pentru Dînsul.1 te. o fac pentru că vor să înţeleagă ne-nţelesul. Un Ins . redobîndeşte limpezimea. bucuriei noastre de Crăciunul care vine. Dumnezeu făcut om spre mîntuire. bucurie mincinoasă. îşi paşte Israil singur rodul tăgăduir i . legaţi de firea ideală a unui mîntuitor pe care nu-1 văd. Atotstăpînitorul. întregire de nevoie. nu numai de o fire.

ai să recapeţi curăţia. bucurie. Strălucire şi viaţă fără de sfîrsit. să-ţi spună că. Ea este plină şi de teama pierderii lucrului iubit. odată cu începutul creşterii zilelor asupra nopţilor. căruia ţi-a murit ce ţi-a fost drag. că strădania ta nu va fi zadarnică. apleacă cerurile spre pămîrip ca să-1 ridice spre Sine. Nu-i întreagă decît în măsura în care uita de sfîrsit. Dumnezeu este de faţă. ai să te afli iar întreg. mari şi mici. Iar Bucuria Crăciunului creştin e neamestecată. iată că ţi s-a născut prunc. Bucureşti. vorbind de Maica Domnului şi de Iosif—nu mai era loc în han şi pentru dînşii. se sting. Steaua lui se arată magilor Chaldeei. ochii mei să audă Bucuria îndurării Sale. orice bucurie vine pentru naşterea cuiva de preţ. Căci. ţie. numai. fie cît de nedesluşit. îngerul se arată atunci în vis lui Iosif. Domnul slavei. dac-ar putea. pe care viaţa te-a zdrobit şi pe care te paşte deznădejdea. ca să-ţi zică să nu fii întristat. se bucură. întocmai ca reflexul unei asemănări străine (şi. de ce înţelegerea populară a legat povestea mai ales de amintirea lui Irod ? Ca şi acum 1935 de ani. la el. ca-n vis de-o bucurie ce prefigurează Bucuria Crăciunului nostru. iar pe Irod îl umple de mînie. Corăbiile încrucişează încărcate întinsul mărilor. cei mulţi. orişice valoare închide-n ea referinţă tainică la întrupare. Dar. atîta e deosebirea. Iar ceata îngerilor se arată păstorilor la turme. Acesta a venit. această bucurie. nimic din tot ce avu preţ nu are moarte. celuia care ai ucis atîtea lucruri sfinte. creştinul nu poate să n-o cunoască de unde vine). care-i aduc aur. în măsura în care au auzit de naştere şi n-o au cunoscut. Poate că am orbi. se întrupează.dăjduieşte cu totul: aşteptînd! Dar nu are. preţuit. aşadar. nici bună învoire! Fiecare se numără şi îşi numără vecinul. Crăciunul! Zi de plinătate şi belşug. al plinătăţii şi al tăriei îşi ţine făgăduiala mîntuirii omului. Bucuria celui căruia i s-a născut ceva de preţ e amestecată. căci — spune Evanghelistul. în ajunul Crăciunului C R Ă C I U N 1935 îmbinînd ritmul nădejdii omeneşti în rînduiala mişcărilor lumii. dacă n-a supărat pe Dumnezeu şi dacă semnele-au să vină. între oameni. cu tot ce-ai încercat. Numai că. că el a venit să mîntuie tocmai ceea ce era pierdut. pe munţlse văd focurile taberelor. făcîndu-se om. înspăimîntîndu-i cu strigătul ei de slavă întru cei de sus şi de pace între oameni şi bună învoire. celuia care te vezi păcătos. împlinit pînă la statul fiinţei tale adevărate. nu au parte de bucurie. O. iar cei care n-au auzit sau nu au înţeles. bicisnic. nu e nici pace. La el. să şteargă lacrimile tale. în care nădejdea de mai bine a omului îşi află chezăşie — ce stranie îmbinare de înţelesuri descoperă omului! în ceasul ales pentru numărătoarea neamurilor pămîntului. caravanele străbat pustiurile. Cine nu ştie pe de rost întîmplările acestea. Ci numai Dumnezeu n-are sfîrsit. ci numai teama celui ce se-ntreabă. împărăţiile fac numărătoarea şi împărţirea seminţiilor pămîntului. ia chipul săracului şi se naşte-n ieslea vitelor. de aceea îşi şi cere împlinirea de la cel căruia i s-a nălucit. din această bucwie tainică a împărţirii timpului ? Dar. Căci totul. Insă atunci e mincinoasă. Şi-i împărţită. totuşi. căruia ti s-a stricat jucăria. să vindece rănele tale. în care vestea bună se împlineşte. ai să redobîndeşti gustul de viaţă. de bucurie. tot ce n-ai izbutit şi ai să vezi că la El nu e pentru nimic moarte. Bucurie. chiar şi lumile. poruncindu-i să ia Maica şi pe prunc şi să fugă în Eghipet. ochii tăi. pe care tot norodul românesc şi le închipuie în rînduiala colorată a Vicleimului ? Şi cine nu se împărtăşeşte. smirnă şi tămîie. în aşteptare. pe tine însuţi strălucitor. Tie. că ruga ta s-a auzit la cer. anume pentru tine. Timpul 367 . ci numai Înviere. şi-i mărturie că s-a nălucit cuiva vreo valoare. Şi. Iar păgînii. creştinătatea sărbătoreşte Crăciunul la răsturnarea crugului ceresc. Dar. ţie. ţie. Ţie. văzînd semnele întîrziind. ţie.

spaima păstorilor şi mînia Irozilor. s-a ridicat altă generaţie neîncercată. gata să arunce iarăşi sorţii. Să fi fost cuminţenia cea de pe urmă sau să fi fost istovirea ? Fapt e că. gol. Crăciunul de totdeauna. să strălucească chipul înţelepciunii şi al măsurii. . Reuşi-vor uneltele omului. a unei aşezări sau a unei civilizaţii. „pace". ca şi acum peste o mie nouă sute. pentru împlinirea poftelor şi pus astfel între automatismul mecanic al aservirii si incoerenta anarhică a libertăţii. a strălucit. făcîndu-1 „neom" ? Sau izbuti-va omul. lipsite de frîul pe care-1 constituie vedenia întregului din care fac parte. Nici chiar supremaţia unei rase.. ce a rămas din acest pămînt ? Amintirea unei nădejdi neîmplinite. şi poate o întrebare legată de esenţa fiinţei lui. să pună stăpînire pe om şi să se întoarcă împotrivă-i. peste potopul de ruini. a văzduhului şi a pămînturilor. Se aşteaptăîngînarea tunurilor. Elan generos sau naivitate. nu sînt nici douăzeci de ani de cînd omenirea — ieşită din cel mai crunt măcel pe care 1-a pomenit lumea de cînd este. spre mirarea înţelepţilor. Crăciunul anului 1935. născut în staul.pare a sta în cumpănă. peste generaţia celor căliţi în fier de odinioară. curcubeul. comunicînd prin înţelesuri şi împărtăşindu-se din folosirea aceloraşi unelte. Lumea şi-a uitat de jurămînt. adică. de ceea ce s-ar numi „aventura umană". sortit să trăiască printre semeni.. Şi totuşi. a unei tinereţi prea devreme irosite. odată cu ele. în ceasul al unsprezecelea. N-au trecut douăzeci de ani şi. deschisă limpede de cîteva sute de ani. In joc e însăşi ideea de om. cum să stea omul locului ? Ca şi acum douăzeci de ani. Nu e în joc numai stăpînirea apelor. Şi arcurile de triumf au părut că primesc pe-nvingătorii „celei din urme biruinţe". Un semn de nedumerire sade întins peste ape. 368 La răscrucea atîtor întrebări. o clipă-n zare. Crăciunul anului 1935 e o zi de judecată. să-şi regăsească marginile şi. dislocîndu-1 din centrul creaţiei şi smintindu-1 din propria lui „condiţie umană". Strigătul lor ar fi: „pîine". secătuită de vlaga celor mai frumoase trupuri de feciori. creaţiile lui. străluceşte chipul pruncului Dumnezeiesc. semănate pe toate brazdele pămîntului — jurase să sfîrşească pentru totdeauna cu silnicia ca mijloc de împlinire a năzuinţelor colective. aşezată la cheia de boltă a creaţiei. echilibrul stării sale ? E o întrebare obsedantă. Dar cînd pîinea e ameninţată. chipul lui de fiinţă cugetătoare liberă. cu poftele nemăsurate şi ambiţiile pe care le nălucesc. ori poate chiar ipocrizie completă. Chingile vechei [teorii ( ?)] malthusiene trag astăzi iarăşi spre vîltoare batalioanele răbdării.

Friedrich Engels prepară lucrarea lui asupra lui Feuerbach . în 1884. menită să alunge mizeria şi să asigure omului bunăstarea materială. înpolitică. a evidenţelor ştiinţifice. oricît de simplu ai încerca să prezinţi lucrurile. o axă. religia trebuie menţinută numai întru cît e utilă. Ceea ce era sigur a devenit îndoielnic. decît să încercăm o adîncire a problemelor care se pun. să înfăţişăm mai curînd o panorama a gîndirii religioase în lumea contimporană. să înfăţişăm. ameninţată să ia locul vechii morale creştine. Timpul scurt de care dispunem. Vom căuta. ar rămîne uimit de răsturnarea completă a situaţiei acestei discipline. strigă Nietzsche. O nouă morală. mpsihologie. omul se îndoieşte de propria lui icoană şi caută febril. Am să vă cer oarecare indulgenţă. avertismentele de modestie ale religiei se ascund ruşinate în sufletele scepticilor întîrziaţi din alte generaţii. O nuia magică pare a fi răsturnat toate lucrurile dintr-o dată. exasperat. prin comparaţie. determinismul mecanicist e pe punctul să pătrundă în explicaţia fenomenelor interatomice. Ne propunem. Filozofia îşi are însă un vocabular al ei şi anumite exigenţe problematice pe care nu le poţi înlătura. lamarckismul cu darwinismul. în fizică. Piafraus . în desăvîrşită deznădejde metafizică. organicismul social lămureşte societatea ca pe un vast conglomerat de celule elementare. Omul s-a dezşurupat de la locul lui din cosmos şi aspiră la beatificarea lui însuşi. cel mult. evoluţionismul spencerian întregeşte şi împacă. Liberat de grija publicării Capitalului lui Marx . ne sileşte să nu putem arunca mai mult decît o privire fugară asupra subiectului. spre a înfăţişa un subiect de proporţiile celui care ne revine. 2 3 4 Aproape cincizeci de ani mai tîrziu: 1934. Ştiinţa e pretutindeni victorioasă. a curentelor ei principale şi a dificultăţilor pe care le-a învins. principalele tendinţe şi direcţii în care se îndreaptă filozofia contimporană a religiei. întemeiată pe o dezvoltare tehnică uriaşă. pretutindeni victorioasă. RETROSPECTIVĂ FILOZOFICĂ 1 Dacă un filozof care a-nchis ochii la sfîrsitul veacului trecut s-ar deştepta dintr-o dată în 1934 şi ar căuta să-şi dea seama. în fata creşterii încrederii omului în sine. într-o vastă sinteză. Ceea ce părea perimat a redevenit actual. de starea problemei religioase în cadrul filozofiei. Ea nu poate da o explicaţie lumiL Ci. cu alte cuvinte. care nu pot suporta viril flacăra tare.. a solidarităţii umane. un temei regulelor de purtare. mecanismul asociaţionist deţine cheia de boltă a explicaţiilor. eredi370 tatea cu adaptarea la mediu. 371 .. Deşteptat prin amare deziluzii din încîntări prin uşoare. în sociologie. combinaţie de celule. Neadevărată. Suntem. terenul adevărului (în faţa ştiinţei. încununate de succes. ca să rămîneţi cel puţin cu o impresie a obiectivelor pe care şi le propune. un punct de reazem în afară.GÎNDIREA RELIGIOASĂ CONTIMPORANĂ Doamnelor si Domnilor. Filozofia religiei e în criză. democraţia. îşi constituie baze ştiinţifice şi făgăduieşte omenirii o epocă de fericire. ce rămîne singura stăpînă) şi să se refugieze pe terenul din dos. de la un moment la altul. apoteoză a unei îndrăzneli morale. aşa. totuşi. Şi Guyau scrie Nereligia viitorului. din vreme: al utilităţii practice şi al convenabilităţii morale. în fata îndrăznelilor raţiunii. fără nădejdi. 1. cît mai articulat. în biologie. în plin deceniu al evoluţionismului. Ca să scape. religia e nevoită să părăsească terenul speculativ. pregătit ei de Kant. transformarea speciilor cu progresul indefinit. Totul nu e decît asociaţie de idei. Sîntem în 1887. pentru proşti sau pentru cei slabi de înger.

de la care se aştepta mîntuirea de sărăcie. Omenirea. muzicanţii. Credincioşi sînt astăzi tinerii. triumfă psihologia de reacţie. Reflexul condiţional deschide posibilitatea autodeterminării fiinţelor cu structură nervoasă diferenţiată şi complexă. prozatorii. înţelegerea oamenilor — întrucît utilizează acelaşi mijloc. pretutindeni în faţa guvernelor de mînă tare. morala. în fapt. în ochii celor mai activi. în sociologie. Şi pînă şi dănţuitorii încearcă să închipuie. Criză în drept. cărţi cu îngeri. fireşte. Paralelismul psihofizic şi localizările cerebrale au căzut. pe care nu le mai poate stăpîni şi ordona. de substanţă. la lumea siderală. rezistă dizlocărilor. dificilă. PSIHOLOGIA ŞI SOCIOLOGIA RELIGIOASĂ Ce s-a petrecut în aceşti 50 de ani. ca totalitate. devenită concept statistic. Economiştii vorbesc de ascetism. Fizicianul se zbate între nevoia de uniformitate şi caracterul contradictor şi nereprezentabil al conceptelor cu care e silit să opereze. ştiinţa. Criză în economie. care le seacă de orice conţinut experimental. arta. şi deja cîtffl titoare împotriva unei aşezări pentru care sîngeră totuşi de trei veacuri. Speţa. Fireşte că filozofia nu este autonomă. în anarhia ce domneşte peste tot.Criza e acum în ştiinţă. în discuţie. din umilă slujitoare a moralei. explicaţiile simpliste cedează pasul corelaţiilor multiple si intuiţiei funcţionale a vieţii sociale trăite direct. Mutationismul a înlăturat prefacerea nesimţită. transformismul. situaţia religiei — printr-un paradox — e răsturnată. Peste tot adevărul pare a fugi în faţa încercărilor de a-1 prinde. e trecut în rîndul ipotezelor convenabile. aşadar şi voi sînteţi suspecte !" (Valéry). Filozofii scriu cărţi despre taine. principiul creşterii entropiei — adică constatarea că lumea fizică e în plină dezagregare — impune astrofizicianului ideea corelativă a emergenţei. în fizică. dezşurupat de la cheia de boltă a creaţiei şi care s-a voit Dumnezeu se vede ucenic vrăjitor — depăşit de dezlănţuirea propriilor sale opere. pictorii năzuiesc să zugrăvească biserici şi icoane. Tehnica. sensibilă. cedînd. a redevenit. Cea mai sensibilă. Ea nu e decît o ramură a culturii întregi. Explicaţiile pripite de ordin fizic sînt ţinute în loc de încercările de înţelegere măi exactă ale psihologiei structurale. Poeţii compun acatiste . în dansul lor. socotit altădată „realitate evi*j dentă" a ştiinţei experimentale. resturi simbolice. Criză în politică. Lămurirea aceasta nu o voi face astăzi decît în cîmpul filozofiei. de asemeni. Criză în ştiinţă . încă nevindecată. a vieţii sociale. Societăţile de filozofie iau. iraţionalul ! Criză în cultură. rituri religioase — pe cînd bătrînii se uită la ei miraţi. Şi persistenţa ereditară a fluctuaţiilor dobîndite îşi aşteaptă încă verificarea. politica şi economia în destrămare ? Iată ce-mi propun să lămuresc. Pe ei îi auzi vorbind de teo5 6 7 > centrism. al pretenţiilor umane. în psihologie. se vădeş-fl te capricioasă. adică a creării din nimic. mărginită în putinţele ei de efi-j cacitate şi utilizare socială.. cîntări bisericeşti. 372 Iar morala şi lumea valorilor (cultura) — „utilizate" în toate sensurile de cei tari — face pe filozof să exclame : Tu quoque ! „Ştiinţăşi datorie. relativitatea generalizată împinge fizica corpuscularăckxxe un indeterminism aprioric.. 8 9 2. de cunoaştere luciferica . Omul. pentru scopuri diferite — augurează o Nouă Babilonie ! în acest tablou general. de care fizica de odinioară avea o oroare sacral în biologie. dar încă nedovedite. de economie paradisiaca. de peste umăr. mai tenace decît atomul. în eterogonia care îmbracă toată făptuirea omenească. de-am ajuns aici ? Cum de s-a răsturnat situaţia aşa încît religia. din nou centrul întregii vieţi spirituale şi cu pretenţie de a domina şi îndruma: cultura. pentru 373 > . iese dintr-o criză economică în care toate eforturile raţionale de îndrumare şi de stăvilire s-au dovedit incapabile în faţa realităţilor tenace ale psihologiei ancestrale. fără salturi. democraţia sovăieste si se închide tot mai mult în lumea declaraţiilor platonice de principii. Dacă trecem de la fizica microscopică la fizica macroscopică. decimată de război. de întrupare.

trăda sensul esenţial al acestei vieţi şi nu mai putea lămuri în ce fel omul religios care trăieşte în societate. Fiecare a încercat să-şi însuşească faptul religios şi să-i smulgă caracterul tainic. Reducînd viaţa religioasă la stările sufleteşti ale subiectului. Si totuşi. pentru mult timp situaţia religiei. Orice trăire religioasă presupune un vinculum. Boutroux — şi. Vedem astfel de ce nici psihologia. Locul lui Dumnezeu îl lua Umanitatea. Orice trăire religioasă are ca vehicul o psihologie. Religiozitatea devenea sociabilitate. la 1880. 10 Numai că. Sînt psihologia şi sociologia. care fiinţează prin ele. Două discipline ştiinţifice şi-au propus atunci să disloce religia şi de pe acest teren practic şi să cucerească cîmpul acţiunii pentru lumea ştiinţelor pozitive. de dialog interior era atribuit Societăţii \cu S mare). înţeleasă ca un concept-limită al Societăţii. fie îl face să găsească în această viaţă un prototip de existenţă. o idee. nici sociologia nu pot da seama de fenomenul religios. De asemeni. Acei dintre d-voastră care cunosc lucrurile ştiu că nu am făcut decît să caracterizăm eforturile întreprinse în psihologia religioasă de un Delacroix. ar vedea cît de mult au preocupat aceste distincţii pe oamenii religioşi şi ce subtilă reţea de ispitiri au întins în calea religiozităţii părelnice. mulţi îl socotesc totuşi un nomofilac în secolul ateismului. se refugiase în morală. de iniţiativă a divinului. Sînt sigur că există şi azi mulţi medici care nu ştiu face această diferenţă şi care sînt gata să judece „maniac" pe orice om cu aplecări religioase mai originale şi mai puternice. Religia — ca toate celelalte stări omeneşti — devenea o formă specială de psihologie. printr-un compromis. de legătură transcendentă. şi i-a limitat înţelesul la conţinutul imanent al stărilor sufleteşti. psihologia excludea din cîmpul ei tocmai ceea ce face specificitatea trăirii religioase. religia ajunge să justifice societatea. fie îl face indiferent la viaţa socială. o stare de societate. 375 11 . la care se reduce Divinul. Procedînd astfel. Dumnezeu atoatefăcător nu mai era decît un postulat al acţiunii. sau de un Durkheim. de peste fire — din afară de subiectul care păţeşte starea religioasă — şi pierdea posibilitatea de a mai deosebi trăirea religioasă efectivă de cazurile de patologie religioasă. ca societatea să explice viaţa religioasă. în faţa ştiinţei biruitoare.psihologia şi sociologia porneau de la elemente existente. ca să-şi salveze fiinţa. un Albert Hutin şi alţii şi eforturile întreprinse în sociologia religiei de un Mauss. trăirea întregii societăţii Timpul meu e însă prea scurt să pot urmări această evoluţie altfel decît pe un singur plan. un Janet. Se părea că separaţia aceasta de domenii era menită să saboteze. legătură care. spre a o deosebi de trăirea în duh. o legătură între persoane. Numai că le interpretau — voit—într-un sens defectuos. vase păstrătoare ale unui conţinut de altă fire. punînd-o la adăpostul îndrăznelilor umane. la punctul de plecare. ca atare. Nu mai mult decît atît se trudeşte să asigure religiei kantianul £. sociologia. pentru acest puţin. Aşa de adîncă era căderea. dar care nu se identifică aidoma cu ele. Şi care răsfrînge. Caracterul transsubiectiv al actului religios. Bergson a văzut limpede acest lucru în penultima lui carte . pretenţia dependenţei de un principiu transcendent. cu care se aseamănă. Dumnezeu.că e aşezată la încheietura faptei omului cu icoana pe care o are despre sine. dacă aceştia ar citi cărţile duhovniceşti de încercare şi ispită. ^. nu numai în întregimea lui. misterios. şi criticate cu atîta pătrundere — pentru psihologie. iubire. găseşte în viaţa sa religioasă o legătură care transcende pe cea socială. A doua a încercat să explice transcendenţa printr-un simulacru: Societatea. de Hering şi Scheler din sociologia fenomenologică. şi pentru sociologie de un tomist ca Deploige sau de antropologul vienez Pater Smith. deci. Una — pe urmele lui Feuerbach — 1-a generat din simple stări omeneşti: frică. garantul succesului făptuirii. prin faptul că reducea viaţa religioasă la o relaţie intersubiectivă. şi religiozitatea. în loc. departe de a îndumnezei societatea în care trăieşte. y y » ' 374 deci. acestea nu sînt decît receptacule. care serveşte de ideal si de măsură existenţei sale în societate. religia în criză. Revin. caracterul de constrîhgere. un Freud. adevărată. ci nici măcar în esenţa lui. un sentiment.

să experimenteze. arătînd că ceea ce se numeşte în ştiinţă adevăr nu e decît o încercare izbutită. Independent unul de altul şi fără să urmărească anume acest rezultat. pragmatist. evidenţa lui. Dobîndirea acestei concluzii este răsturnătoare pentru situaţia religiei în cîmpul filozofiei. 3) Al treilea. Litera poate desemna un sunet. are a-i cere filozofia seamă de viaţa religioasă. orice trăire. DESCHIZĂTORII DE DRUMURI Se înţelege că o asemenea concluzie liberatoare nu a putut fi cucerită dintr-o dată. la care nu poţi ajunge decîtparticipînd direct. adică trăind-o tu însuţi. nu s-a sfiit să zdruncine însăşi temelia teoriei adevărului. pînă-i pierea bunăvoinţa. ci putea să încerce direct. statornicind că toate conţinuturile vieţii sufleteşti au o realitate proprie în planul duratei. într-o carte fundamentală. trei filozofi: unul francez. de care am vorbit mai sus. La dobîndirea ei au lucrat totuşi. cei trei filozofi pomeniţi au izbutit. lucrînd cu aceleaşi elemente ca şi sociologii. pentru că există numeroşi apo. începînd de la sfîrşitul veacului trecut. o întreagă şcoală s-a avîntat. radicală. pe care îl poţi asocia prin deprindere cu un sunet. prin ceea ce acest fapt avea sufletesc sau social. Dar niciodată o literă nu poate dezvălui sunetul însuşi. protestantul Rudolf Otto. de unde pînă aici teama de cenzura psihologiei şi a sociologiei (şi a ştiinţei în general) a împiedicat pe oameni. are evidenţa lui în el însuşi — şi. a demonstrat. aş spune că psihologia şi sociologia — care studiază exclusiv aspectele naturale şi umane — sînt tot atît de puţin capabile să cuprindă faptul religios. în care prezintă fenomenologia religioasă a lui Scheler publicului francez. măsura actului religios. să trăiască religios. 1) Cel dintîi. trecea asupra lui însuşi! — şi oricine voia să trăiască religios nu mai avea nevoie să se întrebe apriori dacă lucrul este cu putinţă şi să stăruie cu întrebările (care merg la nesfîrşit). şi unul german. a restabilit autoritatea datelor imediate ale conştiinţei. faptul că orice Erlebnis. i-a făcut să şovăie în faţa adîncirii vieţii lor interioare.\ logeţi care îşi închipuie că pot împrumuta psihologiei sau sociologiei argumente pe care aceste două discipline sînt absolut incapabile să le dea. acestei evidenţe. să încerce. intitulată Das Heilige (Sfinţenia. Pe urmele lui Scheler. pentru că această viaţă amintea de unele din formele ei. dar urmărind alt scop. Cu aceeaşi metodă a încercat apoi 11 13 377 . ceea ce au trăit misticii şi oamenii care au simţit chemarea duhovnicească. pe cît de puţin poate servi forma unei litere la înţelegerea sunetului pe care îl reprezintă. a început să pună în lumină care sînt elementele esenţiale care constituiesc „sfinţenia". cu întreaga şcoală fenomenologică. prin efortul lor. Astfel. nu să explice faptul religios. plasînd astfel realitatea în faptul acesta al trăirii. Pentru cei cărora limba germană nu le e accesibilă.Insist asupra acestui punct. pe cînd adevărurile ştiinţifice nu sînt decît „construcţii utile" pentru orientarea în spaţiu. din şcoala fenomenologică a lui Husserl: 376 1) Henri Bergson. ca atare. Varietăţile experienţei religioase a lui James şi Despre eternul din om a lui Max Scheler se găsesc deci izvoarele întregii răsturnări a situaţiei religiei. sau sociologiei. 2) William James şi 3) Max Scheler. există o teză de doctorat a lui Hering. > Tot aşa. pur şi simplu. 3. In trei cărţi fundamentale pentru destinele filozofiei contimporane a religiei: încercarea lui Bergson asupra datelor nemijlocite ale conştiinţei . ci să descrie şi să înţeleagă esenţa diferitelor fenomene religioase. să strămute certitudinea de la evidenţa mijlocită a faptelor trecute prin ciurul raţiunii. psihologia şi sociologia religioase sînt irevelante pentru conţinutul trăirii religioase. de acum încolo. ci nu psihologiei. 2) Al doilea. la evidenţa nemijlocită a datelor trăite în experienţa fiecăruia. vitalist. am zice. fără de care nu putem gîndi şi fără de care nu se poate realiza acest concept. Sacrul) . altul american. Ca să ilustrez cu o comparaţie. ca psihologii şi sociologii. al experienţei luate în accepţia ei completă. forme de viaţă pe care ştiinţa le socotea perimate. Pentru că.

Dacă. pe cînd religia trage legea purtării de la Dumnezeu. Leon Şestov ispiteşte: Lupta contra evidenţelor. Nu un lucru e adevărat fiindcă reuy > cercat să cerceteze „sensul liturghiei". Ea vrea să recîştige domeniul speculaţiei. este denunţat ca răsturnînd relaţia reală dintre Adevăr si reuşită. ne-au înlesnit depăşirea pozitivismului şi a scientismului. trăirea religioasă nu este direct revelantă nici în experienţa internă. care nu-şi pun întrebarea dacă evidenţa nu i-ar putea înşela vreodată! în numeroase cărţi.Otto să caracterizeze tipurile de rnistică răsăriteană şi cele de mistică apuseană ale creştinismului.. raţionalismul nemărturisit al fenomenologilor.. Maritain şi alţii arată că bergsonismul presupune imanenţa actului religios. nu are necesitatea si universalitatea relaţiei dintre subiect si obiect. Judecata din urmă. în a doua decadă a veacului al XX-lea. Tot cu aceeaşi metodă. apriori. Destăinuirile morţii. este respins de tomişti şi bergsonismul. împotriva acestor metode filozofice neutre. cuprinderea necesară a lui Dumnezeu în durata sufletească a omului. Tonquedec. aceasta înseamnă tot ateism. demascînd paradoxele explicaţiei care încearcă să stabilească identitatea funciară a două lucruri pe care Ie postulează diferite. altfel zis. adică. Garrigou-Lagrange. împreună cu bergsonismul şi cu pragmatismul. antinomică religiei. la limită. actul religios transcende empirismul radical. cît şi bergsonismul şi fenomenologia. în ultimă analiză. opus modernismului. Pentru aceleaşi motive. cu Bulgakov. 378 seste. Pe această cale se insinuează singur şi furtunatec gînditorul iudeo-rus Leon Şestov. trebuie dovedit acum că înspre Dumnezeu nu există corelaţie necesară. negarea transcendenţei divine pe care actul religios o presupune. Noaptea din Ghetsemani. Cu o ascuţime minunată a spiritului. intersubiectivă. apar. generează — cu Florenski. Apoteoza dezrădă379 . Zadarnic protestează bergsonienii că trăirea subiectivă e numai un reflex al Dumnezeirii. Aşa se face că. care prin empirismul radical înlesnise renaşterea metafizicii şi a religiei contra pozitivismului — întrucît le legitima ca fapte —. curente noi de gîndire religioasă autentică. ci. cu Karsavin — o întreagă şcoală de filozofie religioasă. ci reuşeşte fiindcă e adevărat. că metoda fenomenologică. fiind o relaţie personală. Rînd pe rînd. Religia nu se mulţumeşte cu rolul de expedient practic. prin faptul că etica pre-» supune antinomia morală şi deci postulează ateismul. întemeiată pe Dostoievski şi pe Homiakov. In acest sens: 1) catolicismul generează curentul intelectualist neotomist. care arată că fiecare act dat imediat cuprinde în el evidenţa lui imediată. cu Paul Tillich şi cu Karl Barth. izvorîte din sînul confesiunilor religioase. fenomenologia religiei a arătat că nici un act religios nu e epuizat în experienţă. eticianul şi metafizicianul Nicolai Hartmann a încercat să răstoarne teza kantiană a relaţiilor dintre etică şi religie. tot cu această metodă. Puterea cheilor. opusă filozofiei esenţei religioase a lui Otto. cunoaşterea Aceluia prin connaturalitate îngăduie adversarilor lor să dovedească cum. ceea ce e tot un fel de panlogism. Şi — curios —. şi obligaţia în care e această explicaţie să piardă specificitatea măcar a unuia din ele — nu e mai puţin adevărat că atît pragmatismul. Relaţia dintre om şi Dumnezeu. 3) în ortodoxie. cu Berdiaev. Relaţia nu e univocă. Apoi. M i i întîi reacţiunea. Posibilitatea acesta de a întemeia fenomenologic o pozitive aşa de limpede antireligioasă ca a lui Hartmann ne arată ca fenomenologia nu e o metodă specifică filozofiei religioase şi că ea însăşi poate închide în ea eroarea de care ne-a servit să ne dezbărăm fată de ştiinţă.. adică îndat&inainte de război. el demască pozitivismul latent. o filozofie a existenţei religioase.. din momentul în care au doborît zăgazurile care împiedicau trăirea religioasă. dţeci. ca pe orice psihologism. precum şi partea de idealism cuprinsă în fenomenologie. arătînd că orişice etică este. PROTESTANŢI Pragmatismul. nu încape îndoială. ale căror titluri vorbesc ca şi conţinutul. benedictinul Romano Guardini a îny ' 4. 2) protestantismul generează. între Dumnezeu si om Adevărul e liber. împotriva fenomenologiei. pe urmele lui Kierkegaard. nu au mai putut împiedica această trăire să gîndească în stilul ei propriu.

Descartes sau omul care se crede Duh (înger) şi Rousseau sau cel care crede că poate ajunge la Sfinţenie singur. ORTODOCŞI Paralel cu această gîndire catolică se desfăşoară gîndirea religioasă ortodoxă.. nici universal. cel din urmă combătînd cu energie. 14 :. care nu-i dau dreptul să-şi aroge nici o superioritate faţă de această disciplină pe care o combate pe faţă. fără Duh sfînt (Sfîntul naturii) — sau Intîietatea spiritualului — în care încearcă soluţia problemei raporturilor dintre biserică şi stat. sceptic: „Ce este Adevărul ?" . Ontologia şi Etica. Jacques Maritain este. ne-a rămas în minte. şi 3) replica intelectualismului. este o splendidă pildă de curaj intelectual si de tenacitate. vecinica opoziţie dintre cele două tipuri de filozofie catolică: tipul augustinian — inspirat din Platon — şi tipul tomist — inspirat din Aristotel —. ca prăpăstiile gîndului. Şi. Kantianismul latent şi lutheranismul acestei poziţii sîht clare. Niciodată nu poţi zice: Iată! Ci numai: Acum e clipa! S-o încerc. care. r :. atunci cînd Hristos crede că trebuie să tacă. fără îndoială. e o filozofie a tensiunii. Aci se situează polemica Blondei . fără să-1 vadă. care reactualizează. 2) reacţia iraţională contra acestei încrederi. tomistul începe să vorbească în locul lui şi să explice Pilatului imaginar care-1 citeşte: „Ce este adevărul". Chipul tomistului care vorbeşte. Cărţile lui: Antimodernul—în care atacă deviaţia lumii moderne. Trei reformatori — în care judecă la originea lor cele trei păcate ale lumii apusene: Luther sau hipertrofia eului. sprijinit pe enciclica Aeternis Patris a lui Leon al XIII-lea . Şestov postulează o teorie a cunoaşterii religioase. după ce lipeşte urechea sutaşului venit să-1 prindă . Oricum ar fi. cînd nu are cu el nici o comună măsură ? Filozofia lor. dintre religie şi politică — sînt deja semnele unei viguroase contraofen15 sive a gîndirii religioase împotriva celor care au încercat s-o înlăture din cîmpul speculaţiei. Maritain nu se sfieşte să urmărească inamicul pe propriul lui teren şi să-i demonstreze că — chiar4#Minţă — fizicianul e tributar unor anumite presupoziţii metafizice. . pentru că Hristos tace.. cel dintîi neadmiţînd decît cu greu o lume de sine stătătoare. cu citate din Aristotel. Niciodată omul nu poate spune: Sînt! Trăirea spirituală e pentru om o vecinică exigenţă. •: :S% 5. în urma lui. o lume care n-ar fi decît o palinodie . prin el însuşi. domenii ce nu-i aparţineau —. ca o depreciere a creatorului. dacă nu constituie o temeritate.cinării. şi Tillicb şi Barth îşi pun problema: cum poate omul săfie în fapt în Adevăr. întreabă. Parmenide înlănţuit. care are înaintea lui Adevărul întrupat. protestantă. în care adevărul nu e nici necesar. opoziţia tomism — protestantism e o opoziţie filozofică specific apuseană. ci liber şi tainic. fără îndoială. 16 17 18 6 . fireşte! Cu o vrednică de admirat încredere în raţiune. întreg efortul tomist. Cu un curaj extraordinar. punctul cel mai înaintat al gîndirii religioase în cîmpul filozofiei contimporane.«. Ea presupune: 1) o încredere excesivă în raţiune — care a lipsit în Răsărit. a îndumnezeit pe om şi a uzurpat. pentru a o admite pe furiş. cel mai de seamă filozof tomist contimporan. Mai întîlnim. ca şi sabia pe care o scoate Petru şi pe care Hristos îl îndeamnă s-o pună în teacă. Şi. de la Renaştere încoace. tomismul leagă judecăţi de judecăţi şi din verigă în verigă construieşte o întreagă filozofie catolică. îh numele raţiunii. E o întrebare chiar. Hristos e înaintea lui Pilat şi cuvintele lui că a venit ca să „rostească" Adevărul au căzut între ei grele! Şi Pilat. CATOLICI Catolicismul tomist porneşte şi el din acelaşi moment cu: „Ce este adevărul ?" din Reflexiile asupra inteligenţei ale luujacques Maritain.Maritain. 381 380 . în timpul nostru. Filozofia tragediei . Momente mari!. în studiul său despre Metafizica fizicienilor din Reflexiile asupra inteligenţei. arcuită ca o catedrală. atunci.

adică deschiderea unui mister. Nae Ionescu. îi vom găsi însă şi luptînd contra aliaţilor lor apuseni. în faţă. hegelian şi convertit — ca şi Berdiaev — la ortodoxie. unei învăluiri a feţei principiu383 382 . ateismul marxist. b) Dacă Nicolai Berdiaev e vestit mai ales prin filozofia ! • istorică şi culturală. propune în general această dogmă ca metodă de reducere a misterului prin acceptarea lui ca atare şi anunţă chiar un nou „timp"-dogmatic. pe care cei mai mulţi nu-i putem urmări decît în cele două volume colective din Destliches Cbrestentin sau în revista cu acelaşi nume. a obştii. al treilea. religia ortodoxă. la dreapta. din volumul colectiv VAme russe. sînt adînci şi pătrunzătoare. care nu a făcut păcatul să opună autoritatea libertăţii. prin teoria sa sofiologică — interpretare filozofică a înţelepciunii dumnezeieşti care se oglindeşte în toată frumuseţea făpturii. Losky. Cel dintîi este Lucian Blaga. care culminează în Legenda Marelui Inchizitor. pe care îl are îndumnezeirea maşinii şi a societăţii? Cine nu ştie. exteriorizîhd-o juridic. o cunoaştere luciferică. Adică. a) Lucian Blaga se afirmă ca gînditor religios mai ales în ultimele lui trei cărţi: Eonul dogmatic. a d-lui Nae Ionescu . Florenski.Două minţi strălucesc astăzi în fruntea acestei filozofii. în care elementul aparent (fanic) se deosebeşte de cel latent. sau pe filozofii religioşi adînci. Berdiaev e filozoful Noului Veac de Mijloc. mai cunoscuţi. la dreapta şi la stînga. Bulgakov e adeseori în primejdie de erezie. cultura modernă. ca simpli apologeţi. adică. sau din articolele publicate îh revista românească. Economist vestit. prinţul Trubeţkoi. Berdiaev şi Serghei Bulgakov. ROMÂNI Dacă trecem acum la gîndirea religioasă românească. în numele religiei creştine ortodoxe a Răsăritului. Această cunoaştere se deosebeşte de cunoaşterea paradisiacă. al doilea. după ce fusese mar19 20 xist. / In Cunoaşterea lucifericăUlaga. înapoi. Observînd că în orice cercetare rămînc un rest misterios. ci atacă. din Paris — e vestit mai ales în metafizică. Şi Berdiaev şi Bulgakov sînt elemente ale contraofensivei ortodoxe în filozofie. Bulgakov e cunoscut în metafizică. Cercetînd felul în care dogma încearcă în teologie să opereze asupra misterului. Lucian Blaga e obsedat de problema misterului. rădăcina dostoievskiană a acestor idei. Dar cărţile lui de filozofie. în care cele două principii se întregesc. „Logos". E mai puţin cunoscută doctrina sa paradoxală. contra protestantismului. neexplicabil. în care demască caracterul de nouă religie antihristică. Gînditor îndrăzneţ. lipsită de criză. Blaga evidenţiază că subzistenţa misterului în cunoaştere se datoreste unei censuri transcendente. îşi propune acest reziduu ca obiect de cercetare şi transformă misterul în problemă. dar mai puţin cunoscuţi: Karsavin. la stînga. Serghei Bulgakov — decanul Facultăţii de Teologie. Aceşti doi. în loc să se contrazică. dacă lăsăm la o parte pe filozofii puri: Simon Frank şi N. va trebui să pomenim neapărat de trei nume. Pentru cei mai mulţi. opoziţie care are drept urmare provocarea unei „crize în obiect". a tainei. a) Cine nu cunoaşte astăzi Noul Veac de Mijloc preconizat de Berdiaev ? Cine nu ştie minunatele lui analize ale marxismului. înainte şi înapoi. Dacă deci în sens vertical îi vom întîlni alături de tomisti si de protestanţi contra ateismului militant marxist şi a ateismului burghez scientist. din care Berdiaev degajează sensul adînc şi esenţial al libertăţii pentru fiinţa omenească. cercetează felul în care cunoaşterea operează cu misterul. cum ar fi Tragedia filozofiei. mai întîi. în numele concepţiei de viaţă răsăritene. a antinomiilor necesare ale creştinismului. In Censura transcendentă. sînt: N. Nichifor Crainic. contra tomismului. El deosebeşte. naivă (precritică). în limba franceză. a ruşilor emigranţi. ci care a păstrat intactă comunitatea de dragoste a soborului. Vişerlovţov şi ceilalţi gînditori din şcoala lui Homiakov. nu se mulţumesc să apere. de asemeni. înainte de a se face preot. Blaga evidenţiază apoi căile de trecere de la o cunoaştere la alta. nemanifestat (criptic). 7. adică unei ascunderi voite. următor timpului critic actual. Zander. Cunoaşterea lucifericăşi Censura transcendentă.

lui absolut al lumii Marelui Anonim. dar căreia luptă pe nesimţite să-i schimbe substanţa. favorabilă religiei. Ea e însă rodul a peste 14 ani de cursuri. O filozofie fizică mult mai conştientă de resursele ei şi mult mai dispusă să înţeleagă necesitatea unui prlU cipiu transcendent.. pentru că e utilă moralei. Studiile publicate în „Gîndirea" şi prefeţele la diferite cărţi sînt — pe lîngă cursuri — singurele elemente scrise pentru cei ce vor să-i urmărească gîndirea religioasă . în timpul cărora a format o şcoală de filozofie religioasă. să-1 reducă. într-adevăr. care gîndesc sistematic. Dacă. împărţită între un neovitalism aristotelic cu care filozofia religiei poate colabora. dezlipind-o de principiul ei transcendent. : 8. în studiile ulterioare. în raport cu răbdarea dumneavoastră. să-1 destăinuiască. ca altădată. în sensul filozofiei lui Klages. gîndirea lui Nichifor Crainic a devenit polemică. în sfîrşit. . şi un biologism iraţional. fizică. pus în faţa misterului. într-un studiu pe care-1 pregătesc voi încerca să arăt de ce atitudinea lui Blaga mi se pare — oricît ar fi de paradoxal — o atitudine de pozitivist. bătălia este în curs — filozofia religiei rezistînd împotriva atacurilor acestor curente. care pare a se deroba cunoaşterii omeneşti. taina. de pildă. pe care o admite ca formă. adîncă şi originală. a deve- 384 385 . care luptă încă cu îndîrjire să reducă faptul religios la cel social sau la faptul de cultură. Gîndirea lui a evoluat (treptat) de la Ortodoxie şi politică şi Iisus în ţara mea . Opoziţia principală o întîlneşte azi filozofia religiei din partea sociologiei şi a filozofiei culturii. în timpul disproporţionat de scurt pe care l-am avut. care concepe spiritul ca o funcţie anarhică a vieţii — care a izvorît din nevoi precise şi care apoi şi-a pierdut sensul. mk i . se sileşte să-1 descrie. Prin aceasta însă religia este minată în esenţa ei. . b) Dimpotrivă. la Par. nu e totuşi o filozofie mistică. care repetă ritul neschimbat de veacuri şi care — prin aceste căi externe ale cultului — îşi deschide sufletul ca să primească dezvăluirea misterului. c) A l treilea gînditor religios ortodox român. în aparenţă. din cele ce-am arătat. . împotriva Titanilor ateismului . Nae Ionescu îşi utilizează întreaga lui putere dialectică spre a dovedi imposibilitatea funciară a raţiunii de a pătrunde în lumea tainelor. ci şi întreâg&filozofie a religiei e irevelantă pentru actul religios. este d-1 Nichifor Crainica Spre deosebire de primii doi. Singură cunoaşterea pe care o are creştinul care trăieşte în comunitatea de dragoste a bisericii. unde a păşit în miezul vieţii duhovniceşti. Filozofia aceasta. numai acela poate cunoaşte viaţa religioasă — act mistic^irevelant. v-aţi convins. în care creştinismul său era încă influenţat de semănătorism. Filozofia lui Nae Ionescu — uneori alunecătoare spre origenism — nu e însă tipărită . din tolerată. dar deja cam lung. ca mit. original. Pe toate aceste puncte. mult mai puţin agresivă decît cea de altădată. nu numai psihologia şi sociologia. CONCLUZII 2 29 10 Acestea sînt — expuse fugar — şi pe cît am putut de limpede. prin care mulţimile exploatate sînt sustrase de la funcţia lor terestră şi îndreptate spre satisfacţii iluzorii. printre foştii săi elevi. Această opoziţie este foarte subtilă. cheie a cunoaşterii religioase. că între sfîrşitul veacului trecut şi anul în care sîntem s-a petrecut o completă răsturnare a interesului filozofic pentru problema religioasă—care. care o refuză. între care comunitatea de viaţă devine cu putinţă prin întruparea lui Dumnezeu. cum se crede îndeobşte. o ultimă opoziţie întîlneşte filozofia religiei din partea materialismului dialectic marxist. pentru că ea este. în ultimul său studiu din „Gîndirea". întrucît admite un principiu vital deosebit de materia neînsufleţită. sifal * şi la Spiritualitate . . O filozofie biologică. . de om care. Pentru Nae Ionescu. fără să-şi dea seama. Nichifor Crainic e un eseist religios. 21 22 23 24 25 26 17 Ce are în faţa ei această filozofie a religiei ? O filozofie naturala. care se petrece între doi termeni: Dumnezeul transcendent si lumea. care e un Dar. în raport cu mărimea subiectului. opunîndu-se acesteia.

) şi a fost „publicată fragmentar". 1 . forţele vieţii religioase au depăşit curentele care le-au făcut p o s i b i l ă reînvierea şi au dat naştere l a o serie d e c u r e n t e filozofice c o n f e s i o n a l e :/?rotestante. dacă v ă amintiţi că. c u augustinienii lui B l o n d e i şi c u t o m i ş t i i l u i J a c q u e s M a r i t a i n . 1933). Vasile Ionescu. an VI. în Vremea. »11.l o r : Blaga. A. la cererea Ministerului Educaţiei Naţionale. o d a t ă dezlănţuite. în 20 februarie 1930. Directiva absolutului. p r i n t r e care şi gîndirile filozofice o r i g i n a l e ale d . In lista lucrărilor proprii. organizat de Federaţia Asociaţiilor Creştine Studenţeşti din România (F. alcătuită în decembrie 1940. O t t o şi T i l l i c h . Ciclul — condus de Tit Simedrea — a fost deschis de Stelian Mateescu. Tit Simedrea. pp. iunie-iulie 1930. în fiecare joi seara. 1 0 . an I. N O T E ŞI C O M E N T A R I I LOGOS SI EROS ÎN METAFIZICA CREŞTINĂ Iniţial. 2 . c u teodiceea tragică a lui V i ş e r l o v ţ o v şi c u sofiologia lui B u l g a k o v . Mircea Vulcănescu menţionează că această conferinţă a fost ţinută în aprilie 1 9 3 0 (din cîte îşi amintea. vezi: Paul Sterian. 1 9 februarie. şi dacă v ă v e ţ i aminti că cheia întregii gîndiri religioase m o d e r n e stă î n f a p t u l trăirii autentice a vieţii religioase. 3 00 387 . Relaţiile". conferinţă rostită în seara zilei de 2 7 februarie 1930 (de la 1 8 ) . a prezentat conferinţa „Metafizica laică şi metafizica sfinţilor" (publicată în Gîndirea. 1 . In următoarele cîteva săptămîni. „Trup şi întrupare" (20 martie 1 9 3 0 . în cadrul ciclului intitulat „Filozofia creştină". 1 2 martie 1932. dacă aţi înţeles că această r ă s t u r n a r e s-a făcut cu a j u t o r u l b e r g s o n i s m u l u i . c u B a r t h . inclusă în voi. U n rezumat al conferinţei lui Mircea Vulcănescu a apărut în Cuvîntul. „Lucruri noi".. 23 martie 1 9 3 0 ) . an I. nr. au urmat conferinţele: Paul Sterian. rezumat în Cuvîntul. 1930. „Cult şi Taine ca mijloc de sfinţire". „Logos şi Eros. 1996. 1 7 3 5 . cu istor i s m u l t e o c e n t r i c al l u i B e r d i a e v . în Floarea de Foc. an VI. p ." a fost publicată astfel: „Tipologia". „Un ciclu de filozofie creştină". iar eu v o i fi m u l ţ u m i t că. care ne-au dezlănţuit d e cătuşele p o z i t i v i s m u l u i şi ale scientismului — care n e î m p i e d i c a u a p r i o r i să î n c e r c ă m să t r ă i m creştineşte. în Floarea de Foc. care. nr.. ortodoxe. în Cuvîntul. 1 7 4 7 . Cultelor şi Artelor. catolice. p. S. N a e I o n e s c u şi C r a i n i c . Sandu Tudor. p. R. 1 0 martie 1 9 3 0 ) .). al p r a g m a t i s m u l u i şi al f e n o m e n o l o g i e i . Nae Ionescu. chiar î n filozofiile ateiste. 104. „Muntele Athos". Editura Humanitas. 1930 -iunie 1934. 19 martie 1932. II. C. nu a m v o r b i t î n z a d a r . „Filozofia crucificării" (6 martie 1930. „Platonismul şi dogma creştină". 36). pp. Publicistică. Constantin Noica. cu t o a t e dificultăţile subiectului.. rezumat în Cuvîntul. nr.I I a din culegerea de faţă). 2 . Dintre multele informaţii de presă şi articole despre ciclu şi despre conferinţa rostită de Mircea Vulcănescu. în aula Fundaţiei Universitare „Carol I" din Capitală (actuala Bibliotecă Centrală Universitară).nit stăpîhă şi o r d o n a t o a r e a întregii concepţii d e s p r e viaţă. nr. 3 martie 1930. an III. nr. 2 (rubrica „Notaţii") (inclus în între suflet şi spirit. Bucureşti. 11. 3. 6 martie 1930. pp.. D u m n e a v o a s t r ă v e t i sti ce v ă r ă m î n e d e f ă c u t . 2 (părţile I .

p. apoi preot. Creştinul în lumea nouă. în noi împrejurări social-ideologice şi culturale.". Tatăl catolic. 5. Mircea Eliade. textul a fost pregătit pentru culegerea Dimensiunea romaneasca a existenţei. Potrivit lui Platon. trad. Conceptele de chip. de la steluţă pînă la sfîrşit). Două tipuri de filozofie medievală. ideologie şi poezie". glosse şi romanţe. Octav Şuluţiu. 388 La sfîrşitul anilor '80 ( 1 9 8 5 . Alfons Adania.1 4 decembrie 1591. Fondul". cartea I. amintesc pe: Emil Cioran. 1. Emil Botta. acest nr.) = divinitate alegorică. Mac j Constantinescu. Horia Stamatu. § I. 2003. 35). Petru Manoliu. Mircea Nicolau. Ştefan Ion George. transferate în planul discuţiei filozofice. 2 3 . de N. Criterion".. „III. p. aflată în posesia familiei. 1542 (1540 ?). 26 martie 1 9 3 2 . Dintre colaboratori. A n t o n Balotă. A m z ă r ş. ed. Petrescu şi M. în practică este regula" {Ibidem. săptămînal. 6. Haig Acterian. împreună cu maica Tereza de Avila. 1 3 ianuarie 1932) şi cu articolul de atitudine „N. Paul Sterian. cu subtitluri şi modificări (făcute probabil pentru volumul anunţat prin presă în 1 9 3 2 : Logos şi Eros.8 3 . Haig Acterian. 1. Juan de la C r u z a scris poeme. occidentale în special: „Omul. se găsesc: a) o copertă cu titlul „Logos şi Eros în filozofia creştină. De la Nae Ionescu la . voi. servitor şi interpret al naturii. 1.. Pentru o nouă spiritualitate filozofică. Eugen Ionescu. nu se află în colecţia Bibliotecii Academiei Române: o descriere a lui se află în: j Mircea Vulcănescu. a Buletinului Asociaţiei Studenţilor Creştini din România ( 1 9 2 3 . Bucureşti. ajunge rector al Colegiului superior al Mînăstirii din Grenada. Iorga i şi tineretul universitar" (nr. 3.1 9 8 9 ) . Creează. Bucureşti. Poros (mitol. Logos şi Eros. 2.). pp. Natura nu este învinsă decît ascultînd de ea: ceea ce în teorie este cauză. 3. mai 1935. în Ideea Românească. Alexandru Sahia. Editura Eminescu. Dumitru C. Vasile Damaschin ş. Eugen Ionescu. Barbu Brezianu. pînă la steluţă).\ r i e . Poziţia „mai veche" este întemeiată de Francis Bacon ( 1 5 6 1 . Yeper. fără modificări. 1 1 . Bucureşti. Florian. Către i 389 . „revistă lunară de critică. î n 1937. acel volum n-a apărut). text incomplet (are 21 de file). studiul a apărut în: Mircea Vulcănescu. Mircea Vulcănescu a colaborat doar cu fragmentul din „Logos şi Eros. în Dimensiunea românească a existenţei. 1 3 . b) un text dactilografiat — variantă cu numeroase modificări făcute cu creionul şi cu cerneală verde. în 1989. Ceea ce există cu adevărat (gr. Horia Stamatu. Bogăţia. î n arhiva Mircea Vulcănescu. canonizat ( 1 7 2 6 ) .". la Uheda). vor fi reluate peste un deceniu şi mai amplu analizate. cartea I. c) textele decupate din Floarea de Foc. a. Editura Academiei R. gr. Vezi: „Existenţa concretă în metafizica românească". La Ideea Românească. FLOAREA DE FOC a apărut la Bucureşti. Ordinul Carmeliţilor Desculţi. între mai 1 9 3 5 . Virgil Godeanu. Traian Herseni. Bucureşti. P. în colecţia „Filozofia culturii". personifică Abundenţa. studii la Universitatea din Salamanca. la Frontiveros — m. Dimensiunea românească a existenţei. Alături de „Logos şi Eros. p .. ca şi cel de fire (determinat în continuare în textul autorului). 25 m a r t i e . planificată să apară la Editura Eminescu. IDEEA ROMANEASCA. 7 1 . nr. Mircea Vulcănescu a mai colaborat la Floarea de Foc cu cronica „Napoleon" la cartea lui Jacques Banville (nr. voi. el nu mai cunoaşte şi nu mai poate nimic" {Noul Organon. III. 1930". 2 . R. a. în colecţia „Carte cu semne". La transcriere s-a ţinut seama de modificările autorului operate pe textele tipărite aflate în arhivă. Alexandru Mironescu. Conducătorul publicaţiei a vrut ca ea să fie continuatoarea. fiindcă necunoaşterea cauzei face să dea greş efectul. Zaharia Stancu.3 1 (III. a apărut în Capitală.2 6 martie 1932.(părţile I l b .I I I .1 6 2 6 ) . unul dintre temeiurile teoretice ale spiritualităţii moderne în genere.. aproape exclusiv tineri. gr. Dintre numeroşii j colaboratori. personifică Sărăcia. sîht de amintit: Ştefan Ion George.4 0 . Este o altă importantă revistă a „tinerei generaţii". pp. Arşavir Acterian. 12. Arşavir Acterian. 1992. 35).1 9 2 8 . Paul Costin Deleanu. j an I.3 0 aprilie 1933 şi între 2 5 ianua. Tot filozoful englez stabilea o strînsă interdependenţa între teorie şi practică: „Ştiinţa şi puterea omului sînt unul şi acelaşi lucru. revista s-a situat deschis pe o poziţie de dreapta. Ghiţă Ionescu. Alexandru Constant. Marcel Avramescu. 1957. 1 9 9 1 . 1 al Ideii Româneşti. Ilariu Dobridor. atît cît a observat din ordinea naturii prin lucrul însuşi sau prin spirit. cit. ins. mama evreică. 1 9 3 1 ) şi a Ideii creştine (1926). d) un exemplar din nr. 4 1 2 ) . Penia (mitol. I Dan Botta. Este beatificat (1675).Juan de la Cruz — sfîntulloan al Crucii (n. poet şi mistic al catolicismului.. Editura Paideia. în anii '90. idem. 4. Mihail Vîlsan.. Editura Humanitas. Petru Comarnescu. între 6 ian u a r i e . poate să înfăptuiască şi să cunoască. sub conducerea lui Sandu Tudor. în afară de aceasta. doctor al Bisericii (1926). care începe Noul Organon cu un text fundamental. din împreunarea lui Poros cu Penia se naşte A m o ml. cu aplicare specială la poporul român.1 9 3 7 şi a fost scoasă de Paul Costin Deleanu.) = divinitate alegorică.. pp.2 iulie 1936.

nr. a nu te întrista. Ca publicist. la lectura textului. Virgil Bogdan a colaborat cu studii. Bagdasar şi C. Pentru o nouă spiritualitate filozofică. în Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială. pp. cronici şi recen- P românească a existenţei. „Prin esenţa sa. Revista generală a învăţămîntului. pp. el a tradus Fenomenologia spiritului (1965) şi în colaborare Logica (mică) (cu D. „Max Scheler ( 1 8 7 4 . prin Veacu| de Mijloc sau Evul de Mijloc se desemna Evul Mediu. 1 4 1 . Caragiale" ş.) 391 .1 7 6 ) .] Mai apoi.8 8 („Restituiri")!. la Colmar. la Bucureşti (este înmormîntat în Cimitirul Catolic de la Bellu). respectiv. 1943).). Augustin" (str. Textul conferinţei a fost publicat ca inedit în Viaţa Românească. (formatul 168/206 mm). adevărul şi falsul — în gîndire" (lat. Filozofi străini (două ed. în Franţa. cel mai bun prieten al lui Bogdan). 11 (242). cu numeroase modificări de redactare. Bucureşti. Pe coperta în care se 390 zii la Revista Institutului Social Banat-Crişana. în culegerea de faţă. are 5 + 38 pp. adică statul cel mai desăvîrşit cu putinţă. Ştirbei-Vodă nr.fiinţa spiritualităţii româneşti. criticul şi istoricul literar cunoscut (care a cochetat şi cu filozofia. 14. L. îh cadrul unui ciclu organizat la Căminul studenţesc „Sf. Revista de filozofie ş. voi. 1996. La Căminul „Sf. 1-a avut şi pe Henri Wald).. Roşea. ci a înţelege" (lat.8 . pp. Martin Heidegger şi Nicolai Hartmann. W . Narly. 1969). nr. 1996. A fost fiul (alături de alţi cinci copii — între care şi pictorul Catul Bogdan) lui Gh. 174). Luceafărul. „I. 1. Floru şi Radu Stoichiţă. D.1 6 2 . Editura Ştiinţifică. Trad. Anastasia. Leibniz. A m preluat. 1 1 . După studii filozofice la Cluj. Gînd Românesc. sub cel mai desăvîrşit monarh" (G. 7 . şi a murit în 24 decembrie 1969. W .3 . „ A nu rîde. Monadologia. . Augustin" din Bucureşti. 1. a fost inclus în culegerea Posibilităţile filozofiei creştine. Istoria filozof iei moderne.). > 8. Revista de pedagogie. FÍoru. pe care Vulcănescu a întocmit-o în acelaşi decembrie 1940. 8. 1 6 4 .1 9 2 8 ) " . 13. încheiat cu susţinerea doctoratului în filozofie (ne informeazăConstantin Floru. pp. (Vezi şi o fişă de dicţionar în Argeş. cel cu care conferinţa este înscrisă în bibliografia scrierilor proprii. Figurează în lista lucrărilor proprii a lui Mircea Vulcănescu din decembrie 1940.3 8 2 (necrolog retipărit îh Dimensiunea 5 2 6 află manuscrisul. îngrijirea ediţiei Dora Mezdrea. p. Mai tîrziu. 187-209). căsătorit cu o franţuzoaică din Alsacia. ei trei au alcătuit o Antologie filozofică. totuşi. C. Mircea Vulcănescu a notat titlul „Problema filozofiei creştine". la ale cărei congrese. iulie-august 1994. an L X X X I X . împreună cu N. 85. nr. 1962) şi Principiile filozofiei dreptului. Este vorba de teoria leibniziană a „armoniei prestabilite": „De unde e uşor să concludem că unirea laolaltă a tuturor spiritelor trebuie să alcătuiască cetatea lui Dumnezeu. august 2002. Singur.4 1 (col. 9. Bucureşti. 1972.). pp. titlul „Posibilităţile filozofiei creştine". 2 1 . pe o singură faţă a filei. ianuarie... unde colaborează la publicaţii locale. în cadrul Şcolii Române de la Fontenay. ca profesor de liceu. (cu C. scrise cu cerneală albastră. şi curînd se transferă. „Filozofia creştină"). cu studii în care i-a prezentat pe Max Scheler. de Constantin Floru. pp.) (printre elevi. an VIII. Ca istoric al filozofiei. 1. C. Vir gil Bogdan s-a născut în 24 mai 1899. 12. intelectul este mai presus şi mai nobil decît voinţa" (lat. 3 6 9 . Transcrierea s-a făcut după manuscrisul din arhivă. î n arhiva Mircea Vulcănescu s-a păstrat manuscrisul conferinţei.. 1 .). a. la Bucureşti (la „Matei Basarab". Mircea Vulcănescu a mai rostit conferinţa „Ideea de Dumnezeu în filozofia Tomei din Aquino" (3 martie 1 9 4 0 ) (vezi. La moartea lui Virgil Bogdan. el a fost unul dintre principalii animatori ai Asociaţiei Profesorilor Secundari de Filozofie. Virgil Bogdan a făcut parte din colectivul care în anii '50 şi '60 a tradus importantele lucrări ale lui G. Bogdan a prezentat o comunicare şi. [ianuarie-septembrie] 1929.. Floru a tipărit un necrolog în Revista de filozofie (nr. a. Mai apoi. din 1934 şi 1938. Măria Daull. în textul tipărit în 1 9 3 2 : „specificaţii". Bucureşti. o cuvîntare. alte modificări sînt făcute cu creionul. Bogdan-Duică. Virgil Bogdan este profesor de filozofie la Timişoara. Vezi: Mircea Vulcănescu. Fr. Ştiind să îmbine armonios speculativul cu practic-utilul. 1970). 7. î n comunicarea dintre cele două războaie mondiale. n POSIBILITĂŢILE FILOZOFIEI CREŞTINE Conferinţă rostită îh seara zilei de 8 decembrie 1940. 10. Virgil Bogdan a urmat un stagiu de specializare la Paris. „Binele şi răul sînt în lucruri. Lipsă în textul tipărit în 1932. Editura Eminescu. Ed. Hegel. Virgil Bogdan a colaborat la volumul omagial dedicat lui Ion Petro viei. 7 8 .

In manuscris.. dintre care celebre sînt „Ariile" şi „Săgeata". după textul original. „Şi cel ce în nume de ucenic va da de băut numai un pahar cu apă rece unuia din aceştia mici.. a. Ştiinţifică. filozoful cinic. 42. Expresie clasică. Cultura Românească S. semnate de Arşavir Acterian (Vremea. „Noi II propovăduim pe Hristos-Cel-Răstignit: pentru Iudei. vol. 2 0 0 1 . Bucureşti. 17. tome I. Petru Comarnescu (Vremea. 20. idem. au participat Ion Petrovici. nu să. Reamintesc că în vremea studenţiei Mircea Vulcănescu proiectase „Sistemul meu filozofic : existentismul" (tipărit ca inedit în Manuscriptum. ed. 1 9 4 8 . „Bucovina" I. 65. p.. 88 pp.. Vezi o altă traducere în Acatistul Bunei-Vestiri al Prea Sfintei Filozofia în Evul Mediu. 9. Grigore Popa (Gîndirea. III (vezi. E. 8. de Ileana Stănescu. în Biblia. s-au discutat problematici actuale. în Biblia. Se sue că Parmenide a teoretizat ideea nemişcării. In româneşte de Ion Papuc. Ed. In manuscris se continuă cu următorul pasaj. Bucureşti. se ivesc numai în lumina ipostatică a Verbului Cuvîntului Dumnezeiesc şi în lucrarea lui mîntuitoare. Bartolomeu Valeriu Anania. 6. sau descrierea naturii. cap. a. Pius Servien. cel de-al II-lea Congres Internaţional de Estetică. iulie-decembrie 1937) ş. Paris. în Biblia sau Sfinta Scriptură. 5.. 18 septembrie 1937). Vezi Blaise Pascal.. în ţară s-au publicat multe dări de seamă. 1 7 ) . Cititorul de azi are la îndemînă — în traducerea românească a lui Gheorghe I. an X X V I I .. Aceasta înseamnă: Rădăcina sau muma filozofiei. „Cred. ci că ea nu poate fi concepută că ar fi reală. 1937. 3 2 8 . iar pentru păgîni. Lucrările acestuia din | 392 mortus est Deifilius. cap. 1641). De la începuturile patristice pînă la sfîrşitul secolului al XIV-lea. cap. 12. 1 . v. iar el îi ciomăgea. In conferinţa din 1940. Bucureşti. filozoful ?" . 20. cu prilejul şi în cadrul Expoziţiei Universale de la Paris. „Să nu ucizi" („Ieşirea.. (altă éd. de Bartolomeu Valeriu Anania. Humanitas. 4. Scrisori provinciale. 4 9 . septembrie 1937. „Poate fi creştin. 1 4 . 10. p.. plimbîndu-se. nr..întrezăreşte. invitîndu-i să argumenteze. Tidu dat de editor. După congres.. 1. şi despre congresul de filozofie. Crater. 1992). e foarte credibil. J . [1932]. | au avut loc. „contraargumenta". Bucureşti. „Icos al 9-lea". Diogene din Sinope.. p. Mircea Florian.V ) . care a scris următoarele: „Et 7. tome I—XII. 1 3 . 1993. pp. Vezi E. fiindcă e absurd" (lat. Cotidienele româneşti ale vremii au relatat. în Biblia. se continuă cu punctul 1. Gilson. pen393 . Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Paris. firească şi superioară. Mai spune povestea că adepţii lui îl aplaudau pentru acest mod „ingenios" de a respinge un argument speculativ. Forma primară se află la Tertulian (sec.. Hermán & Comp. Méditations de prima philosophia. Textele celorlalte paragrafe sînt grupate de autor astfel: „Introducere* . Marin Ştefănescu. [1973]. 2001. Ed. 1937. 11. de George Iancu Ghidu. contemporane ale lumii şi ale filozofiei.. 1932. Bucureşti. stăpînei noastre de Dumnezeu născătoare şipururea Fecioarei Măria.3 3 5 .). 5 septembrie 1 9 3 7 . adică: „Şi a murit fiul lui Dumnezeu. 6 martie 1938). p.. deuxième édition revue. a imobilităţii universale.. Ed..5 4 ) . adevăr vă grăiesc: Nu-şi va pierde răsplata" („Sfînta Evanghelie după Matei". II-III). prore sus credibile est. Vrin. Trad. v. tăiat cu cerneală: „Cele doua lumi. 1472). v. Ni se povesteşte că. Petru Comarnescu. Aurora sau răsăritul se urmă s-au desfăşurat între 31 iulie-7 august 1937 şi au fost consacrate împlinirii a 300 de ani de la apariţia Discursului asupra metodekú lui Rene Descartes: desigur. Ciorogaru —Jacob Bòhme. Meditaţii metafizice.. nebunie" („Epistola sfîntului apostol Pavel Intîia către Corinteni". nota 1). „Neliniştit rămîne sufletul nostru mereu. la zi. [ianuarie-iunie] 1996. „Este filozofia creştină — filozofie" etc. 13. Tudor Vianu. 12 şi 19 septembrie 1937). Filozofii eleaţi nu susţineau că mişcarea n-ar fi reală în planul lumii fizice. Dintre români. cel de-al IX-lea Congres Internaţional de Psihologie şi cel de-al IX-lea Congres Internaţional de Filozofie. mai sus. v.). p.. 10. Ed. întrucît nu a mai numerotat undeva cu punctul 2. Trad. Ed. Ştefan Lupaşcu ş. cap. 2. pe care l-am eliminat. Humanitas. piatră de poticnire. VII + 143 p.. 962. la argumentele speculative ale eleaţilor.. 1995. trad. L'esprit de la philosophie medievale. cel despre care Virgil Bogdan tipărise un studiu în voi. astrologiei şi teologiei pe temeiul adevărat. I V . pînă cînd îşi va găsi tihna în Tine" (lat. Trad. aplaude. A. A doua carte a lui Moise". 14.: Ed. Bucureşti. 2001. In 1937. 100). 1993. eronat atribuită lui Augustin (sec. printre altele. ed. ilustrată de Zenon prin cele patru aporii.Atheneum. Toroutiu. 1 . p. de Constantin Noica. 3. Vezi şi : idem. după o steluţă (*). Ştiinţifică. prin „filozofia existenţială" el înţelege curentul filozofic existenţialist. Nici o contopire de planuri însă" (p. 16. 15. Vezi : René Descartes. Vezi „Isaia". pp.2 . In româneşte. BucureştiJ Tip. Horia Stamatu (Buna-Vestire. Eugeniu Sperantia. colectiv Istoria filozofiei moderne. quia ineptum est (De carne Christi).. Vezi şi Travaux du IX-eme Congres International de Philosophie. 2 3 . R.

care au stat la baza conferinţei « Creştinismul şi lumea modernă ». D. sînt 72 de fişe (numerotate de Zaharia Balinca) (formatul 168/205 mm). Zaharia Balinca — organizatorul arhivei la sfîrşitul anilor '70 — a notat. 20. notă considerată drept definitorie pentru conceptul de filozofie. majoritatea scrise cu cerneală albastră şi doar cîteva cu creion negru. 18. integral. 22. 7 .tru că e o absurditate" (Despre carnea lui Hristos). cu omisiunea celor facultative sau obliterate" (p. 4 1 . de fapt. a doua. scrisă în româneşte. C.1 9 din caietul conţinînd 67 de pagini numerotate. ed. B. în revista Pródromos (Paris). Sînt reproduse aici numai paragrafele în clar. ca un element comun. apud N. parohia Mîntuleasa. Textul ce urmează corespunde primei părţi a conferinţei lui Mircea Vulcănescu (pag. 2 1 . plecată înainte de război în Franţa. Ed. 1937.2 6 ) . E probabil ca una din membrele Societăţii Române a Femeilor Ortodoxe. „Credinţa care murmură prin intelect" (lat. Bucureşti. Antologie filozofică. a nu da acest nume decît unei cunoştinţe care depăşeşte pe cea obişnuită. pp. Bucureşti. ) Iată. pînă în contemporaneitatea românească. Bagdasar. sînt şi propoziţii sau fraze neterminate în scris. . P-196). „Universala" Alcalay & Co. Roşea: „Insă din semnificaţiile diverse atribuite filozofiei — de filozofi şi nefilozofi — de-a lungul istoriei sale poate fi desprinsă o notă constantă. desigur. După forma din revistă l-am editat în culegerea Logos şi Eros. (Herbert Spencer.. o idee generală care circulă cu privire la conceptul de filozofie. nu am apelat la forma din arhivă a conferinţei.1 0 . ca inedită. 395 CREŞTINUL ÎN LUMEA MODERNĂ Conferinţă rostită în seara zilei de 7 aprilie 1940 (de la ora 18°°)j \ în Sala „Ion Dalles" din Bucureşti. Cluj. şi este însoţită de următoarea notiţă: „N. din antichitatea greacă. pp. şi un citat din romanul contemporan D . noi l-am copiat din revista Pródromos. pp. toţi sînt de acord. printre manuscrisele lui Mircea Vulcănescu. pe o singură faţă a fişei. martie 1968. Conferinţa a fost organizată de Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor. rod al unui efort spre sinteza totală. 1992. 2 1 . în noaptea de 10 noiembrie 1 6 1 9 (avea. nr. Narly. vezi Constantin Noica. Legea (dogma) credinţei (lat. Dacia. pp. pp. 1 . din diferitele concepţii asupra filozofiei. ţinută în aprilie 1940 în Sala « Dalles ». Mai lipsesc. 1 9 6 7 . 1991. în continuare.9 . D e la planul religios. cu tidul „Creştinismul şi lumea modernă". Casa Şcoalelor.. aşadar. Este înscrisă în lista lucrărilor proprii din decembrie 1940. Trecîhd în „folclorul cultural". este că ea este o cunoaştere de gradul cel mai înalt de generaUtate". Pentru relatarea şi comentarea visului. Roşea. Pe una din fişe. nr. nu toate complet scrise). Textul conferinţei. 23 de ani). totuşi.. a fost tipărită. pe unele fişe — după practica lui Vulcănescu — sînt scrise cîteva fraze sau chiar un singur rînd. este clasic visul lui René Descartes (1596—165Cţ£ pe care filozoful 1-a avut (în trei reprize). Şi Herbert Spencer spune că este o idee generală în „diferite concepţii asupra filozofiei" : „Dacă au existat diferenţe — şi daca ele există încă — în ceea ce priveşte imaginea pe care o formăm despre întinderea sferei pe care o umple filozofia. 6 şi 8 . conferinţă organizată de Filiala 394 .). „Crede spre a putea să înţelegi" (lat. î n arhiva Mircea Vulcănescu de la Bucureşti se află forma primă a conferinţei.1 4 . In istoria filozofiei universale. expresia s-a generalizat pentru cadrul larg al comunicării în care formulări aberante n-au credibilitate. 1971. Textul din nr. doctrină care pretinde să ne dea o imagine de ansamblu a existenţei considerată în totalitatea ei" (D. Oameni şi climate. Libr. 8 . ineptus s-a transformat în absurdus şi expresia prescurtată a căpătat forma rămasă pînă azi: „ Credo. şi nr. numai aceste « Note » (în număr de ZI. apărea în Franţa. Ed. Ceea ce Mircea Vulcănescu spune că este „definiţia spenceriană" este. la 16 martie 1 9 7 8 : „Noi am găsit. Virgil Bogdan. Nu am văzut forma manuscrisă a textului tipărit în Pródromos — astfel că nu ştiu ce înseamnă paragrafe „neclare" sau care sînt cele care au fost „obliterate". ed. Şi anume: filozofia este definită ca fiind concepţie generală despre lume.). 8 . o dată ce au fost eliminate toate elementele care erau în dezacord. Poate le v o m găsi". 1Ş43.8 0 . comună acestor semnificaţii sau majorităţii lor). Această revistă « foaie de gînd şi apropierea creştină ».). „Ştiinţă şi filozofie". 7). în voi. Ceea ce rămîne. 19. D. C u titlul „Creştinul în lumea modernă". 6 are ca subtitlu: „Conferinţă ţinută la 7 aprilie 1940 în Sala « Dalles »". să fi luat cu ea şi această conferinţă — dar aşa în ţară au rămas numai aceste note ca originale. 5 8 2 . i l J i t parohială Mîntuleasa a Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române. pp. Filozofi străini. quia absurduma. Viaţa şifilozofia lui René Descartes.5 8 3 . februarie 1967. 3 1 . 6. Primele principii. întrucît acea culegere a fost una concepută cu note foarte restrînse (în dorinţa de a pune textele autorului cît mai repede şi mai simplu la îndemîna cititorului — este prima carte pe care am scos-o din tipar cu semnătura lui Mircea Vulcănescu)..4 3 (ed. în numerotarea noastră).

Cîţi dinftre] Dumneavoastră s-au gîndit la ce-au făcut. în Memoriale. « puterea cu care-ţi poţi îngădui orice » ? Mă îndrept. p. Iar Dumneavoastră aţi dat banii ceruţi — sau i-au dat alţii pentru Dumneavoastră — şi aţi venit aci să ascultaţi. în manuscris. în manuscris. deşi istoveşte conceptul. Cultura Naţională. î n manuscrisul din arhivă. vreau să zic: vremea de astăzi". 3. în primul rînd: a fi creştin ? Pe înţelesul tutulor înseamnă « a fi botezat în Iisus Hristos! ». mai departe de socoteala ' economicească: « C e mă costă ? Şi ce pierd ? Un ceas din viaţă! » s-au gîndit... organizatorii acestei conferinţe. de rănile vremii. . Totodată. In manuscris. pe care nu le preiau în notele de fată. alte cinci variante. totuşi. 13.. p. variantele „Fericirilor": „Puterea care e mijlocul de a dobîndi bogăţie. de la „Planul. 164. Forma exactă a textului din Memoriale este: „Dar moare şi marmora. organizatorii au luat sala şi Pastele va aduce — nădăjduim — ajutorarea celor cărora le sînt destinaţi". 10. unii dintre Dumneavoastră au familie. Acela pe care această viaţă-1 întîlneşte de la care izvorăşte şi de cealaltă parte noi. Neîndurarea care e mijlocul de a păstra puterea.. de pildă. cînd poate voi avea la îndemînă forma din caietul aflat la Paris). în Scrieri.". Pasajul de la „Dacă. se poate deci. ( N u preiau oarecare modificări de unul sau cîteva cuvinte. 14. transmitere de la unul la altul a unui lucru « vechi » aşa că «inovaţia » este ceva cu totul deosebit. nu mai poţi face chiar orice. Bucureşti. îndeplinim. ed. î n manuscrisul din arhiva Mircea Vulcănescu (de la Bucureşti) se continuă cu următorul pasaj: „Astfel.din aceasta" nu se află în fişele scrise cu creionul.." 6. Doamnelor şi Domnilor. are forma: titlul de paragraf „Ce-nseamnă a fi creştin?" şi textul: „Ce-nseamnă. „Parentalia". 1981. de o parte. î n continuare. Ed. I. atîta vreme cît«tradiţie » însemnează « predanie ». aşa că «tradiţie nouă » este un nonsens. Cred ca foarte puţini. în fişe. desigur. se continuă astfel: „Şi.." pînă la acest titlu de paragraf. cu fişe cu 1 —3 rînduri scrise. Şi totuşi acest ban D-voastră l-aţi dobîndit. pasajul de la „Termenii. deci. la înţelesul ascuns pe care-1 are orînduirea aceasta « modernă » a banului. Nu. cei mai mulţi—cum am devenit de la o vreme ţară de « producători » — în care nimănui nu îi mai e îngăduit să stea pe tînjală. Sîntem fiii aceleiaşi patrii! Fiecare e. Nici această ultimă frază nu se află în fişa manuscris.. (Vasile Pârvan. de neînţelegerea oamenilor". Preiau..) 1. De aci.Pentru culegerea de faţă am preluat titlul şi textul din Prodromos (pînă la o eventuală altă tipărire a textului. începutul acestei fraze are forma: „Iată însă că mica nuanţă dintre vremea în care cu banul poţi să faci orice şi-o vreme în care nu mai poţi face orice cu banul de care am vorbit vădeşte putinţa unei alunecări. 525. tot astfel. Dar o atare definiţie.. pe care înţelepciunea populară 1-a numit « ochiul Dracului» şi care e. pentru a veni în ajutorul nevoiaşilor din parohie. 12. măcar îh calitatea de « concentrat». Gîndul lor a fost să adune bani. Manuscrisul din arhivă continua cu următoarele fraze: „Iată. Alineatul ultim.. 7. de pildă. menţionez că întreg pasajul de la începutul conferinţei şi pînă la alineatul care se încheie cu „. toate acestea la un loc şi cu totul altceva decît ele". Ultima frază nu se află în forma din fişe. Să adune bani. In fişe. 2. în notele ce urmează preiau pasaje tăiate ori pe cele care nu se găsesc în forma tipărită în Prodromos." pînă la „. dacă nu de-a dreptul potrivnic tradiţiei. S emanarea gîlcevii. dacă vreţi. pînă la sfîrşitul paragr. . pentru că întrebarea renaşte: ce înseamnă a fi botezat în Hristos ? E. nu spune mare lucru. De la o vreme.) Citatul nu se află în fisa manuscris.. am avea totuşi cel puţin una căreia nimeni — cel puţin dintre bărbaţi—nu i se poate sustrage. cu un titlu sau altul. în forma din arhiva de la Bucureşti. Ca si alte dăti. 7 8. 11. pe lîngă aceasta. 396 397 . aşa cum unii spun. că inaugurează «tradiţii n o i » şi prea puţini îşi dau seamă sau se fac că îşi dau seamă de lipsa de înţeles a lucrului. textul tipărit în Prodromos este mult diferit faţă de cel din fişe. Moare şi sufletul ei. în lumea de azi. presupus deja angrenat activ — într-un fel oarecare — în ceea ce cu un titlu generic mi s-a indicat a fi al doilea termen de raportare al conferinţei... Mircea Vulcănescu citează din memorie.." pînă la „ . l-aţi dat. 9. însemnările din fişe sînt restrînse doar la cîte o frază sau o simplă propoziţie. de pildă. o funcţie socială şi chiar cei ce n-am avea nici o altă legătură cu lumea de aci. se continuă astfel: „Nu zicem oare noi tot drum şi modestei căi despărţită de căruţa dintre lanuri şi autostradei asfaltate care apropie într-o jumătate de ceas oraşe despărţite odinioară de trei zile de umblat ?!" 4. Acest alineat are. totalitatea celor ce ne împărtăşim din această destăinuire". Şi forma acestui paragraf este mult diferită în caiet (şi în culegerea de faţă) în comparaţie cu cea din fişe. 5. 1923..destăinuire" are forma: „Termenii acestui act sînt.al opiniei semenilor noştri" este tăiat cu cerneală.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate Fericiţi veţţfi cînd vă v o r goni şi v o r spune tot cuvîntul rău împotriva voastră minţind pentru mine. ferindu-se de orice cuvînt împotriva oricui. Fericiţi făcătorii de gîlceava că aceia fiii faptei lor se vor chema. blîndeţii. că a acelora e împărăţia acestei lumi şi alta nu e. Fericiţi cei curaţi cu inima. Fericiţi cei ce izbîndesc. spun fericirile vremii de acum. veţi fi cînd vă vor goni şi v o r spune vă veţi pune la adăpost. Fericiţi cei îndestulaţi. Fericiţi cei cumpliţi că aceia v o r moşteni pămîntul. facerii de pace. 2. că aceia se v o r sătura. Fericiţi cei milostivi 6. că a acelora este împărăţia cerurilor. că aceia se v o r milui. minţind să le fie bine că aceia se v o r sătura. că a lor este împărăţia cerurilor. milosteniei. că aceia fiii lui Dumnezeu Fericiţi cei sătui. Fericiţi cei bogaţi. răvaş de bucurie către toţi cei care suferă în lume. că aceia fiii lui Dumnezeu se v o r chema. 399 . Fericiţi cei tari. cărora creştinismul le aducea. Tabla valorilor omului modern. Fericiţi cei curaţi cu inima 7. şi la greu se pun la adăpost. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate. în locul blîndeţei. cei blînzi. că aceia v o r moşteni pămîntul. L Fericiţi cei săraci cu duhul 2. Tabla valorilor omului modern ce nu mai crede în viata de din» se vor chema. Fericiţi cei aspri. că aceia v o r vedea pe Dumnezeu. că aceia v o r vedea pe Dumnezeu. 3. care nu mai crede îh viaţa de apoi. Bucuraţi-vă si vă veseliţi că plata voastră mare este în ceruri şi aşa au fost prigoniţi şi profeţii înaintea voastră. Fericiţi cei deştepţi. Fericiţi cei tari. e răsturnarea deplină a tablei de valori din « Predica de pe munte ». ca aceia se v o r mîngîia. Tabla valorilor creştineşti este polar opusă. la locurile altora. [Frază tăiată. Bucuraţi-Va şi Vă veseliţi ca v-aţi aflat plata de aici şi aşa au fost răsplătiţi toţi biruitorii dinaintea Voastră. cei curaţi cu inima. Fericiţi cei blînzi 4. Fericiţi cei înfometaţi şi însetaţi de dreptate. Fericiţi cei neîndurători că aceia nu se v o r teme de nimeni. Fericiţi cei milostivi. că aceia se vor sătura. acum două mii de ani. că aceia se vor milui. Fericiţi cei ce flămînzesc (şi însetoşează) de dreptate 5. că aceia v o r stăpîni pămîntul. Fericiţi veţi fi cînd vă v o r slăvi şi v o r spune tot cuvîntul bun asupră-Vă.] Fericiţi cei îndestulaţi. In locul sărăciei cu duhul. că aceia nu se v o r înşela. ca aceia v o r moşteni pămîntul. Fericiţi cei ce plîng 3. că aceia de nimic nu au nevoie. făcătorii de pace. . cei milostivi. cei drepţi. că aceia v o r vedea pe Dumnezeu. că aceia fiii lui Dumnezeu se v o r chema. minţind fără ruşine. căci aceia au avut parte de viaţă. că a acelora este împărăţia cerurilor. Creştinul zice: Fericiţi cei săraci. către toţi cei lipsiţi de Dumnezeu. în locul milosteniei. căci a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce rid şi se bucură. zice veacul modern. că a acelora e împărăţia cerurilor. Evanghelia Bucuriei în suferinţe şi a răsplăţii în slova de dincolo. că aceia se v o r sătura. că a acelora este împărăţia lumii acesteia şi alta nu e: Fericiţi cei ce rid şi se bucură că aceia n-au nevoie de mîngîiere. cei ce flămînzesc şi însetoşează. de plinătate: Fericiţi cei săraci cu Duhul. 398 colo e răsturnarea deplină a tablei de valori a « Predicei de pe munte ». Fericiţi făcătorii de pace 8. că aceia se v o r mîngîia. Fericiţi făcătorii de pace. Fericiţi cei ce sînt.Lauda celor ajunşi sîht valori opuse sărăciei de duh. că aceia se v o r milui. că aceia v o r vedea pe Dumnezeu. Fericiţi cei ce se-nghesuiesc la praznice. 1. că aceia v o r moşteni pămîntul. Fericiţi cei ce plîng.

minţind fără ruşine. ci celui care suferă. Fericiţi făcătorii de gîlceavă— că aceia fiii faptei lor se v o r chema. 2) Creştinul e ameninţat să fie risipit de ispite potrivnice. 6. Care poate fi poziţia creştinului în faţa unei atare lumi ? Cred că nu e de stat Ia îndoială. că v-aţi aflat plata pe lumea asta şi la fel au fost răsplătiţi toţi biruitorii acestei lumi. [Dezbină şi stapîneşte.] Fericiţi cei ce rîd şi se bucură.. că a acelora e împărăţia lumii acesteia şi alta nu e. că aceia de nimic nu au nevoie. minţind pentru mult bine. Fericiţi cei cumpliţi — că aceia v o r moşteni pămîntul. s-ar părea că da. Fericiţi cei ce rid şi se bucură— căci aceia n-au nevoie de mîngîiere. Fericiţi cei ce se înghesuiesc la praznice. izolate-n ele însele şi care nu comunică decît prin folosirea aceloraşi mijloace. decît c-un prost la cîştig).] Fericiţi cei cumpliţi şi tari. Care poate fi poziţia creştinului în faţa unei atare lumi ? 1) Creştinul nu se poate aduna pe sine. El nu se adresează omului biruitor. Bucuraţi-Vă şi Vă veseliţi. Stăpînirea. Fericiţi cei neîndurători— că aceia nu se v o r teme. că aceia nu se vor teme de nimeni. Fericiţi veţi fi cînd vă v o r lăuda şi vă v o r slăvi şi vă v o r spune tot cuvîntul bun către voi. [. Fericiţi cei îndrăzneţi. celor ce bagă zîzanie între alţii. Fericiţi cei ce se-nghesuiesc la praznice şi la greu se pun la adăpost. nu se poate aduna pe sine şi e ameninţat să fie risipit de ispitele potrivnice. Fericiţi cei cumpliţi şi neîndurători. că aceia v o r avea parte la praznic!. . ferindu-se de orice cuvînt împotriva oricui. Moştenirea pămîntului e făgăduită celor tari. ] Fericiţi cei îndestulaţi. [. căci aceia fiii izbîndei lor se vor chema. în locul curăţiei inimei. că aceia v o r avea parte de praznic. Fericiţi cei iscusiţi. III şi IV este mult diferit în fişe faţă de forma din caiet. pe locurile altora şi la greu se pun la adăpost — că aceia se v o r sătura. 5..] Audaces fortuna iuvat. că aceia taina multor lucruri v o r afla. Se poate însă identifica creştinismul cu lumea modernă ? La prima înfăţişare. [... că v-aţi aflat plata pe pămînt şi mîine cine-o să-şi mai aducă aminte ?! Societatea modernă e o societate necreştină prin aceea că degradează ideea de om.4. Textul paragr.] F e r i c i ţ i ^ ' îndestulaţi — aşa ar spune « Predica de pe munte » a vremurilor de acum —. că aceia fiii furtunilor se v o r chema.] Adevărul e însă că. de vreme şi de simţire a comunităţii omeneşti şi o preface într-o pleavă de existenţe risipite şi antagoniste. Fericiţi semănătorii de gîlceavă. [Norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi. 2) preface munca — datorie şi condiţie a omului sub păcat — în lege a firii omeneşti transfigurate.. aşezînd-o deasupra contemplaţiei şi prin aceasta robeşte pe o m propriei lui fapte şi-1 pierde. 7. tot atît ca în lumea modernă. Fericiţi cei îndrăzneţi. Fericiţi cei cumpliţi şi neîndurători. I—II): „Creştinismul e făţiş opus « evului modern » în înţelesul lui istoric. într-o lume aşa. Ceea ce caută epoca noastră contemporană este să refacă unitatea spirituală a lumii.] împărăţia lumii acesteia e dată celor care au. Creştinul.. 15. [.. că aceia v o r stăpîni părxiîn-^ tul. Creştinismul nu se adresează specialistului. preiau aproape integral textele următoarelor fişe (cu un rînd alb între textele fişelor. că aceia vor moştenipămîntul (Forţa primează dreptul). căci numerotarea lui Z. dinaintea v o a s t r ă ! [ .. Divide et impera. Fericiţi veţi fi cînd vă v o r slăvi şi vă v o r tămîia. ci omului concret. Fericiţi semănătorii de vînt. în locul fericirii în prigoană. . Balinca este eronată ici. de la războiul de acum un sfert de veac şi pînă astăzi. colo. în locul lui făcătorii de pace.] Forţa primează dreptul. minţind să le fie bine![. că aceia v o r stăpîni pămîntul. Fericiţi cei iscusiţi. 1) sparge unitatea de cuget. căci a lor este împărăţia lumei acesteia şi alta nu e. Fericiţi cei tari. lumea în care trăim a alunecat din starea în care ne-am născut.. de aceea. că aceia meşteşugul facerii şi desfacerii tutulor lucrurilor v o r vedea (mai bine c-un deştept la pagubă. ispitindu-1 să se substituie Dumnezeirii şi să se mistuie singur".. 400 401 . cum am constatat pentru paragr.

Dacă n-ar fi decît atît şi încă lucrurile ar vădi o schimbare! D a r schimbarea aceasta s-ar vădi numai la noi. sîntem oameni. preoţii divers coloraţi ai unei mieuxe liturghii barbare. încercările celor care v o r să ne lege cu totul. realizînd?^unirea-n cuget şi-n simţiri" cu privirea aţintită asupra unui 402 . idealul copiilor era să ştie carte! Pe maidane. de vreme ce a putut da atîţia oameni de vază. cum erau altădată numai oropsiţii pe care soarta-i silea să-şi caute stapîn. elevul l u i : « A ş vrea să mai vorbesc cu Dumneata multe lucruri.Nu numai că oamenii înşişi s-au schimbat. nu ne poate cuprinde şi nici o cetate a lumii nu se poate identifica cu cetatea lui Dumnezeu*. cu pumnii şi cu capetele. Această biruinţă noi ştim însă că nu va fi. împreună cu copiii săi. Mă tem că copiii mei nu m-ar pricepe şi aş putea avea neplăceri de pe urma lor î » Care o m îşi mai poate îngădui idealul omului de atunci: să stea degeaba ?! Astăzi nababii îşi improvizează îndeletniciri care să le dea putinţa să se poată socoti. de pildă. activi. luptăm şi ne dăm viaţa pentru ai noştri şi ale noastre. Mi-aduc aminte pasiunea cu care adoram în şcoli pe Marius. La şcoli. oricît am părea de legaţi de acest veac. cei născuţi între 1900 şi 1 9 1 0 : respectul vieţii omeneşti ca suprem bine şi libertatea ca mijloc desăvîrşit! Ce-a rămas dintr-însele ? Cine le mai preţuieşte. Aplecaţi asupra micii flăcări de viaţă-mprăştiate prin ungherele datului. în progresul indefinit al omenirii ? însă cine ne-ar putea totuşi răpi din suflet amintirea acestor valori şi sentimentul de a fi fost părtaşi ai altor realităţi. pentru că temeiul creştinătăţii noastre e Cuvîntul Domnului şi ştim că porţile Iadului se v o r sfărîma de făgăduielile lui făcute bisericii. spunînd prietenului meu. sub alte latitudini ? Şi cum mai putem crede azi. nu le mai este. în locul educaţiei severe. Ceea ce era atunci oprit sau de ocară este astăzi lucru încurajat şi vrednic de laudă! balon de gumă pe care-1 tăvălesc cu picioarele. folositori colectivităţii. creştini fiind. în veacul de aci. de cînd războiul a vădit legăturile—ascunse-n vremile de mare bunăstare — ale omului de grup ? Mi-aduc aminte că. Din păcate. Astăzi. pe Cezar şi detestam pe Pompei şi pe Sylla. ne-am copt la minte. Ceea ce era plăcuţi oamenilor. N u numai că unii din cei pe care-i ştiam bogaţi au sărăcit şi s-au ridicat deasupra alţii. Mai gravă apare o împrejurare ca aceea ce mi-a fost dat să văd acum cîtăva vreme cu un p r o fesor strein. ar trebui sa fim singuri. noi. vezi zeci de mii de oameni brîu în jurul unui maidan. creştinii. Azi. să tindem. dar chiar că e un lucru vrednic de laudă. oricît ar fi dezminţite de realitatea cruntă. Bătrînii acelei vremi au pierit. Născuţi în lumea de aci. care n-au să mai fie niciodată posibile în lumea noastră. se practică metoda activă prin care profesorul e pus să facă pe prostul cu elevii şi invitat să le pună note pe furiş. la împrejurări aidoma. atunci cînd profesorul Clinciu ne vorbea — în clasa a V . care prea proastă nu trebuie să fi fost. s-a păstrat în suflet tot farmecul lor dintîi ? A c u m 2 5 de ani. Luăm parte la zămislirea lui. cu toate că forma de viaţă monahală rămîne pentru noi. N u numai că mergem azi cu maşina. sîntem toţi cu u n picior măcar afară din el. ne bucurăm de bucuriile lui. Ceea ce oamenii credeau nu numai că se cade. după cum în locul clădirilor de altădată s-a întins pe alocul pustiul pieţelor. după ce le-am văzut. venit întîmplător la noi în ţară să vadă pe un fost elev al lui şi să petreacă vara la el. pe Grachi. fără să-1 atingem niciodată. care. în mai puţin de-un sfert de veac. răspunsul tip. să ne prindă cu toate ale noastre de lumea de aci sînt încercările Mamonei si biruinţa lor ar fi biruinţa Leviathanului. definitiv intrată într-o eră de propăşire şi progres fără întoarcere. la gimnastică aflai mai mult pe repetenţi. Cei maturi de atunci au încărunţit.o visam decît ca pe un concept limită spre care trebuie să năzuim. 403 Iată. Dar.a — d e arderea bibliotecii din Alexandria de către arabi. Lepădarea de lume nu are numai decît înţelesul acesta de fugă din lume. Complet. copiii. mi se părea că aceste lucruri sînt poveşti din alte lunii. este azi lucru de ocară sau lucru oprit! Şi invers. acolo unde mergeam cu birja altădată. la rangul de instituţie de educaţie. valorile şi rînduielile în care am fost crescuţi noi. Dar rînduiala însăşi a lucrurilor s-a schimbat. legaţi de ea de la naştere prin nesfîrşitele legături care-ncep cu aşteptările părinţilor şi sfîrşesc cu bocetele celor ce ne supravieţuiesc. în propriii lor ochi. sau de autodafeurile medievale —. în toate ţările. sau că în locul« gropilor » de altădată stau astăzi cartiere noi. Cum am fi putut crede oare atunci că vom asista. la ispitele veacuhain. tot tineretul face sport şi maidanul a fost ridicat. sufeream spărtura unei vieţi duse de fiecare prea mult adînciţi în gîndul propriu şi suspinam după o unitate de gînd şi de simţire pe care n . cel mai adînc şi deplin. neştiuţi.

4 . Sînt unii care. C. ASPIRAŢIA LA CREŞTINISM SI ÎNŢELESUL EI ACTUAL y y Articol apărut în Buletinul Asociaţiei Studenţilor Creştini din România. C. 1 9 2 5 . 5 ..v a r a 1928). ca v-am înfăţişat lucrurile acestea într-un chip poate prea dramatic. pornind de la conţinutul comun al întregii civilizaţii europene. aprilie 1924. faţă de felul în care sîntem deprinşi să ne mulţumim cu puţin ori faţă cu primăvara care ne îmbie de afară ca şi cum. în orice caz. pp. C i acei care. probabil pentru o conferinţă ce urma să o rostească la A . Peste un an. prin amestecul nesimţit de idei ale veacului cu criteriile sale creştine. sîntem îmbarcaţi pe corabie şi soluţia fugii nu e soluţia mîntuitoare.. GÎND URI ÎNTÎRZIATE De la o adunare de iarnă Articol apărut în Buletinul Asociaţiei Creştine Studenţeşti din Bucureşti. C. în lepădarea desăvîrşită de tot ceea ce nu e el. încheie. R. nr. însemnări scrise în anii '20. pp. pp. Ei bine. Se înţelege că aci [este vorba de] monahul care se leapădă de sine. Pentru culegerea de faţă. va trebui să facem un ocol şi să nu plecăm de la cercetarea conştiinţei creştinismului mijlociu. scrise cu cerneală neagră. Se leapădă de tot ceea ce datoreşte lumii. 405 404 . D e vină nu sînt eu. Dar pasă-mi-te şi aci vorbeşte aceeaşi nălucire!" După alte cîteva fişe. în timp ce în jurul nostru trosnesc toate încheieturile lumii. [. In arhiva Mircea Vulcanescu se află trei file. cerîndu-mi să vă vorbesc asupra unui astfel de subiect. aprilie 1923. este reluat — fără vreo menţiune — în Buletinul Asociaţiei Studenţilor Creştini din România. ori este schiţa unui articol pentru Buletinul A. pentru ea. [. transcrierea s-a făcut după Buletinul A. ci să pornim de la realitatea creştină cea mai izolată de veac şi cea mai deplin instituită în rînduiala supunerii şi ascultării. Vulcanescu). 2. S. nr... Pentru că. an III. de tot ceea ce lumea aceasta a instituit ca pseudo al său. iată un final iniţial (căci a fost tăiat cu cerneală): „Mă veţi ierta. î n arhiva Mircea Vulcanescu nu am găsit manuscrisul articolului. pe care o rabat asupra creştinismului în care văd ideile mame. cercetarea înţelesului vieţii monahale în creştinism ne va duce la constatarea cea mai surprinzătoare pentru chestiunea care ne interesează: tăierea voinţei monahului şi supunerea totală a voinţei lui către voinţa lui Dumnezeu reprezintă forma extremă a luptei spiritului creştin spre a dobîndi libertatea spirituală. pp. SENTIMENTUL PĂCATULUI ÎN CREŞTINISM T Text inedit. an. în fond. se pare a fi din perioada studiilor pariziene (toamna 1 9 2 5 . am confruntat şi cu textul celei dintîî litografieri). este menţionată doar a doua apariţie. II. faţa de liniştea cu care sîntem obişnuiţi. pentru a atinge. Inclus în culegerea Posibilităţile filozofiei creştine. R. 1 al revistei).] C e caută creştinul şi cum se înşurubează strădania lui în acest conflict? Grea întrebare.1 4 2 . Alţii. întemeiaţi pe inadecvaţia funciară a individualismului m o dern cu aspiraţia creştinismului spre unitatea spirituală.. conchid grabnic că creştinul este esenţial solidar ordinei individualiste. 1 9 . nu are modificări sau corecturi. S. 2 (număr păstrat în arhivă. 1. fuga din lume este o soluţie care simplifică lucrurile. privitoare la „vioara" care lipsea: Paul Sterian). număr aflat în arhiva personală a lui Vulcanescu. După scris.. adică de la viaţa monahală. aceea ce este mai adînc în el decît el însuşi. că creştinismul este. corelat spiritului totalitar.] Lecţia acestei convorbiri ar putea fi deci o lecţie de răbdare.6 . pe ambele feţe ale hîrtiei desprinse dintr-un caiet (formatul 165/205 mm). Nu figurează în lista lucrărilor proprii din decembrie 1940. Transcrierea am făcut-o după un exemplar al numărului revistei.E adevărat că. N u are modificări sau corecturi (doar o concretizare.2 2 (cu semnătura: Mircea M. nimic n-ar fi de întîmplat. R. sau pentru studenţii români de la Paris. Semnătura: Mircea M. pentru cel hotărît să se lepede de ea. nr. an I. 1 . dimpotrivă. Doamnelor şi Domnilor. 1 3 9 . D a r nu le simplifică cu totul. Prima apariţie nu este indicată în lista lucrărilor proprii ale lui Mircea Vulcanescu din decembrie 1940 (poate întrucît în biblioteca personală nu s-a păstrat nr.S. nr. care poate să ne-nşele. Semnătura: M. m-au silit să aleg între a nu spune nimic sau a spune lucrurilor pe nume". In arhiva Mircea Vulcanescu nu am găsit manuscrisul articolului. Vulcanescu.1 1 . Pentru a răspunde. dacă nu identic. Figurează în lista lucrărilor proprii din decembrie 1940.

Şcoala muncii. a avut ca temă „Individ şi societate în sociologia contimporană" (publicată în Viaţa Româneasca. 2. Dicţionar biobibliografic. C. La 21 de ani (neîmpliniţi). Sub îndrumarea dînsei. La sfîrşitul lunii ianuarie 1925. C.1 9 8 7 ) . Gustî. îndeosebi: S. corespondenţă e t c . Bucureşti. doar cîteva pagini. articole în voi. în Ideea creştină (1926) şi în Ultima oră(1929). pp. 3 0 . a. 1 3 4 .) 7.) 3.1 3 8 . 7 3 . In anii '20. tuia de a cerceta arhiva personală a lui Sergiu Condrea s-au izbit de o anume neînţelegere. 1997. Altă creştere. printre aseceriştii de 18—20 de ani. Scriitori ieşeni contemporani.-ului de la Iaşi. a fost a doua soţie a lui Mircea Vulcănescu.6 2 ) . Margareta-Ioana Niculescu (cea de a doua soţie a lui Mircea Vulcănescu) (scrisori pe care le v o m tipări cîndva. 1997.). 1 . inclusă în Prolegomene sociologice la satul românesc. Fără dăruirea de sine şi aleasa încredere în semeni a Mărgăritei Vulcănescu nu ar fi fost posibilă culegerea de faţă. Ideea „şcolii muncii" s-a impus în pedagogia şi în şcoala r o mânească îndată după primul război mondial.. R.1 9 2 7 ) . aflate îndeosebi î n „cele două lăzi". 2.2 3 9 . Ed. din care s-au publicat. (Curînd au urmat alte cîteva ediţii. cu studii şi articole în reviste de specialitate şi cu manuale de educaţie civică pentru liceu. 4. Personalităţi ieşene. î n 1996 a fost tipărit în culegerea Posibilităţile filozofiei creştine. împreună şi cu Măriuca Vulcănescu. 1982. Nicolae Busuioc. ceea ce a permis adunarea unor studii. Grigore Scorpan ( 1 9 0 1 . Ed. cu studii de specializare la Paris.). ) 6. an X C I .1 9 5 3 ) .. la care tratează subiectul „Cauzalitate şi teleologie în ştiinţele sociale" (lucrare tipărită în Manuscriptum. Figurează în lista lucrărilor proprii din decembrie 1940. a publicat cîteva articole în Buletinul A. în anii '60 s-a stabilit în Franţa. a şaptea. 1927). 432 pp. C. pp. 1 1 3 . (Vezi şi: Ionel Maftei. absolventă a Facultăţii de Filozofie şi Litere din Bucureşti. am mai întîlnit colaborări la Ideea creştină (1926). în Vremea anilor *30 ( 1 9 2 9 . absolventă a Facultăţii de Filozofie şi Litere din Bucureşti (octombrie 1925). a fost profesoară secundară de filozofie la Şcoala Centrală de Fete din Capitală. pp. an V . R. a.2 .1 9 3 8 ) . R. Margareta-Ioana Vulcănescu (n. 1977). Mircea Vulcănescu susţine examenul scris la sociologie. el a publicat numeroase (peste 100) articole de popularizare a tehnicii. (1945) ş. profesoară de filozofie şi de limba franceză (la Liceul „Carmen Sylva" ş. la catedra de istorie a literaturii române şi ulterior la cea de Emba română. Zaharia Balinca a început să facă ordine în manuscrise. de aceeaşi vîrstă cu el. 1 9 4 1 . nr. 5. unde se afla la studii de doctorat. îşi trecuseră licenţa încă din septembrie trecut. pp. 1 1 8 . dintre care unele sînt dări de seamă privitoare la congrese şi campamente ale A .3 4 5 . 63—68). 3 4 4 .. pînă acum.). şi rămas la v r e unul dintre redactorii Buletinului. Anina Rădulescu-Pogoneanu ( 1 9 0 4 . Junimea. alături de fiica ei. R. 3 9 . Iaşi. ( 1 9 2 4 . 1 9 1 9 . inclusă în Prolegomene sociologice la satul românesc Bucureşti. aseceristă. pp. pp. A fost o strajnică apărătoare a însemnelor trecerii prin lume a lui Mircea Vulcănescu. Buletinul A. bibliotecar. Teza de licenţă în sociologie.. (încercări pe lîngă fiica aces-. nr. „Convorbiri literare". 1 1 . toţi patru.7 2 . 407 406 . 2 4 1 pp. cu adăugiri.1 2 . pp.1 9 2 9 ) . Mai ales că alţi asecerişti prieteni.. In arhiva Mircea Vulcănescu nu am găsit manuscrisul studiului (trimis de la Paris. 2 3 7 . I. an XXVII. Vezi. mai apoi universitar ieşean. G. p p . S-au păstrat cîteva scrisori către o altă aseceristă fruntaşă.. S. martie 1928. Eminescu. A fost prima soţie a lui Mircea Vulcănescu (între 1 9 2 5 . a reuşit să vadă retipărite ori publicate ca inedite cîteva texte vulcănesciene.. 1 2 7 . Niculescu) ( 1 8 9 7 . Eminescu (col. [ianuarie-iunie] 1996. 1 3 0 ) .. Semnătura: Mircea Vulcănescu. Iaşi. Mehedinţi. „Eminesciana". S. nr. Spre sfîrşitul vieţii.9 1 . absolvent al Politehnicii din Bucureşti. în anii '80 am început. voi. elaborată sub îndrumarea lui D. precum Paul Sterian şi Anina RădulescuPogoneanu. S. ^ Din adolescenţă şi pînă la sfîrşitul vieţii a ţinut un jurnal. nepoată a Elenei Văcareseu. Vivi Vulcănescu. pregătirea unor culegeri tematice. unde a fost profesor pînă în anii '70.2 0 6 . noiembrie-decembrie 1 9 9 6 . Sergiu Condrea a fost asecerist de frunte.1. Nu ştiu cine a fost Eugen Prescurea. In studenţie a fost unul dintre fruntaşii A . texte tipărite. IV.1 9 9 4 ) . în care să se adune integrala scrierilor vulcănesciene.. 1 6 4 . M.. Mircea Vulcănescu se şi vedea „bătrîn". pp. Grigore Scorpan s-a ocupat intens de creaţia eminesciană.-ului ori de la congrese internaţionale la care a participat (Aigen. ÎNSEMNĂRI ÎN MARGINEA CRIZEI MORALE Răspuns lui Eugen Prescurea Studiu apărut în Buletinul Asociaţiei Creştine Studenţeşti din Bu*âureşti. Numerotarea capitolelor şi a paragrafelor este dată de Mircea Vulcănescu pe un exemplar al numărului revistei (păstrat i n arhiva familiei) şi are în vedere planul studiului anunţat înainte de bibliografie (vezi în culegerea de faţă.

Bucureşti. Lausanne. 1 9 2 0 . î n urcare şi în scădere (fr. Lectura lui Weininger şi-a produs asupra acestuia efectul maxim. Un cas d'aspiration collective vers l'égalité. 1. pentru popularizare. „Planul general al seminarului de etică şi politică din anul universitar 1 9 3 2 .2 . în interiorul bisericii creştine). 12. 10. 600 pp. Fac această precizare. Ed. Les transformations sociales des sentiments.) 11.. „Vai de cei învinşi" (lat. în Franţa acelui moment Weininger era mai puţin cunoscut decît în România. pentru a o susţine ca teză de doctorat în filozofie.). 7.. Vulcănescu a făcut seminarii de etică sistematică şi de istorie a eticii — seminariile de teorie sociologică trecînd la Traian Herseni. nr. 4. cînd Mircea Vulcănescu publică studiul lui. proaspătul asistent a discutat la seminar. Guşti de la Universitatea din Bucureşti. î n anul universitar 1 9 2 8 . „Maternitate şi prostituţiei. Căci. 2002. V . în care se rezumau şi se exprimau opinii cu privire la importante cărţi de specialitate. în baza înţelegerii cu Guşti. (. Mircea Vulcănescu urmărea îndeaproape ăţît revistele de cultură din ţară. 1 1 2 ... şi înainte de a o publica. 3..1 9 2 8 ) " . Mai apoi. Curînd. între 1 9 3 0 . Aflat la Paris la studii de specializare. Pînă în 1928.1 9 0 3 ) . pentru cursul de statistică morală. Mircea Vulcănescu este numit asistent de sociologie în cadrul catedrei lui Dim.) Vreme îndelungată el a rămas singurul care 1-a făcut cunoscut pe Weininger intelectualilor francezi pe baza originalului german. X X I V + 327 pp. Paris. de Monica Niculcea. 1 2 2 . (In Manuscriptum. î n momentul cînd scria acest studiu. 1 8 9 pp.. Vezi Abraham Flexner. Paris. Cameră rezervată femeilor sau limitare a posibilităţii de aşezare a femeilor într-un anume spaţiu (de exemplu. ) 2. autor al l u crării Geschlecht und Cbarakter (1903). 13. Payot. 2 8 8 pp. în funcţie de necesitatea formării studenţilor pentru campaniile monografice — în plin avînt în acei ani — tema „Teoria monografiei sociologice şi metodele de cercetare monografică". în anii '20 şi '30. căci acel „centru de documentare morală socială" se află încă doar într-o vedenie.2 7 3 . 48). Ernst Flammarion.). pp. trad. Mircea Vulcănescu se referă la Romulus Seişanu ( 1 8 8 4 . în '28. în Geneza modernă a ideii naţionale. gînditor austriac. transcrierea am făcut-o după exemplarul Buletinului.1 6 5 2 ) . Ed. în toamna aceluiaşi an 1928. Ab urbe condita. Vulcănescu se afla la studii de specializare la Paris. (Pentru o amplă prezentare^tezi \ C. peste ani. Schifirneţ. Albatros. liceanul Emil Cioran îl citeşte pe Weininger şi. din a două jumătate a secolului al X X . Cioran a deschis calea unei interpretări prin excelenţă creatoare a lui Weininger" (p. sînteţi aşadar suspecte!" (fr.1 2 7 ) — de data aceasta. aflat în arhiva Mircea Vulcănescu. datorită unei complexe determinări cauzale şi înrîuriri condiţionale. autorul s-a sinucis. Radot. „Ştiinţă şi datorie. Le problème féministe. „Provocarea lui Weininger 408 a fost cea care 1-a întâmpinat atunci pe Cioran. 2001. îndeosebi pentru problema sinuciderilor. alături de Cuvîntul.1 9 2 9 . \ căci Romicus este unul dintre pseudonimele cu care acesta a semnat. Paulhan. apărut în Arhiva pentru ştiinţă şi refor409 . Ceva din ce „visa" Vulcănescu la Paris. după care urmau întrebări şi discuţii. î n acelaşi an 1928..1 6 4 9 ) şi ale prinţilor ( 1 6 4 9 . cap. „Problema familiei". va realiza ca asistent de sociologie şi apoi de etică. iar cele de metodologie sociologică la Henri H. S-au păstrat—în arhiva Mircea Vulcănescu — mai multe procese-verbale de la seminarii. pe cînd Ludovic al XIV-lea era minor. apăruseră 2 6 de ediţii şi o ediţie restrînsă.1 9 3 0 . Mircea Vulcănescu scrie necrologul-studiu „Max Scheler ( 1 8 7 4 . scrie Lukas Marcel Vosicky. Paris. Prin „veacul de mijloc". unde în 1 9 1 2 apăruse.) 14. desigur.) (Titus Livius.l e a şi din prezent). „Romulus Seişanu despre dimensiunea geopolitică a naţiunii". Otto Weininger ( 1 8 8 0 . Vezi Fr. în traducere. 8.1 9 5 5 ) . Laprostitution en Europe. 9.) 15. 2 4 1 . Frondele franceze au fost mişcări de opoziţie ale parlamentului ( 1 6 4 8 . în Universul. [1927]. 1 2 ) . După ce a scris-o. pp. predat între 1 9 3 1 . prim-ministrul de-atunci. or.". (Probabil că în decursul acestui an calendaristic va fi tipărită o formă a acestui curs. Anastasia. 1996. nemulţumirea şi opunerea îşi aveau determinarea cauzală în ascensiunea absolutismului şi condiţionarea nemijlocită în excesiva fiscalitate impusă de Mazarin. 5. In plus. Ceva din asa ceva a încercat Mircea Vulcănescu însuşi în anii '30. Vezi Léon Abensour.. Şi anume: în cadrul seminarului se prezentau (după practica serninarială a lui Nae Ionescu) referate scrise de studenţi. Cartea s-a bucurat de un mare succes.1 2 0 . autorul nostru. am publicat „Regulamentul. „Ideea e de reţinut" şi în anul 2004.. Şerb an Căpăţînă. 6. vezi şi Sex şi caracter. 1 . (Aşadar. iar în anul şcolar 1 9 2 9 . o lecţie de seminar ţinută de asistentul Mircea Vulcănescu.1 9 3 3 " şi „Procesul-verbal al şedinţei de seminar din 9 februarie 1933" (pp. Stahl. Bucureşti. 1 9 1 9 .Pentru culegerea de faţă. el v a contribui la promovarea vienezului îh spiritualitatea franceză. în consens cu „spiri^î tul vremii". cu o introducere a lui Lukas Marcel Vosicky.1 9 3 5 la Şcoala Superioară de Statistică..1 9 4 4 . pentru că probabil tot în 1928. înţelege Evul Mediu (în denumirea noastră. cît şi un prestigios cotidian cum era Universul.

a pus vîrtos umărul la căruţă. 1 . în „Aspiraţia la creştinism. o dată la patru ani. Curs de filozofie a religiei. 1927) (cap. care cade numai în anii bisecţi. cu mare evlavie şi cu cinste. C u o notiţa despre Im. Rousseau). Kant în lumina gîndirei europene de C. 285 pp. nu a fost litografiat.. fără să-i pese dacă-şi va feşteli straiele.. mai inimos. în ziua de 29 făurar. an V. lămurind pe ministrul meu. va judeca dacă poate face vină unor oameni care nu s-au sfiit să-şi pună obrazul şi să rişte feştelirea lui. humanum est. cu toată hlamida lui terfelită. sf. în formularea lor din „Sfînta Evanghelie după Matei". R. Der 21. eroare de dactilografiere. I.1 1 2 . atunci. sarcina de a face faţă la nevoi constituie o complicitate culpabilă. specialist ori nespecialist. Ştiindu-se îmbrăcat în straie de cinste. el nu le-a publicat atunci. voi. numaicît şi-a sumes mînecile şi poalele şi. Vezi Max Scheler.4 6 5 .mă sociala (an VIII. cel nevoiaş. 2000. cineva.. Neuer Versuch der Grundlegung einer etischen Personalismus (ed. 1 8 7 9 . [1925]. ed. Ed. care ştie ce preţuieşte şi cinstea obrazelor şi ajutorul săracului. luptînd din răsputeri să facă să triumfe soluţia cea mai folositoare pentru binele general. Dacă faptul de a-şi fi asumat. Nicolae. pp. 19. 1 9 2 4 . cap. 2 0 . A..1 9 9 1 . pune expresia între ghilimele? N u ştiu ce pot fi „oamenii lui Chesterton". Nae Ionescu a predat cursul „Filozofia religiei. s-a sfiit şi a rămas pe marginea drumului. care-şi păstrase hainele curate. „două". La reeditarea traducerii. In Buletinul A.. 1 9 2 1 . Povestea mi se pare destul de vorbitoare. privindu-i grăia în fel şi chipuri. asupra tuturor consecinţelor deriziunilor lui (de pildă. va vedea şi de ce. articolul „Niculae Ionescu. prin el. ascultînd-o. îşi zicea că straiele lui sînt sfinţite şi că ar face păcat dacă şi le-ar necinsti. a Il-a. 1 1 1 . Schemă generală a unui curs de filozofie a religiei. Trois reformateurs (Luther. pp. retipărit în Dimensiunea românească a existenţei. Semnalez aceasta. S. 5. a IlI-a. Lumea care privea la ei se împărţise în păreri şi. Să fie aci o eroare de dactilografiere şi în manuscrisul vulcănescian cuvîntul sa fi fost: „asemeni" ? Dacă da. 1 9 9 6 ) : „oamenii". atunci înţeleg să mi-o asum. numai pentru a apăra pe alţii. Ed. pp.2 7 aprilie 1924. Pe cînd pe sf. acesta n-a scris decît nota introductivă (apărută mai întîi în Ideea Europeană. Nicolae şi sf. 1996.1 1 . Aceste însemnări. ieşind odată împreună de la slujba. în schimb. Nicolae. de ce. 2001. Curs făcut Ia Facultatea de Filozofie şi Qtere de la Universitatea din Bucureşti". 2 4 . „Probleme şi idei").. Formalismus in der Ethik und die materiale Wertetbik. 143. şi cum de 411 410 . R. şi. 17. Pion. 23. 1 9 1 6 . Vezi Jacques Mari tain. Humanitas.1 7 4 . C. (col. voi. în 1992 (Ed. pentru a apăra pe alţii. pp. se menţionează eronat că traducătorul este C. sărbătoreşte pe sf. Rădulescu-Motru. cîndva.3 8 2 . Impr. (Vezi Biblia sau Sfînta Scriptură. preluată (errare Biblice sînt cele nouă fericiri. 3 . în mijlocul drumului. „Falimentul « Predicii de pe munte »"). dar căreia au fost însărcinaţi să-i facă faţă. la procesul ce i-a fost intentat ca „criminal de război".. 1.. Cassian. [ianuarie-septembrie] 1929.3 . 22. Bucureşti. la praznicul fiecărui an.. 1992.. ed. au aflat î n faţa bisericii un biet om cu carul înnămolit în zloată. 4 6 2 . Unii — la fel cu domnul procuror — dădeau dreptate sf. Fundaţiei Culturale „Principele Carol".. pp.1 9 2 4 . pentru Buletinul A. 6 4 p. 3 6 9 . 1 9 9 3 .2 9 ) . 2003. ajutînd omului s-o urnească din mocirlă. îngrijitorul colecţiei „Probleme şi idei"). Cassian. Poporul însă. atunci cînd discută cu el dreptul de rechiziţie al străinilor pe teritoriul ţării) — ei ştfu să fie smeriţi şi modeşti în faţa greutăţii sarcinii de a primi în piept. nr. 1 9 9 4 . sf.. pentru a răspunde singură întrebării domnului procuror: ce au căutat acuzaţii de azi în balta din care a venit să-i pescuiască năvodul argumentării sale. In cursul de filozofie a religiei din 1 9 2 4 . în acest spirit. La comportamentul diferit al celor doi sfinţi (şi totuşi sfinţi. îl sărbătoreşte. Agora). căci poate ne va lămuri. traducătorul real este A . „Dar. Religia în limitele raţiunii. Cursul de filozofie a religiei predat în anul universitar 1924—1925 a avut ca temă „Fenomenologia actului religios" şi a fost litografiat (şi tipărit în anii '90 de patru ori: 1 9 9 0 . Cassian cu sfială. In anul universitar 1 9 2 3 . eroare de dactilografié. consecinţele unei stări de necesitatea pe care n-au creat-o ei. Cassian." (în culegerea de faţă. Crater. 1. Se zice că sf.-Luca (pseudonimul lui Avram Axelrad. Bucureşti. îmi îngădui însă să amintesc Curţii o poveste pe care. ) Vezi un comentariu şi la Mircea Vulcănescu. ca să nu le mînjească. în primăvara lui 1925. C. 16.1 9 6 3 ) . 164-176). îmbrăcaţi în odăjdii sfinte. 20. în Opere.9 2 şi nota de la p. intrînd în zloată pînă la genunchi. Vezi Immanuel Kant. 1 . 9 0 .). Metafizică şi religie". vezi Nae Ionescu. 1 7 3 . 1924-1925.) în ed. 18. Mircea Vulcănescu a audiat acest ultim amintit curs şi a scris. Pentru ideea la care face referire Mircea Vulcănescu. S. 1 9 9 8 ) . şi în Posibilităţile filozofiei creştine (ed. 2 ) . Paris. pp. Mircea Vulcănescu revine în apărarea rostită în 15 ianuarie 1948.1 9 2 5 al lui Nae Ionescu nu apare numele lui Chesterton. strigînd după ajutor. 405). nr. v. Descartes. ele au fost tipărite în culegerea De la Nae Ionescu la „ Criterion" (Bucureşti. pe Conducător. In Buletin. Rădulescu-Motru. pp.

Ş t O. cu o largă răspîndire îndeosebi pînă la primul război mondial. Anghel. în voi. 8—10). î n arhiva Mircea Vulcănescu nu se află manuscrisul (trimis de la Paris redacţiei Buletinului. Scrisorile unui răzeş. Dintre numeroşii şi prestigioşii colaboratori. Sub direcţia lui Constantin Banu. pp. Neliniştea metafizică. Aritmos.". între 10 decembrie 1921 . în anul următor. iar altele. ne-am obicinuit. 1 4 6 . şi în culegerea De la Nae Ionescu la „ Criterion " (ed. G. 7..9 1 . 1993. amintesc pe: G. pp.. ) 3. pp. 15 septembrie 1 9 2 1 . Coşbuc.. pe care autorul a notat. 8 . Citatul dat de autor nu se află întocmai în Societatea de mîine. Extras din Buletinul Asociaţiei Creştine StH^{ denţeşti din Bucureşti.. făcute în 1 9 3 1 . ibidem.1 6 3 . Vulcănescu traduce Rugă Fecioarei (al cărei text. VIL Brăila. Vezi Mircea Vulcănescu. iunie 1926. Scris pe vremea cînd se afla în străinătate. 2. Nichifor Crainic. Péguy. 16. 1. pp. pp. 2) un exemplar al numărului Buletinului. Mihail Sadoveanu. 2002.*.. din care a eliminat. Ultimul cuvînt. în limba franceza.9 5 . D i n acelaşi C h . în Critice. 2. ) 24. Bacovia. Elena Văcărescu. 1 3 6 . 311—317. 7 3 . „Asupra lui Péguy" (în Ideea creştină. 8 9 . în tinereţe. este traducerea pe care o citeşte în apărarea la proces. Humanitas. 1922 (apărute iniţial în Gîndireă). „Filozofia contimporană". Crater. Flacăra a fost o importantă revistă literară şi artistică. Ed. pp. pe la junimişti. Delavrancea a fost şi pe la „drapelişti". Ed. 2.. nr. Vezi titlurile maioresciene: „ O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867" ( 1 8 6 7 ) şi „Direcţia nouă în poezia şi proza română" (1872).1 0 . în fapt. însemnare marginală: „Articolul e scris în 1926.au consimţit să li se feştelească cinstea obrazului ?" (Mircea Vulcănescu. ) 9. (Vezi Nae Ionescu. 2 7 . text care este. 413 REVIZUIREA DE CONŞTIINŢĂ Cuvinte pentru o generaţie Articol apărut în Buletinul Asociaţiei Creştine Studenţeşti din Bucureşti. Istros. 4. 2003). a lui Barbu Delavrancea de la Partidul Liberal la Partidul Conservator.. pp. 1992. (Cititorul de azi îl are retipărit în Sorin Pavel. anul V . iar pe margine cu un X. n-am ţinut seama de aceste însemnări şi nici nu le marchez în vreun fel în note. organizată de revista Societatea de mîine şi apărut în (an III). în martie 1928. se află şi u n început de calcul : „ 1 1 4 : 3 0 = " ..1 8 2 . Vezi Lucian Blaga. 1 3 1 . nr. primar al Bucureştiului. Figurează îh lista lucrărilor proprii din decembrie 1940. Bucureşti. cu cerneală albastră. martie 1928. textul are cîteva pasaje încadrate cu creion roşu. pp. „Taina dragostei de Sus a Ioanei d'Arc" (în ibidem. 2001.. la studii de specializare. doar că n-au fost operate toate — cum specific în note. Desigur. T o t aci se află (spre sfîrşitul textului) un cuvînt adăugat cu creion negru: „politic". Ed. o notă lămuritoare la traducerea pe care a făcut-o la: Charles Péguy.8 1 . în 1898. semnat de Sorin Pavel. pp. an V . 412 . Vulcănescu. ea a apărut săptămînal între 22 octombrie 1 9 1 1 . îl purta mereu cu el. Bucureşti. Bucureşti. Semnătura: Mircea V u l cănescu. Ed. an VIII. 8. 8—9.. an I. Ed. „Revolta fondului nostru neiatin". Tudor Vianu si mulţi alţii. Probabil că Mircea Vulcănescu are în vedere trecerea. pp. 1 5 3 . Bucureşti. în continuare —. august-septembrie 1928. nr. an I. Krvnonis sau treptele singurătăţii. partid care îl numeşte. de cîte o literă. Vezi Cezar Petrescu. am ţinut seama de corecturi. Ion Nestor şi Petre Marcu-Balş (viitorul Petre Pandrea) în Gîndireă. Transcrierea pentru culegerea de faţă s-a făcut după exemplarul revistei (2). le-am îndreptat în mod tacit. cu creion albastru. Mircea Vulcănescu se refera la răspunsul oferit de Nae Ionescu la ancheta „Filozofia contimporană". Cuvinte pentru o generaţie » de Mircea M.). Elena Farago. la care am ţinut seama şi de cuvîntul adăugat în extras ( 1 ) . De la Nae Ionescu la „ Criterion " nu am avut la îndemînă acest extras) .în Gîndireă. Vulcănescu se afla în capitala Franţei cînd a apărut numărul din Societatea de mîine şi probabil că la puţină vreme după aprilie 1926 a scris textul apărut în Buletinul. Topîrceanu. Ed. 1 8 1 . losif. 1996). nr. nr. Bucureşti.1 3 7 ) . Cultura Naţională.2 9 ) . voi. Cincinat Pavelescu.1 4 8 . Ion Minulescu. p p . şase rînduri. nr. scris cu creion albastru (la sfîrşitul textului. Republicat în Posibilităţile filozofiei creştine (ed.1 3 3 . pe o foaie separată: „« Revizuire de conştiinţă. D. 2 9 8 . 8 2 .2 9 9 . pp. 6.iunie 1923. vezi Ultimul cuvînt. din 18 aprilie 1926. în Opere. Octavian Goga.1 3 noiembrie 1916. Fundaţiei Culturale Române. probabil că vrut o republicare a pasajelor încadrate cu creion roşu. apoi săptămînal ori bilunar. Autorul se gîndeşte la „Manifestul « Crinului Alb »". î n închisoare. G. Acel „altă dată" nu a mai avut loc pînă la sfîrşitul vieţii Iui Mircea Vulcănescu. martie 1928" . 5. Căci din 1 9 2 7 î n c o l o ..in aceasta arhivă se află: 1 ) u n extras din revistă. pe care l-am preluat î n culegerea de faţă (pentru vol. I. Ceea ce justifică începutul. pp. 10. acesta are corecturi şi însemnări marginale cu creion negru. Aron Cotruş. 2.

Greşeala sa iniţială e că judecă o mişcare literară după cîteva vorbe spuse la o agapă. „« Gîndirism » şi ortodoxie". « supravieţuitorii » de la Ideea Europeană s-au împărţit între poziţiile noi ale Gîndirii şi cele vechi ale Vieţii Româneşti. p. pp. 1 1 . B. Octavian Goga.3 . nr.). Răsfoind acum o listă cu guvernul din 1926 (30 martie 1 9 2 6 . 2. unul dintre pseudonimele lui Ovid Densusianu (în contextul în care scrie — despre Mihail Dragomirescu ş. 31. Căci una e poziţia propriu-zis « gîndiristă » a d-lor Crainic şi Nae Ionescu. P.. Dimensiunea romaneasca a existenţei. ministrul Agriculturii şi Domeniilor. 18. 1996). 2048. î n revistă: „Eruvim". generalul C. 2003) (doar prima parte. îh Cuvîntul din 3 1 1 9 3 1 ) .numai în parte". Ion Petro viei.. Anastase Demian ( 1 8 9 9 . ministrul Instrucţiunii. aceasta idee — în articolul ^Noi. aceea tipărită în Cuvîntul) (pp. Petru Groza.2 1 7 . Garoflid. 1. în Gîndirea. autorul a notat ulterior. Cînd am cetit articolul al IX-lea din 414 415 . Cooperaţiei şi Asigurărilor Sociale. C. ministru de stat. voi. Cuvîntul unei generaţii aseceriste" Itinerar.) Mircea Vulcănescu n-a notat corect pseudonimul (cum n-a corectat nici cuvin tul de la nota 1 1 ) ... definită de cei patru parametri amintiţi [realism. Către fiinţa spiritualităţii romaneşti Bucureşti. 10. scris cu creionul negru: „Sandu Tudor". „Termenii unei dezbateri". subsecretar de stat la Finanţe ş. face o serie de consideraţii — unele foarte interesante.. pictor şi grafician. în dreptul nujnerelor „cinci sau zece". Nu cetisem încă. Ideea esjte reluată şi în conferinţa din 20 februarie 1934. autorul notează: „ 1 9 3 1 ! " „ GÎNDIRISM" ŞI ORTODOXIE Partea I. In dreptul pasajului care începe cu: „generaţia ieşită. Şi aci. Aşa-numita generaţie a Gîndirii este de fapt şi ea împărţită între poziţii spirituale şi sociale diferite. p.. Trebuie redefinită această generaţie precedentă". răspuns din care preiau următoarele: „« Gîndirism » şi ortodoxie" intitulează Mircea Vulcănescu un vast foileton în care. a fost tipărită în culegerea Posibilităţile filozofiei creştine (ed. 48.. „Tendinţele tinerei generaţii jjfn domeniul social şi economic)". 3.). Pe margine. vorbind despre Tendinţele tinerei generaţii în domeniul social şi economic. pp. cînd singura sursă de documentare îi sta la dispoziţie în colecţiile revistei". pe atunci profesor la Academia de A r t e Frumoase din Cluj ( 1 9 2 6 . an XI. Ed..1 9 7 7 ) . C u sensul de: „guvernul". In margine. an VI. 2 0 7 . căci Itinerarul. 1996. Nichifor Crainic răspunde (la prima parte.. prim-ministru.. Notă marginală adăugată cu creionul negru: „Pe atunci socoteam că Eliade e reprezentantul celei de a 3-a generaţie de după război (Cioran. 1 . ministrul de Interne. în acest sens.1 9 3 0 ) . 2 1 3 ." şi se încheie cu: „. care fac totuşi parte din aceeaşi generaţie. Textul a fost inclus în culegerile: Posibilităţile filozofiei creştine (ed.) Ervin. ministrul Lucrărilor Publice.. Negulescu. Dosoftei.4 iunie 1927). într-o conferinţă rostită la 20 februarie 1934. Trancu-Iaşi. autohtonism. arareori aduce vorba despre şi îi pomeneşte pe Petru Movilă. nu apăruse. alta e poziţia d-lor Tudor Vianu sau Mihail Ralea. Mircea Vulcănescu trimitea (într-o notă de subsol a textului tipărit în broşură) la articolul din Cuvîntul: „în fapt. (mai puţin cunoscuţi sau de-a dreptul anonimi. pe măsură ce Gîndirea şi-a lămurit o poziţie proprie. nr.î n scrierile ulterioare. (Vezi Mircea Vulcănescu.9 0 ) . plecînd de la o discuţie la masa aniversară a acestei reviste. nr. In revistă: „răbuim . (Nichifor Crainic. C. ministrul Industriei şi Comerţului. 53).. . apoi ministru al Instrucţiunii. 19. 16. (în Buletinul Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi din Bucureşti. Surprinde totuşi că la revederea textului (dacă a făcut-o cu suficientă atenţie. Iar partea a Il-a. p. Coandă (tatăl lui Henri Coandă). această încercuire a generaţiei care ne precede nu e cu totul exactă. premiat la Paris ( 1 9 2 7 ) : este cunoscut mai ales ca graficianul revistei Gîndirea. Vulcănescu. aceea tipărită atunci) în numărul din aceeaşi lună (ianuarie) al Gîndirii. a apărut în Cuvîntul. (Vezi. articolul meu: „« Gîndirism » şi ortodoxie". a. o r t o d o xie şi monarhism]. ministrul Muncii. O.) 15. Gr. 1996) (integral) (pp. după Buletinul A. (Nu am identificat ancheta la care autorul face trimiterea. 14. august 1931. 12. probabil că autorul s-a gîndit la (sau a scris. S.« între Luther şi Ignariu de Loyola ». 13. găsim următoarele n u m e : Al. 8 5 . 3 ianuarie 1 9 3 1 . Ilovici). „în marginea unei aniversări". Activismulprin desperare. A n t i m Ivireanul sau Veniamin Costache.) Peste cîţiva ani.. a. am rămas mirat că Eliade era în aceeaşi problematică cu mine şi i-am scris". Averescu. ianuarie 1 9 3 1 . Semnătura: Mircea M. 1. P. Eminescu. an VII. altele de-a dreptul false. Mihail Manoilescu.) Iar Paul Costin Deleanu citează. nici exact... 17. In lista lucrărilor proprii din decembrie 1940 este indicată numai prima parte a articolului.2 1 7 ) şi De la Nae Ionescu la „ Criterion" (ed. cu creionul negru: „Asta nu e precis spus.

Leontescu Nicolae Roşu » Serban Cioculescu G. 27 % ) — mistici sau autohtonişti ( 1 0 . axiologic 3) naţionalism — creator Urmează (pe două coloane) o lungă listă de nume. împrejurările: — războiul Maeştri: — Iorga — N . 2 7 % ) — orientaţi propriu ( 1 6 . peste 35 ani. Guşti Dragomirescu Densusianu Mehedinţi Petrovici A. Manoilescu". „sub 35 ani. Dintre multele însemnări. Paulescu Madgearu P. sub 35 ani. Crainic — Nae Ionescu — Rădulescu Motru — Vasile Pârvan Problemele: — libertate — autoritate Junimism Sămănătorism C. Noica V. peste 35 ani".Iorga Ibrăileanu Ralea Tudor Vianu Rădulescu-Motru D . Clasificarea de mai sus este detaliată cu una în funcţie de vîrstă. Rădulescu-Motru N. Brăiloiu Nae Ionescu Nichifor Crainic Radu Dragnea Mihail Polihroniade Sorin Pavel George Ştefan Al. Iorga Vasile Pârvan". 417 416 . y y y > Se continuă cu o clasificare „pe poziţii spirituale": ortodocşi declaraţi (total 1 0 . Băncilă C. Cuza dr. 46 % ) . preiau aci doar următoarele: „Problematica generaţiei noastre Gîndirism şi ortodoxie împrejurările de formare a generaţiei noastre Nae Ionescu C. peste 35 ani. Claudian Sandu Tudor Petru Comarnescu Ion [el] Jianu C. Mai sînt încă trei pagini. H. Stahl Racoveanu Mac Constantinescu Stere Enescu Stefan Nenitescu Lucian Blaga Pamfil Seicaru Arghezi Pârvan N. C. Al. cu alte liste sau clasificări. Andrei M. Floru H. Rădulescu-Motru — obiectivism — autohton adevărat Nicolae Iorga — viu — autohtonie — românesc Vasile Pârvan — tragedie — valori pure — nevoia salvării Nae Ionescu — ortodoxia Nichifor Crainic —politică culturală ortodoxă misticism 1) realism autohton si ştiinţific / obiectivism universalist 2) tragism religios. sub 35 ani. Călinescu Alex.î n arhiva familiei se află un bogat material. dintre care amintesc „Mircea Eliade Petre Mihail [Mihail Polihroniade] Stelian Mateescu Paul Sterian Petre Marcu-Balş [Petre Pandrea] George Breazul C.

2. 1. nr. pe o filă (formatul 205/340 mm). Vulcănescu. ) Textul vulcănescian a fost restituit autorului în 1931 pentru o eventuală refacere. adică o manifestare 2. 8. 145).1 9 7 7 ) — vezi nota 1 7 de la p. de faţă. cînd sînt preluate şi unele texte din 1928.. partea a Il-a. Anastase Demian ( 1 8 9 9 . în trei variante. ne lovim şi de confuzia dintre două realităţi deosebite. reapare de-abia în august 1 9 3 1 . p. Iată cele trei variante: „Incepînd această cercetare". Nu sînt cel dintîi care face această deosebire. an VII. 6. 3 . 2. sociala. transsubiectivă. p. In această situaţie. după textul dactilografiat din arhivă.. p.1 2 . 56. în orice caz. suficientă.toamna lui 1928 al lui Mircea Vulcănescu urma să se litografieze în acel număr. scris în 1928 şi apărut în nr. an V. A mai făcut-o Nae Ionescu într-o conferinţă la Fundaţie. Vezi Nae Ionescu. studentul Constantin Noica prezintă conferinţa lui Nae Ionescu în cadrul rubricii „Notaţii" din Vremea. U n cuvînt pe care n-am reuşit să-1 descifrez. Confuzia acestor trei termeni a făcut-o Eliade. neterminat. Peste alte două zile. 3.1 8 (vezi în voi. (Vezi Eugenia Axente — viitoarea Eugenia Costin Deleanu —. In toamna lui 1928 s-a încercat să apară un nou număr al Buletinului Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi din Bucureşti. în derìdere.. cu articolul „Lămuriri". nr.. pp. 19 martie 1929. Nae Ionescu a rostit conferinţa „Noua generaţie" în 16 martie 1929. Numai că el deosebea numai doi termeni". Zece ani de spiritualitate românească" . Bucureşti. nr. Eminescu. Mircea Vulcănescu a notat cu creionul: „« Cuvîntul » . S. care n-a apărut atunci. nota 1). 21 martie 1929. Nu ştiu [sigur] dacă a făcut-o el. 2 0 3 7 . p.). în Buletinul A. Vezi Mircea M. 5. O dată textul ajuns iarăşi în mîna lui. Şi-mi propuneam să purced la lămurirea acestor diferenţe. deosebirea nu poartă asupra a doi. transcrierea s-a făcut astfel: partea I. pp. „Carte pentru « Isabel»". în Cuvîntul. o primă formă a părţii a Il-a. am consultat şi forma tipărită în 1996.. Chipuri spirituale. 1 (cronică inclusă în Dimensiunea românească a existenţei. dar depăşind acest suflet. In manuscris se continuă cu un început de frază. după textul tipărit (decupat) din arhivă. scrisă cu cerneală neagră. la invitaţia Societăţii Studenţeşti „Minai Eminescu". 1 9 5 1 . Să lămurim. 4. Dar. decupat din ziar. an II.. pe el. poziţia culturala e o realitate spirituală obiectivă. nr. „Revizuirea de conştiinţă. Generaţia e un produs istoric-psihologic. an V. (germ. Cuvinte pentru o generaţie" . „Socoteam această deosebire —". R. Cuvînt folosit deseori de Nae Ionescu. Ed. pp. p. 1. U n rezumat al conferinţei s-a publicat în Cuvîntul. 1403. Vezi Mircea Vulcănescu. Titlul este o preluare a celui dat de Nae Ionescu în Cuvîntul (vezi mai jos. printre care şi cel al lui Vulcănescu. pînă la înglobarea unei întregi reprezentaţii despre lume. voi. 8 . paginile rezervate au fost înlocuite cu următorul text: 419 418 . an VI. în încercarea noastră de a înţelege sensul exact. Buletinul. 18 martie 1929. 2 ) poziţie culturală. 2 6 septembrie 1930. 1 1 1 . 3 I 1 9 3 1 . C. 1995. Stare de moleşeală. 2. nr.) 9. A l t cuvînt pe care n-am reuşit să-1 descifrez. 7. 4 1 4 . cu rădăcini incontestabile în sufletul individual. 1404. partea a Il-a a articolului. martie 1928. completare ş. ci a trei termeni: 1 ) generaţie. 8 . are două pagini (formatul 210/340 mm). p. Iată textul acestei variante: „Gîndirism şi ortodoxie II Termenii unei V dezbateri ' % este o realitate metafizică. La o reflecţiune mai adîncă. din 1931. (Această ultimă formă figura iniţial. al unor anumite forme de creaţiune culturală.". rolul şi funcţiunea culturală a Gîndirii. „La [o] mai adîncă cercetare. 3 ) atitudine spirituală. el a făcut să se creadă că toată generaţia ar fi pe o aceeaşi poziţie spirituală. ca început al frazei următoarea: „Aceasta deosebire. 1 şi 2". a. „« Gîndirea ». p.". în formă dactilografiată (la un rînd).î n arhivă se mai află: textul părţii I.1 1 8 ) . ÎNTRE GENERAŢII Lămuriri mai vechi la o polemică Text scris la sfîrşitul anului 1928 şi precedat de o notă datată 18 februarie 1931. Pentru culegerea de faţă. în Cuvîntul. condiţionat.. nr. 3. în textul dactilografiat. 2 1 decembrie 1930. atitudinea spirituala A m arătat într-un articol precedent că. cu adaosuri operate cu cerneală verde. Vulcănescu a evitat să-1 mai publice. Probabil că şi textul din .

mai degrabă o pretenţie de poziţie spirituală. Mircea Vulcănescu suferă de cîţiva ani. am fi fost o întreprindere pe seama noastră. Este sigur că îndemnul de a lua înapoi ceea ce dăduse a venit după acea citire. du-i copia. după ce le făcusem loc în frunte... L-am găsit nemerit a n publicat acum şi aci.) Să divulgăm. poate. mai ales cînd i-am risipit din avere. pentru tot gîndul cu care venea. nu ce anume din conţinutul sufletesc al Buletinului. căruia i se încredinţase aproape tot Buletinul. R. Chiar dacă puncte de ajungere ne unesc în spirit. tot ceea ce adăugasem noi darului dintîi. (Să mărturisim: nu am făcut-o cu toată încrederea — ne era teamă să nu ni-1 fure. o mînă dă şi alta ia... care numai din lipsa prevederii noastre şi imprudenţa amployatului s-a putut întîmplă. D a r cine îi poate ? Apoi.. Ieşim deci înaintea Domniilor-Voastre. Oricum. căile şi modalităţile ne despart. i-a îngăduit. cum se întîmplă [cu] orice primire. lui M[ircea] Vfulcănescu] să-1 citească. tinerii nu trebuiesc apăsaţi. Două erau ale autorului — au ridicat ceea ce dăduseră —. să puteţi para.. trebuie să-i dăm seamă de tot ce s-a întîmplat.) A m putea să ştergem titlul de la sumar şi de aici. A suferit un accident! După cum bine ştiţi din experienţă şi observaţie proprie. toţi trei semnatarii nu erau mai tineri decît întîia generaţie aseceristă. posedînd poziţie spirituală aceeaşi. care. sînt fructul unor experienţe diferite. Articolul se preciza a fi în linia celor începute cu răspunsul la ancheta Tiparniţei literare asupra « noii spiritualităţi» şi ţinînd să clarifice situaţia generaţiei sale ca deschizătoare a porţilor de la A . în jurul gîndurilor strînse în acest Buletin. ? aproape. S. militînd pentru aceeaşi atitudine. i l-am încredinţat tdt lui M[ircea] Vfulcănescu]. nu am putut distinge şi prevedea niciodată pînă acum. î n loc să fim o comisie însărcinată şi numită de către Asociaţie. trebuie să mai divulgăm ceva: ne-aiost luat mai mult decît ni se dăduse.. Fiindcă mai avea nevoie de o transcriere. după ce u n amployat. să v ă spunem că primul număr nu poate să apară pe scenă.. « între generaţii» a fost oferit comisiei Buletinului. militînd pe aceleaşi sensuri în Duh. apărute şi coapte în alt timp istoric. cu ocazia criticei severe pe care d-1 Nae Ionescu o făcuse atitudinei vădite în « Manifestul „Crinului A l b " Se ştie că unul dintre semnatari a fost o bucată de vreme asecerist.» ca acoperind aproape o poziţie.. însă nu le stăpînim suficient de precis. că acasă. fără ştirea noastră. care s-a oferit s-o facă. fiindcă fuge imediat. după cum anunţă programul. Băgaţi de seamă numărul şi distingeţi mîna a treia..) A m rămas însă cu întîia lectură repede în comisie şi v o m da noi liniile generale ale celor cuprinse în articolul lipsă. D e unde. aparţinînd unor aventuri care ca atare n-au nimic comun. domniile lor reprezentînd « generaţia sacrificată ». dar ce. pe care-1 bănuia piatră necesară într-o evoluţie către lămuriri spirituale. cu toate că fusese scris cu alte destinaţii în 1928. pe peretele cel mai apropiat mesei de scris. ( î n orice caz. dacă. Probabil că aşa am fi făcut. după ce vi-1 v a fi făgăduit.. spre lectură şi aviz de publicare. căci rezolvă problematice care nu se aseamănă.. să nu-i mai încredinţaţi textul decît păstrîn4. eventual. după ce dă cu amîndouă. dar mai cu seamă pentru că a treia mînă a reuşit şi de data asta să ne prade. anume l-a putut totuşi deter- 420 421 . C u toate că. i-ar justifica gestul — fiindcă justificat în nici un caz nu poate fi —. are desemnat chiar de dînsul chipul unuia dintre « maeştrii^ personali. Este o coincidenţă stranie: de o bucată de vreme încoace. ca tot faptul Asociaţiei noastre. Aparţin Asociaţiei.. Şi încă. ni l-a furat. lîngă rampă. cu toate că am păţit-o de mai multe ori. E vorba de articolul lui Mircea Vulcănescu. Şi pînă la urmă.. pe care M[ircea] V[ulcănescu] o reprezintă. Articolul era scris în 1928. pentru ca cei solicitaţi să publice să poată da ceva. ca să ne îndreptăţim a le comunica. Să o spunem sincer: ne e ciudă că ne-a scăpat articolul. mîna ocrotitoare întinsă astăzi asupra « complectitudinismului». î n chip din ce în ce mai îngrijorător. Este cazul cu articolul furat. A u mal fost însă unele. cuprindea articolul — şi era partea lui interesantă cu deosebire — o precizare asupra prăpăstioasei distanţe şi deosebiri între spiritualitatea generaţiei sale şi aceea a Gîndirei. A c i se plasa polemica cu d-1 Nae Ionescu şi d-I Nichifor Crainic. Şi încă o seamă de gînduri în jurul acestora. spre a-1 duce la imprimat. C. (Noi... pe care.. Iarăşi. a treia. tăiată. a mişcării aseceriste de prin 1922. pornind însă de la experienţele şi părerile succesiv formulate ale propriei sale generaţii aseceriste.. a celor cari redactăm acestea. vă rugăm să ne iertaţi. Sub chip. C u m noi nu am reuşit să descoperim. ne-au fost furate de acolo. Aşa însă. consideră « Manifestul.. ca să ne susţinem. ca. Mircea Vulcănescu. cînd va mai fi vorba de articole.„ î n t r e generaţii Ca întotdeauna. ci înţeleşi şi ajutaţi. fiind puşi să aranjăm o afacere miraculoasă. ia cu trei mîini. a mai stat o mulţime nesfîrşită care a căzut alături. DomniaSa. de accidente similare. în manuscris. Astăzi apărea însă în bună parte refăcut şi adăugit. faţă de tradiţie în genere şi faţă de imediaţii înaintaşi.

„Noua generaţie". an V I . pe care am nădăjduit tot timpul să o putem ocoli. 58-59). Ion Nestor. Fiţi mai cu seamă atenţi la articolul « N o i : cuvîntul unei generaţii aseceriste» [semnat de Paul Costin Deleanu]. 2 4 . Vulcănescu. Pentru o nouă spiritualitate filozofică. . nr. p. 1 4 8 . februarie-aprilie 1927.1 4 7 ) . 1. 8 . 1 4 0 . 1 4 3 . 3 ianuarie 1931. ed. 9 iunie 1 9 2 8 . după acest soi de accidente duhul îi fuge imediat înapoi şi nu mai poate mărturisi. Cine oare ar putea să descrie dezolarea noastră adîncă. Iar accidentul a devenit. an X X . Este înscris în lista lucrărilor proprii din decembrie 1940. în Cuvîntul. august-septembrie 1928. august 1 9 3 1 .) (Acest număr din 1931 nu se află în Biblioteca Academiei Române. în Curentul. C. 7. întrucît: 1 ) autorul se referă la articolul „« Gîndirism » şi ortodoxie" — apărut în 3 ianuarie 1931 (vezi nota 3. pp. Bucureşti. Vezi Mircea M . 1 . în Buletinul A. pp. pp. an IV. 10. pp. Transcrierea s-a făcut după manuscrisul aflat în arhiva Mircea Vulcănescu. a fost formată din Eugenia Axente (căsătorită. 311 . nr. 3—4. deocamdată pricina stă t o t « între generaţii » şi titlul care ne-a rămas este indicat deasupra şi a acestei nevoite informaţii. Vezi Paul Stcrian. 2048. Vezi Nichifor Crainic. nr.9 . p.. î n textul de bază data notată este: 18 februarie 1 9 3 0 . 5—7. şi această dezlegare de pricini. 8 2 . pp. 2 . 2 1 februarie 1931. urmat de „Sensul Itinerariului spiritual". 2 ) el se referă şi la articolul „Filozofie ştiinţifică. 8 . în Gîndirea. Crater. Vulcănescu. cari ne bucurasem a fi prins. 14. 1 .2 4 4 ) . an VII. 2 .2 0 8 . „Misticism şi spirit critic".3 2 . în ultima vreme. 189. martie 1928. nr. nr. (Buletinul Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi din Bucureşti. în Viaţa Româneasca. Vezi Nae Ionescu. 2 (vezi în voi. în Cuvîntul. Pentru o nouă spiritualitate filozofică. an VII. cum bine ştiţi.). D e aceea ne-am luptat mult să apucăm din nou ceea ce ni s-a luat fără nici un drept.".. 2003). 2 6 februarie 1931. p p . Bucureşti. 1—3.3 1 0 . pp.1 5 2 . 8 . 8. pp. pp. în Viaţa românească. 6 1 . Vezi George Ştefan. 3 0 7 . 2 (reprodus în Dimensiunea românească a existenţei. „Filozofie ştiinţifică.9 . 24 iulie 1928. în realitate este 1 9 3 1 . pp. . 2 3 8 . căruia îi fusese oferit textul pentru publicare. pp. pp. Petre Marcu-Balş. 7 . nr. „« Gîndirism » şi ortodoxie". noi. 2 . an I. 11 octombrie 1928. Vezi Mircea M. mai apoi. nr. nr. R. C. an I. î n lista lucrărilor proprii întocmită de Mircea Vulcănescu în decembrie 1 9 4 0 nu figurează titlul textului din culegerea de faţă.8 4 . 1. vă supunem atenţiei dornniilor-voastre. 2 1 0 1 . 2. din ce în ce mai frecvent. 2.. 4. în Cuvîntul. ed. „Manifestul « Crinului A l b »". 1. universitate şi ortodoxie". 1247. nr. cu Paul Costin Deleanu) şi Horia Stamatopol (viitorul Stamatu). de faţă. pp. După cum se arată însă. Asociaţia Studenţilor Creştini din România (A. că î n chipul acesta î n Buletinul. însă. 1996).8 . nr. 6. în Tiparniţa literară. „Itinerarul spiritual" al lui Mircea Eliade a apărut în Cuvîntul. între 6 septembrie-16 noiembrie 1927. CONFESIÓNAUSM ŞI INTERCONFESIONAUSM ÎN VIAŢA FEDERAŢIEI ASOCIAŢIILOR CREŞTINE STUDENŢEŞTI DIN ROMÂNIA Articol publicat (în formă litografiată) în Buletinul Asociaţiei Creştine Studenţeşti din Bucureşti.3 1 7 (reprodus în: Sorin Pavel. 423 . 9. iulie-august 1928.. nr.. pp. Bucureşti. 46 (inclus în Dimensiunea românească a existenţei. 422 5. iubiţi asecerişti. Vulcănescu. „Spiritualitate". 1992. titlul notat de Mircea Vulcănescu este: „Trecerea între generaţii".-pp. pp. 13.. Cuvinte pentru o generaţie". nr.mina să-1 aibă. an IV. Vezi Mircea M .9 5 ) .2 0 2 („Restituiri") şi în culegerea De la Nae Ionescu la„ Criterion" (ed. mai sus). în 2 1 februarie 1931 (ceea ce denotă că acest ultim articol fusese deja scris pînă la 18 februarie 1 9 3 1 ) .4 . în Viaţa literara. 2 0 9 6 . Noi l-am întrebat. pe cel mai m a r e ! Comisia Buletinului". 1992. Vezi Mircea M. pp. 1996. 11. Articolul a fost inclus în culegerea Posibilităţile filozofiei creştine (ed.1 5 5 ) . „Noua spiritualitate". voi. 12. 8 2 . 3. an V .1 8 (vezi în culegerea de faţă. 1 9 9 . 1. Ed. „între generaţii". 2 0 0 1 . Vulcănescu. Şi iarăşi.. Eminescu. 1.7 3 . Semnătura: Mircea Vulcănescu. ca inedit. Ed. an VIII. 51—52. R. S. voi. pp. 2 0 3 .. „Revizuirea de conştiinţă. Ed. Vezi Sorin Pavel. Tipărit. S. c e v a apărea peste trei zile în Cuvîntul. an X C V I I I . 30 noiembrie 1928. Buletinul Asociaţiei Studenţilor Creştini din România. an VIII. 1 . la un moment dat. î n textul de bază. nr. 1996. 2. august-septembrie 1928. îh Gîndirea. pp. p p . martie-aprilie 2003. Eminescu.) „Comisia de redacţie" a Buletinului. de faţă nu se mai găseşte nici un picior din generaţia cea dinţii — barem de zare. Krinonis sau treptele singurătăţii.

1 9 1 6 era elev>în clasa a Il-a secundară la Liceul „Matei Basarab" din< Bucureşti). coleg de liceu al lui Mircea Vulcănescu (în anul şcolar 1915 . S.8 3 . pp. Expert. î n anii în care Mircea Vulcănescu si Paul Sterian s-au aflat la Paris pentru studii de specializare. 2 . trimisă de la Paris. „Politică şi ortodoxie". W .). Azi. p. pp. nr. Pregătiri pentru călătoria din urmă (cu un portret de Margareta Sterian). economist şi sociolog. catolică. C. voi. 4. a fost director general al Societăţii de Mine de la Şorecani. VI. pp. Lucrări: Cekul (1926). voi. Bucureşti. A . Curentul. Războiul nevăzut.1 9 2 4 . voi. 2 0 0 1 .5 2 8 . Paul Sterian a participat la campania monografică de la Drăguş (1929). 28 aprilie 1898. Vezi nota 6 de la pp. 2. C. 5.6 . la Buletinul A. Fenomenologia actului religios". rusă. unde a susţinut doctoratul cu lucrarea La Roumanie et la réparation des dommages de guerre (tipărită în 1929).şiz condus Buna-Vestire (septembrie-octombrie 1940) (unde. în străinătate). I. 1 1 1 . Metafizică şi religie". Ed. Sibiu. Idealul panromânesc şi dezvoltarea economică a ţării (1938). 2000. întrucît nu s-a adaptat climei. Calendarul. Vezi Mihai Tonca [= Nae Ionescu]. care renunţase la tronul ţării. cu Mihail Manoilescu) ( 1 9 3 2 ) . Bucureşti. Grigore Manoilescu (n. protestantă ş. 424 Ca economist. Ed.î n arhiva Mircea Vulcânescu se află doar nr. 1 9 .2 2 0 . Bucureşti.1 9 2 5 . susţinută în 1933 cu Dim. 2 . a continuat pregătirea doctoratului cu teza Elemente de metodologie politică. 5 . Ed. Horia Sima a scris articolul „S-au stins şi Grigore Manoilescu". 1. an III. Aseceristii erau membrii Asociaţiei Studenţilor Creştini din România. Iaşi . 1 . 2003. greacă ş. nr. 14. Vezi Nae Ionescu. bulgară. iar în anul 1 9 2 4 . an VI. Ed. La moartea lui Grigore Manoilescu. 1999. Poeme arabe. 8 1 . viaţa unui sat romanesc. greco-catolică. 3. Paul Sterian (nA mai 1904. Gîndirea. publicist. Vezi U n ortodox [Nae Ionescu]. nr. el a făcut studii de specializare la Paris. Deisis. In anul universitar 1 9 2 3 . armeana. 156. 1 noiembrie 1923. poet. Nae Ionescu a ţinut cursul „Filozofia religiei. Contimporanul. pp. pp. Versuri din „ O mie şi una de nopţi" (1933). sosită în România pen?? • tru îndrumarea filialelor din Bucureşti ale Y .8 3 ) . pp. 6. unde Mircea Vulcănescu s-a aflat la studii de specializare între octombrie 1925-iulie 1928. unde a realizat. „Pentru apărarea ortodoxiei". (Inclus în Opere. a făcut o intensă activitate publicistică în Cuvîntul. a colaborat la Revista „ Carol I" cu poezii. „Confesionalismul". „Semănături". colectiv Sociologi romani. pentru pregătirea unui doctorat în sociologie. Mică enciclopedie. 15 septembrie 1984. Sindicalizarea legală a industriilor (în colab. şi Y . a revenit curînd în ţară.) (Fiindcă veni vorba. A . Ed. 2 8 ianuarie-4 februarie 1923. în anii '50 a înfiinţat în Argentina Editura Cartea Pribegiei.m. Guşti (inedită). Doar cursul din 1 9 2 4 .3 7 . p .4 al Buletinului nu are modificări sau corecturi. în Ideea Europeană.) 7. primul film sociologic românesc. Stabilit în străinătate. R. frate al lui Mihail Manoilescu. Drăguş. Centrala termoelectrică Şorecani (1932). Individul împotriva statului Bucureşti. „Individualismul englez". pp. 10.2 (reluat în Opere. M. şi prezentarea sociologului Constantin Sudeţeanu din acelaşi dicţionar sociologic îmi aparţine. Bucureşti-m. absolvent al Facultăţii de Drept din Bucureşti. Vezi Nichifor Crainic. Precum se vede.1 9 2 5 a fost litografiat şi tipărit. V I . apoi la Institutul Român de C o n junctură. Vezi nota 4 de la p. şi în Teologie. î n asociaţia creştină intrau studenţi aparţinînd diverselor biserici creştine: ortodoxă (română. Logos. Crater. a fost în S. an X C V I . vezi textul şi în Viaţa Romanească. a lucrat ca referent la Oficiul de studii al Ministerului de Finanţe. Asociaţia Creştină a Studenţilor din Bucureşti. Bucureşti). 3. 13. ArgintescuAmza. Cuvîntul. textul este o scrisoare. romancier. an IV. (Prezentarea lui Paul Sterian ca sociolog din voi. (Retipărit în Opere. împreună cu N . în 1937 a semnat şi cu pseudonimul Manoil Grigoreanu). nr. Ca publicist. 7 7 . U . ) 11. 425 . Vremea.. C a poet ortodoxist a colaborat la Gîndirea şi a tipărit volumele de versuri Al Sfintei Cuvioase Parascbiva Cea Nouă Acatist ( 1 9 3 1 ) . Paul Sterian a condus Index (1933) şi a colaborat la: Axa. „Filozofia religiei. Elined Prys a fost o tînără englezoaică. retipărit: „Cuvîntintroductiv" la Herbert Spencer. 1 noiembrie 1924. pp. nr. Iar ca sociolog. 177—179. C. an IV.4 0 7 . 8. A . îmi aparţine. Viaţa de îndumnezeire a sfîntului părinte Paisie cel Mare (1944). Floarea de Foc ş. în Gîndirea. în Gîndirea. 9. a publicat cîteva broşuri si voi. 406. 3 3 . în Ideea Europeană. Crater. Şomeri şi şomaj ( 1 9 3 3 ) . 4 0 6 . a ajuns director general în Ministerul Economiei Naţionale. ) 12.2 6 octombrie 1924. 436—438. 9 9 . a. 5 2 7 . mai apoi. 434. 5 . mai—iunie 2 0 0 1 . 1953. Grigore Manoilescu şi Paul Sterian au facilitat corespondenţa dintre Mihail Manoilescu şi prinţul Carol. a. a.

Ed. Marin Ionescu ( 1 8 9 1 . voi. Impr. cu acest pseudonim a semnat articole în Noua Revistă Română. în acele luni agitate. mai. 1589). Asociaţia Creştină a Fetelor. Libr.. Bucureşti. Young Men's Christian Association. Bucureşti. 1919—1926. 3 0 1 . „Idealul pedagogic al lui Goethe". p. ca proiect.1 6 0 ) . Vezi G. Rădulescu-Motru. v. Expresia înseamnă o neputinţă sau un refuz categoric. (Vezi Mircea Vulcănescu. nr.. Pro fii spiritual. Antonescu. 1 5 9 . în voi. etică şi politică al Universităţii din Bucureşti. 28. Noua Typ.1 2 4 .. Pentru povestea „cazului de la « Cuibul cu barză »". pp. I. 1 2 7 pp. Opere. Nu am identificat încă „comunicatul" la care face trimiterea Mircea Vulcănescu. în Toladot. 1 9 9 5 . Antonescu. la Liceul „Gh. O t e teleşianu". A l t pseudonim al lui Nae Ionescu.Cultura Naţională. 16.. 17.5 0 6 . 1935.1 4 (special.1 4 ) . 5 0 5 . 1924. pp. A. Vezi G. Vezi „Programul studenţesc pentru organizarea vieţii universitare. în Biblia. C... „înainte şi după încetarea agitaţiilor studenţeşti din România".. iulie 1975. expresia a trecut la papi şi în forma latină s-a răspîndit în comunicarea cultă (ori a celor cu o spoială de cultură. Cultura românaşi politicianismul. (Vezi şi nota următoare. 26. De la evangheliştii Petru şi Ioan („Faptele apostolilor". an IV. dezbaterile şi confruntările unor poziţii diverse. Lucrat. 2 0 0 1 . p. în Revista generală a învăţămîntului. T: o mişcare. I. 22. indice de nume: Popescu Tudor). C. 3 1 . în şedinţele din aprilie. Mircea din timpul „mişcării antisemite". Ed. pp. Nu cunosc titlul acelui referat de seminar. Lazăr" şi la Seminarul Pedagogic Universitar din Bucureşti. „Nu putem" (lat. an V. Fapt este că profesorul D . voi. 4 8 5 .. Bucureşti.2 . 4. filială a Y .). Brăila. 1 2 3 . Guşti". M. în Sociologia militans. 1 3 6 . iunie 1923. 2002. de arte grafice „Sportul". 1 („Duminica") (inclus în Opere. pp. 15. pp.1 9 1 (şi extras). p. în Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială.. (Tel Aviv). A c o l o se află indicate (dacă nu se ajunge la Opere. voi. de ordin practic sau de ordin principiar. nr. 474. Ed. Ştefan — Cuibul cu barză". 13 pp. cu o anume raţiune.. Şcoala sociologică a lui Dimitrie Guşti. in Roumania. A. C. VII. Socec & Co. Vezi nota 10. 1 9 8 4 . 1 9 2 4 . Eminescu. pp. Fundaţiei Culturale Române. Y. Pseudonim al lui Nae Ionescu. „Dimitrie Guşti. Nu-i exclus să fie. vezi mărturia unui fost coleg de la Facultatea de Drept din Bucureşti. voi.) 18. Ed. Bucureşti. Vezi Nae Ionescu.: Instituţii. profesorul". 89. A. 1926. C. A. Bucureşti. Guşti. Aşa vor fi — de la momentul scrierii acestui articol.. 29. 1 7 4 .3 0 9 . U n scurt istoric am dat în notele tipărite în Nae Ionescu. în şcoli.1 9 6 5 ) a fost preot la Biserica „Sf. în Cuvîntul. 32. A . 1 3 . ed. 1 9 9 8 ) . în care a fost implicat preotul Tudor Popescu. » Referatul lui Mircea Vulcănescu şi al lui Paul Sterian trebuie să fi fost despre lucrarea îndrumări privitoare la învăţămîntul religios în şcolile secundare (1922) sau despre cartea Biblia şi educaţiunea religioasă în biserici. mai 1926.) şi următoarele cărţi: A.) (Vezi şi D. cap. 1904 (alte ed. (Vezi şi nota 18. cum sînt îndeobşte oamenii politici). şi în Neliniştea metafizica. C. 1 9 4 2 . Asociaţia Creştina a Tinerilor. an III.1 4 5 . 1924. Ionescu. 33. an XIV. nr. G. 27.1 9 2 3 ) . şi profesor la Şcoala Normală de Fete „I. 1 . Bucureşti. Ed. passim. Bucureşti. C. nr. 1996). Institutului Social Român. D . Bucureşti. V . Inst. sub conducerea prof.X V (altă ed. 24. şi-a adunat studenţii la „Casa Maca" să cerceteze presa şi să alcătuiască o bibliografie a problemei naţionale. 2 1 . VII. 368. Eminescu. diferite şi chiar opuse în cadrul simpozioanelor organizate de Asociaţia de Arte. Mircea Vulcănescu nu-1 menţionează în lista lucrărilor proprii din decembrie 1940 şi încă n-am găsit în „cele două lăzi" manuscrisul referatului. M. Asociaţia Creştină a Tinerilor. pp. 1 1 .) 30. ( A m reprodus un fragment în Mircea Vulcănescu. 427 . Reichman-Şomuz. 1912. 5. (1922 . Bucureşti. Ed. de Seminarul de sociologie. Litere şi Filozofie „Criterion" în aula Fundaţiei Universitare „Carol I" din Capitală (actuala Bibliotecă Centrală Universitară) (cu public larg) ori la sediul Academiei de înalte Studii Comerciale şi Industriale (actuala Academie de Studii Economice) (în cadrul restrîns al membrilor şi al invitaţilor speciali). T. pp.. 25. Aritmos. filială a Y . VII. pp. 2001. Tiparul Universitar. 7 iunie 1926. p.: 1 9 1 0 . Oficiul de Ajutorare Studenţească. vezi o serie de articole ale lui Nae Ionescu apărute în Cuvîntul (incluse în Opere. peste cincişase ani — expunerile. Despre atitudinea studentului Vulcănescu M. în Studii asupra educaţiei morale şi estetice. G. Bucureşti. W . P r o fesională Dimitrie C. Asociaţia Creştina a Tinerilor.4 8 6 . „Rolul şcoalei în societatea românească de azi". Vezi C . Ideea Europeană şi Cuvîntul. 1998. „Ideologia societăţilor creştine studenţeşti". C. Fundaţiei Culturale „Principele Carol". The Y. „Universitatea socială". 1 1 .. Istros. 23 pp. T. 2 0 . 19.) 426 Română şi în Ideea 23. ) 20. a semnat cu el în Noua Revistă Europeană. Guşti. A . 1993. M.

1 . î n realitate. formatul 160/205 mm). era dedicată „D-lui Stănescu-Telega". A . ne-a vorbit despre experienţa religioasă în raport cu sentimentul de conservare a valorii sufletului omenesc. Redactarea iniţială (tăiată totuşi): „Argumentarea ştiinţei greşeşte punctul de vedere: prea mărginit". într-o primă variantă.. Si venea cu suită Să ceară mîna fetii ce torcea liniştită." (vezi mai sus). Pe pagina cu titlul. nouvelle série. împreună. fără suflet. altădată. 4. are 20 p. scrise aproape numai pe o faţă (caiet de aritmetică. pp.. acum cîteva săp428 429 . La unele file. conferinţa d-nei Sadoveanu. Vulcănescu a dat următoarea notă de subsol: „ O parte din ideile expuse în acest studiu sînt rezultatul unei discuţiuni a mea cu prietenul Stelian Mateescu şi ca prieten leal recunosc paternitatea lor".. a realizat numai: planul. Scris la începutul anilor '20. voia să-1 publice).... 2. A . 15). Correspondance Federative a fost publicată de Fédération Française des Associations Chrétiennes d'Etudiants. In fapt. lucrul e adevărat. schiţa ideilor principale şi prefaţa (concepută ca o conferinţă). Vulcănescu. M. şi 2) manuscrisul traducerii făcute de Mărgărita Vulcănescu (scris cu cerneală albastră.. Iar după formula de adresare. 1. pe verso se află exerciţii poetice. Gînd neterminat în text. Aparent. Figurează în lista lucrărilor proprii din decembrie 1940. în limba franceză. semnătura: Mircea M.8 . Pe o filă (p. Transcrierea s-a făcut după manuscrisul traducerii. 6. M. Gînd neterminat în manuscris. marginal: „Trebuie să-1 dezvăluim".. autorul a notat. Intr-o primă variantă. cu multă tragere de inimă şi cu o deosebită căldură sufletească. înainte de 1). no. Semnătura: Mircea M. uitată Pe care-am destrămat-o din cronici. 1. Juin 1927. monoton Şi-n grabă luînd cărarea ce duce la castel Porni vîrtej să sfarme tot ce-o lovi de el.CONFERINŢA SUD-ESTULUI EUROPEAN Dare de seamă publicată. adică lui Stelian Mateescu. care. şi să servească drept argumentare împotriva semidoctismului necredincios". textul avea subtitlul „Conferinţă. 3. şi ritmul.. C. Intr-o altă variantă. ci doar însemnarea lui Mircea Vulcănescu... textul are titlul „împotriva necredincioşilor" şi subtitlul „Conferinţă destinată a fi cetită la Y. In arhiva Mircea Vulcănescu se află: 1) numărul din Correspondance Federative în care a apărut articolul (nu are modificări sau corecturi. religia se-mparte-n două". tămîni. 14. este un fragment dintr-un mai amplu proiectat studiu. 5. Din exerciţiile poetice de pe versoul textului preiau — într-o reconstituire aproximativă — din „Adierea"?: Suflarea care mişcă uşor... La castel sosi-n poartă un prinţ necunoscut Era frumos şi tînăr. conferenţiarul începe astfel textul scris în această variantă: „Am ascultat aici. în manuscris: „Toate credinţele omului de natură religioasă sînt idealuri". Vulcănescu (aşadar. Mircea Vulcănescu a notat: „Adăugiri la plan: Tranziţie p[unct] 5 [[5]]. are 19 file. pe file de formatul 150/210 m m . 7.). ) Nu este menţionat în lista lucrărilor proprii din decembrie 1940. CONTRIBUŢIUNILA O NOUĂ ÎNDRUMARE A CONCEPŢIILOR MODERNE ASUPRA PROBLEMEI RELIGIOASE Studiu critic Text inedit.. C. In arhiva Mircea Vulcănescu se află textul scris cu cerneală neagră. unde se află textul lui: „p. poate chiar şi rima. Din depărtări zefirul prindea ciudat un zvon Ce-i frămînta pornirea amarnic. Văzînd iubirea-i Se lasă. abia simţit Ciorchinii de glicină pe vreju-mbătrînit I-un suflet din povestea zefirilor. în Correspondance Federative (Paris). pe p.8 " ) (în Biblioteca Academiei Române nu se află colecţia buletinului Correspondance. după cum se vede din planul lucrării şi din adăugirile la plan. la titlul „împotriva necredincioşilor". Parc-am mai întîlnit — prin fenomenologia literaturii române — şi tema. 1 . şi ideea.). ( O datare mai apropiată de realitatea temporală s-ar putea face prin corelare cu data cînd Isabela Sadoveanu a rostit o conferinţă la Y . variante ale planului sau ale introducerii.

7. atit în lucrări filozofice. Sub acest raport. faţă de chipul chinuit. 431 . 5. (III): 1 . 6 3 . scrise cu cerneală albastră. începutul este dactilografiat. cît şi în eseistică. textul este scris cu cerneală albastră. 3 9 3 . -. Constantin Noica a vorbit în 25 februarie 1 9 4 0 despre „Actualitatea Sf. Adeseori plîngea şi ucenicii îl vedeau în extaz. Textul conferinţei a fost tipărit. P. n . 10. în Viaţa Românească. luminat. Prima etapă a cunoaşterii lui Dumnezeu în filozofia Tomei din Aquino stă în înlăturarea pretinsei vedenii directe. o numerotare pe părţi le-a dat Zaharia Balinca (în aprilie 1 9 7 8 ) : ( I ) : 6 . Martinus de Dacia sau Johannes de Dacia. î n durrunicile următoare. de lapp. 9 . sufletul Doctorului Sfintei Treimi e sufletul unui copil".. 1 . p. Patrulius. A c i se încheie textul dactilografiat. 2 ) textul conferinţei. 150. Vezi „Facerea". = Quod erat demonstrandum . Gala Galaction. Bucureşti. Suit 5 0 de fişe (formatul 170/205 mm).. neîmpărţită a unui copil. ed. a.Ceea ce era de demonstrat: indică sfîrsitul unei demonstraţii.1 2 . planul unui curs de economie politică). E. 2001. 4.. La începutul anului 1940. au sublinieri cu creion roşu şi creion albastru. (formatul 210/295 mm).8 0 („Restituiri") şi în culegerea Posibilităţile filozofiei creştine (ed. „Zis-a cel nebun întru inima sa:« Nu este Dumnezeu! »" („Psal- 1 — j n —f. 2 4 . scriind. în continuare. Ultimele doua alineate (de la: „Faţă de gîndirea.. Karnabatt. ca inedit. cu formula de adresare: „Doamnelor şi Domnilor". septembrie-octombrie 1994. Toma şi Pascal". expresia este tot mai rar folosită.de la Colonia") au avut iniţial forma: „Faţă de inima fericitului pururea neliniştită... cu numeroase modificări de redactare. Dar.n j n 1 n l + n n —. cu titlul „Ideea de Dumnezeu în filozofia Tomei din Aquino" şi. pe o faţă a filei. atribuită Iui Tertulian.9 . p. 1995. La inaugurare a vorbit Vladimir Ghica. 2 0 0 1 . are modificări cu creion negru şi creion albastru şi sublinieri făcute cu creion 430 mul 52". D . scriind. Formularea iniţială a textului — cu care se'deschide a treia secţiune a conferinţei — era: „Să pornim însă cu Toma pe drumul minţii ce duce la Dumnezeu. şi adăugită. II. 3.. (Vezi şi nota 17. Toma cădea în rugăciune. Clasica sentinţă Credo quia absurdum. Toma înfăţişează inima simplă. (Pe versoul unei fişe este notat. a IlI-a rev&zută. Iniţial. Thevenin ş. Augustin" al studenţilor catolici din Bucureşti. nr. Augustin".". au conferenţiat: Alexandru Nicolescu. ultimele două alineate au fost formulate astfel: „Ne-am înşela amar dac-am crede că o atare certitudine e cucerită fără lupte lăuntrice. 1. 1 . î n arhiva Mircea Vulcănescu se află: 1 ) o copertă de carton. are 5 p. ) 9. Choppin de Janvry. Transcrierea s-a făcut după acest text din arhivă. Cînd mintea ajungea-n impas.". în josul ei.8. 8. ( V ) : 1 . fără a fi fost formulată undeva ca atare.3 9 4 . Q . în ultima jumătate de veac.) 2. R. 674).. (II): 1 . p. la Căminul Institutului Augustinian (str. Constantin Noica. pînă nu se va odihni întru cel care a făcut-o. plutind deasupra pămîntului. din aceste lupte nu avem de la Toma decît semne exterioare. paginile nu sînt numerotate. 5 9 . 58. D .8 . pp. Ştîrbei-Vodă nr.. Pe-atunci Dacia era denumirea Danemarcei. Barbu Brezianu. în acelaşi veac al XlII-lea. la Căminul „Sf. (Vezi Anton Dumitriu.. La prezentarea din 3 martie. ed. Petru Comarhescu. 6. Alphonse Dupront (directorul Institutului Francez de înalte Studii din România). 1 7 4 ) s-a inaugurat seria a doua a conferinţelor duminicale. în Biblia. tăinuind fără să ştie cu cine — şi apoi. cu creionul negru.). pînă la „. 9. Figurează în lista lucrărilor proprii din decembrie 1940. 1996). Ci greutatea mare e să fii supus.7 . 32. Ciclul s-a desfăşurat între 14 ianuarie-14 aprilie 1940. C e este (gr. pp. Textul se încheie cu cîteva expresii matematice: 1 n — + roşu şi creion albastru. an L X X X I X .1 0 .9 2 . Tot astfel au fost denumiţi. Istoria logicii. Boetiu Dacicul sau Boethius de Dacia a trăit în secolul al XlII-lea şi este autor al unor tratate de logică. . voi.1 0 . Greutatea mare nu e să fii tulburat. n+n n +n 2 ( n + n ) n n n+n —• 2 1" IDEEA DE DUMNEZEU ÎN FILOZOFIA TOM EI DIN A Q UINO Conferinţă rostită în seara zilei de 3 martie 1940. data: 3 III 1 9 4 0 . care se suspectează.Mircea Vulcănescu a fost programat iniţial pentru 25 februarie 1940. ( I V ) : 1 . cap. Editura Tehnică. ed. pentru şi cu fişe. cu subiectul „Sf.. L. v. în Biblia. ştiinţifice. conferenţiarul şi-a restrîns problematica la „Ideea de Dumnezeu în filozofia Tomei din Aquino". fireşti a lui D u m nezeu". v..

Trebuie să observăm că fiecare linie cucerită aci asupra Dumnezeirii nu dă Tornei stăpînirea acesteia. ci perfecţia supremă a fiinţei. Cauză a sa însăşi (lat. 1985.). Pe marginea textului — de la alineatul care începe astfel : „Mai e şi un alt fel. Deci nu e materie. Prin esenţializare (lat. Ştiinţifică şî Enciclopedică. 17.. primul motor. dintr-o fişă. Mircea Vulcănescu a notat pentru conferenţiar: „Nu ceti. Idee esenţială a tomismului. fazele succesive ale acestui asediu şi cercurile succesive cu care-i învins Dumnezeu. Bucureşti. a. în afară de timp. Dar e şi fiinţa lui. Nu începe. căci acestea sînt mişcări. imobilul principiu al mişcării. Dumnezeu nu poate păţi nimic accidental. statornicind că Dumnezeu e fără-nceput şi fără sfîrşit. Deci e totdeauna în act. esenţă şi existenţă se unesc î n el. Vecinia permite înlăturarea oricărei puteri pasive. Concept cu o istorie multiseculară. 14. de data asta pe linia existenţei.11. Depăşirea liniei timpului atrage consecutiv căderea altor două poziţii. de fiinţa lui. El nu poate să nu fie. constă în a lua ca premise propoziţii care cer ele însele să fie demonstrate.) In continuare. ca la făpturi. 12. nici specie. Şi cum o pluralitate nu se poate uni fără amestec de putere. de generalul André Maginot. El este acel ce este ! Şi. nici putere.s-ar întîmpla lui Socrate ! " —. Care sînt. 276. propusă în 1930 a fi construită în Nord-Estul Franţei. Dumnezeu e chiar firea lui. eliminată cu cerneală: „— după temeiul clasic reluat de fericitul Augustin împotriva scepticilor — chiar afirmaţia că nu este adevărat.). Nefiind compus. la filozoful ardelean conceptul are alt conţinut decît cel pe care îl subînţelege aci Mircea Vulcănescu. Deci. W . 15. Dumnezeu nu e materia primă. 24. 20. Desigur.. 2 1 . Hegel ş. Toma înlătură astfel întîi ideea de timp. C e rămîne din fiinţa astfel redusă ? Nu e abstracţia cea mai generală a comunităţii lucrurilor. Clasică expresie. după Toma. N u poate fi definit. cum fiinţa lui nu poate izvorî decît din ea însăşi.) Dacă nu-i compus. G. „Anticiparea principiilor. forma primă a pasajului : „Ajuns aci. Toma dezlănţuie un nou asalt. Transcendenţa absolută faţă de creatură. 13. decît prin asemănare cu adevărul primordial" (lat. atunci firea lui nu se poate deosebi. este unic. nici diferenţă. şi nici materia. 16. Deci e vecinie. Fiinţa cea mai necesară. linia timpului. 433 432 . Din care decurge că firea Dumnezeirii nu este amestecată şi că nu este [frază neterminată]." pînă aci : „. aristotelică şi în filozofia scolastică.. atunci este simplu." 22. are un loc important în viziunile filozofice elaborate de René Descartes. autorul rezumă cinci cazuri identificate de Aristotel. Linie de fortificaţii. Concept clasic. Principala cale de străpungere şi principala unealtă a Tornei. p. dacă e adevărat — îl presupune. Căci n-o poate avea de la altul. Baruch Spinoza. ci îi permite să constate că Dumnezeu e dincolo de fiece punct cucerit. prin care este denumit primul mişcător. Poziţia cucerită se cere însă [gînd neterminat]. eroare în demonstraţie. pe atunci rriinistru de Război. instituie un asediu în regulă al cetăţii lui Dumnezeu. (Dumnezeu nu e corp. Dumnezeu nu e sufletul lumii." (Gheorghe Enescu. Pînă acum s-a citit: „unitivă" ( ?). Nu e gen. Fiinţă necesară prin sine (lat. nefiind divizibil. este motorul imobil. nu se poate pleca de la esenţă. atestat încă în secolul al XH-lea. 23. El nu e sufletul lumii. 19. Dacă nu e material. . scările de asediu sînt chiar căile de dovedire a existenţei divine şi-n primul rînd motorul imobil. fiinţa cea mai reală (lat. adică vecinie. fără să poată pătrunde vreodată.). Fr. Dacă Dumnezeu e unul şi neamestecat. dacă nu. mintea omenească. nu sfîrşeşte.). 18. Dicţionar de logică. tancul Aquinatului. n-are sens". Ne-am înşela însă dacă am crede că toate aceste cuceriri sînt mărginiri şi împotriviri. „Nimic nu este cognoscibil. Iată. E nealterabilă şi este cauză sieşi. Ideea de aci a avut iniţial (în două fişe păstrate) formularea: „In felul acesta.). introdus în limbajul filozofic românesc de Lucian Blaga. Punctele de plecare. Ed. şi nimic nu e în el străin de el (neadăugat). pe care mintea omului le poate cuceri din această linie de apărare a cetăţii lui Dumnezeu. construieşte". Fiinţarea lui nu este u n gen. C u ajutorul ei cucereşte Toma cea dintîi linie asupra Dumnezeirii. în manuscris se continuă cu o precizare.

Cauză a sa însăşi (lat.s-ar întîmpla lui Socrate!" —." pînă aci: „ . W . Nu e gen. linia timpului. decît prin asemănare cu adevărul primordial" (lat. dacă nu. dacă e adevărat—îl presupune.] cui Aquinatului. nici putere. Din care decurge că firea Dumnezeirii nu este amestecată şi că nu este [frază neterminată]. Vecinia permite înlăturarea oricărei puteri pasive.). după Toma. scările de asediu sînt chiar căile de dovedire a existenţei divine şi-n primul rînd motorul imobil.). Fiinţarea lui nu este un gen. Trebuie să observăm că fiecare linie cucerită aci asupra D u m nezeirii nu dă Tornei stăpînirea acesteia. 432 Punctele de plecare. „Anticiparea principiilor. Fr. Ştiinţifică şi Enciclopedică. introdus îri limbajul filozofic românesc de Lucian Blaga. şi nimic nu e în el străin de el (neadăugat). Mircea Vulcănescu a notat pentru conferenţiar: „Nu ceti. Fiinţă necesară prin sine (lat.). Clasică expresie. Dicţionar de logică. a. fără să poată pătrunde vreodată. 12. 13. autorul rezumă cinci cazuri identificate de Aristotel. 2 1 . Concept clasic. Deci. Pînă acum s-a citit: „unitivă" ( ?). eroare în demonstraţie. Dumnezeu nu e materia primă. 18. cum fiinţa lui nu poate izvorî decît din ea însăşi. pe atunci ministru de Război. nu sfîrşeşte. Care sînt. 276. are un loc important în viziunile filozofice elaborate de René Descartes. Hegel ş. Prin esenţializare (lat.11. atunci firea lui nu se poate deosebi. 19. Nefiind compus. aristotelică şi în filozofia scolastică. Dumnezeu nu e sufletul lumii. nu se poate pleca de la esenţă. 17. Concept cu o istorie multiseculară. Deci e vecinie. forma primă a pasajului: „Ajuns aci.. de data asta pe linia existenţei. Dacă Dumnezeu e unul şi neamestecat. statornicind că Dumnezeu e fără-nceput şi fără sfîrşit* | în afară de timp. El nu e sufletul lumii. Dumnezeu nu poate păţi nimic accidental." (Gheorghe Enescu. Fiinţa cea mai necesară. în manuscris se continuă cu o precizare. imobilul principiu al mişcării. fiinţa cea mai reală (lat. nefiind divizibil. este motorul imobil. Pe marginea textului — de la alineatul care începe astfel: „Mai e şi un alt fel. El este acel ce este ! Şi. mintea omenească. 20. Desigur. Dar e şi fiinţa lui. adică vecinie. este unic.). Nu poate fi definit. Transcendenţa absolută faţă de creatură. (Dumnezeu nu e corp. Idee esenţială a tomismului. atestat încă în secolul al XH-lea. ca la făpturi. „Nimic nu este cognoscibil. Depăşirea liniei timpului atrage consecutiv căderea altor două poziţii. Bucureşti. tan. nici diferenţă. p . 23. 14. construieşte". primul motor. 16. C e rămîne din fiinţa astfel redusă ? Nu e abstracţia cea mai generală a comunităţii lucrurilor.) Dacă nu-i compus.. ci îi permite să constate că Dumnezeu e dincolo de fiece punct cucerit. Toma înlătură astfel întîi ideea de timp. Baruch Spinoza. Ne-am înşela însă dacă am crede că toate aceste cuceriri sînt mărginiri şi împotriviri. instituie un asediu în regulă al cetăţii lui Dumnezeu. Ed. dintr-o fişă. constă în a lua ca premise propoziţii care cer ele însele să fie demonstrate.. fazele succesive ale acestui asediu şi cercurile succesive cu care-i învins Dumnezeu.) î n continuare. Deci nu e materie. E nealterabilă si este cauză sieşi. Ideea de aci a avut iniţial (în două fişe păstrate) formularea: „în felul acesta. G. Toma dezlănţuie un nou asalt.). Linie de fortificaţii. n-are sens". Deci e totdeauna în act. şi nici materia. pe care mintea omului le poate cuceri din această linie de apărare a cetăţii lui Dumnezeu. Iată. propusă în 1930 a fi construită în Nord-Estul Franţei. Principala cale de străpungere şi principala unealtă a Tornei. N u începe. Căci n . de generalul André Maginot. C u ajutorul ei cucereşte Toma cea dintîi linie asupra Dumnezeirii. nici specie. Poziţia cucerită se cere însă [gînd neterminat]. ci perfecţia supremă a fiinţei. esenţă şi existenţă se unesc în el. Şi cum o pluralitate nu se poate uni fără amestec de putere. 1985. 15.. prin care este denumit primul mişcător. elirriinată cu cerneală: „— după temeiul clasic reluat de fericitul Augustin împotriva scepticilor — chiar afirmaţia că nu este adevărat. El nu poate să nu fie. la filozoful ardelean conceptul are alt conţinut decît cel pe care îl subînţelege aci Mircea Vulcănescu. 24. căci acestea sînt mişcări. Dacă nu e material. atunci este simplu." 22. 433 . Dumnezeu e chiar firea lui. de fiinţa lui.o poate avea de la altul.

I • Cunoaşte individualul. S. este momentul cînd Mircea Eliade. Voinţa. Mi se pare că este în ordinea logică corectă a desfăşurării raţionamentului. Pasajul de la alineatul: „Toată învăţătura Tomei. (exemplar 1). La sfîrşitul lui '95. Intru cît are si modificări cu creion albastru (nu stiu care modificări au fost operate mai întîi). cu al lui „Itinerariu spiritual". si acesta este de la sfîrşitul anilor ' 2 0 : subtitlul ne trimite către momentul parizian. Nu figurează în lista lucrărilor proprii din decembrie 1940. Jenica Costin Deleanu s-a aşezat întru cele veşnice. In manuscris se continuă cu două propoziţii: „Calea aceasta presupune un complice în cetate. cu atît [gînd neterminat]. cu creion rosu. către aseceriştii de la Bucureşti. După o formulare dinspre sfîrşitul textului („ . Ea s-a păstrat în arhiva de la Bucureşti a lui Paul Costin Deleanu.. Dumnezeu e unic. i n arhiva Mircea Vulcănescu se află textul în formă dactilografiată (are 4 p. Firea fiinţei divine!" 29. relativă la creaturăpierde-nţelesul Orice afirmaţie cuprinde mult sens negativ. iar manuscrisul (transcris printr-o întîmplare favorabilă) s-a rătăcit ori s-a pierdut. . filozofieim 434 . .1 1 8 . cea care mi-a pus-o la îndemînă. 1996). î..). ci analogic. C. a trădat pe greci şi i-a ajutat pe perşi. .). Scris la sfîrşitul anilor '20.2 8 . în toamna lui 1995. Ca problematică.fată către fată" este eliminat în manuscris. unde Mircea Vulcănescu se afla la studii de specialitate. DEOSEBIRILE DINTRE LUTHER ŞI CATOLICI Din perspectiva unui ortodox Text tipărit ca inedit în culegerea Posibilităţile filozofiei creştine (ed... sînt două p. probabil pentru a fi publicat. Hr. > JACQ UES MARITAIN . în Posibilităţile (ed. l-am păstrat aci. viitorul contingent". îl stîrneşte întru o adîncire teologică (una care nu va mai fi tot pe atît de intensă după campania de presă pe „chestia Pascaliei". întrucît în arhiva Mircea Vulcănescu se păstrează textul în forma dactilografiată. textul ţine de aceea care 1-a interesat la Paris în anii 2 7 . 25. cu cît ei. Pentru culegerea de faţă. Perfecţia absolută. Dumnezeu e nesfîrşit.GÎNDITORUL ŞI ARTISTUL Scrisoare trimisă din Paris. a datei prăznuirii Paştilor.29.. în primăvara bucureşteană a lui 1929). este un răspuns la o scrisoare a lui Mircea Eliade. continuată la Bucureşti. Ca si textul de mai înainte. 9 3 . soţie.. după manuscris. 27. Acestea v o r fi plasate.m-ai întrebat"). Hr. în 28. dintre spartanii conduşi de regele Leonida şi perşii aflaţi sub comanda Ipl Xerxes. în timpul celebrei bătălii de la Termopile (480 î. transcrierea s-a făcut după acest text dactilografiat. . cu aleasă amabilitate. Binele suprem — Binele binelui." pînă aci: „. în lumea Duhului. nici echivoc. Inteligenţa.Asediul acesta este un asediu în Duh. > Bun — Bunătatea neadăugată. 435 REALISM TOMIST SI IDEALISM FENOMENOL O GIC creştine Text publicat ca inedit. îndeosebi după episodul cu „Intre Luther şi Ignatiu de Loyola". Prin imagini şi enigme (lat. pp. Cunoaşterea mediată de sine. peste o pagină. după care s-a făcut transcrierea. Prima redactare. este următoarea: „Nici una din aceste căi nu ne destăinuieşte însă ce e Dumnezeu. C u m rămîne unitatea şi multiplicitatea.9 5 .. într-o fişă izolată. 1 1 3 . 3 0. în cadrul A. V. fără modificări sau corecturi). spre deosebire de ce se petrece în lumea trupească. .. „Nici o afirmaţie nu i se aplică la fel omului şi creaturii. rămas ca trădător. U n Efialtes al Duhului. 28.). Iată şi o altă redactare a pasajului. 1996). Efialtes (sec. Orice propoziţie Dumnezeu f aplicată lui Nici univoc. Viaţa. Şi.-ului. 26. pentru transcriere. adică a bogăţiei tainice a fiinţei. cu corecturi şi modificări făcute cu creion negru. anterioară celei rămase: N u figurează în lista lucrărilor proprii din decembrie 1940. pp. arhivă păstorită cu deosebită grijă de Jenica Costin Deleanu. R. care-ntoarce Termopilele văzduhului". mai tîrziu. Efectele ce preexistă în Dumnezeu preexistă în inteligenţa divină. căci.

1) va apărea de-abia în decembrie 1927. CERCUL DE STUDII ORTODOXE DE LA PARIS Dare de seamă transmisă pentru Buletinul A. 1. datat februarie-aprilie 1927. C. transformat în neologism). [1930].. Note dintr-o anchetă sociologică". Mircea Vulcănescu trimite prietenilor de la Asociaţia Studenţilor Creştini din Bucureşti şi o formă dactilografiată (cu corecturi şi adăugiri făcute cu cerneală neagră şi creion negru) a uneia dintre proiectatele „Scrisori din Paris" : Aspecte culturale din Franţa contimporană. Vezi N . să nu jignească (franţuzism). dactilo. Titlul este dat de editor. căruia i s-au făcut transcrieri. an XCII.-ului. într-o ediţie viitoare a scrierilor lui Vulcănescu.: 2 0 0 1 ) .. „emancipat" şi „adventist" (căci erau cîţiva credincioşi adven437 . Textul s-a publicat ca inedit în Viaţa Românească. R. 13. S. Astfel că. 7.4 . nr. R.. an XCII. 8. voi. 436 Românească. 9. Maury. in acelaşi plic. 3 ..). septembrie 1922). Uimitoare (franţuzism. C. R. pp. R. VIII + 293 pp." (formatul 195/250 mm). cu o altă structurare a alineatelor) a celui aflat în arhiva lui Paul Costin Deleanu (şi despre care n-am avut cunoştinţă pînă în toamna lui 1995). Subţire. la campamentul de la Breaza (ianuarie 1924) şi la cel d e a l VI-lea Congres al F. Eléments de philosophie. S. (a 3-a. din cele 14 p. i s-a adăugat. Mircea Vulcănescu delimita. 2 . Pentru culegerea de faţă. (Sf. A r a m Kassargian. membru al A . Chipuri spirituale. 2 f. Aseceriştilor le era cunoscut. Vezi Jacques Maritain.. 3. Réflexions sur les destinées de la Russie et de l'Europe. Nu ştiu cine este P. C.Textul a fost conceput iniţial cu creion negru. septembrie 1928). sînt patru file (formatul 195/250 m m ) . C.. Precum se vede. Titlul este dat de editor.. Acest text începe astfel: „Istoria culturală a Franţei de după 1789 s-ar putea înfăţişa tipic sub forma unui conflict între două mentalităţi opuse: catolică şi revoluţionară". 2. între trei tipuri. nr. A . 3 .. Vezi şi trad. A . Pierre Téqui. titlul textului nu este înscris în lista lucrărilor proprii din decembrie 1 9 4 0 . Paris. 6. textul cu acelaşi titlu pe care l-am inclus în culegerea din scrierile lui Mircea Vulcănescu. + 165 p. C. Sibiu. Un nou ev mediu. Fiind o scrisoare. „reparăm" tipărind textul în culegerea de faţă.1 1 5 („Restituiri"). Introduction générale à la philosophie.. 4. C. 1 1 5 . 1 1 . In româneşte de Maria Vartic. 1 9 9 5 . pe care le denumea: „primitiv". ca şi textul „Jacques Maritain.).-ului (Satu-Lung. Gheorghe. pp.7 6 . transcrierea s-a făcut după Viaţa Ro- mânească. Este. paginile textului nu au fost restituite autorului. Dimensiunea 5. 10.1 1 8 . colaborator la Buletinul A.4 . S. va trebui înlocuită varianta din volumul tipărit în '95 cu aceea care se afla în arhiva lui Costin Deleanu. Adepţii lui A . S. î n urmă cu doi ani. scriind darea de seamă sociologică „Cîteva observaţiuni asupra vieţii spirituale a sătenilor din Goicea-Mare.. în cadrul comunităţii săteşti goicene. iar numărul următor (an V. o subgrupare ieşeană din cadrul A . N u figurează în lista lucrărilor proprii din decembrie 1940. R. 1 1 0 . Eminescu. Pentru culegerea de faţă. Ed.. ceea ce n-au făcut aseceriştii. cu creionul negru. este scris cu cerneală albastră. C. 12. nr. transcrierea s-a făcut după Viaţa românească a existenţei. adăugiri şi corecturi cu cerneală albastră." şi biletul de la început: „Iată aci. partea ultimă. martie-aprilie 1997.-ului." (vezi nota de Ia articolul de mai înainte). Să nu ofenseze. care începe cu: „De la data cînd. A fost transcris după manuscrisul din arhiva de la Bucureşti a lui Paul Costin Deleanu. Paris.. R. S. martie-aprilie 1997. (altă éd. Ceea ce Mircea Vulcănescu spune că este subliniat cu creion albastru (în marginea textului) sînt vreo 9 p . pp. Textul a fost publicat ca inedit în Viaţa Românească. întrucît participase la cel de-al doilea Congres al A . Berdiaev.4 al Buletinului. scrisă şi pe vefso). printr-o întîmplare norocoasă.-ului. sigur este ca nu a apărut în Gîndirea şi că Mircea Vulcănescu nu îl indică în bibliografia din decembrie 1940. N u ştiu de altundeva despre acest text. Numărul 2 . Cuza. Bucureşti. I. Le nouveau Moyen-Âge. Textul are 1 + 3 pp. (echivalate. subţirime (fr. 1920. are în el articolul lui Mircea Vulcănescu „Confesionalism şi interconfesionalism" (inclus în culegerea de faţă) . de fapt. S. Nae Ionescu. In text: „date". 7 0 . 1. Acest din urmă text a fost editat după o copie (fără modificări. unde nu ştiu de ce nu s-a publicat. Trad. 1936.

.). Bucureşti. 11 mardfel975. 1 . 27 august 1932. 1 9 9 0 . 6. inclus în Prolegomene sociologice la satul românesc. care nici el nu a avut presimţirea posibilităţii unei asemenea ştiinţe for- male. N u este înscris în lista lucrărilor proprii din decembrie 1940. ed. un Manual de religie (în colab. Stelian Mateescu (1903—1976). Ediţia a Il-a a acestei traduceri a apărut în 1929. (Alte trad.. N u am cunoştinţă exactă despre această traducere. atît el cît şi cei ce veneau de la el. Propoziţie sau frază doar începută în manuscris. are 2 4 p. Hegel încercase să sară baricada. N-am identificat (nici informativ bibliografic) ed. a. 10. 2 . 2 6 3 7 . Mitropolia Moldovei.: de-acumîncolo. să o tragă la ţărmul scepticismului. pp. unde era menită să rămînă şi să putrezească. 7. „Cîteva observaţiuni*W. an VIII. Semnătura: Mircea M. Trad. 1996. încît nici Zaharia Balinca şi nici eu n-am reuşit însă o bună sistematizare a lor.) 3. Vulcănescu. 1942). 6 9 . Critic