You are on page 1of 4

Pentru oricine s-a aplecat asupra scenei arhitecturale bucureștene „din timpul lui Ioanide“ e limpede ca „biograful“ știa foarte

multe lucruri despre actori si acte arhitecturale – atât de multe, amanuntite, asimilate si precis stocate în memorie încât e posibil ca G. Calinescu nici nu a simtit nevoia sa le fixeze sau claseze în dosare documentare. În orice caz informatiile de acest tip sunt mult mai multe decât istoriografia. Si poate raspunsuri semnificative despre momente tulburi ale conversiunilor postbelice si despre dilemele lui G. Calinescu ar putea fi descifrate la o recitire în cheie arhitectonica a traiectoriei personajului sau si a virtualei lui opere. . În materie de arhitectura, dar nu în cele din urma si în materie de viată, devenirea personajului principal nu sufera revelatii, iluminari, caderi, reluari sau esecuri precum se întâmpla în vietile celor de rând. La înfatisare, Ioanide era destul de voinic, viguros, de o vitalitate extraordinara – spune biograful. Muzee, calatorii, spectacole, expozitii, biblioteci: Ioanide se formeaza în mitul lui „uomo integra“, având ca reper multivalenta lui Bernini, cel c are, la Roma, reprezentase o opera pentru care construise el însusi teatrul, pictase scenele, sculptase statuile, inventase masinile, scrisese cuvintele, compusese muzica, orânduise dansurile, regizase actorii, dansase, cântase, recitase26. Ioanide ar fi trebuit sa fie un Michelangelo al Bucurestiului, care sa recupereze dintr-o suflare tot ce fusese pierdut, arhitecturalmente vorbind, de o inconsistenta dezvoltare timp de un mileniu. In roman putem observa la Ioanide inapetenta pentru natura. Suportul principal al acestei antipatii vine din convingerea ca natura blocheaza elanul arhitectural. În Italia arhitectul e confruntat cu exact atâta „natura“ cât trebuie pentru a întretine imaginatia constructorului - simte arhitectul. Prin vocatie, se convinge Ioanide, arhitectul este cineva care extirpa natura, înlocuieste copacii cu coloane, el trebue sa renunte la pitorescul satului si sa ridice bazilice... „ pentru a ridica printr-un studiu mai serios al Renasterii izolarea omului, de a crede mai putin în fiinta primitiva si mai adânc în artifice“27. Peisajul Italiei nu e niciodata teribil, urmarile germinatiei furioase lipsesc, muntii nu apasa „monstruos“ cerurile, natura „ocupa putina însemnatate“. Esenta Italiei se dezvaluie cu generozitate în cultura ei urbana, aici orasul e un tot, peisajul construit se concepe ca un fapt definitiv, negatie a tot ce e

Un tremur tectonic de fundal cu periodice izbucniri furioase a întretinut fatalismul constructorului nevoit mereu sa repare stricaciunile produse de cutremure. de reprobabila frivolitate în materie de constructie. cum îl vor defini mai târziu confrati mai tineri încercând a plasa opera lui Ioanide în tabelul sistematic al curentelor arhitecturale ale secolului28. monumental. acolo unde locul parea putin mai sigur. Bucurestiul devenea în cel mai bun caz un teren liber. râpe si filoane de argila fac ca paturile de teren mai bun sa alunece ca pe talpile unei sanii. „severa plasmuire a ochiului corectat de ratiune“. De aceea în Italia observatorul are mereu senzatia ca un singur ochi de artist a vazut locul. un mesaj solemn si definitiv. Bucurestiul fusese de la început asezat prost pe soluri instabile ravasite de paturi de prundis.inextricabil sau întâmplator. Analizand. de inconsistenta efortului istoric. în loc sa „îmbunatateasca“ 30 terenul – treaba laborioasa si care cere tenacitate – au preferat sa aseze casele în chip fantezist. Urbanul degaja. Romantic – un oras în care ulitele au crescut la întâmplare ca o hora în jurul catedralei?. tocmai bun pentru refacere din radacini. din aceasta cauza Ioanide aspira doar la definitiv. orasul nu intra în discutie nici ca o pânza de fundal. unde traiul de pe o zi pe alta se consuma în improvizatie sterila iar jocul blocheaza sentimentul eternitatii si sacrificiul în numele ei. Smârcuri si mlastini peste tot. a Florentei în fumuriu. umpluturi. aici totul trebuia luat de la început. Decât sa o ia de la capat sau sa se „omoare“ construind definitiv. La Bucuresti refugiul în efemer . greu stapânite de constructorii care. Arhitectura este o mireasa statuara. nuanta luminii solare si a decis constructia întregului oras. intentiile sale ramân marete. Calitatea suprema a locului era de a nu avea nici o calitate. Asa cum l-a regasit Ioanide. a Pisei în galben. cum se scrie o simfonie sau un poem. în instantele sale valabile. Orasul adevarat trebuie proiectat dintr-o suflare. a Sienei în verde sienez. a preferat sa improvizeze înjghebari provizorii. portul sau poate fi doar solemn. tonurile materialelor. Ioanide compune dintr-un amestec de ingrediente dintre cele mai diferite un fundament monolitic pentru a aseza pe aceasta platforma decizia sa de a se instala la Bucuresti – acest loc minat de natura neprielnica pentru ca excesiva. gropi. Trasee de albii secate. Iar Italia si cultura ei urbana forjeaza viziunea „clasicista de nuanta pagâna“ a arhitectului.

Vor trece treizeci de ani pâna când un mecena atotputernic – noua ordine comunista – îl va chema sa construiasca.poate fi eventual explicat. Catedralele iesisera din voga iar pentru primarii si piete monumentale într-un oras plin de darâmaturi administratia nu avea fonduri. dupa Ioanide: „nu avea fluviu alaturi ca Tibrul. . La jumatatea drumului între munti si Dunare. Sena. compus din fragmente risipite printre notele sale. Perspectiva reluarii lucrarilor abandonate era nula. un mal de mare – locul evita orice tensiune. Ioanide desenase orasul si pregatise un text. orice conflict si orice dificultate. fara accidente. dar asta nu îl face. un fel de manifest al reconstructiei38. Ioanide se instaleaza în capitala. da orasului aerul unui maidan unde evolutia prea spectaculoasa a astrelor domina arhitectura si face punctul de plecare pentru proiectul de constructie complet aleator. mai putin reprobabil. în numele viitorului radios si spre împlinirea geniului arhitectural al lui Ioanide. Neva. Asta era „calamitatea cea mai mare a Bucurestiului“. departe de o apa majestica – un fluviu. spre gloria sa. ori în fine o legatura cu canale grandioase“. ppentru a reface totul dupa un singur proiect – al sau. Ioanide examineaza geografia Bucurestiului si conchide ca orasul nu are peisaj. în ochii lui Ioanide. arhitecturalmente macar. e aruncat la întâmplare în mijlocul unei câmpii roasa de albia diagonala a Dâmbovitei. Apele sunt insignifiante. orasul cardinal. Relieful turtit. nu pot genera marile cheiuri care fac grandoarea arhitecturii si o multiplica prin reflexii repetate. Dunarea. ori marea. „Dâmbovita nu e Gangele“ spune Ioanide iritat.

P5 .