TEORIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

Conf. dr. Radu Dudău Facultatea de Filosofie Universitatea Bucureşti 11 ianuarie 2008

Capitolul 1

Fundamentele teoriei relaţiilor internaţionale
1.1 Concepte preliminare

Politică externă • Definiţie – acţiunea politică a unui stat care vizează influenţarea comportamentului altor state sau organizaţii internaţionale. • Agenţii politici interni: guvern, parlament, administraţie prezidenţială • Dimensiuni dominante: securitate externă, relaţii economice, asigurarea dominaţiei politice Politică internaţională • Definiţie – acţiunea conjugată de politică externă a unei multitudini de state pe scena internaţională • Structurată de comportamentul statelor dominante Relaţii internaţionale • Studiază nu doar acţiunea politică a statelor, ci orice mod de interacţiune dintre state şi organizaţii internaţionale care priveşte securitatea, bunăstarea şi dominaţia. În acest sens, organizaţiile religioase, firmele comerciale, grupurile de interes, partidele politice, organizaţiile teroriste, organizaţiile criminale, constituie toate obiectul de studiu al RI. 1

Geopolitică • examinează semnificaţia politică şi strategică a situării geografice a unui stat. Factorii importanţi sunt amplasarea, mărimea şi resursele naturale. In the abstract, geopolitics traditionally indicates the links and causal relationships between political power and geographic space; in concrete terms it is often seen as a body of thought assaying specific strategic prescriptions based on the relative importance of land power and sea power in the world history. (Oeyvind Oesterud (1988) “The Used and Abuses of Geopolitics,” in Jurnal of Peace Research, No. 2, p. 191) Totuşi, conceptele de politică internaţională şi de RI sunt frecvent folosite ca sinonime! Exemple: Hans-Otto Czempiel (1981) Internationale Politik, Padeborn Maurice Vaisse (2002) Les relations internationales depuis 1945, Armand Colin

1.2

Asumpţii generale ale RI

RI sunt un domeniu al ştiinţelor politice care studiază lumea săracă în drepturi şi îndatoriri a relaţiilor dintre state. În viaţa politică internă, statul deţine monopolul asupra exercitării legitime a violenţei. În politica internaţională nu există o autoritate supraordonată care să aibă monopol legitim asupra violenţei. De aceea, scena internaţională este una anarhică, adică ne-ierarhică. Puterea este adesea mai importantă decât dreptul în relaţiile internaţionale. Totuşi, experienţa individuală a oamenilor este una a reglementată de politica internă. Şi efectele economiei globale sunt transmise asupra individului prin intermedierea reglemetărilor specifice fiecărui stat. Problema centrală a RI poate fi formulată ca problemă a comportamentului optim al statelor în condiţii de anarhie internaţională. Un punct de vedere pesimist cu privire la natura umană şi la încrederea care poate fi acordată altor state îndeamnă la acţiune egoistă de maximizare a interesului propriu şi la evitarea sau, în cel mai bun caz, instrumentalizarea tratatelor şi acordurilor internaţionale. Dominantă va fi logica consecinţelor (logics of consequences). Pe de altă parte, a trata instituţiile internaţionale ca un 2

vehicule indispensabile a urmăririi intereselor proprii şi a admite că situaţiile de interacţiune internaţională sunt, ori pot fi transformate în, situaţii de tip win-win, aduce cu sine respectul faţă de normele internaţionale şi ideea că a coopera este, de cele mai multe ori, mai profitabil decât a adopta o poziţie de tip adversativ. Logica adecvării (logics of appropriateness) în terminologia lui Stephen Krasner (1999)1 , va fi cea dominantă. Statul este singurul actor care contează în abordarea tradiţională a RI. Elementele generale de definiţie ale statului sunt: • suveranitate internă • suveranitate externă • societate • teritorialitate Întrebări: Este statul un actor unitar, căruia îi poate fi atribuită intenţionalitate? Este statul o simplă ficţiune teoretică, cu valoare explicativă, dar reductibil la indivizi? Poate fi intenţionalitatea statelor redusă la cea a decidenţilor lor politici? Poate fi separată viaţa internă a statelor de politica lor internaţională? Cum se reflectă organizarea politică internă în lumea internaţională? Ce este interesul naţional? Cine şi cum îl determină şi prin ce mijloace este promovat? Este urmărirea interesului naţional mai presus de obligaţiile internaţionale, ori sunt acestea – şi trebuie – să fie atât de constrângătoare încât să ducă la formarea unei societăţi internaţionale? Care este sursa conflictelor dintre state? Sunt mai paşnice democraţiile decât statele autoritare? Cum ar trebui să fie alcătuită o eventuală (utopică?) societate mondială? Acestea şi multe alte întrebări vor fi abordate pe parcursul prelegerilor. Vom observa că diferite şcoli de RI oferă răspunsuri diferite. Este important să acordăm atenţie faptului că, în domeniul ştiinţelor sociale – în care sunt incluse şi ştiinţele politice, deci şi RI – afirmaţiile (enunţuri factuale) nu sunt doar descriptive, ci au şi rol normativ. De aceea, tipul de gândire teoretică
Stephen KRASNER (1999), Sovereignty: Organized Hypocrisy, Princeton University Press
1

3

adoptat – explicit sau tacit (prin influenţă) – este relevant pentru felul în care actorii politici percep realitatea şi aleg mijloacele de promovare a interesului naţional.

4

Capitolul 2

Începuturile teoriei relaţiilor internaţionale
RI au apărut ca reflecţia asupra statului şi a războiului.

2.1

Bazele filozofiei moderne a statului

Nicolo Machiavelli (1469–1527). Il principe (1513) – precondiţii pentru ca principele să poată preveni decăderea statului pe care îl conduce: 1. Să menţină caracterul regimului (stato) existent. 2. Să nu sufere o pierdere teritorială – termenul stato folosit pentru a desemna teritoriul guvernat de un suveran. 3. Să păstreze controlul asupra structurilor de putere şi a instituţiilor de guvernare din regnum sau civitas – stato desemnează şi instituţiile de guvernare şi de exercitare a puterii.
Quentin Skinner (1989) “The State”, in T. Bell, J. Farr, and R. L. Hanson (eds) Political Innovation and Conceptual Change, Cambridge University Press, p. 96: Dintre toţii scriitorii de cărţi de sfaturi, Machiavelli în Il Principe exprimă cea mai constată voinţă de a distinge instituţiile din lo stato de cei care le conduc. El consideră că stati au propriile lor fundamente şi vorbeşte de fiecare stato în parte ca având propriile legi, obiceiuri şi rânduieli. Ca atare, el vorbeşte despre lo stato ca despre un agent capabil, printre altele, să aleagă anumite cursuri de acţiune şi să apeleze, în vremuri de criză, la loialitatea cetăţenilor săi. Asta înseamnă, după

5

cum ne lămureşte în chip limpede Machiavelli, că ceea ce discută el în Il Principe nu e doar despre cum trebuie să se comporte principii, ci şi despre arta guvernării (dello stato) şi despre cose di stato sau afaceri de stat.

Printre prescripţiile machiavelliene privind buna guvernare era aceea ca statul să fie mereu pregătit de război, pentru a-şi asigura existenţa şi pentru a-şi mări puterea prin cuceriri. Thomas Hobbes (1588–1679). Este iniţiatorul unei gândiri politice raţionale, întemeiate pe interes. Dezvoltă ideea că raţional poate fi doar un stat construit pe baza intereselor individuale. În Leviathan (1651), Hobbes îşi imaginează situaţia prestatală a unei condiţii umane lipsită de constrângeri sociale, dominată de dreptul celui mai puternic. În stare de natură, oamenii sunt constrânşi la bellum omnium contra omnes. Pentru a depăşi condiţiile insuportabile ale unei astfel de existenţe, oamenii încheie un contract social şi îşi desemnează un suveran a cărui sarcină de căpătâi este să vegheze la siguranţa supuşilor săi. În acest scop, suveranul este singurul îndrituit să exercite violenţă şi să pedepsească încălcările contractului social. În ceea ce priveşte relaţiile internaţionale ale statelor, Hobbes a făcut o analogie între relaţiile dintre state şi relaţiile dintre indivizi în starea pre-statală. În relaţiile dintre state, războiul nu este un fapt necesar, dar unul posibil. John Locke (1632–1704) este un alt faimos reprezentant britanic al teoriei contractului social, precursor al filozofiei politice a liberalismului. Spre deosebire de ipoteza/ficţiunea contractului social, Locke concepe ideea de contract social ca rezultat al consensului cetăţenilor cu privire la forma de guvernare care le apără cel mai bine interesele, la baza cărora stau drepturile naturale la viaţă, libertate şi proprietate (Two Treatises on Government, 1690). Locke presupune că oamenii au capacitatea intrinsecă de a coopera încă înainte de a întemeia un stat. La fel stau lucrurile şi cu relaţiile dintre state pe scena internaţională. Immanuel Kant (1724–1804). Der ewige Frieden (1795): Liber este acel individ care acţionează potrivit intereselor sale. Acţiunea individuală trebuie să respecte interesele individuale ale celorlalţi. Libertatea celuilalt stabileşte graniţele libertăţii proprii. Însă oamenii nu acţionează mereu potrivit raţiunii, ci uneori potrivit pasiunilor, ajungând să dăuneze altora prin instrumentalizarea lor. De aceea trebuie să existe statul, pentru a proteja şi a repara drepturile celor afectaţi. Statul este o ordine socială necesară 6

şi constrângătoare, care nu poate renunţa la coerciţie. Un stat republican liber este cel susţinut de voinţa tuturor cetăţenilor săi. Statele care nu sunt sevitori ai cetăţenilor lor liberi sunt instrumentele suveranilor lor şi o sursă de conflict şi război în lume. Dacă statele ar fi întocmite raţional, pe baza deciziilor cetăţenilor liberi, atunci nu ar mai exista războaie. Fiecare stat ar fi o parte a unei ordini internaţionale raţionale.

2.2

Statul westfalian şi logica războiului modern

Pacea Westfaliană – tratatele de pace de la Mănster şi Osnabrăck – constituie actul de încetare formală a Războiului de Treizeci de Ani, care s-a purtat între 1618 şi 1648 în principal pe teritoriul Germaniei de astăzi şi care a implicat aproape toate statele europene. Principala motivaţie a războiului a fost conflictul confesional dintre catolici şi protestanţi, la care s-au adăugat şi rivalitatea dintre marile puteri ale vremii, precum cea dintre Franţa şi Imperiul Habsburgic, dar şi interesele geopolitice ale Spaniei, Suediei şi Danemarcei. Tratatele westfaliene, care sunt considerate deschizătoare ale epocii politicii moderne, conţin patru principii fundamentale: 1. Principiul suveranităţii statelor-naţiuni şi dreptul fundamental la autodeterminare politică. 2. Principiul egalităţii formale între statele-naţiuni. 3. Principiul obligativităţii respectării tratatelor internaţionale. 4. Principiul neintervenţiei unui stat în afacerile interne ale altui stat. Astfel, o cauză majoră a devenit ilegitimă: amestecul în treburile interne ale altor state, indiferent de natura justificării intervenţiei. Neamestecul a devenit fundamentul suveranităţii de stat, care este şi astăzi atributul fundamental al statalităţii. Ca temeiuri legitime pentru război rămăseseră cucerirea şi pretenţiile teritoriale. Acestea aveau să fie frecvent folosite ca paravan pentru încălcarea suveranităţii altor state. Schimbări semnificative nu s-au produs, din acest punct de vedere, până în epoca revoluţiei industriale, când statul a devenit mai eficient în a mobiliza pături largi ale populaţiei prin instituţia serviciului militar obligatoriu. Au apărut arme cu potenţial de distrugere mult mărit, care putea fi multiplicate în cantităţi imense. Primul Război Mondial a avut toate caracteristicile unui conflict militar distructiv al epocii industriale: grenadele, mitralierele şi gazul de luptă au dus la milioane de morţi şi mutilaţi. Pentr prima dată, proporţiile 7

pierderilor umane şi economice i-au făcut pe liderii puterilor europene să reflecteze asupra valorii păcii. Scopurile războilui în secolul XX nu mai erau cucerirea unor teritorii de ordinul kilometrilor pătraţi, ci resursele industriale. Bazinul Ruhr-ului a devenit, astfel, un punct strategic de dispută între Franţa şi Germania. În plus, jumătatea secolului XIX a adus naţionalismul ca noutate pe scena politicii europene. Ca atare, manipularea maselor prin discursuri naţionaliste care exultau virtuţile naţionale, istoria glorioasă şi cultul eroilor naţionali şi prezentau imagini negative ale duşmanilor, descrişi ca vicioşi şi cu intenţii sinistre, făcea din război o acţiune legitimă şi necesară. Dar discursul naţionalist a fost receptat şi de numeroasele minorităţi naţionale ale Europei. Germania, Autro-Ungaria şi Rusia aveau toate importante minorităţi care au găsit în război şansa de a se elibera de dominaţia altor popoare. Astfel, Imperiul Austro-Ungar s-a dezintegrat la finele Primului Război Mondial în numeroase naţiuni mici şi mijlocii ce au putut participa la conferinţele de pace din împrejurimile Parisului – Versailles, Sevres, St. Germain şi Trianon.

2.3

Idealismul politic şi proiectele de eliminare a războiului

La sfârşitul Primului Război Mondial, preşedintele american Woodrow Wilson a propus un plan de pacificare şi democratizare a Europei, în ideea creării unei ordini internaţionale care să ofere condiţiile unei păci drepte şi stabile. În celebrul discurs pe care l-a ţinut în faţa Congresului american în ianuarie 1918 (cu 10 luni înainte ca Germania să accepte condiţiile de armistiţiu) Wilson a elaborat în 14 puncte principiile unei ordini internaţionale pacifice. Primele cinci puncte sunt de ordin general: 1. Abolirea tratatelor secrete dintre state – cu justificarea că numai tratatele încheiate cu acordul constituantelor democratice puteau fi juste. 2. Libertatea mărilor – dreptul la navigaţie liberă în afara apelor teritoriale. 3. Libertatea comerţului – ridicarea barierelor comerciale între naţiunile paşnice şi egalitatea condiţiilor de schimb comercial. 4. Dezarmarea – reducerea arsenalelor militare până la nivelul minim cerut de necesităţile de apărare a suveranităţii. 5. Decolonizarea şi dreptul la autdeterminare a statelor foste colonii. 8

Următoarele opt puncte conţin prevederi specifice cu privire la statutul diferitelor state europene. Punctul 11 prevedea recunoaşterea integrităţii teritoriale a României. Punctul 14 prevedea crearea unei organizaţii multilaterale a naţiunilor, menită să vegheze la menţinerea păcii – precursoarea Ligii Naţiunilor. Programul wilsonian a avut un impact moral foarte important în epocă, redând maselor largi ale Europei încrederea că viitorul poate fi lipsit de războaie. De asemenea, Wilson a insistat cu consecvenţă asupra fundamentelor democratice ale păcii şi a dreptului popoarelor de a se autodetermina prin crearea de state naţionale. În practică, Tratatul de la Versailles, care reglementează statulul postbelic al Germaniei, s-a lovit de opoziţia Angliei cu privire la principiul libertăţii mărilor şi de insistenţa Franţei de a primi substanţiale despăgubiri de război din partea Germaniei. Aceste condiţii au dus la consolidarea spiritului revizionist al populaţiei germane, ceea ce a constituit condiţii favorizante pentru cel de-al Doilea Război Mondial. Autodeterminarea minorităţilor, aceasta s-a lovit de disponibilitatea redusă a marilor puteri de a se angaja militar pentru realizarea acestui principiu care, oricum, contravenea naţionalismului dominant al epocii. În plus, programul lui Wilson nu a fost ratificat nici de Congresul SUA, care a preferat continuarea politicii izolaţionismului american faţă de conflictele lumii europene. Din punct de vedere filozofic, idealismul de la finele Primului Război Mondial se baza pe următoarele convingeri: • Natura umană este esenţialmente bună sau altruistă, astfel că oamenii sunt capabili de ajutor reciproc şi colaborare; • Progresul social şi moral este posibil ca urmare a preocupării umane fundamentale faţă de bunăstarea altora – ideal iluminist; • Comportamentul negativ, precum violenţa, nu este produsul naturii umane, ci al instituţiilor sociale improprii, care încurajează oamenii la acţiune egoistă; • Războiul nu este inevitabil şi frecvenţa sa poate fi redusă prin eradicarea sistemelor instituţionale care în favorizează; • Războiul este o problemă internaţională care cere eforturi colective multilaterale, nu doar naţionale, pentru a putea fi controlat; • Societatea internaţională trebuie să se reorganizeze pentru a elimina instituţiile care fac războiul posibil, iar naţiunile trebuie să-şi reformeze sistemele politice astfel încât auto-determinarea şi guvernarea 9

democratică din interiorul statelor să contribuie la pacificarea relaţiilor dintre state.

2.4
2.4.1

Teoria realismului politic
Carr şi Morgenthau

Şcoala realistă a RI stă, cronologic şi conceptual, la baza studiului academic al relaţiilor internaţionale. Elementele sale centrale sunt statul suveran – în sens westfalian – şi securitatea acestuia, adică preocuparea pentru asigurarea condiţiilor de supravieţuire a statului. Edward Hallett Carr (1892–1982) Studiul său, The Twenty Years Crisis, 1919–1939: An Introduction to the Study of International Relations (1939/1946), publicat chiar înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, era dedicat politicii europene interbelice. Convingerea lui Carr în supremaţia factorului militar în determinarea politicii externe a statelor l-a dus opână la a afirma că războaiele ultimului secol au fost purtate nu pentru cucerirea de teritorii, ci pentru simpla etalare a superiorităţii de forţă militară. Astfel, economia sau organizarea politică internă a statelor nu au de jucat un rol semnificativ în relaţiile dintre state, lor revenindu-le doar funcţia de instrumente ale puterii militare. A invoca moralitatea pentru a contracara acţiunea unui stat puternic este lipsit de sens şi iresponsabil. Cel puternic nu înţelege decât o limbă: puterea opusă. Carr formulează cu claritate tezele fundamentale ale gândirii realiste: 1. Statul contează în RI mai ales din punct de vedere al teritoriului. Conform dreptului internaţional, statul este caracterizat, pe lângă teritoriu, de populaţie şi de structură de guvernământ. Teritorialitatea reprezintă acel aspect al statalităţii care poate fi apărat cu mijloace militare. Aşadar, Carr este interesat de aspectul exterior al statului, fiind puţin interesat de viaţa sa domestică – conflicte politice, opresiune sau politică socială. 2. În relaţiile internaţionale domină dreptul celui mai puternic. Morala şi ideile sunt flatus vocis. Există state puternice, cu armate puternice, după cum există state mici. Unele dintre acestea au teritorii întinse, dar sunt slabe din punct de vedere economic şi militar; altele sunt instabile din punct de vedere politic, ceea ce le face actori slabi

10

pe scena internaţională. Toate aceste state sunt obiecte ale jocului de interese al celor puternici. Pentru a înţelege politica internaţională, este suficient să ne concentrăm atenţia asupra actorilor puternici. Hans Morgenthau (1904–1980) Lucrarea sa, Politics Among Nations. The Struggle for Power and Peace (1948), se doreşte o abordare de tip ştiinţific a politicii internaţionale, concentrată asupra identificării legilor obiective care o determină. SIX PRINCIPLES OF POLITICAL REALISM 1. Politics, like society in general, is governed by objective laws that have their roots in human nature which is unchanging: therefore it is possible to develop a rational theory that reflects these objective laws. [Politica, ca şi societatea în general, este guvernată de legi obiective care-şi au rădăcinile în natura umană neschimbătoare; prin urmare este posibil să dezvoltăm o teorie raţională bazată pe aceste legi obiective.] 2. The main signpost of political realism is the concept of interest defined in terms of power which infuses rational order into the subject matter of politics, and thus makes the theoretical understanding of politics possible. Political realism stresses the rational, objective and unemotional. [Principala caracteristică a realismului politic este interesul definit în termeni de putere, ceea ce induce ordine raţională în politică li astfel face posibilă înţelegerea teoretică a politicii.] 3. Realism assumes that interest defined as power is an objective category which is universally valid but not with a meaning that is fixed once and for all. Power is the control of man over man. [Realismul presupune că interesul definit ca putere este o categorie obiectivă, universal validă, dar nu cu o semnificaţie fixată odată pentru totdeauna.] 4. Political realism is aware of the moral significance of political action. It is also aware of the tension between moral command and the requirements of successful political action. Realism is therefore amoral, not immoral. [Realismul politic este conştient de semnificaţia morală a acţiunii politice. Este, de asemenea, conştient de tensiunea dintre cerinţele morale şi cele ale acţiunii politice. Realismul este, prin urmare, amoral, nu imoral.]

11

5. Political realism refuses to identify the moral aspirations of a particular nation with the moral laws that govern the universe. It is the concept of interest defined in terms of power that saves us from the moral excess and political folly. 6. The political realist maintains the autonomy of the political sphere. He asks “How will this policy affect the power of the nation?” Political realism is based on a pluralistic conception of human nature. A man who was nothing but “political man" would be a beast, for he would be completely lacking in moral restraints. But, in order to develop an autonomous theory of political behavior, “political man" must be abstracted from other aspects of human nature. (Morgenthau 1948/1993, pp. 4–16) Războiul este forma cea mai acută a conflictului internaţional de interese. Prevenirea sa nu se poate face decât prin construirea unei capacităţi militare suficiente pentru a contracara puterea actorilor agresivi. Este astfel necesară o logică a alianţelor strategice, prin care puternicii zilei să fie confruntaţi cu alianţe militare care să le echilibreze potenţialul militar ameninţător. Si vis pacem, para bellum. Forma concretă a unei astfel be balanţe de putere poate fi pentarhia secolului XIX european, sau opoziţia bipolară a Războiului Rece. Influenţe: • Reinhold Niebuhr, realismul creştin – neîncredere în natura coruptă a omului, incapabilă de a rezista păcatului; antropologie filozofică pesimistă. • Hobbes – analogie dintre lumea politicii internaţionale şi starea socială prestatală. Există numai interes individual, iar acesta ţine finalmente de supravieţuire şi reproducere.

2.5

Concepţia realistă asupra asigurării securităţii externe a statului

Pentru a-şi asigura securitatea externă, statele au următoarele opţiuni: 1. să se înarmeze 12

2. să formeze alianţe 3. să negocieze acorduri de control al armelor şi de dezarmare, pentru a reduce potenţialul de ameninţare al adversarilor.

2.5.1

Alianţele

Alianţele sunt acorduri formale dintre state, cu scopul de a-şi coordona comportamentul în cazul situaţiilor de urgenţă militară. Alianţele sunt coaliţii care dau curs regulii realiste fundamentale a guvernării statului: mărirea capacităţii militare. Statele pot face asta fie prin înarmare, fie prin dobândirea de aliaţi. Deşi alianţele sunt mai economice, deoarece permit împărţirea sarcinilor de apărare, statele au recurs mereu la ambele căi. Alianţele par a fi metoda preferată de creştere a capacităţii militare, dar ele au fi dezavantaje. Există trei şcoli de gândire realistă cu privire la alianţe. (a) Prima dintre ele accentuează avantajele pe care le aduc alianţele. Aliaţii oferă mijloacele de a contrabalansa ameninţările constituite de potenţialii agresori în lumea anarhică a politicii internaţionale. Alianţele sunt văzute ca fiind împotriva cuiva, nu pentru cineva sau ceva. Având adversari comuni, statele au mai multe motive să se alieze. Principalul beneficiu al unei alianţe este, evident, securitatea... Beneficiile de securitate într-o alianţă defensivă includ, în primul rând, o probabilitate redusă de a fi atacat (descurajare – deterrence), o mai mare putere în caz de atac (apărare) şi prevenirea alierii aliaţilor cu adversarul (evitare) (Glenn H. Snyder (1991), “Alliance Threats: A Neorealist First Cut”, in Robert Rothstein (ed.), The Evolution of Theory in International Relations, Columbia: University of South Carolina) Dar pentru că majoritatea alianţelor nu au rezistat mult timp, destrămânduse la dispariţia ameninţării comune, realiştii văd formarea alianţelor ca o strategie ce include atât recrutarea cât şi abandonarea alianţelor. Acest lucru se realizează prin “schimbările de angajament în politica externă, în extinderea relaţiilor cu naţiunile care pot oferi creşteri imediate de securitate, sau întreruperea relaţiilor cu naţiunile care sunt consumatoare (drain) de securitate” (Grace Scarborough şi Bruce Bueno de Mesquita, “Threat and Alignment”, in International Interaction 14, Vol. 1, 1988). Potrivit acestei logici de realpolitik, singura alianţă bună este aceea care poate fi dizolvată cu uşurinţă atunci când scade ameninţarea la adresa propriei securităţi. După 13

cum s-a exprimat Lodul Palmerston în 1848, statele “nu ar trebui să aibă aliaţi eterni şi nici duşmani perpetui”. (b) Cea de-a doua teorie accentuează dezavantajele încheierii unei alianţe. Cel mai mare risc este acela de a lega un stat printr-un angajament care poate deveni mai târziu defavorabil. Astfel, libertatea de acţiune politică viitoare este redusă. George Kennan (1984, The Fateful Alliance: France, Russia, and the Coming of the First World War) a sintetizat acest punct de vedere: Relaţiile dintre naţiuni, în această lume imperfectă, constituie o substanţă fluidă, întotdeauna în mişcare, schimbându-se subtil de la zi la zi în moduri dificil de detectat cu miopia momentului şi greu de discernut chiar şi din perspectiva unui moment viitor. Situaţia la un moment dat nu este niciodată cu totul la fel cu situaţia de cinci ani mai târziu – într-adevăr, uneori este semnificativ diferită, chiar dacă stadiile prin care s-a ajuns la această schimbare sunt rareori vizibile la un moment anume. aade aceea, omul de state înţelept şi experimentat se fereşte de regulă de angajamente care vor constitui, probabil, limitări asupra comportamentului guvernului la date necunoscute în viitor, în situaţii impredictibile. (p. 238) În plus, alianţele reduc capacitatea statului de a- influenţa pe alţii prin reducerea numărului de parteneri suplimentari cu care se poate alinia şi reduc avantajele de negociere ce rezultă din crearea unei ambiguităţi deliberate cu privire la propriile intenţii. Mai departe, există ameninţarea de a ajunge la dispute cu duşmanii aliaţilor. (c) Cea de-a treia şcoală de gândire realistă accentuează pericolele constituirii unei alianţe. Sunt citate cinci motive pentru evitarea completă a alianţelor: 1. Alianţele permit statelor agresoare să-şi combine forţa militară. 2. Alianţele ameninţă duşmanii şi-i motivează să încheie contraalianţe, cu efectul reducerii de securitate în ambele coaliţii. Bueno de Mesquita (1981): “alianţele revelează orice susţinere suplimentară de care se poate bucura un stat, precum şi susţinerea de care are nevoie un potenşia beligerant... Reducerea de incertitudine realizată prin astfel de informaţii poate fi tot ceea ce e necesar pentru a facilita dorinţa agresorului de a ataca un alt stat.” 14

3. Formarea alianţelor poate atrage părţi altminteri neutre în coaliţii opuse. După cum avertiza Thomas Jefferson, “alianţele pot duce la înlănţuire (entanglement).” 4. Odată ce statele îşi pun forţele laolaltă, ele trebuie să controleze comportamentul propriilor aliaţi. Managementul relaţiilor intra-alianţă este necesar pentru a descuraja fiecare membru să-şi agreseze iresponsabil duşmanii, ameninţând astfel securitatea celorlalţi membrii ai alianţei. De asemenea, aliaţii trebuie să descurajeze “defectarea” din alianţă şi să asigure că angajamentele reciproce ale aliaţilor sunt onorate. 5. Există mereu posibilitatea ca aliatul de astăzi să fie duşmanul de mâine. Realiştii cred că statele sunt duşmani naturali, că nu există prieteni sau adversari permanenţi. De altfel, în perioada de dintre Congresul de la Viena (1815) şi 1960, războaiele dintre aliaţi au fost obişnuite; mai mult de 25% dintre partenerii de coaliţie au ajuns la război unul împotriva celuilalt.

2.5.2

Echilibrul de putere

În condiţii de anarhie internaţională, logica realismului politic cu privire la asigurarea securităţii statelor duce la sistemul de schimbare a alinierilor militare numit “echilibrul de putere” (balance of power ). Centrală pentru acest concept este ideea că pacea este rezultatul unei distribuţii internaţionale de putere în care nici un stat nu este suficient de puternic pentru a-i domina pe toţi ceilalţi. Dacă un stat sau o alianţă de state dobândeşte suficientă putere pentru a-i domina pe ceilalţi, cei ameninţaţi vor fi motivaţi să depăşească diferenţele dintre ei şi să se unească într-o alianţă defensivă. Puterea ce rezultă dintr-o atare colaborare l-ar opri pe potenţialul atacator din cursul său expansionist. Premisa fundamentală a acestei teorii este aceea că slăbiciunea invită atacul celui mai puternic, iar agresiunea potenţială nu poate fi descurajată decât printr-o forţă opusă. Dar sub asumpţia că toate statele urmăresc să-şi mărească puterea militară, toate statele sunt potenţiali adversari, astfel că fiecare trebuie să-şi mărească puterea pentru a se putea apăra. Raţionamentul mecanismului echilibrului de putere este că un sistem internaţional bazat pe suspiciune şi competiţie, în care fiecare stat îşi urmăreşte independent propriul interes, asigură prin re-aliniere cea mai uniformă distribuire de putere. Alinierea este o mutare din partea unui neutru spre o coaliţie sau alta. Este încurajată în primul rând de nevoia de a descuraja un potenţial 15

agresor. Procesul de formare al alianţelor de balansare a puterii duce, în mod natural, la contra-alianţe. Majoritatea statelor nu îşi asumă riscul de a rămâne nealiniate, astfel că rezultatul calculului balanţei de putere este, în cele din urmă, formarea unor coaliţii de putere aproximativ egală. Pentru menţinerea unei distribuţii egale de putere, realiştii recomandă respectarea anumitor reguli de constituire a alianţelor. Astfel, o putere care nu este imediat ameninţată de creşterea influenţei unei alte puteri trebuie să joace rolul de factor de echilibru (balancer), limitând puterea statului în ascensiune. De exemplu, Marea Britanie a jucat adesea acest rol prin alăturarea constantă la coaliţia mai slabă; • statele trebuie să aibă informaţie precisă despre capacităţile şi motivele celorlalţi; • trebuie să fie un număr suficient de state pentru a forma alianţe şi pentru a le putea dizolva cu promptitudine; • trebuie să fie o zonă geografică limitată; • liderii naţionali trebuie să aibă libertate de acţiune; • capacităţile statelor trebuie să fie aproximativ egale; • statele trebuie să aibă o cultură politică comună în care regulile regimului de securitate sunt recunoscute şi respectate; • statele trebuie să aibă structuri politice asemănătoare; • statele trebuie să aibă sisteme de arme care inhibă atacurile preemptive – mobilizările rapide pentru război şi atacurile de primă lovitură – şi războaiele de anihilare; • trebuie să nu fie instituţii supranaţionale capabile să interfere cu alinierile şi realinierile statelor. Aceste condiţii au caracterizat mediul politicii internaţionale de dinainte de al Doilea Război Mondial. Trebuie însă să ne întrebăm dacă aceste asumpţii mai sunt valabile şi astăzi. La urma urmei, dacă asumpţiile realiste asupra mecanismului balanţei de putere sunt valide, atunci perioadele istorice în care precondiţiile de bază sunt îndeplinite trebuie să fie şi perioade predominant pacifice. Sistemul eurocentric de la mijlocul secolului al XVII-lea până la Primul Război Mondial este privit îndeobşte ca epoca de aur a balanţei de

16

putere. În această perioadă au avut loc în mod frecvent războaie între puterile europene, în ciuda celor două episoade de “pace lungă”, între 1815-1848 şi între 1871–1914. Dar şi mai distructive au fost războaiele declanţate atunci când balanţa de putere nu funcţiona. După al Doilea Război Modial, războiul dintre marile puteri a dispărut cu desăvârşire. O ipoteză explicativă este că balanţa puterii a fost înlocuită cu balanţa terorii nucleare. Alianţele rigide constituite în cele două blocuri ideologice ale Războiului Rece nu au îngăduit mişcările de aliniere şi realiniere rapidă cerute de eficienţa balanţei de putere. Ca atare, se pare că enormul potenţial de ameninţare reprezentat de arsenalele nucleare a fost principalul suport al păcii. La fel de discutabilă este şi premisa realistă a securităţii mărite a statelor cu potenţial militar superior. Proiectul Correlates of War (CoW) de la Universitatea din Michigan contabilizează, în cele nouă războaie dintre marile puteri de după Congresul de la Viena, nu mai puţin de cinci cazuri în care atacatorul era mai slab din punct de vedere militar decât statul atacat (Singer şi Small 1974). Se pare, aşadar, că puterea mărită a unui stat poate ameninţa într-atât adversarii încât aceştia găsesc raţional să lanseze atacuri preemptive.

2.5.3

Sistemele de securitate colectivă

Izbucnirea Primului Război Mondial a discreditat în cea mai mare măsură politica balanţei de putere. Proporţiile catastrofice ale războiului şi conjunctura declanşării sale i-au dus pe gânditorii liberali să vadă în balanţa de putere cauza acestui conflict, nu un instrument de prevenire. Asumpţiile conceptului de securitate colectivă Preşedintele Wilson a exprimat cea mai vehementă critică la adresa politicii balanţei de putere. Proiectul liberal era de a înlocui politica alianţelor cu aceea a unui sistem de securitate colectivă, în care agresiunea oricărui stat să primească un răspuns colectiv. Liga Naţiunilor s-a născut din această convingere, în ideea că ţările doritoare de pace ar putea descuraja colectiv agresiunea. Astfel, în loc de a accepta războiul ca un instrument de politică naţională, securitatea colectivă se bazează pe inhibarea războiului prin ameninţarea colectivă. Specific, teoria securităţii colective propunea ca: 1. sistemul să răspundă împotriva oricărei agresiuni sau încercări de control hegemonial;

17

2. să implice participarea tuturor statelor, nu doar a unui număr suficient pentru a-l opri pe agresor; 3. să creeze o organizaţie internaţională menită să identifice actele de agresiune şi să organizeze un răspuns militar la adresa lor. Spre dezamăgirea avocaţilor săi, securitatea colectivă nu a fost implementată de chiar puterile care au iniţiat-o. Agresiunea Japoniei împotriva Manciuriei (1931) şi a Chinei (1937), precum şi invazia Etiopiei de Italia (1935) au fost condamnate ferm, dar nu au fost sancţionate solidar. Mai mult, ocuparea Cehoslovaciei de Germania nazistă nu a dus la un răspuns colectiv. De aceea, izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial este socotită eşecul politicii de securitate colectivă. Revenirea politicii echilibrului de putere După al Doilea Război Mondial, principiulself-help a redevenit singura garanţie a securităţii de stat, împreună cu ideea că pacea este mai degrabă rezultatul puterii naţionale decât al celei multilaterale. Preşedintele Nixon a fost un adept explicit al teoriei balanţei de putere: “Trebuie să ne amintim că singura perioadă din istorie când am avut o perioadă extinsă de pace a fost atunci când am avut o balanţă a puterii... Lumea va fi mai sigură ... dacă vom avea o naţiuni puternice şi sănătoase ale Statelor Unite, Europei, Uniunii Sovietice, Chinei, Japoniei, fiecare balansându-se reciproc.” Modele postbelice ale balanţei de putere • Unipolaritate: SUA, 1945–1950 • Bipolaritate: SUA-URSS, 1950–1970 • Bipolicentrism: Între 1970–1989, cele două superputeri şi-au menţinut superioritatea militară şi dependenţa aliaţilor, respectiv a sateliţilor. Totuşi, partenerii mai slabi de coaliţie au primit mai mult spaţiu de manevră, stabilind relaţii atât cu hegemonul lagărului opus (e.g., SUA–România, URSS–Franţa) sau cu ţări de rangul doi (e.g., Polonia–Germania). O explicaţie ţine de progresul în tehnologia militară. Introducerea rachetelor balistice intercontinentale (ICBM) a redus dependenţa superputerilor de prezenţa militară pe teritoriul ţărilor satelit, precum şi nevoia de a avea un sistem integrat de control al armamentului, la nivelul alianţei.

18

Capitolul 3

Teoria neorealistă a relaţiilor internaţionale
3.1 Întemeierea neorealismului

Kenneth N. Waltz, Omul, statul şi războiul. O analiză teoretică (1959, Columbia University Press), trad. rom. Iaşi: Institutul European, 2001 Waltz distinge trei „imagini“ ale studiului RI:

3.1.1

Natura umană

– antropologie politică a clasicilor gândirii politice (Hobbes, Locke) – nivelul comportamentului individual
Conform primei imagini a relaţiilor internaţionale, cauzele majore ale războiului se găsesc în natura şi comportamentul omului. Războaiele pornesc din egoism, din direcţionarea greşită a unor impulsuri agresive, din stupiditate. ...Dacă acestea sunt cauzele fundamentale ale războiului, atunci războiul trebuie eliminat prin înnobilarea oamenilor sau prin asigurarea readaptării lor psiho-sociale. (p. 24) Dacă atribuim dificultăţile actuale unor deficienţe de cunoaştere, educaţia poate deveni un remediu împotriva războiului. ...Bertrand Russell considera că limitarea instinctului posesiv este o premisă a păcii (Political Ideals, p. 42) Alţii sunt de părere că mărirea şanselor de pace nu depinde atât de o schimbare a “instinctelor”, cât de o canalizare a energiilor ce sunt, deocamdată, risipite în nebunia distructivă a războiului. (p. 25) Recomandările sunt diverse, dar ceea ce au în comun este ideea că dacă vrem să avem o lume mai paşnică trebuie să schimbăm oamenii,

19

atât ca structură moral-intelectuală, cât şi din punctul de vedere al conduitei psiho-sociale. (p. 26)

3.1.2

Structura internă a statului

– ideea că politica externă este un reflex al politicii interne
Recursul la defecte interne pentru a explica acele acţiuni externe ale statului care duc la război poate îmbrăca multe forme. O astfel de explicaţie poate fi legată de un tip de guvernământ despre care se crede, îndeobşte, că este rău. De exemplu, de multe ori se consideră că privaţiunile impuse poporului de către tiran produc nişte tensiuni ce îşi pot găsi expresia în atacurile împotriva străinilor. Explicaţia mai poate viza şi defectele unei guvernări care nu este rea, în sine. S-a observat, astfel, că restricţiile impuse guvernului în vederea respectării drepturilor cetăţeneşti constituie impedimente în elaborarea şi implementarea politicii externe. Aceste restricţii, de altfel lăudabile în intenţia lor originară, pot avea efectul nedorit de a îngreuna sau a face imposibile acţiunile pe care trebuie să le întreprindă guvernul respectiv pentru menţinerea păcii în lume. Şi, ca ultim exemplu, explicaţia se poate referi la neajunsuri geografice sau economice sau la lipsuri prea vag definite ca să poate fi etichetate. Astfel, o ţară poate susţine că nu şi-a câştigat frontierele “de drept”, că aceste frontiere sunt necesare pentru a-i asigura securitatea şi că un război prin care să-i extindă teritoriul în măsura dorită este justificat sau chiar necesar. (pp. 88-89) Dar în ce mod ar trebui schimbată structura statelor? Care ar fi definiţia standard a unui stat bun? ...Karl Marx defineşte termenul de “bun” în funcţie de proprietatea asupra mijloacelor de producţie; Immanuel Kant îl raportează la principiile abstracte ale dreptului; Woodrow Wilson – la autodeterminarea naţională şi organizarea democratică modernă. Deşi fiecare definiţie consideră cruciale aspecte diferite, toate susţin la unison că pacea va fi instaurată în lume dacă şi numai dacă toate statele vor fi reformate. Mai precis, reforma recomandată este considerată a fi o bază suficientă pentru a asigura pacea mondială. (p. 90)

3.1.3

Interacţiunile interstatale

– tiparele de comportament în sistemul internaţional
Când există atâtea state suverane, când nu există nici un sistem juridic care să se poată aplica în relaţiile dintre acestea, când fiecare stat îşi judecă necazurile şi ambiţiile în funcţie de ceea ce-i dictează propria raţiune sau dorinţă – conflictele trebuie să apară şi uneori se ajunge la război. Pentru a ieşi cu bine dintr-un astfel de conflict,

20

statul trebuie să se bazeze pe propriile sale mijloace, de eficienţa cărora trebuie să se ocupe în mod constant. (p. 163) Toate cele trei imagini fac parte, ca să spunem aşa, din natură. Omul, statul şi sistemul de state sunt atât de importante pentru orice încercare de înţelegere a relaţiilor internaţionale, încât rareori se întâmplă ca un analist să se concentreze asupra unei singure imagini, ignorându-le pe celelalte două. (p. 164)

Cu toate acestea, în lucrarea sa din 1979, Theory of International Politics, Waltz declară predominanţa celei de-a treia imagini – sistemul internaţional – în RI. Conceptul de „sistem internaţional“ este preluat din vocabularul ştiinţelor sociale. În anii ’50, ştiinţele politice erau dominate de teoria sistemelor. Sistemele sunt definite potrivit nevoilor lor funcţionale: anumite funcţii sau sarcini trebuie îndeplinite într-un sistem politic pentru ca acesta să se poată reproduce într-un anumit mediu. Funcţia primară a sistemului de state suverane este, potrivit lui Waltz, aceea de a aduce ordine în lumea statelor, ordine care stă la baza securităţii, dacă este respectată de toţi participanţii. Este însă vorba despre o ordine care nu urmează nici un plan. Ea rezultă din acţiunile statelor care îşi urmăresc, fiecare, propria securitate. Elementele sistemului internaţional rămân mereu aceleaşi: statele, dar structura sa – distribuţia puterii între state – este, totuşi, în transformare. Această observaţie stă la baza sugestiei lui Waltz că sistemul internaţional este guvernat de legi obiective. Pentru a le formula, Waltz importă din teoria economică modelul microeconomiei. Piaţa ideală nu constă decât în întreprinderi aflate în concurenţă reciprocă, fiind lipsită de intervenţia statului. Întreprinderile mari determină evoluţia preţurilor mai mult decât cele mici. Astfel, ele determină structura sistemului pieţei libere (Waltz 1979: 70ff). Piaţa liberă este un mediu anarhic, în care nu exită o autoritate supraordonată de reglementare. Analogia cu teoria relaţiilor internaţionale este imediată. Piaţa economică îşi găseşte paralela în piaţa de putere construită de Waltz. Aşa cum interesul propriu al întreprinderii este motorul economiei de piaţă, la fel este, în politica internaţională, acţiunea individuală (self-help) a statelor pentru a-şi reduce vulnerabilitatea militară (1979: 91). Potrivit lui Waltz, o structură politică este definită prin trei elemente (1979: 79): (a) principiu de organizare (b) specificarea funcţiilor unităţilor diferenţiate formal 21

(c) distribuirea capacităţilor (distribution of capabilities) peste acele unităţi. Structura RI este anarhică, dar nu este lipsită de ordine. Balanţa de putere are un efect stabilizator. Războiul nu este, în sine, nici necesar, nici inevitabil. Structura sistemului de state rezultă din numărul de actori puternici – discuţie sisteme bipolare, sisteme multipolare. Constelaţia internaţională de state este, aşadar, elementul decisiv, iar nu structura internă a statelor. Statele mici au alternativele înregimentării (bandwagoning) sau a balansării (balancing). Înregimentarea reprezintă alinierea cu statul puternic care reprezintă un potenţial de ameninţare, în vreme ce balansarea reprezintă alierea cu alte puteri, în scopul neutralizării potenţialului de ameninţare. Charles Kupchan (1999), “After Pax Americana: Benign Power, Regional Integration, and the Sources of Multipolar Stability”, in International Security 23, pp. 40–79: Nu există un sistem internaţional, ci sisteme regionale de state în care concurează pentru putere puteri regionale. Astfel, neorealismul contemporan se desprinde de teoretizarea Războiului Rece. În fapt, abia după încheierea acestuia au devenit vizibile noile linii de conflict. Astăzi lumea statelor nu mai este structurată de tipurile europene de ideologie, socialism ori liberalism, ci de sisteme culturale diferite, cu viziuni diferite asupra lumii şi cu moduri de comunicare diferite. Dar, în principiu, fiecare dintre aceste sisteme poate fi analizat conform principiilor neorealismului. Totuşi, care este rolul statului cu privire la propria societate? Pentru cine vor statele să asigure securitate: pentru o minoritate elitistă? Pentru un grup de putere? Pentru o societate liberă? Nu se poate răspunde la această chestiune fără a lua în considerare organizarea internă a sistemului politic. Apoi, este de discutat în ce măsură se susţine analogia realiştilor şi a neorealiştilor dintre starea de natură, de la Hobbes, cu situaţia statelor în lumea anarhică a politicii internaţionale. Statele sunt constructe sociale care, în cea mai mare parte funcţionează prin mecanisme raţionale. Deşi unele teorii sociale identifică statul cu un actor unitar (e.g. Wendt 1999), acesta nu are dorinţe, pasiuni şi nevoi proprii. Unii autori neorealişti (e.g. Stephen Krasner 1999) propune identificarea statului ca actor de politică internaţională cu liderii acestuia. Este, desigur, o asumpţie simplificatoare, cu avantaje şi dezavantaje (personalizarea statului; dificultatea de a explica 22

natura constrângerilor asupra comportamentului politic al liderilor). Statul, la Hobbes, este produsul imaginar al situaţiei-limită de bellum omnem contra omnes. Dar viaţa de zi cu zi a statului nu se bazează pe scenariul razboiului ameninţător. De fapt, potrivit lui Hobbes, statul erodează cel mai mult încrederea cetăţenilor săi atunci când îi conduce în război. Astfel, realiştii accentuază excesiv starea excepţională de teamă de război. Este relevant să observăm cum realismul şi neorealismul, pe de o parte, şi idealismul, pe de a altă parte, selectează anumite intervale istorice ca dovezi empirice. Carr (1946) a discreditat utopismul wilsonian arătând spre ruinele Europei de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, spre ororile Holocaustului şi spre izbucnirea Războiului Rece. Pe de altă parte, numeroase tendinţe globale de după Războiul Rece par să confirme, totuşi, perspectiva liberală: răspândirea democraţiei1 , creşterea comerţului liber global, importanţa crescută acordată drepturilor omului, intervenţiile umanitare, eforturile internaţionale de a preveni sau de a reduce efectele unor dezastre ecologice sau naturale, multitudinea acordurilor de control al armamentului, etc. Dar, din nou, pesimiştii arată spre războaiele aparent nemotivate pe care unele democraţii ale lumii le pornesc împotriva unor state care nu constituie o ameninţare directă, spre reţinerea de la intervenţia umanitară în mai multe situaţii de criză gravă din ultimul deceniu, spre efectele perverse ale tratatelor de liber-schimb care au dus la creşterea de tarife compensatorii şi spre evidentul recul al democraţiei în unele state importante pe scena internaţională. Waltz a respins cu consecvenţă istoricizarea analizei sistemului internaţional. Totuşi, imaginea premodernă a suveranului care, în viaţa internă a statului, îşi exprima voinţa prin legi şi reguli iar pe plan extern era egalul altor suvernani, decizia sa dictând comportamentul internaţional al statului, avea să se schimbe odată cu procesul de democratizare, cu instituirea parlamentelor, a partidelor şi a opiniei publice, care au impus limitări semnificative asupra libertăţii suveranilor de a acţional în politica externă. De circa 100 de ani, politica externă nu mai este domeniul exclusiv al executivului. Democraţiile integrează societatea în mecanismele de decizie ale statului. Pe de altă parte, prin politica lor externă, puterile democratice manifestă susţiPotrivit lui Kupchan şi Wittkopf (1999: 47), “După încheierea războiului rece, numărul democraţiilor lumii a crescut considerabil. Între 1974 şi 1980, mai bine de 30 de ţări s-au convertit de la regimuri dictatoriale la regimuri democratice. Aceasta rată a crescut în anii ’80, în cel de-al treilea val, astfel că în 1992, mai mult de jumătate din ţările planetei erau, pentru prima dată, democratice. Deşi au avut loc reveniri la situaţia anterioară începând cu 1993, iar angajamentul democratic al Rusiei a fost pus la îndoială în 1996, tendinţa globală de democratizare continuă.”
1

23

nere pentru opoziţia ilegală din statele autoritare, încurajând-o prin anumite gesturi, informaţii, sau chiar material. Dar Waltz nu ia în considerare aceste aspecte. Pe plan intern, statul este, în viziunea sa, o ierarhie perfectă al cărui vârf decide pentru întreg sistemul. Totuşi, politica internă explică o parte a relaţiilor externe. Cea de-a „doua imagine“ a lui Waltz nu doar că nu poate fi neglijată, dar este însoţită de o a „doua imagine răsturnată“ (second image reversed). Peter Gourevitch (1978), “The Second Image Reversed: The International Sources of Domestic Politics”, in International Organizations 32, pp. 889–912: Condiţiile interne ale politicii statelor sunt deteminate, în parte, de relaţiile internaţionale ale statului. Statele se adaptează mediului internaţional nu doar prin comportamentul lor exterior, ci şi prin structura lor internă, socială şi politică. Studiile privind cea de-a doua imagine şi cea de-a doua imagine răsturnată se bazează pe asumpţia unei „texturi poroase“ a învelişului exterior al politicii statelor. Aceste noi dezvoltări teoretice exercită asupra neorealismului presiunea de a renunţa la asumpţia statului reificat ca „actor unitar“. Neorealismul cultivă respingerea instituţiilor internaţionale şi a cooperării internaţionale. Doar statele contează ca actori ai politicii internaţionale. Interesant este că această viziune nu e lipsită de o anume plauzibilitate. Organizaţiile internaţionale funcţionează numai în măsura în care statele le respectă regulile. Cu toate acestea, tocmai securitatea, valoarea supremă a viziunii reliste, presupune cooperare internaţională. De aceea a fost NATO o organizaţie atât de atrăgătoare pentru statele Europei de est. Cooperarea este esenţială pentru politica de securitate a statelor atât în vreme de război, cât şi pe timp de pace. În ceea ce priveşte UE, independenţa sa militară faţă de SUA poate fi realizată doar prin instituirea unei forţe paneuropene de apărare.

3.1.4

Dilema securităţii

Aşadar, de ce au loc războaiele? Răspunsul realismului şi al neorealismului trimite la natura conflictuală a anarhiei internaţionale. Dar un efect nedorit al acestui tip de raţionament este aşa-numita dilemă a securităţii. Tucidide, Războiul Peloponesului: “Ceea ce a făcut războiul inevitabil a fost creşterea puterii ateniene şi teama pe care aceasta i-a cauzat-o Spartei”. Ideea este că creştrea puterii militare a unui stat creează un senzaţie de in24

securitate a altui stat. Dacă celălalt stat nu-şi măreşte capacitatea militară, riscă să fie expus acţiunilor agresive ale celui dintâi. Dacă, pe de altă parte îşi măreşte capacitatea militară, primul stat se va simţi ameninţat, astfel că va trebui să se înarmeze, ceea ce, la rândul său, va duce la o senzaţie de insecuritate în cel de-al doilea. Concluzia este că ambele cursuri de acţiune au ca efect un sentiment diminuat de securitate. Mai mult, unul dintre ele duce la o periculoasă cursă a înarmărilor. Ieşirea din această dilemă nu se poate face decât prin cooperare internaţională. Securitatea nu este, într-adevăr, singura dimensiune a politicii internaţionale şi, după cum susţin unii autori, nici măcar cea dominantă. Vânătoarea cerbului Pe de altă parte, care este întemeierea neîncrederii realismului şi neorealismului în capacitatea de cooperare internaţională durabilă? Waltz preia de la Rousseau o parabolă numită vânătoarea cerbului (stag hunt):
Să presupunem că cinci oameni care au dobândit o capacitate rudimentară de a vorbi şi de a se înţelege unul cu altul se întâlnesc, întâmplător, într-un moment în care toţi suferă de foame. Fiecare îşi poate potoli foamea mâncând a cincea parte dintr-un cerb, aşa încât “cad de acord” să coopereze pentru aprinde unul. Dar oricare din ei se poate sătura şi cu un iepure şi dacă se iveşte unul prin preajmă, unul din cei cinci îl prinde. Trădătorul îşi poate potoli foamea, dar lasă, totodată, cerbul să scape. Interesul lui imediat prevalează asupra preocupării pentru semeni. Povestea este simplă, însă are implicaţii deosebit de importante. Într-o acţiune de cooperare, în care toţi au acelaşi obiectiv şi sunt în aceeaşi măsură interesaţi de proiect, nu te poţi bizui pe ceilalţi. (Waltz 1959, pp. 171–172)

25

Capitolul 4

Instituţionalismul liberal: Interdependenţă şi teoria regimurilor
4.1 Teoria interdependenţei

În relaţiile internaţionale, interdependenţa se referă la fenomenul relaţionării complexe dintre evenimente care au loc în diferite părţi ale lumii. O criză economică a unui stat poate avea consecinţe globale, aşa cum a fost cazul cu crahului bursier asiatic la sfârşitul anilor ‘90, după cum securitatea statelor depinde de strategiile poliţieneşti din alte state. Lucrurile sunt, în acest sens, cunoscute de mult timp în domeniul comerţului sau al politicii monetare, încă de la clasicii liberalismului, Adam Smith, David Ricardo sau John Stuart Mill. În ştiinţele politice, termenul interdependenţă a fost introdus în anii ‘60, în contextul de securitate al conflictului ideologic dintre est şi vest. Pe fondul apariţiei rachetelor balistice intercontinentale (ICBM), simpla distanţă geografică nu mai putea constitui un element de siguranţă a statelor în faţa potenţialelor atacuri. Astfel, neither state can effectively move toward isolation or increase its own autonomy so far as security is concerned. (Morse 1972: 138–39) Avem aici de-a face cu un concept al interdependenţei militar-strategice, care a caracterizat un context generat de conflictul dintre două viziuni mu-

26

tual exclusive despre politica mondială, susţinute fiecare de arsenale de arme nucleare. În plan economic, conceptul de interdependenţă s-a impus în RI la începutul anilor ‘70, în legătură cu apariţia crizelor economice şi cu conflictele economice dintre statele industrializate. Cele mai grave două şocuri economice au fost prăbuşirea sistemului monetar de la Bretton Woods – care stabilea convertibilitatea dolarului în aur – prin suspendarea de către Administraţia Nixon a acestei convertibilităţi în luna august 1971 (fără prevenirea celorlalţi participanţi la sistem!) şi criza petrolului declanşată de embargoul impus de OPEC ca urmare a războiului arabo-israelian din 1973, pentru a pedepsi SUA şi alte state industrializate pentru sprijinul acordat Israelului. Cumulate, aceste evenimente au constituit cauze ale unui fenomen de stagflaţie, adică de inflaţie concomitentă cu stagnare economică. S-a dovedit că reacţiile individuale ale statelor au generat situaţii de conflict cu politicile altor state. Fondul acestor conflicte îl constituie diminuarea influenţei americane ca urmare a eşecului din Vietnam şi întărirea economică a Europei şi a Japoniei. La începutul lui 1975, şefii de stat ale celor mai mai patru puteri economice – SUA, Japonia, Germania şi Franţa – s-au întrunit într-un „summit economic mondial“, precursor al actualului G8. Retorica politică naţionalistă s-a modificat în favoarea uneia a cooperării internaţionale, prin sublinierea interdependenţelor economice la scară mondială, prin plasarea cauzelor crizei economice de la nivel naţional la nivel mondial. În special politicienii americani recurgeau la conceptul de interdependenţă pentru a justifica o politică externă de cooperare multilaterală, substitut al celei unilaterale sau cel mult „atlantice“ de până atunci. Astfel, ideea de interdependenţă a câştigat teren şi în alte chestiuni decât cele de securitate militară; probleme legate de creşterea bunăstării, de disponibilitate a resurselor naturale şi de distrugere a mediului au devenit, brusc, de prim ordin. Din această perspectivă, o serie de economişti şi politologi au început să pună la îndoială puterea explicativă a paradigmei dominante în RI, realismul politic, axat pe primatul securităţii şi al puterii militare a statelor. De asemenea, întrepătrunderea cercetării economice şi politologice a adus în centrul atenţiei economia politică internaţională (Strange 1970). Cele mai semnificative impulsuri au venit de la economistul american Richard Cooper, prin lucrarea The Economics of Interdependence (1968), de la seria de articole a lui Edward Morse, “The Politics of Interdependence” (1969), ca şi de la lucrările lui Robert O. Keohane şi Joseph Nye despre relaţiile transnaţionale. Lucrarea acestora din urmă, Power and Interdependence. World Politics 27

in Transition (PaI), pleacă de la constatarea existenţei unei schimbării profunde de structură a sistemului internaţional, a cărui caracteristică este o limitare a capacităţii de acţiune a statelor, cu consecinţe pentru capacitatea de realizare a scopurilor economice şi politice. Este investigată capacitatea de acţiune a statelor naţionale în aceste condiţii, adică instrumentele adecvate pentru reacţia la această schimbare. Sunt distinse două niveluri: (1) nivelul politicii externe – cercetarea optimizării acţiunii de politică externă; (2) nivelul politicii internaţionale – posibilităţi de modelare a acesteia prin cooperare între state

4.1.1

Conceptul de interdependenţă în ştiinţele politice

Există astăzi o intensitate mai mare a relaţiilor de interdependenţă decât în trecut? Cum măsurăm acest lucru? Răspunsurile la aceste întrebări sunt foarte diferite. Karl Deutsch (1967), de exemplu, apără teza diminuării interdependenţei globale, ca fapt legat de creşterea industrializării statelor. Deutsch arată că fazele târzii ale procesului de industrializare sunt caracterizate printr-o reducere a proporţiei pe care exportul o ocupă în produsul intern brut al statelor. Anul 1913 este luat drept reper pentru nivelul cel mai ridicat de interdependenţă, după care aceasta a intrat pe un trend descendent accentuat. Pentru autori precum Ronsencrance (1977), interdependenţa s-a intensificat între 1950 şi 1958, după care a intrat într-un declin continuu. În fine, pentru autori ca Morse (1972), Cooper (1968) sau Keohane şi Nye, interdependenţa creşte necontenit din 1945 încoace. Cum explicăm aceste aprecieri diferite? O explicaţie ţine de diversitatea metodelor de măsurare a interdependenţei, puternic contestate reciproc. De exemplu, modelul „procentului de export“, care măsoară raportul dintre exporturile totale ale unui stat către un altul şi importrile totale din acel stat în primul, sau modelul “chooser-chosen GNP”, care urmăreşte raportul dintre tranzacţiile internaţionale ale unei ţări şi produsul ei social brut. Aceste abordări reflectă orientarea cantitativă a cercetării sociale dn anii 1950 şi 60. Erau căutate corelaţii între variabile economice, folosite ca indicatori pentru un gradul de interdependenţă. Ca atare, evoluţia empirică a interdependenţei prezenta variaţii puternice pe ansamblul secolului XX. Desigur, sensul utilizării unei corelaţii sau alteia trebuia legat de o anumită semnificaţie atribuită diferitelor modalităţi de măsurare. De fapt, astfel

28

de corelaţii empirice măsoară mai degrabă interconectivitatea dintre state – concept introdus de Inkeles (1975): Interconnnectedness refers to the volume or frequency of communication, interaction, or exchange between two sociocultural systems. It is most often expressed in the exchange of goods and services, i.e., in trade (...) (pp. 469–70). Astfel, conceptul de interdependenţă este diferit de cel de interconectivitate; cea dintâi reprezintă, mai degrabă, semnificaţia politică a interconectivităţii empirice, ceea ce nu poate fi reliefat prin măsurare directă. Thus, politically significant interdependence is much higher today than it was during the nineteenth century. (Rosencrance şi Stein 1973: 12)

4.1.2

Conceptul de interdependenţă politică la Nye şi Keohane

Keohane şi Nye trasează diferenţa dintre interdependenţă şi interconectivitate cu ajutorul criteriului costurilor: numai acele interacţiuni care cauzează costuri reciproce constituie interacţiuni de interdependenţă – desigur, costurile nefiind necesarmente simetric suportate. Dacă interacţiunile au loc fără costuri semnificative, atunci ele vor reprezenta doar interacţiuni de interconectivitate. Aşadar, pentru Keohane şi Nye, interdependenţa presupune întotdeauna costuri, deoarece mărgineşte autonomia statelor şi impune eforturi de adaptare. Cei doi autori disting, mai departe, între două accepţii ale interdependenţei: sensibilitatea la interdependenţă (interdependence-sensitivity) şi vulnerabilitatea la interdependenţă (interdependence-vulnerability). Sensitivity involves degrees of responsiveness within a policy framework – how quickly do changes in one country bring costly changes in another, and how great are the costly effects? (K & N 1977: 12) Sunt avute în vedere costurile care rezultă atunci când nu există nici o reacţie politică din partea statului afectat de schimbările din primul stat. Vulnerability can be defended as an actor’s liability to suffer costs imposed by external events aven after policies have been altered. (K & N 1977: 13) 29

În plus, vulnerabilitatea la interdependenţă este legată şi de disponibilitatea relativă şi de mărimea costurilor măsurilor politice alternative ale actorilor implicaţi (K & N 1977: 13). Prin urmare, ea este dimensiunea mai importantă a interdependenţei.

4.1.3

Două modele: realism şi interdependenţă complexă

Dar mai există, pe lângă conceptul de interdependenţă tocmai introdus, şi cel de interdependenţă complexă, utilizat de către Keohane şi Nye. Acesta este contrapus de autori, ca ideal-tip, realismului în RI, răsturnând asumpţiile de bază ale realismului. Iată asumpţiile realismului, în prezentarea lui Keohane şi Nye: (1) Statele sunt concepute ca actori dominanţi, de importanţă fundamentală, ai politicii mondiale, şi ca entităţi închise, unitare. (2) Puterea este mijlocul cel mai eficient al exercitării politicii; exercitarea violenţei sau ameninţarea cu violenţa este cel mai eficient mod de a exercita puterea. (3) Există o ierarhie clară a scopurilor în politica externă: chestiunile de securitate militară (high politics) domină scopurile de ordin economic sau social (low politics). Ideal-tipul interdependenţei complexe constă, aşadar, în „răsturnarea“ acestor premise fundamentale: (1) Statele nu sunt unităţi închise în sine şi nici actori unici ai politicii mondiale. Există şi importanţi actori ne-statali. (2) Puterea militară are, în contexte de relaţii marcate de interdependenţă, doar o importanţă politică secundară. (3) Nu există o ierarhie prestabilită a a scopurilor de politică internaţională: securitatea militară nu este a priori mai importantă decât anumite scopuri de ordin economic; există, mai degrabă, o multitudine de diferite domenii de probleme (issue areas). (K & N 1977: 24–37) Pentru cei doi autori, evenimentele lumii politice reale cad mereu undeva între aceste două extreme ideal-tipice. Uneori, interdependenţa complexă este mai aproape de realitate, ca model teoretic, decât realismul. Ca atare, adecvarea utilizării unui model explicativ sau altul ţine exclusiv de decizia cercetătorilor de a aplica un model sau altul în situaţii concrete. Keohane şi Nye constată că 30

...condiţiile interdependenţei complexe caraterizează din ce în ce mai mult politica mondială în unele domenii importante şi între unele ţări. (K & N 1977: 223) Interdependenţa complexă caracterizează cu precădere relaţiile dintre statele industrializate (ţările OECD), în special în domeniile economiei şi ecologiei globale. Astfel, pe lângă limitarea generală la relaţiile dintre statele industrializate ale vestului, deosebirea dintre diferite “issue areas”, precum securitatea, economia şi mediul înconjurător joacă un rol central. Autorii admit aplicabilitatea ambelor modele explicative – realism, respectiv interdependenţă complexă – în domenii specifice. Totuşi, politica internaţională în condiţii de interdependenţă complexă este caracterizată prin procese politice fundamental diferite de cele ale asumpţiilor realiste. Prin procese politice sunt desemnate modalităţile prin care resursele de putere ale unui stat sunt „traduse“ în putere înţeleasă ca şi control asupra rezultatelor politice. În modelul realist, superioritatea generală de putere a unui stat determină rezultatele politicii internaţionale. În condiţii de interdependenţă complexă intervine o discontinuitate între distribuirea generală de putere (distribution of capabilities) şi rezultatele politice, în situaţii concrete de negociere: cu cât mai mult aproximează o anumită conjunctură o situaţie de interdependenţă complexă, cu atât mai puţin poate fi tradusă superitatea generală de putere a unui stat (overall power structure) în rezultate politice în interiorul domeniilor specifice, întrucât între resursele de putere şi puterea ca şi control asupra rezultatelor politice intervine interdependenţa ca variabilă sistemică. În atari condiţii, statele puternice au dificultăţi în a-şi utiliza superioritatea de putere. Distribuirea puterii şi gradul de vulnerabilitate în domenii specifice devin relevante în analiza proceselor politice. Apoi, posibilităţile stabilirii agendei (setting the agenda) politicii internaţionale se modifică. O interdependenţă mărită duce la posibilitatea ca diferite grupuri intra-statale sau actori transnaţionali să politizeze anumite probleme, care erau considerate până atunci ca ţinând de politica internă a statelor. În fine, organizaţiile internaţionale dobândesc un rol mult mărit, prin abilitatea de a influenţa stabilirea agendei, de a iniţia formarea de coaliţii sau de a constitui forumuri pentru articularea şi expresia intereselor statelor slabe. Studiile de caz cu care Keohane şi Nye susţin aceste concluzii privesc dreptul internaţional al mării şi politica economică internaţională, precum şi relaţiile bilaterale dintre SUA şi Canada, respectiv dintre SUA şi Australia.

31

4.1.4

Politică şi interdependenţă

Aşadar, chestiunea centrală pentru Keohane şi Nye în PaI este, cum pot statele să-şi exercite puterea în condiţii de interdependenţă. Interdependenţa intervine între putere – variabilă independentă, de control – şi rezultatele proceselor politice – variabile dependente, observate. Interdependenţa modifică astfel structura şi contextul negocierilor internaţionale. Problema politică se leagă însă de costurile relaţiilor de interdependenţă: ea limitează autonomia de acţiune politică a statelor, care nu mai pot acţiona autonom în domenii precum politicile financiare şi fiscale, reglementarea activităţii întreprinderilor sau implementarea programelor de redistribuire a bunurilor publice, ceea ce pretinde un efort de adaptare la condiţiile schimbate. Cu alte cuvinte, interdependenţa generează, datorită costurilor implicate, o problemă a strategiei politice. De această problemă se leagă încercările de a evita costurile de adaptare. Interesul statelor individuale este de a redistribui costurile şi beneficiile legate de relaţiile de schimb internaţional în favoarea lor. Astfel, paradigma în care operează cei doi autori este aceea a calculului raţional de tip cost-beneficii, operând în circumstanţele modificate de condiţiile interdependenţei. Presupoziţia fundamentală, comună cu a realismului, este a statului ca actor unitar, raţional şi dominant pe scena internaţională. Interdependenţa este, în mod tipic, asimetrică, ceea ce înseamnă că, în diferite domenii politice, statele prezintă niveluri diferite de vulnerabilitate. Vulnerabilitatea de interdependenţă include astfel o dimensiune strategică: pentru statele relativ invulnerabile există posibilitatea de a manipula sistemul internaţional pentru atingerea propriilor interese. Ele vor încerca să folosească interdependeţa asimetrică drept sursă de putere şi să influenţele organizaţiile internaţioale în favoarea lor. (1) From the foreign-policy standpoint, the problem facing individual governments is how to benefit from international change while maintaining as much autonomy as possible. (2) From the perspective of the international system, the problem is how to generate and maintain a mutual beneficial pattern of cooperation in the face of competing efforts by governments (and nongovernmental actors) to manipulate the system for their own benefit. (Keohane şi Nye 1987: 730) De altfel, scopul declarat al PaI e optimizarea politicii externe americane, în contextul relevării „iluziei de autonomie“ de la începutul anilor 1970, 32

printr-o viziune teoretică opusă viziunii dominante până atunci, a realismului politic. Reducing one’s vulnerability to external events can be part of a neoisolationist strategy; but it can also be one element in a strategy of policy coordination and international leadership. (K& N 1977: 239). Ei disting trei tipuri de leadership – hegemonie, unilateralism şi multilateralism – şi se pronunţă, în contextul declinului hegemoniei americane, pentru multilateralism ca politica cea mai adecvată condiţiilor de interdependenţă. Ei recomandă Statelor Unite o politică activă de coordonare internaţională, bazată pe convingerea că organizaţiile şi regimurile internaţionale sunt în poziţia de a rezolva conflictele internaţionale prin implementarea unor soluţii “win-win”, pentru toate părţile implicate. Această linie va fi dezvoltată de către Robert Keohane în anii ‘80 sub forma teoriei regimurilor.

4.1.5

Interdependenţă, cooperare şi instituţii internaţionale

Interdependenţa ilustrează problemele acţiunii colective (collective action problems): interesele unui stat nu pot fi realizate decât în mod dependent de deciziile luate de fiecare dintre celelalte state implicate în relaţiile de interdependenţă. Prin urmărirea unilaterală a scopurilor politice, crearea sau dobândirea unui bun – bunăstarea economică, securitatea sau protecţia mediului – rămâne la nivel suboptimal, adică nesatisfăcătoare pentru toţi actorii implicaţi. Astfel, inderdependenţa conduce la un interes pentru cooperare al egoiştilor care acţionează raţional. Mai mult, interdependenţa este atât o condiţie de posibilitate a cooperării, cât şi o sursă a nevoii de cooperare. Prin PaI, ştiinţele politice ale anilor 1970 şi ‘80 au primit un temei al strădaniei statelor industrializate, sub conducerea SUA, de a realiza o coordonare politică în organizaţii internaţionale, precum GATT sau FMI.

4.1.6

Dezvoltări ulterioare ale teoriei interdependenţei

În analiza interdependenţei complexe întreprinse de Keohane şi Nye sau pus bazele dezvoltărilor ulterioare ale unor curente teoretice care domină şi astăzi mainstream-ul RI, precum teoria regimurilor şi instituţionalismul liberal. Interdependenţa modifică structura şi contextul interacţiunii dintre state, astfel că o analiză riguroasă presupune un concepţie despre negocierile intenaţionale. Ambele aspecte – a) agendele internaţionale pot fi manipulate şi

33

b) organizaţiile intenaţionale modifică şi reglementează efectele interdependenţei – au dus la integrarea conceptului de interdependenţă în teoria negocierilor şi cooperării internaţionale, în special a negocierilor multilaterale, în care legarea/conectarea diferitelor domenii de probleme (issue linkage) este frecventă, şi a studiilor despre semnificaţia crescândă a bunurilor colective. Şi domeniul menţinerii păcii (peacekeeping) prin instituţii internaţionale a primit impulsuri importante de la PaI. Este postulată o conexiune între interdependenţă şi reducerea violenţei militare ca mijloc de management al conflictelor internaţionale. Constatarea existenţei unei utilizări reduse a violenţei în rlaţiile internaţionale prin instituţiile internaţionale nu este, totuşi, suficient de specifică, „civilizarea“ fiind o caracteristică a relaţiilor dintre statele vestului industrializat, adică acele state al căror tratament reciproc este reglementat de o reţea deasă de instituţii. Astfel, este oferită o cale de cercetare a fenomenului „păcii democratice“, care se referă la legătura dintre constituţia internă a statelor democratice, implicarea lor externă în instituţii internaţionale şi faptul absenţei violenţei ca mijloc de rezolvare a conflictelor dintre ele. Să notăm că modelul interdependenţei are în comun cu realismul o serie de premise fundamentale, precum cea a dominanţei statelor ca actori pe scena internaţională şi cea a caracterului unitar, de unitate închisă, a statelor. Diferenţele de constituţie internă a statelor sunt neglijate. Realizarea intereselor de stat prin influenţa exectitată de diferiţi actori sociali, de reţele transguvernamentale sau de grupuri de presiune nu poate fi explicată prin concentrarea pe nivelul sistemului de state. De altfel, teoria nu s-a putut dezvolta fără extinderea analizei de la nivel sistemic la nivelul politicii interne a statelor.

4.2

Teoria regimurilor

După cum susţine un adept al neorealismului (Joseph Grieco 1988), premisele neorealismului implică un model al aşa-numitei stabilităţi hegemoniale, potrivit căruia cooperarea internaţională este posibilă numai atunci când o putere hegemonială este gata să impună respectivul tip de cooperare asupra altor state. Răspunsul instituţionalismului liberal este că se poate realiza cooperare internaţională şi dincolo de structurile de putere hegemonială, atunci când, în condiţii de interdependenţă complexă, statele îşi pot maximiza astfel propriile interese. Apoi, din premisele neorealismului derivă şi concluzia că instituţiile internaţionale sunt instrumente ale puterilor hegemoniale. Totuşi, instituţionalis-

34

mul liberal susţine că instituţiile internaţionale servesc, dincolo de structurile de putere hegemonială, drept mijloc de cooperare prin care statele identifică interese mutuale pentru rezolvarea problemelor în dispută. În fine, instituţioalismul liberal s-a format şi în contextul dezbaterii despre declnul puterii hegemoniale a SUA din anii ‘70 încoace. Pe fondul acestui fenomen, predicţia neorealistă era aceea a unei scăderi de eficacitate a instituţiilor internaţionale, precum GATT sau FMI şi că, prin urmare, cooperarea din domeniile comerţului internaţional şi a relaţiilor monetare nu va mai putea fi menţinută. Într-adevăr, într-o primă fază, în anii 1970 şi ‘80, cooperarea din aceste domenii a cunoscut o scădere. GATT, creat în 1947 în scopul susţinerii procesului de liberalizare globală a comerţului, s-a confruntat cu un nou protecţionism, în vreme ce FMI a trebuit să renunţe la cursurile fixe, convenite în 1947, pentru a trece la o flotaţie liberă, mai flexbilă, a cursurilor de schimb. Dar, în ciuda acestor turbulenţe, aceste instituţii nu doar că au continuat să funcţioneze; ele au reuşit să menţină relaţi fundamentale de cooperare. Comerţul mondial nu a cunoscut prezisa escaladare a protecţionismului, iar domeniul monetar a menţinut convertibilitatea liberă a valutelor. Astfel, în ciuda declinului relativ de putere al Americii, a fost menţinută o ordine economică mondială relativ liberală, în care dependenţele economice mutuale chiar au crescut. Pe deasupra, în anii 1970 şi 1980 au fost întemeiate o multitudine de noi instituţi internaionale: în contextul relaţiilor dintre cele două blocuri ideologice a fost infiinţată Conferinţa Europeană pentru Securitate şi Cooperare (CSCE), tratatul de neproliferare a armelor nucleare (NPT), acorduri de control a înarmării (SALT, ABM, IMF), în care relaţiile de cooperare au funcţionat în pofida unei aproximative egalitaţi de putere între SUA şi URSS. Dacă până în anii ‘70 cercetarea instituţiilor internaţionale privea mai ales competenţele formale ale organizaţiilor intnernaţionale,cotitura produsă de neo-instituţionalism a constat în concentrarea asupra consecinţelor acţiunii instituţiilor înţelese în sens larg – nu doar organizaţii (Martin şi Simmons 1998). Cercetarea regimurilor s-a concentrat pe instituţii specifice, numite regimuri internaţionale, precum cel al comerţului şi finanţelor internaţionale sau pe diferite regimuri ale dezarmării, ale protecţiei mediului sau drepturilor omului. Regimurile sunt legate de domenii (issue areas) specifice ale politicii internaţionale. Principiul ordonator al suveranităţii statelor nu operează în regimurile internaţionale. Acestea sunt instituţii cooperative care reglementează anumite domenii de probleme, dar care nu au capacitatea de a acţiona ca agenţi de sine stătători. Ele sunt definite ca principii, norme şi reguli specifice anumitor domenii, care sunt convenite de state şi care sunt acceptate ca valabile. Drept principii sunt socotite standardele generale de compor35

tament, în vreme ce normele sunt prescripţii concrete de comportament; în fine, regulile exprimă prescripţii verificabile – în mod tipic, codificate – de comportament, pretinzând anumite tipare de comportament şi interzicând altele. În anii 1980, pe lângă Robert O. Keohane, a cărui lucrare din 1984, After Hegemony, este de referinţă pentru studiul nostru, Stephen Krasner (1983), Kenneth Oye (1986) şi John Gerald Ruggie (1998) au produs lucrări de referinţă ale teoriei regimurilor.

4.2.1

Regimuri internaţionale şi cooperare internaţională

Teza fundamentală a lucrării After Hegemony este aceea că, în ciuda premiselor pesimiste care descriu politica mondială, în condiţii de interdependenţă complexă, cooperarea internaţională durabilă în interesul comun al statelor implicate e posibilă – deşi cooperarea eşuează adesea, chiar atunci când există un interes mutual. Aşadar, chiar în condiţiile existenţei unui interes mutual, cooperarea dintre state trebuie socotită precară. Dificultatea de a realiza cooperare internaţională în ciuda intereselor comune este ilustrată cu ajutorul dilemei prizonierului (1984: 67–69). Aceasta poate fi aplicată în cazul cursei înarmărilor dintre SUA şi URSS în timpul Războiului Rece. Fiecare dintre cele două superputeri avea interesul de a-şi asigura un avantaj de putere faţă de adversar prin investiţii de ordin militar, căutând totodată să împiedice dobândirea de către celălalt de avantaje de securitate. Acest interes îi face pe ambii să-şi mărească neocontenit cheltuielile militare, astfel că nici una dintre puteri nu-şi poate îmbunătăţi propria securitate (dilema securităţii). Dar, pentru că cheltuielile militare masive generează pierderi de bunăstare, interesul reciproc ar fi să se ajungă la un acord de control al înarmării. Astfel, cele două părţi ar putea realiza un optim Pareto, adică o situaţie din care nu se poate ieşi fără ca măcar unul dintre actori să nu fie într-o situaţie mai proastă. Dar astfel de acorduri sunt foarte greu de realizat în condiţiile anarhiei scenei internaţionale. Fiecare parte este motivată să-ţi mărească securitatea proprie „trişând“ faţă de cele stabilite în acord, precum şi de teama că cealaltă parte ar putea face tocmai acest lucru prin măsuri de înarmare ce contravin obligaţiilor asumate în acord. Constelaţia de interese prin care cele două state, în cele din urmă, ratează realizarea interesului comun, deoarece fiecare caută să-şi maximizeze interesul propriu, se reprezintă în teoria jocurilor după cum urmează:

36

SUA

URSS limitarea înarmării creşterea înarmării

limitarea înarmării (3, 3) (4, 1)

creşterea înarmării (1, 4) (2, 2 )

Dacă examinăm situaţia, caracterizată prin interdependenţă complexă, cooperarea pare, la prima vedere, imposibilă. Problema este că e în avantajul oricăruia dintre cele două state să încalce acordul de dezarmare, indiferent de ceea ce face celălalt. Dacă presupunem că concurentul se înarmează în secret, atunci va încerca să împiedice, prin eforturi proprii de înarmare, superioritatea de securitate a celuilalt. Dacă, pe de altă parte, presupunem că concrentul se dezarmeanză, atunci din nou este motivant să „defecteze“ asigurându-şi astfel un avantaj faţă de celălalt. Astfel, comportamentul raţional al fiecărui actor pare să excludă cooperarea. În vocabularul teoriei jocurilor, ambii actori dispun de strategie dominantă, adică de un curs de acţiune care îi aduce avantaje unui actor indiferent de ceea ce va face celălalt. Keohane argumentează, totuşi, că problema cooperării se pune altfel atunci când luăm în considerare că, în politica internaţională, statele se află, de regulă, în mod repetat în aceeaşi constelaţie de interese – cu alte cuvinte, dilema prizonierului este prezentă în variantă iterativă sau repeată; astfel, deciziile asupra limitării şi reducerii armamentului sunt repetate. Prin cunoaşterea de către cele două superputeri a faptului că deciziile asupra dezarmării se repetă în timp, comportamentul cu privire la implementarea măsurilor de control a dezamrării este diferit de cel din situaţiile de decizie unică. Repetarea situaţiilor de interacţiune face ca deciziile fiecăruia dintre state să se bazeze şi pe reflecţia asupra reacţiilor anticipate ale celuilalt. Prin această umbră a viitorului (shadow of future), pentru a folosi sintagma lui Robert Axelrod (1987), ambele superputeri pot coopera pentru realizarea unei politici comune de dezarmare, respectiv pot fi descurajate să „defecteze“ unilateral din tratatul de control al armamentului. Totuşi, cooperarea internaţională nu este probabilă decât atunci când este susţinută de regimuri internaţionale. (1984: 78–94). Ca atare, el tratează două chestiuni generale în After Hegemony: (1) În ce constă eficacitatea regimurilor internaţionale? (2) În ce circumstanţe reuşeşte construcţia regimurilor internaţionale?

37

4.2.2

Eficacitatea regimurilor

Eficacitatea regimurilor constă nu în aceea că schimbă interesele şi preferinţele statelor participante, uşurând prin aceasta cooperarea internaţioală. Regimurile internaţionale funcţionează drept catalizatori ai cooperării, facilitând realizarea intereselor existente, nemodificate ale statelor – deosebire fundamentală de constructivismul social. Concret, potrivit lui Keohane, eficienţa regimurilor este legată de reducerea costurilor de tranzacţionare, adică a costurilor legate de negocierile diferitelor acorduri specifice, de impunerea acestor acorduri, precum şi de controlul respectării lor. Trebuie distinse aici patru moduri în care costurile de tranzacţionare sunt reduse prin intermediul regimurilor internaţionale: (a) Regimurile internaţionale scad costurile de tranzacţionare prin oferirea unui cadru de negociere, în care sunt specificate scopurile fundamentale ale fiecărui stat participant şi procedurile de negociere (1984: 89–90). Astfel, statele sunt scutite de efortul semnificativ de a stabili, în faza de prenegociere, cu fiecare partener în parte, care sunt obiectivele şi procedurile negocierii. Regimul stabileşte deja cea mai mare parte a acestor lucruri. De exemplu, în comerţul internaţional, GATT sau WTO stabilesc nu doar cine cu cine negociază, ci şi despre ce anume se negociază – liberalizarea comerţului internaţional. Negocierile sunt deja pre-structurate, astfel că procesul propriu-zis de negociere despre, să zicem, noi tarife vamale, este considerabil simplificat. (b) Regimurile internaţionale măresc considerabil şansele ca ca înţelegerile negociate să fie şi respectate. Ele instituie un climat de predictibilitate, ceea ce duce la scăderea costurilor de supraveghere şi control a respectării acordurilor încheiate. În plus, regimurile internaţionale posedă mecanisme proprii de control (1984: 97–100). De exemplu, regimul internaţional al neproliferării armelor nucleare (NPT) al Autorităţii Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA) are o autoritate extinsă de control, prin care este asigurat că nici un stat parte la tratatul NPT nu produce secret arme nucleare. (c) Regimurile internaţionale leagă între ele diferite convenţii specifice de cooperare în interiorul unui domeniu de probleme, astfel că realizarea acordurilor de cooperare într-un domeniu este facilitată de stimularea cooperării într-un alt domeniu (1984: 89–91). De pildă, cooperarea din cadrul WTO priveşte aspecte foarte diferite. A trişa faţă de un participant la această organizaţie poate avea efecte care depăşesc cu 38

mult cadrul unei convenţii specifice de cooperare, afectând un spectru mult mai larg de relaţii de cooperare. De exemplu, un stat care încalcă o convenţie semnată în domeniul comerţului cu produse agricole, se poate confrunta cu sancţiuni în comerţul cu camioane. Desigur, aceasta reduce şi tentaţia de a încălca convenţiile şi, de asemenea, reduce neîncrederea legată de temerea că alţii ar putea-o face. Efectul este unul de mărire a siguranţei şi predictibilităţii în domeniul comerţului internaţional. (d) Prin regimurile internaţionale se stabileşte, cel mai adesea, în ce constă cooperarea internaţională. Cu alte cuvinte, cooperarea capătă un conţinut riguros, este definită, în cadrul regimurilor. Astfel, încălcarea înţelegerilor de cooperare nu mai poate avea loc sub pretextul impreciziei de conţinut a unui acord de cooperare sau altul. Un astfel de comportament exclude statul vinovat de la viitoare acorduri de cooperare, sau, în orice caz, îi îngreunează considerabil această perspectivă. De pildă, încălcarea sistematică a convenţiilor internaţionale de protecţie a mediului duce la discreditarea respectivului stat ca partener de negociere în orice alt acord privitor la ecologie. Pentru a evita preluarea unor costuri de reparare a reputaţiei – legate, de exemplu, de impunerea unor mecanisme speciale de monitorizare şi control – statele respectă prevederi care nu le sunt neapărat favorabile.

4.2.3

Formarea regimurilor internaţionale

Efectul anticipat al regimurilor, de facilita realizarea intereselor comune prin cooperare internaţioală, explică de ce formează statele regimuri internaţionale. SUA şi URSS au instituit diferite regimuri de control al înarmării, întrucât acestea reduc semnificativ costurile legate de controlul reciproc al nivelului înarmării în cele două state. Pentru a răspunde mai-sus amintitei obiecţii formulate de Grieco din perspectiva teoriei stabilităţii hegemonice, ...intensive interaction among a few players helps to substitute for, or to supplement, the actions of a hegemon. As a hegemon’s power erodes, a gradual shift may take place from hegemonic to post-hegemonic cooperation. Increasingly, incentives to cooperate will depend not only on the hegemon’s responses but on those of the other sizable states. Such a transition may be difficult in practce, since expectations may lag behind reality; but nothing in rational-choice analysis renders it impossible. 39

Desigur, nu orice interes comun pe scena internaţională se traduce în instituirea unui regim internaţional. Decisiv pentru instituirea unui regim este raportul dintre costurile şi beneficiile acestui proces. Cu cât mai mici sunt costurile de instituire şi de menţinere a unui regim şi cu cât mai mari sunt beneficiile legate de funcţionarea sa, cu atât mai probabilă este instituirea sa. Pe de altă parte, cu cât mai mari sunt costurile şi cu cât mai mici sunt beneficiile, cu atât mai improbabilă este formarea unui regim internaţional. Relaţia costuri-beneficii este influenţată de mai mulţi factori: (1) de tiparele de cooperare deja existente. Instituirea unor noi regimuri depinde major de încrederea reciprocă generată de funcţionarea vechilor regimuri. The ability to create cooperation when it is desired by governments will also depend on existing patterns of regimes. The creation of new international regimes may be facilitated by the mutual confidence created by old ones. Regimes rarely emerge from chaos; on the contrary, they are built on one another. We should therefore thinl as much about the evolution of regimes as about their creation ex nihilo. This intricate connection between the operation of old regimes and the creation of new ones means that a functional analysis of regimes ...is crucial for the understanding not only of why regimes are created and maintained, but also how they evolve over time. (2) de densitatea de interdependenţă (dense policy spaces – how closely linked different issues are to one another (p. 79)) din domeniul respectiv (1984: 79). Densitatea de interdependenţă determină în special beneficiile pe care le pot extrage statele participante la regim. Cu cât mai mare este densitatea de interdependenţă , cu atât mai mult pot ele să profite de cooperarea internaţională şi, corespunzător, cu atât mai mult au de pierdut prin acţiunea unilaterală de tip self-help. Pentru statele cu relaţii comerciale „dese“ este mult mai important ca acestea să fie stabilizate printr-un regim internaţional, decât pentru statele ale căror relaţii comerciale sunt oricum slab dezvoltate. Rezultă că o densitate de interdependenţă ridicată uşurează obţinerea unei balanţe echilibrate cost-beneficii prin instituirea şi menţinerea regimurilor. (3) de numărul statelor implicate în reglementarea unui anumit domeniu de probleme (Keohane 1984: 78–79). Numărul statelor influenţează 40

în special latura costurilor în formarea regimurilor. Cu cât mai multe sunt statele participante la un regim, cu atât mai dificil este controlul multilateral al respectării convenţiei de cooperare. Ca atare, cooperare în regimurile la care participă un număr mare de state presupune existenţa unor mecanisme de control incluse în acel regim. Desigur, acestea înseamnă costuri suplimentare, care afectează balanţa costuri-beneficii. Aşadar, numărul ridicat de state participante generează costuri suplimentare prin necesitatea mecanismelor de control. Pe deasupra, există şi tendinţa de a pasa altor state costurile generate de sancţionarea încălcărilor. Dacă acest comportament se generalizează, atunci încălcările cooperării vor rămâme nesancţionate. Aceasta pretinde instituirea unor mecanisme severe, foarte eficiente de sancţiune în cadrul regimurilor care includ multe state, dar asta înseamnă, din nou, costuri crescute, ceea ce poate compromite complet ideea formării unui regim. (4) de distribuţia de putere în respectivul domeniu de probleme influenţează procesul de formare a unui regim internaţional (Keohane 1984: 31–46). O distribuire hegemonială de putere într-un domeniu în care statele au interese comune nu este nici necesară, nici suficientă pentru instituirea regimurilor. Totuşi, potrivit lui Keohane, ea este favorabilă formării şi menţinerii regimurilor. La urma urmei, pentru o putere hegemonială, problema relaţiei cost-beneficii se pune cu totul altfel decât pentru statele mai puţin puternice. În vreme ce pentru statele mai mici beneficiile cooperării pot să nu fie suficient de mari pentru a compensa costurile formării regimului internaţional, pentru puterea hegemonială a unui anumit domeniu beneficiile cooperării pot fi atât de importante încât să fie profitabilă preluarea întregilor costuri ale formării regimului. Utilitatea regimului de comerţ internaţional întemeiat pe GATT a fost pentru SUA anilor 1950 şi ‘60 atât de mare, încât America a suportat singură costurile instituirii şi menţinerii regimului.

4.2.4

Critici la adresa teoriei regimurilor internaţionale

Două sunt criticile remarcabile la adresa teoriei: (1) Critica neorealistă, formulată limpede de către Joseph Grieco (1988, 1990). Potrivit lui Grieco, teoria regimurilor nu arată suficient de bine cum anume pot fi deduse consecinţe instituţionaliste despre cooperarea intrnaţională din premise neoreliste despre politica mondială. Teoria regimurilor nu a acordat importanţa cuvenită anarhiei de pe scena internaţională, din care 41

rezultă două tipuri de obstacole pentru cooperarea internaţională. Pentru teoria regimurilor, în condiţii de anarhie internaţională, cea mai semnificativă problemă pentru acordurile de cooperare este aceea a deficitului de încredere dintre participanţii la regim şi a costurilor care rezultă din mecanismele de control instituire pentru rezolvarea acestei probleme. Totuşi, potrivit lui Grieco, teoria regimurilor nu realizează că în structurile anarhice ale politicii mondiale, problema distribuţiei de putere este un obstacol mult mai semnificativ în calea cooperării. Motivul este că, conform teoriei regimurilor, statele sunt actori raţionali care acţionează egoist, pentru a-şi maximiza propriile interese, independent de câştigurile pe care le derivă celelalte state din aranjamentul de cooperare. Cu alte cuvinte, statele acţionează pentru a-şi mări în mod absolut interesele. Dar anarhia internaţională constrânge statele, crede Grieco, să acţioneze nu doar egoist, ci şi invidios, interesate adică de câştigurile relative ale celorlaţi. Preocuparea pentru securitate obligă statele, în condiţii de anarhie, să nu îngăduie altor state – care din prietenii de azi pot deveni duşmanii de mâine – câştiguri relative mai mari. Acestea trebuie neapărat împiedicate, căci altminteri pot deveni un serios risc de securitate. Ca urmare, cooperare internaţională durabilă catalizată de regimurile internaţionale este, în cele din urmă, improbabilă. (2) Critica social-constructivistă, constând în reproşul că teoria regimurilor presupune că interesele şi preferinţele statelor sunt date şi imuabile. Regimurile sunt folosite strict instrumental de state, pentru promovarea propriilor interese. Totuşi, potrivit lui Alexander Wendt (1999), de exemplu, teoria regimurilor ignoră faptul că regimurile nu doar reflectă itneresele statelor, ci şi transformă, la rândul lor, interesele statelor. Ca orice instituţie, în general, regimurile joacă un rol constitutiv pentru interesele şi preferinţele statelor. Aceasta se explică prin orientarea nu doar raţionalistă, de maximizare a raportului beneficii/costuri, a acţiunii statelor, ci şi comunicativă, prin care statele caută să stabilească ce interese trebuie urmărite, în lumina normelor regimurilor internaţionale. Cu alte cuvinte, statele nu acţionează mereu pe baza intereselor date, pre-formate, ci, în interiorul regimurilor internaţionale, aceste interese devin obiect al acţiunii.

42

Capitolul 5

Actori nestatali în politica mondială
Premisa statului ca actor central în relaţiile internaţionale este din ce în ce mai mult pusă sub semnul întrebării. Există din ce în ce mai mulţi actori nestatali (ANS), cu o mare diversitate de interese şi forme de organizare. După al doilea război mondial, statele democratice au liberalizat tot mai mult schimburile economice, reducând progresiv barierele tarifare din calea comerţului internaţional, a investiţiilor, a producţiei şi serviciilor. Revoluţia în comunicaţii a transformat abilitatea ANS de a dezvolta şi menţine contacte transnaţionale, reducând radical costurile acestor activităţi. Creşterea standardelor de educaţie, creşterea turismului internaţional, apariţia unor trusturi mediatice globale, au dus la creşterea posibilităţilor de acţiune a elitelor. Astfel, orice interpretare a RI trebuie să ia în considerare semnificaţia ANS. În ultimele trei decenii, numărul ONG-urilor a cunoscut o creştere explozivă, la fel ca al companiilor multinaţionale (CMN), al băncilor, reţelelor de servicii şi al asociaţiilor economice. În ceea ce priveşte puterea economică, Susan Strange1 arată cum noii centri de putere în sistemul global constituie o provocare până şi la adresa celor mai puternice state. Ea prezintă un continuum de entităţi nestatale, pornind de la organizaţiile mafiote, la un capăt al spectrului, care ameninţă autoritatea statelor, până la marile firme de contabilitate şi de consultanţă juridică ce lucrează în virtutea autorităţii statului. Universul ANS este divers. Guvernele şi statele liberale oferă sprijin financiar unor grupuri transnaţionale, în primul rând celor care lucrează în
1 Susan STRANGE (1996), (The Retreat of the State. The Diffusion of Power in the World Economy, Cambridge University Press)

43

domeniul dezvoltării sociale şi economice. Think-tank-urile şi reţelele de elite au deseori legături strânse cu guvernele, care se exprimă atât prin fonduri, cât şi prin participarea oficialilor la activităţile acestora. Actorii privaţi se amestecă cu cei publici: gradul de autonomie faţă de autoritatea şi controlul statului este variabil. Parteneriatele public-privat (PPP) există atât în interiorul, cât şi dincolo de graniţele statului naţional, atunci când organizaţii interguvernamentale (OIG) contractează, de exemplu, think-tank -uri pentru consiliere politică, sau când ONG-uri furnizează servicii. Apoi, vorbim atât despre companii şi organizaţii internaţionale ale căror activităţi au susţinerea guvernelor naţionale, cât şi despre grupuri şi mişcări percepute ca ameninţări la adresa statelor în care activează. Şi chiar şi în această ultimă categorie se impun diferenţieri: există mişcări private, cu interese economice sau etnice, care subminează autoritatea unui stat, după cum există altele susţinute de state care, prin sponsorizarea grupurilor subversive, subminează guvernele altor state – inclusiv prin “state-sponsored terrorism”. Să explorăm câteva definiţii ale ANS. Potrivit lui Riddel-Dixon2 ,
Termenul “entitate nestatală” acoperă o mare gamă de grupuri. La cel mai de bază nivel, entităţile nestatale sunt asociaţii de indivizi şi/sau grupuri care nu sunt stabilite prin acorduri între state. Această definiţie largă include entităţi disparate precum corporaţiile transnaţionale şi asociaţiile de afaceri pe care le stabilesc pentru a-şi promova interesele, asociaţiile profesionale, grupurile etnice, organizaţiile religioase majore, grupurile teroriste şi mişcările sociale.

O definiţie mai complexă este dată de Josselin şi Wallace (2001: 3–4)3 :
Definiţia noastră dată ANS include organizaţii care:

• sunt în mare măsură autonome de fondurile şi controlul guvernului central:
emanând de la societatea civilă sau de la economia de piaţă sau din impulsuri politice de dincolo de controlul şi direcţionarea statului;

• operează ca sau participă în reţele ce se întind peste graniţele a unul sau mai
multe state – angajându-se astfel în relaţii “transnaţionale”, legând sistemele politice, economiile şi societăţile;

• acţionează în moduri care afectează rezultatele politice – din unul sau mai
multe state sau din instituţii internaţionale – fie ca obiectiv primar, fie ca aspect derivat al activităţilor lor.
2 Elisabeth RIDDEL-DIXON (1995), “Social Movements and the United Nations”, in International Social Science Journal, No. 144, p. 289 3 Daphne JOSSELIN şi William WALLACE (2001), Non-State Actors in World Politics, New York: Palgrave Macmillan

44

Vom restrânge discuţia la următoarele tipuri de ANS, care sunt dintre cele mai vizibile şi mai controversate: • corporaţii multinaţionale • grupuri etno-naţionale – minorităţi etnice în interiorul statelor, precum tamilii din Sri Lanka şi bascii din Spania, sau grupuri etnice active pe plan internaţional, precum kurzii din Iran, Irak şi Turcia. • mişcări religioase – e.g., Biserica Catolică • reţele ale terorismului internaţional

5.1

Corporaţiile multinaţionale

CMN sunt întreprinderi înregistrate într-un stat, care au activităţi (şi) întrun alt stat. După al Doilea Război Mondial, CMN au crescut exploziv ca număr şi ca mărime. Sunt, astăzi, printre cei mai influenţi actori de pe scena politicii internaţionale. La mijlocul anilor ‘90 erau mai mult de 38.500 de CMN, cu peste 250.000 de filiale străine, generând 5,2 trilioane de dolari prin vânzări, depăşind cifra globală a exporturilor de bunuri şi servicii (cf. World Investment Report 1995). În 1999 existau deja 63.000 de firme multinaţionale, cu cca. 690.000 de filiale în străinătate. Mai bine de 73 de milioane de oameni erau angajaţi de CMN, fiecare job creând cel puţin un job adiţional. De exemplu, compania Nike avea cca. 9000 de angajaţi proprii şi cca. 75.000 de angajaţi prin subcontractare. Expansiunea CMN-urilor a fost facilitată de băncile transnaţionale, al căror capital depăşea, în 1995, 8,4 trilioane de dolari. Trei pătrimi din “top twenty”, potrivit activelor, erau japoneze. În 2006, potrivit valorii de piaţă, patru din primele cinci bănci ale lumii sunt americane: Citigroup, Bank of America, American International Group, JP Morgan Chase, britanica HSBC Holdings fiind pe locul trei (cf. Bloomberg via ING). Potrivit United Nations Conference on Trade and Development (2002) şi World Investment Report 2002 (NY and Geneva: Unted Nations), în topul din anul 2000 al primelor 10 de CNM regăsim, în funcţie de activele deţinute în străinătate: 1. Vodaphone – Marea Britanie – telecomunicaţii 2. General Electric – SUA – echipamente electrice şi electronice 45

3. Exxon Mobil – SUA – petrol 4. Vivendi Universale – Franţa – diverse 5. General Motors – SUA – auto 6. Royal Dutch Shell – MB – petrol 7. BP – MB – petrol 8. Toyota – Japonia – auto 9. Telefonicá – Spania – telecomunicaţii 10. Fiat – Italia – auto Pe măsură ce CMN cresc în mărime şi putere, creşte şi îngrijorarea faţă de capacitatea lor de a submina controlul statelor suverane asupra propriilor economii. Crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) în 1957 a stimulat această formă de organizare a afacerilor. Membrii CEE doreau să creeze un spaţiu economic unitar, protejat de ziduri tarifare. Ca atare, firmele americane au considerat oportun să înfiinţeze filiale în interiorul CEE, astfel încât să poată rămâne competitive prin vânzarea produselor la preţuri autohtone, scutite de taxe vamale. După acest stimul iniţial, CMN au devenit agenţi economici gigantici ai globalizării producţiei. 37% dintre primele o sută de entităţi economice ale lumii sunt CMN. Primele zece CMN sunt mai bogate decât ultimele 100 de state ale lumii la un loc (cf. World Watch 9, 1996). Emisfera nordică găzduieşte aproximativ 90% din CMN-uri. Investiţiile străine directe (foreign direct investment, FDI) – definite formal ca “proprietatea de bunuri într-o ţară de către rezidenţi ai unei alte ţări în scopul controlului întrebuinţării acelor bunuri” – măsoară activitatea de investiţii a CMN. Sunt de urmărit “stocul” de investiţii realizate şi “fluxul” de investiţii în curs ca indicatori ai FDI. Din nou, FDI sunt preponderent concentrate în emisfera nordică. În special, triada SUA–UE–Japonia domină investiţiile globale. Cel mai mare investitor străin al lumii este, de la sfârşitul anilor 1980, Japonia, având SUA ca principală ţintă, urmată de Europa. Strategia de piaţă a marilor CMN a fost de a controla pieţele şi de a construi reţele regionale în jurul ţărilor de origine. Ca rezultat, FDI sunt regionalizate.

46

5.1.1

Impactul CNM asupra ţărilor de origine

Impactul CMN asupra politicii interne a statelor gazdă este o sursă de îngrijorare. Vocile critice acuză CMN de prejudicierea ţărilor de origine şi a ţărilor gazdă. Acuzele privesc exportul de capacităţi de producţie pentru evitarea confruntării cu cererile sindicaliste de salarii şi beneficii mărite în ţările industrializate. Întrucât capitalul este mai mobil decât forţa de muncă, practica delocalizării capitalului şi a capacităţilor de de producţie cauzează şomaj structural în ţările avansate. Implicit, există temerea că exporturile CNM-urilor scad. Totuşi, această temere nu se confirmă decât pentru anumite ramuri industriale, precum textilele şi siderurgia. În rest, tendinţa este, mai degrabă, ca firmele cu cele mai masive implantări externe să exporte cel mai mult, fapt explicat prin exportul de know-how din ţările de origine şi prin difuziunea produselor filialelor pe pieţele ţărilor de implantare. Pe deasupra, partizanii liberali ai globalizării sunt de părere că CMN ajută la reducerea deficitelor balanţei de plăţi, că generează noi locuri de muncă, de calitate superioară, şi că promovează competiţia pe pieţele interne şi externe. Dacă ţările de origine au atât costuri cât şi beneficii, cum stau lucrurile cu ţările gazdă? Desigur, ca principale surse de investiţii, CMN sunt întro poziţie privilegiată de a ghida direcţia de dezvoltare a ţării. CMN pot promova dezvoltarea, după cum o şi pot împiedica. Este vorba aici şi despre un grad semnificativ de implicare în viaţa politică domestică a statelor – atât de origine, cât şi gazdă. Un caz notoriu de intervenţie politică a unei CMN în viaţa politică a unui stat este cel al ITT (International Telephone and Telegraph) care, la începutul anilor 1970, a încercat să-şi apere interesele economice reprezentate de participarea la compania chiliană Chiltelco prin tentativa de a preveni alegerea ca preşedinte a lui Salvador Allende, de orientare marxistă. Eforturile ITT de subminare a lui Allende au inclus susţinerea financiară a oponenţilor acestuia şi, după alegerea sa, presiunile asupra guvernului american de a răsturna regimul noi ales – ceea ce s-a şi întâmplat, ca urmare a unei lovituri militare de stat. Pe de altă parte, şi ţările de origine au avut divergenţe majore de interes cu propriile CMN-uri. Pe plan moral, a fost blamabil exportul de echipament pentru fabricarea gazului de muştar către Libia. Apoi, filiala franceză a firmei texane Dresser Industries a exportat tehnologie sensibilă în Uniunea Sovietică în pofida opoziţiei guvernului american de a împiedica acest lucru. Acesta nu înseamnă că CMN-urile nu desfăşoară o activitate intensă pentru cultivarea unor relaţii apropiate cu factorii de decizie guvernamentali. Este cunoscută apropierea dintre actuala administraţie americană şi 47

industrial petrolieră, de exemplu. Totuşi, în anii 1973–74, guvernele ţărilor membre OPEC (Organization of Petroleum Exporting Countries) au primit asistenţă din partea CMN-urilor din industria petrolului pentru a-şi promova scopurile, folosind reducerea exportului de petrol ca o armă politică. Astfel, corporaţiile au realizat profituri imense, în vreme ce ţările de origine au fost devastate de recesiune economică.

5.2

Grupurile etno-naţionale

Potrivit lui Shultz şi Olson (1994)4 , una din principalele forţe de eroziune a guvernării eficiente şi a încrederii publice în guvernare este natura insurmontabilă a diferenţelor etnice şi religioase care fac pacea politică şi socială în tot mai multe state un exerciţiu problematic. Naţionalismul şi naţionalitatea sunt factori culturali foarte influenţi asupra acţiunii politice a statelor. Numeroşi oameni sunt mai puţin fideli statului căruia îi aparţin decât grupului etno-naţional de la care îşi revendică civilizaţia comună, limba, tradiţia culturală şi legături de rudenie. Acest fenomen reduce considerabil importanţa statului unitar ca actor în RI. Multe state sunt societăţi divizate, multietnice. Potrivit lui Gurr (1995: 213), “din cele 190 de state ale lumii [în 1994], 120 aveau minorităţi semnificative din punct de vedere politic”. Rezultă că relaţiile dintre grupurile etnice sunt, de asemenea, foarte importante pentru RI, întrucât grupurile care îşi definesc identitatea prin raportare la o moştenire comună interacţionează frecvent. Prezenţa naţionalităţilor alături de state este atât de comună încât vocea mişcărilor etno-naţionale pe care le generează nu poate fi neglijată. Numeroşi naţionalişti se revoltă împotriva statelor pe care le acuză de opresiune şi nedreptate socială la adresa etniilor lor. Acest segment al societăţii globale este numit convenţional lumea a IV-a. Aproape fără excepţie, naţionalităţile năzuiesc să aibă propriul stat. În parte, aceasta este o reacţie legitimă la faptul că, între 1900 şi 1987, cca. 130 de milioane de indigeni au fost ucişi în genocide susţinute de propriile guverne (Rummel, 1994). Actualmente, din populaţia de cca. 6 mld. de oameni a Terrei, între 200 şi 625 de milioane sunt estimaţi ca fiind indigeni – estimare conform criteriului lingvistic (Durning 1993). Dar, dincolo de limbaj,
Richard H. SHULTZ şi William J. OLSON (1994), Ethnic and Religious Conflict: Emerging Threat to US Security, Washington: National Strategy Information Center
4

48

aceştia au în comun numeroase combinaţii de elemente culturale, rasiale şi religioase. Majoritatea transcend graniţele ce despart statele suverane, fiind răspândite pe teritoriul a două sau mai multe dintre ele. Potrivit scenariului huntingtonian al ciocnirii civilizaţiilor, “tensiunile dintre naţiunile şi grupurile diferitelor civilizaţii” (1993) sunt vectorul fragmentării în continuare a sistemului statelor. Uneori, mişcările de auto-determinare ale grupurilor etno-naţionale se impun în mod paşnic. În noiembrie 1995, numai o foarte mică majoritate a împiedicat segregarea Quebecului de Canada. Pe de altă parte, în decembrie 1992, Cehia s-a despărţit de Slovacia printr-un “divorţ de catifea”. Totuşi, din nefericire, de cele mai multe ori, naţionalismul duce la conflicte violente. Războiul etnic din Iugoslavia anului 1991 este un exemplu, în care şi sârbii bosniaci şi croaţii au recurs la purificare etnică, adică la crimă, teroare şi distrugere, cu scopul eliminării naţionalităţii rivale. Apoi, războaiele tribale din Burundi, Somalia şi Rwanda ilustrează cazuri de genocid, în ultimul fiind ucişi aproape un milion de membri ai etniei tutsi în 1994, de către două miliţii extremiste ale populaţiei hutu, pe durata a aproximativ 100 de zile. Cca. trei sferturi din refugiaţii lumii – aproximativ 27 de milioane de persoane – sunt rezultatul conflictelor interetnice.

5.3

Mişcările religioase

Toate religiile universale sunt religii ale păcii. Totuşi, milioane de oameni au murit în numele religiei. Cruciadele au ucis milioane de creştini şi de musulmani, între secolele XI şi XIV, în timp ce Războiul de Treizeci de Ani a exterminat cca. un sfert din populaţia Europei. O religie este, în sens sociologic, un sistem de gândire întemeiat dogmatic, împărtăşit de un grup semnificativ de persoane ce se manifestă prin devoţiunea faţă de acelaşi obiect şi printr-un cod comun de comportament prin care îşi interpretează etic acţiunile. Demografic, creştinismul este îmbrăţişat de aproximativ 30% din populaţia lumii, urmat de islam (14%), hinduism (13%), religiile Chinei (13%), budism (7%) şi alte religii (23%). Un sistem religios oferă celor care îl urmează principala sursă de identitate, ceea ce este urmat de tendinţa naturală de a valoriza negativ credinţele spirituale ale celor de alte confesiuni. Shultz şi Olson (1994: 9–10) explică:
În vreme ce nu toate mişcările religioase radicale implicate în politică sunt la fel, ele au anumite caracteristici comune:

1. Mişcările politice religioase militante tind să vadă autoritatea guvernamentală existentă ca fiind coruptă şi ilegitimă, deoarece este

49

seculară şi insuficient de riguroasă în susţinerea autorităţii religioase sau a valorilor sociale şi morale sancţionate religios.

2. Atacă inabilitatea guvernului de a aborda problemele interne ale
societăţii. În multe cazuri, mişcarea religioasă se substituie guvernului la nivel local şi se implică în educaţie, sănătate şi alte programe sociale...

3. Subscriu la un anumit tip de comportament şi de opinii despre
care cred că trebuie să fie reflectate, promovate şi respectate de puterea politică în toate activităţile guvernamentale şi sociale. Aceasta înseamnă, în general, că guvernul şi toate activităţile sale interne şi externe trebuie să fie în mâinile credincioşilor, sau să fie supuse unui control strâns.

4. Sunt universaliste; spre deosebire de mişcările etnice, tind să-şi
definească vederile ca parte a moştenirii tuturor credincioşilor. Aceasta tinde să le confere o motivaţie transstatală, un factor care le traduce concepţiile despre legitimitatea autorităţii politice într-un context mai larg de acţiune. În unele cazuri, asta înseamnă că graniţele internaţionale nu sunt recunoscute ca bariere în calea propagării credinţei, chiar dacă este presupusă recurgerea la violenţă.

5. Sunt excluzioniste; trimit toate opiniile contrare cu privire la ordinea socială şi politică spre margini, dacă nu le exclud cu totul. Asta înseamnă cetăţenie de categoria a doua pentru orice necredincios în orice societate în care asemenea vederi sunt prevalente.

6. În fine, sunt militante, dorind să utilizeze coerciţia pentu a realiza
singurul scop adevărat.

Numeroşi experţi consideră că mişcările religioase fundamentaliste stimulează cinci tipuri de activităţi internaţionale: 1. iredentismul – încercarea de a reclama un teritoriu posedat cândva de o religie dominantă sau de un grup etnic într-un teritoriu aparţinând actualmente unui alt stat. 2. secesionismul sau revoltele de separare – încercarea unei minorităţi de a se rupe teritorial de un stat recunoscut internaţional. 3. migraţia – părăsirea, de către minorităţile religioase, a ţării de origine pentru a scăpa de persecuţii. 4. diasporele – comunităţi create de emigranţi, care menţin o legătură sentimentală, economică şi politică cu ţara de origine.

50

5. terorismul internaţional – susţinere pentru membrii radicali ai comunităţii în lupta pentru convingerile religioase.

5.4

Terorismul internaţional

Grupurile teroriste sunt un alt tip de ANS, ale căror activităţi exacerbează tensiunile internaţionale şi subminează autoritatea şi puterea statelor suverane. Există, în pofida marii lor diversităţi de organizare şi de scop, similarităţi ale acestor grupuri. Teroriştii sunt definiţi ca grupuri ce încearcă, prin ameninţarea cu forţa sau recursul la forţă, să-şi atingă obiective politice, de regulă opuse guvernelor. Terorismul este folosit încă din antichitate ca mijloc politic. În Grecia şi în Roma, tiranii erau asasinaţi din când în când. Palestina îi avea pe zeloţi, iar islamul medieval pe hashashini – sectă de musulmani ismaeliţi din secolele VIII–XIV, care terorizau elitele abaside prin execuţii (“asasinări”) curajoase; ei se numeau pe sine fedaini. În secolul XIX, bombele anarhiştilor şi distrugerile de proprietate săvârşite de naţionaliştii armeni şi turci au fost asociate cu terorismul. Actualmente, mişcări precum Al Qaeda recurg la violenţă extremă pentru a-şi promova scopurile politice. Definirea riguroasă a acestora este subiect de dispută teoretică. Potrivit unora, precum Robert Pape5 , scopul primordial este eliberarea Orientului Mijlociu de ocupaţia americană şi instaurarea califatului sunnit. Datele studiate de Pape constau într-un număr de 315 de atacuri sinucigaşe comise între 1980 şi 2003, el afirmă că ceea ce au în comun atacurile teroriste sinucigaşe, în proporţie de 95%, sunt obiectivele politice strategice, precum determinarea retragerii trupelor americane de pe „pământul sfânt” al ţărilor musulmane. Pe de altă parte, potrivit lui Atran6 , de exemplu, Al Qaeda are ca scop principal dobˆdirea puterii prin creşterea bazei de popularitate printre pon tenţialii suporteri şi controlul puterii în detrimentul organizaţiilor rivale. Din punct de vedere organizaţional, Al Qaeda se comportă ca o “marcă” francizată de diferite grupuri teroriste ale fundamentalismului islamic.
Especially after the September 11 attacks, nationalist Islamist movements from Morroco to Indonesia, which had gealously guarded their indepedence, spiritually united under the Al Qaeda logo. Intense public
5 Robert PAPE (2005), Dying to Win: The Strategic Logic of Suicide Terrorism, New York: Random House 6 Scott ATRAN (2006), The Moral Logic and Growth of Suicide Terrorists, The Washington Quarterly, 29:2, pp. 127–147

51

attention on Al Qaeda encouraged homegrown groups only tenously connected with Bin Laden, if at all, to claim responsibility for attacks in Al Qaeda’s name, to be taken more seriously both by friends and foes. Abu Mus’sb al Zarqawi’s Iraq-based jihadi group, whose violent, anti-Shia policy was never bin Laden’s, is a good example. “Al Qaeda” terrorist actions are now chiefly executed by self-forming cells of friends that swarm for attack, then dissapear or disperse to form new swarms. ...Similar to the decentralized anarchist movement that terrorized the world a century ago, most jihadis follow kin and colleagues more than they do orders from afar. Their difficult-to-penetrate social networks consist of about 70% friends and about 20% family. (Atran 2006, 135)

Alte grupuri teroriste caută libertăţi politice (de exemplu, Tigrii Tamil din Indonezia), privilegii sau proprietăţi (e.g., Nigeria) – valori pe care le cred refuzate de guverne. Scopurile fundamentale ale majorităţii grupurilor teroriste rămân independenţa şi statalitatea. Trebuie să includem aici şi terorismul de stat, care înseamnă, pe de o parte, terorismul practicat de state împotriva propriei populaţii şi, pe de altă parte, terorismul sustţinut de un stat la adresa unor entităţi politice – statale sau nu – externe. Exemple de primul tip: “domnia terorii” imediat după Revoluţia Franceză (1793) împotriva opoziţiei contrarevoluţionare, violenţa practicată de bolşevici după revoluţia rusă din 1917 împotriva opozanţilor lor, ori genocidul întreprins de Germania nazistă între 1930 şi 1940. Nu trebuie subestimată capacitatea şi voinţa statelor de a-i combate prin violenţă pe cei care ameninţă interesele percepute ale statului sau ale elitelor politice. Exemple de al doilea tip: atentatul de la Lockerbie (Scoţia).

52

Capitolul 6

Conceptul de putere în relaţiile internaţionale
În accepţia comună în teoria relaţiilor internaţionale, puterea este înţeleasă drept capacitatea unui actor A de a face un actor B să facă ceva ce B nu ar face altminteri, în sensul satisfacerii unei dorinţe sau nevoi a lui A. Hans Morgenthau, de exemplu, a definit puterea prin “controlul asupra minţii şi acţiunilor altora” (1963: 30). Ideea este, desigur, de control fie prin constrângere, fie prin influenţare a deciziilor celuilalt. Nu poate fi vorba de execitare a puterii atunci când B acţionează voluntar în sensul dorit de A. Cunoaşterea relaţiilor de putere este un element esenţial în explicarea şi predicţia comportamentului actorilor pe scena internaţională. Totuşi, după cum vom vedea, comportamentul statelor nu poate fi înţeles doar prin raporturile de putere faţă de alte state; determinantă este şi motivaţia lui A de a exercita putere, respectiv a lui B de a rezista încercării de control sau dominaţie din partea lui A. Un exemplu care ilustrează importanţa motivaţiei – care poate fi analizată în termeni de politică internă a statelor – este războiul din Vietnam, în care SUA, deşi într-o copleşitoare situaţie de dominaţie militară, nu a reuşit să câştige războiul. Vom vedea, aşadar, că puterea nu poate consta în simpla posesie a resurselor materiale. Puterea este un concept relaţional, adică unul care implică existenţa a cel puţin doi actori. O noţiune de putere absolută este lipsită de semnificaţie. Cel mai teribil arsenal militar este inutil dacă nu există nimeni care să fie, ori să se simtă ameninţat. Mai mult, vom vedea că puterea este specifică anumitor domenii – militară, financiară, comercială, morală – şi că fungibilitatea, adică proprietatea unui anumit tip de putere de a fi convertit în alt tip de putere, este limitată.

53

6.1

Forme de exercitare a puterii

Bruce Bueno de Mequita (2005: 236 ff.) distinge şi analizează patru forme de exerciţiu al puterii de către o naţiune A asupra unei naţiuni B: 1. persuasiunea 2. recompensa 3. pedeapsa 4. întrebuinţarea forţei.

6.1.1

Persuasiunea

Prin persuasiune, A încearcă să redefinească situaţia lui B astfel încât să-l facă pe B să se răzgândească. Acest lucru se poate face fie prin apelul valori şi principii etice, fie prin revelarea de informaţie pe care B o neglijase, sau nu-i acordase cuvenita atenţie, fie prin aluzia sau menţionarea explicită a posibilelor recompense şi pedepse care însoţesc un curs de acţiune sau altul. Caracteristica puterii ca persuasiune constă în limitarea la aspectul strict discursiv al interacţiunii – tot ce fac A şi B este să discute. Diplomaţia este, prin excelenţă, reprezentanta acestui tip de discurs. Persuasiunea este forma cea mai puţin costisitoare de exercitare a puterii. În primele două modalităţi menţionate de persuasiune, A îl convinge pe B să-şi schimbe preferinţele, în vreme ce prin a treia modalitate B este pus în situaţia de a reflecta la consecinţele pe care un curs de acţiune – sau lipsa acestuia – le are. Persuasiunea poate fi un mijloc eficient de putere atunci când cei doi actori au interese convergente. Dar când interesele sunt divergente, ea are efecte limitate. Pe de o parte, trebuie observat că persuasiunea nu este o întreprindere lipsită de costuri. Dimpotrivă: persuasiunea nu poate fi eficientă în lipsa unor argumente credibile. Acestea sunt cu atât mai uşor de elaborat şi de prezentat cu cât gradul de afinitate culturală şi valorică dintre A şi B este mai mare. Constructivismul în relaţiile internaţionale este teoria care conferă persuasiunii un loc teoretic central; preferinţele şi interesele actorilor se modifică, în optica constructivistă, în chiar procesul interacţiunii, prin internalizarea normelor de comportament asumate iniţial doar din motive pragmatice. Pe de altă parte, realismul şi neorealismul alocă puţin credit persuasiunii: mărirea puterii este, în primul rând, rezultatul acţiunilor motivate de interese egoiste (self-help). În fine, pentru teoriile grupurilor de interes, persuasiunea este foarte importantă, întrucât cunoaşterea este o sursă importantă de putere. 54

Din perspectiva strategică, persuasiunea este eficace fie pentru că se bazează pe interese comune, fie pe o cacealma (bluff). Bueno de Mesquita (2005: 238)1 distinge între persuasiune ca dispozitiv pur retoric – cheap talk, vorbe ieftine – şi persuasiunea ca un angajament serios – costly signal, semnal costisitor. Vorbele ieftine pot fi rostite fără costuri directe. Semnalele costisitoare, pe de altă parte, presupun costuri. Măsurile de embargou economic, de exemplu, trebuie însoţite de măsuri compensatorii pentru actorii din piaţa internă care sunt afectaţi de embargou; Jimmy Carter a impus URSS un embargou asupra exporturilor de cereale americane, măsură foarte costisitoare pentru contribuabilul american prin fondurile substanţiale de compensare a fermierilor americani care nu-mi mai puteau exporta stocurile. Vorbele ieftine, pe de altă parte, indică fie o lipsă de angajament ferm, ca în cazul embargoului american impus Indiei, în 1998, asupra unor tipuri de arme americane, în urma experimentelor nucleare efectuate de India. Întrucât India era, oricum, un foarte slab importator al respectivelor tipuri de bunuri, embargoul nu a afectat-o decât cu totul marginal, ceea ce se traduce prin ineficienţa sancţiunii în primul rând. Pe de altă parte, în relaţiile dintre state cu afinităţi reciproce şi interese convergente, vorbele ieftine sunt un mijloc de a semnaliza care sunt acele interese şi care sunt căile favorizate de unul dintre actori. Observăm că linia de separaţie dintre persuasiune şi pedeapsă, de exemplu, este subţire şi adesea încălcată, în măsura în care argumentele lasă loc ameninţării.

6.1.2

Recompensele

Recompensele sunt un pandant natural al practicii persuasiunii. Recompensele constituie nu doar o motivaţie materială, ci şi un semnal de angajament al lui A faţă de punctul de vedere pe care îl promovează. Desigur, recompesele sunt oferite atunci când A are motive să creadă că, în lipsa lor, acţiunea lui B ar diferi de cursul preferat de A. Ele modifică calculele costuri-beneficii ale lui B printr-un aport material, spre deosebire de aportul strict informaţional al persuasiunii. Există, la nivel internaţional, o mare diversitate de tipuri de recompensă. De exemplu, consultările cu liderul unui stat pe un anumit subiect politic pot constitui o recompensă, aşa cum a fost cazul cu consultările dintre SUA şi Rusia în 1994, după ce Elţin a acuzat unilateralismul NATO în decizia intervenţiei împotriva Serbiei. Astfel, Elţin a putut prezenta opiniei publice
Bruce BUENO DE MESQUITA (2005), Principles of International Politics. People’s Power, Preferences, and Perceptions, Washington, CQ Press
1

55

interne dovada importanţei sale în politica internaţională. Alte forme de recompensă politică sunt sunţinerea internaţională a intereselor unui stat. Apoi, recompensele economice sunt frecvente. Pot fi oferite sectoare de piaţă în interiorul statului A, ajutor financiar, condiţii privilegiate de comerţ, etc. De exemplu, în 1995, după de Mexicul şi-a liberalizat cursul valutar, ceea ce a dus la prăbuşirea pesos-ului, SUA au oferit 40 mld. de dolari Mexicului sub formă de împrumut cu dobândă redusă pentru a compensa această imensă dificultate economică. Ca urmare, Mexicul a respectat acordul NAFTA şi a reuşit să se redreseze economic, restituind la timp împrumutul. Mai mult, în şapte ani, volumul schimburilor comerciale cu SUA a crescut, în cadrul NAFTA, de mai bine de trei ori. Un alt exemplu este ajutorul economic oferit de SUA Iordaniei, în 1991, după primul război împotriva Irakului, pentru a-l convinge pe Regele Hussein să participe la negocierile de pace. În fine, chiar păstrarea discreţiei cu privire la fapte pe care liderii statului B doresc să le păstreze secrete constituie o recompensă, după cum comunicarea de informaţie stânjenitoare pentru regimul politic poate fi o pedeapsă, după cum vom vedea în secţiunea următoare.

6.1.3

Pedepsele

Pedepsele sunt acţiuni ale statului A care au consecinţe negative directe asupra lui B. Ele sunt adesea corelate cu recompensele: neacordarea unei recompense aşteptate poate constitui o pedeapsă, după cum neaplicarea unei pedepse anunţate poate constitui o recompensă. Susţinerea pe care A o acordă, simbolic şi/sau material, mişcării de opoziţie politică din statul B, este un exerciţiu punitiv al puterii din partea lui A. Guvernul SUA a făcut acest lucru de multe ori, în multe ţări – de exemplu, cu Guatemala (1951), Cuba (1962), Irak (1992-1994). Pedepsele economice merg de la retragerea asistenţei economice unui stat B până la forme de sancţiune economică de diferite grade de severitate. Unele embargouri au eficacitate foarte redusă, aşa cum a fost cazul cu cel impus Irakului în 2001, sau Serbiei în 1995; regimurile politice nu au fost slăbite, suferinţa transferându-se la nivelul populaţiei în ansamblu. Totuşi, există şi exemple de succes: embargoul asupra Haiti-ului, în 1993–1994, a dus la schimbările dorite de SUA. Evoluţia acestora din urmă a fost cu totul remarcabilă: la presiunile Washingtonului, junta militară care îl înlăturase pe preşedintele democratic ales, Jean-Bertrand Aristide, a părăsit ţara; a revenit apoi, după ce Aristide a fost silit să demisioneze şi să se exileze, tot la presiunile Washingtonului. Este important să distingem şi aici între cheap talk şi costly signals. 56

Sancţiunile nesemnificative, precum cele aplicate de SUA Indiei în 1998, nu sunt cu adevărat pedepse, deci nu constituie un exerciţiu efectiv al puterii. Eficacitatea unei pedepse se leagă de credibilitatea celui care o anunţă. URSS, de exemplu, nu a ezitat să pedepsească dur „rătăcirile“ politice ale sateliţilor est-europeni: Budapesta în 1956, Praga în 1968, dar şi Afganistan în 1979. La rândul lor, SUA nu au ezitat să aplice sancţiuni nici aliaţilor cei mai apropiaţi – Israel, Anglia – când, în 1956, aceştia au atacat Egiptul, împreună cu Franţa („criza Suezului“) fără a fi obţinut acordul prealabil al Washingtonului.

6.1.4

Forţa militară

Uzul forţei este forma extremă de exerciţiu al puterii. Războiul este o modalitate frecventă a uzului de forţă, fiind un mijloc de anexiune teritorială, dar şi de răsturnare a unor regimuri politice ostile. Este un mijloc extrem de costisitor pentru societăţile statelor implicate, este riscant pentru liderii politici care îl declanşează şi ridică întotdeauna mari probleme morale. Dar, desigur, simpla ameninţare cu recursul la forţă poate influenţa comportamentul lui B în sensul dorit de A, dacă ameninţarea este credibilă. Un exemplu îl constituie pactul de la Muenchen din 1938, când cehii au admis condiţiile impuse de Germania şi de puterile occidentale.

6.2
6.2.1

Măsurarea cantitativă a puterii
Composite capabilities index

Proiectul “Correlates of War” (CoW) al Universităţii Illinois defineşte un indice compozit de măsurare a puterii unui stat, indice care mediază mărimi precum produsul intern brut, producţia industrială, resursele naturale, mărimea arsenalelor militare, etc. Acest index (CCI) a fost estimat pentru toate statele importante până la 1816, după Congresul de la Viena. Este extrem de interesant de urmărit evoluţia comparativă a marilor puteri în diferite epoci istorice. De exemplu, pe întreaga perioadă 1816–2001, puterea relativă a Marii Britanii a fost în declin constant. Secolul XIX a fost, în întregimea sa, unul de relativ declin pentru Rusia şi de ascensiune pentru SUA. Secolul XX a fost unul de revenire al Rusiei, sub chipul URSS care, în jur de 1920, depăşea puterea Angliei. După 1950 SUA şi URSS au rămas singurele mari puteri ale lumii. Pe segmente mai scurte, cum ar fi 1815–1875, se poate observa supremaţia britanică, urmată de Rusia şi Franţa. Germania avut o creştere rapidă după 57

1865, pentru ca în 1905 Germania să depăşească puterea Marii Britanii. Segmentul 1920–1945 arată, pe lîngă creşterea constantă, dar lentă, a URSS, că în 1938 puterea Germaniei era aproximativ egală cu cea a SUA. Indicele compozit al Americii cunoaşte o creştere bruscă şi susţinută începând cu 1939.

6.2.2

Relative political capacity index

A.F.K. Organski şi Jacek Kugler2 au criticat anumite deficienţe ale CCI şi au construit un alt mod de a măsura puterea statelor. Ei reproşează proiectului CoW că, în măsura în care ia în calcul numai bunuri tangibile, nu explică diferenţele semnificative dintre state în privinţa capacităţii de a mobiliza aceste resurse. Intuitiv, obiecţia este pe deplin justificată. Un stat precum Arabia Saudită are resurse naturale cu mult superioare Japoniei, de exemplu, însă puterea Japoniei în orice sens relevant pentru relaţiile internaţionale este mult superioară. Diferenţa constă în capacitatea superioară de guvernare pe care o are Japonia. Măsura pe care o propun cei doi autori este indicele de capacitate politică relativă (ICPR), care măsoară capacitatea unui stat de a-şi colecta impozitele cuvenite. Astfel, ei explică de ce Israelul s-a dovedit superior din punct de vedere militar vecinilor săi arabi în cele trei războaie purtate de la declararea independenţei pînă în 1973. Totuşi, ICPR nu distinge între guvernele slabe, incapabile să preleveze impozitele într-un procent ridicat, şi cele puternice dar care au politica deliberată a unor impozite şi taxe reduse, precum Hong Kong, Singapore sau SUA.

6.3

Fungibilitatea puterii

Un aspect care rezultă din compararea celor doi indici de măsurare a puterii este că fiecare include o anumită viziune conceptuală a puterii. CCI este construit pe presupunerea că toate resursele materiale care intră în definiţia puterii pot fi mobilizate în orice situaţie – cu alte cuvinte, că ele sunt perfect fungibile. Astfel, asumpţia este că, de exemplu, resursele necesare pentru a construi un avion de vânătoare pot fi mobilizate şi pentru realizarea unei echipe competente de negociatori internaţionali. Am văzut că în Power and Interdependence (1977), Robert Keohane şi Joseph Nye argumentează că puterea este specifică diferitelor domenii ale relaţiilor internaţionale şi că puterea într-un domeniu nu poate fi convertită
2

The War Ledger (1980), Chicago University Press

58

uşor în putere în alt domeniu. SUA este cea mai mare putere militară a lumii şi prima economie a ei, dar Germania a depăşit-o ca exportator net, în vreme ce Japonia este a doua mare economie mondială. Totuşi, puterea militară a Germaniei sau Japoniei este disproporţionat de mică în comparaţia cu influenţa lor economică. La fel, Vaticanul are o mare putere spirituală, ca şi Tibetul, deşi sunt ambele lipsite de putere miltară. Sigur, se poate contra-argumenta că nici Japonia, nici Germania nu s-ar fi putut dezvolta economic în măsura în care au făcuto dacă nu s-ar fi bucurat de garanţiile de securitate ale SUA în epoca postbelică. Dificultăţile de fungibilitate a puterii sunt legate de interesele divergente ale diferitelor grupuri din viaţa internă a statelor, de dificultatea de a proiecta puterea la distanţe mari, precum şi de diferenţele semnificative de motivaţie de a exercita puterea.

6.4
6.4.1

Limitele puterii
Importanţa motivaţiei în exercitarea puterii

Somalia 1990: Gen. Hussein Aidid, liderul trupelor din Mogadisciu, a reuşit să-l facă pe preşedintele Clinton să retragă trupele americane din misiunea umanitară în această ţară. Ceea ce l-a determinat pe Clinton să ia aceastp decizie nu a fost puterea superioară a Somaliei, ci atacurile politice interne ale oponenţilor săi, ca urmare a loviturii mediative cauzate de prezentarea imaginilor unui trup de soldat american ars, tras pe străzile din Mogadisciu în euforia maselor de localnici. Această strategie este abirdată de insurgenţii islamişti care se opun prezenţei americane în Orientul Mijlociu.

6.4.2

Ciclicitatea puterii

Puterea este un concept relaţional. Ca atare, poate puterea se poate manifesta ciclic: A poate fi mai puternic decât B într-un anumit context, pentru ca B să fie mai puternic decât A într-un alt context. În relaţiile internaţionale, statele mai puternice sunt considerate a fi câştigători potenţiali a conflictelor internaţionale. Astfel, conform viziunii realiste, ori de câte ori statele au vecini care au un avantaj de putere, atunci aceşti vecini constituie o ameninţare la adresa suveranităţii acestor state. Henry Kissinger: “weakness ... invariably tempts aggression and impotence brings abdication of policy in its train.” (White House Years (1979), Boston: Little Brown). 59

Dacă definim puterea ca abilitate de a-i face pe alţii să face ceva ce nu ar fi făcut altminteri, cum putem şti ce nu ar fi făcut cineva altminteri? Exemple: 1. 15 aprilie 1986 – 18 avioane de vânătoare americane bombardează Tripoli pentru a pedepsi presupusul ajutor pe care Libia îl acorda terorismul internaţional. Avioanele au decolat din Marea Britanie şi au făcut un ocol important pentru a ajunge în Libia, deoarece guvernele francez şi spaniol nu le-au acordat drept de survol. Decizia Franţei era legată de temerea de a nu deveni ţintă a atacurilor teroriste libiene sau a unui embargo de import a petrolului din Libia. În realitate, numărul de atacuri teroriste sponsorizate de Libia a scăzut considerabil după raidul american. Este manifest aici caracterul asimetric al relaţiilor de putere dintre SUA, Franţa şi Libia. 2. Germania exercită influenţă economică asupra UE; Franţa şi Marea Britanie exercită o influenţă militară mai mare decât Germania. Ca atare, Germania are puterea asupra Franţei în chestiuni economice, iar Franţa are putere asupra Germaniei în chestiuni militare. Lucrurile tind să ia o turnură diferită în ceea ce priveşte puterea militară a Germaniei.

6.4.3

Probleme de coordonare şi distribuţie a puterii

Exemplu: Probleme mixte – vânzările Toyota în SUA. United States Trade Representative (USTR) este instituţia de protecţie a intereselor comerciale americane; doreşte limitarea numărului de maşini produse în afara SUA pe piaţa americană, dar nu doreşte limitarea competitivităţii pieţei americane. Simplificat, situaţia strategică este următoarea: Toyota are de ales între a construi maşini în America şi a exporta automobile produse în Japonia; USTR poate fie să permită importul de maşini japoneze, fie să restrângă acest import, încurajând astfel Toyota să producă în America.

6.4.4

Rolul organizaţiilor internaţionale

ONU, WTO, OPEC, NAFTA, etc. – instituţii şi regimuri internaţionale care codifică şi standardizează normele şi regulile de comportament, facilitând coordonarea şi cooperarea dintre state. Unele state folosesc normele internaţionale în interes propriu, spre a-şi crea un avantaj de putere. De exemplu, SUA au impus condiţii dure de 60

mediu firmelor operând în zona economică NAFTA, cu scopul principal de a împiedica exportul de capacităţi de producţie şi de locuri de muncă în Mexic. De asemenea, Rusia a invocat recent condiţii exagerat de drastice de respectare a mediului natural pentru a forţa retragerea participaţiei firmelor petroliere occidentale de la exploatarea unui important zăcământ petrolier din Siberia. Principalele beneficii ale organizaţiilor internaţionale ţin, teoretic, de capacitatea de monitorizare a conformităţii comportamentului statelor membre la regimul internaţional respectiv, precum şi de aplicarea de măsuri punitive la adresa celor care îl încalcă. Problema este însă că puterea şi autoritatea organizaţiilor internaţionale sunt conferite exlusiv de statele membre – caracteristică a dreptului internaţional: nu există un monopol internaţional legitim asupra violenţei organizate. Ca urmare, respectivul regim internaţional este ori vid de conţinut, întrucât îngăduie fără sancţiune orice formă de comportament a statelor membre, ori este lipsit de mijloacele de a pedepsi încălcările normelor, întrucât statele membre nu le pun la dispoziţia organizaţiei. Exemplu: OPEC – mai mulţi producători importanţi de petrol nu sunt membri: Rusia, Mexic, Norvegia, Marea Britanie; aceştia pot contrabalansa politica de cartel a OPEC, care numără 13 membri, deţine 40% din exporturile cotidiene de export de petrol şi are actualmente cca. 2,5 milioane de barili capacitate de producţie. Cel mai important membru este Arabia Saudită, care e şi cel mai mare exportator de petrol al lumii. Apoi, multe membre ale OPEC trişează, nerespectând cotele de export instituite cu scopul creşterii preţului petrolului.

61

Capitolul 7

Teoria constructivistă a relaţiilor internaţionale
7.1 Introducere

Constructivismul este o abordare a relaţiilor internaţionale care subliniază dimensiunea socială şi intersubiectivă a politicii. Constructivismul afirmă că relaţiile internaţionale nu pot fi explicate prin decizia raţională a actorilor politici - fie ea luată în virtutea constrângerilor structurale ale distribuţiei sistemice de capabilităţi (realism), fie a constrângerilor instituţionale (teoria regimurilor). Din punct de vedere constructivist, interacţiunea dintre state este determinată de preferinţele şi interesele endogene ale actorilor politici, de identităţile lor transformabile în cursul interacţiunii internaţionale. Constructivismul social (SC) constă într-o clasă de modele ale interacţiunii care explorează influenţa normativă a structurilor instituţionale şi conexiunile dintre acestea şi identitatea şi interesele statelor. În acelaşi timp, instituţiile însele sunt transformate prin activităţile statului şi ale altor actori politici. Instituţiile şi actorii se condiţionează reciproc – problema actor/structură. Instituţiile internaţionale au funcţii atât regulative cât şi constitutive. Normele regulative stabilesc regulile fundamentale de comportament, prescriind anumite tipuri de comportament şi proscriind altele. Normele constitutive definesc un comportament şi îi atribuie semnificaţii şi inteligibilitate. Distincţia este bine ilustrată de către John Searle (1995), autorul uneia dintre cele mai bine articulate teorii filosofice a instituţiilor. Potrivit lui Searle, regulile constitutive nu au doar un rol de reglementare, precum regula „Condu

62

pe partea dreaptă a drumului“, ci şi generează un domeniu care nu ar fi existat altminteri. I distinguish between two sorts of rules: Some regulate antecedently existing forms of behavior; for example, the rules of etiquette regulate interpersonal relationships, but these relationships exist independently of the rules of etiquette. Some rules on the other hand do not merely regulate but create or define new forms of behavior. The rules of football, for example, do not merely regulate the game of football, but as it were create the possibility of or define that activity. The activity of playing football is constituted by acting in accordance with these rules; football has no existence apart from these rules. I call the latter kind of rules constitutive rules and the former kind regulative rules. Regulative rules regulate a pre-existing activity, an activity whose existence is logically independent of the existence of the rules. Constitutive rules constitute (and also regulate) an activity the existence of which is logically dependent on the rules. (Searle 1965/1998: 131) Jocul de şah constă pur şi simplu în regulile formale ale jocului, de vreme ce nu ar putea exista şi nu ar putea fi inteligibil fără ele. Regurile de circulaţie sunt de un cu totul alt tip: conducerea maşinilor e posibilă şi în absenţa lor, dar în condiţii de risc şi de dezordine mult mărite. Instituţiile şi statele sunt entităţi care se constituie reciproc. Instituţiile întrupează normele regulative şi constitutive ale interacţiunii internaţionale, modelând, constrângâng şi dând semnificaţie acţiunii statelor. Totodată, instituţiile continuă să existe deoarece statele le produc şi le reproduc în practica socială. Statele atribuie semnificaţii situaţiilor sociale pe baza rolurilor definite instituţional. Constructivismul sugerează că identităţile şi interesele statelor pot fi modificate la nivel sistemic prin interacţiuni mediate instituţional. Ei se concentrează pe instituţiile fundamentale ale societăţii internaţionale, precum dreptul internaţional şi egalitatea suverană a statelor. Totuşi, regimurile internaţionale sunt şi ele foarte importante pentru constructivism, contribuind la crearea unei lumi sociale în care comportamentele primesc semnificaţie. Constructiviştii acceptă că anarhia este condiţia caracteristică a sistemului internaţional, dar susţin că, în sine, acest lucru nu spune nimic, nici cu privire la caracterul conflictual, nici cooperativ al politicii mondiale (Ale63

xander Wendt 1992, „Anarchy is What States Make of It. The Social Construction of Power Politics“, in International Organization, Vol. 46, No. 2). Astfel, o anarhie a prietenilor este complet diferită de una a duşmanilor, de?i ambele sunt posibile. Ceea ce contează este diversitatea de structuri sociale posibile în condiţii de anarhie. Statele pot avea multiple identităţi sociale, care pot fi fie cooperative, fie conflictuale. Ele îşi definesc interesele în procesul de interpretare a situaţiei sociale la care participă. Astfel, se poate susţine că războiul rece a constituit, de fapt, o structură socială în care cei doi actori s-au identificat reciproc ca fiind inamici, definindu-şi fiecare interesul naţional în opoziţie cu cel al celuilalt. Când acest lucru s-a schimbat, războiul rece s-a încheiat. Există trei versiuni importante de abordări constructiviste ale RI. Cronologic, prima teorie constructivistă a RI a fost oferită de Nicholas Onuf, în Worlds of Our Making (1989). Apoi, Friedrich Kratochwil s-a impus ca un constructivist influent prin lucrarea Rules, Norms, and Decisions (1989). Dar, fără îndoială, cel mai influent gânditor constructivist este Alexander Wendt: The Social Theory of International Politics (1999).

7.2

Identităţi şi interese

Atât realismul cât şi neorealismul consideră că sinele – adică identitatea actorului politic – este dat exogen, adică preexistent acţiunii politice şi imuabil. Când actorul fundamental al politicii internaţionale este statul şi când vorbim despre interesele şi preferinţele acestuia, precum şi de strategii de autoajutorare (self-help), la ce anume ne referim? Există o puternică viziune empiristă potrivit căreia statul este, din punct de vedere ontologic, doar o ficţiune utilă sau o metaforă care ne permite să explicăm şi să antiticipăm politica internaţională. De exemplu, Stephen Krasner (1999) consideră că the ontological givens are rulers, specific policy makers, usually but not always the executive head of state. Rulers, not states and not the international system make choices about policies, rules, and institutions (Krasner 1999: 7). Nu există state ca agenţi independenţi, susţin empiriţii. Există o întreagă tradiţie de gândire politică, plecând de la Hobbes şi Locke, potrivit căreia statele sunt o formă de autoritate colectivă care rezultă din delegarea individuală de autoritate de către membrii societăţii, pentru ca aceştia să-şi realizeze interesele elementare de supravieţuire şi de ordine socială. Potrivit

64

lui Wendt, statul este o entitate cu statul ontologic substaţial. El critică incapacitatea gândirii instrumentaliste de a reduce acţiunea statală la acţiunea individuală, fără pierdere epistemică. Wendt distinge patru tipuri de identitate a unei entităţi sociale – printre care se numără şi statele: (a) Identitatea personală (indivizi) sau corporatistă (entităţi sociale instituţionale) (b) Identitatea de tip (c) Identitatea de rol (d) Identitatea colectivă (a) Identitatea personală/corporatistă se referă la constituţia materială a unei entităţi. Pentru state, identitatea corporatistă este dată de teritorialitate, de populaţie, de sistem politic, etc. Identitatea corporatistă a statelor generează obiectivele fundamentale ale statului, precum securitatea fizică, stabilitatea, recunoaşterea de către alţii şi dezvoltarea economică. Totuşi modul în care statele urmăresc aceste scopuri depinde de identităţile lor sociale, adică de felul în care statele se văd pe sine în relaţiile cu alte state. Pe baza acestor identităţi, statele îşi construiesc interesele naţionale. (1999: 225). (b) Un actor individual sau corporatist poate avea simultan multiple identităţi de tip, după cum poate avea diferite seturi de valori sau opinii şi diferite forme de comportament. Prin convingeri şi valori comune, identitatea de tip introduce un element cultural în analiza identităţii. (c) Mai departe, identităţile de rol sunt prin excelenţă culturale, întrucât desemnează roluri condiţionate cultural pe care actorii le joacă în relaţiile dintre ei. Rolurilor le sunt atribuite predicate relaţionale, precum fiu, profesor, lider, etc., atunci când e vorba de indivizi, şi aliat, hegemon sau duşman, când e vorba despre state. Fiecare din ele presupune cel puţin un alt obiect pentru a putea fi utilizate corect din punct de vedere logic. Învăţarea rolurilor este o chestiune de cunoaştere colectivă de către actori a convingerilor şi aşteptărilor celorlalţi. Dobândind cunoştinţe colective, actorii legaţi prin predicate relaţionale internalizează reguli adecvate de comportament, care îi poziţionează unul faţă de altul. Astfel, sinele se reflectă în celălalt ţi această reflecţie este asimilată în identitatea actorilor. (d) În fine, identitatea colectivă este rezultatul unui proces cognitiv prin care distincţia sine-celălalt devine neclară, limitele fiind cu totul depăşite 65

(1999: 229). Identitatea colectivă este cel mai important aspect al teoriei lui Wendt. Spre deosebire de neorealism şi de instituţionalismul liberal, constructivismul este interesat de circumstanţele în care limitele sinelui se extind peste – ori sunt înglobate de către – celălalt. Desigur, dat fiind caracterul distinct al identităţii personale/corporatiste, identitatea nu poate fi colectivă în orice aspect al ei, ci doar în ceea ce priveşte unele proprietăţi specifice. Interesele decurg din natura identităţii, pentru că ceea ce vrea un actor depinde de cine anume este acel actor. În fine, interesele sunt factori motivaţionali a căror realizare contribuie la reproducerea identităţii lor subiacente. Totuşi, trebuie să distingem între percepţiile şi opiniile subiective ale actorilor, în legătură cu nevoile pe care le au şi acţiunile care trebuie urmate în mod obiectiv pentru a întruni cerinţele de reproducere socială a identităţii. Ambele tipuri de interese trebuie explicate. Cele subiective sunt importante pentru că sunt motivatori proximi ai acţiunii politice. De exemplu, oamenii de stat definesc şi evaluează interesul public potrivit percepţiilor lor, adică potrivit informaşiilor, convingerilor, valorilor şi ideologiei lor. Ca atare, este important să avem o descriere corectă a vederilor lor subiective asupra interesului public. Dacă în mod sistematic, aceste vederi diferă de interesul public obiectiv, atunci integritatea comunităţii politice este ameninţată.

7.2.1

Exemplu

In a controversial article published in the London Review of Books in March 2006, John Mearsheimer and Stephen Walt maintain that the amount of economic and military help that the US provides Israel in virtue of their privileged partnership defies the logic of self-interest that Washington should follow according to the neorealist prescriptions. The authors list a series of measures of material support that the US has given Israel after World War II, which they deem disproportionate relative to both the benefits that such a support brings Washington, and the objective needs of Israel as an industrialized country. They identify the reason for this level of support in the domestic American politics, and particularly in the efficient Israel Lobby, which, as they surmise, has managed to divert Americas Middle East foreign policy from the American national interest. I shall not here review the pros and cons that have been expressed in the debate triggered by this paper. The point of bringing forward this particular case is to show that the neorealist conceptual framework, from within which Mearsheimer and Walt argue, makes difficult for them to see the possibility of an increasing perception of collective identity between Israel and US, grounded in histo66

rical, cultural, moral, and civilization elements of identity. Consequently, there is a dominant perception of similarity of interests in both Americans and Israelis regarding many coordinates of their foreign policy, as well as an empathic understanding of each others security fears. Up to a certain point, it is open to discussion whether Washington had more to gain in terms of security and economics from a more pro-Arab attitude in the Middle East. Yet no sophisticated foreign policy analysis can ignore actors identities in accounting for the ways they act in order to achieve their interests.

7.2.2

Critici

Constructivismul este greu de aplicat ca model teoretic, pentru că nu prezice nici o structură socială anume ca aptă a guverna comportamentul statelor. Mai degrabă, el cere ca o anumită relaţie socială să fie examinată, articulată şi, în cele din urmă, înţeleasă. Se naşte astfel posibilitatea ca comportamentul statelor să fie prezis în interiorul unei astfel de structuri. Dar dacă predicţiile se dovedesc a fi false, atunci se poate ca structurile sociale dominante să nu fi fost bine înţelese sau să se fi schimbat. Dacă însă utilitatea explicativă şi predictivă a constructivsmului e discutabilă, el rămâne totuşi un element euristic foarte productiv.

67

Capitolul 8

Teoriile birocratică şi a grupurilor de interes
Teoriile birocratică şi a grupurilor de interes subliniază importanţa intereselor locale în modelarea politicii interna?ionale. Obiectele principale de studiu sunt opinia publică, grupurile de interes şi influenţă, precum şi organizarea politică şi birocratică a fiecărei societăţi în parte. Teoria grupurilor de interes este înrudită ideatic cu teoria democraţiei pluraliste, teoretizată de Madison şi Dahl. Cea birocratică este, în fapt, o aplicaţie a teoriei grupurilor de interes la funcţionarea structurilor organizaţional-birocratice ale unui stat. Problemele specifice pe care le vom discuta în legătură cu aceste modele sunt cele ale rolurilor organizaţionale, problema principal-agent (superior-subordonat) şi a procedurilor standard de operare (standard operating procedures). Perspectiva grupurilor de interes se concentrează pe competiţia pentru putere din interiorul statelor particulare, nu pe caracteristicile generice ale statelor. Cea birocratică investighează confuzia organizaţională şi disputele birocratice care marchează procesele de luare a deciziei. Interesele restrânse ale grupurilor aflate în competiţie modelează alegerea unei politici sau alta. Astfel, politica externă a unui stat este mai degrabă produsul emergent, nedeliberat, al unor alegeri de ordin politic luate într-un mediu de inerţie birocratică şi organizaţională sau de competiţie între facţiuni şi grupuri de influenţă. Calculele politice sunt de tip costuri-beneficii, din perspectiva obiectivelor individuale ale diferiţilor decidenţi, nefiind influenţate de perspectiva interesului public sau naţional. Determinată este politica internă a statelor, nu constrângerile sistemului internaţional, astfel că normelor impuse de comportament extern prin regimuri sau instituţii internaţionale nu li se acordă

68

importanţă. Politica externă şi relaţiile internaţionale sunt, din acest punct de vedere, consecinţele neintenţionate ale proceselor politice interne, marcate de interese restrânse şi lupta pentru dominaţie politică locală. Conceptul însuşi de interes naţional este dificil de definit, dacă nu chiar contestat. Aceste teorii sunt preponderent concentrate asupra explicării şi predicţiei acţiunilor naţionale de politică externă. Politica externă şi relaţiile internaţionale sunt studiate ca domenii separate, independente unul de celălalt.

8.1

Problema rolurilor organizaţionale

Fiecare instituţie internă are de îndeplinit un set specific de obiective. În ceea ce priveşte politica externă, din punct de vedere constituţional, în România preşedinţia şi guvernul – prin MAE, MApN, etc. – parlamentul şi CSAT au diferite atribuţii decizionale. Din punct de vedere al teoriei birocratice, activitatea niciunei dintre aceste instituţii nu este determinată de promovarea interesului general al naţiunii, ci invariabil de perspective mult mai limitate şi mai competitive cu privire la importanţa relativă a fiecărei instituţii în parte. Avem de-a face cu o vădită concurenţă inter şi intra-instituţională, la diferite niveluri. Există, de exemplu, o competiţie de putere simbolică şi de autoritate între „palate“, adică între preşedinţie, guvern şi parlament, în ceea ce priveşte numărul şi importanţa pârghiilor politice şi decizionale controlate. Apoi, privind la nivel executiv, există o competiţie între diferitele ministere ale guvernului, pentru alocări bugetare, pentru influenţă politică relativă în practica generală a guvernării, dar şi pentru exclusivitate în atribuţiile privind domeniul definitoriu de activitate. Astfel, ministerul de externe caută să deţină monopolul deciziilor de politică externă. În fine, în cadrul fiecărui minister în parte există competiţie birocratică între diferitele direcţii generale şi direcţii. Fiecare lider – ministru, secretar de stat sau director – are interesul de a-şi maximiza rolul în afacerile guvernării, chiar dacă asta are, în situaţii concrete urmarea unor decizi ineficiente din punct de vedere al interesului colectiv. Exemplu de conflict al rolurilor organizaţionale restrînse: Operaţiunea Eagle Claw, din 24 aprilie 1980, de eliberare a celor 53 de ostatici luaţi la ambasada SUA din Teheran în 1979, în urma revoluţiei islamice. Misiunea a implicat un amestec de militari din diferite ramuri ale armatei americane, incluzând infanterie, marină şi aviaţie. Nefiind echipate corespunzător pentru solul nisipos al Iranului, două elicoptere ale marinei au suferit defec?iuni

69

tehnice iar un al treilea s-a ciocnit de avionul C-130 Hercules care alimenta elicopterele. Misiunea a fost anulată. Eşecul a fost unul de planificare, dat de lipsa de coordonare între diferitele ramuri ale armatei implicate în misiune. Ca urmare, în 1987 s-a creat United States Special Operations Command (USSOC), menită să coordoneze operaţiunile speciale ale tuturor armelor armatei SUA. Ostaticii au fost elibera?i în 20 ianuarie 1981, în prima zi în oficiu a lui Ronald Reagan, ca urmare a negocierilor dintre Washington şi Teheran. Motivaţia liderilor de minister, agenţie sau departament de a promova propria instituţie provine şi din percepţia unor presiuni competitive din partea altor asemenea instituţii şi din nevoia de a se servi de o platformă pentru demonstrarea calităţilor manageriale. Altminteri, a sacrifica proeminen?a unei organizaţii pentru binele comun ar avea ca efect pierderea susţinerii din partea liderilor politici cheie. Astfel, ambiţia personală şi instituţională a managerilor birocraţi, care nu sunt direct tra?i la răspundere pentru ac?iunile lor, poate contraveni interesului public. Exemplu: Negocierile din 1993 pentru aderarea la NAFTA, din timpul primului mandat Clinton. Numeroşi membri ai Congresului american care se opuneau public Acordului au admis, sub protecţia anonimatului, că deşi considerau că acordul este bun pentru SUA, obligaţia lor faţă de propria constituantă, de regulă din regiuni industriale sensibile la concurenţa din partea mîinii de lucru ieftine mexicane, ia făcut să adopte o poziţie publică contrară propriilor convingeri. Astfel, calculele de supravieţuire politică au prevalat asupra celor despre meritele economice ale acordului. Congresul a ratificat Acordul cu o majoritate restrânsă, numai după ce Casa Albă a trebuit să facă concesii şi altor categorii de producători americani, cum ar fi cei de citrice, din Florida. Grupurile neguvernamentale de interes au în comun cu birocraţiile guvernamentale. Şi ele acţionează în propriul interes atunci când influenţează deciziile politice prin lobby sau alte constrângeri. Grupurile de interes nu sunt şi nu pot fi dominate de preocupare pentru interesul naţional. Exemplu românesc: taxa de primă înmatriculare

8.2

Problema superior-subordonat (principal-agent)

Superiorii caută agenţi care să le execute cu fidelitate ordinele. Există mai multe probleme cu această cerinţă.

70

(1) Superiorul nu are nici timpul, nici priceperea de a rezolva personal toate chestiunile. Astfel, subordonatul are o influenţă considerabilă asupra procesului decizional. (2) Cum poate superiorul să ştie dacă subordonatul a deviat – şi cât a deviat – de la linia prescrisă? Monitorizarea presupune birocraţie suplimentară, deci probleme suplimentare de tip principal-agent. Exemplu 1 – SUA: Preşedintele se bazează pe consilierea Office of Management and Budget (OMB) pentru a estima consecinţele economice ale diferitelor scenarii economice. Convingerile experţilor din cadrul OMB pot influenţa poziţia apărată de preşedinte. Congresul şi-a creat propria agenţie, Congressional Budget Office (CBO), care oferă estimări independente. În plus, o multitudine de grupuri private de interes şi economişti independenţi oferă propriile viziuni, adesea contradictorii, despre consecinţele diferitor cursuri de acţiune economică. Problema este cu atât mai mare cu cât preşedintele se bazează pe birocraţi internaţionali, precum funcţionari ai ONU sau ai Băncii Mondiale, care nu sunt subordonaţi direct preşedintelui american. La fel stau lucrurile şi cu organizaţii neguvernamentale internaţionale sau cu companii multinaţionale care, fiecare, promovează viziuni marcate de propriile convingeri şi interese cu privire la politici concrete. Exemplu 2: Armata americană la închisoarea Abu Ghraib (Irak). Gen. Brig. Janet Karpinsky era comandantul închisorilor militare din Irak; Gen. Lt. Ricardo Sanchez era comandant militar în Irak; oficiali ai Departamentului Apărării; Secretarul Apărării (Donald Rumsfeld) – cine este responsabil? Randall Calvert (1985), “The Value of Biased Information: A Rational Choice Model of Political Advice”, in Journal of Politics 47, pp. 530–555: Yes-Men: exemplu – consilieri ai preşedintelui Lyndon Johnson: () George Ball, deputy secretary of state; în 1964 i-a cerut lui Johnson retragerea trupelor americane din Vietnam. () Clark Clifford l-a înlocuit în 1968 pe Robert McNamara în func?ia de secretar al apărării. De?i Clifford sus?inuse politica americană în Vietnam în primii ani, ajunsese în 1968 la concluzia că venise momentul ca SUA să se retragă. Johnson respinse acest punct de vedere când fusese prezentat de Ball.

71

8.3

Proceduri standard de operare (SOP)

SOP sunt răspunsuri standardizate, „prefabricate“, pregătite pe baza reacţiilor anterioare la situaţii de acelaşi timp. Ele sunt cuantificabile, permiţând atribuirea de responsabilităţi individuale. Ele constituie un mijloc de control al superiorilor care nu sunt nemijlocit implicaţi în aplicarea lor. Pe de altă parte, sunt eficiente în condiţii de timp şi informaţii limitate. La data crizei ostaticilor din Iran, SUA nu aveau pregătite SOP pentru eliberarea de personal diplomatic luat prizonier. O deficienţă a procedurilor standard de operare este lipsă de flexibilitate, vădită în condiţii de raţionalitate limitată (bounded rationality) – alegerea unui curs de acţiune fără a lua pe deplin în considerare toate posibilele răspunsuri alternative, probabilitatea ca acestea să se realizeze, costurile şi beneficiile lor. SOP facilitează răspunsuri rapide şi verificabile, dar posibil greşite, la o anumită situaţie. Acţiunea în condiţii de raţionalitate limitată presupune luarea unei decizii sub asumpţia că a explora toate opţiunile posibile înainte de a lua o decizie poate presupune costuri iraţional de mari. Exemplu de SOP inadecvate: în 1988, crucişătorul USS Vincennes a doborât, în strâmtoarea Hormuz, un avion de pasageri Airbus 300 al liniilor aeriene Iran Air, care zbura către Dubai. Avionul nu a răspuns protocolului de recunoaştere utilizat de marina americană, astfel că un membru neexperimentat al crucişătorului a identificat în mod eronat avionul cu un F-14 Tomcat. Avionul a fost doborât cu o rachetă.

8.4

Perspectiva strategică asupra relaţiilor internaţionale

Perspectiva strategică a fost dezvoltată de Bruce Bueno de Mesquita (2005) pe fondul teoretic al aşa-numitelor teoriilor ale celor două nivele (two-level theories), elaborate plecând de la studiul lui Robert Putnam, “Diplomacy and Domestic Policy: The Logic of Two-Level Games”, publicat în 1988 în International Organization, vol. 42, nr. 3. Putnam arată constrîngerile mutuale pe care procesele politice interne şi politica internaţională le exercită. Perspectiva strategică pune în prim plan deciziile pe care le iau liderii politici, reflectând percepţiile acestora despre via?a politică internă, despre constrângerile sistemului politic interna?ional, precum şi despre căile de maximizare a satisfacţiei lor personale. Cu alte cuvinte, perspectiva strategică desfăşoară o analiză formală pe trei niveluri distincte, folosind mijloacele

72

teoriei jocurilor necooperative. Sunt evidenţiate calculele raţionale, de tip costuri-beneficii, pe care decidenţii le fac în evaluarea cursurilor alternative de ac?iune. Strategiile decidenţilor urmăresc maximizarea şanselor ca aceştia să fie reale şi ca lideri de către constituantele lor interne şi maximizarea susţinerii oferite de sistemul internaţional. Liderii sunt nevoiţi să optimizeze relaţia dintre presiunile politicii interne şi ale politicii externe, alegând uneori acţiuni care satisfac constituanta internă dar care displac adversarilor sau partenerilor străini, ori făcând concesii acestora din urmă pe seama unor costuri de capital politic intern.

73

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful