1

www.irregular.ro
translaţii şi mutaţii
matriceale
revistă electronică
de cultură
apare Periodic
numărul 2
aprilie 2008
2
www.irregular.ro
Redacţia IRREGULAR:
Mihai Rusu Flaviu Câmpean Rareş Iordache Maria Revnic Raicu Florin Revnic
Revistă cu paginaţie fexibilă, editată în format electronic, al cărei scop este acela de a promova
sub toate aspectele cultura. Se adresează tuturor celor care vor şi simt în afara setului de reguli
impuse de mediul socio-cultural. Oferim un mediu irregular de exprimare.
Ne puteţi scrie pe adresa: irregular@irregular.ro
copyright © www.irregular.ro 2007-2008
ISSN 2065-7226
revistă electronică
de cultură
apare Periodic
numărul 2
aprilie 2008
3
www.irregular.ro
Cuprins
Matricea fenomenologică …sau permutarea fcţională….............................4
Rareş Iordache
Despre dragoste şi (mai ales) despre alţi ... monştri...................................16
Maria Revnic Raicu
Modele matriceal-arhitecturale tradiţionale. Interpretări matriceale. Translaţii
versus mutaţii....................................................................................24
Florin Revnic
SITUARE AFECTIVĂ ŞI LIMPEZIRE EXISTENŢIALĂ LA PRIMUL HEIDEGGER
(în contnuarea temei din numărul trecut)...............................................39
Flaviu Câmpean
Concluzii..........................................................................................48
4
www.irregular.ro
Proiectul husserlian conduce către fundamentarea unei ştinţe, „mathesis universalis”, asemănătoare
celei propuse da către Descartes. Lucrul acesta este mărturisit chiar din Meditaţia I: „ ideea care
conduce meditaţiile noastre este aceea a unei ştinţe ce trebuie întemeiată într-o radicală
autentcitate şi, în sfârşit, ideea unei ştinţe universale”

. Dincolo de fenomenologia ca ştinţă
despre fenomene (la matematcianul Lambert şi la Kant) sau ca teorie a etapelor succesive ale
conştinţei (Hegel), fenomenologia iniţiată de Husserl este o întoarcere la fundamente, la esenţe.

De aici, trimiterea directă la studiul esenţelor, defniţie uşor restrictvă. De fapt, trimiterea este o
restricţie care se deschide, având în vedere semnifcaţia efectvă a termenului “esenţă”. Evident,
încă de la anunţarea obiectvului iniţial, totul este “aruncat” în fctvizare, care va da şi esenţa
productvă a demersului. Acest lucru înseamnă că am în vedere consttuirea pe fondul unei esenţe
a unor forme care prin mişcarea lor conduc la translatarea lor sau la simularea lor.
Fenomenologia îşi va asuma mai departe un statut care devine paradoxal prin nereuşitele sale,
caracterul ştinţifc find pus în antteză cu fcţiunea cuprinsă în interiorul său. Acest din urmă statut
nu trebuie luat în vreun sens negatv, deoarece există şi o semnifcaţie pozitvă a acestei intervenţii.
Infuenţa puternică din partea ştinţelor exacte (matematcienii Kronecker şi Weierstrass) şi din
partea lui Franz Brentano au determinat decisiv caracterul riguros al cercetărilor realizate de
către Edmund Husserl. Filosofa speculatvă a marilor gânditori (Nietzsche, Marx, Schopenhauer)
a fost subminată de Husserl, atenţia sa îndreptându-se spre rigoarea caracteristcă ştinţelor
pozitve şi a conexiunii matematcă-logică ( Weierstrass, Cantor)

. Fenomenologia lui Husserl
este, de fapt, o refecţie paralelă asupra lucrurilor şi vieţii umane

, iar lucrul acesta îmi pare
a f un aspect pozitv( prin complexitatea posibilă avută în vedere) şi restrictv (prin revenirea
redundantă şi obsesivă la proiecţia în formal). Comparatv cu problema ridicată de Kant - pusă
asupra limitelor raţiunii - problema husserliană se grefează asupra originii lumii, iar acest lucru
necesită intervenţia speculatvului. Desigur, multe dintre temele abordate de Husserl trimit la
o posibilă critcă a raţiunii, la fel cum proiectul kantan atnge problema unei fenomenologii a
conştinţei pure. Un manuscris din 1925 se inttulează „Aus Transcendentale Aesthetk” ( A VII 26)
5

, ceea ce ar dovedi o posibilă contribuţie la Estetca Transcendentală. Trebuie făcută precizarea că
Husserl nu abordează „geometric” problemele existente în conţinut, în contextul în care spaţiul
nu este spaţiul geometriei euclidiene, iar tmpul nu este tmpul fzicii newtoniene( la fel ca în cazul
lui Kant). Sciziunea ar trebui să mă conducă spre o diferenţiere logică, deoarece am în vedere
opţiunea pentru logică a ideii.
Totuşi, introducând componenta raţională-logică în interiorul analizelor ca atare, va f nevoie de
intervenţia geometriei, ca axă centrală a modalităţii matematce, mai ales că voi avea în discuţie
şi problema consttuirii unei lumi. De asemenea, estetca husserliană se preocupă de consttuirea
unei lumi perceptve pre-ştinţifc (Lebenswelt). În acelaşi tmp, există o lume posibilă care are un
eidos dublu: unul mai universal( Ideea matematcă) şi altul special, sensibil. Ceea ce remarcam şi
anterior, există o dualitate în consttuirea discursului, lucru argumentabil, însă doar posibil.
1 Edmund Husserl, Meditaţii carteziene, Ed. Humanitas, 1994, p. 37
2 Alexandru Boboc, Filosofa contemporană, Ed. Didactcă, 1980,p. 187
3 Lothar Kelkel, Husserl, Presses Univ. de France, 1964, pp. 23-24
4 Jan Patocka, Introducton a la phenomenologie de Husserl, p. 7
5 J.N. Mohanty, Kant and Husserl, p. 20
Matricea fenomenologică
…sau permutarea fcţională…
5
www.irregular.ro
Mohanty distnge în estetca transcendentală husserliană câteva straturi:
1) corelarea între lucruri şi ego-ul concret cu experinţele sale kinestezice şi somatce;
2) structura lumii ca lume pură;
3) structura unei experienţe unitare; 4) motvaţia trecerii spre consideraţii ideale
6
.
Astel, demersul începe tot de la planul experinţei, în care sunt date obiectele, ajungând ulterior
la problema subiectvităţii transcendentale sau a intersubiectvităţii. „Meditaţiile carteziene”
sunt astel consttuite: problema lumii şi a evidenţei ei ca trăsătură non-apodictcă, trecerea la
ego-ul ca subiectvitate transcendentală, consttuirea ego-ului, iar ulterior se trece la problema
intersubiectvităţii( Meditaţia V). În Ideen II , Husserl se ocupă cu studiul precis asupra consttuirii
obiectului fzic, iar în Ideen III fondează flosofa primă pe fenomenologie
7
. Ideen I reprezintă un
drum ascendent către reducţia fenomenologică. Se porneşte de la fundamentul pentru înţelegerea
statutului fenomenologiei ca ştinţă, scopul ei find să arate posibilitatea edifcării unei ştinţe
non-empirice, ci eidetce a conştinţei. Dependenţa logicii de „privirea” naturii umane înseamnă
tocmai relatvizarea ei
8
. În acest sens trebuie reconsiderat fundamentul obiectv al formării ei ca
ştinţă. Am văzut, în acelaşi tmp semnifcaţia obiectvului şi problematca dezvoltată în interiorul
specifcaţiilor acestuia. Nici logica, nici ştinţa , ca şi presupuneri ale spectrului fenomenologic, nu
reuşesc să exprime clar conturul certtudinii (poate că nici nu trebuie să o facă). Logicismul este
un răspuns adresat psihologismului. Consttuit de către Brentano, psihologismul a fost preluat în
mod nuanţat de flosof precum Marty, Stumpf,Lipps, Uphues, etc., având numeroase asemănări
cu anlizele lui Ernst Mach, cu flosofa imanentă a lui Schuppe şi Relunke. Împotriva acestuia s-a
ridicat logicismul neo-kantenilor, ca Hermann Cohen, de exemplu, şi logicismul formalist a lui
Husserl
9
. Psihologismul tnde către sceptcism, de aceea refuză Husserl descriptvismul potenţat
de acesta. El îşi îndreaptă demersul spre problemele naturii, obiectului şi Logicii. Conceptele
existente în flosofa lui Husserl sunt noi prin reîncărcarea lor cu semnifcaţii noi, deci este vorba
despre o nouă posibilă reinterpretare. Metoda fenomenologică este determinată de un început
radical în flosofe, înţeleasă ca necesitate.
Dar cum remarcam anterior, fenomenologia este “sufocată” de propriul statut. Intervenţiile
logicului nu pot da la o parte nedoritul psihologism. De ce? Tocmai pentru că am în vedere
ceva ce ţine abordarea acestei opţiuni, de implicarea sa: conştinţa. Abordarea problemei
conştinţei presupune două aspecte: o experienţa conştentă poate f privită ca un element într-
un fux de conştinţă, dar şi ca o întruchipare a unui aspect al unui obiect. Demersul husserlian
păstrează schema subiect - lume, începând de la prioritatea ego-ului şi ajungând până la
problema intersubiectvităţii. De fapt, în momentul în care este dat ego-ul este pusă în discuţie
şi consttuirea sa ca subiect într-o lume specifcată. În pofda respingerii dualismului, proiectul
husserlian îşi expune credinţa în existenţa unui conţinut care rămâne după epoche sau după
punerea între paranteze şi care este asemănător unui reziduu. Acesta ar putea f reprezentantul
a ceea ce nu poate f replicat într-un program de calculator. El este perceput ca un rest deoarece
funcţionează după o acţiune deja avută în vedere: reducţia. Această reducţie implică un ego
cartezian necorporal, solipsist, considerând, (ca punct de plecare), ca neesenţial faptul că
subiectul gânditor este fe corporal, fe înconjurat de alţii. Ulterior se revine la eul corporal şi
înconjurat de alţii, prin tocmai abordarea intersubiectvităţii. Nu trebuie înlăturat aspectul fzic,
deoarece el presupune legătura cu planul realului, dar reziduul este unul de natură necorporală,
cel puţin în aparenţă. Astel, consttuirea va avea ca punct de plecare acest cadru real, fzic, însă
el va f depăşit de tendinţa transcendentală care acompaniază construcţia ca atare.
6 Mohanty, op. cit., p. 21
7 Edmund Husserl, Idees directrice pour une phenomenologie, Gallimard, 1950, pp. XII-XIII
8 L. Kelkel, op.cit., p. 29
9 Victor Delbos, Sa critque du psychologisme et sa concepton d’une Logique pure, pp. 686-688
6
www.irregular.ro
Eul se afă într-o stare de „somn” din care va ieşi prin intermediul refecţiei, care presupune
conştinţa de sine a ego-ului. Nu numai că ego-ul se afă în această stare de vigilenţă, ci se are
în vedere şi o pre-consttuire a eului ca subiect, pornind de la actul refexiv. Astel, consttuirea
devine un proces de auto-consttuire care are la fundament un act de auto-percepţie sau de auto-
refecţie. Desigur, de menţionat este surprinderea statutului ego-ului încă din sensibil. Somnul
eului poate f şi unul dogmatc atât tmp cât acest lucru ar presupune implicit o determinare
din registrul căreia acesta trebuie să evadeze şi să se consttuie. Aici, pot spune că este surpins
aspectul pozitv al demersului fenomenologic, deoarece se încearcă depăşirea unui spaţiu plin
de determinări. Evident, în momentul în care se urmăreşte o consttuire se reintră într-un cadru
de determinare, întrucât construcţia se face într-un anume fel, deci unul determninant pentru
viitorul statut. Dar trebuie să menţionez că important este pasul pe care îl face acest tp de
demers, chiar dacă el rămâne la nivelul posibilului,deci a fcţionalului. Tocmai cum menţionasem
anterior: nu trebuie scos în evidenţă un potenţial aspect negatv al fctvizării-fenomenalizării
însăşi, trebuind să se privească direcţia pozitvă a productvităţii însăşi pe care o presupune, ca
şi actvitatea creatoare care oferă posibilitatea unor noi posibilităţi. Această incursiune este de-
contextualizată de introducerea elementului formal, care impune registrul discursului, chiar dacă
este vorba despre o re-construcţie transcendentală a limbajului, în urma unei reducţii radicale(
cum ar propune Eugen Fink).
Un limbaj este sau nu un cadru categorial, care este o creaţie a omului. Acest lucru ne este
mărturisit de Rorty
10
, referire la convenţionalismul mult discutat. Lumea este consttuită din
obiecte, însă acestea poartă pecetea numelor, adică a proiecţiilor din cadrul limbajului. Astel,
avem în faţă un fel de formalizare a lumii în limbaj; lumea este proiectată efectv într-un anume
mod în limbaj care refectă situs-ul acesteia, fără aportul unui obiectvism refuzat de intervenţia
subiecţilor care presupun acel relatv la ceva. Nu se pune problema validităţii acesteia decât în
limbajul deja existent, deşi existenţa ei în afara limbajului este o certtudine. Astel, cred că prin
acest lucru se spune tocmai faptul că nu avem la dispoziţie alt mediu de certfcare sau observare
a existenţei lumii în afara limbajului. Deci, proiecţia este totuşi o necesitate, iar planurile
fenomenologice ar f zădărnicite de acest formalism, ce îi pune în paranteză tendinţa de a străbate
spaţiul categorical. Cerinţa de obiectvitate sau de validitate a lumii nu-l interesează nici pe Husserl.
Demersul său este preocupat de o relaţie de tpul subiect-lume, acesta din urmă căpătând mai
curând o conotaţie subiectvă evidentă. De ce nu îl interesează criteriul de obiectvitate? Probabil
că intuieşte absenţa unei posibilităţi în acest sens, atenţia sa concentrându-se asupra a ceea ce
poate f caracterizată drept portţa de evadare din algoritmic spre transcendental, spre un subiect
de acest fel. Lumea semnifcă pentru subiect nu numai în limbaj, ci mai mult de atât, în conştinţă,
întrucât eul are conştinţa lumii din care face parte. Lucru cert, deoarece dacă semnifcă un vreun
fel anume, atunci e clar că am în vedere integrarea conştinţei în noua schemă concepută astel.
Deci, subiectul care dispune de conştinţă este situat în cadrul determinat al lumii, deci un non-
algoritmic integrat într-un algoritmic, asta dacă voi presupune că lumea ca atare este un ceva
calculabil sau algoritmic (deoarece ea nu dispune de o conştinţă de sine care să fe imposibil
de replicat într-un program de calculator). Cum se calculează, totuşi dinamicul din natură-lume?
Mă voi referi la un exemplu scurt: oamenii de ştinţă au reuşit să prevadă şi să intuiască modul
de acţiune al cunoscutului tsunami produs pe coastele asiatce printr-un program de simulare
pe calculator. Iată, computerul a simulat acţiunea exterioară produsă în natură( e drept că toată
acţiunea s-a desfăşurat după tragicul eveniment, însă voiam să scot în evidenţă tocmai posibilitatea
de simulare a dinamicului).
De aceea, Husserl s-a concentrate asupra unei asemnea relaţii, subiect-lume, deoarece îi trebuia
un criteriu de raportare la lume, găsindu-l în persoana subiectului.
În cunoaştere avem de a face cu două versiuni ale lumii: „lumea este făcută” şi „faptele sunt
10 Richard Rorty, Conitngenţă, ironie şi solidaritate, Ed.All, 2001, p. 16
7
www.irregular.ro
fabricate”, ca o rezultantă directă a primei opţiuni. Caracterul indeterminant al cunoaşterii ne poate
trimite la ceea ce ar însemna progresul interpretărilor la infnit, dar nici intergrarea cunoaşterii
în formal nu dă vreo şansă de determinare sau limitare a spectrului interpretatv(nefind o
necessitate, deoarece s-ar înlătura fcţiunea însăşi). Nici măcar Cottura Lingvistcă nu mai există,
ci mai curând o reinterpretare a unor difcultăţi epistemologice existente la Platon şi Aristotel,
privind totul restrictve. Rorty propune mai multe soluţii de a ieşi din anumite stări de difcultate
pentru flosofa contemporană:
1. fenomenologia lui Husserl ( nici empiric, nici lingvistc);
2. meditaţia poetcă târzie a lui Heidegger ( flosofa asupra finţei);
3. iniţiatva lui Waiman de a reveni la sistemul flosofc, incluzând limbajul;
4. iniţiatva lui Witgenstein - cultura post-flosofcă în care arta preia vechile probleme ale
flosofei;
5. Austn- flosofa ca lexicografe;
6. programul metafzicii descriptve a lui Strawsson care sondează posibilităţile limbajului însuşi.
După cum se poate observa, propunerile lui Rorty nu presupun o individualizare certă, totul find
centrat pe specifcitatea re-semnifcărilor, preferabil lingvistce, care nu face altceva decât să
accetuneze dogmatzarea flosofemelor. Nici măcar meditaţia târzie a lui Heidegger nu reuşeşte
să părăsească registrul avut în vedere, deoarece există o determinare deja pre-existentă, iar
demersul său o re-semnifcă încercând evitarea determinării prin poetzare. Nici cel din urmă
Witgenstein nu dispune de un aport semnifcatv, deoarece arta ca atare poate f cu uşurinţă
prinsă de jocurile de limbaj, văzute nu numai ca şi idee centrală, ci şi ca metodă de flosofare.
Pare că nici măcar un proiect îndrăzneţ ca cel al lui Habermas de identfcare a structurilor universale
ale cunoaşterii în cadrul unei flosofi transcendentale modifcate nu mai poate ţine pasul cu ceea
ce înseamnă relatvism şi întreaga lui semnifcaţie. Aceasta se datorează imposibilităţii flosofei
de a trece într-un alt registru unitar care să înglobeze o multtudine, tocmai din cauza semnifcaţiei
subiectvismului care se regăseşte peste tot, chiar şi în defniţia Lumii. Iată că relatvul la ceva deja
pre-există , iar Einstein devine un mişcător de idei nu numai în fzică, ci în general.
*
Cunoaşterea porneşte şi în cazul lui Husserl tot de la planul experienţei, însă aici el are în vedere
un raport deschis : subiect- lume. Existenţa lumii este obiectul unei duble indubitabilităţi:
certtudinea perceptvă a lumii exterioare şi certtudinea contngenţei unei lumi exterioare
(certtudine relatvă, totuşi). În esenţă, lumea exterioară este obiectul unei attudini naturale a
cărei credinţă pune existenţa lumii în teza naturală a lumii. În attudinea teoretcă sau naturală
orizontul care circumscrie toată cercetarea se poate reduce la un cuvânt: lumea. Pe de altă parte,
attudinea fenomenologică presupune lumea ca obiect al propriului travaliu teoretc, dar acest
fapt nu impune un obiectvism afşat sau asumat. Lumea nu este partenerul egal al unei interacţiuni
armonice, ceea ce înseamnă că noi suntem spectatorii ei, ea este „drama” noastră

. De aici
putem deduce o schemă în care apar trei componente: finţa umană - existenţa lumii - existenţa
obiectului în lume

. Lumea exterioară înseamnă tot ce este în afara subiectului find defnită
prin intermediul fenomenelor fzice, iar ceea ce ţine de subiect consttuie fenomenul psihic sau
mental. Am două spaţii deja, comparatve cu schemele anterioare: existenţa lumii exterioare şi
situarea obiectului în această lume. Acum am dezvoltat ceea ce anterior se prezentase restrâns
prin percepţia ceva-ului extern subiectului. Acum am explicitat acest ceva, introducând o situare
– a obiectului – a unui ceva care este tot lume în lumea însăşi. După cum se poate observa, este
o complicare a schemei, astel de lucruri find posibilităţi ca oricare altele.
11 Jan Patocka, op. cit., p. 22
12 Jan Patocka, op. cit., p.23
8
www.irregular.ro
Prin lume Husserl înţelege lumea în totalitatea ei, pusă în attudinea naturală şi descoperită în
experienţă, adică în mod subiectv. Această attudine presupune lumea în actvitatea ei, în care ni
se dau obiectele existente şi lumea însăşi(aici impunându-se observaţia că attudinea lui Husserl
este uşor metafzică, considerându-se existenţa ca atare a lumii exterioare drept un fel de enttate
independentă). Practc, avem în vedere caracterul de dat al lumii şi al obiectelor, în contextul în
care subiectul se consttuie pornind de la aceste date concrete. Se pune în discuţie o existenţă
spaţio-temporală care ni se dă în forma în care o percepem. De aici putem conchide că toată
experienţa este analizabilă în termeni de fenomenalitate a experienţei şi ceea ce este dat în
darea-de-sine este sursa adevărului eidetc

, considerat în sensul validităţii observării dat-ului.
Fenomenalitatea fenomenului nu este însă un dat, ne spune Eugen Fink. Pe drept, aceasta este
o procesualitate, punând accent pe dinamismul acţiunii pe care o cuprinde. El ajunge până la o
fenomenologie a fenomenologiei, în contextul în care subiectul Teoriei transcendentale a metodei
este spectatorul

. Acest fapt aruncă demersul său ştinţifc în spaţiul speculatvului, prin care se
încearcă depăşirea registrului obişnuit, clasic. Dan Zahavi analizează tocmai acest raport dintre
un subiect care trebuie consttuit şi lume sau ceea ce este dat
15
, ceea ce devine relaţia dintre
subiectul consttuit şi fenomenul consttuit. Ego-ul este „prizonierul” lumii, în contextul în care nu
se poate detaşa complet de aceasta
16
. Aceasta este o opţiune tpic fenomenologică, însă trebuie
să afrm faptul că procesul imaginatv, ca şi gândire conceptuală încă, oferă posibilitatea proiectării
dincolo de fenomenalitate. Este o afrmaţie tare, în sensul realizării sale şi a implicaţiilor pe care le
presupune, însă mi-am propus să nu omit nici o posibilitate oferită de posibilitatea însăşi.
Experienţa subiectului este într-o dinamică permanentă, contnuă, tocmai datorită fuxului
temporal la care este supus şi care este atestat de către existenţa lumii. Eu găsesc sau mă găsesc
într-o unică realitate spaţio-temporală prezentă din care constat că fac parte la fel ca toţi ceilalţi
oameni care se raportează la ea într-un asemenea fel( lucru probabil, însă nu cert). Deci, realitatea
este relatvă la conştinţă
17
( din punctual de vedere al surprinderii sale, nu a existenţei ca atare a
ei). Sursa ultmă a lumii este experienţa sensibilă, care joacă rolul unei proto-experienţe, iar de
acest aspect se leagă atât fenomenologia lui Husserl, cât şi critcismul kantan. Lumea este dată
în trăirea unei experienţe originare, în trăirea percepţiei mele exterioare. De fapt, lumea mi se
dă în modul în care este sau mai curând, ca să completez punctul de vedere fenomenologic, în
care îmi apare, find vorba despre un act de „donare proprie” venit din partea lumii. Cunoaşterea
naturală începe cu experienţa şi rămâne în limitele ei, cuvântul caracteristc find: lumea
18
. „A f
eu” înseamnă a f real sau a f în lume, deci a f o existenţă spaţio-temporală. Cu acest din urmă
aspect sunt de accord, însă este incertă defnirea a ceea ce semnifcă eul prin ceea ce semnifcă
a f real. Visul este ceva care ţine de eul meu, însă care nu este real, iar acest lucru ar părea
că ar contrazice remarca fenomenologică. La urma urmei ce înseamnă a f eu? În nuvela sau
povestoara sa “Robot Dreams” din 1986, Asimov povesteşte cum un psiholog îl examinează pe
Elvex, un robot care, în mod, inexplicabil , pretnde că a avut unele vise, adică ceva ce nu I se mai
întâmplase vreunui robot. Astel, Elvex îi povesteşte că a visat o mulţime de roboţi, care munceau
din greu şi erau extenuaţi de această povară. El ar f vrut ca aceşta să se odihnească. În visul
său a apărut în cele din urmă un om care spus :” eliberează-mi poporul!”, referindu-se la roboţi.
Psihologul l-a întrebat dacă îl cunoştea pe omul din vis, Elvex răspunzându-i că el era omul. Acest
exemplu este menit să arate semnifcaţia echivocului care este prezent în jurul echivalenţei de
mai sus: ce este ceva în esenţă şi ce pare a f, făcând trimitere directă la semnifcaţia sintagmei „a
f eu”.
13 Ronald Bruzina, Constructon in Phenomenologie, p.58
14 Eugen Fink, Sixieme Meditaton cartesienne, Jerome Millon, 1994, p. 33
15 Dan Zahavi, Phenomenologie and the problem of Intersubjectvity, p.265
16 Souche Dagues, Le developpement de l”intentonnalite dans la Phenomenologie de Husserl, p. 6
17 E Husserl, op. cit., 1950, p. XVI
18 E Husserl, op. cit., 1950, p.13
9
www.irregular.ro
Fenomenul se referă la experienţă - attudine naturală - lume, adică a f-acolo-pentru-mine
(„etre-là-pour-moi)
19
. Faptul ne apare ca manifestare, iar aceasta este cea care produce aparenţa
cunoaşterii, de unde iluzia cunoaşterii. A gândi ceva se reduce la simpla posiblitate de „a exista”
a acelui lucru. Am analizat într-un capitol anterior această opţiune – gândirea unui lucru existent
sau nu în realitate- , iar situarea locală propune o spaţiere a subiectului. Problema conştinţei,
în sensul de a avea conştinţa a ceva, presupune problema cunoaşterii: dacă am conştinţa unui
obiect, înseamnă că îl pot şi cunoaşte sau chiar că îl cunosc (cel puţin deţin sensul sau semnifcaţia
acelui obiect). Obiectele sunt contngente aparţinând unei experienţe posibile, de unde se poate
conchide caracterul lor necesar. De fapt , contngenţa este un rezultat direct al situării obiectelor
în lume, iar necesitatea provine din însăşi existenţa lor. Ele sunt necesare pentru ceea ce înseamnă
întreaga sferă a experienţei posibile, nu în sensul în care Husserl vorbeşte despre importanţa
evidenţei apodictce a lui „eu exist”
20
. Avem experienţa originară a obiectelor fzice în percepţia
externă şi experienţa originară a noastră, a stărilor mele de conştinţă prin percepţia internă

.
Deci, fenomene fzice externe şi fenomene mentale interne. Conştinţa altuia se realizează în
contextul prezenţei sale corporale, un fel de prezenţă a prezenţei sale corporale. Distncţia sensibil-
esenţă este recuperată în unitatea lor, sensibilul ca ilustrare ,ca prezenţă perceptvă, esenţa
ca fundament nedezvăluit. Între conştinţă şi obiect intervine semnifcaţia ca ruptură dar şi ca
precizare a faptului că acea cunoaştere pornită de la substratul empiric începe cu actul perceptv.
Evidenţa lucrului, ca obiect, înseamnă semnifcaţia sa plus intuiţia

. În general, percepţia sa în
spaţiul exterior presupune existenţa unui subiect care realizează acest proces.
Ca şi la Kant, conceptele fără intuiţie sunt nişte „fatus vocis”. Obiectele reprezintă multplul,
de unde se pune problema reunirii lor în gândire (sinteza imaginaţei la Kant). Refecţia asupra
trăirilor singulare are pentru obiect o realitate subiectvă

, adică este necesară includerea în sfera
discursului a relatvului la subiect, deoarece el este cel care realizează actul ca atare. De aici ne
putem întreba cum este posibilă abstractzarea pornind de la experienţă şi ajungând la generalităţi
empirice, dincolo de subiectvitate? Mai curând am spune că acest lucru prezintă la Husserl un
aspect temporal, care ţine inclusiv de atenţia subiectului. Ceea ce percep acum se prezintă sub
forma obiectului care îmi este dat în experienţă, reprezentat mental ulterior. Un portret sau o
amintre nu face altceva cu un obiect decât să îl prezentfce. Deci, trecutul este ceva care a fost în
forma prezentă, iar acum face parte din eu. El este reamintt şi astel conştinţa eului se îndreaptă
spre el însuşi. Trecutul devine prezent prin amintre. În cazul lui Husserl, fcţiunea sau imaginţia
are rolul unui revelator de esenţe, ea devenind un element fundamental al fenomenologiei

.
Acesta este un sens restrâns dat fcţiunii de către fenomenologie, deoarece se are în vedere doar
o latură a procesualităţii cuprinsă de fenomenul integral. Mai mult decât atât, rolul de indicator
este el însuşi o fcţiune, deoarece pot întreba: ce inseamnă a releva esenţe? De fapt, ce este o
esenţă mai mult decât o fcţiune atât tmp cât nu se pune problema actualizării sale.
Un obiect singular este un fapt în măsura în care starea de obiect este o realitate individuală,
dispunând de o necesitate eidetcă, ceea ce înseamnă că ea este o individualizare a unei generalităţi
eidetce
25
. Lumea (defnită ca fenomen transcendental, consttuit mai curând astel, decât dat) îmi
este dată ca şi corelat al aparenţelor subiectvităţii. Acelaşi eu singular consttuie întotdeauna o
sferă a obiectelor, sfera primordială. De la el poate porni întregul demers. Astel, Husserl propune
reducţia fenomenologică ca modalitate de afrmare a conştinţei eului de sine însuşi. Punând între
19 E Husserl, op. cit., 1950. p.92
20 E Husserl, Meditaţii carteziene, Ed. Humanitas, 1994, p.52
21 E Husserl, op.cit., 1950, p.15
22 L. Kelkel, op. cit., p.35
23 Jan Patocka, op.cit., p. 34
24 E Husserl, op.cit.,1950, p.24
25 E Husserl, op.cit.,1950, p.30
10
www.irregular.ro
paranteze o întreagă existenţă a nivel exterior, rămâne de afrmat existenşa la nivel interior, adică
propria existenţă. Desigur, nu aceasta este semnifcaţia completă a reducţiei. Husserl ne spune
că ar f o greşeală metodologică dacă s-ar trece direct la problema intersubiectvităţii, înainte
de abordarea problemei eului şi reducţiei sale. Acesta este un lucru cert. înainte de relaţionare
trebuie să se aibă în vedere tocmai termenii relaţiei ca atare, ajungându-se la individualitatea
însăşi. Nu este vorba despre afrmarea sau primarea unui fel de solipsism, ci de scoaterea în
evidenţă a unei consttuiri care poate f urmărită mult mai bine dacă se analizează cazul partcular
al eului( caz care poate f socott şi general în egală măsură) .
Metoda fenomenologică a reducţiei permite trecerea de la attudinea naturală asupra lumii la o
considerare fenomenologică a ei ca lume transcendentă, în sensul existenţei unui ceva dincolo
de simpla ei aparenţă. Suspendarea fenomenologică a judecăţii nu este un cuvânt în van: este
suspendată credinţa exprimând poziţia existenţei lumii naturale. Ce înseamnă pentru lume
această punere sub reducţie? Fenomenologia înglobează întreaga lume naturală şi toate lumile
ideale care ies din „circuit”, în momentul reducţiei. Lumea este corelatul conştinţei atente sau
ne-atente, perceptve sau care gândeşte. Eu am conştinţa unei lumi care se întnde în spaţiu
fără sfârşit şi care are o dezvoltare fără sfârşit în tmp
26
. Eu o descopăr prin intuiţie imediată, am
această experienţă. Obiectele sunt acolo în măsura în care gândesc, simt sau văd asupra lor, ceea
ce înseamnă că ele sunt în câmpul intuiţiei mele ca realităţi. Ele, de fapt, îmi sunt co-prezente
în acest mediu, în contextul în care şi eul meu şi existenţa lor „se desfăşoară” în acelaşi cadru.
Obiectele în lume nu reprezintă epuizarea ei, pentru că ea este acolo pentru mine într-un mod
conştent.
Husserl introduce o nouă schemă: percepţie- imagine- amintre- semn. Totul este aici funcţionabil
pe baza unei codări, care este decriptată, ajungându-se astel la acordarea de sens. Aceste
concepte sunt introduse în cadrul temporalizării, deoarece lumea, ca ordine de existenţe într-o
succesiune temporală, prezentă pentru mine acum, este evidentă pentru tot „acum-ul”. Lumea
este schimbare, însă aceasta este recunoscută în mod spaţio-temporal. Deci, în suspensie se afă
două lucruri: raportul subiect pur- conştinţă şi statutul lumii reale sau naturale. Am în acelaşi
tmp faptul că Husserl operează retenţia tmpului imediat sau trecut în prezent, văzut ca reziduu
material rămas, care implică o proto-consttuire
27
. Reducţia constă, de fapt, în suprimarea unei
limite a conştinţei ceea ce face posibilă legătura dintre teză, reducţie şi consttuire. Această
suprimare este înlăturarea determinării care cenzurase demersul pornit.
A înţelege lumea este deja realizarea mea ca subiect transcendental. Se face o dictncţie între
„je vois” şi „je donne”. Primul este la nivelul natural, iar cel de-al doilea la nivel transcendental,
făcând trimitere la actul perceptv preponderent în cadrul natural şi la actul refexiv sau
auto-refexiv de la nivelul de după reducţie. Prin aceasta din urmă nu am pierdut nimic, ci am
câştgat totalitatea existenţei absolute. Trimiterea la actul refecţiei presupune o idee de consttuire
a subiectului ca demers-metodă. Doar gândirea conceptuală este cea care poate scăpa jocului
determinării ca atare (deci , aportul fcţiunii trebuie considerat la nivelul perceput). Conştinţa
are în ea însăşi un eu propriu care nu este afectat de reducţie, acesta consttuind regiunea unui
eu originar din principiu şi care este câmpul de aplicare al unei noi ştinţe. Acesta poate îmbrăca
forma unui reziduu rămas de după reducţie şi care poate f cauza unui regres ad infnitum. Aşadar,
se poate spune că, în urma reducţiei, cunoaşterea transcendentală de sine este fundamentul
pentru orice tp de cunoaştere. De aici se pot trasa cele două erori ale lui Descartes: cogito-ul se
formează în flosofa primă ca axiomă apodictcă şi subiectvitatea transcendentală este făcută
obiect transcendental, de unde ar rezulta că teoria carteziană este un realism transcendental
absurd.
26 E Husserl, op.cit. ,1950, p.87
27 E Husserl ,op.cit. ,1950, p. 23
11
www.irregular.ro
Problema suspendării trebuie înţeleasă ca o detaşare de planul empiric printr-o întoarcere refexivă
asupra eului propriu. Cât tmp sunt încă angajat în viaţa naturală nu pot să enunţ cogito-ul, adică
să mă întorc refexiv spre mine
28
( de ce?). Realitatea este descoperită de mine nu în maniera în
care apare, ci în modul în care este, există. Acest aspect este unul ciudat pentru Husserl, deoarece
nu pot admite faptul că percep realitatea în esenţa ei, ca ceea ce este într-adevăr ea, ci doar
cum apare,chiar cum îmi apare. Spun acest lucru întrucât fac referire la percepţia subiectului ca
act de considerare a unui obiect extern, deci ca modalitate de a vedea nu cum stau lucrurile, ci
cum apar ele. Totuşi, lucrurile sunt „daturi”, ceea ce face posibilă întrebarea dacă nu cumva sunt
situat în aparenţa lumii. Totul pare un joc în care nu ştm dacă aceasta este sau nu este aparenţă,
lumea devenind un joc fără jucător
29
. Incerttudinea aceasta este starea normală a acestor fapte,
neputându-se extrage ceva mai concret sau clar în legătură cu realitatea în general. Nu am nici
un criteriu pentru surprinderea obiectvităţii sau pentru a spune că lucrurile stau în anume fel.
Din această cauză, demersul husserlian, fenomenologic, este unul cât se poate de interesant,
însă lipsit de fnalitatea asumată. Intervenţia fctvizării este observabilă, lucru care ar pune totul
în plan anttetc cu planurile iniţiale. Reducţia scoate la iveală tocmai eul transcendental ascuns,
interzicând întreaga judecată asupra existenţei spaţio-temporale, deşi am spus că mă situez
tocmai în faţa unei astel de existenţe. Conştinţa în ea însăşi nu este afectată de excluderea
fenomenologică, ci rezistă ca reziduu, consttuind o regiune a existenţei originale
30
. Conştinţa
reprezintă un element de subzistenţă după reducţie, însă este nevoie de eul în stare de vigilenţă
pentru a reuşi să aibă conştinţa reducţiei ca atare.
Acesta este un lucru ciudat, deoarece se presupune că există o rezistenţă a conştinţei ca atare
sub forma unui rest-reziduu şi că aceasta dispune de conştinţa reducţiei însăşi. Deci se precizează
că un element din cadrul unui proces dispune de conştinţa procesualităţii însăşi, fapt care cred
că l-ar scoate din statutul de simplu element. Acesta este angrenat în actvitatea sistemului care
este ceva intern, iar conştinţa procesului impune o vedere din şi din exterior, adică un fel de
dedublare. Astel, conştinţa se introduce în acţiune, în reducţie şi reuşeşte să observe inclusiv
mecanismul de funcţionare prin privirea de ansamblu pe care o are situându-se şi în exterior în mod
simultan. Dar ce devine conştinţa acum? Ceea ce trebuie afrmat este rezistenţa sa după reducţie,
deoarece acesta este punctul de legătură cu starea următoare. În consecinţă, trebuie remarcat
faptul că se poate pune în discuţie problema pre-consttuirii eului sau auto-consttuirii sale. Anne
Montavont propune doi termeni importanţi pentru problema la care am ajuns: consttuire şi actul
de a da sau de a se da. Consttuirea se realizează pe ceea ce nu se poate consttui, iar actul
de a da pe ceea ce semnifcă „pre-donarea”

. Eşecul proiectului husserlian ar consta tocmai în
“anonimatul” subiectului ultm (şi nu numai). Această idee trebuie pusă în legătură cu regresia
ad infnitum în ceea ce priveşte descoperirea unui eu originar. Factcitatea riscă să contamineze
spaţiul transcendental

. Subiectul concret poartă dimensiunea pasivităţii recuperată prin
transcendentalism excesiv. Trebuie făcută o distncţie între pasivitate şi receptvitate. Pasivitatea
presupune actvitatea şi invers

idei strâns legate de consttuirea şi auto-consttuirea eului.
Problema consttuirii este tematzată şi necesită reîntoarcerea la subiectvitatea consttuantă(
Husserl face diferenţa între consttuit-actvitate şi consttuant-pasivitate). Anne Montavont ne
spune că pasivitatea pune problema naşterii non-mundane

. Eul îşi apare sieşi într-un proces
pasiv de temporalizare, adică ceea ce nu este încă în stare de refecţie, nu este oglindit în viaţă,
find în acest sens eul originar care nu are vreun eu. Eu nu pot f prezent la ceva ce aparţine
28 E Husserl, op.cit. ,1950 , p.91
29 E Fink, op.cit. , p. 19
30 E Husserl, op.cit. ,1950, p. 108
31 Anne Montavont, De la phenomenologie genetques, p.2
32 A. Montavont, op.cit. , p. 3
33 A. Montavont, op.cit. , p. 15
34 A. Montavont, op.cit. , p.18
12
www.irregular.ro
de mine. Întoarcerea la origine constă în refecţia eului de a-şi găsi eul nerefectat. Punerea
subiectului pentru obiect înseamnă pre-darea anonimă a eului originar. Se observă existenţa unui
paradox: eu sunt simultan subiect pentru lume şi obiect pentru lume. Astel, ca subiect, lumea se
constuie după mine sau în corelaţie cu conştinţa mea. Ca obiect, sunt dat în această lume într-
o formă pasivă, situat în starea de„somn”. Pentru a urca spre starea de vigilenţă este nevoie de
refecţia eului de sine însuşi, astel încât să-şi dea seama de propria existenţă. Eu mă descopăr ca
unitate de habitudini persistente, tocmai din cauza faptului că dispun de funcţii transcendentale.
În IdeenII, Husserl deosebeşte două tpuri de subiect: subiectul originat şi subiectul cu actele
sale. Deci, descoperirea de sine impune o întoarcere către un subiect originar, totul datorându-se
actului refexiv. Această întoarcere este în esenţă o regresie ad infnitum, tocmai datorită faptului
că acel subiect originar pe care l-am găsit trebuie să aibă la rândul său o bază mai originară decât
cea în care se afă. Eul primordial trimite la un eu refectant „prea originar”, potenţând regresia.
Aceasta din urmă este rezultatul semnifcării fcţionale, deoarece paşii urmăriţi nu dispun de o
ţintă veridică sau cel puţin de o fnalitate care să îşi respecte pretenţiile asumate.
Viaţa naturală se uită în obiect, de unde rezultă că trebuie să ia cunoştnţă de faptele sale
transcendentale purtându-şi privirea asupra lumii. Auto-consttuirea este opera ego-ului pur sau
el trebuie să se pre-consttuie? Lumea este deja dată ego-ului în attudinea naturală de viaţă, în
mod neoglindit. Deci, putem spune că trebuie ca el să se consttuie sau că în momentul în care
este dată lumea avem deja consttuit şi ego-ul? Ego-ul ar f deja consttuit doar dacă am f avut în
vedere o pre-consttuire care a antcipat procesul de consttuire. Evaluarea unui obiect înseamnă
îndreptarea atenţiei spre obiect sau spre valoarea sa
35
. Raportarea se face chiar şi în lipsa unei
prezenţe fzice a obiectului.
Deci, dacă eul se raportează la el însuşi avem prezenţa propriului corp, trebuind doar să luăm act
de acesta. Acelaşi lucru s-ar produce în contextul în care obiectul ar f o amintre: eul se raportează
la el însuşi , eu care nu este chiar el însuşi (trecutul aparţine ego-ului). Consttuirea se produce şi
în acest din urmă caz deoarece tot ceea ce contează este actul refexiv asupra eului însuşi, find
indiferentă sursa producerii acestui act. De la viaţa unui eu neoglindit (nerefectant) se trece la
auto-refecţie sau auto-percepţie. Refecţia ridică structura temporală a eului, auto-refecţia find
doar o formă posibilă a vieţii unui eu neoglindit. Ea nu este un alt eu. Prin refecţie eu mă găsesc
mereu eu-însumi ca ego-personal
36
. Deci, avem o pre- consttuire pasivă a eului în geneza fuxului
de trăiri. Actul de auto-refecţie mundană a eului pur îl plasează în faţa unei sfere dată înainte
de eul însuşi. Pentru mine eu sunt apercepţia mea, un „pre-donné”. Eul se descoperă în refecţia
temporalizată( în act) şi temporalizantă( nu se descoperă într-o pre-temporelizare pasivă, nu se
temporalizează într-un fapt). Eul care mi se descoperă este identc cu eul care îmi apare?
37
. Eu am
conştinţa mea înainte de mă cunoaşte
38
, deşi cum am mai spus, a avea conştinţa a ceva înseamnă
şi începutul cunoaşterii sale. Subiectvitatea originară este un anonim, însă această stare este
părăsită în momentul în care intervine refecţia. Desigur, refecţia produce conştinţa de sine, lucru
inexistent până atunci, eul afându-se într-o stare de somn. Vigilenţa ego-ului este în acelaşi tmp
şi conştinţă şi refecţie. Ego-ul îşi îndreaptă atenţia spre el însuşi, determinând accesul cunoaşterii
de sine însuşi. Eu nu mă cunosc imediat, ci într-o auto-percepţie care produce şi trezirea eului.
Deci, cunoaşterea de sine presupune deja consttuirea subiectului, operă a vieţii sale.
Refecţia este incapabilă de a sesiza în prezent, ci decât în trecut ca reamintre
39
, acest lucru find
explicabil prin faptul că prezentul este devenirea eului, iar trecutul a fost eul prezent în devenirea
35 E Husserl, op.cit. ,1950, p.120
36 A. Montavont, op.cit. , p. 55
37 J.-P. Sartre, L’etre et le Neant, Gallimard, 1943, p. 14
38 A. Montavont, op.cit. , p. 64
39 A. Montavont, op.cit. , p. 251
13
www.irregular.ro
sa, însă acum el aparţine eului. Aceasta este tot o temporalizare care ţine de determinarea sau
indeterminarea trecutului şi prezentului. Fiinţa nu poate f doar prezenţă, deoarece şi absenţa
relevă o finţă
40
. Prezentul este eu dar nu pot să-l supun actului refexiv pentru că este mişcare.
Prin analogie cu analogia sartriană, trecutul nu este prezenţă, dar aparţine ego-ului şi este ceva
deja consttuit. Rezultă că refecţia asupra lui este posibilă. Ego-ul, înainte de a f dat refecţiei
este pre-dat sub un mod pre-refexiv. Acesta este şi motvul imposibilităţii conceperii conştinţei
asupra lui însuşi. Conştinţa pre-refexivă este pre-darea eului pentru el însuşi, idee surprinsă de
Husserl în Ideen II

. Refecţia nu este posibilă în absenţa unui „sol” dat înainte de refecţia însăşi
care afectează eul. Eul este consttuit în momentul în care dispune de refecţia asupra lui însuşi,
consttuit în pasivitate, în sfera pre-refecţiei, înainte de atenţie.
Consttuirea şi pre-consttuirea necesită existenţa lumii exterioare care este percepută într-un
anumit fel de către subiectul care se realizează. Propria existenţă este una spaţio-temporală, iar
situarea în acest cadru aparţinând lumii impune noi posibilităţi. Modul în care percep lumea este
unul incert, nu este sigură necesitatea consttuirii unui subiect transcendental care să presupună
reducţia, rezultatele scontate devin construcţii tp science-fcton în contextul afrmării ştinţifcităţii
domeniului fenomenologiei, etc. Acestea rămân nişte posibilităţi, iar luate drept astel de lucruri
interesul pentru ele se manifestă datorită atracţiei teoriei ca atare, care devine interesantă.
Trecând dincolo de toate aceste cadre, trebuie să revin la afmarea prezenţei formalismului care
se regăseşte în însăşi consttuirea subiectului care este nevoită să se dea într-un anume fel, pentru
a putea f reperată. Ca să afrm prezenţa acesteia, trebuie să am şi forma în care ea apare.
Aceste aspecte nu sunt menite să construiască o critcă la adresa acestor demersuri, ci să arate
limitele şi posibilităţile existente. Am dorit să fac o prezentare a unor idei provenite din sfera
fenomenologicului, iar apoi să le completez cu trimiterile specifce interesului meu, adică un fel
de fltrare interpretatvă a lor. Am menţionat acest aspect tocmai pentru a se evita tendinţa de a
se considera acest excurs, drept unul critc.

40 J.-P. Sartre, op.cit. , p.15
41 A. Montavont, op.cit. , p. 263
14
www.irregular.ro
De văzut:
1. Asimov, Isaac, Robot Dream, Ace Books, 1986
2. Baudrillard, Jean, Simulacra and Simulaton, trad. Sheila Faria Glaser, University of Michigan
Press, 1994
3. Berce, Sanda, Modernity in contemporary English Ficton, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002
4. Berkeley, George, Scrieri metafzice, trad.L. Gavriliu, Ed. Iri, Bucureşt, 2002
5. Carnap, Rudolf, Vechea şi noua logică, trad. Al. Boboc, Ed. Paideia, Bucureşt, 2001
6. Currie, Gregory, The Nature of Ficton, Cambridge University Press, 1990
7. Deleuze, Gilles, Diferenţă şi repetţie, trad. Toader Saulea, Ed. Babel, Bucureşt, 1995
8. Fink, Eugen, Sixième Méditaton cartesiènne, traduit. par Nathalie Depraz, Ed. Jerome Millon,
1994
9. Frege, Gotlob, Fundamentele aritmetcii, trad. Sorin Vieru, Ed. Humanitas, Bucureşt, 2002
10. Heidegger, Martn, Fiinţă şi Timp, trad. G. Liiceanu,Ed. Humanitas, Bucureşt, 2003
11. Husserl, Edmund, Idées directrices pour une phenomenology, traduit par Paul Ricoeur,
Gallimard, 1950
12. Husserl, Edmund, Meditaţii carteziene, trad. Aurelian Crăiuţu, Ed. Humanitas, Bucureşt,
1994
13. Husserl, Edmund, Recherches logiques, traduit par H. Elie, L. Kelkel, R. Schérer, Presses Univ.
de France, Paris, 1961
14. Husserl, Edmund, Filosofa ca ştinţă riguroasă, trad. Al. Boboc, Ed. Paideia, 1994
15. Kant, Immanuel, Critca raţiunii pure, trad. Nicolae Bagdasar, Ed. Iri, Bucureşt, 1998
16. Kelkel, Lothar, Schérer, Rene, Husserl, Presses Univ. de France, Paris, 1964
17. Montavont, Anne, De la phénoménologie génétques: passivite, vie et afecton chez Husserl,
1996
18. Patocka, Jan, Introducton à la Phénoménologie de Husserl, traduit par Erika Abrahms, Jêrome
Millon
19. Rorty, Richard, Contngenţă, ironie şi solidaritate, trad. Sorana Ştefănescu, Ed. All, , Bucureşt,
2002
20. Witgenstein, Ludwig, Tractasus logico-philosophicus, trad. Mircea Flonta şi M. Dumitru, Ed
Humanitas, Bucureşt, 2001
15
www.irregular.ro
BIBLIOGRAFIE
1. Adorno, Th. W., Husserl and the Problem of Idealism, în „The Journal of Philosophy”, vol. 37,
nr. 1, JSTOR, ian. 1940
2. Averill, Edward, Essence and Scientfc Discovery in Kripke and Putnam în „Philosophy and
Phenomenological Research”, vol. 43, JSTOR, dec. 1982
3. Bruzina, Ronald, Costructon in Phenomenology, în „The Reach of Refecton issues for
Phenomenologiy’s Second Century”, october, 2001
4. Delbos, Victor, Husserl- Sa critque du psychologisme et sa concepton d’une Logique pure, în
„Revue de metaphysique et de morale”, nr. 5, sept.-oct, 1911
5. Mohanty, J. N., Kant and Husserl, în „Husserl Studies”, nr.13, 1996
6. Zahavi, Dan, Phenomenology and the Problem(s) of Intersubjectvity, în „The Reach of
Refecton issues for Phenomenology’s Second Century”, oct. 2001
Rareş Iordache; rares@irregular.ro
www.irregular.ro
16
Despre dragoste şi (mai ales) despre alţi ...
monştri
Translaţii şi mutaţii
Subiectul acestui artcol, locuirea în comun, consttuie o mai veche preocupare a mea. Eu nu
am trăit la bloc, cel puţin în primii 15 ani din viaţă. M-am născut şi am crescut la casă (casă la
curte, să ne înţelegem). Poate de aceea mă fascinează anumite comportamente, mici meschinării,
ideosincrasii, stereotpii, soluţii de adaptare dezvoltate de (unii dintre) cei care locuiesc la bloc,
aceleaşi pretutndeni, indiferent de locaţie sau de statut social. Este evident că, deşi majoritatea
romanilor locuiau în insulae (blocuri de apartamente de aproximatv şase etaje) la noi habitatul în
comun nu e o chestune genetcă.
Existau blocuri şi în perioada interbelică însă regimul comunist a consacrat acest tp de locuire,
odată cu industrializarea forţată a ţării. Marele mase dislocate cu forţa din regiuni rurale sau
hipnotzate de mirajul unui alt stl de viaţă (mult mai simplu şi mai confortabil) trebuiau cazate
undeva. Şi au fost, aşa începe povestea. Pe atunci România nu era o ţară pentru oameni bătrâni

.
În cazul de faţă înţeleg prin matrice nu numai obârşia, originea, vatra satului, ci şi setul de valori,
comportamente, mentalităţi, sisteme de referinţă purtate de către cei desprinşi dintr-un cadru
de viaţă rural, pentru a f transplantaţi într-un mediu total diferit. În teoria mea, translaţia poate
f bilaterală (satul şi oraşul se infuenţează reciproc, peştele de stclă nu există doar pe televizorul
orăşeanului); însă mutaţia (modifcarea, alterarea) este unilaterală (parte din ceea ce este
translatat de la sat înspre oraş se va modifca la oraş). Mutaţia apărută în mediu urban poate
călători înapoi la sat etc., etc., etc.
„Disciplina, munca în comun, efortul colectv nu înseamnă necesarmente viaţă în comun“

, spune
G. M. Cantacuzino. Viaţa la sat este colectvă prin însăşi natura ei Oamenii au în comun mai multe
lucruri decât cele care îi diferenţiază: se ghidează după acelaşi calendar agrar, stăpânesc şi folosesc
împreună anumite terenuri (islazul, pârâul sau balta), comportamentul dezirabil trebuie să fe cel
prescris de comunitate – trebuie să fi în rândul lumii (individualităţile nu sunt apreciate ci chiar
sancţionate în zicători locale). Cu toate acestea, locuirea este individuală.
1 Căci de ce s-ar f construit atâtea blocuri cu multe etaje, dar fără ascensor?
„Atunci când s-au pus la cale <blocurile cu apartamente>, ţinta (<targhetul> - pentru contemporani) era foarte clară:
tnerii veniţi să lucreze într-o industrie afată în plină expansiune; ei urmau să-şi întemeieze familii şi să aibă copii.
Şi se făceau apartamente pentru o familie afată în acest stadiu; planurile de viitor nu depăşeau perspectva unei a
doua serii de copii. Bunicii erau departe şi nu intrau în calcul. Această lipsă de prevedere s-ar putea pune în cârca
avântului revoluţionar, dacă nu s-ar f acţionat în acelaşi fel, oriunde <blocul> a biruit ori doar s-a insinuat. <Blocul>
şi <apartamentul> nu-şi pot depăşi condiţia de locuinţe de tranzit, de locuire pe termen scurt (cât mai scurt), în
aşteptarea unei case adevărate. [...] De fapt, tot apartamentul era croit pentru o familie în care nu se întâmpla nimic:
părinţii nu îmbătrâneau, copii nu creşteau, nu se maturizau, nu se căsătoreau. Apartamentul era proiectat pentru un
moment din viaţa unei familii“. (Florin Biciuşcă, Experimentul Căţelu, Ed. Paideia. Seria Poverism, Bucureşt, 2006, p.
45)
2 G. M. Cantacuzino, Despre o estetcă a reconstrucţiei, Ed. Paideia, Bucureşt, 2001, p. 16
www.irregular.ro
17
Sub semnul viţelului cu două capete şi şase picioare sau „... o uliţă – o scară de
bloc...“

Se construiseră blocuri de locuinţe şi în perioada interbelică, unele dintre ele aparţinând chiar
elitelor. Un astel de apartament la bloc avea între două şi patru camere, baie, bucătărie, apă
curentă, lumină electrică, încălzire centrală. Suprafaţa locuibilă era de 150 – 180 metri pătraţi iar
parchetul, gresia, faianţa şi marmura erau utlizate din belşug

. Locatarul unui astel de apartament
dintr-un ,,block-house“ bucureştean era scriitorul Liviu Rebreanu, care însă mărturiseşte, cu
nostalgie pentru vechiul Bucureşt, în Jurnal-ul său: ,,Block-house-urile înstrăinează pe oameni
în ciuda tuturor conforturilor materiale“
5
. În Marea Britanie, de exemplu, în anii ’30, majoritatea
autorităţilor locale considerau blocurile de apartamente un rău necesar, dar necesitatea adăpostrii
unui număr foarte mare de oameni după război a determinat majore schimbări de opinii
6
. Totuşi, în
Europa epocii reconstrucţiei cererea de locuinţe a condus la o producţie sterilizată de locuinţe, cu
aspect auster, în care se simţea încă ecoul restricţiilor din tmpul războiului. Tot în Marea Britanie
şi Olanda, ,,pe la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80, afăm despre demolarea unor <cartere
de blocuri>. Operaţiunea era motvată de creşterea explozivă a criminalităţii în zonele respectve,
încurajată (pare-se) de acest tp de locuire. [...] la noi procentul celor care stăteau <la bloc>, din
totalul orăşenilor, era foarte mare şi avea o tendinţă ascendentă. Păcăleala primilor mutaţi <la
bloc>: nu mai tai lemne, nu mai faci focul, ai apă la robinet, curge şi apă caldă... MAGIC“
7
. Iar în
tmpul regimului comunist, în România urbanizarea a căpătat aşa o mare amploare încât, la un
moment dat, ea trebuia să sfârşească prin transformarea totală a ţării într-un oraş modern şi
funcţional
8
. Nu numai că fusese deschisă cuta Pandorei, dar capacul ei fusese şi bine proptt...
Oamenii evacuaţi din primele case demolate erau repartzaţi în blocuri. „[...] primele grupuri
mutate în noile construcţii erau formate din locuitorii câte unei străzi, luaţi şi redispuşi la un
loc, pe vertcală, pe scara unui <bloc>. Din acest motv, relaţiile stabilite între indivizi, în vremea
de dinainte (<de la curte>), s-au păstrat (o vreme) şi <la bloc>. [...] Prima generaţie a încercat
din răsputeri să-şi ducă viaţa de comunitate în decorul psihedelic al <blocului>“
9
. Aceasta este
translaţia, care nu întârzie să genereze mutaţia, hibridul monstruos, viţelul cu două capete şi şase
picioare care, la noi, sfdează legile genetcii şi ale bunului simţ şi încă rumegă liniştt cu toate cele
opt încăperi ale stomacului său. Doar că în acest caz monstrul nu reprezintă doar hybris, adică
exces şi lipsă de măsură, ci, mai ales, lipsă de repere
10
, dezorientare, dezordine şi deznădejde.
Lipsa de repere obligă individul la exacerbarea instnctului de conservare, în nici un caz nu îl va
face adaptabil. Se spune despre românii mutaţi la bloc că au ignorat cu desăvârşire scopul şi
utlitatea diferitelor încăperi, aşa cum au fost ele gândite de către arhitect

şi le-au transformat
3 Subttlu preluat identc din Florin Biciuşcă, op. cit., p. 26
4 Ioan Scurtu, Viaţa cotdiană a românilor în perioada interbelică, Ed. Rao, Bucureşt, 2001, p. 174
5 Ibidem, p. 176
6 Peter Hall, Oraşele de mâine. O istorie intelectuală a urbanismului în secolul XX, Ed. All Educatonal, Bucureşt,
1999, p. 245
7 Florin Biciuşcă, op. cit., p. 25
8 Dominique Belkis, Gabriela Coman, Corina Sîrbu, Gabriel Troc, Construirea urbană, socială şi simbolică a
carterului Mănăştur, „IDEA artă + societate“, 15–16/2003, IDEA Design and Print Cluj şi Fundaţia IDEA, p. 136
9 Florin Biciuşcă, op. cit., pp. 26-27
10 „[...] În locurile lor de baştnă, indivizii aveau repere clare. Exista vecinul din dreapta sau cel din stânga, vecinul de
peste drum sau cel din spatele grădinii“. (În sătucul meu, aşezat, ca mai toate, pe cursul unui fr de apă, gospodăriile
satului vor f aşezate diladeal sau dilavale de casa mea). „Aşa erau oamenii. Când vorbeau despre <Cel De Sus>,
era foarte clar la Cine se refereau; doar <la bloc>, <cel de sus> (în varianta cel de deasupra, opus, freşte, celui de
dedesubt sau de jos, n.a.) a intrat în vocabular cu un cu totul alt sens; iar de la acesta nu se aşteptau la nimic bun
(doar la bocăneli şi la vreo inundaţie) [...].“ (Ibidem, p. 27)
11 „[...] drept care balcoanele şi <debaralele> au devenit mici (minuscule) ateliere de cismărie, de reparaţii ori
ceasornicării; prin băi frizerii îşi tundeau clienţii vechi şi fdeli [...]“. (Ibidem, p. 29). Baia mică era şi cameră obscură,
www.irregular.ro
18
în cu totul altceva. De data asta, vitalitatea, instnctul de conservare oţelit în vitregia istoriei şi în
lupta de clasă ne-a trădat. Era nevoie de adaptabilitate şi tocmai aceasta a fost suprimată. S-a
născut viţelul mai sus pomenit.
„[...] Şi, aşa cum Adam a dat nume animalelor după cum a crezut e cuviinţă, tot aşa şi oamenii
noştri au trecut la numirea încăperilor după cum le venea lor bine. Nu conta ce voise proiectantul
construcţiei; fecare familie a rostuit <apartamentul> după nevoile şi priceperea ei. Astel,
acolo unde era dormitorul uneia, alta îşi avea bucătăria sau camera bună; doar baia îşi păstra
(în majoritatea cazurilor) rolul, dar şi ea mai folosea şi la altceva. Deşi bucătăria ar f trebuit
să folosească doar preparării hranei (nu şi consumării ei), viziunea utlizatorilor a fost cu totul
alta. Oamenii îndesau acolo o masă şi se înghesuiau în jurul ei, făcând adevărate numere de
contorsionism pentru a se strecura pe scaune; existau şi tentatve de a mai instala în bucătărie o
laviţă ori chiar un pat; debaralele, atunci când nu erau ateliere <meşteşugăreşt>, erau desfinţate
şi, în spaţiul astel câştgat, se plasau nişte scăunele pe post de <băncuţă de poartă, cu măsuţă de
telefon>; baia era salon de frizerie-coafură, cu servicii prestate de profesionişt sau între vecini (pe
bază de reciprocitate); tot baia era spălătorie-uscătorie cu multe sfori întnse în toate direcţiile;
<grupul sanitar de serviciu> devenea rapid cameră obscură pentru laboratorul fotografc sau un
simplu spaţiu de depozitare; balconul era într-adevăr un spaţiu multfuncţional: uscătorie, loc de
fumat, atelier de reparaţii, pivniţă cu murături, loc de bârfă la o cafeluţă şi multe altele. Şi, pentru
că tot era atât de important, i s-a făcut repede dreptate: a fost închis cu geamuri şi promovat ca
încăpere“

. Dacă tot am ajuns la acest punct, haideţi să vorbim despre stlurile balconului închis:
balconul închis cu geamuri cu tâmplărie din lemn şi balconul închis cu cornier, chituit (primul avea
avantajul durabilităţii – dacă este bine întreţinut – şi pe acela de a izola mai bine decât al doilea;
făcea şi mai puţină murdărie, deoarece în tmp chitul se usucă, se fărâmiţează şi cade, trebuie
înlocuit. Metalul rugineşte şi devine inestetc, aşa că, mai degrabă se observă de la drum un
balcon ruginit decât unul cu vopseaua scorojită). Dacă balustrada de ciment a balconului (sau, mai
grav, cea din fer forjat) va f ritmată cu goluri, acelea for f închise cu scânduri, table vechi, BCA,
folii de plastc, placaje, tencuială. La modelele mai vechi se observă o oarecare apetenţă pentru
decoratv (prezenţa unor frize ornamentale din module geometrice de fer forjat, de exemplu),
dar modelele noi au abandonat acest mof cu desăvârşire. Aşa cum spunea Loos (în Ornament
şi crimă), decoratvismul este caracteristc societăţilor primitve (aborigenii se tatuează pe tot
corpul, noi nu). Upgrade-ul: balcoanele închise cu geamuri (ca de) autobuz. Nu ştu dacă sunt de la
dezmembrări sau sunt făcute special (şi atunci de unde ar putea f procurate?) dar sunt acel gen de
geamuri metalice, cu ochiuri mari, principale, şi deasupra cu ochiuri mici, dreptunghiuri rotunjite
la capete, cu stclele prinse în garnituri solide de cauciuc. Reprezintă o evidentă îmbunătăţire în
ceea ce priveşte izolarea. Mai în zilele noastre, balcoanele închise cu geamuri de tp termopan,
din banalul plastc alb sau, mai rar, din lemn multstratfcat.
Iniţial se spunea că balcoanele se închid în principal din cauza frigului; blocurile find izolate şi
construite prost, se obţinea un spaţiu termic tampon. Desigur, intervine şi ispita câştgării unei
camere în plus, multfuncţională. Dar este, cu siguranţă, şi o chestune de mentalitate. În Cluj-
Napoca zilelor noastre, un bloc dat în folosinţă de nici cinci ani (cu centrală termică proprie, cu
spaţiu utl mărit, proiectat după principii moderne) are cel puţin trei balcoane închise deja.
Că tot vorbim despre mode: trebuie să menţionez şi ultma preferinţă care tnde să se răspândească,
şi anume închiderea balconului cu termopane şi spargerea semicirculară a peretelui despărţitor
dintre cameră şi balcon. Cu nişte spoturi îngropate în intrados, vopsit într-un plăcut verde fstc,
galben lămâiu sau portocaliu strălucitor, spaţiul astel obţinut îmbină exotc umbra unui rafnament
de factură orientală cu snobismul neaoş.
blaconul era şi cămară. Despre epopeea balconului închis şi destnaţiile sale multple se poate scrie o carte (vezi şi
Florin Revnic, Spaţiul de tranzit. Ceea ce se vede în „Irregular“, nr. 1, ianuarie 2008, p. 22)
12 Florin Biciuşcă, op. cit. , pp. 29-30
www.irregular.ro
19
Apetenţa pentru spaţii unifcate nu începe acum: după 1989, dorinţa de schimbare a produs
cu succes bucătăria americană (o cameră obţinută prin eliminarea peretelui dintre bucătărie
şi o încăpere limitrofă) rezultatul imitării fără discernământ a unui model socott un semn al
bunăstării. Această chicinetă mare, bunica hiperbucătăriei, în care multora le place să-şi petreacă
tmpul, conţinea televizor, canapea; camera de zi era păstrată doar pentru eventualii oaspeţi mai
pretenţioşi

. „Camparea familiei în bucătărie s-a bucurat de fel de fel de interpretări. Se dă vina pe
gospodina care stă toată ziulica în jurul oalelor; se mai spune că este un obicei rămas din vremea în
care caloriferele erau reci şi bucătăria se încălzea de la facăra aragazului. [...] acest obicei, foarte
prezent pe la noi şi mai la est, trebuie legat de obârşia celor mutaţi la bloc [...]. Există însă ceva
foarte important care scapă îndeobşte analizelor: viaţa de zi cu zi a oamenilor se derula în câteva
încăperi modeste, dar, în acelaşi tmp, exista şi o <casă bună> sau măcar nişte <odăi bune>

.
Aceste spaţii erau păstrate într-o stare remarcabilă şi aveau caracter de reprezentatvitate.
Aici erau păstrate cele mai bune mobile (şterse şi lustruite într-una), cele mai bune preşuri şi
<cuverturi>, vesela fnă şi, mai târziu, vaze şi obiecte din stclă (cu vădite pretenţii <decoratve>),
la un loc cu feţele de masă şi aşternuturi bogat brodate. Era spaţiul destnat primirii oaspeţilor şi
locul de sărbătorire a celor mai importante evenimente ale familiei. Apoi, lucrurile erau curăţate
şi camerele închise pentru o altă lungă perioadă de tmp. Obiceiul s-a păstrat, şi el, <la bloc>. Şi
cum oamenii nu aveau multe camere la dispoziţie, şi cum în dormitor urmau să se odihnească,
<sufrageria> (living-ul) a devenit <casa bună>. Vesttele <traverse> din in, aşezate peste covoare
cu scopul de a le feri de călcătura omului, marcau traseele parcurse de locatari dinspre bucătărie
spre dormitoare şi retur. Apartamentele <decomandate>, care permiteau scoaterea <sufrageriei>
din circuitul curent al casei, aveau cea mai mare căutare, deoarece <camera bună> putea f închisă
cu cheia. De fapt, apartamentul <de bloc> era compus, în viziunea proprietarilor lui, din: bucătărie
(camera importantă), dormitor şi <casa bună> reprezentată de <sufragerie>. Scenariul de mai sus
este valabil pentru prima generaţie de locatari <la bloc>.
Generaţia următoare a păstrat doar refexul statului în bucătărie. Fără motv. Camera de zi nu mai
era <casa bună>, ci putea deveni orice. Şi atunci s-a recurs la pasul următor: spargerea zidului şi
extnderea bucătăriei în camera care nu folosea la nimic – camera de zi (living-ul, sufrageria)“
15
. În
toate tmpurile şi culturile, locurile destnate comemorării, aducerii aminte, păstrării în memoria
colectvă a momentelor învestte de către comunitate cu semnifcaţii aparte erau exterioare
spaţiilor locuite. Pericle a ordonat ca dărâmăturile clădirilor distruse de perşi să fe înglobate în
noul zid al cetăţii, nu în pereţii locuinţelor cetăţeneşt; ruinele au fost învestte cu semnifcaţii
colectve şi nu individuale. Românii au încercat să transpună fantoma modelului de locuire pierdut
pentru totdeauna în spaţiile nou-pregătte. Casa, ţărănească sau de la oraş (meşteşugărească)
Ibidem, pp. 31-32
14 Străbunicii mei aveau o casă tpică pentru regiune, construită de ei, cu cinci încăperi: dolia, cămara, casa, săluţa
şi camera din fund. Se intra din una în alta şi fecare avea rostul ei. Dolia era încăperea care aduna viaţa de zi cu zi: în
ea se gătea (la o sobă mare, zidită, cu plită şi rolă sau cuptor), se mânca, se dormea iar uneori devenea şi mic atelier,
atunci când străbunica îşi instala războiul de ţesut, care ocupa cam jumătate din spaţiu. In casă era televizorul, vitrina
cu pahare şi serviciul de masă bun, o frumoasă icoană litografată, încadrată de portretele de nuntă ale străbunicilor
mei. Tot aici se primea preotul, cam de patru ori pe an. Soba era din teracotă, nu din cărămidă şi lut văruit. Pereţii
erau zugrăviţi periodic cu motve complicate, cel puţin recent, din câte îmi aduc eu aminte. Săluţa era un spaţiu de
trecere între casă şi camera din fund. Nu avea mobilier (cel mult o masă şi câteva scaune). Un fel de hol mai spaţios,
se deschidea înspre uliţă, înspre cerdac. Iarna, în ea se depozitau pe jos, pe lângă pereţi, merele şi damigenele. Iar
camera din fund era un fel de sfânta sfntelor: cel mai îndepărtat loc al casei de spaţiul locuit efectv. Adăpostea
şifonierul cu hainele bune, un pat încărcat de perne, plăpumi, cuverturi, lucrurile de valoare. În ea mirosea a nafalină,
busuioc şi lână, de fapt mirosea a tmp care s-a oprit în loc. O singură dată îmi amintesc să se f întrunit toată familia
în această încăpere, cu ocazia unui Revelion.
Varianta superioară a acestui tp de locuinţă este cea care separă şi mai mult încăperile locuite de cele bune. Aşa a
apărut, probabil, bucătăria de vară, o căsuţă în toată puterea cuvântului, locuibilă oricând.
15 Ibidem, pp. 32-33
www.irregular.ro
20
bântuie, posedă, apartamentul şi nu mai poate f exorcizată. Oamenii au ales să trăiască în muzee
(încropite ad-hoc) iar asta nu a facilitat nicicum adaptabilitatea/adaptarea.
Îngăduiţi-mi un scenariu apocaliptc, un exerciţiu de imaginaţie. Muzeul Satului. Răsare soarele,
cântă cocoşul (nu se vede, dar cântă, căci aşa e flmul). E primăvară târzie sau începutul verii. Din
amalgamul eclectc de case (joase, mumifcate, atemporale) se revarsă dintr-o dată o mulţime de
bărbaţi şi femei. Sunt îmbrăcaţi în costumele terne ale funcţionarului american, poartă în mână
serviete iar pe umeri genţi de laptop. Femeile îşi leagănă instabil greutatea pe tocurile cui, păşind
săltat, atât cât le permite fusta strâmtă, de pe o piatră pe alta (drumul pietruit cu bolovani de
râu bombaţi şi inegali a reprezentat trotuarul ţăranului). Printre pietre cresc nepăsătoare păpădii
şi pătlagini. Bărbaţii, în pantaloni călcaţi la dungă şi cu pantof lustruiţi feresc dibaci, sprinteni,
câte o balegă uscată. Toţi se îndreaptă către grajduri, şuri, poiate; le descuie. Îşi fac loc printre
uneltele industriei casnice: furci, greble, îmblăciuri... se împiedică de doniţe de lemn, de băncuţe
răsturnate. Ajung la maşini. Automobilele-hibrid (roşii, arginti, negre) se înşiruie ordonate pe
uliţa centrală. Scenariul meu poate părea suprarealist sau apocaliptc sau poate nu-şi are locul.
Însă morala este că asta se întâmplă atunci când nu ne adaptăm ci adaptăm, conservăm. În cele
din urmă de vină nu este decât sistemul, nu-i aşa? El a dezrădăcinat oamenii, le-a pus în mână
unealta (locuirii) şi i-a lăsat să se uite la televizor (câte două ore pe zi, între o şedinţă de partd şi
alt fel de spălare a creierului).
Apropo de subiect: ce e un centru civic şi la ce foloseşte el? La sat nu există o asemenea bazaconie şi
nici nu e nevoie. „Noţiunea de tmp liber este un concept modern, relatv recent, apărut în mediul
urban. Într-o comunitate rurală tradiţională nu exista noţiunea de tmp <pentru tne>, în care să
faci ce vrei şi cum vrei. De sărbători de odihneai, dar în nici un caz în intmitate, sustras ochilor şi
urechilor vigilente ale comunităţii. Ar f fost de neconceput să nu ieşi duminica pe banca din faţa
porţii tale sau a vecinului (după ce ai venit de la liturghie şi ai prânzit în familie, aş adăuga eu),
să nu comentezi, să nu dai bineţe trecătorilor, să nu râzi la glume sau să clatni din cap împreună
cu ceilalţi şi să nu te pui la curent cu ultmele noutăţi. Ar f fost ca şi cum te-ai f autoexclus din
comunitate“
16
. Totuşi, socializarea avea loc după alte principii şi cutume, la graniţa dintre spaţiul
privat şi spaţiul public, în spaţiul de trecere al porţii. Fiind astel reglementată, socializarea se
petrecea în anumite momente şi dura un anumit tmp. Nu puteai sta în orice zi la poartă (căci fe
erai catalogat drept leneş – omul trebuie să-şi facă de lucru pe lângă casă sau prin bătătură – fe
drept bârftor, intrigant, spion). Nu existau locuri dedicate exclusiv socializării (biserica, dar doar
după slujbă; cârciuma, bodega – biserica dracului, dar, iarăşi, doar la sfârşitul zilei de lucru sau în
zilele de sărbătoare, după liturghie; maidanul satului, unde aveau loc horele, la ocazii speciale
şi, mai nou, Căminul Cultural, iarăşi, in momente excepţionale: baluri de Crăciun sau de Anul
Nou, nunţi, evenimente comemoratve-celebratve cu caracter local, serbări şcolare, spectacolele
itnerante ale artştlor poporului).
Timpul satului, reglementat de ciclurile economiei naturale îl ţin pe om mai tot tmpul pe afară
(lucrând la câmp sau la pădure, meşterind ceva prin curte, ogradă sau grădină – atenţie, acestea nu
sunt sinonime). În nopţile călduroase de vară se dormea tot afară, pe prispă, în pod(-ul grajdului,
pe fân) sau în fânărie. Numai în nopţile reci îl găseai pe ţăran dormind în casă. La oraş, omul a
fost închis pe dinăuntru chiar şi pe dinafară. Va socializa afară (va ieşi în oraş, însă tot înăuntru, în
locuri special amenajate acestui scop, care la ţară nu există). Spaţiile publice ca loc de socializare
le rămân îndrăgostţilor, dezmoşteniţilor şi guguştucilor. Pe vremuri, parcurile (pentru a f păzite
de actele de vandalism? pentru a proteja pudoarea cetăţenească?) erau închise cu porţi pe tmpul
nopţii, erau supravegheate de paznici. În alte ţări se întâmplă şi în prezent dar la noi eu personal
am văzut asta doar la Satu Mare.

16 ***** 15. Despre statul în poartă, în „19 legende şi istorioare din Transilvania“, Ed. Tritonic, 2007
www.irregular.ro
21
Vorbeam deci despre centrele civice. Cum au fost puse în evidenţă? Cum s-a manifestat civilitatea
cetăţenilor? Corso-ul, promenada, terasele, cafenelele şi berăriile, birturile şi cinematografele,
multe din acestea par astăzi vestgii arheologice. Doar bătrânii romantci se mai plimbă la şosea,
de pe terase te alungă volumul fără noimă al muzicii îndoielnice, cafenelele, berăriile şi birturile au
adunat o faună dintre cele mai pestriţe (pentru tneri există cluburile şi discotecile), la cinematograf
cine mai merge? (trăiască torentele!!!). Şi mai peste tot te întâmpină lepra tencuielilor roase, a
improvizaţiilor şi gunoaiele. Trăim într-o ţară a paradoxurilor: munţi de gunoaie ne sufocă oraşele,
pet-urile „cresc“ în jurul nostru, invadează spaţiile verzi şi gropile de nisip amenajate pentru joaca
celor mici însă am văzut gospodine frecând nevrotc, în genunchi, pe un pervaz înclinat şi acoperit
cu tablă lucioasă, încălţate în şlapi de plastc cu talpă înaltă, stcla geamului termopan, pe exterior!
La etajul 4! Venea Paştele... doar curăţenia e mândria unei femei demne de laudă, nu aţi fost
învăţaţi aşa?
Dacă my home is my castle restul cu siguranţă nu îmi aparţine, deci nu voi îngriji. Voi bate covoarele
la bătătorul comun – doar – de aceea – a fost – pus – acolo, – nu? (invadând cu acarieni spaţiul
de joacă al copiilor şi provocându-le alergii de piele sau respiratorii); dar persanele vor f curate şi
pufoase, aşa cum trebuie, aşa cum face lumea. Bătrâni insomniaci, cu nervi întnşi la maximum,
îi vor alunga de pe terenul de joacă din faţa blocului, pe copii care bat mingea dar nu vor zice
nimic când ecoul şi praful covoarelor bătute vor invada văzduhul. Aşa face lumea!!! Translaţia
provoacă mutaţie. În lumea satului rufele se spălau la râu, se scuturau în locuri ferite de ochii
celorlalţi (nimeni nu dorea ca vecinii să şte cât praf a adunat cuvertura în tmpul iernii)
17
, gunoiul
nu se arunca în faţa Soarelui, adică la est (unde se agaţă icoanele pe perete şi unde se orientează
altarul bisericilor), ci în locuri dosnice sau în vreo groapă amenajată cu acest scop. Copii se jucau
în ogradă sau pe maidan, sau în luncă sau în orice loc cu caracter public, de tranzit şi nu puteau f
nici interogaţi (Ia vino încoace! De la ce scară eşt tu? De-al cui eşt tu? Cine-i taică-tu? Ce te învaţă
mă-ta acasă?) şi nici alungaţi sau ameninţaţi. Lucrurile îşi urmau cursul fresc şi toate aveau locul
lor.
La ţară există spaţiul privat şi spaţiul comun (folosit în devălmăşie): izlazul comunal, lunca sau
pârâul, fâneţele (de obicei neîngrădite, sau delimitate simbolic, dar toată lumea avea grijă să
protejeze bunul celuilalt: nu îi călca iarba – locurile de drum erau bine folosite
18
se scoteau
animalele străine scăpate în grădini sau, măcar, erau anunţaţi proprietarii). La oraş există spaţiul
privat, spaţiul comun – unei comunităţi relatv puţin numeroase – (uscătoria, liful, casa scărilor,
holul de intrare în bloc, grădiniţa din faţa blocului) şi spaţiul public (strada, parcările, pieţele
publice, parcurile), care a devenit tot mai mult un no man’s land (Nu-i al meu, nu-l îngrijesc! E
al Primăriei, să şi-l gospodărească!), depozitul gunoaielor, al frustrărilor, locul de manifestare al
proastei creşteri, nepăsării şi nesimţirii (colectve).
La oraş tot traiul ancestral a fost îngrămădit în spaţii mici şi improprii (bine-ar f fost să se renunţe
la el, dar noi nu avem experienţa urbană de sute de ani a ţărilor vestce) unde tneri şi vârstnici
trebuie să coabiteze promiscuu, fecare (conform) cu nevoile şi obiceiurile lui. În alte ţări bătrânii
se retrag, fără emoţii, în aziluri, după o vârstă. Acolo benefciază de asistenţă medicală contnuă,
de compania semenilor, de vizitele familiei (iubitoare) şi îşi pot îngădui hobby-uri precum pictatul,
17 Doar Topârceanu găseşte poetc scuturatul public al hainelor (şi asta doar în contextul venirii primăverii): „[...] De
prin balcoane / Şi coridoare / Albe tulpane / Fâlfâie-n soare / Ies gospodinele / Iuţi ca albinele, /Părul le futură, /
Toate dau zor. / Unele mătură, / Altele scutură / Colbul din pătură / Şi din covor. [...]“(George Topârceanu, Rapsodie
de primăvară în „Balade vesele şi triste“, Ed. Litera Internaţional, Bucureşt – Chişinău, 2001, pp. 10 -11)
18 Se spune despre cei de la Bicaz Chei şi Bicazul Ardelean (jud. Neamţ) (nu vor f find singurii), care au casele în vale
şi fâneţele parcelate pe coasta muntelui, că îşi cară fânul mai ales iarna, cu căruţele, cam în acelaşi tmp. Vara, în urma
ploilor, care la munte durează mult tmp, şanţurile lăsate de roţile unei căruţe încărcate ar strica locul de coasă, mai
ales că aceste parcele, orientate după natura terenului, nu sunt dispuse ordonat, de-o parte şi de alta a unui drum
central. Aşa că iarna, când pământul este îngheţat, mai multe căruţe vor merge pe acelaşi drum, minimizând riscul
unor potenţiale stricăciuni.
www.irregular.ro
22
goblenăritul, grădinăritul etc. Desigur, acolo sunt şi condiţii materiale dar există şi o anumită
mentalitate (care presupune şi o doză puternică de dezrădăcinare, totuşi). La noi nu, şi e tot o
mutaţie a patriarhalului, a ruralului şi a respectului flial. Doar cele mai de joasă condiţie familii îşi
vor lăsa bătrânii la azil, restul vor coabita, trei generaţii în două camere. Nu mă pot abţine să nu
mă gândesc că, pe lângă simţul exacerbat al datoriei fliale (de speţă orientală, desigur) această
asumare a responsabilităţii presupune uneori o mare doză de inconştenţă şi de egoism. Dacă,
Doamne-fereşte, bătrânii vor f find şi bolnavi, căzuţi la pat, cu siguranţă acul sentmentele fliale
se va balansa ameninţător între indicii celei mai pioase datorii şi ai celor mai sumbre dorinţe.
Supravegherea medicală profesionistă va f, şi ea, sporadică. Nu vreau să fu acuzată de impietate
flială ci doar să descriu o stare de lucruri, o mutaţie ofcializată de omniprezenta sentnţă faci ca
oamenii, nu ca ne-oamenii, ca să fi în rândul lumii. Bineînţeles, este o mare ruşine să-ţi laşi bătrânii
de izbelişte, un păcat groaznic şi un stgmat în lumea satului (în orice lume dealtel). Dar acolo
nici nu coabitau (cel puţin în perioada modernă) trei generaţii în două camere. Supravegherea
şi îngrijirea, deşi zilnice, se făcea cumva de la distanţă: fe tnerii locuiau la casele lor, fe în casa
mare şi bătrânii se retrăseseră în mai recenta bucătărie de vară. Bătrânii apucau să-şi trăiască
boala şi moartea în intmitate şi, mai ales, cu demnitate. Iar situaţii morbide de genul coborâtul
mortului în pătură, pe scări sau cu frânghii, pe fereastră (spaţiul îngust şi prezenţa balustradelor
nu permit manevrarea unui sicriu), până în careul dintre blocuri (acelaşi, folosit ca loc de joacă,
de bătut covoarele şi de reparat maşina) unde se va desfăşura o parte a ceremonialului religios (în
tmp ce ciorchini de vecini atârnaţi pe la geamuri îşi fac cu pietate cruci şi îngână în cor Dumnezeu
să-l/s-o ierte!) ar f fost evitate. Desigur, există capela mortuară, însă în unele oraşe este o apariţie
relatv recentă.
Translaţia generează mutaţie iar mutaţie impune comportamente noi: bătutul în ţeavă sau în
calorifer când vecinii se întrec cu zgomotul; pânditul prin vizor, coroborat cu ascultatul la uşă,
tabla şi şpriţul de la intrarea în bloc (sub pergola pe care se întnde orice fel de plantă agăţătoare,
jumulită veşnic de copii obraznici), îngrijitul grădinuţei comune din faţa sau din spatele blocului
(cei care stau la parter, privilegiaţi, îşi pot supraveghea de pe geam zarzavaturile; cei de la etajele
superioare se mulţumesc cu priveliştea tufelor de fori, sursă ocazională de cadouri pentru iubită);
reparatul maşinii (recomandările şi diagnostcele meşterilor recunoscuţi în bloc sunt culese ca
picurii de înţelepciune de pe buzele profeţilor, de către cei care chibiţează pe margini); mai nou,
conversatul prin interfon (după strigatul de la balcon – după strigatul peste gard...).
Ce a rămas din ceea ce a devenit Ce A Fost?

Vorbeam în ttlu despre dragoste: mă refeream la dragostea pentru un mod de viaţă şi de locuire
rurale, din care oamenii au fost smulşi şi după care încă mai tânjesc. Pe care îl poartă în sufet şi îl
cultvă ca pe un bonsai pipernicit, în apartamentele lor meschine, surogate de case, surogate de
curţi, surogate de vieţi... în care televizorul este şi ograda vecinului – cu tot cu capră, varză şi lup
– şi bâlciul satului. Acest sentment pasional şi bolnăvicios a născut monştri, dar nici un sacrifciu
nu este prea mare pentru dragoste, nu-i aşa?
www.irregular.ro
23
BIBLIOGRAFIE
1. ***** 19 legende şi istorioare din Transilvania, Ed. Tritonic, 2007
2. BELKIS, Dominique, COMAN, Gabriela, SÎRBU, Corina, TROC, Gabriel, Construirea urbană,
socială şi simbolică a carterului Mănăştur, „IDEA artă + societate“, 15–16/2003, IDEA Design
and Print Cluj şi Fundaţia IDEA
3. BICIUŞCĂ, Florin, Experimentul Căţelu, Ed. Paideia. Seria Poverism, Bucureşt, 2006
4. CANTACUZINO, G. M., Despre o estetcă a reconstrucţiei, Ed. Paideia, Bucureşt, 2001
5. HALL, Peter, Oraşele de mâine. O istorie intelectuală a urbanismului în secolul XX, Ed. All
Educatonal, Bucureşt, 1999
6. SCURTU, Ioan, Viaţa cotdiană a românilor în perioada interbelică, Ed. Rao, Bucureşt, 2001
Maria Revnic Raicu; maria@irregular.ro
www.irregular.ro
24
Modele matriceal-arhitecturale tradiţionale.
Interpretări matriceale. Translaţii versus
mutaţii
Această cercetare pornește de la nevoia de a identfca matricele generatoare de modele
arhitecturale. Pentru a împlini acest demers, într-o primă fază vom diseca semantc termenul
matrice pentru a fxa conotaţiile și pentru a stabili o legătură între generatorul mesajului și
receptor/purtător/transmiţător. Pasul următor va f explorarea perspectvelor matriceale din
punct de vedere arhitectural, pornind de la nevoia matricei generatoare de limbaj arhitectural.
Urmărind relaţia translaţie versus mutaţie în limbajul constructv, vom încerca să identfcăm
aceste tendinţe, exemplifcându-le. Prin studiul de caz dedicat arhitecturii neoromâneșt și, în
parte, abducţiunilor realist-socialiste, vom încerca să determinăm în ce măsură aceste curente au
reușit să-și însușească mesajul tradiţional și cum au evoluat acestea.
Matricea
Pentru a defni conceptul, trebuie să apelăm puţin la istoria matematcii. Din ceea ce se cunoaște
azi, chinezii sunt primii care se dedică studierii acestui element, consemnându-se cercetări
începând cu secolul al VII-lea î.Hr. În secolul al III-lea î. Hr. un text chinezesc inttulat Cele 9 capitole
ale artei matematcii, atribuit lui Jiu Zhang Suanshu, oferă exemplul rezolvării unor ecuaţii mutple
folosind metoda matricei. Fapt divers, tot în acestă scriere, apare conceptul determinantului cu
aproape două mii de ani înaintea studiilor lui Leibniz.
Studiile contnuă la arabi, care intră în contact cu matematca și astrologia indiană (care, la rândul
ei, preluase multe elemente studiate deja de chinezi). În Occident primele studii asupra matricei
se înregistrează începând cu secolul al XVII-lea și sunt încununate de realizarea teoremei Gauss-
Jordan în secolul al XIX-lea. Termenul „matrice“ a fost propus de o serie de matematcieni care
lucrau la acestă teorie în anul 1848, dar J.J. Sylvester este cel care reușește să impună folosirea lui
pentru a defni aranjamentele de numere.
Ceea ce ne interesează pe noi, matricea generatoare de limbaj, a fost studiată de Darboux, care
încerca să rezolve problema găsirii celui mai scurt drum pe o suprafaţă anume. Pentru aceasta el
a dezvoltat un cod binar (0, 1) în sensul în care, dacă pe linia x, coloana y, exista valoarea 1, atunci
drumul (calea, mesajul) era contnuu. Dacă valoarea era 0 atunci nu exista drum.
Conceptual, termenul matrice

nu este folosit strict matematc. Mai mult decât atât, valenţele
lui atng domenii extrem de diverse, de la zoologie

până la geografe, genetcă, calculatoare și
echipamente electronice

. Astel, putem considera drept matrice un spaţiu geografc bine defnit,
denumit, în unele cazuri, spaţiu tradiţional (poate chiar istoric), caracteristc manifestării unei
trăsături sau al unei nuanţe (spaţiul românesc, spaţiul producătorilor de votcă, spaţiul culturii
1 MATRICE, (1, 2) matrice, s.f. 1. (Mat.) Sistem de numere grupate într-un tablou dreptunghiular care are un anu-
mit număr de coloane, linii sau rânduri. 2. (Log.) Tabel reprezentând valoarea de adevăr a unui enunţ pe baza val-
orii de adevăr a elementelor sale componente. 3. (Anat.) Uter. Fig. obârşie, origine. 4. (Biol.) Partea fundamentală,
nediferenţiată, a citoplasmei, a cromozomilor etc. – Din lat. matrix, -icis, fr. matrice
2 Substanţă în care este inclusă o fosilă.
3 Aparatele de fotografat digitale au senzorul divizat în milioane de pixeli (pixel = picture elements) cu trei atribute
esenţiale: culoare, opacitate, poziţie. Aceste caracteristci alcătuiesc matricea imaginii.
www.irregular.ro
25
creștne, al unei bucătării etc.) sau: vatră, leagăn, matcă, tpar (sau tot mai des folositul patern),
obârșie, geneză, naștere, provenienţă. În concluzie, un loc de pornire, un generator.
Pentru a percepe mai bine relaţia matrice – spaţiu avem nevoie să stabilim un lucru. După cum
am arătat mai sus, acest spaţiu poate f delimitat fzic, evidenţiindu-se o componentă istorică.
Pe lângă aceasta, mai există spaţiile noologice, spaţii mai degrabă culturale și simbolice, care
nu sunt fxe teritorial, cu toate că dublează spiritual un spaţiu precis delimitat teritorial. Sunt
caracterizate de o evoluţie dinamică, unele se extnd, altele ajung, prin contextul unor împrejurări
şi evenimente istorice mai puţin favorabile lor, să se contracte până la dispariţie. Dar sunt durabile,
dispariţia survine în arare cazuri. Uneori trec secole pentru ca, într-un moment favorabil, să se
trezească şi să îşi contnue, făţiş sau disimulat, în coordonatele exterioare ale unor spaţii culturale
gazdă, traseul lor existenţial

.
Informaţia ce reziduă din matrice
Analizând termenii de mai sus (spaţiu, vatră, leagăn, matcă, tpar, obârșie, geneză, naștere,
provenienţă) un lucru devine evident – valorile formatoare ale acestor locuri de pornire. Adică
ale matricei. Pornind de la acestă premisă (capacitatea formatoare) presupunem existenţa unui
mesaj generat de această matrice, mesaj care este copiat/translat/mutat/alterat/pierdut în
bagajul informaţional al indivizilor care se grupează în jurul acestui centru.
În orice monografe de sat vom găsi raportarea acesta, un capitol aparte dedicându-se eventualilor
indivizi (purtători de informaţie a vetrei de unde au pornit) care au reuşit să se distngă din
marea masă a elementelor anonime. Astel, ne sunt prezentaţi politcieni, militari, oameni de
cultură și alţii care au evoluat individual dar care au avut un punct (un cod informaţional) comun,
provenienţa din acea vatră. Un alt exemplu îl consttuie adunările anule ale filor satului, prilej în
care membrii unei comunităţi se adună pentru a celebra o dată un anumit eveniment (x ani de la
o atestare documentară) dar, mai ales, pentru a reînnoi/întări legătura cu primul spaţiu formator,
vatra satului
5
. Căci mai presus de toate sunt născuţi acolo. În acest caz, prin reîntoarcerea la
vatră/matrice (iar legătura cu această vatră o putem considera un cod, o bucăţică de informaţie)
putem vorbi de o reîncărcare/recopiere a codului iniţial prin reacceptarea condiţiei de a aparţine
acelei obârșii.
De multe ori acest gen de manifestaţii vizează în principal pe cei care s-au mutat la oraș. Un
fenomen deosebit se petrece analizând pe urmașii acestor indivizi. O dată ei păstrează o parte
din informaţia, să zicem primită de la tatăl „T”, (din vatra sătească X), la care primesc și codul
mamei „M”, (presupunem din satul Y). Cu toate acestea, și cu toate frânturile de coduri rămase,
urmașii „C” (generaţia a doua) sunt alipiţi matricei Z, corespunzătoare mediului urban în care s-au
născut
6
.
Matrici generatoare de limbaj arhitectural
Arhitectura, la rândul ei, este purtătoare și generatoare de cod formator. Se comportă ca și o
matrice dar, mai cu seamă, este văzută drept ustensil de transmisie. Mai concret, putem considera
arhitectura un releu de la care se emit în eter idei sau informaţii.
4 Adela Şerban, Tradiţie şi post-modernitate în noo-spaţiul românesc în „Geopolitca“ Nr. 1(5)/2005, an IV, p. 33
5 În urmă cu câţiva ani am găsit un artcol în presa locală, în care se relata despre obiceiurile și tradiţiile consemnate
cu prilejul zilelor satului Petreșt (popular Petrind), judeţul Cluj. Printre altele, la primăria localităţii, s-a desfășurat
întâlnirea anuală a filor satului, prilej în care s-au enumerat localităţile și zonele geografce în care erau răspândiţi
petrindenii.
6 Astel, individul din generaţia a doua este cunoscut drept C din Z, al lui T din X și al M din Y.
www.irregular.ro
26
Până mai ieri, infuenţate de progresele sociale, economice, culturale și tehnice, tendinţele
constructve erau axate pe dorinţa de a crea o arhitectură care să fe lipsită de ceea ce numim
tradiţie. Într-un anume sens, se refuză o legătură profundă, care pornește din vremuri imemoriale,
pentru a conferi noii edifcări o origine nouă, a ei însăși
7
. Matriceal, se refuza contnuarea
transmiterii unui cod sau unei bucăţi de informaţie, care s-a regăsit, copiată sau mutată în edifcări.
Până în acel moment. Legăturile oamenilor faţă de edifcare erau mult slăbite, în comparaţie
cu trecutul, când mediul construit avea o infuenţă sporită asupra sentmentului de localizare
și permanenţă. Rareferea relaţiilor cu lucrurile, survenită în urma evoluţiei industrial-tehnice și
trecerea la o stare de consum permanent, în care valoarea se pierde în momentul procurării
obiectului, a dus la o trunchiere a relaţiei cu locul
8
. Noua tendinţă/modă era elitstă dar, în același
tmp, artfcială. Construcţiile se doreau a f subiecte în sine (opere de artă totale cu rol formator)
9
.
Această tendinţă a eșuat din cauza lipsei de identtate a noilor locuri și obiectve dar mai, ales,
standardizarea acestora a făcut ca edifcările să-şi piardă din valoare. Paradoxal, deși doreau să
impună o reformare a tendinţelor, tocmai „modernitatea“ lor a fost cauza decăderii, într-un tmp
relatv scurt.
Din cauza mutaţiilor survenite în spaţiile metropolitane unde, aceste edifcări au încercat fără
succes să introducă o briză nouă, se simte tot mai mult nevoia reîntoarcerii la modele tradiţionale.
Asta, în primul rând, datorită supravieţuirii genius loci – ului, cu toate progresele, mai ales de
ordin tehnic. Trebuie precizat în acest spirit faptul că tradiţia nu e o constantă a trecutului, ci e
omniprezentă, matricele se regăsesc într-o anumită măsură și în modernitate.
Pentru a stabili o contnuare tradiţională a noii locuiri, a noului mesaj edifcator, trebuie identfcat
modelul, vatra, tparul, matricea, de la care pornește. Pentru a face acest lucru a fost nevoie de
un instrument de cercetare, pus la punct de către Françoise P.-Lévi și Marion Segaud
10
, inttulat
antropologia spaţiului. Metoda antropologică a fost necesară cercetării anacronismelor dintre
arhitectura modernă și spaţiul urban și pentru a elabora soluţii de organizare a spaţiului pornind
de la modele considerate tradiţionale. Încercarea de a defni matrice generatoare de limbaj
arhitectural, s-a bazat pe înţelegerea și evidenţierea permanenţei care transcende stlurile și
modele arhitecturale cunoscute. În esenţă, o frântură de cod informaţional omniprezentă. Astel
s-a ajuns la conceptul de matrice vie

, o constantă ce defnește relaţia omului cu lumea din punct
de vedere fzic, fenomenologic, corporal și spiritual.
Cristopher Alexander a introdus teoria matricei generatoare de limbaj arhitectural comform
căreia matricele se regăsesc în intmitatea diferitelor arhitecturi, mai ales a celor considerate
tradiţionale. Ele nu sunt independente, regăsindu-se unele în altele, la ambele paliere, macro
și micro organizatoric

. Prezenţa integrată poate genera o existenţă a calităţii deci și o creștere
organică. Arhitectura devine astel o natură aidoma Naturii (adevărate), iar întregul matricelor
fac ca arhitectura să fe vie

. Relaţia dintre om și zidire este, în acest fel, una spirituală, chiar
mistcă. Cel mai bun exemplu îl consttuie moartea, odată ce stăpânul unei case moare; dacă nu
există urmași sau noi stăpâni, aceasta începe să se deterioreze, murind o moarte înceată. Chiar
Biblia ne spune că cea mai mare pedeapsă împotriva unei finţe este deplină în momentul în care
7 Augustn Ioan, Khora, Ed. Paideea, Bucureșt, 1999, p. 15: „arhitectura modernă a dorit să semneze decesul
tradiţiei“.
8 Trăilă Cernescu, Societate și arhitectură. O perspectvă sociologică, Ed. Triconc, Bucureșt, 2004, p. 11
9 Vlad Gaivoronschi, Matricile spaţiului tradiţional, Ed. Paideea, Bucureșt, 2002, p. 5
10 Ibidem, p. 7
11 Ibidem, p. 8
12 Ibidem, p. 10
13 Ibidem
www.irregular.ro
27
i-ai distrus zidirile

. Exemplele enumerate în textele vetero-testamentare sunt cât se poate de
cutremurătoare, Sodoma și Gomora, căderea zidurilor Ierihonului, chiar distrugerile Ierusalimului.
Dar nu sunt singurele exemple. După căderea Cartaginei, romanii au distrus zidurile orașului și au
arat locul, ștergând astel orice urmă a existenţei fzice a cetăţii rivale. Același lucru îl observăm
azi în zonele de confict din Africa, unde anihilarea totală a unui trib rival este desăvârșită cu
arderea colibelor. La fel, pedeapsa se întregește prin demolarea cu ajutorul buldozerelor a caselor
palestniene de către expansivul Israel.
Christan Norberg Schulz, infuenţat de Ernst Cassier și de Martn Heidegger, vede matricea drept
un spaţiu existenţial care presupune o ierarhie de caracteristci intercorelate
15
. În perspectvă
seismografcă, japonezul Tadao Ando, încearcă sondarea genius-loci – ului prin ascultarea
terenului
16
.
Dacă satul este perceput în mod tradiţional drept centrul lumii (axis mundi)
17
, cel mai important
element din cadrul locuinţei membrilor comunităţii este vatra, loc învestt cu puteri benefce şi
mai ales protectoare. De altel, vechiul sat era considerat ca find suma numărului de „fumuri“,
adică vetre. Vatra reprezenta un centru consacrat şi un punct central al existenţei umane. Chiar
naşterea era bine să aibă loc lângă vatră; copilul spălat şi înfăşat era la rândul său aşezat de
moaşă pe vatră. Mireasa care se mută în casă nouă înveleşte focul din vatră ca „să astupe gura
bărbatului şi a soacrei“. Pentru a feri casa de trăsnet, se face la vatră fum din „frunză de paltn
adus în ziua de Ispas, din teiul procurat în Duminica Mare sau din mâţişorii de la Florii“. Tot la
vatră se descântă pentru cei bolnavi sau pentru a apăra sănătatea familiei. Vatra este totodată
simbolul ordinii familiale şi al stabilităţii; dărâmarea ei vesteşte perioade de criză sau anunţă
moartea cuiva
18
. Trasarea, fundarea și întemeirea unei așezări sau locuinţe trebuia făcută după
anumite obiceiuri și datni. O dată ales locul, se desfăşurau o serie de practci magice care marcau
începutul construcţiei propriu-zise: se folosesc agheasmă şi tămâie, care au rolul de a îndepărta
duhurile necurate; se îngroapă capete de animale sacrifcate ritual (miei, găini sau cocoşi) şi oale
cu apă neîncepută la colţurile casei – acestea reprezintă sacrifcii aduse sufetelor strămoşilor; se
consumă ceremonial alimente şi băutură.
Antropologul Marcel Mauss considera că astel de sacrifcii asigurau durabilitate viitoarei case,
aceasta putând supravieţui celui ce o deţinea
19
. Locul bun trebuie să fe acela pe care se ridică o
locuinţă. Practcile tradiţionale de construcţie se referă la anumite semne indicate de un misterios
spirit al locului (genius loci). Locul curat, lipsit de infuenţe malefce, trebuie identfcat cu grijă.
Tradiţia consemnează cum, spre exemplu în judeţul Alba, se aşează pe locul ales pentru casă o
oală cu apă al cărei nivel se cercetează dimineaţa: dacă volumul rămâne neschimbat, e semn că
locul e bun şi se poate începe zidirea; dacă volumul scade, înseamnă că locul e nefast. În munţii
Apuseni, legendele menţionează cum „Vâlva Pietrelor” îi alungă pe cei care-şi ridică locuinţa pe
locul ei, trimiţându-i la locurile lor. În Maramureş, în satul Săpânţa, aşa-numita „obşte a morţilor“
se spune că poate arăta locul unde se afă norocul casei: „Mai demult se făcea o pită mare căreia
i-au dat drumul din poarta de la drum înspre grădină şi unde s-o oprit, acolo or pus masa, or beut
şi or mâncat şi apoi or făcut casă în jurul locului aceluia, căci e loc norocos“ (Gheorghe Enache,
14 Augustn Ioan, op. cit., p. 15
15 Vlad Gaivoronschi, op. cit., p. 11
16 Ibidem, p. 17
17 „Satu’ e aşa în mijlocul lumii. Noi aşa zicem, că aici e osia pământului şi a cerului“, E. Bernea apud Adela Şerban,
op. cit., în „Geopolitca“, Nr. 1(5)/2005, an IV, p. 32
18 Miruna Tirca, Locuirea tradiţională. Locuri bune şi locuri rele, htp://www.gandul.info/traditi-istorie/locuirea-
traditonala-locuri-bune-locuri-rele.html?3895;324041
19 Ibidem
www.irregular.ro
28
Călătoria cu roua-n picioare, cu ceaţa-n spinare)
20
. Vatra era centrul, simboliza drumul schimburilor
cu divinitatea, era axa pe care se permitea comunicarea cu toate părţile universului. Primul spaţiu
social a fost „în jurul focului vetrei“. La origini, asocierea spaţiului interior cu femininul iar a celui
exterior cu masculinitatea, conferă casei, după modelul grecesc, atributele Hestei, pură și castă,
dar mai ales maternă

. Ordonarea în jurul vetrei a tuturor celorlalte spaţii, duce la formarea
primului tp de matrice spaţială: the sitng circle

.
Translaţii versus mutaţii
Stlul Neoromânesc
Premisele sub care arhitectura în stl neoromânesc începe să se cristalizeze le putem localiza
undeva la sfârşitul secolului al XIX-lea, perioadă afată sub semnul efervescenţei culturale a acestei
jumătăţi de veac. Unii cercetători situează în interiorul mişcării 1900 geneza căutărilor naţionale
sau chiar le prezintă ca varianta originală, românească, a Artei 1900. Aceasta poziţie nu este lipsită
de sens, deoarece căutările stlistce ale unei arhitecturi naţionale (arhitectura neoromânească) au
fost legate, în mod evident, atât de impulsul romantc, cât şi de retorica regionalistă a Artei 1900.
Dar, prin amploare şi durată, prin faptul că au reprezentat prima mişcare arhitecturală originală şi
cu program teoretc coerent din arhitectura românească modernă, ele merita să ocupe o poziţie
de sine stătătoare.
Astel, arhitectura neoromânească reprezintă, alături de dezvoltări similare în muzică, literatură,
arte plastce, una dintre dimensiunile cristalizării unei culturi naţionale moderne. Deşi a urmat şi
s-a defnit prin confruntarea cu prima etapă de modernizare (caracterizată prin importul cvasi-
concomitent de modele clasiciste, neogotce şi neomedievalizante, eclectce, de factură Arta
1900), expresia căutărilor identtare nu a luat, iniţial, forma unei crize, a unei reale contestări a
acestor importuri. Ea a reprezentat, până la Primul Război Mondial, un alt aspect al modernizării
arhitecturii româneşt. Ideile care au ghidat aceste căutări stlistce, încadrabile ca program
ideologic în trama general europeană a căutărilor similare din arhitectura ultmei jumătăţi a
secolului al XIX-lea, au fost susţinute, până la Al Doilea Război Mondial, de principala publicaţie
de specialitate, revista Arhitectura (fondată în 1906). În acelaşi tmp, conştentzarea valorii
arhitecturii naţionale şi trezirea interesului pentru patrimoniul istoric s-au tradus şi în organizarea
sistemului insttuţional de monitorizare şi protecţie a acestuia: în anul 1909 s-a înfinţat Comisiunea
Monumentelor Istorice, în care au actvat, de-a lungul tmpului, mari personalităţi ale culturii şi
arhitecturii româneşt.
Arhitectura neoromânească, mai degrabă o mişcare programatcă decât un stl unitar, a început
să se dezvolte încă din ultmul deceniu al secolului al XIX-lea şi a dominat primele două decenii ale
secolului al XX-lea, luând locul eclectsmului în preferinţele ofciale; s-a aplicat îndeosebi tpurilor
de clădiri ale structurilor administraţiei locale (administraţii fnanciare, primării, vămi, judecătorii,
tribunale etc.), construcţiilor din investţii publice (locuinţe iefine, şcoli rurale, muzee, facultăţi,
biserici - mai ales catedralele ortodoxe construite în Ardeal după 1918) dar a fost preluată şi de
locuinţele luxoase (vile şi chiar imobile de raport) şi de unele construcţii monumentale private
(bănci).

Chiar dacă şcoliţi la academii străine, actvitatea „pionierilor“ arhitecturii de la noi a fost puternic
marcată de valorile vechii arte şi în special cele ale arhitecturii naţionale din Muntenia şi Moldova.
Nicolae Odobescu, în anul 1870, a transmis arhitecţilor români următorul îndemn, care va f preluat
20 Ibidem
21 Vlad Gaivoronschi, op. cit., p. 77
22 Ibidem, p. 80
www.irregular.ro
29
mai apoi ca idee programatcă de către arhitecţii Şcolii neoromâneşt: „Studiaţi rămăşiţele, oricât
ar f ele de mărunte, ale producţiunii artstce din trecut şi faceţi din-trânsele sorgintea unei arte
măreţe şi avute, precum pârâul care picură printre stâncele de la munte devine Dunărea în lunca
cea răzleaţă a şesului; nu pierdeţi nici o ocasiune de a vă folosi de elemente artstce ce vă prezintă
monumentele româneşt rămase din vechime, dar prefaceţi-le, dezvoltaţi-le, dacă ştţi şi puteţi,
schimbaţi bolovanul în stâncă şi bobul de ghindă în stejar frumos. Le-aş zice încă: contemplaţi adesea
şi vă pătrunde-ţi simţurile de natura aşa variată a tărâmului românesc, de conturele maiestoase
ale munţilor, de orizontele nemărginite ale câmpielor, aşterne-ţi pe a voastră paletă toată scara
de colori ce soarele revarsă, când pe verdeaţă, când pe holdele daurite, când pe alba zăpadă,
ce învăluiesc rând pe rând solul României; reproduceţi şi formele plastce şi coloritul armonios
ce vă prezintă poporul în tmpurile, în posele, în portul şi uneltele lui! Lucraţi dar, ca din vechile
monumente să iasă, precum futurul din crisalidă, monumente mai măreţe, dar cu acelaşi caracter
de originalitate locală; faceţi ca gloria naţiunii să tresară, sub aspectul ei veridic, din pensula şi
ciocanul vostru; întpăriţi în oraşele noastre toată maiestatea şi farmecul ce ochiul românesc vede
şi inima simte dinaintea privelişti naturii şi dinaintea scenelor poporanee; culegeţi cu ardoare
impulsuri vii din tot ce poartă sub o formă estetcă, o înfăţişare adevărat românească; traduceţi
în opere nimerite acele studii laborioase şi acele îmbietoare întpăriri; deşteptaţi o puternică
sufare de viaţă, aprindeţi vâltoarea din scânteia artstcă ce a licurit odinioară şi care acum arde
la noi înfundat, în adâncul geniului poporan, studiaţi, lucraţi, produceţi, fără a pierde un minut
din vedere nici simţământul frumosului, nici conştinţa patriei, şi atunci veţi f avut nemuritoare
glorie de a dezvolta nobilele instncte ce stau latente şi care uneori în trecut s-au destăinuit prin
producţii demne de admiraţiune“

. Îndemnul, cât de poate de direct, viza reîntoarcerea rapidă la
elemente tradiţionale. Deci o recuperare a codului şi a tparului antc românesc. Trebuie precizat
faptul următor: curentul naţionalist care începe să se manifeste nu este unul pur românesc, ci
consttuie un refex al ideilor care circulau la sfârşitul secolului al XIX-lea, idei bazate pe exaltarea
în artă (ca şi în politcă) a sentmentelor naţionale şi a tradiţiilor folclorice.
Primul arhitect care reuşeşte să dea chip tectonic aspiraţiilor naţionale, rupându-se de formele
eclectsmului cosmopolit şi de conjunctură propus de şcoala academistă, adică arhitectura ofcială
de stat din acel moment, este Ion Mincu. Se inspiră din estetca cu caracter tradiţional a creaţiei
clasice şi populare, în special din arhitectura medievală românească. Cercetând operele de veche
artă românească, cât tmp a studiat casele, mănăstrile şi bisericile muntene pentru prima comandă
în stl „naţional“, Casa Lahovary (1886), a putut descoperi, după cum afrmă chiar el, „rădăcinile
sănătoase ale unui arbore rupt de furtună“

. S-a preocupat tmp de 30 de ani să descopere soluţii
noi, să rezolve funcţional programele de arhitectură civilă. Exemplul lui va f urmat de majoritatea
arhitecţilor vremii, care vor încerca să pună bazele unui nou stl arhitectural
25
.
Numit iniţial simplu, „Stl Românesc“, acesta va f cunoscut din deceniul trei al secolului al XX-lea
sub denumirea de „Stl neoromânesc“. Deşi a apărut în aceeaşi perioadă cu Stlul 1900, iar unii
autori, care au publicat studii de arhitectură în perioada comunistă, au considerat acest stl doar
o clasică reacţie la academism, neoromânescul se individualizează în special prin motvaţia care
l-a generat: nevoia de identtate proprie a tnerei arhitecturi de cult româneşt, spre deosebire de
imboldul de a schimba pur şi simplu cu alte forme de exprimare registrul neoclasic, deja depăşit
moral
26
.
23 Alexandru Odobescu, în „Gândirea estetcă în arhitectura românească“, Ed. Meridiane, Bucureşt, 1983, p. 22
24 Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Ed. Academiei Republicii Socialiste
România, Bucureşt, 1982, p. 550
25 Ana Gabriela Tabacu, Maniera didactcă şi stl arhitectural la sfârşitul secolului al XIX-lea în România, în „Analele
arhitecturii“, anul 2, nr. 2, p. 22
26 Gheorghe Curinschi-Vorona, Istoria arhitecturii în România, Ed. Tehnică, Bucureşt, 1981, p. 295
www.irregular.ro
30
Născut la Focşani în anul 1852, într-o familie relatv înstărită, Ion Mincu era cel mai mic dintre
cei şase fraţi. A început educaţia artstcă sub îndrumarea fratelui mai mare, Ştefan, care era
profesor de desen. Va f infuenţat foarte mult şi de Ion Alexandru Paraschivescu „Alpar“, pictor şi
fotograf, colecţionar de artă şi de costume populare, de ţesături, covoare şi fotografi după vechi
monumente de arhitectură
27
. În 1870 termină liceul la Focşani şi se înscrie la Şcoala de Drumuri şi
Poduri din Bucureşt, al cărei absolvent îl vom regăsi în 1875.
Ajunge la Paris în anul 1877, la L’École des Beaux Arts, unde îi va avea ca profesori pe Remy
de Louanges şi Gaudet Julien, cunoscut ca un partzan al raţionalismului. În scrierile lui, Gaudet
susţinea legătura arhitecturii cu tradiţia, arătându-se împotriva academismului dogmatc, lucru ce
îl va infuenţa mult şi pe Mincu; credinţa lui era că, în domeniul arhitecturii civile (ca şi în literatură
şi în pictură), caracterul naţional, legătura cu tradiţia, se pot exprima în imagini artstce concrete,
purtătoare de mesaj ideologic
28
.
Deşi a avut foarte multe proiecte, puţine dintre acesta s-au realizat. Dând dovadă de pricepere
şi profesionalism, Mincu, pe lângă lucrările în stlul neoromânesc, şi-a dovedit talentul şi clasa
proiectând sau lucrând după planuri în esenţă academiste: Casa Doctor Vitzu, în stl renascentst,
Palatul Monteoru, unde va amenaja interioarele, mobilierul Catedralei din Constanţa, unde se
va inspira din vechile crestături populare, interioarele de la Casa Vernescu, unde se remarcă în
special scara interioară, considerată cea mai monumentală scară de interior realizată la noi
29
.
Mincu a rămas în istoria arhitecturii româneşt în principal datorită construcţiilor realizate în
stlul naţional, neoromânesc. Astel, în anul 1885 va primi comanda colonelului Lahovary. Pentru
această lucrare, Mincu solicită un an de zile răgaz, tmp în care va porni pe urmele vechii arhitecturi
munteneşt. Va termina proiectul în anul 1886. Planul este compact şi simplu, volumul adecvat şi
simetric. Piesa centrală a construcţiei o consttuie pridvorul cu coloane de lemn, încadrând foişorul
tradiţional cu arce lanceolate, inspirate de la Stavropoleos; decoraţia este completată cu butoni
de ceramică, ca şi la Curtea de Argeş şi stâlpi din lemn, sculptaţi
30
. În general, tot edifciul este
inspirat din arhitectura ţărănească din zona Argeşului. Noutatea construcţiei constă în folosirea
neaşteptată a elementelor vechi româneşt, atât arhitecturale cât şi decoratve. Critca artstcă a
vremii a receptat pozitv maniera lui Mincu. Apoi, în anul 1890, va realiza Bufetul de la Şosea, care
iniţial era destnat Pavilionului românesc din Expoziţia Universală de la Paris. Construit într-o poiană
lângă Şoseaua Kiselef, clădirea era artculată de elemente tradiţionale a căror corespondent se
găsesc la casele din zona Argeşului sau a Vâlcei. Schimbând proporţiile foişorului, care devine la
Mincu înalt şi zvelt, se pune în evidenţă pridvorul cu cei patru stâlpi de lemn ce susţin arce zvelte,
lanceolate. Accentul cade mai mult pe vertcală: arcadele sunt ascuţite, streaşina este plasată
undeva sus, pe o cornişă din faianţă colorată pe care sunt trecute numele diferitelor soiuri de
viţă românească iar acoperişul, construit pe căpriori de lemn şi realizat din olane, este puternic
înclinat. Prin realizarea acestui edifciu, Mincu introduce în arhitectura românească un vocabular
formal absolut nou, rupt de eclectsmul de conjunctură care bântuia arhitectura sfârşitului de
secol XIX

.
În stlul nou creat Mincu va mai lucra Şcoala de Fete din Bucureşt (la care se remarcă în special
galeria din curtea interioară, unde, la arcaturi, foloseşte coloana în torsadă, iar arcele sunt
lanceolate), Prefectura Galaţi, terminată în 1906 (o construcţie mai puţin reuşită, care pare mai
27 Mihail Café, Arhitectul Ion Mincu, Ed. Ştinţifcă, Bucureşt, 1960, p. 20
28 Ibidem, p. 27
29 Ibidem, p. 115
30 Cezar Lăzărescu, Gabriel Cristea, Elena Lăzărescu, Arhitectura românească în imagini, Ed. Meridiane, Bucureşt,
1972, p. 78
31 Ana Gabriela Tabacu, op. cit., p. 22
www.irregular.ro
31
degrabă eclectcă decât românească - motvele decoratve folosite ne duc cu gândul la elementele
veneţiene sau asiatce). Cu toate acestea, arhitectura lui Mincu se caracterizează printr-o
incontestabilă eleganţă de forme şi decoraţii care poartă semnul unui artst adevărat, ce a ştut
să-şi aleagă drumul.
Acuzat de a f stlul unui program unic – acela de locuire, pentru că, mai ales după moartea lui
Mincu, dezvoltarea sa în registrul monumental a condus la rezultate cel puţin discutabile, stlul
îşi va pierde treptat măsura şi caracterul, mai ales după Primul Război Mondial alunecând spre
un soi de manierism monstruos, asta mai ales din cauza construcţiilor, de cele mai multe ori
de mari dimensiuni. Folosirea elementelor de ornamentcă clasice româneşt sau a elementelor
constructve tradiţionale, pare a f total neinspirată: de multe ori aceste sunt reproduse la scară
pentru a f integrate. În acest spirit, dacă preluarea acestor elemente s-a realizat printr-o simplă
translaţie, find relocate la edifcări care păstrau în mare măsură proporţiile spaţiale originale
sau cel puţin, nu le exagerau peste măsură, prin mărirea proporţiilor, ansamblul suferă din cauza
inestetcii elementelor supradimensionate. În acest mod s-a trecut foarte uşor de la translaţia
unor elemente tradiţionale, schiţate pe un schelet constructv nou, modern, la mutaţia acestora
prin exacerbarea limbajului plastc şi prin eclectsmul mutat spre manierism din perioada târzie
a stlului.
Cu toate acestea, exemplu lui Mincu va f urmat de majoritatea arhitecţilor vremii, grupaţi în
jurul Analelor Arhitecturii şi a Societăţii Arhitecţilor, care vor dezvolta o ideologie naţionalistă
şi vor încerca să pună bazele unui stl arhitectural ale cărui premise vor f dezbătute în aceste
foruri. Aderenţa extraordinară pe care acest stl a avut-o la aproape întreaga breaslă a arhitecţilor
români are drept surse şi personalitatea de excepţie a celui care a avut primul intuiţia gramatcii
sale: Ion Mincu

. Iată ce afrma, în anul 1941, fostul său elev, Simion Vasilescu: „Atât de puternică
a fost infuenţa lui Mincu şi a şcoalei lui, încât arhitecţii români cu şcoli străine din Franţa şi mai
puţini din Germania şi Italia, cari la început au compus în stlurile şcolii lor, sub a căror infuenţă se
găseau, au sfârşit prin a lucra în stlul românesc al şcoalei iniţiate de Mincu“

.
Alături de Ion Mincu, Petre Antonescu (1873-1965) este unul dintre principalii promotori ai
stlului neoromânesc, personalitatea lui dominând actvitatea arhitecturală din prima treime a
secolului al XX-lea. A fost educat în spiritul arhitecturii neoclasice franceze, pe care studiat-o în
profunzime şi cu talent, în forme proprii (Palatul Academia di Romania din Roma, construit în
anul 1931). Lucrările în stl naţional, elaborate cu ştinţă şi artă, denotă o cunoaştere profundă a
formelor elementelor vechii arhitecturi româneşt, pe care, interpretându-le cu vigoare, a ştut să
le combine într-o sinteză originală, în cadrul căreia, fecare în parte, fecare detaliu, dezvăluindu-
şi originea, se impregnează cu trăsăturile personale

. Arhitectul îmbină o serie de elemente ce
aparţin fe repertoriului internaţional fe celui autohton: socluri monumentale cu bosaje mari,
piese masive (coloane şi console, chei şi ancadramente supradimensionate), de multe ori fără nici
o funcţie constructvă ci doar decoratvă, sugerând construcţia arhaică şi cea rustcă, modenatură,
reliefuri, de asemenea foarte ieşite în afară, în care se amestecă izvoare naţionale (brâie în
torsadă, capiteluri şi balustrade de inspiraţie brâncovenească, butoni şi chenare moldoveneşt)
cu cele din repertoriul simbolistco-heraldic european, precum şi forme tradiţionale de goluri,
trilobate sau în acoladă, amestecate cu altele, semicirculare, portaluri în retragere de proporţii şi
profl romanic sau renascentst. Acest procedeu nu fereşte în totalitate opera de eclectsm dar, în
ansamblu, înclină totuşi balanţa către o fzionomie naţională.
32 Ibidem
33 Ibidem, p. 23
34 *****Lexicon ilustrat de arhitectură modernă, Ed. Tehnică, Bucureşt 1972, p. 284
www.irregular.ro
32
Considerat un rival al lui Mincu, mai ales după „duelul“ pentru realizarea Ospelului Comunal
Bucureşti
35
(concurs care a avut un alt câştgător în cele din urmă), Petre Antonescu este primul
arhitect care a lucrat în stlul neoromânesc încercând experienţa adaptării viziunii acestuia la
imobilele orăşeneşt cu funcţii complexe. A avut mai multe lucrări realizate, printre care Palatul
Administratv din Craiova (astăzi edifciul este sediul Primăriei Craiova) sau Palatul de Justţie din
Galaţi
36
, proiectat de el şi realizat de inginerul Grigore Cerchez între anii 1911-1923 (în zilele noastre
aceasta construcţie adăposteşte sediul Universităţii din Galaţi). În Bucureşt a construit mai multe
imobile de locuinţe şi birouri, vădind o mare preocupare pentru adaptare stlului neoromânesc
la funcţionalismul urban
37
. După premisele stabilite de Ion Mincu şi de Petre Antonescu, stlul
neoromânesc va f contnuat în principal de discipolii celor doi arhitecţi şi maeştri: Grigore Cerchez,
Nicolae Ghica-Budeșt, Cristofy Cerchez, Toma T. Socolescu, Victor Ştefănescu şi Ştefan Burcuş
38
.
Până la sfârşitul Primului Război Mondial, stlul neoromânesc este considerat în mare măsură
depăşit, incapabil din cauza multplelor mutaţii să-şi asume rolul de stl naţional. Apoi, în perioada
interbelică, s-au distanţat două tendinţe: tradiţionalişti şi modernişti. Edifcările contnuă în
stlul neoromânesc mai ales în provinciile reunite în anul 1918, şi în special în Transilvania. Aici
îşi vor găsi teren de lucru, îndeosebi în domeniul arhitecturii de cult: Victor Ştefănescu (Alba-
Iulia), Gheorghe Cristnel (Cluj-Napoca, Orăşte, Câmpia-Turzii), Constantn Pomponiu (Cluj-
Napoca), Ion D. Traianescu (Bucureşt, Timişoara, Turda, Bistriţa), Victor Smighelschi (Satu-Mare,
Rodna, Bistriţa-Bârgăului), D. Petrescu-Gopeş (Sighişoara), Victor Vlad şi Adrian Suciu (realizează
împreună două biserici ortodoxe în Timişoara, iar Victor Vlad proiectează Catedrala din Târgu
Mureş). Pe lângă aceste monumente edifcate în Transilvania, stlul se mai manifestă şi în Basarabia:
Adrian Gabrielescu realizează Catedrala Mitropolitană Sfnţii Împăraţi Constantn şi Elena din
Bălţi
39
. Edifciile laice sunt şi ele bine răspândite. Arhitectul Ioan D. Enescu în Diferite curente în
arhitectura ultmilor 50 de ani apărut ca şi capitol în artcolul După o jumătate de veac din revista
Arhitectura, numărul 1 din anul 1941 (pp. 5-19), gândindu-se în special la stlul neoromânesc,
concluziona: „Încă înainte de 1900 începe reacţiunea arhitecţilor români, şi poate tocmai această
situaţie, în care ofcialităţile şi chiar publicul din pătura superioară acorda, uneori cu uşurinţă,
prea mare încredere streinilor şi modelelor streine, a făcut ca această reacţie să fe şi mai vie, mai
stăruitoare, mai documentată, mai încununată de succes“.
Arhitecţii români nu s-au mulţumit numai să critce, ci şi să cerceteze, să studieze, să pună în
lumină vie moştenirea noastră, cu toată bogăţia de creaţie originală. După Primul Război Mondial
arhitectura neromânească a început să-şi piardă dimensiunea modernizatoare şi să se osifce spre
acel manierism monstruos de care vorbeam, devenind treptat principala forţă conservatoare
în opoziţie cu retorica şi estetca modernismului, curent cu adevărat inovator. Deşi orientarea
naţionalistă din ce în ce mai puternică şi contextul politc au favorizat evident neromânescul
(regulamentele pentru anumite zone ale Bucureştului specifcau clar obligatvitatea utlizării unui
stl românesc), realizările arhitecturale au devenit din ce în ce mai sterile sau au fuzionat, uneori
până la contrazicere, cu elemente stlistce de alte facturi, în căutarea unui pitoresc care a atns
uneori bizareria.
Între tradiţie şi pasul următor
Construirea unui vocabular şi a unei retorici naţionale a consttuit o preocupare constantă a
tuturor guvernelor interbelice iar prin campaniile de edifcări promovate, şi al arhitecţilor epocii.
35 Mihail Café, op. cit., p. 142
36 Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii în România, vol. II, Ed. Academiei R.S.R., Bucureșt, 1965 p. 561
37 Paul Constantn, Dicţionar universal al arhitecţilor, Ed. Ştinţifcă şi Pedagogică, Bucureşt, 1986, p. 22
38 Grigore Ionescu, op.cit, p. 458
39 ***** Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotnului, sesiunea iulie 1923, Chişinău, 1923, p. 35
www.irregular.ro
33
S-au purtat lungi discuţii asupra stlurilor care să facă obiectul acestei opere de edifcare, părerile
arhitecţilor find împărţite. Arhitectul Florea Stănculescu se pronunţa astel: „Şi oraşele noastre
au acest aspect jumătate cu stl românesc, jumătate cu stl modern“. Era de părere că între stlul
naţional şi cel modernist va exista o fuziune, din care, spera el, să reiasă un stl românesc. În
această privinţă arhitectul G. M. Cantacuzino era sceptc (în ceea ce priveşte şansele unui stl
creat din repertoriul autohton, chiar dacă era dopat cu elemente a unui stl internaţional, deja
consacrat). Partzanii stlului naţional demarat de Ion Mincu provin în principal dintre discipolii
lui. Astel I. D. Traianescu, în artcolul apărut în revista Arhitectura, numărul 2 din anul 1916,
inttulat Stlul Românesc, face un aspru rechizitoriu la adresa arhitecţilor care lucrau în silul cubist
sau modernist: „(...) că formele mlădioase ale stlului românesc au îmbrăcat deopotrivă de bine
atât clădirile rurale ca: şcoli, primării, spitale, conace de moşii, vile, cum şi clădirile urbane ca:
administraţii, bănci, teatre, hoteluri, magazine, gări etc., că acoperişurile cu streaşină se împacă
cu nevoile climei, dând caselor aspecte dintre cele mai pitoreşt, că, în fne, ca buni români suntem
datori să locuim în case care să ne reamintească cât pe departe casele strămoşilor noştri. Cu
modul acesta vom da oraşelor un caracter propriu, naţional iar streinul ce ne va vizita va simţi
că se afă într-o ţară conştentă de trecutul său, creându-şi viitorul prin propriile puteri. (...) faţă
de arta noastră veche să fm atât de vitregi? De ce să nu nădăjduim şi noi că cu elementele artei
noastre vechi să nu vedem ridicându-se monumentele României Mari de mâine?“
40
.
Stlul naţional începea să fe neadecvat pentru marile ansambluri urbanistce. Astel neoromânescul,
perimat în zona lui de origine, îşi găseşte debuşeuri în arhitectura celorlalte provincii, dominată
până atunci de cu totul alte stluri. În Transilvania, în care stăpânirea străină austro-ungară
favorizase afrmarea elementelor Jugendstl-ului sau Secessionului austriac (a se vedea centrele
oraşelor Oradea, Târgu Mureş şi, într-o mai mică măsură şi Cluj Napoca), edifciile ulterioare anului
1918, integrate şcolii naţionale de arhitectură, aveau să exprime caracterul românesc al puterii
din teritoriile „eliberate“

.
Limbaj uşor de înţeles, arhitectura neoromânească s-a bucurat de o mare popularitate şi s-a
răspândit rapid în arhitectura domestcă urbană, anonimă. Repertoriul formal tradiţional utlizat
pentru a crea un stl naţional, foarte divers şi amalgamat, este folosit în opera diferiţilor autori
conform propriilor selecţii, într-o anume relaţie cu tpul de program şi cu tpul de sintaxă. De
aceea apar şi mari diferenţe între stlurile individuale ale diverşilor arhitecţi. În general, s-a
încercat valorifcarea unor elemente structurale şi decoratve preluate din arhitectura vernaculară
românească (stâlpi şi parapete de lemn, prispe, troiţe), dar şi balcanică (bovindouri cu console
de lemn, geamlâcuri) şi chiar mediteraneană (loggii, pergole), din arhitectura bisericească
moldovenească şi muntenească (tpuri de acoperişuri, parament de zidărie, uşi de lemn, brâuri,
ancadramente, medalioane de ceramică), din arhitectura brâncovenească (alternanţa de zidărie
simplă cu ancadramente, parapete, intarsii decoratve specifce din piatră) etc., precum şi a
unor teme compoziţionale selectate din arhitectura zonală, care devin elemente de compoziţie
specifce (tema culei-turn, tema foişorului, tema casei populare cu parter supraînălţat etc.).
Acestea au fost puse în operă atât la scara lor originară cât şi la scări monumentale, dacă tpul
de clădire o cerea. Sintaxa care administrează compoziţiile este, în general, academistă pentru
clădirile monumentale, de factură tradiţional bizantnă (originară sau tradiţional românească)
pentru clădirile de cult şi foarte liberă, organică, creatoare de pitoresc, pentru clădirile de mai
mică anvergură. Selecţia elementelor specifce este rar făcută în sensul unei purităţi stlistce, de
obicei ele sunt folosite sincretc, adesea chiar împlette cu elemente decoratve sau structurale
de factură clasică, neogotcă, neomedievală, de factura stlului Arta 1900, ceea ce face uneori
difcilă încadrarea stlistcă. De aceea se poate considera că demersul sintactc este, în general, de
40 Ioan D. Traianescu, Stlul românesc, în ,,Gândirea estetcă în arhitectura românească“, Ed. Meridiane, Bucureşt,
1983, p. 41
41 Gheorghe Anghel, Alba Iulia, Ed. Sport-turism, Bucureşt, 1982, p. 91
www.irregular.ro
34
factura eclectcă, iar imaginea generală a acestei dezvoltări stlistce este sincretcă şi pitorească
în acelaşi tmp.
Evoluţia stlului are în vizor matricea tradiţională românească. În ce măsură elementele
componente ale acestei matrice sunt 100% pur româneşt am arătat mai sus. Primul pas a fost
translaţia directă şi facilă, fără modifcări de perspectvă, a unor elemente constructve şi mai ales
a limbajului plastc al faţadelor. Trebuie precizat că acest mesaj tradiţionalist a fost scindat din
cauza folosirii unor matrice generatoare de limbaj arhitectural din cele două provincii româneşt
Muntenia şi Moldova. De la bun început arhitecţii au aplicat cele două tendinţe încercând să
respecte genius-loci-ul caracteristc. Dacă în Muntenia, elementele culelor de odinioară se
regăsesc arhitectura de cult, iar arcele pridvorului de factură brâncovenească, artculează casele
partculare, în Moldova se preia faţa aspră din cărămidă de la mănăstrile lui Ştefan cel Mare. De
altel elementele gotce (în special portaluri de piatră cu umeri întorşi) ale arhitecturii de cult vor
f preluate/translatate în arhitectura civilă, chiar şi contemporană. Astel, pe valea Bistriţei, se
pot observa nenumărate exemple de case care au ferestrele sau uşile construite parcă pentru a
simula portalul bisericii mănăstreşt. Obligatoriu, decoraţia cuprinde friza cu discuri din ceramică
emailată. Sigur, reţeta de distribuţie nu este neapărat fxat matricelor originare. Astel, găsim
edifcări de tp neoromânesc-muntenesc, în principalele oraşe moldoveneşt, dar şi vile care
împrumută elemente ale mănăstrilor moldoveneşt.
Dacă în Regat lucrurile sunt destul de clare, cu totul altceva se întâmplă în teritoriile unite după
1918. Stlul naţional-ist contrat cu putere de modernişt, găseşte aici un teritoriu virgin, propice
pentru manifestare iar în unele cazuri chiar dezvoltare. Matricele se suprapun şi se combină.
Secvenţe de cod informaţional sunt ciuntte, copiate, recopiate, eliminate. Translaţia îţi pierde
caracterul ideatc, acela de a transmite modelul/codul originar. Caracteristcile se supracopiază
accelerat şi, în acest fel, se produce o mutaţie la nivel morfologic. Odată elemente arhitecturale
munteneşt sunt mixate cu cele moldoveneşt, asta mai ales in cazul arhitecturii de cult. Exemple
sunt variate dar ne vom opri la Biserica Sfnţii Arangheli Mihail şi Gavriil din Turda, arhitect Ion D.
Traianescu sau Biserica Sfnţii Trei Ierarhi din Bistriţa. Planimetria acestor două edifcii de cult este
aproximatv asemănătoare: faţada sprijină clopotniţa ce împrumută colonetele culelor munteneşt
(Turda, absentă la Bistriţa), dar celelalte turle sunt construite după tparul moldovenesc.
Nu este singura direcţie în care translaţia devine prost interpretată. Arhitectura modernă interbelică
(cubistă, internaţionalistă, modernistă) propunea un program locatv nou. Matriceal, totul începe
de la elemetul 0, suprimând legătura tradiţională. Sau cel puţin asta au încercat Horia Creangă,
Marcel Iancu şi alţi modernişt. Au existat încercări de a încrucişa acest stl nou, străin de tradiţie,
cu un limbaj morfologic tradiţional. Acest lucru este evident la George Cristnel, care propune un
hibrid, pe structura şi artcularea modernă, o sintaxă tradiţională la Biserica Învierea Domnului
din Câmpia Turzii şi la o serie de construcţii civile din acest oraş. De asemenea, această tendinţă
există şi la Cluj-Napoca (carterul Grigorescu) unde acelaşi arhitect semnează o casă partculară,
care la faţadă, pe scheletul modern, primeşte ferestre fancate de colonete ce amintesc de stlul
brâncovenesc. Detaliile lucrărilor în lemn sunt de aceeaşi natură, faţada are şi un brâu torsat. În
curte accesul în casă se face printr-un pridvor supraînălţat, ale cărui elemente decoratve sunt
de factură tradiţională. Or, în sine acest soi de rezolvări cu tentă autohtonă duc tot la ideea unei
mutaţii, realizate prin transplantarea mai mult sau mai puţin reușită, a unor elemente străine de
substrat.
Realismul-socialist românesc
Paradoxal, această tendinţă a fost contnuată după Al Doilea Război Mondial, când, odată cu
schimbarea regimului, se va modifca și repertoriul arhitectural ofcial. Din nefericire acest nou stl
nu a fost rodul unei evoluţii organice ca și în cazul curentului neoromânesc, ci a fost implementat
ca o componentă a noii ideologii socialiste. Realism socialismul, un concept artstc dezvoltat în
Uniunea Sovietcă, își reclama originile clasice dar scopul ei nu era acela de a crea neapărat o artă
accesibilă maselor (deși, cel puţin teoretc, acesta era unul dintre scopurile fnale) ci, mai degrabă,
www.irregular.ro
35
o reacţie la adresa arhitecturii noi occidentale (modernă, cubistă, internaţională) considerată
inaccesibilă maselor

. Curentul se vrea a f o refectare a gustului tradiţional amestecat cu
elemente antce, fapt refectat de lozinca la modă atunci: „să învăţăm de la clasici“

.
Tiparele clasice sunt rapid uitate, informaţia se pierde și se transformă în manifestări ce frizează
kitsch-ul, iar la nivel internaţional acestă tendinţă trece de la statutul de barbarie spre cel de ne-
artă. Acest lucru se datorează în primul rând considerentelor teoretce. Această artă nu a fost
produsul unei evoluţii stlistce, a unor translaţii normale, produse în sânul maselor. Realism-
socialismul a fost creat în numele lor de o elită ce experimentase un mod de viaţă și creaţie în
avangarda de la începutul secolului al XX-lea, care nu avea nimic în comun cu realitatea maselor

.
Într-un anumit fel acest curent a desăvârșit idealul avangardist, oganizând viaţa socială după un
plan artstc total
45
.
Proftând de planurile reconstructve de după război, acest stl impus de polul sovietc (dovedind,
dacă mai era nevoie, acurateţea sintagmei „lumina vine de la răsărit“), a acţionat după modelul
disecat mai sus. Perioada de exprimare relatv scurtă (odată cu moartea lui Stalin, Hrușciov
elaborează noi teze social-cultural-constructve axate pe funcţionalism) nu a permis o edifcare
masivă pe teritoriul ţării noastre. Cea mai reprezentatvă dintre acestea, Centrul Poligrafc Casa
Scânteii, propune un limbaj decoratv inspirat din amalgamul: Palatul Mogoșoaia, Mănastrile
Văcăreșt și Cozia, coloanele gemene întâlnite în arhitectura vernaculară românescă, condimentate
cu excerpte din clasicismul rus (sovietc). Reliefuri în formă de medalioane combină elemente
populare cu simboluri ale comunismului (steaua sovietcă în cinci colţuri, secera și ciocanul)
46
.
Analizând această tendinţă, descoperim mutaţii profunde a matricelor originare. Dacă realismul-
socialist a interpretat moștenirea clasică într-un fel original, denaturând anumite elemente
pentru a întări ideologic mesajul, arhitecţii români sunt forţaţi de data acesta să caute soluţii
rapide pentru a legitma acest import grosolan. De aici hibridul (încă unul) element ideologic
suprapus decoraţiei cu caracter tradiţional. Într-un fel e ca și cum ţăranul român avea viziunea
unui comunism total, în speţă find suprema sa aspiraţie.
Concluzii
Matricele se afă într-o contnuă evoluţie. Dinamica lor are o componentă fzică manifestată
prin contracţie și expansiune. Deși la origini sunt purtătoarele unor caracteristci unicat, ele
interacţionează, creând noi modele distncte, care au proprietatea de a păstra în codul lor
informaţional caracteristci originare identfcabile. Sunt purtătoare de mesaj, iar din acest punct
de vedere matricele creatoare de limbaj arhitectural sunt cele mai uzitate pentru a transmite
mesaje în jur (în special cele cu încărcătură ideologică). De ce se întâmplă acest lucru? Totul
pornește de la relaţia arhitecturii cu deschisul, cu agora. Vulgar, putem spune ca arhitectura este
un excelent panou ideatc-publicitar.
Matricele generatoare de limbaj se formează prin preluarea atentă și cât mai acurată a componentei
originare (tradiţionale). Orice alterare a acestui proces duce la erori, datorate supradimensionării
prin copiere/recopiere/multplicare/ștergere parţială/eliminare a codului originar. În acest sens,
limita dintre mutaţie și translaţie este deseori inexistentă.
42 Boris Groys, Stalin – Opera de artă totală, Ed. Ideea Design & Print, Cluj Napoca, 2007, p. 8
43 Ibidem
44 Un termen inerent atunci când ne gândim la comunism
45 Ibidem, p. 9
46 Marius Marcu – Lapadat, Feţele ornamentului. Arhitectura bucureșteană în secolul XX, Ed. Univers Enciclopedic,
Bucureșt, 2003, p. 100
www.irregular.ro
36
BIBLIOGRAFIE
01. ***** Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotnului, sesiunea iulie 1923, Chişinău, 1923
02. *****Lexicon ilustrat de arhitectură modernă, Ed. Tehnică, Bucureşt 1972
03. Anghel, Gheorghe, Alba Iulia, Ed. Sport-turism, Bucureşt, 1982
04. Café, Mihail, Arhitectul Ion Mincu, Ed. Ştinţifcă, Bucureşt, 1960
05. Cernescu, Trăilă, Societate și arhitectură. O perspectvă sociologică, Ed. Triconc, Bucureșt,
2004
06. Constantn, Paul, Dicţionar universal al arhitecţilor, Ed. Ştinţifcă şi Pedagogică, Bucureşt,
1986
07. Curinschi-Vorona, Gheorghe, Istoria arhitecturii în România, Ed. Tehnică, Bucureşt, 1981
08. Gaivoronschi, Vlad, Matricile spaţiului tradiţional, Ed. Paideea, Bucureșt, 2002
09. Groys, Boris, Stalin – Opera de artă totală, Ed. Ideea Design & Print, Cluj Napoca, 2007
10. Ioan, Augustn, Khora, Ed. Paideea, Bucureșt, 1999
11. Ionescu, Grigore, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Ed, Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşt, 1982
12. Ionescu, Grigore, Istoria arhitecturii în România, vol. II, Ed. Academiei R.S.R., Bucureșt,
1965
13. Lapadat, Marius-Marcu, Feţele ornamentului. Arhitectura bucureșteană în secolul XX, Ed.
Univers Enciclopedic, Bucureșt, 2003
14. Lăzărescu, Cezar, Cristea, Gabriel, Lăzărescu, Elena, Arhitectura românească în imagini, Ed.
Meridiane, Bucureşt, 1972
15. Odobescu, Alexandru, în „Gândirea estetcă în arhitectura românească“, Ed. Meridiane,
Bucureşt, 1983
16. Şerban, Adela, Tradiţie şi post-modernitate în noo-spaţiul românesc, în „Geopolitca“, Nr.
1(5)/2005, an IV
17. Tabacu, Ana Gabriela, Maniera didactcă şi stl arhitectural la sfârşitul secolului al XIX-lea în
România, în „Analele arhitecturii“, anul 2, nr. 2
18. Traianescu, D. Ioan, Stlul românesc, în „Gândirea estetcă în arhitectura românească“, Ed.
Meridiane, Bucureşt, 1983
19. Tirca, Miruna, Locuirea tradiţională. Locuri bune şi locuri rele, htp://www.gandul.info/traditi-
istorie/locuirea-traditonala-locuri-bune-locuri-rele.html?3895;324041
Florin Revnic; forin@irregular.ro
36
37
www.irregular.ro
SITUARE AFECTIVĂ ŞI LIMPEZIRE EXISTENŢIALĂ
LA PRIMUL HEIDEGGER
În contnuarea temei
din numărul trecut...
- încercare de evaluare fenomenologică a situării afectve a Daseinului ca status
tranzitoriu între ontc şi ontologic -
A trăi înseamnă a contnua un vârtej al experienţei ce s-a format odată cu naşterea
noastră la linia de contact între un „afară” şi cel ce e chemat să îl trăiască.
Maurice Merleau-Ponty
Occidentul ca „tărâm al declinului” îşi potenţează deopotrivă epuizarea şi fecunditatea spiritului în
ineluctabila şi insondabila sa Istorialitate. De la mistagogiile mesianice până la anarhia violentării
sensurilor, ceea ce ni se livrează încă pe cale şcolărescă sub sintagma pauperă de flosofe
contnentală dă seama de un Destn ce culminează şi decade totodată cu „omul planetar” al lui
Heidegger. Perpetuă tensiune dialectcă sau hermeneutcă a pluralităţii simulacrelor ? Oricare ar
f status-quo-ul lumii actuale, nevoile şi slăbiciunile acestui „om planetar”, Apusul sau Declinul în
expresia sa cea mai hipertehnicizată, chiar cu tente apocaliptce, trimite automat la un alt status-
quo , cel al unei surveniri originare, pe de o parte, şi al unui logos ce izvorăşte din individualitate,
pe de alta, ca adevăr peren al condiţiei umane. Motvul pentru care acesta din urmă nu poate f
refulat complet rezidă tocmai în paradoxul fondator al dimensiunii ontologice umane: neputnţă,
limită şi dezrădăcinare. Sensul universalului impregnat ab into în individualitate, indiferent că e
38
www.irregular.ro
tematzat ca rest ce ne debordează , imposibilitate de a accede la sinele autentc, sau reperat vulgar
în diverse revelaţii „trăiriste”, rămâne ţelul unui praxis flosofc autentc, ce scapă în contnuare de
uniformitatea organizată a cohortelor de roboţi.
Metafzica modernă, chiar ca uitare a Fiinţei în termeni heideggerieni, păstrează tensiunea
originară interioritate-exterioritate. Lecţia kantană a ambiguităţii insolvabile între înăuntrul şi în
afara conştinţei e preluată şi asumată hipermetafzic în ontologia fundamentală a lui Heidegger.
Prăbuşirea metafzicii tradiţionale devine însă manifestă tocmai în punctul în care ea îşi propune
asiduu printr-o încercare pe cât de ambiţioasă, pe atât de nevrotcă, reîntoarcerea la „lucrurile
însele”. De aici necesitatea unei „răstoarceri” (în termeni heideggerieni -VERWINDUNG) pornind,
în cadre evident cu totul schimbate, oarecum tot de la „lucrurile însele”, nu în temeiul metafzicii
tradiţionale, ci în virtutea refecţiei globale asupra FIINŢEI. Or fenomenologia Daseinului, din
prima secţiune a lui Sein und Zeit, ca preambul al tematzării temporalităţii, apare la primul
Heidegger, în cadrul determinării esenţiale a Daseinului ca Grijă (SORGE). Tematzarea Grijii îşi
are însă, pe de altă parte, preambulul propriu, şi anume „limpezirea existenţială” a situării (i.e.
afectve) Daseinului faţă de Fiinţă în cadrul incipient al MUNDANEITĂŢII.

1. Integralitatea Daseinului, prefgurată în tema Mundaneităţii
Daseinul la Heidegger nu are nimic monolitc, ci se compune dintr-o paletă de structuri ce e luată
ca punct de pornire încă de la începutul lui Sein und Zeit, prin abordarea mundaneităţii şi prin
tematzarea impersonalului SE ca „cine-le” Daseinului cotdian. Primele accente ale acestei dialectci
oarecum ascunse a analitcii existenţiale par a f tributare modelului hegelian din Fenomenlogia
Spiritului. Întreaga analitcă existenţială se dezvăluie însă mai apoi tocmai ca o contrapondere
a logicii şi dialectcii hegeliene , evidenţiind ca principiu imuabil co-originariatatea structurilor
Daseinului : „La logique, qui, travaillant dans le dos de conscience, commmande l’entrée en scene
des difèrents fgures de la conscience dans le Phénomenoloie de l’esprit hégélienne , relève
d’une autre phénomenologie qui ne saurait valoir pour l’analitque existentale dans laquelle , au
contraires, toutes les structures sont co-originaires et ne s’enchaînent pas suivan la progression
logique du fondametal et du dérivé”

. Miza acestei cooriginarităţi e artcularea INTEGRALITĂŢII
(GANZHEIT) Daseinului, ce nu e o iluzie utopică, ca la al doilea Witgenstein, după cum remarcă Jean
Greisch , ci o ipoteză cât se poate de tare în efcacitatea antcipării Grijii ca structură originară.
Pluralitatea Dasinului la primul Heidegger poae f însă decelată chiar de la începuturile flosofei sale,
pornind de la justfcarea necesităţii de a iniţia „un nou început al flosofei” , în spiritul dadaist al
asumării discrepanţei dintre experienţa trăită şi ermetsmul tot mai pronunţat al flosofei teoretce
(indiferent că e vorba de pozitvisul neokantan sau de proiectul fenomenologic iniţial nedus până
la capăt de Husserl). Astel, sub imperiul acestor încercări singulare şi tmpurii de flosofe a vieţii ,
Heidegger îşi pronunţă ferm hotărârea de a porni de la mundaneitate , elaborând mai târziu unul
dintre existenţiale de bază: FIINŢA ÎN LUME (IN-DER-WELT-SEIN). De aici , dorinţa manifestă de a
se întoarce la proxim prin prisma unei respingeri virulente a tradiţiei flosofce „tari” , ancorată
în derivarea şi reşaparea kantanismului inert

. Însă orice astel de „deztrăire”, cum o numea
tânărul Heidegger e ancorată intm în receptarea ca o revigorare mesianică a idealismului german
la început de secol XX. Acesteia i se opune întoarcerea la „lucurile însele”, însă într-o manieră mult
mai radicală , care porneşte de la lume şi de la experienţa trăită nemijlocit , lumeşte!
Aici , miza se consttuie în necesitatea de a porni de la mundaneitate , ca stare de fapt nudă, şi
expresie avant – la – letre a factcităţii vieţii.
1 Jean Greisch – Ontologie et Temporalité. Esquisse d’une intérpreaton intégrale de Sein und Zeit, p. 174.
2 Rüdiger Safranski – Un Maestru din Germania. Heidegger şi epoca lui, capitolul VI passim.
39
www.irregular.ro
IN – DER – WELT – SEIN se consttuie ca primul existenţial coagulant al Daseinului , el însuşi la
început o finţare intramundană pur şi simplu , fără vreun statut privilegiat. De aici, Heidegger
pare a extrage celelalte determinaţii ca preambul pentru direcţia înspre Grijă : „De fait , la
descripton du mone environat implique l’existence d’autres Dasein , d’un Mitdasein”

şi, nu în
ultmul rând, ancorează tematzarea impersonalului ca existenţial al Daseinului în cotdianitate.
Hermeneutca factcităţii înseşi devine un simplu deziderat fără presupoziţia lumii, iar prin lumirea
lumii la care partcipă, Daseinul dă seama de integralitatea sa , care nu e monolitcă , ca şi ego-ul
husserlian recăzut în kantanism , ci plurivalentă din perspectva analitcii existenţiale: „Les autres
ne s’opposent pas au moi ; ils sont ceux dont , à première vue , on ne se distngue pas , ceux parmi
lesquelles je suis aussi”

. Al doilea existenţial se arată prin urmare a f MIT-ANDER-SEIN (FAPT-DE-
A-FI UNUL ÎMREPUNĂ-CU ALTUL) care nu e altceva decât celebrul existenţial in genere MIT-SEIN
(FAPT-DE-AI-LAOLALTĂ) , ceea ce ne duce înapoi la cooriginaritatea existenţial-structurală şi la
fondul integralităţii: „Faptul-de-a-f-laolaltă semnifcă un caracter de finţă al Daseinului ca atare ,
deopotrivă de originar cu faptul-de-a-f-în lume , iar aceasta este condiţia formală de posibilitate
a simultanei stări de deschidere a Daseinului celorlalţi pentru Daseinul propriu dintr-un moment
sau altul”
5
. Iată o circularitate a analitcii Daseinului , referent permanent al mundaneităţii, ce
prefgureză starea de deschidere şi Da-ul Daseinului în integralitatea sa, implicit ancorarea în
situarea afectvă.
2. Da-ul Daseinului. De la haecceitas la starea de deschidere
Odată împlinită ancorarea Daseinului ca IN-DER-WELT-SEIN , integralitatea inextricabilă a acestuia
pusă pe tapet , Heidegger pătrunde de-abia acum în profunzimea structurală a deschiderii
autoreferenţiale ce va pune în relief în cele din urmă caracterul de proiect aruncat al existenţei:
„finţa Daseinului trebuie determinată , în cele din urmă, pornind de la faptul – de – a – sălăşlui –
în ca atare şi că doar explicarea autentcă a acestui fenomen fundamental ne garantează fundarea
celorlalte structuri ale Daseinului , deopotrivă de originare.”
6
Mai mult , în acest preambul al
tematzării FIINŢEI-ARUNCATE ca GRIJĂ , avem de-a face cu o accentuare defnitvă a opoziţiei
autentc – neautentc , forjarea existenţialilor proprii căderii în impersonalul „SE” . Or , atât
Căderea, cât şi Deschiderea , dezvoltată apoi în DESCHIDERE LUMINATOARE (LICHTUNG) , nu se
pot tematza fără a f elaborat până la capăt problema fundamental fenomenologică a acestui DA
fondator al Daseinului: „...le Da du Dasein , mon <<étre-la>> , mon <<eccéité>> recèle le mystère
ultme de mon exister. En lui s’unissent , se concretssent et s’exteriorisent mutuellement les divers
éléments dont il a été queston jusqu’à présent [...] Car c’est en réalité tout cela qui concourt à faire
de moi un existant qui est là , qui se manifeste comme doué d’eccéité”
7
. Da-ul este însuşi faptul
de a f al Daseinului, care nu e SIMPLĂ PREZENŢĂ ori FIINŢARE-LA-ÎNDEMÂNĂ. În Prolegomene ,
Heidegger precizează mai departe, în acest sens că , raportată la subiectul metafzic tradiţional,
FIINŢA Daseinului e tocmai „intervalul dintre SUBIECT şi LUME” , denunţând apoi eroarea ce ţine
de acelaşi reducţionism : tendinţa de a considera Daseinul drept un microcosmos.
Or, această „defniţie” trimite din nou la încputurile sale flosofce pe de o parte şi la detaşarea de
fenomenologia husserliană pe de alta . E vorba aici de interesantul traiect al antcipării proiectului
husserlian , urmată de detaşarea de acesta. În primă instanţă , Heidegger , concentrându-se
asupra lui Duns Scotus în perspectva tezei sale de doctorat , identfcă la acesta distncţia capitală
dintre PRIMA INTENTIO şi SECUNDA INTENTIO , corespondentă distncţiei husserliene de mai
3 A. De Waelehns, La philosophie de Martn Heidegger, p.66.
4 Ibidem, p. 66.
5 Martn Heidegger, Prolegomene la istoria conceptului de tmp, pp. 389-390
6 Ibid., p. 413.
7 A. De Waelehns op. cit. pp. 77-78.
40
www.irregular.ro
târziu, dintre NOESIS şi NOEMA. În „cău-tarea modernităţii ascunse” a acestei gândiri , după cum
remarcă Rudiger Safranski
8
, Heidegger îl scoate pe Duns Scotus din nominalismul său ermetc
pentru a concluziona că acesta „ne invaţă liberatea existenţei domeniului semnifcaţiei. Astel,
conceptul cheie al flosofui medieval se vădeşte a f cel de HAECCEITAS , adică FAPTUL – DE – A
–FI –ACUM – ŞI –AICI al lucrurilor. În refecţia sa asupra esenţei numărului , Heidegger decoperă
aşadar că dintre UNUM , BONUM şi VERUM , cele trei „categorii transcendentale ale lui Scotus
, doar prima se poate aplica FIINŢĂRII ca atare. Iar acest individual care ni se arată sub forma
HAECCEITAS-ului dă seama de însăşi prima fsură între FIINŢĂ şi FIINŢARE.
A doua mişcare, ce se consttuie în detaşarea de Hegel şi de Husserl deopotrivă vizează printre
altele inclusiv stăruirea asupra conceptului lui Duns Scotus prin defnirea sa drept realitate
singulară : „Ceea ce există în mod real est un fapt individual... Tot ceea ce există în mod real este un
<<asemenea-aiciacum>> . Forma individualităţii (haecceitas) este chemată să ofere o determinaţie
originară realităţii reale”
9
. Miza este depăşirea „gândirii obiectualizante” , ceea ce mai târziu se va
consttui în sintagma „a lăsa să fe”. HAECCEITAS înseamnă în primul rând PREZENŢĂ , problema
centrală find dacă conceptul lui Scotus se poate aplica Da-ului Daseinului . Reîntorcându-ne la
„defniţia” din Prolegomene , putem constata necesitatea imperioasă ca flosofa să înceapă de
la FAPTUL – DE – A SĂLĂŞLUI – ÎN : „Faptul – de – a –sălăşlui – în nu este intervalul dintre două
finţări reale , ci este finţa Daseinului însuşi , din care face parte de fecare dată o lume şi care este
de fecare dată a mea”
10
. Unitatea conştinţei şi a lumii deopotrivă dă seama aici de semnifcaţia
veritabilă a INTERVALULUI, trimiţând din nou la tematca integralităţii Daseinului.
Or , această indisolubilă legătură dintre LUME şi Dasein corespunde INTENŢIONALITĂŢII husserliene,
abordată încă în Prolegomene ca teză fundamentală a noii direcţii flosofce . Diferenţa constă în
complexitatea şi deschiderea Daseinului ca FIINŢĂ-ÎN-LUME , iar starea de deschidere debordează
deja orice simplă structură a conştinţei (INTENŢIONALITATEA la Huserl). Revenind, conceptul de
HAECCEITAS pare să prefgureze Da-ul Daseinului , ca un fel de subdeterminaţie a FAPTULUI-DE-A-
SĂLĂŞLUI-ÎN ce dă seama de acest „interval” al unei fenomenologii duse până la capăt şi, după cum
vom vedea , „intervalul” însuşi se consttuie ca un receptacul al situării afectve. Ar f redundantă
aici o apreciere a traiectului fenomenologiei posthusserliene sub spectru heideggerian , având în
vedere că Merleau-Ponty ajunge să aroge CONŞTIINŢEI calitatea de „fenomen intermediar”.
Da-ul Daseinului , prefgurat fenomenologic încă sub imperiul temei INTENŢIONA-LITĂŢII se
vede însă introdus în ontologia fundamentală odată cu capitolul 28 din Sein und Zeit. Dacă în
Prolegomene există un joc dialectec între des-coperire şi deschidere , aici Heidegger artculeză cât
se poate de sentenţios autoreferenţialitatea Daseinului ca DA , conferindu-i starea de deschidere:
„Fiinţarea care este consttuită în chip esenţial prin faptul-de-a-f-în-lume este ea însăşi de fecare
dată propriul ei loc de deschidere (das Da) .[…] „Aici” şi „acolo sunt posibile numai într-un Da ,
adică dacă este o finţare care , ca finţă a lui Da, a deschis spaţialitatea.[…] Cuvântul Da semnifcă
această stare de deschidere esenţială. Prin ea , această finţare (Daseinul) este <<da>> , adică este
<<deschisă>> pentru ea însăşi, odată cu faptul-de-a-f-aici-ca-loc-de-deschidere propriu lumii”

.
Ceea ce la început era doar o fascinaţie personală a tânărului Heidegger (HAECEITAS al lui Scotus
ca realitate singulară antcipatoare a diferenţei ontologice) se înscrie într-o carieră prodigioasă
în analitca existenţială , find absorbită în starea de deschidere în LUME şi faţă de LUME a
Daseinului. Faptul că Daseinul îşi e propria DESCHIDERE, e exprimat de Heidegger prin conceptul
de ERSCHLOSENHEIT , ce desemneză DESCHIDEREA ca o „lumină naturală” , antcipând Lichtung-
8 Rudiger Safranski, op. cit. pp.67-68.
9 Ibid., p. 72.
10 Martn Heidegger, op. cit. p. 414.
11 Martn Heidegger, Fiinţă şi Timp, pp.182-183.
41
www.irregular.ro
ul de după Kehre: „Deschiderea către sine a Daseinului nu este de tpul refexiei , pentru că ea
trece permanent prin lume. În acelaşi tmp este clătnată evidenţa tradiţională a legăturii necesare
dintre gândire ca reprezentare şi interioritate. Da-ul Daseinului este deschiderea către finţă , este
Lichtung-ul”

.
3. Situarea afectvă şi Tonalitatea. Intenţionalitatea camufată
După cum remarcă Jean Greisch

schematzând faţeta autentcă a DA-ului, trei existenţiali
de bază împlinesc consttuţia Da-seinului ca FAPT-DE-A¬-SĂLĂŞLUI-ÎN: SITUAREA AFECTIVĂ
(BEFINDLICHKEIT) , ÎNŢELEGEREA (VERSETEHEN) şi DISCURSUL (REDE). Cât despre contraponderea
lor neautentcă , ce ţine de COTIDIA-NITATE şi de impersonalul SE, avem de-a face corespondent cu:
CURIOZITATEA , AMBIGUITATEA sau ECHIVOCUL şi FLECĂREALA. Problema ce survine automat e
dacă se poate vorbi despre privilegierea unuia dintre existenţialii autentci în detrimentul celorlalţi,
deşi Heidegger reafrmă la începutul capitolului 31 din Sein und Zeit, precum şi în capitolul 38,
consacrat DISCURSULUI, cooriginaritatea consttuirii existenţiale a „locului de deschidere”. Pentru
a răspunde , e necesară, după cum voi arăta mai jos, o determinare a relevanţei fenomenologice
a situării afectve.
În Prolegomene , încă sub imperiul lui Husserl, cel puţin conceptual, Heidegger identfcă GRIJA
cu INTENŢIONALITATEA. Pe de altă parte, Husserl se referă deja în Cercetări logice la o structură
intenţională a afectelor, însă nu şi a tonalităţilor afectve (STIMMUNG, GESTIMMSTEIN) Iar în
primă instanţă , tocmai DISPOZIŢIA sau TONALITATEA AFECTIVĂ este oglinda ontcă a „Ceea ce
ontologic avem în vedere prin termenul de situare afectvă”

. Mai mult, orice schimbare de
dispoziţie, (interesant de remarcat în ce măsură ar f inclusă aici sfera patologică psiho-somatcă),
alunecare în indispoziţie sa indiferenţă ne arată determinarea „tonal-afectvă” prealabilă a
Daseinului. „dès les Prolegomenes , l’intentonnalité est identfée au souci. Nous pourrions alors
résumer l’argumentaton implicite de Heidegger sous forme d’un syllogisme: là où il y a de souci,
il y a de l’intentonnalité. Or, dans les humeurs il y a du souci. Donc les humeurs doivent avoir une
structure intentonelle”
15
.
Totul porneşte însă în Prolegomene de la STAREA DE DES-COPERIRE, invers faţă de Sein un Zeit,
unde DESCHIDEREA devine preeminentă. Daseinul, find prezent pentru el însuşi se descoperă
ca IN-DER-WELT-SEIN , deschizând astel o LUME care era totuşi deja deschisă, ceea ce dă
seamă de o oarecare PREOCUPARE , formă avant – la letre a GRIJII. Preocuparea duce însă
la SEMNIFICATIVITATE şi totodată la ceea ce Heidegger numeşte „dependenţa faţă de LUME”,
tematzată apoi şi în Sein und Zeit ca „funcţie a deschiderii” , unde Heidegger îi conferă lui
Aristotel meritul de a f elaborat în Cartea a II a a Retoricii „prima hermeneutcă sistematcă a
MITSEINULUI”
16
. Or din acest punct se deschide din nou o sinergie circulară , ce implică INCITAREA
şi PROVOCAREA LUMII
17
. Şi care debordează orice psihologie contemporană, preocupată exclusiv
de afecte. „Preocuparea se contopeşte cu semnifcatvitatea ; ea este o adăstare în-preajma
lumii, una ce se realizează în modul preocupării”
18
, iar această „adăstare” este cea mai elocventă
expresie a unei INTENŢIONALITĂŢII mascate, refulate evident în cotdianitate, sub imperiul
impersonalului SE: „Acest <<a-f-dispus-pentru>> nu trebuie neapărat să fe conştentzat şi el
poate lua forma unei totale indiferenţe, a unei lipse de interes pentru ceva în mod special, a unei
12 Michel Haar, Heidegger şi esenţa omului, p.17.
13 apud. Jean Greisch, op. cit. , p.p. 174-175 sqq.
14 Martn Heidegger, op. cit. p. 184.
15 Jean Greisch, op. cit. p.181.
16 apud. Martn Heidegger, Fiinţă şi Timp, p. 189 sqq.
17 apud. Martn Heidegger, Prolegomene la istoria conceptului de tmp, p. 418 sqq. Vz. şi supra.
18 Martn Heidegger, Prolegomene la istoria conceptului de tmp , p. 418.
42
www.irregular.ro
plictseli adânci, ca un pustu şi o greaţă profundă resimţite de Dasein – iar aceste caractere sunt
întotdeauna consttutve pentru contopirea cu lumea, chiar şi în momentele cele mai efemere ale
Daseinului”
19
.
Concluzionând, „Situarea afectvă este a-prioriul pentru starea de des-coperire şi pentru starea
de deschidere”
20
, ceea ce nu înseamnă altceva decât intenţionalitatea ce rezidă, inclusiv la nivel
ontco-existenţiel (oricât de degradat şi ascuns) în ceea ce în mod obişnuit denumim DISPOZIŢIE
sau TONALITATE AFECTIVĂ. De aici preeminenţa certă a BEFINDLICHKEIT-ului , în cadrul unei
fenomenologii a locului de deschidere, în fond chiar a lui HAECCEITAS , deoarece „Având tonalitate
afectvă , Daseinul este întotdeauna dispoziţional deschis ca acea finţare căreia el i-a fost remis
în finţa sa”

.
4. Fuga de FIINŢA-ARUNCATĂ expusă în situarea afectvă
DISPOZIŢIA sau TONALITATEA AFECTIVĂ în lumina determinării sale de mai sus ca INTENŢIONALITATE,
în cadrul unei fenomenologii a SITUĂRII AFECTIVE sui generis, dezvoltă tematca STĂRII DE
DESCHIDERE în direcţia revelării spontane a FIINŢEI Daseinului: „...tocmai în cotdianitatea cea
mai indiferentă şi cea mai banală finţa Daseinului poate să irumpă în nuditatea <<faptului că el
este şi are de a f>>”

. Această determinaţie nouă pune în lumină statutul privilegiat a ceea ce,
in genere, putem numi AFECTE, fără a le conferi însă o accepţie cognitvă deoarece în STAREA
DE DESCHIDERE nu este vorba de a „cunoaşte” ca atare „remiterea” Daseinului înspre finţa sa,
dimpotrivă „de-undele şi încotroul [faptului că Daseinul este, ca atare] rămân în obscuritate”

.
Această capacitate de revelare a „afectelor” poate f retrasată pornind de la revolta din tnereţe faţă
de „deztrărire”

. Astel, deja sub infuenţa lui Jaspers la începutul deceniului al treilea şi extrem de
relevant, în urma detaşării complete de catolicism, în căutarea autotransparenţei fenomenologice
a vieţii şi trăirii, Heidegger desemnează uimirea prezenţei nude a ceva ca premundană
25
. Mai
mult, caracterul premundan trimite la „acea uimire pe care o simţi când te afi în lume ca şi cum
abia ai f venit pe lume”
26
. Aici putem decela o sursă importantă atât a caracterului privilegiat al
TONALITĂŢII AFECTIVE , cât şi, după cum voi arată mai jos , a forjării concepului de GEWORFENHEIT
(STARE DE ARUNCARE). Caracterul premundan ca revelaţie în faţa „stării de fapt nude” se menţine
aşadar şi în analitca existenţială de mai târziu , în acest sens justfcându-se întreaga dimensiune
revelatoare a „afectelor” , inclusiv la ultmul Heidegger. În al doilea rând , avem de-a face cu o
detaşare fulminantă de metafzica tradiţională a lui SUBJECTUM. Astel, după cum remarcă Jean
Greisch , conceptul de STIMMUNG poate desemna atât ceva subiectv, cât şi obiectv , ţelul lui
Heidegger find tocmai izolarea oarecum tehnică a EXISTENŢEI PATHICE , a propos de meritul
conferit lui Aristotel : „...nous sommes en présence d’un phénomène existentel qui précède la
distncton de l’objectf et du subjectf […]. Tout la difculté de la descripton phénoménologique
réside précisément dans le fait qu’il s’agit de caractériser un rapport au monde qui précède
[cete] distncton”
27
. În acest sens se poate vorbi despre o veritabilă tendinţă de „ontologizare”
a afectelor, care e radicalizată şi prin înrudirea semantcă a dintre STIMMUNG (DISPOZIŢIE) şi
STIMME (VOCE)
28
, iar această „muzică a lucrurilor” e corespondentă uimirii premundane de mai
19 Ibid., p. 421.
20 Martn Heidegger , op. cit. p. 423.
21 Martn Heidegger, Fiinţă şi Timp, p. 185.
22 Ibid., p. 185.
Ibid., p. 185.
24 vz. supra.
25 apud. Rudiger Safranski, op. cit., pp.107-108.
26 Ibid., p.107.
27 Jean Greisch , op. cit. p. 177.
28 apud. Jean Greisch, op. cit., p. 178.
43
www.irregular.ro
sus , trimiţând de asemenea la armonia muzicală antcă a lumii. Odată „demascată” capacitatea
revelatoare a AFECTELOR şi odată consacrat statutul acestora ca dimensiuni fundamentale ale
existenţei Daseinului ca FAPT-DE-A-FI-ÎN-LUME şi deopotrivă ca HAECCEITAS , următorul pas e
tematzarea STĂRII-DE-ARUNCARE (GEWORFENHEIT) : Această caracteristcă a finţei Daseinului
– acest simplu fapt „că el este” – ne rămâne învăluită în e priveşte al său <<de unde>> şi al său
<<încotro>> , însă e cu atât mai neînvăluit deschisă în ea însăşi ; această caracteristcă o numim
stare de aruncare a aceestei finţări în al său loc-de-deschidere […] Sintagma stare de aruncare e
menită să sugereze factcitatea remiterii”
29
. Faptul că SITUAREA AFECTIVĂ expune în cele din urmă
DASEINUL în FIINŢA sa ARUNCATĂ revine la afrmarea primatului acestui existenţial: „l’afectvité
est bien plutôt , en elle-même , une espèce de pré-comprehension , plus originaire encore que la
compréhension elle-même[…]”
30
.
Aici, Heidegger îşi împlineşte polemica împotriva transcendentalismului neokantan, precum şi
a fenomenologiei recăzute în transcendentalism. Dacă DISPOZIŢIA AFECTIVĂ e o aprehendare
globală premundană a LUMII ce fondează înţelegerea , situând de asemenea Daseinul într-
o orientare , aceasta înseamnă că orice a-priori kantan e defnitv invalidat la Heidegger: „Ce
qui l’on distngue radicalement , c’est précisément de n’être pas <<pur>> , comme l’est la raison
kantenne . Et cete impurité surgit de la prise en considératon de la situaton afectve”

. Or,
prin ÎNŢELEGERE Heidegger artculează STAREA DE ARUNCARE ca PROIECT

Or, prin ÎNŢELEGERE
Heidegger artculează STAREA DE ARUNCARE ca PROIECT , ceea ce pe de o parte deschide
calea tematzării FINITUDINII Daseinului , iar pe de alta , sporeşte prin intma sa legătură cu
AFECTIVITATEA raportarea singulară, individuală şi premundană Daseinului la LUME: „Freud parle
à ce sujet de la <<détresse primitve>> de l’enfant abandonné à l’ataque de ses pulsions”

.
Daseinul e aşadar remis FIINŢEI sale prin situarea afectvă , iar această remitere dă seama de
STAREA sa de ARUNCARE. Tot în cadrul detaşării de transcendentalism , Heidegger defneşte
FACTICITATEA REMITERII , ca şi dinamică a STĂRII DE ARUNCARE , distngând-o de FACTUALITATEA
simplei prezenţe şi completând în această manieră cercul hermeneutc. Aici intervine prima
difcultate vis-à-vis de problema deciziei şi a alegerii de sine , mai precis cea de a asuma
„contngenţa faptului de a f aruncat în lume”

. De aceea , în primă instanţă FACTICITATEA e
refulată şi Daseinul se deturnează de la sine, de la remiterea în FIINŢA sa, printr-o FUGĂ , care
e legată de povara caracterului de FIINŢĂ. De aici întreaga dinamică a CĂDERII, a refugierii în
impersonalul SE , a NEAUTENTICITĂŢII înseşi în integralitatea ei, care va deveni manifestă în
capitolele următoare din Sein und Zeit , în analiza FRICII, precum şi în prefgurarea ANGOASEI ca şi
GRUNDBEFINDLICHKEIT (DISPOZIŢIE ESENŢIALĂ). Antcipând, spre exemplu, FUGA e intm legată
de conceptul de VERHÄNGNIS (FATALITATE), CA ÎNCLINAŢIE IREPRESIBILĂ (HANG) a Daseinului
spre CĂDERE şi, implicit, FUGĂ din faţa lui însuşi
35
.
5. Epilog şi perspectve
FUGA, CĂDEREA şi NEAUTENTICITATEA , precum şi complettudinea neasumării de sine ca PROIECT
ARUNCAT a Daseinului sunt manifeste în spiritul epocii şi în Weltannschauungurile perioadei
consacrării flosofce a primului Heidegger. Astel, după cum remarcă Safranski , introducerea
CĂDERII semnifcă schimbarea mobilităţii de pe orizontală pe vertcală după ce deja Heidegger
29 Martn Heidegger, op. cit. , p. 186.
30 Gianni Vatmo, Introducton à Heidegger, p. 42.
31 Ibid., p. 43
32 vz. Martn Heidegger, Fiinţă şi Timp, capitolul 31 , passim.
33 Jean Greisch, op. cit. , p. 181.
34 Françoise Dastur, Eseu despre fnitudine, p. 66.
35 Martn Heidegger, Prolegomene la istoria conceptului de tmp, p. 470.
44
www.irregular.ro
vorbise de RUINANŢĂ (RUINANZ) ca autoratare a VIEŢII FACTICE. Iar ţelul noii flosofi e tocmai
conştentzerea acestei PRĂBUŞIRI , ce face manifestă totodată şi virtutea Daseinului de a se
raporta autentc la originaritatea sa. Departe de a arunca o perspectvă moralizatoare asupra
NEAUTETICITĂŢII sau de a o aborda ca o degradare lipsită de conţinut ontologic, Heidegger ,
dimpotrivă pledează pentru necesattatea de „a trage viaţa înapoi spre ea însăşi”
36
. Acesta este
sensul şi , mai mult, datoria acută a ceea ce mai târziu va deveni fenomenologie a lui IN-DER-
WELT SEIN ca propedeutcă pentru lansarea întrebării privitoare la FIINŢĂ şi , totodată, sensul
recuperării paidetce a praxisului antc, care trimite spre permanenta trăire în nelinişte.
Sub infuenţa lui Jaspers, Heidegger caută o „limpezire existenţială” care, în cadrul fenomenologiei
situării afectve, culminează în fapt cu analiza ANGOASEI - contrapondere AUTENTICĂ (în sens
heideggerian) a teoriilor flomarxiste ale alienării de la un presupus adevăr sine qua non al
modernităţii, fe acesta Spiritul hegelian transistoric sau oricare din diferitele „ontologii regionale”
ce se livrează omului planetar întru renaşterea sa în secolul XX. Miza, poate excesiv de grandioasă, a
traiectului complex din Sein und Zeit (Heidegger însuşi va recunoaşte mai târziu insufcienţa operei
sale) find însă întemeierea ontologiei fundamentale, rămâne să aprehendăm tematzarea situării
afectve ca prim teren de ancorare a dinamicii tranzitorii a Daseinului în spaţiul (fenomenologic)
al diferenţei ontologice.

36 Cf. Rudiger Safranski, op. cit. p. 117 seqq
45
www.irregular.ro
BIBLIOGRAFIE
1. Martn Heidegger, Être et Temps, Authentca, Paris, 1985, trad. Emmanuel Martneau.
2. Martn Heidegger, Fiinţă şi Timp, ed. Humanitas, Bucureşt, 2003, trad. Gabriel Liiceanu şi
Cătălin Cioabă.
3. Martn Heidegger, Originea operei de artă, ed. Humanitas, Bucureşt, 1995, trad. Thomas
Kleininger şi Gabriel Liiceanu.
4. Martn Heidegger, Probleme fundamentale ale fenomenologiei, ed. Humanitas, Bucureşt,
2006, trad. Bogdan Mincă şi Sorin Lavric.
5. Martn Heidegger, Prolegomene la istoria conceptului de tmp, ed. Humanitas, Bucureşt,
2005, trad. Cătălin Cioabă.
6. Martn Heidegger, Questons I, Gallimard, Paris, 1958.
7. Martn Heidegger, Repere pe drumul gândirii, Ed. Politcă, Bucureşt, 1988, trad. Thomas
Kleininger şi Gabriel Liiceanu.
8. Jean Greisch, Ontologie et Temporalité. Esquisse d’une interprétaton intégrale de Sein und
Zeit, Presses Universitaires de France, Paris, 1994.
9. Michel Haar, Heidegger şi esenţa omului, ed. Humanitas, Bucureşt, 2003, trad. Laura Pamfl.
10. Rüdiger Safranski, Un maestru din Germania. Heidegger şi epoca lui, ed. Humanitas, Bucureşt,
2004, trad. Ileana Snagoveanu- Spielgelberg.
11. Gianni Vatmo, Introducton à Heidegger, Les Éditons du Cerf, Paris, 1985, trad. Jacques
Rolland.
12. A. De Waelhens, La philosophie de Martn Heidegger, Publicatons Universitaires de Louvain,
1955.
13. Françoise Dastur, Moartea. Eseu despre fnitudine, ed. Humanitas, Bucureşt, 2006, trad.
Sabin Borş.
46
www.irregular.ro
flosofe, arta, cultura, foto, video
www.irregular.ro
©
copyright 2007-2008
Revista apare periodic în format electronic, poate f
descărcată de pe site-ul www.irregular.ro, la secţiunea
Număr curent.
Concluzii
Consttuirea şi pre-consttuirea necesită existenţa lumii exterioare care este percepută într-un anumit fel
de către subiectul care se realizează. Propria existenţă este una spaţio-temporală, iar situarea în acest
cadru aparţinând lumii impune noi posibilităţi. Modul în care percep lumea este unul incert, nu este sigură
necesitatea consttuirii unui subiect transcendental care să presupună reducţia, rezultatele scontate devin
construcţii tp science-fcton în contextul afrmării ştinţifcităţii domeniului fenomenologiei, etc. Acestea
rămân nişte posibilităţi, iar luate drept astel de lucruri interesul pentru ele se manifestă datorită atracţiei
teoriei ca atare, care devine interesantă. Trecând dincolo de toate aceste cadre, trebuie să revin la afmarea
prezenţei formalismului care se regăseşte în însăşi consttuirea subiectului care este nevoită să se dea într-
un anume fel, pentru a putea f reperată. Ca să afrm prezenţa acesteia, trebuie să am şi forma în care ea
apare.
rares@irregular.ro
Translaţia generează mutaţie iar mutaţie impune comportamente noi: bătutul în ţeavă sau în calorifer când
vecinii se întrec cu zgomotul; pânditul prin vizor, coroborat cu ascultatul la uşă, tabla şi şpriţul de la intrarea
în bloc (sub pergola pe care se întnde orice fel de plantă agăţătoare, jumulită veşnic de copii obraznici),
îngrijitul grădinuţei comune din faţa sau din spatele blocului (cei care stau la parter, privilegiaţi, îşi pot
supraveghea de pe geam zarzavaturile; cei de la etajele superioare se mulţumesc cu priveliştea tufelor
de fori, sursă ocazională de cadouri pentru iubită); reparatul maşinii (recomandările şi diagnostcele
meşterilor recunoscuţi în bloc sunt culese ca picurii de înţelepciune de pe buzele profeţilor, de către cei
care chibiţează pe margini); mai nou, conversatul prin interfon (după strigatul de la balcon – după strigatul
peste gard...).
maria@irregular.ro
Matricele se afă într-o contnuă evoluţie. Dinamica lor are o componentă fzică manifestată prin contracţie
și expansiune. Deși la origini sunt purtătoarele unor caracteristci unicat, ele interacţionează, creând
noi modele distncte, care au proprietatea de a păstra în codul lor informaţional caracteristci originare
identfcabile. Sunt purtătoare de mesaj, iar din acest punct de vedere matricele creatoare de limbaj
arhitectural sunt cele mai uzitate pentru a transmite mesaje în jur (în special cele cu încărcătură ideologică).
De ce se întâmplă acest lucru? Totul pornește de la relaţia arhitecturii cu deschisul, cu agora. Vulgar, putem
spune ca arhitectura este un excelent panou ideatc-publicitar.
forin@irregular.ro
Sub infuenţa lui Jaspers, Heidegger caută o „limpezire existenţială” care, în cadrul fenomenologiei situării
afectve, culminează în fapt cu analiza ANGOASEI - contrapondere AUTENTICĂ (în sens heideggerian) a
teoriilor flomarxiste ale alienării de la un presupus adevăr sine qua non al modernităţii, fe acesta Spiritul
hegelian transistoric sau oricare din diferitele „ontologii regionale” ce se livrează omului planetar întru
renaşterea sa în secolul XX. Miza, poate excesiv de grandioasă, a traiectului complex din Sein und Zeit
(Heidegger însuşi va recunoaşte mai târziu insufcienţa operei sale) find însă întemeierea ontologiei
fundamentale, rămâne să aprehendăm tematzarea situării afectve ca prim teren de ancorare a dinamicii
tranzitorii a Daseinului în spaţiul (fenomenologic) al diferenţei ontologice.
faviu@irregular.ro
47
www.irregular.ro
flosofe, arta, cultura, foto, video
www.irregular.ro
©
copyright 2007-2008
Revista apare periodic în format electronic, poate f
descărcată de pe site-ul www.irregular.ro, la secţiunea
Număr curent.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful