Îngerii căzuți și începutul răului în lume Puterea și slăbiciunea răului

Lumea cu tot ceea ce este în ea a apărut în urma voinței lui Dumnezeu. Ea nu este veșnică și necreată ci este opera lui Dumnezeu. ”La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul...”1. Creația din nimic (ex nihillo) sau din neființă este un concept general al teologiei patristice. Acest amănunt foarte important deschide perspectivele unei teologii teocentrice în care Creatorul este într-o strânsă relație prin energii2 cu creatura. În acest sens Sfinții Părinți vorbesc despre o ”creație continuă”3 prin intermediul Proniei divine care se încadrează în mod tainic în iconomia mântuirii (istoria mântuirii). Dumnezeu este izvorul creației și Cel spre care și în care trebuie să se îndrepte orice creatură. Altfel, depărtându-se de Cel care este Viața și ”Lumina lumii”4 creatura este destinată pierzării și întunericului păcatului. ”ființa cea adusă la existență prin creație, care pururea privește către primul cauzator și prin împărtășirea de cel ce cuprinde toate, se menține întotdeauna în bine și întrun fel este creată neîncetat...”5. Pronia divină este astfel o asistență continuă și o purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru ca fiecare făptură să se poată împărtăși de lumină și de harul divin pentru a se mântui6. Totuși, în această înaintare continuă7 a creației spre mântuire s-a petrecut o deturnare de sens care va duce la o altă formă a istoriei fără însă a se pierde din vedere sensul originar, acela al comuniunii harice dintre Dumnezeu și oameni. O scurtă paranteză: După textul din Fc. 1,31 Dumnezeu, după fiecare zi a creației afirmă că: ”sunt bune foarte”. Pornind de aici se exemplifică de tradiția patristică conceptul preluat din cultura greacă de ”Kalo kagatia”; concept care subliniează faptul că fiecare creatură a lui Dumnezeu avea tot ceea ii era necesar pentru a se împlini în comuniunea harică cu Dumnezeu. Totul era deci în armonie, în ”simfonie”8, într-un modus vivendis teocentric și anastasic cu Creatorul. Astfel, reluând această temă, se respinge ideea că la început, creația ar fi fost acompaniată de un rău subzistent, insidios, și chiar preexistent9. În acest univers al creației, care era în mod tainic o ”biserică universală brăzdată de razele Duhului”10, a cărui destin era acela de ”a se umple de chip”11 totul se petrecea în atmosfera duhovnicească a libertății12. Doar pornind de la libertate putem înțelege căderea îngerilor, a protopărinților și în final apariția răului în lume. Astfel vom face diferența între
1 2

Fc 1, 1 A se vedea disputa palamita; de asemenea N. Matsoukas: ”Teologia dogmatică și simbolică”, vol IV, ”Demonologia”, p 21-23 3 Gr. ”To sinexes ktizestai”. Ca referințe cităm : Sf. Grigore de Nyssa- ”Despre crearea omului”; Sf. Vasile cel Mare- ”Despre Hexaimeron”; Sf. Maxim Mărturisitorul- ”Mistagogia” 4 In 14,6; teologia luminii este un capitol însemnat în tradiția răsăriteană accentuată mai ales în teologia ioaneică. A se vedea Vladimir Lossky: ”Teologia mistică a Bisericii de Răsărit”. 5 Sf. Grigore de Nyssa: ”Comentariu la Cântarea Cântărilor”, p.44 6 Ps. 103; Ps. 32; Ps. 73 7 Gr. ”epectasis„: subliniează un urcuș perpetu spre îndumnezeire și împărtășirea de Slava divină. A se vedea mai ales Sf. Grigore de Nyssa- ”Viața lui Moise”. Pe de altă parte această ”împărtășire de slavă” sau ”umplere de chip” are loc într-un univers dinamic care se sprijină pe dialectica chip-asemănare cu Dumnezeu; în completare Vladimir Lossky: ”A l‘image et a la ressamblance de Dieu”. 8 A se vedea Sf Maxim Marturisitorul: ”Răspunsuri către Talasie”; de asemenea P. Nellas, op.cit, p 48 9 Aceste concepții dualist-maniheiste le regăsim la filosofii neo-platonici, la gnostici, precum și în alte curente; a se vedea Sf. Atanasie cel Mare: ”Trei cuvântări împotriva arienilor” 10 Maxim Marturisitorul, ”Mystagogia”, p.86: ”Biserica este un om spiritual, iar omul (universul) este o Biserică tainică„; Tema cosmosului ca o biserica a cărui cap este Hristos va fi sintetizată de H. Urs von Balthasar în cartea sa de referință: ”Liturgie cosmique”, Ed. du Seuil. 11 -Ontologia lui este iconica, el, omul este o ființă teologică-a se vedea Vladimir Loski, op.cit. p.15. A se veea textele din Fc.2,7- Col.1,15-18

1

creat și necreat. ”Orice lucru care este creat se poate strica” 13. În acest sens, în ce privește creația, toate lucrurile au un caracter creat, shimbător și relativ14. Doar astfel se poate explica apariția răului în lume. Prima ”dramă ” a creației apare o dată cu crearea lumii spirituale, a îngerilor. În învățătura patristică mai întâi a fost creată lumea spirituală15. În acest sens vorbim de îngeri. Ca și lumea inteligibilă ei au fost creați din nimic de către Dumnezeu spre ai fie ”duhuri slujitoare”. ”Îngerul este o ființă spirituală, veșnic mișcătoare, liberă, imaterială; slujește lui Dumnezeu și a primit în firea lui nemurirea în har”16. Deosebindu-se de oameni prin firea sa imaterială în comparație cu natura umană, îngerul rămâne o ființă creată destinată, ca o ”ființă a intervalului”17, să slujească în același timp omului pentru ca acesta să poată realiza în sine și în creație dimensiunea doxologică și anastasică a caracterului de chip pe care îl posedă. Doar pornind de la premisa că tot ceea ce este creat este schimbător și relativ, vom putea explica căderea unei părți dintre îngeri în frunte cu cel mai înzestrat dintre ei, Lucifer. ”Îngerul are o fire rațională, spirituală, liberă și schimbătoare în felul de a gândi sau de a voii, căci tot ceea ce este creat este schimbător” 18. Uzând de libertatea care le era inerentă o parte dintre îngeri s-au revoltat împotriva lui Dumnezeu și s-au rupt de Acesta. Acest lucru a fost posibil datorită mândriei, ambiției, răutății și bine înțeles libertății. Vorbind despre Lucifer (Satana)19, sfântul Vasile cel Mare subliniează faptul că nu se putea petrece acest fapt decât dacă ar fi fost din fire incapabil de a face pierdut harul dătător de viață, și prin aceasta au devenit fapturi rele, pervertite, ”duhuri nelegiute”, ale întunericului, vrăjmașe lui Dumnezeu și în general creației. Îngerii aceaștia cad din cauza faptului că ”au luat perfecțiunea proprie ca pe un dat, pierzând-o astfel ca pe un orizont” 20. Absorbiți de extreme, și parabolă a dislocării, un veritabil transfug și apostat, demonul plătește tributul creaturii necreatoare în cadrul patologiei statutului creatural21. Numărul îngerilor căzuți este cu mult mai mic decât cel al îngerilor buni. După Apocalipsa sf. Ioan ei reprezintă o treime din numărul spiritelor22. Totuși, în Noul Testament Satana este considerat ”prințul acestei lumi”, care conduce o ”împărăție a întunericului”23. Fiind spirite rele, demonii urmăresc în toată vremea pierderea omului și în general distrugerea armoniei lumii întregi. Sf. Dionise cel Mare afirmă că există nouă ființe ??? cerești care la rândul lor se împart în trei cete de câte trei.24 De aici se poate deduce, fără a avea pretenții de adevăr demonstrat, că îngerii căzuți au la rândul lor o astfel de diferențiere. În ce privește căderea lui Lucifer și a unei părți dintre îngeri, Sf. Scriptură este destul de laconică. Noi ne vom rezuma la a cataloga urmările și gravitatea acestei veritabile rebeliuni care a condus la apariția ”duhurilor nelegiute” care caută să aducă răul prin intermediul ispitei. Cădera îngerilor răi este înconturnabilă; ei nu se mai pot întoarce la Dumnezeu, pentru că răul comis de aceștia a fost ”un rău conștient, premeditat, aprobat de
12

Dupa spusele Sf. ap Pavel ”Duhul ne face liberi”. Pe această linie amintim cartea lui Rafail Noica:”Cultura Duhului” 13 N. Matsoukas: ”Tratat de Demonologie”, p. 49 14 Sf. Ioan Damaschin:”Împotriva maniheilor, p.40; Sf. Atanasie cel Mare: ”Împotriva elinilor; sf. Maxim Marturisitorul: ”Capetele despre iubire, p. 60” 15 Sf. Vasile cel Mare, op cit.; sf. Ioan Damaschin: ”Dogmatica”; etc 16 Sf. Ioan Damaschin, op cit., p. 37 17 Andrei Pleșu: ”Despre îngeri”, p. 24 18 Sf. Ioan Damaschin, op cit., p 38 19 În ebr. Satana se traduce prin ”vrăjmaș”; se mai folosește de asemenea cuvântul ”diavol”-de la gr. ”diabolos”care înseamnă ”cel care este împotrivă, care dezbină”. Alte denumiri conferite diavolului sunt de proveniență iudaică, de exemplu: ”Beelzebul, ” 20 Andrei Pleșu, op cit. p., 143 21 Ibidem 22 Părintele Mitrofan: ”Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte”, p., 74 23 Lc. 11, 18 24 Dionisie Areopagitul: ”Despre ierarhia cerească”, p., 121

2

voința lor pervertită”25.Și asta deoarece gândirea îngerilor este intuitivă, iar nu discursivă ca cea a oamenilor. Din acest fapt rezultă faptul că ei purura au în fața lor urmările posibile a proprilor lor fapte; conceptul de bine și de rău este cât se poate de clar în mintea lor. Urmările căderii îngerilor sunt grave: întunecarea minții, pervertirea minții, învârtoșarea inimii spre rău, și mai presus de toate moartea spirituală26. Rupându-se de Dumnezeu, Lucifer împreună cu o parte dintre îngeri au devenit ființe ale întunericului, decise să facă răul și să distrugă creația lui Dumnezeu. Începutul răului în creație va cunoaște o nouă etapă o data cu episodul nefericit din grădina Edenului. Dar mai întâi o să vorbim despre natura răului. Sfinții Părinți sunt unanimi atunci când afirmă faptul că răul este accidental și că nu Dumnezeu este autorul răului. Nu există rău în sine27. Răul nu are un ipostas propriu, nu are o subzistență proprie, ci el apare în urma voinței libere cu care este prevăzut omul: ”De aceea nici ipostas nu are răul, exitând nu pentru sine, ci în dauna binelui„28. De fapt”răul este lipsa binelui„29; răul apare în creație ca urmare a liberului arbitru cu care a fost creat omul. Astfel, ”autorul răului este omul, iar nu Dumnezeu”30. Totuși, cursul natural al omului și implicit a întregii creații este de a înainta pe calea iubirii de Dumnezeu, potrivit scopului hristocentric spre care era hărăzită aceasta.31 Frumusețea negrăită a creației nu conținea nimic care să fie un instrument al răului. Destinată spre a sluji omului, aceasta era sortită de a se ”umple de chip„, de a se îndumnezei. Materia la rândul ei nu era în nici un fel o sursă a răului, și prin extensie trupul omenesc a fost creat de Dumnezeu într-o relație organică cu sufletul. O concepție maniheistă cu privire la creație este inadecvată. Răul nu exista de la început, nu este o substanță necreată, sau nu își avea sediul în materie32 . Pe de altă parte, subliniem unitatea creației care era cuprinsă în faptul că toate se ghidau după Creator și era transfigurată de razele harului. ”Creația a fost organizată teologic, creația materială dobândind o formă și o constituție după chipul lui Dumnezeu, iar viața pe pământ a devenit conștientă, liberă și personală”33. Toate erau pe drumul desăvârșirii, iar mai presus de toate era Raiul. Edenul a fost locul ales de Dumnezeu în care a plasat pe Adam și apoi pe Eva. Era un ”laborator spiritual„ care trebuia să conducă omul spre asemănarea cu Dumnezeu. Dar era totodata proba de foc a libertății cu care era înzestrat omul. Și ca omul să-și exerseze calitatea de ființă liberă, creată după chipul Creatorului, Dumnezeu i-a dat porunca să nu mănânce din pomul cunoștinței binelui și a răului. De fapt această poruncă prohibitivă avea rolul pedagogic ”de a oferi materie voinței omenești pentru ca aceasta să se ancoreze pe calea binelui„34. Mai departe, rolul acestei poruunci era acela de a feri omul de o posibilă cădere în termenii petrecuți o dată cu căderea lui Lucifer35. El, omul trebuia să se străduiască să obțină
25 26

I. Todoran , Zăgrean , : ”Dogmatica ”p. 176 Idem 27 A se vedea Sf. Atanasie cel Mare: ”Despre Întruparea Cuvântului; sf. Maxim Mărturisitorul: ”Răspunsuri către Talasie; Sf. Ioan Damaschin: ”Împotriva Maniheilor; sf.Ioan Gură de Aur: „Omilii la Facere”etc. 28 Sf. Dionisie Areopagitul:”Despre numele dumnezeiești„p. 73 29 Sf. Vasile cel Mare: ”Omilii la Facere„ 30 Sf. Atanasie cel Mare : ”Tratat despre Întruparea Cuvântului„, p.98; de asemenea Sf. Grigore de Nyssa:”Despre crearea omului„ 31 ”Căci dacă toate s-au făcut din neființă și au puterea de a se lipi de ființă și nu de neființă, este proprie naturii lor înclinația către cele ce dau consistență și repulsia față de cele care produc stricăciune„, în Sf. Maxim Mărturisitorul: ”Discuția cu Pyrros„, p. 24 32 A se vedea diferite concepții gnostice cu privire la Demiurg; materia rea în sine nu putea relaționa cu divinitatea. Ca surse bibliografice a se vedea: ”sf. Atanasie cel Mare: ”Trei cuvinte împotriva arienilor„; J. Danielou: ”Platonisme et theologie mistique„, sau 33 P. Nellas, op.cit., p. 14 34 Sf. Grigore de Nazians: ”Cele cinci cuvântări teologice„,p. 35 35 P. 67: ”Căci se cuvenea ca omul să înainteze pe calea binelui ca urmare a unor probe de credință pentru a nu cădea mai la urmă în trufia și în decăderea diavolului„, în Sf. Ioan Damaschin, op. cit

3

slava Celui de sus care îl acoperea ca și cu o haină36 în urma unui examen moral care sintetiza în sine întreaga credință față de Creator. În Paradis omul gusta ”desfătarea împărăției veșnice, sau el avea vrednicie împărătească„37, dar fiind totuși liber să aleagă modul de a se relaționa față de Creator. Iar în acest punct critic al teologiei în general, care este Revelația lui Dumnezeu și libertatea omului va interveni diavolul, care va ispiti omul 38. Insidios, diavolul folosindu-se ca unealtă de șarpe, se furișează în Rai și caută să ispitească protopărinții. Înșelătorul robește pe primii oameni, le fură mintea, prin intermediul denaturării realității. Și asta deoarece ”demonul, începătorul răului, văzându-l pe om ajuns înger pe pământ, era mistuit de invidie...iar prin viclenie, lucrarea diavolească a făcut ca omul să se amestece cu materia și dobitoacele„39. Deși la început femeia se opune diavolului, acesta în cele din urmă, folosindu-se de mândrie și de a insufla neascultarea în sufletele protopărinților, duce la călcarea poruncii. Înșelați, Adam și Eva se văd ”goi și se rușinează„40. Iar prima pornire a acestora este de a se ascunde. Observăm aici faptul că a se ascunde semnifică o fugă de lumină, iar prin extrapolare o fugă de adevăr și în final îmbrățișarea întunericului și a morții. Călcara poruncii i-au aruncat în prăpastia întunecoasă a morții și a stricăciunii. Consecvent sieși, diavolul- Ispititorul nu face altceva decât să distrugă creația lui Dumnezeu și să o deposedeze de lumină41. De fapt diavolul aștepta ca să se facă natura omului părtașă la dispariția în neființă. Și la prima vedere acest lucru era pe cale să se întâmple din moment ce urmările neascultării lui Adam și Eva era pierderea harului, înstrăinarea, suferințele, patimile, stricăciunea și în final, ca o desăvârșire a acestora, moartea. Un rol important în această cădere l-a avut libertatea protopărinților care, înșelați de diavol, se depărtează de Dumnezeu. Cauza acestor consecințe nefaste este mancarea din pomul cunoștinței binelui și a răului. Să ne oprim mai temeinic asupra acestui gest egotic pe care îl vom numi generic ”parabola hranei„42. Mai întâi vom afirma faptul că episodul nefericit din grădina Edenului subliniează gradul de solidaritate originală între alimentație (văzută ca un mod specific de relaționare cu Creatorul) și ascultare. A se hrăni presupunea, în toposul sfințeniei pe care îl reprezenta Raiul, a se conduce moral. Actul alimentar devine astfel factor de supunere sau de subversiune, de armonie sau de discordie, de pace sau de război43. Mâncând din pomul prohibitiv, Adam și Eva se dau pe față ca fiind lacomi; ca fiind mânați de egocentrism, de autonomizare, de libertate dusă la nihilism. Exact calea demonică. De fapt, primul om se pune pe sine ca și capăt al său și ca scop44. Acest abatere de la dimensiunea anastasică și mai ales hristocentrică a omului este exemplificată plastic în Canonul cel Mare45. Protopărinții trebuiau să se ”hrănească„ cu Divinitatea într-o relație de cuminecare-comunicare-comuniune harică . ”Pentru că hrana acelei vieți fericite era pâinea care s-a pogorât din cer și dă viață lumii„46. Hrana omului era cuvântul lui Dumnezeu și comuniunea harică cu Acesta. Adam
36 37

Sf. Grigore de Nyssa: ”Despre constituirea omului„p. 90 Canonul cel Mare a lui Andrei Criteanul, I,3; IV,15 38 N. Matsoukas, op.cit., p. 25 39 Sf. Ioan Gură de Aur: ”Omilii la Facere„,p. 169 40 Fc. 3,6-7 41 ”În chip viclean, diavolul a vârât răutatea în sufletul omului, reușind pe această cale să stingă și să slăbească puterea binefacerii dumnezeiești a harului, în locul lui sălășluindu-se contrariul. Iar contrariul vieții este moartea „ în Sf. Grigore de Nyssa: ”Marele Cuvânt catehetic„, p.47 42 Concepția pe care urmează să o prezint se bazează pe lucrarea ”Les nourittures divines„, scrisă de Olivier Assouly. De asemenea în demersul meu un reazem important îl are opera sf. Maxim Mărturisitorul, din care în special ”Ambigua„. 43 Olivier Assouly, op.cit,.p. 23 44 P.Nellas,op,.cit, p.130 45 ”însumi idol m-am făcut„; ”făcându-mi chip din lipsa de chip a patimilor, prin pornirile iubitoare de plăcere mi-am stricat frumusețea minții„II a, 20 46 Sf. Maxim Mărturisitorul, „Ambigua„, p. 59. Ei, Adam și Eva erau chemați să rămână în comuniune cu Arhetipul după care au fost creați, adică după chipul Logosului întrupat, care era Hristos.

4

caută viața în afară; depărtându-se de Dumnezeu care este viața, moare. Moartea este simbolul stricăciunii, consecință directă a noului mod de a consuma, de a se relaționa față de creație pe care l-a inaugurat Adam la ispita diavolului. ”Fiindcă acest lucru a fost meșteșugit de sămânța păcatului ca să facă să dispară lucrurile lui Dumnezu și să descompună cele constituite spre facerea păcatului, împingând spre desfacere prin moarte natura celor făcute„47. De fapt, el, omul, a părăsit astfel hrana dumnezeiască48 care era în armonie cu viața lui, și a ales ca hrană rodului pomului cunoștinței binelui și a răului, deși știa că era un rod al morții, adica un izvor al unei curgeri neîncetate , acompaniată de schimbări și alterări. Mai departe, orbit de ispita diavolului și pus pe calea subversiunii demonice care caută să aibă viața de la sine și pentru sine, Adam se contopește cu materia, devine robul acesteia. Iar acest lucru este stabilit de apariția morții care este apanajul materiei lipsite de viață 49. Într-un fel sufletul caută viața pe seama trupului pe care îl exploatează într-o manieră demonică. Sufletul, împreună cu facultățile nepătimitoare ale acestuia îl loc să fie receptacole ale Duhului sfânt, din care să se hrănească veșnic se transformă în patimi50. Trupul fără să mai găsească viață în suflet se întoarce spre cele din afară, unde devine captivul materiei. Robit de patimi, omul ajunge să considere materia ca izvor al vieții și să-l înlocuiască pe Dumnezeu51. Dat fiind unitatea creației, aceasta la rândul ei este bulversată de păcatul protopărinților. Ordinea naturii este răsturnată și ea va fi cea care va pedepsi pe om la rândul ei devenindu-i acestuia străină52. Vorbind despre stricăciune și moarte ca și consecințe ale neascultării protopărinților vom face referire de asemenea la încă două concepte patristice: ”hainele de piele„ și ”înstrăinarea omului„. Conceptul patristic de ”haine de piele „se referă la condiția păcătoasă și stricăcioasă ce a urmat căderii lui Adam și Eva. De asemenea ele sunt văzute ca un simbol al morții și al stricăciunii firii omenești53. Omul există întrucât amână moartea. Demonii exită pentru că au transformat viața nemuritoare pe care o aveam prin fire într-o eternă stare păcătoasă. Luând ”aspectul exterior al naturii iraționale„ 54 omul face jocul diavolului. Căci scopul ”duhurilor necurate „ a fost acela de a transforma omul dintr-o ființă teologică și logosică într-o creatură condiționată de materie și departe de Dumnezeu. Omul era departe de Dumnezeu pentru că, spun Sfinții Părinți, Adam era ”înstrăinat„ de mai întâi de sine însuși . Creat ca să fie stăpânul creației, și pe de altă parte ce responsabil pentru creație, ca unul ce este recapitulare și conștiință a întregii creații55 omul sfârșește lamentabil în condiția de dușman al său, străin creației și lipsit de Rai și implicit de Dumnezeu. De fapt, diavolul a făcut din om o victimă a sa războindu-se cu creație și încercând să o anuleze, adică să o conducă la stricăciune56. Înstrăinarea omului era oarecum sinonimă cu cea a demonilor. La fel ca aceștia, Adam înainta pe calea stricăciunii și a rupturii de toate. Veritabil transfug al planului divin, apostat mânat de mândrie și osânda diavolului,
47 48

Sf. Maxim Mărturisitorul: ”Răspunsuri către Talasie„p., 64 Sf. Maxim Mărturisitorul, ”Ambigua„,p. 91: ”Însă hrana acelei vieți fericite este pâinea care s-a pogorât din cer și dă viață lumii...din care nevoind să se hrănească primul om a pierdut viața dumnezeiască și a primit alta generatoare a morții„. 49 Ibidem, p. 134: ”de vreme ce există moartea ca o stricăciune și descompunere a făpturii care se crează în fiecare clipă, iar trupul la rândul lui se crează neîncetat prin afluența și scurgerea materilor pe care le consumă și se descompune apoi în mod natural„.....„. 50 Canolul cel Mare: ”făcându-mi chip din lipsa de chip a patmilor, prin pornirile iubitoare de plăcere, mi-am stricat frumusețea minții„II, a, 20 51 A se vedea de asemenea P. Nellas, op.,cit, p. 132 52 Drept referință amintim Sf. Nicolae Cabasila: ”Despre Viața în Hristos„-mai ales partea în care face distincție între dreptatea –bunătate a lui Dumnezeu și dreptatea-ordine-armonie a creației„.,p. 113-117 53 Sf. Grigore de Nyssa: ”Tâlcuire la Cântarea Cântărilor„- nu e vorba despre moarte (gr. Thanatos) ci despre mortalitate (gr.nekrotes), deci despre o viață în moarte. 54 Sf. Grigore de Nyssa: „Despre constituirea omului”, p. 47 55 Sf. Grigore de Nyssa,. Op.,cit, p. 4 56 N. Matsoukas, po.,cit, p. 84

5

omul primește pedeapsa așteptată nu din partea lui Dumnezeu ci din partea creației 57. Demonizat, defăimător și lacom, Adam este un demonizat care își îngroapă ”chipul lui Dumneu„ din el. Depărtându-se de Dumnezeu și luând calea demonilor omul află suferința. Oricât ar căuta viața din perspectiva plăcerii el va afla mereu moartea ca amintire a faptului că tot ceea ce se depărtează de Dumnezeu se stinge58. Înstrăinarea omului față de sine se petrce în faptul că funcționalitatea organismului său psiho-somatic este răsturnată; sufletul exploatează trupul, acesta la rândul lui se refugiează în materie iar în final creația se răzbună pe om pentru faptul că ordinea și armonia acesteia a fost răsturnată. De aceia este nimerit de a vorbi sub formă sintetică despre opera demonică în sânul creației sau mai bine zis despre înrâurirea răului în creație. Această temă o vom numi în mod generic ”creația suferindă„59. Punctul de reper este textul de la Fc. 3,1660. Imaginea nașterii în durere nu arată numai faptul că viața noastră este însoțită de bucurie și tristețe, de chinuri și de izbăvire , ci totodată, într-un mod pedagogic ne deschide calea pocăinței. Paradoxal, taina mântuirii rezidă de fiecare dată în actul cotidian al pocăinței. Căci dorința de Dumnezeu este pocăință61. Diavolul nu se poate mântui pentru că nu se pocăiește. Răutatea sa este ontologică într-un acces disperat de ”omorâre a lui Dumnezeu„62. Creația reacționează am zice solidar cu omul o dată cu căderea acestuia în întunericul păcatului. Dar pedeapsa creației la adresa omului a fost transformată de Dumnezeu în leac împotriva păcatului63. Nașterea reprezintă o nouă creație, sau o creaței continuă. De aceia vrajmașul, diavolul caută să piardă fiecare om care apare în istoria mântuirii.În acest sens este sugestivă imaginea din apocalipsă cu femeia însărcinată care este urmărită de fiară ca să fie ucisă. În final aceasta este izbăvită de Dumnezeu iar Satana este înfrânt 64. Dar până la victoria finală împotriva duhurilor necurate lumea întreagă este într-un fel stăpânită de Satana. Sfintele Evanghelii vorbesc despre o ”împărăței a întunericului„ iar totodată diavolul este creditat ca fiind ”prințul acestei lumi„65. Sfinții Părinți nu se sfiesc să vorbească despre un ”război nevăzut„ cu duhurile întunericului.66 Demonii duc o luptă continuă pe tărâm spiritual cu oamenii pentru ai atrage pe aceștia în prăpastia păcatului și a depărtării de Dumnezeu. Literatura care face referire expresă la această luptă duhovnicească cu diavolii este abundentă67. Toate aceste lucruri ne aduc probă că îngerii răi sunt ființe spiritule reale care se opun în mod vădit urcușului nostru duhovnicesc68. Puterea lor asupra creației deși este vădită este totuși limitată, pentru că demonii nu pot cunoaște gândurile oamenilor. Ei pot doar să sădească în mintea acestora dispoziții păcătoase care se activează doar în urma alegerii libere a omului. În acest context vom prezenta sugestiv acest ”război nevăzut„ cu puterile întunericului cu ajutorul Părinților deșertului.
N. Cabasila, op., cit., p. 93-132: „Dreptatea creației este cea care pedepsește păcatul omului prin prezența stricăciunii și a morții...însă Dumnzeu schimbă această pedeapsă în leac; de fapt moartea devine paradoxal izbăvirea de stricăciune și de o viață păcătoasă dusă la eternitate ca și în cazul demonilor”. De asemenea Sf: Grigore de Nazians: ”Cuvântul 45: la Sfintele Paști”- „moartea face ca răul să nu fie nemuritor„. 58 Ps. 103: „::iar întorcându-ți fața Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor și în țărână se vor întoarce..”. Pe acestă temă a se vedea Sf. Maxim Mărturisitorul: ”Ambigua„: „căutând plăcerea omul va găsi mereu durerea, căutând viața el va sfârși în moarte”. 59 N. Matsoukas, op.,cit,. p. 70 60 A se vedea de asemenea In. 16,26 61 Ioannis Romanidis: ”Păcatul strămoșesc„, p. 63 62 A. Duquesne: ”Réflexions sur Satan....„, p. 175 63 N. Cabasila, op.,cit., p.197 64 Ap. 12, 1-2 65 Mt. 12,26; 66 Nicodim Aghioritul: ”Războiul nevăzut„ 67 De exemplu ”Patericul„; sf. Atanasie cel Mare: ”Viața sf. Antonie cel Mare„; sf. Isaac Sirul :”Cuvinte despre sfintele nevoințe„; ?????? 68 Cleopa, I: ”Cum ne înșeală diavolul„- ”cel mai diabolic lucru este a cădea în ispita satanică că diavolul nu există„, p.21
57

6

Vom lua ca probă deșertul care reprezintă laboratorul spiritual cel mai elocvent al desăvârșirii. Totodată vom readuce în discuție tema hranei care în acest spațiu al fugii de lume își găsește cea mai bună exemplificare. În fapt, se va observa un paralelism între episodul din grădina Edenului și încercarea anahoreților de a schimba destinul adamic într-o confruntare deschisă cu Satana pentru a reașeza toate în dimensiunea lor de ”dar , de ofrandă euharistică„ adusă în final Creatorului69. Element privilegiat al ascetismului, ordinea alimentară i-a dimensiuni în așa fel încât cenobitul sau anahoretul se îndepărtează de spațiul social, mergând până acolo încât să-și pună în pericol propria sa existență. În idealul ascetic, hrana este un element de dezordine, de servitude, de materialitate și marca unei condiții stricăcioase70.Pământ înfricoșător, izolat și care aduce moartea, deoarece omul nu poate trăi aici liniștit, deșertul constituie un loc de probă al credinței. Deșertul semnifică un teritoriu în același timp real și mental în mijloocul căruia contestarea între Dumnezeu și diavol poate să se exerseze într-un mediu fără un decor artificial, în inima unei arene unde, cu excepția protagoniștilor, nimic superfluu nu apare în decursul luptelor spirituale cu demonii. Acolo, el are puterea de a readuce lucrurile la esențial. Înfruntarea are loc fără ocolișuri sau aparențe. În fapt, nu este vorba de o fugă, departe de lume, de zgomotul și de dezordine, ea desemnează din contră o întoarcere la esența lumii. Spre deosebire de Adam și de diavol care se autonomizează și i-au calea nihilismului, ascetul transformă propriul săul corp într-o ofrandă adusă ca dar Creatorului împreună cu lumea. Fiind conștient de destinul său de ființă teologică, eremitul caută să unească creația71dezbinată în chip satanic72 o dată cu neascultarea și să o aducă ca pe un dar euharistic Creatorului. Dacă în principiu toate fructele comestibile ale creației divine sunt demne de a fi mâncate, pentru anahoreți pământul nu servește omul în mod generos ca acesta să mănânce, ci el este semnul condiției sale stricăcioase. Părinții deșertului se simt cu toți atacați în mod draconic de demoni, ființe bestiale îi asaltează cu tentații pătimașe, vrând să-i înghită în materialitatea cărnii73. De fapt cuvântul Satan semnifică în ebraică ”adversar„. De aceea călugării diminuează pe cât posibil hrana într-un acces binefăcător de postire care reașează lucrurile în matca lor obișnuită, aceea a dimensiunii agapice și anastasice. De fapt, hrana consumată cu lăcomie nu face decât să repete gestul adamic. Prin mâncare a intrat stricăciunea și moartea în creație, într-un ciclu neîntrerupt de scurgeri, începuturi și sfârșituri74. Tot acest episod veridic și real care s-a petrecut și se mai petrece în pustie și la mănăstiri ne face conștienți de pericolul real pe care îl reprezintă forțele diabolice pentru mântuirea fiecăruia dintre noi. Dar, ca o coordonată mereu prezentă, Dumnezeu biruiește de fiecare dată opera satanică. Chenoza, jertfa și învierea Logosoului întrupat au desfințat moartea spirituală; în final tot El va fi cel care va birui pe Satana la a doua venire, când se va petrece judecata de apoi. Mai presus de toate rămâne ”viața în Hristos„. Pentru că fiecare creatură poartă pecetea Fiului, Dumnezeu nu lasă nici o creatură să rămână în afara luminii care împărățește; doar dacă cretura vrea și se obstinează pe calea păcatului. Prin intermediul Tainelor și în speță a Bisericii creația este reconstituită sacramental, ca Biserică mistică, într-un spațiu și timp liturgice. Viața spirituală pe care o regăsim mai ales la Părinții pustiei, nu este o fugă de
69 70

În teologie apare sub forma de ”teologia darului„; ca repere bibliografice: ”„ Olivier Assouly, op.,cit., p. 192. 71 Sf. Maxim Mărturisitorul, ”Ambigua„, p.67 și urm. ; de asemenea Vladimir Lossky: ”Teologie mistique de l‘eglise d‘Orient„.. Sf. Maxim Mărt. spune: ”„el avea drept scop să unifice suprimând cele patru mari diviziuni: diviziunea omului în bărbat și femeie, a pământului în paradis și lumea locuită, a naturii sensibile între cer și pământ, a naturii create în sensibilă și inteligibilă și în final între creație și Creator” 72 Opera diabolică nu face decât să producă dezbinare și o răsturnare axiologică a lucrurilor și a rațiunilor acestora; el este adversarul prin excelență care aduce toate în întunericul păcatului. A se vedea Maxim Mărturisitorul: ”Răspunsuri către Talasie„, p. 25 73 A se vedea mai ales ”Patericul” precum Sf. Atanasie cel Mare: ”Viața sf, Antonie cel Mare„ 74 Lăcomia este stigmatizată în opera Sfinților Părinți; intransigenți se arată Efrem Sirul, Ioan Casian, Isidor Pelusiotul etc.

7

lume, cât o transfigurare a ei75. Are loc astfel nu o schimbare de loc (gr. topos), ci de mod de existență și de viață (gr. tropos). Prin opera hristică, se desfințează puterile diavolești. În acest sens are loc o vindecare universală a oamenilor și a creației. Chiar și diavolii sunt părtași acestei opere, din moment ce ”cred și se cutremură„76. În mod treptat, în sânul Bisericii „toate se umple de lumină”77. Totodată se restaurează și se instaurează binele78. Dumnezeu este cu adevărat biruitorul răului; ”cer nou și pământ nou„ vor fi martorele transfigurării întregii creații. În final trei scurte precizări. Vom delimita sfera păcatului de sfera corporalității. Trupul nu este rău în sine, nu este sediul răului79. Nu vom tolera atunci anumite curente gnostice sau maniheice care subordonează rău intenționat trupul ca pe un sediu al răului. A doua precizare este aceea a realității îngerilor. Există îngeri buni și demoni. Puterile demoniace influențează creația în mod indirect prin acțiuni malefice, care conduc convergent spre idolatrizarea creației și uitarea lui Dumnezeu. Orizontul uman nu trebuie să piardă din vedere dimensiunea sa teocentrică, de ființă care este chemată să conducă creația nu să i se subordoneze prin intermediul patimilor și a păcatelor80. În al treilea rând se reclamă o moderație când vine vorba despre duhurile nelegiute. Este greșit de a supralicita demonologie căzând în excese, ca de exemplu vrăjitoria81 sau magia neagră. De aceea este nevoie de a vorbi despre o demonologie dogmatică82. Noi am prezentat demonologia din perspectiva antropologiei și a impactului duhurilor necurate asupra destinului omului ca ființă teologică.

Bibliografie selectivă
Matsoukas, N. : ”Teologie dogmatică și simbolică. Demonologie„, Ed. Bizantină, 2002 Duquesne, A. : „Reflexion sur Satan en marge de la tradition Judeo-Chretienne”, Ed. Brouwer, 1979 Nellas, P., : ”Omul- animal îndumnezeit„ Ed. Deisis, 1994
75 76

P. Nellas, op., cit., p. 107 Iacob, 2,19 77 N. Matsoukas : ”Istoria filosofiei bizantine„, p. 119 78 Sf. Maxim Mărturisitorul : ”Răspunsuri către Talasie. ”Trei resaturări (apocatastaze) cunoaște Biserica. Prima este cea după cuvântul virtuții. A doua este nestricăciunea și nemurirea întru Înviere, iar cea de-a treia este aceea a puterilor sufletești căzute în păcat...„. 79 A se vedea Sf. Grigore de Nyssa. ”Marele cuvânt catehetic„; sf. Ioan Hristotomul: ”Omilii la Facere„; J. C. Larchet: ”Terapeutica bolilor spirituale„,; Larchet: ”Tradiția ortodoxă despre viața de după moarte„ etc. 80 Sf. Grigore de Nyssa: ”Despre constituirea omului,„p. 15-27 81 Ca literatură bibliografică: Jean Palou: ”Vrajitoria„; Vasiliu Bacoiani: ”Înfruntând diavolul și vrăjitoria„; Gheorghe V. Brătescu: ”Vrăjitoria de-a lungul timpului„; etc. 82 N. Matsoukas, op. cit., p. 7

8

Mărturisitorul, Sf. Maxim: ”Ambigua„ în colecția PSB 80 Mărturisitorul, Sf. Maxim: ”Răspunsuri către Talasie„, PSB, Filocalia vol. III Mărturisitorul, Sf. Maxim ”Mistagogia„, Ed. IBMBOR, 2000 Nyssa, Sf. Grigore. ”Despre constituirea omului„PSB 29 Nyssa, Sf. Grigore:”Marele cuvânt catehetic„Ed. Sofia, 1998 Nyssa, Sf. Grigore:”Tâlcuire la Cântarea Cântărilor„PSB 23 Nyssa, Sf. Grigore:”Despre viața lui Moise„, PSB 23 Cabasila, N., : ”Viața în Hristos„, Ed. Arhiepiscopiei Bucureștilor, 1989 Romanidis, Ioannis: ”Păcatul strămoșesc„, Ed. Sophia, 2001 Sf. Atanasie cel Mare: ”Viața sf. Antonie cel Mare„ PSB 16 Sf. Atanasie cel Mare: ”Trei Cuvinte împotriva arienilor„ PSB 16 Aghioritul, Sf. Nicodim: ”Războiul nevăzut„ Ed. Bunavestire, 2001 Gură de Aur, Sf. Ioan: ”Omilii la Facere„Ed. IBMBOR, 2002 Sf. Vasile cel Mare: ”Omilii la Hexaimeron„ PSB 17 Assouly, Olivier: ”Les nourittures divines„ Ed. Acte du Sud, 2005 Danielou, Jean: ”Platonisme te theologie mistique„ Ed. du Seuil, 1998 Nazians, Sf. Grigore: ”Cele cinci cuvântări teologice„Ed. Anastasia, 1987 Larchet, J. C: ”Terapeutica bolilor spirituale„ Ed. Sophia, 2001 Palou, Jean : ”Vrăjitoria„ Ed. Paideia, 1999 Pleșu, Andrei : ”Despre îngeri„ Ed. Humanitas, 2003 Damaschin, Sf. Ioan: ”Expunere exactă a credinței creștine„Ed. Scripta, 1993 Balthasar, H. Urs von: ”Liturgie cosmique„ Ed. du Seuil, 1990

Universitatea Babes- Bolyai Faculatea de Teologie Ortodoxa

9

Îngerii căzuți și începutul răului în creație. Puterea și slăbiciunea răului

Raul Duma

Pr. Prof. Valer Bel

Cluj-Napoca 2008

10

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful