Sursa: http://www.isabelavs.go.

ro
Isabela Vasiliu-Scraba
"Scăparea prin tangentă"
sau:
MIRCEA VULCĂNESCU prin Constantin Noica
De la d-na Măriuca Vulcănescu aflăm că tatăl ei, după o arestare de 10 zile
(18 mai-28 mai 1946) a fost pus în libertate, pentru ca după 94 de zile să fie pentru
a doua oară arestat, de data aceasta definitiv. Regimul primei deten ții de la Arsenal
aducea, în primăvara anului 1946, cu ceea ce înseamă detenția în lumea liberă:
privare de libertate, fără haine vărgate, fără bătăi, frig și înfometare.
Se pare că înaintea Tratatului de pace de la Paris(1946), -când în
România se aflau nu numai trupele rusești -care, cu spusele lui Churchill, "prin
forță și înșelătorie au reușit să instaureze un guvern comunist minoritar" (1)-, ci și
vagi observatori ai englezilor și americanilor, ocupanții sovietici au simulat un
oarecare respect față de hotărârile juriștilor români. Dovadă însăși eliberarea lui
Mircea Vulcănescu după 10 zile. Mai apoi însă au trecut fără scrupule peste
deciziile românilor, instaurând crunta domnie a ordinelor venite de la Moscova.
Procesele luau pe zi ce trece aspectul unor farse de procese, de un tragism cu atât
mai cutremurător cu cât cei implicați continuau să creadă în domnia legii, așa cum
fuseseră obișnuiți de când se știau. Cât de puțin au hotărât românii soarta
deținuților politici se vede cu ușurință chiar din desfășurarea evenimentelor
survenite după arestarea lui Mircea Vulcănescu, "desfășurare cronologică"
alcătuită de fiica cea mică a filosofului și publicată în volumul Ultimul Cuvânt
(Editura Crater, București, 2000, p. 9-18) pe care l-a îngrijit.
În cartea cuprinzând în principal textele cuvântărilor(2) rostite de Mircea
Vulcănescu la două dintre înfățișările avute la procesul în care era acuzat că ar fi
provocat dezastrul țării, tocmai el care a salvat de la nemți două vagoane de aur,
luate mai apoi de ruși(3), d-na Măriuca Vulcănescu a inclus cinci scrisori trimise
de Mircea Vulcănescu din închisoarea de la Aiud (p. 243-253) precum și textul
inedit al jurnalului ținut de filosof în timpul celor 10 zile ale primului arest, sub
titlul: "Jurnalul de la Arsenal"(p.21-86).
La o săptămână de la arestarea sa, filosoful Mircea Vulcănescu, știindu-se
perfect nevinovat, făcea glume, închipuind programul unei serbări prin care să se
comemoreze ce-a de-a șaptea zi de "libertate îngrădită". Cei închiși în același lot
cu el aveau rolurile meșteșugit distribuite. Alexandru Marcu, faimos profesor de
italiană de la Universitatea din București și traducătorul lui Dante era imaginat
comentând acel "Lasciate ogni speranza..."(p.76). Pentru sine, Mircea
Vulcănescu imaginase în glumă o perspectivă "statistică" asupra "Nedreptății
condamnării lui Socrate"(Ibid.), iar pentru inginerul Stavri Ghiolu: "Scăparea
prin tangentă, cu aplicații în toate domeniile posibile"(p.79).
În articolul intitulat "Anul 1983, anul Mircea Vulcănescu" la un moment
dat menționasem cele mărturisite de Constantin Noica în "Almanahul Literar
1984" despre "lecția lui Vulcănescu" și despre "infinita probabilitate" sub care a
stat scrierea Rostirii sale românești. Această fugitivă consemnare a filosofului de
la Păltiniș ar putea fi considerată ca o aplicație în domeniul filosofiei a "scăpării
prin tangentă".
De asemenea observasem inițierea în 1983 a obiceiului de a-l prezenta pe
filosoful Mircea Vulcănescu, printr-un ciudat consens, exclusiv prin intermediul
celor spuse de Constantin Noica, arătând în mod special partea pozitivă a acestei

practici.
Să vedem însă care ar fi și partea ei negativă, pentru că, trebuie să o spunem
de la bun început, această practică deja încetățenită, are și ponoase, nu numai
foloasele arătate în articolul menționat anterior. Iar ele ne par a fi o urmare directă
a "scăpării prin tangentă" practicată de Constantin Noica, după tentativa de
reintegrare a filosofului Mircea Vulcănescu în cultura română prin acea minune de
gând care este "Dimensiunea românească a existenței".
Pentru a sesiza mai bine ponoasele, vom începe cu o succintă prezentare a
celor avansate de Constantin Noica, asociind-o cu cele susținute de un critic literar
(dl Alexandru George) și de doi discipoli, sau, dacă termenul de "discipol" poate
părea "degradant", să le spunem doi vizitatori mai perseverenți ai filosofului de la
Păltiniș: dl Mihai Șora și dl Andrei Pleșu. Se va putea astfel evidenția cum însăși
practica preluării anumitor păreri ale lui Noica indică o tendință de manipulare a
opiniei publice prin repetarea unor afirmații destul de șubrede, care însă, odată cu
trecerea timpului, tind a se transforma în solide prejudecăți.
În primul rând a acelei păreri care a văzut lumina tiparului în decembrie
1983 în "Almanahul Literar 1984": "Mircea Vulcănescu nu a lăsat opere. Multă
vreme am crezut că nu era creator și direct activ, pentru că era un spirit
reactiv...Avea nevoie de alții spre a fi el însuși"(p. 37).
Acestea le credea Constantin Noica. Sau, în fine, așa vroia el să apară
lucrurile în decembrie 1983. Căci în prima formă a însemnărilor sale, cea din 1979
(publicată post-mortem), își contrazicea singur atare părere cu alură de sentin ță
consemnând că Mircea Vulcănescu "despre Nae Ionescu a scris o întreagă carte,
tulburătoare la culme...".
Dar nici povestea cu spiritul "direct activ" deosebit de spiritul "reactiv" nu
o păstrează pe de-a-ntregul. Probabil nu i-a părut la fel de percutantă precum
distincția dintre "creativitate" și "voința de creație". La sfârșitul amintirilor sale din
1979 va scrie așadar despre feluri de "creativitate", două la număr, una directă și
alta indirectă, rectificând "că nu creativitatea i-a lipsit, de orice fel ar fi fost ea, ci
voința de creație"(Ibid.).
Să vedem acum și părerea d-lui Mihai Șora, publicată de dl Marin Diaconu
în fruntea volumului omagial pe care revista "Manuscriptum" i l-a dedicat lui
Mircea Vulcănescu în 1996: "opera lui, atâta câtă e (adică de zeci de ori mai pu țin
întinsă decât ar fi putut fi...), a fost strict "ocazională".... Întotdeauna, nevoia de
limpezire a Celuilalt a constituit un indispensabil prilej pentru propria sa
manifestare"(4).
Cum bine se observă, opiniile lui Noica și ale d-lui Șora se suprapun
întocmai. Poate din simplul motiv că adevărul era și el prin apropiere. Dar
lucrurile nu sunt așa de limpezi și de frumoase, cum s-ar putea crede, întrucât
ambii omit să facă vreo referire și la acele capodopere de gând pentru care Mircea
Vulcănescu și-a câștigat un loc pe deplin meritat în constelația filosofilor români
de mare valoare, alături de un Nae Ionescu, de un Vasile Băncilă, un D.D. Ro șca
sau de un Lucian Blaga. La drept vorbind, capodopera vulcănesciană intitulată
Dimensiunea românească a existenței (martie, 1944) nu a apărut din senin. Cum
bine s-a putut observa după căderea comunismului odată cu tipărirea scrierilor
vulcănesciene, ea a reprezentat încununarea unei opere pe deplin constituită din
lucrări originale publicate de-a lungul a două decenii(5). Surprinzător este că dl
Andrei Pleșu, amintindu-și cu destulă dificultate de opera filosofică a lui Mircea
Vulcănescu, se alătură și el de corul celor ce îngână melodia cântată în vremuri
tulburi de Constantin Noica.
Înainte însă de a ne opri la acest discipol al filosofului de la Păltiniș, vom
mai da un extras din articolul maestrului său: "..în cazul lui Mircea Vulcănescu

mai era ceva care-i submina aproape orice creație: era neodihna gândului
creator...Tot ce spunea el avea permanent un rest...Creativitatea era mai puternică
decât creația."(v. C. Noica, O amintire despre Mircea Vulcănescu, în rev.
"Almanahul literar 1984", p. 37).
Este tocmai fragmentul pe care trebuie să-l fi avut în vedere reportera (d-na
Claudia Tița) care-i punea întrebări d-lui Andrei Pleșu, în acel interviu publicat de
dl Marin Diaconu în numărul omagial al revistei "Manuscriptum"(6). Chiar prima
întrebare a sunat cam în felul următor: oare așezarea în cultură a lui Mircea
Vulcănescu nu va fi riscată datorită acelui "rest" de care vorbea Constantin Noica?
Cu un atare început se face puternic simțită prejudecata de a-l prezenta pe
Mircea Vulcănescu din perspectiva lui Constantin Noica. Răspunsul d-lui Ple șu nu
se va depărta nici el de cadrul astfel impus, căci și discipolul preferă, pe urmele
maestrul său, să vorbească despre personalitatea de excepție a lui Vulcănescu și nu
de opera acestuia, ajungând în final la poetice alcătuiri de genul: "Mircea
Vulcănescu este o întruchipare a culturii românești care se absoarbe în lumină și se
pierde în lumină!"(v. Andrei Pleșu, Pentru o mai bună așezare a modelului
Mircea Vulcănescu în cultura română, în rev. "Manuscriptum", 1-2/1996,
p.111).
Preocupat cu precădere de personalitatea filosofului Mircea Vulcănescu s-a
arătat a fi și criticul literar Alexandru George care, în contrast cu părerea exprimată
de dl Pleșu, nota că "Mircea Vulcănescu rămâne o figură mai curând nelămurită în
ciuda simpatiei cu care a fost înconjurat"(v. rev. "Manuscriptum", 1-2/1996,
p.211).
Și tocmai ce-i pare "nelămurit", ar vrea să lămurească în vremuri postcomuniste dl Alexandru George cu articolul său structurat pe ideea de vinovăție
care, grație ocupantului sovietic, a ajuns să fie pedepsită. Lista celor a șa-zis
"culpabili" i-ar cuprinde pe tinerii "criterioniști": Petru Comarnescu, Mircea Eliade
și Constantin Noica, alături de "moderatul" Vulcănescu. În opinia d-lui Alexandru
George, "vinovăția" tineretului intelectual românesc din anii 30 ar fi plătit-o cu
viața "moderatul" Mircea Vulcănescu. Altfel spus, Procesul ce i-a fost intentat lui
Mircea Vulcănescu(și nu numai lui!) n-ar fi fost o farsă de proces, cu sentința
dinainte dată, iar criminala decapitare a spiritualității române prin pușcării ar fi
reprezentat, vezi Doamne!, ispășirea unei "culpe". Închipuind în 1996 aceste
povești asortate de minune cu atmosfera culturală a României anilor 50, dl
Alexandru George (născut în 1930) își încheie articolul (din rev.
<<Manuscriptum>>) cu precizarea că cei care își amintesc cu simpatie de Mircea
Vulcănescu n-ar fi interpretat "regretabilul sfârșit" al filosofului prin prisma unei
vinovății care se cerea pedepsită, așa cum a interpretat el, adică, în opinia sa, "așa
cum trebuie" interpretat.
Între asemenea elucubrații pe tema așa-zisei <<dreptăți>> împlinite prin
sacrificarea <<moderatului>> Vulcănescu și lucrurile pline de bun simț scrise de
rafinatul eseist Horia Stamatu se cască o adevărată prăpastie: <<Nimeni nu va
putea spune vreodată ce fel de dreptate s-a făcut poporului prin asasinarea lui
Mircea Vulcănescu, un om drept și de o cinste exemplară, și, fără discu ție, unul
dintre cei mai dăruiți reprezentanți ai generației lui>> (v. H. Stamatu, Mircea
Vulcănescu și generația lui, postfață la vol.: Mircea Vulcănescu, Războiul
pentru întregirea neamului, Ed. Saeculum I.O, București, 1999, p. 147).
În comparație cu vindicativul discurs al d-lui Alexandru George însăși
mărturiile foștilor colegi de Facultate ai lui Mircea Vulcănescu apar sub o cu totul
altă lumină. Este suficient să-l cităm pe I. Reichman-Șomuz de la care s-a putut
afla cum în decembrie 1922 împreună cu alți studenți de "dreapta" Mircea
Vulcănescu l-a apărat pe el și pe ceilalți studenți evrei, făcând zid în jurul lor și

"strigând că nu permit ca cineva să se atingă de ei" când au năvălit în sala de
seminar niște mediciniști vociferând "Să iasă jidanii!" (v. I. Reichman- Șomuz,
Înaintea și după încetarea agitațiilor studențești din România, în rev.
"Toladot", nr. 10, iulie 1975, p. 13-14, apud. M. Diaconu, rev.
<<Manuscriptum>>, nr. 1-2/1996, nota de la p. 31).
În legătură cu opera lui Mircea Vulcănescu, dl Alexandru George nu ratează
ocazia de a sprijini cu modestele sale posibilități prejudecățile născute din
verdictele date de Constantin Noica, după care "Mircea Vulcănescu nu a lăsat
opere" pentru că la el rămânea mereu un rest dintr-un presupus dezechilibru între
creație și creativitate(7). Faptul transpare din următoarele rânduri ale criticului
literar: "a fost, negreșit, o mare promisiune prin inteligență, cultură și curiozitate
intelectuală, toate abătute în prea multe direcții pentru ca insul lui să nu-și piardă
identitatea, deși el nu a publicat excesiv de mult. Mircea Vulcănescu a fost mai
mult o prezență în epocă..." (v. Alexandru George, Un spirit moderat, în rev.
"Manuscriptum", nr. 1-2/1996, p. 211).
După căderea comunismului, când scrierile filosofului au putut fi
reintegrate în cultura română, tot ce poate așterne pe hârtie dl Alexandru George
cu privire la opera vulcănesciană, este nespus de sumar, și chiar răuvoitor, ordonat
cum este dinspre "ciornele" de la conferințele ținute de Mircea Vulcănescu înspre
"notele personale de un interes ce se cere clarificat" (ibid.). Nimic despre
capodopera vulcănesciană, și nici despre opera sa filosofică. Dacă ar fi să încercăm
a le presupune incluse pe undeva în enumerarea făcută de dl Alexandru George, leam "găsi" sub o încadrare de soiul: "articole tipărite, în diverse domenii ale
culturii"(8). Dar în fapt, capodopera vulcănesciană este "uitată" cu totul, cum
"uitată" a fost ea și de dl Andrei Pleșu sau de dl Mihai Șora.
În legătură cu opera filosofică a lui Mircea Vulcănescu dl Pleșu preia două
opinii de-ale lui Constantin Noica menite să-l aranjeze pe însuși Noica în lumina
cea mai favorabilă dacă i-ar fi trecut cuiva prin cap să-l compare cu predecesorii
săi direcți: Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu.
Conform primeia, opera filosofică a lui Nae Ionescu - pe care Mircea
Vulcănescu s-a străduit atât de mult să o tipărească -, n-ar fi meritat, vezi Doamne,
osteneala. Iată ce nota Constantin Noica prin amintirile scrise în1979: "Meritau
oare cursurile - ținute liber, ne revăzute niciodată și editate în general atât de corect
de D. C. Amzăr - o atentă filologie de text? Mircea Vulcănescu nu-și punea
problema..."(10) .
Ei bine, pe vremea când - împreună cu Mircea Vulcănescu și Constantin
Floru - se ocupa de pregătirea pentru tipar a cursurilor lui Nae Ionescu căruia îi
dedicase și teza sa de doctorat, Noica nu numai că era ferm convins de imensa
valoare a celor gândite de Nae Ionescu la cursurile sale. Dar, după stilul care-i era
încă de pe-atunci atât de propriu, bătea cu pumni și cu picioare în porți deschise,
căutând să-i convingă și pe alții (de mult convinși!) de valoarea gândirii filosofice
a faimosului profesor de la Universitatea bucureșteană(11).
Să vedem însă care ar fi a doua părere mult vehiculată în legătură cu opera
filosofului Vulcănescu. Conform acesteia, nici Nae Ionescu, nici Mircea
Vulcănescu, n-ar fi avut o cantitate la fel de mare de opere publicate precum
Noica, ceea ce face o nepermisă substituire a criteriului calității prin criteriul
cantității. Iată și formularea d-lui Andrei Pleșu: "Ca și Nae Ionescu, Mircea
Vulcănescu a putut fi contestat pentru lipsa operei masive".
Or, în comunism, promovarea imposturii era la ordinea zilei, iar criteriul
calității era ultimul care conta în decizia tipăririi unor manuscrise. De aici și
munții de maculatură (avem în vedere mai ales domeniul filosofiei) prin care s-a
urmărit să se înlocuiască autenticele valori interzise. Desigur, în ce privește opera

lui Noica nu se poate vorbi de absența calității. Dar nu pentru asta a fost el tipărit
în comunism, ci pentru capacitatea sa de adaptare. Lui Petre Țuțea nu i s-a publicat
nimic în comunism tocmai fiindcă era lipsit de asemenea capacitate. Nu pentru că
ar fi gândit și scris lucruri de calitate inferioară, fapt imposibil, ținând cont de
sclipitoarea lui inteligență.
Interesant este că după ce s-a bătut atâta monedă pe afirma ția după care Nae
Ionescu nu și-a publicat singur opera filosofică, întrucât i-au lipsit "vanitățile
auctoriale", dl Andrei Pleșu, pe de-o parte, nu uită să repete că atât Nae Ionescu cât
și Mircea Vulcănescu au putut fi contestați pentru lipsa "operei masive". Pe de altă
parte însă, i se pare cel mai firesc lucru să se ocupe alții de "grădinăritul
producției" lui Andrei Scrima (1930-2000) - care nu a lăsat în urma lui nici o carte
(12), neavând "vanitățile auctoriale".
Păstrând cuvenitele proporții, se poate spune așadar că "autorul" Andrei
Scrima ar putea fi plasat în aceeași categorie cu "autorul" Nae Ionescu, filosoful
român a cărui operă publicată de alții a avut parte de cea mai susținută campanie
de contestare. Iar grație lui Constantin Noica, precum și a celor care s-au grăbit săi preia fără discernământ spusele, nici filosoful Mircea Vulcănescu, în calitatea sa
de "autor", nu pare să se fi bucurat, cel puțin până acum, de o apreciere mult
diferită de cea rezervată strălucitului său profesor...
NOTE
1. v. Nicolae Baciu, Agonia României(1944-1948). Dosarele secrete
acuză, Ed. Saeculum I.O.-Vestala, București, 1997, p. 168.
2. Iată cum caracterizează rafinatul scriitor și eseist Ion Papuc, (directorul
Editurii Crater) cuvântarea lui Mircea Vulcănescu de la înfățișarea sa la procesul
din 15 ianuarie 1948: "...Ultimul Cuvânt, ca tot ce a întreprins în scurta sa viață
Mircea Vulcănescu, nu este propriu-zis o scriere personală, nu în primul rând o
apărare a persoanei proprii, ci însăși desfășurarea actelor tragediei unui neam
întreg. Și este uimitor cum un text de factură juridică, în care abundă analizele
economice, unele de strictă specialitate finanțistă, se animă brusc, pe alocuri, de un
patetism ce conferă cuvintelor o forță ca aceea din epopeele antice. Iar frazele care
demonstrează cum, într-o situație de hemoragie continuă a economiei românești,
pusă în condiția de a alimenta necesitățile războiului, prin eforturile eroului nostru,
este dublat tezaurul în aur al băncii Naționale, aceste fraze ar trebui incizate cu
litere de foc în conștiința nevolnicilor care au vlăguit mereu averea țării acesteia"
(v. cele consemnate pe coperta a IV-a a volumului: Mircea Vulcănescu, Ultimul
cuvânt, Ed. Crater, București, 2000).
3. v. Constantin Noica, Amintiri despre Mircea Vulcănescu, în volumul:
Mircea Vulcănescu, Pentru o nouă spiritualitate filosofică, Ed. Eminescu, 1996,
vol. I, p. 5-10.
4. v. Mihai Șora, Despre Mircea Vulcănescu, câteva cuvinte..., în rev.
"Manuscriptum", nr. 1-2(102-103) Anul XXVII. Număr special "Mircea
Vulcănescu"/1996, p. 6-7.
5. Iată doar câteva titluri din "inexistenta" operă a lui Mircea Vulcănescu:
Individ și societate în sociologia contemporană, teză de licență, 1925; Max
Scheler, studiu publicat în "Arhiva pentru știința și reforma socială", 1929;
Filosofia românească contemporană, 1930; "Gândirism"și Ortodoxie, 1931;
Lucrările școalei române de sociologie, 1931; Teoria și sociologia vieții
economice(Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat), în
"Arhiva pentru știința și reforma socială", 1932; Logos și eros în metafizica
creștină, 1932; Și puțină etică(/axiologie antropologică), 1933, cuprins în vol.:

Prolegomene sociologice la satul românesc, Ed. Eminescu, București, 1997,
p.136-147; Spiritualitate, în rev. "Criterion", nr.1, 1934; Generație, în rev.
"Criterion", nr. 3-4, 1934; În jurul filosofiei lui Blaga, în rev. "Criterion", nr.5,
1934; Gândirea religioasă contemporană, 1934; Tendințele tinerei generații,
volum scos împreună cu Mihail Manoilescu, 1934; Filosofia lui Freud, în rev.
"Familia", aprilie-mai, 1935; Ion Creangă văzut de generația actuală, în rev.
"Gând românesc", ian., 1935; Dimitrie Gusti, profesorul, studiu de 189 p.
publicat în "Arhiva pentru știința și reforma socială", an XIV, 1936; Homage au
Prof. D. Gusti, 1937; (în colab.) D. Gusti și școala sociologică de la București,
volum colectiv publicat de Institutul Social Român, București, 1937; Filosofia
morală engleză în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, 1937; Despre
"experiență", în rev. "Universul literar" din 12 martie 1938 și din 19 martie1938;
Publications de l école roumaine de sociologie, în "Annales sociologiques",
Série A, Sociologie générale, fasc. 3, Alcan, 1938, p. 49-61 și Série C. fasc. 3,
1938, p. 97-101; Ideea de Dumnezeu în filosofia lui Toma d- Aquino,
conferință rostită pe 3 martie1940, publicată după 54 de ani în rev."Viața
românească", nr.9-10, 1994; Creștinul în lumea modernă, conferință rostită pe 7
aprilie 1940, publicată în rev. "Prodromos"(Paris) din 12 martie 1967, republicată
în volumul: Logos și eros, Ed. Paideia, București, 1991; Posibilitățile filosofiei
creștine, conferință rostită pe 8 decembrie 1940, publicată după 54 de ani în rev.
"Viața Românească", nr. 7-8, 1994 și Două tipuri de filosofie medievală,
cuprinsă în "Izvoare de filosofie", 1942.
6. v. Andrei Pleșu în interviul consemnat de Claudia Tița și intitulat: Pentru
o mai bună așezare a modelului Mircea Vulcănescu în cultura română, în rev.
"Manuscriptum", nr. 1-2(102-103) Anul XXVII. Număr special "Mircea
Vulcănescu"/1996, p.109-111.
7. v. Constantin Noica, O amintire despre Mircea Vulcănescu, în
"Almanahul literar 1984", p.37.
8. v. Alexandru George, Un spirit moderat, în rev. "Manuscriptum", nr. 12(102-103) Anul XXVII. Număr special "Mircea Vulcănescu"/1996, p. 211.
9. Credem că cititorii pot afla câte ceva nu numai despre admirația cu care a
fost înconjurat faimosul profesor de logică și de metafizică Nae Ionescu, dar și
despre gândirea acestuia, din ambele noastre volume apărute în 2000:
-Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, Ed. Star Tipp
(Slobozia), 2000;
-Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor Nae Ionescu prin
discipolii săi: Petre Țuțea, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea
Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp (Slobozia), 2000. Dacă vreun cititor
este interesat în mod preponderent de poziția filosofului Constantin Noica fa ță de
filosoful Nae Ionescu i-am recomanda în mod special capitolul intitulat: "O
aventură dincolo de care totul e cu putință, afară de repetiție", din cel de-al
doilea volum, p. 57-79.
Admirația lui Mircea Vulcănescu pentru fostul său profesor Nae Ionescu se
poate deduce și din însemnările despre anii de detenție publicate de către dl Adrian
Marino, unde găsim următoarele rânduri: "am admirat(...)pozele..."năiste" ale lui
Mircea Vulcănescu" (v. Autobiografie:Ani de închisoare, în rev. "Memoria" nr.
2, p. 85). Totuși, unii cititori s-ar putea întreba: cum a putut dl Adrian Marino să-și
dea seama că "pozele" lui Mircea Vulcănescu erau "năiste"? Fiindcă dl Marino,
născut în 1921, după terminarea Seminarului pedagogic de la Iași, a ajuns să fie
student al Facultății de litere din București abia între 1941-1943, așadar după
moartea lui Nae Ionescu(1890-15 martie 1940). Iar dacă drumurile l-au purtat pe la
București și ceva mai înainte, pe Nae Ionescu nu prea avea cum să-l audieze pe la

Facultate, căci din aprilie 1938 profesorul își încetase cursurile la Universitate,
fiind închis de Carol al II-lea, drept răsplată că l-a ajutat să- și recapete tronul.
10. v. Constantin Noica, Amintiri despre Mircea Vulcănescu, text publicat
fragmentar în volumul: Mircea Vulcănescu, Ultimul Cuvânt, Ed. Humanitas,
București, 1992, p. 170-174 și integral în volumul: Mircea Vulcănescu, Pentru o
nouă spiritualitate filosofică, Ed. Eminescu, 1996, vol. I, p. 5-10 și vol. III, p.
259-281, traduceri în germană (Thomas Kleininger), franceză (Dan Radu
Stănescu) și engleză (Silvia Blendea).
11. v. Constantin Noica, Nae Ionescu și spiritul de școală, publicat în
revista "Convorbiri literare" din mai-iunie 1943 și republicat în vol.: Nae Ionescu,
Logica (1926-1927), Ed. Eminescu, București, 1997.
12. v. André Scrima, Timpul rugului aprins. Maestrul spiritual în
tradiția răsăriteană. Prefață de Andrei Pleșu, Ed. Humanitas, București, 1996.
Volumul îngrijit de Anca Manolescu este alcătuit în principal de textul unor
conferințe înregistrate pe bandă de magnetofon, la care este adăugat un text (de o
factură memorialistică destul de cețoasă) despre "Grupul de la Antim" și o
traducere(aparținându-i tot d-nei Anca Manolescu) a unui articol scris în franceză
și publicat în Franța în 1967.
Cu privire la textul transcris după conferințe ar fi de observat uriașa
disproporție dintre câteva rânduri ale unei scurte scrisori de călugăr (adresată în
rusește celor care-i ascultaseră -prin mijlocirea unui interpret- spusele) și fabulosul
arsenal interpretativ pus la bătaie de eruditul conferențiar. O traducere a aceleiași
scrisori se află cuprinsă și în volumul: Alexandru Mironescu: Calea inimii. Eseuri
în duhul Rugului Aprins, Cu un cuvânt înainte de Virgil Cândea, Ed. Anastasia,
București, 1998, p.3-5. Iar traducerile, la o atentă confruntare, vădesc, în partea
finală a scrisorii părintelui Ioan Kulîghin o semnificativă deosebire. În varianta de
traducere cuprinsă în cartea lui Alexandru Mironescu(1903-1973) călugărul rus ar
fi notat pentru ucenici că "setea Duhului este necovârșită și prin nimic nu se poate
umple, iar Darul Lui, cu cât se revarsă, cu atât mai mult crește și umple"(Calea
inimii, p. 5). Ceea ce duce gândul către paradoxia metafizică a Harului care cu cât
se revarsă, cu atât mai mult sporește, pentru că, în mod paradoxal, Harul lui
Dumnezeu, micșorându-se se mărește. Andrei Scrima a preferat aici următoarea
versiune de traducere: "setea Duhului este fără de sațiu și nimic nu o poate covârși;
iar cu cât harul lui se revarsă în ființă, cu atât mai mult aceasta crește și se
împlinește." (Timpul rugului aprins, p 24). Comentariile lui Scrima se vor referi
mai apoi la "setea Duhului", resimțită de creatură, asociind (în mod greșit) setei de
Duh, care nu este o "sete torturantă, precum setea trupească", paradoxia metafizică
pe care călugărul rus o atribuise, pe bună dreptate, doar Harului Dumnezeiesc.
În privința disproporției dintre pretextul hermeneuticii și hermeneutica
propriu-zisă, Andrei Scrima îl amintește pe Nicolae Steinhardt(1912-1989) cu a sa
frumoasă și teribil de erudită hermeneutică intitulată: Secretul "Scrisorii
pierdute", pornită și, dacă ne gândim la textul lui Caragiale, bazată pe mai nimic.
Menționăm că Steihardt (călugărit în 1980 la Mânăstirea Rohia) a reușit
performanța de a-și publica - în vremea comunismului- acest text în Franța, în
revista "Ethos" (nr. 2, 1975). Desigur folosind un pseudonim. "Ethos", revista
scoasă la Paris de Ioan Cușa(1925-1981) va fi și revista care va publica în
premieră textul "Ultimului cuvânt" adresat de Mircea Vulcănescu "țăranului
român", ca reprezentant legitim al patriei sale și, doar într-o foarte mică măsură,
marionetelor care urmau să-l condamne-așa nevinovat cum era-, după ordinele
venite de la Moscova.