You are on page 1of 71

EA ÄBABEŞ-BOLYAI´ CLUJ-NAPOCA FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT SPECIALIZAREA KINETOTERAPIE ŞI MOTRICITATE SPECIALĂ

CURS
KINETOTERAPIA ÎN AFECŢIUNILE REUMATISMALE

Prof dr. Elena Zamora

Uz intern 2009

1.Obiectul de studiu al reumatologiei. Examenul clinic al bolnavului reumatic. Examenul clinic obiectiv al aparatului locomotor. Clasificarea bolilor reumatice. Generalităţi referitoare la particularităţil e reumatismelor inflamatoare, degenerative şi abarticulare.

1. Examenul clinic al bolnavului reumatic Reumatologia este o ramură a medicinei interne. Noţiunea de reumatism derivă de la grecescul Ärheumamatismos´, care înseamnă Äa curge´ (manifestările articulare au caracter fluxionar.) Bolile reumatice se caracterizează în principal, prin leziuni inflamatoare sau degenerative ale ţesuturilor conjunctive ale articulaţiilor sau ale ţesuturilor periarticulare. Aceste boli au etiologie variata şi evoluţie cronică. Din punct de vedere clinic şi terapeutic, bolile reumatice se deosebesc de manifestările pseudoreumatice ale altor boli. Stabilirea unui diagnostic precoce şi corect precum şi instituirea unui tratament adecvat sunt principalii factori de care depind, în mare măsură, remisiunea sau stabilizarea procesului evolutiv al bolii, evitarea complicaţiilor şi a sechelelor invalidante, infirmitatea prematură a bolnavului. Un rol determinant în diagnosticarea unei boli reumatice, alături de examenul aparatului locomotor, îl are examenul clinic complet al celorlalte aparate şi sisteme, integrând astfel suferinţa reumatică în contextul clinic general. 2. Examenul clinic obiectiv al aparatului locomotor Examenul clinic obiectiv al aparatului locomotor se efectuează prin inspecţie, palpare şi auscultaţie, la care se adaugă unele manevre specifice acestui aparat. Examinarea trebuie facută intr-o cameră mare, spaţioasă, prevăzută cu un covor, pe care bolnavul să poată sta şi merge cu picioarele goale. Pentru a obţine cele mai corecte date, examenul obiectiv al bolnavului reumtic trebuie efectuat după o anumită metodologie referitoare atât la topografia regiunilor articulare afectate, cât şi la ordinea examinării acestora. Examninarea se va efectua atât în clinostatism, cât şi în ortostatism. Bolnavul fiind în decubit dorsal, examinarea se face centripet în următoarea ordine: mâinile, coatele, umerii, cutia craniana, faţa şi articulaţiile temporomandibulare. Apoi, cu

bolnavul sezând, se examinează coloana cervicală, dorsală, sacrul şi coccigele. Pentru anumite manevre se recomandă decubitul ventral. Examenul obiectiv al membrului inferior se desfăsoară centrifug: se începe cu articulaţia şoldului, apoi genunchiul, glezna şi piciorul. Examinarea se efectuează atât în decubit dorsal, cât şi ventral. În următoarea etapă se trece la examinarea bolnavului în ortostatism şi în timpul mersului, când se pot evidenţia modificări ale membrelor inferioare şi ale coloanei vertebrale. De un real folos pentru diagnostic este controlul mobilităţii articulare active şi pasive. 3. Clasificarea bolilor reumatice Numeroase şcoli de reumatologie din lume au elaborat clasificări ale bolilor reumatice, pe baza mai multor criterii: clinic, etiologic, patogenetic. Unele dintre aceste clasificări grupează bolile reumatice bazându-se pe aspecte unilaterale şi fără aplicabilitate practică. Artrozele sunt afecţiuni neinflamatoare ale articulaţiilor mobile, care se caracterizează prin deteriorarea cartilajului articular însoţită de leziuni hipertrofice ale extremităţilor osoase. Suferinţa artrozică poate fi monoarticulară, bilaterală uneori sau poate prinde un număr redus de articulaţii. Este cea mai frecventă boală reumatică, incidenţa acesteia crescând odată cu vârsta (mai frecvnetă între 55 şi 75 de ani); femeile sunt mai frecvent interesate, comparativ cu barbaţii (2/1). Artrozele nu sunt însoţite de semne generale şi nici de leziuni extraarticulare. Reumatismul abarticular poate fi definit ca fiind suferinţa inflamatorie a părţilor moi periarticulare: muşchi, tendoane, ligamente, burse. În funcţie de structura afectată, se descriu fibrozite, tendinite, entesite, bursite, paniculite. Cele mai frecvente, mai supărătoare şi uneori invalidante sunt tendinitele şi bursitele umărului (periartrita scapulohumerală). Ca frecvenţă, urmează sindromul umărmâna, retracţia aponevrozei palmare, periartrita coxofemurală, nevralgia cervicobrahială, nevralgia sciatică.

Chestionar
y y

Care este obiectul de studiu al reumatologiei Precizaţi metodologia examenului clinic obiectiv al aparatului locomotor

y y y y Clasificarea bolilor reumatice Caracteristicile reumatismelor degenerative Caracteristicile reumatismelor abarticulare Caracteristicile reumatismelor inflamatorii .

La început a fost privită ca o boală strict articulară. nefiind exclusă apariţia bolii în copilărie sau după vârsta de 55 de ani. la originea căreia ar sta numeroşi factori: distrofia metabolică. cel mai adesea boală având un caracter progresiv. perturbări imunologice. interacţionând cu un genotip susceptibil. Poliartrita reumatoidă: aspecte clinice. Din totalul afecţiunilor reumatismale. fiind mai frecventă la femei. determinările osteoarticulare cu caracter invalidant duc la infirmizarea bolnavului. prezentând exacerbări şi remisiuni. Fenomenele inflamatoare sunt frecvent simetrice. centripete şi duc în timp la deviaţii. Poliartrita reumatoidă (PR) reprezintă o afecţiune a ţesutului conjunctiv cu manifestări predominante la nivelul aparatului locomotor. cu evoluţie prelungită. Mecanismul de producere a bolii nu este în totalitate cunoscut. . ceea ce face din poliartrita reumatoidă o boală cu caracter social. La dezvoltarea şi evoluţia bolii participă două categorii de factori: celule şi sisteme biologice umorale. factori genetici. Poliartrita reumatoidă este o boală frecventă. Procesul începe ca o sinovită inflamator-exudativă care progresează spre o formă proliferativă şi infiltrativă. factori fizici. Se consideră ca agentul cauzal devine un element declanşator numai la un subiect cu o mare susceptibilitate genetică. particularităţile kinetoterapiei. de mediu. Etiologia poliartritei reumatoide este probabil multifactorială. Caracterisitca bolii este inflamaţia cronică infiltrativ-proliferativă a sinovialei articulare a extremitaţilor. persistente. deformări şi anchiloze. poliartrita reumatoidă reprezintă aproximativ 10%. Majoritatea autorilor consideră ca debutul bolii se situează între 20-45 de ani. Boala este progresiv evolutivă. Cauza poliartritei reumatoide este necunoscută. în special a articulaţiilor mici.2. factorii agresori exogeni. Factorii agresori consideraţi cauză a poliartritei reumatoide se grupează în exogeni şi endogeni. infecţia cronică. Leziunile inflamatorii regresează rar. reacţii la agresiunea autoimună. tulburări endocrine.

y y y y În stadiile avansate ale bolii. în evoluţia bolii se disting patru stadii: stadiul prodromal. nervi. viscere. stadiul clinic manifest. sinoviala. Localizările leziunilor inflamatoare în poliartrita reumatoidă sunt la nivelul următoarelor structuri: în primul rând. intârziindu-se astfel instituirea măsurilor terapeutice specifice acestei boli. Asociaţia Americană de Reumatologie (American Rheumatism Association . cu cât debutul real al bolii este ignorat de pacient. burse sinoviale. histologice şi /sau radiologice pentru stabilirea diagnosticului. În funcţie de momentul evolutiv al poliartritei reumatoide. la nivelul ţesuturilor articulare. de modificările biologice şi radiologice. Recuperarea pacienţilor cu poliartrită reumatoidă este un process complex şi de durată. epifizele oaselor. capsula articulară. de întinderea leziunilor. y y y ţesuturi periarticulare: muşchi. tendoane. dar şi de afectarea stării generale. biologice. . tegumente. motiv pentru care poliartrita reumatoidă este considerată o boală sistemtică. de gravitatea manifestărilor articulare. Important este însă diagnosticul precoce al poliartritei reumatoide cu atât mai mult.ARA) a stabilit o serie de criterii clinice.Leziunile anatomopatologice afectează ţesutul conjunctiv în întregime. Prezentăm în continuare cele 11 Äcriterii ARA´ (criteriile ARA au fost elaborate în anul 1958). stadiul avansat. stadiul de debut. cartilajele articulare. diagnosticul pozitiv este uşor de stabilit. desfăşurându-se pe parcursul mai multor luni sau ani.

în vederea recomandărilor cu privire la conservarea energiei. evaluarea locuinţei. evaluarea activităţilor profesionale. Obiectivele tratamentului fizical sunt: . simplificarea activităţilor şi protejarea articulaţiilor împotriva stress-ului mecanic. activităţile lucrative şi cele de relaxare.  tratamentul chirurgical. cu condiţia să fie indicată judicios. raţional şi strict individualizată în ceea ce priveşte stadiul evolutiv al bolii şi momentul aplicării acesteia.În tratamentul complex al poliartritei reumatoide. inclusiv în timpul desfăşurării ADL-urilor. y y Obiectivele de bază ale tratamentuluui sunt:  reducerea imflamaţiei şi a durerii. evaluarea forţei musculare. activităţile casnice. Evaluarea pacientului cu poliartrită reumatoidă va consta din: evaluarea analitică a mobilităţii articulare active şi pasive. y y y y evaluarea ADL-urilor: autoîngrijirea.  prevenirea deformărilor. Mijloacele de tratament utilizate sunt:  repausul articular. evaluarea globală a funcţiei mâinii prin testarea prizelor şi a penselor.  terapia medicamentoasă.  prezervarea funcţiei. îngrijirea copiilor.  terapia fizicală. fizioterapia este extrem de utilă ca şi terapie adjuvantă.

 ameliorarea troficităţii părţilor moi.  informarea pacientului despre boală şi metodele de a se descurca. tipurile de exerciţii fizice indicate în diversele etape evolutive ale poliartritei reumatoide şi ortezarea corectă a articulaţiilor inflamate. Chestionar: y y y y y y Etiologia poliartritei reumatoide Care sunt localizările leziunilor leziunilor inflamatoare în poliartrita reumatoidă? Care sunt stadiile evolutive ale poliartritei reumatoide? Diagnsosticul pozitiv al poliartritei reumatoide În ce constă evaluarea pacientului cu poliartrită reumatoidă? Obiectivele tratamentului fizical în PR. masajul.  menţinerea / creşterea forţei musculare. . În continuare vom prezenta mai detaliat repausul articular. hidroterapia. mecanoterapia. cu consecinţele funcţionale şi psihosociale ale bolii. rontgenterapia.  minimalizarea efectului deformărilor articulare.  prevenirea sau corectarea deformărilor articulare.  menţinerea / creşterea capacităţii de desfăşurare a ADL-urilor.  menţinerea / ameliorarea mobilităţii articulare. diminuarea durerii. În stadiile active ale poliartritei reumatoide este contraindicat aplicarea oricărui mijloc ale terapiei fizicale. Mijloacele terapeutice fizicale cele mai întrebuinţate în tratamentul poliartritei reumatoide sunt: căldura. terapia ocupaţională şi reeducarea funcţională.

degenerative. V.sclerodermia difuză. .mâna artrozică: nodulii Heberden şi Bouchard IV. mâna este interesată şi în alte boli. Reumatismul abarticular: . . Boli difuze ale ţesutului conjunctiv. De asemenea. tipuri lezionale determinate de afecţiunile reumatice. Reumatisme inflamatoare: . însoţite de manifestări articulare: (boli de colagen) . .guta III. programe reeducative ale mâinii. Mâna prezintă o serie de aspecte lezionale în afecţiunile de natură reumatismală. .lupusul eritematos diserminat.reumatismul articular acut. . abarticulare). unele pot fi confundate între ele.retracţia aponevrozei palmare: boala Dupuytren. Mâna şi degetele în parctica reumatologică: particularităţi anatomofuncţionale.dermatomiozita.sindromul umăr-mână. Reumatisme degenerative: . Manisfestări reumatismale secundare unor boli metabolice: .3.spondilita anchilopoietică. . II. care în evoluţia acestora afectează sistemul osteoarticular. I.poliartrita psoriazică. . La un examen clinic superficial. Mâna este afectată în majoritatea tipurilor de boli reumatismale (inflamatoare.poliartrita reumatoidă.

din retracţia fibroasă şi din contractura musculară din vecinătate. Reumatismul articular acut . II. contribuind la originea deformărilor. Degetele Äfusiforme´ 3. VII. cu alte cuvinte.policele în ÄZ´ Deformarea Äîn butonieră´ Deformarea în Ägât de lebădă´ Tenosinovitele reumatismale ale mâinii Se întâlnesc la două treimi din bolnavi. frecvent în etapa iniţială. III. 1. sindromul de canal Guyon. axele diferitelor segmente nu mai sunt respectate. afectarea mâinii nu este frecventă. Devierile articulare reprezintă schimbări în poziţia reciprocă a oaselor. degetul în resort. precedând artrosinovitele sau ulterior.VI. mai ales în flexiune. determinând formarea unui unghi între două oase vecine. Leziuni şi deformaţii ale pumnului a) Tumefacţia pumnului b) Sindromul de cap. Deformaţiile articulare Rezultă din extinderea procesului inflamator la cartilaj şi la segmentul osos. Manifestări reumatismale juxtaarticulare ale mâinii: sindromul de canal carpian şi acroparesteziile. y y y Deformarea policelui --. ÄDeviaţia cubitală´ a degetelor este caracteristică poliartritei reumatoide. Disacromelii. c) Tenosinovita canalului carpian d) Redoare a pumnului. În spondilita anchilopoietică . e) Tumefacţii Äîn spate de cămilă´ în regiunea dorsală a pumnului 2.

Lupusul eritematos diseminat Manifestările articulare se întâlnesc la 90% dintre bolnavi. Guta Deşi nu sunt caracteristice. Este mai frecventă la mâna stângă (50%). Pot fi interesate articulaţiile pumnului= tumefacţii. cu tumefierea acestora. VIII. Mâna în sindromul umăr-mână Se caracterizează prin dureri la nivelul umărului şi mâinii însoţite de tulburări vasomotorii şi trofice(algoneurodistrofie a membrului superior) IX. simulând uneori poliartrita reumatoidă sau mâna artrozică. În 30% din cazuri simetrică. pielea în tensiune. care dau deformaţii ale mâinii similare cu cele din poliartrita reumatoidă. la nivelul mâinilor cele mai frecvente modificări fiind tenosinovitele. În cazurile avansate apar dezaxări atipice şi degete în direcţii variate. pot apărea artrite interfalangiene distale şi tofuri gutoase şi la nivelul mâinilor. VI. rezultat al eroziunilor extremităţiilor osoase. lucioasă aspect de Ädegete în cârnat´. Mâna artrozică y y y y y Artrozele interfalangiene distale Artrozele interfalangiene proximale Rizartroza Artrozele pumnului Artrozele metacarpofalangiene VII. Dermatomiozita . Poliartrita psoriazică La nivelul mâinilor pot fi prinse articulaţiile interfalangiene distale (asimetric). V. Mâna în bolile de colagen Sclerodermia Afectarea mâinii în sclerodermie se datorează iniţial artritelor şi seamănă cu mâna din poliartrita reumatoidă.Manifestările articulare la nivelul mâinilor sunt rare. IV. Poate fi considerată ca o afecţiune a ţesutului conjunctiv. Retracţia aponevrozei palmare Această afecţiune este o scleroză retractilă a aponevrozei palmare superficiale.

Chestionar: y Care sunt tipurile lezionale ale mâinii în afecţiunile reumatismale? . au constatat că 43 de gesturi şi diverse combinaţii între acestea permit exercitarea tuturor meseriilor. de muncă şi de independenţă economică şi socială. scopul final al kinetoterapiei îl constituie restabilirea cât mai completă a capacităţii funcţionale pierdute. atât în formele inflamatorii. cât şi în cele degenerative. minimalizarea efectului deformărilor articulare. Delaet şi Lovet. analizând 1300 de profesii. global al mâinii în activitate. Deci. Aceste obiective sunt valabile atât în fazele acute. însoţindu-se de leziuni osoase. menţinerea. menţinerea/ creşterea mobilităţii articulare. de obicei cu caracter trecător. cu caracter permanent. dezvoltarea şi perfecţionarea îndemânării în diferitele forme de prehensiune. calculul sintetic trebuie să se adreseze nu numai celor 6 tipuri de prehensiune. mai rar luând aspectul celor din poliartrita reumatoidă. Există tehnici prin calcul sintetic. În raport cu gestul profesional dominant. cât şi în celelalte faze. Dintre acestea. menţinerea/ creşterea forţei musculare şi stabilităţii mâinii.Artritele se întâlnesc la ѿ din bolnavi şi pot interesa articulaţiile mici ale mâinilor. care corespund meseriei subiectului studiat. 24 de gesturi aparţin funcţiei mâinilor. indiferent de stadiul de evoluţie. Metode de evaluare a capacităţii funcţionale a mâinii reumatice Există unele tehnici de testare prin calcul analitic al tuturor unităţilor funcţionale ale mâinii cu diferite scoruri. precum şi dezvoltarea unor mecanisme compensatoare care să asigure subiectului posibilitatea de autoservire. se pot descrie 4 grupe Tehnici şi programe reeducative ale mâinii Obiectivele tratamentului kinetic în recuperarea mâinii sunt următoarele: y y y y y y reducerea durerii. menţinerea/ creşterea capacităţii de desfăşurare a ADL-urilor. y La pacienţii cu deficit de prehensiune. Întotdeauna se vor utiliza tehnici şi mijloace potrivite şi adaptate de la caz la caz. dar şi celorlalte gesturi esenţiale. prevenirea/ corectarea deformaţiilor şi dezaxărilor articulare.

y y .y y Ce tipuri de leziuni şi deformaţii ale mâinilor şi degetolor sunt carac teristice PR? Care sunt tipurile lezionale ale mâinii în celelalte afecţiuni reumatismale sau metabolice? Metodele de evaluare a capacitătii funcţionale a mâinii reumatice. Obiectivele tratamentului kinetic în recuperarea mâinii.

din două componente: y y articulaţia humeroantebrahială. Articulaţia cotului face parte din lanţul cinematic al membrului superior. Fiind situată între articulaţia scapulohumerală şi mâna. care participă la mişcările de pronatie-suspinatţe ale antebraţului. reumatismele abarticulare. Examenul obiectiv al articulaţiei cotului Examenul obiectiv al articulaţiei cotului se va face comparativ. Importanţa funcţională a articulaţiei reiese şi din faptul că. Obiectivele şi principiile kinetoterapeie. Articulaţia cotului este formată. articulaţia radioulnară proximală. posterior şi din profil. fiind legată biomecanic de articulaţiile situate proximal şi distal. din punct de vedere funcţional. prin testarea mobilităţii articulare şi a forţei musculare a muşchilor flexori şi extensori ai antebraţului şi ai muşchilor pronatori şi supinatori ai acestuia. Kinetoprofilaxia în afectiunile reumatice ale cotului. . cât şi gestualitatea profesională. Se va urmări: y y y prezenţa unui cubitus valgus patologic (normal are valoare de 165-175°). Inspecţia regiunii se va efectua din anterior. mobilitatea cotului este subordonată funcţiei umărului şi are ca finalitate mobilizarea mâinii. în caz de laxitate capsuloligamentară poate fi prezent cubitus recurvatum(cotul în hiperextensie).4. afectarea acesteia compromite atât activităţile zilnice. prin inspecţie. care se adresează acestei regiuni. palpare. deoarece leziuni ale acestei regiuni pot avea răsunet la distanţă Testarea sensibilităţii cutanate a regiunii cotului este etapa următoare a examenului obiectiv. putând să obţinem informaţii asupra rădăcinilor nerviilor spinali ai plexului brahial.Cotul în practica reumatoligică: particularităţi anatomofuncţionale. artritele şi artroza coltului. existenţa unui cubitus varus. Particularităţile topografice ale articulaţiei cotului conduc la necesitatea examinării atente şi a segmentelor situate distal de aceasta. în care se execută mişcări de flexiune-extensiune.

procesul coronoid şi capul radial. Reumatismele abarticulare întâlnite la nivelul cotului sunt: epicondilita. astfel: y y y y ducerea mâinii la gură ± pentru flexiune. osteofite pe olecran. stafilococică. tuberculoasă).pentru pronaţie. anconeu. determinând diferite grade de deficit funcţional. cât şi în extensiunea antebraţului. biceps brahial). cât şi în cel degenerativ sau abarticular. Artritele cronice ale cotului reprezintă de obicei localizarea unei poliartrite reumatoide. limitarea în grade variate a flexiunii.Se va verifica apoi raportul celor trei proeminenţe osoase: olecran. Bilanţul sintetic al articulaţiei cotului se efectuează prin câteva teste. epitrohleita. extensiunii şi supinaţiei. dar şi a eventualelor modificări de tonus muscular. brahioradial). ducerea mâinii în regiunea lombară şi fesieră. Tipurile lezionale ale articulaţiei cotului în afecţiunile reumatismale La nivelul articulaţiei cotului se pot localiza leziuni atât în reumatismul inflamator. Examinarea mobilităţii se va adresa atât articulaţiei humeroantebrahiale. răsucirea cheii în broască. Diagnosticul va fi completat de imaginea radiografică: condensare osoasă marginală. în sens antiorar. epicondilieni). Palparea regiunii cotului urmăreşte punerea în evidenţă a semnelor de suferinţă articulară. mai ales la inserţia tricepsului brahial etc. şi olecranalgia. . pronatori (rotund pronator) şi supinatori (supinător. calcifieri tendinoase.pentru supinaţia maximă. cât şi celei radioulnare proximale. Cele mai frecvente artroze ale cotului sunt secundare unor microtraumatisme repetate. ţinerea unei tăvi pe palmă. Bilanţul muscular se adresează muşchilor flexori (biceps brahial. Modificarea raporturilor normale ale acestor trei repere osoase poate fi semn al unei luxaţii sau subluxaţii a oaselor antebraţului. Artroza cotului poate fi secundară unei luxaţii sau fracturi la nivelul oaselor participante la articulaţie. Artritele secundare ale cotului pot fi de etiologie diversă (streptococică. brahial.pentru extensiune. extensori (triceps brahial. epicondil medial(epitrohlee) şi epicondil lateral(epicondil) atât în flexiunea.

activopasive şi active. active cu rezistenţă. posturări în limite funcţionale. antrenând obligatoriu umărul şi mâna. deoarece pot reapărea reacţiile inflamatorii. Este obligatorie menţinerea mobilităţii articulaţiilor neafectate (umăr-pumnmâna). cât şi cele profesionale. y y y Nu se efectuează mobilizări pasive. de aceasta articulaţie depinzând în mare masură atât gesturile din activităţile zilnice. orientată către gesturile uzuale. Nu se va încărca mâna cu greutăţi pentru recuperarea extensiunii. în întocmirea planului de recuperare funcţională a cotului. exerciţii autopasive şi pasivoactive. cât şi a pumnului şi a mâinii. De aceea. refacerea forţei şi a stabilităţii articulare. se va acorda atenţie atât articulaţiei umărului. care se va scoate în timpul nopţii. prin exerciţii pasive. acestea ducând la creşterea hipertoniei muşchilor flexori. obiectiv realizat prin poziţionări. Nu se fac exerciţii analitice intense. Se va asocia terapia ocupaţională. y y y y Kinetoprofilaxia în afecţiunile reumatismale ale cotului . Obiectivele urmărite în recuperarea funcţională a cotului sunt: combaterea durerii. articulaţia cotului are strânse legături cu celelalte articulaţii ale membrului superior. prin mişcări pasive.Tratamentul kinetic de recuperare a cotului în afecţiunile reumatismale De la bun început trebuie subliniat faptul că. principiile şi mijloacele kinetoterapiei în afecţiunile reumatismale ale cotului. numai autopasive în scripeţi. Obiectivele. În recuperarea cotului este utilă reeducarea globală a membrului superior. y y refacerea mobilităţii în limitele funcţionale şi apoi normale. Acesta va fi imobilizat în atelă. prin exerciţii cu rezistenţă si exerciţii de îndemânare. y Principiile de reeducare funcţională a cotului Nu se mobilizează cotul inflamat. active.

y . cel puţin în ceea ce priveşte gesturile activităţilor zilnice. nu se poate vorbi de o kinetoprofilaxie primară în cazul articulaţiei cotului.Deoarece articulaţia cotului este o articulaţie intermediară a membrului superior. Chestionar: y y y Care sunt particularităţile topografice ale articulaţiei cotului? În ce constă examenul obiectiv al articulaţiei cotului? Care sunt tipurile lezionale ale articulaţiei cotului în reumatismul inflamator. degenerativ şi abarticular? Obiectivele şi principiile kinetoterapiei în afecţiunile reumatismale ale cotului. mobilizare suficientă pentru o bună funcţionalitate de aceea. aceasta este mobilizată în toate activităţiile obişnuite.

artritele cronice ale umărului. Se mai pot observa fixări ale braţului în poziţii vicioase (anchiloze). Examenul obiectiv al Äumărului´ Inspecţia regiunii umărului pune în evidenţă modificări a formei exterioare a regiunii. amplitudinea acestor mişcări fiind mărită prin intermediul articulaţiilor centurii scapulare (acromioclaviculară şi sternoclaviculară). sinovială. Atât mişcările active. articulaţia sternoclaviculară. În afecţiunile reumatice cu localizare la nivelul articulaţiei scapulohumerale se poate constata ştergerea reliefului regiunii umărului din cauza atrofiei de inutilizare a muşchului deltoid.5. prin bascularea scapulei pe torace. evaluează antepulsia şi adducţia. deplasarea braţului deasupra planului orizontal. Periartrita scapulohumerală. mărind astfel amplitudinea abducţiei şi flexiunii braţului. dar şi de bascularea scapulei pe peretele posterior al toracelui. ce permite mobilizarea întregului membru superior. . plană. Particularităţi anatomofuncţionale ale umărului La nivelul umărului există mai multe tipuri de structuri care pot fi sediul unor afecţiuni reumatismale. Bilanţul sintetic al braţului se va efectua prin câteva teste globale: y ducerea mâinii la gură. biomecanic şi clinic. cât şi cele pasive ale braţului se realizează în articulaţia scapulohumerală. articulaţia Äscapulotoracică´. Examinarea mobilităţii. Obiectivele kinetoterapiei Din punct de vedere topografic. articulaţia acromioclaviculară. acesta permite. artroza umărului. la nivelul umărului există un complex de elemente care realizează o unitate cinematică. Palparea se face sistematic pentru depistarea punctelor dureroase. De aceea. sinovială. reprezentată de planul de alunecare al scapulei pe peretele toracelui. sinovială. în şa. Umărul în parctica reumatologică. y y y y articulaţia scapulohumerală. I. pentru examinarea mobilităţii articulaţiei scapuohumerale va trebui fixată scapula pe peretele toracic. sferoidală.

evaluează retropulsia. interscapular. vasculare. ducerea mâinii pe vertex. Aspecte clinice ale periartritei scapulohumerale În funcţie de tipul proceselor patologice supraadăugate leziunilor degenerative. capsulă. de uzură. În PSH. Afectarea articulară propriu-zisă se limitează mai ales la articulaţiile acromioclaviculară şi sternoclaviculară.y y ducerea mâinii la ceafă. Periartrita scapulohumerală Dintre afecţiunile umărului. adducţia şi rotaţia internă. mai ales cu ocazia unor mişcări . examenul radiografic evidenţiează un aspect normal al articulaţiei scapulohumerale.când se îmbracă. metabolice. când se piaptănă sau la purtarea de greutăţi. de obicei. Tipurile lezionale ale articulaţiilor Äumărului´ y La nivelul umărului pot fi cantonate mai multe tipuri de procese patologice: reumatismale (inflamatorii. Durerile se pot intensifica în anumite poziţii. abducţia şi rotaţia externă. Această formă clinică este consecinţa leziunilor degenerative. ducerea mâinii la spate. distrofice. abarticulare). ale capsulei articulare. degenerative. articulaţia scapulohumerală neajungând. mai multe aspecte. . din punct de vedere clinic. PSH este încadrată în reumatismul abarticular. explorează abducţia şi rotaţia externă. cu particularităţi de evoluţie şi conduită terapeutică. Bolnavul acuză dureri moderate în umăr. deranjând bolnavul în timpul somnului. tendoanelor Äcalotei rotatorilor´ şi a burselor sinoviale. Periartrita scapulohumerală este un sindrom clinic caracterizat prin dureri ale umărului şi limitare a amplitudinii de mişcare. ale tendoanelor Äcalotei rotatorilor´(supraspinos. Umărul dureros simplu Umărul dureros simplu este forma clinică cea mai frecventă. prin ea însăşi să determine disfuncţionalităţi. tumorale. nervoase. uneori calcificate. burse sinoviale. biceps brahial). periartrita scapulohumerală poate îmbrăca. infecţioase. muşchi. explorează antepulsia. Din acest motiv. ligamente. periartrita scalulohumerală (PSH) este cea mai frecvent întâlnită. cauzate de afectarea structurilor periarticulare: tendoane.

pe un fond degenerativ (tendinoze) sau în urma unui traumatism. bursită. Debutează cu dureri moderate cu exacerbări nocturne la nivelul umărului. Alteori. .Impotenţa funcţională uşoară este rară. de cele mai multe ori mişcările umărului având o amplitudine normală. Bolnavul prezintă dificultăţi mari în efectuarea unor gesturi cotidiene. Umărul acut hiperalgic (umărul dureros acut) Umărul acut hiperalgic debutează uneori în mod brutal cu o durere atroce şi impotenţă funcţională totală a membrului superior. Treptat. Artrozele scapulohumerală. acromioclaviculară şi sternoclaviculară sunt. mai ales la tineri. cum ar fi îmbrăcatul. anomalii ale capului humeral etc. este continuarea evoluţiei unui umăr dureros simplu. spre o limitare progresivă o mişcărilor. durerea dispare complet. Evoluţia bolii este de obicei lentă. Umărul pseudoparalitic Umărul pseudoparalitic are ca substrat anatomopatologic ruptura de diverse grade a tendoanelor muşchilor Äcalotei rotatorilor´. Umărul blocat Umărul blocat este o suferinţă frecvent întâlnită. de cele mai multe ori. Artroza umărului Artroza umărului este rară. dar mobilitatea articulaţiei scalulohumerale este compromisă total sau aproape total. limitarea mişcării nu este cauzată numai de durere. pieptănatul. şi o limitare a mişcării prin contractura musculară antalgică a muşchilor rotatori. Umărul mixt Umărul mixt reprezintă asocierea dintre un umăr dureros de origine tendinoasătenosinovită. realizându-se aspectul de umăr blocat. secundare unor traumatisme sau microtraumatisme profesionale. deoarece nu dispare nici în anestezie locală. fiind şi de origine structurală. flexori sau/şi abductori ai umărului. precum şi în exercitarea unor profesiuni manuale. În umărul mixt.

active. prin exerciţii pasive. prin exerciţii cu rezistenţă. menţinerea sau ameliorarea abilităţii pentru gesturile zilnice. refacerea mişcării controlate a umărului. refacerea/menţinerea mobilităţii. Tratamentul kinetic de recuperare a umărului în afecţiunile reumatismale Obiectivele urmărite în recuperarea funcţională a umărului sunt următoarele: y combaterea durerii. artroza articulaţiilor umărului poate face parte din tabloul clinic al unei poliartroze. prin antrenarea întregului membru superior. active cu rezistenţă. obiectiv realizat mai ales prin poziţionări şi posturări în poziţie funcţională. y y y y Chestionar: y Particularităţile anatomofuncţionale ale umărului care determină caracteristicile clinice ale suferinţelor umărului în afecţiunile reumatismale. y y y . Examenul obiectiv al ³umărului´. refacerea forţei şi stabilităţii umărului.De asemenea. Care sunt aspectele clinice ale periartitei scapulohumerale Obiectivele tratamentului kinetic de recuperare a umărului în afecţiunile reumatismale.

ligamentare. care din punct de vedere biomecanic are două particularităţi esenţiale asociate şi interdependete: rezistenţa şi supelţea. osteoarticulare. care tind să accentueze curburile. dar şi a tipurilor normale de ţinută sunt deosebit de importante în aprecierea modificării acestora în cadrul diverselor afecţiuni cu localizare la nivelul coloanei vertebrale. reprezintă axul de susţinere al corpului. Coloana vertebrală. inflamator. forţa gravitaţională determină la nivelul fiecărei vertebre solicitării rotaţionale. tumoral etc. neurovegetative. Procesele patologice de tip postural. Complexitatea morfofuncţională a coloanei vertebrale explică patologia variată şi simptomatologia diversă a afecţiunilor cantonate la acest nivel. La adult. considerată în totalitate. Lombalgia acută şi cronică. puţin posterior de axul transversal al articulaţiei talocrurale. prin tragus (înaintea articulaţiei atlantooccipitale). Din această cauză. Tipurile de ţinută . Particularitătile biomecanice ale coloanei vertebrale. în ortostatism. Echilibrul extrinsec al coloanei vertebrale este menţinut de tonusul numeroaselor grupe musculare situate atât înaintea. Statica coloanei vertebrale. linia gravitaţiei trece.Coloana vertebrală în parctica reumatologică. anterior axului transversal al articulaţiei genunchiului.6. Tipurile de ţinută Cunoaşterea staticii corecte a coloanei vertebrale. cât şi membrele superioare şi inferioare. degenerativ. realizând un aşa-zis corset muscular. de sus în jos.toracele şi pelvisul. prin partea anterioară a umărului. proiecţia centrilor de greutate ai diferitelor segmente ale acesteia să nu se situeze pe linia de proiecţie a centrului general de greutate al corpului. au la bază mecanisme fiziopatologice complexe: neurosomatice. Coloana vertebrală în practica reumatologică Coloana vertebrală este cel mai important segment al aparatului locomotor. Echilibrul intrinsec. cât şi înapoia acesteia. Prezenţa curburilor în plan sagital ale coloanei vertebrale face ca. vasculare. de aceasta fiind legate atât celelalte segmente care alcătuiesc trunchiul. prin mijlocului feţei laterale a trohanterului mare. Examinarea bolnavului cu lombalgie.

durerile survin fără o cauză evidentă. aceasta putând fi: traumatismul (20%). Examinarea bolnavului cu durere lombară prezintă câteva particularităţi. Anamneza îşi propune să obţină date referitoare la modalitatea de debut şi la cauza declanşatoare. unele dintre acestea predispunând la instalarea anumitor deformări ale coloanei vertebrale.Pentru aprecierea corectă a eventualelor modificări patologice trebuie cunoscute tipurile de ţinută considerate a fi normale. cât şi extravertebrale. lombalgiile putând avea atât cauze vertebrale. 1. efortul excesiv. Durerea pe care o acuză pacientul trebuie analizată din mai multe puncte de vedere. în 30% din cazuri. După F. dar şi unele boli ale organelor abdominopelvine pot produce dureri lombare acute şi cronice. Staffel există cinci tipuri generale de ţinută ale coloanei vertebrale. o mişcare greşită(50%). Ţinuta coloanei vertebrale este diferită de la un individ la altul. Caracterul durerii iniţiale Severitatea durerii Calitatea durerii Localizarea durerii şi iradierea acesteia Durata durerii Reproducerea durerii . dar şi de gradul de înclinare anterioară a bazinului. fiind dependentă de doi factori: accentuarea sau diminuarea curburilor în plan sagital al coloanei. y y y y y Spatele normal Spatele rotund Spatele plat Spatele concav-plat Spatele concav-rotund Lombalgia şi examinarea bolnavului cu durere lombară Procesele patologice ale coloanei lombare.

Cauzele lombalgiilor Durerile lombare-acute sau cronice. pacientul fiind complet dezbrăcat. .Cauzele care agravează Factorii care uşurează durerea 2. cauzele acestora putând fi grupate în cauze vertebrale şi extravertebrale. inflamatorii. procese degenerative. traumatice. inclinarea laterală şi rotaţia. . Examenul dinamic urmăreşte amplitudinea mişcărilor atât active.examinarea reflexelor osteotendinoase. . Examen obiectiv: Indiferent de tipul şi de localizarea durerii vertebrale pe care o acuză bolnavul. Aceste aspecte trebuie cunoscute de kinetoterapeut pentru evitarea unui tratament incorect. metabolice. în poziţia de Ädrepţi´. cu călcâiele lipite şi cu membrele superioare pe lângă trunchi. În toate cazurile în care este posibil.aprecierea troficităţii musculare şi a tonusului muscular. mai ales a celui achilian. examinarea se începe cu pacientul în ortostatism. Examenul obiectiv cuprinde două etape: examenul static şi examenul dinamic. au etiologie variată. . examenul obiectiv va cuprinde şi un minuţios examen neurologic. destul de frecvente.testarea comparativă a sensibilităţii. care afectează coloana lombară. examenul obiectiv trebuie efectuat asupra întregii coloane vertebrale. În toate cazurile de dureri lombare. deoarece există afecţiuni ale organelor abdominopelvine care se manifestă prin dureri lombosacrate. cât şi pasive ale coloanei lombare: flexiunea. care va cuprinde: . extensiunea. Cauzele vertebrale ale lombalgiilor Durerile localizate la nivelul coloanei lombare pot fi cauzate de tulburări de statică vertebrală. I.determinarea forţei musculare (bilanţul muscular).

care diminuă sau dispare după mişcare. lombalgia cronică (lumbago cronic). durerea este mai supărătoare dimineaţta. În anamneză. pacientul semnalează crize asemănătoare în antecedente. durerile lombare pot îmbrăca trei aspecte principale: y y y lombalgia acută (lumbago acut). Alteori. după o mişcare forţată de rotaţie sau în urma expunerii la frig. mai ales după ortostatism prelungit. După cum am mai amintit. care iradiază uneori către fese. accentuându-se la cea mai mică mişcare sau la tuse. Durerea imobilizează bolnavul la pat sau îl blochează în flexiune. mediană sau paravertebrală unilaterală. persistentă. . în 10-20 minute. la sculare.  prin extinderea examenelor clinic şi paraclinic să excludem un proces vertebral care prezintă o gravitate relativ mare: morb Pott. de cele mai multe ori după un efort de intensitate variabilă. durerile diminuă sau dispar. În decubit dorsal. spondilita anchilopoietică.Aspecte clinice ale durerilor lombare Din punct de vedere clinic. în faţa unui bolnav cu lombalgii. Lombalgia cronică Lombalgia cronică defineşte o durere surdă. trebuie să ne punem două probleme şi anume:  dacă nu este vorba de dureri reflectate. Durerea reapare după oboseală. spondilodiscita infecţioasă. lucrul cu coloana flectată. mers îindelungat. metastaze vertebrale etc. Intensitatea durerii este foarte mare. lombosciatica. transport de obiecte grele. indiferent de tipul clinic al acestora. având ca punct de plecare unele procese patologice ale organelor abdominopelvine. Lombalgia acută Lombalgia acută debutează în general brusc. este însoţită de o redoare mai pronuntaţă.

Care sunt tipurile de ţinută? Examinarea bolnavului cu lombagie. Aspectele clinice ale lombagiei cronice y y y y y y y y .Chestionar: Care sunt particularităţile biomecanice ale coloanei vertebrale? Statica coloanei vertebrale. Particularităţile examenului obiectiv al coloanei vertebrale. Care sunt cauzele vertebrale ale lombagiilor? Aspectele clinice ale lombagiei acute.

Hernia discală localizată la nivelul discului L4-L5 determină nevralgia sciatică prin afectarea rădăcinii L5 a nervului sciatic. mai ales la vârsta între 25 şi 60 de ani. în majoritatea cazurilor. Lombosciatica. I. consecutiv unei hernii intrarahidiene la nivelul discului intervertebral L4 -L5 sau L5-S1 Nevralgia sciatică este foarte frecventă. se întâlnesc mai des la bărbat decât la femeie. Afectarea rădăcinii L4 determină nevralgia crurală. Nevralgia sciatică este o algie radiculară care traduce suferinţa unei rădăcini a nervului sciatic şi. Nevralgia sciatică Lombosciatica reprezintă o cauză importantă de incapacitate temporară de muncă. o atingere a trunchiului nervos propriu-zis. II Factorii declanşatori ai nevralgiei sciatice prin hernie de disc sunt de cele mai multe ori condiţii care suprasolicită coloana vertebrală lombară III Debutul nevralgiei sciatice poate fi: brutal insidios y y Simptomatologia . Obiectivele kinetoterapiei în durerile lombare. Aceasta rezultă. mult mai rar. Prticularităţie recuperării postlaminectomie.7. nevralgia sciatică prin afectarea rădăcinii S1 a nervului sciatic. Coloana vertebrală în parctica reumatologică. Cauza cea mai frecventă a nevralgiei sciatice este alterarea degenerativă a discului intervertebral. Lombalgiei i se asociază nevralgia sciatică. Lombosciatica. coloana vertebrală a bărbatului fiind supusă la eforturi mai mari. dintr-un conflict discoradicular. iar cea localizată la discul L5-S1.

Mişcările coloanei lombare sunt extrem de dureroase. Manevrele Lasègue şi Bragard au fost deja descrise. de regulă. Durerea se calmează prin repausul la pat. În caz de lombosciatică apare durere la executarea acestora. Examenul obiectiv Examenul obiectiv al unui pacient cu lombasciatică se efectuează în ortostatism. y Atitudine antalgică. Ştergerea lordozei lombare.y Durerea este simptomul dominant. uneori exclusiv. iar în sciatica L5 este dificil mersul pe călcâi=>semnul Ätalonului´. cu trunchiul înclinat către partea opusă celei dureroase. de unde iradiază în membrul inferior Paresteziile Tulburările sfincteriene y y În sciatica prin conflict discoradicular durerea este de tip mecanic: eforturile şi mişcarea din timpul zilei cresc intensitatea durerii. Contractură unilaterală a musculaturii paravertebrale. În sciatica S1. Mobilitatea coloanei lombare. prin creşterea presiunii intradiscale şi intrarahidiene. este mult redusă. Mersul obişnuit. De asemenea. tusea şi strănutul măresc intensitatea durerii. mai ales flexiunea trunchiului şi înclinarea laterală a acestuia spre partea dureroasă. Este situată în regiunea lombară.  Examinarea bolnavului în orstostatism pune în evidenţă mai multe semne. y y y y y y y  Examinarea pacientului în decubit dorsal îşi propune să obiectivizeze afectarea sciaticului prin teste de elongaţie. apreciată prin testul Schöber şi distanţa degete-sol. mersul pe vârfuri este dificil =>semnul Äpoantei´. Scolioză consecutivă atitudinii antalgice. nu este afectat. în decubit dorsal. în decubit ventral şi se încheie cu un examen neurologic minuţios. mai ales în hernia de disc L4-L5. .

spondilita anchilopoietică. cu două grade de intensitate: y y y y y fisura simplă. tumori benigne. hiperalgice. . fără să depaşească mult perimetrul discului. adesea sunt hiperalgice şi însoţite de paralizii şi tulburări de sensibilitate. La plaparea proceselor spinoase se găseşte locul dureros. paralizante. în care o mică porţiune a inelului fibros bombează brusc. Sciatica discală are şi unele forme particulare: prelungite. canal lombar strâmt. Sciatica prin hernie discală este cea mai frecventă formă clinică a nevralgiei sciatice. sciatica tronculară este produsă prin agresiune asupra trunchiului nervului sciatic. Aspecte anatomopatologice şi clinice ale degenerescenţei discului intervertebral Degenerescenţa discului intervertebral soldează în cele din urmă cu protruzia şi hernierea nucleului pulpos. morbul Pott. forţei musculare şi a reflexelor osteotendinoase. pot fi de origine traumatică sau tumorală. în funcţie de etiologie poate fi: sciatica radiculară este simptomatică: poate fi produsă de tumori maligne. blocajul intradiscal. y Examenul neurologic se adresează studiului sensibilităţii. Examinarea bolnavului in decubit ventral. spondilolisteză. Sciatica nediscală. Presiunea la acest nivel reproduce durerea =>semnul Äsoneriei´. spondilodiscită infecţioasă. Protruzia discală constă dintr-un defect al inelului fibros. zona dureroasă în dreptul discului afectat. iar la 2 centimetri paravertebral. Formele clinice ale nevralgiei sciatice În funcţie de etiologie şi de locul agresiunii sciaticului se descriu mai multe tipuri de sciatică. sciatica cordonală este determinată de suferinţe ale cordoanelor posterioare ale maduvei spinării. acestea având indicaţii speciale de tratament (chirurgical). în care nucleul pulpos se angajează lent şi progresiv într-o fisură. leziuni medulare sau ale fasciculului spinotalamic.

reducerea contracturii musculare. Clinic. de întrerupere radiculară Faza a IV-a se caracterizează prin modificări de tip degenerativ şi radicular. . Clinic. pentru diminuarea durerii şi a spasmului muscular. de iritaţie radiculară Stadiul al II-a se caracterizează prin compresiune radiculară cu fenomene neurologice. După De Sèze. Stadiul al III-lea. cărora le corespunde un anumit tablou clinic. normalizarea mobilităţii articulare. se manifestă prin lombalgii cu discretă contractură musculară. Obiectivele şi metodele kinetoterapiei în durerile lombosacrate Planul de tratament recuperator prin kinetoterapie îşi propune următoarele obiective generale: y y y y calmarea durerii.  Posturarea. stabilirea unui regim de exerciţii eficient. normalizarea flexibilităţii ţesuturilor moi. y prezintă simptomatologie polimorfă de spondiloză lombară. se manifestă prin instalarea bruscă a durerii şi contracturii lombare Äblocaj lombar´. După gradul compresiunii care se exercită pe rădăcina nervoasă. Clinic. deteriorarea discului evoluează din punct de vedere al modificărilor anatomopatologice şi al manifestărilor clinice. Faza a II-a: fragmente de nucleu pulpos migrează posterior prin fisurile inelului fibros. de obicei. în cadrul acestei faze se diferenţiază trei stadii: y y Stadiul I. în patru faze. Faza a III-a: fragmente de nucleu pulpos depăşesc limita discului intervertebral şi herniază în canalul vertebral. fără a-l depăsi.Hernia discală defineşte prolabarea nucleului pulpos prin fisurile inelului fibros. Faza I constă în dezorganizarea şi fragmentarea structurală a discului intervertebral şi apariţia fisurilor la nivelul inelului fibros. pentru a obţine un grad de funcţionalitate maxim pentru pacient. hernierea se face posterior. Metodele indicate pentru atingerea acestor obiective sunt următoarele. în canalul rahidian.

cât şi în mişcare. Trebuie evitate manevrele dureroase. Tehnici de mobilizare. Particularităţile recuperării după tratamentul chirurgical al herniei de disc lombare. Recuperarea postoperatorie se desfăşoară în mai multe etape. obiectivul kinetoterapiei fiind dezvoltarea unui Äcorset muscular´ care să blocheze voluntar regiunea afectată atât în poziţiile statice. iar mijloacele utilizate să fie individualizate. mai ales pentru extensorii lombari. deplasează anterior centrul de greutate.de intensitate progresivă. îmbunătăţirea condiţiei fizice pentru întoarcerea la activităţile cotidiene. uşurând partea posterioară a discului intervertebral şi procesele articulare ale vertebrelor (L. corectarea posturii.  Stretching muscular. aceasta trebuind să fie continuată la domiciliu timp de câteva luni. exerciţii de asuplizare musculară şi creştere a mobilităţii articulare. Metodele de recuperare funcţională postoperatorie trebuie aplicate cât mai precoce. activităţi sportive în scop de recreere. se stabilesc obiective individualizate. şi atent dozate şi. O. pentru creşterea mobilităţii articulare şi scăderea contracturii musculare (asuplizarea ţesuturilor moi). Blocarea segmentului rahidian în Ädelordoză´ (lordoză lombară corijată) evită poziţiile extreme de hiperlordoză şi hiperflexiune lombară. Troisier). Simon. creşterea rezistenţei la efort.  Antrenarea pentru programul care trebuie urmat la domiciliu: y y y y În funcţie de starea clinică a pacientului. .  Antrenament pentru: y y y y menţinerea posturii corecte. folosirea unei mecanici corecte a corpului. posturări pentru calmarea durerii şi a contracturii musculare.

Obiectivele şi metodele kinetoterapiei în durerile lombosacrate. Particularităţile recuperării postlaminectomie. Particularităţile examenului obiectiv în lombosciatică Aspectele anatomopatologice şi clinice ale degenerescenţei discului intervertebral.Chestionar: y y y y y y Care sunt cauzele şi factorii declanşatoriai nevralgiei ssciatice? Simpromatologia nevralgiei sciatice. .

Anatomie patologică Procesele de uzură la nivelul coloanei vertebrale afectează atât discul intervertebral. îmbătrânirea. traumatici.este necesară prezentarea unor noţiuni de anatomie normală şi patologică. endocrini şi metabolici (acromegalie. C7-D1. cât şi articulaţia interapofizară. Particularităţi morfopatologice regionale În funcţie de segmentul de coloană afectat de procesul degenerativ. Etiopatogenie Factorii implicati în apariţia artrozei intervertebrale sunt cei care intervin în etiopatogenia artozelor în general: mecanici (care duc la alterarea cartilajului din cauza unei repartiţii inegale a presiunilor articulare). Pot fi localizate la diferite nivele. Obiectivele kinetoterapiei în atrtozele intervertebrale şi în boala Scheuermann. spre deosebire de artrozele interapofizare care sunt situate mai sus (C2-C3. dislipidemii). La nivelul coloanei cervicale Discocartroza se localizează mai frecvent la nivelul spaţiului C5-C6. Leziunile degenerative ale coloanei vertebrale sunt frecvente şi cunoscute sub numele de spondiloză sau spondilartoză. Nevralgia cervicobrahială. De obicei. leziunile predominând la un anumit segment al coloanei vertebrale. Pentru înţelegerea mecanismului de producere şi consecinţele acestor modificări degenerative. producând artoza posterioară sau interapofizară. factori inflamatori cronici. există anumite caractere morfopatologice particulare. Coloana vertebrală în parctica reumatologică. dar mai ales în zonele de maximă mobilitate ale coloanei vertebrale. C6-C7. La nivelul coloanei lombare. Artrozele intervertebrale. mixedem. discurile cel mai frecvent afectate sunt L4-L5 şi L5 -S1.8. menopauză. La nivelul coloanei dorsale discartroza este frecvent secundară bolii Scheuermann. . C3-C4).sunt afectate numeroase asemenea articulaţii. determinând o discartroză sau artroză meniscosomatică.

Aceasta poate îmbrăca două aspecte: y y durere localizată durere radiculară Redoarea articulară este prezentă aproape întotdeauna după repaus prelungit şi dispare după 10-15 minute de mişcare. Uneori.poate însoţii durerea. Formele clinice ale artrozelor intervertebrale . Sindroamele radiculare apar atunci când este prezentă compresia rădăcinilor nervoase Examen obiectiv La inspecţia coloanei vertebrale se pot pune în evidenţă modificări de statică ale coloanei: deviaţii în plan frontal sau sagital. o parte dintre acestea fiind specifice regiunii interesate.Aspecte clinice ale artrozelor intervertebrale Manifestările clinice ale artrozelor intervertebrale sunt inconstante şi imprevizibile. rar. La palparea coloanei se constată prezenţa unor puncte dureroase mediane sau laterovertebrale. Simptomatologie Simptomele cele mai dese sunt durerea şi un grad variat de impotenţă funcţională. Destul de frecvent. bolnavii nu prezintă nici cel mai discret simptom. aceasta se apreciază prin teste specifice fiecărei regiuni. rotaţie a trunchiului. Durerea este simptomul dominant. mai ales la nivelul coloanei cervicale şi a celei lombare. Limitarea amplitudinii de mişcare se instalează progresiv. Sunt limitate în special mişcările de flexiune. artrozele intervertebrale pot cauza unele complicaţii. înclinare laterală. Amplitudinea de mişcare a coloanei poate fi limitată. sindrom trofostatic.

y Obiectivele recuperării în boala Scheuermann Obiectivele recuperării în boala Scheuermann.prin evitarea compresiunilor mecanice pe acestea (cele mai nocive sunt eforturile făcute din poziţia aplecat înainte şi ridicarea de greutăţi). ajutată. artroza posterioară = artroza interapofizară. artroza dorsală. se disting: y y y În situaţiile în care nu sunt prezente tulburări de sciatică vertebrală sau disfuncţii musculoligamentare. rol important îl are gimnastica posturală. Corijarea lordozei compensatorii. acolo unde este indicat. y y y y y . artrozele intervertebrale sunt de trei feluri: y y y artroza cervicală. şezând sau în poziţia de flexiune a trunchiului. Profilaxia discartrozelor sau recuperarea acestora. artroza lombară. y Descărcarea zonelor afectate. După segmentul afectat predominant. Evitarea accentuării cifozei şi corectarea acesteia. obiectivele kinetoterapiei sunt: y y ameliorarea supleţei coloanei vertebrale. de un mijloc ortopedic. ameliorarea tonusului şi a forţei musculare a chingilor musculare care asigură funcţia statică şi dinamică a coloanei vertebrale. menţinerea unei poziţii corecte a coloanei vertebrale de cei care lucrează în ortostatism. Reeducarea respiratorie. spondiloza = osteofitoza vertebrală difuză. Combaterea atrofiilor musculare şi a osteoporozei de imobilizare. Obiectivele kinetoterapiei în artrozele intervertebrale În funcţie de localizarea leziunilor de uzură.Artrozele intervertebrale se pot clasifica după cel puţin două criterii. artroza anterioară = discartroza = artroza meniscosomatică.

C7. cauzată frecvent de artroza cervicală şi. IV. C6. De cele mai multe ori. Aspectele clinice ale artrozelor intervertebrale. de alte suferinţe ale coloanei cervicale sau ale teritoriilor din jur. Durerea este unilaterală şi poate iradia în umăr sau în membrul superior. y y y Chestionar: y y y y y Unde sunt localizate procesele degenerativela nivelul coloanei vertebrale? Particularităţile morfopatologice regioanle şi clinice ale artrozelor intervertebrale. nevralgia cervicobrahială este precedată de dureri cervicale cronice. . C8. durerea este prezentă pe faţa laterală a umărului şi a părţii superioare a braţului. Recuperarea în boala Scheuermann. antebraţului şi mâinii. pe faţa posterioară a braţului.Nevralgia cervicobrahială Nevralgia cervicobrahială este definită ca o durere radiculară la nivelul membrului superior. pe faţa anterolaterală a braţului şi antebraţului la nivelul policelui şi indexului. agravându-se progresiv. Simptomatologia nevralgiei cervicobrahiale. mai rar. Traiectul brahialgiei depinde de rădăcina interesată a plexului brahial. a antebraţului şi degetul V. dar şi moderată. durerea poate fi acută la debut. pe faţa medială a braţului. cele mai vulnerabile fiind ultimele rădăcini cervicale. y Când este afectată rădăcina C5. Este corespondentul nevralgiei sciatice a membrului inferior. Aspecte clinice Simptomatologie. degetele II. III.

cifoza. mai mult sau mai puţin accentuat. sternului.9. rotaţie pe care o găsim prezentă. . y y y Având în vedere cele expuse mai sus. Al doilea element trebuie să cuprindă compensarea şi reductibilitatea curburii scoliotice. ale arcurilor costale. Al treilea element trebuie să-l constituie răsunetul rotaţiei şi devierii laterale a coloanei vertebrale asupra regiunilor învecinate. Majoritatea autorilor clasifică scoliozele în scolioze nestructurale şi structurale. musculaturii lomboabdominale. Clasificarea scoliozelor. este mai curând o atitudine scoliotică sau antalgică. cifoscolioza: aspecte clinice. în toate scoliozele. Scolioza Scolioza este o deformare în plan frontal a coloanei vertebrale. care poate fi situată în una sau mai multe regiuni ale acesteia Definiţie. O scolioză-chiar la debutul ei .spre deosebire de atitudinea scolioticăduce la modificări ale diametrelor toracelui. dar fără tendinţă la reducerea completă a acestora prin suspendare sau decubit şi cu răsunet asupra morfologiei trunchiului. caracterizată printr-una sau mai multe curburi laterale ale coloanei vertebrale. şi fără de care nici curburile de compensare nu s-ar putea forma. indiferent de etiologie. cu tendinţă la compensare superioară şi inferioară a curburilor. Clasificare Pentru definirea cât mai corectă a scoliozei trebuie să se ţină seama de trei elemente: y Primul element este curbarea în plan frontal a coloanei vertebrale. Obiectivele kinetoterapiei. Scolioza. cu rotaţia vertebrelor. evaluare. O curbură scoliotică care nu are tendinţă la compensare superioară sau inferioară în ortostatism şi care dispare cu uşurinţă în decubit sau la suspendare. scolioza se defineşte ca o boală evolutivă.

de compensare. 6. cea mai frecventă. cu etiologii variate:  fragilităţi osoase.  siringomielia.  boala Charcot-Marie.  amiotonia congenitală. Scolioza dismetabolică:  boala Marfan. Scolioza osteopatică.  distrofiile musculare. osteomielite. Ele se clasifică în 8 grupe: 1. congenitală sau câştigată. 4.  anestezia dureroasă congenitală.  anomalii vertebrale congenitale.  boală Scheuermann. miozite etc. Scolioza de cauză extrinsecă: .  infirmitatea motorie cerebrală.Scoliozele nestructurale(după definiţie nu ar trebui încadrate în această categorie) pot avea cauze multiple: posturale.  scolioza rahitică. secundară unor afecţiuni ca:  poliomielita. care apare frecvent în:  artrogripoza congenitală. isterice.  miopatii.  osteoporoze.  mielomeningocelul. 2. 7. 3.) lombosciatice. greu de redus ulterior. inflamatorii (tuberculoză. Scolioza miopatică.  neurofibromatoza. Scolioza toracogenă apare ca urmare a unei deformări toracice. Scolioza neuropatică. Scoliozele structurale sunt adevăratele scolioze şi ridică probleme complexe de tratament. Scolioza idiopatică. 5.  sechela după meningite purulente. Neînlăturarea cauzei devierii coloanei vertebrale poate duce la deformări durabile.

Echilibrarea şi dezechilibrarea unei scolioze este de o importanţă fundamentală.  scolioza radioterapică. curbura care păstrează gibozitatea cea mai persistentă în flexie este curbura primară. când firul cu plumb. pe parcursul urmăriri bolnavului. mai des secundară întâlnită inegalităţii ca boală membrelor congenitală inferioare sau sau dezechilibrării pelvisului osos. cu rotaţia vertebrelor componente. în timp ce curburile de compensaţie se pot corecta complet. Dacă persistenţa acestor două elemente este evidentă la două curburi. la nivelul aceloraşi vertebre iar liniile sale să treacă prin platoul superior şi respectiv. cu orientare în sens contrar acestora. inferior al vertebrelor extreme ale curburii. cea mai lungă este curbura primară. compensată. care se instalează în urma portului unor aparate ortopedice necorespunzătoare. prezentând o curbură în plan frontal. Când . plasat în dreptul protuberanţei occipitale externe. atunci este vorba de o scolioză combinată sau dublă. Curbura primară a unei scolioze este reprezentată de segmentul de coloană vertebrală. Cifoscolioza. Terminologie.  scolioza 8. Este important ca măsurarea unghiului să se facă întodeauna. y Curburile compensatorii sunt curburile supra.şi subjacente celei sau celor primare. Pentru majoritatea scoliozelor cercetarea amănunţită a echilibrării este mai importantă decât mărimea curburii primare sau forma curburilor compensatorii. În aprecierea curburii primare.mai fidelă). O scolioză este echilibrată. trece prin procesul spinos C7 şi prin şanţul interfesier. în cazul mai multor curburi. metoda lui Cobb. chiar în flexia coloanei. Unghiul curburii este un element primordial de apreciere a gravităţii scoliozei şi de urmărire a evoluţiei şi a tratamentului acesteia. scolioza Äde aparat´. cel mai util este examenul clinic. (metoda lui Ferguson. secundară neurofibromatozei. care poate furniza o serie de indicii: y y în cazul a 3 curburi. structurală. Caracteristică pentru curbura primară este persistenţa rotaţiei vertebrale şi a unui grad de curbură laterală. cea din mijloc este curbura primară.

lucru util pentru urmărirea evoluţiei bolii şi stabilirea tacticii terapeutice. Se măsoară în cm.este dezechilibrată. y Bureletul lombar. Examen obiectiv Examenul clinic al scoliozelor este bine să fie cât mai complet. respirator. Istoricul bolii poate furniza date preţioase în legătură cu tipul scoliozei şi tendinţa sa evolutivă. Etiopatogenia şi fiziopatologia scoliozelor Date precise asupra cauzelor şi mecanismelor care pot duce la diformităţile cu caracter invalidant nu există. începând cu anamneza şi antecedentele bolnavului şi terminând cu controalele periodice. . Examenul local trebuie făcut atât în ortostatism. Este dat de proeminarea proceselor costiforme lombare prin masa musculară a şanţurilor vertebrale. distanţa dintre firul cu plumb şi şanţul interfesier. firul cu plumb trece în afara şanţului interfesier. acuitatea vizuală. Diagnosticul clinic al scoliozelor Bolnavii cu scolioză sunt pacienţi care se află în observaţie chiar de zeci de ani. aparat locomotor. cuprinzând toate datele. Ele interesează cu precădere sexul feminin şi sunt observate în jurul vârstei de 10-15 ani. Cele mai vechi ipoteze privind patogenia scoliozelor idiopatice pot fi grupate în două teorii: musculoligamentară şi osteopatică. sistem nervos. proeminent de partea convexităţii unei curburi lombare. Cele mai frecvente dintre scolioze sunt cele idiopatice 70%-90%. De aceea este recomandabilă păstrarea unei evidenţe cât mai complete şi concise a cazurilor în tratament. aparat acusticovestibular. Scoliozele reprezintă 3-5% din afecţiunile aparatului locomotor. Înaintea examinării curburilor este necesară explorarea atentă a unor aparate: cardiovascular. cât şi în clinostatism. Pot fi constatate o serie de semne specifice.

pareze). este caracterizată printr-o curbură suplă. În această fază bolnavii se plâng de afecţiuni însoţitoare ale aparatului locomotor (artroze deformante dureroase). Pliurile subfesiere sunt denivelate. Asimetria umerilor şi denivelarea acestora. determinată de proeminenţa arcurilor posterioare ale coastelor de partea convexităţii unei curburi toracale. cu o curbură primară cu rotaţie instalată. din ce în ce mai greu reductibile. y y y Simptomatologie . y y y y y Examenul dinamic al coloanei vertebrale are mare valoare diagnostică şi prognostică. la care se observă şi un început de rotaţie vertebrală. De partea concavă. Apar cele două curburi compensatorii. o scolioză îmbracă patru grade: y y Gradul I. ale sistemului nervos (nevralgii. la care orice încercare de reducere este inutilă şi periculoasă.corectivă în flexia coloanei. cel situat în partea convexităţii coloanei lombare fiind mai coborât. rotate. bronşiectazii. În funcţie de stadiile clinice evolutive. cardiorespirator (dispnee de efort. De asemenea. unghiul medial al acestui triunghi este mai ascuţit şi mai coborât. dar reductibilă în suspensie. tuberculoză pulmonară.y Gibozitatea costală. se caracterizează printr-o inflexiune laterală mare a curburii primare. fesa respectivă este mai proeminentă. Şanţul interfesier este dirijat cu extremitatea cranială spre convexitatea curburii lombare. Unghiul inferior al scapulei de partea convexă a curburii este mai ascensionat şi proeminent. Denivelarea şi bascularea unghiului inferior al scapulelor. ireductibilă. decât cel de partea opusă. ireductibilă total în flexie. cord pulmonar). este scolioza Äsudată´. Inegalitatea Ätriunghiurilor taliei´ (cuprinse între marginile laterale ale toracelui şi bazinului şi membrul superior de partea respectivă). Gradul al III-lea. Gradul al II-lea. însoţită de rotaţie vertebrală marcată. Cele 3 curburi sunt instalate. Gradul al IV-lea.

timpul scoliozei.ligamentul vertebral longitudinal anterior şi faţa anterioară a coloanei vertebrale sunt cel mai bogat inervate. reductibilă şi fără rotaţie a vertebrelor. Este determinată de accentuarea curburii dorsale şi apare într-un număr mare de afecţiuni. Ea poate apărea la fetiţe.În perioadele evolutive. mai frecvent. Cifoza reprezintă atitudinea sau diformitatea în care coloana vertebrală ia poziţia cea mai convenabilă. Creşterea forţei musculare abdominale şi paravertebrale (=>obiectivul principal). Obiectivele kinetoterapiei în scolioze. 4. Clinic. combinată. se disting două tipuri mari de cifoze: . este o simplă deviaţie laterală a coloanei vertebrale. activă. acceptate uşor de bolnav. pentru ca acesta să poată colabora. care pot fi reale sau false. Tratamentul kinetic de recuperare în scolioze Planul terapeutic se elaborează în funcţie de stadiul bolii. Se pare că la baza acestei curburi ar sta o relaxare musculocapsuloligamentară la nivelul coloanei vertebrale şi a pelvisului osos. Atitudinea scoliotică. 1. în vederea ameliorării durerilor. precum şi o ţinută defectuoasă şcolară sau profesională. din etapa profilactică până la recuperarea bolnavului. în anumite perioade ale creşterii: vârsta preşcolară sau prepubertar. Kinetoterapia-pasivă. Scoliozele posturale Sunt date de vicii de postură. Ameliorarea poziţiei coloanei 2. cel mai adesea fiind vorba de inegalităţi ale membrelor inferioare. caracteristicile psihosomatice ale bolnavului. Creşterea flexibilităţii coloanei 3. se aplică în toate fazele scoliozei. Procedeele trebuie să fie nedureroase. dispnee. bolnavii pot acuza două simptome supărătoare: astenie şi durere. Ameliorarea respiraţiei Cifoza Definiţie: Cifoza este cea mai frecventă deviaţie a coloanei vertebrale. mai rar.

reeducarea respiraţiei. în funcţie de stadiile clinice evolutive? Obiectivele kinetoterapiei în scolioze. cu rază mare de curbură. Tratamentul kinetic de recuperare al cifozelor Obiectivele urmărite: y y y y y conştientizarea deficitului postural. Care sunt semnele specifice scoliozei la nivelul trunchiului? Care sunt gradele scoliozei. curburile compensatorii şui unghiul curburii? Metode de evaluare a unghiului scoliiozei. cifoza arcuată. lărgirea toracelui. Cel mai frecvent se întâlnesc astfel de situaţii în scoliozele idiopatice infantile. Chestionar: y y y y y y y Care sunt elementele de care trebuie să se ţină seama în definirea corectă a scoliozei? Clasificarea scoliozelor Cum sunt definite curbura primară. dar care în realitate reprezintă accentuarea cifozei toracale fiziologice. Äîndreptarea´ coloanei vertebrale şi a spatelui.y y cifoza unghiulară. tonifierea şi creşterea forţei muşchilor spinali. cu rază mică de curbură. Cifoscolioza Cifoscoliozele sunt de fapt scolioze care prezintă un grad de cifoză. cifoze şi cifoscolioze? .

par mai mult factori precipitanţi. cum ar fi cele sterptococice. obiectivele kinetoterapiei.). al coloanei vertebrale şi ligamentelor acesteia. cu evoluţie progresivă către anchiloză. rolul unor infecţii care ar putea fi incriminate. variază în funcţie de condiţiile geografice. I. Etiopatogenie Cauzele apariţiei procesului inflamator nu sunt cunoscute. A. gonococice. profesie (este foarte frecventă în S. traumatismul.) Prevalenţa masculină este evidentă. y y y intervenţia unor factori endocrini nu a putut fi demonstrată. vârstă. S-au emis diferite ipoteze: tendinţa actuală este de a fi incriminat tot mai mult factorul genetic. iar la femei 10/1. raportul la bărbaţi este de 4/1. U. aevaluare. virale. de redeşteptare a bolii. A. cu toate că unii autori au crezut că poate fi vorba de o hiperfuncţie paratiroidiană. Spondilita anchilopoietică: aspecte clinice. tuberculoase. luetice. o ipoteză interesantă este aceea referitoare la creşterea fosfatazelor acide prostatice. se poate defini ca un reumatism inflamator cronic al articulaţiilor sacro iliace. y y . boală a bărbatului tânăr.10. A. nu a fost încă demonstrată (Buckley). Studiile epidemiologice evidenţiează o frecvenţă de ~1Å în rândurile populaţiei. enteritice. nu a putut fi demonstrat. care determină mobilizarea calciului osos şi depunerea lui în ligamente. Spondilita anchilopoietică Spondilita anchilopoietică (S. sex. expunerea la frig şi umezeală. Frecvenţa S.

Distanţa occiput-perete . boala evoluând de la stadii incipiente. evoluţia poate fi continuă. sau întreruptă de perioade lungi de acalmie. Se măsoară apoi în sens cranial 10 cm.normal este zero.Aspecte clinice ale spondilitei anchilopoietice Tabloul clinic al S. la y y y y y . cu valoare sem nificativă în diagnosticul precoce al S. stadiul de debut. este dominat de o simptomatologie variată şi polimorfă. y Simptomatologie Spondilita anchilopoietică poate debuta prin sciatică. După o flexie maximă cu genunchii perfect întinşi. În evoluţie. A. Examen obiectiv Examinarea coloanei vertebrale se face cu ajutorul unor semne clinice speciale. A. Distanţa bărbie-stern . urechea atinge umărul.normal este zero. de extensie sau perioada de stare). de-a lungul multor ani şi chiar zeci de ani. prezintă patru stadii: y y y stadiul prodromal sau prespondilitic. A. Unghiul vizual Hepp ± la normal este considerat 240°-268°. precoce (faza incipientă). devine. stadiul spondilitic propriu-zis sau florid (stadiul clinic manifest. stadiul avansat (tardiv. Semnul Schöber şi Schöber modificat explorează mobilitatea coloanei lombare: se reperează un punct situat la mijlocul distanţei dintre cele două spine iliace posterosuperioare (coincide cu procesul spinos L5). S. Înclinarea laterală a capului ± normal. până la fazele avansate. y Semnul corzii de arc al lui Forestier constă în contractarea muşchilor paravertebrali de aceeasi parte cu înclinarea trunchiului (invers decât normal). lombalgie sau poliartrită periferică. terminal).

La tentativa bolnavului de a face maxima rotaţie posibilă. În flexie maximă distanţa creşte. A. căreia trebuie să i se opună cu toată forţa. distanţa devine de 33-33. y y y y y y y y y y y . normal este zero. Se mai notează un semn sub L5. Limitarea extensiei coloanei lombare. examinatorul va înregistra o presiune puternică a pelvisului de partea opusă rotaţiei. În spondilită. la 5 cm. Semnul Ott: Se măsoară de la T1 în jos 30cm. odată cu rotarea externă a membrului inferior flectat din genunchi şi uşor extins din şold.normal. la normal. Valoarea normală este de 8 cm. y Schöber modificat. Măsurarea se face la nivelul spaţiului intercostal IV. bolnavul va înclina trunchiul de o parte. Bolnavul stă în decubit ventral. A. Distanţa degete-sol. la normal. Este considerat un semn important pentru stadiul precoce al S. înainte şi după efectuarea rotaţiei. înainte şi după inspiraţie. Semnul Stibor. distanţa creşte cu 10cm. în flexie maximă.distanţa poate fi mai mică cu câţiva cm sau zero.5 -15 cm. apoi de cealaltă. cuprinde braţele acestuia. apoi de cealaltă. Se efectuează o rotaţie a pelvisului. Se poate măsura distanţa dintre L5 şi foseta jugulară. imediat deasupra cotului. situat la spatele bolnavului. bolnavul execută o rotaţie maximă a trunchiului de o parte. 14. Semnul trepiedului se efectuează producând dureri în articulaţiile sacroiliace prin apăsarea sacrului. Hemipelvisul opus se menţine fixat pe planul patului. Limitarea excursiilor toracelui. Examinatorul. Se măsoară distanţa de la procesul spinos C7 la S1. În flexie maximă.5 cm. cu 6-7 cm. Limitarea rotaţiei trunchiului: examinatorul cuprinde cu mâinile ambele creste iliace ale bolnavului în ortostatism. În acest timp. Distanţa bimamelonară. Limitarea înclinării laterale a trunchiului. Semnul Lasègue este negativ în S. Semnul Mendel. când bolnavul se află în decubit ventral pe un plan dur.

spasmul musculaturii y paravertebrale şi rectitudinea coloanei lombare. La nivelul coloanei lombare: limitarea mişcării. Modificări ale stării generale: astenie. se ajunge la o rigiditate accentuată a cefei. lordoza cervicală este accentuată. frecvent unilaterală.Clinica formelor constituite Simptomatologie Timp de câteva luni sau ani. Examenul obiectiv evidenţiază o serie de aspecte. bursite la nivelul articulaţiilor piciorului. frecvent bilaterale. suferă un proces intens de atrofie. Musculatura cervicală. Urmează apoi prinderea în procesul inflamator a coloanei lombare şi dorsale. segmentul inferior se fixează în rectitudine. inapetenţă. Manifestările inflamatorii ale şoldurilor şi umerilor. Coloana cervicală este ultima afectată de procesul inflamator. capul este înclinat lateral şi înainte. adinamie. evoluează spre anchiloză. febră. Hidartroza la nivelul genunchilor. pierderea ponderală. pot apărea crize paroxistice de torticolis. după faza iniţială de spasticitate. La acest nivel apar dureri spontante sau provocate de mişcările de extensie. y La nivelul coloanei dorsale: dureri în centură la inspirul forţat şi micşorarea amplitudinii mişcărilor respiratorii. Cifoza dorsală apare în stadiile avansate şi se face pe seama segmentului superior. tendinite. În timp. frecvent. sunt semne de agravare. Artrite. unica manifestare a unei spondilite anchilopoietice o poate constitui durerea spontană la palpare sau percuţie în regiunea articulaţiilor sacroiliace. la tentativa bolnavului de a realiza flexia şi extensia forţată. dorsalgii şi impotenţă funcţională. apar dureri vii. la fel şi la percuţia proceselor spinoase. Rigiditatea coloanei toracale prezintă două aspecte tipice: cifoza exagerată sau dispariţia cifozei obişnuite şi înlocuirea acesteia cu o hiperextensie dorsală. manifestată prin lombalgii. Odată cu instalarea anchilozei durerile dispar. y y y y y y .

Menţinerea unei posturi şi a unui aliniament corect al corpului. Din momentul în care boala a depăşit stadiul de pelvispondilită. cele două concepte ± menţinerea şi corectarea ± se asociază în diferite grade. kinetoterapia trebuie începută cât mai precoce. A. Menţinerea supleţei articulare. Examinarea coloanei vertebrale în SA Particularităţile clinice ale formelor constitutive ale SA Obiectivele programului kinetic în SA . 2. alături de Ämenţinere´ şi conceptul de Äcorectare´ a deficitelor. 3. Obiectivele şi metodele programului kinetic 1. Chestionar: y y y y y Care este etiopatogena spondilitei anchilopoetice? Precizaţi formele de debut ale SA. Menţinerea volumelor respiratorii mobilizabile în limite cât mai normale. 4. este o boală cu caracter evolutiv şi cu un înalt grad de invaliditate. În cazul în care s-au instalat deja deficitele morfofuncţionale. Menţinerea unui bun tonus muscular al extensorilor paravertebrali ai trunchiului. se va adăuga la obiective.Tratamentul Kinetic de recuperare în spondilita anchilopoietică Deoarece S.

11.

Şoldul

în parctica

reumatologică.

Coxartoza, clinice,

periartrita aevaluare,

coxofemurală,

bursitele

periarticulare:

aspecte

obiectivele kinetoterapiei. Igiena ortopedică a şoldului.
Şoldul în practica reumatologică Articulaţia şoldului sau articulaţia coxofemurală face parte din articulaţiile portante, fiind foarte importantă atât în statică, cât şi în mers. Majoritatea afecţiunilor localizate la nivelul articulaţiei coxofemurale, având caracter invalidant major trebuie tratate cu mare responsabilitate. De asemenea, menţinerea unei amplitudini de mişcare şi stabilităţi convenabile, în poziţie funcţională trebuie să constituie o preocupare permanentă în cadrul programelor de kinetoprofilaxie a decondiţionării fizice. Examenul obiectiv al şoldului Examenul obiectiv al şoldului se face împreună cu examinarea pelvisului şi coloanei vertebrale. Examinarea pacientului se efectuează în ortostatism şi în decubit. Inspecţia în ortostatism Se vor urmări spinele iliace anterosuperioare, care trebuie să fie la aceeaşi înălţime. La inspeţia din spate se apreciază orizontala care uneşte spinele iliace posterosuperioare, care trebuie să fie perpendiculară pe verticala axului rahidian. Se studiază apoi bazinul în staţiune unipodală: normal, spinele iliace posterosuperioare trebuie să fie orizontale. Se observă dacă există inegalităţi ale membrelor inferioare sau atitudini vicoase: coxa vara, coxa valga, coapsă în flexum. Mersul este observat după metoda standard. Inspecţia în decubit dorsal. Pacientul este aşezat în decubit dorsal pe un plan dur, cu coloana lombară în repaus şi cu membrele inferioare întinse şi apropiate. La omul normal, în această poziţie, membrele inferioare sunt simetrice. Linia dreaptă care corespunde planului mediosagital trece prin unghiul sternal, ombilic, mijlocul simfizei pubiene şi ajunge la punctul de contact dintre cele două maleole mediale. Faţă de această linie verticală, liniile

orizontale care unesc proeminenţele osoase simetrice ± biiliaca superioară, bitrohanteriană, birotuliană, bimaleolară ± sunt perpendiculare, iar între ele sunt paralele. Palparea. Prin palpare se caută punctele dureroase anterioare, posterioare şi laterale faţă de articulaţie şi eventuala iradiere a acestora. Măsurătorile care se efectuează în afecţiuni ale şoldului sunt următoarele:
y y y y y y

distanţa spino-maleolară; distanţa spino-trohanteriană; lungimea femurului; lungimea reală a membrului inferior; circumferinţa şoldului; circumferinţa coapsei (la 10 cm deasupra bazei rotulei).

Măsurătorile se fac comparativ. Mobilitatea activă şi pasivă se apreciază prin efectuarea bilanţului articular şi determinarea coeficientului funcţional de mobilitate. Bilanţul muscular încheie examenul obiectiv al şoldului. Se testează forţa musculară a muşchilor glutei (mare, mijlociu şi mic), adductori, iliopsoas şi a dreptului femural (componentă a muşchiului cvadriceps femural).

Tipurile lezionale reumatismale ale şoldului

Şoldul, fiind o articulaţie importantă în cadrul lanţului cinematic al membului inferior, îndeplineşte două funcţii contradictorii: stabilizarea în faza de propulsie a mersului, alergării, săriturii, dar şi oscilaţia membrului inferior, în faza de pendulare. La nivelul articulaţiei coxofemurale se pot localiza afecţiuni reumatismale degenerative, inflamatorii şi abarticulare. Coxartroza Localizarea reumatismului degenerativ la nivelul articulaţiei şoldului poartă denumirea de coxartroză sau artroză coxofemurală. Este o afecţiune relativ des întâlnită, fiind

în acelasi timp şi cea mai invalidantă dintre artroze. De obicei, se întâlneşte la vârsta de 50-60 de ani. La tineri, evoluează spre coxartroză anomaliile articulaţiei coxofemurale. Etiologie În 45% din cazuri, coxartroza este primitivă, neavând o cauză decelabilă. Coxartrozele secundare pot avea cauze diverse:
y

anomalii congenitale ale şoldului: subluxaţia şi displazia coxofemurală congenitală (cele mai frecvente), protruzia acetabulară, coxa plana etc.; osteonecroza aseptică a capului femural; modificări ale unghiului de înclinaţie (coxa vara sau coxa vaga); coxita mai veche;

y y y

Simptomatologie Debutul bolii este insidios. Simptomele supărătoare pentru pacient sunt durerea şi impotenţa funcţională. Examen obiectiv

Bolnavul cu coxartroză trebuie examinat în mers, în ortostatism şi în decubit. Afecţiuni reumatismale abarticulare

În această categorie de afecţiuni reumatismale abarticulare vom insista asupra celor mai frecvente: periartrita coxofemurală şi bursitele periarticulare. Periartrita coxofemurală Periartrita coxofemurală este o formă de reumatism abarticular localizat la articulaţia şoldului. Este mult mai rară decât cea scapulohumerală. Simptomatologie Simptomul dominant este durerea de şold localizată în zona posterosuperioară a trohanterului mare. Poate iradia pe faţa posteroexternă a coapsei, spre gambă sau către spina iliacă anterosuperioară, spre creasta iliacă şi sacru. Durerea este de tip mecanic, accentuându se la mişcări, mers, oboseală.

reducerea sau menţinerea greutăţii corporale sub greutatea ideală. ÄIgiena ortopedică a şoldului´ Sub această denumire sunt grupate regulile care urmăresc profilaxia secundară. Bursitele periarticulare Bursita trohanteriană Bursita iliopsoasului Tratamentul kinetic în afecţiunile şoldului Aproape toate afecţiunile şoldului evoluează spre coxartroză secundară. la mers. evitarea ortostatismului şi a mersului prelungit pe jos. cu dureri accentuate şi disfuncţionalitate accentuată. cum ar fi ieşitul din maşină sau din cada de baie. profilaxia agravării coxopatiilor. imobilizând bolnavul la pat. mersul cu sprijin în baston în mâna opusă pentru SI şi SE şi pentru SF în majoritatea cazurilor. evitarea mersului pe teren accidentat. creşterea mobilităţii. durerea poate fi violentă. creşterea gradului de coordonare şi echilibru la mers. În întocmirea programului. (T. Mai rar. kinetoterapeutul trebuie să ţină seama de stadiul clinic si anatomofuncţional al bolii. creşterea stabilităţii. dar poate să limiteze unele gesturi. Obiectivele programului kinetic în coxartroze: y y y y scăderea durerilor. în mâna homolaterală în cazurile severe din SF. Sbenghe). Respectarea regulilor de profilaxie secundară. care determină disfuncţionalităţi de sustenţie. mişcare şi coordonare. .Durerea nu determină o impotenţă funcţională evidentă.

. repausul pe un scaun mai înalt. evitarea şederii prelungite pe scaun. Afecţiunile reumatismale abarticulare ale şoldului. se va corecta orice inegalitate a membrului inferior de la 2cm în sus. se vor purta pantofi cu tălpi moi. se vor prefera deplasările cu bicicleta. Profilaxia secundară în coxopatii. cu şoldurile întinse. de cel puţin două ori pe zi. Obiectivele programului kinetic în coxartroze. se va executa.- evitarea şchiopătării prinr-un control voliţional al mersului şi prin antrenamentul kinetic al controlului muscular dinamic. Chestionar: y y y y y y Particularităţile examenului clinic al şoldului. care favorizează redoarea articulaţiei şi tendinţa la flexum a coapsei. programul de kinetoprofilaxie pentru şold. de cel puţin două ori pe zi se va păstra un repaus postural la pat. Coxartroza: etiologie şi clasificare Care sunt simptomele coxartrozei.

pe urmele căruia se trage o linie cu creionul dermatograf Palparea mai poate pune în evidenţă prezenţa unor formaţiuni pseudotumorale fluctuente în bursite sau în chistul popliteu Baker Şocul rotulian este prezent în colecţiile intraarticulare Temperatura cutanată a regiunii genunchiului . parţială sau globală Controlul formelor normale ale reliefurilor osoase şi a raporturilor normale dintre acestea poate evidenţia o mărire a volumului patelei (artroza femuropatelară). în această poziţie vârful patelei ajunge în dreptul interliniei articulare. condilii femurali. devieri ale genunchiului.12. Gonartroza. în parctica reumatologică. iar amplitudinea mare a flexiunii îi asigură mobilitatea necesară mersului şi adaptarea piciorului la neregularităţile planului de mers. Orice afectare a componentelor articulare şi a muşchilor motori compromite stabilitatea şi/sau mobilitatea acestei articulaţii. interlinia articulară. cauzatoare de tulburări de statică. De la vârful patelei se întinde transversal un şnur. pes anserinus. Palparea genunchiului cuprinde câteva etape. Inspecţia poate pune în evidenţă. precum şi modificări de volum: y y y y y Genu-flexum Genu-recurvatum Genu-varum Genu-valgum Tumefacţia genunchiului. având rol deosebit în biomecanica membrului inferior. Examen obiectiv Examinarea genunchiului se face cu pacientul aşezat în decubit dorsal. spaţiul popliteu. Stabilitatea genunchiului în extensiune îi permite suportarea presiunilor mari exercitate de greutatea corporală. Punctele dureroase se caută prin apăsarea cu pulpa indexului a următoarelor zone: patela. în principal. afeciunile inflamatorii şi abarticulare. Igiena ortopedică a Genunchiul este articulaţia intermediară a membrului inferior. y y Pentru a stabili cu precizie nivelul interliniei articulare se flectează uşor gamba pe coapsă. cu membrele inferioare în extensiune şi cu genunchii apropiaţi. Genunchiul genunchiului. Obiectivele kinetoterapiei.

se vor efectua comparativ: y pentru determinarea gradului de hipo. la mijlocul rotulei. ambele funcţii fiind indispensabile staticii şi locomoţiei. Gonartroza . cât şi flexibilitatea acestuia. care sunt obligatorii în anumite situaţii. Tipurile lezionale reumatismale ale genunchiului La nivelul genunchiului se pot întâlni afecţiuni reumatismale degenerative. Bilanţul muscular se adresează atât muşchilor coapsei. cât şi pasivă prezintă modificări caracteristice în diversele afecţiuni ale genunchiului. Măsurătorile.şi subjacente este modificat aproape în toate afecţiunile genunchiului Crepitaţiile se pot palpa şi ausculta la mobilizarea genunchiului. lungimea membrului inferior. cât şi ai gambei. în genu-varum se măsoară distanţa dintre feţele interne ale genunchilor.Tonusul muscular al grupelor supra. y y y y Mobilitatea genunchiului atât activă. în genu-valgum se măsoară distanţa dintre cele două maleole mediale. inflamatorii şi abarticulare care pot compromite atât stabilitatea genunchiului. cele două maleole mediale fiind în contract. feţele interne ale genunchilor fiind în contact.sau atrofie musculară se vor măsura perimetrele coapsei şi gambei. a coapsei şi a gambei. pentru aprecierea gradului de tumefacţie. combinată cu palparea regiunii y La palpare se pot depista modificările burselor sinoviale ale genunchiului. se măsoară perimetrele genunchilor.

Gonartroza primitivă este mai frecventă la femeie. Etiologie Gonartroza poate fi primitivă şi secundară. Aspecte clinice Debutul gonartrozei este insidios. Dintre factorii incriminaţi în producerea gonartrozei. rupturi de menisc sau de origine statică: genu-varum. este însoţită de o sinovită medie cu prezenţa unei cantităţi variabile de exudat. apare la vârsta de 40-70 de ani. osteocondrita disecantă etc. 40% din bolnavii cu gonartroză au varice tulburări venoase y y y Gonartroza secundară: Cea cu debut femurotibial este secundară: unor tulburări ale biomecanicii articulare de origine traumatică: fracturi. coxartroză. de grade diferite. este prezentă în perioada de intensificare a durerilor. afecţiunea fiind supărătoare şi uneori invalidantă. obezitatea două treimi din bolnavi sunt supraponderali. Deseori. Este o formă frecventă a reumatismului degenerativ. genu-valgum. . Procesul de uzură poate interesa separat sau împreună cele două articulaţii ± femurotibială şi femurorotuliană. biomecanica genunchiului mai poate fi afectată de supraîncărcări de la distanţă a genunchiului: picior plat. anomalii ale şoldului. unor boli localizate la nivelul genunchiului: osteocondromatoza. Impotenţa funcţională. amintim: factorii endocrini boala este mai frecventă la femeia după menopauză. boala Paget.Gonartroza constituie localizarea reumatismului degenerativ la nivelul articulaţiei genunchiului.. Simptomatologie Simptomul principal este durerea. luxaţii. entorse grave.

Limitarea amplitudinii de mişcare ± a felxiunii şi/sau extensiunii beneficiază de kinetoterapie numai atunci când este cauzată de afectarea ţesuturilor moi periarticulare şi a capsulei articulare. de sine stătătoare sau în cadrul reumatismelor inflamatorii şi degenerative. poate fi protezată prin tonifierea musculaturii. integritatea ligamentelor). inflamaţii ale numeroaselor burse sinoviale periarticulare. Tratamentul kinetic în afecţiunile genunchiului Obiectivele. În gonartroză apar treptat modificări ale mobilităţii. . pe interlinia articulară. aplecarea în genuflexiune fiind limitată. La palpare se constată o sensibilitate pe faţa anterioară şi/sau anteromedială a genunchiului.Examen obiectiv În perioada de început a gonartrozei. Afecţiuni reumatismale abarticulare La nivelul genunchiului pot exista. Extensiunea genunchiului devine incompletă. fie acelor care menţin stabilitatea activă. Prevenirea instalării unui genu flexum ireductibil. Recuperarea genunchiului în reumatismele inflamatorii Obiective: Calmarea durerilor. Instabilitatea articulară poate fi cauzată fie de insuficienţa structurilor care asigură stabilitatea pasivă (congruenţa articulară. Amplitudinea flexiunii se reduce. dar şi de stadiul evolutiv al acesteia. Simptomatologia este dominată de durere care poate fi spontană sau provocată de mişcare. genunchiul nu prezintă modificări la inspecţie. Mobilitatea patologică ± hiperextensia sau mişcările de lateralitate. metodele şi mijloacele programului kinetic de recuperare a afecţiunilor reumatismale ale genunchiului depind de tipul afecţiunii.

Recuperarea genunchiului în gonartroze Obiective: Prevenirea instalării unui genu flexum ireductibil. Echilibrarea forţei musculare a extensorilor şi flexorilor genunchiului. .menţinerea unei greutăţi corporale normale. . . Menţinerea / creşterea amplitudinii de mişcare. ÄIgiena ortopedică a genunchiului´ Respectarea regulilor de profilaxie secundară este importantă pentru evoluţia şi prognosticul gonartrozei. .evitarea traumatismelor directe: lovituri. Refacerea controlului muscular dinamic pentru mers. Asigurarea stabilitaţii genunchiului.evitarea poziţiilor de flexiune maximă. Care sunt măsurătorile obligatorii în genuvarum şi genuvalgum? .evitarea ortostatismului şi a mersului prelungit.corectarea cu susţinătoare plantare a piciorului plat.mişcări libere de flexiune ± extensiune după un repaus mai prelungit şi înainte de trecerea în ortostatism. Chestionar: y y Particularităţile examenului obiectiv al genunchiului. . . Echilibrarea forţei musculare a extensorilor şi flexorilor genunchiului.evitarea menţinerii prelungite a unei anumite poziţii a genunchiului.evitarea mersului pe teren accidentat. Asigurarea stabilităţii genunchiului. . stat în genunchi.Menţinerea/ creşterea amplitudinii de mişcare. Principalele reguli de igienă ortopedică a genunchiului sunt: .evitarea tocurilor înalte. . .mersul cu sprijin în baston.

y y y Etiologia şi clasificarea gonartrozelor. Examenul obiectiv în gonartroză. Obiectivele kinetoterapiei în gonartroză. Obiectivele programului kinetic în reumatismele inflamatorii cantonate la nivelul genunchiului. Regulile Äigienei ortopedice a genunchiului´ y y .

Astfel. Efectul este prăbuşirea bolţii plantare. încât să suporte în cele mai bune condiţii presiunile când axa lungă a acestuia este perpendiculară pe axa gambei. Un toc excesiv de înalt accentuează presiunea asupra tarsului anterior. dar şi asupra menţinerii staţiunii bipede caracteristice omului. modul în care se transmit forţele de presiune fiind influenţat în sens negativ sau pozitiv. ducând la prăbuşirea bolţii plantare. Spre deosebire de bolta tehnică. calcaneul primind numai două cincimi din greutatea corpului. De aici. Sub această incidenţă presiunea se repartizează uniform la tarsul posterior şi la cel anterior. iar liniile de forţă mai puţin constante. de la calcaneu forţele se distribuie spre cuboid şi metatarsienii IV. Rolul încălţămintei nu este de neglijat în statica piciorului. reprezentând a treia pârghie principală a membrului inferior. spre calcaneu şi anteroinferior spre navicular. Un toc de 2cm sau purtarea unui suport . Dintre elementele importante cu rol în menţinerea activă a bolţii plantare. Statica bolţii plantare Bolta plantară poate fi comparată cu o boltă arhitectonică. greutatea corpului uman nu poate fi menţinută decât prin întăriri suplimentare ale legăturilor dintre piesele osoase şi punctele lor de sprijin. inclusiv a mersului. Trabeculele osoase din substanţa spongioasă a tarsului şi metatarsului sunt dispuse paralel cu arcurile bolţii plantare. Astfel. adaptată structural celor două funcţii: statica şi locomoţia. Piciorul este astfel constituit. cea a scheletului piciorului îşi are punctele de sprijin în mişcare. bolţile lor împreună formează o cupolă (Saymanowski). Principiile şi recomandările necesare întocmirii programului de recuperare.13. Piciorul în afeciunile reumatice. Bolta plantară mai este susţinută de aponevroza plantară. primul cuneiform şi primul metatarsian. când ambele picioare sunt alipite prin marginea lor medială. Glezna (gâtul piciorului) şi piciorul alcătuiesc un tot funcţional. chiar parţială. care îşi suportă greutatea prin forma şi aşezarea pieselor componente. secţionarea acesteia. Afecţiunile reumatismale localizate la oricare dintre structurile componente ale piciorului au repercursiuni uneori invalidante asupra deplasării în spaţiu a individului. amintim muşchii lungi ai gambei cu tendoanele lor plantare care joacă rol de chingă. întărind architectural bolta. transmiterea tensiunilor de presiune se realizează prin intermediul tibiei la talus. liniile de forţă se transmit în două direcţii: posteroinferior. iflamatorii şi degenerative. Piciorul în parctica reumatologică. şi V.

cele două arcuri plantare nu sunt solicitate simultan. iar cel lateral este arcul de sprijin (Charpey). Examenul clinic al piciorului se începe cu stabilirea tipului de picior. puncte de sprijin. egal I-II. Prin schimbul succesiv al bolţilor. degete în ciocan) sau ale piciorului (plat. scobit. în raport cu lungimea degetelor: egiptean. care reprezintă rezultanta forţelor care se opun gravitaţiei. Conform clasificării propusă de Lelièvre.plantar ortopedic evită apariţia piciorului plat sau ameliorează statica. cu examinarea bazinului şi a coloanei vertebrale dorsale şi lombare. pe rând. standard. ci o singură boltă care se adaptează funcţional la modurile variate de statică sau de mişcare. Stâlpul posterior al bolţii dă inserţie tendonului tricepsului sural. varus. Examenul obiectiv al piciorului Examenul obiectiv al piciorului se va efectua în strânsă legătură cu cel al membrelor inferioare în totalitate. şi Robănescu N. . Clasic. În mers. dar şi muşchilor plantari. Se va observa existenţa unor deformaţii ale degetelor (anomalii congenitale. În acest joc al bolţii există un moment în care metatarsienii mijlocii suportă apăsarea greutăţii. pătrat şi halomegalic. toate capetele metatarsienilor devin. greutatea se transmite prin talus navicularului şi apoi metatarsienilor. în cazul când acesta s-a instalat. diformităţi ale unghiilor. alternativ. halux-valgus. se consideră ca arcul longitudinal medial al bolţii plantare este arcul de mişcare. şi anume când sarcina se mută de la o boltă. equin. care se deplasează spre partea anterioară a bolţii. unde intervine efortul digitigrad. balant). factori importanţi în menţinerea piciorului în poziţie digitigradă. grec. talusul fiind considerat ca o Ächeie´ a bolţii. Bursitele (higromele) sunt cauzate de microtraumatisme repetate exercitate de încălţăminte asupra unei proeminenţe osoase. sărituri. În cele ce urmează vom prezenta numai examenul obiectiv al piciorului. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazurile în care calcaneul este ridicat de pe sol: poziţia´ pe vârfuri´ sau purtarea unui toc prea înalt la pantofi. când în uşoară supinaţie. coborârea scărilor. la cealaltă. cu rol de susţinere. Rădulescu Al. Staţiunea se realizează pe un picior. în felul acesta. consideră că nu ar exista o boltă de sprijin şi alta de mişcare. valgum. Inspecţia se va adresa mai multor elemente. alergare. există şase tipuri. când în uşoară pronaţie.

Este limitată in artrozele şi artritele articulaţiilor piciorului. micoze etc. profunde şi reflexelor osteoteninoase. claudicaţia intermitentă. inserţia ligamentelor laterale. putând avea atât cauze reumatismale. Palparea va cuprinde mai multe etape. Tumefierile în regiunile unde există burse sinoviale ridică problema unor inflamaţii ale acestora (mai frecvent a tibialului anterior şi a tendonului Achile). Punctele dureroase se vor depista prin palparea cu pulpa indexului a anumitor zone: interlinia articulară talocrurală. Bilanţul muscular se adresează atât muşchilor gambei.Edemul piciorului trebuie bine interpretat. Bilanţul neurologic se adresează sensibilităţii superficiale. Se determină temperatura locală. Se pot observa tofi gutoşi. Controlul raporturilor reperelor osoase ± maleole. Se determină conturul şi forma amprentei plantare. Mobilitatea pasivă şi activă. mai ales a celei plantare. baza metatarsienilor I şi V. Studiul topografiei şi tipului zonelor de hiperkeratoză poate da informaţii asupra cauzelor şi repartiţiei anormale a presiunilor plantare. bursa seroasă retroahiliană. cardiace. Bilanţul vasculotrofic vizează: boala varicoasă. bursele seroase şi tecile sinoviale la nivelul retinaculului extensorilor. cât şi generale(diabet. O atenţie deosebită se acordă inspecţiei pielii. Modificările de sensibilitate se cercetează atât la picior. articulaţiile metatarsofalangiene şi interfalangiene. zonele de presiune la nivel plantar. palparea pulsului la artera pedioasă şi la artera tibială posterioară. oscilometria. Aplitudinea de mişcare se va măsura cu goniometrul. cât şi celor proprii ai piciorului. Studiul podoscopic. afecţiuni renale. venoase). modificările survenite în timpul mersului. interlinia articulaţiei mediotarsiene. Se apreciază tonusul şi troficitatea muşchilor gambei şi piciorului. După testarea manuală a forţei musculare se va efectua testarea globală clinico-funcţională a grupelor musculare care asigură mişcările fundamentale ale piciorului. retromaleolar medial. . cât şi la gambă.

În aprecierea staticii piciorului trebuie ţinut cont de faptul că echilibrul omului în ortostatism nu este perfect static. trebuie efectuat un studiu amănunţit al staticii piciorului cu afecţiuni reumatismale. la care participă şi musculatura lojei anterioare a gambei (Pietrogrande. degetelor acestuia şi gleznei sunt multiple.tulburările statice.bolile metabolice cu localizare şi articulară. .infecţiile. . . cvadriceps femural. . . glutei.traumatismele. La acestea se adaugă şi o forţă musculară bună sau foarte bună. în ortostatism. ocazie cu care se conturează şi diagnosticul tulburărilor sprijinului pe sol. Dintre acestea amintim: .Tipurile lezionale ale piciorului reumatismal Leziunile localizate la nivelul piciorului pot fi caracteristice anumitor afecţiuni sau pot reprezenta forme particulare de debut ale altora.procesele degenerative. cât şi mersul depind de buna funcţionalitate a tuturor articulaţiilor membrului inferior atât din punct de vedere al amplitudinii de mişcare. . . Tratamentul kinetic de recuperare în afecţiunile piciorului. Joseph).reumatismele abarticulare. .artritele reumatismale. Recuperarea mersului Înainte de întocmirea programului recuperator.algoneurodistrofiile simpatice. . triceps sural. cât şi al forţei funcţionale a acestora. Atât ortostatismul corect. Cauzele leziunilor localizate la nivelul piciorului. ci are o componentă dinamică importantă. echilibrul nu ar putea fi menţinut fără acţiunea continuă a tonusului musculaturii antigravitaţionale: muşchii paravertebrali. Deoarece centrul de greutate al corpului este situat sus(L2).tumorile.

kinetoterapia este utilă numai postoperator. Există situaţii în care tulburările morfofuncţionale sunt prezente la toate cele trei părţi ale piciorului. Pentru aplicarea corectă şi cu real folos a kinetoterapiei în reeducarea funcţională a mersului vă prezentăm câteva recomandări. de ligamente sau de muşchii periarticulari. intermetatarsiene. salturi şi jocuri. trebuie să se stabilească cu precizie dacă acestea ţin de oase. înainte de constituirea leziunilor osteocartilaginoase ireversibile şi a deformaţilor ireductibile. În celelalte cazuri. mediotarsiană. Principii şi recomandări în alcătuirea programului de recuperare prin kinetoterapie Deşi kinetoterapia ocupă un loc central în reeducarea funcţională a mersului. programele de kinetoterapie se vor întocmi separat pentru fiecare segment afectat. metatarsofalangiene şi interfalangiene. În final. y Mobilizări pasive analitice. care să precizeze cât mai precoce orice tulburări ale sprijinului piciorului pe sol. Ordinea în care se mobilizează articulaţiile piciorului este următoarea: talocrurală. articulaţii. se fac exerciţii de mers. apoi şezând. y Aplicarea kinetoterapiei trebuie să fie cât mai precoce. . y y y y În reeducerea gleznei şi piciorului se recomandă mai multe metode. în practica medicală curentă metodele specifice acesteia nu sunt suficient recomandate. se fixează cu o mână partea proximală a articulaţiei şi se mobilizează cu cealaltă mână partea distală. Înainte de întocmirea programului kinetic se va stabili gradul de reductibilitate a deformaţiilor piciorului şi de reversibilitate a leziunilor. tulburări ale mersului sau ale memoriei kinestezice şi coordonării mişcării membrelor. se recurge la kinetoterapie prea târziu. când modificările statice şi dinamice ale piciorului sunt ireversibile. De cele mai multe ori. când articulaţiile sunt mobile kinetoterapia are două obiective principale: creşterea forţei grupelor musculare hipotrofice şi decontracturarea celor hipertone. fugă.La început. continuânduse din ortostatism. substragaliană. În cazurile reductibile şi reversibile. Diagnosticul morfologic trebuie completat cu un studiu funcţional. exerciţiile se execută din poziţia de decubit dorsal. Dacă deformaţiile sunt constituite.

Care sunt tipurile lezionale ale piciorului reumatismal? Recuperarea mersului: principii şi recomandări. y y y y y . y Chestionar: Statica bolţii plantare. de grupele musculare hipo-sau atrofice şi de cele hipertone sau cu tendinţă la retractură. Principalii muşchi la care se aplică posturările sunt muşchii celor trei loji ale gambei. apoi cu gravitaţie şi. Individualizarea programului va ţine cont de tipul deformaţiei.y Posturări. kinetoterapeutul execută o mobilizare pasivă cu menţinerea articulaţiei şi a muşchilor în poziţia permisă de limitarea amplitudinii de mişcare permisă în articulaţie. Particularităţile examenului obiectiv al piciorului. Biomecanica sprijinului plantar. extensorul scurt al degetelor. flexiunea dorsală a piciorului. adducţia-supinaţia piciorului. în programul kinetic se introduc mobilizări active ce conţin mai multe mişcări analitice. Mobilizări active analitice în următoarea succesiune: flexiunea degetelor. circumducţia la nivelul gleznei. de gradul de reductibilitate al acesteia. Din combinarea diverselor mişcări analitice se pot concepe multiple exerciţii reeducative adaptate fiecărui caz în parte. contra unei rezistenţe. y y y Mobilizările active se fac la început fără gravitaţie. în final. extensiunea degetelor. În etapa următoare. scurtul flexor plantar al degetelor şi al halucelui. abducţia-pronaţia piciorului.

indiferent de etiologie. Cronicizarea procesului inflamator articular duce treptat la distrugerea cartilajului articular. prezintă clinic aceleaşi semne date de procesul inflamator articular. din cauza inflamaţiei sinovialei. Unii autori descriu şi o fază Äcronic activă´. Procesul inflamator articular poate evolua în trei stadii-acut. ci gradul în care sunt prezente semnele clinice amintite mai sus. dureroasă. care devin foarte sensibile la orice încercare de întindere ale acestora (mişcare articulară). În acelaşi timp. Principiile generale ale kinetoterapiei în procesele inflamatorii articulare. capsulei articulare. Cauzele deficienţelor funcţionale în bolile reumatice şi recomadări de recuperare ale acestora. . spondilita anchilopoietică). contractura musculară reflexă cauzează redoare articulară şi scăderea amplitudinii de mişcare pe grupele flexoare şi adductoare. dar pe o perioadă lungă de timp (ex. subacut şi cronic. cauze ale dezaxării şi deformării articulare. poliartrita reumatoidă. caldă. tecilor şi burselor sinoviale. Îngroşarea sinovialei şi excesul de lichid sinovial cauzează o presiune crescută intraarticulară. în care procesul inflamator evoluează într-un grad scăzut.14. Dacă o articulaţie este tumefiată. procesul inflamator articular este cantonat la nivelul membranei sinoviale. ceea ce tensionează structurile articulare. în funcţie de semnele clinice şi de durata procesului inflamator. bolile se încadrează în unul din cele trei stadii de evoluţie. importantă nu este denumirea bolii. Suferinţele articulaţiilor periferice. Indiferent de cauză. lichidul sinovial este secretat în exces. cu mobilitatea limitată. Conduita kinetoterapeutică este dictată de realităţile clinice. leziuni capsulare şi ligamentare. contractura musculară este un mijloc reflex de protecţie a articulaţiei inflamate. cauzând durerea.

y y menţinerea mobilităţii articulare: mobilizări pasive. un raport favorabil între activitatea şi repausul articular. chiar forţate până la limita de toleranţă a durerii. utilizarea unor echipamente protective şi ajutătoare (ex. hidrokinetoterapie. pasivo-active. mobilizare prin suspendare şi scripetoterapie. terapie ocupaţională individualizată şi adecvată pacientului. fără a întinde ţesuturile. posturări. activităţi ocupaţionale fără încărcare intensă. tracţiune uşoară în ax. autopasive. y În faza cronic-activă se urmăresc: y combaterea inflamaţiei şi tendinitei distructive cu consecinţele acestora: posturări în conditii funcţionale. menţinerea mobilităţii articulare: identic ca în faza acută. y În faza subacută se urmăresc: y y reducerea durerii şi a inflamaţiei: la fel ca la faza acută. active pe amplitudini maxime. menţinerea forţei şi rezistentei musculare: exerciţii izometrice. dinamice cu rezistenţă progresivă. pasivo-active.Obiectivele şi metodele kinetoterapiei în funcţie de faza evolutivă În faza acută se urmăresc: reducerea durerii şi a inflamaţiei: imobilizare articulară (orteză. menţinerea mobilităţii articulare: exerciţii pasive. obiecte casnice adaptate). bandaj gipsat. mişcări active cu rezistenţă. orteze. posturări în poziţii extreme (cu atele) alternante sau posturări simple în poziţii funcţionale. menţinerea forţei şi a rezistenţei musculare: exerciţii izometrice. y y . exerciţii de mobilizare activă amplă contralaterală şi axio-periferică. dar la limita amplitudinii de mişcare posibilă se poate tenta o forţare pentru câştigarea amplitudinii maxime. periaj sau masaj cu gheaţă. repaus simplu în postura antalgică). menţinerea forţei musculare: exerciţii izometrice.

muşchiul neprimind influxul nervos. spondilita anchilopoietică). sistemul muscular şi sistemul articular. decondiţionarea aparatului locomotor la sedentari şi la cei de vârsta a treia).Cauzele deficitelor funcţionale în bolile reumatice şi recomandări de recuperare ale acestora prin kinetoterapie Manifestările bolilor reumatice. Poate apărea şi la subiecţii care. În ceea ce priveşte sistemul nervos. metabolismul muscular patologic nu mai poate asigura o contracţie musculară normală. Dintre cauzele restricţiei de mobilizare articulară. în cazul bolilor reumatice intră în discuţie numai sistemul nervos periferic care poate fi interesat de modificările morfopatologice articulare (de exemplu sciatica în hernia de disc). Limitarea amplitudinii de mişcare cauzată de ţesutul moale apare în situaţiile în care mobilizarea unei articulaţii este restricţionată. . stadiul evolutiv. prin stilul de viaţă. În urma restricţiilor de mobilitate se produc unele modificări adaptative. dar căile de conducere a acesteia spre muşchi sunt afectate. în condiţiile în care muşchii primesc comenzi activatoare normale. comanda centrală de activare musculară nu mai pleacă în mod normal. trebuie să cunoaştem cauzele care au determinato. contractura musculară. în majoritatea acestora. îşi limitează amplitudinile maxime de mişcare articulară (exemplu. arsurile etc. aspectele clinice.etiopatogenia. Pierderea forţei musculare este un deficit funcţional important. comanda centrală există. indiferent de boala reumatică pe care o prezintă pacientul. y y y Modalităţi de refacere a amplitudinii de mişcare. Boala reumatică. poliartrita reumatoidă. scăderea forţei musculare. Cauzele scăderii/pierderii forţei musculare pot fi grupate astfel: y scăderea utilizării unui grup sau mai multor grupe musculare. amintim: durerea care însoţeşte inflamaţia articulaţiei (exemplu. Înainte de a stabili metodologia de recâştigare/ameliorare a mobilităţii articulare. sunt cauzate de afectarea unuia sau mai multor componente ale sistemului neuromusculoarticular. şi anume: sistemul nervos. până la blocarea totală a activităţii musculare. care constituie obiectul de bază al recuperării prin kinetoterapie. spasmul muscular. este luată în considerare numai în aprecierea modului de aplicare a metodelor kinetice alese.

inhibiţia activă ±numai pentru muşchi. durata contracţiei izometrice şi lungimea muşchiului la care se execută izometria. 1. Există trei tipuri de exerciţii care folosesc rezistenţă la contracţie. Forţa externă care creează rezistenţa poate fi manulă (indicată atunci când forţa musculară este foarte slabă) sau mecanică (aparatele utilizate permit aprecierea valorii rezistenţei şi progresivitatea acesteia). compresie. manipulări. trebuie să Älupte´ cu o forţă externă care i se opune. tracţiune. Sbenghe). aceasta putând fi izometrică. în ceeea ce priveşte tensiunea dezvoltată în muşchi. care persistă mai mult de 24 de ore. Contracţia musculară izometrică trebuie să îndeplinească câteva condiţii. Exerciţiile rezistive cresc forţa. dinamică sau statică. y Izometria cu o tensiune care reprezintă 20%-35% din tensiunea maximă posibilă menţine forţa musculară existentă. creşterea forţei musculare se obţine atunci când izometria dezvoltă o tensiune de 60% din cea maximă a muşchiului antrenat. alunecare. Hipertrofia musculară şi deci. Atenţie! Exerciţiile rezistive sunt contraindicate în inflamaţia articulară sau musculară şi în situaţii în care în timpul efectuării exerciţiului apare durerea articulară sau musculară. Un muşchi nu poate să-şi crească performanţa dacă nu este antrenat prin exerciţiul rezistiv (T. răsucire. y . Modalităţi de creştere a forţei musculare Metodele şi tehinicle folosite în tratamentul kinetic cu scopul creşterii forţei musculare se bazează pe substratul morfologic şi pe factorii de care depinde forţa de contracţie a unui muşchi.Pentru refacerea mobilităţii articulare prin interesarea ţesutului moale se recomandă: y y stretchingul muscular şi al ţesutului conjunctiv. Exerciţiul rezistiv este un exerciţiu activ în care contracţia musculară. izotonică şi izokinetică. rezistenţa şi puterea musculară. Pentru refacerea mobilităţii articulare prin interesarea articulară se indică: y y mobilizări: rulare.

-3. y Pentru antrenarea forţei musculare. o şedinţă pe zi => Äexerciţiu unic scurt izometric zilnic´. antrenează în acelaşi timp şi muşchii sinergişti şi fixatori. Contracţia musculară izokinetică este o metodă care utilizează o aparatură specială care permite acomodarea rezistenţei pe tot parcursul amplitudinii de mişcare la o velocitate fixă.Rose recomandă o singură contracţie izometrică cu durata de 6 secunde.pentru a obţine rezultate. La un muşchi de forţă 4 şi 5. S-a demonstrat faptul că. Există şi excepţii: un muşchi de forţă 2 îşi poate creşte forţa prin contracţii izotone în timpul mişcărilor fără gravitaţie sau. fără încărcare. de asemenea. În funcţie de valoarea rezistenţei aplicate. Sbenghe recomandă grupaje de 3 contracţii izometrice de 6 secunde. care asigură o mai bună coordonare nervoasă şi Äo încălzire´ musculoarticulară. cu pauză între contracţii de 20-30 secunde. se recomandă în scop terapeutic. cu scopul hipertrofierii şi creşterii forţei musculare a muşchiului antrenat. nu creşte forţa musculară. Pentru creşterea forţei musculare şi pentru obţinerea hipertrofiei musculare. acestea având unele avantaje: determină o coordonare nervoasă mai bună. Această metodă are unele avantaje: muşchiul se contractă dinamic la capacitatea sa . 3-5-6 secunde pentru o contracţie. forţa dezvoltată de acesta este cea mai mare la lungimea maximă iniţială. cele mai utilizate în sălile de kinetoterapie sunt exerciţiile care utilizează contracţiile musculare izotonice. cât şi cele excentrice.y În ceea ce priveşte durata menţinerii tensiunii maxime posibile. se recomandă ca exerciţiul izometric să fie precedat de un efort dinamic. fără încărcare. există mai multe tipuri de exerciţii care utilizează contracţia musculară izotonică. Contracţiile dinamice cu rezistenţă atât cele concentrice. prin mişcări libere sau stretching. tensiunea dezvoltată de muşchiul în izometrie depinde şi de Äbraţul momentului´ muşchiului. antrenează în mod egal toate fibrele musculare pe întreaga amplitudine de mişcare. Hettinger. Contracţia musculară izoronică. păstrează/recâştigă imaginea motorie. În ceea ce priveşte lungimea muşchiului. cu gravitaţie când forţa este de 2. T.grupajul se repetă de câteva ori pe zi. Müller. nu se obţine nici hipertrofia musculară şi nici creşterea forţei musculare. au ca efect creşterea forţei musculare numai dacă raportul dintre capacitatea muşchiului şi valorea rezistentei este adecvat. muşchiul trebuie să atingă 60% până la 70% din forţa maximă posibilă.

în tot timpul exerciţiului. scade forţele compresive articulare la viteze mari. nu există pericolul lezării musculare. Chestionar: y Care sunt obiectivele şi metodele kinetoterapiei în fazele acută şi subacută ale proceselor inflamatorii articulare? Limitarea amplitudinii de mişcare: cauze şi modalitatea de refacere a AM.maximă pe întreaga amplitudine de mişcare. Modalităţi de creştere a forţei musculare. Care sunt cauzele scăderii forţei musculare? y y y .