You are on page 1of 47

Daniel IORDACHE Tudor DĂNEŢI

2008 – 2009 REPROGRAFIA UNIVERSITĂŢII “TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV

1

2

INTRODUCERE
Câinele este primul animal domestici de om şi primul auxiliar şi ajutor al său la vânătoare. Dacă se presupune ă domesticirea câinelui a început în negura vremurilor cu 40 – 50 000 de ani în urmă există dovezi certe că înainte cu 10 000 de ani el era deja un animal domestic. Numeroase desene rupestre descoperite în diferite peşteri, datând din paleoliticul superior având deci o vechime de peste 10 000 de ani, reprezintă oameni însoţiţi de câini participând la hărţuirea şi prinderea vânatului. În decursul secolelor şi mileniilor, metodele de vânătoare s-au schimbat, au evoluat şi o dată cu ele, s-a diversificat şi rolul câinelui. Dacă în perioada în care nu au exista arme de foc el era în principal un gonitor al vânatului pe care îl conducea spre locuri unde putea fi prins sau ucis mai târziu misiunile sale s-au diversificat. În cazul vânatului mic, păsări sau mamifere, el trebuia să descopere datorită simţului olfactiv foarte dezvoltat vânatul şi să indice vânătorului prezenţa sa. Aşa a apărut câinele pontator are oprit în faţa vânatului ascuns în vegetaţie permitea la început vânătorului să arunce o plasă sub care erau prinşi şi câinele şi vânatul; mai târziu asupra piesei care se ridica în zbor sau pornea în fugă se lansa şoimul vânător, iar în zilele noastre, după descoperirea vânatului se utilizează arma de foc. La vânatul mare, în special speciile mai agresive faţă de câine – ursul şi mistreţul pe continentul european, diferite feline pe alte continente -, rolul câinelui este de a hărţui şi reţine pe loc animalul urmări, dând posibilitatea vânătorului să se apropie şi să îl doboare. O altă activitate în are au fost specializate diferite rase de câini este de a descoperi vânatul căzut în teren cu vegetaţie, unde vânătorului i-ar fi foarte greu, dacă nu imposibil, să-l găsească şi să îl aducă, sau din locuri greu accesibile: mlaştini, cursuri de apă etc., iar în cazul vânatului mare rănit cervide, mistreţi etc.), să-l conducă pe vânător pe urmă până când va găsi piesa moartă sau va putea da foc ul de graţie.

3

Rasele de câini
Deşi despre rase de animale, în sensul actual al termenului, nu poate fi vorba decât după descoperirea în genetică, în secolul trecut, al principiilor selecţiei artificiale, omul a făcut cu milenii în urmă o selecţie intuitivă, alegând pentru reproducţie animale asemănătoare, cu caracteristici adecvate scopului urmărit. Aşa au apăru câini de talie mare, grei, agresivi, destinaţi vânatului mare sau, dimpotrivă înalţi, supli cu viteză mare, potriviţi fugăririi şi prinderii vânatului – de tipul ogarului. În zilele noastre există un număr foarte mare de rase de câini, fiind recunoscute de forurile chinologice aproape 400. Dintre acestea câte zeci sunt utilizate la vânătoare. Fiecare rasă are un standard stabilit de organizaţiile chinologice. Acesta trebuie să conţină toate datele privind câinele: înălţimea (forma) corpului, culoarea, forma capului şi a botului, tipul de blană (păr scurt, lung, drept, ondulat, aspru, moale etc.), forma şi culoarea ochilor, lungimea şi modul de a purta coada etc. De asemenea, sunt indicate aptitudinile, tipul de activitate căreia îi este destinat, caracteristicile psihice. Există diferite clasificări ale raselor de câini destinate facilitării arbitrajelor în expoziţii internaţionale şi naţionale. Una dintre acestea, recentă, aprobată de Federaţia Chinologică Internaţională (F.C.I.) o prezentăm în continuare:

Clasificarea internaţională a raselor de câini

Grupa 1 Câini ciobăneşti de urmă şi cireadă

Grupa 2 Câini de tip Pinscher şi Schnauzer molosoizi

Grupa 3 Terrieri

Grupa 4 Baseţi (Tekeli)

4

Grupa 5 Câini de tip Spitz şi de tip primitiv

Grupa 6 Copoi şi câini pentru urma de sânge

Grupa 7 Câini de aret

Grupa 8 Câini de aport, de căutare şi de apoi

Grupa 9 Câini de companie

Grupa 10 Ogari

5

Pentru uzul vânătorilor este utilă şi o clasificare a câinilor de vânătoare utilizaţi la noi şi în Europa, în general, după cum urmează:

a. Rase engleze I Prepelicari pontatori b. Rase continentale

II

Prepelicari scotocitori

a. de suprafaţă III Hărţuitori b. de vizuină şi suprafaţă

IV

Aportatori, urmăritori de vânat rănit

V

Copoi

6

1. Pointer Englez 2. Setteri Irlandez (roşu) Scoţian (Gordon)

I A Rase engleze

Cu păr scurt Cu păr sârmos Cu păr lung 1. Braci germani Cu păr tepos Brac de Weimar

I

2. Prepelicar de Minsterland

Mare Mic

I

B

Rase 3. Wachtelhund (câine de prepeliţe) Braci francezi Brac italian cu păr scurt Bra italian cu păr sârmos Vijla maghiară 4. Alţi prepelicari

continentale

Pudelpointer Grifon Epagneul francez

7

Springer spaniel CÂINI SCOTOCITORI Cocker spaniel 1. Spanieli Susser spaniel Irish Water spaniel

II

1. Airedale Terrier 2. Irish Terrier A. De suprafaţă 3. Bull Terrier 4. American Staffordshire Terrier

B. De suprafaţă şi vizuină - cu păr sârmos III HĂRŢUITORI 1. Fox Terrier - cu păr scurt - cu păr lung - cu păr scurt 2. Deutsche Jagdterrier - cu păr sârmos

- cu păr scurt 3. Tekeli - cu păr sârmos 1. Limierul hanoveran A. Urmăritori (limieri) 2. Limierul bavarez cu păr lung

URMĂRITORI DE IV VÂNAT RĂNIT ŞI APORTATORI B. Aportatori (rerieveri)

1. Labrador Retriever 2. Golden reriever 3. Retriever cu păr lung 4. Chesapeake Bay

Retriever

8

Copoiul ardelenesc Copoiul austriac V COPOI Beagle Baseto-copoiul Copoi de rase franceze

Regiuni corporale
Pentru a examina şi caracteriza uniform corpul unui câine, acesta poate fi împărţit în trei regiuni mari: capul, trunchiul şi membrele. La rândul lor, fiecare dintre acestea presupune o descriere detaliată privind forma, dimensiunile, raportul între aceste dimensiuni spre exemplu, între lungime şi lăţimea capului . De asemenea, raportul între diferite regiuni corporale. Studiul exteriorului, al aptitudinilor, originii, stau la baza aprecierii ce caracterizează valoarea exemplarului examinat. La descrierea raselor, fiecare segment corporal va fi descris detaliat.

Măsurători corporale
În constituţia unui câine dimensiune cea mai importantă, care defineşte talia câinelui, este înălţimea la greabăn. Aceasta este distanţa de la sol până la partea superioară a spinării, în zona numită greabăn, la locul de întâlnire a omoplatului cu punctul unde începe gâtul. În funcţie de aceasta, câini sunt clasificaţi convenţional în:  talie mare peste 65 cm   talie mijlocie 51-65 cm   talie mică 35-50 cm   talie foarte mică pitică, sub 35 cm

9

Altă dimensiune importantă este lungimea trunchiului, care poate fi măsurată de la vârful nasului la vârful cozii dar , mai des, se utilizează lungimea între extremitatea anterioară a pieptului şi extremitatea posterioară a fesei. În funcţie de aceste dimensiuni înălţimea şi lungimea, respectiv raportul între ele, se stabileşte forma geometrică în care se încadrează corpul câinelui. Acesta poate fi un pătrat mai rar sau un dreptunghi, mai mult sau mai puţin alungit. Astfel, “geometria” corpului este foarte diferită între un brac sau foxterier şi un teckel. Pentru a caracteriza mai exact un exemplar canin, în special pentru activităţi de selecţie, se mai utilizează şi alte măsurători ca: circumferinţa toracică, lungimea spinării etc.

stopul craniu nas trufa gât spate crupa

spată

abdomen coada

Înălţime la greabăn

Determinarea vârstei la câini

Căţeii nou născuţi sunt lipsiţi de dinţi. Aceştia apar, în funcţie de precocitatea specifică rasei, între 21 şi 28 de zile. Sunt dinţii numiţi “de lapte”, care se schimbă la vârsta de 4-5 luni, colţii apărând la cca. 6 luni. Dentiţia completă a câinelui este formată 10

din 42 de dinţi: 20 în maxilarul superior şi 22 în cel inferior. Dinţii situaţi între colţii caninii de pe maxilarul superior şi inferior sunt numiţi incisivi şi gradul lor de uzură oferă indicii asupra vârstei câinelui. Astfel, uzura micilor neregularităţi de pe muchia tăietoare a incisivilor începe la vârsta de cca. 18 luni, iar până la doi ani, incisivii centrali ai maxilarului inferior sunt uzaţi. Până la trei ani se produce uzura incisivilor centrali de pe maxilarul superior. La vârsta de cinci ani este terminată uzura incisivilor centrali şi mijlocii. La vârsta de şapte ani, partea superioară a incisivilor inferiori are formă ovală. Această formă apare la nouă - zece ani şi pe incisivii superiori. După zece ani este mai dificil de apreciat vârsta după uzura dinţilor. Se pot utiliza alte caractere, cum ar fi: opacizarea cristalinului, încărunţirea accentuată a părului pe cap şi gât, reducerea luciului părului şi comportamentul general al câinelui, care oboseşte repede şi preferă să stea mai mult culcat.

11

DESCRIEREA RASELOR DE CÂINI PREPELICARI, RASE DE ORIGINE ENGLEZĂ.
Sunt câinii destinaţi vânatului mic care trăieşte pe terenuri de şes sau colinare. Sunt caracterizate de un simţ olfactiv foarte dezvoltat, viteză mare, chetă largă, aret ferm luat de la mare distantă. Nu prezintă interes pentru vânatul împuşcat şi în general nu sunt buni apostatori. Totuşi unele linii de setter englez şi mai ales gordon pot fi dresaţi şi pentru căutarea şi aducerea vânatului mic împuşcat. Din aceste rase fac parte : pointerii, setteri englezi (albi), setteri irlandezi (roşii) şi setterul gordon (scoţian).

Pointerul
Este un câine de talie mijlocie. Înălţimea la greabăn este de 55-65 cm la masculi, câţiva centimetri mai puţin la femele. Are un corp atletic, musculos. Ca formă, în raport cu lungimea se înscrie într-un pătrat sau dreptunghi cu diferenţă mică între laturi. Capul destul de lat are un stop pronunţat care îi conferă aspect caracteristic, urechi de mărime mijlocie, prinse sus, se poartă lipite de cap. Coada potrivit de lungă se subţiază spre vârf şi este purtată orizontal, în prelungirea liniei spinării. Roba este formată din păr foarte scurt, drept lucios. Culoarea poate fi albă, neagră (mai rar monocolor) sau alb cu pete negre, maro, arămii, galbene etc. Este un excelent câine pontator cu nas deosebit de fin, are chetă lungă parcursă de regulă în galop. Aretul este foarte ferm şi dacă vânatul rabdă aretul rămâne mult timp nemişcat. Dacă prepeliţa sau stolul de potârnichi se furişează prin vegetaţie fără să zboare, câinele “filează” vânatul adică îl urmăreşte încet, oprindu-se din când în când. În general nu prezintă interes pentru vânatul împuşcat, fiind selecţionat în acest sens timp de multe decenii. Totuşi, numeroase exemplare pot fi dresate pentru aport. Este rezistent la căldură, fiind capabil să lucreze ore întregi sub soarele torid de august. Datorită părului scurt este mai puţin rezistent la frig, necesitând un adăpost călduros. Destul de răspândit în trecut, mai ales în partea de sud a ţării, astăzi în România sunt foarte puţini pointeri de rasă curată, vânătorii preferând câinii cu aptitudini pentru mai multe feluri de vânătoare. 12

Seterul irlandez (roşu)

Este ceva mai înalt decât cel englez, capul îi este ceva mai alungit şi mai îngust, stopul mai puţin marcat, nasul cu nări largi este de culoare neagră. Urechile mai uşoare nu au franjuri pe margine. Coada prinsă jos, are păr lung spre mijlocul ei, este curbată si purtată orizontal sau puţin sub linia spatelui. Părul de lungime medie nu este nici ondulat şi nici creţ, formează franjuri pe abdomen, partea posterioară a membrelor şi inferioară a cozii. Culoarea este tipică acestei rase, un roşu maroniu (acaju) pe întreg corpul. În standardul rasei nu sunt admise petele albe. Cel mult înspicături albe pe piept şi labe. Talia este de 61-66 cm la masculi şi 55-57 cm la femele. Are aceleaşi aptitudini şi utilizări ca şi seterul englez. Acceptă destul de greu dresajul privind aportarea vânatului împuşcat. Unele exemplare sunt agresive. Din cauză că este unul din cei mai eleganţi câini de aret (considerat de mulţi specialişti drept cel mai frumos pur – sânge), foarte frecvent este crescut drept câine de agrement, destinat concursurilor de frumuseţe. După câteva generaţii, aceşti câini îşi pierd calitatea şi aptitudinile vânătoreşti. Este cazul şi celor mai multe exemplare existente la noi. Din cauza unor consangvinizări repetate şi absenţa unor exerciţii fizice corespunzătoare prezintă şi deficienţe de constituţie. Vânătorul care doreşte să utilizeze un setter irlandez la vânătoare trebuie să cunoască bine originea câinelui şi aptitudinea părinţilor. 13

Seterul Gordon (Scoţian)

Este cel mai puternic dintre setteri, însă fără aspect greoi. Urechile ceva mai lungi şi mai grele decât la celelalte două varietăţi. Coada mai scurtă decât la seterul englez şi irlandez. Culoarea este neagră cu semne roşii pe bot şi extremităţi. Înălţimea circa 66 cm pentru mascul şi 60-62 pentru femelă. Părul lung, mai ales pe trunchi, formează franjuri pe extremităţi. La vânătoare se comportă asemănător celorlalţi setteri, cu aceleaşi calităţi de pontator. În cadrul acestei rase se găsesc mai frecvent exemplare care lucrează cu pasiune şi pe terenuri cu vegetaţie arbustivă precum şi la baltă. Este considerat seterul care face tranziţia de la rasele de înaltă specializare spre cele de utilizare multiplă. În România zilelor noastre numărul lor este foarte mic, existând doar câţiva crescători care agreează această rasă.

14

Seterul englez (alb)

Este uneori, în mod greşit numit şi setter “lavrac” după numele unui renumit ameliorator al acestei rase englezul Lawerack. În mod corect această denumire poate fi atribuită numai acelor exemplare, despre care exista date certe că provin din liniile create de Lawerack. Seterul este un câine elegant, cu aliura unui animal de rasă, a cărui menire este să-şi desfăşoare activitatea în viteză. Corpul de constituţie robustă spre fină, se înscrie ca format într-un dreptunghi, asemănător pointerului, înălţimea la greabăn este de 55-62 cm la masculi şi 54-60 la femele. Capul este alungit, nasul drept, stopul bine marcat dar nu foarte pronunţat. Urechile sunt prinse jos, lungi dar nu grele, cu franjuri de păr la margini. Toracele adânc, abdomenul puţin retras. Coada prinsă la nivelul spatelui, de lungime mijlocie este acoperită cu păr lung care formează franjuri în partea inferioară. Este purtată curbat, dar niciodată deasupra liniei spinării. Părul este lung, mătăsos, cu franjuri. Culoarea predominantă este albă cu pete negre şi pistrui de aceeaşi nua nţă (blue belton). Petele mai pot fi galbene, roşii, vişinii. În general sunt preferate exemplarele tricolore, având fondul alb, pete mari negre, semne şi pistrui roşii – portocalii. Există şi exemplare monocolore (alb, negru) dar sunt mai puţin apreciate . Seterul englez are calităţi specifice şi utilizări apropiate de pointer. Temperamentul este foarte vioi, viteză mare în acţiune, lucrează în galop aproape permanent. Cheta este largă şi areturile ferme sunt luate la mare distanţă de vânat.

15

Este utilizat în special pentru vânatul mic cu pene în şesuri întinse cu vegetaţia ierboasă, dar şi la sitari în zăvoaie cu arbuşti şi ierburi înalte. Deşi nu a fost selecţionat în această direcţie, unele exemplare pot fi dresate şi să aposteze vânatul împuşcat. La noi în ţară numărul setterilor este destul de mic şi o bună parte din acestea sunt ţinute drept câine de agrement.

PREPELICARI CONTINENTALI
Prepelicarii continentali diferă de cei englezeşti nu numai prin aspectul exterior ci şi prin aptitudini. Aceştia au fost selecţionaţi cu scopul de a fi utilizaţi în cât mai multe direcţii. De la un prepelicar german se cere să presteze serviciul câinelui de aret pe câmp la vânat mic; să scotocească în desiş şi în stufăria bălţilor; să aporteze orice vânat mic de pe uscat, inclusiv vulpea, precum şi orice soi de vânat de baltă. Să urmărească, prindă orice soi de vânat mic refugiat; să urmărească şi vânat mare rănit, în special căpriori şi să fie agresiv faţă de răpitoare. Chiar dacă nu prestează asemenea activităţi la nivelul unor rase specializate, el corespunde aşteptărilor şi solicitărilor unui vânător care nu doreşte sau nu îşi permite să utilizeze mai mulţi câini, din rase diferite.

Bracul german
Este prototipul prepelicarului continental. Trebuie să subliniem însă că sub denumirea de brac mai sunt cunoscute numeroase alte rase de prepelicari ca bracii francezi (patru rase), cei italieni (două rase) bracul portughez etc. Denumirea de “brac” dată câinilor pontatori este de origine franceză şi italiană. În germană “Bracke” înseamnă copoi. Vânătorii germani îşi numesc bracul “câine de aret german” (Deutsche Vorstehhund) iar englezii îi spun “pointer german”. În cadrul acestei rase există patru varietăţi distincte : 1) bracul german cu păr scurt; 2) bracul german cu păr sârmos; 3) bracul german cu păr lung; 4) bracul german cu păr ţepos.

16

Bracul german cu păr scurt

Este prepelicarul cel mai răspândit din Europa şi unul din cei mai cunoscuţi în întreaga lume. Bracul german este un câine puternic, bine proporţionat, corpul său se înscrie într-un pătrat, având constituţie robustă. Capul este uscăţiv cu stopul nu prea pronunţat. Botul este lung, drept, uneori uşor bombat în partea superioară (bot berbecat). Nasul este întotdeauna de culoare închisă (maro). Urechile sunt prinse sus, late acoperite cu păr foarte scurt, mătăsos, atârnă pe lângă corp. Toracele bine dezvoltat, abdomenul cilindric uşor retras. Membrele sunt puternice, musculoase, cu aplomburi corecte. Labele au degetele scurte şi apropiate. Coada prinsă sus este scurtă şi groasă. Se amputează la circa 2/3 din lungime. Părul este scurt des şi aspru, pe corp, mai scurt şi fin pe cap şi urechi. În general părul este mai lung şi aspru decât la pointer. Culoarea prepelicarului german cu păr scurt poate să fie castanie uniformă pe tot corpul ori pete mari şi pistrui castanii pe fond albicios. Mai rar se întâlnesc exemplare albe cu pete maro sau pete şi pistrui de culoare neagră pe fond albicios. Înălţimea este de 58-65 cm la masculi şi 55-60 cm la femele. Bracul german are un temperament mai liniştit şi o viteză în alergare mai mică decât a prepelicarilor englezi. Cheta sa este mai scurtă, o execută cu nasul purtat orizontal. Are aret ferm, deşi uneori luat destul de aproape de vânat. Este un foarte bun aportator, deseori o face din instinct, fără dresaj. Caută cu pasiune vânatul rănit. Dacă găseşte o piesă căzută, prea grea pentru a o aduce, semnalizează acest fapt printr-un lătrat deosebit, apropiat de urlet, numit de vânători “bocet”. Este un câine doci l cu foarte mare capacitate de a-şi însuşi diferite deprinderi prin dresaj. Faţă de răpitoarele mici (de la pisică la vulpe) este foarte agresiv. Mai rar este agresiv faţă de alţi câini şi de om.

17

În România este cel mai răspândit prepelicar. Există mai multe linii de reproducţie unele din acestea îndepărtându-se de vechiul brac, mai robust şi lent, spre linii pointerine mai suplu şi cu viteză mai mare. Este considerat pe drept cuvânt câinele cel mai potrivit pentru vânătoare în grupuri restrânse atât în zonele de şes, cât şi la baltă sau în pădure.

Bracul german cu păr sârmos

Este o varietate realizată în Germania la sfârşitul secolului 19 – începutul secolului 20. Constituţia corporală foarte asemănătoare celui cu păr scurt. Capul este ceva mai încărcat, stopul evident, bot lung şi larg uneori uşor berbecat, cu mustaţă şi barbă. Urechile de lungime medie prinse sus le poartă lipite de cap. Trupul este solid, pieptul moderat de lat şi adânc, spatele drept şi lung. Coada se amputează la 2/3. Părul este aspru, drept, lung de 2-4 cm, sub aceasta mai are păr format din fire scurte şi subţiri care constituie puful. Pe omoplaţi, pe partea inferioară a abdomenului, pe partea posterioară a membrelor, pe arcade şi pe părţile laterale ale botului părul este mai lung. Părul acestei rase trebuie să fie mai lung şi aspru, dar în nici un caz lânos şi nici botul acoperit cu mustăţi mari şi barbă abundentă cum au unele rase de grizoni. Talia este de 60-65 cm la masculi şi 56-62 cm la femele. Roba poate fi monocoloră castanie închisă sau pete castanii pe fond cenuşiu sau alb. 18

Caracterul, aptitudinile şi utilizarea este asemănătore cu cea a bracului cu păr scurt. Datorită părului protector, lucrează cu multă plăcere în desişuri şi în stufăriş. Apostează foarte bine din apă. În general este mai agresiv faţă de răpitoare, deseori şi faţa de om şi mai dificil la dresaj. Faţă de prestaţiile oferite de această rasă numărul de exemplare existent în ţară este total insuficient şi biologic foarte heterogen.

Alte varietăţi ale bracului german
În cadrul rasei cunoscute sub numele generic de “Brac german”, pe lângă varietăţile cu păr scurt şi păr sârmos, de departe cele mai răspândite atât în România cât şi în cea mai mare parte a Europei, mai există: Bracul german cu păr lung, Bracul de Weimar şi Bracul cu păr ţepos Stichelhaar, în germană . Întrucât nu prezintă interes deosebit pentru ţara noastră, aceste varietăţi vor fi descrise doar în măsura în care se deosebesc de varietatea cu păr scurt.

Bracul german cu păr lung

Constituţia corporală şi aptitudinile sunt foarte asemănătoare cu ale celorlalţi braci germani, cu excepţia părului care este lung, aproape aspru, de lungime uniformă pe tot corpul. Culoarea cea mai răspândită este castanie, uneori cu pete mici şi pigmentaţii albe. Coada, care este lăsată întreagă ori se amputează numai câteva vertebre, este 19

purtată orizontal, în prelungirea liniei spinării. Este un câine care lucrează cu pasiune, atât în câmp deschis, cât şi pe teren acoperit cu vegetaţie forestieră sau mlă ştinos.

Bracul de Weimar

Este mai înalt decât celelalte varietăţi 61-69 cm masculul, 55-65 cm femela. Trunchiul compact şi elegant, părul scurt şi mătăsos de culoare argintie. Coada se amputează la 1/2 sau 2/3. Temperamentul este domol spre vioi. Ca aptitudini vânătoreşti este apropiat de bracul tipic cu păr scurt. Fiind un câine foarte aspectuos este frecvent utilizat drept câine de companie, ceea ce constituie un dezavantaj în menţinerea calităţilor de vânător.

Bracul german cu păr ţepos Stichelhaar

Se deosebeşte de cel cu păr sârmos prin faptul că are părul mai scurt, mai aspru, aproape zbârlit, botul uşor berbecat. Se produc deseori confuzii şi metisări între cele două varietăţi.

20

ALŢI PREPELICARI DE ORIGINE GERMANĂ

Prepelicarul de Münsterland mare

S-a format în zona oraşului M ünster din Germania, la începutul acestui secol. Asemănător bracului cu păr lung, se deosebeşte de acesta în principal prin culoarea robei, care este întotdeauna albă cu pete şi înspicături negre. Înălţimea la greabăn este de 60-64 cm la masculi şi 58-62 cm la femele. Părul este de lungime mijlocie, neted sau uşor ondulat, formează franjuri pe urechi. Coada este de lungime mijlocie, prinsă jos, bogat acoperită cu păr nu se amputează. Are aret ferm, dar se pretează şi la alte acţiuni: aport, urmărirea vânatului rănit etc.

Prepelicarul de Münsterland mic
Este rasa care face tranziţia de la câinii pontatori propriu-zişi la prepelicarii scotocitori. În acest sens, se aseamănă cu Epaniolul Breton, de origine franceză. Münsterlander-ul mic este cel mai scund dintre prepelicarii germani. Înălţimea la greabăn este de 48-56 cm la masculi şi 42-52 cm la femele. Capul este uscăţiv cu bot lung şi stop slab pronunţat. Urechile sunt prinse sus, atârnă lipite de cap şi sunt uşor ascuţite la vârf. Roba este formată din păr de lungime mijlocie, puţin ondulat. Culoare

21

admisă este albă cu pete maro şi puţine înspicături de aceeaşi culoare. Uneori apar, şi sunt acceptate, pete roşcate pe bot şi deasupra ochilor. Deşi cade şi în aret la descoperirea vânatului, este un foarte bun scotocitor, fiind un excelent auxiliar al vânătorului de sitari şi fazani, în zăvoaie, pe marginea cursurilor de apă sau în trestiişurile de pe malul bălţilor. Aportează cu pasiune de pe uscat sau din apă. Ocupă numeroase locuri fruntaşe la concursuri de urmărire a vânatului rănit.

Scotocitorul german
Deşi în germană se numeşte câine de prepeliţe Wachtelhund, după menirea lui la începutul constituirii rasei situându-se în rândul prepelicarilor, în prezent este utilizat mai mult ca scotocitor. Este un câine polivalent care execută şi areturi scurte dar şi alte prestaţii, mergând in extremis până la vânătoarea de mistreţi. Talia este mijlocie  40-51 cm  , corpul uşor dreptunghiular acoperit cu păr de lungime mijlocie, formând uşoare franjuri pe partea posterioară a picioarelor şi inferioară a cozii. Există şi linii cu părul ondulat atât pe corp cât şi pe urechi. Culorile sunt diferite, putând fi maro unicolor, pete maro pe fond alb cu înspicături de aceeaşi culoare sau aceleaşi combinaţii pe negru. În Germania i se spune şi “câinele profesionistului”, fiind foarte util în cele mai diferite ocazii persoanelor care lucrează la gospodărirea unui fond de vânătoare. Din păcate, la noi această rasă este practic necunoscută.

22

Pudel Pointer

Rasă de dată relativ recentă, a fost formată la începutul acestui secol în Germania prin încrucişarea pointerului cu rasa Pudel Caniche mare. După stabilizarea rasei, exemplarele tipice nu se mai aseamănă ca exterior cu nici una din cele două originale. Pudel pointerul este un câine de talie mijlocie-mare 60-65 cm masculii şi 55-60 cm femelele. Constituţie foarte bună, forma corpului uşor dreptunghiulară robustă spre fină. Capul destul de lung şi larg, fruntea uşor bombată, stopul puţin pronunţat. Spinarea scurtă şi dreaptă, pieptul adânc. Picioarele sunt drepte, cu musculatură puternică. Părul este aspru, sârmos, de lungime mijlocie pe întreg corpul. Pe cap are sprâncene stufoase, iar pe părţile laterale şi inferioare ale botului părul este ceva mai lung, formând “barbă”. Roba este monocoloră, de la ruginiu frunză veştedă  până la castaniu. Însuşirile vânătoreşti îl apropie de pointer, în sensul că are viteză mare în acţiune, nas foarte fin şi aret ferm. Manifestă însă şi aptitudini tipice prepelicarului multilateral, urmărind cu pasiune vânatul rănit, având pasiune pentru aportul de pe uscat şi din apă. În general, ca mod de utilizare se apropie de bracul german. Regretabil este faptul că destul de frecvent este confundat cu bracul german cu păr sârmos şi metisat cu acesta. La noi în ţară numărul de exemplare din această rasă este foarte mic.

23

II CÂINII SCOTOCITORI
Numele de scotocitor dat acestor rase de câini derivă de la modul obişnuit de lucru al acestora. Un asemenea câine caută vânatul la mică distanţă în faţa vânătorului 20-30 m, realizând o chetă scurtă, parcurgând terenul pe direcţii stânga-dreapta. De regulă se vânează în locuri acoperite cu vegetaţie. În momentul când simte apropierea vânatului, câinele devine mai agitat, caută pe distante mai scurte, uneori scoate un scurt chefuit, până când stârneşte piesa, dând posibilitate vânătorului să tragă. Sunt şi rase intermediare între scotocitori şi prepelicarii specializaţi, cum ar fi Spanielul Breton Epagneul Breton sau Wachtelhund-ul german, descrişi la grupa prepelicari. Aceştia, pe lângă activitatea de scotocire, execută şi aretul în faţa vânatului. Cei mai cunoscuţi scotocitori sunt spanielii de origine engleză: Springer spaniel, Cocker spaniel, cei mai răspândiţi şi utilizaţi la vânătoare şi alţi câţiva, mai puţin cunoscuţi pe continent, cum ar fi Spanielul irlandez Irish w. spaniel, Spanielul de Susex, Clumber spaniel etc. Pentru noi prezintă importanţă Springer spanielul şi foarte cunoscutul Cocker. În mod regretabil, Springer spanielul existent în perioada interbelică la noi a dispărut probabil în totalitate, fiind metisat cu Cockerul, iar acesta din urmă, deşi este foarte răspândit şi numeroase exemplare au calităţi fizice foarte bune, a devenit câine de companie, pierzându-şi în totalitate calităţile de vânător.

24

Springer spanielul

Este cel mai înalt dintre spanielii englezi, având înălţimea la greabăn de 50 -51 cm. Corpul este evident dreptunghiular, pieptul este adânc şi bine dezvoltat. Capul este mare, continuat cu un gât viguros. Urechile sunt mari dar evident mai scurte decât la Cocker, acoperite cu păr mai lung decât pe cap, uşor ondulat. Pe corp, părul are lungime mijlocie, făcând franjuri în partea posterioară a membrelor, pe piept şi mai puţin pe abdomen. Coada se amputează la 2/3 din lungime şi este purtată drept. Culoarea poate fi uniformă-castanie, maronie, neagră sau compusă. Sunt preferate culorile alb cu maro sau negru. Caracterele specifice se apropie de cele ale prepelicarilor pon tatori. Are viteză mai mică decât a acestora, chetă scurtă, la 20-30 m. semnalează vânatul prin modul de comportare, devenind mai agitat şi accelerându-şi mişcările cozii. Dacă stârneşte un 25

iepure, deseori îl urmăreşte pe distanţe scurte, uneori chefuind ca un copoi. Este un pasionat aportator al vânatului aripat. Exemplarele mai voinice pot aduce şi un iepure dar, evident, pe distanţe nu prea mari. Prestează în foarte bune condiţii munca de limier, pe urma vânatului rănit. Este un ajutor foarte preţios vânătorului de sitari, potârnichi, raţe - în mod curent şi ocazional la găsirea unui căprior sau cerb rănit.

Cockerul spaniel
Este un câine foarte răspândit nu numai în Anglia, ţara sa de baştină, ci şi din vestul până în estul europei. Din păcate, marea sa popularitate a dăunat calităţilor lui de vânător. Mulţi crescători, în dorinţa de a obţine exemplare cât mai aspectuoase, au insistat la lungimea părului, a urechilor. De asemenea, creşterea timp de mai multe generaţii drept câine de companie i-a atenuat până la dispariţie calităţile de vânător. Cine doreşte să-şi procure un cocker pentru vânătoare trebuie în mod obligatoriu să cunoască performanţele părinţilor căţelului în acest domeniu. Caracterele exterioare sunt asemănătoare Springerului. Talia ceva mai mică 3740 cm, capul potrivit de mare, botul alungit, fruntea lată, uşor bombată. Urechile prinse jos sunt mari şi lungi, cu vârful rotunjit, acoperite cu păr lung. Corpul robust se înscrie într-un dreptunghi, dar este mai puţin alungit decât al Springerului. Părul de lungime mijlocie, des, uşor mătăsos este puţin ondulat pe urechi, unde formează şi franjuri, fiind mai lung decât pe restul corpului. Este, de asemenea, mai lung pe partea inferioară a abdomenului şi posterioară a membrelor. Culoarea poate fi uniformă - la noi cele mai multe exemplare sunt castanii - dar poate fi şi negru sau compusă - albă cu pete castanii, negre. Mai rare sunt exemplarele tricolore: alb cu pete negre şi seme roşii deasupra ochilor, pe bot şi pe labe. Exemplarele din această rasă antrenate la vânătoare au un temperament vioi, rezistenţă la oboseală şi sunt foarte pasionate în căutarea vânatului sănătos sau rănit. Aportează deseori din instinct, fără dresaj. Chiar dacă nu poate să aducă un iepure, va semnala vânătorului printr-un lătrat insistent locul unde acesta se află. După vânătoare, cockerul trebuie toaletat cu atenţie. Părul lung, şi mai ale urechile se încarcă deseori cu ciulini, scaieţi şi alte plante, care, dacă nu sunt îndepărtate, duc la “împâslirea” urechii, creând suferinţe câinelui. Amânată de la o partidă de vânătoare la alte, toaletarea va deveni foarte dificilă. 26

Prepelicarul Breton
Numit şi Epagneul Breton Spaniel Breton cunoscut în SUA şi Canada cu numele de Brittany. La fel ca şi germanul Wachtelhund câine de prepeliţe, el face tranziţia între prepelicarul pontatorul propriu-zis şi scotocitor. Foarte răspândit nu numai în Franţa ci şi în SUA, Canada şi chiar în Grecia, Bulgaria şi Iugoslavia. Este un câine de talie mijlocie-mică 48-50 cm masculii, 47-49 cm femelele, are o constituţie compactă, corp puternic, mai înalt pe picioare şi mai voinic decât celelalte rase de spanieli. Părul este fin, drept, uneori ondulat, în special pe abdomen, partea posterioară a membrelor şi urechi. Capul este uşor triunghiular, urechile prinse sus, scurte şi rotunjite spre vârf. Culorile acceptate de standard sunt alb cu portocaliu, alb cu maro, uneori tricolor. Temperamentul este vioi, nasul fin. Execută aret destul de ferm, scotoceşte cu pasiune în desişuri şi aportează vânatul împuşcat chiar şi în condiţii dificile vegetaţie acvatică etc.. Aproape necunoscut la noi în ţară ar putea fi un auxiliar foarte util vânătorului român. Se întreţine uşor comparativ cu câinii de talie mare şi poate fi folosit cu bune rezultate în cele mai diferite ocazii de vânătoare.

Grifonul

27

Deseori confundat cu bracul german cu păr sârmos, uneori şi cu pudelpointerul, această rasă s-a format la început în Franţa din câini numiţi “barbeţi”. Iniţiatorul realizării acestei rase a fost olandezul Eduard Korthals, urmat ulterior de mulţi crescători din Franţa, Germania şi Belgia. Câine de talie mijlocie-mare 50-60 cm, are o constituţie corporală robustă, corp dreptunghiular cu o bună proporţionalitate între regiunile corporale. Are un cap mare, frunte uşor bombată, stopul slab pronunţat. Urechile de mărime mijlocie atârnă lipite de cap. Coada se amputează la 2/3 din lungime. Părul este tare, aspru şi ţepos, numit şi “păr de mistreţ”. Sub acesta se află un păr scurt şi fin, formând un puf protector. Există şi o varietate în cadrul acestei rase, cu păr moale, lânos, având un guler în jurul gâtului iar pe cap formează sprâncene stufoase, mustăţi şi barbă. Culoarea este gri cu maro, alb cu maro sau cu portocaliu. Poate fi şi monocolor, maro. Este un prepelicar de utilizare multilaterală, mai ales în terenuri împădurite, zăvoaie, locuri mlăştinoase. Mai puţin indicat pentru câmpii întinse şi temperaturi ridicate unde suferă din cauza căldurii. Este agresiv faţă de răpitoare şi pasionat aportator. La noi în ţară este puţin probabil să mai existe exemplare de rasă curată. Cele existente în perioada interbelică au fost metisate cu bracul german cu păr sârmos.

BRACII ITALIENI

Bracul italian cu păr scurt
Este considerat de mulţi chinologi drept una din cele mai vechi rase de prepelicari din Europa. Are o constituţie robustă, corp solid, piept adânc, spatele drept şi musculos, abdomenul cilindric, puţin retras. Capul foarte caracteristic rasei are botul lung, uşor berbecat, urechi lungi, fine care atârnă pe lângă obraji, uşor răsucite şi rotunjite la margini. Pielea destul de groasă şi flexibilă formează uneori cute pe gât. Roba este formată din păr scurt şi lucios. Culoarea poate fi maro unicolor sau cu pete şi înspicături albe. Talia este de 55-67 cm. Este un prepelicar de utilizare multiplă puţin răspândit în afara ţării de origine.

28

III CÂINII HĂRŢUITORI
În această categorie sunt incluse rasele de câini utilizate la vânătoarea în special a mistreţului şi ursului la suprafaţa solului dar şi a vulpilor, atunci când acestea se găsesc în vizuină. Rolul câinelui în acest caz este să găsească vânatul, să-l atace semnalizând vânătorului prezenta lui şi să-l facă să se deplaseze deseori cu ajutorul gonaşilor spre linia de vânători. În vizuină, câinele va ataca vulpea şi o va “hărţui”, obligând-o să părăsească vizuina, dând posibilitate vânătorului să o împuşte. Desigur, această muncă de hăţuire-gonire a vânatului o pot face şi alte rase precum copoiul sau unele exemplare de câini ciobăneşti. În continuare ne vom ocupa de rasele sptrict specializate în această activitate.

Airedale terrier  se pronunţă “erdel terier”

Este cel mai mare dintre terieri. Talia se înscrie între 58-61 cm pentru masculi şi 56-58 cm femele. Lungimea corpului este egală cu înălţimea, acesta înscriindu-se întrun pătrat. Capul este relativ îngust, botul lung, stopul şters. Urechile sunt mici, triunghiulare, căzute spre faţă de la jumătatea lungimii. Spinarea este dreaptă, scurtă, puternică. Pieptul adânc, abdomenul cilindric, uşor retras. Coada este groasă, se 29

amputează la 2/3 din lungime şi este purtată oblic în sus, dar nu adusă spre spate. Roba este formată din păr des şi sârmos, neondulat. Pe cap formează sprâncene şi pe bot mustăţi cu barbă. Culoarea este neagră pe partea superioară a gâtului, spatelui şi cozii. Capul şi membrele de culoare maro-roşcată deschisă. Uneori, în loc de negru poate fi gri închis. În general are o constituţie corporală şi colorit foarte tipic, încât nu poate fi confundat cu alte rase. Este foarte agresiv faţă de vânatul negru urs, mistreţ  şi indiferent faţă de cervide şi vântul mic. Unele exemplare, dacă nu găsesc mistreţ sau urs după o căutare mai îndelungată şi întâmplător întâlnesc cerbi se pot nărăvi în a-I goni pe aceştia în maniera copoiului. Obiceiul este greu de corectat şi foarte neplăcut pentru vânător. Deşi destul de numeroşi la noi, Airedal-terierrii sunt ţinuţi cel mai des drept câini de companie sau de pază.

Terierul de vânătoare german Deutscher Jagdterrier

Are un aspect exterior asemănător cu Foxterrierul, ceva mai înalt decât acesta. Capul destul de mare, plat, uscăţiv, cu stopul slab marcat. Urechile în formă de “v” sunt de la jumătate căzute spre înainte. Toracele potrivit de adânc, abdomenul cilindric, uşor retras. Picioarele sunt drepte, cu aplomburi corecte, labele sunt rotunde cu degetele apropiate labă de pisică. Coada groasă se amputează la 2/3, este purtată oblic în sus. Poziţia şi mişcarea ei ne arată foarte clar care este starea de spirit a câinelui. În privinta părului, există două varietăţi ale acestei rase: 30

- una are păr sârmos, aspru, drept, mai scurt decât al foxterierului Jagdterrieruul nu se tunde niciodată, de lungime uniformă pe tot corpul, ceva mai lungă pe partea inferioară a abdomenului şi picioare. Pe bot are mustăţi şi barbă.

- varietatea cu păr scurt, are păr aspru, des, scurt, lipit de corp. Pe bot şi această varietate are puţină mustaţă şi barbă. Culoarea terrierului german este acea numită “neagră cu semne de foc”, adică fondul negru cu semne ruginii deasupra ochilor, botul de asemenea ruginiu, ca şi abdomenul, partea interioară a membrelor şi inferioară a cozii. Înălţimea la greabăn este 33-42 cm. Vânătorii pasionaţii pentru vânătoarea la vizuină preferă exemplare de talie cât mai mică, cu perimetru toracic redus, cu scopul de a se putea strecura în galeriile înguste ale vizuinilor. Cei care doresc să-l utilizeze la mistreţi sau chiar drept scotocitor aleg pe cei mai înalţi şi puternici. Terrierul german are un temperament exploziv, fiind destul de agresiv faţă de răpitoare. El trebuie însă să fie educat cu fermitate de mic şi adus frecvent în compania altor câini, sancţionând drastic orice tendinţă de agresivitate faţă de semenii săi. Altfel, poate deveni de necontrolat şi când se dezlănţuie împotriva altui câine se luptă până la moarte, indiferent de forţa şi mărimea adversarului. Dacă este bine educat şi stăpânit devine un preţios auxiliar al vânătorului. Pe lângă menirea lui principală de a hărţui mistreţul, ursul sau vulpea, datorită nasului fin poate presta muncă de limier, aportează cu plăcere vânat aripat şi este un bun scotocitor în terenurile cu sitari, fazani, iepuri.

31

Foxterrierul

Este cel mai cunoscut şi răspândit dintre rasele de terieri. Creat acum cca. 100 de ani în Anglia, din Fox-hound, un copoi de haită cu ajutorul căruia erau vânate vulpile, de unde şi numele de “câine pentru vulpi”, noului Fox i s-a adăugat denumirea de “terrier” pentru a i se preciza principala misiune: vânarea vulpilor în subteran, adică în vizuină. Reuşita a fost deplină, rezultând nu numai un bun vânător de vulpi, ci şi un câine cu exterior plăcut, foarte preţuit drept câine de companie. Talia Foxterrierului este de maxim 39 cm pentru masculi şi 37-38 cm pentru femele. Corpul are formă pătrată, capul, relativ mare faţă de celelalte dimensiuni, este alungit, fruntea destul de îngustă, puţin bombată. Maxilarele sunt puternice, botul uşor ascuţit. Toracele este bine dezvoltat, abdomenul cilindric. Spinarea dreaptă, scurtă şi puternică. Membrele sunt drepte, puternice, cu aplomburi corecte. Urechile sunt, ca şi la ceilalţi terieri în formă de “v”, de la jumătate aplecate, sub forma unui triunghi, spre faţă. În privinţa robei, ca şi la terierul geman, sunt două varietăţi: una cu păr sârmos cea mai răspândită şi alta cu păr scurt şi neted.

32

La varietatea cu păr sârmos roba este alcătuită din păr des şi dur de lungime mijlocie şi un puf foarte fin sub acesta. Dacă este lăsat să crească mult, părul are tendinţa de răsucire. La varietatea cu păr neted acesta este scurt, des, lipit de corp. Culoarea la ambele varietăţi este predominant albă cu pete negre sau maro-roşcate. Coada este groasă şi puternică, se

cupează la 2/3 şi este purtată vertical, dar nu încolăcită spre spate. Din punct de vedere al

comportamentului, Foxterrierul are un temperament extrem de vioi şi viteză în acţiune. Este foarte agresiv faţă de răpitoare, atât la suprafaţă, cât şi în vizuină. Unele exemplare sunt agresive şi faţă de om. Dotat cu un simţ olfactiv mediocru, el poate totuşi presta o bună activitate de scotocitor, mai ales în terenurile cu fazani şi poate fi învăţat să aporteze vânat aripat. Ca şi la rasa Cocker spaniel, majoritatea exemplarelor existente la noi sunt câini de companie şi agrement. Spre deosebire de cocker însă, Foxterrierul poate fi “readus” la activitatea de vânător, având instincte foarte putenice marcate genetic. În prezent, au început să apară şi la noi exemplare dintr-o varietate a foxului cu păr neted, denumite “Jak Russel - terrier”. Este de dimensiuni mai mici decât Foxterrierul, mai liniştit şi uşor de dresat. Celelalte rase de terieri sunt puţin sau deloc interesante pentru vânătoare.

33

PREPELICARI CONTINENTALI, ÎN AFARA BRACILOR GERMANI

Vijla maghiară
Prepelicarul pontator este asemănător atât ca aspect exterior cu excepţia culorii cât şi al însuşirilor cu bracul german cu păr scurt. Foarte răspândit în Ungaria, ţara de origine, numeroşi susţinători atât în restul Europei cât şi peste ocean, în America de nord unde este numit “pointer unguresc”. Există atât în varietatea cu păr scurt, cât şi cu păr sârmos. Talia asemănătoare altor prepelicari este de 57-64 cm la masculi şi 53-60 cm la femele. Lungimea corpului este aproape egală cu înălţimea având formă pătrată sau uşor dreptunghiulară puţin mai lung decât înalt. Capul este uscăţiv, craniul uşor bombat, stop moderat. Urechi lungi şi atârnând lipite de cap, au vârfurile în formă de “v” rotunjit. Membrele sunt lungi, puternice şi musculoase. Pieptul este adânc, larg şi abdomenul cilindric, uşor supt. Părul este scurt, aspru, lipit de corp la varietatea cu păr scurt şi mai lung, de 3-4 cm, la vijla sârmoasă. Roba este unicoloră galben-roşcată, caracteristică acestei rase. Are temperament vioi, fiind un câine extrem de activ. Foarte bun pontator, are chetă largă executată în viteză. Aportează cu plăcere fiind un pasionat căutător de vânat rănit. În general este un prepelicar multilateral care însă trebuie dresat cu grijă, unele exemplare fiind foarte timide, altele dovedind un exces de temperament.

Tekelii
O rasă foarte cunoscută şi răspândită, la noi mai este numit Baset, Şorecar, Bursucar. Tekelul poate fi încadrat atât în grupa hărţuitorilor cât şi la copoi: hărţuitor pentru utilizarea lui la vizuină, uneori şi la mistreţ şi urs; copoi deoarece la origine el aşa a şi fost, un copoi cu picioare scurte, cu ajutorul căruia se vânau iepuri, vulpi şi chiar căprioare. Ruda lui franceză Basetul a fost, cu decenii în urmă, copoi de haită. În prezent la noi este utilizat la vizuină şi urmăritor de vânat mare rănit. Talia lui mică nu-I permite să acţioneze corespunzător pe terenuri grele de munte sau când zăpada mai mare de 10 cm 34

acoperă solul. Tekelul german există în 3 varietăţi privind roba: tekel cu păr scurt, cu păr sârmos şi păr lung. De asemenea, în Germania în special, sunt cunoscute 3 varietăţi dimensionale: tekelul de talie standard  având înălţimea la greabăn de 35 cm, circumferinţa toracică maximum 32 cm şi greutatea 9 kg  , tekelul pitic  are talia 31 cm, perimetrul toracic mai mic de 30 cm şi greutatea 4,5 kg  şi tekelul Kaninchen - tekel pentru vânătoarea de lapini, la vizuină  talia mai mică de 30 cm, circumferinţa toracică mai puţin de 28 cm  . În afara dimensiunilor corporale, celelalte caracteristici atât fizice cât şi de comportament sunt identice.

Tekelul cu păr scurt
Are o înfăţişare inconfundabilă. Corp lung, picioare scurte, cele din faţă mai puternice şi cu tendinţa de răsucire a labelor înspre afară. Capul uşor triunghiular, uscăţiv, fruntea puţin bombată. Urechile prinse sus şi spre în spate, de lungime mijlocie, vârfurile rotunjite, lipite de cap. Pieptul este adânc şi lat, sternul evident, apropiat de sol. Abdomenul cilindric, uşor retras. Coada lungă, subţiindu-se spre vârf, nu se cupează. Este purtată în funcţie de starea psihică uşor oblic în jos sau în sus, niciodată încolăcită spre spinare. Părul este scurt, des şi strălucitor. Culorile cele mai obişnuite sunt negru cu semne de foc  roşu-ruginiu sau galben  apoi unicolor maro-castaniu sau ruginiu-roşcat. Albul este acceptat ca o mocă pată pe piet sau pe labe. Temperamental este foarte vioi, simţ olfactiv foarte bun, agresivitate faţă de răpitoare. Este un câine inteligent dar mai puţin receptiv la dresaj. Utilizarea cea mai frecventă este vânătoarea vulpilor la vizuină dar şi urmărirea vânatului rănit  cervide, mistreţi  .

Tekelul cu păr sârmos
Se deosebeşte de cel cu păr scurt în primul rând în privinţa robei. Părul său este sârmos, compact, aderent şi cu puf dedesubt. Are barbă şi sprâncene stufoase. Pe coadă părul este mai scurt.

35

Pe lângă robă, între cel cu păr scurt şi cel cu păr sârmos sunt şi evidente diferenţe de comportament. Ca mod de a acţiona se apropie mai mult de terrieri. Are o agresivitate înnăscută şi o mare tenacitate la acţiunea în vizuină. Poate fi utilizat cu bune rezultate şi la vânătoarea de mistreţ şi urs. În faţa unui câine de mici dimensiuni, atât mistreţul cât şi ursul se deplasează încet oferind posibilitatea unui tir corect.

Tekelul cu păr lung
Este prin excelenţă un câine de agrement. Chiar dacă în ţara lui de origine este utilizat şi la vânătoare, la noi, puţinele exemplare existente sunt exclusiv frumoşi şi agreabili câini de companie.

36

CÂINI APORTATORI

Sunt câini specializaţi doar în aducerea  aportarea  vânatului împuşcat, fiind foarte puţin cunoscuţi în Europa. În Anglia, în ultimele decenii ale secolului trecut şi la începutul secolului XX, alături de setteri şi pointeri, care aveau numai rolul de a găsi şi areta vânatul aripat, pentru aportarea vântului împuşcat, au fost selecţionate unele rase de aportatori. Cei mai cunoscuţi câini specializaţi cu această activitate sunt: câinele de aport cu păr creţ  Curlycoated, Anglia  , câinele de aport cu păr drept  Flat-coated retriever, Anglia  , câinele de aport auriu  Golden retriever, Anglia  , Labradorul  Anglia  , Câinele de aport din Chesapeake  SUA  . În prezent, sunt utilizaţi în mod curent în Anglia, la vânătoare cu gonaşi a vânatului aripat, în SUA şi Canada. Pe continentul Nord-American, cel mai frecvent sunt folosiţi la aportarea vânatului acvatic  gâşte, raţe  din locuri greu accesibile  mlaştini, bălţi, lacuri  .

Labradorul
Este cel mai răspândit aportator. De talie mijlocie  56-57 cm  , culoare neagră, aurie, galbenă. Părul este scurt, foarte des, unsuros, impermeabil la apă. Urechi de mărime mijlocie, ce atârnă pe lângă cap. Simţ olfactiv excepţional. În prezent este utilizat şi în alte domenii de activitate.

Câinele auriu de aport
Talie 56-61 cm. Păr0ul drept sau ondulat de culoare aurie, uneori formează franjuri. Miros foarte fin. Pe lângă vânătoare, este şi un foarte apreciat câine de companie. 37

CÂINI URMĂRITORI DE VÂNAT RĂNIT. LIMIERI
Sunt numiţi cu un termen general limieri. Primii limieri au fost aleşi dintre copoii de haită. Cu ajutorul unui asemenea câine se identificau parcele de pădure în care se găseau piese susceptibile a fi vânate, după care, pe urma lor se lansa haita  10-20 copoi  , urmată la rândul ei de vânători călare pe cai, până la obosirea, prinderea şi uciderea vânatului. Astăzi, munca limierului se limitează la urmărirea vânatului mare rănit  în special cervide  , în lesă lungă, specifică, până la găsirea piesei moarte sau până i se poate aplica, din apropiere, un foc mortal. Aceste acţiuni de căutare a vântului rănit cu ajutorul limierului sunt foarte numeroase în Germania şi Austria, mai puţin în alte ţări. Cele mai cunoscute rase sunt Limierul Hanoveran şi Limierul Bavarez sau de munte, ambele create iniţial în Franţa, dar selecţionate şi perfecţionate în Germania.

Limierul Bavarez
Este fără îndoială cel mai răspândit limier în Europa. De talie mijlocie  50-52 cm  . Lungimea corporală depăşeşte înălţimea, dându-i un aspect dreptunghiular. Capul, de mărime mijlocie, uşor alungit şi triunghiular. Urechile sunt prinse sus, lungi, atârnă pe lângă cap. Torace lung, larg; abdomen cilindric, puţin retras. Părul scurt, aspru, aderent la corp. Culoare brună-roşcată, până la brună-cenuşie sau gălbuie, uneori tigrată cu dungi verticale mai închise. Pe cap, culoarea este mai închisă, negricioasă, formând aşa-numita mască. Coada lungă, subţiată spre vârf, nu se amputează şi este purtată sub linia spinării. Are o constituţie robustă. Singura utilizare a limierului este căutarea vânatului mare rănit, în care este specialist de înaltă clasă. Datorită simţului olfactiv deosebit este capabil să ţină urma vântului şi după 24 sau 48 de ore şi chiar dacă între timp a plouat. Este indiferent faţă de vântul sănătos: urmărind o piesă rănită, nu va părăsi urma acesteia, chiar dacă se intersectează cu o urmă ult mai proaspătă a unei piese sănătoase. Dacă este eliberat din lesă şi găseşte vânatul căzut, execută un lătrat prelungit - urlet, numit de vânători “bocet”.

38

Limierul hanoveran
Mai mare decât cel bavarez  talia 51-61 cm  şi mai puţin vioi. Constituţia corporală şi forma asemănătoare bavarezului. Capul cu urechi mijlocii, bine lipite de cap. Botul uneori uşor berbecat  convex  . Toracele profund, abdomenul cilindric, foarte puţin retras. Coada lungă, trebuie să ajungă până la jaret şi este purtată oblic în jos. Culori asemănătoare limierului bavarez. Datorită numărului mic de exemplare existent şi a unei inevitabile

consangvinizări, unele exemplare suferă de afecţiuni ale şoldului  displazie  . Este un câine liniştit, calm, foarte rar exuberant. Are simţ olfactiv excelent, urmărind piesa rănită timp de multe ore, fără să dea semne de oboseală. La noi sunt foarte puţini limieri. Creşterea, dresajul şi întreţinerea lor se justifică numai în cadrul unor organizaţii vânătoreşti, care să-i utilizeze în folosul mai multor vânători; un singur vânător nu are posibilitatea să asigure suficientă activitate unui limier.

Copoii
Activitatea pe care o desfăşoară un copoi, aceea de a urmări timp îndelungat un animal sănătos, scoţând în tot acest timp un lătrat specific, numit de vânători “chefuit” este o deprindere ancestrală, venind de la începuturile domesticirii câinelui. Omul-vânător a profitat de această deprindere a copoiului pentru a aştepta vânatul la trecători şi a-l captura, la început cu arme albe, apoi cu plase şi mai târziu cu arme de foc. În lume există nenumărate rase de copoi, aproape fiecare ţară având una sau mai multe astfel de rase. Uneori, într-o anumită zonă geografică, două sau mai multe ţări au fiecare un copoi considerat naţional. La o examinare mai atentă se observă că, de fapt, sunt varietăţi ale unei rase cu strămoş comun. Astfel, în sud-estul Europei există acei copoi de talie mijlocie, culoare neagră cu roşu şi care se numesc: copoi balcanic  Iugoslavia  , copoi grecesc  Grecia  , câine negru de pădure  Cehia, Slovacia  , copoi ardelenesc  România, Ungaria  , Brendelbrake  Austria  . 39

În prezent, vânătoarea cu copoiul, aşa cum se practica în sec 19 şi 20, până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, s-a restrâns foarte mult. Fondurile de vânătoare s-au micşorat, copoiul nu cunoaşte graniţele, prezenţa lui, chiar dacă goneşte un iepure, nelinişteşte toate cervidele din teren. La noi, în perioada 1950-1970 a fost aspru prigonit, etichetat braconier, răpitor etc. În prezent este acceptat la vânătoarea de mistreţi şi urşi, în măsura în care exemplarul respectiv nu goneşte şi cervide sau iepuri. Se practică lucrări de selecţie pentru obţinerea unor linii cu asemenea calităţi. Din numeroasele varietăţi de copoi care au existat  şi poate mai există unele exemplare  , descriem în continuare.

Copoiul ardelenesc
Este cunoscut în două varietăţi privind talia: mijlociu  45-50 cm  şi mare  55-60 cm  . Are un corp viguros, uşor dreptunghiular, spatele drept. Capul alungit însă nu ascuţit. Urechile atârnă pe lângă cap fără să formeze cute. Părul este scurt, tare şi drept. Culoarea tipică este negru cu galben sau roşcat pe bot, picioare şi labe. Unele exemplare mai ales din varietatea scundă au fondul brunroşcat cu o “şa” neagră pe spate şi torace, mască neagră. Sunt acceptate pete mici albe pe piept, picioare şi vârful cozii. Are miros foarte bun. În căutarea vânatului se deplasează la distanţe mari, dar are un simţ de orientare de asemenea foarte bun. Goneşte vânatul  mistreţ, urs  chefuind. Dacă acesta se opreşte îl atacă, dar nu cu agresivitatea unui terier. Prestează excelentă muncă de limier şi este agresiv cu răpitoarele mici: vulpe, pisică. După ce într-o perioadă a fost pe cale de dispariţie, în prezent mai mulţi crescători se ocupă de înmulţirea lui.

ALEGEREA CÂINELUI DE VÂNĂTOARE
La alegerea unui câine de vânătoare trebuie să se ţină seama de speciile de vânat existente, configuraţia terenului unde urmează să fie utilizat, aptitudinile 40

rasei şi serviciile solicitate câinelui. În plus vânătorul trebuie să ţină seama şi de condiţiile de cazare, activitate şi hrană pe care le poate oferi câinelui. Astfel, la o casă având curte, eventual şi grădină, pot fi ţinuţi unul sau doi câini de talie mare  prepelicari  , pe când în mediul citadin, într-o locuinţă aflată într-un bloc, este de preferat un câine de mărime mijlocie-mică: spaniel, foxterier, tekel. În aceste condiţii, trebuie ţinut seama şi de faptul că terierii sunt câini gălăgioşi, latră mult, deranjând atât familia cât şi vecinii. Pentru a avea certitudinea unor bune însuşiri, câinele va fi ales provenind din părinţi de rasă pură, cu certificat de origine  pedigreu  . În general, în zonele de şes, unde vânatul principal îl constituie păsările  prepeliţe, fazani, potârnichi  este recomandat un prepelicar pontator  pointer, seter, brac german cu păr scurt  . Dacă este şi vânat de baltă, bracul german face servicii mai bune, fiind şi un bun aportator. Acesta poate fi preferat şi în zonele colinare şi deluroase, cu zăvoaie şi păduri, unde vânatul este variat, predominând iepurele şi fazanul. În aceste condiţii, servicii foarte bune face şi un prepelicar scotocitor, ca spanielul breton, scotocitorul german

 Wachtelhund  sau springer spanielul. În fondurile de munte, unde preponderent este vânatul mare  cerb, mistreţ, urs  , vânătorul poate alege pentru folosinţa proprie tot un prepelicar multilateral sau un spaniel mai voinic, căci , oricum, va vâna şi vânat mic. Cu aceştia va putea efectua şi urmărirea unei piese rănite. Limierii sunt recomandabili vânătorilor profesionişti care au în

gospodărire fonduri cu vânat mare, numeros, unde se împuşcă anual mai multe piese, din care, inevitabil, unele vor trebui să fie căutate cu câinele. Vânătorii de mistreţi sau “mistreţarii” - cum li se mai spune au multiple posibilităţi de alegere: de la terieri  Airedale terrier, Foxterrier, Terier german de vânătoare  , copoi specializaţi la “vânatul negru”, până la exemplarele având calităţi corespunzătoare de câini ciobăneşti. Pasionaţii de vânătoarea la vizuină trebuie să se orienteze spre un terier de talie mică sau tekel, în special din varietăţile cu păr sârmos. Ocazional, terierii pot fi utilizaţi şi la mistreţi sau ca scotocitori la fazani.

41

CREŞTEREA ŞI ÎNTREŢINEREA CÂINELUI
Pentru a ne menţine preţiosul prieten patruped în stare bună de sănătate şi apt în orice moment să-şi desfăşoare activitatea, trebuie să-I oferim în primul rând adăpost şi hrană corespunzătoare. Câinele pe care îl avem trebuie astfel ţinut încât să nu poată hoinări, să nu vină în contact cu câini străini de la care poate contacta diferite boli sau obiceiuri rele. Ideal este să avem o curte cât de mică  15-20 mp  , separată, numită şi ţarc sau padoc, într-un loc însorit şi unde vom amplasa şi coteţul. Având acest spaţiu şi un coteţ călduros, bine izolat faţă de intemperii, cu pereţi dubli, câinele poate petrece şi iarna acolo. În zonele cu temperaturi foarte scăzute sau vânturi puternice se recomandă cuşca prevăzută şi cu un antreu, astfel încât aerul rece să nu intre direct în adăpost. Chiar dacă este ţinut liber în curte sau acceptat şi în casă, câinele trebuie să aibă un coteţ sau un loc corespunzător unde, în anumite împrejurări, să poată fi izolat  căţele în călduri, câine bolnav, lucrări la casă sau curte care i-ar permite să plece nesupravegheat  . Hrana oferită câinelui este deosebit de importantă, atât pentru dezvoltarea lui în timp cât şi a menţinerii în stare bună de sănătate şi formă fizică la maturitate. Sunt foarte greşite părerile că un câine poate fi hrănit numai cu oase sau resturi de la masa stăpânilor. Deşi aparatul digestiv al câinelui permite digerarea şi a oaselor, acestea nu conţin în nici un caz toate substanţele

nutritive necesare. Ele asigură necesarul de calciu, ajută la întreţinerea dentiţiei, îi fac plăcere câinelui. Ele trebuie oferite crude, bine îmbrăcate în tendoane şi cartilagii, să fie mari, pentru a nu putea fi înghiţite întregi. Nu se vor da oase de peşte sau de pasăre ori iepure, acestea, prin sfărâmare producând aşchii, putând duce la accidente digestive. Raţia câinilor poate fi constituită din paste făinoase, mămăligă, orez fiert, pâine  mai ales prăjită sau sub formă de coajă  , legume fierte. Proteinele sunt foarte importante şi ele se asigură prin carne, subproduse din carne, lapte, brânză, ouă, constituind circa 50% din total. Hrana oferită trebuie să ţină seama de vârsta câinelui, greutatea corporală, activitatea desfăşurată. Căţeilor şi câinilor tineri la va fi repartizată în 3-4 reprize. Pe măsură ce înaintează în vârstă, câinele adult va fi hrănit de două ori 42

pe zi, iar câinele în vârstă şi cu activitate fizică redusă poate primi o singură raţie zilnică. Cantitativ, un câine mic  6-9 kg  va primi 300-500 g/zi; unul de 18-25 kg cca. 1kg/zi; un câine foarte mare  mai rari între rasele de vânătoare  necesită cca. 2 kg/zi. În prezent există în comerţ o mare varietate de alimente complexe sub formă de granule, batoane etc. constituie o modalitate comodă dar şi costisitoare de a hrăni câinele. Deşi unele sunt foarte plăcute acestuia, ele nu pot constitui hrană exclusivă. Câinele are nevoie şi de alimente care necesită masticaţie energică şi cu care a fost obişnuit de-a lungul întregii sale evoluţii.

Dimensiuni orientative pentru cuşti destinate adăpostirii câinilor Talia câinelui Dimensiunile cuştii  cm  Lungime mare  55-65 cm  mijlocie  cca. 40 cm  mică  cca. 30 cm  115 80 70 Lăţime 90 60 50 Înălţime 90 55 45 Uşa de intrare 40/50 30/40 25/30

DESPRE DRESAJ
Câinele de vânătoare, odată procurat, trebuie dresat pentru a presta în teren serviciile care se aşteaptă de la el. În mod obişnuit, vânătorul îşi dresează singur câinele, deşi, dacă nu are cunoştinţe şi deprinderi în acest domeniu, ar fi bine ca, cel puţin pentru câinii cu activitate complexă cum sunt prepelicarii, să apeleze la un specialist. Chiar dacă a obţinut un câine bine dresat, vânătorul trebuie să cunoască regulile de dresaj, deoarece menţinerea deprinderilor dobândite de câine continuă prin exerciţii dese, tot timpul vieţii acestuia.

43

Dresajul câinelui de vânătoare cuprinde trei faze. Prima începe din primele luni de viaţă ale căţelului, când acesta îşi învaţă numele şi deprinde “buna cuviinţă”, adică să fie curat şi disciplinat, să ştie unde are voie să-şi facă necesităţile, să nu cerşească la masa stăpânilor şi să nu sară cu labele pe aceştia sau pe musafiri. După aceea, urmează dresajul numit “de casă” care cuprinde: - mersul disciplinat lângă vânător , liber sau în lesă, fără să tragă de curea sau să o rupă la fugă după prima pisică ce-I iese în cale; - “apelul” , adică la o comandă dată cu vocea sau fluierul să vină imediat la stăpân, indiferent în ce situaţie s-ar afla, chiar dacă a simţit vânat în apropiere; - când i se comandă “şezi” el trebuie să se aşeze pe picioarele din spate şi să rămână în această poziţie până când i se spune “liber”. Această poziţie este utilă atunci când îl însoţeşte pe vânător la o pândă de raţe, sitari sau la vânătorile cu gonaci. Pentru exerciţiu, este bine să i se comande “şezi, nu-i voie!” când i se pregăteşte şi serveşte mâncarea. - “culcat” sau “daun”  în engleză down=jos  . La această comandă câinele trebuie să se aşeze pe abdomen, cu capul culcat pe labele din faţă. Este o comandă foarte importantă, pe care trebuie să o execute, indiferent în ce situaţie s-ar afla. Mai târziu, la dresajul în câmp, va fi învăţat să facă daun la comanda cu fluierul  alta decât pentru apel  , în momentul când se ridică vânatul şi dacă îl are în faţă pe vânător, la ridicarea mâinii acestuia sau când epolează arma. - aportul se învaţă tot la dresajul de casă, cu diferite obiecte: o minge mică sau mănuşă pentru căţel, “capra” specială pentru câinele adult. Mai poate fi utilizată şi o “păpuşă” confecţionată dintr-o piele de iepure umplută cu paie sau material textil. Pe teren se va continua cu dresajul de specialitate: prepelicarul să execute chete corect, scotocitorul să caute sistematic, limierul să ţină urma de sânge şi să bocească lângă vânatul căzut. Concursurile cu câini de vânătoare au prevăzute probe din toate aceste activităţi.

44

UTILIZAREA CÂINELUI LA VÂNĂTOARE

Se spune, pe bună dreptate, că vânătorul care utilizează şi un câine, chiar fără a fi foarte bine dresat are totuşi un avantaj de 70% faţă de acela care vânează fără câine. Satisfacţii depline oferă câinii foarte bine dresaţi, în special prepelicarii pontatori, scotocitorii, aportatorii şi limierii. Dar şi câinii pentru mistreţi sau vânătoarea la vizuină necesită un minim de dresaj privind comportamentul disciplinat în compania altor câini sau vânători şi răspunsul ferm la apel. În condiţiile tării noastre câinii se utilizează în numeroase sisteme de vânătoare, cele mai importante fiind:

1. Vânătoarea cu prepelicarii pontatori la vânat mic : prepeliţe, potârnichi, sitari, fazani, iepuri. Rolul câinelui în acest caz este de a parcurge terenul în faţa vânătorului într-o căutare numită „chetă”. La descoperirea vânatului, datorită simţului olfactiv (miros) prepelicarul se opreşte într-o poziţie caracteristică, de cele mai multe ori cu un picior din faţă ridicat. Se spune că „ a căzut în aret”. Vânătorul se apropie şi fie că stârneşte singur piesa (cel mai bine) sau comandă câinelui să o ridice. În nici un caz acesta nu are voie să o stârnească din proprie iniţiativă. De asemenea un prepelicar bine dresat va rămâne pe loc la plecarea vânatului şi, chiar dacă acesta cade în focul armei, va acţiona numai la comandă pentru a-l găsi şi aporta. Un defect grav şi destul de răspândit la prepelicari este fuga după iepurele ridicat, în care nu s-a tras sau a fost greşit. Dacă această urmărire se face pe distanţe mari, poate compromite acţiunea stăpânului şi deranjează pe ceilalţi vânători. Deşi unele rase de câini (pointerii şi sterii) au fost selecţionaţi numai pentru acţiuni de căutare şi aret, fără a li se cere şi să aducă vânatul împuşcat, în prezent ei sunt dresaţi şi utilizaţi şi pentru aducerea vânatului căzut.

2. Vânătoarea cu ajutorul câinilor scotocitori , la sitari, fazani, iepuri, în zona colinară şi de dealuri. Se aseamănă cu precedenta, de care se deosebeşte prin faptul că scotocitorul nu cade în aret. El caută, în special în terenuri cu vegetaţie mai înaltă, aproape de vânător şi stârneşte vânatul, dând stăpânului posibilitatea să tragă. Este important să fie şi foarte bun aportator. Fără ajutorul lui găsirea unui sitar sau fazan, căzuţi în desiş este aproape imposibilă. Scotocitorii de talie 45

mijlocie (spanielii, scotocitorul german) pot fi utilizaţi la recuperarea vânatului zburător căzut în apă sau trestiişuri şi la urmărirea vânatului mare rănit.

3. Vânătoarea la mistreţi şi urşi. Se practică cu ajutorul câinilor din rase specializate din familia terierilor (Jagd terier, Airdale terier, Foxterier), deseori câini ciobăneşti care au calităţi corespunzătoare. Acestora li se cere să caute, găsească şi să atace vânatul pentru a-l obliga să se deplaseze spre linia vânătorilor. În cazul unui animal rănit acesta va fi oprit pe loc, dând posibilitatea unui vânător să se apropie şi să dea lovitura de graţie. În prezent acest sistem de vânătoare este larg răspândit în zona de deal şi munte deşi numărul câinilor cu adevărat buni nu este suficient de mare. Este greşită tendinţa de a duce în teren fel de fel de câini „de curte”, cu dorinţa de a vedea dacă „bate la mistreţi”. Asemenea exemplare mai mult deranjează terenul şi vânatul decât să ajute la doborârea lui. Selecţionarea unor linii de copoi ardeleneşti agresivi faţă de vânatul negru şi indiferenţi la alte specii, mai ales cervide, oferă o soluţie de viitor în condiţiile ţării noastre.

4. Vânătoarea la vizuină, cu terieri de talie mică şi tekeli (şorecari). În acest caz rolul câinelui este de a intre în vizuină unde va ataca vulpea sau viezurele, hărţuindu-i până când îi vor obliga să iasă afară, dând vânătorului posibilitatea să-i împuşte. Deseori câinele nu reuşeşte să scoată vânatul la lumină, fiind necesară săparea vizuinei de vânător sau ajutoarele acestuia. Se întâmplă mai ales în cazul viezurelui, care se apără cu îndârjire, putând să rănească grav câinele atacator. Şi mai rar câinele reuşeşte să omoare prin sugrumare vulpea în interiorul vizuinii. În acest caz el trebuie să o şi tragă afară cu propriile forţe. Altfel este necesară săparea vizuinii şi nici nu ştim exact unde este vulpea. În acest fel de vânătoare destul de des câinii sunt răniţi în luptă, mai ales cei foarte agresivi. De asemenea se poate întâmpla ca ei să moară sufocaţi într-o galerie prea îngustă, prin care vulpea se poate strecura, dar un câine mai voinic râne înţepenit. Vânătorul trebuie să ajungă prin săpare la câine, înainte ca acesta să fi consumat tot oxigenul avut la dispoziţie.

5. Urmărirea vânatului mare rănit, în special cervide, cu ajutorul limierilor. Mai puţin cunoscută şi răspândită la noi, această activitate este frecvent şi intens practicată în ţările central-nordice ale Europei, unde au şi fost create rasele 46

specializate, limiezul Bavarez şi cel Hanoveran. Dacă aceste rase dau cele mai bune rezultate, munca de limier este prestată cu succes şi de câini din alte rase ca bracul german, spanielii şi tekelii. Urmărirea se face după ce pisa rănită a fost lăsată în linişte câteva ore, interval în care se poate produce slăbirea accentuată prin hemoragie internă sau externă. Câinele este condus în lesă lungă de vânător până la găsirea vânatului. Dacă acesta se ridică din faţa câinelui la mică distanţă, limierul va fi eliberat imediat din lesă Şi el va urmări vânatul pe care îl va ataca, dând posibilitatea vânătorului să se apropie şi să tragă. Dacă vânătorul are oarecum certitudinea că vânatul este căzut mort undeva în desiş iar câinele este foarte disciplinat şi nu urmăreşte vânt sănătos, el poate fi lăsat să caute singur. În acest caz, în momentul când a ajuns la animalul mort, el va avertiza vânătorul printr-un lătrat specific, apropiat de urlet, numit „bocet”.

Mai sunt şi alte modalităţi de a utiliza câinele la vânătoare, puţin cunoscute şi răspândite la noi. Astfel, la vânătorile cu gonaşi la iepuri şi fazani, câinii scotocitori, cum sunt foxterierii, intercalaţi printre gonaşi, măresc mult eficienţa acestora la găsirea şi stârnirea vânatului, cu condiţia să nu urmărească pe distante mari iepuri, sau să intre într-o vizuină de vulpe lăsându-se aşteptaţi ore întregi. Utilizarea câinilor aportatori specializaţi, în special labradorii, care să însoţească vânătorul în stand la vânătoarea cu gonaşi de iepure şi fazani, pentru aducerea vânatului împuşcat este forte răspândită în Anglia dar necunoscută la noi. Aceiaşi labradori (4-5 rase) sunt preferaţii vânătorilor din partea nordică a continentului american la recuperarea gâştelor sălbatice împuşcate şi căzute în mlaştini forte greu accesibile vânătorului.

47

RI-CIDIFR-11/12