1

Neascultarea şi sarea stricată sau civilizaţia împotriva credinţei
Islamul, un pericol! Musulmanii se înmulţesc repede, impunându-şi legile, modelele de conduită. Un afront la libertăţile civilizaţiei occidentale... Teme apocaliptice recurente, printre multe altele, care hrănesc grija de ziua de mâine. Dar de ce se întâmplă şi aceasta, pe lângă alte provocări, încercări? Analiştii abordează, disecă şi analizează problema din toate unghiurile şi perspectivele lumeşti. Concluziile nu conţin soluţii, ci doar adaugă alte ingrediente la grijă. Deoarece vremurile sunt ale fugii accelerate de Dumnezeul adevărat, este ignorată părerea cea mai autorizată, a Celui “... care schimbă timpurile şi ceasurile,.. care dă jos de pe tron pe regi (sau împăraţi sau preşedinţi sau prim-miniştri etc. - nota mea) şi... care îi pune; El dă înţelepciune celor înţelepţi şi ştiinţă celor pricepuţi. El descoperă cele mai adânci şi cele mai ascunse lucruri, ştie ce se petrece în întuneric şi lumina sălăşluieşte cu El.” (Daniel II, 21-23) Planurile lumii nu corespund cu planul lui Dumnezeu, acela de recuperare a creaţiei căzute prin resfinţirea ei, prin îndumnezeirea omului după har. Pentru că lumea crede şi învaţă că nu a căzut niciodată ci că se află într-o continuă evoluţie... La realizarea planului lui Dumnezeu, omul participă prin trăiri şi acţiuni, conform voii lui Dumnezeu, iar voia Lui este ca toţi şi toate să vină la lumina Adevărului, la Hristos. Sau contrar voii Lui, prin trăiri şi acţiuni acceptate, tolerate de Dumnezeu, pentru că tot răul se lucrează spre pieirea lui şi spre izbânda binelui. Planul dumnezeiesc devine divino-uman prin chemarea şi asocierea omului la punerea lui în practică, mai întâi prin poporul ales şi genealogia binecuvântată din sânul acestuia. Termenii legământului erau foarte clari: poporului evreu i se cerea să exceleze în ascultarea faţă de Dumnezeu în schimbul binecuvântărilor Sale, efective într-o viaţă de om şi dincolo de aceasta. Încălcarea convenţiei, a ascultării, era sancţionată de Dumnezeu, ca pedagogie şi pentru poporul ales şi pentru neamuri. “12. Şi va fi că dacă veţi asculta rânduielile acestea şi le veţi ţine şi le veţi plini, atunci şi Domnul, Dumnezeul tău îşi va ţine legământul şi mila faţă de tine, aşa cum li S’a jurat părinţilor tăi.” (Deuteronomul, 7) “14. Dar dacă nu Mă veţi asculta şi dacă nu veţi împlini aceste porunci ale Mele, 31. Cetăţile vi le voi pustii, pustiu voi face în sfintele voastre lăcaşuri şi nu voi mirosi miresmele jertfelor voastre. 32. Pustii-voi ţara voastră, că se vor mira de ea vrăjmaşii vostri, ei, cei ce vor locui într’însa! 33. Iar pe voi vă voi risipi printre neamuri, şi sabia vă va topi din fugă, şi va fi pământul vostru pustiu şi pustiite vor fi cetăţile voastre.” (Levitic, 26)

2 Şi de fiecare dată când Moise transmitea poporului poruncile lui Dumnezeu, într-un glas poporul spunea: „Toate câte a grăit Domnul le vom face şi le vom asculta!” De la Moise până la Iisus Hristos, Sfânta Scriptură ne înfăţişează istoria ascultărilor şi neascultărilor poporului evreu, a binecuvântărilor şi respectiv pedepselor. Iar cărţile de istorie continuă a relata despre acestea şi de la Hristos încoace, până în zilele noastre, pentru că Dumnezeu nu l-a uitat pe poporul ales, blestemele şi binecuvăntările fiind efective în continuare. Şi câte nu a păţit poporul evreu pentru neascultare: secetă, foamete, călcat şi trecut prin sabie şi foc de popoare şi imperii puternice, dus in robie, templul distrus etc. Nabucodonosor, regele Babilonului, pe care Dumnezeu îl numeşte “robul Meu” (Ieremia 27, 6) este instrumentul prin care Dumnezeu execută strămutarea evreilor (a elitei acestora) în Babilon şi cere tuturor ascultare faţă de rege pentru că: “...acum voi da toate ţările acestea în mâna lui Nabucodonosor, regele Babilonului, robul Meu, ba şi fiarele câmpului le voi da lui spre slujbă; Toate popoarele vor sluji lui şi fiului lui şi fiului fiului lui, până când îi va veni vremea şi lui şi ţării lui; îi vor sluji popoare multe şi regi mari. Dacă vreun popor sau vreun regat nu va voi să-i slujească lui Nabucodonosor, regele Babilonului, şi nu-şi va pleca grumazul său sub jugul regelui Babilonului, pe acel popor îl voi pedepsi cu sabie, cu foamete şi cu ciumă, până-l voi stârpi cu mâna lui, zice Domnul.” (Ieremia 27, 6-8). Tot aşa şi Cirus, în calitate de rob (servitor) al lui Dumnezeu permite evreilor întoarcerea acasă: “22. Iar în anul dintâi al lui Cirus, regele Persiei, pentru împlinirea cuvintelor Domnului rostite prin Ieremia, a trezit Domnul duhul lui Cirus, regele Persiei, şi a poruncit acesta să se facă cunoscut tuturor din tot regatul său, prin cuvânt şi prin scris şi să le spună: 23."Aşa zice Cirus, regele Perşilor: Toate regatele pământului, Domnul Dumnezeul cerului mi le-a dat mie şi mi-a poruncit să-I zidesc templul în Ierusalimul cel din Iuda. Cine este intre voi din tot poporul Lui? Domnul Dumnezeul lui să fie cu el şi să se ducă acolo. "” (2 Par. 36) “Şi s-a făcut aşa. Israel s-a întors iar la ascultare, bucurându-se de pace. Şi după un timp iar a căzut în neascultare... Şi tot aşa până a venit momentul Adevărului, când Mesia, Cel anunţat de prooroci S-a înomenit în sânul poporului evreu. Că sfârşitul legii este Hristos, spre îndreptăţire fiecăruia care crede.” (Rom. 10, 4). Unii evrei au crezut, altii nu. Dar L-au aflat şi au crezut neevreii. “Isaia îndrăzneşte şi zice: "Am fost aflat de cei ce nu Mă căutau şi M-am făcut arătat celor ce nu întrebau de Mine".” (Rom. 10, 20) “De n’aş fi venit şi nu le-aş fi grăit, păcat n’ar avea; dar acum ei nu au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor. Cel ce Mă urăşte pe Mine Îl urăste pe Tatăl Meu. De n-aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut păcat n’ar avea, dar acum au vazut şi Mau urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu, dar aceasta pentru a se plini cuvântul cel scris în Legea lor: M’au urât pe nedrept.” (Ioan 15, 22-25) Urmare acestei culmi a neascultării Dumnezeu aplică şi pedeapsa pe măsură: “Ierusalime, Ierusalime, care-i omori pe prooroci şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori am vrut să-i adun pe fii tăi, aşa cum îşi adună cloşca puii sub aripi dar voi n-aţi vrut. Iată, vi se lasă casa pustie!” (Matei 23, 37-38) 1. Şi ieşind Iisus şi plecând de la templu s’au apropiat de El ucenicii săi ca să-I arate clădirile templului. Iar El, răspunzând, le-a zis: Le vedeţi pe toate acestea? Adevăr vă grăiesc:

3 Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească!” (Matei 24, 1-2)

Şi profeţia s-a împlinit: templul a fost dărâmat (şi dărâmat este şi astăzi), evreii au fost împrăstiati din nou în lume, şi nici în Israel nu au pace până când poporul lui Israel nu se va întoarce la Dumnezeul lui Israel, adică la Hristos. “În vremea aceea rămăşiţa lui Iuda şi cei scăpaţi din casa lui Iacov (...) se vor sprijini, cu credinţă, pe Dumnezeu, Sfântul lui Israel. O rămăşiţă din Iacov se va întoarce la Dumnezeul cel puternic. Chiar dacă poporul tău, Israele, ar fi ca nisipul mării, numai o rămăşiţă se va întoarce.” (Isaia, 10, 20-22). Răstălmăcind aceste versete, unii au lansat concluzia că profeţia lui Isaia s-a împlinit prin înfiintarea statului Israel. Cel mai mult a smerit Dumnezeu pe urmaşii legitimi ai lui Avraam prin urmaşii trupeşti şi spirituali ai lui Ismael, fiul nelegitim al lui Avraam şi al slujnicei Agar. Dumnezeu i-a promis lui Avraam: "Iată, te-am ascultat şi pentru Ismael, şi iată îl voi binecuvânta, îl voi creşte şi-l voi înmulţi foarte, foarte tare; doisprezece voievozi se vor naşte din el şi voi face din el popor mare.” (Fac. 17, 20). Simbolul (cel mai umilitor) al acestei smeriri este moscheea al-Aqsa, pe ruinele templului lui Solomon.

Creştinii (evrei şi neevrei) continua ascultarea faţă de Legea iubirii, căci Dumnezeu este iubire. Despre creştini Hristos spune: “"Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5, 13-16) Iar Sf.Ap. Petru: “Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată...” (I Petru 2 ,9).

4 Aşadar, noi creştinii suntem (sau ar trebui să fim) sarea pământului împotriva stricăciunii; lumina lumii care luminează înaintea oamenilor prin faptele bune ale credinţei, astfel ca aceştia să slăvească pe Tatăl nostru Cel din ceruri; seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu (prin jertfa lui Hristos) ca să vestim în lume bunătăţile Celui ce ne-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată. Dar, cum nu ne deosebim în apucături de poporul ales, înclinăm spre faptele întunericului ale cărui poame sunt plăcute la vedere şi bune la gust. Faptele luminii cer smerenie, post, rugăciune, nevoinţe... dar astea-ţi taie pofta de viaţă... Ba, ca să nu mai deranjeze lumina lui Hristos, prin Europa Occidentală, cetăţile luminii (cu puţina lumină pe care o dă un creştinism diluat, sărăcit) sunt scoase la vânzare de lumea decreştinată (http://www.property.org.uk/unique/ch.shtml, http://clericalwhispers.blogspot.com/2008/05/germany-churches-going-on-sale.html, etc.) şi transformate în restaurante, birouri, apartamente luxoase, etc. Sfeşnicele sunt puse sub obroc să nu mai poată fi aprinse făclii. Oamenii, nemaivăzând lumina faptelor bune creştineşti, defaimă pe creştini, şi prin ei pe Tatăl nostru Cel din ceruri. Toată această operaţie de amploare care câştigă teren se numeşte civilizaţie. Civilizaţia nu face casă bună cu credinţa în Hristos. Civilizaţia înseamnă, în primul rând, lumina raţiunii umane, cunoştinţe, minuni tehnice, eficienţă economică, producţie diversificată şi abundenţă de bunuri, servicii de calitate, logistică performantă, crearea permanentă de necesităţi, comfort, divertisment, adrenalină... Şi tot mai multe drepturi, de la dreptul la viaţă (şi de viaţă) până la dreptul la moarte, la o moarte civilizată, la alegerea solicitantului. Civilizaţia acordă omului un sens doar în intervalul dintre naştere şi moarte, căci după aceea urmează nefiinţa. Civilizaţia este seducătoare precum sirenele pentru Ulisse. Dacă nu-şi păzeşte ochii şi urechile şi dacă nu se leagă bine cu parâmele credinţei (post, rugăciune, trezvie, smerenie etc.) de catargul (adică Hristos) corăbiei mântuirii (adică Biserca), creştinul cade uşor în mrejele neascultării de Legea iubirii, întunericul luând locul luminii şi sarea stricându-se. Civilizaţia produce idoli, adoraţi, adulaţi şi slăviţi în templele şi arenele politice, economice, sportive, ştiinţifice, culturale, religioase, etc. Idolii sunt modelele şi speranţele civilizaţiei. Lumea credinţei produce sfinţi, un scandal pentru civilizaţie dar modele, mângâiere şi un ajutor nepreţuit pentru creştini,şi în această viaţă şi în veşnicie. Pe arii europene întinse, care altădată făceau parte din creştinătate, (cât şi în Lumea nouă), sub impactul civilizaţiei, sarea s-a stricat aproape complet. Mai există, pe ici pe colea, câte o oază. În rest, un imens deşert spiritual ale cărui nisipuri ucigătoare de suflete avansează încet

5 dar sigur. Cu dreptate dumnezeiască, sarea stricată, nemaifiind bună la ceva, este călcată în picioare: de musulmani, de hinduşi, de animişti, de cei fără vreun dumnezeu etc. Cu tâlc, Hristos se întreba: “Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?"” (Luca 18, 8). Evident credinţă în Hristos. După viteza cu care creştinii se supun civilizaţiei, fie mergând la braţ cu ea şi cu Dumnezeu, fie fără El, am fi înclinaţi să spunem că nu. Dar Hristos ne contrazice: “Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18)"”. Piatra pe care Hristos a zidit Biserica este mărturisirea de credinţă a Sf.Ap. Petru şi a fiecăruia dintre noi: “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu."” (Matei 16, 16). Vor fi tot mai mulţi necreştini, tot mai mulţi falşi creştini şi tot mai puţini mărturisitori ai lui Hristos.. “Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui."” (Matei 10, 22) Nicuşor Gliga Somerville, MA 29 iulie 2013/revizuit 29 ianuarie 2014 Aducerea moaştelor Sf.Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul; Sf.Mc. Filotei

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful