You are on page 1of 498

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z.

Ani de drumetie Valentin Borda, Nicolae Simion Cartea aceasta este rodul unor îndelungate şi repetate convorbiri cu pionieri ai tur ismului

din România. Ele au prilejuit, de fiecare dată, rememorări de fapte şi evenimente din ca re s-au ţesut,

cu migală şi pasiune, peste şapte decenii din istoria turismului nostru. Academicieni, profesori

universitari, doctori în ştiinţă sau scriitori evocă, împreună cu autorii lucrării, anii lor drumeţie pe

meleagurile ţării şi dincolo de fruntariile ei; evocă chipuri de oameni, peisaje şi întîmplăr fac

propuneri, emit idei pe care generaţiile de azi şi de mîine vor şti, desigur, să le preţuias că, deoarece

informaţiile şi mărturiile lor au valoarea aurului pur. Cartea s-a scris cu emoţie şi resp ect. Autorii au întrebat şi au imprimat cu grija cuvîntul rostit, au trimis şi au primit scri sori. Şi

aşa, încet-încet, s-a închegat volumul de faţă. Îl prezentăm cititorilor sub forma unei suite

dialoguri. Formula ni se pare cea mai potrivită pentru ţelul pe care ni l-am propus: să realizăm o

veritabilă prolegomene, de un fel deosebit, a istoriei turismului în România. Interviurile Ð realizate între anii 1973Ð1976 Ð sînt prezentate în lucrare, pe cît a fost

posibil, în ordinea cronologică a evenimentelor despre care se relatează. Desigur, aic i nu sînt

cuprinse decît o parte a datelor care se pot înscrie în istoria turismului românesc. Aut orii îşi exprimă

regretul că nu au avut răgazul să stea de vorbă decît cu o parte dintre pionierii acestei activităţi, într-o

zi, fără îndoială, paginile care lipsesc acum vor fi scrise. Autorii SCURT ISTORIC 1

Mişcarea turistică organizată a început să se înfiripeze în România în cea de-a doua jumătate

secolului al XIX-lea . Pînă atunci, la fel ca în toate ţările lumii, se practica un turism neorganizat, sub

forma călătoriilor singulare sau colective de plăcere în mijlocul naturii. O formă a turismului colectiv , de masă, trebuie considerate şi acţiunile prilejuite de deplasarea

în grup Ð în tot cursul evului mediu românesc şi pînă în zilele noastre Ð pentru a participa

manifestările marcate de evenimente şi date tradiţionale: sărbători folclorice , tîrguri, hramuri,

aniversări cu caracter local sau naţional. Memoria poporului nostru păstrează vie aminti rea unor

asemenea manifestări din trecut, iar în prezent ele sînt stimulate şi încurajate. E sufici ent să menţionăm,

în acest sens, numai cîteva din datele calendarului sărbătorilor folclorice: Sărbătoarea liliacului, în

comuna Ponoare, judeţul Mehedinţi, în prima duminică a lunii mai; Sîmbra oilor, în Huţa Ð Certeze

Ð Oaş, judeţul Satu Mare, în prima duminică a lunii mai; Tînjaua, în comuna Hoteni, judeţul

Maramureş, tot în prima duminică din mai; Sărbătoarea narciselor, în Zerveşti, judeţul Caraş-Severin,

şi Tîrgul fetelor, în Gurghiu, judeţul Mureş, în a doua duminică din mai; Tîrgul de pe muntele G ăina,

judeţul Alba, în luna iulie; Sărbătoarea muntelui, în comuna Durău, judeţul Neamţ, în a doua duminică

a lunii august.

Pămînturile româneşti de la Dunăre şi Carpaţi au fost străbătute în secolele trecute de călăt

străini, care le-au cercetat geografia, istoria şi obiceiurile, făcînd despre ele însemnări ce constituie

adevărate te-zaure documentare. Şi românii, desigur, au trecut adesea hotarele ţării lor. Nicolae Iorga, într-un ciclu de lecţii cu tema ,,Românii în străinătate de-a lungul timpuril or",

dezvăluie aventura unor peregrini români pe meridianele lumii. Ei sînt, într-un fel, pre cursori ai

turismului contemporan. Amintim, într-o succintă enumerare cronologică, numele cîtorva: / Mitropolitul Grigore Ţamblac a participat, ca reprezentant al bisericii ortodoxe a marelui cnezat al

Lituaniei şi al marii biserici a Moldovlahiei. la lucrările Conciliului de la Consta ntza (1414Ð1418).

Din suita prelatului român a făcut parte, ca observator al lui Mircea cel Bătrîn, boieru l muntean

Dragomir; aceeaşi misiune a avut-o, din însărcinarea lui Alexandru cel Bun, şi boierul m oldovean

Gheorghe din Sămurseni. / Vlad Dracul, înainte de a se urca pe tron, a călătorit, între 1436Ð1442, în apusul Europei .

/ Radu cel Mare. domn al Tării Româneşti între anii 1495Ð1508, a călătorit la Paris şi Londra / Ştefan Tomşa (1563Ð1564) a cutreierat meleagurile Franţei. 1

Întocmit de Valentin Bor d a .

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. / Petru Cercel (domn al Ţării Româneşti. 1583Ð1585) a călătorit în Franţa, Italia şi Turcia. / Anton din Bistriţa a fost trimis în 1501, ca sol al lui Ştefan cel Mare, la dogele V eneţiei. Tot la

Veneţia putea fi întîlnit, din porunca aceluiaşi domnitor, Toader Postelnicu, în 1503. / În 1505 au călătorit în Italia Ieremia Postelnicul şi stolnicul Gheorghe, ca soli ai lui Bodgan cel Orb.

/ Nicolae Olahus (1493Ð1568), originar din Ţara Românească, a peregrinat ani îndelungaţi în a usul

euronean. ajungînd pînă în Ţările de Jos şi apoi în Spania. El a stabilit legături cu umanişt ani,

italieni, spanioli, olandezi, belgieni, bucurîndu-se şi de prietenia lui Erasmus din Rotterdam. / În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea călătoresc Nicolae Milescu. stolnicul Constant in Cantacuzino,

Dimitrie Cantemir, reprezentanţii Şcolii ardelene, aooi Samuilă Damian şi sibienii. Andr ei Pinxer,

aiuns tocmai în Indiile Orientale, şi Georg Schuller, călător prin regiunea Capului Bune i Speranţe. / Secolele al XIX-lea şi al XX-lea pot fi caracterizate ca perioade în care călătoria tu ristică Ð susţinută

şi de interese personale, studii în străinătate, explorarea spatiilor necunoscute ale co ntinentelor Ð

devine un obicei. Trebuie amintite cîteva nume intrate în istorie: Dinicu Golescu, I on Codru

Drăguşanu, Vasile Alecsandri. Nicolae Filimonm, Ilarie Mitrea, Ion Arseniuc, Iuliu P opper, Dimitrie

Ghica şi Nicolae Ghica Comăneşti, Bazil G. Assan, Sever Pleniceanu, Gregoriu Ştefănescu, E mil

Racoviţă, Mihai Tican Rumano, Nicolae Iorga, Simion Mehedinţi, Ion Simionescu, Grigore Antipa, Ion

Borcea, Alexandru Borza.

/ În ţară, călătoria turistică Ð la mănăstiri, locuri istorice, prin munţi Ð a devenit modă î

romantismului în literatura noastră: mijlocul secolului al XIX-lea şi în special, sfertu l de veac de după

înfiinţarea Societăţii române de geografie (1875) se remarcă prin numeroase excursii geografice,

arheologice sau de plăcere în cuprinsul tuturor teritoriilor locuite de români. Mişcarea turistică organizată românească a înregistrat pînă în 1971, cînd s-a înfiinţat

Ministerul Turismului, următoarele etape mai importante legate de înfiinţarea unor org anizaţii: / 1895 Ð Societatea carpatină din Sinaia. Din grupul întemeietorilor menţionăm pe arhimandritul Nifon, fostul stareţ al mănăstirii Sinaia, pe Tache Ionescu şi Bucura Dumbravă. Această societ ate

turistică, în timpul celor 15 ani de activitate remarcabilă, a realizat amenajarea peşte rii Ialomiţa, a

construit potecă în Bucegi, a ridicat primele case de adăpost la Caraiman şi Omu. / 1902 Ð Societatea de gimnastică sport şi muzică din Iaşi. A organizat excursii în special pe Ceahlău

şi a construit cabana Dochia. A tipărit cea dintîi călăuză turistică a Ceahlăului, în 1932. / 1903 Ð Societatea turiştilor români (S.T.R.). A desfăşurat, între anii 1903Ð1916, o activitate

laborioasă în Bucegi şi Piatra Craiului: excursii, popularizarea frumuseţilor montane, d eschiderea unor

poteci, construirea celei mai vechi cabane de pe versantul estic al Pietrei Crai ului Ð cabana Grindu,

între 1904Ð1915 a tipărit consecvent ¹Anuarul S . T.R.", în paginile căruia au publicat cei mai iluştri

reprezentanţi ai primei generaţii de drumeţi români grupaţi într-o asociaţie turistică: Nicol Bogdan,

Alceu Urechia, Nestor Urechia, Bucura Dumbravă, Tache Ionescu, Emanoil Bucuţa, Mihai Haret. / 1919 Ð Asociaţia muncitorească ¹Prietenii naturii". Avea peste 15 filiale în diferite colţuri ale ţării,

cu un număr de peste 4500 membri. Asociaţia şi-a propus, încă de la înfiinţare , să armonizeze cele

două acţiuni principale asupra cărora se concentra: răspîndirea drumeţiei în rîndurile muncit mii şi

educaţia politică a membrilor săi. Dizolvată în 1924, activitatea turistică a acestei asociaţ i a fost

continuată în cadrul sindicatelor unitare de către A s oc iaţia sportivă ¹Stăruinţa". / 1921 Ð Hanul drumeţilor. Fondatorii asociaţiei Ð Bucura Dumbravă, Emanoil Bucuţa, Ion Bianu şi

Mihai Haret Ð pledau pentru ¹turismul pe jos" sau ¹drumeţia", forma de turism cea mai po trivită să

ofere contactul cu natura . În spiritul acestei concepţii a şi scris Bucura Dumbravă ¹Cartea munţilor",

lucrare ce s-a bucurat de un deosebit succes, după cea semnată de Mihai Haret în 1910 şi intitulată ¹În

munţii Sinaiei, Rucărului şi Branului". / 1921 Ð Frăţia munteană.

A fost întemeiată la Cluj, din iniţiativa savantului Emil Racoviţă, cu scopul

de a cunoaşte Munţii Apuseni şi a organiza turismul de munte. În 1933 a fuzionat cu T.C. R. / 1925 Ð Turing-Clubul României (T.C.R.), asociaţie de turism şi pentru protecţia naturii. A avut, oa

iniţiatori, tot pe Bucura Dumbravă , Emanoil Bucuţa şi Mihai Haret. T.C.R. a desfăşurat o activitate

prodigioasă, construind şi marcînd drumuri, clădind cîteva case de adăpost bine amenajate şi ditînd

hărţi şi alte publicaţii de un deosebit interes, dintre care cităm ¹Calendarul turistic" ,, ¹ nciclopedia

turistică" Ð publicaţii ce apăreau sub îngrijirea lui Mihai Haret, preşedintele T.C.R. şi a l i Valeriu

Puşcariu, vicepreşedintele T.C . R. Turing Clubul României a fost, pînă în 1947, cea mai puternică şi mai bine organizată

asociaţie de turism din România . / 1929 Ð Asociaţia drumeţilor din munţii înalţi ai României (A.D.M .

I . R . ) A fost creată la Bucureşti,

avînd ca întemeietori cîţiva tineri entuziaşti şi viitori animatori ai turismului românesc: I n Udrişte-Olt,

Emilian Iliescu, Nicolae Dimitriu şi alţii . Dintre realizările asociaţiei amintim construirea cabanelor

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. Voina-Iezer (1935), Babele (1937), Cumpăna-Argeş (1937), Radu Negru (1937), refugiul Iezer (1937)

şi revista ¹Buletinul alpin", publicaţie trimestrială de turism şi alpinism (1938Ð1940). A.D .M.I.R. a

activat în Bucegi, Piatra Craiului, Făgăraş, Iezer-Păpuşa. Avea patru secţiuni zonale: la Plo eşti ,

Cîmpulung-Muscel, Piteşti, Făgăraş. / 1930 Ð Asociaţia turistică ¹România pitorească" (A .

T.R.P.). Membrii săi au marcat poteci în munţii

Ciucaş şi Penteleu, au organizat excursii, au editat un buletin turistic lunar, au c onstruit o casă de

adăpost pe muntele Ciucaş . Animatorul acestei asociaţii a fost profesorul Nicolae Ioan şi avocatul Iosif

Salter. / 1930. Şi-au început activitatea sau şi-au amplificat-o şi alte asociaţii turistice: Clubul carpatin român

(a construit cabanele Caraiman şi Plaiul Mircii, în Bucegi); Munţii noştri (a construit cabana Obîrşia

Lotrului în Parîng); Asociaţia sportivă a salariaţilor B.N.R. (a construit cabanele Podragul, în Făgăraş,

şi Poiana Izvoarelor, pe Diham); Clubul turistic bănăţean; Oficiul de camping şi turism, care a fost

promotorul turismului balneo-maritim din ţara noastră. În activitatea desfăşurată de O.C.T. rolul

principal l-a avut iniţiatorul Oficiului, Val Tebeica (senior) . / 1933 Ð

Clubul alpin român. S-a format prin desprinderea din cadrul asociaţiei A.D.M.LR . a unui

grup de tineri alpinişti în frunte cu Nicolae Dimitriu, susţinătorul alpinismului tehnic . Dintre realizările

C.A.R. menţionăm: construirea refugiului alpin Coştila, în Bucegi (1938), a Căminului alpi n din

Buşteni (1939). şi editarea a două publicaţii de prestigiu: ¹Buletinul alpin" (1933Ð1937) şi ,Buletinul

C.A.R." (1938Ð1940). / 1934. Se creează Federaţia societăţilor de turism din România (F.S.T.R.), care a îndeplinit rolul de

factor coordonator al asociaţiilor turistice din ţară. Înfiinţarea ei a fost o necesitate, datorită faptului că,

între anii 1930Ð1940, au apărut, în diferite colţuri din ţară, noi asociaţii turistice: Hai la drum şi Dor

de ducă (în Bucureşti), Amicii Predealului, Clubul turistic al Olteniei, Plaiuri româneşti, MinerulLupeni, Brădetul-Sibiu etc.

/ 1936 Ð O fi c iul Naţional de Turism. O.N.T. a fost înfiinţat, de fapt, în 1926, dar abia în 1936 a

devenit organizaţie cu un statut bine definit . Dintre realizările sale pînă la izbucnirea celui de al doilea

război mondial trebuie amintite: clasificarea staţiunilor balneoclimaterice, constru irea unor hoteluri

turistice la Mamaia, Turnu Severin şi Sarmizegetusa, sprijinirea iniţiativei particu lare privind

construirea de cabane în munţi, editarea unor publicaţii de turism, editarea unor hărţi tu ristice . Anii celui de-al doilea război mondial au dezorganizat, ca pretutindeni, mişcarea tu ristică. În

1948, întregul patrimoniu al vechilor asociaţii turistice a fost preluat de stat, pu nîndu-se bazele

asociaţiei Turismul popular, care a activat între 1948Ð1950. Acestei prime forme de organizare a mişcării turistice de după război i-au urmat înfiinţarea

unor secţii de turism şi alpinism în cadrul asociaţiilor polisportive pe ramuri de produ cţie, coordonate

de C.N.E.F.S., prin Federaţia de turism-alpinism. La rîndul său, vechiul O.N.T. şi-a trecut atribuţiile

Direcţiei de turism şi excursii din cadrul Confederaţiei Generale a Muncii. În 1955 ia fiinţă O Jidul

Naţional de Turism. În 1971 se înfiinţează Ministerul Turismului . O.N.T. ¹Carpaţi" Ð Bucureşti,

O.N.T. ¹Litoral" şi O.N.T. ¹Carpaţi'' Ð Braşov îşi desfăşoară activitatea fiind în subordonar

nemijlocită a Ministerului Turismului. Cele 39 de O.J.T.-uri (oficii judeţene de tur ism) au o dublă

coordonare Ð Ministerul Turismului şi consiliile populare judeţene. Ministerul Turismu lui are, ca

obiect principal al activităţii sale, desfăşurarea şi promovarea mişcării turistice româneşti pe plan

intern cît şi în ce priveşte relaţiile turistice ale României cu ţările străine.

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. ALEXANDRU BALACI Profesor universitar. Scriitor. Călător pe drumurile ţării şi ale lumii. Pasionat alpinist . O URIAŞA POARTA SPRE LUMEA DESCHISA A CUNOAŞTERII

O discuţie despre turism cu profesorul universitar Alexandru Balaci, chiar dacă şi-a pro pus

să circumscrie tema în aria experienţei personale, nu putea să nu abordeze şi chestiuni ce ţin de

istoria călătoriei. Am evocat, mai întîi, cîteva nume de călători ai antichităţii. ...Herodot, ca să-şi scrie ¹Istoriile'', a străbătut ţinuturile Orientului Apropiat, ale Egi ptului,

Libiei, ale sudului Italiei şi ale Pontului Euxin. Cicero, atras de arta arhitectu rii greceşti, a cunoscut-o

la ea acasă. Germanicus, după ce i-a învins pe germanii comandaţi de Arminius, a găsit răgaz să vadă

monumentele Egiptului şi ale Greciei; Adrian a vizitat, într-o perioadă de pace, Atena , Troia şi

piramidele... Am ajuns apoi, traversînd în grabă secolele, la formularea primei întrebări al cărei răspuns

doream să-l reţinem cuvînt cu cuvînt. Era o întrebare privind dezvoltarea turismului şi impl icaţiile sale

în prezent şi în viitor. Ð Ridicarea nivelului de trai material şi spiritual, creşterea timpului liber, evoluţia tehnică a

mijloacelor de transport, noile condiţii politice universale favorizează dezvoltarea prezentă şi viitoare a

turismului mondial, practicat nu numai de tineri, ci şi de reprezentanţii ,,vîrstei a treia", a celor care nu

mai sînt activi în producţie, ci au trecut în cadrul odihnei binemeritate, dar care nu îi exclude de la

dorinţa de a călători spre a cunoaşte . Pentru că turismul este mijloc şi de odihnă dar şi de educaţie

permanentă . Turismul este în prezent, şi va fi, desigur, mult mai mult în viitor, o problemă de masă. De pe

acum, se află în mişcare anual 200 de milioane de ,,nomazi" care îşi satisfac dorinţa de a şt şi de a se

bucura de frumuseţea şi armonia lumii. Este înnăscută în om dorinţa de a se mişca şi de a afl

ultima clipă a existenţei sale biologice. Se aspiră către alte zone, către alte ceruri, se doreşte în

permanenţă afirmarea însăşi a libertăţii de a putea călători şi experimenta. Uriaşa dezvoltare demografică a omenirii în anul 2000 (se consideră că populaţia Planetei va

ajunge la circa 6,4 miliarde locuitori) va duce, implicit, şi spre o dezvoltare si ncronă a mişcării

călătorilor. Vor creşte nivelul de viaţă, timpul liber, sănătatea, longevitatea, tot atîţia f i care vor

influenţa hotărîtor creşterea impetuoasă a turismului de masă. Vor creşte vertiginos vitezele mijloacelor

de deplasare, care vor permite atingerea, doar în cîteva ore, a celor mai îndepărtate zo ne ale Pămîntului.

Raporturile între state se vor fi îmbunătăţit progresiv, pacea şi cooperarea internaţională f d condiţia

fundamentală a umanităţii acestui început de mileniu . Expansiunea turismului va duce la dezvoltarea unor industrii specifice, care vor fi o altă

caracteristică a civilizaţiei umane a acestor ani. Se vor fi cristalizat şi mai mult m anifestările

patrimoniului spiritual al naţiunilor. Turismul favorizează la maximum dezvoltarea s piritului de

înţelegere între indivizi şi popoare . Ð În contextul conturat mai sus, cum vedeţi relaţia turism-cultură ?

Ð Am mai vorbit şi altădată despre hora de frumuseţe a ţării noastre care nu-şi poate afla al

termeni de comparaţie decît într-o geografie a Esteticii, fiind una dintre cele mai ar monioase ţări ale

Planetei. Aici, în magica ei incintă, a crescut poporul român, cu rădăcinile înfipte adînc în stele

straturi geologice, ridicat spre luminile cerurilor incandescente, îndrăgostit de ri tm şi de cunoaştere .

Aici strălucesc albele ziduri ale mănăstirilor, scapără albastrul mirific de Voroneţ, se înal ca un

definitiv simbol, coloana fără de sfîrşit a lui Brancuşi, legînd pămîntul de cerul românesc . În decursul milenarei sale istorii, poporul român, în acest armonios spaţiu geografic, a creat un

impresionant tezaur de valori culturale, care i-au exprimat particularităţile psihic e dobîndite în cursul

experienţei sale de viaţă şi i-au reflectat necontenitele frămîntări şi lupte . De la basmele şi poeziile

populare în care este prezent sentimentul libertăţii şi demnităţii umane, la paginile cronic arilor pătrunse

de un fierbinte patriotism, literatura română se urcă spre meditaţiile incandescente ale lui Eminescu,

nestematele argheziene, proza profundei umanităţi a lui Sadoveanu . De la splendidele armonii de culori

şi motive răsfrîngînd elementele naturii pe iile şi covoarele ţărăneşti, trecînd prin frescel în lume

ale mănăstirilor Moldovei, arta plastică românească culminează în tablourile unor Grigorescu,

Andreescu, Luchian, Pătraşcu, Pallady sau în sculptura primordială a lui Brancuşi . De la nostalgia

doinelor păstorilor în spaţiul ondulatoriu mioritic, la ritmurile vii ale horelor, gen iul muzical al

poporului român se va desăvîrşi în opera lui George Enescu. Iar scriitorii şi artiştii de ast care au

moştenit o asemenea nobilă tradiţie transfigurată de o viziune nouă, bazată pe o concepţie fi ozofică

înaintată, creează noi opere, generate de înţelegerea profundă a sensului dezvoltării sociale purtînd în

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. ele sîmburele iradiant al viitorului, al optimismului determinat de încrederea în mers ul ascendent al

societăţii româneşti.

Acestea sînt tot atîtea mesaje şi apeluri adresate tuturor călătorilor, din ţară sau de oriun e din

lume, de către cultura românească, parte integrantă a patrimoniului spiritualităţii universa le . Pentru că aceşti călători neobosiţi, care sînt turiştii, sînt însufleţiţi de o extraordinară

de a cunoaşte, prin atingerea directă, marile monumente care sintetizează viaţa şi istoria poporului,

nestematele culturii sale . Spaţiindu-şi cunoaşterea geografică, turistul contemporan vrea să

însufleţească aceste imense zone vizitate, cu întreaga construcţie a vieţii intelectuale a p

opoarelor

locuitoare . El nu mai este satisfăcut doar de vederea ¹fizică", el vrea să pătrundă spre miezul fierbint e

al lucrurilor şi faptelor de cultură şi civilizaţie . În felul acesta el devine mai conştient de realele

dimensiuni ale lumii şi spiritualităţii contemporane. Ar fi o imensă eroare ca turismul să fie considerat doar prin caracteristica sa econ omică.

Dimpotrivă, este mai importantă latura culturală a activităţii sale, care favorizează la max imum

schimbul de valori, cunoaşterea reciprocă a structurilor spirituale, împărtăşirea din patrim oniul creat de

fiecare popor cu specificul său naţional . Turismul cultural este o uriaşă poartă deschisă spre

cunoaşterea lumii. Ð După acest excurs teoretic, pe care îl considerăm o caldă pledoarie în favoarea unei idei

admisă şi recunoscută astăzi aproape unanim, dar neînţeleasă, încă, în toată complexitatea ei

rugăm să povestiţi, pentru noi şi cititorii cărţii, o întîmplare din experienţa dumneavoastră meţ

şi alpinist. Ð Au fost multe Ð de la traversarea (student fiind cu mulţi ani în urmă), la Chamonix, a

frumosului gheţar Mer de Glace, în pantofi, la căderea pe Hornul îngheţat Mălăeşti, la rătăci

zăpezile din 1954, o zi şi o noapte. Dar aici vreau să amintesc una singură povestită şi în ¹ nal

italian". Eram la Taormina (făceam parte din juriul care acordă importantul premiu l iterar internaţional

de poezie Etna-Taormina) şi, rămas într-o după amiază singur, am ¹atacat", în amintirea escal delor

alpine din trecut, stînca de aproape cinci sute de metri înălţime, denumită Castel Mola. A scensiunea a

avut unele ¹treceri" dificile provocate de mari rafale care se precipitau de la cr eastă . Eram mulţumit

sus, zîmbind vederii fără de nici un obstacol . Taormina este o nestemată a Pămîntului, un punct nodal

al frumuseţii sale, în ale cărei dimensiuni de vis planetar se înscrie armonia Teatrului greco-roman,

dominat de masa marmoreană a Etnei . Mari păsări albe planau în zbor deasupra Naxosului

. Atunci am

avut una dintre cele mai mari surprize din viaţă, ascultînd în apropiere o voce de barit on care intona,

într-o românească perfectă, ¹Pe uliţa armenească". Aşa l-am cunoscut pe marele scriitor Grego on

Rezzus, născut şi trăit în adolescenţă în Bucovina, şi care ajunsese acolo, sus, cu maşina, p drum pe

care alpinistul român nu l-ar fi putut bănui. Nu am cunoscut niciodată pe cineva care să evoce cu mai

mult farmec şi nostalgie zonele de vis ale ¹veselei" grădini Bucovina, pe care o cîntase ră Vasile

Alecsandri şi Mihai Eminescu. Dealtfel, în călătoriile mele nimic nu m-a impresionat mai mult decît

ochii împăienjeniţi de lacrimi ai celor care evocau cerurile naşterii lor şi care nu putea u să se

înrădăcineze în alte pămînturi . Ð În cartea noastră, tovarăşe profesor, intenţionăm să evocăm, cu ajutorul partenerilor de

discuţie, chipuri de mari îndrăgostiţi ai drumeţiei pe meleagurile ţării. Dintre cei pe care -aţi

cunoscut îndeaproape, despre cine aţi dori să ne vorbiţi ? Ð

Aş vrea să amintesc aici numai doi dintre îndrăgostiţii de munte lîngă care am fost ani de

zile . Unul este marele savant, de reputaţie mondială în aria severă a lingvisticii, academicia nul

Alexandru Rosetti, care a împlinit de curînd 80 de ani, dar nu încetează călătoriile în ţară este

hotare, şi mai ales în munţi, către care se îndreaptă la fiecare sfîrşit de săptămînă . Am rătăcit odată

alături de el mai mult de 16 ore în zăpezi şi mi-am dat şi atunci seama că muntele este întrdevăr o

piatră de încercare severă a prieteniei, a loialităţii şi a curajului. Lui i se datoresc une le din cele mai

realizate rînduri despre munţi, despre concordanţa dintre gîndirea creatoare şi ascensiune . ¹Vorbeşte muntele, din cuprinsul poienilor luminate, al căilor adînci şi prăpăstioase, din

întinsul clinurilor culcate peste dealuri. Un domeniu atît de necunoscut, în care călătoru l pătrunde cu

inima îndoită, urcînd cu răbdare pantele repezi şi coborînd cu grijă văile umbroase. Pasul, m

putinţei noastre de mii de ori repetate, se acordă cu ritmul gîndirii; el o provoacă, o ajută să se

formuleze, o susţine. Gîndirii îi sînt necesare pasul călătorului, zvonul apelor, miresmele muntelui,

ozonul tăriilor albastre, bolta brazilor; verdeaţa perenă e ca un simbol al longevităţii, la care rîvneşte

fiinţa noastră plăpîndă..." Al doilea mare prieten al meu şi al muntelui a fost Aurel Irimia, învingătorul Fisurii Albastre,

alături de maestrul Emilian Cristea. Pe el l-am văzut în ascensiuni de dificultate ext remă, despre el am

mai scris că era atît de elegant şi de elastic, de aerian, încît după atingerea crestei, nu m-aş fi mirat dacă

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z.

l-aş fi văzut, înşurubîndu-se în azur. De la el am primit o mare lecţie despre iubirea munţil despre

devotamentul, unul faţă de altul, al oamenilor care caută să cucerească înălţimile, aspirînd puritate.

De la el am primit pregătirea pentru apropierea de munte pe calea cea mai elegantă d e ajuns la creste şi

care este verticala . Niciodată nu voi putea uita lupta aspră care se dă şi cu puterile trupului, dar şi cu

forţele sufletului în escaladarea pereţilor deasupra prăpăstiilor. Mistuitoarea pasiune a apropierii de

munte vibrează pînă la sfîrşitul vieţii în aceia care au fost ¹răpiţi" de aceste înalte prelu

pămîntului spre soare. Ð Am dori să încheiem convorbirea cu dumnenvoastră ascultîndu-vă punctul de vedere

privind literatura turistică... Ð Pentru mine literatura turistică este echivalentă cu descrierea mai ales a itinerare lor şi

excursiilor din munţi. Ca şi marea, muntele a stimulat puternic maşinaţia umană şi a fost to tdeauna o

mare temă literară Ð începînd cu Virgiliu şi cu ai

săi Alpi aerieni (Aerias Aloes), cu Francesco

Petrarca, prim alpinist pe muntele Ventoux şi primul scriitor care a notat cu o ra ră sensibilitate

profundele impresii date de înălţimi, la Dante Alighieri, căţărător ilustru de pe

mai înalt munte din

lume, nu Everestul sau K.2. ci Purgatoriul ridicat de înalta lui fantezie artistică: la scriitori alpinişti ca

Emilio Camici, Guido Rev, Walter Bonatti, Herzog, reprezentanţi vestiţi ai celui mai aerian alpinism.

Unul dintre cei mai cunoscuţi oameni de munte, Eduărd Whvmper, autorul magnificei cu ceriri a

Cervinului, în urmă cu mai mult de o sută de ani, afirma undeva că cei mai de seamă scriit ori vor eşua

totdeauna , atunci cînd vor încerca, în operele lor, să descrie întreaga măreţie a munţilor. Pentru a

descrie aceste ,,oase ale pămîntului", cum denumea Ruskin munţii înalţi, au fost folosite toate

adjectivele. Evadarea în munţi, întoarcerea la natură a secolului al XVIII-lea, au orien tat întreaga artă

spre strînsă comuniune cu planeta Terra, au invitat la solitudinea creatoare, care d ezvoltă gîndirea. Despre munţi au scris şi clasici ai literaturii noastre. De la paginile lui Dimitrie Cantemir pînă

la simfonia gravă a lui Calistrat Hogaş, trecînd prin cununa montană a României pitoreşti a lui

Alexandru Vlahuţă, scriitorii au invitat pe oameni în ţinutul grandios al munţilor, au vor bit despre

flotele violete ale înălţimilor împlîntate în azur, au invitat la îndelunga navigare printre ele mai

luminoase şi mai apropiate astre. Muntele a putut să fie cîntat de atîţia artişti ai cuvîntului, ai muzicii, ai paletei, fasci nînd;

Excelsior a

fost dintotdeauna deviza omului care a aspirat spre înălţimi şi cunoaştere . Şi muntele este

acea parte a planetei noastre, ¹acoperişul lumii", care se învecinează cel mai mult cu c erul . Pe creste ne

simţim parte integrantă din Univers. Poate că nici o altă pagină a vieţii noastre nu va fi ră foită mai des

şi mai recitită, decît aceea a unei ascensiuni, a cărei trăire ne-a umplut sufletul de o îna ltă şi bărbătească

mîndrie . În ceea ce mă priveşte, am scris unele pagini a căror finalitate s-ar putea echivala cu o invitaţie

în munţi .

Cartea mea, ,,Jurnal italian", poate să fie considerată o sumă a însemnărilor despre o ţară î

care am concentrat transfigurarea peisajului în spiritualitatea oamenilor . Am căutat să arăt că Italia, ca

dealtfel orice ţară a lumii, este un uriaş cristal poliedric, în care fiecare călător se poa te oglindi în orice

posibilă ipostază. Sînt tot atîtea Italii cîţi călători. Mi-am încheiat ,,Jurnalul italian" g intens la

violetul crestei Bucegilor şi nu am părăsit gîndul de a scrie, într-o zi, o carte despre m unţii României. VALERIU PUŞCARIU Speolog. Membru fondator şi vicepreşedinte (1938Ð1947) al Turing Clubului României.

Membru al Comisiei monumentelor naturii, începînd din 1944. Membru al Uniunii

internaţionale pentru conservarea naturii şi a resurselor sale, din anul 1960. Autor a

numeroase lucrări de turism. Unul din cei mai activi şi perseverenţi apărători ai conservări i

naturii. ÎN ROMÂNIA TURISMUL ARE O VECHE TRADIŢIE Ð După cîte ştim, dumneavoastră, Valeriu Puşcariu, cunoaşteţi cele mai multe şi mai

interesante evenimente legate de dezvoltarea turismului modern românesc. Aţi partici pat nemijlocit la

făurirea istoriei lui, ducînd mai departe acţiunea unor înainte-mergători ca Ioan Turcu, A lexandru

Vlahuţă, Mihai Haret, Calistrat Hogaş, Nestor Urechia. Aţi colaborat, într-un fel sau altu l, cu atîţia

din conducătorii vechilor asociaţii, cu membrii acestora, mulţi dintre ei fiind, la vr emea lor, sau

continuînd sa fie încă personalităţi ale ştiinţei şi culturii noastre: Emil Racoviţă, George on

Simionescu, Emanoil Bucuţa, Simion Mehedinţi, Constantin Motaş, fraţii Şerban şi Radu Ţiţeica

Astăzi, pe bună dreptate, între confraţii dumneavoastră de aceeaşi vîrstă sau mai tineri, sîn

recunoscut ca un adevărat şef de şcoală. Prestigiul de care va bucuraţi constituie, fără îndo

consecinţa unui travaliu imens, desfăşurat pe o perioadă ce depăşeşte, practic, o jumătate de col;

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. răstimp suficient pentru a deveni, acum, cel mai autorizat martor al unor întîmplări rev olute, dar şi un

cronicar în memoria căruia s-au adunat, rînd pe rînd, faptele ce pledează pentru glorioasa tradiţie a

turismului din România. Am dori să vorbim des p re toate acestea pe îndelete, sa le evocăm, dacă e posibil în

succesiunea lor cronologică, aşa încît să realizăm o imagine cît mai clară a evoluţiei, în ti u,

a acestei activităţi dinamice şi complexe, care este turismul, şi care tinde să devină o ram ură a

economiei naţionale. Considerăm însă că cea mai potrivită intrare ¹în subiect" ar fi o trecer

revistă a paşilor făcuţi de turismul nostru şi, în context, urmărirea modului cum a progresat săşi

ideea de drumeţie la români... Ð Drumeţia pe pămîntul de la Dunăre la Carpaţi se practică din timpuri imemorabile. Din

păcate, nu dispunem de documente scrise despre acest lucru, dar folclorul nostru e bogat în informaţii.

Apoi sînt descoperirile arheologice care atestă şi ele, tradiţia călătoriei. Eu aş aminti aic numai

fenomenul transhumanţei. despre care Ovid Densuşianu, Nicolae Drăganu şi alţii au scris st udii

competente. Se ştie însă cu precizie că, în evul mediu, în 1514, au plecat din Ţările Române,

participe la Conciliul din Constanza, trei reprezentaţi: mitropolitul Grigore Ţambla c, boierul Dragomir

şi Gheorghe din Sămurşeni (Moldova). Ceva mai tîrziu, înainte de secolul al XIX-lea, au făcu t călătorii

lungi în lume stolnicul Constantin Cantacuzino (în Italia). Dimitrie Cantemir (în Turc ia, Persia şi

Rusia), tipograful Mihail Ştefan, mesagerul lui Constantin Brîncoveanu , în Gruzia, Milescu Spătarul în

apusul Europei, în Rusia şi chiar în China. Să nu-l uităm, de asemenea, pe Nicolae Olahus, prieten bun

cu Erasmus din Rotterdam, sau pe domnitorul pribeag Petru Cercel, fiul lui Pătraşcu Vodă şi fratele

vitreg al lui Mihai Viteazul. Ð Nicolae Iorga, în ¹Călători, ambasadori şi misionari în ţările noastre şi asupra ţărilor

noastre" (1899), în ¹Istoria românilor prin călători" (1922), ca şi alţi cercetători, evocă n ase

momente care au ca eroi drumeţi străini pe meleagurile româneşti. Cîteva nume am vrea să ami ntim,

ca o completare la cele relatate de dumneavoastră. Despre Publius Ovidius Naso se spune că ar fi

primul ¹turist" la Pontus Euxin. După el, mult mai tîrziu, au trecut pe la noi Peter S parnau, Ulrich von

Teunstadt, ieromonahul rus Zosima, francezul Fourquevaux. Francezul acesta a rămas foarte

impresionat de graţia femeilor. ¹Femeile Ð scria el Ð erau atît de sprintene ca dănţuitoarele din

Spania, care saltă aşa de uşor încît o foaie de trandafir pusă în papucul lor nu se ofileşte" u umblat

prin Ţările Române Pierre Lescalopier, Giovanni Botero, Paul de Alen şi Charles de Joppe court.,

Cîmpiile Moldovei sînt foarte îmbelşugate, udate de izvoare frumoase şi de rîuri care le fac roditoare",

observa acesta din urmă, impresionat de peisajul întîlnit. Dar am vrea să ne apropiem cu evocarea de

zilele noastre... Ð Am să mă refer la mişcarea turistică organizată din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Vă

previn însă că nu voi intra, aici, în detalii. Dacă aş face-o, aş divulga ,,secretele" pe car le deţin pentru

ªIstoria turismului din România". Şi-apoi sînt convins că lucruri deosebite, unele chiar n ecunoscute

mie, vă vor spune toţi interlocutorii pe care, rînd pe rînd, îi veţi aborda pentru această ca te. Voi încerca

să fiu concis în exprimare, cu toate că nu văd cum aş reuşi să limitez, practic, spaţiul evoc Ð A tunci nu-l limitaţi, dar nici nu ocoliţi, din dorinţa de a le păstra pentru cartea

dumneavoastră, date şi informaţii interesante... Ð Mişcarea turistică organizată pe pămînt românesc s-a conturat în a doua jumătate a

secolului trecut. Aceasta e o axiomă. Călătoriile românilor, în interiorul ţării, sau ale str ilor pe

drumurile ei erau numeroase. Cantemir, de pildă, în ,,Descriptio Moldaviae", prezintă obiceiuri,

peisaje, fapte, oameni . El le-a cunoscut pe acestea la ele acasă. Deci a călătorit. A privit Ceahlăul din

apropiere, deşi nu l-a urcat. De demult îl urcaseră însă dacii, ciobanii români şi schimnicii

Prin Ţările Române, de-a lungul şi de-a latul lor, continuau, cum am spus, să umble şi străin

.

Cîteva nume e bine să fie citate: Del Chiaro, în vremea lui Brîncoveanu şi a lui Constanti n

Cantacuzino, Poster şi Boscovich, Spallanzeni Ð naturalist care descrie Valea Prahov ei şi Carpaţii Ð

Ludovic von Sturmer, Wilkinson... Ceva mai tîrziu vin alţii să ne viziteze şi să scrie des pre noi: Ulvsse

de Marsillac, în 1877, redactează un ghid al Bucureştilor; englezul John Paget şi german ul Johann

Michael Salzer străbat o parte din Bucegi şi urcă Ceahlăul în 1860; Bouquet remarcă personal itatea

arhitecturii româneşti, frumuseţea peisajului, a portului nostru . Mai amintesc pe geograful Emmanuel

de Martonne, Charles Diehl, Henri Focillon. Dar, ca să nu ne lungim prea mult, am să mă limitez la perioada primelor preocupări de t urism

organizat. Fac însă, mai întîi, afirmaţia că turismul s-a dezvoltat, în bună măsură, în jurul ,

în zilele sărbătorilor folclorice şi în staţiunile balneoclimaterice . Drumeţia de munte Ð cea organizată Ð îşi are începuturile în Transilvania . Ð Ioan Turcu, în ¹Excursiuni pe Munţii Terei Bârsei şi ai Făgăraşului din punctul la Om de

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. pe Buceciu pînă dincolo de Negoiul" (Braşov, Tipografia A. Mureşeanu, 1896) pomeneşte de a vocatul

Iosif Puşcariu din Braşov, pe care l-a întîlnit la Omu ! Tot atunci s-a întîlnit, sus pe mun te, şi cu nişte

¹domni din Sinaia"... Ð Da, pentru că Bucegii erau cutreieraţi deja de multă vreme de excursionişti veniţi din

ambele versante Ð al Prahovei şi al Branului. Ð Să revenim însă la expunerea dumneavoastră de consemnare a principalelor momente

privind turismul organizat. Ð Faptul că primele asociaţii turistice au fost înfiinţate în Transilvania este explicabil p rin

situaţia economică şi politică mai deosebită a acestei provincii româneşti. Trebuie semnalat că, în

lucrările de popularizare a mişcării turistice redactate de saşi, ca şi în lucrările ştiinţif remergătoare

străine, se păstra toponimia românească atunci cînd se dădeau denumiri de locuri geografice.

Menţionăm astfel denumirea Lacu Roşu (Veres to), care au dat-o primii cercetători ai reg

iunii Karl

Benke (1853V E. Bielz (1857). Fr. Herbich (1866), în loc de Gvlkos-to, numire adop tată ulterior, cum

am arătat într-o broşură la împlinirea centenarului formării acestui lac (1937). Naturalistu l Spallanzani

aminteste în memoriile sale cu mult înainte (sec. al XVIII-lea) de Culmea lui Făt din Munţii

Făgăraşului, iar geograful Adolf Schmidl în ,,Das Bihargebirge" (1863) foloseşte numai top onimia

românească a locurilor Ð din păcate multe dispărute astăzi Ð printre care şi indicaţii asupra r trei

Pietre Grăitoare din Munţii Apuseni. Un mare rol în stabilirea toponimelor reale, iniţiale, l-a avut Ion Simionescu. El a redat

denumirile româneşti ale multor munţi, văi şi lacuri. A făcut-o deoarece şi-a dat seama că în

publicaţiile săseşti şi ungureşti, ca şi în hărţile apărute în aceste limbi, toponimele român

denaturate. Ð Să continuăm însă cu evocarea asociaţiilor turistice... Ð În România ia fiinţă în 1895 Societatea carpatină din Sinaia. Avea, ca întemeietor, pe

Tache Ionescu. Dintre realizările societăţii menţionez: desfundarea şi amenajarea Peşterii I alomiţei,

deschiderea drumurilor de munte, construirea primelor case pe Caraiman şi Omu, org anizarea de

excursii colective . Intre 1903Ð1916. funcţionează Societatea turiştilor români, care cuprindea printre membrii

săi figuri de distinşi intelectuali ai vremii: Ludovic Mrazec, Simion Mehedinţi, Gh. M unteanu Murgoci,

Grigore Antipa. Societatea a construit casa Grindu din Piatra Craiului, a public at un anuar şi a cultivat

dragostea pentru munte, pentru drumeţie în sufletele unor entuziaşti ca Bucura Dumbravă, Nicolae

Bogdan, Dr. Alceu Urechia, Mihai Haret. Unii dintre aceştia au devenit apoi ctitor ii viitoarei asociaţii

turistice Hanul drumeţilor, înfiinţată în primăvara lui 1921, care îşi propunea să încurajeze l pe

jos" sau drumeţia, singura în măsură să fie practicată de categorii cît mai largi de oameni. e remarcat

că la sfîrşitul aceluiaşi an, ia fiinţă la Cluj, din imboldul profesorului Emil Racoviţă, soc atea de

turism Frăţia munteană cu scopul ,,de a strînge într-un mănunchi puterile celor care iubesc munţii". În

1925 grupul întemeietorilor Hanului drumeţilor transformă această organizaţie în Turing Club ul

României (T.C.R.), asociaţie de turism pentru protecţia naturii. În jurul anului 1930 Tu

ring-Clubul

României avea următoarele secţii: Bucegi, cu sediul la Sinaia, Braşov, Munţii Apuseni, cu sediul la

Cluj. Bucovina, cu sediul la Cîmpulung Moldovenesc. Propaganda şi realizările Secţiei Munţii Apuseni din Cluj, unde ia fiinţă secretariatul tehn ic al

T.C.R., contribuie în scurt timp la înfiinţarea de noi secţiuni în Transilvania: Retezat ( Deva, 1933),

Maramureş (Sighet, 1934), Arad (1935), Satu Mare (1936), Banat (Timişoara, 1937), nu mărul

membrilor secţiei din Transilvania şi Banat ajungînd în 1937 la aproape 1600. Din 1937 pînă în 1947 mai iau fiinţă în cadrul T.C.R. secţiile: Sibiu, Prahova (Ploieşti),

Tîrnavele (Blaj) şi Vrancea (Focşani), numărul membrilor T.C.R. fiind de peste 6000, din care aproape

1/3 înscrişi în Centrala din Bucureşti. Trebuie precizat că preocupările principale ale centralei T . C . R. sau ale secţiilor convergeau

spre următoarele direcţii: excursii colective, conferinţe de propagandă, cursuri şi concur suri de schi,

construirea şi marcajul drumurilor şi potecilor turistice, hărţi, monograiii turistice, case de adăpost,

educaţia turistică a membrilor. Ð Cunoaştem din ªEnciclopedia turistică", publicaţie anuală, pe c are aţi condus-o între

anii 1941Ð1947, rolul însemnat pe care l-aţi avut, atît pe plan organizatoric cît şi ca prop agandist,

pentru cauza turismului. Aţi avut însă un rol deosebit şi în promovarea publicisticii de t urism . Ne-aţi

putea indica principalele dumneavoastră realizări în această direcţie ? Ð

Opera turistică de lămurire şi propagandă s-a desfăşurat, iniţial, din motivele pe care le-am

arătat la începutul convorbirii noastre, mai ales în Transilvania . În cadrul secţiilor Turing-Clubului României, al ¹Extensiunii universitare" şi al ¹Astrei" a m

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. ţinut sute de conferinţe în diferite oraşe, am organizat excursii în diferite regiuni de m unte, în Delta

Dunării, Maramureş, Bucovina.. . Am contribuit la organizarea balurilor pentru strîngerea fondurilor necesare const rucţiei casei

Muntele Băişoara. În anii 1937Ð1939, cînd programele de radio erau întocmite de subtilul poet V . Voiculescu,

am prezentat frumuseţile şi pitorescul regiunilor turistice . Un ecou impresionant l-a avut expoziţia

itinerantă: ¹Oameni şi locuri din Ardealul de nord", organizată după odiosul dictat de la Vieana, în

1940Ð1941, întîi la Bucureşti şi apoi în oraşele: Timişoara, Arad, Alba Iulia, Turda, Braşov u .

În ce priveşte activitatea publicistică pe tărîm turistic, ea este cuprinsă în diferite ziare

publicaţii ce existau în perioada cît am locuit la Cluj . Articolele mele au apărut în revistele: ¹Societatea

de mîine", ¹Boabe de grîu", ¹Gînd românesc", ¹Transilvania", în ¹Revue de Transylvanie", cond

inimosul academician Silviu Dragomir . Ð Aţi putea să ne spuneţi la care din lucrările pe care le-aţi scris ţineţi mai mult, avînd în

vedere, desigur, contribuţia pe care au adus-o la dezvoltarea turismului şi ocrotire a naturii ? Ð E foarte greu de spus, Totuşi, voi încerca o schiţare cronologică, referindu-mă la cele

principale. Găsesc că pot menţiona pe primul loc ¹România balneară şi turistică" (1932), scrisă în

colaborare cu Emil Ţeposu, premiată de Academia Română, considerată de scriitorii Emanoil Bucuţa şi

Cezar Petrescu, drept primul ghid al ţării noastre. ¹Enciclopedia turistică", al cărei red actor-şef am fost,

era recomandată de prestigioasa revistă ştiinţifică ¹N. Adamachi" din Iaşi în 1942 ¹ca un min

îndemn la drum, care nu trebuie să lipsească de pe masa de lucru a nici unui intelectu al român", iar

scriitorul Emanoil Bucuţa (1943) găsea că ¹toată ţara cu frumuseţile şi cu durerile ei se des nd din

aceste foi". Ţin, fără îndoială, la studiul ¹Turismul în România", publicat în Enciclopedia României

(1943), care a atras atenţia geografilor noştri şi, fireşte, la ªOcrotirea naturii" Ð deveni tă de curînd

ªOcrotirea naturii şi a mediului înconjurător" şi intrată în al 20-lea an de apariţie Ð în pa căreia

mă străduiesc, în calitate de prim-redactor, să imprim, între altele, şi necesitatea unei co ncilieri între

ceea ce se numeşte eficienţa economică a turismului şi primatul ocrotirii naturii. Continuînd ideea abordată la început, menţionez că în anul 1947 Turing Clubul României

poseda 19 case de adăpost, situate în Carpaţi . Precizez, de asemenea, ca T . C . R . a funcţionat pînă în

anul 1947. Ð Pînă în anul 1947, cînd a început acţiunea de reorganizare a mişcării turistice pe baze noi,

au existat în ţara noastră, în afară de T.C.R., şi alte asociaţii turistice. O enumerare a lo ar fi

deosebit de instructivă, mai ales că, despre ele, nu mai vorbeşte nimeni în ultima vreme ... Ð

Am să menţionez, mai întîi, pe cele înfiinţate din iniţiativa particulară, căci, de la jumăta

deceniului al IV-lea al secolului nostru, statul român îşi asumă, parţial, patronarea şi org anizarea

oficială a turismului. În 1902, la Iaşi, se constituie Societatea de gimnastică, sport şi muzică, cu activitate t uristică

în muntele Ceahlău. O bună activitate turistică a desfăşurat Asociaţia drumeţilor din munţii

României (A.D.M.I.R.Ð1929) în Bucegi, Piatra Craiului, Făgăraş, Iezăr-Păpuşa. Asociaţia turis

România pitorească (A.T.R.P.) marchează poteci în munţii Ciucaş şi Penteleu, construieşte o c e

adăpost pe muntele Ciucaş, organizează excursii şi editează un buletin lunar. Clubul alpin român

(C.A.R.) efectuează ascensiuni grele în munţi, marchează şi el o serie de poteci pe versan tul nordic al

Bucegilor, editează un foarte preţuit buletin alpin. În masivele Bucegi şi Piatra Craiul ui activa, de

asemenea, Clubul carpatin român (C.C.R.). În munţii Lotrului, Cibinului şi Sebeşului îşi făce imţită

prezenţa asociaţia Munţii noştri. Alături de aceste organizaţii funcţionau şi altele despre c astăzi îşi

aduc aminte prea puţini. Iată numele lor: Dor de ducă, în Bucureşti; Amicii Predealului; C lubul turistic

din Oltenia; Clubul turistic bănăţean din Caransebeş; Brădetul din Sibiu; Hai la drum, în Bu cureşti ş.a. Ð Am aflat, în perioada documentării pentru discuţia cu dumneavoastră, că în 1919 s-au pus

bazele unei asociaţii turistice muncitoreşti. Se numea Prietenii naturii şi avea cinci sprezece filiale

răspîndite pe tot cuprinsul ţării. După 1921, anul creării Partidului Comunist Român, asociaţ a fost

folosită de către partid ca un cadru propice şi eficace pentru îmbinarea activităţii turisti ce propriuzise cu munca de educaţie politică şi patriotică. Ð Această asociaţie era, într-adevăr, destul de dinamică. Trebuie precizat însă că şi din

celelalte asociaţii făceau parte, ca membri titulari , muncitori sau cetăţeni cu o condiţie socială şi

materială mai modestă . Statutele tuturor asociaţilor pe care le-am citat nu prevedeau, ca o condiţie a

intrării în rîndurile lor, vreo clauză care să se refere la profesie, naţionalitate sau orig ine socială. Ð Aţi amintit, ceva mai înainte, principalele asociaţii care promovau turismul de munte. Se

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. practicau, totuşi, în anii la care va referiţi, şi alte forme de turism Ð turismul automob ilistic,

ciclismul, campingul, turismul fluviatil şi maritim... Ð Existau organizaţii ce patronau şi sprijineau aceste forme de turism. Cea mai import antă a

fost Automobil-Club regal român, în Bucureşti. Avea filiale la Cluj, Iaşi, Cernăuţi, Timişoar , Sibiu. În

jurul anului 1930, au funcţionat şi cîteva întreprinderi comerciale Ð sau asociaţii de propa gandă Ð

care se ocupau de organizarea unor excursii mai lungi, în grupuri, în ţară şi în străinătate. istau un

oficiu de călătorie al C.F.R. şi un serviciu de turism C.F.R. Existau, de asemenea, Societatea

academică de turism şi Federaţia societăţilor de turism din România. Precizez, la sfîrşitul a tei

sumare incursiuni în istorie, că în 1926 s-a constituit Oficiul Naţional de Turism, pe c riteriile de

organizare formulate de Emil Racoviţă şi că, în 1936, se legiferează funcţionarea lui, desfăş

activitatea pe lîngă Ministerul de Interne. Aş vrea să reţineţi, în fine, că în anii celui de oilea război

mondial, pînă prin 1948, preocupările pentru turism au fost, evident, diminuate din ca uza condiţiilor

speciale din acea vreme, Nu pot afirma însă că drumeţii pasionaţi nu au găsit, chiar în astfe de condiţii ,

o oră de răgaz pentru o excursie. Unii făceau ascensiuni în munţi

, în armată fiind, duminica sau în

zilele lor de permisie. Adaug chiar că în perioada dintre 1940Ð1947 tineretul de la Un iversitatea din

Cluj, refugiat la Sibiu, ca şi Secţia de tineret a T.C.R., formată îndeosebi din studenţi de la Politehnica

din Bucureşti, au desfăşurat o vie activitate, nu numai ca organizatori de excursii, d ar şi de marcaje în

diferite masive muntoase, ca Bucegi sau Retezat. Ð Mult timp, tovarăşe profesor, activitatea şi călătoriile dumneavoastră s-au îndreptat mai

ales spre cunoaşterea problemelor legate de ocrotirea naturii. Aţi pledat în favoarea lor, încă din

1921, odată cu întemeierea Hanului drumeţilor. Cînd s-a înfiinţat prima Comisie a monumentel or

naturii aţi devenit secretarul ei pentru Transilvania, iar din 1944 membru al Comi siei monumentelor

naturii pentru întreaga ţară. Din 1950, cînd comisia a trecut sub auspiciile celui mai îna lt for ştiinţific

Ð Academia R. S. România Ð aţi reprezentat ţara la diverse conferinţe, simpozioane şi colocvi în

Franţa, Olanda, Elveţia, R. D. Germană, R. F. Germania, Ungaria, Cehoslovacia, Iugosla via,

Luxemburg, Uniunea Sovietică, Iran, Zair... Aţi prezentat, în cadrul unor asemenea întîlni ri

internaţionale, comunicări axate pe raportul ce trebuie să existe între turism şi natură. Aţi susţinut

ideile şi recomandările comisiei de experţi de la Arieş. Ð Este adevărat că am făcut parte, ca invitat al dr. Luc Hoffmann, iniţiatorul acestui

simpozion şi actual vicepreşedinte la Fondul mondial pentru natură, din comisia de exp erţi, dar aş vrea

să adaug că un simpozion despre relaţiile dintre turism şi ocrotirea naturii al ţărilor soci aliste a fost

organizat sub auspiciile Comisiei pentru ocrotirea monumentelor naturii la Cluj în septembrie 1968,

hotărîrile şi propunerile sale fiind publicate în revista ,,Ocrotirea naturii" (tomul 13 , nr. l, 1969). S-a

arătat atunci că printr-o planificare coordonată Ð care admite necesitatea de a limita n umărul

vizitatorilor în parcurile naţionale şi rezervaţiile naturale, de a ocroti flora, fauna şi alte obiective

naturale (martori geologici, zăcăminte fosilifere, peşteri) şi în general toate componente le peisajului Ð

se poate ajunge la o colaborare eficientă.

Fără îndoială, sînt extrem de instructive recomandările Comisiei de experţi de la Arieş. Eu m am însuşit organic spiritul lor şi le folosesc adesea ca argument atunci cînd sînt pus în si tuaţia de a

¹explica" relaţia adevărată dintre turism şi ocrotirea naturii . Dar, pentru că le am la îndemînă, va rog şi

pe dumneavoastră să notaţi măcar cîteva propoziţii din ele. Iată, bunăoară, ce se scrie aici:

necesar ca parcurile naţionale să fie deschise publicului în limitele capacităţii lor de p rimire; dar

recreaţia şi celelalte valori social-economice nu trebuie să piardă din vedere primatul ocrotirii sau al

restaurării naturii bazate pe cercetări ecologice". Mai departe, în acelaşi document se afirmă: ¹Este de

dorit ca importanţa turismului în natură, atît pe plan educativ, cît şi economic, să fie luat

considerare la cel mai înalt nivel, să i se acorde toate înlesnirile de către ministerel e interesate, la

acelaşi nivel cu celelalte activităţi sportive şi culturale". Ð În acest context al grijii faţă de mediul înconjurător, de natură, v-am ruga să vă exprimaţi

părerea despre viitorul muntelui, în raport, desigur, cu tema pe care o abordăm noi în a ceastă carte:

turismul. Ð Din punct de vedere turistic, muntele românesc are perspective deosebite, fiind mu lt mai

înzestrat decît munţii din alte părţi ale lumii. Dar nu numai muntele e interesant pentru turism. Întreaga

ţară oferă faţete inedite pentru călătorul îndrăgostit de frumos. Şi asta spre deosebire de ţ che

tradiţie turistică. În Italia, de pildă, poţi vedea oraşele, poţi vedea monumentele civilizaţ antice sau

medievale, nenumărate muzee de artă, dar un sat specific ca Ortisei din Dolomiţi, foar te vizitat, este o

raritate. La noi, pretutindeni întîlneşti lucruri deosebite. Satele noastre din Maramu reş sînt uimitoare,

nu suportă comparaţie cu localităţile rurale din alte state. Iar în organizarea diferitelo r muzee, sîntem la

loc de frunte în Europa. Avem zone turistice complexe, minunate din toate punctele de vedere, cum ar

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. fi Ţara Haţegului şi Retezatul. Aici găsim ¹de toate": biserici vechi, ctitorii ale cnejil or români cu o

arhitectură originală, oameni îmbrăcaţi încă în portul strămoşesc, un folclor variat şi opule iuri

cum sînt nedeile, păstrate din vechime. Ð Consideraţi că patrimoniul nostru turistic este valorificat în mod eficient şi raţional ? Ð Nu voi face o comparaţie cu trecutul. Baza turistică românească contemporană, realizările

complexe şi în acest domeniu, în ultimii ani, nu pot fi comparate cu ceea ce exista înai nte de al doilea

război mondial. Astăzi turismul e dirijat de stat, se dezvoltă planificat şi aduce mari beneficii. De

binefacerile lui se bucură întregul popor. În plus, vin atîţia străini să-şi petreacă concedi stivale pe

litoral sau în Munţii Carpaţi, în Delta Dunării ori drumeţind de-a lungul şi de-a latul ţării n semn de

civilizaţie acest ¹puls" al turismului, cu nimic mai prejos Ð desigur, păstrînd anumite pr oporţii Ð

decît turismul în alte state europene. Totuşi, eu cred că uneori s-au luat măsuri pripite, mai ales în ce

priveşte legătura firească între turism şi natură, despre care am vorbit şi mai înainte. S-a t cînd, în

Bucureşti, de pildă, din raţiuni determinate de sistematizare, s-au sacrificat foarte mulţi arbori. Prea

tîrziu s-a concretizat decizia primăriei municipiului, dispoziţiile acesteia prin care se interzice să mai

fie tăiaţi arborii oraşului . Pentru tăierea fără o justificare absolută a unui arbore în Capitală, vinovaţii

sînt acum pedepsiţi . Eu consider că nici secarea lacului Greaca, cu ani în urmă, nu a dat agriculturii

ceea ce se spera că va da . Dar sînt şi alte exemple de acest fel. A doua parte a convorbirii cu profesorul Valeriu Puşcariu s-a derulat în cîteva seri p relungi,

acasă la domnia sa, pe strada Stupinei din Bucureşti, începeam cu întrebări obişnuite, mai a les despre

activitatea privind redactarea şi editarea revistei ¹Ocrotirea naturii". Avea mari d ificultăţi cu ea întro vreme. Ne întreba şi domnia sa ce mai facem, preciza că ne-a întîlnit numele în vreo revis tă ori că

ne-a auzit vocea difuzată la radio şi se bucura sincer de micile noastre succese, înce t, încet, discuţia se

închega solid, căci profesorul, stîrnit de noi, evoca momente trăite aievea în ţară sau peste hotare. Iar

atunci cînd, în cursul evocării, îşi cita propriul nume, ne ruga să fim atenţi la redactarea inală a

convorbirii. Ne interesa, între altele, să aflăm cum s-a înfiripat dragostea pentru natură şi turism a

profesorului.

Ð O dată precisă n-aş putea să va indic. Este cert însă că dragostea pentru natură o am de la

tatăl meu. Era din Sohodolul Branului şi el m-a dus prima oară prin păduri şi munţi. În copil e am

cunoscut pădurea şi viile de la Niculiţel, împrejurimile mănăstirii Cocoş, apoi Ozana lui Cre ngă şi

ruinele Cetăţii Neamţului, unde, în clasa I primară, am luat premiul I cu cunună, la împlinir a a 400 de

ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. Apoi, îmi amintesc de o întîmplare şugubeaţă, cînd era lev în

clasa a treia de liceu. Tatăl meu a hotărît în vară să plece cu ¹maestrul" Iftiţă la Dorna, s cumpăra

cai frumoşi. A refuzat să mă ia dar, în înţelegere cu vizitiul, m-am ascuns Ð pentru două pac e de

tutun Ð în fînul din spatele căruţii, unde am călătorit pînă la popasul de la Pătru Vodă. Aco

descoperit tata. Deşi era un om aspru, surprinderea a fost atît de mare, că nu m-a doj enit. I-am spus că

voiam sa văd şi eu locurile minunate de pe Valea Bistriţei şi m-a înţeles. A fost prima mea ,,excursie"

mai lungă. În liceul internat din Iaşi, l-am avut profesor, nu numai pe Hogaş, ci şi pe Te odor Bădăran.

Hogaş, la literatură, ne punea să facem toamna, obligatoriu, cîte o compunere cu tema ,, Cum am

petrecut vacanţa". Ð Aţi drumeţit împreună ? Ð Cu Hogaş n-am călătorit, dar l-am întîlnit în munţi, la schitul Durău. Era foarte simpatic,

dar rustic.

Îmi vine în minte o altă excursie, de astădată iniţiată de mine în vara anului 1914. Eram ele

în clasa a VI-a a liceului internat din Iaşi. L-am avut drept conducător pe cunoscutul profesor de ştiinţe

naturale şi în acelasi timp director al liceului Ð Teodor Bădărău. Am fost atunci pentru întî oară în

Bucovina, fiind foarte bine primiţi de mitropolitul Vladimir de Hepta. Am vizitat sate cu mănăstiri,

trecînd frontiera vitregă chiar în ziua declarării războiului din 1914. Relatarea acestei excursii am

publicat-o în cîteva numere din toamna anului 1914 în ,,Ziarul ştiinţelor şi călătoriilor". Î tinuare,

grupul de elevi excursionişti a coborît pe plute Valea Bistriţei pînă la Răpciuni şi a urcat eahlăul. Tot la Iaşi am luat parte la excursiile din anii studenţiei. La Facultatea de ştiinţe am avut

profesori pe Ion Borcea, Alexandru Popovici, Ion Simionescu. Cu ei şi cu şefii de lucrări Mihai David şi Constantin Motaş am cunoscut bălţile de o

neasemuită bogăţie Ð pe atunci Ð ale Jijiei, frumuseţile pădurii Bîrnova şi ale Dealului Repe

monument al naturii, de unde se desfăşoară impresionanta privelişte a oraşului Iaşi. sau am cutreierat

pajiştile de sub muntele Rarău în căutarea florilor rare. Deşi îndeosebi mă atrăgea muntele, tot în aceşti ani am vizitat într-o vară litoralul. Am

cutreierat pe jos. ori călărind pe un măgăruş, coasta Mării Negre de la Capul Tuzla la Const anţa.

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. Ð

De la Iaşi, după război, aţi plecat la Cluj ca asistent al lui Emil Racoviţă. L-aţi cunoscut,

aşadar bine şi îndeaproape pe marele nostru biospeolog, cel care, cu ani în urmă, vizitase regiunile

polare sudice. Ce amintiri păstraţi despre el ?

Ð Emil Racoviţă este întemeietorul societăţii turistice Frăţia munteană. Societatea a luat fi

În toamna anului 192 1 la Cluj, şi acţiunea trebuie explicată, în primul rînd, prin dorinţa l i Racoviţă şi

a intelectualilor clujeni de a determina, imediat după război, şi în domeniul turismului , o amplă mişcare

românească. Asta cu atît mai mult cu cît în Transilvania existau pînă atunci două societăţi t e

dinamice: Societatea carpatină ardeleană din Sibiu şi Societatea carpatină ardeleană din C luj. Una

dintre cele mai de seamă reuşite ale Frăţiei muntene a fost, fără îndoială, introducerea, în l

diferitelor legi ce se elaborau atunci, a noţiunii de turism. În acest sens, un rol deosebit l-a avut

generalul Nicolae Vicol, fostul preşedinte al ¹Societăţii de hidrologie medicală", înfiinţată 922. Ð

Sub îndrumarea lui Emil Racoviţă aţi lucrat mulţi ani, din 1922 pînă în 1940, cînd eraţi

asistent la Institutul de speologie a Universităţii din Cluj. Am vrea să ştim dacă aţi călăto

împreună... Ð Da, de mai multe ori. Dar a fost suficient ca o singură dată să-mi atragă atenţia asupra

necesităţii ocrotirii naturii pentru ca datorită respectului pe care i-l purtam şi influ enţei pe care o avea

asupra mea, aşa cum spuneam, aceasta să devină lege pentru mine. Ð Vă mai amintiţi acea împrejurare ? Ð Sînt în viaţă anumite momente pe care nu le uiţi niciodată . Iar întîmplarea la care mă voi

referi a fost una dintre acestea. Era prin 1922. cînd am făcut prima explorare de peşt eri împreună cu

marele savant... Eu, prin tradiţie, ca descendent dintr-o familie de... puşcaşi, care l-a dat, între alţii, pe Ion şi

Sextil Puşcariu, eram un bun ţintaş. Îmi plăcea vînatul la păsăret mic. Mă aflam cu Racoviţă

Sus, la marginea unei păduri. În ziua aceea multe au fost păsările ce au căzut victimele f aimei mele de

trăgător. Racoviţă m-a văzut şi mi-a spus

: ¹Măi, Puşcariule, şi natura trebuie ocrotită". Eu, înţelegînd

aluzia, nu m-am dat bătut şi am replicat: ¹Bine, dar dumneavoastră aţi vînat foci şi alte ani ale mari.

Eu ? împuşc doar nişte păsărele..." ¹Am ucis animalele fiindcă am fost nevoit să supravieţuie d

mă aflam în imensităţile gheţurilor antarctice. Tu însă trebuie să ştii că toată fauna acestu

trebuie ocrotită. Chiar şi fauna subterană..." De atunci am devenit un perseverent ocr otitor al naturii... Ð Spre sfîrşitul deceniului al treilea, în calitatea dumneavoastră de secretar general teh nic

al Turing Clubului României, aţi luat iniţiativa creării secţiunilor zonale ale asociaţiei.

Curînd aţi

reuşit să imprimaţi acestora o muncă eficientă. Ne-aţi declarat că văzînd, văzînd Racoviţă că

activitatea dumneavoastră era mult mai dinamică decît cea a asociaţiei pe care o conduce a, v-a

felicitat şi v-a spus: ¹Acum este momentul să vă dau vouă zestrea noastră". Aţi preluat deci

activitatea Frăţiei muntene. Asta se întîmpla în 1933, odată cu autodizolvarea Frăţiei munten De ce

s-au petrecut aşa lucrurile ? Era cumva obosit Emil Racoviţă ? Ð Puţină oboseală se putea observa desigur şi la Racoviţă. Dar Frăţia munteană nu a fost

dizolvată, nici autodizolvată, cum ştiţi dumneavoastră . E vorba numai de contopirea ei în Turing

Clubul României. Fuziunea a fost determinată de nevoia unirii asociaţiilor turistice r omâneşti, adică de

cuprinderea lor în cadrul T.C.R., cea mai puternică asociaţie turistică din ţară. Se realiza astfel în

Transilvania o forţă egală cu aceea a Societăţii Carpatine ardelene din Sibiu. Şi-apoi mai e

ceva care

trebuie precizat, pentru a respecta adevărul: Frăţia munteană a fost prima asociaţie românea scă ce a

cerut fuziunea cu T.C.R. Celelalte manifestau tendinţe divergente . Ð Sperăm să avem prilejul de a consemna, în viitoarele convorbiri, aspecte amănunţite

despre activitatea unora din asociaţiile turistice româneşti din Transilvania. Am anga jat deja discuţii,

în acest sens, cu doctorul Caius Lepa, cu profesorul Aurel Piţu şi cu Francisc Nistor. Poate ne vor

spune ceva şi despre societatea turistică Şoimii din Sibiu, condusă de Romul Popescu, şi d espre

Aurora, condusă de I. Buşiţia, la Beiuş. Pe dumneavoastră v-am ruga, acum, să faceţi o enumer re a

principalelor călătorii peste hotare. Cu ce scop au fost ele efectuate şi cu ce aţi rămas după

consumarea lor ? Ð Un scriitor francez scria: ¹Partir c'est mourir un peu". Eu nu sînt de aceeaşi părere . Aş

spune, dimpotrivă, că orice călătorie îţi măreşte pofta de viaţă . Te îmbogăţeşte din toate punctele de

vedere. Aşa mi s-a întîmplat şi cred că toţi marii pasionaţi peregrini gîndesc la fel. Ð Ce locuri din lume aţi cunoscut ? Ce ţări străine aţi vizitat ? Ð Cunosc bine Munţii Tatra, o parte din Balcani, Rila şi Rodopi, Triglavul iugoslav, o parte

din Alpii Austriei, Elveţiei şi Italiei . În Alpii Dolomitici, care m-au atras îndeosebi, m-am întîlnit, în

1934, la un refugiu, cu Albert I, regele Belgiei în jurul căruia se aflau cîţiva ghizi băr boşi. În acelaşi an

regele Albert I a fost victima unui accident pe stînca Marches les Dames din ţara sa .

www.cartiaz.ro

± Carti si articole online de la A la Z. Am fost membru al Turing Clubului Italiei şi al Clubului alpin francez . În comisia

¹Androsace" a Clubului alpin francez am fost propus de profesorul Rene Jeannel, fo st subdirector al

Institutului de speologie din Cluj şi apoi director al Muzeului de istorie naturală din Paris . În 1926 vizitam peşterile din Vraţa Balkan şi dormeam sub cerul liber în Rodopi la sfîrşitul

lunii septembrie, la frontiera bulgaro-greacă . Am cercetat apoi multe peşteri din Cehoslovacia, Austria,

Ungaria, Italia, Iugoslavia . Cunosc complexele carstice Macocha şi Demenova, măreaţa gheţărie

Eisriesenwelt din Austria, vestita Postojna din Iugoslavia, ţara lui Linne etc . Ca asistent la Institutul de speologie din Cluj am ţinut să cunosc pe unii din disti nşii

colaboratori ai profesorului Emil Racoviţă, cum a fost Abbe Breuil, unul din cei mai de seamă

preistoricieni, dar şi speolog amator, pe care l-am condus la complexul carstic Po norici-Cioclovina, pe

cel mai de seamă explorator al peşterilor din Bosnia şi Herţegovina, Karel Absolon, căruia

i-am făcut o

vizită pe cînd se afla la Brno, sau pe savantul profesor Wesenberg Lund din Copenhag a. Rezumînd,

trebuie să spun că am explorat peste 800 de peşteri, în calitate de simplu cercetător sau de conducător al

celor două colective speologice, din Bucureşti şi Cluj, care activau sub auspiciile Co mitetului geologic

(1952Ð1958). Ð În afara observaţiilor legate de specialitatea dumneavoastră, aţi urmărit, în aceste,

călătorii, şi alte obiective ? Ð Am frecventat marile muzee de istorie naturală (Paris, Viena. Monaco), numeroase g rădini

zoologice din Europa. În peregrinările mele dinaintea celui de-al doilea război mondia l am vizitat

marile muzee de artă din Europa (Viena, Praga, Paris. Roma, Dresda, Munchen, Madri d, Copenhaga).

Reţin proaspătă în memorie o călătorie prin Spania în anul 1929. Ţara aceasta m-a atras prin

originalitatea ei, prin creaţia artistică şi deosebita amabilitate a oamenilor. Am văzut atunci Barcelona ,

Zaragoza, Cordoba, Toledo, cu minunata pînză a lui El Greco, ,,Inmormîntarea contelui d'Orgaz",

uriaşul palat al Escurialului, cu mormintele regilor Spaniei; am vizitat Sevilla, unde mi-am dat seama

Ð cu prilejul expoziţiei universale din acel an Ð de însemnătatea culturii aztece . Muzeul Prado din

Madrid, cu pînzele lui Gova şi Velasquez, măreţia artei maure de la Granada, palatele Al hambrei şi

grădinile Generalife, cu tot ce am întîlnit în ele m-au impresionat într-un mod deosebit. Ð Aveţi de făcut vreo recomandare pentru turismul românesc ? Ð Eu am mai făcut recomandări, pe baza unor constatări, a unor concluzii îndelung gîndite.

N-aş putea zice că vocea mea a fost vocea profetului din pustiu. În orice caz, pe baza propriei mele

experienţe, a învăţăturii pe care am acumulat-o ca turist şi ocrotitor al naturii , afirm că e nevoie de

respectarea strictă a măsurilor luate de statul nostru privind protecţia naturii şi a me diului ambiant. E

păcat că aceste măsuri nu se respectă, de fiecare dată şi pretutindeni, în spiritul şi litera r. Nu de alta,

dar pierderile în natură sînt irecuperabile. Eu aş insista asupra nevoii unei şi mai ample munci de

educaţie a tuturor cetăţenilor şi, în special, a tineretului. Dacă nu vom face azi acest luc ru, mîine va fi

prea tîrziu. Ð În primăvara anului 1973 presa noastră a înregistrat o însemnată distincţie care v-a fost

acordată de A.S.R. principele Bernhard al Olandei. Ð În adevăr, în mai 1973 mi-a fost decernat la Palatul Soesdik de către preşedintele Fondulu i

mondial pentru natură (World Wildlife Fund), A.S.R. principele Bernhard al Olandei , ordinul ªGolden

Ark" pentru servicii aduse cauzei conservării naturii. Cu această distincţie au fost o noraţi, în această

primă decernare, prietenul meu Kai Curry-Lindhal, distins ecolog, care lucrează în cad rul Programului

biologic O.N.U. de la Nairoby, şi încă 11 personalităţi din domeniul conservării naturii (E. M.

Nicholson şi lordul Hurcomb Ð Anglia; Lawrence, Spelman, Rockefeller Ð Statele Unite a le

Americii, dr. D. L. Serventy Ð Australia). Menţionez că între membrii ordinului ¹Golden Ark" se află şi preşedintele Republicii Zair,

Mobutu Seke Seko, iar de curînd Şahul Iranului. RADU ŢIŢEICA

Profesor universitar, inginer doctor în ştiinţe. A urcat, printre primii, abruptul pra hovean al

Bucegilor. Membru al Turing Clubului României şi al Clubului alpin român. A făcut parte din

comitetele de conducere ale acestor asociaţii. PĂRINŢII MI-AU CĂLĂUZIT PAŞII ÎN BUCEGI Ð Într-un articol intitulat ¹Etapele explorării Bucegilor", publicat într-un buletin de

informare editat la institutul unde aţi activat ca profesor, scriaţi: ¹Turismul de mun te organizat, în

România, îşi are leagănul tot în Bucegi..." Rosteaţi acolo un adevăr la conturarea căruia aţi ribuit

încă din vara anului 1913, cînd aţi urcat prima dată pe munte, pe Valea Jepilor, la casa d in Caraiman

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. şi, apoi, la Babe, cum mărturiseaţi în altă parte. Ð După data primului meu urcuş pe Bucegi, cînd mi-am însoţit părinţii, se poate constata că

fac parte dintr-o generaţie care a străbătut munţii înainte de primul război mondial, între c le două mari

conflicte şi, ani în şir, ce se prelungesc pînă azi Ð după cel de al doilea război. Ð Bucegii, deşi sînt munţii noştri cei mai umblaţi, au o istorie mai puţin veche decît

Ceahlăul, de pildă, şi este curios că printre primii drumeţi pe potecile lor au fost şi străi ii: J. A.

Vaillant, care, între 27 şi 29 iulie 1839, ajunge pe Omu, John Paget, în 1840, germanu l Schur, la

1854, Yohann Michael Salzer din Mediaş, autorul cărţii ¹Reisebilder aus Siebenburgen" Ð pu blicată

la Sibiu în 1860 Ð britanicii Leslie Stephen şi Bryce... Ð Este adevărat ce spuneţi , dar aţi omis să faceţi o precizare esenţială: profesorul francez de

la Sfîntu Sava Ð Vaillant Ð a fost însoţit de slugerul Angelescu, în Bucegi, iar în ascensiun a lui pe

Ceahlău s-a folosit de ghidul lui Asachi, apărut la Iaşi, în 1840. Şi chiar dacă cel mai vec hi nume pe

care l-am descoperit pe stînca de la Omu este P. Duck, 1844, să nu uităm că ciobanii şi vînăt rii români

au străbătut munţii, în lung şi în lat, din cele mai vechi timpuri. Ei nu şi-au scris numele e stînci sau

trunchiul copacilor, dar au aşezat pe podurile Bucegilor stîni şi bordeie, care au fos t legate , prin locurile

mai accesibile ,

de satele risipite în Valea Prahovei. Au luat naştere, astfel, hăţaşele ciobăneşti, care cu

timpul au devenit adevărate poteci... Ð...şi care erau folosite, cu siguranţă, şi pe vremea cînd aţi început dumneavoastră

activitatea turistică. Ð Pe vremea aceea, adică acum mai bine de şaizeci de ani, numărul celor ce parcurgeau

Bucegii era mic. Ei porneau, aproape toţi, fie din Sinaia, fie din Buşteni. De alpin ism, în sensul actual

al termenului, nu era vorba; totuşi, cei mai întreprinzători se abăteau, din cînd în cînd, di potecă, pe

unele trasee de abrupt mai uşoare. Legătura dintre localităţile de pe Valea Prahovei şi pl atoul Bucegilor

era asigurată de cîteva poteci bune, care înlocuiau vechile poteci ciobăneşti. Astfel, dru mul, şi azi

folosit, din lungul fostului funicular al fabricii de hîrtie din Buşteni, a înlocuit u n vechi hăţaş, ale cărui

urme se mai văd încă, pe alocuri. Un alt drum, vechi, de legătură între Buşteni şi platou, ur prin

pădurea de la poalele Caraimanului prin poiana numită azi ¹Poiana Calinderu", spre poi ana de la

capătul de sus al pădurii, căreia i se spune ¹Poiana Tîrlelor", ¹Poiana Lungă" sau ¹Poiana a a"; se

strecura prin pante ierboase şi peste creste şi vîlcele, pînă la şaua de sub ¹Stînca berbecil

, de unde

continua pe ¹Brîul Portiţei", pînă în ¹Valea Jepilor", prin care suia la culme, înainte de pr l război,

porţiunea acestui drum, cuprinsă între Buşteni şi ¹Poiana tîrlelor", era o potecă excelentă, ct

lucrată, şi care, din loc în loc, avea chiar bănci de odihnă. Locul acestui traseu, pe care umblau primii turişti ai Bucegilor , a fost luat, prin 1898 sau

1899, de poteca de pe Valea Jepilor, excelentă pînă prin 1918; ea urca de la carierele de piatră din

Buşteni pînă în Şeaua Mică a Caraimanului. Un drum destul de umblat şi el era cel făcut de gr ri

prin Valea Cerbului. Poteca grănicerilor venea din Predeal peste Diham, la Pichetu l roşu, prin pădurea

de la poalele Morarului pînă la Valea Cerbului prin care urca pînă la Omu, iar apoi, pe culmea

Doamnelor, ieşea la Strunga şi se îndrepta, mai departe, spre Giuvala. Deşi, personal, îna inte de primul

război nu le-am folosit, ştiu că existau potecile ce duceau de la Sinaia la Vîrful cu Do r, cea de pe Piatra

Arsă, poteca de la Omu spre Rîşnov prin Valea Mălăeşti şi poteca , zisă a lui Take Ionescu, ducînd de la

Casa Mălăeşti la Pichetul roşu. Ð Aceste poteci erau marcate ? De-a lungul lor existau, cumva, case de adăpost sau

refugii ?... Ð Acţiunea de marcare a Bucegilor începuse încă la sfîrşitul secolului trecut, din iniţiativa

Societăţii carpatine din Sinaia. Ştiu că existau marcaje pe Valea Jepilor, la Babe şi apoi la Peştera

Ialomiţei, de la Babe la Omu şi pe Valea Cerbului. O parte din aceste marcaje erau o pera profesorului

Traian Lalescu. Problema adăposturilor era mai puţin bine rezolvată atunci, dar pretenţi ile turiştilor

erau mult mai mici, în vremea aceea, decît ale celor din zilele noastre. Afară de chil iile de la schitul de

lîngă Peştera, la dispoziţia drumeţilor se afla o casă de adăpost primitivă, în şeaua mică a lui,

acolo unde se termina urcuşul potecii de pe Valea Jepilor şi unde se găseşte azi Casa Ca raiman . O altă

casă de adăpost se găsea pe Valea Mălăeşti, ceva mai jos de locul casei actuale, într-o poian

perspectivă spre Omu. Casa de la Omu arsese în 1913 şi eu nu am cunoscut-o. Ð

Turiştii care se avîntau, la începutul secolului, către platoul Bucegilor pe drumurile

numite de dumneavoastră erau însoţiţi de călăuze ? Exista, pe atunci, o asemenea îndeletnicir ? Ð Călăuze propriu-zise nu erau. Turiştii care plecau din Sinaia foloseau adeseori cai pe ntru

transportul bagajelor , iar însoţitorii cailor, proprietarii acestora, erau şi călăuze. Unii dintre ei

cunoşteau , pe lîngă itinerarele de urcuş , pe cele de platou şi cîteva trasee de abrupt (Valea Albă , Valea

Mălinului). Pe aceste văi insă se abăteau rar numai cei întreprinzători. Pe drumurile mai gr ele îi

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. conduceau pe turişti buştenarii Niculae Butmăloiu şi Niculae Gelepeanu, vînători de capre ne gre şi

excelenţi cunoscători ai abruptului Bucegilor . În cartea sa, ¹În munţii Sinaiei

, Rucărului şi Branului" ,

publicată în 1910 , Mihai Haret indică şi numele cîtorva ţărani care puteau fi folosiţi drept călăuze în

Bucegi, în Piatra Craiului , sau pe masivul Iezer-Păpuşa: David Turcu şi Gheorghe Ion Marin Văsîi din

Secăria, Gheorghe Ion Călin din cătunul Dîmbovicioara, comuna Rucăr, Nicolae Voinescu din Poarta,

comuna Bran, Moise Moiceanu, şi el din Rucăr. Pe Butmăloiu şi Gelepeanu i-am cunoscut fo arte bine,

pe ceilalţi nu. Ð

O să ne rezervăm plăcerea să vă ascultăm vorbind despre aceştia, ca şi despre alţi pionieri a

turismului bucegist, ceva mai tîrziu, tovarăşe profesor. Pînă atunci, v-am ruga să continuaţi evocarea

privind explorarea personală a Bucegilor, munţi pe care îi îndrăgiţi atît de mult. Ð Între 1915Ð1921 am lipsit din Buşteni. Cînd am revenit, ardeam de dorinţa de a reface

cunoştinţa cu muntele. O cunoştinţă care, curînd , nu se va mai mulţumi să fie satisfăcută de excursiile

prin locurile ¹clasice", ci una adîncă , de amănunt, ce se va amplifica an de an şi nu va da înapoi decît în

faţa unor greutăţi nu uşor de învins cu tehnica noastră primitivă . Chiar cu ocazia primului drum, de

¹dezmorţire" sau de ¹antrenament", cum l-am numit noi, adică fratele meu şi cu mine, am de păşit

poienile Calinderu şi a Tîrlelor şi m-am avîntat în lumea locurilor fără drum lucrat şi fără , pe

micul hăţiş spre Poiana Verde şi mai departe. Frumuseţea acestor locuri, călcate doar de vînă ii de

capre, a lăsat asupra noastră o impresie uluitoare şi am luat hotărîrea de a explora Buceg ii în lung şi în

larg şi în amănunt ! Fiecare drum, efectuat după aceea, ne deschidea noi orizonturi şi pun ea în faţa

noastră probleme pe care doream să le rezolvăm. Prima problemă a fost găsirea Portiţei Carai manului .

Ne-au trebuit două veri ca s-o găsim, dar căutînd-o am descifrat geografia zonei Caraima n, de la Poiana

Tîrlelor spre Stînca Berbecilor , prin brîul Portiţei spre Valea Jepilor.

E drept , în acţiunea de explorare a abruptului prahovean al Bucegilor ne-am folosit de

informaţiile obţinute de la unii din cunoscătorii regiunii , în special de la Gelepeanu şi Butmăloiu. Am

folosit şi ¹bibliografia", puţină, pe care o aveam la îndemînă. Cel care a contribuit însă, î

hotărîtor, la lărgirea orizontului şi a dorinţei de a cerceta această regiune a

fost inginerul Nestor

Ureche. Îi citisem cărţile ¹În Bucegi" şi ¹Robinsonii Bucegilor", dar influenţa lui asupra me crescut

după ce, în vara anului 1922, făcuse o vizită la Buşteni tatălui meu. Nestor Ureche, om cu s uflet

desăvîrşit, era pe atunci cel mai bun cunoscător ¹neprofesionist" al abruptului Bucegilor , pentru care

avea un adevărat cult. Cu prilejul vizitei în casa tatălui meu, adusese manuscrisul un ei noi lucrări,

¹Vraja Bucegilor", în care sînt descrise multe itinerare de abrupt. Lucrarea lui, citi tă în manuscris, a

constituit pentru mine şi pentru fratele meu, academicianul de azi Şerban Ţiţeica, ultim ul imbold, dacă

mai era nevoie , în dorinţa noastră de a pătrunde toate tainele acelei zone. Imboldul lui Nestor Ureche

nu a încetat niciodată, ca dealtfel nici pasiunea pentru explorarea abruptului Buceg ilor. Pe măsură ce

treceau anii şi pe măsură ce ni se dezvăluiau tot mai multe amănunte, creşteau şi ambiţiile n tre să

atacăm itinerare mai grele. Ð Numirea lor ar fi, după părerea noastră, deosebit de utilă pentru cel care doreşte să scrie

¹Istoria turismului din România"... Ð Dacă ar fi să semnalez toate excursiile din abrupt, pe care le-am făcut sau de care se leagă

cîte un fapt deosebit , aş lungi prea mult firul amintirilor. Aş vrea să spun însă că , cu tot farmecul pe

care îl aveau pe vremuri plaiurile înalte ale masivului, mai ales într-o zi liniştită de t oamnă cînd lumina

pare filtrată şi vîntul de abia dacă reuşeşte să scuture firele de iarbă, atracţia regiunii s e era de

neîntrecut. Eu nu aş putea preciza de ce prefer abruptul podurilor de sus. Poate pen

tru că peisajul e mai

măreţ şi mai variat, poate pentru bucuria efortului fizic şi nesiguranţa reuşitei sau, poate , pentru

plăcerea explorării şi descoperirii văilor şi brînelor , a crestelor şi vîrfurilor . .. În orice caz, pot afirma că

ansamblul acestor cauze m-au făcut să îndrăgesc fără margini regiunea de abrupt. Aici mă simt ca

acasă. Ð Tocmai de aceea ar fi păcat să nu vorbiţi măcar despre unele din drumurile

dumneavoastră prin abrupt. Noi sîntem gata să notăm tot ce ne veţi spune... Ð Nu pot să uit, de pildă, vara anului 1924 cînd, ieşind din Poiana Coştilei pe mica creastă e

deasupra Văii Mălinului, am văzut, puţin mai sus de confluenţa acesteia cu Valea Colţilor, p entru

prima dată, capre negre: era un grup de cinci animale splendide, care-şi făceau jocul alergînd pe o

limbă de zăpadă întărită. Cu doi ani mai înainte, în vara lui 1922, am ajuns, cu tata şi cu f e meu, în

poiana numită azi ¹la verdeaţă", şi am dat, prima oară în timp de vară, peste o limbă de zăpa

Valea Albă. Ea acoperea valea pînă sub bolovanul mare de la jumătatea înălţimii

. Atunci s-a lăsat ceaţa

de sus şi n-am putut să ieşim, pe vale, pînă la platou. De aceea, prima excursie din vara următoare a

fost, din nou, pe Valea Albă. De cîte ori n-am străbătut-o apoi, fie Ia urcuş, fie la cobo rîş. O singură

dată, într-o iarnă, nu-mi amintesc exact anul, a trebuit să dăm înapoi, înainte de a ajunge p poduri,

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z.

după ce am suit pe traseul nostru obişnuit (adică pe firul văii pînă la bolovanul cel mare şi apoi pe

coastele Caraimanului) spre locul unde se găseşte azi crucea eroilor. Brîul care condu ce spre cruce era

acoperit de lespezi de gheaţă, atît spre Şaua Mare, cît şi spre firul Văii Albe, iar noi, un rup de cinci

persoane, nu aveam nici colţari, nici măcar o frînghie de asigurare...

Polei şi gheaţă pe stîncă am întîlnit şi în toamna lui 1926, cînd am efectuat prima ascensiun

văii Rîpa Zăpezii din Moraru . Din Poiana Urzicilor pînă la brîul mare al Morarului lucrurile au mers

destul de bine, deşi era vînt şi frig. O mică strungă, chiar sub acel brîu şi vîrful de lîngă primit,

atunci numele de Strunga Vîntului şi Colţul Vîntului. Mai sus, poleiul a făcut nu numai ca siguranţa

prizelor de picior să fie foarte precară, dar să ne îngheţe complet degetele, aşa încît nici prizele de

mînă nu eram prea siguri. Am urcat, totuşi, deşi eu, la un moment dat, am scăpat, o bună buc ată, în

dreptul parapetului de nord al Arcului Mare. De atunci păstrez, ca preţ al necunoaşter ii materialului

tehnic nenecesar în astfel de ascensiuni, o mică cicatrice sub ochiul stîng... În vara anului 1929 am atins pentru prima dată Creasta Picăturii, ieşind de ¹la verdeaţă" pe n

clin cu lespezi şi cu puţină iarbă pînă la un brîu care, urmat pe stînga, ne-a scos pe mica c stă de sub

hornuri, la cota 2 014 m, adică la nivelul brîului Portiţei, pe care îl vedem dincolo de Valea Seacă a

Caraimanului. Ð C e sentimente aţi încercat în timpul acestei premiere alpine ? Ð Mi-e greu să vorbesc acum despre ele. Priveliştea acestor locuri era însă cu totul nouă

pentru ochii noştri. Ansamblul de fire finale, Vîlcelul Mortului, firul propriu-zis al văii Şeii, văzută din

faţă, m-au impresionat profund, toate părînd, practic, verticale. O fotografie luată atunc i şi publicată

ceva mai tîrziu de un prieten, în nu mai ştiu ce revistă, a stîrnit vîlvă printre puţinii tur care

începuseră să cutreiere abruptul şi care, aproape cinci ani după aceea, au căutat zadarnic l ocul de unde

a fost luată. Ð Dumneavoastră şi cercul dumneavoastră aţi luat parte la acţiunile Grupului alpin

constituit după 1930 ? Ð Cercul nostru era destul de restrîns. Nucleul său îl forma tatăl meu, fratele meu şi cu mi ne.

În jurul nostru s-au strîns cîţiva prieteni care ne-au însoţit mai des în excursiile pe munte Ion P.

Cantuniari, cel mai fidel tovarăş al nostru, doctor în chimie, ing. Nicolae Nicolescu, în ultima vreme

profesor la Institutul de construcţii, profesorul chimist Costin Neniţescu. Ceva mai tîrziu am iniţiat în

plăcerile căţăratului pe stînci, desigur la nivelul pe care îl practicasem noi, şi pe alţi cu cuţi, dintre

care amintesc pe avocatul Nicolae Dimitriu. Acesta, la rîndul său, cu talentul de an imator recunoscut,

începuse să organizeze activitatea Grupării alpine, din care s-a născut Clubul alpin român . Noi am reuşit, încetul cu încetul, să descifrăm ,

înaintea celor de la Clubul alpin român ,

structura abruptului Bucegilor , să ne punem problema unor ascensiuni de detaliu şi să lărgim sfera

zonei explorate. Am pătruns în Bucşoiu pe versantul dinspre Valea Mălăeşti şi am descoperit, stfel, un

frumos domeniu de escaladă. Ne puneam , de asemenea, probleme de felul următor: găsirea celui mai

direct traseu de la cabana Mălăeşti la vîrful Bucşoiului; găsirea celui mai scurt traseu de la Claia Jepilor

spre platou; descoperirea unui drum la nivelul brîului Portiţei, din Valea Seacă în Vale a Albă;

explorarea în amănunt a crestei Picăturii. Pînă prin 1934, activitatea grupului nostru se afla în fruntea

mişcării alpine din ţara noastră şi iniţia pe alţii în escaladări mai grele. După 1934Ð1935, să

cedăm iniţiativa celor de la Clubul alpin român, care, specializîndu-se în Şcolile de alpini sm din Italia

şi Germania şi folosind materiale tehnice adecvate Ð frînghii, pitoane , carabiniere Ð s-au situat în

frunte. Cîtva timp , din cauza unor neînţelegeri din cadrul Clubului alpin român , fratele meu şi cu

mine , împreună cu cei mai apropiaţi tovarăşi de munte , ne-am ţinut departe de grupările alpine care se

înjghebau succesiv. Această reţinere se explica şi prin aceea că noi depăşisem vîrsta cea mai nă , la

care poţi rezista efortului intens şi de durată , vîrstă pe care şi-o dovedeau prin acţiuni practice Nae

Dimitriu , apoi Nicolae Baticu, Toma Boerescu, Dan Popescu , Sorin Tulea , Constantin Conteş şi alţii.

Cu toate acestea

, în 1937, la insistenţele bunului meu prieten Dimitriu, eu am devenit membru al

Clubului alpin român. Ð Unde aţi avut, cum am constatat din consultarea buletinului Clubului alpin român, o

activitate practică şi teoretică de invidiat... Ð E adevărat, nu am stat cu mîinile încrucişate , să privesc numai munca celorlalţi. Cu toate că

aş putea fi acuzat de lipsă de modestie, vreau să menţionez că cercetările care l-au dus pe Nicolae

Comănescu pentru prima dată pe Picătura au fost efectuate , în bună măsură, după indicaţiile mele şi ale

fratelui meu. Exemplele s-ar putea înmulţi... Ð În parte le cunoaştem şi noi, dar n-am vrea să amintim aici decît contribuţia pe care aţi

avut-o în cadrul primei şcoli româneşti de alpinism. Nu vă solicităm, de asemenea, amănunte î

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. legătură cu acţiunile Clubului alpin român, cu activitatea şi istoria sa, pentru că, conform planului pe

care l-am elaborat cînd am pornit la alcătuirea suitei noastre de convorbiri, ne-am gîndit ca acest

lucru să-l facă altcineva. De aceea, pe dumneavoastră, v-am ruga să evocaţi, în continuare, aspecte şi

momente plasate, în timp, înainte de înfiinţarea Clubului alpin român. Bănuim că nu v-aţi măr

numai la explorarea abruptului prahovean al Bucegilor... Ð Pînă în 1913 , colindasem pădurile şi poienile de la poalele Bucegilor , pe care le cunoşteam

destul de bine. Apoi , paralel cu ¹escapadele" în abrupt, nu am neglijat parcurgerea drumurilor

¹clasice", cele de potecă , cele care , încet-încet , au început să fie marcate. Nu am neglijat nici

pătrunderea în alte regiuni muntoase ale ţării. Am înnoptat la Casa Mălăeşti ,

la chiliile de la Peşteră, iar

mai tîrziu la prima casă Peştera , la casa Omu şi la altele. Ð Ce condiţii ofereau turiştilor aceste adăposturi la începutul deceniului al treilea al

secolului nostru? Ð Sînt convins că dacă unui turist din zilele noastre i s-ar oferi ¹confortul" pe care l-a m

întîlnit în 1921 la chiliile Peşterii , sus, sau în 1922 la prima casă Mălăeşti ar strîmba din nas: priciuri de

lemn, cu paie sau fîn, fără pături şi, evident, fără rufărie de pat şi fără perne. Ce odihnit însă

nopţile din aceste adăposturi ! De aceea, mi-e imposibil să compar prima noapte petrec ută la Mălăeşti,

în vara anului 1922, cu ultima noapte cînd am dormit, în 1965, la Casa de la Babe ! Li niştea pe care am

întîlnit-o în primii ani de munte, cînd nu existau radio-aparatele portative, şi cinele fr ugale simple, cu

alimente din sacul purtat în spate toată ziua, nu le-am mai regăsit în ultimii ani la ca banele ce oferă

mese copioase, stropite din belşug cu diferite băuturi alcoolice şi însoţite de muzica str identă a acelor

radio-aparate. Ce să mai spun de faptul că, astăzi, datorită, e drept, dezvoltării masive a turismului,

acţiune inevitabilă , sus la Babe sau pe Caraiman se ajunge cu maşina ! Am întîlnit situaţii cînd noi, cei

care umblăm pe jos , constituim obiectul curiozităţii vizitatorilor ¹motorizaţi" ai platourilor Bucegilor.

De asemenea, fără alt comentariu, vreau să spun că, pe vremuri, cînd turistul era turist, cabanierul, el,

era cabanier; era un om de munte, cunoscător al locurilor, gata să dea sfaturi începător ilor şi de regulă,

prieten cu turiştii mai vechi... Ð Aţi cunoscut îndeaproape pe vechii cabanieri din Bucegi ? Ð Am cunoscut destul de bine pe mulţi dintre ei. Am fost chiar prieten cu succesivii cabanieri

de la Peşteră: Butmăloiu. Grigore Pescaru, Moise Roşculeţ, Cristea Voiculescu; apoi cu Ion Stănilă de

la Omu, cu fratele lui de la Mălăeşti şi cu familiile lor. Nu rare au fost drumurile făcut e numai de

dragul de a petrece o seară cu vreunul din ei, la gura focului, în cabana de care av eau grijă. Acum cîtva

timp, cînd am fost la cabana de la Peşteră (care, cum se ştie, a ars), am găsit sufrageria asemănătoare cu

un restaurant din Bucureşti. Serviciul era făcut de mai multe fete în uniformă, cu şorţuleţe bonetele

albe, de pe care lipsea numai inscripţia T.A.P.L. E treaba lor dacă alţii se simt bine într-o astfel de

cabană, dar eu nu mă simt acasă, nu-s în largul meu... Ð Din spusele dumneavoastră se observă, tovarăşe profesor, nostalgia după liniştea şi pacea

muntelui de odinioară. E, firesc, nostalgia omului care şi-a făcut din drumeţie o pasiun e şi care a

împărtăşit-o, ani în şir, şi altora. Ritmul dezvoltării rapide a turismului, tehnicizarea lui u mai

permit astăzi efectuarea unor excursii pe munte în condiţii care să amintească de vremuril e pe care leaţi evocat... Ð Totuşi, şi astăzi poţi găsi în Bucegi regiuni cu liniştea şi natura neatinse. Aproape toată

regiunea de abrupt cunoaşte numai un număr foarte mic de pasionaţi. Este adevărat însă că, şi ci, nu

eşti întotdeauna la adăpost de manifestările turiştilor de ocazie. Eu am avut chiar confli cte cu unii

dintre cei care, de la Crucea Caraimanului, rostogoleau bolovani în Valea Seacă, neţinîn d seama că, pe

acolo, ar putea urca cineva.

Ð Aţi spus undeva, pe parcursul convorbirii noastre, că de-a lungul anilor de drumeţie aţi

străbătut şi alte regiuni ale ţării. V-am ruga să indicaţi măcar cîteva din ele. Noi am vrea

subliniem, astfel, că şi un bucegist de talia dumneavoastră poate descoperi peisaje şi l ocuri pline de

frumuseţe, nu numai în munţii cei mai apropiaţi de capitală. Ð Eu sînt, cum bine aţi remarcat, un vechi şi statornic bucegist. Am parcurs însă şi alte

regiuni muntoase din ţară şi am umblat prin regiunile depărtate de munte: în balta Brăilei, î Deltă, în

Bărăgan, la mănăstirile din Bucovina... Prima ieşire din Bucegi am făcut-o în 1927 , pe Piatra Mare , şi am urmat un drum neobişnuit:

am pornit cu trenul de exploatare din Azuga, pe valea cu acelaşi nume, pînă la cantina de la Retivoi;

apoi, pe jos, pînă în circul de obîrşie , de unde , prin nişte poieni în pantă mare, am suit pe masiv.

Coborîşul a fost pe la Tamina, urmînd valea direct pînă la chei, unde am întîlnit o potecă pe re am

ajuns la Timiş. Pe Piatra Craiului am urcat prima dată în 1933, toamna tîrziu. Ţin minte că, de la Zăplaz

în sus, peretele de la Lanţuri era acoperit cu un strat gros de zăpadă şi, pe alocuri, de gheaţă. Peisajul

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. era feeric şi m-a impresionat , dar excursiile pe diferite trasee în Piatra Craiului, ca alpinist, nu mi-au

oferit elemente de adevărată noutate. În Munţii Făgăraşului am fost, de asemenea, de nenumăra ori,

pe diferite trasee clasice Ð spre Negoi, Bîlea, pe Valea Sîmbetei, pe la Urlea, pe coa mă. Am întîlnit şi

aici priveliştile impunătoare de pe Negoi, de pe Vînătoarea, de pe Viştea, de pe culmea Al botei sau de

pe vîrful Văiugii. În Făgăraş mi-au plăcut îndeosebi abaterile de pe traseele clasice. Nu pot ta, de

exemplu, drumul de la Strunga Mică din Căldarea pietroasă a Văii Arpaşului, pe culmea Albo tei şi

coborîşul în Valea Arpaşului . M-am convins atunci

, odată mai mult , că Munţii Făgăraşului au fost

colindaţi şi cunoscuţi cu decenii în urmă mai în detaliu decît sînt astăzi. Variaţia traseelo e

vremuri mult mai mare. Drumeţul poate întîlni în aceşti munţi poteci largi pe oare , totuşi , azi nu se

abate decît rar , pentru că preferă traseele uşoare şi , îndeobşte , înnoptarea la cabană, îl tentează prea

puţin, sau deloc, o potecă excelentă cum e aceea de pe versantul apusean al culmei Alb ota care, pe o

curbă de nivel, urmează pe sub coamă o bună bucată de drum şi apoi, în serpentine largi, cobo ră spre

pădure. Dar asemenea poteci vechi care, cred eu, ar putea fi revalorificate de către organizatorii de

turism, se întîlnesc şi în alte locuri

. Ð Vă amintiţi, acum, vreo întîmplare mai deosebită legată de drumeţiile dumneavoastră în

Făgăraş? Ð

Îmi amintesc de liniştea desăvîrşită pe care am întîlnit-o la Urlea şi, mai ales, în cabana d

piatră de la Lacul Bîlea prin 1927. Aceasta era atunci singura cabană de la lac, iar n oi, adică eu, fratele

meu şi Ion Cantuniari, ne adăpostisem în ea după ce, pornind spre Negoi prin culmea Mier ii şi pe

creasta nordică a Laiţei, am fost nevoiţi să ne reîntoarcem şi să poposim aici din cauza unei ploi

răpăitoare , pe care am suportat-o timp de o oră şi jumătate. Ca să ni se usuce hainele, a trebuit să s tăm

două zile şi două nopţi în cabana de piatră. Am stat de vorbă îndelung între noi, iar bătrînu r

Mack s-a bucurat să ne aibă oaspeţi în singurătatea şi liniştea aceea. Ce să mai spun că, aca

Buşteni, am ajuns după un drum cu destule peripeţii, flămînzi şi fără nici un ban în buzunar. pot să

uit nici noaptea petrecută la foc, sub cer deschis, într un sfîrşit de octombrie din anul 1939, cînd am

poposit împreună cu o echipă a Turing Clubului în poiana ¹La stîna Tudorii" din Suru, unde v enisem să

alegem locul viitoarei cabane. Cabana a fost ridicată tocmai acolo unde rămăsesem noi noaptea.

Aş putea să evoc şi alte întîmplări din excursiile mele în Făgăraş, sau în altă parte. Sînt î

atît de multe încît n aş mai termina niciodată. De aceea, am să menţionez numai momentul vizitării

peşterii de gheaţă de la Scărişoara, atît pentru impresia lăsată, cît şi pentru faptul că, at născut

ideea coborîrii în rapel prin crăpătura dintre gheaţă şi peretele grotei. Coborîre care avea că la

descoperirea etajului inferior al peşterii. Menţionez, de asemenea, excursiile de pe malul stîng al

Prahovei , unde am străbătut un masiv aproape necunoscut, fiind copleşit de măreţia Bucegilor de pest e

drum. Mi-aduc aminte de prima plimbare pe Valea lui Bogdan , la ieşirea din Sinaia, pe lîngă care trec

în grabă toţi automobiliştii. Nici unuia nu-i vine ideea să lase puţin maşina şi să urmeze fi pei spre

căldarea de obîrşie de sub Setul. Dacă ar face-o, ar găsi aici o floră minunată ! Ð Ce impresii v-au lăsat regiunile ¹de şes" ale ţării ? Ð Balta Brăilei, azi dispărută, Delta sau Bărăganul mi-au dat senzaţia , străbătîndu-le , de

odihnă şi calm. Am parcurs în lotcă canalele Deltei , printre stuf şi sălcii , am colindat în lung şi în lat

pădurea de la Letea. Liniştea întîlnită era deplină. Bărăganul m-a impresionat prin imensitat lui ,

întreruptă uneori de perdelele de sălcii şi salcîmi. N-o să uit niciodată apusurile de soare in aceste

locuri , cînd un glob roşu se lăsa încet spre orizont. Ð Am vrea să ne vorbiţi, din nou, despre unii din oamenii deosebiţi pe care l-aţi cunoscut dea-lungul drumeţiilor dumneavoastră. E o rugăminte pe care am adresat-o mai tuturor int erlocutorilor

noştri, căci intenţionăm, în acest fel, sa relevăm măcar parţial, o atmosferă de demult, cîte ri de

entuziaşti şi pasionaţi ai turismului nostru. Ð Am vorbit despre Nestor Ureche, cunoscător desăvîrşit al Bucegilor şi cel mai atrăgător

autor de literatură turistică din primele trei decenii ale secolului. Cărţile lui, începînd cu ¹Zînele din

Valea Cerbului" Ð 1904 , şi terminînd cu ¹Vraja Bucegilor" Ð 1926, au încîntat şi au îndemnat la

excursii generaţii după generaţii. Păcat că nu i se reeditează cele mai bune cărţi, nu numai din

Valea Cerbului".... Am vorbit, de asemenea, despre Butmăloiu, Gelepeanu, despre ca banierii pe care iam ştiut mai îndeaproape. Spre regretul meu, am cunoscut-o prea puţin pe Bucura Dumbra vă, decedată

prematur, în Egipt, în 1926. Am lucrat , în schimb , cu Mihai Haret şi cu Valeriu Puşcariu , am cunoscut

membrii secţiei Frăţia munteană a Turing Clubului României, din Cluj-Napoca, pe profesorul

Moroşanu din Cîmpulung Moldovenesc şi pe atîţia alţii. Lucrările lui Mihai Haret, şi el cunos al

Bucegilor, ne-au folosit, la început , ca îndrumător schematic. Articolele lui Valeriu Puşcariu din

calendarele Turingului şi apoi din ¹Enciclopedia turistică" au îndeplinit acelasi rol pe ntru Transilvania,

iar convorbirile cu profesorul Moroşanu ne-au servit excursiilor pe Rarău. Am mers d es pe munte cu

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. membrii Clubului alpin Ð cu avocatul Nae Dimitriu , cu inginerul Alexandru Beldie, cu Nicolae Baticu

sau cu doctorul Barbu Nestorescu. Nu pot uita nici pe unii bustenari Ð Costache Pădu raru, Niculae

Lica, Vasile Teodorescu, primii paznici de vînătoare, celălalt tipograf. Nu voi uita însă niciodată că

părinţii mei au fost aceia care mi-au dezvăluit frumuseţea naturii, călăuzindu-mi primii paşi Bucegi.

Nu concep, azi, ce ar fi fost viaţa mea fără ascensiuni, fără luptă cu greul pe munte şi fără

visările, cu ochii închişi sau deschişi, pe o coamă, în seara după un sfîrşit de căţărare mai

aceea, acum, mulţumesc din suflet tuturor celor care mi-au insuflat dragostea pent ru munte... ALEXANDRU BELDIE

Inginer doctor docent. Botanist. Membru al Turing Clubului României şi fondator al G rupării

alpine. Propagandist al mişcării turistice. Autor al mai multor lucrări despre flora şi

vegetaţia munţilor noştri. Fervent ocrotitor al naturii. AM FOST MARTORUL CRUCIALELOR TRANSFORMĂRI ALE TURISMULUI

NOSTRU DE MUNTE Ð Prietenii dumneavoastră, tovarăşe Alexandru Beldie, spun că, între ei, sînteţi drumeţul

care aţi bătut munţii chiar înainte de şcoala primară. Şi o spun Ð să ştiţi asta ! Ð nu numai

admiraţie, ci şi cu o undă de invidie. Ð Am început drumeţia la munte pe la 7 ani, cînd, într-o bună zi, mînat de curiozitatea

copilăriei, am pornit-o singur către culmile Bucegilor , al căror profil îmi apărea zilnic, obsedant, din

cerdacul vilei din marginea Sinaiei, unde îmi petreceam vara. Am pornit-o pe cărările pădurii şi am

răzbătut în poiana ¹La Sfîrşitul Luniii" (astăzi ¹Cota 1400"). Mi-am croit drum prin pajiştea

sumedenie de flori şi cu iarba deasă ce-mi ajungea pînă la piept şi, dintr-odată, privirea m i-a aşternut la

picioare miniatura Sinaiei şi panorama Văii Prahova, de care mă despărţisem pentru cîteva ce asuri cu

trupul şi sufletul. Pe drumul întoarcerii acasă, am avut simţămîntul că o părticică din mine

acolo sus , pe munte. De atunci am revenit mulţi ani de-a rîndul pe acel plai şi mai sus , pe clinele

Vîrfului cu Dor , unde ciobanul din legendă s-a prăpădit de dorul mioarelor lui. Am cutreierat apoi, în

fiecare vară, toate cărările Bucegilor, căutînd să le desluşesc. Multă vreme am avut drept to de

drum un băţ şi o traistă cu merinde; de abia de prin 1928 m-au însoţit cîte unul sau doi cole i de liceu. Ð Şi nu va era frică să colindaţi munţii, copil fiind, de unul singur ? Ð Nu, pentru că îmi plăcea singurătatea. Totuşi, întîlneam, din cînd în cînd, cîte un grup

restrîns de turişti. Erau oameni bine ¹echipaţi", adică încotoşmănaţi, chiar şi în miez de va

bocanci grei, ţintuiţi , şi jambiere de lînă , cu bastoane înalte (alpen-stock-uri sau alpiştoace, cum ziceau

călăuzele din Sinaia). Purtau saci de spate îndesaţi cu merinde, haine, pătură, lampă de spir

, cutii de

conserve şi altfel de cutii şi cutiuţe , căni şi ibrice şi toate cele trebuincioane dichisului drumeţului pe

munţi cu adăposturi rarissime. Căci , trebuie să va spun: în 1928 erau în Bucegi numai 4 cabane: la

Mălăeşti , pe vîrful Omu, la Peştera Ialomiţei şi la Bolboci; se mai înnopta şi pe priciurile de lemn,

aşternute cu cetină de brad, oferite de călugării de la schitul Peştera. Pe vremea aceea, turismul se practica aproape exclusiv pe poteci, cele mai impor tante fiind

marcate prin grija Turing Clubului României. Exista însă şi o anumită competitivitate spor tivă. Astfel,

cu cît sacul de spate era mai voluminos şi mai greu, cu atît turistul era mai ¹tare"; sa cul mic, uşor, era

considerat ¹sac de fraier". Dacă ajungeai la cabană, pînă să-ţi tragi sufletul, erai asaltat e ceilalţi turişti

cu întrebări: ¹Pe unde ai urcat ?" ¹Cîte ore ai făcut ?" Şi dacă noul sosit declara , ca excursionist

¹încercat", că a făcut numai 3 ore de la Sinaia la Peştera Ialomiţei se simţea dator, pentru ompletarea

performanţei, să adauge: ¹Şi cu ce greutate în spate !" ¹Pune şi dumneata, dom'le, mîna pe sa te

convinge !" Alţii, pregătiţi pentru mai multe zile, şi cu scopul cuceririi în final a vîrful ui Omu, porneau

în adevărate expediţii, din echipament nelipsindu-le pistoalele, îi însoţeau călăuze localnic aveau cai

de munte închinaţi, încărcaţi cu toate bagajele şi, pe deasupra, călare, duceau şi câte un tu mai puţin

sportiv. Ð Din afirmaţiile dumneavoastră, înţelegem că Bucegii, ¹bulevardul Carpaţilor", cum îi

numesc unii, erau cutreieraţi în deceniul al treilea al secolului. Dacă este aşa, înseamnă că va

contraziceţi colegii de generaţie. Ð Dacă nu vă grăbiţi, o să auziţi şi de la mine că, prin anii 1928Ð1930 ne cunoşteam aproape

toţi drumeţii prin Bucegi . Eram, parcă, într-o familie, înfrăţiţi, tineri şi vîrstnici, în faţa frumuseţilor

necuvîntate ale muntelui. Chiar dacă ne vedeam pentru prima oară, tot ne înfrăţeam repede, b unăoară în

cabana veche, Casa Peştera, seara, cînd ne povesteam micile peripeţii ale drumurilor s trăbătute şi ne

împărtăşeam impresiile. Uneori chiar petreceam împreună cîntînd cîntece populare şi studenţeş

pahar de vin negru, ¹Păcura de Peşteră" din viile lui Mihai Haret, fondator şi preşedinte al T.C.R.,

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z.

¹nepotul statuii", cum îi ziceam noi, adică al marelui Spiru Haret. Toate acestea însă pînă l orele zece

seara, cînd apărea cabanierul Ð mai întîi moş Butmăloiu, apoi ¹nea" Grigore Pescaru Ð şi ne a

regulamentul. Atunci, cu toţii, disciplinaţi, ne duceam la culcare. Amintindu-mi de acele vremuri, gîndul îmi zboară mai încoace, spre altă cabană de pe platoul

Bucegilor, unde, într-o zi de vară, pe la orele şase după-amiază, un turist cam subţirel îmbr t şi

surprins de vremuială pe crestele dinspre Omu, a pătruns ud pînă la piele şi dîrdîind. La ved rea

rafturilor încărcate cu sticle multicolore, strălucind sub lumina tuburilor fluorescen te, abia o reuşit să

articuleze: ¹Vă rog... un rom... un coniac... ceva". A fost prompt servit cu: ¹Dumneat a nu vezi ce serie

acolo ? Bufetul se deschide la ora 19 !" Regulamentul care va să zică.... Şi iarăşi gîndul mă duce înapoi, spre vechea cabană Peştera, modestă, cu priciuri pentru

dormit şi lămpi cu petrol, dar deosebit de ospitalieră

, în care, odată, într-o dimineaţă de Paşti, am fost

întîmpinaţi, cu urările cuvenite, de cabanierul Moise Roşculeţ, ţăran din Secăria Doftanei: e eună

cu nevasta şi cei şase băieţi, îmbrăcaţi în straie naţionale de săfbătoare, aşezaţi ciotcă, c , în

uşa bucătăriei, ne poftea pe cei vreo 30 drumeţi, cîţi eram acolo, să-i cinstim o masă lungă, ută

din belşug cu cele de trebuinţă. De abia după această ¹cinste la casa omului" am devenit cli enţi ai

cabanierului.

În această casă de la poalele codrilor Cocorei am avut prilejul să cunosc pe cîţiva din înain aşii

turismului nostru , făuritori ai Hanului drumeţilor: pe Mihai Haret , Valeriu Puşcariu, Gheorghe Morţun,

Ion Colman şi alţii, de care, cu sfiala celor 15 ani ai mei, nu prea îndrăzneam să mă apropi i. Am mai

cunoscut pe unul dintre cei mai activi organizatori şi conducători de excursii ai Tu ring Clubului

României, Dem. Stoenescu, ¹taica", de pe urma căruia aveau să rămînă atîtea imagini din munţi

i,

prinsă cu deosebită măiestrie pe pelicula fotografică. Tot aici am cunoscut cîţiva pasionaţi rumeţi,

iubitori ai Bucegilor, care aveau să-mi fie mai tîrziu cei mai buni tovarăşi de drum. Di ntre ei, vreau să

pomenesc numele surorilor Dina şi Tranquilla Colotti, stabilite din copilărie în Sinai a, însă născute şi

crescute în dragostea pentru culmi şi flori tocmai pe munţii din ţinutul Friulului din I talia de Nord.

Împreună, ne depanăm azi amintirile din tinereţea noastră închinată munţilor, cu satisfacţia rilor

de atunci şi regretul renunţărilor prezente.

Ð Aţi cunoscut şi pe alţi ¹oameni ai muntelui'' ? V-am ruga să ne vorbiţi despre ei, pentru c

noi vrem, prin cartea noastră, să evocăm şi numele şi chipul acelor pionieri ai turismului românesc,

care s-au dus dintre noi sau care, azi, trăiesc retraşi, încărcaţi de amintiri şi nostalgii. Aţi rostit aici

numele surorilor Coletti. Una din ele, Dina Coletti, astăzi Podeanu, mai urcă încă pe mu nţi. Gheorghe

Morţun, fostul vicepreşedinte al Turing Clubului României, decedat în 1976, în vîrstă de pest 91 de

ani, mai făcea încă scurte excursii citadine, cînd sănătatea i le îngăduia. Ð Mi-e greu să vorbesc despre toţi oamenii muntelui

, pe care i-am cunoscut. Pentru asta mi-ar

trebui timp, ca amintirile să nu denatureze cu nimic memoria, chipul şi sufletul lor . Sper că în cursul

convorbirii să-i pot aminti pe cît mai mulţi. La întrebarea pe care mi-aţi pus-o, voi răspun de referin-dumă la cîţiva cabanieri. Unii sînt şi astăzi în exerciţiul funcţiuni , sînt căliţi în treaba aceasta şi buni

cunoscători ai locurilor şi nevoilor turiştilor. Constantin Moiceanu lucrează la Piatra Arsă , Ion Vila la

Padina , Gheorghe Rîşnoveanu la Cota l 500, Gheorghe Bordea la Babele, Gheorghe Stănilă la Poiana

Izvoarelor... Acesta din urmă descinde dintr-un neam de vrednici rîşnoveni, toţi, din ta tă în fiu,

cabanieri sau cu îndeletniciri legate de munţi, ca păstori , vînători de ursi şi capre negre. Din cei care nu

mai sînt printre noi , trebuie să va vorbesc de Englitera Niţoiu ,

sinăiancă, născută În cabană , firavă şi

puţintică la trup , că te minunai de unde are atîta putere să care Ð cum am văzut-o de atîtea ori Ð cu

spinarea sau căruciorul, cele trebuincioase cabanei . Era o perfectă gospodină şi mamă, ţinea cabana

curată ¹lună". Din păcate , a fost smulsă vieţii prea devreme, din cauza efortului şi extenuării fizice .

Moise Roşculeţ, de care am mai pomenit înainte, era exemplu de ospitalitate românească. El a fost

surprins şi ucis de o avalanşă de zăpadă sub Colţii Guţanului, pe cînd se afla în fruntea une avane

ce transporta alimente la cabana Peştera. Ð Poate va referiţi şi la prietenii dumneavoastră, la colaboratorii apropiaţi, am anii cînd, ca

alpinist, aţi participat la deschiderea unor noi trasee şi la iniţierea, în tainele aces tui sport al

curajului, a unora din actualii aşi ai escaladărilor pe stînci...

Ð Cum am spus, pînă prin anii 1927Ð1928, în Bucegi se practica aproape exclusiv turism de

potecă .

Zonele abrupte, cu pereţi stîncoşi, ameţitori, cleanţurile, brînele şi văgâunele lor reprezen

pentru mulţi încă un mister. Auzisem că pe acele feţe aspre de munte călcaseră, totuşi, cu mu ni în

urmă şi rareori, Rosetti-Solescu, Bucura Dumbravă, Mihai Haret şi, mai ales, cîţiva localnic i din

Buşteni, ca Tunaru, Jilipeanu, Butmăioiu, la care se adaugă Stănilă din Rîşnov. Ei erau vînăt e

capre negre, fără gînduri de performanţe alpine . Li se mai păstrează numele în toponimia de detaliu a

Bucegilor: ,,Drumul lui Butmăioiu", ¹Brîna lui Stănilă", ¹Hornul lui Jilipeanu".

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. Ð Desigur, nu bănuiaţi, pe atunci, că va fi cîndva şi ¹Hornul lui Beldie" din Claia Jepilor... Ð Sincer să fiu, nu bănuiam. Dar să continuăm. Mai auzisem de cîteva îndrăzneţe pătrunderi

în abrupt ale lui Radu Ţiţeica, prin 1927, care aveau să marcheze începuturile cercetării si stematice a

acestor ţinuturi. Într-o zi din toamna anului 1932, la cabana de pe vîrful Omu, atenţia mi-a fost atrasă d e doi

turişti mai vîrstnici decît mine, neobişnuiţi ca port şi vorbire . Aveau saci mici, piolete şi o frînghie, şi

tot vorbeau despre ascensiunea făcută. Am surprins termeni prea puţin familiari mie: săr itoare.. .

surplombă.. . horn.. . prize ... ramonaj . .. Am înţeles pînă la urmă că escaladaseră Valea Coştilei din

abruptul prahovean. M-am apropiat de ei şi am intrat în vorbă. Aşa l-am cunoscut pe răposa tul Nae

Dimitriu , entuziast şi intrepid pionier al alpinismului tehnic la noi, din neam de munteni a lbanezi de

prin ţinutul Pindului, om de o remarcabilă vioiciune spirituală şi trupească, căruia aveam să i fiu, încă

din anul următor, cel mai apropiat cirac în căţărătura pe stînci; tovarăşul său de drum din z ea era

Eugen Stoian, maestru al sporturilor atletice. Ð A urmat apoi pătrunderea dumneavoastră în misteriosul dar fascinantul abrupt al

Bucegilor... Ð Pe acea vreme, singurele jaloane în zonele greu accesibile din Bucegi erau puse de fraţii

Radu şi Şerban Ţiţeica, astăzi oameni de ştiinţă consacraţi, fii ai marelui matematician Gheo

Ţiţeica, şi care investigaseră, pentru prima oară în mod ştiinţific, abruptul prahovean al Bu ilor, dînd

la iveală întîia schiţă geografică de detaliu a zonei. Am îndrăgit apoi mult căţărătura pe stînci, îndeletnicire care pune la încercare trupul şi

mintea, deopotrivă , şi cere curaj, stăpînire de sine, prudenţă, fiind, totodată, cea mai bună şcoală a

disciplinei şi camaraderiei perfecte în grup; o luptă cu stînca dar şi cu tine însuţi . Am început cu un echipament improvizat, cu frînghia de rufe luată de la mama de acasă.

Curînd însă, mi-am procurat coardă franţuzească specială, piolet şi colţari elveţieni care co ni

grei pe atunci, cîştigaţi de mine cu... trompeta, ca muzician semi-profesionist în formaţi

i de jazz, pe la

matineuri şi serate dansante; şi asta împotriva preferinţelor mele muzicale, căci, de fapt , deţineam

funcţia de prim trompetist în orchestra simfonică ¹Muzica"... Ð Împreună cu Nae Dimitriu, Ion Şincan, Alexandru Steopoe, Gheorghe Frim, Petre

Bălăceanu şi alţii aţi format ¹Gruparea alpină" din asociaţia turistică A.DM.I.R. Gruparea

dumneavoastră a constituit nucleul fondatorilor Clubului alpin român... Ð Cu toţii, dar mai ales cîte doi din cei de mai sus, cîteodată şi eu de unul singur, cutrei eram

abruptul Bucegilor, pe văi, brîne şi creste. Ni se alăturau, treptat, din ce în ce mai mulţi tineri dornici să

înfrunte stînca şi să cunoască farmecul acestor ţinuturi. Pe mine mă pasiona cercetarea geogr fică de

detaliu: făceam schiţe, fotografii şi foloseam permanent busola ¹Bezard" şi altimetrul, no tînd, totodată,

cu grijă, modul de atacare , escaladare sau evitare a obstacolelor. De mare folos s-au dovedit toate

acestea mai tîrziu, cînd mi-a fost dat să conduc numeroase grupuri de neofiţi în ale căţărări mai în

perioada 1929Ð1933, din cele 150 drumuri pe Bucegi, 80 de zile reprezentau ascensi uni în abrupt,

aproape toate în Bucegi, cîteva în Piatra Craiului şi în Munţii Făgăraşului. Ð Spuneţi-ne, aceste 80 de zile au fost întotdeauna senine pentru căţărătorul Alexandru

Beldie ? Ð Un poet seria undeva: ¹Acel ce cutezător se urcă pe-al muntelui suiş / Prăpastia-l aşteaptă

în adîncu-i prăvăliş..." M-a aşteptat şi pe mine de atîtea ori. La 11 august 1933 era cît pemă

primească , cînd m-am prăvălit de pe Colţii Morarului sub ochii bunului meu tovarăş de drum, Ion

Manof. Am aterizat, după un zbor de vreo 8 metri, ca prin minune , pe buza hăului de vreo 700 m de

desubt şi m-am ales doar cu cîteva oase de la un picior cam ¹deranjate", necesitînd spit al, ghips etc....

Întîmplarea nu ¹m-a învăţat minte", cum credeau unii... Chiar din anul următor, după ¹reparaţ

pornit, alături de Leova Stolear, la cucerirea, pentru prima dată, a Colţului Gălbinelel or din Coştila, pe

versantul nordic. Un prieten al casei noastre îi spunea tatei: ¹Nu-l mai lăsa să se caţăre p e munţi, e

riscant !" ¹Ce să-i faci ?... i-a răspuns tata. Riscurile meseriei. Băiatul meu e alpini st şi riscă să-şi rupă

picioarele, iar dumneata , ca funcţionar sedentar de birou , rişti să te îmbolnăveşti de... trînji". Ð Vă rugăm sa continuaţi evocarea faptelor dumneavoastră şi a tovarăşilor de munte. Dacă

nu va este dificil, am dori sa marcaţi, chiar cronologic, evenimentele pe care leaţi determinat şi al

căror erou, alături de alţii, aţi fost. Ð În 1933 a apărut primă publicaţie de alpinism de la noi , ¹Buletinul alpin". Era revistă

trimestrială şi se tipărea, la început, sub egida asociaţiei A.D.M.I.R. În paginile ei am se mnat , singur

sau în colaborare cu Nae Dimitriu şi alţii , în anii 1933Ð 1935, 16 articole în care descriam amănunţit

diferite trasee din abruptul Jepilor, Coştilei, Morarului, precum şi a ¹premierelor" m ele: Claia Jepilor,

pe faţa estică, Colţul Strungii Gălbinelelor, Colţul Gălbinelelor (pe versantul nordic) .

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z.

Epoca cuceririlor în ¹premieră" a vîrfurilor şi pereţilor stîncoşi, cu aplicarea tehnicii frî i

şi pitoanelor a fost deschisă în Bucegi de Nicolae Comănescu, cu Turnul Seciului de lîngă Peş era

Ialomiţei. Tot el, însoţit de Ion Şincan, înscrie în premieră şi vîrful Picătura din Caraiman nă

cu Gheorghe Frim, Colţul Mălinului din Coştila. Comănescu şi-a sfîrşit zilele pe Bucegi, odat u doi

însoţitori din grup, tîrît de o avalanşă de zăpadă pe Valea Coştilei pe care dorea să o cucer tru

prima dată în timp de iarnă. Seria premierelor a continuat cu ¹liderii" Nae Dimitriu, Al exandru

Steopoe, Gheorghe Frim şi alţii, apoi, mai tîrziu, pe trasee cu un grad de dificultate mai ridicat, cu

Emilian Cristea, Nicolae Baticu, Vasile Conteş, Ionel Coman, Valeriu Enescu. Seria unor numeroase performanţe alpine din ultimele trei decenii a fost iniţiată şi org anizată

de Emilian Cristea, ¹patronul", dascăl al unei întregi pleiade de tineri alpinişti, el îns uşi cuceritor în cap

de coardă. Cristea este, printre altele, cuceritorul marelui perete al Coştilei din Valea Albă, prin ¹Fisura

Albastră", studiată, ţesută şi împînzită cu frînghii şi pitoane timp de 7 ani, pînă la asaltu torios

.

E un exemplu de perseverenţă. Cine îşi închipuia că băiatul tăcut şi cuviincios, îmbrăcat jum t,

jumătate militar în termen, care aştepta, într-o dimineaţă de duminică din vara anului 1935, e peronul

gării Buşteni, vroind să participe la o ascensiune colectivă, condusă de mine în abruptul Coş ilei, şi care

se lăsa docil legat şi asigurat în frînghie, dar care se căţăra surprinzător de bine avea să după

cîţiva ani maestrul Emilian Cristea ?... Tot atît de priceput şi tenace era Ionel Coman, azi în fruntea

alpiniştilor braşoveni . . . .În activitatea de pionierat, la care mi-a fost dat să particip, se înscriu , începînd din 1931 şi

primele ascensiuni de iarnă în zonele abrupte ale Bucegilor, din Coştila, Moraru , Bucşoiu. Pe vremea

aceea nu existau cabanele de pe creastă (Piatra Arsă şi Babele). Întru-cît coborîşul, noaptea pe abrupt,

era exclus, trebuia să traversăm întreg platoul Bucegilor şi să coborîm tocmai în Valea Ialom

i la

cabana Peştera, îmi amintesc că, într-o zi de decembrie de acum mai bine de 40 de ani, împ reună cu doi

colegi de facultate, am izbutit să escaladăm, iarna, abruptul nordic al Coştilei prin Valea Ţapului. După

o luptă de zece ceasuri cu gheaţa şi stînca , în clipa victorioasă a atingerii marginii ¹podului" Coştilei, sa lăsat noaptea şi negurile şi, pe deasupra s-a pornit pe viscolit. Retrăiesc , parcă , şi acum momentele

acelea de înfrigurare , cînd, pe sub hainele îngheţate şi la razele slabe ale unei lămpi electrice de

buzunar, răsfoiam carnetul cu însemnări , unghiuri de marş , repere, luate cu grijă de cu vară, şi priveam

încordat acel ac de oţel tremurător care a îndreptat pe atîţia corăbieri la liman şi care nereptat şi

pe noi, în acea noapte de neuitat, pînă la uşa cabanei calde şi primitoare. Ð Busola şi cunoaşterea pînă la cele mai mici detalii a traseelor pe abrupturi şi a punctelo

r

obligate, sînt, aşadar, condiţii indispensabile pentru un căţărător, mai ales iarna... Ð Nu numai iarna, dar şi vara . Şi am să va povestesc o întîmplare ca să vedeţi ce însemnătăte

au... ...În vara anului 1935 conduceam, pe Colţii Mălinului, o ascensiune colectivă întrunind nu mai

puţin de 22 participanţi. Ne-a apucat noaptea pe Brîna Mare a Coştilei şi întreg grupul disp uneam doar

de două lanterne electrice. Cunoscînd detaliile terenului, am reuşit, totuşi, cu grupul înşi rat strict în

monom, să coborîm în poteca Văii Cerbului, pe încîlcitul traseu de pe coastele Văii Priponulu , pe care

chiar în plină zi senină, foarte uşor poţi eşua; au păţit-o cîţiva colegi de-ai mei, necunosc unor

amănunte şi ¹artificii" şi, ca urmare, ªţuţuiţi" cîte o noapte întreagă Ð unul din ei chiar l

zeci de metri deasupra potecii. A fost scos de acolo, a doua zi, cu o mînă ruptă, lega t cu ªbeţe" de către

ciobanii căţăraţi pînă la el pe prepeleacul de brad răzimat de săritoare. Ð Ceea ce spuneţi, chiar cu evocarea întîmplării triste de mai sus, sprijină, într-un fel,

părerea noastră. susţinută şi în faţa altor interlocutori şi cu alte prilejuri, că alpinismul ste numai

o activitate destinată unui grup restrîns de performeri. Credem că el poate să antreneze Ð pe trasee

mai uşoare, bineînţeles ! Ð şi grupuri mai mari, să devină, adică o preocupare ce ar putea fi clusă,

deliberat, în programele organizatorilor de turism. Ð Ascensiunile colective, în zonele abrupte ale Bucegilor, au fost organizate iniţial de

A.D.M.I.R., apoi de Clubul alpin român şi Clubul carpatin român. Ele au constituit cea mai de seamă

activitate propagandistică pentru turismul alpin, desfăşurată cu deosebire în perioada ani lor 1933Ð 1940 şi, totodată, un important capitol al activităţii mele turistice. Nu mai păstrez decât răbojul

ascensiunilor din cadrul Clubului carpatin român, după care, între 1935 şi 1938, am cond us 24 de

¹colective", cu un total de 210 participanţi, în timp ce altele erau conduse mai ales de colegii Leova

Stolear şi Vaso Costovici. Numărul participanţilor la o ascensiune varia între 5 şi 20. La fiecare

obstacol al traseului (săritori, hornuri, feţe stîncoase puternic înclinate etc...) a căru i trecere, adesea

riscantă, necesita oarecare iscusinţă în căţărătură şi cunoaşterea locurilor, conducătorul es

primul, singur, apoi, odată ajuns deasupra obstacolului, asigura cu frânghia pe fiec

are participant în

parte, uneori chiar ¹ajutînd" prin tracţiune pe cei mai puţin îndemînatici în folosirea ¹priz r". Urma

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. tracţiunea sacilor, de asemenea pe rînd. Am trecut şi prin clipe grele, aş putea spune c hiar dramatice,

prilejuite de vreo bruscă schimbare a vremii, ploi torenţiale, care transformau horn urile înguste în

adevărate cascade, ceaţă deasă, prăvăliri de bolovani sau alunecarea vreunui membru al grupu lui pe

stîncă, rămânînd suspendat în frîngh'e, Odată, în Colţul Mălinului, la o ingrată traversare p

golaşă, verticală, un coechipier asigurat de mine în frînghie şi-a pierdut pentru o secundă c mpătul şi

reazimul. N-am reuşit să împiedic alunecarea bruscă, neaşteptată, decît după ce frînghia mi-a ecat

şi ea dintre degete vreo 20 de centimetri, ieşind înroşită de sânge din strînsoarea mîinii... Conducînd grupurile fără şovăire, pe trasee bine studiate, şi căutînd a impune o disciplină,

cam rnilitărească dar indispensabilă şi consimţită pînă la urmă de toţi, neîngăduind nici cea

abatere, dar neînregistrînd nici cel mai mic accident, participanţii la aceste ascensi uni colective mi-au

acordat încredere , fiind bucuroşi că în acea şcoală elementară de alpinism mai învaţă cîte ceva şi despre

folosirea raţională a forţelor muntelui , despre etica comportării la munte , despre florile şi ierburile

muntelui. Ð Recunoştinţa şi încrederea celor pe care i-aţi condus de atîtea ori pe munte în escalade

îndrăzneţe a fost deseori exprimată în registrul de impresii şi sugestii al Clubului carpati n român, de

exemplu, la 23 august 1936, după ascensiunea colectivă pe Coltul Gălbinelelor, unul di n membrii

grupului, semnînd G. Pfeiler, semna: ¹Beldie s-a dovedit din nou un conducător înzestrat , documentat

şi prevăzător, dublat de un neîntrecut camarad, oricînd la dispoziţia tuturor, cu însufleţire

sinceritate impresionante". M. Stroescu, la 1 septembrie 1935, după valea Rîpa Zăpezii , din abruptul

nordic al Morarului, nota mai lapidar: ¹Cu Dumnezeu şi... Beldie !" Ð Da, îmi amintesc şi eu de aceste însemnări... Cît despre opinia dumneavoăstră despre

alpinism, cred că nu este eronată. Trebuie însă studiată pe toate feţele. Eu am să mai medite la ea.

Ð Deocamdată ne bucurăm ca nu o respingeţi. Iar pînă se va cristaliza, sîntem pregătiţi să

auzim relatarea altor evenimente din epoca eroică a dezvoltării turismului în Bucegi. Desigur, acelea

în care aţi fost implicat direct... Ð Am asistat şi chiar am participat la acţiunile privind construcţia de cabane, de drumu ri şi

executarea de marcaje turistice. În 1937 se desăvîrşea construirea a două cabane ¹cheie". Ba bele şi

Caraiman, aşezate la însemnate răscruci de poteci, ambele ridicate cu mari greutăţi şi sacri ficii, în lipsa

drumurilor potrivite pentru transportul materialelor, cărate cu ţîrîita, cu funicularul fabricii de hîrtie din

Buşteni, cu cai şi căruţe şi sub criza de muncitori, care, nu rareori, se lăsau păgubaşi, aba nînd

şantierul, fiind izgoniţi de vitregiile climatului alpin. ¹Cetatea de piatră" a cabanei de la Babele a fost durată de asociaţia A.D.M.I.R. Constru cţia a

fost, iniţial, finanţată printr-o donaţie substanţială a doctorului Gheorghe Gh. Dumitrescu , preşedinte de

onoare al asociaţiei; apoi , într-o bună măsură

, de Uzinele comunale Bucureşti, prin strădania şi relaţiile

entuziastului preşedinte activ al asociaţiei, pasionat drumeţ de munte, I. Udrişte-Olt, săvârşit din viaţă

acum cîţiva ani. Şi mai greu s-a ridicat modesta dar cocheta cabană Caraiman, împlinindu-se, astfel, vi sul unui

grup de băieţi îndrăgostiţi de munte, de pe vremea cînd erau colegi la liceul ¹Mihai Viteazul . E vorba

de ¹Grupul alpin brav", care avea să devină Clubul carpatin român, în frunte cu inimosul şi energicul

lui fondator şi preşedinte, Dumitru Gherassy. Puţini din cei care astăzi poposesc la cabana Caraiman cunosc eforturile prin care s -a înălţat ,

cu cotizaţiile şi donaţiile membrilor clubului, cu fonduri obţinute prin organizarea de serate dansante,

uneori deficitare , şi cu zgîrcita finanţare din partea Oficiului Naţional de Turism, finanţare obţinută cu

greu, doar după ¹captarea" directorului , printr-o masă la restaurantul ¹Modern", oferită acestuia de

asociaţie (în realitate plătită din buzunarele noastre nevoiaşe). Cu acel prilej i-am pus în faţă

, spre

aprobare, cererea de subvenţie.. . Şi apoi cîte greutăţi cu transportul materialelor şi cu munc'torii ! Noroc cu antreprenoru l

construcţiei , regretatul sinăian Petre Pascu , bun meşter şi om de suflet, devotat ideii construcţiei de

cabane în Bucegi, frate cu Costică, Teofil (Filică) şi Victor Pascu (astăzi numai ultimul în viaţă). Toţi

buni cunoscători şi iubitori ai Bucegilor , oameni de nădejde care s-au înscris la loc de cinste în istoria

turismului în aceşti munţi, prin construcţia de diferite amenajări turistice, prin executa rea primelor

marcaje ale Turing Clubului României, organizarea tehnică a concursurilor de schi, p recum şi ca

neîntrecute călăuze. Costică era nelipsit din grupurile noastre de turişti bucureşteni şi de a întîlnirile

noastre de la Casa Peştera .

El ne uimea cu măiestria interpretării sîrbelor din muzicuţa de gură şi ne-a

destăinuit cîteva cotloane ale Bucegilor. Filică a fost pînă de curînd, la cei peste 77 de a ni ai săi,

¹consilier" la trasarea pîrtiilor pentru concursurile de schi, iar mezinul , Victor, astăzi bunic, mi-a fost

multă vreme, şi continuă să-mi fie, tovarăş de esenţial ajutor în strădania mea ca ocrotitor turii în

Bucegi.

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. În toamna anului 1937, cabana Caraiman era aproape gata. Toţi ardeam de nerăbdare să o

inaugurăm de Anul nou. Numai că vistieria asociaţiei era golită şi funicularul de la Buşteni nu

funcţiona. Aşa că am pornit la căratul cu spinarea a paturilor şi diferitelor obiecte de m obilier, lenjerie

şi menaj, în parte luate de pe acasă şi donate: pături, crătiţi, oale şi, pe deasupra, un cea u cuc !

Organizaţi în caravane de cîte 15Ð20 băieţi şi fete, membri ai asociaţiei, în frunte cu comit am

pornit în zilele lui octombrie, pe vreme de burniţă, negură şi vînt rece cu spic de zăpadă, s trăm

cu cele necesare interiorul ei. Nimeni dintre noi nu gîndea atunci că scriam o filă de neuitat din cărtea

istoriei turismului românesc. În preajma Noului an am pornit-o iarăşi în caravană, urmînd să inaugurăm cabana noastră. De

data aceasta, mie, ca student la silvicultură, mi-a revenit sarcina să car în spinare un brad de vreo două

staturi de om, ales şi tăiat din pădurile Sinaiei . Nu va mai spun cum m-am descurcat, cînd am ajuns pe

înălţimile platoului şi cînd s-a pornit o viforniţă ameţitoare... Ð

Ştim ! Vîntul se umfla în ¹cetina tot verde" a bradului şi vă tot învîrteaţi, cu el cu tot, ş

sacul de merinde, pe deasupra, printre nămeţi. Era cît pe aci să abandonaţi bradul stihiil or şi să le

faceţi surpriza tovarăşilor de a petrece un Revelion fără tradiţionalul pom de iarnă... Ð Dar de unde ştiţi asta ? Ð De ce va miraţi ? Unii din acel grup ne-au povestit-o, dar nu cu răutate, ci din con tră, ca

pe un moment amuzant. Tot de la ei am aflat că eraţi foarte priceput în marcaje. Apoi aţi devenit un

pasionat botanist. Ð Eram, pentru că îmi plăcea să mă gîndesc şi la alţii. Am participat, cu bidonul de vopsea şi

cu pensula, la executarea marcajului ¹triunghiul roşu" de la Buşteni, la Pichetul roşu,

apoi la marcarea

intrării în văile Coştilei şi Gălbinelelor. Acţiunea era iniţiată de Clubul alpin român. Zilele anului 1934 au fost decisive pentru viaţa mea profesională de mai tîrziu. Atunc i m-am

aplecat pentru prima oară asupra florilor şi ierburilor de munte, cu gîndul cunoaşterii numelui şi vieţii

lor. Astfel, încă din primul an de studenţie la silvicultură, pe vechea mea pasiune, a d rumeţiei, s-a

grefat şi pasiunea cunoaşterii tainelor lumii plantelor. Străbătînd aceleaşi povîrnişuri, cre şi brîne ale

Bucegilor, de astă dată cu ochii cercetătorului acestei lumi, colecţionînd toate soiurile de plante şi

însemnînd particularităţile condiţiilor lor de viaţă, s-ar putea spune că am încetat de a fi t. Ð Profesia dumneavoastră, aceea de inginer silvic, este dublată de un titlu ştiinţific: sînt eţi

doctor în ştiinţele botanice. Aţi trecut doctoratul în anul 1948 cu o lucrare despre făgetel e montane.

Totuşi, de aproximativ patru decenii, mărturisiţi o devoţiune ieşită din comun pentru flora munţilor. I-

aţi dedicat acesteia cîteva cărţi Ð ¹Flora şi vegetaţia munţilor Bucegi", ¹Flori din munţii n

¹Plantele din Bucegi" Ð în timp ce, ca drumeţ-autor, v-aţi remarcat printr-o singură carte Ð de

trasee turistice în Munţii Bucegi", publicată în 1968... Ð

Intuiesc întrebarea, aşa că daţi-mi voie să vă răspund , înainte ca dumneavoastră să o

formulaţi. Învăţătura muntelui, cîştigată timp de 15 ani, ca drumeţ, mi-a fost de nepreţuit folos în

cercetările botanice; mi-a prilejuit investigarea sistematică floristică, pentru prima oară, a zonelor

abrupte, greu accesibile; m-a favorizat să descopăr numeroase aspecte de vegetaţie, ne cunoscute pînă

atunci, să îmbogăţesc inventarul floristic al Bucegilor cu 170 de specii de plante nesem nalate anterior,

în mare parte rarităţi de valoare ştiinţifică şi să descriu 20 noi asociaţii vegetale, unele în Europa,

înmănunchind rezultatele botaniştilor înaintaşi şi adăugînd la acestea noutăţile mele, am scr 7

¹Flora şi vegetaţia munţilor Bucegi". Cartea cuprinde şi numeroase noi cunoştinţe asupra ecol giei

plantelor alpine. ¹Flori din munţii noştri" este o broşură de popularizare, cu planşe în culo i. A apărut,

în 1959, în primă ediţie şi a fost reeditată în 1969. ¹Plantele din Bucegi" este un manual de terminare

şi a apărut în 1972. Între timp am organizat şi condus în Bucegi multe excursii de studii; am participat la

consfătuiri, congrese cu oameni de ştiinţă de la noi şi de peste hotare; mi-a fost hărăzită c tea de a

prezenta valorile ştiinţifice şi podoabele din lumea plantelor acestor munţi unor somităţi m ondiale, ca

prof. acad. Schwartz de la Jena, prof. Meusel de la Halle, prof. Ellenberg de la Gottingen, veniţi în

Bucegi cu asistenţii şi studenţii lor. Sînt convins că parcul naţional ¹Bucegi" va constitui muzeul viu al tuturor rarităţilor flor istice

şi elementelor peisagistice ale masivului, adevărate mm-drii ale patriei noastre. El ne pune această

bogăţie la adăpost de degradări şi pierzanie, sub scutul recentei legi pentru protecţia medi ului,

realizîndu-se, astfel, cel puţin în parte, un vis al lui Mihai Haret şi încununînd strădaniil de ani de-a

rîndul ale multora şi ale mele... Ð Dacă facem o socoteală simplă, reţinem că, practic, drumurile dumneavoastră pe munte se

întind pe o distanţă de cincizeci de ani. O jumătate de secol, timp în care aţi fost martoru l unei evoluţii

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. nebănuite în vremea de început a turismului nostru. Din această perspectivă, ce gînduri, ce amintiri şi

impresii doriţi să ne împărtăşiţi ? Ð Într-adevăr, în cei 50 de ani de drumeţie pe Bucegi mi-a fost dat să fiu martor al unor

cruciale transformări ale turismului de munte, determinate de marile evenimente is torico-sociale şi de

impetuosul progres al tehnicii. Am asistat la apariţia primului motociclist pe vîrful Omu, prin 1931, şi a primului au tomobil

¹Citroen" ajuns la crucea de pe Caraiman, cam tot pe atunci, şi coborît în vale sub formă de piese

detaşate. După mai bine de 40 de ani de la asemenea performanţe izolate, astăzi, în zilele de afluenţă

turistică, parcă s-ar simţi nevoia prezenţei unor agenţi de circulaţie pe drumurile moderniz ate, ajunse

pînă pe crestele Babelor şi Coştilei, de pe care, drumeţii ¹clasici", cu sac pe spate şi boca ci ţintuiţi,

cînd sînt priviţi prin geamurile vreunei ¹Dacia 1300" rulînd cu 60 km pe oră apar ca imagini de-a

dreptul desuete . Arn asistat la prima pîlpîire a.flăcării gazului metan în vatra cabanei Piatra Arsă; aveam

lacrimi în ochi de emoţie şi bucurie, văzînd în acea flacără semnul încetării despuierii Buce e

podoaba jnepenişurilor Ð singura sursă de combustibil, pînă atunci pentru cabanele de pe c ulmi.

Am fost martor la instalarea primei linii telefonice ce leagă cabanele de Sinaia şi a liniei

electrice de înaltă tensiune care avea să aducă în cabane strălucirea tuburilor fluorescente de astăzi;

amîndouă liniile sînt primele din ţară care urcă, pe sub pămînt, la peste 2 000 m altitudine. În fine, odată cu toate aceste înlesniri, la care se adaugă recentul teleferic din Sinai a, am

asistat la rapida şi de nebănuit impetuoasa creştere a circulaţiei turistice şi, ca urmare , la urbanizarea tot

mai accentuată a culmilor domoale ale platoului Bucegilor, lipsite acum de farmecu l şi liniştea

odihnitoare de odinioară . De aceea, cabanele sînt supuse la grea încercare în zilele de vară; ele sînt asaltate de m ulţimea

celor dornici să cunoască frumuseţea munţilor, să se odihnească în mijlocul lor . La grea încercare sînt

supuşi şi cabanierii, care cu greu pot prididi să-i mulţumească pe toţi în perioadele de aflu nţă turistică . Noroc că la cabane se găsesc şi oameni ca aceia despre care am pomenit mai înainte. A fost şi o vreme cînd s-au perindat, în posturi de cabanieri , oameni care au văzut pentru

prima oară în viaţă munţi doar în ziuă cînd li s-a încredinţat funcţia de către întreprindere

Într-o zi neguroasă , unul din aceştia pornind din Sinaia pe traseul clasic , marcat , spre cabana ¹lui" , de

la Vîrful cu Dor , a pierdut... marcajul, nu i-a mai dat drumului de rost şi, făcînd calea întoarsă, a eşuat

la ¹Cota l 500"... Şi mai e un aspect la care aş vrea să mă refer. Mijloacele de transport auto şi telefericu l duc pe

culmi mulţime de oameni de tot felul. Afişele te îmbie: ¹Vizitaţi cabana... care va oferă... ". N-am văzut

încă nici o pancartă care să avertizeze că pe munţi, în afară de cabane, mai există şi prăpăs

ce ascund marcajele, pospaiurile de zăpadă în miez de vară, care ascund potecile, şi vijel ii stîrnite din

senin. Eu o spun răspicat: asemenea pancarte de avertizare sînt absolut necunoscute, pentru că

telefericul îi depune la 2 000 metri altitudine pe foarte mulţi amatori îmbrăcaţi în costumaţ e potrivită

bulevardului din Sinaia şi avînd, adesea , ca ¹echipament" , un tranzistor. Unii dintre aceştia, ca urmare a

unei confruntări cu stihiile muntelui, şi mai ales dacă au fost buni clienţi la barul ca banei, îşi încheie

plimbarea ca clienţi ai... SALVAMONT-ului ! Aşadar, trebuie să ne ferim de a deveni victime ale muntelui, care are legile lui im placabile,

aspre. Umblînd prin munţi trebuie să cunoaştem aceste legi şi să căutăm a ne adapta ¹obiceiur

specifice lui. Asta, repet, cu atît mai mult cu cît, În viitorul apropiat , explozia turistică în muntele

românesc se va dovedi de nestăvilit. NECULAI MACAROVICI Profesor universitar. Membru corespondent al Academiei R.S. România. Specialist în

geologie-paleontologie. Animator al Turing Clubului României la Iaşi, începînd din anul

1933, ÎN MOLDOVA IDEEA DE DRUMEŢIE A APĂRUT MAI ÎNTÎI LA IAŞI

O istorie a turismului în România va trebui să consemneze, neapărat, cîteva nume de

precursori moldoveni. Şi nu doar pe cele ale unor dispăruţi relativ recent dintre noi, cum ar fi Ion

Simionescu, Alexandru Popovici, Ion Borcea, ci şi numele unor iluştri reprezentanţi ai culturii

româneşti din secolul trecut: Gheorghe Asachi, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, care au fost, la

vremea lor, pasionaţi călători prin Carpaţii de Răsărit, pe la mănăstirile şi pe drumurile Mo i de

odinioară. Asachi, de pildă, trebuie considerat întemeietorul literaturii româneşti de tur ism prin

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. lucrarea sa întitulată ¹Dochia şi Traian după zicerile populare a românilor cu itinerarul mu ntelui

Pionul", publicată În 1840. El vizitase Ceahlăul înainte de francezul Vaillant. Dar, mai înainte de el,

muntele sfînt al moldovenilor fusese urcat, în 1808, de mitropolitul Veniamin Costac he, iar în 1835 de

principele Sturdza. Drumeţiile lor se explicau prin dragostea de natură şi constituiau o dovadă că

aveau într-adevăr ce vedea călătorind. Alecsandri, în ¹O preumblare la munţi", scria apologet c la

adresa peisajului moldovean: ¹Multe soiuri de peisagiuri am văzut prin deosebitele ţări, dar rareori

am întîlnit acea frumuseţă măreaţă şi sălbatecă, prin care se deosebesc munţii Moldovei". Tot

Moldova, pînă pe la 1850, a circulat o literatură semnată de Costache Conachi, Costache Negruzzi,

Daniil Scavinschi Ð literatură ce a rezultat în urma unor călătorii turistice la mănăstiri, l Slănic, sau

dincolo de Carpaţi, la Borsec. Logofătul Conachi a compus patru poezii intitulate ¹Slăni cul" în 1819,

1845, 1846, 1847. În ele se aduc elogii staţiunii şi binefacerilor apelor sale. O altă p oezie, scrisă de

acelaşi autor, ¹Borsecul din Transilvania", populariza în rîndurile cititorilor cunoscut a localitate

balneoclimaterică. În ¹Păcatele tinereţei", în scrisoarea ¹Plimbare", Negruzzi descrie cu des ul de

multe amănunte felul cum se călătorea prin Moldova în jurul anului 1837 şi prezintă oameni şi

locurile întîlnite. Poetul bucovinean Daniil Scavinschi compune şi el un poem: ¹Călătoria la Borsec".

E inspirat dintr-o excursie cu trăsura şi sînt povestite, prin intermediul versului, a desea stîngaci, e

drept, peripeţiile al căror erou a fost autorul însuşi: acesta se rătăceşte de ¹butca cuconul Vasilică",

o caută înfrigurat, o găseşte, dar o confundă cu o... ursoaică /... La Borsec îi trece însă r

supărarea şi spaimă: ¹Şi-ajungînd în şase ceasuri la apele minerale l Am scăpat de astă lungă

obositoare cale. / La Borsec, cu feredeie, cu mese, cu adunare / Se uitase mai c u totul a drumului

supărare". Petrecerea în staţiune şi plecarea de aici sînt relatate realist, poetul reuşind sa sugereze o

imagine interesantă, din punct de vedere documentar, despre atmosfera din staţiune: ¹A deseori făcea

baluri nobilimea ungurească / Şi le părea mai plăcută clima aceea chiar ursească. / Făceau şi

plimbări cu toţii pe jos pe la sticlărie, / Ba încă şi peste un munte pînă la acea viziune !. / Săvîrşind

deci toată cură În cinci săptămîni de zile, / Trimiţîndu-ni-se caii de paharnicul Vasile / La ul

Pietrei pe plute ajungînd cu norocire / Cucoanele-au mers îndată la domneasca mănăstire, /

Mulţămind Treimei Sfinte c-o inimă umilită / C-au sosit fără primejdie la Moldavia dorită". Cum prea bine se poate observa, călătoriile moldovenilor de la începutul secolului tre cut

erau călătorii de plăcere sau ¹pentru cură", făcute de boieri şi cărturari. Ei drumeţeau sing soţiţi

de membrii familiilor lor, ori de prieteni. Nu poate fi vorba, aşadar, de un turis m de masă, organizat

de o asociaţie care să-şi fi propus antrenarea la acţiunile sale a cît mai multor oameni. O asociaţie

turistică în Moldova a fost înfiinţată mai tîrziu, pe la începutul secolului nostru. Despre a eastă

asociaţie ne-a vorbit profesorul universitar Neculai Macarovici. Ð În Moldova ideea de drumeţie sau, cum zicem azi, de turism, s-a dezvoltat masiv plecîn d,

în special, din Iaşi, din jurul Societăţii de gimnastică, sport şi muzică. Societatea, fondat noiembrie

I y 02, din iniţiativa profesorilor Paul Bujor, Vasile Teodoreanu, Constantin Meis sner (fost junimist),

pictorul Emil Bardasare, fraţii Ion şi Constantin Praja, Theodor Berescu şi alţii, a pro movat şi susţinut

organizarea excursiilor şcolare, în fiecare an, în jurul Iaşilor. Se vizita, în primul rînd, Dealul Repedea

(astăzi rezervaţie naturală geologică) şi masivul păduros de la Bîrnova, Asemenea obiective e au puţine

la număr şi erau repede cunoscute. În afară de aceasta, excursiile în împrejurimile Iaşului n satisfăceau

în întregime dorinţele de drumeţie ale celor mari, ale cetăţenilor care vroiau şi ei să petre zi sau

două în mijlocul naturii. De aceea, comitetul de conducere al Societăţii a hotărît să se orga izeze

excursii, în fiecare vară, pe Ceahlău. Ele se efectuau ,

de obicei, la 6 august, de ¹Ziua muntelui" Ð o

tradiţie pe care şi astăzi locuitorii satelor din împrejurimi o păstrează, continuînd să se a e în această

zi pe vîrful masivului, sărbătorindu-l. Este o acţiune asemănătoare cu cea care se face în fi care vară,

tot în august, pe Rarău; asemănătoare şi cu cea din luna iunie a fiecărui an de pe Muntele Gă na din

Apuseni (Tîrgul de fete). Ð La noi în ţară există o veche tradiţie a turismului universitar. Noi spunem turism şi ne

gîndim, evident, la excursiile studenţilor, acţiuni subordonate nevoii de completare a cunoştinţelor, de

documentare. La Iaşi, ce preocupări au fost în acest sens ? Ð Destul de multe. Pînă prin 1925, profesorul Alexandru Popovici, de la catedra de.bot anică,

şi Ion Borcea, de la zoologie, organizau excursii în pădurile de la Repedea şi Bîrnova (Al exandru

Popovici), pe şesul Bahluiului şi în jurul bălţilor de la Cristeşti (Ion Borcea). Profesorul Mihai David

trebuie considerat iniţiatorul excursiilor lungi, prin ţară, cu studenţii geografi. Ð Ca student, aţi participat, desigur, la excursiile de acest fel. Ar fi interesant dacă aţi evoca

una dintre ele...

Ð Îmi amintesc cu emoţie de o excursie botanică, pentru herborizări, de la sfîrşitul primului

meu an de studii universitare, în 1920. Era întîia excursie cu o durată mai lungă din viaţa mea. Am

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. mers cu trenul pînă la Vatra Dornei şi eram numai ochi şi urechi la explicaţiile profesoru lui Alexandru

Popovici, conducătorul grupului, şi la frumuseţea locurilor. Vedeam pentru prima oară mu ntele. La

Vatra Dornei ne aştepta o plută, pe Bistriţa, construită special pentru noi, cei treizec i de drumeţi. Pe

plută fusese amenajată o platformă de scînduri cu bănci şi mese. Parcă ne aflam într-o ambarc e.

Atunci am văzut cum dălcăuşul, omul ce purta cîrma de la coada plutei, a desprins gînjul din pociumb

şi a sărit sprinten pe plută. Am pornit pe Bistriţa la vale şi aud parcă şi acum pe cîrmaciul n faţa

plutei, un om mai în vîrstă, strigînd dălcăuşului: ¹La pădure !" sau ¹La cîmp !" Prima expres

semnaliza dălcăuşului că trebuie să aibă, la cotituri, pluta spre dreapta; cealaltă îi atrăge nţia că

trebuie să îndrepte ¹ambarcaţiunea" spre stînga ! Ţin minte că, în timp ce colegii mei cîntau făceau

glume, eu stăteam retras, numai ochi şi urechi la frumuseţea peisajului şi la răspunsurile cîrmaciului,

venite după întrebările mele. . . Călătoria aceea, pe Bistriţa, pentru urcuşul pe Ceahlău, mi-a cucerit

dragostea pentru munte. Atunci, după ce am trecut de Gura Arinului, am zărit, ieşind d in neguri,

Rarăul, cu Pietrele Doamnei; după ce am trecut de cascada Gura Sunătorii, am ajuns la picioarele

Pietrosului Bistriţei. Avînd mereu acest masiv, pe dreapta, în direcţia noastră de mers, a m trecut de

cascada Moara Dracului, de locul numit, ¹La Cruce" şi de Toance. Ne-am oprit, după-ami ază, la

Broşteni. A doua zi am continuat călătoria pînă la Răpciuni, avînd în faţa noastră profilul m

Ceahlăului, ieşind din ceţuri. Ne-am oprit, ca să urcăm pe munte; dar muntele, în acea zi, n u ne-a dorit.

Am ajuns abia la Fîntîna Măcărescului. După încetarea ploii torenţiale, de durată, am revenit

Răpciuni şi ne-am continuat drumul după odihna cuvenită, tot cu pluta, pînă la Piatra Neamţ.. Ð Prin întîmplări de felul acesta, s-a trezit şi a crescut sentimentul de dragoste pentru munte

al multor ieşeni. Totuşi, ei nu puteau să profite de excursii mai îndelungate sau mai gr ele, pentru că în

masiv lipseau amenajările, adăposturile atît de necesare într-un munte capricios, cum e Ceahlăul. Aşa

se explică, fără îndoială, faptul că, încă de la organizarea celor dintîi acţiuni ale membril

etăţii

de gimnastică, sport şi muzică din Iaşi, pe baza unui aliniat din statutele Societăţii, s-a luat iniţiativa

construirii unui adăpost turistic pe Ceahlău. Ð Iniţiativa aceasta nu s-a luat dintr-o dată. Au trebuit să treacă un număr de ani spre a f i

acceptată de cei ce au pus-o apoi în aplicare. Ziaristul Gheorghe Panu (fost junimis t) care venea în

fiecare vară la schitul Durău, unde avea o casă de locuit, rămasă apoi în posesia mănăstirii tru

găzduirea oaspeţilor a făcut o primă încercare, pe la 1906. El şi-a clădit o colibă pe Ceahlă Fîntîna

Rece. Din nefericire, coliba s-a dărîmat curînd în iarna ce a urmat. Tot pe atunci, bătrînul Măcărescu

din Piatra Neamţ a construit un mic adăpost din lemn deasupra izvorului ce-i poartă şi a zi numele.

¹Fîntîna Măcărescului" se găseşte pe Priporul Fîntînelelor. Adăpostul, destinat refugiului pe e

ploaie, a rezistat timp de peste 20 de ani, însă nu se putea face decît un scurt popas sub el şi numai în

treacăt, fie în drum spre Ceahlău, fie la coborîrea de pe acest munte, spre Durău. De acee a, în 1910,

profesorii Dimitrie Cădere şi Ion V. Praja, din Iaşi, au clădit, pe locul unde se găseşte ac tuala cabană

Dochia, un adăpost din pietre lipite între ele cu lut, care s-a dărîmat şi el după cîteva lun . Între timp

însă, Gheorghe Panu a încercat să clădească un adăpost din lemn, la Piatra Sură, pe versantul d-vestic

al Ocolişului. Intemperiile l-au distrus foarte repede; a fost luat de vînturi şi arun cat pe coasta muntelui,

în abrupturile dinspre Bistra. După încercările amintite, s-a ajuns la concluzia că numai un adăpost zidit din beton-arma t ar

putea rezista intemperiilor pe acest munte. În consecinţă, în anul 1912 secţia de turism a Societăţii de

gimnastică, sport şi muzică din Iaşi a decis înfiinţarea unui comitet alcătuit din profesorii Dimitrie

Cădere şi Ion V. Praja, dr. I. Costinescu, ing. Balş, ing. Niculcscu-Dacu şi generalul-m edic N. Vicol,

urmînd să se ocupe îndeaproape de construirea cabanei Dochia. Comitetul a dat delegaţie profesorului

Dimitrie Cădere din Iaşi şi inginerului Niculescu-Dacu din Piatra Neamţ să supravegheze co nstruirea

cabanei, după planurile făcute de ing. Balş. Lucrările au început în 1913, angajat fiind pen tru

executarea lor antreprenorul italian Carlo Zane care locuia la Piatra Neamţ şi care era un om foarte

destoinic şi priceput. La început, pentru executarea cabanei de pe Ceahălău, Carlo Zane, a angajat un

număr de lucrători zidari. Ei s-au speriat de vremea foarte capricioasă din timpul ver ii de pe Ceahlău Ð

uneori cu viscole şi ploi, cu furtuni năprasnice Ð şi au părăsit lucrarea . Carlo Zane a trebuit să caute

alţi lucrători mai curajoşi. A găsit, printre italienii, emigraţi în România, pe unii ce fuse eră soldaţi în

trupele italiene alpine, oameni căliţi la clima aspră din Alpi şi Apenini. Faptul acesta a întîrziat însă

lucrarea, încît abia în toamna anului 1913 a fost terminată ¹la roşu". Cabana a fost finisată apoi

inaugurată în primăvara anului 1914. Ð Construcţia unor cabane în munţi a constituit, pentru vremea la care va referiţi, o muncă

uriaşa, a cerut dăruire de sine şi entuziasm din partea iniţiatorilor. E valabilă această af irmaţie pentru

toate zonele muntoase unde pionierii turismului nostru au înălţat adăposturi, cabane sau refugii. Aşa

s-au petrecut lucrurile în Apuseni, în Bucegi, în Făgăraş, în Călimani... Presa timpului a co mnat

www.cartiaz.ro

± Carti si articole online de la A la Z.

desfăşurarea unor asemenea acţiuni, relevînd faptul că, nu o dată, constructorii cărau ei înş

spatele, importante cantităţi de materiale de construcţie. Sîntem siguri că nici Ceahlăul nu s-a lăsat

mai uşor cucerit din acest punct de vedere, că şi aici s-a dat dovadă de un adevărat erois m pentru

ridicarea unor adăposturi care să stea la dispoziţia turiştilor de mai tîrziu. Ð Pentru executarea lucrării de care am amintit, de exemplu, s-au întîmpinat foarte mult e

greutăţi cu transportul materialelor, în afară de piatră, care se găsea din belşug pe munte. special

cimentul, dar şi alte materiale au fost duse pe samare puse pe spinarea cailor mărunţi din partea locului.

Cele mai multe greutăţi au fost întîmpinate la transportul uşilor şi ferestrelor cabanei, ca re erau din fier

forjat. Pe atunci era prea puţin cunoscută, la noi, utilizarea flăcării autogene, care a stăzi simplifică

foarte mult lipirea bucăţilor de metal între ele, gata tăiate, operaţie ce se poate face c hiar pe şantierele

de construcţie spre a evita marile greutăţi de transport. Pentru transportul celor cîtev a uşi şi ferestre ale

cabanei ,

gata lucrate la Piatra Neamţ, s-a recurs la un procedeu destul de ingenios: s-au f olosit cabluri

legate de nişte cărucioare cu roţi groase, pe care au fost aşezate materialele. Caii ce au tras aceste

cărucioare au fost puşi în monom, iar cablurile au fost legate, de la un cal la altul, de samarul fiecărui

cal în parte. Desigur, a fost un procedeu greoi, dar numai astfel s-a reuşit să se rez olve transportul unor

materiale voluminoase şi grele. Ð Cum s-au acoperit cheltuielile de construcţie ale cabanei Dochia ? Ð Întrebarea dumneavoastră nu mi se pare lipsită de interes, deoarece răspunsul la ea arun că o

lumină frumoasă asupra pasiunii pentru munte a pionierilor turismului românesc. Constr ucţia cabanei

Dochia, trebuie sa va spun că a costat o sumă importantă de bani. Suma aceasta s-a aco perit prin

subscripţiile Societăţii (care a devenit, astfel, proprietara cabanei) şi prin unele sub venţii obţinute din

partea unor ministere impulsionate mai ales de Dr. Costinescu, devenit mai tîrziu ministru al Sănătăţii. Ð Ştim că în timpul războiului din 1916Ð1918, cabana Dochia a avut mult de suferit, fiind

devastată, ceea ce a impus Societăţii cheltuieli suplimentare pentru refacere. Reparată, ea a fost

reinaugurată la 6 august 1922, de Ziua Muntelui, în prezenţa a foarte multor locuitori ai satelor din

împrejurimi, şi, totodată, a multor turişti veniţi de la Iaşi şi Piatra Neamţ. Spre seară îns i

frumoasă şi însorită, s-a dezlănţuit o vreme rea, cu lapoviţă şi viscol, aşa cum numai pe Cea

întîmplă în timpul verii. Cei care sperau să plece mai tîrziu, către amurg, au făcut noapte m ,

înghesuiţi în cabană şi fiind cu mult mai mulţi decît putea aceasta găzdui... Ð Da, întîmplarea aceasta este adevărată. Ea a rămas bine întipărită în memoria celor care au

participat la ea. A fost o noapte grea pentru unii, mai ales că nu toţi cîţi au rămas pe m unte au fost

pregătiţi pentru vremea rea. Îmbrăcămintea multora era subţire, nu ştiau că la munte, chiar c

frumos , trebuie să fii pregătit pentru schimbarea timpului. . . Vreau să spun însă că la cîţiva ani după

inaugurarea din 6 august 1922, prin stăruinţa pe lîngă ¹Cercul de turism" din Piatra Neamţ a avocatului

Măcărescu, s-a clădit din bîrne de brad un adăpost cu două camere de găzduire. Avea 10Ð12 pat

fiecare şi se află lîngă ¹Fîntîna Măcărescului". Construcţia aceasta e în picioare şi azi, în

magazie pentru cabana 7 Noiembrie din apropiere. Vechiul adăpost, de deasupra izvo

rului, s-a ruinat

complet.

Ð O chestiune de care depinde reuşita sau nereuşita oricărei acţiuni turistice în munţi este,

cum prea bine se ştie, acea a marcajelor, a semnelor orientative; la noi, primele marcaje în Făgăraş

au fost făcute încă prin 1880 de către S.K.V. A venit apoi rîndul Bucegilor, unde, după prim ele semne

ale vînătorilor de capre, s-a iniţiat, în acest sens, o acţiune pe Valea Jepilor, începînd cu 1895, de

către Societatea carpatină din Sinaia. Marcajele unitare au fost stabilite însă abia în 19 34. H.C.M. Nr.

140 din 1969 şi Instrucţiunile 545/1969 stabilesc norme unitare privind marcajele în m unţii României.

Azi, de problema marcajelor se ocupă oficiile judeţene de turism. Dată fiind importanţa marcajelor în

munţi, v-am ruga să vă amintiţi dacă în Moldova au existat asemenea preocupări şi în ce perio

fost ele iniţiate. Ð După refacerea cabanei Dochia, în 1922, secţia de turism a Societăţii de gimnastică, sport

şi muzică din Iaşi a avut o activitate din ce în ce mai intensă, care a crescut an de an, organizînd două-

trei excursii pe Ceahlău în fiecare vară. În 1930 s-a pus şi problema marcajului cărărilor Ce hlăului,

după ce se contractase, în 1929, cu Gheorghe Baciu, concesionarea îngrijirii cabanei D ochia. Acest

marcaj l-am executat personal pe teren, după un plan bine stabilit, împreună cu ing. A l. Chelărescu, în

vara anului 1931. De atunci au fost încurajate şi excursiile individuale pe Ceahlău, p e lîngă cele

organizate de diferitele şcoli din oraşele Moldovei.

Ð De la apariţia cărţii lui Asachi, dedicată Ceahlăului, pînă în anii la care va referiţi, s-

alcătuit cumva vreun ghid al muntelui ? Ð Pentru creşterea şi încurajarea turismului din Moldova, şi în special pe Ceahlău, s-a pus, t ot

de către secţia de turism a Societăţii de gimnastică, sport şi muzică din Iaşi, problema edit unei

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z.

călăuze pentru acest masiv muntos. Lucrarea, apărută de sub tipar în 1932 şi intitulată ¹Călă

Ceahlăului", am scris-o eu, avîndu-l colaborator pe ing. Al. Chelărescu. Ea a fost pub licată datorită

fondurilor puse la dispoziţie de Societate care a suportat, dealtfel, şi cheltuielil e necesitate de munca de

marcare a cărărilor turistice pe Ceahlău. Această ¹Călăuză a Ceahlăului" este, putem spune, p

ghid turistic pus la dispoziţia turiştilor pentru Carpaţii Orientali din ţara noastră. E a devărat însă că

relatarea unor excursii pe Ceahlău, a unor impresii de drumeţie se mai făcuse chiar înai nte de 1912. În

anuarul ,,Societăţii turiştilor din România" (1903Ð1916), şi în ¹România pitorească" a lui Vl

urmare a apariţiei ¹Călăuzei Ceahlăului", s-a trecut la întocmirea hărţii turistice a masivul Acţiunea

s-a efectuat sub egida Turing Clubului României, iar harta, avînd ca autori pe I. Pr otopopescu şi pe

subsemnatul, a fost imprimată în 1936 la Institutul cartografic ¹Unirea" din Braşov. În cuprinsul hărţii

am însemnat toate drumurile turistice marcate în 1931. Ð Răsfoind ¹Amintirile de la Junimea" ale lui Gheorghe Panu am aflat că mulţi ieşeni, şi mai

ales intelectualitatea, descoperiseră tihna ceasurilor petrecute în umbrarele mănăstiril or din ţinutul

Neamţului. Mai mult chiar, în afară de liniştea şi pitorescul locurilor, tot mai mulţi oamen i doreau să

profite de frumuseţea mănăstirilor, să le cunoască comorile artistice.. Ð Pe vremea cînd Gheorghe Panu călătorea, în fiecare vară, la schitul Durău de la poalele

Ceahlăului, unde, probabil, a scris acele evocatoare ¹Amintiri de la Junimea", începus e la Iaşi obiceiul

ca unele familii, destul de multe la număr, să meargă la mănăstirile Văratec, Agapia, Secu s

au la

mănăstirea Neamţului, în jurul cărora se organizau zilnic, mai ales de către tineri, mici ex cursii. La

Văratec poposeau vara şi unii dintre scriitorii ieşeni: Garabet Ibrăileanu, Constantin S tere, Ionel

Teodoreanu sau compozitorul Alexandru Zirra; la Agapia, obişnuiţii oaspeţi ai verii er au Gheorghe

Topîrceanu, Otilia Cazimir . Gala Galaction, iar la mănăstirea Neamţului, Mihail Sadoveanu. Toţi

făceau parte din cenaclul literar al revistei ¹Viaţa Românească". Probabil că în liniştea de Văratec a

conceput Ibrăileanu romanul său ¹Adela". Trebuie să precizez că, între aceste mănăstiri era v un

permanent du-te-vino; de la Văratec se pleca pe cărările din pădure la Agapia Vale, apoi la Agapia

Deal, Sîhla, Sihăstrie , Secu şi mănăstirea Neamţului; tot de la Văratec se organizau excursii pe muntele

Ciungi. Deci şi mănăstirile, folosite vara ca ¹staţiuni de odihnă", cum zicem astăzi , au avut un rol la

dezvoltarea turismului din Moldova, cu toate că plecările din Iaşi erau făcute cu trenul personal pînă la

Paşcani; de aici se mergea cu landoul pînă la Tîrgu Neamţ şi mai departe cu trăsura, pe drumu i pline

de colb, pînă la mănăstirile amintite. Ð Şi Iaşul ? Cum a început el să fie popularizat ca ¹oraş turistic" ? Ştim că, din 1930 aţi

devenit membru delegat al Turing Clubului pentru Iaşi. În această calitate, ce activit ate concretă aţi

desfăşurat? Ð Înainte cu vreo doi ani de la apariţia primului volum din ¹Calendarul săptămînal" (1934).

editat de Turing Clubul României, am intrat în corespondentă, fără să-l cunosc personal, cu Mihai

Haret, preşedintele acestei asociaţii turistice. La îndemnul său am scris apoi în paginile acestei

publicaţii ¹Iaşul turistic", în vol. III Ð 1936, şi ¹Iaşul şi împrejurimile", în vol. VI Ð 19 p,

am devenit ªmembru delegat T.C.R.", cum aţi reţinut dumneavoastră exact, pentru Iaşi. Cu o cazia

deschiderii expoziţiei ¹Luna Iaşilor", în septembrie 1935, am redactat un ghid ¹Iaşii, 1935" . Lucrarea

avea format de buzunar şi era tipărită de primăria oraşului. În acest ghid, ilustrat cu 31 v ederi din Iaşi,

se face mai întîi o prezentare istorică a oraşului Ð 6 pagini Ð după care urmează capitolul p

turistice, intitulat ¹Ce se poate vedea în cîteva zile la Iaşi !" Ð 14 pagini.

Atît la expoziţia de la Copou, din septembrie-octombrie 1935, cît şi la cea intitulată, ªLun a

Moldovei", din septembrie-octombrie 1936, a funcţionat un ¹pavilion turistic" . Sarcina organizării

acestui pavilion mi-a revenit mie, El a fost ¹înzestrat" cu foarte multe materiale f otografice, donate,

prin Mihai Haret, de Turing Clubul României. Din surse locale, am procurat însă şi multe vederi din

Iaşi. Aşa încît oraşului nostru i se făcea, atunci, o bună propagandă turistică . Succesul pavilionului a

fost consemnat, de către cei ce l-au văzut, în registrul de vizitare. Din păcate, această condică, cît şi

materialul expus, s-au pierdut în timpul războiului din 1941Ð1945. Repet, cred că prin o rganizarea

acestui pavilion s-a făcut o foarte bună propagandă turistică. Pentru această propagandă s-a u emis şi

nişte timbre colorate Ð gratuite Ð puse pe scrisori de către oficiile poştale din Iaşi. Pe t imbre era

scris:. ªVizitaţi Iaşii !". Probabil că şi timbrele au contribuit la afluxul mare de vizit atori al celor două

expoziţii, cea din 1935 şi cea din 1936. A fost un început bun pentru turismul din Mol dova, care a

crescut mereu, pînă la cel actual. Ð Dealtfel, dumneavoastră, tovarăşe profesor, între 1934 şi 1943 aţi desfăşurat la Iaşi o

propagandă destul de bine susţinută şi prin articolele asupra Ceahlăului, Rarăului, Stînişoar altor

munţi şi locuri din Moldova. Eraţi prezent cu semnătura, chiar foarte des, în ziarele loca le: ¹Opinia",

¹Prutul", ¹Brazda" şi în revistele ¹Buletinul Automobil Clubului Moldovenesc", ¹Iaşul literar ,

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z.

¹Meseceul", ¹Lumea turistică", între 1942Ð1943 aţi ţinut vreo zece conferinţe cu subiect turi c la

Radio-Iaşi. Note şi articole aţi publicat în fiecare an între 1936 şi 1943 în ¹Calendarul săp

în ªEnciclopedia turistică românească" de la Bucureşti. Aţi ţinut apoi cîteva conferinţe cu s

turistic pentru studenţi, între 1955 şi 1957, la Facultatea de biologie de la Universi tatea ¹Al. L Cuza".

Această susţinută activitate în favoarea turismului va situează pe unul din locurile de on oare din

galeria pionierilor turismului din Moldova, mişcare ce a avut ca centru de iradier e oraşul Iaşi. Dar în

afara Iaşului existau, desigur, în provincie, şi alte centre cu activitate turistică int ensă...

Ð În Moldova a mai avut, după 1920. o activitate turistică importantă şi ,,Organizaţia

turistică" din Cîmpulung Moldovenesc. Sub îngrijirea ei a fost construită cabana de pe R arău. Nu

cunosc însă activitatea concretă a acestei organizaţii între 1920 şi 1944, aşa încît nu-mi po mite să

vorbesc despre ea. Ð Dar despre mişcarea turistică din Moldova de după 1944 doriţi să ne vorbiţi ? Ð Numai despre Ceahlău am să va spun cîteva lucruri, şi anume că propaganda turistică

desfăşurată înainte de război şi-a dat roadele ei adevărate abia după 1948. Cabana Dochia a f mult

mărită, prin noua construcţie din 1958Ð1959, făcută de Oficiul de turism din Piatra Neamţ. Ve hea

cabană, construită în 1913Ð1914, a fost înglobată în noua cabană . Capacitatea ei de găzduire, de la 30 Ð40 locuri, a crescut la 120Ð130 locuri . Pe la 1955 s-a construit la ¹Fîntîna Măcărescului", lîngă

vechea cabană, una nouă, cabana 7 Noiembrie, cu cca 40 de locuri de găzduire . Totodată, s-a dat în

folosinţă pentru turişti vechea cabană silvică, mărită şi ea, de pe Izvorul Muntelui .

Buna primire la

cabanele de pe Ceahlău şi mai ales la cabana Dochia a fost totdeauna recunoscută şi păstra tă cu mult

calm şi omenie de fostul cabanier, Gheorghe Baciu, care a lucrat la cabană timp de 3 0 de ani. Această

tradiţie de bună primire şi de ospitalitate este păstrată şi astăzi de oamenii puşi acolo, cu toria să

administreze cele trei cabane de pe Ceahlău . Ð Nu numai la începutul secolului, dar chiar în zilele noastre, unele zone turistice d eosebit

de interesante din Moldova au rămas insuficient străbătute şi cercetate de turişti. Noi cr edem că se

face încă o propagandă insuficientă şi de aceea sînt încă puţin cunoscute. Ð Într-adevăr, în Moldova există şi asemenea locuri: munţii Vrancei, apoi Măgura Odobeş-

tilor, Munţii Oituzului, apoi frumoasa staţiune Soveja, văile Şuşiţei, Tişiţei sau a Siretulu dealurile

Panciului cu podgoriile sale, oraşele din această parte a ţării încărcate de istorie; ¹locuri e unde nu s-a

întîmplat nimic" în anii lui Sadoveanu, dar în care în anii noştri s-au întîmplat atîtea şi a ruri

minunate, încît le recunoşti cu greu: Fălticeni, Buhuşi, Bîrlad, Hîrlău, care au nenumărate m nte

istorice şi de artă ce trezesc atîtea amintiri despre trecutul neamului

. Dar nici-unul dintre oraşele

Moldovei, şi chiar din întreaga ţară, nu închide între zidurile sale un număr atît de mare de intiri ca

bătrînul Iaşi. La Copou Ð teiul lui Eminescu. La Biblioteca Centrală Universitară Ð semnătura i

Dimitrie Cantemir. La Muzeul Unirii Ð cele două urne în care s-a votat primul act al U nirii. Apoi

ceasul şi alte obiecte ale lui Cuza, o scrisoare a lui Moş Ion Roată. Mai sînt dealul şi mănă tirea Călata,

Palatul Culturii, celelalte monumente de arhitectură şi istorice , străzile pe care şi-au purtat paşii atîţia

oameni celebri Ð printre care şi marele Mihai Eminescu . La Trei Ierarhi, această biserică atît de

originală, vizitatorii pot vedea mormintele celor trei mari domnitori născuţi pe pămîntul Moldovei:

Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir, Alexandru Ioan Cuza . Dar la Iaşi există atîtea edificii contemporane

demne de atenţia călătorilor ! În apropiere de oraş poate fi vizitat Ciricul, o adevărată oaz e linişte şi

răcoare . Şi n-am vorbit deloc de bojdeuca din Ţicău, de casele în care au locuit Eminescu, Maiore scu,

Topîrceanu, Sadoveanu ¼ Poate că eu sînt un sentimental, dar aş vrea să spun că oraşul acesta mă leagă de el prin

atmosfera lui specifică, prin amintirile lui. Îl iubesc mult ! Tot aşa de mult iubesc în treaga Moldovă pe

care o colind şi astăzi cu bucurie în suflet, mîndru de ceea ce văd, ca semn şi mărturii ale ilelor noastre

atît de efervescente . ALEXANDRU ROSETTI Academician, Savant de renume mondial, Filolog şi editor, Memorialist: ¹Note din Gre cia,

Diverse, Cartea albă". AM FOST UN TURIST SOLITAR ¹Şi va trimit o păpuşă/ Ca să va bată la uşă/ Şi un greiere de vară/ Ca să vă cheme afară".

Aşa vi se adresa în august 1933, într-una din scrisorile sale, Tudor Arghezi, cînd va de spărţea vacanţa

de vară, îndemnîndu-vă să abandonaţi un moment treburile ce vă reţineau la masa de lucru, pen a

vă reîntîlni; iar aceste plăcute întrevederi deveneau prilejuri de conversaţii literare şi de peregrinări

spre Cernica, mănăstirea unde poetul se călugărise, cu ani în urmă, sau spre Văcăreşti, unde

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. petrecuse cîteva luni de prevenţie în 1918, ca urmare a unui delict de presă. V-aţi plimbat prin Bucureşti şi prin împrejurimile sale şi la braţul altor figuri ilustre al e

literaturii, ale culturii noastre. Aţi colindat, de asemenea, ţara în tovărăşia lui George Că inescu,

Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu... Aţi mers pe urmele lui Eliade Rădulescu, Nicolae Iorga sau ale

lui Constantin Brancuşi. Aţi călătorit în repetate rînduri În Grecia, Franţa, Italia, în Indi srael, în

S.U.A., unde aţi vizitat locuri şi monumente istorice, arhitectonice, sau instituţii d e artă celebre. V-am

ruga să ne spuneţi ce anume, a constituit îndemn în îndelungata şi statornica dumneavoastră d agoste

pentru turism ? Ð Setea de cunoaştere, înainte de toate. Eu cred că turismul este o activitate care pune în

mişcare atît corpul cît şi gîndurile, căci îţi oferă posibilitatea de a-ţi bucura sufletul ad peisaj,

o operă de artă, un monument istoric, arhitectonic sau de orice natură ar fi el. Ð

Este o pledoarie frumoasă pentru turism... Ð Umbletul acompaniază cugetarea. Dacă nu o provoacă întotdeauna, o întovărăşeşte cu

siguranţă permanent . Nu te distrage de la muncă; aş putea spune că dimpotrivă . Eu întotdeauna, la

drum, am lucrat. Spre exemplu, cînd plecam în Grecia, luam cu mine anumite categorii de note şi, în

cabină, pe vapor, la hotel sau după aceea, umblînd, îmi aminteam diverse lucruri, îmi form ulam

întrebări şi răspunsuri la ele, îmi dezvoltam teoriile, punctele de vedere. Adică, vreau să s un că

gîndurile mele erau tot timpul concentrate asupra problemelor care mă preocupau; aşa încît , în nici un

fel, turismul nu m-a împiedicat să-mi continui munca. Ba, chiar a provocat, a sugera t, a scos la lumină

şi a limpezit ideile care se învălmăşeau în creierul meu. Ð E drept că turismul acompaniază şi stimulează cugetarea, dar este totodată un act de

cunoaştere nemijlocită, contribuind în permanenţă la augumentarea depozitului informaţional al

omului. Ð

Sigur că da ! Fiind un act de cunoaştere , nu numai a ceea ce este în faţa ochilor , dar şi a

ceea ce se află în spatele celor văzute este şi un act de cultură care vine să completeze ed ucaţia . Pentru

că nu este vorba numai de turism în zone deja cunoscute, ci şi de turism în regiuni necu noscute, din ţară

sau din străinătate, sau în acele locuri pe care n-am reuşit să le cunoaştem îndeajuns prima au a doua

oară şi la care, reîntorcîndu-ne, descoperim aspecte noi care se încheagă, se aprofundează şi u o

imagine mai clară, sau determină ele însele naşterea unui act de cultură, a unei opere de artă său de

literatură.. . Ð Ca în cazul lui Bogza. Ð Ca în cazul lui, dacă-i alegem ca exemplu. Ð L-am preferat pentru că a fost un mare turist şi pentru că dumneavoastră l-aţi cunoscut

mai îndeaproape. Ð L-am cunoscut de mult, pe vremea cînd eram directorul Fundaţiei pentru literatură şi artă.

Îmi aduc aminte că a venit la mine şi m-a rugat să-i acord un fond, o sumă de bani, ca să po ată pleca în

ţară cu bicicleta, să vadă şi să serie. După aceea a scris ¹Cartea Oltului". Un alt tip de călător era George Călinescu, cu care am legat o strînsă prietenie. Foarte

pasionat, dar nu atît pentru peisaj cît pentru faptul literar. Eu am călătorit de cîteva o ri cu el prin ţară în

acest scop şi-mi îngădui să-i fac o caracterizare din acest punct de vedere. Ð El întreprindea călătorii cu membrii colectivului pe care-l conducea, cu cercetătorii de la

Institutul de istoric literară şi folclor, adică...

Ð Foarte des, şi aceste călătorii erau făcute în locurile în care trăise un scriitor. Acolo c

Călinescu să mai găsească unele documente, diverse înscrisuri, scrisori, să culeagă amintiri espre

scriitor şi familia acestuia, despre prieteni şi cunoştinţe, să vadă locurile şi să se pătrun tmosfera

în care a trăit şi a creat scriitorul respectiv, pentru ca, astfel, să-l înţeleagă, să-l inte eteze şi să-l

prezinte mai bine. Nu îl pasiona turismul propriu-zis, ci persoana şi personalitatea aceluia de care se

ocupa. Organiza excursii, ieşiri pe teren în diverse regiuni ale ţării şi pentru informare a tinerilor

cercetători de la Institut. Ð Aţi participat şi dumneavoastră la ele ? Ð La una singură, la Curtea de Argeş, Piteşti şi Goleşti. Maestrul era de o veselie

comunicativă în timpul acestor călătorii . Şezînd în preajma lui, în autobuzul ce ne transporta, puteam

participa la conversaţii şi la buna dispoziţie generală. Dealtfel trebuie să spun că George Călinescu,

deşi lucra deseori zile în şir, de dimineaţă pînă seara, fără nici o întrerupere, ieşea din c

tovărăşia cîinelui său, Grifon, şi atunci se îndrepta spre terenurile vaste ce se întindeau s marginile

oraşului, în spatele casei sale din Floreasca. Cred că şi atunci medita. Ð Se asemăna în această privinţă cu Tudor Arghezi ? Ð Într adevăr şi el medita mai tot timpul şi iubea locurile din jurul capitalei. Iubea şi Arghe zi

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. natura, ca mai toţi scriitorii. Dar, spre deosebire de alţii Ð ca Mihail Sadoveanu, Al exandru Brătescu-

Voineşti, Alexandru Cazaban Ð el nu căuta cu precădere locuri îndepărtate de oraşul de reşedi

vizitat multe locuri minunate împreună .

Există o mulţime de parcuri, grădini, păduri, rîuri, lacuri care,

cunoscute mai îndeaproape, îi pot crea vizitatorului adevărate emoţii estetice.

Ð Bucureştenii cunosc destul de bine cîteva din lacurile şi pădurile la care vă referiţi. Var ,

ei se îndreaptă spre zonele de agrement din preajma oraşului, cum ar fi Snagovul, Mogoşo aia,

Pustnicul, Cernica, Buda-Mihăileşti. Din păcate, prea puţini sînt cei care, aflaţi în aceste ocuri în

zilele lor de week-end, se interesează şi de comorile de artă ce pot fi întîlnite aici. Cîţi izitatori ai

Cernicăi ştiu că în cimitirul mănăstirii şi-au găsit loc de odihnă veşnică, între alţii, cron

Rîmniceanul, scriitorul Gala Galaction, pictorul Ion Ţuculescu ? Cîţi ştiu că la Pustnicul şi a trăit

ultimele luni ale vieţii sculptorul Gheorghe Anghel, sau că de Snagov se leagă cele ma i enigmatice

momente ale istoriei lui Vlad Ţepeş şi ale urmaşilor lui ? Ð Nu aţi amintit în enumerarea dumneavoastră de Căldăruşani Ð mănăstire veche de pe

vremea lui Matei Basarab, unde şi-a făcut ucenicia de iconar Nicolae Grigorescu Ð cu o biecte de artă

de o valoare inestimabilă, nici de Băneasa. Ð La Băneasa v-am văzut chiar de cîteva ori... Ð Da, mai ales în ultimul timp preferam Băneasa pentru plimbările mele solitare. Aveam

acolo în pădure un drum îndrăgit. L-am găsit, din păcate, stricat de tractoare, plin de grop i şi noroi,

încît nu se mai putea merge pe el. Văzînd starea în care a ajuns, am făcut o scrisoare către onsiliul

popular al municipiului Bucureşti. Scrisoarea am însoţit-o de o schiţă întocmită de un tînăr af.

Ceream repararea drumului. Nu pentru mine ca persoană particulară, ci pentru sutele de bucureşteni

care gustau aici plăcerea unei după amieze tihnite . După supărarea pricinuită de constatarea de la Băneasa şi după scrisoarea adresată primăriei

am întîlnit, în octombrie 1973, la Predeal, o situaţie plăcută: vechiul drum care înconjoară un brîu

staţiunea, l-am găsit refăcut, îndreptat şi asfaltat. Mai mult: el a fost interzis accesul ui autovehiculelor.

Acum drumul acela vechi, plin de amintiri scumpe călătorilor pe Valea Prahovei, este o adevărată

încîntare. Străbătîndu l într-o plimbare de o oră, o oră şi ceva, prin pădurea de brazi, cu aerul tare şi

ozonat, te simţi parcă în altă lume ! Dacă vrei, poţi să mergi şi mai sus, spre Susai. Eu îns urcat

pînă acolo, pentru că atunci cînd am fost ultima oară drumul era tare stricat. În orice caz,

cred că ar

trebui să existe o şi mai serioasă preocupare pentru drumurile de munte. Ar fi în favoar ea turismului. Ð Se ved e c ă mergeţi des în Bucegi. Este cumva muntele dumneavoastră preferat ? Ð Pot spune că da. Sînt legat de anumite regiuni ale acestor munţi. Am văzut aici peisaje pe

care nu le cunoşteam, care mi-au rămas în inimă şi unde am revenit deseori. Bucegii, după păr rea mea,

sînt foarte plăcuţi, blînzi, în comparaţie cu Munţii Făgăraşului. Aceştia din urmă sînt munţi

cu stîncării, cu pietre negre, colţuroase, aspre. Bucegii, dimpotrivă, au pante mai line , cu verdeaţă, sînt

odihnitori şi primitori. De aceea m-am legat mai mult de ei.

Îmi plac şi peisajele din zona Muscel-Cîmpulung, cu coline blînde, încărcate de verdeaţă, car

urcă domol spre înălţimi. Trebuie să mai spun că există un munte unic în toată ţară: Piatra C .

Este extraordinar ! Este unul dintre cei mai măreţi munţi ai României. El are detalii şi p eisaje ce nu pot

fi văzute dintr-o dată, ci revenind ani de zile. Totuşi, de Bucegi mă leagă mai multe amin tiri şi

întîmplări. Ð

Plăcute ? Ð Aproape toate. Una însă era să-mi fie fatală, şi nu numai mie. Ð V-am ruga să o povestiţi... Ð Să încerc să mi-o amintesc mai bine... A trecut foarte mult timp de atunci. Eram mai tînăr, nu mai reţin anul în care s-a petre cut

întîmplarea, dar nu are nici o importanţă. Coboram de la Predeal în toiul iernii, prin feb ruarie, pe un

drum marcat, ca să ajungem la Buşteni. Eram împreună cu o fată şi cu un prieten cam impruden t.

Pentru că ne grăbeam, prietenul meu a avut ideea să o luăm prin altă parte, ca să ajungem ma i repede.

Zis şi făcut! Dar am greşit drumul şi ne-a prins noaptea înotînd prin zăpada pînă la brîu. Ră

undeva prin munte. Atunci ne-am hotărît să ne înapoiem pe urmele noastre. Cu ajutorul un ei lămpi de

buzunar, pe la trei noaptea am regăsit un drum marcat. Urmîndu-l, am ajuns, spre sur priza noastră, la o

cabană, sus pe Susai. În timp ce ne încălzeam acolo am observat că bocancii mei aveau înăuntr o

pojghiţă de gheaţă, iar picioarele îmi erau vinete. Am aflat că afară erau Ð22°C. A doua zi a cat la

Bucureşti. M-a vindecat de degerătura aceea cumplită doctorul Ţurai, un chirurg vestit .

Ð De munte însă nu v-aţi vindecat, deşi, o vreme, aţi preferat marea. Acesteia i-aţi şi

închiriat, dealtfel, acel distins capitol din ªCartea Albă": ¹Et în Arcadia, ego". Aţi cunos cut Eforia şi

v-aţi îndrăgostit de ea Ð la începutul gloriei sale, cînd trenul se oprea pe faleza, în faţa i gări

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. minuscule, iar cele cîteva vile existente erau departe de mare. Scaieţi şi ciulini con stituiau singura

vegetaţie a locului, în timp ce dunele se întindeau la nesfîrşit. Aici se afla după cum mărtu isiţi tot

dumneavoastră ,,,Arcadia lui Camil Petrescuº¼ sub focul soarelui sau în plimbările spre Ag igea, pe

marginea falezei, şi-a gîndit şi şi-a scris el capitole întregi din ¹Bălcescu". V-a chemat ac lo

amintirea acestui prieten drag. Aţi mai revăzut locurile în anii din urmă ? Ð Da ! Acum Însă e altceva. Peisajul de ieri al Eforiei, ca şi al celorlalte staţiuni de D e litoral ,

s-a schimbat. Mîna omului a făurit o altă lume. A realizat clădiri magnifice , hoteluri, restaurante,

magazine, fel de fel de alte construcţii moderne şi confortabile. Vegetaţia abundentă şi p eisajul de flori

au transformat radical pustiurile de nisip, cu ciulini şi scaieţi. În locul stepei grădi ni rîzătoare. La

Eforie, plopii sădiţi mai ieri au acoperit faţadele vilelor. De sus, de pe faleză, marea domesticită de

multiplele diguri pare că şi-a schimbat coloritul. E mai albastră. Ð Revenind la Camil Petrescu, am observat că peisajele care l-au impresionat pe el l e-aţi

îndrăgit şi dumneavoastră. Nu e vorba numai de Eforie, ci şi de Cîmpulung-Muscel, de Rucăr, B an,

sau de oraşul Tîrgu Jiu cu monumentele brâncuşiene, despre care aţi scris frumoase evocări. Nu

cunoaştem ceva tipărit sub semnătura dumneavoastră despre alte zone turistice din ţară, desp re alte

monumente istorice şi de artă. Greu îşi poate închipui cineva că nu aţi văzut, de pildă, mănă in

nordul Moldovei... Ð Sigur că le-am văzut. Am fost la mănăstirile din Bucovina de două ori. Prima dată cu mulţi

ani în urmă, cu regretatul profesor Vasile Gherghel. Era o excursie cu premianţii din toată ţara, în urma

examenului de capacitate. Excursia aceea şi mănăstirile mi-au rămas în memorie ca ceva ext raordinar,

dar n-am putut gusta frumuseţea lor ca acum doi-trei ani. Ð Cu ce prilej le-aţi vizitat ? Ð Cu ocazia ,,Zilelor Călinescu", ce au avut loc în tînărul şi frumosul oraş de pe Valea

Trotuşului. Ð Vedem că l-aţi şi găsit două epitete oraşului Gheorghe Gheorghiu-Dej. V-a plăcut ? Ð Foarte mult. Este o aşezare extraordinară, cu oameni care au realizat ceva deosebit în tr-un

timp atît de scurt. Au ridicat o cetate modernă cu o industrie puternică. Au dat, toto dată, dovadă de

mult simţ estetic cînd au proiectat şi şi-au construit noua localitate. Iar faptul că aici , la Oneşti, cum i se

spunea înainte, se organizează în fiecare an Zilele Călinescu, fiind un oraş simpatizat de acest mare om

de cultură, are o semnificaţie deosebită . O impresie plăcută mi-au lăsat şi celelalte oraşe vechi moldovene: Bacău, Suceava. Vechi, e

un fel de a spune, pentru că şi acestea sînt acum noi, moderne. Ð Cînd le aţi văzut ultima oară ? Ð Tot atunci. Am plecat din Oneşti cu o maşină şi am trecut prin Bacău şi Suceava. Dar m-am

oprit mai mult la mănăstiri, care m-au uimit prin frumuseţea lor. Mi-am dat seama, pri vindu-le, că au

dreptate criticii de artă cînd afirmă că, în cazul acesta, avem de-a face cu o pictură bizan tină

românească . Exista o şcoală românească de pictură în această parte a ţării, care este proprie Bucovinei;

deci, o creaţie românească . Pornind de la canoanele bizantine, a apărut ceva nou, unic . Am fost adînc

impresionat de ceea ce am văzut acolo. Voroneţul este o minune . După mine, însă, cel mai mişcător

monument este Arbora. Pictura de La Arbora este extraordinară, iar mănăstirea însăşi este înc drată

într-o arhitectură naturală cu o personalitate proprie: acele dealuri domoale, blînde, b ogate în vegetaţie,

care au influenţat pe constructorii celebrului monument, încadrarea armonioasă în peisaj a Arborei e

semnul unei mari ştiinţe a construcţiei. Dar observaţia aceasta este valabilă şi pentru cele lalte mănăstiri

din ţinut, fie că mă gîndesc la Suceviţa, Moldoviţa, Humor sau Voroneţ, fie că este vorba de na sau

Dragomirna. Ð În multele dumneavoastră călătorii prin lume aţi văzut atîtea şi atîtea monumente şi opere

de artă care, de secole, şi-au cîştigat notorietatea. În Grecia aţi cunoscut relicvele arhit ecturii din

vechea Eladă, în India, enigmaticele temple străvechi, în Israel, Albania, Franţa sau Ital ia, ca şi în

alte ţări, paşii v-au purtat pe urmele creatorilor de odinioară şi de astăzi. Din această per pectivă, a

savantului călător, aţi găsit, cumva, vreo asemănare sau vreo altă raportare la mănăstirile d nordul

Moldovei ? Ð Unele dintre frumuseţile mănăstirilor şi picturilor noastre murale nu pot fi comparate, nu

atît ca desen, ci ca aspect, decît cu pictura primitivilor italieni . Cu pictura lui Giotto, de exemplu. Asta

pentru că, după părerea mea, cea mai pură pictură din lume este pictura primitivilor itali eni. Şi este aşa,

fiindcă ei Ð primitivii italieni Ð credeau în ceva. După aceea a venit manierismul, rococo -ul, barocul

etc. Chiar Rafael nu e de comparat cu aceştia .

Aşa că mănăstirile din nordul Moldovei, ca puritate de

inspiraţie, ca naivitate de redare a inspiraţiei, numai cu primitivii italieni pot f i comparate şi, în special,

cu cei din Florenţa .

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. Ð Comparaţia dumneavoastră subliniază valoarea acestor opere arhitectonice şi plastice

rămase din epoca de aur a vieţii spirituale a Moldovei lui Ştefan cel Mare şi confirmată r ecent prin

acordarea de către FIJET a premiului ¹Pomme d'Or 1975" zonei turistice Bucovina. Ð Da, da... Eu însumi mi-am dat seama, mai ales acum la cea de-a doua vizită la mănăstiri, că

toată regiunea aceea este ţara lui Ştefan cel Mare, că tot ce s-a făcut acolo porneşte de la acest geniu,

care, pe de altă parte, era un om aspru, format de societatea medievală, dar care er a şi iubit. Amintirea

lui dăinuie şi va dăinui peste veacuri . Ð Ascultîndu-vă vorbind despre Ştefan voievod şi despre ctitoriile sale, ne vine în minte o

legendă ce mai circulă încă prin aceste locuri. S-a păstrat la oamenii din preajma Voroneţul ui

credinţa sau, mai bine zis, impresia că, seara, odată cu tînguirea bătrînelor clopote de ara mă, poţi

distinge Ð rostit de ele Ð un nume: ¹Ştefan-Vodă/Ştefan-Vodă". Credinţa e veche şi, probabil,

dura cît mănăstirea. Un călugăr ne spunea că, înainte vreme, clopotarii pătrunşi de atmosfera lui

puteau să obţină, trăgînd clopotele, aceste performanţe sonore uluitoare: ¹Ştefan Ð Vodă/Ştef

Vodă/Ştefan Ð Vodă m-a făcut..." Ð Am auzit şi eu povestea aceasta şi ea se explică prin faptul că amintirea unui geniu nu se

stinge uşor. Or, Ştefan cel Mare a fost un geniu, cum v-am mai spus. Am avut cîteva ge nii, printre care

se numără şi acest voievod. Ð Afirmaţia dumneavoastră ne trimite cu gîndul la Eminescu, care l-a imaginat pe Ştefan

între zidurile mănăstirii Putna: ¹Crepusculul unui trecut apus aruncă prin întunericul secol elor razele

lui cele mai frumoase; şi noi, agenţii unei lumi viitoare, nu sîntem decît reflexul său". Dumneavoastră

aţi scris undeva despre genialitatea lui Ştefan cel Mare ? Ð N-am scris. Volumele mele n-au putut cuprinde aceste păreri, pentru că ele s-au cris talizat

mai tîrziu, după tipărirea cărţilor. Poate voi scrie cu altă ocazie. Ð Ideea va preocupă ? Ð Da ! Eu cred că Ştefan cel Mare a fost întîiul geniu cunoscut pe acest pămînt. I-au urmat

Mihai Viteazul, Ion Creangă, Vasile Alecsandri şi alţii. Nu mai vorbesc de Eminescu, c are a creat o

limbă literară. Ð Aţi fost la Ipoteşti, i-aţi văzut casa memorială ? Ð Desigur ! S-au făcut, dealtfel, numeroase case memoriale. Pentru fraţii Golescu, pen tru

Alecsandri, Bălcescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Sadoveanu ş.a. M-aş bucura să se realizeze ceva şi

pentru Bolintineanu sau pentru Ion Ghica. Şi unul şi celălalt ar merita să aibă cîte un lăcaş are

vizitatorul să-şi aducă aminte de ei. Pentru Bolintineanu s-ar putea deschide o casă mem orială la

Bolintin Vale, la doi paşi de Bucureşti, iar pentru Ion Ghica în conacul său de la Gherg ani. Mă bucur că

s-au deschis casele memoriale ¹Gib Mihăescu" la Drăgăşani, ca şi ¹Nicolae Labiş" la Mălini. Ð Iată că, din vorbă în vorbă, am ajuns din nou pe meleagurile Moldovei, pe care le-aţi

străbătut des pentru farmecul tovărăşiei lui Mihail Sadoveanu. Aţi călătorit cu el şi m altă Ð Am făcut cu el şi o excursie în Delta Dunării , prin 1946

, dacă-mi aduc bine aminte .

Sadoveanu ne-a oferit o călătorie prin Deltă. Erau mai mulţi scriitori: Zaharia Stancu, Alexandru

Chiriţescu... vreo cincizeci. Aşa am vizitat şi eu Delta; nu toată, dar o bună parte: Raze lmul, canalele,

cîteva aşezări pescăreşti. Pot spune că am văzut ceva, dar cel mai mult m-am bucurat de preze atît

de plăcută a lui Sadoveanu. Cine a avut prilejul să-l asculte pe maestru depănîndu-şi aminti rile şi-a dat

seama ce bogată experienţă stă la baza scrierilor sale. Cine poate rămîne indiferent la lect ura unei

pagini din Sadoveanu care este, prin excelenţă, un exponent al sensibilităţii româneşti ? Îmi amintesc că l-am vizitat în 1956. Locuia pe un deal, situat la o mică depărtare de

mănăstirea Neamţ , lîngă schitul Vovideniei. Aici îşi petrecea lunile de vară, într-o casă aşezată în

parcul natural ce urcă spre pădurea de brad. Din balconul casei, puteai admira întreag a privelişte a văii,

cu vegetaţia ei bogată. Cînd îl ascultam vorbind şi-i admiram energia neobişnuită, neştirbita putere

creatoare, mă gîndeam şi-mi imaginam de ce întreaga patrie se adună, parcă, sub pana lui. Er a un mare

cunoscător al naturii . În timpul numeroaselor sale peregrinări în tot cuprinsul ţării, a cules felurite

informaţii şi a putut să-şi formeze o convingere proprie despre realităţile din ţară . Cunoaşterea

oamenilor, a naturii, a faunei şi a treburilor de la ţară Ð viaţa agricolă şi păstorească Ð l

deopotrivă în opera lui Sadoveanu. Povestirile sale vînătoreşti sînt fundate pe o observaţie emijlocită

şi amănunţită a locurilor. Ð Mihail Sadoveanu poate fi considerat un creator de literatură turistică, un scriitor de

turism ? Ð Da. Cred că aceasta este partea care rămîne din opera sa. Adică de descriere a naturii. El a

fost poet. Din opera sa enormă se pot desprinde descrieri de natură, care sînt admirab ile şi care rămîn. Ð Aceste pagini ar putea fi, desigur, adunate într-o carte...

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. Ð

Da, într-o antologie, bine făcută, de literatură turistică. Ea ar pune în valoare excelente

pagini din opera lui Sadoveanu. Dealtfel , există la noi o foarte bogată literatură de acest gen. Încă în

secolul trecut, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu,

Nicolae Filimon, Ion Ghica au scris foarte bune pagini de literatură turistică. Mai aproape de noi,

Vlahuţă , Hogaş , Iorga ne-au lăsat şi ei Ð în genul descrierilor de călătorie Ð pagini memorabile. Ð Credeţi că aceste scrieri, cărora le atribuiţi calificativul de scrieri de călătorie sau, cu un

termen mai des folosit în ultima vreme, scrieri de turism, ar putea determina ele în sele iniţiativa

instituirii unei colecţii cu acest specific ? Ð Din ele s-ar putea face, nu o simplă colecţie, ci o întreagă bibliotecă . Astăzi se scriu multe

cărţi de turism, dar ar trebui să culegem şi ce s-a scris în trecut .

Ð Într-o asemenea colecţie ar putea intra atîtea alte nume: Dimitrie Cantemir, poate chi ar

pagini din cronicari, Milescu Spătarul, I. Codru-Drăguşanu, Dinicu Golescu şi Radu D. Ro setti, Mihai

Tican-Rumano, Nestor Urechia, Bucura Dumbravă, Ion Simionescu... Ð Aceştia, în primul rînd. Dar şi cei mai buni scriitori-reporteri de datorie contemporani . Ð Atribuiţi vreun anume rol acestei literaturi în dezvoltarea turismului, a apetitului pentru

drumeţie şi cunoaşterea unor locuri sau comunităţi umane ? Ð O asemenea literatură poate avea un rol foarte mare, atît în ceea ce priveşte trezirea

pasiunii , cît şi pregătirea necesară unui om care călătoreşte pentru a înţelege şi gusta ceea ce vede.

ales atunci cînd deplasarea se face în regiuni necunoscute, trebuie pregătită dinainte c u lecturi. Ð Lectura a fost şi pentru dumneavoastră un stimulent în călătoriile pe care le-aţi făcut ? Ð Aşa aş spune, pentru că la mine pasiunea aceasta s-a trezit foarte tîrziu: în jurul vîrstei de

treizeci de ani. Bineînţeles, şi înainte făceam excursii, însă nu le gustam. Ð Dragostea pentru drumeţie şi gustul atît de statornic pentru frumuseţea ei aţi putea-o

explica prin influenţa pe care a avut-o asupra dumneavoastră vreun prieten ? Sau tre buie înţeleasă ca

o tradiţie, pe care n-aţi putut-o abandona, existentă în familia dumneavoastră ? Ð Numai mie mi se datorează. Nu am făcut parte din nici o asociaţie turistică. Am fost un

turist solitar . Îmi plăcea să umblu mai mult singur sau, în cel mai bun caz, mă întovărăşeam cu vreun

prieten. Cu Alexandru Balaci sau cu Geo Bogza. Balaci era pasionat mai mult de a scensiuni cu coarda,

pe cînd cu Bogza colindam prin Bucureşti. Ne plăcea partea veche a oraşului. Cu el am ce rcetat mai

mult centrul vechi din jurul Pieţii Sfîntul Gheorghe. Itinerarul nostru trecea prin Sfîntul Georghe Ð

Bucur Ð Mitropolie şi Antim. Am vizitat şi Hanul Manuc, Curtea Veche... Ð Oraşele, dealtfel, v-au pasionat întotdeauna. Ð Da. Sînt oraşe în care mă întorc tot timpul, cum ar fi Cîmpulung, Piatra Neamţ. De dincolo

de hotare, Parisul. Realizarea frumosului, la Paris, în toate domeniile, miră pe călător ul străin. Acesta

se convinge aici că nici un alt oraş nu poate rivaliza cu el. Eleganţa, stilul oraşului sînt inimitabile.

Sena, podurile Notre-Dame, Louvrul, Place de la Concorde, Domul Invalizilor, Cha mps-Elysees Ð sînt

unice. Gustul rafinat, perfecţiunea apar în toate realizările franceze, în virtutea unei vechi tradiţii a

finisajului la uvrierul manual. Toate fasciculele de lumină sînt proiectate pe cel m ai însemnat amănunt

şi nimic nu e lăsat la voia întîmplării. Geniul economic, al cumpătării şi, la nevoie, al abs enţei,

domină această societate cu rădăcini străvechi. E o disciplină rigidă, a gîndirii, a educaţie Ð V-au plăcut, cu siguranţă, şi alte oraşe vizitate... Ð Un oraş unic în lume este Florenţa . Este un fenomen care s-a întîmplat o dată şi nu s-a mai

repetat. Este o bijuterie, o raritate, un izvor de bucurii. Totul este de bun gu st la Florenţa, şi impresia de

mare arată culeasă în muzee nu e dezminţită de viaţa zilnică a oraşului . Florenţa este singurul oraş din

lume în care pelerinul e stăpînit de o aură artistică efectivă în prezenţa capodoperelor în a ber. Rod

al unei acumulări artistice neîntrerupte de-a lungul veacurilor, oraşul, cu toate monu mentele sale de

artă, constituie un giuvaer de o perfecţiune unică şi nerepetabilă. Aici, între colinele ace stei cetăţi fără

pereche în toată lumea, călătorul e cuprins, în tot timpul şederii sale, de o reală beatitudi

e artistică.

Sînt legat şi de alte locuri, de alte oraşe şi ţări Ð de Grecia, de India. Dar cel mai mult s

legat de anumite locuri din patrie. Astăzi sînt atent la tot ce mă înconjoară şi descopăr o s rie de lucruri

alături de care trăiesc de un lung şir de ani. Ð Muntele însă, ni se pare nouă, va furnizează şi acum, la vîrsta frumoasă pe care o aveţi,

vibraţii şi stări sufleteşti deosebite. Muntelui românesc i-aţi dedicat, dealtfel, pagini de o rară

sensibilitate. Ð La munte, cum am mai spus cîndva, eşti împresurat de un joc fermecat de culori, de

zvonuri misterioase , de apeluri abia formulate pe aripa vînturilor. Muntele este un domeniu necunoscut,

în care călătorul pătrunde cu inima îndoită, urcînd cu răbdare pantele repezi şi coborînd cu e

umbroase. El provoacă gîndirea, o ajută să se formuleze , o susţine. Dealtfel, repet, gîndirii îi sînt

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z.

necesare pasul călătorului, zvonul apelor, miresmele muntelui, ozonul tăriilor albastr e, bolta brazilor,

verdeaţa lor perenă. Muntele e un mare privilegiu, un tezaur de nepreţuit şi un izvor si gur de viaţă. ION IONESCU-DUNĂREANU Secretar general al A.D.M.I.R. şi membru al Clubului alpin român. Explorator al Piet rei

Craiului, autorul primei monografii a masivului (1943). A scris numeroase cărţi de t urism. DRUMEŢIA, ŞI MAI ALES CEA DE MUNTE, TREBUIE PRIVITĂ CA O STARE DE

SPIRIT Ion Ionescu-Dunăreanu face parte din a doua generaţie de drumeţi, după Bucura Dumbravă

şi Nestor Urechia, generaţie căreia trebuie să-i atribuim merite în ce priveşte promovarea t urismului,

pe măsura înaintaşilor, a pionierilor drumeţiei româneşti. Acest bărbat mărunţel şi de o neobişnuită agerime, care peregrinează prin ţară încă din anii

adolescenţei, a rămas şi astăzi, la peste 70 de ani, acelaşi îndrăgostit de drumeţie, pe care consideră

îndeletnicire spirituală şi poezie, nu numai un anumit gen de exerciţiu fizic. Împins de acest resort sufletesc, colindă şi astăzi pe drumuri şi poteci de munte, ca în tin ereţe,

şi lucrează cu aceeaşi vigoare ca altădată. L-am întrebat, de aceea, cînd îşi găseşte tihna u

înveterat. Ð Niciodată ! Un drumeţ adevărat se odihneşte numai între două drumuri, dar aceasta nu se

numeşte odihnă, ci popas. Este o pasiune care devine o ¹patimă" ce-l copleşeşte pe om, îl tra sformă şi-

i determină conduita întregii vieţi, se naşte în cel care a gustat plăcerile călătoriei, nu o sete de

repaos", cum spunea Eminescu, ci o ¹sete de mişcare", de acţiune , de activitate , impusă din interior , dar

determinată din exterior de toate acele frumuseţi pe care le întîlneşti prin locurile pe u nde ai mai umblat

sau prin locurile pe care le calci întîia oară . Aş spune că această activitate îţi creează un ritm, o nevoie

de mişcare permanentă, fizică şi spirituală. De asemenea, pune ordine în acţiunile individulu , îi

formează o disciplină fermă de muncă. Ð De fapt, scrupulozitatea, punctualitatea, corectitudinea au devenit, în ce va priv eşte, bine

cunoscute în cercurile pe care le frecventaţi. Ştiind acest lucru, la prima vizită pe ca re v-am făcut-o pe

strada Duzilor, unde locuiţi, am luat toate măsurile de prevedere, aşa încît să nu depăşim ni

ecum

ora fixată. Ce s-ar fi întîmplat dacă am fi întîrziat ?

Ð Nimic deosebit ! Aş fi aşteptat, dar nu mi-aş fi făcut o părere tocmai bună, pentru că m-am

obişnuit să judec oamenii şi prin prisma punctualităţii. Consider punctualitatea ca o nece sitate organică,

înainte de a fi o obligaţie socială, un agent coordonator al relaţiilor dintre oameni. E a nu trebuie privită

ca un gest de snobism, ca o pedanterie, ci ca un mod de disciplinare a reflexelo r umane, totdeauna

dispuse să se opună oricărei încorsetări sau obligaţii sociale . Ð Credinţa aceasta v-aţi format-o în activitatea turistică sau altele sînt, poate, motivele ce au

determinat-o ? Ð N-aş putea spune exact, dar, oricum, e rezultatul unei autoeducaţii , al unui sever şi

permanent autocontrol, care m-a ajutat de multe ori în viaţă, şi mai ales în împrejurări grel de

drumeţie . Dar eu nu sînt un caz particular ! Ð

Într-adevăr, mulţi ¹pionieri ai turismului" au opinii identice. Emilian Iliescu, de pildă, ca

să aducem în discuţie numele unui vechi prieten... Ð Da, aşa este, pentru că, în acest domeniu, disciplina şi punctualitatea trebuie respecta te ca o

caracteristică a fiecărui turist. Să vă dau un exemplu. Cu ani în urmă hotărîsem, împreună cu n

Iliescu, să facem un drum prin Munţii Făgăraşului şi fixasem întîlnirea la cabana Bîlea-Casca o

dată şi oră precisă . Eu intrasem în munţi printr-o parte a Carpaţilor, iar el prin alta . El prin Retezat, eu

prin Piatra Craiului . Mă apropiam cu oarecare neîncredere de locul întîlnirii, calculînd cum să ajung la

ora stabilită . Eram încredinţat că, din cauza greutăţilor drumului şi a situaţiilor neprevizibile, nu va fi

posibilă aceeaşi punctualitate şi din partea amicului, căruia eram hotărît să-i acord un oare are rabat .

Nu mică mi-a fost mirarea cînd, apropiindu-mă de cabană, l-am zărit stînd la o masă şi citind cticos.

Mi-a mărturisit apoi că şi el a nutrit cam aceleaşi gînduri despre punctualitatea mea. Ved eţi, dar, ce

importanţă acordam noi acestui lucru. Ð Nu numai dumneavoastră, cei din a doua generaţie de drumeţi, aţi privit disciplina

excursiilor şi drumeţiilor la modul cel mai serios, ci şi înaintaşii dumneavoastră. Se spune chiar că

doctorul Alceu Urechia, pe care Bucura Dumbravă îl numea ¹Marele Urs", era un inamic înv erşunat

al indisciplinei în acţiunile turistice.

Ð Într-adevăr, nu putea suferi pe indisciplinaţi şi nu admitea abateri, ştiind cîte consecinţ

nefaste pot avea. Era sever cu muntele însuşi. Dar aceasta nu înseamnă că era iubit mai puţi n. Din

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. contră . Cine a avut vreodată de-a face cu el într-o asemenea ocazie era lecuit definitiv şi su bit

îndrăgostit de el . Atît era de drept .

De la oameni ca el am învăţat noi să iubim şi să respectăm muntele

şi podoabele lui rare, încet, încet, aceasta a devenit pentru noi o a doua natură şi am căut at, pe cît am

putut, ca acest respect pentru natură să-l transmitem şi altora, odată cu pasiunea drumeţi ei şi disciplinei

excursiilor. Acum constat un alt tip de turist, pe care, iertat să-mi fie, l-aş denu mi ¹turistus turbulens".

Atunci cînd apare, acest turist turbulent, zgomotos, strică tot farmecul locurilor, odihna adevăraţilor

drumeţi şi chiar a tovarăşilor săi; te împiedică să guşti marile frumuseţi ale naturii. Ð Am întîlnit şi noi, nu o dată, asemenea manifestări reprobabile şi cu toate că sîntem mai

tineri ca dumneavoastră, trebuie să recunoaştem că ele sînt proprii mai ales tineretului. Nu este o

caracteristică generală, departe de noi sa susţinem aşa ceva, dar recunoaştem că în rîndul ac or

grupuri se ivesc şi elementele turbulente. Ð Şi eu am fost tînăr, dar în drumeţie am fost educat altfel. Astăzi, cred, se impune a fi

intensificată munca de educaţie a tinerilor mai ales în ce priveşte regulile drumeţiei, sc opurile ei, modul

de desfăşurare a unei excursii . Uneori ghizii înşişi nu-şi cunosc îndatoririle, sau nu şi le îndeplinesc

conştiincios; îşi văd liniştiţi de treburile lor, în timp ce grupul pe care îl au în grijă fa . Ð Să înţelegem că pledaţi împotriva turismului individual ? Ð N-aş putea spune asta. Eu nu am fost niciodată un individualist în drumeţie. Pledez însă

pentru o educaţie prealabilă, făcută sub diferite forme şi cu mijloace diferite şi, îndeosebi prin munca

de la om la om, prin exemplul personal al fiecăruia, folosindu-se experienţa celor , ,mai bătrîni", adică,

între alţii, a noastră, a foştilor conducători de grupări turistice. Mulţi dintre vechii şi cunoscuţii animatori ai drumeţiei noastre contemporane ar fi bucu roşi să

contribuie şi mai activ la educaţia turistică a tinerilor. Disciplina individuală şi colectivă, comportarea civilizată erau puncte incluse în mod exp licit

în statutele tuturor asociaţiilor turistice din trecut care, oricît de multe păcate au a vut (şi unele dintre ele

au avut destule), acest element obligatoriu nu l-au nesocotit. Regulile de compo rtare, normele de

disciplină erau respectate cu stricteţe, iar cazurile de abateri grave sau repetate erau sancţionate

necondiţionat, mergînd pînă la excludere . Ð Aţi reuşit să realizaţi disciplina dorită. Care este secretul ?

Ð Secretul era exemplul nostru personal, cum am mai spus, factorul cu cea mai mare pondere.

Noi aveam o conduită exemplară din momentul facerii rucsacului şi pînă la cel al desfaceri i lui; cu asta

vreau să spun, în treacăt, că noi, cei vechi, nu ne-am gîndit niciodată să punem în rucsacuri lături de

alimentele necesare, şi băuturi alcoolice . Ð Observăm că sînteţi tare stăpînit de nostalgia după o vreme cu turişti puţini şi pătimaşi.

Dar pe atunci numărul acestora nu se ridica la cîteva milioane pe an, ca în prezent. O r, este firesc ca

pătrunderea în mase a turismului, antrenarea în această activitate a milioane de oameni, atît de

feluriţi, sa determine şi unele dificultăţi, într-un fel, avem de-a face acum cu un nou înce put care,

desigur, ar trebui ferit de lipsuri ce afectează scopul turismului. S-ar putea fac e asta preluînd

experienţa din trecut. Ð Să ştiţi că nu doar trecutul, ci şi prezentul ne oferă destule exemple pozitive . Eu cunosc

cazuri în care s-a interzis vînzarea şi consumul de băuturi alcoolice, s-a interzis zgom otul în cabane şi

intrarea cu bocanci în picioare. Pe de altă parte, s-a asigurat o abundenţă de băuturi răcor itoare, fructe,

legume proaspete, lapte şi produse lactate, dulciuri etc. Aşa drumeţie mai zic şi eu ! D rumeţii noştri sau simţit foarte bine în această atmosferă odihnitoare . Ð Ştim c ă în cabanele noastre acţiunea e în curs de desfăşurare. Ð E foarte bine. Ð Am dori, tovarăşe Dunăreanu, sa vorbim, în continuare, despre trecut. De acord ? Ð De acord ! Ð Spuneţi-ne, A.D.M.I.R.-ul, asociaţia al cărei secretar general eraţi între anii 1936Ð1940,

ce preconiza, concret, în domeniul activităţilor de turism ? Ð Întrebîndu-mă despre A.D . M.I.R. (Asociaţia drumeţilor din munţii înalţi ai României) îmi

readuceţi în memorie întîmplări dintr-o perioadă a drumeţiei noastre, pe care aş putea să o n

eroică, dat fiind faptul că totul se petrecea în primii 10Ð15 ani de la încheierea unui răzb oi mondial

care lăsase în urma lui numai dezastre. Eu am venit la această asociaţie în anul 1936, dar ea dăinuia

încă din 1929; eram atras de dinamismul conducătorului ei de atunci şi de mai tîrziu, regr etatul Ion

Udrişte-Olt. Activitatea asociaţiei A.D . M.I.R. era axată, în principal, pe concretizarea unor deziderate

majore ale drumeţiei din acea perioadă şi anume: cabane, marcaje, practicarea organiza tă a drumeţiei şi

mai puţin pe o acţiune de culturalizare. Ð Înainte de 1937 aţi fost membru al Clubului alpin. Ce aţi făcut după ce aţi demisionat ?

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. Ð Am preluat sarcina de secretar general al A . D.M.I.R.-ului din momentul aderării la această

asociaţie, reuşind ca, împreună cu conducătorul ei, să imprimăm activităţii un ritm viguros. în

cîţiva ani, pînă în preajma celui de-al doilea război mondial , s-au putut construi 4 cabane şi un refugiu

(cabana Voina şi refugiul Iezer, din munţii Iezerului, cabana nouă Radu Negru de la Gr

ind-Piatra

Craiului, cabana nouă Babele din Bucegi, cabana Vlad Ţepeş de la CumpănăÐArgeş), o revistă

trimestrială de turism şi alpinism ( ,,Buletinul alpin"), preluată de la Clubul alpin român şi al cărei

secretar de redacţie am fost între anii 1938Ð1940, zeci de kilometri de marcaje în zone alpine lipsite

de o astfel de reţea (Piatra Craiului pe teritoriul fostului judeţ Muscel, Iezer-Păpuşa în întregime,

versantul sudic al Făgăraşului, în zona CumpănăÐArgeş), sute de ascensiuni colective organiza

potrivit unui plan judicios întocmit. La unele din aceste realizări am participat nemijlocit ca responsabil (cabana din Piatra

Craiului, refugiul Iezer, revista), la celelalte am muncit alături de preşedinte şi de membrii cei mai

dinamici din conducerea centrală sau a filialelor . Din păcate, acest elan de pe urma căruia nimeni nu

realiza nici un avantaj material (cu multă greutate am reuşit să-i convingem pe activişt i să primească

transportul şi cazarea gratuit) s-a frînt odată cu declanşarea celui de-al doilea război m ondial. Ð Dar pînă atunci, după cîte ştim, A.D.M.I.R.-ul s-a afirmat printre celelalte asociaţii

turistice din ţara noastră.

Ð La ceea ce am spus deja despre A.D.M.I.R., aş adăuga că aceasta se deosebea oarecum de

celelalte asociaţii de turism considerate ,,mari": T.C.R., S.K.V., atît ca patrimoni u şi efectiv de membri,

cît şi printr-o masivă doză de energie, de entuziasm, de stăruinţă şi spirit practic, care îi cterizau pe

preşedintele ei şi pe unii membrii din conducere. Ð Cine au fost membrii fondatori ai A.D.M.I.R.-u-lui? Ð Fondatorii A.D.M.I.R.-ului nu au fost personalităţi de mîna întîi, aşa ca fondatorii Turing

Clubului, de pildă. Cei care au întemeiat şi au condus A.D.M.I.R.-ul au fost animaţi însă de o

nemărginită dragoste faţă de muntele românesc, ca şi de o nestăvilită dorinţă de a insufla şi

această pasiune: drumeţia de munte . Eu am cunoscut numai pe cîţiva dintre fondatori, dar figura cea

mai luminoasă a rămas aceea a doctorului Gheorghe Dumitrescu, un bărbat voinic, cu vor ba tacticoasă,

arborînd o impunătoare barbă albă; el a fost multă vreme ¹patronul" necontestat al nostru, a l tuturor. În

laboratorul său de analize medicale, pe o stradă astăzi dispărută, aflată pe undeva printre blocurile din

faţa Sălii Palatului (str. Cîmpineanu. exact vizavi de casa în care locuia Eugen Lovines

cu), s-au ţinut

ani de-a rîndul şedinţele noastre de comitet, în prezenţa lui, pînă cînd asociaţia şi-a luat rin

1938, am reuşit să ¹închidem" un sediu propriu ce se afla în fostul Pasaj Român, dispărut şi odată cu

ridicarea blocului de pe Calea Victoriei unde este astăzi magazinul ¹Muzica". Ð V-am ruga să ne vorbiţi şi despre alte asociaţii turistice existente în România între anii

1930Ð1940... Ð Ca să vorbesc despre celelalte asociaţii turistice contemporane cu A.D.M.I.R-ul, ar în semna

să evoc o întreagă istorie a drumeţiei româneşti, în perioada dintre cele două războaie mondi Ar fi o

treabă foarte delicată, poate că nu aş reuşi să evit unele aprecieri subiective, mai puţin fa orabile unor

oameni sau asociaţii. Dar ceea ce aş vrea să precizez (şi dacă nu aş face-o nu mi-aş putea-o erta !) este

faptul că absolut toate aceste asociaţii, mai mari sau mai mici, au activat cu abneg aţie, fiecare în felul ei

şi cu mijloacele de care dispunea, pentru ca drumeţia românească să se dezvolte, dînd naştere unui

extraordinar avînt mai ales în rîndurile tineretului. Aceste asociaţii (şi erau la un moment dat vreo 15 afiliate la Federaţie) şi-au încetat ac tivitatea

în cursul anului 1948, prin preluarea activului şi patrimoniului lor de către noua org anizaţie turistică de

mase, Turismul popular, în cadrul C.G.M., dar care nu a trăit decît doi ani (1948Ð1950). Ð Este incontestabil că vechile asociaţii au avut o contribuţie mare la dezvoltarea turi smului

românesc. Experienţa lor şi a dumneavoastră, în cazul de faţă, trebuie valorificată în prezen e

măsură o faceţi ? Ð Activez cu mu ltă plăcere în cadrul Universităţii Populare Bucureşti (la Clubul ¹Terra

2000"), precum şi în cadrul Federaţiei române de turism-alpinism . şi în cadrul Consiliului Naţional al

Pionierilor, deoarece îmi dau seama că acolo se lucrează în adevăr cu abnegaţie, fără a se că

avantaje materiale. Ð Există, deci, o continuitate în activitatea dumneavoastră, căreia turismul modern din ţara

noastră îi datorează mult. Ce vi se pare mai important din tot ce aţi făcut pînă azi ? Ð Din toată această activitate ce se întinde pe circa 40 de ani (socotind anul 1936 ca a nul în

care am ieşit în lume cu o carte, cîteva articole de revistă şi un loc în conducerea unei as ociaţii de

turism, şi nu anul 1924 cînd am pus piciorul pe o potecă de munte), cu nimic nu mă mîndres c mai mult

decît cu ¹descoperirea" Pietrei Craiului (1935Ð1942) şi cu cărţile publicate pînă azi. Am avu rilejul

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. şi posibilitatea de a colinda prin aproape toate zonele de altitudine din Carpaţi, d ar nici una nu mi-a

rămas atît de dragă ca Piatra Craiului, pe care am prospectat-o cu propriile mele mijl oace şi a cărei

¹descoperire" mi-a adus cele mai mari satisfacţii . În multe din masivele carpatice am călcat pe urmele

unor mari înaintaşi ca: Emm. de Martonne, în Retezat şi Parîng; Mihai Haret, în Retezat şi Bu egi: dr.

Szallay în Făgăraş. Numai în Piatra Craiului am umblat pe propriile mele urme, am deschis drumuri

noi, am descoperit noi peisaje, am contribuit la dezvoltarea alpinismului (care se limita pînă atunci

numai la Bucegi), bineînţeles că nu de unul singur, ci ajutat de prieteni devotaţi . În această perioadă de

40 de ani, contribuţia mea la literatura turistică Ð dacă va interesează cifrele Ð s-a solda t cu tipărirea

mai multor titluri, difuzate în 120 000 exemplare, ceea ce presupune cel puţin tot a tîţia cititori. Ð Sîntem convinşi că vi s-au dat şi dovezi concrete de dragoste şi respect pentru munca

dumneavoastră. Ð Cu toată modestia, nu pot răspunde decît DA ! Şi am să vă povestesc o întîmplare de-a

dreptul emoţionantă. Nu mai fusesem de mulţi ani în Piatra Craiului, avînd de umblat prin celelalte

zone carpatice, pe litoralul Mării Negre, în Oltenia subcarpatică etc. Ajunsesem să cred că nu voi mai

avea vreodată prilejul să mă mai caţăr pe stîncăria albă pe care am îndrăgit-o atît de mult ş

delectez cu poezia unică a peisajului Pietrei Craiului. Şi totuşi, în cursul anului 1973 , o obligaţie

contractuală faţă de Editura pentru turism, în legătură cu întocmirea unei noi hărţi turistic cestui

masiv, m-a pus din nou în situaţia nesperată de a colinda, pentru unele verificări, prin Piatra Craiului. Aflîndu-mă, aşadar, la cabana Plaiul Foii, am trăit un moment deosebit de emoţionant, care ma întărit şi mai mult în convingerea că nu tot ceea ce facem se duce pe ¹apa Sîmbetei". M-am ut, la

un moment dat, înconjurat de un grup de turişti şi alpinişti, bărbaţi şi femei în toată firea profesii

diferite, care şi-au mărturisit emoţia lor de a se găsi în compania celui care le descoper ise masivul

îndrăgit. S-au rostit toasturi, s-a desfundat chiar şi o sticlă de şampanie. Am fost emoţion at . În aceeaşi vară, 1973, cutreierînd de unul singur pe potecile Pietrei Craiului, am încrucişa t

drumurile mele cu ale unor persoane, de asemenea mature, care nu şi-au ascuns plăcer ea şi emoţia de a

mă fi întîlnit în postura de drumeţ, după ce citiseră şi umblaseră orientaţi de cărţile mele ra

Craiului. Ce altă satisfacţie îşi mai poate dori cineva ? Ð Aceste simţăminte v-au animat şi în munca de elaborare a ultimului dumneavoastră volum

¹Cartea drumeţiei", apărut în Editura Sport-Turism, în 1975. Mărturiseaţi în prologul acestei că

aţi fi fericit dacă cititorii ar privi-o ca pe o călduroasă pledoarie pentru drumeţie, ca pe o invitaţie la

acea formă de drumeţie de munte care ţine mai puţin de distracţie şi mai mult de pasiune. Aţi cercat

să faceţi din paginile acestei cărţi o pledoarie pentru drumeţia de munte, În speranţa că veţ tribui

la întemeierea unei optici potrivit căreia muntele nu trebuie să reprezinte un scop În s ine, ci un prilej

de desfătare a sufletului, cucerirea lui să nu fie echivalentă cu un simplu exerciţiu fi zic, ci cu o

veritabilă izbîndă, plină de înţelesuri, a slabelor puteri omeneşti asupra nemărginitelor cre ale

munţilor. Este o idee a maturităţii sau o convingere încă din tinereţe ? Ð Aceasta a fost ceea ce m-a îndemnat să pun piciorul pe potecile munţilor şi să nu le

părăsesc niciodată. După mine, drumeţia, şi mai ales cea de munte, trebuie privită ca o stare de spirit,

ca o funcţie sufletească. Numai practicînd drumeţia, împinşi de resorturile intime ale fiinţe noastre,

vom putea ajunge la concluzia că descoperirea unui colţisor tăinuit, contemplarea unei privelişti

echivalează din punct de vedere emotiv, cu orice alt prilej deosebit, generator de emoţii. Socotesc că,

după multe decenii de literatură turistică formată aproape exclusiv din ghiduri, a sosit vremea să

încercăm să devenim din nou entuziaşti iubitori şi cîntăreţi ai naturii. Ð Ceea ce ne aţi evocat ne întăreşte convingerea că o literatură de specialitate, bine făcută,

joacă un mare rol în promovarea turismului. Ð Fără discuţie, un turist modern nu se mai poate dispensa de o cultură turistică adecvată, nu

mai poate face abstracţie de acest factor, fie că este producătorul, fie că este consuma torul fenomenului

turistic general. Turismul, sub toate formele lui de manifestare, deci şi drumeţia, nu se mai poate lipsi

de contribuţia unor discioline ştiinţifice ajutătoare ca: geografia, geologia, istoria, etnografia , istoria

artelor etc. Prin însăşi acest fapt. turismul complex, cum l-aş denumi eu, devine un fac tor social de

cultură şi educaţie.

Ð Permiteţi-ne să observăm că, la rîndul dumneavoastră, puteţi fi mîndru că aţi contribuit la

dezvoltarea acestei laturi prin cele 17 cărţi pe care le-ati scris pînă acum. De asemene a, aţi întocmit

peste 20 de hărţi turistice, aţi redactat zeci de articole, aţi ţinut conferinţe publice, co municări etc.,

toate acestea în paralel cu o intensa muncă organizatorică pe care aţi depus-o. Credem că sînteţi unul

dintre cei mm productivi animatori ai turismului românesc modern. Dumneavoastră însă ce socotiţi că

datoraţi înaintaşilor ? Ð Mult! Şi în primul rînd pasiunea drumeţiei, de aceea le sînt recunoscător. La vremea mea n-

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. am avut posibilitatea de a-mi arată gratitudinea faţă de ei. Bucura Dumbravă dispărea în ani i cînd eu

făceam primii paşi pe cărările Bucegilor: Mihai Haret, fată de care am avut un respect şi o stimă

deosebită, era practic inabordabil pentru cei ce nu erau membri ai Turing-Clubului , prins cu o mulţime

de treburi . Numai cu Emanoil Bucuţa am putut avea relaţii mai strînse, delimitate totuşi de diferenţa de

rang social care ne despărţea şi care la vremea aceea, determina raporturile dintre oa meni, în societatea

burgheză. El este cel care m-a ¹lansat" în literatura turistică, publicîndu-mi la Casa Şcoal elor în 1943,

prima mea carte despre Piatra Craiului. Tipărisem mai înainte, în 1936, un mic ¹ghid" (¹Bu cegii şi

Piatra Craiului"), cu sprijinul dezinteresat al unui vechi prieten , Emilian Iliescu , care conducea o

întreprindere poligrafică. Era însă o lucrare de începător. De Iliescu am fost legat prin st atornice

sentimente şi vechi amintiri, pe care le răscoleam adesea cu mare plăcere. Iar cînd priv esc în urmă, din

perspectiva anilor, mă cuprinde nostalgia. Sînt fericit însă că am cunoscut atîţia oameni min

naţi, care

mi-au deschis ochii spre atîtea frumuseţi, ce m-au făcut să trăiesc atîtea bucurii. Şi tare m -ar plăcea s-o

iau de la început. . . EMILIAN ILIESCU Primul preşedinte al asociaţiei turistice Hai la drum ! Director al Bibliotecii turi stice şi

întemeietor al Asociaţiei fotografilor amatori români (F.A.R.) MERSUL PE JOS NU-ŞI VA PIERDE NICIODATĂ FARMECUL Biografia drumeţului Emilian Iliescu relevă un detaliu interesant, surprins dealtfel şi în

biografia altor mari călători, între care am aminti pe academicianul Alexandru Rosetti Ð devenit

destul de tîrziu un pasionat al muntelui. Asta se întîmpla abia prin 1934, la vîrsta de 29 de ani, vîrstă

pînă la care alte figuri marcante ale turismului nostru desfăşuraseră deja, în acest domeniu , o

activitate relativ prodigioasă. Ne gîndim la Mihai Haret, Valeriu Puşcariu, fraţii Şerban şi Radu

Ţiţeica... Cum se explică dragostea atît de tardivă pentru peisajul ¹extra muros" ? Ð

Cu peisajul ,,extra muros" am făcut cunoştinţă cu mult înainte de anul pe care îl menţionaţi.

Spun acest lucru adăugînd, însă, că prin acest gen de călătorii nu înţeleg doar pe acelea de

lo de

zidurile cetăţii bucureştene. Includ în această categorie, în primul rînd, excursiile din ani tinereţii mele.

E drept, multe din ele aveau un caracter adesea ocazional, dar erau călătorii, mai l ungi sau mai scurte,

ce depăşeau hotarele localităţilor în care mă stabilisem , fie că era vorba de comuna Zătreni Ð Vîlcea,

unde se stabiliseră părinţii mei, ca învăţători, fie că era vorba de Craiova sau Mănăstirea D , unde am frecventat, pe rînd, clasele liceului. În orice caz, copil fiind, împreună cu mama, a poi cu profesorii

şi colegii de şcoală, făceam excursii mai ales în perioada vacanţelor, în împrejurimile local r

amintite. Ð Aţi vizitat, cu siguranţă, mănăstirile Olteniei... Ð Am cunoscut, mai întîi, peisajele magnifice de pe Valea Olteţului, cu dealuri şi păduri ca re,

vara, te invitau să le admiri cromatica inedită, parcă, în fiecare an; iarna, aceleaşi pei saje erau

înveşmîntate într-un alb imaculat de nea, încît cu puţină imaginaţie puteai să ,,vezi" locuri i, sub

înfăţişarea pe care o cunoscuseră strămoşii noştri cu milenii în urmă. Mănăstirile le-am vizi

acea perioadă. Am fost la Tismana, ctitoria lui Nicodim, la Govora, ridicată de Radu cel Mare, la

Hurez, zidire a lui Constantin Brâncoveanu, la Surpatele, ctitoria lui Tudor şi Stan ciu din Drăgăneşti

(1500Ð1522) şi la Mănăstirea Dintr-un lemn (1635). Atunci, de mult, cînd aveam 15Ð16 ani,

mănăstirile mi-au lăsat o puternică impresie, nu numai datorită valorii lor deosebite ca m onumente

istorice şi de artă, ci şi prin aşezarea lor în peisaj, prin armonizarea lor cu acesta. O impresie pe care

mi-au reconfirmat-o excursiile de mai tîrziu Din păcate, azi, călătoriile turistice la m onumentele din

Oltenia subcarpatică sînt mult prea rare. Ð Aceeaşi observaţie poate fi valabilă şi pentru alte zone de mare interes turistic:

Maramureşul, Ţara Oaşului, Munţii Apuseni, Valea Mureşului de sus şi de mijloc, Vrancea, văil

Ialomiţei şi Dîmboviţei. Să revenim, însă, la întrebarea cu care am începui convorbirea noast Ð Spuneam că făceam excursii încă în copilărie, împreună cu mama, la mănăstiri şi în timpul

vacanţelor şcolare. Dealtfel, încă de pe atunci devenise aproape o tradiţie organizarea de excursii, nu

numai în ţară, ci şi în străinătate. În timpul studenţiei am făcut mai multe excursii pe Valea Prahovei în diverse ocazii, ap oi am

trecut şi hotarele ţării, în Polonia, în Cehoslovacia, în Turcia şi în Austria . Deşi am trăit mult în

mijlocul naturii, totuşi, pînă în 1934 nu am făcut nici un urcuş pe munte . Primul a fost cel de pe

Gîrbova, al doilea a fost un urcuş cu peripeţii pe Leaota şi de aici am fost legat defin itiv de dragostea

pentru creste. M-am înscris în asociaţia de drumeţie ADMIR . Aici am condus cîteva grupuri de

drumeţi, îmi aduc aminte că, la una dintre excursii, cea făcută la Voina, grupul era atît de numeros încît

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. se punea problema cum îi voi caza, cabana fiind, pe vremea aceea, foarte mică. Ajunşi acolo, cea mai

mare parte dintre ei au dat năvală şi au ocupat locurile. Jumătate au rămas pe afară. A treb uie să-i scot

pe unii cu forţa şi să fac o cazare ordonată, iar o parte dintre bărbaţii necăsătoriţi, împre ne,

am găsit loc într-o fînărie. Toată lumea a fost mulţumită şi de atunci, de cîte ori se anunţa rsie

condusă de mine, participanţii erau destul de numeroşi. Ð Aşadar, cu timpul, ceilalţi au observat la dumneavoastră calităţile unui organizator şi v-au

solicitat din ce în ce mai mult. Aţi îndeplinit chiar funcţia de secretar general al aso ciaţiei. Cine era

atunci preşedintele ? Ð Primul preşedinte al asociaţiei ADMIR a fost dr. Gheorghe Dumitrescu, om de suflet şi

mare îndrăgostit de munte. L-a urmat la preşedinţie Udrişte-Olt, dr. Dumitrescu fiind preşed inte de

onoare. Pînă a închis ochii, şedinţele asociaţiei se făceau în laboratorul lui, pe care-l ave str.

Cîmpineanu. Ð Atunci s-a clădit şi cabana Babele, iar dumneavoastră, în căutate de inginer, aţi avut un

rol deosebit. Ð Gînd asociaţia a început să ridice cabana Babele din Bucegi, parte din membri am cărat

pietre cu targa şi lemne cu braţele. În timpul construcţiei, care a început în anul 1936 şi s a terminat în

1937, am locuit cîtva timp într-un bordei pentru a putea dirija lucrările, apoi plecam sus la Babele în

fiecare sîmbătă, ca să fac plata muncitorilor, şi mă înapoiam duminică seara pentru ca luni s la

serviciu. Toţi am muncit mult atunci, dar cu dragoste. Ð Să recapitulăm. În 1934 aţi hotărît să aderaţi la statutul şi programul ADMIR-ului. În

1936 îndeplineaţi funcţia de secretar general al asociaţiei, iar prin 1938 făceaţi parte din Comitetul de

redacţie al ¹Buletinului alpin". În anii 1937Ð1938, eraţi preşedintele secţiei Bucureşti a AD -ului.

Apoi... Ð În 1939, am fondat asociaţia turistică ¹Hai la drum". La început, am condus întreaga ei

activitate în calitate de preşedinte activ. Ulterior, am fost ales preşedinte de onoar e al asociaţiei. Asta a

durat pînă în anul în care au fost desfiinţate toate asociaţiile turistice. Ð Dar cu ADMIR ce relaţii aţi păstrat ? Ð ADMIR Ð asociaţia ce avea în fruntea sa pe Udrişte-Olt, era organizată cu mai multe

secţii Ð la Bucureşti, Argeş, Cîmpulung, Braşov . .. Centrala nu se ocupa decît rareori de secţii. Or

acestea, şi în special secţia Bucureşti al cărei preşedinte eram, puneau în umbră activitatea ntralei. În

aceste condiţii, era firesc să apară neînţelegeri între secţia Bucureşti şi organele centrale i a

intervenit gestul preşedintelui centralei ADMIR, care a desfiinţat, pur şi simplu, secţi a.

Ð Şi, astfel, aţi rămas pe drumuri, cum se spune... - Într-un fel, da ! Numai că membrii secţiei nu au fost de acord cu decizia lui UdrişteOlt. Mai

mult chiar, se saturaseră şi de propria lor inactivitate, şi de aceea s-a hotărît înfiinţarea unei noi asociaţii

turistice. Ð De ce i-aţi spus Hai la drum ! ? Ð Se ştie că acordarea de nume unor persoane fizice sau unor organizaţii juridice stîrneşte

uneori multe căutări din partea celor interesaţi . Noi am vrut să-i găsim o denumire care să corespundă

exact ţelurilor pe care şi le propunea. I-am zis Hai la drum ! pentru că noi înşine eram c u toţii drumeţi.

Atunci, după ce hotărîsem să formăm o asociaţie turistică independentă eram şi noi... indepen ca

să zic aşa. Nu aveam sediu, mijloace de deplasare, statut, ş.a.m . d. Ne-am întîlnit toţi într-o berărie pe

Şoseaua Iancului, ¹La Fierea". S-au făcut mai multe propuneri , dar a fost aprobată ¹Hai la drum".

¹Naşul" ei a fost Georgeta Bucur ,

o apreciată excursionistă. Ð C îţi membri număra atunci noua asociaţie ? Ð 133. Predominau inginerii, medicii, profesorii, ofiţerii, funcţionarii, dar aceasta nu

înseamnă că asociaţia avea un caracter închis pentru celelalte categorii sociale. Erau şi mu ncitori , dar

poate pentru că aceştia aveau prea puţin timp, numărul lor era mic. Ð Vă amintiţi de vreunul ? Ð Emilian Cristea, actualul maestru emerit al sportului, alpinist binecunoscut, er a

vulcanizator. Alţii, ca Ion Diaconescu, Florin Marinescu şi Ion Aldea, lucrau la Pir otehnie. Au

prezentat adesea tovarăşilor lor de muncă expuneri despre frumuseţile turistice ale ţării, că tînd să-i

atragă în rîndurile noastre. Prin programul său, asociaţia îşi propusese sa propage ideea tur smului activ

în toate mediile sociale, în rîndurile unei mase cît mai mari de oameni şi consider că, în pa te, ne-am

realizat ce ne-am propus. Ð După cum reiese din materialul bibliografie consultat în vederea discuţiei cu

dumneavoastră, Hai la drum avea obiective asemănătoare altor organizaţii turistice, dar mult mai

variate.

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. Ð Exact. Şi aş menţiona în primul rînd varietatea zonelor geografice în care s-au organizat

excursii între anii 1939Ð1947. În al doilea rînd, disciplina pe care o presupunea calita tea de membru al

asociaţiei. De reţinut şi continuitatea activităţii turistice chiar în anii războiului, între ianuarie 1941 Ð

l iunie 1941, de pildă, noi am străbătut trasee importante: Snagov, Predeal, Iezer-Păpuşa, mănăstirile

vîlcene, Ciucaş, Buşteni, Diham... Ð Şi totuşi, cu toată ampla cuprindere geografică propusă, majoritatea excursiilor s-au

derulat în lanţul Bucegilor. Ð Observaţia dumneavoastră privind locurile unde Hai la drum îşi organiza excursiile este valabilă

numai parţial. E drept, noi nu avem Ð cum avea România pitorească Ð Ciucaşul, numai o singură

regiune, o zonă, un munte, prin care să drumeţim. Dar tot atît de adevărat este însă şi faptu noi,

drumeţii de munte prin excelenţă, nu ne-am îndepărtat prea mult de Bucegi. Asociaţia n-a iniţ at nici o

acţiune colectivă în Făgăraş, în Apuseni sau în Carpaţii Meridionali. N-am vizitat atunci Mar l,

nici Delta, nici Litoralul, nici mănăstirile Bucovinei. Ð Explicaţiile Ð dacă le-am căuta, ar fi suficiente: timpul istoric în care şi-a desfăşurat

activitatea Hai la drum, predispoziţiile pentru drumeţia de munte ale membrilor ei, depărtarea de

Bucureşti a unora din aceste zone... Aveaţi însă un autocar... Ð Noua noastră asociaţie nu avea sediu, nu avea cabane , dar avea un vis frumos, dragostea de

munte, şi dorea să şi procure un mijloc de transport propriu . Ca să putem avea acest autocar, cea mai

mare parte dintre noi vărsăm aproape tot salariul la casieria asociaţiei; femeile au l uat iniţiativa de a da

ceaiuri în diverse săli . La ceaiuri se serveau dulciuri, gustări, băuturi, aduse de fiecare membru în parte.

În felul acesta am putut aduna ceva bani. Cu ei am cumpărat saşiul de la un cunoscut a l unui membru al

asociaţiei; banii i-am dat în rate. Cam tot aşa s-a procurat şi caroseria şi scaunele căptuşi e cu piele.

Comitetul asociaţiei nu mai avea odihnă, fiecare se ocupa de cîte ceva. Am încercat şi am obţinut chiar

unele subvenţii . Aşa am putut să punem pe roate autocarul. Se înfăţişa foarte frumos, era de culoare

alb-albastră şi a fost botezat ¹Rîndunica". Un şofer, Fănică Popescu , care lucra la Uzinele comunale, de

dragul lui şi a excursiilor, s-a tocmit şofer pe ¹Rîndunica'', bineînţeles în timpul lui libe şi cu o

remuneraţie minimă.

Deplasările cu ¹Rîndunica" erau organizate în felul acesta: pentru cei care voiau să meargă î

excursii şi contribuiseră cu sume pentru ¹Rîndunica", costul drumului se recupera din ba nii daţi ca

subscripţie. Cei ce nu contribuiseră cu nimic puteau merge în limitele locurilor dispo nibile , dar cu banii

de drum achitaţi pe loc. La excursiile cu ¹Rîndunica" puteau participa şi cei care nu er au membrii

asociaţiei. Ð Vă amintiţi ce excursii aţi organizat în vremea aceea ?

Ð S-a vizitat o mare parte a mănăstirilor din Oltenia. Am făcut o excursie la Sîmbăta, cînd n a prins cutremurul cel mare sus la cabană, şi în Ciucaş. A urmat apoi o excursie la Bran , de unde am

plecat la cabana de vînătoare ¹Diana"; dincolo de creasta Pietrei Craiului , la Giuvala, urma să ne

aştepte autocarul. Mi-amintesc că, într-una din văile Pietrei Craiului , Ionescu-Dunăreanu a alunecat pe

gheaţă şi era cît pe ce să ne dea mult de furcă: fiind rănit, am ajuns cu chiu cu vai la caba a Plaiul Foii,

de unde am putut înştiinţa pe Fănică Popescu să vină cu ¹Rîndunica" pînă la Zărneşti, ca să n

întoarcem repede la Bucureşti. Tot cu maşina aceasta am fost la Snagov, Pustnicu, şi în al te locuri de

agrement din preajma Bucureştiului. Ð O clauză introdusă în statutele tuturor asociaţiilor turistice viza, în mod expres,

obligativitatea respectării disciplinei. Cum era înţeleasă această problemă de către Hai la d um ! ? Ð Aş îndrăzni să spun că, în cadrul asociaţiei noastre, încercam să imprimăm o disciplină de

fier. Desigur, nu era nevoie pentru asta de măsuri organizatorice, sau de aplicare a unor sancţiuni . Nici

nu era posibil aşa ceva, de vreme ce asocierea oamenilor în organizaţie era liber cons imţită. Cu toate

acestea, la început , faţă de cele cîteva încercări de abatere de la programul de punctualitate pe care ni-l

impusesem, a trebuit să acţionăm. Şi iată cum:

Ð dacă cineva întîrzia la o conferinţă, eu, în calitate de preşedinte al asociaţiei, întrerup

conferenţiar, adresîndu-mă acestuia şi auditoriului astfel: ¹Permiteţi, va rog, o mică întrer re pentru

ca domnul (sau doamna)... care a întîrziat 2-3-4 minute, să-şi poată ocupa un loc între noi" ; Ð dacă cineva nu era la întîlnire la locul şi la ora fixată dinainte, grupul nu făcea nici o oncesie

¹întîrziatului", ci pleca fără să mai zăbovească un singur minut. Ð Se întîmpla aşa chiar şi pe munte ? Ð Pe munte situaţia era apreciată în funcţie de împrejurările concrete specifice. Eu m-am

referit la punctualitate, la disciplina de la... şes ! Ð Vă mai amintiţi vreo întîmplare de acest gen ? Ð Dacă-mi amintesc vreo întîmplare ?... Aş zice că mi le amintesc pe toate sau, mai bine zis ,

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. că ni le amintim pe toate ! Şi asta din mai multe motive: în primul rînd pentru că viaţa mea şi cea a

soţiei mele, Ana Iliescu, turistă mai veche decît mine, pe care am cunoscut-o ca parti cipantă la

şezătorile ADMIR-ului, nu se derulează, nici acum, în afara turismului; apoi vine o vîrstă cî d, deşi

mai calci unele locuri dragi, cele mai multe clipe din viaţă le trăieşti în dialoguri urma te de lungi

tăceri.. . Ð Povestiţi-ne, totuşi, cîteva întîmplări l Ð Uite, pentru că vorbeam despre punctualitatea instituită în cadrul asociaţiei noastre, a m să

va relatez două întîmplări legate de acest aspect. . ..Pentru prima excursie cu ¹Rîndunica" locul de întîlnire şi de pornire din Bucureşti era fi xat

în faţa Ministerului Agriculturii . Momentul plecării era stabilit pentru ora 15; într-o sîmbătă . La 15 fără

cinci minute, autocarul era gata de plecare, numai că, din păcate, cîteva locuri rămăseseră goale . Ce era

de făcut ?... Să-i aşteptăm pe întîrziaţi, ori să plecăm la ora stabilită ? Desigur, conform r

impuse în privinţa disciplinei, am hotărît plecarea la ora 15. La 15 şi 2-3 minute, în timp ce făceam

cotul străzii pentru a ne îndrepta spre Arcul de Triumf, cei întîrziaţi ne făceau semne disp erate cu mîna,

să-i aşteptăm. Zadarnic însă ! Totuşi, ei au participat la excursie. Atunci cînd autocarul aj nsese la

Arcul de Triumf, aceştia ne aşteptau acolo, căci se aruncaseră în grabă în taxiuri . Altădată, eram tot cu

¹Rîndunica" la Rîmnicu-Vîlcea, unde făcusem un popas pentru masă . Stabilisem împreună ora de

plecare şi oamenii s-au împrăştiat care încotro . Cînd a venit timpul de plecare, cine credeţi că lipsea ?

Tocmai soţia mea .

Ce era să fac ? În mine s-a dat o luptă mare . Era soţia mea. dar în excursie era o

membră a grupului carp trebuia să respecte aceleaşi reguli ca toţi ceilalţi. Dacă făceam o co cesie,

trebuia să mai fac şi altele. Am găsit rapid un subterfugiu. Din ochi m-am înţeles cu şoferul Fănică Popescu şi i-am dat

ordinul de plecare. Fănică a pornit, fireşte, dar după cîteva sute de metri a simulat o pa nă la motor şi a

oprit maşina. A sosit în mare grabă şi nevastă-mea. Autoritatea a fost, într-un fel, salvată. Ð Eraţi, cum se vede, un preşedinte sever şi drept. Ð Dacă nu aş fi procedat aşa în împrejurarea respectivă, ar fi însemnat să fac concesii

punctualităţii, disciplinei, să contribui eu însumi la coborîrea ştachetei prestigiului asoc iaţiei. Ð Severitatea dumneavoastră ca preşedinte nu a împiedicat, din cîte ştim, în nici un fel buna

dispoziţie, veselia în timpul drumeţiilor. Ð Să nu exagerăm în ce priveşte severitatea mea ! Eu cred că era vorba, mai degrabă, de

corectitudine şi nu de severitate în înţelesul strict al cuvîntului. Dealtfel, e bine să spu n că Hai la drum

îşi avea propriile ei cîntece, care îi însoţeau pretutindeni pe excursionişti. Ð

Exista chiar şi un imn al asociaţiei: ¹Cînd pleacă Hai la drum spre creste". Noi l-am

descoperit în numărul din octombrie-decembrie 1939 al ¹Buletinului Hai la drum". Ð Exact ! Acesta era imnul asociaţiei. Mai popular decît imnul, prin frumuseţea versuril or şi a

melodiei sale, a fost cîntecul intitulat ,,Căsuţa albă". Autorul lui, ca şi al imnului, er a poetul Virgil

Costescu. Un poet necunoscut şi nefericit, a cărui operă, dacă se mai păstrează pe undeva în anuscris,

ar merita, poate, să fie valorificată. Ð Motivul poetic al melodiei ¹Căsuţa albă" este inspirat de cabana de la Bran ? Ð Da, aşa îi spuneam noi casei pe care o închinasem acolo: ,,Căsuţa albă". Dar nu era vorba

de o cabană propriu-zisă, ci de o casă pusă la dispoziţia noastră de către tîmplarul din Bran heorghe

Aldea, un prieten de-al nostru şi un om de o bunătate şi veselie remarcabile. De la ¹Căsuţa albă"

făceam excursii în Bucegi şi Piatra Craiului. Aici petreceam, după moda locului, sărbătorile de iarnă şi

de primăvară . Ð ¹Căsuţa alba" era, aşadar, ¹sediul" asociaţiei ¹Hai la drum" în Bran. În Bucureşti aveaţi

un sediu permanent ?

Ð

Şedinţele de marţi seara le ţineam, la început, la restaurantul ¹Helveţia", iar mai tîrziu în

încăpere de la parterul hotelului ¹Excelssior", unde îşi avea sediul ¹Far-ul" . Ð Asociaţia fotografilor amatori români Ð F.A.R. cum i se spunea prescurtat Ð a fost, ni s e

pare, prima organizaţie a fotografilor amatori din România. Răsfoind revista pe care o edita între anii

1936Ð1941, ¹Fotografia", ne-am dat seama că materialele publicate în cuprinsul ei erau d e foarte

bună calitate, că de fapt ele rivalizau cu cele semnate de profesionişti. Ð Noi, cei de la F.A.R., nu eram profesionişti. Cu toate acestea, realizam fotografi i bune, mai

ales pe cele în alb-negru. Explicaţia trebuie căutată în pasiunea pe care o demonstrau, în a cest sens, cei

care activau în cadrul asociaţiei . Era o pasiune dublă, adesea, de un talent incontestabil. Ð Dintre autorii fotografiilor publicate în revistă, cine s-a remarcat în mod deosebit ? Ð Au fost mulţi cei ale căror materiale au fost apreciate la vremea aceea, nu numai de cititorii

publicaţiei, ci şi de marele public, cu prilejul diferitelor expoziţii iniţiate de F.A.R . Dintre ei aş aminti

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. doar cîteva nume care îmi vin acum în minte: ing. Petre Lolescu, cpt. Ion Şuţu, Ion UdrişteOlt; unul

din foştii membri ai F.A.R., Mircea Bob Eremia, a devenit mai tîrziu profesionist , iar Emilian Cristea

este astăzi deţinătorul unui număr impresionat de imagini Ð diapozitive Ð realizate cu o pri cepere de

invidiat. Ð Dumneavoastră, Emilian Iliescu, aţi fost fondatorul F.A.R.-ului. Preocupările asociaţiei ,

din cîte am putut constata, nu erau canalizate numai în direcţia realizării fotografiilo r menite să

popularizeze frumuseţile turistice ale ţării. Care au fost, însă, direcţiile activităţii desf de

¹Biblioteca turistică" pe care aţi condus-o ?

Ð ,,Biblioteca turistică", aşa cum ne lasă să înţelegem însăşi numele ei, îşi propusese un sc

bine precizat: publicarea cărţilor turistice Ð ea fiind o editură. Era acesta un program al său de la care,

în calitate de fondator şi director, nu m-am abătut niciodată. N-am făcut-o, pentru că dorea m să lansăm

titluri de interes major, în măsură să facă o bună propagandă drumeţiei

. Din păcate Ð cu toate că

editura a fiinţat timp de 11 ani, între 1936Ð1947, n-am putut tipări decît un număr extrem d e mic de

titluri: ¹Bucegii şi Piatra Craiului" de I . Ionescu-Dunăreanu, 1936; ¹Opt zile în Retezat" de Emilian Iliescu, 1944; ¹Piatra Craiului" de L Ionescu-Dunăreanu, 1946; ¹Pe Valea Cernei" de Emilian Iliescu, 1947.

Menţionez că, editînd numărul l al acestei colecţii, am lansat în publicistica turistică pe I

Ionescu-Dunăreanu.

Ð Oricum, ideea înfiinţării unei edituri cu un profil atît de inedit în peisajul instituţiilo

similare a fost lansată. ¹Biblioteca turistică" trebuie considerată, din punct de vedere istoric,

precursoarea vechii secţii de turism din cadrul editurii Meridiane, urmată de creare a Editurii pentru

turism în 1971 şi mai apoi de Editura Sport-Turism. Cum se explică faptul că dumneavoast ră, în

cadrul ¹Bibliotecii", aţi publicat aşa de tîrziu o carte ? Ð Explicaţia e simplă: pe atunci nu mă exersam în acest domeniu al scrisului, îmi plăcea mai

mult postura de organizator de turism şi mă bucuram cînd reuşeam să pun pe picioare acţiuni

care,

ulterior,

s-au dezvoltat uneori remarcabil.

Cărţi cu tematică turistică am început să scriu ceva mai tîrziu, într-o perioadă, în care făc

excursii mai mult de unul singur, său numai cu soţia, mi-am notat impresiile de călători e prin munţii

tării. Aşa s-au născut titlurile: ¹Opt zile în Retezat" (1944), ¹Pe Valea Cernei" (1947)...M unţii Retezat"

(1968), ¹Popas în Retezat" şi..Pe Argeş în Sus" (1971).

Alte lucrări au fost tipărite în cadrul primei serii a colecţiei,.Munţii noştri" Ð editată de

O.N.T. Dintre acestea aş menţiona:..Munţii Retezat", ¹Ceahlăul". ¹Munţii dintre Olt şi Jiu".. nţii

Rodnei", ¹Rarău şi Giumalău". Din păcate, cititorii nu le găsesc în biblioteci la indicele de autor. E ] e au

apărut fără numele autorului. Totuşi, cei avizaţi ştiau cui aparţin. Apoi, am publicat recent Editura

Sport-Turism ghidul despre Retezat, în colecţia..Munţii noştri" . Ð Observăm că aria de cuprindere tematică a cărţilor dumneavoastră este destul de amplă:

Retezat, Valea Cernei, Valea Argeşului, Munţii Rodnei, Ceahlău... Ð

Sînt zone pe care le-am străbătut, pas cu pas, unele încă de pe vremea cînd mai exista ¹Hai

la drum" ! Altele au fost vizitate de mine mai tîrziu, în timpul liber, sau în anii di n urmă. ca pensionar.

Aş vrea să spun, în orice caz. că nu mi-am permis niciodată să scriu despre un anume loc înai te de a-l

cunoaşte foarte bine, înainte de a face investigaţii amănunţite pe teren. Ð Aţi iubit drumeţia şi totuşi, la un moment dat, aţi părăsit asociaţia. Cum explicaţi acest

lucru ? Ð În anul 1941, cînd ţara a intrat în război, autocarul nostru a fost rechiziţionat: m-am

deplasat personal la Tîrgu Ocna pentru a-l da în primire. Excursiile noastre au cont inuat şi în timpul

războiului, cînd s-a putut, şi pînă la desfiinţarea tuturor asociaţiilor de drumeţie . În timpul mobilizării, am renunţat la preşedinţie, transferîndu-i lui Ion Ionescu-Dunăreanu

această funcţie. Scarlat Antonescu şi Ion Tămăsescu erau vicepreşedinţi. Secretar era Octav T hai.

După desfiinţarea asociaţiilor de drumeţie, am făcut o serie de deplasări în grupuri. Prefera însă

excursiile în care eram însoţit numai de soţia mea. Am bătut astfel cea mai mare parte din munţii noştri,

pe poteci marcate, şi prin foarte multe locuri nemarcate. Ð

În cadrul asociaţiilor de drumeţie, aţi ţinut mai multe conferinţe de specialitate completat e

cu sfaturi pentru începători. Cum v-aţi împăcat cu această categorie de drumeţi ? Ð

Cu toate sfaturile şi învăţămintele date de multe ori am fost pus în situaţii dificile, din c uza

unor grupuri, vîrstnici sau tineri, pe care nu am putut refuza să-i iau sub ocrotire a mea. Îmi aduc aminte

că, într-una din ieşirile noastre, în doi Ð eu şi soţia Ð în Piatra Craiului, un oarecare fun de la

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. un minister conducea un grup de aproximativ 15Ð18 persoane, echipate, fiecare, cum s-a priceput;

majoritatea femeilor purtau pantofi de oraş, pardesie, aveau poşete; doar doi-trei băr baţi erau echipaţi

pentru o călătorie pe munte. Se vedea că sînt nişte novici. De cum ne-am dat jos din tren, la Zărneşti,

conducătorul lor care ne cunoştea, a ţinut morţiş să meargă cu noi. Zadarnic i-am explicat ca

intenţionam să facem un traseu dificil. Conducătorul grupului, inconştient, nu a vrut să înţe eagă,

afirmînd mereu ca, pe răspunderea lui, o să ne urmeze. Am încercat toate mijloacele, doa r, doar, o să

renunţe. Degeaba. Şi, ca un făcut, am dat de necaz. Aş spune chiar că nu a lipsit mult ca totul să se

soldeze cu o catastrofă. Conducătorul acela a luat-o înainte, cînd tot grupul se odihnea într-un canion

abrupt, extrem de îngust. Neatent, a dizlocat un pietroi, care se rostogolea cu fu rie spre noi. Cînd soţia

mea a strigat: ¹piatra".... eu abia am avut timp să spun: ,,la perete ! "... Nenorocirea a fost evitată fiindcă

pietroiul s-a izbit de un prag, s-a spart în mai multe bucăţi; doi din grup au fost at inşi uşor, iar una din

spărturi s-a lovit de bocancul meu, proptit în calea ei la timp, dar a izbit-o în spat e pe soţia mea. Mare

parte dintre,cei care s-au ferit, lipindu-se de stîncă , s-au ales cu nasurile julite. Nu am cuvinte să descriu

cum am urcat peretele muntelui şi cum am ajuns la destinaţie. Dintre toţi participanţii de atunci, mă

îndoiesc că vreunuia i-a rămas o cît de puţină dragoste de drumeţie...

Şi mai e ceva. Deşi m-am străduit ca în grup să am oameni disciplinaţi şi să-i cunosc, cît de

cît, de multe ori mi s-a întîmplat să constat că unii au caractere inadaptabile la situaţiil e dificile ivite pe

munte. Am avut însă şi satisfacţii. În cadrul întreprinderii unde am lucrat, am iniţiat cursu i de orientare

turistică şi am organizat şcoala de schi. Accidente grave nu s-au întîmplat în acţiunile turi tice iniţiate

de mine, afară de cazul lui Dunăreanu şi asta din neatenţia lui ! Ð Să ţinem cont că, cu ani în urmă, drumeţiile pe munte erau mai rare, drumeţii adevăraţi

mai puţini, iar iarna urcuşurile erau întreprinse numai de către cei încercaţi. Ð E drept ! Ceea ce spuneţi îmi aduce aminte că, în 1947, prin decembrie, fiind invitaţi la

ocolul silvic Buhalniţa, astăzi acoperit de apele lacului Bicaz, ne-am gîndit că putem d a o raită prin

Ceahlău . Zis şi făcut ! Am plecat cu soţia într-o după-amiază, avînd o recomandare către un pădurar

care locuia la canton , azi cabana de la Izvorul Muntelui. Pădurarul urma să ne însoţească. Ziua era

senină. Zăpada mare , îngheţată , ne scîrţîia sub picioare. Am ajuns în creasta Secu cînd se îngîna ziua cu

noaptea. Ne-am oprit sub un brad unde zăpada era toată răscolită; am văzut cantonul şi am co borît

odată cu noaptea care ne-a acoperit cu mantia ei. Cînd pădurarul ne-a văzut la acel ceas în uşa

cantonului, nu-i venea să creadă că sîntem într-adevăr teferi. Abia a îngăimat: ¹Acum nici un t de

oră au urlat lupii în creasta dealului. Cum de aţi ajuns aici ?..." Peste noapte am dormit acolo. Dar, ca răspuns la recomandarea şefului lui de-a ne însoţi pînă

la cabana Dochia , el a spus că nu merge şi nici pe noi nu ne sfătuieşte s-o facem. Zicea că, de cînd este

el pădurar pe meleagurile acelea , n-a văzut om să urce în puterea iernii sus pe munte şi încă pe o

zăpadă atît de mare ! Desigur, noi am rămas neclintiţi în hotărîrea noastră. Cînd am fost gat um,

pădurarul era şi el gata, cu arma la umăr. Ne-a spus: ¹Cu oameni ca dumneavoastră, nu-i de glumit. Şi

apoi cum să va las singuri ?" - Cum a fost drumul pe munte ? Ð Drumul a fost destul de obositor. În rest, o în c întare. Cabana era închisă, aşa că am făcut

foc într-o magazie, ne-am ospătat, apoi ne-a călăuzit pădurarul pe poteci de vis, aproape numai de el

ştiute. Pădurarul se tot minuna de curajul nostru.

După un an am drumeţit pe toate potecile Ceahlăului, multe din ele încă nemarcate. Mai tîrzi u,

cînd satele din jurul lui au fost potopite de oglinda apelor lacului Bicaz, am tre cut peste ape cu barca

sau vaporaşul. Ð Aţi făcut excursii şi în alte masive muntoase, despre care aţi scris apoi cărti sau aţi

publicat articole de popularizare a unor trasee vechi şi noi. Nici călătoria pe ape naţi neglijat-o, cu

vaporul în susul Dunării, la Ada-Kaleh şi mai departe, prin Porţile de Fier. Ð Am cercetat litoralul nostru de la un cap la altul. Nu am lăsat la o parte vestigi ile

descoperite în decursul anilor, muzeele în aer liber şi vechile aşezări din jurul Constant ei. Drumeţia

noastră am extins-o şi pe malul bulgăresc. Plecînd de la Vama am vizitat Balcicul, Calia cra, am coborît

în văile îmbrăcate în haina bogată a smochinilor, ne-am căţărat pe stînci. Am mers şi prin Dobrogea de nord, trecînd cu vaporul la Tulcea; am ajuns la Denis-Te pe. De

dealurile Babadagului înalte numai de 240Ð260 m altitudine, dar bogat înveşmîntate cu păduri de

stejar şi tei; am trecut din lacul Babadag în lacul Razelm, am urcat dealul şi am vizi tat vechea cetate

Heracleea, m-am desfătat printre grindurile Razelmului unde hălăduiau numeroase cîrduri de păsăret.

Pot spune că am bătut ţara în lung şi în lat, am cunoscut munţi, văi, sate, oraşe, mănăstiri,

întinse, rîuri, lacuri, ape, am acumulat în suflet toată frumuseţea şi bogăţia ţării mele. Ð Într-un interviu la radio spuneaţi că aţi făcut un drum la Cîmpuşel, pe Valea Jiului. Aţi

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. vrut să revedeţi locurile acelea legendare, sau să revedeţi pe vechiul dumneavoastră priet en,

Gheorghe Boroi, despre care aţi scris de atîtea ori, aşa aţi spus parcă ?! Ð Da, dar eu nu pot face separaţie între om şi loc. Cîmpuşelul este ¹o gură de rai" cuibărită

între cotloanele Iorgovanului şi Oslei, la răscrucea cărărilor care duc spre Vîlcan, Godeanu l şi

Retezatul Mic, dar în mintea şi în inima mea locul acesta nu poate fi conceput fără păduraru l şi

prietenul meu Boroi. Frumuseţea acestor locuri se împlineşte parcă cu sufletul acestui o muleţ, de o rară

agerime şi sprinteneală, cu inima lui largă şi sinceră. Acest om pasionat de munca sa iubeşt e deopotrivă

sălbăticiunile pădurii, oamenii, florile, apele, munţii, codrii şi farmecă pe oricine îl cuno e . Ne-am

bucurat împreună de revedere, de drumuri, de peisaj .

De data asta eu am făcut incursiuni mai uşoare, impuse de starea sănătăţii. Soţia mea însă nu

s-a lăsat pînă nu a călcat şi unele dintre potecile străbătute de noi altădată . A ajuns pînă la izvoarele

Cernei, a mai urcat pe Oslea şi pe Iorgovanu din Retezat, ajungînd pînă la Albele şi pe Drăgş nu, pe

drumul descris în călăuza mea ¹Pe Valea Cernei" . Nu am neglijat nici peşterile, nu toate despre care s-a scris, dar destul de multe ca să-mi rămîie

ferecate în suflet toate minunăţiile săpate în piatră de migala apelor ce îşi căutau cale slo re

lumină. Ð După o asemenea prodigioasă activitate, desfăşurată pe o perioadă de peste 40 de ani ,

bănuim că aveţi acumulate comori sufleteşti greu de măsurat. Ð Aveţi dreptate ! În prezent, cînd starea sănătăţii mele mă împiedică să mai fac excursii pe

munte, mă mulţumesc cu amintirile şi ele sînt, cum aţi spus, nesecate comori. Asta nu înseam nă că nu

mai activez pe tărîmul turismului, ca să zic aşa ! Pînă nu demult am fost prezent, săptămînal un

articol de turism în ziarul ¹Munca"; colaborez la diferite ¹Almanahuri" şi revăd din cînd în d notiţe

şi însemnări făcute cîndva. Mi-aş dori sănătate, ca să mai pot redacta.vreo carte, două... Ð Din această ipostază, de pionier şi veteran al turismului, ce sfaturi aţi da generaţiei

tinere ? Ð Cînd unii drumeţi de astăzi vin pe la mine ca să-mi ceară sfatul, le stau la dispoziţie cu

multă plăcere, dacă-mi cereţi dumneavoastră, acum, cîteva sfaturi pentru cei tineri , am să spun ceea ce

ar spune oricare din confraţii mei, marii iubitori ai drumeţiei: * să refuze, cu orice preţ, consumarea băuturilor alcoolice la munte; ospeţele cu alcool pot fi făcute şi

acasă; · să folosească, în drumeţie, o costumaţie adecvată;

· să nu pornească niciodată pe drumuri nemarcate şi fără o bună călăuză; muntele e un imperiu

al naturii, dar ascunde atîtea capcane pentru cei care nu-l cunosc bine; nu este u n eroism, ci o

imprudenţă să te iei, sus pe munte , de piept cu vremea;

· să lase locul curat; aşa procedam noi Ð ardeam hîrtiile într-un loc permis, iar cenuşa o ar ncam să

îngraşe iarba şi florile muntelui . Ð Nu putem, tovarăşe Emilian Iliescu, să încheiem convorbirea noastră fără a vă solicita

părerea despre turismul actual. Ð Nu cred că e absolută nevoie de părerea mea în acest sens. Dacă m-aţi întrebat, am să va

spun că sînt realizări formidabile, uluitoare, mai ales pentru noi, vechii turişti. Lito ralul Mării Negre

este un rai de frumuseţe. În Deltă s-au făcut pentru turism lucruri minunate. S-au resta urat cetăţi vechi

şi s-au pus în valoare obiective de tot soiul; se face, de asemenea, o bună propagandă. Toate generaţiile

pot beneficia de avantajele turismului modern, graţie mijloacelor mecanice de tran sport puse la

dispoziţia amatorilor. Eu însă, trebuie să o spun din capul locului, sînt adeptul formulei lui Calistrat Hogaş, c are

spunea: ¹Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine... Desigur, formula lui Hogaş e valabilă în primul rînd pentru munte. Mă întreb totuşi de ce

mulţi turişti preferă să se deplaseze în toate locurile numai şi numai cu mijloacele auto ?. .. Oare mersul

pe jos să-şi fi pierdut frumuseţea ? Hotărît, nu ! Dintre toate formele de turism doar dru meţia are cu

adevărat farmec , şi acest farmec trebuie să-l cunoască fiecare. De fapt, se şi observă o anumită tendinţă

de întoarcere la această veche formă şi cred că, în curînd, ea va predomina, în ciuda tuturor

modernizărilor. Doar drumeţia poate dezvălui adevăratele frumuseţi ale naturii, iar farmec ul ei nu se va

pierde niciodată. Notă. Emilian Iliescu a decedat la scurt timp după acordarea interviului. IONEL POP Doctor în drept. Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă România. Reda ctor

al revistei ¹Carpaţi", Cluj, 1933Ð1948. Vînător devenit ocrotitor al naturii. A cercetat

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. psihologia animalelor şi a publicat multe lucrări despre viaţa acestora. TURISM, VÎNĂTOARE, POEZIE... Ð Între scriitorii noştri , dumneavoastră, Ionel Pop, aveţi o experienţă singulară: v-aţi

apropiat de intimitatea vieţii animalelor încercînd să descifraţi Ð dintr-o suită de întîmplă turi

observate ¹pe viu" Ð semnificaţii şi comportamente imposibil de sesizat de către ochiul pr

ivitorului

comun. Constatările şi concluziile formulate le-aţi prezentat cititorilor în cîteva lucrări pline de inedit:

¹Instantanee din viaţa animalelor" Ð 1958; ¹Din fauna noastră" Ð 1959; ¹întîlniri cu animalele" Ð

1960 ş.a. Sînt cărţi care va aşază, pentru totdeauna, printre cercetătorii de seamă ai psihol ei

animale. Ca să le scrieţi a trebuit să colindaţi pămîntul românesc în lung şi în lat, aşa înc

dacă va socotim printre marii turişti din ţara noastră, într-un fel, chiar mărturisiţi acest ucru în

prefaţa uneia din cărţile dumneavoastră. Dar nici acolo, nici în altă parte, nu va propuneţi daţi un

răspuns privind relaţia ce poate fi stabilită între turism şi vînătoare. V-am ruga, de aceea, să o faceţi

acum... Ð Răspunsul nu poate fi unul categoric. Despre ce turism e vorba ? Despre ce vînătoare e

vorba ? Face ,,turism" cel ce, în zilele lui de vacanţă, vede ţări străine , dus de automobil, de tren sau de

avion. Se cheamă ,,turism" şi excursia pe care o face orăşeanul duminica spre munţi, cînd de la poalele

lor se urcă în telefericul care îl avîntă pînă în uşa cabanei. Aici găseşte tot ceea ce face otel,

un restaurant, un bar din oraş Ð electricitate, încălzire, paturi moi, mîncăruri şi băuturi a e. Şi apoi,

de seara şi pînă tîrziu în noapte, muzică şi dans. Acelaşi teleferic, a doua sau a treia zi, boară la

gară şi ¹turistul" se întoarce acasă. Este ¹turism" şi cel organizat de O.N.T., cu autocarele care duc o

întreagă societate de-a lungul şoselelor, cu escale în puncte de interes istoric sau de altă natură.

Şi, oare, despre ce ,,vînătoare" e vorba ? Desigur, vînătoare e cea aranjată cu programe, avî d

afişate, la sediu, amănuntele desfăşurării vînătoreşti. Se strîng în ziua, la ora, în locul f e,

douăzeci, mai mulţi vînători ¹programaţi" şi o zi întreagă fac goană după goană, respectîndu-

stricteţe programul comunicat la timp. Fac vînătoare şi cei ce, în agitaţie ascuţită, hăituie streţii cu

cîini învăţaţi .

Şi cei ce stau la pîndă, sau cei ce cutreieră tarlalele, atenţi la cîinii care pontează prepe iţe

şi apoi adună la brîu ciorchine de păsări. Vînător e şi cel ce pleacă de acasă şi are în sufl e a

împuşca, de a doborî cît mai mult vînat.

Aceste feluri de turism şi de vînătoare, şi altele asemenea, nu au o contingenţă cu turismul şi

vînătoarea în sensul iniţial , adevărat. ¹Turist", în înţelesul vechi al cuvîntului, nealterat de formele moderne, e cel care, cu r aniţa în

spate, cu toiagul în mînă, cutreieră pe picioarele lui regiuni ce îl ademenesc, fie şes întin , fie, mai ales,

înălţimi de munte. Acesta face turism, sau, cum cred că ar fi mai binc să se spună, drumeţie. Acest turist îşi înviorează trupul, poate moleşit de sedentarism, prin mişcare şi efort; îşi

primeneşte gîndurile şi sentimentele, apropiindu-se de frumuseţile de o mie de feluri pe care i le oferă

natura; adeseori, renunţă la comodităţile pe care i le prilejuieşte viaţa din civilizaţia ora ui sau a

satului său şi coboară la un fel de viaţă şi mijloace simple, chiar primitive; mai e şi vraja măruntelor

aventuri pe care i le scoate în cale neprevăzutul. Toate se împletesc şi îi creează o eufori e de ale cărei

elemente poate că nici nu-şi dă seama.

Sînt vînători (Mulţi ? Mi-e teamă că, azi, sînt cam puţini !) pe care nu-i copleşeşte nerăbda

de a-şi umple doldora tolba cu vînat, sau de a-şi împodobi pereţii casei cu cît mai multe tr

ofee, mărturii

ale victoriilor lor. Sînt alţii care găsesc o dulceaţă nespusă, nu în bogăţia pradei, ci în f vînînd,

au senzaţia că se coboară pe scara mileniilor într-o lume şi o atmosferă cît de cît asemănăto aceea

în care au trăit strămoşii îndepărtaţi. Şi acest vînător al zilelor noastre se integrează, în

mare sau mai mică, în alcătuirea naturii, în legile ei, îi culege darurile şi îi înfruntă adv e. Ei sînt

asemenea orăşeanului ridicat de la sat, care, în vacanţă, se întoarce pentru o zi sau două la vatra

modestă a părinţilor, simţind o neînţeleasă mîngîiere printre lucrurile între care şi-a trăit

zile ale copilăriei.

Între acel turist cu rucsacul în spate şi cu toiagul în dreapta şi acel vînător cu puşca zgîr

cu sufletul dornic şi receptiv la minunile naturii prin care hoinăreşte, desigur că exis tă o mare

asemănare. Este o înfrăţire în căutarea şi găsirea unei primeniri trupeşti şi sufleteşti, cu

realizat în împrejurările de viaţă din zilele noastre. Acest fel de turism şi acest fel de vî oare sînt

înfrăţite. Ð Din ceea ce declaraţi, înţelegem că distingeţi şi un antagonism, o zonă umbroasă între

turism şi vînătoare.

Ð Încă există una. Sperăm însă că, odată cu dezvoltarea educaţiei, ea va dispărea. Toate

vietăţile care trăiesc pe întinderile şi în înălţimile prin care calcă turistul au nevoie de e linişte,

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. ca să-şi toarcă firul vieţii aşa cum le este dat. Vînătorii ocrotitori vor, pe drept cuvînt, teren

vînatul să aibă pace, linişte, sa nu fie stîrnit, fugărit. Turiştii trebuie să se alăture ace norme de

conduită. Ei trebuie să umble, pe cît se poate, numai pe potecile turistice desemnate. Dacă-şi vor alege

drumul pe altundeva, se vor abţine de la chiuituri şi zgomote stridente. Cînd vor vede a o pasăre, o

căprioară sau o altă vietate, se vor bucura pîndind o clipă scena din faţa lor, fără să o tul nici un

chip. Sînt revoltătoare obiceiurile unor turişti nedisciplinaţi care, chiuind în stîncăriile aprelor negre,

slobozind pe coaste bolovani, le pornesc în fugă de moarte. Eu cred că asemenea fenome ne negative

vor dispărea odată cu pasul civilizaţiei. Ð Ştiţi cumva, în România, de existenţa unor locuri, bogate în faună cinegetică, dar încă

neinvestigate de turişti ? Ð

Am arătat că turismul nedisciplinat aruncă o umbră deasă între turism şi vînătoare. Deci,

dacă ar exista locuri bogate în vînat, încă necălcate de turişti, aş face un rău serviciu vîn

descoperindu-le. Eu nu cunosc asemenea insule tainice. Cu excepţia caprelor negre, vînatul nostru

mamifer duce o viaţă nocturnă, întîlnirea turiştilor cu urşii, cerbii, căprioarele, e rară, î e.

Totuşi, în două regiuni aceştia au prilej să vadă şi să admire, paşnic, animalele din sălbăti

Drumeţii pe munţii stîncoşi descoperă cioporuri de capre negre. Rămînînd liniştiţi, ei le pot a

îndelung, mai ales dacă n-au fost uitate acasă binoclurile. Observarea în linişte a caprel or negre e o

mare desfătare. Aş recomanda apoi, celor ce caută întinderile, să petreacă două, trei zile în lta

Dunării în epocile de migraţie a păsărilor, adică primăvara şi toamna. Vor fi martorii unuia tre

fenomenele cele mai impresionante pe care ni le poate oferi natura vie. Pe căile văz duhului, ziua,

noaptea, trece ca un fluviu mulţimea de milioane a păsărilor; milioane ca număr, sute şi s ute ca specii,

de la lebede şi pelicani pînă la micile păsărele. O parte coboară pe ochiurile de apă, pe gri duri, ca să se

odihnească, să caute în grabă oleacă de hrană; altele trec şi trec, plutind, ¹scuturînd aripi unele

trîmbiţînd, altele chemîndu-se, celelalte parcă sporovăind între ele. Omul rămîne copleşit de

spectacol grandios, îşi pune întrebări în legătură cu fenomenul migraţiei păsărilor, fenomen

pagini încă nu le-au scris, poate, nici marii ornitologi. Ð Pasiunea pentru vînătoare poale genera o mare pasiune pentru turism ? Un turist

îndrăgostit de activitatea aceasta, aleasă deliberat, poate deveni vînător ?

Ð Vînătoarea şi turismul sînt preocupări Ð dacă vreţi ¹pasiuni" Ð diferite. Rar e vînător car

să fie în acelaşi timp şi turist Ð cu rucsacul şi cu toiagul Ð şi rar turist pasionat care să vînător.

Fiecare îşi află mulţumire şi plăcere în felul lui de a scăpa din chingile preocupărilor de t zilele şi a

afla recreaţie în contact cu natura. Mi se pare că pe vînător îl mînă în aventura sa din munţ

cîmpii o predispoziţie, o scînteie adusă din strămoşi. De obicei, vînătorii, încă pe cînd era

porneau, cu praştia şi cu plasa de prins fluturi, îndemnaţi de acea scînteie. Rar se trezeşt e aceasta în

omul în vîrstă. Mai adeseori acesta devine ¹vînător" îndemnat de ¹modă" sau de obiceiurile ce lor

în care a ajuns. Să faci propagandă pentru vînătoare, să îndemni pe cineva să devină vînător,

fără de rost. Dealtfel, la noi, presiunea vînătorilor asupra sălbăticiunilor-vînat e deja pre mare. Avem

prea mulţi purtători de arme de vînătoare. Problema mi se pare a fi reeducarea şi selecţiona rea

vînătorilor, aşa încît unii dintre ei să prefere alte îndeletniciri în aer liber, între care uitul sportiv,

care suportă orice număr de amatori, pescuind corect cu undiţa. În schimb, o propagandă pe ntru

popularizarea turismului, a drumeţiei la noi e salutară, necesară.

În ce mă priveşte, sînt în cumpănă: oare făceam vînătoare sau turism, în multele zile petrecu

de exemplu, în stîncăriile de la Sîmbăta Făgăraşului ? Însoţit de paznicul Oanea sau de frate

Galaction Boantă, din Viştişoara, cu arma în spate şi hotărît să nu trag nici un foc, urcam d a cabana

din vale pînă pe Culmea Drăguşului. De aici, tot pe culme în sus, pe sub Răcărele, pe sub cel două

ªFerestre", peste Valea lui Mogoş, pînă la Piatra Caprei. Seara coboram rupţi de oboseală la cabană. Cu

popasuri, cu observări, cu încîntări, fără gînd de a împuşca ceva.

Ð Spuneţi-ne, cînd şi cum s-a întîmplat să deveniţi vînător ? Şi, mai ales, un vînător deoseb

un vînător-poet, dacă ne putem exprima astfel... Ð Nu am devenit vînător luînd o asemenea hotărîre. Şi nici întîmplător, îndemnat de vreun

prieten şi gustînd, pe neaşteptate, din fructul dulce. Mi se pare că am adus ¹Scînteia" din strămoşii

ţărani din munţii de unde izvorăşte Someşul Mare, strămoşi care au înfruntat şi au biruit ¹fi

fioroasă", zimbrul, iar mai aproape de vremile noastre, ursul mînios şi mistreţul colţos. Scînteia a fost

plăpîndă. După praştie şi plasa de fluturi a urmat flobertul: Scînteia a dat flacără cînd, ªc

mare", am doborît primul iepure. S-a făcut bobotaie cînd cel în vîrstă a apropiat cerbul în m get şi

cocosul de munte care rotea în taina cetinilor. Apoi focul s-a îndulcit într-o văpaie po tolită; văpaia a

trecut într-o lumină blîndă, asemenea aurului vechi care cuprinde larg munţii înspre apus, cî d focul a

coborît dincolo şi pare că s-a stins.

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. Rînd pe rînd s-a deschis tot mai mult sufletul copilului, al adolescentului, al bărbat ului, al

celui ce încărunţea, spre frumuseţile pămîntului; pasiunea de vînător care ucide s-a îmblînzi luat

locul Ð pînă la urmă copleşitor Ð o înclinare ce s-ar putea numi şi dragoste faţă de vietăţil

împodobesc lumea. Apoi, prin sita anilor, s-a strecurat lamura amintirilor fără de sînge şi fără durere,

rămînînd tărîţe de reproşuri... ¹Vînător-poet" ? Nu-mi pot apropia acest calificativ. N-am fo at

nicicînd să făuresc versuri. Dacă aş fi încercat, cred că aş fi eşuat...

Ð Cînd v-am numit ¹vînător-poet" nu ne-am gîndit, neapărat, la stihuitorul care aţi putea fi.

Avem convingerea însă că în felul în care înţelegeţi relaţia vînătoare-vînător, după felul cu

comportat în postura de vînător şi, mai ales, după lectura cărţilor pe care le-aţi scris desp animale,

avem convingerea, repetăm, că sînteţi, într-adevăr, un veritabil nostalgic, un poet... Ð Mă rog, dacă dumneavoastră credeţi aşa... Ð Aţi amintit, în treacăt, cîteva din locurile de vînătoare preferate, dar aţi lăsat să se

înţeleagă că mai sînt şi altele. Ð Hoinărelile mele vînătoreşti, pescăreşti şi pseudocinegetice m-au purtat prin multe locuri

încîntătoare; am admirat peisajul Bărăganului, primăvara, cînd se înfoaie dropioii şi cînd, d peste

verdele proaspăt al holdelor tinere, uneori mirajul vrăjeşte hotarele privirii. Valuri le de coline

împădurite, cu vesele ochiuri de poieni, au fost adeseori bucuria ochilor. Apoi munţii în mantia sumbră

a brădetului . Apoi vîrfurile de cremene care se oglindesc în safirul iezerelor. Apoi lumea Deltei, în care

ţi se pare că te-ai adîncit într-un colţ neumblat al peisajului tropical.

Bogăţia în vînat a diferitelor regiuni pe care le-am călcat, isprăvile vînătoreşti, abia avea

oarecare însemnătate pentru intensitatea plăcerii mele, după cum nici în amintirile omului bătrîn nu sînt

gradate, în dulceaţă, acele isprăvi. Iată Bădăcinul din Sălaj, cu picioarele împădurite ale Măgurei, cu Dealul Ţarinei, cu Dealul

Varului, cu Ierdănelele şi Roşiile, cu mulţime de iepuri şi căprioare, cu aventurile tinereţi la ,,cetăţile"

viezurilor. Acolo se strecura în firea mea ceva din fiinţa strămoşilor care au călcat şi au nobilat aceste

locuri, ceva din aceea care mi-a dat viaţă şi mă îmbrăţişa cu drag cînd veneam din oraşul meu

întorceam de la Hărăşti, de pe la Cornet, cu pradă, fără pradă. Acolo erau şi morminte care î la

toarcerea mai departe a firului dragostei de neam şi de pămîntul ţării. Iată cercul mare care cuprinde munţii Sovatei, ai Praidului, ai Josenilor, străjuit de Discul

Seacă şi cuprinzînd, de două părţi, misteriosul fost crater al Săcuieului. Acolo era vatra ce bilor. În

1920, cînd cîţiva prieteni Ð doar cît degetele mîinii Ð am arendat dreptul de vînătoare de ac eram

nespus de bucuroşi. Zece ani am vărsat bănet, am ars dragoste, am pus trudă, fără sa ne îngăd un

foc de puşcă. Şi s-a născut un adevărat rai în care, prin-tr-o plimbare de cîteva ore, ziua.

edeai treizeci,

patruzeci de cerbi, de căprioare ieşite la lumină. Braconajul de după război a făcut totul tabula rasa. Iată apoi căldarea enormă de la Valea Sîmbetei, împrejmuită de meterezele de piatră care

împung cerul. Acolo, vara, zîmbeau în flori roşii bujorii, acolo săltau iezii de capră neagră jurul

cioporuri-lor, acolo, toamna tîrziu, în zăpezi, în polei şi în viscol, făceau suveică între p e de capre

ţapii negri ca dracii. Carabina doar o dată în an îşi grăia lătratul de moarte. Era apoi Valea Frumoasei ! Imensul teritoriu de vînătoare, fag şi ocean de brădet, de jo s de la

muntele Muncelul pînă sub Vîrful lui Pătru şi de la Su-rianu pînă în hotarul Novacilor din Go Munte

înalt, însă cu privelişti prietenoase, blînde . Ð Din cîte ştim, aţi clădit şi o căsuţa acolo... Ð Da, am rupt din agoniseala mea şi am ridicat o casă din bîrne, ,,Casa de la Izvorul de

argint", cu gîndul să-mi adăpostească mie, rudeniilor mele, prietenilor, drumeţilor care s -ar potrivi,

zilele de destindere, de slăvire a Naturii, mamă bună şi darnică. Am tocmit meşteri din Ţara oţilor să

înalţe acolo pe un grui, deasupra Izvorului de argint şi un paraclis împrumutat din Mara mureş...

Amintirea pipăie cu emoţie parcă toată palma de loc de acolo, urcă în cerdacul din etaj şi se cîntă de

priveliştea spre munţii din jur; revede încăperile cu mobila rustică şi cu podoabele de pe p ereţi, aude şi

cucul din ornic, vestind cum trec în goană ceasurile vieţii. Cît am hălăduit pe acolo , cerbii Ð şi erau

mulţi ! Ð n-au simţit glonţul meu. Într-un an, cîte un singur cocoş de munte plătea cu sînge

datorită de neamul lui. Cînd poruncea bucătăria, trebuia jertfit cîte un căprior. Păstrăvii f

făceau bucuria pescarilor şi bogăţia meselor. Stîna de pe Slimoi dădea bunătăţile ei, muntele le lui,

mănătărci burduhoase, zmeură bobată, afine, coacăze... ¹Fuit!" Pline de bucurii erau vînătorile mărunte la păduricile din Cojocna de lîngă Cluj şi pe

întinderile arădane, unde iepurii săreau ca lăcustele, fazanii izbucneau în buchete, aseme nea unor

rachete multicolore. Şi apoi rîurile şi pîraele, cu păstrăvi şi cu lipani în afara Frumoasei: a,

Valea Avrigului, a Arpaşului, Bîlea, Viştea Mare, Viştişoara, Lacu Roşu de sub ţuguiul Suhard lui, cu

păstrăvii lui uriaşi...

www.cartiaz.ro

± Carti si articole online de la A la Z. Ð După cîte spuneţi, s-ar părea că nici n-aţi fost un adevărat vînător... Ð S-ar părea. În realitate, îmi apasă conştiinţa multe victime, de la urs şi cerb, pînă la

potîrniche. Aventura vînătorească se împletea în cosiţa de aur cu darurile locurilor. Am mînu cu

plăcere şi arma de vînător şi undiţa de pescar, şir lung de ani. Ð Şi cine au fost cei mai buni prieteni ai dumneavoastră în acţiunile cinegetice... Ð Să-i categorisesc nu pot... M-ar durea prea amar nedreptatea pe care aş face-o unora , mai

ales că aproape toţi camarazii Ð prieteni-vînători, s-au mutat de sub soare. Mi-au fost însă devăraţi

Prieteni şi paznicii de vînătoare. Oameni de credinţa, ajutoare bune, care au fost alături de mine în

bucurii, în amărăciuni, sub cer senin, sub bici de ger şi de viscol, uneori în împrejurări de cumpănă

primejdioasă. Numele şi faptele unora dintre ei se găsesc şi în scrierile mele. Iată-i şi pe cei mai apropiaţi: Moş Toma Orăşan, din Şugag, care a slujit îndelung la cabana

din Gotu; Rudi Cernota şi Lois Budin, aşchii din vechii carintieni pripăşiţi aici cînd a int rat săcurea în

trupul codrilor şi care s-au făcut ¹tot o apă şi-un pămînt" cu autohtonii români. Lois avea a ea la

Tău, Rudi la Prigoana şi apoi la Oaşa. Viţă de italian pietrar. Albert Pittini slujea, de asemenea, la

Oaşa. Lungăul Draşovean la Bistra, Ion Făţan la Căzile Ð toţi în munţii Sebeşului. În terenul

Pamfil Dătăşan. Pamfil Croitoru. Vasile Maier, pe Bucin, la Joseni, bătrînul Ion Căta, venit acolo din

Şugag şi Ion Ducu, adus de noi tocmai din Novacii Gorjului. La Bădăcin, Aurel Pop păşind alăt rea de

mine de ne cînd eram copilandri şi pînă ne-au căzut din mîini armele de vînătoare. La Valea I i ne

bucuram de tovărăşia lui Petrea Corcheş. aur de credinţă sub figura lui sălbatică... Vai ! să it pe

fraţii Oanea şi Galaction Boantă, călăuze şi ajutoare de nepreţuit în ţancurile Făgăraşului.

să închin fiecăruia cîteva pagini, cu înfăţişările lor trupeşti, cu amintiri. Am s-o fac, poa ată... Ð Dar dintre oamenii de cultură pe cine aţi cunoscut mai bine ? Unde aţi vînat şi pescuit cu

ei ? Ð În scrierile mele am povestit multe momente petrecute cu Mihail Sadoveanu la pescu it de

păstrăvi ori la vînătoare. Zile multe şi bune am petrecut împreună , cu undiţele , pe malurile Frumoasei

din munţii Sebeşului, apoi pe Lăpuşna din Gurghiu, pe rîuleţele care coboară la şes din înălţ

Făgăraşului, de la Rîul Avrigului pînă la al Sîmbetei. O vară plină de încîntări şi peripeţii

cu păstrăvii uriaşi din Lacu Roşu. În munţii Sebeşului, călăuzit de mine, şi-a împuşcat Sadov

dintîi cocoş de munte, urmînd apoi, ani în şir, să urcăm la înălţimi în zodia rotitului acest am condus la Sovata la primul său cerb cel al cărui trofeu se găseşte la casa memorială de la mănăstirea

Neamţ. I-am admirat măiestria de trăgător cu glonţ, cînd a culcat un căprior de la o distantă

neverosimilă. Zile bune au fost cele din şesul Aradului, cu puzderie de iepuri şi de f azani. Am arătat în

alte locuri momente în care s-a vădit firea adevărată a maestrului, dezbrăcat de convenţiile vieţii de la

oraş. Aici doar atît: era un camarad bun, săritor, care nu se sfia să pună mîna la măruntele reburi ale

vieţii de cabană din singurătăţi, se bucura de ¹slobozenia" în care petrecea, ca un copil în anţă.

Cumpătat în bogăţia pradei, zîmbea la fiecare succes al lui. Şi la fiecare succes al păstrăvu scăpat sau

al iepurelui cu alicele alăturea. Era îndrăgostit de Valea Frumoasei . Camaraderia de vînătoare şi de

pescuit era aureolată de o caldă prietenie . A fost un statornic colaborator al revistei ¹Carpaţii", pe care

o scoteam la Cluj, între 1933Ð1948 şi în care a publicat o minunată nouă versiune a ¹Mioriţei Cu Ion Al, Brătescu-Voineşti am făcut numai două partide de pescuit, de cîteva zile, la Va lea

Frumoasei, prin 1928/29. În sportul lui preferat, pescuitul cu undiţa, era maestrul maeştrilor.

Dispreţuind metodele ¹vulgare", a ajuns la un rafinament poate neatins nici de habot nicii undiţari

englezi. Uneltele cele mai fine, musculiţele artificiale selecţionate... ştiinţific, met ode de lansare, de

înţepare... perfecţionate de o lungă experienţă şi lipsite cu totul de rîvna după un coş plin

¹echipamentul" lui. Un pescar sportiv care îşi dubla plăcerea primitivă cu aceea a unui fe l de

cavalerism, care mînuieşte numai floreta şi dă toate şansele adversarului. Îmi vine în minte o întîmplare. Era în mijlocul lui iulie. Pescuiam în luncile de sub muntel e

Oaşa de la Frumoasa. Era o zi de vară cu cerul senin, cu soare strălucitor, cînd. deodată, a început... să

ningă. Cu fulgi mari, ca fluturii albi. N-a durat mai mult de zece minute minunea, care mi-a lăsat o

întrebare fără răspuns, şi o nouă dovadă a nenumăratelor surprize care învrîstează zilele de e

petrecute în largul naturii. Cu prilejul unor şedinţe plicticoase ale parlamentului de pe atunci, venea

adeseori Brătescu-Voineşti, secretar general al Camerei (eu eram deputat) să se aşeze în b ancă lîngă

mine şi să ¹dezbatem", în şoaptă, la ureche, serioase probleme, ridicate de pescuitul la păst i...

Ion Agîrbiceanu n-a fost vînător. Cinul lui preoţesc îl oprea să poarte puşca şi sa verse sîn

Şi totuşi ardea în el pasiunea vînătoarei. A moştenit-o de la tatăl său, ţăran din Cenade, lî are

a ajuns apoi administrator al moşiei Fundaţiunei de burse Suluţiu. Cred că şi talentul de scriitor l-a

moştenit de la acest părinte, pe care l-am cunoscut, şi îi citeam uneori rapoartele admi nistrative, în care,

între cifre şi relatări, strecura cîte o observare, cîte un gînd cu frumuseţe literară . Ion Agîrbiceanu, în

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z.

scrierile lui, pomeneşte de vînătorile tatălui său, pe care îl însoţea uneori, pe cînd el, Io a copil. În

vacanţele de vară, pe care le petreceam la Băile Sovata, venea adeseori cu mine la mun te, ¹chibiţînd"

foarte interesat la partidele mele cu puşca sau cu undiţa. În revista ¹Carpaţii" a scris o serie de articole

sub titlul, ªFile din cartea Naturii" . Cititorii şi admiratorii lui Lucian Blaga ar crede cu greu, poate, că marele artist-

poet era un

pasionat şi mare maestru¼

prinzător de raci. Într-o vacanţă, tot la Sovata, m-a învăţat şi pe mine acest

meşteşug nelipsit de plăcere . Dintre cele trei rîuleţe care coboară din munţii Sovatei: Iuhod, Sebeş şi

Sovata, în partea de jos a acestuia din urmă era lumea racilor. Una-într-una, porneam peste deal şi ne

umpleam coşurile cu delicioşii crustacei. Blaga m-a învăţat să dispreţuiesc momelile obişnuit

scîrboase Ð ficat, broască jupuită şi altele de acest fel Ð şi să leg de băţul înfipt în albi otul

neaşteptat de curat şi de ademenitor: felie de salam de Sibiu. Era meşter să scoată la min cioc racul care

se încleşta încăpăţînat în bucătura bună şi se bucura, adeseori hohotind, la fiecare captură,

dacă racul era ¹cît palma", vorba lui.

Cu Demostene Botez am făcut două partide de vînătoare, de cîte trei zile în şir. Aveam dreptu

de vînătoare al hotarului comunei Bădăcin. Pe picioarele Măgurei, pe şesul care se întindea s re apus,

era belşug de vînat: iepuri, vulpi, potîrnichi. O dată pe an făceam acolo ¹vînătoare mare", c rieteni şi

cu vînătorii din Şimleul Silvaniei. În două rînduri, Demostene Botez a venit din depărtările

re

trăia. S-a dovedit şi atunci un excelent trăgător şi vînător, cu gesturi de bun camarad. Apoi la mesele

din conacul ospitalier de la Dealul Ţarinei, era un povestitor spiritual şi cu haz, care adăuga la

atmosfera senină şi fără povara unor gînduri serioase ce domnea sub lampa de petrol atîrnată tavan.

Pentru puşca sa englezească nu l-am invidiat, dar l-am pismuit pentru minunata căciulă d in blană de

vidră, mare, bogată, înspicată, după care îl cunoşteai de la o poştă. A scris adeseori pentru sta

¹Carpaţii". Ð A scris pentru această revistă şi generalul Constantin Rosetti-Bălănescu, nume de

autoritate printre scriitori cinegetici prin volumele ¹Expediţii şi peripeţii" şi ¹Din carne tul unui

vînător". L-aţi cunoscut mai îndeaproape ? Ð Şi-a împletit viaţa cu a mea printr-o prietenie caldă de peste patru decenii . Personificare a

corectitudinii, a purtat fără prihană arma de vînătoare şi cu mult rafinament undiţa. Uneori eva zile,

uneori săptămîni întregi, ne-am într-aurit viaţa pescuind pe Frumoasa, mai ciocănind pe acolo cîte un

căprior, primăvara luîndu-ne cocoşul de munte. Alte expediţii vînătoreşti şi pescăreşti ne-au a

Lăpuşna, pe la Sovata, Lacu Roşu, adeseori împreună cu Mihail Sadoveanu, care aprecia mult

tovărăşia, prietenia ¹domnului colonel" de pe atunci. Acum, pensionari bătrîni, ne aducem am inte în

întîlnirile noastre aproape zilnice de momentele luminoase în viaţa din singurătăţile munţilo . Ð Cît aţi trăit la Cluj aveaţi prieten de vînătoare şi pe Silviu Dragomir ? Ð Silviu Dragomir era profesor de istorie la Universitate, membru al Academiei Român e.

Cînd lua în spate arma de vînătoare, se dezbrăca de mantia severă a profesorului şi a omului le ştiinţă,

era camaradul vesel, senin, primind cu zîmbet, adesea cu hohot homeric, glumele, c hiar dacă ele îi

atingeau puşca. Această puşcă a lui Silviu era o celebritate, poate unică în lume. Avea la p at o perinuţă

capitonată, pe care vînătorul, cînd trăgea, îşi culca moale obrazul. Perniţa putea să fie foa lăcută

pentru trăgător, dar contribuia în bună măsură la focurile care adeseori mergeau alăturea , împrejurare

ce nu scădea buna dispoziţie a vînătorului, care, oricum, ducea acasă iepurele obligator.

La Cojocna,

centrul terenului nostru, era un fel de crîşmă-restaurant, ţinută de ¹domnul Checicheş". Sear , după

vînătoare, acolo ne adunam la o masă bogată în toate cele bune. De la o vreme toţi începeam s e

pregătim de plecare. Cine rezista era Silviu, tare bucuros de oleacă de petrecere. S osiţi la Cluj, mai întîi

îl descărcăm din automobil pe el: totdeauna îl aştepta în fereastră Doamna Flora, îngrijorată ru

întîrzierea lui ¹Miru". Ð Dintre membrii breslei, din străinătate, pe cine aţi cunoscut ? Ð Am cunoscut şi mi-au fost prieteni doi ,,străini". Yves Auger a onorat cu strălucire t imp de

27 de ani catedra de literatură franceză a Universităţii din Cluj, asimilîndu-şi cu desăvîrşi

obiceiurile şi limba noastră . .. Acum îşi trăieşte amintirile, pensionar fiind, în MarennesÐFranţa, dar

dorul de ţara noastră l-a chemat de cîteva ori să o revadă. Cu îndemînarea lui, făcea uneori louri atît

de frumoase, încît tatăl său, vînător şi el, în Franţa, se îndoia de autenticitatea fotografi care i le

trimitea fiul. A trebuit să-i dăm mărturia cîtorva dintre noi pentru a certifica imagine a. Yves, la picioare

cu patru iepuri, în mîini cu cîte o vulpe, în peisajul de iarnă de la pădurea Leghea din Coj ocna. . .. şi

alături un trofeu de cerb de mare calitate cucerit la Sovata. Valea Ierii, cu păstrăvi i ei, apoi cu paznicii

Corcheş şi Ghindă, i-au dat încîntările cele mai multe. Uneori zăbovea acolo şir de zile, găz de

brigadierul Burz, de sub muntele Dobrin. În bună prietenie şi tovărăşie pescărească era cu Mi l

Sadoveanu. A tradus ,,Hanul Ancuţei" apărut la Paris. A tradus şi pe Creangă.

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. Ð Nu v-a omis nici pe dumneavoastră... Ð Într-adevăr, m-a surprins cu o minunată traducere a cărţii mele ¹Întîlniri cu animalele",

publicată în 1973, în Editura Delachaux-Niestle din Neuchatel, Elveţia. Ð Şi celălalt ¹străin", ce fel de om era ?

Ð Pe cît era de mărunţel, sprinten în mişcări şi în vorbă Auger, pe atît de mătăhălos şi greo

era celălalt nedespărţit camarad de vînătoare şi de pescuit, elveţianul Pierre Alfred Chappui . Adus la

Cluj de Emil Racoviţă, Chappuis s-a aşezat aici cu soţia şi cei doi copii. A avut casă în str da

Grigorescu, a fost subdirectorul Institutului de speologie de pe lîngă Universitate. Lucrările lui

ştiinţifice l-au ridicat între marii savanţi ai ştiinţei speologiei, cunoscut în toată lumea cotit unul

dintre întemeietorii acelei ştiinţe, alături de Emil Racoviţă şi Rene Jeannel, alt profesor v nit la Cluj din

Franţa, la catedra de biologie. În excursiile lui ştiinţifice, îndelungate, din Africa, a vînat elefanţi şi lei

şi alte lighioane de acolo, însă nu lipsea în nici o zi de vînătoare a noastră la ¹mărunţişul de

prin preajma Clujului şi nici de la partidele de pescuit pe Valea Ierii, atunci bo gată în păstrăvi .

Taciturn, abia zîmbind cîteodată, avea totuşi o inimă caldă pentru toţi prietenii lui, fără a reodată

camarazilor de puşcă şi de undiţă impresia că el ar fi un savant uscat. Mînuia cu aceeaşi pri ere

frigarea deasupra focului de tabără, ca şi microscopul din laboratorul său. Nu se sfia să fugă cu cofa

după apă la izvor şi nici să se vîre sub automobilul personal ca să repare acolo ceva. După e iberarea

Clujului, societatea noastră de vînătoare de acolo nu s-a mai înjghebat; curînd, Chappuis a plecat în

Franţa, la Toulouse, continuîndu-şi activitatea ştiinţifică. Cîţi mai eram în viaţă în 1969,

strîngere de inimă cînd am înţeles că Chappuis a trecut din viaţă.

Ð Am dori sa facem loc în evocarea dumneavoastră cîtorva precizări privind succesele

româneşti în cadrul expoziţiilor şi concursurilor internaţionale de vînătoare... Ð Începînd de la Expoziţia internaţională de vînătoare din Leipzig Ð 1930 Ð România a

participat la toate expoziţiile europene, cu excepţia celei din Dusseldorf Ð 1954. În fr untea tuturor

ţărilor cu vînat identic s-a situat România, în ce priveşte trofeele de cerb, de capră neagră e urs, mai

ales. S-a întîmplat uneori ca un trofeu din altă ţară să fi întrecut în punctaj trofeele româ xpuse .

Dar, de obicei, era o excepţie între un şir de trofee modeste, sau Ð la cerbi Ð rezultatul unei hrăniri

artificiale, cu substanţe care dau impuls nenatural creşterii coarnelor. Dar iată o sc urtă privire asupra

felului în care s-a prezentat România la expoziţiile cinegetice internaţionale: Leipzig Ð 1930 Ð record

mondial la cerb şi căprior; Berlin Ð 1937, România a dobîndit cele mai multe plachete (42) şi cele mai

multe premii I Ð (112); Florenţa 1964 Ð în spaţiul limitat pe care l-a avut, ţara noastră a c cerit 52

premii I-aur; Novi Sad Ð 1967 a decernat României 276 medalii de aur şi cele mai multe plachete (5);

Budapesta Ð 1971 Ð România nu a concurat decît cu trofee pentru premiul I-aur. A dobîndit

499

asemenea premii supreme; Torino Ð 1972 Ð cele mai multe plachete (5) şi medalii de aur (50);

Torino Ð 1973 Ð cele mai multe plachete (6) şi medalii de aur (65). Pretutindeni a făcut o impresie şi

a caracterizat exponatele româneşti scria de trofee de maximă valoare, frumuseţea şi vigoa rea lor,

reflectînd calitatea neîntrecută a vînatului nostru mare. Ð Noi, românii, am avut cîţiva mari vînători, care

s-au întrecut cu străinii nu numai pe

continentul european, ci şi în Africa...

Ð Dintre vînătorii de la noi, numai cîţiva au făcut expediţii vînătoreşti în Africa: Dimitrie

Ghica Comăneşti (împreună cu fiul său) în 1895/6, colonelul August Spiess din Sibiu, prin 19 33, şi

cunoscutul scriitor Mihai Tican-Rumano. Ar fi bine dacă toate scrierile acestora a r fi reeditate. O lucrare de interes istoric ar fi, însă, dezgroparea din uitare şi a altor vînători români din

trecut. Cîţi ştiu, oare, că Vasile Alecsandri vîna împreună cu Costache Negri, pe moşia acest din

Mînjina ? Era un serdar, Cuciuc, care, vînînd în Bucovina, într-o zi din 1735, a fost atac at de un urs, iar

fiul său, voind să îl scape, l-a omorît cu o împuşcătură greşită. Nicolae Gane era mare vînăt

amintiri scrise în cartea ¹Zile trăite" . Duiliu Zamfirescu purta cu plăcere arma de vînătoare: dealtfel a şi

scris ¹O vînătoare la vulpi". Sadoveanu aminteste, între vînătorii de odinioară, pe Grigore C ndrea, pe

logofătul Nicolae Şuţu, pe Alecu Şuţu, pe un Alexandru Ghenciu.

De mare interes mi se pare că sînt unele figuri de vînători ţărani, vestiţi pentru îndemînare

curajul lor în înfruntarea fiarelor. În lucrările pictorului ceh, Vincenţiu Melka, găsim de mai multe ori

pe Nichita Bloşu, din Urşua (munţii Gurghiului), vînător-vătaf al arhiducelui Rudolf al Aust riei . În

cartea lui Al . Filipaşcu, ¹Sălbătăciuni din vremea strămoşilor noştri", găsim numele unor vînători de

zimbri, ţărani din munţii Rodnei: Gerasim Feldrihan din Poiana Ilvei (1782Ð1841), Ion Lu pşai,

¹căprar grănicer" din Ilva Mare (prin 1780), Ion Holban din Ilva Mare (prin 1808), Dam ian Andron şi

Anton Bigiu din Leşu (prin 1800Ð1840), Iftimie Ziub din Maramureş (a împuşcat un zimbru în 1 808).;

Bud Mihai din Budeşti, poreclit ¹Zimbrul Mihoc".

În cartea lui Gh. Nedici, ¹Istoria vînătoarei", Bucureşti 1940, găsim pomeniţi pe vînătorii

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z.

români din Tohan, din Săcele (1538Ð1550), atestaţi în arhivele oraşului Braşov, şi pe vînător

zimbri din comuna Ip-Sălăj; Vînătorul Ion Opriş, 1798, în Gura Văii Hodinuiui din muntele Ţib a

fost sfîşiat de un urs . Vînători vestiţi de zimbri au fost Dumitru Veţianu, Ion Corja şi Alexe Crişan din

munţii Bîrgăului. Nu putem şti dacă Petrea Dascălul a iui Nicolae Gane a trăit aievea sau e doar o închipuir e a

nuvelistului, aşa cum fără îndoială numai închipuire poate fi aventura cu ursoaica împuşcată .

De asemenea, fără a se face o investigaţie, nu putem şti cine vor fi fost vînătorii-ţărani di ovestirile

lui Sadoveanu: Ştefanache, Moş Anania, Moş Vîrlan, Moş Nechita de pe Siret, Moş Calistrat, c are a

murit ia vînătoare pe Deleleu, Moş Antonie din Bogdăneşti, Chirică Ciuntu din Fălticeni. Colonelul August Spiess, în cartea sa, ¹In Zauber der Karpathen" (1933), pomeneşte mai mulţi

vînători ţărani din regiunea aceea, cu care a vînat fiare mari. lată-i: Bucur Buhai din Răşin , George

Piş-tea din Sibiel, Nicolae Dateş, George Budac şi fiul acestuia, Georgiţă, din munţii Făgăra . Apoi

pe bătrînul George Boantă din Viştişoara, cu ai cărui fii, şi ei mari vînători, Oanea şi Gala am

vînat şi eu la capre negre; profesorul Leonida Pop din Năsăud, mare vînător de urşi, aminteşt e

vînătorul ţăran Chelement Pinti din Suplai, la Ţibleş, cînd acesta a închis ochii la vîrsta d de ani.

Ion Lupu, un alt vînător de fiare mari, care trăieşte în Bucureşti, îşi aminteşte, din auzite ales, de

cîţiva vechi vînători vestiţi: Bulz... din Teici, Trifan al Lupului din Nepos, Bistriţa Năsău Cifi

Constantin din Lunca Bradului, Gheorghe Movilă din Răstoliţa de pe Mureşul superior, Pom ohai

Grigore din Maieru, Iacob Cardea din Cîrlibaba... Ð Ce perspective întrevedeţi pentru dezvoltarea vînătoarei în condiţiile amplorii pe care o va

lua turismul ? Ð Azi vînătoarea se bucură de o deosebită atenţie, ceea ce dă speranţe bune pentru viitor.

Fondul cinegetic se va menţine, unele sectoare se vor îmbogăţi chiar prin colonizări.

Fluxul populaţiei spre oraşe, spre îndeletnicirile orăşăneşti, împuţinează mult numărul celor

îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în aer liber, în mediul rural. Prin urmare, creşte nu

mărul celor ce

au nevoie de relaxare prin recreaţii în afara oraşelor, în lărgimea naturii. Este un fires c îndemn spre

turism şi spre vînătoare, spre pescuitul sportiv. În ce priveşte terenul, posibilităţile de t rism nu sînt

limitate. E de dorit să crească numărul turiştilor odată cu perfecţionarea continuă a activit de turism.

În ce priveşte vînătoarea, capacitatea cinegetică a ţării e limitată. O creştere exagerată a

vînătorilor duce la indisciplină, la lipsă de camaraderie. E necesară o selecţionare riguroa să a lor... Sînt

alte pasionante îndeletniciri recreatoare în aer liber spre care se pot îndrepta dorit orii. În afară de

pescuitul sportiv, avem, de exemplu, fotografierea peisagistică şi animalieră, observări le ornitologice

de amatori, interesul pentru floră etc. Eu cred că aceste două nobile pasiuni: vînătoarea şi turismul se vor apropia tot mai mult prin

ceea ce au comun la temelia lor: apropierea şi dragostea faţă de natură. Ð Am vrea să adăugăm acestei plăcute convorbiri o întîmplare de vînătoare deosebită, o

amintire care se păstrează proaspătă şi intactă în memorie şi la care va gîndiţi cu plăcere. iţi

ceva ? Ð Da, am o asemenea amintire, la care mă opresc adeseori cu plăcere. Este de pe vremea cînd

sălaşul nostru era în culmea şoselei care leagă Praidul de Joseni, culmea muntelui Bucin. În dreapta se

ridica, dintr-o adîncitură, un piept de munte înalt şi larg. Numele lui e Borzont. Pe at unci era tăietură

nouă, neplantată, năpădită de ierbărie, de zmeurişuri; ici Ð colo, cîte o biată salcie pitică . În

stînga, tăietura cobora într-o vale din care începea un molidiş bătrîn. În acea pădure întins

taurul de cerb, căruia mă străduiam să-i răpesc podoaba coarnelor.

Nu-l văzusem niciodată, totuşi îl cunoşteam. I-am găsit ziua, în tăietură, urmele mari, cît a

unui juncan bun de învăţat în jug, apoi şir de nopţi i-am auzit buciumatul. În zadar îl aştep eara; el

cu ciutele nu ieşea la lărgimea tăieturii decît în noapte; în zadar am încercat înainte de zo vicleanul se

retrăgea în scutul pădurii încă pe întuneric. M-am încăpăţînat, într-un an nu-mi îngăduiam să

decît un singur cerb, deşi terenul pe care umblam era bogat. ¹Pe acesta, numai pe acesta, îl vreau" !

Într-o după-masă, mi-am luat iarăşi locul unde aşteptasem pînă atunci în zadar; aşteptam să s

ivească taurul şi să îl pot apropia la distanţa de glonţ. S-au lăsat umbrele serii cînd a por din taina

pădurii glasul de orgă adîncă. Nu se termina bine în răbufneală scurtă versul voinicesc de dr ste şi

începea altul. Ca şi în alte înserări, îi pîndeam, după glas, calea şi simţeam cum se apropia emul

lui de ciute de marginea tăieturii cu hrană. Se apropia, ca de alte dăţi, şi Ð ca de alte dăţ -avea să

iasă decît atunci cînd ochiul meu şi luneta de pe carabină vor fi fără putere. ¹Oare văd bine ?." În marginea pădurii Ð mişcare ! Iată o ciută, iată a doua. Au spionat

lărgimea cu boturile ridicate, cu urechile pîlnii înalte. Nu-i nici o primejdie. Iarba dulce din tăietură de

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z.

data aceasta parcă ademeneşte mai mult Ð se iveşte şi a treia şi a patra ciută şi, deodată, i eşte,

din taina pădurii deja acoperită de noapte, arătarea. Mare, îndesat în trup, negriu. Ţinut mî dru de

grumazul încomat, capul mişca încet, în dreapta, în stînga, pădurea de coarne. Şi ce coarne ! ngi,

groase, înrămurite în mulţime de raze poleite alb. În vîrf, cupele coroanelor. Am rămas cople de

măreţia pe care o vedeam. Şi-a ridicat botul, coarnele coborîte aproape atingeau şalele şi, deodată, cu

sulul de răsuflare fierbinte a izbucnit, din pîlnia gurii, mugetul. Părea nehotărît dacă să v nă pe urma

ciutelor care au înaintat binişor, aplecîndu-şi boturile în iarbă, sau sa aştepte noaptea. Un pas, încă unul,

scurţi şi socotiţi. Apoi a biruit puterea instinctului şi, în două sărituri, a fost în mijloc pîlcului,

înaintînd, a ajuns atît de aproape de mine. Încît minunata mea carabină putea cu uşurinţă bir stanţa.

Mi-am dat răgaz să mă încînt şi de data aceasta de valurile frămîntate ale puterii dragostei re de

vieţi noi. Dar noaptea cernea cenuşe tot mai deasă, dacă mai întîrziam mult pierdeam acest p rilej pe

care mi l-a dăruit atît de neaşteptat buna noastră zeiţă-patroană, Diana. Trupurile erau silu te de umbre

scrise pe umbrele serii. Totuşi, prin binoclu, prin luneta armei, se desprindea bi ne ceea ce căutam: spata

taurului. Iată, s-a întors şi a rămas stană, ascultînd mugetul unui rival. Siguranţa armei a ost luată,

acceleratorul a fost pus pe fin. carabina, răzimată pe buşteanul rămas de la exploatare la umăr, strînsă

ca în menghină. Ochiul se potriveşte la lunetă... caută... găseşte... crucea de fir de paianj din lunetă se

ridică încet în susul piciorului din faţă pînă la spată, apoi se mişcă de o palmă înspre înap e

e ascunsă, în inimă, viata... Degetul atinge uşor trăgaciul... peng ! Glasul de moarte al carabinei loveşte

scurt şi ascuţit în zidul de tăcere.

,,Dar ce a fost aceasta ?" Cu arma coborîtă de la ochi îndată, văd prin speria înserării sce a şi

rămîn nedumerit. Ciutele au sărit speriate şi în cîteva hopuri au fost în pădure... Aştentam urul să

facă obişnuitele sărituri ale morţii, atunci cînd este lovit la inimă: săritură înaltă, pe pi e dinapoi,

un salt sau două dezordonate, apoi prăbuşirea... A rămas nemişcat, cu capul sus, o clipă, do uă, cîteva,

apoi, încet, a plecat pe urma ciutelor. ¹Ce a fost aceasta ? îşi va fi zis şi el în mintea l ui de cerb. Oare

trăsnet, oare copac care se frînge pocnind ?" încet, în paşi, a plecat pe urma ciutelor, s -a mistuit în

întunericul pădurii. Amărăciune, revoltă chiar împotriva întîmplării de neînţeles . Şir de dimineţi rupte din noapte ,

şir de înserări coborîte în noapte, toate străjuite în zadar. Iar cînd se întîmplă minunea eu rea !

Acolo, nemişcat, m-a prins întunericul, în mine numai venin şi fiere. Parcă nu-mi venea să u rc la

cabană, să dau ochii cu paznicul Ion Ducii, să povestesc şi să mă ruşinez. Deodată am tresărit, ca trezit din toropeală: Muget de cerb ! De aici, de aproape. Din pădurea

de dincolo de vale. Plin, sonor, unduind în valuri de dor şi de patimă. Nu se poate să n

u-l recunosc. E

cerbul ,,meu", dintr-o sută i-aş recunoaşte buciumul, pîndit, auzit, ore şi ore, în şir de zi e. ¹Am tras

alături ! Nu l-am rănit ! Trăieşte, trăieşte, trăieşte !" M-a încălzit un val de bucurie nesp a

înlocuit într-o clipită pasiunea şi veninul vînătorului. Dacă glonţul meu ajungea acolo unde m

nimerit, acum, în marginea pădurii, zăcea un hoit, din care eu, păcătosul, voi fi alungat ceea ce e mai de

preţ, ceea ce e mai minunat din tot ceea ce e pe pămînt, ceva ce nu se poate înlocui: vi aţa. Iată-1:

porunca mare a făcut să uite spaima de o clipă, viata clocoteşte în el fierbinte, porneşte a lte vieţi, din

neam în neam. Mi se părea că din omorîtor am devenit dătător de viaţă. Mi se părea, în înşelă

gîndului şi a conştiinţei, că s-a revărsat asupra mea bucuria şi căldura unei fapte de mare b te.

Am rămas acolo pînă tîrziu în noapte, ascultînd cîntecul de orgă al cerbului ,,meu", într-o s

de mulţumire, care, la cabană, m-a luluit în somn dulce, ca de copil în leagăn. Dimineaţa nam putut

rezista: să mai văd locul întîmplării, să măsor în paşi distanta, să caut urme. Păşind de-a lungul traiectoriei glonţului de aseară, pe la mijlocul distanţei, deodată m-am

oprit. M-am mirat, am înţeles, am zîmbit: precis în linia de tragere, un vrei de zmeură, g ros cît un

creion, retezat, cu ruptura proaspătă... În amurgul închis de aseară nu l-am observat proi ectat pe

surnegriul cerbului. Glonţul meu l-a tăiat şi şi-a continuat drumul nebuneşte, alăturea . Norocul

cerbului, norocul meu... ...Pereţii holului scărilor interne ale casei mele din Cluj, pe atunci strada Avram Iancu 23, erau

împodobiţi cu mulţime de trofee de vînătoare. Coarne de cerb, corniţe de căpriori şi de capre gre,

cranii de ursi, cocoşi împăiaţi... Între trofee, în loc de cinste, atîrnată de cui cu panglic e mătase, era

o bucată de vrej de zmeur. Era semnul culorii celei mai frumoase din caleidoscopul aventurilor mele

vînătoreşti. Viaţa cerbilor nu atinse şirul de ani cît s-au scurs de la acea întîmplare fără sînge din

Borzontul Josenilor. Taurul de cerb. scăpat de moartea glonţului meu, de mult se va fi stins din viată.

Totuşi, şi azi mi se pare că ar trăi, puternic, mîndru, maiestuos. Înserarea poleieşte cu aur ceasurile de reverie în care se strecoară şi imaginea unei case din

Cluj, cu un hol plin de trofee, între care, cel mai drag, gătejul uscat al unui vrej de zmeur...

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. Ð Aţi evocat cu nostalgie şi frumuseţe în qlas atîtea momente emoţionante din viata

dumneavoastră de vînător şi, implicit, de turist. Nu ne îndoim că amintirile acestea calde v or fi înţelese

exact de confraţii dumneavoastră vînători, iar opiniile privind relaţia vînătoare-turism vor i auzite de

cei preocupaţi de această problemă. N-am vrea să încheiem convorbirea noastră fără un ultim c

pe care am dori să-l adresaţi, deopotrivă, turiştilor şi vînătorilor... Ð Turiştilor le urez ¹Drum bun" ! iar vînătorilor ¹Vînat bun !" CAIUS LEPA Profesor doctor. Membru al Turing Clubului României, preşedinte al Secţiei T.C.R. din Arad.

Propagandist de turism. Organizator de excursii şcolare. MENTALITATEA TURISTICĂ NU SE FORMEAZĂ DE AZI PE MÎINE Ð Generaţia veche a drumeţilor noştri, oameni trecuţi de şaizeci sau chiar şaptezeci de ani,

este tare nemulţumită de educaţia turistică a generaţiei tinere. Aceasta din urmă este acuza tă, aproape

în unanimitate, de indisciplină şi de lipsă de înţelegere a naturii. Fireşte, noi nu împărtăş

totalitate, opinia aceasta. Cum chestiunea e discutabilă, am dori sa cunoaştem şi punc tul

dumneavoastră de vedere...

Ð Nu ştiu ce declaraţii v-au făcut congenerii mei. Bănuiesc însă că, la fel ca mine, tînjesc

după liniştea de odinioară a muntelui şi nu se împacă cu lipsa de respect faţă de natură a at rişti de

azi. Dar trebuie făcută o precizare esenţială; lumea de azi nu mai e cea pe care am cuno scut-o şi am

iubit-o noi acum treizeci, patruzeci, sau chiar cincizeci de ani. În lumea de azi, poate că unii din

generaţia mea se simt izolaţi şi nu-şi găsesc locul în iureşul drăcesc pe care voi, mai tiner îl aţîţaţi

mereu.... Poate să nu fie cum spun eu, dar poate să fie şi aşa. Şi atunci, unele afirmaţii e necesar să fie

privite cu circumspecţie . Eu va spun un lucru: mentalitatea turistică nu se formează de azi pe mîine.

Există încă mulţi turişti indisciplinaţi, cu o educaţie deficitară . Cu toate acestea, eu m-aş feri să acuz,

global, generaţia tînără de indisciplină şi de neînţelegere a naturii. Dacă aş face-o, nu mi-

explica afluxul ei către munte şi mare, în Deltă, la mănăstiri, în satele noastre, la tîrguri a serbări

folclorice, dincolo de graniţă. Pentru curiozitatea ei şi pentru mulţimea celor care o r eprezintă, sînt gata

să-i înţeleg exuberanţa şi să-i iert agitaţia, fie aceasta chiar zgomotoasă. Nu voi tolera în odată o

anumită atitudine a unor tineri, manifestată prin chefuri la cabane, nopţi pierdute la baruri, murdărirea

locurilor de popas; insensibilitatea pentru iarba verde, pentru flori, brazi, pe ntru clipocitul izvoarelor,

pentru albastrul nemărginit al mării şi limpezimea cerului.. . Ð Într-un cuvînt, pentru natura, care, sîntem convinşi, va cheamă şi acum, la peste şaptezeci

de ani, în mijlocul ei, şi pe care o iubiţi atît de mult. Ð În mijlocul ei, da, pentru mişcare, pentru activitate fizică şi pentru excursii mai uşoare .

Aveam o bucăţică de vie la Păuliş, în Podgoria Aradului, căreia m-am consacrat cu trup şi suf . Erau

anii grei de după război, cînd nu-ţi ardea de turism. De fapt, aveam domeniul turistic p ropriu, căci viaţa

mea era cocoţată sus, de unde domina un sistem de văi afluente Mureşului, meritîndu-şi denum irea de

¹vie turistică" . Posed o mică stupină, la margine de pădure, în comuna Cladova, în apropiere de

Lipova, care îmi dă mult de lucru şi în plus şi mai multe griji. La început, poate sub influ

enţa lui

Maeterlinck, mă îndrăgostisem de această lume de insecte în chip uluitor de organizată. Pasi unea mea

pentru albinărit a mai slăbit, căci timpul ce mi-l reclamă deplasările şi efortul pe care tr ebuie să-l depun

sînt în discordanţă cu puterile mele.

Acum mă pregătesc să plec într-o călătorie de două luni peste graniţă prin locuri unde am mai

umblat şi am studiat Ð Austria, Germania, Franţa Ð şi sînt îngrijorat de soarta zburătoarelor le .

Sper însă, am fost totdeauna optimist, sa fie totul bine cînd mă voi întoarce, sa vă pot pri mi la Arad şi

sa vă tratez cu un pahar de vin, căruia i se spune ¹Gioconda", din care mai păstrez pent ru zile mari

cîteva butelii . Ð Vă dorim să umblaţi sănătos şi să vă întoarceţi sănătos ! Ð Vă mulţumim de urare ! Ð Iar noi vă rugăm să ne însoţiţi, astăzi, pe un drum al amintirilor şi al evocărilor, pe un

drum pe care l-aţi făurit ¹din nimic", acolo în oraşul de pe Mureş. Ð N-aş zice că drumul acesta l-am făcut chiar din nimic. Pînă la venirea mea în Arad, în

1934, exista în oraş o mişcare turistică şi turişti singulari, profesori, avocaţi, ingineri, rintre care: Zeno

Brătescu. Victor Poruţiu, regretatul Nicolae Stanoiev, mitraliat la sfîrşitul războiului, Octavian

Păcuraru... Gustul excursiilor se manifesta şi în descinderile, de la sfîrşit de săptămînă, l goriile

din împrejurimi. La activitatea asociaţiei turistice a concetăţenilor maghiari participa u şi români. Rolul

meu a fost acela de a fi declanşat o mişcare turistică românească organizată într-un mare ora e

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z.

frontieră ca Aradul. Mă gîndeam că noi. românii, trebuie să fim în frunte, că unii ce aveam t iţii

seculare de autohtoni înfrăţiţi cu codrul. Ð Concret, cum s-au petrecut lucrurile ? Ð Din discuţiile ce au precedat această convorbire, ca şi din corespondenta noastră, am

înţeles că dumneavoastră vreţi să realizaţi o carte care să fie un soi de prolegomene la o is ie a

turismului în România. Deci, ca un transilvănean ce sînt, daţi-mi voie să mă explic metodic, încît

lucrurile să fie clare, sa nu creeze dubii, nici în mintea cititorilor, nici în aceea a cercetătorului. Ð O singură rugăminte dorim sa formulăm înainte de a va asculta: sa nu ocoliţi evocarea

activităţii personale, ca turist, chiar aceea nelegată direct de perioada arădană... Ð Sînt bănăţean de origine. Copilăria şi adolescenţa mi-am petrecut-o în Caransebeş, oraşul

cu perspectiva cupolei Muntelui Mic în zare, străjuită de maiestuosul trapez al masivu lui Ţarcu, care

pînă la mijlocul verii îşi păstrează gluga de zăpadă. E explicabil, aşadar, că de timpuriu am

chemarea muntelui. Mai tîrziu, am întîlnit un om care m-a iniţiat în misterele peregrinărilo r în munţi,

despre care îmi vorbea cu entuziasm, cu pasiunea omului iubitor de natură. Era frate cu un coleg de

liceu, Vasile Şiclovan. Îmi vorbea de itinerare, pe care le-am urmărit în gînd sau pe hartă, de locuri

aflate dincolo de Muntele Mic şi Ţarcu, de vîrfurile Bloju, Nevoia, Baicu, Piga, de lu xurianta vegetaţie

din Valea Corciovei, de plaiul Borăscu neted ca masa. N-am apucat să-l însoţesc vreodată în drumurile

sale, fără destinaţie precisă, dar mi-a rămas în minte întreaga toponimie dintre Ţarcu şi Ret evocată

de el. Dorul de ducă mi-l satisfăceam, deocamdată, prin hoinăreli în pădurile Corcanei. ce d omină

oraşul, sau în zăvoaiele Timişului. S-a ivit apoi şi ocazia să fac cunoştinţă cu Muntele Mic: misie

de delimitare a păşunilor m-a acceptat, la stăruinţă tatălui meu, să o însoţesc. Motivul a fo ordin

juridic Ð aplanarea unui litigiu între două sate. Ð Primul dumneavoastră contact cu muntele, ¹botezul muntelui", nu a fost, aşadar, o

ascensiune, nu a reclamat un efort deosebit... Ð E adevărat. S-a împlinit însă idealul unirii celei mari. Am părăsit Caransebeşul cu primul

tren care a trecut Carpaţii. Trenul îşi tîra cu extremă încordare mulţimea vagoanelor tixite la refuz,

aşa că am putut să mă dedau reveriei în tihnă, contemplînd piscurile Bucegilor. Mi-am făgădui nci

că le voi revedea în curînd. Şi m-am ţinut de cuvînt. În cei treisprezece ani petrecuţi în Bu , ca

student, ca funcţionar la Biblioteca Academiei Române sau profesor, rar am pierdut v reo ocazie ca să

nu dau o fugă în munţi, chiar şi pentru o singură zi. Plecam de sîmbătă seara. Trenul făcea o te

întreagă. Duceam însă lipsă de tovarăşi de drum. După sfatul Bucurei Dumbravă, nu mă întovără

cu orişicine... Ð Vă aduceţi aminte de o întîmplare petrecută în timpul excursiilor dumneavoastră, ca

bucureştean ? Ð Îmi aduc aminte de o excursie de pomină. Am propus un itinerar mai neobişnuit, cu

obiectiv final Ciucaşul, masiv puţin cercetat atunci. Am luat o pe vechiul drum al Vălenilor de Munte,

pe Valea Teleajenului , trecînd prin sate mari, bine gospodărite, Am zăbovit la mănăstirea Suzana,

aşezată într-o poiană încîntătoare. Vremea începea să se întunece, nori grei ameninţau cînd a

pe înserate, la mănăstirea Cheia. Dar întunecat şi îmbufnat era şi stareţul. A refuzat să ne scă

peste noapte. Am plecat, decepţionaţi, pe o ploaie măruntă, să ne găsim în sat loc de odihnă. s-de-

dimineaţă, pe un cer mohorît, urcam cărarea spre munte. Pe măsură ce urcam, ne învăluia o cea

groasă, încît abia vedeam la doi paşi. Într-un loc ne-am oprit pentru sfat: să renunţăm la Ci să

coborîm în Ţara Bîrsei sau să ne înfundăm în întunecoasa cetate de stînci a Tigăilor ? Am ale

variantă. Suişul a fost tot mai greu. Nu ştiu cît am tot mers prin burniţă şi ceaţă. Cînd cer mai

limpezit, era după-amiază tîrzie , înaintea noastră se desfăşurau plaiuri mioritice, căci luasem drumul

spre Munţii Vrancei! Ca o arătare miraculoasă, ni s-a ivit în cale un cioban .

El ne-a îndrumat spre

întorsura Buzăului, ca să ajungem în Ţara Bîrsei; ne-a însoţit puţin, să ne arate drumul spre . La

ora aceea noi ar fi trebuit să fim în Braşov, ca să ajungem, noaptea, la Bucureşti. Pe înser ate am ajuns

abia la un joagăr, unde am înnoptat. A doua zi, după ce am sosit la Zizin, am luat tre nul local care ne-a

dus pînă în Braşov. La serviciu, la bibliotecă, ne-am prezentat în cea de a patra zi. Era un caz

nemaipomenit, căci instituţia avea puţini funcţionari, iar noi, prin absenţa noastră, dezorg anizasem

serviciile . Directorul, Ion Bianu, ne-a primit cu tunete şi fulgere, cu ameninţări. Cu conştiinţa vino vată,

era inutil să ne justificăm. I-am strecurat însă, în dimineaţa următoare, sub uşa biroului, u emoriu

explicativ. Directorul se muiase. A venit între noi înseninat . Ne-a iertat, cu condiţia să nu mai facem

aşa ceva . Emoţionat, ne-a mărturisit că şi el făcuse parte din mănunchiul entuziast, alături de Bucura

Dumbravă şi alţii, care a pus temelia asociaţiei turistice Hanul drumeţilor.. . Ð La Arad cînd v-aţi stabilit, tovarăşe Caius Lepa ? Ð În 1934 . Zona li se părea unora a nu fi potrivită pentru o activitate turistică intensă . O

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. părere eronată, pentru că, de fapt, chiar dacă nu avea teren pentru alpinism, vecinătatea de nici două ore

a dealurilor împădurite ale Podgoriei şi a munţilor Zarandului, cu Drocea şi Highişul, const ituia un

argument în favoarea turismului . Aici se puteau organiza excursii mai scurte, pentru începători, dar şi

excursii mai lungi, de antrenament. Existau bune legături feroviare care apropiau zona de Munţii

Apuseni, de Retezat ori de Muntele Mic şi Ţarcu din Carpaţii Banatului. Acestor argume nte li se

alătura altul, fundamental: Aradul rămăsese în urma altor oraşe din ţară, care aveau asociaţi uristice

puternice . Pe deasupra, s-a descoperit o hartă turistică a Podgoriei, de prin 1932, în cuprinsul căreia

toponimia românească era substituită de una străină, denaturîndu-se, astfel, realitatea. Am consultat opinia cercurilor locale şi a conducătorilor din centrala T.C.R. şi am aj uns la

concluzia că înfiinţarea secţiei Arad a T.C.R. nu trebuia amînată. Nu dispuneam, în afară de a

naturală pe care am amintit-o, de nici un fel de bază materială: fonduri, echipament, sediu etc... Aveam,

În schimb, entuziasm şi convingere nestrămutată în rolul pe care urma să-l joace secţia noast

Dealtfel , rezumînd, ne asumasem următoarele sarcini: desfăşurarea unei intense propagande turistic e

prin conferinţe, reuniuni amicale, agape colegiale, baluri, serbări, excursii colect ive; restabilirea

toponimiei corecte , protecţia frumuseţilor şi monumentelor naturii. Odată cu stabilirea liniei programatice se ridica, pentru înfiinţarea secţiei , o chestiune formală:

numărul aderenţilor era prea mic. Totuşi, la 20 noiembrie 1935, adunarea celor 40 de i niţiatori, reuniţi

în sală Palatului cultural, a hotărît înfiinţarea, la Arad, a unei secţii T.C.R. Ð Dumneavoastră aţi fost ales, atunci, preşedintele secţiei... Ð La reuniunea din 20 noiembrie s-a instituit o comisie care avea misiunea să îndeplin ească

formele legale în vederea obţinerii aprobării, motivînd centrului necesitatea înfiinţării ei hiar fără

numărul de 200 de membri ceruţi. La demersurile făcute de comisie, comitetul de direcţie al T.C.R. din

Bucureşti a aprobat, în ziua de 27 decembrie 1935, înfiinţarea secţiei. Preşedinte am deveni t, aşadar,

după această dată, în 15 ianuarie 1936, cînd adunarea constituantă şi-a putut alege comitetul . Cîteva

zile mai tîrziu, la l februarie 1936, consiliul central al administraţiei T . C.R . -ului ratifica aprobarea dată

de comitetul de direcţie, începînd de atunci, secţia noastră fiind înzestrată cu toate formel legale, a

devenit persoană juridică şi morală .

Ca zonă de activitate i s-a atribuit întreg judeţul Arad, adică

regiunea din nordul Mureşului, cuprinzînd Munţii Zarandului şi Podgoria Aradului . Ð Pentru obţinerea derogării de la clauzele statutului T.C.R. privind numărul de membri, v-a

sprijinit cineva în mod deosebit ? Ð Cu Mihai Haret, preşedintele T . C . R . , am purtat o fructuoasă şi instructivă corespondenţă. O

păstrez încă. El ne-a acordat un ajutor nepreţuit, nu numai pentru obţinerea derogării, ci şi pentru

îndrumarea şi conducerea efectivă a activităţii. Pentru competenţa, tactul şi înţelegerea lui şi mai

recunoscător; îi sînt recunoscător şi pentru că a intuit exact rostul nostru de atunci, la g raniţă, şi

accentul pe care îl puneam, poate mai mult ca alte secţii, pe prestigiul turismului românesc . Ð Vorbiţi-ne mai pe larg despre programul de lucru al Turing Clubului României, secţia

Arad... Ð Preocuparea noastră, iniţială şi de căpetenie, după constituirea organizaţiei, a fost

propaganda pentru lămurirea opiniei publice asupra scopurilor noastre, cîştigarea aces teia pentru

acceptarea ideii şi practicarea tursimului. Era nevoie , la Arad, de mărirea numărului de membri , dar nu

puteam să ne mărginim la aceasta . Apartenenţa , ca membru al secţiei, şi plata cotizaţiei nu erau

suficiente pentru ceea ce urmăream. Am început, de aceea, ca un prim pas, publicarea în presă a

articolelor în care pledam pro domo. Sarcina ne-a fost uşurată prin concursul primit din partea ziarelor

locale şi centrale. Întîiul articol de popularizare a apărut în ¹Ecoul" din Arad. Se intitul a ¹Despre

necesitatea şi utilitatea turismului". Ziarele ¹Ecoul" şi ¹Ştirea" au publicat anunţurile no astre comentate

despre excursiile săptămînale, iar ziarele centrale au privit întotdeauna cu simpatie mişc area turistică

arădană. Ele au sublimat nu doar eforturile de îndrumare spre natură, ci au înţeles că întrep derea

noastră tindea să se afirme şi în sfera social-culturală, prin conferinţe, baluri, agape cam aradereşti. O altă direcţie asupra căreia ne-am concentrat, încă din primul moment, a fost educaţia

turistică. Am atras în excursii pe începători. S-au organizat chiar şi acţiuni numai pentru ei. Aveam

convingerea că acela care va urca o singură dată pe munte, va fi legat toată viaţa de el. Ð Dar aveaţi nevoie şi de o bază materială... Ð Da. Însă din lipsă de fonduri, dar mai ales din pricina anilor întunecaţi ce se anunţau, ani i

războiului, secţia noastră s-a preocupat puţin de amenajările turistice, de marcaje sau de construirea

caselor de adăpost . Totuşi, am lucrat şi în acest sens în regiunea Biharia-Găina, unde am executat

marcajul de 18 km lungime , îmi amintesc că, tocmai în primul an, în vederea ¹Tîrgului de Fete" de la

muntele Găina, am reparat baraca de acolo . Dealtfel, baraca aceea a şi intrat în patrimoniul secţiei

noastre, după dizolvarea asociaţiei turistice ¹La drum" .

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. Ð Secţia din Arad a T.C.R. şi-a început activitatea cu un număr foarte mic de membri. A

trecut mult pînă cînd aţi devenit o organizaţie puternică ? Ð Noi n-am avut niciodată un număr prea mare de membri. Celor 40 de fondatori li s-au

adăugat, pînă la sfîrşitul anului 1936, alţi 37, iar în februarie 1938 lista cuprindea 134. A ta şi din cauza

că nu urmăream achiziţionarea de membri cotizanţi, ca o acţiune în sine. Scopul nostru era s ubordonat,

în întregime, devizei înscrise la loc de frunte în programul T.C.R.: ¹Prin turism, la cuno aşterea şi

iubirea României", aşa că preocuparea de bază consta în atragerea celor care puteau să se păt undă de

chemarea naturii şi de dorul de drumeţie. Ð La acţiunile pe care le organizaţi, participau numai membrii cotizanţi ? Ð În excursii eram însoţiţi, fireşte, şi de nemembri ai secţiei, pe care voiam să-i cîştigăm

pentru cauza noastră. Ð Ne-aţi putea indica, în linii generale, cum arăta programul excursiilor anuale, iniţiate de

dumneavoastră ? Ð Sigur că, în linii generale, aş putea-o face. Pentru exactitate, însă, ar trebui să revăd

documentele, dările de seamă, or, ele nu-mi stau la îndemînă. Am la mine însă ¹Anuarul Turing

Clubului României", secţia Arad, pe anul 1936, şi va pot dicta de aici, pentru a va fa ce o părere,

programul excursiilor de primăvară. Notaţi ! Ð 27 martie Ð excursie la Podgorie Ð 3 aprilie Ð excursie la Lipova Ð Lipoviţa Ð 9Ð10 aprilie Ð excursie de două zile la ¹Căsoaia" Ð 17 aprilie Ð Debela Gora Ð 23Ð26 aprilie Ð excursie în Munţii Apuseni Ð l mai Ð vizitarea mănăstirilor Beziu şi Bodrog Ð 8Ð10 mai Ð Biharia şi Gruiul Dumii Ð 14Ð15 mai Ð excursie în Podgorie Ð 21Ð22 mai Ð Debela-Gora Drocea Ð 29 mai Ð maial în Valea Cladovei Ð 12Ð13 iunie Ð excursie la Parîng, Cîrja, Mîndra. Bineînţeles că am organizat şi excursii mai mari, la Muntele Mic, la Ţarcu, atît vara cît şi

iarna, pe schiuri, la Cîrja. E de prisos să amintesc că între timp au avut loc remarcabile realizări în Munţii Banatului,

Muntele Mic şi Semenic devenind staţiuni de altitudine cu confort modern. Cine jindu ia după condiţiile

primare de odinioară, necontaminate de civilizaţie Ð căci odată cu civilizaţia a pătruns şi s ismul Ð

acela pornea mai departe, să cunoască desfătarea prin efort. Aveam membri care se haza rdau în ture

lungi pe tot cuprinsul ţării, ca să nu pomenesc decît pe Zeno Brătescu, pe regretatul Nico lae Stanoiev,

pe Victor Poruţiu, însoţit peste tot de tovarăşa sa de viaţă Irina Poruţiu, Octavian Păcuraru no

Antonescu, Bica Miron şi mulţi alţii. Ð Alături de dumneavoastră, cine erau acei care trebuiau sa facă faţă ¹bucuriilor şi

necazurilor obişnuite" ale secţiei ? Ð Eu eram preşedinte. Mă ajuta întreg comitetul ales în 15 ianuarie 1936. Eram 15 în total.

Vicepreşedinte a fost desemnat Ştefan Leşanu, directorul Băncii Române din Arad. Secretar era

avocatul Gheorghe Crişan, iar printre cei mai activi din comitet menţionez pe Zeno B rătescu, Nicolae

Stanoiev, Gheorghe Irimie, acesta din urmă fiind casierul clubului, Victor Poruţiu şi Tiberiu Vuia. Ð Activau şi femei în cadrul secţiei arădane a T.C.R. ?

Ð Fără îndoială. Erau cotizante şi sprijinitoare ale mişcării noastre. Participau îndeosebi l

excursii uşoare în Podgoria Aradului. Dar am avut şi membre care au avut la activ tras ee de ,,cursă

lungă" Ð turiste în adevăratul sens al cuvîntului. Pomenesc, întîi de toate, pe Irina Poruţiu ili

Poruţiu, Lucia Borlea, Paulette Roman, Lenuţa Talpâu, Lenuţa Pleşa şi sora mea Sempronia Isd răilă,

care m-a însoţit la Semenic, la Muntele Găina şi chiar la Suru şi Ciortea . Nu pot uita pe tînăra

profesoară Preduţa Bungeţeanu, tovarăşă de drum agreabilă prin veselia ei contaminantă, care,

bucureşteană de baştină, era familiarizată cu Bucegii. Dar, vai, pasiunea ei pentru munţi a trebuit să o

plătească cu viaţa, care i s-a curmat în urma unui accident banal suferit în Bucegi.

Ð Ca director de şcoală, profesor de geografie şi preşedinte al unei secţii de turism, sîntem

siguri că aţi organizat destule excursii şcolare. Vă încadraţi şi dumneavoastră, de fapt, pri e dascălii

români care, vara, după terminarea cursurilor, aveau ambiţia să-i instruiască pe elevi şi înt -un alt

mod Ð prin excursii. Obiceiul e vechi şi pentru permanentizarea lui, acceptînd o idee a lui Jean

Jacques Rous-seau, au pledat mulţi pedagogi. La noi însă, la începutul secolului, Consta ntin

Calmuschi, profesor din Galaţi, remarca, în 1903: ¹Şcoala noastră în această privinţă a rămas

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. teoretică; am văzut absolvenţi de liceu care nu cunoşteau împrejurimile oraşului Lor, ba une ori nici

stabilimentele principale din acel oraş..." Ð Constantin Calmuschi avea dreptate cînd se referea la şcoala din vremea lui. Dealtfe l, din

dorinţa de a schimba o asemenea situaţie, profesorul gălăţean s-a consacrat şi publicisticii de

propagandă a ideii de turism prin şcoală. Cartea din prefaţa căreia citaţi se numeşte ¹În Mun

Neamţului". Este relatarea călătoriei unui grup de 40 de elevi prin Moldova Ð Piatra Nea mţ Ð

Văratec Ð Agapia Ð Durău Ð Ceahlău Ð Bicaz etc. Urmîndu-i exemplul, mulţi profesori de ştiinţ

naturale sau geografie au organizat, mai apoi, excursii în diferite zone ale ţării. Er au excursii de studiu

şi plăcere. Aveau, deci, un dublu scop. Acest dublu scop îl urmăream şi eu în lunga mea cari eră

didactică.

Încă în perioada mea bucureşteană, ca tînăr profesor, am promovat cu hotărîre, teoretic şi pr

turismul şcolar, îmi amintesc de prima excursie şcolară pe care am organizat-o. După o noa

pte de

odihnă în condiţii excelente în Timişul de Jos, învioraţi de aerul ozonat de munte, am dat as lt Pietrei

Mari. Mai tîrziu, după stabilirea mea în Arad, dispunînd de un orizont mai larg şi de o experienţă

bogată din cele ce am văzut în ţări de înaltă cultură, unde drumeţia şi turismul de largă res

împlinesc rosturi adînci în formarea caracterului individual, mi-am dat seama de virtuţi le educative ale

turismului de munte.

În concepţia mea, o excursie şcolară nu era o simplă călătorie cu trenul ci, convins de valor le

şi rolul educativ al turismului, am încercat îmbinarea necondiţionată a excursiilor şcolare cu turismul

de munte, sau cel puţin cu drumeţia, după preceptul că numai cine a călcat cu piciorul pămînt l îl

cunoaşte şi îl iubeşte cu adevărat . Nu am fost un iniţiator într-o pedagogie practică, dar cred în turism ca mijloc de armon izare

dintre efortul fizic şi psihic, de fortificare a caracterului şi limpezire a minţii. T urismul e şi o şcoală

practică în natură, în care cartea este înlocuită cu observaţia directă a tot ce poate intere pentru

cunoaştere sau numai ca pitoresc ce fascinează şi încîntă sufletul. Elevul turist, prin atenţ a şi interesul

activ ce-l manifestă pentru tot ce-l înconjoară, îşi ascute spiritul de observaţie, iar prin pasiunea şi

satisfacţia pe care o găseşte încearcă sentimentul descoperitorului . Ð Cînd consideraţi că începe şi se termină o excursie şcolară ? Ð Începutul este marcat de momentul anunţării ei . Nu cred că are un sfîrşit, pentru că, în

timpul instrucţiei şcolare, şi mai tîrziu, acumulările, impresiile şi referirile la ea nu se sting niciodată.

Numai cei cu amnezie uită clipele frumoase trăite într-o excursie reuşită, de durată. Părerea mea este că excursiile şcolare trebuie organizate în vacanţele mici, în cursul anulu i

şcolar, pentru ca vacanţa de vară să-i fie disponibilă elevului pentru iniţiative individual e, căci odată ce

tînărul a prins gustul pentru turism îl va practica cu pasiune mereu. * Terminasem de redactat convorbirea cu profesorul Caius Leva, pe baza stenogramei

înregistrată şi a schimbului de scrisori dintre noi. L-am rugat însă, printr-o ultimă episto lă expediată

la Arad în toamna anului 1975, să ne relateze o întîmplare cu caracter anecdotic din îndel ungata-i

experienţă de drumeţ. După cîteva săptămîni ara primit un caiet întreg, din care extragem cel

povestite mai jos: Ð Participasem la o excursie în Poiana Rusca, cu plecarea din Rusca Montană: am înnoptat în

pitorescul cătun împrăştiat pe culme, Vadul Dobrii, un adevărat muzeu viu în aer liber, de a rhaică

cultură populară. Dar interesul etnografic se spălăcise În fata grandioasei panorame a Ret ezatului ce se

profila în zare. Hotărîrea a fost luată instantaneu. Am reuşit să conving pe unul dintre exc ursionişti să

ne întoarcem la Caransebeş ca să ne echipăm şi să pornim la Retezat. Las la o parte lungul şi obositorul

drum de-a lungul Rîului Mare. A doua noapte am petrecut-o într-o colibă de bouari pe Vîr ful Slăvei.

De dormit nu era chip. Odată cu răsăritul soarelui eram în picioare. Scena de basm. În împără cul ei

fast, ce ni se oferea vederii de pe Vîrful Zănoaga, aerul rarefiat ne-a reconfortat, dîndu-ne satisfacţia

frumosului natural pe care numai muntele o poate da. Angajîndu-ne pe o vale sălbatică, impracticabilă (să fi fost Coasta Padeşului ?!), acoperită u

resturile de pe urma unei vechi tăieturi de păduri, ne-am tîrît o zi întreagă în încîlcitura crezut,

peste buşteni putrezi care cedau sub greutatea noastră, încît ne pomeneam în bulboacele li niştite în care

adormea, din loc în loc, cîte o cascadă zăpăcită, într-un rînd, am încercat să evadăm din ace

piatră şi putregai. Ne-am căţărat sus pe mal. În dreapta şi în stînga torentului, pe urma vec xploatări

silvice, crescuse un smeuriş des ca o junglă, prin care fiecare pas îl cuceream cu lov ituri grele de

baston , hăulind din răsputeri de frica urşilor. Dar glasul nostru era înăbuşit de zgomotul cascadelo r, iar

înaintarea ne era aproape insensibilă. La un moment dat, am dat de o potecă proaspăt călca tă. Speranţa

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. noastră însă de a fi ieşit la liman s-a năruit . Poteca se lărgea într-un loc de tăvăleală. Evident că era

făcută de urs. Erau şi alte semne care confirmau aceasta. O asemenea întîlnire putea să ne f ie fatală.

Aşadar, într-o mînă ţineam bastonul de alpinist ca să-mi croiesc drum prin desiş, iar în ceal

strîngeam browningul ! Din fericire, ursul s-a dat la o parte. Ne-am întors la toren t şi ne-am continuat

calvarul, uzi pînă la piele. Abia spre înserate am ajuns la un rîu mai mare, căruia torent ul nostru îi era

tributar. Se întunecase cînd am ajuns la Gura Zlatei. Noaptea am petrecut-o în cabana părăsită , unde,

drept pat, ne-a servit o masă, dealtfel singurul mobilier . Ne aştepta drumul de-a lungul Rîului Mare . În cale ne-am întîlnit cu căruţe încărcate cu

oameni înarmaţi ca pentru vînătoare de urşi . Ce călăuze bune ar fi găsit în noi ! Dar abia ne tîram din

cauza oboselii şi a rosăturilor făcute de bocancii scorojiţi .. . Din această păţanie am avut multe de învăţat . În primul rînd că nu trebuie să te hazardezi în

necunoscut, mai ales cînd eşti însoţit de un tovarăş neechipat, cicălitor şi cobind a rău . Am urcat Negoiul singur . Era primul meu contact cu Negoiul.

Era o zi frumoasă şi m-am încrezut în marcaje . Totuşi, pentru mai multă siguranţă ţineam

evidenţa pîraielor: unul la dreapta, două la stînga ş . a.m.d . Cu bucuria singurătăţii şi a zărilor largi în

suflet, urcam agale, culegînd la fiecare pas răsplata victoriei pe care ţi-o conferă efo rtul, fără să ţin

seama că norii începeau să se adune ameninţător. Din nefericire, în haosul de stîncărie de la ul

Cleopatrei am găsit, parcă anume pus, pe un bloc, un trepied de la un aparat fotogra fic. A încolţit în

mine speranţa că şi purtătorul aparatului trebuia să fie în apropiere. Nu ştiu ce mă făcea să

uituceala este un atribut al sexului frumos. Poate avea chiar nevoie de ajutor. Am plecat deci înainte,

deşi cerul se întunecase complet. La un moment dat m-am oprit ca să-mi adun gîndurile şi să iau o

hotărîre chibzuită , eliminînd factorul afectiv. Ca prin minune, s-a crăpat un nor, ca şi cînd o forţă

supranaturală a dat la o parte draperia grea şi a deschis străfunduri de cer albastru, oferind ochiului,

pînă la limitele orizontului, o uluitoare perspectivă spre sud. Am uitat de toate, am băgat trepiedul în

raniţă şi m-am supus irezistibilei chemări a muntelui. Am întins merindele pe vîrful Negoiului şi m-am ospătat. Atenţia mi-a fost atrasă de un grup

de turişti care, în depărtare, sub mine, se grăbeau în şir indian spre un liman. Nici acest ultim

avertisment nu m-a smuls din starea mea de cufundare în uitare, de primenire sufle tească în fata

frumosului pur. Doar detonaţia timpanelor cereşti m-a trezit din visare şi m-a pus pe fugă înainte de a

se deschide zăgazurile firii. Am stat ghemuit sub o scobitură de stîncă aproape o după-ami ază întreagă,

numărînd ceasurile. De teamă să nu mă prindă bezna, am pornit la vale printr-o ploaie ce se cernea ca

prin sită, învăluit în negură. Degeaba am ţinut la suiş evidenţa pîraielor . Acum tot muntele era numai

pîraie ! Prin mulţimea de pîraie, nici azi nu-mi dau seama cum am nimerit spre miez de noapte la

cabană ! Aici am găsit mare fierbere. La lumina felinarelor, membrii unei echipe de salvare

improvizate erau pe cale să pornească cu barca în căutarea mea ! După trei zile, împrăştiindu-se negura, m-am întîlnit cu Gheorghe Cardaş sub Strunga

Dracului. Nu-l mai văzusem de mai bine de zece ani, de cînd cu escapada la Ciucaş. Neam întîlnit,

ziceam, ca Stanley şi Livingston în tenebrele Africii! Altă învăţătura am tras din această pă u

trepiedul. Vă las pe dumneavoastră să o ghiciţi. O altă întîmplare din cariera mea de turist matur cu experienţă . Am plecat din Arad în ajun de

Noul An, spre Muntele Mic, la schi. Ajuns în Caransebeş, nu intenţionam să plec imediat mai departe,

ci voiam să mă întîlnesc cu prietenii mei de acolo, în vederea unei ocazii de transport. În timp ce luam

masa la ,,Pomul Verde", s-a apropiat un tînăr bine făcut, pe care l-am văzut urcîndu-se în g ara Lugoj.

M-a întrebat dacă nu aş fi dispus să plecăm imediat cu o căruţă de ocazie. Greu m-am lăsat în t.

Pe drum m-am interesat dacă a mai fost la Muntele Mic. La răspunsul său negativ, l-am în trebat în cît

timp socoteşte că ajungem din Borlova la destinaţie. Mi-a răspuns prompt, aşa cum scrie în g hid, că în

trei ceasuri şi jumătate. I-am spus că vom fi fericiţi dacă vom ajunge în şase ore gîndindu-m

condiţiile atmosferice proprii muntelui în timp de iarnă. Ceea ce

m-a izbit a fost accentul cu care

vorbea. Mi-a mărturisit că este italian şi că este profesor din misiunea italiană a liceul ui din Lugoj.

Ajunşi în Borlova ne-am luat schiurile şi raniţele în spinare şi am pornit la drum. Era amia ză. Abia de

unde începe urcuşul s-a pus pe ninsoare. Cînd am ajuns la Fîntîna Voinei zăpada ne ajungea pî la

glezne. Mi-am pus schiurile. Italianul trase cu putere de curea şi o rupse. Zăpada s e aşternea pe măsură

ce înaintam în pădure. Cînd am ajuns pe golul de munte se făcuse ora şase seara. Vîntul se în şi

biciuia în rafale, încît italianul abia putea înainta fără schiuri. La un moment dat s-a opr it susţinînd că

mergem în direcţie greşită. Degeaba am căutat să-l conving că sînt perfect orientat, nu mi-a crezare .

I-am arătat pe hartă, pe care viscolul mi-o smulgea din mînă, punctul unde ne găseam, totu l a fost

zadarnic. Ca să-i dovedesc că am dreptate, i-am propus să virăm înspre stînga şi vom dă de li ra

pădurii şi de stîlpii de telefon care duc la Bellavista. Aşa s-a şi întîmplat. De-a lungul li ierei însă era

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. imposibil de înaintat, nici chiar pe schiuri, din cauza zăpezii care umplea vîlcelele şi care ne ajungea

pînă la brîu. Vizibilitatea, din cauza ceţii, nu depăşea doi metri. Italianul s-a aşezat sub n brăduţ şi a

refuzat să meargă mai departe. Voia cu orice preţ să înnopteze pe loc, deşi toate încercările le de a

aprinde un foc au dat greş. Mă găseam într-o situaţie tragi-comică Ð pe de o parte, nu-l pute m părăsi,

pe de alta, găseam că e pueril să înnoptăm în viscol, atîta vreme cît eram perfect orientat ş eam

ajunge repede la cabană. Ca să-l mai urnesc din loc, îl tîram de la un pîlc de brădet la alt ul, sub

pretextul de a căuta un loc mai potrivit pentru înnoptare. Aşa ne-au prins orele unspr ezece din noapte.

Atunci m-am hotărît să-l părăsesc Pentru scurtă vreme, asigurîndu-l că voi reveni după ce voi ora

împrejurimile. Într-adevăr, presupunerile mele că ne găseam în apropiere de Bellavista s-au dovedit a fi

juste. Nici după o jumătate de oră de mers. am părăsit liziera pădurii. Atmosfera parcă se ma

limpezise. Erau farurile de la Bellavista care străpungeau ceaţa. Încă de la intrare am fost recunoscut,

cu toate că aveam înfăţişarea unui om de zăpadă. Primul lucru a fost să trimit o echipă ca să agă

pe nenorocosul meu tovarăş de drum.

Vă puteţi închipui primirea ce i s-a făcut. Era adunat ,,high life"-ul între două vîrste, sch ori de

circumstanţă, care veniseră pe cai cu geamantane, cu tot dichisul, din care nu lipsea smochingul ca să

serbeze revelionul în chip monden la Bellavista. La cîteva minute după sosirea noastră s -au stins

luminile pentru moment şi detonaţiile buteliilor de şampanie vesteau intrarea în Noul An . Italianul meu

picotea de oboseală şi somn. Vroia să se culce. Din răzbunare însă l-am ţinut cu mine, treaz, pînă la

ziuă. Între a dormi în zăpadă şi a picoti în confortul Bellavistei, cred că e preferabilă ult lternativă,

i-am zis. În zilele următoare, am descoperit sub altă înfăţişare, poate cea adevărată, însuşi tive

ale tovarăşului meu de drum. A fost un schior de clasă, situîndu-se la concursul organiz at pe locul întîi.

Mi-a dat mult de gîndit faptul că îşi pierduse complet stăpînirea de sine şi încrederea în pr le sale

puteri, din momentul în care nu mai putea întrebuinţa schiurile. Mi-am dat seama de de osebirea dintre

turism şi sport. Turismul nu urmăreşte performanţe. Dîrzenia cu care luptă turistul pentru c ucerirea

unei înălţimi îşi găseşte răsplata, de valoare intrinsecă, în însăşi satisfacţia morală pe ca

de înfăţişările infinite ale frumosului natural. Răsfrîngerea naturii asupra sufletului are u sens profund,

atît prin echilibrul reconfortant ce-l stabileşte între fizic şi psihic, cît şi prin faptul că îmbie la

reflexiune... MARCIAN BLEAHU Geolog, geograf, speolog. Explorator al peşterilor din Munţii Apuseni şi Oltenia. Auto r de

ghiduri şi monografii turistice. Membru al Clubului alpin român. PENTRU ACEST PĂMÎNT ! Ştiam că Marcian Bleahu este mereu extrem de ocupat. De aceea, cînd l-am vizitat, ne-a m

bucurat auzindu-l spunînd că nu-l deranjăm. Apoi, pînă s-a legat discuţia, ne-a invitat să-i edem

biblioteca. Noi ştiam că posedă o remarcabilă colecţie de cărţi de specialitate şi una din ce mai mari

din ţară de cărţi de călătorii, explorări şi turism, dar nu ştiam că are şi o atît de valoroa

icoane pe sticlă. Ne-am minunat de frumuseţea lor, apoi, în faţa cafelelor aburinde, car e ne aşteptau

în birou, am intrat, cum se spune, direct în subiectul nostru cu o primă întrebare: ¹Mai a veţi timp să

faceţi şi turism ?" Ð Nu, căci aproape tot timpul sînt pe munte şi nu mai am cînd !

Ð Gluma aceasta dezvăluie un mare adevăr... Ð...Şi o mare seriozitate, fiindcă activitatea geologică de teren îţi impune o anumită

disciplină, o anumită rigurozitate a alegerii şi parcurgerii traseelor zilnice. Dar ce bucurie îţi procură

această perpetuă peregrinare, cînd te vezi pe cîmpurile cu milioane de flori, pe lîngă pîraie e ce susură

zglobiu, peste cascadele tumultuoase pe care le descoperi uimit în lungul cîte unui pîrîu anonim. Sînt

chei întunecate, pe care le străbaţi înfricoşat, pereţi vertiginoşi pe care trebuie să te caţ cîte o

fosilă sau păduri grele de aurul toamnei. Obiectivele turistice notorii abundă, sînt pre sărate peste tot;

dar cîte altele nu am descoperit departe de drumurile pe care circulă toată lumea ?! Ð Multe dintre acestea au devenit între timp cunoscute şi căutate tocmai datorită

dezvăluirilor dumneavoastră şi ale altor pionieri ai drumeţiei. Dumneavoastră şi colaborator ului

dumneavoastră Sever Bordea va datorăm monografia şi ghidurile turistice ale munţilor Bih or şi

Vlădeasa. Ð Cercetarea geologică a Munţilor Bihor a fost pentru mine o mare aventură. În decursul

anilor, mi-a fost hărăzit să fac importante lucrări în acest

domeniu: prima hartă geologică a acestor

munţi, stabilizarea succesiunii formaţiunilor geologice, lămurirea structurii şi descope rirea unor noi

unităţi tectonice. Astfel, treptat, s-a realizat o sinteză de cunoaştere totală, de la roc i la structură şi apoi

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z.

la formele de relief. Ajungînd să cunosc, aş putea spune, fără să exagerez, pas cu pas, aceşt munţi, mi

s-a impus tot mai mult convingerea că ei reprezintă pentru turismul românesc o valoare unică, că ei

aduc în peisajul nostru o notă cu totul originală şi că adăpostesc valori turistice de talie internaţională.

Trebuia doar ca ei să fie cunoscuţi. Am început, aşadar, o susţinută campanie de popularizar e a lor.

Nenumărate conferinţe, însoţite totdeauna de diapozitive (cele din peşteri au constituit a devărate

senzaţii, căci au fost primele proiecţii în culori din peşteri care au fost văzute în ţară) p tate la

universităţi populare, la cercuri culturale sindicale, la şcoli, unităţi militare, printre studenţi; apoi

articole în ziare şi reviste, inclusiv cele în limbi străine, conferinţe la radio, prezentăr i la televiziune, la

şcolile de ghizi, toate au avut darul să dezvăluie marelui public o lume minunată, plină d e mistere şi

frumuseţi ignorate .

Ð Efectele acestei ample activităţi de popularizare nu au întîrziat să se facă simţite. Acolo

unde, în vara anului 1952, aţi văzut în total sase turişti, iar un an mai tîrziu vreo 16, cu m mărturiseaţi

undeva, an de an numărul lor a crescut, ajungînd acum la cifre impresionante. Ð Într-adevăr, Padişul a devenit un nume de notorietate, ca Bîlea sau Babele. Pe aici trec

trasee turistice O.N.T., au loc festivaluri pioniereşti. Din păcate, amenajarea turi stică a zonei nu este la

înălţimea obiectivelor pe care le are de prezentat. Cabana a ars în iarna anului 1957, fără să mai fie

refăcută. De atunci s-a recurs numai la improvizaţii, s-a montat o căsuţă din prefabricate, s-au făcut

căsuţe de camping, s-a instalat o tabără a B.T.T. Padişul, şi cu el inima turistică a Munţilo ihor, mai

duce lipsă de marea cabană civilizată, de marele centru turistic la care are dreptul. Nici cu amenajările

celelalte nu stă mai bine această zonă turistică.

Ð Aţi povestit într-o conferinţă că, într-o vreme, un inimos director al staţiunii Stîna de V

luase iniţiativa amenajării cu punţi, balcoane şi balustrade a peşterilor, cheilor şi puncte

lor mai

interesante; dar ele au putrezit între timp şi prea puţin s-a făcut în loc. Ð Şi marcajele, atît de grijuliu executate acum zece ani, s-au deteriorat şi de abia acu m, în

cadrul lăudabilei acţiuni pioniereşti ¹Chemarea munţilor", ele sînt refăcute . Dar între timp s-au

construit şosele pe care excursioniştii urcă cu maşina pînă în Padiş, în preajma Cetăţilor, l

Scărişoara sau la Casa de Piatră. Liniştea, patriarhala linişte a acestor munţi, minunata lo r izolare şi

sălbăticie s-au dus şi civilizaţia, cu tot ce aduce ea Ð puhoi de oameni, zgomot şi gaze de eşapament

Ð a început să invadeze muntele. Ð Credem că este momentul potrivit sa vorbim şi despre un alt aspect al turismului în Mu nţii

Bihor, acela al conservării naturii... Ð Încă din anul 1952 am gîndit că toate monumentele naturii de aici, unele declarate ca at are,

altele nu, ar trebui cuprinse într-un mare parc naţional. Această idee, pe care o avus ese şi Racoviţă

cîndva, a fost îmbrăţişată de Valeriu Puşcariu. De atunci au început demersurile la autorităţ ale, la

organele silvice, conferinţe publice, articole de presă, consfătuiri, şedinţe, proiecte. Ð Pentru a împiedica degradarea peisajului, ce soluţii imediate aţi recomanda, tovarăşe

Marcian Bleahu ? Ð Sugestii şi soluţii am recomandat în repetate rînduri . Şi nu sînt singurul care am făcut-o. Eu

aş vrea să spun acum altceva. Am trudit pentru aceşti munţi şi îi cunosc, cred, cît se poate e bine, am

supravegheat paşii drumeţilor spre frumuseţile lor ignorate vreme îndelungată. De aceea, p oate, mă

simt responsabil că nu am putut stăvili răul şi că nu am putut determina mai mult bine. Nu voi

abandona însă, cu nici un preţ, lupta: atîta timp cît voi trăi, voi încerca să salvez, pentru eastă ţară şi

pentru generaţiile ei viitoare, acest colţ de vis unde, ca nicăieri, sînt concentrate pe o suprafaţă mică un

număr atît de considerabil de obiective turistice şi monumente ale naturii. Din ferici re, în ultimul timp,

şi ca urmare a măsurilor luate pe plan naţional, am găsit înţelegerea necesară la conducerea udeţului

Bihor şi cred că visul meu de aproape un sfert de veac se va împlini curînd. Ð

Dubla dumneavoastră calitate de geolog şi geograf, grefată pe fondul pasiunii de drumeţ,

alpinist şi schior încercat, a avut darul sa va deschidă porţile spre explorarea şi înţeleger a minunatei

lumi a munţilor. Am vrea să ştim: care din aceste pasiuni s-a născut mai întîi ? Ð Drumeţia, pentru că m-am născut drumeţ ! Casa în care am crescut, începînd de la vîrsta de

un an, era aşezată la poalele Tîmpei, pe un deal înalt. Noţiunea ¹a merge în oraş" echivala c coborî o

diferenţă de nivel ce nu era de neglijat, iar ¹a merge acasă" echivala cu urcarea acelei diferenţe de

nivel. La şcoala primară mergeam cu săniuţa, pe care mă urcam în faţa casei şi din care cobor faţa

şcolii. Cu astfel de antecedente, preşcolare şi şcolare, nu este de mirare că, de timpuriu , mi s-a deschis

pofta de drumeţie, începînd de la 12 ani mă plimbam zilnic, singur, prin împrejurimile Braşo vului, din

Ră-cădău şi Stejeriş pînă pe Tîmpa şi în Poiană. Apoi, mai departe, în fiecare duminică, pe P

Postăvaru . Pe la 15 ani cutreieram Bucegii şi Piatra Craiului . Primul aparat fotografic, un Laica

dobîndit la 14 ani, schiurile şi coarda de alpinism au completat un profil care se c ontura precis încă de

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. la 16 ani; trebuia să-mi aleg o meserie care să mă ţină legat de munte, să-mi dea posibilita tea să trăiesc

cît mai mult pe înălţimi. Aşa m-am decis să mă fac geolog . Ð În perioada studenţiei trebuie sa plasăm şi participarea dumneavoastră la activitatea

turistică organizată. Nu ? Ð De atunci m-am apropiat de asociaţiile turistice şi am început să lucrez pentru ele: Tur ingClubul României, Clubul alpin român, S.K.V., dar mai ales o mică asociaţie de care m-am legat mai

mult Ð A.D.M.I.R. Aceasta avea o cabană în Piatra Craiului, la Grind, pe care o admini stra tot mai

greu. Am înfiinţat deci, cu un grup de prieteni, o filială A.D.M.I.R. la Braşov şi am prel uat grija

cabanei . Trebuia în primul rînd terminată construcţia, apoi realizată dotarea. Pentru a face rost d e bani

am organizat baluri, serate şi şezători turistice .

Şezătorile turistice au avut un deosebit succes. Cu

aceste ocazii am făcut primele proiecţii de diapozitive în Braşov, încă prin 1942. Apoi a înc put naveta

săptămînală în Piatra Craiului: am dus geamuri, clanţe, cuie, perne, vase de bucătărie etc... b ochiul

grijuliu al cabanierului nostru, Moş Burlacu, cabana creştea şi, odată cu ea, ne creştea şi inima. Tot ce

am făcut a fost din inimă, fără nici un ajutor, fără încurajări oficiale, ba chiar cu adversi e . Iar

şezătorile noastre turistice au avut darul să creeze un climat favorabil, un spirit de emulaţie ce a cîştigat

noi şi noi prieteni pentru munte, pentru turism. Ð Am aflat ca, în cadrul facultăţii, aţi înfiinţat o asociaţie turistică, Plaiuri Româneşti.

membrii ei aţi organizat multe excursii interesante şi conferinţe săptămînale cu proiecţii de

diapozitive, într-una din şedinţe aţi avut, ca invitat, pe un magistrat din Cluj, Dr. Ma xim Pop. El a

vorbit atunci despre un lucru cu adevărat senzaţional: noile descoperiri din Gheţarul de la Scărişoara,

peştera cunoscută de sute de ani, dar în adîncurile căreia coborîse prima dată o expediţie bi

organizată de invitatul dumneavoastră. Ð La vremea aceea, mărturisesc că o explorare de peşteră nu m-a impresionat prea mult. Am

înregistrat Scărişoara ca un fapt divers, fără să ştiu ce-mi rezerva viitorul. Gîndul meu mer prin

Himalaya şi spre marile vîrfuri ce nu fuseseră încă urcate . În vederea cuceririi visatelor piscuri

himalayene am început un antrenament serios pe zăpadă şi gheaţă. Am făcut tot felul de ture d

traversare cu schiurile şi de bivuacuri în zăpadă: traversarea Munţilor Călimani, a Masivulu i Parîng, a

Retezatului pe mai multe trasee, unele în premieră, a Masivului Iezer-Păpuşa, a Pietrii Craiului şi

porţiunii din creasta Făgăraşului.

Ð Şi, după ce v-aţi pregătit temeinic pentru a lucra în munţi, pentru a-i înţelege şi descifr

aţi început meseria de geolog... Ð La mare ! Doi ani am făcut sondaje în Dobrogea, am făcut proiecte. Jinduiam după munte,

după brazi, după înălţimi şi zări limpezi. Cînd am scăpat, după doi ani, doar pentru o săptăm am oprit decît în Retezat, pe care m-am apucat să-l cutreier de unul singur, îmi amintes c că, din dorinţa

de a vedea cît mai mult, am mai mers şi pe unde nu trebuia şi, într-o zi, pe seară, coborînd pe un scoc al

Slăveiului, am alunecat pe un petic de gheaţă perenă şi... dus am fost, pînă într-o fundătură mam oprit, lovit, însîngerat şi cu un genunchi smuls din loc. Nemaiputînd merge, am fost

nevoit să mă

tîrăsc. M-am tîrît aşa timp de trei zile şi două nopţi, parcurgînd, literalmente pe brînci, m cumulări

de blocuri din căldările Retezatului . Acesta a fost un avertisment sever pentru mine, o întîmplare care

m-a obligat să formulez o concluzie: muntele trebuie să-l abordezi cu smerenie şi resp ect . Grelele clipe

petrecute singur, cu dureri atroce şi în pragul disperării, nu m-au descurajat totuşi, c i au avut darul să

mă îndîrjească şi să-mi întărească voinţa de a-mi lua o revanşă asupra muntelui. Am renunţat

prelungita vilegituară dobrogeană şi m-am decis să-mi îndrept atenţia spre descifrarea geolo gică a unor

masive mai puţin cunoscute. După mai multe tatonări prin Retezat, Ţarcu, Ţibleş şi Banat, m-a fixat

la Munţii Maramureşului şi Munţii Bihor. Ð Prin anii 1951Ð1955, cînd se petreceau aceste evenimente, Maramureşul era aproape

necunoscut din punct de vedere geologic. Ð Într-adevăr. De atunci, după o campanie de teren în zona văilor Vişeu şi Iza, mi s-a

încredinţat sarcina, în cadrul lucrărilor de cartare pentru harta geologică a ţării, să studi o zonă total

necunoscută geologic, munţii de la nord de Valea Vişeului, mai precis pe cei din bazin ul Văii Repedea.

Am petrecut pe aceşti munţi cîteva veri, dormind sute de nopţi în cort, la stîne, sau sub ce rul liber. Mam întîlnit aproape zilnic cu ursi, uneori cu mistreţi şi, o dată, chiar cu un rîs agresiv. Am văzut

păstrăvii sărind vioi în apele ce nu au cunoscut undiţa pescarului, am cutreierat codrii c e Încă nu

cunoscuseră fierăstrăul şi securea. Dar mai presus de orice, am descifrat structura geol ogică a acestei

regiuni, care s-a dovedit deosebit de complicată şi plină de surprize. Tot ce am văzut şi am studiat era

ciudat, neaşteptat, şi a aruncat o lumină nouă şi plină de semnificaţii asupra marii unităţi gice pe

care o constituie Carpaţii Orientali. În aceşti munţi sălbatici, în care am gustat marile si ngurătăţi şi am

intuit sufletul pămîntului, m-am simţit ca un adevărat pionier: călcam pămînt neatins de om ş am în

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. urmă o potecă modestă pentru urmaşi. Ð În Bihor cum aţi ajuns ? Ð

Întîmplător. Pe cînd eram în căutarea unei regiuni de lucru a venit la mine un vechi prieten

pe care nu-l mai văzusem din copilărie. Era inginerul Mihai Şerban de la Institutul de speologie din

Cluj-Napoca, un discipol al marelui Racoviţă şi care, din pasiune, după ce făcuse politehn ica, mai

urmase şi biologia. Era, la vremea aceea, un colaborator al Comitetului geologic, pentru care explora

peşteri în căutarea de zăcăminte de guano-fosfat. El mi-a vorbit de peşterile din Munţii Biho : în

Scărişoara făcuse parte din echipa care explorase noile săli; alături de Gheţar, cu colegii săi,

descoperise una din cele mai frumoase peşteri din Carpaţi Ð Pojarul Poliţei; într-o peşteră i ensă, de

care nu auzise nimeni dintre turiştii bucureşteni, pe nume Cetăţile Ponorului, pătrunsese pînă la un

mare lac ce nu putuse fi depăşit din lipsă de bărci de cauciuc; despre o altă peşteră, Coiba are,

povestea cum se tîrîse pe sub o boltă plină de ace de brad depuse de apa ultimei viituri , care în mod

vădit inundase complet acea galerie şi cum, în sfîrşit, coborîse într-un mare aven de 100 met i pe scara

de frînghie, asigurat de un moţ ciung ! Erau povesti senzaţionale care nu puteau decît să în fierbînte

dorinţa de necunoscut şi aventură a unui himalayst ratat. M-am decis, deci, şi am cerut şe

filor mei sămi încredinţeze studiul geologic al Munţilor Bihor. Au fost de acord, am început treaba în 1951... şi o

continui şi astăzi ! Ð Ce impresie v-au lăsat aceşti munţi cînd i-aţi văzut, din mijlocul lor, prima oară ? Ð Prima impresie pe care mi-a lăsat-o Bihorul a fost de neuitat. Am urcat pe lîngă o apă

tumultuoasă preţ de cîţiva kilometri, am trecut printr-o cheie romantică, am urcat pe o po tecă ce-mi

descoperea, treptat, locuri tot mai încîntătoare. Apoi, dintr-odată, în faţa ochilor s-a des chis o privelişte

uimitoare: înainte se aşternea o cîmpie plană, orizontală, ciuruită de sute de găuri circular , presărată de

pîlcuri de molizi şi care era înconjurată de culmi mai înalte. ¹Acesta este Padişul !" mi-a s us ghidul ce

mă însoţea. Un nume necunoscut, nici măcar consemnat pe hartă ! Padişul era pustiu, nu avea decît un

canton silvic dărăpănat. M-am instalat aici, şi am început să fac geologie. Primul drum, pe o vale care,

după hartă, curgea drept către sud şi se vărsa într-alta, mai mare, un afluent al Arieşului. m plecat pe

ea, numărînd paşii cu conştiinciozitate, înregistrînd fidel toate rocile întîlnite. La un mom dat, valea

a devenit abruptă, s-a adîncit în nişte chei cu pereţi tot mai vertiginos!, au început sărito

i şi pînă la

sfîrşit s-a curmat brusc în faţa unui perete vertical, ameţitor. De aici nu mai continua, în ciuda

indicaţiilor hărţii şi a ¹bunului simţ", care cere ca o vale să se verse în alta, aceea în al mai

departe. Aici, nimic ! Valea se termina . Cel mult puteam considera, ca o continuare, un mare portal, de

peste 50 m înălţime. Acesta spărgea baza peretelui pe sub care am mers pînă la marginea unei guri

negre din care răzbătea murmurul unei ape ce se rostogolea în întuneric . Locul era de o rară sălbăticie

şi măreţie, depăşind, ca grandoare, tot ce văzusem pînă atunci . Cum se numeşte ? ... Cetăţile

Ponorului !. Încă o minune a naturii ignorată, încă un nume neconsemnat pe hartă. Ð Şi, încet, încet, aţi început sa va ocupaţi de hidrografia carstică şi de relieful carstic. Ð Da, curînd am constatat că harta topografică de care dispuneam nu corespundea deloc cu

realitatea şi că nu era chip să mă descurc cu geologia pînă nu mă lămuream cu relieful. Am fo

nevoit

să încep să parcurg sistematic toate văile, să cercetez amănunţit toate fundăturile, să dezle rimă

şaradă: cum este organizată reţeaua hidrografică, de unde vin toate apele acestea misterio ase ce ţîşnesc

cu putere din cîte un izbuc, unde se duc ele cînd dispar într-un ponor sau o gură neagră d e peşteră ? Miam dat seama curînd că răspunsul corect nu puteam să-l găsesc decît pornind, acolo unde era posibil,

chiar pe urma apelor subterane, însoţind pe colegii şi prietenii mei de la Institutul de speologie din

Cluj-Napoca, am început să cercetez peşterile care, pe rînd, au trebuit să-şi ,,spună" secret le. Ð Echipa din care făceaţi parte se pare că a fost foarte eficientă în această zonă. Ð Da, în răstimp de numai doi ani am înscris la activ cîteva remarcabile piese: Peştera de l a

Căput, de aproape un kilometru; Peştera de la Cuculeul de Fier, din Barsa, de 2 km; Coiba Mare, de l

km; reţeaua subterană din Lumea Pierdută, de circa 2 km, fără a mai pune la socoteală numero ase

peşteri mai mici, avene, ponoare etc. Cu toate că predecesorii noştri Ð echipa de eminenţi savanţi,

Emil Racoviţă, Rene Jeannel, P. A. Chappuis, Valeriu Puşcariu Ð au inventariat un număr ma re de

peşteri, ei n-au cercetat, în amănunt, toate secretele lor. Ð Tovarăşe Marcian Bleahu, v-am ruga să ne povestiţi ceva care să ne edifice şi pe noi, În

legătură cu ceea ce se pot numi secrete ale unei peşteri. Nu cunoaştem, de pildă, întîmplarea privind

peştera Lumea Pierdută; am auzit despre ea cîteva lucruri vagi numai. Ð Cu Lumea Pierdută este o întreagă poveste care merită într-adevăr să fie povestită şi

repovestită. În cursul unui tra:eu geologic făcut într-o regiune de o mare sălbăticie, am zăr t gura unui

aven imens, de peste 20 m diametru, al cărui fund nu se vedea, dar care, după zgomot ul pietrelor

aruncate, trebuia să fie foarte jos. În ciuda eforturilor depuse timp de doi ani, nu am reuşit să-l regăsesc.

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z.

În schimb, un pădurar ne-a arătat un alt aven, atît de mare la gură şi tot atît de adînc, den t

Gemănata . Ca să ajungem la el, trebuia să străbatem un platou acoperit de o pădure deasă ce nu avea

poteci şi în care, ca să ne orientăm, am făcut semne pe copaci. Era parcă sfîrşitul pămîntulu iraţi

de straniul platou sud-american, născut din imaginaţia lui Conan Doyle, bîntuit de ani male preistorice,

inaccesibil şi cufundat în sălbăticie, am denumit acest platou, suspendat între două văi cars ice, Lumea

Pierdută. Explorarea avenului Gemănata, de 80 m adîncime, ne-a dus la un tumultuos rîu s ubteran, pe

care l-am explorat în amonte pînă la un lac inaccesibil, iar în aval pînă la o strîmtoare, la un sifon de

care nu am putut trece şi unde nu ne-a rămas altceva de făcut decît să înscrim cu flacăra lăm de

carbid iniţialele şi să ne întoarcem. Trei ani mai tîrziu am redescoperit celălalt aven, pe care l-am

botezat Avenul Negru. Am coborît în el şi am descoperit că are o verticală de 108 m. Şi aci am dat

peste un rîu subteran, pe care a trebuit să-l explorăm stînd mai mult în opoziţie deasupra a pei adînci;

apoi am dat de diferite ramificaţii, pînă ce apa s-a pierdut într-un sifon. Din fericire , am găsit o galerie

laterală, uscată, la un nivel superior, la capătul căreia am regăsit rîul, pe care l-am urma t în aval, pînă

ce am ajuns la un sifon. De aici nu se mai putea înainta, dar, surpriză !, deasupra sifonului am

descoperit semnăturile noastre făcute cu patru ani înainte. Cum ajunsesem aici Ð m-am într ebat uluit

Ð cînd în explorarea precedentă, între gura Gemănatei şi sifon nu era nici o galerie laterală Am luato la fugă înapoi şi... ne-am trezit la baza marelui puţ al Gemănatei ! Cum nu mai ştiam pe u nde

venisem, o clipă, am intrat în panică; am crezut că ne pierdusem. O cercetare atentă a lămur it misterul:

aveam de-a face cu o galerie laterală, a cărei gură era aşa de ascunsă încît ne scăpase, atît rima

explorare cît şi de data aceasta. Pînă la urmă s-a dovedit că ambele puţuri fac parte dintr-u sistem

subteran unic. Ð Dumneavoastră aţi explorat peşterile noastre ii iarna. Este adevărat că anotimpul acesta

convine cercetătorilor speologi ? Ð Iarna este un anotimp mult mai favorabil, deoarece elimină pericolul averselor. No i am

avut neşansa să fim surprinşi, odată, în cursul unei expediţii de iarnă, în Avenul din Şesuri o moină

care a inundat peştera. Ne-am trezit cu apă în corturile pe c-are le ridicasem într-o im ensă sală, zicînd

că sîntem la adăpostul oricărei surprize. Sala întreagă era sub npă, iar pe numeroasele scări ccesive

pe care co-borîsem se prăvăleau cascade furioase. În Cetăţile Ponorului am avut mai mult noroc. Împreună cu alpiniştii de la Casa Centrală a

Armatei, conduşi de prietenul Emilian Cristea, am ajuns la capătul accesibil, trecînd peste 14 lacuri şi

explorînd cu de-amănuntul una din cele mai grandioase galerii subterane de la noi di n ţară. Aici, în

1952, am avut o tabără subterană, în care am locuit timp de 10 zile, ceea ce, se pare, a constituit, la

vremea aceea, un record mondial de durată privind statul în peşteră. În altă iarnă am lucrat in greu

timp de două luni, în condiţii de mari privaţiuni, pentru a realiza un film documentar d espre peşterile

Pojarul Poliţei şi Scărişoara, cu cineaştii de la Studioul Sahia. Ð Desigur, aţi trăit şi alte întîmplări neprevăzute şi dramatice în perioada cînd aţi cercetat

explorat lumea subpămînteană a Bihorului... Ð În timpul explorării din Coiba Mare, o surpare de pietre era să ne coste viaţa, într-una d in

peşterile din Barsa ne-a surprins o viitură şi am stat în apa ce urca mereu, aşteptînd domol irea stihiilor;

odată, la ieşirea din Căput, un pui de moţ, lăsat să ne păzească scara din primul puţ, s-a sp în

noaptea întunecată, a dezlegat scara şi a fugit. Am recurs atunci la n căţărare anevoioasă, i imaginabil

de dificilă, pentru a putea ieşi din închisoarea de piatră.

Dar am avut şi mari bucurii: am descoperit o nestemată a acestei lumi Ð Peştera Minunată d e

la Casa de Piatră. Ð Să precizăm, pentru cititori, că în viaţa dumneavoastră de cercetător al tainelor

pămîntului, Munţii Bihor nu au constituit decît un capitol. Ð E adevărat ! După ei au urmat Munţii Codru-Moma, aproape necunoscuţi de marele public.

Şi aici am avut parte de mari bucurii ştiinţifice, căci parcurgerea lor, alături de credin cioşii şi valoroşii

mei colaboratori, a prilejuit dobîndirea unei noi viziuni asupra alcătuirii lor geol ogice şi a devenirii lor

structurale. Aici am avut prilejul să cunosc un extraordinar carst de suprafaţă. Este Platoul Vaşcău, o

tipică regiune carstică, cu un relief haotic, cu sute de doline şi zeci de văi seci, cu o hidrografie

subterană nelămurită şi încă cu mistere nedezlegate. Este o lume pentru cercetătorii îndrăgos

necunoscut, dar este o lume şi pentru drumeţii ce îndrăgesc un peisaj paşnic, liniştit, în ca e civilizaţia

nu a pătruns încă şi unde mai poţi asculta marile voci ale naturii vorbin-du-ţi tainic. Deal tfel, împreună

cu prietenul şi colaboratorul meu Sever Bordea, sîntem pe cale să facem cadou drumeţilor şi un ghid

turistic al acestor munţi.

...Au urmat munţii Metaliferi. Şi ei constituie o întreagă lume turistică ignorată. Cîţi sînt

drumeţii care poposesc la cascada de la Vidra, care se caţără pe eşafodajul sofisticat al coloanelor de

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. bazalt de la Detunata, care cunosc taina iezerului Ighiel, sau farmecul jgheabur ilor calcaroase ce

însoţesc Valea Ampoiului ? Sau cîţi sînt cei care s-au căţărat pe pereţii Vîlcanului, care au t

întunecatele Chei ale Cibului sau Băcîi ?, cere au admirat floarea de colţ de la întregald e, sau au

străbătut acea uluitoare şosea de altitudine, poate cea mai frumoasă din ţară, care trece pe la Rîmeţi şi

Ponor ? Am petrecut veri întregi încercînd să descifrez şi aici enigme ale pămîntului, pasion nte dar

greu de pătruns .

Ð Datorită necesităţilor geologice aţi ajuns sa va ocupaţi de relieful carstic şi de cercetar a

peşterilor din Munţii Apuseni. Odată pornită, pasiunea speologică nu s-a oprit aici. Aţi exp lorat

peşteri din Carpaţii Orientali, din Munţii Banatului şi din Maramureş. Din cîte ştim însă, su le

cele mai mari le-aţi avut în Oltenia... Ð Într-adevăr ! În această regiune am fost chemat de doi prieteni de la Institutul de speo logie,

nou înfiinţat la Bucureşti, amîndoi biologi: soţii Vasile şi Anca Decu. Aşa am făcut cunoştin

peşteră de peste l 000 m, în care nu exista posibilitatea să stai în picioare. Momentele d e repaus ni le

ofereau numai sălile în care puteam să stăm în genunchi; în rest, trebuia să avansăm pe brînc . Această

interesantă peşteră, aflată lîngă Glosam, denumită Peştera Vacii, este, din păcate, astăzi in ilă;

gurile i-au fost astupate cu ocazia construirii noului drum. În peştera Lazuri din V alea Motrului Sec am

avut norocul să prindem o vreme secetoasă care ne-a permis să pătrundem pe galeriile ce sînt,

îndeobşte, inundate şi să ajungem la galeria de bază, prin care curgea un pîrîiaş. Am parcurs oi marea

peşteră de la Curecea (Crovul lui Răscraci), o splendidă galerie de apă de peste 2 000 m, cu frumoase

forme de eroziune, apoi peştera de la Sfodea, peştera de la Podul Natural, Peştera Gra mei şi multe

altele. Două însă ne-au dat satisfacţii deosebite prin mărimea şi frumuseţea lor. Una este Pe ra Bulba

de lîngă Baia de Aramă, în care am fost incontestabil primii oameni care au pătruns, intra rea fiind

străjuită de o suită de sifoane ce se închid la cea mai mică creştere a apei. Dincolo de ace ste porţi

periculoase, am descoperit o succesiune de galerii şi săli pe mai multe nivele, unel e greu de străbătut

necesitînd tîrîşuri obositoare, altele împodobite cu splendide văluri de calcit translucid . Această peşteră,

ce depăşeşte ca dezvoltare 3 000 m, va trebui cîndva amenajată şi dată circuitului turistic ş u mă

îndoiesc că va constitui un extraordinar punct de atracţie. A doua peşteră care mi-a rezervat mari satisfacţii a fost Topolniţa. Despre această minune a

naturii se pot scrie, şi chiar am scris, cărţi întregi. Ea este astăzi cea mai interesantă p eşteră de la noi,

prin varietatea peisajelor pe care le oferă, prin complexitatea problemelor pe car e le ridică şi prin faptul

că va putea constitui, din punct de vedere turistic, peştera nr. l a ţării noastre. Cînd a m început, în anul

1961, cercetarea ei, nu ştiam toate acestea, dar, în faţa grandiosului portal prin car e dispare întregul rîu

Topolniţa spre a se mistui în întuneric, am avut presimţirea unor lucruri mari. În ţară nu ma aveam

decît două intrări de peşteră atît de grandioase, de care să fie legate rîuri subterane: Cetă norului

şi Şura Mare, amîndouă piese de mare anvergură ale patrimoniului nostru speologic. Dar, sp re decepţia

noastră, aici marea galerie de apă nu a avut mai mult de 600 m, rîul ieşind tot atît de măreţ triumfal

pe cît a intrat. Lateral însă se deschidea o galerie care ne-a dus în etajele subfosile ale peşterii, prin

galerii cu forme uimitoare, într-un fel de volută prin care am urcat necontenit. În ma i multe reprize am

împins tot mai departe cercetările noastre, pînă am ajuns în nişte săli gigantice din care se desfăceau

alte galerii. În acel an, Topolniţa ajunsese la 6 000 m dezvoltare, ocupînd locul întîi di n ţară... Ð Aţi continuat apoi cercetările în anul 1962, într-o susţinută campanie de explorări ale

galeriilor laterale. Atunci aţi descoperit Galeria Racoviţă, cea mai importantă descoper ire a

dumneavoastră, se pare ? Ð Da, am avut fericirea să fim primii oameni care au zărit extraordinarele peisagii su bterane

pe care le prezintă acest impunător bulevard, în care am rămas uluiţi de înălţimea şi fragili

pădurilor de lumînări, de limpezimea apei din colţul de vis pe care îl reprezintă Lacul de C leştar, de

armonia barocă a acumulării de coloane şi bazine din Fundătura Roşie. Am străbătut prima dată leria

Racoviţă, într-o fugă nebună, ahtiat după frumuseţe, noutate şi necunoscut, după ce trudisem

kilometri prin peşteră, cu o oboseală crescîndă ce ajunsese aproape de epuizare. Şi tot am a vansat

astfel, dorind ca chinul să se termine, dar cu speranţa nemărturisită că încă nu vom dă de ca cînd

acesta a venit, după mai bine de 2 km de senzaţional şi nou, am simţit că aici se termină un a din cele

mai frumoase întîmplări ale vieţii mele. Dar nu ! În anul următor, o altă senzaţie, de aceeaşi talie, imensa Galerie Murgoci, apoi

dramatica Galerie Neagră, cu rîul ei subteran, cu strîmtorile inundate şi sifoanele prin care te strecori

greu. Am trăit apoi o întîmplare ieşită din comun, cînd am realizat joncţiunea cu intrarea di Sohodol,

iar apoi am explorat nenumărate puţuri şi galerii laterale, tot drumul fiind presărat de întîmplări ciudate

şi aventuri neobişnuite. Cînd am terminat explorarea, Topolniţa avea, după cartările noastre , 12 km;

astăzi, după descoperirea unor noi galerii, are circa 16 km. Ea ocupă locul al doilea ca mărime între

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. peşterile ţării, însă ca interes, ca varietate de aspecte, şi mai ales ca valoare turistică, e situează pe

primul loc. Ea va fi curînd amenajată turistic... Ð Răsfoind cartea dumnevoastră, ¹Morfologia carstică", am văzut multe fotografii personale

din carsturile diferitelor ţări ale Europei. Aţi vizitat multe zone carstice şi peşteri în s trăinătate. Ce

impresii turistice aţi cules din aceste călătorii ? Ð Am studiat şi vizitat peşteri din Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Austria, Italia , Franţa şi

Elveţia. O primă impresie este aceea că peşterile sînt apreciate ca obiective turistice de primă mînă,

care exercită o atracţie extraordinară asupra publicului şi că ori ce investiţie este justif icată şi devine

rentabilă. Concluzia aceasta se reflectă în variatele modalităţi de amenajare: şosele şi tele erice ce te

duc la gura peşterii, bărci de navigat, trenuri, ascensoare, restaurante, oficii poşta le în subteran, lumină

neagră, explicaţii pe bandă magnetică emise prin difuzoare şi multe trucuri mărunte ce fac v izitarea

atractivă şi de neuitat. Mi-am dat seama că avem în ţară obiective turistice de aceeaşi valoa e ca

spectaculozitate şi frumuseţe şi că se cuvine să facem investiţiile care să le pună în valoar . Ð Ce peşteri v-au impresionat cel mai mult din cele văzute peste hotare ? Ð Din punct de vedere al spectaculozităţii, complexul Skocjan din Iugoslavia, fără îndoială

formaţiunea carstică Nr . l din Europa, avenul şi rîul subteran Padirac şi avenul Armând din Franţa;

pentru bogăţia în formaţiuni cristaline, le Grand Roc şi La Clamouse, tot din Franţa, iar ca peşteră cu

gheaţă, uriaşa Eisriesenwelt din Austria . Pe primul loc aş pune însă peşterile ce adăpostesc operele de

artă ale oamenilor din paleolitic, acele uluitoare desene, gravuri şi picturi cu car e a început arta acum

400 de secole şi care ne uimesc prin ,,modernismul" şi vitalitatea lor. Aşa sînt desenel e din Niaux,

Rouffignac, gravurile din Les Combarelles, picturile din Fond-de-Gaume, Pech Mer le şi Cougnac. Am

avut extraordinarul noroc să pot vizita cîteva peşteri închise pentru public, în care nu păt rund decît

puţini şi aleşi: peştera Lescaux, cu uluitoarele sale picturi policrome supradimensionat e, ameninţate cu

distrugerea din cauza respiraţiei vizitatorilor, şi cele două peşteri Ð proprietatea conte lui Begouen-Tuc

d'Audoubert, cu statuile în argilă a doi bizoni şi numeroase urme de paşi ale oamenilor primitivi

păstrate intacte 30 000 ani, şi Les Trois Freres, cu miile sale de incizii şi desene d e mare fineţe şi

rafinament artistic. Contemplarea acestor uluitoare capodopere, adăpostite în fundul unor grote greu

accesibile, va rămîne pentru mine una din marile aventuri spirituale. Ð Vă propunem să încercăm un bilanţ în care s-au împletit aspecte foarte variate, ale unei

singure realităţi, pămîntul acestei ţări. Un bilanţ pînă la momentul actual, pentru că dumnea

sînteţi în plină activitate, şi în anii ce vor urma veţi acumula încă noi şi noi succese desp va

trebui să vorbiţi la timpul respectiv. Ð Pe lîngă circa 80 lucrări, note şi comunicări din diferite domenii ale ştiinţei, pe linie

geologică, menţionez o monografie a Munţilor Metaliferi, o carte de mari proporţii la ca re am avut

cinstea sa fiu coautor , şi o altă monografie, tot monumentală, a Munţilor Apuseni, pe care am încheiato de curînd cu un colectiv de autori . Pe linie geografică, ¹Morfologia carstică", un tratat în care am

încercat să adun experienţa mea în cunoaşterea formelor atît de originale ale calcarelor, ca rte din care

am realizat primul volum . Pe linie speologică , o carte despre peşterile României, pe care am elaborat-o

cu colegii de la Institutul de speologie, prima lucrare mai amplă în care se va prez enta , în ansamblu,

patrimoniul speologic al ţării noastre; aceasta după ce am colaborat la o monografie a supra peşterilor

din Oltenia, carte care s-a tipărit în Franţa. Pe linie turistică , am realizat ghidurile munţilor Bihor ,

Vlădeasa, Codru-Moma, Pădurea Craiului. Şi, să zicem, pe linie beletristică, o carte despre recordurile în înălţime (¹Himalaya Ð

cucerirea giganţilor lumii") şi alta despre cele în adîncime (¹Cuceritorii întunericului"). Pot spune că am avut fericirea să văd multe şi am avut posibilitatea să comunic şi altora di n

cele aflate şi învăţate. Cu aceasta , cum spuneaţi şi dumneavoastră

, nu am terminat, căci dincolo de

bilanţuri , vin perspectivele. Şi, în cadrul lor, sper să pot rămîne credincios la ceea ce mi-am impus încă

din tinereţe: să slujesc această ţară, să încerc să o cunosc tot mai profund şi să împărtăşes

cunoştinţele dobîndite . Mă gîndesc de pe acum cu bucurie la cercetările de teren viitoare prin Munţii

Apuseni, care îmi vor prilejui cunoaşterea unor noi colţuri neştiute de mine, la viitoar ele explorări de

peşteri, la viitoarele cărţi pe care le voi scrie, din care desigur turiştii nu vor fi lăs aţi deoparte. Sper să

realizez ghidul Munţilor Metaliferi şi al Munţilor Maramureşului şi, astfel, să deschid noi orizonturi

drumeţiilor. Sper, tot pentru binele turiştilor, să se realizeze Parcul naţional al Munţil or Apuseni. Sper

să se amenajeze Topolniţa şi alte peşteri la a căror descoperire şi explorare am contribuit.

Cred, de fapt, într-o necontenită înflorire a acestei ţări, căreia i-am închinat viaţa şi înt

mea putere de muncă. IONEL COMAN

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. Inginer. Alpinist. A participat la numeroase escalade alpine în munţii României. A făcut parte

din expediţia internaţională organizată în Pamir, în 1970, şi a condus expediţia românească

în Hindukuş, 1975. E autor al cîtorva cărţi de literatură turistică. PENTRU MUNTE AM PĂRĂSIT BUCUREŞTIUL Convorbirea cu Ionel Coman am început-o în 1973, la Braşov, cînd îl vizitasem cu treburi

legate de cea de a treia sa carte Ð ¹Excursie pe Acoperişul lumii" (Editura pentru tur ism, 1974). În

după-amiaza aceea a primei noastre întîlniri, ne-am dat repede seama de firea omului p e care aveam

să-l reîntîlnim apoi de nenumărate ori: amabil şi îndatoritor, dar preocupat continuu şi seve faţă de

munca în uzină, ca inginer, îndrăgostit de munte şi perseverent în realizarea visurilor sale , ca alpinist.

Proiecta, încă de atunci, o expediţie românească în Afganistan. În 1975, în mai, ca să se scu ntru

un răspuns întîrziat la o rugăminte a noastră, ne scria: ¹Nu am avut putere să mă rup, măcar de

ceea ce mă frămîntă absolut zilnic: teribila «expediţie» în Afganistan. Ştiam de la început c

greu, dar chiar aşa nu mi-am închipuit". În aceeaşi scrisoare continua: ¹Mă lupt să menţin ec a.

Oamenii se descurajează uşor. Din 9, la început, am rămas 7, acum 6, mîine, poate, 4". Cunoscîndu-i astfel, misiunea noastră în discuţiile repetate pentru redactarea unuia din

capitolele cărţii cu şi despre pionierii turismului din România nu a fost întotdeauna como dă. Inginerul

din Braşov şi-a declarat, pînă la urmă, acordul cu publicarea formei de mai jos a material ului pe care

l-am scris şi rescris împreună. Ð ¹Am îndrăgit munţii"', mărturiseaţi dumneavoastră chiar în titlul primei cărţi pe care aţi

încre-dinţat-o tiparului. Şi totuşi, aţi pătruns tîrziu în această lume nemăsurat de frumoasă

copilăriei celor mari", cum aţi denumit-o, pentru că primii ani ai copilăriei l-aţi petrec ut pe malul

Dunării, de unde se zărea doar silueta estompată a dealurilor dobrogene. Apoi, peste a ceste amintiri

s-a aşternut imaginea cartierelor bucureştene şi farmecul pădurilor de la Dăneasa, Ciurel şi Cernica.

Abia la 15Ð16 ani v-aţi apropiat de munte, şi, după cum arată însemnările dumneavoastră de at i,

nu v-au făcut o impresie deosebită... Ð Dar momentul acela a reprezentat o cotitură hotărîtoare în viaţa mea . Primul urcuş pe un

vîrf adevărat Ð îmi amintesc foarte bine Ð pe Postăvarul, într-o zi de vară cu ploaie şi ceaţ n-

am văzut decît pădurea şi baliza de lemn, m-a determinat să revin. Şi, firesc, revenind, l-a m îndrăgit. Ð Cît de mult? Ð Atît încît pentru munte am părăsit Bucureştiul şi m-am stabilit la Braşov . Deci, am devenit

muntean şi alpinist. Ð Alpinismul, în concepţia dumneavoastră, este un sport rezervat doar unui grup de ¹aleşi",

sau poate fi considerat azi, şi în perspectiva timpului, ca o acţiune temerară, ca o dis ciplină la care va

avea acces o tot mai largă categorie de turişti ? Ð Eu nu ţin să contrazic pe nimeni dacă afirm, din capul locului , că alpinismul nu trebuie

privit ca sport , în sensul strict , şi mai ales oficial, al termenului. Dar o dezbatere pe această temă nu va

împăca divergenţele de păreri, decît dacă am uita cum s-a născut şi care sînt resorturile sal rituale.

Un lucru este cert: alpinismul , la fel ca oricare sport, poate fi practicat mai prost sau mai bine, din

snobism sau dintr-un sentiment irezistibil, ca un mod mai puţin obişnuit de petrecer e a timpului, sau ca

o formă de eroism împins la limitele posibilităţilor omeneşti . Fiecare ne plasăm Ð între aceste extreme

Ð acolo unde ne este locul şi fiecare ne putem considera ¹aleşi" . De la primele manifestări ale

alpinismului românesc, numărul alpiniştilor a continuat să crească şi cei mai mulţi au începu rin a fi

mai întîi turişti. În ce mă priveşte, doresc şi m-ar bucura ca numărul lor să sporească an de r nu

oricum şi nu cu orice preţ ! Ð Reticenţa dumneavoastră are, cu siguranţă, nişte cauze ce nu pot fi subiective... Ð Fac afirmaţia aceasta, gîndindu-mă la cadrul alpin natural relativ restrîns, la protecţia

naturii, la problema accidentelor şi la atîtea alte aspecte; dar, mai ales, mă gîndesc că nu e bine să

crească numărul alpiniştilor de dragul statisticii: N colective, X competiţii, Y alpinişti clasificaţi, din

care atîtea femei...

Într-o vreme s-a pus mare preţ pe număr, dar pentru mulţi entuziaşti de moment pasiunea sa

stins ca un foc de paie. De aceea, aş putea spune că alpinismul este mai mult decît un sport, este un

mod de viaţă care nu se limitează la cele cîteva ore sau zile petrecute pe munte, el con tinuă în afara

acestora, fără să cedeze anilor . În atest sens, la prima vedere, vag şi idealist, aş dori să crească numărul

alpiniştilor.

Ð Ni se pare ca dumneavoastră va gîndiţi tot timpul la alpiniştii ¹profesionişti". Noi înşine

nu ne imaginăm un alpinist romantic, fără frînghie, ciocan, pitoane, carabiniere, scăriţe, p iolet,

colţari. E limpede că nu te poţi căţăra pe abruptul vertical al stîncii fără să ai la îndemîn

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. de bază ale tehnicii alpiniste. Ne întrebăm, însă, dacă trebuie respectate absolut toate cri teriile, toate

regulile cărora li se supune astăzi un alpinist, pentru ca, în viitor, programele excu rsiilor la munte să

includă şi ¹numere speciale ?" Care ar fi, în acest context, rolul Bucegilor ? Ar putea deveni ei, oare,

un teren de exerciţii alpinistice pentru neiniţiaţi ? Ð

Există o veche tradiţie în Bucegi, ca primii paşi de iniţiere să fie conduşi pe văile de abru

şi brîne . Termenul ¹numere speciale" îmi sugerează ceva în genul unor banale episoade aranjate, cu

caracter distractiv, de senzaţional oferit; presupun că va gîndiţi la posibilitatea aleg erii unor trasee mai

complicate decît văile, care, pe ici pe colo, să pună participanţii în situaţia de a practica o formă

introductivă în ¹ale alpinismului", respectiv să se caţăre fără riscuri exagerate, eventual s osească şi

frînghia pentru asigurarea unora mai slabi, să încerce impresii mai deosebite. În acest caz, aş

recomanda combinarea cu fantezie a cîtorva trasee: / Valea Jepilor Ð Portiţa Caraimanului, cu ieşire la Crucea Caraimanului pe trei varia nte (Vîlcelul

Mortului Ð hornul final al Văii Seci, sau traversarea pe sub Spălătura Văii Seci la Creast a Picătura); / Circurile Văii Albe Ð cu traversarea pe sub pintenul Văii Albe în Blidul Uriaşilor; / Refugiul Coştilei Ð urcuş sub Hornul Vulturilor şi ieşire pe brîna subţire la creasta Văii e; / Hornul Coamei, cu traversarea zonei superioare a peretelui Gălbinele şi ieşire la cr easta Coştilei; / Valea Morarului Ð Brîna de Sus Ð creasta Arcului Mare şi coborîre la Valea Cerbului. Cunosc numeroase trasee încîntătoare în Bucegi şi Piatra Craiului şi eu consider că este o

acţiune lăudabilă să înveţi pe oameni preţuirea frumosului (desigur, în concepţia ta !), să l ri

aceleaşi clipe de neuitat pe care, la rîndul tău, le-ai trăit pe aceleaşi drumuri. Aceasta necesită însă

conducători-pe-dagogi şi o bună organizare. Altminteri, parcurgerea intensivă a unor ase menea trasee

va impieta asupra liniştii vieţuitoarelor, va dauna florei, va mări pericolele acciden telor prin căderi de

pietre ş.a.m.d. Personal, sînt pentru păstrarea unei linii de mijloc în privinţa ¹numerelor speciale". Ð Asta înseamnă că e nevoie de o pregătire deosebită a participanţilor, dar că nu e vorba

numai de o pregătire tehnică... Ð Se înţelege că la ¹numerele speciale" colectivul nu asistă, ci participă, aşa încît turiştii

trebuie să cunoască anticipat programul, să fie avertizaţi asupra dificultăţilor şi să posede hipamentul

necesar. Se poate recurge chiar la pregătirea lor prin cursuri de iniţiere. Reuşita în colectiv a drumurilor ceva mai grele presupune însă existenţa unei atmosfere de

coeziune, de ajutorare reciprocă, disciplină liber consimţită, simţ al măsurii în relaţiile o m şi omnatură. Fiecare dintre noi a întîlnit grupuri a căror trecere înseamnă un mic cataclism: spa ima

animalelor pe mari distanţe , strigăte fără rost

, pietre prăvălite, flori rupte, iscălituri unde nu te aştepţi.

Salvamont cunoaşte destule cazuri de false alarme sau chiar accidente produse în sînul grupurilor care

se deslînează pe drum, se despart din diverse motive, sau îi abandonează pe cei mai slab i. În asemenea

condiţii creşte coeficientul de risc pe traseele turistice-alpine , şi , în acest sens, văd un foarte important

capitol al pregătirii ¹speciale" valabil, dealtminteri , pentru oricare drumeţ. Ð Dumneavoastră aţi început să practicaţi alpinismul fiind mai întîi sportiv, ori v-a atras

către această disciplină aspră pasiunea pentru drumeţia de munte ? Ð Cînd am început , la 19 ani, să practic alpinismul, aveam în urmă cîţiva ani de sport, ca

amator: înotam, patinam, alergam la distanţe mari, practicam canotajul (caiac) la cl ubul. ¹Dor de ducă",

pe Herăstrău, frecventam, de două ori pe săptămînă ,

sala de gimnastică TIR. Multă vreme am crezut că

aceste preocupări nu au avut nici o legătură cu alpinismul; în fond , ele erau manifestarea unei nevoi

intense de activităţi fizice , singurele posibile la Bucureşti; la munte ajungeam foarte rar şi numai în

vacanţe; costa prea mult ! Ð Distingem, în ultima propoziţie, aceeaşi suferinţă povestită şi trăită de mulţi dintre

pionierii turismului nostru montan. Dumneavoastră, în cartea ¹Am îndrăgit munţiiº, evocaţi cî

întîmplări din vremea excursiilor de început în munţi. La 16 ani, abia, aţi urcat primul vîrf evărat:

Postăvarul. (Lionel Terry, la 14 ani, face, ca alpinist, o ascensiune reuşită în Alpi, p e Grepon).

Reţinem, după citirea recentă a cărţii, că, în urma excursiei pe Postăvar, dumneavoastră şi c

tovarăşi de drum, dispuneaţi în total de 56 lei, pe care l-aţi chibzuit astfel: 8 lei zahăr, 7 lei brînză, 2

mălai, 1 sare, 2 chibrituri, 2 lumînări, 18 pîine, 6 roşii, 7 prune, 2 lei cartofi, 1 reze rvă pentru

necesităţi neprevăzute. La Dîrste, aţi fiert mămăliga, aţi mîncat cartofii copţi în jar, apoi

în continuare, aţipind din mers, către Predeal, unde aţi ajuns cînd se iveau zorile. Acest a este, s-ar

putea spune, începutul dragostei dumneavoastră pentru înălţimi. În 1970, împreună cu Mircea

Mihăilescu, făceaţi parte din echipa internaţională a alpiniştilor ce urcau pe Vîrful Lenin Ð 134 m

Ð din Altai. Am vrea să ştim, însă, cînd şi în ce condiţii aţi simţit nevoia să deveniţi căţă Ð La primul contact cu o pantă abruptă, ceea ce s-a petrecut... pe un deal la Curtea d e Argeş !

Au urmat drumuri ca cel menţionat, pe Postăvar, apoi Piatra Mare, Piatra Arsă, Valea A lbă . .. şi de

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. fiecare dată credeam că practic alpinismul ! Era multă naivitate, dar am răscumpărat-o. Ð Devenind braşovean ! Ð Da ! Da ! Da ! În ochii mei nu există oraş mai frumos, care m-ar fi putut lega mai zdr avăn.

Nu aş fi capabil să-l părăsesc. Pe oricare stradă m-aş afla, zăresc undeva, destul de aproape , un

fragment de munte, într-o zi de duminică ating oricare traseu din Bucegi. Piatra Cra iului sau Ciucaş. În

după-amiezele de vară mă antrenez cu prietenii pe Tîmpa sau la Pietrele lui Solomon, iar schiul , iarna,

şi mult după ce calendaristic, aceasta şi-a împlinit sorocul, îl pot practica la doi paşi, în Poiană, la

Predeal, ori Sinaia, ori în atîtea locuri din preajma oraşului. Ð Şi pînă a ajunge aici, cine v-au fost profesorii ? Ð Profesorii mei au fost buletinele alpine editate de Clubul alpin român şi de asociaţia

A.D.M.I.R. În anii 1937Ð38. Ele au fost o revelaţie extraordinară. Apăreau articole semnat e de dr. A.

Rudeanu, dr V. Steopoe, img. Radu Ţiţeica, Ion Ionescu-Dunăreanu, versurile lui Ion Ud rişte-Olt,

fotografiile lui Sorin Tulea. Cu ajutorul lor am înţeles ce înseamnă alpinismul, fără să fi v t pînă

atunci vreun alpinist ¹în carne şi oase". Prima coborîre pe frînghie am exersat-o pe zidul casei,

deducînd din fotografii cam cum ar trebui procedat ! Este nepreţuit rolul revistelor şi în general al

literaturii turistice de bun gust, scrisă cu pasiune , care nu se mulţumeşte să redea muntele doar în cifre,

gen ghid turistic, deşi ghidurile sînt indispensabile

. Sub influenţa acestor buletine, în lipsa altor resurse

băneşti , mi-am vîndut la ¹taica Lazăr" prima şi unica pălărie pe care am purtat-o vreodată, primită

cadou în vederea bacalaureatului. Cu banii obţinuţi, fără ştirea părinţilor, mi-am cumpărat o ie

adevărată de alpinism şi 3 carabiniere . Pe vremea aceea exista un magazin cu articole sportive,

¹Braida", unde găseai asemenea articole. Astăzi, poţi să tot cauţi... Ð Aveţi dreptate! Astăzi există multe magazine profilate pe desfacerea materialelor spor tive

şi turistice. În oraşele mai mari asemenea magazine sînt ¹secondate" de cele care închiriază ateriale

sportive şi turistice, în funcţie de sezon. Din păcate, aprovizionarea lor e destul de d eficitară şi se

întîmplă des ca atunci cînd cauţi în ele, de pildă, schiuri, să ţi se spună că schiuri există

există beţe... Dar să ascultăm evocarea pe care aţi început-o... Ð Alpinist adevărat am întîlnit abia în vara anului 1939. Se numea Erwin Csalner şi domicili a

în Bucureşti. Era un mare ¹sufletist". L-am întîlnit în Piatra Craiului la adăpostul Diana (a s, dar

nerefăcut pînă în prezent !) şi, seara, în faţa focului , mi-a dat unele lămuriri asupra metodelor sale de

asigurare, pe care ulterior am încercat să le aplic. Peste cîteva zile am traversat mu nţii, din Rucăr la

Buşteni, auzind că s-a deschis o şcoală de alpinism. Primul meu instructor, conducătorul a cestei şcoli,

era Nicolae Bat : cu, excelent pedagog, al cărui nume nu poate fi omis din istoria alpinismului române sc. Ð De fapt, şcoala de care amintiţi se deschisese cu un an mai înainte, tot la Buşteni, şi di n

iniţiativa aceleiaşi asociaţii turistice: Clubul alpin român. În vara anului 1939, cursul şc olii de

alpinism a fost împărţit în două serii: prima serie şi-a desfăşurat programul Între 6Ð13 augu

abruptul de apus al Pietrei Craiului, iar cea de-a doua, între 28 augustÐ 3 septembr ie, la Ţancul

Ascuţit din Bucegi. Dumneavoastră la care din aceste activităţi aţi participat ? Ð Eu am participat la activitatea celei de a doua serii, bucurîndu-mă de indicaţiile par ticulare

ale instructorilor delegaţi de C.A.R. Ð Nicolae Baticu, Dan Popescu şi ing. Radu Ţiţeica. În afara

acestora, echipa care s-a prezentat la Refugiul Coştilei în ajunul începerii cursului se compunea din

încă alţi oameni: dr. Fr. Severin şi Liviu Ţopa din Cernăuţi, dr. Sidorovici, Giullio Goretti Ervan

Sarafian, Constantin Culică, şi subsemnatul, toţi din Bucureşti, avocatul E. Pînzaru din F ocşani,

Nicolae Creţii din Buşteni. Ð Începuturile le-aţi făcut, cum se vede, într-o companie de entuziaşti, sub conducerea unor

instructori cu experienţă. Ð Această acţiune de la Ţancul Ascuţit am făcut-o împreună cu cei amintiţi, pentru că, de

fapt, primele mele trasee, mai înainte de a mă întovărăşi cu cineva, au fost mici aventuri d e singuratic,

fără îndrumători. Am cunoscut, astfel, Colţul Gălbinele, Vîrful Picătura, Creasta Picătura, Ţ

Uriaşului, Creasta Coştilei şi Hornul din peretele Coştilei, Acul Mare din Morarul. Ð Aţi renunţat de pe atunci la căţărările solitare ? Ştim că Federaţia de specialitate le-a

interzis. Ð

Nu recomand nimănui căţărarea solitară, dar nici nu văd de ce ar trebui pusă sub interdicţie,

dealtfel fără efect. Personal, în fiecare an, fac cel puţin o asemenea ascensiune, pe tr asee modeste, e

drept, dar care îmi procură o enormă satisfacţie: Hornul Central din Mălin, Acul Mare din Morar,

Creasta Frumoasă din Padina lui Călineţ... Ð Măsură trebuie să existe şi aici... Ð Desigur, măsură trebuie să existe în orice, dar nu exagerare. Spun asta mai ales dacă mă

gîndesc că ceea ce s-a realizat peste hotare în căţărarea solitară depăşeşte orice imaginaţie

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. Mă bucur că istoria alpinismului românesc a înregistrat în ultimii ani performanţe oarecum

comparabile, bunăoară traseul Fisurii Albastre din peretele Văii Albe . În toamna anului 1973, efectuînd

Furcile din peretele Gălbinele, am fost urmat la mică distanţă de un tînăr căţărător solitar,

maturitate de gîndire, prudenţă, calm, eleganţă în mişcări, a trebuit să o admir . Nu fac apologia căţărării

în asemenea situaţii de risc, înzecit agravată faţă de mersul în echipă; fenomenul îl socotes i

puţin important decît cauza .

Ð Pentru că v-aţi referit, în treacă, la performanţele căţărătorilor singulari de peste hotar

am vrea sa ne folosim de un citat aparţinînd doctorului Vasile Steopoe, cel care a f ost o vreme prim

redactor al buletinului C.A.R., succedîndu-l în această funcţie pe Nicolae Dimitriu. Cit atul l-am găsit,

în perioada documentării noastre pentru convorbirea cu dumneavoastră, în ¹Enciclopedia tur istică",

publicaţie ce apărea sub conducerea profesorului Valeriu Puşcariu. Sună astfel: ¹...Pentru cîţiva ani

mai sînt destule de realizat... Dar după această perioadă, urmînd exemplul evoluţiei cluburi lor alpine

străine, activitatea numai în interiorul graniţelor naţionale nu mai este suficientă l Atît din punct de

vedere utilitar ,, pentru alpiniştii noştri, cît şi din punct de vedere moral, pentru naţi unea noastră,

românii vor trebui să se îndrepte spre alte masive muntoase din afara graniţelor..." Ð Doriţi, probabil, să aflaţi părerea mea în legătură cu ceea ce spunea Steopoe ! Ð Exact ! Ð Mai întîi aş preciza că ¹Enciclopedia turistică" amintită de dumneavoastră era cel de-al

zecilea număr al unei publicaţii de prestigiu la vremea aceea . Ea a început să apară în 1934, sub

denumirea de ¹Calendarul turistic", apoi şi-a schimbat numele în ¹Enciclopedia turistică r omânească".

Era o publicaţie a Turing Clubului României şi semnau în ea nume ce s-au impus de mult în istoria

turismului nostru: Valeriu Puşcariu, Emanoil Bucuţa, Cornel Axente, Radu Ţiţeica şi alţii. În acest

număr se găseşte, într-adevăr, un articol semnat de Dr. Steopoe, privind perspectiva alpin ismului

românesc. S-au scurs de atunci 30 de ani, dar cuvintele sale rămîn valabile . Acesta este adevărul şi, în

acelaşi timp, principala cauză pentru care unii dintre cei mai buni alpinişti ai noştri, a căror valoare a

devenit categoric superioară celor mai dificile trasee din Carpaţi, recurg la căţărarea so litară, ca mijloc

de afirmare sau din dorinţa de ceva nou. Ð Se spune că, pentru un pasionat al muntelui, există drumuri care îi dau satisfacţii ori de

cîte ori le repetă... Ð În oarecare măsură este adevărat, însă tot atît de adevărat este că setea de noutate şi de

orizonturi largi, că sensul unei explorări în necunoscut pe cele mai dificile drumuri au stat totdeauna la

baza alpinismului. În urmă cu 30, 20 ani sau chiar cu un deceniu au existat posibili tăţi de noi trasee în

regiuni puţin umblate de turişti ,

spre anumite puncte greu accesibile. Căutarea şi atingerea lor provocau

adevărate întreceri, iar reuşitele stîrneau sentimente legitime de mîndrie. Unii dintre no i lăsam bileţele

în sticluţe sau în cutii metalice, aşa cum am procedat şi eu, bunăoară, pe Degetul lui Căline Goliat

din Ciucaş, pe Dintele Babei din Guţan şi prin alte locuri. Ð

În unele ţări există pe vîrfuri cîte un carneţel în care se înscriu temerarii. Din păcate, nu a format şi la noi o asemenea tradiţie. Dumneavoastră povesteaţi undeva că, odată, cu prilej ul unei

ascensiuni în peretele nordic, al Malioviţei, aţi dat chiar de o ştampilă. Noi înşine păstrăm osarul

acestei cărţi fotografia unui petic de hîrtie, care aparţine istoriei alpinismului românes c. Ni l-aţi pus

cu amabilitate la dispoziţie. Iată textul: ¹Subsemnaţii componenţi ai echipei ADMIR, porniţi pentru

aflarea de drumuri noi în abruptul Pietrei Craiului, am escaladat pentru prima dată acest vîrf denumit

Locul Crăpăturii şi încă necălcat de picior omenesc". Ascensiunea s-a petrecut la 25 iulie 1939... Asemenea mărturii se găsesc, bănuim, pe m unte

din ce în ce mai rar... Ð Există, în schimb, un alt obicei specific turismului montan dintr-o perioadă recentă: fi xarea

unor tăbliţe cu inscripţii

, fie pentru a comemora evenimente importante, fie pentru a marca trecerea

cutărei echipe din cutare asociaţie. Eu cred că dacă întîlneşti astfel de tăbliţe în creasta Craiului ,

pe la ¹Lanţuri", mai treacă-meargă ! Dar să le vezi fixate pe stîncile Babelor sau pe blocul vîrfului

Omu, considerate monumente ale naturii, socot că este o impietate. Ð Aveţi dreptate! Situaţia aceasta dăinuie de multă vreme. Dacă se va continua aşa, vom

ajunge să vedem în loc de monumente ale naturii... tăbliţe peste tăbliţe. Să sperăm că pînă l

forurile în drept, şi mai cu seamă ¹Comisia monumentelor naturii" din cadrul Academiei, se vor

sesiza. Ne bucură totodată că cei mai tineri căţărători nu au luat acest obicei de a-şi ¹eter

victoriile asupra munţilor. Este, după părerea noastră, şi o problemă de educaţie. Dumneavoas ră aţi

avut ocazia sa va ocupaţi de iniţierea în tainele alpinismului a generaţiilor mai tinere ? Ð Am avut numeroase prilejuri, într un cadru prietenesc, neoficial, şi toate mi-au lăsat cele

mai plăcute amintiri. În anii 1946Ð1949, am reuşit ascensiunea Furcilor din peretele Gălbi nele cu 14

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z.

însoţitori, elevi şi studenţi. Aveam pentru ei o singură coardă de 50 metri, din cînepă, şi e e mirare

cum de nu s-au produs accidente . În grupuri numeroase am urcat Creasta Coştilei, Hornurile din Colţul

Mălinului, Rîpa Zăpezii, Degetul lui Călineţ. Prima şcoală de alpinism din Braşov a funcţiona , tot pe

atunci, în curtea actualei şcoli de muzică ¹Gheorghe Dima", unde există un perete stîncos su b dealul

Cetăţuia. În anul 1950 am publicat primul nostru manual de alpinism în editura C.G.M. Co pii de 15Ð 19 ani, care erau atunci elevi, astăzi au patruzeci şi ceva de ani; unii au devenit valoroşi alpinişti. În

anii 1970Ð1972 am avut ocazia să o ajut pe soţia mea, responsabilă cu cercul de turism a l şcolii nr. 15

din Braşov. Copii de 12Ð13 ani au participat la antrenamente de alpinism pe stîncile d ealului Tîmpa şi

la ascensiuni, pe măsura lor, în Bucegi şi Piatra Craiului. În vara anului 1972, au întrep rins traversarea

munţilor dintre Olt şi Petroşani, în condiţii grele, aplicînd cele învăţate. Ð Deci, este posibilă practicarea alpinismului chiar la o vîrstă fragedă... Ð

Da, la vîrsta de 12Ð13 ani se poate începe practicarea alpinismului, însă cu mari precauţii,

pe trasee scurte, foarte bine cunoscute de instructor. Ð Fiul dumneavoastră, cînd a făcut prima lui expediţie de alpinist ? Ð El a parcurs împreună cu mine, la 10 ani, creasta Coştilei, la 11 ani, Hornul Richiţii, la 12

ani Pietrele Doamnei şi Hornul Central din Mălin. Apoi au urmat trasee mai grele. Ð Bănuim că încă n-a avut vreme să meargă prin toate locurile descoperite de

dumneavoastră. Ð Nu, încă nu ! Ð Dar care sînt, de fapt, aceste locuri? Ð Eu, împreuna cu diferiţii mei tovarăşi de echipă, am realizat următoarele trasee mai

deosebite: / Traseul Central din peretele Văii Albe; / Traseul Central din peretele Gălbinele; / Creasta Uriaşului; / Turnul din Valea Mălăeşti; / 4 trasee noi în abruptul Guţanului; / 7 trasee noi în Padina lui Călineţ (Hornul Richiţii, Hornul Adînc, Cornul Caprei, Degetu l lui Călineţ

etc.); / 2 trasee noi în abruptul sudic al Pietrei Craiului (peretele de la Ceardac, much ia lui Ivan); / 2 trasee noi în Făgăraş (Colţul Bolăceni şi Fierăstrăul Negoiului). Ð Cîte premiere ar fi în total ?

Ð Am la activ 34 ascensiuni ¹premiere" în munţii noştri, în timpul cărora mi-am făcut prieteni

buni, dr. Oscar Schobesch din Bucureşti, Roland Welkens din Braşov. Dar pentru că în ist orie se intră

greu şi numai după moarte, iar eu am alte socoteli, aş fi preferat ca aceste lucruri să nu fie spuse de

mine, ci să fi fost cunoscute la timpul potrivit pe cale normală , adică prin obişnuitele relatări în

publicaţiile turistice. Vreau să spun, din capul locului, că, în ultimii ani, rezultatele măsurabile sînt, evident ,

pozitive. Asta chiar dacă amintesc aici numai cîteva acţiuni în derularea cărora Federaţia d e specialitate

şi-a avut rolul ei: organizarea alpiniadelor, realizarea marilor traversări de iarnă p e crestele Carpaţilor,

începerea efectuării căţărărilor de iarnă. Dar, din păcate, Federaţia se ocupă numai de vîrfu tive;

ea lasă în seama altora pe cei mai puţin în formă şi lasă complet deoparte marea masă a celor re nu

mai au timp şi posibilităţi să practice alpinism competiţional. Am vrea să facem constatarea că bilanţul

participării românilor la expediţii internaţionale, şi cu atît mai mult la excursii alpinist ice româneşti în

marii munţi ai lumii, este slab. Fără a avea o statistică exactă, ştim că au fost cîţiva în A ani în

urmă. Sorin Ciulii şi soţia sa au ajuns în Caucaz. În 1969 şi 1972 alpiniştii noştri au parti at ca

invitaţi la expediţiile internaţionale pe Pik Lenin, Pik Comunismus. Şi... cam atît! Ð Vă propunem să povestiţi pentru cititorii noştri, o întîmplare deosebită din cariera

dumneavoastră de alpinist. În acest mod am şi găsit o încheiere pentru reportajul pe carel vom

pregăti pentru tipar. Promitem că povestirea o vom transcrie direct de pe banda de m agnetofon.

Aparatul e gata şi noi aşteptăm. Ð Doriţi, desigur, ceva senzaţional . Mi se pare că am găsit ceva în memorie. În general cine-i

alpinist, prin construcţia lui complexă este un om care poate îndura multe neplăceri şi pr ivaţiuni, dacă

se încadrează în ceea ce ştie el despre munte. Prea puţin îi clatină şi de multe ori priveşte ie

tragediile altora. Unii dintre noi am cărat pe mulţi, uneori răniţi, cu fracturi etc., d ar de cele mai multe

ori morţi. Un caz m-a zguduit însă în ultimii ani mai mult ca de obicei. Era într-o luni dimineaţa de

martie, în 1972, şi încă figuram în echipa Salvamont a Braşovului

. Am fost anunţat că un tînăr, un

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. muncitor, dispăruse în Piatra Mare, duminică seara. Pe la ora 10 urcam deja cu echipa, în căutarea

dispărutului. Ne anunţase un prieten al său, care nu prea ştia să dea explicaţii. De la caba na Piatra

Mare, am urmat drumul turistic marcat , care coboară pe lîngă ¹peştera de gheaţă" către Săcele şi

Bunloc. Se vedea că mai trecuseră turişti în coborîre, duminică seara. Tînărul cu pricina, cr băuse la

cabană, împreună cu colegul său . Tîrziu după-amiază s-au gîndit să coboare spre oraş , dar nu pe drumul

pe care urcaseră, ci pe drumul la care mă refer, lung, mai complicat, luîndu-se după un grup de tineri

braşoveni.

Le-am luat urmele paşilor şi am încercat să reconstituim întîmplarea. Colegul său spunea că s

făcuse seară. Grupul din faţă care cunoştea drumul mergea repede. El şi colegul său mai încet

olegul

său (dispărutul) băuse mai mult , de aceea rămînea în urmă. A şi fost lăsat la un moment dat în urmă

cînd s-a întunecat. L-a părăsit prietenul care a apucat-o pe o vale prin pădure , şi în toiul nopţii a ajuns

în şoseaua Timişului. A anunţat miliţia a doua zi , luni. Noi am aflat asta de la el. Mergeam pe urme neştiind cum şi unde să căutăm. Apoi am găsit,

pe un morman de zăpadă, scris cu degetul un cuvînt ADY. Era numele dispărutului . Mai departe

urmele unei rostogoliri din potecă. Era o pantă destul de înclinată prin pădurea de brad. Ne-am luat

după urme. Au apărut din zăpadă tiparele unei mâini omeneşti , degete înfipte, încercări de a regăsi

poteca, locul bătut de şederea sub un brad, apoi urme de paşi printre copaci afundate în zăpada grea tot

către vale. Peste 50 de metri l-am găsit pe tînăr. Era culcat cu capul în jos între tufe, cu cămaşa ridicată ,

îngheţat. După părerea medicului , m urise de frică , de zgomotele nopţii, de vedeniile unui om beat, de

închipuirile celui neobişnuit cu muntele iarna. Murise de frică, nu de ger. Ð Tovarăşe Coman, relataţi-ne încă o întîmplare, ceva din vremea cînd făceaţi parte din

echipa Salvamont Ð Braşov. Ð Iată, bunăoară , duminică 20 aprilie, am fost cu schiurile în Valea Albă (2 ore mai sus de

Buşteni, între Caraiman şi Peretele Văii Albe). Eram împreună cu camarazii din Fisura Albast ră , cu

băiatul meu , cu nepoata mea , cu o altă fetiţă de 15 ani ,

total 6. Cam cu o sută cincizeci de metri înainte

să intrăm în firul văii la zăpadă , poteca traversează lung o coastă ierboasă, înclinată. Acolo mi s-a părut

că văd în vale, pe zpadă, cum stătea cineva aplecat şi părea că-şi pune schiurile. Ne-am opri -am

întrebat cine să fi ajuns înaintea noastră, pentru că era o vreme cu nori , vînt , gata de ploaie. Peste cîteva

clipe silueta a început să se mişte însă tot aplecată cam ca în patru labe. Ne-am dat seama c ra un urs.

Copiii s-au strîns după mine. Ce să facem ? Să ne întoarcem pe cărare , să mergem spre el ? Ne-am

hotărît să mergem spre el. Ursul a început să urce pe vale şi s-a oprit cam 100 de metri sub noi. Am

făcut foc ,

am mîncat, am aşteptat să plece ca să avem şi noi loc de schiat. El, nimic ! Ţopăia, se dădea

pe zăpadă alunecînd şi, mai interesant, umbla după cele cîteva cutii goale de conserve care cad din

platou, le scotocea şi le dădea de-a rostogolul cu laba. Le-a trecut la toţi teama şi ap roape un ceas i-am

urmărit hîrjoneala. A fost apoi rîndul nostru să ne plictisim, căci venisem la schi, iar d umnealui ne

ocupase pîrtia. Am luat schiurile pe umăr şi ne-am hotărît să urcăm pe vale. Ursul se ţinea c el mult

100 m înaintea noastră. Apoi a părăsit valea şi numai ce l-am văzut după un sfert de oră sus, un

vâlcel foarte înclinat din Caraiman (pe o vale ce se numeşte Albişoară) căţărîndu-se uşor aco se

face... alpinism la piolet !

Fără glumă. Nu sînt poveşti vînătoreşti. Mai am o întîmplare cu ursul în Valea Ţigăneşti de p

urma căreia am ajuns însă acasă zgâriat şi murdar de noroi. Dar, n-aş vrea să spuneţi: ¹Fugi l". Aşa că... am terminat... * Încheiasem într-adevăr atunci, în luna mai, şirul repetatelor noastre convorbiri, dar a tr ebuit

să le reluăm spre toamnă, cînd mult plănuita expediţie H-75, a reuşit să-şi atingă ţelul. La

1975, Ionel Coman, Valentin Garner, Anton Demeter şi Zoltan Kovacs au înfipt drapelu l românesc pe

Kohe Bandaka, cel mai înalt vîrf al munţilor Hindukus din Afganistan; altitudinea 6 84 3 metri. Auzind

despre acest remarcabil succes al alpinismului românesc, ne-am şi prezentat la Braşov pentru a-l

felicita pe Ionel Coman şi, desigur, pentru a reînnoda vechea conversaţie. Ð Tovarăşe Coman, În primăvară ne-am despărţit cu o glumă şi de aceea va cerem

permisiunea să păstrăm acelaşi ton pentru bucuria reciprocă de a va fi realizat visul şi pen tru că ¹vi

s-au împlinit toate profeţiile". Ð De acord, mai ales că am călcat chiar pe urmele profeţilor Budha şi Zarathustra şi ale lui

Alexandru Macedon, am mers pe vechiul ¹drum al mătăsii" care lega în antichitate China, India, Persia

şi cetăţile Asiei Mici . Ð Şi v-a fost drumul de mătasă ? Ð Din contră, aş putea spune . A fost o aventură aşa cum prooroceau unii . Dar totul e bine cînd

se termină cu bine . Trebuie socotit că mai mult de 250 de kilometri i-am parcurs cu bagajul în spate,

www.cartiaz.ro

± Carti si articole online de la A la Z. cam 30 de kilograme fiecare, pe drum virgin, în condiţii deosebite de climă . Am trecut prin patru ţări şi

prin 16 puncte de vamă. Nu va povestesc în amănunt. Am intrat prin Strâmtoarea Bosfor şi a m urcat pe

înaltul platou al Asiei Mici pentru a traversa Turcia. De aici ne-au luat în primire ţinuturile secetoase,

care apoi ne-au însoţit pe tot parcursul călătoriei şi în special în Afganistan, unde, mai al s în jurul

poalelor Hindukuşului, peisajul este auster, cu stepe bîntuite de vînturi uscate, cu d eserturi de piatră şi

de nisip şi unde arşiţa verii atinge uneori plus 50 de grade Celsius. Sus pe munte, în t oiul verii, la

umbră şi la soare, temperatura oscila între plus 15 şi minus 15 grade. Ð Unde aţi început ascensiunea propriu-zisă ? Ð Pînă la 4 100 de metri altitudine, pe valea Sakhi, unde am instalat prima tabără, tabăra d e

bază, a fost Ð ca să zic aşa Ð o ascensiune normală. De acolo însă, în şase zile de efort, da

alimentaţiei ştiinţifice cu fulgi de ovăz şi oxigen găsit la faţa locului, am reuşit să urcăm a vestică

şi să instalăm trei bivuacuri intermediare la 4 800, la 5 500 şi 6 000 de metri şi să depăşim perete de

gheaţă care ne-a dat cel mai mult de furcă pînă a atinge creasta. Ð Au fost, bănuim, zile grele... Ð Foarte grele, dar cea mai grea a fost ultima. Ð Povestiţi-ne ! Ð Asta era în ziua de 26 august, într-un bivuac la 6 000 de metri. Ninsese peste noapt e, se

lăsase un frig puternic, astfel încît, chiar în interiorul cortului, totul era brumat. A vusesem insomnii

datorită aclimatizării noastre pripite. Pe doi dintre noi îi încerca voma. Aşa că am reluat ascensiunea cu

inima strînsă şi destul de slăbiţi fizic. Ca să avansăm repede pe creasta ascuţită a muntelui e

Bandaka, formată dintr-un şirag de cornişe albe, reci şi turnuri negre friabile, am luat cu noi doar

aparatele de fotografiat, sacii de dormit, colţarii şi pioleţii. După şapte ore, ne-a opri t abruptul unei feţe

de gheaţă pe care a trebuit s-o ocolim pe o crevasă subţire, deoarece pioletul nu pătrunde a în stratul dur

al gheţii. Am urcat din ce în ce mai greoi, gîfîind, clătinîndu-ne, dar urcînd cu credinţa că c nu ne

poate opri. Am plecat în zori şi abia la ora 14,30 de minute am ajuns pe vîrf, epuizaţi, dar fericiţi . După ce

am înfipt tricolorul pe cornişă, ne-am îmbrăţişat plîngând. Ne-am fotografiat. Deoarece norii

începuseră să se concentreze deasupra noastră şi apoi s-a lăsat ceaţa, am început coborîrea. un

sfert de oră ningea. E greu de spus cum am ajuns teferi pînă la baza noastră de la 6 000 de metri, odată

cu noaptea. În a şaptea zi, slăbiţi, flămînzi, însetaţi, am coborât tabăra mai jos, la 4 100 i. Încă

două nopţi a nins. Dacă mai întîrziam, ascensiunea noastră era, fără îndoială, ratată. După c

ulterior, la Kabul, din patru expediţii străine care au atacat în 1975 creasta marelui vîrf Koh-e Bandaka,

a noastră a fost singura care a reuşit. Şi era prima expediţie românească în Munţii Hindukuş Ð Pînă v-aţi întors acasă au trecut mai mult de două luni. Ce a însemnat pentru

dumneavoastră această expediţie ? Ð Putem spune acum, fericiţi, că am călătorit 70 de zile pentru un minut de adevăr. Dar

tocmai acest minut l-am căutat şi nu ne pare rău. Sîntem gata s-o luăm de la capăt, dar... m ai sus. EMILIAN CRISTEA Alpinist. Maestru emerit al sportului. A escaladat, între altele, Fisura Albastră din Bucegi.

Publicist şi autor al unor valoroase cărţi de turism. Primul instructor de căţărare modernă a

vînătorilor de munte. MUNŢII SÎNT UN MIRAJ... Ð Aproape cinci decenii aţi dedicat muntelui o dragoste pătimaşă, statornică şi răbdătoare,

ce v-a ţinut într-o continuă tensiune de luptă îndîrjită şi inegală. Curajul şi tenacitatea a pînă

la urmă şi, astfel, muntele a fost cucerit, dezvăluindu-şi marile lui taine şi frumuseţi. To ate acestea sînt

cunoscute, iar titlul de cinste, acela de maestru emerit al sportului care vi s a conferit, este o răsplată

binemeritată. Noi am dori să aflăm şi cum s-a născut această pasiune. Ð Prima excursie la munte am făcut-o cu şcoala. Era într-o sîmbătă. La apel, directorul

căminului unde eram internat, ne-a anunţat că vom pleca în Bucegi. Anunţul fu urmat de un instructaj

lung, vorbindu-ni-se şi de diferite grade de pedeapsă pentru nedisciplinaţi .

Pentru mine, cel care nu-i văzusem, munţii păreau relicvele unei vieţi îndepărtate, învăluite

misterul fantasticelor închipuiri ale copilăriei. Mi-am imaginat excursia ca o avent ură şi aşteptăm cu

nerăbdare înfăptuirea ei. Îmi amintesc cu exactitate fiecare eveniment în legătură cu cele întîmplate. Sosirea la Sina ia,

înnoptarea undeva la marginea pădurii, burniţa de peste noapte şi munţii; munţii aceia, apăru printre

ceţurile dimineţii, mîngîiaţi de razele aurii ale răsăritului . . . De cum i-am văzut, le-am simţit atracţia şi

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. mi-am dorit să urc pe vîrfurile lor. Obsedat de acest gînd, pîndeam momentul prielnic pe ntru evadare

din grupul din care făceam parte . La Poiana Stînii, unde directorul hotărîse să dormim două ore pe

iarbă, mi-am părăsit colegii, furişîndu-mă prin desişul pădurii către poteca ce bănuiam că mă

conduce pe culme . Eram foarte emoţionat. Simţeam cum se rup firele care mă ţineau legat de şcoală şi

de disciplina ei. Porneam spre cuprinsurile necunoscute ale Bucegilor şi trebuia să mă descurc singur .

Acolo, retras, întovărăşit de gîndurile mele, m-am simţit fericit. N-aveam cunoştinţă despre i, naveam mîncare, iar bani nici atîţi cît mi-ar fi trebuit pentru înapoierea cu trenul la Buc ureşti. Dar ce-mi

păsa ! Descoperisem aici comoara visurilor mele. Se deşteptase acel sentiment înnăscut l a om şi apoi

cultivat de mame la copii, dar care la mine, orfanul, rămăsese ascuns pe undeva. Des coperisem iubirea .

Iubirea tinerească, năvalnică şi spontană, dăruită atunci naturii, muntelui. Cînd umbrele înserării începură sa învăluie crestele, m-am gîndit la întoarcere. Inconştient

necazul cauzat directorului, de alarma dată printre patrulele vînătorilor de munte, trăi am sentimentele

frumuseţilor văzute. Din Sinaia la Bucureşti, prin bunăvoinţa unui mecanic, am călătorit într

locomotivă. Ce aventură extraordinară ! într-o singură zi văzusem munţii cu piscurile lor sem ,

călătorisem în locomotiva care ducea Orient-Expresul la Bucureşti şi cîştigasem admiraţia mec cului

şi a fochistului pentru interesul arătat locomotivei, aparaturii ei. Aproape că am zburat din gară la cămin, unde, înconjurat de colegii rămaşi ¹acasă",

povesteam cele văzute şi trăite. Cînd sosiră ceilalţi colegi din excursie, euforia a încetat . Curînd obrajii

şi urechile mele deveniră mai îmbujorate în urma unui masaj susţinut, administrat de direc tor spre

uşurarea atîtor gînduri ce-l frămîntaseră de la dispariţia mea . Pedeapsa, pe deplin meritată, a fost un accident minor. Pentru mine munţii, paradisu l unei

lumi necunoscute, plină de mister, farmec şi încîntare, deveniră un miraj. Chemarea lor sa amplificat,

înfierbîntîndu-mi imaginaţia, făcîndu-mă să-mi propun , cînd voi fi mare, să parcurg întregul lanţ al

Carpaţilor într-o singură excursie. Astăzi, cînd retrăiesc amintirile, mă bucur că am putut r iza

această primă dorinţă. Ð Bucegii sînt, deci, prima dumneavoastră iubire. Ploieştean, stabilit din primii ani ai

copilăriei la Bucureşti, era firesc să fie aşa, deoarece acest masiv se află aproape. Eraţi pe atunci un

biet ucenic vulcanizator cu posibilităţi materiale mai mult decît modeste şi bănuim cu nu puteaţi avea

un echipament corespunzător. Între echipamentul dumneavoastră de excursionist şi cel al lui Hogaş,

de pildă, era desigur o deosebire... Ð Ca drumeţ, am mers mai mult decît Hogaş, dar aceasta nu-mi dă dreptul să mă compar cu

el. Profesorul Hogaş, îndrăgostit de drumeţie şi peisaj, plin de umor şi voie bună, era mereu soţit de

Pisicuţa lui, care-i ducea bagajele, scutindu-l de greutatea poverii şi a drumului. Eu nu am încălecat

niciodată un cal în excursie. Cele trebuincioase le-am dus în rucsac, fără să accept vreodată ajutorul

altora. Am păcătuit la început, purtînd un echipament necorespunzător. Dar, după cum spune

proverbul, ,,păcatul mărturisit este pe jumătate iertat". Trecuseră doi ani de cînd săvîrşisem năzdrăvănia din prima mea excursie . Dorinţa de a

revedea acele meleaguri, înfierbântată şi de ¹Cartea munţilor" a Bucurei Dumbravă, nu mi-o pu eam

satisface după pofta inimii mele tinere. Echipamentul, banii de tren şi curajul de a înfăptui singur o

excursie deveniseră pentru mine, temerarul de altădată, bariere de netrecut . Mintea ucenicului, ieşit de

curînd din cămin, se maturizase, iar banii lui întotdeauna pe sponci, abia că-i ajungeau să înfrunte viaţa

unor timpuri grele .

Şi atunci mi-am modificat singurele mele haine după fasonul celor văzute la turişti.

Pantalonilor le-am introdus în manşetă un elastic pentru a se numi, cînd îi ridicam sub ge nunchi,

¹pantaloni de golfº. Salopetei, prevăzută cu şiret jos, i-am aplicat două bucăţi de piele pe ri, ca să

aibă înfăţişarea vindiacului. Cu bocancii a fost mai greu. Pantofii mei, cărora le-am bătut ţ e pe talpă,

au refuzat cu încăpăţînare să se transforme în bocanci. Am încercat să-i port cu ghetre, dar

oamenii întorc mereu capul după mine, le-am abandonat. Problema aceasta, atît de spino asă, am

rezolvat-o împrumutînd ghetele de ring ale unui boxer, dar aveau talpa atît de subţire, că simţeam toate

pietrele pe care călcam. Pentru a le proteja, mi-am propus să le port în galoşi. Am strîns bani pentru

tren. Apoi a venit şi ziua plecării. Era început de iunie. Muntele mustea de umezeală şi g aloşii mei

făceau minuni. Mă obligau însă pîrdalnicii să evit întîlnirea cu drumeţii. Cînd îi vedeam, mă

ascundeam prin desişul jnepenilor sau rămîneam pe loc, pînă ei treceau, avînd grijă însă să-m

galoşii în rucsac . Ce strategie ! Cîtă mustrare de conştiinţă ! Cîtă ignoranţă faţă de cartea Bucurei

Dumbravă ! Ð Totuşi, care a fost prima regulă, din cele enunţate de Bucura Dumbravă, pe care aţi

respectat-o ? Ð

Politeţea. Am învăţat, aşa cum fac şi astăzi, să-i salut pe cei întîlniţi. După un salut şi o

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. rugăminte, un grup de cîmpineni şi ploieşteni m-au acceptat să particip, într-o dimineaţă de ie a

anului 1935, la escalada Văii Mălinului din Bucegi. Nu-mi închipuiam că evenimentul acel a, de o

tulburătoare fascinaţie, îmi va fixă, definitiv şi ireversibil, pasiunea pentru alpinism. Ð Cu acest grup aţi escaladat, probabil, şi alte zone din abruptul Bucegilor. Ð Nu. Duminica următoare aveam tovarăş pe bunul meu prieten Nicu Ştefan, ajuns mai tîrziu

motociclist celebru. Nu mai simţeam nevoia unui ghid. Dar ne-am găsit, la răscrucea un or poteci, cu cel

care avea să-mi fie, în nenumărate escalade, tovarăş de echipă Ð Toma Boerescu. Purta pe umăr

frînghie, iar pe o buclă ciocanul şi cîteva carabiniere. Clinchetul sculelor alpine mi-a electrizat, parcă,

făptura .

Le-am pipăit, memorîndu-le forma şi dimensiunile. De Toma Boerescu Ð una din cele mai cunoscute figuri ale alpinismului nostru Ð ne-am

despărţit jenaţi, pentru că el, văzînd cravata de la gîtul prietenului meu, i-a scos-o cu deg tul de sub

pulover şi i-a spus: ¹Ilustre domn, în viitor lasă cravata acasă cînd vii să faci alpinism !" Eu mă întreb şi acum: Ce ar fi fost dacă Toma descoperea în rucsacul meu frînghia de rufe

împrumutată de la proprietăreasă ? Ð Ce putea să fie ? Exigentul Toma Boerescu şi-ar fi rîs puţin în barbă, dar alpinistul ar fi

trecut cu vederea sărăcia mijloacelor tehnice avute la îndemînă. Şi, cu siguranţa, v-ar fi da sfaturi

pentru noile ascensiuni. Ð Sfaturi am primit de la Toma Boerescu atunci sau pe urmă. Uneltele de alpinism ni le-am

confecţionat singuri. Lucrurile s-au petrecut, pe scurt, aşa... Pasiunea pentru alpinism îl cuprinsese şi pe Nicu Ştefan, care era un priceput meseriaş ,

împreună, am trecut de îndată la confecţionarea materialelor alpine văzute. Din vîrfuri de pi e vechi,

găsite prin lăzile atelierului unde lucra Nicu Ştefan, am modelat cîteva pitoane. Le-am făcut pe furiş, în

orele cînd meşterul era la masă. Eu trăgeam la foale şi băteam la nicovală cu barosul

, el le finisa din

ciocan şi la strung. Sîmbătă spre duminică, la trenul de 0,35, puteam fi văzuţi sosind cu pit anele

atîrnate la cureaua rucsacului. Ele sunau, iar noi, blazaţi parcă, ne tîram ghetele pe p eronul gării, făcînd

să iasă scîntei din tălpile ţintuite. Curînd a venit şi decepţia. Pitoanele noastre s-au dove

necorespunzătoare. Oţelul din care le-am făcut era atît de casant încît, la prima lovitură de ciocan, s-a

spart. Ne-am dat seama că singura soluţie era să ne apropiem de alpiniştii cu experienţă ., Din fericire pentru noi, activau în acest domeniu; de cîţiva ani buni, inginerul Nicol ae

Comănescu, animator al secţiei de alpinism de la Atelierele Griviţa, care a realizat n umeroase premiere,

şi Gheorghe Frimu, primul preşedinte al Clubului alpin român, avocatul Nicolae Dimitri u, maestrul

meu în ale scrisului şi realizatorul celui mai bun ghid de turism-alpinism al Bucegi lor, Alexandru

Beldie, eminent naturalist, alpinist şi cercetător, care, printre alte lucrări, ne-a dăr uit şi cel mai complet

studiu al florei din Bucegi, Constantin Ionescu (Titi), membru al asociaţiei ADMIR , adept al

alpinismului acrobatic care. ani de-a rîndul, a lucrat cu Ion Ionescu-Dunăreanu. Lor

li se alăturară alţii

mai tineri şi, laolaltă, îşi făcuseră bunul obicei de a conduce, săptămînal, colective pe tra alpine

din abruptul prahovean al Bucegilor. Aceşti ghizi voluntari puteau fi văzuţi în zilele d e sărbătoare, la

ora 5 dimineaţa, în faţa gării Buşteni. Acolo lîngă statuia sergentului Muşat ghidul făcea un popas împreună cu grupul ce-l

c o nducea. Amatori de alpinism, cîteodată necunoscuţi, ştiind obiceiul, se prezentau ghidul ui, rugîndu-l

să-i primească în echipa condusă de el. Solicitantului i se examina echipamentul, era într ebat despre

traseele escaladate şi, în funcţie de ele, era admis sau îndrumat la altă echipă ce parcurge a un traseu

mai uşor. E greu de exprimat în cuvinte cîtă înţelegere aveau aceşti oameni, de care mie multă vreme

mi-a fost ruşine să mă apropii, socotind că nu fac parte din lumea mea ! Dar cu cîtă bunătate m-au

primit şi m-au educat în marea lor familie ! Mă emoţionează şi azi, după atîteă decenii, cînd

la avocatul Nicolae Dimitriu din contenciosul Băncii Naţionale, omul care mi s-a adr esat pe cel mai

politicos ton: ,,Mă rog, cu cine am onoarea ?" Pentru mine, ucenicul vulcanizator

de atunci,

cunoaşterea acestui, om şi a grupului ce-l însoţea a fost revelatorie. Ea a avut o influ eaţă pozitivă şi

asupra colegilor mei din atelier.

Ð Aţi cunoscut şi aţi văzut la lucru, tovarăşe Emilian Cristea, ¹garnitura de aur" a drumeţie

româneşti: Mihai Haret, Valeriu Puşcariu, fraţii Radu şi Şerban Ţiţeica, Gheorghe Morţun, Ion

Udrişte-Olt, Ion Ionescu-Dunăreanu... Dintre ei, consideraţi pe vreunul ca profesor sa u maestru al

dumneavoastră în ale drumeţiei ? Ð Dintre cei menţionaţi de dumneavoastră numai cu Ion Ionescu-Dunăreanu am întreprins

escalade şi ascensiuni. L-am cunoscut pe marele montaniard în ziua de 21 august 1938 . Făcea parte

dintr-o echipă de alpinişti condusă de Constantin Ionescu (Titi). La coarda lui Titi I onescu aveam să

gust în ziua aceea sentimentul curajului şi bărbăţiei oferite de alpinism. Pe Hornul Centr al şi de-a

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z.

lungul porţiunii superioare a Văii Urzica am văzut la Titi, pentru prima dată în viaţă, cum s

întrebuinţează şi se asigură corect cu frînghia. Tot de la el am învăţat tehnica folosirii pi lor.

Constantin Ionescu (Titi), realizator a numeroase premiere alpine în Piatra Craiul ui, a fost un mare

alpinist, dar a rămas anonim datorită modestiei ce l-a caracterizat. O săptămînă mai tîrziu escaladam, în cap de coardă, Hornul Central, trecînd frînghia cu

carabiniera prin pitoanele traseului , fixate în perete de inginerul Nicolae Comănescu. Cu Ion Ionescu-Dunăreanu, după ce l-am cunoscut, am călcat de nenumărate ori potecile

munţilor, am escaladat abrupturi şi am ajutat, după puterile noastre , la dezvoltarea nu numai a

alpinismului, ci a drumeţiei în general. Ð Muntele v-a fost întotdeauna prieten ? Ð Da, întotdeauna . Un mare prieten. Numai că primele succese, unele amintite aici, m-au

făcut să uit pericolele, respectul şi disciplina muntelui, înfumurat, aveam credinţa că el, pentru mine, nu

mai poate avea secrete. Cît de naiv eram, o pot spune abia acum cînd, după o viaţă plină de evenimente

şi peripeţii, muntele continuă să-mi facă destule surprize. În scaladele noastre pe stînci gr m adeseori

şi, dacă alpiniştii ar cădea de cîte ori greşesc, sigur că acest sport al curajului şi bărbăţ

mai avea

reprezentaţi. Noroc că muntele este îngăduitor. Ð Dacă vorbiţi aşa, înseamnă că muntele v-a dat o lecţie serioasă... Ð Într-adevăr, o lecţie pe care nu o voi uita niciodată. Era la sfîrşit de mai. Pentru noi

bucureştenii venise vara. Ne-am programat atunci o ascensiune , neştiind că în luna aceasta zăpada la

munte abia începuse să se topească. Echipaţi de vară, lipsiţi de colţan şi piolet, am pornit e Bucegi,

îmi procurasem, prin intermediul unui vânzător de coloniale, o frînghie îmbălsămată puternic

mirosul roţilor de caşcaval grecesc, la al căror ambalaj servise.

Legaţi la capetele corzii noastre, am urcat pe feţele acoperite de gheaţă şi zăpadă, cuibărit e

Valea Gălbinele şi pe jgheabul vertical al Hornului Coamei. Dintr-o dată, un pod de zăpa dă s-a rupt şi

noi am căzut sub el. Fără ajutorul unor alpinişti aflaţi prin partea locului , greu am fi putut rezolva

necazul. A fost o lecţie serioasă, severă. Anotimpurile la munte au pericole specifice , de a căror

cunoaştere depinde uneori reuşita ascensiunii. Ð

În anul accidentului nu eraţi membru al Clubului alpin român. Participaţi, probabil, la

activitatea altei organi z aţii turistice... Ð

Pe la sfîrşitul anului 1935 am aflat că asociaţiile de turism ţin, săptămînal, la sediul lor,

şedinţe deschise publicului. După pregătiri deosebite, am hotărît să iau şi eu parte la aseme

reuniuni. Aveam emoţii, de aceea acordam mare grijă ţinutei mele: mă îmbrăcam curat, îmi aran am

atent părul, de fiecare dată, iar ghetele ţintuite, pe care le purtam şi în ascensiuni, le lustruiam îndelung .

Fercheş şi cu inima gata să-mi sară din piept, am plecat spre Piaţa Amzei, unde îşi avea sedi l asociaţia

turistică ADMIR . Îmi aduc aminte că, la prima mea participare, prezida şedinţa un domn prezentabil, cu ba rba

albă . Mi s-a spus că era doctorul Gheorghe Dumitrescu, preşedintele de onoare, cel care a în fiinţat, în

1929, asociaţia. La şedinţa aceea, parcă aud şi acum, se vorbea de organizarea unui concer t la Fundaţia

Dalles, în scopul strîngerii fondurilor pentru lucrările viitoarei cabane Babele. Alţii raportau despre

vrîstarea, cum se spunea atunci, adică realizarea, de-a lungul unor poteci de munte, a marcajelor

turistice. Către sfîrşit s-au anunţat itinerarele excursiilor, numele conducătorului fiecăru ia, locul şi ora

plecării...

După cîţiva ani am venit şi la şedinţele asociaţiei ¹Hai la drum !" Eram invitatul lui Mircea

Gheorghiu , pe care, într-o toamnă viforoasă, îl cunoscusem la cabana Omu. Nici nu bănuiam atunci că

el va deveni mai tîrziu directorul Şcolii de alpinism organizate de C.G.M. Conferinţele, proiecţiile de filme sau diapozitivele erau, de fiecare dată, un nou pas în lumea

necunoscută a frumuseţilor carpatine. Doream să fiu membru al acestor asociaţii. Dar, în c iuda faptului

că taxa de înscriere şi cotizaţia nu erau prea mari, modestele mele posibilităţi de cîştig nu

permiteau . M-am mulţumit numai cu prezenţa la şedinţele lor . În plus, de la librăria Cartea

Românească, cumpăram, din cînd în cînd, ¹Buletinul Clubului alpin român" pe care-l citeam şi-

reciteam. Se publicau în el titluri ca: ¹Impresii din masivul Piatra Craiului", ¹Noi c ercetări în peştera

Polovragi", ¹Prima escaladă a Crestei Coştila", ¹Prima escaladă a feţei nordice a Acului Mar e". Toate

erau pe atunci descoperiri, premiere, descrise cu lux de amănunte. Ð Dar dumneavoastră aţi rămas în continuare un alpinist solitar, neîncadrat în vreo

organizaţie de turism. Ð Spre marea mea părere de rău, da. Mai ales că abia începuse practicarea alpinismului

acrobatic, învăţat după tehnica modernă. Era o consecinţă a excelentelor învăţăminte primite

membrii Clubului alpin român în toamna anului 1937 la şcoala de alpinism de la Valbrun a Ð Italia. În

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. anul 1938 o altă echipă, recomandată special de club, a plecat în Germania. Aici, la cab ana

Stribsenjoochaus din masivul Keisergebirge, s-a specializat în tehnica alpinismulu i modern . Instructor

al alpiniştilor noştri era Peter Aschenbrenner, supravieţuitorul expediţiei germane, org anizată pentru

cucerirea optamiarului Nanga-Parbat din 1934, şeful expediţiei din 1953, cînd Hermann Buhl reuşeşte

să ajungă pe vîrful ¹ucigaş" . Tehnica alpină modernă, folosită foarte puţin pînă atunci în România, a fost aplicată cu mai

mult succes în anii următori. Totuşi, nu trebuie trecut cu vederea faptul că marile perf ormanţe ale

timpului Ð Furcile şi Surplomba Mare din Peretele Gălbinele Ð au fost escaladate de către alpinişti

neinstruiţi la şcolile străine. Primele rezultate (referindu-ne la elevi) le-a înregistr at Ionel Coman,

student în vremea aceea, care, după terminarea şcolii de la refugiul Coştila, atacă marile probleme de

escaladă alpină ale timpului, realizînd cîteva trasee unanim apreciate. Plin de iniţiativă, Ionel Coman se

numără printre aceia care au înfiinţat ,,Grupul alpin universitar Ð G.A.U.", unde activau studenţii din

facultăţile şi institutele bucureştene . Realizator a numeroase premiere din masivele Carpaţilor, animator

al alpinismului prin organizarea unor şcoli de tehnică alpină şi editarea a două manuale d e alpinism,

Ionel Coman şi-a legat numele şi de oraşul unde s-a stabilit după studenţie Ð Braşovul. Preze lui în

oraşul de sub Tîmpa a însemnat reactivarea, dacă nu chiar înfiinţarea mişcării alpine braşove l şi

elevii lui s-au afirmat, mai mult ca oricare alţii, traseele stabilite în Carpaţi şi pes te hotare reprezentînd

recorduri do măiestrie, curaj şi altitudine pentru România. Ð Cu Ionel Coman am purtat deja o convorbire deosebit de agreabilă. Asta s-a întîmplat c u

luni în urmă. Inginerul braşovean ne-a vorbit cu aceeaşi pasiune despre munţi. Domnia sa, la

insistenţele noastre, a enumerat cîteva din acţiunile mari pe care le-a iniţiat. Dumneav oastră

confirmaţi acum cele spuse şi, ni se pare, chiar îl completaţi. V-am ruga, în continuare, să ne vorbiţi

despre următoarele trepte în cucerirea muntelui. Am auzit că stagiul militar a avut, în ce vă priveşte,

un rol determinant. E adevărat ? Ð Este adevărat că stagiul militar a fost pentru mine un nou prilej de cunoaştere a munţil or .

Am cerut să fiu repartizat la o unitate de aviaţie din Braşov, gîndind că de acolo munţii îmi vor fi mai

uşor accesibili. Aşa s-a şi întîmplat. Nu pot să exprim ceea ce am simţit la prima mea ascens une în

Piatra Craiului ! Descopeream aici altceva... un necunoscut ademenitor, pentru c

ucerirea căruia trebuia

timp, înţelegere, tehnică şi, mai ales, tinereţe. Piatra Craiului este un munte al celor t ineri. Această

tinereţe" nu se referă, desigur la vîrstă ci la posibilităţile fizice şi la entuziasmul celui ce se încumetă

să-l escaladeze. N-aş fi crezut atunci că, după 35 de ani, datorită lui Ion Ionescu-Dunărean u, cel care

mi-a dezvăluit frumuseţile Pietrei Craiului, aveam să scriu o modestă monografie despre masiv. Trebuie să adaug că, ¹prinşi" de ineditul munţilor, camarazii mei de arme au fost ei înşişi

cîştigaţi de ideea întru care eu perseverasem. Prin bunăvoinţa comandantului de escadrilă, ca e ne

învoia fără să ştie ce facem, am înfiripat un grup de alpinişti, căruia i s-au alipit curînd aiştri

militari şi piloţi adjutanţi. Săptămînal, îmbrăcaţi în uniforma noastră gri-bleu, porneam pri

Hornul Central, Creasta Coştila-Gălbinele, Creasta Picăturii din Bucegi ori peretele d e vest din Piatra

Craiului erau trasee cunoscute. Oamenii escadrilei au devenit repede capi de coa rdă, drept pentru care

frînghiile pompierilor din unitate ne erau insuficiente pentru escaladele săptămînale. Întîlnirea cu regretatul meu prieten Gheorghe Weintraub (Pincu), încă din anul 1936, mia

prilejuit mai tîrziu o suită de escalade dificile .

El era omul care, săptămînal, conducea în abruptul

prahovean începători, recrutaţi dimineaţa din faţa statuii sergentului Muşat . Acest mare animator al

alpinismului nu făcea parte din nici o asociaţie. Cunoscîndu-mi posibilităţile, Pincu mi-a propus să

urcăm pe Traseul Furcilor şi apoi pe al Surplombei Mari din Peretele Gălbinele . Şi am reuşit . Eram

primii alpinişti care, în afara membrilor Clubului alpin român, escaladam traseele ami ntite, considerate

atunci ca cele mai dificile. Pincu avea să fie, după 23 August 1944, printre membrii fondatori ai

asociaţiei Turismul popular, iniţiator al secţiei de turism-alpinism de pe lîngă Organizaţia Sportului

Popular Ð O.S.P. şi mai apoi secretarul comisiei de schi şi alpinism din C.N.E.F.S. Mai tîrziu, războiul mi-a întrerupt activitatea. Mergeam la munte şi la şedinţele diferitelo r

asociaţii de turism doar cînd aveam o permisie şi în concedii. Cu ocazia unui astfel de concediu, am

avut prilejul, în vara anului 1942, să particip, în Piatra Craiului, la tabăra organizată de Ion Ionescu-

Dunăreanu, căruia noi, cei mici, îi spuneam, aşa cum îi spunem şi astăzi, ¹Nea Iancu". Sub în rea

lui am realizat cîteva escalade în premieră . Cu Mircea Gheorghiu, secund , şi Nea Iancu, la mijloc, am

scotocit zile în şir cotloanele abruptului Marelui Grohotiş, pentru a descoperi şi pune în valoare, prin

amenajări, descriere şi marcare, acel ţinut sălbatic şi neumblat. Zilele petrecute în tabăra e pe Tămaş

au încoronat strădania noastră cu escalada Traseului Central din Peretele Piscului Rec e. După o

tentativă nereuşită, la care a participat şi maestrul nostru, am atacat, în zorii zilei de 12 august, din nou,

peretele. Cu două sandvişuri, pregătite de Nea Iancu, din mămăligă cu marmeladă, înarmaţi cu ne,

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. frînghii şi ciocane, am reuşit, după 13 ore de escaladă continuă, să cucerim peretele cu cea ai mare

diferenţă de nivel din Piatra Craiului Ð 320 m. Performanţa noastră se datora îndrumărilor da e de jos,

de acelasi Nea Iancu, bunul nostru sfătuitor şi prieten

. Din tabăra de la Tămaş ne-am întors cu mai multe trasee escaladate în premieră, printre care

Piscul Rece, astăzi de dificultatea gradului 5-A . Atunci, din modestie şi respect pentru membrii

Clubului alpin român, n-am îndrăznit să afirmăm că el era, de fapt, cel mai greu traseu alpi n din ţară Ð

Furcile Surplomba din Peretele Gălbinele avea gradul 4-A. Astăzi, cu destulă strîngere d e inimă, mă

văd obligat , mai mult din dorinţa de a respecta o cronologie, să evidenţiez evenimentul. ...În cele 15 zile petrecute pe Tămaş am învăţat viaţa şi disciplina de tabără , am cunoscut o

regiune nouă, în care maestrul nostru a făcut ordine, ca dealtfel în întregul masiv: lucra rea lui de mai

tîrziu a fost revelatoare; în sfîrşit, participasem, alături de el şi de Mircea Gheorghiu, l a marcarea unor

trasee turistice din regiune. Mai mult decît oriunde, în tabăra de la Tămaş am început să sim plăcerea

escaladelor în premieră . Aşa a încolţit dorinţa de a pune în valoare, de-a lungul Carpaţilor

, zonele

favorabile pentru practicarea alpinismului. Bucegii, Piatra Craiului, Hăghimaşul, Ch eile Turzii,

Făgăraşul, Rarăul, Munţii Rodnei, Cheile Vîrghişului, Munţii Gutin, Apusenii şi Munţii Banatu

devenit, cu vremea, stadioane bine cunoscute. În cuprinsul lor am organizat tabere de lungă durată

lucrînd efectiv, dar mai ales colaborînd cu alpiniştii din echipa ce o conduceam, la r ealizarea a peste

200 de premiere alpine. De aceste trasee s-au legat nume ca Aurel Irimia, Schern Matei, Garacsany

Ladislau, Chivu Dumitru, Nagy Nicolae şi alţii. Ð Un efort şi o idee care, după cum ştim, v-au ţinut şi continuă sa va ţină sub magia lor. Ð Punerea în aplicare a acestei idei o datoresc doctorului Mircea Sterescu. L-am cun oscut

prin pădurile Pietrei Mari. Era un îndrăgostit de frumuseţile naturii şi avea cunoştinţe de t hnică alpină,

dobîndite de la ghizii din Chamonix şi Zermatt. În multele noastre escalade şi ascensiun i. Mircea m-a

făcut să înţeleg mai bine plăcerea şi rostul alpinismului . Sub îndrumarea lui mi-am desăvîrşit metodele

tehnice de escaladă şi am adîncit prietenia, iubirea şi pasiunea mea pentru natură.

Toponimia de amănunt a Bucegilor şi identificarea unor trasee alpine, în vederea escal adării

lor în premieră, au devenit pentru noi o preocupare majoră. Roadele muncii entuziaste s-au concretizat

curînd: Fisura sudică din Colţul Mălinului, creasta dintre Valea Ţapului şi Valea Urzicii, C olţul Brînei

şi altele . Ele ne-au înlesnit, dealtfel, şi intrarea Ð ca membri Ð în Clubul alpin român . . .. într-o zi de toamnă tîrzie, cînd leneveam printre jnepenii crescuţi pe Colţul Gălbinele,

Sterescu mi-a arătat linia unui traseu posibil în Peretele Gălbinele. În legătură cu obstaco lele lui,

Nicolae Dimitriu spunea: ¹Omul care-l va rezolva, trebuie să aibă nervii de oţel". Mărturi sesc că, nu

ştiu de ce, aceste cuvinte mi-au plăcut, revenindu-mi în memorie, asemenea unui leitmo tiv, de cîte ori

mă aflam în zona văii Gălbinele . Aşa că propunerea de a-l ataca, venită din partea bunului meu prieten,

mi-am însuşit-o imediat. La 5 august 1945 am pornit pe traseul imaginat de Mircea la escaladarea

Peretelui Gălbinele . După realizare, el avea să se numească ¹Traseul celor Trei Surplombe". Era

începutul unei noi etape în alpinismul românesc, căreia-i putem spune ¹Etapa gradului 5 B" . Ð A fost grea cucerirea traseului ¹omului cu nervii de oţel" ? Ð Vara anului 1945 a fost destul de capricioasă . Ploile şi o ninsoare timpurie, abătută peste

munte în sezon de vîrf Ð augustÐseptembrie Ð a stăvilit entuziasmul nostru, găsindu-ne la ven rea

iernii, după cinci încercări, sub limita treimii inferioare a peretelui . Fizic, realizasem foarte puţin;

tehnic ceva mai mult: cunoşteam toate obstacolele traseului şi confecţionasem, pentru depăşirea lor, un

însemnat număr de pitoane tubulare, pe care, într-o temerară coborîre a întregului perete, l e-am

transportat la baza de jos a celor trei surplombe. Am fost însoţit de schiorii şi alpi niştii de renume:

Gheorghe Roşculeţ din Buşteni, pe atunci pretendent la titlul de campion de schi, şi Tom a Boerescu.

Isprava, începută în zorii zilei de 9 septembrie 1945 şi presărată cu peripeţii deosebite, av a să se

termine abia în dimineaţa următoare; în 10 septembrie, obosiţi şi lihniţi de foame aruncam pe patul

refugiului Coştila frînghiile care, blocîndu-se în perete, ne-au cauzat întîrzierea . Oricum, în ziua aceea

eram bucuroşi, nu ca în 8 septembrie cînd, în aceeaşi formaţie, o vreme mizerabilă, cu ploaie

lapoviţă, ne-a obligat să coborîm din peretele Văii Albe, unde atacasem Fisura Mare¼ Ð Fisura Albastră, cum i-aţi spus. Descoperirea, pasiunea, opera dumneavoastră de

căpetenie, din cîte am auzit... Ð Mi-au trebuit, mie şi tovarăşilor mei de escaladă, şase ani de încercări pentru a ieşi la

creastă pe acest traseu care, datorită culorii peretelui, avea să se numească Fisura Alb astră. Ð Povestiţi-ne cîte ceva din perioada lungului asediu al acestei redute. Ð Cucerirea ei s-a petrecut în ziua de 6 august 1953. La 8 august, se împlineau 166 de ani de

cînd elveţianul Benedict de Saussure, Belmat şi Picard se urcau pe Mont-Blanc, marcînd, astfel,

începutul alpinismului. Pînă în august 1952 întreaga noastră mişcare alpină a parcurs un şir ape. În

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z.

1946, prin realizarea traseului celor Trei Surplombe, a fost depăşită limita gradului 5-A. Autorii

escaladei din seara zilei de 20 iulie 1946 erau Sorin Tulea, Gheorghe Niculescu, eu şi Nicolae Baticu,

care a avut şansa să escaladeze ultima şi cea mai dificilă porţiune a traseului. La 4 augu st, acelaşi an,

Ionel Coman şi echipa lui ajungeau pe vîrful Pintenului din Valea Albă. Tot în anul 1946 , la îndemnul

unor prieteni, am organizat o şcoală de alpinism în Piatra Craiului. Deşi lipseau alimen tele şi condiţiile

de viaţă erau îngreuiate, s-au prezentat la şcoală 29 candidaţi. Dintre ei, 17 au terminat c ursul reuşind

să-şi însuşească tehnica alpină şi să escaladeze mai multe trasee din regiune. În iarna lui 1947 s-a deschis o şcoală de schi alpin la Vîrful cu Dor; vara s-a reluat a ctivitatea

la şcoala de alpinism . Între 7 şi 13 martie 1947, alături de redutabilul alpinist Dan Popescu, am parcurs în pr emieră

de iarnă creasta Făgăraşului pe distanţa BîleăÐSîmbăta. Frecvenţa avalanşelor, cantitatea eno

stratului de zăpadă, prin care ne-am tăiat drum şi primele bivuacuri de lungă durată la cort , au

constituit, dimpreună cu tura încercată de mai multe ori şi de alte echipe, o premieră de răsunet. Cele

învăţate în această tură le-am aplicat cu succes în marile expediţii de iarnă, devenite pentr e o

preocupare majoră. Ne-am întrerupt pentru o vreme escaladele, dirijîndu-ne preocupările în cadrul

Clubului alpin român către o activitate administrativă neobişnuită. Clubul a reuşit să plătea

împrumutul, făcut cu ani în urmă la o bancă de credit, pentru construirea Căminului alpin di n Buşteni.

Cu restul de bani, strînşi din donaţii şi concesionarea căminului, s-a cumpărat, în Bd. Gheor he

Gheorghiu Dej de astăzi, o garsonieră în care s-a instalat sediul central al Clubului alpin român. Aveam sediu pentru club, dar nu aveam mobilier. Preşedintele a început de îndată strîngere a

fondurilor, de la membrii clubului sau de la diferitele instituţii la care mai obişn uiam să mergem... ,,cu

pantacuza". Era greu însă. Cei din Grupul alpin universitar, studenţi, dornici să contri buie la donaţie, au

renunţat, în seara aceea, la cumpărarea biletelor de tramvai... Era puţin, era foarte puţi n, şi atunci

Nicolae Dimitriu a recurs la o manevră ingenioasă. Ţin să povestesc întîmplarea, chiar dacă o olesc

mult răspunsul la întrebarea dumneavoastră. Ð

Vă ascultăm... Ð Dimitriu era salariat la Banca Naţională, instituţie care l avea, ca viceguvernator, pe Ion

Lapedatu, preşedintele de onoare al clubului nostru. Nicolae Dimitriu i-a propus a cestuia vînzarea unor

uşi capitonate, rămase la Căminul alpin din timpul războiului , înţelegător, preşedintele de onoare al

clubului, viceguvernatorul Băncii Naţionale, nu putea să refuze oferta.

Cu banii obţinuţi, s-au

achiziţionat masa de consiliu şi lampa de plafon. Scaunele, cumpărate din donaţiile memb rilor, erau

obişnuite .

Dimitriu şi-a zis într-o zi: ,,Ce-ar fi să le tapiţăm ?" Şi, ca urmare, în altă zi, s-a preze t iar

în cabinetul viceguvernatorului, l-a rugat să cedeze Clubului alpin român două uşi vechi, reformate,

existente în pivniţele Băncii Naţionale . Domnul Lapedatu, fireşte, nu l-a putut refuza .

Curînd, cu pielea

şi seegrasul uşilor capitonate, au fost tapiţate scaunele . Desigur, nu fără o nouă contribuţie a membrilor

clubului: plata tapiţerului . Dar povestea nu s-a sfîrşit aici . Uşile, despuiate de piele şi seegras, au fost,

din nou, vîndute Băncii, de data asta cu aprobarea viceguvernatorului, ca ele să nu ma i fie date, sub nici

o formă, Clubului alpin . Asta se întîmpla, aşadar, în 1947. Anul 1948 cunoaşte evenimente de mare însemnătate şi pentru drumeţia şi alpinismul

românesc. Prin sentinţa nr. 18/1948 a Tribunalului Ilfov, secţia a III-a, s-a acordat personalitate juridică

asociaţiei ¹Turismul popular". La început, cu greu completam numărul locurilor pentru un vagon

special ataşat la trenul de sîmbătă . Cu vremea, participarea la excursii era atît de numeroasă încît,

săptămînal, se organizau trenuri speciale şi coloane de autocare cu destinaţia cabanele di n munţi

. Turismul devenise, sau tindea să devină, o activitate recreativă de masă . Prin intermediul lui

munca de educare revoluţionară era uşurată. Preşedintele asociaţiei, drumeţ pasionat, era pre utindeni,

îmi amintesc că l-am însoţit şi eu. Conducerea partidului, conştientă de importanţa acestui fenomen, turismul de mase, a

intervenit la timp şi, la 9 martie 1949, prin Decretul Prezidenţial nr. 88, publicat în Buletinul Oficial nr.

5, s-a înfiinţat secţia de turism a Confederaţiei Generale a Muncii Ð C.G.M. Ð care a prelua t de la

O.N.T. şi cabanele turistice.

Încadrată cu specialişti şi punîndu-i-se la dispoziţie fonduri suficiente, secţia de turism a

C.G.M. a trecut la adevărata organizare a turismului prin programarea săptămînală a excurs iilor de

masă. Numai din Bucureşti plecau 8Ð10 trenuri săptămînal, iar în lunile de vîrf chiar mai mul

Paralel cu excursiile, secţia de turism a înfiinţat şcoli pentru promovarea cadrelor de conducere . Mulţi

dintre absolvenţii acestor şcoli au devenit responsabili ai birourilor locale de tur ism, organizatori de

turism în întreprinderi, ghizi . Ð Dumneavoastră aţi avut un rol important, alături de Mircea Gheorghiu, Petrescu GeorgeBebe şi alţii în activizarea asociaţiei ¹Turismul popular" sau a secţiei de turism din Confe deraţia

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z.

Generală a Muncii", iar în august 1949 aţi fost numit de către Secţia cultură fizică şi sport C.G.M.

asistent la şcoala de organizatori de turism. De aceea, pentru că tot ne-am îndepărtat d e... Fisura

Albastră, v-am ruga sa semnalaţi momentele principale ale activităţii turistice din juru l anilor '50... Ð Asociaţia ¹Turismul popular" a fost desfiinţată în anul 1950. Revista, cu acelaşi nume, a

continuat să apară pînă la finele anului 1951, sub egida Secţiei de turism a C.G.M. Un mem oriu, însoţit

de un album cu fotografii, a fost înaintat secţiei de turism a C.G.M. În el arătam impor tanţa

alpinismului şi necesitatea înfiinţării unor secţii pe lîngă asociaţiile sportive. O cerere s ată de nouă

alpinişti a fost înaintată conducerii asociaţiei sportive ¹Armata", devenită curînd Clubul sp rtiv al

Casei Centrale a Armatei, iar alta similară a fost depusă la Clubul Dinamo Bucureşti. Curînd am fost

chemat la Clubul Casei Centrale a Armatei unde, fără prea multe formalităţi, în cadrul une i şedinţe

prezidată de căpitanul Florescu, s-a constituit secţia de alpinism. Membrii voluntari aveau să primească

echipament şi fonduri pentru practicarea alpinismului. Evenimentul l-am sărbătorit pri n escaladarea în

premieră a unor trasee alpine, popularizate apoi prin presă şi radio. Opt luni mai tîrzi u, o parte din

membrii secţiei noastre au fost transferaţi la secţiile de alpinism ale C.G.M. şi ale Cl ubului Dinamo

Bucureşti. Condiţiile asigurate de cele trei departamente au schimbat complet optica alpiniştilor.

Materialele şi echipamentul pus la dispoziţie, condiţiile de antrenament şi mai ales dep lasările au avut o

înrîurire pozitivă asupra noastră. Este semnificativ , de pildă, faptul că în escalade am abandonat

botoşeii cu talpă de anvelopă şi frînghiile indigene; cînd făceam bivuac , mu mai foloseam

impermeabilul , ci saci de dormit, umpluţi cu puf. Eu, în aceşti ani, cum am spus, activam la Clubul Casei Centrale a Armatei. Aici, în 1 951

, am

realizat, în premieră , cîteva performanţe alpine de mare dificultate: traseul Santinela , Peretele

Priporului , traseul Soldat erou Eftimie Croitoru, Fisura Suspendată. A urmat, în 1952, o temerară

ascensiune de iarnă: parcurgerea integrală a crestei Făgăraşului de la Olt pînă la Zărneşti. pe 70

km de creastă, o creastă bîntuită frecvent de viscole, un masiv cu feţe înclinate peste care alunecau în

trombe pustiitoare zeci de avalanşe. În această ¹escapadă" am fost însoţit de Irimia Aurel şi du

Constantin, primii alpinişti militari în termen la clubul C.C.A. Irimia a fost nevoi t să renunţe, deoarece ,

după cinci zile de mers, cînd am ajuns la Lacul Călţun, i-au degerat picioarele . Am continuat drumul în

doi. Puţin a mai trebuit ca tovarăşul meu să rămînă singur într-un ţinut pe care îl parcurgea

prima oară în viaţă; o avalanşă neobişnuit de mare s-a desprins la un moment dat cu mine şi n i

printr-o întîmplare fericită am reuşit să scap de furia ei, tocmai cînd zăpada sărea peste un ag de

piatră.. . Ð De atunci, Făgăraşul nu. mai avea, pentru alpinişti, secrete... Ð Numai Fisura Albastră se încăpăţîna să cedeze . O atacasem încă în 1946. În 1948,

întîmplarea a făcut să fiu în posesia unei frumoase sume de bani. Puteam să-mi cumpăr o casă.

preferat să merg la un magazin de materiale sportive , să-mi cumpăr o frînghie Fussner de 80 m. Am

botezat-o ¹Liza". Cu ea, am început să asediem mai cu spor traseul Fisurii Albastre. D in păcate, într-o

sîmbătă, cînd am revenit la baza peretelui, am găsit frînghia roasă de şoarecii din grota und bişnuiam

s-o las... Încercările n-au încetat nici după această întîmplare nefericită. M-au secondat mulţi colegi

asociaţie sau prieteni alpinişti, dar cei mai mulţi veneau o singură dată, apoi renunţau. Dăd au crezare ,

probabil, vorbelor ce începuseră să circule printre alpinişti: ,,Fisura Albastră nu va fi cucerită fără jertfe

supreme..." Eu îmi alungam un asemenea gînd, mă obişnuisem cu regiunea şi persistam în ideea mea.

Eram convins, desigur, că Fisura Albastră se va apăra, că vom fi obligaţi să coborîm forţat, oniţi de

ploi sau de furtuni de zăpadă. Aşteptam însă răbdător şi speram să intervină ceva, care să ne e

pe mine şi pe tovarăşii mei să ne asumăm tot riscul. ...într-o zi am primit ordin să mă prezint în faţa şefului Casei Centrale a Armatei. Cînd am

ajuns, colonelul m-a primit în uşa biroului , cu mîna întinsă şi m-a întrebat: ¹Ascultă, tovarăşe Cristea,

ce gînd ai cu Fisura Albastră ?... Aştepţi să-ţi crească barbă albă ca s-o termini ?" Nu va mai spun că, înainte de a-i explica şefului obstacolele traseului, de a-i vorbi despre

capriciile vremii şi de lipsa fondurilor, mi s-au îmbujorat obrajii de bucurie. După c e m-a ascultat, mi sa adresat: ¹Cît timp îţi trebuie ca s-o termini ?" Nu ştiam ce să-i răspund şi atunci el, văzîndu-mi ezitarea , a continuat: ¹începi, din nou,

escaladarea.. . Dacă nu o termini sau dacă nu-ţi ajunge suma pe care ţi-am aprobat-o pentru hrană şi

materiale te prezinţi iar la mine". Am plecat din cabinetul colonelului ameţit de rezultatele întrevederii. Am zburat la club,

pentru a povesti colegilor cele întîmplate. Fisura Albastră avea, acum, încă un adversar: pe şeful Casei

Centrale a Armatei. Am plecat la Buşteni şi de aici în circurile Văii Albe unde am insta lat bivuacul la

baza peretelui. Am aşteptat trei săptămîni, fără putinţa de a întreprinde ceva. Un potop de p ie

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. transformase muntele în infern. Cascade enorme curgeau peste perete, vuiau, răgeau, rostogolind

bolovani peste hăurile Văii Albe. Am trimis băieţii la Căminul alpin din Buşteni. Eu m-am înc

şi am rămas singur sub uriaşul perete, scrutîndu-i cu privirea înseninările , cînd negurile se mai

împrăştiau. Am descoperit atunci linia traseului Soldat erou Eftimie Croitoru, a Lespe zilor din Peretele

Văii Albe, a Muchiei Pintenului şi am imaginat linia traseului Fisura Roşie, pe care m i-o arătase un

prieten cu ani în urmă.

În anul acela, Irimia şi eu Ð Irimia fiind cap de coardă Ð am stabilit, în premieră, traseul

Soldat erou Eftimie Croitoru. În acest traseu am bivuacat, cu Irimia, pe o platfor mă extrem de mică.

Toată noaptea am vegheat pentru a nu ne prăbuşi, numărînd becurile aprinse în Azuga, Buşteni,

Zamora şi Poiana Ţapului . Apoi a venit momentul cînd Fisura Albastră a cedat. Şase zile am stat în perete, lucrînd d in

zori şi pînă seara tîrziu . Şase bivuacuri, unul mai năstruşnic ca altul . Am terminat traseul cu Irimia

Aurel şi Radu Constantin în ziua de 6 august 1952. Cînd comandantul clubului m-a întrebat , după escaladă , ce-mi doresc, i-am solicitat trei zile

de repaus la Buşteni, pentru a privi Fisura Albastră. O uram, dar doream să fiu în apropier ea ei... Ð Anul 1952 a marcat şi ultima etapă ascensională a alpinismului pentru stabilirea unor

performanţe de maximă dificultate. Proporţia lor, şablon al posibilităţilor umane, a însemnat garanţia

şi îndemnul spre escalade de aceeaşi amploare şi duritate. Era gradului 6, limita de dif icultate în

alpinism, începuse. În mai puţin de patru ani, alpinismul, prin noua organizare, reuşise să atingă

limita maximă a posibilităţilor lui în Carpaţi, ridicînd, în acelaşi timp, prin şcolile organ de

C.G.M. numeroşi alpinişti fruntaşi, încadrarea lui ca sport printre disciplinele C.C.F.S .-ului,

campionatele ce dirijau, prin regulament şi spre escaladele în premieră, ascensiunile de iarnă etc. au

îmbogăţit patrimoniul traseelor alpine de la 47 în 1944, la peste 160 în 1952. Ca preşedinte al comisiei de ture şi escalade şi apoi al colegiului de antrenori din C omisia

centrală de alpinism v-aţi adus şi dumneavoastră contribuţia, participînd fizic la stabilire a

performanţelor. Am dori să continuaţi relatarea succeselor şi evocarea momentelor princi pale la care

aţi participat direct. Ð Gîndul de a parcurge, iarna, întregul lanţ al Carpaţilor m-a determinat, în vara anului 19 53,

să întreprind o excursie de recunoaştere de-a lungul crestei lor principale . În excursie, care a durat două

luni, am recunoscut zonele de trecere periculoase pe timpul iernii, posibilităţile d e aprovizionare,

adăposturile fixe, căile de retragere forţată etc . În afara ineditului, creasta Carpaţilor mi-a lărgit

orizontul posibilităţilor turistice şi alpine, adăugînd învăţăminte noi la cele culese în asc le de

iarnă întreprinse anterior pe crestele munţilor Rodnei, Călimani, Sebeş etc. Cu parcurgerea munţilor dintre Valea Prahovei şi Valea Teleajenului şi ai celor dintre Jiu şi

Olt, în iarna anului 1954 încheiam ascensiunile de recunoaştere de-a lungul crestelor diferitelor masive,

considerînd că puteam trece la etape mai lungi . În a doua Lună a anului 1955, însoţit de Irimia Aurel şi

Caraciony Ladislau, un alt coleg de asociaţie, parcurgeam lanţul Carpaţilor Meridional i în premieră de

iarnă . Ulterior , parcurgerea acestora a fost inclusă ca normă obligatorie pentru obţinerea titlului de

maestru al sportului .

Anii 1961Ð1962 sînt consideraţi ani de vîrf . Escaladele contra cronometru au fost

suspendate. S-a iniţiat un regulament care stimula, în locul lor, escaladele în premie ră, recrutarea,

legitimărea şi clasificarea sportivă de noi elemente, participarea la alpiniade cu un număr cît mai mare

de căţărători etc. Într-un singur an s-au escaladat 247 de trasee în premieră de vară. După aceste succese au urmat, fireşte, altele. În acest context, vreau să amintesc neapăra t de o

şedinţă de bilanţ, ţinută la Casa Centrală a Armatei. În cadrul adunării s-a insistat asupra ii utile şi

aplicative a alpinismului, asupra importanţei lui pentru armată. S-a hotărît atunci ca t ehnica

alpinismului să fie învăţată de vînătorii de munte. Ideea enunţată a devenit pentru mine o sarcină. Am trecut la aplicarea ei. Acţiunea a de venit

activitate oficială. Dotarea cu materiale, cursurile de iniţiere cu cadrele, stabili rea unor haremuri,

participarea militarilor la ascensiuni gradate şi apoi la alpiniade, conferinţele te hnice şi altele au avut

un rezultat pozitiv; vînătorii noştri de munte practică astăzi un alpinism modern, introdu s de alpiniştii

de performanţă din clubul C.C.A., instruiţi de zecile de ofiţeri-elevi, perfecţionaţi în şcol noastre de

alpinism . Adaug că din cele circa 750 de trasee alpine existente în Carpaţi, o treime le-au esca ladat, în

premieră, alpiniştii din echipele armatei. Mii de ore le-au trebuit elevilor mei şi mi e pentru a realiza

aceste performanţe, fără a socoti premierele hibernale şi explorarea peşterilor. Amintesc, pentru a le

cinsti memoria, pe acei care au plătit cu viaţa pasiunea şi dragostea lor pentru munte : Irimia Aurel,

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. Măciucă Victor, Ghiţescu Andrei, Szalma Mihai, Cristian Petre. Ð Dintre alpiniştii noştri fruntaşi, pe cine aţi alătura numelui dumneavoastră, tovarăşe

Emilian Cristea ? Ð Întrebarea nu-i bine formulată. Notaţi, înaintea numelui meu, pe cele ale alpiniştilor Sch enn

Matei, Chivu Dumitru, Naghi Nicolae, Traian Flucuş, Valentin Garner, Gheorghe Crăciu n, Alexandru

Floricioiu, Enache Gheorghe, Ion Opriş, Todor Hurban, Nicolae Jitaru, Gheorghe Ros culeţ, Ionel

Coman, Welkens Roland, Hiemensch Norbert, Mircea Mihăilescu, Tănase Adrian. Toţi sînt

desţelenitori de trasee, într-o zonă său altă a ţării, profesori şi exemple de urmat. Unii di e ei, puţini la

număr încă: Ionel Coman şi Mircea Mihăilescu, Alexandru Floricioiu şi Adrian Tănase, la care rebuie

adăugaţi Taina Duţescu, Sanda Paraschivescu, Emil Coliban, Ion Zimcenco, Dumitru Chivu , Matei

Schenn, Nagy Nicolau, Cezar Manea ş.ă. au escaladat chiar înălţimi mari din alte masive: R aimir,

Alasoa, Caucaz, Alpi... Ð Ne apropiem de sfîrşit şi nu ne-aţi vorbit despre activitatea dumneavoastră de ¹speolog" şi

nici de aceea de scriitor de literatură turistică... Ð Precizez că aceste două activităţi, faţă de care m-am ataşat, devenindu-le, pe măsura

posibilităţilor mele, credincios, le practic doar ca amator. Speologia m-a fascinat . Activitatea mea în

această direcţie a fost generată de prietenia cu unii cercetători clujeni şi bucuresteni. Ea nu a vizat

performanţa; am fost în explorări numai omul de ajutor . N-am descoperit niciodată ceva singur .

Respectînd învăţătură marelui Racoviţă, n-am făcut un pas fără omul de ştiinţă, chiar dacă a

ajut în escaladele temerare sau să renunţ la plăcerea de a mă considera ajuns primul în anum ite locuri.

În Banat, în Apuseni , prin Rarău, Bucegi, munţii Olteniei ori Poiana Ruscăi, am scotocit sute de peşteri

şi avene. Ca şi Fisura Albastră, ori Carpaţii Meridionali iarna, Cetăţile Ponorului s-au încă

reziste asalturilor noastre. De-a lungul celor 23 de ani, cît a durat explorarea , s-au organizat şase

expediţii, ultima terminată în vara anului 1973. Ea s-a încheiat cu dezlegarea definitivă a misterului.

Aici, în Cetăţile Ponorului Ð caz unic în analele speologiei româneşti Ð alpiniştii şi oameni nţă

au escaladat în porţiunea finală a galeriei un perete de 120 m înălţime, folosind pitoane ou expansiune

şi escalada artificială peste pasaje de dificultatea gradului 5. Cît priveşte activitatea mea de scriitor de turism, am considerat că opera începută de Ion

Ionescu-Dunăreanu, primul care în lucrările sale descria şi trasee alpine, trebuia conti nuată . Am început

cu ghidul Bucegilor. Credeam că pot realiza această muncă paralel cu celelalte activităţi obşteşti. M-am

înşelat, întocmirea unui ghid cere precizie în descrierea traseelor şi aceasta nu s-a putu t face de la

birou; munca de teren, pentru strîngerea materialului, a durat şase ani Ð 1954Ð1960. Eă sa

concretizat într-un prim volum intitulat ¹Bucegii . Turism-Alpinism", apărut în 1961. Lucrarea,

întocmită în colaborare cu Nicolae Dimitriu, cuprindea şi materialele puse la dispoziţie d e neobositul

bu-cegist Alexandru Beldie, pentru turism, şi traseele descrise de mine, pentru ca pitolul alpinism . În

1964, lucrarea, completată şi adăugită, s-a reeditat; au urmat ghidul ¹Hăghimaşul şi Lacul Ro

1969, pe care l-am întocmit singur, ¹Piatra Craiului" Ð 1971, lucrare scrisă în colaborare cu Eugen

Nedelcu şi ¹Făgăraşul" Ð 1974, la care am avut colaborarea lui Mihai Cicotti şi Bălăceanu. Activitatea publicistică, născută din dorinţa popularizării performanţelor alpine şi

alpinismului, m-a preocupat întotdeauna. Am găsit o largă înţelegere la redacţiile diferitel or ziare,

reviste şi almanahuri, aşa că mi-am permis relatări său descrieri de regiuni, îmbrăcînd poves ea, atît

cît mi-au permis puterile, cu haina ştiinţei popularizate, sau ilustrînd-o cu fotografii , unele inedite. În activitatea de propagandă folosesc deseori colecţia de diapozitive. Realizarea unei excursii,

pe calea gîndului şi a imaginii, îmi permite să port spectatorul pe înaltele culmi ale munţi lor. O fac

întotdeauna ou plăcere, satisfăcut că sportul fără spectatori, alpinismul, poate deveni cu s pectatori

atunci cînd, din pasiune, cineva îşi însoţeşte povestirea cu imagini aflate în fototeca perso ală. BARBU NESTORESCU Doctor în medicină. S-a remarcat ca publicist de turism între anii 1933Ð1940. Membru al

Clubului alpin român. Secretar de redacţie al buletinului Clubului alpin român. SÎNT UN ADEPT AL BICICLETEI Există un ¹clan" al bicicliştilor ! Aşa cum şahiştii se aduna în Cişmigiu, filateliştii pe

bulevardul Magheru, amatorii de curse la Ploieşti, duminica, tot aşa bici-cliştii îşi dau în tîlnire la

barierele oraşului. Aici se face conversaţie, se exprimă opiniile despre noile tipuri de biciclete, se fac

reparaţii şi se întocmesc planurile excursiilor. Apoi, cîte doi, cîte trei, cîteodată chiar m i mulţi, fac

cale întoarsă sau pornesc mai depărte spre Snagov, Cernica, la Buda-Argeş, spre alte loc uri, numai de

ei ştiute. Aici prieteniile se încheagă uşor, ca şi conversaţiile, subiectul preferat fiind bicicleta.

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. Deşi pare paradoxal, cu doctorul Nestorescu am început să discutăm despre automobile,

trenuri şi avioane, nu ca o deviere de la tema principală, ci ca o continuare a unei veşnice controverse

despre vehiculul cel mai potrivit pentru turism. Ð Azi, automobilul mănîncă timp, distanţe, bani şi, mai ales, muşcă necruţător din viaţa

omului. Lumea contemporană nu se vrea concepută fără automobil; am zice că nu poate respir a fără

el, tot aşa cum s-ar sufoca, dacă, printr-o întîmplare, după o noapte de somn, s-ar trezi fără oxigen.

Pentru domeniul la care ne referim, pentru turism adică, automobilul, trenul, vapo rul sînt mijloace

indispensabile. Totuşi, dumneavoastră, de cîteva decenii bune, preferaţi sa faceţi turism fără

automobil, avion sau vapor. De tren va folosiţi numai ca ¹intermediar", fiindcă, oricu m, Bucureştiul

nu se sprijină pe munţi ca Piatra Neamţ, oraşul în care aţi copilărit. Ð Daţi-mi voie să corectez puţin această impresie a dumneavoastră despre mine şi atitudinea

mea faţă de turism. Desigur, eu consider că turismul nu înseamnă doar o deplasare (pe cît po sibil cu

mare viteză) de colo pînă colo, cu diferite mijloace de locomoţie; dar nici nu m-am gîndit să spun că

turismul s-ar putea lipsi de ele. Îmi place să folosesc toate aceste mijloace fie, c um spuneţi, ca

¹intermediar", fie ca posibilitate de a străbate ţinuturi frumoase, de a mă bucura de pe rindarea

priveliştilor, oamenilor şi locurilor, ceea ce, de fapt, este chiar un scop al turis mului. Este adevărat că

prefer drumeţia pe jos sau pe bicicletă, care dau posibilitatea unei adevărate apropie ri de natură, răgaz

pentru contemplare şi po deasupra satisfacţia efortului fizic, a destinderii active, ceea ce, pentru mine

cel puţin, este şi o plăcere, şi o necesitate.

Aşa că, pe lîngă drumurile pe munte (pe care, din păcate, nu mi le pot îngădui atît de des pe

aş dori), practic tot timpul un ¹turism mic": plimbări în jurul oraşului ori, ceva mai lun gi, pe bicicletă,

îmi pare curios însă cît de puţini oameni merg cu bicicleta în ţara noastră. Am impresia că e de-o

parte, un fel de prejudecată învechită (bicicleta ar fi ceva neserios, un obiect în jocu l şi preocupările

copiilor şi adolescenţilor); pe de altă parte cred că avem de-a face cu o supraestimare Ð cam primitivă

Ð a automobilului; pentru unii, ¹maşina" echivalează cu o patalama ce proclamă la vedere

superioritatea posesorului, mai ales faţă de umila bicicletă. În realitate, bicicleta es te un mijloc de

turism deosebit de practic şi de plăcut, la orice vîrstă . De la o plimbare într-o dimineaţă de duminică,

pînă la o vacanţă pe două roţi, se pot întreprinde tot felul de drumuri . Nu cred să existe oraş în România

care să nu aibă În împrejurimi locuri frumoase, accesibile cu bicicleta . Să nu uităm: cu bicicleta se

merge foarte bine şi pe poteca de pădure, şi printre lanuri, şi pe marginea unor drumuri ce ar descuraja

pe automobilişti. Cu siguranţă că la noi este încă prea intensă naiva fascinaţie a automobilului şi de aceea

turismul pe bicicletă rămîne doar pe seama adolescenţilor Ð nu prea mulţi Ð şi a cîtorva bătr i

înrăiţi ,

ca mine. Eu sînt un adept al bicicletei ! Este semnificativ, în acest sens, că în ţările în c re

automobilul a ajuns să satureze drumurile şi să tiranizeze viaţa cotidiană, s-a produs dej a un fel de

pornire spre eliberarea de sub această tiranie; în multe ţări folosirea bicicletei , mai ales în timpul liber ,

a devenit din ce în ce mai răspîndită. Fără a mai vorbi de Olanda sau Belgia, cu veche tradiţ e ciclistă,

în S.U.A., chiar în templul ¹zeului automobil", numărul bicicliştilor a crescut exploziv, şi numai în

ultimii 4Ð5 ani s-au construit peste cinci mii de kilometri de căi speciale destinat e bicicletelor.

Asemenea căi pot fi amenajate pe lîngă şoselele existente sau pe trasee anume, de intere s turistic . Nu

mai pun la socoteală (căci în această privinţă s-au şi scris broşuri întregi, cît se poate de e) că

exerciţiul fizic practicat prin mersul pe bicicletă este cel mai potrivit mijloc pen tru menţinerea în bună

stare a organismului omului de la oraş, sedentar şi tensionat nervos . Ð După această pledoarie pentru turismul cu pedale şi ¹turismul mic", cum îl numiţi,

intenţionăm să transferăm discuţia în domeniul amintirilor, la propria dumneavoastră activita e,

privită în contextul mişcării turistice din ţară. Ne interesează îndeosebi istoria Clubului a

n român.

Bineînţeles că ne vom nota şi opiniile pe care le veţi formula în legătură cu nivelul, organi ea şi

desfăşurarea activităţii turistice actuale. Sîntem convinşi că aveţi şi dumneavoastră ceva de

această privinţă. Pînă atunci v-am ruga să evocaţi anii aceia de început...

Ð Eu mi-am început activitatea turistică simplu şi, pot să zic, spontan: am copilărit într-un

oraş de sub munte. În timpul liber mă împrăştiam cu alţi copii pe dealurile din jur, apoi în lişuri mai

largi şi, în fine, în excursii adevărate. Ţinutul Neamţului este admirabil pentru drumeţie. A e ceva

nespus de plăcut şi variat Ð de la dumbrăvile de stejari rotaţi cu aristocratice perspecti ve de parc

englezesc, prin vesela pădure de fag picurată cu lumină, pînă la severitatea verticală, de c atedrală

umbroasă, a brădetului. Printre păduri luminează fîneţele, poienile de o bogăţie florală poli areţi ia ochii. Din mijlocul acestei naturi bogate şi blînde se ridică un munte Ð Ceahlăul Ð cu otul

aparte. Nu e un munte mare, mai degrabă modest, dar se saltă aşa dintr-o dată, înconjurat de văi adînci

şi cu o semeţie de pereţi verticali, turnuri ogivale şi coloane neverosimile cu pălării în vî aşa că pare

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. un neasemuit colos. Cantemir, care nu-l urcase dar îl admirase din mai multe părţi, îl a precia atît de

hiperbolic încît afirma că vîrful lui este mai presus de nori şi, ca atare, pe el nu se de pune zăpadă. Aşa că, avînd ţinutul fermecător al Neamţului în jur şi fascinaţia Ceahlăului în faţă, pe la 13 ani eram un drumeţ destul de încercat. Desigur, pe atunci nu prea existau organizăr i turistice,

drumuri marcate, cabane. Nu existau şi gata ! Mergeam, aşa cum scria bădia Hogaş, pe pot eci

ciobăneşti sau fără potecă, cu tarhatul în spate (n-aveam Pisicuţa ca dumnealui), dormeam la oc sau la

stînă şi. dacă ne ploua, pînă la urmă tot ne uscam. Prin anii 20, pe Ceahlău se afla doar sem ina unei

cabane ridicată de mult, pe la începutul secolului, de o asociaţie din Iaşi. La Lacu Roşu, chiar unde se

află azi centrul staţiunii , ne adăposteam într-o fostă cazemată de beton, rămasă din timpul primului

război , după ce treceam, escaladînd bolovanii şi uneori prin apa repede, Cheile Bicazului. Apoi am început să cunosc şi alţi munţi, am aflat de asociaţiile turistice. Primul carnet de

membru T.C.R. obţinut pe la 17 ani îmi dădea un sentiment de maturitate turistică. Odată c u studenţia,

la Bucureşti, muntele cel mai accesibil era, bineînţeles, pe Valea Prahovei, în Bucegi. Băteam

drumurile cunoscute , pe Piatra Arsă, la Peştera, la Omu, de-a lungul platoului Bucegilor, care, să spun

drept, cu înfăţişarea lui morocănoasă de stearpă uscăciune tibetană, nu mi-a plăcut niciodată .

Dealtminteri, aşa-i şi spuneam platoului: ,,Tibetul". Porecla a fost dată, cred, de fr aţii Ţiţeica şi a prins.

Se şi stabilise un ritual autentic tibetan: cînd ieşeam din urcuş, sus în platou, ne salut am ceremonios

scoţînd limbile unii la alţii şi înciinîndu-ne profund. Mai tîrziu, m-am împrietenit temeinic

Făgăraşul, cu Retezatul, cu Rodna şi cu încă o bună parte din munţii noştri. Ð Cu tot acest, să-i zicem, cvasiresentiment pentru Bucegi, studentul în medicină care aţi

fost, apoi medicul Barbu Nestorescu a devenit un mare drumeţ pe căile umblate sau puţi n umblate ale

masivului. Excursiile pe cărările Bucegilor v-au consolidat prietenii mai vechi, v-a u oferit

posibilitatea sa cunoaşteţi oameni noi. Aţi activat mult în cadrul Clubului alpin român, a lături de alţii,

pomeniţi în colocviile noastre anterioare cu pionierii turismului românesc. Pe. dumnea voastră v-am

ruga să evocaţi, în continuarea ideii enunţate, momentele principale din istoria asociaţie i. Ð Am descoperit curînd că partea frumoasă a Bucegilor este abruptul estic, ale cărui văi, brîn e

şi creste dau nenumărate posibilităţi de drumuri şi privelişti impunătoare. Prin aceste locur am

cunoscut un grup de tineri care practicau alpinismul. Grupul lor făcea parte dintr -o asociaţie turistică

mai mică, dar destul de activă Ð A.D.M.I.R. Deşi erau acolo destul de mulţi oameni care mă a trăgeau,

în ansamblu, atmosfera nu-mi era pe plac. Exista un fel de convenţionalism cam plat, de mic-burgheză

¹excursie la cabană" (dealtfel şi titulatura asociaţiei suna bombastic: ¹Asociaţia Drumeţilor din Munţii

Iubiţi ai României" , meşteşugită ca să iasă A.D.M.I.R. !). Nu ştiu cum, dar ceva mă deranja acolo, pe

mine şi pe alţi cîţiva, care doream poate altceva din satisfacţiile muntelui. Ceva care-şi gă ise în bună

parte expresia în alpinism, legat organic cu drumeţia de munte Ð dar cu mai multă bogăţie, c u bucuria

înfruntării obstacolului, chiar cu fiorul riscului Ð ceea ce constituie în sine o împlinir e psihologică. Aşa s-a făcut că într-o bună zi ne-am găsit în sala cca mare a Tribunalului vreo 10Ð15

¹membri fondatori" (cît era numărul minim legal), oarecum stînjeniţi şi nepricepuţi în cele l lbirocratice. Noroc că aveam între noi un profesionist Ð avocatul Nae Dimitriu Ð care con ducea

operaţiile cu acelasi dinamism pentru care era apreciat şi pe munte. După ce am semnat pe rînd în nu

ştiu ce registre şi formulare, ne-am regăsit în stradă într-o dispoziţie nouă, situaţi pe o p de

importanţă , nu lipsită de un suficient orgoliu: dădusem fiinţă unei noi ¹persoane juridice": Clubul al pin

român ! Ð Clubul alpin român, din cîte am reuşit să aflăm, era o grupare ceva mai aparte, cu oameni

destul de puţini Ð foarte puţini chiar faţă de miile de membri ai asociaţiilor turistice mar i (T.C.R.,

S.K.V.) Ð dar care activau cu toţii într-un spirit de adevărată prietenie, nu numai de col egialitate de

club. Era interesantă diversitatea formaţiilor profesionale şi a ocupaţiilor membrilor c lubului:

profesori, muncitori industriali, medici, funcţionari, studenţi, ingineri, farmacişti, artişti, scriitori,

chiar şi un preot. Toţi va regăseaţi strînşi laolaltă în jurul unei preocupări comune: bucuri te'ui.

Majoritatea eraţi bucureşteni şi buştenari, dar nu lipseau braşovenii, sibienii şi alţii chia

din locuri

mai îndepărtate de munte. Dar care era atmosfera în cadrul asociaţiei ? Ð Atmosfera clubului era deosebit de tonică şi prietenoasă. Oamenii se cunoşteau bine, se

asociau în grupe potrivite pentru diversele trasee plănuite, pe care cei mai înaintaţi în ale tehnicii le

conduceau, iniţiind şi pe novici. Nu se puneau probleme de ambiţii, de precedenţă sau de i erarhie

oficială; de la sine înţeles era respectul unanim faţă de preşedintele clubului, inspirat în od natural de

personalitatea atît de simpatică şi impunătoare a doctorului Vasile Ste-opoe. În fond, alcăt uisem

spontan o adevărată mică democraţie, ai cărei membri trăiau într-o armonie ,,frăţească" (după

exprima într-un articol despre România un alpinist italian care făcuse ascensiuni în munţi i noştri şi

cunoscuse Clubul alpin).

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. Îmi cereţi să va vorbesc de momentele principale din istoria asociaţiei. N-ar fi greu, d ar pentru

exactitatea faptelor şi datelor e mai bine să consultaţi paginile buletinului Clubului alpin român. Revista, cu numele de ,,Buletinul alpin", apoi..Buletinul Clubului alpin român", a apărut la

începutul anului 1934 şi avea ca prim-redactor pe Nae Dimitriu. El a condus publicaţia pînă în 1938,

dar priceperea şi entuziasmul lui nu au lipsit nici un moment, pînă cînd, odată cu războiul, revista nu a

mai putut apărea. Asociaţia turistică Clubul alpin român a luat fiinţă tot în 1934, fiind de fapt continuatoar ea

programului şi concepţiilor elaborate în cadrul ,,Grupării alpine", formată în sînul asociaţi A.D.M.I.R.

prin 1932. Realizările asociaţiei au fost multe; amintesc doar remarcabila realizare a Căminului alpin din

Buşteni, inaugurat la 6 august 1939. Apoi numeroasele trasee în premieră, şcoala de alpi nism, traseele

colective de iniţiere, care au deschis drumul alpinismului românesc. Tot revista vi le poate arăta pe larg

şi ilustrat. Vreau să va spun însă că ceea ce mi-a rămas pentru toată viaţa din anii petrecuţ eastă

asociaţie este amintirea acelui suflu de avînt şi voie bună, de frăţietate în plăcerea reunir cu natura, cu

ce are ea mai frumos, într-un grup de oameni cu care mă simţeam totdeauna aproape şi în la rgul meu.

Desigur, alpinismul are şi o latură de competiţie: se aleg ¹aşiº

care realizează isprăvi deosebite şi care

focalizează admiraţia tuturor. Dar solidaritatea aceea prietenească nu s-a dezminţit nic iodată între

membrii clubului, iar rivalităţile sportive erau, într-adevăr, sportive. Dealtfel pura măi estrie tehnică nu

domina exclusivist preocupările clubului. Noi considerăm că alpinismul, oricît de tehnic ar fi, se îmbină

cu bucuriile drumeţiei, care ne rămîn şi mai tîrziu, cînd mijloacele fizice nu ne mai îngădui evera

înfruntare cu stînca . Aşa se explică faptul că toţi cei din generaţia mea, şi mai vîrstnici chiar, au rămas

şi acum credincioşi muntelui. Unii, excepţionali, ce-i drept, ca Niculae Baticu sau Em ilian Cristea (care

n-o să se supere că l-am pus în generaţia mea, măcar că-i mai tînăr ceva) abordează şi astăzi

alpinistice de nivel remarcabil. Azi, serii noi şi mai numeroase de tineri practică un alpinism de mare calitate tehn ică şi ţin să

cred că s-a păstrat şi acea atmosferă de bărbătească şi limpede tovărăşie alpină , fiindcă cei ce iubesc

muntele şi natura nu pot fi altfel. Ð E drept şi frumos ceea ce spuneţi, tovarăşe doctor: ¹cei ce iubesc natura nu pot fi altfel

".

Pornind de la această afirmaţie, dorim să va adresăm o nouă întrebare: Ce aveţi de spus, ca m rc.

iubitor al naturii, despre poluare. Ð Din păcate, natura se zbate pretutindeni din greu sub loviturile din ce în ce mai gr ave pe

care i le dă Ð uneori inevitabil, dar adesea fără necesitate şi discernămînt Ð tocmai dezvolt a

civilizaţiei. La noi, interferenţa tehnicii şi industrializării lasă din fericire încă multă ură sănătoasă .

Ce este însă jalnic, este ¹poluarea umană" . Desigur, este bine ca un număr mare de oameni să poată lua

contact cu natura, să se învioreze şi să-şi îmbogăţească viaţa cu bucuriile muntelui, mării ş r.

Dar, îmi pare mie, şi-au făcut loc unele concepţii eronate asupra a ceea ce se cheamă ¹turis m" şi s-au

instaurat obiceiuri deplorabile, care tocmai împiedică turismul civilizat. Adăposturil e destinate odihnei

celor ce au străbătut drumurile munţilor au degenerat uneori în localuri de petrecere pe ntru unii. Recent am aflat cu mulţumire că s-a început cu scoaterea băuturilor alcoolice din cabane le de

munte. O asemenea măsură este binevenită, dar legile şi măsurile, oricît de bune, nu pot fac e totul. Este

o problemă de educaţie cetăţenească, de dezvoltare a omeniei, pentru care trebuie să contrib uim toţi, pe

toate căile.

Ţin însă să subliniez că am avut adesea plăcerea să întîlnesc pe munte grupuri de tineri plin

de sănătate fizică şi morală, primind din plin tot ce le oferea natura, dornici să vadă, să a şi să

înţeleagă. Am credinţa că nu sînt puţini aceştia. Lor trebuie să li se lase locul şi liniştea au

dreptul, să li se dea putinţa de a îndrăgi şi mai mult muntele şi tot ce-i mai frumos în ţara astră. Ð Iertaţi-ne ca insistăm. V-am ruga, totuşi, să circumscrieţi răspunsul mai concret sensului

întrebării pe care v-am adresat-o. Ne interesează, adică, părerea dumneavoastră în legătura c

poluarea tehnică a naturii. Ð La noi în ţară poluarea tehnică a naturii nu mi se pare, cu cîteva excepţii, a fi ajuns la

proporţii prea serioase. Desigur, ar trebui să se înlăture, de pildă, valurile de ,,ceaţă de iment" care

sufocă în unele zile părţi din Valea Prahovei. Dar tocmai pentru că nu sîntem încă în faţa un i

prea grave, ar fi timpul să se intervină temeinic pentru a nu lăsa să se întîmple ce s-a întî at în alte

ţări cu unele admirabile zone naturale , distruse de exploatări lacome sau de proliferarea în zone

turistice a industriilor. Pe de altă parte, nu orice realizare tehnică strică numaidecît natura. Lacurile create p entru

marile hidrocentrale au adus în sînul munţilor admirabile privelişti noi; drumuri trasat e pentru nevoi

indu-triale au deschis căi prin locuri minunate.

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. Aş observa însă că multe efecte neplăcute s-au produs (paradoxal , dacă vreţi) tocmai prin

¹amenajări turistice" nepotrivit concepute. Aşa, încă de mult, la Babele din Bucegi s-a făcu t o mare

greşeală: construirea în acel loc a cabanei Babele , care a degradat, aproape iremediabil , acest rar şi

impresionant monument al naturii . Cînd nu exista cabana şi ajungeai sus pe culme, mai ales urcînd

dinspre est, rămîneai cu răsuflarea tăiată aflîndu-te deodată în mijlocul acelei hore fantast de

incredibile de forme împietrite. Acum banalitatea acestei căsoaie instalate chiar într e stînci (ba chiar cu

distrugerea unora din ele), la care se adaugă poluarea peisajului cu toate reziduu rile unei proaste

gospodăriri, a anulat aproape frumuseţea stranie a locului . Asta s-a întîmplat acum vreo patruzeci de

ani, dar nu pot să nu mă tem că n-ar putea sa mai cadă victime şi alte monumente ale natur ii, dacă nu se

vor chibzui cu seriozitate şi competenţă diversele amenajări noi ce se fac. Asemenea nenorociri nu s-au abătut numai asupra unor mari monumente naturale, ci Ð u neori

pe scară dezolant de mare Ð asupra unor zone care pot oferi locuri de ieşire în natură, af late în jurul

oraşelor. Păduri şi lunci, altădată fermecătoare şi caracteristice, cu flora şi păsăretul lor st

¹amenajate" atît de radical încît au devenit o reţea de tălpi de asfalt, cu grupuri rărite de copaci rămase

printre ele şi mai ales au fost împănate cu multe Ð prea multe Ð chioşcuri, bufete. Or, tocm ai aceste

zone sînt preţioase şi ar trebui cu grijă şi pricepere conservare (în nici un caz ¹supra-amen jate") în

jurul oraşelor , fiindcă turismul nu înseamnă numai munte sau mare. Omul cu ochii deschişi spre frumos

poate găsi colţuri de natură încîntătoare aproape oriunde. Ð Cum ar putea sprijini ideea pentru care pledaţi literatura turistică, de exemplu. Ð Literatura turistică ? Mie mi se pare destul de redusă încă această literatură. Grosul

tipăriturilor turistice îmi pare orientat aproape exclusiv pe ªitinerare auto" şi cu o i nformaţie seacă,

uneori incompletă şi chiar inexactă. Dacă ne gîndim puţin, în literatura noastră muntele şi drumeţia nu ocupă un loc prea mare.

Afară de modelul inimitabil al lui Calistrat Hogaş, şi de unele mari fresce sadovenien e, eu n-aş putea să

spun că vreo altă operă literară, chiar cu subiect de munte şi turism, ar fi avut într-adevăr darul să-mi

răscolească dorul acela minunat de munte şi de codru verde.

Îmi pare rău de această constatare cu atît mai mult cu cît sînt convins că literatura turisti

poate fi interesantă şi poate stimula dorinţele de a vedea şi înţelege natura, poate face o operă educativă

de valoare pentru tineret. În această privinţă am remarcat cu satisfacţie cîteva scrieri bun e realizate în

ultimii ani ca şi multe materiale din revista ¹România pitorească", din care aş cita ca un frumos

exemplu articolele limpezi şi pline de dragoste de munte ale lui Emilian Cristea. Este o cale foarte

bună, care trebuie continuată şi amplificată. Ð Circulă, de la o vreme, diferite teorii în legătura, cu originea unor monumente ale na turii.

Un sculptor, Constantin Vieru, afirmă de pildă că Babele din Bucegi ar fi creaţii ale un ei civilizaţii

străvechi. Putem da crezare, oare, unor asemenea interpretări ? Ð În legătură cu aspectele şi fenomenele din natură cu caracter mai deosebit circulă, de multă

vreme, aş putea spune de totdeauna, tot felul de povestiri extraordinare, legende şi fantezii, unele

interesante, altele de-a dreptul nereuşite. Aşa, ca să ne limităm la munţii noştri, încă de l eputurile

literare, Gheorghe Asachi, dealtfel turist meritoriu la vremea lui, născoceşte o ist orioară naiv-patriotică

despre frumoasa fiică a lui Decebal, pe nume Dochia , care, văzîndu-se în pericol de a fi răpită de

Traian (romanii fiind cunoscuţi răpitori încă de pe vremea Sabinelor), s-a prefăcut, cu oi le ei cu tot, în

stînca ce poate fi văzută şi azi pe Ceahlău. De fapt, o stîncă zisă Dochia există pe acolo şi o

legendă autentic populară, numai că personajul este străvechea ¹Baba Dochia", cu rădăcini în diţii

din depărtări preistorice. Apoi, fantezia naivă a lui Asachi s-a transpus în teorii cu pretenţii de seriozitate . Desigur,

trebuie să admitem că imaginaţia poetică şi artistică poate fi stimulată de multe forme insol te din

natură, iar dacă această stimulare are drept rezultat o operă de calitate, cu atît mai bin e. Dacă însă

rezultatul este o teoretizare pseudo-ştiinţifică, nu mai are haz. Cînd scriitori, pictori, sculptori sau diverşi ¹amatori" construiesc teorii despre ori ginea

Babelor din Bucegi, parcă nu se potriveşte. Nu cred că mai este necesar să explicăm origin ea acestor

forme curioase de roci; oricare manual de geografie fizică le descrie amănunţit şi le lămu reşte geneza. Uite, ca să revenim la literatura incipientă: cînd Bolintineanu declama cu patos: ,,.. .în Peşterea

Carpaţilor de mergi un ceas mai bine/ Vezi Templul Pacinaţilor ce cade în ruine"... Ð el n-avea

nicidecum vreo revendicare arheologică asupra existenţei sau riturilor ,,Pacinaţilor", ci se mulţumea săşi reverse imaginaţia romantică, drept care Ð chiar dacă nu e

genial, e simpatic.

În schimb, clişeele cu ¹civilizaţii necunoscute'', ¹opere de artă pierdute în noaptea timpuri or"

etc., nu au nimic de oferit iubitorilor de natură. Babele, Sfinxul, Dochia şi oile e i sînt frumoase fiindcă

sînt opere ale naturii însăşi şi n-au nevoie de nebuloase interpretări pseudo-ştiinţifico-lit re.

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. Ð Vă mulţumim l AURELIAN PIŢU Profesor, biolog. Organizatorul secţiei Banat a Turing Clubului României. Preşedintele

Comisiei pentru ocrotirea monumentelor naturii a judeţului Buzău. Propagandist de tu rism. TURIST POATE FI ORICINE Ð COPILUL , OMUL MATUR ŞI BĂTRÎNUL DE

ŞAPTEZECI DE ANI

Ð Văile şi munţii Banatului sînt o sinteză de frumuseţe naturală şi comori de interes ştiinţi

Turistul contemporan, oaspete al acestor locuri, nu poate rămîne indiferent în faţa ined itului pe care îl

relevă, la tot pasul, părţile Severinului şi ale Caraşului, regiunea Reşiţei şi a Moldovei No Dolinele

din Caraşova sau cele din Iabalcea; Cheia Prolazului, cu pereţii prăpăstioşi, rîurile subter ane,

izvoarele dalmatine şi numeroasele peşteri, între care cea de la Comarnic deţine, ªfrunceaº,

constituie un adevărat tezaur de frumuseţi. Lor li se adaugă monumentele făurite de mîna o mului, prin

secole de istorie: Podul (de fapt, rămăşiţele lui) înălţat de Apolodor din Damasc, arhitectul

împăratului Traian, castelul lui Iancu din Hunedoara, grandioasa construcţie socialistă de la Porţile

de Fier Ð operă cu rezonanţe multiple a unei prietenii tradiţionale a două popoare vecine Ð românii

şi iugoslavii. Dar cîte alte monumente, vechi sau noi, creaţii ale erelor geologice sau ale omului, şi el

făurar milenar prin această ¹ţară", nu se întîlnesc în Banat! Totuşi, valorificarea lor din p de

vedere turistic a început tîrziu, chiar foarte tîrziu. Cum explicaţi acest lucru, tovarăşe p rofesor ? Ð Nu-i greu să explici acest lucru . Ba , e chiar foarte simplu . Important e să cunoşti o

realitate: data cînd, în Banat, s-a înfiripat o activitate turistică organizată şi conştientă are şi-a propus

să valorifice bogăţia turistică a regiunii . Or, cum noi nu avem încă o istorie a turismului, e destul de

dificil să afli cînd s-a produs evenimentul. Documentele referitoare la acea perioadă Ð va previn că ea

este foarte aproape de zilele noastre, doar cîteva decenii ! Ð nu stau la îndemîna oricu i, iar cercetătorii

pasionaţi de cunoaşterea trecutului acestui domeniu ne lipsesc ! Din cîte am înţeles din d iscuţii şi în

urma schimbului de scrisori pe care l-am făcut cu dumneavoastră, aş zice că sînteţi primii d in generaţia

tînără care va ocupaţi de asta. Las la o parte, desigur, pe eruditul şi mai vîrstnicul cerce tător, profesorul

Valeriu Puşcariu, a cărui carte o aşteptăm... Adevărul este că, în Banat, bazele unei asociaţii turistice au fost puse în ziua de 19 ian uarie

1935. Actul înfiinţării asociaţiei ca şi acţiunile ei ulterioare au fost consemnate în presa remii.

Documentele trebuie să fie păstrate în arhivele personale ale unor martori oculari. Pr intre ei mă număr

şi eu. Unele din ele se găsesc, fără îndoială, la Biblioteca Academiei şi, poate, în alte bib teci publice.

Cercetătorul le-ar putea da de urmă, dacă ar vrea. Ð Organizarea tîrzie a secţiei Banat a Turing Clubului României nu trebuie, credem, să ducă

la concluzia că aici, mai înainte, n-a existat activitate turistică sau că unele din bogăţii le şi

ciudăţeniile solului şi subsolului bănăţean n-au fost exploatate în interesul lui, de mintea mului. E

notoriu faptul că staţiunea Băile Herculane de azi, cu ape termale, sulfuroase şi radioa ctive, a fost

cunoscută din epoca romană. Podul lui Traian de la Drobeta-Turnu Severin a fost amin tit, cu scop de

propagandă patriotică, în scrierile cronicarilor, ale învăţatului stolnic Cantacuzino, în ¹Ro

pitorească" a lui Vlahuţă. Cîteva peşteri au fost descoperite pe la începutul secolului; pri n munţii şi

văile regiunii n-au hălăduit numai ciobanii, ci şi turiştii, cu mult înainte de 1935.

Cu siguranţă că, odată şi odată, cineva o să consemneze minuţios istoria devenirii turismului

în Banat şi va scoate la iveală surprize pentru noi care ştim încă puţine lucruri pînă şi des

călătoare celebră pe aceste plaiuri: Cora Irineu. Pînă atunci, evocarea momentului înfiinţări ecţiei

Banat a Turing Clubului României ar fi o sursă de informaţie extrem de utilă. Mai ales că ea ar fi

făcută de fostul secretăr general al secţiei. Ð Cum aţi remarcat şi dumneavoastră, în Banat exista, ca peste tot , pasiune pentru drumeţia

în mijlocul naturii. Plecaţi din oraşele Timişoara, Caransebeş, Lugoj, Făget, Reşiţa, călător gulari

sau în grup, puteau fi întîlniţi adesea în excursii de plăcere şi de cunoaştere a frumuseţilor dimprejurul

urbei lor. Mulţi dintre ei erau chiar membri cotizanţi ai centralei Turing Clubului din Bucureşti. Lipsea

însă o asociaţie turistică şi, atunci, intelectualii şi-au propus să o creeze . Evenimentul, petrecut la data

amintită deja, în clădirea liceului ,,Coriolan Brediceanu" din Lugoj, a fost consecinţa imediată a unei

intense activităţi de lămurire şi propagandă, desfăşurată timp de aproape cinci ani de o seam

drumeţi din Timişoara, Lugoj, Caransebeş, Oraviţa şi din alte localităţi. Cu acel prilej, s-a stabilit şi

programul de acţiune, secţia avînd drept rază de activitate Banatul. Planul nostru de muncă viza, în principal, două direcţii: organizarea şi terenul. Pe plan

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z.

organizatoric şi social-cultural ne propuneam să desfăşurăm o muncă propagandistică susţinută ru

recrutarea de noi membri, dezvoltarea spiritului turistic şi propăşirea turismului în zo nă. În ce priveşte

activitatea pe teren, s-au întocmit planurile, schiţele şi borde-rourile tehnice pentr u executarea

marcajelor turistice . Ele au fost aprobate şi executate, eşalonat, în decursul anilor 1935Ð1940. Ð V-am ruga să va referiţi mai pe larg la conţinutul plănurilor de activitate a secţiei. Ð Am să o fac, dar numai cu ajutorul documentelor aflate în posesia mea şi precizând că nu

amintesc decît o parte din acţiunile concrete. Despre toate, cu povestea lor de amănun t, s-ar putea

întocmi o monografie sau, în orice caz, o lucrare amplă. Deviza Turing Clubului României era: ,,Prin turism la cunoaşterea şi iubirea României"

(articolul 4 din Statut). De aceea şi în secţia noastră s-a pus problema educaţiei membril or în

conformitate cu statutele şi regulamentul T.C.R. Ð realizarea adevăratului spirit turi stic şi protecţia

naturii. Pentru dezvoltarea spiritului turistic au fost organizate conferinţe publ ice, cursuri de informare

şi cunoaştere, şcoala de turism din cadrul Politehnicii din Timişoara, cursuri de schi. Dintre

personalităţile care au conferenţiat, în urma iniţiativei noastre, numesc aici pe academic ianul profesor

Emil Pop, Mihai Haret, profesorul Valeriu Puşcariu, profesor inginer I. Protopopes cu. Personal, ani

abordat teme ca: ¹Turismul şi importanţa luiº;,.Banatul turistic"; ¹Protecţia naturii"; ¹Reze vaţiile şi

monumentele naturii" . Membrii secţiei au publicat numeroase articole asupra frumuseţilor naturale ale Bana tului. Iată

ziarele acestea cu filele îngălbenite de vreme Ð ¹Vestul" şi ¹Generaţia nouă" din Timişoara,

¹Răsunetul" şi ,,Acţiunea" din Lugoj, sau revistele ¹Luceafărul", ¹Pruncea", ¹Reşiţa pitoreas

în coloanele lor semnăturile unor reprezentanţi de vază ai mişcării turistice bănăţene: profe nginer

Protopopescu, doctor Oprişa, doctor Bolboca, doctor Ioachim Miloaia, profesorul Vînţan , doctor Iosif

Nemoianu, inginer Pavel Goanţa, profesor Gheorghe Nea.mţu, avocat Gheorghe Gîrda. Revi sta Turing

Clubului României şi calendarele turistice (¹Enciclopedia turistică") ce apăreau la Bucureşt i publicau şi

ele materiale de popularizare a fondului turistic din Banat. La Radio Bucureşti sau difuzat, mult măi

des decît în zilele noastre, asemenea materiale.

Pentru strîngerea legăturilor şi cimentarea solidarităţii între membrii secţiei au fost organ

zate

agape colegiale şi serate dansante, al căror venit era destinat, în întregime, lucrărilor pe teren. Trebuie

să spun că astfel de reuniuni erau precedate sau urmate de excursii colective în toate cele trei judeţe de

atunci ale Banatului, pe itinerare variate din Munţii Cernei, Munţii Poiana Ruscăi, în M unţii

Semenicului şi în alte părţi. De mai multe ori, secţia a iniţiat excursii de lungă durată în i, Retezat

şi pe Dunăre: Baziaş, Turnu Severin, Galaţi. Pentru buna lor reuşită au fost angajate şi preg te călăuze

de încredere: Nicolae Golopenţa zis Gongarul, din comuna Pecinesca, Paul Pîrvulescu di n Zăvoiul

Terna, Ion Păunescu, zis Gloazăr din Prisecena, Nicolae Balaci şi Arsenic Balaci din c omuna Borlova,

aceştia din urmă fiind ghizi în munţii Ţarcu, Godeanu şi Retezat . Era să uit numele unei femei,

admirabilă călăuză şi cunoscătoare a Munţilor Retezat: Magdalena Hamzu din Cîmpu lui Neag. Ð Excursiile secţiei Banat a Turlng Clubului vizau doar realizarea destinderii, ieşire a în

natură, datorată plăcerii participanţilor ?...

Ð Orice excursie, ca dealtfel orice activitate turistică Ð nu am în vedere aceea pe care o face

personalul din sfera serviciilor Ð trebuie să urmăreăscă două direcţii principale: plăcerea, tinderea

intelectuală şi fizică, pe de-o parte, şi cunoaşterea, instruirea, pe de altă parte; noi am î cercat să

demonstrăm, în plus, strînsă interdependenţă între protecţia naturii şi turism, ideea că adev

drumeţ trebuie să fie pătruns de dragoste faţă le natură şi, în consecinţă, să o ocrotească . Mi se pare mie

că, azi, acest aspect al problemei scapă, în bună măsură, atenţiei organizatorilor de turism . Numai aşa

se explică mizeria pe care o lasă în urma lor grupurile de turişti, fie la mare, fie la munte.

Dumneavoastră aţi văzut aspectul plajelor Mării Negre, seara, după ce pleacă de pe ele turişt i ?

Ð Vă mărturisim că, din curiozitate, în vara anului 1974, am numărat coşurile de hîrtie de pe

plaja din faţa hotelului ¹Belona" şi a restaurantului ¹Vraja Mării'" din Eforie Nord. Am găs it, în total,

douăzeci şi una de asemenea coşuri. Unsprezece din ele erau răsturnate în nisip şi roiau muşt le în

jurul lor. Vă invităm, acum, să ne spuneţi prin ce s-a remarcat activitatea de teren a secţiei Banat

a

Turing Clubului României. Ð Realizarea marcajului a constituit preocuparea centrală a secţiei. În acest sens, între anii

1935Ð1940, au fost marcate mai întîi potecile din jurul staţiunii Băile Herculane, în lungim e de 87 km.

S-au marcat apoi potecile Crucea Albă Ð Izvorul Jelerău Ð Domugled (albastru vertical, p e fond alb);

Crucea Albă Ð Izvorul Jelerău Ð Poiana Musuroane Ð La Şipot Ð Zgăul Prolazului Ð Fabrica de

var Ð Băi (roşu vertical); Uzina electrică Ð Crucea Ghizelii Ð Teşna Ð Gura Craivii (albastru

orizontal); Teşna Ð Prisecena Ð Zgliver (galben vertical); Crucea Albă Ð Grota Şerbanului Ð

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. Creasta Domugled I Ð Peştera Scoronişte Ð Poiana PăduriiÐZgăul Prolazului (roşu-albastru

vertical); Uzina electrică Ð Zgău Ð Şaua Padinii Ð Vîrful Şuscu Ð Izvorul Jelerău (albastru

vertical); acestora le-au urmat marcajele în Munţii Poiana Ruscăi (35 km), cele de legăt ură între Poiana

Mărului şi Retezat, pe valea Bistrei, peste Şaua Iepii, poteca de creastă ce duce în Retez at la Lacul

Bucura (100 km) şi altele. În afara marcajelor, tot în scopul orientării în teren, din iniţiativa secţiei Banat a Turin g

Clubului României, am pus pe piaţă, în vara anului 1937, două noi hărţi: ¹Retezatul şi Ceahlă

,,Lacul Roşu". Prima avea ca autori pe Mihai Haret şi Ion Protopopescu, a doua pe Io n Protopopescu şi

profesorul universitar doctor Neculai Macarovici din Iaşi. Ele au apărut la Institut ul cartografic

¹Unirea"' din Braşov, dar iniţiativa tipăririi şi executarea originalelor aparţin secţiei noa tre . Acestor

lucrări li se adaugă Harta turistică a Banatului, la scara l: 200 000 şi cea a regiunii Herculane, Teşna, la

scara l: 50 000. Le semna acelaşi Ion Protopopescu. Ca o completare spre vest a hărţii Retezatului,

colonelul în retragere A. Trica, a executat harta Muntelui Mic şi Ţarcu. Ð În preocuparea membrilor secţiei a stat şi acţiunea de construire a cabanelor şi

adăposturilor în munţi ?

Ð Da, Însă, din păcate, nu s-a putut realiza nimic concret. Intenţionam să construim o cabană

la locul numit Mătania. Adunasem în acest scop o sumă frumuşică, dar a intervenit războiul. Am

folosit, în schimb, în tot timpul activităţii noastre, cu reduceri pentru membrii secţiei,

casele de adăpost

ce erau proprietatea unor întreprinderi şi instituţii: Casa Luncani din Munţii Poiana Ru scăi, vila

Transilvania din staţiunea Băile Herculane, casele de adăpost Dor de munte, Brădişor, caba na de pe

Muntele Mic, casele de adăpost de pe Semenic etc. Ð La un moment dat, în cursul dialogului nostru, relevaţi, ca o direcţie de prestigiu în

activitatea secţiei, interesul pentru popularizarea monumentelor turistice bănăţene, pri n intermediul

cuvîntului tipărit şi al celui transmis pe calea undelor radiofonice. Dumneavoastră aţi pu blicat chiar o

lucrare intitulată ¹Peştera de la Comarnic". A apărut în 1947, după ce, în 1946, în urma refe ului

întocmit de Valeriu Puşcariu, membru în Comisia monumentelor naturii, peştera a fost dec larată

monument al naturii. Cu peste zece ani înainte, în Editura ¹Cartea Românească", apărea, sub

semnătura lui Aurelian Piţu, broşura ¹Turismul şi importanţa lui"; ce v-a determinat să scrie ?

Ð Între cele două războaie mondiale exista în România o bogată şi variată literatură turistic

Se publicau ghiduri, hărţi, reportaje, monografii, cărţi de economia şi teoria turismului. Cu toate

acestea, nu toată lumea ştia exact ce este turismul, nici masa mare a populaţiei, nici chiar oficialităţile.

Ð În broşura amintită, în articole sau conferinţe publice, aţi încercat să definiţi noţiunile

turist şi turism. Nu eraţi singurul preocupat de asemenea chestiuni. La noi s-au ref erit la aceste

noţiuni, încercînd să le găsească o definiţie, Gabriel Dimitriu din Cîmpulung, Calistrat Hoga stor

Urechia, Mihai Haret, Bucura Dumbravă, Emanoil Bucuţa şi atîţia alţii. Cînd apărea cartea

dumneavoastră puteau fi întîlnite în librării şi alte titluri şi alţi autori ce-şi propuneau celaşi

lucru. Vasile A. Marinescu, de. pildă, publica în 1933 o broşură: ¹Rolul industriei turist ice în

economia naţională". Ceva mai tîrziu, acelaşi autor tipărea ¹Contribuţii la dezvoltarea turis ului în

România", o culegere de articole scrise Între 1933Ð1938, ce purtau titluri semnificati ve: ¹Turismul

ca factor de dezvoltare în viaţa unui popor şi de unire între ţări", ¹Turismul şi economicul" rismul

şi şcoala", ¹Turismul Ð sursă de venit pentru stat". Un alt autor, Al. Halunga, publica, în 1937, o

broşură pe o temă similară: ¹Consideraţii despre turism", iar Constantin Băca, în 1943, o

¹Introducere în economia turistică". Peste hotare, germanul Rauers în ¹Kulturgeschichte de r

Gaststatte" cerceta istoria turismului În întreaga lume; un alt german, Oppenheimer, în ¹Zur

Soziologie des Fremdenverkehrs" scria încă în 1932: ¹Omenirea datorează turismului cea mai mare

parte din cultura la care a ajuns". Erau acestea dovezi că turismul, cu tot corteg iul de activităţi pe

care le stimulează, cucerise atenţia cercetătorilor. Am adăuga că, pe la începutul secolului nostru, mai

precis, în 1914, la Dilsseldorf, la Universitate, se ţineau prelegeri de turism, că, în 1925, la Roma, s-a

înfiinţat o catedră de turism; în 1929, în cadrul Universităţii berlineze, s-a creat Institut l de cercetări

turistice. La noi, turismul, ca preocupare ştiinţifică, e de dată mai recentă. Dorim să numi m aici

Centrul de studii pentru cercetarea şi promovarea turismului internaţional. La Acade mia de Studii

Economice din Bucureşti se prezintă studenţilor cursuri de turism. Dar să revenim la def iniţia

turismului, la ceea ce înţelegeţi dumneavoastră prin turist, turism. Ð Eu nu mai sînt la curent cu toate definiţiile contemporane ale acestor două noţiuni. Aic i, la

Buzău , unde lucrez acum şi unde deţin funcţia de vicepreşedinte al Comisiei judeţene de ocrotire a

monumentelor naturii, mă confrunt cu o mulţime de aspecte practice de mare importanţă. R evista

noastră..România pitorească" îşi refuză asemenea preocupări. S-a încercat ceva, în acest sens o

culegere de studii. Mă refer la cartea intitulată ¹Turismul Ð ramură a economiei naţionale" . Ştiu însă

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. că s-au propus diferite formule pentru definirea turismului, dar una unanim accept ată nu există pînă la

ora actuală. În ce mă priveşte, îmi place să cred că turist nu e omul cu muşchi dezvoltaţi, capabil să se

caţăre pe munţi şi să se hazardeze peste adîncurile prăpăstiilor . Turist poate fi atît copilul cît şi omul

matur, ba chiar şi bătrînul de şaptezeci de ani; turist poate fi oricine, şi oriunde , dacă are iubirea de

natură şi dacă, din acest imbold, porneşte să o cunoască în intimitatea ei . Ð În cartea publicată în 1935 scriaţi: ¹...Turism sau drumeţie e şi o zi petrecută în pădure

sau pe cîmp; turism e o călătorie de plăcere, pe apă, cu barca, pluta sau vaporul. Cînd o sc oală

vizitează o localitate pentru a cunoaşte muzee, expoziţii, monumente istorice, se face turism. O

excursie în mijlocul naturii în bătaia vîntului şi a soarelui, la marginea unei pajişti înflo ite,

admirarea unor frumuseţi naturale, a unor căderi de apă, a unui răsărit sau apus de soare, e tot

turism; în general vorbind, turismul e cuvînt de origine franceză; înseamnă gust de deplas are, de

voiaj, de mişcare în aer liber, de recreare în mijlocul naturii, de obosire chiar, dar de reconfortare şi

înălţare sufletească..." Acestei definiţii, doriţi, astăzi, să-i faceţi vreo completare ? Ð O definiţie, niciodată, nu e ceva tabu . Ea e o sinteză, o formulare făcută pe baza unor

realităţi, unor experienţe diverse. În ea se include, desigur, subiectivitatea celui car e se încumetă să o

lanseze. Dar o definiţie poate şi trebuie să fie îmbunătăţită, ajustată în funcţie de evoluţi

a experienţelor pe care le-a prins în formulare la un moment dat. Eu aş putea să-mi îmbunătăţ opinia

despre ceea ce credeam atunci că înseamnă turism. Aş putea sa adaug încă ceva la lungul cita t pe care

aţi avut amabilitatea să mi-l amintiţi. Nu mult: ¹la mijloace de transport" aş adăuga avionu l, bicicleta,

autoturismul, pe care, nu ştiu de ce, le-am uitat atunci; la capitolul ¹finalitatea turismului" aş sublinia

caracterul său educativ şi instructiv; în fine, aş accentua, cu termeni mai exacţi, mai ex pliciţi, aspectele

de ordin economic, importanţa turismului ca factor deosebit în ce priveşte apărarea naţion ală, sănătatea

de ansamblu a poporului, interconexiunea dintre turism, ştiinţă şi civilizaţie. Ð În ¹Turismul şi importanţa lui" va refereaţi. totuşi, la aceste valenţe ale turismului... Ð Da, dar lucrarea aceea era o broşură, spaţiul ei era mic, în timp ce problemele abordate ar fi

necesitat o tratare amplă. Ð Nu vă gîndiţi să reluaţi, într-o nouă carte, chestiunile teoretice vehiculate atunci ! Ð Nu, eu în nici un caz.... Dealtfel, repet: tot ce am spus acolo au spus şi alţii, prie teni de-ai

mei, colaboratori apropiaţi sau înaintaşi. Recitiţi cartea Bucurei Dumbravă, cărţile lui Miha Haret,

Emanoil Bucuţa, Valeriu Puşcariu şi Vasile A. Marinaşcu. În fiecare veţi găsi afirmaţii teore e despre

turism. Sînt cărţi care , de fapt, au pregătit şi au determinat legiferarea, prin actul din 29 februarie 1936,

a mişcării turistice româneşti. După aceea s-au făcut lucruri bune, pînă la război

. Războiul a însemnat o

stagnare în turismul nostru. Nu totală, dar o stagnare, o epocă ce şi-a ales jertfe defi nitive pe mulţi

dintre teoreticienii şi practicienii turismului. Unii au căzut pe front. După război, în turism, s-au înfăptuit lucruri deosebite . S-a amenajat litoralul, s-au construit şi

modernizat şoselele, tehnica a pătruns în inima munţilor . Ţara e vizitată de tot mai numeroşi călători

români şi străini. Se cheltuiesc fonduri enorme pentru încurajarea şi dezvoltarea turismului . Mai ales în

construcţii. Cred însă că se face încă puţin pentru educaţia turistului contemporan. Ð Multă lume se plînge că propaganda privind educaţia turistului are lacune serioase. Noi

nu contrazicem această opinie, dar vrem sa remarcăm că în ultima vreme în emisiuni de radi o şi în

coloanele revistei ¹România pitorească" au fost abordate, într-un fel sau altul, aspecte legate de

această problemă. În ¹România pitorească" am întîlnit, periodic, rubricile S.O.S.-natura,

Redescoperirea muntelui

şi Din evenimentele muntelui. Ð Acestea sînt, evident, lucruri bune. Noi, la Buzău, încercăm să facem cunoscut conţinutul

unor astfel de materiale publicate în presă. Eu cred că şi ¹Scînteia tineretului" ar trebui să publice

articole de acest gen în coloanele sale. Ar putea iniţia, în fiecare vara, adevărate campanii... Ð Noi am adăuga că şi presa locală ar trebui să se ocupe de educaţia turistică. O rubrică

săptămînală ar fi, cu siguranţă, citită. Dar, pentru că aminteaţi de Buzău, am vrea să convor

despre unele aspecte privind turismul din judeţ. Documentarea noastră de pînă acum ne-a sprijinit să

formulăm cîteva aprecieri. În primul rînd am releva că zona dispune de un patrimoniu turis tic de

invidiat. O natură generoasă a dăruit meleagurile buzoiene cu munţi de un pitoresc apart e Ð dealuri,

văi, chei şi cîmpii. Aici se află rezervaţia naturală din masivul Penteleu, cu arbori secula ri şi specii

rare de orhidee. Aici întîlnim vulcanii noroioşi de la Berca-Beciu, ¹focul viu" de la Lo pătari, măsivele

de sare cu lapiezuri. Să nu omitem monumentele de artă din Buzău: Muzeul de istorie, P alatul

Comunal, Biserica Episcopiei, construită în 1504 de Radu cel Mare şi refăcută în 1649 de Mat ei

Basarab; Complexul sculptural de la Ciolanu Ð Măgură; copia sculpturii lui Brancuşi, din cimitirul

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. Dumbrava şi copia după ¹Cloşca cu puii de aur" constituie elemente de interes, alături de casele

memoriale şi de staţiunile balneo-climaterice cum ar fi Sărata-Monteoru, Siriu sau Bal ta Albă. Noi am

spune că această bogăţie turistică este insuficient explorată şi exploatată. Am adăuga, în fi

sînt cunoscute eforturile pe care le depun organele de stat locale pentru ieşirea di n anonimat şi

afirmarea din punct de vedere turistic a judeţului Buzău. Am consultat, în vederea dis cuţiei cu

dumneavoastră, un memoriu de prezentare întocmit de Aurelian Piţu şi ing. Valentin Georg ian. În el

faceţi o serie de propuneri şi recomandări privind valorificarea potenţialului turistic al judeţului.

Dincolo de asta, am reţinut încă o data, pasiunea dumneavoastră pentru natură, pentru ocro tirea ei.

Nu sînteţi buzoian, n-aţi fost nici bănăţean neaoş şi totuşi v-aţi dăruit atîţia ani pasiunii

frumuseţilor acestor locuri care v-au adoptat.

Ð Eu sînt bucovinean , bănăţean şi buzoian. Acuma, din 1949, sînt buzoian. Dar nu-mi uit

meleagurile natale. Nici pe cele bănăţene nu le uit, fiindcă le-am iubit şi am trăit ani mulţ în mijlocul

lor. Printre oamenii lor. Cu un singur lucru mă mîndresc mai tare în viaţa mea: timp de 42 de ani am

pregătit şi educat generaţii de tineri ai căror ochi avizi de cunoştinţe şi noutăţi îi simt, cum

urmărin-du-mă . Am fost profesorul, prietenul şi sfătuitorul lor . La catedră sau în munţi , uneori în

ceasuri de cumpănă, pe creste golaşe, am fost mereu alături de ei . Eu şi alţi prieteni de-ai mei, buzoieni

şi ei: Aurel Georgescu, Laurenţiu Stan, George Olaru, Ion Mihăilescu. Nu ne scăpa nici o vacanţă fără

sa organizăm o excursie de 8Ð15 zile, care se încheia, întotdeauna, cu o analiză detaliată, ş iinţifică, a

traseului parcurs, a observaţiilor acumulate.

Ð Cînd aţi venit la Buzău existau preocupări legate de dezvoltarea şi valorificarea

potenţialului turistic al judeţului ? Ð Cînd am venit eu în oraş turismul nu se situa nici măcar pe postul de Cenuşăreasă în

preocupările autorităţilor locale. Numai Liceul ,,B. P. Haşdeu" era activ în această privinţă . Atunci sau

mai tîrziu i-am condus pe elevi în Munţii Buzăului, în Ciucaş, Bucegi, Piatra Craiului, Parîn , Retezat ,

Apuseni, pe Valea Dunării, în Banat, în Maramureş, în nordul Moldovei, la mănăstiri, în Delta nării.

Era greu la început şi am suferit adesea pentru neînţelegerea ideii pe care doream s-o i mpun repede

autorităţilor. Au trebuit să treacă aproape douăzeci de ani Ð pînă în 1968 Ð ca să putem acţi

găsim audienţa cuvenită la autorităţi. Ð Suferinţa aceasta nu v-a risipit credinţa în viitorul turistic al judeţului ? Ð Deloc ! M-a îndîrjit chiar, pe mine şi pe alţii, în special pe Valentin Georgian de care

pomeneaţi mai înainte. Din 1968, odată cu noua organizare administrativă a ţării, la conduce rea

judeţului a venit un mare iubitor al naturii, om hotărît să ridice oraşul şi judeţul la nivel l altor zone ale

patriei. Turiştii aveau mare noroc, astfel. Ţin să spun, de asemenea, că ne-a ajutat şi ne ajută

vicepreşedintele Consiliului popular judeţean. El este, dealtfel, şi preşedintele Comisi ei pentru protecţia

mediului înconjurător din judeţ. Ð Aţi vrea să menţionaţi acţiunile mari şi liniile principale în perspectiva cărora s-a

dezvoltat şi se va dezvolta turismul în judeţul Buzău ? Ð În memoriul intitulat ¹Amenajarea şi exploatarea patrimoniului turistic sil judeţului

Buzău", întocmit şi înaintat în toamna anului 1970, eu şi inginerul Georgian indicam două dir cţii

principale: 1) dezvoltarea condiţiilor pentru practicarea turismului intern şi 2) dezvoltarea condiţiilor pentru atragerea şi canalizarea turismului de tranzit. Solicitam amenajarea şi valorificarea cadrului natu-ral-geografic, în primul rînd zona montană

şi colinară, cu elementele ei: masivele Siriul şi Penteleu, văile rîurilor Buzău, Slănic , Siriu , Bîsca ,

Dealul Ciolanului, vulcanii noroioşi etc... Am făcut propuneri referitoare la drumeţia de tranzit şi cea

automobilistică. Ne gîndeam la ¹legarea" reţelei de marcaje turistice interne cu reţeaua d e marcaje a

judeţelor învecinate, la necesitatea construirii drumurilor moderne, pentru automobi l, la hoteluri,

moteluri... Ð Ce s-a realizat pînă acum ? Ð În privinţa bazei materiale şi a ocrotirii naturii s-au făcut lucruri remarcabile. Mi-e greu să

le amintesc pe toate. A fost aprobat planul marcajelor turistice în zona subcarpat ică şi montană a

judeţului. S-a trecut la concretizarea lui. Sper că în vara lui 1975 acţiunea va fi închei ată în cadrul

iniţiativei pioniereşti ¹Asaltul Carpaţilor"; menţionez, de asemenea, modernizarea drumuri lor judeţene,

electrificarea localităţilor rurale, construirea hotelurilor, motelurilor, amenajare a campingurilor . Ð Sînt folositoare pentru turiştii de pretutindeni: campingul de căsuţe din Valea Buzăului,

casa de adăpost de la Gura Milei, cea din masivul Siriul, hotelul Pietroasa. Cele mai atractive

obiective turistice par a fi, totuşi, tabăra de sculptură de la Măgura şi Muzeul Pietrei. Am enumera şi

vulcanii noroioşi. Desigur, nu uităm nici o clipă vinul de Pietroasele, pe care, cum v edeţi, îl gustăm cu

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. zgîrcenie, pentru că mai avem încă treabă şi e destul de tîrziu astăzi. Dumneavoastră, buzoienii, aţi făcut la Măgura un lucru extraordinar. Nu numai sculptorii

sînt cei care va mulţumesc pentru excepţionalele condiţii pe care le-aţi creat. Vă caută şi v ulţumesc

excursioniştii din toată ţara, cei de peste hotare. Vin aici, cu siguranţă, tot aşa cum vin la Săpînţa, în

cimitirul lui Stan Ion Pătraş, cum merg pe Muntele Găina, în Dumbrava Sibiului, la Răşinari sau în

Cimitirul Bellu din Bucureşti. În Muzeul Pietrei aţi concretizat o altă idee frumoasă: aţi a dunat

operele pietrarilor, cunoscuţi sau anonimi, şi le-aţi expus privirii oamenilor: să se ui te la ele cum se

uită la ¹Măiastră" lui Brancuşi, cum se uită, uluiţi, la măştile lui Francisc Nistor din Sigh

Marmaţiei,la icoanele lui Valeriu Vaida din Tîrgu Mureş, ori la colecţia de fotografii a lui Ioniţă

Andron din Neqreşti. Acestea sînt lucruri clare pentru noi. Dar despre valoarea turi stică a vulcanilor

noroioşi, va rugăm sa ne furnizaţi informaţii suplimentare...

Ð Nu mă surprinde nedumerirea dumneavoastră. E firească, şi mă bucur că am prilejul să

spun, din nou, cîteva cuvinte despre acest fenomen al naturii. Vulcanii noroioşi de la Berea, Pîclele

Mari, Pîclele Mici, Beciu şi Plopeasa sînt situaţi la aproximativ 25Ð30 km de Buzău. Sînt niş

ridicături conice formate prin erupţie la suprafaţa pămîntului a gazelor degajate dintr-un zăcămînt de

hidrocarburi care au antrenat apă şi nămol. Ni se înfăţişează în lumina aromată a soarelui, s ri,

metalici, uleioşi, ca un peisaj pustiu, selenar, plin de mister. Conurile de argilă calcaroasă, cenuşie,

întunecată, au înălţimi de 2Ð4 m. Unii sînt ¹stinşi"; alţii sînt ,,în activitate" şi în gura

adevărat crater Ð bolboroseşte noroi de marnă înmuiată, aruncînd gaze sub forma unor băşici c

cresc şi plesnesc. Par a fi nişte enorme pleoape ce se deschid şi se închid, căci fenomenu l se repetă la

intervale mai mici sau mai mari şi fac să se prelingă, din globul lor, noroiul în clocot , asemenea

şuvoaielor de lavă. De aceea, li se mai spune şi ¹vulcani fierbători". Interesant că pe solu l astfel format,

sărat şi impregnat, se dezvoltă plante halofile, cum este arbustul Nitraria Schoberi, unic în Europa şi

căruia localnicii îi spun gărdurăriţă. Pentru unicitatea lui, locul constituie un punct de a

tracţie turistică

şi obiectiv de studiu în atenţia cercetătorilor. Pe teritoriul judeţului se întîlnesc însă şi ezervaţii şi

monumente ale naturii. Le amintesc numai: Pădurea Frasinu Ð 175 hectare de o mare im portanţă

ecologică, genetică şi evolutivă, unica pădure de frasin pufos din ţară; blocurile de calcar e la Sarea lui

Buzău Ð 40 de blocuri de culoare cenuşiu compact din perioada jurasică, aflate într-o zonă d e depozite

de vîrstă terţiară; rezervaţiile forestiere Tisa şi Viforîta de pe Penteleu; zona cu mestecen pe drumul

spre vîrful Siriu, crîngul de liliac; focul viu de la Lopătari... Ð Sînteţi optimist în privinţa viitorului turistic al judeţului Buzău ? Ð Da, sînt foarte optimist ! Mai ales fiindcă eu constat, cu deosebită satisfacţie, că cele

propuse în memoriul invocat în timpul dialogului nostru au fost în mare parte realizat e. Sînt convins că,

pînă la încheierea cincinalului 1976Ð1980, Buzăul se va număra printre judeţele fruntaşe în m e de

turism, ocrotirea naturii şi mediului înconjurător. FRANCISC NISTOR Directorul Muzeului de etnografie al Maramureşului. Secretarul secţiei a VII-a Maram ureş a

Turing Clubului României. Vechi custode onorific pentru ocrotirea monumentelor nat urii.

Arheolog amator. ¹MARAMUREŞ, ŢARA VECHE , CU OAMENI FĂRĂ PĂRECHE" ¹Sus pe vîrful muntelui, la curţile dorului", era îndemnul ce îl adresaţi foarte des auditor ului

în conferinţele de popularizare a turismului. Am înţeles din aceasta că iubiţi poezia şi vede legătura

ei cu turismul. Ð Versurile acestea, extrase dintr-o poezie populară, le-am ales ca deviză pentru că era u parcă

izvorîte din inima mea şi exprimau credinţa mea cea mai puternică. Ð Atunci. Dar acum ? Ð Nu mi-am pierdut credinţa aceasta niciodată, ci, dimpotrivă, am sporit-o prin muzeul căr uia

m-am dedicat cu toată fiinţa. Muzeul maramureşan a devenit acum pasiunea mea cea mai m are şi-mi

acaparează tot timpul , însă sufletul meu tînjeste după munte, după pădure, după zăpezile de sus. Ð După munţii Maramureşului ? Ð

După toţi, după munte în general, pentru că nu există masiv din ţara asta pe care să nu fi pu

piciorul, şi nu o dată. Pînă în 1975 nu fusesem în Parîng şi în Deltă, dar în această primăva

rezistat ispitei şi m-am dus. Am impresii foarte puternice; m-a şocat Delta cu peisa jul ei tulburător, cu

vietăţile de acolo, însă la Gutin, pe Ţibleş, mă simt cu adevărat fericit, ca omul care se în e acasă,

după o lungă peregrinare prin lume. Ð Cum aţi descoperit muntele ? Sînteţi orăşean. Aveau sighetanii pasiunea excursiilor ?

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. Ð ¹Fiind băiet, păduri cutreeram", cum spunea Eminescu. Am început ca mai toţi copiii şi ca

toţi sighetanii, dealtfel, cu dealul Solovanu, cu ¹muntele" Solovanu, cum îi zicem noi , deşi are în jur de

numai 800 metri. Apoi, pe măsură ce creşteam, mă îndepărtam tot mai mult de casă, şi pînă la

nu-i departe. Companie aveam pe cei 13 fraţi: 11 băieţi şi 2 fete, plus copiii din cartier , însă minunea s-a

produs într-o zi, cînd am văzut pentru prima dată nişte schiuri. A venit cu ele din armată f ratele meu

mai mare, Ludovic, frate geamăn cu Vasile . Aveam vreo 6Ð7 ani, dar nu mă lăsam pînă nu mi le

dădea şi mie, cu riscul unor burduşeli . Ð Erau atît de rare schiurile atunci prin acele locuri ? Ð

Da, chiar foarte rare. Închipuiţi-vă doar că în 1934, cînd s-a înfiinţat prima secţie a Turin

Clubului la Sighetu Marmaţiei, în tot oraşul existau doar 20 de perechi de schiuri. Ð După cîte ştim, aţi înfiinţat prima şcoală de schi din Maramureş Ð un an după înfiinţarea

secţiei, iarna, cînd activitatea turistică trena. Ð Oamenii nu cunoşteau bucuriile schiului şi doar puţini maramureşeni practicau acest spor t.

Scopul şcolii, cum v-am spus, era însă altul: atragerea tineretului în rîndurile noastre, prin dezvăluirea

frumuseţilor iernii şi a plăcerilor pe care aceasta le poate oferi. Acest scop a fost atins, deoarece s-au

înscris foarte mulţi elevi, tineri şi chiar mai vîrstnici, care au devenit prin aceasta şi membri ai

asociaţiei noastre, în acelaşi timp. Şcoala a deschis ochii tuturor asupra marilor posib ilităţi pentru

practicarea sporturilor albe în munţii noştri. Acum toată lumea ştie că centrul turistic de la Borşa este un loc ideal pentru sporturi de iarnă,

cu condiţii naturale de relief şi climă excepţionale . Borşa are cea mai mare trambulină naturală din

Europa, o pîrtie olimpică pe buza muntelui de la l 660 m altitudine, care coboară 2 84 0 m, cu o

diferenţă de nivel de 840 m Ð pîrtie tipică pentru concursuri mari . Munţii Rodnei oferă, de asemenea,

avantajul unic de a coborî cu schiurile de la 2 200 m . Aici precipitaţiile sînt abundente, iar orientarea

permite să se schieze şi în luna mai. Acum aceste lucruri se cunosc în generai, dar pe a tunci eram

numai cîţiva care le ştiam. Pentru a-i convinge şi pe alţii trebuia să le arătăm cele mai bun rasee, pe

care nici noi nu prea le cunoşteam . Ð Şi atunci ? Ð Atunci plecam noi mai înainte pe presupusele trasee, le jalonam şi apoi duceam grupu l. Iar

cercetările noastre nu erau lipsite de peripeţii. Ð

Şi chiar de pericole, probabil, gîndindu-ne la cîte surprize ascunde zăpadă şi cît de

nestatornică este vremea la munte. Ð Erau. Într-adevăr, explorările noastre foarte periculoase, deşi eram oarecum antrenaţi. No i

am început călătoriile pe schiuri încă din 1933. În februarie 1933 am urcat, împreună cu prof rii

Traian Bilţu-Dăncuş şi Bodnar Florenţiu, pentru prima dată cu schiurile masivul Pop Ivan Ð 19 0 m.

Apoi alte masive, încît devenisem experţi în a ne orienta, după aspectul zăpezii, în ocolirea

obstacolelor, chiar şi noaptea. Cei doi prieteni de care am vorbit mi-au devenit u lterior colaboratori

apropiaţi în cadrul secţiei noastre a Turing Clubului . Dar, atunci, la început, cel mai pasionat de această

muncă era profesorul doctor Iacob Dermer, de la Liceul. . Dragoş Vodă" din Sighet. El era iniţiatorul

tuturor excursiilor şcolare. Mi-a fost şi mie profesor şi cred că şi lui îi datorez o bună pa te din

cunoştinţele mele despre Maramureş şi din pasiunea pentru cunoaştere. Cartea lui, ¹Istoria Maramureşului", o răsfoiesc şi astăzi cu mare plăcere. Am amintit de

cartea aceasta deoarece ea a stimulat foarte mult dorinţa concetăţenilor noştri de a cun oaşte

Maramureşul şi, implicit, i-a atras în rîndul asociaţiei care organiza asemenea acţiuni . Ð Se înţelege, din ce spuneţi, că la data apariţiei acestei cărţi asociaţia maramureşeană de

turism era deja constituită. Ð Da, cartea a apărut în 1936, iar secţia din Maramureş a Turing Clubului României s-a

înfiinţat în 1934, oficial la 2 iulie. Dr. Ioan Mihalyi, dr. Ilie Mari ş, Florentin Miha lyi, Lazăr Alexandru

au constituit nucleul secţiei noastre turistice, pictorul Traian Bilţu Dăncuş a fost ale s preşedinte al

secţiei a VII-a Maramureş a Turing Clubului României. Vicepreşedinte era ing. Butuc, iar eu secretar. Ð Cîţi membri număra secţia la constituire ? Ð 40. Acest număr a fost înregistrat şi la centrala Turing Clubului, cu sediul în Bucureşti,

care a luat act de înfiinţarea secţiei noastre. Ð Deci, pe primul plan al noii secţii se impunea atragerea de noi membri. Ð Exact ! În numai un an numărul lor creşte la 73 şi apoi se dublează în anul următor.

Inexistenţa oricăror preocupări pentru turism ne-a determinat ca, încă de la început, să conc ntrăm

atenţia în două direcţii: prima, organizarea secţiei şi atragerea de noi membri, iar a doua, marcarea

potecilor şi amenajarea de adăposturi în viitorul nostru teren de acţiune .

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. Ð Fondurile băneşti cum le obţineaţi ? Tot prin contribuţii voluntare şi serate dansante,

conferinţe, ca în alte părţi ? Ð Altă soluţie nu era. Aşa am strîns 11.000 de lei, din care 7 000 am şi cheltuit pentru

marcarea a circa 16 km de trasee, pe materiale. Aşa că pentru casele de adăpost ne mai rămăsese foarte

puţin. ÐŞi? Ð A început ¹sfînta milogeală" pe la autorităţile municipale, la Uzina electrică a oraşului , la

alte instituţii. Grosul l-am pus, bineînţeles, din buzunarele noastre şi astfel am reuşit ca, tot după

planurile noastre , să construim în 1936 casa de adăpost de la Prislop. Ð Vorbeaţi de primele trasee marcate. Care au fost acestea şi cine le-a făcut !

Ð Cele mai multe le-am marcat eu împreună cu Szollosy Tiberiu. Iată cîteva: Valea Vişeului,

Pop Ivan Ð Copilaş , Lutoasa, Valea Botizului, pe Waser, circa 80 km. Apoi Sighet , Piatra Ţiganului,

Tătar, Izvoare , circa 44 de km. Profesorul Bilţiu-Dăncuş a marcat trasee mai scurte: CrăceştiÐGutîi, CrăceştiÐIzvorul lui

PinteăÐDrumul MăriuţeiÐGutîi; CrăceştiÐIzvoare. Acolo unde se ridică acum o adevărată staţiun

climaterică , la Izvoare, nu era nimic, ci doar un loc plăcut pe care noi l-am descoperit. În sfîrşit , aceasta

n-a fost prima noastră descoperire şi nici primul pilon la viitoarea staţiune. Ð Între, care şi Borşa, unde acum, pe lîngă cabana existentă, s-au mai ridicat două hoteluri

moderne, cu restaurante, parkinguri ş.a.m.d. Ð O menţiune: cabana de care vorbiţi , care este un complex mare

, este de dată recentă şi nu

mai păstrează nimic din vechiul nostru refugiu. El începe să fie construit în 1942 , dar războiul face ca

lucrarea să fie abandonată şi abia în 1949 complexul de cabane de aici este refăcut şi dat în folosinţă în

forma în care se vede şi acum. Ð De fapt, din cauza războiului se întrerup lucrările şi la cabana de pe Prislop, adevărata

cabană care s-a inaugurat în 1939, la 20 august, dar dată în folosinţă parţial şi pe care apo ot

vicisitudinile războiului o distrug. Ð Spre regretul nostru , trebuie să spun că tot atunci este distrus şi refugiul pe care l-am făcut

la Iezerul Mare , pe Pietrosul Mare , la l 910 m altitudine Ð În acest loc şi acum se resimte lipsa unui refugiu, ca dealtfel şi pe Ineu. Ð

Şi chiar în covata glaciară a Gărgălăului , ori pe cumpăna apei între Izvorul Cailor şi

Gărgălău , locuri frecventate mult de turişti , ca dealtfel şi la Prislop , unde ar trebui refăcut şi vechiul

drum care ar permite automobiliştilor să urce cu maşina pînă la o altitudine de 2 000 m. Ð Şi o mai bună legătură între Maramureş şi Moldova ! Ð De fapt aceasta a fost şi ideea de la care am pornit iniţial în construirea cabanei ,, Prislopul".

Pe aici, pe la Borşa, treceau spre Vatra Dornei ¹buţinarii" , 6Ð7 000 de oameni anual. Ei descoperiseră

drumul cel mai bun şi cel mai drept între cele două provincii româneşti . Tot aici este cel mai bun punct

de plecare spre Ineu Ð 4 ceasuri, şi spre Rodna Ð 3 ceasuri. La fel am gîndit şi la amplas area

celorlalte refugii şi cabane pe care le-am înălţat în această zonă: alegerea unor locuri pito eşti şi

interesante, dar care să fie în calea drumeţilor sau la capătul călătoriei lor. Ð Putem demonstra, cred, foarte bine afirmaţia dumneavoastră fie şi numai înşirînd locurile

de popas care s-au amenajat în timpul în care v-aţi aflat printre conducătorii filialei. Ð Nu sînt prea multe, dar la stadiul la care se afla atunci mişcarea turistică erau sufi ciente.

Adăugăm deci, la cele de care am vorbit, cabanele de sub poalele Ţibleşului, de la Izvoa rele şi de pe

Valea Cizlei. Ð

Edificator pentru activitatea pe care aţi desfăşurat-o în acest domeniu ar fi să socotim cîţi

ani v-aţi ocupat direct de turism şi în ce calitate ? Ð În primii ani de la înfiinţare eram secretar, funcţie preluată de Ion Coman, fostul direct or al

Uzinei electrice, cînd eu am fost ales preşedinte al secţiei, în 1938. Mi-am îndeplinit at ribuţiile pînă la

începerea războiului, cînd am fost concentrat. În timpul războiului, bineînţeles, activitatea turistică s-a

dezorganizat şi s-a întrerupt. A fost reluată după 1944, cînd s-a înfiinţat Oficiul Naţional Turism, iar

eu am fost numit preşedintele Oficiului local. La începutul anului 1948, cînd oficiul s-a transformat în

organizaţia ,,Turismul popular", am trecut pe vechea funcţie de secretar. Abia în acel moment am

primit fonduri şi am început amenajarea unor baze turistice, între care şi cea de la Gur a Fîntînii-Borşa

care arsese în timpul războiului. Am apucat să o văd în picioare în 1949. Apoi în acel an am fost solicitat să lucrez în

învăţămînt, unde era mare nevoie de oameni. Am acceptat noua muncă, deţinînd în continuare şi

funcţia de secretar, pînă în 1954. În acest din urmă an situaţia din învăţămînt s-a mai îmbun

filiala noastră, vechea secţie a VII-a de turism, s-a contopit cu cea de la Baia Mar e. Pentru mine a fost o

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. mare uşurare, deoarece puteam în sfîrşit să mă ocup de crearea muzeului maramureşan. Ð Era o însărcinare specială sau o idee a dumneavoastră ? Ð Şi una şi alta... Am fost desemnat cu această muncă, însă, în urma stăruinţelor mele. Era o

veche dorinţă care mă acapara cu totul, pe măsură ce cunoşteam mai bine Maramureşul şi valori sale

etnografice. Colindam zilnic cu bicicleta 80Ð100 de km în căutarea unor obiective inte resante, făceam

cercetări căutînd să descopăr ce era mai valoros şi deschideam cu plăcere pungă mea săracă pe

achiziţionarea lor. Aveam o raniţă specială cu care nu mă întorceam niciodată goală. Şi aşa, i, ani

de-a rîndul, mi-am alcătuit o colecţie frumuşică.

Ð Colecţie care, trebuie sa spunem, a stat la baza muzeului înfiinţat în 1954. Era încă sărac

şi numai cu două secţii Ð istorie şi etnografic. Iar din lipsa unor exponate reprezentativ e, valoroase,

era neconcludent. Acesta a fost şi motivul pentru care el nu s-a inaugurat oficial decît în 1957 la l

martie ? Ð Desigur. În 1954 am găsit înţelegerea autorităţilor, care mi-au acordat fonduri şi sprijin

pentru înjghebarea unui muzeu adevărat. De atunci totul a fost mai uşor. Ð Aţi recunoscut şi dumneavoastră că ideea creării acestui muzeu era mai veche. Ð Ideea de muzeu în Sighetu Marmaţiei nu-mi aparţine. Este mai veche. În anul 1878, dintro

iniţiativă locală, ia fiinţă un mic muzeu, cu secţii de istorie şi istorie naturală. În anul acest

muzeu este transferat liceului reformat din localitate, constituind un preţios spr ijin în predarea lecţiilor. În anul 1921 Gheorghe Vornicu, fost profesor la ¹Şcoala Normală", începe organizarea unui

muzeu etnografic, care se inaugurează în anul 1926, cu ocazia Congresului profesoril or de geografie

din România, desfăşurat în Sighetu Marmaţiei sub 'Conducerea savantului Simion Mehedinţi. Mu zeul

realizat de Gheorghe Vornicu cuprindea patru secţii: păcurărit (păstorit), obiecte casni ce, industria

casnică şi secţia bisericească . Profesorul Vornicu şi-a propus ca acest muzeu să fie ¹păstrător al

tezaurului sufletesc al poporului român din Maramureş , informator şi educator artistic al publicului

vizitator". Vitregia soartei, şi în primul rînd cele două mari războaie, au făcut ca aceste instituţii

conturate şi profilate ştiinţific să dispară . Obiectele, în marea lor majoritate, s-au pierdut, reuşind să se

salveze doar cîteva piese de valoare, care au intrat în patrimoniul unor mari muzee din ţară şi din

străinătate. După cel de-al doilea război mondial, restabilindu-se climatul cultural şi datorită poli ticii juste

de culturalizare a maselor şi de păstrare a tezaurului cultural naţional, se creează con diţii pentru

reînfiinţarea unui muzeu în Sighetu Marmaţiei. Astfel ,

în anul 1954, se dă o decizie de înfiinţare a

muzeului maramureşan, care preconiza secţii de istorie şi etnografie. Ð Care a funcţionat aşa pînă în 1967, nu ? Ð Exact. În anul 1967 am primit noi spaţii şi l-am închis pentru reorganizare. Abia în anul

1971 am putut să redeschidem expoziţia de bază a secţiei etnografice , organizată pe baze noi, cu o

concepţie modernă de expunere a obiectelor şi cu întregul material structurat pe princip alele categorii

ale culturii populare materiale. Totodată, s-a trecut la organizarea ştiinţifică a depoz itelor muzeului, a

laboratoarelor, la evidenţa ştiinţifică, la crearea sectorului documentar etc...

Începînd din anul 1968, l august, se organizează şi secţia de ştiinţele naturii, care îşi pro

prezentarea faunei şi florei de pe cuprinsul depresiunii inter-carpatice a Maramur eşului. Ð Acum muzeul se prezintă în faţa marelui public amplu, bogat. Ð Da. Acum are expoziţia de bază a secţiei etno grafice, care prezintă principalele categorii

ale culturii populare: ocupaţiile, meşteşuguri şi industrii ţărăneşti, mobilierul ţărănesc, a a

populară, textilele de interior, portul popular şi ceramica. O expoziţie specială de măşti v ine să

completeze expoziţia de bază. Colecţii valoroase de icoane pe lemn şi pe sticlă îşi aşteaptă să fie

expuse în cadrul unor expoziţii speciale. Aşa cum este organizat în faza actuală, muzeul n ostru are ca

preocupări principale cercetarea şi dezvoltarea patrimoniului, conservarea acestuia şi , desigur,

valorificarea lui, care se realizează prin expoziţii de bază sau prin expoziţii speciale cu caracter

temporar, cu expoziţii itinerante, cu publicaţii etc., toate acestea vizînd educarea t inerelor generaţii, a

publicului în general , dezvoltarea sentimentelor de dragoste faţă de trecut, faţă de tot ce au făcut

strămoşii noştri, educaţia estetică a maselor şi, bineînţeles, cultivarea sentimentelor patri ce. Ð Bogăţia culturii populare materiale şi spirituale maramureşene va obligă în continuare la

cercetări şi investigare. Dealtfel, eforturile dumneavoastră se îndreaptă acum spre prezen tarea

arhitecturii populare în cadrul unui muzeu în aer liber. Credem că realizarea acestui grandios obiectiv

va completa armonios expoziţia pavilionară existentă, va reuşi să ofere publicului vizitat or din ţară şi

din străinătate o imagine a acestei extraordinare civilizaţii populare. Ð Faptul că în zona etnografică Maramureş se mai păstrează arta populară nealterată

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z.

considerăm că se datorează unui foarte puternic şi bine înrădăcinat fond străvechi. Dealtfel, onografia

pe lemn, pictura murală a bisericilor maramureşene, arhitectura în special, la care pu tem adăuga arta

textilelor, portul popular şi ceramica, sînt elementele unei arte străvechi care s-a p erpetuat, s-a transmis

cu pioşenie şi dragoste din generaţie în generaţie pînă în zilele noastre. La o analiză mai a

acestor categorii ale artei şi culturii populare maramureşene vom observa un specifi c, o amprentă locală

care o individualizează , dar în acelaşi timp se încadrează armonios în spiritualitatea românească . Dacă

am încerca să definim, evident succint , specificul local al artei populare maramureşene, trebuie să

subliniem monumentalitatea arhitecturii, sobrietatea ţesăturilor vechi în motivele dec orative şi în

cromatică, sensibilitatea deosebită în decorarea mobilierului ţărănesc şi ingeniozitatea în d rite

tehnici, meşteşuguri şi industrii populare. Toate acestea reflectă simţul estetic deosebit al ţăranului

maramureşean, simţul deosebit al proporţiilor şi al culorii . Trebuie spus că muzeul nostru s-a făcut cunoscut pe plan naţional şi internaţional prin si ne,

prin valoarea obiectelor pe care le adăposteşte, prin aceste comori nepreţuite, rezult at al trecerii lor prin

filtrul sufletesc al nenumăratelor generaţii. Ð Manifestările folclorice de mare amploare, ca Festivalul de datini şi obiceiuri laic e de

iarnă care se desfăşoară la Sighetu Marmaţiei, ¹Hora la Prislop", cu participarea a trei jud eţe

limitrofe: Bislriţa-Năsăud, Suceava şi Maramureş, sărbătoarea de primăvară ¹Tânjaua" de pe Ma

precum şi grandioasa arhitectură a bisericilor de lemn de pe văile Izei, Horei şi Cosăului , ¹Cimitirul

vesel" din Săpînţa sînt doar cîteva dintre comorile care atrag turiştii români şi străini. Si toate

acestea petrecîndu-se în Maramureş, muzeul etnografic are un rol important în organizare a lor, în

menţinerea autenticităţii lor şi în achiziţionarea la aceste ocazii a unor obiecte noi. Cum va preocupaţi

de aceasta ? Ð Avem o funcţie dublă, ca să spun aşa. Adică de organizare a acestor manifestări şi de

conservare a vechilor tradiţii aşa cum ni s-au transmis ele din moşi strămoşi. Veghind asu pra păstrării

adevăratelor valori etnografice şi folclorice, ne este lesne sa depistăm şi exponatele a utentice, acele

piese cu care putem întregi patrimoniul existent . Muzeul maramureşan, aşa ne place să-l denumim, avînd în vedere numele mai vechi al acestei

instituţii, nu este altceva deocamdată decît Muzeul etnografic al Maramureşului. Zicem d eocamdată,

deoarece este conturată deja o secţie de ştiinţele naturii şi în curs de organizare, o secţie de istorie. În

felul acesta, muzeul nostru va reuşi să prezinte publicului civilizaţia, cultura popul aţiei din Maramureş.

Istoric, într-o perspectivă diacronică, vizînd şi condiţiile de mediu natural-geografic care au facilitat

dezvoltarea acestei civilizaţii în Depresiunea Maramureşului.

Ð Deci investigaţiile continuă pentru completarea colecţiilor muzeului, în aşa fel încît el s

poată fi oglindă cît mai fidelă a Maramureşului.

Ð

Este firesc. Dar pentru a înfăţişa cît mai complet întreaga gamă de preocupări a locuitorilor

săi, bogata industrie populară, arta ţărănească şi în general aspectele etnografice specifice riginale,

ne-am îndreptat atenţia şi asupra altor lucrări care nu pot fi expuse într-o clădire. Este v orba de case. de

gospodăriile ţărăneşti cele mai vechi, de uneltele de muncă la pădure şi la munte, păstrate d le mai

vechi timpuri şi pe care ne străduim să le concentrăm într-un muzeu în aer liber. Ð Pe Dealul Florilor, la poalele Gutinului, într-o margine de pădure. Ð L-aţi văzut, aşadar . V-a plăcut ? Ð Mai încape vorbă ! Cine trece prin Sighet sau urmează frumoasa Vale a Izei, nu poate să

nu se oprească şi în acest loc de mare interes şi importanţă pentru cunoaşterea regiunii. Se bservă

însă că este incomplet, mai ales după acele locuri rămase libere între gospodării, care-ţi sp că mai

lipseşte ceva... Ð Mai trebuie multe şi de aceea sînt mereu pe drumuri. Deocamdată avem cîteva case, o

bisericuţă, o moară, porţi, dar bineînţeles că sînt insuficiente pentru a înfăţişa satul mara

căutăm, căutăm mereu, ne organizăm şi alergăm după meşteri, materiale

, scule. Dintr-un sat în altul,

din Sighet la Baia Mare, de la Baia la Bucureşti s.a.m.d. Nu e chiar aşa de uşor să faci un muzeu atît de

complex, cum e acesta al meu, al nostru adică... Ð De ce v-aţi corectat ? Toată lumea ştie că dumneavoastră sînteţi sufletul lui şi că datorită

insistenţelor şi ¹alergăturilor" dumneavoastră s-a putut face ceea ce se vede astăzi. Avem c onvingerea

că nu din vanitate aţi spus al meu, ci pentru că sînteţi foarte mult legat de el. Ð Nu, nu din vanitate. Vă rog să mă credeţi că prin el trăiesc şi dacă nu vi se pare exagerat,

spune că pentru el trăiesc . Am depăşit vîrsta de pensionare, dar n-am să intru în pensie pînă nu văd

muzeul pus pe picioare, complet, aşa cum trebuie să fie pentru a reprezenta cu adevăra t Maramureşul.

În natură mi-a fost viaţa, dar am înţeles că acum, cînd totul se transformă, avem o mare obli

morală: să păstrăm tezaurul artistic al moşilor şi strămoşilor noştri. Trebuie sa arătăm gene

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z.

viitoare cine au fost ei şi cine am fost noi, care sînt rădăcinile noastre şi cum am evolu at, de ce sîntem

în stare. Se spune că omul cu cît trăieşte mai mult cu atît face mai mult pentru alţii. Eu zi , cu cît faci

mai mult pentru alţii, cu atît trăieşti mai mult. Ð Şi dumneavoastră aţi făcut într-adevăr multe. Noi vrem să amintim, de pildă, preocupările

dumneavoastră arheologice, descoperirile pe care le-aţi făcut în acest domeniu. Ð Nu este un alt domeniu al preocupărilor mele, după cum s-ar părea. Ele se leagă, se

împletesc şi duc spre un singur fir Ð istoria Maramureşului, care îmi este atît de dragă. Ð Dar cum aţi ajuns să treceţi efectiv la cercetări arheologice ? Ce v-a îndemnat ? Ð Am pornit înapoi pe firul istoriei. Am urmărit în sens invers evoluţia obiectelor etnogr afice

pe care le-am descoperit şi pe care ani de zile le-am studiat, m-am inspirat şi din ¹d iplomele

maramureşene'', din alte documente vechi pe oare le-am cercetat şi după toponimie. Ð Şi aşa aţi descoperit prima aşezare dacică din Maramureş, cetatea de la Onceşti. Cerem

scuze, dar denumirea nu ne sugerează nimic. Ð Nu vedeţi legătura cu toponimia ? E normal, pentru că nu ştiţi că ea se află pe dealul

¹Cetăţuia", cum îi ziceau localnicii, şi tocmai această denumire m-a făcut să mă gîndesc că n

i se spune aşa din moşi strămoşi . Şi în 1963 am săpat şi am scos la iveală încă o dovadă a existenţei

dacilor liberi pe aceste meleaguri . Ð Descoperiri pentru care v-a felicitat chiar Hadrian Daicoviciu, după cum am citit în

revista ¹Studii şi cercetări maramureşene..." Ð Ceea ce, trebuie să recunosc, mi-a făcut mare plăcere şi m-a încurajat să continui . Am săpat

apoi pe Dealul Cetăţii de aici din Sighet şi am scos la lumină o aşezare fortificată din per ioada tîrzie a

bronzului . Aşa m-am îndrăgostit un timp de bronzuri . Am publicat chiar împreună cu Alexandru Vulpe

un studiu despre bronzurile din Maramureş, dar aşa cum îmi preciza Hadrian Daicoviciu, cu care

discutam adesea despre săpăturile mele arheologice, m-am întors la etnografie, la muze ul meu pe care,

de fapt, nu l-am trădat niciodată .

Ð Sînteţi cel mai vechi custode onorific pentru ocrotirea monumentelor naturii, din 19 34. Şi

acum sînteţi membru al Comisiei judeţene. Cum va-ţi cîştigat acest titlu ? Ð Luptînd o viaţă întreagă pentru ocrotirea naturii, a monumentelor sale, a tot ce a creat e a

mai frumos. Am amenajat chiar un colţ de ocrotirea naturii în cadrul muzeului, încă din 1955. Ð Cineva din comisie, de la Baia Mare, ne spunea că în parte şi dumneavoastră vi se

datorează recolonizarea Maramureşului cu capre negre. Ð Am întocmit în 1948 nişte planuri grozave cu un inginer din Bucureşti, de la Ministerul

Industriei Forestiere, li spunea Gheorghe Raţiu. Vroiam să aducem din nou capre negr e în Munţii

Rodnei, unde au fost şi acum au dispărut. Căutăm cauzele. El a făcut o imprudenţă . A plecat în martie,

cînd zăpada e înşelătoare, singur pe Pietrosul Mare. L-a prins o lavină şi a dispărut . L-am căutat cu

disperare zile şi nopţi în şir . L-am găsit de-abia în iunie. ..

Da, acum sînt capre negre în Munţii Rodnei . Trebuie să reţinem acest nume: Gheorghe Raţiu . Ð Am văzut la dumneavoastră foarte multe fotografii Ð peisaje, oameni, case, detalii

arhitectonice Ð de c are va slujiţi în realizarea ¹operei" dumneavoastră, aşa cum v-aţi exprimat

odată. Singur le-aţi făcut? Ð Da. Este un meşteşug pe care l-am învăţat de tînăr şi pe care, după părerea mea, trebuie să

şi-l însuşească toţi cei care vor, într-un fel sau altul să facă turism . Nu numai că-ţi imortalizezi

impresiile, dar constituie oricînd un argument în orice demonstraţie . Pentru mine imaginile fotografice

sînt documente, schiţe şi planuri de lucru în reconstruirea peisajului etnografic al Mar amureşului .

Acum, cu un asemenea teanc de fotografii, am reuşit să conving diverse foruri de res ort pentru

reconstituirea celei mai vechi case din Maramureş şi cred că din ţară . Ð Ce vă face să credeţi acest lucru ? Ð Clădirea în sine, aşa cum s-a păstrat ea de-a lungul vremii în comuna Berbeşti . În plus, are

o grindă, de aceeaşi vîrstă cu restul lemnăriei şi din aceeaşi esenţă cu acelasi fel de ciopl pe care

scrie ¹EDIFICAVIT FILIUS VOLFIENSIS Ð 1704" . O veţi vedea în muzeul în aer liber. Ð Deci toate planurile dumneavoastră de viitor converg într-un singur punct, muzeul. S au ne

înşelăm ? Ð Nu va înşelaţi. Acesta este crezul meu şi, aşa cum v-am mai spus, nu voi avea linişte pînă

nu-l văd realizat cum l-am gîndit, aşa cum trebuie să fie un asemenea lăcaş de cultură. Vreau să-mi fac datoria ! CONSTANTIN MOTAŞ Profesor universitar, om de ştiinţă emerit. Biolog şi speolog. Iniţiatorul speoturismului.

www.cartiaz.ro

± Carti si articole online de la A la Z. Membru al Turing Clubului României. Fost preşedinte al Subcomisiei monumentelor natu rii

din Iaşi. SPEOTURISMUL VA AVEA LA NOI UN MARE VIITOR Cine vrea să-l întîlnească pe acest venerabil om de ştiinţă, fără o înţelegere prealabilă,

reuşeşte surprinzător de uşor dacă-i cunoaşte un vechi obicei: plimbarea matinală prin Grădin

botanică din Bucureşti. Prietenii adevăraţi ştiu acest lucru şi nu o dată îi ies în întîmpina ile

grădinii, sau îi aţin calea pe scurtul drum pe care îl are de străbătut pînă acasă. Am profit oi de

prima ocazie ce ni s-a ivit, cu toate ca am îndrăznit cu greu să-i tulburăm meditaţia, căci, deşi se

oprea adesea să cerceteze cu atenţie o floare, un copac, o plantă oarecare, ni se părea că priveşte mai

mult în interiorul său decît la ceea ce îl înconjura. I-am mărturisit pînă la urmă reticenţel re... Ð Aşa par eu, absent. În realitate , sînt teribil de prezent la tot ce se petrece în jurul meu. Nu

tăgăduiesc nici o preocupare cerebrală, în acest timp, stimulată, cred, tocmai de liniştea şi frumuseţea

acestei grădini. În vreme ce biologul din mine nu are astîmpăr pînă nu-şi domoleşte curiozita ,

sufletul mi se revarsă, parcă, în faţa atîtor minunăţii ale naturii şi, după o asemenea plimb rin

Grădina botanică , prin Cişmigiu, Herăstrău sau prin alte locuri, mă întorc acasă odihnit, gata să

muncesc ceasuri în şir. Ð Sînt plimbări cotidiene ? Ð Da. Fac zilnic mici excursii prin Bucureşti, prin parcurile şi grădinile lui, care sînt

neasemuit de frumoase Ð Cişmigiul e unic în Europa Ð dar şi pe străzi, aşa, aiurea. Sînt unel răzi

minunate, cu case frumoase, cu oameni gospodari. Mie îmi plac mai mult cele vechi. Ele îmi

reamintesc sau mă fac să-mi închipui lumea de altădată, oraşul din trecut. Bucu-reştiul, după rea

mea, este încă necunoscut, nu numai străinilor şi celor din provincie, ci chiar nouă, bucu reştenilor. Şi

asta nu se cuvine. Bucureştiul are foarte multe amintiri; aproape pe fiecare stradă se află un monument

de arhitectură sau istoric, o casă memorială, statui, biserici vechi, arbori şi arbuşti ex otici care au răsărit

prin curţi cine ştie cum şi fără sa se ştie cine i-a adus. Fugim toată ziua de colo-colo, făr oprim o

clipă, să ne uităm şi la bătrîna noastră urbe; n-avem timp pentru ea. Ð Poate că nu ştim să privim oraşul... Ð Cred şi asta. Am observat şi excursiile care se fac prin Bucureşti, cu autocarul. Du-t e ici,

du-te colo; o privire fugară din maşină şi apoi, din nou, repede, mai departe, să nu pierd em nimic; dar

aşa se pierde cel mai mult. La fel şi duminica: toată lumea dă năvală la pădure, la Argeş sau lte

locuri de agrement din preajma Capitalei. Acolo se face baie, se bea o bere rece . se leneveşte la soare.

Mai puţini cunosc locurile istorice de acolo, monumentele de care este înţesat judeţul I lfov: Cernica,

Pustnicul, Mogoşoaia, Snagov. Apoi, mai departe, în ţară, cîte locuri minunate sînt ! Ð Se simte în vorbele dumneavoastră nostalgia vechiului drumeţ... Ð Recunosc, am călătorit mult în ţară şi prin lume şi am văzut lucruri extraordinare . Acum, la

83 de ani, mi-e greu, dar , cum vedeţi, tot umblu . Unde nu ajung cu piciorul, umblu cu mintea; răscolesc

amintirile, răvăşesc puţin în depozitul lor şi reînvii imaginile, oamenii, toate . Ð Nu ieşiţi deloc din Bucureşti ? Ð Ba da . Obligat de profesie, merg în străinătate şi prin ţară . Chiar acum cîteva zile m-am

întors de la.Suceava. Ð Vi s-a făcut dor de Moldova ? Ð

Da. Am avut şi ceva treabă, dar am dat o raită şi pe la mănăstiri. Regret că n-am ajuns şi pe

la Vaslui . Ð Meleagurile dumneavoastră natale... Ð Sînt vasluian, dar am făcut studiile la Iaşi şi în Iaşi am locuit o vreme . De el m-am legat

mai mult . Şi ţinuturile Vasluiului sînt frumoase, dar parcă mai plate . Oraşul are şi monumente. O

biserică fără clopotniţă, mi-o amintesc foarte bine. Cînd eram copil, cîntam în corul ei. Apo ocurile

istorice mărturisind de Ştefan cel Mare, de alţi domnitori viteji ai Moldovei. Acum cr eşte Bîrladul, dar,

şi mai mult, Vasluiul. Am stat şi în Dorohoi şi în Rădăuţi. Am umblat şi la Botoşani, care îş

Încă aerul patriarhal. Am colindat, cred, toată Moldova şi o cunosc, dar mi-e mai drag I aşul, E mai

romantic ! El a fost cîntat de mulţi poeţi, între ei de Mihai Codreanu, care mi-a fost p rieten . Şi străinilor

le place Iaşul şi le plăcea şi înainte . Are un fel de ªgenius loci"; e aşezat pe coline ca şi Roma, cu

Cetăţuia, Copoul, cu monumentele sale vechi, cu strada Lăpuşneanu... Ð Deci, dintotdeauna, Iaşul a fost un oraş turistic. Ð Dintotdeauna ! Afară de asta, aici s-au născut sau au trăit oameni iluştri. Cu Sadoveanu ,

Codreanu, cu fraţii Teodoreanu Ð Păstorel şi Ionel Ð mergeam des la hanul ¹Trei Sarmale" şi l

¹Bolta Rece", la cramă. Cu ¹conu Mihai", cum îi spuneam, am fost şi la via lui, pe Copou, ne-am

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. plimbat prin împrejurimile oraşului sau am făcut excursii ceva mai departe . La Valea Frumoasei nu am

fost, însă am colindat mult împreună . Eram buni prieteni. Şi acum păstrez scrisori de la el. Îmi scria, cu

slova lui elegantă, mică şi frumoasă, impresiile din străinătate. Aproape din fiecare ţară pe re o vizita

îmi scria. La Iaşi a trăit Alexandru Xenopol, un remarcabil istoric al ţării, care a ţinut c ursuri

extraordinare, la Sorbona, despre istoria României; a ajuns şi membru al Institutulu i de istorie al

Franţei . Era un spirit remarcabil, de o vastă cultură. Scria şi poezii... Ð A scris şi o carte de călătorie. Ð Exact ! A călătorit mult şi ne-a lăsat impresiile sale. Dar cel mai mare turist dintre

profesorii ieşeni a fost Ion Simionescu. Era ¹cel mai mare călător român", cum l-a botezat Traian

Săvulescu. A călătorit pe jos, fără automobile, cu bastonul în mînă, la fel ca Hogaş, şi a st

de la un capăt la altul. Era un poet al naturii. Nu l-a ajuns pe Ionel Pop în subtil itate şi gingăşie, dar a

scris şi el despre tot ce a văzut pagini foarte frumoase. Opera lui numără aproape 2 000 de titluri,

majoritatea ştiinţifice însă, pentru că era om de ştiinţă, cu studii la Viena şi Grenoble. Er bru al

Academiei . El a pledat mult pentru turism. Ð L-aţi însoţit în drumurile sale ? Ð De puţine ori, şi mai mult prin Moldova; prin Muntenia niciodată . El a plecat din Iaşi în

1930 . Şi cu Paul Bujor, care mi-a fost profesor, am călătorit puţin . Cel mai mult am umblat cu Borcea,

căruia i-am fost, timp de 17 ani, asistent, apoi succesor. Deşi era greoi, avea 100 de kilograme, îi plăcea

să călătorească. Avea maşină şi astfel, ne deplasam mai lesne. Făceam excursii prin ţară, îns

diverşi specialişti străini; erau călătorii de studii, dar şi de plăcere

, îl întovărăşeam însă mai mult la

bălţile de la Cristeşti, pe Valea Jijiei, la Vladnicul Ð un lac cu păsări ca în Delta Dunării m fost cu el

şi la Dunăre şi în Deltă; ne interesa fauna apelor. Şi cu Grigore Antipa m-am însoţit adesea umeţii

prin ţară. Ð Aţi cercetat, desigur, şi celelalte microdelte din România... Ð Pe cele din Banat, cum e cea de la Satchinez, pe cele din Oltenia, pe cele de la Traian din

Dobrogea şi altele. Sînt nişte locuri minunate care, deşi sînt rezervaţii ştiinţifice, pot fi lorificate şi

din punct de vedere turistic . Trebuie însă un turism bine organizat, pentru că există un oarecare risc,

acela de a tulbura vieţuitoarele . Ð Credeţi, într-adevăr, că este posibil ca aceste locuri sa fie valorificate din punct de vedere

turistic ? Ð Cred. Însă excursiile vor trebui să fie liniştite, cu oameni serioşi ,

care vor să vadă cu

adevărat ceva interesant, care vor să înveţe ceva. Eu am organizat asemenea excursii cu studenţii şi

totul a decurs în bune condiţii. Ð Dumneavoastră sînteţi, dealtfel, printre primii din ţară care aţi organizat excursii de

studii... Ð Cu studenţii mei am făcut multe excursii în Moldova şi Muntenia. Am colindat împreună

malurile rîurilor, lacurilor, prin văi şi pe munţi şi pe dealuri, cu caietul şi ciorpacul în le arătam

¹minunile naturii", cum zice într-o carte a sa Haeckel. I-am învăţat să se inspire din frumu seţile naturii,

indiferent de ramura ştiinţifică pe care o vor îmbrăţişa: botanică, zoologie, mineralogie. Am t asta

din convingere că natura este mama noastră, a tuturor. Cine nu cunoaşte natura, nu cun oaşte nimic, iar

dacă o distrugem, ne distrugem pe noi înşine, deoarece facem parte integrantă din mediul înconjurător.

Aceste excursii sînt cel mai bun mijloc de educaţie a elevilor şi studenţilor. Cel care n-a văzut de

aproape şi n-a luat în mînă un melc, o insectă, o şopîrlă, nu poate fi considerat educat în c veşte

natura .

Eu pot să afirm că studenţii mei au învăţat în privinţa aceasta. Şi acum, cînd mă întîlnesc c

dintre ei, îmi amintesc cu plăcere de aceste mai mici sau mai mari escapade în mijlocu l naturii. Am şi

scris despre rolul educativ al acestui gen de excursii şi al turismului în general. Ð C înd spuneţi turism, vă gîndiţi la drumeţie ? Ð Fără îndoială ! Cu cîtva timp în urmă, am scris în ¹Flacăra" un articol în care am pledat

pentru această formă de turism. Arătam acolo că sportul la îndemîna tuturor este mersul pe j os. Ai timp

să vezi frumuseţile din jur, să-ţi subţiezi spiritul de observaţie asupra plantelor, animale lor, asupra

oamenilor. E sănătos şi relaxant. Cu maşina nu-i decît o goană continuă. Şi apoi turiştii aut lişti

sînt cei mai indisciplinaţi. E drept că nu ne putem lipsi de mijloacele rapide de tran sport, dar să le

folosim acolo unde trebuie şi cînd trebuie. Nu sînt un conservator . Mă gîndesc chiar la cosmoturism,

adică la voiajurile pe alte planete . Omul va găsi în curînd soluţii pentru aceasta, va inventa mijloacele

necesare . Nu ştiu dacă cuvîntul acesta este o invenţie a mea, însă cred că este cel mai potrivit în ce

priveşte viitorul turismului . Ð Dumneavoastră aţi inventat un alt cuvînt, des folosit de la o vreme, speoturismul . .. Ð L-am folosit prima dată prin 1942Ð1943, într-una din lucrările mele şi îmi place să pledez

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. pentru el . Eu am creat freatobiologia; am studiat animalele din pătura freatică şi, deci, am cobo rît şi în

peşteri. Nu m-am amorezat de întuneric, am studiat fauna subterană la lumina soarelui, dar am fost

puternic impresionat de fantasticele formaţiuni din aceste peşteri, de lumea aceasta minunată, ascunsă

în străfundurile pămîntului. Aş vrea ca toate aceste frumuseţi pe care le-am văzut eu să poat

admirate şi de alţii.

Am călătorit în multe ţări. Am fost în Insulele Lafoten, pînă dincolo de Cercul Polar, la

,,Abisco Turisten Station". Am văzut şi multe peşteri din străinătate, din Bulgaria, Franţa, Italia ,

Grecia, Cehoslovacia. Am fost în Elveţia, Suedia şi în Norvegia . Consider că peşterile noastre nu sînt

cu nimic mai prejos decît cele din străinătate. Mi se par chiar mai interesante prin săl băticia şi

particularităţile lor. Nu sînt amenajate însă îndeajuns. Ð Credeţi că toate peşterile din ţara noastră ar putea fi amenajate pentru turism ? Ð Nu, în nici un caz. Amenajarea unora dintre ele ar fi chiar o mare greşeală, ireparabi lă. Am

participat recent la o reuniune care dezbătea posibilităţile de amenajare turistică a şapt e peşteri dintre

cele mai frumoase. M-am opus. Am arătat că, deocamdată, şapte sînt prea multe. Să încercăm cu a

singură pentru început şi să vedem cum merge; dacă rentează, dacă atrage turiştii, ca în Ceho cia,

la Demenova, Matzoca. Nu sînt de părere să pui lumini roşii-albastre, ca în cele din Greci a, sau să le

luminezi, cum sînt străzile Americii; în peşteri trebuie puse lumini discrete, care să sco ată în evidenţă

frumuseţile lor naturale. Am propus, în acest scop, peştera Meziad Ð una dintre cele mai frumoase din

ţară Ð sau Peştera de la Vadul Crişului, care este aşezată într-o zonă deosebit de pitorească . Aici se pot

construi hoteluri, cabane, restaurante; pe deasupra, este aproape de un mare oraş Ð Oradea. Se

pretează şi pentru turism şi pentru studii ştiinţifice . Ar putea candida, de asemenea, Cioaca cu brebenei .

Să ne mulţumim cu Peştera Muierilor, dar să lăsăm în pace Scărişoara. Ð De ce ? Ð S-ar putea distruge fauna şi, în special, ar dispărea Pholeuon glaciale, o mică insectă oa rbă,

relict glaciar, care există numai aici şi nicăieri în lume. Despre acest pericol mi-a sc ris de curînd şi un

mare biolog din Toulouse, Albert Vandel. Acesta este marele risc al amenajării peşterilor pentru turism. Ar rămîne fără faună, ca în

America, şi, bineînţeles că în jurul becurilor s-ar dezvolta o floră specifică. Nu mai vorbes de

distrugerile care se fac în timpul lucrărilor sau după aceea. Chiar şi acum peşterile noas tre suferă din

această pricină. Turiştii distrug stalactitele şi stalagmitele, concreţiunile cele mai fru moase; o fac pentru

¹suveniruri", se iscălesc pe pereţi sau scriu tot felul de alte bazaconii. La peştera Cl oşani de pe Valea

Motrului, de exemplu Ð care este o agată de calcită, este ca o geodă cu pămînt roşcat pe jos, o masă

uriaşă de cristal Ð fotografii au lărgit galeriile, au stricat pereţii numai ca să poată prin e un unghi mai

bun de fotografiat . Este un fapt incalificabil . De aceea, cred că, înainte de a crea un speoturism, trebuie

să formăm speofili capabili să apere aceste minuni pe care picătura de apă le-a creat în mil ioane de ani

şi pe care unii le distrug cu inconştienţă în numai cîteva secunde. Ð Dar peşterile noastre sînt şi depozitarele altor comori, ca să spunem aşa, arheologice,

istorice, antropologice... Ð Într-adevăr ! Cred că în primul rînd asupra acestora trebuie să ne îndreptăm atenţia;

desigur, după ce s-au luat măsuri corespunzătoare de conservare şi protejare a elementel or ştiinţifice pe

care le conţin. Mă gîndesc numai la valoarea incomensurabilă a unor peşteri, cum este cea de la Pescari

din Banat, cu picturi rupestre, la peştera Adam din Dobrogea, în care există un templu , mitriac, cu o

frescă bine păstrată . O inscripţie destul de vizibilă ne spune şi numele ziditorului Ð Osimos. Am scris

despre acest lucru în cartea mea ¹Speologia în România" . Acolo am vorbit şi de alte peşteri interesante

din munţi. Ð Aţi colindat mult prin munţi ? Ð O , da.... Ca oricare îndrăgostit de natură. Şi natura nu o vezi în jurul casei. Nu se poate

concepe ca un român să nu fie îndrăgostit de natură, însăşi istoria poporului român este strî tă de

natură, încă de pe vremea cînd oamenii umblau cu carul cu două proţapuri, şi chiar înainte . Eu am fost

turist prin profesia mea, dar am fost turist şi din plăcere, de voie. Am fost chiar membru al Turing

Clubului României încă din 1929 şi am luat parte de foarte multe ori la activităţile sale.

Ð Înseamnă că l-aţi cunoscut pe Mihai Haret ! Ð Sigur. El m-a făcut membru al clubului. L-am cunoscut într-o împrejurare oarecare, la

Sinaia, şi mi-a plăcut vioiciunea lui; era un om foarte energic şi hotărît. Atunci mi-a zi s: ¹Dumneata

eşti zoolog, umbli prin munţi, trebuie să intri în Turing Club". Eu zic: ¹Să mă gîndesc". El: nevastă

?" Eu: ¹Da !" El a decis: ¹Şi ea să se înscrie !" A scos imediat carnetul din buzunar şi nea înscris. Nu

mi-a părut rău, pentru că am făcut împreună multe excursii frumoase pe Valea Prahovei. L-am

cunoscut şi pe Emanoil Bucuţa, care mi-a sugerat multe articole . Apoi pe doctorul Constantin Ionescu .

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. Cu acesta aveam preocupări comune şi am colindat toţi munţii Mehedinţului . Am cunoscut pe

Munteanu-Murgoci . Eu am reluat lucrările lui şi le-am continuat. Nu l-am cunoscut pe George Vîlsan şi-mi p are

rău. Nici pe Bucura Dumbravă

. Am bătut însă şi eu locurile prin care a colindat ea şi în special prin

Retezat şi Bucegi, îl ştiu bine Ð sîntem prieteni şi astăzi Ð pe profesorul Valeriu Puşcariu, pe

vremea cînd profesa la Cluj era considerat cel mai mare cunoscător al plaiurilor român eşti. Cînd trăia

încă Emil Racoviţă, îmi amintesc că Valeriu Puşcariu l-a condus în ţară pe abatele Breuil con

părintele preistoriei . Dar pe cîţi nu a condus Valeriu Puşcariu prin ţară, prin munţii şi văile noastre, prin

Deltă ! Şi cîte cărţi n-a scris acest om, cîte studii în care apără natura românească ! Cu Si

Mehedinţi, care a fost un mare admirator al turismului, eram la fel de bun prieten . Era un om foarte cult

şi-i plăcea să vorbească despre daci, despre trecutul neamului . Şi el a colindat toată ţara cu studenţii. Lam însoţit de ctîeva ori. Îmi amintesc bine că, seara, furaţi de peisaj, ne pomeneam amîndoi ecitind din

Eminescu şi Dante. Dar cele mai frumoase seri, eminesciene parcă, tot cu Cezar Petre scu le-am

petrecut, la el acasă, la Buşteni, acolo unde stătea şi lucra avînd Caraimanul în faţă. Ce mu uluitor e

Caraimanul !... Am cutreierat prin mulţi munţi ai lumii, dar mai frumoşi ca ai noştri pa

rcă nu sînt. Se

compară cu Pirineii care-s mai vechi; ai noştri sînt însă mai fermecători, mai impresionanţi mai

accesibili. În Pirinei m-am urcat cu telefericul, în Caraiman pe brînă. A fost greu, dar plăcut. Cînd am

ajuns sus, pe coamă, şi am privit prăpastia care se deschide dedesubt, mi s-a-ncreţit pi elea pe mine. Mam aşezat şi-am tras un gît de coniac, ca să-mi revin. Este o privelişte uluitoare . Am mai urcat sus, de

multe ori, şi pe gheaţă, într-o iarnă. N-am mai avut însă senzaţia pe care am avut-o cînd m-a at pe

brînă. De atunci privesc cu respect Caraimanul. Cu ¹Cezărică" Ð cum îi spuneam noi încă din l

am făcut drumeţie adevărată prin Bucegi, prin Carpaţii Moldovei, în Muntenia. Mergeam cu ruc sacul şi

cu bastonul, şi unde nu era cabană trăgeam pe la stîni. Am umblat cu el şi în Apuseni, am co lindat

Făgăraşul. Pot să spun că am cunoscut toţi munţii României. Ð Aţi făcut şi alpinism ? Ð Nu ! N-am fost alpinist, cum n-am fost nici pescar sau vînător, cu toate că sînt atît de

îndrăgostit de natură, sau poate chiar din pricina asta. Mi-au plăcut, în general, călătoriil pe culmi mai

domoale, cum sînt cele din Munţii Neamţului. Cozla şi Petricica prezintă interes nu numai

pentru

peisaj, ci şi pentru colecţiile de peşti fosili, relict al Mării Sarmatice, care se afla odată pe aceste locuri. Ð Dar Piatra Neamţ ce impresie v-a făcut ? Ð Este centrul turistic cel mai important din Moldova Ð placa turnantă a turismului

moldovean. Oraşul este splendid. Tar hotelul Ceahlău rivalizează cu cele mai bune din Europa. Nu se

poate concepe turism moldovean fără Piatra Neamţ. Am fost acolo de multe ori, şi nu o da tă cu oameni

de ştiinţă străini, care au rămas impresionaţi de pitorescul oraşului, de celelalte obiective turistice din

judeţ: Agapia, Văratec, Secu, Neamţ. Alături de Piatra Neamţ ar sta doar Cîmpulung Muscel, p e care,

de asemenea, n-am să-l uit niciodată. Mi-amintesc că l-am vizitat într-o primăvară cînd erau ireşii în

floare şi cînd. deasupra, trona Mateiaşul cu zăpadă, ca-n Japonia, Fuji. Cîmpulung este un a lt mare

centru turistic; păcat că şi aici, ca la Bicaz, s-a construit un combinat de materiale de construcţie, în

speţă ciment, care poluează atmosfera. Acum e alb împrejur, ca în Cheile Bicazului, care sîn t unice în

frumuseţe, îmi dau seama de necesitatea acestor fabrici, de nevoia din ce în ce mai ma re de materiale

de construcţie, în această perioadă cînd ne-am propus să construim atît de mult, cînd realiză a

lucruri măreţe. Cred însă că s-a făcut o greşeai prin amplasarea lui acolo. La fel cel de la Bicaz. Cîtă vreme s-a construit barajul avea o raţiune, dar acum nu. Ar trebui

să se instaleze la coşuri filtre care reţin mare parte din pulberi. Am salva astfel nu numai aerul; am

salva flora şi fauna ameninţate acum cu distrugerea. Nu mai vorbesc de faptul că ştirbim din valoarea

peisajului, care atrage atît de mulţi turişti din ţară şi de peste hotare . Ð Barajul de la Bicaz v-a plăcut, sîntem siguri...

Ð Este o operă de artă minunată, ca şi cel de la Argeş, dealtfel, şi aşa cum va fi, sînt sigu

cel de la Lotru. Cel de la Dunăre, de la Porţile de Fier, este şi mai impresionant. Ð Au devenit deja centre turistice şi se dezvoltă în continuare ca nişte staţiuni de odihnă... Ð Adevărat . Am observat că se ridică şi hoteluri sau moteluri cu gust, aşa cum am mai văzut

în Europa. Acestea, ca şi şoselele bune, au mare importanţă în turismul modern, pentru că tur ii care

se deplasează cu automobilul caută nu numai drumuri bune dar şi un hotel bun, o mîncare bună şi un

vin de soi. Iar noi le putem oferi. Ar trebui, mă gîndesc, să creăm mai multe locuri de pescuit, ca să

protejăm rîurile cu păstrăvi şi Delta Dunării, care este un adevărat miracol. Englezilor, fra cezilor,

nemţilor le place şi vînătoarea, dar şi să pescuiască. Să le oferim asemenea locuri, pentru c avem.

Ţara noastră este colinară, brăzdată de ape care-s pline de peşte. Dar trebuie să le păstrăm . Numai în

Moldova, cîte asemenea zone sînt ! Trebuie însă să cheltuim ceva bani, dar şi mai multe idei , mai multă

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z.

fantezie, că talentaţi sîntem din fire. Dacă Olanda, care e o ţară plată, ar avea un deal cum e Repedea de

lîngă Iaşi, ori ca Ciurea, cît ai bate din palme s-ar înălţa o staţiune de odihnă în toată re făcut

şi noi multe, dar au rămas destule nefăcute. Ð Vă gîndiţi la ceva anume ? Ð La Dobrogea. Am creat toate acele perle ale litoralului, nişte staţiuni minunate, ce se întind

acum într-un lanţ neîntrerupt pe tot malul mării aproape. Dar cea mai întinsă plajă, cea de l Sfîntu

Gheorghe, este în continuare pustie, săracă

. Marea noastră nu e Pontus Euxinus, cum se credea. E

frumoasă, liniştită şi fără maree, dar şi fără mareea neagră care face ravagii în altă parte.

motiv străinătatea o preferă. Să le arătăm străinilor şi celelalte comori turistice ale Dobro şi, mai

întîi de toate, cele de la Constanţa. Aici, la Tomis, şi-a tăiat Medeea copiii, au acostat argonauţii în

căutarea Lînii de aur, Alexandru cel Marc a încercat să dureze şi el un cap de pod, şi-a plîn amarul

Ovidu cel surghiunit şi cîte şi mai cîte, de care istoria Dobrogei aminteşte la fiecare pa s. Cu mai multă

fantezie, am face din Tomis un al doilea Napoli, un muzeu în aer liber. Acum, cînd a rheologia este la

modă şi cînd fiecare se interesează de ea, să-i acordăm şi noi mai multă atenţie, pentru că ţ ră

deţine vestigii unice în lume. N-ar trebui să părăsim şantierele arheologice îndată ce le-am minat

săpăturile. După arheologi ar trebui să vină specialiştii în amenajări turistice şi atunci, s după ei ar

urma şi turiştii. România este o ţară cu frumuseţi, aş zice eu, şi deasupra şi dedesubt; este de

frumuseţi şi se poate dezvolta din punct de vedere turistic foarte bine. Am evocat în paginile acestei cărţi ani care se vor înscrie cu litere de aur în istoria tu rismului

românesc. Cu fiecare zi ce trece cuvintele rostite în convorbirile noastre de cei şapt esprezece

interlocutori, animaţi de înalt patriotism, de exemplară dragoste faţă de natură, faţă de com le

patrimoniului turistic al României îşi vor spori valoarea. Generaţiile tinere le vor cit i cu respect şi vor

urma, desigur, îndemnurile. Aflînd despre anii de început ai organizării turistice, despre greutăţile cu care au avut de

luptat înaintaşii, cititorii vor aprecia cu atît mai mult minunatele condiţii în care mase le largi din ţara

noastră pot practica astăzi turismul în variantele lui forme. Această tendinţă spre mai bine poate fi

argumentată printr-un şir de factori: a sporit considerabil spaţiul hotelier (circa 12 0 hoteluri cu 43

000 locuri în cincinalul abia încheiat), confortul şi linia estetică a stabilimentelor d e turism se

dezvoltă mereu, după cerinţele bunului gust, serviciile s-au diversificat. În ce priveşte staţiunile de

cură şi tratament, ţara noastră este deţinătoarea unei avuţii inestimabile: 160 de staţiuni,

aproximativ 400 izvoare tămăduitoare, însumînd circa 1/3 din avuţia de ape termale şi de cură ale

continentului. Aşa se explică, între altele, faptul că în ultimul an turismul de masă a cres

cut substanţial

şi că, în 1975, au participat peste şapte milioane de români la acţiuni de turism organizat.

Sîntem încredinţaţi că, prin conţinutul ei, cartea aceasta se aşază şi ea, alături de acţiuni

despre care am relatat, la temelia dezvoltării de mari proporţii pe care o înregistrea ză în zilele noastre

turismul românesc.

www.cartiaz.ro ± Carti si articole online de la A la Z. CUPRINS S c urt istoric Prof. univ. ALEXANDRU BĂLĂCI O uriaşă poartă spre lumea deschisă a cunoaşterii Prof. VALERIU PUŞCARIU În România turismul are o veche tradiţie

Prof. univ. RADU ŢIŢEICA Părinţii mi-au călăuzit paşii în Bucegi Ing. dr. doc. ALEXANDRU BELDIE Am fost martorul crucialelor transformări ale turismului nostru de munte

Prof. univ. NECULAI MACAROVICI În Moldova ideea de drumeţie a apărut mai întîi la Iaşi Acad. ALEXANDRU ROSETTI Am fost un turist solitar Prof. ION IONESCU-DUNĂREANU Drumeţia, şi mai ales cea de munte, trebuie privită ca o stare de spirit Ing. EMILIAN ILIESCU Mersul pe jos nu-şi va pierde niciodată farmecul Dr. IONEL POP Turism, vînătoare, poezie Prof. dr. CAIUS LEPA Mentalitatea turistică nu se formează de azi pe mîine Dr. MARCIAN BLEAHU Pentru acest pămînt ! Ing. IONEL COMAN Pentru munte am părăsit Bucureştiul. EMILIAN CRISTEA Munţii sînt un miraj Dr. BARBU NESTORESCU Sînt un adept al bicicletei . Prof. AURELIAN PIŢU Turist poate fi oricine Ð copilul, omul matur şi bătrînul de şaptezeci de ani

FRANCISC NISTOR ¹Maramureş, ţară veche, cu oameni fără păreche". Prof. univ. CONSTANTIN MOTAŞ Speoturismul va avea la noi un mare viitor ' REDACTOR: MÂNAC EMILIA BUN DE TIPAR 31.08.1976 TEHNOREDACTOR: MORARU ADRIAN TIRAJ 3750+105 EP.

Coli de tipar 19,75 lucrarea executata sub comanda 202 la întreprinderea poligrafi că Oltenia Republica Socialista România Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.com Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/ Carte ob ţ inut ă prin amabilitatea dlui. Dinu Mititeanu