You are on page 1of 65

Geografia mediului – Note de curs

1

Geografia şi mediul
Cu sensul de spaţiu închis, noţiunea „environnement” este cunoscută în spaţiul francofon încă din perioada medievală. În spaţiul german ea avea un sens mai complex, referindu-se la un teritoriu de dimensiuni mijlocii, care constituie cadrul natural de viaţă al unei comunităţi umane (landschaft). Constatarea caracterului complex al unor asemenea teritorii, care includeau atât elemente naturale (naturlandschaft), cât şi elemente create de om (kulturlandschaft) a îmbogăţit sensul noţiunii. În secolul al XVIII-lea, în spaţiul german, Landschaftul este înţeles ca un sistem local de factori din toate regnurile, integraţi în diferite ranguri. Cultura enciclopedică, specifică demersului ştiinţific asociată cu atenţia acordată aspectelor materiale şi înfăţişării de ansamblu a teritoriilor adaugă noţiunii un sens nou şi promovează termenul de peisaj. Progresele ştiinţifice ale secolului al XX-lea, generalizarea spaţială a prezenţei umane şi problemele funcţionării ansamblului om-natură au stimulat dezvoltarea unor ştiinţe ale mediului: Landschaftskunde, Natural and Cultural Landscape, Geoecologia. În perioada contemporană, interesul generalizat pentru condiţiile naturale şi socialeconomice ale existenţei umane are tendinţa să cuprindă cât mai mult din sensul complex al noţiunii. Tendinţa este frecvent afectată de subiectivismul unor reacţii de nelinişte, chiar panică, în conjuncturi negative extreme, naturale sau provocate. Reacţiile respective reduc sfera percepţiei şi la un nivel foarte larg de informare în general redusă, mediul înconjurător este asimilat, în cel mai bun caz, câtorva elemente naturale afectate de poluare/degradare, când nu este confundat cu poluarea însăşi. La un nivel mai avizat se au în vedere, ca elemente ale mediului, şi transformările naturii sub influenţa societăţii umane şi eventual forme sau măsuri de protecţie a naturii, sau combatere a degradării. La nivelul cel mai avizat, al cercetării ştiinţifice, al învăţământului specializat şi al profesioniştilor de mediu, percepţia acestei realităţi complexe este mult mai bogată, dar specializările, uneori destul de înguste, induc destule controverse teoretice, prelungite frecvent şi asupra deciziilor concrete – financiare, executive etc. În ultimii ani, cu un impact din ce în ce mai mare asupra vocabularului internaţional, „mediul”, ca termen, revine foarte frecvent. Cu sensul de ansamblu de elemente naturale şi artificale care înconjoară o persoană sau o comunitate umană, un animal, o plantă sau o specie, termenul environnement circulă în spaţiul francofon, environment în spaţiul anglo-saxon, Die Umwelt în spaţiul german. În limba română, absenţa în vocabularul curent a unui termen unic, care să poată exprima conţinutul complex al noţiunii, inadvertenţa termenului „mediu” şi forma consacrată în a doua parte a secolului trecut, de transfer integral al terminologiei sovietice au determinat adoptarea, în deceniul opt, prin traducere ad litteram din limba rusă, a sintagmei „mediu înconjurător”. Cunoaşterea ştiinţifică a mediului implică una din cele mai paradoxale situaţii din istoria cunoaşterii umane. Pe lângă motivaţia fundamentală, cea aplicativă are anvergură globală, nu este temporară, nu are alternativă. În specificul lor, mai apropiat de necesităţile abordării integrate a unor structuri complexe au stat şansele unor ştiinţe care controlează de câteva decenii, formele cele mai răspândite de cercetare a problemelor mediului. Acestea sunt Sistemica (întemeiată pe teoria generală a sistemelor) şi Ecologia. Situată prin natura obiectului său la interferenţa ştiinţelor naturii cu cele sociale, geografia a evoluat, încă de la început, în sensul cunoaşterii simultane a unor elemente foarte variate, a legăturilor reciproce ale acestora, a diferenţelor spaţiale ale unor combinaţii structurale şi funcţionale diverse. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, prin opera şi şcoala ştiinţifică a lui Simion Mehedinţi, geografia modernă din România şi-a precizat obiectul de studiu, devenind Ştiinţă a Pământului, considerat în relaţia reciprocă a învelişurilor sale/geosfere, atât din punct de

Geografia mediului – Note de curs

2

vedere static, al distribuţiei în spaţiu, cât şi din punct de vedere dinamic, al transformării în timp, a societăţii umane şi a relaţiilor reciproce om-natură. În geografia contemporană, problematica mediului constituie o preocupare fermă, permanentă, atât sub aspect fundamental, cât şi aplicativ prin preocupări: - asupra structurii sistemice a peisajului, - asupra constituirii în timp a unor peisaje geografice complexe, printr-un acord rodat îndelung între generaţii umane şi medii naturale, - asupra implicaţiilor interactive ale reliefului, - asupra echivalenţei mediu - realitate geografică complexă, spontană, produsă, percepută, - asupra peisajului ca geosistem, cu funcţionalitatea sa specifică, - asupra complexităţii excepţionale a geosistemului, - asupra dinamicii sale. Aceste preocupări au fost şi sunt susţinute ferm, deşi în mod frecvent, cercetarea geografică a statelor europene se implică în documentarea amenajării spaţiului, ca şi în rezolvarea unor probleme dificile ale calităţii relaţiilor om-natură, atenţia generală se concentrează în prezent tot asupra abordărilor ecologice ale mediului, frecvent incomplete şi simplificatoare. Orientată prin natura obiectului său asupra Pământului ca sistem unitar, geografia este de drept o ştiinţă a mediului, în accepţiunea cea mai largă a acestui termen. Misiunea geografiei contemporane constă în reluarea fermă a orientării sale clasice, prin abordarea obiectului propriu de studiu de pe poziţii sistemice. Geografia a trebuit să-şi dezvolte, la fel cu alte ştiinţe, o disciplină dedicată „mediului”. Geografia mediului trebuie să se orienteze către întregul sistem terestru, geosistemul, ca structură complexă, deschisă, cu funcţionalitatea, variabilitatea sa spaţială, evoluţia şi problematica sa, acesta constituind obiectul specific de studiu. Geografia mediului trebuie să fie înţeleasă ca analiză a geosistemului şi numită ca atare. În cadrul geografiei ea presupune acumulări specifice oricăror discipline analitice, în primul rând geografice şi geologice (meteorologia şi climatologia, hidrologia, geomorfologia, geografia populaţiei şi aşezărilor, geografia producţiei şi serviciilor, geologia generală), care constituie cadrul ştiinţific fundamental de realizare a sintezei geografice şi argumentează variabilitatea spaţială a geosistemului, variabilitate abordată apoi prin intermediul altor discipline geografice, ca geografia regională a lumii, a diferitelor teritorii naţionale, a nivelului de organizare local. Este o disciplină care se bazează pe integrări structurale şi funcţionale multiple, vizând atât efectul general al desfăşurării simultane a fenomenelor naturale şi social-economice, cât şi identităţile spaţiale care se conturează ca efect al poziţiilor/stărilor/conjuncturilor dinamice de interfaţă. Prin analiza geosistemică, geografia îşi fundamentează mai clar şi mai ferm participarea la dialogul ştiinţific interdisciplinar, la care se poate prezenta astfel cu o viziune mai complexă, dar mai unitară, mai accesibilă colaborării, eventual cu noi instrumente de lucru, adaptate limbajului sistemic. Geografia este situată la o intersecţie multiplă şi îşi poate îmbogăţi parteneriatul, poate să-şi amplifice net investigaţia, îşi poate diversifica în mod benefic metodologia şi poate avea o deschidere mai largă în sfera aplicaţiei. Realităţile sunt evidente la nivelul disciplinei de sinteză care trebuie să fie analiza geosistemului. Această analiză va presupune contacte sau referinţe la elemente de statică, hidro- şi termodinamică, chimie anorganică şi organică, stratigrafie, tectonică şi mineralogeneză, meteorologie şi climatologie, hidrologie şi hidrogeologie, pedologie, geomorfologie, fiziologie vegetală şi animală, ecologie, biogeografie, medicină, geografie umană, istorie, demografie, cartografie generală şi tematică, statistică, informatică. Specificul de sinteză al demersului geografic deschide larg colaborarea cu multe domenii de activitate practică, în special când acestea abordează probleme de protecţie şi conservare sau de combatere a degradării: silvicultura, gospodărirea apelor, îmbunătăţirile funciare, amenajarea teritoriului, conservarea naturii, iniţierea şi aplicarea legislaţiei de conservare.

Geografia mediului – Note de curs

3

În general, mediul se referă la tot ceea ce ne înconjoară. Noţiunea de mediu, după “Larousse” reprezintă ansamblul de elemente naturale sau artificiale care condiţionează viaţa omului. În concepţia cadrului legislativ al Uniunii Europene, noţiunea de mediu înconjurător este mai completă, fiind definită ca un ansamblu de elemente care, în complexitatea relaţiilor lor, constituie cadrul, mijlocul şi condiţiile de viaţă ale omului. Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului defineşte noţiunea de mediu astfel: “ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, toate straturile atmosferei, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale”. Mediul înconjurător cuprinde ansamblul de factori naturali şi artificiali, fizici, biologici şi sociali, în care trăieşte omul, organizându-şi viaţa biologică, materială şi spirituală, din care işi procură resursele şi în care înapoiază resturile rezultate din activităţile de producţie şi consum. (Mic lexicon de protecţia mediului) Mediu – starea creată prin contribuţia factorilor şi condiţiilor naturale şi antropice, care intrând în relaţie cu un component sau grup de componente (abiotice, biotice şi antropice) îi (le) asigură existenţa şi funcţionarea. (Mac, 1997).

Alcătuirea mediului
Alcătuirea mediului cuprinde trei seturi de componente: setul componentelor abiotice (substrat, aer, apă), setul componentelor biotice (plante, animale) şi setul componentelor antropice (omul cu produsele muncilor sale). Alcătuirea mediului reflectă permanenţa componentelor sale, dar şi schimbarea cantitativă a acestora. De asemenea, această alcătuire nu rămâne unitară, nici echivalentă. Există teritorii în care cele trei componente compun o ţesătură deasă, dar, totodată, şi arii în care unele componente sunt extrem de reduse sau lipsesc aproape în totalitate. Într-o altă formulare, mediul intregrează componente primare, secundare sau derivate şi terţiare. Fondul este acelaşi, doar că a doua notificare introduce şi atributul de timp. Oricum, o componentă născută la un moment dat are calitatea de persistenţă către actualitate. Ea se diversifică, dar nu-şi pierde identitatea.

Componentele primare
Atributul de primare evidențiază primordialitatea genetică a lor. Se pare că, partea solidă a Terrei, în special scoarţa, s-a născut în acelaşi proces comun de segregare a materiei geoplanetare cu atmosfera şi hidrosfera. Ele au compus mediul fizic iniţial când s-a trecut de la faza de protoplanetă la faza geoplanetară. Procesul ulterior de diversificare a durat foarte mult şi a fost întreţinut de schimbul material, energetic şi informaţional. După apariţia vieţii, acest proces s-a complicat, coevoluţia în relaţia organic-anorganic a condus la îmbogăţiri reciproce, la calităţi şi funcţii noi. În prezent, componentele primare ilustrează, în fond, o întrepătrundere cu cele derivate şi, inclusiv, cu omul şi activitatea acestuia.

Substratul petrografic şi structural
De la prima închegare a materiei solide pe Terra, aceasta a suferit transformări continue. Ordonarea zonal-concentrică pe învelişuri este concretizată prin cele trei componente: nucleu, manta şi scoarţă. Într-o altă concepţie sunt delimitate: litosfera, mantaua inferioară şi nucleul. Litosfera, la rândul său, reuneşte partea superioară a mantalei, situată deasupra astenosferei, şi scoarţa. Ea are legăturile cele mai strânse cu geosferele externe-hidrosfera, atmosfera, biosfera, pedosfera şi antroposfera. Participarea litosferei în structura şi funcţionarea mediului se înfăptuieşte pe mai multe căi: 1. Prin transferul de materie de la baza litosferei spre suprafaţa scoarţei, intermediat de curenţii de convecţie generaţi în astenosferă, are loc o integrare specifică a mediului în spaţiul

Geografia mediului – Note de curs

4

oceanelor. În acelaşi timp, în zonele de coliziune a plăcilor, mai cu seamă în ariile de subducţie, prin digerarea părţilor de plăci, interferenţa este inversă. Astfel, circuitul materiei solide la nivelul litosferei interferează hidrosfera (oceanele) şi atmosfera. 2. Prin circuitul formaţiunilor sedimentare şi interferenţa cu alte procese, conferă mediului calităţi noi. 3. Prin mişscarea plăcilor litosferice, fenomen ce conduce la geneza orogenurilor şi la deformarea marginilor pasive de plăci, circumstanţă în care se edifică mediile montane şi mediile foselor oceanice. Acestea constituie două entităţi de mediu diametral opuse din punct de vedere material, energetic şi informaţional. 4. Prin substructurarea pe cele trei tipuri de scoarţă: bazaltică, granitică şi sedimentară. În sistemul de relaţii reciproce dintre mediu şi litosferă rolul primordial îl îndeplineşte scoarţa. În timp ce scoarţa granitică a rezultat ca urmare a coacţiunii dintre mediul endogen şi mediul exogen al Terrei, scoarţa sedimentară reprezintă doar produsul mediului exogen. Aceasta s-a născut din acțiunea factorilor exogeni (aer, apă, viaţă) asupra stratului pasiv (rocă şi structură). Procesul de formare este strâns legat de procesul de geomorfogeneză (eroziune, transport, acumulare). Deoarece omul şi-a putut desfăşura activitatea sa preponderent asupra scoarţei terestre, relaţiile cu aceasta au dus la cele mai profunde şi complexe intereferenţe în mediu. Pentru vieţuitoare, pentru om, dar şi pentru masa hidro-atmosferică suporturile legăturilor cu scoarţa sunt multiple. Dintre ele reliefăm câteva:  Soarţa constituie suportul fizic solid care asigură existenţa celorlalte componente pe Terra. În substratul petrografic omul şi-a amplasat construcţii civile şi industriale, obiective hidrotehnice, infrastructură de circulaţie etc.  Scoarţa stochează resursele de subsol la care omul a apelat de timpuriu, antrenând aceste stocuri în circuite materiale şi energetice care definesc civilizaţiile în diferite periaode (civilizaţia pietrei, a bronzului, fierului etc.)  Printre primele resurse antrenate în schimburile şi transformările mediului se număra rocile folosite ca materiale de construcţie (argilă, calcar, granit, bazalt etc.). Civilizaţia contemporană dislocă mase imense de roci naturale pentru construcţii şi amenajări şi pentru industria materialelor de construcţie (lianţi, cermică, sticlă etc.). Relocările şi transformările care au loc, deosebit de puternice în anumite arii geografice, determină profunde mutaţii în mediu (cariere, halde, poluanţi solizi de la fabricile de ciment, reziduuri industriale etc.).  Prefaceri majore în mediu au introdus exploatările şi consumul de combustibili minerali: cărbune, petrol şi gaze naturale. Exploatarea acestor resurse în cantităţi mari şi pe suprafeţe extinse a generat mediile de extracţie specifice marilor bazine carbonifere şi petrolifere, unde sunt deteriorate toate componentele derivate şi proprietăţile maselor hidro-atmosferice. Repartiţia combustibililor este corelată cu depozitele sedimentare din depresiunile mari ale Terrei sau cu anumite arii din regiunile de platformă şi formează mari bazine carbonifere (bazinul Appalachian, Sileziei, Ruhr, Doneţ) ori petrolifere (Golful Persic, Câmpia NordAmericană, Bazinul Caspic).  Exploatarea şi prelucrarea minereurilor metalifere şi nemetalifere amplificate continuu, au generat masive concentrări teritoriale de bunuri, servicii şi oameni. Centralele industriale iniţiale legate de metalurgie au crescut prin ataşarea altor ramuri: industria chimică, textilă, a bunurilor de consum. Ca urmare, mediul natural a fost puternic transformat, substituit prin mediu artificializat, de factură industrială.  Materiile prime minerale sunt răspândite în scoarţă extrem de neuniform, în funcţie de anumite legităţi naturale, geochimice, care determină existenţa complexelor de zăcăminte, tipice pentru anumite zone geologice. Faţă de compoziţia chimică a scoarţei care ilustrează anumite proporţii ale elementelor, concentrarea sau dispersia acestora are semnificaţie. Cele mai răspândite elemente în scoarţă sunt oxigenul (47,2%) şi siliciul (27,6%), în constituţia ei predominând silicaţii. Urmează aluminiul (8,1%), fierul (5%), calciul (3,6%), sodiul (2,6%), potasiul (2,6%). O răspândire medie, în procente mult mai redusă decât a celor menţionate, o au magneziul, titanul, carbonul, clorul, fosforul, sulful şi manganul. Elementele care se

Geografia mediului – Note de curs

5

găsesc în cantităţi mai mici sau foarte mici, sunt nichelul, cuprul, zincul, staniul, fluorul, bariul, cromul, metale rare şi metale radioactive (uraniul şi thoriul). Aşadar, în cerinţa societăţii, cerinţă preferinţială, şi răspândirea în scoarţă există neconcordanţe. Astfel, importantă devine nu proporţia unui element în scoarţă, ci gradul de concentrare care să asigure rentabilitatea exploatării. Pe verticala scoarţei se pot identifica trei zone mari de concentrare geochimică a elementelor menţionate: a. o zonă de suprafaţă (granitică), cu o pondere ridicată a metalelor alcaline, a siliciului, aluminiului, staniului, wolframului, a materialelor radioactive etc; b. o zonă mijlocie (bazaltică), în care există concentraţii importante de carbon, magneziu, sulf, fosfor, clor, mangan, brom, iod etc; c. o zonă plutoniană (peridotitică), având ca elemente predominante fierul, cromul, titanul, vanadiul, nichelul şi platina. Această dispunere teroretică a elemenetelor chimice în scoarţă a fost perturbată de derularea orogenezelor, care au contribuit la redistribuirea acestora în cadrul zonelor enumerate. De asemenea, a existat şi o derulare şi o succesiune cronologică (istorică) a genezei resurselor şi zăcămintelor de metale. Sub acest aspect, se pot menţiona zăcămintele de aur, platină, fier şi cupru, cobalt, nichel şi titan, asociate precambrianului; zăcăminte importante de aur, argint, plumb şi zinc formate în timpul orogenezei paleozoice; zăcăminte de staniu şi wolfram mezozoice; cuprul, argintul, plumbul, zincul şi molibdenul formate în terţiar etc. Într-o prezentare succintă mai pot fi amintite centurile mineralizate, care de obicei se supran marilor orogenuri ale Globului, respectiv centura circumpacifică (Au, Cu, Pb, Zn, Sn, Wo, Bi etc.), centura mediteraneană (Cu, Pb, Zn etc.) extinsă din Europa până în Asia şi centura Uralilor (Cu, Pt, Fe, Ni, Al etc.). Spre deosebire de centurile mineralizate, câmpurile geochimice se suprapun vechilor socluri (de multe ori fiind acoperite de cuverturi sedimentare groase). Ele conţin zăcăminte importante de fier, platină, cobalt, crom, aur, nichel, uraniu, metale rare, formate în orogenezele precambriene. Prezenţa unor resurse minerale în regiunile reci (Siberia, Alaska), în deşerturi (Sahara, deşerturile australiene) şi în etajele superioare ale munţilor (Anzii Peruani), au constituit premisele dezvoltării acvităţilor economice ale societăţii omeneşti, precum şi apariţiei unor peisaje insolite, cu medii locale puternic modificate. Cunoaşterea legităţilor geochimice ale repartiţiei rezervelor minerale în scoarţa terestră, uşurează identificarea ţinuturilor transformate economic sau posibile de transformare şi, în consecinţă, conturarea pe harta Glogului a mediilor (regiunilor) cu pronunţat impact uman. Scoarţa terestră localizează în ea şi marile resurse de apă ale Terrei sub forma structurilor de stocare (lacuri, mări, oceane, ape subterane) şi a stocurilor de scurgere (râuri şi fluvii). Rolul limitativ al structurilor geologice este evident în multe regiuni ale Globului. Procesele geologice de forma vulcanismului, cutremurelor, subsidenţelor, prăbuşirilor de mase au chiar un impact negativ asupra celorlalte componente fizice, biotice şi antropice. Se poate vorbi chiar de mari arii de vulnerabilitate a mediului după procesele geologice dominante şi după efectele posibile. Istoria citează o serie de mari catastrofe vulcanice în zonele mediteraneană a Globului, în aria circumpacifică (Japonia, SUA, Chile, Peru), în dorsala atlantică (Islanda). Vulcanismul are şi efecte pozitive: soluri vulcanice fertile, energia geotermică, apele termale, minerale polimetalice (cupru, plumb, zinc), roci de construcţie (andezit, bazalt, tuf vulcanic). Activitatea seismică din zonele de foc ale Pacificului, ţinuturile mediteraneene, Asia Centrală, din insulele de pe dorsala Atlantică cauzează, de asemenea, mari distrugeri şi pagube materiale şi distrugeri de vieţi omeneşti.

Relieful şi funcţia sa în mediu
Relieful, alături de substratul petrografic şi structural, participă la edificiul mediului fizic şi la organizarea setului componentelor derivate şi antropice. Suprafaţa Pământului dată de relieful acestuia serveşte drept limită şi totodată, drept câmp al reacţiei dintre procesele endogene şi cele exogene. Această reacţie exprimată teritorial, are diverse forme de răspuns geomorfologic, care participă la edificarea mediului. Reacţia şi răspunsul se

Geografia mediului – Note de curs

6

manifestă în existenţa formelor geotecturale, morfostructurale şi morfosculpturale, fiecare participând la arhitectura mediului. La nivelul scalar superior, sunt prezente elementele genetice geotecturale, sub forma continentelor şi bazinelor oceanice. Ele sunt responsabile de existenţa celor două tipuri fundamentale ale mediului planetar: acvatic-oceanic (71%) şi terestru (29%). Analiza bazinelor oceanice, pune în evidenţă trei mari unităţi structurale: dorsalele mediooceanice, câmpiile abisale şi fosele. Dacă la acestea asociem elementele din zona de trecere continent-ocean, adică şelfurile şi povârnişurile continentale, se obţine profilul mediului submers cu următoarele subdiviziuni: zona litorală; zona pelagică; zona batială; zona abisală. Acestor medii hidrice li se ataşează mediile specifice, legate de unele componente geomorfologice, cum ar fi: mediul dorsalelor şi rifturilor; mediul vulcanic submers şi izolat; mediul insular biogen. Transferul analizei în domeniul continental oferă imaginea celeilalte componente a Terrei, cu numai două mari entităţi structurale: orogenurile şi platformele. Ele introduc o nouă diferenţiere a mediului terestru: al suprafeţelor desfăşurate predominant orizontal (podişuri, câmpii) şi al suprafeţelor desfăşurate predominant pe verticală (etajate-munţi). Nuanţarea mediului va fi impusă de numeroase variabile de control: altitudinea, înclinarea suprafeţelor de racord, fragmentarea (gradul de disecare), energia relativă (adâncimea fragmentării), expoziţia versanţilor şi localizarea spaţială a unităţii morfostructurale. Există totuşi o caracterstică fundamentală ce caracterizează cele două tipuri structurale, organizarea materiei şi energiei:  organizarea predominant descendentă a materiei şi energiei în orogenuri, fapt care induce nota de instabilitate în mediu;  organizarea în stocaje complexe la suprafeţele orizontale (apă, aer, teren agricol) care poate aduce favorabilităţi (stocuri de resurse) sau defavorabilităţi (înmlaştinire). Altitudinea, tipul predominant de fragmentare şi valoarea acesteia, la care se asociază orientarea, expoziţia, individualizează tipuri de relief montan cu participare diferenţiată la edificarea verticală a mediului terestru. Munţii înalţi se definesc prin altitudini ridicate (peste 4000-5000 m), pante accentuate şi grade neuniforme de fragmentare. Parciparea lor la constituirea mediului depinde foarte mult de localizarea geografică. Funcţia lor în "construcţia" mediului este multiplă: - munţii înalţi organizează mediul fizic şi, după el, componentele biotice şi abiotice pe etaje: de la mediile austere ale zăpezilor persistente (Himalaya, Pamir, Alpi, Anzi, Cordilieri) cu dominantă fizică, la etajele pajiştilor alpine, apoi al pădurilor (subetajate), până la etajele cu încărcătură submontană.; - munţii înalţi, dar fragmentaţi (văi, depresiuni) localizează medii intramontane cu valenţe naturale pentru locuire şi exploatare antropică; - munţii înalţi încorporează frecvent însemnate resurse ale subsolului (aur, argint, plumb, zinc, cupru, uraniu, cositor) care au atras populaţia, generându-se mediile miniere, locale, cu un pronunţat efect negativ în starea mediului de ansamblu (zona montană andină din Peru, Bolivia şi Chile); - munţii înalţi cantonează zăpezile persistente (uneori sub formă de gheţari de circ, de vale, de platou), care creează un mediu hivernal continuu, receptat de om în scopuri recreative - sporturi de iarnă. Legat de acestea au apărut amenajările turistice de altitudine (în Alpi etc.) şi un peisaj turistic montan distinct. Existenţa pasurilor montane înalte au înlesnit accesul omului şi activităţilor sale până la altitudini apreciabile. Pe de altă parte, pasurile au permis amplasarea căilor de transport la altitudine şi legarea faţadelor montane (Alpii - 16 pasuri transversale). Acolo unde nu au existat s-au amenajat tuneluri (Simplon, St. Gotthard, Arlberg). - munţii înalţi au un rol de bariere climatice, bariere de trafic, bariere biogeografice. Bazat pe aceeaşi resursă, omul a deschis calea amenjărilor hidroenergetice de mare anvergură situate mai jos de limita ablaţiei pluviale şi în secţiunile văilor montane (sistemele hidroenergetice din Alpi, Anzi, Himalaya). Dacă procesul şi forma de stocare a substanţei, energiei

Geografia mediului – Note de curs

7

şi informaţiei, semnificative în mediu au caracter limitativ şi favorabil pentru mediul acestor munţi, antrenarea în fluxuri descendente a masei şi energiei induc atributele limitative şi caracterul restrictiv de exploatare. Pantele accentuate, natura labilă a substratului (roci friabile), raritatea suprafeţelor de echilibru morfologic conduc la: intense procese gravitaţionale (rostogoliri, prăbuşiri, alunecări), predominarea torenţialităţii în sistemele de drenaj, declanşarea avalanşelor şi fragilitatea suportului pedologic pentru învelişul vegetal. În general aceste medii montane se definesc prin: stare de mediu critică (fragilitate, regresivitate, mobilitate accentuată etc.). Munţii mijlocii şi mici prin relieful domol, cu forme convexe, suprafeţe de netezire cvasiorizontale, procese geomorfologice diminuate oferă condiţii pentru instalarea aşezărilor omeneşti şi pentru economie (agricultură, păstorit, activităţi forestiere, exploatarea substanţelor minerale utile); exemple edificatoare sunt munţii: Urali, Appalaşi, Ardeni, hercinici ai Europei Centrale etc. Câmpiile şi platourile joase (podişuri), indiferent de originea lor oferă un relief plat cu roci sedimentare, soluri fertile (câmpiile de acumulare fluvială, glaciară), resurse de apă - uneori cu apariţia excesului de umiditate (în câmpiile mlăştinoase), înveliş vegetal ierbos, elemente care, în general, au dus la concentrarea populaţiei (Câmpia Mesopotamiei, Câmpia Chineză, Câmpia IndoGangetică, Câmpiile Nord Americane, Câmpia Rusă, Câmpia Germano-Polonă). Relieful vulcanic, constituie un tip aparte, el fiind rezultatul proceselor de intruziune sau extruziune a magmelor şi lavelor de la diferite adâncimi din scoarţă. Atât formele intruzive (batolite, lacolite, neck-uri, dyk-uri) ivite în diverse fizionomii (cupole, masive, vârfuri), cât şi cele de factură efuzivă (vulcanice - conuri, platouri, suprafeţe scoriacee etc.) condiţionează un mediu distinct pe Terra. Relieful genetic exogen (din epigeomorfosferă) prin marea lui varietate: fluvial (lunci, terase, delte), glaciar (morene, circuri, văi), periglaciar (molisoluri, pergelisoluri, solifluxiuni, soluri poligonate, grohotişuri), eolian (forme de acumulare - dune, câmpii de loess şi – selectiv sfinxuri, hamade), marin şi litoral (golfuri, promontorii, faleze, plaje, cordoane, lagune) şi biogen (recife, atoli), carstic (peşteri, doline), antropic (terase, diguri, poldere, excavaţii) intervine în sisemul mediu atât pozitiv, cât şi negativ. Relieful participă în structurarea şi funcţionarea mediului printr-o serie de variabile: 1. Variabile cantitative (înălţime, masă, înclinare, grad de fragmentare, frecvenţă) după care se pot defini tipuri de medii specifice (după cele trei categorii de forme - genetice, morfografice şi dinamice - se pot delimita medii de câmpie, de dealuri, de munţi sau medii cu alunecări de teren şi curgeri noroioase etc.). 2. Variabile de poziţie şi orientare prin care s-au conferit locurilor valoare strategică, de circulaţie (noduri rutiere, feroviare, porturi în strâmtori şi golfuri) de utilizare agro-pastorală şi chiar pentru aşezări umane. 3. Variabile de resurse asigurând societatea cu substanţe minerale utile, soluri cu diferite grade de fertilitate, resurse hidrice, resurse forestiere etc. 4. Variabile negative pentru societate şi economie (vulcanism, inundaţii, alunecări de teren, sufoziuni şi terasări etc.).

Atmosfera - componentă esenţială a mediului
Având în vedere că limita superioară a mediului pe Terra este dată de centura de ozon (3050 km altitudine) preocupările vor avea în vedere doar ecartul atmosferei geografice, de la suprafaţa scoarţei până la limita amintită. Imporanţa aerului în structura mediului  Aerul s-a conturat ca masă atmosferică printr-un proces de segregare din nebuloasa primară şi prin degazeificarea mantalei, crustei şi rocilor. La îmbogăţirea atmosferei au contribuit procesele şi activitatea organismelor.

Geografia mediului – Note de curs

8

 Transformările în timp din învelişul geografic s-au reflectat în evoluţia atmosferei cu trecere de la atmosfera iniţială fizică, la atmobiosferă şi, în final, la atmosfera geografica actuală.  Componenta atmosferică participă la alcătuirea mediului prin masă, compoziţie, proprietăţi fizico-chimice, dinamică şi mod de manifestare şi organizare: vreme şi climă.  Circulaţia atmosferică are un rol major de interferenţă cu celelalte geosfere şi de a contribui la echilibrul geoplanetar. Regulatorul - atmosferă - contribuie la distribuţia luminii, căldurii, umidităţii, presiunii şi, în corelaţie cu ceilalţi factori, asigură constituirea unităţilor climatice: zone, regiuni, arii, locuri şi diferenţierea pe macroclimă, microclimă şi topoclimă.  Atmosfera, prin toate calităţile sale, reprezintă un mediu specific al Terrei, în care vieţuiesc diverse organisme şi îsi desfăşoară o parte din activitate omul. Fără aer nu există viaţă şi nici dezvoltarea mediului. Structura atmosferei Datorită compresibilităţii aerului grosimea atmosferei este redusă (10000-30000 km, alte opinii acordă 80000 km). Masa atmosferei de 5 x 105 tone este distribuită inegal pe verticală: 50% până la 2 km, 80% până la 10 km şi 99% până la 36 km. Stratificarea verticală cuprinde mai multe nivele şi între ele, discontinuităţi. Troposfera (tropos = agitat, turbulent), are o înălţime de 8-10 km în zona polilor; 10-12 km la latitudinile medii; 18 km în regiunea ecuatorială; cuprinde aproape ¾ din masa atmosferei şi aproape 100% din cantitatea de vapori de apă. Temperatura scade pe verticală, în medie cu 0,65ºC/100 m (gradientul termic vertical Ƴ). În cadrul troposferei se disting: troposfera inferioară (0 - 1-2 km ), numită şi strat limită sau strat de frecare; troposfera mijlocie (1-2 km, 5-7 km), unde se dezvoltă norii şi apar mişcări intense orizontale şi verticale ale aerului; troposfera superioară (7 km - până la limita superioară a troposferei), aici fiind prezenţi norii Cumulonimbus cu mare dezvoltare verticală. Limita superioară a troposferei este marcată de tropopauză (1-2 km), scăderea temperaturii devine mai lentă, sau se menţine constantă (izotermie), sau chiar creşte (inversiune de temperatură). Stratosfera se extinde până la înălţimi de 50-55 km. Temperatura rămâne constantă până la 20-25 km, apoi creşte cu 1-2ºC/km. Ca urmare, la limita superioară a atmosferei, temperatura este cuprinsă între 0-20ºC. Cauza încălzirii este absorbţia razelor ultraviolete de către ozonul atmosferic, care îşi găseşte concentraţia maximă (la 20-30 km). Stratopauza, cu izotermie, fixează limita superioară a atmosferei. Mezosfera ajunge până la 80-90 km înălţime. Temperatura scade rapid, astfel încât, la limita superioară a mezosferei, ea atinge -70....-75ºC. În mezosferă aerul este foarte puţin dens, rezultând o foarte slabă captare, sub formă de căldură, a energiei furnizate de Soare. Mezopauza marcheză limita superioară a mezosferei, unde mersul temperaturii se schimbă din nou. Termosfera se extinde de la 80-90 km până la 800-1000 km altitudine. Se observă creşterea rapidă a temperaturii, cu 3-8ºC⁄km, astfel încât, la limita superioară a termosferei, se ating valori de 2000-3000ºC. La limita superioară a termosferei se află termopauza, după care urmează spaţiul interplanetar. În funcţie de complexitatea compoziţiei chimice a atmosferei şi al proporţiei dintre componenţi, atmosfera cuprinde trei straturi ‫ ׃‬homosfera, eterosfera si exosfera. Homosfera, extinsă între 0 şi 100 km (troposfera, stratosfera şi mezosfera), se caracterizează prin compoziţie chimică neschimbată, în sensul păstrării aceluiaşi raport între componenţi. Predomină azotul şi oxigenul în stare moleculară. Eterosfera se întâlneşte la înălţimi de peste 100 km (termosfera). Predomină starea atomică a elementelor. Are loc o intensă ionizare, în urma bombardării atomilor gazelor rarefiate de către radiaţia ultravioletă. În exosferă se produc aurorele polare (100-400 km înălţime). Din cauza ionizării intense, această parte a atmosferei se mai numeşte şi ionosferă. Radiofizicienii disting aici multe substraturi, cu o concentraţie electronică diferită (D, E, F, G), substraturi importante pentru transmisiile radiofonice la distanţe mari. Exosfera se extinde dincolo de 800 km înălţime, treptat făcându-se trecerea spre vidul interplanetar.

Geografia mediului – Note de curs

9

La altitudini mai mari de 10000-13000 km se întâlnesc numai liniile de forţă ale câmpului magnetic terestru, care delimiteză magnetosfera (65000 km grosime în zona expusă spre Soare, 130000 km pe partea opusă acestuia). Diferenţierile în plan orizontal sunt ilustrate de mase de aer diferite, cu rol în formarea climei pe zone şi regiuni. Compoziţia aerului este destul de simplă : un amestec de gaze (permanente, variabile în timp şi spaţiu), particule în suspensie (lichide, solide) şi apă (vapori, nori încărcaţi electric). Compoziţia gazoasă a aerului în troposferă (în vecinătatea Pământului) este deosebit de omogenă, de unde noţiunea de homosferă şi cuprinde: azot (NO2) 78,084%, oxigen (O2) 20,940%, argon (Ar 0,934%), dioxid de carbon (CO2) 0,0033% şi alte gaze cu participare foarte redusă (neon, heliu, kripton, hidrogen şi oxizi de azot). Primele din gazele menţionate joacă câte un rol esenţial în mediu. În atmosferă se găsesc circa 1015 tone oxigen. Fiind un element foarte activ el are un rol foarte important: în prezenţa lui are loc respiraţia, oxidarea, arderea. Aproape tot oxigenul din atmosferă aste rezultatul descompunerii apei în procesul de fotosinteză în urma activităţii plantelor verzi. Azotul, aflat într-o cantitate de 4x1015tone, serveşte drept mediu neutru şi "diluant" al oxigenului. Dioxidul de carbon este mult mai variabil şi provine din emanaţiile vulcanice, din izvoarele minerale, din sol, datorită respiraţiei organismelor, de la unele întreprinderi ale industriei chimice, de aceea deasupra oraşelor conţinutul de CO2 poate creşte cu peste 0,04%. Acest gaz are rol deosebit, deoarece el serveşte ca material de bază pentru producerea substaţelor organice de către plante (cele cu clorofilă). CO2 are un mare rol în acţiunea termoreglatoare a suprafeţei pământului. Creşterea concentraţiei de CO2 (de la 0,0368% în prezent la 0,4% în deceniile următoare) ca urmare a activităţilor umane (termoenergetice, de circulaţie) va avea drept efect încălzirea generală a climatului (0.3-0.7ºC în ultimele decenii) însoţită de modificări în sistemele geografice (deşertificare, salinizare, topirea gheţarilor etc.). Ozonul din atmosferă (circa 3 miliarde tone) are rolul de filtru pentru radiaţia solară. Afectarea acestui component datorită activităţilor antropice generatoare de clorofluorocarburi (CFC) , hidrofluorocarburi (HCF), metan va avea drept consecinţă schimbări climatice nedorite, în special accentuarea procesului de încălzire. Aerosolii sunt particule lichide şi solide aflate în stare de suspensie în aer, cu provenienţe diferite (fum, cenuşă vulcanică, praf, polen, bacterii, cristale de săruri). Aceştia modifică propagarea radiaţiei solare, slăbesc vizibilitatea, constituie nuclee de condensare, contribuind la poluarea aerului. Parametrii fizici ai atmosferei Radiaţia solară. Practic corpul radiativ principal este Soarele, din interiorul Pământului sosind o cantitate de energie neînsemnată. Radiaţiei solare îi revine 99,9% din bilanţul energetic al Terrei. Socotind în procente totalul de 100% ca energie solară ce ajunge pe Terra, vom asista la o distribuţie a acesteia: 19% din aceasta este absorbită de către armosferă, 34% este reflectată înapoi în spaţiul cosmic, 47% ajunge la suprafaţa scoarţei terestre sub formă de radiaţie directă şi difuză (D). Radiaţia solară se compune din: radiaţie electromagnetică (termică) care, în funcţie de lungimea de undă (λ), se diferenţiază în: radiaţii X, radiaţii UV(ultraviolete), radiaţii vizibile, alcătuite din şapte culori, care prin amestec dau lumina albă, radiaţii IR (infraroşii), cu efect caloric şi undele herţiene (la limita superioară a atmosferei, proporţiile sunt: 48% radiaţii vizibile, 43% radiaţii infraroşii şi 70% (UV); până la suprafaţa terestră proporţiile se modifică, deoarece atmosfera absoarbe şi difuzează radiaţii); b) radiaţia corpusculară: ioni, protoni, neutroni, electroni, fără semnificaţie energetică. Transformările fizice (absorbţie, difuzie, reflexie, refracţie) condiţionate de atmosferă (grosime, compoziţie, dinamică etc.) şi de caracteristicile suprafeţei terestre (inclusiv albedoul: A=(Rs/Q) x 100%, unde Rs= radiaţia reflectată; Q= radiaţia globală adică S+D), duc la un bilanţ radiativ caloric la sol (B=Q(1-A)-Ee fie pozitiv, caz în care aerul se încălzeşte, fie negativ, aerul se răceşte, unde : Q= radiaţia globală , A= albedoul , Ee = radiaţia efectivă, adică Et+ Ea (Et- radiaţia

Geografia mediului – Note de curs

10

terestră, Ea - radiaţia atmosferică). Acţiunea diferitelor sectoare ale spectrului radiaţiei solare asupra organismelor este fie favorabilă, fie dăunătoare. Lumina exercită acţiune asupra diviziunii şi alungirii celulelor, proceselor de creştere şi dezvoltare a plantelor, determină termenele de înflorire şi fructificare, influenţează procesele de morfogeneză şi susţine procesul de fotosinteză. Lumina vizibilă are importanţă ecologică diferită asupra organismelor fototrope şi heterotrofe. După cerinţele foto de lumină plantele au fost grupate în: heliofite - habitate deschise, bine iluminate; sciofite - plante din etajele inferioare ale pădurilor umbroase, din peşteri; heliofite facultative - pot suporta umbrirea, dar şi revenirea la lumină. Plantele acestor trei grupe au un şir de particularităţi adaptabile generale. Temperatura. Aceasta se realizează în general indirect, prin intermediul suprafeţei terestre şi scade, deci, cu altitudinea. Valorile gradientului termic vertical (γ=δI/δh) este de 0,65ºC la 100m sau 6ºC la 1000m. Există frecvent şi inversiuni termice. Transferul de căldură se realizează prin diferite forme de mişcare (convecţie, de circulaţie). De temperatura mediului ambiant depinde temperatura organismelor, deci viteza reacţiilor chimice, ale metabolismului - organismele trăiesc în condiţii termice de la 0ºC la 50ºC, dar există şi excepţii. Speciile care preferă frigul sunt din categoria criofile, iar cele din regimul temperaturilor înalte, sunt termofile. Marea majoritate a organismelor sunt poekiloterme, acţiunea lor vitală şi temperatura corpului depind de temperaturile externe. Homeotermia este specifică doar pentru păsări şi mamifere. Adaptările de temperatură a plantelor şi animalelor conduce la diferenţieri remarcabile între ele. Absorbţia şi transferul de căldură din atmosfera joasă şi de la suprafaţa terestră creează climate: calde, temperate, reci, care coincid cu diferite tipuri de medii. Apa din atmosferă se întâlneşte în toate cele trei stări de agregare. Deşi mult mai puţină decât apa din mări şi oceane şi substratul geologic, totuşi importanţa ei pentru mediu este covârşitoare. Umiditatea aerului se exprimă prin umiditatea relativă (gradul de saturare a aerului în vapori de apă ) şi umiditatea absolută (%) (cantitatea reală de vapori aflaţi la un moment dat în aer, g/m³). Procesul de condensare a vaporilor presupune două condiţii: coborârea temperaturii aerului până la pragul critic, prezenţa în aer a nucleelor de condensare. Condensarea vaporilor de apă la nivelul suprafeţei terestre generează: roua, bruma, chiciura, poleiul, unele fiind considerate fenomene periculoase. Condensarea vaporilor de apă în straturile inferioare ale atmosferei duce la formarea ceţii, iar condensarea în atmosfera liberă generează norii. Nebulozitatea reprezintă gradul de acoperire a aerului cu nori. Precipitaţiile, reprezintă totalitatea particulelor de apă lichidă sau solidă care cad din nori şi ating suprafaţa terestră. Ele pot fi: lichide, solide, mixte şi au efecte pozitive - hidratarea mediului, şi negative (furtuni, averse, ploi acide). Pe Glob există o mare diversitate de regiuni pluviometrice (tipul ecuatorial, subecuatorial, tropical deşertic, mediteranean, temperat oceanic, temperat continental, polar). Pentru mediu este important şi faptul că apa se mişcă neîncetat, trecând dintr-o stare în alta şi realizând circuitul apei în natură. Grupele ecologice ale plantelor după raportul faţă de apă sunt: hidatofitele - plante acvatice, hidrofitele - plante terestre-acvatice, scufundate parţial în apă, higrofitele - iubitoare de umiditate, mezofitele - pot suporta o secetă scurtă, xerofitele - cresc în condiţiile deficitului de apă. Animalele se aprovizionează cu apă prin băut, cu hrana mustoasă şi în urma proceselor metabolice. Adaptarea la apă pentru animale etalează un spectru extrem de larg. Gradul de umezire a învelişului geografic se caracterizează prin bilanţul umidităţii (precipitaţii = evaporare + scurgere ). Folosind coeficientul de umezire H= R/E, adică raportul dintre cantitatea de precipitaţii atmosferice căzute (R) şi valoarea evaporabilităţii (E) reuşim să delimităm regiuni cu bilanţul umidităţii pozitiv sau negativ: - Regiuni umede, cu coeficientul anual k>1,50: pădurile tropicale şi subtropicale veşnic verzi, pădurile umede din zona temperată, tundra umedă.

Geografia mediului – Note de curs

11

Regiuni cu umezire suficientă, în care coeficientul k variază între 1,49 şi 1,00: pădurile tropicale care-şi pierd frunzele în perioada uscată a anului, pădurile de conifere şi foioase de la latitudini medii, tundra cu umiditate medie; - Regiuni cu umezire moderată, în care coeficientul k variază între 0,99 şi 0,60: la tropice (savane, llanos, păduri xerofile-iubitoare de uscăciune şi tufişuri), în zona subtropicală (maquis, păduri cu frunze tari), la latitudini medii (silvostepă, o parte din preerii, pampas), tundra slab umezită. - Regiuni cu umezire slabă, în care coeficientul k variază între 0,59 şi 0,30: savane uscate şi tufişuri xerofile tropicale, în zona subtropicală - maquis, stepe şi păşuni uscate, în zona temperată - stepe, preerii, pampasuri. - Regiuni cu umezire redusă, în care coeficientul k variază între 0,29 şi 0,13: semideşerturi şi regiuni de răspândire a tufişurilor xerofile cu ghimpi. - Regiuni uscate sau deşerturi: coeficientul anual k este cuprins între 0,12 şi 0,00. Primele două tipuri fac parte din regiunile de pe glob unde aportul de umezeală depăşeşte consumul, celelalte tipuri cuprind însă regiunile în care consumul depăşeşte aportul. Aceste subdiviziuni servesc prin urmare, ca o corecţie necesară (şi detaliere în primă aproximaţie) la tabloul sumar privind bilanţul umidităţii pe glob. Cercetând repartiţia geografică a umidităţii absolute şi relative, a nebulozităţii şi a precipitaţiilor atmosferice, se observă că: - umiditatea absolută atinge valori maxime în zona caldă a globului, iar de la această regiune descreşte în direcţia regiunilor polare; - în funcţie de umiditatea relativă se pot delimita zonele subpolare şi ecuatoriale, cu umiditate ridicată şi zonele subtropicale, cu umiditate scăzută; - repartiţia nebulozităţii este de asemenea zonală, deoarece în cadrul rezultantei medii anuale se disting: zona noroasă de deasupra ecuatorului (nebulozitate 55-60% ) două zone cu nebulozitate ridicată (65-70%) la latitudini medii şi mari; - precipitaţiile atmosferice sunt repartizate zonal și se disting: o zonă ecuatorială, două zone uscate la latitudini mici, două zone umede la latitudinile medii şi două zone uscate la latitudini mari. Această amplasare zonală nu numai că scoate în relief legătura dintre umiditate, nebulozitate şi precipitaţii, dar dezvăluie şi variaţia fiecăruia dintre aceste fenomene în spaţiu. Presiunea atmosferică, dinamica maselor de aer şi zonele de climă Forţa de apăsare a aerului atmosferic pe unitatea de suprafaţă poartă numele de presiune, care se măsoară în mm Hg sau milibari (mb) sau hPa (hectopascal). Presiunea atmosferică prezintă variaţii pe verticală şi pe orizontală, din cauza repartiţiei inegale a căldurii, respectiv a densităţii aerului. Presiunea scade cu altitudinea, pentru straturile inferioare ale atmosferei se consideră că la fiecare 100 m de înălţime presiunea scade cu 13 mb (10mm). Acesta este gradientul vertical [GV=Δp/Δh(hPa/100m)]. Repartiţia presiunii atmosferice pe orizontală la nivelul suprafeţei terestre, redată cu ajutorul izobarelor, pune în evidenţă diferenţe însemnate, existând regiuni cu presiune ridicată (anticicloni) şi regiuni cu presiune scăzută (cicloni). Aceste structuri nu sunt stabile, dar pot fi permanente şi temporare. Pe Terra există regiuni cu presiuni ridicate, şi respectiv, scăzute. Pentru egalizare are loc deplasarea maselor de aer, ceea ce duce la circulaţia atomosferică prin vânturi. Ele sunt caracterizate prin viteză, structură, durată, putere energetică, forţă, atribute care au efecte în mediu. Repartiţia presiunii la nivelul globului determină circulaţia generală a atmosferei, cu vânturi corespondente: alizee, musoni, vânturi de vest, vânturi polare estice. Relieful şi distribuţia uscatului şi a apei generează vânturi locale (brizele, vânturile catabatice sau descendente - foehnul, mistralul). Deplasarea maselor de aer, formarea fronturilor şi dezlănţuirea proceselor meteorologice ce le însoţesc sunt impregnate în starea naturală a mediului. Acumularea şi consumul de energie radiantă constituie cauza primară a formării şi diferenţierii climei pe Glob. Desigur, forma Pământului, relieful acestuia, diferenţierea ocean-uscat introduc variabile spaţiale. Pe Glob există şapte zone climatice distincte: ecuatorială, a musonilor

-

Geografia mediului – Note de curs

12

tropicali, tropicală, a latitudinilor medii, subpolară, polară. Stilul climatic al fiecărei zone se reflectă în mediile geografice de viaţă ale Terrei.

Participarea componentei hidrice la alcătuirea mediului
Importanţa apei în structura mediului: Apa a apărut în mediu odată cu trecerea de la stadiul de proto-planetă la cel de geo-planetă, fiind una din componentele primare ale mediului de pe Terra; Provenienţa apei din hidrosferă este pusă pe seama proceselor de degazeificare a mantalei (atmosfera primară) şi a disocierii constituenţilor rocilor (în care acesta apărea sub formă de compuşi chimici); Odată cu apariţia ei, apa a format învelişul hidrosferic, în care se găseşte sub cele 3 forme de organizare a materiei – lichidă, solidă şi gazoasă, dând astfel o calitate nouă şi unică, în acelaşi timp, mediului geografic; Învelişul cu cea mai mare extindere, hidrosfera are ca limită inferioară suprafaţa mantalei, în timp ce limita superioară e mai greu de trasat, fiind situată în atmosferă (90% din umezeala atmosferei e specifică porţiunii situate între 0 şi 5 km altitudine); Se constituie într-un subsistem deschis al mediului, cu schimburi complexe de tip material, energetic, informaţional şi relaţional, schimburi cu rol de bază în funcţionarea mediului; Componenta hidrică participă la structura mediului atât prin funcţiile sale, cât şi prin constituirea unor tipuri de medii specifice – mediile hidrice; Apa – component şi agent de structurare a mediului prin volum, agent de relaţionare a componentelor de mediu (soluţia solului, circuitul apei în natură), răspândire (81% în emisfera sudică şi 61% în emisfera nordică), extindere la nivelul suprafeţei terestre (70,8% din suprafaţa Terrei, adică 361 milioane km²); Apa este componenta cea mai dinamică din setul componentelor fizice. Circuitul apei în natură este esenţial în funcţionalitatea, dinamica şi existenţa mediului. Atmosfera şi oceanele îndeplinesc rolul major de rezervoare ale apei la scară globală, iar Soarele este sursa majoră de energie, generând energia necesară evaporaţiei şi circulaţiei. Ca urmare a receptării energiei solare suprafeţele oceanice, lacustre şi apele râurilor se încălzesc şi are loc evaporarea apei: vaporii generaţi în atmosferă alcătuiesc norii. Evaporaţia apei din oceane duce la separarea moleculelor de apă, din cea sărată oceanică şi la crearea unei cantităţi mari de apă proaspătă ce constituie o resursă pentru uscat. Când vaporii de apă din nori se răcesc are loc condensarea lor şi formarea precipitaţiilor care cad fie pe oceane fie pe uscat. Când precipitaţiile cad la suprafaţa terestră, o parte din aceste precipitaţii se evaporă şi se întorc în atmosferă. Dacă suprafaţa este încălzită o parte din aceste precipitaţii se evaporă şi se întorc în atmosferă. O parte din apa care ajunge la suprafaţa terenului este absorbită sau se infiltrează în substrat. Apa infiltrată se acumulează formând apa freatică sau chiar ape de adâncime. Când precipitaţiile depăşesc rata infiltraţiei, excesul de apă se concentrează formând scurgerea de suprafaţă. Când apele subterane găsesc căi deschise, ele vor forma izvoare. Apa lor, împreună cu apele râurilor se reîntorc în oceane, încheind circuitul hidrologic. Resursele mediului hidric planetar: volum - 1,386 miliarde km³; stare lichidă – 98,233% ; stare solidă – 1,766%; stare gazoasă – 0,001% ; apă sărată – 97,5%; apă dulce – 2,5%. Forme de stocaj hidric: atmosfera (nori); organisme vii (plante, animale, om); bazinele oceanice şi marine; bazinele lacustre; apele curgătoare; bazinele antropice; calote glaciare continentale şi montane. Proprietăţile apei marine şi importanţa lor în mediu: a. Proprietăţile fizice: densitatea apei; tensiunea superficială; presiunea hidrostatică; compresibilitatea; vâscozitatea.

Geografia mediului – Note de curs

13

b. Proprietăţi chimice: chimismul (compoziţia chimică O - 85,8%; H - 10,67%; Cl - 2%; Na - 1,07%); gazele dizolvate (O, N, CO2), materia organică; salinitatea (concentraţia medie de săruri a Oceanului Planetar este de 35,16 g/l, cu predominarea clorurilor de Na şi Mg în proporţie de 88,6%), calitatea maselor de apă etc. c. Proprietăţi optice: transparenţa; culoarea; pătrunderea luminii în apa marină (delimitarea a trei zone: zona fotică 0 - 120 m; zona oligofotică dominată doar de fracţiuni luminoase foarte penetrante; zona afotică (lipsa organismelor fotosintetizante). Influenţe asupra componentei biotice şi antropice. d. Temperatura (stratificarea termică a apelor oceanice, dinamica verticală şi spaţială cu influenţe asupra componentei atmosferice, biotice şi antropice (El Nino, Curentul Golfului, iceberguri). Influenţe regionale şi globale asupra mediului. e. Altele: radioactivitatea (naturală, antropică – deşeuri, explozii nucleare). Proprietăţile apelor dulci continentale şi importanţa lor în mediu: a. Proprietăţi organoleptice: legate de gust şi miros. Diferenţieri în calitatea apei funcţie de conţinutul de minerale, gaze dizolvate şi poluanţi. Influenţe asupra tuturor componentelor environmentale; b. Proprietăţi fizice: temperatura, culoarea, turbiditatea, transparenţa, radioactivitatea etc. Au influenţe asupra componentelor vii (vegetale, animale, umane); c. Proprietăţi chimice: chimismul (predomină carbonaţii cu 60,1% şi apoi sulfaţii cu 9,9%), pH-ul, agresivitatea, substanţele chimice potenţial toxice şi indezirabile (fluor, arsen, metale grele), gazele dizolvate etc. Au influenţe locale, regionale şi globale asupra mediului. d. Proprietăţi biologice (conţinutul în substanţele anorganice şi organice, capacitatea de descompunere a substanţelor organice şi toxicitatea) și bacteriologice (bacterii coliforme, patogene, saprofite). Influenţe asupra vieţii în general, şi a vieţii umane, în special. Constângeri de mediu impuse de componenta hidrică: a. la nivelul componentelor naturale: medii cu surplus (excedent) de apă, medii cu deficit de apă, medii echilibrate sub raport hidric; b. la nivelul componentelor vii (non-umane): adaptări ale organismelor vegetale şi animale la condiţiile de apă (salinitate: eurihaline şi stenohaline); riscuri şi hazarduri ecologice (inundaţii). c. la nivelul componentelor antropice: lipsa apei potabile, restricţionarea (raţionalizarea) consumului de apă, fluctuaţii ale resurselor de apă, riscuri şi hazarde de mediu (inundaţii, tsunami). Trăsăturile mediului hidric: - structură şi funcţionalitate bine conturate; - organizare specifică (trei stări de agregare) şi formarea circuitului apei (dulci şi sărate) în mediu; - caracter de integralitate; - echilibru dinamic; - autoreglare; - are un caracter finit (ca şi mediul atmosferic); - dinamică spaţială şi temporală fluctuantă. Componenta hidrică şi funcţiile sale în mediu Funcţia de mediu Apa are rol vital (funcţie de suport a vieţii): a avut şi are un rol important în apariţia şi menţinerea vieţii pe Terra; a constituit mediul primar de apariţie a vieţii pe Pământ, în acelaşi timp fiind un element cu o pondere şi un rol apreciabil în susţinerea existenţei şi activităţii societăţii umane; are funcţia de mediu de viaţă, de alimentare şi de dezvoltare a florei şi faunei; Componenta hidrică îmbracă forme specifice, generând tipuri de medii aparte – mediile hidrice, cu proprietăţi fizice, chimice, biologice şi dinamice, cu o diversitate remarcabilă sub aspect cantitativ, calitativ şi al extinderii spaţiale; Mediile hidrice pot fi clasificate în funcţie de aspectele calitative ale apei (mediul apelor dulci şi mediul apelor sărate) sau raportat la caracteristicile suprafeţei de stocare (medii hidrice ale Oceanului Planetar – 97% din totalul resurselor de apă ale Terrei – şi medii hidrice continentale).

Geografia mediului – Note de curs

14

Funcţia de vehiculare a materiei şi energiei în mediu Având o dinamică proprie, concretizată în circuitul apei , componenta hidrică vehiculează materia şi energia în mediu, atât în plan orizontal cât şi vertical, contribuind la dinamica globală a mediului. Ca în orice sistem de mediu, dinamica hidrosferei presupune mecanisme de autoreglare prin feed-back, în care intrările şi ieşirile din sistem sunt analizate şi selectate de către reglatori interni şi externi. Această dinamică impusă de factori endogeni şi exogeni poate fi abordată secvenţial (dinamica mediului oceanic, dinamica mediului hidric continental, dinamica naturală sau artificială) sau global (dinamica globală a Oceanului Planetar). Apa este un agent dinamic şi de relaţionare a componentelor de mediu. Funcţia de hidratare este importantă prin faptul că apa intră în componenţa tuturor celorlalte componente ale mediului, în proporţii diferite (apa din atmosferă cumulează 0,001% din totalul resurselor de apă, apa subterană 1,7%, apa biologică 0,0001%, apa din sol 0,001%), având rol funcţional şi morfologic (rol de solvent şi de reactiv eficace). Funcţia de transport are atât o latură naturală, prin deplasarea unor volume imense de apă între principalele rezervoare, antrenând importante debite solide, cât şi una artificială, prin utilizarea antropică ca şi cale de transport (transport maritim, fluviatil, lacustru). Funcţia de depozitare a deşeurilor este o funcţie nouă în mediul terestru, funcţie creată de om, care introduce uneori, la scară locală, regională sau chiar globală, puternice dezechilibre în mediu şi peisagistice. În acest context, apa are rol de evacuare, asimilare sau stocare a diferitelor substanţe sau deşeuri (deşeurile radioactive). Funcţia de resursă naturală este determinată de utilizarea apei de către toate celelalte componente ale mediului, vii şi nevii, în evoluţia şi dinamica lor. Este de remarcat utilizarea antropică a apei, atât ca substanţă vitală, cât şi ca suport esenţial în activitatea productivă. Alte funcţii: rol determinant în distribuţia climei terestre, rol de agent modelator la nivelul componentelor fizice (relief, substrat geologic) prin eroziune, transport şi acumulare. Componentă de bază a mediului, apa contribuie la funcţionarea şi structurarea acestuia într-o diversitate de moduri. Tipologia mediilor hidrice. Participarea componentei hidrice la structurarea mediului este materializată în existenţa unor medii specifice: mediile hidrice. Tipurile de medii delimitate pe criteriul participării apei la structurarea mediului sunt următoarele: - mediul marin şi oceanic (97%): mediul litoral/costier, mediul pelagic, mediul abisal (bentonic), mediul deschis al oceanului. - mediul apelor continentale (3%): a. mediul apelor dulci de suprafaţă (1%): mediul lacustru, mediul hidric pedologic, mediul fluvial, mediul hidric al organismelor vii. b. Mediul gheţarilor de calotă şi al gheţarilor montani (mediul glaciar, 79%) c. Mediul apelor subterane (20%) La rândul lor, aceste medii se subdivizează pe criteriul proprietăţilor fizico-chimice şi de stocare a apei, astfel, mediul lacustru va cuprinde: medii lacustre cu ape sărate, cu ape salmastre şi ape dulci, iar mediul glaciar se diferenţiază pe cel al gheţarilor de calotă şi cel al gheţarilor montani.

Componentele biotice/secundare/derivate
În cadrul acestui set intră vegetaţia, fauna şi solul, componente care se caracterizează prin câteva trăsături de bază: - prezintă nivele înalte de organizare/structurare ale materiei; - au apărut mai târziu pe Terra, acesta fiind motivul pentru care sunt considerate secundare; - au o dinamică proprie foarte accentuată; - definitivează medii de viaţă aparte; - au forme de manifestare diferite. Ele cuprind totalitatea vegetaţiei şi faunei, respectiv toate vieţuitoarele care populează învelişul geografic, şi care vin în contact cu societatea (direct sau indirect) omenească. În primul rând, aceste componente alcătuiesc diferite tipuri de medii pentru semenii lor biotici. De exemplu,

Geografia mediului – Note de curs

15

vegtaţia formează asociaţii specifice numite biochore (de pădure, de savană, de deşert, de pajişti). Acestea constituie medii de existenţă pentru alte elemente (componente) biotice sau abiotice. Participarea componentei biotice la structurarea mediului Componenta vie (biotică) a apărut ca un răspuns la nevoia de diversificare a materiei. Materia abiotică s-a restructurat, s-a reorganizat determinând apariţia acesteia. Viaţa nu a apărut, nu s-a instalat într-un spaţiu fizic dinainte pregătit, ci a conlucrat împreună cu celelalte componente ale mediului, creând spaţiul şi suportul devenirii sale (dezvoltare coevolutivă). Diversificarea s-a produs sub două aspecte: a. apariţia componentei vii ca structură nouă în mediu prin procesul de biochemogeneză; b. diversificarea acesteia (se estimează că există cca. 270000 specii de plante, 963000 specii de insecte și miriapode, 40000 specii de crustacee, 22000 specii de peşti, 10000 specii de păsări, 10500 specii de reptile și amfibieni, 4500 specii de mamifere; în total cca. 1,5 milioane de specii de animale și cca. 500000 specii de plante). Diversificarea a avut loc concomitent cu diversificarea celorlalte componente din mediu. Se poate observa o accelerare a diversificării (practic a biodiversității), în segmentul terminal al curbei evolutive temporale. Se apreciază că apogeul biodiversificării a fost depăşit din cauză că a ȋnceput mersul descendent al acesteia (numeroase specii și grupări biologice existente cândva au dispărut fără a lăsa urmaşi). Cauza acestui fapt se apreciază că este omul, care prin prezenƫa și activităƫile sale a operat modificări la nivelul componentelor și implicit a ȋntregului mediu, a stării și calităƫii lui. Apărută din abiotic ca o nevoie de structurare nouă, de diversificare, componenta vie ȋntreƫine numeroase legături cu acesta. Însăşi existenƫa ei este condiƫionată de elementele abioticului (aer, apă). Deci mediul hidric si cel aerian au determinat, facilitat și ȋntreƫin sisteme vii, organisme care participă la numeroase procese ce au loc la nivelul componentei abiotice: - migrarea (mobilizarea) atomilor; - constituirea unor minerale (fitolitele): există minerale care nu apar decât intre limitele biosferei; - constituirea unor roci (calcarele, rocile organogene); - procesul de fracƫionare izotopică; - apariƫia unor substanƫe, soluƫii ce nu ar fi putut apărea în lipsa unei catalize organice (fermenƫii); - ȋmbogăƫirea abioticului prin necromasa rezultată ȋn urma morƫii organismelor vii, care este un fel de reȋntoarcere la origine, adică la componenta abiotică; - procese fizico-geografice diverse (dezagregări ale scoarƫei prin participarea organismelor vii sau alterări ale acesteia); - modificarea compoziƫională a atmosferei (algele albastre-verzi fiind primele ce au eliberat, prin intermediul fotosintezei, oxigen ȋn atmosferă), sub raportul elementelor O2 și CO2 ȋn principal; - procesul de stocare a materiei și energiei ȋn masa biotică (producƫia de cereale, zăcămintele de combustibili fosili); componenta vie nu poate ƫine pasul cu cea umană, astfel că ceea ce a stocat prima ȋn decursul unui timp ȋndelungat, cea de-a doua a reuşit de multe ori să epuizeze foarte repede; - procesul de pedogeneză și formarea scoarƫei de alterare; - ȋmpreună cu litosfera formează corpuri mari de zăcăminte (zăcămintele de cărbuni); - procesul de morfogeneză (relieful coraligen). Acestea sunt doar câteva exemple de participare a componentei vii la edificarea materială şi implicit funcƫională a mediului (prin relaƫiile care se stabilesc ȋntre ea și celelalte componente), ȋnsă aceasta este foarte complexă și diversificată, conferind mediului o nouă dimensiune, cea geografică. Pe de altă parte, geosferele (fizice) au contribuit la apariƫia, dezvoltarea și raspândirea vieƫuitoarelor. Acest ȋnveliş al vieƫii poartă numele de biosferă. El trebuie inƫeles ca stratul exterior al globului, unde a luat naştere viaƫa si unde se găseşte actualmente multitudinea de organisme diferite care populează straturile inferioare ale atmosferei, hidrosferei și litosfera emersă. Definită inițial ca geosfera ce cuprinde totalitatea vieƫuitoarelor, ȋn prezent, biosfera este

Geografia mediului – Note de curs

16

constituită nu numai din substanƫă organică, dar si din cea anorganică de provenienƫă fie cosmică (energie solară), fie de origine terestră (rocă, aer, apă), reprezentând forma cea mai cuprinzătoare de interdependenƫă dintre natura vie şi cea anorganică, din care rezultă unitatea ei indestructibilă, permanentă. Limitele biosferei sunt marcate la nivel superior de centura de ozon, iar la nivel inferior de baza scoarƫei sedimentare. Organismele vii şi mediul organic sunt interconectate, ȋmpreună (biota și biotopul) compun ecosistemul. El poate fi caracterizat de o varietate de intrări (input) și de ieşiri (output) și de componente. Componenții de intrare și de iesire pot fi atât biotici, cât și abiotici. Componenƫii biotici sunt clasificaƫi după cum ȋşi obƫin hrana: 1. Producători sau autotrofe, organisme care pot sintetiza propria lor hrană, cum sunt plantele fotosintetizatoare. 2. Consumatori sau heratrofe, organisme care solicită ca hrană materie organică sau elemente de mediu (erbivorele, carnivorele, omnivorele). 3. Descompunătorii (saprofitele). În cadrul biosferei există o ierarhie ecosistemică: ecosistemul planetar, biomul - un ansamblu terestru format din mai multe ecosisteme bine diferenƫiate, biomtipul - un subsistem al biomului (pădurea=biom, pădurea de conifere=biomtip). Diferenƫiate dupa ȋntindere, ecosistemele se organizează pe: microecosisteme, mezoecosisteme (un lac, o pădure), macroecosisteme (o mare, un ocean). Trecerea de la unul la altul nu se face brusc, ci prin fâşii de tranziƫie care se numesc ecoton. Astfel, trecerea de la stepă la pădure are loc prin ecotonul silvostepei. Problemele de interes major şi de studiu la nivelul ecosistemului includ circuitele de substanƫe (carbon, oxigen, azot, fosfor, sulf, calciu) Pentru mediu interesează cu deosebire biomasa. Aceasta include toate plantele şi animalele adaptate la un climat comun. Astfel, biomasele sunt ecosisteme regionale cu comunitaƫi similare ce se extind pe arii geografice largi. Biomasele sunt clasificate după tipurile majore de vegetaƫie: stepele temperate, savană, deşert, taiga, pădurile temperate, pădurile tropicale umede, tundra. Diferenƫieri marcante sunt prezente în apele curgătoare, în lacuri, mări și oceane. Solul în alcătuirea mediului Definit ca stratul superficial, de sub cuvertura vegetală, care are ca principală proprietate fertilitatea, solul ȋndeplineşte funcƫii complexe ȋn mediu. Primul rol derivă din aceea că solul este o componentă nouă (prin timp și mod de alcătuire), creată pe seama materiei organice și anorganice. Al doilea rol, survine de la faptul că solul formează puntea de legătură ȋntre materia minerală, materia vie și activitatea productivă a omului. Prin intermediul său omul edifică masa biotică, ca urmare a cultivării plantelor. Al treilea, se ȋntemeiază pe poziƫia de interfaƫă ȋntre epigeosistem și endogeosistem, uneori ȋndeplinind funƫia de tampon faƫă de agenƫii exogeni (aer, apă, vieƫuitoare), alteori aceea de membrană care facilitează vehicularea filtrată a materiei şi energiei dinspre suprafaƫă spre adâncime şi invers. Al patrulea rol, trebuie apreciat prin prisma proceselor care au loc în acest ,,laborator”, cum ar fi: disoluƫia substanƫelor, absorbƫia, putrefacƫia, fermentaƫia, creatoare de substanƫe noi (soluƫia solului) și energii distincte (în special calorică). Cu ajutorul lor se susƫine ,,fiziologia peisajului”, ,,fiziologia mediului”. Al cincilea, provine de la funcƫia de stocaj ȋndeplinită ȋn timp (memoria schimbărilor în timp) și de stocaj de substanƫă și energie pe care le cedează la solicitarea stărilor mediului ivite în spaƫiile de contiguitate. Formarea solului este expresia transformărilor din mediu. Procesul de pedogeneză ȋntreƫinut de factorii pedogenetici (interni și externi) depinde de particularităƫile mediului. De aici decurg

Geografia mediului – Note de curs

17

toate caracteristicile (proprietăƫile) solului: alcătuire, structură, proprietăƫi fizico-chimice, calitate, tip şi localizare. Ciclul genetic cuprinde: secvenƫa exogenă (bio-fizico-chimică), secvenƫa tranzientă (vehicularea materiei si energiei in dublu sens), secvenƫa organizării verticale şi secvenƫa diferenƫierii postgenetice sub impact natural sau antropic. Marea varietate a solurilor de la suprafaƫa uscatului reflectă variaƫia ȋn spaƫiu şi timp a direcƫiilor şi ratelor proceselor pedologice, condiƫionate de factorii de mediu, ca și a stadiilor de transformare a materialului parental la care s-a ajuns ȋn procesul de evoluƫie. Solul (pedonul), ca entitate geografică prezintă o serie de nivele de organizare, de ierarhizare: una individuală, corespunzătoare integrării materiei ȋn solul respectiv şi alta supraindividuală, corespunzătoare organizării polipedoanelor ȋn spaƫiu şi timp. La rândul ei, organizarea individuală (din pedon) se realizează tot pe două nivele: - primul nivel urmează calea integrării materiei din sol la nivel microcosmic şi se referă la modelul care urmează calea agregării particulelor subatomice, apoi atomi, molecule, ioni, până la compuşii minerali şi organici din sol; -al doilea nivel, care urmează calea legăturilor evolutive proprii solului ȋncepând cu biopedoplasma (materie ce include o mixtură de materie vie cu componenƫi minerali fin divizaƫi, apă şi aer), continuând cu materia de bază, specifică solului (minerală, lichidă, gazoasă, resturi organice, organisme vii), materie care, apoi, se organizează in agregate structurale, ȋn orizonturi de sol şi, ȋn final, ȋn profilul de sol sau pedonul. Pedonul constituie cel mai ȋnalt grad de integrare şi organizare a materiei ȋn sol, fiindconstituit dintr-o suită de orizonturi, care se comportă unitar, fiecare orizont având particularităƫi distincte. Integrarea spaţio-temporală începe cu pedonul (solul individualizat) şi sfârşeşte cu învelişul global (pedosfera). Polipedonurile dintr-o regiune dată formează populaţia de polipedonuri sau pedosocionul; urmează pedionul, adică un ansamblu de pedosocionuri integrate organic într-un teritoriu unitar cu o anumită evoluţie genetico-geografică (pedonuri de lunca, de deal, de munte etc.); peditoriul constituie o grupare spaţială de pedionuri caracterizată de aceleaşi trăsături pedoregionale (climatic, regionale, morfologice). Tipul de sol reuneşte solurile formate în condiţii similare de mediu, ajunse în acelaşi grad de evoluţie și caracterizate prin aceleaşi procese pedogenetice sau asociaţii de procese (cernoziom, cernoziom levigat, podzol, rendzină, solonceac, soloneţ). Ca unităţi inferioare sunt: subtipul, genul, specia, varietatea si grupa de sol, care reprezină diviziuni în funcţie de prezenţa unor proprietăţi de tranziţie spre alte tipuri (subtipul), particularităţile de influenţă a unor condiţii locale (genul), gradul de dezvoltare a procesului de solificare (specia), alcătuirea granulometrică a solului (varietatea), natura rocii de formare (grupa). Totalitatea tipurilor se reunesc în trei clase: soluri zonale, soluri intrazonale şi soluri azonale. Solurile zonale grupează tipurile formate sub influenţa condiţiilor generale caracteristice diferitelor zone naturale (de stepă, de pădure, de exemplu: cernoziomurile, solurile blune de pădure, podzolurile); solurile intrazonale grupează tipuri formate în cuprinsul diferitelor zone, datorită unor condiţii locale de rocă, apa freatică (rendzinele, lăcoviştile); solurile azonale sunt cele în curs de formare, neevoluate, tinere (solurile aluviale). Oricare sistem de clasificare s-ar adopta interesează faptul că în realitate solurile îmbracă forme variate sub raportul conţinutului material, morfologiei si proprietăţii de fertilitate. Ca entităţi materiale temporo-spaţiale, solurile se supun legilor de repartiţie spaţială. Asemănător climei și vegetaţiei (şi în dependenţă de ele) solurile principale se ordonează pe zone, pe etaje şi pe provincii, respectând întrutotul legile geografice ale repartiţiei spaţiale: legea zonalităţii, legea etajării verticale (specifică munţilor) şi legea regionalităţii (ariile continentale, ariile litorale, ariile sistemelor muntoase). De la formare, la alcătuire, structurare sistematică şi până la asamblarea plan-spaţială, solul constituie un model geografic integrativ, ce uneşte componente abiotice, biotice și antropice după legile conexiunii generale şi dezvoltării progresive şi ordonării holarhice.

Geografia mediului – Note de curs

18

Componenta antropică în alcătuirea mediului
În viziunea actuală, obişnuită, mediul este redus la componentele naturale sau mediul natural, care are funcţia de-a susţine omul pe Terra. Însă omul nu poate fi dezlipit de ţesutul biosferei, aceasta ar fi o eroare şi faţă de realitate şi faţă de logica faptelor. Noosfera (antropogeea) este geosfera a cărei structură şi dinamică depinde de activitatea, creativitatea şi inteligenţa omului. Astfel se înscriu numeroase opinii şi idei ale savanţilor, organismelor ştiinţifice şi politice contemporane. În lucrările Conferinţei ONU (Stockholm, 1972) se arată: „Omul este, în acelaşi timp, creaţia şi creatorul mediului său înconjurător, care îi asigură existenţa fizică şi îi oferă posibilitatea unei dezvoltări intelectuale şi morale, sociale şi spirituale. În lunga şi laborioasa evoluţie a speciei umane pe Pământ, a sosit momentul când, datorită pregreselor tot mai rapide ale ştiinţei şi tehnicii, omul a dobândit posibilitatea de a transforma mediul înconjurător în nenumărate feluri şi într-o proporţie fără precedent. Cele două elemente ale mediului înconjurător, elementul natural şi cel creat de omul însuşi, sunt indispensabile prosperităţii sale şi deplinei folosinţe a drepturilor sale fundamentale, inclusiv dreptul la viaţă”. Caracterul compozit al mediului şi creşterea ponderii antropice s-au accentuat pe măsura dezvoltării activităţii social-economice pe locuri şi arii geografice, mereu mai încărcate antropic (oicumena) şi mereu mai largi. Sunt în prezent, pe Glob, puţine şi restrânse spaţii naturale sau din acelea în care omul a intervenit puțin și nesemnificativ (suboicumena). Există, însă, arii şi regiuni geografice în care participarea omului în structura mediului atinge valori superioare, elementul antropic îndeplinind un rol dominant. Edificarea mediului prin om şi elemente create de acesta s-au realizat în forme multiple. Omul, edificator al masei biotice Plantele şi animalele au apărut pe Terra în numeroase locuri. Ele s-au înmulţit şi s-au diversificat ca specii. Masa biotică actuală este estimată la 105-106 km3. Dacă ne gândim însă la recoltele anuale şi la animalele sacrificate pentru om, această masă este mult mai mare. Aprecierea încărcăturii de masa umană, care participă biologic în compoziţia mediului este extrem de dificilă. Masa plantelor o depăşeşte pe cea a animalelor nu datorită multitudinii speciilor, ci a densităţii acestora. Se apreciază că, în prezent, omul este specia biologică cu cea mai mare biomasă. Această caracteristică poate provoca o modificare a raporturilor în piramida trofică. Poate fi însa semnificativă încărcătura numerică, apreciată în perspectiva anului 2050, la 9 miliarde de locuitori. Urmărită în timp, evoluţia numerică a cunoscut diferite faze surprinse de fenomenul tranziţiei demografice. Important este, rezultatul, adică procesul de continuare a creşterii numerice pe ansamblu, care a adus cu sine transformarea naturii, dezvoltarea culturii și tehnologiei. Coparticiparea populaţiei umane la edificarea mediului este, spaţial, dar şi lucrativ extrem de variată. Astfel, daca am raporta această populaţie la suprafaţa terenurilor arabile şi culturilor permanente (apreciată la cca. 14000000 km2), am constata că revin aproximativ 370 m2 de teren arabil pe locuitor, ceea ce înseamnă o presiune umană imensă. Dacă pornim în analiză de la densitatea populaţiei pe întregul Glob, de 27 loc/km2, atunci încărcătura nu este relevantă. Dar în mod obişnuit, frontierele oicumenei exclud regiunile glaciare, deşerturile, lacurile, mlaştinile şi alte terenuri improprii locuirii, încât densitatea se dublează la 57 loc/km2. Există, apoi, ariile geografice suprapopulate, cu densităţi de 300-1000 loc/km2, adevărate viespare umane, încât capacitatea de susţinere se situează la limita prăbuşirii. Piramida trofică a cărei forţă legică acţionează şi în agroecosisteme, dovedeşte că numai respectându-se proporţii echitabile între suprafaţa terenului agricol, productivitatea sa şi dimensiunea populaţiei umane se poate înlătura riscul distrugerii habitatelor naturale şi a celor agricole. Omul este o fiinţă cu durată limitată de viaţă. Întoarcerea sa la natura anorganică este marcată de naşterea unor medii distincte, cel al tumulilor, cimitirelor, sanctuarelor, pagodelor, piramidelor, ce împânzesc ariile străvechi şi moderne locuite de om. Ca fiinţă biologică , omul este definit şi printr-o serie de procese fiziologice, în care nutriţia sa a impus acţiune și producţie. Procesele de nutriţie îl plasează ca o verigă superioară în lanţurile trofice,

Geografia mediului – Note de curs

19

participând, astfel, la transformările de substanţă şi energie în învelişul geografic, contribuind, deci, la dinamica mediului. Înainte de cunoaşterea agriculturii, omul era o fiinţă dependentă de lanţurile trofice naturale. În stare de totală dependenţă nutritivă de productivitatea naturală, omul putea spera la obtinerea de maximum 10kcal/m2/an. Existenţa fiecărei fiinţe umane, cu necesarul ei zilnic de hrană, reclamă exploatarea prin cules şi prin vânat a cel puţin 10 hectare. Prin cultivarea primitivă a plantelor, prin creşterea animalelor sub forma păşunatului nomad, omul a putut să obţină din agroecosisteme şi din sistemele naturale, aproximativ 20kcal/m2/an. Aceasta a condus la o scădere a suprafeţei terenurilor de obţinere a hranei de la 10ha, la circa 5ha/individ. Modificările structurale şi funcţionale ulterioare conduc la obţinerea din agroecosisteme a 80kcal/m2/an. În cazul agriculturii tradiţionale, aria necesară pentru hrănirea unui om s-a redus treptat spre 2,5 - 2 ha/individ. Dar populaţia s-a dublat în concordanţă cu resursele de hrană. În situaţia agriculturii moderne, infuzată de mijloace superioare de prelucrare a solului, energii suplimentare celei solare, îngrăşăminte, pesticide, producţia agricolă înregistrează un ritm nemaiîntalnit, fiind obţinute 800 kcal/m2/an. Ca urmare, suprafaţa agricolă necesară unui om scade corespunzător până la 1,5-0,5 ha. Procesele neuro-fiziologice susţin şi controlează gândirea (cunoaşterea) şi limbajul. Omul se distinge astfel prin relaţia de comunicare, în care sunt vehiculate informaţii într-un spectru foarte larg, toate constituind părţi semnificative ale mediului social. Pe de altă parte, omul este o fiinţă activă, participatoare la procesul muncii. Procesul acesta asociază direct omul cu celelalte componente fizice ale mediului, apreciate ca resurse şi rezerve ale mediului. Deprinderea acestora din cadrul lor natural duce la socializarea naturii, la o anumită integrare a ei în mediul social. Se ajunge ca prin transformarea unei anumite părţi a naturii, dintr-un component în sine, într-un component util pentru om, să se înfăptuiască o schimbare a mediului natural, o îmbogăţire cu elemente specifice creaţiei umane. Omul, creator de bunuri industriale În acestă ipostază omul, devine muncitor specializat, care îşi susţine munca cu ajutorul tehnologiei (unelte, maşini, agregate). În industria de prelucrare a materiei prime în produs finit, obiectul fabricat este proiectat mental. Această operaţie este prelungită prin încercări, experimentări şi, abia după un lanţ de prefaceri se petrece realizarea produslui finit. Activităţile industriale sunt, aşadar, cu destinaţie. De aceea, industiile se împart în trei categorii: - Industriile bunurilor de consum (curent, îndelungat) care cuprind activităţi destinate realizării de produse agroalimentare, textile, de pielărie şi încălţăminte, produse farmaceutice; - Industriile producătoare de bunuri intermediare (piese, subansambluri, substanţe sau materiale destinate obţinerii unor produse mai complicate); - Industriile de echipamente industriale şi de transport (maşini, echipamente industriale, aparataje şi instrumente); Prin toate activităţile industriale, inclusiv cele asociate şi de susţinere, omul este angajat într-un proces complex în mediu ce decurge din: - transformarea omului într-un angajat al sistemului economic industrial. Chiar dacă pe parcursul dezvoltării industriei acest om şi-a schimbat preocupările, totuşi, statutul său a rămas acelaşi: vânzarea forţei de muncă, legarea de întreprindere, aglomerarea în procesul muncii, aglomerarea rezidenţială, stres de mediu; - relocarea substanţei şi energiei naturale prin dislocări (combustibili minerali, metale, roci, apă, aer) în alte subsisteme: energetice, metalurgice, construcţii de maşini, chimice, alimentare. Fenomenul, intermediat de activităţile de exploatare, transport, depozitare, prelucrare primară şi, în final, produs finit, a schimbat profund stările din sistemele naturale (resurse, rezerve) şi a creat noi structuri şi noi stări;

Geografia mediului – Note de curs

20

crearea unor structuri tehnogene cu un mediu aparte, care au dus la artificializarea realităţii naturale, la construcţia unei lumi a lui homo industrialis supus stresurilor de producţie, de ritm tehnogen, de subordonare, de colectivizare, de poluare pe diverse căi. - dezlănţuirea unei mişcări de resurse, bunuri, oameni şi servicii fără precedent în sistemele teritoriale. Se constată pentru ultimii ani, multiplicarea canalelor şi creşterea densităţii fluxurilor de a transfera stocurilor de resurse natural către subsistemele economice. Dezvoltarea sistemelor socio-economice în perioada industrială are ca dimensiuni majore: - diversificarea si creşterea capitalului construit; - creşterea ponderii sistemelor intensive de producţie a resurselor regenerabile; - stimularea creşterii productivităţii industriale şi diversificarea de bunuri şi servicii; - stimularea consumului de bunuri şi servicii. - amplificarea serviciilor cu precădere pentru desfaşurarea producţiei, dar şi pentru comercializarea produselor fabricate; - creşterea cantităţii de reziduri în măsură să inhibe viata curată. Derivaţii secundari ai proceselor de transformare (deşeuri, pulberi, cenuşă, gaze, compuşi chimici, particule metalice) necesită gestionare şi reconversie, ceea ce duce la o nouă industrie industria mediului. Sub raport funcţional şi al stării calităţii mediului, industria se remarcă printr-un impact puternic asupra celorlalte componente din structura mediului, modificând compoziţia atmosferei, hifrosferei, pedosferei, afectând trăsăturile fizice (temperatura, transparenţa, masa, umiditatea, albedoul) şi influențând stările dinamicii; aceasta inseamnă poluarea şi degradarea mediului de vieţuire. Omul, factor de antrenare în circulaţie a populaţiei şi bunurilor Transporturile reprezintă o activitate umană fundamentală prin care bunurile şi oamenii pot fi deplasate de la un loc la altul. Toate domeniile de activitate umană necesită asemenea deplasări pe căi de comunicaţie şi prin intermediul mijloacelor de transport. Chiar şi acţiunile care nu intra în sfera producţiei, cum sunt cele social-culturale, turistice, rezolvarea intereselor personale, implică, în desfăşurarea lor deplasări de persoane, obiecte şi materiale. Transporturile au o dublă contribuţie în mediu: ele participă, ca elemente materiale create special de om, în structura mediului; activităţile de transport, indiferent de factura lor, contribuie la realizarea stării mediului. Aportul transporturilor în mediu este atât direct (material şi funcţional), cât şi indirect, prin implicaţiile ce le au în anumite componente spaţiale, cum sunt: localizarea şi structura aşezărilor, localizarea şi distribuţia industriei şi a activităţilor de acest gen, dezvoltarea fermelor agricole şi utilizarea terenurilor. Transporturile participă la edificarea mediului prin natura construcţiei lor, prin suprafaţa fizică edificată, prin organizarea spaţială, nivelul traficului, factura tehnologică a mijloacelor şi liniilor de transport. Omul, edificator al habitatului specific Aşezarea, în sens geografic, înseamnă statornicirea unui grup uman într-un teritoriu înzestrat natural cu resurse, fapt materializat în locuinţe, activităţi şi forme de comunicare între locuitori. Prin habitatul edificat, omul a schimbat condiţia de vieţuire a sa pe Terra, deoarece, în raport cu mediul, aşezările urbane şi rurale manifestă o dublă relaţie: - modifică starea mediului prin exploatarea resurselor naturale în procesul de construcţie şi prin impactul lor asupra componentelor înconjurătoare; - edifică un ambient distinct, în mare parte artificializat. Dacă în aşezările rurale mediul natural domină încă în vatra satului, în cele urbane, acesta a fost substituit treptat, artificializarea devenind trăsătura dominantă pe măsura creşterii dimensiunii oraşului.

-

Geografia mediului – Note de curs

21

În cadrul aşezărilor rurale, cei mai mulţi locuitori depind de agricultură sau de alte activităţi legate de exploatarea resurselor naturale pentru trai. Prin contrast, în ariile urbane, majoritatea locuitorilor nu depind de resursele naturale în mod direct, deoarece ei s-au specializat profesional, având ocupaţii extrem de diverse. Urbanizarea este procesul care modifică dramatic spaţiile umanizate, dar şi mediul. Aşezările urbane, în special cele gigantice, cotate ca simbol al civilizaţiei, reprezintă în fond, un amestec de piatră, cărămidă, ciment, oţel, sticlă şi asfalt, sute de întreprinderi industriale, păienjeniş de străzi şi drumuri, numeroase automobile, într-un cuvânt deşerturi de piatră, un mediu greu de suportat. Marile oraşe provoacă: - modificări microclimatice, un microclimat urban, unde „calotele atmosferice” cenuşii fac parte din mediul aglomeraţiilor urbane; - modificări ale reţelei hidrografice, până la faza de „canale industriale”; - modificări ale acumulărilor de ape subterane până la secătuirea rezervelor sau până la degradarea calităţii lor prin poluare; - modificări ale suprafeţei topografice prin lucrări edilitare, cu apariţia unui relief antropic specific; - modificări ale suprafeţei subiacente, reducând total şansa infiltrării apei în sol prin extinderea suprafeţei de asfalt şi favorizând revărsările şi inundaţiile; - modificări ale vegetaţiei naturale, până la dispariţia acesteia; - apariţia maselor imense de deşeuri urbane şi reziduuri industriale şi urbane, într-o mare infinitate, majoritatea nedegradabile biochimic; - apariţia bolilor specifice ambientului urban, cu precădere a bolilor psihice; - naşterea unei noi mentalităţi care percepe lumea înconjurătoare mutilată de stările de instabilitate şi nesiguranţă; - apariţia aglomerărilor de cocioabe, la periferia oraşelor, care afectează calitatea habitatului urban şi raporturile sale cu celelalte componente ambientale, cunoscute ca „favelhas”, „barrios”, „bidonville”, „shantytown”; - periferiile insalubre compun un mediu aparte care generează şi un om aparte, „degradat şi descompus fizic şi moral”. Situaţia de principiu este că oraşele trebuie să fie în aşa fel concepute încât să păstreze armonia cu resursele şi locurile naturale. Soluţia pentru un oraş viabil poate fi găsită în ecuaţia în care planificarea urbană prevede ca în ecosistemul urban locuitorii să poată participa la schimbul de materie şi energie cu mediul lor înconjurător.

Relaţii în mediu
Pornind de la ideea că cercetarea de mediu este focalizată asupra relaţiilor existente între om şi componentele geografice care îl susţin, dar şi pe problemele potenţiale sau curente care apar din aceste relaţii, considerăm că problematica relaţiilor din mediu este una de prim ordin în abordarea teoretică şi practică a întregului relaţional „om-mediu”. Importanţa majoră pe care o presupune identificarea şi analiza relaţiilor din mediu, derivă din caracterul sistemic şi holistic pe care îl are sistemul „mediu”. Conceput ca un „geosistem”, mediul presupune o abordare integrată a complexului set de relaţii din cadrul său. Acest aspect reiese din însăşi definiţiile date sistemelor, care pun accentul mai mult pe relaţiile dintre componentele sistemice decât pe conţinutul şi trăsăturile acestor componente. Abordarea sistemică a mediului pleacă de la premisa conform căreia sistemul este o construcţie necesară pentru a reprezenta complexul de relaţii care există în realitatea înconjurătoare. Prin prisma relaţiilor din mediu, ştiinţa mediului este o ştiinţă prin excelenţă relaţională, care pune accentul pe evidenţierea raporturilor materiale, energetice şi informaţionale existente între un component central (înconjurat) şi altele înconjurătoare, care-i asigură sau nu starea optimă de existenţă, funcţionare şi dezvoltare.

Geografia mediului – Note de curs

22

Conceptul de relaţie Termenul de relaţie se referă, în marea majoritate a cazurilor, la o legatură, la un raport între obiecte, procese, idei, fenomene, fiinţe, dar şi între proprietăţile acestora. Se consideră, din punct de vedere filozofic, că relaţia este o noţiune mai săracă în conţinut decât legatura sau conexiunea deoarece acestea implică direct dependenţa unui obiect al relaţiei faţă de celălalt. Din punct de vedere sistemic, trăsăturile relaţionale reflectă reţeaua de interacţiuni existente între componentele sistemice. Termenul de relaţie se regăseşte atât în definiţiile date sistemului şi structurii, cât şi în cele ale mediului, aspect ce reliefează importanţa acestora în cadrul lor. Sistemele sunt definite ca şi “complexe de elemente aflate în interacţiune”, sau drept “mulţimi de obiecte, împreună cu relaţiile dintre ele şi cu atributele lor”. Mai recent, se consideră sistemul “ca o mulţime de entităţi între care există cel puţin o relaţie”. Din aceste definiţii date sistemelor reiese importanţa pe care relaţiile o au în cadrul sistemelor sau a structurii acestora. Menţionăm că în cadrul structurii unui sistem, relaţiile instituite sau existente sunt relaţii de ordine şi ele nu includ toată constelaţia de raporturi stabilite între componentele sistemice, caz în care structura şi sistemul s-ar suprapune din punct de vedere conceptual. De altfel, se consideră ca structura unui sistem se poate identifica cu totalitatea relaţiilor reciproce existente între componentele acestuia, sau că structura reprezintă “o mulţime de entităţi esenţiale între care există o ordine”. Ca atare, caracteristicile relaţionale (structurale) compun, alături de caracteristicile cantitative şi cele calitative, imaginea structurii sistemului şi a interdependenţei existente la nivelul său. Coroborate cu definiţia şi conţinutul conceptului de mediu conceput ca “o rezultantă de combinări exprimată calitativ sub formă de stare de mediu, capabilă sau nu să asigure susţinerea existenţei şi funcţionării unui component, considerat în mod subiectiv central”, definiţiile date relaţiilor ne conduc la următoarele interpretări: - sistemul mediu este un întreg relaţional, bazat pe o mare varietate de surse, câmpuri şi nivele relaţionale, care privite în context spaţio-temporal definitivează “arhitectura relaţională” a acestuia; - sistemul mediu este un sistem de corelaţii (corelaţional), care poate fi identificat pe baza corelaţiilor semnificative care leagă varietatea de componente materiale, energetice şi informaţionale ale acestuia; - sistemul mediu se bazează pe două mari categorii de componente, şi anume: a) componente de natură materială şi b) componente de natură relaţională; componentele de natură relaţională stau la baza funcţionării şi a viabilităţii mediului; - relaţiile presupun existenţa a două sau mai multe componente (obiecte, procese, fenomene, organisme, comunităţi); în cadrul mediului, punerea în relaţie se realizează între componenta centrală şi componentele înconjurătoare (structură relaţională bipolară sau multipolară), iar în cadrul subsistemelor biopedolitosferice relaţiile se instituie între componentele substrat litologic – relief (morfologie) – sol – vegetaţie – faună, fără a exclude punerea în relaţie a acestora cu componenta antropică; relaţionarea acestor componente de natură materială se realizează prin intermediul unor agenţi materiali sau energetici, cum ar fi de pildă apa (ex. soluţia solului), aspect ce reflectă importanţa şi funcţia pe care o au celelalte componente mediului în funcţionarea eficace a componentelor materiale; - întregul sistem mediu este constituit dintr-o reţea de legături, de interrelaţii, care asigură conlucrarea părţilor, autodezvoltarea şi autoreglarea în interiorul său; putem astfel considera că întregul sistem mediu nu este altceva decât un “conglomerat relaţional”; - relaţiile reciproce dintre componentele mediului alcătuiesc imaginea structurii sistemului; - sistemul mediu este un sistem deschis, bazat pe coevoluţie si sinergetism, astfel încât interacţiunea şi interrelaţiile dintre componente nu pot fi disociate; - relaţiile din cadrul mediului sunt permanente în timp şi spaţiu, fiind reflectate şi materializate în teritoriu, sub forma stării şi calităţii mediului respectiv;

Geografia mediului – Note de curs

23

- relaţiile din mediu au un caracter istoric şi definesc starea, dezvoltarea şi indică direcţiile de evoluţie ale sistemului mediu. Toate aceste relaţii definesc “pluridimensionalitatea” mediului şi pot fi încadrate în câteva categorii: - acţiuni, generate în special de componenta umană, vegetaţie, faună şi microorganisme; - reacţiuni, respectiv “răspunsurile” date celor precedente; - coacţiuni, care cuprind toată paleta de relaţii dintre organisme; - interacţiuni, sunt cele care reflectă toate influenţele reciproce care există între toate componentele mediului şi care stau la baza complexelor tipuri de mişcare din cadrul sistemului mediu; - corelaţii sau relaţii de existenţă reciprocă, în care componentele nu pot exista în afara celorlalte şi între care există anumite raporturi de dependenţă, susţinere şi conlucrare; - conexiuni, respectiv raporturi existente sau care se stabilesc între două sau mai multe componente; ele pot fi directe (feed-back-uri pozitive) şi indirecte (feed-back-uri negative), având un rol foarte important în autoorganizarea, autoreglarea şi funcţionarea sistemului mediu; - determinări (univoce, plurivoce, reciproce), expresii ale permanentei dialectici realizate la nivelul componentelor mediului, cu materializări teritoriale evidente sau discrete şi cu funcţii bine precizate în cadrul mecanismelor de funcţionare ale sistemului mediu; de asemenea, determinările de mediu existente într-un teritoriu pot fi de alegere, de susţinere şi de exploatare. Natura, tipurile şi funcţiile relaţiilor din mediu Relaţiile care compun şi care stau la baza structurării sistemului mediu sunt extrem de complexe şi de diversificate, ca o consecinţă a complexităţii componentale de care acesta dispune, şi nu în ultimul rând al multitudinii de conexiuni şi interacţiuni existente în structura lui. Importanţa precizării naturii relaţiilor şi a funcţiilor pe care acestea le îndeplinesc constituie o operaţie dificilă, dar necesară, deoarece ajută la diagnoza şi prognoza stării, evoluţiei şi dezvoltării sistemului mediu. Cunoaşterea relaţiilor din mediu facilitează abordările întregului societate – sistem mediu, dar şi a subsistemelor acestuia. Relaţiile din mediu au o serie de trăsături de care trebuie să se ţină cont: - ele se bazează pe necesitate (ex. de supravieţuire, de înmulţire, de aer, de apă, de hrană, de susţinere reciprocă, de conlucrare etc.); - ele nu presupun echivalenţa, în sensul că întotdeauna un component (ex. componenta antropică) sau set de componente au o pondere mai mare în exploatarea resurselor mediului decât altele; - sunt dependente de existenţa unui factor determinant sau a unui factor de semnificaţie, care îşi pune amprenta asupra orientării relaţiilor şi a funcţiilor pe care acestea le îndeplinesc; menţionăm că funcţia factorului determinant sau de semnificaţie este relativă şi ea nu exclude importanţa şi rolul factorilor compensatori; - pot să survină de la factori impliciţi şi expliciţi, care imprimă o ierarhizare a conexiunilor şi prezenţa unor legături imediate sau foarte îndepărtate; - sunt relaţii diferite, diverse, permanente, complexe şi definesc evoluţia, dezvoltarea şi funcţionarea sistemului mediu. Originea şi natura relaţiilor din mediu se datorează varietăţii de surse relaţionale, câmpuri relaţionale şi factori de determinare, care îşi pun pecetea asupra caracteristicilor şi funcţiilor pe care acestea le au sau le dobândesc. Sursele relaţionale sunt variabile în timp, în sensul că ele pot să apară şi să dispară, dar efectele lor sunt menţinute şi integrate în derularea proceselor şi fenomenelor de mediu ulterioare (ex. variaţiile climatice cuaternare, caracterul şi intensitatea activităţii antropice, externalităţile pozitive şi negative, mai mult sau mai putin induse antropic etc.). De asemenea, relaţiile pot avea o origine internă (ex. energia telurică, magnetismul terestru, forţa gravitaţională, albedoul terestru etc.) sau externă (ex. energia solară, fluxurile energetice cosmice etc.), ambele fiind bine evidenţiate şi concretizate în teritoriu, cu repercusiuni esenţiale asupra funcţionării sistemului mediu. Funcţiile pe care le au relaţiile din mediu sunt de natură materială, energetică, informaţională şi relaţională (de conexiune), deoarece ele reflectă, în principiu, permanentele schimburi şi fluxuri de materie, energie şi informaţie din cadrul sistemului

Geografia mediului – Note de curs

24

mediu. Privite sub acest aspect, funcţiile îndeplinite de către relaţii au o dimensiune mai largă decât interpretarea funcţiei de relaţie ca o “funcţie prin care organismul viu se pune în legatură cu mediul său în vederea existenţei şi perpetuării speciei”. O altă funcţie importantă a relaţiilor este aceea de integrare şi ordonare a componentelor materiale ale mediului în structuri integratoare şi integrate, pe diferite nivele structurale ale sistemului mediu (aspecte care definitivează in final holarhia mediului). În acest context al ierarhizării relaţiilor în cadrul holarhiei mediului se pot pune în evidenţă o serie de surse, câmpuri şi nivele relaţionale, care determină, prin asocierea lor, apariţia unor spaţii relaţionale. Astfel, în cadrul mediului se pot identifica o serie de nivele relaţionale integrate, cu particularităţi şi funcţii specifice condiţionate de existenţa unor surse relaţionale, atât interne (intrinseci) cât şi externe (extrinseci): - Nivelul cosmoplanetar, având ca principale surse relaţionale forţele cosmice, Soarele, Luna, planetele; influenţele acestui nivel asupra mediului terestru sunt esenţiale şi coordonează de la distanţă o serie de procese şi fenomene din mediu, cu caracter vital pentru componentele biotice şi antropice; - Nivelul mediului terestru, stă sub incidenţa surselor relaţionale externe şi interne din cadrul învelişului geografic, care printr-o permanentă conlucrare şi condiţionare imprimă anumite caracteristici stării globale a mediului, precum şi diferenţieri în cadrul structurii acestuia; - Nivelul structurării vertical – spaţiale a mediului, în care sursele şi câmpurile energetice şi relaţionale interne şi externe, condiţionează şi determină caracteristicile organizării şi integrării pe verticală a subansamblelor mediului, dar şi a trăsăturilor de interfaţă ale acestora; - Nivelul intraplanetar, este un nivel “ascuns”, care conservă originea şi integrarea cosmică a Terrei, dar şi elemente din nivelul relaţional primordial (protoplanetar – geoplanetar) având ca şi surse relaţionale procesele şi forţele endogene, cu repercusiuni şi condiţionări majore asupra caracteristicilor “de suprafaţă” ale mediului. Aceste niveluri relaţionale au un caracter de determinare asupra mediului terestru în general, dar şi asupra componentelor mediului în particular, aspect reieşit şi din integrarea teritorială a acestora (ex. nivele de determinare la macroscară sau generate (climatul), nivele de determinare la mezoscară – morfologia terenului sau tipul de vegetaţie, nivele de determinare la microscară – caracteristicile solurilor sau ale apelor subterane). Aceste determinări de natură fizică îşi pun amprenta şi asupra componentei antropice, a modului şi intensităţii cu care aceasta valorifică potenţialul de mediu al unui teritoriu, dar şi în apariţia de forme specifice de medii. Concret, în teritoriu, spaţiile care asociază componentele mediului trebuie privite ca spaţii relaţionale (spaţii geografice, spaţii morfologice, spaţii hidrice, spaţii atmosferice, spaţii de utilizare a terenurilor, spaţii cu dominanţă antropică etc). De asemenea, se poate vorbi şi despre existenţa unor nivele relaţionale evolutive (primare, secundare, terţiare), care au constituit şi constituie fundamentul apariţiei, evoluţiei, dezvoltării şi funcţionării sistemului mediu. Existenţa acestora a fost materializată în stările mediului, trecute şi actuale, dar şi în etapele pe care Terra le-a parcurs în definitivarea propriului ei mediu. Actualul mediu global este o consecinţă a unei optime relaţionări între componentele terestre ale mediului, dar şi între acestea şi nivelurile cosmoplanetare sau cosmice. Ca atare, pe baza acestor relaţii şi a funcţiilor lor se realizează lanţuri de legături (conexiuni) care compun ansambluri catenare, bine evidenţiate la nivelul componentelor biopedolitosferice (ex. catena pedologică în subsistemul edafic, catena morfologică în cadrul versanţilor, catena topografică sau morfografică existentă la nivelul segmentelor topografice, catena energetică ce poate fi extinsă şi asupra altor componente, catena evolutivă, catena sistemică etc). Tocmai această viziune catenară trebuie avută în vedere în momentul în care se identifică şi se încearcă surprinderea ansamblului relaţional existent în cadrul sistemului mediu. De asemenea, considerăm utilă introducerea termenului de catenă şi de efect catenar, deoarece noţiunea de catenă are o largă aplicabilitate şi în studiile geografice ale mediului. Acesta trebuie să cuprindă principalele aspecte de natură relaţională pe care le implică un teritoriu, privite holistic şi incluse în procesul de cartare a mediului.

Geografia mediului – Note de curs

25

Pentru o regiune studiată trebuie aplicat principiul catenei în explicarea unor aspecte de natură relaţională care reies în urma analizei subsistemelor biopedolitosferice, dar şi a raporturilor existente între acestea şi componenta antropică (ex. influenţarea antropică a catenei morfologice a versanţilor văii; raportul dintre poluanţi şi modificarea catenei morfografice şi energetice a reliefului; relaţia dintre poluare, catena hidrologică şi cea pedologică etc). Un alt aspect pe care îl implică studiul relaţiilor din cadrul sistemului mediu este acela al factorilor care concură la influenţarea sau chiar perturbarea acestora. Din acest punct de vedere, se pot delimita trei categorii de factori, şi anume: - factori extrinseci sau expliciţi, care sunt expresia relaţională a raporturilor dintre mediu şi alte sisteme “exterioare”; - factori intrinseci sau impliciţi, care ţin de parametri interni ai componentelor mediului, fiind expresia relaţiilor interne ale sistemului; - factori aleatori, conjuncturali, de moment, care stau la baza evaluării şi prognozei hazardurilor şi riscurilor de mediu dintr-un teritoriu dat. Aceşti factori exercită o serie de influenţe directe sau indirecte asupra componentelor mediului sau chiar asupra sistemului în întregime, încât starea şi calitatea acestuia (acestora) se pot înscrie pe o direcţie ireversibilă, mai ales atunci când se depăşeşte un prag de suport asupra mediului (ex. deversările de poluanţi în râul Târnava Mare în spaţiul platformei industriale Copşa Mică şi Mediaş a condus la o depreciere evidentă şi de lungă durată a apelor, cu apariţia fenomenului de “pustiire biologică” şi încadrarea acestora în categoria a III-a). Aceste influenţe se pot, de asemenea, încadra în noţiunile de “externalităţi” pozitive sau negative, reflectând relaţiile existente între componenta antropică şi celelalte componente ale sistemului mediu. Tipuri de relaţii Diversitatea şi complexitatea relaţiilor din cadrul sistemului mediu se regăseşte în tipologia acestora. În diferite contexte substanţiale, energetice şi informaţionale, faptele şi legăturile care le pun în contact iau numeroase înfăţişări. Aceste legături apar atât între elementele unui “agregat” cât şi între componentele unor agregate diverse, câmpul relaţional fiind în multe situaţii, dificil de depistat şi cartografiat. Există mai multe clasificări ale relaţiilor în geografie, dar care pot fi aplicate în studiul raporturilor stabilite între mediu şi vieţuitoare. După Harvey (1969), există cinci mari grupe de legături: (1) relaţii în serie, (2) relaţii în paralel, (3) relaţii retroagente (retroacţiune), (4) relaţii simple şi (5) relaţii compozite complexe.
aj aj 1 aj 2 aj 3 aj

aj 4 aj

aj 5 aj
Fig. 1 Tipuri fundamentale de relaţii

1. Relaţii în serie unde un component (element) produce un impuls asupra elementului succesiv, care îl transmite spre al treilea, etc. (ex. A → B → C → D → .... N). În aceste condiţii unitatea viaţă-mediu apare ca un schimb de substanţă între mediu şi organism. Tranziţia substanţei organice de la un organism la altul, conduce la formarea de şiruri de organisme înlănţuite pe plan trofic (lanţuri trofice). Acestea sunt formate din organisme taxonomice diferite şi dispuse liniar, fiecare constituind o verigă cu comportament trofic-fiziologic diferit.

Geografia mediului – Note de curs

26

2. Relaţii în paralel în care un element imprimă un impuls la două sau mai multe elemente, fiecare dintre acestea fiind începutul unei relaţii în serie (ex. A → B; B → C; B → B1; B1 → B2; …. Bn; C→C1; C2→Cn). 3. Relaţii mixte în cadrul cărora apar atât relaţii în serie, cât şi relaţii în paralel. 4. Relaţii retroagente binare, în care un element influenţează comportamentul unui alt element secund, care la rândul lui îşi va exercita influenţele asupra primului. În aceste condiţii, disponibilitatea de hrană dintr-o resursă influenţează consumul unui organism, iar acesta, prin consum, influenţează stocul resursei respective. 5. Relaţii retroagente complexe, în cadrul cărora un prim element imprimă un impuls, unui alt element care la rândul lui îl va trimite unui al treilea ş.a.m.d., iar în final acest impuls, după ce a străbătut un traseu circular, se reîntoarce asupra primului element, influenţându-l (ex. A → B → C → N → A).
Tabel 1 Tipuri de retroacţiuni

Tip Retroacţiune simplă Retroacţiune complexă Retroacţiune pozitivă, definită pe baza naturii şi urmei efectului final Retroacţiune pozitivă, definită pe baza corespondenţei între semnul (semnalul) impulsului iniţial şi cel al impulsului final Retroacţiune negativă, definită pe baza naturii şi urmei efectului final Retroacţiune negativă, definită pe baza corespondenţei între semnul (semnalul) impulsului iniţial şi cel al impulsului final

Caracteristici Intercorelaţie între două elemente Interrelaţie între mai mult de două elemente La finele catenei de relaţii, elementul de pornire recepţionează un impuls benefic (ex. creşterea) Impulsurile iniţiale şi finale sunt ambele pozitive sau negative La finele catenei de relaţii, elementul de pornire recepţionează un impuls dăunător (ex. descreşterea) Impulsul iniţial este pozitiv şi impulsul final este negativ sau invers

Realitatea din mediu, prin complexitatea ei în care se regăseşte şi organismul viu este caracterizată de acţiunea relaţiilor retroagente complexe. Este necesară însă delimitarea între retroacţiunea negativă şi cea pozitivă. În realitatea mediului relaţiile au o înlănţuire arborescentă şi caracterizează funcţionarea complexă a sistemului ambiental. De asemenea, coordonarea spaţială a relaţiilor duce la două moduri de manifestare: relaţii în plan orizontal, care au consecinţe asupra localizării şi repartiţiei componentelor şi a rezultatelor derivate (ex. “faţetele” mediului dintr-un mediu de versant, din mediul litoral etc.), şi relaţii în plan vertical, caracteristice fiind cele instituite între orizonturile de sol sau cele din peisajul de pădure. Tipologia relaţiilor din mediu Pornind de la componentele structurale ale sistemului mediu, se pot stabili o serie de relaţii care se instituie între cele trei mari seturi de componente ale mediului: 1. Relaţii intracomponentale (relaţii între componentele unui set componental), realizate la nivelul fiecărui set de componente materiale (setul componentelor abiotice, setul componentelor biotice şi setul componentelor antropice); 2. Relaţii intercomponentale (relaţii care se pot instaura între seturile mari de componente sau între componente aparţinând la două seturi diferite); 3. Relaţii între sistemul environmental şi alte sisteme complexe în care este sau nu integrat (ex. sistemul cosmoplanetar, sistemul intraplanetar etc.), sau chiar între acesta şi sistemul componentei antropice. În afară de relaţiile enumerate mai sus, sistemul mediu prezintă o paletă mai largă de relaţii care ar putea fi clasificate în mai multe tipuri. În categoria relaţiilor intracomponentale, în sensul că ele constituie reţelele relaţionale care stau la baza structurilor interne ale fiecărui set principal de componente, intră următoarele tipuri:

Geografia mediului – Note de curs

27

- relaţii între componentele abiotice (naturale, fizice), respectiv relaţiile care se instituie între componentele substrat geologic, relief, apă şi aer; varietatea acestor relaţii este dată de combinarea a două sau mai multe din componentele mediului enumerate pe baza unor afinităţi de natură geochimică şi geofizică, rezultând în final următorul set de combinaţii: scoarţă-scoarţă, scoarţă-relief, relief-relief, relief-aer, aer-scoarţă, aer-aer, aer-apă, apă-apă, apă-relief, apă-scoarţă; - relaţii între componentele biotice (secundare, derivate), respectiv vegetaţie, faună şi sol (chiar dacă acesta este un component de mediu, de tranziţie între abiotic şi biotic): vegetaţievegetaţie, vegetaţie-faună, vegetaţie-sol, faună-faună, faună-sol, sol-sol; remarcăm extrema complexitate a acestor relaţii în sistemul sol-plantă-animal, care sunt foarte vulnerabile la acţiunea interferenţelor externe, mai ales a celor de natură antropică (ex. poluarea cu metale grele a solurilor, vegetaţiei şi faunei în proximitatea platformei industriale Copşa Mică, cu efecte remarcabile în deprecierea calitativă a acestora). - relaţii între componentele antropice, considerate a fi cele mai complexe şi în unele cazuri cele mai importante, aspect ce reiese din dubla poziţie pe care o ocupă omul în cadrul şi în raport cu mediul, respectiv una naturală şi una socială; spre deosebire de celelalte tipuri de relaţii, cele de natură antropică sunt în majoritatea cazurilor reflectate în acţiuni conştiente (voluntariste) direcţionate înspre valorificarea potenţialului şi resurselor mediului dintr-un teritoriu dat, ceea ce induce componentei antropice caracterul de component activ (în comparaţie cu celelalte componente considerate din acest punct de vedere pasive). În categoria relaţiilor intercomponentale se regăsesc următoarele tipuri de relaţii: - relaţii între componentele abiotice şi cele biotice, relaţii care definitivează în spaţiu unităţi ecologice semnificative sub acest aspect (apă-vegetaţie, apă-faună, apă-sol, aer-vegetaţie, aer-faună, aer-sol, substrat geologic-vegetaţie, substrat geologic-faună, substrat geologic-sol, relief-vegetaţie, relief-faună, relief-sol); - relaţii între componentele biotice şi cele antropice, relaţii pe baza cărora se realizează în multe din cazuri evaluarea impactului antropic asupra sistemului mediu în general şi asupra ecosistemelor în special (vegetaţie-componenta antropică şi produsele activităţii sale, faunăcomponenta antropică, sol-componenta antropică); - relaţii între componentele abiotice şi componentele antropice, relaţii care sunt foarte importante prin prisma valorificării economice, teritoriale şi spaţiale a resurselor mediului şi nu în ultimul rând al aspectelor conflictuale existente sau potenţiale care derivă din acestea (apăcomponenta antropică şi produsele activităţii sale, substrat geologic-componenta antropică şi activităţile acesteia, aer-organism uman, aer-activităţi economice sau militare, relief-activităţi agricole, industriale, infrastructura de căi de comunicaţie, amplasarea obiectivelor umane, a aşezarilor etc). Se remarcă, din cele prezentate până aici, caracterul implicit pe care îl presupun aceste tipuri de relaţii în raport cu diversitatea de componente materiale, care sunt considerate suportul material al acestora. Extrema varietate şi complexitate a “conglomeratului relaţional mediu” este evidenţiat de multe alte relaţii printre care amintim: - relaţii statice (aparent statice) şi relaţii dinamice, care există între orice tip de componente şi care derivă din permanenta evoluţie şi dezvoltare a sistemului mediu, din permanentele reajustări şi “corectări” pe care acesta le realizează prin intermediul mecanismelor de funcţionare proprii; relaţiile dinamice au la bază dinamica mediului (expresie a mişcării existente în cadrul sistemului) şi ele se apreciază prin prisma temporală (pe termen scurt, mediu şi lung sau diurne, sezonale, anuale, multianuale, seculare, milenare), dar şi după procesul care predomină (relaţii in biostazie, rhexistazie, parastazie); - relaţii dialectice şi cauzale, specifice fiecărui sistem şi subsistem în parte şi fără de care nu ar putea fi înţelese şi explicate o întreagă gamă de procese şi fenomene de mediu dintr-un teritoriu dat, precum şi o serie de mecanisme de autoreglare, autostabilitate şi funcţionale existente în cadrul sistemului mediu; dialectica şi cauzalitatea relaţiilor din mediu stau la baza apariţiei unor calităţi geografice emergente care este o rezultantă a calităţii fiecărui component în parte; aceste relaţii rezultă din trăsăturile intrinseci ale componentelor mediului şi sunt evidenţiate prin acţiunea

Geografia mediului – Note de curs

28

unor perechi de agenţi sau procese aflate în opoziţie şi care în final vor conduce la reajustarea şi implicit la autodezvoltarea sistemului mediu; - relaţii de exploatare a potenţialului mediului, care evidenţiază raporturile existente între componenta antropică şi resursele mediului unui teritoriu (sau în cazul nostru doar cele biopedolitosferice), sau între acestea şi exploatarea biologică; tipul de exploatare (biologică, antropică) a suferit modificări majore în timp şi spaţiu, succesiunile biopedologice naturale (autogene) fiind înlocuite cu altele, derivate (alogene, induse antropic); - relaţii de echilibru şi de dezechilibru, care influenţează sau presupun, într-o manieră directă sau indirectă, funcţionalitatea sau disfuncţionalităţile care pot să apară în cadrul sistemului mediu: aceste relaţii sunt expresia permanentelor ajustări sau condiţionări interne şi externe (ex. presiunea şi stress-ul antropic în teritoriu şi modificarea sau alterarea echilibrului existent); - relaţii de coordonare şi de subordonare, care reflectă raporturile care există în cadrul structurii holarhice a sistemului mediu; astfel, relaţiile de subordonare reflectă raporturile existente între parte şi întreg, pe când relaţiile de coordonare exprimă raporturile dintre elementele unui component de mediu (ex. dintre radiaţia solară, albedoul şi topoclimatul din proximitatea localităţii Copşa Mică), raporturile dintre componentele unui ansamblu teritorial cu ale altora din proximitate sau dintre două ansambluri teritoriale diferite. Aceste relaţii de coordonare şi de subordonare se grefează pe fondul unor procese fizico-chimice normale, având la bază un suport material abiotic (din acest punct de vedere fiind considerate relaţii simple, deşi caracterul lor sugerează totuşi o mare complexitate) în timp ce relaţiile cu suport biotic sunt considerate complexe. Asupra acestor consideraţii trebuie facută urmatoarea remarcă, şi anume ca această delimitare simplu-complex în cadrul relaţiilor din mediu, fie ea şi prin prisma suporturilor materiale, nu reflectă într-o manieră justă “arhitectonica relaţională” a sistemului mediu. Tocmai din acest motiv, considerăm că orice delimitare de natură relaţională trebuie să reflecte în special calitatea relaţiilor dintre componentele materiale, sursele relaţionale şi încadrarea acestora în nivelele şi câmpurile relaţionale; - relaţii de interdependenţă şi de influenţă reciprocă, sunt acele relaţii care definesc consecvenţialitatea şi sinergetismul în cadrul sistemului mediu, în sensul că funcţionalitatea la parametri optimi a sistemului este datorată susţinerii reciproce şi a conlucrării tuturor componentelor mediului dintr-un teritoriu dat; modificările care apar în structura sistemului şi care îşi pun amprenta asupra relaţiilor stabilite între componentele mediului se repercutează în spaţiu şi timp, aspect care nu trebuie neglijat în abordările de natură relaţională; - relaţii spaţiale (teritoriale), cu mare însemnătate în studiile teoretice şi practice de mediu; identificarea şi analiza spaţială a ansamblului relaţional al unui sistem de mediu sau teritorial reprezintă cheia întelegerii şi aplicării (implementării) unor politici de mediu sau teritoriale dar şi a evaluării (împreună cu relaţiile temporale) a starii şi potenţialului natural al unui teritoriu; surprinderea acestui tip de relaţii nu este facilă şi în consecinţă, trebuie în permanenţă stabilite nivelele scalare la care operăm; în multe din cazuri manifestarea spaţială a relaţiilor din mediu este mai evidentă la nivele micro şi mezoscalare; - relaţii temporale, evidenţiază raporturile care s-au stabilit în timp între componentele mediului, facilitând diagnoza şi prognoza succesiunii proceselor şi fenomenelor existente sau potenţiale care pot să apară în regiunea studiată; evaluarea lor se realizează într-un context mai larg şi pe termen scurt, mediu şi lung; - relaţii conflictuale, care apar între componentele sistemice ale mediului în urma depăşirii unor raporturi de echilibru sau a unor praguri de suport; evidente sunt relaţiile conflictuale reieşite în urma exploatării antropice a potenţialului mediului dintr-un teritoriu, care la rândul lor se pot delimita în directe (prin utilizarea resurselor mediului în procese de producţie industrială, agricolă, de servicii, transport etc.) sau indirecte (când sunt influenţaţi parametri intrinseci ai componentelor mediului - fertilitatea solurilor, chimismul apei, starea de sănătate a populaţiei, stabilitatea reliefului, compoziţia aerului atmosferic etc); materializarea lor se realizează în apariţia problemelor în cadrul componentelor mediului, fapt care poate influenţa starea sistemului în ansamblu; se remarcă o accentuare a stărilor conflictuale mai ales în perimetrele puternic sau

Geografia mediului – Note de curs

29

excesiv industrializate şi o atenuare către exteriorul lor (ex. spaţiile agricole şi forestiere, spaţiile aşezărilor rurale); - conexiunile de tip feed-back pozitiv şi negativ, care asigură funcţionarea sistemului mediu prin asigurarea capacităţii de autoreglare a acestuia, prin modificarea mărimilor de intrare astfel încât mărimile de ieşire să fie asigurate la o dimensiune relativ constantă; acest tip de conexiuni reliefează caracterul holistic al mediului, care s-ar dezintegra în lipsa acestora, dar şi caracterul de autoreglare a proceselor din interiorul sistemului care conlucrează pentru atingerea unei stări de echilibru dinamic; buclele de feed-back negativ şi pozitiv au sensuri şi tendinţe contrarii în cadrul mediului, primele asigurând stabilitatea sistemului (prin ajustarea intrărilor în sistem) iar celelalte favorizând apariţia de calităţi noi în sistem (prin amplificarea intrărilor). Relaţii specifice ecosistemelor. Un tip aparte de relaţii îl reprezintă cele dintre mediu şi organismul viu, acestea fiind de tip sinergetic-coevolutiv, în sensul determinărilor reciproce. La baza acestor relaţii stă conceptul de unitate viaţă-mediu, care postulează că pe orice nivel de integrare al lumii vii viaţa este dependentă de mediu, şi care în ecologie este reflectată de geneza de forme biotice (relaţii morfologice) şi în permanentul schimb de substanţe dintre viaţă şi mediu (relaţii fiziologice). Definite ca relaţii specifice lumii vii (relaţii biologice), în sensul că ele au un suport biologic, acest tip de relaţii sunt pe bună dreptate considerate complexe, dar nu neapărat în raport cu relaţiile care au suport abiotic. Acest suport biologic include un ansamblu foarte larg de relaţii specifice ecosistemelor, dintre care amintim: - relaţiile spaţiale, care definesc poziţia în spaţiu a unor specii prin intermediul altora; - relaţii forice, care pun accentul pe deplasarea unor specii cu ajutorul altora; - relaţii falorice, în baza cărora se realizează o utilizare a materialelor produse de o specie de către altă specie; - relaţii trofice, respectiv relaţii de nutriţie în care există raporturi de concurenţă între specii în ceea ce priveşte hrana sau prin consumul de hrană pe baza altor specii; aceste relaţii definitivează lanţurile trofice sau catenele trofice şi nivelurile trofice în care substanţa organică circulă pe anumite nivele de la o specie la alta; este de remarcat caracterul univoc şi în acelaşi sens al relaţiilor trofice în cadrul ecosistemelor (ex. autotrofe-heterotrofe, autotrofe-consumatori primariconsumatori secundari-descompunători). - relaţii fabrice, în urma cărora diferite animale utilizează resturi organice sau organisme ca material de construcţie; -relaţii topice, care evidenţiază influenţarea reciprocă existentă între specii în ceea ce priveşte staţiunile lor de viaţă; - relaţii coevolutive, care definesc interrelaţiile dintre plante şi microorganisme, dintre plante şi microorganisme etc; - relaţii de parazitism, care definesc un raport antagonist între specia gazdă şi cea parazit, şi care au “rolul unei forţe de integrare în ecosistem”; în sistemele gazdă-parazit se realizează de asemenea relaţii biochimice sau metabolice care conduc la menţinerea unei conexiuni stabile (echilibru) între părţi; - relaţii de concurenţă, bazate pe o serie de mecanisme de concurenţă între specii în ceea ce priveşte valorificarea resurselor mediului; aceste relaţii sunt specifice atât plantelor cât şi animalelor sau microorganismelor (microalge, micromicete, bacterii); - relaţii de prădătorism, instaurate între pradă (animalul capturat, ucis şi consumat de alte specii) şi prădător (animalul care capturează, ucide şi consumă animale din alte specii); - relaţii de amensalism, care presupun împiedicarea unei specii (considerată amensală) în dezvoltare de către o alta (inhibitoare), care nu suferă nici un prejudiciu din această acţiune; - relaţii de comensualism, care surprind avantajul unilateral al asocierii dintre două specii; - relaţii mutuale (mutualismul), cand există raporturi de dependenţă între specii în ceea ce priveşte desfăşurarea funcţiilor lor vitale etc. Relaţia plantelor cu roca sau cu natura chimică a acesteia este dată de toleranţa pe care specia respectivă o are faţă de un element chimic sau pe o serie de diferenţieri de această natură între

Geografia mediului – Note de curs

30

populaţiile din cadrul speciei. Relaţia animalelor cu roca este mai ambiguă deşi în unele cazuri ea este evidentă (ex. animale calcifile sau calcifuge). Vegetaţia este cea care relaţionează fauna şi roca în sensul reacţiei faţă de elementul chimic dominant în substratul litologic. Relaţii specifice sociosistemelor Relaţiile specifice sociosistemelor derivă din caracterul proiectării gândite a legăturilor. Într-o redare succintă tipurile de relaţii din acest “areal geografic” pot fi sintetizate astfel: 1. Relaţii de producţie - au un caracter material şi se stabilesc între producător (om) şi obiectul muncii. Indiferent de forţele care le organizează, relaţiile de producţie privesc trei laturi: relaţia între producător şi obiectul muncii (ogorul, minereul, lemnul etc.), relaţia între producători şi relaţia între forţele care orientează activitatea de producţie şi producători. Ele au un caracter istoric, dinamic, dialectic şi multipolar în sensul că se manifestă în toate sferele producţiei sociale producţie, repartiţie, circulaţie, consumaţie; 2. Relaţii interpersonale, adică de raporturi nemijlocite între indivizi (raporturi interumane, intersubiective etc.). Prezenţa lor demonstrează calitatea de fiinţă asociativă a omului (familia, grupul, comunitatea). Caracterul şi forma lor este exprimată extrem de variat geografic: prin vecinătate, coacţiune, insolit, practici umane etc. 3. Relaţii sociale (grup social, forma de comunitate umana, formaţiune sociala) se stabilesc în procesul vieţuirii comune, activităţilor materiale şi spirituale. Ele au caracter istoric şi se structurează sistemic. Ele reprezintă temeiul apariţiei şi dezvoltării diverselor sisteme şi subsisteme sociale. Relaţiile sociale generează forme geografice specifice de organizare a spaţiului (pe locuri, pe comunităţi, pe ţări, pe blocuri etc.) şi de amenajare a teritoriului (pentru agricultură, pentru habitat, pentru recreere etc.); 4. Relaţii de contiguitate (de vecinătate) derivă nu numai din poziţia geografică alaturată a locurilor şi structurilor geografice (de ex. urban/periurban, centru/periferie), ci şi din procesele energetice şi informaţionale. Pe seama acestor relaţii apar interesele multiple ale unor componente geografice (râuri - ex. Iordanul, Rio Grande del Norte şi regiunile frontaliere). 5. Relaţii de comportament (behaviourism) care privesc raporturile omului cu mediul înconjurător, raporturile între indivizi şi raporturile între comunităţile umane (inclusiv state). În ultimă instanţă comportamentul geografic creează spaţiul operaţional uman, spaţiul ambiental şi spaţiul comportamental, toate legate prin atitudinea omului faţă de realitatea geografică.

SPAŢIU GEOGRAFIC

SPAŢIU OPERAŢIONAL
SPAŢIU PERCEPTUAL

MEDIU GEOGRAFIC

MEDIU PERCEPTUAL

MEDIU OPERAŢIONAL

MEDIU COMPOR TAMENTAL

SPAŢIU COMPOR TAMENTAL

Fig. 2 Relaţii de comportament

6. Relaţii interspaţiale înseamnă mişcarea oamenilor, ideilor şi lucrurilor (mărfurilor) înăuntru şi între arii geografice. Prin aceste mişcări are loc joncţiunea dintre diversele “puncte” în care acţionează oamenii. Cea mai expresivă legătură este marcată de relaţia între cerere (consumatori) şi ofertă (resurse, producători). Schimburile şi comerţul mondial demonstrează aceste

Geografia mediului – Note de curs

31

relaţii. Interacţiunile spaţiale sunt controlate de trei factori determinanţi: complementaritatea, transferabilitatea şi intervenţia oportunităţilor: - complementaritatea presupune disponibilităţi efective într-un loc şi cereri notabile pentru aceste resurse în alt loc. Aceste fapte trebuie însă legate prin flux de schimb; - transferabilitatea - chiar dacă complementaritatea există, interrelaţia spaţială apare numai atunci când condiţiile de transferabilitate - costurile acceptabile ale schimburilor se întâlnesc. Aceasta înseamnă că mişcarea spaţială răspunde nu tocmai disponibilităţilor şi cererii, ci şi variabilelor de timp şi cost. Se observă caracterul economic şi nu fizic al procesului spaţial; - intervenţia oportunităţilor se referă la stimulii care conferă şansa mişcării unor lucruri (bunuri, fapte) într-o direcţie sau alta, dimpotrivă, mai îndepărtată. Fenomenul este relevant în turismul contemporan din România. Mulţi dintre turişti, deşi au oferte bogate în România, preferă totuşi sejururi în Turcia sau Grecia, pe motive de cost ieftin şi condiţii superioare de recreere. Complementaritatea, transferabilitatea şi intervenţia oportunităţii - condiţii de control a mişcării bunurilor şi serviciilor - sunt, de asemenea, o bază pentru înţelegerea tuturor formelor de interacţiune spaţială, în mod deosebit cele de factură antropogeografică. Din cele prezentate în legatură cu relaţiile specifice lumii vii, reiese faptul că diversitatea acestora trebuie corelată în permanenţă cu componentele abiotice şi antropice, care îşi pun amprenta în mod decisiv asupra existenţei, dezvoltării şi funcţionării lor. O delimitare netă şi exclusivă a acestor relaţii de mediul abiotic şi de componenta antropică conduce la o abordare unilaterală sau chiar trunchiată a complexului relaţional pe care îl presupune atât ecosistemul, în particular cât şi sistemul mediu, în general. Relaţiile instituite între componenta antropică şi celelalte componente ale sistemului mediu sunt cele care focalizează aproape în totalitate atenţia cercetării mediului. Definite prin raporturi antitetice sau dialectice, aceste relaţii sunt de primă importanţă în evaluarea corectă a unui teritoriu din punct de vedere a mediului. Pe baza lor se realizează prognozele care au influenţat şi influenţează, sau chiar generează, curente de idei şi de atitudini, integrate in doua viziuni majore: - o viziune antropocentrică, utilitaristă, asupra mediului, care pune accentul pe exploatarea şi valorificarea nelimitată a resurselor naturale, cu definitivarea în timp a unor relaţii de alterare a bazei de resurse din mediu, de care dispune Terra; - o viziune ecocentrică sau envirocentrică (conservaţionistă), asupra relaţiilor om-mediu, cu edificarea unor raporturi echilibrate (durabile, susţinute) între cele două componente şi materializarea lor în edificarea unor regiuni echilibrate din punct de vedere al mediului. Concluzii Evidenţierea şi abordarea relaţiilor care se instituie în cadrul sistemului mediu este o operaţiune pe cât de dificilă, pe atât de necesară în cadrul cercetării mediului, deoarece permite înţelegerea şi explicarea stărilor de mediu existente într-un teritoriu, dar şi a mecanismelor “discrete” de funcţionare ale acestuia (sistemului mediului). Din cele prezentate anterior se pot desprinde o serie de concluzii şi anume: - mediul este un sistem relaţional, caracterizat prin existenţa unei variate reţele de legături intrinseci dar şi extrinseci; - mediul este o expresie relaţională de natură materială, energetică şi informaţională aparută în urma permanentelor raporturi existente între componenta centrală şi cele înconjurătoare; - sistemul mediu prezintă pe lângă componentele de natură materială şi componente de natură relaţională, ele neputând fi disociate în abordările de mediu; - componentele relaţionale sunt ierarhizate în cadrul mediului pe diferite nivele relaţionale, pe lângă care mai apar câmpuri şi surse relaţionale care definitivează spaţii relaţionale; - relaţiile sunt extrem de diverse şi de complexe în cadrul mediului şi ele îndeplinesc funcţii materiale, energetice, informaţionale şi relaţionale; - relaţiile stau sub incidenţa unor factori (permanenţi, temporari şi aleatori) care le influenţează şi uneori le direcţionează;

Geografia mediului – Note de curs

32

- relaţiile din mediul biopedolitosferic, ca de altfel în întregul sistem mediu sunt de tip sinergetic-coevolutiv şi de susţinere reciprocă, materializate în edificarea unor entităţi teritoriale cu particularităţi şi functionalităţi proprii; - reflectarea teritorială a relaţiilor din mediu este concretizată în apariţia unor stări de mediu variate (stări de fragilitate, de degradare, de stabilitate, de regresivitate); - analiza relaţiilor din mediu trebuie să aibă o dimensiune teoretică, dar şi una pragmatică, în sensul constituirii suportului teoretic şi conceptual al procesului de luare a deciziilor în cadrul acţiunilor de implementare a unui planning environmental/de mediu (teritorial).

Organizarea structurală şi spaţială a mediului
Componentele mediului se combină în forme diferite şi se diferenţiază preluând funcţia de factor determinant care îşi pune amprenta în spaţiul de existenţă şi generează medii distincte. În afara seturilor de componente materiale ale mediului există şi manifestări de diverse nuanţe care participă la construirea legăturilor din sistemul mediu. În consecinţă, organizarea mediului este controlată de numeroase variabile. În concepţie ecologică, mediul este organizat etajat şi diferenţiat în funcţie de nivelele de integrare ale materiei vii. Astfel se disting: - mediul fizic, reprezentat de forţele fizice din spaţiul cosmic: radiaţia solară, forţele de atracţie gravitaţională, radiaţiile cosmice; - mediul geografic, reprezentat de forţele fizice ale Terrei: forţa gravitaţională, câmpul geomagnetic, mişcarea de rotaţie, tectonica terestră, compoziţia şi structura scoarţei terestre; - mediul climatic, influenţat de zonalitatea climatică a planetei; - mediul orografic, respectiv relieful scoarţei terestre; - mediul edafic, dat de compoziţia şi structura solului; - mediul hidrologic, constituit din apă; - mediul geochimic, rezultat din compoziţia chimică a substratului; - mediul biocenotic, constituit din toate organismele vii; - mediul biochimic, constituit din totalitatea produşilor metabolici eliminaţi de organism şi care influenţează alte organisme. Structurarea mediului pe principiul ecologic prezintă un caracter restrictiv, deoarece mediul este considerat biotopul biocenozei şi este definit ca totalitatea condiţiilor externe care fac posibilă existenţa biocenozei. Pornind de la o abordare sistemică a mediului, modelul structural sintetic, ilustrează complexitatea relaţiilor de structurare şi ordonare din mediu. Datorită faptului că mediul se suprapune pe limitele învelişului geografic, care se desfăşoară între baza litosferei şi ozonosferă, structura modelului sintetic delimitează patru nivele de organizare: S1. Nivelul cosmoplanetar, cu influenţe evidente asupra mediului şi care cuprinde trei subsisteme: mediul cosmic, mediul planetar şi mediul geoplanetar. S2. Nivelul mediului geografic, considerat ca o stare ce apare în urma combinărilor propri Terrei, fiind caracterizat prin forme spaţiale de organizare, cuprinde mediul terestru şi mediul acvatic, iar după nivelul de organizare plan-spaţială, substructurarea se face zonal, regional, local şi ambiental. S3. Nivelul de organizare vertical-spaţială a mediului geografic, cu următoarele subsisteme: exomediul (atmosfera geografică), epimediul (geofondul, edafondul, hidrofondul şi biofondul) şi endomediul (scoarţa terestră). S4. Nivelul intraplanetar, care influenţează indirect mediul geografic şi se desfăşoară de la astenosferă spre interiorul Pământului. Prin prisma participării umane la structurarea mediului poate rezulta un model conceptual al acestuia ce cuprinde:

Geografia mediului – Note de curs

33

   

mediul geografic, definit ca o stare rezultată în urma combinărilor şi conlucrărilor specifice Terrei, stare care se manifestă numai între limitele învelişului geografic. mediul operaţional, porţiunea funcţională a învelişului geografic care înconjoară omul, influenţându-i comportamentul într-un mod sau altul. mediul perceput, spaţiul din mediul operaţional, perceput de om în mod conştient, direct prin prisma sensibilităţii sale organice şi inconştient, indirect, printr-o percepţie mentală. mediul comportamental, strâns legat de modul de percepere al mediului şi este focalizat în sfera mediului perceput, considerat ca mediul ce răspunde comportamentului indivizilor sau grupurilor de indivizi.

Dinamica şi funcţionarea mediului
Legile generale ale naturii sunt aceleaşi. Desigur, nu este vorba de a echivala procesele biotice, nivelurile de organizare ale materiei, formele de adaptabilitate, care în lumea organică îmbracă aspre superioare, dar nici de a vedea, în particularităţile pe care le ia fiecare categorie dintre acestea, două lumi total diferite. Acest lucru trebuie să rămână ca o axiomă în descifrarea dinamicii mediului. Pericolul reducţionismului, a măsurării întregului prin dimensiuni etalon ale componentelor trebuie evitat. De cate ori asocieri de fenomene simple se comportă ca un fenomen nou, cu o fizionomie proprie, unitară, oricât de complex ar fi acest fenomen, el poate fi considerat ca o unitate elementară, de la care poți porni ca de la o bază, mai departe. Entităţile mediului sunt inacceptabil descompuse de fizicieni, chimişti, biologi. Fluviul, norul, ploaia, izvorul, lacul, oceanul, gheţarul, zăpada, toate sunt apă. Ce s-ar înţelege din feeria grandioasa a naturii, dacă ne-am mărginii numai la urmările pe care le dau proprietăţile fizicochimice ale apei. În studiul dinamicii mediului se are în vedere mişcarea, ca atribut universal al materiei, dar şi formele specifice pe care acesta le îmbracă în raport cu nivelele de organizare ale materiei (n. abiotic, n. biotic, n. antropic). Nu se va neglija nici faptul că mişcarea, prin formele proprii, este orientată către atingerea echilibrului. Există însă căutarea unui echilibru perfect, absolut, care nu se va atinge niciodată şi realizarea echilibrului dinamic (relativ) care se stabileşte între tendinţele contrarii de dezorganizare si autoorganizare. Dinamica mediului este, aşadar, contradictorie. Într-o primă manifestare, dinamica apare ca un proces de înnoire continuă, de reciclare a materiei şi energiei. Noile entităţi se nasc prin „întoarcerea la matcă” şi, apoi, prin relansare. Legea negării negaţiei se manifestă din plin. Într-o altă ipostază, dinamica apare ca proces de menţinere a structurilor realizate, prin reglatori de feedback. Această „grijă” a proceselor pentru menţinerea entităţilor (întregurilor) formate la un moment dat şi adecvarea lor la condiţiile exterioare, identifică existenţa unor forţe interne, proprii sistemului, capabile să controleze şi să regleze procesele, să-i confere autostabilitate prin mecanismul conexiunii inverse. Mecanismul de feed-back, determinând stabilitatea sistemului, nu numai că îl izolează, dar îl şi integrează mai organic în ambianţă, în sistemul căruia i se subordonează. Această legătură dintre sisteme explică si unitatea mediului. Pornind de la definiţia simplă potrivit căreia „dinamica include totalitatea schimbărilor realizate prin forme diverse de mişcare”, vom căuta, de la început să aflăm izvoarele acestor mişcări. Întrucât considerăm mediul ca un sistem dinamic deschis, atunci baza motrice revine contradicţiilor care apar în interiorul sistemului (între intrări, transformări şi ieşiri) și celor care se nasc prin relaţie cu sistemele externe (Sistemul Solar, sistemul intern al Terrei). Influenţele externe joacă un rol major în menţinerea forţelor motrice. Ciocnirile dintre numărul de tendinţe contradinctorii prezente în cuprinsul mediului (conservare/diversificare, adaptare/inadaptare, absorbţie şi pierdere de energie, stabilizare/destabilizare) conduc la procese variate de mişcare. Privit în raport cu omul, mediul este supus unui flux de contradicţii, printre care se impune dialectica între caracterul finit al resurselor

Geografia mediului – Note de curs

34

şi tendinţa de expoatare finită a acestora de către societate. De aici decurg problemele conflictuale dintre societate şi mediu, de aici decurg crizele de mediu la diferite nivele spaţiale. Dinamica va controla starea sistemului mediu şi direcţia de evoluţie a lui. Această dinamică orientată se întemeiază pe existenţa: - unor perechi de elemente, agenţi sau laturi care se află în raport de opoziţie, ca părţi contrarii ale întregului; - unor inegalităţi (asimetrii) a componentelor (mase, energii, informaţii) care întreţin o evoluţie neliniară şi care conduce către schimbări calitative; - unor tendinţe majore de ajustare continuă cu influenţele exterioare, de reglare continuă a stării mediului în funcţie de parametrii extrinseci; - unor manifestări extreme (evenimente extreme) care perturbă mersul normal al evenimentelor din mediu; - unor diferenţe de potenţial cinetic şi de percepere între părțile constituente ale mediului. Legile care controlează dinamica mediului Transformările din mediu sunt guvernate de o serie de legi care pot fi sintetizate astfel: 1. Legea dezvoltării progresive conform căreia mediul suferă un proces continuu de înnoire, marcat de apariţia unor elemente noi, valori noi, stări noi. Faptul este ilustrat de cele trei mari etape: prebiogenă, dominată în atmosferă de carbon, biogenă, care contribuie la creşterea volumului de oxigen, antropică, care înmulţeste numărul poluanţilor. Dezvoltarea prin înnoire derivă din al doilea principiu al termodinamicii, în virtutea căruia schimbările proceselor naturale sunt legate de pierderile energetice în timpul transformărilor mediului. 2. Legea dezvoltării ciclice se reflectă în mutările succesive ce se petrec diurn, lunar, anual, multianual, secular, geologic. Aceastea înseamnă schimbări în natura setului componentelor şi în transformarile mediului (perioadele de încălzire/răcire, regresiune/transgresiune, cicluri de lumină). 3. Legea conservării masei şi energiei, care operează în virtutea primului principiu al termodinamicii - energia nu se câştigă, nici nu se pierde, dar se poate transforma în diverse forme. Aşadar, există un echilibru de masă şi energie, încât unitatea globală a mediului să funcţioneze, atunci când nu apar perturbări exterioare de natură climatică, antropică etc. 4. Legea circuitelor complexe ale materiei şi energiei. Mediul ca sistem funcţional se defineşte prin circulaţia substanţei şi energiei, proces ce asigură fiziologia lui. Sunt circuite ale elementelor chimice, ca de exemplu c. carbonului, c. oxigenului, c. azotului, circuitul substanţei vii (lanţurile trofice), apoi circuite energetice – circuitul energiei în atmosferă, curenţii oceanici calzi. 5. Legea tendinţelor sincronice sau a dezvoltării corelative (singenetice şi sinergice). Numărul legilor nu se opreşte aici, dar cele enunţate au un impact major. Abordarea dinamicii Complexitatea mediului (structură, alcătuire, funţionare, diferenţiere în spaţiu şi timp) duce la forme variate ale dinamicii. În raport de criteriile folosite vor fi distinse: Dinamica structurilor. Considerând mediul ca un întreg în care sunt ansamblate cele trei părţi - abiotice, biotice şi antropice - şi aplicând metoda analizei, operăm în două sensuri: a) cunoaşterea schimbărilor induse de fiecare component, adică dinamica:  elementelor abiotice (scoarţa terestră, aer, apă, relief)  elementelor biotice (plante, animale)  elementelor antropice (om, societate, activităţi umane) b) cunoaşterea transformărilor la nivelul întregului sau dinamica comună, care poate fi echivalată cu dinamica globală. Dinamica temporală. Schimbările din mediu urmează o cale a diferenţierilor temporale. În consecinţă sunt modificări pe scară evolutivă cu cel puţin trei etape: primară, a prezenţei mediului fizic în perioada de trecere de la stadiul de protoplanetă la cel geoplanetă, secundară sau biogenă, constituită o data cu apariţia şi dezvoltarea vieţuitoarelor (în urma cu 3,5 miliarde de ani) şi terţiară ori antropică, demarată cu aproximativ 2 – 2,5 milioane de ani în urmă.

Geografia mediului – Note de curs

35

Dinamica temporală priveşte, totodată, modificările care apar în strânsă legătură cu manifestările fenologice şi fenomenologice ce ţin de mişcările Pământului, Sistemului Solar, de procesele fizice ori cele vitale. Există, aşadar, o dinamică diurnă sau circadină, care va depinde de lungimea zilelor şi nopţilor, de adaptările la lumină sau întuneic, de particularizarea elementelor meteorologice. Mediul este supus şi unei dinamici sezoniere (bisezonal ca în mediile periglaciare sau multisezonal în mediile temperate). Frecvente sunt manifestările de durate mai lungi încât putem vorbi de o dinamică seculară (alternanţa perioadelor umede cu cele uscate în decursul unui secol) şi de o dinamică milenară dictată de modificările suferite le nivelul scoarţei terestre, a atmosferei sau a nivelului eustatic marin (Marea Caspică) şi oceanic. Transformările petrecute de-a lungul timpului şi sub incidenţa diferenţiată a factorilor cosmici şi telurici lasă în mediu urme sau prefigurează germenii noilor modificări. Iată de ce mediul dintr-un anumit loc are o alcătuire palimpsestică (juxtapusă) în care sunt prezente elemente: fosile, relicte, moştenite, actuale şi progresive. Un asemenea palimpsest oferă Munţii Carpaţi: - elemente fosile: paleoreliefurile (peneplene, forme carstice) şi vestigiile arheologice; - elemente relicte: relieful glaciar, anumite specii de plante; - elemente moştenite: văile carpatice, siturile medievale ale unor centre urbane din Transilvania; - elemente progresive: noi asociaţii floristice şi faunistice la lacurile de baraj antropic, noile structuri extraurbane născute prin efectul de împingere din oraşele suprasolicitate. Dinamica ciclică. Mişcarea materiei urmează un traseu compus din mai multe secvenţe, pe care le putem numi noduri, nuclee, bifurcaţii şi segmente temporo-spaţiale. La nivelul fiecărui component din mediu traseul are cam aceleaşi „staţii”, dar cu încărcături și procese diferite. Aceste trasee, cu tot ceea ce includ, se numesc cicluri. Nota lor fundamentală este proprietatea de a fi circuite integrate. Ciclul biogeochimic. Acesta se întemeiază pe transformările suferite de substanţele chimice în circuitele realizate prin materia anorganică şi organică şi, mai nou, prin activitaţile umane. Diversitatea mare a acestor elemente întreprinzătoare de circuite merită atenţie. Noi vom exemplifica prin doua cazuri extrem de semnificative: circuitul (ciclul) carbonului şi circuitul (ciclul) azotului. Ciclul carbonului. Carbonul este un element chimic cu mare importanţă în toate subsistemele Învelişului Terestru Superior, dar cu deosebire în structura substanţei organice. În natură se gaseşte sub formă de gaze (CO, CO2), minerale (carbonaţi, magnezite, dolomite, sideroze), în materia vie, cu peste un milion de compuşi chimici. Trecerea de la forma minerală la forma organică se produce prin fotosinteza plantelor clorofiliene şi chemosinteza bacteriilor anaerobe. În sens invers, trecerea de la forma organică la forma minerală are loc prin respirația organismelor, prin fermentaţie şi prin arderile de combustibili. În diferitele „rezervoare” ale Terrei (atmosferă, oceane, soluri, scorţa terestră, organisme), există diferite cantităţi de carbon. Între aceste structuri de stocaj au loc schimburi, cea ce alcătuieşte ciclul biogeochimic al carbonului. Mişcarea este întreţinută, în acest caz, prin: difuzie (atmosferă - ocean), fotosinteză (apă – aer – lumină – clorofilă), respiraţie (ţesuturi vii – mediu, schimburi gazoase), carbonizare (transformarea resturilor organice în cărbuni, petrol). Aşadar, circuitul carbonului se realizează prin mai multe fluxuri. Omul poarte perturba unele dintre ele şi, ca urmare, poate determina dezechilibre biogeochmice. Ciclul azotului. Este strâns legat de cel al carbonului, dar este mai complicat cuprinzând mai multe bucle simultane. Rezervoarele de azot sunt: atmosfera, biosfera uscatului, materia moartă de pe uscat, biosfera şi materia moartă marină, oceanele, litosfera, azotul juvenil. Atmosfera deţine cea mai mare cantitate de azot (N2). Buclele ciclului sunt: a) oxidarea azotului atmosferic în nitraţi şi transformarea acestora de către bacteriile denitrificatoare din nou în azot; b) azotul atmosferic prin intervenţia bacteriilor şi ciupercilor şi derularea ciclului, rezultând amoniac;

Geografia mediului – Note de curs

36

c) transformarea amoniacului în nitriţi (prin bacteriile nitroase) şi mai departe în nitraţi (prin bacteriile nitrice); d) amoniacul din sol este utilizat, direct sub formă de săruri amonicale pentru acoperirea nevoilor unora dintre organisme (bacterii, alge, ciuperci). Ciclul geologic ilustrează că elementele geologice se desfăşoară într-un raport de cauzalitate. Toată masa materială situată deasupra nivelului Oceanului Planetar sau a nivelelor locale de raportare este supusă eroziunii. Are loc ceea ce geologii numesc faza de gliptogeneză. Materialele mobilizate sunt relocate în zonele mai joase ale reliefului terestru, pe uscat (câmpii) sau în ape (delte, lacuri, mări, oceane), unde formează depozite sedimentare. Depunerea, însoţită de segregări şi compactizări, compune faza de litogeneză, deci de formare a rocilor. Supuse unor forţe tangenţiale şi verticale, sedimentele sunt dislocate, mecanism prin care se ajunge la formarea munţilor, faza este de orogeneză. Pe lângă procesele diastrofice (încreţiri, falieri, ridicări, epirogenetice, coborâri) participă procese asociate (magmatice, vulcanice, metamorfice, metalogenetice, seismice). Ciclurile se înscriu unei traiectorii spirale, care se desfăşoară în spaţiu şi timp geologic. Ciclurile geologice, prin fazele lor, delimitează marile evenimente în istoria Terrei, oferind şansa împărţirii ei în ere şi faze. În cadrul ciclului geologic sau tectonic se încadrează atât dinamica internă, cât şi dinamica externă a corpurilor solide. Ciclul geomorfologic cuprinde totalitatea relațiilor care întreţin viaţa fazică a litosferei, de la mişcările tectonice la modelare subaeriană şi care determină filiaţia formelor fie pe globul întreg, fie regional sau local. Într-un interval apreciabil de timp (timp geologic) are loc evoluţia formelor de la iniţiale la finale. Ciclul geomorfologic presupune: - o suprafaţă iniţială (tectonică sau de modelare subaeriană cum ar fi o câmpie de emersiune); - un nivel de bază nou, rezultat din mişcările scoarţei sau din variaţiile nivelului oceanic; - agenţi subaerieni, dependenţi sau independenţi de nivelul de bază în acţiunea lor de modelare. Ciclul geomorfologic este, deci, rezultatul a două grupe de factori pricipali: endogeni şi exogeni. Factorii endogeni introduc denivelarea scoarţei prin diverse procese şi mecanisme; factorii exogeni realizează sculptura (modelarea) tuturor formelor situate peste nivelul de bază. Desfăşurarea procesului de transformare a reliefului urmează trei faze: tinereţe (energie ridicată a reliefului), maturitate (diminuarea contrastelor, reducerea potenţialului de denudare, creştere entropică), senectute, când între agent, proces şi formă se instaureaza un echilibru. Astfel, muntele de odinioară este redus la o suprafaţă derivată, cvasiorizontală (predominant convexă), numită peneplenă. Creatorul „ciclul de eroziune” a lăsat un model al transformărilor din mediul fizic în măsură să ilustreze, deşi metaforic, instalarea entropică – peneplena – prin „consumarea” energiei potenţiale. Rămâne certă prezenţa în peisaj a unor suprafeţe derivate (peneplene, pediplene, pedimente, nivele de eroziune) ce reprezintă „momente” de echilibru relativ în grandioasa transformare geografică. Realizarea diferenţiată a acestor suprafeţe este posibilă numai în condiţii de medii specifice: - peneplena – climat temperat umed cu dezvoltarea râurilor şi denudarea complexă; - pediplena – climat uscat (semiuscat) şi roci rezistente la eroziune, spălare în pânze; - pedimente – climate relativ uscate (calde, reci) şi covor vegetal rarefiat. În procesul dezvoltării unui ciclu de eroziune (ciclu geomorfologic) pot interveni evenimente extreme (orogeneze, vulcanism, schmbări climatice) cu efect de întrerupere a ciclului, fapt concretizat în peisaj prin suprafeţe parţiale de eroziune. Ciclul vital (ciclul de dezvoltare), este înţeles ca secvenţe succesiv legate în cursul vieţii unui organism din primele faze de dezvoltare şi până la moarte. În acest ciclu elementele de durată, modul de desfăşurare, formele stadiale, etapele sunt determinate genetic şi, în consecinţă, poartă amprenta speciei. Aceste elemente sunt influenţate de factori biotici şi factori abiotici (mediul extern) care pot întrerupe ciclul vieţuitoarelor sau orienta desfăşurarea lui. Duratele sunt de la

Geografia mediului – Note de curs

37

câteva minute (bacterii) până la sute de ani (la om 160 -170). Stadiile, de asemenea, sunt diferite: la insecte – ou, larvă, nimfă, imago (adult); la om – celula ou, stadiul de diviziune celulară, de embriogeneză, naştere, copilărie, pubertate, tinereţe, maturitate, senectute (senescenţă), moarte. Etapele ciclului vital sunt ireversibile. Ele sunt posibile printr-o legătură strânsă cu mediul. Ciclul hidric. Mobilitatea apei conferă acesteia funcţia de principal mijloc de legătură şi schimb de substanţă şi energie între subsistemele mediului. Premisele circuitului hidric sunt: - distribuţia neuniformă a căldurii pe Terra după altitudine, latitudine şi configuraţia geomorfologică a suprafeţei terestre; - comportarea termică variată a diverselor „suprafeţe” de peisaj geografic; - stocaje hidrice diferite pe Terra (ape subterane, râuri, lacuri, mări, oceane) şi hidroatmosferice (vapori, nori) - repartiţia cantitativă inegală a uscatului (29,2%) şi a Oceanului Planetar (70,8%), precum şi distribuţia planetară şi regională a unităţilor morfostructurale (continente, insule, platforme, orogenuri); - forma şi mişcările Pământului - manifestarea geografică faţă de apă a subteranului (rocă, relief), a atmosferei, a lumii vii (plante, animale), a omului şi activităţilor sale. Cu asemenea premise şi sub impulsul căldurii solare şi a celei create pe alte căi (magmatovulcanice, biologice, antropice), la care se ataşează reglatorul constituit de gravitaţia terestră, apa Terrei realizează un ciclu cu doua subsisteme: global şi regional. Ciclul hidric se desfăşoară în atmosferă, hidrosferă, biosferă şi pe uscat, în decurs de un an şi se repetă fără pierderi de apă de la un an la altul. În felul acesta volumul de apă de pe planeta noastră rămâne invariabil. Circulaţia pe care o efectuează apa nu este o simplă deplasare mecanică, ci un proces cuprinzător cu mai multe fenomene caracteristice: evaporaţie, transpiraţie, transport atmosferic al vaporilor de apă, condensare, precipitaţii, scurgere superficială, infiltraţie, scurgere subterană. Astfel, între ocean, atmosferă și uscat se constituie un schimb hidric diferenţiat în timp (anual şi de durată lungă care depinde de timpul de reînnoire a apei în rezervoare) şi spaţiu. Un fapt important pentru starea mediului îl constituie fluxul hidric al apei în structura acestuia, flux prin care este întreţinută funcţionalitatea. Ciclul hidrologic are menirea de a susţine ciclurile descrise anterior (geologic, geomorfologic, vital) prin rolul apei şi formele sale de acţiune: dizolvare, hidratare, spălare, eroziune, transport, sedimentare. Ciclul trofic este strict exprimat de componentele biotice prin legăturile de nutriţie dintre ele şi cu mediul. Migraţia substanţelor se desfăşoară de la un organism la altul, cauzată de hrănirea unui organism pe seama altuia. Astfel se formează lanţuri trofice, apreciate ca unităţi funcţionale ale transformării şi transmiterii nutrienţilor. În biosferă se găsesc trei nivele trofice majore: 1. producătorii, adică organisme autotrofe care realizează materie organică primară din substanţe minerale (chemosinteză şi fotosinteză); 2. consumatorii, organisme heterotrofe ce se hrănesc cu materie organică din corpul altor organisme vii. Aceşti consumatori sunt grupaţi în trei componente: consumatori primari (fitofage), consumatori secundari (zoofage, carnivore) şi consumatori de vârf (folosesc ca hrană consumatori primasi şi secundari); 3. distrugatori (descompunători), deci bacterii şi micromicete care transformă materia organică moartă în materie anorganică prin descompunere (putrefacţie, fermentaţie). Aceste niveluri sunt mai mult teoretice, deoarece în realitate nu există delimitări nete. Cele mai multe specii de animale aparţin mai multor niveluri profice, în raport cu condiţiile concrete de trai. Ciclu social al reciclării mediului. Conceptul este legat de repsonsabilitatea umană faţă de ceea ce petrece în mediu prin folosirea resurselor şi crearea de produse finite. În forma sa uzală se referă la procesul de reciclare conceput mental şi aplicat mai puţin. Lanţul reciclării cuprinde mai multe ecocicluri care, într-un mod foarte general, ar putea fi interpretate ca faze ale industriei de mediu. Ecociclul presupune reciclarea produselor, reziduurilor

Geografia mediului – Note de curs

38

şi deşeurilor într-o formă de energie, materii prime, pământ necesar la umpluturi. Această filosofie încorporează câteva elemente: - preîntâmpinarea şi reducerea deşeurilor şi a hazardelor ascunse în produse şi deşeuri; - responsabilitatea producătorilor; - stabilirea circuitului ecologic şi economic al reciclării, tratarea şi evacuarea folosind o combinaţie de metode; - punerea în vigoare a legilor şi standardelor de mediu; - instruire şi informare; - funcţionalitatea reţelelor internaţionale. Ciclul global. Pe diverse „sfere” ale Terrei sunt prezente cicluri specifice. Există, însă, un ciclu global al materiei care apar ca un metabolism unitar al materiei din care este alcătuită Terra. Ar exista un ciclu superficial al materiei (circuitul mic) care s-ar desfăşura în scoarţa terestră şi unde migraţiile atomilor prin diverse geosfere sunt reglate de biosferă. Există şi un ciclu planetar al materiei (circuitul mare) generat şi controlat de forţele tectonice majore ale Terrei. Astfel, formarea şi mişcarea plăcilor litosferice cu procesele de aducţiune de materie şi energie, şi procesele de subducţie (consum de materie şi energie) se constituie într-o cinematică generalizată în care sunt antrenate litosfera, hidrosfera, atmosfera, şi biosfera pe diverse căi şi prin diverse forme. Curenţii de convenţie din atmosferă întreţin diversificarea structurală a Terrei în timp şi spaţiu, iar vulcanismul, cu emisiile masive de CO2, menţin viaţa pe Pământ. Formele şi mecanismele de mişcare Mişcarea (schimbarea) din mediu este un proces amplu transfer de masă, energie şi informaţie, cu scopul de a “menţine” cele înfăpuite în istoria sistemului şi de a genera produse noi ce se înscriu uşor în câmpul funcţionării inovatoare. Intimitatea formelor de miscare derivă din alcătuirea diferită a componentelor (abiotice, biotice, antropice). Unele sunt forme comune, altele strict specifice. Câteva dintre aceste forme precum: înmulţirea, creşterea, metabolismul sunt intime comunităţilor vii. Altele, ca de exemplu meteorizaţia (fizică, chimică), eroziunea, acumularea, curgerea, carcaterizează componentele abiotice. În schimb, deplasarea mecanică, dipersia, absorbţia, interferează mai multe componente. Realizarea mișcării are loc sub formă de curenți (materiali, energetici, informaționali) cum sunt curenții de convecție din astenosferă, curenții eolieni, curenții fluviali, oceanici, nutrienților, curenții economici, transporturile de oameni, bunuri și servicii. Existăapoi, numeroase mecanisme intime care facilitează transferul amintit: osmoza, absorbția, diluția, inserția, adaptarea, cultivarea. Complexitatea mediului explică caracterul polivalent al formelor de mișcare pe care le include. Funcționarea mediului Ca structură asociativă și dinamică, mediul funcționează în virtutea principiilor integrării, conlucrării, dezvoltării corelative (sinergismului), adaptării și coerenței. Interacțiunea poate fi considerată mecanismul fundamental al funcționării deoarece aceasta constituie forma specifică a interdependenței între obiecte, procese și fenomene. Prin ea au loc conexiunile și relațiile reciproce din sistemul mediu. Alături și cu aceeași pondere stă mecanismul de autodezvoltare. Prinse în procesul devenirii continue, stările mediului se autocreează și se substituie în timp, succesiunea constituind un atribut al mișcării din mediu. Înlocuirea de lungă durată a ecosistemelor care au loc ca urmare a schimbării condițiilor de existență în decursul timpului se numește succesiune. Fenomenul are mai multe fațete: succesiunea primară, succesiunea secundară, iar după partea declanșatoare se deosebesc succesiuni abiogene (determinate de factori fizico-geografici), biogene (datorită concurențelor interspecifice) și tehnogene (provocate de activitățile economice ale omului). Seriile succesive tind către un echilibru numit climax, atins atunci când între componente se realizează o stare de echilibru. Funcționarea sistemică și stările posibile Privit ca sistem, mediul etalează cele trei laturi binecunoscute: intrările, transformările din sistem și ieșirile. Dacă predomină intrările, negentropia (entropia negativă) devine caracteristică,

Geografia mediului – Note de curs

39

când predomină ieșirile sistemul devine entropic, iar când este în echilibru, sistemul se află în stare de stabilitate. Prin funcționare au loc transformări continue, pierderi și acumulări de masă și energie care duc la apariția unor manifestări funcționale de formă: schimbare, limită și prag. De asemenea, sistemele de mediu au capacitatea de autoreglare, ce reprezintă răspunsul componentelor sistemului la interacțiuni. Mecanismele reglatoare de forma feed-back negativ asigură stabilitatea sistemului prin limitarea intrărilor, iar cele de feed-back pozitiv acționează prin amplificarea ieșirilor din sistem, mecanisme ce stau la baza schimbărilor calitative ale sistemelor enviromentale. Funcționarea sistemelor de mediu tinde, deci, să contracareze stările extreme și să realizeze un echilibru dinamic. Stările pot fi, așadar, de: echilibru, dezechilibru și tranziție (tranziente). Senzivitatea sistemelor de mediu, apreciată ca măsură a răspunsurilor la perturbări înlesnește stabilirea a trei tipuri de stări ale sistemelor de mediu: a) Starea de stabilitate apare atunci când capacitatea de reglaj și ajustare reușește să anihileze (să metabolizeze) influențele exterioare (naturale, antropice). Această stare este de scurtă durată și se manifestă pe arii restrânse. b) Starea de fragilitate apare odată cu instalarea disfuncționalităților și a contradicțiilor între potențialul sistemului și exploatarea acestuia. c) Starea de regresivitate caracterizează mediile critice și în curs de declin, ivindu-se atunci când capacitatea de suport este depășită. Mediul funcționează după principiile sistemelor cibernetice, dispunând de reglatori care intră în acțiune ori de câte ori este nevoie, apărând diferite situații de stare, care pot fi: a) Stări homeostazice – când reglatorii reușesc să controleze parametrii de funcționare și asigură sistemului o relativă constantă dinamică (mediile subterane carstice unde temperatura și umiditatea sunt menținute uniform prin reglarea schimbului cu exteriorul). b) Stări homeoretice – în care parametrii mediului evoluează fie în sens pozitiv, fie negativ, dar sistemul nu suferă o degradare totală. Astfel mediul oceanic bântuit de furtunile tropicale prezintă mari variații de stare, dar rămâne “oceanic tropical”. c) Stări combinate – în care reglatorii admit mari amplitudini de fluctuație ale valorilor variabilelor mediului între starea de normalitate și eroare, dintre care ultima este dominantă din cauza afluxului de masă și de energie la intrări. Mediile litorale sunt, în general, stăpânite de asemenea situații. Perturbări și stabilitate în mediu Sistemele de mediu sunt supuse schimbărilor. Aceste schimbări pot fi nedetectabile, deoarece au un caracter discret, efectul lor apărând peste timp sau detectabile, când sunt legate de acțiuni agresive. Perturbarea trebuie înțeleasă ca orice eveniment relativ discret sau relevant ce provine din exteriorul sistemului (geosistemului, ecosistemului) și provoacă schimbări în comunități, populații, substrat, resurse, ecositeme și, totodată, oferă oportunități pentru component de a se restabili intr-un nou plan. După ecologi, perturbarea este un factor important în menținerea diversității în interiorul ecosistemelor. Pentru geografi, perturbările asigură evoluția negentropică a geosistemelor. Agenții care provoacă perturbări sunt: - De origine naturală: atmosferici (vânt, furtuni, precipitații abundente, secete, arșițe), geologici (vulcanism, cutremure, coliziuni), geomorfologici (alunecări, eroziunea solului), biotici (invazii de insecte, suprapopulare, consum excesiv de hrană), hidrici (supraumezire, secare, valuri, maree, inundații); - De origine antropică: practici agricole, defrișări, suprapășunat, folosirea îngrășămintelor chimice, producerea deșeurilor, poluarea sistemelor naturale și amenajate; - De origine mixtă, cum ar fi incendiile din aprinderi naturale sau dezlănțuite de om. Perturbările au atât caracteristici spațiale, cât și temporale. Scara perturbării este determinată de dimensiunea ariei afectate, de intensitatea perturbării și de severitatea acesteia. De regulă se

Geografia mediului – Note de curs

40

operează cu scări mici (Copșa Mică) sau scări largi (teritorii afectate de incendii, secete, deșerticare). Frecvența perturbărilor (seisme, incendieri naturale, inundații) include numărul mediu de evenimente pe unitatea de timp și intervalul de timp dintre perturbări. Efectele perturbărilor în mediul sunt, de regulă, numeroase și multiplicabile. De exemplu, incendiile afectează litiera pădurilor, covorul erbaceu, stratul arbustiv, învelișul foliar, coronamentul arborilor, iar urmarea nu privește doar distrugerea celor enumerate, ci și modificări la nivelul solului, faunei microbiene, insectelor, rădăcinilor din sol, animalelor de savană. Stabilitatea/instabilitatea mediului Stabilitatea sistemelor de mediu este o măsură a integrității și rezilienței lor ca experiență la perturbații. Un sistem de mediu supus unor fluctuații poate fi capabil să se mențină în stare staționară în sensul că nu își schimbă aspectul general, perturbațiile fiind absorbite de sistem. Chiar dacă sistemul a fost afectat de condiții care l-au îndepărtat de echilibru, el este capabil să revină la o stare aproximativă cu fluctuații nesemnificative. Stabilitatea are două note fundamentale: rezistența și reziliența. Prima se refera la abilitatea sistemelor de mediu de a rezista la schimbări, ceea ce ar însemna că posedă o anumită inerție. A doua presupune abilitatea sistemelor de mediu de a reveni la condițiile originare, după trecerea deranjamentelor apărute. Pentru mediu stabilitatea poate fi privită la nivel local și general (global). Stabilitatea locală apare ca tendința sistemelor de mediu de a reveni la starea primară, în urma trecerii prin perturbări minore. Astfel, un mediu lacustru își restabilește echilibrul geografic după o perioadă de precipitații, sau, dimpotrivă după una de uscăciune. Stabilitatea globală se referă la tendința sistemelor de mediu de a reveni la starea inițială, urmând toate perturbările posibile sau perturbări de magnitudine ridicată. Mediile de pădure sau cele de savană suportă intervenții naturale succesive, dar își mențin același statut dincolo de perturbațiile apărute în lanț (vânturi, secete, ploi, incendieri). Mediul devine stabil prin formarea de structuri disipative. Unitatea mediu (element înconjurat și element înconjurător) tinde totdeauna spre o stabilitate îndelungată numită de ecologi climax (punct culminant). Spre deosebire de ei, notăm faptul că acest stadiu poate fi constituit de raporturi de comportare negativă (un badland) sau pozitivă (o pădure). Pentru componentele biotice stabilitatea/instabilitatea țin de relațiile interspecifice și intraspecifice, dar și de legăturile cu mediul înconjurător. De primul aspect sunt legate cunatumul de hrană, înmulțirea, adaptabilitatea și altele, larg analizate de ecologi. De al doilea aspect discutat țin evenimentele mediului cu manifestare extremă, adică agresivitatea factorilor de mediu, cum ar fi temperaturile extreme, umiditatea (excesivă sau deficitară), alternanțe neobișnuite de condiții, fenomene violente (inundații, furtuni atmosferice, furtuni marine), care conduc, de regulă, la modificări dramatice în bilanțul hranei. Sezonalitățile sunt predictibile, iar plantele și animalele le adoptă. De aceea sezonalitatea climatică nu duce la instabilitate în mediu. Mediile sunt instabile dacă ele oferă viețuitoarelor condiții nestatornice și imprevizibile. Răspunsul viețuitoarelor la instabilități este extrem de variat, ca de exemplu mecanismele de reproducere, migrația, colapsul la plante, animale, om. Funcționalitate și disfuncționalitate în mediu Funcționalitatea prin dinamica internă se identifică cu o mișcare dialectică, o mișcare capabilă să asigure o schimbare și o renovare permanentă a mediului. Prin relațiile contradictorii care generează această mișcare rezultă o permanentă autodezvoltare a sistemului mediului. Se cuvine detalierea unor aspecte importante în ceea ce privește această funcționalitate: 1. Relațiile dialectice (contradictorii), necesită existența unor perechi de elemente (componente) sau agenți diferiți care să se afle în raporturi de opoziție, ca părți contrarii ale unei unități, în care fiecare dintre ele o presupune pe cealaltă (în concepția materialist dialectică); 2. Dezvoltarea și transformarea calitativă pot avea loc numai în condițiile inegalității și asimetriei contrariilor, pentru că astfel se ajunge numai la o evoluție simplă; 3. Dezvoltarea mediului poate fi asigurată numai în condițiile unei funcționări normale a contrariilor, respectiv între limitele pe care le permite angrenajul sistemului mediu;

Geografia mediului – Note de curs

41

4. Dezvoltarea mediului este un proces de continuă adaptare a sa la condițiile exterioare, respectiv un proces continuu de reglare a comportamentului său. Mecanismul funcționalității. Funcționarea sistemului mediu exprimă “trăirea” acestuia având în vedere rolul și aportul jucat de fiecare component la închegarea întregului din care face parte. Astfel, într-un sistem, componentele pot avea funcții multiple (pădurile, prin absorbția de CO2 din atmosferă contribuie la purificarea și oxigenarea ei, dar și la menținerea umidității aerului prin procese de evapotranspirație.) Una din propietățile sistemului mediu (propietate care îi asigură stabilitate), constă în tendința sa de a ajunge la o stare de echilibru dinamic, în cadrul schimbului de substanțe și energie. Dacă pentru un sistem simplu descifrarea mecanismului funcționalității este o operațiune ușoară, în cadrul unui sistem complex, cum este cel al mediului, acest lucru nu este deloc facil. Dacă analizăm funcționalitatea sistemului mediu prin prisma teoriei discontinuității, vom putea stabili o schemă aproximativă de descriere a acestui mecanism. În consecință, ca orice sistem, mediul tinde să ajungă la o stare de echilibru dinamic, această tendință având la bază mișcarea în care perioadele de continuitate alternează cu cele de discontinuitate, sau altfel spus “acumulările cantitative alternează cu salturi calitative”. Apar astfel, așa-numitele praguri spațio-temporale, care se constituie ca adevărate puncte critice în procesul de dezvoltare a sistemului mediu. Aceste praguri (praguri tectonice, climatice, antropice) au la bază acțiuni contrare care perturbă continuitatea proceselor în mod natural, introducând discontinuități și, prin acestea, salturi care modifică calitățile anterioare ale sistemului. În concluzie, discontinuitățile exprimate prin praguri sunt consecințele condițiilor create prin procesele anterioare continue. Rezultă că, în sistemul mediu acționează mecanisme variate și complexe care, toate la un loc, contribuie la funcționarea acestuia. În cadrul analizei funcționalității mediului intervine, la un moment dat, autoreglarea, prin mecanismul de feed-back, care conferă stabilitate sistemului mediu (intensitatea șiroirii crește odată cu cantitatea de ploaie până la un punct, după care ea scade). Disfuncționalitate și dezechilibrul În opoziție cu funcționalitatea, disfuncționalitatea reprezintă un fenomen de dezorganizare, de entropie, care diminuează sau face să dispară în întregime capacitatea internă a sistemului de a se autoregla și autostabiliza, respectiv de a-și asigura un echilibru dinamic. Fenomentul de disfuncționalitate este o consecință a acțiunilor ce intervin în dinamica mediului. Aceste disfuncționalități pot fi de ordin natural sau de ordin antropic. 1. Disfuncționalitățile date de acțiuni de ordin natural sunt: - Modificări ale climei (apariția de perioade reci sau calde, umede sau uscate); - Modificări de ordin geologic, catastrofale (cutremure, vulcanism, mișcări orogenetice și epirogenetice); - Modificări de ordin geomorfologic (anastomozări de albii, denudări, degradări, alunecări de teren); - Modificări ale rețelei de ape, ale regimului hidrologic; - Modificări de ordin pedologic sau biogeografic. 2. Disfuncționalitățile induse de acțiuni antropice: - Poluarea (fizică, minerală, chimică, bacteriologică, radioactivă, termică, sonoră), adică introducerea în mediu a produselor toxice generate de activități umane sau a unor energii cu efecte negative pentru starea normală a sistemului mediu. Există aproximativ patru mari grupe de procese poluatoare: prin agenți fizici, prin agenți chimici, poluare biologică (datorită organismelor), poluare umană; - Deșeurile, adică materiale derivate din procese de transformare naturală sau tehnogenă, care nu mai au valoarea inițială, “provocând” mediului numeroase și felurite daune; - Sustragerea permanentă, până la epuizare, de resurse componente ale mediului, care slăbesc funcționalitatea acestuia (resursele minerale, vegetale, animale, combustibili); - Amenajări și construcții, care afectează starea normală de funcționare a mediului;

Geografia mediului – Note de curs

42

- Consumului de spațiu și saturarea tehnică și demografică. 3. Dezechilibrul Conceptul de dezechilibru este foarte utilizat în terminologia consacrată problematicii mediului. În momentul în care un sistem trece de la o stare anterioară la o stare nouă, deci de la o stare calitativă anterioară la o nouă stare, se produce o oarecare dezorganizare și prin aceasta un moment de dezechilibru (“orice salt calitativ duce la un dezechilibru”). Momentele de dezechilibru care apar în cadrul sistemului mediu sunt momente inerente în dinamica și dezvoltarea acestuia. În viziunea obișnuită, empirică, dezechilibrul ar aduce numai efecte negative. Stările cu o evoluție uniformă sunt privite ca normale, iar abaterile ca dezechilibre, ceea ce înseamnă chiar degradare. Acceptarea acestei viziuni ar avea sens doar în pragmatica soluționării problemelor de mediu (mai mult în ingineria mediului) cauzate de evenimente extreme, cu efecte păgubitoare (inundații, alunecări de teren, ruperi de baraje, secete, deversări de poluanți în ape).

Tipologia mediului
Aparent, această problemă este simplă, dar optica respectivă își are izvorul în trivialitatea operării noastre cotidiene. Cea mai uzuală clasificare pune în față: medii naturale cu medii artificiale. Același curs de judecăți operează, din punct de vedere calitativ, cu termenii de medii bune, favorbaile sau, dimpotrivă, nefavorabile, chiar ostile. De asemenea, aprecierile marchează diferențe binare de forma: medii abiotice și medii biotice, medii stabile și medii instabile (dinamice), medii omogene și medii eterogene. Relativitatea calificărilor apare evidentă. Așadar, este extrem de dificilă elaborarea unei tipologii a mediului. Totuși, realitatea obiectivă și cea trăită, pune în lumină diferențierea mediului. Formele de sesizare a acestor diferențe, dar și modalitățile de clasificare sunt, în general, subiective. Există însă și parametri de control asupra cărora vom reflecta pe scurt: 1. Încărcătura care privește numărul de componenți (numai fizici, numai biotici, complecși), masa (fitomasă, litomasă, aeromasă, antropomasă), participare numerică (de exemplu număr de specii la mediile forestiere). 2. Consistența, ceea ce trebuie înțeles ca măsură a încărcăturii stabile în privința numărului de componenți, care alcătuiesc mediul geografic și trăinicia legăturilor din sistemul său. 3. Durabilitatea privește persistența în timp. Este cunoscut faptul că mediul evoluează pe timp scurt și pe timp lung. Astfel, la nivelul Globului, mediul ecuatorial, prezent din Mezozoic pînă astăzi, a oscilat puțin, doar în plan spațial. În schimb, mediul temperat a oscilat foarte mult pe Glob în privința parametrilor fizici și spațiali. 4. Varietatea trebuie văzută nu la nivelul componentelor, ci la cel al întregurilor. În locul uniformității accentuate pe un spațiu dat (deșertul), convenabilă și utilă devine tocmai varietatea, care va determina ”mozaicul” mediului respectiv. Aceasta presupune varietate de combinații de la loc la loc (ca de exemplu mediile mediteraneene). 5. Determinarea vizează factorii majori care își pun amprenta în realitatea geografică. Determinările majore survin de obicei de la climă, relief, distribuția apei pe Terra. După acești factori majori, mediul primește o semnificație geografică distinctă. Vor fi delimitate, de exemplu, medii calde, reci; medii de câmpie, de munte, deltaice; medii oceanice și medii continentale etc. Abordarea integrată a tipologiei mediului pune, totodată probleme de scară, finalitate și exprimare. 6. Scara. Abordarea scalară este o cerință impusă de scopul urmărit: prezentarea globală, regională, locală, în vederea unei destinații didactice, analiza procesului de funcționare a sistemului mediu, analiza în scop de planning (plan de dezvoltare). Vorbind de scara temporală, manifestările mediului nu sunt altceva decât stările aparent stabile din cadrul unor procese evolutive (progresive sau regresive). Aceste stări se vor caracteriza prin: ritmuri, variații de amplitudini (oscilații), cicluri de funcționare, accidente de manifestare ale căror probabilități de derulare se situează la scări diferite. În funcție de scara abordată (scară mică – întregul înveliș geografic, un continent, o zonă, scări mari: o regiune, o țară,

Geografia mediului – Note de curs

43

un câmp agricol, o localitate), se schimbă ordinea ierarhică a componentelor de determinare. Astfel, se va trece de la factorul climatic și botanic la factorul morfologic, apoi factorul edafic și unitatea elementară de peisaj. 7. Finalitatea. Analiza mediului urmează intenția unei viziuni obiective, științifice, dar, în afară de acest deziderat, în procesul de delimitare a secevențelor (segmentelor) dintr-un spațiu dat și de clasificare a acestor unități, se pune problema finalității, o identificare doar a realității, o descifrare a pretabilităților pentru diverse scopuri sau o evaluare a comportamentului mediului în urma unei intervenții umane (de exemplu realizarea unui proiect). Ca urmare, vor fi reliefate medii percepute în virtutea unei căutări anume, ceea ce înseamnă medii specifice, respectiv medii mentale. 8. Exprimarea. Dacă referința este sectorială, tipologia ia aceeași configurație, adică este centrată pe una sau alta din componentele care alcătuiesc mediul. O privire globală și o tipologie pe măsură sunt dificile. Unii autori se interoghează asupra procedurii de analiză integrată a mediului care să ușureze punctele de vedere în tipologie. Prima greutate majoră ce se ivește provine de la umanizarea mediului natural. Delimitarea între natural și artificial este totdeauna echivocă. Prin luarea în stăpânire a mediilor naturale a avut loc conversiunea spațiului fizic într-un spațiu mental. Concepția sistemică (cu introducerea noțiunii de geosistem), analizele statistice, tratarea informațională și modelarea au condus către abordările integrate. Astfel, geosistemul cuprinde patru componenți: aeromasa, hidromasa, litomasa și biomasa. Chiar și încercările mai noi conduc la ideea majoră că întregul este, practic, mai mult decât simpla sumă a părților ce-l compun. Redarea acestui întreg, mai cu seamă din perspectiva mediului, nu și-a găsit încă rezolvare. Trebuie să relatăm, totuși, faptul că experiența societății a fost materializată sub forma unor exprimări sintetice a mediului. Astfel, în America de Sud (Peru, Bolivia) prin termenul de Puna, se definește mediul rece, uscat, cu graminee, termenul de Paramo (Columbia, Venezuela) designează formațiuni de altitudine cu plante arborescente într-un climat rece și umed. Două exemple sunt edificatoare pentru spațiul nostru geografic: Bărăgan, adică loc neted, uscat, cu graminee și ciulini; Pustă, mediu de câmpie secetoasă, dominată de stepă. Din cele expuse rezultă o varietate mare de criterii ce pot sta drept suport pentru tipologia mediului. Să nu uităm nici faptul că sunt obligatorii pentru cunoașterea integrată a mediului aspectele taxonomice. Dar nici în această privință nu sunt elaborări suficient de concludente. Cea mai frecvent utilizată este taxonomia chorologică de forma: I - zonă, II - domeniu, III regiune, IV - sector, V - loc, VI - stațiune și VII - element. Nedeterminările valorice accentuează gradul de empirism al unei taxonomii pe ordine de mărime. Întrucât cele mai uzitate tipologii se bazează pe existența în alcătuirea mediului a două componente fundamentale – naturale și antropice – considerăm oportună prezentarea principalelor diviziuni ambientale pe asemenea suporturi. La criteriul climatic, bază a delimitărilor, vor fi atașate și alte aspecte de factură morfologică, hidrică și chiar de factură antropologică (locuire, activități economice, comportament uman). În consecință, tratarea care urmează primește un aspect complex.

Tipuri de medii geografice
Putem privi tipurile de medii geografice dintr-un spectru larg de suporturi. Câteva contribuții sunt relevante: Terra este descrisă în manieră geografică prin ansambluri geospațiale (naturale și antropice); Terra este divizată prin prismă ecosistemică definită prin ”geografia ecosistemică”. Astfel trebuie evaluate sistemele regionale și globale cu diversele lor încărcături și privite ca spații ale mediului. O scrutare atentă a celor expuse mai sus, ne duce la constatarea că unitățile ecosistemice nu sunt altceva decât un mozaic landșaftic sau, pur și simplu, peisaje. Nu este deci întâmplătoare părerea că unitățile de peisaj sunt și unități de mediu. Pornind de aici, unii cercetători când tratează tipurile de mediu, scriu, de fapt, despre unitățile de peisaj. În expunerea prezentă se iau în considerare zonele climatice și corespondentul lor, adică mediile naturale, precum și zonele biogeografice, inclusiv elementele de biogeografie culturală.

Geografia mediului – Note de curs

44

Medii cu determinare climatică
Mediile de viață reci (polare și subpolare) Delimitarea acestora se face pe baza criteriului climatic. Trăsăturile climatului impun, în general, condițiile de viețuire pentru plante, animale, om. Principalele condiționări climatice sunt date de prezența unor ierni aspre și lungi și a unor veri cu durate variabile. Ele sunt localizate la cei doi poli și în regiunile montane înalte care sunt situate peste limita zăpezilor persistente (Oceanul Înghețat de Nord, Antarctida, Groenlanda, Nordul Scandinaviei, Nordul Rusiei, Nordul Canadei, Peninsula Alaska, Țara de Foc, Anzii chilieni, Himalaya, Alpi etc.). Mediul polar Acest tip de mediu se întâlnește în Antarctida, Groenlanda, Insula Novaia Zemlea, Insula Franz Joseph, Arhipelagul Spitzbergen, Arhipelagul Nord-Canadian. Substratul se caracterizează printr-o participare redusă la structurarea mediului, el stând sub incidența calotei glaciare care îi imprimă nota dominantă de modelare. În consecință, la aceste latitudini se instaurează un mediu morfogenetic de tip polar, în care formele de relief întâlnite sunt reprezentate de fjeld-uri, roches moutonees, monadnok-uri, lacuri și mlaștini, drumlin-uri, șiruri de morene, skjers-uri etc. Din procesele de modelare rezultă: kamesuri, drumlinuri, depozite de dezagregare, platouri ușor ondulate (fjelduri) etc. Solul este înghețat până la adâncimi mari (în Antarctica 400 m). Comunitatea vie. Dincolo de 83°N și 56°S comunitățile biotice lipsesc sau sunt restrânse, în rest au o desfașurare destul de bună. Mediul hidro-atmosferic se caracterizează prin: - temperaturi medii de -10°... -15° C, în anotimpul de vară, și de -30°... -40°C în anotimpul de iarnă; - iarna este incredibil de severă, temperaturile atingând la -50°... -70°C la Oimeakon, unde in ciuda acestora, regiunea este locuită sau colonizată de către ruși; - o altă trăsătură a climatului este bruschețea schimbărilor de temperatură, mai ales pe versanții opuși ai munților cu expunere la mare, afectați de o circulație atmosferică de tip foehn; aceste variații bruște de temperatură pot oscila iarna între -20°C și 4°C ceea ce duce la dereglarea fiziologică a corpului uman; - condiții speciale de luminozitate și termicitate, conferite de înclinarea razelor solare față de suprafața topografică (există două situații de întuneric și de lumină totală, respectiv noaptea și ziua polară, fiecare având o durată de circa 6 luni); - circulația atmosferică permanent descendentă, dezvoltată în cadrul puternicilor anticiclonali polari care determină precipitații reduse (sub 100 mm/an) și sub formă solidă, precum și prezența unor vânturi puternice și permanente (vânturile polare). În cadrul acestui mediu se diferențiaz[ câteva submedii cu trăsături specifice: a) Mediul calotelor glaciare, în care factorul de semnificație este reprezentat de platoșa de gheață, la aceasta asociindu-se luminozitatea alternantă, lipsa comunității vii etc. b) Mediul deșerturilor reci pietroase, cu caracter dezolant și restrictiv. c) Mediul de mlaștină, situat în zona de contact cu mediul subpolar. Mediul subpolar Ocupă 10% din emisfera nordică, fiind întâlnit în nordul Canadei, Alaska, Siberia, tundrele euro-asiatice și cele ale munților înalți (Altai, Pamir, Himalaya, Anzi, Alpi). Substratul se caracterizează prin înghețul permanent sau sezonier, care sub raport pedogenetic, este mai activ decât substratul din mediul polar, influențând componenta hidrică și cea biotică. Orizontul înghețat (numit tjale în Scandinavia, merzlota în Rusia și permafrost în Canada) joacă rol de orizont impermeabil, acesta fiind înghețat diurn, sezonier sau de lungă durată (înghețul veșnic) și are inconveniente similare în toată lumea arctică. Dintre efectele impuse de substratul înghețat menționăm: - împiedicarea dezvoltării unei vegetații forestiere; - limitarea construirii de aeroporturi și drumuri în Rusia și Canada;

Geografia mediului – Note de curs

45

- instabilitatea substratului afectează construcția de clădiri, autostrăzi, căi ferate (Alaska, Canada). La acest orizont înghețat se mai adaugă molisolul (având rol de orizont activ), ambele fiind caracterizate de prezența curgerilor solifluxionale, a formelor pozitive reziduale (blocuri oscilante, vârfuri reziduale), a hidrolacoliților (pingos), turbării bombate, depresiuni termocarstice, mlaștini, turbării, soluri poligonale, nișe navale. În timp ce temperatura rămâne sub 10°C timp de zece luni pe an, substratul rămâne înghețat permanent, situație cu efecte incalculabile la nivelul mediului, în general și la nivelul componentei umane, în particular. Totodată înghețul substratului se impune și în peisajul geomorfologic). Comunitatea vie se adaptează la condițiile aspre și este reprezentată de mușchi (Sphagnum, mușchiul renului), licheni, alge și chiar plante pitice (mesteacăn pitic, salcie pitică). Fauna este foarte bine reprezentată în apă (moluște, echinoderme, foca, morsa, ursul polar și maritim), iar pe uscat întâlnim ursul polar, renul, karibu, păsări (care vin aici în special în anotimpul de vară). Dintre adaptările specifice ale plantelor și animalelor amintim: nanismul plantelor, hibernarea animalelor, migrarea sezonieră a păsărilor. Componenta hidro-atmosferică este reprezentată de: - temperaturi medii anuale de aproximativ 0°C, iar în scurta vară polară de cca. 5-8°C, consecințe ale iluminării și incidenței oblice a razelor solare care determină reducerea cantității de căldură absorbită de sol și de aerul din imediata apropiere a suprafeței topografice; - existența nopții polare ca o consecință a climatului, impune o condiționare tuturor formelor de viață (animale, plante, om); - precipitații mai abundente ca în mediul polar (200-500 mm/an), dar tot sub formă de ninsoare; - iarna este anotimpul în care soarele nu se ridică deasupra orizontului, noaptea continuă extinzându-se pe perioada câtorva luni; aceasta explică temperaturile foarte reduse ale aerului în imediata vecinătate a polilor tereștri; - lumea artică oferea omului doar rădăcini, licheni și semințe; în prezent există areale mici în care se cultiva o serie de cereale (în Islanda, nordul Scandinaviei); oricum, agricultura științifică modernă și tehnicile avansate au făcut posibilă cultivarea plantelor pe suprafețe reduse, mai ales acolo unde bogăția de resurse minerale utile sau imperativele necesității strategice au determinat stabilirea unor centre de populare permanantă (Peninsula Kola, cursul inferior al fluviului Enisei, valea Kolîma, Fairbanks, Groenlanda de Nord); - influența ciclonilor subpolari a căror activitate este mai intensă pe oceane. În emisfera nordică în întregul ei, natura subpolară prezintă o serie de contraste care se reflectă în existența a trei tipuri de medii de viață (considerate și ca medii naturale) distincte, și anume: terenurile împădurite, tundrele și marea (un mediu vital pentru multe viețuitoare și ostil pentru om și activitățile lui). Solurile sunt reprezentate de cele poligonale de tundră, scheletice, cu profil îngust, acide, lipsite de fertilitate și care se află mai mult în stare înghețată. Procesele geomorfologice sunt dominate de eolizație, crioturbație, gelifracție. Și în acest mediu se diferențiază mai multe submedii: a) Mediul subpolar de tundră mlăștinoasă (la limita subzonei, face trecerea spre mediul polar) b) Mediul subpolar de tundră continuu înghețată c) Mediul subpolar cu permafrost sezonier d) Mediul subpolar fără permafrost în anotimpul cald Concluzii. În ansamblu, mediile de viață reci se caracterizează prin: - veri scurte, ierni lungi și aspre; - termicitate și luminozitate, care condiționează în comunitățile umane variate stări de depresie, neurastenie, tulburări psihice etc.; - procesele glaciare și cele periglaciare domină morfogeneza și pedogeneza;

Geografia mediului – Note de curs

46

- adaptarea viețuitoarelor la mediul aspru și auster este reflectată de numărul indivizilor și speciilor, dimensiuni, morfologie, funcțiile și comportamentul acestora (prezența animalelor cu blană, schimbarea culorii blănii în funcție de anotimp, numărul redus de specii de plante și nanismul lor, migrarea păsărilor și a renilor); - explozia vieții în vara arctică este asociată cu dezghețul temporar și cu începerea ciclului vegetativ; vigoarea vegetației explică succesul rușilor în ceea ce privește cultivarea unor cereale (orz, secară, ovăz) de vară care sunt capabile să-și încheie perioada de vegetație în 14 săptămâni; acest aspect este posibil din cauza stocării energiei calorice solare în aer și sol (în special pe versanții cu expunere sudică); în această perioadă prezența numeroasă a vânatului face din aceste ținuturi importante terenuri de vânătoare; - importanța mare a microclimatelor și topoclimatelor în ținuturile arctice se reflectă în mozaicarea geografică (teritorială a peisajului); - creșterea surprinzătoare a numărului de insecte (țânțari) și mamifere la latitudini înalte (de exemplu în Groenlanda, ținuturile neacoperite cu gheață sunt populate de turme, de boi moscați, cârduri de iepuri sălbatici și lemingi; tot aici au fost descoperite locuri de campare ale eskimoșilor la latitudini mai mari de 81ºN); - condițiile climatice devin mai aspre progresiv, de la sud spre nord, iar aceasta determină o distribuție areală a speciilor de bază din lumea vegetală și animală; deși nu se poate vorbi despre o centură de cultivare agricolă a terenurilor arctice (acestea fiind localizate dincolo de limita cultivării cerealelor și de zonele unei agriculturi normale), se remarcă, totuși, existența unui efort continuu de dezvoltare a unor centre de cultivare care apare ca niște oaze agricole în ținuturile reci. Aceste condiții se reflectă și la nivelul componentei umane prin migrări sezoniere. Populația este restrânsă ca număr și reprezentată de comunități de eskimoși, laponi, iakuți etc. Modul de viață este primitiv și, în unele cazuri, chiar mizer. Toate materialele de construcție, obiectele de uz personal și hrana acestor comunități umane stau sub incidența componentei naturale (în special a celei vii). Habitatul nu găsește condiții prielnice pentru dezvoltare, atât numărul cât și dimensiunea așezărilor și locuințelor fiind redus. De asemenea, substratul și procesele geomorfologice asociate (crioturbația, gelibația, solifluxiunea, alunecările de teren, gelifluviația și gelifracția) au implicații considerabile asupra comunității umane (avarierea căilor de comunicație și a fundațiilor barajelor și clădirilor civile și industriale, deplasarea dificilă a mijloacelor de transport, îngreunarea exploatărilor de resurse minerale utile etc). Comunitatea umană se caracterizează prin anumite convingeri religioase, concepții despre lume și viață, având un sistem social aparte. Deși mediile de viață reci sunt aspre și austere, ele prezintă totuși, o paletă destul de variată de resurse: - blănurile animalelor, care au constituit de multe ori vectori de colonizare a unor teritorii (popularea Peninsulei Alaska, nordului Canadei, Siberiei, s-a făcut pe baza activității de vânătoare și comerț cu blănuri scumpe); - carnea și grăsimea unor animale (balena, pentru locuitorii Peninsulei Kamceatka); - deși sunt nefavorabile agriculturii datorită solurilor sărace, slab fertile și în cea mai mare parte a anului înghețate, aceste medii favorizează creșterea renilor, vânătoarea și pescuitul, fiind activitățile de bază ale populației; - zăcămintele de minereuri rare (Au, Ag, U) care au atras omul cu activitățile lui de extracție și de prelucrare, determinau implicit și constituirea unor habitate (chiar de tip oraș), căi de comunicație (rutiere și feroviare); - bogate zăcăminte de combustibili fosili (petrol și cărbuni în bazinele Peciora, Vorkuta, Lena, Katanga, Kolâma) atrag oamenii înspre aceste zone. În ciuda condițiilor austere și restrictive de viață, mediile reci au fost antropizate (deși în cea mai mare parte neuniform) pe baza resurselor lor bogate, care reprezintă materii prime valoroase pentru om și activitățile lui. Mediile regiunilor polare sunt marcate de ierni foarte lungi și veri foarte scurte. Temperatura atinge cu greu 0°C timp de 2 luni/an (Spitzbergen, Groenlanda, Verhoiansk).

Geografia mediului – Note de curs

47

La aceste latitudini toată viața este dominată de faptul că solul și substratul sunt în permanență înghețate (pe diferite grosimi) încât singura asociație vegetală care se poate dezvolta este tundra (cu mușchi în ariile umede și cu licheni în ariile uscate). Arborii, printre care mesteacănul pitic (Betula nana), sunt rari, mici în pâlcuri, și ca atare lemnul lor nu poate fi exploatat de către om. Animalele tundrei sunt reprezentate de mamifere ierbivore (ren, boul moscat), rozătoare și carnivore (vulpea polară, lupul, zibelina). În spațiile acoperite de platoșa de gheață (Groenlanda) există areale terestre reduse pentru ierbivore și carnivore, iar dominanta faunistică este dată de ursul polar, morsă, focă și pinguin (adaptate la viața acvatică). Adaptările formelor de viață la condițiile de trai impuse de particularitățile mediului sunt reflectate în nanismul plantelor, culoarea deschisă a blănii animalelor, migrația sezonieră (a renilor), hibernarea. Pentru om viața este dificilă sau aproape imposibilă mai ales atunci când el nu dispune de o serie de mijloace solide care să-i sprijine modul de viață. Avanposturile civilizației - stațiuni meteorologice și bazele strategice din ținuturile arctice asiatice și americane – nu pot fi interpretate drept forme de adaptare a omului în condițiile aspre de mediu, deoarece condițiile de viață sunt suplinite de resurse de energie, combustibil și hrană provenite din regiuni exterioare celor polare. Lipsa cerealelor și a culturilor vegetale determină omul să-și adapteze dieta la resursele animale de hrană, respectiv carnea și grăsimea animală. El depinde în întregime de vânat sau de creșterea animalelor (în special reni, această activitate având un caracter local), care-i furnizează hrana, îmbrăcămintea și combustibilul. Funcție de migrarea surselor de hrană, omul este nevoit să-și adapteze activitatea. Temperaturile foarte scăzute, furtunile de zăpadă și vânturile violente se constituie în hazarduri și riscuri de mediu care pun în pericol sistemul nervos și balanța termică a corpului uman. Discrepanțele termice dintre perioadele de calm atmosferic și cele de furtună, impun acomodări diferite ale organismului uman (se consideră că o temperatură de -51̊ C pe timp calm este mai ușor de suportat decât o temperatură de -34̊ C pe timp de furtună). Cel mai teribil inamic uman în aceste ținuturi sunt viscolele care bulversează aproape toate activitățile umane. În aceste condiții, viața umană este o permanentă luptă de supraviețuire care lasă perioade prea scurte de timp pentru satisfacerea unor nevoi umane mai ridicate sau pentru progresul către atingerea unui standard înalt de civilizație. Creșterea severității iernii către nordul acestor spații geografice face necesară delimitarea mediilor de viață polare de cele, mult mai corect numite, reci. Regiunile reci se bucură de veri relativ mai calde, fie că este vorba de Norvegia (climat oceanic) sau Canada și Siberia (continentalism climatic). Aceste veri, funcție de latitudine și localizarea lor, se derulează între 2 și 4 luni, astfel că ele permit creșterea pădurii și practicarea agriculturii. Aici sunt localizate cele mai mari păduri de conifere și mesteacăn care înconjoară planeta și care se mențin intacte sub forma taigalei siberiene. Datorită abundenței de boabe și nuci, aici își au adăpostul o mulțime de animale terestre care hibernează sau își petrec iarna în pământ. Pe lângă acestea se mai întâlnesc lupi, urși și variate specii de cerbi etc. Deoarece perioada de vegetație este scurtă, agricultura este posibil de practicat doar în câteva arii adăpostite și cu prețul unui efort considerabil. Mai mult decât atât, în aceste regiuni împădurite, solul are o fertilitate scăzută (podzol). La acestea se adaugă și formarea de straturi impermeabile care poate afecta suprafața terenului creând astfel condiții nefavorabile agriculturii. Acești factori limitează șansele agriculturii și ale creșterii animalelor, dar pe de altă parte, existența unor păduri vaste favorizează existența terenurilor de vânătoare a animalelor de blană și a produselor forestiere. Ca atare, pădurile din nord sunt principalul furnizor de masă lemnoasă din lume și stau la baza producției de cherestea și celuloză de pe piața mondială. Mediile de viață temperate Există opinii care consideră zona temperată ca centru al Terrei, datorită extinderii acesteia, încărcăturii umane ridicate și a gradului deosebit de amenajare. Un asemenea punct de vedere

Geografia mediului – Note de curs

48

egocentrist devine corijabil, când aprofundăm cunoșterea geografică care ne pune în lumină existența unor disparități foarte mari. Faptul acesta ni se dezvăluie ca real chiar și prin localizarea mediului temperat, ca front de tranziție între ținuturile tropicale și ținuturile marcate de frig (polare și subpolare). Extinsă aproximativ între tropice și cercurile polare, zona temperată este total diferențiată pe cele două emisfere. Lumea boreală cuprinde cea mai extinsă masă continentală a Terrei. La 45ºN, America de Nord acoperă o distanță de 4400 km pe direcție est-vest, iar blocul eurasiatic 10700 km; Oceanul Pacific se întinde pe 8300 km, iar Oceanul Atlantic pe 5400 km. Emisfera australă este dominată oceanic, între 50-60̊ latitudine, marea acoperă 99,1% din spațiu. Din aceste repartiții diferențiate ale uscatului și apei, provin diferențierile climatice profunde, iar lor li se asociază cele biogeografice și umane. În emisfera nordică, centura temperată este prezentă în sudul Canadei, cuprinde integral teritoriul SUA, iar în Eurasia se extinde de la Oceanul Pacific la Oceanul Atlantic, în arhipelagul japonez, unde se interferează cu centura tropicală. În emisfera sudică centura este mult mai divizată. Uscatul curpinde mici blocuri izolate unul față de altul, ea fiind extinsă în extremitatea sudică a Americii de Sud, în sud-estul Australiei și în Noua Zeelandă. Mediul temperat, datorită complexității sale, este dificil de analizat. Trăsăturile care îl definesc, privite rezumativ, ilustrează caracterul compozit al acestuia : Relieful etalează vechi scuturi cratonice (Scutul Canadian, Platforma Est-Europeană, Scutul Siberian), orogenuri peneplenizate (caledonice și hercinice), centuri orogenice alpine, mari depresiuni și bazine tectonice. Peste elementele tecto-structurale cu roci variate (sedimentare, magmato-vulcanice și metamorfice), morfosculptura glaciară (pleistocenă), fluvială, eoliană și antropică a lăsat o gamă largă de forme: till-uri morenice, câmpii aluviale, câmpii de sandre, câmpii de loess, circuri și văi glaciare în munți, forme de modelare selectivă de gresii și conglomerate, un carst excepțional, piemonturi și glacisuri extinse. Marea fragmentare geomorfologică (culmi muntoase, platouri, podișuri, câmpii, bazine depresionare, văi largi și adânci) a condus la diversificarea învelișului biopedologic. Clima. Latitudinea, prezența uscatului și oceanului, întinderile continentale și prezența masivelor muntoase, influențează circulația maselor de aer, pe fundalul celor patru anotimpuri. De aceea, aici, condițiile climatice diferențiate conduc la un mediu temperat-umed și la unul temperatcontinental. Dinamica accentuată a maselor de aer determinată de deplasarea centrilor barici pe direcția est-vest, nord-est - sud-vest și nord-sud se reflectă în mersul temperaturilor și în repartiția precipitațiilor în timpul anului și în cuprinsul centurii. Sunt prezente vânturile de vest, umede și mai ales calde, vânturile de nord-est, reci și uscate, precipitațiile abundente (1000-1500 mm/an) sau foarte puține (350-400 mm/an) în spațiile intracontinentale. Sezonal, suprafețe extinse sunt afectate de invaziile aerului tropical-umed (China, Coreea, Japonia, sud-estul SUA, Australia, nordul Noii Zeelande). În contrast, vaste arii sunt supuse invaziilor de aer rece (fie umed, fie uscat). Tipurile regionale de climat sunt foarte variate: climat breton, loren, ruso-polonez, danubian, mediteraneean, missourian. Resursele de apă. Climatul favorabil și extrem de nuanțat regional și altitudinal, asigură existența unor bogate și variate resurse de apă : - fluvii cu debite mari (Missouri, Sf. Laurențiu, Rhin, Rhone, Dunărea, Volga, Amur); - ghețari montani cu mare extensiune; -numeroase și variate lacuri. Lumea vie. Toate condițiile de potențial ecologic au favorizat existența unei vegetații bogate în specii și a unei faune diverse. Mediul temperat este extrem de favorabil pentru om, ceea ce explică și popularea accentuată a acestuia și intensa exploatare antropică. Aici este concentrată 1/3 din populația lumii, care produce: - 60% din cerealele cultivate pe Glob, 70% grâu, 98% cartofi, 90% carne și lactate, dar și în privința ramurilor industriale, cifrele sunt remarcabile (90% din cărbunele mondial, 90-95% din producția de vapoare și autoturisme și 85% din producția de energie electrică). În consecință, mediul temperat se dovedește a fi unul propice și prosper pentru om și activitățile sale.

Geografia mediului – Note de curs

49

Trebuie să menționăm faptul că trecerea dintre mediile de viață polare și subpolare și mediile temperate, nu se face direct (brusc), existând un mediu de tranziție, mediul de parc subarctic. Acesta este situat la aproximativ 55-56º latitudine nordică, fiind constituit din suprafața de tundră ce penetrează spre sud, dar și de pătrunderile de păduri dinspre sud, în lungul văilor, cu un arboret mai mic (mesteacăn, pin). La acestea se adaugă suprafețele mlăștinoase. Dacă luăm ca factor dominant vegetația, atunci mediile de viață temperate se vor divide în trei mari subtipuri: a. Mediul de viață temperat al pădurilor; b. Mediul de viață temperat, ocupat de stepă și prerie; c. Mediul de viață temperat al deșerturilor. Mediul de viață temperat ocupat de păduri (de conifere și de foioase) este un mediu geografic care întreține un ansamblu forestier de mari proporții, cu umiditate tot timpul anului, cu o nebulozitate accentuată (mai ales iarna), cu o mare constanță termică (și vară răcoroasă), în care pedogeneza e lentă (cu alterări modeste, dar cu spălări de elemente minerale pe verticală) formându-se soluri forestiere-podzoluri, aflate în diferite stadii de evoluție și fertilitate, în alternanță cu turbării. De asemenea, acest mediu suferă secete foarte rare. În emisfera nordică există o centură largă de pădure care separă tundra (din mediul subpolar, fără copaci din cauza frigului) de stepele din sud (fără copaci din cauza secetelor). Mediul temperat cu păduri de conifere și cu păduri de foioase se nuanțează funcție de latitudine și altitudine. Pădurea temperată de conifere (taigaua). În emisfera nordică, pădurea de conifere poartă denumirea de taiga fiind extinsă în nordul Americii de Nord (între 45-65ºN) și în Eurasia (până la 60ºN în Europa și 50ºN în Asia). Taigaua reprezintă un mediu de viață în care condițiile climatice sunt severe (ierni lungi cu temperaturi scăzute, veri scurte, precipitații moderate, vânturi puternice) impunând diferite adaptări ale plantelor și animalelor (frunze mici, aciculare, care reduc pierderea apei prin evapotranspirație, compactitatea pădurilor, forma conică a coroanei care adăpostește zăpada, sistemul radicular situat la suprafață sau în apropierea suprafeței solului, culoarea permanent verde care înlesnește fotosinteza imediat ce vremea se încălzește). Pădurile de conifere sunt relativ omogene în ceea ce privește numărul de specii (destul de puține, cu predominarea celor de Abies, Pinus și Picea), fiind considerate monotone și „neinteresante”. Pădurea de conifere reprezintă un mediu care nu favorizează viața plantelor mai mici, doar mușchi și licheni, fiind compactă și având soluri nefertile. Există diferențieri între pădurile de conifere din Eurasia și cele din America de Nord. În Eurasia, pădurea de conifere se extinde pe 8000 km longitudine și 1600 km latitudine, de la Oceanul Atlantic (coasta Scandinavă) până pe coasta Pacificului de Nord, pădurea de conifere e mai puțin bogată în specii. În cadrul pădurii de conifere distingem 5 tipuri principale de asociații arboriscente: pădurea feno-scandinavă, pădurea cu brazi, pădurea mlăștinoasă vest-siberiană, pădurea est-siberiană, pădurile coastei pacifice și pădurile montane (din Alpi, Caucaz). În America de Nord, pădurea de conifere e mai bogată în specii, prezentând nuanțări de la est la vest. Fauna pădurilor de conifere este diversificată. Pădurea temperată de foioase (cu frunze mari căzătoare). În dispunere latitudinală, pădurea de foioase urmează după pădurile de conifere (tundră - tundră parc - păduri de conifere - păduri de foioase). Mediul în care se dezvoltă foioasele are următoarele caracteristici: temperaturi moderate, precipitații suficiente, frunzele cad sezonier, diferențe sezonale evidente în înfățișarea pădurii (iarna copacii sunt lipsiți de frunze, pădurea pare lipsită de viață, sumbră, primăvara și vara, în schimb, pădurea este cu totul altfel, prezintă un amestec de specii de copaci (stejar, fag, ulm, mestecăn, castan, tei, salcie, plop), la care se mai adaugă un covor erbaceu bine dezvoltat, tufișuri, mușchi și licheni), în cadrul pădurii apare stratificarea (pe sol apare un strat de mușchi, urmat de covorul erbaceu, un strat arbustiv nu prea înalt, iar deasupra speciile propriu-zis de foioase). Acest mediu de viață este prezent în Europa în centrul și vestul continentului (între 4260ºN), ocupând în special regiunile joase. În America de Nord este extins între M-ții Appalachi (în

Geografia mediului – Note de curs

50

est) și până dincolo de Mississippi, în vest, de la Marile Lacuri (în nord) și până în statele sudice (Georgia), cuprinzând un număr mare de specii vegetale. În Asia de Est a fost în mare parte distrusă, apărând în petice în Manciuria, Coreea, China de nord, în nordul Insulei Honshu. Mediile de viață temperate ocupate de păduri, fie de conifere, fie de foioase, sunt medii naturale care au fost în parte afectate de intervenția antropică (defrișări masive, incendii). Ele se constituie în medii: - favorabile vieții (plante, animale, om), - echilibrate (relații echilibrate între componentele mediului), - omogene, în care substratul și comunitatea de îmbină în mod armonios, - relativ constante (fără variații extreme) fiind medii de tranziție între mediile din centura caldă și cele din centura rece a Terrei, - utilizate de către om în proporție foarte mare, substratul si comunitatea îmbinându-se întrun mod armonios, rezultând un mediu propice activităților umane. Mediul de viață temperat al stepelor și preriilor se întâlnește la latitudini mijlocii (în zona temperată), unde în interiorul continentelor se instalează arii întinse de stepe și prerii, dominate de prezența ierburilor și de apariția rară a copacilor (de-a lungul văilor). Acest mediu de viață se diferențiază pe continente: Mediul de viață al preriilor nord-americane, se desfășoară între 33-53ºN, fiind extins din Canada până în Mexic și formând o arie triunghiulară în centrul continentului. Preria este guvernată de o singură formațiune vegetală, în care există mai multe asociații vegetale care o nuanțează. În consecință, se pot delimita: preria propriu-zisă, care la rândul ei se nuanțează în înaltă, medie și scundă, funcție de cantitatea de precipitații căzute; preria mixtă și preria pacifică. Speciile vegetale sunt dominate de graminee (Poa, Andropogon, Panicum, Stipa, Aristida), dezvoltare pe un sol de prerie, puternic decalcifiat datorită spălărilor pe veritcală. Acest mediu de viață este unul monoton, dominat de ierburi (arborii lipsesc din cauza condițiilor edafice), puternic modificat de intervenția antropică (prin introducerea culturilor de cereale și plante tehnice). Mediul de viață al pampasului sud-american se dezvoltă în partea sud-vestică a Americii de Sud, înspre Patagonia. Este un mediu specific de viață al gramineelor (care formează pampasul), al animalelor crescute în mod organizat, și în care substratul este format din loess și argile, fiind dominat de vânturi puternice (Pampero) care au o eficacitate edafică puternică (usucă terenurile, produce o evapotranspirație puternică, provoacă procese mecanice rapide). Toate acestea conduc la conturarea unui mediu asemănător cu cel deșertic (caracterizat prin uscăciune puternică), în care componenta umană este slab reprezentată. Mediul de viață al stepelor eurasiatice se subdivide în stepa tipică (în centru), stepa-parc (în vest) și semi-stepa (înspre est). Stepa seamănă în mare măsură cu preria nord-americană, fiind prezentă din sudul Rusiei Europene și până în Kazahstan. Este un mediu puternic modificat de om (prin culturi agricole). Solurile cernoziumice și castanii de aici, sunt fertile și foarte favorabile cuulturii cerealelor. În Bazinul Panonic (Ungaria) se remarcă existența „pustei”, o varietate a stepei eurasiatice, dezvoltată pe soluri lacustre și loessoide. Mediul de viață al stepelor din Manciuria și Mongolia. Stepa ocupă câmpiile joase din Manciuria, fiind extinsă până acum 100 de ani. Astăzi, însă, stepa virgină mai există doar în nordul rece și în vestul uscat; reducerea ținuturilor cu ierburi este o consecință a suprapășunatului, cultivărilor și colonizărilor. Stepa din estul Mongoliei se impune prin calități ridicate. Mediul de viață al weld-ului sud-african apare în extremitatea sudică și sud-estică a continentului african (Platoul Sud-African), fiind specific provinciilor Transvaal și Natal. Sunt răspândite iarba roșie, Themeda triandra (pe soluri fine), Aristida junctiformis (iarba sârmoasă), Andropogon (iarba elefanților). Mai apare “weldul nisipos”, ca un amestec de ierburi întinse, cu arbori și arbuști de savană. Mediul de viață al stepelor australiene predomină în estul Australiei, la sud de Tropicul Capricornului, în bazinul Murray-Darling, în statul Victoria, Tasmania, sudul Queensland, în New South Walles. Solurile sunt cenușii și maronii ca o sinteză a condițiilor climatice. Stepa este formată

Geografia mediului – Note de curs

51

din ierburi și plante erbacee, care variază ca înalțime, după cantitatea de precipitații. Specifice sunt iarba cangurului (Themeda australis), iarba tribușon (Stipa spp.) și Danthonia spp. Mediul de viață al stepelor din Noua Zeelandă apar îndeosebi în South Island, Câmpia Canterburry, dar și în ariile deluroase. Mediul este puternic modificat de om, prin transformarea ținuturilor de stepă naturală în pășuni, utilizate prin rotație. Dintre speciile vegetale domină cele de Festuca, Poa, iarba roșie și iarba zăpezii (în regiunile mai înalte). Mediile de viață ale stepelor din zona temperată îmbracă diferite aspecte, nuanțându-se după factori locali și zonali. În ansamblu ele sunt medii naturale destul de omogene, favorabile vieții, nuanțate în funcție de apropierea sau de depărtarea de ocean și puternic afectate de activitatea omului. Mediul de viață temperat al deșerturilor este un mediu de viață localizat fie în interiorul continentelor (și supus centrilor de înaltă presiune, în special iarna), fie în bazinele intramontane (supuse vânturilor puternice care produc o evapotranspirație intensă și, implicit, uscăciune). Este determinat mai degrabă de lipsa precipitațiilor decât de temperaturi ridicate. Acest mediu este auster, nefavorabil vieții, în care plantele au câteva trăsături distincte: sunt rare, pitice, xerofite,posedă caracteristici anatomice și morfologice care le permit să suporte seceta. Mediul de viață se nuanțează în: Mediul de viață al deșerturilor Gobi, Takla-Makan și Kâzâlkum. Deșertul Takla-Makan (situat în bazinul Tarîm), între Mții Tian-Șan și Altân-Tag, este o “mare de nisip”, doar la marginile sale existând un mediu ceva mai hidratat (prezența râurilor), care permite dezvoltarea unui brâu de vegetație scundă (seru) alcătuită din Tamarix și ierburi. Este un deșert foarte arid. Deșertul Gobi și alte deșerturi din Asia Centrală, sunt mai puțin aride decât Takla-Makan, iar vegetația este reprezentată de Artemisia, tufișuri cu ghimpi, iarbă sârmoasă. Mediul de viață al “deșertului” din Patagonia (America de Sud). Un mediu de viață răcoros, cu vânturi puternice (care măresc evapotranspirația), mai degrabă de semideșert, cu ierburi și tufișuri marunte, rare, sărăcăcioase în care pasc turmele de oi. Comunitatea vie este reprezentată de diferite specii de arbuști țepoși (Baccharis spinosa) și specii de cactuși (Opuntia și Cereus, la care se adaugă diferite specii de rozătoare (Ctenomys magellanicus), câinele lui Magellan (Canis Magellanicus), struțul american sau pasărea nandu (Rhea pennata). Mediul de viață al semideșerturilor din platourile intramontane Andine este un mediu al platourilor înalte, răcoroase, cu vânturi puternice, cu o vegetație de ierburi mărunte, cu caracter xerofitic. Viața umană în regiunile temperate. Premisa de bază în abordarea vieții umane în mediile de viață temperate este aprecierea că centrul respectiv al Globului oferă favorabilități pentru dezvoltarea omenirii. Așa după cum am menționat deja, distribuția neuniformă pe Terra a spațiilor geografice temperate (mai extinse în emisfera nordică) explică, într-o mare măsură, pierderea continuității geografice și a condițiilor de viață în special în emisfera sudică. Parțiala izolare a spațiilor temperate sudice explică o oarecare încetinire a dezvoltării umane și a evoluției acesteia, comparativ cu cele similare din emisfera nordică. Caracterele naturale generale deja menționate (climatice, geomorfologice, hidrografice, pedologice), favorizează dezvoltarea unei vegetații bogate, dar și a posibilităților de cultură a plantelor agricole (implicit de păstrare a recoltei). La baza modului de viață agricol a stat cultura (cultivarea) plantelor, vizând asigurarea de hrană pentru om și animale. Culturile au dus, după o îndelungă exploatare, la sărăcirea și epuizarea solului. Urmarea a fost utilizarea îngrășămintelor naturale, într-o primă fază, apoi folosirea pe scară largă a îngrășămintelor chimice. Cerealele (de primăvară sau de toamnă) sunt baza culturilor din spațiile temperate. Cultura acestora este limitată neecologic de temperatură și umiditate. Ocupând teritorii vaste și stând la baza unei diete umane uniforme, cerealele au permis dezvoltarea unui comerț intens cu produse alimentare și vegetale. Grâul, secara, orzul, ovăzul, dar și plantele adiacente (cartofi, porumb, rădăcinoase) nu au distrus armonia sistemelor de cultură. Dintre acestea, grâul este planta care stă la baza hranei rasei albe. Aceasta dispune de o adaptare bună, preferând temperaturi ridicate și

Geografia mediului – Note de curs

52

perioade mai uscate pentru acumularea glutenului. Habitatul de origine al grîului este spațiul mediteranean (un spațiu temperat periferic). La acesta se mai adaugă secara, orzul și ovăzul. Porumbul prezintă o adaptare mai ușoară la condițiile de sol, preferând o temperatură și umiditate mai ridicată, fără îngheț, având o perioadă de vegetație de 3-4 luni. El se cultivă în regiunile care oferă asemenea condiții agropedologice și climatice. Dezvoltarea rapidă a plantei o face folositoare ca și cultură realizată în grabă (indienii precolumbieni și colonizatorii au utilizat planta, care era bogată în zahăr și carbohidrați). Originea plantei de află în America, fiind descoperită în mormintele peruviene și în valea fluviului Mississippi. Cartoful provenit din Anzi, dă recolte mari, constituind o sursă de hrană pentru mulți oameni, unele popoare suferind dezastre alimentare atunci când producția de cartofi devine insuficientă (în 1840, un milion de irlandezi au murit în ceea ce s-a numit Potato Famine, iar alt milion a emigrat în SUA). Rădăcinoasele pentru nutreț și plantele furajere au fost introduse în cultură în secolul XVI, constituind baza alimentară a creșterii animalelor a constituit un avantaj pentru om (hrană, munca ogorului, îmbrăcăminte, încălțăminte). În secolul XIX agricultura devine dependentă de industrie care-i furnizează mașini agricole, fertilizatori. Astfel, agricultura a devenit activitatea unei întregi civilizații care nu se bazează doar pe soluri și fertilitatea lor, ci și pe orașe și activitatea industrială. Mediul de viață mediteranean/subtropical se desfășoară pe un spațiu de interferență între zona temperată și zona tropicală (la latitudini de 30-40º în proximitatea Mării Mediterane). Această fâșie care circumscrie globul terestru este mai largă în vestul continentelor și se restrânge spre Asia de Est și de Sud-Est, este rezultatul unor asocieri și juxtapuneri de elemente ale unei lumi fizice și umane contradictorii. Structura și morfologia sunt dominate de resturile orogenezei hercinice încorporate într-o structură alpină și asociate în diverse stiluri tectonice (suprapunerea de cute șariate în grosimi diferite și de amploare neuniformă, tectonizări postorogenice, falii și fracturi puternice de care sunt legate structuri vulcanice intrusive și extrusive în sudul orogenului alpin). Această asociere se reflectă în prezența unor unități spațiale de dimensiuni diferite în domeniul mediteranean marin și în cel al uscatului adiacent: unități montane, bazine posttectonice, dorsale și insule, bazine tectonice adânci și active. Trăsătura dominantă este dată de instabilitatea tectonică și mișcările seismice. Din punct de vedere morfologic se disting: - Munți, care prezintă elevații accentuate, pante pronunțate, versanți abrupți și în bună măsură fără vegetație. - Bazine depresionare, care sunt colmatate, fiind alcătuite din materiale sedimentare marine peste care se suprapun depozite de modelare subaeriană (glacisuri de tip mediteranean, conuri aluviale care căptușesc contactul dintre munte și depresiuni). - Culoare de vale care se lărgesc în depresiuni și se îngustează în chei și defilee cu energie de relief mare, acestea au o dinamică activă datorată ploilor torențiale, topirii zăpezilor, ce vor furniza debite mari în timp scurt (caracter torențial). Infrastructura domeniului tectonic asociată cu structura morfologică, a condus la diferențierea spațiului mediteranean de la Gibraltar la Pacific, încât se pot distinge mai multe tipuri de medii de viață: Tipul pur mediteranean (Meditarana Europeană) este caracterizat de un mozaic (fizicogeografic) de bazine, cuvete, resturi de munți vechi, spații insulare și peninsulare, un mozaic antropic de populație (Asia Orientală, Africa de Nord, Europa Centrală) și de culturi (feniciană, greacă, romană). Tipul asiatic, definit de unități montane și bazine în Asia Centrală, platouri și bazine în Asia Mică, cu o nuanță climatică mai aridă, în care latura economică este de factură orientală. Tipul american (California, Chile), în care arhitectura tectono-morfologică este marcată de structura și catenele longitudinale (sierre, bazine longitudinale).

Geografia mediului – Note de curs

53

Tipul afro-australian, în care fragmentarea tectonică și morfologică este nesemnificativă. Structurile vechi de tipul cratoanelor au fost ridicate sub incidența mișcărilor epirogenetice, iar clima și vegetația este de tip medieranean. Mediul atmosferic stă sub incidența interferenței aerologice care determină clima mediteraneană. Această interferență se realizează între masele de aer tropical (calde, organizate în cicloni și anticicloni tropicali) instabile, depășind uneori spațiul mediteranean spre a pătrunde la latitudini mijlocii, și mase de aer extratropical de la latitudini mijlocii. Astfel, o parte din an, perturbațiile specifice regiunilor temperate afectează vegetația mediteraneană, cealaltă parte din an, stă sub incidența zonelor de presiune maximă care avansează peste spațiul mediteranean. În consecință, o parte din an domină căldura și uscăciunea, iar în a doua parte stilul temperat (către extremitățile acestui spațiu mediteranean continental) și oceanic (către litoralele oceanice). Fragmentarea și poziția geografică mai apropiată sau mai îndepărtată față de ocean, dar și prezența Mării Mediterane sunt cele care determină nuanțările climei mediteraneene în longitudine și în latitudine (dinspre Marea Mediterană către nord sau sud). Se petrec două procese geomorfologice: meteorizație intensă, facilitată de eterogenitatea climatului și petrografiei, nuanțarea covorului vegetal, dezagregarea activă; lesivajul (argiloiluvierea), specifică glacisurilor bazale în partea lor terminală, rezultând o acumulare a carbonaților și apariția unui sol scheletic și carbonatic în așa-numitele “stepe mediterane” (ex. Castilia Veche și Castilia Nouă). De asemenea, substratul este dominat de încărcături de detritus (sfărâmituri) care căptușesc poalele munților sau îmbracă versanții, varfurile stâncoase au aspect de inselberguri, în pedogeneză domină caracterul scheletic, pe platourile calcaroase, ca o reminiscență a unei stări climatice mai umede și calde, apar solurile și scoarțele de alterare de tip terra rosa (îmbogățite de oxizi de fier pe structuri calcaroase și șisturi cristaline), cultivate în prezent cu citrice și viță-de-vie. Vegetația poate fi abordată sub mai multe aspecte : - Lupta pentru apă care este evidentă prin prezența rădăcinilor adânci ale plantelor lemnoase. - Lupta pentru a nu pierde apa, reprezentată de caracterul foliar. - Interferența dintre elementele endemice și pătrunderea unor specii dintre spațiul continental nordic și sudic. Acest aspect este reflectat de înlocuirea pădurilor de conifere cu păduri de quercinee cu frunze persistente (Quercus ilex, Quercus coccifera). - Adaptarea vegetației la condițiile de uscăciune (maquis, machia), prezența gramineelor pe fundul depresiunilor stepice. - Caracterul compozit care dă specificitate mediului de viață mediteranean. - Predominarea caracterului lemnos în care circulația substanțelor vitale pentru plantă se realizează ascendent (pinul de Alep, cedrul de Liban, stejarul verde, măslinul). Defrișările masive și seculare ale învelișului lemnos au dus la apariția vegetației derivate de tip maquis. Delimitarea principalelor tipuri de medii de viață mediteraneene are la bază criteriul vegetației: Mediul de viață al pădurilor veșnic verzi (Mediterana europeană, Australia), în care speciile predominante sunt reprezentate de eucalipți (Asia de Sud-Est), stejarul de plută (Algeria, Maroc), stejarul de piatră (Quercus ilex) în Munții Atlas, pinul (care urcă până la 1000 m în Mții Atlas), lauracee - dafin (Laurus nobilis), castan stejar. Trăsătura de bază a mediului este dată de faptul că toate aceste specii sunt veșnic verzi. Mediul de viață al pădurilor de conifere reprezentate de pinul umbrelă (Spania, Italia), pinul maritim, chiparosul (Creta), cedrul de Liban. Aceste specii domină versanții abrupți și au ca suport un sol scheletic (cu detrius, sfărâmituri). Mediul de viață cu arbuști de tip maquis apare pe stâncării, pe suprafețe joase cu deficit de apă. Este reprezentat de plante verzi (ienupăr, tufe de frăgar, măslin), cu înălțimi de 1,5-2,5 m, cu o colorație variată în sezonul de înflorire, cu frunze care conțin uleiuri eterice aromate etc. Vegetația întâlnită poate fi de două tipuri: a. Maquisul scund veșnic verde, dominat de tufișuri de stejar, cu înălțimi de 0,5-1 m și cu desime foarte mare, prezent în sudul Franței,

Geografia mediului – Note de curs

54

b. Maquisul cu palmieri de tipul Palmito, întâlnit în Italia. Mediul de viață de tip scrub australian este dominat de arbuști veșnic verzi, care de nuanțează și formează trei subtipuri: a. Mallescrub, cu eucalipți scunzi, (rămuroși, verzi-albăstrii) și graminee, b. Mulgascrub, cu acacii, c. Brigallow-scrub, cu acacii. În America de Nord apare mediul de viață de tip chaparral, la altitudini de 600-1000 m, cu arbuști țepoși, stejari pufoși. În Chile (partea centrală) există o variație a maquisului european, prezent la poalele munților, format din spini, arbori cu frunze persistente în amestec cu arbuștii și cactușii. Mediul de viață de tip mattoral, care apare pe câmpiile nisipoase și se diversifică după expoziția versanților. Aici apare stepa cu accacii și cactuși și se formează mediul de viață de tip espinal (în sezonul de tranziție cald-umed) și cu graminee în sezonul uscat. Mediul de viață de tip frigana este prezent pe relief drenat, versanți pietroși, fiind dominat de semiarbuști xeromorfi (în Franța, Israel, Grecia). Speciile reprezentative sunt cedrul, levănțica, plante țepoase, rozmarin. Mediul de viață mediteranean actual este prea puțin păstrat în stare naturală. Din cauza intervenției omului, care a condus la distrugerea suprafețelor cu pădure s-a constituit un mediu derivat întâlnit pe suprafețele cu arbuști de tip maquis, scrub, gariga, frigana. De asemenea, popularea densă în bazine și în zonele litorale, au condus la o presiune umană excesivă asupra teritoriului (pășunatul excesiv din Grecia, sudul Italiei, Israel). La aceasta se adaugă încărcătura economică, etnică, culturală care, pe parcursul timpului, și-au pus amprenta asupra calității mediilor de viață mediteraneene. În spațiul mediteranean apar o serie de medii cu o pronunțată tentă antropică (medii antropice de carieră, industriale, agricole). Astfel, mediul de viață agricol are o dublă nuanțare: - Culturi cerealiere (grâu, orez, mei) în câmpiile litorale. - Culturi pe versanți, în terase (viță-de-vie, citrice, măslin). Există și medii dominante de elemente tehnogene dintre care le amintim pe cele industriale și de navigație (Piemontul italian, cu materii prime din exterior, industria portuară, rețele de căi de comunicații). Mediile de viață aride și semiaride apar în spațiile ocupate de deșerturi și semi-deșerturi (Sahara, Rub-al-Khali, Nefud, Thar, Gibson, Victoria, Mojave, California, Atacama), la toate latitudinile, înglobând atât deșerturile calde, cat și deșerturile reci. În comparație cu mediile de viață aride calde sau temperate, în mediile deșertice reci apare seceta fiziologică. Ele ocupă centura cea mai extinsă, fiind întâlnite din nordul Africii până în Manciuria. Aici s-a cristalizat, milenar, cel mai complex mod de viață al regiunilor aride. Mediul deșertic este semnificativ prin suprafață mare pe care o ocupă. Aproximativ, 33,6% din suprafața totală a Globului este dominată de uscăciune, din care 14,6% regiuni semiaride, 15,0% regiuni cu ariditate evidentă și 4,0% regiuni hiperaride. Elementul comun este dat de cantitățile reduse de precipitații, rezultând o paletă variată de nuanțe de ariditate completă, în care dezvoltarea vieții depinde de asigurarea necesarului de viețuire. În aceste medii de viață, componentei geomorfologice i se alătură și componenta hidrică. Precipitațiile de 200 mm/an sunt totuși suficiente pentru a menține o scurgere superficială capabilă să transporte încărcătura materială pe distanțe foarte mari. Precipitațiile sunt insuficiente pentru dezvoltarea unei cuverturi vegetale care să protejeze solul contra eroziunii. Contrastele termice diurne au amplitudini de 50ºC. Solurile sunt „libere” (în sensul exploatării antropice), ceea ce face, ca la un aport minim de apă, să poată fi ușor utilizate în activitățile agricole. Procesele geomorfologice dominante de dezagregare sunt rezultatul insolației, contrastelor termice (zi/noapte) și acțiunii eoliene.

Geografia mediului – Note de curs

55

După cum se asociază uscăciunea și umiditatea, regiunile aride și semiaride se diferențiază, pe baza proceselor modelatoare, în mai multe tipuri de medii de viață. Astfel, în raport cu clima și roca se diferențiază următoarele medii de viață: Mediul de hamadă, dominat de munți ruiniformi în care acționează procesele de dezagregare, denudare areală și liniară, acțiunea vântului. În Sahara Centrală acest mediu este dominat de un peisaj pietros, iar în Tibet și Mongolia apare la marginea deșerturilor (unde masele de sfărâmături îmbracă versanții). Datorită retragerii masivelor montane insulare acestea sunt înconjurate de suprafețe înclinate de tipul pedimentelor. Pe granitele dure apar knick-uri (unghiuri de versanți care se mențin). Datorită îndepărtării perticulelor fine, rămân pe suprafețe extinse câmpuri de pietre numite reguri sau întinderi bătătorite cu fragmente de dezagregare numite serir. Între acestea se interpun căi cu versanți abrupți și surplombe unde se adăpostesc plante xerohalofite de tipul lichenilor (Nona leconora esculenta). Mediul glacisurilor și pedimentelor se dezvoltă la periferia munților fiind constituit din succesiuni de trepte de eroziune-acumulare, fragmente de albii fluviale și ueduri. Prin eroziunea uedurilor vecine se ajunge la o nivelare care va genera câmpia de eroziune acoperită uneori cu aluviuni subțiri rezultate din procesele de divagare sau difluență a uedurilor. Ariile exterioare sunt dominate de conurile de împrăștiere alcătuite din nisipuri fine (maders în Sahara), care fac trecerea spre depresiunile închise. Vegetația este saracă, fiind reprezentată de cactuși de dimensiuni mari, arborescenți ca în Deșertul Mojave sau Deșertul California (Carnegia giganteae, Agave, Opuntia). Mediul cuvetelor închise (de tip playa, sebka, bolson, salinas, takâre), în care predomină acumulări fine ce căptușesc fundul depresiunilor contribuind astfel la apariția lacurilor efemere (de tipul shot-urilor). Dispariția acestor lacuri lasă în urmă cruste de săruri rezistente la deflație și care, atunci când sunt foarte uscate eolizația le afectează puternic. Uneori, spre marginea cuvetelor, apar acumulări de nisip sub forma unor “valuri” marginal numite lunette (Ciad, Birket și Quarum, cuveta Qatar-Egipt, Australia, Iran, Asia Centrală). De asemenea, aceste medii mai caracterizează podișurile înalte și platformele uscate (Chihualma - Pod. Mexican), care se prezintă cu terenuri nefertile, dar exploatate pentru sărurile de Na și K. În ținuturile unde predomină argilele, după anotimpul ploios, prin exicare (uscare), rezultă mediul de coșcoave, de fragmente de argilă sau takâre (Asia Centrală și Peninsula Arabia). Mediul ergurilor sau a regurilor și câmpurilor de dune (erg, kum, goz), reprezentat de acumulări vaste de nisip (erg) care sunt considerate regiunile cele mai uscate ale deșerturilor unde domină acumularea eoliană. Acumulările sub formă de dune mari, cu creste evidente (sif) sunt intersectate de alte acumulări (dune longitudinale sau piramidale). Peste acestea se suprapun forme de detaliu (riduri de flancuri, îngrămădiri locale de nisip) mai ales în Sahara, Libia, Atacama, Kalahari, Takla-Makan. Între marile erguri apar întinderi de nisip cu microforme eoliene numite goz în Africa și depresiuni alungite de tip gassi, în care apele freatice apar la zi determinând apariția oazelor cu o vegetație adaptată la umezeala substratului, dar implicit și a omului. Acestea sunt medii cu caractere insolite și cu un grad de izolare foarte pronunțat. Mediul văilor uscate de tip ued-wadis-arrayos, se suprapune precedentelor, cu excepția ergurilor. Ele ocupă suprafețe mari, pornind de la poalele munților și având aspectul de văi largi, bine conturate, lipsite de apă, cu albii căptușite de un material aluvial cu structură eterogenă pe care se grefează soluri mai umede și o vegetație halofilă (Tamarix, Nitraria) și xerofită. Probleme specifice și viața umană Deșertificarea este definită fie ca procesul prin care terenurile situate la marginea deșerturilor sunt degradate și devin ele însele deșerturi, fie ca “extinderea deșerturilor, prin condițiile de productivitate biologică scăzută, către terenurile aride din exteriorul granițelor deșerturilor”. Deșertificarea este o degradare pe termen lung a terenurilor aride, rezultată atât din suprautilizarea acestora de către om și animalele lui, cât și din cauze naturale cum ar fi fluctuațiile climatice. Ea conduce la: - pierderea covorului vegetal și a orizonturilor superioare ale solurilor în urma acțiunii vantului sau apei,

Geografia mediului – Note de curs

56

- pierderea producției vegetale a unor plante folositoare omului, ca un rezultat al salinizării sau sedimentării excesive asociate cu dune de nisip, torenți, - impacte directe și indirecte la nivelul vieții economice și sociale mai ales în țările sărace (Africa, Asia). Deșertificarea este un proces atât reversibil, cât și irezistibil. O parte din terenurile salinizate din vechiul Babilon au rămas încă terenuri neproductive, acoperite de cruste de săruri. În SUA, terenurile distruse de eroziunea eoliană din timpul așa-numitei “Dust Bowl” (anii ‘30) au fost însă recuperate și recultivate câțiva ani mai târziu cu sprijinul US Soil Conservation Service și a fermierilor americani. Se pare că deșertificarea apare de obicei în urma suprapășunatului, tehnicilor agricole inadecvate, defrișărilor și înlocuirii vegetației naturale. În anul 1984, UNEP (UNEP Governing Council Report) a considerat că deșertificarea este determinată de patru grupuri principale de factori: 1. Vulnerabilitatea ecosistemelor din ariile aride și semiaride, 2. Presiunile populației care conduc la o supraexploatare a resurselor, 3. Considerații economice care înpiedică utilizarea terenurilor pe baze durabile și pe termen lung, 4. Nesiguranța politică care nu poate conduce la acțiuni pe termen lung pentru programele care vizează deșertificarea. Viața umană în regiunile aride și semiaride. Funcție de distribuția apei, se remarcă existența a două moduri de viață specifice: - acolo unde precipitațiile sunt suficiente pentru germinarea și maturizarea cerealelor, apare un mod de viață agricol. - acolo unde apa este insuficientă, în care apare un covor ierbos, modul de viață este prin excelență pastoral. Caracterul vieţii oamenilor este caracterizat de nesiguranţă, incertitudine şi instabilitate, toate acestea fiind condiţionate de faptul că aceştia sunt dependenţi de prezenţa apei. Acolo unde este asigurată (pentru irigaţii şi pentru necesităţile omului) se dezvoltă comunităţi agricole sedentare ce pot genera adevărate civilizaţii. Baza modului de viaţă agricol. Viaţa umană depinde de cultivarea anumitor cereale şi creşterea speciilor de animale rezistente la uscăciune. Culturile de plante sunt adaptate la condiţiile de uscăciune (au rădăcini adânci), iar din punct de vedere al dietei umane, fructele sunt esenţiale. Agricultura practicată este primitivă şi extensivă fiind caracterizată prin lipsa unor posibilităţi mari de progres, sub incidenţa instabilităţii şi a mobilităţii, în care apare transhumanţa animalelor care duce la acumularea de cantităţi mici de îngrăşământ natural, ceea ce constituie un obstacol în progresul agricol de aici. Humusul lipsind, iar drenajul fiind slab, suprafeţele utilizate pentru culturile agricole sunt mici şi izolate. Problema apei în mediile aride este legată de provenienţa şi calitatea acesteia: - calitatea apei, în sensul că în regiunile aride apa are puţine minerale; - apa provenintă din alte spaţii prezintă variaţii în debitele solide şi cele lichide, precum şi minerale multiple şi utile. Efectele apei asupra societăţii umane sunt numeroase, printre care asigurarea vieţii pe baza agriculturii irigate. De regulă importanţa apei în regiunile aride este reflectată în istoria, legile şi religiile popoarelor care trăiesc acolo. Bogăţia şi puterea politică este legată şi porneşte de la posesia apei şi nu a terenurilor. Utilizarea apei implică mai degrabă conlucrarea şi înţelegrea între indivizi decât folosinţele individuale. În cazul secetelor prelungite autorităţile dispun raţionalizarea resurselor şi folosinţelor de apă (Egipt, Wyoming/SUA). Dispariţia apei a condus la dispariţia aşezărilor umane şi la decăderea civilizaţiilor şi a popoarelor care au fost incapabile în menţinerea unei discipline legate de utilizarea apei sau de folosirea tehnicilor agricole inadecvate. Modul de viaţă pastoral a apăut din vechime ca o consecinţă a condiţiilor şi determinărilor de mediu, specifice acestor spaţii (Asia, Estul Europei).

Geografia mediului – Note de curs

57

În prezent există tendinţe puternice de modificare a practicilor pastorale, datorită tehnicilor şi tehnologiilor moderne, în sensul că de câştigat are acea activitate pastorală care este mai productivă şi mai bine echipată (Europa, Asia şi nordul Africii). De-a lungul timpului populaţiile nomade au înlocuit corturile cu locuinţele din lut şi au început construirea unor vechi aşezări. Totuşi, în unele regiuni păstoritul a rămas şi azi singura activitate şi sursă de supravieţuire. Păstoritul este o activitate necesară impusă de climat, dar nomadismul poate fi transformat atunci când civilizaţia permite individului un oarecare control asupra condiţiilor de mediu. Viaţa umană în mediile tropicale Regiunile geografice care se întind între tropice şi ecuator oferă alte condiţii de viaţă ale omului. În acest context trebuie subliniate două aspecte: 1. aici s-au dezvoltat civilizaţii foarte vechi (chineză, indiană) şi foarte puternice în cadrul cărora experienţa generaţiilor a determinat utilizarea la maximum a terenurilor, dar şi un control al omului asupra utilizării acestora; 2. modul de viaţă tropical este patria unor populaţii primitive (din America de Sud şi Africa), situaţie în care natura este aceea care controlează, încă, viaţa omului. Modul de viaţă este condiţionat de sezonul ploios care în multe situaţii corespunde cu perioada cea mai caldă a anului, şi care oferă condiţii de dezvoltare a vegetaţiei. Tratate comparativ, unele spaţii tropicale se diferenţiază în funcţie de cantitatea de precipitaţii din sezonul ploios în care are loc dezvoltarea ierburilor sau a pădurilor. Când maximul de preicipitaţii coincide cu maximul de temperatură, solurile oferă fertilitate bună constituind un avantaj pentru plantele cultivate. În acest sens nu există o regulă legată de ciclurile de vegetaţie. Se pot realiza mai multe recolte pe an sau de la an la an, până la epuizarea solurilor. De exemplu, în Brazilia sezonul de ploi de vară este în septembrie-octombrie, în Sudan sezonul ploios durează 5 luni, în Senegal apare doar la sfârşitul lunii iulie. Sezonul cald uscat (chiar cu îngheţ temporar) oferă condiţii pentru anumite culturi: arahidele, orz, mei, bumbac. Căldura determină un comportament uman aparte, omul devine mai puţin dependent de adăpost şi îmbrăcăminte. În acest sens, aranjarea sau construirea de locuinţe este puţin importantă. Ţinuturile tropicale sunt regiuni ale adăposturilor temporare, construite din materiale uşoare, dar şi a îmbrăcămintei simple (sumare). Climatul eliberează oamenii de cheltuieli inutile. O parte din ţările ţinuturilor calde au o evoluţie independentă a modului de viaţă, aspect datorat unor izolări realizate prin intermediul mărilor şi oceanelor. Evoluţia sistemelor agricole a condus la modificări în istoria dezvoltării economice. Au apărut culturi şi metode de cultivare noi. Răspândirea culturii orezului a determinat multe modificări în aceste ţinuturi. Chinezii l-au introdus în peninsula Coreea în anul 1000 Î. Ch., iar în timp acesta a ajuns acolo alimentul de bază. Orientul a devenit pentru europeni sursă de condimente, bumbac, cafea, ceai zahăr, fructe, cauciuc. Ulterior s-au dezvoltat culturile de plantaţie în scopuri comerciale, pentru consum extern. Mediile de viaţă din zona caldă şi umedă a globului Parametrii caracteristici Parametrii caracteristici centurii calde sunt variaţi, dar pot fi restrânşi la următoarele caracteristici:  temperaturi foarte ridicate tot timpul anului, umiditate mare (85-90%) şi precipitaţii între 1500-3000 mm/an;  alterarea intensă are rolul esenţial în cadrul proceselor geomorfologice, scoarţa de alterare atingând grosimi de 100-150 m; acest proces este reflectat de aspectul domol, convex al reliefului, şi de văile largi, puţin adânci în care râurile, transportă mari cantităţi de aluviuni în suspensie;  componenta biotică e deosebit de bogată, atât în specii cât şi în populaţii.

Geografia mediului – Note de curs

58

Diviziuni tipologice Centura caldă este divizată în trei medii distincte: medii ecuatoriale, medii subecuatoriale şi medii tropicale. Mediile de viaţă ecuatoriale (Selvas)  formează o centură aproape continuă între 5ºN şi 5º S, iar ca areale geografice sunt specifice bazinului fluviului Amazon, Africii central-estice, bazinului fluviului Congo, coastei de vest a Africii, estul insulei Madagascar, a regiunii indo-malaeziene şi anumitor insule din Pacific;  climatul specific este unul cald şi umed, cu temperaturi medii anuale de 26-27ºC şi umiditate relativă de 85-90%, fără ritmuri sezonale; amplitudinile termice sunt mici, iar precipitaţiile abundente tot timpul anului, cu 2 perioade extreme după cele 2 echinocţii (1500-3000 mm/an, cu media de 2000 mm/an); există, totuşi un ritm diurn al precipitaţiilor; mişcările aerului pe orizontală sunt inexistente, find teritoriul de acţiune al calmelor atmosferice;  caracteristicile climatului îşi pun amprenta într-un mod determinant asupra mediului, conferindu-i un aspect monoton, sumbru, fără oportunităţi majore pentru populaţie;  această monotonie este "deranjată" doar în vecinătatea oceanelor, unde apar variaţii datorate mişcărilor aerului sub forma brizelor marine;  elementul definitoriu în peisaj este, poate mai mult decât în orice alt mediu de viaţă, vegetaţia luxuriantă, a cărei abundenţă (peste 100000 de specii) este condiţionată de conlucrarea căldură-umiditate;  ecosistemul specific este cel de pădure ecuatorială umedă, având ca şi principale trăsături sempervirescenţa, densitatea foarte mare, eterogenitatea sporită (arbori, tufişuri, liane, ferigi), apoi ciclul vital de germinare, creştere, înflorire, fructificare şi moarte;  stratificarea pe verticală a pădurii ecuatoriale cuprinde 5 etaje: al arborilor mari, al arborilor mijlocii (25-38 m), al arborilor mici (18 m), arborilor pitici (6-10 m) şi parterul ierburilor;  este un mediu de manifestare intensă a relaţiilor specifice lumii vii: parazitismul, relaţiile falorice etc; Regionarea mediilor de viaţă ecuatoriale:  Mediul de viaţă ecuatorial din bazinul Amazonului;  Mediul de viaţă ecuatorial din Africa;  Mediul de viaţă ecuatorial din regiunea indo-malaeziană Mediile de viaţă subecuatoriale (savana) Termenul de savană este de origine ameridiană şi desemnează un ţinut cu ierburi înalte, dure, în care domină gramineele. Cracteristicile principale:  se întind intre 15ºN şi 20ºS;  sunt medii de tranziţie între climatul ecuatorial şi cel tropical, având însă caracteristici proprii şi relaţii specifice;  schimbările sezoniere impun trăsăturile marcante ale mediului;  temperaturile sunt ridicate tot timpul anului (20-24ºC media anuală), dar amplitudinile termice sunt reduse (atât cele diurne cât şi cele sezoniere);  precipitaţiile au valori ridicate în apropierea zonei ecuatoriale (1500 mm/an), scăzând însă până la 400 mm înspre zona tropical uscată;  prezenţa a două anotimpuri cu caracteristici distincte: unul cald şi secetos dominat de alizee, şi unul cald şi umed, dominat de musoni. Durata sezonului secetos este diferită pe latitudine, în funcţie de apropierea de Ecuator (3-4 luni spre zona ecuatorială, 8 luni către zona deşertică). Centura de precipitaţii migrează sezonier cu câte 12º de o parte şi de alta a Ecuatorului;  alterarea chimică şi dezagregarea mecanică sunt procesele specifice celor două sezoane climatice, dând naştere cuiraselor lateritice (cunoscute sub denumirea de bowels);

Geografia mediului – Note de curs

59

pediplanaţia de savană creează un relief domol, am putea spune chiar monoton, în care singurele forme zvelte sunt reperezentate de inselber-uri;  vegetaţia specifică este cea ierboasă (Aristida, Imperata, Pennisetum, Andropogon), cu specii arborescente diseminate printre ierburi. Pădurile compacte apar în apropierea zonei ecuatoriale, pătrunzând în savana propiu-zisă prin intermediul pădurilor galerii de-a lungul fluviilor;  fauna acestor medii este foarte bogată, caracteristice fiind erbivorele şi carnivorele mari, alături de care se remarcă prezenţa a numeroase colonii de păsări şi a miliarde de insecte;  intervenţia umană în mediile de viaţă subecuatoriale este prezentă prin intermediul incendiierilor (a se face distincţie între incendierile naturale, ca proces specific de autoreglare a mediului, şi incendierile provocate de om în scopuri agropastorale), a vânătorii (în special cu scop comercial - blănuri, fildeş, coarne de rinocer, animale exotice), a păstoritului tradiţional, agricultura extensivă, turismul specific. Regionarea mediilor de viaţă subecuatoriale:  Mediul de viaţă al savanei africane;  Mediul de viaţă al savanelor sud-africane;  Mediul de viaţă al savanelor australiene;  Mediul de viaţă al savanelor din Asia. Fiecare dintre acestea posedă o serie de note specifice din punct de vedere biogeografic şi antropogeografic.

Medii cu determinare geomorfologică (azonale)
Mediile litorale şi costiere Dintre mediile de viaţă azonale, cel litoral şi costier prezintă o structură şi dinamică aparte, tocamai datorită faptului că se află situat la contactul dintre domeniul terestu şi cel acvatic, deci este prin excelenţă un mediu de tranziţie, contact şi în acelaşi timp un mediu de sinteză. Pentru a aborda acest tip de mediu de viaţă trebuie cunoscuţi termenii care-l definesc: litoral, plajă şi coastă.  Litoralul - areal de-a lungul liniei de ţărm, în cadrul căruia relieful poartă amprenta proceselor geomorfologice locale şi care de obicei ajunge până la adâncimea de 60 m (definiţia include uneori domeniul marin până la adâncimea de 200 m, în acest caz porţiunea situată între 60-200 m purtând numele de zona sublitotală);  Plaja - porţiune de teren din vecinătatea mării sau a unor lacuri cuprinsă între cota mai scăzută a apei şi limita după care terenul nu mai este afectat de dinamica apei constituit predominant de depozite nisipoase ori bolovănişuri;  Coasta - sectorul de uscat din imediata vecinătate a litoralului; De asemenea, sunt importante de menţionat cele 3 părţi distincte ale litoralului, având în vedere faptul că fiecare prezintă caracteristici aparte în cadrul acestui mediu: 1. zona de influenţă spre uscat a domeniului litoral: situată deasupra celor mai ridicate niveluri ale apelor marine (lacustre), fiind reperezentată de faleze şi terase litorale; 2. zona tidală: spaţiul dintre nivelul cel mai coborât şi cel mai ridicat al apelor (valoarea medie pe Glob de aproximativ 1 m, pentru Oceanul Atlantic de 2-3 m; 3. zona permanent submersă: e caracterizată de o prezenţă activă a proceselor de modelare litorală prin intermediul valurilor şi a curenţilor marini. Din punct de vedere biogeografic aceasta corespunde cu zona pelagică. Caracteristici structurale ale mediului litoral şi costier Substratul şi relieful sunt caracterizate, indiferent de alcătuirea petrografică şi de structură, de o accentuată eterogenitate şi labilitate. Principalii agenţi modelatori ai substratului ţin de apele marine, cele continentale ce se deversează, în mare şi de vânturi. Procesele de modelare sunt de eroziune şi de acumulare. Ca urmare a acestor procese de modelare a substratului, falezele şi plajele se transformă permanent, atât în plan orizontal, cât şi vertical. Putem concluziona că litoralul este o

Geografia mediului – Note de curs

60

arie dinamică de interacţiune între uscat şi mare, între litosferă, hidrosferă, atmosferă şi biosferă, între procesele terestre, marine şi aeriene. Raportându-ne la componenta antropică, putem afirma faptul că aceasta resimte dinamica substratului prin pierderea unor terenuri costiere, prin prăbuşirea unor structuri supuse acţiunii directe a valurilor (clădiri, şosele), dar şi prin câştigarea de terenuri de acumulare: plaje, delte şi câmpii litorale. Comunitatea naturală este mobilă, de interferenţă între domeniul biotic marin şi cel terestru, cu o gamă largă de habitate comprimate într-o centură relativ, îngustă, paralelă cu ţărmul. Comunităţile terestre de pe coastele stâncoase sunt reprezentate printr-o bandă de planşe microscopice (Asplenium, Plantago, Foeniculum, Armeria), prezentă la nivelul celor mai înalte fluxuri, marcând astfel tranziţia dintre habitatele floristice terestre şi cele marine. Aceste comunităţi se găsesc în stare de echilibru, spre deosebire de comunităţile terestre ale litoralelor nisipoase sau mlăştinoase, caracterizate de o continuă stare de succesiune, de instabilitate. Litoralele nisipoase sunt colonizate de plante-pioner (Agropiron, Armophila), urmate apoi de către plantele permanente. Comunităţile mlaştinilor sărate sunt prezente pe marginea estuarelor, în timp ce mlaştinile cu mangrove sunt specifice litoralelor din zonele tropicale şi subtropicale umede. Arborii caracteristici comunităţii mlaştinilor cu mangrove sunt din specia Rhizophoraceae. Comunităţile marine sunt situate sub nivelul celor menţionate anterior, zonarea lor fiind determinată în mare măsură de nivelul mareelor. Flora marină a litoralelor e alcătuită din fitoplancton (plante microscopice plutitoare, diatomee), din pelicula de alge (celule cu alge, diatomee, bacterii) şi plante marine mari (iarba de mare, buruienile de mare, alge maro, roşii, verzi). Comunităţile de habitat antropic prezintă, de asemenea, o mobilitate deosebită, acest spaţiu fiind prin excelenţă unul de tranzit (atât de oameni, cât şi de bunuri). Considerând ca şi criteriu factorul de modelare, distingem 3 grupe distincte de medii litorale: 1. mediile litorale dominate de eroziune marină (faleze, firide); 2. mediile litorale în care domină acumulările (plaje, dune); 3. mediile litorale biogene (coraligene). De asemenea, în funcţie de încărcătura antropică a acestor medii, putem distinge mediul litoral natural, precum şi mediul litoral antropizat. Dacă introducem ca şi criteriu de clasificare alcătuirea petrografică a substratului, vom distinge 3 subtipuri ale acestui mediu de viaţă: 1. mediul de viaţă ale litoralelor stâncoase, pietroase; 2. mediul de viaţă ale litoralelor nisipoase; 3. mediile de viaţă ale coastelor mâloase, mlâştinoase. Indiferent de tip, mediile litorale se definesc prin: labilitate, interferenţă, fragilitate şi variaţie tempo-spaţială. Intervenţia umană în mediile litorale introduce anumite modificări aparte, care ţin de specificitatea acestui tip de mediu. Atfel, putem surprinde următoarele aspecte: - modificarea liniei ţărmurilor atât spre domeniul acvatic, cât şi spre cel terestru; - modificarea calităţii apelor marine datorită activităţilor industriale şi de transport în special, dar şi prin aportul sporit de aluviuni dinpre continent în urma acvitităţilor agricole; - implantarea unor elemente artificiale şi introducerea de infrastructuri noi (faleze artificiale, platforme de extracţie, areale portuare, epave ale vapoarelor); - edificarea unor tipuri de aşezări specifice (oraşe-porturi, staţiuni litorale), care fac notă discordantă cu interiorul continentului (sau insulei) în areale mai slab populate, constituindu-se de-a lungul istoriei în adevărate porţi de acces spre noi teritorii. Putem spune faptul că porturile au constituit atât cauza, cât şi consecinţa fenomenului de urbanizare şi a dezvoltării industriale în mediile costiere; - practicile agricole variate au indus cele mai vechi şi, în anumite areale, cele mai intense modificări în mediul litoral, în principal datorită intensificării eroziunii. Aceste intervenţii au avut ca şi efect reducerea fertilităţii naturale a solurilor, precum şi creşterea cantităţii de sedimente depuse în estuare şi în general pe platforma continentală (progradarea deltei Tigrului şi Eufratului

Geografia mediului – Note de curs

61

înspre Golful Persic cu o rată de 6 m/an). În acest sens e important de menţionat transferul unor importante suprafeţe de teren aflate sub nivelul mării în domeniul terestru şi valorificarea lor în agricultură, datorită necesităţilor crescute de hrană din anumite ţinuturi (polderele olandeze cu o suprafaţă de peste 6300 km² până în 1950, procesul continuând şi în prezent; practica aceasta este comună şi Belgiei sau Marii Britanii); - Mineritul legat de extracţia fosforitelor din depozitele submerse, nisipurilor carbonatice şi cuarţifere, ţiţeiului. Resursele mediului litoral se impun în general prin: - valenţe estetice deosebite, cu rol determinant în desfăşurarea activităţilor turistice; - prezenţa unor surse de energie inepuizabile, în acelaşi timp constante (valuri, maree, brize marine); - componenta biotică deosebit de bogată şi variată, privită ca una din soluţiile nutritive ale omenirii în viitor; - caracterul complex şi dinamic al mediului, stimulent al cercetării ştiinţifice şi al utilizării în scopuri educaţionale. Apropierea omului de aceste resurse cunoaşte o amplificare în viitor, fapt care trebuie însoţit de un proces continuu de monitorizare, evaluare şi gestionare a mediului. Mediile de viaţă montane Ariile montane, prin dispunerea lor intrazonală pe tot cuprinsul Globului, şi prin factorul altitudine determină existenţa unei legi importante în geografie – legea etajării – cu repercursiuni asupra tuturor componentelor mediului. Aceste medii pot fi considerate, prin prisma condiţiilor climatice, drept medii de viaţă reci. Însăşi denumirea de munte exprimă funcţia de catalizator fizico-geografic (uniformizarea trăsăturilor de mediu la altitudine, datorată temperaturii scăzute), acesta ocupând spaţial o poziţie azonală (intrazonală), dar fiind înscris în zonalitate prin baza lui. În ariile montane distribuţia substanţei şi energiei are un sens descendent, iar stocarea acestora are loc prin intermediul formelor de relief. La nivelul spaţiului montan există: - caracterul specific morfologiei montane, reflectat în suprapuneri genetice de forme şi tipuri de relief, cu rol important în nunanţarea şi specificitatea trăsăturilor montane; - o permanentă dialectică între versanţi, depresiuni şi văi; - o ierarhizare pe verticală a elementelor fizico-geografice, a peisajelor geografice; - o arhitectură geologică foarte variată; - o mare instabilitate (morfologică, de vreme, hidrologică); - o permanentă tendinţă de uniformizare la partea superioară a spaţiului montan şi invers; - o mare diferenţiere climatică dată de expoziţia versanţilor şi de formele de relief, dar şi a micromodelării (dată de rocă, structură); - un lesivaj accentuat (spălare pe verticală) şi o tendinţă accentuată de podzolizare şi implicit un grad scăzut de distrugere a materiei organice; - muntele a constituit întotdeauna arealul de existenţă al unei flore şi al unei faune reziduale, remarcabile prin facultăţile lor de adaptare la condiţiile climatice şi topografice excepţinale; - o segregare vegetală pe altitudine (funcţie de modul de asociere a factorilor fizicogeografici: umiditate, căldură) dar şi în aşa-numitele oaze montane în care există condiţii de adăpost, de expoziţie sau medii prielnice. În general, din punct de vedere boigeografic, se delimitează următoarele etaje, diferenţiate în funcţie de altitudine, climat şi expoziţia versanţilor: etajul colinar, etajul montan (inferior şi superior), etajul subalpin, etajul alpin (inferior şi superior), etjajul subnival, etajul nival; - spaţiul montan este cel mai mare conservator de endemisme, numărul acestora creşte o dată cu altitudinea şi izolarea geografică . Există trei tipuri mari de medii montane: mediul de viaţă al munţilor joşi, mediul de viaţă al munţilor mijlocii, mediul de viaţă al munţilor înalţi.

Geografia mediului – Note de curs

62

Mediul de viaţă al munţilor înalţi. Aceştia etajează cel mai bine elementele învelişului geografic, mai ales dacă ei se plasează în zona temperată sau cea a latitudinilor joase şi au o înălţime suficient de mare. În acest context există mai multe tipuri şi subtipuri de medii, şi anume: a. Mediul crestelor înalte, dominate de un relief foarte accidentat, pante abrupte, suprafeţe plane restrânse, creste, vârfuri, custuri, amfiteatre glaciare; temperaturi cuprinse între 0º şi -40ºC/ - 50ºC care dau nota de pustiu montan glaciar în care viaţa este o excepţie, vânturile fiind puternice, iar gheaţa omniprezentă. La limita bilanţului glaciar 0 există o dinamică aparte specifică zonei de topire a gheţii, de prelungire a avalanşelor, rezultând un brâu de tranziţie către mediul platourilor şi platformelor nivelate (de tundră montană). b. Mediul platourilor şi platformelor nivelate (de tundră montană), apare în Alpi la 17001800 m, iar în Kilimanjaro la 3000 m. În acest mediu relieful este mai echilibrat, precipitaţiile lichide, vânturile sunt atenuate, existând posibilitatea de stocare a apelor pe suprafeţele netede sau uşor excavate şi implicit formarea turbăriilor şi a mlaştinilor. Verile sunt scurte, cu medii de temperatură cuprinse între 0º...-4º şi până la 10ºC, iar iernile sunt lungi. Există o stratificare a vegetaţiei (ierburi - graminee, arbuşti pitici) care este adaptată la condiţiile climatice sub două aspecte: efemerismul (perioada de vegetaţie este pe timp scurt sau foarte scurt) şi nanismul (adaptare la vânturile puternice). În locurile favorabile densitatea unor specii are valori mai mari. c. Mediul subalpin de trecere subliniază interferenţa elemenetelor de vegetaţie, faună, soluri ale tundrei cu pădurea. Aici apare arboretul mic (jneapăn, ienupăr). d. Mediul versanţilor montani este diferenţiat sub două aspecte: - Mediul versanţilor în vânt, foarte instabil, în care există schimbări bruşte de temperatură, precipitaţiile sunt neuniforme, degradare şi mozaicarea floristică a vegetaţiei este foarte puternică. - Mediul versanţilor de sub vânt, care sunt mai adăpostiţi, dar care depinde de înălţimea muntelui. Prin faptul că sunt umbriţi (umbră de precipitaţii şi vânturi), există o restrângere a mozaicării vegetaţiei, o monotonie vegetală, relaţii latente a proceselor geografice. Luată în ansamblu, expresia fizionomică a învelişului vegetal este reflectată în etajarea biogeografică. Astfel, în raport de climă se întâlnesc foioase la baza muntelui şi conifere la altitudine. Varietatea regională şi tipologia existentă surprinde foarte clar aceste diferenţieri de mediu. Numeroase plante şi animale manifestă adaptări remarcabile la condiţiile de mediu montan, incepând de la existenţa de sub zăpadă (Soldanella alpina), viaţa la mare altitudine (Aquila chrysaetos) sau chiar adaptarea la caracteristicile suprafeţei topografice (capra sălbatică din Munţii Stâncoşi care nu poate aluneca pe roci). Plantele prezintă adaptări similare celor din tundră şi deşert. Un exemplu de adaptare a omului la viaţa montană este dat şi de prezenţa în sângele oamenilor care trăiesc în spaţiile montane a mai multe hematii, decât în sângele celor care trăiesc la câmpie. Viaţa umană în mediile montane. Peste un sfert din uscatul terestru este reprezentat de teritorii localizate la peste 1000 m, caracterizate în afara altitudinilor ridicate de marea amploare a denivelărilor. Rareori omul a considerat să se stabilească pe culmile montane înalte (care necesită modalităţi particulare de adaptare fiziologică şi psihologică), el preferând (cel puţin în spaţiul Europei) să valorifice baza munţilor, văile râurilor şi depresiunile intramontane. Tocmai de aceea este de remarcat faptul că mediul de viaţă montan este în general cu o populaţie montană relativ puţin densă, antropizarea acestuia fiind de trei tipuri: antropizare în etaje (viabilă în munţii din regiunile interpropicale); antropizare punctuală (în spaţiile valorificate economic, turistic şi ştiinţific) şi antropizare bazală (în special în munţii din centura temperată). Poate tocmai din această cauză mediile de viaţă montană şi în special etajele lor cele mai înalte au caracterul de "naturalitate", exploatat în ultima vreme din ce în ce mai mult. Înţelese ca naturale, aceste etaje montane stau în special sub incidenţa condiţiilor climatice şi de relief. Spaţiile montane au constituit din totdeauna o atracție pentru anumite comunităţi umane cărora le-a menţinut independenţa teritorială şi robusteţea fizică şi socială. De asemenea, aceste spaţii montane au determinat orizontul şi perspectiva acestor popoare, prin păstrarea obiceiurilor şi tradiţiilor, dar au constituit în acelaşi timp, şi un spaţiu de refugiu în cazuri de necesitate şi instabilitate. Osmoza perfectă existentă între comunitatea umană şi munte este reflectată în existenţa

Geografia mediului – Note de curs

63

unor realităţi politice, sociale şi teritoriale (regatele himalayene sau Anzii, consideraţi spaţiu de apariţie şi dezvoltare a unor mari imperii şi civilizaţii; Tirolul austriac în care există o susţinere economico-teritorială între turism şi activităţile agro-pastorale). Lârgind sfera de interpretare, putem considera că la baza comentariilor geografice înscrise în actualul context ştiinţific stau şi spaţiile montane care pot fi considerate fie catalizatoare fizico-geografice, culturale sau civilizaţionale. Cu toate acestea, riscul degradării componentelor de mediu din spaţiile montane a condus la apariţia rezervaţiilor şi parcurilor naţionale (America de Nord şi Europa), care răspund nevoilor de conservare a elementelor de mediu supuse riscurilor. Astăzi se poate vorbi de o atracţie aproape magnetică pe care muntele o exercită asupra omului; omul face din munte un spaţiu de reverie şi de odihnă, aspectele reliefate de intensa exploatare turistică pe care aceştia o suportă (începând de la termalism şi terminând cu sporturile de iarnă); importanţa mediilor montane este sugerată şi de bogăţia lăcaşelor de cult (biserici, mănăstiri) sau chiar de prezenţa observatoarelor astronomice (Kitt Peak, SUA). În acest context spaţiile montane europene sunt considerate în mai multe situaţii areale de exod, în timp ce la polul opus se află spaţiile montane tropicale care sunt considerate areale de atracţie umană. Există, de asemenea, şi o limitare a habitatului uman în altitudine, dar şi o diversificare a acestuia în funcţie de particularităţile climatice şi de relief. În regiunile montane se poate vorbi despre două moduri de viaţă diferenţiate în funcţie de particularităţile climatice şi de relief. Modul de viaţă specific spaţiilor montane înalte din regiunile temperate. În acestea baza modului de viaţă este reprezentată de creşterea animalelor. Solurile cultivabile sunt neevoluate şi sărace în humus, oferind condiţii grele de utilizare (prelucrare) şi conducând la terasarea versanţilor. Comunităţile locale s-au bazat pe posibilităţile locale de supravieţuire şi în special pe orz şi secară (pentru pâine), pe cânepă (pentru îmbrăcăminte) şi pe creşterea oilor (pentru lână). Odată cu construirea căilor de comunicaţie rutiere şi feroviare, vechiul mod de viaţă a fost părăsit şi înlocuit cu specializarea performantă în creşterea animalelor (aducătoare de mari beneficii) şi renunţarea la creşterea plantelor pretabile local. Astfel, vaste suprafeţe de păşuni au suferit o pendulare sezonieră dată de transhumanţă. S-a trecut la locuirea permanentă a văilor în care omul are două tipuri de locuinţe: permanente (în văi) şi temporare (la munte). Vechile sisteme de gestionare şi administrare a păşunilor au fost înlocuite cu legi şi reguli care prevedeau drepturi de utilizare comune. Sistemele moderne de agricultură aplicabile spaţiilor montane presupun culturi de plante furajere şi cereale (în văi) şi de creşterea rentabilă a animalelor (pe versanţi şi platouri), ambele conducând la un comerţ cu animale şi produse animaliere (lapte, lână, carne). Peisajul montan al acestor regiuni a fost modificat puternic odată cu introducerea industriei hidroenergetice şi miniere care au implicat şi un tip de impact vizual la nivelul teritoriului. Din punct de vedere al habitatului uman se remarcă faptul că aşezările nu sunt concentrate, că locuinţete preferă versanţii însoriţi şi sunt izolate. Modul de viaţă specific regiunilor montane din zona caldă a Globului. Condiţiile de mediu sunt mai favorabile în acest caz omului şi activităţilor lui. Modificarea şi variabilitatea elementelor climatice (temperatură, precipitaţii) cu altitudinea a permis o diversificare a activităţilor agricole în special (se cultivă de la cartofi şi porumb până la ceai şi cafea). Din punct de vedere social, se remarcă faptul că, de-a lungul timpului, grupuri de populaţii agropastorale montane au realizat o civilaţie puternică care a câştigat putere politică şi socială faţă de comunităţile umane din văi. Surplusul de populaţie în raport cu potenţialul local (mai ales în antichitate şi în Evul Mediu) coroborat cu frecventele perioade de instabilitate politică şi socială (năvăliri, hazarde medicale), a determinat migraţii umane către teritoriile mai joase din proximitatea spaţiului montan. În spaţiul montan, desfăşurarea activităţilor antropice se remarcă prin frecvenţă şi importante ruperi de echilibru la nivelul componentelor mediului şi la nivelul relaţiilor om-mediu (relaţii de fragilitate). În cadrul disfuncţionalităţilor autogenerate (naturale) pot fi menţionate: manifestări vulcanice şi postvulcanice (cu implicaţii asupra poluării atmosferei); eroziunea solului şi destrucția geomorfologică, seismele, prăbuşirile, avalanşele etc.

Geografia mediului – Note de curs

64

Impactele antropice care pot fi reliefate în cazul mediilor de viaţă montane sunt de patru tipuri: directe, indirecte, vizuale şi cumulative. Toate acestea prin manifestarea lor teritorială fac notă discordantă cu teritoriile naturale din proximitatea lor. Aşadar, mediul montan este un mediu limitativ, relativ instabil şi permisiv doar în condiţiile în care oferă accesibilitate omului.

Mediile de viaţă culturalizate
Mediul urban. Folosirea singularului în acest caz este neadecvată, deoarece, în afară de câteva trăsături comune tuturor oraşelor, varietatea aşezărilor urbane aduce cu sine o "lume de trai" extrem de diferenţiată. Suporturile spectrului mozaicat sunt: - poziţia geografică a oraşelor; - istoria aşezărilor (mai ales vechimea lor); - funcţiile îndeplinite; - relaţiile de vecinătate; - deciziile şi puterea lor; - natura şi specificul locuitorilor; - premisele de susţinere materială şi spirituală; - nivelul de dezvoltare (civilizaţie) a societăţii. Toate cele enumerate, puse în conexiune, ne duc la ideea că oraşul trece de sfera integrării ecosistemice, acesta nu trebuie privit prin clasicul raport biotop-biocenoză, ci prin optica geosistemului, cu distincţia determinării sale de către om. Analiza stărilor de mediu urbane poziţionează omul într-un context axiologic, adică al valorii acestuia (civilizaţie, cultură, valoare). Mediul urban se va înfăţişa ca o componentă distinctă a ecociclului, ca un produs al civilizaţiei industriale în care poluarea de toate tipurile constituie un coefect al acestei stări societale. Sistemul mediu urban este unul deschis, cu un schimb de materie, energie şi informaţie între el şi mediul înconjurător. Relaţiile din mediul urban au două aspecte – metabolice şi cognitiveapropiate de paradigma antropo-comunicaţională. Sistemul mediu trebuie văzut ca o construcţie în care se juxtapun şi se interferează: fondul natural iniţial, fondul natural restricţionat de om; elementele naturale alohtone (plante, animale, reţele de ape superficiale), infrastructura de circulaţie, fondul construit (în diverse scopuri), fondul populaţional uman (om, activităţi), fondul designului ambiental (indiferent de factură şi scop), fondul de manifestare (culturală, politică, socială, legislativă). Fără a epuiza elementele de juxtapunere, reiese printr-o simplă observaţie, că oraşul constituie un model palimpsestic, în care interrelaţiile sunt, în mare măsură, direcţionate şi controlate de om. Prin caracteristicile sale sistemul urban se desprinde de biosfera de accepţie bioecologică şi se încadrează noosferei (antropogeea) ca şi o entitate a cărei structură şi dinamică depind de activitatea conştientă a omului. Gradul de antropizare este strâns corelat cu gradul de dezvoltare a societăţii respective şi, în primul rând, de numărul şi densitatea populaţiei şi nivelul de înzestrare şi funcţionare tehnologică. În fond, cele mai multe oraşe se înfăţişează ca tehnosituri grefate pe diverse fonduri. Tehnositul presupune o permanentă susţinere antropică prin inputuri de masă, energie şi informaţie, prin măsuri de urbanism şi gospodărire (igienă urbană), prin proiecţii de schimbări continui şi prin adaptologie umană, în care se pune în evidenţă adaptarea umană de tip aloplastic, ceea ce înseamnă transformare continuă a mediului geografic. Pe lângă alcătuirea mediului urban din juxtapunerea numeroaselor componente el trebuie imaginat ca o structură plan spaţială funcţională cu mai multe nişe de mediu. Cel puţin două grupe de această factură sunt evidente: - nişe de mediu intrinseci, care ţin de caracteristicile geografice primordiale ale locurilor sau zonei geografice de bază (relief, ape, topoclimă, sol, vegetaţie, faună); - nişe de mediu extrinseci, adică edificate pe cale artificială (cartierul rezidenţial, grădina zoologică, parcul de distracţie, situl tehnogen). Sub raport calitativ, mediul urban, posedă atribute contradictorii, iar amploarea unei variabile sau a alteia ţine de dimensiunea sistemului urban (oraş propriu-zis sau megalopolis), de

Geografia mediului – Note de curs

65

specificul funcţional (oraş industrial, centru administrativ, port) şi de puterea economică a holonului superior. Astfel, sunt componente de favorabilitate (elasticitatea opţiunilor, igiena întreţinută, educaţia superioară, accesul la informaţie); componente restrictive (dimensiunea spaţială, reguli de vieţuire, circulaţie, exprimare); componente de agresivitate (contradicţii multiple, stres psihologic şi social, contaminări sanogene, alienare şi izolare, conflicte sociale şi poluare diversă). Mediul afectiv este distorsionat sau chiar diluat până la a deveni infestat de practici exacerbate (religioase, sexuale, politice). Urmarea firească este creşterea criminalităţii, demenţei, infatuării. Potrivit literaturii contemporane, oraşul este un spaţiu din mediu în care, alături de spaţiul natural (substrat, relief, climă, ape, vegetaţie şi faună) sau mediul natural şi cel fizic construit de om (aşezări şi dotare) stă spaţiul ambiental, produs complex cu dominanţă axiologică (cultură, educaţie-valoare). Dimensiunea mediului unei aşezări urbane în contextul dezvoltării durabile poate fi sintetizată în termenul de ecopolis, adică o bunăstare şi armonie ecologică, economică, socială, culturală şi ambientală a locuitorilor, concomitent cu păstrarea calităţii vieţii prin prisma factorilor naturali (aer, apă, sol, vegetaţie, faună). Ecopolisul înseamnă echilibru între natura şi socium. Concepţia ecopolisului are în vedere şi interacţiunea între oraş şi zona înconjurătoare, încât nucleaţia de acest gen desfăşoară spaţii adiacente cu destinaţii variate (zone de depozitare, de aprovizionare, de refugiu şi de activităţi de susţinere ori complementare). Problema hazardurilor şi riscurilor în sistemele de medii urbane, devine complexă prin factori dubli (natural şi antropic). Dacă hazardurile şi riscurile naturale sunt greu de identificat şi controlat, cele antropice intră mult mai uşor sub incidenţa factorilor de supraveghere şi control, soluţionarea problemelor fiind în funcţie de starea de pregătire a societăţii. Mediul rural. Alături de mediul urban, cel rural reprezintă, înainte de orice, o formă de locuire în care legăturile dintre vatră, populaţie şi moşie se contopesc într-o expresie tipologică (sat de munte, de vale, de câmpie; aşezare pastorală, forestieră, de pescari, sat adunat, răsfirat, risipit). Oricât de variată ar fi această tipologie, aşezarea rurală, privită ca mediu de vieţuire, reuneşte câteva caracteristici comune: - legătură strânsă între locuitori şi resursele existenţei lor (ogor, pădure, ape, vânat, pescuit); - nivel cultural mai redus la majoritatea populaţiei, explicabil prin specificul muncii locuitorilor- activităţi primare; - pretenţii limitate de trai şi confort; - grad de înzestrare şi echipare edilitar-gospodărească redus; - gestiune autarhică, conservatoare; - contradicţii sociale limitate, dar, uneori, profunde; - mentalitate derivată mai mult din experienţă şi mai puţin din instruire şi educaţie; - o amprentă puternică a factorilor de credinţă, de apartenenţă etnică a rădăcinilor familiale; - o topofilie purtată discret ori cu mândrie. Prin caracteristicile aşezărilor rurale mediul respectiv primeşte câteva note aparte: - este un mediu puternic interrelaţionat cu realitatea geografică naturală; - stress-ul, este diminuat faţă de cel urban; - relaţiile interumane sunt restrânse şi restrictive; - respectul faţă de om şi bunuri provine din candoarea naturii; - riscurile naturale şi cele umane sunt suportate în maniere extrem de individuale.