Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr.

Vasile Istrate

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Fraţilor şi surorilor în Hristos, din parohiile f. Arhangheli" Budeşti şi "Sf. Prooroc Ilie " Cluj, datorită cărora am trăit zboruri spre Lumină şi căderi din înalturi. ("Căderea din înalturi e tot zbor" V. Voiculescu)

Avva Paisie Olaru: "Să nu faci tot ce poţi, să nu crezi tot ce auzi şi să nu spui tot ce ştii". Avva Arsenie Papacioc: "învaţă să ai mereu zâmbet ascuns în inimă ".

PROLOG
Un jurnal e asemeni unui zbor înspre tine însuţi. Cel mai lung zbor este zborul spre propriul tău adânc. Pentru că trebuie să ne îndreptăm spre adâncuri dacă vrem să tragem năvodul plin cu peşti (Luca 5, 4).Un jurnal este o însingurare, un pelerinaj interior în care autorul se descoperă pe sine căutându-şi propria înfăţişare în idei, întâmplări, semeni. O carte alcătuită din cioburi, obsesii, întâlniri, restituiri, căderi şi înălţări, trăiri care străbat conştiinţa unui soldat al lui Hristos, neiubitor de măriri. Există gânduri pe care vrei să le împărtăşeşti şi gânduri de care vrei să scapi. In ambele cazuri este bine să le aşterni pe hârtie. întrupate în acest fel, ele se vor risipi zburând spre alte adâncuri, părăsindu-te şi lăsându-te pradă altor frământări creatoare. Adânc pe adânc cheamă. Este o formă de a te păstra ‘‘în formă’‘. O carte-jurnal de luptă împotriva plafonării, împotriva akediei duhovniceşti, menită să străjuiască nestingerea vegherii. Trăiesc momente când simt adierea unei aripi. Orice preot simte asta. E un înger acolo, care te iscodeşte, te inspiră, te menţine necurmat locuit de o flacără. Vizita lui e un privilegiu care nu trebuie ratat. De aceea, am crezut că trebuie să scriu pentru ca să nu piară această voce înaripată care mă îndeamnă mereu să privesc spre cerul din mine. O parte din aceste rânduri au fost publicate în pagina ‘‘Logos’‘ a cotidianului bistriţean ‘‘Răsunetul’‘ la care am colaborat aproape opt ani, prin bunăvoinţa unor oameni de presă, iubitori de Neam şi Biserică. Au fost voci destule care m-au încurajat să nu mă opresc, ci să continui a propovădui ‘‘la ziar’‘ credinţa noastră ortodoxă, incisiv şi niţel exaltat de elanul primilor ani de preoţie. Din fericire, au fost şi detractori, s-au stârnit polemici, mi s-au dat

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

replici. Am răspuns cu replici la replici. A fost o extraordinară experienţă de care m-am folosit pentru tot restul vieţii. Intre timp m-am temperat. Nu mi-a dispărut elanul, dar s-au schimbat priorităţile şi ascultările. ‘‘Jurnalul pastoral’‘ a rămas însă ca o ispită ascunsă într-un sertar pe care simt nevoia să-1 deschid tot mai rar, un prieten drag de care cu greu mă despart, împărtăşindu-1 şi altora. Este o lucrare egoistă ca orice jurnal. Pentru că eu aş vrea ca toţi oamenii să-1 cunoască pe Hristos şi să descopere lucrarea Sa în lume. Şi pentru că deocamdată, singurul care s-a folosit sunt eu [...]. Dacă se va mai folosi cineva, dacă cineva citind aceste gânduri ‘‘îmi va face loc în inima sa’‘ (2 Cor. 7, 2), deja este prea mult. Nădăjduiesc totuşi, că măcar o filă a acestui jurnal îşi va încheia călătoria în aşternutul unui suflet. Părintele Vasile

JURNAL PASTORAL ANUL DOMNULUI 2004
1 ianuarie, Sf. Vasile cel Mare: La cumpăna dintre ani ‘‘ales-am a fi lepădat în casa lui Dumnezeu’‘ (Ps. 8, 11) împreună cu o mână de credincioşi, la rugăciune. Un obicei care nădăjduiesc să devină tradiţie: câteva tropare (‘‘Iată Mirele vine la miezul nopţii...’‘), Acatistul Sf. Vasile cel Mare, Te Deum la Anul Nou. Apoi ascultăm cu emoţie glasul duios al clopotelor care cântă îngroparea unui an şi naşterea altuia. Ne îmbrăţişăm ca într-o familie care-şi soarbe nemurirea din acelaşi potir. A fi în Casa Domnului în astfel de clipe, departe de dopurile de şampanie, este o nebunie care îţi dă un sentiment de linişte şi siguranţă. Ai senzaţia că te afli cuibărit în braţele părinteşti. Din absida altarului, Sf. Vasile Ierarhul - atât de drag mie -ne priveşte senin şi îngăduitor. 2 ianuarie: ‘‘Singura formă de curaj instituţional - de eroism dacă vreţi - îi revine astăzi preotului. Acesta, pe câmpul lui de luptă -sufletul credincioşilor - poate face adevărate fapte de eroism... Preotul este un fel de soldat singuratic, cu o misiune aproape imposibilă: aceea de a salva lumea. Din păcate, de ea însăşi.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Şi dacă va reuşi, oare de câtă glorie se va bucura el aici, în lumea proaspăt salvată... de ea însăşi? ‘‘ (Răzvan Bucuroiu). Ca preot, mereu ‘‘în gura lumii’‘, trăieşti aşezat între ‘‘Osana!’‘ şi ‘‘Răstigneşte-1!’‘, între iadul deznădejdii şi extazul epiclezei euharistice. Depinde unde te aşezi pe această scară Maica Siluana de la Craiova: ‘‘Şi totuşi, copil drag, există o singură ieşire: nebunia credinţei’‘. 3 ianuarie: Cu Sf. Cruce prin sat. Agheasmă mare este şuvoi din apele Iordanului care se împarte fără să se isprăvească în casele celor ce ne primesc cu credinţă. Dincolo de dragostea celor ce sunt ostenitorii şi închinătorii Bisericii noastre, simt o anumită răceală vecină cu răutatea: indiferenţa celor lipsiţi de credinţă, dispreţul sectarilor care îşi închid instinctiv porţile, atitudinea duplicitară a fraţilor uniţi (unii se ascund, alţii ne primesc cu o prefăcută politeţe). Propaganda sectară, furibundă în ultimii ani, n-a avut succes în parohia noastră. Totuşi, astăzi, un biet tânăr - proaspătă victimă - refuză cu un gest dispreţuitor Sf. Cruce. Simt pentru prima oară, aproape fizic, răsuflarea otrăvită a Satanei. 6 ianuarie, Bobotează: Ieşim la Agheasmă Mare afară pe un frig năpraznic. Oamenii aşează pe zăpadă vase cu apă. Scântei de gheaţă se încheagă deasupra fiecărui vas. Sfinţim apa cu credinţa că ‘‘astăzi firea apelor se sfinţeşte’‘ şi că nu noi, nici gesturile noastre liturgice, ci harul Duhului Sfânt face lucrarea. Am convingerea că simpla noastră prezenţă, uniţi prin credinţă în gerul Bobotezei, face să vină harul mistuitor al lui Dumnezeu care străpunge apa îngheţată {‘‘Dumnezeu este foc mistuitor’‘, Deut. 9,3). O discuţie între credincioşi: - ‘‘Pocăiţii’‘ zic că apa nu se strică pentru că punem busuioc în ea. - Păi să pună şi ei şi să vedem dacă nu se strică. Facă şi ei dacă pot! 8 ianuarie: Mă frământă de multă vreme problema accesibilităţii tuturor (indivizi, naţiuni etc.) la Ortodoxie. Mi se pare că Ortodoxia autentică propune standarde prea înalte, inaccesibile nouă celor ‘‘din lume’‘. Am avut însă revelaţia unei cărţi pe care aş trece-o în bibliografia obligatorie a oricărui om preocupat de mântuire: ‘‘Cultura Duhului’‘ a ieromonahului Rafail Noica. Pătrunsă de duhul Sfântului Siluan Amonitul, cartea aceasta mi-a deschis ochii: ‘‘Ortodoxia nu e altceva, în esenţa ei, decât aşa cum l-a gândit Dumnezeu pe om dintru început. ORTODOXIA ESTE FIREA OMULUI. Iar ceea ce mi se părea greu de atins, nu este greu deloc: este imposibil! Mântuirea (cu toate nevoinţele ei) în concepţia ortodoxă este un lucru cu neputinţă. Deci, dacă este cu neputinţă omului, Dumnezeu însuşi o face şi de aceea trebuie să ne lipim de rugăciune şi de Tainele Bisericii, mai ales de împărtăşanie. Şi aşa, ceea ce este cu neputinţă la om, este cu putinţă la Dumnezeu. Cum de n-am înţeles până acum acest lucru? (obligatoriu de revăzut şi mărturiile ierom. Rafail în ‘‘Celălalt Noica’‘, Anastasia, 2002). Sf. Antonie cel Mare: ‘‘Om se numeşte cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom căci aceasta se află numai la neoameni. Iar de unii ca aceştia

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

trebuie să fugim, căci celor ce trăiesc laolaltă cu păcatul, nu li se îngăduie niciodată să se afle printre cei nemuritori'' (Filocalia , vol. 1). Nu spune Sf. Antonie, ‘‘cel ce vrea să se îndrepte’‘, ci ‘‘cel ce îngăduie să fie îndreptat’‘. Nu poţi să te îndreptezi singur, ci Dumnezeu cu mila Sa este Cel care îndreptează. EL FACE TOTUL! Omul trebuie doar ‘‘să îngăduie’‘, să se învoiască la lucrarea şi voia lui Dumnezeu, să se deschidă spre aceasta. între ‘‘a voi să te îndreptezi’‘ şi ‘‘a îngădui să fi îndreptat’‘ este o mare deosebire. Prima este fructul unui orgoliu personal, a unei ambiţii, iar a doua este rodul smereniei şi al ascultării. Fariseul voia să se îndrepteze prin faptele sale, prin autosuficienţă, iar vameşul cerea să fie îndreptat de mila lui Dumnezeu (Luca 18,10-14). Găsesc că aici se află un răspuns la frământările mele: acces la Ortodoxie, adică la dreapta credinţă şi la mântuire, au numai cei ce ‘‘îngăduie să fie îndreptaţi’‘. Celor ce nu voiesc să fie îndreptaţi sau vor să se îndrepteze singuri - fără ajutorul lui Dumnezeu şi al Bisericii - li se pun la dispoziţie diverse oferte: secte, new-age, yoga, parapsihologic, etc. 9 ianuarie: Tânărul care refuzase Sf. Cruce a avut serioase probleme spirituale, morale, psihice. A cunoscut toate căderile, dar acum este în pericol să cadă pradă ultimei căderi: erezia! L-am vizitat duminică şi am stat de vorbă câteva ore. E derutat, nesigur, victimă a celor câteva ‘‘şedinţe biblice’‘ care i-au fost injectate şi din care a înţeles că toţi cei care merg la biserică sunt nişte farisei, păcătoşi, pupători de icoane etc. După puţină vreme îmi dau seama, în sfârşit, că îmi va fi imposibil să-1 determin să renunţe la rătăcirea sa . îmi rămâne, ca unică soluţie, rugăciunea pentru el. Pr. Rafail Noica: ‘‘Ortodoxia nu convinge, Ortodoxia seduce’‘. Ortodoxia nu intră cu bocancii în viaţa omului, nu umblă cu lămuritul. Cred că acest sărman tânăr nici n-a vrut să înţeleagă ceva din ceea ce i-am spus. După contaminarea cu veninul ereziei penticostale, mintea lui refuză automat orice altă părere decât cea a sectei. Dar este cert că în universul său există Dumnezeu. Diac. Andrei Kuraev: ‘‘De ce am hotărî că anume eu trebuie să fiu uşa prin care acel om trebuie să intre în Biserica lui Hristos? Poate conform planului lui Dumnezeu, el va intra în alt mod, în alt timp şi prin alt om. De aceea, când îmi amintesc că există Dumnezeu în lume, acest fapt mă învaţă să fiu tolerant şi îmi înfrânează agresivitatea’‘ (Ortodoxia pentru postmodernişti, Timişoara, 2001). Ierom. Savatie Baştovoi: ‘‘Pornirea asta cu sectele şi cu toate celelalte este o alergare în afară. Mergeţi la toţi bătrânii sfinţi şi care niciodată n-o să vă îndrume: mergeţi şi vă bateţi cu sectele, ci: fratele meu, au fost şi vor fi. Sf. Ap. Pavel spune că ereziile trebuie să fie ca să se cearnă credinţa şi să se arate cei credincioşi (1 Cor. 11, 19), de ce vrem noi să schimbăm Scriptura?’‘ (Despre curaj şi libertate în Ortodoxie , Bucureşti, 2002). Iar Sf.Antonie cel Mare şi mai lămurit: ‘‘Când afli pe vreunul gâlcevindu-se şi luptăndu-se împotriva adevărului şi a lucrului vădit, pune capăt gâlcevii, părăsind pe unul ca acela, fiindcă şi-a împietrit cu totul mintea. Căci precum apa cea rea strică vinul cel bun, aşa şi vorbirea cu vrajbă, strică pe cei virtuoşi cu viaţa şi cu socotinţa''' (Filocalia 1). Am primit astăzi un sfat foarte folositor de la un reputat profesor de teologie: ‘‘Fii bun în tot ceea ce faci şi cei buni te vor urma!’‘. Restul.... 10 ianuarie:

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Mă gândesc că în cei câţiva ani de preoţie n-am reuşit să-i învăţ pe semenii mei mare lucru. Preocupările mele s-au concentrat mai ales în direcţia dezvăţării. Nu poţi arunca sămânţa ‘‘lângă partea carosabilă a drumului, pe poteca bătătorită de pietoni’‘ (I.P.S.Sa Bartolomeu). Trebuie mai întâi să desţeleneşti ogorul. Pr. Daniel Pasca: ‘‘Astăzi, iubiţi credincioşi, mă gândesc să vă adresez un cuvânt de dezvăţătură ‘‘. 12 ianuarie: O ştire la jurnalul TVR 1: în Danemarca s-a aprobat căsătoria religioasă a homosexualilor. La 1 octombrie 1985 fusese aprcbată căsătoria civilă. Premierul danez ‘‘ca reprezentant al Bisericii Evanghelice Lutherane’‘ (după cum anunţă crainica tv.) a militat pentru aprobarea căsătoriei religioase a perverşilor. Primul gând care-mi vine: o biserică numită ‘‘evanghelică’‘ e de presupus că se vrea ‘‘după’‘, ‘‘în conformitate cu’‘ cele scrise în Evanghelie. Or, dacă parcurgem întreaga Biblie vedem că homosexualitatea este aspru pedepsită de Dumnezeu. Astfel, cetăţile Sodoma şi Gomora locuite de homosexuali şi desfrânaţi de tot felul sunt arse cu foc şi pucioasă din cer (Facere 19). Pentru acelaşi păcat cetatea Ghibeea este trecută prin sabie şi arsă cu foc (Judecători cap. 19). Legea Veche prevedea pedeapsa cu moartea pentru homosexuali, a căror păcat era urâciune înaintea lui Dumnezeu, prin desfrânarea lor spurcându-se pământul (Levitic 18,20-27; 20,13). Legea Noului Testament consideră sodomia păcat împotriva firii, iar pe cei care practică acest mare păcat vrednici de moarte (Romani 1, 24-27, 32). Desfrânaţii, adulterii, stricaţii de tot felul, homosexualii, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (ICor. 6, 9). Iar din Luca 17, 26-29 reiese că spre deosebire de oamenii din vremea lui Noe care se însurau şi se măritau, locuitorii Sodomei şi Gomorei din vremea lui Lot nu mai aveau astfel de îndeletniciri. Astăzi, în Europa, într-o biserică ce se autointitulează ‘‘evanghelică’‘, spre deosebire de vremurile lui Lot, sodomiţii se însoară! Iată un înfiorător ‘‘progres’‘! Trăim într-o lume în care desfrânarea atinge apogeul, iar omul firesc e considerat anormal şi depăşit. P.C.Arhim. Teofil Părăian: ’’Tot auzim: e dreptul omului, e dreptul omului... E dreptul omului să fie prost, prost să fie dacă-i dreptul omului.’’ Ni se tot dă peste nas să fim toleranţi. Dar ce să tolerăm? Răul, desfrânarea, crima? ‘‘Europa tolerantă’‘ va deveni în curând o imensă casă de toleranţă. Căci, dacă în virtutea sperietoarei de ciori numită ‘‘drepturile omului’‘ vom legifera această mamonică ‘‘orientare sexuală’‘, de ce să nu mergem până la capăt şi să blagoslovim şi pedofilii, zoofilii, necrofilii şi pe toţi ‘‘filii’‘ acestei lumi putrede. în definitiv şi aceştia sunt oameni ‘‘cu drepturi’‘. Aşa simt ei. Hai să-i tolerăm pe toţi dacă tot suntem toleranţi! 23 ianuarie: În rugăciune, de cele mai multe ori, cantitatea este născătoarea calităţii. Dar este atât de greu să înţelegem că rugăciunea este un dar şi că ea nu este atât rostire cât o stare. P.Evdochimov: ‘‘Nu este de ajuns să ai rugăciunea, trebuie să ajungi să fii rugăciune’‘. Ea nu trebuie doar roşită în tăcere, ci trebuie să devină tăcere. Iar această devenire o procură doar cei ce dobândesc starea de rugăciune, care este o stare harică. Drumul de la rugăciunea rostită la tăcerea rugătoare este drumul de la ‘‘a avea’‘ la ‘‘a fi’‘ (CHIP-ASEMĂNARE). Avva Iustin Pârvu: ‘‘îndoieşte-te că mai exişti tu însuţi, după o rugăciune fierbinte. Atunci te transformi tu însuţi în rugăciune’‘.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Paradoxalul îndemn paulin ’’rugaţi-vă neîncetat’’ (1 Tes.5, 17) este posibil dacă pricepem că rugăciunea nu este monolog, ci dialog între tine şi Dumnezeu. Să ştii» a asculta în tăcere răspunsul lui Dumnezeu, iată una din tainele rugăciunii care este rostire, zbatere, implorare, dar şi tăcere, aşteptare lucrătoare, isihie; strigăt mut şi răspuns inefabil. Căci, dacă este dialog, atunci din rugăciune face parte nu numai cererea ta, ci şi răspunsul lui Dumnezeu către tine. Pr.Rafail Noica: ‘‘Pocăinţa adevărată este intrarea omului în pocăinţa lui Dumnezeu’‘. Tot aşa, rugăciunea adevărată este intrarea omului în tăcerea lui Dumnezeu! Dobândirea stării de rugăciune se face prin ‘‘venirea în sine’‘ (Luca 15, 17) a omului, iar din acel moment omul nici măcar nu se mai roagă, ci Duhul Sfânt se roagă întru sine Sieşi, cu suspine negrăite (Gal. 4,5; Roii. 8,lf). Sf. Serafim din Sarov: ‘‘Trebuie să ne rugăm până ce Duhul Sfânt se pogoară la noi...când a venit să ne viziteze trebuie să încetăm să ne rugăm’‘. Vine odată o femeie la vlădica Antonie al Surovului şi i se plânge: ‘‘Vlădică, citesc acatiste, canoane, în fiecare seară, dar nu am nicio bucurie, mă irită, nu ştiu ce să mai fac, pentru că nu-1 simt pe Dumnezeu, niciun semn nu am’‘. Şi atunci vlădica îi spune: ‘‘Ştii ceva, încearcă, du-te acasă, pune-te în faţa icoanei şi taci. Şi încearcă să auzi, să asculţi ce-ţi va spune Dumnezeu ţie, pentru că tu pălăvrăgind atâta, nu-1 laşi să-ţi vorbească şi El’‘. Şi s-a dus şi a iacut aşa femeia şi a venit cu mare bucurie: ‘‘L-am auzit!’‘. Iată de ce, a te aşeza în faţa unei icoane tăcând în aşteptare şi trezvie, poate să-ţi aducă în inimă căldura harului şi zvâcnetul timid al unei lacrimi. Vei şti că în acea clipă ţi-a vorbit ţie, tainic, însuşi Hristos. 7 februarie: La Budeşti, omul mânios, răutăcios, se numeşte ‘‘ciudat’‘ (de la ‘‘ciudă' - necaz, supărare, amestecată cu invidie sau părere de rău). Când am auzit pentru prima oară pe cineva zicând: ‘‘în tinereţe eram tare ciudat’‘, n-am înţeles, gândindu-mă la sensul obişnuit al cuvântului (ieşit din comun, bizar, curios). M-am lămurit apoi, aflând că la Budeşti cuvântul ‘‘ciudat’‘ este folosit cu sensul de mânios, răutăcios, care se supără din te miri ce. Extrapolând puţin, am putea spune că acest fapt are o semnificaţie interesantă, anume, că, pentru omul simplu, credincios, cineva care este tot timpul mânios, supărăcios, este un om ciudat, o ciudăţenie - părere în perfect acord cu Sf. Evanghelie. Omul firesc este cel bun la suflet, blând, calm. Despre omul bun, românul spune că este un om ‘‘pâinea lui Dumnezeu’‘. E o formulare cu rezonanţe euharistice, referindu-se desigur la Hristos - Pâinea vieţii (Ioan 6, 48). Omul bun se aseamănă cu Hristos. Cine nu are bunătate este ‘‘ne-bun’‘, adică anormal, alienat mintal. Trebuie să acceptăm că astăzi trăim într-o lume de ‘‘ciudaţi’‘ în sensul folosit de bătrânii satului. Cu deosebirea că în societatea contemporană aceştia (adică răii, invidioşii, mânioşii) par absolut fireşti, normali. Şi când te gândeşti că la origine - în limba slavonă - ‘‘ciudat’‘ însemnă ‘‘minunat’‘! 8 februarie: O mostră din înţelepciunea populară:îmi povesteşte un credincios bătrân că odată 1-a chemat pe un vecin la biserică dar acela i-a spus că preferă să vadă Liturghia la televizor. Atunci bătrânul 1-a întrebat: - Mă, la televizor ai văzut vreodată vaci?

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

- Da, am văzut. , - Şi ţi-o plăcut? - Da, erau tare faine! - Da le-ai putut mulge, ai băut lapte de la ele? - Păi cum să beau mă, că erau în televizor! - No, păi aşa şi cu Liturghia mă! Dacă o priveşti la televizor îi faină, da' de darurile ei nu ai parte. Numa' în sfânta biserică capeţi binecuvântare de la popa şi poţi primi Sfânta Cuminecătură! Nu să stai în pat cu ţâgarea-n gură! Şi o altă întâmplare: Doi săteni trec prin faţa unei răstigniri. Unul - ortodox - îşi face cu evlavie sfînta cruce. Celălalt - sectar penticostal - îl întreabă ironic: - No, ce ţi-o răspuns crucea, mă? - Ascultă mă, io nu crucea am salutat-o, ci pe Dumnezeu! Că io şi când îţi dau ţie ‘‘bună ziua’‘ nu cu tine vorbesc ci tăt cu Dumnezeu. Că îi zic: ‘‘Mulţam Doamne că ai făcut bună ziua de astăzi şi ne-ai ferit de năcaz!’‘. No, amu tu dacă înţălegi ceva bine, dacă nu tăt bine. 15 februarie: Cu ceva vreme în urmă am avut surpriza de a-1 avea musafir pe fostul meu profesor de la Şcoala Populară de Artă din Bistriţa, dl. Macedon Retegan. Era în trecere prin Budeşti şi mi-a făcut bucuria să-mi treacă pragul. Mi-am amintit cu nostalgie că în anii 1989-1992 am urmat unui imbold lăuntric şi am frecventat cursurile de pictură ale Şcolii de Artă. Profesorul nostru ne-a spus de la început că Şcoala de Artă nu este fabrică de pictori. Este de ajuns dacă formează un public avizat, oameni care să intre cu bucurie într-o sală de expoziţii. Totuşi, consider că grupa de pictură a anilor '89-'92 a fost una de excepţie, fie şi pentru faptul că orele de atelier sau ieşirile în peisaj continuau întotdeauna ‘‘la o bere’‘, cu lungi discuţii despre arta plastică, muzică, arhitectură, despre cum să distingem între artă şi kitsch, sinceritate şi impostură. Am organizat excursii la muzee din ţară, expoziţii pe holul şcolii, iar la sfârşitul anului III am ‘‘încropit’‘ o miniexpoziţie chiar în atelierul profesorului nostru. Desigur, nu erau cine ştie ce valori acolo, dar ştiu că la absolvire puteam să contemplu fascinat o lucrare abstractă, o pată de culoare, o linie... Şi tot atunci - eu, copil de ţăran dintr-un cătun uitat de lume - am învăţat să mă bucur la un concert de orgă la biserica evanghelică din oraş sau să vibrez ascultând ‘‘Iarna’‘ lui Vivaldi cu care ne delecta bunul nostru prieten Eugen - astăzi absolvent de Conservator şi violoncelist de excepţie la Cluj. Dintre cei care frecventau cu pasiune atelierul improvizat în sala de balet a Casei Argintarului de pe strada Dornei (fie ca elevi, fie ca pasionaţi pur şi simplu) patru au absolvit ulterior Institutul de Arte Plastice din Cluj: pictorii clujeni Marius Ghenescu şi Koncz Munich Andras, pictorul şi prietenul meu Cristian Târnovan şi graficianul Marian Coman - astăzi profesori la ‘‘Corneliu Baba’‘ în Bistriţa. Un alt coleg (nu-mi mai amintesc cum îl chema) a urmat artele plastice la Bucureşti, la secţia sculptură. Îndrăznesc să-1 amintesc aici şi pe ‘‘fratele’‘ meu Gelu Szabo cu care am colindat toate dealurile Bistriţei în căutarea ‘‘motivului’‘, un foarte bun pictor, care trăieşte astăzi singur ca un pustnic în atelierul său din localitatea Şanţ, sărac şi fericit (există în fizionomia, viaţa şi lucrările lui, asemănări izbitoare cu Van Gogh). Lipsa studiilor liceale şi a banilor 1-a făcut să nu poată urma studii superioare de artă. Am aflat chiar de la el că a avut o expoziţie la ‘‘Cuibul Visurilor’‘ din Maieru şi că a adunat, lucrând* cu o pasiune arzătoare, câteva sute de

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

lucrări (uleiuri, acuarele, sculptură). Visul său este deschiderea unei expoziţii la Bistriţa dar nu s-a aflat încă un Mecena local care să-1 sprijine. Cât despre mine, am fost chemat să slujesc Duhului Frumuseţii, urmând teologia. Trăiesc cu nostalgia anilor în care aveam timp să-mi întrupez pe pânză visele şi obsesiile. Arta preoţiei ca şi marea artă în general, nu se poate face ‘‘în timpul liber’‘. Uneori îmi lipseşte mult mirosul uleiurilor, al pânzei proaspăt grunduite, fermecătoarea dezordine din atelier. Pictorul Ion Dumitriu: ‘‘Să nu existe timp, doar pictură ‘‘. Teodor Harşia: ‘‘E aşa de dulce chinul acesta al picturii! Nu te lasă să-ţi pierzi iluziile. Te stoarce, te dărâmă şi-ţi dă alte speranţe’‘. Părintele Galeriu către pictorul Sorin Dumitrescu: ‘‘Aaa, păi dumneavoastră artiştii, sunteţi imediat după preoţi ca rang duhovnicesc’‘. Hotărât lucru, mi-e foarte dor de ‘‘dulcele chin al picturii’‘. Poate, totuşi, cândva... 22 februarie, Duminica izgonirii lui Adam din rai: Predică despre ascultare, post şi pocăinţă. În Ortodoxie ascultarea faţă de duhovnic înseamnă a te supune voii lui Dumnezeu Care îţi va vorbi prin preotul tău în Spovedanie. Sfatul şi canonul primit este cuvântul Domnului pentru tine, pe care însă îl vei înţelege doar împlinindu-1. După Liturghie, vizită la o familie de romi din sat. Se adună mai mulţi vecini. Prozelitismul sectar s-a îndreptat în ultima vreme spre familiile de romi care, se potrivesc de minune cu metodele şi nivelul de învăţătură al ereticilor. Unul dintre ţigani -cu reale probleme psihice, alcoolic şi scandalagiu, trisfertoanalfabet - deşi merge la sectă abia de o lună, este ‘‘expert’‘ în Biblie, lucru care mi se pare o adevărată crimă spirituală. A da Biblia pe mâna unui astfel de om este ca şi cum după o operaţie foarte grea i-ai da bolnavului să mănânce grătare şi fripturi. După cele câteva ‘‘lecţii’‘ biblice pe care i le-a ‘‘predat’‘ predicatorul, el a înţeles că fariseul Nicodim era creştin botezat de mic (!) şi în cunoscuta discuţie de taină cu Hristos (Ioan 3, 5) Acesta îi cere să se boteze a doua oară! Nu are rost să continuăm discuţia. Totuşi, mă întreb de ce dacă preotul îi cere unui beţiv să se lase de băutură, acesta nu-1 ascultă, iar dacă merge la sectă se lasă (măcar de ochii lumii). Aflu mai târziu, cercetând scrierile Părinţilor: dracii alcoolului sunt mai mici decât dracii ereziei. Fără îndoială, beţivul se poate întoarce din patima sa, mai are o şansă: o boală gravă, un accident, o mare cumpănă în viaţă sau prin rugăciunile stăruitoare şi răbdarea celor apropiaţi. Am întâlnit cazuri de alcoolici care, pe patul de moarte, s-au căit sincer de păcatele lor. Dar, ereticul, săvârşind păcat împotriva Duhului Sfânt şi rupându-se de harul Sfintelor Taine, de Trupul Bisericii, foarte greu se va mai întoarce din rătăcirea lui, nefiind capabil să-şi vadă păcatele şi să le mărturisească cerând iertare. Căci, se ştie, singurul păcat care nu se iartă este păcatul nespovedit. Ramură uscată, ruptă din trunchiul Hristos, ereticul nu mai este ispitit de diavolul, căci diavolul nu se războieşte cu cei pe care îi are de partea sa, ci cu cei care refuză să i se supună. Promit să revin când va fi acasă şi soţia gazdei care şi ea ‘‘s-a predat’‘ la penticostali de aproape un an. 24 februarie: Revin la familia respectivă. Se adună iarăşi vecini curioşi. Soţia, devenită între timp femeie de serviciu la casa de adunare, nu pricepe de ce se botează copiii, susţine nu prea convinsă că icoanele sunt idoli, crucea la fel, etc. Este interesată de aceste lucruri şi doreşte să

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

le înţeleagă. Problema este că ea a devenit victima unei puternice îndoctrinări antiortodoxe. îmi arată un caiet în care scrisese cu pixul cele dictate de şeful sectei, lucruri simple, absolut deloc argumentate (de exemplu la punctul 3 din caiet scria sec: ‘‘Nu se face semnul crucii, nu se închină la idoli’‘). Discutăm timp de 6 ore cu Biblia în mână tot felul de probleme. Sora se arată a fi o femeie de bun simţ, care doreşte să afle mai multe despre Biserica Ortodoxă, lucruri pe care nimeni, niciodată, nu i le-a explicat. Pentru ea Ortodoxia se confunda cu ceea ce se întâmplă zilnic în ‘‘cartierul’‘ în care locuieşte: înjurături, alcool, certuri, curvuşag, etc. Se miră că nu este aşa şi în cele din urmă se dumireşte. îi spun că Ortodoxia n-o pot înţelege decât cei care o trăiesc, că ea înseamnă o luptă continuă cu patimile şi ispitele vieţii, cu căderi şi ridicări, cu smerenie şi ascultare. începe să dea înapoi, să ezite, să se scuze: ‘‘îmi pare rău că n-am vorbit cu dumneavoastră de la început... ‘‘. Promite că va veni la biserică. Gând dau să plec spre casă, observ în drum maşina predicatorului. Aflu mai târziu că sora a plâns, s-a frământat... In cele din urmă a ales secta. Sacii cu neghină din portbagajul predicatorului... 18 februarie: Invitatul Marinei Constantinescu la ‘‘Nocturne’‘ este maestrul Ion Sălişteanu. Atelierul său din str. Pangratti 33 ne dezvăluie o lume fascinantă a semnelor care compun şi recompun forme şi imagini plastice, desfăşurate în cicluri de lucrări înfăţişând un univers vegetal mconfundabil. Pictura maestrului Sălişteanu este alcătuită din fulguraţii, laviuri şi ‘‘accidente’‘, propunându-ne un dialog între albul pânzei şi contrastul maxim, mergând până la albastru şi negru. Contrastele sparg cu ţipătul lor liniştea albă a pânzei, dezvăluindu-ne un temperament năvalnic. Ion Sălişteanu concepe o scriitură irepetabilă, compusă din gesturi impetuoase, care au ca efect tuşe unice, scrise parcă cu vârful aripilor unei păsări în agonie. Prezent în 2001 la Colonia artiştilor de la Colibiţa, în mijlocul multor artişti tineri, maestrul spunea: ‘‘Am încredere nemărginită în generaţiile care vin pentru că ele reprezintă forma de servire prin spirit a vieţii şi viaţa este puterea fără margini a DivinităţiF. 19 februarie: O posibilă definiţie a omului contemporan: Cain ghemuit sub smochin. 20 februarie: încerc un fel de dicţionar al pseudoculturii contemporane de tip neoprotestant: goana după realizarea noimei de ‘‘convertiţi’‘, Biblii lăsate pe noptieră la hotel şi care se schimbă odată cu prosoapele de baie, reviste cu hristoşi hollywoodieni, evlavii cu batic de nailon, manele încreştinate, mimică studiată şi ochi răsturnaţi peste cap la amvon, vindecători şi vindecaţi pe stadion, apocalipse, termopane, maşini de lux, kitsch, fiinţe colective abrutizate şi manipulate... Produs al revoluţiei industriale, al înstrăinării de obârşii, cultura neoprotestantă nu este altceva decât o telenovelă spirituală care seamănă cu un imens buchet de flori din plastic.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

21 februarie: În pictură este foarte greu să spui: ‘‘cutare este pictorul meu preferat’‘, dar poţi să ai afinităţi pentru opera unui anumit artist, încropesc totuşi o listă a celor pe care îi simt foarte aproape de sufletul meu: -Velazquez, Frans Hals, Rembrandt, Caravaggio, Van Gogh, Cezanne, Claude Monet, Amedeo Modigliani, Gustav Klimt. - Ştefan Luchian, Gh. Petraşcu, C. Baba, Al. Ciucurencu (şi alţi câţiva ‘‘ciucurencişti’‘), Aurel Ciupe. - Ilie Boca, Sorin Dumitrescu, Marin Gherasim, Horia Bernea, Horia Paştină, Mihai Sârbulescu, Ion Dumitriu, Constantin Flondor, Vladimir Zamfirescu, Marcel Lupşe. -iar dintre pictorii foarte tineri pe care îi cunosc: Marius Ghenescu, Cristian Târnovan, Cristian Porumb, George Mircea. Şi mulţi alţii... 1 martie: La tv. medicul nutriţionist Simona Tivadar arată că omul ‘‘funcţionează’‘ cu glucoza şi oxigen. îmi amintesc aici îndreptarul de viaţă pe care Părintele Arsenie Boca îl dădea unui tânăr: ‘‘Oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină’’. Simona Tivadar susţine câteva lucruri demne de luat în seamă: ‘‘Trebuie să fim atenţi la ceea ce mâncăm căci într-adevăr, suntem ceea ce mâncăm. Postul care înseamnă tone de cartofi prăjiţi şi grăsimi în jurul gurii este o minciună. Postul adevărat este cel unit cu rugăciunea. Sfinţii asceţi îşi păstrau vigoarea chiar nimic mâncând, pentru că uneau postul cu rugăciunea şi credeau cu tărie în Cel Căruia se rugau...Când ţi-e silă de ceea ce vezi în jurul tău, uită-te în sus!’‘. Concepţia creştină însă, vine cu o precizare nouă: pe lângă hrana trupească omul are nevoie şi de un alt fel de mâncare. Ni se cere să ne hrănim cu cuvintele lui Dumnezeu (‘‘Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu’‘ Matei 4, 4 ş.a.; iar în Apocalipsa 10, 10 : cuvintele lui Dumnezeu se asimilează mâncându-le!), dar şi cu Dumnezeu Cuvântul (‘‘De nu veţi mânca trupul Meu...’‘ Ioan 6, 53 - 56). Rubem Alves: ‘‘în starea de normalitate noi mâncăm mâncarea. Noi o asimilăm pe ea. Dar, Euharistia este inversul normalităţii: mâncăm şi bem pâinea şi vinul, dar pâinea şi vinul sunt cele care ne mănâncă pe noi. Urmează să devenim ceea ce sunt ele: Trupul şi Sângele lui Hristos’‘ (în excelenta lucrare ‘‘Cartea cuvintelor bune de mâncat’‘. Deisis, 1998). In Postul Mare Biserica ne cheamă la această nebunie: Să-L mâncăm pe Dumnezeu pentru ca în acest fel să devenim una cu El! Dar câţi pot să priceapă acest lucru? 3 martie: Reţin din jurnalul pictorului Ion Dumitriu: - ‘‘Să nu existe timp, doar pictură. Să te minunezi zilnic de cer, iarbă, copaci, sunete (... ploaia pe ţiglă) şi mai ales de culorile lanurilor de secară, grâu, cartofi şi mai ales fânul’‘ (starea de mirare sau contemplaţia e starea firească a omului; versul lui Nichita ‘‘ Ce bine că eşti, ce mirare că sunt! ‘‘ e unul dintre cele mai frumoase din literatura română). - ‘‘Roma. magazine cu ‘‘artă religioasă’‘ - mult kitsch şi prostituţie artistică ‘‘ (din păcate, pe alocuri, şi la noi este la fel).

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

- ‘‘Să fie oare pictura un drog?’‘ (este, dar un drog divin şi de aceea recomandabil; Galateni 3,1: ‘‘.. .voi, sub ochii cărora Iisus Hristos ca pe un prapur a fost scris (zugrăvit) răstignit’‘). - ‘‘Ura împotriva kitschului = chiciură’’(genial!). -’‘Un fluture alb pe Calea Victoriei’’(doar un suflet frumos vede aşa ceva). decât starea pe care fi-o dă liniştea şi simplitatea atelierului tău’‘ (asta îmi aminteşte de un cuvânt al avvei Arsenie din Pateric, către un ucenic: ‘‘Orice să faci, numai de la chilie nu te depărta. Că răbdarea în chilie aduce pe călugăr la rânduiala lui’’. La fel şi răbdarea preotului în altar). 4 martie: Invitată la TVR 1, actriţa Oana Pellea vorbeşte despre divinitate într-un altfel de limbaj, venit din partea unui artist picurat cu har. Ori de câte ori aud un intelectual vorbind frumos şi firesc despre Dumnezeu, mă bucur enorm. Sunt atât de rari! Nu ştiu dacă Oana este ceea ce se cheamă convenţional şi pleonastic ‘‘un creştin practicant’‘ (de parcă ar putea exista şi creştini nepracticanţi!). Reţin însă câteva idei din afirmaţiile sale: - Arta este o poveste de iubire, iar singurătatea artistului e un preţ care trebuie plătit (de meditat: Arta = Iubirea care ne însingurează!; tot aşa monahismul). - Trebuie să ne facem viaţa vie. Faptul că suntem în viaţă (a se înţelege Viaţă = Hristos) e un miracol şi e păcat să o irosim. Cuvântul e şi el un miracol: poate deveni muzică sau poezie, dar poate şi să cadă din gură ca o muscă moartă. - E frumos să stai în faţa calculatorului, dar nimeni n-a plâns în faţa lui. Dacă nu investim nimic în visare, în frumuseţe, murim săraci. - Arta duce la îndumnezeire (afirmaţie pretenţioasă, dar sună frumos). 5 martie: Cândva, cu mulţi ani în urmă, eram elev la Şcoala de Artă, şi, fiind într-o mare criză financiară, stăteam cu câteva icoane zugrăvite pe pânză, în piaţă la Năsăud în zi de târg. Lume pestriţă, înghesuială, nimeni nu mă întreba despre preţ... Deodată, o bătrânică se opreşte în faţa icoanelor, îngână un ‘‘Doamne ajută’‘, se închină cuviincios şi pleacă mai departe. Mi-am adunat în grabă pânzele şi am plecat acasă. De atunci, niciodată n-am mai vândut icoane. 6 martie: Tot mai multe voci proclamă cu tărie substituirea credinţei creştine cu o mişcare de tip New-Age, credinţa absolută în om şi înlocuirea lui Dumnezeu cu ştiinţa. Mă gândesc la următorul exerciţiu: în Psalmul 22, 1 -’‘Domnul mă paşte şi nimic numi va lipsi’’- să înlocuim pe Dumnezeu cu ‘‘Ştiinţa’‘. Poate fi adevărat şi consolator enunţul ‘‘ştiinţa mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi’‘? Poate ştiinţa să învingă suferinţa, păcatul şi moartea?

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

14 martie, Duminica Sf. Cruci: După Sf.Teofan Zăvorâtul crucile duhovniceşti sunt de trei feluri: 1.Crucile dinafară (necazuri, nevoi, suferinţe): nimeni nu e scutit de ele şi li se poate dărui un sens mântuitor dacă sunt îndurate cu nădejde. Sensul lor este pocăinţa, iar Simon Cirineanul care a purtat Crucea Domnului este chipul acelor purtători de cruce care sunt supuşi necazurilor şi lipsurilor din afară. 2.Crucile lăuntrice: adică războiul nevăzut ce se dă înlăuntrul nostru împotriva patimilor, a ispitelor şi a poftelor. Sf. Pavel: ‘‘cei ce sunt ai lui Hristos, şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele’‘ (Galateni 5, 24). Tâlharul cel bun de pe cruce închipuie pe cei care se luptă cu patimile. 3.Crucile duhovniceşti: înseamnă încredinţarea deplină în voia lui Dumnezeu. Pe această cruce se suie numai cei desăvârşiţi: ‘‘M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel Ce trăieşte în mine’‘(Galateni 2, 20). Domnul Iisus Hristos pe cruce închipuie pe bărbaţii care s-au răstignit pe ei, încredinţându-se voii lui Dumnezeu. Aceasta este culmea desăvârşirii la care poate ajunge omul. Aşadar, calea mântuirii începe prin pocăinţă, se maturizează prin războiul cu patimile şi se împlineşte prin răstignirea cu Hristos a omului curat (sau prin ‘‘cufundarea în Dumnezeu’‘: ‘‘Aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu’‘ -Col.3,3). Dar crucea tâlharului celui rău? Ea închipuie pe cei care slujesc păcatelor. *** Şi tot astăzi, către un suflet pierdut, după şapte zile de rugăciune tainică: ‘‘M-am rugat şi am văzut în duh chipul tău oglindit în lacrimile Maicii Domnului’‘. 16 martie, Bistriţa: Galeriile UAP: expoziţia maestrului Gheorghe I. Anghel îmi încolţeşte în suflet ideea unei rugăciuni de exorcizare, a unei lumi apăsătoare şi descompuse sub greutatea timpului şi a pământului. Mituri şi vestigii încremenite în nisipuri, cioburi de veşnicie, ispita şi efemerul lumii, moartea acestei frământături de lut care se (mai) numeşte Om. La celălalt pol al trăirilor zilei se aşează o carte pe care o aflu întâmplător într-o librărie anticariat: Ioan Alexandru, ‘‘Imnele iubirii’‘, apărută în 1984 şi care are pe prima pagină autograful autorului semnat ‘‘Crăciun 1984’‘. Deschid la întâmplare şi citesc: ‘‘Dragostea e singura avere / Ce se dă pe veci pentru puţin / Dobândeşte mila înfiere / Lacrima din pâine şi din vin’‘. Cumpăr cartea, mulţumesc cerului şi plec nădăjduind spre casă. 17 martie: Revin la ‘‘Imnele iubirii’‘ amintindu-mi de prima mea întâlnire cu fratele Ioan. Frecventam cursurile unei Facultăţi particulare din Năsăud, prin anul 1991. Era o zi ploioasă de toamnă. Stăteam câţiva colegi adăpostiţi sub streaşină unei şcoli năsăudene aşteptând să vină cineva cu cheia să ne deschidă. Deodată, prin ploaia rece, a apărut silueta unui bărbat între două vârste, fără umbrelă (ploua bacovian!) cu pălărie neagră şi pardesiu. S-a apropiat de noi, ne-a salutat umil ridicându-şi pălăria şi dând respectuos mâna cu fiecare. Era poetul şi senatorul Ioan Alexandru, noul nostru decan şi profesor de Vechiul Testament. Ne-a spus: ‘‘Măi fraţilor, am sosit aseară cu acceleratul de la Bucureşti. Când am coborât în Năsăud, era

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

unul care pierduse nu ştiu ce tren şi înjura de parcă-i dicta Satana tot ce are mai scump neamul ăsta.. .M-am dus la el să-i spun că nu face bine, dar, în loc să se potolească, a sărit la mine...Acuma vin de la o brutărie de unde mi-am cumpărat o pâine rumenă şi fierbinte. Miam făcut o sfântă cruce mare, sănătoasă şi mi-am potolit foamea. Foarte bună pâinea la Năsăud!’‘. Stăteam în ploaie împreună, pe trotuarul din faţa şcolii şi nu ne venea să intrăm. Omul acesta ne fermecase de la primele cuvinte, de la primele gesturi. Apoi am intrat în sala de cursuri. Ne-a povestit că şi-a petrecut noaptea pe câmp. Stând la fereastra casei în care fusese găzduit, a observat noaptea în depărtare, un foc. S-a dus acolo şi a stat de vorbă până spre dimineaţă cu un ţăran care-şi păzea porumbul şi cartofii. I-a vorbit despre Hristos. Au urmat două zile fantastice, pe care nu le voi uita niciodată. Şi-a început discursul despre Mântuitorul cu cuvintele Sale de după înviere:’‘Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pămănt (Matei 28, 18). Zicea aceste cuvinte sfinte aproape urlând. Când vorbea despre Hristos, faţa i se transfigura, se cutremura întreaga lui fiinţă. Trecea de la un subiect la altul cu mare dezinvoltură. Ne-a vorbit despre jertfa Brâncovenilor, despre ţăranii din Maramureş şi drama Basarabiei, despre milioanele de prunci ucişi în România prin avort. Toate acestea ni le rostea în şoaptă sau strigând, agitându-şi mâinile sau plângând încet şi îndelung ca o ploaie de toamnă.. .Iar noi le ascultam uimiţi, uitând că ora mesei de prânz trecuse de mult. Pur şi simplu nu mai voiam să plecăm de acolo. Tot ce spunea Ioan Alexandru devenea instantaneu poezie şi lacrimă. Mărturisesc cu mâna pe inimă că n-am cunoscut niciodată un profesor al cărui discurs să mă fascineze atât de mult. A fost şi părerea tuturor prietenilor de la Năsăud. într-un târziu ne-a spusr’‘Haideţi fraţilor să spunem o sfântă rugăciune’‘. Am rostit Rugăciunea Domnească. La un moment dat a observat că o colegă era însărcinată. ‘‘Să ne rugăm şi pentru pruncuţul acesta...’‘. Un coleg, adventist de ziua a 7-a, pe care îl chema tot Ioan, 1-a invitat să găzduiască peste noapte la el. Locuia singur în două camere'la un cămin de nefamilişti. Profesorul nostru a acceptat cu căldură. Mergând spre cămin, au trecut pe lângă o biserică ortodoxă, vecină cu şcoala în care se ţineau cursurile. ‘‘Hai frate Ioane să intrăm aici să ne spunem rugăciunile de seară’‘... Aşa l-am cunoscut pe marele poet creştin. Un om în care harul dumnezeiesc clocotea ca un vulcan gata să erupă. ‘‘Urgenţa numărul unu pentru România este desprinderea, trecerea prin Marea Roşie a rugăciunii...Ce bine ar face României o cetate universitară creştină, unde alcool nu se bea, nu se fumează, unde uriaşă este Biserica şi incubatoare sălile de studii, televiziunea creştină, radioul creştin, profesorii creştini, fizicienii, matematicieni, biologi, predicatori toţi ai Evangheliei lui Hristos, treizeci de mii de studenţi, o sută de mii... un oraş al lui Hristos de preoţi, misionari, savanţi.’‘ (‘‘Cu Biblia în America’‘, 1993). 21 martie, Duminica Sf. Ioan Scărarul: Citesc la Părintele Porfirie: ‘‘Pe Hristos nu-L vom cunoaşte dacă El nu ne va cunoaşte’‘. Iată o taină minunată! Sf. Scriptură ne descoperă că a cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a fi cunoscut mai întâi de El (Galateni 4, 9). Vor zice unii: Cum adică, Hristos Cel ce cunoaşte până şi gândurile noastre (Matei 9,4 ş.a.), nu ne cunoaşte pe noi? Să ne amintim că celor cinci fecioare neghioabe, Mirele le zice: „Nu vă cunosc pe voi!” (Matei 25, 12). Ce surpriză înfricoşătoare pentru cei nepricepuţi şi mai ales pentru profeţii

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

mincinoşi şi ‘‘proorocii’‘ sectari amintiţi de Mântuitorul în Predica de pe Munte:’’ Feriţi-vă de profeţii mincinoşi care vin la voi în haine de oi, iar pe dinlăuntru sunt lupi răpitori” (Matei 7, 5), căci ‘‘Mulţi îmi vor spune în ziua de apoi: Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am profeţit? ...Şi atunci le voi mărturisi: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi! Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7,22 - 23). Cum adică Doamne - vor zice aceia - pe noi care am făcut ‘‘evanghelizări’‘ şi am ‘‘pocăit’‘ atâtea suflete nu ne cunoşti? Iar răspunsul tranşant, pe faţă: Nu ştiu cine sunteţi! Sau - după o traducere riguroasă a textului de la Matei 25, 12 – „ Nu-mi recunosc chipul Meu în voi!” (‘‘ oue oida ymas’‘, cuvântul central fiind aici ‘‘oida’‘, forma de perfect a verbului ‘‘eidos’‘ care înseamnă ‘‘chip’‘, ‘‘înfăţişare’‘ - vezi la Pr. Galeriu). O, ce dezamăgire! Doamne, dar vor merge curvele şi vameşii în cer, iar noi nu? Cum să facem ca să ne cunoşti pe noi? Ca să vă cunosc pe voi - va zice Domnul - trebuie să aflu în voi ceva deosebit: Să Mă aflu pe Mine însumi! Cum? Recunoscându-mă pe Mine în Euharistia din voi! Eu nu vă cunosc pe voi, dar mă recunosc pe Mine în voi, cei care prin smerenie şi negrijirea de sine v-aţi răstignit trupurile împreună cu Mine, pentru ca nu voi ci Eu să trăiesc în voi (Gal.2, 20). Şi dacă prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Meu, trupurile voastre au devenit mădularele Mele (ICor. 6,15), oare nu-mi voi recunoaşte propriile Mele mădulare? Aşadar, esenţială este viaţa tainică, liturgică, smerenia şi negrijirea de sine în adorarea lui Dumnezeu. Nu ostentativ, nu de ochii lumii, nu urlând în megafoane, nu alergând după acoliţi. Cel ce se îndrăgosteşte de Hristos se retrage şi-L trăieşte pe Dumnezeu tainic ‘‘întru suspine negrăite’‘ (Rom. 8, 26). Când ajungi la o asemenea măsură a smereniei ‘‘Dumnezeu e nevoit să locuiască înlăuntrul tău’‘ (Pr. Porfirie). Vei cunoaşte atunci că eşti singurul păcătos de pe faţa pământului şi nu te vei mai preocupa să mântuieşti tu pe alţii. Dar, în jurul tău se va mântui mulţime de oameni. Nu este asta o taină dumnezeiască? Cele cinci fecioare înţelepte, ţinându-şi candelele aprinse întru limpede priveghere, lau adorat pe Mirele Ceresc cu smerenie, tainic, în miez de noapte, cu uşile închise (Matei 25, 10). Nu de faţadă, nu urlând disperate prin magazinele de untdelemn. Iată de ce, domnilor ‘‘evanghelişti’‘, ‘‘scripturişti’‘ şi ‘‘lucrători vicleni care vă luaţi chip de apostoli ai lui Hristos’‘ (2Cor. 11, 13) nu mai alergaţi să-i mântuiţi pe alţii! Nu noi, ci singur Hristos poate să mântuiască! 23 martie: Citesc şi mă crucesc: ministrul învăţământului s-a gândit el ce s-a gândit, şi a luat o hotărâre epocală! Să acorde dumnealui niscai scutiri şi reduceri elevilor de elită şi olimpicilor. Prin urmare, ticluieşte un carneţel prin care, printre altele, elevele olimpice se învrednicesc de 10% reducere la.. .chiuretaj!!! Un ministru care-şi tratează elitele ca pe nişte curve, merită să fie trecut la lopată. Mă gândesc totuşi că ştirea din ziar este eronată. Altfel ar fi prea de tot. 30 martie: O frântură de gând: în Facultatea de Teologie toţi te învaţă cum să vorbeşti, dar nimeni nu te învaţă cum să taci. Iată un minus posibil al studiilor teologice contemporane - scolastice şi ‘‘ştiinţifice’‘ până în măduva oaselor. Avva Arsenie Papacioc: ‘‘Nu contează că-i doctor în teologie; la noi ierarhia este smerenia; mai mare nu este nici împăratul nici patriarhul’‘.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Dan Ciachir: ‘‘Pericolul cumplit este doctorantizarea şi protestantizarea învăţământului teologic. In loc să se formeze preotul slujitor, duhovnicul, se formează un fel de cercetător de institut academic. Or, Biserica este comunitate de iubire, nu ateneu.’‘ Van Gogh: ‘‘Prefer să mor de moarte naturală decât să mă las pregătit pentru moarte de către Academie. Mi se întâmplă să primesc de la câte un muncitor lecţii care mi se par mai folositoare decât lecţiile de greacă’‘. 31 martie: M-am dumirit definitiv de un adevăr: că ereticul nu dă un pahar cu apă celui de altă credinţă, fără să aibă un interes. Iar interesul acesta este: să-1 atragă la rătăcirea sa pe cel însetat. 1 aprilie, Bistriţa: La taifas cu pictorul şi prietenul Cristian Târnovan în atmosfera atât de specială a atelierului său din Piaţa Centrală nr. 24. ‘‘Meştereşte’‘ cu migală o cafea tare şi ‘‘bârfim’‘ câte şi mai câte: despre ultima expoziţie (Beclean, la Buna Vestire), ce mai e nou prin atelier, despre familii, prieteni, proiecte etc. Grijuliu şi generos ca întotdeauna, îmi dăruieşte la plecare un calendar de perete deosebit, ilustrat cu lucrări ale lui Horia Bernea (din colecţia dr. Sorin Costina), editat de UAP Bistriţa. Ajuns acasă, citesc pe ultima pagină a calendarului o zicere a maestrului Bernea pe care o declar fără ezitare, una dintre frazele anului: ‘‘într-o lume de nebuni şi ticăloşi cel mai curajos şi nonconformist gest este acela de a te păstra om ‘‘normal” Hotărăsc să folosesc această frază ca punct de plecare al unei viitoare predici. 4 aprilie, la Florii: O văd adesea trecând pe drum desculţă şi cu trupul gârbovit sub greutatea anilor. Papucii îi încalţă numai când vine la biserică pentru că ‘‘o strică la picioare’‘. Pe vremuri, doar iarna se purtau opinci cu obială de pănură aspră. In rest se umbla desculţ până toamna târziu. Mama Măriuca ‘‘Moşuţânca’‘ din Budeşti, văduvă de mulţi ani, deşi trecută de mult de ‘‘vârsta psalmistului’‘, mai iese încă vara la sapă cu convingerea că omul e dator să se ostenească pentru o bucată de pâine. Copiii i-au plecat pe la oraş, au familii şi greutăţi, iar ea s-a obişnuit singură. Are ea o mare dragoste: biserica. I se pare ceva foarte grav să lipsească măcar o singură duminică de la slujbă. Aşa a apucat ea de la bătrânii de demult. Uneori se întâmplă să vină dimineaţa devreme, pe când biserica este încuiată. Se aşează pe banca din faţa bisericii şi-1 aşteaptă pe părintele cu palmele îmbrăţişate a rugă, în poală, murmurând cuvinte numai de ea ştiute. Când apare părintele, se ridică şi spune cu respect: ‘‘Săru' mâna părinte’‘. ‘‘Te-am auzit că vorbeai cu cineva mamă Măriucă’‘. ‘‘Ei, ziceam şi eu o rugăciune pe care o ştiu de la bătrânu' meu’‘. ‘‘Mi-o spui şi mie mamă Măriucă?’‘. ‘‘Cum să nu părinte: Mă duceam pe-o cărăruşă / Mă-ntâlneam c-o albinuşă / Albinuşa face miere / Mierea face ceară / Ceara face lumină / Lumina s-a aprinde / Raiu' s-a deschide / Maica Sfântă a zice: / Cine a zice ‘‘Tatu' nost’‘ astă vineri sara de trei ori /

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

dimineaţa de patru ori / L-a scoate Dumnezeu din măgură, din păgură / Şi i-a pune făclii aprinse’‘. ‘‘Ce înseamnă ‘‘măgură’‘ şi ‘‘păgură’‘ mamă Măriucă?’‘. ‘‘Eu aşa zic părinte. Nu ştiu ce înseamnă, dar aşa o ştiu de la bătrânu' meu’‘. Apoi intră în biserică în urma părintelui şi se închină la icoana învierii, făcând trei cruci ciudate în timp ce murmură mereu aceleaşi rugăciuni vechi de când lumea. De data asta a venit pentru spovedanie, lucru pe care-1 face cu sfinţenie o dată pe lună. Nu are cine ştie ce păcate ‘‘da aşa-i bine’‘, să fii mereu împăcată cu Domnu' Hristos şi cu toată lumea. Mai are ea o mare bucurie: că poartă numele Preacuratei. Când rosteşte acest nume sfânt, i se înseninează întreaga faţă: ‘‘Măicuţa Sfântă săraca...cât se roagă ea pentru noi!’‘. În credinţă nu a avut niciodată îndoieli. E o întrebare pe care nu are rost să i-o pui la spovedanie. Cum să se îndoiască? Ea crede pur şi simplu, ca şi cum credinţa ar fi o prelungire a fiinţei ei. O credinţă de copil, pentru care ‘‘dovezile’‘ sunt pierdere de vreme. Văzând-o, îmi zic că oamenii ca ea au purtat pe umeri Tradiţia vie a Bisericii Ortodoxe, având cuibărită în inimi credinţa nealterată, curată ca lacrimile Fecioarei. La mama Măriucă şi la toate ‘‘mamele Măriuci’‘ din Biserica neamului românesc, credinţa precede înţelegerea pentru că aşa este normal să fie. Văzându-i tălpile crăpate şi pline de colbul satului din care n-a prea ieşit toată viaţa, am văzut în ea întruparea cuvintelor lui Petre Ţuţea: ‘‘O bătrână murdară pe picioare care se roagă în faţa icoanei Maicii Domnului, face cât toată Academia Română”. ‘‘Mamă Măriucă, dumneata eşti Academia Română!’‘. Dar ea nu înţelege aceste cuvinte ale ‘‘domnilor de la oraş’‘. Cu o fărâmă de anafura în colţul batistei se îndreaptă grăbită spre casă, ca să-şi dea jos papucii de sărbători care o incomodează. Păşeşte cu paşi mărunţi şi legănaţi, mereu pe aceeaşi cărare pe care a şoptit de mii de ori: ‘‘Mă duceam pe-o cărăruşă / Mă-ntâlneam c-o albinuşă...’‘. (în amintirea bătrânilor satului, publicat în ‘‘Răsunetul’‘/ 15 august 2000, ‘‘Lumea credinţei’‘ / decembrie 2003) 8 aprilie, Joia Mare: La Denia celor 12 Evanghelii biserica este plină de credincioşi ca în ziua de Paşti. Pentru prima oară în istoria parohiei se va săvârşi slujba spălării picioarelor, după rânduiala arătată în Triod. La vremea cuvenită cei 12 tineri ucenici se aşează pe 12 scaune în semicerc, desculţi, în faţa poporului credincios. Se aşterne o tăcere de mormânt. Este tăcerea Cinei celei de Taină! O atmosferă sobră, apăsătoare de mister şi adâncă emoţie, în acelaşi timp frumoasă şi blândă ca o ectenie, un veritabil teatru - ritual sacru care amuţeşte orice şoaptă. încins cu un ştergar românesc torn apă pe picioarele ucenicilor şi le şterg cu pânza curată. Trăiesc şi trăim cu toţii aievea o uluitoare frântură din viaţa Fiului lui Dumnezeu. Liniştea este curmată de dialogul cu Petru: ‘‘Doamne, oare Tu, să-mi speli mie picioarele?...’‘ Ioan Alexandru ne spunea cândva la Năsăud că Dumnezeu a coborât pe pământ ca să ne spele picioarele. Pentru prima oară înţeleg ce-a vrut să spună marele nostru poet. 9 aprilie, Prohodul Domnului: Dintre toate patimile Mântuitorului, cel mai tare trăiesc un fapt care pentru unii poate trece neobservat. Un slujitor zelos îi dă o palmă lui Iisus, iar El găseşte de cuviinţă să se umilească în faţa slugoiului: ‘‘Dacă am vorbit rău, mărturiseşte despre rău, iar dacă am

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

vorbit bine, de ce Mă baţi?’‘ (Ioan 18, 22 - 23). Acest ‘‘de ce Mă baţi?’‘ mi se pare un abis al smereniei şi al umilinţei lui Dumnezeu în faţa creaturii Sale. Un Dumnezeu care se lasă pălmuit de către om! Ori de câte ori citesc sau îmi amintesc acest episod, mi se pare că aud răsunând peste veacuri ecoul înfiorător al acelei palme... 11 aprilie, învierea Domnului: Spun ‘‘Hristos a înviat!’‘ şi viaţa mea primeşte dintr-o dată valoare şi sens. Iată de ce singurul motiv pentru care pot spune că sunt fericit este acela că sunt creştin ortodox. 16 aprilie, Izvorul Tămăduirii: ‘‘Bucuraţi-vă şi vă veseliţi...’‘ (Matei 5,12). Veselia este bucurie întrupată. Sentimentul adânc duhovnicesc al sfintei bucurii se cere risipit, manifestat, împărtăşit, iar această împărtăşire se făptuieşte prin veselie. Bucuria fără veselie riscă adesea să devină închistare şi egoism, după cum veselia fără bucurie cade întotdeauna în petrecere, chef, demonism. 23 aprilie, Sf. Mc. Gheorghe: Ortodoxia propune o viaţă ascetică, o asceză a trupului şi a ‘‘eu’‘- lui, dar nu lipsită de bucurie. Cine n-a înţeles că învăţătura ortodoxă înseamnă înainte de toate, bucurie şi optimism, n-a cunoscut încă duhul Ortodoxiei. Tristeţea ca opus al bucuriei şi al nădejdii este păcat şi proastă pricepere a mesajului evanghelic. Un dialog revelator între Nicolae Steinhardt şi Sorin Dumitrescu: ‘‘Ce faci domnule Sorin? ‘‘ ‘‘Ce să fac părinte Nicolae, uite sunt supărat că am fost acum două zile la un vernisaj şi am băut cu unii în post; sunt trist’‘. ‘‘Nu, nu - zice părintele Nicolae - că ai băut, nu, asta nu-i păcat; că eşti trist e un păcat’‘. 2 mai: ‘‘întunecând întunericul / Iată porţile Luminii! ‘‘ (Nichita) 9 mai, Duminica samarinencei: Biserica este fântâna lui Iacob. Apa cea vie: harul Preasfântului Duh şi Cuvântul Evangheliei. Samarineanca: model superbissim de pocăinţă şi misionarism creştin. Cucereşte pentru Hristos cetatea Sihar apoi, primind botezul, devine Sfânta Fotinia. în timp ce călăii lui Nero îi jupoaie pielea de vie, ea cântă : ‘‘Doamne cercetatu-m-ai şi m-ai cunoscut!’‘. Intră apoi în cer şi-n Sinaxar (26 februarie) împreună cu familia ei, ca muceniţă pentru Evanghelie.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Iar din partea Mântuitorului, încă o lecţie de catehism şi dumnezeiască fineţe spirituală.

10 mai: îmi spune un bătrân din sat, care nu demult şi-a pierdut într-un tragic accident, fiul şi nora: ‘‘îmi vine dor de ei părinte şi doru ăsta mă omoară’‘. Iată o cauză a morţii la care nu mă gândisem: Dorul! La fel dorul după Dumnezeu: poate să te omoare încet, încet, pentru a te naşte din nou la viaţa cea nepieritoare şi lipsită de dor ucigător. Pricep abia acum că Sfinţii mureau de dor... 14 mai: Nimic mai apăsător decât tăcerea lui Dumnezeu. Te simţi uneori pustiu, părăsit, stingher... ‘‘Tacă dascălii toţi, tacă făpturile toate înaintea feţei Tale: Tu, Unul, să-mi vorbeşti!’‘ (Urmarea lui Hristos III. 2). Trebuie să ştii: chiar dacă El tace, asta nu înseamnă că nu-ţi vorbeşte. Sileşte-te să fii gol de tine şi El îţi va vorbi tăcând, în adierea unui gând curat sau urlând prin făpturile ce te înconjoară. Doar să ai urechi, urechi de auzit! 16 mai: Liturghie arhierească la Lunca Ilvei, magistral săvârşită de P.S.Sa Irineu Bistriţeanul, cu răspunsuri serafice intonate de corala ‘‘Andrei Mureşanu’‘. în ciuda timpului neprietenos, e atâta frumuseţe în jur încât simt fiorul şi adierea îngerilor împreună -liturghisitori. Harul divin coboară în Liturghia bizantină cu fineţea ecoului unei şoapte abia rostite. Între lacrimă şi cuvânt se înfiripă în inimă gândul: ‘‘Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc...’‘ (Ioan 21,15-17). 26 mai: Mă trezesc cu un plic voluminos la poştă. Deschid cu nerăbdare şi, stupoare! înăuntru aflu revista... ‘‘Academia infractorul’‘ (crime, violuri, fotografii deochiate). Am crezut că e o glumă proastă, însă mă lămureşte o scrisoare explicativă: ‘‘Dragă domnule părinte, aşa cum v-au îndrăgit toţi enoriaşii comunei... v-am îndrăgit şi eu pentru seriozitatea şi dăruirea etc...De aceea am căutat şi eu cu modestele mele priceperi să fac cunoscută această strădanie a sfinţiei voastre publicului larg (!) într-unui din ziarele la care colaborez...’‘. O, Doamne! încep să mă lămuresc. ‘‘Adrisantul’‘, bucureştean, vine de obicei la Paşti să-şi viziteze rudele din Budeşti. Om cumsecade cum îl ştiu, pasionat de filmări şi fotografii, se va fi gândit să-mi facă o surpriză scriind despre mine la gazetă. Prin urmare, iată-mă fotografiat în odăjdii şi lăudat în ‘‘Infractorul’‘ printre violatori, criminali sadici şi pornografii, între două articole cu titlul ‘‘Prietenul la băutură se cunoaşte’‘ şi ‘‘Ameninţat cu cuţitul şi tâlhărit’‘.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

În scrisoare, fratele îşi cere scuze, pentru... ‘‘că undeva în articol s-a strecurat o mică greşeală”...de exprimare! Aşa-mi trebuie! Şi pentru ca surpriza să fie totală, mă asigură de buna intenţie şi de faptul că ‘‘dacă puterile şi posibilităţile mă vor călăuzi să pot scrie şi alte articole despre comună şi viaţa spirituală de acolo sau dacă dumneavoastră aveţi o idee ce ar putea face obiectul unui articol, îl aştept cu plăcere...’‘. Iată-mă colaborator la ‘‘Infractorul’‘, ‘‘săptămânal de informaţii şocante’‘. Cariera mea de gazetar începută la ‘‘Răsunetul’‘ bistriţean, promite să devină interesantă. Acuma înţeleg mai bine cuvântul Părintelui Rafail Noica despre faptul că murdăria, la fel ca păcatul, nu este ce este ci unde este. Bălegarul pe câmp, unde vom semăna grâu, este ‘‘aur’‘, dar pe covorul meu din salon - nu, mersi! Acolo este murdărie. La fel articolul prietenului gazetar de ocazie: nu e rău scris dar e prost plasat. Totuşi, se termină frumos: ‘‘Dumnezeu să ne binecuvinteze!”. Chiar aşa! Şi să ne ierte şi pe mine şi pe tine frate.

27 mai, Bistriţa: Trecând întâmplător pe lângă Muzeul de Gravură contemporană, îmi atrage atenţia un afiş care anunţă vernisajul unei expoziţii de pictură - sculptură a grupului clujean ‘‘Generaţia XXI’‘- iniţiatorul acestuia fiind vechiul meu prieten Marius Ghenescu. În sălile expoziţiei trăiesc bucuria reîntâlnirii cu Marius, pe care îl cunosc din anii 89 92, când eram elev la clasa de pictură a Şcolii de Arte Bistriţa. Pe atunci proaspăt absolvent al Liceului de Artă din Tg. Mureş, Marius frecventa şi el atelierul improvizat în vechea Casă a Argintarului. Profita de prezenţa acolo a unui ‘‘model’‘ pe care noi, ca novici, buchiseam dificilul meşteşug al portretului, plătindu-1 din banii de buzunar cu 25 de lei pe oră; (‘‘modelul’‘ era un tip prietenos, dar absolut inexpresiv de care n-am putut scăpa până când iam vândut un portret - pentru care pozase - cu preţul unei sticle de vodcă). Se pregătea pentru Academia de Arte Vizuale din Cluj, unde a fost admis în 1991. Mai târziu, când am devenit student la teologie, ne-am reîntâlnit la Cluj şi am zăbovit adeseori ‘‘punând pictura la cale’‘ în cămăruţa strâmtă din căminul 17 Haşdeu sau pierzândune urma la vre-o masă obscură din beciurile ‘‘Music - Pub’‘-ului, pe unde rătăceau tot felul de ‘‘ciudaţi’‘ ai studenţimii clujene, zăbovind la o bere ieftină şi un ‘‘Carpaţi fără’‘. Extrem de activ încă din primii ani ai studenţiei, Marius Ghenescu a participat la numeroase expoziţii de grup, debutând apoi cu o personală la galeriile ‘‘Paul Sima’‘ în 1995, numită ‘‘Expansiune’‘. Urmează expoziţia ‘‘Chipul’‘ în 96, la aceeaşi galerie a Casei Universitarilor din Cluj, care s-a bucurat de o bună primire, fiind considerat de către Andor Komives ‘‘o promisiune care tinde să devină, tot mai pregnant, o certitudine ‘‘. Mânat de o nestăpânită fervoare creativă, Marius Ghenescu lucrează cu voluptate, aflându-se ‘‘într-o nestatornicie blestemată, mişcare, schimbare’‘ (C-tin Zărnescu, 1996). Apropierea de icoană, de arta bizantină, a făcut-o la început ca orice student la Arte care se întreţine singur, lucrând icoane pe lemn la comandă. Cu timpul însă icoana avea să-şi pună amprenta pe mai toate lucrările sale, populate cu portrete - umbre de inspiraţie bizantină, esenţializate, simplificate uneori până la gesturi şi amprente, fiinţări efemere care vor parcă să scape privirilor pătimaşe ascunzându-se în ţesături de linii şi simboluri. Lucrările ample care pot părea unor căutături habotnice la limita ereziei, sunt de fapt rodul unei apăsătoare nelinişti, ‘‘portrete întrebări asupra existenţei. De altfel (coincidenţă sau predestinaţie?), Marius Ghenescu este asistent universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj, secţia Patrimoniu Cultural.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Regret nespus că nu pot rămâne la vernisaj (obligatoriu de revenit!). Am privit totuşi lucrările expuse şi constat la Marius trecerea de la creaţiile fragile în genul haiku-ului japonez din vremea studenţiei, la înfăţişări elaborate, cu un aer absolut personal, în care însă întâlnim aceiaşi îngeri apocaliptici tăinuiţi în mizeria contemporană, sunând din trompete iminenţa Parusiei. Lăudabilă iniţiativa alcătuirii unui grup de tineri plasticieni care cred într-o idee estetică comună şi care chiar au ceva de spus într-o lume maculată cu vanităţi şi meschine invidii profesionale. La plecare îi urez succes lui şi noului grup de creaţie ‘‘Generaţia XXI’‘, cerându-i numărul de telefon. încropeşte la repezeală o ‘‘carte de vizită’‘ rupând dintr-o agendă o foaie pe care scrie un număr de mobil, iar deasupra desenează din câteva linii - ce altceva? - un cap de înger. 28 mai: Bibliografie obligatorie pentru orice creştin care vrea să cunoască Ortodoxia: ‘‘Urmarea lui Hristos’‘ (scrisă de un anonim, iar după unii de Tomas de Kempis) probabil cea mai citită carte de pe faţa pământului, după Biblie şi care a întors la Dumnezeu cele mai multe suflete moarte. Părintele Cleopa, întrebat dacă e bună cartea aceasta, a răspuns: ‘‘Nu este bună, este foarte bună!’‘. Mai adaug cu convingere ‘‘Războiul nevăzut’‘ al Sf.Nicodim Aghioritul (pentru preoţii duhovnici este de neconceput lipsa acestei lucrări), Sf. Ioan de Kronstadt - ‘‘Viaţa mea în Hristos’‘ şi tot ce s-a publicat despre Sf. Siluan Amonitul. Un supliment mai lămurit: Ierom. Rafail Noica, ‘‘Cultura Duhului’‘, care mi-a deschis ochii în multe privinţe, iar pentru tineri scrierile prezente şi viitoare ale Ierom. Savatie Baştovoi, Pr. Constantin Necula şi ale lui Danion Vasile. P.S. : Totuşi, ‘‘nu poţi deveni ortodox citind cărţi. Ortodoxia se comunică, la fel ca puterea spirituală, prin Trupul Bisericii’‘ (Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard). 1 iunie: Omul este singura fiinţă din univers care-şi pune întrebări. Călcarea poruncii primordiale a adus cu sine neliniştea omului întrebător, obligat să caute şi să se caute la nesfârşit, fără să reuşească vreodată să cunoască şi să se cunoască deplin. Mintea întunecată a omului izgonit din paradis a zămislit sentimentul obsesiv a neîmplinirii. Omul se îndepărtează prin păcat de Absolutul divin, dar nu încetează să-L caute. Iar căutarea este rezultanta întrebărilor esenţiale ale vieţii: Cine sunt? Ce trebuie să devin? Care este sensul existenţei şi al lumii? Sau, citând titlul unei celebre lucrări a lui Paul Gauguin: ‘‘Cine suntem? De unde venim? încotro ne îndreptăm?’‘. Tragedia omului nereligios vine din faptul că punându-şi astfel de întrebări fundamentale, nu găseşte niciun răspuns consolator. El trăieşte iremediabil neliniştea produsă de limitele vieţii şi de moartea absolută. Căci, viaţa fără Dumnezeu, fără înviere este un nonsens. Trăind într-o lume desacralizată, omul contemporan este un însingurat, incapabil de a se defini şi cunoaşte pe sine ca fiind ‘‘după chipul lui Dumnezeu’‘. Această dramă existenţială a omului se datorează mai cu seamă lipsei sale de orientare către o spiritualitate profundă care să răspundă cerinţelor şi necesităţilor spiritului uman.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Suntem mereu ispitiţi să renunţăm la întrebări, la căutarea adevărului în favoarea unei nesimţiri spirituale. Căci, căutarea adevărului înseamnă refacerea drumului spre Golgota. Cu cât te apropii de adevăr, cu atât vei suferi mai mult, cu atât crucea devine mai grea. Întrebările provoacă în om o zbatere care se amplifică pe măsura neputinţei de a afla adevărul şi atunci vine întrebarea capcană: La ce bun? Obstacolele devin tot mai grele şi odată cu ele se naşte gândul de a ne lepăda povara. Este semnificativ un cuvânt al Ecclesiastului: ‘‘Atunci, mi-am dat seama, privind lucrarea lui Dumnezeu, că omul nu poate să înţeleagă toate câte se fac sub soare, dar se osteneşte căutându-le, fără să le dea de rost”(Eccl. 8,17). Atunci, la ce bună căutarea? Tocmai pentru că ea singură ne face să ne dăm seama cât de limitaţi suntem, cât de puţine lucruri poate cunoaşte omul autonom, lipsit de ajutorul lui Dumnezeu. Iar aceasta poate să ne ducă la credinţă, ca singura formă prin care putem cunoaşte şi primi Adevărul, Care nu este o idee filosofică, ci o Persoană - Iisus Hristos ‘‘Calea, Adevărul şi Viaţa’‘ (Ioan 14, 6). ‘‘Adevărul nu se caută, ci se primeşte’‘ (Petre Ţuţea). Aşadar, aflarea Adevărului nu este rezultatul căutărilor noastre, ci răsplata acestora. Iar căutarea, pentru ca să fie încununată, trebuie să fie asistată de Cel pe Care îl căutăm. Nu putem afla Adevărul stând în afara Lui. Credinţa ca liman al zbaterii, este un dar al lui Dumnezeu către cei care îl caută şi vor să-1 primească. Odată primită credinţa, lepădăm iluziile şi ne redobândim libertatea şi liniştea. Nu este vorba însă de o linişte încremenitoare, ci de una pururea mişcătoare, care ne menţine trezvia sufletului. ‘‘în fond, adevărata linişte este aceea de a te şti neliniştit (IPS Bartolomeu Anania). Căutarea se adună acum din afară şi se consumă înlăuntrul fiinţei, rodind în fiecare fază a ei. Gândurile nu mai rătăcesc în afară, ci se plinesc coborând în inimă, unde se înfiripă isihia şi o dată cu ea lumina hristică. Adevărul Hristos se ascundea tocmai în inima noastră! Tinereţea este vârsta întrebărilor, a ispitelor şi a patimilor de tot felul. De aceea, o rugăciune de la Sf. Maslu zice: ‘‘Păcatele tinereţilor mele nu le pomeni Doamne’‘. Patimile reprezintă însă setea de infinit a omului întoarsă într-o direcţie greşită în care nu-şi poate afla satisfacţia (Blondei). Or, tinerii trebuie îndrumaţi spre direcţia adevărată, spre Calea Hristos singura aducătoare de linişte, siguranţă, certitudine. Kirkegaard spunea că ‘‘demonicul conţine şi el adevărul dar răsturnat’‘. înainte de a afla răspunsuri, tinerii trebuie învăţaţi să-şi pună întrebări, să vibreze, să se zbuciume, să caute (‘‘Căile Tale Doamne, arată-mi, şi cărările Tale mă învaţă’‘, Psalm 24, 4), să se implice, să le pese. Un adevăr asupra căruia nu ţi-ai pus niciodată întrebări, nu te va interesa niciodată. Lecţiile gata învăţate, ‘‘reţetele’‘ şi-au dovedit cu prisosinţă ineficacitatea. Înfricoşătoarele cuvinte ale Mântuitorului: ‘‘Dacă vă voi spune, nu veţi crede’‘ (Luca 22, 67) ne arată că este mai important ‘‘a fi’‘ decât ‘‘a spune’‘. (articol cu titlul ‘‘Vârsta întrebărilor’‘, publicat în ‘‘Răsunetul’‘ de Bistriţa, la 3 martie 1999, în primul număr al paginii ‘‘Tineretul ortodox’‘ - mai târziu ‘‘Logos tineret’‘ - pe care am iniţiat-o şi am realizat-o timp de doi ani, cu mulţumiri către doi oameni minunaţi: Adrian Mănarcă şi Traian Săsărman). 2 iunie, Bistriţa: Simpozion închinat evocării luminatului mitropolit Nicolae Bălan, despre care Părintele Ioan Pintea afirma pe bună dreptate, că ar trebui aşezat la loc de cinste între marile personalităţi bistriţene, alături de Rebreanu sau Coşbuc. Remarc faptul că, deşi au vorbit mai mulţi profesori universitari, reportofoanele sunt pornite doar atâta timp cât vorbeşte IPS Sa Bartolomeu. Aceasta spune mult despre harul

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

inegalabil cu care Arhiepiscopul rosteşte Cuvântul, ‘‘paralizând’‘ pur şi simplu audienţa. ‘‘Stejarul ardelean’‘, Nicolae Bălan are vrednici urmaşi la Cluj. Pr. Prof. Ioan Chirilă, în obişnuitu-i stil încifrat-ironic (Sf. Ioan Hrisostom spune că şi Dumnezeu este uneori ironic) vorbeşte despre dimensiunea pedagogic - hristologică a mitropolitului care a lăsat în urmă o generaţie de străluciţi ucenici, creatori de şcoală teologică românească. în faţa multor ‘‘grei’‘ locali, aflaţi în plină campanie electorală, părintele profesor afirmă la un moment dat, clar şi apăsat: ‘‘Nu există democraţie fără Hristos!’‘. Mă întreb cât au priceput foştii şi viitorii aleşi ai urbei din această afirmaţie, mai ales că unii dintre ei nu sunt deloc străini de ‘‘binefacerile’‘ materialismului ştiinţific. Mai reţin de la Pr. Ioan Chirilă şi expresia ‘‘preot de Molitfelnic’‘ - care mi s-a părut uşor ironică - cu referire la preotul care se rezumă doar la slujirea liturgică, fără a-i adăuga acesteia şi o dimensiune culturală. Sigur, ca profesor la Cluj este uşor să vorbeşti. Mie însă, ca umil şi plafonat popă la ţară, nevoit să muncesc ca pălmaş pentru a-mi întreţine familia, agri cultura îmi răpeşte timpul pentru cultură. Mi se pare totuşi că nici a fi simplu ‘‘popă de Molitfelnic’‘ nu este puţin lucru. Cel puţin în faţa lui Dumnezeu. Părerea mea. *** Galeriile U.A.P., ‘‘Memoria absidei’‘, Marin Gherasim: Pictorul Marin Gherasim este un sacerdot al penelului, care în mâinile sale devine cruce. Pentru el ‘‘pictura este un gest de mărturisire’‘, iar sala de expoziţie spaţiu liturgic. Opera sa de maturitate, fără să cunoască vre-un ‘‘aggiornamento’‘ este nouă prin întoarcerea la cele vechi, la izvoare. Drumul parcurs în cei peste 40 de ani de activitate artistică este jurnalul unei convertiri de la strigăt la isihie, de la truda neliniştitoare a căutării la odihna întru Frumuseţea Cuvântului întrupat. Coborât din vatra spirituală a Moldovei de Sus, Marin Gherasim parcurge prin opera sa drumul de la spaimele eschatologice de pe zidurile exterioare ale mănăstirilor bucovinene, la pacea lăuntrică a împărăţiei coborâtă în abside. Lucrările din tinereţe înfăţişează personaje stranii (trimiţând cu gândul la ‘‘Guernica’‘ lui Picasso) uneori închise în firave colivii, măşti, forme sculpturale, omul căutător într-un cosmos care nu se lasă descifrat. O lume care caută înfiorată desprinderea, zborul, eliberarea. Ciclul ‘‘Urbanelor’‘ (1971 - 1973) este, după mărturisirea autorului, ‘‘un strigăt, o explozie: încercarea de a mă elibera de o obsesie ‘‘. Iar aflarea căii începe în 1973 o dată cu vastul ciclu ‘‘Drumul’‘ prin care artistul vizează regăsirea de sine: vetre, ogoare, porţi, cetăţi, fântâni, tronuri, cupole, scuturi şi abside -adică borne perene ale unui drum fără întoarcere. în expoziţia de la Galeriile UAP Bistriţa am avut impresia că păşesc în absida altarului meu de acasă, între proscomidiar şi diaconicon, printre obiecte atât de familiare: pecetare (Poliptic), veşminte (Arheikon, Stihar), gropniţe funerare (Martirion), cărţi de slujbă (Palimsest), aripi angelice (Aripă, Kairos, îngerul meu), pomelnice (pe care mi le închipui atârnate la proscomidiar spre veşnică pomenire), scaunul cel de sus (Tronuri). Absidele - locuri înalte şi locuiri cereşti - răpite lumii şi consacrate Creatorului, dăinuie chiar şi atunci când zidurile cad, printr-o tainică şi eterică memorie a sacrului. Dincolo de orice împrejmuire, absida este spaţiu cosmic central, simbol al plenitudinii harului, mormânt al Logosului întrupat şi ascunziş al osemintelor de martiri. Memoria absidei nu este memoria omului (nici măcar a artistului), ci Memoria Dumnezeului - Om imprimată în creaţie. Urmărită în ansamblu, aflăm în opera maestrului Marin Gherasim un urcuş dinamic, o epectază care duce spre o deschidere interioară a naturii umane către lumea spirituală. Spre

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

deosebire de mulţi alţi artişti, Marin Gherasim se află prin osteneala sa creatoare într-o relaţie vie, dialogică, cu Dumnezeul său, pictura transformându-se pentru el - după cum mărturisea undeva - ‘‘dintr-o îndeletnicire agreabilă, într-o disciplină spirituală asumată, în mod de existenţă ‘‘. Un alt mare confrate creştin - pictorul Mihai Sârbulescu -spunea că ‘‘faptul de a fi creştin este un dar atât de mare, încât orice altă înzestrare devine secundară ‘‘. înainte de orice, Marin Gherasim este un creştin mărturisitor prin însăşi arta sa şi nu ştiu de ce criticii de artă se feresc a spune deschis acest lucru. Îndrăznesc să spun, cu detaşarea unui nespecialist care contemplă pictura mai degrabă pentru acţiunea ei purificatoare, că nimeni nu poate înţelege arta maestrului Gherasim mai bine decât un preot, sau, în orice caz, nimeni nu o poate recepta în felul în care o receptează un truditor al absidelor. 8 iunie: Păşesc în viaţă cu sfială, desculţ, cu paşi mărunţi, cumpăniţi. Urăsc expresia ‘‘să ai încredere în tine!’‘. Încerc ‘‘să mă locuiesc’‘ cât mai bine. Fac distincţie între ‘‘normal’‘ şi ‘‘firesc’‘. Consider că astăzi a fi ‘‘normal’‘ este o blasfemie. Mă străduiesc să mă păstrez cât mai firesc. Am convingerea că nu poate urca pe piscurile mântuirii cel ce n-a pogorât în prăpăstiile smereniei. Iubesc anonimii, neluaţii în seamă, marginalizaţii. Intre solidar şi solitar aleg solidaritatea cu cei solitari. Iubesc sfinţii şi oamenii de geniu contestaţi de ‘‘lumea bună’‘, de lumea ‘‘normală’‘. Fac abstracţie de făptuirea morală a unor genii şi cred în nefireasca lor mântuire. Cred în şansa beţivanului de la barul din colţ. Doi bani nu dau pe ‘‘lupii moralişti’‘ care sunt puşi pe lămureală făcând gargară cu cuvântul revelat. Cea mai gravă deturnare a Bibliei este micşorarea ei la nivelul unui manual de etică. *** La un post de radio ‘‘neo’‘ se anunţă că 2000 de evanghelişti americani au primit ordin să ‘‘realizeze’‘ 10.000 de biserici în India. Câte cinci biserici de căciulă. Ca şi cum misiunea evanghelică s-ar putea împărţi în cincinale şi sarcini de plan. Nu cred că Hristos - Cel pe care încerc eu să-L cunosc - ar da o astfel de poruncă. Pe Apostoli i-a trimis la propovăduire desculţi (Matei 10,10). Bocancii n-au ce căuta în răspândirea Evangheliei. 10 iunie: Pavel bolnav, internat împreună cu Liliana la spitalul din Sărmaşu. Singur. Iartă-mă Doamne că îl iubesc atât de mult! Ştiu că eşti un Dumnezeu gelos, dar şi Tu ai iubit lumea Ta atât de mult încât pe Fiul Tău Cel Unul-Născut l-ai dat ca să moară pentru ea. O, ce bine înţeleg acum cu ce iubire îţi acoperi copiii! Ce bine îţi înţeleg neputinţele Doamne!

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

12 iunie: Vizită la spital. îl aflu pe Pavel schimbat, speriat, într-o lume ostilă, străină. Mi se cuibăreşte în braţe, mă cuprinde pe după gât. Nu spune nimic. Tace şi se agaţă strâns de mine. Intr-un târziu, abia şoptit, cu lacrimi în ochi îmi spune: ‘‘Tati, vreau acasă!’‘. îmi închipui lumea întreagă ca un imens spital cu pacienţi mai mult sau mai puţin bolnavi, unii păşind spre vindecare, alţii incurabili. Doctorul sufletelor şi al trupurilor vrea să ne vindecăm, vrea să ne ia acasă. O, dacă i-am sări în braţele-I părinteşti, dacă L-am cuprinde în inimă şi cu lacrimi de iubire şi nevinovăţie de prunc i-am spune: ‘‘Tată, vreau să mă întorc acasă!’‘. Spital e lumea aceasta. Nu poţi să fii fericit în spital. Ce căutăm în lume? Fericirea? Ea nu e aici. Lumea noastră este în braţele lui Dumnezeu. Numai acolo suntem cu adevărat acasă. 13 iunie, Duminica Sfinţilor Români: Evanghelia chemării primilor Apostoli la propovăduire. Mă folosesc de un cuvânt al Sf. Ioan Gură de Aur: ‘‘Dacă vrei să fii egal cu Apostolii, nimic nu te împiedică! E de ajuns numai să săvârşeşti virtutea dragostei şi nu eşti întru nimic mai mic decât Apostolii’‘. E doar un pretext pentru a vorbi despre Iubire. Duminica trecută am avut un dialog fascinant cu maica Ioana de la mănăstirea Floreşti. Sub aparenţa unei firave înfăţişări descopăr un temperament năvalnic, cu mari deschideri spre o Ortodoxie luptătoare, curajoasă, departe de dulcegării, lucruri călduţe şi limbaje de lemn. îmi spune că nu se ştie niciodată unde începe şi unde se sfârşeşte smerenia şi îmi vorbeşte cu patos despre ‘‘Lacrimi şi sfinţi’‘ a lui Emil Cioran. La plecare îmi spune: ‘‘Părinte, să le spuneţi oamenilor că Dumnezeu îi iubeşte’‘. Simt că trebuie să fac acest lucru. M-am rugat să pot face acest lucru. Maica Ioana n-a fost decât un mesager. Oamenii trebuie să ştie că Dumnezeu îi iubeşte, că noi nu mai suntem robi, ci fii ai lui Dumnezeu (Galateni 4, 7). Obişnuiţi de mici că dacă suntem neascultători ‘‘Doamne, Doamne’‘ ne bate, facem totul din frică. Frica de Dumnezeu - început al înţelepciunii (Pilde 1, 7) - e bună şi ea, cu condiţia să se sfârşească în Iubire, căci ‘‘iubirea desăvârşită alungă frica’‘ (1 Ioan 4, 18). ‘‘Eu nu mă mai tem de Dumnezeu - zice Sf. Antonie cel Mare - ci îl iubesc pe El. Căci dragostea scoate afară frica’‘. Rămâne doar teama de a nu pierde Iubirea. Îmi dau seama că pot cel mult să tac despre Iubire şi-L rog tainic pe Domnul să vorbească El, să vindece frica din mine, din noi. Mă las în voia Sa. Cuvântul curge înflăcărat, uneori lin ca o vrajă, credincioşii răspund tăcut, vibrează lăcrimând. în lumea aceasta ticăloasă Cineva îi iubeşte! Nu, nu suntem singuri... ‘‘Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit* nouă Tatăl, ca noi să ne numim fii ai lui Dumnezeu; şi suntem!’‘ (1 Ioan 3,1). Seara la vecernie aflu ecouri favorabile. Sămânţa a mers la inimi, a încolţit. Asta pentru că nam vorbit eu, ci l-am rugat pe El să vorbească despre Sine. Numai Iubirea poate vorbi despre Iubire! Acuma, scriind, îmi dau seama că ‘‘pentru o clipă inima mi se făcuse cer’‘ (Vasile Voiculescu). *** De meditat: Dumnezeu nu ‘‘dă’‘; Dumnezeu ‘‘dăruieşte’‘. Poţi să dai din cap, să dai o palmă cuiva, să dai seama de faptele tale etc. ‘‘Dăruirea’‘ însă presupune neapărat un dar...

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

‘‘Căci toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit, de sus este, pogorând de la Tine Părintele luminilor... ‘‘. Un dar este o lumină, o risipire a Dăruitorului în cel care primeşte. Ceva rău nu se poate ‘‘dărui’‘, dar se poate ‘‘da’‘. Prin urmare, tot ceea ce primim de la Dumnezeu este ‘‘dăruire’‘, ‘‘dare bună’‘, ‘‘împărtăşire’‘. Pentru că Dumnezeu nu poate dărui nimic fără să se dăruiască pe Sine. Iată de ce, la formula împărtăşirii preotului (‘‘Cinstitul şi Preasfântul Trup al Domnului...se dă mie preotului...) poate ar fi mai potrivit să spunem ‘‘se dăruieşte mie...’‘. 14 iunie: Un frate greco-catolic pe care nu-1 cunosc dar îi admir zelul (mai puţin excesul) publică trei poezii în pagina ‘‘Lumină şi credinţă’‘ (Răsunetul). Şi pentru că mesajul nu răzbate la simpla lectură, să priceapă tot boboru', îl precizează domnia sa în mod expres la începutul fiecărei poezii cu formula: ‘‘mesajul poeziei este...’‘. Astfel, primul mesaj este: ‘‘ca şi în zilele lui Nero, am fost şi noi persecutaţi’‘, l-aş răspunde simplu: Şi noi! Mă nedumireşte însă al doilea mesaj: ‘‘Originea creştinismului la români în străbuna Romă este’‘ (adică acolo unde trăia Nero - cel din primul mesaj). Răspunsul meu: Originea creştinismului la români în Ierusalim este. In sfânta mea ignoranţă îmi place să-mi închipui creştinismul românesc şi universal ca fiind născut la Betleem (Matei 2, 1, 5-6; Luca 2, 4 ş.u.), săvârşit (împlinit) pe Golgota (Matei 27, 33; Marcu 15, 22; Ioan 19, 17) şi plămădit ca Biserică văzută la Cincizecime în Ierusalim (Fapte cap. 2). De dragul păcii şi al adevărului este bine să ne verificăm părerile în Sfânta Scriptură. Cât despre ‘‘capul turmii (din mesajul nr. 3), se pare că şi aici m-am înşelat. Eu ştiam că Hristos este Capul Bisericii (Efeseni 1,22-23) şi tot El este ‘‘stânca’‘ după cum însuşi Sf. Ap. Petru spune (lPetru 2, 6-8; vezi şi Psalm 117, 22; Matei 21, 42; Marcu 12, 10; Luca 20, 17). De altfel, parafrazându-1 pe Dostoievski, dacă cineva mi-ar demonstra cu argumente de netăgăduit că nu Hristos este ‘‘capul turmii, ci altcineva, atunci aş prefera să rămân cu Hristos decât cu acela. Iar pe Petru, verhovnicul şi Apostolul lui Hristos, îl iubesc prea mult ca să-1 consider doar episcop al unui oraş, fie el chiar şi străbuna Romă. El rămâne un Apostol universal crucificat pentru Evanghelie. Poate că n-ar fi rău dragă frate unit, să considerăm că, măcar anul acesta, Roma s-a mutat pentru toţi românii la Putna, iar Petru se bucură împreună cu fratele său Andrei Apostolul românilor cel întâi chemat - pentru bunăvoirea noastră (Luca 2,14). 15 iunie: În clipe de taină mă învăluie stările mele de decădere, de deznădejde, neputinţele mele greu de înţeles şi deopotrivă greu de exprimat. Atunci cunosc că sunt mărginit, meschin, încătuşat în lanţurile necunoaşterii. O stare în care simt durerea plăcerii şi plăcerea durerii. Urmează că trebuie să existe ceva mai înalt, nemărginit, un SENS spre care sufletul tinde mereu şi mereu, împiedicându-se în trupul acesta stăpânit de patimi... (‘‘Sensul căderii’‘, remember 8 feb. 1997).

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

4 iulie: Eram copil cu ochi mari care iubea primăvara şi soarele şi vântul. Alergam bezmetic prin pădure şi stam de vorbă cu izvoarele şi cu păsările din cer. Şi bunica îmi spunea surâzând că pe fiecare bob de grâu este întipărit obrazul lui Hristos. Mă căzneam să-L văd, să-I contemplu chipul pe care mi-1 închipuiam blând şi suav asemeni chipului mamei care-mi mângâia dimineaţa creştetul. Rupeam spice şi le zdrobeam în palme adulmecând mirosul greu al pământului plămădit de Bunul Dumnezeu din care El îşi dăltuia icoana în fiecare bob. Doamne, ce frumos mi se părea atunci lanul auriu însângerat cu maci prin care zvâcneau speriate prepeliţe şi iepuri sălbatici şi alte vietăţi minunate. Trăiam fiecare zi şi fiecare răsărit ca pe o înviere, cu mirarea primului ghiocel ivit sub frunzele pădurii. Cu toate acestea, n-am reuşit atunci să ghicesc faţa Domnului meu în smeritul bob de grâu. Îmi lăsa parcă neatinsă bucuria şi frenezia căutării mele nevinovate. Anii s-au dus şi copilăria s-a tăinuit undeva într-un ungher al inimii. Aveam să recunosc mai târziu bobul de grâu al copilăriei. Era copt şi frumos, nespus de frumos şi nespus de singur. Eu eram bărbat cu ochii mari, iubeam primăvara şi soarele şi vântul. Iar Domnul meu mă privea frânt dintr-o pâine mare şi rumenă. Căci - uitasem să spun - bobul acela crescuse şi se făcuse o pâine aurie şi însângerată. Am luat-o în palme, am frânt-o şi am adulmecat mirosul greu al pământului plămădit de Dumnezeu, din care El îmi dăltuia icoana în fiecare frângere... 7 iulie: Astăzi am ţinut post cu dezlegare la poezie (Blaga, Voiculescu). A scrie poezie înseamnă a-ţi răstigni visele pe limbile clopotelor pentru ca semenii să te recunoască în fiecare dangăt, să ucizi odihna cuvintelor, să-ţi întipăreşti trecerea nepângărită în rostirea unei şoapte a inimii, a unui verb lingându-şi rănile, a unui ecou suspendat între două tăceri. Am scris cândva cu o nebănuită frenezie peste o sută de poeme în care vorbeam doar cu mine, cu obsesiile mele care mă mai bântuie uneori în nopţile lungi şi geroase de iarnă, când până şi sunetul clopotelor îngheaţă sub frunze. Am cunoscut starea de poezie ca pe un soi de cangrenă benignă care trebuie exorcizată prin aşternerea pe pustiul alb al hârtiei. E ca şi cum ai atârna spânzurat cu frânghia unui strop de ploaie târzie. Am înghesuit acele versuri între coperţile unui manuscris pe care l-am ascuns undeva într-un ungher tainic, într-o firidă a amintirilor. Nu le-am scris pentru cineva ci pur şi simplu a trebuit să mă eliberez de ele, de zbaterea aripilor lor negre. De atunci n-am mai fost în stare să scriu nici măcar un vers: poet naiv / m-am sinucis / lăsând nescris / un singur vers/ dar Tu l-ai şters.... 11 iulie, Vindecarea slăbănogului din Capernaum (Matei 9,1-8): Evanghelia de astăzi aş numi-o ‘‘evanghelia prieteniei mântuitoare’‘. Prietenia lui Dumnezeu nu este una privată de care să ne agăţăm în mod egoist, ci este o prietenie mântuitoare pe care trebuie să o împărtăşim şi cu alţii. Este însă o prietenie condiţionată: ‘‘Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc’‘ (Ioan 15, 14).

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Văzând pe cei patru prieteni ai slăbănogului (în pericopa paralelă de la Marcu 2,1-12), care spre vindecare aleg soluţia Hristos, desprindem un mesaj al evangheliei: Nu poţi face un bine mai mare cuiva, decât să îl aduci la Hristos! Adevăraţii prieteni se roagă unii pentru alţii şi încearcă să-i apropie de Hristos şi de Biserică pe cei risipiţi. Nu ostentativ, nu cu ‘‘lămureală’‘, nu cu ceartă sau ironie. Ci, cu rugăciune tainică, dragoste, răbdare, fineţe duhovnicească. Părintele Arsenie Boca: ‘‘Vecinul tău bate crâşmele? Verişoara ta a fugit necununată? Feciorul tău fuge de biserică? Copiii tăi umblă la joc seara şi scuipă după preot? N-ai pe nimeni de adus la Hristos? Poate ai de gând să te aduci pe tine!” Pr. Dumitru Stăniloae: ‘‘Te iubesc atât de mult încât voi face orice ca tu să te mântuieşti’‘. Iată o declaraţie de dragoste în atenţia tinerilor noştri. Există prieteni adevăraţi, după cum există şi falşi prieteni. Mă gândesc la Mântuitorul Care a lăcrimat pentru prietenul Său Lazăr (Ioan 11, 35). Dar 1-a considerat prieten şi pe ucenicul Iuda. Până în ultima clipă. Lacrimile de sânge din Ghetsimani au curs mai cu seamă pentru el. ‘‘Prietene, pentru ce ai venit?’‘ (Matei 26, 50)...’‘Că sărutare vinzi tu pe Fiul Omului?’‘ (Luca 22, 48). Eu voi muri pe cruce pentru tine iar tu Mă îmbrăţişezi vânzânduMă? Nu dăruieşti nimic oamenilor dacă nu te dăruieşti pe tine. Dumneavoastră, eu, noi toţi, ne putem dărui slujirii aproapelui, vecinului, prietenului, colegului de serviciu. Cum? Spunându-i cât bine ne-a făcut nouă Dumnezeu. ‘‘Mai mare iubire ca aceasta nimeni nu are, decât să-şi pună viaţa pentru prietenii săi’‘ (Ioan 15, 13). Aş spune că, mai mare iubire nimeni nu are decât aceasta: să-i aducă pe prietenii săi la Viaţa Hristos. Evanghelia zilei e o chemare la apostolat. Cu răbdare şi stăruinţă să-1 aducem pe aproapele la casa din Capernaum, la biserică. Nu va trebui să stricăm acoperişul. Uşile Bisericii sunt deschise pentru toţi cei osteniţi şi împovăraţi. 16 iulie: La stejarul Mamvri omul îl ospătează pe Dumnezeu (Facere 18, 6-8). Pentru aceasta omul frământă azime din făina cea mai bună şi taie viţelul cel tânăr şi gras. Dumnezeu se arată a fi oaspete bun şi din belşug răsplătitor: Sarra va naşte fiu şi din Avraam se va înălţa poporul ales. În Noul Testament rolurile se inversează. Dumnezeu îl ospătează pe om întorcându-i viţelul cel îngrăşat cu prinos de cinste şi belşug (Luca 15, 22 - 23, - binecuvântat fie Sf. Luca pentru această pagină!). Şi omul nu răsplăteşte în niciun fel ospitalitatea lui Dumnezeu. Destul este că petrece în casa Tatălui. O cină boierească cu ecou euharistic. Să-ţi petreci timpul petrecând cu Dumnezeu înseamnă a ieşi din timp. Căci în acest caz ‘‘petrecere’‘ vine de la ‘‘pe - trecere’‘, adică deasupra trecerii, în afara celor trecătoare, în afara timpului. Când devi oaspetele lui Dumnezeu petrecând şi veselindu-te împreună cu El (Luca 15, 32), clipele tale se îngemănează cu veşnicia.

18 iulie, Duminica Sf. Părinţi de la sinodul IV ecumenic: Preotul plăcut lui Dumnezeu scandalizează adeseori, deşi este plin de toată bunăvoinţa. Sf.Antonie cel Mare: ‘‘Unii ca aceştia nu plac la mulţi, dar nici lor nu le plac multe. De aceea, sunt nu numai urâţi, ci şi luaţi în râs de mulţi smintiţi.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Mare sminteală să pretinzi a fi iubit de toată lumea! După cum mare virtute este să-i iubeşti pe toţi. Condiţia preotului contemporan în Psalmul 108, 3 : ‘‘în loc să mă iubească, mă cleveteau, iar eu mă rugam’‘. Deocamdată, nu cunosc o fericire mai mare. 19-23 iulie, Jurnal de atelier: Un vis vechi şi frumos: prima tabără de pictură la Budeşti. Am gândit-o de mulţi ani. Unul dintre invitaţi - pictorul Cristian Târnovan - mi-a fost complice. Datorită lui am îndrăznit să-1 invit pe maestrul Marcel Lupşe. Un mare artist. Un mare om. De la Cluj vine un artist plastic tânăr, în plină afirmare, Cristian Porumb, sensibil şi modest, de un extraordinar bun simţ. Trei oameni care au multe în comun: pasiunea nesfârşită pentru frumos (filocalia!), simţul umorului, bonomia. Fără ifose de vedete. Ziua se munceşte pe rupte. Garajul din curtea casei parohiale, transformat în atelier, devine în cele din urmă sală de expoziţie. Serile mai ales, sunt prilej de taifas, evocări (M. Lupşe despre Nicolae Steinhardt), glume. Maestrul Marcel Lupşe are un har special de povestitor. Tot ceea ce spune are savoare şi umor. îl urmăresc pictând în curtea bisericii, printre răstigniri şi alei cu margarete şi trandafiri. Toate acestea îi dezvăluie frumuseţi nebănuite de către noi, muritorii de rând. Dumnezeu îşi are desişur aleşii Săi şi în pictură. În ultima zi admirăm cele aproape 30 de lucrări înşirate pe pereţii atelierului improvizat: Marcel Lupşe, 11 lucrări (ulei / pânză): peisaje (‘‘Curte cu troiţă’‘, ‘‘Deal la Budeşti I şi II’‘, ‘‘Casa lui Leon’‘), buchete (‘‘Florile Domnului’‘, ‘‘Florile miresei’‘, ‘‘Florile norocului’‘, ‘‘Vas cu flori de câmp’‘, ‘‘Buchet de muşeţel’‘) ş.a. Cristian Târnovan, 9 lucrări (acrii / pânză): peisaje din Budeşti (‘‘Râtul satului’‘, ‘‘Pădurea baronului’‘, ‘‘Casă bătrânească’‘ ş.a). Cristian Porumb, 5 peisaje (ulei / pânză), 3 studii (‘‘Deal’‘ -ulei / lemn), acuarele. La despărţire ne îmbrăţişăm, facem fotografii, schimbăm daruri. Aştept cu nerăbdare expoziţia - retrospectivă a maestrului Marcel Lupşe din septembrie, la Bistriţa. 3 august: Există tot felul de şefi. Unii spun că cei mai răi ar fi cei corupţi. Nu cred. Cei mai periculoşi sunt cei corecţi, inflexibili, glaciali, categorici, matematici. Litera legii. Ei nu ştiu că litera ucide. Suflete. Destine. Ei nu ţin cont că subalternii nu sunt nişte obiecte, nişte cifre aşezate în tabele. Că fiecare om are necazurile lui, familia lui, durerile lui ascunse, defectele şi calităţile lui. Şefii tip ‘‘litera legii’‘ nu-şi privesc subalternii cu ochii lui Hristos, adică cu iubire şi aplecare spre nevoile celuilalt. Nimic mai anticreştin decât excesul de zel, ‘‘corectitudinea’‘ cu orice preţ, închistarea în canoane, pretextul respectării legii ca mască a nepăsării faţă de aproapele tău. Măcar să te prefaci că îl asculţi, că-ţi pasă de problemele lui. Dreptatea nu înseamnă doar corectitudine, ci şi un surplus de iubire. Un astfel de şef va pretinde întotdeauna foarte multe de la slugile sale, oferindu-le în schimb respectarea legii, ‘‘corectitudinea’‘. Probabilitatea ca un şef să fie insensibil, surd la

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

doleanţele celor de jos, ‘‘corect’‘ şi ‘‘legal’‘, este cu atât mai mare cu cât fotoliul îi este mai puţin ameninţat. Ca preot nu-mi pot permite să-i spun unui mare păcătos care vine cu frică şi emoţie la spovedanie: ‘‘Canonul cutare te opreşte atâţia ani de la împărtăşanie. îmi pare rău, n-am ce-ţi face. La revedere!’‘. Deşi aşa ar fi ‘‘legal’‘, corect. Trebuie măcar să-1 ascult, să-i ofer o speranţă, o mângâiere. întotdeauna mai există o şansă, o soluţie pentru el. Avva Arsenie Papacioc: ‘‘Dacă m-ar întreba cineva ce este Scriptura: Armonie, domnule! Adică să fiu mereu în situaţia să păstrez pacea, pentru că raportul dintre dreptate şi pace este de la doi la opt. Deci, faci dreptate (adică eşti ‘‘litera legii’‘) şi câştigi doi, dar pierzi opt. Faci pace, câştigi opt dar pierzi doi. Deci, pacea este de patru or mai mare decât dreptatea. Numai atunci poţi să faci armonie. Trebuie să fii un erou al armoniei, un erou al păcii, cu orice chip’‘. Din fericire, nu sunt şef şi nici nu mi-am propus niciodată să fiu ‘‘corect’‘ cu semenii mei. Vreau să-i iubesc aşa cum sunt. Chiar cu riscul de a ‘‘fenta’‘ uneori legea. De dragul lor. 7 august, Sf. Cuv. Teodora de la Sihla:

Există mulţi oameni care îmbogăţesc această lume, dar adevăraţii oameni sunt cei fără de care lumea este mai săracă. Lipsa lor este mai simţită chiar decât prezenţa lor. Căci prezenţa lor este marcată de o tainică absenţă prin smerenie, iar lipsa lor este simţită printr-o puternică prezenţă a duhului lor în urmaşii care i-au iubit. Pe Avva Cleopa Ilie îl simt adesea în duh, prezent în inima mea. Pentru mine el a fost canonizat neoficial în ziua când s-a mutat la cer. De atunci au început să-1 cunoască tot mai mulţi credincioşi, citindu-i cărţile sau păşind în pelerinaj la chilia sau la mormântul său de la Sihăstria. Iubit deopotrivă de analfabeţi şi academicieni, părintele Cleopa este astăzi mai prezent ca oricând în conştiinţa poporului lui Dumnezeu. Iată de ce mă doare să aud uneori - din păcate chiar şi printre clerici - ‘‘mai lasă-mă dom'le cu Cleopa ăsta; e depăşit’‘. Mă sminteşte atitudinea Părintelui Teofil Părăian - un alt adevărat avvă contemporan - care, în multe convorbiri, vorbeşte destul de răstit la adresa Părintelui Cleopa, nefiind de acord cu părerile sale şi considerând că marele duhovnic al Moldovei ‘‘n-ar fi o autoritate’‘. Pe Părintele Teofil am avut fericita ocazie de a-1 vedea de multe or, l-am auzit predicând sau susţinând conferinţe, i-am citit cărţile şi îl citez adesea în predici. De aceea îi port un adânc respect şi admit că este posibil să-1 fi înţeles greşit. Pe Părintele Cleopa însă îl iubesc pur şi simplu şi îl aşez la loc de cinste în norul sfinţilor mei ocrotitori alături de Sf.Vasile cel Mare, Sf. Mc. Mina, Sf. Serafim de Sarov sau Sf. Siluan Atonitul. Sub smerita sa înfăţişare, ‘‘moşu putregai’‘ era un munte al teologiei ortodoxe, putând sta oricând de vorbă cu orice doctor în teologie. Studiile şi le-a făcut nu în căldura chiliei, ci la Tăciunele, la Movila lui Dubău, Pârâul Ruginii sau Râpa lui Coroi, în urma turmei de oi sau în faţa turmei cuvântătoare căreia i-a slujit cu jertfă de sine toată viaţa. Un cioban universitar de la a cărui fericită adormire au trecut aproape şase ani, pe care i-am putea numi ‘‘şase ani fără Părintele Cleopa’‘. Sau, dimpotrivă, şase ani de când Preacuviosul s-a risipit pe sine în inimile noastre. Ca mijlocitor la Tronul Preasfintei Treimi. 8 august, Duminica a 10-a după Rusalii:

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Dintr-un autocar se deşartă o legiune de iehovişti puşi pe deşteptarea păcătoşilor ortodocşi. Aceştia, tocmai sosiţi de la biserică, îi resping destul de categoric, le refuză revistele băgate aproape cu sila pe gât sau plasate discret la poartă, unii chiar îi reped cu cuvinte aspre, îi ruşinează. Ereticii ripostează obraznic, au tupeu, ameninţă (culmea!) chiar cu darea în judecată. Se vede clar că au spatele asigurat de forţa arginţilor şi de mahări foarte sus puşi. Noi, la fel ca-n vremea prigoanei calviniste sau catolice, trebuie să ne descurcăm singuri în faţa amatorilor de fraude spirituale. Legea cultelor este mereu amânată şi tărăgănată de cei care i-au trimis pe aceşti indivizi să ne tulbure liniştea de duminică. Biserica Ortodoxă nu mai face politică. Preferă s-o facă iehoviştii. Două lămuritoare îmi intră în curte. Se vede pe faţa lor mânjită (Matei 6, 16) hotărârea de ‘‘ a-1 învăţa pe popa carte’‘. Le întâmpin cu crucea în mână şi, stropindu-le din belşug cu agheazmă, le invit, fără nicio introducere, să poftească de unde au venit. Lăsând deoparte cuvenita smerenie apostolică, pleacă blestemând şi-mi scuipă poarta ameninţându-mă cu răzbunarea Creatorului. Seara la vecernie credincioşii îmi spun că au fost jigniţi în propriile ogrăzi, unora li s-a intrat cu forţa în case, li s-au lăsat reviste otrăvite la poartă, au fost taxaţi drept păcătoşi, clienţi siguri ai iadului etc. O femeie văduvă a fost nevoită să apeleze la un vecin ca să-i scoată din casă. Abia atunci unul dintre eretici a zis celuilalt: ‘‘ las-o pe bătrână că nu ştie carte’‘. într-un alt grup a fost surprinsă următoarea remarcă: ‘‘ Aşa oameni proşti şi-n treaba lor ca-n satul ăsta n-am văzut; să nu ne primească nimeni!’‘. Replica unui bătrân înţelept, badea Ion Aron: ‘‘ Las' să fim noi proşti, dar biserica nu ne-o lăsăm. Margă ei de unde-o venit şi ne lese pe noi dacă suntem proşti’‘. Anul trecut s-a întâmplat la fel şi tot dumnealor au pozat în victime. Am fost jigniţi de un gitan italian care, într-o românească aproximativă, ne trata ca pe nişte căzuţi din copaci. Macaronarul a avut nesimţirea să intre fără nicio aprobare într-o institutie publică, în şcoală, să împartă reviste elevilor. Rezultatul a fost că, culmea, tot noi am fost puşi la dat declaraţii poliţiei şi pe la judeţ. C-aşa-i românul: prost şi tolerant. Cum am mai spus: Biserica Ortodoxă nu mai face politică. Au grijă alţii s-o facă. 12 august, la Paraclisul Maicii Domnului: Seară de seară credincioşii se înghesuie la vremea cădirii să se atingă de veşmintele sfinţite ale preotului, uneori sărutându-le cu evlavie. Pentru omul dus la biserică e un vechi obicei, pentru necredincioşi prilej de sminteală. Odată chiar am auzit un parlamentar tuciuriu şi amator de manele că - vezi Doamne - el ‘‘crede în ceva’‘ dar ‘‘nu pupă poala popii ca babele’‘. E bine de ştiut că acest gest al atingerii hainelor preotului îşi are obârşia în gestul unei femei care suferea de scurgere de sânge şi care, dând dovadă de o mare credinţă, s-a atins de poala hainei Mântuitorului şi s-a tămăduit (Luca 8, 43-48). Altă dată ni se spune că mulţime de bolnavi erau aduşi la Hristos ‘‘şi-L rugau ca numai să se atingă de poala hainei Lui; şi câţi se atingeau, se vindecau’‘ (Matei 14, 36). în alt loc este scris că ‘‘cei ce credeau în DomnuF scoteau bolnavii în uliţe aşezându-i pe tărgi pentru ca venind Petru, ‘‘măcar umbra lui să-i umbrească pe vreunul dintre ei...şi toţi se vindecau’‘ (Fapte 5, 14-16). în unele părţi, la sfârşitul Liturghiei preotul este rugat să-şi dezbrace veşmintele pe capul celor bolnavi, după obiceiul primilor creştini care aduceau ştergare sau şorţuri purtate de Sf. Pavel şi punându-le peste cei bolnavi, aceştia se vindecau (Fapte 19,11-12). Iată câteva temeiuri biblice în virtutea cărora creştinii se ating cu umilinţă de veşminte şi se lasă umbriţi de preotul liturghisitor.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Dar să luăm aminte! Când femeia bolnavă se atinge de hainele Domnului, El spune : ‘‘...am simţit o putere care a ieşit din Mine’‘ (Luca 8, 46). Spune ‘‘din Mine’‘ iar nu ‘‘din haina Mea’‘. Este vorba de harul dumnezeiesc necreat sau puterea divină care izvora din fiinţa Sa şi care a vindecat femeia pe baza credinţei ei. Minunile făcute prin ştergarele Sfântului Pavel erau de fapt făcute ‘‘prin mâinile lui Pavel” (Fapte 19,11) care s-au şters cu acele ştergare atinse de har. Iar umbrirea bolnavilor de la Fapte 5, 15 nu era altceva decât acţiunea prin care Dumnezeu însuşi îşi exercita puterea prin Apostolul Petru (a se vedea nota IPS Sale Bartolomeu la stihul respectiv). Aşadar, să cinstim veşmintele preotului dar să nu cădem în greşeală. Nu hainele oferă mângâiere sau vindecare, chiar dacă sunt sfinţite, ci harul care iese din cel care le poartă. Şi care i s-a dat de către Dumnezeu prin Taina Preoţiei. Dacă preotul trece pe drum şi te atingi de el cu gând curat, te împărtăşeşti de acelaşi har chiar dacă nu poartă veşmintele preoţeşti. Dacă nu crezi aceasta înseamnă că pentru tine preotul nu este altceva decât un cuier sau un umeraş. Prea mulţi respectă uniforma, dar necinstesc pe purtător. 20 august:

La Sf. Liturghie răspunsurile sunt date de maica Magdalena, fiică a parohiei noastre, venită pentru câteva zile la casa părintească. Muzica psaltică şi vocea ‘‘de mănăstire’‘ aduc o pace şi o linişte parcă dintr-o altă lume. Apostolul zilei: ‘‘Că întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte”(2 Cor. 7, 10). Sf. Ioan Cassian include între cele opt gânduri ale răutăţii şi întristarea. El spune că întristarea după lume (lumească) destramă viaţa duhovnicească, este morocănoasă şi disperată, te nelinişteşte, te face posac, îţi alungă bucuria rugăciunii. Dar, întristarea după Dumnezeu vine din căinţa pentru păcate, din dorinţa desăvârşirii sau din contemplarea fericirii ce va să fie. Ea este supusă, binevoitoare, umilă, blândă, bună şi răbdătoare, ca una ce coboară din dragostea de Dumnezeu. Ea poate duce la durerea trupului şi zdrobirea sufletului, dar are în ea roadele Duhului Sfânt (Gal. 5, 22-23). Seara la sfat cu maica Magdalena, amintesc în treacăt despre toate acestea. îmi spune că sunt unii care pleacă la mănăstire tocmai din lumească întristare, ca urmare a unei nereuşite materiale, a unei dezamăgiri sentimentale sau chiar a unei îmboldiri diavoleşti. Te poartă dracii la mănăstire! Aceştia nu vor reuşi să se supună rigorilor unei vieţi monahale autentice. Este nevoie de o întristare după (conform cu voia lui) Dumnezeu, care vine într-adevăr, din căinţa sinceră şi din acel ‘‘dacă vrei să fii desăvârşit’‘ (Matei 19, 21) amintit de Domnul Iisus Hristos. Şi mai este nevoie de foarte multă rugăciune, ca Dumnezeu să-ţi dea răspuns la dorinţa ta de a urma nevoinţa călugăriei. Vorbim şi despre drama părinţilor care îşi văd, fără veste, copilul dorind să plece în mănăstire. Maica spune că atunci când pleacă un tânăr la călugărie cu gând curat de mântuire, Dumnezeu trimite familiei binecuvântare şi un înger să le slujească în locul celui plecat şi asfel, să aibă spor în toate. Nu o întreb dacă este fericită pentru că aceasta se citeşte limpede pe faţa sa. Spune că fericirea adevărată vine doar din tăierea voii şi ascultare. îşi iubeşte mult părinţii trupeşti, dar - zice - ‘‘abia aştept să mă întorc la căsuţa mea’‘. O ‘‘descos’‘ şi despre maica Isidora care este de o uimitoare simplitate. îmi spune că a ajuns la desăvârşita ascultare şi tocmai de aceea, simţi în preajma ei o bucurie şi o linişte cerească. La despărţire cere blagoslovenie şi mă îndatorează să o pomenesc în rugăciuni. Plec cu o ciudată pace în suflet şi parcă mă încearcă un vag sentiment de sfântă invidie.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

21 august, Pictorului Marcel Lupşe la aniversare:

Pânzele maestrului Marcel Lupşe te cuceresc prin faptul că te îmbie la redescoperirea firescului, a lucrurilor evidente, pe lângă care trecem mereu grăbiţi şi orbi. Opera sa este mai degrabă o re - creaţie, o revelare - reevaluare a sacrului, a kalosului din-lăuntrul făpturilor. Curajul artistului de a se pleca în efortul său re-creator asupra semnalării formelor şi culorilor primordiale, aşa cum le-a modelat Dumnezeu la începuturi -când toate ‘‘erau bune foarte’‘ denotă un canon asumat, o ascultare fecundă pe care artistul şi-o impune în faţa naturii paradisiace născută întru Cuvântul Creatorului. Aş spune că arta lui Marcel Lupşe este o artă profetică în sensul celor rostite de îngerul pustiei Ioan: ‘‘Iată Mielul lui Dumnezeu...’‘. Rostul artistului este acela de a prezenta lumii frumuseţea ei intrinsecă, nepervertită prin păcat: ‘‘Iată creaţia lui Dumnezeu! Cum de treceţi nesimţitori pe lângă ea?’‘. Lucrările sale sunt un ecou la stihul lucanic: ‘‘Doamne, să văd!’‘. Pentru că există în lucruri şi-n făpturi minuni latente pe care numai un mare artist ştie să le descătuşeze. În contextul artei plastice contemporane, opera lui Marcel Lupşe este originală şi curajoasă tocmai pentru că este deschisă înţelegerii, te atrage pentru că îţi dă şansa vederii, a uimirii în faţa frumuseţii măreţe a lucrurilor simple. La mulţi ani, Maestre! 22 august: Îmi povesteşte un părinte că s-a destăinuit unui duhovnic despre credincioşii săi, că sunt oameni buni dar cam mândri. Răspunsul merită reţinut: ‘‘Nu-i bai că-s mândri, bine că nu-s proşti. Că mândria se mai vindecă dar prostia niciodată’‘. Pr. Prof. Ioan Ică ne spunea că definiţia prostului este aceasta: ‘‘un individ încremenit în proiect’‘. Răul absolut vine din combinaţia mândrie + prostie. Prostul fudul este incurabil. în jurul acestei combinaţii demonice colcăie hoţii de suflete. *** Încep o serie de predici liturgice, despre Sfânta Liturghie. Unii credincioşi vin de zeci de ani la Liturghie şi nu ştiu ce se întâmplă acolo. Ca dovadă, îi văd pe unii în vremea Liturghiei, citind în cărţi de rugăciuni. *** La vecernie, lectură biblică din cartea Iona. Ideea mi-a venit dintr-o conferinţă înregistrată a Părintelui Rafail Noica. Iona se arată a fi neascultător faţă de Dumnezeu. Dar - vorba Părintelui Rafail - ‘‘îţi stă mintea în loc’‘ văzând cum Dumnezeu lucrează uneori şi prin neascultarea cuiva. De aceea, îi dă lui Iona un canon foarte greu, fiind aruncat în mare şi înghiţit în pântecele chitului unde va sta trei zile. Prin acest canon Iona se face chip al lui Hristos. Peştele (chitul) închipuieşte iadul atotînghiţitorul. Dar Iona, în acel adânc înfricoşător, nu deznădăjduieşte, ci se pocăieşte strigând către Dumnezeu. Ce chip de pocăinţă!

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Părintele Rafail aminteşte aici de acel extraordinar ‘‘ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdu” pe care Hristos i-1 adresează Sfântului Siluan. Adică ‘‘fă tu ascultare Siluane şi vei vedea că iadul îţi va deveni mijlocul Meu de mântuire!’‘. Cum lucrează Bunul Dumnezeu! El pregăteşte lui Adam un rai ca să cinstească această făptură care purta chipul cel dumnezeiesc. Dar, raiul va însemna pentru Adam divorţul de Dumnezeu. Dar, unde va afla Adam din nou pe Dumnezeu? în iad! Da, este bine să facem de la început ascultare. Dar, dacă am căzut, să nu deznădăjduim. Dumnezeu se poartă uneori ciudat. Pentru că El este Iubire.

24 august:

Oamenii slabi în credinţă umblă după ‘‘făcători de minuni’‘: ‘‘cătători’‘, vrăjitori, alungători de draci, pomohaci, vraci etc. Dar puţini pricep că cea mai mare minune este înnoirea vieţii tale pe temelia Hristos. Să-ţi vezi păcatul, să te lupţi cu el, să pui început mântuirii tale în zorii fiecărei dimineţi, să-1 descoperi pe Dumnezeu Cel Ascuns în poruncile Sale, să te hrăneşti cu El. Pocăinţa este ea însăşi o minune interiorizată, cu atât mai mult cu cât ea presupune efortul omului de a intra în gândirea lui Dumnezeu, de a făptui voia Sa. Minunea e să crezi şi să nădăjduieşti fără a cere sau a te considera vrednic de semne exterioare, să-ţi asumi teribila ascultare de a refuza facilul, căldicelul, de a crede tocmai pentru că Dumnezeul tău pare să te fi uitat, de a sta cu nădejde în iadul suferinţei ce ţi-a fost hărăzit, transformând-o prin smerenie şi răbdare în fericire sfântă şi biruinţă. În momentele cruciale ale activităţii Sale mesianice, Hristos refuză minunea. Aşa se întâmplă în episodul ispitirii din pustie unde miracolul ar fi însemnat biruinţa diavolului. Şi, revelator, în agonia Răstignirii, prin refuzul coborârii de pe cruce. Dar, tocmai această neputinţă a lui Dumnezeu, acest uluitor act cosmic prin care Dumnezeu însuşi se dăruieşte pe Sine creaturii prin moartea pe cruce, încât omul nici măcar nu-1 mai recunoaşte, aceasta este minunea minunilor care culminează în înviere. Iar dacă există posibilitatea ca evidentul, miracolul, semnul, să aibă esenţă demonică, atunci toate acestea reprezintă un risc duhovnicesc pe care acceptându-1 cei neîntăriţi, lesne pot să fie doborâţi. Iată de ce smerenia, ascultarea, rugăciunea stăruitoare, nevoinţa minţii către Dumnezeu, abandonarea în Hristos, într-un cuvânt - pocăinţa, reprezintă calea împărătească. De vrăjitorie, de blestem, de orice lucru rău, ne vindecăm nu prin minuni făcute de oameni ci, în primul rând prin pocăinţă. Minunea nu înseamnă ca Dumnezeu să împlinească voia omului, ci ca omul să facă voia lui Dumnezeu! Mai există oameni cărora dacă le vorbeşti o jumătate de ceas în spovedanie despre Domnul nostru Iisus Hristos, despre nevoia de pocăinţă, multa rugăciune şi binefacerile postului, te consideră incompetent. Pentru că, vai nouă, preferăm să ni se spună că avem draci în pernă sau broaşte sub prag. Sau poate, aşa le convine unora să ne înveţe (oare de ce nu se iau măsuri împotriva popilor prăvilari, adevăraţi ‘‘sponsori’‘ ai infernului? Filmarea cu camera ascunsă poate fi o soluţie pentru stârpirea acestor şarlatani). E mai comod să-1 aflăm vinovat mereu pe celălalt, pe vecinul care ‘‘mi-a făcut’‘. Este tot mai des întâlnit bietul om pentru care Dumnezeu sau umilul preot nu este decât un ghişeu la care mergi în situaţii limită ‘‘să ţi se rezolve’‘. Primim uneori pomelnice pe care scrie: ‘‘pentru rezolvarea problemelor’‘. Ca şi cum Dumnezeu ar fi o agenţie de slujbe. Auzi spunându-se: ‘‘am fost la toţi popii şi nimic nu s-a rezolvat’‘. Şi întrebi: ‘‘Când v-aţi

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

spovedit ultima oară?’‘ ‘‘Acum douăzeci de ani, când m-am căsătorit’‘. E trist. La preot mergi ca să ‘‘te rezolvi’‘ mai întâi pe tine cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar aceasta o faci - cum ar spune Andrei Pleşu -luându-1 prin surprindere pe Dumnezeu cu propria ta înnoire în raport cu El. *** Într-o zi a oprit în faţa mea o maşină luxoasă. Nişte doamne venite de la sute de kilometri căutau o localitate în care ‘‘operează’‘ un cunoscut popă ‘‘prăvilar’‘ despre care auziseră că le va ‘‘deschide cartea’‘ şi le va spune ce şi cum. Şi mi-a venit să le spun că mai bine ar deschide singure Cartea Cărţilor - Biblia - şi ar afla acolo viaţă veşnică (Ioan 5, 39) şi răspuns la problemele pentru care au bătut atâta drum. Şi că ele venind până aici au trecut pe lângă sute de biserici şi mănăstiri şi puteau intra în oricare din ele ca să afle mângâiere şi ajutor de la Bunul Dumnezeu. Ca preot ortodox sufăr pentru că nimeni nu ia nicio măsură împotriva acestui flagel care nu este altceva decât o cruntă înşelătorie a unor oameni care chiar au necazuri şi nevoie de ajutorul Bisericii. 26 august: Omul nu poate da decât ceea ce are şi nu are decât ceea ce este (Avva Rafail). 1 septembrie, începutul Anului Nou bisericesc: Concep de obicei textul nu pornind de la o idee, ci de la un cuvânt. La început este cuvântul. Viu, crud, genuin, aşteptând să încolţească din el ideea. Uneori ideile vin din altă parte, adulmecând cuvântul ca nişte păsări mari de pradă, aşteptând invitaţia la festin. Căci nuntirea dintre cuvânt şi idee este un festin cu care îmi satur nevoia de infinit. Privesc textul sculptural, asemeni unui dăltuitor care contemplă blocul de marmură prevăzând minunea ce va să devină, încercând să sap în pasta cuvintelor, să le contemplu forma. Mă interesează sunetul lor, culoarea, felul cum se împacă sau se resping. Puterea cuvintelor în sine e atât de mare încât textul devine uneori doar un pre - text pentru îmblânzirea lor. De fapt ce sunt cuvintele dacă nu secunde cufundate în călimară? Pentru mine scrisul este un zbor spre adâncuri, o formă de transcendere a timpului, de supravieţuire culturală într-o lume în care verbul se îneacă încet în spuma mediocrităţii, ca un sinucigaş pe ţărmul unei mări în crepuscul. La urma urmei, totul nu e decât un zvâcnet disperat spre aruncarea în Marele Cuvânt.

8 septembrie: Naşterea Maicii Domnului La mănăstirea Sânmărtinul de Câmpie: slujba nucleară a părintelui Teodul. O Liturghie vie, ‘‘cu vână’‘. Epicleza trăită la maximă intensitate, ca un strigăt în văzduhul înmiresmat al toamnei. Nimic teatral, nimic care să te smintească. Şi totuşi atât de viu şi neobişnuit. Trec peste cinci ceasuri de cântare şi rugăciune şi nimeni nu dă semne de nerăbdare. Părintele ştie

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

totul pe de rost şi totuşi nu improvizează, nu bate câmpii. Predica e liberă, săltătoare şi limpede ca un izvor de munte, departe de limbajul tămâios al atâtor clerici cu pretenţii. Spre final grăbeşte rugăciunea, înghite cuvinte şi între două fraze, mi se justifică: ‘‘E târziu. Le-o fi foame săracii’‘. Căci părintele Teodul iubeşte oamenii. Nu obişnuieşte să-i oprească de la împărtăşanie. ‘‘Dacă Hristos îi cheamă, cine sunt eu să-i opresc?’‘. ‘‘Când oamenii nu vor mai simţi nevoia să se spovedească - îmi spune - atunci va veni sfârşitul’‘. Un monah ‘‘şi de rugă şi de fugă’‘. E vesel, are humor, e încrezător deşi în jur construcţii de miliarde, betoane proaspăt turnate, îşi aşteaptă finalizarea. Cu tact şi har din belşug a atras spre mănăstire oameni cu dare de mână cărora, cu timpul le-a devenit şi duhovnic. Să fii sărac şi credincios nu este de mirare. Dar să fii bogat şi să nu uiţi de Dumnezeu este un lucru de toată isprava. Pentru că sunt oameni care au card şi oameni care au cord. Ferice de cei care îi determină să le aibă pe amândouă. Mă uimeşte faptul că deşi am slujit o singură dată cu părintele Teodul, în urmă cu peste doi ani la Urmeniş, totuşi ştie cine sunt şi unde slujesc. îmi amintesc că în anii studenţiei mă spovedisem o dată la P.S. Vasile, pe atunci eclesiarh al catedralei arhiepiscopale şi un adevărat duhovnic al Clujului. Am revenit după doi ani. La formula de dezlegare, fără să mă întrebe cine sunt, mi-a rostit clar numele. Am întâlnit oameni care spun că astăzi nu mai sunt sfinţi. Cum să nu fie? Doar Dumnezeu trebuie să se odihnească undeva. 12 septembrie: Să trăieşti o clipă de har. Orice clipă de har îşi are veşnicia ei. Gândul, gestul, zbaterea, făptuirea, căderile, lacrima, slăbiciunea... Tonuri şi nuanţe cu care ne zugrăvim autoportretul. ‘‘Orice tablou este un autoportret”, zicea Van Gogh. Eşti obosit, laş, în străfundurile neantului. Caută clipa! Ultima tuşă a autoportretului. Clipa când vei avea imboldul să-i spui lui Dumnezeu: ‘‘Te iubesc! Te iubesc rară să ştiu de ce’‘. Abia atunci viaţa ta se va aşeza pe traiectoria eternităţii. 13 septembrie: Persecuţia ca unică formă de voluptate. Orice om a simţit cândva plăcerea de a poza în victimă. Pentru unii însă, aceasta a devenit un hobby. Teroarea minorităţii absolute. Majoritatea să aibă doar dreptul să tacă. Şi să înghită. Ura tuturor împotriva tuturor. Persecuţia este pentru unii asul din mânecă sau iepuraşul din joben. Comunism, capitalism, nu contează, dumnealor se simt ‘‘persecutaţi’‘. Pentru că astăzi e rentabil să fii ‘‘persecutat’‘. Persecuţia la nivel teoretic (căci practic e clar că nu mai există) e foarte profitabilă, îţi dă drepturi: din exterior valută, iar din interior aură de sfânt şi presă favorabilă. E la modă să-i compătimeşti pe sfinţi. ‘‘Se poartă’‘. Sfinţi capitalişti, desigur. Monopol pe martiraj, pe suferinţă. Numai noi am suferit. Vrem răzbunare! Vrem restituţio! Prigoana ca propagandă. încă nu s-a inventat stăpânirea care să nu-i persecute. Aşa sunt alcătuiţi încât devin instantaneu alergici la orice regim. În rest, „euroii’‘ curg, salariile şi primele sunt umflate şi sponsorizate, maşinile de lux la scară, temple futuriste răsar din pământ peste noapte. Posturi călduţe pe bani străini. La

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

oameni puţini, muncă pe măsură. Convenabil. Să tot fii aşa victimă. Şi ‘‘prostimea’‘ ne crede şi ne adoră. Vivat persecuţia! Ea singură aduce capital, care, uneori, poate să fie şi electoral. Am convingerea că există oameni care, atunci când nu vor mai putea spune că ‘‘sunt persecutaţi’‘, vor dispărea de pe scena istoriei. în spatele cortinei, un popor care refuză să-şi cunoască istoria. Şi tocmai de aceea , suferă de sute de ani sub cozile de topor. 14 septembrie: înălţarea Sfintei Cruci Crucea preotului de la ţară, obligat să-şi păstreze demnitatea cerşind. Condiţia sa în raport cu ierarhiile şi cu mai marii zilei, admirabil redată într-un pasaj dintr-o carte excepţională, care mi-a marcat tinereţea: ‘‘Zero sau punctul plecării’‘ a lui Petru Dumitriu. ‘‘Am fost învăţat că nu sunt nimic, că nu sunt nimeni: nici pe piaţă, nici în mass media, nici în opinia publică, nici pentru clici, nici pentru partide, nici pentru bogaţi, nici pentru tineri, nici pentru oameni fericiţi. Nici pentru stat. Eu nu exist decât pentru fisc’‘. O carte de dialectică a nulităţii, despre demnitatea de a fi un zero. Un nimeni aflat în faţa lui Dumnezeu. Starea de nulitate e începutul a tot. E punctul de pornire. 15 septembrie: Sidna Ali Musulmanul (sec. IX): ‘‘Dumnezeu grăieşte: Cel ce mă caută mă găseşte; Cel ce mă găseşte, mă cunoaşte; Cel ce mă cunoaşte, mă iubeşte; Pe cel ce mă iubeşte, îl iubesc; Pe cel ce îl iubesc, îl ucid’‘. Îmi plac preoţii lui Nikos Kazantzakis (‘‘Fratricizii’‘, ‘‘Hristos răstignit a doua oară’‘): vii, pătimaşi, cu omeneşti defecte, dar gata să se sacrifice pentru turmă. Luptători. Aşa îmi închipui preotul: cu mânecile suflecate. Gata să sară în ajutor, să se crucifice în fiecare zi, liber şi pur, urmând calea lui Hristos, dator să trăiască printre oameni, printre ‘‘ai săi’‘ şi să fie anatema pentru ei. O replică din ‘‘Fratricizii’‘: ‘‘Zice că vrea să fie liber, omorâţi-l”. Şi moartea părintelui Ianaras împuşcat de rebeli: ‘‘întinzând mâna la dreapta sa, l-a luat pe Hristos de mână şi l-a aşezat în faţa lui, ca să-l apere de gloanţe... Vino aici, Fiule, a zis cu blândeţe, cu glas încet. Vino aici, ca să nu te rănească”. 16 septembrie: Marginalii la o expoziţie: George Mircea, ‘‘Altar’‘, Galeriile U.A.P. George Mircea este un tânăr pictor aflat în plină afirmare, care şi-a propus să nu-şi neglijeze ascultarea de ucenic. Tiţian spunea: ‘‘Pictează ca toată lumea şi până la urmă vei fii tu’‘. Fie că se reclamă din iconografia bizantină, de la Matisse sau Bonnard, Horia Paştină sau Horia Bemea, lucrările expuse caută desprinderea printr-o exprimare apriorică a unei domoliri lăuntrice care nu exclude, ci dimpotrivă, generează o emulaţie creatoare convingătoare. Pictorul (cândva mi-a mărturisit că nu se consideră ‘‘artist’‘, ci pictor) îşi aşează ofrandele pe altare de vară, după o proprie rânduială, într-un paradis teluric, radiind sub

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

fărâme de ceruri în aşteptarea epiclezei. Exaltarea culorii, uimitoarea picturalitate (care uneori pare a fi un scop în sine), refuzul deliberat al economiei de mijloace, oferă lucrărilor forţă expresivă şi profunzime plastică. Departe de a fi ascetică, arta lui George Mircea transmite totuşi un fior filocalic, liturgic care cheamă pe privitor spre sine însuşi, îl îngândurează închizându-1 în tainiţa inimii. Porumbelul tronând deasupra unui pocal sângeriu (‘‘Tronul Cruciatului’‘) pe o ladă de zestre sacramentală are desigur reverberaţii euharistice. Pictura ca împărtăşanie sau împărtăşirea prin pictură constituie, cred, nota specifică şi crezul artistic al pictorului George Mircea. Expoziţia ‘‘Altar’‘ de la Galeriile U.A.P. Bistriţa este fără îndoială ‘‘un limpede loc’‘ în care avem privilegiul să spunem: ‘‘aici unde suntem e pace cu adevărat’‘. 26 septembrie, Duminica pescuirii minunate (Luca 5,1-11):

Luca 5, 1: ‘‘Şi a fost că pe când mulţimea îl îmbulzea ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu...’‘. De câte or nu suntem nevoiţi în viaţă să ne îmbulzim: în autobuz, la coadă la magazin sau la ghişeu. Dar, de câte ori se îmbulzeşte omul contemporan ‘‘să asculte cuvântul lui Dumnezeu’‘? Ce imagine grăitoare: Mulţimile îmbulzindu-se spre ascultarea Cuvântului, iar El nevoit să urce într-o corabie ‘‘Şi în luntre şezând, din ea învăţa mulţimile’‘ rămase pe ţărm. Corabia este simbol al Bisericii (vezi corabia lui Noe pe apele înspumate ale potopului). Iar aceia ascultau de pe mal pentru că încă nu erau încorporaţi în Biserică prin Botez. Dar noi? Noi avem privilegiul şi dreptul filial de a urca cu Hristos în corabie! Şi - vai - adesea, nu voim! Versetele 4-5: Invitaţie la pescuit cu Mântuitorul. Şi tânguirea lui Simon: ‘‘învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic n-am prins...’‘. Nimic nu putem fără Hristos. Fără El viaţa e întuneric, noapte, nonsens. ‘‘Noaptea’‘ invocată de Simon e perioada de întuneric a vieţii noastre în care am trăit fără Hristos, e divorţul adamic faţă de Bunul Dumnezeu la care am consimţit şi noi ca truditori zadarnici pe acest pământ. Vs. 6-7: Ascultarea! Doamne, nu-mi prea convine, dar facă-se voia Ta! (crucea: să faci ceea ce nu-ţi convine). Sf. Siluan Amonitul spune că ascultarea este o Sfântă Taină a Bisericii. Simon Petru face ascultare iar roadele ei nu se lasă aşteptate. Ascultarea cuvântului lui Dumnezeu nu este ceva pasiv, nu este sinonim cu ‘‘auzirea’‘ cuvântului. Una este să auzi şi alta este să asculţi. Căci ascultarea cuvântului înseamnă deodată şi împlinirea lui: ‘‘Şi făcând aceasta, au prins mulţime mare de peşte...’‘. Auzirea aduce credinţă, dar harul şi cunoaşterea lui Dumnezeu vin din ascultare. Acelaşi Sf. Siluan: ‘‘A crede în Dumnezeu e un lucru. A-l cunoaşte e altceva’‘. Dar pe lângă peşte ca ‘‘pâine de toate zilele’‘, ascultarea lui Simon mai prinde şi un peşte duhovnicesc: ‘‘Ieşi de la mine Doamne, că sunt un om păcătos’‘ (vs. 8). Smerenia! Ascultând cuvântul şi poruncile lui Dumnezeu, omul primeşte vederea duhovnicească, îşi vede păcatul, decăderea. Şi asta îi procură virtutea smereniei care duce la frica de Dumnezeu (vs. 9) ca început al înţelepciunii (Pilde 1,7). Iată ce belşug: mâncare trupească şi sufletească şi peşte şi smerenie şi vedere şi frică de Dumnezeu. E bine să ştim că Hristos nu dă niciodată ‘‘mici atenţii’‘, nu ne dă nimicuri, ci se dă pe Sine în fiecare Liturghie. El este Peştele IHTIS pe care suntem chemaţi să-L mâncăm! E un

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

privilegiu dumnezeiesc de care trebuie să ştim a profita. La fiecare Sfântă Liturghie se cade să fim nişte profitori! Concluzie: pentru un astfel de învăţător merită să laşi totul şi să-L urmezi: ‘‘şi trăgând ei luntrile la ţărm şi lăsând totul, l-au urmat Lui (vs. 11). Au lăsat luntriţele (bisericuţele) lor şi s-au îmbarcat în Luntrea (Biserica) lui Hristos. Ca să pescuiască oameni. Doamne miluieşte să facem şi noi aceasta! 3 octombrie, Evanghelia iubirii desăvârşite (Luca 6,31-36): Paradoxal, cu cât se vorbeşte mai mult despre iubire, cu atât vedem că oamenii se iubesc tot mai puţin. Citim ‘‘romane de dragoste’‘, vedem ‘‘filme de dragoste’‘ şi emisiuni ‘‘din dragoste’‘, şi cu toate acestea omul contemporan suferă mai mult ca oricând de lipsa iubirii. Oare de ce iubirea aceasta de care se tot vorbeşte, nu mă poate împlini, nu mă poate face fericit? Făcând un salt înapoi în timp, undeva pe un deal numit ‘‘al Căpăţânii’‘, vedem pe Cineva murind răstignit, îmbrăţişând lumea. Şi în această teribilă îmbrăţişare a lumii căzute, recunoaştem pe Fiul lui Dumnezeu - Iubirea crucificată. La umbra crucii stătea un ucenic ‘‘pe care-1 iubea Iisus’‘. El avea să scrie mai târziu: ‘‘Iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că iubirea este de la Dumnezeu, şi tot cel ce iubeşte este născut din Dumnezeu şi-L cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte, nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este Iubire’‘ (1 Ioan 4, 7-8, vezi şi următoarele). Adevărata iubire este Iubirea Crucii: Pe verticală: omul trebuie să-L iubească pe Dumnezeu ‘‘pentru că El ne-a iubit pe noi şi L-a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre’‘ (1 Ioan 4, 10). Pe orizontală: omul trebuie să-şi iubească aproapele, căci ‘‘dacă Dumnezeu în acest fel ne-a iubit pe noi, datori suntem şi noi ca să ne iubim unii pe altii (1 Ioan 4,11). Revenind: De ce suferim azi de lipsa iubirii? Ce ne lipseşte? NE LIPSEŞTE DIMENSIUNEA VERTICALA A IUBIRII. Din ecuaţia iubirii l-am eliminat pe Dumnezeu. Adică am eliminat tocmai Iubirea. Ce mai rămâne? Nimic. Căci lipsind această dimensiune, omul nu-şi mai poate iubi cu adevărat nici aproapele. Iubirea din care lipseşte Dumnezeu este o iubire egoistă, o falsă iubire. De la această premisă plec în explicarea Evangheliei zilei: despre iubirea vrăjmaşilor (Luca 6, 31-36). Superioritatea creştinismului constă în înălţarea iubirii pe o treaptă superioară: iubirea vrăjmaşilor - o ‘‘nebunie’‘ care ne face să nu ne mirăm că mulţi l-au părăsit pe Hristos şi că foarte puţini au mers după El. Iar această iubire nu este grea - cum li se pare unora - ci este de-a dreptul imposibilă. Dar, după cuvântul Sf. Pavel, ‘‘pe toate le pot în Hristos Cel ce mă întăreşte’‘ (Filipeni 4, 13). Iubirea vrăjmaşilor este o poruncă imposibilă pentru cei care nu-L au pe Hristos, care nu au nimic din El. Sf. Părinţi spun că vrăjmaşii ne sunt de mare folos pentru viaţa duhovnicească şi că Dumnezeu ne cere să-i privim cu ochii Săi: ‘‘Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”(Luca 23, 34). Iar Sf. Arhid. Ştefan: ‘‘Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapte 7, 60). O inscripţie pe peretele unei celule în care au suferit sfinţii închisorilor din vremea satanologiei comuniste: ‘‘ Vă rugăm să nu ne răzbunaţi’‘ (oare când se va hotărî de către Sf. Sinod canonizarea noilor mărturisitori din temniţele comuniste?). Sf. Talasie Libianul: ‘‘Cel ce a dobândit dragoste rabdă fără să se tulbure supărările şi suferinţele care-i vin de la duşman”.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Avva Rafail arată că Hristos putea să ne ceară iubire pentru vrăjmaşi pentru că până la urmă noi nici nu ştim prea bine care ne sunt prietenii şi care vrăjmaşii. A se vedea: Iuda apostolul care L-a vândut şi Pavel - persecutorul care L-a propovăduit. 17 octombrie: La Vecernie lectura biblică de la 2 Petru 3,14-18. Indelungă-răbdarea lui Dumnezeu ca şansă a mântuirii noastre. Şi dorul nerăbdător al făpturii care ‘‘cu nerăbdare aşteaptă”(Romani 8, 19) propria ei restaurare prin restaurarea omului întru Iisus Hristos (IPS Sa Bartolomeu). O spune nu numai Petru, ci şi ‘‘iubitul nostru frate Pavel” în ale cărui epistole ‘‘sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc — ca şi pe celelalte Scripturi - spre a lor pierzare’‘ (2 Petru 3,15-16). Ca să pricepi cuvântul Scripturii trebuie, pe de o parte, să-1 ştii, să-1 cunoşti, iar pe de altă parte să fii întărit. Cei care ştiu Biblia pe de rost n-au făcut nimic vrednic dacă nu sunt şi întăriţi în har, trăind viaţa lui Hristos (Galateni 2,20). Avva Isidor Pelusiotul zicea că ‘‘viaţa fără de cuvânt mai mult foloseşte decât cuvântul fără viaţă. Că viaţa şi tăcândfoloseşte, iar cuvântul şi strigând supără. Dar, dacă şi cuvântul şi viaţa se vor întâlni, fac o icoană a toată filosqfia’‘ (Isidor, Cartea a Il-a, epistola 275). Iar avva Pamvo de era întrebat de vreun cuvânt al Scripturii, nu răspundea îndată, ci zicea că nu ştie cuvântul; şi de era întrebat mai mult, nu răspundea (Pateric, slova P). 2 Petru 3, 18: ‘‘creşteţi în harul şi-n cunoaşterea Domnului nostru Iisus Hristos’‘. Ca să înţeleg cuvântul Scripturii trebuie în primul rând să-L cunosc pe Dumnezeu Cuvântul. Tâlcuirea sectară a Scripturilor, în afara Trupului eclesial al lui Hristos, în afara Bisericii, nu face decât să-ţi îngrămădească cuvinte în cap. De aici obligativitatea cunoaşterii atât a cuvântului scris cât şi -mai ales - a Cuvântului întrupat. Legătura Euharistie - Evanghelie este esenţială. întărirea noastră este adevărată în măsura în care e suficient de puternică pentru a nu se lăsa ‘‘târâtă de rătăcirea nelegiuiţilor’‘ (2 Petru 3, 17). Adică a celor care ştiu cuvinte, dar nu sunt întăriţi în Cuvântul, trăind în afara Lui. *** Ortodoxia e acuzată de neorânduială şi dezorganizare în vremea sfintelor slujbe. Prea vine care când vrea, prea nu se respectă ordinea şi disciplina în biserică. De bună seamă că nu e un lucru bun acesta. Dar, prefer păruta ‘‘dezordine’‘ şi ‘‘indisciplină’‘ ortodoxă. Dumnezeu este desigur al bunei rânduieli, dar la fel de adevărat este că numai El ştie ce înseamnă aceasta. Adevăratul ortodox cu greu se poate sminti la Sf. Liturghie, iar prilejurile de sminteală le transformă în prilejuri de smerenie alegându-se cu folos duhovnicesc. Am cunoscut pe cineva, altfel un om deosebit, dar care nu participa la Sf. Liturghie niciodată. Pretexta că îl enervează cei care vorbesc în timpul slujbei şi mai ales cei pe care îi vede aţipind pe scaune. Mi-am amintit despre un awă care zicea că atunci când vede pe vreurrfiate aţipind la sfintele slujbe îi aşează mâna sub cap ca să-1 odihnească pe fratele. La urma urmei, cel care doarme în biserică nu doarme oriunde, ci în corabia mântuirii. Oricum, e mai bine decât să dormi nepăsător în valurile înşelătoare ale lumii păcatului. Nu pledez pentru dezordine şi indisciplină, ci pentru înţelegere şi dragoste pentru aproapele. Războiul nevăzut nu încetează nici măcar în timpul Sfintei Liturghii.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Apoi, în biserică noi suntem copilaşi în casa Tatălui nostru. In orice casă există un copil mai bun, altul mai rău, altul chiar nesimţit. Nu putem fi toţi la fel de cuminţi. Există riscul ca într-o ‘‘ordine prea bine organizată’‘ (expresia îi aparţine lui P. Evdokimov) să devii sclavul ei, cu preţul violării conştiinţei şi a primejdiei de a ‘‘organiza’‘ insuflările Duhului Care suflă unde şi asupra cui vrea. Cel ce nu suportă jugul libertăţii ortodoxe se poate sminti în biserică. într-o biserică unde totul este perfect, unde te aşezi pe scaun la oră fixă, te ridici la fel sau deschizi la comandă cartea la pagina cutare, rişti să te îndrăgosteşti de ‘‘ordine’‘. In Biserica Ortodoxă lipsind toate acestea, nu-ţi rămâne decât, smerindu-te, să te îndrăgosteşti de Hristos. Mă gândesc că nici în Rai nu vom sta aliniaţi. 22 octombrie: Tânărul bogat vine la Mântuitorul cu o întrebare fundamentală: ‘‘Invăţătorule bun, ce bine să fac ca să am viaţa veşnică?’‘. Atitudinea este sinceră, iar intenţia lipsită de vicleşug. De aici cuvintele ‘‘bun’‘ şi ‘‘bine’‘ (Matei 19,16). Învăţătorul de lege pune în esenţă aceeaşi întrebare: ‘‘Invăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?’‘ (Luca 10, 25). Lipseşte însă din întrebare ‘‘bunul’‘ şi ‘‘binele’‘. Atitudinea e făţarnică, iar intenţia clară: ispitirea lui Iisus. învinsul din pustia Qarantaniei caută să-şi ia revanşa. Diferenţa între cei doi: tânărul bogat păzea poruncile (Matei 19, 20), pe când învăţătorul de lege cunoscându-le nu le păzea, ci întreba cu vicleşug şi intenţie deşartă. Isaia Pusnicul: ‘‘Ştii, frate, că până azi sunt şerpi în sufletul care voieşte să ispitească pe Iisus, cum îl întrebam noi care sunt poruncile Lui şi nu le-am împlinit, precum s-a scris: La întrebat pe El unul dintre învăţătorii Legii, ispitindu-L şi zicând: învăţătorule, care poruncă este cea mai mare în Lege?... Vezi că cei ce îl întreabă şi nu împlinesc poruncile se numesc ispititori, pentru că nu voiesc să creadă în şarpele de aramă, care poate să-i scape pe ei de veninul şarpelui ascuns?’‘ (Filocalia XII, Cuvântul XXV, 16) Asemenea fac şi astăzi mulţi ‘‘învăţători’‘ care ne agresează pe stradă sau aiurea cu tot felul de întrebări într-o scârboasă tentativă de seducţie. Răspunsul nostru trebuie să fie ferm, clar, fără echivoc: ‘‘înapoia mea Satano!’‘. Dar numai după ce, în prealabil, vom fi împlinit noi înşine cu râvnă poruncile Domnului. 24 octombrie, la Duminica a 23-a după Rusalii: Despre cele două înlănţuiri: 1. Omul îndrăcit ‘‘legat în lanţuri şi-n obezi sfărâma legăturile şi era gonit de demon în pustiu’‘ (Luca 8, 29). 2. Pavel şi Sila înlănţuiţi pentru Hristos în temniţă ‘‘se rugau şi cântau laude lui Dumnezeu’‘ (Fapte 16,25). Avem de ales între aceste două înlănţuiri. Fără lanţuri nu se poate. 27 octombrie:

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

La căpătâiul sicriului punem sfeşnice cu lumânări curate, simbol al lui Hristos Lumina lumii. Această Lumină va călăuzi sufietulpe calea fără întoarcere, risipind întunericul morţii. Un frate venit de prin alte părţi la o înmormântare îmi spune fudul: ‘‘Eee, părinte, la noi e mai frumos. Noi punem în loc de lumânări aşa nişte tuburi care au în vârf becuri electrice’‘. La care Florin, diacu' de la Budeşti, băiat fin, zice: ‘‘Păi atunci părinte, la ‘‘luminăţie’‘ să nu mai ducem lumânări în cimitir. Mai bine vorbim cu Renelu' să ne tragă curent’‘. Omul se uită nedumerit la noi şi continuă: ‘‘Mai este la noi un obicei frumos. Când ducem sicriul la groapă ne oprim din când în când şi preotul citeşte Evanghelia, iar lumea pune bani pe Evanghelie. Mai face şi popa un ban’‘. Fără să vreau mă ispiteşte un vers dintr-un cântec al Adei Milea: ‘‘Aoleu să-mi sară ochii / Să nu văd cum Jură popii’‘. Vai nouă! *** La o conferinţă L.T.O.R. la Bistriţa o tânără îi spune părintelui Teofil Părăian: ‘‘Părinte, eu ştiu pe cineva care este atât de milos, încât nu poate să omoare nici măcar o muscă’‘. Iar părintele răspunde: ‘‘Păi dacă n-o omoară, să-i intre în ciorbă!’‘. 28 octombrie: Horia Roman Patapievici despre diavolul care ia chipul colectivităţii, al masei. Masa chip al diavolului - şterge personalitatea. Când vrea să fie puternic, diavolul îmbracă masca gloatei. Specificul sectei este distrugerea persoanei, a personalităţii, prin îndoctrinare. Comunitatea devine masă, gloată, iar comuniunea dispare. Propaganda ia locul mărturisirii. Subscriu şi opiniei lui H.R.P. despre ‘‘manipulatorii de opinie culturală’‘, cu referire la criticii de artă plastică. Spun unii nişte lucruri, că publicul nu mai pricepe nimic sau ‘‘înţelege că nu înţelege nimic’‘. Socrate se plimba prin piaţă şi zice: ‘‘Uite câte lucruri inutile’‘. Aşa şi bietul spectator care-1 ascultă (a se citi ‘‘suportă’‘) pe critic. Pentru unii critici de artă succesul unui discurs este invers proporţional cu accesibilitatea lui. Publicul se uită la ceas şi aşteaptă să înceapă partea cu ‘‘protocolul’‘. Or, omul de cultură trebuie să se apropie mai mult de omul de rând iubitor de artă, prin întâlnirea lor undeva la mijloc, unde dialogul devine posibil. Valabil şi pentru teologii care nu vor (sau nu ştiu) ‘‘să se coboare’‘. 6 noiembrie, pomenirea morţilor: Luminăţie la Budeşti. Avem privilegiul de a asculta cuvânt de la Pr.Prof. Stelian Tofană, fiu al satului. Spre deosebire de toti cei veniţi de la oraş pentru cei morţi, sfinţia sa a venit şi pentru cei vii. ‘‘Venim la cimitir să ne cinstim morţii noştri dragi şi bine facem. Dar, trecând prin cimitir ne gândim oare şi la noi? Venim spre morţii noştri dar spre noi înşine venim?’‘. Tâlcuire la Evanghelia înmormântării (Ioan 5,24 - 30): Ioan 5, 25: aluzie clară la moartea sufletească. Există o moarte înainte de moartea biologică: despărţirea sufletului de Dumnezeu. Nu e vorba aici de morţii din morminte, (ca în vs. 28) ci de ‘‘morţii vii’‘. Cei morţi sufleteşte pot învia la o nouă viaţă, ascultând şi împlinind

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

glasul lui Hristos (vs. 25), adică cuvântul Evangheliei (nu toţi vor învia, ci doar cei care ‘‘vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu ‘‘). Ioan 5, 28: planul eschatologic. E vorba de a doua venire a Domnului când ‘‘toţi cei din morminte’‘ vor învia auzind glasul Domnului. Abia aici vorbim de moartea trupească: toţi vor auzi glasul Său. Mulţi dintre cei cărora li se pare că sunt vii, sunt de fapt morţi de multă vreme. Despre ei zice Mântuitorul: ‘‘...lasă-i pe cei morţi să-şi îngroape morţii’‘ (Matei 8,22). 12 noiembrie: O lacrimă lăuntrică în miezul epiclezei euharistice! Nimeni nu e mai fericit ca preotul în timpul chemării Duhului Sfânt la Liturghie. Câteva secunde frânte din Cincizecimea primară. Dau orice fericire iluzorie, orice satisfacţie sau plăcere mondenă, pentru acea nepământeană stare trăită de preot ca orant prin excelenţă, ca instrument al pogorârii Duhului de Foc peste Cinstitele Daruri. Dacă se întâmplă să trăieşti toate acestea, de ajuns îţi este să-ţi păstrezi proaspătă bucuria întreaga zi sau săptămână, până când iară şi iară, harul Sfântului Duh se va pogorî în foişorul dinspre răsărit al Casei Domnului. Dai li! 18 noiembrie: Frumos şi blând ca o ectenie de seară în inima-mi se cuibăreşte gândul: Te iubesc Doamne, iartă neiubirii mele!

21 noiembrie, Intrarea Maicii Domnului în templu: Zborul Preacuratului Crin peste treptele templului e urmarea dorului dumnezeiesc, al omului curat şi pur după Casa Dumnezeului Celui Viu. 4 decembrie: Fiecare gând curat, fiecare gest sau imbold lăuntric către Bunul Dumnezeu este o lacrimă a lui Iisus. Inima ta bătând lângă inima istovită de suferinţă a aproapelui bolnav şi neputincios, primeşte forma unei lacrimi a Domnului. Cel mai scurt şi cel mai frumos verset al Noului Legământ este acesta: ‘‘Şi a lăcrimat Iisus’‘ (Ioan 11, 35). Sminteala unui Dumnezeu care varsă lacrimi pentru prietenul Său omul, face din creştinism singura religie perfect compatibilă cu viaţa umană. 5 decembrie, Femeia gârbovă sau Pocăinţa ca verticalitate a omului: Evanghelia zilei: Luca 13,10- 17

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Departe de a fi doar o atitudine morală sau o ‘‘miorlăiala pentru păcate’‘ (Pr. Rafail), pocăinţa este devenirea omului întru asemănarea cu Dumnezeu, este drumul de la ‘‘nimic nu sunt’‘ la a fi ‘‘părtaş dumnezeieştii firi’‘ (2 Petru 1, 4). Răstignire este pocăinţa şi viaţă ascunsă în Hristos (Galateni 2,20). Înainte de a săvârşi minunea vindecării femeii gârbove, Mântuitorul lansează câteva avertismente referitoare la pocăinţă (Luca 13, 1 - 9). Nişte soldaţi romani măcelăriseră câţiva galileeni chiar în momentul când aceştia îşi junghiau animalele de jertfă, iar în alt loc optsprezece inşi sunt striviţi de turnul din Siloam. Avertisment: ‘‘Dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi păţi la fel (vs. 3 şi 5 - vezi şi context). Apoi, prin exemplul smochinului lipsit de roade (vs. 6-9) ne prezintă pe omul rece, care se nevoieşte eretic, adică neroditor. Sf. Ioan Botezătorul: ‘‘Faceţi-i pocăinţei roade vrednice de ea” (Matei 3, 8), adică faceţi fapte care să ateste că pocăinţa voasteă nu este una ‘‘de ochii lumii’‘, formală. Femeia gârbovă este omul cocoşat sub povara patimilor care nu ne lasă să privim spre cer. Am citit undeva că un vestit duhovnic a dat canon unui om hulitor de Dumnezeu, să nu privescă timp de un an spre cer. Greu canon! Prin păcate omul -fiinţa care priveşte în sus - îşi pierde verticalitatea şi trăieşte plat şi orizontal ca dobitoacele. Etapele vindecării acelei femei ne decoperă clar Taina Sfintei Spovedanii, prin care Hristos ne ridică redându-ne verticalitatea: 1. a chemat-o (12 a) 2. a dezlegat-o punându-şi mâinile peste ea (12 b -13 a) 3. iar ea s-a îndreptat (fizic şi duhovniceşte, 13 b) Pocăinţa ca Taină instituită de Fiul lui Dumnezeu (Ioan 20,21-22) este înnoirea Botezului, împăcarea cu Dumnezeu prin lacrimi şi învoirea cu El pentru b nouă viaţă - viaţa în Hristos. Sf. Marcu Ascetul: ‘‘Nimeni nu este atât de milos ca Domnul. Dar nici El nu iartă pe cel ce nu se pocăieşte’‘, căci ‘‘păcat de moarte este tot păcatul nepocăit''. Ştiu că sunt un ticălos şi iadul mi se cuvine, dar nici acolo nu voi înceta să-L caut pe Dumnezeu (a se vedea toată opera şi viaţa Sf. Siluan Amonitul). Iată pocăinţa! Fiecare împărtăşire cu Sf. Taine devine în noi şi pentru noi Crăciun, Naştere, înainteprăznuire. Aşa se cuvine să întâmpinăm Sf. Sărbători. Prin pocăinţă sinceră, spovedanie curată, împărtăşire cu Hristos. In felul acesta va fi Crăciun nu numai în calendar sau în frigider, ci şi în inimile noastre. 6 decembrie: Sf. Ierarh Nicolae: Din păcate cultul Sfântului Nicolae s-a mutat din biserică în supermarket. Insă, cei care-1 iubesc şi îi citesc viaţa, nu pot să spună la sfârşit decât acel stih din Acatistul Sfântului: ‘‘Bucură-te, că altceva nu ştiu să grăiesc fără numai: bucură-te!” (Icosul al 6-lea). Minunea salvării celor trei fete sărace de la desfrânare este atât de cunoscută, încât este adeseori banalizată şi transformată într-un fel de basm pentru copiii cuminţi. Dar, citind-o cu atenţie în ‘‘Vieţile Sfinţilor’‘, am remarcat un amănunt extraordinar care arată înălţimea duhovnicească a marelui ierarh. Unul dintre motivele pentru care Sf. Nicolae a făcut milostenia respectivă în ascuns (în afara cunoscutei discreţii biblice) a fost ‘‘să nu se ruşineze tatăl acelor fete care mai înainte fusese om boga”. Când faci milostenie să nu jigneşti, să nu superi pe cel miluit! Mi se pare un amănunt care spune aproape totul despre Bunul, Blândul şi Sfântul Nicolae.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

13 decembrie: Apropo de examene: în România nu este important cum gândeşti. Important este să gândeşti cat»- : 20 decembrie: Toate cuvintele de învăţătură rostite în anul 2004 s-au bazat într-un fel sau altul pe aceste versete fundamentale: Galateni 2, 20: ‘‘M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel Ce trăieşte în mine...’‘. Filipeni 1, 21: ‘‘Căci pentru mine a trăi este Hristos, şi a muri este câştig’‘. 1 Corinteni 2, 16: ‘‘...Noi însă avem gândul lui Hristos’‘ (în sensul de: gândirea, mintea, inteligenţa, raţiunea). Strădania preotului nu poate fi alta decât aceasta: ‘‘O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în voi!’‘(Galateni 4, 19). Nu noi, ci Dumnezeu este Cel Ce lucrează în noi, şi să voim şi să săvârşim (Filipeni 2, 13). Şi această lucrare dumnezeiască se slujeşte întru noi prin Sfintele Taine (fundamentală în acest sens ‘‘Despre viata în Hristos’‘, Nicolae Cabasila). Sinodul local de la Cartagina, anul 419, canon 113: ‘‘Cine zice că fără Hristos poate ceva, anatema să fie!’‘. Şi o întâmplare, de la avva Arsenie Papacioc, la care meditez obsesiv: Un creştin cu viaţă îmbunătăţită bate la uşa Mântuitorului să-i deschidă. ‘‘Cine este acolo?’‘ ‘‘Eu sunt!’‘ ‘‘Nu poţi intra. Nu eşti pregătit. Nu-ţi deschid!’‘. Şi acela, întristat, s-a întors şi a intrat într-o smerenie autentică şi a început a se aprinde mai mult de dorul lui Hristos. Şi s-a dus smerit şi a bătut din nou la uşa împărăţiei. ‘‘Cine este acolo?’‘ ‘‘Tu eşti!’‘, a zis credinciosul. ‘‘ A, dacă tu zici că Eu sunt, atunci intră!’‘. Trebuie neapărat să avem ceva din El, să avem aceeaşi identitate cu Hristos. Acesta este universul predicilor mele. Rezultatul în plan duhovnicesc: de la 300 de Spovedanii în 1999, crescând constant până la la aproape 800 de Spovedanii în 2004, la 150 de familii şi 50 de văduve. Un mare salt calitativ dar un prea mic salt cantitativ (cu câteva strălucite excepţii!). Nu reuşesc să atrag mase. Dar cei buni au devenit foarte buni, iar cei indiferenţi tot indiferenţi au rămas. Perfect valabil Matei 25, 29. O soluţie posibilă: vizite pastorale şi mai multă rugăciune.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

ANUL DOMNULUI 2005
2 februarie, întâmpinarea Domnului: Vorbesc despre trei feluri ale întâmpinării Domnului: 1 .Întâmpinarea în inimă prin rugăciune. ‘‘Tu, însă când te rogi, intră în cămara ta...’‘ (Matei 6, 6). întâlnirea cu Dumnezeu are loc în această cămară a inimii. Fiul rătăcitor hotărăşte întoarcerea doar după ce ‘‘şi-a venit în sine’‘ (Luca 15, 17). Şi acolo în sine, prin rugăciune fierbinte (vs. 18 -19), are loc deja întâlnirea cu Tatăl. Acelaşi îndemn la întâmpinare prin rugăciune, la Luca 19, 5: ‘‘Zahee, grăbeşte-te de coboară, că astăzi în casa ta trebuie să rămân’‘. Adică, coboa-ră-ţi mintea în inimă Zahee, căci de azi înainte inima ta va fi casa Mea. Acolo ne vom întâlni. Când mintea omului coboară în inimă şi tinde scăldată în lacrimi spre Dumnezeul Cel Viu, inima se face loc de întâlnire a omului cu Dumnezeul său. 2.Întâmpinarea în Euharistie la Sfânta Liturghie. Dreptul Simeon cu Pruncul cuibărit lângă inimă. Preotul liturghisitor cu Sfântul potir lipit de piept. în Euharistie Hristos ne întâmpină pe noi! Şi iată, aici suntem mai mult decât Dreptul Simeon. El 1-a ţinut pe Hristos în braţe. Noi îl primim în trupul nostru, în noi înşine. Şi iată, şi aici suntem mai mult decât proorocul Simeon. ‘‘Iată s-a atins de buzele voastre şi va şterge fărădelegile voastre...’‘. Ce lucru măreţ şi neînţeles! (vezi una dintre paremiile vecerniei întâmpinării Domnului, de la Isaia cap. 6 aluzie clară la Sf. împărtăşanie). 3.Întâmpinarea pe norii cerului la Parusie. O întâmpinare în zorii celei de a opta zi. Ultima şi definitiva întâmpinare: ‘‘... vom fi răpiţi în nori ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi aşa pururea cu Domnul vom fi (1 Tes. 4, 17). Pentru această slăvită întâmpinare, obligatoriu trebuie să trăim primele două: în rugăciune (1Tes. 5, 17) şi-n Euharistie (1Tes. 5,18,23).

20 februarie: începutul Triodului

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Am deschis coperţile îmbătrânite ala Triodului şi am simţit Duhul primăverii făcând să plesnească mugurii pocăinţei. Tristeţea strălucitoare a Postului Mare urcă spre inimi şi irumpe în cântare: ‘‘Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă...’‘. începe călătoria postului, se deschid uşile împărăţiei, se pecetluiesc intrările poftelor. în pedagogia ei sfântă, călăuzită de suflarea fierbinte a Mângâietorului, Biserica ne oferă printr-un vameş păcătos o cheie: Smerenia - singura coborâre care ne înalţă! Vedem apoi un fiu desfrânat care ajunge să poftească roşcovele porcilor. Privind la Tatăl iubitor care îi aşteaptă întoarcerea din secunda în care a făcut primul pas spre risipire, înţelegem că Dumnezeu iubeşte pe cel mai mare păcătos de infinite or mai mult decât iubeşte cel mai mare sfânt pe Dumnezeu. E nevoie doar de sincera pocăinţă şi Dumnezeu Tatăl ne aruncă pe umeri mantia iubirii Sale. Smerenia, Pocăinţa, Iubirea: trei chei care potrivesc la uşile cerului. Căci smerenia naşte pocăinţa iar pocăinţa arată capacitatea de a fi om, de a reflecta asupra actelor proprii. Şi totul sfârşeşte în iubirea faţă de întreaga făptură. Măcar de-am înţelege că urcuşul postului înseamnă a fi asemenea lui Hristos în toate şi mai ales în înjosirea şi moartea Sa. A posti înseamnă a pune umărul sub greutatea crucii ca Simon Cirineul, a fi gata să mori în fiecare clipă, a te ruga pentru oameni - adică a-ţi vărsa sângele (Sf. Siluan). Lacrimile pocăinţei căzând pe suflet îl înviază. Iar nevoinţele postirii presupun răstignirea patimilor ca să putem învia împreună cu Hristos. Bine zicea avva Iosif: ‘‘ Dacă vrei să fii desăvârşit fa din tine o flacără”. *** Şi ultima Liturghie la Budeşti... Nu credeam că va fi atât de grea despărţirea.. .Lacrimile noastre împreună şiroind în biserica în care am rostit timid prima oară : ‘‘Binecuvântată este împărăţia..’‘. Cît de intens am trăit acea Sfântă Liturghie! Prima!... De aceea i-am iubit... Am crescut împreună, m-am identificat cu ei prin fiecare miridă aşternută pe sfântul disc, le-am cunoscut fiecare ungher al sufletului. Le-am iubit simplitatea şi curăţia. Şi neputinţele, şi lipsurile... ‘‘De te voi uita, Ierusalime, uitată să-mi fie mâna dreaptă!; lipească-mi-se limba de gâtlej dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi pune Ierusalimul mai presus de orice altceva, ca început al veseliei mele!” (Psalm 136, 5-6). Da, Budeştiul va rămâne de-a pururi Ierusalimul preoţiei mele. 21 februarie: Un studiu realizat la nivel internaţional (Europa şi SUA) arată că românii sunt cel mai religios popor din lume. Astfel, 98% dintre români au declarat că sunt religioşi (Turcia 95 %, Rusia puţin peste 60 %!, Occident - peste 65 %). Când e vorba însă despre frecventarea Bisericii stăm cel mai prost: doar 18 % declară că merg cel puţin o dată pe săptămână la biserică, iar 11% niciodată sau doar la nunţi şi înmormântări. Primele gânduri abrupte: - 98 % trebuie să ne încânte? Oare n-ar fi mai bine să fim doar 18 % religioşi şi toţi cei l8 % să-şi trăiască credinţa? - Suntem cumva un popor de căldicei? Triumful cantităţii nu trebuie oare să ne dea de gândit? - Diferenţa de 80 % (98 % religioşi minus 18 % ‘‘practicanţi’‘) să fie oare cei 9 leproşi? (Luca 17,17).

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

-Totuşi am depăşit procentul minim de 10 % al Sodomei (Facere 18, 32). Ferice de noi însă că Dumnezeu nu este contabil. Dumnezeiasca Sa milă să fie cu poporul român! 22 februarie: O scriere sau o operă de artă este cu atât mai sinceră şi mai valoroasă cu cât ai curajul de a te mărturisi mai deplin. Sunt lucruri pe care mulţi frustraţi nu au curajul a le rosti; şi atunci mărturisirea ta abruptă, frustă, sinceră, deranjantă este şi a lor, a celor care prin tine spun ceea ce ar fi vrut şi ei să spună, dar n-au îndrăznit. De aceea, din moment ce mărturisirea ta sinceră s-a dezvăluit semenilor, ea nu-ţi mai aparţine. Originalitatea nu înseamnă să spui ceea ce nu s-a mai spus, ceva nou, ci să spui ceea ce toţi vor să spună, dar se lasă corupţi de laşitate. Mântuitorul Iisus Hristos: ‘‘Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici!...’‘ (Matei 23, 13 ş.u.). Câţi n-ar fi vrut să strige acelaşi lucru? Pentru că suntem siliţi să tăcem când ar trebui ‘‘să propovăduim de pe acoperişuri (Matei 10, 27), pentru că ne temem deşi ni s-a spus ‘‘nu vă temeţi de ei, că nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală' (Matei 10, 26), pentru că ni se cer tâmpenii şi platitudini, mai mult ca oriunde, la noi strigă pietrele, copacii, icoanele. Gabriel Liiceanu: ‘‘Nu există semnal mai deplin al reuşitei tale decât ura celorlalţi”. 17 martie: Măsura credinţei omului contemporan într-o ştire tv. : La Braşov, unii aşa zişi ‘‘credincioşi’‘ reclamă la OPC pe preoţii care împărtăşesc cu o singură linguriţă. ‘‘Sunt microbi dom'le!’‘. OPC constată şi spune că ‘‘e posibile amenzi’‘. Citez din Sorin Dumitrescu: ‘‘Să nu ne mire dacă în curând va apărea o nouă funcţie eclezială: cea a părintelui purtător de tampoane de vată îmbibate în spirt (tamponofor). Acesta se va deplasa tot timpul slujbei de la o icoană la alta, de la un odor la altul, pentru a îndepărta urma ‘‘infectată’‘ lăsată pe obiectele sfinte de sărutul credinciosului. Adio har, adio energii necreate, adio Ortodoxie! Trăiască sfânta profilaxie! ‘‘. Oare când va veni Fiul Omului, va mai găsi El credinţă pe pământ? (Luca 18,8). 21 martie: Aproape toţi fraţii preoţi mai vârstnici din Cluj îmi spun că adevărata preoţie este la ţară. Nu cred acest lucru. Adevărata preoţie este acolo unde te-a trimis Dumnezeu să-I slujeşti. Nu locul, ci felul cum înţelegi să porţi jugul Său contează. 29 martie: Harul vine prin televizor. Cel puţin aşa susţine la tv. un pastor româno-american care se dă de ceasul morţii explicând Scriptura. într-un costum de firmă, gesticulează larg, ştergându-şi calculat şi sistematic, cu dosul palmei, transpiraţia de pe frunte. Vorbeşte la

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

persoana a Il-a singular, împungând cu degetul în sticla ecranului încât ai impresia că din moment în moment se va rostogoli în casele plătitorilor de cablu. La un moment dat, cu cu ochii inchişi, dramatic, afirmă: ‘‘Priviţi înjur şi veţi vedea câte milioane de oameni nu se vor mântui!’‘. Nostradamusul american ar trebui să ştie că un creştin adevărat ar spune aşa: ‘‘Dintre milioanele de oameni de pe pământ, eu singur nu sunt vrednic de mântuire’‘ (nu agreez nici cântarea unor fraţi care spune: ‘‘în jurul nostru mii de fraţi ai noştri / trăiesc plângând şi mor nemântuiţi’‘. Dar de unde ştiţi voi asta?) Dar, dumnealui îşi continuă inepţiile împungând mai vârtos ecranul: ‘‘Acum mă voi ruga pentru tine!’‘. Vai, ce frumos! Vai ce new-age! Stai în fotoliu, apeşi telecomanda şi domnul acela se roagă personal pentru tine. Apoi ‘‘face’‘ rugăciuni peste plicurile primite la redacţie: ‘‘Doamne, celor care n-au, dă-le bani să-şi cumpere timbre ca să ne poată scrie’‘. Uite că au şi dumnealor pomelnice, şi încă timbrate! Există şi varianta ‘‘ortodoxă’‘. Stafia unui ‘‘preot’‘ fost candidat la preşedinţia României (cu binecuvântarea cui?), româno-american şi dumnealui, cu o prestaţie jenantă, bântuie din nou pe un post de televiziune. Tras şi sfinţia sa la costum, pe sub care mijeşte un ‘‘guleraş’‘ catolic, este prezentat cu evlavie de reporter drept ‘‘liderul spiritual al Bisericii Ortodoxe din America’‘ (!). Cu un limbaj de râsul lumii, autorul celebrului citat din campania electorală: ‘‘Noi nu avem treabă cu cel ce fură oul ci cu cel ce fură boul’‘, împarte cu nemiluita binecuvântări pe cheliile reporterilor, iar la urmă binecuvintează ecranul. Reporterul exclamă: ‘‘Câtă credinţă, stimaţi telespectatori!’‘. Circ. 8 aprilie: La moartea S.Sale Ioan Paul al II-lea Cât de mărunţi şi neînsemnaţi par marii lideri europeni prezenţi la ceremonie! Milioane de oameni simpli cer să fie sanctificat imediat. Omul european desacralizat are nevoie de sfinţi. Mă gîndesc însă la sfinţii neştiuţi, morţi într-un anonimat sublim în crăpăturile munţilor sau în arşiţa pustiei. Fără onoruri, fără lumânare... Doar cu îngeri. Cu nouri de îngeri. 14 aprilie: Omul trebuie să iasă de la spovedanie mişcat, zguduit, niţel scandalizat, cu nădejde. Dacă iese cum a intrat, a intrat degeaba. Se poartă duhovnicii comozi, ‘‘drăguţi’‘, care ‘‘nu dau canoane’‘, care nu pun întrebări. Unii se sfătuiesc: ‘‘Cutare popă, una două te rezolvă!’‘. Or, scaunul de spovedanie este o puternică şcoală a pocăinţei, o teribilă şansă pe care Dumnezeu o dă făpturii căzute. Iar pentru duhovnic o înfricoşătoare responsabilitate. Danion Vasile: ‘‘Consider că momentul convertirii e acela al primei Spovedanii făcută cu mare grijă, şi nu acela al Botezului din copilărie, urmat de o tinereţe cvasi-atee”. Ce mană dumnezeiască ar fi organizarea unor întâlniri a preoţilor cu mari duhovnici de înălţimea unui Arsenie Papacioc, Teofil Părăian, Rafail Noica, Justin Pârvu... O şcoală a duhovniciei practice din care să ne folosim şi noi şi credincioşii dornici de mântuire. 15 aprilie:

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Incredibil dar adevărat: americanii au scos pe piaţă ‘‘lumânarea cu parfum de Iisus’‘. Succesul comercial este garantat, s-au vândut deja peste 20.000 de exemplare. Producătorii susţin că au pornit de la un psalm biblic şi au descoperit ‘‘mirosul lui Iisus’‘ printr-un amestec de mir, aloe şi alte mirodenii. Diavolul nu-1 poate elimina pe Hristos din conştiinţa omului. Atunci îl transformă în ‘‘brand’‘, în modă. Citesc într-un ziar: ‘‘Brandul Iisus aduce vânzări record’‘. Un exemplu: ‘‘Codul lui Da Vinci’‘ este cea mai vândută carte în România Ortodoxă (!) a anului 2005 - peste 50.000 de exemplare! Oare dacă la acelaşi preţ, s-ar fi scos la vânzare 50.000 de Biblii, s-ar fi vândut la fel de uşor? (are dreptate Părintele Rafail, chiar dacă nu ne convine, că poporul român a fost un popor uşuratic cu Dumnezeul său). Că Maica Domnului a mai avut copii după Iisus Hristos este o inepţie pe care numai o minte bolnavă o poate accepta (despre ‘‘fraţii Domnului’‘ de revăzut excelentul studiu al Pr. Prof. Mihoc - ‘‘Şapte tâlcuiri biblice despre Maica Domnului’‘). Dar, perversiunea minţii omului fără Dumnezeu atinge astăzi paroxismul: până şi Iisus a avut soţie şi copii!!! Se va turna şi un film care, fără îndoială, va bate toate recordurile de vânzare. De aceea, sfârşitul nu poate fi departe. ‘‘Ceea ce supără la acest film nu este atât subiectul, căci e făcut de un necredincios, ci faptul că el a fost arătat într-o ţară ortodoxă. Nicăieri în lume nu se mai poate arăta astăzi un film antisemit, fără urmările de rigoare, cu atât mai mult în Israel. Niciodată televiziunea din Istambul nu va arăta un film în care este batjocorit Mahomed...’‘ (Ierom. Savatie despre filmul lui Scorsese ‘‘Ultimile ispite ale lui Iisus’‘). Întrebare: Cine este adevăratul finanţator al cărţii şi al filmului ‘‘Codul lui Da Vinci’‘? Comunismul ateu: Nu există Dumnezeu. Capitalismul pervers: Există Dumnezeu, dar a fost un om oarecare, robit de desfrânare şi patimi, a fost căsătorit etc. Care este mai perfid: comunismul sau capitalismul? ‘‘Şi a intrat Iisus în templu şi i-a dat afară pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau...’‘ (Matei 21,12).

1 mai: învierea Domnului

In timpul unei conferinţe publice ţinute la Moscova în vremea represiunii feroce împotriva credincioşilor, un comisar bolşevic s-a ridicat cu violenţă împotriva ‘‘credinţei depăşite’‘ a oamenilor. La capătul strălucitului său expozeu, plin de sine, el şi-a invitat interlocutorii la un scurt schimb de opinii, fără să se depăşească timpul de cinci minute. Un tânăr preot de la ţară, înainta timid, fiind privit de vorbitor cu un dispreţ făţiş: - Ia aminte, nu mai mult de cinci minute! - Voi fi scurt, răspunse preotul şi, urcându-se pe scenă, s-a întors cu faţa spre ascultători şi a spus: ‘‘Fraţi şi surori, Hristos a înviat!’‘. ‘‘Adevărat a înviat!’‘. ‘‘Am terminat, adăugă preotul, e tot ceea ce voiam să spun’‘. ***

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Sunt născut în Duminica învierii, la 30 aprilie 1967, chiar în timp ce la biserică se rostea: ‘‘Veniţi de luaţi lumină!’‘. Au trecut anii şi în 30 aprilie 2000 am rostit cu emoţie pentru prima oară, ca preot: ‘‘Veniţi de luaţi lumină!’‘. împlineam 33 de ani. Adică 33 de învieri. 3 mai: Sfânta Tradiţie s-a deformat de-a lungul secolelor prin adăugarea a tot felul de obiceiuri şi tradiţii omeneşti, uneori de sorginte păgână. IPS Serafim Joantă spune că Ortodoxiei îi lipseşte simţul critic, primind totul din trecut fără să judece. Dacă s-a introdus un obicei acum câteva zeci de ani, generaţia nouă îl primeşte ca pe un sfânt obicei de care nu te poţi atinge: e consacrat deja. La ştiri, un astfel de prost obicei: Undeva prin sud, a doua zi de Paşti preotul pleacă în cimitir, unde citeşte cu nemiluita ectenii pentru morţi, deşi se ştie că în Săptămâna Luminată nu se face aşa ceva. Oamenii mănânca pe morminte, iar în spatele preotului lăutarii ‘‘prestează’‘ de zor melodii de petrecere, cu dedicaţie pentru morţi.’‘Să se bucure şi ei maică!’‘. Cât de penibil se potriveşte patrafirul cu lăutarii nu vede nimeni. În faţa reporterului, tânărul preot declară solemn: ‘‘Este la noi acest frumos obicei. Eu nu am făcut decât să continui.. .etc’‘. 5 mai: Replica finală a unui film premiat la Cannes: ‘‘Avem un trecut trist; avem un prezent tragic; noroc că nu avem niciun viitor’‘. Se potriveşte. 6 mai: N-am văzut creştini să-şi bârfească mai mult preoţii, decât creştinii ortodocşi. Oamenii care se smintesc sunt stăpâniţi de mândrie . Iar preoţii care smintesc le sunt prilej de smerenie. Dar, câţi oameni se pot smeri atât de mult încât să acopere greşelile unui preot? Sf. Ioan Gură de Aur: ‘‘E uşor a cinsti un preot sfânt, dar încearcă şi cinsteşte pe unul păcătos. Când cinsteşti un sfânt, arăţi clar că cinsteşti omul. Dar, când cinsteşti un preot păcătos, arăţi că cinsteşti harul lui Dumnezeu care este în el”. La Sf. Maslu vorbesc despre rugăciunea de toată vremea, pornind de la Psalmul 33, 1: ‘‘Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea’‘. Şi la 1 Tesaloniceni 5,17: ‘‘Rugaţi-vă neîncetat”. Apoi despre starea de rugăciune, despre tăcere ca formă a rugăciunii şi a ‘‘ascultării duhovniceşti’‘ a răspunsului lui Dumnezeu către noi. Preotul prin consumarea miridelor pentru vii şi pentru morţi, îşi ‘‘mănâncă’‘ în mod simbolic credincioşii. In acest fel, el îşi poartă credincioşii cu el, în adâncul fiinţei sale, oriunde s-ar afla. Indiferent de vrednicia sau nevrednicia preotului, ei sunt acolo. Orice suspin al păstorului este şi suspinul lor. Părintele Arsenie Boca: ‘‘Sunteţi nemulţumiţi de preoţi? Dar voi, oare, ce-aţi făcut pentru preoţi, ca să fiţi mulţumiţi? Cerut-aţi de la Dumnezeu un copil măcar, pe care să-l închinaţi slujirii lui Dumnezeu? Credeţi că vina o poartă numai ei, preoţii? Ei sunt fiii voştri!

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Cum i-aţi născut, aşa-i aveţi! Ce le găsiţi vină numai lor? Vă trebuie preoţi mai buni? Naşteţi-i! Nu mai staţi cu gânduri ucigaşe împotriva copiilor...Naşteţi copii cu gândul să fie slujitori ai lui Dumnezeu între oameni!’‘. Să vă rugaţi şi voi pentru preoţii voştri. Nu-i mai bârfiţi. Altfel, veţi avea parte de slujitorii pe care-i meritaţi. 7 mai: ...frângerea unui gând, apăsarea unei tăceri, scâncetul nenăscutelor cuvinte... .Idealul creştin este libertatea; de dinainte şi de după moarte. ‘‘Să suporţi imperfecţiunile altora şi să le schimbi în tine, asta e crucea lui Hristos’‘ (M. Buruiană). O posibilă formulă a creştinismului: Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. *** Două sfaturi: Să nu intri niciodată într-un loc unde te-ai jena să-ţi faci cruce şi să te porţi în aşa fel încât să poţi rosti oricând fără de osândă ‘‘Tatăl nostru’‘. *** Şi un cuvânt pe care l-am auzit la un preot din Târgu-Mureş: ‘‘Ca să fii un preot bun ai nevoie de un singur lucru: un altar la care să slujeşti’‘. 11 mai: În mod conştient , deliberat, la anumite talk-show-uri sunt invitaţi clerici slab pregătiţi, pătaţi, învechiţi, morocănoşi, care prin discursul lor lemnos compromit Biserica. Un astfel de cleric înalt este pus în dificultate de o întrebare otrăvită a unui realizator care luptă cu înverşunare împotriva Ortodoxiei: ‘‘Ce-i dom'le cu canoanele astea depăşite de la spovedanie? Când l-aţi văzut pe Hristos dând canoane?’‘. Clericul ‘‘o scaldă’‘ într-un limbaj demn de vechile şedinţe de partid şi evită jenant răspunsul. Orice popă amărât, fără ‘‘foncţie’‘ sau doctorate, putea răspunde fără ezitare: Ia caută mata la Ioan cap. 8, cazul femeii păcătoase şi vezi ce-i spune Hristos : ‘‘Nici Eu nu te osândesc. Du-te, şi de acum să nu mai păcătuiesti’‘ (Ioan 8, 11). Iată canonul cel mai mare: să nu mai faci păcatul. Iar aceasta nu este osândire sau pedeapsă, ci sfat, medicament, dragoste şi pedagogie divină. Iar la Ioan 5,14: ‘‘Iată te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţifie ceva mai rău’‘ (slăbănogul de la Betezda). Mai vezi şi canonul practic, concret, dat orbului din naştere: ‘‘Mergi şi te spală în scăldătoarea Siloamului...Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând”(Ioan 9, 7). Iată doar câteva exemple mai la îndemână în care Hristos dă canoane. De ce? Ca să nu ne fie ceva mai rău. Ca să vedem! 31 mai:

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Trecerea nu se face niciodată de la Ortodoxie spre neoprotestantism, ci de la nimic la sectă. Căci niciun trăitor al adevăratei Ortodoxii nu va părăsi pentru nimic în lumea aceasta Biserica Dumnezeului Celui Viu. Omul contemporan nu mai vrea să se pocăiască printr-un efort care să dureze toată viaţa, nici să sufere. Sectele, ca Inaintemergători ai lui Antihrist vin şi-i spun: ‘‘'Iată te vei mântui fără să fie nevoie să suferi. Vei fi dumnezeu fără să fie nevoie să treci prin cruce’‘ (Părintele Symeon). Un loc de adunare în care imediat după fundaţie şi pereţi, urmează ca urgenţă aparatul de aer condiţionat, este un loc foarte tentant pentru omul comod al secolului XXI. Pe de altă parte, conducătorul sectei îţi prezintă ‘‘oferta’‘ mântuirii cu abilitatea unui agent de vânzări care-şi prezintă ultima gamă de produse cosmetice, cu zâmbete şi entuziasm. Prezentată în acest fel, mântuirea devine o ofertă convenabilă, ieftină. Trebuie doar să faci un legământ şi să te rebotezi. Odată îndeplinite aceste formalităţi, omul are mântuirea asigurată, ‘‘rezolvată’‘. De acum înainte, singura sa grijă va fi să-i mântuiască pe ceilalţi (...). Ereziile trebuie să existe. O spune răspicat Sf. Ap. Pavel: ‘‘Căci între voi trebuie să fie şi eresuri, pentru ca să se vădeas-că-ntre voi cei încercaţi” (1 Cor. 11, 19). ‘‘A vădi’‘ înseamnă a arăta, a dovedi, a da pe faţă, a face să fie evident. Biserica Ortodoxă atât de mult încercată de-a lungul istoriei, trebuie să arate, să dea pe faţă, să facă evident Adevărul, adică pe Hristos, pentru că singură ea este ‘‘Biserica Dumnezeului Celui viu, stâlp şi temelie a adevărului’‘ (1 Tim. 3,15). Avem datoria sfântă să nu ţinem Lumina sub obroc (Matei 5,15). Iar restul va face Domnul nostru Iisus Hristos - Lumina lumii (Ioan 1, 7-8; 12,36,46; 1 Ioan 1, 7). Căci prin El şi noi suntem lumină: ‘‘Căci tot ceea ce-i vădit este lumină”(Efes. 5,14). (Fragment din conferinţa preoţească cu titlul ‘‘Fenomenul migratiei din parohii. Şanse, probleme, perspective pastorale’‘, pe care am susţinut-o în sala ‘‘Episcop Nicolae Ivan’‘ a Facultăţii de Teologie Cluj). 12 iulie: Când impostura, mediocritatea, nepotismele şi corupţia eşuează în faţa valorii, dracul stârneşte valuri. Dacă într-un oraş cum este capitala transilvană apare tam-nesam un preot (paroh!) tânăr care ‘‘nu are pe nimeni sus pus’‘ şi care ‘‘nu are experienţă dom'le’‘, lucrul acesta iscă invidii, răutăţi, meschinării, bârfe, din partea a tot felul de iude locale cărora le-a fugit de sub nas căpătuiala. Aşa se face că mă trezesc într-o zi citat la Arhiepiscopie. Ştiam de la început că va veni şi această zi, dar nu credeam că atât de repede. Având în vedere că dosarul reclamaţiilor de la parohia noastră este mai gros decât ‘‘Istoria Literaturii’‘ a lui Călinescu, chiar mă întrebam când îmi va veni şi mie rândul. Prin urmare, când am fost chemat la ascultare bănuiam că nu e de bine. Când ai realizări importante în pastoraţie nimeni nu te cheamă să te felicite, după cum nimeni nu te cheamă să te încurajeze când ai necazuri. Acesta este dreptul exclusiv al lui Dumnezeu. ‘‘Riclamantul’‘ (anonim desigur, căci laşitatea este caracteristică oricărui turnător) pretindea că am vorbit în biserică despre ‘‘cazul Tanacu’‘. Acuma, ce-i drept, de vorbit am vorbit. M-au rugat credincioşii. Numai că informatorul respectiv, fie că nu era dus la biserică, fie (mai degrabă) era dus prea des . El nu ştia că un bun predicator exploatează cazuri concrete, mediatizate, din viaţa de zi cu zi, ca pretext de a vorbi despre Hristos. Pretextul are rolul de a aduce la biserică mulţime de curioşi care, altfel, ar fi preferat să stea acasă (celebrul pretext al intâlnirii cu diavolul la biserică, relatat de Părintele Galeriu, a înviorat o întreagă parohie).

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

De fapt, cuvântul meu s-a referit la câteva cazuri de îndrăciţi prezentate în Sf. Scriptură, la felul cum a lucrat Domnul în aceste cazuri, la atitudinea Sfinţilor Părinţi faţă de lucrarea diavolului în lume. Armele pe care ni le recomandă Mântuitorul sunt credinţa puternică, postul şi rugăciunea. Adăugăm smerenia şi Sfânta Cruce. Nu trebuie să stăm liniştiţi că noi nu suntem ‘‘îndrăciţi’‘, căci la fel de grav bolnav este tot omul stăpânit de patimi, ură, mândrie, răutate, invidie, indiferenţă, desfrânare. Apoi am vorbit despre Sf. Maslu şi molitfele Sf. Vasile care au temei în Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie, insistând ca de obicei, pe sănătatea credinţei, pe linia unei Ortodoxii curate, fără păgânisme, bigotisme, ‘‘blăstămăraie’‘ (vorba Părintelui Rafail), incultură, frică. Dumnezeu ştie că am pledat pentru apărarea Bisericii mele pe care o iubesc mai presus de orice. Iar la urmă, în doar câteva fraze, am amintit şi despre sărmanul părinte Daniel de la Tanacu pe care nu avem noi a-1 judeca. Este cine. Părintele Cleopa spunea să avem cu aproapele nostru inimă de mamă, iar cu noi înşine inimă de judecător. Doar să nu aruncăm cu noroi în Biserica noastră. Căci cu pietre într-un monah care a greşit sunt destui care vor arunca. Orice acuzat are nevoia de a fi iubit şi apărat de Biserică, chiar dacă nu este creştin sau chiar dacă este vinovat. Ne avertizează însuşi Fiul lui Dumnezeu: ‘‘în temniţă am fost şi nu M-aţi cercetat’‘ (Matei 25, 43). Vom da seama la judecată pentru asta! Cam asta a fost. Ce-o fi înţeles vrednicul de milă reclamant e treaba lui. în orice caz, Dumnezeu îl ştie (noi doar îl bănuim, dar bănuiala e un păcat, nu?), iar eu o să-1 trec la pomelnicele mele de taină, ca să nu piară din cauza mea. La Arhiepiscopie am fost chemat desigur, ca să se audă şi varianta mea şi - poate - ca să i se dea satisfacţie reclamagiului. Ştiind că Înaltpreasfinţitul are lucruri mult mai importante decât să asculte argumentele mele şi având în vedere imensul respect pe care i-1 port, m-am rezumat doar la a arăta supunere şi ascultare. Ştiam că va înţelege şi va ierta. Pentru că însuşi Sf. Pavel îi spune unui episcop: ‘‘Pâră împotriva preotului să nu primeşti, fără numai de la doi sau trei martori’‘ (1 Timotei, 5, 19). Apoi, prezenţa acolo a Prea Sfinţitului Irineu m-a întărit, ştiind că P.S.Sa mă cunoaşte mult mai bine. Mai ţin minte şi acum sfaturile pe care mi le-a dat atunci când mi-a dăruit duhovnicia. Dar, cu un gust amar tot am rămas. Acela că noi preoţii care nu avem ‘‘relaţii’‘, noi ‘‘incomozii’‘, ‘‘exagerat de ortodocşii’‘ (replica unui agitator de la Tanacu: ‘‘Sunt şi eu ortodox, mă, dar nici chiar aşa!’‘) suntem la cheremul a tot felul de indivizi care, prin mărturii anonime şi mincinoase, pot să zădărnicească toată truda noastră ascunsă (dar de Dumnezeu ştiută!) în slujba Bisericii neamului. Iar ‘‘cazul Tanacu’‘ mi-a întărit o convingere mai veche: Dacă un preot greşeşte, nimeni nu-i va lua apărarea. Nimeni! Nici măcar cei care ar trebui să-i fie părinţi duhovniceşti. împreună vinovaţi cu victima. Pentru că toţi vor să aibă mâinile curate. Şi de aceea, la o adică, se spală pe mâini asemeni lui Pilat. Or Hristos nu spune: ‘‘fericiţi cei curaţi cu mâinile’‘ ci ‘‘Fericiţi cei curaţi cu inima...’‘ (Matei 5, 8). Cât despre palmele date monahului Daniel şi Bisericii, le-a încasat, ca de obicei, Bunul şi Smeritul Dumnezeu. 13 iulie: România sub blestemul apelor. Singura soluţie pentru oprirea inundaţiilor este aceasta: înapoi la Hristos! Numai forţa rugăciunii este mai mare decât forţa dezlănţuită a naturii. O, popor român, cum te adapă Domnul cu fiertură amară ca să pricepi aceasta! Psalmul 45, 1-3: ‘‘Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutor întru necazurile ce ne împresoară. Pentru aceasta nu ne vom teme când se va cutremura pământul şi se vor muta munţii în inima mărilor. Venit-au şi s-au cutremurat apele lor...’‘.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Soluţia biblică împotriva nenorocirilor care lovesc un popor: ‘‘De se va smeri poporul Meu şi se vor ruga şi vor căuta faţa Mea şi se vor întoarce de la căile lor cele rele, atunci îi voi auzi din cer, le voi ierta păcatele lor şi le voi tămădui ţara’‘ (II Paralipomena 7,14). Mai şocantă decât imaginea satelor înghiţite de ape este imaginea bieţilor români care beau în cârciumă în timp ce soldaţii cărau saci cu nisip şi scoteau nămolul din case. 14 iulie: Omul contemporan pe stradă. Sensul oricărei străzi, oricărui drum este spre Damasc. Fratele meu anonim de pe stradă, absent sau gânditor, ba chiar ‘‘suflând ameninţare ‘‘ asupra cuiva, se află pe un posibil drum al Damascului. Discret şi nespus de frumos, un nimb de lumină pluteşte deasupră-i pe aripa îngerului alb. El pândeşte clipa posibilei noastre răniri în ţepuşa Domnului. O rană mică cât inima unei păsări speriate. Apoi vine ridicarea şi intrarea în cetate, în Biserică, unde un oarecare Anania - preot mereu copleşit şi nevrednic harului - are ascultarea de a curăţa solzii întunecaţi de pe ochii fratelui. Şi să-i dea de mâncare. Mai ales să-i dea de mâncare! Superb şi nefiresc episodul convertirii lui Saul (Fapte cap. 9). 20 iulie, Sf. Prooroc Ilie: Pentru prima oară sărbătorim hramul bisericii noastre în mod festiv (dar nu ‘‘festivist’‘). Slujim în familie, fără invitaţi speciali: Pr. Ştefan, Pr. Gheorghe, Pr. Adrian, Pr. Claudiu şi ultimul între preoţi - Pr. Vasile. Mă uimeşte credinţa aprigului nostru patron care, pe muntele Cârmei, nu consideră un risc a paria pe Dumnezeul Său. Şi ironia sa la adresa baalilor este de-a dreptul fascinantă: ‘‘Strigaţi mai tare, căci doar este dumnezeu! Poate stă de vorbă cu cineva sau se îndeletniceşte cu ceva, sau este în călătorie, sau poate doarme; strigaţi mai tare să se trezească?'' (III Regi 18, 27). Nici urmă de îndoială! Baalul somnoros al Izabelei nu are cum să învingă. Mi-1 închipui pe Sfântul Ilie când, după jalnicul spectacol al proorocilor lui Baal, a zis: ‘‘Daţi-vă acum la o parte, ca să-mi săvârşesc şi eu jertfa mea’‘ (18, 29). Nu poţi să nu te gândeşti la Hristos, la Golgota, la Sfânta Liturghie. Deşi pare o copilărie, mă gândesc că nu-i puţin lucru să ai ocrotitor al bisericii pe cineva care încă nu a murit şi care se va întoarce cândva pe pământ. Oare nu-şi va vizita şi bisericile sale? 22 iulie: Ieromonahul Andrei Coroian, stareţul mănăstirii ‘‘Sf. Ilie’‘ Cristorel: ‘‘N-avem încotro: suntem osândiţi la iubire’‘. La vecernie vorbesc despre bogăţie. Singura bogăţie adevărată este bogăţia sufletului în Dumnezeu. Căci, ce bogăţie este aceea peste care nu poţi fi stăpân? Ce bogăţie este aceea pe care poţi s-o pierzi sau s-o părăseşti în orice clipă? Ce bogăţie este aceea care depinde de falimentul unei bănci sau de vitregiile naturii? Bogăţie este doar aceea care te însoţeşte

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

oricând şi pretutindeni în viaţă, în moarte şi după moarte care nu se macină de rugină, nu se strică de molii, nu se sapă de hoţi. Bogăţia nu este ceea ce ai, ci ceea ce eşti. Omul care nu are decât posesiuni perisabile, materiale, nu este bogat, ci - cel mult ‘‘avut’‘. Căci ‘‘a avea’‘ este verbul mamonic al sufletului gol de Dumnezeu. Ar trebui să existe o diferenţă de nuanţă între ‘‘bogăţie’‘ şi ‘‘avere’‘. Adjectivul ‘‘bogat’‘ vine din slavonul ‘‘bogatu’‘, iar substantivele ‘‘bogătaş’‘, ‘‘bogătan’‘, ‘‘bogotan’‘ (reg.) conţin în alcătuirea lor slavonul ‘‘Bogo’‘ care însemnează ‘‘Dumnezeu’‘. Bogăţia noastră este Dumnezeu. Restul este avere, posesiune materială. 25 iulie: Reţin câteva replici extraordinare dintr-un dialog al lui Cristian Tabără cu Maica Siluana de la Craiova: In penitenciar, un ‘‘vieţaş’‘ se confesează: ‘‘Am mari greutăţi şi ispite şi trebuie să trec peste ele’‘. ‘‘ O, nu peste ele, ci prin ele’‘, zice maica. ‘‘Pentru mine chiar şi a face mămăligă este un act liturgic, e liturghia de după Liturghie’‘. ‘‘Este genial când aduni gândacii de Colorado de pe cartofi să zici ‘‘Doamne Iisuse... ‘‘ în loc să zici ‘‘Lua-v-ar nu ştiu cine de gândaci!’‘. «, ‘‘Mi-au zis nişte tineri: Maică, noi nu vrem să ne învăţaţi metode psihologice, ci metodele Sfinţilor Părinţi. Şi eu le-am zis: Bine fraţilor, facefi-vă Sfinţi Părinţi şi veţi vedea metodele lor. Altă cale decât sfinţenia nu există.!’‘. ‘‘Celor care - în urma cazului Tanacu - strigă pe stradă după preoţi sau după călugări, sau care zic cu răutate: ‘‘Acum am înţeles eu ce înseamnă Ortodoxia’‘, le răspund: ‘‘Dacă asta aţi înţeles, rămâneţi cu ce-aţi înţeles ‘‘. ‘‘La Biserică se dă Dumnezeu, nu altceva. Noi vrem magie, să aprindem nouă lumânări la nouă biserici...Or, Biserica nu-ţi poate da nimic altceva decât pe Dumnezeu, Care merge peste tot cu tine’‘. Există la Maica Siluana asemănări uimitoare cu Părintele Rafail Noica. Aceeaşi perfectă înţelegere a Ortodoxiei, înţelepciune filocalică, bunătate şi - mai ales - bucurie duhovnicească, optimism, umor. Cât de fals este creştinul şi mai ales clericul, morocănos, încruntat, dur, grav, ameninţător, acrit, tipicar, fricos. 1 august, Scoaterea Sfintei Cruci: Crucea este un semn. Ea trezeşte, atenţionează, spune ceva. Grăbit spre treburile zilnice, omul vede Semnul şi se însemnează cu el, se face părtaş lui, murmurând laudă Preasfintei Treimi. Cineva stă spânzurat pe lemn pentru el. Altfel, ar fi continuat să păşească străin şi năuc pe valurile acestei lumi. Există pe Strada Şiretului o ‘‘Răstignire’‘ într-un colţ de gard, pe care un Hrist de tinichea agonizează umil. Puţini îl văd. Foarte puţini I se închină. Pare să fie singur. Undeva, peste drum, răsună manele şi melodii de cartier. El nu le aude. Tace. Continuă să sângereze lin până la sfârşitul lumii. Dar la picioarele Crucii, pe o măsuţă, cineva împrospătează mereu buchete de flori, aprinde lumânări şi - din când în când - aşează mici ofrande: o pâine, ulei, un măr, câteva dulciuri, mărunţiş... Nu se ştie cine. La fel de tainic, acestea ‘‘dispar’‘. O vreme m-am întrebat cine face toate acestea. Şi mai târziu m-am dezmeticit: El! Răstignitul! El dă şi tot El primeşte. Negreşit, acesta este răspunsul. Iar coşul cu ouă înroşite

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

de sângele Său la rădăcina Crucii de pe Golgota este strămoşul măruntelor daruri de pe Strada Şiretului. Milostenie la umbra crucii! Ce neaşteptat şi sublim rost al Răstignirii! *** Seară de seară vom sluji Paraclisul Maicii Domnului, urmat de cuvântul de învăţătură despre Preacurata şi cântări, împreună cu toţi credincioşii, în cinstea ei. în ajunul Adormirii, vecernie mare, litie şi Prohodul Maicii Domnului. Toate, pentru prima oară în parohia ‘‘Sf. Ilie’‘. Din experienţa anilor petrecuţi la ţară, ştiu că lumina linei mângâieri a Paraclisului adună în biserică mulţime de credincioşi: ‘‘Am venit Măicuţă /Să te mai vedem /Să-ţi spunem durerea /Pe care-o avem’‘. În astfel de seri sfinte, este aproape o impietate să scormoneşti argumente spre cinstirea Maicii Domnului. Ce om cu bun simţ ar îndrăzni să denigreze pe Fecioara Maria? De câtă neruşinare este nevoie ca să necinsteşti pe cea numită ‘‘scară cerească pe care s-a coborât Dumnezeu’‘? Iată de ce, cred, cinstirea Maicii Domnului este o problemă de bun simţ. Dacă pentru tine ea este o femeie ca oricare alta şi mai inventezi şi ‘‘argumente biblice’‘ pentru asta, eşti un mare, uriaş nesimţit. 6 august, Schimbarea la faţă a Domnului: Bătrânii noştri spuneau că Schimbarea la faţă a Domnului este prima sărbătoare de toamnă. Ne gândim astăzi că pe pământ suntem străini şi călători, că vom fi mai bătrâni şi poate - mai înţelepţi cu o toamnă. Dar, privim cu credinţă spre lumina Taborului. Care este prefigurare a omenirii ce va să fie. Hristos transfigurat pe Tabor este chipul omului restaurat în frumuseţea primordială, anticipând ceea ce suntem chemaţi să devenim. Acesta este mesajul praznicului: el ne arată condiţia viitoare a fiilor lui Dumnezeu, strălucind ca soarele în împărăţia Tatălui! (Matei 13, 43). Numai în lumina hristică, taborică, omul se împlineşte cu adevărat. Hristos este TOTUL nostru. 11 august: Cea mai mare putere a omului este neputinţa. Căci numai prin ea omul îşi cunoaşte limitele şi atunci: ‘‘Doamne, Tu toate le poţi întru mine!’‘. Şi mută munţii cu credinţa. În mine, ca în orice preot preocupat de ziduri, ciment, calorifere, schele şi cărămizi, se dă o luptă între Preot şi Contabil. Fac mari eforturi să învingă primul. E cea mai concretă formă de martiraj a preoţilor de astăzi. Noi suntem generaţia preoţilor constructori. Ridicăm ziduri ‘‘ex nihilo’‘, înjuraţi, umiliţi de presă şi autorităţi. Dar zidim. Suflete şi biserici. In ciuda lor, spre folosul poporului lui Dumnezeu. Şi dacă prin alte şantiere, slavă Domnului, totul merge ‘‘ca pe bandă’‘, la biserica noastră smerenie şi neputinţă. Or, tocmai în aceasta stă puterea noastră: vom construi căutând împărăţia, vom aşeza fiecare centimetru de pictură pe zidul credinţei şi al rugăciunii, ne vom nevoi cu stăruinţă şi smerenie fără să ne propunem termene şi soroace, conştienţi că El face totul, pentru ca restul să se adauge nouă. Din experienţa unor părinţi care au trecut prin toate

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

acestea ştiu că Dumnezeu te ajută cum şi când nici nu te aştepţi. Numai să nu-ţi murdăreşti demnitatea de preot al Bisericii lui Hristos. Nu cred că scopul scuză întotdeauna mijloacele. Există o teribilă profeţie a Sfântului Lavrentie de la Cernigov: ‘‘Va veni timpul când foarte multe biserici şi mănăstiri se vor deschide în slujba Domnului şi se vor repara, le vor reface nu numai pe dinăuntru, ci şi pe dinafară. Vor auri acoperişurile, dar preoţimea nu va lucra la sufletul credinciosului, ci numai la cărămizile lui Faraon. Când vor termina lucrările nu se vor putea bucura de slujbe duhovniceşti în ele pentru că va veni vremea împărăţiei lui Antihrist şi el va fi pus împărat’‘. Trăim în plină perioadă eshatologică. Este vremea să căutăm în primul rând la sufletele semenilor care ne-au fost încredinţaţi spre păstorire. Să nu căutăm ‘‘îndoita cinste’‘ dacă zbătându-ne cu zidurile am ignorat osteneala ‘‘cu cuvântul şi cu învăţătura’‘ (1 Timotei5,17). 12 august: Sunt preoţi care au ucenici şi fii duhovniceşti şi sunt - din păcate - preoţi care au ‘‘fani’‘. Microbişti. Pentru ‘‘fani’‘ preotul nu este părinte şi duhovnic, ci idol. Pericolul este acela că ‘‘idolul’‘ nu sfătuieşte, ci manipulează. Cu toate că Sf. Sinod a interzis clericilor orice activitate politică, există, mai ales în mediul urban, preoţi care înfiinţează şi conduc prin parohie adevărate ‘‘partiduleţe’‘ alcătuite din reclamagii, informatori, complotişti, ‘‘antene’‘, agitatori, tot felul de băbuţe şi femeiuşti care ‘‘leneşe fiind, se învaţă să umble din casă în casă; dar nu numai că sunt leneşe, dar sunt şi guralive şi iscoditoare, vorbind ce nu trebuie’‘ (1 Timotei 5, 13), care suferă de scenarită şi de sindromul drobului de sare şi care din manipulaţi devin manipulatori de bârfe ‘‘bisericeşti’‘. E un adevărat hoby care te ajută să-ţi ronţăieşti liniştit pensia. E adevărat că ‘‘partidele’‘ au antecedente biblice. E cunoscută dezbinarea corintenilor, aspru criticată de Sf. Pavel: ‘‘Mi s-a făcut cunoscut că la voi sunt certuri...că fiecare din voi zice: eu sunt al lui Pavel!, sau: Eu, al luiApollo!, sau: Eu, al lui Chefa!, sau: Eu, al lui Hristos!” (1 Cor. 1, 12). La fel şi în unele parohii, o parte sunt ai lui Hristos, iar restul ai preotului cutare sau cutare. Or marele Apostol continuă în felul următor: ‘‘Impărţitu-s-a oare Hristos? Nu cumva Pavel s-a răstignit pentru voi? sau în numele lui Pavel aţi fost botezaţi?’‘ (vs.13). Preotul care-şi racolează adepţi şi susţinători pentru el, iar nu pentru Hristos şi Biserică, crede oare că nu Hristos, ci el s-a răstignit pentru ei? ‘‘Atâta vreme cât între voi zice Sf. Pavel - există invidie şifceartă şi dezbinări, nu sunteţi oare trupeşti, şi nu după firea omenească vă purtaţi? Când unul zice: eu sunt al lui Pavel, iar altul: Eu sunt al lui Apollo!, oare nu sunteţi trupeşti?’‘ (ICor. 3, 3-4). Preotul trebuie mereu să trăiască în umbra Domnului, să se micşoreze pe sine ca să crească Hristos în el şi în semeni (Ioan 3,30), pe El să-1 propovăduiască, pe El să-1 semene în inimile tuturor credincioşilor. Nici un preot nu poate face singur totul, ci doar atât cât i-a dat Dumnezeu să facă (vs. 5). Un slujitor sădeşte, altul udă, dar Dumnezeu face să crească (vs. 6) şi în faţa Sa toţi sunt una, dar fiecare îşi va primi plata după osteneala sa (vs. 7 - 8, a se vedea întreg cap. 3). Iar, dacă i se pare că ar avea nevoie de susţinători, să nu uite slujitorul acela că Cel Care-1 va apăra va fi însuşi Domnul Iisus Hristos, singurul care nu trădează, nu dezamăgeşte, căci El a zis: ‘‘Dacă veţi cere ceva întru numele Meu, Eu îl voi face... Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc’‘ (Ioan 14, 14; 15, 14). Să împlinim, aşadar, poruncile Domnului şi El va fi Prietenul nostru. Şi nu vom mai avea nevoie de acoliţi, fani, susţinători, falşi prieteni. ***

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Am auzit la tv o ‘‘vedetă’‘ din lumea muzicii, care, având serioase impedimente la primirea Cununiei, era încântată că a găsit ‘‘un preot mişto care m-a cununat’‘. Şi declaraţia unui ‘‘actor’‘ de filme deocheate: ‘‘Unde este democraţie, mai devreme sau mai târziu, va veni şi pornografia’‘. No comment! 14 august: Domnul Nicolae Opriş este epitropul bisericii noastre. Vechi de zile dar nu ‘‘învechit’‘, trecut bine de 80 de ani, autor a două admirabile cărţi de meditaţie creştină, domnul Opriş îşi mai asumă încă ascultarea cântării la strană în fiecare duminică. Are blândeţe în inimă şi tristeţe în glas. Tristeţe pentru că ochii săi care altădată priveau pătrunzător pe sub sprâncenele stufoase ‘‘a la Mircea Albulescu’‘, nu-1 mai slujesc la citirea Apostolului, a troparelor, condacelor şi icoaselor de care domnia sa este îndrăgostit. De aceea, dintre mulţimea de boli ale bătrâneţii pe care le are pierderea treptată a vederii îl doare cel mai mult. Dar pentru că epitropul nostru are o extraordinară fineţe a spiritului, astăzi a intrat în sf. altar exaltat, bucuros şi nerăbdător să-mi spună ceva: ‘‘Părinte, să vedeţi ce mi s-a întâmplat. Căutând prin vechile mele însemnări, am aflat întâmplător o zicere a lui Pasteur: ‘‘Cu ochii deschişi văd ceea ce văd; cu ochii închişi văd ceea ce nu văd. Nu-i extraordinar? Asta m-a mângâiat şi m-a întărit mult în neputinţa mea’‘. Adaug şi eu un cuvânt al unui poet mistic spaniol, San Juan de la Cruz (sec. XVI): ‘‘Trebuie să porneşti de la lucrurile care se văd şi care nu există, la cele care nu se văd, dar care există”. *** Tot astăzi, în ajunul Adormirii Maicii Domnului, emoţii sfinte şi lacrimi la Sfânta Liturghie. La priceasnă întreaga biserică răsună dumnezeieşte în cântare omofonă: ‘‘Nu lăsa Măicuţă să pierim pe cale...’‘. O simt pe Măicuţa în absida altarului, bucurându-se. Da, suntem o comunitate liturgică vie! Puţine lucruri se pot compara cu fericirea aceasta. *** Despre tristeţea îngerilor. Sfinţii îngeri intră în biserică în fiecare duminică. Mă refer la îngerii încredinţaţi nouă la Sf. Botez: ‘‘însoţeşte viaţa lui cu înger de lumină, ca să-l izbăvească pe el de toată bântuiala potrivnicului, de întâmpinarea celui viclean, de demonul cel de amiază şi de nălucirile cele rele’‘. Acesta este măreţul moment al întâlnirii cu îngerul. îngerul nostru nu este unul privilegiat. I s-a dat un păcătos spre pază. Nu-i va fi uşor. Sunt şi îngeri privilegiaţi. Cei care slujesc la Sfânta Liturghie. Stau nerăbdători în faţa catapetesmei şi-1 aşteaptă pe preot. Preotul poate să intre în altar. Ei nu. Dar le va veni şi lor rândul, când preotul iese cu Sf. Evanghelie, la vohodul mic: ‘‘Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai aşezat în ceruri cetele şi ostile îngerilor şi ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor îngeri, care slujesc împreună cu noi...’‘. Acuma intră în altar cu cutremur, dar şi cu o copilărească bucurie. Unii înalţă cântare, alţii acoperă cu aripile lor albe Cinstitele Daruri, alţii amuţesc în extaz. Se pare că despre îngerii de la Botez este vorba în rugăciunea a cincia de la Sf. Maslu în care se spune că şi ei ‘‘doresc să privească dincolo de catapeteasmă, în Sfânta Sfintelor, şi să audă glasul Evangheliei Domnului Dumnezeu, să vadă cu ochii lor chipul Sfintei Jertfe şi să se îndulcească de dumnezeiasca şi Sfânta Liturghie’‘. Dacă această dorinţă nu le este împlinită, un lucru e sigur: ei vin la Sf. Liturghie neapărat, sperând în fiecare duminică să vadă ‘‘dincolo de catapeteasmă’‘.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

De cele mai multe ori, iar unii întotdeauna, vin singuri. Cei care le-au fost încredinţaţi spre pază la Botez preferă să stea leneşi şi indiferenţi acasă. ‘‘Să-şi bea cafeiul’‘ şi să doarmă. Aceasta este o mare tristeţe îngerească. Câţi îngeri trişti în biserici! 17 august: Am simţit nevoia imperioasă de a picta. Anii aceştia de pauză, când singura mea preocupare a fost osteneala pastorală, au lăsat un gol pe care nimic nu 1-a putut acoperi. Sau mai degrabă un prea-plin care trebuie exprimat cumva. Sunt lucruri care nu pot fi exprimate în cuvânt care se cer rostite în culoare, mişcări, forme, note muzicale, în mulţimea de manifestări ale fiinţei umane care prin creaţie tinde spre Creator. O pânză veche aruncată undeva într-un colţ al beciului a devenit în ultima vreme o adevărată ispită. Improvizez un ‘‘atelier’‘ (dau un regat pentru un atelier adevărat!!!) în bucătăria strâmtă a garsonierei în care locuiesc provizoriu cu chirie. Reîntâlnirea cu pânza, uleiurile, pensulele, terebentina şi celelalte este asemeni regăsirii cuiva drag plecat în străinătăţuri. Lucrez în grabă, cu bucurie şi frenezie, cam necontrolat, ca şi cum în mine s-ar fi declanşat energii vechi şi nebănuite. O pânză albă este ceva absolut neliniştitor. O provocare. O oală veche de lut în care aşez un buchet de busuioc verde. Nu sunt mulţumit de rezultat (are totuşi o oarecare ‘‘atmosferă’‘) dar a meritat efortul: Mă hotărăsc ad-hoc să reîncep să pictez. Omul se aseamănă cu Dumnezeu prin creaţie. Revelatoare în aceast sens, o întâmplare relatată de marele pictor Ion Alin Gheorghiu: ‘‘Lucram la un peisaj, lângă o margine de drum, şi a venit un văcar, care-şi păştea vacile lângă mine. A stat sfios în spatele meu până am terminat lucrul. Pe urmă a dat bună ziua şi mi-a spus: Domnişorule, ce fericit trebuie să fii dumneata! Poţi să mai faci o dată ceea ce Dumnezeu de sus a făcut cu mâna Lui!’‘. Extraordinară putere de înţelegere a unui om simplu! Fericirea aceasta am cunoscut-o şi eu cândva, când cutreieram dealurile Bistriţei de unul singur, aşezând pe pânză emoţii şi mirări pe care le trăiam în faţa naturii. Ce miracol nemaipomenit este spectacolul coloristic al unei livezi scăldată în soarele tomnatec! Acelaşi I. A. Gheorghiu spunea: ‘‘în ziua în care nu o să mă mai mir, voi înceta să pictez’‘. 18 august: Recitesc ‘‘cuprins de-o incurabilă melancolie’‘, ‘‘Scrisorile’‘ lui Van Gogh care m-au îmbogăţit (alături de biografiile sale scrise de Henri Perruchot şi Pierre Leprohon) foarte mult. Meditaţiile asupra artei ale acestui ‘‘nebun’‘ neînţeles de contemporani află în sufletul meu nebănuite reverberaţii. ‘‘Să cerem ca ochiul sufletului nostru să devină simplu; atunci vom fi întru totul simpli, cu desăvârşire simpli... Oamenii simpli văd o mulţime de lucruri pe care oamenii inteligenţi nici nu le bănuiesc’‘. Vincent a fost atât de simplu, încât lumea aceasta complicată şi obtuză, 1-a refuzat aruncându-1 într-un ospiciu. ‘‘Trebuie să faci în aşa fel încât viaţa să nu-ţi fie prea uşoară’‘... Visul său a fost să devină un mare predicator al Evangheliei, ‘‘să se roage şi să devină bogat în Dumnezeu’‘. Unii ar spune că a eşuat. Eu cred că tablourile sale sunt rugăciuni înăbuşite, răstignite pe pânză. El ar fi vrut să predice în cuvinte. Dumnezeu 1-a determinat să predice în culori şi în halucinantul dans al tuşelor. Căci cele mai frumoase predici ale lui Vincent Van Gogh sunt tablourile sale: muncitori trudind, holde cu corbi, vii, pajişti, pomi,

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

drumuri, case, flori şi dealuri, natura cutremurată, spaimele vieţii... A pictat covârşit de singurătate, zdrobit de eşecurile vieţii sale. Un ratat, un infirm, un învins, o povară pentru alţii... Viaţa sa a fost o sfâşietoare întrebare. Arta sa un strălucitor răspuns. Şi sfârşitul său: Preotul parohiei refuză sinucigaşului dricul...Paleta şi pensulele lui Vincent sunt puse la picioarele sicriului pe ramuri de copaci...’‘Ah! asemeni unui nor matinal zbura inima mea în întâmpinarea luminii celei nesfârşite şi blânde; şi eu îi eram oglindirea’‘ (Holderlin: Empedocle). Cine suntem noi să refuzăm rugăciunea tocmai pentru cei care au mai multă nevoie de ea? Nu cumva adevăratul ucigaş al sinucigaşilor este adeseori tocmai indiferenţa noastră faţă de semeni? Şi dacă exact în momentul când frânghia înăbuşă ultima suflare, se naşte suspinul întoarcerii? ‘‘Trei zile-l mai despart de marea trecere / Şi el lucrează şi cade-n faţa pânzei / învins, a scăpat de suferinţă. / Tu, lume, mergi mereu tot înainte.’‘ (L. Zborowski despre moartea lui Amedeo Modigliani, 1920).

24 august, Lunca-Ilvei: Creştinul trebuie să fie un profitor. Să profite cât poate de mijloacele pe care Bunul Dumnezeu i le-a pus cu mărinimie la dispoziţie: rugăciunea, postul, milostenia, Sf. Liturghie (mai ales!) şi celelalte Sfinte Taine. Toate cu un singur scop: dobândirea Sfântului Duh. Sf. Serafim de Sarov: ‘‘Dobândirea este acelaşi lucru cu câştigarea. Ştii ce înseamnă a câştiga bani? Cam acelaşi lucru este şi cu Duhul Sfânt. în general, pentru oameni, scopul vieţii este câştigarea de bani, onoruri, distincţii şi recompense... Dobândirea Sfântului Duh este de asemenea un câştig, dar un câştig veşnic, izvorător de daruri; asemănător câştigului vremelnic şi se obţine cu aceleaşi mijloace’‘. Mântuitorul compară viaţa noastră cu o călătorie şi activitatea pământească cu un negoţ: ‘‘Şi chemând zece slugi ale sale, le-a dat zece mine (monede) şi le-a zis: Negutătoriţi cu ele până ce voi veni?'' (Luca 19, 13). Iar comerţul, negoţul nostru, este acesta: cu ajutorul bunurilor pământeşti să obţinem bunătăţile cereşti. Aceste bunuri pământeşti nu sunt altceva zice acelaşi Sfânt Serafim - decât faptele cele bune făcute în numele lui Hristos şi care ne aduc harul Duhului Sfânt. Pilda talanţilor este o extraordinară lecţie de management duhovnicesc.

31 august, Mănăstirea ‘‘Sf.Treime’‘ Soporu de Câmpie:

Chipul duhovnicului tău întâmpinându-te, e o imagine unică. Mi-1 amintesc cu dragoste pe Părintele Simion Bretfelean de la Bistriţa, primul nostru duhovnic. Omul lui Dumnezeu este Părintele Simion. Un liman liniştitor în forfota oraşului, întotdeauna ne întâmpina cu drag, asemeni tatălui risipitor din Scriptură. Pentru că Părintele risipeşte în jurul său lumină şi iubire. Un mare duhovnic aproape necunoscut. ‘‘Să ceri tot timpul : Doamne, dă-mi harul Tău, dă-mi Duhul Tău Cel Sfânt’‘, îmi spunea. Am ascultat, iar mai târziu am înţeles acest sfat, pe care îl dau şi eu tuturor. ‘‘Nu poţi să ceri lui Dumnezeu lucruri mai mici decât El (Toma d'Aquino). Părintele Simion ştie bine

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

acest lucru. Îmi mai amintesc că n-am mâncat niciodată o prescură mai bună ca aceea pe care ne-o dădea Părintele după Sfânta împărtăşanie. Când am venit la Cluj, i-am cerut blagoslovenie să ne căutăm alt duhovnic. Greu lucru. Părintele Cleopa spunea că duhovnicul este cel care trebuie să te caute pe tine. Am cercetat Mănăstirea Soporu de Câmpie, unde în urmă cu mai bine de şase ani, am fost învrednicit cu jugul preoţiei, întâlnirea cu Părintele Arsenie a fost ceva neaşteptat. Un monah mai tânăr decât mine, dar absolut surprinzător prin deschiderile pe care le are. După Spovedanie am hotărât să revenim. Şi am revenit. în chilie, discuţii despre poezie, sculptură, muzică, despre mântuire, canoane, propovăduire. Surprinzător este faptul că în chilia părintelui se găseşte multă literatură de cea mai bună calitate (mai ales clasicii ruşi), se ascultă în surdină muzică clasică şi jazz, iar pe masă se află un manuscris consistent de meditaţii creştine şi poezie de cea mai bună factură, de dragoste sau cu fior religios. Pe pereţi atârnă primele încercări de sculptură în lemn. Nici măcar un singur obiect kitsch, de gust îndoielnic. Iată un monah - mi-am zis -care n-ar putea fi acuzat de incultură, ‘‘medievalism’‘ etc. L-am îndemnat să publice. Părintele nu ştie ce să facă. Să nu sevSpună că e prea ‘‘modern’‘ pentru un monah. Păi tocmai asta trebuie să se vadă, că mănăstirile noastre nu sunt deloc un Tanacu generalizat. Am vorbit mai ales despre datoria preotului de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu fără menajamente, cu curaj. O posibilă formă a mântuirii - crede Părintele - ar fi aceasta: ‘‘Ai fost mândru uneori, ai păcătuit multe, dar ai propovăduit Evanghelia corect, curajos, fără ‘‘acomodări’‘ ca să fii pe placul ascultătorilor’‘. Sf. Ioan Hozevitul spune că răul cel mare nu-1 fac ateii şi necredincioşii, ci ‘‘fraţii preoţi care nu propovăduiesc cum trebuie sau propovăduiesc ca să fie pe placul oamenilor’‘. O astfel de propovăduire care nu supără pe nimeni nu foloseşte nimănui. Ea nu îndreptează, ci alimentează orgolii şi induce o falsă părere de sine, desfătând auzul. Sf. Ioan Gură de Aur: ‘‘în afară de pilda prin faptă, preoţii n-au decât un singur mijloc, o singură cale de vindecare: învăţătura cu cuvântul, predica...Aceasta ţine loc de bisturiu. Dacă preotul trebuie să ardă sau să taie, trebuie neapărat să se folosească de predică. Dacă predica nu-i în stare să facă asta, zadarnice sunt toate celelalte. Prin predică ridicăm sufletul deznădăjduit; prin predică smerim sufletul îngâmfat; prin predică tăiem ce-i de prisos; prin predică împlinim cele de lipsă...’‘ (Tratatul despre preoţie, IV, 3). Să ne dăm, aşadar, toată silinţa să facem să locuiască în noi cuvântul lui Hristos (Col. 3,16). Acelaşi desăvârşit cuvântător spune că preotul nu trebuie să fie condus în propovăduire de dorinţele ascultătorilor săi, ci predica să fie în aşa fel alcătuită încât să placă numai lui Dumnezeu. Ce-i de făcut astăzi când preotul este nevoit ‘‘să se pună bine’‘ nu cu Dumnezeu, ci cu oamenii care dau bani pentru construirea sutelor de biserici? Dacă-i superi cu ce mai construieşti? Dacă nu-i superi cum poţi zidi suflete? E o falsă dilemă. Cunosc un preot care a refuzat compromisul şi are realizări dintre cele mai bune şi în domeniul administrativ. A riscat cantitatea în favoarea calităţii. Acolo unde alţii au lăudat zeci de ani, el nu s-a sfiit să critice. Cu înţelepciune, cu argumente, cu răbdare, cu sacrificarea tihnitei vieţi de familie uneori. A fost ameninţat, sabotat, bârfit. A primit ‘‘anonime’‘. Dar n-a încetat să folosească bisturiul cuvântului, tăind în carne vie. A preferat bisturiul în locul aspirinei. A refuzat să panseze înainte de a curăţa cangrena. N-a fost uşor. Dar a reuşit să ‘‘pună pe roate’‘ două comunităţi. Unii l-au părăsit. El a continuat să-i aştepte rugându-se în taină pentru ei. Apoi, unii dintre cei care la început s-au smintit, au început să-l caute. De curiozitate. Sau pentru că era lucrarea lui Dumnezeu. Sau pentru că li s-au întâmplat nişte lucruri. Nimeni până atunci nu le mai vorbise aşa. Nimeni nu avusese curajul să-i supere.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Nimeni nu şi-a riscat până atunci veniturile materiale pentru a-i învăţa ceva de folos. ‘‘E ceva cu părintele acesta’‘, şi-au zis unii. Sigur că nu-1 vor accepta pe deplin cu toţii. Nici nu este de dorit aceasta. Dar lucrurile au început să se îndrepte încet. In sfârşit se poate construi ceva. Pentru că fundaţia este solidă, pusă pe stâncă. Iar cei care s-au îndepărtat, poate vor înţelege cândva că totul este spre binele lor, că preotul trebuie să le arate neapărat calea, fără ca ei să fie obligaţi s-o urmeze. Ce te faci însă la oraş, unde ‘‘supărăcioşii’‘ (a se citi ‘‘mândruleţii’‘) au o bogată ofertă? Dacă pleacă undeva de unde nu se mai pot întoarce? Aici intervine înţelepciunea, dreapta socoteală, multa rugăciune, răbdarea. Şi mai ales iubirea. Un preot care nu-şi iubeşte necondiţionat bunii şi răii, prietenii şi duşmanii, nu poate să-şi urmeze calea sa. Ca de obicei, de la toate ne salvează până la urmă, SINGURĂ IUBIREA! 6 septembrie: Îmi spune cineva că Ortodoxia ‘‘nu mai este la modă’‘. De parcă ar fi fost cândva. Credinţa ortodoxă nu poate fi nici ‘‘modernizată’‘ pentru că Adevărul însuşi nu poate fi modernizat. Adevărul este! Părintele Arsenie Papacioc spune că din punct de vedere spiritual, ereticii şi necredincioşii au chinul acesta că nu sunt cu Adevărul. Orice ins dacă te vede pe o poziţie de valoare caută să te niveleze pe tine ca să aibă el linişte pe poziţia lui. Să te ştie coborât la înălţimea josniciei lui. Adevărul Ortodoxiei este modern doar în sensul că el aparţine epocii actuale, la fel cum aparţine oricărei epoci trecute sau viitoare. Ortodoxia este veşnică pentru că îşi are izvorul în Veşnicie. Restul sunt ‘‘mode’‘, adică ‘‘ansambluri de gusturi, preferinţe sau deprinderi care predomină la un moment dat într-un mediu social’‘ (cf. DEX), în cazul nostru, în domeniul religios. Efemerităţi. Mofturi. Fiţe. Problema care se pune este: Cum înlesnim accesul omului modern la ceea ce nu poate fi la modă? Schimbând pe ici pe colo, prin punctele esenţiale, Adevărul? Alegând adică ‘‘ecumenismul’‘? Nicidecum! Dar se pot îmbunătăţi mijloacele şi metodele. Metoda înseamnă drumul cel mai scurt. Drumul drept e singura cale de acces spre dreapta credinţă. Trebuie să găsim calea cea mai simplă spre inima semenilor. Să nu complicăm lucrurile. Să nu ne scărpinam la urechea dreaptă cu mâna stângă pe după ceafă. Să transmitem oamenilor pe înţelesul lor înţelesurile de neînţeles ale Evangheliei. ‘‘Un popor, ca şi orice om în parte, atâta preţuieşte cât a înţeles din Evanghelie şi cât poate să urmeze învăţăturii lui Iisus’‘ (Simion Mehedinţi). Modelul desăvârşit este Hristos: ‘‘Aţi auzit că s-a spus celor de demult...Eu însă vă spun...’‘ (laitmotivul Predicii de pe Munte). 8 septembrie, Naşterea Maicii Domnului: La vecernie, meditaţie la Evanghelia zilei: Marta şi Maria (Luca 10, 38 - 42). Am auzit pe unii tentaţi să o condamne pe Marta. Insă Mântuitorul nu o condamnă, nu o ceartă. Ii spune doar că Maria şi-a ales partea cea bună. De ce? Pentru că aceasta nu se va lua de la ea. Maria sta la picioarele Domnului şi asculta cuvântul. Se va fi îngrijit desigur şi ea pentru ca toate cele de trebuinţă Preaiubitului Oaspete să fie pregătite. Dar acum, când El era acolo, lucrul cel mai bun era să-L asculte, să se hrănească mai întâi ea cu cuvintele lui

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Dumnezeu. Cine va bea din apa cea vie a Cuvântului nu va înseta în veac (Ioan 4, 14). Cuvintele învăţătorului îşi împlineau rostul în inima contemplativă a Măriei după cum a zis Domnul: ‘‘Aşa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui (Isaia 55, 11). Maria îşi asuma de bună voie rolul de ‘‘pământ bun’‘ (Luca 8, 8,15) ‘‘auzind cuvântul cu inimă curată şi bună’‘ (Luca 8,15). Dar Marta? Marta ‘‘l-a primit în casa ei (vs. 38) pe Hristos ‘‘silindu-se cu multă slujire’‘ (vs. 40) pentru El. E puţin lucru acesta? Câţi oameni îl mai primesc astăzi în casele lor, în familiile lor, în viaţa lor, pe Domnul Iisus Hristos? Câţi îi slujesc cu multă silinţă? Apoi discuţia pe care Marta o are cu Mântuitorul înainte de învierea fratelui său Lazăr, ne arată limpede că ea credea sincer că El era ‘‘Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Cel Ce a venit în lume’‘ (Ioan 11,20-27). Sunt tentat să cred că Marta a greşit întrerupând cu acea întrebare (vs. 40), în care era o doză de invidie şi indignare faţă de sora ei, acel moment sublim de împărtăşanie a cuvântului dumnezeiesc. ‘‘Vreme este să taci şi vreme este să grăieşti’‘ (Ecclesiast 3, 7). în acele momente era vremea tăcerii, a contemplării, a ostenelii duhovniceşti. Nu venise încă vremea agapei. Maria a înţeles acest lucru. Marta nu, şi de aceea a întrerupt cuvântarea Domnului. Toate vor fi fost pregătite: mâncarea, băutura şi toate cele. Dar Marta ţinea prea mult la cele care se iau de la noi, la detalii, la mărunţişuri. Era vremea să grăiască Dumnezeu. Omul trebuia să stea şi să asculte la picioarele Lui. Misiunea unui preot presupune, mai ales astăzi, în epoca zidurilor, o mare doză de pragmatism propriu Martei. Şi nu cred că există parohie în care să nu fie câţiva oameni minunaţi, care nu pricep foarte bine cum vine treaba cu ‘‘partea cea bună’‘ a Măriei, dar care împlinesc cu multă silinţă slujirea Martei. Fără ei misiunea preotului ar fi aproape imposibilă. Sunt oameni simpli, la care preotul apelează mereu şi mereu cu toată încrederea, foarte puţini şi foarte rari. Ei te încurajează în momentele dificile să mergi mai departe, te ridică din deznădejde cu un cuvânt de apreciere şi îmbărbătare. Sunt sigur că Bunul Dumnezeu le iartă puţina lor viaţă contemplativă în schimbul jertfelniciei lor practice în slujba Bisericii Sale. Am cunoscut astfel de oameni la Budeşti. Nu m-a lipsit Dumnezeu de ei nici la Cluj. Ei sunt pomelnicul meu de taină. Pentru totdeauna. Iadul îşi umple pântecele atotînghiţitor cu cei care nu au nimic nici din Maria nici din Marta. Indiferenţii, hulitorii, iudele, invidioşii. Cei care stau cu spatele către Dumnezeu.

13 septembrie: Încerc să deprind virtutea renunţării la replici, la văicăreli, virtutea tăcerii întru răbdare. E atâta mizerie în jurul nostru. A fost o perioadă când simţeam nevoia de a răspunde jignirilor, acuzaţiilor nedrepte. Acum înţeleg că nevoia aceasta e un refuz al crucii şi lipsă a înţelepciunii. Am cunoscut la Bistriţa un om minunat care avea peste 90 de ani, din care 70 în slujba Domnului ca preot. A fost întrebat cum a trecut prin suferinţele pricinuite de regimul comunist şi a răspuns: ‘‘Singura metodă este aceasta: Iară şi iară plecând genunchii noştri, pe Domnul Dumnezeul nostru să-L rugăm’‘. Sunt fericit ori de câte ori aflu în mine puterea de a renunţa. Părintele Arsenie Papacioc: ‘‘Taci şi zi.” Sf. Ioan Scărarul: ‘‘De multe or mi-a părut rău când am spus câte ceva, dar niciodată nu mi-a părut rău când am tăcut”.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Ce predică extraordinară tăcerea lui Iisus în faţa vicleanului Irod (Luca 23, 9), a bătrânilor şi arhiereilor! (Matei 27,12). Fără îndoială sunt şi momente când preotul nu are voie să tacă. La mărturiile lor mincinoase ‘‘El tăcea şi nu răspundea nimic. Atunci L-a întrebat arhiereul şi I-a zis: Eşti tu Hristosul, fiul Celui Binecuvântat? Iar Iisus i-a zis: Eu sunt” (Marcu 14, 61-62). La o astfel de întrebare nu se putea tăcea. Fer. Ieronim: ‘‘Sunt împrejurări în care preotul trebuie să zică: pot muri, dar a tăcea nu pot”. Trăind o viaţă în Hristos, atenţi la ceea ce Domnul nostru a făcut şi a învăţat, vom deprinde înţelepciunea de a ştii când să tăcem şi când să vorbim. *** Cineva ne spune că fostului monah de la Tanacu i s-a interzis de către ierarhul locului să mai intre vreodată într-o biserică ortodoxă (!). Ştirea apărută la un post de televiziune trebuie să fie desigur o dezinformare, pentru că este absolut absurdă. Atitudinea ortodoxă şi biblică într-o astfel de situaţie nu poate fi alta decât cea relatată în Pateric despre Avva Visarion. Un frate, greşind, a fost scos afară din biserică de către preot. Iar Avva Visarion sculându-se, a ieşit împreună cu el, zicând că şi el este păcătos. 14 septembrie: înălţarea Sfintei Cruci Viaţa aceasta nu trebuie trăită, ci murită, crucificată. Sf. Pavel: ‘‘Eu mor în fiecare zi’‘ (1 Cor. 15, 31). Malraux: ‘‘Nu ne omoram decât pentru a exista’‘. Aşadar, să ne murim această viaţă în aşa fel încât să dobândim trăirea vieţii celei veşnice în împărăţia lui Dumnezeu. Creştinismul este un mod de viaţă sau un mod de moarte? *** Crezul meu ca păstor de suflete este, din toată inima, acesta: ‘‘Pe păstorul adevărat îl dovedeşte iubirea. Căci, din iubire S-a răstignit Păstorul cel mare’‘ (Sf. Ioan Scărarul). 15 septembrie:

Meditaţia zilei o aflu într-un poem al lui Jorge Luis Borges: ‘‘Am săvârşit cel mai cumplit dintre păcatele /pe care le poate săvârşi un om: n-am fost fericit. *** La preţul unui bilet de troleibuz cumpăr o excepţională carte de poezie: Ovidiu Vasilescu, ‘‘Scrisori către îngerul meu’‘, Dacia, 1999... ‘‘Noi suntem o idee în humă îmbrăcată, / or, stilizarea suntem, a lutului din noi: / suntem ca o oglindă în care El se cată /şi-i suntem cum e apa şi vântul pentru ploi/’‘. 18 septembrie:

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

La vecernie: despre nestinsul dor al vederii lui Hristos. Care creştin nu are acest dor? Un bătrân îmbunătăţit şezând în chilia lui şi nevoindu-se pentru mântuire îl vedea aievea pe diavol umblând şi-1 hulea. Iar diavolul ca să se răzbune şi-a luat chipul lui Hristos şi i s-a arătat zicând: Eu sunt Hristos! Dar bătrânul şi-a închis ochii zicând: Eu nu vreau să-1 văd pe Hristos cu ochii mei în lumea aceasta. Atunci diavolul s-a făcut nevăzut. Vrăjmaşul ne ispiteşte în multe feluri. Dorinţa de a-1 vedea pe Hristos aievea în lumea aceasta este o mare ispită. Mai mare însă decât toate vederile este vederea păcatelor mele! Cum să-1 văd pe Dumnezeu dacă nu mă văd pe mine aşa cum sunt? ‘‘Aşa, Doamne, împărate, dăruieşte-mi să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu...’‘ (Sf. Efrem Şirul). Aşadar, de dorit este a-1 vedea pe Domnul întru slavă, dar mai întâi să ne vedem patimile şi să I le dăm Lui (Hristos către Fer. Ieronim: ‘‘Ce să-mi dai tu mie Ieronime? Dă-mi păcatele tale!’‘) Apoi, în hăul lăsat în inima noastră să intre harul Duhului Sfânt. Acum urmează adevărata luptă. Lupta de a nu zădărnici harul. Aceasta este dobândirea fricii de Dumnezeu. Frica de a nu-I pierde iubirea. Totuşi, dacă vrem cu tot dinadinsul să-L vedem pe Hristos aici şi acum, destul ne este să-1 privim cu atenţie, dragoste şi compasiune, pe semenul nostru suferind. Nu cumva el este chiar Cel pe Care voiam a-1 vedea în vis sau vedenie? Nu cumva aşa vrea El să-L vedem? ‘‘Filip I-a zis: Doamne, arată-ni-L nouă pe Tatăl şi ne e de ajuns. Iisus 1-a zis:...Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl...’‘ (Ioan 14, 8-9). Am putea spune: Cel ce vede pe aproapele său l-a văzut pe Hristos. Şi ne e de ajuns... . Sf. Simeon Noul Teolog: ‘‘Cine n-a văzut pe Hristos în viaţa aceasta, nu-L va vedea nici în cealaltă’‘. Uriaş şi înfricoşător cuvânt! 22 septembrie: În viaţă trebuie să lupţi mereu, ca şi cum n-ai fi ceea ce eşti, ci ceea ce ar trebui să fii. Trebuie să suferi neîncetat, până la disperare, până la limite. Dumnezeu ne vrea în picioare, vii, secundă cu secundă, fără de odihnă. Astfel, când va sosi Marea Clipă, vei fi aflat grâu copt sub aurita arşiţă a Duhului. 25 septembrie: Pescuirea minunată (Luca 5,1-11) Fericita trudă a pocăinţei este tocmai parcurgerea acestui drum anevoios al lui SimonPetru, de la ‘‘Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos’‘ (Luca 5, 8) la ‘‘Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi în temniţă şi la moarte’‘ (Luca 22, 33). E adevărat, drumul acesta trece şi prin întreita lepădare (Luca 22, 34), dar este stropit cu lacrimile amare ale căinţei (Luca 22, 62). Pocăinţa lui Petru şi înţelepciunea lui, încep cu frica de Dumnezeu: ‘‘Că spaimă îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el...’‘ (Luca 5, 9), dar se termină în iubire: ‘‘Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc’‘ (Ioan 21, 15-17). Frica este doar începutul. Sfârşitul este Iubirea. *** De meditat şi la acest cuvânt al Sf. Antonie: ‘‘Cea mai mare boală a sufletului, ruina şi pierzarea lui, este să nu cunoască pe Dumnezeu, care a făcut toate pentru om şi i-a dăruit

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

mintea şi cuvântul prin care zburând sus, omul se împreună cu Dumnezeu, înţelegând şi preamărind pe Dumnezeu’‘ (Filocalia I). *** Şi tot astăzi, în biserica noastră, la adunarea anuală a ‘‘Oastei Domnului’‘, o simt pe Maica Domnului cu Pruncul în braţe, smerită şi tristă. In peste patru ore de cântări, predici şi laude, nu i s-a pronunţat niciodată numele. Bucuria zilei vine însă din altă parte. Există în viaţa Sf. Antonie cel Mare un binecunoscut exerciţiu de admiraţie. Trei părinţi îl vizitau anual. Doi dintre ei îl întrebau pentru mântuire, iar al treilea tăcea neîntrebându-1 nimic. Iar Sf. Antonie i-a zis: iată, atâta vreme ai de când vii aici şi nimic nu mă întrebi! Şi răspunzând fratele, i-a zis: destul îmi este numai să te văd, părinte. Am trăit aievea această bucurie a vederii chipului, când în biserica noastră a intrat astăzi Părintele Serafim de la Căşiel. Chiar dacă am stat mereu în preajma sa, n-am îndrăznit să-1 întreb nimic. Mă simţeam asemeni fratelui din Pateric. Mi-a fost frică să nu destram vraja, clipa de har pe care n-am mai simţit-o niciodată la fel. M-am folosit mult mai mult de prezenţa sa tăcută (chiar şi cuvântul de învăţătură 1-a rostit în şoaptă) decât de predicile exaltate ale altora. în drum spre amvon s-a închinat umil în faţa icoanei Măicuţei de pe iconostas şi i-a sărutat picioarele. Un gest simplu şi măreţ menit parcă să îndrepte ignoranţa unora. Învăţătura părintelui nu se transmite atât prin auzire, prin cuvânt, cât mai ales, prin contaminare. Ce uriaşă nevoie are lumea astăzi de prezenţa şi rugăciunile sfinţilor! 28 septembrie: Nu-mi vine să cred că în faţa mea o văd în carne şi oase pe Maica Siluana de la Craiova. Aceeaşi senzaţie ca şi în cazul Părintelui Serafim. în curtea Arhiepiscopiei răspândeşte în jur bucurie şi lumină. îi povesteşte unui părinte, cu barbă, dar fără reverendă, că, odată, pe stradă, a întâlnit un bărbat care purta barbă şi i-a spus ‘‘săru' mâna’‘ cerându-i binecuvântare. Şi acela i-a zis: ‘‘Mă iertaţi maică, eu nu sunt preot. Eu sunt punkist!’‘. ‘‘Iată cum ne-a smerit maica’‘, îmi zice apoi părintele zâmbind. Şi eu purtam aceeaşi ţinută..... punkistă. 1 octombrie: Cununie la Budeşti. încerc să desluşesc obişnuita urare ‘‘casă de piatră’‘. O văd în directă legătură cu acea extraordinară pildă despre sensul vieţii în raport cu Iisus Hristos relatată de Domnul în încheierea predicii de pe munte (Matei 7, 24-27). Cel ce aude cuvintele Mântuitorului şi le plineşte se va asemăna bărbatului înţelept care şi-a clădit casa pe stâncă, pe piatră. Biserica este prin excelenţă această Casă zidită pe piatra Hristos. Iar ‘‘mica biserică’‘ numită familie va rezista vânturilor şi puhoaielor vieţii acesteia înşelătoare numai dacă se va zidi temeinic pe Hristos, pe temelia Evangheliei Sale. Cel care nu plineşte cuvintele Domnului se aseamănă bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisipul mişcător al păcatului, al ignoranţei. Iar vânturile şi puhoaiele au izbit casa aceea şi ea a căzut. Şi mare i-a fost căderea! Când o familie se prăbuşeşte, o dată cu ea se năruieşte o lume.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

A fi ‘‘bărbat chibzuit’‘ înseamnă a fi într-o bună cumpănire duhovnicească, într-o nesfârşită cugetare lăuntrică la Legea Domnului (Ps. 1, 2), a avea gândul lui Hristos (1 Cor. 2, 16). Iar ‘‘bărbat nechibzuit’‘ este tot cel ce nesocoteşte toate acestea. Prin urmare, urarea ‘‘casă de piatră’‘ înseamnă: Să aveţi familia (în sens neotestamentar ‘‘casă’‘ înseamnă ‘‘familie’‘) zidită pe piatra credinţei, a bunei chibzuinţe, pe stânca Hristos. Să fiţi ‘‘biserică’‘ şi ‘‘în Biserică’‘ dacă vreţi să nu vă biruiască nici porţile iadului (Matei 16, 18). Căci numai ceea ce este Biserică nu se va nărui niciodată.

3 octombrie: În sfârşit apare o carte cu şi despre Părintele Iustin Pârvu (Adrian Alui Gheorghe, ‘‘Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate’‘, Iaşi, 2005). O citesc pe nerăsuflate până noaptea târziu. Părintele spune că adevărata valoare a omului nu sunt capacităţile sale fizice şi intelectuale, ci harul de a participa la învierea lui Hristos, puterea de a muri şi de a trăi în prezent viaţa veşnică. Adevăratul om este cel ce a văzut pe Domnul înviat, cel ce a primit ceva din experienţa învierii Sale. Creştinul treaz este omul înviat. Extraordinară această carte despre un Om acuzat de tot felul de falşi ‘‘ecumenişti’‘ (ecumenismul nu înseamnă iubire, ci politeţe!) dar considerat de Părintele Gheorghe CalciuDumitreasa, cel mai mare duhovnic actual al României. 4 octombrie: Să fii pururea mulţumit pentru ceea ce ai şi nemulţumit pentru ceea ce eşti. Să preferi să pierzi acum, spunând adevărul, convins că vei câştiga în veşnicie. Să te pregăteşti toată viaţa pentru moarte ca să mori pregătit pentru viaţă. Să te aduni, risipindu-te în ceilalţi. Să crezi din tot sufletul doar ceea ce este de necrezut. Iată creştinismul! *** Un vis vechi mi se împlineşte . Astăzi inugurez primul meu atelier de pictură şi tot astăzi îmi cumpăr primul şevalet ‘‘profesional’‘. Prin bunătatea doamnei Ana Sandu primesc în dar o cămăruţă de 5,5 m.p. pe Târnavelor nr. 12, pe care o amenajez cum pot mai bine. Această chilie sau mai degrabă ‘‘cochilie’‘, va fi ‘‘pustia’‘ mea, carapacea mea, loc de retragere. îmi amintesc cuvântul unui părinte al pustiei către un ucenic: ‘‘fugi, taci, linişteştete’‘. Acum, atelier am. îmi lipseşte timpul şi liniştea necesară creaţiei. *** Vizite pastorale. Creştinilor ortodocşi din marile oraşe le lipseşte aproape total conştiinţa apartenenţei la o comunitate, la o parohie, la o Biserică, conştiinţa propriei identităţi. Mă refer desigur la ‘‘ortodocşii de recensământ’‘, de ocazie, la ‘‘botezaţii ortodocşi’‘ şi nu la cei care trăiesc şi respiră ortodox. Am întâlnit şi astăzi ca şi de multe alte or pe cineva care mi-a spus: Eu intru peste tot şi la ortodocşi şi la catolici şi la reformaţi şi peste tot unde ‘‘mă simt bine’‘. ‘‘Toţi se roagă la un Dumnezeu’‘ (iată una dintre cele mai păguboase şi mai otrăvitoare afirmaţii, prin relativismul şi laxismul ei). ‘‘Ba chiar preoţii lor sunt mai drăguţi (‘‘preotul drăguţ’‘ - ferească Dumnezeu!), mai politicoşi. Am fost chiar şi

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

unde nu se slujea româneşte, dar m-am simţit nu ştiu cum. Altfel, sunt ortodoxă şi merg la o anumită mănăstire şi cunosc bine pe cutare călugăr’‘. Nu condamn o astfel de atitudine. Dar, este clar că e vorba de lipsa trăirii liturgice, de lipsa unui duhovnic. O astfel de atitudine globalistă va subţia Ortodoxia românească în ceea ce are ea mai scump: comuniunea de iubire între fraţii care se împărtăşesc cu acelaşi Hristos, din acelaşi potir. Dacă omul nu are conştiinţa adevărului credinţei sale, a apartenenţei la o comunitate vie, de rugăciune, la un popor, o limbă, o tradiţie, cade într-un soi de ecumenism diluat de tip ‘‘consilioeuropean’‘. De aceea, cred, poporul român majoritar ortodox este cel mai ‘‘vrednic’‘ de a fi primit în Uniunea Europeană pentru că este poporul cel mai puţin conştient de valorile sale naţionale şi spirituale. Dacă alergi pe la toţi, e clar că nu aparţii nimănui. N-ai să vezi creştin protestant şi, mai ales, neoprotestant să intre la rugăciune într-o biserică ortodoxă. El crede că în biserica lui este adevărul, că acolo sunt ‘‘ai lui’‘ şi nu se ‘‘spurcă’‘ pentru nimic în lume intrând într-o biserică românească, dar nu pierde nicio ocazie să te invite insistent la ‘‘biserica lui’‘. întotdeauna va iubi mai mult pe ‘‘fratele John’‘ decât pe vecinul ortodox Ion. Dar noi, ortodocşii, suntem ecumenişti convinşi, ‘‘toţi la Dumnezeu se roagă’‘. Am fost învăţaţi să fim ‘‘ortodocşi pe jumătate’‘, să tolerăm, să nu supărăm pe nimeni decât pe Dumnezeu. Cei mai mulţi confundăm mersul la biserică cu ‘‘aprind o lumânare şi zic un Tatăl nostru’‘. Persoana respectivă îmi spunea că apreciază foarte mult în biserici ‘‘atmosfera’‘ şi că nu agreează ‘‘bisericile cu uşile închise’‘. La suprafaţă vorbind, avea dreptate. Dar mi-a venit să-i spun că nu există biserici cu uşa închisă. Pentru că uşa oricărei biserici este Hristos Cel ce a spus: ‘‘Eu sunt uşa. De va intra cineva prin Mine se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla’‘ (Ioan 10, 9). Părintele Arsenie Boca spunea că sunt multe chipuri de a intra în împărăţia lui Dumnezeu, dar numai o singură uşă: Iisus. Nimeni nu poate intra în biserică decât prin această Uşă. Or, ea este întotdeauna deschisă. Cât despre celelalte uşi ale bisericilor noastre, tocmai aici este problema: că sunt prea larg deschise, că intră prin ele oricine şi oricum. Mă gândesc la avertismentul din perioada martirică, ‘‘uşile, uşile, cu înţelepciune să luăm aminte!’‘ şi la Sf. Maria Egipteanca despre care ştim că nu i s-a dat voie să intre în biserică până când a promis că îşi va schimba total viaţa. Cunosc pe cineva care, atunci când uşile bisericii sunt închise sau când nu vrea ‘‘să deranjeze’‘ cu rugăciunea pe cineva care lucrează peste zi în biserică, stă pe scări cu fruntea lipită de uşa bisericii, asemeni evreilor la zidul plângerii şi îşi citeşte canonul sau murmură stins ‘‘Doamne Iisuse...’‘. Se aseamănă unui străvechi catehumen arzând smerit de dor cu gândul la clipa când va fi vrednic să cânte împreună cu fraţii săi Heruvicul. Nu face acest lucru ostentativ, ci ascuns, jenându-se şi ferindu-se parcă să nu smintească pe cineva. Pentru ea ‘‘atmosfera’‘ este aceeaşi pe scările bisericii sau în interiorul ei. Important este că se află în preajma Bisericii străbunilor săi, îi simte harul şi fiorul Sfintei Liturghii care tocmai s-a încheiat şi la care participă zilnic. Ea simte că aparţine acelei Biserici în care s-a pomenit dintru început, în care îi sunt zilnic pomeniţi viii şi morţii şi în al cărui unic Adevăr crede, în care are un duhovnic, în care cere binecuvântare pentru orice. Ei nu-i trebuie ‘‘atmosferă’‘, nici ‘‘condiţii’‘, nici preoţi drăguţi sau amabili. Pentru că ‘‘atmosfera’‘ se află înlăuntrul ei, însoţind-o pururi, pretutindeni. Iată de ce, cred, că singura sită prin care neghina nu poate trece este sita Ortodoxiei. Universalitatea ei este acea ‘‘plinire’‘ invocată în Rugăciunea Amvonului şi pusă sub paza lui Dumnezeu, când se va săvârşi ultimul Sfânt adăugându-se împărăţiei. ORTODOXIA NU ÎNSEAMNĂ ‘‘TOŢI’‘, CI ‘‘TOTUL’‘. 9 octombrie, învierea fiului văduvei din Nain:

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Adevărul este că atunci când ne moare cineva drag nu-1 plângem pe el, ci pe noi ne plângem. Omul nu se poate plânge decât pe el, singurătatea lui, viaţa lui fără chipul drag al mamei, tatălui, fratelui, prietenului... Pr. Ion Buga spune că Hristos nu vindecă pe tânărul din Nain de moarte, ci pe mama sa de singurătate. Acesta este mobilul minunii. Căci singurătatea este mai rea decât moartea. Cu moartea oricărui semen sporeşte singurătatea noastră. Mântuitorul spre patima Sa: ‘‘Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri’‘(Luca 23,28). 16 octombrie: Pilda semănătorului (Luca 8,5 -15): Despre destinul sămânţei care este cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să întâlnească pământul cel bun pentru o însutită rodire (vs.8). Isaia 55, 11: ‘‘Aşa va fi şi cuvântul care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui”. Iarăşi este vorba despre rod - rodire, despre un feed-back duhovnicesc care trebuie să aibă loc prin rodirea cuvântului, prin rostuirea lui. ‘‘A rostui’‘ înseamnă ‘‘a da sens’‘, ‘‘a pune ordine’‘. Suntem chemaţi ca în inima noastră ‘‘curată şi bună’‘ (vs. 15) să împlinim noima, scopul cuvintelor dumnezeieşti pe care le auzim, dându-le un sens roditor în viaţa noastră zilnică. Dacă sămânţa cuvântului nu rodeşte în noi, dacă nu o păzim, dacă se usucă sau se înăbuşă, ea nu se mai întoarce la Semănător, iar noi devenim fiinţe necuvântătoare, sterpe, oameni fără rost pe lume. Cuvântul este o energie creatoare, o putere harică. Părintele Rafail spune că noi nu trebuie să rămânem la nivelul de informaţie al cuvântului. Cuvântul în trăirea duhovnicească este împărtăşire, hrană (Matei 4, 4). Dumnezeu nu lucrează cu informaţie. Biserica, la rândul ei, nu este birou de informaţii, ci ea este ‘‘viaţa lui Dumnezeu în oameni’‘ (după o fericită definiţie a lui Homiakov). Dumnezeu, prin Biserica Sa, împărtăşeşte omului ceva din viaţa Lui. Şi dacă omul primeşte poate merge mai departe nu studiind, ci trăind, merge până unde va şti tainele lui Dumnezeu. Şi o privire aparte asupra sămânţei de la marginea drumului. Mântuitorul tâlcuieşte că aceştia sunt cei din inima cărora fură diavolul cuvântul. Cuvântul din inima lor nu se mai întoarce îmbelşugat la Dumnezeu. Acest lucru se referă la erezii care reprezintă aspectul demonic al lucrării cu cuvântul lui Dumnezeu. Ereticii din toate timpurile au furat cuvântul de la Hristos şi l-au pus în slujba unor interese demonice ca nu cumva cei semănaţi ‘‘crezând, să se mântuiască” (Luca 8, 12). Sau, măcar, dacă tot vor crede, să creadă strâmb, mincinos, deformat. Să se nevoiască eretic, neroditor, nemântuitor. Am primit în cutia poştală, la fel ca toţi vecinii, un bileţel care ne invita să auzim ‘‘un mesaj simplu din Biblie’‘ pe strada cutare, în zilele de..., ora.... Era şi o precizare ceţoasă: ‘‘nu avem alt nume decât cel de creştin’‘. M-am gândit imediat la cuvintele Sf. Pavel care spune că rostul celor care au fost aleşi de Hristos spre slujirea Evangheliei este acela de a-i pregăti pe creştini ‘‘pentru lucrarea slujirii, spre zidirea trupului lui Hristos (adică a Bisericii, cf. Efeseni 1,22 - 23), până ce toţi vom ajunge la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos’‘ (Efeseni 4, 11-13). Scopul întregii lucrări misionare şi pastorale a păstorilor în co-slujire cu toţi creştinii este zidirea Bisericii şi unitatea credinţei, este cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu (adică dobândirea vieţii veşnice, cf. Ioan 17, 3) sau hristificarea vieţii noastre. Iar orice cuvânt

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

sau ‘‘mesaj’‘ care dezbină Biserica cea Una (Efeseni 4, 4) este eretic, demonic, deturnat de la rostul său şi pus în slujba Celui- Rău. Evanghelia de astăzi ne prezintă şi un veritabil act de cultură. ‘‘Om de cultură’‘ este doar omul ‘‘cultivat’‘ cu sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu. Cea mai bună definiţie a omului de cultură este prezentată la Luca 8, 15: ‘‘...cei care, auzind cuvântul cu inimă curată şi bună, îl păstrează şi rodesc întru răbdare’‘. 23 octombrie: Seara la vecernie vorbesc despre o carte excepţională: ‘‘însetând după Dumnezeu. De la rătăcirile protestante la adevărul Ortodoxiei’‘ scrisă de Matthew Gallatin, un american, fost pastor protestant convertit la Ortodoxie. Acest om care şi-a dedicat viaţa slujirii protestantismului evanghelic ca pastor, consilier, profesor şi muzician, dă o extraordinară mărturie despre întoarcerea sa acasă, la Biserica primară, Biserica Apostolilor care nu a dispărut niciodată. El arată convingător că principiul protestant ‘‘sola Scriptura’‘ este o aberaţie profund antiscripturistică şi că toată lumea lui s-a schimbat când a înţeles că creştinismul este o experienţă sacramentală şi nu o filisofie, că mântuirea este un proces neîntrerupt şi viu de pierdere a mea în viaţa lui Hristos din Biserica Sa. ‘‘De la liturghia luteranismului la practicile ‘‘pline de duhul’‘ ale penticostalilor, la muzica down-home şi la predica baptiştilor sudişti, rămâne aceeaşi fisură: o asemenea slăvire a lui Dumnezeu este despărţită de Biserica primară, este creată de om şi nu rânduită de Dumnezeu. Astfel, nu poate conduce niciodată la unitatea reală — nici între credincioşi, nici între credincioşi şi Dumnezeul lor’‘. Întâlnesc nenumărate cazuri în parohie, de oameni care vor ‘‘să se simtă bine’‘ în biserică, să fie călduţ, confortabil, să ‘‘aibă condiţii’‘, să aibă un scaun pe care să se aşeze, să fie slujba mai scurtă etc. Cineva zicea că a fost cândva la biserică şi i-a fost frig, şi acuma merge la penticostali pentru că au căldurică şi fotolii şi aer condiţionat. Şi-mi venea să spun: să vezi mata' ce ‘‘căldurică’‘ o să ai pe lumea cealaltă. Iată criteriile după care ne măsurăm credinţa! Să ne simţim confortabil în ea! Marii convertiţi trăiesc Ortodoxia la modul sublim pentru că au căutat-o îndelung, pentru că au însetat după Adevăr. Nouă ni s-a oferit pe tavă. N-am făcut niciun efort s-o căutăm, să-i pătrundem Tainele. De aceea, suferim de un ‘‘căldicelism’‘ pe care l-am moştenit de la înaintaşi. Oare când vom înţelege că nu mergem la biserică ‘‘să ne simţim bine’‘? Acesta poate fi un obiectiv eventual pentru concediul meu de odihnă. Dar în biserică intru ca să-L simt pe Dumnezeu, să fac voia Lui, să nu mai trăiesc eu ci Dumnezeu să trăiască în mine. Nu intru în biserică să fac ce-mi place mie, să fac voia mea ci pentru ca să mă supun cu totul voii lui Dumnezeu. Acolo nu mai este loc pentru ceea ce vreau eu, ci numai pentru ceea ce Hristos porunceşte prin Sfânta sa Biserică. ‘‘A fi în stare să ajungi la slăvirea Atotputernicului Dumnezeu cu duhul tău independent supus şi cu centrarea de sine în cătuşe înseamnă libertatea cea mai uimitoare pe care şi-o poate imagina cineva. Binecuvântarea nepreţuită este că nu trebuie să mă forţez eu să fac ca slăvirea lui Dumnezeu să aibă loc. In clipa în care Ii ofer lui Dumnezeu voinţa mea, taina însăşi devine calea mea către slăvire...Atunci când vine să participe la Taina Bisericii, credinciosul ortodox este liber din punct de vedere mental şi emoţional. Nu trebuie să aleagă ce va face sau de ce va face acel lucru sau cum se va simţi săvârşindu-l sau la ce rezultate va duce săvârşirea acesteia. Pur şi simplu abandonează toate acestea şi se comportă aşa cum porunceşte Dumnezeu. Astfel, fiul ascultător se află prins în miezul unui act care este de la Dumnezeu, împlinind rugăciunea lui Hristos: Ca toţi să fie una...(Ioan 17, 21 - 23)’‘.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Autorul arată că rugăciunea improvizată, spontană, este egocentrică şi nu poate, prin natura ei, să-şi atingă scopul. Citând din C.S. Lewis (‘‘Scrisorile lui Scaraoţchi’‘), el spune chiar că demonii sunt satisfăcuţi atunci când ne rugăm ‘‘spontan, interior, neformal şi fără regularitate’‘. Rugându-mă asfel eu sunt cufundat în lumea mea de idei, de cuvinte şi imagini. Sunt împiedicat de la întâlnirea cu Hristos ca persoană. în schimb rugăciunea pe care Biserica mi-a pus-o la dispoziţie, rugăciunea formală, ‘‘de tipic’‘, devine act sacramental de întâlnire cu Dumnezeu în ascultare şi lepădare de sine. Rugăciunea formală mă conduce la o întâlnire cu Dumnezeu aşa cum este El, nu cum mi-L închipui eu (Mă sminteşte iremediabil ‘‘rugăciunea liberă’‘ făcută în public, în comun. Poate că mie nu-mi convine improvizaţia fratelui care se chinuieşte să caute cuvinte pe placul celorlalţi care se alătură cu exclamaţii de genul: ‘‘Da, Doamne’‘, ‘‘Yes Doamne’‘, ‘‘Amiiiiin’‘ etc. Acasă, roagă-te cum vrei dar în comun intră în rânduială. Altfel, miroase a ‘‘neo’‘ de la o poştă). ‘‘Diferenţa între un creştin ortodox şi unul protestant este în esenţă aceasta: în toate lucrurile, noi, creştinii ortodocşi, vedem lumea prin ochii lui Iisus nu prin ochii noştrii. Suntem obligaţi să ne redescoperim credinţa, să o studiem cu atenţie, să o aplicăm în viaţa de zi cu zi, în familie, în relaţiile cu semenii. Ca ortodocşi purtăm povara unei teribile responsabilităţi! Căci, ‘‘oricui i s-a dat mult, mult i se va cere’‘ (Luca 12, 48). Oricât de trist ar fi să acceptăm, mulţi dintre noi, ortodocşii, eşuează lamentabil atunci când e vorba să-şi trăiască credinţa. Pentru că punem în sertar Adevărul credinţei noastre şi trăim ‘‘potrivit agendei noastre care are în centru şinele nostru’‘. Vine un preot într-o parohie urbană şi după un an, nici 10% dintre ‘‘credincioşi’‘ nu ştiu de existenţa lui. Ai fi tentat să spui că vinovat este preotul. ‘‘Vai, ce bine că preoţii sunt singurii vinovaţi, iar noi nu avem nicio vină!’‘ Oare? Atunci ce să spunem despre cineva care abia după 5 ani află că în cartierul lui s-a construit o nouă biserică ortodoxă? Şi astfel de oameni se plâng atunci când în sfârşit îi întâlneşti că ‘‘părinte, nouă de ce nimeni nu ne explică cutare şi cutare lucru, cum explică pocăiţii?’‘. Şi-1 întrebi: ‘‘Când ai fost ultima oară la biserică?’‘ ‘‘Păi nici nu mai ţin minte’‘ ‘‘Când ai chemat ultima oară un preot acasă pentru a sta de vorbă despre nelămuririle tale?’‘ ‘‘N-am chemat niciodată’‘. ‘‘Ai un duhovnic?’‘ ‘‘Ce-i ăla?’‘ ‘‘Ştiai că în fiecare vineri şi duminică seara facem catehizare în biserică?’‘ ‘‘Da asta ce mai este?’‘ ‘‘Ştiai că în fiecare sâmbătă dimineaţa facem la biserică religie cu copiii şi în fiecare joi seara studiu biblic cu tinerii?’‘ ‘‘Nu părinte’‘. ‘‘Când aţi citit ultima carte cu conţinut duhovnicesc?’‘ ‘‘Păi n-am timp’‘. ‘‘Bravo frate, şi zici că eşti ortodox, da?’‘ ‘‘Da’‘. ‘‘Da la sectari de ce-ai mers?’‘ ‘‘Eram curios’‘. ‘‘Da de ortodoxia ta nu erai curios? Voiai să ţi-o explice penticostalii?’‘... Întotdeauna m-am mândrit cu mulţimile care pleacă în pelerinaj la mănăstirile noastre, la hramuri. Am găsit un citat la Părintele Iustin Pârvu, care mi-a mai temperat entuziasmul: ‘‘Ne veselim cu mulţimile pe care le strângem la marile praznice de la Nicula sau cine ştie de unde. Eu, să ştiţi, pun foarte puţină bază pe aceste adunări uriaşe. întâi, că e o lume mai degrabă superstiţioasă care nu are pregătirea duhovnicească elementară, câtuşi de puţina instrucţie civică şi foarte puţin simţ al răspunderii morale. Vin fie din disperare, fie formal sau din obişnuinţă’‘. Sigur că nu se poate generaliza, dar nici nu trebuie să devenim triumfalişti. Cred că trebuie să punem un accent mult mai mare pe calitatea credincioşilor noştri, sporind, evident, mai întâi calitatea noastră ca păstori de suflete. S-a bătut prea multă monedă pe cantitate, pe recensămintele noastre umflate de ‘‘90 % ortodocşi’‘. Am înţeles din cartea fratelui Matthew Gallatin că în parohia sa ortodoxă americană răspunsurile la Sf.Liturghie le dă întreaga adunare a credincioşilor şi - mai ales - că se împărtăşesc cu Sfintele Taine în fiecare duminică. Să luăm aminte!

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

P.S. (ianuarie 2006): în urma prezentării acestei uluitoare cărţi în biserică, întreg tirajul existent în librării s-a epuizat în scurt timp. Solicitările au fost surprinzător de mari. Un exemplar pe care l-am trimis părintelui şi fratelui Petru Both la Dej a avut un asemenea succes, încât este la această oră xeroxat de preoţi şi credincioşi sau copiat şi rezumat cu creionul ca în vremurile trecute. îmi spune părintele că s-a făcut deja o listă de aşteptare. Exemplarul pe care l-am cumpărat personal se află şi el în misiune şi, mai mult ca sigur, nu se va odihni degrabă în rafturile bibliotecii. Alt părinte îmi spune că are semnale de la cei de alte credinţe, care după ce au citit această carte, se arată interesaţi de Ortodoxie. Iată o carte care ar trebui obligatoriu introdusă în programa şcolilor teologice. N-am întâlnit nicăieri în cursurile de la facultate sau în tot ce s-a scris în domeniul misiologiei, acest fel de a înţelege şi de a prezenta învăţăturile de credinţă ortodoxă. Ce mult ar conta pentru noi să-1 putem vedea pe fratele Matei faţă către faţă, în România! 25 octombrie: Pentru că trebuie să trecem prin toate prin câte a trecut Mântuitorul nostru, trebuie să cunoaştem şi starea de părăsire, să atingem străfundurile pustiului de Dumnezeu, pentru ca în acel pustiu să se sălăşluiască harul Preasfântului Duh. Dar ca să te părăsească cineva trebuie mai întâi să-1 primeşti, să-1 cunoşti. Nu poate să te părăsească Cel pe Care nu l-ai primit niciodată. Părăsirea este proba de foc pentru cei care au simţit dumnezeiasca prezenţă a Duhului. însuşi Fiul lui Dumnezeu în momentul maximei chenoze a exclamat: ‘‘Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?’‘ (Matei 27,46 cf. Psalm 21,1). Înseamnă că Dumnezeu pe cei pe care-i iubeşte îi părăseşte pentru ca ei să intensifice căutarea, tânjirea, dorul, iubirea, strigătul după Cel pierdut. Căutarea lui Dumnezeu începe abia în momentul când l-ai găsit. Dar am putea spune că pe Dumnezeu îl descoperi deplin abia după ce El te părăseşte, când simţi că trebuie să te întrebi: ‘‘Oare nu ardea în mine inima mea când îmi vorbea pe cale?’‘ (cf. Luca 24, 32). 29 octombrie: E mare păcat să te falsifici, să te cenzurezi. Pe de altă parte, sinceritatea totală poate fi adeseori fatală. E aproape o nevoie ontologică să nu spui totul, să nu te laşi târât în mărturisiri totale. Un cuvânt extraordinar al Părintelui Paisie 0laru:”Sa nu faci tot ce poţi, să nu crezi tot ce auzi şi să nu spui tot ce ştii!’‘. 5 noiembrie: O emoţionantă mărturisire a maicii Anastasia, cea care l-a îngrijit pe marele mitropolit Antonie Plămădeală până la ultima suflare. Există în rostirea maicii o expresie unică în lume, dumnezeiesc de frumoasă şi dumnezeiesc de românească. Când părintele Dumitru Abrudan vine să-i dea mitropolitului ultima Sfântă împărtăşanie, maica Anastasia i-a zis: ‘‘Haideţi, să vi-l dea pe Domnuţu'!’‘. Nu cred să fie popor sub soare care să-1 mai numească astfel pe Fiul lui Dumnezeu. ‘‘Dumnezeu drăguţu'‘‘, ‘‘Măicuţa Domnului’‘ şi , mai ales, acest uimitor ‘‘Domnuţu’‘', defineşte grăitor Ortodoxia românească şi felul cum poporul român 1-a simţit

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

pe Bunul Dumnezeu: plin de iubire, apropiat nouă, familiar, intim chiar. Unul ‘‘de-al nostru’‘. Poate, de aceea România se aseamănă unei lacrimi. O lacrimă de împreună-suferinţă cu Domnuţu' nost' care se jertfeşte pentru noi mereu şi mereu, în fiecare Sfântă Cuminecătură. Este motivul pentru care cred că ‘‘românii’‘ care se leapădă de credinţa ortodoxă a neamului lor, nu vor putea sta în rând cu el la Dreapta Judecată (vezi Matei 25, 32). 30 noiembrie: Sf. Apostol Andrei O nouă furtună în partida bârfizaurilor (‘‘detaşamentul de băbătăi’‘ - după expresia lui Danion Vasile). Spasmele mediocrităţii, ale imposturii duhovniceşti, care încearcă să supravieţuiască duhului înnoirii. Fiţe de ţaţe bisericoase care îşi derulează ‘‘cultura parohialnică’‘ (vezi la Pr. Constantin Necula) în Biserică. Metode eficiente şi vechi de când lumea: calomnia ascunsă, infiltrarea de turnători (obişnuinţa, bat-o vina!), minciuna, acuzaţii grave, în vederea descurajării, a dezarmării. Laşitatea şi prostia îmbracă haina ‘‘anonimei’‘ (a câta oare?) strecurată în cutia poştală. ‘‘Anonima’‘ e profund antihristică, diabolică, în opoziţie cu cuvintele Domnului adresate arhiereului: ‘‘Eu I-am vorbit lumii pe fată. întotdeauna am învăţat în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii şi nimic n-am vorbit în ascuns’‘ (Ioan 18, 20). Suflete sărmane care n-au reuşit niciodată să acceadă pe scara valorilor, aflate într-o galopantă cădere de ‘‘popularitate’‘. Cădere care aduce cu sine panică, frică, gafe morale strigătoare la cer. Mă lupt şi cu ispita mândriei de a fi vorbit de bine, de a nu fi bârfit. Ştiu că asta nu contează. Totdeauna trebuie să ne gândim ce părere are Dumnezeu despre noi, nu lumea. Nopţi nedormite, rugăciune stăruitoare pentru izbăvire de vrăjmaşi, psalmi. Ca de obicei, soluţia cea mai la îndemână este rugăciunea. Dar, ce soluţie! Doamne, Tu m-ai adus aici, Tu să mă descurci! 1 Decembrie: Îmi plec capul în faţa discursului IPS Sale Andrei al Alba-Iu-liei, rostit în faţa ţării şi a înaltelor oficialităţi, cu ocazia zilei naţionale: demn, neslugarnic, biblic, foarte des pomenind numele Domnului nostru Iisus Hristos. Clar şi fără echivoc: România nu are ce să caute în Europa fără valorile ei spirituale, fără Hristos. Da, da, domnule prim ministru şi domnilor politicieni, aţi auzit bine. 4 decembrie: Se împlinesc 5 ani de la săvârşirea fratelui Horia Bernea, etalonul şi purtătorul de cuvânt al intelectualităţii ortodoxe din România. L-am văzut la vernisajul expoziţiei ‘‘Coloane’‘ deschisă la Bistriţa, la 27 martie 1999, excepţional prefaţată de marele său prieten, Î.P.S.Sa Bartolomeu al Clujului. M-am înghesuit pentru un autograf, pe coperta catalogului expoziţiei, pe care îl păstrez în colecţia mea de amintiri. Crezul său artistic este sublim prezentat în articolul ‘‘Avantaje spirituale ale unui artist din Est’‘ (septembrie 1990). Pentru Horia Bernea adevărata noutate în artă rezidă în normalitate, în respiraţia naturală a lucrurilor. ‘‘Totul să fie firesc!’‘. Artistul trebuie să-şi fixeze atenţia pe recuperarea valorilor inalterabile, pe ordinea misterioasă a lumii, vitalizate prin spirit. Natura lasă să transpară că lucrurile au o cauză finală, că ceva este în dosul tuturor formelor trecătoare.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Prin forţa împrejurărilor, numeroşi artişti din Est au trăit o interesantă experienţă spirituală, devenind ‘‘imuni la revoluţie’‘, nu insensibili la avangardă, opunându-se devastării sistemelor de valori printr-o întoarcere către reperele spirituale, ‘‘către sacralitatea ce susţine lumea’‘. Degradarea morală a societăţii a făcut să apară o adevărată ‘‘avangardă tradiţională’‘ pentru care ‘‘raţiunea de a exista a artei rămâne aceea de a ne ajuta să supravieţuim spiritual, de a viza dincolo de ea, pentru a ne ajuta să credem în cele ce nu se vă”. într-o lume desfigurată spiritual normalitatea devine act de curaj şi nonconformism. Horia Bemea atrage atenţia că suntem în pericol de a ne pierde identitatea, rădăcinile noastre profunde. De aceea, ‘‘fiecare artist trebuie să ia vocaţia sa ca pe un dar de la Dumnezeu, adică în chip de ‘‘povară’‘ şi obligaţia de a o fructifica...El trebuie să-i ajute pe ceilalţi să comunice cu propriile lor rădăcini - un rol care este esenţialmente legat, pentru noi, de tradiţia ortodoxă... în faţa unei lumi ameninţate de descompunere, forţate să renege reperele fundamentale ale existenţei sale, artistul trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea, el trebuie ‘‘să salveze’‘. Profetic, etern valabil. Crezul unui artist providenţial care avea vocaţia adevăratei vederi, care dădea celor din jur impresia că era ortodox din naştere, aşa cum respira, ‘‘unul dintre puţinii laici superiori care trăiesc în Biserică şi iubesc Biserica’‘ (Teodor Baconsky). 8 decembrie: La polul opus: Alina Mungiu Pippi(di), această Miss Piggy a (in)culturii române, scrie o piesă de teatru (abjecţie pornografică premiată de UNITER în urmă cu 13 ani (!), gândită porceşte în perioada comunistă ca un gest de pupinfundism faţă de regim ) în care îl înjură copios şi cu neruşinare pe Dumnezeu şi tot ce are mai valoros poporul român care o mai suportă. Piesa cu pricina e pusă în scenă la Ateneul Tătăraşi din Iaşi de către regizorul Benoit Vitse, care este român şi creştin aşa cum sunt eu papuaş şi care a folosit o trupă de ‘‘actori’‘ amatori de mâna a patra. Că A.M.P. - o stalinistă notorie - mai are sechele de pe vremea când îşi făcea ucenicia medicală la Socola, nu este de mirare. Trist este că, dintre naivii şi iresponsabilii spectatori prezenţi la premieră, nu s-a găsit niciunul care să arunce cu ouă clocite şi roşii putrede în protagoniştii oribilului show erotic. La fel de trist este şi faptul că B.O.R. nu a luat nicio poziţie oficială în această diabolizare a valorilor noastre naţionale şi creştine, alegând iarăşi politica struţului. Piesa ‘‘Evangheliştii’‘ este o mostră de analfabetism teologic şi o scriere care îndeplineşte toate condiţiile pentru a primi anatema. Un reprezentant al clerului a explicat totuşi senin la televizor cum că piesa este ‘‘o blasfemie, un atac la valorile creştine’‘ etc. Răspunsul corect vine însă de la ziaristul şi scriitorul Ion Cristoiu: ‘‘Piesa nu este o blasfemie, ci o prostie. De fapt, doamna Pippidi îşi prezintă aici toate frustrările ei sexuale’‘. Aprob pozitiv. Şi o remarcă a Părintelui Constantin Necula: ‘‘Bucuraţi-vă, şi iarăşi zic, bucuraţi-vă! Cel pe Care ei astăzi îl scuipă şi-L înjură şi-L umilesc în fel şi chip, îl bagă în foile dicţionarelor de homosexuali, iar ca ultimă ispită îl arată cu Maria Magdalena în filme pornografice, II calcă în picioare în cântece, îl dezbracă de haina dumnezeirii Sale, nu se va lăsa până în sfârşit umilit ci, când va veni purtând dinaintea Lui semnul venirii Sale, ne va izbăvi de toată această umilinţă binecuvântată de a sta de partea Lui” (‘‘De dragul Evangheliei’‘, Iaşi, 2003). 12 decembrie: Excelentă conferinţa lui Danion Vasile.Reţin câteva lucruri:

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

- Spovedania este începutul bucuriei. - un risc: ‘‘filocalizarea’‘ prematură. - o problemă: Nimeni nu vrea să fie începător! - o întrebare: Vrei să-ţi fiu duhovnic sau prieten? Dacă vrei un prieten, vei afla un prieten, dacă vrei un duhovnic, vei afla şi un duhovnic şi un prieten. - Să nu-1 uităm pe Hristos în biserică, în lumânarea aprinsă sau în pomelnicul de la Liturghie. Să-L luăm cu noi pretutindeni! -Şi excelentul răspuns la o întrebare din public: ‘‘Cum vedeţi unirea Bisericilor? Răspuns: Care ‘‘Biserici’‘? Nu există decât Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică! Întrebarea e prost pusă. Vă rog să reformulaţi’‘. Subscriu total. 13 decembrie: Psalm 104, 4: ‘‘Căutaţi pe Domnul şi vă întăriţi; căutaţi faţa Lui pururea ‘‘. Ierom. Savatie: ‘‘Raiul este să vezi pururea faţa lui Dumnezeu’‘ . Restul - grădini, flori, păsărele - nu merită să te osteneşti pentru ele. Ascultarea e bună, dar cu smerenie. Dacă cineva te supără, te scârbeşte, te încurcă la mântuire, pleacă (‘‘îndepărtează-te de aceştia’‘ 2 Tim. 3, 5), dar nu-1 părăsi (!). 15 decembrie: Nu este important (cum) să ne petrecem timpul liber, ci să ne petrecem timpul liberi! 24 decembrie: Seara Sfântă de Ajun La tv. abundă fimele americane care vor să prezinte ‘‘spiritul Crăciunului’‘. Un Crăciun din care lipseşte tocmai sărbătoritul: Iisus Hristos. N-am văzut şi n-am auzit pe nimeni spunând că ‘‘spiritul Crăciunului’‘ este Duhul Sfânt pogorât în preacuratul pântece al Maicii Domnului. Am cugetat mult dacă este cazul să împodobim, ‘‘cum se obişnuia’‘, un brad în biserică. Nu agreez brazii, moşii, dezmăţul comercial care confiscă sărbătorile. Nu, nu vom face brad în biserică. PODOABA BISERICII NU POATE SĂ FIE, ASTĂZI ŞI PURUREA, DECÂT HRISTOS! Şi Sfinţii Săi. Am făcut eforturi mari să avem de Crăciun montate icoanele de pe primul registru al iconostasului: Mântuitorul, Maica Domnului, Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Ilie, Buna Vestire. Da, ele sunt bradul nostru şi podoaba Bisericii. O bucurie: Pentru prima oară în parohie s-au spovedit mulţime de credincioşi în Postul Crăciunului. Mi s-a spus că anii trecuţi ‘‘nu se obişnuia’‘. Şi mai ales: foarte mulţi tineri! Poate peste 70 % dintre cei spovediţi în acest post sunt adolescenţi şi tineri sub 30 de ani. Un om viclean m-a ispitit: ‘‘Ei, unde sunt tinerii care vă iubesc?’‘ Aici sunt! Oricine iubeşte pe Hristos e pururea tânăr. Sunt oameni care se nasc moşnegi şi mor aşişderea şi sunt oameni care întineresc mereu până ajung prunci cu inima. Mă sună cumnatul Florin din Spania. Acolo, zice el, Crăciunul nu înseamnă nimic. Oamenii sunt totuşi liberi două zile. Tinerii se duc în discoteci, se îmbată, se droghează, iar spre dimineaţă are loc tradiţionala bătaie înăbuşită de bastoanele poliţiştilor. Tinerii noştri trebuie să ştie că ‘‘spiritul’‘ Crăciunului este Duhul Sfânt. Iar scopul vieţii e dobândirea Lui. Amin.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

ANUL DOMNULUI 2006
1 ianuarie: Tăierea împrejur cea după trup a Domnului: La cumpăna dintre ani facem priveghere în biserică. Fiind în premieră pentru biserica noastră, mă fericesc văzând biserica plină de fraţi şi surori care au preferat să întâmpine Anul Nou în rugăciune. Nu petardele şi artificiile alungă duhurile rele, ci puterea de rugăciune a acestei mulţimi îngenunchinde. După sunetul clopotelor, slavă lui Dumnezeu, îmbrăţişări şi urări. Asta înţeleg eu prin ‘‘Revelion’‘. 7 ianuarie: Soborul Sf. Ioan Botezătorul: Sf. Ioan a fost hărăzit cu fericirea de a trăi total pentru Dumnezeu, reuşind ceea ce noi nu prea reuşim: a fost mereu deasupra lumii acesteia. Mă întreb: Ce va fi simţit el atunci când a pus mâna pe creştetul lui Dumnezeu? Ce fior inexprimabil, ce splendoare divină, ce tremur lăuntric va fi fost în inima îngerescului Ioan? Asemeni Sfântului Ioan, fiecăruia dintre noi i-a fost încredinţată prin Botez misiunea unei mărturisiri, mărturisirea Mielului lui Dumnezeu. O, dacă am fi conştienţi de aceasta! Îi sunt recunoscător Sfântului pentru acea uimitoare rostire, care cuprinde în sine esenţa Ortodoxiei, adică esenţa mântuirii: ‘‘Acela (adică Hristos) trebuie să crească, iar eu să mă micşorez’‘ (Ioan 3, 30). Compar cu Evanghelia Maicii Domnului: ‘‘Orice vă va spune El, faceţi” (Ioan 2,5). Sfânt Deisis! Hristos, Mama, Prietenul. Faceţi tot ce vă spune Hristos şi micşoraţi-vă neîncetat pentru ca El să crească în voi. Ascultaţi-L, smeriţi-vă la picioarele Lui, muriţi în adierea fiecărei secunde, ca să poată El să trăiască plenar în voi! Îmi place să cred că Sfântul Apostol Pavel a ştiut şi a împlinit acest nepământean îndemn al Botezătorului, când a scris un alt stih esenţial: ‘‘...nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel Ce trăieşte în mine’‘ (Galateni 2, 20), care pare o continuare şi o plinire a lui Ioan 3, 30 (a se vedea neapărat şi Efeseni 4, 13; 2 Tim. 2,11). Recitind apriga predică a Sf. Ioan, şi comparând-o cu cea a Mântuitorului de la Matei 23, 13-39, mi-am întărit convingerea cât de falsă şi mediocră este atitudinea unor fraţi preoţi care ţin morţiş să nu-i supere pe ‘‘iubiţii credincioşi’‘, făcându-le mereu pe plac şi lăudându-i până la greaţă cu orice ocazie, călcând în picioare principii biblice şi sfinte rânduieli, doar pentru a-şi rotunji cu încă un argint punga. Iubirea sinceră nu înseamnă sluţirea adevărului ci, dimpotrivă, arătarea acestuia şi a căii de urmat: Iată Mielul lui Dumnezeu şi învăţătura Lui! Acesta este! Pe Acesta să-L urmaţi! Clar, fără retuşuri şi farduri fariseice. Sf. Pavel către Timotei: ‘‘...mustră, ceartă, îndeamnă. întru toată îndelunga răbdare şi întru toată învăţătura, că va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci după poftele lor îşi vor îngrămădi învăţături să le răsfeţe auzul (2 Timotei 4, 3). Preotul are misiunea de a mărturisi lumii învăţătura sănătoasă, nicidecum să răsfeţe auzul cuiva. Orice om trebuie pus să

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

aleagă: ori calea lui Hristos şi a Bisericii Sale ori calea largă a porţilor iadului. De aceea, continuă Apostolul: ‘‘Tu însă fii treaz întru toate; îndură necazul; fă lucrare de evanghelist; slujba ta fă-o deplin! (‘‘SLUJBA TA FĂ-O DEPLIN’‘, frate preot! Nu ‘‘scurta’‘, nu ‘‘fuşări’‘, nu ‘‘presta’‘ ‘‘servicii’‘ cu gândul la rotunjirea pungii!). îndură necazul de a te vedea hulit şi părăsit de toţi care nu suportă învăţătura sănătoasă şi pleacă să fie lăudaţi şi ‘‘serviţi’‘ la alt ghişeu. Prin urmare , dacă e neapărată nevoie, ‘‘pe cei ce păcătuiesc mustră-i de faţă cu toţi pentru ca si ceilalţi să aibă teamă” (1 Timotei 5,20). înţelepciunea slujitorului Domnului este aceea de a ‘‘certa’‘ fără ‘‘să se certe’‘ (păruta contradicţie între 2 Tim. 4, 2 şi 2 Tim. 3, 24 ; cred că primul se referă mai cu seamă la vremurile de pe urmă când lucrurile vor trebui spuse tranşant, clar, fără echivoc), de a mustra păcatul iubind pe cel căzut, de a face totul cu răbdare şi blândeţe. Pentru a putea vorbi lumii asemeni Mântuitorului sau asemeni Sfântului Ioan Botezătorul, trebuie să te asemeni lor. De aceea, când în lumea aceasta obraznică, orbită de trufie, iubitoare mai mult de plăceri decât de Dumnezeu, având doar înfăţişarea credinţei celei bune, dar tăgăduindu-i puterea, nu se va mai găsi nimeni care s-o certe şi să se îndepărteze de ea (2 Tim. 3, 1-5), atunci va veni sfârşitul. *** Îmi este tot mai greu să scriu. În oraş, timpul pentru visare şi pentru mântuire este strivit sub şenilele facturilor, impozitelor, imposturilor, rapoartelor, reclamaţiilor, sponsorizărilor, invidiilor, audienţelor, şedinţelor, corupţiilor, averilor, birocraţilor, lăcomiilor, absurdităţilor, mass-mediei, mafiilor, mediocrităţilor, bănuielilor, canoanelor, mânuielilor, mânărelilor... Iadul nostru. în care ne ţinem mintea fără deznădăjduire. în puhoiul de calomnii şi reclamaţii simt rânjetul satanei în fiecare zi. Adorm cu greu noaptea târziu, gândindu-mă ce lovitură îmi va mai pregăti a doua zi, ticluind discursuri imaginare cu care să mă apăr în faţa celor care ar trebui să mă apere, în care ar trebui să am nădejde şi încredere. Mă dumiresc cu greu că tot ceea ce am făcut şi voi face, cu ajutorul Domnului, de acum înainte, spre binele bisericii pe care Hristos m-a chemat să o duc spre înviere, va fi urmat de chemări la ‘‘ascultare’‘, de urecheli, de lovituri dureroase pentru mine şi familia mea. Cu adevărat, nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită. Mi-e ruşine pentru mizeria şi minciuna în care suntem târâţi, pentru parşivitatea iudelor cărora trebuie să ne ploconim ca să putem continua lupta cea bună. Mi-e ruşine de oamenii minunaţi care s-au oferit să mă ajute necondiţionat spre binele Bisericii lor, pentru că sunt obligat să-i dezamăgesc, să le refuz ajutorul, să-i mint de dragul Bisericii lui Hristos, pentru că adevărul i-ar sminti şi i-ar îndepărta definitiv de ea. Mi-e ruşine pentru că nu suntem lăsaţi să ne împlinim integral preoţia la care ne-a chemat Hristos şi pentru care vom da socotelă la Judecată. Mi-e ruşine pentru impostura ruşinoasă care este tolerată în Biserică (‘‘ să mance şi ei o pâine’‘, ‘‘să aibă şi ei o pensie’‘!) şi care pălmuieşte zilnic Sfântul Obraz al Domnului nostru pe Care ne încăpăţânăm, în ciuda cinstei pe care ne-a făcut-o de a-i fi ucenici şi slujitori, să-L lăsăm în continuare ţintuit pe Cruce. Va veni iarăşi vremea catacombelor, a ascunzişurilor în mormântul inimii, vremea cernerii. Dumnezeu nu ne va mai cere nimic decât să rezistăm până la sfârşit fără să turbăm o dată cu puhoaiele infernului, o vreme în care duşmanii omului vor fi tocmai casnicii lui. Oraşul m-a făcut să devin periculos de prozaic, mi-a confiscat rugăciunea, poezia, muzica, pictura, lectura, tot ceea ce mă făcea să fiu eu însumi, m-a făcut să-mi doresc uneori, mai presus de orice, o oră de somn în plus. Dar am la îndemână sfânta şi naiva mea unică armă: Jos genunchii! Vorbeşte-mi Doamne! Din moment ce mi-ai poruncit să vin aici, înseamnă că ai Tu un plan cu mine pe care mă crezi în stare a-1 împlini.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Zilnic îi mulţumesc Domnului meu pentru înfricoşătoarea cinste de a mă chema să-i fiu umil coşar de suflete. Mă frământă însă întrebarea: Oare mai sunt de folos cu ceva Slăvitei Sale împărăţii? Am o disperată nevoie de un semn al dragostei Sale, de un răspuns. 10 ianuarie: Gabriel Solomon este unul dintre cei mai străluciţi tineri iconari ai Transilvaniei. Evident, în buna tradiţie românească, tocmai a fost somat ‘‘să stea cu botul pe labe’‘ pentru că a îndrăznit să-şi arate harul întrupat în câteva splendide icoane zugrăvite la Cluj, ruşinând lumea mediocră şi kitsch-oasă a unor falşi colegi de branşă. Nu te speria frate Gabriel. Biserica noastră are nevoie de iconari asemeni ţie, care să redea slava Ortodoxiei, care să se facă unelte sfinte şi curate ale Duhului Sfânt - Adevăratul Zugrav al Bisericii, care să lucreze cu rugăciunea pe buze, cu conştiinţa că fac lucrarea lui Dumnezeu. Va veni o zi când n-o să-i mai rabde Dumnezeu cu toate averile lor de carton. Dacă nu te vrea Clujul, nu tu eşti cel care pierde. Consideră acest bobârnac ca pe o onoare şi ca pe o primă certă confirmare a valorii tale. Au intrat deja în panică. Asta e bine. Smereşte-te, fă ascultare şi lucrează în taină. Lumina nu poate sta mult sub obroc. Lasă-i deocamdată să fiarbă, să jubileze, să creadă că au învins. ‘‘Ura asta îmi face, până la urmă, mare plăcere: e un semn al deplinei reuşite, este măsura românească a succesului. In România, până nu eşti urât, nu exişti Ura şi invidia pot fi devastatoare şi, în mai toate cazurile, ele sunt măsura exactă a incapacităţii de a admira şi a iubi. Oamenii ăştia sunt, credeţi-mă, profund nefericiţi’‘ (Gabriel Liiceanu). Ai dreptate Gabi: Oamenii aceştia merită iertaţi. Dar este obligatoriu să ne indignăm. Este un semn că ne încăpăţînăm să trăim. Arhiereul din excepţionala nuvelă cu acelaşi titlu, a ieromonahului Tihon (anonim rus, începutul sec. XX), este un nemulţumit de căldicelismul care domneşte în Biserică. El este un nonconformist, scârbit de ‘‘stârpitura asta ce-şi zice teologie contemporană’‘, un adevărat soldat al lui Hristos care încearcă să readucă duhul apostolic printre păstori şi credincioşi printr-un program ideal de angajare duhovnicească în duhul Evangheliei. ‘‘O, cât de mult numi plac toţi aceşti părinţei corecţi şi curaţi, cu scufiile lor stăruitor netezite, cu toate crucile şi decoraţiile lor pentru slujire îndelungată, ce se ţin cu stricteţe de toate regulile şi prescripţiile - zice Vlădica. Aceştia sunt cei mai periculoşi duşmani ai creştinismului.. .Au îmbrăcat lucrarea vie a lui Hristos în protocoale, acte şi jurnale, spre bucuria satanei...’‘. Ca un adevărat arhipăstor, el reuşeşte să renască la o viaţă nouă un întreg oraş pe care îl transformă într-un laborator al mântuirii. Rezultatul? O scrisoare prin care Arhiereul este reclamat la Sinod pentru ‘‘strâmtorarea clerului, efectul de depravare morală al predicilor sale ‘‘ etc. Urmau calomnii, minciuni, deformări. In încheiere, autorul denunţului ruga Sinodul ‘‘să izbăvească eparhia de acest lup venit în piele de oaie’‘. Şi, cel mai semnificativ lucru, sub denunţ sta semnătura, (cum altfel?): ‘‘Un râvnitor al Ortodoxiei’‘. Şi replica ierarhului: ‘‘Prigoanele nu mă înspăimântă...Gr eu este însă a te bate cu diavolul, când acesta ia chipul unui înger luminos...Dar dacă vezi tu, luptătorule pentru adevăr, că în jurul tău oamenii renasc cu adevărat, se desăvârşesc, se însănătoşesc şi trupeşte, şi sufleteşte, şi duhovniceşte, se fac mai buni — să ştii că eşti de partea adevărului şi luptă atunci cu îndrăzneală cu vrăjmaşul, chiar dacă acesta îţi stă înainte cu semne mari şi minuni. Lupta trebuie dusă neîncetat.. Adevărata Biserică trebuie să trezească la viaţă veşnică’‘. ‘‘Vai de pământul unde vor tăcea vocile mereu protestatare!’‘.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

26 ianuarie: Şi Dumnezeu mi-a răspuns. Astăzi, în Sfânta Liturghie, toate aceste gânduri cernite sau înecat la ţărmul inimii mele. Am simţit că slujesc în parohia mea din cer. Cuvintele Liturghiei sunt cuvinte înjunghiate. Câte rostiri atâtea înjunghieri! Restul e deşărtăciune şi vânare de vânt. Dacă nu poţi trăi asta eşti nepregătit pentru slujire şi pierdut. ‘‘Credincioşilor nepregătiţi Liturghia le poate fi inutilă, dar preotului nepregătit îi este fatal” (Pr. IonBuga). ‘‘Se botează roaba lui Dumnezeu Carmen.Carmen are 17 ani! Astăzi s-a îmbrăcat în Hristos... Cu multe sfinte emoţii pentru noi toţi. Am înţeles pentru prima oară importanţa neglijatei ectenii ‘‘pentru cei chemaţi’‘ şi am rostit cu voce tare rugăciunea pentru catehumeni. Ocazie rară şi minunată pentru orice preot un astfel de botez. Mare bucurie. *** Pr. Boris Bobrinskoi: ‘‘Ortodoxia este mai bună decât ortodocşii, iar catolicii mai buni decât catolicismul''. Absolut semnificativ! 27 ianuarie: După o conferinţă ţinută la Liga Tinerilor Creştini Ortodocşi din Bistriţa, Părintele Teofil Părăian a răspuns mulţimii de întrebări venite din partea tinerilor. Se făcuse târziu, iar părintele voia să plece. Un tânăr insistent a spus: ‘‘Părinte, vă rugăm să ne spuneţi un ultim cuvânt de folos’‘. Părintele Teofil a spus: ‘‘Consideraţi că tot ce v-am spus până acum nu vă este de niciun folos’‘. Nu ştiu dacă tânărul a înţeles. Oare noi vom înţelege? 22 februarie: Dimineaţa, după o nouă noapte albă, răspuns la reclamaţia nr... .prin care sunt acuzat că... Ce bine îl înţeleg acum pe Domnul Hristos când a zis că duşmanii omului vor fi tocmai casnicii lui. Ce bine înţeleg durerea pe care o va fi simţit când tocmai unul dintre ucenici L-a sărutat, vânzându-L. Simt o milă nesfârşită pentru vânzătorul meu, pentru boala şi nefericirea lui şi a familiei lui. In acelaşi timp, abia acum înţeleg de ce Mântuitorul a fost îngăduitor cu tâlharii, vameşii, curvele şi toţi nenorociţii, dar aprig cu prefăcuţii, şmecherii şi fariseii (care respectau totuşi legea). Primii se pot îndrepta. Ceilalţi niciodată. După, mă gândesc că demnitatea de a fi preot se arată şi prin puterea de a renunţa la preoţie, atunci când simţi că nu o mai poţi împlini şi trăi integral şi mai presus de orice. Este o vorbă în popor care zice că atunci când trei oameni îţi spun că eşti beat, este cazul să te duci să te culci. Când ştii că preoţia ta cade în penibil, incompetenţă, mizerie morală, dorinţă de ranguri şi parvenire cu orice preţ, când preoţia ta nu se mai ridică la înălţimea Evangheliei fiindu-ţi pricină de nemântuire ţie şi celor din jur, când ştii că cei cărora te faci că le slujeşti

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

aşteaptă izbăvirea de tine, de imaginea ta, du-te omule şi te culcă! (sau, cum spunea Avva Sofronie, ‘‘du-te şi fă-ţi un ceai’‘). P.S: Dar dacă eşti nesimţit şi bolnav şi nu-ţi poţi da seama singur de toate acestea? Nu cumva, în acest caz, se fac vinovaţi şi cei din jurul tău care amână, de ruşine sau dintr-o păcătoasă amabilitate, să te trimită la culcare? 24 februarie: Fie ca trecerea-mi să rămână nepângărită în cuvânt, în roua din ochii celor cărora cu nevrednicie le-am rostit învăţăturile Domnului, în surâsul pruncilor născuţi prin preoţia mea la viaţa cea nehotărnicită. Genial spunea un copil că omul în faţa lui Dumnezeu îngenunchează ‘‘ca să devină mai micut”. Niciodată n-am fost mai fericit ca atunci când mi-am înălţat genunchii spre stele. A te ruga şi a ierta înseamnă a face să răsară flori albe pe crengile arse ale sufletului. Încerc din răsputeri să redobândesc binecuvântatul nesomn al alcătuirii de sine, liniştea nespusă de la mormântul unei privighetori. Totul putea fi frumos. Totul putea fi... 7 martie: Aproape zilnic posturile de televiziune arată câte o ştire în care Biserica Ortodoxă este acuzată de te miri ce. Un popă a jucat poker într-un bar, altul pune filme deocheate în biserică, altul s-a păruit cu colegul de altar etc. Ne aflăm în anul 2 d.T. (‘‘după Tanacu’‘) şi seria neagră continuă. Scopul acestui gen de ştiri este evident pentru cine are ochi de văzut. Prea conduce Biserica în toptil încrederii populaţiei şi asta nu convine unora. Dar avantajul este şi el pe măsură. Presa face un serviciu Bisericii: dacă Biserica nu este în stare să-şi facă singură curăţenie în propria ogradă, vine presa şi dă o mână de ajutor. Astfel, caterisirile şi pensionările se menţin într-un ritm cât de cât acceptabil. Se mai face astfel loc unor tineri absolvenţi bine pregătiţi care vin cu un suflu nou absolut necesar pastoraţiei din această perioadă post-creştină. Recent, un caz grăitor la Satu-Mare. După ani de procese, o biserică ortodoxă impunătoare este cedată greco-catolicilor. Nu contează părerea celor câteva mii de ortodocşi. Sed lex, dura lex. O mânuţă de catolici intră triumfător în sfântul lăcaş. Unii se sprijină în cârje. Copiii lor sunt ortodocşi. Şi cum să-i faci catolici dacă nu le răpeşti biserica? Căci toată lumea ştie (dar unii se fac că nu) că fraţilor greco-catolici nu le trebuie bisericile ortodoxe, ci credincioşii din ele. Or, ei ştiu că luând o biserică ortodoxă, în ea vor continua să vină măcar o parte dintre foştii ei enoriaşi. E adevărat, cea mai proastă parte. Rolurile se inversează. Grupuleţul intră în biserica împodobită şi dotată cu toate cele, iar peste drum, într-un cort militar, ortodocşii încropesc o Sfântă Liturghie. în inimi ură şi resentimente. De ambele părţi. Toţi se victimizează, toţi au dreptate. Pe cupola ‘‘fostei biserici greco-catolice’‘ devenită acum ‘‘fostă biserică ortodoxă’‘ Hristos Pantocrator devine o simplă entitate neglijabilă. Nimeni nu-L ia în seamă, nimeni nu are timp pentru El. Probabil că alura Sa bizantină va suferi unele retuşuri ca să aducă puţin mai ‘‘a la Roma’‘, Duhul va deveni ‘‘Spirit’‘, iar patriarhului din pronaos i se va aşeza pe cap o tichie roşie. Că în rest ‘‘toţi la Dumnezeu se roagă’‘. Prefectul e mulţumit. Are ce să raporteze la Şefu'. La Satu-Mare s-a restabilit ordinea, legea a fost respectată.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Văzând ‘‘prestaţia’‘ jalnică a protopopului ortodox în faţa reporterului (care e clar că era tabula rasa în materie de teologie, plin de ‘‘şmecherii’‘ jurnalistice şi ţinea cu ursu') mi-am amintit o întâmplare din viaţa Sfântului Vasile cel Mare. Cu sprijin din partea autorităţilor politice (nimic nou sub soare) episcopul ortodox al Niceei este alungat, iar Catedrala Mitropolitană închisă pentru a fi cedată arienilor. Ortodocşii au alergat la Marele Vasile cerându-i ajutorul. Sfântul i-a adunat la Niceea atât pe ortodocşi cât şi pe arieni şi le-a spus: ‘‘Biserica este închisă. Să vă rugaţi mai întâi voi, arienii şi dacă se va deschide la rugăciunile voastre, atunci a voastră să fie. Dacă nu se va deschide, atunci ne vom ruga noi, ortodocşii, iar dacă Domnul ne va auzi, ne va deschide biserica şi va fi a noastră. Dacă Domnul însă nu ne va da ascultare, atunci tot a voastră să rămănă! Arienii s-au rugat trei zile, dar uşile bisericii şi ale cerului erau închise pentru ei. Au urmat apoi ortodocşii. Sfântul Vasile cel Mare s-a oprit în faţa porţii Catedralei şi a făcut asupra ei de trei or semnul crucii, zicând doar atât: ‘‘Binecuvântat este Dumnezeul creştinilor în vecii vecilor?”. Şi s-au sfărâmat lacătele, iar porţile s-au deschis largi! Iar ortodocşii au intrat împreună cu Ierarhul lor şi au săvârşit Sfânta Liturghie. Citim în Sinaxar: ‘‘O, Vasile, tu eşti biserică vie şi însufleţită a lui Dumnezeu! Cum să nu-ţi deschidă ţie porţile sale biserica Niceei? Cum să nu facă o biserică pe placul altei biserici?’‘. Iată adevărata condiţie şi soluţie a ‘‘retrocedărilor in integrum’‘! Unde eşti tu Vasile Doamne? 9 martie, Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia: Năvală de gânduri piezişe.. .(e Postul Mare!) Dacă Albert Camus avea dreptate când spunea că ‘‘libertatea este dreptul de a nu minţi’‘, atunci în Biserică e foarte complicat să fii liber. Nu pentru că ai fi obligat să minţi, ci pentru că de multe ori rostirea adevărului, clar, pe faţă, fără ocolişuri, ţi-ar atrage multă dojana şi suferinţă nedreaptă. E adevărat că prigonirea pentru dreptate şi adevăr este condiţie a fericirii. ADEVĂRUL ESTE SUFERINŢĂ! Adevărul e Hristos Biciuitul şi însângeratul. Adevărul! Cel mai banal compromis este astăzi camuflarea lui. Din slăbiciune. Din laşitate. Pentru că ţinem de scaun. Grozav vom da socoteală pentru acest compromis. Şi totuşi, fără acesta nu se poate. Poftim de mai ieşi din această dilemă! Mă frământă felul în care marea virtute a ascultării poate să facă rabat de la adevăr. în ce măsură avem de ales între a spune adevărul sau a face ascultare. La urma urmei amândouă ar trebui să ne procure libertatea. Adică dreptul de a nu minţi. Cel mai convenabil ar fi ca A. Camus să nu aibă dreptate. Dacă mi se dă ascultare să (mă) mint? Dacă ascultarea se face cu preţul unui compromis care face rău Bisericii? Dacă ascultarea presupune să renunţi la împlinirea integrală a preoţiei tale, a Evangheliei? Porunca a noua ne cere să nu mărturisim strâmb ‘‘împotriva aproapelui’‘ nostru. Mărturisirea strâmbă să nu fie împotriva cuiva. Dar spre binele cuiva poate fi? Altă întrebare: Nemărturisirea adevărului, cu un scop nobil, este strâmbă mărturisire? 11 martie, Biserica ‘‘Sf. Dumitru’‘ Cluj: Părintele Ioan s-a grăbit să plece la curţile Domnului din cer. E sfâşietor glasul turmei şi al preoţilor care-şi plâng păstorul şi fratele. De ce oare suntem solidari numai în moarte? Mi se pare că desluşesc printre mulţimi glasul părintelui: ‘‘Mă iertaţi bunii mei fraţi, dar voiam neapărat să-L văd! Rămâneţi sănătoşi prietenilor; ne vedem în rai...în rai...în rai...’‘.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Iartă-ne Părinte Ioane că adeseori am fost nepricepuţi, că adeseori nu ţi-am înţeles sfânta ironie, că nu te-am preţuit îndeajuns. Iartă-ne că minţim când spunem că nu te vom uita niciodată, că ne vom ruga pentru sufletul tău, când chiar noi am cântat astăzi că ‘‘nimic nu se uită aşa de lesne ca omul când se desparte de om; căci deşi ne aducem aminte de el câtăva vreme, dar repede uităm de moartea lui, ca şi cum n-ar fi fost...’‘ (tropar la înmormântarea preoţilor). Până una alta roagă-te tu pentru noi Părinte Ioane! 15 martie, Bistriţa: O fugă la Bistriţa cu treburi. Nu pot ocoli atelierul maestrului Marcel Lupşe. O fac mai ales pentru reîncărcarea bateriilor. Clujul e un oraş distructiv, de uzură. În atelier la o poveste cu Marcel Lupşe, Mircea Mocanu, Miron Duca, Cristian Târnovan. Necazurile de acasă uitate pentru o vreme. Atelierul maestrului te linişteşte, te bucură, te învăluie într-o pace luminoasă. Spaţiul său de creaţie întrupează un mod de gândire în care Prietenia străjuieşte capul listei. Locul şi lucrurile comunică mut ceea ce cuvintele ar putea împuţina, impieta, strivi. Un atelier în care eşti momit să intri în rezonanţă cu un univers primitor, sfătos, în care musai te simţi bine. Te aşezi la o masă joasă pe care sunt etern rânduite şerveţele, farfurii, tacâmuri -evident pictate! mereu pregătite pentru taifas. O cafea, un vin bun de Lechinţa. Şi mult umor. Bucurie. Pereţi şi rafturi rânduite meticulos cu lucrări noi şi vechi, icoane, izvoade, obiecte. Multe autoportrete (atelierul în sine e un autoportret!). Şi - mai ales - buchete. Inconfundabile. Buchetele lui Marcel Lupşe, veritabile moaşte vegetale, ţintuite în cuie pe o grindă arhaică, o ulucă, o poartă de şură, sau aşezate pe o ‘‘merindare’‘ sau un ‘‘păretar’‘ curat, au corola coborâtă spre pământul mamă şi rădăcinile înfipte în cer. Prin aerul lor doxologic, liturgic, par a fi ofrande cuminţi întoarse dintr-un pelerinaj celest, odihnindu-se. Mântuite şi binecuvântate. într-un colţ, alte îngemănări florale, de data aceasta proaspete, răstignite pe suporturi cruciforme de lemn, aşteptându-şi parcă binemeritata odihnă în buchete. Flori de leac. Florile Domnului. Flori ‘‘bătrâneşti’‘ de pus pe rană sau la icoană: busuioc, cimbru, bănuţi, sânziene, scai, iarba dorului. Flori unice, atemporale, pentru că ele nu urmează să moară ci au gustat deja crucea şi moartea. Iar acum sunt vii şi veşnice în Grădina Florilor eterne. De aici, cred, senzaţia de linişte şi pace, pe care ţi-o transmit ‘‘Buchetele’‘. Văd în buchetele lui Marcel Lupşe un traseu iniţiatic şi mântuitor; a propriei noastre fiinţe, prin moarte spre înviere; spre Odihnă. La plecare, ca de obicei, daruri: un calendar ilustrat cu ‘‘Buchete’‘ (între care la loc de frunte mănunchiul meu de busuioc de la Budeşti, pictat în 2004!) şi un superb album Constantin Flondor. ‘‘Părăsesc incinta’‘ (Marcel ştie ce vreau să zic!) fericit. Cel puţin pentru o vreme. 16 martie: TVR 1, o televiziune publică plătită şi din banii mei, îşi permite o emisiune la care este invitată şi madam A.M. Pippidi -această miss Dan Brown a literaturii române - dimpreună cu alţi trei iluştri necunoscuţi şi neduşi la biserică. Din vorbă-n vorbă ajunge 'mneaei şi la suspect de devreme premiata şi târziu pusa-n scenă ‘‘piesă’‘ ‘‘Evangheliştii’‘ şi, scoţând cepul de la butoiul cu idei culturale, ne mai înjură încă o dată istoria şi credinţa. Cică, preşedintele Jefferson a scris o ‘‘biblie’‘ din care a eliminat ‘‘partea cu concepţia virginală şi minunile’‘ şi

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

a păstrat doar învăţăturile lui Iisus care ‘‘sunt interesante’‘. Iisus e un ‘‘bun public’‘, dar minunile sunt ‘‘o superstiţie’‘. Viaţa sa aşa cum e în Biblie este o înşelătorie pentru creduli (adică pentru creştini). In rest, cucoana ‘‘n-a vrut să supere pe nimeni’‘ etc. Ea vrea doar să ne arate cât suntem de proşti şi cât este dânsa de deşteaptă. Cât de adânc gândeşte. O gândire care musai are nevoie de prezervativ. Şi uite aşa, dracul a intrat până şi în societatea academică. Astfel de ‘‘intelectuali’‘ arieni, care propovăduiesc dezdumnezeiri, cu sufletul rânced şi sufocat în untura necredinţei, care sfidează cu îngâmfare valorile supreme ale unui popor greu încercat în istorie, de dragul unor arginţi mânjiţi, trebuie să ne stârnească mila. Să ne rugăm pentru ei să-L cunoască pe Domnul nostru. Răstignitul, Scuipatul, Hulitul. Cel care îi iubeşte pe cei ce-L răstignesc. Realizatorul, clipind sistematic şi inteligent din ochi, concluzionează: ‘‘E clar că societatea românească a evoluat!’‘. Halal! *** Răsfoiesc cele două excelente volume de interviuri realizate de Costion Nicolescu (‘‘Riscul de a fi ortodox’‘, 2002; ‘‘Bucuria convorbirii’‘, 2006). Printre mulţimea de personalităţi duhovniceşti şi intelectuali creştini foarte cunoscuţi, descopăr cu o oarecare surprindere un ierarh despre care autorul spune pe bună dreptate: ‘‘cred că cei din Bucureşti n-am ştiut să profităm îndeajuns de acest neasemuit şi cu totul special părinte duhovnicesc al Bisericii noastre’‘. Este vorba despre Preasfinţitul Justinian Chira. Îmi amintesc predica Preasfinţitului la Rohia, la 15 august 1996. Aproape toţi ascultătorii plângeau. Zece ani mai târziu citesc interviul realizat de Costion Nicolescu şi sunt înfiorat de duhul sfinţeniei acestui umil ierarh. Lacrimile vin firesc pentru că descopăr în cele rostite de Preasfinţia Sa, chipul adevăratului păstor: ‘‘în Cluj, la miezul nopţii, deschideam geamul şi stăteam cu faţa la oraş, gândindu-mă la fraţii mei, la toţi cei ce purtau chip de om, indiferent de credinţa sau necredinţa lor. In jurul meu trăiau 400.000 de oameni. Mii de inimi băteau într-un ritm, de parcă se mişca oraşul. Simţeam cum treptat adorm pasiunile, gândurile lor şi Duhul lui Dumnezeu pluteşte peste toate. Mă gândeam la bolnavul care-şi dă duhul la spital, şi la doctorul de la căpătâiul lui, şi la miliţianul care stă la colţul străzii, şi la brutarul care pregătea pâinea pe mâine, şi la cel ce stătea în beciurile securităţii, şi la cei ce erau în cercetări, mă transpuneam în situaţia fiecăruia....’‘. Lăcrimez pentru că realizez sublimul preoţiei, chipul păstorului mereu de veghe, oriunde şi oricând. Ei dorm dar tu adeseori veghezi în rugăciune, în lumina înăbuşită a unui gând, în zbaterea neostoită a unei dureri. Tu eşti mereu în stare de jertfă, de Liturghie. Ce ştii tu Clujule, tu frate creştin, că cineva, adânc în noapte, te îmbrăţişează în inima sa, îşi face griji pentru tine, iubindu-te aşa cum eşti, pomenindu-te, dorind din tot sufletul să te mântuieşti. Uluitoare imaginea ierarhului privindu-şi turma în noapte, sub tainica plutire a Duhului. Da, nu ştim a ne preţui îndeajuns oamenii pe care Providenţa Divină i-a trimis printre noi. Păcat. *** Octavian Alin Lup, violoncelist, 18 ani: ‘‘Viaţa e un dar de la Dumnezeu pentru noi. Ceea ce facem cu această viaţă este darul nostru pentru Dumnezeu’‘. Nu-i aşa că avem şi tineri minunaţi? *** Orice despărţire poartă în ea tragismul unei posibile ultime întâlniri. Zilnic se consumă în viaţa noastră nenumărate despărţiri. De aceea trebuie ‘‘să ne dovedim iubire’‘ (2 Cor. 2, 8), să ne iertăm, să ne respectăm, să ne privim ca şi cum ar fi ultima oară. Avem atâtea lucruri frumoase să ne spunem! Astăzi, aici şi acum. E posibil să nu ne mai vedem niciodată.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Spunem atât de senini: ‘‘La re - vedere!’‘, fără a trăi sentimentul dureros al ultimei vederi şi conştiinţa că purtăm în trup ‘‘mersul spre moarte a lui Iisus’‘ (2 Cor. 4, 10). Mâine? De unde să ştiu eu că voi mai trăi un ‘‘ mâine’‘? ‘‘Acum către voi, cei ce ziceţi: Astăzi sau mâine vom merge în cutare cetate, vom sta acolo un an şi vom face negoţ şi vom câştiga..., voi, cei ce nu ştiţi ce se va-ntâmpla mâine! Căci ce este viaţa voastră?: Abur sunteţi, care se arată o clipă şi-apoi dispare’‘ (Iacob 4, 13-14). De aceea, să încercăm să trăim ultimativ şi plenar fiecare secundă a întâlnirii noastre cu semenii pe care ni i-a dat Dumnezeu. La fel în cazul liturghisitorului: Gândeşte-te înainte de slujbă că poate în biserică se află cineva pentru prima oară în viaţă la Liturghie şi cineva poate pentru ultima oară. Slujeşte, gândindu-te la ei şi vei ajunge la sufletul tuturor. 17 martie: Nu te poţi numi creştin ortodox dacă nu-ţi asumi exigenţele unei parohii, dacă nu devii părtaş la viaţa de zi cu zi a acelei comunităţi euharistice. Parohia este familia mare a oricărui credincios, o familie de care trebuie să-ţi pese, pentru care trebuie să suferi, să te bucuri, în care ai şi tu un rol. Sufletul tău trebuie să sufere o fericită înmlădiere cu duhul vieţii liturgice al bisericii tale parohiale, cu problemele ei cotidiene. Fericiţi sunt credincioşii care rămân ataşaţi bisericii lor, chiar şi în perioadele ei mai puţin fericite. Cine crede că poate să-1 mărturisească pe Hristos în afara Bisericii dă dovadă de crasă incompetenţă teologică. Simpla apelare ocazională la ‘‘serviciile’‘ Bisericii, fără conştiinţa că ai şi tu nişte datorii (duhovniceşti, dar şi materiale) faţă de biserica ta parohială, nu va schimba niciodată nimic în sufletul tău. Pentru că vei confunda Biserica cu o instituţie prestatoare de servicii. Detest metoda unor confraţi care, vrând cu orice preţ să-şi menţină cota de popularitate, se comportă cu credincioşii ca nişte funcţionari mărunţi, afişând perpetuu un zâmbet comercial ‘‘de ghişeu’‘, făcând pe placul oricui în dauna mântuirii. E o dovadă de neiubire care transformă familia duhovnicească în ‘‘gaşcă’‘, iar păstorul în ‘‘guru’‘. E adevărat că asta îţi aduce bani în puşculiţă. Dar cu ce preţ! Aud cu uimire expresii ca: ‘‘vă rezolvăm’‘, ‘‘vă servim’‘ (de parcă am fi ospătari!), ‘‘vom oficia’‘ etc. Groaznic! Şi, mai ales, o atitudine absolut slugarnică şi laxă faţă de păcat în Spovedanie. Evident, o credincioasă care pentru un avort pe care nu-1 regretă sincer, este trimisă la Sfânta împărtăşanie având canon să spună de două ori ‘‘Tatăl nostru’‘, îl va considera pe acel părinte ‘‘drăguţ’‘ şi ‘‘cumsecade’‘. La urma urmei, se merită unul pe altul. Dar în această ecuaţie, pruncul ucis, nu este singura victimă. Niciodată ‘‘drăguţ’‘, ‘‘amabil’‘ sau ‘‘de treabă’‘ (fereşte-ne Doamne de asemenea păstori!), Hristos a fost ‘‘blând şi smerit cu inima’‘. Ceea ce este cu totul altceva. Este contradicţie între aceasta şi biciuirea tarabagiilor din templu? Nicidecum! Domnul nostru îi fereşte de întinarea Casei Tatălui, cu riscul de a-şi atrage ura unor negustori şi bişniţari care vor fi urlat şi ei ‘‘Răstig-neşte-L!’‘. Le face un bine. Nu tot cel ce zâmbeşte şi linguşeşte se cheamă că iubeşte! Am auzit din gura unui confrate, chiar aberaţia că nu trebuie să spunem toate păcatele la Spovedanie, ci doar ‘‘pe cele mari’‘, căci cele ‘‘mici’‘ sunt ‘‘incluse în cele mari’‘. Cum ar veni: ‘‘Stimaţi clienţi, biserica noastră vă oferă în acest post, la ‘‘X’‘ păcate ‘‘serioase’‘ mărturisite, bonus , iertarea a încă ‘‘Y’‘ păcate ‘‘mărunte’‘ nemărturisite. în plus, vă oferim garantat şi Sf. împărtăşanie!’‘. De dragul mântuirii fraţilor noştri, trebuie să ne păstrăm demnitatea, să refuzăm a deveni serviabili şi drăguţi, să fim chiar antipatici unor ‘‘căldicei’‘ şi pasibili de anatema

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

pentru turmă. E riscul oricărui autentic păstor. Câţi contemporani l-au iubit şi urmat pe Hristos? Ce prostie să pretinzi a fi mai iubit decât El! Niciodată nu mi-am tratat credincioşii ca pe nişte handicapaţi sufleteşte şi nici ca pe o ‘‘clientelă’‘. Una dintre devizele mele preferate: ‘‘Pentru credincioşii mei, tot ce este mai bun!’‘. Cu riscurile de rigoare. Mi-am dorit întotdeauna o parohie de păstorit. O familie de iubit. Că mulgaşi sunt destui. Cea mai păguboasă atitudine în pastoraţia actuală: ‘‘La vremuri noi, tot noi!’‘. în peregrinarea prin pustie Moise a observat că poporul său nu era pregătit pentru a primi înalta descoperire a lui Dumnezeu. Credinţa lor era pervertită de idolii Egiptului. De aceea, Domnul declară că niciunul dintre cei ‘‘îmbibaţi de duhul Egiptului’‘ (vezi la arhim. Sofronie) nu va vedea ‘‘pământul cel bun’‘ (Deut. 1, 32 - 35). Ei îşi vor lăsa oasele în pustie, iar Moise va încuraja şi pregăti o nouă generaţie mai capabilă de a-L simţi pe Dumnezeul Nevăzut. Robia ateismului comunist a dat cerului obolul său de jertfa. Generaţia veche şi-a înscris numele în cer sau în dosarelele Securităţii. E vremea unei noi generaţii, care n-a cunoscut robia egipteană, generaţia care va intra în ‘‘pământul făgăduinţei’‘ numit ‘‘Uniunea Europeană’‘. S-o lăsăm să se afirme, călindu-se în focul noilor provocări. Moise îşi va odihni trupul în şesurile Moabului, după ce, cu palmele streaşină la ochi a contemplat din depărtare Ţara Făgăduinţei. E vremea lui Iosua. 24 martie: Măreaţă şi impresionantă intrarea în oraş a Maicii Domnului de la Nicula, pe o platformă militară, cu ostaşi în onor. Pe stradă lumea se dă în lături şi se închină. O doamnă şopteşte copleşită: ‘‘Iată, împărăteasa noastră!’‘. Ereticii se cutremură, oraşul se inundă cu mireasmă cerească. 17-22 aprilie, Săptămâna Sfintelor Patimi: Apofatism pastoral. Nu mai înţeleg prea bine ce este preoţia, dar ştiu sigur ceea ce nu este sau ceea ce nu trebuie să fie. Nu credeam ca oraşul să-mi ofere o astfel de nefericită ocazie. Pe de altă parte, această urâtă experienţă mă ajută să-mi fixez definitiv câteva principii la care nu voi renunţa în ruptul capului. Pentru că imaginea imposturii, a lipsei totale de vocaţie preoţească şi de bun simţ, a incapacităţii de a-ţi vedea crasa incompetenţă şi de a-ţi recunoaşte greşelile evidente, mă urmăreşte şi nu mă lasă să fac compromisuri, mă întăreşte în dorinţa de a nu-mi călca niciodată demnitatea de păstor duhovnicesc. In plus, toate acestea sunt ocazii de a mă smeri răbdând momente penibile. Îmi fac o listă cu câteva concepţii şi expresii kitsch-oase de care mă feresc ca de foc: 1 .’‘Vă rezolvăm’‘ - cu iz comercial şi de prost gust. 2.’‘Vă servim’‘ sau ‘‘vom oficia’‘. Prefer ‘‘vom sluji’‘. Văd o diferenţă de nuanţă şi bun gust între ‘‘a servi’‘ (care merge mai bine la ospătari şi vânzători) şi ‘‘a sluji’‘, între ‘‘servitor’‘ (ideea de sclavie) şi ‘‘slujitor’‘ (care este o onoare, Fiul lui Dumnezeu însuşi ‘‘n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească...Mt. 20, 28). A se vedea şi diferenţa între ‘‘servilism - slugărnicie’‘ şi ‘‘slujire - diakonie’‘. Iar ‘‘vom oficia’‘ are un aer neortodox şi se potriveşte mai bine la primărie decât la biserică. 3.’‘Noi aşa obişnuim’‘. Noi nu trebuie să ‘‘obişnuim’‘. Moromeţiana expresie ‘‘noi obişnuim’‘ este otrăvitoare în viaţa duhovnicească a unei comunităţi, iar în preoţie se datorează fie unui scop material, fie - mai ales - ignoranţei şi lenei, lipsei dorinţei de a

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

progresa, de a te schimba, de a fi viu. ‘‘Obişnuinţa’‘ de acest tip este sinonimă cu moartea duhovnicească. Letargie. 4. ‘‘Să nu-i ţinem prea mult’‘ (cu referire la credincioşii care participă la sfintele slujbe). Dar de ce să nu-i ţinem? Coborâm Tainele le nivelul lumii sau încercăm să ridicăm lumea la înălţimea lor? Cine se ‘‘plictiseşte’‘ este liber să plece. Nu avem gardieni la uşile bisericii. Din scurta mea experienţă ştiu bine că nimeni nu se plictiseşte dacă ştii cum să slujeşti, dacă te poţi face înţeles, dacă dai dovadă de dinamism, dacă toţi credincioşii sunt direct implicaţi în actul liturgic. Dumnezeu lucrează. Tu - slugă netrebnică - fă-ţi slujba deplin. Fă-i pe fraţii tăi să vadă cât sunt de frumoşi când laudă pe Dumnezeu. Contează calitatea celor care slujesc şi a celor care fac ascultare. Sigur că nu vom transfera tradiţia atonită în centrul oraşului, dar trebuie să ne asumăm riscul scandalizării mentalităţilor adormite. înlocuiesc hotărât falsa expresie ‘‘să nu-i ţinem prea mult’‘ cu expresiile: ‘‘Să nu-i ţinem degeaba’‘ sau ‘‘să nu-i ţinem de fraieri’‘. SĂ-I IUBIM! Garantez că nu se plictiseşte nimeni. Prohodul Domnului e un exemplu. Când întreaga suflare devine contemporană şi martoră a celui mai tragic moment al istoriei, cele trei ceasuri de cântare devin clipe de veşnicie, doliu luminos şi evadare din ‘‘lumeştile navale’‘ (Voiculescu). Cine ar putea spune vreodată că ‘‘s-a plictisit’‘ la înmormântarea cuiva foarte drag? Cine a dorit în astfel de clipe de durere, să plece mai devreme acasă? Cine a simţit nevolnicul impuls de a se întoarce cât mai repede din cimitir? Nu ar vrea orice părinte să rămână veşnic la groapa în care este aşezat trupul copilului său mort? De ce ne-am grăbi ‘‘să nu-i ţinem prea mult’‘ pe credincioşi la Prohodul Mântuitorului lor? Nu arătăm prin asta o lipsă de respect faţă de ei? La Prohodul Domnului, Hristos e Mortul nostru! Al întregii comunităţi! Dacă un preot slujeşte astfel de momente teribile doar cu gândul de ‘‘a-şi face meseria’‘, măcar să se gândească la cei care au venit să-şi cânte Dumnezeul lor drag aşezat pe catafalc. Şi să-i facă să înţeleagă ce lucru măreţ este să fi martorul unui asfel de eveniment. O, nu, adevăraţii credincioşi nu se plictisesc. Iar dacă totuşi, unii s-ar plictisi, aceia nu sunt adevăraţi. Şi, prin urmare, oricum nu au ce să caute acolo. N-am priceput niciodată ‘‘obiceiul’‘ de a nu se trage clopotele bisericii în Vinerea Mare. Tipicul e foarte clar: La Vecernia Sâmbetei celei Mari (săvârşită vineri dimineaţa după Ceasurile împărăteşti) ‘‘se scoate Sfântul Epitaf pe uşa dinspre miazănoapte, în sunetul tuturor clopotelor’‘, iar seara la Prohodul Domnului, ocolirea bisericii cu Sf. Epitaf se face ‘‘în sunetul clopotelor’‘ (‘‘Tipic bisericesc’‘, Alba Iulia, 2003, p.155, 157). E cel puţin ciudat cum se stresează unii când aud clopotele cântând la Prohodul Domnului. Ciudat pentru că, cel puţin la ţară, când moare un creştin (fie el şi ‘‘nedus la biserică’‘), clopotele se trag de trei ori pe zi câte o jumătate de ceas (în unele părţi chiar câte o oră!). Adică cel puţin 6 ore pentru un creştin. Iar când Fiul lui Dumnezeu moare pe Cruce pentru noi toţi, suntem ‘‘discreţi’‘! Altă curiozitate. Se slujesc de zor parastase pentru morţi în Joia Mare, când se ştie bine că în Săptămâna Patimilor primează doliul pentru patimile şi moartea Mântuitorului şi nu se pot face parastase. In schimb, nimeni nu se ‘‘umileşte’‘ să slujească în bisericile noastre dumnezeiasca rânduială a ‘‘Spălării picioarelor’‘ care este poruncă de la Hristos: ‘‘Datori sunteţi şi voi să vă spălaţi picioarele unii altora; că pildă v-am dat, ca şi voi să faceţi aşa cum am făcut Eu cu voi (Ioan 13, 14 - 15). 20 mai: Toată isteria aceasta cu integrarea europeană nu reuşeşte să mă emoţioneze deloc. Dimpotrivă. N-am să vărs nicio lacrimă comunitară de dorul domnilor de la Bruxelles.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

La concursul Eurovision de anul acesta câştigă detaşat o trupă satanistă din Finlanda, costumaţi după ultimul catalog al iadului cu tot tacâmul de însemne şi gesturi sataniste, votaţi ‘‘în draci’‘ până şi de ultraortodoxa Grecie. O Europă însătănită care şi-a uitat gloriosul trecut cultural şi creştin. Europa noastră după care tânjim cu gândul la colacii din coada câinilor occidentali. Pentru că o vedem cu stomacul.

22 iunie, Muzeul Naţional de Artă Cluj: Fericirea de a mă odihni în universul maestrului Vladimir Zamfirescu. Natură statică bonardiană. Impresie puternică -portretul Luchian. Peisaj. Personaje întoarse, răsucite, oblice, piezişe. Scene biblice. O pictură ‘‘meditaţie asupra prilejurilor de poticnire’‘ (H.R.P.). Iuda repezindu-se la beregata Mântuitorului. Nu pot să mă desprind din faţa celor mai simple şi mai izbutite încercări iconografice pe care le-am văzut în ultimii ani: ‘‘Iisus’‘ şi ‘‘Maria’‘ (u.p.p. ,77/60 cm). înţeleg de ce a fost marginalizat de ‘‘comisia de pictură bisericească’‘. Pentru că a îndrăznit. ‘‘Dumnezeu nu se poate picta. Nu fac altceva decât să-L arăt aşa cum este în mine... Tot ce am pictat e limita a tot ce sunt, iar ne-limita mea e chipul şi asemănarea cu Dumnezeu’‘. La ieşire am de ales între două superbe albume: Vladimir Zamfirescu şi Silviu Oravitzan. Il aleg pe primul. 16 iulie, Vindecarea demonizatilor din Gadara: Text: Matei 8,28-34 şi Marcu 5, 1-20. -Marcu 5, 1-5: omul însătănit, automutilându-se în locuinţa morţii. - vs. 6-12: Satana ca negociator. Vezi şi Iov 1, 6-12. Viclean şi făţarnic se închină lui Hristos (la Marcu şi la Iov ‘‘negocierea’‘ este cuprinsă în versetele 6-12, adică 6-6+6!). Cu Dumnezeu nu poţi ‘‘să rezolvi’‘, ‘‘să aranjezi’‘. Nu ţine. - vs. 13: rezultatul întâlnirii omului cu diavolul este sinuciderea. Cazul Iuda: Satana intră în el când a luat îmbucătura de împărtăşanie cu viclenie (Ioan 13, 27). Rezultatul? Iuda se va sinucide. - vs. 15-20: întâlnirea cu Hristos, omul dezdemonizat şi accesul la mântuire. îndrăcitul devine vestitor al Evangheliei printre ai săi. Două atitudini: 1. Cel vindecat ‘‘şezândjos, îmbrăcat (‘‘Se îmbracă robul lui Dumnezeu (N) în haina dreptăţif\ ‘‘Cel ce s-a îmbrăcat întru tine Hristoase...Ţie şi-a plecat capul său...’‘ - vezi la Botez) şi întreg la minte’‘. 2. Locuitorii Gadarei: adevăraţii demonizaţi ‘‘au prins a-L ruga să plece din hotarele lor’‘ (compară cu atitudinea ucenicilor de la Emaus: ‘‘Dar ei Il rugau stăruitor zicând: Rămâi cu noi...’‘ Luca 24,29). Sf. Teofan Zăvorâtul spune că gadarenii sunt chipul oamenilor care trăiesc liniştiţi cu avutul şi modul lor comod de viaţă. Robiţi ‘‘micilor plăceri ale vieţii’‘, se tem să-şi schimbe viaţa, să-şi abandoneze tabieturile, fug de responsabilitatea unei vieţi după Evanghelie, nu vor ‘‘complicaţii’‘. Cred în minunile lui Dumnezeu, în necesitatea unei vieţi creştine, dar vor să fie lăsaţi în pace: ‘‘Doamne, lasă-ne pe noi deocamdată în pace, pentru că ne merge bine. Vrem să ne bem cafeluţa, să ne savurăm telenovela preferată şi ştirile de la ora

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

5, să ne bucurăm zilnic de partida de table din spatele blocului şi de o bere cu băieţii. Mai încolo om vedea noi, dar acum pleacă de la noi. Ne cam sperii’‘. Tot sinucidere se cheamă şi aceasta. Adaos: Cum lucrează diavolul în lume? Pentru că ‘‘în afara Bisericii nu există mântuire’‘ (Sf. Ciprian al Cartaginei), diavolul a căutat de la început să ducă aprig război împotriva Bisericii ca deţinătoare a Sfintelor Taine. Deci, scopul vicleanului este de a distruge Biserica. în 2000 de ani de când am fost răscumpăraţi cu Sângele Domnului, Satana a reuşit să rupă din sânul Bisericii lui Hristos numeroase secte şi erezii diferite care sunt opera sa. Intrând în om, diavolul provoacă două feluri de manifestări: 1.Unele cu înfăţişări demonice înfricoşătoare: îndrăciţi, lunateci, obsedaţi (vezi pericopa zilei). 2. Altele (atenţie!) cu înfăţişări angelice: falşii profeţi ‘‘făcători de minuni’‘ şi prooroci, prăvilari şi văzători nu cu Duhu, ci cu ‘‘Buhu’‘. Ei devin unelte oarbe ale diavolului, deşi la înfăţişare se arată blânzi şi binevoitori. Sunt cei mai periculoşi! Hristos îi numeşte ‘‘profeţi mincinoşi care vin la voi în haine de oi, iar pe dinlăuntru sunt lupi răpitori’‘ (Matei 7, 15). Iar marele Pavel avertizează: ‘‘Unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni care-şi iau chip de apostoli ai lui Hristos. Şi nu-i de mirare, de vreme ce însuşi Satana îşi ia chip de înger al luminii; aşadar, nu-i mare lucru dacă şi slujitorii lui îşi iau chip de slujitori ai dreptăţii; al căror sfârşit va fi după faptele lor’‘ (2 Cor. 11, 13 - 15). Cu Scriptura în mâini ei te învaţă să te lepezi de Biserică, de Maica Domnului, de Sfinţi, Cruce şi post, de Liturghie şi icoană. Iţi deschid Biblia şi-ţi spun: ‘‘Măi, tu nu eşti prost! Ia citeşte aici. ..Şi tu citeşti.. .Bravo mă! Vezi că trebuie să te botezi a doua oară? Vezi că trebuie să treci la noi să te pocăieşti? Tu nu vezi ce fac popii?’‘. Şi tu, prost da mândru: uite dom'le cum mă ţinea popa în întuneric. Şi citeşte dracu Biblia, dar numai unde-i convine lui ca să-şi atingă scopul: părăsirea Bisericii-Trupul lui Hristos. Avva Arsenie Boca: ‘‘In zilele noastre se văd mulţi călători la iad cu Scriptura în mână’‘. Spun Părinţii că diavolul obişnuieşte mai ales la începători să arate sub forma adevărului rătăcirea lui, înfăţişând cele viclene ale lui ca fiind duhovniceşti. Şi aceşti sărmani începători rătăciţi de draci vatămă pe mulţi alţi nepricepuţi şi necopţi, a căror osândă o vor avea după moarte. Iată câteva arme împotriva rătăcirilor: rugăciunea curată, postul ca înfrânare de la toate portele, crucea ca semn şi putere a lui Dumnezeu, ajutorul Maicii Domnului şi al sfinţilor. Dar toate cu smerenie şi ascultare! Mântuirea stă în multa sfătuire. Să cerem sfat şi să cercetăm duhurile că nu toate sunt de la Dumnezeu. Sfânta Scriptură spune că oamenii satanei se vor ridica făţiş împotriva Bisericii şi vor face semne mari şi minuni false, ca să-i înşele dacă va fi cu putinţă chiar şi pe cei aleşi. Zice dumnezeiescul Pavel: ‘‘în vremile cele de apoi se vor depărta unii de la credinţă luând aminte la duhurile înşelătoare şi la învăţăturile cele drăceşti, prin făţărnicia unor mincinoşi...’‘ (1 Timotei 4,1-2). Sf. Ipolit, episcop al Romei, spune că Antihrist va face minuni: va vindeca bolnavi, va scoate afară draci, va spune înainte cele viitoare, va spune cele ce s-au făcut în timpuri îndepărtate, va învia morţi, va lumina orbi şi alte minuni mari va face, toate acestea cu năluciri drăceşti. Satana îi va face pe unii să înveţe Scriptura foarte repede şi uşor! Acelaşi lucru îl arată şi Sf. Efrem Sirul. El zice chiar că Satana se va arăta frumos, blând, iubitor de săraci, se va sili să se facă plăcut multora, daruri şi bani nu va lua de la oameni până ce va pune stăpânire peste ei. Apoi va vărsa din el veninul morţii, va pângări

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

suflete şi-şi va arăta adevărata faţă. Totul înşelăciune, minciună, fals. Ca să-1 atragă pe om la rele sau la bune (!). Important este să-1 rupă din Biserică şi de la Sfintele Taine. Ce vom face? Găsim în Scriptură aceste cuvinte: ‘‘Buzele preotului trebuie să păzească ştiinţa şi din gura lui se aşteaptă învăţătură, pentru că el este un sol al Domnului Savaot. Dar voi v-aţi abătut din cale, aţi făcut din Lege un prilej de cădere pentru multi”. (Maleahi 2, 7). Să ne punem sub ascultarea unui duhovnic iscusit. Pentru că va fi în lume în curând o mare cădere de la dreapta credinţă. Vor cădea cei nepricepuţi şi ignoranţi, vor cădea chiar şi unii preoţi! Marea cernere! Vor rămâne cei mai buni, cei mai ascultători. Să cercetăm duhurile şi să vedem de unde vin: de la Dumnezeu sau de la diavol? ‘‘Nu vă pierdeţi uşor cumpătul şi nici nu vă înspăimântaţi nici de vre-un duh (adică de vreo persoană care pretinde că vorbeşte ‘‘în limbi’‘ su inspiraţia Sfântului Duh), nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă ca venind de la noi (apropo de ‘‘Evanghelia lui Iuda’‘ atât de mediatizată) (2 Tes. 2, 2). Smerenia şi ascultarea! Ni se povesteşte în Pateric despre un pustnic care alunga diavolii şi îi întreba: ‘‘Cu ce ieşiţi voi? Cu postul? Şi ei ziceau: Noi nici nu mâncăm, nici nu bem. Dar cu privegherea? Şi ei : Noi niciodată nu dormim. Cu pustnicia? Şi iarăşi ziceau: noi prin pustietăţi petrecem. Cu ce ieşiţi dar? Şi dracii ziceau: Nimic nu ne biruieşte pe noi, fără numai smerita cugetare pentru că ea este biruirea dracilor’‘. 11 august: Seri sfinte de Paraclis cu ofrandă de cântări Preacuratei. Astăzi Sf. Maslu împreună cu Părintele Ieromonah Emanuel de la Băişoara şi cu biserica plină de credincioşi. O tradiţie deja. Printre ei şi fratele Daniel. Un luptător. Mare maestru la şah, sportiv de performanţă, priceput la calculator. în ciuda handicapului său fizic sever, ajutat de celebrul său cărucior electric, între două concursuri naţionale sau internaţionale este nelipsit de la slujbe. Clipele grele ale unei vieţi chinuite le depăşim adeseori împreună, cu umor şi nădejde. Fratele Daniel ne dă cu tifla exemplar, nouă celor ‘‘normali’‘. Uneori, văzându-1 cum îşi ambalează ‘‘troşcoleta’‘ printre câini vagabonzi şi semeni insensibili, grăbindu-se să ajungă la biserică, mă gândesc că măsura mântuirii noastre este aceea de a ajunge la vrednicia de a-i dezlega prietenului Daniel şireturile de la adidaşi. Cineva 1-a întrebat pe Părintele Ilarion Argatu: - Părinte, noi nu avem spor la bani, ce să facem? - Pui matale într-o sticlă de lapte că este cea mai largă la gură, câte 3 lei la fiecare 100 de lei să fie pentru săraci şi îţi va veni sporul la bani. Dă zece la sută din cât câştigi la prima biserică de lângă matale care se construieşte şi îţi va veni sporul la bani. 24 august - 2 septembrie, Năvodari:

Primul contact cu plaja: ‘‘Adam şi femeia lui erau goi şi nu se ruşinau’‘ (Facere 2, 25). Pe litoral oamenii sunt goi şi nu se ruşinează. Dar nu din pricina inocenţei şi a nepăcătuirii. Există alte motive. La biserica ‘‘Adormirea Maicii Domnului’‘ din staţiune particip la Sf. Liturghie ‘‘civil’‘, ca simplu credincios. Senzaţie ciudată. Ceva mă atrage spre altar. Uimitoare este senzaţia de frăţietate cu oameni pe care nu-i cunosc. Liturghia e la fel, credincioşii veniţi din

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

toate colţurile ţării cântă la fel de frumos. Hristos e Acelaşi pretutindeni, ieri, azi şi în veac. E o bucurie să vezi că mai sunt încă oameni care se păstrează creştini şi în concediu. În şase ani de pastoraţie la ţară n-am simţit nevoia unui concediu. După un an la Cluj acesta devine aproape obligatoriu. Plec pentru linişte, odihnă, ruperea ritmului. Spre finalul vacanţei constat că de fapt singura mea odihnă este aceea de a mă ştii neodihnit în mijlocul credincioşilor mei, în vârtejul năucitor al lucrării mie încredinţate. Pentru cuviosul meu reumatism care-mi încearcă oasele la vreme moale, vacanţa pe litoral a fost totuşi binevenită. 9 septembrie: Ce scurtă este viaţa omului! Opt zile, o lună... Până la Botez. După Botez e viaţa lui Dumnezeu în om. Adică Biserica (Homiakov: ‘‘Biserica este viaţa lui Dumnezeu în om’‘). Botezul pruncilor este acceptat şi recomandabil tocmai pentru ca omul să trăiască cât mai puţin siesi. *** Comparaţie între avort şi divorţ. Legătura între aceste două este moartea. Dacă avortul este ucidere trupească, cu nimic mai puţin grav este divorţul, care ucide trupul mistic al căsniciei: prin Cununie ‘‘vor fi amândoi un trup’‘ (Efeseni 5, 31 - 32). Acest trup este omorât prin divorţ. De aceea, divorţul ar trebui urgisii asemeni oricărei ucideri. 10-17 septembrie: Opt zile ale Crucii. Singurul înţeles al Crucii este acela că ea nu poate fi înţeleasă. Crucea se crede şi se asumă. Singura cale a urmării lui Hristos este calea Crucii: lepădarea de sine -asumarea crucii - urmarea lui Hristos. Dumnezeu nu ne cere nimic mai mult decât imposibilul. Cum l-am putea cunoaşte împlinind lucruri comune, uşor de împlinit? El ne cere să dăm tocmai ceea ce nu avem, să făptuim lucruri care par imposibil de făptuit. Altfel, n-ar fi Dumnezeu. Numai atunci suntem în lucrarea Sa când ţintim ceea ce pare imposibil. Paul Claudel: ‘‘Dumnezeu zice: De ce vă temeţi? Eu sunt imposibilul Care vă priveşte’‘. Însăşi poruncile sale sunt peste putinţa noastră. Dar ni le-a lăsat tocmai ca să vedem ceea ce nu suntem în stare a împlini. Să vedem ceea ce nu suntem. Nu poţi să te rogi? Altă cale nu ai decât să începi a te ruga. Nu poţi posti? Posteşte! Lucrurile posibile oricui nu sunt mântuitoare. De aceea Hristos îi cere tânărului bogat să ţină tocmai ceea ce el nu putea ţine. Când poruncile au devenit pentru el uşor de ţinut, Hristos îi cere mai mult. Să-şi lepede averile, să se lepede de sine, de părerea bună pe care o avea despre sine şi să-1 urmeze pe Hristos. îl invită să guste din amărăciunea Crucii. Şi tânărul ştie că aşa ceva nu poate să împlinească. Totul este uşor până la Cruce. Acel tânăr nu ştia că ceea ce căuta el, adică mântuirea, viaţa veşnică, nu este posibilă oamenilor, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă (Matei 19, 26). Este concluzia Domnului după întâlnirea tânărului bogat. Dumnezeu ne forţează prin porunci limitele. Limitele nădejdii noastre în puterea şi ajutorul Său. Aceasta este nebunia Crucii. De aceea, numai în creştinism există atei.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Să îndrăznim aşadar. Făcând ceea ce nu putem face, dăruind ceea ce nu avem, vom dobândi putinţa împlinirii imposibilului. Dar, nimic fără Dumnezeu (Ioan 15, 5). Imposibilul ce este dacă nu posibilul lui Dumnezeu? Nu vom putea zice: Nu se poate! Singura soluţie la îndemână este: ‘‘Pe toate le pot în Hristos’‘ (Filip. 4, 13), căci singura noastră putere este slăbiciunea noastră (2 Cor. 11,30; 12, 9-10). Itinerar spre îndumnezeire: despătimirea (purificarea de patimi prin virtuţi) iluminarea - desăvârşirea prin unirea cu Dumnezeu. Corolar: Vino, Doamne, întru mine cu harul Tău şi împlineşteţi poruncile! *** Sublim, revelator, obligatoriu de reţinut, de meditat: Filipeni 3, 8-9: ‘‘Eu pe toate le socotesc pagubă faţă de nepreţuitul preţ al cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, de dragul Căruia m-am lăsat păgubit de toate şi le socotesc drept gunoaie pentru ca să-L câştig pe Hristos şi să mă aflu întru El’‘. Atenţie părinţi şi fraţi! 24 septembrie, Feiurdeni: Resfinţire de biserică la Feiurdeni. Bucuria de a sta în preajma Preasfînţitului Vasile. Bucuria de a vedea un părinte ‘‘pălmaş’‘, smerit în măreaţa slujire a Domnului, tânăr şi devotat Bisericii neamului, părintele Ioan, obişnuit ca noi toţi, de la începutul preoţiei să intre în tainiţa altarului coborând direct de pe schela cu mortar. Poate vom avea cândva şi fericirea de a primi distincţii nu doar pentru ziduri şi garduri ci, mai ales, pentru zelul slujirii aproapelui, pentru sufletele câştigate şi păstrate pentru Hristos. Plăcut surprins de discursul doamnei director la inaugurarea noii şcoli din localitate: ‘‘Un popor care nu-şi respectă Biserica şi Şcoala este un popor mutilat’‘. Amin doamnă director! O observaţie totuşi: în ruptul capului nu voi fi niciodată de acord cu steagul Uniunii Europene agăţat pe biserică. Numai tricolorul şi-a câştigat acest drept cu preţ de sânge. 28 septembrie:

Cerşeala în numele Bisericii lui Hristos pe la casele oamenilor este un teribil exerciţiu de smerenie. De aceea este foarte greu să găseşti semeni dispuşi să te ajute la acest demers umilitor pentru preoţimea ortodoxă din Transilvania. Nevoit să mă descurc singur, trăiesc adesea momente înjositoare dar fără de care parohia n-ar putea supravieţui (de parcă îi pasă cuiva de aceasta!). În aceste zile mi-a scos Dumnezeu în cale un citat din Sf. Francisc de Assisi: ‘‘Cea mai mare fericire este atunci când plouat şi aproape îngheţat de frig, baţi la o uşă, ceri milostenie, eşti refuzat, alungat şi batjocorit”. Am înţeles, m-am întărit şi am hotărât să continui. 19 noiembrie:

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Un taica nimeni de la nuş'ce asociaţie repetentă la istorie reclamă faptul că la deschiderea anului şcolar directorii au permis preoţilor să participe la festivităţi. Că unui nenorocit poate să-i debiteze creieraşul reclamaţii aberante nu-i lucru de mirare, având în vedere în ce fel de lume trăim. De mirare este însă faptul că presa şi autorităţile au luat în seamă un astfel de trepăduş. La tv. ‘‘organu’‘ declară nici mai mult nici mai puţin decât că ‘‘directorii în cauză vor fi cercetaţi pentru comiterea infracţiunii (!) de abuz în serviciu şi îngrădirea libertăţii persoanei’‘. Ei, nu mai spune! În primul rând, că în şcoli nu învaţă copii din Africa, ci copiii noştri şi ai credincioşilor noştri, copii de care ne pasă, îi iubim, ne îngrijim de creşterea lor sănătoasă. în al doilea rând, aceşti copii frecventează biserica şi învaţă religia în şcoli unde predau absolvenţi de teologie şi, în multe cazuri, preoţi. Preoţii sunt prezenţi, conform legii, în şcoli, armată, penitenciare, spitale. Prezenţa preoţilor în şcoală este întemeiată pe jertfa înaintaşilor lor, creatori de şcoală românească. Istoria Şcolii se confundă cu cea a Bisericii neamului nostru. Să le amintim mărunţeilor lătrători câteva nume şi date: Primele şcoli au apărut în tinda bisericilor şi mănăstirilor. Manuscrise, tipărituri, artele plastice, muzica, ştiinţele juridice, literatura - toate îşi au obârşia, mai mult sau mai puţin, în Biserică. Sec. XII - XIII: primele manuscrise slave. Prin intermediul unor traduceri pătrund la noi aproape toate creaţiile spirituale ale Bizanţului. Sec. XV: şcolile româneşti de miniatură şi caligrafie. Sec. XVI: - prima tiparniţă la mănăstirea Plumbuita - şcoli în incinta episcopiilor şi a mănăstirilor - primele traduceri în română a unor cărţi ale Sf. Scripturi -Ierom. Macarie tipăreşte primele cărţi din ţara noastră în limba slavonă (1508-1512) - Filip Moldoveanul şi Diaconul Coresi: cei mai de seamă tipografi şi editori pe care ia avut cultura românească, creatori de limbă literară românească şi deschizători de epocă în istoria culturii româneşti. Sec. XVII: - Mitrop. Anastasie Crimca al Moldovei: patriot luminat şi organizator al asistenţei sociale, ctitorul primelor spitale din ţara noastră la Dragomirna şi Suceava (1619), miniaturist şi caligraf, primul autoportretist din pictura românească. - Mitrop. Varlaam al Moldovei: iniţiatorul, împreună cu domnitorul Vasile Lupu şi cu ajutorul luminatului ierarh Petru Movilă a primei instituţii de învăţământ superior din ţara noastră - Colegiul de la Sf. Trei Ierarhi - cu profesori de renume unde se predau: gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia, muzica, limbile clasice şi limba română. - Mitrop. Teofil şi Ştefan ai Ungrovlahiei: deschizători de epocă nouă în istoria culturii româneşti mai ales prin tipăriturile lor în limba română, creatori de şcoală românească. - Mitrop. Ştefan al Transilvaniei: prima traducere a Noului Testament în limba română (1648), ierarh patriot cu o imensă operă de culturalizare a poporului român. - Mitrop. Dosoftei al Moldovei: om de cultură superioară, poet, cu o mare contribuţie la românizarea slujbelor bisericeşti. - Mitrop. Teodosie al Ungrovlahiei: de numele lui se leagă un monument al culturii româneşti, prima tipărire integrală a Bibliei (Biblia de la Bucureşti - 1688). -Mitrop. Antim Ivireanul: făuritor de limbă liturgică şi literară românească. Sec. XVIII: - Ep. Inochentie Micu şi vestita Şcoală Ardeleană cu cărturari uniţi şi ortodocşi, creatori de şcoală românească în Transilvania.

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

Sec. XIX: - Mitrop. Veniamin Costachi: pune, împreună cu cărturarul Gheorghe Asachi, bazele învăţământului politehnic prin crearea şcolii de inginerie la Academia Domnească din Iaşi. Tot el pune bazele Academiei Mihăilene (filosofie, juridice, inginerie, economie, arte frumoase, filologie) dotată cu laboratoare, bibliotecă, muzeu de ştiinţe naturale, internat, precum şi bazele primei şcoli publice ‘‘pentru fetele orăşenilor’‘ şi ale primei şcoli de arte şi meserii din Moldova. - Mitrop. Andrei Şaguna: creatorul şcolilor confesionale din Transilvania, sub conducerea Bisericii. Preoţii erau directorii acestor şcoli, iar protopopii aveau şi funcţia de inspectori şcolari. Spre sfârşitul uriaşei sale activităţi de luminare a poporului român transilvănean, existau aproape 800 de astfel de şcoli. S-a îngrijit de clădirile şcolilor, manuale, material didactic, programe analitice, conferinţe cu învăţătorii, pregătirea personalului didactic. A iniţiat cursuri serale pentru ţăranii neştiutori de carte, a înfiinţat 6 gimnazii superioare (licee), 6 gimnazii inferioare (4 clase), 6 gimnazii reale (comerciale), gimnaziile de la Braşov şi Brad - toate cu predare în limba română. Lui i se datorează şi înfiinţarea Institutului Teologic-Pedagogic din Sibiu care a pregătit intelectuali de marcă, oameni de cultură, profesori şi învăţători. Dacă nu exista Biserica şi slujitorii săi, ierarhi vestiţi sau umili preoţi de la ţară, unde se afla acum învăţământul şi cultura românească? Cine va aprecia vreodată la justa sa valoare imensa contribuţie a preoţilor din Ardeal la deşteptarea poporului român transilvănean? Propagatori ai culturii noastre în vremurile medievale, cu dragoste de carte, purtători ai curentului de introducere a limbii române în biserică şi şcoală, îndrumători spirituali şi propovăduitori, iniţiatori ai daniilor, cumpărători şi ocrotitori ai cărţii şi, deopotrivă, ctitori de şcoală şi carte românească - aceştia sunt preoţii noştri. Iar noi, cei care am participat la deschiderea anului şcolar suntem urmaşii lor. Cine are dreptul să ne interzică aceasta? 22 octombrie Primesc un album postum Emil Creţu. Emil Creţu a făcut parte din stirpea artiştilor plastici vizionari. L-am cunoscut în împrejurări tragice, pe patul ultimelor agonii. M-am apropiat cu sfială de căpătâiul său, purtând la piept Sfintele Taine spre împărtăşire. Nu ştiam cum va reacţiona. Era palid şi sfârşit, suferea tăcut şi demn. Ne-am rugat împreună, ne-am descoperit prieteni comuni din lumea artistică bistriţeană. A dorit să se împărtăşească. Atunci mi-a dat de înţeles din câteva gesturi că ştia, că îşi intuia sfârşitul, dar nu voia ca cei dragi să sufere şi mai mult. Am fost onorat să-i fiu alături în preajma tragicei sale despărţiri de lumea putreziciunii şi a morţii, prezentă în multe dintre lucrările sale. Am rămas cu impresia că Emil Creţu ducea cu el în cealalată lume taine nemărturisite şi dureri ascunse care îl măcinau. Lucrările reproduse în albumul editat postum (cearmică, sculptură), cu purtarea de grijă a soţiei, împreună cu o mână de prieteni, nu spun nimic mai mult, nu lămuresc, ci dimpotrivă, sporesc taina universului său. Forme stranii de porţelan spongios, aidoma unui miez de pâine putredă şi pietrificată, aluaturi mucegăite în cuptoare de gheaţă. Un bust fără chip, o ţeastă găunoasă mumificată, cu o ţepuşă înfiptă în umăr ca o lumânare stinsă. Un portret parţial eliberat din chingile negativului cu găoacele ochilor goale, mort parcă în timpul facerii, un avorton întrerupt, uitat. Un clopot mut, asemeni unei coşniţe abandonate în prisacă. Bulbi-seminţe supradimensionate care au închis între cojile lor miasmele unui blestem, exorcizând ţărâna în care au fost aruncate. Poate clipele dureroase în care ne-am cunoscut, mă

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

fac acum să citesc strâmb formele magice închipuite din materia pretenţioasă a porţelanului, de către Emil Creţu. In constrast, „Semn pentru spaţiu şi timp’‘, chintesenţă a operei şi a personalităţii sale artistice, o lucrare calmă, tăcută, o sferă compusă din două emisfere împreunate prin câteva inele care ferecă parcă, tot ceea ce artistul a păstrat numai pentru el şi pentru eternitate. Lucrările sale lasă impresia că sunt neterminate (niciodată nu le-a semnat!), ciuntite, taina lor nu trebuie aflată. Răul trebuie ucis, întrerupt. Ceea ce rămâne în noi, în sferă, ne va însoţi dincolo. L-am prohodit pe Emil Creţu cu tristeţea despărţirii de cineva pe care, de fapt, nu l-am cunoscut niciodată. Printre corpurile cereşti se înalţă tăcut sfera lui Emil Creţu, abia acum descătuşând dureri întunecate spre a fi mântuite în Lumina necreată. Paul Evdochimov spunea că arta trebuie să aleagă între a trăi pentru a muri sau a muri pentru a trăi. Opera lui Emil Creţu a ales să moară pentru a trăi, dincolo de spaţiu şi timp, în universul inimilor noastre. 26 octombrie, Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir: Răspunsul nostru împotriva tuturor teoriilor despre Dumnezeu, filosofiilor, religiilor orientale, etc, este jertfa, martirajul. Doctorate, vagoane de cărţi citite, funcţii înalte, toate sunt nimicuri şi vânare de vânt, pierdere de vreme în comparaţie cu acestea. Munca la talpa Bisericii este cea mai mare onoare pe care ne-o face Iisus Hristos. Valorile se cem la vreme de jertfire, de hămăleală, la munca de jos, la cruce, la vreme de renunţare la sine pentru Evanghelie, pentru Biserică, la înghiţirea de noduri şi lacrimi amare. Musai trebuie să ne primim zilnic porţia de suferinţă binecuvântată, fără cârtire, fără încruntare. Sf. Pavel îl îndeamnă pe episcopul Timotei: ‘‘Ia-ţi partea ta de suferinţă, ca un bun ostaş al lui Hristos’‘ (IITim. 2, 3). Aşa a fost marele Dimitrie. Un bun ostaş al lui Hristos, care a renunţat la soldă pentru cununa de lumină pe care îngerul Domnului i-a aşezat-o pe cap în închisoare. Şi care face mai mult decât toate soldele şi argintii acestei lumi. 19 noiembrie, Duminica bogatului nesăbuit (Luca 12,16-21): Lucrările pentru instalaţia de încălzire din biserică ne obligă să slujim Sfânta Liturghie la subsolul bisericii, devenit neîncăpător pentru mulţimea de credincioşi care ‘‘se îmbulzesc ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu’‘ ( Luca 5, 1 ). Pentru prima oară familia ‘‘Sf. Ilie’‘ este reunită: credincioşii parohiei, credincioşii Părintelui Adrian de la parohia pentru cei cu deficienţe de vorbire şi auz, fraţii de la ‘‘Oastea Domnului’‘. Mulţi stau pe scări sau afară, şi, cu toate că nu aud nimic, aşteaptă cu răbdare să se termine slujba. Duminica, biserica noastră devine un adevărat laborator al mântuirii, în care cântările şi laudele aduse lui Dumnezeu încep dimineaţa la ora 9 şi se încheie seara pe la ora 19, cu o scurtă pauză de masă la prânz. Cu fiecare liturghie creştem, devenim mai dinamici, mai vii. Evanghelia zilei ne prezintă un bogătaş. Nu-i lucru rău şi păcătos să fii bogat. Acest om a profitat, ca noi toţi, de bunătatea lui Dumnezeu, Care ‘‘face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi face să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi’‘ ( Matei 5, 45 ), şi ţarina i-a dat supraproducţie deşi n-a muncit-o el. Nu ştim dacă-şi va fi plătit lucrătorii sau nu, nu ştim dacă avea familie sau nu. Din context am crede mai degrabă că era singur. Trăia o singurătate teribilă: el şi marea lui avere, el şi o mulţime de griji. Şi, după ce s-a văzut omul cu producţia în bătătură, a început să cugete: ‘‘Ce voi face, că n-am unde să-mi adun roadele?’‘. Soluţia aflată este cea care-1 condamnă: să-şi dărâme hambarele şi să le facă mai

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

mari şi în ele să-şi afle odihnă sufletului. De aceea Dumnezeu îl numeşte ‘‘nebun’‘. Egoismul omului avut este exacerbat, agoniseala îl orbeşte. In patru propoziţii foloseşte de patru ori pronumele posesiv ‘‘meu’‘, ‘‘mele’‘. Nu s-a gândit că ‘‘al meu’‘ nu poate fi decât ceea ce nu mi se va lua niciodată. Mântuitorul ne spune că averea noastră este sufletul îmbogăţit întru Dumnezeu, contemplativ, smerit, ascultător al Cuvântului: ‘‘Maria partea cea bună şi-a aleso, care nu i se va lua niciodată’‘ ( Luca 10, 42 ). Care era această parte? ‘‘Aşezându-se la picioarele Domnului, Ii asculta cuvântul' ( Luca 10, 39 ). ‘‘Al meu’‘ este doar ceea ce voi putea duce cu mine dincolo, în veşnicie, ceea ce nu mă va acuza la judecată. ‘‘Al meu’‘ este ceea ce am dăruit spre folosul celorlalţi, faptele mele cele bune. ‘‘Dumnezeu va da fiecăruia după faptele sale’‘ (Romani 2, 6). Mai lămurit, în Apocalipsa 14,13: ‘‘Fericiţi cei ce mor în Domnul ...căci faptele lor îi însoţesc’‘. Sf. Ioan Gură de Aur zice că ‘‘dacă eşti darnic şi milostiv cu cei sărmani, şi sufletul tău va fi miluit când va ieşi din trup’‘. Comoara bogatului era sortită stricăciunii, hrană gărgăriţelor şi rozătoarelor, ispită tâlharilor. Greşeala lui era aceea că el nu putea să vadă dincolo de ipoteticile sale hambare în care era încorsetată propria sa inimă. Bogatul nu era însă numai egoist ci şi nemintos, o ţâră dus cu pluta. Prostia, lenevia minţii, este un mare păcat. Apostolul zilei ne avertizează: ‘‘Nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia lui Dumnezeu’‘ ( Efeseni 5, 17 ). Căci sufletul nu se poate hrăni cu cereale şi ‘‘bunătăţi’‘, nu se odihneşte în conturi bancare, nu se veseleşte în cele materiale. Sufletul este ‘‘o substanţă vie, simplă, necorporală, prin natura sa, invizibilă ochilor trupeşti, nemuritoare, raţională, spirituală, fără de formă...’‘ ( Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica ). Fiind darul insuflării Domnului Dumnezeu ( Facere 2, 7 ), sufletul nu se poate odihni decât în Dumnezeu ( Ecclesiast 12, 7 ). Apoi, de ce să credem că averea noastră de aici este ‘‘strânsă pentru mulţi ani’‘? Dacă în această noapte ni se va cere sufletul? Minunat în acest sens este textul de la Iacob 4, 13-16: ‘‘Acum către voi, cei ce ziceţi: Astăzi sau mâine vom merge în cutare cetate, vom sta acolo un an şi vom face negoţ şi vom câştiga..., voi, cei ce nu ştiţi ce se va-ntâmpla mâine! Căci ce este viaţa voastră?: Abur sunteţi, care se arată o clipă şi-apoi dispare. In loc să ziceţi: Dacă Domnul vrea, vom trăi şi vom face aceasta şi aceea...Dar nu!, voi vă lăudaţi acum întru lăudăroşeniile voastre! Toată lauda de acest fel este rea. Aşadar, cel ce ştie să facă binele şi nu-l face, păcat îşi este sieşi’‘. La fel de revelator Psalmul 48 şi textul lui Solomon din Ecclesiast 2, 4-11, obligatoriu de văzut de către cei care-şi consumă toată viaţa adunând averi ( de meditat la concluzia versetului 11!). Concluzia cuvântului: ‘‘Unde vă este comoara, acolo va fi şi inima voastră’‘ ( Luca 12, 34 ). S-a potrivit de minune priceasna: ‘‘Ce folos, ce folos, viaţă fără de Hristos?’‘. 22 decembrie:

Am trăit în ultima vreme o perioadă întunecată a preoţiei mele, în care am lăsat în umbră chemarea pastorală şi m-am dedicat aproape cu totul ‘‘betoanelor’‘. Am lepădat reverenda şi am fost nevoit să îmbrac salopeta. Mi-am scos din geantă Molitfelnicul, patrafirul şi crucea şi le-am înlocuit pentru un timp cu şurubelniţa, ruleta, caterul, mistria, patentul, facturile şi chitanţierul. M-am lăsat mânjit cu ocări şi ciment, ‘‘fâcăndu-mă tuturor toate’‘, doar pentru a mă ţine de cuvânt. Am promis că vom avea căldură de Crăciun, în biserică. N-am avut parte de viaţă personală sau familială, n-am avut zile şi nopţi. La mâncare şi somn am renunţat, considerându-le pierdere de vreme. Sănătatea am împins-o în pragul

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

falimentului. Am avut depresii, m-am umilit, m-am căciulit, am cerşit, m-am coborât până la limite ca să obţin bani pentru Casa Domnului. Anii de şantier din ‘‘civilie’‘ mi-au fost mult mai utili decât anii de studii teologice. Mi-am impus o autoanatematizare, m-am autoanihilat, ca să duc totul la capăt. N-am avut timp să-mi caut duhovnicul. Oameni în care am crezut mau dezamăgit. Şi, când credeam că totul se va împlini, a început căderea. A fost o lovitură neaşteptată. M-am crezut părăsit de Dumnezeu. Am deznădăjduit. M-am ascuns şi am plâns. I-am strigat: ‘‘De ce Doamne ? De ce mă părăseşti tocmai acum ? Ce ţi-am făcut ? Mi-am dedicat viaţa casei Tale!’‘. Nu dramatizez. Asta am simţit atunci. Sunt om. Un om ajuns în adâncuri. Şi acolo, în adâncul genunii, am strigat: ‘‘Unde eşti ?’‘. Apoi... El era acolo în abis. Mă aştepta . Avea ochii senini şi, totuşi, mustrători. Căzusem în braţele Sale. Am bâiguit ruşinat: ‘‘Deşi eu Te-am părăsit, Tu, însă, nu mă părăsi’‘. ‘‘Trebuie să te ridici - mi-a zis. Numai de aici poate începe urcuşul. Zborul! Du-te şi nu mai păcătui’‘. A doua zi, un simplu mesaj telefonic al Părintelui duhovnic m-a reaşezat în har: ‘‘Crăciun fericit, viaţă în Hristos şi drum fără prihană’‘. ‘‘Ca să te mântuieşti nu ai nevoie de timp, ci numai de o clipă şi de o inimă pe care să o dăruieşti total lui Hristos’‘ (Avva Arsenie Papacioc). Marea lecţie a acestui episod de suferinţă şi cădere este aceea că am înţeles că adevăratul păstor este acela care poate oricând să jertfească totul pentru turma sa, inclusiv propria mântuire. Şi aşa am avut revelaţia celei mai înfricoşătoare şi dumnezeieşti definiţii a preoţiei: ‘‘Aş fi dorit ca eu însumi să fiu anatema ( blestemat, exclus din comunitate, destinat pieirii ) de la Hristos de dragul fraţilor mei cei de un neam cu mine...’‘ ( Romani 9, 3 ). Da, asta am dorit! Mulţumesc Doamne !.

APOLIS
Un jurnal duhovnicesc te obligă să-ţi asumi responsabilitatea unui angajament subiectiv, direct şi personal faţă de cele scrise. Sinceritatea obligatorie unui astfel de demers nu poate însă justifica orice banalităţi, dulcegării sentimentale şi afirmaţii deplasate. Pe de altă parte, comoda detaşare impersonală în dicuţiile despre religie ascunde, vrând nevrând, o oarecare doză de ipocrizie morală. E uşor să te ascunzi în spatele a ceea ce au spus alţii. Greu este şi să afli momentul oportun pentru a te opri din scris, pentru a încheia, mai cu seamă, un jurnal ( ‘‘scrisul de cărţi este fără sfârşit’‘, se plângea şi înţeleptul Solomon, în penultimul stih al Ecclesiastului). Cu gândul că aceste rânduri ar putea fi publicate cândva, devenind asfel un mod de întâlnire cu cititorii, cu părerile lor, m-am gândit o vreme să retuşez anumite pasaje, să mă autocenzurez, să cuminţesc adică scriitura pe ici pe colo. In cele din urmă m-am liniştit gândindu-mă la un episod din Evanghelie. Pilat dă dispoziţie ca, pe placa de lemn atârnată deasupra Răstignitului să se scrie: ‘‘Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor’‘. Atunci arhiereii iudeilor, deranjaţi, i-au zis lui Pilat: ‘‘Nu scrie: împăratul iudeilor...’‘. Iar Pilat a răspuns: ‘‘Ce-am scris, am scris!” (Ioan 19,21-22).

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

EPILOG...
Amalia Gurzău Cartea de faţă, un jurnal pastoral de excepţie este dincolo de un „zbor spre adâncuri’‘, un zbor „în sus’‘, un zbor înspre înalturi al sufletului, înspre infinitul care sălăşluieşte în noi. însemnările diariumistice ale preotului paroh Vasile Istrate surprind pe de o parte condiţia preotului ca duhovnic şi călăuză, iar pe de altă parte nevoia scriiturii; nevoia de a scrie şi de „a te scrie’‘ în măsura în care scrisul are pentru mulţi dintre noi valenţele unui pharmacon prin care se transcende timpul şi existenţa. Pornind de la atributele biblice ale Cuvântului ziditor şi întemeietor de lume, jurnalul pecetluieşte dimensiunea Cuvântului ziditor de suflet, de credinţă curată, insistându-se deopotrivă pe viaţa duhovnicească a bunului creştin şi nevoia lecturilor bibilice, religioase pe care părintele Vasile Istrate le recomandă cu căldură. A nu ucide odihna cuvintelor, a scoate dobânda din timp sporind talantul primit, a face lucrurile cu folos şi înspre folos, a-ţi ajuta aproapele, sunt doar câteva esenţe de viaţă pe care acest jurnal le dezvoltă, pornind de la exemple de viaţă concretă. De ce uneori ne este greu să privim spre cer? înainte de toate vrem „să avem’‘ sau „să fim’‘? ...într-o lume a deconstrucţiei şi desacralizării, poate, de prea puţine ori reuşim să mai stăm de vorbă cu noi înşine, să ne ascultăm sufletul şi să ne întrebăm sufletul. Iată de ce, pentru mulţi cititori, acest jurnal de idei poate fi un bun prilej de a reflecta, de a privi „înlăuntrul fiinţei’‘, de a sta de vorbă cu tine însuţi, la fel cum tăcerea şi rugăciunea sunt modalităţi de a sta de vorbă cu Dumnezeu, căci - aşa cum spune părintele Vasile - doar „trei chei’‘ se potrivesc la uşile cerului: Smerenia, Pocăinţa, Iubirea. Dumnezeu ne-a trimis în lume pe unicul Său Fiu pentru „a ne spăla picioarele’‘, dar nu de puţine ori când e vorba de aproapele nostru, preferăm „a ne spăla pe mâini’‘, asemeni lui Pilat din Pont. Să fie oare acestea cele două extremităţi ale umanităţii? Confesiunea părintelui Vasile oglindeşte în adâncuri existenţa duhovnicului care cunoaşte dezamăgirea şi bucuria, care trăieşte zborurile spre lumină şi căderile din înalturi... peste toate însă se aşterne imperativul credinţei: „să fii pururea mulţumit pentru ceea ce ai şi nemulţumit pentru ceea ce eşti; să preferi să pierzi acum, spunând adevărul, convins că vei câştiga în veşnicie; să te pregăteşti toată viaţa pentru moarte ca să mori pregătit pentru viaţă; să te aduni, risipindu-te în ceilalţi; să crezi din tot sufletul doar ceea ce este de necrezut’‘.

Mulţumiri: Domnului Bob Dorin-George S.C. MIB PRODCOM S.R.L. Domnului ec. Ioan Culda

Zbor spre adâncuri - Jurnal pastoral Pr. Vasile Istrate

S.C. INTELL.FIN.AUDIT&CONSULTING S.R.L.