You are on page 1of 393

Sfântul ierarh Vasile cel mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei

(1 ianuarie şi 30 ianuarie)

Sfântul Vasile cel mare (330-379) a fost un mare Sfânt Părinte al Bisericii
răsăritene, arhiepiscop al Cezareei Capadociei, teolog si autor de scrieri ascetice.
S-a născut în anul 330, în Capadocia, într-o familie numeroasă cu 10 copii,
dintre care 3 vor deveni episcopi: Sfântul Vasile cel mare, Sfântul Grigorie de
Nyssa şi Sfântul Petru de Sevasta. Cinci dintre ei vor deveni monahi: cei 3
episcopi, Macrina cea tânără şi Naocratios; iar 6 vor deveni sfinţi: cei 3 episcopi,
Macrina cea tânără, Macrina ce bătrână (bunica Sfântului Vasile) şi Emilia
(mama Sfântului Vasile). Macrina cea bătrână a fost ucenica Sfântului Grigorie
Taumaturgul. Este sărbătorit în Biserica ortodoxă pe 1 ianuarie şi pe 30 ianuarie
alături de Sfinţii ierarhi Grigorie de Nazianz („Teologul”) şi Ioan Gură de Aur.

Index
În această lună (ianuarie), ziua întâia - Tăierea împrejur a Domnului nostru
Iisus Hristos; şi pomenirea celui dintru Sfinţi Părintelui, nostru Vasilie cel mare,
arhiepiscopul Cezareei Capadociei (Minei) .......................................................... 4
Canon de rugăciune către Sfântul ierarh Vasile cel mare, arhiepiscopul Cezareei
Capadociei ........................................................................................................ 32
Acatistul Sfântului ierarh Vasile cel mare ........................................................ 42
Paraclisul Sfântului ierarh Vasile .................................................................... 52
Imnografie........................................................................................................ 65
Vieţile Sfinţilor - Viaţa celui între Sfinţi Părintelui nostru Vasile cel mare,
arhiepiscopul Cezareei Capadociei .................................................................... 67
Sinaxar - Pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Vasile cel mare,
arhiepiscopul Cezareei Capadociei .................................................................. 101
Sinaxarul Sfinţilor Capadocieni - Viaţa Sfântului Vasile cel mare, arhiepiscopul
Cezareei Capadociei ........................................................................................ 103
Iulian Dumitraşcu - Calendar Ortodox - Tăierea-împrejur cea după trup a
Domnului; Sfântul ierarh Vasile cel mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei şi
mama sa, Sfânta Emilia (Anul nou. Te Deum) ............................................... 109
Proloagele din 1 ianuarie ................................................................................ 112
Sfântul ierarh Vasile cel mare - Sfinte moaşte ................................................ 122
Cum a ajuns mâna dreaptă a Sfântului Vasile cel mare în Grecia? .............. 126
Sfântul Vasile cel mare - Mărgăritare duhovniceşti........................................ 135
Opera Sfântului Vasile cel mare .................................................................. 136
Sfântul Vasile cel mare – Scrieri (Pdf) ........................................................ 146
Sfântul Vasile cel mare - Omilii la Hexaemeron (Pdf) ................................. 147
Sfântul Vasile cel mare - Omilii la Psalmi (Pdf) .......................................... 148
Sfântul Vasile cel mare - Scrieri - III. Omilii şi cuvântări (Pdf) .................. 150
Sfântul Vasile cel mare - Despre Botez (Pdf) .............................................. 152
Sfântul Vasile cel mare despre Sfinţii 40 de mucenici .................................. 156
Cuvânt de mare folos de la Sfântul Vasile cel mare: “Să spunem adevărul cu
toată îndrăzneala!” ..................................................................................... 164
Predici şi editoriale despre Sfântul ierarh Vasile cel mare ............................... 168
Arhimandritul Ilie Cleopa – Predică despre Sfântul Vasile cel mare ........... 169
Pr. Ilie Cleopa - Predică la Sfântul ierarh Vasile cel mare/Anul nou ....... 184
Sfântul Nicolae Velimirovici - Proloagele de la Ohrida - Pomenirea Sfântului
Vasile cel mare, arhiepiscopul Cezareii Capadociei ...................................... 194
Imn de laudă la Tăierea împrejur a Domnului Dumnezeului şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi la Sărbătoarea Sfântului Vasile cel
mare ......................................................................................................... 195
Părintele Arsenie Boca – Despre Sfântul Vasile cel mare înaintea prefectului
roman .......................................................................................................... 196
Sfântul Iustin Popovici - Predică la Sfântul Vasile cel mare ...................... 199
Pr. Prof. Ion Buga - Predică la Sfântul Vasile cel mare .............................. 202
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu - Sfântul Vasile cel mare............................. 208
Pr. Ştefan Zara - Sfântul Vasile cel mare, ocrotitorul săracilor şi al bolnavilor
.................................................................................................................... 211
Pr. Liviu Petcu - Sfântul Vasile cel mare, dascăl al milosteniei................... 218
Pr. Liviu Petcu - Cum a apărat Sfântul Vasile cel mare dreaptă credinţă .. 224
Alex Burac - Sfântul Vasile cel mare - templul păstrător al adevărului deplin
.................................................................................................................... 234
Mihai Grobnicu - Anul Sfinţilor Capadocieni - „Fuga de lume“, în viziunea
Sfântului Vasile cel mare ............................................................................ 241
Sfântul Vasile cel mare şi viaţa isihastă...................................................... 245
Ieroschimonah Agapie Corbu – Sfântul Vasile cel mare, dascăl al monahilor
.................................................................................................................... 255
Sfantul Vasile cel mare, chipul lui Dumnezeu! ........................................... 264
Mihai Grobnicu - Sfântul Vasile cel mare - dascăl al familiei creştine......... 267
Pr. Liviu Petcu - Sfântul Vasile cel mare: moştenirea unei vieţi de numai 49
de ani .......................................................................................................... 271
Prof. Emilian Popescu - Sfântul Vasile cel mare şi teritoriul românesc ....... 282
Arhid. prof. dr. Constantin Voicu - Sfântul Vasile în viaţa poporului român
.................................................................................................................... 289
Gheorghe Alexe - Sfântul Vasile cel mare în colindele religioase româneşti.. 293
Liturghia Sfântului Vasile cel mare ............................................................... 304
Liturghie - explicaţii ................................................................................... 307
Augustin Păunoiu - Liturghia Sfântului Vasile cel mare, monument al
cultului creştin răsăritean ........................................................................... 311
Ce face Sfântul Vasile în noaptea de Revelion ............................................... 316
Maria Bute - Sfântul Vasile cel mare ............................................................. 320
Sfântul Vasile cel mare – Cărţi ...................................................................... 322
Sfântul Vasile cel mare - Leul lui Hristos (video) ........................................... 331
Semnificaţie nume .......................................................................................... 332
Icoane ............................................................................................................ 333
În această lună (ianuarie), ziua întâia - Tăierea împrejur a Domnului
nostru Iisus Hristos; şi pomenirea celui dintru Sfinţi Părintelui, nostru
Vasilie cel mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei (Minei)

La Vecernia cea mică

La Doamne strigat-am... Stihirile Sfântului pe 4, glas 3, singur glasul.

Ale lui Ghermano:

Pe Hristos, izvorul vieţii, sălăşluindu-L în sufletul tău prin curată viaţa ta, de
sfinţenie arătătorule Vasilie, râuri de învăţături dreptslăvitoare ai izvorât lumii,
din care adăpat fiind poporul cel credincios al Bisericii, aduce rodul buzelor ce
mărturisesc darul Celui ce a prea slăvit pomenirea ta, în veacul veacului. (de
două ori)

Mirul darului cel vărsat peste tine, te-a uns ca să lucrezi cu sfinţenie bunavestire
a Împărăţiei Cerurilor, Vasilie de Dumnezeu grăitorule. Bună mireasmă lui
Hristos făcându-te, de mirosul cunoştinţei Lui toată lumea ai umplut. Pentru
aceasta glasurile slugilor tale, cu bunăvoinţă primindu-le, cere nouă celor ce te
cinstim pe tine mare milă.

A lui Vizantie: Cu arhierească haină fiind îmbrăcat, apărătorule al Treimii,


Vasilie, înaintea scaunului celui de judecată ai stătut, fiind în primejdie pentru
credinţă şi arătând vitejească împotrivire, ai ruşinat mânia eparhului ce se
semeţea cu stăpânia păgânătăţii, şi îngrozea cu tăierea măruntaielor. Cu osârdie
acestea alegându-le şi mucenic de bunăvoie făcându-te, cu cununa biruinţei te-ai
încununat de la Hristos, Cel ce are mare milă.

Slavă..., glas 2, a lui Ioan Monahul.


Firea celor ce sunt asemenea şi nestatornicia tuturor socotind, numai pe Unul ai
aflat neclătit, pe Cel ce este mai presus de fiinţă Făcător a toate, de care şi mai
vârtos lipindu-te, dorul celor ce nu sunt stătătoare ai lepădat. Roagă-te ca să
dobândim şi noi dumnezeiescul dar, arătătorule de sfinţenie Vasilie.

Şi acum..., a praznicului, glas 8:

Nu s-a ruşinat Preabunul Dumnezeu, cu trupească tăiere a Se tăia împrejur, ci S-


a dat pe Sine chip şi pildă tuturor spre mântuire. Că Făcătorul legii, cele ce sunt
ale legii le-a plinit, şi proorociile proorocilor cele ce au fost pentru Dânsul. Cela
ce toate le cuprinzi cu palma, şi cu scutece Te-ai înfăşat, Doamne slavă Ție.

La Stihoavnă

Stihirile, glas 2.

Podobia: Casa Eufratului, cetate sfântă, a proorocilor mărire; împodobeşte-ţi


casa, întru care Cel Dumnezeiesc se naşte.

Fiind Biserică cu totul luminoasă a Luceafărului celui în trei Sori, luminezi


sufletele celor ce se împărtăşesc cuvintelor tale Vasilie.

Stih: Gura mea va grăi înţelepciune şi cugetul inimii mele pricepere.

Trâmbiţă din Cer, sunetul glasului tău este, cu foc cu care se ard toate învă-
ţăturile cele ereticeşti, Vasilie.

Stih: Gura dreptului va deprinde înţelepciune şi limba lui va grăi judecată.

O lumină în trei străluciri despărţind feţele, şi împreunând o Fiinţă, ai surpat pe


Arie şi pe Sabelie, Părinte.

Slavă..., Şi acum..., asemenea.

Cinstind tăierea împrejur a trupului Cuvântului lui Dumnezeu, care S-a făcut
Om, şi pomenirea lui Vasilie cel mare, cinstim pe Născătoarea de Dumnezeu.

Acum slobozeşte..., Sfinte Dumnezeule..., Tatăl nostru...,

Troparul Sfântului, glas 1: În tot pământul a ieşit vestirea ta, că acela a primit
cuvântul tău, prin care cu dumnezeiască cuviinţă ai învăţat, firea celor ce sunt ai
arătat, obiceiurile oamenilor le-ai împodobit, împărăteasca preoţie, Părinte
cuvioase. Roagă pe Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.
Slavă..., Şi acum..., a praznicului, glas acelaşi.

Cel ce şezi pe Scaun în chipul focului întru cei de sus, împreună cu Părintele Cel
fără de început, şi cu Dumnezeiescul Tău Duh, bine ai voit a Te naşte pe
pământ, din Fecioara Maica Ta, ceea ce nu ştie de bărbat. Pentru aceasta Te-ai şi
tăiat împrejur ca un Om a opta zi. Slavă sfatului Tău celui prea bun, slavă
rânduielii Tale, slavă smereniei Tale, unule Iubitorule de oameni.

Ectenia mică şi Otpustul.

La Vecernia cea mare

După obişnuitul Psalm, cântăm: Fericit bărbatul..., Slava întâia. La Doamne


strigat-am..., Stihirile pe 8: Ale praznicului 4 şi ale Sfântului 4.

Stihirile praznicului, glas 8, însuşi glasul.

Pogorându-Se Mântuitorul la neamul omenesc, primit-a înfăşare cu scutece. Nu


S-a scârbit de trupească tăiere împrejur, Cel de opt zile după mamă, şi fără de
început după Tată. Acestuia credincioşii să-i strigăm: Tu eşti Dumnezeul nostru,
miluieşte-ne pe noi. (de două ori)

Nu S-a ruşinat Preabunul Dumnezeu, cu trupească tăiere împrejur a Se tăia, ci S-


a dat pe Sine chip şi pildă tuturor spre mântuire. Că Făcătorul legii, cele ce sunt
ale legii le-a plinit, şi proorociile proorocilor cele ce au fost pentru Dânsul. Cel
ce toate le cuprinzi cu mâna, şi cu scutece Te-ai înfăşat, Doamne slavă Ție. (de
două ori)

Alte Stihiri ale Sfântului Vasilie, glas 4.

Podobie: Cel ce de sus eşti chemat...

Cela ce eşti chemat cu numele împărăţiei; când preoţia cea împărătească, adică
poporul cel sfânt al lui Hristos, cu înţelepciunea şi cu ştiinţa, tu Părinte l-ai
păscut, atunci te-a împodobit cu coroana împărăţiei Vasilie, Împăratul celor ce
împărăţesc, şi Domnul tuturor, Cel ce este împreună socotit cu Cel ce L-a
născut, Fiul cel pururea veşnic, şi împreună fără de început. Pe care roagă-L să
mântuiască, şi să lumineze sufletele noastre. (de două ori)

Cu veşmintele arhieriei fiind împodobit, bucurându-te ai propovăduit Evan-


ghelia împărăţiei, izvorând Bisericii învăţăturile dreptei slăviri, Vasilie. Cu care
acum fiind luminaţi, o Dumnezeire nedespărţită în Tatăl Atotţiitorul, şi întru
Unul-Născut, Cuvântul lui Dumnezeu, şi întru Dumnezeiescul Duh, o bine-
vestim şi o slăvim, în Trei Feţe nedespărţită. Pe care roagă-o să mântuiască şi să
lumineze sufletele noastre.

Cela ce eşti împreună cu cetele cereşti, şi împreună locuieşti Părinte Vasilie, a


cărora şi viaţă ai râvnit cu strălucită curăţia vieţii tale, încă în trup petrecând, cu
cei de pe pământ ca un fără de trup. Pentru cei ce se îndulcesc cu cea de Dumne-
zeu insuflată învăţătura ta, pe Hristos Dumnezeul nostru roagă-L, ca să-i mân-
tuiască din nevoi şi din întunericul necunoştinţei, şi să lumineze sufletele
noastre.

Slavă..., glas 8, a lui Anatolie.

De înţelepciune iubitor făcându-te cuvioase, şi din toate cele ce sunt alegându-ţi


împreună vieţuitoare, cea spre Dumnezeu gândirea de moarte, cu cuviinţă viaţa
ţi-ai petrecut. Că patimile trupului cu ostenelile înfrânării pe tine îmbrăcându-te,
şi cu dumnezeiască gândire de lege, nerobită vrednicia sufletului păzindu-ţi cu
bogăţia faptei bune, şi tot gândul trupesc ai supus Duhului. Pentru aceasta trupul
urându-ţi şi lumea şi pe ţiitorul lumii, stând înaintea lui Hristos, cere sufletelor
noastre mare milă.

Şi acum..., a praznicului, glas acelaşi :

Pogorându-Se Mântuitorul la neamul omenesc, primit-a înfăşare cu scutece. Nu


S-a scârbit de trupească tăiere împrejur, Cel de opt zile după mamă, şi fără de
început după Tată. Acestuia credincioşii să-i strigăm: Tu eşti Dumnezeul nostru,
miluieşte-ne pe noi.

Vohod: Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte, a
Sfântului, Fericitului, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina
cea de seară, lăudăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu; vrednic
eşti în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce
dai viaţă, pentru aceasta lumea Te slăveşte.

Prochimenul zilei şi paremiile.

De la Facere citire:
Cap. 17, Vers 1.

Arătatu-s-a Domnul lui Avraam, şi i-a zis lui: Eu sunt Dumnezeul tău, fă plăcere
înaintea Mea şi fii fără prihană, şi voi pune legătura Mea între Mine, şi între tine
şi te voi înmulţi foarte. Şi vei fi tată a multe neamuri, şi nu se va chema numele
tău Avram, ci va fi numele tău Avraam; că tată a multe neamuri te-am pus. Şi te
voi creşte foarte foarte, şi te voi pune întru neamuri, şi împăraţi din tine vor ieşi.
Şi voi pune legătura mea între mine şi între tine, şi între seminţia ta după tine,
întru neamurile lor, întru legătură veşnică. Şi le voi fi lor Dumnezeu. Şi a căzut
Avraam pe faţa sa şi s-a închinat Domnului.

Şi a zis Dumnezeu lui Avraam: Iar tu legea Mea să o păzeşti, tu şi seminţia ta


după tine întru neamurile lor. Şi aceasta este legea care să o păzeşti între mine şi
între voi, şi între seminţia ta după tine întru neamurile lor. Şi se va tăia vouă
împrejur toată partea bărbătească. Şi veţi tăia împrejur marginea trupului vostru,
şi va fi întru semn de legătură între Mine şi între voi, şi între seminţia ta după
tine, întru neamurile lor. Şi pruncul de opt zile se va tăia vouă împrejur, toată
partea bărbătească în neamurile voastre. Şi partea bărbătească, care nu-şi va tăia
împrejur marginea trupului său, în ziua a opta, pierde-se-va sufletul acela din
neamul său, că legea Mea a stricat.

De la Pildele lui Solomon citire:


Cap. 8, Vers 22.

Domnul m-a întemeiat început căilor Sale, spre lucrurile Lui, mai înainte de
veac m-a întemeiat, întru început. Mai înainte de facerea pământului, şi mai
înainte de facerea adâncurilor, mai înainte de curgerea izvoarelor apelor. Mai
înainte până ce nu se înfipsese munţii; Mai înainte de toate măgurile m-a născut.
Domnul a făcut laturile şi pustiile, şi marginile lumii sub Cer. Când gătea Cerul,
cu Dânsul eram. Şi când şi-a osebit luişi scaun pe vânturi. Şi când întărea norii
cei de sus, şi ca nişte tării punea izvoarele cele de sub Cer. Când punea mării
hotar, şi apelor, ca să nu treacă ţărmurile sale; şi tari făcea temeliile pământului.
Eram la Dânsul asemenea. Eu eram de care se bucura în toate zilele, mă vese-
leam înaintea feţei Lui în toată vremea.

De la Pildele lui Solomon citire:


Cap. 10, Vers 32.

Gura dreptului izvorăşte înţelepciune, iar limba nedreptului va peri. Buzele


oamenilor drepţi socotesc cele plăcute, şi gura celor necuraţi se răzvrăteşte.
Cumpenele viclene urâciune sunt înaintea Domnului, iar cumpăna dreaptă
primită este Lui. Oriunde intră înălţarea, acolo şi ocara, iar gura smeriţilor se
învaţă înţelepciune. Săvârşirea drepţilor va îndrepta pe dânşii; şi împiedicarea
călcătorilor de lege va prăda pe ei. Nu vor folosi averile în ziua mâniei; iar
dreptatea va mântui de la moarte. Murind dreptul lasă grija, iar pierirea
necuraţilor este urâtă şi grabnică. Dreptatea nevinovatului îndreptează căile, iar
cel necurat întru necurăţia sa cade. Dreptatea oamenilor drepţi va scăpa pe ei; şi
întru răutatea lor se prind cei fărădelege. Sfârşindu-se omul drept, nu i se va
împuţina nădejdea, iar lauda necuraţilor va peri. Dreptul din cursă va scăpa, şi în
locul lui se va da cel necurat. În gura necuraţilor, laţul cetăţenilor, iar chibzuirea
drepţilor cu bună sporire. Întru bunătăţile drepţilor, se va îndrepta cetatea, şi
întru pierirea necuraţilor bucurie; întru binecuvântarea drepţilor, se va înălţa
cetatea, şi cu gura necuraţilor se va scăpa. Batjocoreşte pe cetăţeni, cel lipsit de
minte, iar omul înţelept linişte aduce.

La Litie

Stihira hramului, apoi ale Sfântului, glas 3, însuşi glasul.

Ale lui Ghermano.

Pe Hristos, Izvorul vieţii sălăşluindu-L în sufletul tău, prin curată viaţa ta, de
sfinţenie arătătorule Vasilie, râuri de învăţături dreptslăvitoare ai izvorât lumii.
Din care adăpat fiind credinciosul popor al Bisericii, rodul buzelor celor ce
mărturisesc darul, aduce Celui ce a proslăvit pomenirea ta, în veacul veacului.

Mirul darului cel vărsat peste tine, te-a uns, ca să lucrezi cu sfinţenie buna
vestire a Împărăţiei Cerurilor, Vasilie de Dumnezeu grăitorule. Căci bună
mireasmă făcându-te lui Hristos, de mirosul cunoştinţei Lui toată lumea ai
umplut. Pentru aceasta glasurile slugilor tale cu bunăvoinţă primindu-le, cere
nouă celor ce te cinstim pe tine, mare milă.

A lui Vizantie.

Cu arhiereasca haină fiind îmbrăcat, apărătorule al Treimii Vasilie, înaintea


scaunului celui de judecată ai stătut, primejdie luând pentru credinţă, şi
vitejească împotrivire arătând, ai ruşinat mânia eparhului, celui ce se semeţea cu
stăpânia păgânătăţii, şi îngrozea cu tăierea măruntaielor. Cu osârdie acestea
alegându-le, şi mucenic de bunăvoie făcându-te cu cununa biruinţei te-ai încu-
nunat de la Hristos, Cel ce are mare milă.

Slavă..., glas 6:

Vărsatu-s-a darul în buzele tale cuvioase Părinte, şi ai fost păstor Bisericii lui
Hristos, învăţând oile cele cuvântătoare să creadă în Treimea cea de o Fiinţă,
întru o Dumnezeire.

Şi acum..., a praznicului, glas 8.


Pogorându-Se Mântuitorul la neamul omenesc, primit-a înfăşare cu scutece. Nu
s-a scârbit de trupească tăiere împrejur, Cel de opt zile după mamă, şi fără de
început după Tată. Acestuia credincioşii să-i strigăm: Tu eşti Dumnezeul nostru,
miluieşte-ne pe noi.
La Stihoavnă

Stihirile Sfântului glas 1, a lui Vizantie, singur, glasul.

O dumnezeiască şi sfântă albină a Bisericii lui Hristos, Vasilie prea fericite! Că


tu cu acul dumnezeiescului dor într-armându-te pe tine, hulele eresurilor cele
urâte de Dumnezeu le-ai rănit, şi sufletelor credincioşilor dulceaţa bunei credinţe
le-ai învistierit, şi acum umblând prin verdeaţa cea nestricată a dumnezeieştilor
grădini, pomeneşte şi de noi, stând înaintea Treimii Celei de o Fiinţă.

Stih: Gura mea va grăi înţelepciune, şi cugetul inimii mele pricepere.

A lui Vasilie Monahul: Bunătăţile tuturor sfinţilor ai adunat, Părintele nostru


Vasilie, blândeţile lui Moise, râvna lui Ilie, mărturisirea lui Petru, şi bine-
cuvântarea lui Ioan. Ca Pavel nu ai încetat strigând: Cine este slab, şi eu să nu
fiu slab ? Cine se sminteşte, şi eu să nu mă aprind ? Pentru aceasta împreună cu
dânşii sălăşluindu-te, roagă-te să se mântuiască sufletele noastre.

Stih: Gura dreptului va deprinde înţelepciune şi limba, lui va grăi judecată.

Glas 2; a lui Ioan, Monahul: Firea celor ce sunt asemenea, şi nestatornicia


tuturor socotind, numai pe Unul ai aflat neclătit, pe Cel ce este mai presus de
fiinţă Făcător a toate, de care şi mai vârtos lipindu-te, dorul celor ce nu sunt
stătătoare ai lepădat. Roagă-te ca să dobândim şi noi dumnezeiescul dar, ară-
tătorule de sfinţenie Vasilie.

Slavă..., glas 6:

Cel ce darul minunilor din Cer ai luat, şi înşelăciunea idolilor ai mustrat cu


învăţăturile, mărirea arhiereilor eşti şi întărirea, prea fericite Vasilie, şi tuturor
părinţilor pildă de învăţătură, îndrăzneală având către Hristos; pe Acela roagă-L
să mântuiască sufletele noastre.

Şi acum... a praznicului,. Glas 8.

Nu s-a ruşinat Preabunul Dumnezeu, cu trupească tăiere împrejur a Se tăia, ci S-


a dat pe Sine chip şi pildă tuturor spre mântuire. Că Făcătorul legii, cele ce sunt
ale legii le-a plinit, şi proorociile proorocilor cele ce au fost pentru Dânsul. Cel
ce toate le cuprinzi cu mâna, şi cu scutece Te-ai înfăşat, Doamne slavă Ție.

Troparul Sfântului, glas 1: În tot pământul a ieşit vestirea ta, că acela a primit
cuvântul tău. Prin care cu dumnezeiască cuviinţă ai învăţat, firea celor ce sunt ai
arătat, obiceiurile oamenilor le-ai împodobit, împărăteasca preoţie, Părinte
cuvioase. Roagă pe Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.

Slavă..., Şi acum..., a praznicului, glas acelaşi.

Cela ce şezi pe Scaun în chipul focului întru cei de sus, împreună cu Părintele
Cel fără de început, şi cu Dumnezeiescul Tău Duh, bine ai voit a Te naşte pe
pământ, din Fecioara Maica Ta, ceea ce nu ştie de bărbat. Pentru aceasta Te-ai şi
tăiat împrejur ca un om a opta zi. Slavă sfatului Tău celui prea bun, slavă rân-
duielii Tale, slavă smereniei Tale, unule Iubitorule de oameni.

La Utrenie

La Dumnezeu este Domnul..., Troparul praznicului de două ori. Slavă... al


Sfântului, Şi acum iar al praznicului.

După întâia Catismă, Sedealna glas 5.

Podobie: Pe Cuvântul Cel împreună fără de început cu Tatăl și cu Duhul, Carele


S-a născut din Fecioară spre mântuirea noastră, să-L lăudăm, credincioșii, și să I
ne închinăm; că bine a voit a Se sui cu trupul pe Cruce și moarte a răbda și a
scula pe cei morți, întru slăvită Învierea Sa.

Ca pe o podoabă împărătească a Bisericii lui Hristos, pe Vasilie toţi să-l lăudăm,


comoara învăţăturilor cea neîmpuţinată. Că cu acestea el ne-a învăţat pe noi să
cinstim Sfânta Treime cea unită în Fiinţă şi despărţită în Feţe.

Slavă..., glas 1.

Podobie: Mormântul Tău, Mântuitorule, ostaşii străjuindu-l, morţi s-au făcut de


strălucirea îngerului ce s-a arătat, care a vestit femeilor Învierea. Pe Tine Te
mărim, Pierzătorul stricăciunii, la Tine cădem, Cel ce ai înviat din mormânt la
Unul Dumnezeul nostru.

Vasilie înţelepte, cel ce stai înaintea Treimii, roagă-te să dobândim în ziua


judecăţii, noi cei ce te lăudăm pe tine şi cinstim pomenirea ta, dar şi milă şi
curăţire de greşeli; ca şi cu gura şi cu inima să mărim pe unul Iubitorul de
oameni.

Şi acum..., a praznicului

Făcătorul tuturor şi Stăpânul lumii, Cel ce este sus împreună cu Tatăl şi cu


Duhul, ca un prunc se taie împrejur, pe pământ a opta zi. Cu adevărat dumne-
zeieşti şi minunate sunt lucrurile Tale, că Tu Stăpâne pentru noi Te-ai tăiat
împrejur, Cel ce eşti plinirea legii.

După a doua Catismă Sedealna, glas. 8:

Podobie: Pe înţelepciunea...

Din înţelepciunea cea negrăită cu privirea la Dumnezeu, luând bogăţia cea de


taină, tuturor ai izvorât apele Ortodoxiei, care inimile credincioşilor dumne-
zeieşte le veselesc, iar învăţăturile necredincioşilor, precum li se cade le cu-
fundă. Pentru aceasta dintru amândouă, prin sudorile bunei credinţe, te-ai arătat
nebiruit apărător Treimii, ierarhe Vasilie. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu,
iertare de greşeli să dăruiască, celor ce cu dragoste prăznuiesc sfântă pomenirea
ta.

Slavă..., glas 3.

Podobie: Dumnezeieştii credinţe...

Toată lumea ai adăpat ca şi cu nişte ape cu învăţăturile tale, semănând dogmele


bunei credinţe. Că izvorul vieţii Hristos întru tine s-a odihnit cu adevărat Vasilie.
Pe care roagă-L, ca cel ce ai îndrăznire de Dumnezeu insuflate, să ne dăruiască
nouă mare milă.

Şi glas 1.

Podobie: Degrab ne întâmpină pe noi mai înainte până ce nu ne robim când


vrăjmaşii Te hulesc pe Tine şi ne îngrozesc pe noi, Hristoase, Dumnezeul
nostru, pierde cu Crucea Ta pe cei ce se luptă cu noi, ca să cunoască cât poate
credinţa dreptmăritorilor, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule,
Iubitorule de oameni.

Cel ce a fost nevăzut cu firea, acum Se vede cu trupul. Cuvântul cel nezidit,
acum născându-Se din curata Fecioară, Se zideşte. Pentru aceasta şi după lege
pentru oameni ca un prunc de opt zile se taie împrejur. Aceluia dar să ne
închinăm, ca unui Mântuitor al nostru.

După Polieleu, Sedealna. Glas 8:

Podobie: Pe înţelepciunea...

Cu puterea dumnezeieştilor cuvinte, ai surpat eresurile cele întunecate, toate


pornirile lui Eunomie le-ai cufundat. Şi oamenilor pe Duhul, Dumnezeu a fi L-ai
propovăduit. Şi cu înălţarea mâinilor, pe vrăjmaşi i-ai omorât, toată slujirea cea
rea a lui Sabelie ai gonit-o. Toate părerile lui Nestorie le-ai surpat ierarhe
Vasilie. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu, iertare de greşeli să dăruiască, celor ce
cu dragoste prăznuiesc sfântă pomenirea ta.

Slavă..., asemenea.

Darul dumnezeieştilor tale cuvinte, şi înălţimea cea de taină a dogmelor, scară


dumnezeieştii înălţări s-a făcut nouă. Că duhovnicească trâmbiţă agonisindu-ţi
Părinte, cu aceea ai propovăduit dumnezeieştile învăţături. Pentru aceasta şi în
loc cu verdeaţă te-ai sălăşluit răsplătirile ostenelilor tale luând, cuvioase ierarhe
Vasilie. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu, iertare de greşeli să dăruiască, celor ce
cu dragoste prăznuiesc sfântă pomenirea ta.

Şi acum..., a Născătoarei

Stăpânul tuturor şi Făcătorul, din prea curat pântecele tău trup luând, folositoare
oamenilor pe tine te-a arătat ceea ce eşti cu totul fără prihană. Pentru aceasta toţi
la tine alergăm, iertare de greşeli cerând Stăpână, şi ca să ne mântuim de munca
cea veşnică, şi de toată răutatea ţiitorului lumii celui rău. Pentru aceasta strigăm
către tine: roagă-te Fiului tău şi Dumnezeu, iertare de greşeli să dăruiască celor
ce se închină cu credinţă prea sfintei naşterii tale.

Apoi Antifonul cel dintâi al glasului al 4-lea.

Prochimen, glas 4: Gura mea va grăi înţelepciune, şi cugetul inimii mele pri-
cepere.

Stih: Auziţi acestea toate neamurile, ascultaţi toţi cei ce locuiţi în lume.

Toată suflarea...

Evanghelia de la Ioan: Zis-a Domnul: Eu sunt uşa...

După Psalmul 50
1. Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta
2. Şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea.
3. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte.
4. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea.
5. Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti Tu
întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu.
6. Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea.
7. Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii
Tale mi-ai arătat mie.
8. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât
zăpada mă voi albi.
9. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele
smerite.
10. Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le.
11. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru
cele dinlăuntru ale mele.
12. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine.
13. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte.
14. Învăţa-voi pe cei fărădelege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor
întoarce.
15. Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii
mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta.
16. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta.
17. Că de ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi.
18. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu
nu o va urgisi.
19. Fă bine, Doamne, întru bună voirea Ta, Sionului şi să se zidească zidurile
Ierusalimului.
20. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor
pune pe altarul Tău viţei.

Slavă... glas 2:

Pentru rugăciunile ierarhului Tău, Vasilie, Milostive curăţeşte mulţimea


greşelilor noastre.

Şi acum...

Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Milostive, curăţeşte mulţimea


greşelilor noastre.

Stih: Miluieşte-mă Dumnezeule după marea mila Ta, şi după mulţimea în-
durărilor Tale, curăţeşte fărădelegea mea.

Şi Stihira, glas 6: Vărsatu-s-a darul în buzele tale cuvioase Părinte, şi ai fost


păstor Bisericii lui Hristos, învăţând oile cele cuvântătoare să creadă în Treimea
cea de o Fiinţă, întru o Dumnezeire.

Canoanele al praznicului cu Irmosul pe 6 şi al Sfântului pe 8.


Canonul praznicului

facere a lui Teofan

Cântarea 1-a, glas 2

Irmos: Veniţi noroadelor să cântăm cântare lui Hristos Dumnezeu, Celui ce a


despărţit marea şi a trecut pe poporul, pe care l-a mântuit din robia egiptenilor,
că S-a proslăvit.

Ziua cea de-a opta, care poartă chipul veacului ce va să fie, cu a Ta sărăcie cea
de bună voie Hristoase se luminează şi se sfinţeşte. Că întru aceasta după lege la
trup Te-ai tăiat împrejur.

Tăiere împrejur primeşte Hristos, a opta zi de la naşterea Sa, şi întru aceasta


astăzi umbra o opreşte, răsărind lumina darului celui nou.

Alt Canon al Sfântului Vasilie

facere a lui Ioan Damaschin

Cântarea 1-a, glas 2

Irmos: Veniţi noroadelor să cântăm cântare lui Hristos Dumnezeu, Celui ce a


despărţit marea şi a trecut pe poporul, pe care l-a mântuit din robia egiptenilor,
că S-a proslăvit.

Glasul tău se cădea să vină Vasilie, la cei ce vor să înceapă laudele tale. Ci tu
Părinte voinţă primind, dă-ne dar fără pizmuire.

Săltarea cea cu patimă a trupului ce munceşte, cu dragostea iubirii de înţe-


lepciune ai pedepsit-o. Pentru aceasta întru împărăţiile cele nestricăcioase
locuieşti Părinte Vasilie.

Pe calea cea aspră a bunătăţilor tu umblând, ai ajuns la cerescul suiş cel neted şi
cu linişte, şi tuturor te-ai arătat pildă Vasilie.
Patimile sufletului împreună şi ale trupului Vasilie, spre folos, cu sabia Duhului
le-ai tăiat, şi pe tine Stăpânului jertfă te-ai adus.

Slavă...

Fiind tu tăinuitor celor negrăite Vasilie, de împărăteasca preoţie a lui Hristos cu


taină ai învăţat Părinte, luminat arătându-ne nouă lumina Treimii.
Şi acum..., a Născătoarei

Cine va putea să spună după vrednicie cea mai presus de cuvânt a ta zămislire?
Că pe Dumnezeu ai născut cu trup, Preasfântă, pe Cel ce S-a arătat Mântuitor
nouă tuturor.

Catavasie: Fundul adâncului l-a descoperit, şi pe uscat pe ai săi i-a trecut, întru
acelaşi acoperind pe potrivnici, Cel tare întru războaie Domnul, că S-a prea
mărit.

Strana a doua: Umblat-a Israil prin valul cel învăluit al mării, cel ce s-a arătat
uscat îndată, iar negrul luciu pe voievozii egipteni, i-a înecat cu totul mormântul
cel aşternut cu apă, cu puterea cea tare a dreptei Stăpânului.

Canonul praznicului

Cântarea a 3-a

Irmos: Întăreşte-ne pe noi întru Tine, Doamne, Cel ce prin lemn ai omorât
păcatul, şi frica Ta o sădeşte în inimile noastre, celor ce Te lăudăm pe Tine.

Cuvântul cel mai presus de fiinţă întrupându-Se, spre încetarea legii S-a tăiat
împrejur, şi începăturile dumnezeiescului dar, şi ale vieţii nestricăcioase, ne-a
dat nouă.

Plinitor legii, iar nu ca un potrivnic lui Dumnezeu fiind Hristos întrupându-Se S-


a arătat; şi a îngăduit de bunăvoie a Se tăia împrejur a opta zi.

Alt Canon al Sfântului Vasilie

Cântarea a 3-a

Irmos: Întăreşte-ne pe noi întru Tine, Doamne, Cel ce prin lemn ai omorât
păcatul, şi frica Ta o sădeşte în inimile noastre, celor ce Te lăudăm pe Tine.

De toată învăţătura plin fiind, nu numai de cea de jos şi călcată, ci mult mai
vârtos de cea mai bună, te-ai arătat lumii lumină Vasilie.

Cu frica Domnului fiind întemeiat, că începerea înţelepciunii aceasta este, la


iubirea de înţelepciune cea mai bună te-ai înălţat o Vasilie.
Vasilie înţelepţeşte te-ai suit cu lucrarea, şi lucrarea suire la înalta privire cea
dumnezeiască ai arătat-o; şi cunoştinţa celor ce sunt ai deprins-o luminat.

Slavă...

Împreună cu naşterea lui Hristos a sosit, şi împreună a strălucit pomenirea ta,


Părinte; a Căruia nespusă taină cu învăţăturile tale arătat ai făcut-o.

Şi acum..., a Născătoarei

Fără sămânţă pe Dumnezeu ai zămislit în pântece şi L-ai născut negrăit întrupat,


spre care a căuta nu îndrăznesc puterile cereşti, curată pururea Fecioară.

Catavasie: Domnul, Cel ce dă împăraţilor noştri tărie, şi înalţă cornul unşilor


Săi, din Fecioară S-a născut, şi vine către Botez. Deci credincioşii să-i strigăm:
Nu este Sfânt ca Dumnezeul nostru, şi nu este drept fără numai tu Doamne.

A doua strană: Câţi ne-am dezlegat din cursele cele vechi, de leii cei mâncători
sfărâmându-li-se dinţii; să ne bucurăm şi să lărgim gura, împletind cuvântul din
cuvintele cântării; cu care de la noi se îndulceşte de daruri.

Condacul praznicului, glas 3:

Podobie: Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peştera
Celui Neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu Steaua
călătoresc. Că pentru noi s-a născut Prunc Tânăr, Dumnezeu, Cel mai înainte de
veci.

Domnul tuturor tăiere împrejur rabdă, şi greşelile oamenilor ca un Bun le taie.


Dă mântuire astăzi lumii, şi se bucură întru cei de sus ierarhul Ziditorului şi
purtătorul de lumină, dumnezeiescul tăinuitor al lui Hristos Vasilie.

Sedealna Sfântului, glas 8:

Podobie: Pe înţelepciunea...

Deschizându-ţi gura cu cuvântul lui Dumnezeu, ai vestit înţelepciunea propo-


văduitorule al luminii, şi dumnezeiasca înţelegere lumii ai semănat; învăţăturile
părinţilor cu adevărat întărindu-le, ca şi Pavel te-ai arătat apărător credinţei.
Pentru aceasta şi cu îngerii împreună cetăţean te afli, şi te arăţi împreună
vorbitor fericite, de Dumnezeu grăitorule Vasilie; roagă-te lui Hristos Dumne-
zeu, iertare de greşeli să dăruiască, celor ce cu dragoste cinstesc sfântă pome-
nirea ta. (de două ori)
Slavă..., Şi acum..., a praznicului, glas 4.

Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi lumii şi Lumina Ta, Doamne s-a însemnat peste
noi care cu cunoştinţă Te lăudăm, venit-ai şi Te-ai arătat, Lumina cea
neapropiată.

Ca Cel ce eşti adâncul iubirii de oameni, Te-ai îmbrăcat Stăpâne cu chip de rob,
şi la trup Te-ai tăiat împrejur dăruind tuturor oamenilor mare mila Ta.

Canonul praznicului

Cântarea a 4-a

Irmos: Auzit-am Doamne auzul iconomiei Tale, şi Te-am prea mărit pe Tine
unule Iubitorule de oameni.

Tăierea împrejur a încetat, de când Hristos de bunăvoie S-a tăiat împrejur,


mulţimile neamurilor mântuindu-le cu darul.

Viaţa cea nesfârşită a veacului ce va să fie, ziua a opta o închipuie; întru care
Stăpânul Hristos, S-a tăiat împrejur.

Alt Canon al Sfântului Vasilie

Cântarea a 4-a

Irmos: Auzit-am Doamne auzul iconomiei Tale, şi Te-am prea mărit pe Tine
unule Iubitorule de oameni.

Împodobească-se mireasa, Biserica, precum cu naşterea lui Hristos, aşa şi cu


pomenirea ta, prea fericite.

Nebiruit te-ai arătat, pentru Dumnezeu luptându-te Vasilie, cel ce întru toate
poruncile Lui te-ai plecat.

Bisericii te-ai dat de la Dumnezeu îngrădire, şi zid tare, Vasilie prea fericite.

Slavă...

Celor potrivnici lui Dumnezeu, sabie cu două ascuţişuri tăietoare, şi foc care
mistuie înşelăciunea, te-ai arătat Părinte Vasilie.

Şi acum..., a Născătoarei
Rugămu-te; pe tine Curată, ceea ce ai zămislit pe Dumnezeu fără de sămânţă, să
te rogi pururea pentru robii tăi.

Catavasie: Auzitu-s-a Doamne glasul tău care ai zis, glasul celui ce strigă în
pustie; când ai tunat peste ape multe, mărturisind Fiului tău, cu totul fiind de
faţă; iar prin Duhul a strigat: Tu eşti Hristoase înţelepciunea şi puterea lui
Dumnezeu.

A doua strană: Curăţindu-se cu lumina vederii de taină, cântând proorocul a


oamenilor înnoire a dat glas, mişcat fiind de Duhul, arătând întruparea nespu-
sului Cuvânt; de care s-au sfărâmat stăpânirile celor puternici.

Canonul praznicului

Cântarea a 5-a

Irmos: Dătătorule de lumină, şi Făcătorul veacurilor, Domnul, întru lumina


poruncilor Tale povăţuieşte-ne pe noi; că afară de Tine pe alt Dumnezeu nu
ştim.

Tu din Fecioară Maică negrăit ai ieşit Doamne, şi cu chipul omenesc bine ai voit
a Te îmbrăca ca un prunc după lege, legea plinind.

Nopţii s-a asemănat ceea ce a născut pe Israil, ca ceea ce a iubit umbra legii; din
care strălucind lumina lumii, Hristos s-a arătat.

Alt Canon al Sfântului Vasilie

Cântarea a 5-a

Irmos: Dătătorule de lumină, şi Făcătorul veacurilor, Domnul, întru lumina


poruncilor Tale povăţuieşte-ne pe noi; că afară de Tine pe alt Dumnezeu nu
ştim.

Biserica aduce astăzi cu adevărat îndoită prăznuire: A tăierii împrejur, ca un


prunc, Stăpânul arătându-Se pe pământ şi pomenirea slugii celei înţelepte şi de
trei ori fericite.

Lumina cea necuprinsă odihnind întru tine cuvioase, făclie luminoasă lumii pe
tine te-a arătat Hristos. Pentru aceasta lăudăm pomenirea ta Vasilie.
Nici puitorul de lege Moise, nici Iosif cel mai înainte de lege, n-a fost măsurător
de grâu pentru mâncare precum tu, că cu dumnezeiescul trup, însuţi ospătător te-
ai arătat Vasilie.

Slavă...

Cartea Facerii cea cu totul întunecată ce s-a pus în Sinai lui Moise, tu tâlcuindu-
o din dumnezeieştile vistierii, tuturor ai arătat-o, prea fericite Vasilie.

Şi acum..., a Născătoarei

Ţie ceea ce ai născut pe Hristos, Ziditorul tuturor, strigăm: Bucură-te, Curată;


bucură-te, ceea ce ai răsărit nouă lumina; bucură-te, ceea ce ai încăput pe
Dumnezeu cel neîncăput.

Catavasie: Iisus începătorul vieţii, vine să dezlege osânda a lui Adam celui întâi
zidit. Şi curăţire ca unui Dumnezeu netrebuindu-i, pe cel căzut îl curăţeşte în
Iordan, întru care pierzând vrajba, dăruieşte pacea care covârşeşte toată mintea.

A doua strană: Cei ce ne-am spălat prin curăţirea Duhului de veninul spurcatului
şi întunecatului vrăjmaş, plecat-am pe calea cea nouă nerătăcită, care duce în
bucuria cea neapropiată, apropiată numai celor împăcaţi cu Dumnezeu.

Canonul praznicului

Cântarea a 6-a

Irmos: Adâncul cel mult al păcatelor m-a înconjurat, şi strig Ție, urmând
proorocului: Din stricăciune Doamne, scoate-mă.

Luat-a sfârşit legea, de când Hristos prunc făcându-Se, plinitor legii arătându-
Se, tăiere împrejur a luat, şi a dezlegat blestemul legii.

Sâmbăta şi tăierea împrejur, şi întărâtarea iudeilor a încetat, cu bunăvoinţa lui


Hristos, Celui ce S-a arătat, şi a strălucit primăvara darului.

Alt Canon al Sfântului Vasilie

Cântarea a 6-a

Irmos: Adâncul cel mult al păcatelor m-a înconjurat, şi strig Ție, urmând
proorocului: Din stricăciune Doamne, scoate-mă.
Hrănit-ai din destul sufletele săracilor cele topite de foame, şi inimile flă-
mânzilor le-ai umplut Vasilie, de toată dumnezeiasca veselie.

Hrănit-ai pe poporul cel flămând cu hrană cerească, că pâine îngerească este Cu-
vântul Vasilie, căruia dătător de grâu ai fost.

Adunat-ai ca o albină Vasilie, cu iubire de osteneală floarea a toată fapta bună, şi


iscusit făcându-te, într-însele te fericeşti.

Slavă...

Nevoitu-te-ai a te despărţi de lume, şi cu Dumnezeu a vieţui, pentru aceasta în


locul celor nestătătoare şi stricăcioase Părinte Vasilie, cele ce rămân ca un
înţelept ai câştigat.

Şi acum..., a Născătoarei

Rugul cel ce s-a împreunat cu focul fără ardere, în Sinai, mai înainte te-a
închipuit pe tine Maică pururea Fecioară, care nu ştii de nuntă, Născătoare de
Dumnezeu Marie.

Catavasie: Glasul Cuvântului, sfeşnicul luminii, luceafărul mergătorul înaintea


Soarelui, în pustie, pocăiţi-vă strigă tuturor neamurilor şi mai înainte vă curăţiţi;
că iată de faţă stă Hristos, mântuind lumea din stricăciune.

A doua strană: Pe Cel dorit l-a arătat cu prea fericit glas Tatăl, pe care din
pântece L-a izbucnit. Adevărat, zice, Acesta de o fire fiindu-mi Fiu, luminat a
ieşit din neamul omenesc, cuvânt viu, al Meu şi Om după rânduială.

Condacul Sfântului, glas 4:

Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi lumii şi Lumina Ta, Doamne s-a însemnat peste
noi care cu cunoştinţă Te lăudăm, venit-ai şi Te-ai arătat, Lumina cea
neapropiată.

Arătatu-te-ai temei neclintit Bisericii, dând tuturor oamenilor domnia cea


nestricată. Pecetluindu-o cu învăţăturile tale, de cele cereşti arătătorule Vasilie
cuvioase.

Icos: Paharul curăţiei, gura înţelepciunii, şi temeiul învăţăturilor, marele Vasilie


tuturor străluceşte duhovniceşte. Veniţi dar şi să stăm în casa lui Dumnezeu, cu
căldură privind, cu minunile împodobindu-ne, ca şi cu o rază strălucindu-ne, cu
Duh curăţitor de viaţă răcorindu-ne. Urmând credinţei acestuia, căldurii şi sme-
reniei prin care lăcaş firii lui Dumnezeu s-a arătat. Către care strigând să-l
lăudăm, de cele cereşti arătătorule Vasilie cuvioase.

Sinaxar

În ziua întâia prăznuim cea după trup tăiere împrejur a Domnului Dumnezeu
şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Stih: Hristos tăindu-se împrejur, legea s-a tăiat


Şi legea tăindu-se, s-a adus înlăuntru darul cu adevărat.

Tăierea împrejur cea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos, care a luat
pentru ca să pună capăt rânduielii Legii vechi, şi să aducă tăiere împrejur
duhovnicească şi nefăcută de mână.

Aceasta am luat de atunci de la Sfinţii Părinţi să o prăznuim după înconjurarea


crugului anului. Care o şi prăznuim, ca pe o zi domnească, pentru Domnul ce
ne-a cinstit pe noi, şi a voit a o primii aceasta, că precum a luat naştere trupească
şi necuprinsă pentru noi, şi altele toate fireşti, care n-au nici o prihană, într-acest
chip a primit tăierea împrejur a Legii ca să astupe şi gurile ereticilor care
îndrăznesc a zice că n-a luat el trup, ci s-a născut după nălucire. Că în ce chip s-
ar fi tăiat împrejur de n-ar fi fost luat trup ?

Şi pentru ca să astupe gurile jidovilor celor neînţelegători, care îl cleveteau pe


dânsul că nu păzeşte Sâmbăta, şi strică Legea. Care a păzit legea şi până la
tăierea împrejur. Şi pentru aceasta după opt zile de la sfântă naşterea lui cea din
Fecioară, bine a voit de s-a adus de Maica sa şi de Iosif, la locul unde aveau
obicei jidovii de se tăiau împrejur, şi s-a tăiat împrejur, şi s-a numit numele lui
Iisus, care se zisese de la îngerul, mai înainte de ce s-a zămislit el în pântecele
Fecioarei.

Şi dacă s-a întors iarăşi cu părinţi săi acasă, a vieţuit după firea omenească,
crescând cu vârsta, şi cu înţelepciunea şi cu darul, spre mântuirea noastră.

Tot în această zi, pomenirea celui, dintru Sfinţi Părintelui nostru Vasilie cel
mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei.

Stih: Viază Vasilie, în Domnul murind,


Vieţuieşte însă şi cu noi, ca cel ce prin cărţi este vorbind.
În ziua dintâi a lui ianuarie,
Prin moarte s-a mutat Vasilie.
Acest dintru sfinţi Părintele nostru Vasilie, a fost pe vremea împăratului Valent,
înaintea căruia a şi îndrăznit de a grăit pentru dreapta credinţă şi l-a mustrat, pe
el. Fiindcă căzuse în necredinţa lui Arie, şi ca focul pierdea bisericile.

Tatăl acestui sfânt a fost din Pont, şi maica lui din Capadocia. Şi întru cuvintele
învăţăturii, nu numai a întrecut pe cei ce erau atunci, ci şi pe cei de demult, că
străbătând tot felul de înţelepciune şi învăţătură, întru toate a ieşit înainte şi a
întrecut. Şi nu puţin s-a nevoit de a învăţat filosofia practică, şi cu ştiinţa aceea
covârşind pe toţi cei ce erau atunci, s-a înălţat la scaunul arhieriei.

Unde multe nevoinţe a luat pentru dreapta credinţă, şi cu înţelepciune tare şi


neschimbată a îngrozit pe eparhul; şi a grăit cuvinte ca acelea cu care, ca şi cu
un trăsnet a lovit întru înţelepciunea celor de altă credinţă. Și a învăţat și
alcătuirea obiceiurilor şi cunoştinţa celor ce sunt a aşezat-o arătat.

Şi cu tot felul de bunătăţi, turma lui Hristos îndreptându-o, s-a mutat către
Domnul.

Era însă statul trupului lui foarte înalt, drept la stat, uscăţiv, scăzut la trup şi
negricios la faţă, cu gălbiniciune amestecat, cu fruntea puţin încreţită, lungăreţ la
umerele obrazului, cu nasul lungăreţ, cu sprâncenele rotunde, cam spânzurate şi
încreţite, asemenea cu omul îngrijit fiind. Cu tâmplele adâncate, cu barba lungă,
pe jumătate căruntă şi cam pleşuv; fiu lui Vasilie şi Emiliei, şi se face prăznuirea
pomenirii lui în sfânta biserică cea mare.

Tot în această zi, Sfântul mucenic Teodot, care de sabie s-a săvârşit.

Stih: Teodot, nu voi suferi, zice, eu,


De nu mi se va tăia capul pentru Dumnezeu.

Tot în această zi, Sfântul Grigorie Nazianzul, tatăl Sfântului Grigorie teo-
logul, care cu pace s-a săvârşit

Stih: Cu lăudător al sfârşitului de sine îmbogăţit,


Părinte prin cel din coapsele tale născut.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne miluieşte-ne, şi ne mântuieşte pe noi, Amin.

Canonul praznicului

Cântarea a 7-a
Irmos: Chipul cel de aur în câmpul Deira cinstindu-se, cei trei tineri au defăimat
porunca cea prea fără de Dumnezeu, şi fiind aruncaţi în mijlocul focului,
răcorindu-se au cântat: Bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri.

Luminată şi prea luminată este naşterea lui Hristos, care mai înainte închipuiește
astăzi şi taina înnoirii ce va să fie. Că după rânduiala legii Mântuitorul se taie
împrejur, nu ca un Dumnezeu, ci ca un om, şi ca o plinire a legii.

Legea plinind Făcătorul legii cu trupul astăzi de bunăvoie Se taie împrejur;


tăiere făcând iernii păcatului, şi a striga dăruind: Bine eşti cuvântat, Dumnezeul
părinţilor noştri.

Alt Canon al Sfântului Vasilie

Cântarea a 7-a

Irmos: Chipul cel de aur în câmpul Deira cinstindu-se, cei trei tineri au defăimat
porunca cea prea fără de Dumnezeu, şi fiind aruncaţi în mijlocul focului,
răcorindu-se au cântat: Bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri.

Chipul Tatălui, este Fiul, şi al Fiului Duhul este; iar tu a Duhului o Vasilie
neîntinată oglindă eşti, şi casă a toată Treimea. Fericită pomenirea ta, și cei ce o
slăvesc pe ea, se vor prea mări.

Afundându-ţi mintea întru adâncurile lui Dumnezeu cele neajunse, şi adunând tu


mărgăritarul cunoştinţei cel de mult preţ, ai îmbogăţit lumea cu înţelepciunea şi
a striga ai învăţat-o: Bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri.

O împreună suflare a minţii! Şi sfinţită însoţire! Care sunteţi ca un suflet în două


trupuri nedespărţit, în Grigorie, Vasilie, cu dumnezeiască dragoste împreunaţi, şi
în Vasilie, Grigorie. Acum rugaţi pe Hristos pentru turma voastră.

Tată săracilor, folositor văduvelor, şi bogăţie celor lipsiţi, neputincioşilor mân-


gâiere, şi celor cu bogăţie chivernisire, bătrâneților toiag te-ai arătat, învăţătură
tinereţilor, şi călugărilor îndreptare spre bunătăţi Vasilie.

Slavă...,

Curăţindu-ţi mintea de toată întinata spurcăciune Vasilie, ai asemuit cele duhov-


niceşti cu Duhul cel dorit ţie. Pentru aceasta lăudând Treimea, cu îndrăzneală ai
strigat: Bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri.

Şi acum..., a Născătoarei
Pe tine rug cu foc arzând, Moise în muntele Sinai, Curată mai înainte te-a văzut,
care ai primit fără ardere Raza cea nesuferită a Fiinţei celei negrăite, Celei ce S-a
unit cu grosimea trupului întru una din Sfintele Ipostasuri.

Catavasie: Pe tinerii cei binecredincioşi, care au intrat în cuptorul cel cu foc,


duh de rouă suflând, nevătămaţi i-a păzit, şi pogorârea dumnezeiescului înger.
Pentru aceea în văpaie răcoriţi fiind, cu mulţumire au cântat: Prealăudate
Doamne al părinţilor, şi Dumnezeule bine eşti cuvântat.

A doua strană: Ars-a cu apă capetele balaurilor, Cel ce a potolit văpaia cea înaltă
a cuptorului, în care erau credincioşii tineri. Negura cea grea care este din păcat,
toată o spală cu roua Duhului.

Canonul praznicului

Cântarea a 8-a

Irmos: Pe Dumnezeu Cuvântul, care cu negrăita înţelepciune toate le-a alcătuit,


şi dintru nefiinţă întru fiinţă toate le-a adus: Bine Îl cuvântaţi lucrurile ca pe
Domnul, şi Îl prea înălţaţi întru toţi vecii.

În ziua a opta S-a tăiat împrejur ca un prunc Stăpânul, şi Iisus a luat numire, că
al lumii este Mântuitor şi Domn.

Pe Cel ce a ieşit din Tatăl mai înainte de veci şi fără de început, Dumnezeu
Cuvântul, şi după lege cu trupul S-a tăiat împrejur, lăudaţi lucrurile Domnului pe
Domnul.

Alt Canon al Sfântului Vasilie


Cântarea a 8-a

Irmos: Pe Dumnezeu Cuvântul, care cu negrăita înţelepciune toate le-a alcătuit,


şi dintru nefiinţă întru fiinţă toate le-a adus: Bine Îl cuvântaţi lucrurile ca pe
Domnul, şi Îl prea înălţaţi întru toţi vecii.

Cu ziua cea de-a opta de la naşterea lui Hristos, după vrednicie s-a împreunat
pomenirea ierarhului, care cinstindu-o cu credinţă, lăudăm pe Domnul, şi-L prea
înălţăm în veci.

Pe Cel ce cu nespusa rânduială a dăruit pe Vasilie lumii lumină de bună cre-


dinţă, şi trâmbiţă de Dumnezeu cuvântătoare; binecuvântaţi lucrurile Domnului
pe Domnul, şi-L prea înălţaţi întru toţi vecii.
Pe Cel ce cu îndestulată lucrare S-a sălăşluit întru înţeleptul Vasilie, şi printr-
însul cu bună cinste dumnezeieşte a grăit: Binecuvântaţi lucrurile Domnului pe
Domnul, şi-L prea înălţaţi întru toţi vecii.

Cei ce ne-am îndulcit cu dumnezeieştile tale cuvinte Vasilie, neîncetat prăznuind


a ta pomenire, strigăm: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul, şi-L
prea înălţaţi întru toţi vecii.

Binecuvântăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh Domnul.

Razele cuvintelor le-ai revărsat în lume Vasilie, care luminat o a îndreptat a


cinsti o fire a Treimii, strigând: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe
Domnul, şi-L prea înălţaţi întru toţi vecii.

Şi acum..., a Născătoarei

Pe Dumnezeu Cuvântul, Cel ce a ieşit din Tatăl mai înainte de veci şi fără de
ani, şi mai pe urmă a răsărit din Fecioară, binecuvântaţi lucrurile Domnului pe
Domnul, şi-L prea înălţaţi în veci.

Catavasie: Taină prea mărită a arătat cuptorul Babilonului, carele a izvorât


rouă, că în repejuni vrea să primească Iordanul focul cel nematerialnic, şi să
sufere pe Ziditorul cu trupul botezându-Se. Pe care popoarele, Îl binecuvântează
şi Îl prea înalţă întru toţi vecii.

Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului cântăndu-I şi prea


înălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

A doua strană: Făptura se cunoaşte acum slobodă şi cei mai înainte întunecaţi fii
ai luminii. Numai domnul întunericului suspină. Acum vine să laude cu osârdie
pe Pricinuitorul, ceea ce era întâi ticăloasă, toată moştenirea neamurilor.

Canonul praznicului/ Alt Canon al Sfântului Vasilie

La Cântarea a 9-a, Ceea ce eşti mai cinstită... nu cântăm, ci cântăm pripelile


acestea ale Tăierii împrejur.

Pripeală: Măreşte suflete al meu pe Cel ce după lege cu trupul S-a tăiat
împrejur.

Irmos: Pe tine ceea ce pe luminătorul Dumnezeu, Cel ce a răsărit mai înainte de


soare, care trupeşte la noi a venit, din coapsele cele fecioreşti negrăit L-ai
întrupat, binecuvântată, prea curată Născătoare de Dumnezeu te mărim. (de două
ori, cu aceeaşi pripeală)

Apoi.

Pripeală: Măreşte suflete al meu pe Cel ce în ziua a opta a luat tăiere împrejur.
(de două ori)
Pripeală: Astăzi Stăpânul se taie împrejur la trup ca un prunc, plinind legea.
Pripeală: Astăzi Stăpânul se taie împrejur la trup, şi Iisus se cheamă.
Covârşind Hristos peste hotarele firii omeneşti S-a născut mai presus de fire din
Fecioară; și precum porunceşte Scriptura legii, la trup Se taie împrejur şi plinitor
legii Se arată.

Veniţi să prăznuim întru sfinţenie mărită numirea Stăpânului Hristos; că Iisus cu


dumnezeiască cuviinţă Se numeşte astăzi, cu care împreună şi pomenirea
oerarhului să o mărim.

Alte pripeli ale Sfântului Vasilie.

Pripeală: Măreşte suflete al meu, între ierarhi pe marele Vasilie. (de două ori)

Pripeală: Măreşte suflete al meu, pe luminătorul lumii cel prea luminat. (de
două ori)

Pripeală: Măreşte suflete al meu pe marele Vasilie cel din Cezareea. (de două
ori)

Urmelor celor purtătoare de viaţă, ale Păstorului celui mare, ca o oaie cre-
dincioasă a lui Hristos, Vasilie ai urmat, că tiranului trupul tău Părinte ţi-ai dat,
vitejeşte mai înainte nevoie pătimind pentru Biserică, prea fericite.

Preasfinţită adunarea Bisericii lui Hristos, văzându-o cu a ta Arhierie împo-


dobită, înţelepte, pierzătorul muncitor ca de un tunet trăsnit fiind a căzut; că raza
Duhului cea dintru tine nu a putut-o răbda Vasilie.

În loc de Slavă...: Măreşte suflete al meu, pe cel ce a înfrumuseţat Biserica lui


Hristos.

Scaunului apostolilor, şi cetei purtătorilor de chinuri ai lui Hristos, şi cortului


patriarhilor, şi desfătării drepţilor, şi bucuriei proorocilor te-ai învrednicit
Vasilie; că Născătoarei de Dumnezeu tăinuitor şi Treimii slujitor te-ai făcut.
În loc de Şi acum ...: Măreşte suflete al meu, pe cea mai cinstită decât oştile
cele cereşti, pe prea curata Fecioara de Dumnezeu Născătoarea.

Cel ce acoperă cele mai de deasupra cu ape însuşi Domnul, care înfrânează
marea, şi adâncurile usucă, din tine Curată trup luând, din Betleem sârguieşte
către Iordan să Se boteze cu trupul.

Pripeală: Măreşte suflete al meu, pe Cel ce după lege cu trupul S-a tăiat
împrejur.

Catavasie: Nu se pricepe toată limba a te lăuda după vrednicie şi se întunecă şi


mintea cea mai presus de lume, a cânta ţie Născătoare de Dumnezeu. Însă ceea
ce eşti bună primeşte credinţa, că ştii dragostea noastră cea dumnezeiască; că tu
creştinilor eşti folositoare, pe tine te slăvim.

A doua Pripeală: Măreşte suflete al meu, pe cea mai cinstită decât oştile cele
cereşti, pe prea curata Fecioară de Dumnezeu Născătoarea.

Catavasie: O minunile naşterii tale celei mai presus de minte! Mireasă prea
curată, Maică binecuvântată! Prin care dobândind desăvârşit mântuire, te lăudăm
cum se cade ca pe făcătoarea de bine, daruri aducând cântare de mulţumire.

LUMINÂNDA

Podobie: Cu Duhul în Biserică...

Cu dragostea filosofiei ai tăiat împrejur Părinte acoperământul sufletului tău, şi


lumii te-ai arătat ca un soare cu minunile; şi ai luminat gândurile credincioşilor,
de Dumnezeu înţelepţite, al Treimii slujitorule o Vasilie înţelepte şi tăinuitorule,
al Născătoarei de Dumnezeu. (de două ori)

Slavă..., Şi acum..., a praznicului.

Cu trupul Se taie împrejur plinind legea, ca un prunc a opta zi, Făcătorul vea-
curilor; şi cu scutece Se înfaşă ca un om, şi cu lapte se hrăneşte, Cel ce toate le
ţine cu nemăsurata tărie ca un Dumnezeu, şi cu bunavoinţă le poartă.

La Laude

Stihirile pe 6, glas 5:

Podobie: Bucură-te, cămara...


Rabdă tăiere împrejur cu trupul, Cel ce S-a născut din Tatăl fără tăiere, şi fără
stricăciune negrăit ca un Cuvânt şi ca un Dumnezeu din Dumnezeu. Întru
neschimbată Dumnezeire rămânând. Pentru aceasta după lege, făcându-Se Cel
ce este mai presus de lege. Din blestemul legii izbăveşte pe toţi, şi binecuvântare
de sus dăruieşte, deci prea bună smerenia Lui mărindu-o să o lăudăm, şi cu
mulţumire să o mărim; rugându-L pe Dânsul să dăruiască sufletelor noastre
mare milă. (de două ori)

După dar Fiu lui Dumnezeu făcându-te, cu a doua naştere a dumnezeiescului


Botez, pe Cel din fire şi cu adevărat, şi mai înainte de veci Fiul lui Dumnezeu şi
Cuvântul cel de o Fiinţă cu Tatăl, şi împreună fără început L-ai mărturisit,
cuvioase; şi gurile ereticilor cele neîncuiate cu strălucirea cuvintelor tale le-ai
astupat. Pentru aceasta şi întru împărăţiile cele de sus te-ai sălăşluit, împreună
împărăţind cu Unul, şi Cel ce din fire este Împărat, Hristos, care din destul dă
lumii mare milă.

Înlăuntrul cereştii Biserici ca un arhiereu sfinţit ai încăput, cu lucrarea şi cu


privirea la cele de sus, şi cu începăturile înţelepciunii, ca şi cu un veştmânt sfânt
îmbrăcându-te. Şi acum în altarul cel de sus, cuvioase, jertfa slujind şi înaintea
lui Dumnezeu stând, şi Liturghia cea fără materie săvârşind, pomeneşte cu
milostivire prea fericite Vasilie, pe cei ce săvârşesc sfinţită şi prea cinstită po-
menirea ta, rugând pe Hristos, Cel ce dă lumii mare milă.

Cu totul fiind sfinţit lui Dumnezeu, şi în tot chipul din copilărie dăruit şi cu
razele prea înţeleptei înţelepciuni strălucit, cunoştinţa celor ce sunt arătată ai
făcut-o, luminat tâlcuind, şi înţelepţeşte spunând buna rânduială întru cele ce
sunt, şi făcând întemeiere prea dumnezeieștii cunoştinţe. Pentru aceasta pe tine
de Dumnezeu grăitorule şi dumnezeiescule învăţător, şi luminătorul Bisericii cel
purtător de lumină te propovăduim, lăudând pe Hristos, care dă lumii mare milă.

Cu temerea de Dumnezeu întărindu-te, ai înţeles Vasilie, că frica este începătura


înţelepciunii. La întreaga înţelepciune şi la dreaptă viaţă te-ai suit Părinte, iar
prin dragoste cu Dumnezeu te-ai unit, şi prea de aproape te-ai făcut Lui. De unde
dumnezeieştile îndreptări şi judecăţi învăţându-te, obiceiurile oamenilor le-ai
înfrumuseţat, şi minţile credincioşilor le-ai împodobit, şi cu duhovniceştile
puneri de lege pe Sobor ai luminat. Deci roagă pe Hristos, să dăruiască sufletelor
noastre mare milă.

Slavă..., glas 6.

Vărsatu-s-a darul în buzele tale cuvioase Părinte, şi ai fost păstor Bisericii lui
Hristos, învăţând oile cele cuvântătoare să creadă în Treimea cea de o Fiinţă,
întru o Dumnezeire.
Şi acum..., a praznicului, glas 8.

Pogorându-Se Mântuitorul la neamul omenesc, primit-a înfăşare cu scutece, nu


S-a scârbit de trupeasca tăiere împrejur, Cel de opt zile după mamă, şi fără
început după Tată. Acestuia credincioşii să-i strigăm: Tu eşti Dumnezeul nostru,
miluieşte-ne pe noi.

Slavoslovia cea mare cea mare. Şi se ung fraţii cu untdelemn, din candela
sfântului. Ceas 1, şi cel desăvârşit Otpust.

Cade-se a şti: Că de se va întâmpla acest praznic Duminica

La Vecernia cea mică

Stihirile Învierii după obicei. La Stihoavnă, Stihira Învierii, a glasului de rând


una. Apoi Stihirile Stihoavnei Sfântului Vasilie, cele de la Vecernia cea mare, cu
Stihurile lor. Slavă..., glas 6: Vărsatu-s-a darul în buzele tale..., Şi acum..., a
praznicului: Nu s-a ruşinat Preabunul Dumnezeu... După Tatăl nostru...,
Troparul Învierii, Slavă..., al Sfântului, Şi acum..., al praznicului, Ectenia mică şi
Otpustul.

La Vecernia cea mare

La Doamne strigat-am..., cântăm Stihirile Învierii 3, ale praznicului 3, şi ale


Sfântului 4, Slavă..., a Sfântului: De înţelepciune iubitor..., Şi acum...,
Dogmatica glasului, Vohod, Prochimenul zilei, şi citirile 3. La Litie, Stihira
hramului şi ale Sfântului Vasilie. Slavă..., a Sfântului, Şi acum..., a praznicului.
La Stihoavnă, Stihirile Învierii, Slavă..., a Sfântului, Şi acum..., a praznicului. La
binecuvântarea pâinilor, Troparul Sfântului de 2 ori, şi Născătoare de Dumnezeu
Fecioară... odată şi citire.

La Utrenie

La Dumnezeu este Domnul..., Troparul Învierii de 2 ori, Slavă..., al Sfântului, Şi


acum..., al praznicului. După Catisme, Sedelnele Învierii cu ale Născătoarei;
după Polieleu, Mărimurile praznicului şi ale Sfântului; Soborul îngeresc...,
Ipacoi al glasului şi Sedelnele Sfântului toate câte odată, Slavă..., Sedealna cea
după Polieleu, Şi acum..., a praznicului, Antifoanele, şi Prochimenul glasului, şi
Toată suflarea să laude pe Domnul..., Evanghelia Învierii, apoi Învierea lui
Hristos văzând..., şi Psalm 50, şi Stihira Învierii. Canonul Învierii cu Irmosul pe
4, şi al praznicului pe 4, şi al Sfântului pe 6. Catavasiile: Fundul adâncului l-a
descoperit..., şi Umblat-a Israil..., al fiecărei strane Irmosul său. După a 3-a
Cântare, Condacul praznicului şi Sedealna Sfântului de 2 ori, Slavă..., Şi acum...
a praznicului. După a 6-a Cântare, Condacul si Icosul Sfântului, si citim
Prologul. La a 9-a Cântare cântăm: Ceea ce eşti mai cinstită..., iar pripelele
praznicului şi ale Sfântului nu le cântăm. Luminânda Învierii, Slavă..., a
Sfântului, Şi acum..., a praznicului.

La Laude

Stihirile Învierii 4, şi ale Sfântului cu cea de Slavă..., 4, cu obişnuitele Stihuri ale


lui. Slavă..., Stihira Evangheliei, Şi acum... Prea binecuvântată eşti... Slavoslovia
cea mare. Troparul Învierii numai. Ecteniile şi Otpustul. Şi învăţătură a lui
Studit. Şi se dă fraţilor şi untdelemn sfinţit după obicei, din candela Sfântului. Şi
ieşire în Privdor. Şi Ceas 1. La ceas 1, Troparul Învierii, Slavă..., al praznicului,
Şi acum... Troparul Născătoarei de la ceasuri. După Sfinte Dumnezeule,...
Condacul praznicului, şi Otpustul deplin la ceas 3, Troparul Învierii, Slavă..., al
Sfântului, Şi acum... al Născătoarei ceasurilor. După Sfinte Dumnezeule,...
zicem Condacul Sfântului, şi al praznicului, schimbându-le.

La Liturghie

Fericirile glasului pe 4. Şi ale praznicului Cântarea a 3-a pe 4. Şi ale Sfântului,


Cântarea a 6-a pe 4, după Vohod, Troparul Învierii, şi al praznicului, şi al
Sfântului. Slavă..., Condacul Sfântului, Şi acum... al praznicului, Prochimenul
Duminicii celei mai-nainte de arătarea lui Dumnezeu, şi al Sfântului. Apostolul
Duminicii celei mai înainte de Botezul Domnului, din cea către Timotei: Fiule
Timotei, priveghează întru toate... Celălalt Apostol, din cea către Coloseni:
Fraţilor vedeţi să nu vă înşale pe voi cineva... Şi a Sfântului din cea către Evrei:
Fraţilor, Arhiereu ca acesta... Aliluia..., al Duminicii celei mai înainte de Botez,
Evanghelia Duminicii celei mai înainte de Botez, dintru a lui Marcu, şi a Tăierei
împrejur dintru a lui Luca. Şi a Sfântului, tot de la Luca. Chinonicul : Lăudaţi pe
Domnul... Altul: Întru pomenire veşnică... iar Liturghia se cântă a marelui
Vasilie neschimbată. În loc de Cade-se să te fericim..., cântăm: De tine se
bucură...
Sâmbătă înaintea Botezului: La Liturghie Apostolul din cea către Timotei: Fiule
Timotei cei ce slujesc bine, treaptă bună loruşi îşi dobândesc... Evanghelia de la
Matei: În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul...

Duminică înaintea Botezului: Prochimenul, glas al 6: Mântuieşte Doamne


poporul tău... Stih: Către tine Doamne voi striga Dumnezeul meu... Apostolul
din cea către Timotei: Fiule Timotei priveghează întru toate... Aliluia, glas 8:
Dumnezeule milostiveşte-te spre noi... Evanghelia de la Marcu: Începerea
Evangheliei lui Iisus Hristos...
Canon de rugăciune către Sfântul ierarh Vasile cel mare, arhiepiscopul
Cezareei Capadociei

Troparul Sfântului ierarh Vasile cel mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei,


glasul 1: În tot pământul s-a răspândit vestirea ta, că acela a primit cuvântul tău,
prin care, cu Dumnezeiască cuviinţă ai învăţat, firea celor în fiinţă ai lămurit şi
ai pus rânduială în obiceiurile oamenilor. Părinte cuvioase, preoţie împărătească,
roagă pe Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.

Cântarea 1

Irmos: Veniţi popoare să cântăm cântare lui Hristos Dumnezeu, Celui ce a


despărţit marea şi a povăţuit pe poporul pe care l-a scos din robia egiptenilor, că
S-a prea slăvit.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Sfinte Vasile, glăsuitorule de Dumnezeu vino în ajutorul celor ce vor să înceapă


a cânta laudele tale. Ci tu, părinte, îngăduitor fiind, ca un părinte, ne dai har din
belşug.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.


Săltarea cea pătimaşă a tiraniei trupului ai înfrânat cu dragostea de înţelepciune.
Pentru aceasta locuieşti întru Împărăţiile cele nestricăcioase, Sfinte Părinte
Vasile.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Umblând pe calea cea aspră a faptelor bune, ai ajuns la Cerescul podiş, cel neted
şi liniştit şi pildă tuturor te-ai arătat, mare ierarhe Vasile.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Patimile sufletului împreună cu ale trupului le-ai tăiat, Părinte Vasile, cu folos,
cu sabia Duhului iar pe tine jertfă te-ai adus Stăpânului.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Făcutu-te-ai tâlcuitor al celor Sfinte, ierarhe Vasile, diadema lui Hristos şi în


Tainele preoţiei ne-ai povăţuit, părinte, luminându-ne pe noi, în chip vădit cu
Lumina Treimii.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cine va putea să destăinuiască zămislirea ta, cea mai presus de cuvânt? Că ai


născut pe Dumnezeu cu Trup, Preasfântă, Cel ce S-a arătat nouă, tuturor,
Mântuitor.

Catavasie: Fundul adâncului l-a descoperit şi pe uscat pe ai Săi i-a trecut, întru
acelaşi acoperind pe potrivnici, Domnul, Cel Tare întru războaie, că S-a prea
slăvit.

Catavasie: Umblat-a Israel pe valul cel învăluit al mării, cel ce s-a arătat uscat
îndată. Iar negrul luciului pe voievozii egipteni i-a înecat cu totul, mormântul
aşternut cu apă, cu Puterea cea tare a dreptei Stăpânului.

Cântarea a 3-a

Irmos: Întăreşte-ne pe noi întru Tine, Doamne, care ai omorât cu Lemn păcatul;
şi sădeşte frica Ta în inimile noastre, ale celor ce Te lăudăm pe Tine.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.


Plin fiind de toată învăţătura, nu numai de cea lumească şi defăimată, ci, mai
vârtos şi de cea mai bună decât aceea, te-ai arătat lumină lumii, Sfinte ierarhe
Vasile.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu frica Domnului fiind întemeiat, că aceasta este începutul înţelepciunii, la


iubirea de înţelepciune cea mai bună te-ai înălţat, o, Părinte Vasile!

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Sfinte Vasile, cu înţelepciune te-ai ridicat la lucrare, iar lucrarea ai arătat-o mai
Sfântă decât cugetarea la cele Dumnezeieşti şi ai pătruns în chip lămurit în
cunoaşterea celor ce sunt.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Împreună cu sărbătorile Naşterii lui Hristos a sosit şi împreună a strălucit


pomenirea ta, părinte, a Cărui nespusă Taină ai lămurit-o cu învăţăturile tale.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Fără sămânţă ai zămislit în pântece pe Dumnezeu şi L-ai născut, în chip de


negrăit Întrupându-Se Cel spre care Puterile cereşti a căuta nu îndrăznesc,
curată, pururea Fecioară.

Catavasie: Domnul, Cel ce dă ocârmuitorilor noştri tărie şi înalţă fruntea unşilor


Săi, S-a născut din Fecioară şi vine către Botez. Deci credincioşii să-I strigăm:
nu este sfânt ca Dumnezeul nostru şi nu este drept fără numai Tu, Doamne.

Catavasie: Câţi ne-am dezlegat din cursele cele vechi, de leii cei mâncători
sfărâmându-li-se dinţii, să ne bucurăm şi să lărgim gura, împletind cuvântul din
cuvintele cântării cu care de la noi se îndulceşte de daruri.

Cântarea a 4-a

Irmos: Auzit-am, Doamne, glasul iconomiei Tale şi Te-am prea slăvit pe Tine,
Unule Iubitorule de oameni.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Precum se împodobeşte cu naşterea lui Hristos Mireasa Biserică, aşa se înfru-


museţează şi cu pomenirea ta, prea fericite.
Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Neînduplecat te-ai arătat, luptând pentru Dumnezeu, Sfinte Vasile, cel ce te-ai
plecat tuturor poruncilor Lui.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Îngrădire ai fost dat Bisericii de Dumnezeu şi adăpost tare, Sfinte Vasile, prea
fericite.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Secure cu două ascuţişuri tăietoare şi foc care mistuie înşelăciunea te-ai arătat,
Părinte Vasile, celor potrivnici lui Dumnezeu.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Rugămu-te pe tine, Curată, care ai zămislit pe Dumnezeu fără de sămânţă, să te


rogi pururea pentru robii tăi.

Catavasie: Auzitu-s-a Doamne, Glasul Tău, Care ai zis: glasul celui ce strigă în
pustiu, când ai tunat peste ape multe, mărturisind Fiului Tău, cu totul fiind de
faţă, iar prin Duhul a strigat: Tu eşti Hristos, Înţelepciunea şi Puterea lui
Dumnezeu.

Catavasie: Curăţindu-se cu lumina privirii celei Tainice, cântând proorocul a


oamenilor înnoire, a glăsuit, mişcat fiind de Duhul, arătând Întruparea
Cuvântului Celui Negrăit de care s-au sfărâmat stăpânirile celor puternici.

Cântarea a 5-a

Irmos: Dătătorule de lumină şi Făcătorule al veacurilor, Doamne, îndreptează-


ne pe noi întru lumina poruncilor Tale, că afară de Tine, pe alt dumnezeu nu
ştim.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Biserica prăznuieşte astăzi cu adevărat praznic îndoit: Tăierea împrejur, ca un


Prunc, a Stăpânului arătându-Se pe pământ şi pomenirea slugii celei înţelepte şi
de trei ori fericite.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.


Odihnind întru tine, cuvioase, Lumina cea necuprinsă, făclie luminoasă te-a
arătat lumii pe tine, Hristos. Pentru aceasta lăudăm pomenirea ta, Sfinte Părinte
Vasile.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nici tocmitorul de Lege Moise, nici Iosif cel mai înainte de Lege n-au fost ca
tine măsurători de grâu pentru mâncare; că tu, cu Dumnezeiescul trup, însuţi
împărţitor te-ai arătat, Părinte Vasile.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Facerea lumii cea slab istorisită de Moise în Sinai, tâlcuind-o tu, din dumne-
zeieştile vistierii ai arătat-o lămurit tuturor, prea fericite ierarhe Vasile.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ţie, celei ce ai născut pe Hristos, Ziditorul tuturor, strigăm: Bucură-te, curată!


Bucură-te, Ceea ce ai răsărit nouă Lumina! Bucură-te, Ceea ce ai Încăput pe
Dumnezeu Cel Neîncăput!

Catavasie: Iisus, Începătorul vieţii, vine să dezlege osânda lui Adam cel întâi
zidit; iar curăţire, ca unui Dumnezeu, netrebuindu-I, pe cel căzut îl curăţeşte în
Iordan, întru care, omorând vrajba, dăruieşte pacea, care covârşeşte toată mintea.

Catavasie: Cei care ne-am spălat prin curăţirea Duhului de veninul spurcatului
şi întunecatului vrăjmaş, plecat-am pe calea cea nouă, fără rătăcire, care duce la
Bucuria cea neapropiată, apropiată numai celor împăcaţi cu Dumnezeu.

Cântarea a 6-a

Irmos: Adâncul cel mai din urmă al păcatului m-a înconjurat ci, Doamne,
Doamne, precum pe proorocul Iona l-ai scos, scoate şi viaţa mea din stricăciune.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Hrănit-ai din destul sufletele săracilor cele sfârşite de foame, Sfinte Vasile şi
inimile flămânzilor le-ai umplut de toată Dumnezeiasca veselie.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Hrănit-ai sufletele cele flămânde cu cerească hrană, că pâinea îngerilor este


Cuvântul, al Cărui prea bun împărţitor de grâu ai fost, Sfinte Părinte Vasile.
Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Adunat-ai cu sârguinţă, ca o albină, ierarhe Vasile, floarea a toată fapta bună şi


iscusit făcându-te într-însele, te fericim toţi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Nevoitu-te-ai a te despărţi de lume şi a trăi cu Dumnezeu. Pentru aceasta,


Părinte Vasile, ca un înţelept, ai câştigat în locul celor nestătătoare şi trecătoare
pe cele trainice.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Rugul cel ce s-a împreunat fără de ardere cu focul în Sinai, mai înainte te-a
închipuit pe tine, Maică, pururea Fecioară nenuntită, Născătoare de Dumnezeu,
Marie.

Catavasie: Glasul Cuvântului, sfeşnicul Luminii, Luceafărul mergător înaintea


Soarelui, în pustiu strigă tuturor: pocăiţi-vă şi mai înainte vă curăţiţi; că iată, de
faţă stă Hristos, izbăvind lumea din stricăciune.

Catavasie: Pe Cel dorit L-a arătat, cu prea fericit Glas Tatăl, pe care din pântece
L-a Născut. Adevărat, zice, Acesta de o Fire fiindu-Mi Fiu, Luminat a ieşit din
neamul omenesc: Cuvânt al Meu Viu şi Om după rânduială.

Condac, glasul al 4-lea. Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi lumii şi Lumina Ta,


Doamne s-a însemnat peste noi care cu cunoştinţă Te lăudăm, venit-ai şi Te-ai
arătat, Lumina cea neapropiată.

Arătatu-te-ai temei neclintit Bisericii, dând tuturor oamenilor domnia cea


nestricată, pecetluind-o cu dogmele tale, Sfinte Vasile cuvioase, grăitorule de
cele cereşti.

Cântarea a 7-a

Irmos: Cei trei tineri au defăimat porunca cea fără de Dumnezeu de a cinsti
chipul cel de aur în câmpul Deira şi în mijlocul focului fiind aruncaţi, răcorindu-
se, au cântat: bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.


Chipul Tatălui este Fiul şi Chipul Fiului este Duhul iar tu, Sfinte Părinte Vasile,
eşti oglindă nepătată a Duhului şi casă a întregii Preasfinte Treimi, fericită este
pomenirea ta şi cei ce o măresc pe ea se vor prea mări.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Afundându-ţi mintea întru Adâncurile lui Dumnezeu cele nepătrunse şi adunând


mărgăritarul cunoştinţei cel de mult preţ, ai îmbogăţit lumea cu înţelepciunea şi
ai învăţat-o a striga: bine eşti cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

O, potrivire de simţire a minţii şi sfinţită pereche! Că tu, Sfinte ierarhe Vasile,


eşti cu Sfântul Grigorie ca un suflet neîmpărţit în două trupuri şi tu, Părinte
Grigorie, fiind acum unul ca Sfântul Vasile, prin dumnezeiască dragoste, rugaţi
pe Hristos pentru turma voastră.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tatăl orfanilor şi ocrotitor văduvelor, bogăţie săracilor şi bătrâneţilor toiag,


învăţătură tinereţilor şi călugărilor dreptar al faptei bune te-ai arătat, mare
ierarhe Vasile.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Curăţindu-ţi mintea, Sfinte ierarhe Vasile, de toată întinata spurcăciune, ai


asemuit cele duhovniceşti cu Duhul cel dorit de tine. Pentru aceasta lăudând pe
Sfânta Treime, cu îndrăzneală ai strigat: bine eşti cuvântat Dumnezeul părinţilor
noştri.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pe tine, rug arzând mai înainte te-a văzut Moise în Muntele Sinai, Curată, care
fără ardere ai primit raza cea strălucitoare a negrăitei Fiinţe, Una dintre Sfintele
Ipostasuri din Ea, unindu-Se cu nimicnicia unui singur Trup.

Catavasie: Pe tinerii cei binecredincioşi care au intrat în cuptorul cel de foc,


suflând Duhul cel răcoritor şi pogorârea dumnezeiescului Înger i-a păzit. Deci,
în văpaie răcoriţi fiind, cu mulţumire cântau: prea lăudate Doamne al părinţilor
şi Dumnezeule, bine eşti cuvântat.
Catavasie: Ars-a cu apă capetele balaurilor Cel ce a potolit văpaia cea înălţată a
cuptorului în care erau tinerii cei binecredincioşi. Negura cea grea, care este din
păcat, toată o spală cu roua Duhului.

Cântarea a 8-a

Irmos: Pe Dumnezeu Cuvântul, care cu negrăită înţelepciune toate le-a alcătuit


şi dintru nefiinţă le-a adus, binecuvântaţi-L lucrurile Domnului, ca pe Domnul.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu ziua cea de-a opta a sărbătorii Naşterii lui Hristos s-a împreunat, după
cum se cuvine, prea mărita pomenire a ierarhului pe care cinstind-o, cu
credinţă, lăudăm pe Domnul.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe Cel ce a dăruit, cu nespusa pronie, lumii, pe Sfântul Vasile, lumină a dreptei


cinstiri de Dumnezeu şi trâmbiţă a teologiei, pe Domnul binecuvântaţi-L toate
lucrurile Domnului.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe Cel ce cu îndestulată lucrare S-a Sălăşluit întru înţeleptul Părinte Vasile şi


printr-însul cu dreaptă cinstire a fost teologhisit, pe Domnul binecuvântaţi-L
toate lucrurile Domnului.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cei ce ne-am desfătat cu dumnezeieştile tale cuvinte, Părinte Vasile, prăznuind


neîncetat pomenirea ta, strigăm: binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe
Domnul.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Trimis-ai în lume, Sfinte Părinte Vasile, razele cuvintelor, care au luminat-o a


cinsti o Fire a Treimii, strigând: binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe
Domnul.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).


Pe Dumnezeu Cuvântul, care a ieşit din Tatăl mai înainte de veci şi fără de ani,
iar mai pe urmă a răsărit din Fecioara, pe Domnul binecuvântaţi-L lucrurile
Domnului.

Catavasie: Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-


I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Taină minunată a arătat cuptorul Babilonului, care a izvorât rouă. Că în valurile


sale vrea să primească Iordanul pe Focul cel Netrupesc şi să îngăduie pe
Ziditorul, Cel ce Se botează cu Trupul, pe care Îl binecuvântează popoarele şi Îl
preaînalţă întru toţi vecii.

Catavasie: Slobodă făptura se cunoaşte şi fii Luminii sunt cei mai înainte
întunecaţi. Singur domnul întunericului suspină. Acum toată moştenirea nea-
murilor, ceea ce era mai înainte ticăloasă, cu osârdie să binecuvânteze pe
Pricinuitorul.

Cântarea a 9-a

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe cel între ierarhi Sfântul Vasile cel mare.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe ierarhul Vasile cel mare, cel din Cezareea.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe luminătorul lumii cel prea strălucitor.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe cel ce a înfrumuseţat Biserica lui Hristos.

În loc de Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Stih: Măreşte, suflete al meu, Stăpânia Dumnezeirii Celei în Trei Ipostasuri şi


Nedespărţite.

În loc de Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Cea prin care am fost izbăviţi din blestem.

Sfinte Vasile, te-ai ţinut ca o oaie credincioasă pe urmele cele aducătoare de


viaţă ale Arhipăstorului Hristos; că tu, cu desăvârşire, părinte, ţi-ai dat viaţa
tiranului înfruntând vitejeşte primejdia pentru Biserică, prea fericite.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.


Tiranul făcător de rele văzând preasfinţita adunare a Bisericii lui Hristos
împodobită cu arhieria ta, a căzut ca trăsnit de fulger că nu a putut răbda raza cea
dintru tine, prea fericite Părinte Vasile.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Scaunului apostolilor şi cetei purtătorilor de biruinţă ai lui Hristos, cortului


patriarhilor, desfătării drepţilor şi bucuriei proorocilor te-ai învrednicit, Sfinte
Vasile, că închinător ai fost al Născătoarei de Dumnezeu şi slujitor al Preasfintei
Treimi.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe ceea ce eşti nimicitoarea asprei hotărâri de demult, îndreptătoarea strămoaşei,


pricina de împăcare a omului cu Dumnezeu şi podul cel către Dumnezeu, pe
tine, Născătoare de Dumnezeu, te mărim.

Catavasie: Nu izbuteşte nici o limbă a te lăuda după vrednicie, ci se întunecă şi


mintea cea mai presus de lume a cânta ţie, de Dumnezeu Născătoare. Însă, fiind
Bună, primeşte credinţa, că ştii râvna noastră cea dumnezeiască că tu creştinilor
eşti ocrotitoare, pe tine te mărim.

Catavasie: O, minunile naşterii tale celei mai presus de minte, Mireasă prea
curată, Maică binecuvântată, prin care dobândind desăvârşit mântuire, cântăm
după vrednicie Făcătoarei de bine, aducând ca dar, cântare de mulţumire.

Sedelna, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înţelepciunea şi Cuvântul în pântecele tău


zămislind fără ardere, Maica lui Dumnezeu, în chip de negrăit ai născut pe Cel
ce a făcut toate şi în braţele tale ai avut pe Cel ce ţine toate şi la sân ai hrănit pe
Cel ce hrăneşte lumea. Pentru aceasta, te rog pe tine, Preasfântă Fecioară, să mă
izbăveşti de greşeli, când va fi să stau înaintea feţei Ziditorului meu, Stăpână
Fecioară curată, atunci să-mi dăruieşti ajutorul tău, că pe tine te am nădejde eu,
robul tău.

Propovăduitorule al Luminii, deschizându-ţi gura, ai vestit cuvântul lui Dumne-


zeu şi lumii dumnezeiască înţelegere ai semănat. Că în adevăr, întărind
învăţăturile părinţilor, te-ai arătat, ca şi apostolul Pavel, apărător al credinţei.
Pentru aceasta te găseşti şi cu îngerii împreună cetăţean şi te arăţi împreună
vorbitor cu ei, fericite Părinte Vasile. Cel ce faci Dumnezeirea cunoscută, roagă-
te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greşeli celor ce prăznuiesc cu
dragoste sfântă pomenirea ta.
Acatistul Sfântului ierarh Vasile cel mare

Rugăciunile începătoare

În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie !


Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie !
Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie !

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, care pretutindenea eşti, şi


toate le implineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi te
sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte pe noi de toată intinăciunea, şi
mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.


Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.


Amin.
Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi;
Doamne, curăţeşte păcatele noastre;
Stăpâne, iartă fărădelegile noastre;
Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

Doamne, miluieşte !
Doamne, miluieşte !
Doamne, miluieşte !

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.


Amin.

Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta,
facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă
dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a
Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici


un răspuns, această rugăciune aducem Ţie, ca unui Stăpân, noi, păcătoşii
robii Tăi, miluieşte-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Doamne, miluieşte-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi


foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută şi acum ca un Milostiv şi ne
izbăveşte pe noi de vrăjmaşii noştri, că Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi
suntem poporul Tău, toţi lucrul mâinilor Tale şi numele Tău chemăm.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Uşa milostivirii deschide-o nouă,binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca


să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi,
că tu eşti mântuirea neamului creştinesc.

Crezul
Cred Într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al
pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din
Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat, Născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl,
prin Care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire.S-a pogorât din ceruri
Şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara Şi S-a făcut om.
Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, Şi a pătimit şi S-a
îngropat. Şi a înviat a treia zi după Scripturi .
Şi S-a suit la ceruri şi Şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vină cu slavă,
să judece viii şi morţii, A cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede,
Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin
prooroci.
Întru-una Sfântă Sobornicească şi apostolească Biserică,
Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor,
Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin !

Condacul 1
Pe tine, trâmbiţa cea cu dumnezeiască glăsuire şi cerească albină, care din florile
învăţăturilor ai adunat mierea cea făcătoare de viaţă a dogmelor Treimii şi o ai
lăsat Bisericii lui Hristos bogăţie neîmpuţinată, din care gustăm noi toţi, cu dulce
cântare te lăudăm, cântând ţie: Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Icosul 1
Cel ce prin curăţia minţii tale cea asemenea cu îngerii te-ai ridicat la
dumnezeieştile înălţimi şi străbătând printre cetele heruvimilor, ai descoperit
dogmele Treimii, pe care le-ai lăsat Bisericii comoară nejefuită, Sfinte Vasile,
primeşte de la noi nevrednicii laudele acestea:
Bucură-te, lauda cea strălucită a arhiereilor;
Bucură-te, dumnezeiescule învăţător al dogmelor;
Bucură-te, următorul apostolilor cel credincios;
Bucură-te, stâlpul Bisericii cel prea luminos;
Bucură-te, al Treimii apărătorule;
Bucură-te, de cele cereşti arătătorule;
Bucură-te, ocârmuitorul corăbiei celei duhovniceşti;
Bucură-te, îndreptătorul vredniciei arhiereşti;
Bucură-te, luminătorul ceresc al preoţiei;
Bucură-te, povăţuitorul prea înţelept al pustniciei;
Bucură-te, deşteptătorul păcătoşilor către pocăinţă;
Bucură-te, mângâietorul celor ce adorm întru dreapta credinţă;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 2
Al Păstorului păstorilor de aproape slugă făcându-te, Sfinte Vasile, ai îmbogăţit
Biserica cu înţeleptele tale învăţături; pentru care cântăm lui Dumnezeu:
Aliluia!
Icosul 2
Ai fost, prea sfinte părinte, totdeauna la înălţimile vredniciei arhiereşti şi întru
adâncul smereniei; pentru care noi minunându-ne cântăm ţie:
Bucură-te, cel ce te veseleşti în Biserica biruitoare;
Bucură-te, cel ce de la Împăratul Hristos primeşti binecuvântare;
Bucură-te, turn prea înalt al privirilor cereşti;
Bucură-te, înţelepte tâlcuitor al celor teologiceşti;
Bucură-te, magistrul ştiinţelor frumoase;
Bucură-te, că ţi-ai ales pe cele nemincinoase;
Bucură-te, cu serafimii liturghisitorule;
Bucură-te, cu heruvimii de Dumnezeu văzătorule;
Bucură-te, prietenul apostolilor;
Bucură-te, întâistătătorul arhiereilor;
Bucură-te, cu mucenicii împreună-şezătorule;
Bucură-te, cu proorocii bine-vorbitorule;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 3
Pusu-te-a pe tine, Sfinte Vasile, Dumnezeu Cuvântul, tărie bună Bisericii Sale,
cel ce cu tunetul cuvintelor tale amuţeşti gurile ereticilor; iar noi credincioşii,
bucurându-ne, cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 3
Împotrivindu-te, părinte, lui Iulian prea păgânul împărat şi mărturisind dumne-
zeirea lui Hristos, ai ruşinat păgânitatea lui, făcându-te mucenic de bunăvoie;
pentru care auzi de la noi:
Bucură-te, sabie ascuţită cu focul Duhului;
Bucură-te, mărturisitor fără de frică al adevărului;
Bucură-te, propovăduire puternică a Treimii;
Bucură-te, luptător tare împotriva nedumnezeirii;
Bucură-te, predicator mare al Dumnezeirii;
Bucură-te, gură adânc grăitoare a Treimii;
Bucură-te, către Sfânta Treime al credincioşilor mijlocitor;
Bucură-te, al Bisericii a toată lumea luminător;
Bucură-te, că pe cei zgârciţi, spre îndurare i-ai plecat;
Bucură-te, cel ce pe popor de foame l-ai scăpat;
Bucură-te, al iubirii de argint săgetătorule;
Bucură-te, la milostenie îndemnătorule;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 4
Văzut-ai, mare ierarhe Vasile, pe Născătoarea de Dumnezeu înconjurată de
cetele îngereşti şi poruncind mucenicului Mercurie să nimicească pe păgânul
Iulian, vrăjmaşul Fiului său; iar după ce te-ai încredinţat că ai fost ascultat,
îndată ai cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 4
Pe Valent cel orbit cu eresul lui Arie, care tulbura Biserica lui Hristos, cu multă
bărbăţie l-ai mustrat, prea înţelepte părinte; pentru care te lăudăm pe tine,
zicând:
Bucură-te, ochiul Bisericii cel pătrunzător;
Bucură-te, de pleava clevetirilor vânturător;
Bucură-te, al viei lui Hristos înţelept lucrătorule;
Bucură-te, al tainelor mare învăţătorule;
Bucură-te, munte aspru al pocăinţei;
Bucură-te, cetate nejefuită a credinţei;
Bucură-te, privighetoarea Bisericii cea cu dulce glăsuire;
Bucură-te, vulturul teologiei, cel cu înaltă suire;
Bucură-te, al preoţiei povăţuitorule;
Bucură-te, al dascălilor învăţătorule;
Bucură-te, mare învăţător al fecioriei;
Bucură-te, grădina cea împodobită a curăţiei;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 5
Venit-a la tine, Sfinte ierarhe Vasile, femeia ce fusese nedreptăţită de eparhul
cetăţii, cerând de la tine a-i face mijlocire; iar tu, înfricoşându-l cu judecata lui
Dumnezeu, l-ai plecat a-i face dreptate; de care ea, bucurându-se, ţi-a adus
mulţumire, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 5
Următor făcându-te Mântuitorului, prea înţelepte părinte, te-ai arătat mare apă-
rător celor nedreptăţiţi; pentru care zicem:
Bucură-te, apărătorul văduvelor;
Bucură-te, părintele săracilor;
Bucură-te, sprijinitorul celor nedreptăţiti;
Bucură-te, bogăţia celor lipsiţi;
Bucură-te, cel ce pe împăraţii cei fără de lege i-ai mustrat;
Bucură-te, că pe eparh spre milă l-ai plecat;
Bucură-te, cel ce cununa mucenicească ai dorit;
Bucură-te, că mărturisitor a fi te-ai învrednicit;
Bucură-te, cel ce bogăţie pierzătoare n-ai adunat;
Bucură-te, că întru sărăcie lui Hristos ai urmat;
Bucură-te, asemenea lui Ilie râvnitor;
Bucură-te, ca Isaia mare glăsuitor;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!
Condacul 6
Primit-ai, mare arhipăstorule Vasile, putere de la Dumnezeu asupra diavolului,
încât l-ai silit a trimite prin văzduh zapisul tânărului prin care se vânduse; de
care minune spăimântându-ne, cântăm lui Dumnezeu, Celui ce te-a prea mărit pe
tine, cântare: Aliluia!

Icosul 6
Se îngrozesc mulţimile diavolilor numai auzind de numirea ta, părinte al
părinţilor Vasile; iar noi credincioşii cântând, aducem ţie laudele acestea:
Bucură-te, fulger care arzi pe duhurile satanei celei spurcate;
Bucură-te, tunetul care risipeşti sfaturile cele necurate;
Bucură-te, cel ce cu armele duhului te-ai îmbrăcat;
Bucură-te, că prin acelea pe puterile cele potrivnice le-ai sfărâmat;
Bucură-te, cel ce pe fiul împăratului l-ai vindecat;
Bucură-te, că pe mulţi din adâncul păcatului ai ridicat;
Bucură-te, că pe cel lepros l-ai tămăduit;
Bucură-te, că pe cei cu fapte bune prin Duhul i-ai cunoscut;
Bucură-te, îngerul cel pământesc;
Bucură-te, omul cel ceresc;
Bucură-te, sare tainică a învăţăturii;
Bucură-te, luminat povăţuitor al mântuirii;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 7
Descoperindu-i Dumnezeu viaţa ta cea plină de sfinţenie, părinte Vasile,
cuviosul Efrem în pustie vedea un stâlp de foc care se înălţa la cer şi a auzit glas
zicând: "În acest fel este Vasile". De care minunându-se, a cântat lui Dumnezeu:
Aliluia!

Icosul 7
Avut-ai, prea sfinte părinte, inima ta din pruncie locaş curat Sfântului Duh, prin
care te-ai făcut mare între aleşii lui Dumnezeu; pentru care cântăm ţie:
Bucură-te, sfeşnicul luminii celei neînserate;
Bucură-te, fântâna Scripturilor celor de Dumnezeu insuflate;
Bucură-te, porumbul Domnului cel cu aripi aurite;
Bucură-te, al teologului Grigorie prietene iubite;
Bucură-te, cu Gură de Aur întru Dumnezeu unire;
Bucură-te, cu amândoi a lor pecetluire;
Bucură-te, muză de credinţă învăţătoare;
Bucură-te, înţelepciunea Bisericii trebuitoare;
Bucură-te, că de înţelepciunea ta s-au mirat împăraţii;
Bucură-te, că de frumoasa ta grăire au amuţit ereticii;
Bucură-te, râu de apele vieţii revărsător;
Bucură-te, crin de mireasmă împodobitor;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 8
Precum când erai în viaţa aceasta aduceai jertfa cea fără de sânge pentru păcatele
poporului, aşa acum, prea lăudate ierarhe, stând lângă scaunul Dumnezeirii,
înalţă ca o jertfă rugăciunile tale cele bine-primite pentru noi, care te lăudăm pe
tine cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 8
Stâlp luminător ai fost pe pământ Bisericii lui Hristos, Vasile, şi îndrăzneala ta
către Hristos o ai dovedit şi după moarte; pentru care auzi-ne pe noi care zicem
ţie:
Bucură-te, cu numele împărăţiei numite;
Bucură-te, al Bisericii mare părinte;
Bucură-te, diamantul credinţei cel nezdrobit;
Bucură-te, apărătorul dogmelor cel nebiruit;
Bucură-te, oglinda descoperirilor celor dumnezeieşti;
Bucură-te, paharul tainelor celor cereşti;
Bucură-te, cerb la izvorul nemuririi alergător;
Bucură-te, celor credincioşi către aceea povăţuitor;
Bucură-te, crinul arhiereilor cel cu dumnezeiască mirosire;
Bucură-te, făclia cuvântătorilor de Dumnezeu cea cu cerească strălucire;
Bucură-te, seceră apostolească, de neghinele eresurilor tăietoare;
Bucură-te, rouă cerească de arşiţa păcatelor răcoritoare;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 9
Zis-ai, prea înţelepte părinte, că "filozofia cea adevărată este gândirea la
moarte". Dă-ne deci nouă cu rugăciunile tale cele bine-primite la Dumnezeu să
trecem fără primejdie prin porţile morţii şi, ajungând la viaţa cea fericită, să
cântăm împreună cu tine lui Dumnezeu cântare: Aliluia!

Icosul 9
Împodobit-ai, prea minunate, scaunul arhieriei cu înţelepciunea ta prea înaltă şi
cu dumnezeiasca sfinţenie; pentru care aducem ţie laudele acestea:
Bucură-te, ostaşul cel ager al armelor celor duhovniceşti;
Bucură-te, slujitorule cu puterile cele cereşti;
Bucură-te, cel ce întru împodobirea Bisericii pe mulţi ai întrecut;
Bucură-te, că vestirea ta la margini a străbătut;
Bucură-te, cel ce în norul privirilor ai intrat;
Bucură-te, că teologului Ioan ai urmat;
Bucură-te, piatra cea scumpă a arhieriei;
Bucură-te, podoaba cea luminoasă a preoţiei;
Bucură-te, noule David de la turmele pustnicilor chemat;
Bucură-te, că prin uşa oilor în staul ai intrat;
Bucură-te, cel ce turma la verdeaţa Scripturilor o ai păscut;
Bucură-te, că a păstoriei icoană vie te-ai văzut;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 10
Venit-a la tine, părinte, femeia cea păcătoasă şi dându-ţi hârtia cea pecetluită în
care erau scrise păcatele sale, pe care se ruşina a le mărturisi, tu degrab, alergând
la rugăciune către Dumnezeu, ai făcut prin minune a se şterge păcatele ei. Pentru
aceea noi, minunându-ne de îndrăzneala ta cea mare către Dumnezeu, cântăm:
Aliluia!

Icosul 10
Te-ai arătat lui Hristos, prea luminate părinte, zid nebiruit ridicat prin înţe-
lepciunea Lui la înălţime; pentru care cu laude ca şi cu nişte flori te încununează
pe tine, zicând:
Bucură-te, vioara Duhului cea dulce răsunătoare;
Bucură-te, albina Raiului cea de viaţă adunătoare;
Bucură-te, muză de cele cereşti cântătoare;
Bucură-te, grădina Scripturilor cea veselitoare;
Bucură-te, al doilea Moise care marea eresurilor despărţeşti;
Bucură-te, că a trece prin aceasta pe noul Israel îl povăţuieşti;
Bucură-te, stâlpul credinţei cel de viaţă purtător;
Bucură-te, fagure de miere din izvorul cel începător;
Bucură-te, hrănitorul celor săraci de cunoştinţă;
Bucură-te, ajutătorul grabnic celor ce te cheamă cu credinţă;
Bucură-te, cel întâi în treimea arhiereilor;
Bucură-te, că împodobeşti ceata păstorilor;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 11
Avut-ai Sfinte Părinte Vasile, semn minunat văzut de venirea Sfântului Duh, în
sfinţirea dumnezeieştilor Taine. Pentru aceasta, înfruntând neluarea aminte a
diaconului, ai făcut a se despărţi prin perdele altarul de adunarea credincioşilor;
de care minunându-ne cântăm lui Dumnezeu Celui minunat întru sfinţii Săi:
Aliluia!

Icosul 11
Minune mare s-a văzut la trecerea ta din viaţa aceasta, bine plăcutule al lui
Dumnezeu Vasile, căci sculându-te de pe patul morţii, ai botezat pe evreul
Ioasaf cu toată casa lui; pentru care te lăudăm, zicând:
Bucură-te, că după a ta cerere, Dumnezeu a primit a-ţi prelungi viaţa;
Bucură-te, că ţi s-a încredinţat ca evreul să dobândească credinţa;
Bucură-te, cel ce comoara cea din Evanghelie ai aflat;
Bucură-te, că pe aceasta prin ostenelile arhiereşti o ai scăpat;
Bucură-te, cerbul cel sprinten al munţilor cereşti;
Bucură-te, înger iubit al puterilor îngereşti;
Bucură-te, cela ce haina cea de nuntă prin înfrânare ţi-ai împodobit;
Bucură-te, că vezi pe Acela pe care L-ai dorit;
Bucură-te, că acum auzi cântările ce nu se pot grăi cu limbi omeneşti;
Bucură-te, că acum te desfătezi în cântări dumnezeieşti;
Bucură-te, spic ceresc cel cu însutită rodire;
Bucură-te, cel ce însetezi de a noastră mântuire;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 12
Prea luminate ierarhe Vasile, caută cu milostivire din înălţimea munţilor cereşti
spre noi care luptăm cu multe necazuri în marea acestei vieţi şi, primind micile
noastre laude, dă-ne ajutor cu rugăciunile tale, ca mântuindu-ne, să ne învre-
dnicim a cânta împreună cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 12
Arătându-ţi-Se Însuşi Mântuitorul cu Sfinţii apostoli, vrednicule de laude
părinte, te-a învăţat lucrarea dumnezeieştii Liturghii, pe care o ai lăsat Bisericii
podoabă de mare cuviinţă; pentru care, cu smerenie lăudându-te, zicem ţie:
Bucură-te, al altarului diamant nepreţuit;
Bucură-te, al păstorului fluier aurit;
Bucură-te, cunoscătorul dogmelor şi al canoanelor;
Bucură-te, luminătorul păstorilor şi al soboarelor;
Bucură-te, smirna cea cu dumnezeiscă mireasmă a Liturghiei;
Bucură-te, vrednicia cea îngerească a preoţiei;
Bucură-te, a Bisericii făclie luminătoare;
Bucură-te, a celor leneşi trâmbiţă deşteptătoare;
Bucură-te, ca Pavel Bisericii luminător;
Bucură-te, ca Petru de ceresca împărăţie descuietor;
Bucură-te, gura Cuvântului din cer tunătoare;
Bucură-te, văpaia Duhului de eretici mistuitoare;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 13 (de trei ori)


O, prea minunate părinte al părinţilor, Sfinte ierarhe Vasile, primind puţina noa-
stră cântare, precum Mântuitorul banii văduvei, soleşte pentru noi trecere fără
primejdii în ceasul morţii, ca învrednicindu-ne a intra în cămara dumnezeieştii
împărăţii, să cântăm cu tine împreună cântare lui Dumnezeu: Aliluia!
Apoi:

Icosul 1
Cel ce prin curăţia minţii tale cea asemenea cu îngerii te-ai ridicat la dumne-
zeieştile înălţimi şi străbătând printre cetele heruvimilor, ai descoperit dogmele
Treimii, pe care le-ai lăsat Bisericii comoară nejefuită, Sfinte Vasile, primeşte de
la noi nevrednicii laudele acestea:
Bucură-te, lauda cea strălucită a arhiereilor;
Bucură-te, dumnezeiescule învăţător al dogmelor;
Bucură-te, următorul apostolilor cel credincios;
Bucură-te, stâlpul Bisericii cel prea luminos;
Bucură-te, al Treimii apărătorule;
Bucură-te, de cele cereşti arătătorule;
Bucură-te, ocârmuitorul corăbiei celei duhovniceşti;
Bucură-te, îndreptătorul vredniciei arhiereşti;
Bucură-te, luminătorul ceresc al preoţiei;
Bucură-te, povăţuitorul prea înţelept al pustniciei;
Bucură-te, deşteptătorul păcătoşilor către pocăinţă;
Bucură-te, mângâietorul celor ce adorm întru dreapta credinţă;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 1
Pe tine, trâmbiţa cea cu dumnezeiască glăsuire şi cerească albină, care din florile
învăţăturilor ai adunat mierea cea făcătoare de viaţă a dogmelor Treimii şi o ai
lăsat Bisericii lui Hristos bogăţie neîmpuţinată, din care gustăm noi toţi, cu dulce
cântare te lăudăm, cântând ţie: Bucură-te, mare ierarhe Vasile!
Paraclisul Sfântului ierarh Vasile

[Preotul: face obişnuitul început, zicând: Binecuvântat este Dumnezeul nostru.]

Citeţul: Amin. Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Rugăciunile începătoare:

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, care pretutindenea eşti, şi


toate le implineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi te
sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte pe noi de toată intinăciunea, şi
mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.


Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.


Amin.

Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi;


Doamne, curăţeşte păcatele noastre;
Stăpâne, iartă fărădelegile noastre;
Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

Doamne, miluieşte !
Doamne, miluieşte !
Doamne, miluieşte !

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.


Amin.

Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta,
facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă
dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a
Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Doamne, miluieşte ! (de 12 ori)

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.


Amin.

Veniţi să ne închinăm, şi să cădem la Împăratul nostru Dumnezeu.


Veniţi să ne închinăm, şi să cădem la Hristos Împăratul nostru Dumnezeu.
Veniţi să ne închinăm, şi să cădem la însuşi Hristos Împăratul şi Dumnezeul
nostru.

Apoi:

Psalmul 142:
Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta,
auzi-mă, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni
din cei vii nu-i drept înaintea Ta. Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa
mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morţii cei din
veacuri. Mâhnit e duhul în mine şi inima mea încremenită înlăuntrul
meu. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate
lucrurile Tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit. Întins-am către Tine
mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetoşat. Degrab auzi-mă, Doamne,
că a slăbit duhul meu. Nu-ţi întoarce faţa Ta de la mine, ca să nu mă asemăn
celor ce se coboară în mormânt. Fă să aud dimineaţa mila Ta, că la Tine îmi
este nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul
meu. Scapă-mă de vrăjmaşii mei, că la Tine alerg, Doamne. Învaţă-mă să fac
voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povăţuiască la
pământul dreptăţii. Pentru numele Tău, Doamne, dăruieşte-mi viaţă. Întru
dreptatea Ta scoate din necaz sufletul meu. Fă bunătate de stârpeşte pe
vrăjmaşii mei şi pierde pe toţi cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul
Tău.

Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă. Bine este cuvântat Cel ce vine
întru numele Domnului. (de 3 ori), apoi:

Apoi troparele acestea, glasul al IV-lea (forma glasului al II-lea ), podobie: Cel
ce Te-ai înălţat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele
Tău, îndurările Tale dăruieşte-i, Hristoase Dumnezeule. Veseleşte cu puterea Ta
pe credinciosul nostru popor, dăruindu-i lui biruinţă asupra potrivnicilor, având
ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruinţă.

Troparul: În tot pământul s-a răspândit vestirea ta, că a primit cuvântul tău, prin
care cu dumnezeiască credinţă ai învăţat, firea celor în fiinţă ai lămurit şi ai pus
rânduială în obiceiurile oamenilor. Părinte cuvioase, preoţie împărătească, roagă
pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.


Amin.

Nu vom tăcea nicicând, de Dumnezeu Născătoare, a spune pururea puterea ta


noi, nevrednicii, că de nu ai fi stat tu înainte rugându-te, cine ne-ar fi scăpat pe
noi de atâtea primejdii, sau cine ne-ar fi păzit pe noi până acum slobozi ? Noi de
la tine, Stăpână, nu ne vom depărta, că tu mântuieşti pe robii tăi pururea din
toate nevoile.

Apoi îndată:

Psalmul 50
Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor
Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea, şi de
păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc, şi păcatul meu
înaintea mea este pururea. Ţie Unuia am greşit, şi rău înaintea Ta am făcut,
aşa încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu. Că
iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea. Că iată
adevărul ai iubit, cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi-ai
arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos
decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor
oasele mele cele smerite. Întoarce faţa Ta de către păcatele mele, şi toate
fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi
Duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa
Ta, şi Duhul Tau cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria măntuirii
Tale, şi cu Duh stăpânitor mă întăreşte. Învăţa-voi pe cei fără de lege căile
Tale, şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce. Izbăveşte-mă de vărsarea de
sânge Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de
dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta.
Că de-ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui
Dumnezeu, duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.
Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile
Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot;
atunci vor pune pe altarul Tău viţei.

Canonul Sfântului ierarh Vasile cel mare

Cântarea I

Irmos: Apa trecându-o ca pe uscat şi de răutatea egiptenilor izbăvit, israe-


liteanul striga: Izbăvitorului şi Dumnezeului nostru să-I cântăm.

Stih: Sfinte ierarhe Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu strălucirea cuvintelor tale ai întunecat toate ereziile cele osânditoare, iar


acum păzeşti de săgeţile ispitelor cămările sufletelor noastre.

Stih: Sfinte ierarhe Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Picură-mi nectarul înţelepciunii mie, celui ce am gustat amărăciunea patimilor şi


îndulceşte mintea mea cu mierea dumnezeieştilor cuvinte.

Stih: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.


Făcându-te trâmbiţă a Duhului ai vestit tainele adâncimilor dumnezeieşti, iar
acum din patimi trezeşti pe cei ce ascultă trâmbiţa cuvintelor tale.

Stih: Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

La tine alerg, Preafericită, ca la un liman binecuvântat al Vieţii, căci din cursele


ispitelor totdeauna scoţi pe robii tăi cu mâna ta cea puternică, îndrumându-i
către calea pocăinţei.

Cântarea a III-a

Irmos: Tu eşti tăria celor ce aleargă la Tine, Doamne, Tu eşti lumina celor întu-
necaţi; şi pe Tine Te laudă duhul meu.

Stih: Sfinte ierarhe Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Carte a monahilor te-ai arătat în Biserica lui Hristos, iar acum în cartea sufletelor
noastre scrie cuvânt de înţelepţire.

Stih: Sfinte ierarhe Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Norii gândurilor rele alungă-i de pe cerul inimii mele şi mă arată pe mine


încununat cu seninătatea pocăinţei.

Stih: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Flori de cântări culegem ţie din grădina laudelor cereşti, iar tu ne găteşte cununa
răbdării în ispite.

Stih: Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preacurată Fecioară, Rai înţelegător te ştim pe tine, noi cei ce alergăm cu pas
bucuros la puternică mijlocirea ta. Inima mea ce s-a făcut iad a toată stricăciunea
patimilor prefă-o iarăşi în rai tainic plin de curgerile gândurilor cuvioase.

Apoi aceste stihiri:

Sfinte ierarhe Vasile, Duhul Sfânt umbrindu-te, te-ai făcut grăitor de cele
dumnezeieşti, iar acum ne călăuzeşti pe noi la limanurile Vieţii.

Uşile pocăinţei deschide-mi fericite, cu cheia rugăciunilor tale şi soleşte-mi


iertare de la Împăratul slavei, îngrădindu-mă cu sabia gândurilor smerite, ca
pe un ostaş al lui Hristos.
Sedealna, glas 2, podobie: Ceea ce eşti rugătoare caldă şi zid nebiruit, izvor de
milă şi lumii scăpare, cu de-adinsul strigăm către tine, Născătoare de Dumnezeu,
Stăpână: Vino degrab şi ne izbăveşte pe noi din nevoi, ceea ce eşti singură
grabnic folositoare.

Valurile patimilor mele le potoleşte cu solirea ta cea grabnică şi mă scoate din


adâncul păcatului celui cumplit.

Cântarea a IV-a

Irmos: Sfatul cel neurmat şi dumnezeiesc al întrupării Tale celei de sus, celei
din Fecioară, proorocul Avacum socotindu-l a strigat: Slavă puterii Tale,
Doamne !

Stih: Sfinte ierarhe Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cetele monahilor pe tine te au turn de întărire, iar preoţii te ştiu cetate neclintită
a darului dumnezeiesc, cu care luminează şi cetatea inimilor noastre, a celor ce
te cinstim pe tine.

Stih: Sfinte ierarhe Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ruşinează pe cei ce se scoală asupra mea cu răutate şi în locul tulburării


patimilor dăruieşte-mi pacea lui Hristos, ca să te cinstesc pe tine totdeauna cu
credinţă.

Stih: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Stâlp neclintit al Treimii învăluit de lumină pe tine toţi te ştim, iar acum
sprijineşte gândurile noastre pe piatra mărturisirii Adevărului.

Stih: Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Maica Luminii, în ceasul sfârşitului meu să-mi fi aproape, alungând întunericul


asupririi diavoleşti şi gătindu-mă mai înainte cu podoabele cele mântuitoare ale
faptelor pocăinţei.

Cântarea a V-a

Irmos: Negura sufletului meu, Mântuitorule, risipeşte-o cu lumina poruncilor


Tale şi mă luminează ca un singur Împărat al păcii.

Stih: Sfinte ierarhe Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.


Biserica frumos se împodobeşte cu nevoinţele şi cu minunile tale, iar noi cu
podoabele cuvintelor tale ne luminăm biserica inimii.

Stih: Sfinte ierarhe Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca o albină înţelegătoare ai adunat din florile cugetărilor dumnezeieşti cuvinte


spre întărirea Bisericii, pe care o păzeşte şi acum cu rugăciunea ta.

Stih: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Biserica lui Hristos grăieşte către tine cuvânt de mulţumire, împletindu-ţi cununi
de laude, spre slava Ziditorului.

Stih: Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Stând cu îndrăzneală înaintea Fiului şi Dumnezeului Tău, cere cu stăruinţă ier-


tarea păcatelor noastre şi ne soleşte intrarea în cămara cea de nuntă a Mirelui
doririlor cereşti cu fecioarele cele înţelepte.

Cântarea a VI-a

Irmos: Rugăciunea mea voi înălţa către Domnul şi Lui voi spune mâhnirile
mele; că sufletul meu s-a umplut de răutăţi şi viaţa mea s-a apropiat de iad. Dar
ca Iona mă rog: Dumnezeule, din stricăciune scoate-mă.

Stih: Sfinte ierarhe Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe scaunul arhieriei ai fost aşezat de înţelepciunea dumnezeiască, iar acum


scaunele inimilor le împodobeşti cu gândurile Cuvântului.

Stih: Sfinte ierarhe Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Opreşte valurile ispitelor năpustite asupra mea şi cu pacea lui Hristos mă


îngrădeşte, ca să trec netulburat marea acestei vieţi.

Stih: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Logodindu-ţi ţie fecioria neprihănită, în cămara lui Hristos te-ai desfătat de


cugetări dumnezeieşti, iar acum adormi patimile noastre cu rugăciunea ta.

Stih: Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.


Lumea se bucură luând izbăvire prin rugăciunile tale, Fericită, şi toţi te cinstim
cu credinţă, întru tine punându-ne toată nădejdea mântuirii noastre. Scoate-ne
din stricăciunea patimilor şi haina sufletului nostru dă-ne să o curăţim cu
lacrimile pocăinţei.

Apoi aceste stihiri:

Cu marele Ilie te-ai asemănat întru râvnă şi cu Moise întru înălţimea cugetării
dumnezeieşti, iar acum fiind umbrit de darul Duhului ceri cu stăruinţă mântuire
sufletelor noastre.

Preacurată, care, prin cuvânt, negrăit ai născut pe Cuvântul în zilele cele mai de
apoi, roagă-te Lui, ca una ce ai îndrăznire de Maică.

Condacul glas 2, podobie: Cu sângiurile tale...

Fericite ierarhe Vasile, cu sabia rugăciunii ai tăiat toate legăturile patimilor şi


minte luminată de Duhul a Bisericii lui Hristos fiind, taina iubirii Tatălui desco-
peri minţilor celor mai neputincioase spre slava Treimii.

Prochimenul, glas 4: Cinstită este înaintea Domnului moartea cuviosului Său.

Stih: Fericit bărbatul cel ce se teme de Domnul...

Evanghelia după Matei:

Zis-a Domnul ucenicilor Săi: Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi
nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte
nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i desopere. Luaţi jugul
Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima,
şi veţi găsi odihna sufletelor voastre căci jugul Meu e bun şi povara Mea e
uşoară.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Pentru rugăciunile ierarhului Tău, Milostive, curăţeşte mulţimea greşelilor


noastre.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Milostive, curăţeşte mulţimea


greşalelor noastre.
Apoi stihira glas 6 (forma glasului 2), podobie: “Toată nădejdea mea spre tine o
pun, Maica lui Dumnezeu, păzeşte-mă sub acoperământul tău.”

Stih: Miluieşte-ne, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea


îndurărilor Tale curăţeşte fărădelegile noastre.

Ca un soare ai strălucit cu minunile în tot pământul, căci cu milostivirea te-ai


asemănat Părintelui ceresc, prin slujirea fără prihană Arhiereului celui Mare, iar
prin curăţia desăvârşită a inimii ai odihnit întru Tine pe Mângâietorul Duhul, Cel
ce cu multe daruri de cântări împodobea cămara inimii tale.

[Diaconul (iar în lipsa lui, preotul) rosteşte rugăciunea: Mântuieşte, Dumne-


zeule, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta, cercetează lumea Ta cu
milă şi cu indurări, înălţă fruntea creştinilor ortodocşi şi trimite peste noi milele
Tale cele bogate; pentru rugăciunile prea curatei Stăpânei noastre Născătoarei
de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria; cu puterea cinstitei şi de viaţa
făcătoarei Cruci; cu ocrotirile cinstitelor, cereştilor netrupeşti Puteri; pentru
rugăciunile cinstitului, măritului prooroc, Înaintemergătorului şi Botezătorului
Ioan; ale Sfinţilor, măriţilor şi intru tot lăudaţilor apostoli; ale tuturor sfinţilor
sfinţiţilor ierarhi; ale sfinţilor, măriţilor şi bunilor biruitori mucenici; ale
preacuvioşilor şi de Dumnezeu purtătorilor Părinţilor noştri, ale Sfinţilor (N), a
căror pomenire o săvârşim, ale Sfântului ierarh Spiridon, ale sfinţilor şi
drepţilor dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana şi pentru ale tuturor sfinţilor;
rugămu-ne, Mult-milostive Doamne, auzi-ne pe noi păcătoşii, care ne rugam
Ţie, şi ne miluieşte pe noi.]

[Strana: Doamne, miluieşte (de 12 ori).]

Cântarea a VII-a

Irmos: Chipului celui de aur neînchinându-se tinerii lui Avraam, s-au lămurit ca
aurul în topitoare; că, în cuptorul cel de foc, ca într-o cămară luminată, dănţuiau,
cântând: Binecuvântat eşti, Dumnezeul părinţilor noştri!

Stih: Sfinte ierarhe Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Duhurile rele le alungi cu suflarea rugăciunii tale şi pe toţi ne povăţuieşti la


limanul pocăinţei.

Stih: Sfinte ierarhe Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ruşinat-ai prin cuvânt pe ereticii cei neclintiţi în răutate, iar acum alungă din
Biserica lui Hristos toate neghinele ereziilor.
Stih: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Flacără a Duhului ce se înalţă la tronul Treimii te-ai arătat, iar acum cu focul
rugăciunilor tale arzi materia gândurilor noastre celor rele.

Stih: Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Lauda fecioriei eşti şi podoabă lumii îngereşti, povăţuind şi luminând pe toţi pe


calea mântuirii. De piatra rugăciunii Tale zdrobeşte pruncii gândurilor rele care
tulbură inima mea şi plânsul cel lin al pocăinţei îmi dăruieşte spre întoarcere din
robia morţii sufleteşti.

Cântarea a VIII-a

Irmos: În văpaie de foc stau Ţie înainte heruvimii şi serafimii, Doamne, şi toată
zidirea cântare frumoasă cântă Ţie: Lăudaţi-L, binecuvântaţi-L şi-L prea înălţaţi
întru toţi vecii !

Stih: Sfinte Ierarhe Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cer înţelegător te-a arătat pe tine Hristos, împodobit cu stele de gânduri dumne-
zeieşti, cu care risipeşte întunericul minţilor noastre.

Stih: Sfinte Ierarhe Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Minte prea strălucită având, înaintea minţilor celor înţelegătoare ale îngerilor
stând, aduci jertfa rugăciunii pentru cei cu minte întunecată de patimi.

Stih: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

În marea rugăciunii cufundându-te, ai pescuit cu undiţa minţii înţelegerile cele


dumnezeieşti ale Înţelepciunii, iar acum ca şi pe nişte mărgăritare le arunci în
adâncul inimilor noastre.

Stih: Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Leagă rănile sufletului meu Preacurată, picurând peste ele untdelemnul


milostivirii tale şi arată-mă mai râvnitor spre cele dumnezeieşti. Surpă
îndrăzneala vrăjmaşilor nevăzuţi şi la limanul păcii mă povăţuieşte.

Cântarea a IX-a
Irmos: Eva adică, prin păcatul neascultării, blestem înăuntru a adus, iar tu
Fecioară de Dumnezeu Născătoare, prin odrasla purtării în pântece, lumii
binecuvântare ai înflorit; pentru aceasta toţi te slăvim.

Stih: Sfinte ierarhe Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Veseleşte gândurile inimii mele celei întristate de năvala patimilor şi mă arată


următor al razelor de gând ale Soarelui dreptăţii.

Stih: Sfinte ierarhe Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nu pot eu, cel prea puţin priceput întru cuvânt, a-ţi croi văl de laude
dumnezeieşti, dar tu mă păzeşte sfinte, sub veşmântul arhieresc al rugă-
ciunilor tale.

Stih: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ploaie de gânduri dumnezeieşti trimite-mi mie din norii Duhului şi mă curăţeşte


de toată spurcăciunea gândurilor rele.

Stih: Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Bucurie Ţie , Arhanghelul ţi-a vestit şi întristarea Evei a fost alungată, iar acum
noi, cei aflaţi în mâhnire din pricina necazurilor alergăm la mijlocirea ta
dătătoare de bucurie.

Apoi: Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine Născătoare de Dumnezeu,


cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce
eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât
Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea
cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.

Apoi aceste stihiri, glas 8, podobie: "Ceea ce eşti mai cinstită...".

Bucură-te, cununa ierarhilor lui Hristos, oglinda frumuseţilor Duhului, acope-


rământul înţelepciunii celor nepricepuţi, cu haina rugăciunilor tale acoperă-mă
pe mine, cel greu încercat întru ispite.

Săltările patimilor ai veştejit, fiind umbrit de puterea Duhului, iar acum negura
patimilor noastre o risipeşti cu lumina rugăciunilor tale.

Cu înţelepciune ai călăuzit Biserica lui Hristos către adevăr şi ai aflat plata


dreptăţii, iar acum în corturile îngereşti salţi cântând cântarea veseliei.
Spicele gândurilor răutăţii le seceră din inima mea şi învredniceşte-mă Ierarhe, a
aduce rod însutit de mântuire.

Porţile iertării deschide-mi mie, celui ce am alunecat în păcat, şi cu frica lui


Dumnezeu îngrădeşte inima mea neputincioasă.

Stinge focul patimilor mele cu ploaia rugăciunii tale şi îndulceşte inima mea cu
mierea înţelegătoare a cuvintelor Înţelepciunii.

Cetele puterilor netrupeşti, cu Botezătorul, cu apostolii lui Hristos, cu Sfântul


ierarh Vasile şi cu Născătoarea de Dumnezeu Maria, faceţi rugăciune ca să
ne mântuim.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.


Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.


Amin.

Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi;


Doamne, curăţeşte păcatele noastre;
Stăpâne, iartă fărădelegile noastre;
Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

Doamne, miluieşte !
Doamne, miluieşte !
Doamne, miluieşte !

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.


Amin.

Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta,
facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă
dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a
Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

şi după ecfonis cântăm Troparul, glas 4, podobie: Degrab ne întâmpină pe noi


mai înainte până ce nu ne robim, când vrăjmaşii Te hulesc pe Tine şi ne
îngrozesc pe noi, Hristoase Dumnezeul nostru. Pierde cu Crucea Ta pe cei ce se
luptă cu noi, ca să cunoască cât poate credinţa dreptmăritorilor creştini, pentru
rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule, Iubitorule de oameni.

Se veseleşte Biserica lui Hristos şi saltă avându-te pe tine ca pe un far călăuzitor


către limanul Adevărului şi toţi îţi împletim cununi de cântări ca unui dumne-
zeiesc ierarh al lui Hristos.

Apoi cântăm această stihiră glas 2:

Podobie: Când de pe lemn, mort Te-ai pogorât, cel din Arimateea pe Tine, viaţa
tuturor, cu smirnă şi cu giulgiu Te-a înfăşurat, Hristoase şi cu dragoste s-a
îndemnat a săruta, cu inima şi cu buzele, trupul Tău cel nestricat. Însă fiind
cuprins de frică, se bucura strigând către Tine: Slavă smereniei Tale, iubitorule
de oameni!

vreme în care ne închinăm icoanei Sfântului:

Ca un ierarh stai înaintea jertfelnicului lui Hristos şi aduci jertfa rugăciunii


pentru poporul binecredincios, pentru care cere pace şi mântuire, deschizând
tuturor porţile iertării Cuvântului.

Stăpână, primeşte rugăciunile robilor tăi şi ne izbăveşte pe noi de toată nevoia


şi necazul.

Toată nădejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumnezeu, păzeşte-mă sub
acoperământul tău.

Sursa:
https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2016/11/28/paraclis
ul-sfantului-ierarh-vasile-cel-mare/

https://doarortodox.ro/2008/12/29/pomenirea-celui-intre-sfinti-parintelui-nostru-
vasile-cel-mare-arhiepiscopul-cezareei-capadociei-1-ianuarie/
Imnografie

La 1 ianuarie:

Tropar Sfântului Vasile cel mare (glasul 1): În tot pământul s-a răspândit
vestirea ta, că a primit cuvântul tău, prin care cu dumnezeiască credinţă ai
învăţat, firea celor în fiinţă ai lămurit şi ai pus rânduială în obiceiurile
oamenilor. Părinte cuvioase, preoţie împărătească, roagă pe Hristos Dumnezeu
să mântuiască sufletele noastre.

Condac Sfântului Vasile cel mare (glasul al 4-lea):Arătatu-te-ai temei neclintit


Bisericii, dând tuturor oamenilor domnia cea nestricată, pecetluind-o cu dog-
mele tale, Vasile cuvioase, grăitorule de cele cereşti.
La 30 ianuarie, împreună pomenirea Sfinţilor trei ierarhi: Vasile cel mare,
Grigorie din Nazianz şi Ioan Gură de Aur

Tropar (glasul al 4-lea): Ca cei ce aţi fost întocmai la obicei cu apostolii şi


lumii învăţători, rugaţi-vă la Stăpânul tuturor să dăruiască pace lumii şi
sufletelor noastre mare milă.

Condac (glasul al 2-lea): Pe sfinţii propovăduitori şi dumnezeieştii vestitori, pe


căpetenia învăţătorilor Tăi, Doamne, i-ai primit întru desfătarea şi odihna
bunătăţilor Tale. Că ai primit ostenelile acelora şi moartea mai vârtos decât
arderile de tot, Cel ce Însuţi prea măreşti pe sfinţii Tăi.
Vieţile Sfinţilor - Viaţa celui între Sfinţi Părintelui nostru Vasile cel mare,
arhiepiscopul Cezareei Capadociei

Cel între ierarhi prea ales, între dascăli prea înţelept şi între toţi sfinţii prea mult
plăcut lui Dumnezeu, Sfântul părintele nostru Vasile cel mare, a avut ca patrie
Pontul, ce este în Capadocia, şi s-a născut din părinţi binecredincioşi şi de
Dumnezeu cinstitori. Tatăl său se numea Vasile, iar mama sa Emilia, care a
născut patru fii de parte bărbătească: pe Petru şi pe Sfântul Vasile, pentru
care ne stă înainte cuvântul, pe Grigorie şi pe Navcratie, şi o fiică, al cărei
nume era Macrina.

Pentru aceştia, cu adevărat s-a împlinit cuvântul lui David, care zice: Neamul
drepţilor se va binecuvânta. Şi nu numai sfântul acesta a fost îmbunătăţit şi
mare luminător al lumii, ci şi ceilalţi trei fraţi ai lui s-au făcut minunaţi şi
purtători de semne. Căci Petru, fratele lui cel mai mare, a fost episcop al
Sevastiei, Grigorie a fost episcop al Nissei, iar Navcratie a fost pustnic şi
făcător de minuni. S-a sfinţit şi sora lor Macrina, după cum arată sinaxarul la
19 ale lunii iulie. Însă pe toţi fraţii i-a covârşit Sfântul Vasile întru fapta bună şi
întru învăţătură; căci la învăţăturile cele dintâi chiar pe tatăl său l-a avut dascăl şi
povăţuitor, pe care de obşte îl avea Pontul ca dascăl al învăţăturilor şi al faptelor
bune, în acea vreme.

Deci, dânsul a adus în lume o astfel de plăsmuire bună şi curată, pe care


dumnezeiescul David o numeşte plăsmuire de ziuă, iar nu de noapte. De la
acesta dar, a primit nu numai toată învăţătura, ce se numeşte enciclică, adică
înconjurătoare, dar şi toată buna credinţă; şi, în scurt să zic, prin învăţăturile
vârstei celei dintâi s-a făcut începător al desăvârşirii care avea să fie mai pe
urmă.

După ce din destul a fost deprins de tatăl său în astfel de învăţături, încât dorea
ca de nimic din cele bune să nu se lipsească, şi, pornit fiind prin iubirea de
osteneală a albinei, care din tot felul de flori îşi adună cele trebuincioase, ca să
nu rămână mai prejos, s-a dus la cetatea Cezareei Capadociei, ca să se deprindă
şi cu învăţăturile ce se dădeau acolo.

Zic despre Cezareea cea prea vestită, care a fost leagăn de învăţături şi al
Sfântului Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu; unde primind toate învăţăturile,
se asemăna cu unii din dascăli, iar pe alţii îi covârşea în tot felul de învăţătură,
încât în puţină vreme s-a făcut slăvit şi vestit tuturor celor mai mari ai cetăţii şi
la tot poporul, fiind mai mare în învăţătură decât în vârstă şi având statornicia
cea mai mare; apoi s-a arătat a fi retor între retori, chiar mai înainte de a se sui
pe scaunele sofiştilor, filosof între filosofi, mai înainte de a învăţa dogmele şi
rânduielile ce se află în filosofie; în sfârşit, lucrul cel mai mare a fost că toţi îl
aveau ca pe un preot al creştinilor, mai înainte de preoţie; şi atât de slăvit se
făcuse el prin învăţătură şi prin fapta bună, încât era cinstit, cucernic şi vrednic
înaintea tuturor.

După ce a ajuns în acest fel, s-a dus la Bizanţ, care era cetatea cea mai mare din
tot Răsăritul, pentru că era împodobită cu cei mai desăvârşiţi dintre retori şi
filosofi, de la care a adunat, prin ascuţimea minţii sale, cele mai înalte dintre
învăţături şi cu ele şi-a împodobit sufletul său. De acolo, fiind nesăţios de
învăţătură şi de temelia cuvintelor bune, a fost trimis de Dumnezeu la Atena,
unde a aflat pe Sfântul Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, sârguindu-se la
învăţături, precum şi pe Iulian Apostatul, care mai pe urmă a fost împărat (361-
363), vrăjmaş şi chinuitor al creştinilor, pe Libaniu, sofistul, şi pe mulţi alţii.

Deci, acolo, aflând Sfântul Vasile pe Sfântul Grigorie, apoi întrecându-se


unul pe altul în fapta bună şi în râvna cea dumnezeiască, atât de mult s-au
iubit, încât nu puteau să se despartă nicidecum, şi şedeau amândoi într-o
casă, amândoi mâncau şi amândoi aveau o voie. Pe scurt, se afla un suflet în
acele două trupuri şi unul de la altul primea mare folos, nu numai întru fapta
bună, ci şi întru învăţături. Căci ca doi lucrători de pământ, sârguitori şi
iscusiţi, cu aceeaşi sârguinţă lucrând ţarina filosofiei şi semănând cu multă
osteneală sămânţa învăţăturilor, au secerat rodul sârguinţei lor, prin care au
întrecut pe cei de o vârstă cu dânşii, şi atât de mult se înfrânau, încât mâncau
numai ca să trăiască, pâine şi apă, mulţumind Domnului, ca proorocul Ilie şi
ca Ioan Înainte-mergătorul, care se hrănea cu muguri de copaci; iar pe
celelalte, care momesc pântecele şi-i aduc dulceaţă, le defăimau, şi cu totul se
depărtau de ele.

Cu acest fel de înţelepciune, pe care au păzit-o până la sfârşitul vieţii lor, atât de
curaţi s-au ţinut, încât au întrecut pe vestitul Xenocrat, căruia, deşi dormea cu o
femeie desfrânată, nu-i venea nicidecum în minte că era o femeie aproape de
dânsul; apoi au fugit de lăcomie şi de împuţinare şi numai măsura cea dreaptă o
păzeau. Iar necâştigarea atât de mult au iubit-o, încât au covârşit pe Antistene,
pe Pitagora şi pe Cratis, încât pe cele cinstite şi lăudate ale acelora le socoteau ca
pe nişte jucării de copil; căci foarte mult au defăimat câştigarea de bani şi de alte
lucruri deşarte.

Trufia şi înălţarea cu totul le-au urât, iar mândria au pierdut-o prin cuvioşie. Cât
despre înţelepciunea pe care o aveau, nu este de trebuinţă să mai scriem, căci
toată viaţa lor era o cugetare şi dorire necontenită, ziua şi noaptea, ca să câştige
filosofia cea cerească şi adevărată, mai mult decât pe cea pământească. Însă se
sârguiau a o câştiga şi pe aceasta, ca să ajute Bisericii noastre, să dezrădăcineze
neghina din grâu, să cureţe şi să lămurească dogmele sfintei credinţe, şi să apere
pe credincioşi de năvălirile ereticilor.

Se sârguiau mai mult ca să întreacă pe filosofii cei vechi, şi s-a şi făcut astfel
prin multa lor osteneală şi prin dumnezeiescul ajutor, după cum se arată din
scrierile lor. Întru meşteşugul gramaticii erau neîntrecuţi, ca şi în măsurile
ştiinţei, poeziei, în mulţimea istoriilor şi frumoasa grăire de cele politice. Iar
buna rânduială a retoricii şi frumuseţea vorbirii au ales-o mai mult, şi minciuna
au lepădat-o. Filosofia cea adevărată din dogme atât de mult au deprins-o, încât
i-au întrecut pe toţi. Tot astfel şi în celelalte ştiinţe s-au deprins, încât au întrecut
pe toţi din destul, în aritmetică, în geometrie, în muzică şi în astronomie; încât s-
au făcut dascăli şi filosofi desăvârşiţi.

O înfrânare ca aceasta şi întreaga lor înţelepciune văzând-o dascălul Sfântului


Vasile, anume Eubul, om prea înţelept şi mai bun decât toţi filosofii cei din
Atena, se minuna; iar Vasile vrând să-l vâneze şi să-l aducă la cunoştinţa de
Dumnezeu, apoi un dar nepreţuit ca acesta să-i dăruiască, pentru osteneala lui,
l-a aflat odată înaintea cetăţii, vorbind cu ceilalţi filosofi şi întrebându-se
despre filosofie, căci astfel de obicei aveau între ei, ca ori să grăiască, ori să
audă ceva nou. Întrebându-se Eubul cu filosofii, pentru un cuvânt, a venit Vasile
şi îndată a dezlegat acel sofism şi l-a desluşit. Apoi ziceau ceilalţi: "Cine este
cel care a desluşit cuvântul filosofului?".

Răspuns-a Eubul, zicând: "Ori Dumnezeu, ori Vasile".


Văzând Eubul pe Vasile, a lăsat pe prietenii şi pe ucenicii săi, iar el a şezut cu
Vasile, şi au petrecut trei zile în vorbă, întrebându-se de filosofie.

Drept aceea, a întrebat Eubul pe Vasile: "Care este firea filosofiei?"

Iar el a răspuns: "Firea filosofiei este pomenirea morţii". După aceasta a


grăit şi despre lume, zicând: "Deşi sunt dulci cuvintele cele lumeşti, amară
este lumea pentru cel ce se ţine de ea cu iubire şi patimă; căci alta este slava
cea trupească şi alta a firii celei fără de trup. Nu este cu putinţă ca cineva să
se îndulcească de amândouă, pentru că nimeni nu poate să slujească la doi
stăpâni. Însă, pe cât ne arată puterea bunătăţii, să împărţim la cei flămânzi
pâinea înţelegerii; şi pe cei ce s-au lipsit, pentru răutatea lor, de
acoperământul faptei bune, pe aceia să-i aducem sub acoperământul
lucrurilor celor bune; căci pe care-l vedem gol, îl îmbrăcăm şi nu defăimăm
trupul nostru.

Sunt la noi, o! Eubule, nu chipuri, nici ghicituri, ci singur adevărul


povăţuindu-ne spre mântuire; pentru că vom învia toţi, unii spre viaţa veşnică,
iar alţii spre muncă şi ruşinarea veşnică, şi vom sta toţi înaintea judecăţii lui
Hristos, precum ne învaţă marii glăsuitori Prooroci: Isaia, Ieremia, Daniil,
David şi dumnezeiescul Apostol Pavel; după aceştia, chiar dătătorul pocăinţei
şi răsplătitorul nostru, Domnul, Care a căutat oaia cea pierdută, iar pe fiul cel
risipitor, care cu pocăinţă s-a întors, cuprinzându-l cu dragoste, l-a sărutat, cu
haină luminată şi cu inel l-a împodobit şi l-a ospătat. Acela dă asemenea
răsplătire celor ce vin în ceasul al unsprezecelea, ca şi celor ce au purtat
greutatea şi zăduful zilei. Acela, pocăindu-ne şi născându-ne din apă şi din
Duh, ne dă cele ce ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima
omului nu s-a suit, precum şi pe toate care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L
iubesc".

Vasile grăind acestea, Eubul a strigat: "O! Vasile, arătătorule de cele cereşti,
prin tine cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul a toate, aştept
învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie, Amin! Acesta este semnul
credinţei mele în Dumnezeu: toată averea ce o am, în mâinile tale o dau şi
cealaltă vreme a vieţii mele cu tine o voi petrece, căci doresc naşterea din apă
şi din Duh".

Vasile i-a zis: "Bine este cuvântat Dumnezeul nostru, de acum şi până-n veac,
Cel ce a luminat mintea ta cu lumina adevărului, Eubule, şi din rătăcirea cea
mare te-a adus la cunoştinţa milostivirii Sale. Iar de vei voi, precum zici, ca să
petreci cu mine, îţi voi spune în ce chip să ne îngrijim de mântuirea noastră şi
să ne izbăvim din cursele vieţii celei de aici; să vindem toate averile şi să le
împărţim săracilor. După aceea să mergem în sfânta cetate, ca să vedem
minunile ce sunt acolo şi vom câştiga îndrăznire către Dumnezeu".

Astfel, toate bine împărţindu-le celor ce aveau trebuinţă, şi cumpărându-şi


hainele cele albe pentru Sfântul Botez, s-au dus la Ierusalim şi îi întorceau în
cale pe mulţi la adevărata credinţă.

***
Mergând în Antiohia, au intrat la o gazdă, iar fiul gazdei, Filoxen, şedea înaintea
uşii, fiind supărat; acela era ucenic al lui Libaniu sofistul, de la care luând nişte
stihuri de ale lui Homer, ca să le prefacă în vorbă retoricească, nu putea, şi în
nepricepere fiind, se necăjea foarte.

Pe acesta, văzându-l Vasile necăjit, l-a întrebat: "Pentru ce eşti necăjit,


tinere?"

Iar Filoxen a zis: "Oare dacă-ţi voi arăta pricina mâhnirii mele, ce folos îmi va fi
de la tine, întru aceasta?".

Iar Vasile, făgăduindu-i că nu în zadar îi va fi aceea ce va arăta lui, tânărul i-a


spus despre sofist şi despre stihurile acelea şi că aceea este pricina întristării lui,
de vreme ce nu se pricepe ca să alcătuiască stihurile.
Vasile, luând stihurile, a început a i le tâlcui, alcătuindu-le în vorbă simplă, în
trei feluri.

Atunci tânărul, mirându-se şi înveselindu-se, l-a rugat să-i scrie tălmăcirea.

Drept aceea, Vasile a scris tâlcuirea acelor stihuri ale lui Homer în trei feluri, pe
care luându-le tânărul, cu bucurie a mers dimineaţa la Libaniu, dascălul său,
ducându-i acea alcătuire a stihurilor; iar el citind-o, s-a mirat şi a zis: "Vă jur pe
dumnezeiasca rânduială, că nu se află cineva din înţelepţii de acum care să-ţi
spună o asemenea tâlcuire. Deci cine ţi-a scris această, Filoxene?"

Iar tânărul i-a spus: "Este un străin în casa mea, care, fără osteneală, degrabă a
tâlcuit aceasta".

Libaniu îndată a alergat cu sârguinţă la gazdă, ca să vadă pe străinul acela.


Văzând pe Vasile şi pe Eubul, s-a mirat de venirea lor neaşteptată şi s-a bucurat
de dânşii. Deci, i-a rugat să vină şi să găzduiască în casa lui; iar ei venind,
Libaniu le-a pus înainte masă cu multe feluri de bucate.

După obiceiul lor însă gustând puţină pâine şi apă cu măsură, au mulţumit lui
Dumnezeu dătătorul de toate bunătăţile.
Apoi a început Libaniu a le pune întrebări sofiste, iar ei împotrivă îi aduceau
cuvântul credinţei; Libaniu, cunoscând puterea cuvintelor, zicea că n-a venit
încă vremea de a se boteza, iar dacă rânduiala lui Dumnezeu va porunci, apoi
cine poate să se împotrivească? "Mult mă vei sluji, o! Vasile, dacă unele ca
acestea vei binevoi a le grăi, spre folosul ucenicilor care sunt la mine".

Degrabă ucenicii lui Libaniu fiind adunaţi, a început Vasile a-i învăţa: "Să
aveţi curăţie sufletească, nepătimire trupească, purtare blândă, grai cumpănit,
cuvânt cu bună rânduială, hrană şi băutură măsurată, înaintea celor mai
mari tăcere, înaintea celor mai înţelepţi luare-aminte, la cei mai bătrâni
supunere, să aveţi spre cei asemenea cu voi şi spre cei mai mici dragoste
nefăţarnică, de cei răi, pătimaşi şi iubitori de trup să vă depărtaţi şi puţin să
grăiţi, dar mai mult să înţelegeţi, să nu fiţi fără de socoteală în cuvânt, să nu
prisosiţi cu vorba, să nu fiţi îndrăzneţi la râs, cu sfială să vă împodobiţi şi cu
femeile cele necurate să nu vorbiţi, să aveţi în jos căutarea, iar sufletul sus, să
fugiţi de cuvintele cele împotrivă; dregătorie dăscălească să nu doriţi, cinstea
acestei lumi întru nimic s-o socotiţi. Iar de ar face cineva vreun bine spre
folosul altora, de la Dumnezeu plata s-o aştepte şi veşnica răsplătire de la
Iisus Hristos, Domnul nostru".

Acestea zicându-le Vasile către ucenicii lui Libaniu şi ei ascultând nu fără de


mirare, iarăşi a plecat cu Eubul în cale.

***
După ce au sosit în Ierusalim, toate Sfintele Locuri cu credinţă şi cu dragoste
înconjurându-le şi într-însele închinându-se lui Dumnezeu, Care este peste tot, ei
s-au arătat episcopului acelei cetăţi, cu numele Maxim, şi l-au rugat ca să-i
boteze în Iordan. Episcopul, văzându-i plini de credinţă, a făcut după credinţa
lor şi luând clerul său a mers cu Vasile şi cu Eubul la Iordan, iar când era pe
mal, Vasile a căzut la pământ şi, cu lacrimi şi glas, s-a rugat la Dumnezeu ca să-i
arate vreun semn al credinţei lui.

Deci, tremurând, s-a sculat şi s-a dezbrăcat de hainele sale, odată cu care şi pe
omul cel vechi l-a lepădat şi, intrând în apă, se ruga.

Când s-a apropiat arhiereul să-l boteze, iată s-a pogorât un fulger de foc spre
ei, şi ieşind un porumbel din fulgerul acela, s-a pogorât în Iordan, şi,
tulburând apa, a zburat la cer; iar cei ce stăteau pe mal, văzând aceea, s-au
cutremurat şi au prea mărit pe Dumnezeu.

Vasile, fiind botezat, a ieşit din apă, şi mirându-se episcopul de dragostea ce


avea către Dumnezeu, l-a îmbrăcat în haina Învierii lui Hristos, rugându-se.
Apoi a botezat şi pe Eubul, i-a uns pe ei cu mir şi i-a împărtăşit cu
dumnezeieştile Taine. Întorcându-se în sfânta cetate, au petrecut într-însa un
an; după aceasta s-au dus în Antiohia, unde Meletie arhiepiscopul a hirotonit
pe Vasile diacon şi acolo a tâlcuit Pildele lui Solomon.

***
Nu după multă vreme, s-a dus cu Eubul în patria sa, Capadocia, apropiindu-se de
cetatea Cezareei. Apoi s-a descoperit într-o vedenie de noapte lui Leontie,
arhiepiscopul Cezareei, despre venirea lor şi că Vasile o să fie în vremea sa
arhiepiscop al acelei cetăţi. Deci, dimineaţa, chemând arhiepiscopul pe
arhidiaconul său şi pe unii din clericii cei cinstiţi, i-a trimis la porţile cetăţii
dinspre răsărit, poruncindu-le ca pe cei doi străini ce-i vor întâmpina, să-i aducă
la dânsul cu cinste. Iar ei ducându-se şi întâmpinând pe Vasile şi Eubul, pe când
intrau în cetate, i-au adus la arhiepiscop.

El, văzându-i pe dânşii, s-a mirat, că pe unii ca aceştia îi văzuse în vedenie, şi a


prea mărit pe Dumnezeu. Apoi i-a întrebat arhiepiscopul de unde vin şi cum se
numesc. Înştiinţându-se despre numele lor, a poruncit să-i aducă la masă şi să-i
ospăteze. După aceea, chemând clerul său şi bărbaţi aleşi din cetate, le-a spus
toate cele ce i s-au vestit lui despre Vasile în vedenie, de la Dumnezeu. Atunci
clerul cu un glas a zis: "De vreme ce pentru cinstita ta viaţă ţi-a arătat
Dumnezeu pe moştenitorul scaunului tău, se cade să faci cu dânsul precum îţi
este plăcerea; căci cu adevărat vrednic este omul pe care judecăţile lui
Dumnezeu îl descoperă".

Apoi a chemat arhiepiscopul pe Vasile şi pe Eubul şi a început a vorbi cu ei din


Scripturi, vrând ca să afle priceperea lor; şi auzindu-i, s-a mirat de noianul
înţelepciunii ce se afla într-înşii, apoi ţinându-i la sine, îi cinstea după vrednicie.

Vasile, petrecând în Cezareea, avea acelaşi fel de viaţă precum a văzut mai
înainte la mulţi cuvioşi, pe când a înconjurat Egiptul, Palestina, Siria şi
Mesopotamia, căutând pe Eustatie filosoful şi cercetând într-acele părţi pe
părinţii cei nevoitori; deci, le urma bine cu chipul şi cu viaţa monahicească.

După aceea a fost hirotonit prezbiter de Ermoghen, episcopul Cezareei, care a


fost după Leontie, şi era povăţuitorul monahilor. Murind Ermoghen arhie-
piscopul, era cerut în scaun Sfântul Vasile, ca un vrednic şi de Dumnezeu mai
înainte însemnat; dar, fugind de cinste, s-a ascuns, şi a fost ridicat la
arhiepiscopie Eusebiu, bărbat bun la obiceiuri cu adevărat, dar puţin învăţat şi
întru înţelepciunea cărţii neiscusit; deci, acela ştiind pe Vasile că era de toţi
foarte cinstit şi lăudat ca un mai înţelept filosof şi cu viaţa sfântă, a început ca un
om neputincios a fi biruit de zavistie şi se arăta rău-voitor lui Vasile.
Acest lucru înţelegându-l Sfântul Vasile, nevrând să fie pricinuitor de zavistie,
s-a dus în pustia Pontului, unde a chemat prin scrisori şi pe prietenul său, pe
Sfântul Grigorie de Nazianz; acolo, adunând cu dânsul mulţime de monahi, a
făcut rânduiala de viaţă monahală, fiind luminat de Duhul Sfânt, şi petrecea
viaţă îngerească pe pământ. Le ajuta lor la o viaţa ca aceea şi fericita Emilia,
maica lui Vasile, petrecând nu departe de ei, de cealaltă parte de râu, în sat, şi
de hrana lor îngrijindu-se; apoi, rămânând văduvă, toată sârguinţa o avea ca
să placă lui Dumnezeu.

Fiind vremea, Vasile şi Grigorie au ieşit din pustie, siliţi de trebuinţele Sfintei
Biserici, care atunci era tulburată de eretici. Pentru că pe Grigorie, tatăl său, l-a
luat la sine spre ajutorul drept-credincioşilor în cetatea Nazianzului, fiind bătrân
şi neputând să se lupte acum cu lupii; iar Vasile, împăcându-se cu Eusebiu,
arhiepiscopul Cezareii, acesta, prin scrisoare, l-a rugat să se întoarcă la dânsul şi
să ajute Bisericii care lupta contra arienilor.

Văzând fericitul Vasile o primejdie ca aceea a Sfintei Biserici, şi cinstind mai


mult trebuinţa cea de obşte, decât viaţa pustnicească, a lăsat singurătatea şi a
venit în Cezareea, unde foarte mult a lucrat cu cuvântul şi cu scrisul, curăţind
credinţa cea dreaptă de eresuri. Apoi arhiepiscopul Eusebiu şi-a dat sfârşitul pe
braţele lui Vasile, dându-şi sufletul său lui Dumnezeu; iar după dânsul, lucrând
Sfântul Duh, marele Vasile, chiar nevrând a fi ridicat în scaun, a fost sfinţit de
mulţi episcopi, între care era şi bătrânul Grigorie, tatăl lui Grigorie de Nazianz;
căci acela, fiind neputincios şi obosit de bătrâneţe, a poruncit să-l ducă în
Cezareea, să silească pe Vasile a veni la arhiepiscopie, ca nu cumva arienii să
ridice pe vreunul dintre ai lor în scaunul acela.

Deci, Vasile ocârmuia Biserica lui Hristos; iar pe Petru, fratele său cel după
trup, l-a sfinţit prezbiter, ca să-i ajute la ostenelile bisericeşti, iar mai târziu l-a
pus episcop în cetatea Sevastiei. În acelaşi timp şi mama sa, fericita Emilia,
după o viaţă de mai bine de 90 de ani, şi-a dat sufletul Domnului. Ea a mai
avut încă un fiu, pe Grigorie, episcopul Nissei, şi pe Petru, pe care l-am
pomenit, precum şi o fiică, Macrina fecioară, întâia născută, şi ceilalţi fii,
crescuţi întru mari fapte bune.

După un timp oarecare, fericitul Vasile a cerut de la Dumnezeu să i se dea


darul înţelepciunii, aşa încât, cu ale sale cuvinte curate, să poată săvârşi
slujba cea fără de sânge şi să vie spre el Duhul Sfânt. După şase zile, adică în
ziua a şaptea, pogorându-se Duhul Sfânt, a început a liturghisi şi săvârşi în
toate zilele jertfa cea fără de sânge.

După ce a trecut câtăva vreme, cu credinţă şi cu rugăciune a început a scrie


cu propria sa mână tainele sfintei slujbe. Şi în acea noapte i s-a arătat
Domnul în vedenie, cu apostolii, făcând înainte punere a pâinii şi a paharului,
la Sfântul Jertfelnic; apoi, sculând pe Vasile, i-a zis: "După a ta cerere, să se
umple gura ta de laudă, ca adică, cu ale tale curate cuvinte, să aduci slujba
cea fără de sânge". Iar el s-a sculat tremurând, neputând să privească cu
ochii la arătarea Domnului cea luminoasă.

După această arătare luminoasă a mers în biserică şi, apropiindu-se de


Sfântul Altar, a început a grăi şi a scrie pe hârtie, în limba grecească, astfel:
Să se umple gura mea de laudă, ca să cânt slava Ta, Doamne, Dumnezeul
nostru, Cel ce ne-ai zidit pe noi şi ne-ai adus în viaţa aceasta, rostind apoi şi
celelalte rugăciuni ale Sfintei Biserici.

Iar după sfârşitul rugăciunilor a ridicat pâinea, rugându-se cu dinadinsul şi


zicând: "Ia aminte, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt
lăcaşul Tău şi de pe scaunul măririi împărăţiei Tale, şi vino ca să ne sfinţeşti
pe noi; Cel ce şezi sus, împreună cu Tatăl, şi aici cu noi eşti nevăzut,
învredniceşte-ne, cu puternică mâna Ta, ca să ni se dea preacuratul Tău trup
şi cinstitul Tău sânge nouă, tuturor popoarelor".

Arhiereul săvârşindu-le pe acestea, Eubul, cu cei mai întâi clerici, au văzut o


lumină cerească luminând altarul şi pe arhiereu şi nişte bărbaţi prea luminaţi în
veşminte albe, înconjurând pe acel mare arhiereu. Văzând aceasta, s-au
înspăimântat foarte mult şi au vărsat lacrimi, lăudând pe Dumnezeu.

***
În vremea aceea, marele Vasile chemând un argintar, i-a poruncit ca din aur
curat să facă o pasăre, în chipul porumbelului ce s-a arătat deasupra Iordanului,
spre păzirea dumnezeieştilor Taine, şi l-a aşezat deasupra Sfintei Mese.

***
Altă dată, sfântul, săvârşind dumnezeiasca slujbă, un evreu, prefăcându-se
creştin, vrând să iscodească despre Sfintele Taine, s-a lipit de cei credincioşi şi a
intrat în biserică; acolo a văzut pe Sfântul Vasile că avea în mâinile sale un
prunc, pe care-l sfărâma.

Împărtăşindu-se credincioşii din mâinile sfântului, a venit şi evreul; şi i-a dat


arhiereul, ca şi celorlalţi creştini, o parte din Sfintele Daruri, pe care luând-o
evreul în mâini, a văzut că era adevărată carne. După aceea, apropiindu-se de
pahar, a văzut că era sânge adevărat în el.

Deci a păstrat rămăşiţele Sfintei Împărtăşanii şi, mergând acasă, le-a arătat
femeii sale, şi i-a spus despre tot ce a văzut cu ochii săi; apoi crezând cu
adevărat că înfricoşată şi prea înaltă este taina creştinească, a doua zi a mers la
Fericitul Vasile, rugându-l să-i dea Sfântul Botez.

Iar Vasile, dând mulţumire lui Dumnezeu, nu a întârziat a boteza pe evreu,


împreună cu toată casa lui.

***
Altă dată, mergând undeva sfântul, o femeie săracă, fiind nedreptăţită de
eparhul cetăţii, a căzut în cale la picioarele fericitului, rugându-l ca să scrie
despre dânsa la acel boier, ca unul care avea multă trecere către dânsul.

Sfântul, luând o hârtie, a scris către boier astfel: "S-a apropiat de mine această
săracă femeie, care îţi aduce scrisoarea mea, nădăjduind că mă iubeşti şi are
trecere cuvântul meu la tine; deci m-a rugat ca să-ţi scriu, să n-o mai superi.
De este adevărată nădăjduirea ei, arată cu lucrul, şi fă milă cu femeia
aceasta".

Scriind sfântul hârtia, a dat-o femeii celei sărace, iar ea luând-o, a dus-o şi a dat-
o boierului, care, citind-o, a scris înapoi sfântului: "După scrisoarea ta, părinte
sfinte, aş fi voit să fac milă acestei femei sărace, dar nu pot, de vreme ce se află
sub dajdie".

Iar sfântul iarăşi a scris către dânsul: "Dacă ai voit şi n-ai putut, bine; iar de ai
putut şi n-ai voit, atunci te va aduce Dumnezeu în starea celor ce au trebuinţă
ca, atunci când vei voi să fii miluit, să nu poţi fi".

Acest lucru s-a şi întâmplat, pentru că, nu după multă vreme, supărându-se
împăratul pe acest eparh, căci auzea că face multe năpăstuiri, l-a aruncat în
închisoare, ca să despăgubească pe cei pe care îi năpăstuise. Eparhul a trimis din
închisoare rugăminte la Sfântul Vasile ca să-l miluiască şi să înduplece pe
împărat, prin mijlocirea sa.

Vasile grăbindu-se, a rugat pe împărat pentru dânsul şi, după şase zile, a venit
poruncă pentru liberarea boierului de la închisoare. Eparhul văzând milostivirea
sfântului către dânsul, a alergat la el spre a-i mulţumi, iar femeii sărace i-a dat
îndoit din averile sale.

***
Altă dată, era foamete atâta de mare în eparhia sfântului, încât mulţi oameni au
murit, din lipsă de hrană. Sfântul, văzând pe boieri că ţin grâul în hambare şi nu-
l dau săracilor, se mâhnea de învârtoşarea inimii acestora; căci o altă neomenie
mai mare decât aceasta nu este, ca într-o vreme ca aceea cei bogaţi să nu voiască
a vinde grâul, ci să aştepte ca, vânzându-l mai scump, să adune mai mulţi bani.
Dar nu ştiu ticăloşii că, cu cât aşteaptă vreme mai multă să adune bani mai mulţi
şi să strâmtoreze pe cei săraci, cu atât îşi înmulţesc asupra lor mânia lui
Dumnezeu; căci ce altceva este mai rău decât să păstreze grâul şi să
negustorească strâmtorarea săracilor, să se lipsească şi să moară de foame? Cum
să-i numească cineva pe aceştia creştini? Cum să-i numească oameni pe ei care
sunt mai sălbatici decât fiarele, că fiarele iubesc pe cele asemenea lor, iar aceştia
nu se milostivesc spre cei de o seminţie cu dânşii. Unii ca aceştia erau, în
vremea aceea, boierii Cezareei.

Sfântul îi învăţa în fiecare zi despre milostenie, îi sfătuia, îi ruga, le scria, le


aducea aminte de iubirea de străini a lui Avraam, de primirea de străini a lui Lot,
de istoria lui Iosif cel prea frumos, cum a hrănit pe egipteni, şi mai ales cuvintele
acestea: Surpa-voi hambarele mele şi mai mari le voi zidi. Acestea făcându-le
şi zicându-le sfântul, de-abia i-a înduplecat să-şi deschidă hambarele.

Atunci, urmând lui Hristos, care a spălat picioarele ucenicilor, slujea singur la
împărţirea grâului, singur fierbea seminţe, singur le împărţea săracilor hrana; şi
aşa făcând multe zile, a potolit primejdia foametei.

***
În acea vreme, împăratul Iulian (361-363), necuratul şi păgânul, vrând să ducă
război asupra perşilor, a venit în părţile Cezareei Capadociei; iar Sfântul Vasile
cunoscându-l de la Atena, căci învăţase acolo împreună cu dânsul, a luat poporul
său şi l-a întâmpinat, cinstindu-l ca pe un împărat, şi fiindcă nu avea alt dar să-i
ducă, i-a dus trei pâini de orz, dintr-acelea care mânca sfântul; căci aşa ceruse
împăratul, să-i ducă dintr-acelea din care mănâncă el. Deci, primind împăratul
darul, a zis slujitorilor să-i răsplătească lui şi să-i dea iarbă din livadă.

Sfântul, văzând o necinste ca aceasta, a zis împăratului: "Noi, împărate, ţi-am


adus dintr-acelea care mâncăm, precum ai cerut, iar împărăţia ta, precum se
vede, ne-ai răsplătit darul, dându-ne dintre acelea pe care le mănânci însuţi".

Auzind acestea împăratul, s-a mâniat foarte şi a zis sfântului: "Acum primeşte
darul acesta, şi când mă voi întoarce din Persia biruitor, voi arde cetatea ta de tot
şi pe nebunul popor cel amăgit de tine îl voi robi, căci necinsteşte pe zeii cărora
mă închin eu, şi atunci vei lua şi tu cuviincioasa răsplătire". Astfel înfricoşându-l
păgânul împărat, s-a dus în Persia.

Sfântul întorcându-se în cetate şi chemând toată mulţimea poporului, le-a spus


îngrozirile împăratului, iar după aceea i-a sfătuit, zicând: "Să nu vă mâhniţi,
fraţii mei creştini, de banii voştri, ci numai de viaţa voastră să vă îngrijiţi;
duceţi-vă şi aduceţi banii voştri, să-i adunăm într-un loc, şi când vom auzi că
se întoarce împăratul, să-i punem grămezi în calea lui, căci văzându-i, ca un
iubitor de bani ce este, se va îmblânzi şi nu va face asupra noastră precum
vorbeşte".

Ducându-se creştinii, au făcut precum le-a poruncit sfântul, au adus avuţii


nenumărate, aur, argint şi pietre scumpe.

Sfântul primindu-le, le-a pus în casa de vase, scriind deasupra numele fiecăruia,
ca să se păstreze până când vor auzi despre întoarcerea împăratului. Când a
înţeles sfântul că se întoarce împăratul, a adunat mulţimea creştinilor, împreună
cu femeile şi cu copiii, şi le-a poruncit să postească trei zile; apoi i-a suit în
muntele Cezareei, care acum se numeşte Didim, adică geamăn, căci are două
vârfuri, în care era şi o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Rugându-se creştinii în biserica aceea, cu inima zdrobită, milostivului Dumne-


zeu şi Preasfintei Maicii Lui, ca să risipească sfatul păgânului împărat, sfântul a
văzut stând împreună cu poporul la rugăciune mulţime de oaste cerească
împrejurul muntelui, şi în mijlocul lor a văzut o femeie şezând pe un scaun cu
multă slavă, şi a zis către îngerii care stăteau împrejur: "Chemaţi la mine pe
Mercurie, ca să se ducă să ucidă pe Iulian, vrăjmaşul Fiului meu". Deci, s-a
arătat Sfântului Vasile Mucenicul Mercurie, îmbrăcat cu armele lui, şi luând
voie de la femeia aceea, care era Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, s-a dus
degrabă.

După ce sfântul a văzut această vedenie, a luat îndată pe unii din clerici şi s-a
pogorât în cetate; şi era acolo o biserică a Sfântului Mercurie, în care se aflau
moaştele lui, cinstindu-se de creştini; căci Sfântul Mercurie a murit acolo în
Cezareea, mai înainte cu 100 de ani, în vremea împărăţiei lui Deciu (249-251) şi
Valerian (253-259).

Deci, în biserica aceasta intrând sfântul, se ruga înaintea icoanei Preasfintei


Născătoare de Dumnezeu, lângă care era şi chipul Sfântului marelui Mucenic
Mercurie, cu suliţă ca un ostaş. Vasile se ruga ca acel păgân împărat, pierzătorul
creştinilor, să nu se întoarcă viu de la război.

Şi a văzut chipul Sfântului Mercurie, cel de lângă Preacurata Născătoare de


Dumnezeu, schimbându-se, şi s-a făcut nevăzut câtăva vreme; iar după puţin,
s-a arătat cu suliţa sângerată; pentru că în vremea aceea Iulian a fost însuliţat
la război de Sfântul mucenic Mercurie, cel trimis de Preacurata Fecioară
Născătoare de Dumnezeu, spre pierzarea vrăjmaşului lui Dumnezeu.

Atunci a cunoscut sfântul că acea vedenie a fost adevărată; apoi îndată s-a suit în
munte şi a zis creştinilor: "Bucuraţi-vă şi vă veseliţi astăzi, fraţilor, căci s-a
auzit rugăciunea noastră şi împăratul şi-a luat cuviincioasa pedeapsă; pentru
aceasta, mulţumind lui Dumnezeu, să mergem în cetate, ca să-şi ia fiecare din
voi banii săi".

Creştinii auzind acestea, cu un cuget au strigat toţi: "Dacă am voit să-i dăm
împăratului celui păgân, acum, oare, să nu-i dăruim Împăratului cerului şi al
pământului, Cel ce ne-a dăruit viaţa noastră?"

Iar sfântul lăudându-le sârguinţa lor, a poruncit să-şi ia fiecare a treia parte din
cele ce a dat, iar cu cealaltă avuţie să zidească o casă de săraci şi de străini,
spital, casă de bătrâni şi de sărmani.

Sfântul Vasile avea şi acest dar: pe când slujea şi înălţa Sfintele Daruri,
cunoştea că vine darul Sfântului Duh, printr-un semn ca acesta: Porumbelul
acela de aur, care era deasupra dumnezeieştii Mese, cea cu Sfintele Daruri,
mişcându-se de dumnezeiasca putere, de trei ori se clătina.

***
Odată, slujind fericitul şi înălţând Sfintele, nu s-a făcut obişnuitul semn al
porumbelului, care, prin cea de trei ori mişcare, însemna pogorârea Duhului
Sfânt. Drept aceea, Vasile gândind la aceasta, a văzut un diacon din cei ce ţineau
ripidele făcând semn spre o femeie ce stă înaintea altarului. Deci, a poruncit ca
să se depărteze diaconul acela de la Sfânta Masă, şi şapte zile i-a dat canon ca să
postească şi să se roage, şi fără somn toată noaptea la rugăciune să petreacă; iar
din averile lui să le dea la săraci.

Deci, dintr-acea vreme Sfântul Vasile a poruncit ca să fie în biserică înaintea


altarului perdele şi îngrădire pentru femei, ca să nu îndrăznească vreuna a
privi în altar în vremea dumnezeieştii slujbe; iar aceea care ar îndrăzni, să fie
gonită din biserică şi de Sfânta Împărtăşire să se despartă.

***
Într-acea vreme tulbura Biserica lui Hristos Valens (364-378), împăratul cel
orbit cu eresul arian, care pe mulţi episcopi drept- credincioşi izgonindu-i din
scaunele lor, a ridicat pe arieni în locurile acelora; iar pe alţii mici la suflet şi
fricoşi i-a silit ca să se învoiască cu eresul lui. Deci, se mânia şi se tulbura
văzând pe Sfântul Vasile pe scaunul său, fiind fără temere şi în credinţa sa fiind
nemişcat ca un stâlp, şi pe alţii sprijinindu-i şi sfătuindu-i să se depărteze de
eresul arian ca de un lucru urât de Dumnezeu. Împăratul, străbătând stăpânirea
sa, şi pe cei dreptcredincioşi pretutindeni chinuindu-i mult, a mers la Antiohia şi
în Cezareea Capadociei, îngrijindu-se cu dinadinsul să aducă pe Vasile la unirea
ariană. Deci a îndemnat pe voievozii săi, pe boieri şi pe sfetnici cu rugăminte, cu
făgăduinţe şi cu îngroziri să sfătuiască pe Vasile spre a face voia lui.
De aceea, supărau foarte mult pe sfântul cei de un gând cu împăratul; dar încă şi
femeile cele de neam mare şi care aveau cunoştinţă cu împăratul, trimiteau pe
eunucii lor la sfântul, sfătuindu-l şi îndemnându-l să vină la unirea gândului
împărătesc; dar nimic n-au sporit, pentru că n-au găsit un om slab la inimă, ci un
om hotărât.

După aceea, Modest, eparhul, cu mai multă îndârjire s-a sculat asupra lui;
deoarece chemându-l la sine şi neputând să-l plece cu momeli la credinţa
împărătească, îl îngrozea cu mânie.

Iar sfântul, la îngrozirile lui, cu îndrăzneală a răspuns: "Averile mele voieşti să


le iei? Pe tine nu te vei îmbogăţi, iar pe mine nu mă vei sărăci. Dar, socotesc
că aceste haine vechi ale mele şi aceste puţine cărţi, în care este toată bogăţia
mea, nu-ţi trebuiesc; de izgonire nu mă tem, pentru că al meu este tot
pământul, sau mai bine să zic, al lui Dumnezeu. De chinuri nu mă îngrijesc,
care mă vor duce la doritul sfârşit, şi cu acestea bine îmi vei face, căci mai
degrabă mă vei trimite la Dumnezeul meu".

Modest a zis: "Nimeni n-a vorbit cu mine cu aşa îndrăzneală".

Iar sfântul i-a răspuns: "Căci nu ţi s-a întâmplat să vorbeşti cu vreun episcop.
Noi întru celelalte arătăm smerenie şi blândeţe, însă când cineva voieşte să ia
de la noi pe Dumnezeu şi dreptatea Lui, apoi nu ne îngrijim de nici unul".

La sfârşit Modest a zis: "Să te gândeşti până dimineaţă, căci la pierzare te voi
da".

Iar el a răspuns: "Eu dimineaţă acelaşi voi fi; însă voiesc ca şi tu să fii
neschimbat în cuvântul tău".

Nişte cuvinte îndrăzneţe ca acestea, ale Sfântului Vasile, le-a spus Modest
împăratului, iar el i-a poruncit să nu-l supere mai mult.

Sosind praznicul Arătării Domnului (Botezul), împăratul, ca şi cum vrând să


placă puţin lui Vasile, a intrat în biserica lui şi, privind la buna podoabă şi la
rânduiala bisericii, la cântarea şi la rugăciunea credincioşilor luând aminte, se
uimea; căci n-a văzut niciodată într-ale sale biserici ariene o rânduială şi bună
podoabă ca aceea.

Acolo, Sfântul Vasile, apropiindu-se de împărat, grăia către el cuvinte dumne-


zeieşti, iar nu omeneşti, pe care le-a auzit şi Grigorie de Nazianz - fiindcă se
întâmplase atunci acolo, care a şi scris despre aceea. De atunci împăratul a
început a fi mai bun către Vasile.
Însă, ducându-se în Antiohia, iarăşi s-a schimbat spre mânie împotriva lui
Vasile, fiind învăţat de oamenii cei răi; la clevetirea acestora plecându-se, a
judecat să izgonească pe Vasile. Când voia să iscălească hotărârea, scaunul pe
care şedea împăratul s-a mişcat, iar condeiul cu care voia să scrie i s-a stricat. A
luat al doilea condei, dar şi acela s-a stricat, la fel şi al treilea, apoi mâna i-a
tremurat şi frică a căzut peste dânsul; iar el cunoscând puterea lui Dumnezeu, a
rupt hârtia.

Atunci vrăjmaşii dreptei credinţe, arienii, stăruiau la împărat ca să-i facă rău lui
Vasile. Deci s-a trimis de împărat un senator, Anastasie, ca să aducă pe Vasile în
Antiohia.

Ajungând în cetatea Cezareea şi spunând lui Vasile porunca împăratului, sfântul


a răspuns: "Eu, fiule, mai înainte cu puţine zile m-am înştiinţat că împăratul,
supunându-se sfatului nepricepuţilor oameni, trei condeie a sfărâmat, vrând
să iscălească hotărârea mea pentru surghiun şi să întunece adevărul. Dar
condeiele cele nesimţitoare au oprit pornirea lui, preferând să se strice, decât
să slujească la nedreapta lui judecată".

Fiind adus în Antiohia, a stat înaintea judecăţii eparhului, care l-a întrebat de ce
nu se ţine de credinţa împăratului.

Sfântul Vasile a răspuns: "Să nu fie aceea că, abătându-mă de la dreapta


credinţă creştinească, să urmez necuratei învăţături ariene; căci credinţa în
Unul Dumnezeu am primit-o de la părinţi, spre a o slăvi".

Judecătorul îl îngrozea cu moartea.

Însă el a răspuns: "Să-mi fie mie ca pentru adevăr să pătimesc şi din legăturile
trupeşti să mă dezleg; pentru că aceasta de multă vreme o doresc, dar voi să
nu vă schimbaţi făgăduinţa voastră".

Eparhul a vestit despre aceasta împăratului, spunându-i că bărbatul acela este


mai presus de îngrozire, căci este neschimbată credinţa lui, nemişcată şi
neslăbită inima lui. Iar împăratul, umplându-se de mânie, se gândea cum ar
putea să piardă pe Vasile.

***
Într-acea vreme, Galatie, fiul împăratului, s-a îmbolnăvit de o durere mare şi
deznădăjduindu-se, era aproape de moarte.
Maica aceluia, venind la împăratul, se certa cu dânsul, zicând: "Pentru că ai
nedreaptă credinţă în Dumnezeu şi faci rău arhiereului lui Dumnezeu, pentru
aceea moare fiul meu".

Auzind acestea Valens, a chemat pe Vasile şi i-a zis: "Dacă sunt plăcute lui
Dumnezeu dogmele credinţei tale, să faci sănătos pe fiul meu cu rugăciunile
tale".

Răspuns-a sfântul: "De te vei uni, împărate, cu credinţa cea dreaptă şi vei
dărui pace Bisericilor, apoi fiul tău va fi viu".

Împăratul, făgăduind să împlinească aceasta, îndată Sfântul Vasile, rugându-se


lui Dumnezeu pentru viaţa fiului împăratului, l-a făcut sănătos. Apoi a liberat pe
Vasile cu cinste la scaunul său.

Arienii auzind şi văzând acestea, cârteau în inimile lor pline de zavistie şi de


răutate şi ziceau împăratului: "Şi noi putem să facem aceasta". După aceea au
înşelat pe împăratul, încât a îngăduit a se boteza fiul său.

După ce arienii l-au botezat, îndată a murit în mâinile lor. Aceasta văzând-o cu
ochii săi, cel mai sus pomenit Anastasie, a spus-o împăratului Valentinian (364-
375), adică fratelui lui Valens, care împărăţea în Apus, împăratul Răsăritului. El,
mirându-se de o minune ca aceea, a prea mărit pe Dumnezeu. Apoi Sfântului
Vasile i-a trimis multă avere, prin mâinile lui Anastasie, pe care Vasile luând-o,
a zidit prin cetăţi spitale, în eparhia sa, şi a miluit mulţime de săraci şi de
neputincioşi.

Sfântul Grigorie de Nazianz povesteşte că Sfântul Vasile a tămăduit şi pe


Modest eparhul, acel care era vrăjmaş sfântului, pe când acela se îmbolnăvise
foarte rău şi căuta ajutor cu smerenie în boală sa, la sfintele lui rugăciuni. Apoi
multă vreme trecând, a venit după Modest alt eparh în ţara aceea, anume
Eusebiu, rudenia împăratului.

***
Era în zilele acelea, în Cezareea, o văduvă tânără, bogată şi foarte frumoasă,
anume Vestiana, fiica lui Arax, care era senator al mai marelui sfat; pe acea
văduvă, Eusebiu eparhul voia s-o dea cu sila în însoţirea unui om cu boierie. Dar
ea, fiind cu mintea întreagă şi vrând să păzească curăţia văduviei sale
neprihănită, nu voia să se mărite după bărbat. Când a înţeles că vor s-o dea cu
sila, a fugit la biserică şi a alergat la Sfântul Vasile, arhiereul lui Dumnezeu.

El, primind-o spre apărare, nu voia s-o dea oamenilor care veniseră după dânsa.
Apoi a trimis-o în taină în mănăstirea de fecioare, la sora sa, Cuvioasa Macrina.
Drept aceea, eparhul, supărându-se pe Sfântul Vasile, a trimis pe ostaşii săi să ia
cu sila din biserică pe acea văduvă. Dar, negăsind-o, a poruncit s-o caute în
camera sfântului, unde îngerii petreceau; iar eparhul fiind necurat, credea că
Vasile o ţine la dânsul pentru păcat. Negăsind-o nicăieri, a chemat pe Vasile la
dânsul şi l-a certat foarte aspru, voind a-l pune la grele chinuri ca să-i dea pe
acea văduvă.

Sfântul Vasile era gata la toate chinurile, zicând: "De vei porunci să se
strivească cu fiare corpul meu, îmi vei tămădui pântecele meu, căci mă vezi că
sunt bolnav".

În acel timp s-au înştiinţat cetăţenii despre cele ce se făceau, şi ridicându-se cu


toţii, nu numai bărbaţii, ci şi femeile, alergară cu arme şi ciomege la curtea
eparhului, voind a-l ucide pentru sfântul părinte, păstorul lor. Dacă Sfântul
Vasile n-ar fi potolit poporul, l-ar fi ucis pe eparh, care, văzând atâta tulburare în
popor, s-a temut foarte mult şi a eliberat pe sfânt, fără a-l supune la vreo
pedeapsă.

***
Eladie, fostul ucenic al marelui Vasile, însuşi văzător şi urmaş al minunilor lui la
moştenirea scaunului său, bărbat îmbunătăţit şi sfânt, a spus un lucru nemincinos
ca acesta: "Un boier drept-credincios, anume Proterie, cercetând Locurile Sfinte,
a gândit să dea pe fiica sa într-una din mănăstiri, să slujească lui Dumnezeu. Dar
diavolul, care de la început urăşte binele, a împins pe o slugă a lui Proterie spre
dorirea fiicei stăpânului său. Văzând sluga că acest lucru este greu, spre care nici
nu îndrăznea, simţindu-se nevrednic, a mers la un vrăjitor care locuia în acea
cetate, căruia i-a spus toată dorinţa sa, şi i-a făgăduit să-i dea mult aur dacă va
face cu farmecele sale să ia de soţie pe fiica stăpânului său.

La început vrăjitorul n-a voit, apoi mai pe urmă a zis: "De vei voi, te voi trimite
la stăpânul meu, diavolul, şi el îţi va ajuta la aceasta, dacă vei face şi tu voia lui";
iar acel ticălos rob a zis: "Făgăduiesc că voi face tot ce-mi va porunci".

Fermecătorul a zis: "Te vei lepăda de Hristos al tău şi vei da scrisoare pentru
aceasta?".

Iar el a zis: "Gata sunt, numai să-mi câştig dorinţa mea".

Vrăjitorul a răspuns: "De făgăduieşti aşa, apoi şi eu îţi voi fi de ajutor".

Luând o hârtie, a scris diavolului astfel: "De vreme ce mi se cade a mă sârgui,


stăpâne al meu, ca să mă lepăd de creştineasca credinţă şi să vin spre a ta
stăpânire, întru înmulţirea părţii tale, iată trimit la tine acum pe tânărul care va
aduce scrisoarea mea, fiindcă este aprins de dor către o fecioară; şi te rog să-i dai
ajutor să-şi câştige dorinţa sa, ca şi eu întru aceasta să mă prea măresc şi cu mai
mare sârguinţă să câştig pe mulţi care îţi vor fi plăcuţi".

O scrisoare ca aceasta scriind către diavol, a dat-o acelui tânăr şi l-a trimis,
zicându-i: "Să mergi în această oră a nopţii şi să stai la mormintele păgâne, să
ridici hârtia în văzduh şi-ţi vor sta de faţă cei ce te vor duce la diavolul".

Iar el, ticălosul, degrabă s-a dus şi ajungând la morminte, a început a chema pe
diavoli în ajutor. De îndată duhurile viclene s-au arătat în faţa lui şi cu bucurie
au dus pe cel înşelat la stăpânul lor; apoi văzându-l că şedea pe scaun înalt şi
înconjurat de duhuri viclene, i-a dat scrisoarea de la vrăjitor şi, luând-o, diavolul
a zis către tânăr: "Crezi în mine?".

Iar el a zis: "Cred".

Şi diavolul i-a zis: "Te lepezi de Hristos al tău?".

Iar ticălosul a zis: "Mă lepăd".

Satana i-a zis: "De multe ori mă înşelaţi voi creştinii; când vă trebuie ajutorul
meu, veniţi la mine, iar după ce vă împliniţi dorinţa voastră, iarăşi vă lepădaţi de
mine şi vă apropiaţi de Hristos al vostru; iar El, ca un bun şi iubitor de oameni,
vă primeşte. Voiesc să-mi faci zapis, cum că te lepezi de bunăvoie de Hristos şi
de Botez şi făgăduieşti ca să fii al meu în veci, să rabzi cu mine veşnica muncă
în ziua judecăţii; şi aşa eu îndată voi împlini dorinţa ta".

Iar tânărul a scris precum diavolul a voit.

Atunci balaurul pierzător de suflete a trimis pe diavolul desfrânării şi a aprins pe


fecioara aceea de nesăţioasa dragoste către acest tânăr, încât neputând răbda
patima trupească, a căzut la pământ, rugându-se de tatăl său: "Miluieşte-mă,
miluieşte-mă pe mine, fiica ta, şi mă dă ca soţie acelui tânăr al nostru, pe care l-
am iubit foarte mult; iar de nu vei face aceasta unicei tale fiice, în scurt timp mă
voi omorî şi vei da seama pentru mine în ziua judecăţii".

Auzind aceasta tatăl, s-a înspăimântat şi se tânguia, zicând: "Vai mie păcătosul,
cum s-a întâmplat aceasta fiicei mele? Cine mi-a furat comoara? Cine a amăgit
pe fiica mea? Cine mi-a întunecat lumina ochilor mei? Eu pe tine, fiica mea,
voiam să te logodesc cu Mirele ceresc, ca să fii vieţuitoare împreună cu îngerii,
şi ca totdeauna să prea măreşti pe Dumnezeu în psalmi şi în cântări
duhovniceşti, şi prin tine nădăjduiam ca şi eu să fiu mântuit. Iar tu fără ruşine
îmi vorbeşti pentru unirea nunţii. Să nu mă pogorî cu mâhnire în iad, să nu-ţi
ruşinezi neamul tău cel bun, însoţindu-te cu o slugă".

Iar ea întru nimic nu socotea cuvintele tatălui său, zicând într-una: "De nu vei
face după dorinţa mea, atunci singură mă voi ucide".
Tatăl ei, nepricepând ce să facă, după sfatul rudelor şi al prietenilor săi, a lăsat
ca mai bine să fie voia ei, decât să o piardă; deci chemând pe sluga lui, i-a dat de
soţie pe fiica sa şi avere multă; apoi a zis către dânsa: "Mergi, fiică ticăloasă şi
pătimaşă după bărbat; însă mi se pare că mult te vei căi pe urmă şi nu-ţi va fi de
nici un folos".

Săvârşindu-se nedreapta însoţire şi diavoleasca lucrare împlinindu-se, după


câtăva vreme au observat şi alţii că acel tânăr nu intră în Biserică şi cu Sfintele
Taine nu se împărtăşeşte.

De aceea, au spus ticăloasei sale soţii, zicându-i: "Nu ştii că bărbatul tău, pe care
l-ai ales, nu este creştin, ci străin de credinţa lui Hristos?".

Ea, auzind aceasta s-a umplut de mâhnire şi, aruncându-se la pământ, a început
să-şi lovească obrazul şi să-şi bată pieptul cu pumnii, strigând: "Nimeni
neascultând de părinţii săi, nu s-a mântuit vreodată. Cine va spune ruşinea tatălui
meu, vai mie, ticăloasa, în câtă pieire am căzut astăzi; de ce m-am născut? Şi
născându-mă de ce n-am pierit?"

Astfel tânguindu-se ea, a auzit bărbatul ei şi a alergat la dânsa, întrebând-o


despre pricina tânguirii. Cunoscând lucrul, dânsul a început a o mângâia, zicând
că nu sunt adevărate cele despre dânsul, şi îi spunea că este creştin.

La cuvintele lui puţin mângâietoare, dânsa a zis: "De vei voi ca să mă


încredinţezi cu adevărat, iar ticălosul meu de suflet să fie fără grijă, să mergi
dimineaţă cu mine în Biserică şi înaintea mea să te împărtăşeşti cu Sfintele
Taine şi atunci te voi crede".

Ticălosul ei bărbat, văzând că nu poate tăinui acel lucru, a fost nevoit a-i spune
toate cele petrecute şi cum s-a dat diavolului. Ea, căpătând curaj şi scuturându-se
de slăbiciunea femeiască, a alergat la Sfântul Vasile şi a strigat: "Miluieşte-mă,
ucenice al lui Hristos, miluieşte-mă pe mine, care n-am ascultat pe părintele meu
şi diavolescului sfat m-am supus".

Povestindu-i toate cele petrecute cu bărbatul său, iar sfântul chemându-l, l-a
întrebat dacă sunt adevărate toate cele spuse despre dânsul de femeia sa. El cu
lacrimi în ochi a răspuns: "Adevărat, sfinte al lui Dumnezeu, aşa este; de voi
tăcea, faptele mele vor striga".
Şi i-a povestit cum s-a dat diavolilor, iar sfântul a zis: "Voieşti să te întorci
iarăşi la Dumnezeul nostru, Iisus Hristos?".

Tânărul a răspuns: "Da, voiesc, dar nu pot".


Vasile l-a întrebat pentru ce nu poate, iar tânărul i-a răspuns: "Pentru că m-am
lepădat de Hristos şi diavolului m-am încredinţat cu zapis".

Iar Vasile a zis: "Nu te mâhni de aceasta; căci Dumnezeu este iubitor de
oameni şi primeşte pe cei ce se pocăiesc".

Atunci femeia lui, aruncându-se la picioarele sfântului, îl ruga, zicându-i:


"Ucenice al lui Hristos, cât poţi, ajută-ne nouă!"; iar sfântul a grăit către tânăr:
"Dar crezi că te vei mântui?"

Iar el a zis: "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!". Luându-l sfântul de mână,
a făcut pe dânsul semnul Sfintei Cruci şi l-a închis la un loc, înăuntrul sfintelor
ogrăzi; apoi a poruncit ca neîncetat să se roage lui Dumnezeu.

Singur a petrecut acolo trei zile, rugându-se lui Dumnezeu; după care sfântul,
cercetându-l, l-a întrebat: "Cum te afli, fiule?".

Tânărul a răspuns: "Într-o mare primejdie mă aflu, stăpâne; nu pot răbda chiotul
diavolesc, înfricoşările, săgetăturile şi lovirea pietrelor, pentru că, ţinându-mi
zapisul, mă ocărăsc, zicându-mi: "Tu ai venit la noi, iar nu noi la tine"".

Sfântul i-a zis: "Nu te teme, fiule, şi numai să crezi".

Dându-i puţină hrană, l-a însemnat cu semnul Crucii şi iarăşi l-a închis. După
puţine zile, cercetându-l din nou, i-a zis: "Cum te afli, fiule?".

Iar tânărul a răspuns: "De departe aud îngrozirile şi chiotul, iar pe dânşii nu-i
văd". Apoi, dându-i puţină mâncare şi rugându-se pentru dânsul, l-a închis din
nou şi s-a dus.

După patru zile, a venit din nou la dânsul şi l-a întrebat: "Cum te afli, fiule?".

Iar el a răspuns: "Acum sunt bine, sfinte părinte; pentru că te-am văzut pe tine în
vis, luptându-te pentru mine şi biruind pe diavolul".

Deci, sfântul, făcând rugăciuni, l-a scos din închisoare şi l-a dus în chilia sa. A
doua zi a chemat tot clerul bisericesc, pe monahi şi tot poporul cel iubitor de
Hristos, şi le-a zis: "Să preamărim, fraţilor, pe iubitorul de oameni Dumnezeu,
că iată, Bunul Păstor voieşte să ia pe umeri oaia cea pierdută şi s-o aducă în
Biserică. Deci se cade să ne rugăm în această noapte bunătăţii Lui, ca să
biruiască şi să ruşineze pe vrăjmaşul sufletelor noastre". Atunci s-a adunat
poporul în Biserică şi a făcut rugăciuni de toată noaptea pentru tânărul ce se
pocăia, strigând: "Doamne miluieşte!".
Făcându-se ziuă, Vasile a luat pe tânăr de mână şi l-a dus cu tot poporul în
biserică, cântând psalmi şi laude. Şi iată diavolul, fără ruşine, a venit pe
nevăzute cu toată puterea sa pierzătoare, vrând să răpească pe tânăr din mâinile
sfântului.

Iar tânărul a început a striga: "Sfinte al lui Dumnezeu, ajută-mă!".

Diavolul tăbărâse asupra tânărului cu atâta îndrăzneală şi neruşinare, încât pe


Sfântul Vasile îl zgâria, trăgând la dânsul pe tânăr. Întorcându-se fericitul, a zis
către diavol: "Neruşinat pierzător de suflete, începător al întunericului şi al
pierzării, oare nu-ţi ajunge ţie a ta pierzare, pe care ai adus-o ţie şi celor ai
tăi? Nu încetezi a prigoni zidirea Dumnezeului meu?"
Iar diavolul a strigat către dânsul: "Mă nedreptăţeşti, Vasile!". Şi acest glas
diavolesc l-au auzit mulţi.

Iar arhiereul a zis: "Să te certe pe tine Domnul, diavole!".

Iar diavolul iarăşi a zis către dânsul: "Vasile, mă nedreptăţeşti, că nu eu am mers


la dânsul, ci el la mine şi s-a lepădat de Hristos al tău, dându-mi zapisul pe care
îl am în mâinile mele, iar în ziua judecăţii îl voi aduce înaintea Celui de obşte
Judecător".

Vasile a zis: "Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul meu, că nu-şi va lăsa
poporul mâinile în jos, rugându-se, până nu vei da zapisul!".

Întorcându-se sfântul către popor, a zis: "Înălţaţi mâinile voastre în sus şi


strigaţi: Doamne miluieşte!".

Poporul, înălţând mâinile spre cer, a strigat cu lacrimi: "Doamne miluieşte!",


multă vreme, şi iată a venit zapisul tânărului acela, purtat prin văzduh, văzându-l
toţi, şi s-a dat fericitului Vasile în mâini. Sfântul, luând zapisul, s-a bucurat şi a
dat mulţumire lui Dumnezeu; apoi înaintea tuturor a zis către tânăr: "Cunoşti,
frate, zapisul acesta?"

Tânărul a răspuns: "Da, sfinte al lui Dumnezeu, este al meu, că l-am scris singur
cu mâna mea".
Marele Vasile l-a rupt îndată bucăţi, înaintea tuturor şi l-a ars; apoi, ducând pe
tânăr în biserică, l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine şi pe popor l-a ospătat
din belşug.

Pe tânăr, mult învăţându-l şi dându-i canonul cel cuviincios, l-a dat femeii lui,
care cu negrăit glas slăvea şi mulţumea lui Dumnezeu.

***
Acelaşi bărbat vrednic de credinţă, Eladie, povestea şi aceasta despre Sfântul
Vasile: Într-una din zile, cuviosul nostru părinte Vasile, fiind luminat de darul
lui Dumnezeu, a zis către clerul său: "Veniţi fiilor după mine, să vedem
împreună slava lui Dumnezeu şi să prea mărim pe Stăpânul nostru".

Şi a ieşit afară din cetate, neştiind nimeni unde voieşte să meargă. Un prezbiter,
cu numele Anastasie, care vieţuia într-un sat, avea de soţie o femeie cu numele
Teognia, cu care a trăit patruzeci de ani în feciorie; şi se socotea Teognia de
către mulţi că este neroditoare, pentru că nimeni nu ştia curăţia fecioriei lor, cea
păzită în taină. Anastasie avea duhul lui Dumnezeu, pentru sfânta sa viaţă, şi era
bărbat înainte-văzător; căci într-acea vreme, văzând mai înainte cu duhul, că
Vasile are să-l cerceteze, a zis către femeia sa, Teognia: "Eu mă voi duce la
câmp să lucrez pământul, iar tu doamnă, sora mea, să împodobeşti casa şi la
nouă ceasuri din zi să aprinzi lumânări şi să ieşi în întâmpinarea Sfântului
Vasile, arhiepiscopul, pentru că vine să ne cerceteze pe noi păcătoşii". Ea,
mirându-se de cuvintele bărbatului său, a îndeplinit porunca. Sfântul Vasile,
fiind nu departe de casa lui Anastasie, l-a întâmpinat Teognia şi i s-a închinat.

Vasile a zis: "Cum te afli doamnă Teognia?".

Ea, auzind că o cheamă pe nume, s-a înspăimântat şi a răspuns: "Sunt sănătoasă,


stăpâne sfinte".

Fericitul i-a zis: "Unde este domnul Anastasie, fratele tău?".

Ea a răspuns: "Nu-mi este frate, ci bărbat, şi s-a dus la câmp să lucreze


pământul".

Vasile a zis: "A venit şi este în casă, nu te îndoi".

Auzind aceste cuvinte, s-a umplut de mai multă spaimă că sfântul a ştiut mai
înainte toată taina lor; şi tremurând, a căzut la picioarele sfântului şi i-a zis:
"Roagă-te pentru mine păcătoasa, sfinte al lui Dumnezeu, că mari şi minunate
lucruri văd în tine!".
Sfântul s-a rugat pentru dânsa înaintea tuturor, şi a intrat în casă.

Intrând el în casa prezbiterului, l-a întâmpinat singur Anastasie şi, sărutând


picioarele sfântului, a zis: "De unde mie aceasta, că a venit arhiereul Domnului
meu la mine?".

Arhiereul a răspuns: "Bine că te-am aflat, ucenice al lui Hristos, să mergem în


biserică şi să facem dumnezeiasca slujbă".

Căci se obişnuise prezbiterul acela ca în toate zilele să postească, afară de


sâmbătă şi duminică, şi nu gusta nimic decât numai pâine şi apă. Când au ajuns
în biserică, Sfântul Vasile a poruncit lui Anastasie să slujească Liturghia, dar el
se lepăda zicând: "Ştii, stăpâne, Scriptura care zice: Cel mai mic de către cel mai
mare se binecuvântează".

Vasile a zis către dânsul: "Pe lângă toate lucrurile tale cele bune, să ai şi
ascultare".
Când slujea Anastasie, în vremea înălţării înfricoşatelor Taine, a văzut Sfântul
Vasile şi ceilalţi care erau vrednici pe Preasfântul Duh pogorându-se în chip de
foc şi înconjurând pe Anastasie.

După săvârşirea dumnezeieştii slujbe, au intrat în casă, iar prezbiterul a pus la


masă pe sfânt şi clerul său. Când mâncau, sfântul a întrebat pe preot: "De unde
îţi este averea şi ce fel este viaţa ta?".

Preotul răspunse: "Eu, arhiereule al lui Dumnezeu, sunt om păcătos şi mă aflu


supus la dajdia poporului; am două perechi de boi, cu una lucrez singur, iar cu
alta sluga mea. Dintr-aceste averi, o parte este pentru odihnirea străinilor, iar altă
pentru plata dăjdiilor; apoi se osteneşte cu mine şi femeia mea, slujind străinilor
şi mie".

Vasile a zis către dânsul: "S-o numeşti sora ta, precum şi este; apoi spune-mi
şi bunătăţile tale".

Anastasie răspunse: "Eu n-am făcut nimic bun pe pământ".

Atunci Vasile a zis: "Să ne sculăm şi să mergem împreună".

Deci, sculându-se, s-au dus la un bordei şi Vasile a zis: "Să-mi deschideţi uşa
aceasta".

Anastasie a răspuns: "Nu, sfinte al lui Dumnezeu, să nu voieşti a intra, că nu este


nimic acolo, decât numai trebuinţele de casă."
Vasile a zis: "Eu pentru trebuinţele acestea am şi venit".

Prezbiterul nevoind să deschidă uşa, sfântul a deschis-o cu cuvântul, şi intrând,


agăsit acolo un om foarte bolnav de lepră, căruia îi căzuseră mai multe mădulare
trupeşti şi nu ştia de dânsul nimeni, decât numai prezbiterul şi sora sa.
Deci Vasile a zis către preot: "Pentru ce ai voit să tăinuieşti de mine această
comoară a ta?".

Preotul răspunse: "Stăpâne, omul acesta este mânios, pentru aceea m-am temut
să ţi-l arăt, să nu greşească cu vreun cuvânt împotriva Sfinţiei Tale".

Vasile a zis atunci: "Cu bună voinţă alergi; dar să mă laşi şi pe mine să-i
slujesc în această noapte, ca să fiu şi eu părtaş la plata ta". Drept aceea, a
rămas fericitul Vasile singur cu cel bolnav şi, închinându-se, a petrecut în
rugăciune toată noaptea, iar dimineaţa l-a scos cu totul sănătos. Preotul cu sora
sa şi toţi cei ce erau acolo, văzând o minune ca aceea, au mărit pe Dumnezeu.
Apoi Sfântul Vasile, după plăcuta vorbă cu preotul şi după duhovnicescul ospăţ,
s-a întors la casa sa.

***
Auzind despre Sfântul Vasile, cuviosul Efrem Sirul, care vieţuia în pustie, s-a
rugat lui Dumnezeu să-i arate cum este Vasile. Fiind în vedenie, a văzut un stâlp
de foc, al cărui capăt ajungea la cer şi a auzit un glas de sus, zicându-i: "Efreme,
Efreme, în ce chip vezi acest stâlp de foc, astfel este Vasile".

Deci, îndată cuviosul Efrem, luând cu sine tălmaciul, de vreme ce el nu ştia


elineşte, a mers în Cezareea, la praznicul Arătării Domnului (Botezul). Privind
în taină de departe, a văzut pe Sfântul Vasile mergând la biserică cu multă slavă,
îmbrăcat în haine luminoase; ca de altfel şi clerul care era împrejurul lui.

Întorcându-se Efrem către tălmaci, care mergea după dânsul, i-a zis: "Mi se pare
că în deşert m-am ostenit, frate, pentru că acesta fiind într-o rânduială ca aceasta,
nu este precum l-am văzut".

Intrând în biserică Efrem, a stat într-un colţ, la loc ascuns, şi gândind, zicea în
sine: "Noi, suferind greutatea şi zăduful zilei, nimic n-am sporit, iar acesta fiind
într-atâta slavă şi cinste omenească, este stâlp de foc. Mă minunez!".

Astfel gândind despre marele Vasile, acesta s-a înştiinţat despre Efrem prin
Duhul Sfânt, şi a trimis la dânsul pe arhidiaconul său, zicând: "Să mergi la uşa
bisericii cea dinspre apus, şi vei afla acolo un monah în colţul bisericii, cu
barba scurtă şi mic la stat, stând cu altul, şi îi vei zice lui: "Vino, şi să intri în
altar, căci te cheamă arhiepiscopul".
Iar arhidiaconul, cu multă osteneală împingând poporul, a ajuns unde stătea
cuviosul Efrem şi i-a zis: "Binecuvântează, părinte, să intrăm în altar, căci te
cheamă arhiepiscopul".

Efrem, prin tălmaci înţelegând cuvântul arhidiaconului, a răspuns celui ce-l


chema: "Ai greşit, frate, pentru că noi suntem oameni străini şi nu ne ştie
arhiepiscopul".

Arhidiaconul s-a dus să spună aceasta lui Vasile. În acea vreme Sfântul Vasile
citea sfintele cărţi la popor. Apoi a văzut cuviosul Efrem o limbă de foc, grăind
cu gura lui Vasile.

După aceea, Vasile iarăşi a zis arhidiaconului: "Mergi şi spune acelui străin
monah: Părinte Efreme, vino şi intră în Sfântul Altar, căci te cheamă
arhiepiscopul".

Mergând arhidiaconul, i-a spus precum i s-a poruncit; apoi s-a mirat de aceasta
cuviosul Efrem şi a preamărit pe Dumnezeu. După aceea, făcând metanie, a zis:
"Cu adevărat mare este Vasile, cu adevărat stâlp de foc este Vasile, cu adevărat
Duhul Sfânt grăieşte prin gura lui". Deci, a rugat pe arhidiacon ca să vestească
arhiepiscopului că după săvârşirea sfintei slujbe are să i se închine la un loc şi
să-l sărute mai deoparte.

Săvârşindu-se dumnezeiasca slujbă, a intrat Sfântul Vasile în camera de vase şi,


chemând pe cuviosul Efrem, i-a dat întru Domnul sărutare şi i-a zis: "Bine ai
venit, părinte, care ai înmulţit ucenicii lui Hristos în pustie, şi ai izgonit pe
diavoli dintr-însa, cu puterea lui Hristos. Pentru ce ai suferit atâta osteneală,
părinte, venind ca să vezi un păcătos? Domnul să-ţi dea plată pentru osteneala
ta".

Efrem, prin tălmaci, răspunzând lui Vasile, a spus cuvintele cele ce erau gătite în
inima lui, şi s-a împărtăşit cu fratele său cu preacuratele Taine din sfintele mâini
ale lui Vasile.

După aceasta, ospătându-se, cuviosul Efrem a zis către Sfântul Vasile: "Prea
sfinţite Părinte, un dar cer de la tine, pe care voiesc a mi-l da".

Marele Vasile i-a zis: "Cere cele ce-ţi sunt trebuincioase, pentru că mult îţi
sunt dator pentru osteneala ta; căci atâta cale ai suferit pentru mine".

Cinstitul Efrem i-a zis: "Ştiu, părinte, că toate câte vei cere de la Dumnezeu, îţi
dă; deci, voiesc ca să te rogi bunătăţii Lui ca să-mi dea ştiinţa să grăiesc
elineşte".
Iar el a răspuns: "Este mai presus de puterea mea să-ţi împlinesc cererea; dar
de vreme ce cu multă nădejde ceri, să mergem în biserică, cinstite părinte şi
povăţuitorule al pustiei, şi să ne rugăm către Domnul, Care este puternic să
asculte rugăciunea ta. Pentru că scris este: Voia celor ce se tem de El va face
şi rugăciunea lor va auzi şi îi va mântui pe ei".

Fiind atunci bună vreme, au făcut rugăciune în biserică, apoi marele Vasile a zis:
"Pentru ce părinte Efrem nu primeşti sfinţire de prezbiter, fiind vrednic?"

Efrem a răspuns prin tălmaci: "Fiindcă sunt păcătos, stăpâne".

Vasile i-a zis: "O! de-aş avea eu păcatele tale!".

Şi i-a zis lui: "Să facem închinăciune".

Apoi, fiind el la pământ, Sfântul Vasile şi-a pus mâna sa pe capul cuviosului
Efrem şi a zis cu mare glas rugăciunea de hirotonie diaconească.

Apoi a zis către cuviosul: "Grăieşte acum ca să ne ridicăm de la pământ".

Deci s-a limpezit limba lui Efrem şi a zis în limba elinească: "Mântuieşte,
milueşte, apără şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu darul Tău".Şi s-a împlinit
Scriptura: Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor.

Deci au prea mărit toţi pe Dumnezeu, care a făcut limba lui Efrem să vorbească
elineşte. Apoi Cuviosul Efrem a petrecut trei zile cu Sfântul Vasile, veselindu-se
duhovniceşte.

După aceea Vasile a făcut pe Efrem preot, iar pe tălmaciul lui l-a făcut diacon şi
i-a liberat cu pace.

***
Odată, s-au apropiat de dânsul, nelegiuitul împărat Valens, fiind în cetatea
Niceea, începătorii eresului arian, cerând ca să gonească din soborniceasca
Biserică, din cetatea aceea, pe poporul cel dreptcredincios, iar biserica s-o dea
adunării lor celei ariene. Şi a făcut astfel împăratul cel rău, însuşi fiind eretic;
căci a luat cu sila biserica de la cei dreptcredincioşi şi a dat-o arienilor, apoi s-a
dus la Constantinopol.

Drept aceea, fiind în mare mâhnire toată mulţimea dreptcredincioşilor, a sosit


acolo marele Vasile, părtinitorul şi apărătorul cel de obşte al Bisericilor; la el
venind toată mulţimea celor dreptcredincioşi, cu tânguire i-au spus nedreptatea
ce li s-a făcut lor de împăratul. Sfântul, mângâindu-i cu cuvintele sale, îndată s-a
dus la împăratul în Constantinopol şi, stând înaintea lui, i-a zis: "Cinstea
împăratului iubeşte judecata". Şi înţelepciunea zice: "Dreptatea împăratului
întru judecată". Deci pentru ce, împărate, ai făcut judecată nedreaptă,
izgonind pe credincioşi din Sfânta Biserică şi dând-o pe ea rău-credincioşilor?

Zis-a lui împăratul: "Iarăşi spre mustrarea mea ai venit Vasile? Nu ţi se cuvine
să fii astfel".

Vasile răspunse: "Se cuvine mie a muri pentru dreptate".

Acolo stătea de faţă mai marele bucătar de la curtea împăratului, cu numele


Demostene. Acela vrând să ajute arienilor, a vorbit ceva, ocărind pe sfântul.

Sfântul a zis: "Vedem şi pe necărturarul Demostene", iar acela, neruşinându-


se, iarăşi a grăit ceva împotrivă.

Apoi sfântul i-a zis: "Lucrul tău este că pentru mâncări să te îngrijeşti, iar nu
dogmele bisericeşti să le tulburi". Atunci a tăcut Demostene ruşinat.

Împăratul, pe de o parte mâniindu-se şi pe de alta ruşinându-se, a zis lui Vasile:


"Să mergi tu între ei, însă astfel să judeci, încât să nu te afli ajutând pe poporul
credinţei tale".

Sfântul a răspuns: "De voi judeca cu nedreptate, să mă trimiţi şi pe mine în


surghiun şi pe cei de o credinţă cu mine să-i izgoneşti, iar biserica s-o dai
arienilor".

Apoi sfântul, luând de la împărat scrisoare, s-a întors în Niceea şi chemând pe


arieni, le-a zis: "Iată, împăratul mi-a dat putere, ca să fac judecată între voi şi
între credincioşi, pentru biserica pe care cu sila aţi luat-o".

Iar ei i-au răspuns: "Deci judecă după judecata împăratului".

Sfântul a zis: "Să mergeţi şi voi arienii şi voi credincioşii să închideţi biserica
şi, încuind-o, s-o pecetluiţi cu peceţile, voi cu ale voastre şi aceştia cu ale lor;
apoi să puneţi pe amândouă părţile străjeri tari. Mergând mai întâi voi,
arienii, să vă rugaţi trei zile şi trei nopţi şi după aceea să vă apropiaţi de
biserică. Dacă se vor deschide singure uşile bisericii cu rugăciunea voastră,
apoi să fie biserica a voastră în veci; iar de nu, atunci ne vom ruga noi o
noapte şi vom merge spre biserică cântând şi dacă se va deschide nouă, apoi s-
o avem noi pe ea în veci. De nu se vor deschide nici nouă, apoi iarăşi a voastră
să fie biserica".
Şi a fost plăcut cuvântul acesta înaintea arienilor. Însă credincioşii se mâhneau
asupra sfântului, zicând că nu după dreptate, ci de frica împăratului a făcut
judecata. Făcându-se înţelegere de amândouă părţile, a fost străjuită cu tot
dinadinsul sfânta Biserică, pecetluită şi întărită.

Rugându-se arienii trei zile şi trei nopţi şi apropiindu-se de biserică, nu s-a făcut
nici un semn, şi s-au rugat de dimineaţă până la al şaselea ceas (adică 12, după
noi), stând şi strigând: "Doamne, miluieşte!", dar nu li s-au deschis uşile bisericii
şi s-au întors cu ruşine.

Atunci, marele Vasile adunând pe toţi credincioşii, cu femeile şi cu copiii, au


ieşit din cetate la biserica Sfântului Mucenic Diomid; acolo făcând priveghere
de toată noaptea, au mers cu toţii la soborniceasca biserică cea pecetluită,
cântând: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe
noi!". Apoi, stând înaintea uşii bisericii, a zis către popor: "Ridicaţi mâinile
voastre spre înălţimea cerului şi strigaţi cu dinadinsul: Doamne, miluieşte!".
Astfel făcându-se, sfântul a poruncit ca să fie tăcere şi, apropiindu-se de uşă, a
însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci de trei ori şi a zis: "Bine este cuvântat
Dumnezeul creştinilor, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor".
Glăsuind poporul: "Amin", îndată s-a făcut cutremur şi au început a se sfărâma
zăvoarele, au căzut întăririle, s-au dezlegat peceţile, şi s-au deschis uşile ca de
un vânt şi furtună mare şi s-au lovit de zid. Sfântul Vasile a început a cânta:
Ridicaţi boieri porţile voastre, ridicaţi porţile veşnice şi va intra Împăratul
slavei. Vasile, intrând în biserică cu toată mulţimea credincioşilor şi săvârşind
dumnezeiasca slujbă, a liberat pe popor cu veselie.

Acea mulţime mare de arieni, văzând minunea, s-au lepădat de credinţa lor cea
rea şi s-au adăugat la cei dreptcredincioşi. Înştiinţându-se împăratul de dreapta
judecată a lui Vasile şi de acea minune preamărită, s-a mirat foarte şi defăima
urâciunea relei credinţe ariene. Însă orbindu-se de răutate, nu s-a întors la
dreapta credinţă şi după aceea a pierit ticălosul. Pentru că el, fiind biruit la
război în părţile Traciei, a fugit şi s-a ascuns într-o şură de paie, iar prigonitorii
lui, înconjurând claia, cu foc au aprins-o şi acolo împăratul arzând, s-a dus în
focul cel nestins. Deci a fost moartea împăratului în acelaşi an, după plecarea la
Domnul a Sfântului părintelui nostru Vasile.

***
Odată Petru, episcopul Sevastiei, fratele sfântului, a fost defăimat că trăieşte cu
femeia sa, pe care mai înainte de episcopie o lăsase, că nu se cade episcopului să
fie cu femeie.

Iar Vasile, auzind, a zis: "Bine că mi-aţi spus aceasta, că iată voi merge eu cu
voi şi-l voi mustra".
Apropiindu-se sfântul de cetatea Sevastiei, Petru a ştiut cu duhul de venirea
fericitului; pentru că era şi Petru plin de Duhul lui Dumnezeu, şi locuia cu
femeia sa cum locuieşte un frate cu sora sa, în curăţie. Deci, a ieşit din cetate în
întâmpinarea lui Vasile, ca la opt stadii şi, văzând pe fericitul mergând cu mulţi,
a zâmbit şi a spus: "Ca la un tâlhar ai venit la mine, stăpâne şi frate". Apoi,
dându-şi sărutare unul altuia întru Domnul, au intrat în cetate şi rugându-se la
biserica Sfinţilor patruzeci de mucenici, au mers în episcopie. Apoi văzând
Vasile pe cumnata sa, i-a zis: "Bucură-te, buna mea, iar mai bine-zis mireasa
Domnului, căci pentru tine m-am ostenit a veni aici".

Iar ea a zis către dânsul: "Bucură-te şi tu, prea cinstite părinte, căci multă vreme
am dorit, ca să sărut picioarele tale cele cinstite".

Apoi a zis Vasile lui Petru: "Rogu-mă ţie, frate, ca în această noapte să te
odihneşti în biserică, cu doamna ta".

Iar Petru a zis: "Pe toate câte vei porunci, le voi face".

Făcându-se noapte, iar Petru odihnindu-se în biserică cu doamna sa, era acolo şi
Sfântul Vasile cu cinci bărbaţi drepţi şi le-a zis lor: "Ce vedeţi deasupra fratelui
meu şi deasupra cumnatei mele?"

Iar ei au zis: "Vedem pe îngerii lui Dumnezeu, adumbrindu-i şi ungând cu aro-


mate patul lor cel neprihănit".

Vasile a zis: "Tăceţi acum, nimănui să nu spuneţi ce-aţi văzut."

A doua zi, Vasile a poruncit ca să se adune poporul, şi, înaintea tuturor, să se


aducă un vas de fier, plin de cărbuni foarte aprinşi, apoi a zis: "Cinstita mea
soră, să-ţi întinzi rochia ta".

Ea întinzând-o, sfântul a zis către cei ce ţineau cărbunii: "Puneţi în rochia ei


cărbunii cei aprinşi". Şi i-au pus; apoi a zis către dânsa: "Să ţii acei cărbuni în
haina ta, până când îţi voi zice ţie". Şi a poruncit iarăşi ca să mai aducă alţi
cărbuni aprinşi. Apoi a zis către fratele său: "Întinde-ţi, frate, felonul tău!". El
l-a întins. După aceea a zis către slujitori: "Turnaţi cărbunii din vas în felon!"
Ţinând ei multă vreme cărbunii cei aprinşi în hainele lor şi rămânând nevă-
tămaţi, s-a înspăimântat poporul, văzând aceasta, şi zicea: "Domnul păzeşte pe
cuvioşii săi şi îi va ferici pe pământ".

Când Petru şi soţia sa au aruncat cărbunii pe pământ, nu era într-înşii miros de


fum, pentru că nu li s-au ars hainele lor. Apoi Vasile a poruncit celor cinci
bărbaţi drepţi să spună înaintea tuturor ceea ce au văzut. Şi au spus poporului
cum au văzut pe îngerii lui Dumnezeu în biserică, adumbrind pe fericitul Petru şi
pe sora lui şi ungând cu aromate neprihănitul lor pat. Atunci toţi au prea mărit pe
Dumnezeu, care curăţeşte pe plăcuţii Săi de clevetirile omeneşti cele nedrepte.

***
În zilele cuviosului nostru Vasile era în Cezareea o văduvă dintr-o familie nobilă
şi foarte bogată, care petrecea în desfătări şi se tăvălea în necurăţenia desfrânării
de mulţi ani. Dumnezeu, Care vrea pocăinţa tuturor, s-a atins de inima ei cu
darul Său şi s-a îndreptat femeia pe calea cea bună. Aflându-se singură, se
gândea la numeroasele sale păcate şi a început a se tângui, zicând: "Vai mie
păcătoasei, cum voi răspunde dreptului Judecător, pentru atâtea păcate ce am
făcut? Casa trupului mi-am stricat-o şi sufletul mi l-am întinat. Vai mie, cea mai
păcătoasă decât toţi, cui m-am asemănat cu păcatele, desfrânatei sau vameşului?
Căci nimeni n-a greşit ca mine, mai ales că după Botez am făcut atâtea răutăţi; şi
de unde voi avea ştire că mă va primi Dumnezeu, pocăindu-mă?".

Astfel, tânguindu-se, şi-a adus aminte de toate faptele ce a făcut, din tinereţe
până la bătrâneţe şi pe care le-a scris pe o bucată de hârtie. Mai pe urmă a scris
unul din păcatele cele mai grele şi cu plumb a pecetluit hârtia. Apoi, aşteptând
vremea când Sfântul Vasile mergea la biserică, a alergat la dânsul şi aruncându-
se înaintea picioarelor lui, cu hârtia, zicea: "Miluieşte-mă, sfinte al lui Dumne-
zeu, pe mine care am greşit mai mult decât toţi!".

Sfântul a întrebat-o ce voieşte de la dânsul, iar ea, dându-i hârtia cea pecetluită,
i-a zis: "Iată, stăpâne, toate păcatele şi fărădelegile mele le-am scris pe hârtia
aceasta şi le-am pecetluit; iar tu, ca un plăcut al lui Dumnezeu să nu le citeşti,
nici să dezlegi pecetea, ci numai cu rugăciunea ta să le curăţeşti, căci cred că Cel
ce mi-a dat gândul acesta te va auzi când te vei ruga pentru mine".

Vasile, luând hârtia, a căutat spre cer şi a zis: "Doamne, al tău este lucrul
acesta, că dacă păcatele a toată lumea le-ai ridicat, cu atât mai vârtos poţi să
curăţeşti păcatele unui asemenea suflet; pentru că toate păcatele noastre sunt
numărate la tine, iar milostivirea Ta este mare şi neurmată". Acestea zicând,
sfântul a intrat în biserică, ţinând hârtia în mână şi aruncându-se înaintea
jertfelnicului, a petrecut toată noaptea rugându-se pentru acea femeie. A doua zi,
săvârşind dumnezeiasca slujbă, a chemat pe femeie, i-a dat hârtia pecetluită
precum o primise, zicând către dânsa: "Ai auzit femeie că nimeni nu poate să
ierte păcatele decât numai Bunul Dumnezeu?".

Iar ea a zis: "Am auzit, cinstite părinte, şi pentru aceasta te-am îndemnat la
rugăciune, spre îndurările Lui".
Acestea zicându-le femeia, şi-a dezlegat hârtia şi a aflat şterse toate păcatele
sale, afară de unul, care era cel mai greu păcat, scris pe urmă. Văzând aceasta
femeia, s-a spăimântat şi bătându-şi pieptul, a căzut la picioarele sfântului,
strigând: "Miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, precum pentru toate
fărădelegile mele ai voit şi ai rugat pe Dumnezeu, aşa şi pentru aceasta te roagă
ca să fiu cu totul curăţită!".

Iar arhiereul, curgându-i lacrimi şi făcându-i-se milă de dânsa, i-a zis: "Scoală-
te femeie, că şi eu sunt om păcătos şi-mi trebuie şi mie milostivire şi iertare!
Acela Care a curăţit păcatele tale este puternic să curăţească şi acest păcat
neşters, dacă te vei feri de acum înainte de păcat şi de vei începe a umbla pe
calea Domnului. Apoi nu numai iertată vei fi, ci şi slavei celei cereşti te vei
învrednici. Însă te sfătuiesc să mergi în pustie şi vei afla un bărbat sfânt,
anume Efrem; aceluia să-i dai această hârtie şi să-l rogi, ca să milostivească
pentru tine pe Iubitorul de oameni, Dumnezeu".

Femeia, după cuvântul sfântului, s-a dus în pustie, şi, după o cale îndelungată, a
aflat chilia fericitului Efrem şi bătând la dânsul, a zis: "Cuvioase părinte,
miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!".

Iar Efrem, ştiind cu duhul pricina venirii ei, i-a zis: "Du-te de la mine, femeie,
căci şi eu sunt un păcătos, trebuindu-mi şi mie de la alţii ajutor!".

Atunci ea, aruncându-i hârtia, i-a zis: "Arhiepiscopul Vasile m-a trimis la tine,
ca, rugându-te lui Dumnezeu, să-mi curăţească păcatul meu, cel scris în hârtia
aceasta, pentru că pe celelalte păcate el le-a curăţit; iar tu pentru un păcat să nu
te leneveşti a te ruga, pentru că la tine sunt trimisă".

Cuviosul Efrem i-a zis: "Nu, fiindcă cel ce a putut milostivi pe Dumnezeu pentru
păcatele tale cele multe, cu atât mai vârtos Îl poate ruga pentru un singur păcat.
Deci du-te şi nu sta, ca să-l afli între cei vii, mai înainte până a nu se duce la
Domnul".

Ea, închinându-se cuviosului, s-a întors în oraş. Apoi, intrând în cetate, a sosit la
îngroparea Sfântului Vasile, pentru că acum murise şi se ducea sfântul lui trup la
mormânt. Dar femeia întâmpinându-l, a început a striga cu multă tânguire,
aruncându-se la pământ şi zicând către dânsul, ca şi când ar fi fost viu: "Vai mie,
sfinte al lui Dumnezeu, vai mie ticăloasei, pentru aceasta m-ai trimis în pustie,
ca fără a mea supărare să ieşi din corp! Iată m-am întors în zadar, suferind atâta
osteneală în pustie. Dumnezeu să vadă şi să judece între mine şi între tine, căci
ai putut singur să-mi dai ajutor şi la altul m-ai trimis".
Zicând acestea, a aruncat hârtia deasupra patului sfântului, spunând la tot
poporul despre osteneala sa. Unul din clerici, vrând să vadă ce este scris pe
hârtie, a luat-o şi, dezlegând-o, n-a aflat într-însa nimic, căci toată hârtia era
curată şi a zis femeii: "Nimic nu este scris aici, dar pentru ce te osteneşti,
neştiind iubirea de oameni cea negrăită a lui Dumnezeu, care s-a făcut către
tine?".

Văzând poporul această minune, a prea mărit pe Dumnezeu, care a dat o


asemenea putere robilor săi, şi după mutarea lor din viaţă.

***
Un evreu, anume Iosif, locuia în Cezareea şi era doctor atât de iscusit, încât
cunoştea pe omul care era să moară cu patru sau cinci zile mai înainte.

Purtătorul de Dumnezeu, Părintele nostru Vasile, mai înainte văzând cu duhul


întoarcerea lui către Hristos, care avea să fie, îl iubea foarte mult şi adeseori îl
chema la dânsul şi îl povăţuia să se lase de legea lui şi să primească Sfântul
Botez; iar Iosif se ferea, zicând: "În credinţa în care m-am născut, în aceea
voiesc să mor".

Sfântul i-a zis: "Să mă crezi pe mine, că nici eu, nici tu nu vei muri, până ce
nu te vei naşte din apă şi din Duh; căci fără de acest dar nu-ţi este cu putinţă
să intri în împărăţia lui Dumnezeu. Oare părinţii tăi nu s-au botezat în nor şi
în mare? Ei au băut din piatră care era preînchipuire a lui Hristos, piatra
duhovnicească, Care S-a născut din Fecioară pentru mântuirea noastră şi pe
care părinţii tăi L-au răstignit; dar fiind îngropat, a înviat a treia zi, apoi
înălţându-Se la ceruri, a şezut de-a dreapta Tatălui şi de acolo va veni să
judece viii şi morţii".

Sfântul îi spunea multe şi folositoare cuvinte, dar evreul rămânea în necredinţa


sa. Când a sosit vremea ducerii sfântului la Dumnezeu, s-a îmbolnăvit şi a
chemat pe evreu, trebuindu-i ajutor doctoricesc de la dânsul, şi i-a zis: "Ce ţi se
pare de mine, Iosife?"

El, pipăind vinele sfântului, a zis către paznici: "Să gătiţi toate cele de îngropare,
că va muri îndată."

Iar Vasile i-a zis: "Nu ştii ce grăieşti".


Evreul răspunse: "Să mă crezi stăpâne, că astăzi până a nu apune soarele, vei
muri".

Vasile i-a zis: "De voi rămâne până dimineaţă la ceasul al şaselea, atunci ce
vei zice?"
Iosif răspunse: "Să mor eu".

Sfântul i-a zis: "Cu adevărat să mori păcatului şi să viezi Domnului".

Evreul a zis: "Ştiu ce grăieşti, stăpâne; iată mă jur ţie că de vei fi viu până
mâine, apoi voi face voia ta".

Deci, Sfântul Vasile s-a rugat lui Dumnezeu ca să-i prelungească viaţa până a
doua zi pentru mântuirea evreului; şi a dobândit cererea. A doua zi a trimis să-l
cheme şi Iosif nu credea pe sluga care-l chema, că, adică Vasile să fie viu; însă
s-a dus, vrând să-l vadă mort. Dar, văzându-l că este viu, a căzut la picioarele lui
cu inimă curată şi a spus: "Mare este Dumnezeul creştinilor şi nu este alt
Dumnezeu afară de El; deci mă lepăd de evreimea cea urâtă de Dumnezeu şi mă
apropii de adevărata credinţă creştinească; porunceşte, sfinte părinte, să-mi dea
Sfântul Botez, mie şi la toată casa mea".

Sfântul Vasile i-a răspuns: "Te voi boteza eu singur cu mâinile mele".

Apropiindu-se, evreul a pipăit mâna cea dreaptă a sfântului şi i-a zis:


"Neputincioase sunt puterile tale, stăpâne, şi firea a slăbit desăvârşit; drept aceea
nu vei putea singur să mă botezi".

Vasile răspunse: "Avem pe Ziditorul Care ne întăreşte".

Sculându-se, a intrat în biserică şi a botezat înaintea tuturor pe evreu şi toată


casa lui, numindu-l Ioan, şi l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, slujind singur
în acea zi şi învăţând multe pe cel botezat, despre veşnica viaţă.

Dând cuvânt de învăţătură cuvântătoarelor sale oi, a vieţuit până la ceasul al


nouălea; apoi, dând tuturor cea mai de pe urmă sărutare şi iertare, a înălţat
mulţumire lui Dumnezeu pentru toate negrăitele Lui daruri; şi, fiind încă
rugăciunea în gura lui, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Deci, s-a
dus arhiereul şi marele cuvântător în viaţa de veci, în ziua dintâi a lunii
ianuarie, în al cinsprezecilea şi cel mai de pe urmă an al împărăţiei lui Valens
şi în al patrulea an al împărăţiei lui Graţian (375-379), care a împărăţit după
Valentinian, tatăl său.

Marele Sfânt Vasile a păstorit Biserica lui Dumnezeu 8 ani, 6 luni şi 16 zile;
deci a vieţuit toţi anii de la naşterea sa patruzeci şi cinci (333-378).

Evreul cel nou botezat, văzând pe sfântul răposat, a căzut în faţa lui şi a zis cu
lacrimi: "Cu adevărat, robule al lui Dumnezeu, Vasile, nici acum n-ai fi murit,
dacă n-ai fi voit singur".
Adunându-se mulţi arhierei, au cântat psalmii cei deasupra gropii şi au îngropat
cinstitele moaşte ale marelui plăcut al lui Dumnezeu, Vasile, în biserica
Sfântului mucenic Eupsihie.

Înştiinţându-se de aceasta Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, fiind pe atunci


episcop al cetăţii Sasima, a scris cuvântul de îngropare, şi venind după câteva
zile, l-a citit deasupra mormântului cu multe lacrimi, lăudând pe Unul Dumne-
zeu în Treime, Căruia I se cuvine slava în veci.
Amin.
Sinaxar - Pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Vasile cel mare,
arhiepiscopul Cezareei Capadociei

Tot în această zi (1 ianuarie), pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru


Vasile cel mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei.

Acest mare părinte al nostru Vasile a trăit pe vremea împăratului Valens, când
Biserica era tare prigonită de necredinţa lui Arie, ereticul. Iar Sfântul Vasile a
apărat cu toată puterea dreapta credinţă şi a îndrăznit să mustre chiar în faţă pe
împăratul Valens, căzut şi el în erezia lui Arie.

Tatăl Sfântului Vasile era din Pont şi se numea tot Vasile, iar maica sa era din
Capadocia şi se numea Emilia.

Sfântul Vasile a întrecut în ştiinţă pe cei din timpul său şi pe cei din vechime,
căci învăţase toată filozofia şi toate ştiinţele din vremea aceea. Deci, covârşind
pe toţi nu numai cu filozofia şi cu mintea cea ascuţită, ci şi cu puterea şi viaţa
cea îmbunătăţită, a fost sfinţit arhiereu al Arhiepiscopiei din Cezareea Capa-
dociei.
Ca arhiereu, a dus lupte grele pentru credinţa ortodoxă, punând în uimire
chiar pe dregătorul locului, care nu s-a putut împotrivi înţelepciunii şi tăriei
în credinţă a sfântului. Prin cuvântările sale a lovit în credinţele greşite ale
ereticilor; a dat învăţături şi îndemnuri pentru buna întocmire a obiceiurilor; a
luminat tainele cele adânci ale făpturii; a păstorit turma lui Hristos, învăţând
pe toţi şi ajutând pe săraci, pe bolnavi şi pe bătrâni, în aşezământul său vestit,
numit Vasiliada.

A trecut către Domnul în anul 379, când nu împlinise încă 50 de ani.

Şi era Sfântul Vasile om foarte înalt la stat şi drept ca o făclie; uscăţiv şi slăbit
de ajunare şi de veghere; oacheş la faţă, dar obrazul îngălbenit; nasul lunguieţ;
sprâncenele cercuite şi plecate, asemenea omului gânditor; fruntea încreţită;
umerii obrajilor ieşiţi, tâmplele adâncite; cam pleşuv la păr; cu barba destul de
lungă, căruntă pe jumătate. Pomenirea lui se săvârşeşte în Sfânta Biserică
sobornicească.
Sinaxarul Sfinţilor Capadocieni - Viaţa Sfântului Vasile cel mare,
arhiepiscopul Cezareei Capadociei

În 329-330 se năştea în Cezareea Capadociei un prunc binecuvântat, unul


dintre părinţii capadocieni, dar singurul care s-a bucurat de cinstea de a fi nu-
mit „cel mare". Mare personalitate eclesiastică, organizator, excelent exponent
şi apărător al adevăratei învăţături de credinţă, părinte al monahismului
răsăritean, reformator al liturghiei, Marele Capadocian rămâne în permanenţă o
pildă vie pentru slujitorii şi fiii Bisericii lui Hristos.

Vlăstar al unei familii binecuvântate

Părinţii săi, Vasile şi Emilia, se nevoiau pentru curăţia sufletului, pentru


primirea celor străini, pentru îngrijirea celor bolnavi, pentru îngrijirea
slujitorilor Bisericii.

Sfântul Grigorie Taumaturgul, care i-a cunoscut foarte bine, spunea că i-au uimit
pe locuitorii Pontului şi ai Capadociei pentru dragostea ce o arătau celor săraci.
Însă darul de mare preţ pe care familia capadociană îl aducea Bisericii erau
copiii lor, nouă sau zece vlăstare. Dintre toţi au rămas cunoscuţi cu numele
doar cinci: Macrina, Vasile, Navcratie, Grigorie şi Petru.
– Macrina s-a născut pe la 328-329, a adormit întru Domnul într-o
sihăstrie şi este cinstită ca Sfântă.
– Navcratie s-a născut în 332, a ajuns judecător şi a murit călugăr în 358-
359.
– Grigorie s-a născut la 334-335, s-a căsătorit, a ajuns episcop de Nyssa şi
mare teolog, a adormit în 394 şi este cinstit ca Sfânt.
– Petru, cel din urmă dintre cei cinci, s-a născut probabil pe la 345-347, a
ajuns episcop al Sevastiei şi a murit în 392.

A primit din pruncie o educaţie aleasă

Venirea pe lume a marelui Vasile a fost însoţită de o minune, aşa cum ne


încredinţează fratele său mai tânăr, Grigorie, episcopul Nyssei. El a fost rodul
rugăciunii fierbinţi a tatălui său, Vasile. Imediat după naştere, pruncul a fost
încredinţat unei doici din satul Annisa, la câţiva km de Neocezareea.

A crescut sub înrâurirea bunicii sale, Macrina (cea bătrână), care fusese ucenica
Sfântului Grigorie Taumaturgul. Ea a stat în permanenţă lângă Vasile şi Macrina
(cea tânără) împărtăşindu-le acestora învăţătura duhovnicească izvorâtă din
bogată sa experienţă de viaţă. Bunica va rămâne în amintirea celor doi copii ca
un avva, ca un părinte al începutului lor de viaţă. Sfânta Macrina a reuşit să
deştepte în sufletul copilului începutul fricii de Dumnezeu, care de altfel a prins
rădăcini adânci.

Viaţa Sfintei Macrina şi a Sfântului Vasile cel mare reprezentau măsura şi


etalonul pentru copiii mai mici ai familiei, rod al educaţiei alese primite de la
bunica lor Macrina cea Bătrână. Primele lecţii de retorică le-a primit de la tatăl
său Vasile, el însuşi retor în Cezareea Capadociei.

Tatăl, cu ajutorul Emiliei şi al bătrânei Macrina, l-a îndrumat pe tânărul Vasile


spre două căi: educaţia şi nevoinţa pentru virtute.

„Retor între retori, filosof între filosofi, preot pentru creştini înainte de
hirotonie"

Un rol esenţial în educaţia sa l-a avut şi unchiul său Grigorie de care s-a legat
sufleteşte. Grigorie va ajunge mai târziu episcop, el fiind acela care a călăuzit
primii paşi ai tânărului Vasile spre şcoala din Cezareea Palestinei. Aici va
ajunge în anul 342 să înveţe alături de Sfântul Grigorie Teologul, cel care mai
târziu îi va fi prieten apropiat.

Imaginea marelui capadocian este pusă în lumină de către Sfântul Grigorie;


„El a fost retor între retori înainte de a primi catedra de sofist, filosof între
filosofi înainte de a asculta lecţii de filosofie, iar ceea ce este mai de seamă, el
a fost preot pentru creştini înainte de hirotonie".

Vasile era considerat un geniu, căci cum altfel s-ar explica cuvintele colegului
său Grigorie? În afară de Grigorie, Sfântul Vasile cel mare s-a apropiat şi de alţi
doi colegi, Eusebiu şi Ilarion, şi aceştia copii cu aleasă educaţie creştină. Cu
Eusebiu a legat o prietenie foarte strânsă. Mai târziu, în timpul şcolii din
Constantinopol, vor împărţi aceeaşi cameră. Tot în Cezareea, Vasile îl va întâlni
pe Sofronie, capadocian şi el, care a urcat treptele ierarhiei de stat ajungând
eparhul Constantinopolului. În cea de-a 272 epistolă a sa, Vasile îi aminteşte de
prietenia pe care o legaseră în anii de şcoală din Cezareea, prietenie care, spune
Vasile, a început „la vârsta dintâi" şi a continuat până la bătrâneţe.

A studiat la cele mai înalte şcoli ale timpului său

După terminarea studiilor din Cezareea în anul 347, Vasile a fost trimis, datorită
bogatelor cunoştinţe pe care le avea precum şi isteţimii sale, să studieze la cele
mai alese şcoli ale timpului din Constantinopol şi Atena, unde a avut dascăli
renumiţi, precum învăţatul Libaniu. Sufletul îi era ca un pământ însetat. Avea în
caracterul său ceva din logica Sfântului Iustin, martirul şi filosoful, care, tânăr
fiind, încercase toate sistemele filosofice, audiind profesori pitagoreici,
peripatetici, stoici şi platonici, fără ca acestea să-l depărteze de adevăr. Acest
lucru îl va sublinia şi Marele Vasile în omilia sa Către tineri, atunci când îi
îndeamnă pe aceştia să fie asemenea albinelor care aleargă la toate florile dar
culeg doar polenul.

Ajuns în marea cetate a Constantinopolului, Vasile s-a grăbit să-l întâlnească pe


Libaniu. El era cel mai mare dascăl al vremii, cel mai mare dintre retori.
Conducerea şcolii din Constantinopol îl silise să părăsească cetatea şi să-şi
deschidă o şcoală în Nicomidia, cetate bogată de pe malul Bosforului. Se pare că
Vasile mergea deseori în Nicomidia pentru a-l audia pe marele Libaniu. El va
păstra mai târziu o bogată corespondenţă cu acesta, aproape 25 de epistole,
dintre care 13 sunt considerate autentice.

Despre perioada petrecută la Constantinopol nu există foarte multe informaţii


istorice, se ştie doar că aici sfântul a rămas doar o scurtă perioadă de timp, şi
aceasta deoarece sofismul şi oratoria, ştiinţe bazate pe filosofia enciclopedică nu
l-au putut satisface pe tânărul căutător de adevăr.

Prietenia cu Sfântul Grigorie Teologul


Din Constantinopol, Sfântul Vasile cel mare a plecat la Atena (351) unde a
devenit bun prieten cu Sfântul Grigorie Teologul pe care-l cunoscuse la şcoala
din Cezareea Palestinei.

Sfântul Grigorie vorbeşte despre anii petrecuţi împreună la Atena: „Ne-am


descoperit unul altuia dorinţele, a căror tinţa comună era iubirea de
înţelepciune, viaţa cea lepădată de lume, şi am fost unul pentru altul toate: şi
prieteni, şi comeseni, şi rudenii. Cu asemenea sentimente unul faţă de altul
tindeam noi înainte, neavând ca ajutor decât pe Dumnezeu şi iubirea
noastră".

Drumul pe care mergeau cei doi tineri zi de zi cunoştea doar două direcţii,
biserica şi şcoala: „Două căi ne erau cunoscute: cea dintâi desăvârşită ne
ducea la sfintele noastre biserici şi spre învăţătorii de acolo, cealaltă, care nu
era de aceeaşi vrednicie ca cea dintâi ne ducea la învăţătorii ştiinţelor
lumeşti", mărturiseşte Sfântul Grigorie Teologul.

Sfântul Vasile cel mare - Dascăl al vieţii monahale

În anul 355, Sfântul Vasile cel mare părăseşte Atena şi se întoarce în patria
natală, nemaigăsindu-l în viaţă pe tatăl său. La rugămintea capadocienilor el
suplineşte catedra de retorică a tatălui său. Totuşi, Sfântul Vasile cel Mare nu
se simţea împlinit, el ştia că adevărata viaţă, „singurul mijloc de a ajunge la
desăvârşire este aceasta; să-ţi vinzi averea, să o împarţi fraţilor săraci şi, mai
ales să nu te îngrijeşti de cele ale vieţii acesteia şi să nu fii legat cu sufletul de
nimic din cele de aici".

Sfântul Vasile cel mare considera că viaţa evanghelică autentică este lepădarea
de lume, fie în mijlocul mulţimii oamenilor, fie în pustie. Pentru a lua pulsul
vieţii monahale din vremea sa, Sfântul Vasile cel mare a făcut dese incursiuni în
Mesopotamia, Siria, Palestina şi Egipt.

„Şi, într-adevăr, spune el, pe mulţi am găsit în foame şi în sete, în frig şi în


lipsă de haine, necruţându-şi trupul şi nevoind să poarte câtuşi de puţin grijă
de el. Mirându-mă de aceasta şi fericind viaţa unor asemenea bărbaţi care
arăta în fapte că poarta în trupul lor moartea lui Iisus, am dorit şi eu să mă
fac, după cât îmi va fi cu putinţă, următor lor".

Sfântul Vasile cel mare, întorcându-se din călătorie, a văzut cum călugării care
vieţuiau în singurătate, în pustiul Cezareei, erau mai de grabă singurateci decât
retraşi. El a fost cel care i-a adunat pe aceştia în locuri organizate, stabilind
astfel o oarecare rânduială.
Nu după mult timp, în jurul său s-au adunat mulţime de ucenici, punându-se
astfel temeliile primei comunităţi cenobitice în 358, pe malul râului Isis, lângă
Neocezareea. Aici este vizitat de bunul să prieten Sfântul Grigorie şi împreună
redactează Filocalia, o colecţie de texte din scrierile lui Origen. Tot acum sfântul
concepe Regulile monahale mari şi mici.

Sfântul Vasile cel mare a fost şi rămâne unul dintre marii părinţi ai mona-
hismului de tip chinovial.

În anul 364, Sfântul Vasile cel mare a primit harul preoţiei, fiind hirotonit de
episcopul Eusebiu de Cezareea. A fost ales episcop al comunităţii din
Cezareea Capadociei şi exarh al Pontului, păstorind nouă ani: din 370 şi până
în 379, când trece la Domnul pe data de 1 ianuarie.

Sfântul Vasile cel mare - Dascăl al operei filantropice

De la Sfântul Vasile cel mare, Biserica a moştenit un bogat tezaur: opere


dogmatice, ascetice, exegetice, omilii şi cuvântări, panegirice, regulile monahale
mari şi mici, canoane şi Liturghia ce-i poartă numele.

În Cezareea Capadociei a înfiinţat instituţii de asistenţă socială cunoscute sub


numele generic de Vasiliade, cum ar fi: azile, ospătării, case pentru reeducarea
fetelor decăzute, şcoli tehnice şi spitale pentru leproşi.

Sfântul Vasile cel mare, apărător al dreptei credinţe

Sfântul Vasile cel mare este un mare apărător al adevărului, apărând dreapta
credinţă înaintea ereticilor care tăgăduiau dumnezeirea Fiului conduşi de
Eunomiu (arieni) sau dumnezeirea Sfântului Duh (pnevmatomahii sau adepţii lui
Macedonie).

Activitatea sa apologetică nu a fost privită cu ochi buni de toată lumea, iar în


unele cazuri a fost pe nedrept acuzat de erezie. El a fost acuzat că ar fi adus
inovaţii în învăţătura Bisericii. Ca răspuns la aceste acuzaţii, Sfântul Vasile a
scris tratatul Despre Duhul Sfânt, în care arată dumnezeirea şi cinstirea Duhului
cu Tatăl şi cu Fiul, adică egalitatea celor trei Persoane ale Sfintei Treimi.

Pentru a stabili învăţătura despre Duhul Sfânt, s-a întrunit sinodul de la Rimini,
unde s-a semnat şi o mărturisire de credinţă.

În anul 364, împăratul Valens a urcat pe tronul Bizanţului. Acesta era sim-
patizant al arianismului şi i-a excomunicat pe toţi episcopii ce semnaseră
mărturisirea de la Rimini, însă Sfântul Vasile cel mare a reuşit să se menţină în
scaun.

Sfântul Vasile cel mare este prăznuit pe data de 1 ianuarie a fiecăruia an, iar
Liturghia care-i poartă numele se săvârşeşte de zece ori pe an: în primele
cinci Duminici ale Postului mare, în Joia şi Sâmbăta mare, în Ajunul
Crăciunului şi al Bobotezei şi pe 1 ianuarie, ziua de prăznuire a sfântului.

Sfântul Vasile cel mare a avut rude pe teritoriul României de azi (Dacia carpato-
danubiano-pontică) între care pe episcopul Bretanion al Tomisului şi pe Sfântul
mucenic Sava de la Buzău.

(Sinaxarul Sfinţilor Capadocieni, Editura Cuvântul Vieţii, Bucureşti, 2009)


Iulian Dumitraşcu - Calendar Ortodox - Tăierea-împrejur cea după trup a
Domnului; Sfântul ierarh Vasile cel mare, arhiepiscopul Cezareei
Capadociei şi mama sa, Sfânta Emilia (Anul nou. Te Deum)

Biserica sărbătorește în data de 1 ianuarie, la opt zile de la Nașterea Domnului,


Tăierea împrejur cea după trup a Mântuitorului Hristos.

Tăierea-împrejur cea după trup a Domnului

Sinaxarul acestei zile amintește că: „De la Sfinții Părinți am luat obiceiul să
sărbătorim, după încheierea anului calendaristic, Tăierea împrejur cea după trup
a Domnului nostru Iisus Hristos. Domnul a primit aceasta, ca să înlăture rân-
duiala Legii Vechi și să pună în loc tăierea împrejur cea după Duh cea nefăcută
de mână.

Deci, sărbătorim această zi ca pe un praznic împărătesc. Căci Domnul, după


cum ne-a cinstit pe noi, luând trup omenesc, întru totul asemenea nouă, afară de
păcat, tot așa a binevoit să primească și tăierea împrejur.

 Întâi, ca să astupe gurile ereticilor care îndrăznesc a zice că Domnul n-a


luat trup, ci că S-a născut ca o nălucire.Dar dacă n-ar fi luat trup, cum S-
ar fi tăiat împrejur?
 Și al doilea ca să astupe gurile iudeilor celor neînțelegători, care îl
cleveteau că nu păzește sâmbăta și că strică Legea. Pentru aceasta, după
opt zile de la nașterea Lui cea sfântă din Fecioară, a binevoit să fie adus
de Maica Sa și de Iosif, în locul unde, după obicei, iudeii se tăiau
împrejur.

Și a fost tăiat împrejur; și I s-a dat numele Iisus, nume adus din cer de îngerul
Gavriil, mai înainte de zămislirea Lui în pântecele Fecioarei. Și iarăși
întorcându-Se Domnul cu părinții Săi acasă, a viețuit omenește, crescând cu anii,
cu Înțelepciunea și cu harul, pentru mântuirea noastră”.

Hristos a fost tăiat împrejur în a opta zi de la naștere și această tăiere împrejur


era simbolul credincioșiei, al alegerii și al binecuvântării pentru evrei, o
binecuvântare specială pentru poporul ales din partea lui Dumnezeu și un semn
de fidelitate, de jertfelnicie pentru a împlini voia lui Dumnezeu și a nu mai trăi
după voia instinctelor, ci după voia Duhului.

De aceea, Sfântul apostol Pavel arată că în Iisus Hristos s-a schimbat tăierea
împrejur cea trupească într-o tăiere împrejur duhovnicească, ce începe prin
botezul în moartea și învierea lui Hristos. Tăierea împrejur cea duhovnicească,
nu cea trupească, contează acum. Hristos a făcut-o pentru a arăta că S-a născut
sub Lege, că respectă Legea, dar apoi o desăvârșește prin învățătura și lucrările
Sale sfințitoare, minunate.

Sfântul Vasile cel mare

Biserica noastră îl sărbătorește, tot în data de 1 ianuarie, și pe Sfântul Vasile cel


mare, arhiepiscop în Cezareea Capadociei. Acest sfânt este sărbătorit și în ziua
de 30 ianuarie, împreună cu Sfântul Ioan Hrisostom și Sfântul Grigorie Teo-
logul.

S-a născut în jurul anilor 329-330, în Cezareea Capadociei. Părinții Sfântului


Vasile erau mari proprietari de pământuri. Îmbrățișaseră de timpuriu creș-
tinismul, îl cunoscuseră bine pe Sfântul Grigorie Taumaturgul, episcopul Neoce-
zareii, și, întâi de toate, înduraseră cu o răbdare neclintită persecuția de sub
împăratul roman Maximian, la anul 311.

Sfântul Vasile era unul din cei 10 frați, dintre care trei vor fi episcopi: Vasile,
Grigorie de Nyssa, Petru de Sevasta; cinci vor fi monahi: cei trei dinainte, plus
Naucratios și Macrina cea tânără; vor fi șase sfinți în familia mare: Sfânta
Macrina cea bătrână, Sfânta Emilia (mama lui), Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie
de Nyssa, Sfântul Petru și Sfânta Macrina cea tânără.

Bunica Macrina a crescut pe copii în duh creștin, împreună cu mama lor, Emilia,
și sora lor, Macrina cea tânără.

A crescut sub înrâurirea bunicii sale, Macrina (cea batrână), care fusese ucenica
Sfântului Grigorie Taumaturgul. Ea a stat în permanență lângă Vasile și Macrina
(cea tânără) împărtășindu-le acestora învățătura duhovnicească izvorâtă din
bogata sa experiență de viață.
Primele lecții de retorică le-a primit de la tatăl său Vasile, el însuși retor în
Cezareea Capadociei. Tatăl, cu ajutorul Emiliei și al bătrânei Macrina, l-a
îndrumat pe tânărul Vasile spre doua căi: educația și nevoința pentru virtute.

În anul 342 va ajunge sa învețe la Cezareea Palestinei alături de Sfântul Grigorie


Teologul, cel care mai târziu îi va fi prieten apropiat. După terminarea studiilor
din Cezareea în anul 347, Vasile a fost trimis, datorită bogatelor cunoștințe pe
care le avea precum și istețimii sale, să studieze la cele mai alese școli ale
timpului din Constantinopol și Atena, unde a avut dascăli renumiți, precum
învățatul Libaniu.

Din Constantinopol, Sfântul Vasile cel mare a plecat la Atena (351) unde a
devenit bun prieten cu Sfântul Grigorie Teologul pe care-l cunoscuse la școala
din Cezareea Palestinei.

În anul 355, Sfântul Vasile cel mare părăsește Atena și se întoarce în patria
natală, nemaigăsindu-l în viață pe tatăl său. La rugămintea capadocienilor el
suplineşte catedra de retorică a tatălui său. Pentru a lua pulsul viețîi monahale
din vremea sa, Sfântul Vasile cel mare a făcut dese incursiuni în Mesopotamia,
Siria, Palestina şi Egipt.

Întorcându-se din călătorie, a văzut cum călugării care vieţuiau în singurătate, în


pustiul Cezareei, erau mai degrabă singurateci decât retraşi. El a fost cel care i-a
adunat pe aceştia în locuri organizate, stabilind astfel o oarecare rânduială. Nu
după mult timp, în jurul său s-au adunat mulţime de ucenici, punându-se astfel
temeliile primei comunităţi cenobitice în 358, pe malul râului Isis, lângă Neoce-
zareea.

Aici este vizitat de bunul său prieten Sfântul Grigorie şi împreună redactează
Filocalia, o colecţie de texte din scrierile lui Origen.Tot acum sfântul concepe
Regulile monahale mari şi mici.

Sfântul Vasile cel mare a fost şi rămâne unul dintre marii părinţi ai mona-
hismului de tip chinovial.

În anul 364, Sfântul Vasile cel mare a primit harul preoţiei, fiind hirotonit de
episcopul Eusebiu de Cezareea. A fost ales episcop al comunităţii din Cezareea
Capadociei şi exarh al Pontului, păstorind nouă ani: din 370 şi până în 379, când
trece la Domnul pe data de 1 ianuarie.

De asemenea, Biserica Ortodoxă cinsteşte astăzi şi pe mama Sfântului Vasile, pe


Sfânta Emilia.
Proloagele din 1 ianuarie

Luna ianuarie în ziua dintâi: prăznuim Tăierea împrejur, cea după trup, a
Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Astăzi, la opt zile de la Nașterea Sa, Domnul rabdă tăierea împrejur cea după
trup, ca împlinind Legea, să dea în lături rânduiala trupească a Legii vechi și să
aducă în lume o tăiere împrejur nefăcută de mână: Tăierea-Împrejur cea duhov-
nicească a Sfântului Botez, adică "dezbrăcarea de trupul păcatelor cărnii"
(Col.2.11).

Ca Fiu al lui Dumnezeu și ca mare întemeietor al Testamentului celui veșnic, o


dată cu supunerea Sa la rânduiala tăierii împrejur, Domnul astăzi pune capăt,
deci, Legii vechi și face început rânduielilor Testamentului celui nou, scris pe
tablele inimii oamenilor.

Drept aceea, noi creștinii nu mai suntem ținuți la tăierea împrejur cea trupească,
dar suntem ținuți să ne supunem și să împlinim rânduielile unei adevărate tăieri-
împrejur duhovniceșţi. Suntem datori, îndeosebi, ca Noul Legământ, întemeiat
de Domnul Iisus să săvârșească în noi o deplină supunere făță de Dumnezeu, a
trupului nostru și a poftelor lui, o deplină dăruire, o deplină pătrundere cu puteri
sfinte a acestui trup și a cerințelor lui, lucrare atât de însemnată în lupta noastră
duhovnicească, pentru că nu este vorba de o tăiere împrejur numai a trupului, ci
este vorba de o tăiere împrejur a inimii noastre, adică o tăiere împrejur care
atinge toate gândurile, toate voile, toate simțirile noastre cele mai tainice, înde-
părtând tot ce nu poate merge împreună cu o adevărată căutare a lui Dumnezeu.
Și această tăiere împrejur a inimii nu-i cu puţință fără o adâncă sforțare.
Sărbătoarea Tăierii împrejur este însă și sărbătoarea numelui lui Iisus. Că tăindu-
se împrejur, Domnul a fost numit cu numele Iisus, cum spusese îngerul, mai
înainte de a se fi zămislit El în pântecele Fecioarei.

Și praznicul acesta ne aduce aminte ce loc de seamă trebuie să aibă chemarea


acestui nume în viața noastră duhovnicească și cât de mare putere are acest sfânt
nume: "Că Dumnezeu L-a prea înălțat și I-a dat lui nume, care este mai presus
de orice nume, ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al acelor cereșţi
și al celor pământeșţi și al celor de sub pământ și orice limbă să mărturisească,
că Domnul este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu Tatăl" (Filip. 2,9-11)"

"Și, acum, Doamne, întinde mâna Ta, ca să se facă tămăduiri, minuni și semne
prin numele lui Iisus, robul Tău cel sfânt "(Fapte 4,29-30)".

Aceasta am luat-o de la Sfințîi Părinți și o prăznuim o dată cu începutul cununii


anului. Și facem sărbătoare și zi domnească, pentru toate câte Domnul S-a
smerit și le-a primit pentru noi.

Și dacă s-au întors părințîi Săi acasă, Iisus a viețuit după firea omenească,
crescând cu vârsta, cu înțelepciunea, și cu darul, spre mântuirea noastră.

Dumnezeului nostru, slavă! Amin.

Întru aceastã zi, pomenirea celui între Sfinţi, Pãrintelui nostru Vasilie cel
mare, arhiepiscopul Cezareii Capadochiei.

Acest între Sfinți, Părintele nostru Vasilie cel mare a trăit între anii 330-379, în
vremea Sfântului și marelui împărat Constantin și, până în zilele împăratului
Valens, cel căzut în rătăcirea lui Arie. S-a născut în Cezareea Capadochiei, din
părinți dreptcredincioși și înstăriți, Emilia și Vasilie, tatăl său fiind un luminat
dascăl în cetate.

Iubitor de învățătură și înzestrat pentru carte, Sfântul Vasilie și-a îmbogățit


mintea cercetând, rând pe rând, școlile din orașul său Cezareea, apoi din Bizanț,
mergând până și la Atena, cea mai înaltă școală din timpul său, unde a întâlnit pe
Sfântul Grigorie de Nazians, cu care a legat o strânsă și sfântă prietenie.

A fost înălțat la scaunul de arhiepiscop al Cezareei în anul 370, în vremuri grele


pentru Biserică, când ereticii lui Arie și Macedonie izbutiseră să aibă de partea
lor pe însuși împăratul Valens. Sfântul Vasilie a dus o luptă aprigă, cu scrisul și
cuvântul, luminând creștinătatea și apărând dogma Sfintei Treimi. Și-a atras
mânia împăratului și a suferit multe prigoniri din partea lui, pentru apărarea
acestei dogme de căpetenie a creștinătățîi.
Sfântul Vasilie a îndreptat și unele lipsuri ale monahismului din timpul său,
chemându-i pe moanahi să se nevoiască nu numai în folosul mântuirii personale,
ci și în folosul aproapelui.

Este cel dintâi ierarh care a întemeiat, pe lângă Biserică, azile și spitale, în
ajutorul celor săraci și neputincioși, îndemnând pe cei înstăriţi să folosească
avuțiile lor, ajutând pe cei nevoiași și lipsiți.

S-a mutat către Domnul la vârsta de 50 de ani, în ziua de 1 ianuarie, plâns de


credincioși și de necredincioși, care-l iubeau și-l cinsteau pentru bunătatea și
înțelepciunea lui.

Cei zece ani ca arhiepiscop în Cezareea Capadochiei i-au fost de ajuns, pentru ca
el să intre în istorie cu numele de Sfântul Vasile cel mare.

Pentru rugăciunile lui, Doamne miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Întru aceastã zi, minunea Sfântului Vasilie, pe care a fãcut-o în Niceea.

Odinioară, de nelegiuitul împărat Valens (364-378), în cetatea Niceea, s-au


apropiat căpeteniile ereziei ariene cerând ca, din soborniceasca biserică cea din
cetatea aceea, să gonească poporul dreptcredincios, iar Sfântul locaș să-l dea
adunării lor celei arieneşti. Și a făcut așa împăratul cel rău, el însuși fiind eretic:
a luat, adică, biserica de la cei dreptcredincioși, cu sila, și a dat-o arienilor, apoi
s-a dus la Constantinopol.

Drept aceea, în mare mâhnire fiind toată mulțimea dreptcredincioșilor, a sosit


acolo marele Vasilie, apărătorul cel de obște al Bisericilor, la care toată mul-
țimea celor dreptcredincioși venind, cu strigare și cu tânguire, i-a spus
strâmbătatea ce li s-a făcut lor de împărat.

Iar sfântul, mângâindu-i pe ei cu cuvintele sale, îndată s-a dus la împărat, la


Constantinopol și, stând înaintea lui, i-a zis: "Cinstea împăratului stă în judecata
să". Iar înțelepciunea zice: "Dreptatea împăratului la judecată se vede". Deci
pentru ce, împărate, ai făcut judecată nedreaptă, izgonind pe dreptcredincioși din
Sfânta Biserică și dând-o răucredincioşilor?

Zis-a lui împăratul: "Tot la învinuiri te întorci, Vasilie? Nu ți se cuvine ție să fii
așa."

Răspuns-a Vasilie: "Se cuvine mie, pentru dreptate a muri." Și înfruntându-se ei


și împotrivindu-se sta acolo de făță mai marele bucătarilor împărăteșţi, numit
Demostene acela, vrând să ajute arienilor, a spus ceva cu glas încet ocărând pe
sfântul.

Iar sfântul a zis: "Vedem aici și pe necărturarul Demostene." Iar stolnicul,


rușinându-se, iarăși a grăit ceva împotrivă.

Sfântul i-a zis: "Lucrul tău este să ai grijă de mâncări, nu să fierbi dogmele
Biserici." Și a tăcut Demostene rușinat.

Iar împăratul, pe de o parte, mâniindu-se și, pe de altă parte, rușinându-se, a zis


lui Vasilie: "Să mergi tu între dânșîi să faci dreptate, dar așa să judeci, ca să nu
judeci cu părtinire poporului de-o credință cu tine."

Iar sfântul a răspuns: "De voi judeca cu nedreptate, apoi și pe mine la surghiun
să mă trimiți și pe cei de o credință cu mine să-i izgoneșţi și Biserica să o dai
arienilor." Și, luând sfântul scrisoarea de la împărat, s-a întors la Niceea.

Și chemând pe arieni, le-a zis lor: "Iată, împăratul mi-a dat mie putere ca să fac
judecată între voi și între dreptcredincioși pentru biserica pe care ați luat-o cu
sila."

Iar ei au răspuns lui: "Deci judecă, dar după judecata împăratului."

Iar sfântul a zis: "Să mergeți, și voi arienii și voi dreptcredincioșilor, și să


închideți biserica și, încuindu-o, să o pecetluiți cu pecețile, voi cu ale voastre și
aceștia cu ale lor, și să puneți de amândouă părțile păzitori. Și mergând mai întâi
voi, arienii, să vă rugați trei zile și trei nopți și, după aceasta, să vă apropiați de
biserică. Și de se vor deschide singure, cu rugăciunile voastre, ușile bisericii,
apoi să fie a voastră biserica în veci. Iar de nu, ne vom ruga noi o noapte și vom
merge cu litie, cântând, la biserică și de se vor deschide nouă, să o avem pe ea în
veci. Iar de nu se vor deschide nici nouă, apoi, iarăși, a voastră să fie biserica."

Și plăcut a fost cuvântul acesta înaintea arienilor. Iar dreptcredincioşii se mâh-


neau asupra sfântului, zicând că nu după dreptate, ci după frica împăratului a
făcut judecata. Și, luându-se multe măsuri de pază de către amândouă părțile,
Sfânta Biserică străjuită a fost cu tot dinadinsul, pecetluită și întărită.

Și rugându-se arienii trei zile și trei nopți și de Biserică apropiindu-se, nu s-a


făcut nici un semn. Și se rugau de dimineață până la al șaselea ceas, strigând:
"Doamne miluiește" și nu s-au deschis ușile Bisericii și s-au dus fără dar și
rușinați.
Atunci, marele Vasilie, adunând pe toți dreptcredincioșîi, cu femeile cu copiii,
au ieșit din cetate la biserica Sfântului mucenic Diomid, făcând, acolo prive-
ghere de toată noaptea, apoi au mers dimineață cu toțîi la cea sobornicească
biserică pecetluită, cântând: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de
moarte, miluiește-ne pe noi." Apoi , stând înaintea ușîi bisericii a zis către popor:
"Ridicați mâinile voastre și strigați cu dinadinsul "Doamne miluiește."

Și aceasta făcându-se, a poruncit sfântul ca să facă tăcere și, apropiindu-se de


ușă, a însemnat-o cu semnul crucii de trei ori și a zis: "Bine este cuvântat
Dumnezeul creștinilor, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor." Și,
glăsuind tot poporul "Amin!", îndată s-a făcut cutremur și au început a se
sfărâma zăvoarele, au căzut întăriturile s-au dezlegat pecețile și s-a deschis ușa,
ca de un vânt și furtună mare, și s-a lovit ușa de zid.

Iar dumnezeiescul Vasilie a început a cânta: "Ridicăți porțile voastre, ridicați-vă


porțile cele veșnice și va intra Împăratul Slavei."

Și, intrând Vasilie în biserică, cu toată mulțimea drepcredincioşilor, și, săvârșind


dumnezeiasca slujbă, a slobozit pe popor cu veselie.

Iar mulțimea fără de număr de arieni, văzând acea minune, s-a lepădat de
credința lor cea rea și la cei dreptcredincioși s-au adăugat.

Și, aflând și împăratul, de o judecată dreaptă ca aceasta a lui Vasilie, și de


minunea aceea prea slăvită, s-a mirat foarte și a defăimat urâciunea relei credințe
ariene, însă, orbindu-se de răutate, nu s-a întors la credința cea dreaptă și a pierit
rău după aceea. Că, biruit și rănit fiind el la război, în părțile Traciei, a fugit și s-
a ascuns într-o şură de paie. Iar urmăritorii lui, înconjurând șura cu foc, au
aprins-o și, acolo, împăratul arzând, și-a dat sfârșiţul.

Și a fost moartea aceasta a împăratului, după moartea Sfântului Vasilie, dar în


același an, întru care sfântul s-a mutat către Domnul.

Altã minune a Sfântului Vasilie, despre femeia cea păcătoasă.

În zilele cuviosului părintelui nostru Vasilie, era în Cezareea o văduvă de neam


bun și foarte bogată, care petrecând în desfătări și întru plăcerea trupului, se
robise păcatului și se tăvălea în necurăția desfrâului mulți ani.

Iar Dumnezeu, care caută îndreptarea tuturor, s-a atins de inima ei cu darul său
și și-a venit femeia întru sine. Și fiind ea în singurătate, cugetă la mulțimea cea
nemăsurată a păcatelor sale și a început a se tângui, zicând: "Vai mie, păcătoasa
și desfrânata, cum voi răspunde Dreptului Judecător pentru atâtea păcate ce s-au
făcut de mine, casă trupului mi-am stricat, sufletul mi-am spurcat; vai mie, celei
mai păcătoase decât toți, căci cui m-am asemănat cu păcatele? Desfrânatei, sau
vameșului? Că nimeni nu a greșit așa ca mine. Mai ales că, după Botez, atâtea
răutăți am făcut, de unde voi lua îndrăzneală să cred că mă va primi Dumnezeu,
pocăindu-mă?"

Așa tânguindu-se, și-a adus aminte de toate cele ce de la tinerețe până la


bătrânețe le-a făcut și, șezând, le-a scris pe hârtie. Și mai pe urmă decât toate a
scris alt oarecare păcat mai greu, și cu plumb a pecetluit hârtia. Apoi,
înștiințându-se de vremea când Sfântul Vasilie, mergea la biserică, a alergat la
dânsul și, aruncându-se înaintea picioarelor lui cu hârtia, strigă zicând:
"Miluiește-mă, sfinte al lui Dumnezeu, pe mine ceea ce am greșit mai mult decât
toți."

Iar sfântul, stând, a întrebat-o pe ea ce voiește de la dânsul?

Iar ea, dându-i hârtia cea pecetluită în mâinile sale, i-a zis: "Iată Stăpâne, toate
păcatele și fărădelegile mele le-am scris în hârtia aceasta și le-am pecetluit. Iar
tu, plăcutule al lui Dumnezeu, să nu le câteșţi pe ele, nici să dezlegi pecetea. Ci,
numai cu rugăciunea ta, să le dezlegi pe ele, că eu cred că Cel ce mi-a dat mie
gândul acesta, te va auzi când te vei ruga pentru mine."

Iar Vasilie, luând hârtia, a căutat la cer și a zis: "Doamne, al Tău unuia este
lucrul acesta, că de vreme ce păcatele a toată lumea Tu le-ai ridicat, cu cât mai
vârtos poți să curățeșţi păcatele unui singur suflet, pentru că toate păcatele
noastre nenumărate sunt la Tine, iar milostivirea Ta este nemăsurată și
neurmată."

Aceasta zicând a intrat în biserică ținând hârtia, și aruncându-se pe sine înaintea


Jertfelnicului, a petrecut toată noaptea, rugându-se pentru femeia aceea. Iar a
doua zi, săvârșind dumnezeiasca slujbă, a chemat femeia și i-a dat ei hârtia
pecetluită, precum a și fost, zicând către dânsa: "Ai auzit femeie că nimeni nu
poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu."

Iar ea a zis: "Am auzit, cinstite părinte, și, pentru aceasta, ți-am făcut rugăciune
ca să aflu îndurările Lui." Aceasta zicând femeia, și-a dezlegat hârtia și, și-a aflat
toate păcatele sale șterse, afară numai de acel greu păcat scris pe urmă care, era
neșters, și văzând aceasta, femeia s-a înspăimântat, și bătându-și pieptul său, a
căzut la picioarele sfântului strigând: "Miluiește-mă robule al lui Dumnezeu
Celui de sus, și, precum pentru toate fărădelegile mele te-ai îndurat și ai rugat pe
Dumnezeu, așa și pentru aceasta te roagă, ca să fiu cu totul curată."
Iar arhiepiscopul, milă fiindu-i de ea, a lăcrimat și a zis: "Scoală-te, femeie, că și
eu om păcătos sunt și-mi trebuie și mie milostivire și iertare. Iar Cel ce a curățit
păcatele tale, pe care le-a voit, puternic este ca și păcatul tău cel neșters să-l
curățească, de te vei feri de acum pe tine de păcat și de vei începe a umbla pe
calea Domnului; apoi nu numai iertată vei fi, ci și slavei cerești te vei împărtăși.
Însă, te sfătuiesc să mergi în pustie și vei afla un bărbat sfânt, anume Efrem;
aceluia să-i dai hârtia aceea și-l roagă pe el, ca să mijlocească spre tine milo-
stivirea Iubitorului de oameni. Dumnezeu."

Iar femeia, după cuvântul sfântului, s-a dus în pustie și multă cale umblând, a
aflat chilia fericitului Efrem și, bătând, a zis: "Miluiește-mă pe mine, păcătoasa,
cuvioase Părinte."

Iar Efrem, știind cu Duhul pricina venirii ei, i-a răspuns ei: "Du-te de la mine
femeie, că om păcătos sunt, trebuindu-mi și mie ajutor de la alțîi."

Iar ea i-a dat hârtia, zicându-i: "Arhiepiscopul Vasilie m-a trimis la tine, ca,
rugându-te lui Dumnezeu, să-mi curățești păcatul meu, cel scris în hârtia aceasta,
pentru că pe celelalte păcate el le-a curățit, iar tu, pentru un păcat, să nu te
lenevești a te ruga, că la tine sunt trimisă."

Iar cuviosul Efrem i-a zis: "Nu, fiică, ci cel ce a putut milostivi pe Dumnezeu
pentru păcatele tale cele multe, cu cât mai vârtos pentru unul va putea a-L ruga.
Deci, du-te dar, du-te și nu sta, ca să-l afli pe el între cei vii, mai înainte de a nu
se duce către Domnul."

Iar ea închinându-se lui, s-a întors la Cezareea. Și, intrând în cetate, a sosit la
îngroparea Sfântului Vasilie, pentru că murise, și acum duceau sfântul lui trup la
mormânt. Și întâmpinându-l femeia a început a striga cu multă tânguire către
sfântul, ca și către cineva viu, zicând: "Vai mie, sfinte al lui Dumnezeu, vai mie,
ticăloasa, pentru aceasta m-ai trimis în pustie, ca să ieși în liniște din trup. Dar
iată m-am întors fără folos, atâta osteneală, în pustie, în zadar suferind. Să vadă
Dumnezeu și să judece, că, deși puteai tu însuți să-mi dai ajutor, la altul m-ai
trimis."

Acestea strigând, a aruncat hârtia deasupra năsăliei sfântului, spunând la tot


poporul de osteneala sa.

Iar unul din clerici, vrând să vadă, ce-i scris în hârtie, a luat-o și desfăcând-o, n-a
aflat într-însa nici o scrisoare, ci toată hârtia era curată, și a zis femeii: "Nimic
nu este aici scris. Nu te mai osteni, dar, fiindcă nu șţii ce a făcut iubirea de
oameni a lui Dumnezeu pentru tine."
Și tot poporul, văzând minunea aceasta, a proslăvit pe Dumnezeu, Cel ce a dat o
putere ca aceasta, robilor săi, și după mutarea lor.

Altã minune despre pãgânul ce a fost botezat de Sfântul Vasilie.

Un păgân, anume Iosif, locuia în Cezareea şi era atât de iscusit doctor, încât pe
omul ce avea să moară îl cunoştea după faţă, mai înainte cu trei sau patru zile,
şi-i spunea lui ceasul sfârşitului său. Iar de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru
Vasilie, văzând cu Duhul întoarcerea lui Iosif la Hristos, ce avea să fie, îl iubea
pe el foarte şi adeseori, la sfătuirea sa, chemându-l, îl învăţa să se lase de
păgâneasca lege şi să primească Sfântul Botez.

Iar Iosif se lepăda, zicând: "Întru care credinţă m-am născut, întru aceea vreau să
mor."

Iar sfântul i-a zis lui: "Să mă crezi pe mine, că nici eu nici tu nu vom muri, până
ce tu nu te vei naşte din apă şi din Duh, că, fără acest dar, nu-ţi este cu putinţă,
ca să intri în Împărăţia lui Dumnezeu. Au doar şi părinţii tăi nu s-au botezat în
nor şi în mare? Şi n-au băut ei din piatra care era o inainte închipuire a lui
Hristos, piatra cea duhovnicească, care din Fecioară, pentru mântuirea noastră,
S-a născut, pe care părinţii tăi L-au răstignit şi, la ceruri suindu-Se, şade de-a
dreapta Tatălui şi de acolo va veni iarăşi să judece viii şi morţii?"

Încă multe şi alte folositoare cuvinte îi spunea lui sfântul, dar păgânul rămânea
în necredinţa sa.

Iar, când a sosit vremea ducerii sfântului la Dumnezeu, s-a îmbolnăvit sfântul şi
a chemat pe doctorul cel păgân, ca şi cum ajutor doctoricesc trebuindu-i de la
dânsul, şi i-a zis lui: "Ce părere ai, Iosif, despre cursul vieţii mele?"

Iar el, privindu-l cu luare aminte, a zis către cei de aproape şi sfântului: "Gătiţi
toate cele de îngropare, că va muri îndată."

Iar Vasilie i-a zis: "Nu ştii ce grăieşti."

Zis-a doctorul: "Să mă crezi stăpâne, că încă soarele astăzi nu va apune, iar tu
vei muri."

Iar Vasilie i-a zis lui: "De voi trăi până dimineaţa la ceasul al şaselea, atunci ce
vei face?"

Răspuns-a Iosif: "Să mor!"


Iar Sfântul i-a zis: "Cu adevărat să mori păcatului, ca să viezi întru Dumnezeu."

Zis-a lui doctorul: "Ştiu ce grăieşti, stăpâne, iată mă jur ţie că, de vei fi viu până
mâine, voi face voia ta."

Şi s-a rugat dumnezeiescul părinte Vasilie lui Dumnezeu, ca să-i prelungească


viaţa până a doua zi, pentru mântuirea păgânului şi i s-a îndeplinit rugăciunea.
Iar a doua zi, a trimis ca să-l cheme, şi doctorul nu credea, pe sluga care-l
chema, că Vasilie este încă viu şi s-a mirat mult de aceasta.

Şi căzând la picioarele sfântului, cu inima curată, a zis: "Mare este Dumnezeul


creştinilor şi nu este alt Dumnezeu afară de El"; deci mă lepăd de legea cea
lepădată de Dumnezeu şi mărturisesc Legea creştinească cea adevărată; deci
porunceşte, Sfinte Părinte, fără zăbavă, ca să primesc Sfântul Botez eu şi toată
casa mea."

Iar Sfântul Vasilie i-a grăit lui: "Eu însumi te voi boteza cu mâinile mele."

Şi apropiindu-se doctorul, a văzut mâna sfântului cea dreaptă şi a zis: "Prea


slăbite sunt puterile tale, stăpâne şi, drept aceea, nu vei putea să mă botezi
singur."

Răspuns-a Vasilie: "Avem pe Ziditorul, Cel ce ne întăreşte pe noi." Şi, sculându-


se, a intrat în biserică şi, înaintea tuturor, a botezat pe păgân şi pe toţi ai casei lui
şi l-a numit pe el Ioan şi l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, singur slujind
întru acea zi şi învăţând pe cel nou botezat pentru veşnica viaţă şi, rostind către
cuvântătoarele sale oi cuvinte de învăţătură.

Şi, aşa, a trăit până la ceasul al noulea. Apoi, dând cea mai de pe urmă sărutare
şi iertăciune tuturor, mulţumire a înălţat lui Dumnezeu pentru toate cele negrăite
ale Lui daruri şi, încă mulţumirea fiind în gura lui, şi-a dat sufletul său în
mâinile lui Dumnezeu şi s-a adaos arhiereul către Arhierei şi marele tunet al
Cuvântului către propovăduitori, în ziua dintâi a lui ianuarie intru al
cincisprezecelea şi cel mai de pe urmă an al împărăţiei lui Valens şi întru al
patrulea an al împărăţiei lui Graţian, care a împărăţit după Valentinian, tatăl său.

Sfântul, marele Vasilie, a păstorit Biserica lui Dumnezeu opt ani şase luni şi
şaptesprezece zile. Şi a vieţuit de la naşterea sa cincizeci de ani.

Iar păgânul cel nou botezat, văzând ca sfântul a murit, a căzut la picioarele lui şi,
cu lacrimi, a zis: "Cu adevărat, robule al lui Dumnezeu Vasilie, şi acum n-ai fi
murit, dacă tu însuţi n-ai fi voit."
Şi adunându-se mulţime de arhierei, au cântat psalmii cei de deasupra gropii şi
au îngropat cinstitele moaşte ale sfântului, plăcut al lui Dumnezeu Vasilie, în
Biserica Sfântului mucenic Evpsihie.

Iar Sfântul Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, atunci episcop al cetăţii Sozi-


ma, fiind înştiinţat de aceasta, a scris cunoscutul cuvânt de îngropare. Şi venind
l-a citit pe el deasupra mormântului cu multe lacrimi, lăudând pe unul
Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slavă în veci! Amin.
Sfântul ierarh Vasile cel mare - Sfinte moaşte
Moaştele Sfântului Vasile cel mare aflate la Sinodul Bisericii Greciei, Atena

Racla cu sfinte moaşte de la Mănăstirea Iviron, Sfântul Muntele Athos -


Sfintele moaşte ale Sfântului Vasile cel mare, ale Sfântului Grigorie al Nissei
şi ale cuvioasei Macrina (de la stânga la dreapta)
Mâna Sfântului Vasile cel mare, Catedrala "Sfântul Gheorghe" Veneţia,
Italia

Părticica din moaştele Sfântului Vasile cel mare (mandibula) de la


Mănăstirea „Sfinţii trei Ierarhi“
Părticele de sfinte moaşte ale Sfântului Vasile cel mare, ale Sfintei Macrina şi
ale Sfântului Grigorie Dialogul, Schitul Sfântul ierarh Nicolae din Giurgiu
Cum a ajuns mâna dreaptă a Sfântului Vasile cel mare în Grecia?

Racla de argint din 1849 cu modele bizantine în care este păstrată mâna
dreaptă a Sfântului Vasile cel mare şi care se găseşte în clădirea Sfântului
Sinod al Bisericii Greciei

În sala de şedinţe a Sfântului Sinod permanent al Bisericii Greciei este păstrată


cu multă evlavie, într-o raclă de argint, mâna dreaptă a Sfântului nostru Părinte
Vasile, arhiepiscopul Cezareei, cel până la cer strălucitor şi mare. Sfintele
moaşte sunt păstrate într-o raclă din argint, pe care este inscripţionată data de 10
februarie 1849.
Icoană a Sfântului Vasile cel mare - Atelierul de pictură al Mănăstirii Sfântul
Grigorie Sinaitul, Kelseyville, CA, SUA
Când şi cum a fost descoperită în Sfântul Sinod mâna dreaptă a marelui nostru
Părinte? Răspunsul cu privire la realitatea istorică modernă şi bisericească îl dau
documentele valoroasei arhive a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei.

Nicomidia (azi Izmit) se găseşte în Golful Astakinos din Propontida.


Fotografie din iunie 1921

În iunie 1921, oraşul Nicomidia, unde îşi avea reşedinţa Mitropolia (înfiinţată în
secolul I), a fost capturat de trupele lui Kemal, având ca urmare exodul în
întregime al populaţiei ortodoxe şi distrugerea oraşului.
Mustafa Kemal în Nicomidia, iunie 1921

Sfintele moaşte salvate din Mitropolia Nicomidiei şi din Mănăstirea Sfântului


Pantelimon, aflată lângă mitropolie, au fost predate în racle, pe 26 iunie 1921,
navei de război „Kilkís” care se afla ancorată în portul Prínkipo.

Crucişătorul „Kilkís”
În copia Procesului-verbal al registrului sfintelor veşminte şi obiecte de cult ale
Bisericilor din Nicomidia (adică ale Mitropoliei şi Bisericii Sfântului
Pantelimon) sunt menţionate printre altele:

„Cufărul cu numărul 7 conţine următoarele: Două mitre de mitropolit, o


Evanghelie în manuscris obişnuit, trei cărţi arhiereşti obişnuite, o raclă din
argint, conţinând mâna dreaptă a Sfântului Vasile şi diverse daruri, două brăţări
din argint, patru cruci mici, nouă „florini” din inele, o raclă cu moaştele mai
multor mucenici (dintre cei 20 000 arşi în Nicomidia), trei cârje de patriarh, (una
din argint, două din fildeş cu mâner din aur şi a treia cu mâner din os), o
Evanghelie rusească cu coperţi din aur şi alte două greceşti (una cu coperţi din
argint şi cealaltă cu coperţi din aur), trei discuri din argint, trei linguriţe din
argint, o copie [cuţitaş], paisprezece acoperăminte de sfinte potire, o stea din
argint, o tiplotă din argint, o cruce mică din argint, un vas pentru anaforă, o ramă
din argint gravată cu modelul Învierii, opt ghirlande din argint pentru icoane, opt
stele mici, două acoperăminte de sfinte potire brodate cu mărgele, veşmântul
liturgic arhieresc al patriarhului Anastasie (având două feloane, două epitrahile,
două brâuri brodate cu fir din aur, două stihare, o pereche de mânecuţe), un
veşmânt liturgic arhieresc (alcătuit dintr- un brâu brodat cu fir din aur, cu două
catarame din sticlă; două bederniţe, un epitrahil brodat cu fir din aur, două
odăjdii de patriarh (omofoare)…”.

Mitropolitul Aléxandros Rigópoulos al Nicomidiei s-a născut în Adrianopol, în


anul 1851. A studiat teologia la Facultatea de Teologie din Hálki şi a slujit, timp
de doi ani, ca predicator în regiunea Macedonia. În anul 1881 a fost hirotonit
episcop vicar al Mitropoliei din Vodená. În 1891 a fost ales mitropolit de Várna,
dar nu a fost acceptat de credincioşii bulgari. În acelaşi an a fost transferat în
Mitropolia Pelagonía şi în anul 1895 a fost chemat să păstorească mitropolia
Neocezareei. În 1903 a fost ales mitropolit al Tesalonicului. Din acest scaun
mitropolitan, în anul 1910, a fost promovat în străvechea Mitropolie a
Nicomidiei. Din acest scaun mitropolitan a plecat în anul 1921, după evacuarea
oraşului în timpul războiului eleno-turc. A fost ultimul Mitropolit al Nicomidiei
şi a adormit întru Domnul pe 27 iunie 1928. Prin scrisoarea sa din 28 octombrie
1922, mitropolitul Aléxandros al Nicomidiei îl roagă pe Ministrul Marinei să
ordone verificarea lucrurilor mai înainte menţionate şi să se îngrijească de
primirea lucrurilor lui personale. Documentul respectiv menţionează:

Sfânta Mitropolie a Nicomidiei


Tesalonic, 28 octombrie 1922

Către Excelenţa sa, d-nul Ministru al


Marinei Statului Grec
Atena
Excelenţă, după ce armata lui Kemál a cucerit în iunie 1922 cetatea Nicomidia,
reşedinţa mitropolitană a provinciei mele, lucrurile salvate din Mitropolia mea şi
din Mănăstirea Sfântului Pantelimon: un număr de cufere (15), pachete (2) şi
cutii din lemn (2), au fost predate, pe 26 iunie 1921, navei de război „Kilkís”,
care era ancorată în portul Prínkipo, aşa cum au fost acestea consemnate în
documentul cu numărul 5934 şi cu data de 12 august al acestui an (1921),
conţinând şi copia inventarierii lucrurilor mai sus menţionate, [document] care
mi-a fost trimis direct de guvernatorul grec de atunci al Constantinopolului, d-
nul Vótsi.

Nereuşind între timp să iau aceste lucruri din nava „Kilkís”, am aşteptat un prilej
potrivit pentru asta şi, astfel, în urmă cu o lună, atunci când sub pretextul
revoluţiei nava „Kilkís”a acostat aici în port, m-am grăbit să cer şi să primesc
lucrurile, dar ca răspuns comandantul navei m-a înştiinţat că toate acestea au
fost predate printr-un Protocol navei„Averof”. De aceea, am onoarea, d-nule
Ministru, să vă rog să ordonaţi, aşa cum credeţi de cuviinţă, verificarea
lucrurilor mai înainte menţionate şi să-mi comunicaţi în ce chip este posibil să
mă îngrijesc şi să-mi primesc, în cele din urmă, lucrurile personale, menţionate
în inventarierea încheiată, lucruri care, ca refugiat, îmi sunt absolut necesare şi
sunt singurele rămase din întreaga mea avere şi a celor trei surori ale mele,
văduve, restul [averii] fiind jefuită sau dispărută.

Vă rog, aşadar, în numele filantropiei, să faceţi tot ce vă stă în putinţă pentru a-


mi primi cât mai rapid lucrurile menţionate. Prezenta mea scrisoare vă va fi
înmânată prin reprezentantul meu comercial aflat în Atena, d-nul K. Kalpaktsís,
prin care aştept, de asemenea, şi răspunsul.

Al d-voastră, Excelenţă
Înflăcăratul rugător şi cu totul
râvnitor către Dumnezeu
Mitropolitul Aléxandros al Nicomidiei
Crucişătorul „Avérof”

Ministrul Marinei, K. Voúlgaris, întreprinde toate acţiunile necesare, fiind


informat de comandatul Flotei că lucrurile Mitropoliei Nicomidiei primite de pe
nava de război „Avéfor”, au fost predate pe 14 octombrie 1922 arhimandritului
Ghermanós Roumbánis, secretarul Sfântului Sinod şi „aşezate în Biserica
Sfântului Andrei de lângă Palatul Sinodal, în afară de Sfântul Mir, care a fost
pus într-un dulap în care se afla şi Sfântul Mir al Sfântului Sinod şi al sfintelor
moaşte păstrate în Biroul prim-secretarului”. Ulterior, Ministru Voúlgaris citeşte
comisiei Sfântului Sinod raportul comandantului Flotei şi scrisoarea Mitro-
politului Nicomidiei în vederea rezolvării chestiunii.

Arhimandritul Ghermanós Roumbánis, prin raportul cu numărul


834/17/10.1922, informează Sfântul Sinod despre primirea obiectelor sfinte.

Raportul Arhimandritului Ghermanós Ar. Roumbánis


Prim-secretarului Sfântului Sinod
Nr. 160, Atena, 17 octombrie 1922

Către Sfântul Sinod, Ministrul Marinei a trimis Sfântului Sinod obiectele de cult
care aparţin Mănăstirii Sfântului Pantelimon din Nicomidia şi odăjdiile pe care
le-am primit prin protocolul de livrare şi primire, al cărui copie am depus-o
împreună cu prezentul raport, prin care am arătat că nu am putut să refuz
primirea şi păstrarea acestor obiecte sfinte, pe care, din evlavie, armata şi flota
grecească a avut dorinţa să le adăpostească şi să le păstreze.
Toate lucrurile primite le-am aşezat temporar în Biserica Sfântului Andrei, din
apropierea Sfântului Sinod, în afară de Sfântul Mir, pe care l-am păstrat în
dulapul în care se află şi Sfântul Mir al Sfântului Sinod, iar raclele cu sfintele
moaşte în dulapul prim-secretarului.

Având convingerea că Sfântul Sinod va dispune primirea în bune condiţii a


acestor obiecte sfinte, vă rog, cu smerenie, aşa cum a hotărât comisia, dacă se
poate, să vă îngrijiţi pentru primirea, ordonarea şi siguranţa acestora.

Cu adâncă smerenie
Arhimandritul Ghermanós Roumbánis

Sinodul decide „să comunice aceasta Ministerului Cultelor, ca după o înţelegere


prelabilă cu Ministrul Marinei, să facă demersurile necesare în vederea păstrării
acestor sfinte obiecte”, şi să dispună inventarierea amănunţită a sfintelor vase şi
a veşmintelor liturgice, ce aparţin Mitropoliei Nicomidiei şi Mănăstirii Sfântului
Pantelimon. Comisia de inventariere este formată din Mitropoliţii Adunării
Sinodale, Ártis Spiridon şi Paronaxías Ierothei, şi din directorul Sectorului
Bisericesc (n. 16).

Prin urmare, Sfântul Sinod a trimis către Ministerul Cultelor documentul cu


numărul 120/1375/26.11.1922:

„Ministrul Marinei a trimis Sfântului Sinod obiectele de cult şi veşmintele


liturgice ale Mănăstirii Sfântului Pantelimon constând, potrivit tabelului
expediat, din următoarele: 1) unsprezece cufere, 2) patru pachete, 3) şase
chivoturi, 4) patru icoane, 5) o cruce într-un chivot, 6) un vas pentru Sfântul
Mir, 7) două racle de argint, una dintre ele conţinând sfintele moaşte a mai
multor mucenici, iar cealaltă mâna Sfântului Vasile.

Toate acestea au fost aşezate în Biserica cea mică a Sfântului Andrei situată în
afara Palatului Sinodal, dar se apropie sărbătoarea Bisericii şi nicăieri în altă
parte nu există spaţiu unde să fie aşezate.

Întrucât cele mai multe dintre acestea este posibilil să aibă şi valoare arheologică
vă rog, aşa cum le-am primit, cu excepţia celor cu numărul 6 şi 7 pe care le voi
păstra în birourile Sfântului Sinod, să le primiţi şi ocrotiţi, aşa cum ştiţi, până
când autorităţile competente vor lua deciziile corespunzătoare şi definitive cu
privire la soarta acestora.

Preşedintele Hydrei şi a Spetses


Timotei al Kalavrytei şi al Aigialiei
Artis Spiridon
Ierothei al Paronaxiei”

Racla de argint din 1849 în care este păstrată mâna dreaptă a Sfântului Vasile
cel mare

Obiectele liturgice, în afară de Sfântul Mir şi sfintele moaşte, care au fost


păstrate datorită sfinţeniei lor în Sfântul Sinod, au fost predate de către
arhimandritul Ghermanós Roumbánis, în urma ordinului venit din partea Depar-
tamentului de Arheologie al Ministerului Cultelor, lui Them. Volídis, Directorul
Departamentului de Manuscrise al Bibliotecii Naţionale, fiind mutate ulterior în
spaţiul Muzeului Bizantin.

A consemnat: p. A. H.

Racla este păstrată în sala în care se întruneşte Sfântul Sinod al Bisericii


Ortodoxe a Greciei şi este scoasă, spre închinare, cu ocazia unor mari praznice
bisericeşti.
Sfântul Vasile cel mare - Mărgăritare duhovniceşti
Opera Sfântului Vasile cel mare

Opera Sfântului Vasile cel mare se tipăreşte pentru prima dată, necompletă însă,
la Basel în 1532, cu o prefaţă de Erasm.

Ediţia aceasta a fost retipărită la Veneţia în 1535, apoi iarăşi la Basel în 1551. O
ediţie mai completă a dat Fronton du Duc şi F. Morellus la Paris în 1618, în trei
volume, şi retipărită la Paris în 1638. La această ediţie Fr. Combefis a făcut note
critice în două volume, tipărite la Paris în 1679, cu titlul: Basilius Magnus ex
integro recensitus. în sfârşit apare la Paris, în trei volume, între 1721 şi 1730, cea
mai completă ediţie a operelor Sfântului Vasile cel Mare; ediţia aceasta a fost
începută de J. Garnier, care a tipărit volumul întâi, Paris 1721 şi volumul 2, Paris
1722 şi terminată, după moartea lui Combefis, de P. Maran, care tipăreşte
volumul al treilea la Paris în 1730. L. de Sinner a retipărit la Paris, în 1839,
ediţia lui Garnier-Maran, corijată şi completată. Aceeaşi ediţie a fost încorporată
cu câteva texte noi de Abatele Migne în Patrologia greacă, volumele 29-32,
Paris, 1857, reimprimată în 1886-1888. Traducerea latină numai, fără textul
grec, a fost tipărită la Veneţia în 1750-1751, la Bergam în 1793, la Paris în
1835-1840.

În colecţia tipărită la Tesalonic, s-a publicat opera


integrală a Sfântului Vasile cel Mare, textul original şi traducerea în limba
greacă modernă, în 10 volume:
– vol. 1-3, Epistolele, introducere, text grec, traducere şi comentar de Prof.
Pan. C. Hristu, Tesalonic, 1972-1973;
– vol. 4, Hexaemeronul, introducere, text grec, traducere şi comentar de
Prof. St. N. Saccu, Tesalonic, 1973;
– vol. 5, Omiliile la Psalmi, introducere, text grec, traducere şi comentar de
Sofia Caracasidu, Tesalonic, 1974;
– vol. 6-7, Omiliile şi Cuvântările, introducere, text grec, traducere şi
comentar de Vasile Psevtonca, Tesalonic, 1973;
– voi. 8-9, Scrierile Ascetice, introducere, text grec, traducere şi comentar
de C. Caracoli, Tesalonic, 1973
– vol. 10, Scrierile Dogmatice, introducere, text grec, traducere şi comentar
de Prof. T. Zişi, Tesalonic, 1974.

În limba engleză Bl. Jackson a tradus scrierea Despre Sfântul Duh, Omiliile la
Hexaemeron şi Scrisorile, în vol. 8 al seriei a II-a a colecţiei : «A select Library
of Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church», New York, 1895.

În limba germană operele complete ale Sfântului Vasile cel Mare s-au publicat
în colecţia : «Samtliche Werke der Kirchenvater», aus dem Urtexte in das
Deutsche iibersetzt, vol. 19-26, Kempten, 1838-1842; V. Grone a tradus în BKV
în trei volume: Omiliile la Hexaemeron, 21 de Omilii şi Cuvântări, selecţiuni din
Scrierile Ascetice şi din Scrisori, Kempten, 1875-1881; Dr. Anton Stegmann, a
tradus în BKV 2 în două volume: 111 Epistole, Omiliile la Hexaemeron şi 21
Omilii şi Cuvântări, Miinchen, 1925.

În limba franceză Marie-Nicolas, Silvestre Guillon au tradus în colecţia:


«Bibliotheque choisie des Peres de l'Eglise grecque et latine», vol. 7: Omilii la
Sfânta Scriptură, Omilii dogmatice şi morale, Panegirice, din scrierile Despre
Sfântul Duh, şi împotriva lui Eunomiu, din lucrările ascetice şi o selecţie din
Epistole; Yves Courtonne a publicat o nouă ediţie a Epistolelor împreună cu o
traducere a lor în limba franceză, în trei volume, Paris, vol. I, 1957, vol. II 1961
şi vol. III 1968 ; în colecţia SCH, B. Pruche a tradus scrierea Despre Sfântul
Duh, Paris, 1947 ; Stanislas Giet a tradus Omiliile la Hexaemeron, Paris, 1968,
Alexis Smets şi Michel van Esbroeck au tradus cele două Omilii despre facerea
omului, pe care le consideră autentice, iar B. Sesboue, G. M. De Durand şi Leon
Doutreleau au tradus scrierea Contra lui Eunomiu, vol. I, Paris, 1982 ; J. Riviere
a tradus texte alese din scrierile Sfântului Vasile în colecţia «Les Moralistes
Chretiens», Paris, 1926.

Scrieri autentice

1.Omilii la Hexaemeron

Sfântul Vasile cel mare a rostit Omiliile la Hexaemeron, nouă de toate, când era
preot, înainte de anul 370, într-o săptămână din postul mare, predicând în unele
zile de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, în aceste omilii comentează versetele
1-26 din capitolul întâi al Cărţii Facerii, cele şase zile ale creaţiei.

În Omilia a noua făgăduieşte credincioşilor că le va vorbi şi despre facerea


omului, dar n-a mai rostit o astfel de cuvântare, deoarece Sfântul Ambrozie
vorbeşte numai de aceste nouă omilii ale Sfântului Vasile.

Omiliile cuprind minunate descrieri ale puterii creatoare a lui Dumnezeu şi ale
frumuseţilor naturii. Citind acest minunat comentar al zilelor creaţiei nu ştii ce
să admiri mai mult: cunoştinţele multiple ale Marelui Vasile, care cuprind
întreaga filozofie a antichităţii cu toate teoriile ei despre geneza lumii,
temeinicia argumentelor scripturistice şi raţionale cu care surpă aceste teorii
şi prezintă concepţia creştină despre creaţie, sau dragostea sa de Creator, pe
Care-L preamăreşte pentru frumuseţile create de El în lumea aceasta. Şi
împleteşte Sfântul Vasile frumuseţile creaţiei cu frumuseţea gândirii şi cu-
vintelor sale.
Omiliile la Hexaemeron i-au impresionat pe contemporani. Sfântul Ambrozie îl
imită în Hexaemeronul său, iar Sfântul Grigore din Nazianz exclamă cu
admiraţie: «Când pun mâna pe Hexaemeronul lui Vasile şi citesc cu glas tare,
mă simt aproape de Creator şi încep să pricep temeiurile creaţiunii şi admir pe
Creator mai mult decât mai înainte».

La numai 20 de ani după trecerea Sfântului Vasile la cele veşnice, în anul 400,
Eustatie traduce în limba latină Hexaemeronul.

În limba română a fost tradus de: «ieromonahul şi didascălul Ilarion, în sfânta


Mănăstire Neamţul»; de «Rafail smeritul monah din soborul stareţului Paisie»;
de Samuil Micu Clain; de mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul, care a
revizuit traducerea lui Ilarion Dascălul; de arhimandritul Sofronie Garboschi; de
Pr. I. Avrămescu. Fragmente din Hexaemeron a publicat Arhimandritul Benedict
Ghiuş ; un fragment din Omilia a doua este publicat în volumul I din Efrem
Sirul , iar Prof. Iuliu Valaori a publicat un fragment grec din Omilia IV şi alt
fragment din Omilia V.

2.Omilii la Psalmi

Ni s-au păstrat de la Sfântul Vasile cel mare omilii la 13 psalmi: la psalmii: 1,7,
14, 28, 29, 32, 44, 45, 48, 59, 61, 114.

Psalmului 14 îi consacră două omilii: în omilia întâia comentează versetele 1-4;


în a doua comentează numai versetul 5: «argintul tău să nu-1 dai cu camătă» şi-
şi intitulează omilia aceasta: «Omilie la o parte a Psalmului XIV şi împotriva
cămătarilor».

În omilia la Psalmul I, Sfântul Vasile vorbeşte despre valoarea şi folosul


psalmilor: «Altele ne învaţă Profeţii, altele Legea şi altele felul de sfătuire al
Proverbelor. Cartea Psalmilor, însă, cuprinde ce este folositor în toate:
profeţeşte adevărul, ne aduce aminte de faptele istorice, dă legi pentru viaţă,
ne învaţă cele pe care trebuie să le facem. Şi, ca să spun pe scurt, Cartea
Psalmilor este o vistierie obştească de învăţături bune, dând fiecăruia, după
sârguinţa lui, ce i se potriveşte. Tămăduieşte rănile vechi ale sufletelor şi
aduce grabnică însănătoşire celui de curînd rănit; îngrijeşte pe cel bolnav şi
păstrează sănătos pe cel care nu-i atins de boală; într-un cuvânt,
îndepărtează, pe cât e cu puţintă, patimile care se încuibaseră în felurite
chipuri în viaţa oamenilor; şi face aceasta cu seducţie măsurată şi cu
dulceaţă, sădind un gând de înţelepciune».

Omiliile la Psalmi au fost traduse de Pr. Dr. Olimp N. Căciulă. Partea întâia a
Omiliei Ia Psalmul 1 a fost tradusă de Arhimandritul Teoctist Scriban . Omilia
împotriva cămătarilor a fost tradusă, în afară de Pr. Dr. Olimp N. Căciulă, de
Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul, Pr. Gh. Ioaniţescu , Pr. Prof. N.
Donos , Petru I. Papadopol. Iuliu Valaori a publicat textul grec al unui fragment
din această omilie 103.

3.Omilii şi Cuvântări

Omiliile şi cuvântările Sfântului Vasile cel mare tratează subiecte morale şi


dogmatice, la care se adaugă cuvântări panegirice în cinstea sfinţilor şi un
Cuvânt către tineri, în care dă îndrumări cum să folosească tinerii scrierile
filozofilor păgâni.

Sunt 24 de omilii şi cuvântări:


1.Cuvântul I despre post, tradus în «Vieţile Sfinţilor» de la Neamţ şi de:
Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul , Pr. Prof. N. Donos , Pr. Prof. C.
Cor- niţescu ul, Pr. D. Fecioru.
2.Cuvântul II despre post, tradus în «Vieţile Sfinţilor» de la Neamţ şi de:
Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul, Pr. Prof. C. Corniţescu, Pr. D.
Fecioru.
3.Omilie la cuvintele: «Ia aminte de tine însuţi», tradusă de: Mitropolitul
Ungrovlahiei Grigore Dascălul , Pr. V. G. Alexe 12, Pr. Prof. N. Donos, Pr. D.
Fecioru , Medelnicerul I. Papazoglu Pr. Matei Pîslaru .
4.Cuvânt despre mulţumite, tradus de: Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore
Dascălul, Pr. Prof. C. Corniţescu , Pr. D. Fecioru. Prof. Iuliu Valaori a publicat
textul grec al unui fragment din această omilie .
5.La muceniţa Iulita şi completare la omilia rostită mai înainte despre
mulţumire; traducere de: Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul, Pr. D.
Fecioru.
6.La cuvintele Evangheliei după Luca: «Strica-voi jitniţele mele şi mai mari le
voi zidi» şi despre lăcomie, traducere de: Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore
Dascălul Pr. Prof. N. Donos , Pr. D. Fecioru, Pr. loan Iliescu, Serafim Po-pescu
, Prof. T. M. Popescu . A mai fost tipărită şi la Cluj, fără numele traducătorului
şi fără an, în Colecţia «Biblioteca Cartea Bună».
7.Omilie către bogaţi tradusă de: Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul ,
Pr. Prof. C. Corniţescu, Pr. D. Fecioru, Pr. Nic. D. Tănăsescu.
8.Omilie rostită în timp de foamete şi secetă, tradusă de Mitropolitul Ungro-
vlahiei Grigore Dascălul, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Pr. Prof. N. Donos Pr.
D. Fecioru, Prof. Iuliu Valaori a publicat textul grec al unui fragment din această
omilie.
9.Omilie, Dumnezeu nu este autorul relelor, tradusă de: Mitropolitul
Ungrovlahiei Grigore Dascălul, Ioan Mălăescu, D. Spînu, Gh. Tîtu .
10.Omilia X, împotriva celor ce se mânie, traducere de: Mitropolitul
Ungrovlahiei Grigore Dascălul , Pr. Prof. C. Corniţescu , Pr. D. Fecioru, Prof.
Iuliu Valaori a publicat textul grec al unui fragment din această omilie.
11.Omilia XI, Despre invidie, tradusă de: Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore
Dascălul , Pr. Prof. C. Corniţescu , Pr. D. Fecioru , Prof. T. M. Popescu, Prof.
Iuliu Valaori a publicat textul grec al unui fragment din această omilie.
12.Omilia XII, La începutul Proverbelor, tradusă de Pr. D. Fecioru.
13.Omilia XIII, Indemnătoare la botez tradusă de: Pr. Prof. C. Corniţescu , Pr.
D. Fecioru .
14.Omilia XIV, Împotriva celor ce se îmbată, tradusă de: Mitropolitul
Ungrovlahiei Grigore Dascălul, Pr. Prof. C. Corniţescu, Pr. D. Fecioru.
15.Omilia XV, Despre credinţă , tradusă de: Pr. Prof. N. Donos , Pr. D. Fecioru ,
Pr. Prof. N. Petrescu.
16.Omilia XVI, La cuvintele: «La început era Cuvântul tradusă de: Pr. D.
Fecioru, Pr. Prof. Vasile Gheorghiu, Pr. Prof. N. Petrescu.
17.Omilia XVII, La mucenicul Varlaam , tradusă în «Vieţile Sfinţilor» de la
Neamţ.
18.Omilia XVIII, La mucenicul Gordie, Prof. Iuliu Valaori a publicat textul grec
al unui fragment din această omilie.
19.Omilia XIX, La sfinţii patruzeci de mucenici, tradusă de: Mitropolitul
Ungrovlahiei Grigore Dascălul , Pr. D. Fecioru, Pr. Prof. Vasile Gheorghiu , în
«Vieţile Sfinţilor de la Neamţu».
20.Omilia XX, Despre smerenie, tradusă de: Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore
Dascălul, Pr. Prof. C. Corniţescu, Pr. D. Fecioru, Prof. Iuliu Valaori a publicat
textul grec al unui fragment din această omilie.
21.Omilia XXI, Despre a nu ne lipi de cele lumeşti şi despre locul din afara
Bisericii tradusă de: Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul, Pr. D.
Fecioru, Ioan Iliescu.
22.Către tineri, Cum pot întrebuinţa cu folos literatura scriitorilor eleni,
traducere de: Pr. D. Fecioru , Alex. Horhoianu , Pr. Prof. Petre Procopoviciu ,
Constantin D. Vasilescu, I. Zahariad, Prof. Iuliu Valaori a publicat textul grec al
acestei omilii.
23.Omilia XXIII, La Sfântul mucenic Mamant , tradusă de Arhim. Teoctist
Scriban.
24.Omilia XXIV, împotriva sabelienilor, a lui Arie şi a anomeilor.

4.Scrieri ascetice

1.Mai dinainte formare ascetică.


2.Cuvânt ascetic şi sfătuite despre renunţarea la lume şi despre desăvârşirea
duhovnicească, tradus în: «Adunare a cuvintelor celor pentru ascultare de la
mulţi sfinţi şi dumnezeeşti părinţi, spre folosul celor ce întru dânsa vor voi să se
grijească de mântuirea lor», Mânăstirea Neamţul, 1817, 1-30.
3.Cuvânt despre asceză, cum trebuie să se împodobească monahul.
4.Cuvânt înainte. Despre judecata lui Dumnezeu.
5.Despre credinţă .
6.Reguli morale . Cuprinsul: Tabla de materii ; 80 de reguli, împărţite în
capitole. Pr. Prof. N. Petrescu a tradus fragmente din aceste reguli .
7.Cuvânt ascetic I.
8.Cuvânt ascetic II.
9.Reguli mari Cuprinsul: Cuvânt înainte; Tabla de materii; 55 Reguli (întrebări
şi răspunsuri). Au fost traduse de Prof. Nicolae Cotos.
10.Reguli mici.Cuprinsul: Tabla de materii; Cuvânt înainte; 313 Reguli
(întrebări şi răspunsuri).
11.Epitimii (pentru călugări), în număr de 60 .
12.Epitimii pentru călugăriţe, în număr de 19 .
13.Constituţii ascetice pentru cei ce vieţuiesc îndeobşte şi cei ce vieţuiesc de
unii singuri. Cuprinsul: Tabla de materii; Cuvânt înainte; 34 Capitole. Au fost
traduse de Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul. Înainte de traducerea lui
Grigore Dascălul Constituţiile ascetice au circulat în manuscris, iar o parte din
ele - capitolele 18-19, 21-24, 26-34 - au fost publicate în: «Adunare a cuvintelor
celor pentru ascultare», Mânăstirea Neamţului, 1817, 31-89. Traducerea lui
Grigore Dascălul a fost publicată de Dr. Vladimir de Repta .

5.Scrieri dogmatice

1.Despre Sfântul Duh către cel întru sfinţi Amiilohie episcopul Iconiei, 30 de
capitole în 79 paragrafe. A fost tradusă de Pr. Prof. C. Corniţescu. Mai sunt
traduse părţi din Capitolul 27 şi Capitolul 29.
2.Combaterea apologeticului lui Eunomie cel rău credincios. Cuprinsul:
Cuvântul 1, Cuvântul II, Despre Fiul, Cuvântul III, Despre Sfântul Duh

6.Epistole

În Patrologia Greacă a abatelui Migne sunt publicate 366 epistole, dintre care
unele sunt socotite neautentice, împărţite în trei clase: Clasa întâia, Clasa a doua
şi Clasa a treia .
În româneşte au fost traduse următoarele epistole :
1.Epistola 4 către Olimpie. Prof. Iuliu Valaori publică textul grec al acestei
epistole.
2.Epistola 14 către Grigore prietenul (Sfântul Grigore din Nazianz). Şi textul
grec al acestei epistole a fost publicat de Prof. Iuliu Valaori.
3.Epistola 30 către Eusebie episcopul Samosatelor, tradusă de Pr. Prof. Dr.
Teodor Bodogae.
4.Epistola 34 către Eusebie episcopul Samosatelor, tradusă de Pr. Prof. Dr.
Teodor Bodogae.
5.Epistola 42 către Hilon, ucenicul lui, tradusă de Mitropolitul Ungrovlahiei
Grigore Dascălul.
6.Epistola 48 către Eusebie episcopul Samosatelor , tradusă de Pr. Prof. Dr.
Teodor Bodogae .
7.Epistola 51 către Vosporie episcopul, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor
Bodogae.
8.Epistola 53 către horepiscopi, tradusă în cărţile noastre de canoane cu titlul:
«Cătră episcopii cei de supt dînsub, şi de Iosif al Argeşului.
9.Epistola 54 către horepiscopi, tradusă în cărţile noastre de canoane.
10.Epistola 55 către Parigorie presviterul , tradusă în cărţile noastre de canoane.
11.Epistola 51 către Meletie episcopul Antiohiei, tradusă de Pr.Prof.Dr.Teodor
Bodogae.
12.Epistola 66 către Atanasie episcopul Alexandriei, tradusă de Pr. Prof. Dr.
Teodor Bodogae, Pr. Prof. N. Petrescu.
13.Epistola 67 către Atanasie episcopul Alexandriei, tradusă de Pr. Prof. Dr.
Teodor Bodogae , Pr. Prof. N. Petrescu.
14.Epistola 68 către Meletie episcopul Antiohiei tradusă de Pr. Prof. N.
Petrescu.
15.Epistola 69 către Atanasie episcopul Alexandriei, tradusă de Pr. Prof. Dr.
Teodor Bodogae, Pr. Prof. N. Petrescu.
16.Epistola 76 către magistrul Sotronie, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor
Bodogae.
17.Epistola 80 către Atanasie episcopul Alexandriei, tradusă de Pr. Prof. Dr.
Teodor Bodogae.
18.Epistola 82 către Atanasie episcopul Alexandriei, tradusă de Pr. Prof. Dr.
Teodor Bodogae.
19.Epistola 90 către prea sfinţii fraţi şi episcopi din Apus, tradusă de Pr. Prof. N.
Petrescu.
20.Epistola 91 către Valerian episcopul ilirienilor, tradusă de Pr. Prof. N.
Petrescu.
21.Epistola 92 către italieni şi gali, tradusă de Pr. Prof. N. Petrescu.
22.Epistola 113 către presviterii din Tars, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor
Bodogae.
23.Epistola 123 către monahul Urbicie, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor
Bodogae.
24.Epistola 127 către Eusebie episcopul Samosatelor tradusă de Pr. Prof. Dr.
Teodor Bodogae.
25.Epistola 128 către Eusebie episcopul Samosatelor, tradusă de Pr. Prof. Dr.
Teodor Bodogae.
26.Epistola 145 către Eusebie episcopul Samosatelor, tradusă de Pr. Prof. Dr.
Jeodor Bodogae.
27.Epistola 155, tradusă de Pr. Prof. Vasile Gh. Sibiescu.
28.Epistola 160 către Diodor, tradusă de Mitropolitul Grigore Dascălul, tradusă
şi în cărţile noastre de canoane.
29.Epistola 162 către Eusebie episcopul Samosatelor, tradusă de Pr.Prof. Dr.
Teodor Bodogae.
30.Epistola 164 către Asholie episcopul Tesalonicului, tradusă de
C.Erbiceanu Pr. Prof. N. Petrescu, Pr. Prof. Vasile Gh. Sibiescu.
31.Epistola 165 către Asholie episcopul Tesalonicului, tradusă de C. Erbiceanu
şi de Pr. Prof. Vasile Gh. Sibiescu.
32.Epistola 188, Canonică întâia, către Amfilohie despre canoane, tradusă în
cărţile noastre de canoane.
33.Epistola 197 către Ambrozie episcopul Milanului, tradusă de Pr. Prof, loan G.
Coman.
34.Epistola 199, Canonică a doua, către Amfilohie despre canoane, tradusă în
cărţile noastre de canoane.
35.Epistola 204 către locuitorii din Neocezareia, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor
Bodogae.
36.Epistola 207 către clericii din Neocezareia, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor
Bodogae .
37.Epistola 210 către fruntaşii din Neocezareia, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor
Bodogae .
38.Epistola 217 către Amfilohie despre canoane, tradusă în cărţile noastre de
canoane .
39.Epistola 223 către Eustaţie Sevastineanul, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor
Bodogae.
40.Epistola 227 de consolare către clericii din Colonia, tradusă de Pr. Prof. Dr.
Teodor Bodogae.
41.Epistola 233 către Amlilohie, care i-a pus o întrebare, tradusă de Pr. Prof. N.
Petrescu.
42.Epistola 234 către Amfilohie, răspuns la o altă întrebare, tradusă de Pr. Prof.
N. Petrescu.
43.Epistola 235 către Amfilohie, răspuns la o altă întrebare , tradusă de Pr. Prof.
N. Petrescu.
44.Epistola 236 către acelaşi Amfilohie, tradusă în cărţile noastre de canoane şi
de Pr. Prof. N. Petrescu.
45.Epistola 237 către Eusebie episcopul Samosatelor , tradusă de Pr. Prof. Dr.
Teodor Bodogae.
46.Epistola 242 către apuseni , tradusă de Pr. Prof. N. Petrescu.
47.Epistola 243 către episcopii italieni şi gali despre situaţia şi turburarea Bi-
sericilor, tradusă de Pr. Prof. N. Petrescu.
48.Epistola 248 către Amfilohie episcopul Iconiei , tradusă de Pr. Prof. Dr
Teodor Bodogae.
49.Epistola 260 către episcopul Optimus, tradusă de Pr. Prof. N. Petrescu.
50.Epistola 263 către apuseni, tradusă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae.
51.Epistola 279. Textul grec al acestei epistole a fost publicat de Prof. Iuliu
Valaori.

7.Scrieri liturgice

Oricare ar fi ipotezele sau concluziile cercetătorilor scrierilor liturgice ale


Marelui Vasile, pentru un preot ortodox, pentru omul care slujeşte Sfântul Altar
şi stă în slujba nevoilor credincioşilor, Liturghia şi Molitfele Sfântului Vasile
cel mare sunt creaţia sufletului său inspirat de Dumnezeu.

8.Scrieri metafrastice

Douăzeci şi patru cuvinte alese de Simeon Magistrul şi Logofetul din toate


scrierile celui întru sfinţi părintelui nostru Vasile arhiepiscopul Cezareei
Capadociei:
1.Despre virtute şi viciu. Cuvântul 1.
2.Despre învăţătură şi sfătuite. Cuvântul 2.
3.Despre dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Cuvântul 3.
4.Despre milostenie. Cuvântul 4.
5.Despre bogăţie şi sărăcie. Cuvântul 5.
6.Despre lăcomie. Cuvântul 6.
7.Despre păcat. Cuvântul 7.
8.Despre pocăinţă. Cuvântul 8.
9.Despre rugăciune. Cuvântul 9.
10.Despre post. Cuvântul 10.
11.Despre moarte. Cuvântul 11.
12.Despre tristeţe şi supărare. Cuvântul 12.
13.Despre răbdare şi îndelungă răbdare. Cuvântul 13.
14.Despre judecata viitoare. Cuvântul 14.
15.Despre conducere şi stăpânire. Cuvântul 15.
16.Despre lăcomia la mâncare şi beţie. Cuvântul 16.
17.Despre mânie şi duşmănie. Cuvântul 17.
18.Despre invidie şi rea voinţă. Cuvântul 18.
19.Despre castitate şi desfrânare. Cuvântul 19.
20.Despre smerenie şi slavă deşartă. Cuvântul 20.
21.Despre fericire, nenorocire şi prudenţă. Cuvântul 21.
22. Despre pronie. Cuvântul 22 .
23.Despre sutlet. Cuvântul 23.
24.Despre cinstirea părinţilor, bătrâneţii şi tinereţii. Cuvântul 24.

Scrieri îndoielnice şi neautentice


1.Cuvântul I despre facerea omului, tradus de Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore
Dascălul .
2.Cuvântul II despre facerea omului, tradus de Mitropolitul Ungrovlahiei Gri-
gore Dascălul.
3.Cuvântul III despre Rai, tradus de Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul.
4.Omilie la Psalmul XXVIII .
5.Omilie la Psalmul XXXVII .
6.Omilie la Psalmul CXV.
7.Omilie la Psalmul CXXXII.
8.Comentat la profetul Isaia.
9.Despre adevărata curăţie în feciorie, către Litie episcopul Melitinei.
10.Cuvânt către călugării care ţin în locuinţele lor femei .
11.Argumente contra arienilor (în traducere latină).
12.Expunerea celor întru sfinţii părinţii noştri Marele Vasile şi Grigore Cuvân-
tătorul de Dumnezeu despre ştiinţa şi ortodoxa credinţă (în traducere latină).
13.Omilie despre Sfântul Duh.
14.Omilierostită în Lazacis.
15.Omilie la Sfânta Naştere a lui Hristos, tradusă de Mitropolitul Ungrovlahiei
Grigore Dascălul, Pr. Prof. N. Petrescu.
16.Omilie despre pocăinţă.
17.Omilie către cei ce ne hulesc pe noi că spunem trei dumnezei.
18.Omilie la cuvintele : «Să nu dai somn ochilor tăi, nici să dormitezi cu genele
tale» (Prov., VI, 4) .
19.Despre post, Cuvântul III, tradus de Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore
Dascălul.
20.Cuvânt pentru o schiţă a ascezei.
21.Despre botez, Cuvântul I-II.
22.Cuvânt la instalarea preoţilor, tradus de Ghenadie fost Argeşiu , Nicolae
Milaş, Pr. Prof. N. Petrescu.
23.Cuvânt despre consolare în necazuri (în traducere latină).
25.Omilie pentru mângâierea celui bolnav .
26.Învăţătură către fiul duhovnicesc. P. Lehmann ultimul editor, caută să
demonstreze, dar fără temeiuri puternice, că Sfântul Vasile cel Mare este autorul
acestei lucrări. Ioan Popa a dat în româneşte această «Învăţătură».

(Extras din Colecţia «Părinţi şi scriitori bisericeşti» 17 - Sfântul Vasile cel


Mare – Scrieri – partea întâi )
Sfântul Vasile cel mare – Scrieri (Pdf)

Colecţia «Părinţi şi scriitori bisericeşti»


Părinţi şi scriitori bisericeşti 17

https://www.scribd.com/document/251446300/Sfantul-Vasile-cel-mare-Scrieri

Sfântul Vasile cel mare a rostit Omiliile la Hexaemeron, nouă de toate, când era
preot, înainte de anul 370, într-o săptămână din postul mare, predicând în unele
zile de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, în aceste omilii comentează versetele
1-26 din capitolul întâi al Cărţii Facerii, cele şase zile ale creaţiei.
Sfântul Vasile cel mare - Omilii la Hexaemeron (Pdf)

«Dacă ţi se pare că poate fi adevărat ceva din cele spuse, atunci mută-ţi
admiraţia spre Dumnezeu, Care le-a rânduit aşa pe acestea! Că nu se micşorează
admiraţia pentru lucrurile măreţe din natură, dacă se descoperă chipul în care
Dumnezeu le-a făcut. Iar dacă nu le socoteşti adevărate, simpla ta credinţă să-ţi
fie mai puternică decît argumentele logice». (Sfântul Vasile cel mare, Omilia I,
1, la Hexaemeron.)

https://www.scribd.com/document/210843013/Sfantul-Vasile-cel-Mare-Omilii-
la-Hexaemeron
Sfântul Vasile cel mare - Omilii la Psalmi (Pdf)

https://www.scribd.com/doc/299014070/Sfantul-Vasile-cel-mare-Omilii-la-Psalmi

***
Oamenii, însă, sunt neînvăţaţi şi iubitori de cele lumeşti; nu cunosc natura
binelui însuşi, adeseori fericesc pe cele care nu merită; fericesc bogăţia,
sănătatea, strălucirea vieţii; dar nimic din acestea nu-i bun prin natura sa, nu
numai pentru că acestea înclină uşor spre cele potrivnice, ci şi pentru că nici
nu pot să-i facă buni pe cei care le au.

Cine-i drept pentru că are bani? Cine-i cast pentru că e sănătos? Dimpotrivă,
adeseori trec în slujba păcatului cei care se folosesc rău de ele. Fericit este, dar
cel care are pe acelea care sunt vrednice de luat în seamă, cel care participă la
bunurile care nu se pierd.

- Cum îl vom cunoaşte, însă, pe acesta? - Cum? Că «n-a umblat în sfatul


necredincioşilor»!

Dar înainte de a spune ce înseamnă «a umbla în sfatul necredincioşilor», vreau


să vă lămuresc nedumerirea pusă de textul acesta. Că cineva m-ar putea întreba:
- Pentru ce profetul face o alegere şi fericeşte numai pe bărbat ? Nu exclude,
oare, pe femei de la această fericire? Doamne fereşte! Una este virtutea: atât
pentru bărbat cât şi pentru femeie ; pentru că aşa precum crearea
amândurora s-a bucurat de aceeaşi cinstire, tot aşa şi răsplata să fie pentru
amândoi tot de aceeaşi cinstire. Ascultă ce spune Cartea Facerii! «A făcut
Dumnezeu pe om; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el; bărbat şi femeie
i-a făcut pe ei» (Fac. 1, 27) . Cei care au aceeaşi fire au şi aceleaşi lucrări; iar
cei care săvârşesc aceeaşi faptă, aceia primesc şi aceeaşi plată.

Dar atunci pentru ce, amintind pe bărbat, a trecut sub tăcere pe femei ? -
Pentru că odată ce este vorba de o singură fire - firea omenească - psalmistul a
socotit că este de ajuns să arate întreaga fire prin cel care conduce firea, adică
prin bărbat.

Aşadar «fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor». Uită-te cât
de precise sunt cuvintele ! Fiecare cuvânt este plin de învăţături. Psalmistul n-a
spus: «care nu umblă în sfatul necredincioşilor», ci: «care n-a umblat». Că nu-i
vrednic de fericire cel care este încă în viaţă, pentru că-i este necunoscut
sfârşitul; dar cel care a împlinit ceea ce era dator să facă, cel care şi-a încheiat
viaţa cu un sfârşit care nu poate fi pus la îndoială, acela negreşit este fericit.

(extras din cartea Sfântului Vasile cel mare - Scrieri I – II. Omilii la Psalmi)
Sfântul Vasile cel mare - Scrieri - III. Omilii şi cuvântări (Pdf)

https://www.scribd.com/document/397199462/Sfantul-Vasile-cel-mare-Scrieri-III-
Omilii-%C5%9Fi-cuvant%C4%83ri

Nu vi se pare oare că viaţa prezentă este un drum continuu, o călătorie


marcată de vârste ca de nişte staţii ? Îşi are începutul, pentru fiecare om, cu
durerile de naştere ale mamei, iar sfârşitul îl arată sălaşurile din morminte.
La ele ne duce pe toţi călătoria asta, pe unii mai devreme, pe alţii mai târziu ;
unii călătoresc străbătând toate răstimpurile vieţii, iar alţii nu poposesc nici în
primele staţii ale vieţii lor. Drumurile care duc de la un oraş la altul pot fi
evitate iar cel care nu vrea nici nu merge pe ele, calea vieţii, însă ne ţine cu
forţa şi chiar dacă am vrea să amânăm călătoria ne trage spre punctul de
oprire pe care Stăpânul ni l-a rânduit.

Nu-i cu putinţă, iubiţilor, ca cel care a intrat pe poarta care duce la această
viaţă şi care a păşit pe această cale să nu meargă şi până la sfârşitul ei.
Fiecare din noi, îndată ce a ieşit din pântecele maicii lui, este prins de
curgerea timpului şi-i târât înainte, lasă mereu în urma lui ziua trăită şi nu
poate niciodată, chiar dacă ar vrea, să se mai întoarcă la ziua cea de ieri.
Şi ne bucurăm când suntem duşi de timp mereu tot înainte, ne veselim când
schimbăm o vârstă cu alta, ca şi cum am dobândi cine ştie ce, ne socotim
fericiţi, când din copil ajungem bărbat şi din bărbat ajungem bătrân. Şi totuşi
nu ţinem seama că timpul pe care l-am trăit este timp pierdut din viaţă, nu
simţim că viaţa noastră se cheltuieşte, cu toate că o măsurăm totdeauna cu
măsura vieţii trăite şi scurse, nu ne dăm seama cât de ascuns ne este timpul pe
care ni l-a dat să-l trăim Cel Ce ne-a trimis să facem călătoria asta.

Nu ştim când va voi Stăpânul să ne ia de pe această cale, când va deschide


fiecărui drumeţ porţile întrării în cealaltă viaţă. De aceea se cade să fim
pregătiţi în fiecare zi pentru plecarea noastră din această viaţă, aşteptând cu
ochii aţintiţi semnul Stăpânului. «Să fie, spune Domnul, mijloacele voastre
încinse şi făcliile aprinse, iar voi asemenea oamenilor care aşteaptă pe
Domnul lor când se va întoarce de la nuntă, ca, venind şi bătând, îndată să-i
deschidă».

Dar noi nici nu voim să ne uităm cu luare aminte la poverile cu care plecăm de
aici! Nu luăm aminte care poveri sunt uşoare, pentru un drum ca acesta, ca să le
putem duce, după ce le-am strâns pe lumea cealaltă, ca să ne facă veselă viaţa de
pe acea lume, ca să ajungă acolo în stăpânirea noastră şi care sunt poverile grele
şi istovitoare care ne ţintuiesc trupul de pământ, care nu ne sunt deloc fireşti şi
nici nu pot intra pe poarta cea strâmtă, ca să însoţească pe cei care le au.

Noi, însă, facem cu totul dimpotrivă ! Lăsăm la o parte poverile ce-ar trebui
strânse şi le strângem tocmai pe acelea ce s-ar cuveni să le trecem cu vederea, nu
luăm aminte la cele ce ar trebui să facă una cu noi, care ne pot fi cu adevărat
podoabă firească sufletului şi trupului dar căutăm să strângem numai cele ce ne
sunt necontenit străine şi care pun în viaţa noastră pecetea ruşinii, ne ostenim şi
muncim zadarnic întocmai ca unul care se înşală singur, vrând să umple un vas
găurit.

(Sfântul Vasile cel mare - extras din Omilia a XXI-a - Despre a nu ne lipsi de
cele lumeşti şi despre focul din afara Bisericii)
Sfântul Vasile cel mare - Despre Botez (Pdf)

https://www.scribd.com/doc/295809064/Sfantul-Vasile-cel-mare-Despre-Botez

Cel mai mare dar pe care-1 are omul de la Dumnezeu este viaţa. Scopul vieţii
omului este prea mărirea lui Dumnezeu şi fericirea întru Domnul - vremelnică
pe pământ, eternă în ceruri. Omul, prin neascultare, a căzut în păcat, iar plata
păcatului este moartea. Dumnezeu, din iubirea neasemănată pentru făpturile
Sale, L-a trimis pe Fiul Său să-l mântuiască pe om din robia păcatului şi să-l
împace cu Dumnezeu. Scopul vieţii este deci mântuirea. Fericirea sau mântuirea
deplină se capătă în Împărăţia Cerurilor. Împărăţia lui Dumnezeu, în Evanghelie,
e Biserica: luptătoare şi triumfătoare. Botezul este uşa prin care se intră în
Biserică. Fără el nu există mântuire. Prin el se intră nu numai în societatea
creştinilor de pe pământ, ci şi în comunitatea cerească a celor aleşi. Valoarea lui
este una universală şi toate confesiunile îl recunosc.

Ce este, mai exact, botezul ? „Botezul este acea sfântă taină în care, prin întreită
cufun-dare în apă, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, omul se
curăţă de păcatul strămoşesc şi de toate păcatele făcute până la botez, se renaşte
spre o nouă viaţă spirituală şi se face membru al Bisericii” [1].

 După Mărturisirea ortodoxă, Botezul este o spălare şi curăţire de păcatul


strămoşesc, prin cufundarea de trei ori în apă, când preotul zice aceste
cuvinte: „în numele Tatălui. Amin. Şi al Fiului. Amin. Şi al Sfântului Duh.
Amin”.
 După definiţia Conciliului tridentin, la romano-catolici, botezul este
sacramentul regenerării din apă şi din cuvânt.
 După luterani, botezul nu este numai apă, ci apă absorbită în cuvântul lui
Dumnezeu şi unită cu acesta (2).
 După Calvin, botezul este semnul de iniţiere prin care noi suntem
încorporaţi în societatea numită Biserică, pentru ca, îmbrăcaţi (altoiţi) în
Hristos, să devenim fiii lui Dumnezeu.

Dorul de mântuire a frământat inimile tuturor popoarelor. „După mântuire


suspină lu-mea din toate vremile. Aspiraţia către mântuire subliniază toate
frământările istoriei universale. Iar de la Mântuitorul încoace problema mântuirii
şi dezlegarea ei evanghelică interesează viaţa întregii omeniri”
Nici o religie nu a izbutit să aducă mulţumire în acest zbucium al omenirii după
mântuire în măsura în care a făcut-o religia creştină. „Pentru noi, creştinismul
singur îl pune pe om în situaţia de a-şi normaliza şi superioriza viaţa, adică de a
se mântui. E singura religie a mântuirii reale şi veşnic valabile. El valorează ca
ideal al vieţii omeneşti, idealul prin excelenţă spiritual şi creator: mântuirea,
oferind - prin Evanghelie, prin Mântuitorul şi prin Biserică - şi învăţătură, şi
pildă, şi aşezământul pentru realizarea sa” [4].

Pentru dobândirea acestei mântuiri, era sădită în concepţia vechilor religii ideea
de curăţire. Spălările celor vechi erau pentru curăţirea corpului şi învierea
spiritului, dar în acelaşi timp reprezentau şi un simbol al celor viitoare.

 La iudei, desele spălări şi curăţiri, de care se aminteşte în Levitic, erau


orânduite pentru purificarea internă şi sfinţenie. Acestea erau privite cu
multă stricteţe, uneori chiar exagerat.
 La greci era ideea că spălările curăţă deopotrivă corpul şi spiritul.
 La romani erau spălări orânduite pentru nou- născuţi, în sensul de
curăţire rituală.
 La indieni erau anumite ceremonii în legătură cu spălările. Se punea
nume pruncului, era uns cu ulei şi stropit cu apă.
 La perşi, nou-născutul era spălat de trei ori cu urină de bou şi cu apă.
 La musulmani se practica stropirea unor părţi ale corpului sau a corpului
întreg, spălările fiind însoţite de rugăciuni.
 La egipteni, preoţii se îmbâiau cu apă rece de mai multe ori.
 La mexicani, scufundarea în apă era însoţită şi de stranii blesteme
rituale.

Deci existenţa riturilor purificatoare o întâlnim la toate popoarele, aceasta


dovedind că popoarele recunosc starea lor păcătoasă şi dorinţa de a se împăca cu
Dumnezeu printr-un semn văzut: apa - simbol al curăţirii şi al reînnoirii.
În Vechiul Testament, apele creaţiunii sunt interpretate ca principiu al vieţii;
apele diluviului - ca figurare a apei sfinte a botezului; circumcizia - ca semn al
legământului sacru; trecerea prin Marea Roşie - ca o spălare şi scăpare de robie;
apa ţâşnită din stânca lovită de Moise - ca apă regeneratoare, asemenea
botezului; spălările iudaice - ca semne ale curăţirii prin botez; vindecarea lui
Neemia în fluviul Iordan - ca semn al curăţirii ce avea să vină prin Mântuitorul.
Deci acestea, şi altele asemenea, pot fi socotite ca prcînchipuiri ale Sfântului
Botez.

În afară de aceste preînchipuiri, tot în Vechiul Testament găsim profeţii


privitoare la botez. Exemple:
 cf. IV Regi 2, 21: „izvorul apelor drese cu sare de Elisei”;
 Psalmul 22, 2-3: »la apa odihnei m-a hrănit, sufletul meu l-a întors”;
 Psalmul 50.„Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai
vârtos decât zăpada mă voi albi”;
 Isaia 1, 15: „Spălaţi-vă, curăţiţi-vă”;
 Ezechiel 36, 25: „Şi vă voi stropi cu apă curată şi vă veţi curăţi”;
 Zaharia 13, 1: „în vremea aceea va fi un izvor cu apă curgătoare pentru
casa lui David şi pentru locuitorii Ierusalimului”.

Pe această cale profetică, ajungem la botezul Sfântului Ioan. „Precum soarele


înainte de a răsări, îşi trimite razele sale, care vin ca să lumineze lumea, şi
precum puternicii zilelor de atunci obişnuiau a-şi anunţa sosirea prin soli trimişi
mai înainte, tot aşa şi înainte de venirea Domnului Iisus Hristos îşi face apariţia
mai întâi Ioan Botezătorul, fiul preotului Zaharia şi al Elisabetei” (5).

Sfântul Ioan Botezătorul şi înaintemergătorul boteza în Iordan pe cei ce-şi


mărturiseau păcatele. Botezul lui era botez de pocăinţă. „A se pocăi cineva
înseamnă a înţelege toată greutatea păcatelor comise şi a resimţi în sufletul său
regrete atât de adânci, din cauza acestora, încât respectivul se hotărăşte a se
lepăda de toate păcatele sale şi a începe o viaţă cu totul nouă, plăcută lui
Dumnezeu” (6).

Iar deosebirea dintre botezul lui Ioan şi cel al Mântuitorului este arătată în
scrierea lui Tertulian De baptismo (X, 11), unde zice: „Ucenicii lui Iisus Hristos
botezară ca slugi, asemenea lui Ioan Botezătorul şi cu acelaşi botez ca el, iar nu
cu altul, că altul nu mai era decât cel care fu instituit mai târziu de Iisus Hristos
însuşi şi care nu putea fi administrat atunci de ucenici, pentru că slava Domnului
nu se arătase încă deplin, iar eficacitatea botezului nu era încă aşezată prin
patimă şi înviere'’ (7).

Ioan Botezătorul boteza cu apă, spre pocăinţă, iar Mântuitorul cu Duh Sfânt şi
cu foc.
Şi totuşi Mântuitorul Hristos a primit botezul de la Ioan, în apa Iordanului, ca să
împlinească toată dreptatea (cf. Matei 3, 15). Cerurile s-au deschis, Duhul Sfânt
S-a pogorât în chip de porumbel, iar Tatăl a glăsuit: .Acesta este Fiul Meu cel
iubit”. Ni¬mic mai măreţ, nimic mai frumos! Dogma Sfintei Treimi se arată
nouă. Şi cântă Biserica: „în Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea
Treimii s-a arătat...”; iar înainte de botez: „Văzutu-Te-au apele şi s-au temut,
Iordanul s-a întors înapoi".

Noi suntem creştini - adică urmaşi ai Domnului Hristos, Care însuşi Dumnezeu
Fiind, S-a botezat, ca pe noi să ne înveţe că fără botez nu vom fi vrednici de
Împărăţia Cerurilor. Importanţa botezului stă, înainte de toate, în aceea că este
instituit ca Sfântă Taină de către însuşi Domnul Hristos, după învierea Sa din
morţi, când a zis: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea,
mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi
al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată,
Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei 28, 18-19). Şi a
mai precizat: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede
se va osândi" (Mărcii 16, 16).

Prin urmare, referindu-ne la importanţa botezului, nu putem decât să rămânem


covârşiţi de puterea tainei, care ne sfinţeşte. Venind de la Domnul, Care „şi
curgerile Iordanului le-a sfinţit din cer, trimiţând pe Duhul Sfânt”, înseamnă că
botezul este uşa de Dumnezeu rânduită a mântuirii noastre. Nu putem decât să
zicem, cutremuraţi: „Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale!”.
Sfântul Vasile cel mare despre Sfinţii 40 de mucenici

S-ar putea oare îndestula iubitorul de mucenici numai cu pomenirea mucenicilor


? Că cinstirea dată celor buni este o dovadă a dragostei noastre faţă de Stăpânul
obştesc. Nu, pentru că cel care laudă pe bărbaţii vrednici nu va întârzia a-i şi
imita în împrejurări asemănătoare.

Fericeşte, deci, cu toată inima pe cel care a suferit mucenicia, ca să fii şi tu, prin
voinţă, mucenic şi să pleci din această lume, învrednicit de aceleaşi răsplăţi ca şi
mucenicii fără prigoană, fără foc şi fără biciuiri.

N-avem de lăudat un mucenic, nici doi, nici nu merge numărul celor fericiţi
până la zece, ci patruzeci de bărbaţi, care au avut un singur suflet în deosebite
trupuri, dar toţi, într-un gând şi într-o unire a credinţei, toţi au arătat aceeaşi
răbdare în chinuri şi aceeaşi stăruinţă pentru adevăr; toţi, la fel unii cu alţii: egali
în cuget, egali în mucenicie. Pentru aceea au fost învredniciţi să ia şi aceleaşi
cununi ale slavei.

Ce cuvânt ar putea egala vrednicia lor? Nici patruzeci de limbi n-ar ajunge să
proslăvească virtutea atâtor bărbaţi. Şi totuşi, chiar dacă ar fi fost numai unul
care ar fi trebuit prăznuit, ar fi fost destul de mare să biruiască puterea cuvintelor
mele, dar încă o mulţime atâta de mare, o falangă militară, o armată de
nedoborât, la fel de nebiruită în războaie şi de cu neputinţă de lăudat cu
cuvântul.
Hai, dar, să-i aducem în mijlocul nostru, istorisindu-le viaţa şi înfăţişând tuturor,
ca într-o icoană, faptele de vitejie ale bărbaţilor, să dăm celor de faţă folosul
obştesc ce-1 avem de la ei.

Oratorii şi pictorii înseamnă adeseori vitejiile războinicilor; unii îi împodobesc


cu cuvântul, iar alţii îi zugrăvesc în tablouri, încât şi unii şi alţii au îndemnat pe
mulţi la fapte de vitejie; că ceea ce povestirea prezintă prin auz, aceea pictura,
fără de glas, înfăţişează prin imitare. Tot aşa şi noi, să amintim celor de faţă
vitejia bărbaţilor şi aducând oarecum înaintea ochilor faptele lor, să mişcăm spre
faptă pe cei mai curajoşi, pe cei care sunt prin voinţă asemenea lor. Acesta este
rostul cuvântului de laudă în cinstea mucenicilor: să îndemne la virtute pe cei
adunaţi să le prăznuiască pomenirea.

Cuvântările de laudă întru pomenirea sfinţilor nu se pot supune regulilor


oratorice ale cuvântărilor de laudă. Că oratorii, în discursurile lor, au ca material
pentru laudă faptele şi întâmplările din lume; dar pentru aceia pentru care
lumea a fost răstignită cum este cu putinţă ca ceva din cele din lume să le dea
pricină de laudă ?

Cei patruzeci de mucenici n-au avut o singură patrie; fiecare se trăgea din altă
parte. Cum, oare, să-i numim: oameni fără patrie sau cetăţeni ai întregii lumi ?
După cum la strângerea darurilor cele date de fiecare sunt comune tuturor celor
care au contribuit, tot aşa şi cu fericiţii aceştia: patria fiecăruia este patria
comună a tuturora, că toţi au dăruit unul altuia patria lor. Dar, mai bine spus, de
ce să căutăm patriile lor pământeşti, când putem şti care este patria lor de
acum; că patria mucenicilor este cetatea lui Dumnezeu, al cărei meşter şi
creator este Dumnezeu, este Ierusalimul cel de sus, cetatea cea liberă, mama
lui Pavel şi a celor asemenea lui.

Fiecare din mucenicii prăznuiţi era dintr-un alt neam de oameni; dar neamul cel
duhovnicesc era unul pentru toţi, că Dumnezeu, Tatăl lor, este obştesc, iar ei toţi
sunt fraţi; nu pentru că s-ar fi născut dintr-un bărbat şi dintr-o femeie, ci pentru
că s-au făcut asemenea unii altora prin înfierea Duhului întru unirea cea
săvârşită dată de dragoste. Cor pregătit, număr mare adăugat celor ce din veci
laudă pe Domnul; nu adunaţi unul câte unul, ci deodată mutaţi în ceaţa sfinţilor.

Dar care este chipul mutării lor ? Deosebiţi de toţi ceilalţi prin mărimea trupului,
prin floarea şi puterea vârstei, au fost rânduiţi să slujească în armată. Pentru
iscusinţa lor în război şi pentru vitejia sufletului lor au căpătat cele dintâi ranguri
de la împăraţi, iar pentru vitejia lor erau cunoscuţi tuturora.
Când a fost dat acel edict fără de Dumnezeu şi nelegiuit ca să nu se
mărturisească Hristos sau să se aştepte primejdii, s-a pornit din partea
judecătorilor nedreptăţii, ură mare şi sălbatică, prigoană a credincioşilor, fiind
ameninţaţi cu tot felul de munci. S-au urzit împotriva lor curse şi viclenii; au
fost născocite felurite munci: călăii erau neînduplecaţi, focul gata, sabia ascuţită,
crucea înfiptă; erau pregătite groapa, roata, bicele. Unii creştini fugeau, alţii se
supuneau, alţii şovăiau. Unii s-au înfricoşat de ameninţări, înainte de începerea
chinurilor; alţii, care erau aproape de cei chinuiţi, au leşinat; alţii au intrat cu
curaj în luptă, dar mai pe urmă, nemaiputând să îndure muncile până la sfârşit,
au părăsit lupta la mijlocul ei, şi ca şi cei surprinşi pe mare de furtună, au pierdut
ce câştigaseră la început prin răbdare.

Atunci aceşti ostaşi nebiruiţi şi viteji ai lui Hristos au păşit în mijloc ;


comandantul le arăta poruncile împăratului şi le cerea să se supună lor; dar
ei cu voce slobodă, cu bărbăţie şi curaj, fără să se înfricoşeze de cele ce
vedeau şi fără să se înspăimânte de ameninţări, au spus că sunt creştini.

O, fericite limbi, care aţi slobozit glasul acesta ! Văzduhul a fost sfinţit
primindu-1, îngerii l-au lăudat auzindu-1, diavolul împreună cu demonii au fost
răniţi, iar Domnul l-a înscris în ceruri!

Fiecare ostaş, când a păşit în mijloc, a spus: «Sunt creştin!». Şi după cum cei
care participă la luptele din stadion îşi spun îndată numele şi apoi se îndreaptă
spre locul de luptă, tot aşa şi aceştia atunci au aruncat numele, pe care îl aveau
de la naştere şi s-a numit fiecare cu numele Mântuitorului obştesc. Toţi au făcut
aşa: cel care venea în urmă se alătura celui dinainte. Astfel toţi au căpătat un
singur nume. Nu se mai numea unul cutare şi celălalt cutare, ci toţi s-au numit
creştini.

Ce a făcut atunci prefectul? Şi era cumplit şi foarte iscusit fie prin a ademeni cu
cuvinte dulci, fie prin a-i îndepărta de Hristos cu ameninţări. Mai întâi i-a
încântat cu vorbe dulci, încercând să le slăbească tăria credinţei, spunându-le:
«Nu jertfiţi tinereţea voastră şi nici nu schimbaţi viaţa aceasta dulce cu o
moarte înainte de vreme! E o nebunie ca cei obişnuiţi să fie întâii în războaie să
moară de o moarte vrednică de făcătorii de rele!». Le-a făgăduit apoi averi, le-a
dat onoruri din partea împăratului, le-a împărţit ranguri şi căuta să-i înşele cu
felurite viclenii. Dar, pentru că nu s-au lăsat înşelaţi de ispita aceasta, tiranul s-a
îndreptat spre celălalt chip al vicleniei: i-a ameninţat cu răni, cu moarte, cu
chinuri cu neputinţă de suferit.Tiranul aceasta a spus, dar mucenicii ce?

«Pentru ce ne ispiteşti, au zis ei, o, duşmanule al lui Dumnezeu, să ne desparţi


de Dumnezeul cel viu şi să slujim demonilor pierzători, oferându-ne bunurile
tale ? Ne dai oare atât de mult cât încerci să ne iei? Urâm darurile tale, prilej
de pierzanie; nu primim o cinste care este mama necinstei! Ne dai averi care
rămân aici şi o slavă care se vestejeşte. Ne faci cunoscuţi împăratului, dar ne
înstrăinezi de adevăratul împărat. De ce ne mai oferi cu atâta stăruinţă
puţinele lucruri din lumea aceasta ? Noi dispreţuim întreaga lume! Tot ce se
vede în lume n-are pentru noi un preţ egal cu cele ce dorim. Uită-te la cerul
acesta cât este de frumos la vedere şi cât e de măreţ! Uită-te la pământ cât este
de mare! Priveşte şi minunile din el! Nimic din toate acestea nu poate egala
fericirea drepţilor. Acestea trec, dar ale noastre rămân; un singur dar dorim:
cununa dreptăţii. O singură slavă râvnim: slava din Împărăţia Cerurilor.
Dornici suntem să căpătăm cinstea cea de sus; de chinul din iad ne
înfricoşăm. Focul de acolo ne îngrozeşte, acesta, cu care voi ne ameninţaţi,
este prietenul nostru, că ştie să respecte pe cei ce dispreţuiesc pe idoli. Săgeţi
de copii socotim rănile ce ni le veţi face. Loviţi trupul nostru, care, dacă va
rezista mai mult, se va încununa cu mai multă strălucire, iar dacă se va sfârşi
mai repede, va pleca scăpând de nişte judecători atât de silnici, care slujind
trupului, ambiţionaţi să conduceţi şi sufletele, care dacă nu sunteţi cinstiţi mai
mult decât Dumnezeul nostru, vă înfuriaţi ca şi cum aţi fi insultaţi cu cele mai
mari insulte şi ne ameninţaţi cu aceste groaznice chinuri, socotind o crimă
credinţa noastră în Dumnezeu. Dar nu veţi întâlni oameni fricoşi, nici iubitori
de viaţa aceasta pământească şi nici oameni care se înfricoşează iute, că e
vorba de dragostea de Dumnezeu. Suntem gata să suferim tot felul de chinuri:
să fim traşi pe roată, să fim răsuciţi, să fim arşi de vii!».

Când tiranul acela, îngâmfat şi barbar, a auzit cuvintele acestea n-a mai putut
suferi curajul bărbaţilor. Fierbând de mânie se gândea ce mijloc să născocească,
ca să le facă moartea îndelungată şi crudă totodată. Şi a găsit mijlocul. Uitaţi-vă
cât de îngrozitor! Văzând că este friguroasă clima ţării şi că era şi iarnă, a
aşteptat să se însereze, pentru ca frigul să fie mai puternic; sufla atunci şi
crivăţul. A poruncit, deci, să fie dezbrăcaţi până la piele şi să fie lăsaţi goi pe
lacul din mijlocul oraşului sub cerul senin, ca să moară îngheţaţi.

Cei care aţi încercat gerul iernii ştiţi negreşit că felul acesta de chin este cumplit.
Că nici nu-i cu putinţă să înţeleagă alţii grozăvia chinului acestuia decât numai
cei care l-au încercat mai înainte. Trupul, supus la ger, se înnegreşte mai întâi în
întregime, că îngheaţă sângele; apoi se zbate, se frământă, dinţii tremură, vinele
se strâng şi tot trupul fără voie se zbârceşte. Durere groaznică şi suferinţă
nespusă pătrund până în măduva oaselor, pricinuind celor îngheţaţi chinuri cu
neputinţă de suferit. Apoi cad vârfurile mădularelor, ca şi cum ar fi arse de foc
căci căldura, alungată din vârfurile trupului şi îngrămădindu-se înăuntrul lui,
lasă moarte mădularelor din care a fugit şi produce dureri şi celorlalte mădulare
spre care a venit. Astfel, din pricina îngheţării sângelui, moartea se apropie
încetul cu încetul.

Au fost, aşadar, osândiţi să-şi petreacă noaptea sub cerul liber, atuncea când
lacul, în jurul căruia era zidit oraşul în care au pătimit sfinţii aceste chinuri, era
neted ca un hipodrom; îngheţase complet şi se întărise atât de mult din pricina
gerului, încât locuitorii puteau merge fără grijă pe el.

Atuncea când râurile, veşnic în mişcare, înlănţuite de gheaţă, îşi opresc curgerile
lor, când firea nestatornică a apei dobândeşte tăria pietrelor, iar vânturile aspre
ale crivăţului omoară orice vietate. Pe o astfel de vreme, deci, la auzul poruncii -
şi uitaţi-vă acum la curajul bărbaţilor ! - sfinţii şi-au aruncat cu bucurie şi cea
din urmă haină şi s-au îndreptat la moartea prin îngheţ. Se încurajau unul pe
altul, ca şi când ar fi fost vorba să ia lucrurile unui duşman căzut în luptă,
spunând: «Nu ne dezbrăcăm de haine, ci îndepărtăm pe omul cel vechi, cel
stricat de poftele înşelăciunii. Îţi mulţumim, Doamne, că aruncăm păcatul
odată cu haina aceasta. Dacă din pricina şarpelui ne-am îmbrăcat cu păcatul,
să ne dezbrăcăm de el de dragul lui Hristos. Să nu ţinem mai mult la haine
decât la paradisul pe care l-am pierdut! Ce să dăm în schimb Domnului ? A
fost dezbrăcat şi Domnul nostru. Ce lucru mare dacă robul suferă ce-a suferit
Stăpânul? Dar, mai bine spus, noi suntem cei care L-am dezbrăcat pe
Domnul; că soldaţi erau şi cei care au îndrăznit aceasta; ei L-au dezbrăcat şi
şi-au împărţit hainele Lui loruşi. Prin fapta noastră să ştergem vina scrisă
împotriva noastră! Aspră-i iarna, dar dulce-i paradisul! Dureros e îngheţul,
dar plăcută odihna! Să suferim puţină vreme şi sânul patriarhului ne va
încălzi! Să schimbăm o singură noapte cu toată veşnicia! Să ardă piciorul, ca
să dănţuiască veşnic cu îngerii! Să se desprindă mâna, ca să aibă îndrăzneală
să se
înalţe către Stăpânul!

Câţi dintre camarazii noştri n-au căzut în luptă ca să rămână credincioşi unui
împărat pământesc! Oare noi nu vom jertfi viaţa aceasta pentru credinţa în
adevăratul împărat? Câţi făcători de rele n-au suferit moartea, pentru că au
fost surprinşi săvârşind nelegiuiri ? Oare noi nu vom suferi moartea pentru
dreptate? Să nu ne dăm îndărăt, camarazi! Să ne luptăm cu diavolul!
Trupurile noastre nu sunt decât trupuri! Să nu le cruţăm! Pentru că trebuie
negreşit să murim, să murim ca să trăim! Fie, Doamne, jertfa noastră
înaintea Ta! Să fim primiţi ca o jertfă vie, bine plăcută Ţie. Prin gerul acesta
să ne aducem ardere de tot, jertfă frumoasă, ardere de tot nouă, mistuită nu
prin foc, ci prin ger».

Spunând între ei aceste cuvinte de îndemn şi încurajându-se unul pe altul, au


petrecut noaptea, stând de strajă ca la război. Sufereau cu bărbăţie durerile de
faţă, se bucurau de bunătăţile nădăjduite şi-şi bă-teau joc de vrăjmaş.

Una le-a fost rugăciunea tuturora : «Patruzeci am intrat în luptă, patruzeci să


fim încununaţi Stăpâne! Să nu lipsească la număr nici unul! Cinstit este
numărul! L-ai cinstit cu postul cel de patruzeci de zile. Prin el a intrat în lume
legea. Cu post de patruzeci de zile Ilie, căutând pe Domnul, a reuşit să-L
vadă!».

Aşa le-a fost rugăciunea! Dar unul din numărul lor, doborât de durere, a dezertat
şi a fugit. Jale ce nu se poate povesti a lăsat în sufletele celorlalţi. Domnul însă,
n-a lăsat neîmplinite rugăciunile lor. Cel care era însărcinat cu paza mucenicilor
şi se încălzea într-o baie din apropiere privea la cele ce aveau să se întâmple. Era
gata să primească pe ostaşii care vor fugi. Că tiranul s-a mai gândit iarăşi şi la
aceea de a fi o baie în apropiere, care putea da grabnic ajutor celor care aveau
să-şi schimbe părerea. Dar ceea ce a fost născocit cu gând viclean de duşmanii
credinţei, de a găsi adică un astfel de loc în apropierea locului de mucenicie,
unde îngrijirea grabnică, ce li se oferea, putea să zdruncine statornicia
luptătorilor, tocmai aceea a arătat mai strălucită răbdarea mucenicilor. Că nu
este răbdător omul, care în lipsă de cele de trebuinţă nu poate face altceva, ci
acela care rabdă relele, deşi are din belşug putinţa desfătării.

Pe când, dar ostaşii sufereau mucenicia, paznicul, care se uita să vadă ce se va


întâmpla, a văzut străină privelişte: îngeri s-au pogorât din ceruri şi au împărţit
din partea împăratului ceresc mari daruri ostaşilor. Au împărţit daruri tuturor
celorlalţi; pe unul numai l-au lăsat nerăsplătit, socotindu-1 nevrednic de
cinstirile cereşti. Era tocmai acela care în clipa aceea, doborât de dureri, fugise
la duşmani.

Jalnică privelişte pentru cei drepţi! Ostaşul fugar, viteazul prizonier, oaia lui
Hristos pradă fiarelor ! Ci ceea ce-i şi mai vrednic de plâns este că a pierdut şi
viaţa veşnică şi nici de aceasta pământească nu s-a bucurat; că îndată ce s-a
băgat în apa cea caldă i s-a dezghiocat trupul. Cel care a iubit viaţa aceasta
pământească a murit, păcătuind fără vreun folos.

Paznicul, când l-a văzut că fuge şi aleargă spre baie, a luat locul dezertorului şi-a
aruncat hainele de pe el, s-a amestecat cu cei goi, strigând aceeaşi mărturisire ca
şi sfinţii: «Sunt creştin!». Cu neaşteptata lui schimbare a uimit pe ostaşi. A
completat numărul; iar prin adăugarea lui le-a mângâiat durerea pricinuită de
dezertor. Noul venit a imitat pe soldaţii aşezaţi în ordine de luptă; aceştia când
cade unul din primul rând îi completează îndată locul, ca nu cumva să se strice
ordinea de luptă din pricina celui căzut. Aşa a făcut şi acesta. A văzut minunile
cereşti, a cunoscut adevărul, a fugit la Stăpân şi a fost numărat cu mucenicii. S-
au reînnoit cele întâmplate cu ucenicii: a plecat Iuda şi în locul lui a venit Matia.
A fost următor al lui Pavel: ieri prigonitor, azi binevestitor . Şi el a avut de sus
chemarea, «nu de la oameni, nici prin oameni». A crezut în numele Domnului
nostru Iisus Hristos ; a fost botezat în numele Lui, nu de altcineva, ci de propria
sa credinţă; nu cu apă, ci cu propriul lui sânge.
Şi astfel, când s-a făcut ziuă, au fost daţi focului, deşi mai suflau încă, iar
rămăşiţele focului au fost aruncate în râu, încât mucenicia fericiţilor a trecut prin
întreaga fire : au luptat pe pământ, au răbdat văzduhul, au fost daţi focului, apa i-
a primit. Lor li se potrivesc cuvintele psalmistului: «Am trecut prin foc şi apă şi
ne-ai scos la odihnă».

Aceştia sunt cei care au primit în paza lor ţara noastră, care, ca nişte turnuri
dese, ne dau apărare tare împotriva asalturilor duşmanilor. Ei nu s-au închis într-
un singur loc, ci au fost găzduiţi în multe locuri şi au împodobit multe ţări. Şi
minunat este că nu cercetează despărţiţi unul de altul pe cei care îi primesc, ci
dănţuiesc uniţi, amestecaţi unii cu alţii. O, minune! Nici nu lipsesc la număr şi
nici nu le creşte numărul. Dacă îi tai în o sută nu depăşesc numărul, iar dacă îi
aduni întru unul singur, rămân tot patruzeci, ca şi focul; că focul care aprinde alt
foc, rămâne întreg aşa cum era şi cei patruzeci de mucenici sunt toţi împreună şi
toţi în fiecare. Sunt binefacere îmbelşugată, har neîmpuţinat, ajutor grabnic
creştinilor, biserică de mucenici, oaste de biruitori, cor al celor ce proslăvesc pe
Dumnezeu.

Trebuie să te osteneşti, oare mult, ca să găseşti pe unul care să se roage pentru


tine Domnului ? Nu, că sunt aici patruzeci, care într-un singur glas înalţă
rugăciunea. «Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Domnului, acolo
este şi El în mijlocul lor».

Dar acolo unde sunt patruzeci, cine va pune la îndoială prezenţa lui Dumnezeu?
Cel întristat să-şi caute scăparea la cei patruzeci de mucenici; cel vesel tot la ei
să alerge; unul, ca să găsească izbăvire de dureri, iar celălalt, ca să-şi păstreze
veselia. Lângă aceşti sfinţi mucenici găseşti pe femeia credincioasă care se roagă
pentru copiii ei, care cere întoarcerea soţului din călătorie şi vindecarea celui
bolnav.

Faceţi cererile voastre împreună cu mucenicii! Tinerii să imite pe cei ce au fost


de o vârstă cu ei, părinţii să se roage ca să ajungă părinţi ai unor asemenea copii,
mamele să ia de aici pildă de bună mamă!

Că mama unuia din fericiţii aceia, văzând pe ceilalţi că şi muriseră de frig, iar
fiul ei că încă răsufla, datorită vigoarei lui şi a rezistenţei sale la chinuri şi că
fusese lăsat de călăi cu gândul că-şi va schimba părerea, ea ca adevărată mamă
de mucenic, l-a ridicat cu mâinile sale şi l-a pus în căruţa în care se aflau şi
ceilalţi pentru a fi duşi la rug. N-a lăsat să-i curgă lacrimi nevrednice, nici n-a
rostit vreo vorbă necuviincioasă şi nepotrivită cu împrejurarea, ci a spus: «Du-
te, copilul meu, pe drumul cel bun cu cei de o vârstă cu tine, împreună cu
camarazii tăi. Nu rămâne de ceată! Să nu te înfăţişezi Stăpânului în urma
celorlalţi!».
Într-adevăr, din rădăcină bună, vlăstar bun. Curajoasa mamă a arătat că a hrănit
pe fiul ei mai mult cu învăţăturile credinţei decât cu lapte. Şi cum a fost crescut,
aşa a şi fost trimis de credincioasa lui maică.

Diavolul a plecat ruşinat; a pus întreaga fire în mişcare împotriva mucenicilor,


dar a văzut că toate uneltirile lui au fost biruite de virtutea bărbaţilor. A fost
învinsă noaptea cu vântul ei aspru, vremea geroasă a ţinutului, epoca anului,
goliciunea trupurilor.

Cor sfânt! Ceată sfinţită! Adunare nedezbinată! Păzitori obşteşti ai neamului


omenesc! Prieteni buni la nevoie! Ajutători în rugăciune! Mijlocitori prea
puternici! Stele ale întregii lumi! Flori ale Bisericii! Pe voi pământul nu v-a
acoperit, ci cerul v-a primit! Vouă vi s-au deschis porţile Raiului! Privelişte
vrednică de oştirea îngerilor, vrednică de patriarhi, de profeţi, de drepţi! Bărbaţi
care, în floarea vârstei, au dispreţuit viaţa şi au iubit pe Domnul mai presus de
părinţi, mai presus de copii. Erau într-o vârstă în care viaţa era plină de nădejdi,
dar an dispreţuit viaţa aceasta trecătoare, ca prin mădularele lor să laude pe
Dumnezeu.

S-au făcut privelişte lumii, îngerilor, oamenilor , au ridicat pe cei căzuţi, au


întărit pe cei şovăielnici, au făcut de două ori mai mare celor credincioşi dorinţa
de mucenicie, cu toţii au înălţat un singur trofeu al credinţei în Dumnezeu şi cu
toţii au fost împodobiţi cu o singură cunună a dreptăţii în Hristos Iisus Domnul
nostru, Căruia cinstea şi puterea în vecii vecilor. Amin.

(extras din Sfântul Vasile cel mare – Scrieri - III. Omilii şi cuvântări - Omilia
a XIX-a - La Sfinţii 40 de mucenici)
Cuvânt de mare folos de la Sfântul Vasile cel mare: “Să spunem adevărul
cu toată îndrăzneala!”

Deci cu ce vom asemui situaţia prezentă? Seamănă, într-adevăr, unui război


naval, izbucnit între marinari războinici, din cauza unor vechi fricţiuni;
imaginează-ţi, deci, acest tablou: flota (părţilor beligerante) porneşte din ambele
părţi la atac cu mult elan. Apropiindu-se corăbiile una de alta, mânia ajunge la
culme şi (bărbaţii) încep lupta.

Presupune, dacă vrei, că, în acelaşi timp, corăbiile sunt zdruncinate de o furtună
violentă şi că o întunecime densă, provocată de nori, învăluie totul, încât să nu
se mai poată face deosebire între prieteni şi duşmani, iar semnele lor distinctive
să nu mai poată fi recunoscute din cauza confuziei (generale). Să mai adăugăm
tabloului, pentru a-l face mai viu, o mare agitată, o ploaie torenţială şi valuri
ridicate de furtună. Apoi, un vânt puternic, suflând din toate părţile, către acelaşi
punct şi vasele ciocnindu-se (între ele).

(În această situaţie), închipuie-ţi că unii dintre luptători trădează, trecând în


cursul luptei în tabăra duşmană, alţii încearcă să conducă vasele purtate de
vânturi împotriva atacanţilor, iar alţii, (cuprinşi) de revolta pe care le-a inspirat-o
invidia faţă de superiori şi dorinţa de a fi fiecare stăpân, se ucid reciproc.

Adaugă acestora un zgomot confuz (provocat) de vânturile care şuieră, de


ciocnirea corăbiilor, de valurile care fierb şi de ţipetele luptătorilor, care proferă
tot felul de cuvinte din cauza celor ce suferă, încât să nu se audă nici vocea
comandantului, nici a cârmaciului şi peste tot să se aştearnă o dezordine şi o
confuzie înfricoşătoare, multe greşeli comiţându-se din cauza disperării.
Adaugă acestora şi o extraordinară boală a doxomaniei (n.n. mânia gloriei, a
părerii de sine), încât, deşi corabia se scufundă, ceartă pentru întâietate să mai
preocupe încă pe pasageri.

Treci acum de la imagine la prototipul însuşi al răutăţii. Facţiunea ariană,


separându-se de Biserica lui Dumnezeu, nu părea mai demult a fi singura
grupare duşman? Ei bine, după o lungă şi penibilă dispută, s-a pornit război
deschis împotriva noastră, iar, odată pornit, războiul s-a lăţit şi a luat forme
multiple, trezind în toţi suspiciune şi ură neîmpăcată. Această agitaţie a
Bisericilor nu este mai rea decât orice furtună pe mare?

În timpul ei, orice limită pusă de părinţi este depăşită şi dogmele sunt clătinate.
(În această dispută) se cutremură şi se dărâmă toate. Căzând unii asupra altora,
suntem doborâţi unii de alţii. Chiar dacă duşmanul nu ajunge să te lovească,
însoţitorul (tău) te răneşte. Chiar dacă (duşmanul) cade lovit, tovarăşul (tău) de
arme intervine. Suntem în comuniune unii cu alţii, atâta timp cât urâm împreună
pe duşmani. Dar îndată ce duşmanii sunt îndepărtaţi, ne şi privim unii pe alţii ca
duşmani.

Apoi, cine ar putea să enumere mulţimea naufragiilor? Unii se scufundă din


(cauza) atacului duşmanilor, alţii din (cauza) complotului secret al aliaţilor, alţii
din (cauza) lipsei de experienţă a conducătorilor. Biserici întregi au pierit
lovindu-se de momelile ereticilor ca de nişte stânci şi mulţi au naufragiat de la
credinţă, pentru ca preluând frâiele (Bisericii) n-au înţeles să urmeze pe
Mântuitorul până la patimă.

Tulburările pe care le provoacă conducătorii acestei lumi nu tulbură popoarele


mai puternic decât orice furtună?

Într-adevăr, un întuneric apăsător şi sumbru s-a aşternut peste Biserici, pentru că


luminătorii lumii, pe care Dumnezeu i-a pus să lumineze sufletele oamenilor, au
fost îndepărtaţi. Şi pe când ne temeam că totul va fi distrus, pofta de ceartă îi
face (pe sectari) să nu perceapă acest pericol. Pentru că dau mai multă
importanţă nemulţumirii personale decât (faptului că poate izbucni) un război
general; dorinţa de a stăpâni peste adversari este pusă înaintea folosului obştesc;
satisfacerea imediată a egoismului este preferată recompenselor care se vor da
mai târziu.

De aceea, toţi, fără excepţie, fiecare cum poate, ridică mâini ucigaşe împotriva
aproapelui. Ţipetele celor care se luptă între ei, împreună cu un vuiet nedesluşit,
(provocat) de amestecul zgomotelor neîntrerupte, au umplut deja aproape toată
Biserica, ducând la exagerări şi la alterarea dreptei credinţe. Pentru că unii,
confundând persoanele (ajung) la iudaism, iar alţii spunând că firile (spirituală şi
materială) se duşmănesc, sunt conduşi spre păgânism. Nici Scriptura, de
Dumnezeu inspirată, nu ajunge să-i împace, nici tradiţiile apostolilor. Una este
condiţia pentru a le câştiga prietenia: să li se vorbească măgulitor. O nepotrivire
de păreri este de ajuns (a constitui) motiv pentru duşmănii. Asemănarea în
greşeală le dă încrederea pentru participarea la rebeliune mai mult decât orice fel
de legământ.

Teolog este oricine (vorbeşte despre Dumnezeu), chiar dacă are sufletul întinat
de nenumărate păcate. De aceea, inovatorii au foarte mulţi partizani. De aceea,
(persoane) de sine hirotonite, urmărind prin orice mijloc (posturile mari), îşi
împart conducerea Bisericilor, ignorând iconomia Duhului Sfânt. Şi, pe când
instituţiile evanghelice sunt în întregime răvăşite, se observă o nedescrisă
alergare după putere; fiecare dintre cei care vor să ajungă la cârmă îşi dă silinţa
să iasă în evidenţă.

Datorită acestei iubiri de stăpânire, o anarhie înfricoşătoare domneşte şi între


popoare. Recomandările conducătorilor sunt cu totul nefolositoare şi fără
rezultat, pentru că fiecare socoteşte că nu mai este obligat să dea ascultare cuiva,
că fiecare crede că este chemat să conducă pe alţii. De aceea, am considerat că
este mai folositor a tăcea decât a vorbi, pentru că nu poate să se audă cuvântul
omului prin astfel de zgomote. Pentru că, dacă sunt adevărate cuvintele
Eclesiastului că în linişte se aud cuvintele înţelepţilor [Ecl. 9, 17], este departe
de a fi oportun ca în prezenta situaţie să vorbim despre acestea.

Îmi amintesc apoi şi acel cuvânt profetic: Cel înţelept va tăcea în acel timp,
pentru că timpul este rău [Amos 5, 13]. Şi este rău, într-adevăr, acest timp,
pentru că unii pun piedici, alţii sar împrejurul celui căzut, alţii aplaudă şi nu este
cel ce întinde mâna din compasiune celui ce a îngenuncheat, deşi, după legea
veche, este condamnabil şi cel ce trece (indiferent) pe lângă animalul
duşmanului, căzut sub povară [Ies. 23, 5]

Acum nu mai au valoare astfel de principii. Din ce cauză? Pentru că iubirea s-a
răcit peste tot şi buna înţelegere a dispărut, iar armoniei i se ignorează chiar
numele. Au dispărut admonestările, făcute din iubire, nicăieri nu există inimă
creştină, nicăieri (nu se varsă) lacrimă de compătimire. Nu vine nimeni în
ajutorul celui slab în credinţă şi atâta ură s-a aprins între cei de acelaşi neam,
încât fiecare se bucură mai mult de nenorocirile aproapelui decât de succesele
proprii.

Şi, după cum în epidemiile de ciumă aceleaşi (necazuri) suferă şi cei care
respectă cu toată străşnicia regimul alimentar, pentru că se contaminează prin
contactul cu cei infectaţi de boală, la fel şi acum (noi) toţi suntem purtaţi ca de o
ciumă, de duhul de ceartă care ne-a cuprins sufletele de zelul celor răi. De aceea,
pe când judecători neiertători şi cruzi stau (să judece) pe cei ce greşesc,
judecători nedrepţi şi răuvoitori stau să judece faptele celor buni. După cât se
pare, atât (de mult) s-a sălăşluit răul în noi, încât am devenit mai fără de minte
decât animalele; pentru că dacă acelea cu cele de aceeaşi rasă sunt o turmă, noi
purtăm războiul cel mai nenorocit împotriva alor noştri.

Deci, pentru toate acestea trebuie să tac, însă iubirea m-a atras de partea cealaltă,
ea, care nu caută folosul personal şi pretinde (omului) să învingă orice greutate
(impusă) de timp şi de împrejurări. Apoi, tinerii (aruncaţi în foc) în Babilon ne-
au învăţat că, chiar dacă nimeni nu există de partea bunei credinţe, se cuvine să
ne facem datoria. Ei, din mijlocul flăcării, lăudau pe Dumnezeu fără a lua în
seamă mulţimea celor care dispreţuiau adevărul - şi trei fiind, se sprijineau
reciproc. De aceea, nici pe noi nu ne-a înfricoşat mulţimea duşmanilor, ci,
punându-ne nădejdea în ajutorul Duhului, am predicat adevărul cu toată
îndrăzneala. De altfel, ar fi cel mai rău lucru dintre toate că, pe când cei care
defaimă pe Duhul să-şi ia curajul de a înfrunta dreapta credinţă cu atâta uşurinţă,
noi, cei ce avem un astfel de apărător, să ne temem a sluji învăţătura pe care am
primit-o de la părinţi pe calea tradiţiei.

Dispoziţia noastră (în a expune adevărurile de credinţă) a fost animată de flacăra


iubirii tale neprefăcute şi de calmul caracterului tău, care garantează că nu vor fi
făcute cunoscute multora cele scrise; nu pentru că acestea nu trebuie să fie
cunoscute, ci pentru ca mărgăritarele să nu fie aruncate înaintea porcilor.

(Sfântul Vasile cel mare, Scrieri, partea a III-a, “Despre Sfântul Duh”,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 1988; titlul textului aparţine
redacţiei).
Predici şi editoriale despre Sfântul ierarh Vasile cel mare
Arhimandritul Ilie Cleopa – Predică despre Sfântul Vasile cel mare

Tot astăzi, Sfânta Biserică Sobornicească prăznuieşte pe cel mai mare ierarh al
Bisericii, pe stâlpul cel de foc, pe gura cea de foc a Duhului, pe marele Vasile,
cum aţi auzit poate azi, cântându-se la dumnezeiasca Liturghie. El a fost cel mai
ager la minte şi cel mai sfânt şi mai prevăzător cu mintea dintre ierarhi. Toate
soboarele ecumenice şi locale care s-au ţinut, în diferite vremi şi locuri, au ţinut
seama de autoritatea canoanelor lui.

Toţi l-au citit, mii de sfinţi şi de ierarhi au păzit hotarele puse de el. Pentru ce?
Sfântul Vasile a fost ochiul Bisericii şi a rămas ochiul Bisericii până la
sfârşitul veacurilor. Unde s-a născut? În Cezareea Capadochiei. Părinţii lui s-
au numit Vasile şi Emilia.

Tatăl său era din Pont, adică de lângă Marea Neagră, unde e Turcia de astăzi.
Era unul din zece fraţi. Unul a murit şi nouă au trăit. Dumnezeiescul Grigore de
Nazianz, Cuvântătorul de Dumnezeu, zice de familia lui că a binecuvântat-o
Dumnezeu cu Marele Vasile, măcar că nici ceilalţi copii n-au rămas mult mai jos
decât dânsul. Toţi cei patru fraţi şi cinci fete din familia lor petreceau cu
sfinţenie, cu cucernicie, cu milostenie şi cu o bună aşezare a sufletului. Deci o
familie mare de sfinţi a fost familia Sfântului Vasile (vezi Viaţa Sfântului Vasile
cel Mare, 1 ianuarie).

Când s-a născut Sfântul Vasile, era atât de mic, atât de slab, încât era gata,
gata să moară. Iar maica lui, Emilia, femeie bună şi credincioasă şi sfântă, s-
a aruncat cu faţa la icoana Mântuitorului şi a zis: „Doamne, dăruieşte-mi
copilul acesta, că Ţi-l dau Ţie spre slujbă”. Şi plângând şi luându-l în braţe şi
rugându-se, îndată copilul s-a întremat şi datorită numai rugăciunilor din
adâncul inimii ale mamei sale a supravieţuit acest copil, care a fost la urmă
un atât de mare vas al alegerii şi stâlp al Bisericii lui Hristos.

Cum am zis, ei au fost patru băieţi şi cinci fete. Şi băieţii au fost aceştia:
Sfântul Grigore de Nyssa a fost cel mai mare şi a fost şi el Ierarh, iar Sfântul
Vasile a fost după dânsul. După ei au fost Sfântul Naveratie, mare pustnic
făcător de minuni în pustia Sinaiului, şi Sfântul Petru al Sevastiei. Deci, trei
Arhierei, trei Episcopi, trei Ierarhi Sfinţi şi un mare pustnic. Iar dintre fete, cea
mai mare a fost Sfânta Macrina, mai mare şi decât Sfântul Grigore de Nyssa.
Ea ajutat-o pe mama lor Emilia la creşterea tuturor copiilor şi ea i-a învăţat pe
toţi, din faşă, dreapta credinţă.

Deci mare merit îl are în familia sfântului Sfânta Macrina, sora Sfântului Vasile,
cuvioasă şi sfântă, ce a fost stareţă a unei mari mănăstiri de călugăriţe de atunci;
şi ea s-a sfinţit, după cum arată Sinaxarul la 19 ale lunii iulie. Şi a mai avut
Sfânta Macrina patru surori, cum am spus, care s-au căsătorit, dar au trăit cu
totul o viaţă creştinească şi sfântă.

La cele dintâi învăţături, marele Vasile a avut dascăl şi povăţuitor chiar pe


tatăl său, ce era într-acea vreme ca un dascăl al învăţăturilor şi al faptelor
bune pentru întregul Pont. Acesta i-a dat nu numai învăţătura înconjurătoare, ci
şi toată buna credinţă, făcându-se astfel începător al desăvârşirii la care avea să
ajungă mai apoi fiul său. Iar când a sosit vremea de şcoală, l-a dat la şcoală în
Cezareea Capadochiei, căci acesta era un oraş de cultură, cu şcoli multe. Aici,
primind tot felul de învăţătură – fiind iubitor de osteneală ca şi albina care, din
tot felul de flori, îşi culege cele trebuincioase –, în puţină vreme s-a făcut slăvit
şi vestit celor mai mari ai cetăţii şi la tot poporul, covârşind pe mulţi cu buna sa
ştiinţă şi chiar asemănându-se cu unii din cei mai învăţaţi dascăli.

Din Cezareea, Vasile s-a dus apoi la studii în Constantinopole, în capitala


Imperiului romano-bizantin, unde a studiat şi a avut învăţători pe unii din marii
retori şi filozofi ai vremii, de la care în scurtă vreme a adunat, prin ascuţimea
minţii sale, cele mai înalte învăţături, cu care şi-a împodobit sufletul său. De la
Constantinopol, terminând şcoala, Vasile s-a dus la Atena, în capitala Greciei
de astăzi, unde s-a întâlnit cu prea iubitul său prieten, Grigore de Nazianz,
Sfântul Grigore Cuvântătorul de Dumnezeu. Şi mare prietenie duhovnicească a
crescut între dânşii, încât erau o minte, un suflet şi un gând înaintea lui
Dumnezeu.Ei cunoşteau la Atena numai două drumuri: unul care mergea la
şcoală şi unul care ducea la biserică. Lumea era moartă pentru ei, nu vedeau că
sunt în lume. Aveau în minte pe Hristos, Şcoala şi Biserica. Aşa au petrecut ei
acolo opt ani de zile.
Tot la Atena, Vasile a aflat şi pe Iulian Paravatul, care mai pe urmă a fost
împărat, mare vrăjmaş şi muncitor al creştinilor, pe Libanius, marele filosof
sofist al vremii, pe preaînţeleptul Eubul, care i-a fost dascăl şi pe care mai apoi
l-a adus la cunoştinţa lui Dumnezeu. De acesta fiind întrebat care este firea
filosofiei, marele Vasile a dat vestitul răspuns: „Firea filosofiei este pome-
nirea morţii”, arătând prin aceasta că cea mai înaltă filozofie şi înţelepciune
este deasa cugetare la moarte, prin care tot omul se fereşte de rău şi se
sârguieşte spre fapta bună.

După aceea, Vasile şi Eubul s-au întors la Cezareea şi au înfiinţat o şcoală de


retorică, adică de elocvenţă, de bună vorbire. Dar pentru că aceasta îi cerea grijă
multă şi răspândire de la rugăciune, mai cu seamă după sfatul Sfântului Grigore
de Nazianz şi al surorii sale Macrina, prea înţeleapta fecioară, a părăsit şcoala
aceea înaltă şi, la anul 357, a întreprins o călătorie care a durat un an, în
Palestina, Siria, Mesopotamia, Egipt, la Muntele Sinai, în părţile Iordanului, la
sfintele locuri ale Ierusalimului, în pustia Iudeii, pe unde vieţuiau părinţi mari cu
fapta bună, şi în toate părţile unde a auzit că sunt bărbaţi sfinţi şi pustnici vestiţi
şi mari sihaştri.

Şi s-a străduit în răstimpul acestei călătorii să afle de la cei mai iscusiţi pustnici
meşteşugul vieţii pustniceşti şi lepădarea de sine şi cele mai înalte virtuţi; să
vadă din cele ce trăiau - nu doar că vorbeau - făcliile lui Hristos răspândite în
toate pustiile.

Când au ajuns la Ierusalim, Vasile şi Eubul s-au închinat lui Dumnezeu cu


credinţă şi cu dragoste, înconjurând toate sfintele locuri. Apoi s-au arătat
episcopului cetăţii, Maxim, şi s-au rugat să-i boteze în Iordan, căci pe atunci
se botezau oamenii mari, Vasile având la acea dată aproape 29 de ani.
Episcopul, văzându-i plini de credinţă, le-a împlinit dorirea, după care
întorcându-se în sfânta cetate, au petrecut într-însa aproape un an. După
aceasta, întorcându-se spre Capadochia, au trecut prin Antiohia, unde Meletie
arhiepiscopul l-a hirotonisit pe Vasile diacon, şi acolo a tâlcuit cuvintele
Pildelor lui Solomon.

Când s-a întors din această călătorie, în Cezareea Capadochiei păstorea


episcopul Leontie, care auzind de fapta bună şi de înţelepciunea lui, l-a
hirotesit lector. Atunci era în Biserică şi această treaptă de slujire, de lector,
lectorul fiind un om care se îngrijea de îngroparea celor ce mureau. Trebuia să
spună un cuvânt la groapă, să aşeze slujba înmormântării, să facă pomenire celor
adormiţi la soroacele cuvenite. Deci se îngrijea mai ales de slujba
înmormântării. După Leontie, a venit ca episcop al Cezareei Ermoghen, care l-
a hirotonisit preot pe Vasile, rânduindu-l a fi povăţuitor monahilor.
După Ermoghen arhiepiscopul, era cerut la scaun, ca un vrednic, Sfântul Vasile,
dar fugind de cinste, s-a ascuns, şi a fost ridicat la arhiepiscopie Evsevie, bărbat
îmbunătăţit, dar neiscusit în Sfintele Scripturi şi în cele cărturăreşti, pentru a
putea face faţă luptelor mari pe care Biserica le dădea cu ereticii în acea vreme.
Acesta ştiind pe Vasile foarte cinstit şi lăudat de toţi pentru înţelepciunea şi viaţa
lui sfântă, biruindu-se de zavistie, ca un om neputincios, a început a i se arăta
răuvoitor. Care lucru înţelegându-l Sfântul Vasile, nevrând să fie pricinuitor de
zavistie, s-a dus în pustia Pontului, unde a chemat prin scrisori şi pe prietenul
său, pe Sfântul Grigore de Nazianz, şi unde, adunând cu dânsul mulţime de
monahi, a făcut rânduială de viaţă monahicească - fiind luminat de Duhul
Sfânt – şi petrecea viaţă îngerească pe pământ.

Acolo a scris şi vestita sa carte Hexaimeronul, despre facerea lumii; şi purta o


haină ruptă cu sute de petice, cum arată Sfântul Nicodim Aghioritul, când îi
scrie vărului său, episcopul Ieroteu Naziul, zicând: „Prea Sfinţite, să nu-ţi faci
haine de mătase. Adu-ţi aminte de peticele Marelui Vasile, căci şi acela a fost
episcop, de cojocul Sfântului Serapion. Adu-ţi aminte că aici, în Sfântul
Munte, avem mitropoliţi care au venit cu traista în spate şi nepieptănaţi şi
numai cu Hristos în minte; şi umblă încălţaţi cu opinci”.

Sfântul Vasile a fost primul – şi ca preot, şi ca episcop – care a dat episcopilor


pilda aceasta. El le arăta că episcopul nu trebuie să umble luxos, ci smerit, cu
haine ponosite, însuşi alergând desculţ, şi mai mult cu capul gol făcându-şi
rugăciunile. Tot acolo a scris şi Aşezămintele călugăreşti.

Deci, conducând marele Vasile obştea aceea în pustia Pontului, le ajuta la o


viaţă ca aceea şi fericita Emilia, maica sa, petrecând nu departe de dânşii, de
cea parte de râu, în sat, îngrijindu-se de hrana lor; apoi rămânând văduvă,
toată sârguinţa o avea ca să placă lui Dumnezeu. Cu vremea s-au adunat
acolo mai mult de o sută de femei şi fecioare, şi le conducea Sfânta Macrina şi
mama ei, Emilia.

Sfântul Vasile având multă grijă cu mănăstirea de călugări, aflată peste râu, a
stat acolo patru ani - timp în care a întemeiat-o cu desăvârşite rânduieli - după
care, încredinţând conducerea ei fratelui său Petru, mai târziu episcop al
Sevastiei, el a plecat în pustie, împreună cu iubitul său prieten Grigore de
Nazianz. Vreme de câţiva ani au vieţuit ei în coliba pe care şi-au făcut-o în
pustie, studiind adânc Sfânta Scriptură şi petrecând numai în rugăciune şi-n
meditaţie şi-n gândiri duhovniceşti. Şi când au plecat de acolo, Marele Vasile a
zis: „Frate, să nu ruşinăm pe cei ce şi-au pus nădejdea în noi! Trebuie să fim
noi întâi ochi, ca să putem lumina pe alţii”. După această petrecere şi
desăvârşire în liniştea pustiei, cei doi mari prieteni au ieşit de acolo ca doi
luminători.
Unul - marele Grigore - a plecat episcop în cetatea Nazianz, spre a ajuta pe tatăl
său, ce era episcop acolo şi care, fiind bătrân şi neputincios, lupta din greu cu
ereticii.

Iar marele Vasile a fost chemat de episcopul Evsevie, care s-a căit foarte de
zavistia sa şi l-a rugat să se întoarcă şi să ajute Biserica, ce lupta contra arienilor.
Fericitul Vasile, văzând o primejdie ca aceea a Bisericii, şi mai mult cinstind
trebuinţa cea de obşte decât viaţa pustnicească, a lăsat singurătatea şi a venit la
Cezareea, unde foarte mult a lucrat cu cuvântul şi cu scrisul, curăţind credinţa
cea dreaptă de eresuri.

Apoi episcopul Evsevie şi-a dat sfârşitul pe braţele lui Vasile, iar după dânsul,
lucrând Sfântul Duh, marele Vasile, chiar nevrând, a fost ridicat la scaun,
fiind sfinţit de mulţi episcopi, între care era şi bătrânul Grigore, tatăl lui
Grigore de Nazianz. Acela, deşi era bătrân şi neputincios, a poruncit ca să-l
ducă în Cezareea, să silească pe Vasile a veni la arhiepiscopie, ca nu cumva
prietenii să ridice pe cineva dintre ai lor la scaunul acela.

Şi după ce a luat episcopia, a adus osteneli peste osteneli şi Dumnezeu a pus


dar asupra lui. Atât de milostiv era, că în toată Cezareea şi în toate părţile nu
era episcop milostiv ca marele Vasile.

A fost foamete mare în anul 373, iar în foametea aceea el a dat toate averile
Episcopiei milostenie în toate părţile. El a înfiinţat, dacă aţi auzit, în Cezareea
Capadochiei, vestitele Vasiliade, nişte spitale mari pentru călugări, pentru
preoţi şi pentru popor. Şi din averile Episcopiei ţinea aceste uriaşe spitale, şi el
singur cu mâna lui ştergea bolnavii şi-i îngrijea, şi cu rugăciunea îi făcea
sănătoşi. Umbla din spital în spital şi a pus călugări să slujească, cum îngrijeau
pe la spitale surorile de caritate. De acolo îşi are originea slujirea călugărilor, de
la Marele Vasile pogoară obiceiul acesta.

Dar erau călugări sfinţi şi tămăduiau oamenii şi cu rugăciunea, şi cu


medicamentele pe care le luau de la marele Vasile pe cheltuiala Episcopiei. De
vestitele acestea Vasiliade auzind Iulian apostatul - care între timp ajunsese
împărat – şi socotind că episcopul are averi multe de a făcut atâtea spitale, l-a
cuprins o ură mare, că se cunoşteau deja de la Atena, unde făcuseră studiile
împreună. Pe atunci Grigore de Nazianz spusese cu proorocesc glas Marelui
Vasile despre Iulian: „Mare răutate ţine pământul Greciei astăzi”, căci l-a
ştiut mai înainte că o să ajungă împărat lepădat de credinţă. Acela se făcuse
întâi evreu, pe urmă păgân şi aducea jertfe la idoli, pînă ce în sfârşit l-a lovit
mânia lui Dumnezeu.
Iulian Apostatul, auzind de Vasile că a înfiinţat nişte spitale aşa de mari şi
împlineşte o misiune aşa de mare, că are sute de mănăstiri de călugări şi de
maici şi face atâta binefacere şi asistenţă socială, şi-a zis: „Cum un om, un
călugăr, are atâta trecere la popor şi atâţia bani?!”. Căci poporul îi dădea
averile, cum dădeau la Sfinţii apostoli, să facă atâta bine de obşte la tot poporul
creştinesc. Şi i-a trimis marelui Vasile o scrisoare de la Constantinopol: „Să vii
la mine”.

Marele Vasile, ştiind de ce e chemat, n-a vrut să se ducă. Dacă a văzut că nu


vine, Iulian îi scrise: „Dacă nu vrei să vii (el a spus că e bolnav), trimite-mi o
mie de litri de aur, că mă duc cu război împotriva perşilor şi am nevoie de
cheltuieli de război”.

Iar marele Vasile a răspuns: „Nu! Căci banii care-i am de la Episcopie sunt ai
săracilor, ai văduvelor şi ai bolnavilor, nu ţi-i dau pentru război. Poporul mi i-
a dat să fac spitale şi mănăstiri cu ei”.

Atunci Iulian a fost cuprins de o şi mai mare furie şi a spus: „Eu mă duc cu
război împotriva perşilor, dar când mă întorc înapoi, pe tine şi pe Grigore de
Nazianz vă voi pierde cu cele mai groaznice munci. Am fost împreună odată, la
şcoală, dar acum să vedeţi că eu sunt împărat!”.

Marele Vasile, auzind de furia lui Iulian apostatul şi ştiind răutatea lui, a zis
către popor: „Iată, Iulian apostatul trece peste o lună de zile cu război contra
perşilor pe aici, prin Cezareea, şi are să se abată pe la noi ca să ne ceară aur”.

Şi a spus poporul: „Noi îi vom da ceva ca să-l mulţumim, dar nu-l mulţumim, că
are mare ură pe creştini”. Şi aşa a fost. Iulian apostatul a pornit război împotriva
perşilor şi a trecut chiar prin Cezareea, pe unde îi era drumul, şi când a ajuns
aproape de Episcopia marelui Vasile a trimis nişte soli la sfântul, să-i trimită
atâţia litri de aur şi atâta hrană, pentru cai şi pentru armată. Dar tocmai atunci
era o secetă mare şi o foamete în Cezareea şi n-aveau creştinii nici pâine. Sfântul
Vasile, văzând că el cere atâta aur, a trimis soli înainte şi le-a spus: „Eu aş vrea
să-i trimet, numai că n-avem; poporu-i sărac şi avem atâţia bolnavi şi atâtea
mănăstiri şi atâtea biserici”.

Când solii i-au dus ştirea lui Iulian, acesta s-a înfuriat straşnic: „Ce-a spus, că n-
are? Las’ că merg eu până acolo!”. Şi a venit mai aproape şi a trimis alţi soli,
ca să spună să-i trimită negreşit.

Atunci Sfântul Vasile a luat poporul său şi l-a întâmpinat, cinstindu-l după
tradiţie, ca pe împăratul Bizanţului, şi fiindcă nu avea alt dar să-i aducă, i-a adus
trei pâini de orz, dintr-acelea din care mânca sfântul; căci aşa ceruse împăratul,
să-i ducă din cele ce mănâncă el. Deci, primind împăratul darul, a zis slujitorilor
lui să-i răsplătească dându-i iarbă din livadă.

Sfântul văzând o necinste ca aceasta, a zis împăratului: „Noi, o, împărate, ţi-am


adus din cele din care înşine mâncăm, precum ai cerut; iar împărăţia ta,
precum se vede, ne-ai răsplătit darul cu cele din care însuţi mănânci”.

Auzind acestea împăratul, s-a mâniat foarte şi a zis sfântului: „Acum primeşte
darul acesta, şi când mă voi întoarce din Persia biruitor, voi arde cetatea ta de
tot, şi pe nebunul popor, cel amăgit de tine, îl voi robi; căci necinsteşte pe zeii
cărora mă închin eu, şi atunci vei lua şi tu răsplătirea ce ţi se cuvine!”. Astfel
înfricoşându-l păgânul împărat, s-a dus în Persia.

Şi s-a dus cu mare mânie, iar marele Vasile, ştiindu-i furia şi răutatea lui, a
adunat tot poporul în biserica Sfântului marelui mucenic Mercurie, care era pe
un deal, şi a zis: „Să facem multă rugăciune, că împăratul, când se va întoarce
înapoi, ne pierde pe toţi, pentru că nu i-am dat aur şi cele ce a cerut”.

Poporul ascultă de Sfântul Vasile, că de li s-ar fi cerut ca toţi să moară pentru


Hristos, ar fi făcut-o, aşa de mare le era credinţa. Şi au făcut priveghere de toată
noaptea şi se rugau cu toţii ca să se potolească furia împăratului.

Iar sfântul se ruga înaintea icoanei Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, lângă
care era şi chipul Sfântului marelui mucenic Mercurie, cu suliţa ca un ostaş, că
Sfântul Mercurie a fost ostaş, ca Sfântul Dimitrie şi ca Sfântul Gheorghe. Şi
deodată a văzut chipul Sfântului Mercurie, cel de lângă prea curata Născătoare
de Dumnezeu, schimbându-se şi făcându-se nevăzut câtăva vreme. Atunci a
înţeles Sfântul Vasile că Sfântul Mercurie a fost trimis de prea curata Maică a
Domnului să se răzbune şi să piardă pe vrăjmaşul lui Dumnezeu, că Iulian
Apostatul, de când s-a lepădat de credinţă, nu-l numea pe Mântuitorul altfel
decât “Fiul Mariei” şi “Galileeanul”. Şi, într-adevăr, s-a dus Sfântul Mercurie, şi
ajungând unde erau oştirile ziua în amiaza mare, s-a ridicat deasupra oştirilor lui
Iulian apostatul.

Şi când a văzut Iulian că vine Sfântul Mercurie, strălucind ca soarele, a crezut


că-i Hristos şi a strigat la generalii săi: „Veniţi degrabă aproape de mine, puneţi
mâna pe săbii, apăraţi-mă!”. Dar aceia nu vedeau nimic. „Dar ce-i, împărate?!”.
„Galileeanul, Galileeanul vine, mă omoară, mă urmăreşte în mijlocul taberei
mele, nu mă lăsaţi!”. Şi pe când striga îngrozit, Sfântul Mercurie l-a însuliţat în
gât, a ţâşnit sângele în sus şi abia a mai putut îngăima: „Ai învins, Galileene… ”
Apoi Sfântul Mercurie într-o clipă s-a întors în biserică. Şi când a venit, poporul
a încremenit: chipul s-a aşezat la locul său, iar din suliţa sfântului picura sânge
pe peretele bisericii!
Această minune văzând-o poporul, Sfântul Vasile a strigat: „Acum ridicaţi
mâinile în sus şi strigaţi cu toţii: Doamne miluieşte! - că a făcut izbândă
Hristos, Dumnezeul nostru, împotriva vrăjmaşului Bisericii şi al Său”.

Împăratul a fost însuliţat într-o poiană, în mijlocul oştirii sale, şi până azi acea
poiană se cheamă poiana Sfântului Mercurie, pentru că acolo a fost junghiat
vrăjmaşul adevărului şi al lui Dumnezeu, Iulian apostatul.

După Iulian Apostatul a urmat împăratul Valens, care de asemenea se lepădase


de dreapta credinţă, fiind arian. Marele Vasile a avut mult de lucru şi cu acesta.
Căci auzind Valens de autoritatea Sfântului Vasile, de sfinţenia lui, de minunile
lui, a început să se poarte şi el cu mare ură, asuprind pe Marele Vasile, de care
ştia că e creştin ortodox şi ţine cu Biserica.

Pe mulţi alţi episcopi dreptcredincioşi el îi izgonise de la scaunele lor şi ridicase


pe arieni în locurile acelora; iar pe alţii, mici la suflet şi fricoşi, i-a silit să se
învoiască după eresul lui. Deci se mânia şi se tulbura văzând pe Sfântul Vasile
pe scaunul său fiind fără temere şi în credinţă nemişcat ca un stâlp, iar pe alţii
sprijinindu-i şi sfătuindu-i să se depărteze de eresul arienesc, ca de un lucru urât
de Dumnezeu. Până la o vreme s-a îngrijit împăratul cu dinadinsul să aducă pe
Marele Vasile la unirea cu arienii, îndemnându-l prin oamenii săi cu rugăminţi,
cu făgăduinţe şi cu îngroziri, să facă voia lui; dar aceştia nimic n-au sporit,
pentru că nu au găsit un om slab la inimă, ci un om hotărât. De aceea nu ştia
apoi cum să se răzbune pe Sfântul Vasile şi căuta să-l stârnească, doar o zice
ceva ca să-l piardă.

În vremea aceea s-a hotărât Valens să meargă să viziteze Niceea Bitiniei, unde
era o catedrală ortodoxă foarte frumoasă. Şi când a ajuns acolo, arienii (care pe
vremea aceea erau trei părţi arieni şi o parte ortodocşi, căci după soborul întâi
ecumenic, arianismul a prins mari rădăcini în părţile răsăritului), văzând pe
împăratul şi ştiind că e de credinţa lor, au ieşit înaintea lui şi au cerut: „Să ni se
dea biserica aceasta, că suntem mulţi şi n-avem unde ne duce la rugăciune!”.

Iar împăratul, fiind de un gând cu dânşii, a zis: „A voastră să fie biserica!”. Şi au


intrat arienii şi au omorât pe unii creştini, iar pe ceilalţi i-au izgonit şi au început
a face în biserica sobornicească de acolo slujbele lor. Iar bieţii ortodocşi s-au
împrăştiat ca potârnichile, fiind puţini şi neorganizaţi, cu un episcop şi preoţi
puţini, şi aceia fricoşi. Unde să se ducă? S-au dus la apărătorul Bisericii, la
mângâietorul, la stâlpul luminii, la Marele Vasile, şi i-au spus: „Iată ce ne-a
făcut împăratul Valens: a venit şi ne-a luat biserica cea mare, pe care am făcut-o
noi în zeci de ani, şi a dat-o arienilor, de am rămas pe drumuri şi n-avem nici o
biserică. Şi arienii se laudă că foarte curând vor distruge biserica noastră şi nu
vor mai fi ortodocşi”.
Marele Vasile, care pururi îşi punea viaţa pentru Biserică, a zis: „Fiţi pe pace,
mă duc la Constantinopol”. Şi a plecat în călătorie până la Constantinopol. Şi
când l-a văzut împăratul, s-a umplut de furie, iar Marele Vasile l-a întâmpinat cu
aceste cuvinte: „Împărate, «cinstea împăratului judecata iubeşte». Oare nu
zice Duhul Sfânt în psalmi aşa? De ce n-ai judecat drept lucrurile? Ai auzit pe
Solomon ce spune? «Dreptatea împăratului întru judecată este». De ce ai
făcut nedreptate?”. Şi a început să-l mustre pe Valens.

Acesta răspunse: „Mă mustri, Vasile, te-ai întors spre răzvrătire, vii la curte la
mine, la împărăţie, şi mă mustri pe mine, împărat?!”.

Vasile i-a răspuns: „Împărate, pentru dreptate sunt gata să mor oricând;
pentru aceasta am venit, nu ca să trăiesc”.

Împăratul îşi dădu seama că nu-i glumă, văzându-l că-i hotărât să moară şi ştiind
că mai erau cu Vasile şi creştini mulţi de credinţă ortodoxă. „Ai făcut mare
nedreptate, Împărate! Am scăpat de un împărat păgân şi a venit la conducere
altul eretic. Eşti arian, te-ai lăsat înşelat de cei răuslăvitori, de cei cu credinţa
strâmbă şi deşartă, şi ai dat Biserica noastră sobornicească. De ce-ai dat-o?”.

Şi atunci împăratul a zis: „Ce vrei? Acum vei fi izgonit şi trimis în surghiun!”.
Şi a pus mâna pe trestie să iscălească izgonirea lui. Dar când a pus mâna pe
trestie, s-a sfărâmat trestia. A luat o a doua, s-a sfărâmat şi a doua; şi a luat şi a
treia, s-a sfărâmat şi a treia. Nu putea să iscălească izgonirea lui Vasile! Şi
atunci împăratul a cam prins frică.

Iar marele Vasile i-a spus: „Împărate, ai un copil tare bolnav”.

„Da - zice -, fiul meu Galatie este pe moarte; dacă sunt plăcute lui Dumnezeu
dogmele credinţei tale, să faci sănătos pe fiul meu, cu rugăciunile tale!”.

Sfântul răspunse: „De te vei uni, o, Împărate, cu credinţa cea dreaptă, şi de vei
dărui pace bisericilor, apoi fiul tău va fi viu”.

Împăratul făgăduindu-se să facă acestea, marele Vasile a spus: „Mă duc să mă


rog să se facă sănătos copilul, dar te rog, înainte de a te pedepsi Dumnezeu şi
pe tine să faci dreptate, să mă laşi să judec eu în legătură cu biserica din
Niceea”.

Şi împăratul, auzind că-i va vindeca pe copil, s-a bucurat.

Sfântul Vasile s-a dus la capul copilului şi a făcut numai semnul Sfintei Cruci,
zicând: „Te vindecă pe tine Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu”.
Şi s-a sculat copilul sănătos şi a zis: „Tată, să nu-l urgiseşti pe acest preot,
pentru că acesta-i mare sfânt a lui Dumnezeu. Şi când a zis: «Te vindecă», am
văzut o pară de foc ieşind din gura lui şi s-a atins de mine”.

Atunci împăratul Valens s-a umplut de teamă. „Ei, ce să fac, Vasile, ce vrei să
fac, că trebuie să-i împac şi pe arieni, că dacă încep un război, ei sunt mai mulţi
decât voi şi slăbesc împărăţia, şi mai mă pot duce eu cu oştire puternică
împotriva duşmanilor? Cum să-i împăcăm?”.

Sfântul Vasile a răspuns: „Lasă-mă pe mine, că-i împac eu”.

„Şi cum ai să faci?”.

Sfântul Vasile zise: „De voi judeca cu nedreptate, Împărate, să mă trimiţi şi pe


mine în surghiun, pe cei de o credinţă cu mine să-i izgoneşti, iar biserica s-o
dai arienilor. Dar dă-mi mie scrisori împărăteşti la mână, să mă duc să fac
dreptate la Niceea, că-i atâta jelanie acolo şi atâta plângere!”.

Şi i-a dat împăratul scrisori, în care zicea: „Vasile, arhiepiscopul Cezareei


Capadochiei, are împuternicire de la noi să meargă să judece între arieni şi
dreptcredincioşi, după cum va socoti el. Toată armata de acolo şi toată
stăpânirea din părţile acelea, din Niceea şi Nicomidia, să-i dea tot sprijinul!”. Şi
a luat Marele Vasile scrisorile împăratului Valens şi s-a dus la Niceea. Îndată ce
a ajuns acolo, au venit bieţii creştini şi l-au întrebat: „Prea Sfinţite Stăpâne, ai
făcut ceva?”.

„Aşteptaţi – zise – toţi în linişte”.

Şi le-a spus cum a rânduit cu împăratul. „Ce i-ai spus împăratului?”.

„Iată ce i-am spus: Împărate, eu mă duc la Niceea şi adun pe toţi mitropoliţii


arieni, şi pe episcopii lor şi pe ai noştri, împreună cu episcopul pe care-l au
acum, şi iată ce facem. Încuiem biserica din Niceea şi punem şi noi, şi ei
sigiliu pe ea, şi punem să se păzească de armată biserica sigilată cu plumb, cu
ceară şi cu peceţi. Şi biserica fiind astfel încuiată, să se roage arienii trei zile
şi trei nopţi în faţa bisericii, şi dacă o vor deschide cu rugăciunea lor, să fie
biserica în veac a lor. Şi noi ne vom ruga o singură dată noaptea - a zis marele
Vasile - şi de o vom deschide noi, a noastră să fie. Iar dacă biserica nu se va
deschide nici la noi, tot a lor să fie”.

Şi când a venit Sfântul Vasile şi le-a spus creştinilor cum a rânduit, mulţi din ei
au început a zice: „Dar ce-ai făcut, Vasile? Au câştigat tot arienii. Cum e asta:
Dacă, deschid ei cu rugăciunea biserica, să fie a lor, şi dacă n-o deschidem noi,
tot a lor să fie?! Ce dreptate este?!”.

Dar Sfântul Vasile a zis: „Aveţi credinţă şi nu vă mâhniţi!”. Şi avea acolo


numai şase preoţi şi un episcop.

Deci în baza ordinului împăratului, s-au închis uşile bisericii, s-au pus sigilii de
plumb şi au semnat sigiliul şi arienii, şi ai noştri. Au pus armata la uşile încuiate
şi ferecate, căci erau trei rânduri de uşi. Şi au venit arienii cu mitropolitul, cu
episcopii lor, aşa ca altădată popii lui Baal, şi strigau mereu în faţa bisericii,
făcând slujbele lor, dar la capătul a trei zile şi trei nopţi nici un semn nu s-a făcut
cu biserica. Şi atunci armata a spus: „La o parte! Să vie acum Vasile cu ai lui!”.

Sfântul Vasile a început o priveghere de toată noaptea, s-a slujit cu cântări toată
noaptea şi a făcut dumnezeiasca Liturghie până dimineaţa, şi pe urmă a pornit cu
puţinii credincioşi, câţi avea el, şi cu puţinii preoţi, la soborniceasca biserică cea
pecetluită, cântând:„Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte,
miluieşte-ne pe noi”.

Şi când a ajuns în faţa bisericii, marele Vasile, îmbrăcat în toate veşmintele, a


zis către popor: „Ridicaţi mâinile în sus şi strigaţi cu toţii: Doamne
miluieşte!”. Şi zicând aşa, a atins uşile bisericii, care erau păzite de armată şi
sigilate; şi atingându-le cu Sfânta Cruce de trei ori, a zis: „Bine este cuvântat
Dumnezeul creştinilor, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Şi
atunci a venit un vânt puternic, a rupt peceţile, care au căzut ca fulgerul, s-au
deschis şi s-au izbit uşile de zid, şi cele de la pridvor, şi cele din interior. Şi
Sfântul Vasile a început a cânta şi a intrat cu poporul cântând: „Ridicaţi, boieri,
porţile voastre, şi vă ridicaţi porţile cele veşnice, şi va intra Împăratul Slavei!”,
cum cântăm noi la Paşti, şi a făcut slujbă de mulţumire. Şi atunci nenumărată
mulţime de arieni, văzând aceasta, s-a lepădat de acel eres spurcat. Între aceştia
erau foarte mulţi episcopi, stareţi de mănăstiri, chiar foarte mulţi din cei ce
conduceau eresul arienesc, şi ziceau: „Adevărata credinţă e unde este Vasile”.

Şi când s-a auzit aceasta la curtea împărătească, s-a cutremurat împăratul şi a


zis: „Bine am făcut că nu m-am pus cu Vasile, că putea să mă piardă şi pe
mine”. Şi a iscălit să se dea biserica ortodocşilor, iar după aceea a slăbit până la
o vreme prigoana împotriva celor dreptcredincioşi.

După această întâmplare, s-a întărit dreapta credinţă. Marele Vasile avea cu el
mulţi episcopi şi mai ales pe marele Atanasie din Alexandria, bunul lui prieten,
care foarte s-a bucurat atunci când a auzit că Sfântul Vasile a ajuns arhiepiscop
la Cezareea. Şi au început să lupte cu tot mai mare sporire şi au curăţit Biserica
de arieni în toate părţile, şi mulţi episcopi arieni s-au căit şi au dat anatema
eresul lor arian, iar Biserica cea dreptmăritoare a lui Hristos a înflorit iarăşi.

Iar în 373 marele Vasile a căzut în boală, căci se zice că de atâtea osteneli era la
fel de slab ca un mort pe care îl dezgropi la patru zile. Şi avea grija tuturor
bisericilor.

El rânduise aşa: atâta să doarmă călugărul, în toate mănăstirile lui, încât să nu-l
apuce miezul nopţii dormind. Să doarmă două-trei ore şi când se scoală, până în
ziuă să nu mai doarmă, ci pururi să se roage şi numai o dată în zi să mănânce
pâine cu legume şi apă. Şi o singură haină să aibă de purtat şi una de biserică;
acesta era aşezământul lui. Dar el – care era în frunte – împlinea toate cu atât
mai mult. Şi se zice în dicţionarul hagiografic că era ca un mort dezgropat de
patru zile, sau ca un om pe care l-a părăsit doctorul şi nu mai are ce face cu el.
Din cauza înfrânării şi a marilor nevoinţe, a căzut în boală la 373 şi a zăcut patru
ani, mai umblând pe picioarele lui, mai slujind, mai învăţând. Şi foarte mult îl
oboseau predicile.

Căci după ce s-a făcut episcop, atât de mult vorbea, că predicile lui nu erau
mai mici de patru ore una. Şi nu învăţa poporul numai la biserică, ci şi pe
câmp şi pe drumuri. Iar poporul striga mereu să-i vorbească. De aceea se
numea el “Împăratul cuvintelor”. Atâta dulceaţă avea în cuvânt şi atâta
mângâiere, că nu-l părăsea lumea nicăieri unde se ducea. Fiind slab la trup,
vorbea până cădea jos. Şi zicea: „Lăsaţi-mă, că mor!”.

Şi ei ziceau: „Măcar pe un scaun să stai, măcar culcat, numai să ne vorbeşti!”,


atâta era de îndulcit poporul de cuvintele lui.

Şi de aceea a slăbit aşa de tare şi a zăcut 4 ani, dar încă tot vorbea, încă tot
slujea, deşi foarte rar.

Iar la 379, în ziua de 1 ianuarie, marele stâlp al Bisericii, marele tunet al


Cuvântului lui Dumnezeu, ochiul Bisericii şi gura cea de foc a Duhului,
părintele săracilor şi mângâietorul celor necăjiţi, îndreptarea rătăciţilor şi
dărâmătorul eresurilor, a închis ochii.

Dar înainte de a închide ochii, s-a făcut o minune mare. El avea un prieten,
anume Iosif, evreu, care învăţase cu dânsul în Constantinopole şi la şcoala de la
Atena. Şi îi zicea acestuia: „Iosife, de ce nu te botezi?”.

„Ascultă, Vasile, suntem prieteni, dar până aici; vreau să mor în credinţa în care
m-am născut”, zicea acela.
Iar marele Vasile i-a proorocit: „Să mă crezi, Iosife, că n-am să mor eu şi nici
tu până nu te vei renaşte din apă şi din Duh, că fără acea naştere nu poţi să
mergi în Împărăţia cerului, şi-mi pare rău de un prieten ca tine”.

Iar acela a zis: „Nu cred că voi face una ca aceasta”.

Şi acest Iosif era un doctor tare iscusit. Căci dacă-l chema cineva înainte de
moarte, sau se afla la patul lui şi punea mâna pe pulsul mâinii, îi spunea cu trei
zile mai înainte: „Pregăteşte-te, că ai să mori!”. Îi spunea şi ceasul când va muri,
căci cunoştea după bătaia inimii cât a slăbit trupul aceluia. Şi aşa s-a întâmplat
în sute de cazuri.

Şi marele Vasile, când a zăcut de pe urma suferinţei, în boală, s-a făcut că are
nevoie de meşteşug doctoricesc şi a trimis pe diaconul său: „Du-te şi cheamă pe
Iosif, că vreau să mă consulte, că-s tare bolnav!”.

Şi când a venit Iosif şi l-a văzut pe marele Vasile slăbit foarte, a început să
plângă, zicând: „Astăzi, Stăpâne, ne despărţim”.

„Ia vezi tu - îi zise Sfântul Vasile - cu meşteşugul tău mâna aceasta! Ce zici,
că tu ai experienţă în aceasta?”.

Şi a luat mâna sfântului, care era numai piele şi oase, şi a zis: „Vasile, prietenia
noastră nu mai apucă soarele, nu va răsări soarele şi vei fi dus”.

Iar Sfântul Vasile i-a zis: „Ce vei zice tu, Iosife, dacă mâine eu voi sluji Sfânta
Liturghie?”.

„Mâine să mai faci Liturghie?! Dacă faci Liturghie în starea în care eşti, eu mă
botez cu toată casa mea! Să mor eu, dacă ai să slujeşti!”.

„Ştiu - a zis marele Vasile - că ai să mori cu adevărat păcatului şi ai să înviezi


dreptăţii”.

Şi după plecarea lui Iosif, s-a rugat Sfântul Vasile, zicând: „Doamne, Tu, Care
eşti Stăpânul morţii şi al vieţii, Tu, Care i-ai dat lui Iezechia 15 ani de viaţă
numai pentru că a suspinat, auzi-mă şi pe mine [cum mă rog suspinând]
pentru sufletele acestea, ca să vie la Tine, şi-mi lungeşte viaţa până mâine
seară, ca să aduc aceste suflete Împărăţiei Tale”.

Şi îndată s-a sculat Sfântul Vasile sănătos şi s-a apucat de rugăciune, pregătindu-
se pentru Sfânta Liturghie. Şi a doua zi i-a spus diaconului: „Stai şi pregăteşte
toate, că acum am să fac Sfânta Liturghie”.
Şi când a auzit Sfântul Iosif că Sfântul Vasile face Sfânta Liturghie, a zis : „Nu
cred. Face Vasile Liturghie?! S-a îmbrăcat Vasile?!”.

„Da, hai să-l vezi!”.

Şi când a venit în biserică şi l-a auzit pe Sfântul Vasile ţinând predică, şi văzând
poporul care asculta, a strigat: „Cu adevărat mare este Vasile, cu adevărat mă
lepăd de credinţa mea iudaicească! Nu este alt Dumnezeu decât Dumnezeul pe
Care-L propovăduieşte Vasile!”. Şi a cerut botezul; iar Sfântul Vasile, după
Sfânta Liturghie, l-a botezat pe el, punându-i numele Ioan, şi pe soţia lui, şi pe
copii lor, iar după ce i-a creştinat, i-a împărtăşit cu Prea Curatele Taine şi pe
dânşii, şi pe cei vrednici.

A venit apoi acasă, s-a culcat pe pat şi le-a spus: „Da, acum, la ceasul al
nouălea, mă duc la Stăpânul Hristos”. Şi când a fost ceasul al treilea după-
amiază (ceasul al nouălea din zi), au auzit toţi care erau în jurul lui cuvântul
acesta: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul meu”. Şi zicând acestea, a
adormit Marele Vasile în ziua de 1 ianuarie, la anul 379, în ceasul al nouălea din
zi.

Şi atunci i-a ţinut o predică acel Ioan, Iosif evreul care fusese botezat, de a plâns
toată lumea. A vorbit cu lacrimi şi printre altele a spus: „Vasile, Vasile, cu
adevărat nici acum n-ai fi murit, dacă nu tu singur ai fi voit! Fiindcă ai vrut tu ai
murit, că dacă nu, puteai să mai trăieşti mult”. Şi l-a înmormântat pe Marele
Vasile un mare sobor de mitropoliţi şi de arhierei, şi popor fără de număr, cu
tămâieri, cu rugăciuni, cu o slujbă de înmormântare de mare frumuseţe. Dar n-a
fost acolo iubitul său prieten Grigore. El era episcop în cetatea Nazianz, la mare
depărtare, şi s-a silit, dar n-a putut ajunge la vreme, căci nu erau mijloace de
transport rapide pe atunci, astfel că a venit mai târziu cu câteva zile. Şi când a
venit, a alcătuit cuvântul acela de la înmormântarea Marelui Vasile, de la
mormântul lui, care-i foarte vestit şi pe care l-a scris foarte dogmatic şi foarte
frumos, zicând şi acestea: „Vasile, Vasile, nimeni nu poate să lucreze fapta
bună atât cât învaţă, totdeauna omul învaţă multe şi lucrează puţine, dar la
tine, Vasile, cuvântul a fost tunet şi viaţa ta a fost fulger, adică mai mult ai
lucrat decât ai învăţat!”.

Acestea le-a spus Sfântul Grigore şi după aceea s-a dus în cetatea sa. Iar pe urmă
a fost ales Patriarh al Constantinopolului. Dar s-a retras la bătrâneţe, din pricina
pizmei unora. Şi-a dat demisia de la Patriarhia Constantinopolului şi s-a dus în
oraşul său, Nazianz, unde şi-a făcut o colibă în grădină, a aşternut nişte crengi de
copaci, şi acolo a scris cuvintele cele mari şi despre alte dogme ale Bisericii. Şi
în coliba acea s-a sfârşit marele luminător al lumii, Grigore de Nazianz, a căruia
prăznuire o săvârşim la 25 ianuarie, prietenul cel mai de aproape, cel de un
suflet şi de o minte cu marele Vasile.

Ar mai fi de spus încă multe alte minuni ale Sfântului Vasile, care de care mai
frumoase, dar în cadrul Liturghiei cam atât m-am gândit să vă vorbesc, căci nu
vreau să vă obosesc prea mult. Deci întotdeauna, când vă rugaţi Prea Sfântului
Dumnezeu, să nu uitaţi să ziceţi: „Sfinte mare ierarh Vasile, roagă-te lui
Dumnezeu pentru noi!”. Că mare sfânt şi mare prieten al lui Dumnezeu
Cuvântul este marele Vasile şi de mare binecuvântare şi de ajutor de la Dumne-
zeu se va învrednici acela care cinsteşte pe Sfântul Vasile cel mare, şi are icoana
lui în casă, şi citeşte acatistul lui.

Amin!
Din “Predici la Sărbătorile de peste an” - Editura Christiana 2001
Pr. Ilie Cleopa - Predică la Sfântul ierarh Vasile cel mare/Anul nou

Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii; cei fără minte dispreţuiesc


înţelepciunea şi stăpânirea de sine (Pilde 1, 7)

Iubiţi credincioşi, astăzi, la începutul Anului nou, prăznuim pe Sfântul ierarh


Vasile cel mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, unul dintre cei mai vestiţi
păstori ai Bisericii şi propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos.

Acest mare ierarh este un adevărat stâlp al dreptei credinţe, numit de Sfântul
Grigorie Teologul "împăratul cuvintelor duhovniceşti", "Ochiul Bisericii" şi
"Gura de foc a Duhului Sfânt". O adevărată icoană a păstorilor de suflete care a
strălucit în lume, atât prin înţelepciunea cuvintelor, cât mai ales prin puterea
faptelor, prin numărul minunilor sale şi prin tăria Duhului Sfânt, care ardea în
inima lui. Apoi cu trăirea sa cea mai presus de om, s-a făcut ca un fulger al
luminii. Toate sinoadele Sfinţilor Părinţi, atât ecumenice cât şi locale, ce s-au
ţinut în diferite vremuri, au ţinut cont de autoritatea canoanelor sale. Toţi Sfinţii
Părinţi l-au cinstit şi toţi binecredincioşii creştini de pretutindenea sărbătoresc cu
mare evlavie până în ziua de azi numele lui. El a fost şi este ochiul şi dreptarul
duhovnicesc al Bisericii lui Hristos şi pildă vrednică de urmat pentru toţi ierarhii
ei.

Sfântul ierarh Vasile s-a născut în Cezareea Capadociei din Asia Mică. Părinţii
lui se numeau Vasile şi Emilia şi au avut zece copii, dintre care cinci au devenit
sfinţi împreună cu părinţii lor şi cu bunica lor Macrina.

Prietenul său iubit, Sfântul Grigorie Teologul, zice că familia lor a fost bine-
cuvântată de Dumnezeu cu marele Vasile, cu toate că şi ceilalţi fraţi ai lui nu au
rămas cu mult mai prejos decât el. Toţi cei patru fraţi şi cinci fete din familia lor
duceau viaţă în sfinţenie, evlavie, în dumnezeiască iubire, în rugăciune,
milostenie şi bună aşezare a sufletului. Familia Sfântului Vasile a fost o familie
de sfinţi.

Când s-a născut pe lume, era atât de mic şi de slab, încât era gata să moară. Dar
mama sa, Emilia, o femeie bună şi tare în credinţă, s-a aruncat cu faţa la pământ
înaintea icoanei Mântuitorului şi a zis: "Doamne, dăruieşte-mi copilul acesta şi
ţi-L voi da Ţie, spre slujbă", şi îndată copilul a început a se face sănătos şi a
creşte în frică de Dumnezeu.

Fraţii Sfântului Vasile au fost: Sfântul Grigorie, episcop de Nîssa, cel mai mare
dintre ei; după el a urmat Sfântul Vasile, apoi Sfântul Navgratie, mare pustnic şi
făcător de minuni în pustia Sinaiului şi apoi Sfântul Petru, episcopul Sevastiei.
Deci, trei ierarhi sfinţi şi un pustnic.

Dintre fete, Sfânta Macrina, cea vrednică de laudă, a fost mai mare cu vârsta
decât toţi. Ea a ajutat pe mama lor Emilia la creşterea tuturor copiilor,
învăţându-i pe toţi dreapta credinţă în Iisus Hristos, din pruncie. Apoi, intrând în
nevoinţa monahală, a fost stareţă la o mânăstire de călugăriţe din Pont, unde s-a
săvârşit. Celelalte patru surori ale ei s-au căsătorit, au avut copii şi au dus viaţă
cu totul creştinească şi sfântă.

Primul dascăl care a contribuit la formarea duhovnicească a Sfântului Vasile a


fost mai întâi fericita sa mamă Emilia. Apoi au fost sora şi bunica lui, care se
numeau amândouă Macrina. Iar în cunoaşterea Sfintei Scripturi cel dintâi
povăţuitor i-a fost tatăl său Vasile, care era un dascăl creştin renumit în Pont.

La vârsta cuvenită feciorul Vasile a fost dat să înveţe carte la Cezareea


Capadociei, un oraş de cultură vestit din centrul Asiei Mici. De aici a fost dus la
studii mai înalte la Constantinopol, capitala Imperiului Romano-Bizantin, unde a
deprins retorica şi filosofia greacă, după obiceiul de atunci. Apoi a fost dus la
Atena, capitala înţelepciunii greceşti, pentru a studia filosofia antică. Aici se
întâlneşte cu iubitul său prieten şi compatriot, Sfântul Grigorie Teologul,
prietenie care a durat toată viaţa. Amândoi învăţau, se rugau şi mergeau
împreună încât se poate spune că aveau o minte şi un suflet înaintea lui
Dumnezeu şi a oamenilor. Ei cunoşteau numai două drumuri în Atena: unul care
ducea la şcoală şi altul la biserică. Aici au învăţat mai mulţi ani, având un dascăl
vestit, anume Eubul, pe care Sfântul Vasile l-a convertit la credinţa în Hristos.

Odată l-a întrebat dascălul său Eubul pe Sfântul Vasile: "Care este adâncul
filosofiei?" Iar el i-a răspuns: "Adâncul filosofiei este cugetarea neîncetată la
moarte!" Acest răspuns i-a uimit pe toţi, aflând că cea mai înaltă înţelepciune
sau filosofie este să ne aducem aminte întotdeauna de ceasul morţii şi al
judecăţii, că aceasta ne păzeşte de păcat.
Din Atena, Sfântul Vasile s-a întors în patrie unde a înfiinţat o şcoală de retorică.
În anul 357, însă, face o lungă călătorie pe la toate mânăstirile din Egipt,
Palestina şi Sinai, se închină la Mormântul Domnului şi primeşte botezul în râul
Iordan, după obiceiul primelor secole. De la Sfintele Locuri, Sfântul Vasile se
întoarce din nou în Cezareea Capadociei şi este hirotonit preot de arhiepiscopul
Ermoghen. Apoi, murind bătrânul păstor, a venit altul în locul lui care îl invidia
pe Sfântul Vasile pentru viaţa şi înţelepciunea lui. El însă, fugind de invidie,
împreună cu fericitul Grigorie Teologul, s-au retras la nevoinţă pustnicească în
părţile Pontului.

Aici au întemeiat o vestită mânăstire, au adunat în jurul lor sute de monahi şi au


dus o fericită viaţă duhovnicească în desăvârşita dragoste, bucurie şi linişte.

În această mânăstire a comentat Sfântul Vasile cărţile Sfintei Scripturi şi a scris


vestita sa carte numită "Hexaimeron", precum şi "Rânduielile vieţii monahale".
Nu departe a întemeiat şi o mânăstire de călugăriţe, unde era egumenă Sfânta
Macrina, sora sa. Prin aceasta Sfântul Vasile a dat o nouă regulă de viaţă
monahală, în care se pune accentul mai ales pe viaţă de obşte desăvârşită, pe
rugăciune, pe cugetare la cele duhovniceşti şi pe trăire în deplină dragoste şi
lepădare de sine.
După câţiva ani de nevoinţă, cei doi sfinţi şi fraţi în Hristos au fost chemaţi de
Duhul Sfânt să apere dreapta credinţă în lume că se înmulţiseră eresurile în
Biserică şi mulţi fiind amăgiţi părăseau credinţa ortodoxă şi se făceau arieni.
Apoi, nu se putea să stea lumină sub obroc. Nu se cuvenea ca asemenea mari
luminători să stea la linişte în pustie, iar lumea să fie trasă la rătăcire şi pierzare.
Deci Sfântul Grigorie s-a dus în Nazianz să ajute pe tatăl său, care era episcop,
în apărarea dreptei credinţe, iar Sfântul Vasile a venit la Cezareea şi amândoi
combăteau învăţăturile ereticilor şi întăreau credinţa ortodoxă în Biserică.
Murind episcopul Evsevie, pe scaunul arhiepiscopiei din Cezareea a fost ales
Sfântul Vasile cel mare, lauda Bisericii lui Hristos.

Iubiţi credincioşi, ca păstor de suflete, Sfântul Vasile îi uimea pe toţi clericii şi


credincioşii cu viaţa sa îngerească. Nimeni din eparhia sa nu postea, nici se ruga
mai mult ca Sfântul Vasile. Nimeni nu era mai milostiv şi mai iscusit în
cunoaşterea Sfintelor Scripturi ca el. Pentru nevoinţa sa atât de înaltă Sfântul
Vasile s-a învrednicit de la Dumnezeu de multă înţelepciune duhovnicească, de
darul frumoasei vorbiri şi de darul facerii de minuni, vindecând mulţi bolnavi şi
izgonind duhurile cele rele din oameni cu rugăciunea sa.

El este considerat de Sfinţii Părinţi ca cel mai mare exorcist din Biserică
Ortodoxă, adică izgonitor de duhuri rele din oameni. Tot el a compus acele
rugăciuni de alungare a diavolilor, cunoscute sub numele de "exorcisme" sau
"Molitfele mari ale Sfân-tului Vasile".
Cele mai mari fapte de iubire şi milostenie creştină pe care le-a făcut Sfântul
Vasile cel mare, în Cezareea, au fost azilele de bătrâni, orfelinatele de copii, de
săraci şi, mai ales, spitalele pentru bolnavi de tot felul, numite după numele său
"Vasiliade". Un cartier întreg al oraşului Cezareea era destinat pentru această
mare operă creştină filantropică de ajutorare a celor lipsiţi şi tratare gratuită a
celor bolnavi, cu cheltuiala episcopiei care purta grijă de toate.

Pentru îngrijirea bolnavilor, a bătrânilor şi a orfanilor, Sfântul Vasile a adus în


spitalele întemeiate de el călugări şi mai ales călugăriţe, care se numeau "surori
de caritate". De la el a rămas până astăzi în spitalele din toată lumea tradiţia
"surorilor" şi îngrijitoarelor de bolnavi, care până în secolul nostru erau
călugăriţe de mânăstire. El a întemeiat şi şcoli pentru copii orfani, devenind prin
aceasta cel mai mare fondator şi ctitor de spitale întreţinute de Biserică. Nimeni
până la el nu mai făcuse aşa ceva.

Sfântul Vasile este, de asemenea, cel dintâi şi cel mai mare organizator al
monahismului ortodox cu viaţă de obşte, după cuviosul Pahomie cel mare din
Egipt. Mânăstirile întemeiate de el în Pont, transformarea călugărilor în preoţi
misionari pentru credincioşi, în scriitori şi apărători ai Ortodoxiei, în slujitori şi
predicatori devotaţi ai Bisericii lui Hristos, fac din Sfântul Vasile cel mare cel
mai profund ctitor şi înnoitor al monahismului creştin.

Ca apărător al vieţii monahale în Biserică, Sfântul Vasile a făcut şi a lăsat


Bisericii 91 de canoane care sunt valabile şi astăzi. Canoanele lui întăresc
credinţa ortodoxă în trăirea morală după Evanghelie, în familie, în cinul
călugăresc, în cler şi în rândul credincioşilor. Ca nimeni altul el pedepseşte cel
mai greu pe cei ce se leapădă de credinţă şi le dă Sfânta Împărtăşanie, dacă se
căiesc, numai înainte de moarte. La fel pedepseşte greu păcatul desfrânării. Pe
tineri, dacă păcătuiesc, îi opreşte şapte ani de la Sfintele Taine. Pe cei căsătoriţi
îi opreşte până la cincisprezece ani, iar pe cei care ucid şi avortează cu voia lor
douăzeci de ani.

Sfântul Vasile este considerat cel mai mare şi mai aspru canonist al Bisericii lui
Hristos. Şi aceasta pentru că mai întâi era foarte aspru cu sine; mânca o dată pe
zi pâine, apă şi puţine legume. Avea pe el numai o haină şi o mantie, iar pe sub
ea purta o cămaşă aspră de sac. Dormea câteva ore pe un pat tare până la miezul
nopţii, apoi se ruga, citea Sfânta Scriptură, scria şi medita la cele duhovniceşti
până dimineaţa. Rugăciunea lui cea mai iubită era cântarea psalmilor cu bucurie
şi linişte. Apoi era foarte sărac de cele materiale, că nu avea nimic al său decât
hainele de pe el şi cărţile, căutând întru toate să urmeze lui Hristos şi marilor
sfinţi. Pentru viaţa sa aşa de înaltă, unii dintre prietenii săi îl asemănau pe
Sfântul Vasile cu Ilie cel mult postitor şi cu marii cuvioşi ai Egiptului, precum
Antonie şi Pahomie. Toate aceste osteneli le făcea ca să-şi poată înfrâna trupul şi
mintea de la toate patimile şi cugetele cele rele.

Această aspră nevoinţă a dus-o Sfântul Vasile atât la mânăstirea sa din Pont,
unde s-a nevoit patru ani, cât şi ca arhiepiscop al Cezareei. Că şi aici nimeni nu
postea mai mult ca el, nimeni nu priveghea în fiecare noapte şi nu se ruga mai cu
putere ca marele ierarh Vasile. Pentru toţi era un model viu de bunătate, de
răbdare, de smerenie, de rugăciune, de frumoasă vorbire şi de profundă
cunoaştere a Sfintei Scripturi. Când predica el, toţi îl ascultau cu lacrimi în ochi
şi se umpleau de credinţă şi evlavie, că le vorbea de la inimă, ca un adevărat
părinte plin de puterea Duhului Sfânt, înaintevăzător şi făcător de minuni. În
viaţa lui se spune că predica zilnic, seara şi dimineaţa, chiar şi în zilele de lucru.
Şi aceasta, pentru că Biserica era ameninţată de eretici şi era însetată după
învăţăturile mântuitoare ale Sfintei Scripturi.

Având darul facerii de minuni şi al înaintevederii, Sfântul Vasile cel mare a


făcut numeroase vindecări de boli, mai ales izgoniri de demoni din oameni,
precum şi alte fapte minunate pe care le amintim mai jos.

***
Într-o zi, când Sfântul Vasile săvârşea dumnezeiasca Liturghie, a intrat în
biserică un iudeu. Când se sfinţeau Sfintele Taine, iudeul a văzut că plăcutul lui
Dumnezeu, Vasile, ţinea în mâinile sale un prunc pe care îl sacrifică şi-l aşează
în potir şi din el îi împărtăşea pe toţi cei vrednici. Uimindu-se de această taină
dumnezeiască, a zis: "Mare este puterea lui Hristos şi taina credinţei creştine!"
Apoi, descoperind Sfântului Vasile cele văzute, a dorit să se facă creştin şi a fost
botezat în numele Preasfintei Treimi.

***
Odată a venit o foamete mare peste provincia Capadociei, încât mureau oamenii
de foame, iar cei bogaţi nu voiau să-şi vândă grâul până nu se ridica preţul.
Atunci marele păstor alergă pe la cei avuţi şi cu multe rugăminţi şi scrisori abia
i-a convins să împartă griul la cei săraci. Ba chiar el însuşi ajuta la împărţirea
hranei, potolind foametea şi salvând oamenii de la moarte.

***
Într-o vară, împăratul Iulian apostatul (cel lepădat de credinţă) mergea cu oaste
împotriva perşilor şi a poposit aproape de Cezareea. Atunci, Sfântul Vasile
împreună cu tot poporul, l-a întâmpinat cu cinstea cuvenită, oferindu-i, după
obicei, pâine de orz. Dar împăratul s-a mâniat tare pe el şi i-a spus că după ce se
va întoarce de la război va distruge cetatea Cezareea, iar pe Vasile îl va exila.
Marele bărbat nu s-a înfricoşat, ci, adunând credincioşii le-a spus primejdia şi se
ruga în fiecare noapte la biserica Sfântului mucenic Mercurie.

Cum stăteau în genunchi noaptea, deodată Sfântul mucenic Mercurie pictat pe


icoană cu suliţa în mână, a ieşit din biserică în văzul tuturor. După puţin timp
mucenicul Mercurie s-a reîntors în biserică având suliţa însângerată.

Atunci Sfântul Vasile, înţelegând că Dumnezeu l-a trimis pe marele mucenic să-
l ucidă pe vrăjmaşul lui Hristos, Iulian apostatul, cu suliţa, a zis către popor:
"Bucuraţi-vă, fraţilor, şi vă veseliţi, că a auzit Domnul rugăciunea noastră, că
împăratul cel rău şi necredincios şi-a luat cuvenita pedeapsă fiind ucis de Sfântul
Mercurie". Aşa a scăpat cetatea Cezareea de mânia şi răzbunarea împăratului.

***
Împăratul Valens, care a luat tronul după Iulian apostatul, era arian şi nu putea
răbda pe Sfântul Vasile pe scaunul Cezareei pentru că îl ruşina cu viaţa şi
învăţătura sa. De aceea căuta în tot felul să-l tragă de partea arienilor, dar nu a
reuşit să amăgească pe apărătorul şi diamantul Bisericii lui Hristos. Atunci a
trimis la el pe eparhul Modest să-l ameninţe cu închisoarea, cu exil şi cu
confiscarea averilor lui.
Iar Sfântul Vasile i-a răspuns: "Averile mele vrei să le iei? Nici pe tine nu te vei
îmbogăţi, nici pe mine nu mă vei sărăci. Dar socotesc că aceste haine vechi ale
mele şi aceste puţine cărţi în care este toată bogăţia mea, nu-ţi trebuie. De
izgonire nu mă tem, pentru că tot pământul este al lui Dumnezeu. De munci nu
port grijă, că mă voi duce mai degrabă la doritul sfârşit şi cu aceasta îmi vei face
bine că mă vei trimite mai degrabă la Dumnezeul meu!"

Atunci a zis eparhul către el: "Nimeni nu mi-a vorbit cu aşa îndrăzneală!"

Iar Sfântul Vasile i-a răspuns: "Pentru că până acum n-ai vorbit cu un episcop!"

Auzind de aceasta, împăratul a hotărât să-l scoată din scaun şi să-l exileze. Dar
când să semneze hotărârea i s-a stricat condeiul. A luat al doilea şi al treilea
condei şi la fel i s-au rupt, iar mâna a început să-i tremure. Atunci a cunoscut că
este pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui şi, temându-se, a renunţat.

Acelaşi împărat eretic a făcut şi altă nedreptate. Trecând prin oraşul Niceea, a
luat biserica ortodocşilor şi a dat-o în mâinile arienilor. Atunci, mîhnindu-se
credincioşii, au cerut ajutorul Sfântului Vasile, apărătorul dreptei credinţe.

Iar el a venit la împăratul Valens şi i-a spus: "Cinstea împăratului iubeşte drep-
tatea. Pentru ce, împărate, ai făcut judecată nedreaptă, de ai luat biserica ortodo-
cşilor şi ai dat-o arienilor eretici?"
Iar mai marele bucătarilor auzind cum vorbeşte sfântul, l-a mustrat. Marele
păstor însă i-a răspuns: "Lucrul tău este să te îngrijeşti de mâncări, iar nu să
tulburi dogmele Bisericii!"

La urmă împăratul l-a trimis pe Sfântul Vasile la Niceea să facă el dreptate şi i-a
dat şi scrisoare de întărire.

Sosind în Niceea, Sfântul Vasile a adunat pe ortodocşi şi pe arieni, le-a citit


scrisoarea împăratului şi au hotărât ca împreună să încuie biserica, să-i sigileze
uşile şi să pună străji de ambele părţi. Apoi să se roage arienii lui Dumnezeu trei
zile şi trei nopţi şi de li se va deschide biserica singură, în chip minunat, să fie a
lor. La urmă să se roage ortodocşii o noapte şi de li se va deschide lor biserica,
să fie a ortodocşilor; iar dacă nici lor nu se va deschide biserica, să fie tot a
arienilor. Şi au făcut aşa. Dar nu s-a deschis biserica arienilor.

Atunci, Sfântul Vasile a adunat pe toţi ortodocşii la o biserică afară din oraş şi s-
au rugat acolo toată noaptea. Dimineaţă, au venit cu toţii la biserica încuiată, în
frunte cu Sfântul Vasile îmbrăcat în veşminte, cântând: "Sfinte Dumnezeule,
Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!" Cum au ajuns la uşa
bisericii s-au rugat cântând: "Doamne miluieşte".

Apoi Sfântul Vasile a însemnat uşa încuiată cu Sfânta Cruce şi a zis: "Bine-
cuvântat este Dumnezeul creştinilor, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii
vecilor". Când a strigat tot poporul "Amin", îndată s-a făcut cutremur, s-au
zdrobit zăvoarele, s-au rupt peceţile, s-au deschis uşile singure cu ajutorul lui
Dumnezeu şi au intrat în biserică ortodocşii cântând "Doamne miluieşte". Apoi
Sfântul Vasile a săvârşit Sfânta Liturghie şi, văzând minunea, toţi arienii s-au
făcut ortodocşi.

***
Altădată a venit la marele Vasile o femeie plângând şi i-a spus că soţul ei a luat-
o în căsnicie cu ajutorul vrăjmaşului diavol, după ce mai întâi s-a lepădat de
Hristos şi i-a dat scrisoare aceluia că va face voia lui. Acum soţul ei se căia de
ceea ce făcuse şi nu ştia cum să revină la Hristos.

Auzind acestea, Sfântul Vasile l-a chemat la sine pe tânăr, l-a mărturisit şi l-a
întrebat: "Voieşti să te întorci din nou la Domnul nostru Iisus Hristos?"

Iar el i-a răspuns: "Voiesc, dar nu pot, pentru că m-am dat în mâinile satanei cu
scrisoare".

"Dar crezi că Domnul te iartă şi te primeşte?", l-a întrebat Sfântul Vasile.


"Cred, Doamne, ajută necredinţei mele".

Atunci Sfântul Vasile l-a închis într-o cameră pe tânărul acela şi l-a învăţat să se
roage ziua şi noaptea. Dar în primele zile a suferit grele ispite de la diavoli, că
strigau către el: "Tu ai venit la noi, iar nu noi la tine".

După multe zile de post şi rugăciuni a venit Sfântul Vasile la el şi i-a zis: "Cum
te afli, fiule?" "Acum sunt bine, sfinte părinte, că te-am văzut în vis cum l-ai
biruit pe diavolul".

Adunând pe clerici şi pe credincioşi, Sfântul Vasile a luat pe acel tânăr şi l-a dus
la biserică cântând: "Doamne miluieşte".

Dar vrăjmaşul diavol s-a pornit cu mânie asupra tânărului să-l răpească din
mâinile sfântului şi striga: "Mă nedreptăţeşti, Vasile, că nu eu am venit la
dânsul, ci el a venit la mine să-mi ceară ajutor. Deci, al meu este, că s-a lepădat
de Hristos!"
Şi a zis păstorul cel bun: "Binecuvântat este Domnul Dumnezeul meu, că nu-şi
va lăsa poporul mâinile în jos de la rugăciune, până nu vei da, diavole,
scrisoarea tânărului înapoi".

Şi în timp ce toţi se rugau cu mâinile în sus şi ziceau cu lacrimi "Doamne


miluieşte!", îndată hârtia dată de tânăr vrăjmaşului a căzut din văzduh în
biserică. Aşa se jertfea bunul păstor pentru mântuirea fiilor săi sufleteşti.

***
Odată, s-a rugat lui Dumnezeu cuviosul Efrem Sirul să-i arate cum este Sfântul
Vasile. Şi noaptea a văzut un stâlp de foc care ajungea până la cer şi i-a zis un
glas de sus: "Efreme, Efreme, cum este acest stâlp de foc, aşa este Vasile!"

Apoi s-a dus cuviosul Efrem la marele Vasile în Cezareea Capadociei, şi, cu
toate că nu voia, a fost hirotonit preot de dânsul.

Aşa era viaţa Sfântului Vasile, ca o făclie aprinsă în mijlocul Bisericii, spre
luminarea tuturor, încât şi îngerii se minunau de sfinţenia vieţii lui, iar diavolii şi
necredincioşii se cutremurau şi fugeau.

Simţindu-şi aproape ceasul morţii Sfântul Vasile a chemat la el un doctor evreu,


anume Iosif, să-l cerceteze şi i-a spus că până seara va muri. Dar el a trăit până a
doua zi, a săvârşit Sfânta Liturghie, a botezat pe acel doctor, apoi binecuvântând
pe toţi şi-a dat duhul în mâinile lui Iisus Hristos la 1 ianuarie anul 379, fiind în
vârstă de 51 de ani.
Apoi adunându-se mulţi arhierei, călugări şi credincioşi, au plâns mult pentru
plecarea dintre ei a unui aşa de mare luminător şi dascăl al Bisericii şi l-au
îngropat cu cinste în biserica Sfântului mucenic Evpsihie din Cezareea.

Iubiţi credincioşi, astăzi, o dată cu Sfântul Vasile cel mare, prăznuim şi Tăierea
Împrejur a Domnului nostru Iisus Hristos. Este unul din cele douăsprezece
praznice împărăteşti de peste an.

Astăzi, la opt zile după naştere, Domnul este dus la templul din Ierusalim, unde
primeşte botezul Legii Vechi, adică tăierea împrejur, când I S-a pus şi numele de
Iisus, căci numele copiilor dintotdeauna se pune la botez. Prin aceasta
Mântuitorul se arată împlinitor al Legii Vechi, iar nu călcător al ei. Ba mai mult,
prin venirea Sa în lume, Fiul lui Dumnezeu desăvârşeşte Legea, o înnoieşte, o
îndumnezeieşte printr-o nouă Lege, care este Legea harului, adică Sfânta
Evanghelie. Pe aceasta toţi credincioşii suntem datori s-o respectăm pentru a
deveni şi noi fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai Împărăţiei cerurilor.

Tot astăzi avem Anul nou. A mai trecut un an din viaţa noastră, din viaţa lumii şi
astăzi am început altul, pe care îl dorim să fie pentru lume, pentru Biserica lui
Hristos, pentru fiecare familie şi om, un an de pace, de înţelegere între oameni,
un an de întărire, de roade bogate atât pământeşti cât şi cereşti.

Roadele pământului sunt: pâinea cea de toate zilele, sănătatea, pacea în lume,
copiii, speranţa şi bucuria acestei vieţi.

Iar roadele cereşti sunt credinţa în Dumnezeu, iubirea creştină, rugăciunea,


milostenia şi celelalte fapte bune. Pe toate aceste virtuţi dorim să le sădească
Dumnezeu în inimile noastre, să le adape prin rugăciune şi să le facă să crească,
să se desăvârşească în noi prin harul Duhului Sfânt.

Iată ce vă dorim astăzi, la început de an nou. Iată urarea Bisericii şi a păstorilor


ei către fiii ei sufleteşti, acum, de Anul Nou. Să sporim în credinţă şi în fapte
bune, fraţii mei. Să nu stăm pe loc, ci să creştem ca un copac, ca o floare, urcând
din treaptă în treaptă, din putere în putere, dintr-o faptă bună în alta şi mai bună.

Să nu ne mulţumim cu ce am făcut până acum. Să nu ne odihnim, nici să stăm


pe loc. Iată anii trec mereu şi se înnoiesc; viaţa noastră trece şi ea şi noi trebuie
să mergem la Dumnezeu, unde mai avem de trăit o viaţă. O viaţă veşnică, nouă,
fără dureri, fără lacrimi şi moarte, o viaţă care nu are sfârşit. O viaţă împreună
cu Hristos şi cu Maica Domnului, la un loc cu îngerii şi cu toţi sfinţii.

La început de an nou, Biserica Ortodoxă ne pune înainte un model vrednic de


urmat, ne pune viaţa şi faptele Sfântului Vasile cel mare. El este unul din cei trei
dascăli şi ierarhi ai lumii, împreună cu Sfântul Grigorie Teologul şi cu Sfântul
Ioan Gură de Aur.

Să urmăm şi noi lui Hristos şi sfinţilor Lui. Să urmăm după a noastră slabă
putere, credinţei, bărbăţiei, curajului, tăriei, răbdării, smereniei, milosteniei,
înfrânării, postului şi rugăciunii Sfântului Vasile cel mare. Postul, rugăciunea şi
viaţa curată au avut un mare rol în creşterea duhovnicească a marelui ierarh. Să
le iubim şi noi după putere. Apoi să adăugăm tăria credinţei, milostenia,
ascultarea de păstorii Bisericii, cinstea, omenia şi ajutorarea săracilor.

La formarea Sfântului Vasile a avut mare rol şi cunoaşterea cuvântului lui


Dumnezeu, hrana sufletului spre care cugeta ziua şi noaptea. Să ne hrănim şi noi
sufletul cu ascultarea slujbelor Bisericii şi citirea Sfintei Scripturi şi a învăţăturii
Sfinţilor Părinţi. Cel puţin câte un capitol, o pagină pe zi să citim din sfintele
cărţi. Cel puţin câţiva psalmi să spunem pe zi, iar "Tatăl nostru" să-l repetăm de
mai multe ori sau rugăciunea "Doamne Iisuse..." şi vom primi mare folos şi
ajutor de sus.

Apoi să ţinem la Biserică şi la dreapta credinţă ca la însăşi viaţa şi sufletul


nostru. Vedeţi cu cât curaj şi tărie apăra Sfântul Vasile credinţa ortodoxă? Nu se
ruşina de împăraţi şi de eretici; nu se lăsa amăgit de laude sau de daruri, nu se
temea nici de diavoli, nici de moarte când era vorba de credinţă şi de sufletele
oamenilor. Când era vorba de el era foarte blând, smerit şi răbdător, chiar dacă
cineva îl ocăra. Dar când era vorba de stricarea dogmelor credinţei, când se
hulea Dumnezeu şi se lovea Biserică de către eretici, atunci Sfântul Vasile era
aspru şi curajos ca un sfânt, îndrăzneţ ca un episcop, iubitor de credincioşi ca un
adevărat păstor de suflete, gata să-şi dea şi viaţa pentru Evanghelie.

Să ne apărăm sufletul de patimi, trupul să-l păzim curat de necurăţia păcatelor,


iar credinţa noastră străbună, ortodoxă, s-o apărăm până la jertfă de eresuri, de
indiferentism şi necredinţă care bântuie tot mai mult în prezent.

Să-L rugăm pe Dumnezeu să binecuvânteze cununa Anului nou cu pace între


popoare, cu sănătate şi pâine. Iar pe noi, Biserica Sa, să ne binecuvânteze cu
păstori buni, cu credinţă tare, cu fapte bune şi mântuire. Amin.
Sfântul Nicolae Velimirovici - Proloagele de la Ohrida - Pomenirea
Sfântului Vasile cel mare, arhiepiscopul Cezareii Capadociei

Sfântul Vasile s-a născut în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare.
Încă nebotezat fiind, Sfântul Vasile a stat cincisprezece ani la Atena unde a
studiat filosofia, retorica, astronomia, şi toate ştiinţele acelui timp.

Colegi de studii i-au fost Sfântul Grigorie Teologul şi Iulian, împăratul apostat
de mai târziu.

La anii maturităţii a primit Sfântul Botez în apele Iordanului împreună cu


[celebrul] Eubul, fostul său profesor.

A fost episcop al Cezareei Capadociei timp de aproape zece ani, şi şi-a încheiat
viaţa pământească la vârsta de cincizeci de ani.

A fost apărător mare al Ortodoxiei, luminător al curăţiei morale, zelot al trării


religioase, culme a gândirii teologice, ziditor şi stâlp al Bisericii lui Dumnezeu.

Sfântul Vasile şi-a meritat pe deplin titlul de „Mare", în cântările sale, Biserica îl
numeşte „dumnezeiasca albină a Bisericii lui Hristos care adună sufletele
credincioşilor cu dulceaţa cinstirii de Dumnezeu, iar cu acul dumnezeiescului
dor, ca şi cu o armă, răneşte hulele ereticilor."
Se păstrează numeroase scrieri ale acestui Sfânt Părinte al Bisericii, scrieri
teologice, apologetice, ascetice, canonice precum şi Sfânta Liturghie care îi
poartă numele.

Această Sfântă Liturghie a Sfântului Vasile cel mare se slujeşte de zece ori pe
an: la Întâi ianuarie, ziua Sfântului; în ajunul Naşterii Domnului; în ajunul
Botezului Domnului; în toate Duminicile Sfântului şi marelui Post, cu excepţia
Duminicii Floriilor; în Sfânta şi Marea zi Joi şi în Sfânta şi marea zi Sâmbătă [a
Săptămânii Patimilor].

Sfântul Vasile cel mare a adormit cu pace în ziua de l ianuarie a anului 379 după
Hristos, strămutându-se în Împărăţia Cerurilor.

Imn de laudă la Tăierea împrejur a Domnului Dumnezeului şi


Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi la Sărbătoarea Sfântului Vasile cel
mare

O, Tu Cel care Legea o ai dat lumii şi oamenilor


Tu, de Lege Dătătorule, ca unul supus Legii Te-ai făcut.
însuţi de bună voie supunându-Te legii,
Pe mulţi legea ascultării cu putere i-ai învăţat.

De aceea în a opta zi trupeasca Tăiere împrejur o ai primit;


împlinind Legea, o Lege Nouă lumii ai dat,
Căci tăierea împrejur duhovnicească pe cea trupească o a înlăturat.

Astfel noi credincioşii patimile sufletului tăindu-le


cu un cuget curat la Tine privim;
Ca duhovniceşte voia trupului să o tăiem
A Ta voie, O Mântuitorule, dorim să împlinim.

De la a Ta Tăiere împrejur Sfinţii mântuirea s-au învăţat,


Şi ale lor vieţi pildă cu literă de foc scrisă nouă ne-au lăsat.

Sfântul Vasile cel mare, raza soarelui celui dumnezeiesc,


învăţătura tăierii împrejur a inimii, poporului creştinesc moştenire o a lăsat.

Sfântului Vasile cel mare fie laudă în veci,


celui care, rob al Tău fiind,
Mare s-a numit şi a rămas
căci de la a Ta Tăiere împrejur
smerita ascultare a învăţat.
Părintele Arsenie Boca – Despre Sfântul Vasile cel mare înaintea
prefectului roman

Ca să scurtez vorba, aleg din viaţa Sfântului Vasile câteva momente de mare
înălţime morală prin care se dovedeşte a fi cu adevărat mare dascăl al lumii şi
ierarh. Era prin anul 372 când însuşi împăratul Valent a mers în Cezareea
Capadociei unde păstorea Sfântul Vasile cu gând să-l abată de la dreapta
credinţă la arianism. Sfântul Vasile i-a răspuns liniştit şi cuviincios că ţine
credinţa pe care au mărturisit-o Sfinţii Părinţi la Niceea (325) şi că nimeni nu are
putere să dea altă mărturisire de credinţă peste aceea. Primind un atare răspuns
împăratul Valens căuta pricina ca să-l exileze pe Sfântul Vasile ştiind că numai
el susţine dreapta credinţă în Asia Mică şi că dacă n-ar fi el pe ceilalţi uşor i-ar
putea câştiga fie prin momeli, fie prin înfricoşări.

Împăratul l-a dus cu sine pe Modestus, prefectul pretorienilor (siguranţa împă-


ratului) şi pe episcopul Evippius din Galatia care era arian. Pe acesta l-a dus ca
să provoace scandalul ca apoi prefectul să poată interveni cu armata. Evippius a
vrut să slujească într-o biserică din Cezareea dar Sfântul Vasile nu l-a lăsat până
când nu va subscrie afuriseniile date de soborul de la Niceea asupra arienilor.
Acela s-a plâns împăratului care a trimis la Sfântul Vasile pe prefectul
pretorienilor ca să-l atragă la arianism iar dacă nu va putea cu binele să-l
înfricoşeze cu ameninţări.

“Ce îndrăzneală ai tu să te împotriveşti religiei împăratului” - îi zise prefectul?

“Eu nu văd nici o îndrăzneală şi nu văd care este religia împăratului ca să mă


împotrivesc ei. Eu ştiu că şi împăratul e creat de Dumnezeu ca şi mine şi prin
urmare şi el trebuie să aibă aceeaşi religie pe care o am şi eu şi credincioşii
mei”.
Prefectul începu cu ademeniri zicând: “Uite n-ai vrea tu să fii în mărire
asemenea împăratului? O vei putea avea dacă vei mărturisi şi tu credinţa
împăratului”.

Sfântul Vasile îi răspunse: “Amândoi suntem creaţi după chipul şi asemănarea


lui Dumnezeu dacă suntem asemenea împăratului. În ce priveşte mărirea,
aceasta se va vedea numai în viaţa viitoare. Apoi spune tu dacă o va avea
acela care face voia lui Dumnezeu sau acela care lucrează împotriva Lui”.

“Dar nu te temi de relele ce pot să vină asupra ta” - îi zise prefectul?

“Eu nu mă tem de rele pentru că ştiu că Dumnezeu nu va îngădui mai multe


decât sunt de trebuinţă pentru ispăşirea păcatelor mele”.

“Dar ştii că împăratul poate să-ţi facă atâta rău cât tu nu vei putea răbda?”

“Ce anume ar putea să-mi facă împăratul” - întreabă Sfântul Vasile liniştit?

“Să te despoaie de averi, să te exileze, să te ucidă chiar”.

La acestea Sfântul Vasile râse zicând: “Toate acestea împăratul nu mi le poate


face. Astfel nu mă poate despuia de averi fiindcă m-am despuiat demult eu
însumi, aşa că azi n-am nimic. Nu mă poate exila unde să nu fie Dumnezeu de
faţă. Apoi cu moartea nu-mi poate face alta decât să mă trimită mai degrabă
la viaţa pe care atât de mult o doresc. Spune deci stăpânului tău, împăratului,
că dacă n-are alte rele cu care să mă înfricoşeze, de acestea de până acum nu
mă tem şi nici gând n-am să-i fac lui pe voie împotriva lui Dumnezeu”.

Prefectul pretorienilor spuse împăratului totul şi încheie cu aceste cuvinte: “De


către căpetenia acestei Biserici suntem biruiţi: Ameninţărilor este superior, decât
cuvintele e mai tare, iar decât ademenirile este mai puternic” (Minis superior est,
sermonibus firucior, verbogum blandi, tiis fortior).

Dacă i-am zis: “Niciodată n-am văzut om ca dumneata” ştiţi ce mi-a răspuns?

“Poate că niciodată n-ai văzut episcop”!

Împăratul se aprinse de mânie şi zbieră înfuriat: “Să fie exilat numaidecât!!” Şi


însuşi se apucă să scrie mandatul de exilare, dar de trei ori i se rupse peniţa şi nu
putu scrie. Împăratul crezu că acesta este un semn de sus şi de data aceasta lăsă
mânia pentru mai târziu. Reîntors la Constantinopol, din nou încercă să scrie
mandatul de exilare pentru Sfântul Vasile dar fără de veste i se îmbolnăvi
copilul cel mai mare şi se zbătea ca-n ghearele morţii şi nu se linişti până ce nu-
şi propuse să lase pe arhiepiscopul din Cezareea în pace.

Iată părinte al Bisericii, mare dascăl al lumii şi ierarh. Iată ucenic umblând
liniştit pe marea înfuriată. Iată stâlp nemişcat de talazuri, iată linişte şi
modestie neclintită de vifor, iată om dintre noi străbătând veacurile şi
întărindu-ne pe noi în liniştea cea mai presus de fire, că tot Dumnezeu este la
cârma lumii.
Sfântul Iustin Popovici - Predică la Sfântul Vasile cel mare

Iată-ne de Anul nou… Ce este această noapte, ce este clipa, ce este ora, ce este
timpul? Oare ce numim noi, oamenii, timp? Timpul, acesta este un râu imens în
josul căruia Domnul a împins tot ceea ce a creat: cerul, soarele, stelele,
pământul, oamenii de pe el, fiecare lucru, fiecare fiinţă. Toate acestea le-a
împins în josul şuvoiului timpului. Încotro curge acest râu, încotro ne poartă,
încotro mergem purtaţi de şuvoiul acestui râu de nestăvilit pe care noi îl numim
timpul?

Timpul. Ce este timpul? Timpul este intrarea în veşnicie. De aceea este timpul
nespus de important pentru noi, important ca şi veşnicia în cealaltă lume. De
aceea este fiecare zi foarte importantă în viaţa noastră, fiecare noapte; nu, fiecare
clipă, căci de fiecare clipă depinde veşnicia noastră. Da, timpul este intrarea în
veşnicie. Aceasta este, fraţilor şi surorilor, concepţia evanghelică a timpului.
Înţelegerea timpului de către Hristos. Timpul ne este dat ca prin el să
câştigăm veşnicia. Iată, o astfel de semnificaţie are timpul.

Biserica în această lume nu este nimic altceva decât un atelier dumnezeiesc în


care timpul se transformă în veşnicie, atelier dumnezeiesc care ne învaţă
înţelepciunea, pentru ca fiecare zi să o transformăm în veşnicie, fiecare clipă
proprie să o umplem cu ceea ce este veşnic, de la început până în ziua de azi şi
din ziua de azi până la Înfricoşătoarea Judecată şi în toată veşnicia. Biserica lui
Hristos este un atelier dumnezeiesc care transformă timpul în veşnicie.

Aţi auzit cuvintele Mântuitorului, Evanghelia Mântuitorului de Anul nou. El


spune: Am venit să propovăduiesc anul plăcut Domnului (Luca 4, 19).
Acesta este anul care a început atunci şi niciodată nu se mai întrerupe, anii care
vor dăinui. Acesta este timpul care se transformă în veşnicie. Domnul Hristos a
binecuvântat timpul, l-a umplut de Sine şi l-a umplut veşnic şi de veşnicie. De
când a coborât în lumea noastră pământească şi a intrat în acest torent, în acest
râu al timpului, a luat naştere anul plăcut Domnului.

Nouă ne sunt date puteri dumnezeieşti, ca noi oamenii mici şi săraci, să putem
umplem pe pământ, zilele şi nopţile noastre, sufletele noastre şi fiinţa noastră cu
ceea ce este veşnic, cu ceea ce este al lui Hristos, cu ceea ce este ceresc. Un
asemenea dar ne-a adus Domnul nouă, oamenilor.

Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul (Psalmul 117, 24). Atunci, prin
biruinţa asupra morţii, prin biruinţa asupra diavolului, prin dreptatea asupra
păcatului ne-a dăruit Viaţa veşnică, nemurirea. De aceea este acea zi pe care a
făcut-o Domnul, ziua care a început de la Înviere şi durează veşnic, prin toată
veşnicia, pentru fiecare om pe pământ, pentru fiecare fiinţă omenească. De la
Naşterea Domnului Hristos în această lume, de la Învierea Sa nu mai există nici
o îndreptăţire.

Fiecare zi este ziua mântuirii căci este aici, în mijlocul nostru, Domnul
Hristos Cel Înviat, şi deasupra noastră şi în jurul nostru şi pretutindeni.
Pretutindeni în toată lumea este Domnul Hristos Înviat, fără de moarte!
Omule, atunci de ce zăboveşti? Pentru tine fiecare zi este ziua mântuirii. Fiecare
zi este ziua mântuirii. Nu numai aceasta, fiecare clipă este ziua mântuirii.

Amintiţi-vă de tâlharul de pe cruce (Luca 23, 42-44). În momentul în care s-a


pocăit, pentru el a luat naştere nu numai ziua, nu numai anul, nu numai mii de
ani, ci întreaga veşnicie. Ce s-a întâmplat cu Zaheu? În acea zi în care a intrat
Domnul în casa sa, atunci când în sufletul lui Zaheu s-a întâmplat o mare
transfigurare prin întâlnirea cu Domnul, ce a devenit acea zi pentru el? (Luca 19,
2-9) Veşnicia, veşnicia lui, nu numai mii de ani. Căci de atunci el şi-a rânduit
întreaga sa viaţă intru veşnicie, a mers după Domnul şi a dobândit Viaţa
veşnică.

Tot aşa se întâmplă şi cu fiecare om în această lume. Ce se cere de la noi? Ca


noi să transformăm fiecare zi în veşnicie, fiecare zi. Aceasta este pocăinţa
pentru noi, pocăinţă şi lupta cu păcatele noastre. Păcatul să-l nimicesc în mine;
şi când reuşesc aceasta prin pocăinţă, dobândesc bucurie dumnezeiască.
Iată-mi veşnicia, iată ziua binecuvântată, iată ziua pe care a făcut-o Domnul, iată
biruinţa mea asupra a tot ceea ce este muritor, asupra a tot ceea ce este păcătos,
asupra a tot ceea ce este demonic.
Iată, a cui zi o slăvim? A marelui şi Sfântului învăţător al lumii, a lui Vasile,
arhiepiscopul Cezareii Capadociei, omul care şi-a transformat timpul vieţii sale
pământeşti în veşnicie. Priveşte-l, ia aminte! Cum trăieşte el, cum în fiecare
oră, în fiecare clipă el transformă timpul în veşnicie, trăieşte în Biserica lui
Hristos şi cu puterea ei, el transformă timpul său în veşnicie.

Fie ca Sfântul Vasile să reverse de la Domnul credinţă mare, dragoste


evanghelică mare, rugăciune neîncetată, post aspru, milostivire, iubire de
fraţi, iubire de Dumnezeu. Cu ajutorul tuturor acestor sfinte virtuţi să ne
transformăm zilele noastre, nopţile noastre, orele noastre şi clipele noastre în
veşnicie, să fim şi noi, atunci când vom ieşi din această lume, cu sufletele
pline de credinţă evanghelică, de dragoste evanghelică şi de toate virtuţile
evanghelice, să ne înălţăm la Ceruri şi acolo împreună cu toţi Sfinţii să-L
slăvim pe Domnul nostru cel minunat şi neschimbat, pe Iisus Hristos, Căruia
I se cuvine cinstea şi slava veşnică, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Anul Nou, 1965)

(din: Cuviosul Iustin de la Celie, Cuvinte despre veşnicie – predici alese,


Editura Egumeniţa, 2013)
Pr. Prof. Ion Buga - Predică la Sfântul Vasile cel mare

Începem acum prima zi a mileniului III. Nu vă mai faceţi nici o grijă că o fi la


anul. Anul acesta începe trupul, din urmă, al mileniului care vine. Când se va
termina acest trup va fi al mileniului III. Azi este începutul pentru mileniul III.
Biserica a pus astăzi în faţa noastră pentru înţelegere şi pentru lucrare, pentru
săvârşirea acestor fapte pe care le avem azi aici de săvârşit; trebuie să înţelegem
că ele pot asigura merindea sufletească, duhovnicească, pentru un mileniu sau,
de ce nu, pentru o veşnicie. Toate acestea pe care le auzim aici şi toate acestea
pe care le săvârşim în cadrul Sfintei Liturghii nu sunt fapte şi acte ale timpului,
ci ale veşniciei.

Ce anume se întâmplă azi aici? Spuneam că pagina de azi a Evangheliei,


lucrarea lui Dumnezeu în Iisus Hristos care se săvârşeşte astăzi, Tăierea
împrejur, şi toate celelalte sunt atât de bogate, atât de profunde şi în acelaşi timp
extrem de acoperite în smerenie. Nici un praznic al Mântuitorului nu este mai
ascuns, mai neînsemnat, aparent, decât cel de astăzi. Iată cum S-a lăsat
Dumnezeu acoperit de slava şi de numele omului şi al oamenilor. Se dovedeşte
mai întâi că El nu a venit pentru El sub nici un chip. Hristos-Dumnezeu a venit
numai pentru om. Astăzi a venit pentru Sfântul Vasile cel mare pe care l-a
ridicat deasupra lui.

Ce vreau să spun: dacă îl iei pe orice creştin la repezeală şi îl întrebi ce


sărbătoare este astăzi îţi va spune că astăzi este Sfântul Vasile cel mare. Foarte
puţini îşi mai aduc aminte sau cunosc că praznicul de astăzi se numeşte ,,Tăierea
împrejur a Domnului’’ şi după aceea putem să adăugăm prăznuirea unui om.
Este adevărat că omul acesta nu era unul oarecare, era un sfânt, poate chiar cel
mai mare. Cu toate acestea el era doar om, în timp ce Iisus era Dumnezeu. Iată-L
cum Se lasă acoperit de smerenie autentică, de strălucirea omului.

Astăzi, de Sfântul Vasile cel mare, dar în orice zi Dumnezeu Se bucură ori de
câte ori reuşeşte să-l ridice pe om acolo unde a vrut. De aceea a şi venit: să-l
ridice pe om. El nu avea nevoie de ridicare, de înălţare. De fapt, de ce spuneam
că praznicul de azi ne învaţă şi cuprinde în el merinde suficiente pentru o
veşnicie sau hai să zicem, pentru mileniul în care am intrat? Ce se întâmplă
astăzi? Astăzi Dumnezeu ia nume de om pentru că Iisus nu este numele lui
Dumnezeu, Iisus este numele unui om născut în Nazaret, crescut acolo, aşa
cum subliniază Evanghelia lui Luca citită astăzi. De două ori spune: şi
Pruncul creştea şi se întărea şi sporea cu înţelepciunea şi cu duhul. Când
spunem că astăzi Dumnezeu ia nume de om, înţelegem ce s-a întâmplat acum
două mii de ani când istoria şi timpul au devenit creştine. Au purtat numele lui
Iisus Hristos.

Creştinismul ca denominaţiune începe astăzi (acum două milenii) şi iată că


fiecare an are pe fruntea lui numele lui Iisus. De aceea se numeşte an de
mântuire pentru că ,,Iisus’’ se tâlcuieşte ,,Dumnezeu mântuieşte’’. De aceea
toţi anii de la Hristospână astăzi se numesc ani de mântuire, ani ai lui Iisus.
De aceea este fericită ziua de astăzi; căci pe fruntea ei s-a scris cel mai înalt
nume din toate câte au fost vreodată pe pământ: numele lui Iisus Hristos.

E adevărat că el fusese sugerat de sus, de la Tatăl Lui direct, de la Tatăl Lui din
cer. El a avut un singur Tată, pe Cel din cer, iar aici, pe pământ, Iosif era un tată
deghizat, să spunem aşa. Pentru ochii oamenilor care nu pricepeau ce se
întâmplă, trebuia să fie un paravan care să salveze întreaga lege, şi
dumnezeiască şi omenească.

Tot legea dumnezeiască poruncise să fie ucisă cu pietre o femeie care era prinsă
în adulter. Dacă în ochii tuturor Iisus pruncul ar fi apărut ca fiul unei femei şi
cum ei nu ştiau teologia de astăzi, erau obligaţi să împlinească exact legea aceea.
Iată, Dumnezeu salvează legea exact după formula pe care o citim în Sfânta
Evanghelie de astăzi: ,,Au dus pe Prunc la templu ca să împlinească legea’’
pentru ca să fie tăiat împrejur a opta zi după lege, deşi nu era nevoie pentru că
Iisus era om şi nu evreu. Iisus Hristos nu este evreu, este om mai presus decât
toate popoarele din lume. De ce spun că nu este evreu? Pentru că cine stabileşte
apartenenţa la un neam: tatăl! Ori Tatăl Lui nu era evreu. Măcar Dumnezeu nu
era evreu. Ei spun că şi El este. Pe undeva au dreptate că ei L-au definit mai
bine. În definiţie, le aparţine.
Care sunt cele mai adânci şi bogate învăţături ce se desprind şi care ni se
impun din această modestă (aparent modestă) Evanghelie şi prăznuire de
astăzi?

În primul rând, smerenia lui Dumnezeu până la actele cele mai obişnuite ale
omului de rând. Pentru că Iisus Hristos a coborât în modul cel mai autentic la
nivelul pruncului neştiutor, având nevoie de a spori, de a fi educat, de a fi
crescut.

Auziţi, Dumnezeu să aibă nevoie, ca orice om obişnuit, să-L crească cineva, să-
L crească omul! Vă daţi seama la cât a renunţat El ca natură divină, preexistent
înainte de veci? Nu mai avea nevoie să coboare, să intre să Se micşoreze şi să
coboare la temelia timpului, la treapta cea mai de jos, să coboare până la nivelul
ultim al omului. Care este nivelul cel mai de jos al omului? Starea de pruncie. E
adevărat că e starea cea mai frumoasă, că este starea nevinovată. Dumnezeu era
oare vinovat ca să coboare, să recupereze starea nevinovăţiei pe care ar fi
pierdut-o cândva? Nici vorbă! Nu a pierdut nevinovăţia Lui divină; a renunţat la
ea în favoarea nevinovăţiei smerite, omeneşti.

Nici un praznic nu ne învaţă smerenia mai mult decât cel mai smerit dintre
praznicele Bisericii: Tăierea împrejur a Domnului pe care prea puţini creştini o
sesizează ca atare, la nivelul ei uluitor, de smerenie dumnezeiască. Când
Dumnezeu îţi dă o lecţie de smerenie, e cea mai mare lecţie pe care o poate da
un Dumnezeu atotputernic. E chiar mai multă smerenie în actul acesta al
supunerii unui Dumnezeu educaţiei omeneşti decât naşterea. Naşterea apare,
totuşi, ca ceva eroic. Se manifestă multă putere în naştere. La înviere şi mai
multă, pe Tabor maximum de putere dumnezeiască.

Acestea sunt destul de mult acte ale puterii. Ca să te laşi purtat în braţe ca orice
copil neputincios, să fii tăiat împrejur ca orice copil care moşteneşte aparent
păcatul strămoşesc! De aceea L-au tăiat împrejur: ca să i se ierte păcatul lui
Adam. În ochii poporului din vremea aceea, El apărea ca fiul lui Iosif, iar Iosif
apărea ca fiul lui Adam. Prin urmare, Iisus pruncul era privit ca orice om, cu
păcat cu tot. Iată cum Se lasă Dumnezeu privit ca păcătos, ca moştenind păcatul,
pe care nu-l avea.

Asta o ştim noi astăzi şi de aceea se cuvine să admirăm, direct proporţional cu


cunoaşterea, gesturile Lui pe care le făcea în faţa unor oameni care încă nu
descoperiseră teologia creştină. În primul rând nu se săvârşiseră actele teologiei
creştine. Acesta este al doilea act al teologiei creştine, primul fiind Naşterea. Al
doilea act al teologiei dumnezeieşti creştine este Tăierea împrejur. Se coboară
chiar cu o treaptă mai jos de la Naştere. Naşterea are în ea şi nota de exuberanţă
care este integrată oricărui act de naştere. Nu există naştere smerită. Toate
naşterile sunt uluitoare. Chiar dacă El S-a născut într-o iesle, actul naşterii nu
poate fi ciuntit cu nimic de locul unde se produce. Naşterea în sine este actul cel
mai teribil din tot universul. Este plin de exuberanţă. Astăzi coboară mult mai
jos. Se coboară chiar de la iesle şi de la peşteră şi mai jos în peştera lui Platon, în
întunericul cunoaşterii.

Credeţi că întâmplător la sfârşitul Evangheliei de astăzi se spune că în templu


fiind, de doisprezece ani de-abia, era mai înţelept decât toţi cărturarii din templu
(şi nu erau puţini)? Erau cel puţin şaptezeci de cărturari serioşi. Pe vremea aceea
nu se glumea cu învăţătura, scrisul, cartea, a ţinut locul de cinste al omului. Iisus
apare deodată superior tuturor învăţaţilor din templu, deşi era de-abia prunc de
doisprezece ani.

Acum descoperim taina învăţământului lui Iisus. Ştiţi că s-au făcut speculaţii că
a fost în India şi a studiat acolo la tot felul de şcoli. Nu! Ne-o spune limpede
Luca la ce şcoală a învăţat El. Spune Luca că era supus şi ascultător părinţilor
Lui. Aceasta este şcoala lui Iisus: şcoala ascultăriii nu numai de Tatăl Lui care
L-a trimis din cer, ci şi de părinţii lui adoptivi, oameni simpli. Omul simplu nu
înseamnă că nu este întreg şi că are nevoie neapărat de studii savante ca să fie
om. De studii savante are nevoie dacă vrea să mai fie şi altceva, adică să
slujească pe om pe o anumită direcţie.

Pentru a fi om este o singură şcoală. Şcoala pe care a făcut-o şi Iisus,


ascultându-Şi părinţii, supunându-Se lor; iar părinţii să nu te înveţe ei cea mai
bună şcoală? Noi primim învăţături din multe părţi, dar putem să negăm ce
învăţături otrăvite au primit copiii noştri şi noi înşine din afara şcolii părinţilor
noştri? Numai la părinţii noştri am auzit ce trebuie şi numai cât trebuie. Cu
condiţia să păstrăm cum a păstrat Iisus, cu toată sfinţenia, puţina învăţătură, dar
integră, primită de la părinţii Lui pe care El îi respecta, după Dumnezeu, ca pe
Dumnezeu. De aceea a şi învăţat, pentru că nu înveţi decât de la aceia pe care
aproape că îi divinizezi.

Astăzi învăţătorii nu mai sunt respectaţi, sunt priviţi cu dispreţ şi de aceea nu se


mai pot impune. E şi vina lor pentru că nici ei nu au mai ascultat de Dumnezeu.
Învăţătorul este primul fiu al lui Dumnezeu. După aceea vin toate celelalte
categorii umane. În scara filiaţiei divine, învăţătorul este primul numit fiu al lui
Dumnezeu pentru că este creatorul luminii după Dumnezeu. Dumnezeu creează
prima dată lumina, generic, şi apoi învăţătorul o creează pentru fiecare în parte.
Iată care a fost universitatea la care a studiat Pruncul. A studiat atât de bine,
încât la doisprezece ani, toţi universitarii de la templu erau în uimire şi nu
înţelegeau ce se întâmplă acolo. Se întrebau de unde ştie atâta carte. Nu era
vorba doar de o ştiinţă de carte stearpă. El îi învăţa pe învăţători o lumină pe
care ei încă nu o descoperiseră în Scriptura în care ei trăiau. Ei erau învăţătorii
legii, iar legea era Scriptura.

Mântuitorul a venit la doisprezece ani, copil fiind, să le descopere taina


Scripturii. Care era această taină? Ce credeţi că i-a învăţat Iisus Hristos pe
marii învăţaţi de la templu de i-a umit? Exact ce ne învaţă Evanghelia de
astăzi: smerenia lui Dumnezeu, ascultarea lui Dumnezeu şi toate câte le-a
făcut Dumnezeul real în istorie pentru om. Ei au rămas uimiţi pentru că nu
au bănuit niciodată ce valoare are omul în faţa lui Dumnezeu. Ei ştiau că
numai Dumnezeu are valoare, numai Dumnezeu este mare, puternic şi să nu
cumva să-L deranjezi cu ceva pentru că te-a terminat. Mântuitorul ne-a spus
altceva: pentru Dumnezeu, singurul lucru valoros, aproape ca şi El, este
omul. Acest lucru nu-l mai ştiau de mult savanţii pentru că exact în punctul
acesta a lucrat diavolul.

Un singur gând are demonul: să-l distrugă pe om, băgându-i în cap tot felul de
lucruri îngrozitoare care toate ţintesc un singur lucru: nu eşti bun de nimic! Eşti
un prost, dovadă că te-am şi păcălit de atâtea ori. Eşti un ticălos dovadă că eşti
plin de patimi pe care eu ţi le-am suflat la ureche. Eşti un nepriceput şi un naiv,
de vreme ce ai crezut că te tragi din maimuţă. Dumnezeu ţi-a spus că vii de la
El, că El te-a făcut, iar eu ţi-am spus că te tragi din maimuţă şi iată că ai venit la
mine.

Toate universităţile lumii de astăzi sunt pline de darwinism. Găseşti astăzi un


savant care să te ia în serios când îi spui că omul are origine la Dumnezeu şi nu
în maimuţă? E savant, ba chiar şi creştin şi are certificatul de botez în buzunar.
Vedeţi unde s-a dat lupta? Vedeţi ce luptă de lămurire a dus Hristos în templu?
Acesta a fost dialogul. Hristos le-a vorbit înţelepţilor lui Dumnezeu despre om la
nivel aproape dumnezeiesc. El putea să facă aceasta în virtutea faptului că,
datorită ascultării şi smereniei Lui, chiar era acel om dumnezeiesc. Era şi
Dumnezeu şi om real şi la fel de înalţi amândoi. Iată cum se fac în Iisus Hristos,
de o fiinţă, şi omul şi Dumnezeu.

Cineva putea spune, fără pericol de erezie, că omul, în Iisus, era mai mic decât
Dumnezeu? El nu a spus niciodată aceasta. Aici trebuie dusă lupta cea mare. Nu
s-a reuşit! Creştinismul nu a înţeles exact acest lucru: că în Iisus Hristos sunt de
o fiinţă şi omul şi Dumnezeu. Dumneavoastră ştiţi ce înseamnă asta? Acest lucru
l-a spus Iisus înţelepţilor şi noi trebuie să ne ruşinăm că ei au înţeles, dovadă că-
L admirau. Aţi auzit că I-au făcut vreun rău? Este singurul punct în care Pruncul
este admirat. În mod cert, le-a dat mult de gândit.

De astăzi, lumea a plecat în istorie pe un cu totul alt drum, luminat în secunda


aceea de copilul de doisprezece ani în templu. Praznicul de astăzi, în toată
smerenia lui, cuprinde tot ce este nevoie, nu pentru un mileniu, ci pentru o
veşnicie, de a ne bucura cu mintea. Să înţelegem şi să acceptăm aceste uriaşe
adevăruri! Să ne ajute Dumnezeu să ne bucurăm şi să înţelegem pe măsură!
Amin.

(Sursa: Evanghelie şi Liturghie, Predici vol.II, Pr.Prof.Ion Buga, Editura


Sfântul Gheorghe-Vechi, Bucureşti 2001, pag.85-92.)
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu - Sfântul Vasile cel mare

Sfântul Vasile cel mare ( 379) s-a născut pe la 330 la Cezareea Capadociei dintr-
o familie evlavioasă. Mama sa, Emilia, şi bunica sa, Macrina, o ucenică a
Sfântului Grigorie Taumaturgul (270), i-au dat de mic o creştere creştină aleasă.
Şi-a făcut mai întâi educaţia în familie cu tatăl său, retorul Vasile. A studiat apoi
la retorii şi filosofii timpului, la Cezareea Capadociei, apoi la Constantinopol şi
în cele din urmă, la Atena, unde a avut coleg şi prieten pe Sfântul Grigorie de
Nazianz şi pe viitorul împărat Iulian Apostatul (361-363), asupra căruia ne-a
lăsat un portret puţin măgulitor. Cei doi prieteni, Sfinţii Vasile şi Grigorie,
cunoşteau la Atena doar două drumuri: drumul bisericii, pentru a asculta pe
tâlcuitorii legii lui Dumnezeu, şi drumul şcolii, pentru a asculta lecţiile pro-
fesorilor lor.

Pe la 355 s-a întors la Cezareea Capadociei, unde a profesat un timp retorica. A


primit apoi botezul, a renunţat la lume şi a intrat în monahism, împărţind averea
la săraci. Pentru a se instrui în viaţa ascetică a călătorit în Siria, Palestina, Egipt
şi Mesopotamia.

La întoarcere, se retrase în Pont, pe malul râului Iris, unde fondat o mănăstire, în


care organiza viaţa monahală cu regim chinovial, sau de obşte. Aci se retrase
pentru un timp şi prietenul său, Sfântul Grigorie de Nazianz. În acest timp scrise
Sfântul Vasile , Regulile vieţii monahale mari şi mici, care se păstrează până azi
în mănăstirile ortodoxe.

În singurătatea mănăstirii, el şi cu prietenul său, Grigorie de Nazianz, alcătuiră o


culegere de texte despre frumuseţea vieţii spirituale, cu titlul Filocalia = iubire
de frumos.

În 364, a fost hirotonit preot, iar în 370, episcop la Cezareea Capadociei, unde
păstori cu mare autoritate nouă ani, până la moartea sa, la 1 ianuarie 379.

Sfântul Vasile e una dintre cele mai mari figuri ale creştinătăţii. A fost nu numai
un mare învăţat şi un aspru ascet, ci şi un vrednic episcop şi un mare filantrop.
În Cezareea Capadociei, a înfiinţat instituţii de asistenţă socială ca: azil,
ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor decăzute, şcoli tehnice şi spital, chiar şi
pentru leproşi. Toate aceste aşezăminte sunt cunoscute sub numele generic de
Vasiliada. După moarte a primit numele de Vasile cel mare şi e sărbătorit la 1
ianuarie în fiecare an.

Operele pe care ni le-a lăsat dovedesc vasta sa cultură teologică şi spiritul său
atotcuprinzător. A lăsat opere dogmatice, ascetice, exegetice, omilii şi cuvântări,
panegirice, Regidele monahale mari şi mici, canoane şi o Liturghie care-i poartă
numele.

Dintre acestea amintim: Contra lui Eunomiu, eretic arian extremist, con-
ducătorul anomeilor, în 3 cărţi, în care explică în chip admirabil dogma Sfintei
Treimi. Lui Dumnezeu Tatăl, ca fiinţă supremă perfectă, necreată, îi aparţine din
veci nenaşterea, Fiului, consubstanţial şi egal în dumnezeire cu Tatăl, îi aparţine
naşterea din veci din Tatăl, iar Duhului Sfânt, egal în dumnezeire şi cinstire cu
Tatăl şi cu Fiul, purcederea din veci din Tatăl.

Despre Sfântul Duh, în care arată dumnezeirea, consubstanţialitatea şi egalitatea


Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul şi rolul Sfântului Duh în viaţa Bisericii,
revărsând prin Sfintele Taine, permanent, harul Său sfinţitor şi înnoitor.

Hexaimeron-ul, 9 omilii, în care explică, punând la contribuţie ştiinţa antichităţii


şi a timpului său, crearea lumii până în ziua a cincea şi toate fenomenele legate
de actul creaţiei.

Fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa (394), a completat-o scriind, în 379,


lucrare Despre facerea omului în ziua a şasea.
Sfântul Vasile cel mare a scris o lucrare specială pentru educaţia tinerilor,
intitulată Către tineri.

Seninătatea şi farmecul culturii elene, iubirea ei de frumuseţe, înfloritoarea şi


clocotitoarea ei bucurie de viaţă, încrederea ei în forţele creatoare ale omului au
influenţat pe marii Părinţi ai gândirii creştine. În tratatul său Către tineri Sfântul
Vasile nu interzice acestora cultura autorilor profani, ci le dă sfaturi utile despre
modul cum trebuie culese, apreciate şi studiate frumuseţile literare şi filosofice
din opera autorilor profani. Sfaturile sale au valoare pentru toate timpurile.
Pr. Ştefan Zara - Sfântul Vasile cel mare, ocrotitorul săracilor şi al
bolnavilor

Sfântul Vasile cel mare (330-379)

Sfântul Vasile cel mare, una dintre personalităţile cele mai reprezentative ale
secolului al IV-lea, a adus o contribuţie de o importanţă deosebită nu doar în
organizarea activităţilor caritabile, concretizate în renumita Vasiliadă, ci şi în
dezvoltarea învăţăturii Bisericii despre tămăduirea omului şi practica medicală,
ca unul ce avea şi cunoştinţe medicale, deprinse la cursurile urmate în Atena. În
scrierile Sfântului Vasile cel mare, medicina apare în general ca un mijloc
privilegiat de manifestare a iubirii: „Şi voi toţi care exercitaţi medicina, funcţia
voastră este de a practica filantropia“ (Epistola 189, 1).

Sfinţii Părinţi considerau că medicul îndeplineşte o meserie ca oricare alta -


Sfântul Vasile cel mare îl aşază pe medic între meşteşugari (Epistola 233, 1) -
şi că, prin urmare, formarea sa profesională nu trebuie să fie mai religioasă decât
cea a unui cârmaci de corabie şi trebuie să se facă în şcolile existente (Origen,
Contra lui Cels, III, 13.).
Totuşi, medicina, având în centrul ei grija faţă de oameni şi preocuparea faţă de
suferinţă, devine una dintre ocupaţiile de maximă importanţă pentru om: „Toţi
cei care vă îndeletniciţi cu medicina ştiţi că chemarea voastră înseamnă grija faţă
de om. Şi mi se pare că cel care pune ştiinţa aceasta înaintea tuturor celorlalte
îndeletniciri, cărora îşi poate închina omul râvna, şi-a găsit judecata cuvenită şi
nu s-a depărtat de ceea ce trebuie crezut; în schimb e tot atât de adevărat că de
lucrul cel mai preţios dintre toate, care este viaţa, îţi vine să fugi ca de ceva
dureros atunci când nu poţi reda cuiva sănătatea“ (Epistola 189).

Nu există nici o piedică în calea creştinilor de a face apel, în caz de nevoie, la


medici şi de a aplica remediile preconizate de ei, după sfatul lui Isus Sirah: „Şi
doctorului dă-i loc că şi pe el l-a făcut Domnul şi să nu se depărteze de la tine,
căci şi de el ai trebuinţă. Că este vreme când şi în mâinile lui este miros de bună
mireasmă“ (Is. Sir. 38, 12-13). Sfântul Vasile cel Mare notează în acest sens:
„Este o încăpăţânare să fugi complet de orice folos din cele pe care le poate
aduce medicina“ (Regulile Mari, 55, IV), întrucât, chiar dacă vindecarea
bolnavului se face cu ajutorul ştiinţei medicale, Dumnezeu este Cel ce dăruieşte
tămăduirea omului: „În ceea ce priveşte ajutoarele artei medicale, să nu ne
punem toată nădejdea pentru uşurarea durerilor numai în această artă, ci să
ştim că Domnul nu va lăsa să fim încercaţi mai mult decât putem suporta“
(Ibidem, 55, II).

Vorbind despre crearea lumii, în Hexaemeron, Sfântul Vasile cel mare arată că
Dumnezeu încă de la început a făcut să răsară anumite plante, în scop terapeutic,
anticipând suferinţele pe care omul le va avea de îndurat după căderea în păcat:
„Nici una dintre ierburile făcute de Dumnezeu nu-i de prisos, nu-i
nefolositoare: sau dau hrană uneia dintre necuvântătoare, sau sunt
descoperite de ştiinţa medicală pentru vindecarea noastră» (Omilii la
Hexaemeron, IV); „Căci ierburile care sunt potrivite pentru fiecare boală nu
au răsărit din pământ aşa la întâmplare, ci s-au produs în mod cert prin
voinţa Creatorului, ca să ne fie nouă de folos“ (Regulile Mari, 55, II).

Cauzele bolilor

În ceea ce priveşte cauzele bolilor, nu toate acestea, spune Sfântul Vasile, ne vin
de la natură sau de la o dietă greşită, sau din alte cauze corporale, ci adesea ele
„sunt pedepse pentru păcatele noastre, venite asupra noastră pentru
întoarcere. Căci Scriptura spune: «Pe cine iubeşte Domnul, pe acela îl
ceart㻓 (Pilde 3, 12) (Regulile Mari, 55, III).

Dar bolile mai provin câteodată „şi de la cererea celui rău, când Stăpânul cel
iubitor de oameni pune la luptă ca un împotrivitor al acestuia pe un mare
luptător şi dărâmă trufia lui prin răbdarea la cea mai înaltă treaptă a
slujitorilor săi, ceea ce ştim că s-a întâmplat în cazul lui Iov“ (Ibidem).

Mai aflăm însă şi altă cauză „pentru care se întâmplă bolile la sfinţi, ca în
cazul Apostolului. Căci, ca să nu pară că trece peste limitele naturii omeneşti
şi ca să nu creadă cineva că el ar fi înzestrat de la natură cu ceva în plus, era
bolnav necontenit, ca să arate că natura lui era cu adevărat omenească“
(Ibidem).

„De unde bolile? De unde morţile premature? - se întreabă Sfântul Vasile -


Un lucru trebuie să avem precis în minţile noastre, că odată ce suntem făptura
Bunului Dumnezeu, că odată ce suntem păziţi de El, Care rânduieşte pentru
noi şi pe cele mici şi pe cele mari, urmează că nu putem suferi ceva fără voia
lui Dumnezeu şi că nici una dintre suferinţele noastre nu este spre vătămarea
noastră sau spre ceva asemănător; şi deci nu trebuie să ne închipuim pentru
noi o situaţie mai bună. Morţile vin de la Dumnezeu; dar, moartea nu este un
lucru rău, afară numai dacă-mi vorbeşti de moartea păcătosului; că pentru
păcătos, eliberarea de suferinţele de pe pământ este început al chinurilor din
iad, iar suferinţele din iad nu au ca autor pe Dumnezeu, ci pe noi înşine.
Începutul şi rădăcina păcatului stă în noi şi în libertatea voinţei noastre. Am
putea să nu avem nici o suferinţă, dacă ne-am îndepărta de viciu; dar pentru
că noi înşine, prin plăcere, ne-am lăsat ademeniţi de păcat, ce motiv serios am
putea invoca că nu am fost noi înşine autorii suferinţelor noastre?“ (Omilia a
IX-a. Că Dumnezeu nu este autor al relelor).

Concluzionând învăţătura sa despre ştiinţa medicală, Sfântul Vasile cel Mare


mărturiseşte: „Aşadar, nici nu trebuie să fugim cu totul de această artă, nici
nu trebuie să ne punem cu totul nădejdea în ea“ (Regulile Mari, V). Privirea
noastră trebuie să fie mereu către Mântuitorul Iisus Hristos, Tămăduitorul
tuturor.

Spitalul bizantin, o „sănătoasă sinergie între tradiţia ortodoxă şi medicina


raţională“

„Biserica Ortodoxă este aceea care a luat iniţiativa organizării profesiunii


medicale în vederea îngrijirii şi tratamentului sistematic al pacienţilor într-un
cadru spitalicesc. Oamenii Bisericii nu numai că vorbeau în cuvinte frumoase
despre medici, ci-i şi foloseau într-un mod necunoscut până atunci pentru
împlinirea scopurilor filantropice ale Bisericii. Spitalul bizantin este dovada cea
mai puternică a unei sănătoase şi salutare sinergii între tradiţia creştină ortodoxă
şi medicina raţională“ (Samuel Harakas).
Se poate considera, într-adevăr, că la Bizanţ, în secolul al IV-lea, s-au născut
strămoşii spitalului modern, Biserica însăşi luând iniţiativa de a angaja medici
profesionişti, de a le organiza serviciul şi de a-i remunera. Timothy S. Miller
consideră chiar că „acele xenodocheia bizantine reprezintă nu numai primele
instituţii publice care oferă îngrijiri medicale bolnavilor, ci şi principalul curent,
al dezvoltării spitaliceşti de-a lungul Evului Mediu, din care atât Occidentul
latin, cât şi Orientul musulman s-au inspirat pentru propriile echipamente
medicale. A retrasa naşterea şi dezvoltarea centrelor pentru bolnavi în Imperiul
Bizantin înseamnă a scrie primul capitol al istoriei spitalului însuşi“ (T. S.
Miller, The Birth of the Hospital in the Byzantine Empire).

Rolul esenţial în această naştere l-a avut Sfântul Vasile cel mare, urmat apoi de
Sfântul Ioan Gură de Aur. Primul a ridicat, în 369, într-un cartier periferic din
Cezareea, un spital dotat cu personalul necesar (Epistola 94). Acest aşezământ,
denumit Vasiliada, a devenit modelul multor astfel de instituţii în Capadocia şi
în alte provincii. Anul înălţării celor dintâi clădiri ale marelui aşezământ de
asistenţă socială şi medicală de la Cezareea Capadociei, 369, se găseşte înscris
cu cinste în toate cronicile de istorie a medicinii. Este punctul de plecare a
numeroase opere similare, a spitalelor răspândite în întreaga lume.

„Vasile putea să facă aici să plouă pâine din cer prin rugăciune“

Aşezământul Sfântului Vasile cel mare era un complex instituţional social


destinat suplinirii statului în acest domeniu. Complexul era foarte întins încât,
după adevăr, era numit „un nou oraş“. Cuprindea cel puţin o biserică şi anexele
pe care le vom aminti. De asemenea, adiacentă spitalului, era afiliată sub atenta
supraveghere a Sfântului Vasile, o mănăstire.

Sfântul Vasile a schimbat radical sistemul de caritate existent la acel moment,


înlocuind ocazionalele împărţiri de daruri cu ceva permanent, care să ajute în
mod efectiv şi continuu pe cei aflaţi în nevoie. Socotea aceasta o datorie
esenţială pentru episcop, şi, conştientizând foarte bine acest lucru, a adoptat-o cu
bucurie şi i s-a dăruit total. «Dar dacă vrei să slujeşti, să slujeşti în numele
Domnului Hristos. Pentru că Acesta a spus: „Întrucât aţi făcut unuia dintre
aceşti fraţi ai Mei, mai mici, Mie Mi-aţi făcut“ (Mt. 25, 40). Pentru că dacă ai
primit pe străini, şi ai ajutat pe săraci, şi ai mângâiat pe cei în suferinţă, şi ai
dat ajutor celor aflaţi în stare de nevoie, şi calamitate, şi ai servit pe cei
bolnavi, toate acestea Hristos le primeşte ca făcute Lui Însuşi» (Constituţiile
ascetice I, 1).

Această mare operă de ajutorare nu poate fi înţeleasă decât în concepţia


Sfântului Vasile ca reformator al monahismului răsăritean. Căci după ce a pus
ultimele rânduieli în viaţa monahală cenobitică, Sfântul Vasile, pentru a permite
călugărilor să facă în mod mai concret bine semenilor lor şi pentru a pune la
dispoziţia lor opera de binefacere, a anexat, la mănăstirile sale, spitale sau azile
pentru bolnavi şi săraci, în care călugării îndeplineau sarcinile cerute.

Complexul cuprindea, de o parte, case pentru găzduirea leproşilor, de altă parte


azile pentru bătrâni şi bolnavi; o mare clădire pentru călătorii străini; şcoli
pentru copii, în care se învăţau şi diferite meserii. Toate aceste diverse clădiri
erau despărţite prin grădini, care dădeau întregului edificiu un aspect foarte
armonios.

Iată şi o descriere făcută de către Sfântul Grigorie de Teologul: „Vasile putea


să facă aici să plouă pâine din cer prin rugăciune..., prin cuvântul său el
deschide hambarele bogaţilor... satură pe cei săraci cu pâine. Adună în acelaşi
loc pe cei răniţi de foame, printre aceştia sunt unii care abia mai respiră,
bărbaţi, femei, copii, bătrâni... Apoi el imită pe Mântuitorul Iisus Hristos
slujitor, Care, încins cu o pânză peste mijloc, nu dispreţuia să spele picioarele
ucenicilor, şi, cu proprii slujitori, sau, dacă vrem, cu cei asemenea lui în robie,
deveniţi în această împrejurare, asemănători în lucrare, el îngrijea trupurile
celor bolnavi, îngrijea sufletele, aducându-le astfel mângâiere» (Sfântul
Grigorie de Nazianz, Apologia sau cuvântarea în care arată motivele care l-au
îndemnat să fugă de preoţie şi Elogiul Sfântului Vasile).

În această descriere, Sfântul Grigorie de Nazianz punctează una dintre carac-


teristicile majore, care fundamentează programul caritabil al Sfântului Vasile:
destigmatizarea bolnavilor, mai ales a celor suferinzi de boli incurabile. Sfântul
Vasile nu doar că a stabilit un cămin leproşilor, dar chiar a încercat să îi repună,
în ochii societăţii contemporane, ca fiind fiinţe umane ce au nevoie de iubire.

O nouă concepţie despre boală şi despre bolnav

Vasiliada asigura îngrijire caritabilă în şase categorii importante: săracii, străinii


şi cei fără adăpost, orfanii, cei bătrâni şi infirmi, leproşii şi bolnavii. Toate
aceste servicii, atât tradiţionale, cât şi inovatoare, au fost combinate în aşe-
zământul Sfântului Vasile într-un mod strălucit.

Având în vedere varietatea serviciilor caritabile oferite de Vasiliadă nu este


surprinzător că aceasta este privită ca cea mai complexă manifestarea practică a
filantropiei creştine. „Ce este atât de surprinzător la acest spital? - se întreba
Timothy Miller. În mod sigur confluenţa celor şase areale majore ale serviciului
caritabil“.

Sfântul Vasile era conştient de faptul că impunea lumii o nouă concepţie despre
boală şi despre bolnav, o concepţie revoluţionară faţă de stările anterioare. Într-
adevăr, în societatea de atunci, omul bolnav, devenit neputincios în a mai lua
parte la viaţa activă, se situa în afara interesului membrilor comunităţii. El era
lăsat să se sfârşească în izolare, producând doar sentimentul fricii de molipsire.

Spitalul Sfântului Vasile cel mare asigura îngrijirea medicală celor bolnavi, în
mod special a celor care nu aveau mijloace materiale pentru aceasta. Teodoret al
Cirului scrie că împăratul Valens a donat pământuri pentru spital, specificând să
fie folosite pentru însănătoşirea săracilor (Teodoret al Cirului, Istoria
bisericească). Bolnavii erau trataţi în spitale, numite de Sfântul Vasile xeno-
docheia, care se deosebeau de instituţiile caritabile de până atunci prin faptul că
aveau personal medical angajat. Spitalul, deşi nu era o instituţie seculară, era
servit de doctori şi asistente specializate. Sfântul Vasile a legat administrativ
spitalul de mănăstire, şi călugării priveau slujirea în spital ca una dintre
principalele îndatoriri monahale.

Vasiliada atrăgea vizitatori din mari depărtări,


ca un adevărat loc de pelerinaj

Ideile, nu o dată conforme concepţiilor noastre medicale moderne privind


asistenţa bolnavilor, izolarea leproşilor, munca infirmilor şi ucenicia copiilor, ne
fac să ne întrebăm dacă realizarea unei opere de asemenea proporţii izvora
numai din reflecţiile episcopului, ale cărturarului şi binefăcătorului sau mai ales,
medicului care fusese Sfântul Vasile cel mare. Este necesar să menţionăm că în
afară de contactul Sfântului Vasile cel mare cu medicina, la Atena, în familia lor
domnea o veche tradiţie cu privire la îngrijirea bolnavilor, fiindcă în Pontul
natal, bunicii şi străbunicii Sfântului Vasile trăiseră în preajma Sfântului
Grigorie Taumaturgul, marele apostol al Capadociei, de la care, se pare, a
moştenit aplecarea spre alinarea suferinţelor. În afară de aceasta, potrivit cu
obiceiurile Bisericii creştine din primele veacuri, episcopul era şi medicul
păstoriţilor săi. În plus, faţă de aceste argumente, se ştie că Sfântul Vasile a mai
avut un sfătuitor priceput, în persoana credinciosului său medic Meletie, pe care
l-a ţinut mulţi ani alături, fiindcă sănătatea şubredă a Sfântului Vasile cerea să
aibă totdeauna ajutor medical în preajma sa.

După ridicarea marelui aşezământ de la Cezareea, poporul entuziazmat striga că


Sfântul Vasile a înfăptuit cea mai mare dintre minunile lumii şi de atunci nu i s-a
mai zis altfel acestui aşezământ decât Vasiliada, nume sub care a străbătut
secole, până la noi. Faima operei atrăgea vizitatori din mari depărtări, ca la un
adevărat loc de pelerinaj, şi nimeni nu pleca de acolo fără să-şi lase, zguduit,
obolul, fiecare pe cât îi îngăduiau mijloacele. Elocinţa celebră a Sfântului
Vasile, mai înflăcărată ca oricând, contribuia la adunarea fondurilor menite să
asigure trăinicia operei sale. Sfântul Vasile îşi descrie aşezământul său, într-o
scrisoare adresată guvernatorului provinciei, astfel: „S-ar putea, oare, susţine
că înfruntăm autoritatea atunci când ridicăm Dumnezeului nostru o casă de
rugăciuni, măreţ construită şi înconjurată de locuinţe, dintre care una încă de
la început a fost hărăzită căpeteniei locului, iar celelalte mai mici, potrivit cu
rangul lor, servitorilor lui Dumnezeu, dar care ar putea fi folosită de
magistraţi şi de alaiul vostru? Pe cine îl păgubim noi, oare, dacă înălţăm
adăposturi pentru străini, pentru călători, pentru cei pe care neputinţa îi
sileşte să ceară ajutor; şi cui strică dacă le dăm mângâierea şi alinarea de care
au nevoie, îngrijitoare, medici, dobitoace de tras şi cărăuşi? La aşezăminte
cum este al nostru e nevoie întotdeauna de meşteşugari, de cei ce sunt de
trebuinţă în orice clipă, de cei care se pricep să facă vieţuirea mai uşoară; ne
trebuie case pentru meşteşugari şi tot felul de lucruri care să împodobească un
loc ca acesta, aşa încât să fie spre slava Celui ce ne cârmuie şi căruia I se
cuvine toată cinstirea» (Epistola 94).

„Nu-i folositoare dărnicia faţă de cei care fac din infirmităţile trupului lor prilej
de neguţătorie“

În legătură cu ajutorarea săracilor şi a celor bolnavi, Sfântul Vasile ne îndeamnă,


printr-un mesaj devenit acum mai actual ca oricând, să fim, totuşi, chibzuiţi şi
atenţi când facem milostenia, căci întrucât „mulţi au mai mult decât le este de
neapărată trebuinţă şi pentru că fac din cerere prilej de neguţătorie şi temei de
plăcere desfrânată, s-a socotit necesar ca să adune banii cei cărora li s-a
încredinţat grija de săraci; şi aceia, cu pricepere şi rânduială, să facă
împărţirea celor necesare după trebuinţele fiecăruia. După cum bolnavii au
nevoie de multe ori de vin, dar trebuie negreşit căutat timpul, măsura şi
calitatea şi este nevoie şi de doctor pentru darea vinului, tot aşa şi rânduiala
ajutorării celor nevoiaşi nu poate să lucreze cu folos la toţi. Negreşit, nu-i
folositoare dărnicia acestei slujiri celor care alcătuiesc cântece plângăreţe, ca
să moaie inimile femeilor, nici celor care fac din infirmităţile trupului lor şi
din răni prilej de neguţătorie. Acordarea de ajutoare acestora ajunge prilej de
răutate. Lătratul unora ca aceştia trebuie potolit cu câţiva bani; trebuie însă
să arătăm milă şi iubire de fraţi faţă de cei care sunt învăţaţi să sufere necazul
cu răbdare. Despre aceştia ni se va spune: „Am flămânzit şi Mi-aţi dat să
mănânc“ (Mt. 25, 35)» (Omilia I la Psalmul XIV, 6).
Pr. Liviu Petcu - Sfântul Vasile cel mare, dascăl al milosteniei

Sfântul Vasile era numit „cel mare“ chiar şi în rândul contemporanilor săi şi îşi
binemerita titlul din numeroase motive. Era „cel mare“ ca exponent al doctrinei
creştine şi ca autor de omilii folositoare de suflet şi mai mare, încă, în viaţa
practică, în rolul său de prelat al Bisericii şi de om al faptelor. Putem spune, pe
drept cuvânt, că, dintre cei trei mari capadocieni, Vasile era cel practic, Grigorie
din Nazianz, vorbitorul şi scriitorul, iar Grigorie de Nyssa, gânditorul.

Sfântul Vasile a transpus în practică îndemnurile la milostenie din predicile sale


sociale, confirmând astfel prin fapte tăria convingerilor sale creştine. Stăpânit de
un umanism rar întâlnit, imediat după botezul său, tânărul Vasile îşi împarte
averea la săraci. Mai târziu, pe când se afla în fruntea Bisericii capadociene, în
timpul secetei din anul 367, urmată de foametea din 368, când provinciile Asiei
Mici, printre care şi Cezareea, au fost bântuite de o îndelungată secetă, care a
pustiit totul, nelăsând locuitorilor acestor provincii vreo speranţă în dobândirea
unei recolte, Sfântul Vasile nu s-a mulţumit să ţină doar cuvântări fulminante,
pline de patetism, în care să îndemne la milostenie, amintind de cei chinuiţi de
foame, ci el însuşi a făcut o a doua împărţire a averii la săraci, hrănindu-i, fără a
face deosebire între oameni, fie ei creştini, păgâni sau evrei.

Astăzi considerăm mult mai meritorie opera de asistenţă socială pe care a


organizat-o şi a susţinut-o cu propria-i avere şi dăruire Sfântul Vasile cel mare,
episcopul Cezareei Capadociei, dacă ne gândim la condiţiile sociale ale
secolului al IV-lea, mai precis la cumplita foamete ce bântuia în Asia Mică şi în
provincia sa între anii 367-368.
Deşi se spune că „sângele lui Vasile era fierbinte“, iar natura sa, „oarecum
imperioasă“, el a fost considerat „unul dintre cei mai generoşi şi empatici
oameni“. În concepţia Sfântului Părinte, nimic nu caracterizează mai bine na-
tura umană decât faptul de a comunica unul cu altul şi de a ne iubi unul pe
celălalt, căci suntem fiinţe sociale, nu solitare şi sălbatice (Regulile mari, cap.
II, î. 3). Arhiepiscopul Capadociei a practicat slujirea dezinteresată a dragostei
frăteşti, ceea ce confirmă pe deplin justeţea numirii de patron al săracilor.
Marele ierarh a înţeles chintesenţa învăţăturii creştine, faptul că această
învăţătură este rezumată în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de om. Sfântul
Vasile cel Mare a ştiut a împleti în sufletul său, ca nimeni altul, iubirea şi mila
creştină, sacrificând totul dragostei de aproapele aflat în lipsuri şi suferinţă.

Vasiliada, oraşul milosteniei

Marea dragoste a Sfântului Vasile faţă de semeni s-a concretizat, mai ales, în
acel important aşezământ filantropic pe care credincioşii l-au numit Vasiliada,
după numele Sfântului Vasile. Sfântul Grigorie din Nazianz ajunge să vorbească
de Vasiliada ca de un întreg nou oraş (cf. Johannes Quasten, Patrology, p. 205).
Acest aşezământ a fost construit la marginea Cezareei, fiind considerat un
adevărat oraş al carităţii, în care el a adunat pe cei săraci, înfometaţi sau
abandonaţi de toate vârstele şi din toate părţile şi le-a împărţit alimente. Aici
fiecare boală îşi avea rezervată clădirea sa, mediul şi personalul respectiv de
îngrijire, iar orfanii erau întreţinuţi, educaţi şi învăţaţi în şcoli de artă şi meserii
înfiinţate special în acest scop.

În această instituţie de binefacere s-a concretizat un întreg ansamblu de


preocupări sociale şi de acţiuni pentru dreptate ale acestui mare ierarh, menite să
îmbunătăţească situaţia celor lipsiţi şi oropsiţi din vremea sa, de care nu se
ocupa nimeni. Aziluri pentru străini, case de binefacere pentru cei săraci,
călători şi pelerini, spitale pentru cei bolnavi - între care şi o leprozerie, şcoli de
reeducare a fetelor căzute, ateliere pentru tot felul de meserii, casele personalului
medical, toate acestea formau această instituţie de asistenţă socială. Sfântul
Vasile cel mare se îngrijea de tot ceea ce era necesar pentru viaţa acestui
aşezământ de binefacere. Însă şi mai impresionant este faptul că Sfântul Vasile
nu s-a sfiit să aducă în casele de binefacere pe cei mai ignoraţi oameni ai vremii,
pe leproşi, care, din cauza bolii lor, erau ocoliţi de toată lumea.

Călugării, în slujba semenilor

Această instituţie de caritate se subîmpărţea în diferite compartimente, după


nevoile celor în cauză şi a celor care îi slujeau. Aici se afla biserica şi locuinţa
mitropolitului. În apropiere se aflau camerele pentru guvernatorul provinciei,
locuinţele clericilor, camere pentru oaspeţi, pentru străini, azilul bătrânilor şi
spitalul bolnavilor. Ierarhul locuia aici pentru a fi în mijlocul suferinzilor şi al
săracilor, cu scopul de a-i asculta, înţelege şi ajuta la timp. Tot aici se aflau
locuinţele medicilor şi a întregului personal ajutător. Pentru a crea călugărilor
posibilităţi de a fi în slujba semenilor, a anexat la mănăstirile din eparhia sa
spitale, aziluri pentru bolnavi şi săraci, precum şi orfelinate care erau conduse
chiar de el. Întreţinerea acestor aşezăminte de asistenţă socială Sfântul Vasile a
făcut-o din averile sale şi ale Bisericii.

Se poate lesne concluziona că Sfântul Vasile nu a rămas doar simplu teoretician


sau analist al milosteniei, ci şi practicantul ei prin excelenţă. Sfântul Părinte,
chiar dacă a propovăduit păstoriţilor săi viaţa veşnică, nu a rămas impasibil faţă
de viaţa pământească a acestora. Aşezămintele sale de asistenţă socială au rămas
drept model şi pentru epocile următoare, când asistenţa socială a luat diferite
forme instituţionale.

„Nimeni, poate, din primele timpuri ale creştinismului - scrie un biograf al


Sfântului Vasile cel mare - nu fondase atât de numeroase şi atât de puternice
instituţii caritabile“ (cf. Paul Alard, Saint Basile, ed. 7, Paris, 1929, p. 110).

Prin tot ce a făcut, prin tot ce a gândit şi a scris, Sfântul Vasile cel mare
impune şi astăzi tuturor creştinilor una şi aceeaşi purtare, anume dragostea
milostivă faţă de cei umili.

Exortaţie la milostenie

Întreaga operă literară a Sfântului Vasile este inspirată din activitatea sa practică.
În predicile sale, face nenumărate îndemnuri la săvârşirea milosteniei, chiar şi
atunci când adresanţii exortaţiilor nu duc nici pe departe o viaţă opulentă, căci
întotdeauna este cineva mai sărac decât ei: „Dacă toată subzistenţa ta se reduce
la o singură pâine şi un sărac vine la uşa ta să-ţi ceară de mâncare, scoate din
cămara ta acea unică pâine şi, ridicând mâinile spre cer, adresează lui Dumnezeu
acest cuvânt pe cât de mişcător, pe atât de nobil: «N-am decât o pâine, Doamne,
primejdia îmi stă în faţă; dar eu dau, din puţinul pe care-l am, fratelui
înfometat; ajută Tu Însuţi pe robul Tău care este în pericol. Eu cunosc
bunătatea Ta, mă încred în puterea Ta. Tu nu amâni multă vreme harurile
Tale, ci împarţi când vrei darurile». Dacă tu vorbeşti şi lucrezi astfel, pâinea
pe care o dai în strâmtorare va produce roade multiple: ea va fi germenul unui
seceriş bogat, gajul hranei tale, garantul îndurărilor divine“ (Omilia la
secetă).

În viziunea Sfântului Părinte, omul este o fiinţă sociabilă şi socială. Sfântul


Vasile îndeamnă pe păstoriţii săi a nu opri circuitul iubirii dumnezeieşti, a nu-şi
însuşi doar pentru ei înşişi bunurile hărăzite de Dumnezeu, ducându-i cu mintea
la animalele care se folosesc în comun de cele ce răsar în chip firesc din pământ:
„Turme de oi pasc pe unul şi acelaşi munte; nenumăraţi cai îşi culeg hrana pe
una şi aceeaşi câmpie; şi toate celelalte animale lasă unele altora hrana de
care au nevoie. Dar noi oamenii ne însuşim bunurile comune tuturora şi ne
facem singurii stăpâni pe cele ce sunt ale celor mulţi“ (Omilii şi cuvântări,
omil. a VIII-a, VIII).

Într-o altă omilie, Sfântul Vasile le aminteşte păstoriţilor de secolele primare ale
creştinismului, când toţi aveau toate în comun (Fapte, 2, 44): „Să imităm prima
adunare a creştinilor! Aceia aveau toate în comun: viaţa, sufletul, înţelegerea;
masa le era comună, frăţia nezdruncinată, dragostea nefăţarnică; multele
trupuri făceau un singur trup; feluritele suflete erau unite într-o singură
înţelegere“ (Ibidem).

În concepţia sfântului, nimeni nu trebuie să uite sau să amâne aceste fapte ale
milei creştine, ci fiecare să facă din durerea semenului său durerea sa: „Dacă vei
zice: voi da săracilor atunci când voi umplea al doilea rând de jitniţe, lungă
viaţă ţi-ai hotărât. Ia seama să nu te surprindă înainte de termen grăbita ziuă
din urmă. Căci şi făgăduinţa ta este dovadă nu de bunătate, ci de răutate.
Făgăduieşti anume nu ca să dai mai târziu, ci ca să te fereşti de a da acum.
Fiindcă acum ce te împiedică să dai altora? Nu este de faţă săracul? Nu sunt
pline jitniţele? Nu este răsplata gata? Nu este porunca lămurită? Cel flămând
se topeşte, cel gol îngheaţă, datornicul este sugrumat, iar tu amâni pe mâine
milostenia. Ascultă pe Solomon: «Nu zice: du-te şi vino şi-ţi voi da mâine, căci
nu ştii ce va aduce ziua de mâine» (Proverbe 27, 1)“ (Omilie contra lăcomiei).

Cine miluieşte acum, va fi miluit în viaţa viitoare

Sfântul Vasile consideră că este imperios necesar să nu se uite mai ales de


bucuria ce o vor trăi cei milostivi la judecata din urmă: „Dumnezeu te va primi,
îngerii te vor aplauda, toţi oamenii, câţi sunt de la începutul lumii, te vor
ferici; slava veşnică, cununa dreptăţii, Împărăţia Cerurilor vor fi răsplăţile
bunei administrări a acestor bogăţii stricăcioase“ (Omilii şi cuvântări, Omilia
a VI-a, III).

Dând celor săraci, bunii creştini devin bogaţi în ceruri, rămânând în comuniune
de iubire cu cei săraci de aici, vor avea parte de comuniunea lui Dumnezeu şi a
sfinţilor Săi în viaţa viitoare, miluind acum, vor fi miluiţi atunci, ascultând acum
glasurile săracilor, vor fi ascultaţi şi lăudaţi la Judecată, oferind hrană celor
sărmani, se vor veseli de bunătăţile cele nestricăcioase ale împărăţiei veşnice,
adăpând pe cei însetaţi, vor primi Apa cea vie, îmbrăcând pe cel gol, vor
dobândi veşmântul nemuririi, găzduind pe cei străini, vor primi găzduire în
împărăţia lui Dumnezeu, vizitând acum pe cei întemniţaţi, vor scăpa atunci de
temnicerii cei groaznici ai iadului, cercetând pe bolnavi şi suferinzi, se vor
izbăvi de suferinţele inimaginabile şi nesfârşite, scornite de diavolii nemiloşi şi
de lipsa comuniunii cu Dumnezeu şi aleşii Săi.

Scrierile Sfântului Vasile cel mare, precum se vede, rămân în actualitate şi


astăzi. Aceste scrieri sunt de un real folos şi creştinilor din zilele noastre, căci
ele mărturisesc despre felul cum au fost soluţionate atunci problemele sociale de
marele arhipăstor şi constituie, astfel, o sursă de inspiraţie pentru aflarea celor
mai potrivite metode şi soluţii în rezolvarea problemelor privind latura practică a
vieţii Bisericii. Prin scrierile sale, Sfântul Vasile pune în mişcare viaţa sufle-
tească a credincioşilor din toate timpurile şi îi determină la fapte concrete,
folositoare semenilor şi mântuirii proprii.

Cine merită şi cine nu merită milostenie?

În general, Sfinţii Părinţi recomandă discernământul atunci când fac referire la


persoanele cărora trebuie să li se acorde milostenie, deoarece nu toţi cei care cer
milostenie o fac pentru nevoia supravieţuirii, iar a milui pe cineva care şi-ar
putea câştiga prin muncă existenţa poate deveni o sursă de încurajare a
cerşetoriei şi, în final, a păcatului capital al lenei.

În secolul al IV-lea, Sfântul Vasile cel mare îndemna pe creştini la mai multă
prudenţă şi discernământ în ceea ce priveşte destinaţia milosteniei lor. Amintind
de cei care fac din infirmităţile trupului lor un prilej de neguţătorie, menţionează
că acordarea de ajutoare acestora poate ajunge prilej de răutate şi, în astfel de
cazuri, îndeamnă pe creştini la a oferi acestora o sumă mică pentru a scăpa de
circul pe care-l fac unii dintre aceştia când cer milostenie: „Negreşit nu-i
folositoare dărnicia celor care alcătuiesc cântece plângăreţe, ca să moaie
inimile femeilor, nici celor care fac din infirmităţile trupului lor şi din răni
prilej de neguţătorie. Acordarea de ajutoare acestora ajunge prilej de răutate.
Lătratul unora ca aceştia trebuie potolit cu câţiva bani; trebuie, însă, să
arătăm milă şi iubire de fraţi faţă de cei care sunt învăţaţi să sufere necazul cu
răbdare. Despre aceştia ni se va spune: «Am flămânzit şi Mi-aţi dat să
mănânc» (Matei, 25, 35) şi celelalte“ (Omilii la Psalmi, omil. I la Psalmul
XIV, VI).

În epistola 150, Sfântul Vasile i se adresează lui Amfilohie, în care printre altele
îi dă următorul sfat: „… trebuie să ai experienţă ca să faci deosebire între cel
aflat cu adevărat în nevoi şi cel ce cerşeşte din lăcomie. Cine dă unui
nenorocit dă lui Dumnezeu, dar cine dă unui vagabond acela aruncă banii la
câini, pe care neruşinarea îl poate face respingător, dar pe care lipsa nu-l face
vrednic de milă“ (Epistole, epist. 150, III).
Sfântul Vasile, după cum ştim, lansează mişcătoare îndemnuri în a-i ajuta pe cei
nevoiaşi, însă doreşte să fie ajutaţi aceia care au reală nevoie de vreun sprijin
oarecare: „Dumnezeu vrea ca tu, în simplitatea inimii tale, să fii darnic cu cel
ce-ţi cere, dar, totuşi, cu raţiunea, să deosebeşti nevoia fiecăruia din cei care
îţi cer“ (Omilii la Psalmi, omil. I la Psalmul 14, VI). Într-adevăr, oferind bani
sau bunuri celor ce cerşesc din lăcomie, neavând neapărată nevoie, sau celor ce
şi-au făcut din infirmităţile trupului prilej de neguţătorie şi, deşi apţi de muncă,
preferă să cerşească, aceasta poate constitui un prilej de răutate, căci folosesc
milostenia primită în întreţinerea unor păcate sau patimi, luând în derâdere, pe
ascuns, pe cei ce le-o oferă. Dându-le acestora, îi obişnuim cu bănuţi nemunciţi
şi le răpim bucuria muncii, bucuria simţită ca urmare a săvârşirii unui lucru
folositor atât lor cât şi comunităţii din care fac parte.

Trebuie avut în vedere că aceste judecăţi asupra persoanelor şi această


„deosebire a nevoii fiecăruia din cei care îţi cer“ să nu fie înţeleasă de unii ca un
îndemn la refuz de a mai săvârşi acte de binefacere nimănui, din pricină că
printre cei cu adevărat nevoiaşi există şi cerşetori mincinoşi care vor doar să
profite de generozitatea bunilor creştini. Nu trebuie să devenim bănuitori faţă de
toţi cei nevoiaşi, însă dacă suntem asiguraţi că unii sunt cerşetori mincinoşi,
dedublaţi şi prefăcuţi să nu le oferim darul nostru, sau să le potolim lătratul doar
cu un bănuţ. Cu toate acestea însă, cu o rugăciune către Dumnezeu pentru ei sau
cu un sfat bun oferit cu francheţe şi cu dragă inimă, putem să-i ajutăm.
Pr. Liviu Petcu - Cum a apărat Sfântul Vasile cel mare dreaptă credinţă

Nimic din opera episcopului de Cezareea nu este învechit. Aceasta continuă şi


astăzi să ne încânte prin eleganţa stilului, prin înalta gândire, şi mai ales prin
caracterul remarcabil al omului pe care opera sa ni-l descoperă.

Secolul al IV-lea este descris ca fiind secolul de aur al Bisericii creştine, pentru
că atunci au activat cele mai alese personalităţi ale vieţii creştine, cele mai
luminate minţi ale epocii patristice. În secolul al IV-lea s-au evidenţiat trei
bărbaţi virtuoşi, numiţi şi cei trei capadocieni: Vasile cel mare, Grigorie de
Nyssa şi Grigorie de Nazianz, care au desfăşurat o activitate literară şi pastorală
de neîntrecut.

Cei trei Sfinţi Părinţi formează grupul marilor capadocieni. Referindu-se la


aceştia trei, patrologul Andrew Louth în lucrarea The Cappadocians (p. 289)
susţine că includerea în acelaşi grup a Sfântului Vasile, împreună cu prietenul
său, Sfântul Grigorie din Nazianz şi fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, sub
denumirea de părinţii capadocieni (iniţial, marii capadocieni), reprezintă
produsul învăţaţilor moderni, care au considerat semnificative legăturile de
familie, localizarea geografică şi angajamentul teologic similar pe care l-au
perceput la cei trei. Deci, strâns uniţi de legăturile de sânge şi de prietenie, au
contribuit cu toţii la triumful credinţei în Niceea şi Constantinopol, în Orient şi
în special în Asia Mică. Cât priveşte talentul şi dăruirea de sine a fiecăruia
pentru binele Bisericii, se poate spune că s-au completat unul pe altul: „Sfântul
Vasile era cu preeminenţă un om al acţiunii şi al guvernării, Sfântul Grigorie de
Nazianz, un orator, iar Sfântul Grigorie de Nyssa, un filosof. Dintre cei trei,
Sfântul Vasile era, fără îndoială, cel mai talentat” (J. Tixeront, A handbook of
Patrology, p. 169). Cei trei părinţi capadocieni reprezintă o splendidă constelaţie
pe firmamentul Bisericii din Capadocia. S-a spus că, în această trinitate, sunt
concentrate toate razele acelei strălucite epoci a creştinătăţii.

Calificativul de cel mare

Teologul englez Johannes Quasten, în manualul său de Patrologie, afirmă că


doar unuia singur dintre cei trei părinţi capadocieni i s-a atribuit numele de cel
Mare, şi anume, Sfântului Vasile. Calificările sale remarcabile ca arhipăstor al
Bisericii şi organizator, ca mare exponent al doctrinei creştine şi ca un al doilea
Atanasie în apărarea Ortodoxiei, ca Părinte al monahismului oriental şi
reformator al Liturghiei, a motivat conferirea unui astfel de titlu. Sfântul Vasile
era numit cel Mare, chiar şi în rândul contemporanilor săi şi îşi binemerita titlul
din numeroase motive. Era cel Mare ca exponent al doctrinei creştine şi ca autor
de omilii folositoare de suflet, mai mare, încă, în viaţa practică, în rolul său de
prelat al Bisericii şi de om al faptelor. Putem spune, pe drept cuvânt, că, „dintre
cei trei mari capadocieni, Vasile era cel practic, Grigorie din Nazianz,
vorbitorul şi scriitorul, iar Grigorie de Nyssa, gânditorul” (Otto Bardenhewer,
Patrology, 1908, p. 280).

Referindu-ne la caracterul Sfântului Vasile şi la darurile cu care Dumnezeu l-a


înzestrat, putem preciza că trăsătura dominantă a caracterului Sfântului Vasile
pare să fie o deplinătate armonioasă a darurilor cu care acesta a fost înzestrat.
Biserica s-a bucurat de un număr restrâns de astfel de oameni, atât de desăvârşiţi
şi atât de cumpătaţi. A îmbinat la un stadiu înalt geniul din Roma cu cel din
Grecia. Sfântul Vasile este atât un om al doctrinei, a cărui gândire clară,
obiectivă, îndrumă o întreagă generaţie, cât şi un om de acţiune, cu un caracter
ferm, care ştie ce urmăreşte şi foloseşte cu înţelepciune mijloacele pentru a-şi
îndeplini scopul.

Nimic din opera episcopului de Cezareea nu este învechit. Aceasta continuă şi


astăzi să ne încânte prin eleganţa stilului, prin înalta gândire, şi mai ales prin
caracterul remarcabil al omului pe care opera sa ni-l descoperă.

Încă din ziua următoare morţii sale, Sfântul Vasile se bucură de cinstea de a fi
numit cel Mare. Secole de-a rândul au confirmat acest omagiu, pe care puţini
episcopi l-au meritat până la această treaptă.

Patrologul Ernest Simmons e de părere că ceea ce l-a singularizat pe Sfântul


Vasile ca mare om al timpurilor sale a fost spiritul de lider pe care l-a
demonstrat în acea epocă de tensiuni şi necazuri. Cărţile şi scrisorile scrise l-au
transformat într-un doctor al Bisericii Universale, dar ar fi rămas Vasile cel mare
chiar dacă n-ar fi scris nici un rând.

În Sfântul Vasile cel mare avem de fapt icoana ierarhului ortodox. De aceea,
pentru oricine este dificil ca, în câteva pagini, să arate măcar în parte
complexitatea personalităţii marelui mitropolit, măreţia slujirii lui ierarhice,
sfinţenia vieţii, puterea cuvântului lui de predicator, spiritul său organizatoric şi
grija faţă de săraci şi bolnavi.

A învăţat tainele credinţei în familie

Părinţii Sfântului Vasile erau mari proprietari de pământuri. Îmbrăţişaseră de


timpuriu creştinismul, îl cunoscuseră bine pe Sfântul Grigorie Taumaturgul,
episcopul Neocezareii, şi, întâi de toate, înduraseră cu o răbdare neclintită
persecuţia de sub împăratul roman Maximian, la anul 311.

Aceşti creştini bogaţi, cunoscuţi mai ales pentru virtutea lor, fuseseră gata să
primească şi cununa muceniciei. Suferiseră mai mult de şapte ani, trăind
prigoniţi prin pădurile umbroase ale munţilor Pontului. Acolo nu-i ajungea
mânia şi ura prigonitorilor. Dimpreună cu ei au suferit câţiva prieteni şi puţini
dintre numeroşii lui slujitori.

Bunica sa după tată era Macrina cea bătrână, fostă ucenică a Sfântului Grigorie
Taumaturgul. Sfântul Vasile era unul din cei 10 fraţi, dintre care trei vor fi
episcopi: Vasile, Grigorie de Nyssa, Petru de Sevasta; cinci vor fi monahi: cei
trei dinainte, plus Naucratios şi Macrina cea tânără; vor fi şase sfinţi în familia
mare: Sfânta Macrina cea bătrână, Sfânta Emilia (mama lui), Sfântul Vasile,
Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Petru şi Sfânta Macrina cea tânără. Bunica
Macrina a crescut pe copii în duh creştin, împreună cu mama lor, Emilia, şi sora
lor, Macrina cea tânără.

Sfântul Grigorie Teologul († 390), care cunoştea bine familia lui Vasile, închină
rânduri mişcătoare faptelor şi virtuţii bunicului şi bunicii prietenului Vasile.

Conţinutul creştin al educaţiei pe care tânărul Vasile o primeşte în sânul familiei


sale i-a fost transmis prin evlavie, căci, după mărturia Sfântului Grigorie de
Nazianz, trăsătura caracteristică pe care Sfântul Vasile a primit-o de la strămoşii
săi a fost pietatea (Grégoire de Nazianze, Discourse funèbres).

Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

Locul central în familie îl ocupa bunica, Macrina. Ea era o fire tare, voluntară,
avea destulă învăţătură de carte şi mai ales era un purtător autentic al tradiţiei
bisericeşti. Şi aceasta se întâmpla fiindcă, născându-se între anii 250 şi 255,
stătuse în preajma Sfântului Grigorie Taumaturgul şi se adăpase cu învăţătura şi
predania lui.

Sfântul Vasile va spune despre sine mai târziu, într-o scrisoare, că „am păstrat
în mine aceeaşi învăţătură pe care am primit-o de la răposata mea mamă şi de
la bunica mea, Macrina. Această credinţă n-am modificat-o nici mai târziu,
când m-am mai maturizat, ci doar am adâncit-o, dar tot pe linia pe care mi-au
transmis-o părinţii încă de la început. Ca şi sămânţa, care din mică se face
mare prin creştere, dar în fiinţa ei rămâne aceeaşi şi soiul ei nu se schimbă,
dar prin dezvoltare ea se desăvârşeşte, tot aşa înţeleg că şi învăţătura mea
despre Dumnezeu s-a adâncit şi s-a desăvârşit pe măsură ce am crescut, încât
cea de azi a luat locul celei de atunci, dar în fond e aceeaşi”. (epist. 223, III).

Să reţinem că cele mai sus au fost afirmate de Sfântul Vasile cel mare pentru a
combate noutăţile doctrinare ce apăruseră la Neocezareea şi, deci, faptul că el
socoteşte drept criteriu al adevăratei credinţe tradiţia transmisă din generaţie în
generaţie. Referitor la aceasta, în tratatul Despre Sfântul Duh, menţionează:
„Dintre dogmele păstrate în Biserică, pe unele le avem din învăţătura scrisă,
iar pe altele le-am primit din tradiţia apostolilor. Ambele (forme de
transmitere) au aceeaşi putere pentru credinţă. Şi oricine are o iniţiere cât de
mică în chestiunile bisericeşti nu va ridica obiecţii (împotriva acestei
afirmaţii). Fiindcă, dacă am încerca să lăsăm la o parte obiceiurile (care n-au
temei) scris, ca şi când n-ar avea mare însemnătate, am greşi, păgubind
Evanghelia în cele esenţiale. De exemplu, ca să amintesc de primul şi cel mai
obişnuit: ce temei scris au cei care speră în numele Domnului nostru Iisus
Hristos să se însemneze cu semnul crucii? Din ce scriere am învăţat să ne
întoarcem spre răsărit în timpul rugăciunii? Care dintre sfinţi ne-a lăsat în
scris cuvinte epiclezei, (care se rostesc) în timpul sfinţirii pâinii (sfintei)
Euharistii şi al potirului binecuvântării? Nu ne mulţumim cu acele (cuvinte),
pe care le aminteşte Apostolul sau Evanghelia (şi de aceea) înainte şi după
Euharistie zicem şi altele, pentru că ştim din învăţătura nescrisă că au mare
putere în săvârşirea Tainei. În virtutea căror scrieri binecuvântăm apa
botezului, untdelemnul ungerii, şi pe cel care se botează? Nu în virtutea
tradiţiei (transmise) în mod tainic ? În care scriere avem temei pentru ungerea
cu untdelemn? Obiceiul de a afunda de trei ori pe omul (care se botează), de
unde îl avem? Şi celelalte obiceiuri legate de botez, cum este lepădarea de
Satan şi de îngerii lui, în care scriere (îşi au temeiul)? Nu (provin toate
acestea) din învăţătura părinţilor noştri păstrată în taină, care bine au ştiut că
prin tăcere se păstrează caracterul sacru al tainelor? De altfel, cum era posibil
să fie exprimat în scris sensul acelora pe care nici să le vadă nu este permis
celor neiniţiaţi?” (Despre Sfântul Duh, cap. 27, în PSB, vol. 12, p. 79)
Apărător al dreptei credinţei

Pentru formarea viitorului apărător al tradiţiei ortodoxe, anii petrecuţi în


singurătatea Pontului sunt mult mai importanţi decât cei petrecuţi în
strălucitoarele centre culturale ale vremii. În aceşti ani, adânceşte studiul Sfintei
Scripturi şi din moştenirea sa literară ne putem face o imagine clară despre
vastele şi profundele sale cunoştinţe scripturistice. Întrucât Sfântul Vasile a
preferat totdeauna să facă apel numai la aceste cunoştinţe ale sale, şi numai cu
prilejuri speciale a recurs la bogatele sale cunoştinţe din cultura profană a vremii
sale, putem afirma că retragerea Sfântului Vasile în Pont, a constituit cea de a
doua perioadă şi poate cea mai importantă a formării sale.

Ca arhiepiscop de Cezareea Capadociei, Sfântul Vasile a desfăşurat o complexă


şi bogată activitate, desăvârşind planurile sale de slujire a Bisericii, astfel că
dacă ar trebui să i se găsească un nume, se consideră că unul singur este care să-l
exprime în întregime, aşa cum este Taumaturgul, pentru Sfântul Grigorie şi
Hrisostom pentru Sfântul Ioan din Antiohia, ar trebui, fără îndoială, să nu
reţinem decât acesta: Sfântul Vasile episcopul. Deosebit de scumpe îi erau
Sfântului Vasile unitatea şi pacea în Biserica lui Hristos, căci „cel care caută
pacea Îl caută pe Hristos, că El este pacea” (omilia la Psalmul 36, 10), iar
„cine îmbrăţişează pacea în cămara sufletului său, acela pregăteşte sălaş lui
Hristos, pentru că Hristos este pace şi în pace doreşte să se odihnească”
(Despre îndeletnicirea cu pacea). Formula fides praecedit intellectum (credinţa
precede înţelegerii) este enunţată uneori de Sfântul Vasile cel mare. Scrierile
sale împotriva ereziilor din acel timp sunt toate devotate fundamentării
învăţămintelor tradiţionale ale Bisericii. El numeşte ereziile puroiul Bisericii:
„urâta erezie a maniheilor, pe care, dacă ai numi-o puroiul Bisericii, n-ai
păcătui faţă de ceea ce i se cuvine.” (Omilii la Hexaemeron, omilia a II-a, IV,
în PSB, vol. 17, p. 89).

Sfântul Vasile nu a acordat timp cercetărilor teologice doar de dragul muncii.


Nu a scris nici o lucrare în care să încerce să expună totalitatea doctrinei creştine
într-o manieră sistematică. Din contră, toate lucrările sale dogmatice au scopul
clar de a combate erorile timpului său, în special pe cele ale arienilor şi
pnevmatomahilor. Cu acest scop în minte, Vasile şi-a scris cele două opere, de
maximă importanţă: Contra lui Eunomiu şi Despre Sfântul Duh. El dezvoltă o
teologie adâncă atunci când vorbeşte despre cunoaşterea lui Dumnezeu. După
cum am precizat, el a polemizat, pe această temă, cu Eunomiu, eretic arian
extremist. Acesta din urmă susţinea că fiinţa lui Dumnezeu este nenaşterea şi că
omul, ştiind ce este aceasta, ştie implicit ce este Dumnezeu. Vorbind despre
firea dumnezeiască, Sfântul Vasile cel mare afirmă că „este o realitate care
trece dincolo de puterea mea de înţelegere” (epistola 234). Dumnezeu se
manifestă prin lucrările sau energiile Sale. „Afirmând - zice Sfântul Vasile - că
noi îl cunoaştem pe Dumnezeul nostru în energiile Sale, nu făgăduim deloc că
ne apropiem de El în însăşi fiinţa Lui. Căci dacă energiile Lui coboară până
la noi, fiinţa Sa rămâne inaccesibilă” (Ibidem). Este aici o distincţie, însă nu o
separare, între ουσια (fiinţa) divină transcendentă şi inaccesibilă şi ενεργια
(energiile sau lucrările) revelatoare accesibile.

Într-una din scrisorile sale, Sfântul Vasile afirmă că „cel care se laudă că ar
cunoaşte toate să ne explice mai întâi firea furnicii şi abia după aceea să
discute despre natura puterii dumnezeieşti, care depăşeşte orice înţelegere.
Dar dacă tu n-ai înţeles nici măcar alcătuirea unei biete furnici, cum te poţi
lăuda că poţi cuprinde în mintea ta puterea cea neînţeleasă a lui Dumnezeu?”
(epist. 16). Cunoaşterea fiinţei dumnezeieşti constă tocmai „în simţământul că
fiinţa lui Dumnezeu n-o putem cunoaşte” (epist. 234, II). Se spune că Eunomie
a fost atât de mâhnit de înfrângere, încât n-a mai îndrăznit să replice cât timp
Sfântul Vasile a fost în viaţă (cf. J. Rivière, Saint Basile, 1925, pp. 13-14).

Ce frumos precizează Sfântul Vasile într-una din epistolele sale, referitor la


păstrarea şi mărturisirea dreptei credinţe: „Sunt conştient şi până în ceasul de
faţă că, prin darul Celui care m-a ales la o chemare mai sfântă întru
cunoaşterea fiinţei Sale, n-am adunat în inimă alt cuvânt, potrivnic învăţăturii
celei sănătoase”. (Epistole, epistola 204, VI, în PSB, vol. 12, p. 420). În
viziunea Sfântului Părinte, nu este dureros a suferi pentru credinţă, ci
insuportabil este faptul de a nu te fi luptat pentru ea: „Pentru cei ce sunt
condamnaţi la moarte (II Cor. I, 9) nu este dureros a suferi pentru credinţă;
insuportabil este faptul de a nu te fi luptat pentru ea. Pentru luptători nu este
atât de neplăcut faptul de a fi răniţi în luptă, cât acela de a nu fi admişi să se
lupte”. (Despre Sfântul Duh, cap. 29, în PSB, vol. 12, p. 89).

Iar atunci când veni vorba de a mărturisi credinţa cu îndrăzneală, indiferent de


obstacole, oprelişti şi ameninţări, Sfântul Vasile menţionează: „… tinerii
(aruncaţi în foc) în Babilon ne-au învăţat că chiar dacă nimeni nu există de
partea bunei credinţe, se cuvine să ne facem datoria. Ei, din mijlocul flăcării,
lăudau pe Dumnezeu fără a lua în seamă mulţimea celor care dispreţuiau
adevărul - şi trei fiind, se sprijineau reciproc. De aceea, nici pe noi nu ne-a
înfricoşat mulţimea duşmanilor, ci, punându-ne nădejdea în ajutorul
Duhului, am predicat adevărul cu toată îndrăzneala. De altfel, ar fi cel mai
rău lucru dintre toate că, pe când cei care defaimă pe Duhul, să-şi ia curajul a
înfrunta dreapta credinţă cu atâta uşurinţă, iar noi, cei ce avem un astfel de
apărător, să ne temem a sluji învăţătura pe care am primit-o de la părinţi pe
calea tradiţiei”. (Despre Sfântul Duh, cap. 30, în PSB, vol. 12, p. 92)

Sfântul Vasile cel mare – Doctor al Bisericii Universale


Biserica Ortodoxă are, în mod special, respect pentru Sfântul Vasile cel mare,
Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Hrisostom, pe care îi numeşte şi
Învăţaţi ecumenici. Biserica nu numai că îi numără între sfinţii ei, ci îi numeşte
şi mari dascăli, adică îi aşează între cei mai de seamă, cei mai destoinici
tâlcuitori ai dumnezeieştilor învăţături.Ceea ce l-a singularizat pe Sfântul Vasile
ca mare om al timpurilor sale a fost spiritul de lider pe care l-a demonstrat în
acea epocă de tensiuni şi necazuri. Cărţile şi scrisorile scrise, clarificarea unor
termeni teologici, precum şi biruinţa sa împotriva ereziilor l-au transformat într-
un Doctor al Bisericii Universale.

Această educaţie de calitate, combinaţie de sfinţenie şi caracter, această putere a


autorităţii care emana de la el părea a-l ridica deasupra semenilor fără vreun
efort propriu, iar sfinţenia sa şi discernământul intelectual i-au permis să rezolve
bine orice sarcină i-a fost încredinţată. Prin forţa caracterului şi charisma
înnăscută de conducător, el a exercitat asupra contemporanilor săi o influenţă
decisivă. Dificultăţile nu l-au oprit niciodată, eşecul nu l-a dezarmat; până la
sfârşit, a luptat pentru adevăr şi pace. De aceea, Biserica Răsăriteană, pentru
care şi-a epuizat resursele, l-a plasat printre cei mai de frunte Doctori ecumenici
ai săi, pentru că învăţa pe ceilalţi prin exemplu, ca şi prin cuvânt.

El a fost socotit totdeauna ca primul dintre marii Doctori ecumenici, iar pentru
faptul că a explicat dogma Sfintei Treimi a fost numit şi interpretul Cerului.

Răspunsul ferm dat guvernatorului Modest

Toată grija şi atenţia lui Vasile era să liniştească lucrurile şi să pună în evidenţă,
faţă de arieni, învăţătura Bisericii. Sfântul Vasile a susţinut lupta Sfântului
Atanasie cel mare contra arienilor şi a apărat învăţătura niceeană, fiind un mare
animator în lupta contra arianismului. El a dat lovituri grele acestei erezii. Este
remarcabilă în acest sens poziţia pe care a avut-o Sfântul Vasile când l-a întâlnit
pe guvernatorul Modest, trimisul împăratului Valens cu misiunea de a-l face să
îmbrăţişeze arianismul, sau cel puţin să se împace cu arienii. Când guvernatorul
îl ameninţă, arătându-i că o eventuală împotrivire la dorinţa suveranului îl poate
duce la confiscarea averii, la exil, la munci şi chiar la moarte, el dă un răspuns
care îl uluieşte pe interlocutorul său, dar, în acelaşi timp, îl face să înţeleagă că
are în faţă un om demn de toată admiraţia:

„În zadar mă ameninţi cu confiscarea averii, căci nu vei găsi la mine decât
aceste haine purtate şi câteva cărţi. Exilul? De exil nu mă tem, căci tot
pământul este al Domnului, Căruia Îi servesc. Muncile? Trupul meu este aşa
de slăbit, că o singură lovitură îmi va lua viaţa şi-mi va curma chinurile.
Moartea? De ea nu mă tem, căci ea mă va uni mai degrabă cu Domnul meu în
fericirea cerească, pe care o doresc atât de mult” (cf. Sfântul Grigorie de
Nazianz, Cuvântarea XLIII, 49).

Minunea redobândirii unei biserici ortodoxe din mâinile arienilor

Referitor la atitudinea sa demnă şi neînfricată contra împăratului Valens,


susţinător al ereziei ariene, şi la felul cum au biruit ortodocşii în frunte cu
Sfântul Vasile într-una din disputele cu arienii, literatura duhovnicească ne
transmite această întâmplare în care este relatat cum împăratul Valens (364-
378), el însuşi fiind partizanul ereziei ariene, a dat sfântul locaş ortodox din
cetatea Niceea comunităţii ereticilor arieni şi a gonit poporul drept-credincios de
acolo. Drept aceea, în mare mâhnire fiind toată mulţimea dreptcredincioşilor, a
sosit acolo marele Vasile, apărătorul cel de obşte al Bisericilor, la care toată
mulţimea celor dreptcredincioşi venind, cu strigare şi cu tânguire, i-a spus
strâmbătatea ce li s-a făcut lor de împărat.

Iar Sfântul, mângâindu-i pe ei prin cuvintele sale, îndată s-a dus la împărat, la
Constantinopol şi, stând înaintea lui, i-a zis: „Cinstea împăratului stă în
judecata sa. Iar înţelepciunea zice: Dreptatea împăratului la judecată se vede.
Deci pentru ce, împărate, ai făcut judecată nedreaptă, izgonind pe drept-
credincioşi din Sfânta Biserică şi dând-o rău credincioşilor?”

Zis-a lui împăratul: „Tot la învinuiri te întorci, Vasile? Nu ţi se cuvine ţie să fii
aşa”.

Răspuns-a Vasile: „Se cuvine mie, pentru dreptate a muri”.

Şi înfruntându-se ei şi împotrivindu-se, sta acolo de faţă mai marele bucătarilor


împărăteşti, numit Demostene, acela, vrând să ajute arienilor, a spus ceva cu glas
încet ocărând pe sfântul.

Iar sfântul a zis: „Vedem aici şi pe necărturarul Demostene”.

Iar stolnicul, ruşinându-se, iarăşi a grăit ceva împotrivă.

Sfântul i-a zis: „Lucrul tău este să ai grijă de mâncări, nu să fierbi dogmele
Bisericii”.

Şi a tăcut Demostene ruşinat.

Iar împăratul, pe de o parte, mâniindu-se şi, pe de alta, ruşinându-se, a zis


Sfântului Vasile: „Să mergi tu între dânşii să faci dreptate, dar aşa să judeci, ca
să nu judeci cu părtinire poporului de-o credinţă cu tine”.
Iar sfântul a răspuns: „De voi judeca cu nedreptate, apoi şi pe mine la surghiun
să mă trimiţi şi pe cei de o credinţă cu mine să-i izgoneşti şi Biserica să o dai
arienilor”.

Şi, luând sfântul scrisoarea de la împărat, s-a întors la Niceea. Şi, chemând pe
arieni, le-a zis lor: „Iată, împăratul mi-a dat mie putere ca să fac judecată între
voi şi între dreptcredincioşi pentru biserica pe care aţi luat-o cu sila.

Iar ei au răspuns lui: Deci, judecă, dar după judecata împăratului”.

Iar sfântul le-a zis: „Să mergeţi, şi voi arienii şi voi, dreptcredincioşilor, şi să
închideţi biserica şi încuind-o, să o pecetluiţi cu peceţile, voi cu ale voastre şi
aceştia cu ale lor, şi să puneţi de amândouă părţile păzitori. Şi mergând mai
întâi voi, arienii, să vă rugaţi trei zile şi trei nopţi şi, după aceasta, să vă
apropiaţi de biserică. Şi de se vor deschide singure, cu rugăciunile voastre,
uşile bisericii, apoi să fie a voastră biserica în veci. Iar de nu, ne vom ruga noi
o noapte şi vom merge cu litie, cântând, la biserică şi de se vor deschide nouă,
să o avem pe ea în veci. Iar de nu se vor deschide nici nouă, nici vouă, apoi,
iarăşi, a voastră să fie biserica”.

Şi plăcut a fost cuvântul acesta înaintea arienilor. Iar drept credincioşii se


mâhneau asupra sfântului, zicând că nu după dreptate, ci după frica împăratului
a făcut judecata. Şi, luându-se multe măsuri de pază de către amândouă părţile,
sfânta biserică străjuită a fost cu tot dinadinsul, pecetluită şi întărită. Şi,
rugându-se arienii trei zile şi trei nopţi şi de biserică apropiindu-se, nu s-a făcut
nici un semn. Şi se rugau de dimineaţă până la al şaselea ceas, strigând: Doamne
miluieşte şi nu s-au deschis uşile bisericii şi s-au dus fără dar şi ruşinaţi.

Atunci, marele Vasile, adunând pe toţi drept credincioşii, cu femeile şi copiii, au


ieşit din cetate la biserica Sfântului mucenic Diomid, făcând acolo priveghere de
toată noaptea, apoi au mers dimineaţa cu toţii la cea sobornicească biserică
pecetluită, cântând: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte,
miluieşte-ne pe noi”.

Apoi, stând înaintea uşii bisericii, a zis către popor: „Ridicaţi mâinile voastre şi
strigaţi cu dinadinsul: Doamne miluieşte”. Şi aceasta făcându-se, a poruncit
sfântul ca să se facă tăcere şi, apropiindu-se de uşă, a însemnat-o cu semnul
crucii de trei ori şi a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeul creştinilor, totdeauna,
acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Şi, glăsuind tot poporul: Amin!, îndată s-a
făcut cutremur şi au început a se sfărâma zăvoarele, au căzut întăriturile, s-au
dezlegat peceţile şi s-a deschis uşa, ca de un vânt şi furtună mare, şi s-a lovit uşa
de zid.
Iar dumnezeiescul Vasile a început a cânta: „Ridicaţi porţile voastre, ridicaţi-vă
porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei”. Şi, intrând Vasile în biserică,
cu toată mulţimea drept credincioşilor, şi, săvârşind dumnezeiasca slujbă, a
slobozit pe popor cu veselie. Iar mulţimea fără de număr de arieni, văzând acea
minune, s-a lepădat de credinţa lor cea rea şi la cei drept credincioşi s-au
adăugat. Şi, aflând şi împăratul, de o judecată dreaptă ca aceasta a Sfântului
Vasile, şi de minunea aceea preaslăvită, s-a mirat foarte şi a defăimat urâciunea
relei credinţe ariene, însă, orbindu-se de răutate, nu s-a întors la credinţa cea
dreaptă şi a pierit rău după aceea. Că, biruit şi rănit fiind el în război, în părţile
Traciei, a fugit şi s-a ascuns într-o şură de paie. Iar urmăritorii lui, înconjurând
şura cu foc, au aprins-o şi, acolo, împăratul arzând, şi-a dat sfârşitul. Şi a fost
moartea aceasta a împăratului, după moartea Sfântului Vasile, dar în acelaşi an,
întru care Sfântul s-a mutat către Domnul (Cf. Proloagele pe luna ianuarie).

Slava Tatălui împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt

Un alt aspect al activităţii Sfântului Vasile în slujba apărării adevăratei învăţături


a Bisericii îl constituie opera sa scrisă. În această perioadă, când arianismul
trecea în ultima fază, a pnevmatomahilor, marele ierarh de la Cezareea
Capadociei a fost acuzat că răspândeşte o învăţătură greşită cu privire la Sfântul
Duh. Mai precis, insinuarea pornea de la faptul că la 7 septembrie 374 Sfântul
Vasile a ţinut o Liturghie solemnă şi a folosit expresia doxologică Slavă Tatălui
împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt alături de cea tradiţională: Slavă Tatălui, prin
Fiul în Sfântul Duh. Pentru a se justifica, Sfântul Vasile scrie în anul 375 tratatul
Despre Duhul Sfânt, adresat prietenului său Amfilohiu, episcop de Iconium.
Acest tratat constituie una dintre cele mai importante contribuţii la formularea
învăţăturii despre Dumnezeu Sfântul Duh şi constituie, în acelaşi timp o
grăitoare mărturie despre credinţa autorului său, care este credinţa de totdeauna
a Bisericii. Deci, de la Sfântul Vasile avem noi astăzi cântarea doxologică:
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Înfăţişând aici o parte din meritele şi succesul acestui mare Sfânt Părinte al
Bisericii, ca purtător de stindard pentru adevărata credinţă, suntem convinşi că
oricâte am spune despre lupta lui pentru adevărata credinţă, nimic parcă nu
întregeşte portretul acestui ilustru bărbat al Bisericii. O muncă uriaşă,
desfăşurată pe parcursul unei vieţi relativ scurte, pentru că, Sfântul Vasile a fost
chemat la Domnul pe 1 ianuarie 379, la doar 49 de ani, însă rămâne de-a pururi
în memoria vie a Bisericii noastre.
Alex Burac - Sfântul Vasile cel mare - templul păstrător al adevărului
deplin

Flacără nestinsă a adevărului şi foc arzător pentru eretici, dascăl şi medic de


suflete, ascet şi filantrop neobosit, Sfântul Vasile cel mare ne cheamă să îi
urmăm exemplul. Prin scrierile sale, el luptă împotriva arianismului şi îndeamnă
tinerii să culeagă, precum albina, ceea ce este bun de la fiecare scriitor şi filosof
elin, pentru că şi înţelepciunea lor are utilitatea ei. Sfântul Vasile s-a străduit din
răsputeri să asigure unitatea creştinilor ortodocşi şi apropierea ereticilor arieni de
dreapta credinţă.

Pe la 330 se năştea în Cezareea Capadociei un fiu de nobil pe care părinţii l-au


numit Vasile. Mama sa se numea Emilia, iar tatăl său era Vasile, retor şi avocat
în cetatea Neocezareii Pontului. Aceştia au reuşit să ofere micului Vasile
modelul unui cuplu exemplar. Se îngrijeau atât de reuşita lor în plan social,
având multă bogăţie, influenţă şi reputaţie, cât şi de propăşirea lor duhov-
nicească şi lucrarea dragostei creştine, încât multa lor râvnă de a primi pe străini,
de a îngriji de bolnavi şi de săraci, uimeau mult pe locuitorii Pontului şi
Capadociei.

Însă contribuţia lor cea mai însemnată pentru lumea creştină au fost copiii lor.
Din cei nouă sau zece copii, cunoaştem doar numele a cinci dintre ei: Vasile,
Macrina (care s-a nevoit ca monahie), Grigorie (viitorul episcop de Nyssa),
Petru (viitorul episcop de Sevasta) şi Navcratie (care s-a făcut judecător şi a
murit călugăr). În rândul sfinţilor, sunt număraţi astăzi primii patru dintre
aceştia, la care se adaugă mama lor, Emilia, şi bunica lor, Macrina cea bătrână.

Sub înrâurirea duhului Macrinei

Primul dascăl al micuţului Vasile a fost Macrina, bunica lui, de la care a învăţat
primele litere ale credinţei. Această bătrână plină de înţelepciune, experienţă şi
amintiri a fost marea personalitate ce a marcat copilăria lui Vasile, precum şi a
Macrinei, sora lui, punând pentru totdeauna în sufletele lor temelia trainică a
credinţei celei adevărate. Ca învăţăcei direcţi ai bunicii Macrina, Vasile şi sora
lui au devenit măsură şi etalon duhovnicesc pentru ceilalţi fraţi ai lor.

O primă educaţie elementară a primit de la tatăl său, în Neocezareea Pontului,


unde acesta îşi profesa meseria. Tânărul Vasile a dovedit încă de pe acum o
minte ageră şi dornică de a pătrunde cu plăcere în tainele ştiinţei. A doua etapă a
instrucţiei sale a avut loc la Cezareea, unde a primit o formare enciclopedică şi a
avut marea şansă de a-l cunoaşte pe prietenul şi colegul Grigorie, care va deveni
apoi marele Teolog, precum şi biograf al lui Vasile. Rezultatele la învăţătură ale
lui Vasile erau cu totul excepţionale, încât era considerat de profesorii lui un
geniu. Studiile şi le-a continuat apoi la Constantinopol, noua capitală a
Imperiului roman, care se străduia să adune în ea tot ce născuse mai de seamă
cultura greco-romană. Spiritul însetat de cunoaştere al tânărului Vasile, înzestrat
şi cu un dezvoltat simţ al autenticului şi al adevărului, va suferi o oarecare
dezamăgire făcând cunoştinţă cu lumea intelectuală a Constantinopolului. Un
nou orizont al cunoaşterii s-a deschis înaintea lui Vasile în celebra cetate a
Atenei. Înfloritor centru al literelor şi al artelor din Imperiul roman, Atena
reprezenta piscul studiilor superioare din acea vreme. Veneau studenţi din toate
colţurile Romei. Vasile s-a dedicat cu râvnă unor studii extrem de variate,
urmând două cicluri de ştiinţe: primul cuprindea filosofia, gramatica şi retorica,
iar celălalt aritmetica, geometria şi astronomia, optând chiar şi pentru medicină.

Lupta cu sine însuşi

După terminarea acestor studii, Vasile s-a întors în patria sa, cu sufletul
frământat de gânduri indecise cu privire la drumul pe care să pornească mai
departe: cel al retoricii sau cel al ascezei? O boală grea de ficat l-a lovit la numai
28 de ani şi, în aceste grele clipe, a început să mediteze profund la sensul vieţii
sale trecătoare. A decis să pornească cu toată fiinţa sa pe drumul anevoios al
trăirii adevărului deplin - Dumnezeu şi al lepădării de cele lumeşti. Şi-a dat
seama că va trebui să ducă o luptă grea cu sine însuşi, pentru că, în anii săi de
studiu, se lăsase destul de mult influenţat şi sedus de cercurile filosofilor şi ale
retorilor necreştini. Simţea că mult mai intens trăise credinţa când era copil,
alături de bunica sa Macrina, decât acum, după ce făcuse atâtea studii.
A pornit aşadar în căutarea unor modele vii de trăire creştină adevărată, care să
îi stea înainte drept pildă de urmat. A călătorit în Siria, Egipt, Palestina şi
Mesopotamia, unde a luat contact direct cu monahismul de acolo şi nevoinţa
multor pustnici, care au născut în sufletul lui Vasile setea de asceză. S-a întors în
Cezareea mai îmbogăţit sufleteşte, mai înţelept şi mai convins să se dedice cu
totul ascezei.

Botezul şi împărţirea avuţiilor

Vorbea de asceză, era dornic să sporească tot mai mult, dar încă nu se botezase.
În vârstă de 29 de ani, Sfântul Vasile a primit Taina Sfântului Botez de la
episcolul Dianiu al Cezareii, un bătrân cu multă greutate părintească în ochii lui.
Exista însă o povară lumească apăsătoare pentru tânărul Vasile, dornic să urce
spre cer. El era fiu de nobil şi se simţea încă legat de bogăţia ce o avea de la
părinţi. A decis aşadar să ofere o parte din avuţii săracilor, pentru a putea mai
lesne gusta din bogăţiile duhovniceşti ale vieţii călugăreşti.

Sfântul Vasile a pus un început organizat lucrării sale de nevoinţă, retrăgându-se


într-o căsuţă pe mica proprietate ce îi mai rămăsese, în satul Annisa, unde se
nevoiau şi mama cu sora lui. Rugăciunea, studiul biblic şi nevoinţa trupească se
împleteau armonios în programul său zilnic de asceză. Dumnezeu îl binecuvânta
cu dulci clipe duhovniceşti, în care Sfântul Vasile se simţea copleşit de
mângâierea Duhului Sfânt.

Se pare că doar în scurte răstimpuri trăia cu adevărat ca sihastru. Simţea nevoia


să fie şi alături de oameni, de căutările şi necazurile lor. Menţinea corespondenţa
cu prietenii lui, aducându-le folos în scris, şi primea cu bucurie pe unii dintre
aceştia care veneau să îl vadă, împreună cu copii lor, arătându-le dragostea sa de
dascăl.

Provocările teologice ale timpului

În acea vreme, situaţia Bisericii era critică. Spre deosebire de Răsărit, în Apus
erau mai mulţi episcopi ortodocşi, care păzeau bine dreapta credinţă. Răsăritul
era mâncat de caria arianismului, ramificat în două mari tabere: a arienilor
extremişti (care susţineau că Fiul nu are aceeaşi fire dumnezeiscă precum Tatăl)
şi a semiarienilor (care considerau că Fiul este „întru toate asemănător“ Tatălui,
lucru ce lăsa deschisă chestiunea inferiorităţii Fiului faţă de Tatăl). Aceste
curente eretice stăpâneau Răsăritul, singurele insule ale Ortodoxiei părând a
rămâne Capadocia şi Pontul, care încă nu aveau mari teologi şi episcopi
destoinici. Sfântul Vasile luase pulsul acestor aprinse dezbateri, dar se simţea
încă nepregătit să dea un răspuns clar acestor grele probleme. A hotărât din tot
sufletul să se consacre studiului pentru a deveni un teolog înţelept. Şi-a dat
seama că adevărata luptă nu era împotriva ereticilor, ci era lupta cu sine însuşi
pentru a se face vas al primirii Adevărului Hristos.

Dumnezeu îndreaptă paşii tânărului monah spre Pont, unde îi descoperă un loc
cu totul minunat ochilor, liniştit şi foarte potrivit pentru nevoinţa pustnicească.
Şi-a petrecut timpul aici în rugăciune, studiu şi lucrul de mână, osteneli care au
dat curând un prim rod în teologie. Sfântul Vasile şi-a dat seama că deosebirea
dintre ortodocşi şi semiarieni ţinea mai cu seamă de nuanţele de limbaj. Astfel,
luminat de Duhul Sfânt, a ajuns la o mare constatare teologică: terminologia
(exprimarea) se poate schimba; important e să rămână neschimbat adevărul.
Sfântul Vasile nu a şovăit să lase deoparte termenul „de o fiinţă“, stabilit de
către Sinodul I ecumenic în simbolul de credinţă, şi să propună o altă expresie,
care desigur exprima acelaşi adevăr şi prin care i-ar fi putut atrage la Ortodoxie
pe semiarieni. Noua expresie era: „întru totul asemenea după fiinţă“, prin care
credinciosul era ferit să accepte credinţa greşită că Fiul este mai prejos decât
Tatăl. Această reuşită a Sfântului Vasile va fi bine primită de Biserică şi va fi un
prim impuls spre concilierea cu semiarienii.

Prietenie şi asceză

Scriind bunului său prieten de suflet, Grigorie, despre locul minunat în care se
nevoia, Sfântul Vasile îl îndeamnă să i se alăture. Cei doi şi-au continuat aici
frumoasa prietenie şi împreuna nevoinţă din timpul anilor de studiu, ostenindu-
se cu privegherea, psalmodierea, înfrânarea trupului, cugetând la cele
duhovniceşti, dar şi la problemele bisericeşti ale vremii. De aceea şi studiul lor
teologic nu era unul speculativ, ci în strânsă legătură cu găsirea unor răspunsuri
la aceste probleme ce sfâşiau Biserica. Nu lăsău deoparte nici treburile
gospodăreşti şi agricole, prin care îşi procurau hrana necesară. Sfântul Vasile a
prelucrat regulile ascetice şi monahale pe care începuse să le scrie de unul singur
în vremea şederii lui în satul Annisa, avându-l acum drept co-sfătuitor pe
prietenul său de nevoinţă.

Frumoasele zile şi clipe de aproape un an pe care cei doi le-au petrecut împreună
se vor încheia odată cu plecarea lui Grigorie în Nazianz, unde bătrânul său tată
Grigorie, episcop al acelei cetăţi, avea nevoie de sprijin în lupta cu ereticii.

Preot al Celui Preaînalt

Moartea bătrânului Dianiu lăsa Cezareea fără păstor, iar vremurile grele cereau
o alegere grabnică. Toate privirile s-au îndreptat spre nobilul şi senatorul
Eusebiu, care într-adevăr era evlavios, iubitor de Biserică şi cunoştea bine
mersul treburilor politice, dar foarte nepriceput din punct de vedere teologic şi
liturgic. Făcut episcop, acesta a avut buna inspiraţie de a-l lua ca ajutor şi sfetnic
pe Sfântul Vasile, care a fost hirotonit preot. Obştea Bisericii din Cezareea l-a
îndrăgit şi l-a iubit imediat, iar el le dăruia fără încetare din toate darurile pe care
le primise de la Dumnezeu câtă vreme studiase şi se nevoise în singurătate.

De la o vreme, Eusebiu a început să îl urască şi să îl dispreţuiască pe Sfântul


Vasile. Susţinătorii şi apărătorii tânărului preot nu au întârziat să apară, astfel
născându-se o mare tulburare. Cei care îi apărau demnitatea ameninţau cu
schisma şi erau chiar hotărâţi să îşi facă propria lor Biserică, avându-l în frunte
pe Sfântul Vasile. Acesta trecea acum prin clipe dramatice, căci toate depindeau
acum de el. Decizia pe care a luat-o era să fugă din Cezareea, în Pont, la vatra
lui sihăstrească, pentru ca astfel să dispară şi mărul discordiei.

Primele obşti monahale

În noua sa calitate de preot şi păstor, s-a ostenit să organizeze în Pont şi în


împrejurimi frăţii monahale, la care vor fi aderat cu siguranţă călugării care l-au
susţinut în Cezareea. Cu această ocazie a mai prelucrat încă o dată regulile lui de
organizare a vieţii cotidiene monahale, ce vizau propăşirea duhovnicească, şi
care se vor constitui ulterior în Regulile mari şi Regulile mici.

În cei doi ani petrecuţi în Pont, a organizat multe obşti, pe care le-a supravegheat
cu grijă. Toţi îl considerau avva lor şi era pentru ei modelul călugărului deplin.
A întemeiat şi schituri pentru sihaştri, care de obicei erau mai înaintaţi în
nevoinţă. Dar mult încercatul Vasile, considerând periculoasă retragerea şi
izolarea absolută a pustnicilor, a făcut aceste schituri de sihaştri la mică
depărtare de obşti. Astfel, câştigau şi cei din obşti, şi pustnicii. Primii se
îmbărbătau şi nu se lăsau mai prejos în nevoinţa lor, ştiind că, aproape de ei,
sihaştrii fac o şi mai aspră nevoinţă, iar cei din urmă, în clipele de slăbiciune
sufletească, ştiau că puteau găsi sprijin şi alinare la fraţii din obşte.

Cum să se folosească tinerii de ştiinţele elinilor

Urcând la tron necredinciosul împărat Iulian, acesta a interzis profesorilor


creştini să mai predea în şcoli. Educaţia tinerilor creştini trecea aşadar printr-o
mare criză. Sfântul Vasile a înţeles răul pe care voia să îl pricinuiască Iulian
Bisericii şi a răspuns printr-o scriere: „Către tineri, cum să se folosească de
ştiinţele elinilor“, în care explică acestora cum să se raporteze la cultura păgână.
El sugerează tinerilor să culeagă precum albina ceea ce este bun de la fiecare
scriitor şi filosof elin, pentru că şi înţelepciunea lor are utilitatea ei. Îl pregăteşte
pe tânăr să primească mai bine înţelepciunea dumnezeiască a dreptei credinţe.
Această lucrare a avut un răsunet imediat, întrucât tinerii creştini aveau acum o
busolă sigură în navigarea lor prin cultura păgână a timpului.
Prigoana împotriva credicioşilor ortodocşi s-a înteţit sub împăratul Valens, arian
convins, care a căutat cu orice preţ şi prin orice mijloc să răspândească această
erezie în tot imperiul. Arienii făceau acum legea în Biserică. Singura rezistenţă
care le dădea bătăi de cap era în Capadocia şi în părţile Pontului. Erau mulţi
luptători buni, dar le lipsea îndrumătorul. Acest context l-a presat pe episcopul
Eusebiu, să îl cheme înapoi pe Vasile şi să facă pace cu el.

Sfântul Vasile a purces degrabă la întărirea dreptei credinţe, ostenindu-se să


aducă prin predică mult folos tuturor creştinilor care veneau să-l asculte în
catedrală. Roadele n-au întârziat să apară, căci prin învăţătura lui, unii se
întăreau în credinţă, alţii o regăseau, iar alţii deveneau capabili să o apere. În
ciclul acestor cuvântări se numără şi celebrele omilii la Hexaimeron sau Cartea
Facerea, care alături de tâlcuirile la Psalmii lui David, au urmărit să aprindă în
credincioşi interesul pentru credinţă şi sporire duhovnicească.

Chinul foametei şi măreţia sfântului

În vremea anilor 367-369, Capadocia a fost lovită de o foamete cumplită.


Sfântul Vasile privea cu multă durere la suferinţa oamenilor. Cel mai tare îl
cutremura văzând cum această nenorocire se abătea asupra copiilor. Mişcat cu
atât mai mult de acest lucru, a organizat o tabără filantropică în care a strâns pe
cei mai înfometaţi dintre locuitorii cetăţii, cu copiii în frunte, pentru a le da de
mâncare, făcând rost de provizii de la cei mai înstăriţi, pe care i-a convins să-şi
deschidă sufletul spre milostenie. Toată această zbatere a sfântului pentru cei în
suferinţă nu a rămas fără urmări pentru sănătatea lui, care devenea tot mai
şubredă.
Alegerea întru episcop

Stingându-se episcopul Eusebiu, a venit rândul bine meritat al Sfântului Vasile


de a urca pe tronul arhieresc al Cezareii în anul 370. Situaţia Bisericii era destul
de dezarmantă. Decăderea economică şi impozitele grele din acele timpuri
afectau şi Biserica şi pe cetăţeni. Lucrarea noului arhiepiscop devenea extrem de
anevoioasă, iar pătrunderea arienilor era extrem de lesnicioasă, sprijiniţi fiind de
Curtea regală. Ca tabloul să fie şi mai complet, Sfântul Vasile nu a încetat, nici
până pe patul de moarte, să fie ţinta calomniilor şi minciunilor lansate de
adversarii săi eretici. Dar acest stâlp al Ortodoxiei, sprijinit de harul Sfântului
Duh, a stat mereu drept în faţa lor până la ultima suflare.

Tânărul mitropolit al Cezareii s-a confruntat cu multe probleme în eparhia sa,


având de a face cu neascultarea şi opoziţia episcopilor săi, cu dese cazuri de
simonie (unii episopi luau bani spre a hirotoni preoţi) sau cu obiceiul primejdios
al şederii împreună (clerici necăsătoriţi care îşi luau ca ajutor în casă călugăriţe
ori fete tinere).
Nu a încetat nici o clipă să piardă din vedere problemele săracilor, nedrep-
tăţiţilor, orfanilor, văduvelor, bolnavilor şi a celor aflaţi în nevoi. Pentru aceştia
a înfiinţat o serie de aşezăminte cunoscute sub numele de Vasiliada, care
includeau case de oaspeţi pentru clerici şi demnitari politici, instituţii de
asistenţă socială, ospătărie, spital şi şcoli tehnice, precum şi locuinţe care
ofereau adăpost personalului.

Sfântul Vasile s-a străduit din răsputeri să asigure o dublă unitate: una între
creştinii ortodocşi şi una de apropiere a ereticilor arieni către dreapta credinţă. A
trimis nenumărate epistole Bisericilor locale, a trimis oameni de nădejde să facă
misiune şi să întărească credinţa, a făcut multe călătorii obositoare, care i-au
zdruncinat sănătatea. Toate cu scopul de a vedea o Biserică unită. Însă nu şi-a
văzut visul pe deplin realizat. Inima lui de păstor a fost mult încărcată de tristeţe
şi dezamăgire, pentru că nici fraţii săi arhierei din Apus nu i-au întins o mână de
ajutor, iar duşmanii lui nu au obosit în lupta de răspândire a ereziei şi de pătare a
imaginii lui în faţa credincioşilor şi a episcopilor.

„În mâinile Tale îmi dau duhul meu“

Flacăra Duhului Sfânt avea să-l întărească în chip minunat împotriva tuturor
acestor piedici, dar nu pentru mult timp. Nemiloasa boală a trupului îl secera tot
mai mult, ţintuindu-l la pat. Avea conştiinţa împăcată de a fi putut sluji
oamenilor şi lui Dumnezeu cu toată fiinţa lui, încât aştepta cu bucurie să se
odihnească în patria cerească. La 1 ianuarie 379 şi-a dat duhul în mâinile
Domnului, lăsând Bisericii comori nepreţuite şi mult folositoare până la sfârşitul
veacurilor.
Mihai Grobnicu - Anul Sfinţilor Capadocieni - „Fuga de lume“, în viziunea
Sfântului Vasile cel mare

Încă din primele veacuri creştine foarte mulţi oameni au încercat să părăsească
această lume pentru a împlini în întregime învăţătura de credinţă a Mântuitorului
Hristos. Asemenea exemple de „despărţiri“ de lume sunt întâlnite şi în alte
civilizaţii, fără ca acestea să fi influenţat într-un chip decisiv Biserica.

Sfântul Vasile cel mare, dascăl al vieţii monahale, a vrut să arate că fuga de
lume nu înseamnă o demonizare a acesteia. Monahii plecau nu pentru că lumea
era rea, ci pentru că simţeau că nu pot împlini cuvântul Domnului în mijlocul
societăţii în care trăiseră. Astfel, marele ierarh arată că „fuga de lume“ nu ţine
doar de plecarea din societate, ci mai ales de fuga de patimi.

Pentru monahii din toate vremurile, fuga de lume a fost poate cea mai
importantă cerinţă a mişcării monahale. Indiferent de forma în care a fost
motivată, ea a fost prezentă atât în monahismul egiptean sau palestinian, cât şi în
cel sirian şi capadocian. Arhiepiscop al Cezareii între 370-379, părinte al vieţii
monahale, dar şi dascăl al familiei creştine, Sfântul Vasile cel mare a trebuit să
vorbească despre această plecare din lume a unor creştini astfel încât cei rămaşi
aici să nu cadă în deznădejde. Deşi nu este primul care scrie anumite rânduieli
(reguli) monahale, Sfântul Vasile cel Mare este interesat mai mult de
fundamentarea teologică a diferitelor probleme de ordin misionar-pastoral pe
care le găsea în comunităţile prin care trecea, decât de o organizare strictă. Era,
mai degrabă, un pedagog ce căuta nişte soluţii, decât un comandant ce impunea
nişte reguli stricte.
Lumea vechilor civilizaţii renunţând la luxul lumii

Cu siguranţă, această dorinţă de a fugi de lume nu este întâlnită pentru prima


dată la creştini. Vechile civilizaţii păstrează date care arată că nevoia de
înstrăinare a omului a existat de foarte mult timp. Este adevărat că învăţătura
creştină i-a dat un înţeles aparte, dar înstrăinarea, ca formă de detaşare de cele
ale lumii materiale, de încercare de evadare din spaţiul mundan în spaţiul intim,
propriu, personal, a existat poate dintotdeauna. Această fugă de lume
caracterizează toate formele de monahism. În aspectele sale cele mai riguroase,
ea a fost practicată deja în formele monahismului necreştin.

Astfel, budismul vorbeşte despre o „neataşare“ radicală de lume. În acest sens,


monahii sunt cei care, prin fuga lor de lume, trebuie să apară în ochii celorlalţi
exemple ale idealului budist trăit. Pentru greci, kosmos-ul (lumea) desemna
ordinea, frumuseţea, valoarea. „Fuga mundi“, aşa cum a fost numită de latini,
era observată ca un temei al fericirii grecilor, încercând prin aceasta să arate că o
viaţă despuiată de bunurile pământeşti nu e lipsită de fericire, ci e cea mai bună
cale pentru a ajunge la aceasta. În acest sens, conform părerii lui Platon despre
lume şi despre lumea ideilor, una superioară acesteia în care trăim, fuga ar fi o
concentrare a atenţiei asupra valorii spirituale. De asemenea, stoicii au favorizat
un anume ideal de singurătate şi de retragere în vederea căutării mai uşoare a
înţelepciunii, iar în lumea iudaică, esenienii, contemporani cu Mântuitorul
Hristos, se grupaseră la marginea Mării Moarte.

„Şi iată erau bune foarte“

Foarte important de precizat este modul în care este văzută lumea în Sfânta
Scriptură, izvorul principal folosit de Sfântul Vasile în elaborarea principiilor
sale. Aşadar, în sens biblic, lumea creată de Dumnezeu are un sens în proiectul
mântuirii şi în acest cadru îşi va găsi ea destinul final. Cu alte cuvinte, lumea
creată „bună foarte“ prin mâinile Creatorului are un drum de parcurs, are un
scop. Acest destin final poate fi realizat doar cu ajutorul omului. Singur omul,
folosindu-se de raţionalitatea naturii în mod conştient şi făcând uz în mod
conştient de procesele ei prin munca sa plină de responsabilitate, urcă la o viaţă
de comuniune spirituală şi la conştiinţa unor sensuri şi scopuri mai înalte ale
naturii. Lumea devine, după cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae, un dar al lui
Dumnezeu pentru noi, dar şi darul nostru către Dumnezeu: „Dumnezeu i-a dat
omului lumea nu numai ca un dar de o fertilitate continuă, ci şi de o mare
bogăţie de alternative posibile de actualizat de către om, prin libertate şi muncă.”

„Se leapădă de lume cel care se dezbracă de omul cel vechi“


Plecând de la cuvintele Mântuitorului „De voieşte cineva să vină la Mine, să se
lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie“ (Matei 16, 24), ierarhul
capadocian subliniază necesitatea înstrăinării de mai multe lucruri pentru a
umbla pe calea propovăduită de Mântuitorul Hristos, în calitate de monah.
Astfel, Sfântul enumeră lepădarea de diavolul şi de poftele cărnii, de înrudirile
după trup şi de întovărăşirile cu oamenii. Dar mai mult decât aceste lucruri care
sunt de natură mai mult exterioară, „se leapădă de sine cel care se dezbracă de
omul cel vechi cu faptele lui“. Un asemenea om va ajunge să-i considere ca
părinţi adevăraţi pe aceia care l-au născut pentru Hristos prin Evanghelie, iar ca
fraţi - pe aceia care au primit acelaşi Duh al înfierii.

În elaborarea răspunsului său, Sfântul Vasile va folosi cuvintele Mântuitorului:


„Dacă cineva vine la Mine şi nu urăşte pe tatăl lui şi pe mamă, şi pe soţi, şi pe
copii, şi pe fraţi, şi pe surori, şi chiar pe sufletul său, nu poate să-mi fie ucenic“
(Luca 14, 26), pentru a întări ideea de renunţare la lume. Acest fel de renunţare
este numit de marele ierarh renunţare deplină, iar aceasta se dobândeşte „cu
indiferenţa omului chiar şi faţă de viaţa proprie şi cu încredinţarea că îl aşteaptă
moarte sigură, încât să nu se încreadă în sine însuşi“. Această renunţare
desăvârşită faţă de „cele din afară“, precum averea, mărirea deşartă, viaţa
socială, străduinţa nefolositoare, o putem învăţa din exemplul sfinţilor apostoli
care au renunţat la cele ale lor pentru a-L urma pe Mântuitorul, continuă Sfântul
Vasile cel mare.

Lumea - orice „împrăştiere de la pomenirea lui Dumnezeu“

Foarte fin cunoscător al filosofiei greceşti, marele ierarh se va folosi de anumite


concepte ale vremii sale pentru a clarifica explicaţia sa. Din punct de vedere
dogmatic, „lumea“ din care trebuie să fugim e tot ceea ce constituie o
„împrăştiere“ şi o abatere de la pomenirea lui Dumnezeu, tot ceea ce ne
îndepărtează de viaţa potrivit Evangheliei. Prin aceasta, renunţarea la lume
trebuie să rămână un principiu pentru fiecare, chiar şi pentru cei ce vieţuiesc în
lume şi care suferă „întristările lumii de faţă“.

Observăm din răspunsul Sfântului Vasile, prezentat mai sus, că forma de


desăvârşită renunţare la lume este fuga de patimi. Astfel, şi în „Regulile mari“,
dar şi în „Regulile morale“, cuvântul „kosmos“ primeşte un sens moral, iar fuga
de lume nu este o noţiune de drept canonic, nici abţinerea de la treburile publice.
Condamnată este patima, orice ataşament care se împotriveşte voii lui
Dumnezeu.

„De vrei să scapi de lupta împotriva vrăjmaşului, treci în altă lume“


Cu toate acestea, se observă la marele capadocian şi o interpretare a Evangheliei
„ad litteram“ (Luca 14, 26). Astfel, el prescrie monahilor o renunţare absolută la
familie. Ei nu se pot despărţi de fraţii lor întru monahism sub pretextul de a-şi
vizita părinţii. De asemenea, ei nu se mai pot împovăra cu grijile familiei, luând
în acest fel asupra lor ocrotirea intereselor rudelor după trup, întrucât cine s-a
născut din Duhul s-a făcut fiu al lui Dumnezeu. Sfântul Vasile împinge astfel
regulile la extrem, din frică ca aceste legături să nu trezească la monahi regrete
pentru viaţa lor trecută. Sfântul va spune în acest sens: „Aşadar, de vrei să scapi
de lupta împotriva vrăjmaşului, treci în altă lume, unde nu există acesta; acolo
vei putea şi să scapi de lupta împotriva lui, şi să împlineşti poruncile
evanghelice fără primejdii şi în odihnă“. Toate aceste măsuri care conduc la
renunţarea de lume sunt completate prin purtarea hainei speciale, prin călătorii
rare (şi doar pentru cei virtuoşi), dar şi prin altele care urmăreau îndreptarea
monahului doar spre Dumnezeu.

Toate aceste reguli au făcut ca ulterior impunerii vieţii de obşte, monahii să


capete conştiinţa singularităţii lor, vorbind despre cei ce nu erau în mănăstire ca
despre „oamenii din afară“, „oamenii din lume“. Aceste cuvinte nu erau
depreciative, ci arătau că viaţa în lume „smulge sufletul din foarte preţioasa
pomenire a lui Dumnezeu“. Astfel, ierarhul capadocian va arăta din nou un spirit
de moderaţie, de echilibru, spunând: „Comuniunea neîntreruptă cu Dumnezeu
nu duce la uitarea sau dispreţul faţă de lume. Monahul nu anatematizează
nunta, care este după fire. El însuşi, monahul, provine, prin naşterea lui
firească, din nuntă. Cum şi-ar putea nega propria şi prima lui obârşie?“.
Sfântul Vasile cel mare şi viaţa isihastă

Sfântul Vasilie cel mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei a excelat în multe


domenii bisericeşti, în pastorală, în învăţătura ortodoxă, în luptele anti-eretice, în
filantropie, în liturgică, în asceză şi altele. Era un om cu mulţi talanţi şi cu multe
harisme care a lăsat urme statornice şi de neşters ale trecerii lui prin această
viaţă. Şi dacă ne-ar fi lăsat doar Sfânta Liturghie care îi poartă numele şi care
reprezintă o prezenţă vie a sa şi ne hrăneşte duhovniceşte de fiecare dată când o
săvârşim, şi tot ar fi mare şi minunată opera lui.

Cu toate acestea, influenţa pe care a exercitat-o asupra contemporanilor săi şi


asupra generaţiilor ulterioare lui se datorează experienţei personale a lui
Dumnezeu pe care o dobândise, lucru care se surprinde în toate textele sale.
Când cineva deţine o asemenea experienţă duhovnicească, teologia lui are
stabilitate şi exactitate, dacă se întrunesc desigur şi alţi factori, precum învăţarea
şi cunoaşterea obiectului. Din această perspectivă se explică atributul de
„arătător al celor cereşti” (ουρανοφάντωρ) pe care i l-a conferit tradiţia
bisericească.
Marele Vasilie a cunoscut personal viaţa isihastă atunci când a vieţuit în Pont,
aproape de râul Irin, iar această viaţă isihastă a trecut în toate textele în care
vorbeşte despre viaţa monahală.

1. Corespondenţa cu Grigorie Teologul

Marele Vasilie, aşa cum s-a menţionat, a ales să se nevoiască pe proprietatea sa


din Pont, de lângă râul Irin. De cealaltă parte a dealului trăiau mama sa, Emilia,
cu sora sa, Macrina, şi cu alte nevoitoare. Locul acesta avea ο semnificaţie
specială, deoarece, potrivit unei tradiţii familiale, acolo s-au refugiat şi s-au
ascuns bunica sa Macrina şi bunicul său, în timpul persecuţiei lui Diocleţian.

Marele Vasilie, după instalarea sa acolo, comunica prin scrisori cu Sfântul Gri-
gorie Teologul, pe care îl chema să vină, să se nevoiască împreună în locul
acela. Dintre scrisorile care s-au păstrat, St. Giet consideră că există următoarea
serie: Vas. 14, Grig. 2, Vas. 2, Grig. 4, 5, 6. Există şi multe goluri între scrisori
care se explică prin faptul că unele s-au pierdut şi nu se păstrează.

În prima sa scrisoare (nr. 14) marele Vasilie descrie locul în care vieţuia după
rătăcirea-peregrinarea sa (πλάνη-περπλάνηση). Face o minunată descriere a
muntelui, a câmpiei de la poalele muntelui, a pădurii, a râului care se varsă cu
putere şi a peştilor care trăiesc în el. Se referă la formele de relief ale zonei, la o
trecătoare pe care o folosesc ca să comunice cu cei din exterior, la existenţa
cerbilor, a căprioarelor, a iepurilor şi a altor asemenea animale, la mulţimea
florilor şi a păsărilor cântătoare, la care însă nu avea vreme să se gândească. De
asemenea, menţionează că locul dădea multe roade, însă, aşa cum mărturiseşte,
cel mai mare şi mai dulce rod pe care îl oferea acel loc era liniştea, de vreme ce
nu pătrundeau acolo zgomotele oraşului şi nici călătorii, ci doar vânătorii.

Sfântul Grigorie Teologul i-a răspuns (nr. 2) că frumuseţea locului nu constituie


un imbold serios „care să-i provoace o astfel de stare sufletească” [încât să îl
determine să vină], înainte de a afla modul de viaţă şi petrecerea vieţii lui.
Înţelegea că pe marele Vasilie, care a părăsit toate şi a plecat în pustie, l-a
stăpânit dorul de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a se uni cu El.

Astfel, marele Vasilie în următoarea lui scrisoare (nr. 2) a simţit nevoia de a-i
arăta prietenului său Grigorie programul zilnic al vieţii sale monahale, însă
prezintă mai ales viaţa sa lăuntrică, care alcătuia baza întregii vieţuiri monahale.
Când citeşte cineva această scrisoare, înţelege că este vorba de un program de
viaţă monahală care aparţine tradiţiei isihaste a Bisericii.

Această a doua scrisoare a marelui Vasilie este importantă şi constituie baza


tradiţiei isihasto-neptice, care i-a influenţat şi pe părinţii neptici ulteriori şi arată
că sfânta isihie este o metodă foarte veche a dobândirii experienţei lui
Dumnezeu. Ceea ce este semnificativ este faptul că această scrisoare este dintre
primele texte care au ieşit din mâna Marelui Vasilie şi a fost scrisă în 360-361
d.Hr., când Marele Vasilie avea 30-31 de ani şi trăia în atmosfera sfintei isihii.

2. Sfânta isihie şi templul lui Dumnezeu

Din această importantă scrisoare a marelui Vasilie se vor desprinde câteva


puncte caracteristice care arată modul de viaţă pe care l-a dus atunci în pustie la
vârsta de aproape 30 de ani. Ceea ce este interesant este faptul că se referă la
minte (νοῦς) şi la inimă, la modul cum se va elibera mintea (νο ῦς) din rătăcirea
sa şi cum se va curăţa inima de obişnuinţa ei anterioară. Viaţa ascetică, după
Marele Vasilie, este legată de curăţirea minţii şi a inimii şi de întoarcerea minţii
către vederea lui Dumnezeu, când omul devine templu al Preasfântului Duh.

Rătăcire

În prima scrisoare către Sfântul Grigorie Teologul relatează că a plecat în Pont,


pentru că în sfârşit „dacă Dumnezeu va vrea-o, voi pune capăt peregrinărilor
mele”.

Cuvântul rătăcire (πλάνη) are două semnificaţii: înşelare (παραπλάνηση) şi


îndepărtare (απομάκρυνση) de Dumnezeu şi peregrinare (περιπλάνηση) în
diferite locuri pentru găsirea condiţiilor potrivite în căutarea lui Dumnezeu. Şi
acestea două se leagă în viaţa marelui Vasilie, pentru că mintea s-a întunecat
prin ocuparea ei cu alte lucruri, cu cunoaşterea umană, iar după studiile sale a
colindat toate centrele monahale cunoscute pentru a găsi călăuzitori
duhovniceşti care să-l ducă la viaţa autentică şi la întâlnirea cu Dumnezeu.

Plecarea din lume

Retragerea marelui Vasilie în Pont s-a întâmplat pentru un scop mai înalt. A vrut
să plece din lume, ca să smulgă mintea din grijile lumeşti şi să o întemeieze
statornic în Dumnezeu. Când cineva trăieşte în lume, atunci, din grijile zilei,
mintea se excită noaptea cu fantezii şi prin urmare, fiecare nouă zi aduce
„întunecarea minţii”. Drept care, „să te desparţi cu totul de grijile lumeşti” este
scăparea din toate acestea.

Defineşte însă în ce constă plecarea: „Dar despărţirea de lume nu înseamnă pur


şi simplu plecare trupească din mijlocul ei, ci rupere sufletească de poftele
trupeşti în aşa măsură, încât să nu simţi dorul de a trăi în oraş, de a avea casă,
avere, prieteni, proprietate personală, mijloace proprii de a trăi, pofta de a face
comerţ, de a apărea la întruniri publice, de a nu te mai dori după învăţături
omeneşti, în schimb să fii gata să primeşti în inimă îndrumări izvorâte din
învăţătura dumnezeiască”.

Scopul plecării din lume este să pregătească inima pentru întâlnirea cu


Dumnezeu. Este vorba de curăţirea inimii, indispensabilă pentru trăirea
Împărăţiei lui Dumnezeu. Definind scopul pregătirii inimii, scrie că este
„dezvăţul de obişnuinţele rele, care puseseră stăpânire pe ea”. Foloseşte ca
exemplu înscrierea unor cuvinte pe o tăbliţă de ceară. Ca să scrie cineva pe
ceară, trebuie mai întâi să şteargă literele care erau scrise mai înainte pe ea. La
fel se întâmplă şi cu sufletul. Nu se pot scrie în suflet dumnezeieştile dogme,
dacă mai întâi nu sunt scoase din el prejudecăţile obişnuinţei de până atunci.

Viaţă pustnicească

Aşezarea pustnicească ajută pe om să înţeleagă situaţia lui bolnăvicioasă


datorată patimilor şi rătăcirea minţii care survine în viaţa lumească. El însuşi
mărturiseşte: „E drept că am părăsit viaţa de oraş, socotind-o prilej pentru tot
felul de răutăţi. Dar pe mine însumi n-am reuşit să mă depăşesc”. Foloseşte
imaginea omului care călătoreşte pe mare şi din pricina lipsei de experienţă
resimte dificultăţi în faţa mărimii vasului şi ameţeşte când trece în barcă şi în
luntre. Şi trage concluzia: „întrucât pretutindeni port încuibate în mine patimi,
care continuu mă tulbură, aşa că din această schimnicie şi retragere în
singurătate încă n-am dobândit nimic deosebit”. În pustie lucrează patimile.

Pentru curăţirea inimii de patimi şi pătrunderea ei de dumnezeieştile dogme


„retragerea noastră aici, în singurătate, ne este de cel mai mare folos, pentru că
potoleşte patimile, dând prilej minţii să le stârpească cu totul din suflet”.

Foloseşte exemplul fiarelor sălbatice care atunci când sunt domesticite devin
mai uşor de stăpânit şi îl adaptează la patimile părţilor poftitoare şi mânioase ale
sufletului care devin mai uşor de învins când se potolesc „prin isihie” şi nu se
sălbăticesc prin continua lor exitare. La aceasta ajută eficient pustia, care este
ruptă de comunicarea cu oamenii şi astfel „obişnuitul ascezei” nu este întrerupt
de vreo ispită.

Rugăciune şi studiu

Şederea în pustie îi dă ascetului posibilitatea să se roage lui Dumnezeu în mod


curat, fără răspândire. Ascetul îşi împarte ziua şi noaptea în diferite intervale de
timp în care se roagă. Astfel, îi imită pe îngeri care Îl cântă fără încetare pe
Dumnezeu. Mărturiseşte: „Şi ce lucru poate fi mai fericit decât să imiţi, aici pe
pământ, cetele îngerilor”. Şi descrie un program de îmbinare a rugăciunii cu
lucrul. Când începe ziua, asceţii se grăbesc la rugăciune şi când străluceşte
soarele se întorc la diferite munci, pe care însă le însoţeşte totdeauna rugăciunea.

La strădania ascetului de a-şi găsi rânduiala, se adaugă „studiul Scripturilor de


Dumnezeu insuflate”. Pentru că în dumnezeieştile Scripturi sunt conţinute atât
poruncile lui Dumnezeu, cât şi vieţile fericiţilor bărbaţi care şi-au rânduit viaţa
după poruncile lui Dumnezeu şi prin urmare, cei ce cunosc Scripturile imită
faptele bune „ale vieţuirii celei după Dumnezeu” a drepţilor. De aceea, orice om
care simte că lipseşte ceva eului său „aici îşi află, ca într-o farmacie de obşte,
leacul potrivit pentru boala lui”.

Isihia

Însă temeiul vieţii ascetice monahale este sfânta isihie. Este vorba atât de isihia
exterioară pe care o asigură aşezarea pustnicească, dar mai ales de izbăvirea
minţii din răspândirea sa în lume. Scrie: „Se cere să încercăm a păstra mintea în
linişte”. Foloseşte ca exemplu ochiul trupului, care nu poate vedea curat atunci
când se roteşte oblic, în sus şi în jos, şi de aceea, pentru a-şi atinge scopul,
trebuie să se concentreze fix pe obiectul pe care îl vede. Acelaşi lucru se
întâmplă şi cu mintea: „tot aşa nici mintea omului nu-i în stare să vadă limpede
adevărul atunci când ea este asaltată de nesfârşite griji lumeşti”.

Isihia este „pentru minte început al curăţirii”. Asta se izbuteşte prin înfrânarea
limbii şi a tuturor simţurilor, a ochilor şi a auzului care atunci când nu lucrează
drept paralizează sufletul. Ascetul, folosind sfânta metodă a isihiei, se luptă să
întoarcă mintea în inimă din răspândirea ei prin simţuri către cele exterioare, aşa
cum vom vedea în continuare.

Mintea către vederea lui Dumnezeu

Când Părinţii Bisericii vorbesc despre minte (ὁ νοῦς) nu se referă pur şi simplu
la logică, ci la cea mai subtilă atenţie, la ochiul sufletului, la energia mentală
(νοερά ἐνέργεια) care diferă de energia logică (λογική ἐνέργεια).

Scrie marele Vasilie: „Căci mintea care nu se împrăştie şi n-o ia razna prin
simţuri spre lucruri lumeşti se întoarce către sine şi se ridică prin puterile sale la
cugetarea despre Dumnezeu. Şi cu cât e mai pătrunsă şi mai luminată de acea
frumuseţe, cu atât îşi uită parcă şi de cele trecătoare şi nu mai dă prea mult pe
hrană, nici nu se îngrijorează de îmbrăcăminte, ci liberă de griji pământeşti, îşi
îndreaptă întreaga râvnă spre dobândirea bunătăţilor celor veşnice, nevoindu-se
numai după înţelepciune şi bărbăţie, după dreptate şi cumpătare, precum şi după
celelalte virtuţi care izvorăsc din acestea şi care dau apoi putinţa creştinului să-şi
îndeplinească toate datoriile vieţii”.
Acest pasaj al marelui Vasilie este important şi constituie temeiul isihasmului, al
vieţii ascetice neptice. Aici este vorba de minte şi de lucrarea ei, care poate fi
împotriva firii, după fire şi mai presus de fire. Lucrarea împotriva firii a minţii
este atunci când se răspândeşte în lume în toate direcţiile şi este încătuşată în
lume, lucrarea după fire a minţii este atunci când [din răspândirea ei] se întoarce
în inimă, iar lucrarea mai presus de fire este atunci când mintea se înalţă către
Dumnezeu prin inimă.

Potrivit acestei formulări, mintea se împrăştie prin organele simţuale în lume. În


această stare, mintea (ὁ νοῦς) – [care este] cea mai subtilă atenţie - rătăceşte în
creaţie şi este atrasă de ea, se confruntă cu voluptatea, de aceea creşte şi dorinţa
care conduce la săvârşirea păcatului. Metoda prin care mintea revine în inimă şi
astfel se înalţă la vederea lui Dumnezeu este sfânta isihie. Nu este vorba de o
îndeletnicire a minţii cu cugetarea, cu fanteziile şi cu ideile frumoase despre
Dumnezeu, ci de o stare harismatică, de vreme ce atunci mintea este luminată de
harul necreat al lui Dumnezeu, de frumuseţea lui Dumnezeu, având ca urmare
faptul că omul îşi uită şi firea şi nu se mai îngrijeşte de alte preocupări, ci se
concentrează asupra dobândirii bunurilor veşnice ale Împărăţiei lui Dumnezeu.
Aceasta se concretizează în a se lupta să dobândească dreapta socoteală,
bărbăţia, dreptatea şi înţelepciunea şi toate celelalte virtuţi care se leagă cu
acestea.

Acest fragment extraordinar este folosit de Sfântul Grigorie Palama în polemica


sa cu Varlaam, care, influenţat de filozofie, subestima trupul uman şi se referea
la extazul minţii din trup. Am impresia că Varlaam, prin cuvântul νοῦς denumea
partea logică a sufletului, considerată partea ei cea mai nobilă şi care se distinge
de partea pătimitoare a sufletului, în timp ce Sfântul Grigorie Palama prin
cuvântul νοῦς denumea energia mentală (νοερά ἐνέργεια) care se deosebeşte de
energia logică (λογική ἐνέργεια).

Astfel, Varlaam, vorbind despre extaz, susţinea că mintea-logică (ὁ νοῦς-


λογική) iese din trup ca să vadă priveliştile mentale. Însă, Sfântul Grigorie
Palama a învăţat că o asemenea ieşire a minţii din trup este „rădăcina şi izvorul
oricărei erezii” a „rătăcirii elineşti” şi „născocire şi învăţătura a demonilor” şi
încă „zămislitor de nebunie şi odraslă a iraţionalităţii”. Pentru confirmarea
patristică a acestei învăţături, foloseşte acest fragment al marelui Vasilie şi
precizează că mintea iese din trup prin răspândire şi apoi e nevoie de
„întoarcerea” ei în trup, aşa încât de acolo să se înalţe către Dumnezeu „pe calea
dreaptă”. Această mişcare a minţii, adică întoarcerea către sine din răspândire şi
apoi ridicarea către Dumnezeu, este calea cea dreaptă. Mişcarea aceasta ciclică a
minţii către Dumnezeu o învaţă şi Sfântul Dionisie Areopagitul.
De asemenea, acelaşi fragment al marelui Vasilie este folosit de Sfântul Grigorie
Palama şi în alt loc pentru a combate părerile lui Varlaam potrivnice lui Nichifor
de Monazont. Astfel, făcea deosebirea între firea minţii, care se află în inimă, şi
energia ei care se împrăştie în creaţie, drept care energia minţii trebuie să se
întoarcă în inimă.

Templu al Preasfântului Duh

Citirea Scripturilor se leagă strâns cu rugăciunea şi cu isihia mentală (νοερά


ἡσυχία). Acestea trei se completează reciproc şi se ascund reciproc. Şi după
citirea dumnezeieştilor Scripturi urmează rugăciunea. Rugăciunea aceasta face
„mai întinerit” şi „mai îmbunătăţit” sufletul omului care este mişcat „de dorul
către Dumnezeu”. Este vorba de dorirea cea bună care sădeşte în suflet
înţelegerea curată a lui Dumnezeu. Nu este o rugăciune care se face mecanic
prin intermediul logicii, ci rugăciunea care intră înlăuntrul inimii. O asemenea
rugăciune îl face pe om Templu al Sfântului Duh.

Scrie: „Iar sălăşluirea lui Dumnezeu în noi constă tocmai în a avea pe Dumne-
zeu temeinicit în gând. Numai atunci devenim temple ale Duhului Sfânt, când
pomenirea Lui statornică nu se mai lasă întreruptă de grijile pământeşti şi când
cugetul nu se lasă tulburat de patimi trecătoare. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu lasă
totul de-o parte şi se retrage în el, alungând orice patimă care-l aţâţă spre
necumpătare şi săvârşind fapte care duc la virtute”.

Potrivit acestei învăţături a marelui Vasilie, pomenirea continuă a lui Dumnezeu


care are loc prin rugăciune este o dovadă că Dumnezeu locuieşte în om. Astfel,
sălăşluirea lui Dumnezeu în om nu este o stare sentimentală, morală sau logică,
ci duhovnicească şi întemeiată pe experienţă. Atunci omul se ocupă cu grijile
pământeşti, dar mintea lui nu întrerupe rugăciunea, pomenirea continuă a lui
Dumnezeu.

Într-o asemenea stare harismatică omul nu încetează să se ocupe cu diferite griji,


dar paralel săvârşeşte şi rugăciunea neîntreruptă a minţii. Şi atunci când intervin
evenimente neaşteptate, precum calomnii, boli, morţi şi altele, mintea nu se
tulbură, ci continuă să se roage cu pace, de vreme ce logica se ocupă cu grijile
exterioare, iar mintea cu Dumnezeu. Atunci mintea se numeşte iubitoare de
Dumnezeu (φιλόθεος), Îl iubeşte pe Dumnezeu şi se îndreaptă către Dumnezeu.
În această stare în care mintea se roagă neîncetat şi este luminată de harul lui
Dumnezeu, omul devine templu al Preasfântului Duh.

Transfigurare a întregii vieţi


Când omul duce o viaţă isihastă, aşa cum o descrie marele Vasilie, atunci se
transfigurează şi întregul lui comportament exterior. În acest context se referă la
felul cum trăiesc monahii, la îmbrăcăminte, la hrană şi la somnul uşor. De
asemenea, se referă la rugăciunea de la miezul nopţii şi la „liniştea nocturnă”.

3. Isihast şi slujitor

Potrivit mărturiei Sfântului Grigorie Teologul, marele Vasilie a scris şi „rân-


duieli ale rugăciunilor”, care înseamnă, între altele, că a redactat rugăciunile care
se citesc în dumnezeiasca Liturghie care îi poartă numele. Şi această operă nu
trebuie să o vedem în afara tradiţiei isihaste în care a trăit el însuşi la începutul
vieţii monahale, pe care a urmat-o apoi toată viaţa.

Când citeşte cineva rugăciunile dumnezeieştii Liturghii din această perspectivă,


îl „surprinde” acolo pe Părintele isihast al Bisericii care se referă la experienţa sa
duhovnicească isihastă. Această experienţă duhovnicească pe care a dobândit-o
s-a tradus în cuvânt teologic aplicat la diferitele probleme pe care le-a
întâmpinat în slujirea lui pastorală. Asta înseamnă că marele Vasilie nu filosofa,
ci teologhiza dinlăuntrul experienţei lui duhovniceşti. Asta o întâlnim şi în
rugăciunile dumnezeieştii Liturghii.

În rugăciunile catehumenilor se roagă să îi facă Dumnezeu pe catehumeni


„mădulare cinstite ale Sfintei Biserici”. Şi defineşte cum devine cineva mădular
al Bisericii şi cum confirmă îmbisericirea sa. „Şi-i învredniceşte pe dânşii de
baia naşterii celei de a doua, de iertarea păcatelor, şi de veşmântul nestricăciunii
spre cunoaşterea Ta, a adevăratului nostru Dumnezeu”. Veşmântul nestricăciunii
este împărtăşirea harului necreat al lui Hristos prin care se dobândeşte
cunoaşterea lui Dumnezeu. Să ne amintim cuvântul apostolului Pavel: „Căci câţi
în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Gal. 3, 27).

În rugăciunile credincioşilor se face referire la slujirea preotului care stă în faţa


jertfelnicului şi se roagă pentru popor. Întreaga rânduială a rugăciunilor
credincioşilor şi întreaga dumnezeiască liturghie sugerează că slujitorul se
aseamănă lui Moise care se urcă pe Sinai, pe muntele vederii lui Dumnezeu, ca
să-L vadă pe Dumnezeu şi să primească îndrumările şi poruncile Lui. Asta o
arată formulările „ca fără de osândă stând înaintea slavei Tale” (prima rugăciune
a credincioşilor) şi „înaintea sfintei slavei Tale, să slujim sfântului Tău
jertfelnic” (a doua rugăciune a credincioşilor). Slava lui Dumnezeu este Harul
Lui care se arată ca Lumină şi care provine din trupul îndumnezeit al Cuvântului
lui Dumnezeu.

Anafora face referire la căderea omului şi la renaşterea lui prin întruparea lui
Hristos, la invocarea de prefacere a pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui
Hristos şi la rugăciunea preotului slujitor pentru întregul sobor care suferă şi
îndură. Şi pentru că se roagă pentru oameni, la sfârşitul [rugăciunii] defineşte
scopul omului. „Pe noi pe toţi ne primeşte în împărăţia Ta, fii ai luminii şi ai
zilei arătându-ne”. Scopul vieţii duhovniceşti şi al dumnezeieştii Împărtăşiri cu
Trupul şi Sângele lui Hristos este să participăm la Împărăţia lui Dumnezeu, să
participăm la Lumina necreată şi la ziua eshatologică pe care o gustă omul încă
din viaţa aceasta. Acest lucru nu este independent de modul în care a analizat în
epistola sa mişcarea ciclică de ridicare a minţii către Dumnezeu şi de luminarea
ei de harul necreat al lui Dumnezeu.

În rugăciunea de pregătire pentru împărtăşanie şi pentru unirea noastră cu


Trupul şi Sângele lui Hristos „întru curata mărturisire a cugetului nostru”, pentru
că mai întâi ne curăţim prin harul lui Dumnezeu de „toată întinarea trupului şi a
sufletului”, preotul se roagă lui Dumnezeu să ne înveţe să săvârşim „sfinţenie
întru frica” de Dumnezeu. Când primim „cu vrednicie” aceste cinstite daruri
avem „pe Hristos sălăşluind în inimile noastre şi să fim locaş [templu] al
Sfântului Tău Duh”. Se vede aici cu claritate că sfânta isihie se uneşte cu
dumnezeiasca euharistie şi astfel părticica Sfintelor Taine ale lui Dumnezeu
devine „merinde ale vieţii veşnice, răspuns bine-primit la înfricoşătorul scaun de
judecată al lui Hristos”. Când participarea la dumnezeiasca Împărtăşanie se
desparte de viaţa ascetică şi isihastă, se îmbolnăveşte şi sufletul şi trupul. De
aceea, Marele Vasilie Îl roagă pe Dumnezeu: „nici neputincios cu sufletul şi cu
trupul să nu-l arăţi, pentru aceea că se împărtăşeşte cu ele în nevrednicie”.

Prin urmare, în învăţătura şi în viaţa marelui Vasilie, aşa cum se regăseşte în


această epistolă şi în alte texte ale lui, viaţa isihastă se leagă strâns cu viaţa
euharistică şi aceste realităţi nu se despart una de alta.

Epilog

Marele Vasilie este organizatorul vieţii de chinovie prin rânduielile sale pentru
viaţa monahală. Viaţa monahală de chinovie trebuie să se încadreze, însă, în
rânduielile pe care le dezvoltă în epistola sa către Sfântul Grigorie Teologul.

Mai mult încă, marele Vasilie a fost un mare Părinte al Bisericii cu o uimitoare
prolificitate a cuvântului teologic care impresionează până astăzi, dar şi cu
lucrare pastorală intensă. Această lucrare pastorală a sa trebuie însă să o vedem
în interiorul vieţii isihaste neptice, aşa cum s-a semnalat în epistola sa către
Sfântul Grigorie Teologul. De altfel, aşezarea acestei epistole - de către
eminentul patrolog de veşnică pomenire Panaghiotis Hristu, care a editat opera
lui - la începutul operelor sfântului, s-a făcut pe de o parte, pentru că este dintre
primele texte pe care le-a scris, iar pe de altă parte, pentru că reprezintă baza
învăţăturii, a teologiei, a pastoralei acestui mare Părinte al Bisericii.
De aici înţelegem că aşa-numitul isihasm nu este o formă de viaţă duhov-
nicească care a apărut în secolul al XIV-lea, ci este viaţa profetică, apostolică şi
patristică, aşa cum se este exprimată în Sfânta Scriptură şi de Părinţii Bisericii,
în cazul nostru de marele Vasilie.

Înaltpreasfinţitul Ierotheos Vlachos,


mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie

(Sursa: Comunicare susţinută la Congresul Internaţional de Teologie


„Sfântul Vasilie cel mare”, 1-4 noiembrie Bucureşti., preluare)
Ieroschimonah Agapie Corbu – Sfântul Vasile cel mare, dascăl al
monahilor

"Vieţuirea călugărească este mândria Bisericii", spune Sfântul Isaac Sirul,


iar acest lucru îl dovedeşte întreaga ceată duhovnicească a cuvioşilor, pustnicilor
şi a "marilor dascăli ai lumii şi ierarhi", care toţi au fost monahi. Între ei, la loc
de cinste, se afla şi sfântul monah, ajuns ierarh şi dascăl al Bisericii, Vasile.
Studiile, monografiile şi cărţile ce i-au fost consacrate ar putea umple cu
uşurinţă o bibliotecă. Toate disciplinele teologiei găsesc în scrierile lui izvoare
de apă vie. De la liturgică la dogmatică, de la studiul şi tâlcuirea Scripturii la
pastorală, de la omiletică la drept bisericesc, toate află în opera Sfântului Vasile
un dreptar al credinţei, al evlaviei şi al vieţuirii creştineşti. Comentând distincţia
pauliană dintre "cuvântul cunoştinţei" şi "cuvântul înţelepciunii" (1 Cor. 12, 7),
Sfântul Diadoh al Foticeii spune că prima harismă reprezintă împărtăşirea
nemijlocită, directă, prin contemplaţie a tainelor dumnezeieşti, iar cea de-a
doua reprezintă harisma exprimării acesteia în limbaj omenesc, arareori
întâlnindu-se ambele harisme la aceeaşi persoană.

Sfântul Vasile este unul dintre aceştia, şi s-a învrednicit de o asemenea sfinţenie
şi împărtăşire a tainelor dumnezeieşti, tocmai datorită exemplarei sale vieţuiri de
monah. El ilustrează prin propria sa viaţă înălţimea cultului monahal şi a
sfinţeniei la care conduce în chip firesc respectarea cu acribie a rânduielilor
călugăreşti. De aceea scrierile sale reprezintă în primul rând exprimarea unei
experienţe duhovniceşti pe care el însuşi a avut-o, deşi, aşa cum îi scria într-o
epistolă prietenului său Sfântului Grigorie Teologul, "cuvântul nu poate fi în
stare să redea toată adâncimea ideilor" (Epistola 7). Teologia sa izvorăşte în
primul rând din contemplarea lui Dumnezeu, din "vederea lumii celei nezidite",
după expresia sfinţilor isihaşti, dobândită prin "observarea strictă a Evangheliei",
cum defineşte el monahismul în introducere la Regulile mari.

Datele biografice ale Sfântului Vasile ne ajută să schiţăm traiectoria devenirii


sale duhovniceşti, traiectorie permanent situată în modul cel mai strict cu putinţă
între coordonatele vieţii călugăreşti. Astfel, pentru strălucitele lui calităţi de retor
(orator), Sfântul Vasile a petrecut doi ani de zile în Cezareea, fiind înconjurat de
jalnica şi deşarta slavă omenească, dar, sub influenţa surorii sale, Sfânta
Macrina îşi dă seama de caracterul înşelător al vieţuirii lumeşti şi că "toate cele
pământeşti sunt nimic în comparaţie cu fericirea făgăduită de Evanghelie"
(Epistola 2, 1), pe care se hotărăşte să o cucerească prin vieţuire monahală.
Nemulţumit de excesele şi de devierile asceţilor eustatieni care desconsiderau
căsătoria şi viaţa de familie, Sfântul Vasile porneşte într-o călătorie care poate fi
considerată ca a doua sa universitate, cercetându-i pe asceţii din Egipt şi
Palestina şi strângând mierea şi nectarul acestor oaze ale monahismului.

Reîntors, se dedică cu şi mai multă râvnă vieţii călugăreşti şi organizării


mănăstirii sale de la Anesi, ajungând în scurtă vreme să aibă, deşi tânăr,
experienţa şi înţelepciunea unui bătrân. Acum ajunge să-şi redacteze opera
ascetică dedicată monahilor, în care sintetizează atât regulile monahale existente
şi redactate înainte de el, cât şi propria sa experienţă duhovnicească. Vom
urmări în continuare câteva din aspectele învăţăturilor sale monahale atât de
importante pentru ca vieţuirea călugărească să fie cu adevărat îngerească şi
mândria Bisericii.

Premisele antropologice ale vieţuirii monahale

Pentru Sfântul Vasile, vieţuirea monahală este în primul şi în primul rând un dar
dumnezeiesc făcut oamenilor care pot înţelege cuvântul acesta. Chipul
dumnezeiesc din om tinde în mod firesc către Arhetip, şi de aceea omul,
independent de religia sa, are sădită în sine dorinţa de desăvârşire, de infinit, de
nemurire. Monahismul este legat, prin aspiraţiile pe care le promovează, de
însăşi natura sufletului omenesc, dar apare sub formă de vocaţie şi chemare la
vieţuire călugărească doar la aleşii lui Dumnezeu. În calea acestei aspiraţii a
chipului dumnezeiesc, s-au aşezat însă păcatul strămoşesc şi patimile care au
pătruns în firea omului, înstrăinându-l de Dumnezeu şi de sine însuşi. Boala
patimilor întunecă mintea şi sufletul omului, împiedicându-l să găsească drumul
drept către Dumnezeu. Venirea lui Dumnezeu "în trupul cărnii noastre", după
expresia Sfântului Pavel, a deschis neamului omenesc calea către mult dorita
împărtăşire de Dumnezeu şi către împlinirea scopului pentru care omul a fost
creat.

A fi creştin, pentru Sfântul Vasile, nu înseamnă a nu avea patimi, ci înseamnă


a avea putinţa să le birui, ridicând astfel valul care desparte mintea şi sufletul
nostru de Hristos - Dumnezeu. "Să ne întoarcem, aşadar - scrie Sfântul Vasile
monahilor săi - la harul de la început, de care ne-am înstrăinat din cauza
păcatului, şi iarăşi să ne înfrumuseţăm după chipul lui Dumnezeu, făcându-
ne asemenea cu Ziditorul prin nepătimire" (Cuvânt Ascetic 2,1). Aşadar,
chipul dumnezeiesc constitutiv fiinţei umane şi realitatea distorsionată a
patimilor constituie două din premisele vieţii monahale, definită, după cum am
văzut, de Sfântul Vasile, drept străduinţa pentru a dobândi nepătimirea.

Astfel, retragerea pe care o realizează monahii nu se datorează dispreţuirii vieţii


de familie sau a unei atitudini mizantrope şi antisociale, ci este simultan expresia
dorului după Dumnezeu şi a conştientizării faptului că împlinirea acestui dor nu
este cu putinţă în mijlocul pricinilor de păcătuire pe care le oferă lumea. "Am
părăsit viaţa de oraş - îi scrie el prietenului său Grigorie -, pentru că am socotit-o
prilej pentru tot felul de răutăţi" (Epistola 2,1). În plus, "sufletul privind
mulţimea păcătoşilor din lume, nu găseşte timp să-şi observe păcatele proprii şi
să se zdrobească prin căinţa pentru ele, ci, comparându-se cu alţii mai răi, îşi
face chiar o închipuire de virtute" (Regulile mari).

Simpla retragere fizică nu este însă suficientă, pentru că monahul trebuie să


cureţe partea dinăuntru a blidului. "Despărţirea de lume nu înseamnă pur şi
simplu plecare trupească din mijlocul ei, ci rupere sufletească de poftele ei,
încât să nu simţi dorul de a trăi în oraş, de a avea casă, avere, prieteni,
proprietate personală, mijloace proprii de trai, pofta de a face comerţ, de a
apărea la întruniri publice,..." (Epistola 2, 2). Retragerea le da posibilitatea
monahilor să observe patimile ce viermuiesc înăuntrul lor şi să lupte sistematic
şi constant împotriva lor prin sădirea virtuţilor contrare. De aceea liniştea şi
isihia sunt considerate de Sfântul Vasile doar "începutul curăţirii" (Epistola 2,2)
şi o condiţie permanentă "pentru atingerea scopului, deoarece, pentru păzirea
sufletelor monahilor de alunecări, este de folos şi necesară izolarea de lume şi
trăirea în singurătate, fiind păgubitor a trăi în comuniune cu cei care se arată fără
frică şi cu dispreţ faţă de păzirea strictă a poruncilor" (Reguli Mari 6).

Şi celelalte elemente care caracterizează vieţuirea monahală îşi găsesc bune


temeiuri în antropologia ascetică a SfântuluiVasile. Astfel, retragerea călugărilor
departe de zarva oraşelor este întemeiată de Sfântul Vasile pe predispoziţia
pentru rugăciune pe care o lucrează în suflet singurătatea "şi totala îndepărtare
de lume şi uitarea vechilor ei obiceiuri" (Reguli Mari 5, 2). Această retragere şi
izolare a monahului se sprijină pe conştiinţa psihico-somatică a omului care,
interacţionând cu mediul înconjurător, suferă influenţe din partea acestuia.
Patimile prezente în "toţi cei născuţi din femeie" îşi găsesc nenumărate pricini
de stârnire şi punere în lucrare în oraşe, chiar dacă cei ce vieţuiesc aici, de cele
mai multe ori, nici nu îşi dau seama de asta. Aici se cuvine să facem o precizare
asupra căreia vom reveni, legată de mult discutatul raport dintre acţiune şi
contemplaţie şi de eficienţa acestora în viaţa călugărului. Întemeiat pe Sfânta
Scriptură, pe tradiţia monahală şi pe propriile observaţii ascetic antropologice,
Sfântul Vasile este foarte limpede atunci când afirmă că pentru despătimire,
monahul trebuie să caute în primul rând rugăciunea şi viaţa isihastă, "deoarece
contemplarea învăţăturii lui Iisus este mai înaltă decât slujirea trupului", scrie el
(Constituţiile Ascetice 1; 1).

Dezvăluind şi maşinaţiile diavolului, care încearcă să-l abată pe călugăr de la


totala dedicare în viaţa de asceză şi rugăciune, Sfântul Vasile îi avertizează pe
toţi monahii să nu se lase amăgiţi "cu argumente absurde, cum că trăind în lume,
înduplecă pe Dumnezeu cu acţiuni de binefacere... şi chiar dacă vreun monah ar
avea impresia că îşi îndreaptă viaţa proprie astfel, nu va scăpa de acuzaţia de a-L
fi părăsit pe Hristos" (Cuvânt Ascetic 1, 1). Deci angajarea socială în opere
filantropice a monahilor este considerată de Sfântul Vasile ca o decădere a
monahismului. De aceea în Regulile Morale el prevede că fecioarele (monahiile)
"să se îndepărteze de orice grijă a veacului acestuia" (Regulile Morale 77), dând-
o pildă pe Maria, a cărei viaţă contemplativă este superioară celei active
închipuită de artă. Faimoasele vasiliade nu sunt mănăstiri în înţelesul pe care
Sfântul Vasile îl dă acestui cuvânt, ci instituţii de binefacere, care, de altfel, nici
nu au supravieţuit.

Găsim în aceste rânduieli ale Sfântului Vasile, întemeiate pe însăşi natura


omului, sâmburele dezvoltării ascetice şi monahale ulterioare, pe care le-au făcut
Părinţii neptici şi care pot fi rezumate în afirmaţia că a vieţui duhovniceşte
înseamnă a vieţui "după minte". Dumnezeu, fiind fără formă, nu poate fi
cunoscut de o minte robit ă împărţirilor şi împrăştierilor, şi de aceea însingurarea
este necesară monahilor, pentru că mintea lor liniştindu-se, eliberându-se de
întipăririle lucrurilor din lume, să poată fi cât mai pregătită pentru primirea
contemplaţiilor dumnezeieşti în ea. Această concepţie antropologică stă la baza
întregii asceze şi mistici creştin ortodoxe, şi ea, prin bogăţia şi fineţea
observaţiilor privitoare la natura sufletului omenesc, la raportul acestuia cu
lumea înconjurătoare şi cu Dumnezeu, constituie singura psihologie valabilă din
punct de vedere creştin. Tocmai curăţirea şi despătimirea minţii, care este tron a
lui Dumnezeu în om, o are în vedere întreaga organizare a vieţii într-o
mănăstire, aşa cum e prevăzută de rânduielile vasiliene. Iată că vieţuirea
monahală ascetică a Sfântului Vasile i-a permis să facă observaţii profunde
asupra naturii omului şi să ne lase o seamă de lămuriri care ar putea fi utilizate
cu profit în ştiinţele contemporane, care, prea adesea, considera sufletul ca un
fel de energie şi rezultat al fenomenelor neuro - electrice ale omului.

Mănăstirea este, aşadar, în primul şi în primul rând un loc de retragere, temeiul


izolării monahilor de viaţă mirenească este atât antropologic, cât şi teologic.
Tocmai pentru a-şi putea păstra condiţiile necesare contemplaţiei, Sfântul Vasile
le cere monahilor să evite legăturile cu mirenii. Aşa se explică de ce Sfântul
Paisie Velicicovski, la venirea sa din Athos în Moldova, s-a îngrijit ca satele din
preajma mănăstirii lui să aibă toate preot, aşa încât mirenii să nu mai apeleze la
serviciile ieromonahilor. Mai mult, Sfântul Vasile interzice în mod expres
intrarea femeilor în mănăstirile de bărbaţi, precum şi a celor care nu au
aprobarea stareţului: "porţile la intrarea în mănăstirile de bărbaţi să fie închise
pentru femei şi nici toţi bărbaţii să nu intre, ci numai aceia care au aprobarea de
la stareţ" (Cuvânt Ascetic 2, 4). Iată deci că această rânduială nu este o inovaţie
atonită sau a Sfântului Calinic de la Cernica, ci o prevedere imperativă expres
formulată ca atare de Sfântul Vasile şi, prin urmare, normativă, întemeiată pe
observaţiile sale antropologice cu caracter ascetic, subordonate scopului şi
modului de vieţuire monahal.

Ele nu exprimă vreun dispreţ la adresa femeii sau vreo concepţie care ar pune
femeia într-o lumină inferioară bărbatului. Şi cum ar putut face aceasta Sfântul
Vasile, el însuşi fiind convertit la viaţa monahală de către o femeie, sora sa,
Sfânta Macrina? Prin astfel de rânduieli, monahii nu se separă ostentativ de
pliroma Bisericii, cum sunt uneori acuzaţi de cei străini de duhul patristic şi
ascetic al ortodoxiei. Dimpotrivă, după expresia Sfântului Marcu Ascetul, prin
ele, monahii "îşi păstrează condiţiile libertăţii duhovniceşti faţă de patimi" şi a
atingerii scopului creştin de desăvârşire.

Caracterul sacramental al monahismului

Acest caracter poate fi urmărit într-un întreit registru: al consacrării monahale, al


vieţii zilnice a monahului şi al vieţii sale propriu-zis liturgice.

Consacrarea monahală este pentru Sfântul Vasile un fapt cu multiple implicaţii


în viaţa monahului, astfel, după ce îşi dă "făgăduinţa vieţii ascetice", cum
numeşte el aceasta consacrare (Cuvânt Ascetic 2,2), monahul devine
proprietatea lui Dumnezeu. El îşi are propria sa persoană într-un fel de
administrare, fiind obligat "să se păstreze pe el pentru Dumnezeu ca dăruire
sfântă, aşa încât să nu-şi atragă condamnarea pentru ierosilie" (Ibidem). Orice
păcat săvârşit de monah este considerat de Sfântul Vasile ca o batjocură la
adresa celor sfinte, şi de aceea porunceşte călugărilor "să nu se întineze cu nici
una din patimile omeneşti, care sunt: mânia, invidia, ranchiuna, minciuna şi
mândria, duh nestăpânit şi cuvinte deplasate, îndepărtarea de la rugăciune şi
dorirea lucrurilor imaginare, neglijarea poruncilor şi împodobirea cu îmbră-
căminte, grijă deosebită pentru faţă şi întâlniri şi discuţii necuviincioase şi
inutile" (Ibidem).

Prin consacrarea monahală, călugărul intră în sfera vieţii îngereşti şi primeşte în


cadrul acestei slujbe harul necesar "pentru a depăşi limitele firii omeneşti şi a se
rândui pe sine în viaţa netrupească" (Ibidem). Din modul în care vorbeşte
Sfântul Vasile despre consacrarea monahală, precum şi din scrierile altor Părinţi,
constatăm că Părinţii au înţeles consacrarea monahală ca pe o taină indisolubilă,
aşa cum este şi cununia. "Dacă o femeie care s-a căsătorit şi are unire trupească
cu bărbatul ei, ar fi dovedită complotând împotriva lui, se condamnă la moarte,
cu cât mai mult cel care s-a unit în comuniune duhovnicească, avându-l ca
martor şi mijlocitor pe însuşi Duhul Sfânt" (Constituţiile Ascetice 21, 1). De
aceea făgăduinţa monahală "este de nedezlegat şi veşnică" (Ibidem).

Recuperând concepţia patristică despre taina Bisericii din care iradiază


nenumărate taine ca lucrări sfinţitoare şi îndumnezeitoare, părintele Stăniloae
spune că "toate actele Bisericii au caracter de taine, căci în toate e prezent şi
lucrează Duhul Sfânt" (Teologia Dogmatică Ortodoxă vol. 3. p. 11). Chiar dacă
catehismele, urmând unei tradiţii apusene, vorbesc despre un număr de taine
limitat la şapte, nimic nu ne împiedică să vedem, "împreună cu toţi Sfinţii",
consacrarea monahală ca pe o taină. Expresia canonică a acestui caracter al
consacrării monahale o constituie faptul că ea nu se repetă, precum şi
asemănarea părăsirii cinului monahal de către un călugăr cu apostazia, caz în
care dumnezeieştile canoane prevăd că singura pocăinţă acceptată reîntoarcerea
acestuia în mănăstire. În caz contrar, monahul apostat nu poate beneficia nici
măcar de o înmormântare creştinească.

Sfântul Vasile rânduieşte monahului o dată introdus în cinul îngeresc, obligaţia


de a-şi preface întreaga fiinţă şi viaţa în rugăciune. Vorbind despre numărul
slujbelor pe care trebuie să le săvârşească monahul la biserică, porunceşte
explicit că "toată viaţa noastră să fie timp de rugăciune" (Cuvânt Ascetic 2, 4).
Sfântul Vasile a cunoscut rugăciunea lui Iisus, pe care o recomanda monahilor
săi, fără a face însă dezvoltările mistice şi ascetice pe care le fac Părinţii neptici
de după el. În tot cazul, întreaga organizare a mănăstirii, aşa cum am văzut, tinde
să realizeze condiţiile necesare pentru ca rugăciunea minţii să poată fi pusă în
lucrare. Dar rugăciunea monahului tinde să fie însăşi rugăciunea Duhului Sfânt
în el.

Pentru aceasta, Sfântul Vasile rânduieşte monahilor o puternică îndărătnicie în


Liturghia Bisericii, poruncind ca aceştia să se împărtăşească de patru ori pe
săptămână, în afară de situaţiile în care s-ar întâmpla vreun praznic mai deosebit
(Epistola Canonică 2). De asemenea, prin Epitimia 31, Sfântul Vasile porunceşte
că "dacă cineva în ziua de aducere a jertfei euharistice se opreşte de la
împărtăşire fără aprobarea arhimandritului, să fie pedepsit". Această practică o
regăsim în rânduielile Sfântului Teodor Studitul, precum şi în practica
manăstirilor atonite. De bună seamă că scăderea nivelului duhovnicesc al
monahilor este în bună măsură datorat şi dezinteresului crescând faţă de
dumnezeiasca Euharistie.

Caracterul bisericesc al monahismului

Acest caracter este expresia faptului că monahii "sunt şi ei membri ai cinului


bisericesc", după cum recunoaşte în 364 Sinodul de la Laodiceea, prin canonul
14. Sfântul Vasile nu a participat la acest Sinod, dar cu siguranţă că hotărârile lui
i-au fost cunoscute. Pentru el, principalul element care exprimă eclesialitatea
monahismului îl constituie caracterul de adunare liturgică a obştii monahilor în
frunte cu egumenul lor, în comuniune cu episcopul locului, care girează Tainele
săvârşite în mănăstire şi prin care mănăstirea se afla în comuniune cu Biserica
sobornicească. De aceea mănăstirile "independente", fără legătură cu vreun
episcop canonic, sunt o abatere de la rânduielile monahale ortodoxe.

Prevederile vasiliene cu caracter practic, legate de împărtăşirea monahilor,


exprimă în subtext atât valoarea Sfintei euharistii în viaţa mistică, cât şi ideea
teologică potrivit căreia mănăstirea este o neîncetată adunare liturgică,
bisericească a obştii. Prin aceasta, obştea monahală devine o întrupare în timp şi
spaţiu a lui Hristos, o concretizare locală a Bisericii universale. Însăşi obştea
mănăstirească, în frunte cu egumenul, este considerată ca fiind icoana
Domnului, care, "adunându-şi o ceată de ucenici, le-a dat toate de obşte, şi de
obşte S-a dat pe Sine Însuşi Apostolilor" (Constituţiile Ascetice 18, 2). De
aceea, după Sfântul Vasile, "stareţul nu este nimic altceva decât cel care ţine
locul Mântuitorului şi mijloceşte între Dumnezeu şi om şi îi oferă lui Dumnezeu
mântuirea celor care i s-au încredinţat lui" (Constituţiile Ascetice 22, 4).

Tot de caracterul bisericesc, dar şi ca o implicaţie a celui sacramental, ţine şi


ascultarea pe care monahul făgăduieşte să o facă faţă de stareţul său "în orice,
fără să ceară explicaţii pentru porunci" (Constituţiile Ascetice 19). Aceasta
ascultare nu este o simplă subordonare, ci o taină întemeiată pe credinţa că voia
lui Dumnezeu este exprimabilă în cuvintele omeneşti relative şi în faptul că
Dumnezeu primeşte ascultarea faţă de stareţ ca pe o ascultare faţă de El. De
aceea în mănăstiri "ceea ce a spus superiorul este lege" (Cuvânt Ascetic 3, 2).
Măsura impusă neascultării de Sfântul Vasile este moartea, deoarece pentru
monah este "mai de laudă să moară pentru împlinirea poruncii decât să neglijeze
împlinirea ei din teamă de moarte" (Regulile mici 317).
Egumenul este părintele obştii, şi după cum paternitatea naturală nu încetează
decât o dată cu moartea, tot aşa stareţul unei mănăstiri îşi menţine demnitatea pe
viaţă. Nu ucenicii l-au ales pe Hristos, ci Hristos i-a ales pe ei. Tot aşa Sfântul
Vasile, prin rânduielile adresate direct monahilor din viaţa de obşte, interzice
orice neorânduială, care, în limbaj laic, s-ar numi democraţie sau majoritate a
voturilor.

Cel care conduce cu adevărat mănăstirea este Dumnezeu, inspirându-i prin


Duhul Sfânt pe cei însărcinaţi cu aceasta. De aceea canoanele vor consfinţi
ulterior poziţia egumenului în mănăstire, echivalând-o cu cea a episcopului în
eparhie (Canonul 6 al lui Nichifor Constantinopolitanul). Egumenul îşi primeşte
demnitatea de la Dumnezeu prin episcop, faţă de care rămâne în ascultare şi
comuniune. Tot episcopul este cel chemat spre a fi martor al consacrării
monahale (Regulile mari 15, 4), deoarece el, episcopul, este părintele duhov-
nicesc al tuturor comunităţilor monahale din eparhia sa, chiar dacă acestea au
ritmul, tradiţia şi personalitatea lor duhovnicească proprie. Investirea
egumenului de către episcop are, pentru Sfântul Vasile, mai mult caracterul unei
constatări a faptului că el este cu adevărat părintele obştii, şi o dată învestit,
numai moartea fizică sau spirituală (erezia) justifică schimbarea acestuia.

În loc de concluzii

În cele spuse nu am intrat în detalii. Am urmărit doar o înfăţişare sumară a


liniilor celor mai generale după care se ghidează sau ar trebui să se ghideze orice
comunitate monahală cenobitică. Aceste linii generale, desprinse din scrierile
monahale ale Sfântului Vasile, formează, dincolo de detalii, osatura şi duhul
comun tuturor tipicoanelor mănăstireşti redactate ulterior. De aceea avem o
unitate a duhului monastic ortodox într-o diversitate de forme în care vieţuirea
monahală a fost consemnată tipiconal. De această diversitate nu se tem decât cei
incapabili să audă suflarea Duhului (cf. În. 3, 8). Aşa se explică existenţa în
ortodoxie a practicii că fiecare mare mănăstire să-şi redacteze propriul tipicon,
ce prevede toate detaliile vieţii monahului în cadrul concret şi specific
respectivei mănăstiri. Aşa sunt tipicoanele Sfântului Teodor Studitul, Sfântului
Benedict, Sfântului Sava al Serbiei, Sfântului Mamas, Sfântului Atanasie
Atonitul, Sfântului Calinic pentru mănăstirea Frăsinei şi multe altele. Nu este
vorba de ordine monastice diferite axate pe practicarea unilaterală a unui singur
exerciţiu ascetic, ca în catolicism. Dimpotrivă, este vorba de expresii plenare şi
variate de racordare la acelaşi duh şi mod de viaţă monahal. Tipiconul unei
mănăstiri reprezintă viaţa ortodoxă a unei comunităţi mănăstireşti formulată în
acel tipicon în care se fixează în scris obiceiuri deja formate după specificul
acelei mănăstiri, după practica ei liturgică, după condiţiile impuse de ctitor,
condiţiile specifice, etc.
Defăimători ai vieţii monahale au existat în toată istoria Bisericii, mai ales în
Renaştere şi Reformă. Din cele înfăţişate, vedem cât de mult greşesc cei ce nu
înţeleg sensul duhovnicesc al rânduielilor călugăreşti, răstălmăcindu-le înţelesul
şi îngustându-le reducţionist, neteologic şi în mod lipsit de pietate, la ceea ce cu
ironie numesc tipicarism. Dar de bună seamă că de vină nu sunt detractorii
monahismului, ci monahii care nu întrupează în ei duhul monahal autentic,
deoarece, aşa cum am văzut, rânduielile monahale au cele mai profunde temeiuri
în însăşi fiinţa şi constituţia omului, cum o înfăţişează Sfânta Scriptură şi Sfinţii
Părinţi. Cine crede altfel, contrazice Scriptura şi interpretarea ei patristică. Cine
crede altfel, e străin de credinţa Bisericii Ortodoxe, oricine ar fi el.

Din aceste câteva reflecţii finale pe marginea rânduielilor vasiliene, vedem că


monahismul nu e nici pe departe ceea ce susţin defăimătorii lui. Nu este o
adunare secretă, dizidentă în Biserică. Nu este extra, para sau antieclesial.
Monahii nu sunt nişte excentrici, ci nişte păcătoşi care vor să se mântuiască în
Biserica Ortodoxă a lui Hristos, pe care o consideră singurul stâlp şi temelie a
adevărului.

Monahismul nu este un mod de viaţă împotriva firii, ci cel mai înalt mod de
vieţuire pe care îl poate duce fiinţa omenească pe acest pământ, întrupare a
maximalismului evanghelic, taină a veacului ce va să vină, ce nu poate fi egalat
de nimic din cele omeneşti. Monahismul este un ideal atât de înalt, încât
monahii înşişi se simt neputincioşi în faţa lui. Şi cum s-ar putea simţi altfel în
faţa unei vieţuiri a cărei apogeu a fost ilustrat de Domnul Hristos, de Prea curata
Sa Maică, de Sfântul Ioan Botezătorul, de Sfinţii apostoli şi de alţi sfinţi. "Eu
nu sunt monah, dar am văzut monahi", zicea Sfântul Macarie Egipteanul,
unul dintre Stareţii pe care i-a vizitat Sfântul Vasile în Egipt.

Rânduielile monahale vasiliene de aceea sunt singurul îndreptar după care,


călăuzindu-se în duh, monahii pot urmări apropierea de idealul monahal.
Întruparea acestuia depinde de măsura în care aceştia îşi iau în fiecare zi crucea
şi îi urmează lui Hristos.
Sfantul Vasile cel mare, chipul lui Dumnezeu!

“ (…) Vasile era strălucitor. Dascăl prin fire şi prin educaţie. Învăţătura se făcea
în Biserică, în catedrală. Învăţăceii erau foarte mulţi şi de tot felul: clerici,
bărbaţi şi femei din toate păturile sociale, cu carte sau fără carte. Adesea îl
ascultau şi ereticii, bănuitori, gata să-i pună întrebări înşelătoare, gata să iasă
afară şi să-l critice, neînţelegând adâncul spuselor lui.

Busola şi temelia îi era Sfânta Scriptură. O avea neîncetat deschisă înaintea lui,
pe tetrapodul de lemn. Doar că Scriptura nu-i era un text cu ajutorul căruia să-şi
susţină propriile concepţii, ci Cartea cea prea sfântă o avea spre a arăta cât de
autentică este Tradiţia Bisericii, teologia ei, ethosul ei, viaţa ei. Cartea îi era ca o
măsură în susţinerea şi îndreptăţirea adevărului trăit de Biserică. Nu-i erau dragi
alegoriile. Era de un realism total. Roadele au venit repede.

Cezareea, redută răsăriteană a Ortodoxiei, a simţit o mare uşurare sufletească.


De ce ? Fiindcă acum prin învăţătura lui Vasile, ştia şi mai bine de ce să stăruie
în Ortodoxie; putea să-i combată şi mai convingător pe eretici. Prin învăţătura
lui, unii se întăreau în credinţă, alţii o regăseau iar alţii deveneau capabili să o
apere.Vasile ajunsese aşadar sprijinul şi înflăcărarea credincioşilor secure şi foc
ereticilor.
Pe cărturari îi înfrunta el însuşi. Căuta totdeauna ca disputa să fie public, în
văzul şi-n auzul lumii. Câştigul era astfel îndoit.

Aşadar atmosfera din capitala Capadociei se schimbase radical de la sfârşitul lui


364. Până atunci arienii avuseseră întâiul cuvânt. Ţinuseră prelegeri, câştigaseră
adepţi, îi speriaseră pe cei şovăielnici şi pe majoritatea celor neştiutori de carte.
Creaseră o atmosferă de nesiguranţă printre ortodocşi, care nu se mai arătau atât
de siguri pe ei înşişi. Aceştia ajunseseră într-o situaţie critică. Încă o lovitură şi
s-ar fi prăbuşit. Însă n-a îngăduit Duhul Sfânt. Căci avea nevoie, pentru Biserica
Lui, de o redută puternică. Şi-n loc de prăbuşire, Cezareea l-a dobândit pe
Vasile, care i-a întărit pe credincioşi. Şi-apoi încredinţându-se cu toţii de
adevărul lor, i-au silit pe arieni să dea înapoi.

La început, aceştia reacţionaseră, cerând sprijinul statului. Înalţii demnitari îi


sprijiniseră. Însă valul cel nou stârnit de Vasile se făcea tot mai mare şi mai
ameninţător, sfărâmând totul în calea lui. Arienii trimişi să înfăptuiască
supunerea Cezareii au fost puşi pe fugă. Începuseră să se teamă şi de ei înşişi.
Ruşinea pe care o simţeau se preschimbă în ură şi încolţea gândul răzbunării.Şi
nu era puţin lucru.

Grigorie aminteşte că a fost pentru întâia dată când arienii au fost biruiţi. De
atunci capadocienii nu considerau nimic mai propriu lor decât Ortodoxia.
Poporul, credincioşii, toţi cei ce n-aveau vreo slujire specială în Biserică, arătau
o încredere oarbă în Vasile. Şi cum ar fi fost cu puţin latfel, de vreme ce acesta
i-a ajutat să-şi dobândească siguranţă în ei înşişi, în credinţa lor ? Poporul cel
simplu este în chestiunea aceasta sincer, şi-şi manifesta recunoştiinţa. Vasile cel
luminat de Duhul Sfânt, alesul lui Dumnezeu. Aveau în el încredere desăvârşită.

De aceea, cititorule, să nu-ţi pară ciudat că adesea oamenii aceştia se adresau


părintelui lor celui sfânt în orice chestiune.Aveau între ei neînţelegeri pe care nu
şi le puteau rezolva? - alergau la marele Vasile. Erau prigoniţi sau hărţuiţi?
Aveau trebuinţă de ajutor? - băteau la uşa lui.

Toate acestea dovedesc că autoritatea lui era foarte mare în Capadocia. Nu doar
în Biserică.Acelaşi lucru era valabil şi pentru toate puterile politice ale cetăţii.
Toţi îl ştiau. Până şi în piaţă. Pretutindeni avea trecere. Şi pe oriunde trecea crea
o atmosferă caldă, entuziastă. Impresiona pur şi simplu prin prezenţa lui. Dar şi
prin tot ce se auzea despre el.

Toţi îi cunoşteau viaţa. Că era fiu de nobil, dar îşi împărţise averea săracilor.
Nu-l interesau bunătăţile pământeşti. A studiat la cele mai vestite şcoli ale
păgânilor, Chir şi la Atena. S-a dovedit un mare orator. Dar mai apoi s-a făcut
ascet şi monah. Cărţile pe care le scrisese încununau întreaga lui activitate.
- Dar cum de-a izbutit aşa de bine în toate ?- poate întreba cineva. Fiindcă s-a
izbăvit de cugetele cele omeneşti. Nu s-a plecat cu slugărnicie înaintea celor mai
mari ai pământului. A stat înaintea lor fără teamă. În arta argumentării nu l-a
egalat nimeni.

- Dar omul ăsta i-atât de palid ! Mai că nu te sperii văzându-l !...

- Nu prietene. Dacă-l cunoşti mai îndeaproape ai să te încălzeşti - chiar şi-n


vreme de iarnă - la flacăra lui. Este, după cum vezi, palid. Dar nu te face să-ţi fie
milă de el. Dimpotrivă, te face să-l admiri. E puţin la trup, dar când păşeşte simţi
cum drumul, piaţa, Cezareea întreagă se umple de prezenţa lui Vasile. Posteşte
foarte aspru. Pâine şi sare, asta îi e mâncarea de toate zilele! Şi-n loc de vin, apă.
Însă n-o spune, îşi ascunde virtutea. Când merge este gânditor. Când vorbeşte
este reţinut şi măsurat. Când îi ceri ceva, un sfat, ajutorul ţi se dăruieşte întreg.
Toţi îl admiră, deşi e numai piele şi os, purtând o rasă ieftină şi învechită, iar pe
dedesubt o haină din păr chiar şi noaptea…

Credincioşii vedeau în Vasile chipul lui Dumnezeu. Vedeau păşind printre ei


voia dumnezeiască, sfântul. Păgânii îl priveau ca pe ceva sacru. De aceea erau
cu luare aminte la el; câteodată chiar îl respectau aproape ca şi cei credincioşi. “

Notă: Fragment preluat din cartea "Viaţa Sfântului Vasile cel mare "autor
Stelianos Papadopoulos
Mihai Grobnicu - Sfântul Vasile cel mare - dascăl al familiei creştine

„Copiilor, iubiţi pe părinţii voştri!


Părinţilor, nu întărâtaţi pe copiii voştri!“

Sfântul Vasile cel mare este unul dintre cei mai mari organizatori ai mona-
hismului, din regulile sale inspirându-se cea mai mare parte a regulilor monahale
răsăritene, dar şi cele apusene. Cu toate că este iubitor al vieţii monahale, marele
ierarh nu dispreţuieşte familia şi căsătoria, ci îi arată măreţia ei sublimă. Crescut
el însuşi într-o familie deosebită, Sfântul va evidenţia iubirea şi armonia ce
trebuie să fie între cei doi soţi, astfel încât să existe o completare reciprocă.
Această iubire trebuie dezvoltată prin lucrarea virtuţilor, care nu lasă loc
diverselor vicii. Din experienţa trăită în cadrul familiei sale, ierarhul dă sfaturi
privind educaţia copiilor, al căror suflet, din care lipseşte mândria sau invidia,
este prielnic unei bune creşteri.

Secolul al IV-lea a însemnat o explozie a monahismului pe întreg cuprinsul


Imperiului Roman. S-au dezvoltat forme mai aspre de monahism, ca în Siria, dar
şi forme moderate ca, de exemplu, în Capadocia. Monahii au devenit exemple
vii ale unei învăţături tot mai greu de împlinit în spaţiul unei lumi secularizate.
Astfel, pe fondul unui monahism riguros şi a unei concepţii gnostice asupra
lumii (în care trupul era văzut rău prin sine), familia începuse să fie devalorizată,
vorbindu-se de o superioritate a monahismului faţă de familia creştină. Adevărat
reformator al monahismului, Sfântul Vasile vorbea zilnic oamenilor simpli,
căsătoriţi, care rămăseseră în lume, aveau copii şi încercau să împlinească
învăţătura Mântuitorului Hristos. Astfel, ierarhul capadocian simte că trebuie să
scoată în evidenţă măreţia familiei creştine, modul de vieţuire adecvat familiei
creştine, fundamentele acesteia, dar şi păcatele care pot afecta temelia ei.

„Ascultarea de Evanghelie se va cere şi de la monahi,


şi de la cei căsătoriţi“

Conştient de responsabilitatea sa de păstor peste întreaga turmă a lui Hristos,


Sfântul Vasile cel mare va pune faţă în faţă cele două moduri de vieţuire, pentru
a arăta că nici unul nu este superior faţă de celălalt. Cu siguranţă, Sfântul auzise
de superioritatea pe care şi-o derogau mulţi monahi, dar şi de laxismul unor
membri ai societăţii, care socoteau că poruncile evanghelice mai greu de
îndeplinit vizează doar feţele monahale. „Ascultarea de Evanghelie se va cere
de la toţi oamenii, şi de la monahi, şi de la cei căsătoriţi. Căci nu este de ajuns
pentru cel căsătorit îndreptăţirea cumpătării şi a dorinţei către soţie şi chiar a
îndatoririi conjugale, ci toate celelalte porunci“.

După marele ierarh, vieţuirea monahicească nu este un criteriu pentru sfinţenie,


sfinţenia fiind cerută şi de la cei ce întemeiază familii. „Căci pentru aceasta
Iubitorul de oameni Dumnezeu, Care poartă grijă de mântuirea noastră, a
împărţit viaţa oamenilor în două feluri de vieţuire, adică în viaţa de căsătorie
şi în cea de feciorie, aşa încât cel care nu poate să ducă lupta fecioriei să-şi ia
femeie (soţie) legiuită, cunoscând că i se va cere făgăduinţă de înfrânare,
sfinţenie şi asemănare cu sfinţii care au avut soţie şi au crescut fii“. Cu alte
cuvinte, cei căsătoriţi trebuie să urmeze o viaţă asemănătoare celei a lui Avraam,
Iov, David, Samuel, Petru şi a celorlalţi apostoli.

„Virtutea bărbatului şi a femeii este una singură“

Constituind un singur trup, soţul şi soţia trebuie să dea dovadă de iubire şi de


înţelegere. În acest context, Sfântul va lăuda frumuseţea şi curăţia morală a
femeii creştine, care poate să îndulcească firea dezlănţuită a bărbatului: „Chiar
dacă soţul ar avea o fire aspră şi sălbatică, soţia trebuie neapărat să-l suporte
şi nici o pricină să n-o facă să rupă unirea. Este pornit spre bătaie? Dar îi e
bărbat! Este beţiv? Dar este unită cu el potrivit firii!“.

Aceasta nu înseamnă că doar soţia trebuie să dea dovadă de înţelepciune şi


înţelegere, ci şi soţul, aceasta întrucât au aceeaşi natură şi au devenit, prin nuntă,
un singur trup. „Virtutea bărbatului şi a femeii este una singură, fiindcă atât
crearea lor este deopotriv de vrednică pentru amândoi, cât şi răsplata pentru
amândoi aceeaşi. Astfel, Cartea Facerii zice «Şi a făcut Dumnzeu om; după
chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el; bărbat şi femeie i-a făcut pe ei». Pentru
că au o singură natură, ei au aceleaşi lucrări, iar cei ce fac aceeaşi faptă
primesc aceeaşi răsplată.“

În aceeaşi direcţie, sfântul va spune: „Să asculte şi bărbatul îndemnul ce şi lui i


se cuvine“.
„Bărbaţii să-şi iubească femeile lor cu
iubirea cu care Hristos a iubit Biserica“

Sfântul Vasile consideră că familia este o instituţie dumnezeiască şi vorbeşte


mereu despre armonia, unitatea şi indisolubilitatea acesteia. Scopul căsătoriei
este, spune marele ierarh, de ajutorare reciprocă, creştere în iubire şi naştere de
copii. Exemplu pentru unitatea şi armonia ce trebuie să existe între soţ şi soţie
stă iubirea dintre Hristos şi Biserică: „Se cuvine ca bărbaţii să-şi iubească
femeile lor cu iubirea cu care Hristos a iubit Biserica, dându-se pe Sine
pentru ea, pentru ca să o sfinţească“.

Sfântul Vasile exemplifică această iubire şi prin modelul turturicii, care, „dacă
se desparte vreodată de soţul ei, nu mai vrea să trăiască cu altul, ci rămâne
singură“.

În ceea ce priveşte indisolubilitatea familiei, ierarhul capadocian va comenta


porunca Mântuitorului, care spune că doar adulterul poate constitui un motiv
bine întemeiat pentru desfacerea căsătoriei. Prin infidelitatea conjugală se sparge
unitatea familială, iar între soţ şi soţie intervine un gol care-i face să nu mai fie
un singur trup. De asemenea, marele ierarh precizează şi faptul că doar un bărbat
şi o femeie pot forma o familie şi doar aceasta este binecuvântată de Dumnezeu:
„Pentru ce au căzut în patimi ruşinoase, pentru ce femeile au schimbat
întrebuinţarea firească a firii în una împotriva firii, iar bărbaţii au săvârşit
lucruri ruşinoase cu bărbaţii?“

Rugăciunea şi postul, păzitoare şi întăritoare ale familiei

Marele ierarh capadocian îndrumă pe membrii familiei să săvârşească împreună


cerinţele vieţii duhovniceşti, ca nici unul să nu fie mai prejos decât celălalt:
„Bărbaţilor, să nu vă arătaţi în credinţă mai prejos decât femeile! Femeilor,
stăruiţi în credinţă!“

Dintre aceste cerinţe, Sfântul Vasile cel mare enumeră mai ales rugăciunea şi
postul. Aşadar, rugăciunea practicată în comun în familie o arată pe aceasta ca
pe o Biserică în miniatură. „Trebuie, spune Sfântul Vasile, să ne eliberăm de
grijile căsătoriei, ca să ne îndeletnicim cu rugăciunea.“
Pe lângă rugăciune, postul este o altă valoare spirituală care întăreşte familia,
fiind numită de sfânt „talismanul căsniciei“. Postul ne înaintează în virtute, el
fiind „tovarăş credincios al soţilor. Căci bărbatul nu pune la îndoială cinstea
casei sale când vede că femeia lui posteşte; nici femeia nu se topeşte de gelozie
când bărbatul său sfinţeşte postul“.

Postul este recomandat tuturor membrilor familiei: „Femeile să postească şi ele,


că şi lor le este postul tot atât de potrivit şi de firesc ca şi respiraţia. Copiii să
fie adăpaţi cu apa postului ca şi plantele bine crescute; postul este frâu pentru
oamenii în floarea vârstei, balsamul căsniciei, păzitorul căsniciei“.

„Părinţii trebuie să-şi crească copiii întru


învăţătura şi certarea Domnului“

Amintind de porunca Decalogului, Sfântul Vasile spune: „Copiii trebuie să-şi


cinstească părinţii şi să li se supună în toate, iar părinţii trebuie să-şi crească
copiii întru învăţătura şi certarea Domnului, cu toată blândeţea şi răbdarea“.

Aceste îndemnuri sunt prezentate foarte plastic în „Omilii la Cartea Facerii“,


prin exemplele din lumea animală: „Iar grija pe care o au de berzele bătrâne
puii lor e îndestulătoare copiilor noştri, dacă ar vrea să vadă, pentru a-i face
să-şi iubească părinţii! Berzele, când văd că tatălui lor i-au căzut penele, la
bătrâneţe, stau în jurul lui şi-l încălzesc, îi pregătesc din belşug hrana, iar la
zbor îi dau ajutorul ce-l pot da“.

Întru totul la fel, părinţii trebuie să-şi iubească fiii, căci „dacă leoaica îşi iubeşte
pe cei născuţi din ea, iar lupul se luptă pentru căţeluşii lui, ce va spune omul,
care nu ascultă de poruncă şi strică firea?“.

Sfântul Vasile acordă un mare rol educaţiei în familie, educaţie ce trebuie


realizată prin mijloacele cele mai eficiente. Ierarhul Cezareei Capadociei
îndeamnă spre blândeţe şi răbdare, dar mijloacele coercitive îşi au şi ele rolul
lor, „căci părinţii se mânie şi se supără pe copii, nu ca să le facă rău, ci ca să-i
abată de la copilăriile şi păcatele tinereţii spre o purtare bună“.
Pr. Liviu Petcu - Sfântul Vasile cel mare: moştenirea unei vieţi de numai 49
de ani

Pătruns de credinţa cea adevărată, acest Sfânt Părinte pe care Dumnezeu ni l-a
rezervat ca pe un mare dar, regăseşte în aceasta o imensă bucurie sufletească. În
viziunea lui, scopul credinţei este acela de a se uni şi mai mult cu Dumnezeu,
Care este Începutul şi Sfârşitul, precum şi de a intensifica asemănarea cu El.

Sfântul Vasile cel mare

În Biserica Ortodoxă, Sfântul Vasile cel mare este unul dintre cei mai populari
sfinţi, opera sa constituie şi astăzi un izvor bogat de învăţăminte folositoare, iar
exemplul vieţii sale este unul dintre cele mai pilduitoare modele ale celor ce se
nevoiesc pe calea desăvârşirii creştine.

Opera Sfântului Vasile

Pe parcursul scurtei sale vieţi, Sfântul Vasile a fost un ferm aderent la credinţa
niceeană. Conţinutul celor patru volume de mari dimensiuni care cuprind
lucrările sale prezentate în Patrologia abatelui Migne este format din opere
dogmatice, omilii şi cuvântări, lucrări ascetice, liturgice, pedagogice, canonice şi
corespondenţă.

Dintre lucrările sale dogmatice, cea mai cunoscută şi mai utilă este Despre
Duhul Sfânt. Sfântul Vasile apelează la Scriptură şi la tradiţia creştină timpurie
ca sprijin pentru doctrina ortodoxă referitoare la Persoana şi lucrarea Duhului
Sfânt, iar cartea este bine structurată şi edificatoare ca ton şi substanţă. În
viziunea Sfântului Vasile, Duhul Sfânt nu este doar cel în Care crede creş-
tinismul, ci şi prin care crede. Întru lumina Lui vedem noi lumina.

Împotriva învăţăturilor greşite ale ereticilor, Sfântul Vasile a scris, pe lângă


tratatul Despre Duhul Sfânt, și tratatul Împotriva lui Eunomie. Acestea sunt
lucrări de referinţă ce au făcut lumină în aceste capitole ale teologiei creştine,
înlăturând confuziile de termeni şi logica strâmbă. În cele nouă omilii la
Hexaemeron este prezentată o adevărată enciclopedie a cunoştinţelor vremii,
altfel spus, o sumă a cunoştinţelor ştiinţifice pe care le poseda marele ierarh, şi
anume: teologie, astronomie, cosmogonie, geografie, meteorologie, istorie
naturală, botanică şi medicină, fiind prezentate în faţa unui auditoriu creştin, pe
care autorul l-a considerat, cel puţin iniţiat, atât în problemele de credinţă, cât şi
în cele de ştiinţă ale veacului său. Nu vom insista aici asupra celorlalte omilii ale
Sfântului, însă precizăm că au un conţinut teologic, spiritual şi moral deosebit de
bogat.

Dintre scrisorile lui Vasile, au supravieţuit peste 300. Ele reprezintă revărsări ale
unei naturi bogate, care, dincolo de maniera rezervată, posedă sentimente
profunde, o mare căldură sufletească, afecţiune. Dacă există şi semne ale unui
caracter meditativ adânc înrădăcinat, care uneori sugerează o perspectivă
pesimistă asupra vieţii, trebuie să ne amintim că citim revelaţiile de sine ale unui
om care s-a luptat permanent cu boala şi ale cărui zile erau pline de tulburări şi
anxietăţi venite din afară.Cât despre trăirile sale sufleteşti, nici o descriere nu le
prezintă atât de complet şi atât de exact precum o fac scrisorile sale. Ele
abordează dintre cele mai variate teme, se adreseză tuturor corespondenţilor,
având tonuri diverse, de la cel familiar până la cel mai aspru. Scrisorile sale se
întind aproape pe tot parcursul vieţii sale, din anul 357 până în 378.

Cine doreşte să înţeleagă existenţa acestui episcop din secolul al IV-lea, precum
şi complexitatea grijilor care îl tulburau, ar trebui să citească aceste scrisori.
Trebuiesc citite şi recitite mai ales pentru a cunoaşte în întregime sufletul
îndurerat şi neliniştit al Sfântului Vasile, tristeţile sale, dezamăgirile sale, dar şi
devotamentul său de nebiruit pe care îl consideră o datorie a sa. Perfecţiunea
stilului episcopului de Cezareea nu este nicăieri mai bine evidenţiată ca în
scrisorile sale, nici o operă nu ne prezintă atât de bine diversitatea calităţilor care
au stârnit admiraţia generaţiilor următoare.

Sfântul Vasile cel mare a fost şi un mare iubitor al frumuseţii celei netrecătoare.
În anul 358, împreună cu Sfântul Grigorie de Nazianz a lucrat împreună la
alcătuirea Filocaliei - o antologie de texte din opera lui Origen, menită să arate
foloasele pe care le poate dobândi creştinul studiind atent şi cu discernământ
filosofiile păgâne. Temele principale abordate aici sunt natura dumnezeirii,
interpretarea Scripturilor şi libertatea voinţei.

Sfântul Vasile – remarcabil teolog

Ar fi incorect ca cineva să vadă în Vasile numai un administrator şi organizator


ecleziastic. Printre toate sarcinile sale obositoare, a rămas mare teolog. Ar putea
fi numit, cu unele rezerve, un roman printre greci. Sfântul Grigorie Teologul
depune mărturie (Orat. 43, 66) că scrierile sale erau foarte apreciate de către
contemporani atât pentru conţinutul, cât şi pentru forma lor. Educaţii şi
analfabeţii, creştinii şi păgânii, toţi le citeau. Grigorie nu ezită să laude influenţa
lor asupra propriei gândiri, vieţi şi aspiraţii şi îl numeşte pe Vasile, maestrul
stilului (Ep. 51). El şi-a însuşit prin studii îndelungate toată ştiinţa trecutului şi a
prezentului. Scrierile sale cuprind, în afara unui mare număr de predici şi
scrisori, tratate dogmatice, ascetice, pedagogice şi liturgice. Opera sa a exercitat
o influenţă puternică nu numai asupra contemporanilor, ci şi asupra Bisericii
creştine de pretutindeni, până în zilele noastre.

Patrologul F. Cayré consideră că „din punct de vedere literar, Sfântul Vasile


pare să fie cel mai clasic dintre părinţii greci” (Précis de Patrologie, 1939, p.
400).

Urmărind să instituie Crezul de la Niceea, a izbutit să clarifice, ca nimeni altul


până la el, sensurile teologice ale termenului consubstanţial. A adus şi o
contribuţie hotărâtoare privind învăţătura despre Sfânta Treime, prin impunerea
expresiei trei ipostasuri pentru Persoanele Sfintei Treimi, prin folosirea ei
sistematică şi prin concilierea ei cu expresia niceeană de o fiinţă. În plus, Sfântul
Vasile a explicat pe larg posibilităţile lor de îmbinare. Prin aceasta el a contribuit
considerabil la impunerea expresiei de o fiinţă în adevăratul ei înţeles, aducând
pe cei mai mulţi dintre monarhieni şi arieni la credinţa cea adevărată. El înlătură
răstălmăcirea monarhiană a expresiei de o fiinţă, prin completarea ei cu termenul
trei ipostasuri arătând că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt numai nişte roluri sau
măşti sau puteri fără consistenţă în ele înseşi, având ca suport (ipostas) fiinţa cea
unică, ci Ipostasuri sau Persoane real şi etern subzistente. Sfântul Vasile cel
mare a completat expresia niceeană de o fiinţă cu expresia trei Ipostasuri fără
să o anuleze pe cea dintâi sau să o golească de adevăr, ci făcând-o acceptabilă
în adevăratul ei înţeles.

Scrierile lui au constituit baza doctrinară pentru sinodul al II-lea ecumenic, ţinut
la doi ani după moartea Sfântului Vasile, la Constantinopol în 381, în timpul
împăratului ortodox Teodosie cel mare, atunci când s-a adoptat formularea
completă a Simbolului de credinţă.
Conchizând, putem spune că învăţătura Sfântului Vasile este concentrată în jurul
apărării doctrinei niceene împotriva diverselor partide ariene. Constituie marele
merit al lui Vasile faptul că a contribuit într-o mare măsură la clarificarea
terminologiei trinitariene şi hristologice.

Unitatea Bisericii a fost una din marile lui griji

Sfântul Vasile s-a preocupat intens şi de unitatea Bisericii, încercând să curme


ereziile şi schismele din Biserică, prin „cuvântări unite cu acţiuni, prin tratate
polemice, prin legături practice cu toţi, căutând pe unii, trimiţând pe alţii,
apelând, avertizând, blamând, cenzurând, invectivând, apărând popoarele,
oraşele, pe particulari, imaginând pentru fiecare câte un fel de salvare şi
vindecând peste tot. Era ca acel Veseleil, constructorul tabernacolului divin”
(Sfântul Grigorie de Nazianz, Necrolog în cinstea Marelui Vasile, 41-43).

Problemele erau provocate mai ales de ereticii timpului: arieni, macedonieni,


apolinarişti etc., care rupseseră pe mulţi episcopi ortodocşi de propria lor Bise-
rică. Atunci când a trecut la Domnul episcopul Bisericii din Tars şi arienii au
ales, pentru comunitatea ortodoxă de acolo, cu ajutorul mai-marilor zilei de
atunci, un episcop arian, de-al lor, Sfântul Vasile le-a scris celor din Tars
următoarele: „Pentru că nedreptatea s-a înmulţit pe urma răcirii dragostei
(Matei 24, 12) în cei mai mulţi, mă gândesc că acei care slujesc Domnului cu
toată adeveritatea şi sinceritatea să aibă drept singurul scop al strădaniei lor
aducerea la unitate a Bisericilor care s-au dezbinat între ele în atâtea părţi şi
în atâtea feluri (Evr., 1, 1)” (epistola 114, II).

Sfântul Vasile cel mare - un păstor model

După moartea episcopului Eusebiu în anul 370, Vasile a devenit succesorul


acestuia ca episcop de Cezareea, mitropolit al Capadociei şi exarh al diocezei
civile a Ponticului. În aceste roluri, şi-a câştigat curând iubirea poporului. A
fondat spitale pentru bolnavi şi victimele bolilor contagioase, cămine pentru
săraci şi aziluri pentru călători şi străini, astfel că Sfântul Grigorie din Nazianz
ajunge să vorbească de un întreg nou oraş. Grija lui pastorală pentru credincioşii
săi se poate întrevedea privind modul organizării acestui complex al carităţii ce a
fost numit după numele său - Vasiliada, dar şi din polemicile lui scrise şi orale
pentru apărarea credinţei ortodoxe.

Citind mai ales scrisorile lui, constatăm că Sfântul Vasile a fost nu numai un
teolog de seamă şi un ierarh învăţat, ci şi un model de arhipăstor pentru turma
lui, pentru care arată multă dragoste şi grijă duhovnicească, intervenind pentru
ea în momentele critice şi de reală nevoie. Precum am mai precizat, marele
arhipăstor nu a trecut cu vederea nevoile pastorale ale credincioşilor, pe care îi
vizita frecvent, spunându-le de fiecare dată cuvinte de învăţătură. Sfântul Vasile
a început mai întâi prin a înţelege el însuşi trăirile sufleteşti ale lor şi mai apoi
prin a-i sfătui şi a-i îndruma. Spiritualitatea sa se manifestă pe măsură ce apar
anumite situaţii, însă întotdeauna este evidenţiată printr-o anumită cumpătare.

Sfântul Vasile - mare predicator şi comentator al Scripturii

Renumit ca predicator, nu pierdea nici o ocazie să se adreseze oamenilor pe


probleme de doctrină. Nu ni s-au păstrat prea multe predici de la el, dar cele pe
care le avem la îndemână şi sunt recunoscute ca autentice, revelă pe ierarhul
convins până în adâncul fiinţei sale de adevărul că predica constituie o necesitate
absolută pentru mântuirea credincioşilor, adică pentru refacerea sau întărirea
comuniunii lor cu Dumnezeu şi cu ceilalţi semeni. Predicile sale erau cunoscute
până în Italia, unde Sfântul Ambrozie a utilizat unele dintre ele.

Patrologul francez J. Tixeront este de părere că elocinţa Sfântului Vasile era mai
puţin erudită şi mai puţin strălucitoare decât a lui Grigorie din Nazianz, dar
mintea sa era mai sănătoasă, mai judicioasă şi mai practică, iar discursul său,
mai familiar şi mai simplu (Précis de Patrologie, p. 170). Oratoria sa nu este atât
de însufleţită ca aceea a lui Hrisostom, el nu este atât de poetic precum Sfântul
Grigorie de Nazianz, însă, de fiecare dată găsim în limbajul său înţelept şi
natural, savant şi înfrumuseţat, o simplitate nobilă şi delicată.

Sfântul Vasile se deosebeşte de marii săi contemporani prin aceea că nu a scris


comentarii ştiinţifice despre cărţile Sfintei Scripturi. Abilitatea sa exegetică este
evidentă în numeroasele omilii, în care a folosit artificiile retoricii antice. A
utilizat generos instrumentele celei de-a doua sofistici, ale metaforei,
comparaţiei, ecfrazei, ale figurilor de stil şi paralelismelor gorgianice, după
obiceiul timpurilor, dar a fost mai rezervat şi nu a considerat niciodată aceste
rafinamente ca fiind cel mai important element al predicilor sale. Este, cu
certitudine, unul dintre cei mai strălucitori oratori ecleziaşti ai Antichităţii,
unul care combină reprezentarea retorică cu simplitatea gândirii şi claritatea
expresiei. Şi peste toate, ne apare ca un medic al sufletelor, unul care nu
doreşte să placă ascultătorilor, ci să le atingă conştiinţele.

Organizarea monahismului de către Sfântul Vasile cel mare

După cum se ştie, tânărul Vasile a vizitat aşezămintele din pustia egipteană la
scurt timp după moartea marelui Antonie, în 356. Puţin după aceasta, în 357-
358, a întemeiat el însuşi el însuşi o mănăstire, în Pont. Interesant este faptul că
Vasile nu-l menţionează defel pe Antonie, de aici reieşind faptul că Sfântul
Vasile nu s-a simţit atras de vieţuirea pustnicească. E posibil ca înclinaţia lui să
fie motivată şi de faptul că şi-a dat seama de la bun început de pericolele pe care
le putea presupune viaţa în singurătate.

Dar, în acelaşi timp, avea cunoştinţă de la prietenul său, Eustatie al Sevastiei, de


prezenţa în Asia Mică a unor comunităţi puternice şi potenţial violente, însă
neorganizate, de asceţi rătăcitori, care fuseseră condamnate de Sinodul de la
Gangra, pentru comportamentul lor antisocial.

În jurul Sfântului Vasile cel mare şi a fraţilor veniţi cu el în Pont încetul cu


încetul s-au adunat singuraticii din apropiere şi astfel s-a format o mănăstire
mare, având toate de obşte şi supunându-se unui singure călăuze duhovniceşti,
care insufla deplină încredere, le împintenea râvna spre virtute şi pe toţi îi
aducea la supunere.

Rânduielile vieţii obşteşti se aşezau prin însuşi mersul lucrurilor. Ca dreptar le


slujeau întocmirile cunoscute în Orient pe care le potriveau situaţiilor concrete
ţinând seama de nevoile locului. Pentru a stabili buna rânduială, Sfântul Vasile
se consulta mereu cu fraţii, sta de vorbă cu ei, discutau şi se înţelegeau, stabilind
norme de urmat conforme cu învăţăturile Sfintei Scripturi şi folosind experienţa
Părinţilor recunoscuţi ca trăitori după aceste învăţături. Mai apoi, Sfântul Vasile
s-a socotit să scrie toate aceste discuţii şi cuvântări, după metoda catehetică sub
formă de întrebări şi răspunsuri, care din fericire s-au păstrat până azi şi ele
constituie îndrumarul sau regulamentul după care s-a organizat monahismul
răsăritean.

Activitatea Sfântului Vasile nu s-a mărginit însă numai la întemeierea acestei


mănăstiri în Pont, ci ea a fost doar ca un model, un dreptar, după care a mai pus
temelia şi la alte multe locuri ca locaş pentru asociaţiile călugăreşti.

Regulile sale monahale

Întreaga operă literară a Sfântului Vasile este inspirată din activitatea sa practică.
Sfântul a fost înainte de toate un om al conducerii. Născut atât pentru a-i
îndruma pe oameni, cât şi pentru a-i stăpâni în situaţiile dificile, el pune bazele
vieţii monahale încă de la începutul activităţii sale. Regulile sale monahale, mari
şi mici, poartă totuşi amprenta clară a darurilor cu care sfântul a fost înzestrat,
caracterizându-l într-un mod admirabil: aşa cum era el de altfel, metodic, concis,
înţelept pe când se adresa ucenicilor săi pe malurile Irisului, păstrând însă
aceeaşi atitudine şi de-a lungul episcopatului său pe când încerca să rezolve cele
mai delicate probleme care tulburau Biserica.

Ca şi Epifaniu, Vasile, acest mare arhipăstor capadocian, a fost un îndârjit


susţinător al monahismului. Ideea lui Vasile era că fiecare mănăstire ar trebui să
reprezinte nu o simplă adunare de asceţi, ci o comunitate reală, în care fiecare ar
munci pentru bunăstarea tuturor, supunându-se el însuşi ascultării unui stareţ,
care el însuşi ar trebui să fie condus de o regulă fixă. Pentru prima dată în
istorie, cele trei virtuţi fundamentale: sărăcia, castitatea şi obedienţa, erau
formulate explicit.

Sfântul Vasile nu a redactat reguli în sensul strict al cuvântului aşa cum


Occidentul este tentat să le asocieze. El nu a fondat propriu-zis un ordin, ci a
organizat monahismul răsăritean într-o formă care durează şi astăzi în Bisericile
Ortodoxe, monahism care a influenţat remarcabil monahismul apusean.
Monahismul de tip chinovial, atât cel ortodox cât şi cel catolic, acesta din urmă
prin intermediul Sfântului Ioan Casian, continuă să trăiască după rânduiala aflată
în Regulile Sfântului Vasile cel mare.

Aşezământul filantropic Vasiliada

Ca arhipăstor, Sfântul Vasile cel mare a fondat spitale pentru bolnavi şi victime
ale bolilor contagioase, cămine pentru săraci şi aziluri pentru călători şi străini.
El căuta o aplicare practică a adevărurilor de credinţă, traducându-le personal în
opere de caritate pentru cei nevoiaşi şi suferinzi. De fapt, această mare dragoste
a sa faţă de oameni s-a concretizat, mai ales, în importantul aşezământ
filantropic pe care credincioşii l-au numit Vasiliada, după numele Sfântului
Vasile, aşezământ care cuprindea de fapt instituţii de asistenţă socială: azil,
ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor alunecate, spital (şi de leproşi), şcoli
tehnice. Şi cum atunci, ca totdeauna, existau mulţi infirmi, incapabili de a se
mişca, dar nu lipsiţi cu totul de posibilitatea de a lucra ceva cu mâinile, li s-au
clădit şi acestora ateliere, pentru ca din produsul muncii lor să ajute cu ceva la
întreţinerea aşezământului. Cu alte cuvinte, Sfântul Vasile a trecut la acţiuni
organizate pentru combaterea lipsurilor şi a foametei care s-au abătut asupra
Capadociei în anul 368.

Prin autoritatea cuvântului său, Sfântul Vasile a constrâns pe bogaţi să predea


grâul pe care-l păstrau ca să-l vândă la preţuri mari. Grâul adunat era apoi
împărţit săracilor ameninţaţi de foamete. Sfântul Grigorie de Nazianz îl
aseamănă pe marele său prieten cu Iosif, fiul lui Iacov, care a salvat de la
foamete pe evrei cu grâul egiptenilor. Prin grija Sfântului Vasile se puteau vedea
mulţimile de înfometaţi adunându-se în pieţele Cezareei, unde el împărţea hrana
trupească apoi treceau cu toţii la biserică unde, cu emoţie în glas, el îi sătura pe
toţi, săraci şi bogaţi, cu hrana şi mai preţioasă a cuvântului lui Dumnezeu. Foarte
probabil că acum va fi ţinut Sfântul Vasile celebrele sale cuvântări: Că
Dumnezeu nu este autorul răului, Despre secetă şi foamete şi Despre cuvintele
Evangheliei «Strica-voi jitniţele mele şi mai mari le voi zidi».
Caritatea fusese practicată de la început în Biserică, dar Sfântul Vasile e cel
dintâi care o organizează sistematic, în toată complexitatea ei, dându-i
dimensiuni istorice şi sens de universalitate şi oferind-o ca model statului roman.
Această organizaţie a stimulat apoi organizaţiile creştine similare din toată
lumea.

Atitudinea Sfântului faţă de educaţia şi cultura profană

Sfântul Vasile, ajuns student la Atena, şi-a dat seama că „credinţa sa nu strică
deloc cultura sa clasică de care a fost străbătută copilăria sa” (F. Cayré,
op.cit., p. 399). Aici, tânărul Vasile a petrecut probabil cel puţin cinci ani, până
prin 356 sau 357, avându-i ca profesori pe doi dintre marii maeştri ai vremii:
unul era creştin şi se numea Prohaeresius, iar celălalt era păgân şi se numea
Himerius. Marele capadocian era deopotrivă familiarizat în poezie, retorică şi
filosofie.

Sfântul Vasile aseamănă scrierile profane cu prima vopsea pe care o imprimă


vopsitorii şi cu deprinderea de a privi mai întâi soarele reflectat în apă, după care
putem să ne uităm şi direct la adevărata lui lumină. Poate de aceea la sfârşitul
vieţii sale, Sfântul Vasile vorbea cu părere de rău de timpul considerabil pe care-
l cheltuise pentru vanitate, de tinereţea sa aproape întreagă pe care o pierduse
într-o muncă zadarnică, trudindu-se să dobândească învăţăturile unei ştiinţe care
a fost declarată de Dumnezeu zadarnică, pentru că a văzut lumina cea adevărată
(învăţătura şi trăirea creştină), şi-a desfătat pe deplin privirea şi şi-a bucurat
îndelung sufletul prin trăirea adevăratei credinţe şi învăţături.

Mitropolitul Cezareei, format atât la şcoala culturii antice cât şi a Bisericii


creştine şi înzestrat cu o excepţională capacitate intelectuală, dorea ca tinerii
creştini să devină oameni desăvârşiţi prin virtute şi prin cunoaşterea adevărului.
Educaţia trebuie să-i formeze în aşa fel încât să-şi împlinească rostul vieţii. De
aceea, lucrul cel mai important este ca tinerii să ştie că viaţa are un scop.
Literaturii clasice greceşti, Sfântul Părinte îi atribuie un rol mult sub cel deţinut
de Sfânta Scriptură, dar nu interzice utilizarea sa în scopuri educaţionale. Studiul
scriitorilor antici poate fi valoros, dacă se realizează o selecţie judicioasă din
operele poeţilor, istoricilor şi retoricilor, excluzându-se tot ceea ce ar putea fi
periculos pentru sufletele elevilor. Pentru a ajuta pe tinerii creştini la acest
discernământ, Sfântul Vasile a scris celebrul său Cuvânt către tineri asupra
felului de a citi cu folos cărţile păgânilor, care este socotit, cu drept cuvânt, un
adevărat testament al experienţei sale pedagogice. Fără îndoială, marele
arhipăstor capadocian este un pravoslavnic al credinţei, însă credinţa sa nu a
afectat într-un mod negativ cultura clasică care i-a fost insuflată încă din
copilărie.
Liturghia, molitvele şi rugăciunile Sfântului Vasile cel mare

Ca martor al activităţilor sale liturgice stă Liturghia Sfântului Vasile. Sfânta


Liturghie ce-i poartă numele s-a păstrat cel puţin în elementele sale esenţiale,în
nucleul său, căci în decursul timpului a suferit unele modificări. Ca şi în cazul
Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, nu întreaga Liturghie care poartă astăzi
numele Sfântului Vasile constituie opera personală a acestui Sfânt Părinte. De la
el sau din epoca sa provine numai partea cuprinsă între lecturile biblice (Apostol
şi Evanghelie) şi rugăciunea amvonului, parte care reprezintă elementul originar,
de proveninţă antiohiană (siriană) şi capadociană în Liturghia noastră. Partea de
la început (până la Apostol) şi cea de la sfârşit, precum şi unele cântări şi
rugăciuni din partea centrală a Liturghiilor Ortodoxe de astăzi (ca imnul Unule-
Născut, Sfinte Dumnezeule, Heruvicul, Simbolul credinţei şi Axionul, precum şi
ritualul Vohodului cel mare sau ieşirea cu Cinstitele Daruri), reprezintă adaosuri
posterioare epocii Sfântului Vasile sau dezvoltări proprii şi mai târzii ale
Liturghiei ortodoxe, dobândite la Bizanţ (cf. Pr.Prof. Ene Branişte, Sfântul
Vasile cel mare în cultul creştin).

Ceea ce aparţine sigur Sfântului Vasile din formularul actual al Liturghiei care îi
poartă numele, este, în primul rând, partea cuprinzând rugăciunile citite în taină
de către preot (arhiereu) pentru sfinţirea Darurilor. Era în Biserica veche
obiceiul, păstrat multă vreme mai ales în Bisericile siriene, ca, în cadrul
rânduielii fixe sau uniforme a Liturghiei creştine de pretutindeni, să se adopte
rugăciuni personale pentru sfinţirea Darurilor, adică anaforale redactate de către
unii din marii ierarhi, care erau şi buni teologi şi liturghisitori, cunoscuţi prin
pietatea ori prin cultura şi viaţa lor morală şi spirituală de înalt nivel.

Ca şi alţi contemporani ai săi, Sfântul Vasile a compus şi el o anafora proprie,


care pentru profunzimea teologică şi pentru frumuseţea literară a stilului, a fost
acceptată cu vremea şi generalizată în întrebuinţarea tuturor Bisericilor
Ortodoxe locale (naţionale), fiind consfinţită, alături de cea atribuită Sfântului
Ioan Gură de Aur, ca un «textus receptus», adică definitiv şi nemodificabil.
Autenticitatea ei este destul de bine confirmată de contemporani şi de docu-
mente posterioare epocii Sfântului Vasile (Ibidem).

Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile este utilizată în cadrul Bisericii


Ortodoxe în duminicile Postului Paştelui şi în posturile sărbătorilor, ca şi la
sărbătoarea Sfântului Vasile (1 ianuarie), în total, de zece ori pe an.

Deci, caracteristicile ei primordiale constituie, precum am precizat, rezultatul


muncii Sfântului Vasile însuşi. Sfântul Vasile a rânduit şi Ceasuri, adevărate ore
ale fântânilor cereşti, pentru ca orice credincios, de atunci, de după el şi acum, să
poată scoate cu bucurie apa vie, duh şi viaţă din izvoarele mântuirii (Isaia 12, 3).
De la el ne-au rămas şi frumoasele rugăciuni din Pravila Sfântului Vasile cel
mare şi Molitvele ce se citesc de ziua numelui lui şi la anumite slujbe.

Legăturile Sfântului Vasile cel mare cu Scythia Minor

Sfântul Vasile cel mare a desfăşurat o amplă activitate misionară nu numai în


Capadocia, ci s-a ocupat şi de situaţia creştinilor care se aflau în ţinuturi mult
mai depărtate, ca Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), geto-daco-
romanii, ca şi de creştinii goţi, care locuiau în răsăritul Munteniei de azi şi în
sudul Moldovei.

Creştinii din provincia Capadocia, din centrul Asiei Mici, se aflau, după cum ne
informează Sfântul Vasile cel mare, în legături directe cu creştinii din Scythia
Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), precum şi cu creştinii mai depărtaţi de
nordul Dunării, din răsăritul Daciei Nord-Dunărene. Cunoaştem aceasta din
scrisoarea 155 a Sfântului Vasile cel mare, arhiepiscopul Cezareii Capadociei,
din care reiese că Sfântul Vasile se afla în relaţii de prietenie cu Junius Soranus,
guvernatorul sau comandantul militar al provinciei romane Scythia Minor
(Dobrogea), numit în scrisoarea amintită „prea strălucitul guvernator (dux) al
Scythiei, care era creştin”.Este bine cunoscută corespondenţa arhiepiscopului de
Cezareea Capadocia cu Junius Soranus, şi cu Biserica din Sciţia pentru a fi
trimise în Asia Mică moaştele Sfântului Sava, care a fost înecat la 12 aprilie 373
de către goţi în râul Museos, identificat cu Buzăul nostru.

Junius Soranus avea la Cezareea Capadociei o soră, nepoţi şi mulţi prieteni, care
se aflau în cele mai bune relaţii cu familia Sfântului Vasile cel mare şi cu
prietenii acesteia. Junius Soranus, ruda şi prietenul Sfântului Vasile cel mare, se
interesa personal şi de situaţia creştinilor de la nordul Dunării din Dacia
Carpatică, care se afla în legătură directă cu Dacia Pontică (Dobrogea).

Sfântul Sava Gotul era, după cum spune actul său martiric, got de neam şi trăia
în Gotia (Martiriul Sfântului Sava Gotul, I, 2), probabil de origine capadociană,
cum afirmă unii cercetători (V. Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creşti-
nismului daco-roman, Buc., 1911, p. 137).

Moaştele au fost trimise, după toată probabilitatea, în anul 373 sau 374 din
Dacia nord-dunăreană, fie prin Scythia Minor, pe la Tomis, cum cred unii
cercetători şi istorici, fie mai de grabă prin Moesia Inferioară până la Tesalonic,
cum ne lasă să înţelegem scrisorile 164 şi 165 ale Sfântului Vasile cel mare, prin
care mulţumeşte arhiepiscopului Ascholius, tot un capadocian, pentru trimiterea
lor. Primind moaştele Sfântul Sava Gotul la Cezareea Capadociei, Sfântul Vasile
mulţumeşte în două scrisori 164 şi 165, prietenului şi compatriotului său,
arhiepiscopul Ascholius al Tesalonicului, în termeni foarte călduroşi.
În decursul timpului, ideile Sfântului Vasile cel mare au influenţat monahismul
românesc mai întâi prin Sfântul Nicodim de la Tismana († 1406), iar mai târziu
prin Paisie Velicicovski († 1794) ca şi pe alte căi, astfel că viaţa monahală din
Biserica Ortodoxă Română are un pronunţat caracter vasilian.

Alături de cinstirea cultică şi folclorică a Sfântului Vasile cel mare prin


sărbători, cântări, iconografie, cuvântări, purtarea numelui său de către mulţi
români etc., poporul român l-a prea mărit pe marele ierarh în colindele sale,
creaţii născute din textul Scripturii şi din sufletul cald şi nobil al poporului
român.

Chemarea la Domnul a Sfântului Vasile

Pătruns de credinţa cea adevărată, acest Sfânt Părinte pe care Dumnezeu ni l-a
rezervat ca pe un mare dar, regăseşte în aceasta o imensă bucurie sufletească. În
viziunea lui, scopul credinţei este acela de a se uni şi mai mult cu Dumnezeu,
Care este Începutul şi Sfârşitul, precum şi de a intensifica asemănarea cu El. Şi
iată că întâlnirea şi unirea lui cu Dumnezeu în viaţa veşnică a survenit repede, la
nici 50 de ani. Deservit de o sănătate zdruncinată, epuizat de muncă şi chinuit de
boală – Sfântul Grigorie de Nyssa sugerează că ar fi suferit de o afecţiune severă
a ficatului (cf. P.G., XLVI, 797 B) - Sfântul Vasile a fost chemat la Domnul la 1
ianuarie 379.

Prin viaţa şi lucrările sale, Sfântul Vasile cel mare reprezintă cel mai elocvent
tipul de arhiereu dedicat cu totul Bisericii. El a exercitat o puternică şi
permanentă influenţă asupra gândirii şi vieţii creştine vreme de peste 16 secole.
Prof. Emilian Popescu - Sfântul Vasile cel mare şi teritoriul românesc

Anul acesta Biserica Ortodoxă Română sărbătoreşte împlinirea a 1630 de ani de


la trecerea la cele veşnice, la 1 ianuarie 379, a marelui Părinte al Bisericii,
Sfântul Vasile cel mare. Această sărbătorire nu trebuie să ne surprindă, gândind
poate că cifra de 1630 nu este o dată tocmai rotundă, dar ea este justificată
pentru noi, fiindcă Sfântul Vasile a avut legături strânse cu teritoriul românesc în
perioada când îşi exercita demnitatea de arhiepiscop şi mitropolit al Cezareei
Capadociei. Din vasta sa corespondenţă de 366 de epistole, trei dintre ele au fost
adresate autorităţilor bisericeşti şi militare ale provinciei Scythia Minor
(Dobrogea). Ne vom opri atenţia asupra lor şi vom arăta care le este semnificaţia
religioasă şi istorică.

Un alt motiv principal, care a determinat Biserica noastră să-l sărbătorească pe


Sfântul Vasile, este faptul că începând cu 10 octombrie 1776 titlul de Locţiitor al
tronului Cezareei Capadociei a fost acordat de Patriarhia Constantinopolului
mitropolitului Tării Româneşti. Invazia turcească în Asia Mică a lichidat în
cursul timpului scaunele episcopale şi mitropolitane din calea ei, iar Capadocia a
fost printre primele victime, atinsă, adică chiar către sfârşitul secolului al-XI-lea,
la scurtă vreme după înfrângerea armatei bizantine în anul 1071 la Mantzikert,
lângă lacul Van (Armenia).

Titularul tronului Cezareei Capadociei a deţinut primul loc în ierarhia mitro-


politană bizantină, adică cel de după al patriarhului ecumenic, iar rangul acesta a
fost respectat tot timpul până astăzi. Neputând fi ocupat efectiv el a fost suplinit
de diverse biserici, până acum 233 de ani, când a revenit Bisericii Ţării
Româneşti.

Este o mare onoare pentru Biserica noastră, fiindcă Sfântul Vasile a fost o
personalitate proeminentă a Răsăritului ortodox, cinstit în occidentul creştin şi
considerat pentru echilibrul şi pragmatismul său un roman printre greci.

De aceea, au avut loc anul acesta multe manifestări cultural-ştiinţifice şi în ele se


încadrează şi cea de astăzi de la Academia Română. Au fost publicate în Editura
BASILICA a Patriarhiei Române 3 volume cu studii despre viaţa şi activitatea
Sfântului Vasile, iar zilele acestea au apărut alte două volume cu lucrări din
opera sa; vor fi publicate în continuare şi altele în cadrul Noii Serii a colecţiei
Părinţi şi Scriitori Bisericeşti revăzute şi îmbunătăţite.

Un moment important al manifestărilor acestora l-a reprezentat vizita prea


fericitului patriarh Daniel, însoţit de o delegaţie, la Patriarhia Ecumenică de la
sfârşitul lunii mai şi începutul lui iunie, iar apoi împreună cu numeroşi pelerini
din ţară (cca. 500), în Capadocia, patria Sfântului Vasile şi a altor Părinţi ai
Bisericii.

Sfântul Vasile s-a născut în provincia Pontului (vecină Capadociei) pe la anul


329- 330 într-o familie de veche tradiţie creştină. Părinţii săi, Vasile şi Emilia,
erau nobili şi dispuneau de o foarte bună stare materială. Bunicii din partea
tatălui au suferit exilul mai bine de 7 ani, din cauza persecuţiilor împotriva creş-
tinilor, în primii ani ai secolului al IV-lea, iar cei din partea mamei, chiar
moartea.

Un rol foarte important în educaţia sa de început l-au avut bunica sa Macrina şi


tatăl său, Vasile, profesor de gramatică şi retorică. Înzestrat de Dumnezeu cu
daruri native excepţionale şi beneficiind de suport material, el a putut studia în
cele mai importante centre universitare din vremea aceea, la Cezareea
Capadociei, Constantinopol şi Athena, asimilând tot ceea ce ştiinţa şi cultura
puteau să-i ofere.

Cât de apreciat era el de profesorii şi colegii săi, ne-o spune cel mai bun prieten
şi coleg al său, Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul), care zice „că pe cei
dintâi egala, iar pe cei de al doilea îi întrecea în orice ştiinţă”.

După terminarea studiilor devine profesor de retorică şi avocat la Cezareea, dar


la scurtă vreme se decide pentru monahism şi după o călătorie la vetrele
monahale din răsăritul creştin se retrage în locurile natale, unde, pe pământ
părintesc, întemeiază o mănăstire.
A fost scurtă vreme preot, iar din anul 370 până la moarte la 1 ianuarie 379,
arhiepiscop şi mitropolit al Cezareei Capadociei. Păstorirea lui a coincis cu o
vreme neprielnică pentru Ortodoxie, deoarece la conducerea politică şi
religioasă a imperiului se aflau ereticii arieni. Cu toate suferinţele provocate de
aceştia şi de slăbiciunile trupeşti el a putut crea opere de înaltă teologie
dogmatică, exegetică, morală ascetică, întemeind totodată instituţii filantropice
de amploare, cunoscute sub numele de Vasiliada. A condus Biserica cu fermitate
şi dăruire, luptând cu curaj împotriva ereziilor timpului şi pentru refacerea
unităţii ei.

Grandoarea vieţii şi operei sale ne umple de admiraţie, când aflăm din scrisorile
sale, cât de şubredă i-a fost sănătatea, presărată cu suferinţe grave de lungă
durată şi când constatăm că a trăit doar 49 de ani.

Informaţiile concrete despre legăturile Sfântului Vasile cel mare cu teritoriul


românesc se găsesc, aşa cum am menţionat la început, în cele trei scrisori cu
numerele 155, 164, 165.
Cea dintâi i-a fost trimisă guvernatorului militar al provinciei Scythia (dux),
Iunius Soranus în anul 375. Acesta era o rudă a Sfântului Vasile, se pare prin
alianţă, fiind căsătorit cu o nepoată a sa de la soră.

Aşa par să sugereze cuvintele următoare din Scrisoare: „Cum aş putea să te uit
când atâtea lucruri mă fac să-mi amintesc, de pildă, de o nepoată atât de distinsă,
de nepoţi, de o familie, care ne iubeşte atât de mult, pe mine, casa noastră, pe
slugile şi pe prietenii noştri?”.

La sfârşitul scrisorii Sfântul Vasile îl roagă pe Iunius Soranus să aibă grijă în


continuare „de cei care suferă prigoană pentru numele Domnului”, referindu- se,
desigur, la misionarii şi creştinii de dincolo de Dunăre, din mediul gotic. Orice
sprijin în această privinţă „îţi va aduce răsplată în ziua judecăţii”.

Ultimele cuvinte ale scrisorii cuprind şi rugămintea sfântului Vasile ca Soranus


să trimită „în patrie osemintele martirilor”, care cad din cauza prigoanei
dezlănţuite dincolo de graniţele provinciei Scythia Minor. Această rugăminte a
şi fost împlinită de Soranus, fiindcă textul Actului martiric al Sfântului Sava
face referire la implicarea generalului în transferul moaştelor din Barbaricum în
România, adică pe teritoriul imperiului şi la trimiterea lor în Capadocia.

Grija Sfântului Părinte capadocian pentru moaştele Sfântului Sava şi ale altor
martiri a determinat şi schimbul de scrisori cu episcopul Bretanion de Tomis.
Două epistole, cu numerele 164 şi 165, ambele datând din anul 374, amintesc
despre aceasta.
Sfântul Sava a murit pentru credinţa în Hristos la 12 aprilie 372, prin cruce şi
apă, aşa cum se menţiona în Scrisoarea care însorea moaştele trimise (azi
pierdută) şi cum reiese clar din textul Actului martiric, că mai întâi el a fost
răstignit, apoi i s-a legat un lemn (trunchi de copac) de gât şi a fost înecat în râul
Mousaios (Buzău).

Sfântul Bretanion ca episcop peste întreaga provincie Scythia s-a implicat alături
de guvernatorul Sorarnus nu numai în aducerea pe pământ roman a Sfintelor
moaşte, ci şi în alcătuirea Actului martiric, după informaţiile exacte oferite de un
martor ocular al judecării, chinuirii şi uciderii Sfântului Sava şi acesta a fost,
după toate probabilităţile, preotul Sansalas.

Scrisoarea însoţitoare aparţinea lui Bretanion, dar ea, din păcate, nu ni s-a
păstrat. Sfântul Vasile face însă referire la ea: ’’Relatările tale cuprind adevărate
lupte atletice despre trupuri sfârtecate pentru apărarea credinţei, despre furia
barbară, neluată în seamă de cei a căror inimă a rămas netulburată, despre
muncirile de tot felul, la care i-au supus chinuitorii, despre felul în care şi-au
sfârşit martirii viaţa luptând prin cruce şi apă în ciuda oricăror bătăi” (Ep. 164).

Sosirea în Capadocia a sfintelor moaşte şi a Scrisorii lui Bretanion, „înflorită de


frumuseţea dragostei”, este confirmată cu mare bucurie în Scrisorile 164 şi 165
ale Sfântului Vasile.

Sentimentele de stimă şi dragoste dintre Bretanion şi Vasile, exprimate în


scrisori, mai au şi alt temei. Vasile precizează că Bretanion este capadocian, că
el a trimis, de fapt, în patrie pe martirul Sava, tot un capadocian, procedând
astfel după modelul unui agricultor recunoscător, care trimite celor care îi
dăduseră seminţele pârga roadelor sale (Nr. 165). Se înţelege din aceasta că din
Capadocia erau trimişi misionari în Scythia, pentru ţara învecinată de dincolo de
Dunăre cu populaţie amestecată, autohtonă şi barbară, unde era nevoie de
propovăduirea credinţei creştine.

Deducţia aceasta este întărită de ceea ce spune Sfântul Vasile în Epistola 164,
unde menţionează că Patria noastră dă şi altora seminţe pentru viaţa creştină,
referindu-se în acest caz la Eutihie, „bărbat fericit”, care fusese trimis în zonă,
ceva mai de mult, fără să se poată preciza exact când. Acesta putuse „îmblânzi
pe barbari prin puterea Duhului şi a darurilor Lui”.

S-a sugerat, pe acest temei, că Scythia constituia un centru în care misionarii


erau antrenaţi pentru munca pe care aveau s-o desfăşoare în mediul păgân, în
special cel barbar.
Antrenor a fost Bretanion fiindcă în Epistola 164 Sfântul Vasile scrie: „De bună
seamă, când am văzut pe acest luptător (Sava Gotul) am fericit şi pe cel care l-a
antrenat pentru luptă. El va dobândi în faţa Dreptului judecător cununa dreptăţii,
pentru că a întărit un mare număr de creştini în lupta pentru dreapta credinţă”.

Rolul acesta îl putem atribui şi lui Iunius Soranus, fiindcă fără sprijinul său
politic şi militar misiunea nu putea efectua decât cu mari riscuri, iar cuvintele
Sfântului Vasile (Epistola I55): „Şi uşurarea pe care o aduci celor ce suferă
prigoană pentru numele Domnului sunt sugestive în acest sens.”

Este posibil ca prezenţa atâtor capadocieni în Dobrogea, de la comandantul


militar al provinciei şi a episcopului Bretanion, la misionarii Eutihie, Sava,
preotul Sansalas şi alţii, de care nu ştim, să se explice prin grija şi respon-
sabilitatea autorităţilor bisericeşti şi laice capadociene de a trimite în zona
dunăreană de persoane creştine jertfelnice să slujească spiritual pe urmaşii
numeroşilor lor conaţionali, ajunşi aici în captivitate, cu un secol mai devreme
(cca. 258) în urma unor expediţii de pradă efectuată de goţi. Printre aceşti
numeroşi captivi se aflau clerici şi credincioşi, între care şi strămoşii episcopului
Ulfila.

Dar preţuirea reciprocă şi afinităţile spirituale dintre Sfântul Vasile şi Sfântul


Bretanion aveau la bază nu numai patria comună, ci şi alte motive. Amândoi
erau neînfricaţi apărători ai Ortodoxiei împotriva persecuţiilor ariene, promovate
de autorităţile politice şi bisericeşti, iar Bretanion se făcuse deja celebru prin
înfruntarea deschisă cu împăratul Valens când aceste a venit la Tomis în acest
scop. La aceasta se refera cuvintele Sfântului Vasile când scrie: „Patria noastră
tresaltă de bucurie pentru odraslele ei, iar când ai desfăşurat luptele pentru
credinţă, ea prea mărea pe Dumnezeu, auzind că prin tine se păstrează buna
moştenire a Părinţilor” (Ep. 165).

Pentru Vasile, Bretanion este „mlădiţă nobilă, care a ieşit dintr-o rădăcină aleasă
şi a umplut pământul de dincolo de graniţele noastre cu roade duhovniceşti”.

Citându-i Scrisoarea de mai multe ori, Sfântul Vasile a trăit bucuria de „a-i
vedea ca într-o oglindă sufletul său limpezit cu totul prin mijlocirea cuvintelor”.

De aceea încheie aceeaşi scrisoare 165 cu următoarele: „Te rugăm, aşadar, să-ţi
aduci aminte în rugăciunile tale şi de noi care te iubim şi să te rogi cu căldură
pentru sufletele noastre, ca să ne învrednicească Dumnezeu să începem şi noi
cândva a-L urma pe drumul poruncilor, pe care ni le-a dat spre mântuire”.

A doua jumătate a secolului al IV-lea, când erau contemporani Sfinţii Vasile şi


Bretanion, reprezintă momentul crucial al legăturilor dintre Biserica străbună a
Tomisului şi cea a Cezareei Capadociei. Acest moment n-a rămas fără
continuitate în istoria noastră, căci Sfântului Vasile îi datorează monahismul
românesc normele după care s-a organizat şi trăieşte, apoi tuturor românilor
Liturghia săvârşită mai ales în Postul Sfintelor Paşte, care a fost prima carte
tipărită în slavonă (1508) şi apoi în limba română (1570). La acestea se adaugă
cutremurătoarele sale rugăciuni, rostite înainte de primirea Sfintei Împărtăşanii,
Moliftele însoţite de exorcisme împotriva demonilor, şi întreaga sa operă
omiletică, exegetică, moral-ascetică, canoanele şi Exaimeronul.

Mărturie a popularităţii de care s-au bucurat toate acestea este mulţimea de


manuscrise din secolele XIV-XV, apoi tipăriturile inaugurate la începutul
secolului al XVI-lea cu Liturghierul (în limba slavonă şi apoi în română) şi
continuate cu traduceri în secolele următoare. Bibliotecile mari - de la
Mănăstirea Neamţu, Academia Română, Sfântul Sinod, Arhivele Statului şi din
mari instituţii academice, adăpostesc un mare număr de lucrări ale Sfântului
Vasile, în manuscrise ori tipărite.
De ziua numelui la 1 ianuarie se cunosc datini populare şi colinde, multe
dispărute astăzi, dar cu mult efect la vremea respectivă, cântate de copii şi tineri
pe la casele oamenilor. Cele mai numeroase sunt atestatele în Muntenia, Oltenia
şi Moldova dar şi în alte provincii.

Unele colinde conţin urări de sănătate, spor la muncile agricole şi la bucate:


„Seara Sfântului Vasile/ Să vă fie tot spre bine/ La mulţi ani cu sănătate/ Să aibă
şi plugarii parte/ ... / Seara Sfântului Vasile /Fie-vă gazde cu bine / La mulţi ani
cu sănătate/ Şi spor mare la bucate”.

Interesantă este o colindă în care Sfântul Vasile ne apare ca împărţitor de


dreptate al oamenilor, dar şi în lumea delicată a florilor: ”Seara Sfântului Vasile
/ Pe poteca luminoasă / Nemerii la astă casă / Dar în ea cine-mi se află?/ Sfânt
Vasile, Sfânt Vasile/ ... / Şi judecă pământul/ Pământul cu cerul/ Pământul cu
florile/ Şi cerul cu stele”. Marele ierarh ne apare astfel în ajunul sărbătorii sale
ca judecător al cosmosului, adică al pământului cu florile şi al cerului cu stelele.
Este un fel de judecată de proporţii cosmice, în care nu numai omul vine la
judecată pentru faptele sale, ci şi natura întreagă, „pământul cu florile şi cerul cu
stelele.”

În încheiere Biserica Tomisului ale cărei origini urcă până la Sfinţii apostoli
Andrei şi Filip, a fost centrul bisericesc cel mai important de iradiere a credinţei
creştine pe pământul românesc. Tot ea s-a învrednicit ca în a doua jumătate a
secolului al IV-lea, când avea în frunte pe Sfântul Bretanion (25 ian.), să intre în
legătură cu cel mai mare Părinte al Răsăritului creştin, Sfântul Vasile cel mare,
conducătorul importantei Biserici a Capadociei. Cei doi ierarhi, cetăţeni
aceleiaşi provincii, Capadocia, s-au stimat reciproc şi iubit în dragostea Mân-
tuitorului Hristos şi au colaborat în obiective comune: apărarea Ortodoxiei
împotriva ereziilor şi lărgirea misiunii creştine la populaţiile păgâne.

Corespondenţa dintre cei doi scoate la iveală interesul misionar al Capadociei


pentru zona dunăreană, unde numeroşi creştini capadocieni, printre care şi
clerici fuseseră aduşi aici, ca prizonieri la mijlocul secolului al III-lea de către
goţi. Drept urmare, provincia Scythia a devenit un centru comun de pregătire
misionară, îndreptat cu precădere spre lumea gotică nord-dunăreană; în acest
context s-a întărit colaborarea între cei doi ierarhi. Bazele acestei colaborări au
fost sfinte şi de aceea roadele ei au dăinuit peste timp.

Sfântul Vasile a rămas prezent în amintirea şi dragostea poporului român,


întărită şi de opera sa ziditoare de suflet, atât de populară. Aceasta s-a
reîmprospătat cu 233 de ani în urmă, când Sinodul Patriarhiei din Constan-
tinopol (din 10 oct. 1776) stabilea ca numele eparhiei Capadociei să intre în
titulatura conducătorului Bisericii Române, ca „falnică numire, titlu şi privilegiu,
care să hărăzească scaunului acestei Biserici slavă, cinste, tărie neclintită şi
statornică”.

Să ajute Dumnezeu să fie aşa!


Arhid. prof. dr. Constantin Voicu - Sfântul Vasile în viaţa poporului român

Mai mult poate decât în alte părţi ale lumii, Sfântul Vasile cel mare se bucură de
o deosebită preţuire în inima şi evlavia credincioşilor români, care au motive
speciale ca să-l considere al lor. Sfântul Vasile este aproape de sufletele
românilor nu numai prin Liturghia care-i poartă numele, prin rânduielile vieţii
monahale sau scrierile sale, ci întâi de toate prin legăturile pe care el le-a avut cu
conducerea civilă şi militară şi desigur şi cu ierarhia bisericească a ţinutului
românesc dintre Dunăre şi Marea Neagră (provincia Scyţia Minor) în vremea
formării poporului român.

Scrisorile vasiliene nr. 155, 164 şi 165 adresate între anii 373-374 coman-
dantului militar al provinciei Aschiolius al Tesalonicului sau, după alţii,
episcopului Vetranion al Tomisului, constituie izvoare de prim rang pentru
istoria vieţii bisericeşti a neamului românesc în epoca formării sale etnice şi
spirituale ca popor creştin în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Prin scrisori,
Sfântul Vasile obţine transferul moaştelor Sfântului Sava în Capadocia lui
natală.

Aceste legături directe au înlesnit cunoaşterea gândirii teologice şi puternicei


personalităţi creştine a Sfântului Vasile în Biserica daco-romană încă din timpul
vieţii sale pământeşti, ele constituind de atunci şi până astăzi un model de
ortodoxie riguroasă a credinţei şi de ortopraxie integrală a trăirii creştine pentru
toţi episcopii ortodocşi care au păstorit pe aceste meleaguri.
Prin ierarhi, cultul şi evlavia deosebită pentru Sfântul Vasile au pătruns şi în
inima poporului român ortodox a cărui întreagă evlavie creştin-ortodoxă, cum
spunea într-un studiu pe această temă patriarhul Teoctist, este "de înrâurire
vasiliană".

Credincioşii ortodocşi români îi vor aduce o parte din moaşte la Mănăstirea


"Sfinţii trei Ierarhi" din Iaşi (sec. al XVIII-lea) şi îi vor închina multe biserici. Se
apreciază că actualmente există peste 100 de biserici cu hramul Sfântului Vasile,
deşi statistica este incompletă. Ca o contribuţie specific românească la îmbo-
găţirea cultului său, menţionăm şi alcătuirea în 1879 a unui imn-acatist, special,
original, de către arhim. Gherman din Tazlău.

Rugător pentru popor

Fenomen ilustrativ pentru asimilarea Sfântului Vasile în spaţiul etnic şi spiritual


românesc, marele părinte capadocian din secolul al IV-lea a devenit pentru
poporul român şi un personaj folcloric cu dimensiuni legendare, prezent mai ales
în colindele şi obiceiurile de Crăciun şi de Anul Nou, alături de Sfântul Petru şi
de-a dreapta Maicii Domnului, stând în aceeaşi casă cu Dumnezeu şi apropiat de
preocupările şi grijile de toate zilele ale oamenilor din popor: semănatul, aratul.

Dincolo însă de nivelul folcloric, Sfântul Vasile a fost mereu şi este continuu
prezent în viaţa poporului ortodox român, în evlavia lui liturgică. Iar aici, pe
lângă praznicul consacrat lui (1 ianuarie) şi molitfele care-i poartă numele, în
primul rând prin dumnezeiasca sa Liturghie săvârşită de 10 ori pe an, mai ales în
Postul Paştilor, sporind râvna credincioşilor spre Sfânta Spovedanie şi Sfânta
Cuminecătură. Prin neasemuita sa anaforă euharistică, în care Sfânta Liturghie
este admirabil interpretată teologic ca actualizare a întregii iconomii a mântuirii,
a Sfintei Treimi şi ca sacrament al unităţii întregii Biserici, cereşti şi pământeşti
de la o margine la alta a lumii.

Sfântul Vasile a întreţinut şi întreţine statornic prin rugăciunile sale fierbinţi


către Dumnezeu şi conştiinţa necesităţii aspiraţiei şi eforturilor pentru realizarea
unităţii creştine. El se roagă ca Dumnezeu să facă să înceteze dezbinarea
Bisericilor, să potolească întărâtările păgânilor şi să strice răzvrătirile eşuărilor
cu puterea Sfântului Duh, iar pe toţi cei care se împărtăşesc dintr-o pâine şi un
potir să-i unească şi întreolaltă cu comuniunea aceluiaşi Duh Sfânt.

De sute de ani, figura austeră a Sfântului Vasile cel mare veghează pictată în
absidele tuturor bisericilor ortodoxe la săvârşirea dumnezeieştii şi înfricoşătoarei
Taine a Sfintei Liturghii, cu ochii aţintiţi spre Liturghia cerească eshatologică,
alături de soborul marilor ierarhi liturghisitori şi dascăli teologi ai Ortodoxiei.
Model al monahilor români

Chipul ceresc de ierarh liturghisitor al Sfântului Vasile cel mare se continuă în


viaţa Bisericii Ortodoxe Române prin inspirata sa Liturghie, iar chipul lui
filocalic, de monah îmbunătăţit şi nevoitor spre desăvârşire evanghelică şi
sfinţenie, a rămas şi continuă să fie pildă vie şi statornică monahismului prin
regulile sale monahale. Concepţia sa echilibrată despre desăvârşirea creştină,
năzuinţă scumpă atât monahilor, cât şi credincioşilor simpli, înţeleasă ca punere
în practică a botezului sub forma unei împlinite fericiri, într-o viaţă de obşte,
comunitară, sub ascultarea episcopului în interiorul Bisericii, a împletirii
rugăciunii cu munca, a contemplaţiei cu acţiunea, a dat roade bogate de-a lungul
vremii şi în Biserica Ortodoxă Română, în care monahismul continuă până
astăzi să producă, din cele mai vechi timpuri, mereu mari şi autentice exemple
de desăvârşire şi viaţă creştină de sfinţenie a nenumăraţi părinţi şi călăuze
duhovniceşti ale poporului român dreptcredincios.

O parte dintre sutele şi miile de nevoitori români în ale sfinţeniei şi desăvârşirii


creştine fiind adunate şi reprezentate într-un masiv şi voluminos Pateric
românesc tradus şi în neogreacă. Lectura acestei cărţi demonstrează cu puterea
faptelor şi a exemplelor vii cât de roditoare a fost influenţa pildei şi gândirii
româneşti. Viziunii largi despre împletirea slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor,
a deschiderii şi profundei pătrunderi în realităţile umane concrete a Sfântului
Vasile se datorează şi faptul că obştile monahale româneşti au fost deschise
poporului iradiind în jurul lor spiritualitate şi înviorând statornic evlavia
credincioşilor ortodocşi în lume.

Teologie actuală

O altă latură a cinstirii şi preţuirii de care s-a bucurat Sfântul Vasile în Biserica
Ortodoxă Română o constituie şi larga răspândire pe care a cunoscut-o din
vechime opera sa scrisă în spaţiul românesc. Există astfel, aduse sau scrise pe
teritoriul ţării, nenumărate manuscrise greceşti şi slavone conţinând scrieri ale
marelui părinte capadocian. Şi mai numeroase sunt manuscrisele şi tipăriturile
cuprinse în traduceri româneşti ale diferitelor scrieri vasiliene. Influenţa
spirituală exercitată de opera şi scrisul vasilian asupra teologiei şi culturii
româneşti este una incontestabilă, ale cărei ample dimensiuni morale şi
spirituale sunt departe de a fi evaluate pe măsura lor.

Ca o încununare a îndelungatei circulaţii a scrisului vasilian pe teritoriul


românesc, se înscrie incontestabil traducerea şi editarea integrală a operei sale
autentice, după toate exigenţele acriviei ştiinţifice moderne, de un colectiv de
preoţi profesori, iniţiate de regretatul patriarh Justin şi continuate de patriarhul
Teoctist, "Părinţi şi scriitori bisericeşti", iar acum într-o nouă formă, de prea
fericitul Părinte patriarh Daniel, sub titlul "Studia Basiliana".

Locul pe care-l ocupă Sfântul Vasile în spiritualitatea şi viaţa Bisericii Ortodoxe


Române l-a confirmat la 10 octombrie 1776 Patriarhia Ecumenică din
Constantinopol, printr-un tomos, care a ridicat pe mitropoliţii de atunci ai
Ungro-vlahiei pe treapta de locţiitori ai scaunului Cezareii Capadociei, păstoriţi
acum 16 secole de marele Vasile, titlu păstrat şi astăzi de patriarhii întâistătători
ai Bisericii Ortodoxe Române.

Lupta energetică şi susţinută a Sfântului Vasile împotriva nedreptăţilor sociale


ale vremii sale, condamnarea fără echivoc a asupririi şi exploatării, organizarea
de masă largă a asistenţei sociale şi susţinerea ei din averea proprie înfăptuite de
Sfântul Vasile au devenit un model şi un puternic îndemn şi pentru Biserica
noastră contemporană.

Teologia vasiliană de mare actualitate ecumenică şi socială este masiv prezentă


în paginile revistelor teologice româneşti şi în scrisul profesorilor de teologie,
doctoranzilor şi preoţilor români, care o cercetează cu admiraţie şi real folos
pentru că în ea se află soluţii şi lumini călăuzitoare pentru rezolvarea marilor
probleme cu care se confruntă astăzi Biserica şi lumea.
Gheorghe Alexe - Sfântul Vasile cel mare în colindele religioase româneşti

Nu numai vestiţii imnografi de odinioară au cântat în stihuri alese belşugul de


sfinţenie şi de înţelepciune al Sfântului Vasile cel mare, aşa cum aflăm în cărţile
bisericeşti de slujbă, ci şi melozii anonimi ai neamului nostru şi-au adus ofrandă
simţirii lor duioase, prea mărind, pe marele ierarh ortodox în colindele noastre
strămoşeşti.

Credinciosul ortodox român sărbătoreşte praznicul Sfântului Vasile cel mare nu


numai la biserică, în ziua de 1 ianuarie şi 30 ianuarie (odată cu Sfântul Grigorie
Cuvântătorul de Dumnezeu şi Sfântul Ioan Gură de Aur), ci şi la el acasă,
împodobind seara ajunului şi dimineaţa Sfântului Vasile cu frumoase datini şi
colinde. Atât în sărbătorirea bisericească cât şi în cea populară se află acelaşi
prilej de bucurie duhovnicească, de înălţare sufletească şi de înfrăţire între
credincioşi, prin mijlocirea şi trăirea slujbelor bisericeşti şi a frumoaselor tradiţii
şi datini strămoşeşti.

Cum apare Sfântul Vasile cel mare în conştiinţa şi evlavia credincioşilor noştri?
Este interesant de observat ce spun colindele în această privinţă. Icoana
Sfântului Vasile cel mare ne apare cu totul originală în viziunea colindelor
româneşti. Fără a neglija elementele biografice şi istorice ale sfântului, şi fără a
contrazice erminiile în privinţa reprezentării, iconografice, colindele ne
înfăţişează pe Sfântul Vasile cel mare cu totul familial duhului ortodoxiei
noastre populare, umanizat şi transfigurat de aureola sfinţeniei, crescut şi
asimilat spaţiului nostru drept credincios.

Dacă ţinem seama de legăturile istorice, reale, pe care Sfântul Vasile le-a avut
cu ţinuturile noastre, de molitfele sale, atât de mult apreciate de credincioşii
noştri, de Liturghia care-i poartă numele şi de sinaxarul său, ne dăm şi mai bine
seama de deosebita preţuire de care se bucură Sfântul în sânul poporului nostru
drept credincios.

Cele mai multe colinde despre Sfântul Vasile cel mare se găsesc în Muntenia,
mai puţine în Moldova şi aproape deloc în Transilvania. Acest, fapt stă în
legătură directă cu zona de influenţă a sfântului în părţile noastre, probabil chiar
din timpul vieţii sale.

Şi acum, să lăsăm colindele să depene singure, amintirile şi laudele credin-


cioşilor români închinate marelui ierarh. Chiar din seara Sfântului Vasile se aud
urările:

"Astăseară-i seară mare


Seara Sfântului Vasile...
Seara Sfântului Vasile
Să vă fie el cu bine
Şi nouă şi Dumneavoastră...
Seara Sfântului Vasile
Să vă fie tot spre bine
La mulţi ani cu sănătate
S-aibă şi plugarii parte...
Sfânt Vasile cel frumos
Să vă fie de folos...
Seara Sfântului Vasile
Fie-vă, gazde, cu bine
La mulţi ani cu sănătate
Şi spor mare la bucate...
Sfânt Vasile într-ajutor
La mulţi afli cu sănătate..."

sau:

"Să vă fie de bine


Cu ziua de mâine
Cu Sfântul Vasile
Şi cu Anul nou..."

Satul întreg freamătă de emoţie, primind, la ferestre, în tinde şi în odăi, pe


colindătorii Sfântului Vasile.

"Dintre toate serile de peste an - zice Părintele Simion Florea Marian - cea mai
bogată în datine şi în credinţe, cea mai misterioasă şi totodată una din cele mai
plăcute pentru poporul român este seara Sfântului Vasile sau a Anului nou".

De aceea, în rândul sfinţilor, marele ierarh capadocian este aşezat, atât de


scrierile haghiografice, cât şi de evlavia credincioşilor noştri, la loc de frunte. În
această privinţă, colindele româneşti ne stau de mărturie.

Credem că nu este deloc lipsit de interes să arătăm aici câteva exemple de


ierarhizare populară a sfinţilor, luate chiar din colinde. În felul acesta vom
descoperi şi locul ocupat de Sfântul Vasile. Iată cum este prezentată o asemenea
ierarhizare într-o "colindă de Sfântul Vasile":

"Sub aripa cerului


La umbriţa mărului
Este-un scăunel de prun.
Dar în scaun cine şade?
Şade bunul Dumnezeu,
Şade bătrânul Crăciun;
După bătrânul Crăciun,
Şade Sfântul Sfânt Ştefan;
După Sfântul Sfânt Ştefan,
Şade Sfântul Sfânt Vasile;
După Sfântul Sfânt Vasile,
Şade Sfântul Sfânt Ion;
După Sfântul Sfânt Ion,
Şade Sfântul Sfânt Ilie;
După Sfântul Sfânt Ilie,
Şade toţi sfinţii la rând..."

Această ierarhizare, nu este întâmplătoare, deoarece se repetă şi în alte colinde.


De data aceasta sfinţii nu mai stau la sfat cu Dumnezeu, ci sunt pomeniţi cu altă
împrejurare. Din picăturile a nouă lumânări, ce ard în vârful a nouă meri se
formează, spune colindul, un râuleţ:

"Dar în el cine se scaldă?


Scaldă-se Sfântul Crăciun,
Scaldă-se Sfântul Vasile,
Scaldă-se Sfântul Ion.
Se scăldară
Se îmbrăcară,
Cu veştmânt
Până-n pământ,
Ce n-am văzut de când sunt..."

În altă variantă, din cele nouă picături se formează un pariu de vin şi mir. În el
se scaldă Moş Crăciun. Dar mai jos de "dumnealui"...

"Se scaldă şi Sfânt Vasile,


Se scaldă, se iordăneşte
Şi-n veştmânt se primeneşte.
Şi veştmântu-i mohorât
Lungu-i, lat până-n pământ.
Mai jos de dumnealui
Se scaldă sfinţii, mărunţi..."

Fireşte, această ierarhizare populară a fost sugerată credincioşilor de chiar


ordinea sărbătorilor de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează. Aşa cum se şi cuvine,
şi cum ne învaţă sfânta noastră Biserică, în frunte stă Bunul Dumnezeu, izvorul
sfinţeniei. Urmează Crăciunul, adică Naşterea Domnului, apoi Sfântul Ştefan,
primul mucenic creştin, Sfântul Vasile şi Sfântul Ion Botezătorul. Exact ca în
calendarul nostru ortodox. Aşa se explică de ce Sfântul Vasile cel mare apare
după "Sfântul Crăciun" şi Sfântul Ştefan, şi înaintea Sfântului Ion Botezătorul.

"Veştmântul mohorât", din colinda citată mai sus este în deplin acord cu firea
austeră, severă cu sine însuşi, a Sfântului Vasile, după cum este prins, de altfel,
şi de zugrăveala bisericilor şi icoanelor creştine, răsăritene.

Dar colindele religioase româneşti ne prezintă pe Sfântul Vasile şi în alte


vecinătăţi înalte de sfinţenie, ocupând un loc de cinste alături de Sfântul Petre,
stând de-a dreapta Maicii Domnului, sau locuind chiar în aceeaşi casă cu
Dumnezeu.

După predaniile sfintei noastre Biserici, în cetele sfinţilor, Sfântul Vasile cel
mare este orânduit în ceata Ierarhilor. Credincioşii ortodocşi români, urmând
ierarhizarea lor intimă, populară, a sfinţilor, aşează pe Sfântul Vasile, alături de
chiar ucenicii Domnului, de Sfinţii apostoli. Colindele ni-l înfăţişează,
totdeauna, împreună cu Sfântul Petru:

"În curtea divanului


Mare masa Domnului
Dar la masă cine şade?
Şade Petre, Sfântul Petre
Şi cu marele Vasile,
C-a lui e ziua de mâine..."

sau:

"Cine-i-n curtea lui Ioan?


Este unul Sfântul Petre
Şi unul Sfântul Vasile
Să-i cântăm ziua de mâine..."

Dar nu numai atât. În evlavia credincioşilor şi a colindătorilor, Sfântul Vasile stă


de-a dreapta Maicii Domnului, după cum ne încredinţează colindul următor:

"Şade Maica Precista


Cu toţi sfinţii lângă ea.
Dar în dreapta cine şade?
Şade Sfânt Vasile, sfânt..."

Astăzi, de evlavia credincioşilor, după Moş Crăciun şi Sfântul Ştefan, alături de


Sfântul Petru şi de-a dreapta Maicii Domnului, Sfântul Vasile cel mare se
bucură de toată cinstirea noastră, ca unul care prin viaţa sa sfinţită şi-a agonisit
cinstea de a locui, spun colindele, în aceeaşi casă cu Dumnezeu.

Tot colindând, vestitorii Naşterii Domnului şi ai Anului nou nimeresc la nişte


case "nalte albe şi frumoase":

"Dar în ele cine şade?


Dumnezeu cu Sfânt Vasile..."

În alte colinde Sfântul Vasile stă în acelaşi scaun de judecată cu Dumnezeu şi


judecă pe Vasilca:

"Dar în scaun cine şade?


Şade bunul Dumnezeu
Şi cu Sfântul Sfânt Vasile
Şi judecă pe Vasilca..."

Credincioşii ortodocşi români cinstesc pe Sfântul Vasile şi datorită faptului că a


scris Sfânta Liturghie care îi poartă numele. Colindele româneşti înregistrează şi
acest fapt însemnat din viaţa Sfântului în versurile următoare:
"Ieşi (cutare) până afară
Să vezi curtea vinecioară;
Nu e curte vinecioară,
Ci vreo doi, trei, sfinţi de-ai săi:
Unul e Sfântul Vasile,
Care scrie Liturghie
Cu condei de Vineţie..."

Semnalarea acestui amănunt important din biografia sfântului, dovedeşte din


partea credincioşilor noştri, nu numai dragostea lor, ci şi cunoaşterea vieţii şi a
operelor marelui ierarh capadocian. Această cunoaştere a fost prilejuită, în
primul rând, prin intermediul frumoaselor slujbe şi cântări bisericeşti din cultul
ortodox.

Dar colindele religioase româneşti ne dezvăluie, într-o formă deosebit de


originală, şi alte înfăţişări şi trăsături sufleteşti ale marelui ierarh capadocian.
Cine citeşte cu atenţie viaţa minunată a Sfântului Vasile, îşi poate da seama de
ecoul stârnit în rândurile credincioşilor de această lectură pioasă, adevărată
merinde duhovnicească pentru suflete, dar şi pentru imaginaţia populară.

Aşa se explică de ce Sfântul Vasile apare în conştiinţa creştinilor ca un mare


sfânt luptător împotriva duhurilor necurate şi ca un mare iubitor şi împărţitor de
dreptate. Chipul acesta de luptător şi de judecător este zugrăvit, în colinde, într-
un mod surprinzător de original. În iconografia ortodoxă, în zugrăveala
bisericilor, Sfântul Vasile nu este reprezentat ca un sfânt militar, ca Sfântul
Gheorghe de pildă. Colindele ni-l înfăţişează însă pe Sfântul Vasile şi ca pe un
sfânt militar, călare pe un cal plin de spume, înarmat cu ghioaga şi arcul
strămoşesc. Acest lucru îşi are explicaţia, credem noi, într-o contaminare a
colindei cu balada. Se ştie că aceste două stiluri sunt apropiate. Cercetătorii pot
pot urmări motive de balade în colinde, şi invers. Amintim, în treacăt, de
Mioriţa. Fragmente întregi din această baladă nemuritoare se găsesc şi în
colinde. Există deci împrumuturi de motive în genurile de creaţie populară
apropiate. În cazul nostru, chipul luptătorului şi al judecătorului este redat în
colinde aproape la fel ca şi în balade. Numai că în colinde eroul nu mai este că
în balade, panduru, sau haiducul, ci sfântul. Sfântul se luptă pentru desăvârşirea
sa şi a aproapelui, pentru sfinţenia şi pentru dreptatea lui Dumnezeu în lume.

Iată un colind din regiunea Ploieşti. Gazda se uită pe fereastră:

"Şi-l văzu pe Sfânt Vasile


Pe-un cal negru, alb în spume
Şi cu ghioaga frântă-n mână.
Eu cu Iuda m-am bătut;
M-am bătut şi l-am bătut;
Tot Iuda m-a biruit;
Mi-a luat luna cu lumina
Şi soarele cu lumina
Şi câmpul cu florile
Şi cerul cu stelele.
- Taci, Vasile, Sfânt Vasile,
Că-i trimite pe Ilie
Cu trăznet şi cu mânie."

Am arătat mai sus cum Sfântul Vasile, în ierarhizarea populară a sfinţilor, este
aşezat alături de Sfântul Petru. Iată cum Sfântul Vasile este încărcat chiar cu
atributele Sfântului Petru de portar şi păzitor al Raiului. În această ipostază
Sfântul Vasile se luptă cu Iuda. De fapt, credem că poporul, în colindul pomenit,
face aluzie la însuşirile de mare luptător şi apărător al dreptei credinţe, de care a
dat dovadă Sfântul Vasile.

Prin răpirea strălucirii soarelui şi lunii, precum şi a obiectelor sfinţite din Rai se
înţelege pierderea harului dumnezeiesc în urma căderii în păcatul strămoşesc.

Imaginea Sfântului Vasile călare, proprie în iconografia bisericească mai mult


Sfântului Gheorghe, o mai găsim şi în alte colinde. De pildă, Sfânta Fecioară
şade într-un leagăn împletit în şase viţe, coase şi:

"Se uită-ntre icoane,


Că vine Sfântul Vasile
Pe-un cal negru, plin de spume."

sau:

"Iată vine Sfânt Vasile


Pe-un cal negru, alb în spume,
Cu suliţă-n mâna dreaptă,
Scăunel de judecată,
De judecă florile
Ce-au făcut miroasele.
Numai floarea soarelui
Şi cu spicul grâului
Şed în poartă Raiului."

Iată-l pe Sfântul Vasile judecătorul florilor. Faptul, nelipsit de gingăşie şi graţie,


merită reţinut şi precizat. Să mai dăm, însă, câteva exemple.
"În seara de Sfânt Vasile
Câte flori sunt pe pământ
Toate merg la jurământ
Numai floarea Paştelui
Şade-n poarta Raiului
Şi judecă florile..."

sau în altă colind:

"Seara Sfântului Vasile,


Pe poteca lunecoasă
Nemerii la astă casă.
Dar în ea cine-mi se afla?
Sfânt Vasile, Sfânt Vasile.
Şi judecă pământul,
Pământul şi cu cerul,
Pământul cu florile
Şi cerul cu stelele..."

De data aceasta suntem puşi de colinde în faţa unei probleme nu tocmai aşa uşor
de rezolvat: Sfântul Vasile ne apare ca judecătorul cosmosului, înţelegând
pământul cu florile şi cerul cu stelele. Judecata are loc în seara de Sfânt Vasile.

Avem înaintea ochilor, o judecată de proporţii cosmice, o adevărată "eshato-


logie-cosmică". Nu numai omul trebuie să dea socoteală de faptele sale, cum
sună învăţătura creştină, ci, după credinţă populară exprimată în colinde, natura
întreagă (pământul cu florile şi cerul cu stelele) este chemată la judecată.

Legătura între om şi firea înconjurătoare nu se sfârşeşte astfel pe planul acesta


natural, ci apare, desigur transfigurată, şi pe planul spiritual.

Cu alte cuvinte, şi natura este înzestrată cu anumite potenţe spirituale, pe care


trebuie să le împlinească, fiind, într-un fel sau altul, răspunzătoare de însuşirea
sau pierderea lor. Fireşte, energiile necreate ale lui Dumnezeu se revarsă şi
asupra naturii, nu numai asupra omului. De altfel, omul are misiunea ca prin
munca lui să sfinţească natura înconjurătoare. La rândul ei, natura este
constrânsă să nu cadă în paragină, să nu-şi piardă "miroasele", adică
posibilităţile, mai precis, calităţile ei superioare. Desigur, de acest lucru este
responsabil omul, în primul rând.

Dar să revenim. Departe de noi gândul de a da o legitimitate dogmatică credinţei


populare. La judecata de apoi se prezintă numai omul. Posibilitatea unei judecăţi
de apoi de proporţii cosmice este deci exclusă de eshatologia ortodoxă, nu însă
şi de imaginaţia populară.

Cum rămâne atunci cu credinţa populară? Răspunsul la această întrebare este


legat de felul cum a fost asimilată de poporul dreptcredincios cultura biblică, şi
mai ales învăţătura creştină ortodoxă. Poporul nostru dreptcredincios îşi
însuşeşte corect eshatologia creştină, dar nu se mărgineşte numai la atât, ci o
extinde de la om la cosmosul întreg. Este aici o depăşire, o lărgire a
perspectivelor eshatologice creştine, ceea ce dovedeşte din partea credincioşilor
noştri un dezvoltat simţ eshatologic.

Periclitează, oare, această depăşire, dogma ortodoxă? Răspunsul este categoric:


nu. Această viziune eshatologică nu este în stare să genereze vreo schismă în
cadrul ortodoxiei noastre populare, neavând nici o paternitate, ea pierzându-se
în anonimat. Această viziune poate fi socotită cel mult un joc al imaginaţiei
populare, o apocrifă pioasă pe marginea credinţei celei adevărate.

O nedumerire se iveşte, însă, cu privire la persoana judecătorului. Cine


investeşte pe marele ierarh capadocian cu această putere?

Noi ştim că la sfârşitul lumii, atunci când va fi "coada veacului", cum spun
colindele, omenirea va fi judecată de Domnul nostru Iisus Hristos, însoţit de cei
doisprezece ucenici ai Săi.

Nedumerirea formulată mai sus poate fi explicată numai prin marea încredere pe
care credincioşii noştri o acordă Sfântului Vasile. Faima autorităţii sale,
prestigiul său moral, identificarea absolută cu virtutea dreptăţii, au constituit
temeiurile pentru investirea Sfântului Vasile cu această virtute supremă.

Desigur, de aici nu se poate trage concluzia că Sfântul Vasile cel mare sau
credincioşii noştri uzurpă dreptul de judecător al Mântuitorului şi al Apostolilor
Săi. Nu. Concluzia este alta şi ea se referă la însemnătatea deosebită de care se
bucură Sfântul Vasile în ochii credincioşilor noştri.

De altfel, Sfântul Vasile cel mare nu apare ca judecător al oamenilor, ci


colindele ni-l arată în primul rând ca împărţitor de dreptate în lumea delicată a
florilor. Ierarhul capadocian îndeplineşte această calitate de judecător - nu ca
estet, ci ca sfânt. Credincioşii noştri ilustrează astfel însuşirile morale ale
Sfântului, printr-un fapt plin de graţie, ca acela al judecăţii florilor, ceea ce ne
arată că personalitatea Sfântului Vasile se împlineşte nu numai sub categoria
severului şi austerului, ci şi sub aceea a frumosului.

Sfântul Vasile cel mare mai este reprezentat de colinde şi ca plugar, ca agricultor
Se ştie că de ziua Sfântului Vasile, copiii şi flăcăii români merg din casă în casă
cu "pluguşorul" sau cu "plugul cel mare". Datina este îndeajuns de cunoscută
pentru a insista acum asupra detaliilor etnografice. Originea datinei nu este însă
lămurită, definitiv. Vechimea ei trece de pragul creştinismului. Caracterul ei
agrar ne determină să o legăm de sărbătoarea bătrânului Saturn, care, la origine
era considerat ca zeu al semănăturilor. Nu este exclusă posibilitatea ca această
datină să fie chiar autohtonă şi să reprezinte o acţiune magică privitoare la
menirea unui an nou pricopsit în roade, şi cereale bogate. Venind în contact cu
datina română închinată lui Saturn, datina autohtonă s-a păstrat, însă cel care ară
şi seamănă acum este "Bădica Traian" cuceritorul Daciei, a cărui amintire a
rămas până astăzi în, multe din pluguşoarele noastre.

"Dar în necontenita curgere a vremurilor, străvechea datină agrară a suferit o


nouă schimbare, esenţială, din partea creştinismului. În forma aceasta,
transformată de creştinism, am moştenit-o noi, românii. Din cuprinsul datinei au
dispărut sensurile magice. Se cunoaşte rostul grâului şi al pâinii în creştinism.
Tocmai pe acest rost este axat pluguşorul creştin. Colindătorii, plugarii cei
mititei, izvodesc la ferestrele gazdelor o adevărată poveste a pâinii. De la arat şi
semănat şi până la cules şi măcinat, sunt trecute în revistă, toate fazele muncii
agricole a grâului. Dar cel care ară şi seamănă nu mai este bătrânul Saturn de
odinioară şi nici chiar "Bădica Traian". Pe coarnele plugului apasă acum, cu
tărie, Sfântul Vasile cel mare...

Iată cum rostesc micuţii colindători:

Într-o zi de dimineaţă
S-a sculat Sfântul Vasile !
Şi-a plecat la arat
Cu plug cu doisprezece boi...

sau:

A venit Sfântul Vasile într-o sfântă joi


Cu plugu cu doisprezece boi
Să are câmpul în cruciş şi curmeziş...

Într-un pluguşor din Moldova, Sfântul Vasile tocmeşte pe un băiat din sat la
arat. Venind la câmp cu de mâncare, Sfântul Vasile a găsit plugul stricat.
Necăjit, Sfântul Vasile drege fiarele plugului, la fierar, apoi: Sfântul Vasile cel
mare este aşezat în colinde după Moş Crăciun, lângă Sfântul Petru, de-a dreapta
Maicii Domnului sau locuind chiar în aceeaşi casă cu Dumnezeu. Tot de aici,
din colinde, am văzut cum Sfântul Vasile este înfăţişat ca luptător, judecător al
florilor şi chiar ca plugar.
După colindele româneşti, Sfântul Vasile cel mare nu apare numai pe plan
ceresc, trăind în lumea sfinţilor, ci şi pe plan pământesc, trăind şi plugărind în
lumea noastră, asemenea plugarilor noştri. Această actualizare a Sfântului Vasile
din lumea cerească în lumea pământească îşi are desigur tâlcul ei.

Legătura spirituală între Sfântul Vasile cel mare şi credincioşii noştri ortodocşi
poate fi lămurită prin ceea ce se numeşte "Comuniunea sfinţilor", adică prin
legătura care există între Biserica triumfătoare din cer şi Biserica de pe pământ.

Împăcând supranaturalul cu naturalul într-o unitate superioară de existenţă,


Sfântul Vasile cel mare este prezent, după credinţa ortodoxă exprimată de
colindele româneşti, şi în lumea cerească şi, în lumea pământească, bucurându-
se, după vrednicie, şi aici şi dincolo, de aceeaşi sfântă cinstire.

Desigur, Sfântul Vasile cel mare poate fi întâlnit şi în alte domenii ale folclo-
rului românesc. O cercetare în acest sens ar întregi imaginea sfântului, pe care
noi am conturat-o, pentru cititorii noştri, numai în cadrul colindelor religioase
româneşti.
Liturghia Sfântului Vasile cel mare

Forma Sfintei Liturghii nu a fost de la început aşa cum o cunoaştem noi astăzi.
Ca o expresie a lucrării Duhului Sfânt în Biserică, forma originară a Liturghiei a
evoluat de-a lungul secolelor. Factori cum sunt contribuţia personală a marilor
liturgişti şi ierarhi, adaptări locale, accentuarea anumitor amănunte etc., au dus,
în diferite regiuni, la conturarea unor variante în slujirea Sfintei Liturghii.
Aceste variante s-au individualizat treptat în rituri liturgice, adică în forme
particulare, distincte, de actualizare a jertfei Mântuitorului în Liturghie.

Liturghiile ritului bizantin

Liturghiile ritului bizantin au fost alcătuite de Sfinţii Vasile cel mare, Ioan Gură
de Aur şi Grigorie Dialogul.

Unii liturgişti consideră că Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, atribuită


Sfântului Grigorie Dialogul, nu este de fapt o Liturghie deoarece în cadrul ei nu
se aduce Sfânta Jertfă şi nu se sfinţesc darurile. Potrivit acestora ea este un ritual
solemn de împărtăşire cu Sfintele Taine sfinţite la una din Liturghiile propriu-
zise.
Liturghia Sfântului Vasile cel mare - vechime şi autenticitate

Sfântul Vasile cel mare (379), arhiepiscop al Cezareei Capadociei, mare teolog
şi păstor al Bisericii, a redactat pe baza tradiţiei capadociene o Liturghie care a
fost adoptată şi la Constantinopol. Dintre Liturghiile ritului bizantin, Liturghia
Sfântului Vasile cel mare este cea mai veche. În forma ei iniţială, urmează întru
totul rânduiala Liturghiei Sfântului Iacob, faţă de care are însă unele rugăciuni
mai scurte. Vechimea şi autenticitatea acestei Liturghii sunt confirmate de
numeroase mărturii.

Sfântul Grigorie de Nazianz consideră această Liturghie ca fiind cea mai de


seamă realizare a Sfântului Vasile în planul reformei liturgice pe care a
întreprins-o preot fiind în Cezareea Capadociei.

În biografia Sfântului Vasile, atribuită lui Amfilohie, episcop de Iconiu, ni se


relatează că la hirotonia sa de episcop, Sfântul Vasile s-a rugat lui Dumnezeu
şase zile în şir să-l învrednicească să-I aducă jertfa cea nesângeroasă cu
propriile sale cuvinte adică să compună un formular propriu al anaforalei
liturgice, cum era uzul pe atunci. În a şaptea zi, i s-a arătat Mântuitorul în vis,
împlinindu-i dorinţa.

De la Leontiu de Bizanţ, care l-a mustrat pe Teodor de Mopsuestia pentru faptul


că a înlocuit ritualul tradiţional al Bisericii cu o anaforă scrisă de el, aflăm că
Sfântul Vasile este autorul Liturghiei care îi poartă numele.

Liturghia Sfântului Vasile este pomenită şi în canonul 32 al Sinodului trulan


(692) apoi de Sfântul Ioan Damaschinul şi de părinţii Sinodului al VII-lea
ecumenic (Niceea 787) . Numele Sfântului Vasile se găseşte în titlul Liturghiei
lui în cele mai vechi manuscrise care ne transmit textul Liturghiilor bizantine,
începând cu Codicele Barberini, din secolul VIII.

Liturghia Sfântului Vasile cel mare - întrebuinţarea în


cursul anului bisericesc

Liturghia Sfântului Vasile a fost la început Liturghia normală sau obişnuită în


Biserica ortodoxă fapt dovedit de aşezarea ei în manuscrise, înaintea Liturghiei
Sfântului Ioan Gură de Aur. Începând cu secolele IX-X, din pricina lungimii
excesive a anaforalei ei, a fost înlocuită treptat cu Liturghia, mai scurtă, a
Sfântului Ioan Gură de Aur, iar săvârşirea ei a fost limitată la un număr restrâns
de zile, din cursul anului bisericesc.

În prezent Liturghia Sfântului Vasile cel mare se săvârşeşte numai de 10 ori pe


an, şi anume:
- în primele cinci duminici ale Postului mare;
- în ziua Sfântului Vasile (1 ianuarie);
- în Joia şi Sâmbăta din Săptămâna Patimilor;
- în ajunul Crăciunului (24 dec.) şi în ajunul Bobotezei (5 ian.).

Atât în Joia şi în Sâmbăta Patimilor, cât şi în cele două ajunuri, Liturghia


Sfântului Vasile se face unită cu Vecernia (adică se dă binecuvântarea ca pentru
Liturghie, dar începem cu Vecernia până după Paremii sau Vohodul cu
Evanghelia, după care urmează Liturghia, de la "Sfinte Dumnezeule" înainte).
Când însă cele două ajunuri cad sâmbăta sau duminică, atunci în ziua ajunului se
oficiază Liturghia Sfântului Ioan, iar Liturghia Sfântului Vasile se face în însăşi
zilele praznicelor (al Naşterii şi al Bobotezei), fără să se mai combine cu
Vecernia.

Raportul dintre Liturghia Sfântului Vasile şi cea a Sfântului Ioan


Gură de Aur

Cele două Liturghii bizantine (a Sfântului Vasile şi cea a Sfântului Ioan) sunt
amândouă prelucrări ale Liturghiei Sfântului Iacob. Ele s-au format aproximativ
în acelaşi timp; cea dintâi reprezintă probabil varianta capadociană, iar cea de-a
doua, varianta constantinopolitană a vechii Liturghii, care se întrebuinţa în
secolele IV-V, în tot Orientul creştin. Deosebirile esenţiale dintre Liturghia
Sfântului Vasile cel mare şi cea a Sfântului Ioan Gură de Aur constau în
conţinutul rugăciunilor rostite de preot şi mai ales, al rugăciunii centrale prin
care se aduce Sfânta Jertfă numită anaforaua liturgică. Rânduiala lor însă este
aproape identică.

Părintele Ene Branişte afirmă, în acest sens, că şi în Bisericile ortodoxe de rit


bizantin se oficiază de fapt o singură (rânduială de) Liturghie, cu două anaforale
de schimb, aşa precum este uzul în toate celelalte Biserici răsăritene
(necalcedoniene), în care numărul anaforalelor încă folosite astăzi variază.

Din vremea Sfinţilor Vasile cel mare şi Ioan Gură de Aur nu provine decât
partea din Liturghie cuprinsă între lecturile biblice (Apostol şi Evanghelie) şi
rugăciunea amvonului. Partea de la început şi cea de la sfârşit, precum şi unele
piese din cadrul Liturghiei noastre (ca Heruvicul, Crezul, Axionul) au fost
adăugate ulterior epocii celor doi Sfinţi Părinţi fiind dezvoltări proprii ritului
bizantin.

Deoarece rugăciunea centrală a Liturghiei sau Anaforaua Liturgică este mai


lungă decât în cazul Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur şi cântările liturgice
ce însoţesc acest moment sunt mai lungi, mai bogat ornamentate.
Liturghie - explicaţii

Sfânta Liturghie este slujba principală şi centrală a Bisericii Ortodoxe. Cel mai
adesea se slujeşte Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, iar uneori Liturghia
Sfântului Vasile cel mare şi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Dar există şi
alte Liturghii, precum Liturghia Sfântului Iacov sau Liturghia Sfântului Marcu.

Dumnezeiasca Liturghie este o slujbă euharistică. Este compusă din trei părţi:
Proscomidia (sau Prothesis), slujba de pregătire a Sfintelor Daruri; Liturghia
catehumenilor numită şi Liturghia Cuvântului, în timpul căreia sunt prezentate şi
comentate fragmente din Sfânta Scriptură, urmată de Liturghia credincioşilor,
uneori numită şi Liturghia euharistică, pe parcursul căreia Darurile de pâine şi
vin sunt aduse şi sfinţite.

Biserica Ortodoxă ne învaţă că Darurile sfinţite devin cu adevărat Trupul şi


Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, dar nu a formulat niciodată o dogmă cu
privire la modul în care se petrece această preschimbare.

Înainte de începutul Dumnezeieştii Liturghii, preotul şi diaconul, dacă există,


încep slujba cu pregătirea Darurilor de pâine şi vin care vor fi sfinţite la
Liturghie. Această pregătire constituie ea însăşi o parte considerabilă a slujbei.
Nu se pun pur şi simplu deoparte pâine şi vin. Aceasta se face în cadrul unui
ritual complex, cu un simbolism elaborat. Deşi principalele momente ale
ritualului sunt aceleaşi pentru majoritatea Bisericilor ortodoxe, pot exista unele
diferenţe în funcţie de tipicul folosit în fiecare jurisdicţie.
Liturghia Sfântului Vasile cel mare - Zilele săvârşirii

„Se cuvine a şti că această Dumnezeiască Liturghie se săvârşeşte numai de zece


ori pe an, adică:

 în primele cinci duminici din Sfântul şi marele Post,


 în Sfânta şi Marea Joi,
 în Sâmbăta Mare,
 în ziua pomenirii Sfântului Vasile cel mare, adică la 1 ianuarie,
 în ajunul praznicului Naşterii Domnului şi
 în ajunul Botezului Domnului,

dacă acestea nu se întâmplă în ziua de sâmbătă sau de duminică; iar dacă se


întâmplă ca ajunurile să cadă în aceste zile ale săptămânii, atunci Liturghia
Sfântului Vasile, se face în ziua prăznuirii Naşterii şi Botezului Domnului, iar în
ajun, se săvârşeşte Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur.

În Joia şi Sâmbăta mare, ca şi la cele două ajunuri, Liturghia Sfântului Vasile cel
mare, se săvârşeşte unită cu vecernia. Când ajunurile cad sâmbăta sau duminica,
atunci Liturghia Sfântului Vasile, săvârşită în înseşi zilele Praznicelor Naşterii şi
Botezului Domnului, nu se mai combină cu Vecernia.”

(pag. 191-192, Liturghier, ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti - 2000)


Liturghia Sfântului Vasile cel mare - Diferenţe faţă de Liturghia Sfântului
Ioan Gură de Aur

Rânduiala Liturghiei Sfântului Vasile cel mare este absolut aceeaşi ca şi cea a
Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, cu următoarele deosebiri:
Unele dintre rugăciunile citite în taină de către preot au texte proprii, deosebite
de cele corespunzătoare din Liturgia Sfântului Ioan Gură de Aur şi anume: cele
două rugăciuni pentru credincioşi dinainte de Heruvic, rugăciunea puneri-înainte
a Darurilor de după vohodul mare, rugăciunea Sfintei Jertfe (anafora) cu toate
părţile ei componente (parte introductivă, anamneza, epicleza şi dipticele sau
rugăciunile de mijlocire generală pentru vii şi morţi), rugăciunea din timpul
ecteniei de după Axion, rugăciunea de după Tatăl nostru... , rugăciunea de
mulţumire după împărtăşirea clericilor şi rugăciunea pentru potrivirea Sfintelor,
de la sfârşitul Liturghiei;

Cele două ecfonise formate din cuvintele Mântuitorului la Cină (Luaţi,


mâncaţi..., şi Beţi dintru acesta toţi...) sunt precedate de cuvintele introductive:
A dat Sfinţilor săi ucenici şi apostoli, zicând... , care se rostesc şi ele cu glas
tare;

Are un axion propriu: De tine se bucură... , care în Joia cea mare şi în Sâmbăta
cea Mare se înlocuieşte cu irmosul Cântării a 9a din canonul zilei;

În toate locurile din cursul slujbei unde se pomeneşte autorul Liturghiei, pome-
nim pe Sfântul Vasile cel mare (la mirida ultimă dintre cele 9 cete ale sfinţilor,
la apolisul de la sfârşitul Proscomidiei şi la apolisul de la sfârşitul Liturghiei);

În ziua de 1 ianuarie - pomenirea Sfântului Vasile cel mare - la pomenirea


episcopului locului în loc de: Pe toţi şi pe toate, se cântă troparul Sfântului
Vasile cel mare (Pe arătătorul celor cereşti...), pentru ca preotul să aibă timp să
citească în taină rugăciunea care urmează.

Liturghia Sfântului Vasile cel mare unită cu Vecernia

După outpustul de la sfârşitul Obedniţei, uşile împărăteşti şi dvera fiind


deschise, preotul, îmbrăcat în toate veşmintele, se închină ca la începutul Litur-
ghiei şi dă binecuvântarea ca la începutul Liturghiei; cântăreţul: Amin. Împărate
ceresc… Sfinte Dumnezeule… şi celelalte; iar după ecfonisul de la Tatăl
nostru… , Veniţi să ne închinăm… şi citeşte Psalmul 103, de la începutul
Vecerniei (“ Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul… ”), în timp ce
preotul, după ce închide uşile împărăteşti, citeşte, în altar, rugăciunile Vecerniei,
apoi începe lucrarea Proscomidiei.
După citirea psalmului preotul rosteşte, tot în altar, ectenia mare. Nu se citeşte
catisma şi deci nu se cântă: “ Fericit bărbatul.... ”, ci îndată după ecfonisul
ecteniei mari se cântă: Doamne, strigat-am… , cu stihurile şi stihirile arătate în
Minei/Triod.

La Să se îndrepteze… preotul face obişnuita cădire mare; iar la vremea cuvenită


deschide uşile împărăteşti şi face vohod cu Evanghelia.

La strană se cântă: Lumina lină… , apoi se cântă Prochimenul zilei săptămânale


în care ne aflăm şi se citesc paremiile sărbătorii între care se cântă tropare şi
stihuri. Uşile împărăteşti rămân deschise.

Îndată după ultima paremie, preotul rosteşte ectenia mică, cu ecfonisul: Că sfânt
eşti Dumnezeul nostru…, iar cântăreţii răspund Amin, şi cântă Sfinte
Dumnezeule… , urmându-se mai departe rânduiala obişnuită a Liturghiei cu
Apostolul şi Evanghelia indicate în Minei/Triod, Heruvic special în Săptămâna
mare şi Axion. (De tine se bucură… şi Irmoasele Cântării a IX-a în Săptămâna
Mare)
Augustin Păunoiu - Liturghia Sfântului Vasile cel mare, monument al
cultului creştin răsăritean

În aceste zile, credincioşii care vor urca Dealul Patriarhiei se vor putea închina,
pe lângă moaştele Sfântului cuvios Dimitrie cel nou, ocrotitorul Bucureştilor, şi
ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena din Catedrala patriarhală, la moaştele
Sfântului Vasile cel mare, arhiepiscopul Capadociei, care vor sosi în această
dimineaţă din Grecia. De asemenea, în baldachinul special amenajat pe dealul
Patriarhiei, vor fi aşezate spre închinare moaştele Sfântului Grigorie de Nazianz,
oferite recent în dar Patriarhiei Române de Eminenţa Sa Cardinalul Christoph
Schönborn, arhiepiscopul Vienei, precum şi la moaştele Sfântului Grigorie de
Nyssa (fratele Sfântului Vasile cel mare, episcop al cetăţii Nyssa din provincia
bizantină Capadocia, astăzi oraşul Nevşehir din Turcia), aduse de la Biserica
Domniţa Bălaşa din Capitală.

Care este specificul operei pe care au lăsat-o cei trei mari Sfinţi Capadocieni, la
ale căror moaşte ne putem închina, aflaţi în paginile ce urmează.

Între virtuţile alese care au împodobit sufletul Sfântului Vasile cel mare,
ridicându-l în cinstirea poporului drept-credincios, este şi evlavia marelui ierarh
capadocian. Cunoaştem că a murit la o vârstă destul de tânără, nu avea decât 49
de ani şi asceza la care îşi supunea trupul său era una deja proverbială. Strălucit
teolog şi cărturar, vrednic ierarh şi luptător pentru apărarea credinţei adevărate
într-o vreme în care curajul de a se împotrivi minciunii eretice se plătea cu
capul, Sfântul Vasile este cunoscut în istoria Bisericii şi ca un mare rugător.
Nimeni nu a iubit mai mult rugăciunea, nimeni nu a practicat-o mai des şi
mai râvnitor, nimeni nu a vorbit mai des despre foloasele, necesitatea şi
însemnătatea rugăciunii în viaţa credincioşilor. Preocuparea lui pentru
rugăciune şi contemplaţie, pentru asceză şi slujbele bisericeşti a făcut ca el
însuşi să compună rugăciuni, pe care le avem şi astăzi în formularul Sfintei
Liturghii care îi poartă numele.

Un formular liturgic de o frumuseţe inegalabilă

Sfântul Vasile cel mare a trăit într-o epocă de importanţă decisivă pentru
dezvoltarea şi evoluţia ulterioară a cultului creştin. Ereticii cultivau şi prin
cântările lor greşelile dogmatice de care ortodocşii trebuia să se ferească. Dar
cine să sesizeze şi cum să facă diferenţa între un text greşit şi unul corect din
punctul de vedere al învăţăturii de credinţă? Numai episcopii şi cei învăţaţi
puteau observa diferenţa. Sfântul Vasile este unul dintre ierarhii Bisericii care
prin cultura sa teologică şi profană, prin talentul literar şi oratoric cultivat în
marile şcoli ale vremii, reuşeşte să dea comunităţii ortodoxe un formular liturgic
de o frumuseţe inegalabilă.

A prelucrat Liturghia întrebuinţată în vremea lui


în Cezareea Capadociei

Este cunoscut îndeobşte în tradiţia Bisericii că între autorii Sfintei Liturghii


săvârşite în cultul ortodox, pe lângă Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie
Dialogul este şi Sfântul Vasile cel mare. Prin aceasta nu trebuie să înţelegem că
el ar fi alcătuit întreaga rânduială a Liturghiei pusă sub numele lui, aşa cum
există ea astăzi, ci numai partea cuprinsă între lecturile biblice (Apostol şi
Evanghelie) şi Rugăciunea amvonului.

Aşa cum mărturiseşte şi patriarhul Proclu al Constantinopolului în lucrarea


„Despre predania dumnezeieştii Liturghii“, Sfântul Vasile cel mare a prelucrat şi
prescurtat Liturghia întrebuinţată în vremea lui în Cezareea Capadociei, slujbă
care provenea de la Sfântul apostol Iacov. Ceea ce aparţine Sfântului Vasile din
formularul actual al Liturghiei este partea cuprinzând rugăciunile citite în taină
de către preot pentru sfinţirea darurilor „Cu vrednicie şi cu dreptate…“ până la
cuvintele: „Şi ne dă nouă cu o gură şi cu o inimă…“, care alcătuiesc anaforaua
euharistică, partea cea mai veche şi centrală a Liturghiei. În Biserica veche se
obişnuia ca în cadrul rânduielii slujbei, pe lângă formularul fix, să se adopte
rugăciuni compuse de diferiţi liturghisitori sau ierarhi, cunoscuţi prin statura lor
morală şi spirituală sau reputaţia lor de cărturari.

Lucrarea liturgică a Sfântului Vasile constă, aşadar, în prescurtarea şi rema-


nierea într-un stil personal a vechii anaforale a Liturghiei Sfântului Iacov, care
în forma ei originară provine chiar de la Sfinţii Apostoli. Arhiepiscopul Cezareii
nu este, în principiu, inovator în aceste domeniu, el nu creează o anaforă
originală, ci menţinându-se în cadrul liturgic tradiţional, îmbunătăţeşte ceea ce
există la acea dată. Liturghia reprezintă o operă bimilenară, colectivă a celor mai
mari trăitori şi iluştri creatori de imnografie, partea cea mai importantă
provenind din perioada Sfântului Vasile cel mare şi Ioan Gură de Aur, purtând
amprentele personalităţii şi influenţei lor.

Mărturii în favoarea ierarhului capadocian liturgist

Atât contemporanii, cât şi izvoarele posterioare existenţei marelui ierarh de


Cezareea Capadociei mărturisesc contribuţia Sfântului Vasile cel mare la
Liturghia care se oficiază astăzi în biserici. Primul care face pomenire de latura
liturgică a arhiepiscopului capadocian este prietenul său, Sfântul Grigorie de
Nazianz, în necrologul rostit la înmormântarea iubitului său frate în Hristos. El
spune că „Vasile a compus între altele şi formulare de rugăciuni şi rânduiala
altarului“.

Iar Sfântul Amfilohie de Iconiu, biograful Sfântului Vasile, istoriseşte că la


hirotonia sa de episcop, el s-a rugat lui Dumnezeu şase zile în şir să-l
învrednicească a săvârşi jertfa cea nesângeroasă cu propriile sale cuvinte. În
a şaptea zi, Mântuitorul i S-ar fi arătat în vis, împlinindu-i dorinţa. Sculându-
se din somn, Sfântul Vasile a început a vorbi şi a scrie inspirat: „Să se umple
gura mea de laudă ca să cânt slava ta, Doamne…“ şi celelalte rugăciuni din
rânduiala Liturghiei.
Anaforaua Liturghiei bizantine a Sfântului Vasile cel mare reprezintă una dintre
cele mai frumoase creaţii ale geniului liturgic ortodox. Citind prima rugăciune a
anaforalei care are un caracter profund doxologic la adresa Sfintei Treimi, nu
putem remarca amprenta dogmatică lăsată în text de marele capadocian. Avem
aici o descriere a atributelor divine ale fiecărei Persoane dumnezeieşti, care se
încheie cu laudă şi slavă adusă asemenea îngerilor care, „cu neîncetate graiuri,
cu laude fără tăcere, cântarea de biruinţă, cântând strigând, glas înălţând şi
grăind…“.

Dogmatica doxologică în anaforaua Sfântului Vasile

În prima rugăciune a anaforalei, Sfântul Vasile insistă asupra de o fiinţimii


Fiului cu Tatăl şi asupra rolului Duhului Sfânt în sfinţirea şi întărirea creaţiunii.
Este o teologie care priveşte Sfânta Treime, dar orientată în jos, către oameni,
spune părintele Dumitru Stăniloae.

Astfel, „Tatăl este descris ca Stăpânul tuturor, Domnul cerului şi al pămân-


tului şi a toată făptura, Cel fără de început, nevăzut, neajuns, necuprins,
neschimbat, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos“. Cea de a doua Persoană,
Fiul, apare precum „chip al bunătăţii Tatălui, Cuvânt viu, Dumnezeu adevărat,
Înţelepciune mai înainte de veci, viaţă, sfinţire, putere, lumina cea adevărată“.
Iar Duhul Sfânt este „Izvorul sfinţeniei, arvuna moştenirii celei ce va să fie,
puterea de viaţă făcătoare“ de care toată făptura este întărită pentru a putea
înălţa cântare de slăvire cu cetele îngereşti.

În a doua parte a anaforalei este dezvoltată în special învăţătura despre natura


omului creat de Dumnezeu, despre căderea lui şi grija permanentă a lui
Dumnezeu de a-l pregăti pentru mântuire prin toate faptele răscumpărătoare ale
Mântuitorului Hristos.

Avem de a face cu o expunere mai detaliată a credinţei, cum nu aflăm nici chiar
în Crez. Rugăciunea se încheie cu afirmarea explicită că Hristos a instituit
Euharistia pentru a ne lăsa amintirile lucrătoare ale Patimilor Sale: „Şi ne-a
lăsat nouă aduceri aminte ale Patimii Sale mântuitoare, pe care le-am pus
înaintea Ta după poruncile Lui. Ca având să meargă la cea de voie şi pururea
pomenită şi de viaţă făcătoare moarte a Sa, noaptea în care S-a dat pe Sine
pentru viaţa lumii, luând pâinea întru sfintele şi preacuratele Sale mâini...
arătând-o Ţie, lui Dumnezeu-Tatăl, mulţumind, binecuvântând, sfinţind şi
frângând...“.

A doua rugăciune a anaforalei vasiliene prezintă lapidar tot filmul evenimentelor


esenţiale din istoria umanităţii, începând cu căderea primilor oameni, venirea
Mântuitorului, Întruparea Lui din Fecioară, jertfa Sa pe Cruce şi Învierea din
morţi, ajungând până în prezent, la momentul în care cei botezaţi în numele lui
Hristos împlinesc porunca dată de El ucenicilor Săi, aducerea mereu aminte de
patima Sa cea mântuitoare.

În ea, pe lângă faptul că Dumnezeu ne-a adus din nefiinţă la fiinţă, se spune că
Dumnezeu a zidit pe om luând pământ şi cinstindu-l cu Chipul Său, după care
le-a făgăduit oamenilor, „prin paza poruncilor“, viaţă fără de moarte şi
moştenirea veşnicelor bunătăţi. Aici găsim învăţătura esenţială despre om şi una
amănunţită despre întruparea şi opera mântuitoare a lui Hristos. Sfântul Vasile
vorbeşte, pe de o parte, despre neascultarea adevăratului Dumnezeu şi supunerea
în faţa morţii a omului, precum şi de îndurările milei dumnezeieşti care nu s-a
întors de la zidirea sa şi nu a uitat-o, trimiţând prooroci şi bineplăcuţi care au
vestit omenirii mântuirea ce avea să vină.
Ce face Sfântul Vasile în noaptea de Revelion

Tot timpul era cuprins de bucurie mare, ziua şi noaptea, pentru că era un om bun
şi avea o soţie bună.

După ce praznicul Naşterii Domnului s-a încheiat, Sfântul Vasile cel mare şi-a
luat toiagul şi a început să meargă prin cetăţi ca să vadă cine s-a pregătit cu
inimă curată şi pentru sărbătoarea sa. A traversat tot felul de regiuni şi sate mari
de la acea vreme, însă, oriunde ar fi bătut, nimeni nu avea să îi deschidă,
crezându-l cu toţii un cerşetor.

Simţea câtă durere au îndurat inimile săracilor din cauza nepăsării pe care i-au
arătat-o şi lui şi de aceea, pleca amărât de la fiecare, deşi el nu dorise nimic de la
ei.

Într-o zi, pe când ieşea dintr-un sat fără milă precum acesta, a trecut pe lângă
cimitir, unde a văzut mormintele aflate în paragină, pietrele de mormânt
sfărâmate şi răsturnate, iar mormintele proaspăt acoperite, scurmate de către
animale. Fiind sfânt, a auzit pe morţi vorbind şi spunând: Când eram pe pământ,
am lucrat, am trecut prin munci grele şi am lăsat ca în urma noastră să vină
copiii şi nepoţii noştri să ne aprindă o lumânare sau să tămâieze la mormântul
nostru pentru noi; dar n-am văzut niciuna dintre acestea petrecându-se, nici un
preot nu a venit să ne facă o slujbă de pomenire, nici colivă, nici nimic, de parcă
n-am fi lăsat pe nimeni în urmă.

Astfel, Sfântul Vasile cel mare s-a tulburat din nou şi pe când se îndepărta de
cimitir, singur, prin zăpada rece a iernii, a spus în sinea sa: oamenii acestui sat
nu-i ajută nici pe cei vii, nici pe cei morţi.

În ajun de Anul nou a ajuns într-un anume cătun, unul dintre cele mai sărace din
întreaga Grecie. Vântul rece vuia printre stâncile de piatră şi printre tufişuri şi
nici un suflet viu nu putea fi găsit prin bezna nopţii. Apoi, a văzut undeva în faţa
sa o mică colină sub care era ascunsă o stână. Sfântul Vasile a intrat în ţarc şi
bătând cu toiagul său în uşa colibei a zis: Aveţi milă de săracul de mine pentru
sufletele adormiţilor voştri căci şi Hristos a vieţuit ca un sărac pe acest pământ.

Trezindu-se câinii au început să latre la el. Dar cum se apropiau mai mult de el
şi-l puteau mirosi, s-au îmblânzit, au început să dea din coadă şi s-au aşternut la
picioarele sale, scoţând sunete de bucurie. După care, un cioban, un tânăr de
aproape 25 de ani, cu barbă neagră cârlionţată a deschis uşa şi a ieşit la dânsul.
Era Ioan Barbakos, un om solid dar sfios, adică un cioban. Şi înainte de a se uita
mai bine la cine i-a bătut la uşă îi spune: Intră, vino în casă. Bună ziua şi La
mulţi ani!

În cabană, o lampă era pusă pe un leagăn prins între două bârne. Lângă vatră era
patul lor în care dormea atunci soţia lui Ioan. Imediat ce Sfântul Vasile a intrat
înăuntru, Ioan, văzând că este preot, i-a luat mâna şi i-a sărutat-o spunând:
Binecuvântaţi părinte!, ca şi cum îl cunoştea de dinainte şi i-ar fi fost preotul
său.

Iar Sfântul i-a spus: Binecuvântarea şi pacea Domnului să fie peste tine, peste
casa şi peste turma ta.

Soţia s-a ridicat şi ea, i-a sărutat mâna şi a binecuvântat-o şi pe ea.

Sfântul Vasile arăta mai mult a cerşetor decât a călugăr, având o scofie veche, cu
o rasă purtată şi peticită şi cu încălţările pline de găuri, iar pe o parte, purta o
traistă care arăta ca fiind goală.

Ioan a pus lemne pe foc şi de-ndată coliba a început să strălucească precum un


palat. Căpriorii păreau să fie poleiţi cu aur, în timp ce tifoanele cu brânză
atârnate la uscat arătau ca nişte candele, iar butoaiele de lemn, presele şi toate
lucrurile folosite de Ioan ca să facă brânză erau de culoare argintului, părând a fi
bătute cu diamante şi împreună cu acestea toate celelalte lucruri pe care le mai
avea fericitul Ioan prin coliba sa. Focul din vatră trosnea şi cânta precum
păsările Raiului, împânzind o mireasmă de sfinţenie. Cei doi l-au poftit pe
Sfântul Vasile să se aşeze lângă foc iar femeia i-a adus câteva perne ca să se
odihnească.

Atunci sfântul şi-a dat jos traista împreună cu haina pe care o avea pe deasupra,
rămânând în straiele de pe dedesubt.

Împreună cu ajutorul său, Ioan a mers să mulgă oile şi să dea deoparte mieii care
tocmai au fost fătaţi şi după aceea a separat şi oile care erau gata să fete iar la
restul le-a dat drumul să pască. Turma sa era mică şi Ioan era sărac însă el era
fericit. Tot timpul era cuprins de bucurie mare, ziua şi noaptea, pentru că era un
om bun şi avea o soţie bună. Oricine trecea pe la casa lor era primit precum un
frate şi de aceea a găsit şi Sfântul Vasile adăpost în casa lor şi s-a aşezat în ea ca
şi cum ar fi fost a sa, binecuvântându-o cu toate ale sale.

În noaptea aceasta era aşteptat în toate satele şi cetăţile lumii de căpetenii,


ierarhi şi alţii dar nu a mers la niciunul dintre aceştia, ci a mers ca să şadă în
casa fericitului Ioan.

Aşadar Ioan, după ce s-a îngrijit de oi a venit înapoi şi i-a spus sfântului: Părinte,
sunt cuprins de o bucurie mare şi aş vrea ca să-mi citeşti cele scrise despre
Sfântul Vasile cel mare (i.e. cântările din canonul sfântului). Sunt om neştiutor
de carte, însă iubesc scrierile religiei noastre (i.e. cântările şi slujbele
bisericeşti). De fapt, chiar am o carte mică de la un stareţ din Sfântul Munte şi
de câte ori trece pe la mine cineva care ştie să scrie şi să citească îi dau să-mi
citească din ea, pentru că noi nu avem biserică pe aici.

La răsărit se ivea soarele. Sfântul Vasile s-a ridicat şi s-a întors către răsărit
făcându-şi semnul Sfintei Cruci. S-a închinat până la pământ, a scos o carte din
traista sa şi a zis: Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum şi puru-
rea şi în vecii vecilor.

Ioan s-a aşezat în spatele său şi apoi s-a alăturat şi femeia cu mâinile puse cruciş
la piept după ce hrănise copilul.

Apoi sfântul a cântat Dumnezeu este Domnul … şi troparul praznicului


Pogorându-Se Mântuitorul la neamul omenesc a primit înfăşare cu scutece…,
sărind troparul său care spune În tot pământul s-a răspândit vestirea ta… . Vocea
sa era smerită şi dulce, iar Ioan împreună cu soţia sa au fost cuprinşi de un adânc
duh de pocăinţă chiar dacă nu înţelegeau fiecare cuvânt ce era citit. Sfântul
Vasile a continuat, cântând toată slujba Utreniei împreună cu Canonul
praznicului: Veniţi popoare să cântăm cântarea lui Hristos Dumnezeu …, sărind
din nou peste canonul său care spune: Vasile, glasul ar trebui să vină în ajutorul
celor ce vor să înceapă laudele tale … . Apoi, a rostit cu glas mare toată slujba
Sfintei Liturghii, a făcut binecuvântarea de final şi a binecuvântat toată casa.

Aşezându-se la masă, după ce au terminat de mâncat, soţia a adus Vasilopeta


(prjitură sau pâine dulce făcută de Anul nou în cinstea Sfântul Vasile cel mare)
şi a aşezat-o pe masă. Atunci, sfântul a luat un cuţit şi cu el a trasat semnul
Sfintei Cruci pe Vasilopetă, zicând: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh. Amin! Prima bucată a tăiat-o zicând: în numele Domnului, a doua:în
numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi apoi pentru Ioan, stăpânul
acestei case.

Atunci Ioan a spus: Părinte, ai uitat să tai pentru Sfântul Vasile cel mare! şi
Sfântul i-a răspuns: Adevărat! şi îndată a spus: pentru slujitorul tău, Vasile şi a
continuat cu pentru Ioan stăpânul acestei case, pentru stăpâna acestei case,
pentru copil, pentru ajutorul de la stână, pentru animale şi pentru cei săraci.

Dar îndată, Ioan a spus: Părinte, de ce nu ai tăiat o bucată şi pentru sfinţia ta?

Sfântul i-a răspuns: Dar am făcut, o fericitule! Însă Ioan, acest om binecuvântat
de Dumnezeu nu a înţeles răspunsul Sfântului.

După aceea, Sfântul Vasile s-a ridicat şi a spus rugăciunea: Doamne Dumnezeul
meu, ştiu că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei sufletului meu…

iar Ioan i-a spus: Mă întreb, poate poţi să-mi spui părinte, pentru că ştii atât de
multe, în ce palate a poposit Sfântul Vasile cel mare în această noapte? Iar
căpeteniile şi ierarhii, ce păcate au aceştia? Noi cei săraci suntem păcătoşi
pentru că sărăcia noastră ne-a adus la păcat.

Sfântul Vasile a spus din nou aceeaşi rugăciune, dar cu lacrimi de această dată,
schimbându-o puţin: Doamne Dumnezeul meu, am privit şi am văzut că robul
tău Ioan este smerit şi vrednic ca Tu să intri în casa sa. E prunc şi el dar
pruncilor le-a descoperit Tainele Tale.

Şi din nou fericitul Ioan, nu a înţeles nimic…

(traducere şi adaptare: Lucian Filip)


Maria Bute - Sfântul Vasile cel mare

Dragi copii acum la început de an doresc să vă spun povestea vieţii unui sfânt
care este sărbătorit în prima şi ultima zi din luna ianuarie, acesta este Sfântul
Vasile cel mare.

El a trăit pe vremea împăratului Valens, când Biserica era tare prigonită de


necredinţa lui Arie, ereticul. Tatăl Sfântului Vasile era din Pont şi se numea tot
Vasile, iar maica sa era din Capadocia pe teritoriul Turciei de astăzi şi se numea
Emilia. Sfântul Vasile a întrecut în ştiinţă pe cei din timpul său şi pe cei din
vechime, căci învăţase toată filozofia şi toate ştiinţele din vremea aceea.

A făcut parte dintr-o familie cu 10 copii, dintre care 3 vor deveni episcopi:
Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa şi Sfântul Petru de Sevasta.
Cinci dintre ei vor deveni monahi: cei 3 episcopi, Macrina cea tânără şi
Naocratios; iar 6 vor deveni sfinţi: cei 3 episcopi, Macrina cea tânără, Macrina
ce bătrână (bunica Sfântului Vasile) şi Emilia(mama Sfântului Vasile). Macrina
cea bătrână a fost ucenica Sfântului Grigorie Taumaturgul.

Vasile (nume grecesc ce provine de la cuvântul basileus, care înseamnă rege,


domnitor) va desluşi primele slove de învăţătură în casa părintească. După aceea
studiază la Cezareea Capadociei şi Atena unde întâlneşte pe Sfântul Grigorie de
Nazianz. Viaţa lor studenţească e un model pentru teologii de totdeauna.
Cunoşteau doar două drumuri: al şcolii şi al Bisericii. S-a întors în patrie pe la
anul 355. A profesat câtva timp retorica, dar a fost câştigat pentru misiunea
bisericească de sora sa, Macrina. A renunţat la lume şi a intrat în monahism
după ce a fost botezat. A făcut o primă împărţire a averii sale la săraci. El a
îmbinat munca manuală cu rugăciunea şi cu râvna caldă intelectuală scriind
Regulile vieţii monahale (Regulile mari şi mici) folosite în Răsărit până astăzi.
Sfântul Vasile a întrecut în ştiinţă pe cei din timpul său şi pe cei din vechime,
căci învăţase toată filozofia şi toate ştiinţele din vremea aceea. Străbătând toată
învăţătura, era stăpân pe toată ştiinţa; se folosea de toată filosofia înţeleaptă în
lucrările sale şi sporea în cunoştinţa tainelor dumnezeieşti. S-a suit în scaunul
arhieriei când era de patruzeci de ani şi a cârmuit Biserica cinci ani.

A înfiinţat instituţii de asistenţă socială: azil, ospătărie, casă pentru reeducarea


fetelor alunecate, spital (şi de leproşi), şcoli tehnice. Toate aceste aşezăminte
erau cunoscute sub numele de Vasiliada, ele fiind create pentru ajutorarea celor
săraci. Până în ziua de azi el este considerat fondatorul moral al “Crucii Roşii”!
A luptat pentru alinarea suferinţelor celor mulţi, criticându-i pe bogaţi. N-a făcut
deosebire între neamuri şi credinţele oamenilor. A împodobit serviciul divin cu
Sfânta sa Liturghie. I-a ajutat pe tineri la învăţătură ajutându-i material şi
spiritual. A fost pretutindeni prezent.

În tradiţia populară, Sfântul Vasile apare înfăţişat cu mai multe “chipuri”. Astfel,
el apare ca unul dintre sfinţii care au făcut minunile cele mai mari, fiind păzitor
de duhuri rele, cu “mare putere asupra dracilor”. Astfel, cu rugăciunile lui se
scot duhurile rele şi necurate din oameni.

A fost mare preot, mare liturghisitor (a scris sub influenţa divină o Sfântă
Liturghie care îi poartă numele), mare pedagog, mare prieten, mare organizator,
mare om de ştiinţă. A fost numit „un roman printre greci”. A murit la 1 ianuarie
379, plâns de toţi şi numit încă de atunci „cel mare” Este prăznuit la data de 1 şi
30 ianuarie.
Sfântul Vasile cel mare – Cărţi

Cărţi scrise de Sfântului Vasile cel mare:

– Regulile mari - Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe


Romane, 2009
– Regulile mici

– Regulile morale

– Tâlcuiri la Psalmi - Editura Sophia, 2004


– Omilii la Hexaemeron - Editura Sophia, 2004

– Omilii şi cuvântări - Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe


Române, 2004
– Omilii inedite. Două cuvinte despre botez

– Despre educarea copiilor. De la desăvârşirea clasică la împlinirea creştină

– Învăţătură către fiul duhovnicesc


– Cele trei cuvinte ascetice
Cărţi despre Sfântului Vasile cel mare

– Viaţa Sfântului Vasile cel mare - Editura Bizantină

Stelianos Papadopoulos - Viaţa Sfântului Vasile cel mare (pdf):


https://www.scribd.com/doc/254310439/Stelianos-Papadopoulos-Via%C5%A3a-
Sfantului-Vasile-cel-mare

– Idei dogmatice în epistolele Sfântului Vasile cel mare

– Martiri, martiriu şi mărturie după Sfântul Vasile cel mare


Sfântul Vasile cel mare - Leul lui Hristos (video)

Sfântul Vasile cel mare - Leul lui Hristos. “Nu eşti singur” - film documentar
realizat de televiziunea grecească ET1:

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/vasile-cel-mare-leul-lui-hristos-film-
documentar/
Semnificaţie nume

Vasile (masc.) – nume afectiv şi augural, de origine greacă, format pe baza


adjectivului basileíos, „regal”, un derivat de la substantivul basileos, „rege,
conducător”.

Nume calendaristic creştin.

Intermediar slav.

Forme vechi atestate la noi: Vasilie, Vaselie, Vasile (forma specific


românească), Vasil, Sile, Vasilas, Vasilicu, Vasilcea, Vasilin, Văsiiu, Vasea,
Vasilică, Vasca, Vascan etc. şi fem.: Vasila, Vasilia, Vasilica, Vasilena,
Vasilina, Vasilisa etc.
Icoane

Erminia lui Dionisie din Furna dă următoarele indicaţii pentru zugrăvirea


Sfântului Vasile cel mare: Înalt, drept, ascetic slab, cu faţa prelungă, galben [sau
negricios] la faţă, tâmplele adâncite, cu fruntea puţin încreţită şi obrajii puţin
zbârciţi, nasul lung şi coroiat, cărunt, cu barba destul de lungă, sprâncenele
lungi, rotunde şi cam încreţite, ca la omul îngrijorat, posomorât, spune: "Nimeni
din cei legaţi cu pofte trupeşti nu este vrednic să vină, sau să se apropie, sau să
slujească Ţie, Împărate al Slavei!..."

Sau, după rânduiala cuvioşească, astfel: "Trebuie să purtăm de grijă cu tot


dinadinsul de frumuseţea sufletului, căci aceasta va să ceară Dumnezeu, dreptul
judecător, de la neamul omenesc...". Este zugrăvit în veşminte episcopale, dar
fără mitră pe cap.

Poate fi zugrăvit singur sau (pentru prăznuirea de la 30 ianuarie, împreună cu


Sfinţii Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur

În registrul al cincilea (de jos) din Altar, între sfinţii ierarhi, la dreapta (sud) faţă
de fereastra centrală, în timp ce la stânga (nord) e zugrăvit Sfântul Ioan Gură de
Aur, iar alături de ei alţi Sfinţi ierarhi, cu numele lor şi cu hârtii în mâini.

Mai poate fi zugrăvit, împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur, şi pe uşile


împărăteşti ale Altarului, ca unii ce au alcătuit Sfintele Liturghii.

La pictarea trapezei unei mănăstiri, în registrul al doilea, sub Cina cea de Taină,
este zugrăvit împreună cu ceilalţi Sfinţi ierarhi mai însemnaţi. Când e pictat aici,
poartă în mâini o hârtie pe care zice: "Ni se cuvine negreşit a păzi frumuseţea
sufletului; din neamul cel omenesc, Dumnezeu o va cere aceasta".
Sfântul Vasile cel mare, icoană pictată pe lemn, 1786
Icoană din Biserica Sfântului Ioan Rusul, Evia, Grecia
Icoană din biserica mănăstirii Poceaev, Ucraina
Icoană din Biserica Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ
Sfântul Vasile cel mare (Mănăstirea Surpatele, judeţul Vâlcea)
Sfântul Vasile cel mare, frescă din altarul Mănăstirii Arnota
Frescă Mănăstirea Sfântului Nectarie, Eghina, Grecia
Sfântul Vasilie cel mare şi Sfântul Ioan Hrisostom - Bunavestire
Sfântul Vasilie cel mare şi Sfântul Ioan Hrisostom – Bunavestire
Sfântul Vasilie cel mare şi Sfânta cuvioasă Parascheva
Bucură-te, Sfinte Ierarh Vasile, slujitor al Domnului!