DEZVOLTAREA ABILITĂȚILOR PARENTALE

Grundtvig - Parteneriate pentru învățare GRU-11-P-LP-158-VS-TR

Acest proiect a fost finanţat cu sprijinul Comisiei Europene.

PARTENERI    
GÜLŞEHIR KAYMAKAMLIĞI – TURCIA COLEGIUL TEHNIC “MARCEL GUGUIANU” – ROMÂNIA SOUTH EASTERN REGIONAL COLLEGE (NEWCASTLE CAMPUS) – MAREA BRITANIE (IRLANDA DE NORD) MGR. INGRID VIKTOROVA - LINGUA PLUS - SLOVACIA

AUTORI
TURCIA NUMAN ÇELEBI – coordonator proiect ROMÂNIA HULUŢĂ AURORA – coordonator proiect GÎNDU LIVIU CÂRNU IRINA OLARIU NIŢU LORELA SIMINCIUC ALINA IOSUB NELIA SÂRBU DIANA DARIE VASILICA PURICE FRANCISCA AGNES STĂNESCU CULIŢĂ ANTON BEATRICE MAREA BRITANIE EAMONN BRANKIN – coordonator proiect SLOVACIA INGRID VIKTOROVÁ – coordonator proiect MARIA LAZAROVA MIRIAM PARIHUZOVA MICHAELA HUSTA IVAN BODNAR Grafica realizată sub îndrumarea profesorilor: PASCU SEBASTIAN PICIU EDUARD

2011 – 2013
Această publicaţie reflectă numai punctul de vedere al autorului iar Comisia şi AN nu sunt responsabile pentru eventuala utilizare a informaţiilor pe care le conţine.

sunt cele mai frumoase, minunate şi nepreţuite daruri pe care viaţa ni le oferă. A fi părinte este o responsabilitate uriaşă, un job pentru care trebuie să te pregăteşti permanent şi care îţi poate aduce cele mai mari satisfacţii. Nu ne naştem cu acest talent, avem doar instincte, dar ne putem antrena pentru a promova acest examen la care ne supune viaţa. Comportamentul părinţilor îşi pune profund amprenta asupra personalităţii copiilor. Noi, părinţii, suntem primii profesori ai copiilor noştri iar ei vor prelua de la noi şi ce ne place şi ce nu ne place. În special în perioada celor ”7 ani de acasă”, primii ani de viaţă, ei asimilează totul asemeni unui burete care se îmbibă din mediul care îl înconjoară. De aceea trebuie să fim un bun model pentru copiii noştri. Trebuie să îi iubim necondiţionat, să îi ingrijim, să dezvoltăm în ei sentimente de respect de sine şi încredere în forţele proprii. Până în adolescență, părinților le place în general rolul lor parental. Copiii sunt destul de previzibili, le place compania părinților și, în general, casa este un loc liniștit și calm. Dar anii adolescenţei schimbă toate astea. De acum înainte, adolescenții par să prefere compania prietenilor lor, au o nevoie mai mare de independență și intimitate, și de multe ori devin provocatori și critici faţă de părinți. Este normal ca adolescenții să fie orientaţi mai mult spre cei de aceeaşi vârstă decât faţă de părinții lor, dar cei care sunt integraţi în familiile lor, vor răspunde bine la eforturile părinților de a rămâne conectaţi. O legătură adecvată între părinți și copii, de timpuriu, îi va face pe părinţi să se simtă investiţi suficient în adolescenţii lor pentru a rămâne conectaţi, chiar dacă acest lucru necesită o mulțime de efort. Toată lumea ştie că aceşti

ani ai adolescenţei sunt dificili, astfel părinții, mai ales la primul lor copil sau cei care nu au încredere încă în judecata copilului lor, de multe ori intră în această perioadă cu groază. Acum, părintele încetează să mai fie șeful în familie. Cu toate acestea, în cazul în care părinții au făcut o treabă bună până acum, ei vor avea ocazia de a fi reangajaţi ca prieteni și consilieri de încredere. Aceasta depinde de performanțele lor în acest post, dacă adolescentul lor le vor urma sfaturile. Trebuie să stabiliţi genul de relație corectă cu adolescenţii. Pedepsele nu sunt de nici un folos. Ele doar vor duce la înstrăinarea adolescentului și veți avea mai puține informații despre ceea ce se întâmplă în viața lui/ei. Aveți nevoie cu disperare de aceste informații, dacă vreţi să fiţi un părinte bun. Aveţi doar o pârghie cu adolescentul dumneavoastră - dragostea. Nu este ușor să deveniţi prietenul pe umărul căruia copilul tău va spune ce are pe suflet și, în același timp, să fiţi părintele care păstrează reguli ferme, dar se poate face. Pentru a putea fi un părinte bun, există o serie de abilităţi de care părintele are nevoie. Lucrarea de faţă se doreşte a fi un ghid care poate ajuta în dezvoltarea abilitățile parentale necesare pentru a face față provocărilor de a crește un copil şi apoi un adolescent. El încurajează părinții să utilizeze multă dragoste, râs, limite, și legături în creșterea copiilor lor pentru a fi inteligenţi emoţional. Competențele prezentate aici sunt esențiale dacă doriți să abordaţi cu succes nevoile de dezvoltare ale copilului de apreciere, încredere, competențe și contribuții. Ghidul este util şi profesorilor în activitatea lor de consiliere a părinţilor şi colaborare cu familiile elevilor.

4

Dragi părinţi, multe abilități nu vor fi apreciate de copiii voştri în unele momente. Nu contează. Să fii un părinte grozav, nu înseamnă să câștigi un concurs de popularitate în faţa copiii tăi, ci este vorba despre creşterea lor pentru a deveni adulţi responsabili, realizaţi şi independenţi. Vă dorim mult succes!

5

1. Abilitatea de a comunica într-un mod pozitiv ”Dacă îi vorbeşti unui om într-o limbă pe care o înţelege, mesajul îi ajunge în minte. Dacă vorbeşti pe limba lui, mesajul îi merge la inimă.” (Nelson Mandela) Modul în care vorbesc părinţii îi arăta copilului părerea lor despre el, afirmaţiile lor influenţând încrederea şi preţuirea pe care acesta şi-o acordă lui însuşi. Într-o mare măsură limbajul adulţilor determină destinul copilului. Dacă ar fi să ne gândim la un secret pentru arta de a deveni un părinte cât mai bun, cât mai apropiat de modelul ideal, acesta ar fi păstrarea conexiunii emoţionale cu toate generaţiile familiei în care am crescut şi definirea tot mai pregnantă a sinelui în cadrul acestei familii. Comunicarea cu copilul este un proces complex şi complicat, care se construieşte în timp, cu multă răbdare şi tact din partea părinţilor. Ei au la fel de multe de învăţat precum copiii când vine vorba de cele mai bune şi eficiente tehnici şi instrumente de comunicare prin care să discute şi să se înţeleagă cu cei mici. Consolidarea unei relaţii apropiate între părinţi şi copil şi prevenirea comportamentelor negative se pot realiza doar printr-o comunicarea sinceră şi deschisă. Comunicarea este un proces complex, care implică mai mult decât un simplu schimb de informaţii şi este formată din: cuvinte, tonul vocii, gesturi, poziţie, mimică (expresia facială). Abilităţile copilului de a controla nivelul de stres, de a avea mai multă încredere în el şi de a-şi creşte stima de sine depind foarte mult de experienţele din copilăria timpurie. Acestea contribuie foarte mult la crearea şi dezvoltarea conceptului despre sine a
6

copilului (cunoaşterea de sine şi sentimentele lui cu privire la locul pe care-l are în familie şi comunitatea în care trăieşte). O relaţie pozitivă cu copilul, intermediată de o comunicare pe măsură, motivaţională, energică, optimistă, este esenţială pentru creşterea unui copil fericit şi capabil de succes în viitor. Comunicarea pozitivă clădeşte o atitudine de învingător şi îl ajută să identifice mai uşor ce doreşte în viaţă şi să găsească soluţiile pentru a reuşi. E bine ca părinţii să evite să fie negativişti, să îl folosească prea mult pe “nu” în discuţiile curente şi în disciplinare şi să nu îl critice/certe mereu, pentru cea mai mică greşeală. Dacă un părinte îşi laudă copilul pentru orice lucru bun pe care-l face, îi întăreşte acest comportament. Comunicarea constructivă, găsind mereu soluţii la probleme şi învăţând din greşeli este extrem de importantă, încă de la cele mai fragede vârste. Încrederea pe care o are în voi când vă povesteşte amănunte din viaţa lui, este un lucru îmbucurător. Încercaţi să discutaţi cu el despre orice, inclusiv despre ziua lui la şcoală. Este foarte important să îl faceţi să se deschidă şi să privească şcoala într-un mod pozitiv. Folosiţi fraze de încurajare în tot ceea ce încearcă să facă sau reuşeşte: “bravo”; “ai făcut o treabă bună”; “sunt foarte mândră de cum te-ai descurcat”; “ce idee grozavă”; “ai reuşit”. Acestea sunt tehnici de comunicare pozitivă şi încurajări sau aprecieri care-l ajută pe copil să crească şi să se dezvolte armonios, dar şi să deprindă anumite abilităţi esenţiale de comunicare. În timp ce copiii lăudaţi se vor strădui să facă tot mai bine lucrurile ştiind că vor fi răsplătiţi, copiii criticaţi se vor strădui şi ei să facă lucrurile bine, un timp, în speranţa că părinţii lor vor observa şi-i vor lăuda sau vor fi mulţumiţi de ei, dar dacă acest lucru nu se întâmplă, vor renunţa.
7

Părinţii şi profesorii trebuie să îşi unească forţele şi să formeze parteneriate de lucru; trebuie să ştie care este diferenţa dintre cuvintele care incită la confruntare şi cele care invită la cooperare; dintre cuvintele care îl pun pe copil în imposibilitatea de a gândi sau de a se concentra şi cuvintele care descătuşează dorinţa firească de a învăţa. Datorită mass-mediei şi Internetului, copiii sunt expuşi, în ultimul timp, la imagini de o violenţă şi o cruzime ieşită din comun în care rezolvarea problemelor se face agresiv, cu bătăi, gloanţe sau bombe. Mai mult ca niciodată, este o nevoie stringentă de a le oferi copiilor noştri un model viu al felului în care pot soluţiona problemele printr -o comunicare deschisă şi respectuoasă. Astfel, atunci când intervin momentele inevitabile de frustrare şi furie, în loc să pună mâna pe o armă, pot recurge la cuvintele pe care le-au auzit de la persoanele importante din viaţa lor. 2. Abilitatea de a-şi face timp pentru copil Părinții pot să-şi ajute copiii făcându-şi timp pentru ei. Copiii prosperă atunci când ambii părinţi le dau: suport emoțional și financiar și se implică permanent. În caz de separare, un părinte nu are dreptul să înceteze să ofere timp şi sprijin copilului din cauza eșecului celuilalt părinte de a se conforma ordinului de la tribunal privind timpul şi sprijinul parental. Există mai multe moduri productive, eficiente și legale prin care părinții pot acorda timp şi sprijin, mai degrabă decât retragerea timpului şi sprijinului. Părinții care se confruntă cu conflicte în privinţa timpului parental sau pensiei alimentare ar trebui să consulte un decident al timpului parental, mediator, avocat, sau Oficiul Județean de sprijin pentru copii.
8

Noi cercetări au sugerat că adolescenţii beneficiază în mod semnificativ de petrecerea timpului cu părinții lor. Un studiu, publicat în Jurnalul Child Development, a relevat că tinerii vorbesc adesea cu mamele și tații lor, atunci când sunt singuri cu ei. Susan McHale, un profesor de Dezvoltare Umană şi director al Social Social Science Research Institute de la Universitatea de Stat din Pennsylvania, a observat că: "În timp ce adolescenții devin mai separaţi de familiile lor, ei continuă să aibă oportunități unu-la-unu de a menține relații strânse cu părinții lor." Una din concluziile a fost că timpul părinte-adolescent, cu nimeni altcineva prezent, creşte în adolescenţă timpurie şi de mijloc. Acest lucru contrazice stereotipul că tinerii se distanţează de mama și tatăl lor, pe măsură ce cresc. O altă constatare a fost că adolescenţii care petrec o mulțime de timp cu părinții lor, au în general o mai bună stimă de sine, iar cei care stau cu tatăl lor în compania altora, de multe ori şi-au îmbunătățit abilitățile sociale atunci când vine vorba conversaţii cu cei de aceeaşi vârstă. Dr. Hugh Koch, psiholog expert, comentează cu privire la acest lucru: "Îngrijirea de bază care include timpul petrecut zi cu zi timp împreună, de către unul sau ambii părinți este crucială. Adolescentul învață un număr de aptitudini, inclusiv comportamentul social, altruism, rezolvarea conflictelor (sau încercă), dezvăluirea de sine și rezolvarea problemelor în general atât la nivel practic cât și emoțional. În cazul în care adolescentul vede, de asemenea, părinții că se ocupă cu evenimentele de zi cu zi, 80 la sută cu succes și 20 de procente eşuând, acest lucru sporește hotărârea adolescenților să facă același lucru. Familiile vin în diferite
9

forme și mărimi, dar timpul petrecut împreună este extrem de important pentru stima de sine și bunăstarea adolescenţilor."1 Pe de altă parte, există un stil parental autoritar, cunoscut sub numele de "părinţi elicopter", în care părinții îşi supraveghează strict copiii și devin prea implicaţi în viața lor. Un studiu, publicat online în Jurnalul de Studii ale Copilului și Familiei, sugerează că copiii cu părinţii care controlează totul sunt mai susceptibili la a fi deprimaţi sau anxioşi. Cercetătorii avertizează că aceasta afectează capacitatea unui copil de a mergem mai departe cu alții. Ei spun că o anumită implicare a părinților ajută copilul să se dezvolte, dar prea multă poate face copilul mai susceptibil la a fi deprimat și mai puțin satisfăcut de viața lui/ei. Concluziile studiului, de asemenea, au sugerat că copiii cu părinți foarte protectori se simt mai puțin competenţi și mai puțin capabili să gestioneze viața și factorii ei de stres. Astfel, contribuţia părinţilor încetează să fie de susținere, fiind mai degrabă negativă. Studiul a fost realizat de Universitatea Mary Washington din Statele Unite, și a implicat 297 de studenţi americani cu vârsta între 18 şi 23 de ani. A fost un sondaj online, în care participanții au fost rugați să descrie comportamentul de părinte a mamele lor și să noteze propriile lor percepții asupra autonomiei lor, competenței, și cât de bine se înţeleg cu alte persoane. Studenţii au fost, de asemenea, rugaţi să evalueze nivelul lor general de satisfacţia lor în viaţă, nivelul lor de anxietate, și dacă au sau nu au suferit simptome depresive.

1

http://www.bps.org.uk/news/spending-time-parents-benefits-teens

10

Rezultatele au arătat că nivelul inadecvat de control parental era legat de rezultate negative pentru bunăstarea studenților. Cercetătorii au descoperit că acei copii care au simțit că părinții le oferă puțina autonomie au fost, de asemenea, mult mai susceptibili la a fi deprimaţi. Comportamentul parental elicopter a fost legat de: un nivel mai ridicat de depresie, scăderea satisfacția în viața și niveluri mai scăzute ale autonomiei percepute, competenţă, şi capacitatea de a se înţelege cu oamenii. Studiul a constatat că studenţii care au perceput că au avut mai puțina autonomie și competență au fost, de asemenea, mult mai susceptibili la a fi deprimaţi. Părinții ar trebui să ajusteze nivelul lor de implicare și de control pe măsură ce copilul lor creşte pentru că nevoia lor de autonomie crește în timp, pe măsură ce se străduiesc să devină adulți tineri independenţi. Părinții ar trebui să fie prevăzători să nu devină părinţi elicopter. Aceasta este o metodă extrem de implicată, intensiv, și participativă de a fi părinte care îi subminează copiii lor. Holly Schiffrin, cercetător principal pentru acest studiu, a declarat: "Părinții ar trebui să țină cont cât de corespunzătoare pentru dezvoltare este implicarea lor și să învețe să îşi adapteze stilul parental atunci când copiii lor simt că îi ţin sub control prea strâns".2

2

http://www.dailymail.co.uk/health/article-2278596/Children-controlling-helicopter-parentslikely-depressed.html

11

Lucrare realizată de Stanislav Cebanenco
12

3.

Abilitatea de a acorda prioritate nevoilor copilului Nevoile de hrană, joacă, verbalizare, afecţiune, expansivitate ale copilului sunt în prim plan, înaintea celor personale de linişte, curăţenie etc. Deşi copilul vă poate părea gălăgios, dezordonat, răsfăţat, nevoile sale trebuie, până la un anumit punct, puse în faţa durerilor de cap pe care le provoacă. Aceste aspecte pot lipsi în situaţii de criză, de stres trecătoare, dar devin o reală problemă atunci când sunt expresia personalităţii de bază a părinţilor, denotând imaturitate sau probleme personale grave. Incapacitatea de aşi exercita aceste abilităţi sau diminuarea lor, presupune existenţa unor părinţi improprii. Un copil nu reprezintă doar plăcere, confort. Există un disconfort de care părinţii trebuie să se simtă capabili să şi-l asume atunci când decid să aibă un copil. Părinţii imaturi care îşi doresc un copil mai mult din egoism, pentru a-şi satisface nevoia lor de a fi iubiţi de cineva necondiţionat, sau care nu au beneficiat în copilăria lor de bune modele parentale, nu vor putea resimţi nevoile copilului ca fiind prioritare. Doar părinţii maturi au disponibilitatrea de a răspunde nevoilor copilului fără întrerupere, a fi mereu gata să recepţioneze şi să înţeleagă ce se întâmplă cu el. Benjamin Spock a declarat în mod clar câteva lucruri de reținut despre întâlnirea nevoilor copiilor, în cartea sa – „Dr. Spock ´s Baby And Child Care”:3 - Toți copiii au nevoie de anumite lucruri: siguranță, încurajare, și dragoste.
3

Spock, B. Dr. Spock´s Baby And Child Care. New York: E.P.Dutton, 1985. Apud http://www.aces.edu/pubs/docs/H/HE-0685/

13

- Fiecare copil este diferit de oricare altul. Noi ar trebui să acordăm atenție comportamentul lui sau a ei, astfel încât să știm cât de multă atenție, disciplină, și de orientare are nevoie fiecare copil. - Trebuie să fim atenți să nu ne așteptam ca copiii noștri să fie capabili să facă lucruri pe care ei nu sunt suficient de maturi pentru a fii capabili să le facă. - Când avem de-a face cu copiii noștri ar trebui să permitem marje de eroare pentru provocările cu care se confruntă. - Răspunsul prompt și util copiilor îi ajută să se dezvolte în adulţi sănătoşi. - Fiind răbdători cu copiii noștri le arătăm că ne pasă. - Copiii noștri au nevoie de noi să-i învețe cum să se ocupe de situații dificile. Hedy Cleaver şi colaboratorii săi au făcut lista de probleme cheie pentru tinerii cu vârsta de 16 ani și peste și factorii de protecție, care sunt priorități pentru părinți pentru a satisface nevoile copiilor lor: 4 - Modele nepotrivite. - Creșterea probabilităţii de a bea, fuma și consumă droguri mai devreme. - Risc mai mare de sănătate precară, leziuni și accidente, ca urmare abuzului de substanţe timpuriu. - Sarcina și maternitatea adolescentină. - Probleme legate de relațiile sexuale. - Un eșec în a-şi atinge potențialul, din cauza lipsei de sprijin din partea părinților și dificultăților de concentrare. - Absența de la școală din cauza îngrijirii părinţilor şi fraţilor mai mici.
4

Cleaver, H., Unell, I., Aldgate, J.: Children´s Needs – Parenting Capacity. The Stationery Office, Norwich, 2011, p. 193-195

14

- Creșterea riscului de excluziune școală. - Şanse în viață scăzute din cauza excluderii și realizărilor slabe școlare. - Probleme emoţionale, ca urmare a auto-culpabilizare și vinovăției. - Risc crescut de automutilare și sinucidere. - O mai mare vulnerabilitate la a ajunge la revoltă şi delicte. - Stima de sine scăzută, ca urmare a neglijării și/sau unor părinţi inconsecvenţi. - Izolare crescută atât de prieteni cât şi de adulți din afara casei. - Tinerii au un risc mai mare de a adopta un rol agresiv și abuziv în relațiile sexuale intime. - Ornamentaţie inadecvată și extremă de îmbrăcăminţii şi a corpului și comportament inadecvat care îi îndepărtează pe alți tineri și adulți și pune în pericol cariera educaționala și de muncă. - Sacrificarea nevoilor și dorințelor tinerilor pentru a satisface nevoile părinților lor și a fraților mai mici. Factori de protecţie: - Ajutor financiar suficient și standarde fizice bune în casă. - Ajutor practic și gospodăresc. - Controale medicale și dentare regulate și atenție acordată la orice leziuni sau accidente. - Informații practice despre sex și contracepție. - Un adult de încredere cu care tânărul poate să discute chestiuni sensibile, inclusiv cum să acționeze eficient în relațiile sexuale și alte relaţii apropiate. - Participarea regulată la școală, educație continuă sau formarea la locul de muncă. - Profesori cu compasiune, empatici și vigilenţi.
15

- Un loc de muncă, pentru cei care nu mai sunt în învățământul la zi sau în formare profesională. - Un adult care acționează ca un campion pentru tânăr. - Un adult grijuliu, care stabilește o relație caracterizată de încredere și respect reciproc. - Un prieten comun. - Achiziționarea unei serii de strategii de adaptare și suficientă încredere pentru a ști ce să facă atunci când părinții sunt bolnavi sau cu handicap. - Abilitatea de a separa, fie psihologic sau fizic, din o situație stresantă. - Informații cu privire la modul de a contacta profesioniștii în domeniu și numirea unei persoane de contact la care să apeleze în cazul unei crize în ceea ce privește părintele. - Sprijinul nestigmatizat de la profesioniști relevanţi care recunosc și apreciază rolul lor de persoană desemnată să aibă grijă de tineri. - Accesul la proiectele persoanelor care au grijă de tineri. - Sprijin specializat pentru cei persoanele „mai în vârsta” care au grijă de tineri. - O reședință alternativă, în condiții de siguranță și de susținere pentru tinerii supuși violenței și ameninţării cu violență și pentru cei care doresc să plece de acasă la o vârstă fragedă. Când noi, ca părinți arătam grijă și dragoste în satisfacerea nevoilor copiilor noștri, ne ajutăm copiii să crească şi să fie oameni puternici și atenţi. Deci, copiii noștri trebuie să știe că îi apreciem și ne pasă de ei.

16

Lucrare realizată de Stanislav Cebanenco
17

4. Abilitatea de a asculta copilul cu atentie ,,Exista o singura regulă pentru a deveni un vorbitor bun: învaţă să asculţi.” (Anonim) Comunicarea presupune un dialog între două sau mai multe persoane. Aşa cum în orice comunicare există reguli, dialogul care se stabileşte adesea între părinte şi copil trebuie să respecte câteva reguli. Comunicarea în familie revine mai uşoară, dacă ştii să asculţi, iar conflictele pot apărea mai rar. Trebuie să se pornească de la ascultarea activă în familie, cu beneficii multilaterale. Spre deosebire de auzit, care este o activitate pasivă, ascultarea activă implică atenţie şi absenţa întreruperilor. Atenţia pe care o acorzi copilului tău atunci când purtaţi o discuţie îl poate face să se simtă mai iubit, mai apreciat şi îl va face să apeleze la tine fără rezerve atunci când are o dilemă. Ascultarea, ca metodă de acumulare a informaţiilor, este bine să fie utilizată într-o proporţie mult mai mare decât scrisul şi cititul la un loc. Ascultarea implică procese mentale mult mai complexe decât simpla funcţie a auzului. Ea necesită energie şi autodisciplină. Ascultarea este o abilitate dobândită. Ascultarea eficientă nu este un proces pasiv ci unul activ. Esenţial e să-ţi asculţi întotdeauna copilul cu atenţie, dacă vrei ca acesta să dea ascultare pe viitor la ceea ce încerci să îi transmiţi verbal. Nu discuta niciodată cu el în timp ce găteşti, lucrezi sau faci alte lucruri. Opreşte-te din ceea ce faci, stai în faţa lui, uită-te în ochii lui şi acordă-i toată atenţia. Când el simte că este ascultat cu atenţie, simte totodată că este şi îndrăgit, iubit şi respectat. Vei primi, la
18

rândul tău, acelaşi tratament din partea lui. Copilul tău va putea, în timpul conversaţiilor, să înveţe cu ajutorul tău că dialogul presupune un schimb de informaţii, aşteptarea rândului ca interlocutorul să termine ce are de spus înainte de a vorbi şi faptul că nu trebuie să îi întrerupă pe ceilalţi. Toate acestea ajută la deprinderea unora dintre bunele maniere pe care copilul le are de învăţat. Copilul are de asimilat o sumedenie de informaţii, întrun timp relativ scurt. Nu îi îngreuna şi mai mult efortul de înţelegere şi reţinere a informaţiilor prin folosirea unor cuvinte complicate (pe care nu le cunoaşte), fraze lungi şi pronunţare rapidă şi precipitată a cuvintelor. Nu încărca frazele cu multe informaţii, cu atât mai puţin cu directive sau solicitări, deoarece nu le poate reţine. Copiii care se simt ascultaţi tind, de asemenea, să aibă mai multă încredere în sine. Singurul act de fi ascultat este deseori singurul ajutor dorit. Lipsa abilităţilor de comunicare a unor părinţi este rezultatul unor factori diverşi, unii de ordin personal, alţii mai mult sau mai puţin universali. Toţi derivă din experienţele trăite în timpul copilăriei, din pregătirea şcolară, limitările psihologice şi din aspectele de socializare. Atitudinea noastră faţă de ascultare se conturează încă din leagăn. Un bebeluş care se mulţumeşte să stea liniştit, ascultând lumea din jur, nu primeşte o atenţie specială. Dar îndată ce începe să plângă echivalentul vorbirii la vârsta lui - mama sau tată vin imediat şi-l iau în braţe, îi vorbesc sau reacţionează în alt mod. Iar ceea ce aşteaptă bebeluşul din partea celorlalţi este atenţie, orice fel de atenţie. Chiar şi una de tip negativ (“Încetează cu smiorcăiala!”) este mai bună decât nimic. Astfel copilului i se transmite mesajul că vorbitul îi este mai util decât ascultatul.
19

Pe măsură ce creşte, părinţii şi celelalte persoane importante din viaţa lui îi transmit alte mesaje referitoare la ascultare. Uneori acestea sunt verbale, alteori sunt nonverbale. Acţiunile şi gesturile vorbesc mai mult decât cuvintele în majoritatea cazurilor. Limbajul nonverbal sau corporal este extrem de important în consolidarea comunicării verbale şi trebuie să respecte câteva reguli esenţiale, pentru a avea efect şi pentru a putea fi însuşit: când vorbeşti cu copilul, aşează-te la nivelul lui, astfel încât să vă puteţi uita cu uşurinţă unul la celălalt; menţine contactul vizual pe tot parcursul conversaţiei; zâmbeşte, deoarece detensionezi atmosfera; evită să îi vorbeşti când stai cu spatele la el sau faci altceva (dacă nu poţi amâna ce ai de făcut, spune-i frumos că mai durează 5 minutele până când termini şi că apoi vei fi atentă la el); atenţie la tonul pe care-l foloseşti, ai grijă să fie prietenos, calm; îmbrăţişează-ți copilul cât de mult poți, sărută-l pe frunte și obraz, alintă-l; în timp ce purtați o conversație încearcă să eviți să-ți dai ochii peste cap, să-ți miști mâinile și picioarele în sus și în jos sau să suspini. Toate acestea sugerează că ești plictisit sau nerăbdător să termini conversația. Uneori cel mai mare ajutor pe care i-l putem oferi copilului este ascultarea. Atunci când îl ascultăm cu adevărat, suntem implicaţi cu tot corpul, nu numai cu urechile noastre. Fiecare copil are propriul nivel de înţelegere. Atunci când cineva vorbeşte mai presus de puterea lui de înţelegere, copilul poate avea impresia că este tratat de sus. De aceea, este important să utilizăm un vocabular şi un limbaj adecvat celor care ne ascultă. Părintele trebuie să aibă multă răbdare dar şi dragoste faţă de copilul său pentru a-l asculta cu atenţie. Cum îşi educă propriul copil aşa şi acesta, la rândul său
20

va influenţa relaţiile sale cu ceilalţi cu care vine în contact. Să încercăm să evităm, în comunicarea cu copilul, anumite comportamente, cuvinte, expresii care riscă să-l afecteze în mod negativ, sporesc rezistenţa şi reduc şansele de a fi bine înţeles. Atunci când îl acuzăm, când ne comportăm ca şi cum le-am şti noi pe toate sau când îl privim de sus, copilul va căuta probabil orice prilej de a se răzbuna şi de a ne demonstra că greşim, creând astfel o atmosferă de neîncredere. Să ascultăm cu adevărat înseamnă să ne deschidem sufletul faţă de copil şi să acceptăm o parte din durerea, necazul sau confuzia acestuia. Ascultarea activă presupune din partea interlocutorului un proces de autodezvăluire. Auto dezvăluirea este procesul prin care copilul comunică şi se comunică. Această autodezvăluire are efect de liniştire. Persoanele care ţin un secret, îl resimt pe plan emoţional ca fiind o sarcină neplăcută şi grea. Ascultarea poate spori aprecierea de sine. Ascultarea reală transmite mesajul că interlocutorul - copilul este o persoană merituoasă, demnă, care are ceva de oferit. Ascultându-l pe copil cu atenţie, promovăm comunicarea, contribuie la dezvoltarea unei gândiri active, facilitează cooperarea, reduce tensiunile, poate soluţiona problemele. Nevoia de adevăr şi iubirea faţă de acesta sunt elemente adânc sădite în om şi deci şi în copil. Chemarea către adevăr persistă în om din totdeauna. Această chemare se manifestă în copil, prin această dorinţă nesfârşită de a cunoaşte totul. De aceea, copilul întreabă despre toate. Şi orice răspuns din partea celor mari este acceptat ca fiind adevărat.

21

5. Abilitatea de a accepta responsabilitatea satisfacerii nevoilor copilului şi nu invers Fiecare copil este o combinaţie unică de temperament, personalitate, inteligenţă şi mod de învăţare. Părintele îşi demonstrează grijă şi iubirea prin felul în care poartă faţă de copil. Fiecare generaţie este unică şi înţelegerea noii generaţii de către părinţi poate fi considerată abilitatea părintelui de a se apropia de copil. Familia este locul de întâlnire a generaţiilor care se succed, primul spaţiu educativ, atmosferă de neînlocuit pentru dezvoltarea afectivă a persoanelor. Funcţiile familiei de-a lungul timpului s-au deplasat de la cele instrumental economice la cele expresiv emoţionale; una dintre cele mai importante funcţii ale familiei este socializarea copiilor; familia se constituie într-un fundal socioafectiv pentru copii (Iluţ, 2005). Socializarea primară este prima etapă a procesului şi coincide cu perioada copilăriei. Copilul achiziţionează cunoştinţe, deprinderi, valori, atitudini şi comportamente şi astfel devine efectiv membru al societăţii. Familia e primul mediu în care copiii învaţă mersul relaţiilor interpersonale, ei sunt îngrijiţi pentru că sunt dependenţi şi primesc atenţie pentru sociabilitatea lor. Pe măsură ce trece timpul ei devin conştienţi de prezenţa altor persoane (şi de dorinţele, interesele acestora), învaţă să împartă spaţiul (resursele) cu alte persoane iar interacţiunile presupun afecţiune, disciplină etc.; copilul îşi dezvoltă capacitatea de a interacţiona cu alte persoane. Psihologii, sociologii, asistenţi sociali, preoţii au constat că divorţurile, perioadele complicate de tranziţie, situaţia socio-economica existentă, lipsa bunurilor sociale
22

deteriorează familia. În plus diferenţele de personalitate întâlnite la membrii familie, nevoile şi cerinţele fiecăruia, modalitatea diferită de comportament, de atitudine pot determina apariţia unor situaţii de conflict, de neînţelegere în cadrul unei familii. În fiecare familie sunt stabilite norme şi reguli de comportament, de a acţiona într-o modalitate specifică. Aceste reguli şi norme în familie se stabilesc pentru a realiza un echilibru între membrii familiei, pentru a construi repere, aşteptări despre cum ar trebui să procedeze fiecare membru în anumite situaţii şi condiţii. Regulile şi normele varieaza de la o familie la alta şi pot fi impuse sau acceptate, dorite sau nedorite, sociale sau personale, moştenite sau nou create, spuse sau nespuse. În unele familii mediul este unul favorabil armoniei, discuţiilor deschise între părinte şi copil, cooperării şi înţelegerii. Părintele este conştient de faptul că copilul său nu este ’’un copil perfect’’ din punct de vedere psihologic, social şi din punct de vedere al performanţei şcolare. Există diferenţe de relaţionare în cadrul familiei, fiecare persoană are trăsături psihologice pozitive şi negative, are mai mulţi sau mai puţini prieteni, poate fi ataşat mai mult de un părinte decât de celălalt şi poate avea înclinaţii spre învăţare spre unele obiecte. Rolul familiei este să ofere copilului sprijin şi suport, să identifice trăsăturile negative de personalitate ale copilului şi să încerce să le corecteze pe cât posibil, să colaboreze cu şcoala pentru a obţine succesul şcolar al copilului. Părinţii trebuie să satisfacă nevoile de dezvoltare, afective şi educaţionale ale copilului. Unii părinţi aşteptă ca proprii copii să le satisfacă nevoile, cum ar fi înţelegere, linişte, ajutor, lucruri pe care ei înşişi nu le-au primit de-o
23

viaţă şi pe care le cer vehement de la copil. Aceşti copii suportă un proces de dezvoltare forţat şi nu de multe ori părinţii sunt foarte mândri de realizarea lor, fără a-şi da seama că de fapt abuzează de copil. Dacă pretenţiile familiei de la copil sunt prea mari sau copilul trebuie să acţioneze conform indicaţiilor primite de la familie, nu îşi va dezvolta niciodată personalitatea, nu îşi va cunoaşte nevoile, dorinţele şi potenţialul propriu. Nu va ştii cu adevărat cine este, va avea puţină încredere în ele şi-i va fi greu să ia decizii şi să acţioneze în mod autonom. Va fi nesigur şi anxios în situaţii sau în contact cu persoane necunoscute.Pe plan emoţional copilul astfel controlat va simţi că nu este iubit, confirmat şi acceptat. Toate acestea vor face dificilă adaptarea lui ca adult. Rolul fiecărei familii este să ţină cont de etapele de dezvoltare prin care trece copilul sau adolescentul şi de capacitatea acestuia de înţelegere, de a se manifesta. Familia trebuie să îi ofere copilului modele de comportament adecvate din punct de vedere social, comunicare, cooperare, atenţie, echilibru pentru ca acesta să se poate dezvolta ca o fiinţă unică. 6. Abilitatea de a trata copilul ca partener, nu ca subordonat În România s-a făcut o cercetare care a vizat surprinderea punctelor tari şi nevralgice ale educaţiei realizate în familie şi a investigat un număr de 3440 subiecţi, respectiv 1720 elevi din 64 unităţi şcolare şi câte unul dintre părinţii acestora. Eşantionul a fost reprezentativ la nivelul

24

României pentru grupul elevilor de clasa a VII-a (13-14 ani) şi părinţilor de elevi din învăţământul obligatoriu. 5 Cercetarea s-a realizat prin chestionare cu răspunsuri închise şi semi-deschise, vizând cunoştinţe, obiceiuri, atitudini, astfel încât să se poată identifica modurile de ameliorare ale problemelor înregistrate în familie în contextual schimbărilor din societatea românească. S-a pornit de la ipoteza teoretica că, în perioada de tranziţie prin care trece societatea românească, strategiile educaţiei familiale nu sunt clar conturate faţă de alte perioade istorice distincte.6 În urma acestei cercetări, s-a concluzionat că în perioada de tranziţie a societăţii, strategiile educaţiei familiale nu sunt clar conturate faţă de alte perioade istorice distincte. Printre dominantele practicilor educative din familie relevate de această cercetare sunt şi acestea:  Modul de distribuţie a rolurilor între părinţi se potriveşte modelului unei familii tradiţionale, din punct de vederea a dimensiunii de gen, mamei revenindu-i în special rolurile domestice, inclusiv cele privind educaţia copilului (luarea deciziilor privind educaţia lui, participarea la şedinţele cu părinţii, controlul şi ajutarea la teme, etc.) precum şi rolul de părinte confident, sprijin afectiv. Ea este principalul sprijin şi factor de referinţă în comunicarea copiilor în familie.  Există o vizibilă tendinţă de adoptare a unor decizii în comun sau de solidaritate în exercitarea anumitor roluri între mamă şi tată (precum aplicarea sancţiunilor negative sau pozitive). Atât elevii, cât şi mai ales, părinţii afirmă că la luarea hotărârilor în problemele care îl privesc pe copil, participă şi acesta. Totuşi, sunt mai puţine cazurile în care
5

Ionescu, M., Negreanu, E. ( coord.) Educatia in familie. Repere si practici actuale, Institutul de Stiinte ale Educatiei. Laboratorul Teoria Educatiei, Bucuresti, 2006, p. 22-23. 6 Idem, p. 19

25

ambii părinţi pedepsesc frecvent copilul decât cele în care doar un părinte îşi asumă constant această sarcină. Dar părinţii optează mai des pentru imaginea sinergiei parentale în cazul recompenselor.  Preadolescentul arată că îşi asumă responsabilitatea faptelor sale în măsura în care participă la deciziile privind problemele lui şi la activităţile gospodăreşti domestice. Tendinţele asumării autonomiei şi a responsabilităţii elevului preadolescent - par să indice că copilul este (şi) agent al propriei dezvoltări psihosociale. Totuşi nu există o practică a stabilirii şi recunoaşterii sarcinilor pe care copiii le au de îndeplinit ca membri ai familiei.  Părinţii au tendinţa să sancţioneze copii mai ales în raport cu reuşita şcolară (rezultate slabe, absenţe) şi de a neglija atitudinile socio-morale şi chiar comportamentale deviante în raport cu normele sociale. Cea mai folosită sancţiune fiind certarea minorului.  Este foarte deficitară comunicarea dintre părinţi şi copii pe teme legate de viaţa lor cotidiană (activitate şcolară, activităţi cu prietenii), dar şi pe teme de mare interes pentru această etapă de vârsta (viitorul copilului, prietenia, dragostea, sexualitatea). 7 Când tinerii nu reuşesc să stabilească o legătură cu cei de acasă, din familie au de la şcoală, pot să între în situaţii periculoase pentru sănătatea lor. Deşi majoritatea adulţilor vrea ca tineretul să ştie despre abstinenţă, contracepţie şi cum să prevină HIV şi alte boli transmise sexual, părinţii au adesea dificultăţi în comunicarea despre sex. Studii importante realizate în Statele Unite au arătat că adolescenţii care au legături puternice cu părinţii şi familia
7

Idem, p. 154-155.

26

sunt înclinaţi mai mult decât ceilalţi să întârzie începerea vieţii sexuale.8 Adolescenţii cu familii mai calde şi apropiate sunt înclinaţi în mai mică măsură să treacă prin probleme emoţionale sau să folosească droguri, decât semenii lor. Lipsa de comunicare afectează comportamentele şi atitudinile. Tinerii lipsiţi de căldură, dragoste parentală sunt predispuşi la probleme emoţionale, stimă de sine scăzută, probleme şcolare, folosirea drogurilor şi comportamente sexuale riscante. 9 Studiile au arătat că o bună comunicare intre părinţi şi tineri, împreună cu fermitatea asociată, conduce la mai puţine cazuri de depresie şi anxietate în rândul tinerilor, promovând încrederea în sine şi stima de sine. 10 Copiii care dezvoltă relaţii de ataşament sigure cu părinţii lor sunt avantajaţi cognitiv, social şi emoţional în comparative cu semenii lor care nu au asemenea relaţii securizante.11 Teoria ataşamentului arată importanţa relaţionării intime timpurii şi că pe baza relaţiilor primare, copii îşi dezvoltă aşteptările privind capacitatea de a-şi face şi întreţine relaţii sigure, ca şi încrederea în ceilalţi în relaţii. Există o legătură semnificativă între ataşamentele nesigure şi stilurile parentale inadecvate, cum ar fi interacţiunile familiale tulburate, respingerea parentală,
8

Resnick MD et al. Protecting adolescents from harm: findings from the National Longitudinal Study on Adolescent Health. JAMA 1997;278:823-32. 9 Karofsky PS et al. Relationship between adolescent parental communication and initiation of first intercourse by adolescents. Journal of Adolescent Health 2000: 28; 41-45. Apud http://www.advocatesforyouth.org/publications/442?task=view 10 Steinburg L. We know things: parent-adolescent relationships in retrospect and prospect. J Research Adolesc 2001; 11:1-19. 11 M.F. Erickson, L.A. Sroufe, & B. Egeland, The Relationship Between Quality of Attachment and Behavior Problems in Preschool in a High-risk Sample, Monographs of the Society for Research in Child Development 147–166 (I. Bretherton & E. Waters eds., 1985). Apud http://www.floridabar.org/DIVCOM/JN/JNJournal01.nsf/8c9f13012b96736985256aa900624829/6 9d35e28e84e37d285256c40004ef82c?OpenDocument

27

părinţi neatenţi sau dezorganizaţi, răul - tratament al copiilor şi violenţa matrimonială.12 Copii care dezvoltă relaţii de ataşament sigure au rezultate mai bune la testele de inteligenţă şi rezultate academice mai bune, sunt mai populari printre semeni şi au un control emoţional intern mai bun decât copiii în relaţii de ataşament nesigure. Mediile haotice, care includ familiile cu violenţa domestică (de exemplu abuz asupra partenerului sau copilului) sau cu tutelă care se schimbă frecvent, sunt asociate cu formarea de către copii a unor relaţii de ataşament nesigur.13 Stresul şi trauma cronică cauzată de trecerea prin experienţa violenţei familiale sau a pierderii pot duce în final la slăbirea la copil a atenţiei, reglării emoţionale şi auto-controlului asupra comportamentului.14 Un studiu cerut de guvernul Marii Britanii în 2010, a arătat că stilurile parentale negative caracterizate prin disciplinări mai dure sau inconsistenţe sunt clar asociate cu
12

P.A. Jarivs & G.L. Creasey, Parental Stress, Coping and Attachment in Families with an 18-monthold Infant, Infant Behavior and Development 14: 383–395 (1991). M. Main, Introduction to the Special Section on Attachment and Psychopathology: Overview of the Field of Attachment, J. Consulting and Clinical Psych. 64: 237–243 (1996). Apud http://www.floridabar.org/DIVCOM/JN/JNJournal01.nsf/8c9f13012b96736985256aa900624829/6 9d35e28e84e37d285256c40004ef82c?OpenDocument 13 M.F. Erickson, L.A. Sroufe & B. Egeland, The Relationship Between Quality of Attachment and Behavior Problems in Preschool in a High-risk Sample, Monographs of the Society for Research in Child Development 50(1-2): 147–166 (I. Bretherton & E. Waters eds., 1985). M.F. Erickson & B. Egeland, Developmental View of the Psychological Consequences of Maltreatment, School Psychology Review 16(2): 156–168 (1987). M.E. Lamb, C.P. Hwang, R. Ketterlinus & M.P. Fracasso, Parent Child Relationships, Developmental Psychology: An Advanced Textbook 411–450 (M.H. Bornstein & M.E. Lamb eds., 4th ed., 1999). Apud http://www.floridabar.org/DIVCOM/JN/JNJournal01.nsf/8c9f13012b96736985256aa900624829/6 9d35e28e84e37d285256c40004ef82c?OpenDocument 14 D. Cicchetti & D.J. Cohen, Perspectives on Developmental Psychopathology, I Developmental Psychopathology 3–20 (D. Cicchetti and D. Cohen eds., 1995); K.A. Kendall-Tackett, Chronic Hyperarousal in Three Sequelae of Child Abuse: PTSD, Depression, and Irritable Bowel Syndrome, paper presented at the 6th International Family Violence Research Conference, Durham, New Hampshire (1998). F.W. Putnam, Dissociation in Children and Adolescents (1997). Apud http://www.floridabar.org/DIVCOM/JN/JNJournal01.nsf/8c9f13012b96736985256aa900624829/6 9d35e28e84e37d285256c40004ef82c?OpenDocument

28

comportamente antisociale mai grave ale copiilor, indiferent de situaţia social-economică a familiei. Totuşi, depresia şi stresul mamei, ca şi violenţa partenerului, sunt în egală sau mai mare măsură predispoziţii pentru comportamentul antisocial al copilului.15 Alte studii realizate în acesta ţară arată că un mediu familial de susţinere este asociat pozitiv de timpuriu cu reuşite educaţionale ale copilului, bunăstarea lui şi mobilitatea lui socială. O bună relaţionare între părinţi şi între părinţi şi copii lor poate să facă o diferenţă semnificativă în privinţa satisfacţiei tinerilor faţă de situaţia lor familială. Implicarea taţilor este asociată cu o serie de rezultate pozitive pentru copii incluzând reuşitele şcolare şi stabilitatea emoţională şi îi protejează împotriva unor probleme de sănătate mentală ulterioare.16 În fapt dragostea tatălui contribuie la fel de mult şi uneori chiar mai mult la dezvoltarea copilului decât cea a mamei. Aceasta este una dintre concluziile unei analize la scară largă a cercetărilor privind puterea respingerii şi acceptării parentale în conturarea personalităţii noastre ca copii şi adulţi. Analizând 36 de studii făcute în jurul lumii implicând peste 10.000 de participanţi, Rohner şi co-autorul studiului Abdul Khaleque au arătat că respingerea părinţilor, face copii să fie mai anxioşi, nesiguri, ostili şi agresivi faţă de ceilalţi. Rezultatele a peste 500 de studii sugerează că respingerea de către tată, îi afectează pe copii şi viitorii adulţi, mai mult decât respingerea de către mamă. O echipă de psihologi din 13 ţări care a lucrat la Proiectul Internaţional de
15 16

https://www.education.gov.uk/publications/eOrderingDownload/DFE-RR185a.pdf , p.1. http://www.esrc.ac.uk/_images/parenting-style-social-mobility_tcm8-20071.pdf, p.1.

29

Acceptare a Respingerii Tatălui a dezvoltat o explicaţie pentru acesta diferenţă – copiii şi tinerii adulţi acordă mai multă atenţie acelui părinte pe care îl percep ca având un mai mare prestigiu şi o mai mare putere interpersonală. Astfel, dacă copilul îşi percepe tatăl ca având un mai mare prestigiu, el poate fi mai influent în viaţa lui/ei decât mama.17 În literatura de specialitate se conturează în general trei stiluri parentale majore, dar fiecare părinte are propriul mod de interacţionare. Înţelegerea stilului spre care tinde fiecare părinte, poate ajuta la îmbunătăţirea relaţionării cu copii şi formării unui parteneriat amiabil cu ei. Astfel, părinţii autoritari au tendința de a exercita un control mai puternic asupra copiilor lor şi vor ca anumite reguli stricte să fie respectate indiferent de situaţie. Deseori copiii nu înțeleg de ce li se impun aceste reguli. Există la aceşti părinţi o înclinație spre pedeapsă în loc de încurajare prin recompensă a unui anumit comportament. Acest tip de comportament parental autoritar este adesea eficace pe termen scurt, însă pe termen lung prezintă impedimentul ca copiii nu îşi apropriază comportamentul vizat. Părinţii permisivi permit copiilor să menţină controlul cele mai multe ori. Adesea nu se doreşte fixarea unei rutine, unor limite sau aşteptări comportamentale. Copiilor li se permite să facă propriile alegeri chiar când nu sunt încă capabili să facă alegerea bună, responsabilă pe cont propriu. Părinţii permisivi se pot confrunta cu problema pierderii controlului asupra copilului şi pot cădea în capcana permiterii unui comportament negativ chiar dacă este dăunător. Părinţii democratici adesea reuşesc să mențină un echilibru între stilurile parentale autoritare şi permisive.
17

http://www.sciencedaily.com/releases/2012/06/120612101338.htm

30

Aceşti părinţi se asigură că copiii lor fac ceea ce se aşteaptă de la ei într-un mod iubitor. Accentul este pus pe consolidarea pozitivă a unui comportament bun. Pedeapsa este mai mult o oportunitate de învăţare, pentru a permite copilului să înțeleagă de ce comportamentul lor nu era de dorit. Nu se poate spune că există un anumit stil parental greşit sau bun, desigur fiecare are propriul stil şi oricare dintre stilurile de mai sus poate fi aplicat cu foarte bune rezultate. Ceea ce contează este să existe coerență şi părinții trebuie să se susţină reciproc. Deoarece instinctele privind modul de reacţie la o situație pot fi diferite de instinctele partenerului, ar trebui ca cei doi parteneri să vorbească şi să dezvolte un stil parental cu care amândoi să fie de acord. Buna comunicare cu partenerul este cheia pentru soluţionarea oricăror probleme de educaţie parentală. O idee bună ar fi să creaţi o listă cu toate lucrurile pozitive care fac din dumneavoastră un bun părinte. Continuaţi cu o listă de tehnici parentale pe care dumneavoastră şi partenerul dvs. leaţi folosit, dar s-au dovedit a fi ineficiente. Dacă pe ambele liste apare aceeași strategie ineficientă, va fi mai uşor pentru amândoi să lucraţi la eliminarea acesteia, sau înlocuirea acesteia cu o nouă strategie în viitor. Ţineţi cont de faptul că obiectivul dvs. final este de a dezvolta un stil parental care funcţionează bine pentru dumneavoastră, ca și cuplu. Copiii ar trebui să înveţe de la părinţii lor cum să facă alegeri bune şi să se gândească la consecinţele comportamentului lor. Relaţia părinte-copil este una din relaţiile cele mai importante şi mai informative. Cum abordaţi problema educaţiei copilului dvs. ca un cuplu poate fixa așteptările copilului dvs. despre cum arată şi se simte o relaţie sănătoasă.
31

Părinţii eficienţi sunt cei care formează o echipă. Este mult mai ușor pentru copii să înţeleagă regulile, consecinţele şi recompensele în cazul în care sunt prezentate într-un mod consecvent, de la amândoi. O legătură iubitoare între parteneri va genera un mediu iubitor şi de susţinere în care să înveţe şi să crească copiii dumneavoastră. Consideraţi copilul un partener cu drepturi egale în familia dvs., nu o cantitate neglijabilă, atunci când este vorba de luarea unor decizii, mai ales când îl privesc direct. Invitaţil la masa negocierii atunci când trebuie soluţionată o problemă. Mai ales dacă este mai mare va putea să ofere şi el soluţii pentru problemă. E de preferat să nu daţi dvs. soluţia pentru problemă ci să provocaţi şi copilul să gândească. Soluţiile se vor da de toţi partenerii de discuţie, fiecare spunându-şi părerea. E de preferat pe cât posibil să nu vă certaţi pe "cine are mai multă dreptate" sau "cine oferă soluţia cea mai bună" (acestea sunt lupte pentru putere şi nu duc la nimic productiv sau benefic pentru relaţie). Soluţiile se pot scrie pe hârtie, scriindu-se avantajele şi dezavantajele fiecărei soluţii în parte iar decizia se va lua de comun acord, fără supărare. Este de preferat ca soluţiile să fie practice-concrete. În comunicare e foarte indicat să folosim empatia - adică să învăţăm să intrăm în pielea celuilalt şi să simţim ce simte el, să gândim ce gândeşte el, etc. Astfel e bine dacă ne punem întrebarea "Ce se va întâmpla dacă alegem soluţia X în loc de Y? Cum se va simţi celălalt? Cum mă voi simţi eu? Ce efecte negative pot apărea? Soluţia va rezolva în totalitate problema sau doar parţial?"18 Astfel părintele nu îi dă soluţii la problema copilului, nu îi impune ceva fără discuţii, nici nu îl pune într -o situaţie
18

http://www.sfatulmedicului.ro/Psihologia-cuplului/a-comunica_134

32

inferioară (chestionându-l la nesfârşit şi criticându-l dacă el consideră că nu a făcut bine)... ci îl ajută să se exprime, să se detensioneze şi să înveţe să îşi ofere singur soluţii. Copilul se simte important şi devine mai responsabil pentru deciziile şi faptele sale. 7. Abilitatea de a percepe copilul in mod realist Există unii părinți care îşi descriu copiii ca fiind unici și unii care îşi descriu copiii ca "dificili" sau "iuţi". Modul în care părinții îşi formează percepția despre temperamentul copilului lor poate influența dezvoltarea copilului lor. Percepțiile se formează pe baza comparaţiei cu alţi copii sau judecând temperamentul copilului, sau sunt influenţate de propriile așteptări și valori. Ceilalți factori care influențează percepțiile parentale ale copilului lor, în afară de așteptările lor includ opinii ale experților, cum ar fi medici pediatri, cărți și punctele de vedere ale rudelor. Noi credem că percepţiile părinţilor despre copii lor sunt esențiale pentru meseria de părinţi. Teoreticienii spun că percepțiile părinților asupra copilului lor influențează modul în care interacţionează cu copilul lor. Mai mult, modul în care părinții percep și răspund copilul lor este influențat de contextul familiei.19 Fiecare părinte încearcă să facă ce poate mai mult pentru dezvoltarea copilului, prin cărți, cursuri, grupuri de sprijin, observații personale, și conversații cu rudele și prietenii. Părinții pot discuta despre copiii lor cu alții și face comparații între copilul lor și alți copii, cu scopul de a judeca

19

Sarantos, S. Experiențe parental de dificultate: Un studiu despre cum percep părinții să răspundă la temperamentul copilului lor. Compania UMI, 1997, p.. 18-19

33

dacă comportamentele copilului lor sunt mult mai tipice sau unice. (Fig. 1). Cercetările sugerează că, copiii cu temperamente mai dificile, se vor descurca mai bine dacă părinții folosesc strategii parentale mai pozitive și receptive, mai degrabă decât strategiilor parentale bazate pe control. 20
asteptari experti familia de origine rude

carti

descrierile parintilor

temperamentul copilului

valorile parintelui

Figura 1. Cadrul conceptual: Percepţia părinţilor asupra temperamentului21

Percepția realistă a unui copil trebuie să se bazeze pe următoarele atitudini care ne sunt sugerate: • să îţi tratezi copiii ca indivizi cu minte proprie, • să vorbeşti cu copiii tăi despre gândurile, speranțele, ideile și sentimentele lor,

20 21

Idem, p.. 23 Idem, p.. 27

34

• să împărtășeti părţi din propria "viață mentală" cu copiii nu părţile care pot să îi tulbure, ci părţi care îi ajută pe copiii să își vadă părinții ca fiind fiinţe umane.22 Familia are un rol important în procesul de percepere a propriei persoane a copilului în mod realist. Formarea unei imagini realiste a copilului înseamnă a şti cine este, ce vrea şi ce poate. Formarea acestei imagini începe încă din copilărie, atunci când copilul devine conştient de corpul lui, de sentimentele, emoţiile, gândurile, abilităţile, aptitudinile şi valorile proprii. Perceperea corectă a copilului de către familie, şcoală, societate va duce la construirea imaginii de sine, adică la modul în care fiecare dintre noi se percepe pe sine însuşi. Familia trebuie să ofere un feed-back realist în ceea ce priveşte calităţile, punctele forte, posibilităţile şi aptitudinile unui copil. Este important să se formeze o imagine realistă în ceea ce priveşte structura caracterială, afectivă, trăsăturile de personalitate dominante a unui copil şi să contribuie în mod realist la procesul de autocunoaştere a copilului. Atribuirea calităţilor inexistente sau obsesiile legate de defecte proprii, pe care se tem că le-au transmis copiilor, sunt factori ce pun în pericol dezvoltarea sănătoasă a copilului. Comportamentul copilului trădează foarte uşor gradul de autocunoaştere şi imaginea de sine, prin felul în care acesta face faţă situaţiilor noi, modul în care reacţionează şi interacţionează cu cei din jur. De exemplu, copiii cu o imagine de sine pozitivă au mai multă încredere în ei, sunt optimişti şi duc la bun sfârşit sarcinile sau activităţile pe care le încep. Dimpotrivă, cei cu o imagine de sine negativă nu au încredere
22

Dewar, G. Should parents be friends with their kids? Parenting Science. 2013. Apud http://www.parentingscience.com/parents-be-friends.html

35

în forţele proprii, se tem de eşec şi au rezultate slabe la învăţătură. Conform studiilor, se poate ajunge la o stima de sine pozitivă a copilului cu multă răbdare din partea părinţilor. Este important ca familia să se adapteze la cerinţele fiecărui stadiu de creştere a copilului. 13 - 16 ani este vârsta care marchează tranziţia de la copilărie la adolescenţă. Înainte de 13 ani, copilul acţionează între limitele impuse de părinţi. Nu este încă destul de experimentat încât să acţioneze pe cont propriu şi să se situeze între propriile limite şi legi. După cum se ştie adolescenţa este una dintre cele mai frumoase dar şi cele mai tulburi perioade din viața unui om. Este o perioadă tensionată şi confuză, în care modificările fizice (hormonale) sunt maxime, iar cele psihice extrem de tumultoase. Este o perioadă de conflicte şi stres, tinerii căutându-şi identitatea personală. Pentru a atinge echilibrul superior al unui adult, trebuie să înceapă să distrugă echilibrul copilăriei. Acest proces necesită răbdare, implicare, emoţie. Este necesar ca familia să fie apropiată de copil şi să aibă o atitudine pozitivă dată de eventualele puncte slabe, eşecuri, situaţii neplăcute ale acestuia. Pentru o evaluare realistă a personalităţii copilului, există unele strategii de comunicare. Se poate porni de la aceste întrebări: - Cine sunt EU? - Care sunt calităţile şi defectele mele? - Care sunt reuşitele şi eşecurile mele, competenţele şi limitele? - Care este valoarea mea, în ochii mei, ai apropiaţilor mei, a persoanelor care mă cunosc? - Mă consider o persoană care merită simpatia, afecţiunea, iubirea celorlalţi sau, din contră, mă
36

îndoiesc adesea de capacităţile de a fi apreciat şi iubit? - Faptele mele sunt în acord cu dorinţele şi părerile mele sau, dimpotrivă, sufăr din cauza discrepanţei dintre ceea ce vreau să fiu şi ceea ce sunt? - Sunt împăcat cu mine însumi sau adesea nemulţumit? - Când m-am simţit mândru de mine, satisfăcut şi fericit? Pentru ca, copilul să reacţioneze adecvat din punct de vedere emoţional în diverse situaţii de viaţă, este important ca părinţii să formeze abilităţi emoţionale corecte şi realiste. Familia trebuie să reacţioneze empatic la emoţiile, sentimentele copilului la un moment dat. Empatia, inima îngrijirii copilului, este o abilitate socială ce face referire la a înţelege emoţiile şi sentimentele altora, urmată de a acţiune prosocială. Ea creează baza unei relaţii puternice, sănătoase, plină de încredere cu copiii. Aceştia învaţă să aibă încredere în emoţiile proprii şi cum să le trateze într-un mod pozitiv. Ei au tendinţa de a se comporta mai bine la şcoală, de a avea prietenii mai bune şi de a se reface mult mai repede în urma unor evenimente puternic emoţionale. Copiii care beneficiază de empatia părinţilor vor avea o dezvoltare armonioasă. Deoarece fiecare decizie pe care o luăm influenţează direcţia în care va merge viaţa noastră, încă de la cele mai mici vârste, este recomandabil ca părinţii să înveţe copiii să facă alegeri, să analizeze posibile soluţii, să se gândească la consecinţele pe care acestea le-ar putea avea şi să decidă, în final, ce este mai bine pentru ei.

37

8. Abilitatea de a analiza in mod corect realizarile copilului Oamenii sunt unici, nici măcar gemenii nu sunt identici, fiecare având o individualitate biologică, de trăsături psihologice şi sociale proprii. Este vorba de o personalitate proprie, de conduite, gânduri, emoţii stabile pe o perioadă mai lungă. Totuşi, în cursul vieţii, personalitatea suferă transformări notabile, puţine caracteristici rămânând constante (temperamente, talente - ceea ce este în general înnăscut). Talentele sau disponibilităţile native spre un domeniu, se referă la înclinaţiile fiecărui copil spre tehnică, artă, sport, matematică, literatură, informatică. Sunt copii foarte buni la fizică, matematică şi ajung la olimpiade; copii care participă la întreceri sportive şi ajung să obţină medalii chiar la nivel internaţional; copii care scriu poezii, creaţii literare, însă există şi copii, indiferent de vârstă, sex, situaţia economică a familiei, care au probleme cu studiul şcolar. Aşteptările părinţilor trebuie să fie corelate cu vârsta şi capacităţile copiilor. Dacă aşteptările sunt prea mari, copilul este expus sentimentelor de eşec sau inutilitate. Dacă părinţii au aşteptări prea mici de la copil, nu îi pot oferi stimularea necesară pentru o dezvoltare armonioasă. Aptitudinile/talentele rămân în stare latentă până când încercarea unor activităţi le scot la suprafaţă. Educatorii ştiu să le identifice interpretând îndemânările copiilor afişate în jocurile specifice vârstei. Chiar şi la vârsta adultă mai descoperim încă talentele ascunse. Nu contează că avem un singur talent sau mai multe, că avem mai puţine sau mai multe talente decât ceilalţi, că nu avem aceleaşi talente orice ar fi, fiecare dintre noi este unic şi valoros în felul său.

38

Educaţia are menirea de a corecta trăsăturile exagerate, deplasate mult spre o extremă sau alta. Educaţia nu presupune ştergerea trăsăturilor native şi imprimarea altora noi. Educaţia stimulează sau inhibă caracteristicile psihice, echilibrându-le şi pregătindu-l pe viitorul adult pentru a se armoniza cu societatea în care trăieşte, aşa încât să se manifeste în siguranţă, fără a-i încălca regulile. Educaţia asigură însuşirea atitudinii corespunzătoare condiţiei de om civilizat, capabil de reuşită personală, fără a periclita reuşita semenilor săi. Astfel, copilul între 6-7 ani/10-11 ani poate învăţa orice sport: mersul pe bicicletă, înot, patinaj, handbal etc, cu condiţia ca el să fie susţinut şi stimulat în acest sens. Şcoala creează condiţii noi favorizante pentru dezvoltarea gândirii copilului determinând un proces important în cunoaşterea lumii înconjurătoare. Copilul îşi însuşeşte pe parcursul acestei perioade un mare volum de cunoştinţe, dezvoltându-şi concomitent modalităţi noi de înţelegere. Astfel se dezvoltă o serie de calităţi ale cunoaşterii cum ar fi: observarea atentă, atenţia, exprimarea cursivă a ideilor, imaginaţia reproductivă, dezvoltarea memoriei, a limbajului. Dezvoltarea gândirii este condiţionată şi strâns legată de dezvoltarea limbajului, dar şi de dezvoltarea experienţei cognitive directe – senzaţii, percepţii, reprezentări. În contextul şcolii, notele sunt o modalitate de evaluare a prestaţiei copiilor la şcoală dar şi pentru a le întări respectul de sine, pentru a-i învăţa pe copii să facă faţă competiţiei, să îi ajute să înveţe din greşeli şi să le formeze motivaţia şi rezistenţa. Din acest punct de vedere cel mai important lucru pentru părinţi - este să îşi motiveze copiii să se implice în activitatea de învăţare, indiferent de note.
39

Uneori, prinşi de realizările copilului vostru, este dificil ca părinte să nu creşteţi şi mai mult aşteptările pe care le aveţi. Dacă comunicaţi în mod conştiincios cu copiii voştri, sunteţi totuşi mai sensibili probabil faţă de nivelul de stres acumulat şi, prin urmare, puteţi să vă schimbaţi şi aşteptările pe care le aveţi faţă de ei. Puteţi să vă ajutaţi copiii să se simtă motivaţi fără să simtă o anxietatea care nu este rezonabilă. 9. Abilitatea de empatizare cu copilul Empatia este capacitatea de a te putea pune în locul altcuiva, de a simţi ceea ce simte el şi a înţelege perfect stările sale şi modul de gândire. Această abilitate este esențială, de ea depinzând întreaga capacitate de a răspunde nevoilor copilului. Îngrijorarea reală faţă de ceea ce se întâmplă cu copilul este semnul existenţei empatiei. Un părinte empatic cu copilul va înţelege toate trăirile copilului şi recunoscându-i-le, le va legitima ajutându-l astfel pe copil să și le integreze, să devină parte din identitatea lui, la care are dreptul şi care este respectată de ceilalți. Bucuria/tristeţea unui copil, provocate de lucruri care pentru adult nu au nici o importanţă, sunt tot atâtea situaţii în care părintele îşi poate valorifica empatia ce o are faţă de copil. Empatia îl ajută pe părinte să înţeleagă nevoile copilului fără ca acesta să le exprime cu claritate, să le revendice. Cu cât copilul este mai mic sau cât este mai incapabil să-şi exprime clar nevoile, cu atât este mai salvatoare capacitatea empatică a părintelui. Această abilitate presupune a da nume gândurilor şi sentimentelor copilului. Neglijarea trăirilor copilului,

40

nelegitimarea lor de către părinte, înseamnă refuzarea identităţii lui, a existenţei lui. Abilitatea empatică a părinţilor cu proprii copii se leagă în mare măsură de capacitatea de a-şi reaminti propriile trăiri din copilărie, sentimentele pe care le-au încărcat atunci când au suferit diverse forme de abuz. Majoritatea părinţilor însă care provin din aceste copilării abuzate nu-şi mai pot aminti sentimentele şi trăirile devastatoare avute căci acestea au fost adânc refulate în inconștient. În consecinţă, în relaţia cu copilul, ei nu pot rezona la sentimentele acestuia şi nu le pot accepta. Unii părinţi spun: ”şi ai mei m-au bătut și astfel au făcut om din mine.” Dar ei au fost victime ale unor părinţi abuzivi şi sunt la rândul lor maltratanţi cu copilul lor. Dacă nu înţelegi şi nu te preocupă trăirile copilului, suferinţa lui, a-i aplica diferite rele tratamente poate deveni o rutină. Abilitatea de a se pune în locul copilului, înţelegerea modului în care acesta experimentează situaţiile şi nevoile, este decisivă pentru gradul în care părintele este capabil să răspundă copilului, nevoilor sale şi să se abțină de la revărsarea frustrărilor vieții zilnice, a stresului asupra copilului. Capacitatea de a-şi face griji realiste în ceea ce priveşte copilul este importantă pentru rolul părintelui şi determină capacitatea de a îngriji copilul atât fizic cât şi emoțional. Dacă părintele are empatie pentru copil, se simte îngrijorat în mod real, în timp ce lipsa empatiei va fi o trăsătură continuă, înrădăcinată în personalitate, ce poate afecta întreaga funcţionare paternă. De obicei, empatia este legată de abilitatea de a fi în legătură cu cineva şi de a-şi reaminti propriile experienţe şi
41

sentimente. Ea este dependentă la rândul său de atașamentul timpuriu al părinților. O componentă importantă a adoptării şi executării rolurilor paternale, capacitatea de empatizare, permite armonizarea interrelaţiilor familiale. Relația empatică a părinţilor cu copiii are trei elemente: - Abilitatea de a face diferența și de a numi gândurile şi sentimente copilului; - Abilitatea de a prelua rolul mintal al acestuia, de a se pune în locul lui; - Abilitatea de a răspunde în concordanţă cu sentimentele copilului. Părinții pot prin empatia paternală să presimtă şi să anticipeze cel mai corect reacţiile copiilor lor în anumite situații, precum şi să se "pătrundă" emoţional de suferințele, eşecurile, bucuriile şi succesele acestora.

42

Lucrare realizată de Stanislav Cebanenco
43

10.

Abilitatea de a răspunde nevoilor copilului Ani de cercetare în dezvoltarea copilului au identificat opt cerințele esențiale pentru ca, copii să deveni adulți fericiți şi de succes. Copiii dumneavoastră au nevoie de: 1. Securitate, trebuie să se simtă în siguranță şi nevătămaţi. Acest lucru înseamnă să le acoperiţi nevoile de bază de supraviețuire: adăpost, hrană, îmbrăcăminte, asistență medicală și protecție. 2. Stabilitate, aceasta vine de la familie și comunitate. În mod ideal, o familie rămâne împreună într-o gospodărie stabilă, dar în cazul în care acest lucru nu se întâmplă, viața copilului dumneavoastră trebuie să fie cât mai puțin perturbată posibil. Copiii și familiile ar trebui să fie, de asemenea, parte din unități mai mari pentru a le da un sentiment de apartenență și continuitate culturală. 3. Consecvenţa - părinții trebuie să îşi sincronizeze stilul parental. Nu e bine să se declare "polițistul bun, polițistul rău." Valorile importante nu ar trebui să fie modificate ocazional sau pentru comoditate. 4. Sprijin emoţional - părinții ar trebui să faciliteze încrederea, respectul, stima de sine, și, în cele din urmă, independența copiilor. 5. Dragostea - dacă declari și le arăţi că îţi iubeşti copiii, poate ajuta la depășirea aproape oricărei "greșeli" parentale pe care ai putea-o face. Chiar și atunci când copiii nu ascultă, sunt înfuriaţi, frustraţi, și răzvrătit împotriva ta, ei trebuie să știe că îi iubeşti și că îi vei iubi mereu. 6. Educație, asiguraţi-vă că ai dumneavoatră copii obțin cea mai bună educație pentru viitorul lor. Aceasta, desigur, include școala. Dar include, de asemenea, şi lecții prețioase despre viața pe care tu le oferi în timpul pe care îl petreci cu ei.
44

7. Model de viaţă pozitiv - părinții sunt primele și cele mai importante modele pentru copii lor. Fii genul de persoană care doriți să devină. 8. Structura - copii au nevoie de reguli, graniţe și limite. Fără ele, copiii sunt obligați să fie adulți înainte de a fi gata şi îşi pierd respectul pentru tine și alți adulți. Timpul este soluția miracol pentru cele mai multe dileme de părinte. Timpul petrecut cu copiii dumneavoastră vă oferă posibilitatea de a răspunde la toate nevoile esențiale ale copiilor tăi. Dacă nu petreceţi suficient timp cu copiii sau nu e calitativ, îi privaţi de o parte sau de toate nevoile lor. La fel de important, a nu petrece suficient timp cu copiii dumneavoastră sau a o face în mod inadecvat vă privează de privilegiile parentalităţii. Copiii au drepturi. Acesta este un set de lucruri pe care toți copiii și tinerii ar trebui să le aibă, indiferent de vârstă sau de unde sunt. Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului este un tratat internațional (acord), care oferă copiilor și tinerilor peste 40 drepturi majore ale omului. Aceasta a fost semnată de către toate statele membre (țările) ONU, cu excepția Statelor Unite și Somaliei. Unele drepturi ale Convenției au fost scrise mai ales pentru copiii care au nevoie de protecție suplimentară faţă de rele tratamente sau de discriminare, inclusiv copii cu dizabilități, copii care locuiesc departe de casă, tinerii refugiați, și copii în conflict cu legea. Toți copiii au dreptul de a fi ascultaţi și luaţi în serios. Articolul 12 din Convenția ONU spune că orice copil care are o opinie are dreptul de a se exprima în toate aspectele care-l afectează, și că punctele lor de vedere trebuie să fie luate în serios, ținând cont de vârsta și gradul lor de maturitate.
45

11. Abilitatea de a-si stăpâni propria durere si frustrare fără a se răasfrânge asupra copilului Această abilitate se referă la căile prin care părinții îşi manifestă frustrarea şi agresiunea, precum şi de felul în care aceasta se răsfrânge asupra copilului. Este vorba de expresia verbală şi fizică a frustrării şi a agresiunii şi cuprinde atât frustrarea şi agresiunea provocate de copil, cât şi de alți factori din viața lor. Rolul părintesc presupune un anumit grad de abilitate de a tolera conflictele și frustrarea. Este inevitabil ca și copiii să-i frustreze pe părinți. Când abilitatea de a-şi stăpâni conflictul şi frustrarea este limitată, conflictele şi frustrarea între părinţi, la fel ca şi cele avute în afara familiei, pot să se răsfrângă asupra copilului. Unii părinţi au o atitudine de agresiune continuă față de orice şi oricine. La multi dintre aceştia se poate observa o comportare prin care provoacă copilul la o reacție violentă, atunci când acesta manifestă o formă de comportament pe care însuşi părintele a provocat-o. Unii pot părea a fi foarte controlaţi în ceea ce priveşte agresiunea. Pot fi chiar convinşi că este drept să pedepsească copilul şi îşi pot justifica cu tărie folosirea violenței față de copil. O relație conjugală conflictuală, experiența lipsurilor sau conflicte în muncă şi șomajul pot să se răsfrângă asupra copilului, el fiind prezent, disponibil, fără apărare, uneori chiar provocator, făcut parcă pentru a fi paratrăsnet în asemenea situații. Pe baza celor exprimate anterior, putem spune, că în cadrul relațiilor părinţi-copii, climatul familial joacă un rol decisiv. Climatul familial caracterizează grupul familial, ca grup social mic, cuprinzând ansamblul de stări psihice, moduri
46

de relaționare interpersonală, atitudini, nivel de satisfacție, etc. Acest climat, care poate fi pozitiv sau negativ, se interpune ca un filtru între influențele educaționale exercitate de părinți şi achizițiile psiho comportamentale realizate la nivelulpersonalității copilului, trăsăturile psihocomportamentale ale copilului fiind influențate de trăsăturile pe care le are familia în care trăiește. Se pot diferenția, în funcție de caracteristicile şi trăsăturile climatului familial două tipuri: - Familii stabile, cu o anumită constantă a vieții de familie, în care se respectă ferm unele principii şi norme de viață, de activitate; - Familii instabile, marcate de schimbări permanente ale modului de viață. Se poate stabili şi o tipologie familială în funcție de gradul de libertate de acțiune acordată copilului: - Familii reprimatoare, care înăbuşă spiritul de independență al copilului; - Familii liberale, care dezvoltă inițiativele copilului. Astfel vedem că de o importanță deosebită, în relația filială, este componenta afectivă, respectiv "căldura" sau "răceala emoțională", "răutatea" sau "bunătatea", "duritatea" sau "gingăşia" care îmbracă şi colorează activitatea de îngrijire, comunicarea verbală şi jocul cu copilul, raportul dintre toleranța, înțelegere, blândețe şi intoleranța, coerciție şi severitate în procesul cotidian de educație al copilului, ca şi raportul dintre permisivitate şi interdicție în reglarea tendințelor, trebuințelor şi dorințelor copilului. Relația părinţi-copii trebuie să fie cât mai bine adecvată la individualitatea copilului și la specificul situațiilor, pentru a avea valenţe formative pozitive. Unidimensionarea şi
47

excesul pot avea efecte negative asupra desfășurării procesului de formare a personalității copilului. "O relație centrată pe hiper protecţie și dragoste sufocantă conduce în timp la construirea unei personalități slabe, lipsită de inițiativă, pasivă, abulică, debusolată şi fară mijloace psihice proprii de întâmpinare şi abordare a eventualelor obstacole ale vieții. O atitudine hiper evaluativă şi hiper laudativă favorizează apariția îngâmfării, a complexelor de superioritate, a egoismului, individualismului şi disprețului pentru cei din jur. La rândul său, o relație creată univoc pe hiper severitate şi hipercoercitie va determina construirea unei structuri fie timorată şi depresivă, fie irascibilă, răutăcioasă, răzbunătoare, rigidă. O atitudine depreciativă, minimalizatoare și anihilistă va favoriza instalarea neîncrederii în sine şi formarea complexelor de inferioritate, cu consecințe nefaste asupra adaptării şi integrării mai întâi în activitatea şcolară, iar mai târziu, în viața socială". Este considerată optimă, din punct de vedere psihologic, relația în care ambii părinți îşi sincronizează, în limitele raționale, tratamentul aplicat copilului. O sincronizare perfectă, este evident imposibilă, firile celor doi părinţi fiind sensibil diferite, însă o corelare cât mai strânsă, obținută chiar prin efort deliberat, se impune cu necesitate. Disocierea şi discordanța comportamentală a părinţilor în relația cu copilul se poate manifesta în două forme: mama hiper protectoare şi tatăl exigent sau mama hiper exigentă şi tatăl hiper tolerant. Când se întâmplă asta, copii pot aborda moduri preferențiale de relaţionare cu fiecare dintre părinți: afecțiune şi atracție față de unul, indiferență, răceală sau
48

chiar apatie față de celălalt. Aceste relaționări induc în sfera inconştientului anumite tensiuni latente, care în anumite situații pot răbufni într-un conflict deschis între părinți şi copii. Nu există o altă relație interpersonală cu o încărcătură psihologică la fel de puternică şi de complexă ca relația dintre părinți și copii. Pecetea pe care părinții o lasă asupra structurii şi profilului spiritual-moral al personalității propriilor copii se menține toată viața. Datorită locului pe care-l ocupă părintele în sistemul relațional al copilului, acesta din urmă va tinde spre o anumită idealizare a celui dintâi și corespunzător, va emite exigențe deosebite în ceea ce privește statutul lui social și moral. Influența imaginii parentale asupra formării personalității copilului se poate realiza în principiu, sub două forme: a) forma consonantă, împingând evoluția personalității copilului în direcția descoperirii şi identificării cu modelul parental. "Modelul parental ideal se caracterizează prin înalt nivel de organizare şi coeziune, echilibru, nivel înalt de adaptare şi integrare, cadru relațional optim, afecțiune, sprijin, colaborare, cooperare, etc."; b) forma disonantă, impunând evoluția personalității copilului în direcția îndepărtării sau negării modelului parental prin: - Hipercompensație pozitivă, copilul tinzând să depăşească valoric imaginea şi statutul părinților; - Hipercompensație negativă, copilul tinzând să anuleze statutul părinților, conştientizându-şi capacitatea de a-l atinge.

49

Lucrare realizată de Varlam Anda Georgiana
50

12. Abilitatea de a- i oferi copilului experienţe noi, de a-l stimula cognitiv şi afectiv Este important să înțelegem că experiențele nu se întâmplă doar creierului copilului. Experiența este produsul unei interacțiuni continui, reciproce între mediul înconjurător și creier. 23 Rolul crucial al părinţilor aici este de a pregăti mediul sigur și de a stimula suficient pentru a face copiii să crească punct de vedere fizic și mental. Desigur, orice experiență dată poate varia foarte mult în condiții identice de mediu, în funcție de istoria, de maturizare, și de starea creierului individului. Oricum trebuie să producem cât mai multe experiențe posibil pentru a maximaliza dezvoltarea creierului copilului. Părinții sunt cei care pot prezenta copilului informațiile corespunzătoare pentru a procesa aceste informații care rezultă din experiență. Impactul experienței asupra copilului și creierul lui nu este constant pe tot parcursul vieții deoarece sensibilitatea creierului la experienţă variază, dar putem proclama că vârstă mai mică este perioada sensibilă când experiențele au cel mai puternic impact asupra copiilor și asupra dezvoltării lor mentale. Pe măsură ce copiii intră în a doua jumătate a lor primul an de viaţă, memoria lor să devină explicită.24 Acela este punctul de la care trebuie să începem influența pozitivă asupra lor. Ca adulţi vor acționa și vor influenţa conținutul memoriei lor. Deci, trebuie să ne dăm seama de puterea noastră părintească de influență asupra copiilor noștri și consecințele sale. Stimularea cognitiv se referă la memorie, înțelegere, analiză, deducere, inducere. Dar, la începutul tuturor
23

Kuhn, D. , Siegler, R. Handbook of Child Psychology, Cognition, Perception, and Language, John Wiley & Sons, Inc. Hoboken, New Jersey, 2006, p. 13 24 Idem, p. 14

51

proceselor cerebrale menționate stă percepția. Copilul percepe un simplu eveniment de lansare oferit de părinte care ar trebui să încerce mereu să îmbogățească dezvoltarea cognitivă şi a limbajului copiilor lui prin implicarea copiilor în activități care promovează învățarea. Deci, părinții ar trebui să înconjoare copiii lor de cărți și jucării educative, care vor lăsa amprente pozitive asupra creierului lor până în adolescența târzie, aşa cum a arătat un studiu de cercetare de desfăşurat pe durata a două decenii. Oamenii de ştiinţă au descoperit că cu cât primeşte mai multă stimulare mentală un copil în jurul vârstei de patru, cu atât vor fi mai dezvoltate fi în deceniile următoare părțile creierele lor dedicate limbii și cogniţiei. 25 Dar noi nu trebuie să uităm că totul se învață prin emoţii. "Dezvoltarea emoțională nu este doar fundamentul pentru capacități importante, cum ar fi intimitatea şi încrederea", spune Stanley Greenspan, profesor clinic de psihiatrie şi de pediatrie de la George Washington University Medical School şi autorul noii cărţii complete „Construirea Minţilor Sănătoase”. "De asemenea, este fundamentul inteligenței și o gamă largă de abilități cognitive. La fiecare stadiu de dezvoltare, emoțiile sunt primele, și învățarea faptelor de și abilitățile urmează. "26 Bruce Hood, un psiholog experimental, care este specializat în neurostiinta cognitivă a dezvoltării la Universitatea din Bristol, a declarat că sfatul său pentru

25

Jha, A. Childhood stimulation key to brain development, study finds. The Gurdian, 2012. Apud http://www.guardian.co.uk/science/2012/oct/14/childhood-stimulation-key-brain-development 26 Tuckeer-Drob, E, Paige Harden K. Early childhood cognitive development and parental cognitive stimulation: evidence for reciprocal gene environment transactions. Development Science, 2011, p. 1-10. Apud http://homepage.psy.utexas.edu/homepage/group/TuckerDrobLAB/website/pdf/TuckerDrob%20&%20Harden%20%28in%20press,%20Developmental%20Science%29%20Reciprocal%20 G-E%20Transactions.pdf

52

părinți era doar să fie "binevoitori cu copii voştri. Dacă nu îi creşti într-o cutie de carton, fără nici o stimulare sau de interacțiune, atunci ei vor fi, probabil, foarte bine. "27 Copilul se naște, trăiește primii ani de viață, se dezvoltă și se formează în mediul familial. Acesta este liantul dintre copil și societate, având rolul primordial de a asigura condițiile prielnice trecerii prin etapele de dezvoltare ale copilăriei. Copilul se integrează în relațiile sociale, prin relațiile sale cu mama, cu tata și cu frații. Astfel el se apropie de societate, își cunoaște valoarea și începe să-și formeze imaginea de sine. Din punct de vedere al dezvoltării individuale familia oferă climatul de siguranță afectivă necesar dezvoltării componentelor personalității atât la vârste mici cât și mai târziu, ca factor de echilibru și compensare în rezolvarea problemelor sociale. Este primul mediu de creștere și dezvoltare intelectuală, motivațională, afectivă, estetică și morală. Pentru copil, relațiile din familie sunt exercițiul școlarizării și modelul viitorului. Copilul poate avea încredere în ceilalți și în sine aici mai mult ca în orice alt mediu. Familia are funcții de: - supraviețuire şi securitate (asigurând nevoile de bază, hotărând dimensiunile ei, menţinând sănătatea, furnizând asigurarea financiară); - dezvoltare socială și emoțională a membrilor ei prin sprijin în perioade de stres, educație, compensații, protecția de influențe nedorite din exterior; - educarea copiilor (valori morale, culturale, dezvoltarea personalității, socializare)
27

Lipari, J. Stimulating Emotional and Intellectual Growth in Children. Community of Mindful Parents. Apud http://www.communityofmindfulparents.com/stimulating-emotional-andintellectual-growth-in-children/

53

Astfel se urmărește mai ales dezvoltarea într-un cadru cât mai prielnic al copilului. În cazul în care familia este dominată de violență și conflict, creşterea și dezvoltarea copilului nu mai constituie un factor pozitiv cu rezultate optime. Brazelton și Greenspan identifică nevoile copilului ca fiind nevoi de: - A avea relații emoționale calde și stabile - A fi protejat fizic, de a avea siguranța și o viață regulată - Experiențe adaptate nivelului de dezvoltare a copilului - Limite, de viață structurată și de responsabilități adecvate nivelului de dezvoltare - A trăi într-o comunitate stabilă și de a beneficia de sprijinul și cultura acesteia - A avea un viitor protejat. Va fi receptivă la nevoile copilului și va face tot ce îi stă în putere pentru a-i asigura o creștere normală atât fizică cât și moral-spirituală, psihologică și intelectuală - o familie cu valori şi respect mutual între parteneri.

54

Lucrare realizată de George Bizgu
55

13.

Abilitatea de a-şi dovedi dragostea faţă de copil Aşa cum în orice trebuie să fie o măsură şi copiii trebuie iubiţi cu acea iubire creştinească echilibrată. Iubirea necontrolată, patologică, pe care din nefericire unii părinţi o nutresc faţă de copiii lor, devine principala cauză a ignorării problemelor lor de comportament. Văd numai calităţi în vlăstarele lor şi cele mai mari obrăznicii le consideră virtuţi sau, dovezi de inteligenţă. Ideea că nu trebuie să le arăţi copiilor tăi că-i iubeşti tradusă prin expresia, “copii trebuie sărutaţi numai când dorm” - ca să nu se răsfeţe şi să nu-i mai asculte pe părinţi, exista în multe familii până acum câţiva ani. Dar dragostea faţă de copii poate fi un ajutor în formarea lor, nu o piedică. Comportamentul unui copil crescut cu dragoste este mult mai uşor de corectat. Astfel, dacă nu răspunde cerinţei noastre atunci când încercam să-l învăţăm să facă un lucru să-i formăm o deprindere de comportament, vor fi suficiente numai schimbarea tonului vocii şi o atitudine mai rece şi mai distantă faţă de el ca să înţeleagă că a greşit, iar teama de a pierde dragostea părinţilor săi îl va face să nu mai repete greşeala respectivă. Este mult mai uşor să influenţezi un copil care ştie că este iubit, decât un copil la care s-a strigat de când era mic, căruia părinţii nu i-au adresat vorbe bune, deoarece primul are ce pierde, pe când al doilea nu. Pericolul formării unui copil gen D-l Goe, din literatura românească, răsfăţat şi needucat, nu vine de la manifestarea iubirii faţă de el, ci de la faptul că părinţii l-au tratat ca pe o jucărie, s-au amuzat de el de când era mic, i-au făcut toate poftele fără să-i ceară nimic, au uitat că ei sunt cei care trebuie să-l înveţe să se adapteze la lumea în care trăieşte, şi nu cei care să se lase conduşi de capriciile copilului.
56

Familia reprezintă primul univers al copilului, contactul său cu lumea. Astfel atmosfera din familie îl va influenţa puternic pentru toată viaţa. Unele cercetări au demonstrat că plantele cresc mai rapid şi se dezvoltă mult mai bine într-un mediu în care trăiesc oameni calzi, echilibraţi şi unde au parte de atenţia celor care le cultivă. Le place chiar să se vorbească cu ele şi ”să asculte” o muzică armonioasă. Ştim deci că plantele şi animalele reacţionează puternic la iubirea celor din jur, dar acest lucru se întâmplă cu atât mai mult cu un copil. De aceea copilul va avea nevoie de iubirea, căldura sufletească şi armonia lumii în care vine şi în care va trăi. Pentru un copil, părinţii lui sunt cele mai dragi şi importante fiinţe, scutul lui de protecţie faţă de o lume necunoscută, deci străină şi ameninţătoare. Atâta timp cât el îi simte pe părinţi aproape, uniţi şi în bună înţelegere, va fi ocrotit şi fericit. Familia trebuie să fie pământul ferm în care copilul îşi va fixa adânc rădăcinile pentru a creşte ca un copac puternic, capabil să înfrunte furtunile vieţii. Pământul ferm reprezintă doi părinţi hotărâţi să accepte fără să se plângă, toate greutăţile şi sacrificiile pe care le presupune creşterea unui copil. Primul lucru pe care trebuie să-l accepte sunt schimbările pe care copilul le aduce în viaţa lor. Asta înseamnă să fie pregătiţi să răspundă nevoilor copilului lor, să nu li se pară greu să se trezească noaptea sau să-şi lase orice lucru început pentru a se ocupa de copil. Nu e suficient să vorbeşti frumos doar cu copilul tău, ci trebuie s-o faci cu toate persoanele din jurul lui. Dacă părinţii se ceartă, strigă unul la altul în faţa copilului, tensiunea dintre ei i se va transmite şi lui şi va deveni irascibil. Deci nu numai felul în care i se vorbeşte unui copil este important, ci şi ambianţa din jurul lui. Dacă părinţilor le place să asculte
57

muzică, trebuie să facă acest lucru şi în prezenţa copilului, dar numai dacă intensitatea sunetului este moderată. Oricum, se ştie că o muzică armonioasă, care induce o stare de relaxare, este binevenită şi pentru copil la orice vârstă. Muzica rebelă, exprimată pe puţine note muzicale, care se repetă până la exasperare, cu volum ridicat, va fi foarte supărătoare pentru copil, îl va irita. Acelaşi efect îl are o astfel de muzică şi asupra oamenilor mari, fără ca ei să-şi dea seama. Vedem acum în jurul nostru destui copii nervoşi, irascibili, agresivi, încăpăţânaţi. Cauza o reprezintă comportamentul părinţilor care îşi descarcă nervii pe copii sau cel puţin în faţa lor, făcându-i să se simtă nedoriţi, neimportanţi, o povară pentru ei. Un copil echilibrat, senin, fericit este rezultatul unei familii în care părinţii îşi asumă greutăţile. Acest gen de părinţi se simt răsplătiţi pentru toate eforturile făcute cu creşterea copilului lor atunci când ajung acasă şi îi văd bucuria manifestată cu tot corpul. O relaţie apropiată părinţi-copii nu trebuie să însemne pierderea autorităţii părinţilor. Este normal ca în acţiunile şi alegerile pe care le fac, copiii să ţină seama de sfaturile părinţilor. Părinţii, la rândul lor, aceştia sunt datori ca, bazându-se pe experienţa lor, să-şi sfătuiască copiii pentru a încerca să-i ferească să facă greşeli.

58

Lucrare realizată de Stanislav Cebanenco
59

14.

Abilitatea de a-şi recunoaşte greşelile O veche zicală spune „a greşi e omeneşte”. Totuşi ne e greu să recunoaştem când greşim. S-ar putea să fie pentru că societatea noastră este plină de exemple de oameni, evident vinovaţi de anumite acţiuni, dar care, într-un mod la fel de evident, aruncă vina asupra altora sau nu-şi asumă nicio responsabilitate. Vedem că se întâmplă foarte rar ca cineva să iasă în public şi să afirme: „Aceasta este numai vina mea şi îmi asum în întregime consecinţele acţiunilor mele”. Societatea noastră este devotată ideii de „salvare a aparenţelor” prin orice mijloace necesare. Se consideră a fi ruşinos şi scandalos a recunoaşte în faţa altora ca ai greşit. Psihologii specializaţi în probleme de familie se confruntă cu aceeaşi problemă în relaţiile soţ-soţie, părintecopil. În general, părinţii se plâng de faptul că nu-şi pot educa copiii în a recunoaşte când aceştia greşesc. Mike Riera (un nume cu greutate în ceea ce priveşte educarea părinţilor şi eficientizarea relaţiilor părinte-copil în SUA) menţionează în una dintre cărţile sale sugestiile pe care le da părinţilor care se confruntă cu această problemă. El îi sfătuieşte că poate un prim pas în educarea copiilor în acest sens (de a-şi recunoaşte propriile greşeli) ar fi acela ca ei înşişi să recunoască momentele când au greşit. Psihologul recunoaşte că, de cele mai multe ori, răspunsurile au fost de genul: ”Nu vreau să renunţ la autoritatea pe care o am în casă. Dacă recunosc că am greşit, voi părea slab şi vulnerabil”. Poate că au dreptate, dar greşelile, oricum, sunt ceea ce ne fac umani. Eşti mult mai eficient ca părinte, dacă îi arăţi copilului tău că eşti capabil să-ţi mărturiseşti greşelile şi să înveţi din ele pentru a merge mai departe, într-o direcţie mai bună. Totul se va întoarce împotriva ta dacă dai impresia că tu
60

nu greşeşti niciodată, iar dacă faci asta, este cel mai rău lucru care se poate întâmpla... pentru că şi asta participă la modelarea caracterului. Copilul te urmăreşte şi învaţă de la tine. Poţi vorbi copilului tău despre greşelile pe care le-ai făcut după această reţetă. Recunoaşterea acestora nu trebuie să însemne conversaţii lungi şi plictisitoare despre cât de greu este să fii părinte. Mai degrabă, poţi spune ceva de genul: „Dragul meu/Draga mea, acum că m-am mai liniştit şi am avut timp să mă gândesc la asta, recunosc că am greşit când ţi-am interzis să... (te mai joci la calculator sau să ieşi cu prietenii în weekend), doar pentru că ai refuzat să-ţi faci temele. Data viitoare, voi încerca să fiu mai calm (ă) înainte de a lua decizii. Acum, hai să vedem ce-i cu tema aceea!” Cuvintele: „îmi pare rău”, pot fi cele mai grele rostite vreodată. Totuşi tu, ca părinte, transmiţi mult mai mult: „Te iubesc”, „Te respect”, „Sunt şi eu om”. Părinţii nu sunt perfecţi... ei greşesc. Dar adolescenţii nu vor părinţi experţi, care să ştie toate răspunsurile şi care să poată rezolva orice problemă. Ceea ce vor ei sunt părinţi care să îmbrace rolul de consultant; adolescenţii simt nevoia să ştie că pot conta pe părinţi că le vor fi aproape atunci când vor explora noi experienţe şi se vor confrunta cu noi provocări în proprii lor termeni. Dai un exemplu bun când spui: „Am greşit şi îmi pare rău”. Să-ţi asumi responsabilitatea pentru greşelile tale este important; cere-ţi scuze pentru ele; învaţă din ele, astfel încât să nu le mai repeţi. Teama adolescenţilor faţă de pedeapsă, ruşine sau respingere face să le fie şi lor greu să-şi recunoască greşelile. O legătură strânsă cu părinţii îi poate face pe aceştia să nu le mai fie atât de greu să recunoască
61

faptul că au greşit şi totodată îi poate face să înveţe din greşelile lor. Ei trebuie să înveţe că a face greşeli nu înseamnă că ei sunt răi, proşti sau incapabili de a fi iubiţi. Pur şi simplu înseamnă că sunt şi ei oameni. Procedează corect data viitoare. Aşteaptă până când te calmezi. Începe o discuţie cu copilul tău, mai târziu seara, când şi el s-a liniştit şi e pregătit să staţi de vorbă. Respiră adânc şi urmează aceşti paşi: 1. Discută cu empatie – e bine să aveţi o discuţie din perspectiva adolescentului. Poţi spune: „Pun pariu că nu-ţi sunt cea mai dragă persoană din lume momentan” sau „Probabil că eşti foarte supărat pe mine pentru ceea ce am făcut”. Astfel le vei confirma trăirile şi vei arăta că înţelegi şi recunoşti că acţiunile tale nu au fost din cele mai lăudabile. 2. Poartă conversaţia ca pe o discuţie, nu o confesiune. Rezumă-te la propriile sentimente de vinovăţie şi fă conversaţia să fie doar despre tine. Nu devia de la subiect, dând explicaţii interminabile sau cerându-ţi scuze la nesfârşit; acestea nu sunt decât justificări deghizate. Recunoaşte-ţi direct greşeala, apoi permite-i adolescentului să-ţi răspundă. 3. Fă un plan. Spune-i cum ai de gând să eviţi problema în viitor. Cere-i sugestii copilului tău şi ascultă-l. Asigură-te ca amândoi v-aţi învăţat lecţia şi că aţi căzut de acord asupra unui plan viitor. Conform specialiştilor, aşadar, părinţilor le este foarte greu să-şi recunoască greşelile, pentru că le este teamă să nu devină slabi în ochii copiilor. Dar, acest lucru se poate schimba. Să înveţi să-ţi ceri scuze şi să-ţi recunoşti greşeala este o lecţia de care va beneficia copilul în viitor, sub multe aspecte, deoarece cu această atitudine se formează diferite valori ale dezvoltării personale:
62

a. Responsabilitatea: copilul îşi va recunoaşte greşelile sau comportamentul inadecvat; b. Înţelegerea sau empatia: copilul îşi va cere scuze, va recunoaşte că acţiunile sale au cauzat rău unei alte persoane şi va înţelege scopul greşelilor sale; c. Modestia: învăţând să-şi ceară scuze şi să-şi recunoască greşeala, copilul nu va înclina înspre mândrie şi aroganţă în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi; d. Coexistenţa şi prietenia: să ştii să-ţi ceri scuze şi să ierţi sunt două atitudini de bază pentru a crea un climat bun în cooperarea dintr-un grup şi pentru a promova dezvoltarea relaţiilor de prietenie dintre membrii grupului. Deci, abilitatea părintelui de a-şi recunoaşte greşelile are numai beneficii, pentru părinte şi copil, dar şi în relaţia părinte-copil. Astfel, Robert Newell spunea: „Să nu-ţi fie niciodată teamă să recunoşti că ai greşit. Este ca şi cum ai spune că eşti mai înţelept astăzi decât ai fost ieri.” 15. Abilitatea de a se schimba Dezvoltarea copilului şi abordarea comportamentelor copilului într-o manieră constructivă, care nu răneşte copilul, fac parte din abilităţile necesare unui părinte competent. La baza metodelor adecvate de management comportamental stau comunicarea şi atenţia îndreptată asupra nevoilor copilului. Astfel copiii vor fi încurajaţi să îşi dezvolte abilităţile şi să se simtă bine cu ei înşişi. Moştenirea genetică, educaţia primită şi mediul în care creşte, deopotrivă familial şi social, îşi pun amprenta asupra adulţilor. Când devine părinte, un adult responsabil, îşi doreşte să asigure copilului său o dezvoltare armonioasă, psihică şi
63

fizică, o educaţie prin care să devină autonom, capabil de a lua decizii cât mai bune pentru viaţa sa. Fiecare părinte foloseşte un stil parental propriu în educarea copiilor lui. În funcţie de gradul de responsabilitate al părinţilor la nevoile copiilor, de nivelul aşteptărilor şi al cerinţelor de comportament şi de performanţă, consistenţa regulilor şi claritatea limitelor pe care le stabilesc faţă de copiii lor, au fost stabilite cinci stilurile parentale (protector, autoritar, indulgent, democrat, indiferent). Majoritatea specialiştilor au căzut de acord că stilul democrat este cel care serveşte cel mai bine interesului psihologic al copilului şi satisface nevoile lui de dezvoltare (Kelly & Emery, 2003). Părinţii care adoptă acest stil parental sunt asertivi în relaţie cu copiii lor, având metode disciplinare suportive şi orientate spre încurajarea şi responsabilizarea copilului. Astfel se stabileşte un echilibru între cerinţele părinţilor şi individualitatea şi abilităţile personale ale copiilor. Deşi standardele de comportament sunt ridicate, ele demonstrează o flexibilitate în ceea ce priveşte respectarea şi aplicarea propriilor valori şi judecăţi morale. Fiecare părinte are propriile aşteptări în privinţa copilului, depinzând de convingerile părinţilor referitor la ce este normal în această etapă de vârstă. Totuşi evoluţia fiecărui copil este unică şi se realizează în ritmuri diferite. Copiii trebuie să fie pregătiţi ca nivel de dezvoltare, înainte de a putea învăţa abilităţi noi. Când părinţii aşteaptă prea mult, prea repede; sau se aşteaptă să aibă un copil perfect, apar probleme. Uneori, aceste aşteptări sunt realiste, alteori nu. Comunicarea, disciplinarea şi înţelegerea cu copilului devine dificilă atunci când părinţii au aşteptări
64

nerealiste, când supraevaluează sau subestimează abilităţile copilului şi nu sunt atenţi la nevoile acestuia. Aşa cum sunt situaţii când există o corespondenţă între aşteptările părinţilor şi comportamentul copiilor, în sensul că părintele este mulţumit de felul cum se comportă copilul, de rezultatele lui şcolare şi de relaţiile pe care le are în mediul social; sunt şi situaţii în care atitudinea şi comportamentul părinţilor nu mai corespund cu nevoile, interesele sau situaţia în care se găseşte copilul. Părintele este cel care va trebui să îşi schimbe comportamentul, dacă se dovedeşte că părintele este cel care a greşit până la acest moment. El trebuie să-şi înlocuiască comportamentul neadecvat cu unul adecvat care să corespundă mai bine noilor cerinţe. S-a constat că atunci când are loc o schimbare pozitivă în comportamentul părinţilor, copiii îţi dezvoltă următoarele capacităţi:

Capacitate Comunicarea eficientă

Gândirea critică

Rezolvarea problemelor

Definiţie Reprezintă capacitatea de a se exprima, verbal şi nonverbal, în moduri adecvate culturii şi situaţiei fiecăruia. Se refera la exprimarea opţiunilor, dorinţelor, nevoilor şi temerilor. Se poate referi si la capacitatea de a cere sfaturi şi de a ajuta la nevoie. Reprezintă capacitatea de a analiza informaţiile şi experienţele într-un mod obiectiv. Gândirea critică poate contribui la menţinerea stării de sănătate prin recunoaşterea şi analizarea factorilor care influenţează atitudinea şi comportamentul. Reprezintă capacitatea de a aborda constructiv şi eficient problemele din viaţa întâlnite în viaţa de zi cu zi.
65

Aptitudini de relaţionare

Autoconştientizarea

Empatia

Confruntarea cu emoţiile

Reprezintă capacitatea de a realiza şi păstra relaţii amicale cu ceilalti. Este de o mare importanţă pentru sănătatea mentală şi bunăstarea socială. Menţinerea relaţiilor bune cu oamenii este o importantă sursă de suport social. Capacitatea de încheia o relaţie întrun mod constructiv reprezinta si o aptitudine intra-personala. Se referă la cunoaşterea de sine, a caracterului personal, a punctelor slabe şi forte, a gusturilor şi aversiunilor. Auto-conştientizarea ne poate ajuta să recunoaştem când suntem stresaţi sau presati. Reprezintă capacitatea de a îţi imagina prin ce trece o altă persoană care se afla într-o situaţie cu care nu eşti familiarizat. Ne poate ajuta să înţelegem şi să acceptam alte persoane care sunt foarte diferite de noi, poate îmbunătăţi interacţiunile sociale şi poate încuraja cultivarea comportamentului de sprijin faţă de oameni care au nevoie de îngrijire, asistenţă sau toleranţă. Se referă la recunoaşterea emoţiilor altora cât şi pe cele personale, înţelegerea cum emoţiile influenţează comportamentul, şi puterea de a răspunde la emoţii într-un mod corespunzător. Emoţiile intense precum furia sau durerea pot avea efecte negative asupra sănătatii noastre dacă nu reacţionăm corespunzător.

Există şi situaţii când comportamentul copilului/adolescentului nu este adecvat, este un comportament, care pune în pericol sănătatea fizică şi psihică (de exemplu consumul de alcool, tutun sau droguri). Părintele trebuie să dea dovadă de o schimbare în comportament în
66

acest caz, dând dovadă de însuşiri pozitive şi eliminând însuşirile negative.
Însuşiri pozitive Căldură şi afectiune; Stabilirea clară a limitelor şi negocierea acestora cu copilul; Recunoaşterea nevoilor copilului; Acceptarea defectelor copilului; Respectarea individualităţii copilului; Recunoaşterea şi respectarea calităţilor copilului. Însuşiri negative Răceală şi ostilitate; Îngrijire insuficientă; Atitudine de superioritate în relaţia cu copilul; Atitudine de respingere în relaţia cu copilul; Lipsă de respect faţă de copil; Lipsă de răspuns la nevoile acestuia.

16. Abilitatea de a asigura securitatea copilului În formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului, familia are un rol deosebit. De atmosfera din familie depind sentimentele de siguranţă sau nesiguranţă, dezvoltarea capacităţilor sale intelectuale şi afective.
Autorul G.P. Murdock Spune despre familie: Familia este grupul social ai cărui membri sunt legaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţie şi care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic şi au grijă de copii. Familia este un grup de persoane legate direct prin relaţii de rudenie, ai cărei adulţi îşi asumă responsabilitatea pentru creşterea copiilor. Familia este unitatea de interacţiuni şi intercomunicări personale, cuprinzând rolurile sociale de soţ şi soţie, mamă şi tată, fiu şi fiică, frate şi soră .
67

A.Giddens

E.W. Burgess, J. Locke

L.Berge

C.Levi Strauss

Familia este un fel de personalitate colectivă a cărei armonie generală influenţează armonia fiecăreia dintre părţi. Familia este un grup care îşi are originea în căsătorie, fiind alcătuit din soţ şi soţie şi copiii născuţi din unirea lor (grup căruia i se pot adăuga şi alte rude), pe care-i unesc drepturi şi obligaţii morale, juridice, economice, religioase şi sociale (inclusiv drepturi şi interdicţii sexuale).

68

Alvy (apud. Small şi Eastman, 1991, pp.455-462) propune 4 funcţii şi responsabilităţi legate de parentalitate în ceea ce priveşte abilitatea de protecţie sau de securitate a copilului: a. acoperirea nevoilor de bază ale copiilor (asigurarea resurselor şi îngrijirea mediului domestic); b. protecţia copiilor; c. sprijinirea dezvoltării fizice şi psihice a copiilor; d. reprezentarea intereselor copiilor în comunitate. a. Asigurarea resurselor de bază presupune satisfacerea condi ţiilor care asigură supravieţuirea: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, acces la servicii medicale de bază. Variabilele din mediul familial care pot afecta modul de realizare a acestei funcţii sunt: nivelul de educaţie al adulţilor (părinţilor), profesia acestora, nivelul veniturilor, dar şi priorităţile sau strategiile de consum ale acestora. b. Abilitatea de securitate parentală (de protecţie parentală) este legată de responsabilitatea părintelui pentru integritatea fizică, psihică, spirituală, etnică şi culturală a copiilor, în relaţia lor cu mediul înconjurător, cu persoane, grupuri, instituţii (Alvy, 1987). Funcţia de securitate a părinţilor în raport cu copiii lor este acoperită, conform lui Small şi Eastman (1991, pp. 455462), de două tipuri de comportamente: - De monitorizare parentală sau de control parental (care se referă la supravegherea nutriţiei, stării de sănătate a copilului, a comportamentelor acestuia în raport cu o serie de factori de risc, cum ar fi consumul de tutun, de alcool, activitatea sexuală etc.)
69

- De transmitere a abilităţilor de autoprotecţie, care sunt extrem de importante în perioada adolescenţei, când gradul de autonomie al copiilor în raport cu adulţii este avansat, iar supravegherea de către părinţi devine din ce în ce mai dificilă, mai ales în condiţiile exigenţelor pieţei muncii din societatea contemporană, cu care sunt confruntaţi adulţii care sunt părinţi. O dezbatere legată de importanţa timpului petrecut de părinţi cu copiii lor a fost lansată în literatura americană a anilor ‘60. Unii susţineau importanţa numărului de or e petrecute împreună (quantity time). Ei au fost sprijiniţi mai târziu, în anii ’80 de o serie de studii empirice (Gallinski, 1999, p.59) care au stabilit importanţa lor pentru dezvoltarea copilului a timpului petrecut cu mama în primul an de viaţă (sugarii care erau separaţi de mamele lor mai mult de 20 de ore pe săptămână aveau probleme de dezvoltare a ataşamentului faţă de mamă). Alţii, dimpotrivă, susţineau prioritară calitatea interacţiunilor dintre părinţi şi copii, indiferent de cantitatea de timp petrecută împreună (quality time). E. Gallinsky a realizat în 1999 în Statele Unite un studiu care se arată că regularitatea cu care părinţii interacţionează cu copiii lor în activităţi precum servirea mesei împreună, realizarea temelor, diverse jocuri este esenţială pentru percepţia pe care o au copiii despre părinţii lor: părinţii care sunt mai implicaţi în aceste activităţi sunt văzuţi de copiii lor ca gestionând cu succes problemele personale şi profesionale, că punând pe primul plan importanţa familiei în raport cu munca şi sunt apreciaţi de copii ca persoane „care îi fac să se simtă importanţi şi iubiţi, care petrec timp vorbind cu ei pentru a şti ce se întâmplă cu
70

adevărat în viaţa lor, care îi încurajează să înveţe şi le inspiră plăcerea de a învăţa, care îi apreciază pentru ceea ce sunt, care îi temperează când au nevoie, care sunt lângă copiii lor când sunt bolnavi, care stabilesc tradiţiile, rutinele şi regulile familiei...” (Gallinsky, 1999, p. 84). c. Asigurarea suportului pentru dezvoltarea fizică şi psihică se referă la promovarea tuturor aspectelor legate de dezvoltarea copilului - fizice, emoţionale, cognitive, sociale, morale, sexuale, spirituale, culturale şi educaţionale (Alvy, 1987). d. Reprezentarea intereselor copiilor în comunitate se referă la rolul jucat de părinte în interacţiunile dintre copil şi diverse persoane, grupuri, instituţii din comunitate, mai ales atunci când vârsta copilului nu îi permite să se reprezinte singur.
17. Abilitatea de a fi un bun model pentru copilul tău Pentru că tu, părintele, eşti primul model pe care el îl urmează, este foarte important ce faci, cum faci, ce spui, cum spui... Felul de a se comporta în societate, sistemul de valori, părerile, ideile se construiesc treptat de la vârste foarte mici. Primele exemple, după care se ghidează, sunt părinţii. Calm sau coleric, agresiv sau liniştit, manierat sau nu, cu preferinţe culinare greu de satisfăcut, copilul tău este aşa pentru ca şi tu eşti de cele mai multe ori la fel, tu îi serveşti ca model în general.28 În afara modelului, unde mecanismul imitaţiei funcţionează la parametrii maximi, părinţii transmit şi valori. Ei îşi doresc permanent să-l înveţe pe copil ce este onestitatea, bunul-simţ, disciplină, respectarea cuvântului dat, punctualitatea, ambiţia, perseverenţă, colegialitatea,
28

http://www.femeilor.ro/parintii-primele-modele-pentru-copiii-lor-85.html

71

loialitatea, toleranţa, bunătatea, modestia etc. Toate acestea sunt atitudini-valori, trăsături de caracter care funcţionează ca un mecanism integrator, orientativ şi reglator. Valoarea se poate transmite din generaţie in generaţie, nu este înnăscută. Aceasta este influenţată şi de personalitatea fiecăruia. Aşa cum fiecare familie are un anumit sistem de valori, fiecare scoală, instituţie, şi societate au. În funcţie de ceea ce este învăţat în familie, de ceea ce i se spune la şcoală, de pretenţiile instituţiei pe care o frecventează, de relaţiile pe care le stabileşte cu ceilalţi, îşi va forma propriul sistem de valori, un amalgam al influenţe externe şi interne. Ceea ce apărăm, susţinem şi încurajăm este ceea ce considerăm că este bine pentru el ca individ, ce dorim să înveţe copiii din comportamentul nostru- ceea ce-i ajuta să se descurce în viaţă. Astfel sistemul de valori promovat de familie poate viza cinstea, corectitudinea, loialitatea, etc. Chiar dacă nu v-aţi gândit încă la valorile proprii familiei voastre, niciodată nu este târziu. Toată viaţa vom fi părinţii copiilor noştri şi le putem modela comportamentul, în funcţie de provocările din exterior.29 Pe parcursul existenţei, oamenii răspund aproape condiţionat la stimuli şi situaţii de viaţă marcaţi fiind de cunoaşterea acumulată în copilărie. Dacă tot ce aud copiii sunt plângerile părinţilor care spun cât de grea este viaţa, cât de greu le este adulţilor la serviciu, cât de insuportabil este şeful... copiii devin negativişti cu privire la tot ceea ce este în jurul lor. Preluând modelul unor astfel de părinţi, copiii vor începe să se simtă neputincioşi şi incapabili.
29

http://www.itsybitsy.ro/Articole/Lumea-parintilor/Educatie/Scoala-parintilor/Valori-si-modelepentru-copiii-nostri-articol-995.html

72

Nu e bine să îi lăsaţi să vă audă spunând: “Nu pot să fac aia şi cealaltă”. Părinţii care au o atitudine pozitivă faţă de viaţă sunt modele mai bune pentru copiii lor, care vor fi de asemenea, mult mai încrezători în forţele proprii. Fiţi un model pentru copiii voştri în viaţă şi de asemenea, încercaţi să găsiţi pentru ei şi alte modele valabile. Cultul celebrităţii şi al frumuseţii fizice este propagat în zilele noastre de diverse surse. Dumneavoastră ca părinţi, încercaţi să le vorbiţi şi despre oameni care se fac remarcaţi prin intermediul altor activităţi: oameni de ştiinţă, diplomaţi, aventurieri, sportivi, filantropi. Mai ales dacă sunteţi părinţi de fetiţe, căutaţi astfel de modele feminine, pentru a le arăta că vor reuşi orice îşi vor propune în viaţă chiar dacă nu corespund tiparului frumuseţii promovat de mass-media. Pe aceeaşi notă, nu-i lăsaţi să vă audă că vă plângeţi de aspectul dumneavoastră fizic, că nu vă iubiţi corpul, fiindcă vor prelua acest gen de autocritică nediscriminat. Părinţii care se iubesc pe ei înşişi, cultivă şi copiilor lor stima de sine şi preţuirea propriei imagini. Este extrem de important pentru ei a fie încrezători în ceea ce ştiu şi în felul în care arată.30 Putem să vă prezentăm 4 Moduri de a fi un bun Model pentru copiii dvs: 1. Prezentaţi valori pozitive Valorile şi moralitatea sunt învăţate în primul rând prin experienţe personale şi asistând la comportamentul altora. Deci, dă un exemplu arătând aceste valori pentru ei. Fii conştient de tot ceea ce faci în prezenţa copiilor. Practică valori cum ar fi generozitatea, respect, onestitate şi iertare. Evită bârfa, înjurăturile, certurile, minciuna şi alte

30

http://www.garbo.ro/articol/Familie/8996/Tu-stii-sa-fii-un-model-pentru-copilul-tau.html

73

comportamente negative pe care le-ar putea prelua. Copiii sunt ca nişte bureţi. Dar poţi să îi înveţi valorile, de asemenea, implicit, făcând unele alegeri pentru petrecerea timpului. Dacă petrecerea timpului cu familia este o prioritate pentru tine, copilul tău va valoriza familia. Dacă doriţi ca, copilul dumneavoastră să se simtă responsabil de comunitate, trebuie să faceţi servicii în folosul comunităţii. Idei pentru aceasta sunt: fă eforturile tale de voluntariat vizibile, ia copilul cu tine pentru a face donaţii de caritate şi să faceţi lucruri pentru a ajuta mediul înconjurător cum ar fi reciclarea, ridicarea gunoi sau de conservarea energiei. 2. Practică Regula de Aur. Trebuie să respecţi pe alții, inclusiv copilul, ca să-l înveţi să respecta alte persoane și să arate empatie. Arată înțelegere pentru sentimentele copiilor dumneavoastră, ascultă-i atunci când vorbesc, spune "te rog" şi "mulţumesc", acceptă scuzele lor şi evită să urli, ameninţi şi să foloseşti pedepsele fizice. Este esenţial să-ţi ceri scuze faţă copiii, atunci când ai greşit şi cere iertare. 3. Du o viaţă sănătoasă. Dacă doriţi să creşteţi copii sănătoși, trebuie să fiţi un model pentru o viaţă sănătoasă. Arătaţi-le că a avea grijă de corpul tău este important şi vizitele regulate la medic şi dentist sunt o necesitate. Demonstraţi obiceiuri alimentare sănătoase. Gătiţi alimente nutritive, evitaţi prea multe alimente grase şi dulciuri şi faceţi alegeri bune atunci când mâncaţi la restaurante. Este bine, de asemenea, pentru a arăta importanţa exerciţiilor să te duci la sala de sport, să faci jogging, ciclism sau să iei parte la alte activități sportive în mod regulat. Încurajaţi-i să vi se alăture. În cazul în care
74

copiii dumneavoastră văd că fumaţi, consumaţi alcool excesiv sau droguri, ei pot interpreta acest lucru ca permisiunea de a le încerca, de asemenea. 4. Arată o dragoste de învățat. Când demonstrezi dragoste pentru învăţat, este mai ușor să creşti un copil care este motivat la şcoală. Dacă un copil te vede citind în mod regulat, uitându-te la programe de televiziune educaţionale sau făcând cursuri, îi poate insufla apreciere pentru învățat pentru toată viaţa. Să ai o atitudine pozitivă față de educație este contagios, în special pentru copii. 31 Iată 10 Sfaturi simple pentru a fi un bun Model pentru copiii dvs.: 1. Copiii tăi vor învăţa încrederea în sine şi o stimă de sine sănătoasă, dacă aceştia cresc văzându-te exprimându-ţi fericirea şi mulțumirea de tine, fără laudă şi fără să te vezi mai bine şi mai mare decât restul lumii. 2. Dacă valorizezi anumite valori şi credinţe, cum ar fi onestitatea, fă-le o parte din viaţa ta şi a copiilor tăi. 3. Împărtăşiţi succesele şi eșecurile dvs. cu copiii dumneavoastră în mod corespunzător. Discutaţi aspectele pozitive şi negative, de la locul de muncă de exemplu, arătând cum acestea v-au afectat şi împărtășiţi cu copiii dumneavoastră ceea ce aţi învățat din acestea. Ei vor învăţa cum să facă faţă situaţiilor dificile din reacţiile voastre. 4. Este bine să le arăţi tristeţea sau dezamăgirea ta. Văzând cum te descurci cu aceste sentimente, ei vor învăţa cum să se ocupe de propriile lor sentimente în același mod sănătos.
31

http://www.livestrong.com/article/7875-good-role-model-children/

75

5.

Permiteţi fericirii şi entuziasmului să facă parte din atmosfera din casa ta, încurajându-i astfel să integreze acestea în personalitatea lor. 6. Trăieşte sănătos şi descurajează pe cei din jur de la a afişa tipuri de comportamente, obiceiuri (cum ar fi folosirea drogurilor, fumatul şi consumul de alcool), la care nu doreşti să-ţi expui copiii. Apoi, arătaţi copiilor tăi ce simțiți în ce priveşte acestea prin discutarea lor sincer şi deschis şi ne complăcându-vă în aceste voi înşivă. 7. Deveniţi o persoană iertătoare, nu purtaţi ură, dacă doriţi să creşteţi copii iubitori, care iartă şi renunţă la ură şi negativitate. Nu mai vorbi negativ despre colegii tăi, socri, vecini şi fosta soție sau fostul soţ. Copiii ascultă ceea ce spui despre alţii şi învaţă să trăiască viaţa la fel. 8. Fiţi conştient de lumea în care tu şi copiii tăi trăiţi. Știind ceea ce se întâmplă în lume este important pentru bunăstarea şi integritatea familiei voastre. Insuflaţi această virtute în copiii de la o vârstă fragedă îi va ajuta foarte mult în viaţa lor atunci când vor fi adulţi. 9. Crede şi practică consideraţia, compasiunea, bunătatea şi respectul pentru alţii, dacă te aştepţi ca și copiii tăi să aibă aceste calităţi. Dacă eşti egoist şi nepoliticos, atunci copiii tăi se vor comporta la fel cu alţii şi cu voi. 10. Exprimă-ţi individualitatea şi independenţa. Crescându-ţi copiii să gândească pentru ei înşiși şi să îşi susţina convingerile într-un mod potrivit, va funcţiona doar dacă le arăţi că ei au dreptul să facă acest lucru şi opreşte-i atunci când întrec limita. 32

32

http://greatparentingacademy.com/resourceslist/35-basic-parenting/85-10-easy-tips-for-beinga-good-role-model-to-your-children

76

SFATURI PENTRU PĂRINŢI
 Acordă-i atenţie copilului tău!  Rezistă tentației de a spune că TU ai dreptate!  Ascultă cu atenție!  Fă-ți timp pentru copilul tău!  Stabilește limite clare în ceea ce privește comportamentul copilului tău!  Învață-ți copilul bunele maniere prin prisma

comportamentului tău!  Spune-i copilului că îl iubeşti!  Arată-i că îl iubești!  Apreciază-ţi copilul!  Nu avea aşteptări nerealiste!  Răspunde-i copilului în așa fel încât acesta să și înțeleagă!  Nu jigni copilul!  Nu umili copilul!  Nu-ţi compara copilul cu fraţii sau cu alţi copii!  Fii un bun model pentru copilul tău!  Respectă drepturile şi demnitatea copilului!  Fii flexibil şi dispus să îţi schimbi ideile!  Nu te enerva, nu țipa!
77

 Nu fi răutăcios!  Exprimă-te clar şi hotarât!  Oferă-i siguranţă!  Fii afectuos!  Fă-ţi timp pentru familie!  Discută despre sex!  Iubeşte-l necondiţionat!  Nu-i fă morală în prezenţa prietenilor!  Nu folosi violenţa!  Tratează-ţi copilul ca partener nu ca subordonat!  Încurajează-ţi copilul! Ajută-l să aibă încredere în el!  Ţine familia unită!  Creează-i amintiri plăcute din familie!  Recunoaşte atunci când greşeşti!  Respectă-ţi promisiunile - aşa nu-l vei dezamăgi!

78

Bibliography:
1. Bradley, J. Michael (2003), Yes, Your Teen is Crazy!: Loving Your Kid Without Losing Your Mind, Publisher: Harbor Press. 2. Fenwick, Elizabeth , Smith, Tony (1998), Adolescence: The Survival Guide for Parents and Teenagers, Dorling Kindersley Publishers Ltd, 2nd Revised edition. 3. Greenberg, R. Barbara , Powell-Lunder A. Jennifer (2010), Teenage as a Second Language: A Parent's Guide to Becoming Bilingual, Publisher: Adams Media. 4. Hasson, Gill (2012), Cum să-ţi dezvolţi abilităţile de comunicare, Bucureşti, Editura Polirom 5. Hemmen, Lucie (2012), Parenting a Teen Girl: A Crash Course on Conflict, Communication and Connection with Your Teenage Daughter, Publisher: New Harbinger Publications, INC., Oakland. 6. Hines, Gill , Baverstock, Alison(2006), Whatever!: A downto-earth guide to parenting teenager, Publisher: Piatkus; New edition. 7. Kastner, S., Laura, Wyatt, Jennifer (2009), Getting to Calm: Cool-Headed Strategies for Parenting Tweens + Teens, Publisher: ParenMap. 8. Keller, Jeff (2012), Atitudinea este totul. Schimbă-ţi atitudinea ...şi îţi vei schimba viaţa!, Bucureşti, Editura Curtea Veche 9. Ionescu, Mihaela, Negreanu, Elisabeta (2006), Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei. Laboratorul Teoria Educatiei, Bucureşti

79

10. Nicola,Ioan (2003), Tratat de pedagogie şcolară, Bucureşti , Editura Aramis 11. Papacioc, Arsenie (2003), Despre viaţa de familie şi diverse probleme ale lumii contemporane, Bucureşti, Editura Humanitas; 12. Pease, Allan& Barbara (2007) Abilităţi de comunicare, Bucureşti, Editura Curtea Veche 13. Popescu Elena (2007), Cum să ne creştem copiii bine, Bucureşti, Booklet; 14. Şchiopu, Ursula, Emil Verza (1997), Psihologia vârstelor, Bucureşti; 15. Usinski, K.D., (1974), Omul ca obiect al educaţiei. O experienţă de antropologie pedagogică, Bucureşti, Editura Didactica si Pedagogica 16. Văideanu, George (1988), Educaţia la frontiera dintre milenii, Bucureşti, Editura Politică 17. Wolf, E., Anthony (1991), Get Out of My Life, but First Could You Drive Me & Cheryl to the Mall: A Parent's Guide to the New Teenager, Revised and Updated, Publisher: Farrar, Straus and Giroux, New York http://www.advocatesforyouth.org https://www.education.gov.uk http://www.esrc.ac.uk http://www.floridabar.org http://www.sciencedaily.com http://www.sfatulmedicului.ro

80

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful