You are on page 1of 16

Curs 11

Metode de protecţie a metalelor împotriva coroziunii
Coroziunea are consecinţe economice negative, anual degradându-se apoximativ 20 milioane de tone de metal ceea ce reprezintă 15 18% din cantitatea de metal extras şi prelucrat pe glob şi echivalează cu pierderi de circa 15 miliarde de dolari. Totalitatea măsurilor care se aplică pentru reducerea coroziunii, în limite acceptabile din punct de vedere tehnico - economic, se numeşte protecţie anticorozivă. Protejarea construcţiilor metalice se poate realiza prin crearea artificială a unor obstacole cinetice în calea desfăşurării procesului de coroziune sau prin imprimarea unei stabilităţi termodinamice crescute. De aceea, posibilităţile de bază pentru protecţia anticorozivă a materialelor vizează acţiunea de modificare a sistemului de coroziune, reprezentat de material, mediu coroziv şi condiţiile de desfăşurare a fenomenului precum şi aplicarea de straturi protectoare. Principalele metode de protecţie împotriva coroziunii sunt: > alegerea corespunzătoare a materialului de construcţie a utilajului (selecţia metalurgică); > protecţie împotriva coroziunii prin tratarea mediului coroziv prin: > folosirea atmosferei protectoare; > condiţionarea atmosferei în spaţii închise; > condiţionarea apei; > modificarea pH-ului mediului coroziv; > folosirea inhibitorilor de coroziune; > metode electrochimce de protecţie: > protecţie catodică; > protecţie anodică; > aplicarea de straturi protectoare: metalice; pe bază de compuşi anorganici; pe bază de compuşi oraganici

Alegerea corespunzătoare a materialului de construcţie a utilajului (selecţia metalurgică) Această metodă presupune un studiu complex referitor la proprietăţile chimice, mecanice şi termice ale materialului, estimări privind preţul de cost, durata de funcţionare a instalaţiei, cheltuieli de întreţinere etc. Metelele pure şi aliajele cu structură de soluţii solide au rezistenţă ridicată de coroziune, însă folosirea lor în practică nu este avantajoasă din punct de vedere economic. De aceea se recomandă înlocuirea metalelor şi aliajelor cu materiale nemetalice, în special materiale plastice, datorită rezistenţei lor ridicate la agenţi corozivi. Protecţia împotriva coroziunii prin tratarea mediului coroziv Tratarea mediului coroziv are drept consecinţă reducerea vitezei de coroziune şi constă în eliminarea unor agenţi agresivi sau în introducerea unor substanţe speciale care frânează coroziunea. Ea se realizează prin următoarele procedee:  Folosirea atmosferelor protectoare pentru prevenirea coroziunii pieselor metalice supuse tratamentelor termice şi prelucrării la cald. Menţinerea unor atmosfere bogate în CO şi CH4 determină deplasarea echilibrelor spre stânga şi deci, coroziunea chimică a oţelurilor, prin procesul de decarburare este mult diminuată.  Condiţionarea atmosferei în spatii închise (depozite, cutii, lăzi de transport piese, maşini, dispozitive metalice) În coroziunea atmosferică, agentul principal de coroziune este umiditatea ce se depune pe materiale metalice. Mecanismul coroziunii este electrochimic, depolarizant fiind oxigenul dizolvat. Coroziunea este accelerată de prezenta agenţilor poluanţi proveniţi din gaze industriale: SO2, CO2, H2S, etc. în consecinţă, procedeele de condiţionare a atmosferei constau în îndepărtarea umidităţii de pe suprafeţele metalice. Astfel, pentru extragerea umidităţii (sub 50%) din lăzi sau cutii se folosesc substanţe care absorb vaporii de apă (substanţe higroscopice), de exemplu: pentaoxid de fosfor (P2O5), clorura de calciu (CaCl2), oxidul de calciu (CaO), alumină activată (AI2O3) şi silicagelul (SiO2 - gel). Pentru prevenirea depunerii umidităţii pe suprafeţele metalice în camere ermetic închise se utilizează procedeul încălzirii cu maximum 10°C a camerei faţă de exterior, în prezenţa unui curent de aer uscat sau folosirea unor inhibitori volatili care, depunându-se pe suprafaţa metalică, formează un film care o separă de mediul umed.

Condiţionarea apei Apa este un important agent de răcire. Datorită gazelor (O2, CO2, H2S etc) şi a sărurilor dizolvate în ea, apa corodează instalaţiile cu care vine în contact. Pentru îndepărtarea gazelor dizolvate se foloseşte:  metoda fizică a degazării termice bazată pe scăderea solubilităţii gazelor, odată cu creşterea temperaturii;  metoda chimică, bazată pe reacţii chimice în care sunt implicate gazele: O2, CO2, H2S. De exemplu, oxigenul poate fi eliminat prin adaus de sulfit de sodiu (Na2SO3), sau hidrazină (N2H4), conform reacţiilor:

Na2 SO3  1 / 2O2  Na2 SO4

N 2 H 4  O2  N 2  2 H 2O
CO2, prin adaus de Ca(OH)2:

Ca(OH ) 2  CO2  CaCO3  H 2O
iar H2S prin reacţia cu agenţii oxidanţi (Cl2 gaz, NaClO etc):

Cl2  H 2 S  S  2 HCl

Sărurile neutre dizolvate în apă modifică viteza de coroziune a metalelor. Reducerea conţinutului de săruri se realizează prin tratarea apei cu carbonat de sodiu care reacţionând cu ionii de Ca2+ şi Mg2+ din apă formează precipiate greu solubile:

Ca 2  CO32  CaCO3 
sau cu tanin, amidon, fosfaţi, polifosfaţi, amine, produşi sulfonaţi care blochează particulele materiale, slăbesc puterea de aderenţă a diferitelor precipitate, formând mase afânate care se îndepărtează uşor. Eliminarea totală a sărurilor dizolvate în apă se face cu ajutorul răşinilor schimbătoare de ioni. Modificarea pH-ului soluţiei corozive spre valori convenabile pentru realizarea protecţiei determină diminuarea sau chiar evitarea coroziunii. Analizând curbele dependenţei vitezei de coroziune de pH-ul mediului coroziv se constată că la pH=7,0 - 7,5 toate metalele prezintă maximum de rezistenţă. În cazul recipienţilor deschişi, la reglarea pH-ului trebuie să se ţină cont de influenţa dioxidului de carbon atmosferic care prin dizoivare acidulează soluţia. în cazul recipienţilor închişi (cazane de aburi, reţele de termoficare) menţinerea pH-ului în domeniul neutru se realizează mai uşor atât prin adăugarea de reactivi chimici, cât şi prin eliminarea oxigenului şi dioxidului de carbon din apă. Folosirea inhibitorilor de coroziune Inhibitorii de coroziune sunt substanţe care adăugate în cantităţi foarte mici în mediul coroziv, reduc sau chiar opresc coroziunea metalelor. După natura chimică, inhibitorii pot fi anorganici şi organici. După modul lor de acţiune asupra procesului de coroziune, inhibitorii se împart în trei categorii: anodici, catodici şi micşti. Inhibitorii anodici frânează reacţia anodică a coroziunii:

Me  Me z   ze 
mărind supratensiunea procesului anodic şi deplasând potenţialul de electrod spre valori mai electropozitive. Ei acţionează fie pasivând chimic suprafaţa metalică, prin acoperirea ei cu pelicule de oxid protectoare (de ex: cromaţi, dicromaţi, nitraţi, percloraţi), fie pasivând-o mecanic, prin formare de săruri greu solubile cu ioni de Mez+ (de exemplu: hidroxizi, silicaţi, fosfaţi, boraţi, benzoaţi). Caracteristica inhibitorilor anodici este aceea că adăugaţi în cantităţi insuficiente favorizează atacul coroziv localizat (excepţie face benzoatul de sodiu), motiv, pentru care mai sunt numiţi şi inhibitori periculoşi.

Inhibitori catodici frânează reacţia catodică de reducere a depolarizantului:

D  e   De
fie prin mărirea supratensiunii procesului catodic (de exemplu: compuşi As, Sb, Hg se reduc pe zonele catodice până la metal (As, Sb, şi Hg fiind mai electropozitive au o supratensiune mare pentru reacţia de descărcare a hidrogenului), fie prin formarea în zonele catodice a unor combinaţii greu solubile care izolează catodul de soluţia de electrolit (de exemplu adausul în soluţiile corozive de fosfaţi care se absorb preferenţial în zonele catodice duce la formarea unei pelicule stabile de fosfat de calciu şi fier care inhibă coroziunea fierului). Inhibitorii catodici reduc viteza procesului de coroziune, însă cu o eficienţă mai scăzută şi nu sunt periculoşi Inhibitori micsti (inhibitori organici sau de adsorbţie) sunt substanţe organice cu grupe puternic polare, care se absorb pe suprafaţa metalului şi frânează ambele procese, anodic şi catodic, prin ecranarea suprafeţei şi izolarea metalului de mediul coroziv. Moleculele acestor inhibitori sunt formate dintr-un rest hidrocarbonat şi o grupare funcţionară polară: -NH2; -CHO; - CONH2; -CH2OH; -COOH; -SH; -COOR, de exemplu aminele acizilor graşi simple sau etoxilate, amide, săruri de metale grele. Grupa funcţională numită funcţie ancoră, se fixează pe suprafaţa metalică, fie prin adsorţie fizică (legături de natură electrostatică) fie prin adsorţie chimică (chemosorbţie), iar restul hidrocarbonat este îndreptat spre mediul coroziv formând un film monomolecular care constituie o barieră în calea mediului coroziv. Aceşti inhibitori sunt eficienţi numai în mediul acid şi neutru nu şi în cel alcalin.

Metode electrochimice de protecţie
Protecţia electrochimică constă în reducerea vitezei de coroziune a construcţiilor metalice prin polarizarea lor (anodică sau catodică). Studiul diagramelor Pourbaix a relevat existenţa a două domenii în care metalul poate fi protejat: domeniul de imunitate, unde reacţia de ionizare a metalului nu este termodinamic posibilă şi domeniul de pasivitate, unde, deşi coroziunea este termodinamic posibilă, metalul este protejat de o peliculă de oxid sau oxigen adsorbit. Atingerea stării de imunitate se obţine electrochimic prin deplasarea potenţialului de coroziune spre valori mai electronegative sau cel puţin egale cu potenţialul de echilibru al zonelor anodice, deci prin polarizarea catodică a instalaţiei de unde şi denumirea de protecţie catodică. Obţinerea stării de pasivitate se realizează prin deplasarea potenţialului de coroziune spre valori mai electropozitive, până 1a valoarea potenţialului de formare a filmului protector, deci prin polarizare anodică (protecţie anodică). Protecţia catodică Se bazează pe polarizarea catodică a instalaţiei care se realizează practic prin două procedee: a) Protecţia catodică cu sursă exterioară de curent constă în conectarea structurii ce trebuie protejată la polul negativ (catod) al unei surse de curent continuu, iar un anod auxiliar închide circuitul electric prin mediul coroziv (figura urmatoare). Curentul circulă de la sursă la anod şi de aici prin mediul coroziv, la instalaţia de protejat, care devine catod şi este polarizată până la valoarea necesară de potenţial. b) Protecţia catodică cu anozi activi (de sacrificiul constă în realizarea unei pile Volta, prin legarea instalaţiei de protejat cu un metal mai electronegativ. Se formează o macropilă în care metalul activ (anodul) se ionizează

Me  Me z   ze 
iar pe construcţia metalică (catodul pilei) se va desfăşura reacţia de reducere a depolarizantului

D  e   De
Montaj electric pentru protectia catodică cu sursă de curent continuu: 1-sursa de curent continuu;2-rezistenţă variabilă:3-miliampermetru;4-milivoltmetru;5-milivoltmetru electronic;6piesa de potejat;7-electrod auxiliar;8-electrod de referinţă;9-celulă cu mediu coroziv;10-vas cu soluţie saturată de KCI;11- punte electrolitică

De exemplu în cazul protecţiei catodice a unei conducte de fier cu anozi reactivi de Zn sau Al au loc reacţii conform schemei din figura urmatoare. Protecţia catodică se aplică conductelor subterane pentru transportul produselor petroliere, a aburului, a aerului comprimat, a saramurii, a apei precum şi rezervoarelor metalice, vapoarelor, schimbătoarelor de căldură, etc.

Schema unei protecţii catodice cu anozi de sacrificiu

Protecţia anodică Se bazează pe polarizarea anodică a construcţiei metalice, deci pe deplasarea potenţialului staţionar din domeniul activ în domeniul pasiv. Se realizează practic prin conectarea structurii de protejat la polul pozitiv (anodul) unei surse exterioare de curent continuu, la polul negativ fiind conectat un catod auxiliar (figura urmatoare). În acest mod instalaţia se pasivează, devenind rezistentă la coroziune. Metoda se aplică pentru protecţia utilajelor din oţeluri inoxidabile în medii de acid sulfuric, acid fosforic, alcalii.

Protecţia anodică

Protecţie împotriva coroziunii prin aplicare de straturi protectoare Un strat de bună calitate trebuie să fie continuu, aderent, compact, uniform ca grosime, să prezinte stabilitate chimică în condiţiile de lucru ale construcţiei metalice şi să aibă rezistenţă mecanică. înainte de a aplica stratul protector suprafaţa metalică este prelucrată preliminar prin:  prelucrare mecanică, prin operaţiuni de sablare, periere, rectificare (şlefuire) şi suprafinisare (lustruire) necesară îndepărtării incluziunilor, oxizilor şi asperităţilor superficiale;  degresare, efectuată cu solvenţi organici sau soluţii alcaline pentru îndepărtarea materialelor grase de pe suprafaţa metalică, prin dizolvare, emulsionare şi saponificare;  decaparea, efectuată cu soluţii de acizi în scopul îndepărtării stratului superficial de oxizi. Se poate face şi o decapare electrochimică bazată pe dizolvarea anodică a metalului. în funcţie de natura chimică a stratului se disting straturi de acoperire anorganice (metalice sau nemetalice) şi organice (unsori, grunduri, vopsele, lacuri, emulsii, chituri). Straturi protectoare metalice Straturile metalice protectoare pot fi realizate prin electrodepunere sau galvanizare, prin cufundarea piesei într-o baie de metal topit (cufundare la cald), prin pulverizare, prin difuzie temică (cementarea) sau placare. După valorile relative ale potenţialelor de electrod ale metalului de acoperire şi ale metalului de bază există două tipuri de acoperiri metalice: anodice şi catodice. în acoperirile anodice - potenţialul metalului de bază este mai electropozitiv (de exemplu: acoperirile cu Zn şi Cd pe fier sau oţel). Metalul protector fiind mai electronegativ, în cazul existenţei unor discontinuităţi în stratul depus (zgârieturi, pori, fisuri, exfolieri), metalul de bază continuă să fie protejat pentru că în pilele locale care se formează, zona anodică este metalul protector

Me protector  Me z   ze 

iar zona catodică - piesa

D  e   De
Dezavantajul acestor acoperiri este că, în timp, aspectul lor se înrăutăţeşte. în acoperirile catodice, potenţialul metalului de bază este mai electronegativ (de exemplu: acoperirile fierului cu Sn, Cu, Ag, Ni, etc). Aceste straturi au calităţi protectoare numai dacă sunt continue. O discontinuitate în strat, de orice natură, conduce ia formarea micropilelor în care metalul piesei, fiind mai electronegativ va funcţiona drept anod şi se dizolvă

Me piesa  Me z   ze 
iar metalul stratului protector va fi catod

D  e   De

Având în vedere că metalele îşi modifică potenţialele de electrod în funcţie de temperatură şi de pH-ul mediului, caracterul anodic sau catodic al acoperirii metalice va fi influenţat de mediu şi de condiţiile de exploatare. De exemplu, stratul de Sn pe oţel este o acoperire catodică, dar în medii de acizi organici devine anodică; la temperaturi mai mari de 70°C acoperirile anodice de Zn nu mai protejează oţelul, zincul treacând la un potenţial mai electropozitiv.

Straturi protectoare pe bază de compuşi anorganici Obţinerea straturilor nemetalice anorganice se realizează chimic sau electrochimic prin:  conversia stratului metalic superficial în produşi greu solubili ai metalului (oxizi, fosfaţi, cromaţi, nitruri);  aplicarea pe suprafaţa metalului a unor mase pe bază de silicaţi;  placarea construcţiilor metalice cu produse ceramice. a) Pelicule de oxizi se obţin prin oxidarea chimică sau electrochimică a metalelor şi sunt îmbunătăţite prin pasivare sau prin impregnare cu uleiuri, lacuri, vopsele. Metalele feroase se oxidează frecvent pe cale chimică (brunare), prin reacţia dintre aliaj şi hidroxidul de sodiu în prezenţa unui oxidant (NaNO2 sau MnO2). În funcţie de regimul de lucru şi compoziţia oţelului se obţine o peliculă neagră sau maron, mată sau lucioasă. Oxidarea aluminiului şi a aliajelor sale se efectuează de obicei, pe cale electrochimică, prin procedeul oxidării electrochimice (eloxare). Se foloseşte, în acest scop, o celulă de electroliză, în care piesa de aluminiu este anodul, drept catod folosindu-se plumbul (electrolit H2SO4), sau oţel inoxidabil (electrolit acid cromic sau acid oxalic). Procesele electrochimice care au loc sunt:

( ) 2 H   e   H 2
()2 H 2O  O2  4 H   4e  ; 3 / 2O2  2 Al   Al2O3 piesa
Straturile de oxid rezultate sunt poroase şi de aceea se impune compactizarea lor, prin hidratarea oxidului de aluminiu, AI2O3, (apa care, având volum mare, astupă porii). Aceasta se poate realiza, de exemplu, prin încălzirea piesei cu apă distilată la t=95-100°C, timp de 20-30 minute. Înainte de închiderea porilor, pelicula de oxid se poate impregna cu un colorant, în scop decorativ, sau cu un inhibitor, pentru mărirea rezistenţei la coroziune.

Straturile protectoare obţinute prin fosfatare sunt aderente, poroase şi au proprietăţi absorbante, de aceea sunt folosite atât ca strat de protecţie cât, mai ales ca înlocuitor de grund pentru acoperirile de vopsea. Fosfatarea se realizează pe cale chimică sau electrochimică şi constă în formarea pe suprafaţa metalică a unui strat de cristale fine de fosfaţi metalici secundari şi terţiari, practic insolubile (fosfaţi de fier, magneziu sau zinc) din soluţiile apoase care conţin fosfaţi metalici primari. Reacţia generală de obţinere a straturilor de fosfaţi este:

Fe  3Zn( H 2 PO4 ) 2  Zn3 ( PO4 ) 2  FeHPO4  3H 3 PO4  H 2  ___________ 
acoperire de fosfati

Straturile ceramice conferă suprafeţei refractaritate şi rezistenţă la coroziune. Ele sunt formate din silicaţi, oxizi refractari (Al2O3, MgO, etc), siliciuri, carburi, boruri, nitruri, iar acoperirea se face prin procesul de pulveriazare.

Straturi protectoare pe bază de compuşi organici
Pentru protecţia metalelor împotriva coroziunii se folosesc ca materiale organice: materiale peliculogene, pulberi de materiale plastice, folii de elastomeri, căptuşeli din materiale plastice. Materialele peliculogene sunt substanţe capabile să formeze pelicule, ca: lacuri, vopsele, grunduri, emailuri şi chituri. Ele se aplică în stare fluidă pe suprafaţa metalului şi prin evaporarea unui component (solventul) se transformă în pelicule aderente. Lacurile sunt soluţii de derivaţi celulozici (nitroceluloză, acetat de celuloză, etilceluloza, etc), răşini naturale (şerlac, colofoniu) sau sintetice (de polimerizare, de policondensare) în solvenţi organici volatili (hidrocarburi clorúrate, benzen, alcooli inferiori, acetat de etil sau amil). Sunt incolore sau slab colorate, iar după uscare dau pelicule transparente şi lucioase. Vopselele sunt sisteme disperse de pigmenţi în uleiuri vegetale (sicative sau semisicative) sau răşini sintetice. Pigmentii sunt substanţe colorate, insolubile în materialul peliculogen şi în solvenţii care intră în compoziţia materialului de vopsit. După natura lor pot fi : oxizi (Fe2O3, ZnO, CuO, HgO, PbO2, TiO2, etc), silicaţi (caolin, ultramarin), săruri insolubile (BaSO4, HgCrO4, PbCrO4), praf de metal (Al pentru acoperiri refrectorizante), compuşi organici naturali şi sintetici (indigo, derivaţi azotici), etc. Uleiurile sicative sunt esteri ai glicerinei cu acizi graşi nesaturaţi (oleic, linoleic, linolic, ricinoleic). în contact cu aerul uleiul sicativ se solidifică, formând o peliculă colorată, mată sau semimată. Emailurile sunt lacuri de conţin pigmenţi anorganici şi organici. Ele dau pelicule colorate, dure, lucioase şi cu mare putere de acoperire. Grundurile sunt amestecuri de pigmenţi şi materiale de umplutură în uleiuri şi lacuri. Ele sunt straturi primare de aderenţă pe suprafaţa metalului, peste ele aplicându-se straturile succesive de vopsea, lac sau email. Ele conţin materiale protectoare, având un rol remarcabil în protecţia împotriva coroziunii a materialului de bază. Chiturile sunt materiale de egalizare şi netezire a suprafeţelor de vopsit. Ele se aplică peste grundul anticoroziv. Acoperirile cu mase plastice se pot executa prin imersie în plastisoli, imersie în pulbere fină (sinterizare), pulveriazare electrostatică, laminare la cald. Căptuisirea cu polimeri se aplică pe metal, beton sau zidărie prin lipire cu adeziv a foliilor de elastomeri sau materiale plastice, folii de cauciuc, polimeri armaţi.

Prevenirea coroziunii prin proiectare
Tipul de construcţie şi modul de exploatare a utilajelor industriale influenţează simţitor viteza şi localizarea coroziunii. Experienţa arată că, la exploatarea metalelor şi aliajelor în diferite medii agresive, poate avea loc distrugerea prematură a lor în urma unor procese de coroziune datorate unor greşeli care pot proveni din proiectarea necorespunzătoare a utilajelor, din cauza unui control superficial al protecţiei anticorozive aplicate sau din cauza întreţinerii necorespunzătoare a acestora. De aceea, modul în care se execută o construcţie metalică şi condiţiile de exploatare trebuie să fie luate în considerare atât la proiectare, cât şi la exploatare. După modul în care este realizată proiectarea depinde comportatrea pieselor componente, respectiv instalaţia. în principiu, proiectarea trebuie să tină seama de toate condiţiile impuse de procesul tehnologic, de proprietăţile fizice şi mecanice ale materialelor, de acoperirile de protecţie corespunzătoare. De exemplu, în proiectarea construcţiilor trebuie să se evite pe cât posibil cavităţile orizontale, fisurile şi zonele în care umiditatea poate fi reţinută. Accelerarea coroziunii în rosturi şi fisuri se explică prin aerarea neuniformă a interiorului lor. Efectul de localizare a coroziunii sub acţiunea zonelor de stagnare a electrolitului se observă frecvent chiar şi în condiţiile cele mai simple de coroziune, cum este contactul metalelor cu lichidele liniştite şi se explică de asemenea prin aerarea neuniformă a metalului. Prezintă stabilitate mai mare la coroziune suprafeţele fin prelucrate, lustruite. De asemenea, în etapa de proiectare a unei instalaţii în care două metale diferite vin în contact şi deci poate apărea pericolul unei coroziuni galvanice, trebuie să se ţină seama că seria potenţialelor standard nu dă indicaţii suficiente asupra comportării practice a unor cupluri metalice, fiind necesară luarea în considerare a seriei galvanice. Metalele şi aliajele, cum sunt : oţelurile inoxidabile, cromul, titanul - rezistente la coroziune datorită tendinţei lor pronunţate de pasivare, nu-şi schimbă comportarea în contact cu metalele mai negative. Viteza de coroziune a oţelului cu conţinut de numai 13% Cr poate creşte în contact cu multe metale şi aliaje mai electropozitive. Stabilitatea plumbului, a staniului şi a aliajelor de lipit se înrăutăţeşte simţitor în contact cu oţelul inoxidabil. Coroziunea cadmiului şi a zincului se accelerează puternic în contact cu majoritatea metalelor şi a aliajelor tehnice, cu excepţia magneziului şi aliajelor lui. Din această cauză, în special zincul este utilizat ca strat protector pentru multe metale în medii neutre. Magneziul şi aliajele de magneziu nu trebuie folosite în stare neprotejată decât în atmosferă foarte uscată. Contactul cu toate celelalte metale, inclusiv aluminiul, intensifică coroziunea lor. Cunoaşterea comportării aluminiului în contact cu alte metale este foarte importantă în practică datorită utilizării lui din ce în ce mai mult. Astfel, în contact cu oţelul, fonta, staniul, cuprul , alama, bronzul sau aliajele nichelului, aluminiul este atacat foarte puternic şi deci contactul direct cu aceste metale trebuie evitat. O importanţă la fel de mare o prezintă coroziunea galvanică a oţelului în contact cu alama şi cuprul.

O influenţă hotărâtoare asupra vitezei şi formei de propagare a coroziunii galvanice o au şi alţi factori, cum sunt: natura soluţiei, durata coroziunii, raportul suprafeţelor de contact a celor două metale, rezistenţa electrică a mediului coroziv. Combaterea coroziunii galvanice se poate realiza fie cu ajutorul straturilor protectoare, fie prin izolarea metalelor ce vin în contact. Adoptarea unei anumite variante de protecţie trebuie să rezulte în urma unei analize temeinice din punct de vedere economic. Astfel, nu întotdeauna utilajele cele mai ieftine sunt şi cele mai economice. Un utilaj confecţionat dintr- un material obişnuit necesită o întreţinere la perioade scurte, cu reparaţii capitale, deci, cu întreruperi dese ale procesului de fabricare. Alegerea justă a metodelor de protecţie, cât şi a celor de construcţie poate contribui la prelungirea duratei de funcţionare a utilajelor respective. Nu trebuie însă neglijate condiţiile tehnologice de exploatare şi întreţinere ale instalaţiilor, recomandându-se condiţii cât mai uniforme de lucru (mediu, temperatură, solicitări) şi întreţinerea periodică a acestora.