You are on page 1of 13

Cuprins

Introducere .......................................................................................................................... 2 Capitolul I. Situația Chinei înainte de mișcarea Yihetuanilor ............................................ 3 1.1 Condițiile istorice ...................................................................................................... 3 1.2 Împărăteasa Cixi ....................................................................................................... 5 1.3 Cele o sută de zile de reforme ................................................................................... 5 Capitolul II. Mișcarea Yihetuan – dezvoltarea ei .............................................................. 6 2.1 Originea mișcării ....................................................................................................... 6 2.2 Lupta mișcării Yihetuan împotriva imperialiștilor ................................................... 7 2.4 Importanța mișcării Yihetuan ................................................................................. 11 Bibliografie ....................................................................................................................... 13

1

Introducere Răscoala Boxerilor a avut loc între 1898 și 1900 si a reprezentat o mișcare xenofobă din China, care a culminat cu o revoltă disperată împotriva vesticilor si a influenței vestice. Pîna la finalul secolului al XIX-lea, puterile vestice si Japonia devenisera foarte interesate de China. Războiul Opiului (1939-42), care a fost provocat de Marea Britanie, a forțat China să facă concesii comerciale si să recunoască principiul extrateritorialității. Concesiile făcute Marii Britanii au fost urmate la scurt timp de altele similare pentru Franța, Germania și Rusia. Regimul Qin, slăbit deja de imixtiunile europene, a fost slăbit si mai tare din cauza succesului Japoniei în Primul Război Sino-Japonez (1894-95) si împarțirea ulterioară a Chinei în sfere de influență. Contrabanda cu opiu, pe care negustorii englezi o făceau în China, a determinat un grav dezechilibru al balanței comerciale a marii țări asiatice. Urmarea au fost războaiele anglo-chineze (jumătatea secolului al XIX-lea), care au vădit înapoierea economică și corupția regimului politic din China. Prin tratatele impuse de englezi, imensa piață chineză s-a deschis pentru mărfurile europene. În fața agresiunii externe, China n-a putut rezista din cauza izbucnirii unei formidabile răscoale, cea a taipingilor (1850-1868), care a produs imense pagube umane și materiale. Încercările ulterioare de modernizare economică după model occidental n-au izbutit. Înfrângerea din războiul cu Japonia (1894-1895) a demonstrat faptul că Imperiul Chinez se afla în pragul prăbușirii. Puterile occidentale (Anglia, Franța, Rusia, SUA, Germania) împreună cu Japonia au împărțit China în sfere de influență. Reacția naționalistă a poporului chinez a fost exprimată sub forma unei mari răscoale (răscoala „boxerilor”), înăbușită doar prin intervenția armatelor străine. Situația dificilă în care se găsea China a condus la modernizarea instituțiilor prin revoluția politică care a avut drept rezultat abolirea străvechii instituții monarhice și proclamarea republicii (1911-1913).1 (Zhao, 1997)

1

Yang Zhao, Scurt tratat de istoria Chinei. – București, 1997, p. 422-427.

2

Capitolul I. Situația Chinei înainte de mișcarea Yihetuanilor

1.1 Condițiile istorice După războiul Chino-japonez puterile imperialiste și-au întețit amestecul în viața politică și economică a Chinei. Importul Chinei a crescut considerabil. Comerțul exterior a dovedit un surplus al importurilor. Rezervele de argint ale Chinei erau aproape sleite. Afluxul din pînză și fire, fabricate la mașină, afectase în mare măsură industria meșteșugărească atît de la orașe cît și de la sate, lovin mai ales în atelierele care lucrau pe o bază familială. Zeci de milioane de sătence și meșteșugari rurali au fost lipsiți de posibilitatea de a-și cîștiga existența. Construirea căilor ferate și instituirea serviciilor de telecomunicații făcuse de pisos multe mijloace aparținînd sistemului demodat de stransport din China. Pentru a plăti uriașele despăgubiri stabilite de tratatul de la Simonoseki, guvernul manciurian a sporit de două ori birurile stoarse de la populație. În afară de faptul că a lansat împrumuturi publice în valoare de o sută miliarde de tali de argint, el a sporit și mai toate dările. Au fost introduse și o serie întreagă de impozite noi. Cel mai rău dintre toate era faptul că perceptorii manciurieni sporeau birurile care apăsau pe umerii populației, în vederea căptușirii propriilor lor buzunare. Se întîmpla destul de des ca populația să plătească drept biruri sume de patru ori mai mai decît acelea stabilite de stat. Administrația incapabilă și coruptă a curții manciuriene a intentat o serie de grave calamități. Arresiunea crescîndă a imperialiștilor și exploatarea sălbatică a conducătorilor statului feudal chinez a îndemnat poporul la revoltă. În cepînd din anul 1895 au izbucnit un șir întreg de răscoale. După sfîrșirea războiului opiului, locuitorii provinciei Sînciuan au pornit la nenumărate lupte împotriva agresorilor imperialiști, precum și împotriva propriilor lor conducători feudali. Răscoala din 1898, condusă de Iu Tun-Cen, s-a făcut remarcată în mod deosebit. Ea a fost efectuată sub lozinca „Luptați împotriva agresorilor străini”.

3

Fiind atît de serviv față de imperialiști, guvernul manciurian a trimis promt trupe care să înăbușe răscoala. Dar ele au suferit înfrîngeri dezastruoase. Această mișcare patriotică a cîștigat imediat sprijinul poporului. Influența răscoalei s-a extins departe ajungînd pînă la Hubei. Ca urmare a războiului opiului, imperialiștii au reușit să-și asigure dreptul în China de a propovădui religia lor. Fiind folosiți ca unelte ale agresiunii, misionarii străini care activau aici în interesele guvernelor respective, strîngeau pe față și în mod legal informații importante pentru ele, cu privire la problemele politice ale Chinei și ale resurselor sale naturale. Din cauza influenței misionarilor, dregătorii locali manciurieni au conspirat cu clerul pentru a acapara pămînturile țăranilor. Unii dintre misionari au înființat un fel de tribunale în cadrul bisericilor lor, în care nu se dădeau în lături de la persecutarea țăranilor. Unii dintre ei mergeau foarte departe cu pretențiile, cerînd dregătorilor manciurieni să acționeze în conformitate cu instrucțiunile lor. Bizuindu-se pe puterea legală pe care le-o acorda guvernul manciurian, unii misionari devenise atît de obraznici încît dregătorii locali nu îndrăzneai să li se opună. În procesele dintre cetățenii chinezi de rînd și membrii ierarhiei bisericești, dregătorii locali numiți de guvern luau întotdeauna partea clerului. Purtarea ticăloasă a bisericilor și misionarilor stîrniră un protest și o opoziție de mare amploare în rîndurile populației. Jefuirea teritoriului Chinei de către imperialiști și fărădelegile comise de misionari împotriva poporului au dus în cele din urmă la nașterea mișcării Yihetuan.2 (Pop, 1977)

2

Pop Simion, Cartea Chinei. – București, 1977, p. 278.

4

1.2 Împărăteasa Cixi Ea s-a născut la 29 noiembrie 1835. Frumusețea ei i-a permis să intre în haremul imperial, să se facă remarcată și să dea naștere unui băiat – fiul împăratului Xianfeng – să ajungă la rangul de concubină imperială și, în sfîrșit, să reușească numirea fiului ei ca singurul moștenitor. A devenit întîi regentă, apoi împărăteasă. Cixi a exercitat o fascinație durabilă asupra occidentalilor. Ea datorează haremului reușita sa fulgerătoare. Nu putea să vadă lumea decît prin acestă instituție. Ea știa că orice schimbare ducea după sine la dispariția mediului pe care ea îl stăpînea atît de bine. Nepotul ei Gungxu era vinovat în fața mătușii sale de un modestism de neiertat și suferind de o mînie reformistă periculoasă. 1.3 Cele o sută de zile de reforme Guangxu a lansat reformele la 10 iunie 1898, avînd ca axă direcțională dorința de a junge la o formă de imperiu liberal. Exemplul demn de urmat îl constituia Japonia, unde marea shimbare Meiji începea să-și arate roadele. Cixi nu a stat inactivă. Împăratul a înțeles că trebuia să acționeze urgent ca reformatorii sa-și cîștige credibilitatea. Dar nu se putea face nimic atîta timp cît Cixi domnea asupra Curții. Trăgînd concluziile necesare, a organizat o lovitură de forță împotriva împărătesei. Unul din generalii săi i-a spus totul împărătesei. Guangxu s-a văzut închis în una din nenumăratele reședințe ale palatului. Bătrîna împărăteasă rămîne pe poziție. Cixi a declarat că începe o nouă politică. Aceasta consta în reluarea unui anumit număr de reforme.3 (Elisseeff)

3

Danielle Elisseeff, Istoria Chinei. – București, p. 205-208

5

Capitolul II. Mișcarea Yihetuan – dezvoltarea ei 2.1 Originea mișcării În anul care a urmat înfrîngerii mișcării de reformă, aizbucnit o mișcare patriotică și antiimperialistă, care a avut repercusiuni internașionale: mișcarea Yihetuan, cunoscută în Occident sub denumirea de răscoala Boxerilor. Era la început o mișcare secretă antimanciuriană. Activitatea ei se desfășura în provincia Shaodong. Încă de la începutul sec. XIX-lea, mișcaea dădea lupte neîncetate împotriva manciurienilor. Ea avea organizații de tot felul, îmbibate în mare măsură cu superstiții. Către sfîrșitul secolului XIX-lea, mișcarea care cîștiga teren în provincia Shaodong, sub lozinca „Împotriviți-vă manciurienilor și reînviați imperiul Min”, organiza răscoale armate. Trupele manciuriene au fost învinse și guvernatorul provinciei Șandun, pe nume Iu- Sinfu silit să recunoască organizația Yihetuan drept o societate legală. Curînd izbuti să-și asigure sprijinul însuflețit al marilor mase populare din regiunile respective, cîștigînd totodată foarte rapid puteri noi.
4

Compusă mai cu seamă din țărani, mișcarea se născuse în urma intensificării agresiunii străine, din cauza gravității fără precedent a dezastrului național și constituia o dezvoltare a luptei, continuată după războiul chino-japonez împotriva noii împărțiri imperialiste a Chinei. Mișcarea a început în Shaodong. În 1899, în Nord-Vestul acestei provincii, secțiunea Yihetuan, condusă de Zhu Hongdeng a pus mîna pe arme și s-a răsculat. Răsculații au distrus bisericile, i-au alungat pe misionari și au înfrînt de mai multe ori forțele de represiune trimise împotriva lor de către guvernul Qin. Alte contingente de Yihetuan s-au răsculat, fapt care a conferit mișcării proporții considerabile. Izbucnirea mișcării antiimperialiste în Shaodong i-a înfricoșat pe agresori. Miniștii plenipotențiari americani și britanic de la beijing îndemnau fără încetare guvernul Qing să reprime răscoala, și chiar l-au silit să-l înlocuiască pe guvernatorul provinciei Shandong , cu Yuan Shinkai. Acesta a condus 7000 de oameni din armata nouă din Zhili în Shandong și, în colaborare cu forțele armate locale, i-a reprimat pe
4

Pop Simion, Cartea Chinei. – București, 1977, p. 279.

6

răsculați. La începutul anului 1900, o parte a armatei Yihetuan a părăsit provincia Shandong, plecîns în Zhili, unde a format, împreună cu forțele Yihetuan locale, o forță mai puternică. În luna mai, unul dintre detașamentele lor a ocupat Zhuozhou și a amenințat capitala, în timp ce altul se propia de Tianjin și se pregătea să intre în acest oraș. Forțele Yihetuan care luptau împotriva agresiunii au obținut sprijinul întregii țări, iar rîndurile lor au sporit, datorită participării entuziaste a populației. Steagurile lor fluturau asupra mai multor tîrguri și orașe din Zhili. Cu toate acestea, odată cu sosirea în rîndurile lor a unor oameni provenind din clasa proprietarilor funciari, inclusiv a unor notabilități conservatoare și a proprietarilor funciari mijlocii și mici, ale căror interese fusese lezate de biserici, chiar în timpul în care lupta căpăta amploare, compoziția armatei răsculate a devenit tot mai complexă. Acești oameni au stîrnit în rîndurile armatei tendințele țărănești de xenofobie oarbă și de refuz față de industrie, știință și tehnologie. Simțindu-se amenințată de dezvoltarea mișcării, curtea dinastiei Qin a înercat să o întoarcă în avantajul ei. În acel moment, anumite contradicții o opuneau agresorilor străini. Împărăteasa văduvă Cixi avea resentimente față de Marea Britanie și Japonia, care le îngăduiseră lui Kang Youwei și Liang Qichao să-și continue activitatea în străinătate și se opuseseră planului ei de detronare a împăratului Gungxu. După nenumăratele deliberări secrete, curtea dinastiei Qin a hotărît să recunoască statutul legal al mișcării Yihetuan și a consimțit, în mod tacit, să-i deschidă porțile capitalei. Integrarea mișcării locale din Beijing în cea a noilor veniți a extins considerabil influența mișcării Yihetuan. În cîteva zile, sute de mii de orășeni, inclusiv soldați manciurieni și han din armata Qin, s-au alăturat forțelor Yihetuan. Ei au dat foc bisericilor din Beijing, i-au atacat pe agresorii străini și au organizat numeroase manifestații pe străzi. În acel moment, detașamentul Yihetuan care acționa lîngă Tianjin a intrat în oraș și a luptat împotriva agresorilor străini.

2.2 Lupta mișcării Yihetuan împotriva imperialiștilor În scurtă vreme, din Zhili și Shangdong mișcarea s-a extins și în alte provincii din nord și chiar din nord-est. Între timp, acțiunea de masă împotriva bisericilor înflăcărase provinciile din sud, urmînd celor din nord.Valul antiimperialist a măturat cu furie întreaga țară. 7

Pentru a zdrobi mișcarea Yihetuan, puterile imperialiste s-au coalizat și au pornit un război de argesiune împotriva Chinei. În iunie 1900, Marea Britanie, Rusia, Japonia, Statele Unite, Germania, Franța, Italia și Austria au organizat o armată de 2000 de oameni, care a debarcat la Dagu, un port din golful Bohai, pentru a „da ajutor legaților”. Răsculații și armata Qin au început o luptă sîngeroasă cu agresorii pricinuind pierderi grele inamicului. Armata aliată s-a retras în grabă, în concesiunea străină de la Tianjin. În acest timp, navele de război străine, adunate în largul portului Dagu au atacat și au ocupat fortăreața de la Dagu.Noi trupe au debarcat în golf și s-au îndreptat spre Tianjin, trupele ruse, care numărau 2000 de oameni, au tras salve de tun asupra pozițiilor forțelor Yihetuan. Forțekle Yihetuan și armata Qin, comandate de Cao Futian, au ucis și au rănit peste de ruși, repurtînd o victorie strălucită. Un alt contingent, condus de Zhang Decheng, a ocupat concesiunea străină de la Tianjin. La bătălie a luat parte și detașamentul Felinarului Rușu, compus din femei tinere. Deja la Beijing, în „Oraşul Interzis“ – reşedinţa familiei imperiale ‑ boxerii s‑ au adunat în număr mare, cu gânduri clare de atac. Lor li s‑au alăturat elemente ale armatei imperiale chineze. Se aştepta doar semnalul adevăratului lider, împărăteasa văduvă Cixi. Aceasta a dat într‑adevăr semnalul de atac la 21 iunie 1900, declarând oficial război deschis străinilor. Cartierul locuinţelor străinilor din Tianjin (Tsientsin) şi cartierul misiunilor diplomatice din Beijing au fost imediat atacate şi asediate. Puterile străine au protestat, declarându‑i împărătesei Cixi că, în urma respectivului gest, ele se consideră a fi în stare de război. A urmat atacul de a doua zi, ordonat de împărăteasă, asupra cartierului misiunilor diplomatice. Acesta a îndurat 55 de zile de asediu, până la 14 august 1900, când trupele eliberatoare a opt naţiuni l‑au despresurat. La Beijing, funcționarii străini și trupele din cartierul legațiilor străine i-au provocat pe răsculați și au tras la întîmplare asupra locuitorilor, stîrnind indignarea populației și a trupelor Qin. La 20 iunie, forțele chineze conjugate, au încercuit și atacat legațiile străine. Ele au străpuns succesiv mai multe linii de apărare inamice, ucigînd și rănind un număr mare de soldați străini. Iată aşadar, pentru 55 de zile, misiunile diplomatice transformate, pentru a folosi consacrata expresie a istoricului francez Jean Delumeau, în veritabile cetăţi asediate. Aflate în vecinătatea „Oraşului Interzis“, deci a asediatorilor care au pornit asaltul de acolo, misiunile erau clădiri solide, construite din piatră, înconjurate de ziduri înalte, puternice, care au rezistat asediului. În ceea ce‑i priveşte pe ocupanţii lor, diplomaţii în primul rând, cărora li s‑au adăugat ceilalţi civili, negustorii, misionarii, chinezii convertiţi la creştinism, dar şi străinii cu alte ocupaţii, au fost nevoiţi să pună mâna pe arme, pentru a‑şi apăra vieţile lor şi ale familiilor lor. Iată‑i aşadar pe 8

diplomaţi transformaţi în militari, lăsând hârtia şi condeiul la o parte şi apucând, pentru aproape două luni, puşca, sabia, lancea, ustensile mai puţin diplomatice.5 Cixi i-a încurajat. Împărăteasa de admira patriotismul, curajul și dorea în secret triumful lor, care ar fi presupus îngroparea imediată a reformelor. Totuși, rezultatul a fost cu totul altul: diplomații aflați la post au tremurat de frică, au murit oameni din fiecare tabără, dar puterile occidentale au cîștigat pînă la urmă partida, ceea ce le-a permis să-și impună legea mai drastic ca niciodată. Reformiștii le-au retras manciurienilor puțina încredere pe care o mai aveau în ei. Dinastia Qing dispărea sub ochii lor, confiscată de acea întruchipare a cruzimii și desfrîului6

Arma diplomatică a fost înlocuită, în consecinţă, cu arma militară. Comanda supremă, dacă s‑ar putea numi aşa, a misiunilor diplomatice asediate, a luat‑o ministrul plenipotenţiar al Marii Britanii, Claude Maxwell MacDonald, care, înainte de a fi diplomat a fost ofiţer. Asediaţii au folosit ca arme de foc puştile, pistoalele şi un vechi tun, piesă de muzeu. Acesta a fost numit, în glumă, „Tunul internaţional“, fiind alcătuit dintr‑o ţeavă britanică, un afet italienesc şi trăgând cu ghiulele ruseşti. Iar tunarii erau americani. Lângă „Oraşul Interzis“, în „Cartierul Legaţiilor“, erau grupate, în apropiere una faţă de cealaltă, Legaţiile Marii Britanii, Franţei, Austro‑Ungariei, Italiei, Olandei, S.U.A., Rusiei şi Japoniei. La cîteva străzi distanţă de ele se aflau, învecinate, Legaţiile Belgiei şi Spaniei. În timpul asediului, comunicarea dintre acestea două şi restul misiunilor diplomatice s‑a realizat fără probleme. Cea mai nefericit aşezată era Legaţia Germaniei, situată în partea cealaltă a oraşului. Această misiune, după moartea ministrului plenipotenţiar, a fost, împreună cu întreg personalul ei, cea dintâi victimă a furiei boxerilor. Rebelii au atacat‑o, au pătruns rapid în ea, au jefuit‑o şi au incendiat‑ o, iar personalul a fost decimat. Folosind tactica intimidării, boxerii au incendiat, la 23 iunie 1900, un grup de clădiri vechi şi de curţi şi grădini, aflate în vecinătatea Legaţiei Marii Britanii, numit Hanlin Yuan. Au sperat ei că focul va cuprinde şi clădirea legaţiei, determinând predarea asediaţilor. Nu a fost însă aşa. Spre surprinderea lor, incendiul s‑a propagat în direcţia inversă, înspre asediatori, clădirea legaţiei rămânând neatinsă. În aceste împrejurări, curtea dinastiei Qin a trebuit ca la 29 iunie, să declare război puterilor imperialiste, dar numai pentru a juca un joc dublu. Deși i-a răsplătit cu
5 6

Yang Zhao, Scurt tratat de istoria Chinei. – București, 1997, p. 428. Danielle Elisseeff, Istoria Chinei. – București, p. 208.

9

bani și cereale pe oamenii din forțele Yihetuan și a numit propriii ei ofițeri la comandă pentru a-i controla mai bine, curtea dinastiei Qin încerca prin activități camuflate să tranzacționeze cu imperialiștii la momentul potrivit. La patru zile după declarația de război, împărăteasa Cixi a decretat încetarea atacurilor împotriva legațiilor și pregătirea tratativelor de pace. La sfîrșitul lui iunie, trupele străine, numărînd mii de oameni, au atacat Tianjin. Forțele Yihetuan și o parte a armatei Qin au rezistat și au scos din luptă aproape 1000 soldați inamici. Cu toate acestea, la ordinul secret al curții, unii comandanți ai armatei imepriale au întreprins acțiuni împotriva forțelot Yihetuan. Sub focurile încrucișate ale reacșionarilor din interior și exterior, răsculații au suferit pierderi grele ceea ce a dus la căderea orașului Tianjin la 14 iulie. După căderea orașului Tianjin, curtea dinastiei Qin s-a grăbit să capituleze. La 4 august, armata aliată a celor opt puteri a plecat la Tianjin spre Beijing. În timp ce forțele Yihetuan și forțele Qin luptau, curtea l-a numit pe Li-Hongshang reprezentant plenipotențiar, însărcinat să ceară pace. Împărăteasa Cixi a fogit la Xian, luînd pe sine pe împăratul Guangxu. Pe drum, ea i-a ordonat lui Li Hongshang să negocieză rapid pacea cu agresorii, iar autorităților locale militare să distrugă forțele Yihetuan. În marșul lor de la Tianjin la Beijing, forțele aliate au săvîrșit toate crimele imaginabile răzînd de pe suprafața pămîntului sate întregi. După ocuparea orașului Beijing, soldații lor au fost autorizați să devasteze capitale timp de trei zile. Ei au furat și distrus tezaurele culturale ale dinastiilor trecute, precum și bunurile poporului, au masacrat populația. Deși aluat parte la constituirea armatei aliate, Rusia a trimis propriile forțe să ocupe China de nord-est. În iulie 1900, cînd mișcarea a cuprins nord-estul, ea a adunat 150000 de soldați și a invadat din mai multe direcții provinciile Heilongjian, Jilin și Shenjing, sub pretextul protejării căii ferate a Chinei de Est. În octombrie, întregul nord-est, se afla sub controlul rus. Forțele Yihetuan și populația diferitelor etnii din N-E au luat armele pentru a se împotrivi sălbaticei agresiuni rusești. Forțele populare au adunat rapid 200000 de oameni. Ele au hărțuit tot inamicul. 2.3 Protocolul din 1901 După ce au ocupat orașul Beijing, puterile imperialiste au căutat să exploateze mai bine victoria. Concentrîndu-se pentru pradă, contradicțiile dintre ele aveau să degenereze în confruntări armate, astfel că au trebuit să accepte propunerea Statelor Unite de a duce din nou o politică a ușilor deschise, care menținînd domnia dinastiei Qin sub autoritatea împărătesei Cixi, urmărea să stabilească un condominium asupra 10

Chinei. Pe această bază, ele au început negocieri de pace cu Li Hongzhang și au silit curtea dinastiei Qin să semneze Protocolul internațional din 1901. Conform clauzelor acestul tractat, curtea dinastiei Qin trebuia să prezinte scuze puterilor străine, să pedepsească pe funcționari, să plătească o despăgubire de 450000000 de taeli de argint într-un termen de 39 de ani, să permită puterilor imperialiste să controlese vama maritimă chineză și impozitul, drept despăgubire de război, să înființeze la Beijing un cartiee al legațiilor în care vor putea staționa trupele străine, iar chinezii nu vor fi autorizați să locuiască, să interzică orice activitate antiimperialistă. Asemenea unui jug greu pe umerii poporului chinez, protocolul consolida dominația imperialistă în China. Împărăteasa Cixi, satisfăcută că își păstrează domnia, a mers pînă acolo încît și-a exprimat dorința de a da satisfacție puerilor străine pe măsura tuturor resurselor Chinei, hotărîtă să slujească cu credință țările imperialiste în dominația lor asupra Chinei.7 În urma încheierii protocolului din 1901, la povara poporului chinez atît de sărăcit, se mai adăugară încă douăzeci de milioane de tali pe an. Între timp, corpul diplomatic al imperialiștilor cu privilegiul creării unui cartier al legațiilor și al staționării trupelor străine, devenea acum în mod aproape fățis supra-guvernul Chinei. De fapt, guvernul manciurian nu făcea mare lucru înafară de îndeplinirea funcției de agent al imperialiștilor în China. Drepturile suverane ale statului chinez fură fărîmițate, pînă ce în cele din urmă țara ajunse o semicolonie a mai multor state imperialiste.

2.4 Importanța mișcării Yihetuan Dacă impetuoasa mișcare antiimperialistă și patriotică Yihetuan a eșuat, în urma reprimării ei de către puterile imperialiste și slugile acestora, curtea dinastiei Qin, a resișit totuși, prin lupta ei îndîrjită, să pună stavilă puterilor imperialiste în complotul lor ce urmărea dezmembrarea Chinei, dovedind uriașa forță potențială a poporului chinez. Yihetuan a fost o mișcare patriotică populară, alcătuită bineînțeles, așa cum se întîmplase și pînă atunci, din masele largi țărănești. Ea a suferit o tragică înfrîngere din cauza vicleniei, fățărniciei și trădării guvernului manciurian, pe de o parte, iar pe de altă parte, din cauza intervenției armate a forțelor imperialiste unite. Cu toate acestea, ea a arătat limpede imensa forță potențială a țăranilor chinezi, capacitatea lor de a se lupta împotriva imperialismului. În urma luptelor duse, puterile imperialiste au ajuns sa-și dea seama că este imposibil să împartă China în bucăți sau să o pună în întregime sub controlul străinilor. Pînă și vov Waldersee, comandantul trupelor care au înăbușit mișcarea Yihetuanilor a fost nevoit să recunoască: „Nici un stat european, nici un stat american și nici măcar Japonia nu are forța intelectuală sau militară necesară pentru a
7

Yang Zhao, Scurt tratat de istoria Chinei. – București, 1997, p. 429.

11

domni asupra unei astfel de țări, ai cărei locuitori se ridică la un sfert din populația lumii. Prin urmare, împărțirea Chinei este o politică cu totul irealizabilă”. În ciuda înfrîngerii ei, mișcarea Yihetuan a simbolizat spiritul neînfricat al poporului chinez în lupta sa împotriva imperialiștilor și în fața tuturor oamenilor a demascat guvernul manciurian ca un complice al imperialiștilor.8 Cel puțin promițăor părea să înceapă noul secol pentru Imperiul Celest. Și, totuși, promisiunea se păstra în ideile care însuflețiseră mișcarea reformistă și care, atunci, în acei ani sumbri, continuau să lucreze.9 (Rayne, 2005) Cixi a decedat aproape în același moment cu Guangxu – un campion al progresului lipsit de abilitate. Dispariția împărătesei a adus o mare ușurare partidului reformist, care s-a pus pe treabă cu o înflăcărare și mai mare. Imediat, guvernul a instituit consilii provinciale alese de notabili, și acestea s-au reunit din anul următor(1909). La Shanghai se făcea companie pentru adoptarea unei constituții. În 1910, Curtea cădea, în sfîrșit, de acord asupra numelui unui nou împărat: acesta a fost Puyi, încă un copil în acea vreme, ajuns celebru datorită literaturii și cinematografului.10

8 9

Pop Simion, Cartea Chinei. – București, 1977, p. 279. Kruger Rayne, O istorie a Chinei. – București, 2005, p. 242. 10 Danielle Elisseeff, Istoria Chinei. – București, p. 208-20

12

Bibliografie Elisseeff, D. (n.d.). Istoria Chinei. București. Pop, S. (1977). Cartea Chinei. București. Rayne, K. (2005). O istorie a Chinei. București. Zhao, Y. (1997). Scurt tratat de istoria Chinei. București.

13