1

Dumnezeu, Descartes şi fiul risipitor
Problema dacă există sau nu există Dumnezeu, a rezolvat-o chiar Dumnezeu în mai multe etape. Lui Moise i S-a prezentat ca Cel ce este. „Zis-a iarăşi Moise către Dumnezeu: "Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel şi le voi zice: Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi... Dar de-mi vor zice: Cum Îl cheamă, ce să le spun? Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: "Eu sunt Cel ce sunt". Apoi i-a zis: "Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!"” (Ieşirea III, 1314) Cunoaşterea fără Dumnezeu susţine şi învaţă în continuare că nu există Dumnezeu. Deşi „...cine va zice fratelui său... nebunule, vrednic va fi de gheena focului” (Matei V, 22), există, se pare, o categorie de fraţi ai noştri care fac excepţie de la regulă: cei care spun că nu există Dumnezeu. Prin gura psalmistului, Dumnezeu le spune acestora nebuni: „Zis-a cel nebun întru inima sa: "Nu este Dumnezeu!” (Ps. 52, 1) Şi, urmare acestei convingeri intime, îşi face un alt dumnezeu-idol la care se închină. De aceea „Stricatu-s-au şi urâţi s-au făcut întru fărădelegi.” (Ps. 52, 2) Lucru adeverit de starea de decădere morală a lumii, de grozăviile care se întâmplă. La convingerea că există Dumnezeu se ajunge prin cele mai diverse căi. Despre René Descartes (1596-1650) unii spun că a fost un apologet catolic, alţii că a fost un ateu, depinde de tabăra care vrea să-l aibă în rândurile sale. De la el ne-a rămas acel „Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum…” Ateii, care au avut (şi au pâinea şi cuţitul) în educaţie, la toate nivelele, au tăiat ultima parte „...sum, ergo Deus est”. Adică „Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci sunt; sunt, deci Dumnezeu este.” Cum a ajuns Descartes la concluzia ca Dumnezeu este? „Filozoful porneşte de la un fapt sigur: în sufletul omului este sădită ideea de Dumnezeu. (Jean Jacques Rousseau făcuse – după câte mi-aduc aminte – experienţa cu un copil, pe care l-a izolat cu desăvârşire de oameni, situându-l într-o pădure şi aducându-i cele necesare, numai ca să nu audă de la nimeni vorbindu-i-se despre Dumnezeu. Dar mare i-а fost mirarea când l-a văzut pe băiat închinându-se Soarelui pe care îl considera Dumnezeu. Nu importă că se închina Soarelui, fapt este că într-însul era sădită ideea de Dumnezeu, înainte de а-i fi vorbit cineva despre o Fiinţă supranaturală). Şi atunci Descartes îşi pune întrebarea: de unde vine această idee de Dumnezeu pe care el o găseşte aprioric sădită în sufletul său? Această idee, răspunde tot el, nu poate veni decât din trei izvoare: ori din lumea înconjurătoare, ori din el

2 însuşi, ori într-adevăr există acea Fiinţă supranaturală care i-а sădit-o. Descartes le analizează pe rând. Din lumea înconjurătoare nu poate veni, fiindcă zice el – ideea de Dumnezeu sădită în mine este infinită pe câtă vreme lumea înconjurătoare este finită. Iar ceva finit nu poate să-mi dea ceva ce este infinit. Din mine însumi, continuă filozoful – iarăşi nu poate veni, fiindcă şi eu sunt mărginit, în timp ce ideea de Dumnezeu este nemărginită. Cauza nu poate fi mai mică decât efectul. Dacă aşa stau lucrurile, atunci ideea de Dumnezeu nu poate veni decât de la o Fiinţă supranaturală care într-adevăr există şi care mi-a sădit această idee. Dar filozoful care s-a îndoit până şi de propria sa existenţă, a pus la îndoială până şi această concluzie. - Dar dacă, zice el – această idee mi-a sădit-o un spirit rău? Nu cumva în locul lui Dumnezeu stă diavolul care mă minte şi-şi bate joc de mine? Descartes a respins şi această îndoială, bazat pe faptul că ideea unui Dumnezeu infinit implică în sine Perfecţiunea. Iar o Fiinţă perfectă, desăvârşită în toate privinţele, nu poate minţi. Şi în acest caz, concluzia este că ideea de Dumnezeu a fost sădită de însuşi Dumnezeu care există într-adevăr.” (Paulin Lecca 1914 - 1996 – De la moarte la viaţă, pag. 31-32) Aşadar, ideea de Dumnezeu o avem sădită în noi, dar cum arată El dacă „nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioan I, 18)? Că nu poate omul să-L vadă şi să rămână viu. „Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască”. (Ieşire 33, 20) Când Îl vom vedea faţă către faţă? Dacă vom fi găsiţi vrednici, abia după Parusie şi Judecata de obşte. „Nici un blestem nu va mai fi. (...) şi vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi scris pe frunţile lor” (Apocalipsa 22, 3-4). Moise I-a văzut numai „spatele”, Ilie L-a simţit ca o adiere de vânt etc. dar numai „Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan I, 18). Şi spune Sf. Ap. Pavel că „...întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii, / Şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată domnia şi stăpânirea.” (Coloseni IX, 9-10) Ca Om-adevărat, Iisus Hristos, S-a bucurat, S-a întristat, a lăcrimat, a plâns, a însetat, a flămânzit, a fost vândut, a fost batjocorit, bătut, ţintuit pe Cruce, a murit şi a fost pus în mormânt. Ca Dumnezeu-adevărat, a iertat păcatele, a vindecat neputinţe, a scos şi a alungat demoni din oameni, a mers pe apă, a certat marea şi vântul, a înviat oameni, a înviat El Însuşi înălţându-Se la cer, punând natura umană izbăvită de păcat de-a dreapta Tatălui, adică la loc de cinste. Iconografia reprezintă toate acestea, după anumite reguli, dar lipseşte ceva... Relaţia dintre Dumnezeu şi mine, ca persoană unică şi irepetabilă. Ei bine, Dumnezeu a rezolvat şi această problema în Parabola fiului risipitor (Luca XV, 11-32). S-a prezentat pe Sine aşa cum Se află El în raport cu fiecare din noi în parte. Unii teologi numesc aceasta parabola parabolelor. Pentru a înţelege mai bine să lăsăm să ne vorbească un vas ales, un om al lui Dumnezeu: "Pilda aceasta numai Dumnezeu o putea spune; căci limba omenească nicicând n-a putut cuprinde în mai puţine cuvinte, mai simplu şi mai profund tragedia omului, peste care El revarsă un ocean de iubire şi înţelepciune. Toţi ne recunoaştem în acest fiu risipitor, căzut de la cinstea de fiu al lui Dumnezeu, până la „rangul” unui porcar decăzut şi cu sufletul în zdrenţe. Tatăl i-a

3 respectat partea de avere, deşi o avea în dar. I-a respectat darul libertăţii, în baza căruia omul poate sui nebănuitele trepte ale desăvârşirii, dar poate coborî şi până la cea mai grozavă desfigurare morală. (...) oricât ar fi cineva de cufundat în ticăloşie, oricât iad ar avea în suflet, oricâte turme de porci ar avea zugrăvite pe obraz, Dumnezeu totuşi crede în fiul său, omul, şi el nu este cu desăvârşire pierdut. Noi obosim aşteptând întoarcerea unui copil, a unui frate, a unui tată beţiv, dar Dumnezeu nu descurajează. Dumnezeu te urmăreşte cu iubirea Sa îndurerată, în orice ţară te-ai duce. Iubirea e ca Dumnezeu: nu are hotare. Unul din sfinţii Părinţi o spune limpede: "Iisus urmăreşte pe toţi oamenii, oricât fug de departe, să-i ajungă şi să-i întoarcă acasă. Şi asta face până la sfârşitul lumii"”. (Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, „Cuvinte vii”, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006, pp. 31-32.) Lui Moise, Dumnezeu îi spune maiestuos „Eu sunt Cel ce sunt”, iar în parabolă, văzândune pe fiecare în parte că ne-am venit în sine, că ne-am sculat şi, recunoscându-ne greşeala, venim la El, încă departe fiind noi, ne vede, I se face milă, şi alergând, cade pe grumazul nostru, ne sărută. Se veseleşte pentru că morţi eram şi am înviat, pierduţi eram şi ne-am aflat şi ne repune în cinstea cea dintâi. Aşadar, dacă nu mai prezentăm interes şi lumea ne părăseşte, şi nimeni nu ne mai aşteaptă, şi nimeni nu mai întreabă de noi, şi nimeni nu ne mai caută, să nu uităm că Cel ce este, Care ne cunoaşte trupeşte şi sufleteşte, cum noi nu putem s-o facem, ne caută permanent, pretutindeni aşteptând cu răbdare să ne întoarcem. Nicuşor Gliga Somerville, MA 21.02.2014 Sf. Cuv. Timotei; Sf. Ier. Eustatie, arhiepiscopul Antiohiei