1.

1 GENERALITĂŢI
Un sistem de radiocomunicaţii asigură transmiterea informaţiilor de la
sursă la destinatar prin intermediul undelor electromagnetice, care se propagă în
mediul înconjurător cu viteza luminii. O undă radio (fig.1.1) este caracterizată
de următorii parametrii:
• Amplitudinea vârf la vârf – U – reprezintă distanţa dintre punctul de
maxim şi cel de minim al undei şi se măsoară în volţi;
• Frecvenţa – f – reprezintă numărul de repetiţii sau cicluri complete într-o
perioadă dată de timp şi se măsoară în hertzi;
• Lungimea de undă - i - reprezintă distanţa dintre crestele undei şi se
măsoară în metri.
Fig. 1.1
Produsul
f i ×
este o constantă egală cu viteza de propagare a undei:

8
3 10 m/s f c i × · · × (1.1)
rezultând:
[ ] [ ]
m 300 MHz . f i ·
(1.2)
Din teoria antenelor se ştie că eficienţa transmisiei energiei sub formă de
unde electromagnetice a unui sistem radiant este destul de mare numai dacă
lungimea de undă a radiaţiei este comparabilă cu înălţimea efectivă a antenei. Pe
de altă parte, energia radiată de antene se propagă în mod diferit, în funcţie de
frecvenţă.
1
Ca urmare, radioemisia cu eficienţă ridicată şi dimensiuni rezonabile ale
antenelor se face în gama de frecvenţe ce se extinde de la aproximativ 10
kilohertzi până la aproximativ 3000 gigahertzi. Conform recomandărilor UIT –
Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor, această gamă este împărţită în
benzi, conform tabelului 1.1.
Tabelul 1.1
Număr
bandă
Bandă de
frecvenţe
Denumire după frecvenţă
engleză română
Lungime de
undă
Denumire după
lungime de undă
4 3-30kHz VLF
Very Low Frequency
FJF 100-10km unde
miriametrice
5 30-300kHz LF
Low Frequency
JF 10-1km unde
kilometrice
6 0,3-3MHz MF
Medium Frequency
MF 10-1hm unde
hectometrice
7 3-30MHz HF
High Frequency
IF 10-1dam unde
decametrice
8 30-300MHz VHF
Very High Frequency
FIF 10-1m unde
metrice
9 0,3-3GHz UHF
Ultrahigh Frequency
UIF 10-1dm unde
decimetrice
10 3-30GHz SHF
Suprahigh Frequency
SIF 10-1cm unde
centimetrice
11 30-300GHz EHF
Extremely High Freq.
EIF 10-1mm unde
milimetrice
12 300-
3000GHz
- - 1-0,1mm unde
decimilimetrice
În benzi : limita inferioară – exclusă, limita superioară – inclusă
Destinaţia diferitelor frecvenţe şi benzi din gama frecvenţelor radio (vezi
fig. 1.2), repartizarea pe ţări şi zone, sunt reglementate prin Regulamentul
radiocomunicaţiilor, respectat de ţările membre ale UIT. În fiecare ţară există
organisme de stat care reglementează radiocomunicaţiile locale şi zonale. De
regulă, sunt reglementate: modul de alocare/repartizare a frecvenţelor (benzilor),
caracteristicile tehnice ale emiţătoarelor, modalităţile de comercializare,
instalare şi punere în funcţiune a acestora.
Alocarea unei frecvenţe se face pe baza unor autorizaţii naţionale de
licenţă şi reprezintă doar un prim demers în realizarea unei comunicaţii radio. O
undă radio ca atare nu transportă informaţii. Ea reprezintă doar o simplă
desfăşurare ritmică a undei continue (CW). Pentru ca o undă radio să devină
purtătoare de informaţii este necesar să realizăm modularea sa, adică să
modificăm unul din parametri purtătoarei în ritmul semnalului informaţional.
2
Fig. 1.2
3
Cea mai simplă formă de modulare a purtătoarei este manipularea în
amplitudine în cod Morse, cu ajutorul unui manipulator telegrafic, care a fost
de fapt şi prima metodă de transmitere, fără fir, a informaţiilor.
O altă metodă simplă de transmitere a informaţiilor analogice a
reprezentat-o modulaţia în amplitudine a purtătoarei – modul de lucru MA,
care are însă unele dezavantaje energetice şi spectrale (puterea este
consumată pentru transmiterea ambelor benzi laterale, care conţin aceeaşi
informaţie şi pentru transmiterea purtătoarei). Un mod de lucru MA cu
eficienţă mai mare presupune transmiterea unei singure benzi laterale – MA-
BLU, cealaltă bandă şi purtătoarea fiind suprimate. O astfel de formă de
undă ocupă doar jumătate din lărgimea de bandă a unui semnal MA şi există
doar atunci când există semnal modulator, întreaga putere fiind concentrată
în banda laterală transmisă. O variantă a acestui mod de lucru, echivalentă
modulaţiei de amplitudine, constă în transmiterea purtătoarei şi a unei benzi
laterale, ceea ce permite utilizarea unor scheme simple de detecţie.
Un alt mod de lucru ce foloseşte modulaţia de amplitudine, constă în
transmiterea a două benzi laterale, dar cu informaţii independente, folosind
aceeaşi purtătoare.
Un alt parametru al purtătoarei, care se poate modifica în funcţie de
semnalul informaţional, este frecvenţa. Astfel, pentru transmiterea
informaţiilor analogice se poate utiliza modulaţia de frecvenţă - MF. În
funcţie de valoarea indicelui de modulaţie vom întâlni forme de undă MF de
bandă îngustă, utilizate îndeosebi în sistemele de radiocomunicaţii militare,
precum şi forme de undă MF de bandă largă, utilizate, de exemplu, în
radiodifuziunea de înaltă fidelitate.
Pentru transmiterea informaţiilor discrete se foloseşte, de regulă,
manipularea în frecvenţă sau în fază a purtătoarei.
1.2 UTILIZAREA BENZILOR DE FRECVENŢE

Principalele benzi de frecvenţă alocate aplicaţiilor cu caracter militar
sunt prezentate în fig. 1.3.
4
Fig. 1.3
Dislocare forţelor operaţionale în diferite puncte de pe glob poate
afecta capacitatea, dinamica şi siguranţa comunicaţiilor, în particular în
Oceanul Artic şi Nord Atlantic. În aceste zone, comunicaţiile radio din gama
HF sunt practic inutilizabile din cauza perturbaţiilor atmosferice locale.
Gama VLF (3 – 30 kHz) poate asigura în astfel de situaţii
comunicaţii cu un înalt coeficient de siguranţă. Transmisiile din această
gamă sunt considerate, de regulă, transmisii de radiodifuziune; acestea sunt
transmisii într-un singur sens, fără nevoia de răspuns. Gama VLF este
utilizată pentru comunicaţii către sateliţi şi ca soluţie de rezervă pentru
comunicaţiile pe unde scurte scoase din funcţiune din cauza unei activităţi
nucleare. Alte aplicaţii ale acestei game includ transmisii ale semnalelor
pentru standarde de frecvenţă şi timp, urmărirea vehiculelor spaţiale, sprijin
în radionavigaţie, calibrarea oscilatoarelor, astronomie, laboratoare naţionale
de standardizare, sisteme de comunicaţii. În prezent, practic toate navele
maritime utilizează transmisiile VLF pentru comunicaţiile flotelor sau
navigaţie. O difuziune VLF a standardului de timp sau frecvenţă este
suficient de precisă pentru aplicaţii în echipamente criptografice, dispozitive
de decodificare şi transmisii cu bandă laterală unică.
Gama LF (30 – 300 kHz) a fost utilizată pentru comunicaţii încă de
la apariţia radioului. Instalaţiile de transmisie pe LF sunt caracterizate prin
dimensiuni foarte mari, construcţii înalte şi o mentenanţă foarte costisitoare.
Odată cu trecerea timpului, factorii de propagare specifici ai gamei LF au
determinat ca aceasta să fie utilizată în continuare pentru radiocomunicaţii.
Undele LF sunt puţin afectate pe durata perturbaţiilor ionosferice, atunci
când comunicaţiile pe HF sunt practic întrerupte. Utilizarea frecvenţelor din
această gamă la latitudini în apropierea ecuatorului este uneori limitată de
zgomotele atmosferice. Cu toate acestea, marina prezintă un interes deosebit
pentru aplicaţii ale acestei game la latitudinile nordice. În trecut, sistemul de
difuziune al flotei asigura comunicarea cu navele de pe mare folosind
transmisiuni telegrafice cu manipulare în amplitudine (CW), în gama LF.
Tehnologiile au avansat, iar sistemul a fost transformat într-unul de
5
teleimprimare monocanal (RTTY). Astăzi, comunicaţiile din gama LF sunt
utilizate pentru a asigura un trafic RTTY pe opt canale multiplexate în
frecvenţă, pe fiecare sistem de difuziune multicanal al flotei.
Gama MF (300 – 3000 kHz) include frecvenţele internaţionale
utilizate în caz de pericole. Unele nave maritime au echipamente care pot
monitoriza aceste frecvenţe. La ţărm există, de asemenea, echipamente de
emisie şi recepţie speciale pentru astfel de situaţii. Numai porţiunea
inferioară şi superioară a benzii MF se utilizează în aplicaţii maritime,
deoarece banda comercială de radiodifuziune cu modulaţie de amplitudine
(MA) se întinde de la 535 la 1605 kilohertzi. Frecvenţele din partea
inferioară a gamei (de la 300 la 500 kilohertzi) sunt utilizate, în primul rând,
pentru transmisii la distanţe moderat de lungi, pe unda de suprafaţă.
Transmisiile folosind partea superioară a benzii MF, în general, asigură
comunicaţii la distanţe mai scurte (400 mile sau mai puţin).
Gama HF utilizată în radiocomunicaţiile militare este ceva mai
extinsă şi anume de la 1,5 megahertzi la 32 de megahertzi. Ea este utilizată
pentru a asigura legături la mare distanţă de tip radiodifuziune,
teleimprimare, telefonie pe un singur canal şi Link 11 (transmisii de date
tactice). Una din caracteristicile proeminente ale comunicaţiilor la mare
distanţă în gama HF constă în modificarea puterii semnalului din cauza
modificării mediului de propagare. Undele radio HF se propagă la distanţe
mari prin reflexie ionosferică. Distanţa terestră de propagare a undelor radio,
precum şi puterea semnalului în punctul de recepţie depind de densitatea
ionosferei şi de înălţimea la care se află aceasta faţă de pământ. Cu cât
straturile ionosferice sunt mai înalte şi mai dense, cu atât este mai mare
distanţa de legătură şi puterea semnalului.
Înălţimea şi densitatea ionosferei sunt determinate în principal de
radiaţiile ultraviolete ale soarelui. De aceea înălţimea şi densitatea ionosferei
variază semnificativ în funcţie de ora din zi, sezon şi activitatea soarelui.
Modificarea parametrilor ionosferei determină astfel modificarea
parametrilor semnalului în punctul de recepţie, conducând la apariţia fading-
ului sau chiar la dispariţia totală a semnalului. Cu toate acestea, bazându-ne
pe proprietăţile statistice ale fading-ului şi anume pe faptul că nu este corelat
în frecvenţă, spaţiu şi timp, este posibil să asigurăm legături de bună calitate
folosind o recepţie cu diversitate în frecvenţă (mai multe frecvenţe de lucru),
cu diversitate spaţială (mai multe antene distanţate) şi cu diversitate în timp
(transmiterea aceluiaşi mesaj la momente diferite de timp).
În ciuda dificultăţilor datorate modului de propagare a undelor din
gama HF, avantajele economice şi tehnice rezultate în urma utilizării acestei
game au condus la o expansiune rapidă a utilizării sale şi, implicit, la
6
saturarea sa. Spectrul HF este împărţit de o mulţime de utilizatori interni şi
externi şi numai anumite porţiuni dispersate în toată gama sunt alocate
radiocomunicaţiilor militare. Utilizarea echipamentelor cu BLU şi a celor cu
două benzi laterale independente conduce la creşterea capacităţii, dar nu
suficient pentru a asigura cerinţele. Noile tehnologii şi anume comunicaţiile
prin satelit şi cele radioreleu din gama UHF, au depăşit performanţele
comunicaţiilor din gama HF. Cu toate acestea, spectrul HF va continua mult
timp să fie exploatat datorită versatilităţii, supravieţuirii în condiţiile acţiunii
unor perturbaţii naturale sau create de om şi a costului sistemelor HF. În
aplicaţii militare, gama HF poate fi utilizată pentru a asigura comunicaţii de
voce şi date, punct la punct sau cu platforme mobile, precum şi pentru
conectarea de urgenţă pentru reţelele întrerupte, conectarea elementelor
desfăşurate rapid într-o zonă de necesitate sau pentru programe de
radiodifuziune.
Comunicaţiile punct-la-punct, de voce sau date pentru utilizatorii
izolaţi (îndepărtaţi), stabilesc legătura la mare distanţă, prin trunchiuri sau
linii, între terminale fixe. Un trunchi reprezintă, în mod normal, un circuit de
comunicare între două punte în care există centre de comutare sau puncte de
distribuţie a mesajelor individuale. O linie reprezintă un sistem de emisie-
recepţie ce interconectează două locaţii. În general, în cadrul liniei sunt
utilizate antene de mari dimensiuni, ceea ce creşte puterea efectivă şi
sensibilitatea sistemului de recepţie. De asemenea, se reduce
susceptibilitatea circuitelor la interferenţe. Cunoscând drumul de parcurs şi
direcţia de legătură, ceilalţi factori de propagare au o influenţă mai mică,
ceea ce permite realizarea unor comunicaţii foarte sigure.
Astfel, sistemele radio HF sunt utilizate în prezent pentru a asigura
servicii de comunicaţii (voce şi date) la un cost redus pentru acei utilizatori
aflaţi foarte departe de reţeaua terestră de servicii de comunicaţii.
Adăugându-se capabilităţile de automatizare a sistemelor HF, aceşti
utilizatori izolaţi pot fi integraţi în subreţele radio HF, dispunând de
numeroase porţi de acces către infrastructura informaţională.
Pentru comunicaţiile de voce sau date cu platforme mobile (navă-
ţărm, sol-aer etc.), sistemele radio HF asigură o alternativă economică, mult
mai ieftină comparativ cu comunicaţiile prin satelit []. Controlerele nodale
automate ale reţelelor radio HF (HF-Network Controlers) realizează
integrarea atât a terminalelor cât şi a reţelelor aflate pe platforme mobile
(realizate cu echipamente radio HF, UHF, VHF), într-o infrastructură
staţionară, cu costuri reduse.
Comunicaţiile navă-ţărm sunt mult mai dificil de realizat decât cele
punct-la-punct deoarece nava este în mişcare şi îşi schimbă permanent
7
poziţia. În cazul legăturilor navă-ţărm, drumul de parcurs şi direcţia sunt
variabile. La bordul navei spaţiul este limitat, iar alte restricţii fac imposibilă
utilizarea unor antene HF mari şi eficiente. Din cauza mobilităţii, este de
dorit ca antenele de la bordul navei să fie, pe cât posibil, antene
omnidirecţionale. Această problemă nu este aşa de severă pentru terminalele
de la ţărm, unde există suficient spaţiu pentru antene sau arii de antene
omnidirecţionale eficiente, proiectate să acopere suprafeţe mari de pământ.
La staţiile de la ţărm se pot utiliza şi antene rotative de mare câştig sau
antene punct-la-punct. De regulă, pentru fiecare circuit sunt alocate diferite
frecvenţe. Ţinând cont de aceasta, selecţia frecvenţei se va face astfel încât
să avem cele mai bune condiţii de propagare între terminalul de la ţărm şi
navă.
Comunicaţiile sol-aer. Utilizare a gamei HF pentru comunicaţii sol-
aer este similară cu cea pentru comunicaţii navă-ţărm. Diferenţa constă doar
în faptul că avionul se deplasează cu viteze mult mai mari decât nava. Toate
îmbunătăţirile majore aduse circuitelor se pot face numai la staţiile de la sol.
De exemplu, creşterea puterii.
Conectarea de urgenţă pentru reţelele întrerupte. Dezastrele naturale
sau cele produse de om pot provoca serioase avarii infrastructurii teritoriale
de comunicaţii. O reţea de rezervă formată din staţii radio automate HF
poate detecta rapid astfel de întreruperi şi restabili legături radio cu zona
calamitată. Capacităţile de transmisie relativ limitate necesită mecanisme
speciale pentru a optimiza folosirea legăturilor oferite de canalele radio HF.
Conectarea elementelor desfăşurate rapid într-o zonă de necesitate.
În situaţia intervenţiilor rapide în zone de operaţii militare sau calamitate,
rapiditatea punerii în funcţiune, costul redus şi aria mare de acoperire fac din
sistemele radio HF o modalitate foarte la îndemână de comunicare, cel puţin
în faza iniţială a acţiunii. Apelând la o legătură realizată cu sisteme
automate, cu capabilitate de conectare la infrastructura de comunicaţii,
echipele de intervenţie pot utiliza metode familiare de comunicaţie (e-mail,
spre exemplu), fapt care contribuie la adaptarea mai uşoară la condiţiile
misiunii.
În unele situaţii este necesar să se difuzeze anumite mesaje către
personalul aflat în diferite misiuni în afara graniţelor ţării sau la bordul unor
nave. Pentru aceasta se folosesc emiţătoare HF care transmit programe de
radiodifuziune specifice. Pentru a rezolva problemele de propagare,
furnizorii de astfel de programe transmit mesajele pe mai multe frecvenţe,
folosind diversitatea în frecvenţă. Atunci când este posibil, din aceleaşi
considerente, la recepţie se poate utiliza diversitatea spaţială.
8
Frecvenţele mai mari de 30 megahertzi - din gama VHF şi mai sus -
nu sunt, în mod normal, refractate de atmosferă şi unda de suprafaţă asigură
distanţe mici de legătură. Limitele normale de legătură la astfel de frecvenţe
sunt stabilite de linia de vizibilitate (line of sight- LOS). Există şi excepţii
care conduc la creşterea distanţei de legătură, care constau în folosirea
tehnicilor de dispersie troposferică. În anumite condiţii atmosferice şi
ionosferice linia de vizibilitate normală poate fi extinsă. Frecvenţele de la
limita inferioară a acestei benzi pot învinge efectul de ecranare al formelor
de relief sau structurilor înalte, dar, pe măsură ce frecvenţa creşte, acest efect
devine tot mai pronunţat. Recepţia nu este influenţată de perturbaţiile
atmosferice sau artificiale. Deoarece comunicaţiile se realizează la
vizibilitate directă, antena de emisie se află în linie directă cu cea de recepţie
şi nu după linia orizontului. Caracteristicile comunicaţiilor la limita
vizibilităţii directe fac ca banda VHF să fie ideală pentru comunicaţiile
tactice terestre şi operaţiile amfibii, iar banda UHF pentru comunicaţii
tactice de voce în marină şi aviaţie.
Porţiunea inferioară a gamei VHF, de la 30 la 88 megahertzi, este
utilizată pentru realizarea de reţele de comunicaţii de voce şi date de către
unităţile tactice terestre şi cele marine, în operaţiile amfibii. Porţiunea
superioară a acestei game, de la 225 la 300 megahertzi şi cea inferioară a
gamei UHF, de la 300 la 400 megahertzi, sunt utilizate în mod deosebit
pentru comunicaţiile pe distanţe scurte între navele maritime şi avioane,
precum şi pentru comunicaţiile via satelit. Banda SHF este utilizată pentru
rachetele trasoare, radarele de căutare de navigaţie sau suprafaţă, radarele de
achiziţii de rachete, linii de date Lamps III şi pentru comunicaţiile via satelit.
Banda EHF este utilizată pentru diferite experimente şi pentru comunicaţiile
via satelit.
1.3 ELEMENTELE SISTEMULUI DE RADIOCOMUNICAŢII
Orice sistem de transmitere a informaţiei reprezintă un ansamblu
funcţional de dispozitive şi echipamente cu ajutorul cărora informaţia
preluată de la sursă poate fi transmisă la destinatar. Pentru realizarea
scopului propus, un sistem de transmitere a informaţiei este constituit din
trei părţi principale:
• dispozitivul de transmisie – emiţătorul radio;
• linia de legătură – mediul de propagare a undelor radio;
9
• dispozitivul de recepţie – receptorul radio.
Schema bloc a unui sistem modern de radiocomunicaţii este
prezentată în fig. 1.4.
Fig. 1.4. Elementele sistemului de radiocomunicaţii
Pentru transmiterea mesajului ( ) m t
, preluat de la sursa de informaţii,
folosind undele electromagnetice ce se propagă în spaţiul liber, este necesar,
mai întâi, ca mesajul să fie prelucrat într-un procesor de semnal în vederea
unei codări prealabile cu scopul de a creşte stabilitatea la perturbaţii a liniei
de legătură radio. Aceste procesări sunt specifice gamei de frecvenţe în care
va fi generată purtătoarea radio. De asemenea, în funcţie de forma de undă
ce dorim să o generăm, mesajul codificat va fi prelucrat în vederea generării
anvelopei complexe ( ) g t
. Cu ajutorul circuitelor de prelucrare a purtătoarei,
anvelopa complexă este translatată pe frecvenţa purtătoare dorită, iar forma
de undă obţinută este adusă la o putere convenabilă, rezultând un semnal de
bandă limitată ( ) s t
, ce constituie semnalul de excitaţie a antenei de emisie
AE.
Antena de emisie are rolul de a transforma semnalul electric ( ) s t
în
câmp electromagnetic, care se va propaga prin mediul înconjurător până în
locul de dispunere a antenei de recepţie AR. În procesul de propagare are loc
o atenuare a intensităţii câmpului electromagnetic. Această atenuare
depinde, în principal, de distanţa dintre emiţător şi receptor şi de frecvenţa
purtătoare, putând fi calculată cu una din relaţiile:
Atenuarea = [ ] ( ) dB 20log 4 D o r i ·
, (1.3)
unde D reprezintă drumul parcurs, în metri, iar i - lungimea de undă a
purtătoarei, în metri sau
10
Atenuarea = [ ] [ ] [ ]
dB 32, 45 20log km 20log MHz D f o · + +
, (1.4)
situaţie în care D se măsoară în kilometri, iar frecvenţa purtătoare în
megahertzi. Această atenuare poartă denumirea de atenuarea în spaţiul liber,
deoarece reprezintă atenuarea care apare pe drumul direct, fără obstacole,
interferenţe, opacităţi sau propagare pe căi multiple.
În mediul de propagare există şi alte surse de radiaţii electromagnetice
astfel încât, t.e.m. indusă în antena de recepţie va fi de forma:
( ) ( ) ( )
i
r t s t n t o · × +
¿
, (1.5)
[ ] dB 20
10
o
o ·
reprezentând factorul de atenuare a mediului de propagare, iar
( )
i
n t
- perturbaţiile sau zgomotele de tip aditiv existente în mediul de
propagare (perturbaţii atmosferice, industriale, cocanal, zgomote cosmice
sau termice etc.), care pot avea o acţiune perturbatoare asupra semnalului
util.
Receptorul radio are rolul de a extrage informaţia din semnalul util
recepţionat, în condiţiile în care la intrarea sa acţionează o multitudine de
semnale şi perturbaţii. Pentru aceasta, semnalul recepţionat ( ) r t
este mai
întâi prelucrat cu ajutorul circuitelor de prelucrare a purtătoarei, astfel încât
anvelopa complexă a acesteia ( ) g t %
să aproximeze cât mai bine pe ( ) g t
,
apoi, folosind inversa funcţiei de prelucrare utilizată la emisie, procesorul de
semnal să poată extrage informaţia primară ( ) m t %
, care trebuie să reproducă
cât mai fidel mesajul ( ) m t
. În acest caz vom spune că mesajul este mai mult
sau mai puţin afectat de erori, a căror mărime depinde de raportul
semnal/zgomot la recepţie, de caracteristicile statistice ale semnalului şi ale
perturbaţiilor şi zgomotelor, de metodele de procesare utilizate atât la emisie
cât şi la recepţie.
Structura prezentată în fig. 1.4 are în vedere faptul că, odată cu
progresul tehnologic, sistemele de radiocomunicaţii pot migra aproape în
totalitate spre sisteme radio software, unde digitizarea este împinsă cât mai
aproape de antenă şi toate procesările necesare transmisiei radio sunt
realizate de către softuri ce se găsesc pe componente de prelucrare de mare
viteză a semnalelor digitale.
Pe măsură ce procesoarele digitale de semnal (DSP) au devenit mai
rapide, iar conversia analog-digitală se poate realiza asupra unor semnale cu
frecvenţă tot mai mare, DSP-urile preiau sarcini suplimentare de prelucrare a
semnalului de la circuite analogice tipice în realizarea sistemelor radio, atât
11
în partea de emisie, cât şi de recepţie. Flexibilitatea realizării programabile a
acestor funcţii permite schimbări rapide ale tipului de modulaţie a
semnalului (sisteme multimod), schimbări ce nu sunt posibile în varianta
analogică. Această flexibilitate reprezintă un avantaj în aplicaţiile militare,
unde transmisiunile la diferite eşaloane şi la diferite niveluri de conducere
poate necesita diferite game de frecvenţe radio, diferite tipuri de modulaţie,
diferiţi algoritmi de codare a semnalului vocal şi diferite structuri de
criptare.
Prelucrarea programabilă permite emularea mai multor staţii radio
militare existente, care au moduri de lucru cu forme de unde obişnuite, cum
ar fi modulaţia de amplitudine (AM) sau sunt cu salt de frecvenţă şi care pot
folosi module software de forme de unde predefinite, cu un set propriu de
parametri definiţi ca variabile. Forma de undă generată prin software poate fi
un set standard, un set definit pentru o anume misiune sau chiar o formă de
undă proprie, proiectată cu ajutorul modulelor software existente, pentru o
anume misiune ce presupune operaţii speciale.
Armata are necesităţi de comunicaţie din cele mai variate, fapt pentru
care există o întreagă diversitate de staţii radio pentru realizarea legăturilor
necesare. Deşi toate emiţătoarele sau receptoarele radio specifice transmiterii
de semnal vocal au anumite funcţii în comun, există diferenţe care împiedică
interoperabilitatea între diferite tipuri de astfel de staţii. Aceste diferenţe
privesc frecvenţa purtătoare, tehnica de modulaţie şi structura formei de
undă. Codificarea numerică a informaţiei vocale complică şi mai mult
ineroperabilitatea sistemelor de comunicaţie.
Pentru a nu diversifica prea mult aparatura radio militară, [4], o staţie
radio modernă va conţine procesoare numerice de semnal în banda de bază,
în care sunt implementate funcţiile obişnuite, un emiţător-receptor de
radiofrecvenţă (RF), multibandă, de mică putere, amplificatoare de RF de
mare putere interşanjabile şi subsisteme pentru antenă.
Flexibilitatea este obţinută prin furnizarea funcţiilor de procesare
cerute într-un set de module de procesare. Modulele sunt interconectate
printr-o magistrală de control şi date, cu toleranţă la erori şi de mare viteză
pentru a maximiza flexibilitatea şi fiabilitatea. Această arhitectură
multiprocesor permite ca funcţiile mai importante să fie organizate în orice
secvenţă de procesare necesară, dictată de structura formei de undă.
Pentru realizarea tuturor funcţiilor, în versiunea actuală, sunt folosite
procesoare digitale de semnal (DSP) de uz general, programabile, iar pentru
funcţii precum transformata Fourier şi filtrare adaptivă, care sunt prea
complexe pentru o implementare eficientă în DSP-urile de uz general
existente, sunt folosite procesoare dedicate aplicaţiei şi dispozitive logice
12
programabile specifice. Prelucrarea semnalelor în vederea obţinerii
diferitelor tipuri de modulaţii, atât la emisie cât şi la recepţie, se bazează pe
ideea că acestea sunt semnale de bandă îngustă, care pot fi reprezentate cu
ajutorul înfăşurătoarei complexe.
CAPITOLUL 2
PERTURBAŢII ŞI ZGOMOTE
ÎN SISTEMELE DE RADIOCOMUNICAŢII
2.1 CLASIFICAREA PERTURBAŢIILOR
În cele ce urmează vom analiza perturbaţiile electromagnetice care
influenţează asupra funcţionării sistemelor de radiocomunicaţii. Clasificarea
acestora se poate face după mai multe criterii. Un prim criteriu ia în
considerare locul de dispunere a sursei de perturbaţii. În canalul de legătură
radio există surse de perturbaţii dispuse fie în mediul de propagare a undelor
electromagnetice, fie în cadrul instalaţiilor de emisie-recepţie, astfel încât,
putem vorbi de perturbaţii externe şi perturbaţii interne.
Perturbaţiile externe pot proveni de la surse naturale sau artificiale.
Pentru o analiză comodă, vom împărţi sursele naturale de câmp
electromagnetic perturbator în două categorii:
• terestre (surse ce se regăsesc în atmosfera terestră);
• extraterestre (surse ce se regăsesc dincolo de limitele atmosferei
terestre).
Din punct de vedere statistic, sursele terestre de perturbaţii generează
procese aleatoare nestaţionare, pe când zgomotele provenite de la stele,
galaxii etc., cu câteva excepţii, se apropie de zgomotul alb, cu o lărgime de
bandă totuşi limitată. În absenţa perturbaţiilor artificiale, zgomotele naturale
vor limita sensibilitatea receptoarelor care funcţionează la frecvenţe mai
mici de 300 de megahertzi. În zonele dens populate însă, perturbaţiile
artificiale devin dominante în raport cu cele naturale.
Sursele terestre de perturbaţii naturale includ radiaţiile care provin
din atmosfera terestră, cum ar fi zgomotele atmosferice şi cele generate de
acumularea de electricitate statică.
Zgomotele atmosferice, după cum se poate constata din fig. 2.1,
constituie sursa naturală cea mai importantă de perturbaţii radio la frecvenţe
mai mici de 30 de megahertzi. Ele iau naştere în urma descărcărilor electrice
13
din timpul furtunilor. Densitatea spectrală de putere scade odată cu creşterea
frecvenţei, în timpul zilei având un minim în jurul frecvenţelor de 2-3
megahertzi. La frecvenţe mai mici decât frecvenţa critică de propagare
ionosferică zgomotele atmosferice, la latitudini medii, devin predominante
în timpul furtunilor de iarnă şi vară din regiunile tropicale. Perturbaţiile
provocate de furtunile tropicale se propagă, prin reflexie ionosferică, la
distanţe de câteva mii de kilometri. Totuşi, zgomotele atmosferice dominante
la aceste frecvenţe sunt cele datorate descărcărilor furtunoase locale.
Câmpul electromagnetic creat de descărcările atmosferice este sub
formă de impulsuri, conţinând un număr considerabil de impulsuri de
amplitudine foarte mare, provocate de descărcările furtunoase, care se
suprapun peste fondul general de impulsuri cu amplitudine mică.
Fig. 2.1 Intensitatea câmpului electric pentru diferite perturbaţii
Electricitatea statică constituie sursa de perturbaţii radio care iau
naştere ca rezultat al acumulărilor de sarcini electrice pe suprafaţa
14
elementelor antenei, urmate de descărcări de coroană şi/sau străpungeri de
dielectric. Spectrul de frecvenţe al acestor perturbaţii, precum şi frecvenţa
lor de apariţie depind de condiţiile de funcţionare a sistemului radio. Cele
mai expuse la astfel de perturbaţii sunt radioreceptoarele de la bordul
aeronavelor. Micşorarea acestor perturbaţii este posibilă prin folosirea unor
antene de tip ramă în locul celor liniare, precum şi prin utilizarea unor
materiale cu o durabilitate electrostatică mai mare.
Sursele extraterestre (cosmice) de perturbaţii naturale includ
radiaţiile care provin din afara atmosferei terestre, cum ar fi zgomotul de
fond al surselor cosmice şi zgomotele provenite de la soare. Cu toate că
nivelul zgomotelor extraterestre se găseşte sub nivelul zgomotelor
industriale, după cum rezultă şi din fig. 2.1, acestea pot îngreuna recepţia
semnalelor slabe de către receptoarele de la bordul staţiilor mobile
extraterestre, care funcţionează în condiţii de linişte din punct de vedere al
perturbaţiilor electrice sau de către cele aflate în mediul rural.
Zgomotul cosmic de fond se formează în galaxie ca rezultat al
compunerii zgomotelor provenite de la surse discrete, neidentificate, din
spaţiul cosmic. Aceste zgomote au o distribuţie uniformă în frecvenţă şi pot
avea două cauze de apariţie: ionizarea hidrogenului şi radiaţia sincronă de
electroni. Aşa cum rezultă şi din fig. 2.1, zgomotele cosmice devin
preponderente la frecvenţe mai mari de 300 de megahertzi, indiferent de
emisfera în care se află receptorul radio.
Zgomotele provenite de la soare. În timpul activităţii periodice solare,
pe Soare sunt vizibile explozii de energie care se produc uneori cam de 12
ori pe zi. Aceste explozii sunt însoţite de creşteri considerabile ale nivelului
zgomotelor radio. În fig. 2.1 se poate observa că aceste zgomote depăşesc
nivelul altor zgomote naturale la frecvenţe mai mari de 20 de megahertzi.
Radiaţiile zgomotoase din perioada de linişte solară se caracterizează
printr-o intensitate minimă, care se observă în timpul unei perioade de 11 ani
de activitate foarte scăzută a soarelui. Furtunile de zgomot, care
caracterizează perioada de intensitate medie a zgomotelor de la soare, sunt
provocate de apariţia unor lansări de scurta durată a unor impulsuri de scurtă
durată. Nici furtunile de zgomot, nici radiaţiile solare din perioada de linişte
nu depăşesc nivelul zgomotelor cosmice la frecvenţe mai mici de 3
gigahertzi. Cu toate acestea şi unele şi celelalte trebuie luate în considerare
la stabilirea caracteristicilor de funcţionare ale receptoarelor.
Pe lângă perturbaţiile prezentate mai sus, în categoria perturbaţiilor
naturale putem include şi perturbaţiile care apar pe linia de legătură radio
datorită propagării undelor electromagnetice pe trasee multiple. Acest
fenomen, cunoscut sub denumirea de fading, face ca, în punctul de recepţie
15
semnalul rezultant să aibă fluctuaţii puternice care, uneori, pot conduce la
întreruperea completă a legăturilor radio.
Sursele de perturbaţii artificiale sau industriale sunt atribuite
dispozitivelor, utilajelor şi maşinilor create de om. Perturbaţiile artificiale
pot fi radiate de aparatura terestră sau cosmică, însă trebuie menţionat faptul
că aparatura cosmică generează o parte nesemnificativă din perturbaţiile
artificiale. Uneori perturbaţiile artificiale sunt împărţite în perturbaţii
intenţionate şi neintenţionate. Multe surse de radiaţii generează ambele
tipuri de perturbaţii.
O mare parte din aceste surse de radiaţii sunt reunite în clasa denumită
“Aparatură radioelectronică”. În această clasă intră aparatura de
radiodifuziune, radioreleu, radiolocaţie, radionavigaţie şi radiocomunicaţii,
precum şi aparatura medicală care utilizează radiaţiile electromagnetice în
diverse scopuri.
Funcţionarea simultană a aparaturii radioelectronice determină o
perturbare reciprocă, fie datorită utilizării aceleiaşi frecvenţe de lucru –
perturbaţii cocanal, fie datorită radierii, pe lângă semnalul util, a unor
armonici sau a unor perturbaţii parazite de însoţire. În cazul în care, în
punctul de recepţie nivelul semnalului provenit de la diferite emiţătoare
depăşeşte un anumit prag, receptorul poate ajunge într-un regim neliniar de
funcţionare, ceea ce provoacă apariţia unor componente spectrale noi,
generând perturbaţii de intermodulaţie sau/şi modulaţie încrucişată.
O altă clasă cuprinde utilajele electrice şi electromecanice. În această
clasă putem include:
• perturbaţiile de la sistemul de aprindere al automobilelor – care îşi
fac simţită prezenţa în gama de frecvenţe de la 30 la 1000 de
megahertzi, gamă cu o largă utilizare în sistemele radio mobile. În
domeniul timp, aceste perturbaţii reprezintă pachete de impulsuri de
scurtă durată, un impuls din cadrul pachetului având o durată de
ordinul unităţi-zeci de nanosecunde, iar durata unui pachet de unităţi-
zeci de microsecunde. Frecvenţa de apariţie a impulsurilor în cadrul
pachetului depinde de dimensiunile geometrice ale sistemului de
aprindere şi poate varia de la 100 la 300 de megahertzi;
• perturbaţiile provocate de liniile de înaltă tensiune – care apar
datorită descărcărilor de coroană şi care îşi fac simţită prezenţa în
gama de frecvenţe de la 30 de hertzi la 210 megahertzi. Impulsurile
generate în acest caz pot avea o durată de câteva milisecunde, cu toate
că în unele experimente au rezultat şi impulsuri cu durata de zeci de
nanosecunde;
16
• perturbaţiile provocate de aparatura de sudură au o densitate de
putere caracteristica perturbaţiilor în impuls, existând totuşi trei
domenii de maxim în jurul frecvenţelor de 750 kilohertzi, 3 şi 20
megahertzi;
• perturbaţiile provocate de mijloacele de transport electrice se
datorează arcurilor electrice provocate de contactele electrice mobile
ale maşinilor electrice, situaţie în care perturbaţiile în impuls se
succed în mod regulat sau arcurilor electrice provocate de pantograful
de tramvai sau troleibuz, situaţie în care perturbaţiile în impuls se
succed în mod neregulat şi au durată variabilă.
Perturbaţiile interne sunt provocate de componentele electrice
(rezistoare, condensatoare, bobine) şi electronice pasive şi active (diode,
tranzistoare, tuburi electronice) utilizate pentru realizarea schemei diferitelor
blocuri, în principal, din compunerea receptorului. Datorită modului în care
ele sunt resimţite la ieşirea receptorului, în cele ce urmează le vom numi
zgomote interne. Natura acestora şi modul lor de apariţie va fi analizat într-
un paragraf ulterior.
Uneori, pentru găsi metode de luptă împotriva perturbaţiilor, se pot
folosi şi alte criterii de clasificare a perturbaţiilor, fără să se aibă în vedere
provenienţa lor. Astfel, perturbaţiile se pot clasifica după modul în care
interacţionează cu semnalul util. În acest caz putem vorbi de:
• perturbaţii de tip aditiv – care se însumează cu semnalul util şi
împotriva cărora se poate lupta asigurând un control asupra raportului
semnal/zgomot la recepţie prin modificarea puterii semnalului util
emis. În această categorie intră majoritatea perturbaţiilor prezentate
mai sus, cu excepţia fading-ului şi a unor perturbaţii rezultate în urma
unui regim neliniar de funcţionare a receptorului;
• perturbaţii de tip multiplicativ – care au o acţiune distructivă asupra
semnalului util indiferent de valoarea raportului semnal/zgomot la
recepţie. În această categorie intră fading-ul, a cărui acţiune poate fi
diminuată folosind recepţia cu diversitate spaţială (antene distanţate),
recepţia cu diversitate în frecvenţă (transmiterea aceluiaşi mesaj pe
mai multe frecvenţe purtătoare) şi recepţia cu diversitate în timp
(retransmiterea aceluiaşi mesaj la momente diferite de timp), precum
şi perturbaţiile rezultate în urma unui regim neliniar de funcţionare a
receptorului, cu excepţia celor de intermodulaţie. Împotriva acestora
se poate lupta numai prin creşterea liniarităţii etajelor receptorului.
Din aceleaşi considerente, perturbaţiile mai pot fi clasificate şi după
criterii statistice, astfel:
17
• perturbaţii de fluctuaţie – în care se încadrează zgomotele cosmice,
zgomotele provenite de la soare şi zgomotele interne;
• perturbaţii în impuls – în care se încadrează zgomotele atmosferice,
perturbaţiile de la sistemul de aprindere al automobilelor, perturbaţiile
provocate de liniile de înaltă tensiune, perturbaţiile provocate de
aparatura de sudură, perturbaţiile provocate de mijloacele de transport
electrice etc.;
• perturbaţii cu spectru concentrat – în care se încadrează toate
radiaţiile provenite de la emiţătoarele care nu constituie, la momentul
recepţiei, sursa de semnal util pentru receptorul analizat.
Perturbaţiile de fluctuaţie reprezintă o succesiune haotică, foarte
rapidă, de impulsuri a căror durată este mult mai mică decât timpul de
răspuns al receptorului. Ca urmare, la ieşirea receptorului are loc o
suprapunere a efectelor acţiunii fiecărui impuls în parte. Conform teoremei
limită centrală din teoria probabilităţilor, procesul aleator rezultant va fi un
proces aleator cu o distribuţie normală a amplitudinilor. Densitatea de
probabilitate a valorii momentane a tensiunii perturbatoare p
u
, va fi:
( )
2
2
1
exp ;
2
p
p
p p
u
f u
o ro
| `
·
÷
÷
. ,
(2.1)
unde
2
p
o
reprezintă dispersia procesului aleator p
u
, iar funcţia de repartiţie:
( ) { ¦
2
2
1
exp d .
2 2
x
p
p p
p p
u
F x u x u
o ro
~
| `
s ·
÷
÷
. ,
l
=P
(2.2)
Deoarece, de regulă, astfel de procese aleatoare sunt procese aleatoare
ergodice, dispersia poate fi interpretată ca şi puterea debitată de sursa
perturbatoare pe o rezistenţă de un ohm, iar p ef
U o ·
va reprezenta
tensiunea de zgomot eficace a sursei de perturbaţii.
Datorită modul de manifestare al acestor perturbaţii la ieşirea
receptorului, ele mai sunt denumite şi zgomote de fluctuaţie. Având în
vedere durata foarte mică a impulsurilor ce generează zgomotele de
fluctuaţie (ciocniri între purtători liberi de sarcină electrică), densitatea
spectrală de putere a acestora va fi uniform distribuită în întreaga bandă de
frecvenţe radio. Ca urmare a celor prezentate mai sus, rezultă că procesul
aleator de la intrarea receptorului poate fi considerat de tip zgomot alb. Faza
zgomotelor va fi distribuită uniform în intervalul ( ) 0, 2r
, cu densitatea de
probabilitate 1/ 2r .
18
Pentru a găsi metodele de diminuare a efectelor acţiunii unor astfel de
zgomote la intrarea receptorului vom analiza, din punct de vedere statistic,
procesul aleator rezultat la ieşirea receptorului. Pentru aceasta vom
presupune că receptorul reprezintă un sistem liniar de bandă îngustă, având
caracteristica de frecvenţă K( f ) şi banda eficace de zgomot
e
B
. Ca urmare
[ ], procesul aleator de la ieşirea receptorului va fi un proces aleator de bandă
îngustă, cu o distribuţie normală a amplitudinilor. El poate fi reprezentat sub
forma unor oscilaţii cvaziarmonice:
( ) ( ) ( )
0
cos ,
z z z
u t U t t t u ¢ · ]
]
(2.3)
( )
z
U t
şi ( )
z
t ¢
reprezentând anvelopa şi, respectiv faza procesului aleator de
la ieşirea receptorului. Se poate demonstra [ ] că anvelopa are o distribuţie
de tip Rayleigh, cu densitatea de probabilitate:
( )
2
2 2
exp ; cu 0;
2
z z
z z
p p
U U
f U U
o o
| `
· >
÷
÷
. ,
(2.4)
valoarea medie
0
2
z e p
U B K
r
o · (2.5)
şi dispersia

2 2 2
0
2
z e p
U B K o · , (2.6)
iar faza ( )
z
t ¢
va fi uniform distribuită în intervalul ( ) 0, 2r
, cu densitatea
de probabilitate 1/ 2r . Mai sus
0
K
reprezintă valoarea coeficientului de
transfer la frecvenţa medie din banda de trecere a receptorului. Rezultă că,
pentru a îmbunătăţi raportul semnal/zgomot la ieşirea receptorului este de
dorit ca banda de trecere a acestuia să fie, pe cât posibil, egală cu lărgimea
de bandă ocupată de semnalul util pentru a micşora banda eficace de
zgomot.
Perturbaţiile în impuls reprezintă o succesiune haotică sau regulată
de impulsuri a căror perioadă de succesiune este mult mai mare decât timpul
de răspuns al receptorului. Ca urmare, receptorul are timp să răspundă
acţiunii fiecărui impuls în parte.
Forma tipică a perturbaţiilor în impuls este cea exponenţială,
aperiodică (vezi fig. 2.2):
( )
( ) exp pentru 0;
0 pentru 0.
p
U t t
u t
t
o > ¹
·
'
<
¹
(2.7)
19
Densitatea spectrală a amplitudinilor, transformata Fourier a lui
p
u
:
( ) ( ) ( ) ( ) exp d exp d
p
U
S j u t j t t U t j t t
j
u u o u
o u
~ ~
~ ~
· · ·
+
l l
(2.8)
va fi caracterizată de modulul:
( )
2 2
U
S ju
o u
·
+
şi faza: ( ) arctan
u
¢ u
o
·
.
Rezultă că densitatea de energie a perturbaţiilor în impuls:
( )
2
2
2 2
U
S ju
o u
·
+
(2.9)
descreşte odată cu creşterea frecvenţei.
Din punct de vedere statistic, amplitudinea perturbaţiilor este
distribuită după legea lognormală:
( )
( )
2
2
log
1
exp ;
2
p
p
p p
u
f u
o ro
| `
÷
·
÷
. ,
(2.10)
unde
2
p
o
reprezintă dispersia procesului aleator
log
p
u
(
( )
2
2
log
p p
u o · ), iar
faza este uniform distribuită în intervalul ( ) 0, 2r
.
Considerând receptorul un sistem liniar de bandă îngustă, cu banda de
trecere mult mai mică decât lărgimea de bandă ocupată de spectrul
perturbaţiilor, se poate demonstra [] că la ieşirea receptorului vom obţine
oscilaţii armonice amortizate în timp, a căror anvelopă ( )
z
U t
depinde de
forma caracteristici de frecvenţă a receptorului K( f ) şi banda sa de trecere
B. Astfel:
• pentru o caracteristică ideală: ( ) ( )
0 0
2 sinc ;
z
U t S K B Bt r ·
• pentru o caracteristică gaussiană:
( ) ( )
2
0 0
2 2 exp 2 ;
z e e
U t S K B B t r
]
·
]
• pentru un singur circuit oscilant: ( ) [ ]
0 0
4 exp 2 ,
z e e
U t S K B B t ·
unde
0
K
reprezintă valoarea coeficientului de transfer la frecvenţa medie din
banda de trecere a receptorului,
0
S
- densitatea spectrală de amplitudine a
perturbaţiilor de intrare, la frecvenţa de acord a receptorului, considerată
constantă în limitele benzii de trecere a acestuia,
e
B
- banda eficace de
zgomot a receptorului.
20
a) b) c)
Fig. 2.2 Acţiunea perturbaţiilor în impuls
a) impuls exponenţial; b) răspunsul unui traseu de bandă largă;
c) răspunsul unui traseu de bandă îngustă
Din relaţiile de mai sus, precum şi din fig. , se poate trage concluzia
că, cu cât banda de trecere a receptorului este mai largă, cu atât mai va fi mai
mare amplitudinea iniţială a oscilaţiilor de la ieşirea receptorului, dar cu atât
se vor amortiza mai repede, reducând astfel timpul de acţiune perturbatoare
asupra semnalului util. De aici rezultă că, pentru a reduce influenţa
perturbaţiilor în impuls asupra calităţii recepţiei este de dorit să folosim o
structură de receptor de tip bandă largă-limitare-bandă îngustă.
Perturbaţiile concentrate sau cu spectru concentrat reprezintă toate
semnalele de bandă îngustă, cvasiarmonice, provenite de la emiţătoarele
radio care, la momentul recepţiei, nu constituie un semnal de interes pentru
receptor. Aceste semnale pot perturba recepţia semnalului util acţionând prin
- canalul ocupat de semnalul util – perturbaţii cocanal;
- canalele suplimentare de recepţie ale receptorului (canalul imagine,
canalul cu frecvenţa egală cu frecvenţa intermediară a receptorului
etc.);
- canale suplimentare de recepţie care apar la un regim neliniar de
funcţionare a preselectorului receptorului – perturbaţii de interferenţă
sau/şi de intermodulaţii.
21
Toate aceste perturbaţii care se regăsesc într-o anumită gamă de
frecvenţe şi care, de regulă, sunt independente din punct de vedere statistic,
se pot constitui într-un proces aleator de bandă largă de forma:
( ) ( ) ( )
0
1
cos
n
p i i i
i
u t U t t t u u
·
+ ]
]
¿
(2.11)
unde n reprezintă numărul de canale posibile în gama de frecvenţe analizată:
lărgimea gamei de frecvenţe
banda ocupată de un semnal
n ·
(2.12)
În condiţiile unei situaţii electromagnetice bune (punctul de recepţie
îndepărtat de sursele emiţătoare), conform teoremei limită centrală se poate
considera procesul aleator rezultat ca un proces normal, staţionar, cu o
distribuţie lognormală a amplitudinilor şi uniform distribuit în frecvenţă.
În cazul în care printre cele n perturbaţii se regăsesc unele dominante
ca putere, procesul nu mai poate fi considerat normal şi staţionar. Aceste
perturbaţii vor fi scoase din context, analizându-se în mod individual
influenţa lor asupra receptorului. Se poate considera, fără erori prea mari, că
toate celelalte perturbaţii rămase vor constitui un proces aleator normal,
staţionar.
22