Probleme pentru discuţie

1. Orice analiză privind viitoarea dezvoltare a Uniunii Europene va avea în vedere cel puţin trei categorii de factori: a. Factori externi: i. relaţiile cu SUA; ii. relaţiile cu Federaţia Rusă; iii. relaţii cu alte ţări (China, Japonia etc.) b. Factori naţionali: i. evoluţia politicilor interne specifice fiecăruia din statele membre. c. Factori specifici UE: i. aspecte constituţionale; ii. aspecte bugetare; iii. aspecte monetare (Euro); iv. aspecte privind politica externă a UE; v. aspecte privind „deficitul democratic”; vi. aspecte privind impactul extinderii către Centru şi Est (2004 şi 2007/2008); vii. aspecte privind modul de funcţionare al UE (cooperarea întărită, mecanisme decizionale etc.). Realizaţi un eseu privind viitorul UE, insistând asupra principalilor factori care vor influenţa evoluţia procesului de integrare europeană în perioada următoare. 2. Comentaţi modul în care diferitele state membre se raportează faţă de creşterea competenţelor care revin Uniunii. 3. Care pot fi avantajele şi beneficiile unei Uniuni Europene federale? 4. Comentaţi următoarea afirmaţie: „Să concepi viitorul Europei prin şi sub forma unui poem constituţional presupune şi implică o ruptură în reprezentarea Europei: ea nu va mai putea fi percepută, în sensul bun al cuvântului, ca un spaţiu geografic al unor state străine unul de celălalt, legate doar şi atâta timp cât doresc acest lucru, prin deciziile lor. Europa va deveni un spaţiu al popoarelor integrate care formează o societate şi decid în mod suveran valorile care le unesc, precum şi construcţia instituţiilor care le permit să trăiască” (Le Monde, 21 octombrie 2002).

Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

5. Este Uniunea Europeană pregătită pentru o nouă extindere? Analizaţi în mod particular posibilitatea ca Turcia să devină unul din statele membre ale UE. 6. Neratificarea Tratatului Constituţional în Franţa şi Olanda a demonstrat, printre altele şi faptul că liderii europeni nu au avut în vedere şi existenţa unui plan B. Anticipaţi evoluţiile pe termen scurt şi mediu legate de procesul de ratificare a Tratatului Constituţional.

Introducere

Uniunea Europeană traversează în prezent o perioadă dificilă, de contestaţii privind dimensiunea adâncirii şi a lărgirii. În mai 2004, a avut loc o extindere fără precedent, cu zece noi state membre. Extinderea s-a realizat nu doar în termeni geografici, ci şi politico-economici. Agenda Lisabona se află în plin proces de derulare, cu rezultate până acum nu extrem de satisfăcătoare. La rândul său, Tratatul Constituţional este în curs de ratificare, procesul întâmpinând însă obstacole serioase şi ridicând şi mari semne de întrebare. În acest context complex, UE se confruntă cu provocări extrem de serioase. Unele vizează politicile şi relaţiile externe, Uniunea fiind unul din jucătorii importanţi de pe scena economiei mondiale. Altele sunt de natură internă, legate fiind de aspecte privind democraţia, eficienţa şi reforma instituţiilor şi politicilor UE într-o formulă extinsă. Scopul acestui curs este de a oferi studenţilor cunoştinţele necesare, pe de o parte, pentru înţelegerea mecanismelor şi proceselor specifice UE şi, pe de altă parte, pentru delimitarea şi evaluarea aspectelor sensibile cu care se confruntă Uniunea în această perioadă de transformări profunde. Analiza inclusă în cadrul acestei lucrări se desfăşoară pe două niveluri: • Palierul teoretic – fiind prezentate cele mai reprezentative teorii care explică dinamica proceselor economice asociate procesului de integrare europeană; Palierul politicilor comune / comunitare – fiind analizat modul în care UE şi guvernele naţionale influenţează procesele economice prin măsuri de politică economică.

Scopul declarat al autorului a fost, dincolo de inevitabila transmitere a informaţiilor relevante, să îmbunătăţească înţelegerea şi cunoaşterea aprofundată a mecanismelor specifice procesului de integrare europeană. Fiecare capitol include nu numai informaţii teoretice, dar şi studii de caz, care detaliază exemple practice sau probleme specifice.

Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

Autorul mulţumeşte atât colegilor din cadrul catedrei de Relaţii Economice Internaţionale, Academia de Studii Economice, care prin observaţiile şi comentariile avizate şi competente i-au permis să clarifice sau să nuanţeze analizele vizând diferite „aspecte sensibile” specifice procesului de integrare, cât şi studenţilor care i-au oferit şi continuă să-i ofere impulsul şi sursa de inspiraţie necesare pentru a merge mai departe.

Capitolul I Fundamentele teoretice ale integrării europene

1.1 Integrare economică – repere teoretice
Expresia „integrare economică” poate acoperi o multitudine de aspecte, de la poziţia unei filiale în cadrul unei companii, la cea a unei economii naţionale în cadrul unui spaţiu regional. Dintre multiplele definiţii existente 1 , ne vom opri asupra celei care consideră integrarea drept „un proces de eliminare graduală a frontierelor de orice natură între două sau mai multe state independente, menit să permită respectivelor state să funcţioneze ca o unică entitate (Pelkmans, 2003, p. 3), definiţie care se apropie destul de mult de cea oferită de W. Wallace, conform căruia integrarea presupune „crearea şi menţinerea unor modele intense şi diversificate de interacţiune între unităţi anterior autonome” (W. Wallace, 1990, p. 9). E. Dobrescu (2001) face chiar o trecere în revistă a câtorva din cele mai rezonante definiţii: Proces în cadrul căruia actorii politici din diferite structuri naţionale sunt convinşi să-şi transfere loialitatea, speranţele şi activităţile politice, spre un nou centru, ale cărui instituţii posedă sau pretind jurisdicţie asupra statelor naţionale preexistente (Ernest B. Haas, 1958, 1976); Punerea la un loc a mai multor operaţii, efectuate de aceeaşi firmă – integrare verticală – sau de firme diferite încorporate în aceeaşi unitate economică – integrare orizontală (Francois Perroux, 1954);

1

Larousse Dictionnaire (2003) defineşte integrarea ca fiind acea proprietate a unui element inclus de la stadiul de construcţie într-o structură sau într-un ansamblu din care face parte, iar integrarea economică: un ansamblu de proceduri prin care două sau mai multe state creează un spaţiu economic comun (ea poate îmbrăca forme diferite, de la zone de liber schimb, la uniuni vamale, piaţă comună, uniune economică sau integrare economică totală). La rândul sau, Marele dicţionar de neologisme (2004) defineşte integrarea ca acţiunea de reunire a mai multor părţi într-un întreg iar integrarea economică ca reprezentând un proces de intensificare a interdependenţelor economice dintre diferitele state ale lumii.

Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

Procesul prin care naţiuni, până atunci doritoare şi capabile să-şi conducă independent politica internă şi externă, încearcă să ia împreună anumite decizii sau să delege procesul luării deciziilor unor organe centrale, respectiv procesul prin care actorii politici din mai multe state diferite sunt convinşi să-şi modifice speranţele şi activităţile politice către un nou centru (Lean N. Lindberg, 1963).

J. Nye (1968, p. 855) consideră că există trei tipuri de integrare: economică, politică şi socială. Integrarea economică este definită ca reprezentând un înalt nivel al schimburilor economice între entităţile componente, integrarea socială drept proces de unificare la nivelul maselor, grupurilor specifice şi elitelor, iar integrarea politică ca incluzând o multitudine de fenomene, inclusiv decizii la nivel internaţional, precum şi atitudini similare la nivelul statelor membre. Majoritatea analiştilor percep însă integrarea drept un fenomen în primul rând economic, încercând astfel să răspundă la întrebări privind nivelurile de interdependenţă, condiţiile ce trebuie întrunite, efectele generate etc. Deoarece termenul de „integrare economică” poate fi interpretat atât în sens dinamic, cât şi static, în continuare vom prezenta cele două abordări: a) Dinamică – integrarea este privită ca un proces prin care frontierele economice dintre statele membre sunt treptat desfiinţate (echivalent cu a afirma că discriminările naţionale sunt astfel eliminate), ducând la apariţia unui spaţiu economic nou; b) Statică – integrarea este definită ca reflectând o situaţie în care componentele naţionale ale unei noi economii nu mai sunt separate prin frontiere economice dar funcţionează în continuare ca entităţi distincte. Trebuie făcută observaţia că interpretarea dinamică este cea care revine în majoritatea lucrărilor de gen, fiind şi cea pe care o vom adopta în continuare şi în cadrul acestui curs. Integrarea economică presupune deci eliminarea barierelor economice dintre două sau mai multe state, bariere care, la rândul lor, pot fi definite ca reprezentând orice tip de obstacole care împiedică sau distorsionează mobilitatea factorilor de producţie. Trebuie reţinut însă că, de cele mai multe ori, barierele economice nu coincid cu cele teritoriale, Pelkmans afirmând că „în vreme ce ţările sunt demarcate de frontiere teritoriale, economiile sunt demarcate de frontiere economice” (Pelkmans, 2002, p. 2). În acelaşi timp, experienţa europeană demonstrează că eforturile de eliminare a barierelor economice şi teritoriale nu elimină automat toate

Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene

distorsiunile care se manifestă la nivelul pieţei unice, distorsiuni determinate de diferenţe în calitatea infrastructurii, a nivelului de dezvoltare sau de existenţa aglomerărilor industriale şi care continuă să se manifeste şi după eliminarea barierelor economice. Într-o lume ideală, în care nu există state-naţiune şi nici guverne, integrarea economică ar putea rămâne o simplă integrare a pieţelor, fără să sufere nici o influenţă politică. Într-o lume reală însă, integrarea economică este influenţată de factorii politici, în cazul procesului de integrare economică europeană, acest lucru fiind chiar extrem de evident. Mai mult, relaţia stabilită între procesul de integrare economică şi cel de integrare politică a fost evidentă încă de la început. Apelul făcut de Ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, în mai 1950, de a pune două din cele mai importante sectoare ale industriei de război, respectiv cărbunele şi oţelul, sub coordonarea unei singure autorităţi naţionale, era menit în primul rând să ducă la evitarea unii nou conflict franco-german. Ulterior, Tratatul de la Roma, din 1957, face trimiteri explicite la o posibilă integrare politică, menţionând dorinţa de a crea „an ever closer Union among the people of Europe”. În acest mod, integrarea economică a fost privită şi ca un mijloc de instaurare a păcii, conflictele politice fiind tot mai golite de conţinut pe măsură ce barierele în calea schimburilor comerciale sunt eliminate iar măsurile de liberalizare a schimburilor de persoane, capital şi servicii, precum şi de realizare a unei uniuni economice şi monetare devin tot mai evidente. Integrarea economică nu a fost privită niciodată ca un scop în sine, şi pe măsură ce relaţiile economice devin tot mai strânse, ideea integrării politice 2 revine tot mai frecvent, cele două forme de integrare potenţându-se reciproc. Oricum, dacă apare ca neîndoielnic faptul că la începuturile procesului de integrare economică au stat motive politice, la fel de evident este şi faptul că, pe măsură ce procesul integrării economice a avansat, în principal prin intermediul integrării pieţelor dar şi prin aplicarea unor politici economice specifice, consecinţele politice nu au întârziat să se manifeste (vezi, de pildă, dezbaterile şi consecinţele adoptării euro). A stabili însă cum şi în ce măsură obiectivele economice au influenţat natura şi cursul procesului de integrare economică se dovedeşte a fi extrem de dificil (Pelkmans, 2003).

2

Integrarea politică poate fi definită ca procesul prin care liderii politici şi cetăţenii din diferite state sunt încurajaţi să creeze un set comun de instituţii cărora să le fie transferate anumite competenţe, specifice până în acel moment numai instituţiilor naţionale.

Pe o piaţă a bunurilor şi / sau serviciilor perfect omogenă sau pe o piaţă financiară de un anumit tip. gradul de integrare s-ar putea măsura prin gradul de convergenţă al preţurilor. dar la un nivel destul de vag. model în care se regăsesc cinci stadii ale integrării economice. European Integration. integrare economică totală: • unificarea politicilor monetare. 3. abia acum se introduce conceptul de supranaţionalitate. Sursa: J. • existenţa unui tarif vamal comun cu terţii. Caracteristici: presupune integrare pozitivă. serviciilor. 5. respectiv: 1. zona de liber schimb: • taxele vamale şi cotele sunt eliminate în cazul importurilor între statele membre ale zonei. sociale şi ciclice. • statele membre îşi păstrează propriul tarif vamal (şi sistemul de cote) faţă de statele terţe.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. centralistă. caracteristicile esenţiale se regăsesc în definiţia GATT/OMC. capitalului şi forţei de muncă. Pearson Education. 2. Pelkmans. p. Caracteristici: nu presupune integrare pozitivă. caracteristicile esenţiale se regăsesc în definiţia GATT/OMC. Politici comune ale UE Stadiile integrării economice Cel mai cunoscut model este cel propus de Balassa (1961). . Caracteristici: nu presupune integrare pozitivă. Caracteristici: nu presupune integrare pozitivă. uniunea economică: • o piaţă unică cu un oarecare grad de armonizare a politicilor economice naţionale.7 Procesul de integrare economică include deci două procese care se susţin reciproc: procesul de integrare a pieţelor şi cel de integrare a politicilor economice. • crearea unei autorităţi supranaţionale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre. 2000. 4. Methods and Economic Analysis. piaţa comună: • o uniune vamală care elimină toate restricţiile privind libera circulaţie a factorilor de producţie. fiscale. menită să reducă discriminarea pe piaţa comună. Esenţa integrării economice o reprezintă însă integrarea pieţelor (vezi definiţia integrării economice). Caracteristici: viziune specifică unui stat unitar. care se materializează într-o circulaţie transfrontalieră semnificativă a bunurilor. uniunea vamală: • eliminarea discriminărilor existente între statele membre pe piaţa bunurilor.

SUA. 2003. în timp ce unele elemente de politici pot fi exprimate prin reglementări specifice. 7). rezultatul nu mai poate fi anticipat (Pelkmans. Mai mult chiar. cu precizarea că. atunci când nu este distorsionată. prin coordonare sau armonizare. într-o oarecare măsură şi Spania şi Italia) nu au numai trăsăturile unei uniuni vamale (în sensul definiţiei GATT/OMC) 3 . Ca atare. „prin uniune vamală se înţelege înlocuirea a două sau mai multe teritorii vamale cu un singur teritoriu vamal astfel încât (i) taxele vamale şi alte reglementări restrictive ale comerţului . UE s-a angajat în foarte ambiţioase forme de integrare economică. Austria. altele pot lăsa o importantă marjă de manevră. . în cazul integrării politicilor. 1988). Deoarece federaţiile din OCDE (respectiv.. sunt eliminate pentru esenţa comerţului dintre teritoriile componente şi (ii) în esenţă sunt aplicate aceleaşi taxe vamale şi alte reglementări ale comerţului de către fiecare dintre membrii uniunii pentru comerţul cu teritorii neincluse în uniune”. considerăm util ca în capitolul următor să facem o trecere în revistă a principalelor concepte privind integrarea europeană. poate duce la creşterea bunăstării. cu trimitere la diferite categorii de instrumente. Germania. 3 Conform articolului XXIV GATT. sub supravegherea unor instituţii comune) şi pozitivă (se referă la transferul către instituţiile comune a anumitor puteri. distincţia între cele două concepte este mult mai greu de observat pentru că cele două forme de integrare se regăsesc de cele mai multe ori împreună (J. al căror grad de „obligativitate” şi „caracter comun” variază foarte mult (de la consultare şi cooperare. În plus. Elveţia. valabile pentru toate situaţiile posibile. De observat că. p. pe măsură ce etapele integrării economice se apropie de ultimele niveluri. înregistrate pe pieţele din Canada. fără a exista o formulă unică sau reguli absolute. integrarea politicilor nu poate fi măsurată în mod direct. mijloacele nonreglementare. în timp ce în cazul integrării pieţelor există supoziţia că integrarea pieţelor. în realitate. În legătură cu procesul de integrare economică se mai cer definite noţiunile de integrare negativă (care se referă la eliminarea discriminărilor în planul reglementărilor economice şi politice. care au necesitat şi necesită combinaţii adecvate de integrare pozitivă şi negativă. din perspectiva ştiinţelor politice. variind şi ele în mod diferit. SUA sau UE sunt diferite şi specifice fiecărei zone (Pelkmans şi Vanheukelen. În plus. „Integrarea politicilor” poate acoperi diferite categorii de politici. competenţe). 1965). la politici comune sau centralizare deplină). precum şi cheltuielile bugetare.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene În cazul „integrării la nivelul politicilor” delimitarea conceptuală este mult mai dificil de realizat. Canada. Belgia şi.. combinaţiile de integrare negativă şi pozitivă. la scară mondială. Australia. ci pe cele ale unor pieţe comune sau chiar ale unei uniuni economice şi monetare. Tinbergen. cu atât caracteristicile federalismului economic sunt mai evidente. precum cea a pieţelor.

În tabelul următor (tabelul 1. care nu ar putea fi plasată de o manieră satisfăcătoare nici la nivel internaţional. ca formă de organizaţie internaţională. al luării deciziilor în cadrul UE nu poate fi explicat făcând apel la o singură teorie. a neofuncţionalismului. în continuare ne vom opri numai asupra punctelor de vedere exprimate de aşa-numita „şcoală anglo-americană” din domeniul relaţiilor internaţionale.1) sunt prezentate comparativ cele două abordări (una.2 Teorii privind natura şi particularităţile procesului de integrare europeană Procesul de adâncire a integrării regionale. mai recent.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. arăta că acest lucru demonstrează natura duală şi totodată ambiguă a UE. care se bazează pe teoria funcţionalismului. care accentuează rolul instituţiilor comunitare şi cealaltă. Pornind de la observaţia lui Kelstrup (1992. oricât şi-ar dori ea să fie de cuprinzătoare. care privilegiază rolul jucat de guvernele naţionale). . dar nici la nivel naţional. Politici comune ale UE 1. ca o prelungire a politicilor iniţiate şi aplicate de guvernele naţionale. Deoarece. 17) în legătură cu „modul în care problemele legate de domeniul integrării europene cad sub incidenţa a două sub-discipline din cadrul ştiinţelor politice. pe teoria guvernării la mai multe niveluri (multi level government). în cadrul acestei lucrări nu ne-am propus să realizăm o prezentare exhaustivă a tuturor teoriilor menite să facă lumină asupra acestui subiect. interguvernamentalismului şi. p. Clive Archer (2000). respectiv teoria relaţiilor internaţionale şi politicile comparate”. ca şi cel extrem de complicat. federalismului.

prin extensie. În acest fel. au o influenţă considerabilă. distribuţia ei se modifică în timp iar între statele lumii nu există un consens privind modul de distribuire (M. acţionând asemenea unor „gatekeepers” la nivelul sistemelor naţionale şi supranaţionale. care au susţinut şi dezvoltat funcţionalismul şi neofuncţionalismul. politica devine. a fost dominat de dezbaterile dintre adepţii realismului (respectiv neo-realismului). mai mult sau mai puţin. Ei pun libertatea individuală mai presus de orice şi consideră că statul trebuie oprit de la acţiuni de natură a o submina. neofuncţionalismul accentuează faptul că fiecare pas în domeniul integrării conduce în mod logic către un altul. Interguvernamentalismul consideră că guvernele naţionale reprezintă factorul determinant în stabilirea naturii şi a ritmului integrării. o competiţie între diferite grupuri de interese. 97). Ca atare. 23 Pivotul (actorul central) Internaţional Neo-realist 4 Neo-liberal 5 Din punct de vedere istoric. Griffiths. 5 Liberalii.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene Teorii privind natura procesului de integrare europeană Tabelul 1. în scopul influenţării procesului decizional şi a rezultatelor politicilor. Prin contrast. 6 Pentru pluralişti. 17). şi. În anii ’20-’30. de către autoproclamaţii „realişti” ai vremii (Idem. spre deosebire de realişti. 4 Pentru realişti sistemul internaţional este anarhic iar relaţiile internaţionale pot fi înţelese în măsura în care este înţeles modul în care puterea este distribuită între state. . 2000. The European Union. şi că guvernele naţionale se află în situaţia de a nu putea rezista în faţa presiunilor generate de procesul integrării. London and New York. Continuum. societatea exprimă o multitudine de interese.1 Nivelul de abordare Naţional Guvernul Interguvernamentalism Comunitatea Funcţionalism. atât actorii supranaţionali. Neofuncţionalism Sursa: Clive Archer. liberalismul a fost considerat o formă de idealism sau utopism. cooperarea interguvernamentală din cadrul UE nu este în mod substanţial diferită de cea specifică sistemului internaţional. Puterea este greu de măsurat. domeniul relaţiilor internaţionale. susţinute de diferite grupări. Structure and Process. 2004. care au dus la apariţia şi apoi dezvoltarea interguvernamentalismului şi aşa-numiţii pluralişti 6 (sau neo-liberali). subiectul cererilor concurente fiind statul. şi cel al integrării europene. În acest caz. p. p. Relaţii internaţionale. p. consideră relaţiile internaţionale ca o posibilă sursă de progres şi transformare teleologică. cât şi cei naţionali.

E.a. Mitrany a pledat pentru o modalitate complet diferită a cooperării internaţionale. Mitrany a arătat că abordările respective au eşuat tocmai pentru că îşi găseau fundament în doctrina suveranităţii statului deşi. prin care să fie încurajate toate formele de cooperare. Nye. Acest raţionament este foarte bine sintetizat 7 Având experienţa unor proiecte ambiţioase. sugerând însă că procesele de cooperare internaţională trebuie să înceapă prin tratarea unor aspecte transnaţionale specifice. sofisticată din punct de vedere intelectual.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. deşi oferă o explicaţie privind apariţia şi evoluţia instituţiilor internaţionale. considerate de cei mai mulţi ca fiind mult prea radicale. ca reacţie la abordările specifice perioadei şi care aveau în prim-plan statul (federalismul şi doctrina securităţii colective). Taylor. ceea ce va reduce treptat capacitatea statelor de a acţiona în mod suveran 7 .2. încearcă în principal să ofere un cadru pentru depăşirea conflictelor şi. Cheia înţelegerii F este faptul că acest curent. El s-a arătat a fi foarte sceptic în privinţa „integrării prin proiect”. p. R. precum Societatea Naţiunilor în perioada interbelică. Mitrany a argumentat că „un sistem funcţional care să promoveze pacea” poate fi construit numai printr-o abordare „de jos în sus” (bottom up). de vreme ce F a apărut în anii‚ ’40. de pildă. Succesul unor asemenea aranjamente „funcţionale” ar genera imboldul de a repeta acest tip de experienţe şi în alte sectoare. 2001. că ele nu erau încă suficient de radicale. Acest lucru presupunea însă ca şi guvernele naţionale să recunoască şi să accepte necesitatea transferului de responsabilităţi funcţionale către agenţii internaţionale însărcinate cu misiuni specifice. precum. el nu este totuşi infailibil şi nu toate ideile sale rezistă unei analize critice atente. 131). Haas. concrete. Brown. se dovedeau în fapt împotriva ei. care să nu înceapă cu aranjamente federale. . Deşi funcţionalismul a fost considerat cel mai important curent născut în secolul al XX-lea. controlul bolilor. Acest lucru nu este surprinzător. proces care ar fi putut fi controlat de către politicieni. prin rezultate. dar eşuate. respectiv. ideile sale fiind ulterior preluate şi dezvoltate în diferite alte studii şi analize de către teoreticieni precum J. care implică diferite dificultăţi juridice şi constituţionale. În mod incontestabil. Politici comune ale UE 1. dar şi ambiţioasă încercare de a înţelege nu numai dezvoltarea instituţiilor internaţionale dar şi sensul evoluţiei acestora” (C. Groom ş. Mitrany a surprins prin faptul că a depăşit criticile aduse acestor abordări. J. P. în mod surprinzător. A. argumentând.1 Funcţionalismul Funcţionalismul (F) a fost considerat cea mai „elaborată. realizarea păcii. părintele acestui curent este David Mitrany. şi că „un asalt frontal asupra suveranităţii juridice care lasă intactă suveranitatea politică este evident supus eşecului”.

Înainte însă de a încerca să răspundem la această întrebare. vor fi mult mai bine realizate într-un context mai larg. dacă evoluţiile ulterioare au confirmat sau au infirmat teoria construită de el. investite cu putere de decizie. Mitrany este cât de viabile s-au dovedit a fi ele în realitate. . în timp ce alte funcţiuni presupun existenţa unor instituţii internaţionale. sintagma „păcii în trepte” ilustra credinţa că prin acţiuni individuale. fiecare organizaţie funcţională trebuie concepută într-un mod compatibil cu specificul funcţiei respective. care urma să fie determinată de specificul funcţiei. 8 În concluzie. pentru anumite funcţiuni poate fi potrivită o instituţie globală. care funcţionează eficient numai în măsura în care se concentrează asupra unor activităţi specifice. Funcţionalismul a accentuat primatul dimensiunii politice a suveranităţii. în urma cooperării. privită ca un mănunchi de puteri. Mitrany considera că treptat. ca de pildă în cazul combaterii anumitor maladii sau în cazul serviciilor poştale (care ar trebui să fie universale) în timp ce pentru alte funcţiuni sunt suficiente instituţii regionale sau chiar locale. mai trebuie subliniat şi faptul că rezultatul cooperării funcţionale nu trebuia să fie acela de a crea un stat nou. D. anterior realizate de către state naţionale. iar „pacea se va realiza în trepte”). de cooperare funcţională. cu alte cuvinte. potrivită pentru toate posibilele forme ale cooperării funcţionale. capacitatea statului de a acţiona în mod suveran se reducea. • Pe de altă parte. Întrebarea care în mod firesc se ridică după expunerea principiilor de bază ale teoriei lui D. Pe de altă parte. punctuale („funcţii”).Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene în sintagmele „forma urmează funcţiei” (form follows functions) şi „pacea în trepte” (peace in parts). există şi funcţiuni care nu necesită decât schimb de informaţii. Forma îmbrăcată de cooperare. Ca atare. Pe măsură ce aceste puteri erau încredinţate de către stat unor organisme funcţionale. statul concentrat teritorial va avea tot mai puţine funcţii de exercitat (renunţând la a mai fi o hiper-instituţie multi-funcţională) şi va acţiona într-o lume în care cea mai mare parte a activităţilor de administrare şi guvernare vor fi încredinţate unor organisme cu funcţii specifice şi fără apartenenţă teritorială. de capacităţi. de vreme ce nu există o formă standard. ci doar a unei noi ordini mondiale. al activităţii în discuţie. merită să subliniem faptul că teoria lui Mitrany şi-a găsit ulterior 8 Astfel. În cazul sintagmei „forma urmează funcţiei” erau avute în vedere următoarele: • Cooperarea între statele membre. puteau fi atinse rezultate colective. precum în cazul previziunilor meteorologice. De asemenea. şi care. mai mare şi mai eficient (în ciuda faptului că bazele teritoriale ale statului urmau a fi minate de faptul că „forma va urma fondul”.

În fapt. în mod potenţial. Cea mai mare parte a analiştilor sunt de acord cu faptul că principala limită a funcţionalismului rezidă în abordarea eminamente tehnicistă a fenomenului cooperării. teoria lui Mitrany a făcut obiectul unor critici serioase. se pare că statele lumii au reuşit să găsească o modalitate anume de a se izola de efectele corozive ale F. 2004. cât şi succesorii săi. respectiv ideea că deciziile politice ar trebui luate la cel mai scăzut nivel de organizare şi cel mai apropiat de cei direct afectaţi. După cum anumiţi autori au subliniat (M. ideile lui fiind reluate în diferite analize şi lucrări 9 . soluţii tehnice. Cu alte cuvinte. 11 Abordarea funcţională a organizaţiilor internaţionale a fost echivalentul economic şi social al ideii de „subsidiaritate”. Politici comune ale UE mulţi adepţi. Criticii lui Mitrany au arătat că toate deciziile luate de guverne sunt în primul rând politice şi că separarea între cele două categorii de probleme este artificială şi nejustificată. la o analiză mult mai atentă apare evident faptul că ele contrazic în fapt premisa conform căreia „forma urmează funcţia”. patronate) şi a faptului că este plasată într-un alt spaţiu geografic decât acesta. Sewell. nu a reuşit să transceadă statulnaţiune. precum şi subordonarea celor din urmă faţă de primele. tocmai pentru a sublinia faptul că. despre UNESCO. pot avantaja sau dezavantaja un anumit grup. sistemul Westphalian al suveranităţii rămâne în picioare. toate „organizaţiile funcţionale” din cadrul sistemului Naţiunilor Unite pot servi ca studii de caz pentru teoria F. despre OIM (Organizaţia Internaţională a Muncii) sau „Functionalism and World Politics” (1966). care spunea că OIM este „dincolo de statul naţiune la fel cum Trafalgar Square este dincolo de Charing Cross Station”. Northedze la studiul lui E. această organizaţie. obligându-i pe adepţii curentului să ofere explicaţii pentru cele mai vulnerabile părţi ale acesteia. sindicate. 12 Deşi la cele mai multe probleme tehnice. deoarece au pornit de la premisa că problemele pe care trebuie să le rezolve cooperarea funcţională sunt în mod esenţial de natură tehnică şi admit. apare 9 Precum „Beyond the National State” (1964). În ciuda meritelor incontestabile. Haas. al lui E.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. în ciuda structurii sale tripartide (stat. în ciuda faptului că există în prezent o reţea extrem de complexă de instituţii care funcţionează în cadrul sistemului mondial. Griffiths. p. de J. au abordat cooperarea funcţională dintr-o perspectivă apolitică. deşi. ideea că este posibilă separarea chestiunilor „tehnice” de cele „politice”. Ca atare. Brown (2001). de vreme ce ele continuă a fi dominate de statele naţiune. . 311). Atât Mitrany. Haas. B. poate fi considerată oarecum naivă 12 . acţionând totodată în cadrul sistemului mondial al cooperării funcţionale 11 . Realitatea demonstrează că. după cum afirmă C. transformând astfel problema dintr-una tehnică într-una politică. merită amintită remarca acidă a lui F. P. dezbătut pe larg în prezent în contextul integrării europene. în consecinţă. 10 În legătură cu acest aspect. soluţiile sunt tot de natură tehnică. aceste soluţii. care coordonează în realitate funcţionarea acestora 10 . apropiindu-se de diferitele aspecte cu „suflet de tehnician”. în ciuda optimismului manifestat de funcţionalişti.

iar proiectele politice şi instituţionale nu au fost şi nu pot fi lăsate să se adapteze de la sine anumitor domenii-cheie. neofuncţionaliştii considerau că. acceptând să-şi piardă anumite atribute ale suveranităţii. în cele din urmă. procesul se va auto-întreţine şi conduce guvernele chiar mai departe decât acestea au anticipat iniţial.2 Neofuncţionalismul În prima perioadă a procesului integrării europene (care a urmat semnării Tratatului de la Roma. o dată ce guvernele naţionale fac primul pas în direcţia integrării. au acţionat în comun. 312). „răspândirea” nu s-a produs de la sine. au rămas în continuare extrem de dependente de statele naţionale. Eventual.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene evident faptul că nu există probleme tehnice pure. se pare că Mitrany a fost mult prea optimist în privinţa efectelor de „răspândire”. departe de a acţiona autonom. Griffiths. învingător în dezbaterea teoretică părea a fi neofuncţionalismul. apolitică. argumentele funcţionaliste continuă să joace şi astăzi un rol important în plan internaţional. din 1957). în mod voluntar. Neofuncţionalismul (NF) căuta să explice „cum şi de ce statele membre. A doua critică este strâns legată de prima. După cum a demonstrat însă experienţa UE. Pe scurt. p. . De aceea. la formarea unui stat federal european. 1. în ciuda faptului că modelul funcţionalist al cooperării internaţionale poate fi considerat un eşec. Criticii funcţionalismului au arătat că acesta este limitat numai la acele părţi ale lumii care împărtăşesc valorile statului bunăstării. 1976). ducând automat la extinderea sa în alta. nu mai pare a fi un accident faptul că agenţiile funcţionale ale ONU.2. şi are în vedere încercarea de a prezenta funcţionalismul ca o abordare universală. alături de vecinii lor. aşa cum nu există nici soluţii tehnice pure. Haas. îndeosebi prin modul în care sunt concepute în prezent instituţiile internaţionale. un asemenea proces poate duce. în vreme ce „regimurile şi culturile neinfuzate cu valori similare nu pot fi uşor atrase în „plasa” funcţionalistă a cooperării internaţionale numai pe baza pretinselor sale beneficii” (M. dar dobândind astfel noi modalităţi de rezolvare a conflictelor dintre ele” (E. succesul dintr-o zonă a cooperării. de antrenare ale procesului funcţionalist. În fine. Cu toate acestea. ceea ce înseamnă că statele vor fi adesea suspicioase în a permite ca diferitele probleme să fie rezolvate în mod strict funcţional. Procesul integrării europene ar fi trebuit să se bazeze pe propriul său avânt.

vor pleda în favoarea integrării în faţa guvernelor proprii 14 . în relaţia cu Comisia Europeană vor încuraja cultivarea şi dezvoltarea contactelor cu aceasta. ale cărui instituţii posedă sau solicită jurisdicţie asupra statelor naţionale existente. aşteptările şi activităţile politice către un nou centru. 366). p. datorită presiunilor de ordin tehnic. Pentru primii analişti ai curentului NF. care. erau importante două accepţiuni ale acestui concept: extinderea competenţelor. aceste grupuri interesate. Extinderea competenţelor. aşteptările şi activităţile politice către un nou centru mai larg. conştiente de avantajele care revin sectoarelor deja integrate. Motivaţia de bază nu mai era doar cea reprezentată de „automatismul” tehnocrat sugerat de funcţionalismul lui Mitrany. O dată ce un sector a devenit parte a procesului de integrare.” (Haas. continuarea integrării se va impune şi la nivelul sectoarelor conexe din celelalte ţări. Politici comune ale UE În explicaţiile oferite de neofuncţionalişti. ale cărui instituţii posedă sau solicită jurisdicţie asupra statelor naţionale preexistente” (Haas. El poate fi atribuit în limba română efectului de antrenare. grupurile care acţionează în cadrul acestuia vor descoperi rapid beneficiile care derivă şi vor face presiuni (lobby) la nivelul propriului guvern pentru a susţine în continuare procesul integrării. Haas a fost considerat unul din fondatorii „neofuncţionalismului”. este esenţial 13 . • • Ernst B. a efectelor de antrenare în plan funcţional se bazează pe faptul că. a efectelor de antrenare în plan funcţional (functional spillover) şi în plan politic (politic spillover). ci şi de propriile convingeri şi interese ale actorilor politici realişti. p. Teorii mai recente au descris existenţa celui de-al treilea nivel de extindere a competenţelor. Haas defineşte astfel conceptul integrării politice: „integrarea politică este procesul prin care actorii politici naţionali sunt convinşi să-şi reorienteze loialităţile. în cazul în care un stat membru îşi va integra unul din sectoarele sale funcţionale. 13 14 În engleză termenul este de spillover. Cu alte cuvinte. în cazul statelor implicate. 1968. care se referă la aşteptările anumitor grupuri interesate şi/sau funcţionari publici. 16) . 1991. de vreme ce economiile moderne sunt constituite din componente interconectate. aşa numitul „cultivated spillover”. Haas a definit integrarea ca fiind „procesul prin care actorii politici din anumite zone naţionale distincte sunt convinşi să-şi transfere convingerile.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. de revărsare a competenţelor. • Extinderea competenţelor. a efectelor de antrenare la nivel politic se referă la apariţia unor presiuni politice în favoarea integrării. conceptul de extindere. sprijinind punctele de vedere promovate de la acest nivel în faţa guvernelor naţionale.

va duce la o tot mai strânsă cooperare politică. ca întreg. în sensul atenuării loialităţii faţă de statul-naţiune. Haas considera că. S-a considerat că începutul anilor ’60 a reprezentat „începutul sfârşitului” pentru teoria NF. În plus. angajamentele dintre statele-naţiuni. în favoarea suportului acordat intereselor regiunii. În ciuda deosebirilor care îl separau de Mitrany. teoria nu era în mod exclusiv predictivă. între elite se va produce o formă de „socializare”. iar procesul birocratic de luare a deciziilor va evolua către un nivel supranaţional (cu specific regional).” (M. Pentru a fi eficiente. sesizate de cei care pledau în favoarea unei Europe federale.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene Haas considera că un asemenea proces era mai uşor de realizat într-un context regional. ea incluzând şi unele elemente normative. pe măsură ce tot mai mulţi actori vor fi implicaţi în derularea acestui proces. după iniţierea acestui proces şi constituirea de instituţii. Griffiths. la fel cum sunt extrem de greu de evitat conflictele dintre state. procesul nu se poate derula decât în condiţiile în care statele acceptă atât „domnia legii” (şi de aici înainte. În anii ’50. dezvoltând strategii pentru adâncirea integrării în acelaşi timp fiind şi cel mai bun avocat în favoarea efectelor pozitive ale acestui proces. în cazul în care avantajele cooperării vor fi distribuite inegal. Griffiths. Spre deosebire de Mitrany. Ca atare. 294). funcţionalismul a reprezentat un suport teoretic excelent în explicarea tranziţiei de la CECO la CEE. fapt care a condus la criza din 1965-66. Haas era conştient că „neofuncţionalismul – cunoscut şi ca „federalism în rate” (federalism by installments). Haas a recunoscut că este foarte dificil să fie separate problemele tehnice de cele politice. pe baza acestor principii. cunoscută şi sub numele de „criza scaunului liber”. acordurile. Comisia reprezenta pilonul principal al integrării. erodarea suveranităţii statului devine imposibil de oprit). După cum observa şi M. Haas a continuat să susţină ideea funcţională. devine esenţială crearea unor instituţii formale care să impună şi să susţină tratatele. Cu toate acestea. analizele NF erau privite de oficialii Comisiei dar şi de unele state membre ca un fel de plan director pentru continuarea procesului integrării. 2003. În acelaşi timp. p. Dacă rememorăm momentul folosirii dreptului de veto de către Generalul de Gaulle. Dintr-un anumit punct de vedere. precum cel specific Europei de Vest. ar trebui ca aceste instituţii să dispună de o anumită autonomie faţă de guvernele naţionale. depindea în mare măsură de capacitatea elitelor şi a decidenţilor politici de a aplica cunoaşterea consensuală în soluţionarea problemelor curente. precum şi principiul luării deciziilor prin vot majoritar. înţelegem de ce procesele specifice acelui moment nu mai puteau fi explicate făcând apel . conform căreia progresul în diferite domenii tehnice şi economice. suveranitatea statelor se va diminua pe măsură ce cooperarea dintr-o sferă de activitate se va „răspândi” în altele.

securitatea naţională. cel mai adesea cu un suc delicios” (Hoffman. în special în domenii politic sensibile. Accentuarea rolului şi influenţei statului. 1998). precum apărarea naţională. Poziţiile asumate de guverne sunt determinate de considerente naţionale. Hoffmann privilegiază logica diversităţii. au demonstrat faptul că guvernele naţionale continuă să aibă forţa şi pregătirea necesară pentru a influenţa în mod determinant natura şi ritmul procesului de integrare. neofuncţionalismul va reveni ca teorie de bază în explicarea adâncirii integrării europene. Evoluţiile din prima parte a anilor ’60 şi. Hoffmann a arătat că adepţii NF au privit evoluţiile specifice procesul integrării prin analogie cu un mixer „care mărunţeşte cele mai diverse produse. naţiunile preferă certitudinea sau chiar incertitudinea auto-controlată a încrederii în naţional. El este de acord că şi alţi actori şi grupuri de interes joacă un rol important în procesul integrării. Prin contrast cu abordarea NF. . care urmăreşte doar realizarea egoistă a propriilor interese. dezvoltarea relaţiilor politice dintre state fiind rezultatul acţiunii guvernelor naţionale. 1.2. Politici comune ale UE la NF 15 . în special de impactul deciziilor privind integrarea asupra economiei naţionale. nu. teoretizat de Stanley Hoffmann. tocmai urmare a faptului că statele au fost reticente în a renunţa la anumite atribute ale suveranităţii naţionale. prin transfer către autorităţi supranaţionale.3 Interguvernamentalismul Interguvernamentalismul (IG). unei incertitudini necontrolate a unui mixer netestat” (Hoffmann. dar şi asupra perspectivelor electorale ale partidului de guvernământ. Conform realiştilor. înlocuindu-le cu un produs nou. 1998). statele-naţiune sunt actorii principali de pe scena internaţională. De subliniat faptul că Hoffamn face diferenţa între „low politics” and „high politics” pentru a putea explica de ce în anumite domenii integrarea a fost posibilă. 1998). arătând că „în domenii de importanţă vitală pentru interesul naţional. a reprezentat principalul răspuns la criza NF.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. au condus la dezvoltarea aşa-numitei „logici a diversităţii” în locul „logicii integrării” (Hoffman. le modifică gustul şi parfumul. politica externă. Adepţii acestui curent au atras atenţia asupra importanţei care revine politicilor naţionale în procesul de integrare europeană. Interguvernamentalismul îşi are originea în teoriile relaţiilor internaţionale. În acest decor 15 Odată cu revigorarea procesului de integrare (spre finele anilor ’80) şi adoptarea Actului Unic. respectiv în teoria realistă. mai apoi din anii ’70. dar vede în guvernele naţionale arbitri cu drept de decizie în problemele esenţiale. în timp ce în altele.

Teoria lui Hoffman a căutat să explice perioada anilor ’60-’70. eforturile de reducere a barierelor non-tarifare au scăzut în intensitate. 2004. Astfel. În plus. Aşadar. Perioada anilor ’70. (H. „guvernele naţionale sunt mai degrabă asemenea unui jongler care încearcă simultan să ţină mai multe mingi în aer şi să se şi menţină în echilibru pe o platformă 16 H. În concluzie. perioadă caracterizată prin stagnarea procesului de integrare europeană şi reapariţia sentimentelor naţionaliste la nivelul elitelor din diferite state membre. Rolul atribuit de Hoffmann guvernelor naţionale a trezit însă şi reacţii critice puternice. realiştii nu acordă prea multă importanţă actorilor supranaţionali sau transnaţionali. a accentuat caracterul interguvernamental al procesului de integrare. din 1954. 37) . statele membre s-au concentrat tot mai mult pe aspectele interne. şi activitatea Comisiei a intrat în declin. Rolul limitat sau chiar marginal al Comisiei. ci numai servirea celor naţionale. supervizor şi adesea chiar distrugător” al procesului de integrare iniţiat în afara graniţelor naţionale. cu şomaj ridicat. privind existenţa unor „high politics” în acele domenii „sensibile” în care statele membre se arătau reticente în a ceda părţi din suveranitatea naţională. Lipsa de transparenţă a procesului. Cu alte cuvinte. punctele de vedere exprimate de Hoffman. p. Wallace. cărora le recunosc utilitatea numai în măsura în care servesc interesele statelor membre. poate fi aplicată şi pentru a explica unele evenimente anterioare acestei perioade. Rolul primordial jucat de Consiliul de Miniştri în procesul decizional. în această conjunctură economică nefavorabilă. caracterizată prin termenul de „euroscleroză”. Wallace consideră că termenul de „transguvernamentalism” exprimă mult mai fidel dimensiunea cooperării dintre statele membre ale UE şi că se caracterizează prin: Rolul activ al Consiliului European în stabilirea generală a politicilor. precum eşecul Comunităţii Europene de Apărare (European Defence Community). actorii supranaţionali nu trebuie să urmărească obiective transnaţionale 16 . Departe a de controla eficient şi efectiv procesul decizional dintre statele membre şi comunitate. în timp ce Consiliul de Miniştri a devenit cea mai importantă instituţie a CEE. Pe acest fond. în vreme ce. „principalul iniţiator. Carol Webb (1983) a afirmat că imaginea oferită de IG este „inadecvată şi distorsionată”. inflaţie şi reducerea ritmurilor de creştere economică. Europa s-a confruntat în această perioadă cu două crize petroliere. interguvernamentalismul consideră statul-naţiune ca reprezentând „cel mai mare posesor de putere”. în comerţul intra-comunitar au apărut noi obstacole. Cu toate acestea. în detrimentul procesului de integrare. Implicarea unei număr limitat de factori politici naţionali cheie.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene internaţional.

Bulmer a arătat că politica UE este formulată în mod diferit în diferitele state membre. pornind de la critica adusă teoriilor existente. în termeni formali. Bulmer a subliniat că „nu procesul decizional în cadrul UE urmează logica integrării. Bulmer.” Bulmer a sugerat că NF au pus un accent mult prea mare pe rolul jucat de grupurile de interes şi de alte elite în menţinerea dinamicii integrării europene. depinde numai de cultura politică naţională. cel mai ades. a structurilor parlamentare existente. în ciuda faptului că realitatea nu părea a susţine o asemenea premisă. Politicile europene – care reprezintă numai o faţetă a activităţii politice naţionale. IG tinde a considera guvernele naţionale ca omniprezente. Astfel. ci integrarea urmează logica procesului decizional. Pe de altă parte. guvernele naţionale deţin o poziţie cheie în joncţiunea politicilor naţionale cu cele comunitare. 1.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Wallace. care modelează diferit interesele naţionale şi conţinutul acestor politicii. Politici comune ale UE rotitoare”. Bulmer a subliniat o serie de trăsături cheie ale unei abordări din perspectiva politicilor interne: • Politica naţională – care reprezintă unitatea de bază a UE. IG nu au oferit suficiente argumente în analiza atitudinii statelor membre faţă de UE. fiecare politică naţională reflectă un set diferit de condiţii economice şi sociale. Bulmer (1983) a atras atenţia asupra faptului că teoriile existente nu au reuşit să explice suficient modul în care politicile interne interacţionează cu politicile UE. deoarece s-au concentrat prea mult asupra „nivelului decizional terţiar” – respectiv asupra cadrului instituţional formal al Comunităţii – fără a examina sursele interne ale poziţiilor de negociere naţionale. de vreme ce.4 Abordări din perspectiva politicilor interne / naţionale Cele mai semnificative comentarii privind rolul politicilor interne în corelaţie cu procesul de luare a deciziilor la nivelul UE.2. Asemenea critici au fost de natură să mineze treptat încrederea în IG. • . 2004). acestea nu acţionează decât ca „un substitut pentru articularea unor preferinţe partizane” (H. fără a rămâne însă singulare. în realitate. asemănătoare unor structuri monolitice. i-au aparţinut lui S. de forţa partidelor politice şi a autorităţilor locale. De asemenea. de forţa guvernului şi a grupurilor de interes. deşi recunoştea rolul central jucat de guvernele naţionale. iar măsura în care deciziile politice sunt luate prin consens sau sunt impuse. ca suport teoretic pentru guvernele care acţionează în numele interesului naţional.

H. Wallace. alături de celelalte forţe politice interne şi instituţiile UE.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene • Stilul politic adoptat (policy style) în relaţia dintre guvernul naţional. puterea de care dispun instituţii precum Ministerul de Externe sau Trezoreria”. 1983. atât a celui specific fiecărui stat membru. 93) ş. Ea sublinia că în analiza procesului decizional ar trebui să se ţină cont de complexitatea mediului decizional. precum „calitatea şi morala funcţionarilor din administraţia publică. Provocarea adresată IG. în care . au permis „acestor guverne să aibă o linie consistentă de negociere cu Comunitatea” (H. Moravcsik (1991. Gary Marks (1992. H. 1993). echilibrul intern din cadrul fiecărui guvern. 1. Marks (92. Marea Britanie şi Franţa sunt considerate a avea sisteme administrative centralizate care. Wallace a identificat şi alţi factori cu semnificaţie în procesul de modelare a unei poziţii naţionale în faţa problemelor comunitare. Pe de altă parte. forţa grupurilor interesate. Carole Webb argumenta că atât neofuncţionalismul. ca atare. dar şi pluraliste. G. neconvingătoare.a. înguste şi. Lansarea programului Pieţei Unice în 1985.. p. cât şi a celui comunitar (Webb. a fost rapid urmată de noi dezvoltări teoretice la nivelul abordărilor realiste. Aceste diferenţe de abordare duc şi la formularea diferită a poziţiilor proprii privind problematica comunitară şi la o aşa-numită „lipsă de coerenţă” în definirea şi formularea poziţiilor naţionale. Din perspectiva tipului de sistem administrativ existent. Wallace a atras atenţia asupra tradiţiilor administrative dar şi asupra obiectivelor politice diferite ale statelor membre în formularea poziţiilor comunitare.3 Teorii contemporane privind procesul decizional în cadrul Uniunii Europene Cu ceva mai mult timp înainte de actualele dezbateri teoretice privind raportul dintre interguvernamentalism şi supranaţionalism. moment care a marcat o nouă fază în procesul integrării europene. 1993) a dezvoltat conceptul de „guvernare la mai multe niveluri” (multi-level governance).. 38). 1977). deşi în ambele ţări există sisteme administrative centralizate. care permit formularea unor poziţii de negociere mult mai coerente. Astfel. de Wallace şi Bulmer a fost ulterior preluată de alţi analişti. urmărind aceeaşi logică. precum A. în principiu. acest lucru nu reflectă în mod necesar şi existenţa unui consens intern privind diferitele probleme. Pe de altă parte. cât şi interguvernamentalismul pur sunt două concepte mult prea statice. Fidel tradiţiei pluraliste. forţa unui anumit minister. care i-a permis să descrie modul în care UE a translatat către un sistem decizional specific. rolul constituţional jucat de leaderii politici.

Atunci când. În plus. cel mai important nivel la care are loc această cooperare fiind cel comunitar. Conform lui. CEJ. Modelul „guvernării la mai multe niveluri” (GMN) nu neagă faptul că guvernele naţionale rămân cele mai importante piese în puzzel-ul european (Marks. nu au preferinţe şi nu acţionează. naţional şi supranaţional” (Marks. ele sunt seturi de norme formale şi informale. asupra formulării politicilor comune şi asupra implementării acestora. A. 1996). 1993 şi Mark Pollack. El nu este însă de acord cu faptul că „statul” reprezintă un actor în relaţiile internaţionale şi face distincţia între statul privit ca un set de reguli instituţionale şi statul ca punct de referinţă pentru actorii politici. în cadrul statelor membre există şi entităţi regionale puternice. În cadrul UE. acestea pot participa activ la formularea şi implementarea politicilor. Moravcsik a propus un nou model. precum şi cooperarea actorilor politici la toate aceste niveluri de guvernare.” (Marks. Astfel. . GMN se bazează pe trei caracteristici principale: Competenţele decizionale sunt împărţite între actorii participanţi la diferite nivele. PE. care constrâng actorii politici (indivizi şi grupuri de indivizi). „instituţiile nu gândesc. Politici comune ale UE puterea se împarte între actori aflaţi la niveluri diferite (multiple) de guvernare: subnaţional. instituţiile comunitare supranaţionale. 1995) au continuat să accentueze rolul jucat de guvernele naţionale.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. guvernele sunt acum mai puţin capabile să controleze activitatea altor actori interni. naţional şi supranaţional. o influenţă semnificativă asupra procesului legislativ o au şi grupurile de interese şi actorii subnaţionali. 1996). acceptate de toată lumea.1 Guvernarea la niveluri diferite (multi-level governance) În centrul acestei teorii stă observaţia că procesul decizional colectiv şi independenţa instituţiilor supranaţionale au erodat suveranitatea guvernelor naţionale. „integrarea europeană reprezintă un proces în cadrul căruia autoritatea şi influenţa decizională sunt împărţite între niveluri diferite de guvernare – subnaţional. În contrast cu această abordare. Comisia. sunt cele care exercită în mod independent propria influenţă asupra procesului decizional. 1996) Punctul de plecare al GMN îl reprezintă numărul în creştere de competenţe care se suprapun la diferite niveluri de guvernare. alţi analişti (printre care Andrew Moravcsik. Pe lângă instituţiile comunitare. care acţionează şi la scară internaţională. 1. singurii capabili de acţiuni orientate în acest scop. pe cel al interguvernamentalismului liberal.3. Cu alte cuvinte.

Ca atare „Consiliul este actorul principal în luarea deciziilor. Marks. În majoritatea domeniilor. deciziile vor fi afectate de participarea unui număr din ce în ce mai mare de actori. regională şi locală se împletesc într-o complicată reţea teritorială” (Marks. Deşi nivelul naţional continuă să rămână principalul loc de formare al preferinţelor naţionale. 2. 1996). Arenele politice sunt interconectate şi nu separate la diferite niveluri. anul în care a început să funcţioneze o nouă instituţie. „GMN este predominantă în faza implementării” (Marks. Hooghe. dând astfel naştere unor asocieri transnaţionale diferite. nu mai regăsim conceptul de „cel mai mic numitor comun”. PE fiind tot mai mult implicat în procesul legislativ şi. 35): • • • Comisia – care acţionează în parteneriat cu autorităţile locale şi regionale. ci se constituie în actori care contestă deciziile luate la diferite niveluri. îndeosebi. în final „se formează o varietate de canale şi conexiuni între diferitele nivele de guvernare – supranaţional.” (G. Parlamentul European – ai cărui membri se pot constitui în sursă suplimentară de presiune pe lângă factorii politici naţionali. 1996). În cadrul procesului decizional. de control asupra procesului decizional deţinut de liderii naţionali. PDR este considerată a reprezenta „apogeul GMN. 1993). Autorităţile naţionale şi regionale – care beneficiază de competenţe politice în arena europeană începând cu 1993. naţional şi subnaţional. Wallace. cel mai bun studiu de caz pentru acest model îl reprezintă politica de dezvoltare regională (PDR) a UE. cât şi la nivel supranaţional.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene Procesul decizional colectiv implică şi o semnificativă pierdere de suveranitate şi. • . Statele nu mai monopolizează legăturile dintre actorii naţionali şi cei comunitari. şi asta din cel puţin două motive: 1. Guvernele statelor membre – care acţionează în cadrul Consiliului de Miniştri. În cazul GMN. Marks. situaţi la diferite niveluri de guvernare. în consecinţă. H. Actorii subnaţionali acţionează atât la nivel naţional. Consiliul de Miniştri nu mai deţine monopolul decizional. 1996) Conform adepţilor GMN. p. în procedura de co-decizie. specific teoriei IG. Wallace consideră că modelul guvernării la mai multe niveluri cuprinde următorii actori (H. însă PE şi Comisia sunt nişte parteneri indispensabili” (G. situaţie în care guvernarea supranaţională. 2004. Comitetul Regiunilor. naţională.

care sunt atrase într-un sistem de guvernare la mai multe nivele. se îndepărtează de realismul tradiţional prin accentul pus pe importanţa procesului intern de formare a politicilor comune. deşi porneşte de la premisa că statele sunt actori raţionali. 1. teoria liberalinterguvernamentală dezvoltată de Moravcsik acordă un rol important instituţiilor în calitatea lor de facilitatori în cazul proceselor de negociere la nivel comunitar. 2. Statul naţional beneficiază şi utilizează mediul instituţional al UE pentru a-şi promova preferinţele şi interesele interne. cum ar fi Comisia Europeană.2 Interguvernamentalismul liberal Interguvernamentalismul liberal (IGL) promovat de Moravcsik. în etapa următoare. 517) consideră că deciziile majore în cadrul UE se iau în urma unui proces în doi timpi: 1. a doua parte a analizei se opreşte asupra modului în care interesele naţionale conflictuale sunt reconciliate în cadrul Consiliului de Miniştri. precum Consiliul de Miniştri. Acest lucru se întâmplă atât la nivelul instituţiilor supranaţionale.3. p.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Moravcsik (1993. a negocierilor interstatale şi a delegării instituţionale: • • prima parte implică existenţa unor procese interne diferite şi deci a unor poziţii diferite abordate de guverne în timpul negocierilor. naţionali şi supranaţionali. generate de costurile tranzacţionale ridicate şi de dorinţa de a controla agenda internă / internaţională. cât şi interguvernamentale. prin liderii lor şi diferiţi actori subnaţionali. Curtea Europeană de Justiţie. În conformitate cu Moravcsik (1993). IGL presupune existenţa unei „structuri de bază tripartite” în ceea ce priveşte formularea preferinţelor în cazul politicilor comune. • Spre deosebire de teoria interguvernamentalistă. operează forţa de negociere a guvernelor şi stimulentele funcţionale în direcţia instituţionalizării. preferinţele naţionale sunt modelate de constrângerile şi oportunităţile impuse de interdependeţele economice. în cadrul negocierilor interguvernamentale. într-o primă etapă. Politici comune ale UE Guvernarea la mai multe nivele nu contestă suveranitatea statelor membre. . a treia parte caută să explice circumstanţele în care guvernele naţionale deleagă puteri instituţiilor supranaţionale. Parlamentul European.

Scharpf. statul este preocupat în principal de aspectul politic al negocierilor internaţionale. generate de dificultăţile interne şi de interdependenţele economice globale. în procesul de integrare europeană. F. integrarea poate fi explicată şi prin aceste acţiuni unilaterale ale guvernelor naţionale. făcând trimitere la teoriile dezvoltate de W. accentul cade tot mai mult pe aspectele economice. Printre cei mai importanţi actori supranaţionali. respingând teza neofuncţionaliştilor conform cărora integrarea se rezumă la un progres relativ liniar către un punct final predeterminat. în cazul căruia preferinţele şi interesele sunt considerate ca date. Wessel. Jacques Delors 17 Rezultatul negocierilor dintre statele membre reprezintă minimul dintre ceea ce s-a propus şi s-a dorit iniţial. Moravcsik enumeră instituţiile comunitare. Diferenţele principale între IG şi IGL se regăsesc în modul în care cele două abordări teoretice privesc poziţia statului în relaţiile internaţionale şi. ci formate. se datorează necesităţii şi dorinţei statelor membre de a căuta soluţii comune unor probleme comune. în special PE şi CEJ. pornind de la influenţa exercitată de diferitele grupări guvernamentale şi non-guvernamentale. grupurile de lobby şi activitatea Comisiei la momentul respectiv. ca urmare a interacţiunilor de la nivel intern şi extern. Preferinţele statelor nu mai sunt considerate a fi date. . IGL a apărut ca teorie pe fondul reverimentului economic care a urmat adoptării Actului Unic (1986/1987). atitudini. sau. Astfel. dar şi negocierilor dintre guvernele statelor membre. Scharpf introduce conceptul de „capcană a deciziilor comune”. cu alte cuvinte. Pe de altă parte. în timp ce în cazul IG.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene Ben Rosamond (2000) menţionează şi alte contribuţii la teoria liberalismului interguvernamental. de pildă. în cazul IGL. deciziile adoptate prin metoda comunitară permit statelor să-şi rezolve în comun anumite probleme. În opinia sa. W. A doua diferenţă se referă la accentul pus de către stat pe procesul de negociere politică sau economică. dar rezultatul acestor negocieri nu poate fi decât „sub-optimal”. Acest lucru nu implică însă o dinamizare a transferului de suveranitate către UE. dezvoltă aşa-numita „ipoteză a fuziunii”. Cu alte cuvinte. interese. IGL caută să descifreze interiorul „cutiei negre” şi să explice aceste poziţii. (în special cea desfăşurată de Preşedintele Comisiei. reprezintă „cel mai mic numitor comun” 17 . Moravcsik considera că succesul Actului Unic se datorează acţiunii actorilor transnaţionali. Astfel. Wessel sau F. ci numai o confirmare a faptului că retragerea din cadrul sistemului sau întoarcerea la o situaţie de status quo este practic imposibilă. în timp ce IG consideră statul o „cutie neagră”. El consideră că guvernele vor sprijini integrarea privind-o ca o modalitate de rezolvare a problemelor comune. în special. folosind expresia lui Moravcsik. adâncirea integrării şi creşterea domeniilor în care instituţiile supranaţionale au competenţe.

alţi analişti. ca atare. p. îşi propune să analizeze modul în care structura instituţională a UE determină eficienţa politicilor UE. dar este preocupat de modalitatea de formare a preferinţelor pe plan intern şi de modul în care se realizează negocierea interguvernamentală. Pentru a concluziona. de exemplu. nici nu explică contextul în care au loc negocierile interguvernamentale. Neofuncţionaliştii. în vreme ce unii analişti cu atras atenţia asupra semnificaţiei politicilor naţionale şi asupra modului în care acestea se regăsesc translatate la nivelul Consiliului de Miniştri şi asupra modului în care afectează politicile UE. Cu alte cuvinte. alţi analişti au constatat că procesul decizional în cadrul UE se desfăşoară într-un context internaţional şi. rolul jucat de Comisie în stabilirea agendei sau de CEJ în modelarea cadrului juridic în cadrul procesului decizional. fără ca în analiză să ia în calcul şi influenţa exercitată de politicile naţionale. O atenţie specială acordată negocierilor guvernamentale nu poate explica. În fine. O altă direcţie de cercetare. unde miniştrii naţionali negociază astfel încât să-şi protejeze interesele naţionale” (Sbragia. conceptele de bază fiind „cel mai mic numitor comun” şi „negocierea dintre statele membre”. în vreme ce interguvernamentaliştii s-au concentrat asupra procesului de elaborare a tratatelor şi au pus un accent exagerat pe rolul jucat de politicile naţionale translatate la nivelul Consiliului de Miniştri. atragem atenţia asupra faptului că. prin atenţia acordată Comisiei şi elitelor transnaţionale şi funcţionale reuşesc ceva mai uşor să explice contextul dar nu şi mecanismele procesului decizional din interiorul Consiliului de Miniştri. Politici comune ale UE şi de Comisarul pentru piaţa internă. Peter Ludlow atrage atenţia asupra importanţei egale care revine celor două instituţii. instituţionaliştii au exagerat prin concentrarea exclusivă asupra interacţiunii dintre diversele instituţii ale UE. IGL consideră statele-naţiune ca actori de bază pe scena internaţională. care îşi află rădăcinile în domeniul politicilor comparate. 1993. Aşa de exemplu. 26). Lordul Arthur Cockfield). pe bună dreptate. este incorect”. fie ea şi una puternică şi influentă.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. . orice analiză serioasă trebuie să aibă în vedere şi presiunile internaţionale exercitate asupra UE. Comisia şi Consiliul de Miniştri şi consideră că „modelul conform căruia între Comisie şi Consiliu există relaţii adverse. au afirmat că în cadrul procesului decizional Consiliul de Miniştri reprezintă numai o parte. de vreme ce cele două instituţii lucrează împreună în diferite domenii. Alberta Sbragia afirmă că: „Interguvernamentaliştii nici nu descriu.

ceea ce trebuie subliniat de la bun început este faptul că europenizarea reprezintă o mutaţie în raport cu teoriile privind integrarea europeană. Anumite teorii privind guvernarea (vezi Rhodes. e poate prea devreme pentru a căuta şi un răspuns. subiect care face obiectul dezbaterilor în cazul teoriilor privind integrarea europeană. Ceea ce se remarcă în legătură cu domeniul de analiză este faptul că accentul în înţelegerea integrării europene cade. Oricum. În schimb.4 Europenizarea sau dincolo de teorii Una din întrebările care se ridică de îndată ce te apropii de acest nou concept. în legătură însă cu un alt concept pe atunci la modă.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene 1. A încerca să oferi pentru acest nou concept o singură definiţie atotcuprinzătoare se dovedeşte a fi o sarcină mult prea complicată pentru a fi dusă cu bine la capăt. fără a intra însă în discuţie şi balanţa puterii dintre guvernele naţionale şi instituţiile europene. este dacă domeniul de analiză specific acesteia reflectă în mod real o nouă orientare teoretică sau reprezintă doar o modă trecătoare (Claudio M. cu teoriile privind guvernarea sau cu temele clasice specifice politicilor comparative. Un alt element care diferenţiază europenizarea de alte modalităţi de abordare o reprezintă şi lipsa oricăror evaluări privind convergenţa. 2004). de vreme ce acelaşi tip de întrebări se puneau şi acum circa douăzeci de ani. asupra politicilor interne. 1997) merg dincolo de argumentele neo-funcţionaliste privind balanţa puterii între stat şi instituţiile supranaţionale şi prezic o fragilizare a statului. al europenizării. În fapt. considerând că rezultatele vor fi dependente de domeniile şi elementele specifice politicilor şi condiţiilor istorice existente. europenizarea este mai degrabă interesată de modul în care se realizează adaptarea la reglementările UE. Analizele realizate în domeniul europenizării se dovedesc a fi mult mai deschise în privinţa convergenţei şi divergenţei. fără a face însă predicţii de nici un fel. Radaelli. . de astă dată. cel de „guvernare internaţională” (international governance).

2004). cele mai semnificative importuri fiind venite dinspre politicile comparate şi analiza politică. P. Journal of Public Policy. actorii interni considerau alcoolul drept o problemă care ţine de domeniul sanitar. Introducerea prevederilor privind politica în domeniul concurenţei a dus la reformularea acestui aspect. • Abordarea de „jos în sus” (bottom-up cluster). ţări precum Finlanda nu mai puteau menţine monopolul asupra acestui produs şi. care se caracterizează prin faptul că analiza procesului începe şi se termină tot la nivelul actorilor naţionali. în acelaşi timp. Exemplu privind procesul de europenizare Într-un studiu privind monopolul asupra alcoolului în Finlanda. care se caracterizează prin accentul pus pe „presiunile” exercitate de UE asupra statelor membre („presiuni” venite dinspre UE către statele membre. Europenisation: solution or problem? Definiţia propusă de Radaelli insistă asupra faptului că europenizarea reprezintă un proces interactiv. specifică analizelor realizate după anii ’90. ca urmare a impactului generat de reglementările comunitare. europenizarea are în vedere modul în care sunt gestionate schimbările interne. care sunt mai întâi definite şi consolidate în cadrul politicilor UE şi mai apoi încorporate în logica discursului intern (naţional şi subnaţional). „Finlandia” (vândută pretutindeni în Europa tocmai datorită protecţiei monopolistice practicate acasă). a structurilor politice şi a politicilor publice. Sursa: Claudio Radaelli. politica în domeniul alcoolului devenind subiect al reglementărilor specifice politicii în domeniul concurenţei şi pieţei unice. precum şi de convingeri şi norme comune. specifică în special lucrărilor realizate în anii ’70 şi ’80. nu în mod mecanic. Magie.. şi că europenizarea trebuie abordată nuanţat. Norvegia. Adaptation and integration through policy re-categorization. Ca atare.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. 2003. stiluri şi „modalităţi de a face ceva” (ways of doing things). variabile interferenţe. proceduri. 157-170 . politica în domeniul alcoolului a fost redefinită ca aparţinând politicii în domeniul concurenţei şi nu politicii în domeniul sanitar. p. Politici comune ale UE Europenizarea reprezintă un proces de: a) construcţie. Sursa: Ugland. modelul adaptărilor complexe şi al logicilor interactive reprezintă astăzi teme comune noilor studii privind europenizarea (A. reacţii şi modificări la nivel naţional). În cadrul studiilor consacrate europenizării sunt vizibile două abordări distincte: • Abordarea de „sus în jos” (top-down approach). modelul adaptării interne fiind mult mai complex decât simpla reacţie la cerinţele venite dinspre Bruxelles. O trăsătură interesantă a acestei abordări o reprezintă modul în care reuşeşte să folosească şi să îmbine conceptele şi teoriile existente. Astfel. Astfel. paradigme politice. nu un simplu proces de reacţie unilaterală la influenţa UE. c) instituţionalizare a unor reguli formale şi informale. ca simplă reacţie la impactul creat de necesitatea transpunerii şi implementării reglementărilor comunitare. T. Cu alte cuvinte. exporta această foarte cunoscută marcă de vodkă. Suedia se arăta că la începutul procesului de comunitarizare a politicilor. Ravinet. b) difuziune.

de evaluare şi judecare a realităţii. . 2004) au observat că europenizarea poate reprezenta vehiculul prin care discursul privind globalizarea este instituţionalizat în cadrul politicilor naţionale. Europenizarea ca proces de instituţionalizare – definiţia oferită de Radaelli se referă la europenizare ca fiind procesul prin care regulile formale şi modalităţile informale de a face diferite lucruri sunt mai întâi descoperite şi experimentate în contextul UE şi mai apoi instituţionalizate în cadrul fiecărei ţări. actori şi resurse) şi una normativă. în cadrul unei logici care ţine de comportamentul actorilor naţionali. Cu alte cuvinte. prin contestarea valorii anumitor actori).Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene Numeroasele studii publicate până în prezent tratează europenizarea ca metodă de guvernare. 2003. Conform acestui tip de abordare. 2002. el poate schimba preferinţele actorilor. putem avansa faptul că europenizarea a modificat noţiunile de guvernare în UE prin stabilirea principiului parteneriatului public privat sau prin inserarea regiunilor în procesul complex de guvernare.) au considerat europenizarea drept un proces prin care se modifică în mod continuu modul în care este guvernată UE (vezi guvernarea la mai multe niveluri). Discursul are o forţă transformatoare în cadrul politicilor UE. de asemenea. Pentru a ilustra. de instituţionalizare sau ca discurs. discursul nu reprezintă numai un limbaj dar şi un proces interactiv (discursul poate fi definit ca un set de idei şi un proces interactiv) 18 . deşi. Europenizarea ca proces de guvernare – numeroşi autori (Bache. Europenizarea ca discurs – porneşte de la observaţia că decidenţii şi actorii politici construiesc Europa prin intermediul limbajului şi al discursului. analize politice. 1999 etc. Gualini. 18 Dimensiunea ideaţională se divide în două activităţi: o activitate cognitivă – care permite actorilor să perceapă realitatea (pornind de la cunoştinţe. care se referă la o sumă de norme. 2003. Unii autori (Hay şi Rosamond. poate face ca lucrurile să devină mult mai cooperante sau conflictuale şi poate. informaţii despre probleme. 2. Dimensiunea interactivă a discursului acoperă relaţia dintre decidenţii politici aflaţi în stadiul de formulare a politicilor şi momentul în care politicile sunt comunicate publicului. valori şi principii. Buller şi Gamble. la o analiză mai atentă se poate constata că fiecare din cele trei abordări reprezintă în fapt faţetele ale aceluiaşi proces: 1. 3. poate reformula problemele politice. de la discursul retoric la cel narativ. care poate lua diferite forme. Schmidt şi Radaelli. Scharpf. să crească sau să scadă valoarea resurselor (de exemplu. factorul exclusiv care produce mutaţiile interne este reprezentat de nepotrivirea / incompatibilitatea dintre nivelul naţional şi cel comunitar.

dar şi particularităţilor procesului de integrare. . specifice procesului de integrare în UE. În concluzie. care domină statele membre. europenizarea susţine ideea că odată devenite părţi ale UE. Politici comune ale UE Indiferent însă de accepţiunea dată acestui concept. deoarece departe de a considera UE drept o entitate distinctă. statele membre îşi vor modifica procesul de luare a deciziilor şi de elaborare a politicilor. europenizarea rămâne un concept util în înţelegerea realizărilor.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. ca urmare a unui proces de „fuziune” cu instituţiile comunitare şi/sau statele membre. europenizarea poate fi considerată a reprezenta şi un termen util în înţelegerea şi explicarea condiţiilor actuale. limitelor.

în cazul UEM. care permit satisfacerea decidentului politic dar care nu sunt integral şi direct controlate de acesta şi instrumente.Anexa 1 Fundamente metodologice ale sistemului politicilor economice Cel care a propus analiza politicilor economice asemenea unui sistem de decizie a fost Tinbergen (1952). 54 De exemplu. Pentru Tinbergen. . includerea unei variabile. reprezintă rezultatul unei alegeri politice (evident. deficitul bugetar a trecut de la statutul de instrument la cel de obiectiv. într-o categorie sau alta. fără a uita însă că. de politică economică) 54 . în conformitate cu schema propusă de Boissieu (1978) poate fi reprezentată astfel: Variabile exogene Variabile endogene Instrumente X A Y B Obiective Date/informaţii Variabile Non-pertinente Acest model impune definirea mai exactă a conceptului de „obiectiv” şi a celui de „instrument”. care constituie variabile în sistem. politica economică poate fi descrisă ca un sistem de decizie care reflectă „relaţii dintre obiective.” Sistemul.

ţintele finale ale politicilor generale ale guvernelor. respectiv: • • • Obiective economice pure – legate de bunăstarea economică individuală. Obiective ale bunăstării sociale şi consumului de resurse – legate bunăstarea economică generală. Kirschen (1974). 55 Vezi „Cartea albă” britanică. complementaritate sau concurenţă: • În cazul obiectivelor independente. Aşa de pildă. echilibrul extern (al balanţei de plăţi). educaţiei. Cvasi-obiective – fără legătură directă cu bunăstarea economică generală sau individuală. mediului. Marois oferă o altă clasificare. În anii ’90 însă. Carta ONU. Între obiective se pot stabili relaţii de independenţă. protecţie socială. separă obiectivele în trei categorii. după al Doilea Război Mondial. politicile au priorităţi diferite. Cu toate că există aceste obiective comune. legate de atingerea unor obligaţii ale statelor în domeniul apărării. SUA etc. Obiective specifice. stabilitatea preţurilor a devenit un obiectiv prioritar pentru majoritatea ţărilor occidentale şi această preferinţă a fost clar exprimată şi de criteriile de funcţionare ale UEM. sănătăţii. realizarea primului obiectiv nu afectează realizarea celui de-al doilea. Politici comune ale UE Obiectivele – traduc. pe care o putem considera mult mai actuală: • Obiective economice primare – corespunzătoare „careului magic” al economiei (Kaldar. obiectivul deplinei utilizări a forţei de muncă a putut fi regăsit pe agenda tuturor liderilor politici 55 . ocuparea forţei de muncă. Employment Act. legate de redistribuire. la începutul anilor ’80. Duthil şi W. Astfel. Obiective economice secundare. • • De regulă.. 1971).Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Astfel. în termeni economici. . respectiv: creştere economică. decidenţii/responsabilii politici exprimă o anumită opţiune privind ierarhizarea obiectivelor. Clasificarea obiectivelor poate avea în vedere diferite criterii. în vreme ce în SUA şi Marea Britanie se acorda prioritate stabilităţii preţurilor. G. Franţa punea pe primul loc ocuparea forţei de muncă. timp liber etc. stabilitatea preţurilor.

faza de relansare economică. guvernele liberale vor respinge măsurile de control direct şi vor fi adeptele relansării economice prin investiţii directe şi iniţiativă privată. decidenţii politici trebuie să ţină cont de trei categorii de constrângeri: a) Politice În funcţie de doctrina politică proprie partidului care a câştigat alegerile. se înregistrează o ameliorare simultană a gradului de realizare a celor două obiective 56 . vor privilegia creşterea consumului prin creşterea cheltuielilor publice. respectiv. În procesul politic. de utilizare eficientă a instrumentelor. Nu constituie scopuri în sine (nu trebuie să se transforme din instrumente în obiective). pot constitui constrângeri serioase în conceperea şi transpunerea politicilor economice 57 . b) Tehnice Numeroase instrumente nu pot fi utilizate decât în anumite limite. guvernele socialiste. celălalt se deteriorează (vezi curba lui Philips dintre inflaţie şi şomaj). reducerea inflaţiei duce şi la creşterea şomajului. Permit atingerea valorilor ţintă. în vreme ce în faza de depresiune. generează creşterea inflaţiei. fixate prin obiective. Aşa. Relaţiile care se stabilesc între obiective (în special în cazul celor concurente). pe fondul reducerii ritmului de creştere economică. considerate a fi „condiţii la limită”. printr-o prezenţă mult mai accentuată a statului în economie. .Anexa • • În cazul obiectivelor complementare. ca şi cele social-democrate. pot fi exemplificate şi relaţii de complementaritate conflictuală. se vor impune atât unele instrumente politice implicite. 57 Aşa de pildă. La rândul lor. precum între ritmul de creştere economică şi rata inflaţiei – numai o creştere moderată poate susţine lupta împotriva inflaţiei. La rândul lor. în cazul politicii „stop and go”. instrumentele se caracterizează prin faptul că: • • • Sunt utilizabile şi gestionabile de către decidenţii politici. pe măsură ce se înregistrează progrese în cazul unui obiectiv. Aşa de exemplu. de exemplu. cât şi unele tabu-uri. În cazul obiectivelor concurente. destinată să ducă la creştere economică dar şi la scăderea şomajului. 56 O relaţie de complementaritate se înregistrează între accelerarea ritmului de creştere economică şi reducerea ratei şomajului. Rata dobânzii nu poate varia decât între anumite limite.

precum întârzieri în recunoaşterea necesităţii intervenţiei. o relevarea preferinţelor – această metodă are ca punct de plecare testarea unei funcţii a reacţiei autorităţilor în funcţie de instrumente şi obiective. În momentul în care se decide pentru un tip de intervenţie sau altul. Kirschen sau Morrissens) – constă în formalizarea preferinţelor exprimate fie de oameni politici. fie alegerea obiectivelor în funcţie de modelul optimizării. • Modelul simulării sau al obiectivelor fixe. fie de experţi economici. în punerea ei în aplicare etc. în luarea deciziei. Principii de politică economică Principiul lui Tinbergen – cunoscut şi sub numele de principiul coerenţei. politica monetară este mult mai rapid pusă în aplicare decât politica bugetară – care necesită deliberări parlamentare lungi şi nesigure.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE c) Temporale În procesul de realizare a obiectivelor (prin intermediul instrumentelor). fie o alegere prestabilită de către decident. Frisch. Preferinţa decidentului politic se exprimă în funcţie de instrumente şi obiective. Punctul de plecare în acest caz poate fi. de exemplu. care se exprimă în funcţie de preferinţa decidentului politic. nici să fie elaborată o funcţie de preferinţă. Utilizarea econometriei presupune apelul la două metode distincte: o a interviurilor (vezi R. Luarea deciziei în cazul unei politici economice se poate face pornind de la două modele diferite: • Modelul optimizării sau al obiectivelor flexibile. Aici nu mai este vorba de a emite ipoteze pornind de la comportamentul raţional al decidentului. Face apel la raţionalitatea decidentului. respectiv răspunde unei reprezentări lineare a economiei (sau . de remarcat însă că transformarea acestor opinii într-o formă econometrică rămâne riscantă. ceea ce îi permite să stabilească obiective flexibile. trebuie ţinut cont şi de aceste elemente. Acest principiu transpune modelul precedent. pot să apară diferite întârzieri generate de motivaţii diferite. indică faptul că o politică economică cu obiective fixe trebuie să aibă de asemenea şi instrumente şi obiective.

al venitului. această alocare poate permite obţinerea unui sistem dinamic stabil şi de a converge către echilibru. Se poate demonstra cu uşurinţă. Acest principiu este derivat de Mundell. că într-o lume în care parametrii economici sunt cunoscuţi insuficient. Sursa: Prelucrare după Gerard Duthil şi William Marois (coord. Această ipoteză semnifică faptul că eficienţa oricărui instrument Y.). responsabilitatea trebuie divizată între diferite autorităţi. indică faptul că decidentul trebuie să utilizeze pentru atingerea unui obiectiv acel instrument care prezintă un avantaj comparativ în raport cu un altul. el reprezintă un punct de referinţă şi în numele lui numeroase Bănci Centrale au obţinut independenţă crescută şi s-au luat măsuri de divizare a responsabilităţilor în procesul politic. Politiques économiques. Ea corespunde atât unei lumi în care decidenţii nu dispun de suficiente informaţii. Principiul lui Mundell – cunoscut şi sub numele de principiul eficienţei. susceptibil să alimenteze în continuare polemici (precum cele legate de dispariţia instrumentelor şi a obiectivelor odată cu trecerea la un sistem al cursurilor de schimb flexibile sau odată cu intrarea în UEM). astfel încât sistemul să fie stabil”. într-un model cu două instrumente (politica monetară şi politica bugetară) şi două obiective (unul intern. Studierea în dinamică a regulii lui Tinbergen a dat naştere unor dezbateri aprinse între cei care consideră că ea nu mai este valabilă (Culbertson). cât şi unei modalităţi de divizare a muncii între responsabilii de politică economică (Banca Centrală şi Ministerul Finanţe – Guvern). Conform celor afirmate chiar de Mundell. în cadrul modelului Mundell-Fleming standard. „principiul eficienţei este în mod fundamental o propoziţie matematică care presupune că. Chiar dacă şi principiul lui Mundell a fost pus în discuţie. regula lui Tinbergen rămâne un punct de referinţă. al balanţei de plăţi externe). în loc să laşi un singur organism să se ocupe de mai multe probleme. cei care consideră că ea se verifică încă (Aoki) şi cei care au ajustat modelul (Preston). Afectarea eficientă reţinută de el a fost de a aplica politica monetară pentru asigurarea echilibrelor externe şi politica bugetară pentru atingerea celor interne. şi unul extern. în încercarea de a răspunde problemei afectării instrumentelor unor obiective. este constantă şi independentă de tipul de instrument. Ellipses. în raport cu oricare obiectiv X. 1997 .Anexa unei aproximări lineare a unor relaţii nelineare). Indiferent de opinie.

Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism.161 al Tratatul Euratom şi art. precum şi diferitele acorduri de adeziune. precum şi modificările ulterioare ale acestora: Actul Unic. este necesar. actele juridice ale sistemului normativ al tratatelor europene pot fi grupate astfel: Tratatul Euratom (161) Reglementări Directive Decizii Recomandări Avize Tratatul CECO (art. prin puterile administrative şi legislative de care dispune. recomandări. 249 al TCE. Dreptul comunitar originar: tratatele fondatoare. TA. Politici comune ale UE Anexa 2 Sistemul de drept comunitar Sistemul normativ al CE se supune următorului principiu: dispoziţiile naţionale sunt înlocuite de acte comunitare numai atunci când un text precis. avize CE şi Euratom prevăd cinci: reglementări. recomandări. Cu alte cuvinte. creat de instituţiile comunitare pe baza tratatelor. decizii. Din punctul de vedere al destinatarilor şi al efectelor juridice produse. fiind uniform valabile şi integrale în toate statelor membre (caracter constrângător/obligatoriu). avize. (TN). în caz contrar. Include acte juridice enumerate şi definite în art. directive. TM. respectiv cele trei tratate care au dus la crearea Comunităţilor. Ele formează cadrul constituţional al CE. art. este interzis statele membre să aplice incomplet . caracterizate prin două proprietăţi: caracter comunitar – au particularitatea de a crea acelaşi drept în tot spaţiului comunitar. Dreptul comunitar derivat. În vreme ce CECO nu prevede decât trei tipuri de acte – decizii. trebuie să se ţină cont de ordinea juridică naţională. comun tuturor statelor membre. 14) Decizii generale Recomandări Decizii individuale Avize Tratatul CE (249) Reglementări Directive Decizii Recomandări Avize Actele juridice prin care instituţiile comunitare pot interveni cel mai mult în ordinea juridică naţională sunt regulamentele/deciziile generale. 14 al TCECO. pe care instituţiile comunitare trebuie să le urmeze în interesul comunităţii.

. autorităţile sunt direct legate prin dreptul comunitar şi trebuie să le respecte în aceeaşi măsură ca şi dreptul naţional. Contrar reglementărilor. principalul obiectiv al directivelor nu este armonizarea juridică. Prin intermediul acestora. Acest lucru va permite eliminarea treptată a contradicţiilor şi diferenţelor între legislaţiile naţionale până la momentul în care. în fiecare stat membru. Directiva nu leagă statele membre decât în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins.Anexa dispoziţiile. ele pot fi calificate drept „legi europene”. pentru cazuri particulare. instituţiile acestora. ci apropierea legislaţiilor. să procedeze la o selecţie a acelor reguli considerate contrare intereselor naţionale. lăsându-le acestora posibilitatea de a alege forma şi mijloacele pe care să le adopte pentru a realiza obiectivele comunitare în cadrul ordinii juridice interne. Directivele / recomandările caută să concilieze necesitatea unităţii dreptului comunitar cu prezervarea diversităţii naţionale. Deciziile /decizii individuale sunt echivalente. diferenţiindu-se astfel şi de directive. condiţiile de fond vor fi cât mai apropiate posibil. conferind drepturi directe cetăţenilor sau impunându-le direct anumite obligaţii. dar impun statelor membre obligaţia de a-şi adapta regulile dreptului naţional dispoziţiilor comunitare. Pentru că sunt adoptate în cadrul unei proceduri de codecizie cu Parlamentul European. Statele membre. în cazul unui stat membru sau al unui cetăţean al UE. cu acele condiţii obligatorii fixate de administraţiile naţionale. adică destinatarii trebuie desemnaţi individual şi nu sunt legaţi decât de o manieră individuală. de aplicare ale unei legi. conferindu-le drepturi şi impunându-le obligaţii. aplicabilitate directă – adică faptul că reglementările creează acelaşi drept fără ca statele membre să fi dat un ordin anume. Dispoziţiile unei directive nu înlocuiesc automat reglementările juridice naţionale. Decizia este obligatorie în toate elementele sale. pentru situaţii concrete. dacă să acţioneze sau nu. Caracteristici: Spre deosebire de reglementări au validitate individuală. instituţiile comunitare stabilesc. care nu sunt obligatorii decât sub raportul rezultatului de atins. în cazul legislaţiilor naţionale.

pentru a anula acorduri sau înţelegeri contrare concurenţei (art. de exemplu. . Recomandările/avizele – În vreme ce recomandările sugerează destinatarilor un anumit comportament. Politici comune ale UE Deciziile pot fi luate. Importanţa acestora este în principal politică şi morală.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. avizele sunt emise atunci când trebuie apreciată o anumită situaţie în Comunitate sau în statele membre. pentru a autoriza sau interzice ajutoarele de stat (art. 87 şi 88 ale TCE). 81 al TCE) şi pentru a impune amenzi sau măsuri constrângătoare. sperându-se că cei vizaţi se vor conforma în mod voluntar sfaturilor date.

care pot suferi modificări substanţiale sau pot fi chiar respinse. ajung eventual să devină lege.eu..europa. cele mai multe localizate în oraşul Bruxelles. care să prezinte de o manieră mult mai structurată ceea ce doreşte UE şi ceea ce trebuie să facă fiecare actor implicat în mecanismele comunitare. s-a luat decizia înlocuirii acestor documente (de dimensiuni foarte mari şi cu un grad ridicat de complexitate) cu un singur document. În prezent. Termen utilizat pentru a descrie „puterile şi responsabilităţile” care revin instituţiilor UE şi cele care rămân la nivel naţional sau regional. mai clar...A plain language guide to Eurojargon) „Bruxelles-ul a decis. descrie un proces în care Comisia.Anexa Anexa 3 Se poate şi mai simplu? Descifrând „Eurojargonul” sau mic dicţionar de termeni privind integrarea europeană (extras de pe www. dar numai după dezbateri în cadrul Consiliului de Miniştri (miniştrii guvernelor naţionale) şi Parlamentului European (ales de către cetăţenii europeni) aceste propuneri. în momentul conceperii sau implementării legislaţiei europene. Legislaţia europeană este propusă de Comisie.int . mai scurt. formate din experţi provenind din statele membre. UE este fondată pe patru tratate de bază care includ principii şi reguli de funcţionare. Termen folosit şi sub forma de „procedura care implică utilizarea comitetelor”. . din dorinţa de simplificare. trebuie să consulte comitete special desemnate.” Comitologie Competenţe Constituţia UE Termenul Bruxelles este adesea folosit în media pentru a face trimitere la instituţiile Uniunii.

eu. diversitatea culturală a Europei. care are ca scop (printre altele) promovarea drepturilor omului. termenul poate fi folosit pentru a descrie trei instituţii complet diferite. 3. Consiliul European – reuniune a şefilor de stat şi guverne (respectiv.europa. Sursa: www. Reprezintă cel mai ridicat nivel de decizie al UE. combaterea xenofobiei şi intoleranţei. Politici comune ale UE Consiliu CE (în engleză EC) Metoda comunitară Atenţie. propun amendamente şi eventual o adoptă ca parte a legislaţiei europene.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. respectiv: 1. cu sediul la Haga. Consiliul Europei – nu reprezintă o instituţie a UE. a fost creat în 1949 şi una din primele sale realizări a fost redactarea Convenţiei europene asupra drepturilor omului. preşedinţi şi/sau primi miniştri) din statele membre ale UE. Este metoda decizională cea mai răspândită la nivelul instituţiilor Uniunii. la care mai participă şi Preşedintele Comisiei. Termen care se referă la: Comunitatea Europeană (CE/EC)– numele actual al ceea ce iniţial era cunoscut ca fiind Comunitatea Economică Europeană (CEE/EEC). întâlnirile respective (de circa patru ori pe an) sunt cunoscute şi ca „summit”-uri. se întruneşte periodic pentru a decide asupra legislaţiei europene. Pentru a permite cetăţenilor să-şi exercite drepturile care le revin a fost creată şi Curtea europeană a drepturilor omului. conform căreia Comisia face o propunere către Consiliu şi Parlament. acestea o dezbat.A plain language guide to Eurojargon . Consiliul UE sau Consiliul de Miniştri – instituţie formată din miniştri ai guvernelor statelor membre. 2. cu sediul la Strasbourg.int . Comisia Europeană (CE / EC) – instituţie politică independentă care reprezintă interesele UE ca întreg. În acest proces sunt adesea consultate organisme precum Comitetul economic şi social sau Comitetul regiunilor. Este o organizaţie interguvernamentală.

cunoscut şi sub numele de Tratatul de Unificare. 10 februarie: Piaţa Comună a cărbunelui şi oţelului devine funcţională. odată cu respingerea de către Parlamentul francez. 1967. de către Belgia. Cele şase state fondatoare înlătură barierele vamale şi restricţiile cantitative cu privire la materiile prime menţionate. 25 martie: Sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE) de către cele şase ţări . 1 iulie: Intră în vigoare Tratatul de constituire a unui singur Consiliu şi a unei singure Comisii a Comunităţilor Europene. . propune planul ce va sta la baza Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului sau CECO ("Declaraţia Schuman"). Luxemburg şi Olanda. Italia.Anexa Anexa 4 Momente semnificative în evoluţia cronologică a procesului integrării europene 1950. Luxemburg şi Olanda. Franţa. 1 noiembrie: Intră în vigoare Tratatul asupra Uniunii Europene sau Tratatul de la Maastricht. inspirat de Jean Monnet. Franţa. 1951. împreună cu Politica externă şi de securitate comună (PESC) şi Justiţia şi afacerile interne (JAI) formează cei trei piloni ai UE. în august 1954. Germania. ministrul de externe al Franţei. Comunităţile Europene (CECO. Germania. 1954. a Tratatului asupra Comunităţii Europene a Apărării. Italia. 9 mai: Robert Schuman. 1993. 1957. EURATOM şi CEE). 1 iulie: Intră în vigoare Actul Unic European (AUE). tratatele de înfiinţare sunt cunoscute sub numele de Tratatele de la Roma şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.Belgia. 30 august: Proiectul de tratat pentru crearea unei Comunităţi politice europene eşuează. 1953. 18 aprilie: Este semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea CECO. 1987.

15 ianuarie: Sesiunea inaugurală a Conferinţei ministeriale interguvernamentale pentru negocierile de aderare cu Malta. Luxemburg. 9 mai: Instituţiile europene celebrează a 50-a aniversare a „Declaraţiei Schuman". Lituania şi Bulgaria la Bruxelles.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. De asemenea. prezintă viziunea asupra extinderii Uniunii şi opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la UE ale celor zece ţări central europene. Portugalia. justiţiei şi afacerilor interne şi protecţiei mediului. Belgia. 16 iulie: Este adoptată „Agenda 2000 . Irlanda). Germania. asigurarea unei bune funcţionări a pieţei interne. 1 mai: Intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam. statele candidate au primit asigurări că fiecare solicitare de aderare va fi evaluată în funcţie de meritele proprii. alinierea la practicile Uniunii Europene în ceea ce priveşte relaţiile cu terţe state şi organizaţii internaţionale. Ţările candidate şi-au prezentat obiectivele strategice determinate de aspiraţiile politice. 1999. 4 noiembrie: Primele Rapoarte anuale privind stadiul îndeplinirii criteriilor de aderare la UE. Politici comune ale UE 1997. 1998. 2000. cu o atenţie specială acordată domeniilor agriculturii. 2000. Letonia. Austria. Finlanda. Ţările candidate sunt atenţionate asupra următoarelor aspecte: adoptarea oficială şi aplicarea acquis-ului comunitar. . Olanda. Slovacia. care tratează reforma instituţională a UE. Spania. în concordanţă cu politicile Uniunii Europene. 2000.pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă". 8 noiembrie: Comisia Europeană adoptă rapoartele anuale asupra progreselor înregistrate de statele candidate şi revizuieşte parteneriatele pentru aderare. România. 2000. 1 ianuarie: Lansarea monedei unice europene în 11 state europene care au îndeplinit criteriile de convergenţă (Franţa. 14 februarie: Începe Conferinţa interguvernamentală cu privire la reforma instituţională a Uniunii Europene. Italia. 1999. culturale şi socio-economice în perspectiva aderării.

2001. siguranţa şi sănătatea consumatorului. 2001. servicii de interes general. coordonarea politicilor economice. 26 februarie: Tratatul de la Nisa a fost adoptat de către guvernele Statelor Membre. cultură. Belgia decide să convoace o Convenţie privind viitorul UE. ca „eforturi speciale să fie dedicate asistenţei acordate Bulgariei şi României". în discuţie politica de securitate şi apărare europeană. a aprobat agenda socială europeană. Zece ţări candidate îşi propun să încheie negocierile in 2002. 2 ianuarie: Grecia devine cel de al 12-lea membru al zonei euro. 13 noiembrie: Comisia Europeană adoptă Rapoartele Anuale asupra progreselor înregistrate de statele candidate şi revizuieşte Parteneriatele de Aderare. Belgia evaluează situaţia internaţională după atacurile teroriste care au avut loc la 11 septembrie în New York şi Washington. libertate. 1 ianuarie: Monedele şi bancnotele euro intră în circulaţie în cele 12 state participante la zona euro: Austria. 7-11 decembrie: Consiliul European de la Nisa este în favoarea accelerării negocierilor de aderare cu statele candidate şi apreciază efortul acestora de a îndeplini condiţiile privind adoptarea şi aplicarea acquis-ului. 2001. 2001. Tratatul va intra în vigoare după ratificarea sa de către toate parlamentele naţionale. Olanda. Franţa. Germania. 2002. regiuni îndepărtate şi relaţii externe. prezidată de Valéry Giscard d'Estaigne. Consiliul European de la Laeken. în ce priveşte extinderea UE şi procesul de aderare. 21 septembrie: Consiliul European extraordinar de la Bruxelles. printre altele. SUA şi stabileşte liniile directoare pentru riposta UE. 14-15 decembrie. de asemenea. Luxemburg.Anexa 2000. Italia. Conferinţa Interguvernamentală se încheie cu un acord politic privind semnarea Tratatului de la Nisa. securitate şi justiţie. siguranţa maritimă. Irlanda. 15-16 iunie: Consiliul European de la Göteborg a decis. Belgia. 2001. Grecia. a trecut în revistă procesul de cercetare europeană. . protecţia mediului. Consiliul a luat. Finlanda. Portugalia şi Spania. 2001.

Politici comune ale UE 2002. Are loc. 1 mai: Se produce cea mai numeroasă aderare la Uniunea Europeană: Cehia. 2004. Polonia. 2003. Letonia. Slovacia. Ungaria. 1 februarie: Intră în vigoare Tratatul de la Nisa. 2005. Malta. sesiunea inaugurală a Convenţiei privind Viitorul Europei. Estonia. la Bruxelles.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. . Slovenia. Lituania. 28 februarie: Perioada circulaţiei monetare duale ia sfârşit şi euro devine singura monedă a celor 12 state participante la zona euro. 25 aprilie: România şi Bulgaria semnează Tratatul de aderare la Uniunea Europeană. Cipru.

Laszlo KOVACS – Comisar pentru impozite şi uniunea vamală 21. Comisar pentru justiţie. Louis MICHEL – Comisar pentru dezvoltare şi asistenţă umanitară 22. Gunther VERHEUGEN – Vicepreşedinte. Vladimir SPIDLA – Comisar pentru ocupare. Janez POTOCNIK – Comisar pentru ştiinţă şi cercetare 15. Franco FRATTINI – Vicepreşedinte. libertate şi securitate 4. Charlie MCCREVY – Comisar pentru serviciile pieţei unice 20.2008 1.Anexa Anexa 5 Componenţa Comisiei Europene 2004 . Olli REHN – Comisar pentru extindere 9. Andris PIEBALGS – Comisar pentru energie 18. Margot WALLSTROM – Vicepreşedintă. Dalia GRYBAUSKAITE – Comisar pentru programare financiară şi buget 12. Comisar pentru întreprinderi şi industrii 5. Joaquin ALMUNIA – Comisar pentru afaceri economice şi monetare 7. Comisar pentru relaţii instituţionale şi strategii de comunicare 8. Comisar pentru probleme administrative. Jose Manuel BARROSO – Preşedintele Comisiei Europene 2. pregătire profesională şi multilingvism 14. . Stavros DIMAS – Comisar pentru mediul înconjurător 10. Joe BORG – Comisar pentru pescuit şi afaceri maritime 16. de audit şi anti-fraudă 3. Neelie KROES – Comisar pentru concurenţă 24. Viviane REDING – Comisar pentru societatea informaţională şi media 11. Peter MANDELSON – Comisar pentru comerţ 25. Benita FERRERO-WALDNER – Comisar pentru relaţii externe şi politica europeană de vecinătate 19. Comisar pentru transporturi 6. Jacques BARROT – Vicepreşedinte. Mariann FISCHER BOEL – Comisar pentru agricultură şi dezvoltare rurală 23. Jan FIGEL – Comisar pentru educaţie. afaceri sociale şi şanse egale. Markos KYPRIANOU – Comisar pentru sănătate şi protecţia consumatorului 17. Siim KALLAS – Vicepreşedinte. Danuta HUBNER – Comisar pentru politică regională 13.

Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE Anexa 6 Harta Europei .

. McCormick.1 Mai mult decât o organizaţie. se dovedeşte a fi mult mai complicat decât ne-am putea imagina. UE ar trebui să-şi afişeze natura sa politică şi să-şi anunţe finalitatea.” Jaques Delors – fost preşedinte al Comisiei Europene Dincolo de tratate şi de evoluţiile concrete care rezultă de aici. a cărei evoluţie avea loc dincolo de cortina de fier. 2002. este demult depăşită. capitalurilor şi bunurilor. Europa lui Jean Monnet era orientată către un scop politic. dar nici o organizaţie internaţională. b) Suveranitate asupra acestui teritoriu. asupra persoanelor şi resurselor din interiorul graniţelor. p. opinia publică are nevoie să înţeleagă care sunt astăzi raţiunile de a fi ale procesului de integrare. Pentru a argumenta acest lucru vom prezenta pe rând elementele caracteristice celor două entităţi. Mitul „Statelor Unite ale Europei” pare însă astăzi depăşit. statul şi organizaţia internaţională. chiar dacă a fost ulterior deturnată pe o cale economică. dar mai puţin decât un stat A răspunde la întrebarea „ce este Uniunea Europeană”. Începem cu statul. Pentru a atrage adeziunea populaţiei din statele membre. ci ţări din Europa Centrală şi de Est. 2. care poate fi definit drept acea entitate fizică şi juridică caracterizată prin cel puţin patru atribute (J. precum şi dreptul de a impune taxe şi a emite legi în cadrul aceloraşi limite fizice. de vreme ce nu mai e vorba de a uni ţări care au în comun trecutul carolingian sau cultura latină. Ca atare. Pare mai mult decât evident că perioada unei Europe implicite. problema de fond a UE rămâne cea a identităţii sale. Căci UE nu este un stat (aşa cum poate fi el definit după pacea de la Westphalia).Capitolul II UE – federaţie sau confederaţie? Motto: „UE reprezintă un obiect politic neidentificat. cu tradiţii şi evoluţii istorice complet diferite. 2): a) Teritoriu clar demarcat prin graniţe şi controale ale mişcării persoanelor. aşa cum sunt apar ele definite conform actualelor norme ONU.

precum poluarea. respectiv recunoaştere din partea poporului dar şi a altor state a autorităţii şi dreptului de jurisdicţie asupra teritoriului respectiv. de securitate şi de capital. galiţieni. d) Legitimitate. pe fondul unor noi modele de emigraţie (de la turismul în masă la mişcările de persoane angajate de companiile multinaţionale). basci. obligaţia de a respecta standardele. 19 Aşa de exemplu. aragonezi. impun noi reglementări. Deşi. cele mai multe state găzduiesc însă diferite grupări naţionale (ceea ce face ca diferenţele dintre state să devină mai puţin clare) 19 . procedurile şi alte prevederi stabilite prin reglementări internaţionale). pot exista una sau mai multe naţiuni. • Statele se dovedesc în anumite situaţii incapabile să răspundă nevoilor de securitate. • Creşte mobilitatea persoanelor.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. care să pună sub semnul întrebării noţiunea de suveranitate (de exemplu. precum şi nevoia de a răspunde unor probleme transfrontaliere. În plus. în ultimele decenii. ca urmare a intensificării nevoilor comerciale. • Mişcările minorităţilor naţionale devin tot mai bine organizate şi merg în direcţia solicitării independenţei. cât şi aspecte de natură economică sau politică. respectiv andaluzi. În vreme ce statul reprezintă o entitate politică şi juridică. navarezi şi valencieni. Politici comune ale UE c) Independenţă din punct de vedere politic şi juridic. • Revoluţia din tehnologie. în realitate pot exista atât dispute teritoriale care să contrazică prezenţa primei trăsături. castilieni. justiţie. În interiorul unui stat. independenţa unui stat nu va rămâne intactă în condiţiile presiunilor economice şi de securitate venite dinspre exterior. cantabrieni. . prosperitate şi apărare a drepturilor umane. pe fondul amplificării efectelor generate de globalizarea economiei mondiale. limbă şi cultură comune. Ceea ce trebuie reţinut este că nici una din aceste calităţi nu apare ca absolută. pe de altă parte. puterea statelor este în continuă descreştere şi asta deoarece: • Creşte gradul de complexitate al economiei mondiale. uneori naţiunile pot coincide cu statele. Spania este un stat a cărui populaţie este formată din mai multe naţiuni. crearea şi funcţionarea unui sistem propriu de guvernare asupra rezidenţilor. McCormick (2002) consideră că. catalani. iar nivelul de legitimitate al unui stat va varia în funcţie de modul în care proprii cetăţenii respectă autoritatea guvernului respectiv. ştiinţă şi comunicaţii. cu alte cuvinte. naţiunea reprezintă un grup de persoane unite printr-o istorie.

• C. deţinut sau nu de un stat în plan internaţional cât şi ca o înmănunchere . Pe de altă parte. care a urmat războiului de 30 de ani. cât şi a unui concept politic: • A spune despre un stat că e suveran înseamnă a emite judecăţi privind poziţia sa juridică în plan internaţional. Krasner (1999) sugerează că această abilitate are o dublă conotaţie. precum capacitatea de a acţiona într-un anumit mod. p. normele Westphaliene au guvernat efectiv practicile internaţionale este însă discutabilă. 1966). Brown (2001. 128) consideră că suveranitatea presupune atât existenţa unui statut juridic. suveranii recunoscuţi ca atare neacceptând existenţa unor superiori în afara graniţelor. suveranitatea a apărut în secolele XV – XVII. demonstrând pe de o parte capacitatea de a acţiona în plan intern şi. în diferite situaţii. exprima supremaţia respectivilor suverani faţă de conducătorii altor ţări. deşi clamau existenţa suveranităţii şi necesitatea respectării ei nu ezitau să intervină unii în afacerile altora. suveranitatea poate fi privită atât ca un statut juridic. capacitatea de a controla tranzacţiile transfrontaliere. suveranul declarat şi recunoscut ca atare neacceptând alţi egali în rândul populaţiei aflate în interiorul ţării respective. o • Noţiunea a dobândit o accepţiune normativă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. puteri distincte. Statul este suveran şi din punct de vedere politic. vom începe prin a trece în revistă cele mai semnificative momente din viaţa acestui concept: • După cum au arătat unii autori (Hinsley. Măsura în care ulterior. ca o noţiune cu două înţelesuri: o Pe de o parte. faptul că statul respectiv nu este colonie sau parte a unui sistem suzeran.1 Suveranitate versus guvernare globală Pentru că suveranitatea reprezintă un concept asupra căruia se dezbate astăzi şi mult şi intens. pe de altă parte. cu alte cuvinte.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene 2. respectiv în mediul internaţional. de vreme ce suveranii. în mod convenţional momentul putând fi plasat în timp după Conferinţa de pace din Westphalia (1648). • Cu alte cuvinte. ceea ce l-a determinat pe unii autori (Krasner. acest lucru implicând existenţa unor competenţe.1. exprima supremaţia suveranilor – respectiv a conducătorilor unei ţări faţă de populaţia guvernată. 1999) să vorbească despre aşa-numita „ipocrizie instituţionalizată”.

respectiv în măsura în care statele lumii sunt dispuse să coopereze în plan internaţional şi să-şi partajeze suveranităţile. entităţi în cadrul cărora cooperează diferite ţări. corporaţii şi guverne. p. Ca atare. de o mai mare sau mai mică extindere. pe măsură ce capacitatea statelor de a răspunde nevoilor cetăţenilor a scăzut. menit să permită încurajarea cooperării internaţionale şi evitarea conflictelor internaţionale. 20 Ca.din nevoia reală de a guverna mai eficient în interiorul unui stat şi necesitatea unei guvernări globale pare a nu mai fi decât un pas. Una din cele mai cunoscute definiţii prezintă organizaţiile internaţionale ca reprezentând o formă de organizare care promovează cooperarea voluntară şi coordonarea între membri. un stat trebuie să fie de acord să cedeze o parte din suveranitate. nu sunt surprinzătoare nici întâlnirile la vârf ale G7 / G8. pentru a fi şi. 2002. . 5). nu trebuie niciodată exagerat modul în care lumea. pentru a-şi întări puterea de acţiune trebuie să renunţe la o parte a prerogativelor sale. Politici comune ale UE de puteri şi capacităţi. respectiv pentru a acţiona cu adevărat în mod suveran. s-a accentuat tendinţa de creştere a cooperării internaţionale în probleme de interes reciproc. Acest lucru se poate întâmpla numai în măsura în care statele cad de acord să cedeze o parte din competenţe unui organism independent 20 . 21 Cu toate acestea ar fi o eroare să privim procesul guvernării globale ca fiind unul care treptat va include toate domeniile vieţii internaţionale sau toate regiunile lumii. în 1874. Aşa de pildă. la fel cum nu trebuie pus nici semnul egal între guvernarea globală şi guvernul global. de exemplu. oarecum paradoxal. dar care nu au autonomie şi nici autoritatea de a-şi impune regulile în faţa membrilor (John McCormick. una din puterile suverane ale unui stat este aceea de a avea un serviciu poştal. Apariţia OI reprezintă un fenomen de dată relativ recentă. grupuri de interes. este ordonată şi guvernată pornind de la anumite norme. În concluzie.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Se poate constata faptul că. exercitarea acestor puteri în mod eficient nu se poate realiza decât în anumite condiţii. De observat că. Între necesitatea cedării unor prerogative suverane . Un asemenea serviciu nu va putea funcţiona eficient decât în condiţiile în care va exista o cooperare liber consimţită cu alte state. că un stat. Un exemplu poate explica mai bine ce anume însemnă acest lucru şi faptul. Cea mai cunoscută formă de cooperare în plan extern o reprezintă organizaţiile internaţionale (OI). 21 În acest context. astfel încât scrisorile să poată fi trimise şi primite şi dincolo de graniţe. ca întreg. cele două noţiuni fiind evident diferite (un proces versus o instituţie). sau cele ale elitelor politice ale lumii de la Davos. când a fost creată Uniunea Universală a Poştelor (Universal Postal Union).

UE pare a fi o OI standard. membrii săi nu sunt egali ca putere. 22 Există mai multe tipuri de organizaţii internaţionale (OI). dar şi grupările non-profit care cooperează pentru atingerea scopurilor colective ale membrilor constitutivi sau fac presiuni asupra guvernelor în sensul modificării politicilor (de exemplu. OI pot fi clasificate în două categorii mari: • Organizaţii interguvernamentale (OIG) – constituite din guverne naţionale. cât şi prin scopurile urmărite. în care cele mai multe decizii sunt rezultatul negocierilor dintre liderii statelor membre. instituţiile sale au capacitatea de a emite decizii cu putere de lege şi de a concepe politici obligatorii pentru statele membre (de exemplu. diferenţiate atât prin raţiunile de existenţă. cât şi pe cele formate din grupuri de ONG naţionale. iar în 2001 cifra era de peste 40. Friends of the Earth – domeniul mediului sau International Red Cross – activităţi umanitare). politicii regionale etc. în J. OMC. ci sunt numiţi sau aparţin unui organism din oficiu (ca de exemplu. McCormick. 2. Commonwealth. din cel puţin trei categorii de motive: 1. OCDE. Din această categorie fac parte corporaţiile multinaţionale precum Sony. în afara guvernelor. dacă în 1900 erau circa 220 OI. structurile şi metodele adoptate. OIG nu au autonomie (sau au una foarte limitată) deoarece deciziile sunt luate de membri..000. agriculturii. cele mai multe decizii se iau folosind un sistem de vot ponderat. La prima vedere. în funcţie de mărimea populaţiei. General Motors etc. 2001. Amnesty International – domeniul drepturilor umane. • Organizaţii non-guvernamentale internaţionale (ONGI) – includ atât organismele care acţionează în plan internaţional. NATO etc. acţionând în direcţia promovării cooperării voluntare între guverne în domenii de interes comun.000. iar capacitatea lor de a urmări punerea în aplicare a deciziilor este redusă sau egală cu zero. membrii Consiliului de Miniştri ai UE sunt miniştrii ai guvernelor naţionale). La o analiză mai atentă însă. UE apare a fi mult mai mult decât o organizaţie. În această categorie se includ organizaţii precum ONU. în 1981 la 15. În funcţie de structura entităţilor componente. majoritatea membrilor instituţiilor comunitare nu sunt direct aleşi. în 1969 numărul lor crescuse la peste 2000. iar în domeniile în care UE are autoritate. respectiv o asociere voluntară de state.). 2002. În procesul de decizie. legislaţia comunitară este mai presus de legislaţia naţională. .Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene Astfel. în domeniul concurenţei. 22 Union of International Associations Homepage. cu puteri reduse în a impune aplicarea reglementărilor.

1970. Politici comune ale UE 3.2 Federalism versus confederalism În funcţie de gradul în care autoritatea este divizată între statele participante se pot distinge mai multe grade / niveluri de cooperare. Confederalismul reprezintă un sistem de organizare în care două sau mai multe state/organizaţii suverane. se trece în fapt de la nivel interguvernamental la nivel supranaţional. 94-95) au descris UE drept un „experiment în manifestarea în comun a suveranităţii. Un organism supranaţional se ridică dincolo de interesele de grup / individuale ale statelor membre şi ia decizii în funcţie de interesele tuturor. Dezbaterile au fost îndelungate şi au avut în vedere problema puterii cedate de către guvernele naţionale către instituţiile comunitare (Comisie. dar conferă puteri clar precizate unei autorităţi centrale. Parlament) 23 . din motive legate de securitate. Pe de altă parte. La rândul ei. . belgienii sau luxemburghezii s-au arătat a fi mult mai favorabili. 2. nu este foarte uşor de etichetat UE ca fiind un organism interguvernamental. Unii analişti (Keohane şi Hoffman.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. nu competitivă. nu în transferarea ei de la nivelul statelor la nivelul unor instituţii supranaţionale”. Evident. în cel comercial). În cazul UE s-au vehiculat două opinii dominante. 1990) au făcut observaţia că interguvernamentalismul şi supranaţionalismul nu sunt decât două extreme ale unui proces continuuu sau ale unui joc cu sumă nulă. alţi analişti (Lindberg şi Scheingold. în care transferul de putere este limitat şi rezervat numai anumitor domenii. Atunci când cooperarea duce la transferul autorităţii către instituţiile respectivei OI. pp. confederaţia reprezintă o asociere de state suverane. federalismul şi confederalismul. respectiv creşterea caracteristicilor supranaţionale implicând pierderea anumitor trăsături specifice suveranităţii. 23 În vreme ce britanicii sau danezii s-au arătat reticenţi în fata tendinţelor supranaţionale. UE are autoritatea de a negocia în numele celor 25 de membri. îşi menţin identitatea. în anumite domenii (de exemplu. constituite într-un nou stat. Planul supranaţional implică existenţa unor forme de cooperare în cadrul cărora se creează un nou nivel de autoritate. care dobândeşte autoritate independent de acestea. eficienţă etc. subliniind că nu orice câştig la nivelul UE înseamnă o pierdere la nivel naţional şi că relaţia dintre UE şi statele membre este mai degrabă una simbiotică. deasupra statelor. supranaţional sau o combinaţie a celor două niveluri.

federaţia. cât şi extern. În cazul SUA. nu cu autoritatea centrală. în mod direct. nu un stat suveran de sine stătător. Exemple de confederaţii: • SUA. prin decizie unanimă. regionale.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene Baza legală a unei confederaţii o reprezintă existenţa unui tratat între statele membre. guvernul central putea declara război. executivă şi judecătorească). Statele membre nu au dreptul să se retragă dintr-o federaţie. semna tratate dar nu putea impune taxe sau reglementa relaţiile comerciale. Caracteristici de bază ale confederaţiei: • Membrii ei sunt suverani atât în plan intern. pentru perioada 1781-1789 (până la Constituţie). • Confederaţia reprezintă o uniune de state suverane. la rândul ei. Elveţia astăzi. cu putere în domeniul . • La rândul lor. iar modificarea lui necesită aprobarea fiecărui stat membru. Federaţia nu reprezintă o uniune de state. Exemple de federaţii: Se pot da numeroase exemple de federaţii. Baza legală o reprezintă Constituţia. dar cea mai bine cunoscută este SUA (care a devenit o federaţie în 1789). într-o oarecare măsură. bate monedă. centrală şi autorităţi locale. de pildă. la Germania. dar şi a unor guverne locale. • Baza legală o reprezintă un tratat semnat de toate statele membre. ambele niveluri de putere derivându-şi forţa de la cetăţeni. • Autoritatea centrală este relativ slabă. Australia. încheiat conform normelor internaţionale. reprezintă un stat suveran. în care puterea este partajată între autoritatea federală. cu puteri în domeniul politicii externe şi de securitate. India sau Nigeria. Federalismul poate fi definit drept un sistem de organizare administrativă în care puterea se împarte între guvernul central şi statele membre. statele membre au dreptul să adere şi să se retragă dintr-o confederaţie atunci când doresc. în cadrul căruia fiecare din cele 13 state avea un vot. ea existând numai în funcţie de voinţa statelor membre. Un asemenea tratat nu intră în contradicţie cu prezenţa constituţiilor proprii în fiecare din statele membre. • Cetăţenii statelor respective vor continua să relaţioneze direct cu guvernele naţionale. Ea presupune existenţa unui guvern naţional. Puterea este împărţită între autorităţile federative şi cele ale statelor membre. de la Canada. Puterea confederală era reprezentată de un Congres ales. Ca atare. Germania între 1815-1871 sau. respectându-se principiul separării puterilor în stat (între puterea legislativă. Caracteristici de bază ale federaţiei: Statele membre pierd atribute ale suveranităţii în favoarea unor instituţii federale. ci un nou stat suveran.

. federalismul înseamnă dimpotrivă. Universitatea Bonn. În cazul unei federaţii. Kiljunen. care statuează clar separarea puterilor în stat între diferitele niveluri de guvernare. (. în interiorul UE. Există o singură monedă.1 Definiţie Suveranitate Legitimitate Baza legală Competenţe Continuitatea Procesul decizional Modul de luare a deciziilor Cetăţenia Confederaţie Uniune între state State membre Uniune de state Tratat Statele membre Secesiunea este posibilă Interguvernamental Unanimitate Naţională Federaţie State care formează o federaţie Stat federal Uniune de popoare Constituţie Statul federal Existenţă permanentă Federal Majoritate Federală Sursa: K. o singură forţă de apărare şi o constituţie scrisă (baza legală a federaţiei). rearanjarea competenţelor şi responsabilităţilor aflate pe agenda Convenţiei ar putea duce fie la limitarea puterilor UE. baza legală reprezentată de Constituţia.. termenul de federaţie are accepţiuni diferite. politică externă şi de securitate. după cum se prezintă lucrurile astăzi. federalismul este sinonim cu centralizarea excesivă. e faptul că. p. pentru britanici. în timp ce pentru germani sau italieni. fie la puteri noi şi sporite în domenii cruciale precum guvernarea economică.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. amendarea Constituţiei necesită voturile a cel puţin ¾ din membri). 6 Deosebit de interesant. federalismul american a evoluat de o manieră foarte animată în ultimii 150 de ani. culturii etc. Modificarea Constituţiei nu necesită aprobarea fiecărui stat membru (unanimitate). 2004. nu anulează existenţa altor constituţii în statele membre. 17 octombrie 2002 . directorul Centrului Studii Integrare Europeană. „În inima procesului de construcţie a Constituţiei UE se află problema „puterilor limitate” . descentralizare şi împărţirea puterii între niveluri administrative diferite.1) surprinde diferenţele esenţiale dintre o confederaţie şi o federaţie. The European Constitution in the Making.) Dacă UE va urma acelaşi drum rămâne de văzut însă. Tabelul următor (tabelul 2. După cum ştim cu toţii. la Institutul European din România. strâns înrudit cu accepţiunea oferită în aceste state termenului de federaţie). Diferenţele dintre o confederaţie şi o federaţie Tabelul 2. justiţie şi afaceri sociale.noţiunea americană pentru ceea ce europenii numesc „principiul subsidiarităţii” (termen născut din doctrina social-catolică). Aşa de pildă. Politici comune ale UE educaţiei. în SUA. ci doar înregistrarea unei majorităţi mult mai strict definite (de pildă. astfel încât nivelul superior să păstreze numai atâta putere cât este necesar (vezi conceptul de subsidiaritate.” Sursa: Discurs rostit de Ludger Hunhardt.

care conferă instituţiilor europene independenţă financiară. Nu există un sistem militar european efectiv. fie sunt numite de către aceştia (Comisia. În continuare. cit. 8-12 După cum se poate observa.1 UE – federaţie sau confederaţie? Pentru că UE are atât trăsăturile unei confederaţii. care a înlocuit monedele naţionale şi propriile ei simboluri. să trecem în revistă trasaturile de federaţie şi confederaţie ale UE. fie formate direct de către aceşti leaderi (Consiliul de Miniştri. Comisia Europeană are autoritatea de a iniţia şi purta negocieri cu terţe state. agricultura sau concurenţa. p. Există un buget al UE (deşi de dimensiuni relativ reduse). mediul. în numele statelor membre. forţele terestre şi navale aparţin statelor membre. dar există şi domenii în care legislaţia naţională continuă să fie dominantă (politica socială). • pot semna tratate bilaterale cu alte state. Statele membre au încă identităţi separate deoarece: • au propriile sisteme de legi. un răspuns tranşant la întrebarea de mai sus nu este lesne de dat. este mult mai uşor să explici ce nu este Uniunea Europeană. Consiliul European). • Instituţiile sunt. Nu există un sistem generalizat de taxe: • deşi UE percepe taxe. • pot acţiona unilateral în cele mai multe domenii ale politicii externe şi de securitate. precum comerţul. Curtea Europeană de Justiţie) sunt investite cu autoritate nu de către cetăţenii statelor membre ci de către liderii şi guvernele statelor membre. politici.2. de vreme ce nu avem de a face nici cu o confederaţie dar nici cu o federaţie. proprietate. ci de guvernele naţionale. majoritatea cetăţenilor continuă să se identifice cu propriile simboluri naţionale. profit. op.). Deşi există simboluri europene (steag.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene 2. pe măsură ce puterea acestuia creşte. în domeniul comercial. puterea legislativelor naţionale scade. interpretate uniform şi apărate de către CEJ. Atributele de confederaţie şi federaţie ale UE Tabelul 2. cea mai mare parte a impozitelor şi taxelor (pe venit. în care statele membre au transferat autoritatea la nivelul UE. CEJ). Federaţie Există un sistem de tratate şi legi cu aplicabilitate directă pe întreg teritoriul UE. etc. direct ales de cetăţeni şi. Există un Parlament. decât ceea ce ea este. Sursa: Construit de autor după John McCormick.) sunt percepute în continuare la nivel naţional. nici cu o organizaţie . a prelevărilor la import. UE are propria sa monedă. cât şi pe cele ale unei federaţii. emblema etc. Instituţiile cheie ale UE (Comisia. Exista domenii.2 Confederaţie Cetăţenii statelor membre nu sunt direct legaţi de instituţiile europene (cu excepţia PE). Consiliul European. prin intermediul taxelor vamale. Consiliul de Miniştri.

fără precedent şi respectiv fără un model în evoluţii anterioare.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Ca atare. conform căruia avem de a face cu un „obiect politic neidentificat” („un object politique non-identifie” / „un unidentified political object”) nu face decât să accentueze caracterul original al construcţiei europene. economice. Cum federalismul se dovedeşte a nu fi însă un concept static sau cu valoare absolută. Pentru a atinge un asemenea stadiu. Jacques Delors. UE ar trebui să aibă un sistem fiscal comun. pentru a evita atât utilizarea termenului de federaţie. Politici comune ale UE internaţională dar nici cu un stat. istorice şi culturale locale). asemenea Landurilor din Germania sau statelor federale din SUA. În consecinţă. sociale. în care guvernele naţionale să devină guverne locale. care îmbracă forme diferite în situaţii şi perioade diferite (în funcţie de particularităţile şi natura forţelor politice. ci unul dinamic. 22 Cei mai entuziaşti adepţi ai adâncirii integrării europene consideră că UE ar trebui să evolueze către o federaţie a Statelor Unite ale Europei. în ultima perioadă se utilizează tot mai mult cel de „uniune supranaţională”. Caracteristicile unei uniuni supranaţionale Tabelul 2. aprecierea extrem de plastică făcută de fostul preşedinte al Comisiei Europene. Aşa cum. până în acest moment. nu sunt suficiente argumente care să susţină ideea că federalismul european ar trebui să arate exact ca cel american sau chiar german. p. care depăşeşte cadrul stabilit de conceptele tradiţionale şi impune utilizarea unor concepte noi. cât şi supranaţională Federaţie State care formează o federaţie Stat federal Uniune de popoare Constituţie Statul federal Existenţă permanentă Federal Majoritate Federală Sursa: K.3 Definiţie Suveranitate Legitimitate Baza legală Competenţe Continuitatea Procesul decizional Modul de luare a deciziilor Cetăţenia Confederaţie Uniune între state State membre Uniune de state Tratat Statele membre Secesiunea este posibilă în practică Interguvernamental Unanimitate Naţională Uniune supranaţională Uniune supranaţională Partajată Uniune de state şi popoare Tratat Constituţional Conferite de statele membre Secesiunea este posibilă în principiu Combinaţie de supranaţionalism şi interguvernamentalism Majoritate calificată Atât naţională. cât şi de confederaţie. procesul integrării s-a dovedit a fi unul extrem de prielnic inovaţiei. Kiljunen. forţe militare comune dar şi instituţii care să acţioneze în numele ei în plan extern. The European Constitution in the Making. . cu atribute care-l plasează între primele două. 2004. cu certitudine şi drumul pe care se va merge în viitor va fi unul particular UE şi numai ei.

la 12 mai 2000. au declanşat o avalanşă de reacţii. revizuite periodic în ultimii 50 de ani. 1957. ca reprezentând „originea spontană şi naturală” a dezbaterilor privind viitorul Europei. 1951.3. Cele trei tratate fondatoare au fost Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Al patrulea Tratat fondator este Tratatul de la Maastricht sau Tratatul asupra Uniunii Europene (1992/1993). 25 Un moment identificat de specialişti. şi Tratatul care a instituit Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Tratatul instituind Comunitatea Europeană (CEE). „De la confederaţie la federaţie.02. Poziţia exprimată de acesta. semnate cu noile state membre. Tratatul de la Maastricht a creat o nouă entitate. Tratatele fondatoare au fost amendate de câteva ori: prin Tratatul de Unificare/ Merger Treaty (1965).3 Va avea Uniunea Europeană o Constituţie? 2. la Universitatea Humbolt din Berlin. concretizate în adevărate scenarii de reformă la nivelul arhitecturii europene. Joschka Fischer.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene 2. l-a reprezentat discursul rostit de ministrul german de externe. de securitate şi apărare. Dihotomia modelelor francez şi german este situată de analişti la nivelul luptei între apărarea „realismului naţional” şi aşa-numita „utopie a post-naţionalului”. Pentru prima dată în istoria revizuirii tratatelor 25 . reprezintă exemple de noi amendamente la tratate. fiind deocamdată guvernată de o serie de tratate. pilonul „Politică externă şi de securitate comună” (PESC) şi pilonul „Justiţie şi afaceri interne” (JAI) 24 . Tratatul Constituţional a unit cei trei piloni deşi în continuare sunt menţinute proceduri speciale în domeniul politicii externe. Actul Unic European (1986/1987). Tratatul de la Amsterdam a transferat pilonului Comunitar o parte din activităţile acoperite de pilonul trei. 1957. proiectul de 24 Principala caracteristică a pilonilor doi şi trei este faptul că procedurile decizionale şi instrumentele de acţiune sunt de natură interguvernamentală. precum şi răspunsul extrem de critic exprimat de Jacques Delors. Puncte de vedere privind finalitatea integrării europene”. cu o structură pe trei piloni: pilonul „Comunitar” (corespunzător tratatelor comunitare). Tratatul de la Amsterdam (1997/1999) şi Tratatul de la Nisa (2001/1. Uniunea Europeană. . care a rămas limitat numai la cooperarea juridică şi poliţienească în probleme infracţionale.1 Ce reprezintă Tratatul Constituţional? UE nu are încă o Constituţie. în care funcţionează „metoda comunitară”. Tratatele de aderare. spre deosebire de primul pilon.2003).

în cadrul Consiliului European de la Salonic (20 iunie 2003). securitate şi justiţie. Giscard d’Estaigne. pentru prima dată în istoria UE. doi reprezentanţi ai PE şi doi reprezentanţi ai Comisiei (Barnier şi Vitorino). Rezultatele tuturor acestor eforturi s-au concretizat în proiectul de Tratat Constituţional prezentat de către preşedintele convenţiei. Simplificarea procedurilor şi instrumentelor. comisarul responsabil cu problemele instituţionale. respectiv: Subsidiaritatea. Personalitatea juridică. în cele din urmă. a şasea CIG. Libertate. parlamentelor naţionale. Guvernarea economică. G d’Estaigne. care şi-a început lucrările în octombrie 2003. V. . A şaptea CIG a avut loc în anul 2000 şi s-a finalizat prin adoptarea Tratatului de la Nisa. Parlamentele naţionale. termen folosit pentru a descrie negocierile dintre statele membre în scopul modificării tratatelor. De exemplu. Parlamentului European. sau numai ale tratatelor. CIG sunt extrem de importante deoarece permit modificări ale structurii juridice şi instituţionale. oferindu-se posibilitatea exprimării cât mai multor puncte de vedere naţionale şi europene. să se asigure discuţii deschise. a permis adoptarea Tratatului de la Amsterdam. secretariatul Consiliului. respectiv în cele 15 luni de dezbateri s-au organizat atât sesiuni plenare de 2-3 zile. la 29 octombrie 2004. doi reprezentanţi ai parlamentelor naţionale. proiectul a fost analizat de statele membre ale UE în cadrul unei Conferinţe Interguvernamentale 27 (care a reunit reprezentanţi ai guvernelor. tergiversări şi reculuri. Apărarea. Lucrările pregătitoare sunt realizate de un grup format din reprezentanţi ai miniştrilor afacerilor externe din statele membre. de către reprezentanţii celor 25 de state membre. Politici comune ale UE Tratat Constituţional a fost rezultatul unor discuţii organizate în cadrul unei Convenţii. doi vice-preşedinţi (Amato şi Dehaene). reprezentanţi ai guvernelor celor trei state membre care au deţinut preşedinţia Consiliului în perioada Convenţiei. Comisiei Europene. Carta Drepturilor Fundamentale. ai Comisiei Europene şi ai PE). ai Comitetului Economic şi Social. Acţiuni externe. Tratatul Constituţional a fost semnat la Roma. 27 CIG = Conferinţă Interguvernamentală. observatori din partea Comitetului Regiunilor. respectiv: preşedintele V. Ulterior. în cadrul Consiliului European din 18 iunie 2004. Între momentul deschiderii lucrărilor (28 februarie 2002) şi cel al încheierii (20 iunie 2003). După aproape un an de negocieri. transparente. Competenţele complementare. cât şi întruniri ale grupurilor de lucru (prezidate de către un membru al Prezidiului) 26 . ai partenerilor sociali şi a Mediatorului european. s-a ajuns la un acord asupra unui text nu foarte diferit de cel al proiectului iniţial. care a început la 29 martie 1996 şi s-a finalizat la 17 iulie 1997. Pentru a ghida dezbaterile a fost constituit un Prezidiu format din 12 personalităţi. ulterior urmând a fi supus 26 Dezbaterile s-au purtat în cadrul a 11 grupuri de lucru. desfăşurată între 2002 şi 2003 şi la care au participat 105 reprezentanţi ai guvernelor statelor membre şi candidate. Europa socială. Prin această Convenţie s-a încercat.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism.

printr-un text unic şi din raţiuni de claritate. noţiunea de tratat este diferită de cea de Constituţie: • În vreme ce tratatul este un act care priveşte dreptul internaţional. 21 octombrie 2002) Tratatul Constituţional. departajate în „politici şi acţiuni interne” şi „funcţionarea Uniunii”). ca un „monstru juridic”. proclamă separarea puterilor în stat. Constituţia este rezultatul deliberărilor publice şi al votului cetăţenilor. avem de a face cu un tratat. toate celelalte tratate existente. La limită. astfel încât să poată intra în vigoare la 1 noiembrie 2006. avem de a face cu o constituţie. Deşi. În vocabularul juridic. precum şi garanţii privind independenţa unor instituţii unele faţă de altele. care înlocuieşte.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene ratificării. • Tratatul reprezintă rezultatul negocierilor internaţionale. care generează drepturi. competenţelor. din punct de vedere tehnic. Partea a treia: Politicile şi funcţionarea Uniunii o Politici şi acţiuni ale UE (încorporează un număr important de prevederi ale tratatelor actuale. Constituţia un act universal. Constituţia de către naţiuni. Partea a doua: Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii o Carta drepturilor fundamentale (proclamată cu ocazia Consiliului European de la Nisa. din decembrie 2000 şi încorporată acum în proiectul constituţional). din punctul de vedere al conţinutului. este format din patru părţi mari: • Prima parte: Definiţia şi obiectivele Uniunii o Definirea obiectivelor. pentru a redacta şi supune spre aprobare popoarelor europene un proiect de Constituţie europeană”. singura definiţie compatibilă din punct de vedere juridic ar fi „tratat prin care statele europene semnatare decid să convoace o Adunare aleasă de cetăţeni europeni. Partea a patra: Dispoziţii generale şi finale o Clauze finale. inclusiv procedurile privind adoptarea şi revizuirea acestei Constituţii. • Tratatul este elaborat de state suverane. (Le Monde. adoptat conform procedurilor de revizuire a TCE / TUE. • • • . Constituţia priveşte ordinea internă. deci. conform procedurilor constituţionale naţionale. procedurilor decizionale şi instituţiile UE. • Tratatul este un acord între părţi. Expresia „tratat constituţional” apare. mai mult sau mai puţin secrete.

în aceeaşi sală în care s-a semnat Tratatul de la Roma” a declarat premierul Sivio Berlusconi – vezi. Dacă toate statele membre vor ratifica tratatul. Statele membre au la dispoziţie 2 ani pentru a-l ratifica. 28 „Ne vom afla pe 20 noiembrie la Roma pentru semnarea în acelaşi palat. Politici comune ale UE Constituţia europeană nu este un lucru revoluţionar. . un număr mai mic de state urmând a organiza în acest scop referendumuri. în mod tradiţional. • • • Până în momentul redactării acestui capitol (iunie 2005). p. mai ales în ceea ce priveşte respectarea drepturilor politice şi sociale fundamentale. Tratatul Constituţional consolidează procesul integrării europene. precum este noul Logan Dacia faţă de vechiul model derivat din Renault 12. Institutul European din Florenţa. 28 septembrie 2004 Deşi reprezintă un text care reflectă un compromis. nouă state membre. a diversităţii instituţionale. în cadrul Consiliului European de la Bruxelles. 27. Jacques Ziller. ratificaseră deja (integral sau parţial) Tratatul Constituţional (în cazul Spaniei.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Majoritatea statelor membre vor ratifica proiectul în cadrul unui proces parlamentar. Deşi. tratatele sunt semnate în ţara care deţine preşedinţia în momentul adoptării lor (în semestrul II 2004. Ea este la fel de nouă. reprezentând 49% din populaţia europeană. 2004. Sursa: prof. a insistat şi obţinut ca semnarea tratatului să aibă loc la Roma 28 . Olanda deţine preşedinţia Consiliului). culturale şi lingvistice. premierul Italiei. el va intra în vigoare la 1 noiembrie 2006. revista Integrare europeană nr. discurs rostit la Institutul European din România. el consolidează piaţa internă unică. întărind totodată şi dimensiunea socială a UE. 27. Silvio Berlusconi. Textul tratatului este revizuit juridic şi tradus în toate limbile oficiale ale UE. chiar printr-un referendum). întărind recunoaşterea şi respectarea suveranităţii statelor membre. la 29 octombrie 2004. organizat de preşedinţia irlandeză a Uniunii. Noi etape pe termen scurt • Constituţia europeană a fost adoptată de liderii UE la 18 iunie 2004. ea nu este precum Constituţia SUA la timpul ei. De asemenea.

Ungaria‫٭‬. 2.4 Referendum Numai ratificare parlamentară Cehia. Suedia * deja ratificat. la propunerea Comisiei. Danemarca. partajate. conform procedurilor legislative ordinare. care au un caracter obligatoriu. Olanda. ele sunt adoptate în comun de către Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri. Fără teama de exagerare se poate afirma că „nu-ul” francez reprezentă cel mai serios obstacol pe care l-ar fi putut crea oricare din statele membre ale UE implicate în ratificarea Tratatului Constituţional. Simplificarea instrumentelor juridice Constituţia simplifică actualele instrumente juridice folosite în UE. destul de probabil. Tratatul Constituţional aduce o serie de modificări importante în cazul instrumentelor juridice folosite în UE. Estonia. Luxemburg. Irlanda.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene Procesul de ratificare a Tratatului Constituţional. Slovenia‫٭‬. Spania‫٭‬ Austria‫٭٭‬. introduce aşa-numita „clauză de retragere voluntară” etc. Malta. clarifică competenţele Uniunii. Franţa. ** una din camera a ratificat deja Tratatul Constituţional Rezultatele referendumurilor organizate la 29 mai în Franţa şi la 1 iunie 2005 în Olanda au aruncat UE într-o profundă criză. Cipru. În cazul. Finlanda. extinde votul cu majoritate calificată (VMC). numărul lor fiind redus de la 15 la 6. oferind o departajare a acestora în patru categorii mari (exclusive. de sprijin şi de coordonare). în sensul simplificării acestora. Lituania‫٭‬. Italia‫٭‬. Marea Britanie. Grecia‫٭‬. Polonia. în care şi alte state ar respinge Constituţia – din motive diferite desigur – ar fi extrem de dificil să mai fie salvat textul constituţional în întregul său.1.1 Ce aduce nou Tratatul Constituţional? Dincolo de reformarea propriu-zisă a instituţiilor UE. prin referendumuri şi ratificări parlamentare (la 15 mai 2005) Tabelul 2.3. respectiv: • Lege europeană şi lege-cadru europeană – acte legislative. Belgia‫٭٭‬. Letonia. oferă personalitate juridică Uniunii. . Germania‫٭٭‬. Portugalia.

din punct de vedere legal. lăsând autorităţilor naţionale competenţa în privinţa alegerii formelor şi mijloacelor 30 . sunt adoptate de către Consiliul de Miniştri şi Comisie. Şi Consiliul European poate adopta decizii europene. Ea este obligatorie în toate elementele sale şi se aplică direct în toate statele membre 29 . respectiv puterea de a încheia acorduri cu terţe ţări.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. nu a dobândit ceea ce. Institutul European din România. 2004. La rândul ei. nici prin Tratatul de la Maastricht şi nici ulterior. pe lângă cele trei Comunităţi mai includea şi cele două piloane interguvernamentale. atunci când desemnează destinatarii. de punere în aplicare a actelor legislative şi a anumitor dispoziţii specifice ale Constituţiei 31 . pentru cazuri expres prevăzute în Constituţie. p. Euratom şi CEE) aveau personalitate juridică. o • Reglementări şi decizii – acte nelegislative. convenţii sau acorduri cu terţe ţări. Politici comune ale UE o Legea europeană este un act legislativ cu caracter general. din momentul înfiinţării. decizia europeană nu este obligatorie decât pentru aceştia 32 . Uniunea are personalitate juridică. PESC şi JAI). cele trei comunităţi (CECO. Decizia – este un act nelegislativ. Trebuie amintit faptul că. ceea ce înseamnă că. care este obligatoriu în toate elementele sale. 7 al Tratatului Constituţional. prin tratatele de la Amsterdam şi Nisa. o Regulamentul european – este un act nelegislativ. din Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa. în legislaţia internaţională se numeşte „treaty-making power”. Personalitate juridică (I-7) Conform Art. cu caracter general. prin care se implementează legislaţia. care. Legea-cadru europeană este un act legislativ care obligă orice stat membru destinatar în ceea ce priveşte rezultatele care trebuie obţinute. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu UE (care. o • Recomandări şi avize – fără caracter obligatoriu. Banca Central Europeană adoptă regulamente şi decizii europene în situaţiile autorizate de către Constituţie. 70 30 Idem 31 32 Idem Idem . dobândeşte capacitatea de a încheia tratate. 29 Art. I-33.

o obiective comune de securitate în domeniul sănătăţii publice. Pentru acestea se consideră că acţiunea la nivelul Uniunii este mai eficientă decât acţiunile individuale ale statelor membre.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene Clarificarea competenţelor (I-42) Tratatul Constituţional indică clar domeniile pentru care statele membre au transferat puteri Uniunii şi a introdus o clasificare a competenţelor în modul următor: • o primă categorie de competenţe este constituită din aspecte extrem de specifice. o politică socială. în numele statelor membre. politica comercială comună. cât şi statele membre pot legifera şi adopta. Aici se regăsesc următoarele politici: o o o o o o politica agricolă şi de pescuit. pentru anumite domenii. o mediu. securitate şi justiţie. uniunea vamală. o coeziune economică şi socială. o spaţiul de libertate. politica monetară pentru statele membre din zona euro. Această categorie apare sub denumirea de „competenţe exclusive” 33 . o energie. statele membre putând face acest lucru numai cu autorizarea Uniunii sau pentru punerea în aplicare a actelor adoptate de aceasta. pentru domeniile clar determinate. este rezervată domeniilor în care Uniunea intervine numai ca sprijin al acţiunilor statelor membre. o transport şi reţele transeuropene. o piaţa internă. În această categorie sunt incluse: politica în domeniul concurenţei. o protecţia consumatorului. atât UE. a doua categorie de competenţe acoperă domeniile în cadrul cărora Uniunea acţionează atunci când acţiunea sa aduce o valoare adăugată acţiunii statelor membre. În aceste domenii nu se • • 33 34 În domeniul competenţelor exclusive. conservarea resurselor biologice ale mării. . în cazul cărora Uniunea acţionează singură. în cadrul politicii comune de pescuit. acte obligatorii din punct de vedere juridic. În domeniul competenţelor partajate. Aceste competenţe au fost intitulate „competenţe partajate” 34 . a treia categorie de competenţe. care păstrează o foarte mare libertate de acţiune şi rămân principalele responsabile faţă de cetăţeni. numai Uniunea poate legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic.

o în domeniul ocupării forţei de muncă. o pentru a menţine un grad ridicat de flexibilitate. Art. p. spre deosebire de cele anterioare. • • • Definirea votului cu majoritate calificată (I-25) Procedura legislativă actuală. Generalizarea procedurii de codecizie. o protecţia sănătăţii umane. în vederea atingerii unor obiective comune. oferă PE putere de co-legislator. pentru realizarea obiectivelor Constituţiei. Conform acestei proceduri. în anumite domenii. Sursa: Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa. alături de Consiliu. Sunt incluse în această categorie: o industria. bazată pe solidaritatea statelor membre. o propunere legislativă venită din partea Comisiei. Uniunea poate conduce o politică externă şi de securitate comună. o educaţia. o protecţia civilă. o în domeniul politicii sociale. Uniunea poate adopta iniţiative. după aprobarea PE. după consultarea mediilor interesate. respectiv cele privind politicile economice şi de ocupare a forţei de muncă. Consiliul. formare profesională. Politici comune ale UE solicită o armonizare a legislaţiei naţionale în conformitate cu acquis-ul comunitar. pe care proiectul de Constituţie o propune ca procedură legislativă ordinară. rolul Uniunii este numai cel de coordonator al politicilor naţionale. Uniunea adoptă linii directoare. va fi adoptată atât de către PE. I-25: Majoritatea calificată se defineşte ca fiind egală cu cel puţin 55% din membrii Consiliului. pentru statele care aparţin zonei euro. În aceste domenii.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. 2004. la propunerea Comisiei. de asemenea. se aplică prevederi specifice. o clauză specifică (I-18) permite Consiliului să acopere eventualele lacune în competenţele atribuite uniunii. va adopta decizia în unanimitate. nu sunt necesare legi ci acţiuni comune. va exprima dubla legitimitate de care se bucură atât statele membre (prin Consiliu). cât şi popoarele UE (prin PE). tineret şi sport. În acest caz. Institutul European din România. numită procedura de codecizie. o cultura. 60 . cât şi de Consiliu. cuprinzând cel puţin cincisprezece dintre aceştia şi reprezentând statele membre care întrunesc cel puţin 65% din populaţia Uniunii. în cazul în care este necesară o anumită acţiune la nivelul Uniunii.

Consiliul European. În domeniul politicii externe şi de securitate comună. statele membre care doresc să coopereze mai strâns trebuie să ceară Comisiei să depună o propunere către Consiliu. aprobarea Parlamentului European şi ratificarea acordului de aderare de către toate statele membre (Art. Cooperare consolidată Art. perspectivele financiare şi viitoarele modificări ale Constituţiei se vor adopta cu unanimitate de voturi. după organizarea de alegeri parlamentare europene. printr-o decizie luată în unanimitate (fără a lua în considerare şi statul respectiv). p. În toate celelalte domenii acoperite de Constituţie. prin intermediul VMC. în ansamblul ei. statele membre vor putea iniţia o „cooperare întărită” în cazul în care obţin o decizie unanimă a Consiliului. poate constata existenţa unei • . care să permită unui grup de state membre să coopereze mai strâns şi să realizeze sarcini militare complexe. Grupul va decide dacă se va adopta procedura VMC sau procedura legislativă ordinară. după aprobarea PE (care s-a pronunţat cu o majoritate de 2/3). care se va pronunţa în unanimitate. legislaţia privind resursele proprii. şi în condiţiile în care cel puţin o treime din statele membre participă la aceasta. pentru armonizarea TVA). I-58). Consiliul va oferi această autorizare numai după ce va obţine acordul PE. Apartenenţa la Uniune (Titlul IX) • Pentru a adera la Uniune. 37 Se poate institui o procedură a „cooperării structurate permanente” în domeniul apărării. parţial în cel al politicilor sociale şi într-un număr de domenii care privesc politica externă. Sursa: Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa. specificând scopul şi obiectivele cooperării. Noul sistem privind extinderea VMC va intra în vigoare de la 1 noiembrie 2009. atunci când stabileşte că obiectivele preconizate prin această cooperare nu pot fi realizate într-un termen rezonabil de către uniune. trebuie să respecte valorile acesteia şi să le promoveze în comun. Cooperarea întărită a devenit o posibilitate pentru membrii grupului Euro care vor putea astfel să implementeze politici fiscale comune (de exemplu. I-44 Decizia care autorizează o cooperare consolidată este adoptată de către Consiliul de Miniştri în ultimă instanţă. de securitate şi apărare.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene Unanimitatea va continua să se aplice în domeniu fiscal. Aderarea unui stat necesită o decizie a Consiliului. orice stat european care-şi exprimă acest deziderat. Institutul European din România. De asemenea. 2003.

2). strângerea unui milion de semnături. I-60). acord care va fi aprobat cu majoritate calificată de către Consiliul de Miniştri. şi pentru un stat care s-a retras din Uniune. va obliga Comisia să iniţieze o propunere legislativă corespunzătoare (art. I-47. Din acest motiv. Parlamentele naţionale vor fi informate de orice nouă iniţiativă a Comisiei. iar UE nu face nici ea excepţie. Constituţia va garanta o mai bună protejare a drepturilor fundamentale. I-59). 2003). . • Conform Tratatului Constituţional. Uniunea va încheia un acord de retragere cu statul respectiv. după cum afirma Richard Bladwin într-un studiu recent (R. Politici comune ale UE grave şi persistente violări. Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri se întrunesc în şedinţe publice atunci când examinează şi adoptă o propunere legislativă (art. inclusiv pentru cele care nu au avut un vot favorabil. şi decide suspendarea (printr-un vot cu majoritate calificată) a drepturilor statului membru în discuţie (Art. mult mai radicală decât cea adusă de Actul Unic.4). orice stat membru poate decide să se retragă din Uniune. Dacă o treime din ele consideră că o propunere nu este compatibilă cu principiul subsidiarităţii. Procesul de luare a deciziilor reprezintă miezul oricărei constituţii. există posibilitatea revenirii: „dacă statul care s-a retras din Uniune depune o nouă cerere de aderare.” (Art. Ceea ce este interesat este faptul că. notificând intenţia sa Consiliului European. a valorilor Uniunii. Tratatul de la Maastricht sau Tratatul de la Nisa. luate la un loc. statele membre tratează cu maximă atenţie problematica luării deciziilor şi a rolului jucat de fiecare naţiune în împărţirea puterii. Comisia are obligaţia să-şi revizuiască propunerea. după aprobarea PE. provenind dintr-un număr semnificativ de state membre. • • • Modificarea cadrului instituţional Tratatul Constituţional propune cea mai radicală reformă a instituţiilor UE. Cele mai multe reglementări europene se iau pe baza votului majoritar. Baldwin. această cerere este supusă procedurilor din articolul I-58.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Creşterea coerenţei şi transparenţei procesului decizional (I-50) Se reflectă într-o serie de propuneri precum: • Conform Tratatului Constituţional. din partea unui stat membru. reglementările respective devenind obligatorii pentru toate statele membre. I-50.

în acord cu Preşedintele Comisiei Europene. • Va fi condus de un Preşedinte numit pentru doi ani şi jumătate. • Preşedinţia diferitelor formaţiuni ale Consiliului va continua să fie una rotativă (cu excepţia Consiliului pentru Relaţii Externe). Comisia va avea 18 reprezentanţi /dacă nu decide altfel Consiliul European). cu o durată de un an. • Numărul maxim de locuri pe ţară: 96. • Va conduce Consiliul Afacerilor Externe. Principalele modificări ale cadrului instituţional Tabelul 2. • Din 2014. privind structura PE înainte de alegerile din 2009. iar Consiliul European va adopta o decizie prin unanimitate. care va purta numele de „procedură legislativă ordinară” Data intrării în vigoare (alta decât a intrării în vigoare a Tratatului) Consiliul de Miniştri Parlamentul European Comisia Europeană • Câte un reprezentat pentru fiecare stat membru. pe baza egalităţii între statele membre. • Numărul minim de locuri pe ţară: 6.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene În tabelul 2. de către Consiliul European.ro . principiu care se va menţine până în 2014. numărul comisarilor va fi redus la 2/3 din numărul actual (inclusiv Preşedintele şi Ministrul Afacerilor Externe). ţinând cont de echilibrele geografice. • Comisarii vor fi aleşi pe baza rotaţiei egale între statele membre. • Va fi membru al Comisiei Europene (şi unul din vice-preşedinţi).euractiv. Parlamentul va propune. noiembrie 2014 Sursa: Construit de autor pe baza informaţiilor oferite de www.5 sunt prezentate principalele modificări aduse cadrului instituţional de către Tratatul Constituţional. • Va fi desemnat. • Cumulează responsabilităţile Înaltului Reprezentat pentru Politica Externă şi de Securitate Comună şi ale Comisarului pentru Relaţii Externe. preşedinţia va fi decisă de Consiliul European. • Numărul maxim de locuri va fi de 750. • Puterea Parlamentului va creşte: 95% din legislaţia europeană se va decide prin procedura de co-decizie. astfel.5 Instituţia Consiliul European Ministrul Afacerilor Externe al UE Modificări • Devine o instituţie. cu majoritate calificată. într-o UE cu 27 de membri. cu posibilitatea reînnoirii.

Polonia). acesta preferă totuşi procedura „consensului”. Să începem cu prezentarea regulilor specifice anului 2003. La nivelul Consiliului de Miniştri Cea mai importantă modificare este adusă procedurii de vot din cadrul Consiliului. Franţa. cunoscut ca prag al „majorităţii calificate”. Baldwin. statele mai populate beneficiind de un număr mai mare de voturi decat statele mici (de exemplu. 2003. Trebuie de asemenea remarcat faptul că. fapt care a reprezentat un exerciţiu politic experimentat în cadrul Conferinţei Interguvernamentale care a dus la semnarea Tratatului de la Amsterdam. p. 3). este de 62 de voturi. deşi VMC reprezintă procedura de bază în luarea deciziilor Consiliului. respectiv din momentul Tratatului de la Roma. care va include la acea dată şi România. . Pentru cea mai mare parte a problemelor. Pragul pentru atingerea majorităţii. Extinderea spre Est a impus reforma VMC. Numărul total de voturi pentru UE-15 a fost de 87. Ca atare. Exerciţiul.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. în primul caz. care nu a permis procesului decizional al UE să devină unul eficient şi legitim (R. În ciuda faptului că Tratatul de la Nisa a oferit o soluţie în cazul acestei probleme. în linii mari. şi a procedurilor. iar menţinerea procedurii de alocare a voturilor practicată în cazul extinderile anterioare ar fi dus la apariţia de probleme noi în procesul decizional. Regulile decizionale specifice anului 2003 au fost însă altele decât cele ale anului 2004 sau 2009 (ca urmare a modificării numărului de state membre. în al doilea). nemodificată de la origini.VMC („qualified majority voting” – QMV). De remarcat că cea mai mare parte a noilor veniţi sunt state mici sau medii (cu o singură excepţie. soluţia a fost considerată ca fiind una „neizbutită”. într-o UE cu 27 de membri. neuitând faptul că principalele măsuri vor începe să-şi producă efectele în 2009. Danemarca. Procedura VMC a rămas. cea care a permis semnarea Tratatului de la Nisa. Politici comune ale UE În continuare vom trece în revistă principalele modificări aduse de Tratatul Constituţional. cu 5 milioane. are 3 voturi). modificare pe care o putem înţelege numai dacă pornim de la explicarea regulilor actuale. ceea ce nu diminuează însă semnificaţia votului majoritar. ce a fost în fapt un eşec. decizia se ia prin vot cu majoritate calificată . a fost reluat în cadrul următoarei Conferinţe Interguvernamentale. ceea ce însemnă o majoritate de circa 71% din voturi pentru adoptarea unei propuneri. s-a pus problema reformării procedurilor decizionale. Fiecărui stat membru i-au fost alocate un număr de voturi. are dreptul la 10 voturi. cu 59 milioane.

4 0.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene Modificările aduse procedurilor decizionale au în vedere două aspecte: • Menţine principiile de bază ale sistemului. cel puţin 50% din statele membre şi cel puţin 62% din populaţia UE.2 Germania 10 29 Marea Britanie 10 29 Franţa 10 29 Italia 10 29 Spania 8 27 Polonia 8 27 Olanda 5 13 Grecia 5 12 Cehia 5 12 Belgia 5 12 Ungaria 5 12 Portugalia 5 12 Suedia 4 10 Austria 4 10 Slovacia 3 7 Danemarca 3 7 Finlanda 3 7 Irlanda 3 7 Lituania 3 7 Letonia 3 4 Slovenia 3 4 Estonia 3 4 Cipru 2 4 Luxemburg 2 4 Malta 2 3 România 14 Bulgaria 10 Total voturi 345 Sursa: Accession Treaty. Act of Accession. Title I for votes .6. dar adaugă trei noi criterii de îndeplinit: o Triplul criteriu sau „tripla majoritate” impune câştigarea a: cel puţin 72% din voturile Consiliului (232 de voturi din 321 alocate celor 25 de state ale UE). Part two. Alocarea numărului de voturi în cadrul Consiliului de Miniştri conform Tratatului de la Amsterdam şi conform Tratatului de la Nisa Tabelul 2.8 0. după cum rezultă şi din tabelul 2.2 480.6 Stat membru 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 Voturi conform Tratatului de la Amsterdam Voturi conform Tratatului de la Nisa Populaţia (milioane) 82 59 59 58 39 39 16 11 10 10 10 10 9 8 5 5 5 4 4 2 2 1.4 22 8. o realocă numărul de voturi între state în favoarea statelor mari.4 0.

definirea majorităţii calificate în funcţie de dimensiunea populaţiei. deşi reprezenta 12 % din populaţie. Modificarea procentelor în raport cu procentele propuse de proiectul Convenţiei a urmărit protejarea poziţiei statelor mici şi mijlocii. Ministru al afacerilor externe (şi vicepreşedinte al Comisiei). Principul numirii va fi cel al rotaţiei în condiţii egale între statele membre. sunt îndeplinite. Câte un comisar pentru fiecare stat membru. trebuie să includă cel puţin patru state. care reprezentau 2% din total. conform regulilor de la Nisa.5 milioane irlandezi.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. La nivelul Comisiei Tratatul Constituţional precizează faptul că prima Comisie care va funcţiona în perioada 2009-2014. Din 2014 însă. Minoritatea de blocaj (cel puţin 35. Comisia va fi compusă dintr-un număr de membri. cum propunea proiectul Convenţiei).7% din populaţie. care să reprezinte 2/3 din numărul statelor membre (dacă nu decide altfel Consiliul European).7%. scopul fiind de a împiedica cele trei state mari să dispună de drept de veto. pot opera efectiv numai dacă cele două praguri. de exemplu. inclusiv Preşedintele şi Ministrul de externe. Unul din aspectele ridicate de modificările aduse este faptul că. al alocării unui anumit număr de voturi fiecărei ţări. cei 3. Tratatul Constituţional propune modificări semnificative în domeniul VMC. beneficiau de 7 voturi. Aşa. înlocuind „tripla majoritate” cu „dubla majoritate” şi renunţând la principiul iniţial. Politici comune ale UE Cu alte cuvinte. iar Irlanda de numai 0. . regulile impuse la Nisa (care devin operaţionale începând cu noiembrie 2004). va fi formată dintr-un: • • • Preşedinte. Astfel. Franţa beneficia de 8% din voturile UE-27. Conform noii scheme. respectiv 18 comisari pentru o UE cu 27 de membri (faţă de 15. Franţa va beneficia de 12% din voturi. În schimb. nu 50% după cum propunea proiectul Convenţiei) şi • cel puţin 65% din populaţia Uniunii (nu 60%.01% din populaţia UE). care reprezintă 0. majoritatea calificată este definită ca reprezentând: • cel puţin 15 state membre (cel puţin 55% din membrii Consiliului. Dispoziţiile cu privire la modalităţile de vot vor intra în vigoare de la 1 noiembrie 2009. cât propusese Convenţia). care poate respinge o iniţiativă legislativă. creşte rolul jucat de statele mari. privind numărul de state şi populaţia.

La nivelul Consiliului European Consiliul European dobândeşte calitatea de instituţie. numărul minim de parlamentari provenind dintr-un stat membru este . Comisia este cea care are (cu mici excepţii) dreptul de a face propuneri legislative. În conformitate cu Art. faptul că actele adoptate de către acesta vor avea caracter obligatoriu. direct aleşi de către popoarelor lor. care vor fi aprobate ulterior de către Consiliu şi Parlament. Cu toate acestea. Consiliul European adoptă decizii europene. Preşedintele Consiliului European. decidând astfel organizarea internă a Comisiei. fiecare stat având aici un rol egal (cel puţin. Tratatul Constituţional face puţine schimbări importante în ceea ce priveşte procedura decizională. Preşedintele este propus de către Consiliul European. pentru o perioadă de 2 ani şi jumătate. în principiu). Cea mai importantă modificare la acest nivel este considerată a fi alegerea de către membrii Consiliului European cu majoritate calificată a unui Preşedinte. se poate dovedi a fi mai puţin puternic. cunoscută sub denumirea de „procedură legislativă ordinară”. În faţa liderilor naţionali. de vreme ce Consiliul European se va pronunţa prin consens (cu excepţia situaţiilor când prin Constituţie se prevede altfel). cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată. La nivelul Parlamentului European În cazul acestei instituţii. Preşedintele Comisiei poate cere unuia dintre comisari să demisioneze.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene Tratatul Constituţional întăreşte poziţia Preşedintelui Comisiei. are puterea de a adopta lista incluzând numele membrilor Comisiei. cu o funcţionare formalizată. forţa de care dispune acesta este relativ limitată. 1-35. pe cale de consecinţă. Preşedintele. de comun acord cu opinia Consiliului. Caracterul de instituţie determină. În acest caz. şi este ales de membrii PE cu majoritatea membrilor. Se menţine pragul de 50% necesar pentru a trece o măsură prin Parlament. Consiliul European nu va juca un rol direct în procedura legislativă standard. În plus. în situaţii prevăzute expres de către Constituţie. El este şi cel care decide alocarea portofoliilor. care decide prin VMC. în cazul în care acesta îşi desfăşoară activitatea necorespunzător. Tratatul Constituţional confirmă limitele impuse prin Tratatul de la Nisa pentru numărul de parlamentari (numărul de locuri este limitat la 750 locuri. pe baza propunerilor făcute de statele membre. De asemenea.

2 Implicaţiile „nu-ului” francez şi olandez asupra procesului de ratificare a Tratatului Constituţional Respingerea Tratatului Constituţional în Franţa. ai parlamentelor naţionale şi instituţiilor europene. respectiv.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. cunoscut sub numele de Convenţia pentru viitorul Europei. în care deja Constituţia este percepută a fi rezultatul unei înţelegeri „franco-germane”. a adus în discuţie posibilitatea activării aşa-numitului „plan B”. ar putea genera încetinirea creşterii economice. regulile stabilite prin Tratatul de la Nisa vor continua să se aplice. Oricine a urmărit procesul complex de atingere a consensului în cadrul Convenţiei şi a celor două conferinţe interguvernamentale 35 realizează că actualul text este rezultatul unui compromis fragil şi că orice modificare într-un capitol impune modificări în altele. 2005) consideră că există trei posibile scenarii în încercarea de depăşire a acestei crize instituţionale: Un prim scenariu. Lucrările Convenţiei au început în februarie 2002 şi s-au finalizat în iunie 2003. Un asemenea protocol. numărul de europarlamentari este de 736. iar Tratatul Constituţional a fost semnat la 29 octombrie 2004. Unii analişti (S. prin componenta socială mult prea prezentă. la 1 iunie 2005. conform căruia s-ar putea organiza un al doilea referendum în Franţa şi adăuga un protocol actualei Constituţii prin care să se acorde un rol mai important dimensiunii sociale. în cadrul refrendumului din Franţa. în UE-25. va fi de 35 şi. 2. . Extinderea „procedurii legislative ordinare” oferă PE puterea de a decide asupra unui număr important de probleme. iar şefii de state vor 35 Proiectul de Tratat Constituţional a fost elaborat în cadrul unui forum care a reunit reprezentanţi ai guvernelor statelor membre şi candidate.1. numărul de locuri pentru perioada 2007-2009. Politici comune ale UE de şase iar maxim de 96). În prezent. Tratatul nu impune nici o regulă de alocare a locurilor între statele membre. Astfel. Un al doilea scenariu. Kurpas. Pentru România şi Bulgaria.3. şi în Olanda. pare de asemenea nerealist. care. cel conform căruia s-ar produce o renegociere de substanţă a Constituţiei este însă nerealist. 18. precum în Marea Britanie. Al treilea şi cel mai probabil scenariu este cel al „Tratatului de la Nisa plus” (Treaty of Nice Plus). şi după trei zile. care ar răspunde preocupărilor manifestate în Franţa. din 29 mai 2005. ar diminua serios şansele de reuşită ale Constituţiei în alte ţări.

elemente care nu impun o modificare a Tratatului.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene încerca să salveze din actuala Constituţie elemente asupra cărora vor cădea de comun acord şi pe care vor încerca să le ratifice conform procedurilor naţionale. În cazul acestui ultim scenariu. acest act juridic ar trebui urmat de un acord interinstituţional (AII) între cele trei importante instituţii ale UE. Acesta ar putea însă fi aşa numitul „plan B” (conform abordării „culege şi alege”). Consiliul. După cum se poate lesne bănui. Una asemenea plan presupune însă şi depăşirea anumitor obstacole de natură politică şi juridică. 2. În ceea ce priveşte obstacolele de natură juridică. În cazul în care şi alte instituţii ale UE ar fi afectate de schimbările propuse. inovaţiile majore ale TC pot întâmpina obstacole serioase. Un AII nu poate altera sau completa prevederile incluse în legislaţia primară şi este permis numai în cazul în care nu modifică actuala balanţă instituţională a UE. indiferent daca sunt parte a Constituţiei sau a unui plan B alternativ. situaţie în care ratificarea este necesară. ratificarea depinde de prevederile specifice existente în fiecare stat membru. amendarea constituţiilor naţionale sau obţinerea unei majorităţi calificate în parlamentele naţionale). 3. Parlamentul şi Comisia. elemente care impun o modificare a Tratatului şi care modifică şi competenţele nivelurilor naţionale/regionale în favoarea UE. elemente care impun o modificare a Tratatului. valoarea adăugată adusă de Constituţie. dar şi respectarea unor condiţii mult mai stricte (ca de exemplu. în termeni de coerenţă legală şi voinţă politică în sensul transformării UE în ceva mai mult decât o simplă uniune economică. În acest caz. situaţie care nu necesită o ratificare în concordanţă cu procedurile naţionale. Într-o asemenea situaţie este necesară nu numai organizarea unor referendumuri. Pentru acestea este suficient un acord unanim între şefii de state şi guverne şi un act juridic emis de Consiliul de Miniştri. pot fi identificate trei categorii importante: 1. . ar avea de suferit.

I-25) Actualul sistem Nisa se va aplica până în noiembrie 2009 şi ameninţă să paralizeze procesul decizional în actuala formulă deoarece permite constituirea cu multă uşurinţă a unei minorităţi de blocaj. Pentru a fi evita condiţii mai stricte în procesul de ratificare (situaţie cerută numai în cazul în care suveranitatea naţională este afectată). Obstacolele politice sunt majore. Polonia 36 şi Spania.5 ani. noul post nu trebuie să primească nici un fel de alte competenţe decât cele existente. ceea ce va oferi acesteia mai multă coerenţă. opunând state ca Franţa. Marea Britanie sau Franţa). şi. Jan Rokita. precum Austria sau Finlanda. I-22 a Tratatului Constituţional privind existenţa unui preşedinte al Consiliului European pe o perioadă de 2. de vreme ce două ţări. Extinderea VMC presupune modificarea tratatelor şi. Germania sau Marea Britanie. respectiv pe adepţii unei viziuni interguvernamentale (precum Spania. Tema unui Preşedinte al Consiliului va opune însă statele mari celor mici. protecţia civilă. 24 de domenii existente de politici au trecut dinspre veto spre VMC (mare parte din domeniul justiţiei şi afacerilor interne şi al politicii culturale). Politici comune ale UE Votul cu dubla majoritate (art. Modificarea acestor prevederi va impune o ratificare ulterioară din partea statelor membre astfel încât să fie transpusă prevederea din Art. Deoarece Consiliul European nu reprezintă o instituţie propriu-zisă a UE în sens juridic. . I-22) În termeni de eficienţă. turismul şi politicile din domeniul sportului. Fiecare politică care cade sub votul cu unanimitate va fi în mod explicit menţionată şi categorisită ca excepţională (S. 21 de noi domenii de politici au fost introduse în zona VMC (în întregime energia.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. negocierile bugetare asupra politicii regionale pot deschide un nou drum. deoarece afectează suveranitatea naţională. De asemenea. 2005). multe ţări vor trebui să îndeplinească condiţii foarte stricte pentru realizarea ratificării. În plus. I-23. politicile de ajutor umanitar. În mod concret. structurate în domeniul apărării). reprezintă un potenţial pentru o coerenţă internă crescută în stabilirea priorităţilor. odată cu precizarea explicită privind faptul că numai anumite atribuţii procedurale stricte vor fi atribuite acestui post. liderul parlamentar al partidul „Platforma civică”.205 TEC şi art. Modificarea propusă de Tratat impune ratificarea deoarece modifică textul actualelor tratate (art. Kurpas. în Tratatul de la Nisa se menţionează faptul că se vor organiza întâlniri între membrii Consiliului European de cel puţin două ori pe an şi o conducere de către fiecare stat membru pentru o perioadă de şase luni. O altă soluţie ar fi aceea de a schimba titulatura din „preşedinte al Consiliului European” cu aceea de „chairman”. care urmăresc întărirea elementelor supranaţionale.3) Conform Constituţiei. un asemenea post poate oferi două importante avantaje: oferă un „chip” şi o „voce” Uniunii Europene. Consiliul va lua decizii cu majoritate de voturi pentru toate situaţiile cu excepţia celor pentru care regula precizată este unanimitatea 37 . a devenit celebru prin deviza „Nisa sau moartea” (Nice or Death). 36 37 În Polonia. Extinderea votului cu majoritate calificată (art. împotriva opoziţiei venite din partea statelor mai mici. Existenţa unui preşedinte al Consiliului European (art. ca şi stabilirea unei cooperări permanente.3 din Protocolul la TEC şi TEU privind extinderea UE). vor pierde din forţa de veto de care beneficiază sub sistemul Nisa.

nu o şi obligă). mai ales după posibila respingere a Comisiei. dar numărul exact de comisari ar urma să fie negociat „de către Consiliu prin unanimitate”. Sesiuni publice ale Consiliului de Miniştri atunci când acesta se întruneşte ca legislator (Art. care nu implică o modificare a Tratatului. 38 În practică. I-26. Introducerea procedurii de codecizie drept „procedură normală” O asemenea prevedere va întări rolul care revine PE. ar fi mult mai uşor să se cadă de acord asupra „regulii lui 2/3” propusă de Tratatul Constituţional (în cadrul Consiliului de Miniştri. care va ajunge pe aceeaşi poziţie ca statele membre în cadrul Consiliului în procesul legislativ.6) Prevederea de mai sus poate fi agreată prin unanimitate de către şefii de state şi guverne şi poate reprezenta un semnal politic pozitiv în termeni de transparenţă a procesului decizional. Deoarece statele membre au renunţat deja (prin Tratatul de la Nisa) la principiul comisarului permanent. I-47. Din punct de vedere legal. Din punct de vedere politic poate deveni o măsură de dorit. Ministrul de externe (art. nu necesită o ratificare.I-24.1 TEC) iar o modificare automată se va produce în cazul următoarei Comisii. Tratatul Constituţional nu mai aduce nici un fel de modificare puterii naţionale. pentru o UE cu 27 de state. I-28) Tratatul Constituţional prevede contopirea a două poziţii actuale 38 . O asemenea regulă se va aplica probabil începând cu 2014. de ministru de externe. actuala structură duală a funcţionat mult mai bine decât au prezis diverşii analişti. va reprezenta un pas către o UE mult mai coerentă în domeniul politicii externe. cea de Înalt Reprezentant al Consiliului şi de comisar pentru relaţii externe şi crearea unei noi poziţii. deoarece va demonstra efortul UE de a se apropia de cetăţeni. datorită forţei în creştere acordată nivelului supranaţional. ci doar un acord interinstituţional în cazul în care nu se va produce o mutaţie la nivelul echilibrului instituţional. prin unanimitate). În contrast. prevederile Tratatului Constituţional prevăd o reducere semnificativă a numărului de comisari la 2/3 din numărul statelor membre.6) Conform actualelor reguli. de vreme ce cetăţenii „invită” Comisia să avanseze o propunere. Adoptarea procedurii de codecizie va necesita o modificare a tratatelor. respectiv PE. deoarece afectează modul de lucru al Comisiei dar nu implică o modificare a raportului de forţe la nivelul UE (Comisia nu pierde monopolul iniţiativei. acest lucru întâmplându-se în principal datorită bunei cooperări dintre cele două personalităţi însărcinate.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene Reducerea numărului de comisari (art. în 2009. . Această nouă funcţie. Poate fi transpusă în practică printr-un acord interinstituţional. fiecare stat membru are un membru în Comisie (art. Deoarece nu implică o modificare a tratatelor. Rotaţia ar trebui să se bazeze „pe principiul egalităţii” dintre statele membre. Iniţiativa cetăţenilor (Art.4) Are mari şanse de a fi adoptată.213.

încercând totodată să salveze câteva din elementele de noutate incluse în Constituţie. ceea ce nu va fi însă de natură să sporească nici coerenţa şi eficienţa instituţiilor şi nici pe cea a procesului decizional.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. . UE va putea continua să se sprijine pe structura instituţională actuală (oferită de Tratatul de la Nisa). Politici comune ale UE În cazul în care Constituţia nu va fi ratificată.

dezbaterile devin cu atât mai complicate. cu cât structura de guvernare a UE este diferită de cea specifică statelor membre. precum şi acţiunile întreprinse de către acestea în mod deliberat şi/sau conjunctural. acest lucru fiind vizibil chiar şi în cele mai stabile. chiar dacă sursele şi parametrii puterii în UE s-au modificat. De la domeniul cărbunelui şi a oţelului. în perioada post-electorală. care vor constitui ulterior miezul politicilor lor. După alegeri. de mediu etc. în perioada pre-electorală. pe de altă parte. sociale. în mod ideal raţionând. normelor etc. regulamentelor. într-un sistem democratic putem considera alegerile electorale şi opinia publică drept „input-uri” ale politicilor. dezbaterile privind modul în care sunt concepute şi implementate aceste politici publice la nivel naţional ocupă un spaţiu larg. ca răspuns la problemele şi nevoile societăţii guvernate. precum cele economice. învingătorii vor guverna pe baza acestor programe. Politicile publice includ poziţiile adoptate de guverne. prin intermediul legilor. nu există îndoieli în privinţa faptului că tendinţa sesizabilă este de creştere a autorităţii UE. predictibile şi instituţionalizate sisteme de guvernare. iar UE este un organism în continuă mişcare. modalităţile concrete prin care guvernele îşi exprimă şi îşi pun în practică opţiunile.” (Jean Monnet) Ori de câte ori un candidat sau un partid participă la alegeri. au fost transferate treptat noi puteri UE (gradele de intensitate fiind diferite în funcţie de domeniu). pe de o parte. avem. La nivelul UE. . Cu alte cuvinte. iar politicile publice propriu-zise drept rezultate („output-uri”). În cadrul oricărui sistem democratic. nimic nu este durabil fără instituţii. 39 Cu toate acestea. în momentul de faţă fiind acoperite arii diferite. balanţa puterii între instituţiile comunitare şi statele membre modificându-se în timp 39 .Capitolul III Politici publice versus politici comune Motto: „Nimic nu este posibil fără oameni. Ca atare. dezbateri privind „platformele” sau „programele” electorale şi. ei vin în faţa alegătorilor cu o listă de idei şi propuneri menite să răspundă nevoilor şi solicitărilor exprimate de electorat.

de coexistenţă (precum în cazul pieţelor publice. este reflectat şi în modul în care ele sunt prezentare în tratate. şi federalismul. prin intermediul cărora competenţele naţionale sunt transferate Uniunii. Uniunea a fost cuprinsă de o adevărată „frenezie reglementară” care a dus în cele din urmă la discuţii privind necesitatea unor intervenţii considerate a fi excesive. Tratatul de la Maastricht aduce în prim-plan conceptul de „subsidiaritate”. deşi acţionează în aceeaşi direcţie. etc. Uniunea nu poate interveni în mod legitim decât în domeniile prevăzute prin tratate. care sprijină conservarea suveranităţii statelor membre şi acţiunea concertată a statelor naţiune. respectiv substituirea şi armonizarea (Pierre Le Mire. interguvernamentalismul. pe fondul apropierii legislative 40 . într-un context al suveranităţilor în continuă modificare. UE nu are încă puteri directe în domeniul implementării politicilor iar bugetul de care dispune are dimensiuni extrem de reduse. Politici comune ale UE În ciuda aşa-numitului proces de „europenizare” a procesului politic şi în ciuda temerilor permanent exprimate de anumite ţări privind pierderea suveranităţii. privind realizarea pieţei unice. . Pentru ca Bruxelles-ul să nu mai intervină în domenii fără semnificaţie la nivel comunitar. în diferite domenii punctuale. în practică în legătură cu modul de exercitare al competenţelor putând fi identificate şi alte categorii de relaţii care se stabilesc între UE şi statele membre: de coordonare (situaţie în care se menţine dreptul naţional. 2003). capitolul consacrat „armonizării legislative” fiind inclus în cel consacrat politicilor comune. în cazul cărora dreptul naţional şi cel comunitar. Aceste „alunecări” semantice ilustrează faptul că în practică nu există nişte graniţele cât se poate 40 În anii ’80. îndeplinesc funcţii diferite). În plus. privind utilizarea coloranţilor etc. circa o treime din cele 282 de directive de armonizare prevăzute în Cartea albă. şi vizau în principal armonizarea legislativă).Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. în cadrul unei politici comune pot fi identificate şi elemente care ţin de domeniul armonizării legislative (de pildă. în vreme ce a doua modalitate are în vedere menţinerea competenţelor în plan naţional. Faptul că între cele două modalităţi de acţiune menţionate anterior nu există o delimitare extrem de precisă. pe fondul deciziei de realizare a pieţei unice. iar dreptul comunitar nu acţionează decât în sensul reducerii diferenţelor de abordare). vizau sectorul agroalimentar – directive privind controlul veterinar sau fitosanitar. în cazul PAC. Evident. Limitarea ariei de acţiune reflectă opoziţia între cele două opţiuni fundamentale. Formele diferite pe care le îmbracă acţiunile Uniunii relevă în fapt existenţa a două modalităţi concrete de exercitare a competenţelor UE. Prima modalitate este asimilată noţiunii de „politici comune”. În realitate însă lucrurile sunt mult mai complicate. care susţine necesitatea apariţiei şi dezvoltării de organisme supranaţionale.

Presiunile economice venite dinspre statele membre. Apare astfel cu evidenţă relaţia puternică care se creează între elita politică şi cea economică.1 Politicile comune ale Uniunii Europene Politicile comune susţin atât integrarea economică. de pildă D. deşi vor influenţa deciziile şi politicile comune ale Uniunii reprezintă condiţia necesară nu însă şi suficientă. parametrii lor interni suferă modificări care necesită introducerea unor noi reglementări privind investiţiile străine. Comunitatea a elaborat un corpus legislativ impresionant şi coerent. depinzând însă în cele din urmă de deciziile politice ale acestora. În mod progresiv. (coordonator). piaţa unică. uniunea economică şi monetară. cât şi pe cea politică. Miron. . precum şi de existenţa unei viziuni comune în ceea ce priveşte viitorul.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene de clare între cele două categorii de noţiuni 41 . care ia forma textelor decise în comun dar şi a jurisprudenţei (domeniu în care Curtea de Justiţie are nu numai dreptul de a soluţiona litigii dar şi de a creea drept). astfel încât să nu se transforme într-o frână pentru procesul de integrare. adâncirea procesului de integrare deschide economiile statelor participante către schimburile comerciale şi concurenţa internaţională. private sau de stat. fie ele firme multinaţionale. 2003 sau G. care vizează în principal economiile statelor membre. actorii instituţionali constituindu-se în grupuri de interes puternice ce vor interveni în procesul decizional pentru a-şi apăra şi promova propriile interese. Pe măsură ce economiile naţionale se deschid către exterior. 2004). trecând prin uniunea vamală. cea dintâi fiind important să manifeste deschidere şi spirit vizionar. Toate aceste mutaţii interne ating de o manieră decisivă comportamentul actorilor economici. adâncirea procesului de integrare. În cadrul acestui capitol ne vom opri numai asupra intervenţiilor realizate prin intermediul politicilor comune. regimul fuziunilor şi achiziţiilor etc. fiind reprezentat de acordul creat între elitele politice şi cele economice. Opţiunile privind modalităţile concrete prin care pot fi atinse obiectivele comune pot trece de la cele care susţin întărirea cooperării 41 În circa 50 de ani de existenţă. (coordonator). problema armonizării fiind prezentată pe larg în alte lucrări consacrate integrării europene (vezi. Prisecaru. în cele din urmă. elementul esenţial. 3. este vorba de acquis-ul comunitar.

formare şi cultură). politica în domeniul transporturilor şi politica comercială. actualul art. grupuri de interes. Dar. 3 A. unor interese comune. dincolo de consacrarea principiului subsidiarităţii.politicile comune reprezintă un ansamblu de reguli. În 1957. Caracteristici – politicile comune sunt rezultatul negocierilor realizate între diferitele părţi implicate în procesul de integrare (guvernele statelor membre. respectându-se procedurile prevăzute de acestea. Condiţiile apariţiei şi dezvoltării – politicile comune apar şi se dezvoltă în măsura în care guvernele – părţi contractante într-un tratat – consideră că interesele particulare ale statelor membre sunt astfel mai bine reprezentate decât prin politicile naţionale. în vreme ce politicile comunitare sunt cele care susţin şi completează politicile naţionale. Treizeci de ani mai târziu. reţele transeuropene. Actul Unic adaugă cinci noi domenii: politica monetară. gestionarea în comun a suveranităţii). . Politici comune sau comunitare? Deşi distincţia nu este foarte uşor de făcut. Tratatul de la Maastricht face trimitere în termeni destul de ambigui la „măsuri”. a mediului. deci.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. socială. Definiţie . politica de întărire a competitivităţii în industrie. linii de conduită propuse şi/sau adoptate de instituţiile comunitare. care pun problema renunţării la anumite atribute ale suveranităţii. „contribuţii”. majoritatea autorilor sunt de acord că politicile comune sunt cele care înlocuiesc un număr de elemente esenţiale ale politicilor naţionale. educaţie.). iar ulterior ratificate de parlamentele naţionale. în acelaşi timp. de la „politici comunitare”. care însoţeau unul din cele mai importante transferuri de competenţe în profitul Comunităţii: politica agricolă. măsuri. inclusiv liniile directoare şi actele juridice bazate pe tratate. Ambiguitatea noţiunii se reflectă în practica comunitară prin diversitatea expresiilor utilizate. Deciziile privind politicile comune derivate. „încurajare” fără a menţiona însă şi calificativul de „politici comune”. mărind numărul domeniilor de intervenţie la 25 (ca. Deciziile privind politicile comune fundamentale. sunt luate de guvernele participante şi înscrise în tratatele semnate de fiecare din statele membre. Formularea politicilor comune de către instituţiile comune trebuie să răspundă în mod clar unor nevoi comune. „politici” ale Comunităţii. la „acţiuni” sau „intervenţii” ale Comunităţii. sunt de regulă luate de instituţiile comune stabilite prin tratate. 4) adaugă noi competenţe UE. de coeziune economică şi socială şi de cercetare-dezvoltare. prin „întărire”. să urmărească atingerea unor obiective comune şi să servească. „promovare”. Tratatul CEE se limita la a institui trei „politici comune”. Politici comune ale UE interguvernamentale (ceea ce nu presupune o pierdere de suveranitate) la cele privind integrarea supranaţională (care implică existenţa unui număr important de politici comune şi. Tratatul de la Maastricht (în special art. instituţii comunitare etc. de exemplu.

în domeniul concurenţei. Chiar dacă marea majoritate a analiştilor par a fi de acord cu acest lucru. politiques. Cu alte cuvinte. termenul „politică / politici” este asociat cu jocul partidelor politice (politica partidelor politice) în vreme ce. în limba română (ca şi în limba franceză. o politică (policy) reprezintă un set de planuri şi acţiuni agreate de guverne. (2) o sumă de credinţe şi atitudini în legătură cu modul în care trebuie să acţioneze guvernele. conţinutul termenului este altul: o politică (policy) reprezentând o strategie publică 42 . Accès a l’Union européenne. Pentru toate subiectele importante. . fiind susţinute şi puse în practică prin politici orizontale şi sectoriale. 10 ème édition.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene Clasificare: politici comune orizontale (numite uneori şi politici „generale”) – care afectează în mod egal condiţiile generale ale economiei şi societăţii statelor membre. Dacă pornim de la faptul că în Articolul 3 al TR. a căror eficacitate depinde de aria respectivă şi de procedurile utilizate. pe fondul tendinţei evidente de creştere 42 Conform Macmillan English Dictionary. Papazissis Publishers. s-au manifestat numeroase ezitări terminologice. anumite orientări permanente. în special industria. independente de abordările naţionale şi de simplu joc instituţional. Bruxelles-ul are o anumită strategie. în limba engleză. oameni de afaceri sau alte grupuri. Droit. în vreme ce politica (politics) reprezintă: (1) profesia unui politician. Astfel. transporturile. ca de exemplu. agricultura. în cele din urmă. Ca urmare a acestui fapt. piaţa unică. mediului etc. energia etc. Facem observaţia că politicile comune fundamentale sunt cele care corespund etapelor succesive ale procesului de integrare (uniunea vamală. économie. Dincolo însă de aspectul semantic. politica în domeniul transporturilor şi politica comercială). Sursa: Prelucrare după Nicolas Moussis. în „rapoartele generale privind activitatea Comunităţilor”. pe de o parte. rezultatul unor decizii de natură politică. în timp. de exemplu). riscul confuziei terminologice este ridicat şi asta deoarece. 2002 De la terminologie la tipologie Construcţia europeană reprezintă. Uniunea dispune de politici specifice anumitor domenii. partide politice. putem considera că fundamentele juridice sunt aproape inexistente. uniunea economică şi monetară). politici comune sectoriale – care vizează numai anumite sectoare ale economiei statelor membre. politica socială. frontiera apare între viziunile naţionale şi abordarea europeană. Comisia. precum politica comercială sau politica de ajutor în sprijinul dezvoltării. prin care se instituiau cele trei politici comune (politica agricolă comună. politici comune externe – care vizează relaţiile UE / statelor membre cu terţe ţări. (3) studierea modului în care oamenii câştigă şi folosesc puterea politică (ştiinţa politică). nu există absolut nici o definiţie a „politicii comune”.

reţele transeuropene. intitulat „Piaţa unică şi spaţiul economic şi social comunitar”. . 74 pentru politica transporturilor. 110 pentru politica comerciala – actualul art. numărul de domenii creşte la peste 20. politicile comune s-au limitat iniţial (în Tratatul CE) la cele trei politici consacrate prin art. micşorându-şi sau maximizându-şi competenţele în funcţie de situaţia concretă respectivă. Politici comune ale UE a numărului de acţiuni incluse în acest capitol. competenţele comunitare s-au extins în noi domenii. „politicile comune”. considerate „politici comune” şi „politicile comunitare” sau cele „coordonate”. pentru ca. pe de altă parte. problema care se pune este cea a unui veritabil transfer de competenţe statale în beneficiul Comunităţii. monetară. problema este. începând cu 1992. pentru politica regională.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. actualul art. adăugându-se domenii noi. Ca atare. actualul art. Este oare în acest caz posibil să se considere. 38 pentru PAC. după cum am mai arătat. formare. 131. Megret) fac distincţia între cele trei politici iniţiale. pe de o parte. H. 3 şi confirmate prin articole specifice (art. caracterizate printr-un veritabil transfer de competenţe în profitul Comunităţii şi. Alţi autori (J. că prin politici „ale Comunităţii” putem înţelege. industrială sau socială). în cele din urmă. Ca urmare a efectului de spill-over. în acest spaţiu de interferenţă. din dorinţa de echilibru între realismul şi rigoarea analizei. aceasta din urmă fiind autorizată să stabilească reguli şi să conducă o politică proprie. Comunitatea acţionează adesea dincolo de textele legale. C. Gautron) consideră că această ultimă abordare nu reprezintă decât o adaptare inteligentă la realităţile politice şi economice. Totuşi. Astfel. să includă tot acest ansamblu (cu excepţia relaţiilor externe) într-un capitol cuprinzător. educaţie. prin „politicile comunitare” un simplu ancadrament al politicilor naţionale? Este totuşi de înţeles că. politica mediului. Prin Tratatul de la Maastricht. precum: creşterea competitivităţii industriale. urmare a principiului originar conform căruia Comunitatea nu dispune decât de competenţe exprese. generate de renunţarea la suveranitate consimţită de statele semnatare ale Tratatelor de Aderare. anumiţi autori (P. care reclamă în special unitate şi viteză de reacţie în procesul de decizie sau de negociere. făcea iniţial distincţia între politicile „generale” (sau globale) şi politici „sectoriale”.). art. divizat în 20 de secţiuni 43 . Teigen. Într-adevăr. într-un anumit număr de cazuri. 43 Dincolo de aspectele terminologice. la care subscriu statele membre reunite în cadrul Consiliului (de exemplu. 70). Acest ansamblu trebuie completat prin acorduri complementare. Dincolo de simpla „apropiere a legislaţiilor naţionale”. politica de coeziune economică şi socială şi politica de cercetare-dezvoltare. apar frecvent dispute juridice). în final. 32 şi art. C. în practică. cea a dezvoltării competenţelor comunitare (respectiv cele care revin Comisiei) în detrimentul competenţelor care revin statelor membre (ceea ce explică de ce. politica socială. în practica comunitară există tendinţa de a nu face distincţia între cele două categorii de politici („comune” şi „comunitare”). prin Actul Unic cinci noi domenii devin de competenţa UE: politica monetară. cultură etc.

p 218. • competenţe partajate. pentru a marca mai clar rolul important jucat de Comisie. în raport cu politicile naţionale corespondente. 44 Abordarea propusă de P. coordonare sau complementare – precum politica industrială. Modalitatea de clasificare propusă de Tratatul Constituţional . Pe o poziţie similară se plasează şi politica monetară care. politica comercială etc. politică care reflectă competenţele exclusive ale Comunităţii (cu posibilitatea încheierii de acorduri mixte) 44 . Acestor trei domenii li se adaugă: • domeniul politicii externe şi de securitate comună şi • politicile coordonate care se întâlnesc în domeniul economic şi al ocupării forţei de muncă. cel puţin în ceea ce priveşte politica pieţelor (organizarea comună de piaţă). cultură etc. respectiv: • competenţe exclusive.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene Tratatul Constituţional aduce un plus de claritate. Se porneşte de la existenţa unor veritabile politici „comune” autonome (politica în domeniul concurenţei. uniunea vamală sau politica monetară pentru zona euro. educaţie. precum politica în domeniul concurenţei. partajate şi de sprijin (complementare). politica comercială comună. grupând competenţele UE în trei categorii mari. oricum ar fi prezentată realitatea. le Mire (2003. prezintă caracteristicile unei politici comune.).) are în vedere gradul de autonomie al politicilor comune. O altă modalitate de clasificare (P. pe de altă parte. pe de o parte. separă competenţele Uniunii în trei categorii mari: competenţe exclusive. Politica agricolă comună este şi ea considerată a fi una extrem de integrată. • acţiuni de sprijin. în capul listei se plasează politica comercială. Pe de altă parte pot fi avute în vedere şi aşa numitele politici „coordonate” care se caracterizează prin partajarea competenţelor şi prin complementaritate în definirea acţiunilor. în contrast cu situaţiile în care aceasta nu face decât sa caute cel mai mic numitor comun între diferitele politici naţionale. politica externă şi de securitate comună şi politica de apărare. pentru domeniile în care numai UE poate legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic. situaţie în care. pentru domeniile în care şi UE şi statele membre au dreptul de a legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic precum piaţa internă. 2003. transport şi reţele transeuropene. energie. le Mire. coeziune economică şi socială etc.generată tocmai de nevoia de simplificare şi clarificare inclusiv în acest domeniu. la care adaugă. agricultură şi pescuit. formare profesională. politica de coordonare în domeniul economic şi al ocupării forţei de muncă şi. p 219) are în vedere gradul de avans atins în domeniul integrării. .

în ciuda variaţiilor destul de numeroase (pot fi identificate peste 20 de modalităţi diferite). caută să asigure echilibrul între cei trei actori. Procedura de consultare o A fost specifică manierei iniţiale de adoptare a deciziilor. în cazul revizuirii preţurilor agricole. fiecare actor având propria sa partitură. de pildă. ca de un arbitru. de pildă. sporind pentru aceasta rolul care revine PE). puterile sunt repartizate relativ echilibrat. Tratatele prevăd posibilitatea luării deciziilor prin vot cu majoritate simplă. . 3. după cum sublinia Le Mire (Pierre le Mire. Consiliul. 2003). pe care Consiliul le poate lua sau nu în considerare. în ceea ce priveşte procedurile. Comisia este delegată să decidă singură. două sau trei consultări cu PE (procedura de codecizie.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Pe scurt despre principalele categorii de mecanisme decizionale: 1. la veritabile politici comune. deciziile care revin Consiliului sunt precedate de una. În funcţie de domeniul în discuţie. care marchează gradul de avans atins în procesul integrării. fiind astăzi păstrată pentru foarte puţine domenii. o Această procedură se aplică. Politici comune ale UE Toate aceste abordări de natură diferită demonstrează totuşi caracterul extrem de pragmatic al construcţiei europene şi existenţa unei game diverse de intervenţii comunitare. o Rolul Parlamentului European (PE) este doar consultativ: PE emite o opinie sau propunere de amendare a iniţiativelor legislative. două elemente esenţiale trebuie avute în vedere: o o în anumite situaţii. în cadrul unor proceduri care s-au multiplicat pe măsură ce procesul de integrare a avansat (în special în ceea ce priveşte gradul de participare al Parlamentului European). Aşa de pildă.2 Mecanisme decizionale Din perspectiva mecanismelor decizionale. trăsătura specifică politicilor comune o reprezintă diversitatea. tratatele definesc modalităţi şi proceduri decizionale diferite: pentru luarea deciziei – variaţia esenţială rezidă în modalitatea de vot. Comisia şi Parlamentul. Cea mai importantă parte a jocului instituţional se poartă între trei actori principali. de la simpla apropiere a legislaţiilor. calificată sau cu unanimitate. Între cei trei. asistaţi de Curtea de Justiţie.

Pentru multe din situaţiile prevăzute în tratate sunt menţionate şi derogări. 252) în cazul măsurilor necesare atingerii obiectivelor. 179 (fost art. mediu. sporeşte semnificativ rolul PE în cadrul procesului decizional. reprezintă o formă mai evoluată de adoptare a deciziilor. pentru care art. aceasta este aprobată. fie să o respingă sau să o amendeze. a dus la creşterea numărului de decizii adoptate cu majoritate calificată. ceea ce oferă PE posibilitatea să amendeze propunerile acesteia sau poziţia iniţială a Consiliului. oferind PE puterea de a decide pe plan de egalitate cu Consiliul. 3. Astfel. Caraibe. 75) al Tratatului impune recursul la procedura de cooperare prin art. Procedura de cooperare o Introdusă prin Actul Unic. cercetare. sănătate. 130 W) impune procedura de cooperare (art. în caz de dezacord. Pacific) sau . Procedura de codecizie o Introdusă prin Tratatul de la Maastricht. relaţii externe etc.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene 2. Consiliul are nevoie de unanimitate. cultură. pentru politica în domeniul transporturilor. educaţie. În linii mari. o Tratatul de la Nisa propune renunţarea la această procedură pe măsura adâncirii procesului integrării europene. se convoacă un comitet de conciliere format din reprezentanţii celor trei instituţii. protecţia consumatorilor. o Tratatul de la Amsterdam modifică procedura de codecizie în sensul simplificării. oferind PE un rol mai important. articolul 71 (fostul art. • Dacă există un dezacord. fiind prevăzute însă şi excepţii în ceea ce priveşte cooperarea cu ţările ACP (Africa. o Presupune existenţa a două lecturi ale propunerilor făcute de către Comisie. • Se aplică în numeroase domenii: libera circulaţie a lucrătorilor. după care PE şi Consiliul votează acordul realizat/poziţia comună. în principal prin cerinţa asigurării unanimităţii în cadrul Consiliului atunci când dispoziţiile prevăd că „afectează grav nivelul de viaţă şi de ocupare a forţei de muncă în anumite regiuni ca şi modul de utilizare al echipamentelor”. • Dacă Consiliul nu acceptă amendamentele. în funcţie de obiectivele sau tipul de acţiune prin care se intervine. Procedurile pot varia chiar şi în cadrul aceleiaşi politici. 252 (fost art. procedura de codecizie este astfel structurată: • Dacă PE şi Consiliul cad de acord asupra propunerii Comisiei. o Pentru a putea ignora amendamentele PE. dar aliniatul trei prevede o derogare. 189 C). propunerea nu este adoptată. reţele trans-europene etc. o Se aplică în numeroase domenii: fonduri structurale. cu votul majorităţii membrilor. PE poate fie să accepte poziţia comună a Consiliului. ca de pildă în cazul politicii de cooperare şi dezvoltare.

Curtea Europeană de Justiţie garantează interpretarea şi aplicarea corectă a deciziilor. . „literatura referitoare la acest model de reglementare a fost marcată de accentul pus pe grupurile de interese. intermedierea şi punerea în aplicare a politicilor. Posibilităţi extinse pentru actorii economici şi sociali de a influenţa forma şi conţinutul reglementărilor (obligaţia de a consulta Consiliul Economic şi Social). majoritatea autorilor consideră că există două categorii mari de proceduri prin care sunt generate politicile comune. de regulă. reglementarea. Deşi. Metoda comunitară (regăsită. în cazul PAC). pe factorii corporatişti. H. a fost definită în linii mari încă din anii ’60 şi constă în următoarele: Rolul important care revine Comisiei Europene în elaborarea. Consiliul intervine în calitate de forum de dezbatere (sensul discuţiilor fiind de regulă orientat spre atingerea unor standarde cât mai înalte) şi adoptă o poziţie comună. După cum se pronunţă şi H. de lobby. Politici comune ale UE cu ţările terţe şi organizaţiile internaţionale (situaţie în care intră în funcţiune mecanisme de cooperare specifice. descriind cinci modalităţi de elaborare a politicilor. Parlamentul European are un rol important. Wallace (2004) rafinează analiza. 2004. de pildă. 34). guvernarea la multiple nivele. p. coaliţii şi alianţe” (H. respectiv metoda comunitară şi metoda interguvernamentală. Comisia este cea care face propuneri de armonizare tehnică şi standardizare. Reglementarea s-a dezvoltat ca model de politică alternativă în anii ’70 – ’80. Wallace. pe fondul nevoii de eliminare a barierelor de orice fel existente între economiile statelor membre în procesul de dezvoltare a pieţei unice. pe abordările bazate pe reţele. dezvoltate între statele membre şi Comunitate). coordonarea politicilor şi transguvernamentalismul: a.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. intervenţia sa fiind decisivă. Curtea Europeană de Justiţie intervine pentru a impune autoritatea legală în respectarea deciziilor comunitare b. Rolul important care revine Consiliului de Miniştri în procesul de negociere şi decizie. Wallace. Parlamentul European are posibilitatea de a interveni şi a influenţa procesul de decizie. respectiv: metoda comunitară.

actor important în procesul de concepere al programelor. ca o consecinţă a procesului politic în UE. în special în legătură cu politica fondurilor structurale. se constituie într-o sursă suplimentară de presiune pe lângă factorii politici regionali. au permis elaborarea unei adevărate politici în cazul mediului. Experţii independenţi sunt implicaţi în calitate de promotori ai ideilor şi tehnicilor. locale. consultări care.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene c. într-o atmosferă de brainstorming în locul uneia de negocieri. Rolul principal al UE (ca de exemplu în cazul politicii de ocupare a forţei de muncă) este de a permite compararea experienţelor naţionale. . Guvernarea pe multiple niveluri s-a impus începând cu mijlocul anilor ’80. Bugetul UE include sume tot mai importante pentru susţinerea coeziunii economice şi sociale. nu cu scopul de a a stabili un cadru unic comun. Începând cu anii ’70. d. 45 OCDE reprezintă o organizaţie a ţărilor dezvoltate care. membre în Consiliul de Miniştri. dar şi prin faptul că au posibilitatea de a avea propriile reprezentanţe la Bruxelles. Comisiile specializate din Parlamentul European pot susţine diferitele abordări cu mai mult succes decât omoloagele lor naţionale. Acest mod de abordare are în vedere folosirea experţilor şi utilizarea de argumente tehnice în definitivarea unei poziţii comune. Implicaţia directă era faptul că politicile interne ale statelor membre erau parţial reformulate. negociază bugetul şi alocările structurale. în cele din urmă. Guvernele. Comisia acţionează în calitate de creator de reţele de experţi. regionale. Comisia a promovat tot mai sistematic consultările între guvernele statelor membre pe diferite subiecte. naţional şi regional. Aceste grupări sunt adesea convocate la nivel înalt în Consiliu. în parteneriat cu autorităţile locale şi regionale. sectoriale. prin parlamentarii europeni. Autorităţile locale şi regionale au posibilitatea să fie implicate în procesul decizional comunitar (începând cu anul 1993) ca parte în Comitetul Regiunilor. în care fluxurile financiare puteau genera noi relaţii politice: Comisia. începând cu anii ’60 oferă statelor membre un forum în cadrul căruia membrii acesteia aveau posibilitatea de a evalua şi compara modalităţile diferite de elaborare a politicilor publice. Coordonarea politicilor – are trăsături comune cu aşa-numita metodă OCDE 45 . ci pentru a permite împărtăşirea de experienţe şi promovarea celor mai bune practici („best practices”). sub presiunea autorităţilor locale şi regionale. Parlamentul European. pentru a marca deschiderea spre contacte tot mai strânse între nivelurile de guvernare comunitar.

Aceasta este în fapt şi cea mai frecvent uzitată modalitate de a studia procesul de elaborare a unei politici publice. cu un secretariat care îşi avea sediul în cadrul Consiliului de Miniştri şi nu în cadrul Comisiei (Tratatul Constituţional modifică acest fapt). evaluarea politicilor. în cazul unei cooperări intense fiind de preferat termenul de transguvernamentalism. Implicarea unui cerc distinct de factori politici cheie naţionali. Excluderea PE şi a CEJ în aria de desfăşurare a acestui tip de politici. o metodă extrem de populară presupune divizarea acest proces în etape succesive şi analizarea ulterioară a fiecărei componente. Rol limitat sau marginal al Comisiei.3 Ciclul politic la nivelul UE Pentru a studia anatomia procesului de elaborare a unei politici. dar şi pentru public. implementarea politicilor. H. Politici comune ale UE e. legitimarea politicilor.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. caracterizat prin: Implicarea activă a Consiliului European în stabilirea direcţiei generale. Lipsa de transparenţă a procesului pentru parlamentele naţionale. proces abordat sub forma unui ciclu. 3. formularea politicilor. deşi majoritatea analiştilor preferă să utilizeze termenul de interguvernamentalism. Rolul predominat al Consiliului de Miniştri în consolidarea cooperării. el s-a dovedit relativ eficient în cazul unor organisme precum NATO sau Agenţia Europeană pentru Spaţiu. de regulă. Transguvernamentalismul intensiv – reprezintă o formă mai slabă şi mai puţin restrictivă de elaborare a politicilor. trebuie amintit că. nucleul îl constituie Consiliul European. în care se succed. în privinţa termenului propus. alături de reprezentanţii ministerelor de externe şi de apărare. Wallace (2004) îl consideră pe acesta potrivit numai pentru a sublinia cooperarea limitată dintre guverne. În cazul politicii externe şi de apărare. În ciuda faptului că acest mod de abordare este considerat a reprezenta o formă slabă de cooperare. următoarele etape: • • • • • stabilirea priorităţilor sau a agendei. .

diferenţe generate de: • rolul jucat de opinia publică: o la nivel naţional. înşelătoare. de fiecare dată trimitere directă la realităţile Uniunii. Edward J. Evident. în mod succint şi distinct. ca atunci când „scrii o lucrare oarecare.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene De reţinut însă că această divizare este artificială şi. în acelaşi timp. ci şi pentru că acţionează în perspectiva unor alegeri viitoare. stabilirea agendei poate deveni un proces proactiv în măsura în care anumiţi lideri politici (şefi de guvern. există diferenţe semnificative între modul în care se stabileşte agenda la nivel european şi naţional. de vreme ce ea ar putea sugera că procesul de elaborare a unei politici se desfăşoară raţional şi coerent. cu început. p. făcând. răspunsul fiind dependent de modul în care stabilirea agendei reprezintă un fenomen reactiv sau proactiv. Ele sunt introduse pe agendă într-o succesiune fără sfârşit. reactiv. foarte rar. După identificarea problemelor prioritare. cuprins şi sfârşit. în continuare. fiecare moment al acestui ciclu politic. 24).) impun anumite subiecte pe agendă. partidul care a câştigat alegerile va impune anumite subiecte ca răspuns la nevoile opiniei publice. se va realiza o ordonare a acestora în funcţie de nivelul lor de interes public şi politic. . care pot şi trebuie incluse pe agendă. Identificarea problemei se va face diferit în funcţie de valorile economice. Cum se realizează acest lucru la nivelul UE reprezintă încă o problemă deschisă. Woodhouse. în măsura în care fenomenul de extindere a competenţelor în noi domenii (spillover). dar nu numai din dorinţa de a reprezenta voinţa publică. dar şi în funcţie de modul de implicare al guvernelor. El este. […] Pasul numit implementare. 3. Lindblom. cu părţi componente legate între ele în mod logic. din raţiuni didactice vom prezenta pe rând.1 Identificarea problemelor şi stabilirea agendei (a priorităţilor) Înainte ca orice alegere politică să fie făcută este necesară identificarea problemei de rezolvat. elaborarea unei politici se desfăşoară în acest mod. Preşedintele Comisiei etc. sociale şi ideologice specifice momentului respectiv. Din faza de implementare apar noi probleme politice. precum şi evenimentele externe generează noi probleme de rezolvat. pe de altă parte. De fapt.” (Carles E. Cu toate acestea. 2003.3. pe de o parte. ca şi cel numit întocmirea agendei se întrepătrund reciproc.

deciziile Curţii de Justiţie. iniţiative determinate însă de factori diferiţi precum opinia publică. în definirea agendei sunt permanent avute în vedere şi obiectivele de bază ale UE. care are adesea iniţiative politice în diferite domenii. iar aceştia au o influenţă limitată asupra întregului proces politic. Ca atare. economice. • • complexitatea şi extrema fragmentare specifică instituţiilor UE. în stabilirea agendei de lucru la nivelul UE pot interveni variabile specifice. obiectivele politice ale UE sunt creionate de Consiliul European. Politici comune ale UE o la nivelul UE.) sau existenţa unor procese specifice globalizării (criza din Asia de Sud-Est din 1997 şi Rusia din 1998). o la nivelul UE. două instituţii care nu sunt direct alese şi deci nici direct responsabile în faţa alegătorilor europeni. datorită complexităţii şi diversităţii nevoilor şi priorităţilor celor 25 de state membre (din 2007/2008. precum cele din Balcani etc. nevoia de a răspunde unor probleme de securitate. . este mult mai dificilă. sesizate la nivelul statelor membre. obligaţiile asumate prin tratate. gradul în care diferitele presiuni politice. singurii decidenţi care pot fi influenţaţi de votul electoratului sunt membrii Parlamentului European. • În plus. stipulate în Tratatele fondatoare. identificarea problemelor şi formularea soluţiilor este ceva mai uşor de realizat. în funcţie de modul în care pot fi identificate diferitele soluţii: o la nivel naţional sau subnaţional. precum: • • gradul în care guvernele statelor membre sunt sau nu de acord să permită UE să exercite competenţele în anumite domenii. capacitatea de compromis manifestată de liderii politici în cazul unor nevoi adesea conflictuale ale statelor membre. precum şi absenţa unei coordonări efective la nivelul politicilor UE.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. necesită răspunsuri la nivelul UE. Cele mai semnificative prerogative decizionale revin însă Comisiei şi Consiliului de Miniştri. identificarea cauzelor dar şi a potenţialelor efecte implicate de alegerea uneia dintre posibilele alternative politice.. În cadrul UE. tehnice etc. presiunile interne şi externe (de pildă. iniţiativele personale ale unor lideri politici. 27 de membri).

procesul decizional la nivelul guvernului este partajat între mai multe zone de putere. La nivelul UE. în cazul PAC. elitistă şi cea centrată pe stat) capătă trăsături specifice: 1. 3. abordarea poate deveni elitistă în măsura în care priorităţile sunt stabilite exclusiv de către lideri ai statelor membre sau de către membri ai Consiliului de Miniştri sau Comisiei Europene (instituţii nealese în mod direct).Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene Modalităţi de stabilire a agendei la nivel naţional Cele mai multe studii din domeniul politicilor publice consideră că stabilirea agendei se poate realiza printr-una din următoarele trei modalităţi: 1.. compusă din indivizi care îşi exercită influenţa prin diferite mijloace economice. desfăşurându-se departe de ochii publicului. 2. fiecare din cele trei modalităţi amintite anterior (abordarea pluralistă. pe măsură ce forţa grupurilor de interes şi a Parlamentului European va creşte. Într-o asemenea situaţie deficitul democratic derivă în mare parte din faptul că cea mai mare parte a întâlnirilor nu sunt transparente. dar abordarea pluralistă are în vedere şi existenţa unor grupuri de interes mult mai specifice. care se manifestă la un moment dat în societate. în cazul politicii în domeniul mediului există diferite grupuri de interes care au folosit uneori UE pentru a ocoli chiar guvernele naţionale. abordarea pluralistă – conform căreia. interese apărate erau cele ale industriaşilor din ramurile cărbunelui şi oţelului. carismă etc. stabilirea agendei se poate realiza conform abordării pluraliste în măsura în care diferitele grupuri de interes joacă un rol important în determinarea priorităţilor la nivelul UE. abordarea centrată pe stat (state centric aproach) – conform căreia principala sursă a politicilor o reprezintă mediul în care decidenţii politici îşi desfăşoară activitatea iar vectorul determinat în stabilirea agendei este chiar guvernul şi nu factorii externi. influenţa fermierilor este considerabilă. abordarea poate fi centrată pe stat în măsura în care stabilirea agendei urmează şi este rezultatul procesului de integrare decis de către guvernele statelor membre. . financiare. Cea mai importantă poziţie în rândul acestora o ocupă chiar statele membre. decizia de a semna Actul Unic a fost luată în mod conştient de liderii europeni. influenţate de diferite grupuri de interes. fapt care a permis UE să se implice în noi domenii politice. guvernul fiind în fapt suma tuturor acestor grupuri de interes concurente. de status. 3. în cazul CECO. dar şi să dobândească puteri sporite în altele. Astfel. procesul va deveni tot mai deschis şi democratic. Se consideră că. Astfel. abordarea elitistă – conform căreia procesul decizional este dominat de o elită a puterii. 2.

ambiţie. inconstanţa ei. poate pentru că există diferite bariere economice şi politice care îi împiedică să-şi îmbunătăţească viaţa? Deşi nu există o abordare unitară a acestui subiect. moral. de exemplu. studii) faptul că în sudul Italiei. Pot fi identificate diferite obstacole care se interpun în calea formulării raţionale a unei politici. rezonabil pentru o anumită persoană. prin alocarea de fonduri menite să le sprijine dezvoltarea. ceea ce implică existenţa unor legi noi şi a unor resurse financiare corespunzătoare (a unor alocări bugetare distincte). un program care să-şi propună acest lucru. se atinge foarte greu un punct comun în privinţa interpretării acestora 46 . Acest lucru face ca decidenţii să fie adesea incapabili să înţeleagă problemele sau cauzele acestora. Nu este foarte uşor să identifici factorii care fac ca la un anumit moment dat. 2.4 Formularea politicilor Odată ce o nevoie sau o problemă au fost identificate. Alteori. Abordarea logică şi cuprinzătoare implică. anterior acestui proces. Cu atât mai mult. apare necesar a fi formulat un răspuns şi găsită o soluţie. în ciuda faptului că este de domeniul evidenţei (dar acest lucru a fost probat şi prin diferite cercetări.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. menite să reducă disparităţile economice dintre diferitele regiuni. fie ca rezultat al conjuncturilor politice. fie ca răspuns la diferitele semnale transmise de către opinia publică. iar cele mai multe politici se aplică intuitiv. şi de ce. precum şi costurile şi beneficiile implicate. asupra sărăciei există abordări foarte diferite: sunt oamenii săraci pentru că nu au suficientă voinţă. poate fi complet deplasat pentru o alta. vom descoperi puţine trăsături comune între un funcţionar valon. imaginaţie în a-şi îmbogăţi viaţa sau pentru că sunt împiedicaţi de mediul social? Sau poate pentru că nu sunt suficient educaţi. cauzele sărăciei sunt altele decât în zonele industriale din Estul Germaniei. 46 Aşa de pildă. În realitate însă. printre care: 1. chiar atunci când asemenea informaţii există. într-o entitate atât de complexă precum UE. Politici comune ale UE 3. realizarea unor analize metodologice şi raţionale prin care să fie studiate cauzele şi dimensiunile problemei respective. . la nivelul UE au fost create aşa-numitele Fonduri Structurale. obstacolele generate de lipsa informaţiilor sau cantitatea insuficientă a acestora. sau poate pentru că sunt leneşi şi nu vor să muncească? Sau. Acest lucru implică un plan. obstacolele generate de caracterul impredictibil al naturii umane. un anumit grup să acţioneze într-un anumit mod. acest lucru se întâmplă arareori. Ceea ce poate părea logic. un fermier irlandez sau un şomer francez.

Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene 3. de concepţiile acestora. rolul Comisiei Europene va depinde mai puţin de „fişa postului” preşedintelui şi mai mult de personalitatea acestuia. care este singura abilitată să iniţieze legi noi. Distribuţia puterii în orice sistem de guvernare este adesea ambiguă. obstacole legate de dificultatea alegerii răspunsurilor. 4. Termenul face trimitere şi la resursele ei decizionale limitate şi la modificările raporturilor de putere în raport cu celelalte instituţii comunitare. pe de o parte pentru că şi Constituţiile pot fi subiect de interpretări diferite dar şi pentru că. rolul principal în formularea politicilor revine Comisiei. de modul în care funcţionarii administraţiei centrale îşi folosesc puterea în cadrul ministerului respectiv. este imposibil să ai certitudini totale în privinţa rezultatelor aşteptate. pe de altă parte. La nivelul UE. 5. obstacole legate de calitatea actorilor implicaţi. un preşedinte francez conservator va avea o altă abordare decât un social-democrat suedez sau un socialist danez. de valorile lor personale. De regulă. să asigure respectarea Tratatelor. Aşa de pildă. a presiunilor externe sau a dezbaterilor din cadrul Consiliului de Miniştri şi Parlamentului European. de viziunea lui strategică ca şi de capacitatea acestuia de a-şi impune punctul de vedere în diferite situaţii. propunerile venite din partea Comisiei suferă modificări ca urmare a intervenţiilor făcute prin intermediul grupurilor de lobby. Comisia a fost descrisă ca fiind încă în faza „adolescenţei birocratice”. chiar pornind de la premisa că decidenţii sunt cuprinşi de cele mai bune intenţii. de pildă. politicile având adesea rezultate neanticipate. dar şi de valorile sociale şi ideologice pe care le împărtăşeşte respectivul decident. Alegerea celei mai bune alternative va fi influenţată de existenţa concepţiilor personale. calitatea procesului de guvernare este în mod decisiv influenţată de calitatea actorilor implicaţi. În cadrul UE. în sensul că relaţiile ei cu grupurile de interes sunt încă fluide iar ea tinde să fie mult mai deschisă input-urilor decât birocraţiile naţionale. şi asta nu numai datorită valorilor ideologice diferite dar şi datorită nevoilor diferite ale alegătorilor din ţările lor. şi faptul că „spiritul” acestora se regăseşte în reglementări şi politicile adoptate. obstacole legate de impredictibilitatea rezultatelor anticipate. Chiar şi apelând la cele mai sofisticate analize şi cercetări. . a guvernelor naţionale. a soluţiilor la diferitele probleme.

De regulă. dar şi pe recunoaşterea publică. datorită unor evenimente obiective (alegerile directe pentru PE). acţiunile . care exprimă diferenţa dintre ceea ce ar dori să facă instituţiile comunitare şi ceea ce cetăţenii şi guvernele statelor membre permit acestora să facă. pe măsura trecerii timpului. Decalajul este încă mare. politicile trebuie să se bazeze pe un suport legal. oricât de genial ar fi concepute. într-un sistem politic democratic.4.2 Implementarea Politicile. Elementele respective transformă acest moment în cel mai dificil din întreg ciclul politic. bazat pe respectarea regulilor de drept.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. rămân simple vorbe dacă nu sunt implementate corespunzător şi apoi aplicate şi respectate ca atare. • 3. Cu alte cuvinte. cu o guvernare realizată pe baza unor seturi de reguli reciproc acceptate şi faţă de care toţi cetăţenii sunt în mod egal subiecţi. acest lucru înseamnă nu numai legi şi reglementări noi sau instrucţiuni pentru funcţionarii publici care le vor aplica. există puţine semne de întrebare în ceea ce priveşte autoritatea guvernului de a face sau de a implementa politici. Legitimitatea Uniunii creşte pe măsură ce cetăţenii UE învaţă să trăiască cu efectele integrării. evoluţia procesului integrării a fost jalonată de dezbateri privind autoritatea instituţiilor comunitare. tot mai palpabilă. ca urmare a posibilităţii de exercitate a votului. implementarea reprezintă un proces de interacţiune între momentul stabilirii obiectivelor şi cel al adoptării măsurilor corespunzătoare de transpunere în practică a acestora. dar şi informarea cetăţenilor afectaţi de noile politici. iar UE devine tot mai reală. În cadrul UE. Pentru că este însă iluzoriu să presupui că. odată ce un guvern a luat o decizie. pe fondul temerilor exprimate privind pierderea suveranităţii naţionale. dar se remarcă tendinţa de reducere treptată a acestuia. Un alt handicap semnificativ al UE este cel al „deficitului democratic” precum şi cel al „decalajului de autoritate”. ea va fi şi automat transpusă şi respectată exact aşa cum a fost concepută (politicile pot fi reinterpretate şi redefinite chiar şi în stadiul de implementare).4. dar şi a unor percepţii subiective: • PE este în acest moment singura instituţie europeană direct responsabilă în faţa cetăţenilor.1 Legitimarea Pentru a putea deveni funcţionabile. Politici comune ale UE 3. Cu certitudine.

care are şi rolul de a rezolva disputele apărute între statele membre. deoarece procesul integrării europene s-a bazat de la bun început pe cooperarea voluntară dintre statele membre). de la caz la caz. interese contradictorii în rândul aparatului administrativ însărcinat cu punerea în aplicare a politicii respective. în fapt. Parlament şi statele membre. Responsabilitatea supravegherii implementării revine Comisiei. În cazul UE. agenţii publice). deşi acest lucru reflectă în fapt rezultatul unei interacţiuni complexe dintre Consiliu. lipsa suportului public. într-o oarecare măsură. În momentul implementării pot interveni diferiţi factori care să împiedice reuşita acestei faze. populaţie. Comisie. lipsa unor obiective realiste şi realizabile. implementarea depinde de numeroşi alţi factori pe care UE îi poate controla în mod diferit. modul în care cooperează subiecţii unei politici (guvern. modul în care se poate impune autoritatea UE (aceasta nu are puteri directe în domeniul respectării politicilor. probleme structurale neanticipate sau efecte colaterale. să se bazeze. Cu toate acestea. şi pe rapoartele realizate de statele membre sau de diferite grupuri de interes implicate în procesul de implementare. Pentru a uşura procesul de implementare au fost create agenţii specializate. Resursele şi personalul limitat de care dispune Comisia îi impun acesteia ca. deşi. rolul hotărâtor revine Curţii de Justiţie. implementarea revine statelor membre (respectiv. Consiliul de Miniştri reprezintă autoritatea finală în procesul decizional. la care se adaugă Curtea de Justiţie (care oferă interpretările necesare reglementărilor comunitare). precum Banca Central Europeană sau Europolul.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene în sensul respectării deciziilor luate sunt şi ele extrem de importante pentru reuşita întregului proces. redefinirea priorităţilor ca rezultat al unor noi condiţii sau a unor noi informaţii. precum: • • • • • • • • lipsa fondurilor necesare transpunerii. interpretări contradictorii. În asigurarea faptului că legile sunt uniform interpretate şi aplicate. . precum: • • • eficienţa instituţiilor responsabile cu implementarea. lipsa unui acord politic între partidele aflate la guvernare sau între guvernanţi şi sindicate / patronate. administraţiilor din aceste ţări).

decizia fiind adoptată de către Consiliu. generator al „metodei comunitare”. fapt reflectat şi de modificările suferite în timp de tratate. direct şi indirect. ale grupurilor de interes sau ale consultanţilor independenţi. 1999 . Politici comune ale UE 3. a doua privind extinderea puterii acordate Parlamentului European 47 . Bomberg Elisabeth (1999): Decision – Making in the European Union. Evaluarea devine extrem de utilă în cazul în care se porneşte de la premisa că rezultatele politicilor pot fi identificate şi măsurate (integral sau parţial). evaluările sunt realizate atât de către Comisie. în final. nu a încetat să evolueze de-a lungul anilor.4. în multe situaţii este aproape imposibil de ştiut ce acţiuni au fost realizate şi cu ce consecinţe sau dacă rezultatele au fost corect raportate. Toate procedurile care vor fi prezentate în continuare au un element comun. respectiv puterea care revine PE. şi rolul jucat de Comisie.3 Evaluarea Evaluarea reprezintă momentul final al ciclului politic. 35% reprezintă obligaţii 47 Iniţial. London. Macmillan Press. 3. sub semnul a două trăsături distincte. la care se adaugă şi rapoarte ale statelor membre. ambele evoluţii influenţând. Consiliul de Miniştri. dar şi un element distinctiv major.5 Procesul de decizie la nivelul UE Procesul decizional în UE. la începuturile procesului de integrare. Comisia supunea propunerile Consiliului. citată în: Peterson. PE putea fi „consultat”. prima privind procedurile de vot în cadrul Consiliului. Momentul devine greu de transpus în practică în cazul în care nu au fost stabilite scopuri specifice de la bun început sau dacă nu au fost realizate raportări corecte privind rezultatele politicilor. Astfel. În cazul UE.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. faptul că întreg procesul este declanşat de propunerea venită din partea Comisiei. în care se determină modul în care o lege sau o politică a fost pusă în aplicare. 48 European Commission (1998). John. În legătură cu originea propunerilor făcute de Comisie. conform datelor colectate şi prelucrate chiar de către Comisie48 . Treptat. în cazul în care era prevăzut de către tratate. Parlamentul European. astfel încât să fie făcute ajustări (pe parcurs sau la finalul perioadei) sau chiar se poate renunţa la o anumită politică în cazul în care nu se dovedeşte a fi eficientă. puterea şi influenţa PE în procesul decizional a crescut. Consiliul European.

este o instituţie care acţionează în deplină independenţă. funcţiile legislative şi bugetare. pentru fiecare din formaţiunile sale (Consiliul Afacerilor Externe. precum şi pe cele de control politic şi consultative. Curtea de Conturi asigură controlul conturilor şi buna gestiune financiară privind veniturile şi cheltuielile Uniunii. îşi exercită atribuţiile în deplină independenţă. Banca Central Europeană alături de băncile centrale naţionale. 20% reprezintă răspunsul la solicitări venite din partea altor instituţii ale UE. Comitetul Economic şi Social exercită o funcţie consultativă pe lângă PE. Consiliul Agriculturii etc. state membre sau grupuri de interes. între 25-30% sunt amendamente la legislaţia existentă. Pe scurt despre instituţiile UE Consiliul European reuneşte şefii de stat şi de guverne. Consiliul de Miniştri şi Comisie şi este format din reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale. alături de Consiliul de Miniştri. cu stabilirea unui prag minim. comisarii nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea unui guvern sau organism. BCE are personalitate juridică şi este singura abilitată să autorizeze emisiunea de euro. reprezentanţi ai societăţii civile. civice. în îndeplinirea sarcinilor lor. Consiliul de Miniştri principalul organ de decizie. Consiliul de Miniştri şi Comisie şi este format din reprezentanţi ai organizaţiilor patronale. 10% sunt generate de prevederile incluse în tratate şi numai 5-10% reprezintă iniţiative pure. formează Sistemul European al Băncilor Centrale. reprezentarea cetăţenilor europeni fiind asigurată în mod proporţional degresiv. reuneşte miniştrii statelor membre. Curtea de Justiţie (formată din Curtea Europeană de Justiţie.). Parlamentul European exercită. Tribunalul de Înaltă Instanţă şi tribunale specializate) tranşează litigiile privind dreptul comunitar şi se pronunţă asupra interpretării şi aplicării legislaţiei europene. Comitetul Regiunilor exercită o funcţie consultativă pe lângă PE. parlamentarii sunt aleşi prin vot universal direct. fie sunt răspunzători din punct de vedere politic în faţa unei adunări alese. fiind independentă în exercitarea prerogativelor sale. „spontane” ale Comisiei. Consiliul este ajutat în activitatea sa de Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER). pune în aplicare aceste decizii şi veghează la respectarea dreptului comunitar. acest reprezentat este singurul competent să reprezinte statul membru respectiv şi să-şi exercite dreptul de vot. oferă impulsurile necesare dezvoltării Uniunii şi fixează orientările politice generale. sindicale. Comisia Europeană are iniţiativa proiectelor legislative. profesionale şi culturale. care conduce politica monetară a Uniunii pentru statele care au adopatat euro. care sunt fie titulari ai unui mandat electoral în cadrul unei colectivităţi regionale sau locale.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene internaţionale. în special din domeniile socio-economice. . pentru un mandat de cinci ani.

cu excepţia puterii juridice (încredinţată Curţii de Justiţie). făcând trimitere la sistemul instituţional al UE. de balans între federal şi interguvernamental. În timp însă. 1998). privind melanjul între concepţii aparent opuse precum federalismul şi interguvernamentalismul se regăsesc şi în structura hibridă a instituţiilor UE. în funcţie de reglementările aplicate într-un domeniu anume. celelalte puteri (executivă şi legislativă) sunt partajate în cadrul aşa-numitului „triunghi instituţional” între Parlamentul European. Cu toate acestea. balansând între dreptul roman. care reflectă nivelul de competenţe ale UE. structura administraţiei bruxelleze a fost inspirată de sistemul francez (între cei şase. sau nu. deciziile se iau în mod diferit. de folosire hibridă a dreptului. după cum afirma cineva la un moment dat (G. fiecare instituţie va trebui să-şi exercite puterile „în condiţiile şi pentru scopurile pentru care a fost creată”. Franţa avea la vremea respectivă cea mai avansată structură administrativă). pe cele ale statelor membre iar interesele generale ale UE sunt reprezentate de către Comisie. Cu alte cuvinte.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. complexitatea acestui sistem face foarte dificilă identificarea unui singur decident (decision-maker) în cazul întregului sistem decizional al UE (decision making system). încă din anii ’50. care îşi depăşeşte astfel competenţele. se vor regăsi proceduri care acordă mai multă putere fie Consiliului. care îşi propune să definească şi să prevadă toate situaţiile posibile 49 PE reprezintă interesele popoarelor din Uniune. În conformitate cu Tratatele. . Michel Clamen. în cazul în care prerogativele unei instituţii sunt preluate de o alta. Scappucci. afirmă că avem de a face cu o „organizaţie de tip francez funcţionând după model englez”. este practic imposibil să identifici persoana responsabilă în cazul în care o politică este eficientă sau ineficientă. Politici comune ale UE Caracterul de originalitate al UE rezidă şi în faptul că principiul separării puterilor în stat nu se regăseşte în structura instituţională a UE. de vreme ce în esenţa sa. fiecare instituţie reprezentând anumite interese specifice 49 . Consiliul de Miniştri. fie PE. În funcţie de tipul de politică avut în vedere. de vreme ce. 50 Acest principiu nu înseamnă că instituţiile vor avea puteri egale ci numai că echilibrul conceput prin tratate trebuie respectat. Ca atare. care permit Comisiei să aibă o influenţă mai mare sau mai mică. pe măsură ce numărul de membri a crescut. Elementele de originalitate şi unicitate despre care am amintit în primul capitol. Echilibrul instituţional se reflectă în procedura aleasă în momentul în care se ia o decizie. trebuie spus că nu există o clară diviziune a muncii între instituţiile comunitare în cadrul ciclului politic. instituţia lezată poate veni în faţa CEJ pentru a cere protejarea principiului balanţei instituţionale sau al echilibrului instituţional 50 . Consiliul de Miniştri şi Comisia Europeană. care oferă CEJ jurisdicţie. aceste instituţii s-au dezvoltat într-o „ambianţă de ezitări perpetue.

4 sub pilonul PESC şi 3 sub pilonul JAI (Commission. administraţii care. tradiţii. Nugent propune clasificarea procedurilor decizionale ale UE în două mari categorii 52 : Decizii constituţionale majore şi decizii privind direcţia procesului de integrare – acest tip de decizii (acoperind aspecte precum modificarea tratatelor. să apară noi proceduri decizionale şi variaţii considerabile în cadrul procedurilor existente 51 . pp. să producă un sistem decizional tot mai complicat. Lipsa unor puncte de vedere comune privind sensul procesului de integrare au făcut ca deciziile privind procesul decizional. 52 Nuget. 80-84).. se constituie în adevărate „sub-reţele”. mult mai declarat interguvernamental decât celelalte). aderarea de noi state membre) sunt luate. obiceiuri – dar şi controlului democratic” (M. ale căror interese sunt apărate nu în cadrul Parlamentului. introduse prin AUVE. pp.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene şi dreptul anglo-saxon. Deşi. Diferendele şi controversele dintre statele membre. introdusă prin TUE sau procedurile PESC şi JAI. Majoritatea analiştilor sunt însă de acord că numărul acestor proceduri variază între 20 şi 30. pp. Acest sistem a făcut ca. în principal. principii şi etape ale UEM. în cadrul Conferinţelor Interguvernamentale (CIG). trebuie menţionat totuşi faptul că numărul lor este relativ complicat de stabilit. reflectând poziţiile diferite în ceea ce priveşte fie direcţia supranaţională. Numărul lor ridicat este generat de particularităţile procesului politic al UE. 118-120 . 20-25). sau cel puţin aprobate. în continuare. au fost relansate la mijlocul anilor ’80 (cele mai multe iniţiative au aparţinut guvernului britanic. N. N. în Encyclopedia of the European Union. Raporturile în continuă mişcare din cadrul „triunghiului instituţional”/ Comisie. considerată de unii autori ca reprezentând un „sistem în reţea” . de lipsa de consens între elitele politice vis-à-vis de direcţia şi modul de evoluţie al procesului de integrare europeană (opinii divergente apărând atât în tabăra interguvernamentalistă. introduse tot prin TUE. care se iau. vom încerca să ne oprim numai asupra celor mai importante proceduri decizionale. de 51 Putem exemplifica. Consiliu. 1995. în timp. Parlament) s-au organizat într-o structură complicată. cât şi în cea federalistă). aşa cum se întâmplă în cazul statelor federale. 1996. oferind ca exemple de noi proceduri decizionale pe cele de cooperare şi consultare. la rândul lor. respectiv: 22 sub pilonul CE. un raport al Comisiei din 1995 identificând 29 asemenea proceduri. care se bazează pe cutume. O altă trăsătură specifică este cea privind rolul activ jucat de administraţiile naţionale în pregătirea şi aplicarea deciziilor. Clamen. ci în cadrul Consiliului de Miniştri. de codecizie. 2000. Caracterul de unicitate al procesului decizional comunitar derivă şi din rolul care revine statelor membre. fie interguvernamentală.

Consiliul şi Parlamentul European (PE). ceea ce mai implică încă cel puţin doi ani. pot fi deschise următoarele categorii de proceduri legislative. se mai scurg câţiva ani (cel puţin doi ani. să consulte experţii etc. cu rare excepţii. în analiza procesului decizional comunitar vom avea în vedere atât palierul politic. Consiliul şi PE solicită Comisiei să facă o propunere. În continuare. Ulterior. respectiv consultarea. şi asta deoarece procedura implică (cu diferenţe specifice de la o procedură la alta) una sau mai multe dezbateri în Consiliu (frecvent precedate de reuniuni tehnice pregătite de COREPER).5. adesea mult mai mult). în care să realizeze studii prealabile. desfăşurarea acestor întâlniri este pregătită de Consiliul de Miniştri în strânsă colaborare cu Comisia. dar şi a numărului ridicat de actori instituţionali implicaţi. Pe de altă parte. Aşa de pildă. şi ţin. de rolul care revine PE în fiecare din ele (de la dreptul de a fi consultat. Politici comune ale UE Consiliul European. 3. responsabilitatea principală revine statelor membre. Comisia fiind singura care are dreptul formal de iniţiativă. una sau mai multe consultări în Parlament. o importanţă semnificativă prezentând însă şi reţeaua formată din grupurile de interes. cu unanimitate şi sunt decizii politice care implică acţiuni corespunzătoare din partea Comisiei şi Consiliului pentru a produce efecte legale. . Comisia are nevoie de cel puţin un an. cooperarea. în cadrul procedurii de consultare la dreptul de veto. care urmează să o transpună în dreptul naţional. codecizia şi avizul conform. în CES sau în Comitetul Regiunilor şi abia apoi votul final. Odată ce o directivă este publicată. în cadrul procedurii de codecizie sau aviz). în principal. diferenţele sunt majore. Deciziile Consiliului European se iau. formalizată prin publicarea în Jurnalul Oficial al UE. în cazul fiecăreia. Procesul decizional comunitar pare a fi şi chiar este unul extrem de laborios. între momentul prezentării unui proiect în faţa Consiliului şi adoptarea sa definitivă. În funcţie de modul în care este implicat PE în procesul de decizie. Cele patru categorii au o trăsătură comună care rezidă în faptul că. cât şi pe cel administrativ. Decizii legislative – există patru principale proceduri legislative. pentru a elabora un prim proiect al unei propuneri. de vreme ce ea asociază la exerciţiul puterii instituţii precum Comisia. urmare a complexităţii procedurilor.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism.1 Reţeaua politică Reţeaua politică este mult mai vizibilă. Deoarece ei se întâlnesc numai câteva zile pe an.

ceea ce demonstrează rolul important care-i revine 53 Prezenţa PE în acest ciclu decizional este menită să asigure respectarea principiului democratic al participării instituţiei care reprezintă cetăţenii UE la procesul legislativ. cea de cooperare impune o a doua lectură. cu majoritate simplă. Comisia va modifica propunerea făcută iniţial. începe cu propunerea făcută de către Comisie.1. Opinia PE nu este obligatorie din punct de vedere juridic dar.2 Procedura de cooperare A fost instituită prin AUE. Ca orice procedură.5. PE are posibilitatea de a propune amendamente sau de a respinge poziţia Consiliului. În final. cea mai mare parte a domeniilor care făceau subiectul ei fiind incluse sub procedura de codecizie. opinie care trebuie luată în considerare de către Consiliu atunci când îşi elaborează „poziţia comună”. Proiectul Comisiei este transmis apoi PE. în funcţie de problema în discuţie. deşi ulterior Tratatele de la Amsterdam şi Nisa îi vor reduce semnificaţia în mod covârşitor. În cazul în care ţine cont de observaţii. iar Consiliu poate decide prin VMC (cu excepţia situaţiilor în care este în dispută cu instituţia Comisiei sau cu PE). odată cu votul cu majoritate calificată. ţinând cont sau nu de observaţiile făcute de PE. majoritate calificată sau unanimitate. spre avizare. . fără de care anumite acte pot deveni nule 53 . Procedura a fost extinsă prin Tratatul de la Maastricht. Spre deosebire de procedura de consultare. Consiliul este cel care va lua decizia finală. La a doua lectură. acestea pot fi amendate în lumina opiniilor PE).1 Procedura de consultare Aceasta a fost procedura utilizată iniţial şi care încă se mai foloseşte în unele domenii. în conformitate cu jurisprudenţa CEJ reprezintă o procedură în mod esenţial necesară. Consiliul se va pronunţa. Consiliul se va pronunţa în unanimitate atunci când doreşte să amendeze propunerile Comisiei (la rândul lor. După o primă lectură.5. PE îşi face cunoscută „opinia” asupra propunerii făcute de către Comisie. pe fondul măsurilor menite să permită crearea Pieţei Unice.1.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene 3. puterea de care dispune PE sporeşte. Comisia Propunere PE Aviz consultativ Comisia Propunere modificată Consiliul Decizie finală 3.

Comisia Propunere PE Aviz + amendă la prima lectură Consiliu Poziţia comună la prima lectură PE Aprobare. procedura era foarte complexă. ea fiind ulterior. Consiliul are ultimul cuvânt.5. Procedura poate fi considerată o etapă tranzitorie între procedura de consultare şi cea de codecizie.1. a fost instituită abia prin Tratatul de la Maastricht în 1993.3 Procedura de codecizie Deşi a fost solicitată cu mult timp în urmă de către Parlament 54 . mediul. . decât sub forma avizului conform. reţelele de transport trans-europene etc. prin Tratatul de la Amsterdam şi apoi Nisa. poate adopta actul respectiv chiar şi în această ipoteză. Rolul Comisiei este şi el sporit în această procedură. amendament la a doua lectură Consiliul Decizia la a doua lectură Comisia Propunere modificată 3. este oarecum similară bicameralismului din procedurile naţionale. simplificată 55 . Şansele Comisiei de a vedea acceptată propunerea modificată cresc dacă ea are în vedere şi amendamentele propuse de PE. Astfel.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Prin urmare. pentru câteva domenii importante precum cercetarea. Politici comune ale UE în elaborarea legislaţiei comunitare. deoarece ea poate veni cu o nouă propunere înainte de cea de a doua lectură realizată de Consiliu. care făcea necesar acordul PE anterior încheierii de acorduri de aderare sau asociere. Într-o primă variantă. în cazul în care Consiliul doreşte să respingă propunerea modificată. cunoscut şi sub numele de Proiectul Spinelli. el are nevoie de unanimitate. Prin Tratatul de la Nisa această procedură a fost instituită ca procedura de drept comun în toate situaţiile în care Consiliul decide cu majoritate calificată. 54 A figurat în proiectul Tratatului Uniunii Europene. deşi respingerea nu are un caracter definitiv de vreme ce Consiliul. Acest lucru înseamnă că. în unanimitate. respingere. şi în cazul acestei proceduri. fără a mai fi inclusă ca atare în Actul Unic. 55 Această procedură aplicabilă anumitor domenii. adoptat de către Parlamentul European în 14 februarie 1984. PE are puterea de a respinge un act comunitar (cu majoritatea membrilor săi).

în conformitate cu proiectul comun. Ulterior. ceea ce transformă votul PE într-un drept de veto. Consiliul poate totuşi.5. actul respectiv nu mai poate fi adoptat. Tratatul de la Amsterdam a transferat două din ele către procedura de codecizie. preşedintele Consiliului de comun acord cu preşedintele PE convoacă un „comitet de conciliere”. fiind ulterior extinsă prin Tratatul de la Maastricht la şase noi domenii. pentru a permite Parlamentului aprobarea tratatelor de aderare sau de asociere. . în cazul în care Consiliul nu aprobă toate amendamentele votate de PE. Dacă respectivul comitet nu poate propune un proiect comun. ceea ce finalizează procedura decizională în mod favorabil. în absenţa aprobării uneia din cele două instituţii. dacă într-un interval de şase săptămâni de la convocarea sa. are puterea să se opună prin veto adoptării acesteia. care reuneşte membri ai Consiliului sau reprezentanţi ai lor. respectiv pentru anumite probleme constituţionale şi politice sensibile sau pentru anumite categorii de acorduri interinstituţionale. comitetul aprobă un nou proiect comun. acţionând cu majoritatea membrilor. ca şi membri ai PE. Comisia este şi ea prezentă la lucrările acestui comitet cu scopul de a apropia punctele de vedere divergente. A fost instituită prin Actul Unic. la rândul său şi Consiliul le aprobă.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene Tratatul de la Amsterdam a suprimat cea de a doua lectură a Consiliului şi a plasat Parlamentul pe o poziţie de egalitate cu acesta. procesul se poate încheia aici. sau PE respinge prin majoritatea membrilor săi „poziţia comună” şi textul nu mai poate fi adoptat. Astfel. pe care dacă. fie PE adoptă cu majoritate anumite modificări. odată ce o propunere a Comisiei a fost examinată o primă dată de către Consiliu şi Parlament: • sau Parlamentul aprobă „poziţia comună” a Consiliului.4 Procedura avizului conform Este folosită numai pentru o gamă limitată de domenii legislative.1. cu unanimitate. PE şi Consiliul dispun fiecare de un termen de şase săptămâni pentru a aproba actul respectiv. • • 3. să adopte propunerea dar PE. Procedura este în continuare obligatorie pentru adoptarea de sancţiuni în cazul unei violări grave şi persistente a drepturilor fundamentale de către unul din statele membre.

promovată prin intermediul Strategiei Lisabona 56 .1.5 Coordonarea politicilor – Metoda deschisă de coordonare Această tehnică a fost folosită încă din anii de început ai procesului de integrare de către Comisie.5. reuşind ca astfel să convingă statele membre să acorde Uniunii puteri legislative oficiale. În domeniul financiar. ca o modalitate de realizare a unei cooperări şi coordonări flexibile. Obiectivul este nu de a stabili un cadru unic comun. în majoritatea cazurilor. 56 Strategia Lisabona a fost lansată în anul 2000. rolul UE este de a compara experienţe naţionale. Dacă avizul este acordat. 3. în cadrul Consiliului European de la Lisabona . De exemplu. într-o atmosferă de brainstorming. de regulă. locale şi sectoriale. în domeniul politicii de ocupare a forţei de muncă. care poate agrea poziţia respectivă. Politici comune ale UE Conform acestei proceduri. Aplicată de circa 20 de ori în zece ani. care vor promova ideile şi tehnicile. În cadrul Consiliului sunt convocate grupări de lucru la nivel înalt. ci de a împărtăşi aceleaşi experienţe şi de a promova răspândirea practicilor optime. De pildă. cu majoritatea nominală a celor prezenţi. dar nu întotdeauna. Consiliul adoptă propunerea. Acest tip de abordare reprezintă substanţa aşa-numitei „metode deschise de coordonare” (open method of coordination). nu de negociere. Comisia a promovat consultaţii între statele membre în probleme de mediu. Consiliul adoptă o poziţie cu unanimitate de voturi.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. prin care s-a instituit procedura de concertare. mai poate fi amintită declaraţia comună a Consiliului şi Comisiei. nu a tuturor membrilor. în anii ’70. ea nu a fost întotdeauna încununată de succes. În cadrul Parlamentului European se poartă un dialog organizat cu diferitele comisii specializate care pot susţine o anumită abordare. Poziţia Consiliului este avizată de PE. Ea a deschis însă calea procedurii de conciliere stabilită prin tratatul de la Maastricht şi acordurilor interinstituţionale între cele trei instituţii. Acest tip de abordare se bazează pe următoarele caracteristici: • • • Comisia apare în calitate de creator de reţele de experţi „independenţi”. ca urmare a unei propuneri făcute de Comisie. adoptată la 4 martie 1975. PE nu are forţa de a propune amendamente în cadrul acestei proceduri.

5. de-a lungul procesului decizional. Pe de altă parte. în principal. J. miniştrii naţionali care formează Consiliul de Miniştri. contactele dintre aceştia menţinându-se şi ulterior. nu au un sediu permanent la Bruxelles. Comisia organizează. pentru a-şi testa validitatea propunerilor. la cel de pregătire a deciziilor şi la cel de punere în aplicare a acestora. 2. această a doua reţea este considerată în unele medii. reprezentanţi ai grupurilor socio-profesionale şi/sau consultanţi independenţi. care. întâlniri între experţi în domeniul care va face obiectul viitoarei propuneri. ceea ce a impus crearea unei logistici care să compenseze activitatea sporadică a acestora. ca reprezentând o „Eurocraţie” ocultă şi iresponsabilă. care oferă experţi. fiecare Comisar având propria sa responsabilitate într-un anumit domeniu. din trei elemente: 1. Quermonne (2002) constată că rolul acestei reţele poate fi urmărit la două niveluri. aceşti experţi putând fi funcţionari naţionali.2.2 Reţeaua administrativă Comisia nu are numai sarcina de a impulsiona luarea deciziilor. precum şi delegaţii ale grupurilor socio-profesionale. COREPER-ul. 3. paralel cu reţeaua politică şi în deplină sincronizare cu aceasta. L. Aceste reuniuni permit Comisiei să-şi completeze informaţiile din domenii extrem de specializate şi să menţină contactul cu viaţa reală. Un asemenea punct de vedere trebuie însă nuanţat. dincolo de activitatea propriu-zisă de lobby. administraţiile naţionale ale statelor membre. e-mail . În plus. Ca atare. ea dispune de o administraţie compusă din servicii şi agenţii. de vreme ce principalii actori ai reţelei ajung la Bruxelles prin intermediul administraţiei naţionale şi a grupărilor socio-profesionale. telex. „frecvenţa acestor reuniuni are ca scop întărirea legăturilor dintre funcţionarii naţionali şi comunitari.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene 3. dar şi de a asigura transpunerea în practică a acestora şi de a coordona modul în care sunt aplicate politicile comune. În acest scop. serviciile propriu-zise ale Comisiei. la Bruxelles.5. prin telefon. funcţionează o reţea administrativă compusă. Scăpând de sub controlul democratic al PE şi al parlamentelor naţionale. ca şi Secretariatul general al Consiliului. 3. participă şi la procesul de consultări organizat de Comisie şi Consiliu.1 Nivelul de pregătire a deciziilor În acest stadiu.

în special cei din interiorul PE şi a parlamentelor naţionale. Quermonne. Lequessne să constate că „e de înţeles de ce anumiţi responsabili politici. care le aprobă la începutul unei şedinţe. Lequessne. Ele se constituie încă într-o sursă importantă de expertiză pentru COREPER. reunindu-se în cadrul COREPER. în special. se reuneşte o dată pe săptămână şi pregăteşte. Numărul lor a crescut permanent. COREPER 2 – reuneşte chiar reprezentanţii permanenţi. Quermonne. . Poziţia sa este una strategică. de dosarele tehnice. Acestei prime sub-reţele i se adaugă cea formată din grupele de lucru reunite în cadrul Consiliului. Numai 20-25% din probleme. reuniunile Consiliului „Afacerilor Generale”. de regulă fără discuţii. sub influenţa criticilor aduse aşa-numitei „comitologii”. în J. fac obiectul deliberărilor în cadrul Consiliului. denunţă periodic deficitul democratic specific acestui proces decizional” (C. p. • Dosarele care necesită un acord în cadrul COREPER. cele înscrise la punctul B al ordinii de zi. Acest parcurs i-a permis lui C. 2002. Fiecare Reprezentanţă Permanentă este condusă de un ambasador şi este formată din reprezentanţi ai Ministerului Afacerilor Externe şi ai principalelor ministere tehnice. Reprezentanţii permanenţi ai statelor membre intervin în ultima fază a acestui proces de pregătire a deciziilor. L. faţă de 10 în 1958 (Sidjanski Dusan.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. 1993. În ultimul timp se încearcă o reducere a activităţii acestora. 1989. şi care reprezintă circa 70-75% din cazuri. astfel încât în 1997 ajunseseră la 307. p. Ea păstrează legătura permanentă cu guvernul său şi ia în calcul toate avantajele şi dezavantajele care derivă dintr-o propunere a Comisiei. fie sub formă de grupuri ad-hoc. fie cu titlu permanent. Politici comune ale UE sau chiar prin detaşarea temporară a funcţionarilor naţionali la Bruxelles” (J. în cadrul a două reuniuni hebdomadare. sunt înscrise la punctul A al ordinii de zi a Consiliului. 51). în amonte de Consiliul de Miniştri. COREPER-ul îşi exercită misiunea în cadrul a două formaţiuni: • COREPER 1 – reuneşte reprezentanţii permanenţi adjuncţi şi se ocupă. 2002). 80). L.

3. Art. formalizată prin Tratatul de la Maastricht. respectiv: 1. ca veritabil corp de inspecţie. la 13 iulie 1987. ea nu dispune decât de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF). 10 al AU. trece în revistă competenţele Comisiei în acest domeniu. au fost create anumite agenţii comunitare care preiau o parte din atribuţiile Comunităţii în domeniu. În aplicarea acestei dispoziţii. 2.5. formate din funcţionari naţionali. atunci când li se solicită acest lucru. Comisie şi PE. comitete consultative. Consiliul a adoptat o decizie intitulată „Comitologie”. Observatorul european al drogurilor.2 Nivelul de transpunere a deciziilor Conform tratatelor. Desigur. cu sediul la Copenhaga. respectiv Agenţia europeană de mediu.Teorii versus mecanisme decizionale la nivelul Uniunii Europene 3. Fundaţia europeană pentru formare.2. comitete de reglementare. comitete de gestiune. În schimb. concentrată pe existenţa unei „administraţii centrale” grupată pe direcţii generale. chemate să ofere un aviz consultativ în legătură cu măsurile anticipate de Comisie. competenţe privind punerea în aplicare a acestora” (Art. în Irlanda. la Lisabona. „Consiliul conferă Comisiei. care se pot pronunţa prin VMC). modificată la 28 iunie 1999. Puterile Comisiei sunt mai puternice în cadrul procedurii vizând comitele consultative (comitetele consultative nu au din punct de vedere formal forţa să împiedice Comisia să acţioneze aşa cum ea doreşte) şi mai reduse în cazul procedurii de reglementare (situaţie în care acţiunile Comisiei necesită sprijin din partea acestor comitete. este lipsită de aşa-numitele „servicii externe”. 202 al TCE). deşi există o Curte de Conturi. Agenţia europeană . cu sediul la Torino. de la Bruxelles. pe care şi le exercită prin intermediul a trei tipuri de comitete interguvernamentale. care. 3.6 Punerea în aplicare a politicilor comune Structura Comisiei. Oficiul de inspecţie veterinară. Comitetele amintite mai sus se pot pronunţa şi asupra dezacordurilor care se înregistrează adesea între Consiliu. în actele pe care le adoptă. precum cele stabilite în cadrul Consiliului European din 29 octombrie 1993.

cu sediul în Spania. respectiv Autoritatea alimentară europeană. Rolul de „servicii externe ale Comunităţii” revine însă administraţiilor publice din statele membre. precum şi a unor noi agenţii orientate către domeniul securităţii maritime sau al căilor aeriene. La rândul său. Politici comune ale UE de evaluare a medicamentelor.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. . care au sarcina să implementeze politicile comune. Consiliul european de la Nisa a mai luat act de crearea unei noi agenţii. la Londra sau Oficiul de armonizare pentru piaţa internă şi Agenţia pentru protecţia muncii.

legea randamentelor descrescătoare a pământului implică faptul că o creştere a populaţiei va duce în cele din urmă la scăderea producţiei pe locuitor şi. vom trece în revistă cele mai semnificative explicaţii oferite la întrebarea „care sunt determinanţii creşterii economice?” pornind de la abordarea oferită de Raportul privind Competitivitatea Globală (The Global Competitiveness Report 2003-2004. cele mai strălucite minţi din domeniul economic au căutat să explice ce anume determină şi susţine creşterea economică a unei ţări. World Economic Forum. a ritmului de creştere economică). creşterea libertăţilor populaţiei. Economiştii secolului al XIX-lea. precum Thomas Maltus sau David Ricardo. respectiv. în ciuda faptului că în ultimele două secole. Chapter 1): • • În secolul al XVIII-lea. profituri mai mari. În continuare. acces sporit la educaţie. . a democraţiei etc. mai multe locuri de muncă. reducerea discriminării femeilor. considerau că resursele naturale impun o limită superioară capacităţii de creştere a unei economii (de exemplu. Pentru ţările bogate o rată pozitivă înseamnă salarii mai mari.1 Despre competitivitate sau determinanţii creşterii economice Puţine lucruri sunt mai importante pentru bunăstarea unei ţări ca ritmul de creştere al economiei. (Global Competitiveness Report 2003-2004) Determinanţii creşterii rămân încă unul din misterele de nepătruns ale ştiinţei economice. Pentru ţările sărace înseamnă nu numai mai puţini oameni săraci dar şi reducerea mortalităţii infantile. o speranţă de viaţă la naştere mai ridicată. mai multe oportunităţi pentru afaceri. asistenţă medicală mai bună. Adam Smith considera că specializarea şi diviziunea muncii reprezintă motorul creşterii.Capitolul IV Agenda Lisabona sau despre competitivitate şi nu numai 4.

În această perioadă de timp.. Această concepţie a stat atât la baza planurilor cincinale care au guvernat economia URSS şi a fostelor state socialiste. dar şi a ajutoarelor oferite de către diferitele instituţii internaţionale. au reprezentat factori care explică creşterea economică. precum Banca Mondială. 1 În Global Competitiveness Report. Atunci când economiile realizate de cetăţenii ţării nu erau suficiente pentru a finanţa investiţiile necesare asigurării creşterii economice. Ţările confruntate în ultimii ani cu eşecuri au constatat tot mai clar faptul că nu există soluţii magice pentru creşterea economică. competitivitatea reprezintă în acest moment conceptul care pare a răspunde cel mai bine preocupărilor manifestate de toate statele lumii în direcţia asigurării unor ritmuri superioare de creştere economică. instituţii solide.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. economiştii au considerat că vectorul creşterii economice îl reprezintă investiţiile în capitalul fizic şi în infrastructură. Colapsul URSS şi eşecul multor alte ţări în curs de dezvoltare în asigurarea creşterii economice. nu întâmplător. ţările în curs de dezvoltare au fost sfătuite să investească în creşterea capitalului uman şi deşi ele au acţionat în această direcţie. we learn new things every year as new development experiences teach us new lesson and as new deta become available” . În fapt. Educaţia şi pregătirea continuă (sau investiţiile în „capitalul uman” aşa cum îl numesc economiştii moderni) au devenit centru de interes în ultimele decade ale secolului al XX-lea. stabilitate macro-economică. ci „ce anume determină progresul tehnologic?” S-au oferit foarte multe tipuri de răspuns: deschiderea pieţelor. (2003) se recunoaşte cu multă onestitate că „in fact. calitatea guvernării. în ciuda ajutorului oferit de Banca Mondială. Politici comune ale UE • • • Pe parcursul secolului al XX-lea. diferenţa trebuia finanţată de Banca Mondială (aşa-numitul „finnacing gap”). Ca atare. De aceea. au demonstrat faptul că investiţiile în capital fizic nu erau suficiente pentru asigurarea bunăstării şi faptul că trebuiau căutate şi alte mecanisme ale creşterii. Ideea de bază a fost faptul că rata de creştere a unei ţări depinde de ponderea PIB orientată către investiţii. lipsa corupţiei etc. respectarea legislaţiei. întrebarea care se ridică acum este nu „ce determină creşterea economică”. Progresul tehnologic (indiferent dacă acesta este creat de ţara respectivă sau este copiat şi preluat ca atare) a devenit determinantul central al creşterii economice. creşterea economică a întârziat să apară. în fiecare an apar noi informaţii şi noi experienţe care completează teoriile anterioare 1 .

Indicele include informaţii despre calitatea instituţiilor. moment în care capacitatea de a realiza produse şi servicii inovatoare la limita tehnologiei globale. etapa economiei bazate pe inovare. în 2003 indicele a luat în calcul 102 ţări). Acest lucru înseamnă nu numai politici fiscale şi monetare stabile. politicilor. Fără acţiunile şi rezultatele concrete obţinute la acest nivel. şi. toţi aceşti factori fiind meniţi să susţină şi să menţină sănătatea unei economii. devine sursa dominantă a avantajului competitiv. Ca atare. Din păcate. fie microeconomic: • Forumul Economic Mondial (World Economic Forum) realizează anual un indice numit Growth Competitiveness Index – Indicele competitivităţii macroeconomice (ICM) 2 . juridic şi social stabil. un sistem juridic eficient şi de încredere. etapa economiei bazate pe investiţii . fundamentele competitivităţii sunt dependente. de gradul de dezvoltare / sofisticare al companiilor şi de calitatea mediului microeconomic. structurilor care susţin procesul creşterii în diferite ţări (de pildă. utilizând cele mai avansate metode. până a atinge nivelul dezvoltării competitive. ceea ce la nivel microeconomic înseamnă competiţie. fără a contribui efectiv la apariţia acesteia. care consideră că orice economie. un set stabil de instituţii democratice. cum ar fi forţa de muncă ieftină şi accesul la resursele naturale reprezintă sursele dominante ale avantajului competitiv.Politici ale UE Caracterul organic şi în acelaşi timp sistemic. la nivel macroeconomic se va traduce prin „creştere”. înţeles în mod eronat. dar şi îmbunătăţirea condiţiilor sociale. conceptul de competitivitate este fie insuficient înţeles. acest lucru realizându-se la nivel microeconomic. în fine. În concluzie. Ceea ce trebuie însă subliniat este că întrunirea tuturor acestor premize reprezintă numai condiţii favorizante pentru crearea de bogăţie. Porter (1999). de cele mai multe ori. al procesului de creştere economică este foarte bine surprins de M. respectiv: etapa economiei bazate pe factori . gradul de competitivitate al unei ţări poate fi măsurat fie la nivel macroeconomic. în cele din urmă.în care factorii de producţie primari. fie. juridice sau sociale care susţin succesul unei economii. trebuie să parcurgă succesiv trei etape. Cu alte cuvinte. nu vor fi valorificate efectele pozitive oferite de existenţa stabilităţii macroeconomice şi/sau a unui sistem politic. Cele mai multe dezbateri se concentrează asupra semnificaţiei pilonului macroeconomic.în care competitivitatea este rezultatul creşterii eficienţei producţiei şi a îmbunătăţirii calităţii bunurilor sau serviciilor produse. precum şi asupra circumstanţelor politice. 2 GCI a fost creat de Jeffrey Sachs şi John McArthur şi prezentat pentru prima dată în Global Competitiveness Report 2001-2002. .

nu poate funcţiona bine dacă guvernul gestionează deficite foarte mari. De mai bine de două decenii. 3 Funcţionează ca o fundaţie non-profit suedeză. Forumul încearcă să găsească răspuns problemelor privind cauzele creşterilor economice diferite. de la Harvard University şi prezentat pentru prima dată în Global Competitiveness Report din anul 2000.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. economia nu va înregistra creşteri într-un mediul macroeconomic nefavorabil.1. esenţial pentru asigurarea creşterii pe termen mediu şi lung. . 2003): 1) Mediul macroeconomic 2) Calitatea instituţiilor publice 3) Tehnologia 1) Mediul macroeconomic Evident. a fost dezvoltat de Michael Porter. pornind de la anchete realizate în peste 100 de ţări. sistemul bancar. este extrem de importantă. 4. de la o ţară la alta. În plus. Sachs şi McArthur „cei trei piloni” ai creşterii economice (Global Competitiveness Report. dar nu şi suficientă pentru explicarea creşterii economice. Forumul pune la dispoziţia liderilor lumii un forum de comunicare în domeniul problemelor globale. Politici comune ale UE • Al doilea indice. Apare evident faptul că distorsiunile mediului macroeconomic pot influenţa perspectivele creşterii şi că firmele nu pot acţiona eficient într-un mediu în care inflaţia are valori foarte mari (de regulă. numite de J. În concluzie. intitulat Business Competitiveness Index (BCI) – Indicele competitivităţii mediului de afaceri (ICA). ca factor cauzal. cu sediul la Geneva şi care are ca obiectiv îmbunătăţirea parametrilor specifici conjuncturii economiei mondiale. stabilitatea macroeconomică. Forumul Economic Mondial (World Economic Forum) reprezintă o organizaţie internaţională independentă 3 . ca rezultat al unor finanţe publice scăpate de sub control). Indicele competitivităţii macroeconomice (ICM) ICM este construit pornind de la ideea că procesul creşterii economice este susţinut de trei importante mecanisme. Rapoartele anuale privind competitivitatea naţiunilor încearcă să ofere un astfel de răspuns.1 Cei trei piloni ai creşterii economice sau abordarea macroeconomică.

Ca atare. Astfel. mai ieftine şi de o calitate sporită. Aşa de pildă. în vreme ce. la televizoare sau produse modificate genetic). noile produse sunt. Astfel. „instituţiile puternice sunt necesare pentru asigurarea dezvoltării tehnologice. O asemenea observaţie îndreptăţeşte aserţiunea conform căreia progresul tehnologic constituie esenţa creşterii economice. firmele acţionează pe o piaţă în care există şi funcţionează instituţii create şi menţinute de guvern. Tocmai pentru 4 De menţionat faptul că un domeniu extrem de incitant al cercetării economice actuale este cel care caută să cuantifice rolul jucat de instituţiile publice în asigurarea creşterii economice pe termen lung. îmbunătăţirile tehnologice pot fi realizate fie prin inovare. factorul determinant va fi cel tehnologic. într-o ţară bogată se poate observa că cele mai multe dintre bunurile de pe piaţă nu existau acum câţiva ani (de la calculatoare. o economie nu poate creşte decât dacă sunt realizate progrese tehnologice. lapte etc. p. este extrem de important ca dreptul de proprietate să fie garantat de sistemul juridic existent. tehnologia sofisticată reprezintă baza stabilităţii macroeconomice. Pentru economiile aflate în apropierea „frontierei tehnologice”. calitatea instituţiilor şi asigurarea stabilităţii macroeconomice devin esenţiale şi hotărâtoare pentru valorificarea factorului tehnologic.Politici ale UE 2) Instituţiile publice Deşi într-o economie de piaţă. creşterea economică poate fi generată de factori diferiţi. 3) Tehnologia Evident cei trei piloni nu sunt independenţi. orez. fiecare factor fiind în directă legătură cu creşterea economică” (Sachs şi McArthur. în funcţie de ţară şi de nivelul de dezvoltare atins de aceasta. Diferenţa dintre o ţară bogată şi una săracă nu este legată de cantitatea bunurilor consumate (mai multă carne. 39). pentru ţările aflate la distanţă de această frontieră. Una din cele mai importante lecţii ale teoriilor neoclasice privind creşterea economică este faptul că.). ci în continuă interacţiune. în vreme ce. Trebuie de asemenea subliniat faptul că impactul fiecărui factor este diferit. În plus. fie prin copiere sau adaptare. pentru o ţară dezvoltată. bogăţia este creată în principal de sectorul privat. . în care instituţiile şi mediul macroeconomic sunt relativ stabile. în funcţie de nivelul de dezvoltare atins de ţara respectivă. pe termen lung. ci de calitatea şi dinamismul lor. de vreme ce firmele nu pot acţiona eficient într-un mediu în care contractele nu se pot realiza sau în care regulile de drept nu sunt aplicate corect. unde există corupţie etc 4 . de regulă. unica modalitate de îmbunătăţire a tehnologiei o reprezintă inovarea. Ca atare. pentru o ţară în care mediul economic este ineficient.

2 Competitivitatea din perspectivă microeconomică. Iip = Indicele instituţiilor publice. Indicele competitivităţii mediului de afaceri (ICA) Forumul Economic Mondial a realizat şi un clasament al statelor lumii în funcţie de competitivitatea mediului de afaceri.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. p. Imm = Indicele mediului macroeconomic Analiza clasamentului statelor lumii în funcţie de ICM (conform Global Competitiveness Report pe 2004). • Distincţia între economii inovatoare şi economii non-inovatoare este pur analitică şi nu-şi propune să se transforme „într-o judecată de valoare” (Sachs şi McArthur. în care procesul de adoptare a tehnologiilor primeşte un punctaj pozitiv în cazul ţărilor „noninovatoare” şi unul nul în cazul celor „inovatoare”. • Pentru ţările incluse în grupul ţărilor non-inovatoare: ICC = 1/3 It + 1/3 Iip + 1/3 Imm. în calculul indicelui competitivităţii macroeconomice (ICM) statele analizate sunt departajate în două categorii. Politici comune ale UE a surprinde această realitate. folosindu-se drept criteriu „numărul de patente înregistrate pe locuitor şi pe an” (limita a fost fixată la 15 patente la 1 milion de locuitori): • Ţările care au înregistrat valori superioare acestui indicator au fost incluse în grupul de bază (principal) al inovatorilor („core innovators”). demonstrează că. compus din ţări care depind de tehnologia adusă din afară. a fost construit un „subindice al transferului tehnologic”. 4.1. pentru a treia oară în ultimii patru ani.4). compus din state aflate în apropierea frontierei tehnologice. încercând să identifice factorii determinanţi în obţinerea unei productivităţi ridicate. ţară care înregistrează un scor foarte ridicat în ceea ce priveşte calitatea instituţiilor publice (vezi Anexa 4. Pentru aceasta a pornit de la axioma conform căreia avuţia unei ţări este creată la nivel microeconomic. Pentru a semnala diferenţa de abordare. Ţările care înregistrează valori inferioare ale acestui indicator au fost incluse în grupul non-inovatorilor („non-core innovators”). Unde: It = Indicele tehnologiei. de către companiile care operează efectiv în diferite . 30). în care dezvoltarea este direct influenţată de capacitatea lor de inovare. lideră a clasamentului este Finlanda. Structura Indicelui Creşterii Competitivităţii (ICC) (propus de Sachs şi McArthur) este următoarea: • Pentru ţările incluse în grupul statelor inovatoare: ICC = ½ It + ¼ Iip + ¼ Imm.

în exporturile mondiale). ar putea. existenţa unor salarii scăzute sau a unei monede subevaluate. companiile care operează în ţara respectivă sunt competitive. . Sursa: Global Competitiveness Report 2003-2004 Competitivitatea este direct dependentă de nivelul productivităţii muncii companiilor. ştiut fiind că o creştere a productivităţii se va reflecta şi în creşterea cantităţii şi calităţii bunurilor produse şi deci. • Ca atare. Cu alte cuvinte. de vreme ce numai o productivitate ridicată permite susţinea unor salarii mai mari. pentru a înţelege acest concept punctul de plecare ar trebuie să-l reprezinte factorii care contribuie la creşterea prosperităţii naţiunii. competitivitatea reală este direct dependentă de valorile înregistrate de productivitate (W) şi nu de export. că fiecare naţiune îşi poate îmbunătăţi performanţele dacă acţionează în sensul creşterii productivităţii. în mod mediat. pornind de la faptul că standardul de viaţă al unui popor este direct dependent de productivitatea înregistrată de acea economie (productivitatea măsoară valoarea bunurilor şi serviciilor produse prin consumul unei unităţi de resurse umane. la rândul ei. Abordarea competitivităţii prin prisma productivităţii permite înţelegerea faptului că economia mondială nu reprezintă un joc cu sumă nulă. Ca atare. pe termen mediu sau lung. fără a contribui însă. care face apel la intuiţie. O economie poate fi competitivă dacă şi numai dacă. toate acestea ducând şi la un nivel de trai mai ridicat. respectiv cu ponderea în schimburile comerciale internaţionale (îndeosebi. să ducă la creşterea exporturilor. Această abordare a competitivităţii poate justifica intervenţiile în favoarea unei naţiuni prin intermediul aşa-numitelor „politici industriale”. defineşte competitivitatea ca fiind sinonimă cu locul ocupat de o ţară pe piaţa mondială. a unei eficienţe ridicate a capitalului. obiectivul imediat al oricărei economii ar trebui să-l reprezinte creşterea productivităţii şi nu a exporturilor. şi în creşterea exporturilor. cât şi de eficienţa cu care acestea pot fi realizate. provocarea actualei perioade 5 Productivitatea depinde atât de valoarea producţiei de bunuri şi servicii (măsurată prin nivelul preţurilor). un câştig pentru o alta. indiferent dacă avem în vedere firme locale sau filialele unor companii străine. creşterea nivelului de trai al populaţiei. conceptul nu este totuşi foarte bine înţeles. pe termen scurt. de vreme ce.Politici ale UE domenii. naturale sau de capital) 5 . În ciuda frecventei utilizări a termenului de „competitivitate”. Aşa de pildă. O asemenea definiţie transformă însă competitivitatea într-un joc cu sumă nulă. în fapt. • Cea mai uzitată definiţie. productivitatea unei ţări. pierderea unei pieţe pentru o ţară ar reprezenta. Înţelegerea intuitivă a conceptului ascunde însă unele capcane. la susţinerea obiectivului final al oricărei intervenţii economice. productivitatea companiilor influenţând. a unei monede puternice.

Productivitatea înregistrată la nivelul unei ţării este. institute de cercetare avansate.2. îmbunătăţirea infrastructurii.1. respectiv: 1. Cei doi factori se intercondiţionează.) . etc.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. tehnologice. 3). precum existenţa unor instituţii politice.1 Palierul macroeconomic al competitivităţii Evident. în paralel. dependente de calitatea produselor realizate şi a proceselor tehnologice utilizate. juridice şi sociale stabile şi a unor politici macroeconomice sănătoase. gradul de dezvoltare al concurenţei. p. respectiv de abilitatea firmelor de a produce de o manieră eficientă bunuri şi servicii de calitate. determinată de productivitatea firmelor. mediul de afaceri în care evoluează strategiile şi rivalităţile dintre firme (influenţat de politicile economice. o concurenţă ridicată etc. naţionale sau străine. cel puţin doi factori explică fundamentele macroeconomice ale productivităţii. administrative etc. în cele din urmă. 4. Mediul de afaceri intern poate fi înţeles ca rezultat al interacţiunii între următorii patru factori cunoscuţi sub numele de „diamantul lui Porter”: • • calitatea input-urilor (resurse umane. prosperitatea unei naţiuni depinde atât de factori macroeconomici. naturale. gradul de sofisticare fiind direct dependent de calitatea mediului autohton al afacerilor. gradul de sofisticare specific firmelor autohtone şi străine care concurează pe piaţa internă. 2. Conform Global Competitiveness Report (2003. nivelul capitalului. care funcţionează pe teritoriul acesteia. Trecerea către modalităţi tot mai sofisticate de concurenţă depinde de modificarea. Politici comune ale UE reprezentând-o tocmai rapiditatea cu care sunt create condiţii pentru rapida şi susţinuta creştere a productivităţii la scară globală. calitatea mediului microeconomic în care acţionează firmele respective. a mediului microeconomic al afacerilor. Strategiile tot mai sofisticate necesită forţă de muncă superior calificată. Firmele dintr-o anumită ţară trebuie să-şi îmbunătăţească modul de a acţiona competitiv astfel încât să permită atingerea performanţelor economice. dar şi de performanţele înregistrate la nivel microeconomic.). Companiile naţionale vor trebui să treacă de la avantajele comparative (costuri reduse ale resurselor naturale şi umane) la avantaje competitive. gradul de dezvoltare al infrastructurii fizice.

Sectorul privat în sine. generate de politicile guvernamentale. a cercetării. un rol important în dezvoltarea economică trebuie să-l joace şi celelalte instituţii naţionale şi locale. Guvernul poate modela condiţiile factoriale. acţiuni de promovare etc. achiziţiile guvernamentale sau gradul de deschidere al pieţei. Un efort concertat în vederea îmbunătăţirii mediului de afaceri este necesar la toate nivelurile guvernamentale. furnizorii de infrastructură. să joace un rol important şi în modelarea acestuia. de exemplu. . Gradul de sofisticare al cererii autohtone derivă în parte din standardele tehnice. dar să şi îmbunătăţească întreg mediul competiţional. De menţionat faptul că. se regăsesc în toate cele patru faţete ale diamantului. Firmele private pot acţiona atât în sensul susţinerii financiare a sistemului de educaţie primare.Politici ale UE • • calitatea/gradul de sofisticare al cererii autohtone. nu reprezintă numai un beneficiar. de asemenea. de asemenea. dar şi al definirii de noi standarde reglementări care să fie nu numai în beneficiul lor. întărită prin coordonarea politicilor între statele vecine. Guvernul joacă un rol inevitabil în dezvoltarea economică. un consumator al mediului de afaceri. dar trebuie să devină mult mai conectate de economie şi mai bine legate de sectorul privat. de genul uniunilor sindicale. prezenţa unor industrii conexe şi înrudite. dar trebuie. prin intervenţii decisive pe piaţa forţei de muncă. prin organizarea de cursuri de formare. Organismele colective. Rolul guvernului rămâne extrem de important în îmbunătăţirea mediului de afaceri la nivel naţional şi local. pentru creşterea gradului de ocupare sau în direcţia îmbunătăţirii infrastructurii. realizarea de studii de piaţă. legislaţia de protecţie a consumatorului. Pe lângă Guvern. precum universităţile. Asemenea instituţii trebuie nu numai să-şi dezvolte şi îmbunătăţească propriile capabilităţi. camerelor de comerţ joacă şi ele un rol important în îmbunătăţirea infrastructurii. şcolile. influenţe similare. diferitele organizaţii non-guvernamentale. toţi aceşti actori care putând contribui împreună la îmbunătăţirea mediului de afaceri la nivel microeconomic. Productivitatea naţională poate fi. pentru că deciziile luate la acest nivel pot afecta de o manieră decisivă calitatea mediului de afaceri.

În stadiul „economiei bazate pe factorii de producţie” (Factor-Driven Economy). în care calitatea mediului de afaceri la nivel naţional ajunge să susţină şi să încurajeze existenţa unei modalităţi tot mai sofisticate şi eficiente de a concura / a acţiona între firmele care îşi desfăşoară activitatea pe această piaţă. intensitatea competiţiei în plan local Factorii de intrare (input) Eficienţa. calitatea şi gradul de specializare: Condiţiile cererii Gradul de sofisticare presiunile din partea al cererii autohtone şi cumpărătorilor locali de a îmbunătăţi produsele şi serviciile Resurse umane Resurse de capital Infrastructură fizică Infrastructura administrativă Infrastructura informaţională Infrastructura ştiinţifică şi tehnologică Resurse naturale Industrii înrudite şi conexe Disponibilitatea şi calitatea furnizorilor locali şi a industriilor înrudite şi nivelul de dezvoltare al clusterelor 4. 2003). economia bazată pe investiţii şi economia bazată pe inovare (M.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism.3 Stadii în dezvoltarea competitivă Dezvoltarea economică de succes reprezintă un proces de îmbunătăţiri succesive. economia bazată pe factori. ea progresează în ceea ce priveşte avantajul competitiv şi modul de acţiune. condiţiile factoriale primare. Porter. Porter. Urmând modelul propus de M. Trebuie însă observat că statele aflate în faze de dezvoltare diferite se confruntă cu probleme diferite. Global Competitiveness Report.1. Politici comune ale UE Mediul de afaceri la nivel microeconomic Contextul în care se desfăşoară strategiile firmelor şi concurenţa Contextul modelează măsura în care o firmă face investiţii. Stadiile dezvoltării economice Economia bazată pe factorii de producţie Economia bazată pe inovaţie Economia bazată pe investiţii Pe măsură ce o naţiune evoluează din punct de vedere economic. precum costul scăzut al muncii . respectiv. în procesul de creştere a competitivităţii economice pot fi identificate trei etape. categoriile de strategii utilizate.

procesul de inovare presupune o serie de activităţi ştiinţifice. producerea eficientă a produselor şi serviciilor standard devine sursa dominantă a avantajului competitiv. Pentru „economiile bazate pe inovare” (Innovation-Driven Economy). în cea mai mare parte. din afară. Firma produce bunuri cu un grad redus de complexitate. organizaţionale. devine sursa avantajului competitiv. de cele mai multe ori proiectate într-o altă ţară. (precum unele state ale UE sau Japonia). productivitatea a fost mai accelerată în unele ţări. şi substanţial încetinită în altele. sau dacă a fost utilizată în cazul unui proces de producţie – în cazul inovării de proces. dar îşi dezvoltă şi capacitatea de a o îmbunătăţi. Investiţii importante într-o infrastructură eficientă. tot mai sofisticate. în acest stadiu. Conform definiţiei OCDE. ritmul de creştere al PIB/locuitor în ţările OCDE a încetat să mai urmeze un trend convergent şi asta deoarece. Procesul complet de inovare presupune crearea „noului”. Produsele şi serviciile realizate devin tot mai competitive. (cel mai elocvent exemplu fiind oferit de SUA). în ultima decadă. mult mai avansată. la tendinţele înregistrate de preţurile mărfurilor şi ale cursurilor de schimb. Rolul acestor naţiuni în lanţul valorii este mult mai extins. „inovaţiile tehnologice cuprind atât produsele şi procesele noi. investiţiile străine directe (ISD) sau imitaţii. Tehnologia avansată se regăseşte în importuri. De aceea. concentrată pe producţie şi servicii pentru export. folosind cele mai avansate metode tehnologice. dar tehnologia şi designul vin încă. acces la finanţare. Pe fondul sau ca urmare a acestor evoluţii. O inovaţie se consideră implementată dacă a fost introdusă pe piaţă – în cazul inovării de produs. naţiunile nu doar asimilează tehnologia din afară. Conform analizelor OCDE (OCDE. facilităţi acordate investiţiilor. s-au ivit semnele aşa-numitei „noi economii”. concentrându-se în general asupra producerii de bunuri intensive în muncă şi în resurse extrase.Politici ale UE sau al resurselor naturale reprezintă principala sursă a avantajului competitiv şi a exporturilor. fie indirect. Ele joacă un rol limitat în „lanţul valorii” (value chain). companiile concurează prin preţuri şi nu au acces direct la consumatori. fie direct. reprezintă factori care permit îmbunătăţirea afacerilor. dar şi implementarea acestuia. prin transfer de cunoaştere. precum şi a şocurilor cererii în diferite sectoare. 2003). O asemenea economie este extrem de vulnerabilă la ciclurile economiei mondiale. abilitatea de a produce bunuri şi servicii noi. În cazul „economiei bazate pe investiţii” (Investment-Driven Economy). o administraţie cu un comportament prietenos în ceea ce priveşte afacerile. financiare şi comerciale specifice”. Cu toate acestea. tehnologice. indusă de explozia noilor tehnologii. rămâne în continuare vulnerabilă în faţa crizelor financiare şi externe. cât şi modificările tehnologice semnificative ale acestora. În acest stadiu. Un asemenea tip de economie. .

3. În acelaşi timp. Această trecere reprezintă un proces lent. A vedea dezvoltarea economică drept un proces secvenţial. Mai mult. precum Taiwan sau Singapore. în cadrul cărora firmele se vor adapta la noi tipuri de strategii. Clusterele reprezintă grupuri de firme interdependente. 6 În Asia.. priorităţile investiţionale vor fi modificate. dispuse într-un spaţiu concentrat din punct de vedere geografic şi caracterizate atât prin existenţa unor trăsături comune cât şi complementare. Firmele din cadrul unui cluster au un acces mult mai facil şi mai eficient la furnizarea unor servicii specializate. accesul facil la input-urile necesare etc. pregătită corespunzător etc. În interiorul clusterelor pot fi mult mai uşor percepute oportunităţile de investire şi pot fi mult mai uşor găsite resursele umane. Prezenţa în zonă a lucrătorilor calificaţi. trecerea spre stadiul economiei bazate pe inovaţie va trebui să se sprijine tot mai mult pe sectorul privat. Politici comune ale UE Clusterele Mediul naţional al afacerilor este tot mai mult caracterizat de prezenţa clusterelor. Acest tip de analiză face lumină şi explică. reprezintă un pas important în etapizarea oricărei politici economice. stimulează şi susţin apariţia de noi întreprinzători şi de noi firme. în acelaşi spaţiu geografic permite o mai mare eficienţă şi flexibilitate decât s-ar atinge în cazul unei integrări pe verticală sau în cazul unor relaţii cu furnizorii dispuşi în alte zone geografice. la forţă de muncă specializată. ceea ce duce în continuare la extinderea clusterului (cerc virtuos al dependenţelor). cauzele tranziţiilor dificile către noile stadii de dezvoltare 6 . Prezenţa unui volum semnificativ de utilaje. economii de succes aflate în stadiul de „economii bazate pe investiţii”. permit creşterea productivităţii firmelor / industriilor dispuse în spaţiul respectiv. Ca atare. în cazul unor state diferite. Deşi politica guvernamentală poate genera efecte relativ rapide în cazul stadiului bazat pe investiţii. de furnizori de bunuri şi servicii. decât firmele dispuse în spaţii izolate. . permit creşterea capacităţii de inovare şi a productivităţii. de îmbunătăţire a facilităţilor şi de creştere a concurenţei. de asta dată. sfidarea pentru cele două ţări este. Clusterele pot stimula creşterea competitivităţii deoarece: 1. tehnologie. materiale şi/sau financiare necesare. precum şi de instituţii conexe.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. cunoştinţe etc. iar noile instituţii vor fi create. face ca prezenţa barierelor la intrare să nu mai reprezinte o problemă pentru acest spaţiu. intervenţii guvernamentale s-au dovedit ineficiente în susţinerea unor niveluri ridicate de prosperitate. infrastructură investiţională puternică. de a trece la stadiul economiei bazate pe inovaţie şi la dezvoltarea clusterelor. nivelurile relativ ridicate ale salariilor şi ale costurilor autohtone le-au făcut mai vulnerabile în faţa competiţiei venite din partea produselor mult mai ieftine din China. diseminarea informaţiilor se face mult mai eficient decât în cazul unor firme aflate în spaţii geografice îndepărtate. de construire a unor capabilităţi microeconomice interdependendente. de exemplu. 2. care se sprijineau pe forţa multinaţionalelor.

1 Modelul actual al guvernării economice în UE Guvernarea poate fi definită drept un proces prin intermediul căruia instituţiile şi societatea civilă îşi exercită puterea.2. Îngrijorările privind modul de administrare al UE. făcând apel la politici şi decizii care privesc atât dezvoltarea economică şi socială.2 Agenda Lisabona şi imperativul creşterii competitivităţii Modul în care sunt gestionate politicile comune ale UE reprezintă. Guvernarea economică a UE a devenit un subiect predilect în ultimii 15 ani. reforma instituţională. căile de îmbunătăţire a performanţelor economice sau de control al deficitelor instituţionale şi de management şi asta după ce. În plus. pe întărirea rolului jucat de Consiliu în luarea de decizii privind reglementarea Pieţei Unice. 4. de vreme ce deficienţele instituţionale şi administrative împiedică înregistrarea de performanţe economice. accentul fusese pus pe setul de măsuri şi de politici care urmau să facă Uniunea mai eficientă şi mai robustă şi. cât şi viaţa publică. au stat în centrul dezbaterilor purtate în cadrul Convenţiei privind viitorul Europei. Deoarece extinderea va duce la creşterea eterogenităţii Uniunii se pune problema dacă un sistem uniform de reguli şi proceduri mai poate fi aplicat în cazul unei realităţi tot mai diverse. autoritatea şi influenţa. unul din cele mai dezbătute subiecte. în ultimii ani. respectiv: 1. . dezbaterile privind guvernarea au evoluat şi au pus în evidenţă cel puţin patru trăsături semnificative privind acest proces. performanţele economice modeste înregistrate de UE în ultimele decade . acţiunile în sensul sporirii eficienţei guvernării devin cu atât mai importante în contextul extinderii. în general. în perioada anterioară creării UEM. Tot mai evident este faptul că îmbunătăţirea guvernării economice este esenţială pentru creşterea performanţelor economice europene. Începând cu anii ’80. frecvent fiind organizate dezbateri sau elaborate analize privind modul de gestionare al politicilor comune.care pot sugera faptul că Uniunea şi statele membre şi-au pierdut capacitatea de a ataca în mod sistematic diferitele domenii de interes comun şi pot conduce la concluzia că modalitatea de abordare a spaţiului economic european poate fi parţial eronată. din punctul de vedere al implementării.Politici ale UE 4.

deşi mult discutat. Acest tip de acţiune este specific atât domeniilor în care UE are competenţe exclusive. tendinţa de adâncire a integrării . 4. rămâne totuşi mai degrabă ambiguu (în ciuda trimiterilor din Tratate la principiul subsidiarităţii). Angajamentul – pentru anumite politici. 2003): 1. au existat şi există în continuare discuţii privind abordarea cea mai potrivită în ceea ce priveşte euro şi coerenţa Pactului de Stabilitate şi Creştere. reperele (benchmarking). precum Banca Central Europeană. pentru care statele membre păstrează responsabilitatea finală. Statele membre s-au dovedit a fi rezervate în delegarea automată a autorităţii şi puterii către Comunitate. Coordonarea – anumite domenii ale politicii macroeconomice. deşi se pot realiza şi la nivelul altor organisme europene. Delegarea – anumite politici sunt complet delegate la nivelul Uniunii (din punct de vedere al deciziei şi aplicării). altele decât cele gândite iniţial. preferând modalităţi decizionale paralele. Aspectul delimitării competenţelor. pe măsură ce procesul integrării s-a adâncit. 3. în cazul politicii monetare. ca. precum şi cele care fac legătura între politica . politica monetară. şi care a intensificat dezbaterile privind delimitarea puterilor / competenţelor între UE şi statele membre (sau entităţile sub-naţionale). politica în domeniul concurenţei şi. există însă obligaţia unor angajamente obligatorii. Acest lucru a condus la discuţii frecvente privind eficienţa şi compatibilitatea reciprocă dintre aceste metode. cât şi celor al competenţelor divizate. Tratatul Constituţional este cel care vine cu clarificări importante în acest domeniu (vezi capitolul III). dar şi microeconomice. comune. ceea ce există în prezent în cadrul UE reprezintă un amestec de aranjamente diferite privind gestionarea politicilor UE. Politici comune ale UE 2. 2. ambiţiile statelor membre au crescut. putem aminti politica comercială (integral în cazul mărfurilor şi parţial în cazul serviciilor).Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism.evidentă tot mai mult începând cu anii ’80. precum coordonarea sau introducerea de instrumente noi. Conform Raportului Sapir (2003). de exemplu. modul de aplicare al politicii face subiectul supravegherii UE şi poate fi subiect de sancţiune în cazul în care nu sunt respectate obligaţiile asumate. În acest caz. cel puţin patru abordări importante putând fi aduse în discuţie (A. Ca exemplu. Ca exemplu putem aminti politica în domeniul ajutoarelor de stat. Sapir. impunând apelul la noi metode de conducere. 3. ceva mai recent. Modul de delegare diferă în funcţie de tipul de politică: cel mai adesea delegarea este la nivelul Comisiei Europene. odată cu Piaţa Unică.

104 al TCE (privind procedura deficitelor excesive). de reformă structurală. Autonomia – Multe politici continuă să fie decise şi implementate autonom. care trebuie să respecte: i. care pot influenţa decisiv deciziile politice. în cadrul statelor membre. cu excepţia dialogului politic. al cărei obiectiv principal îl reprezintă menţinerea stabilităţii preţurilor. Aşa de pildă. indicatori. ii. în acest caz nu mai există obligativitatea aplicării.1 pune în evidenţă cele patru categorii competenţe. o procedură specifică privind supravegherea politicilor economice – priveşte probleme economice de interes comun şi este realizată de către ECOFIN. fără a exista prea multe restricţii. definită şi pusă în aplicare de Banca Central Europeană. fără implicarea UE. a protecţiei sociale etc. . concepută şi gestionată la nivelul statelor membre. o politică fiscală descentralizată. se sprijină pe trei piloni: o politică monetară unică pentru statele din zona euro. Exemple: aspecte de politică macroeconomică care nu cad sub jurisdicţia Art. cât şi macroeconomic. pornind de la Orientările generale de politică economică ale statelor membre. manifestate atât la nivel micro. dar există proceduri de supraveghere multilaterală. dar fac obiectul unui proces de coordonare (de regulă. 4. cadrul coordonării politicilor macro-economice conform Tratatului de la Nisa. Procedura deficitelor excesive – privind interzicerea deficitelor mai mari de 3% din PIB. aşa-numitele procese „soft”). Tabelul 4. Ca exemplu: politica fiscală. în vigoare în acest moment. politicile privind ocuparea forţei de muncă etc. Pactul de Stabilitate şi Creştere – privind realizarea echilibrelor bugetare pe termen mediu. dialog.Politici ale UE socială şi cea economică. Spre deosebire de „angajamente”. sunt în mare măsură decise şi implementate la nivelul statelor membre. politica în domeniul educaţiei.

ca natură (apel în faţa Curţii de Justiţie sau sancţiuni financiare) şi intensitate. Art.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. 99) Această clasificare reprezintă evident o simplificare voită. modul de luare a deciziilor şi de aplicare a acestora variază într-o foarte mare măsură. • . la care statele membre trebuie să se conformeze şi a mecanismelor de supraveghere multilaterală (acesta este rolul Orientărilor generale ale politicilor economice OGPE. politica comercială este decisă de Consiliu şi implementată de Comisie (Consiliul este decidentul. 2003 Delegarea Macro Politica monetară (zona euro) Politica fiscala (zona euro) – Art. menită să uşureze înţelegerea conceptului ca atare. Politici comune ale UE Reprezentarea schematică a regimurilor de guvernare în cadrul UE Tabelul 4. Coordonarea. decise prin vot cu majoritate calificată (reglementările specifice pieţei interne). Comisia agentul). de asemenea. a unor reglementări generale. Astfel. 104 Politica fiscală (Art. Procedurile care implică obligativitatea respectării angajamentelor variază. comune. în vreme ce politica în domeniul concurenţei este decisă şi implementată de Comisie fără implicarea Consiliului (deşi şi aici trebuie să amintim existenţa unei reţele de autorităţi naţionale). la rândul ei. Chiar şi pentru politicile delegate. poate îmbrăca diferite forme: • a unor ghiduri foarte clare.1 Micro PAC Comerţ (mărfuri) Competiţie (cea mai mare parte) Reglementări privind piaţa produselor Dezvoltare regională (unele elemente) Cercetare şi dezvoltare (UE) Angajamente TVA Ajutoare de stat Controlul emisiilor de gaze Coordonare Piaţa muncii Supraveghere financiară Piaţa serviciilor şi utilităţilor Dezvoltare regională Autonomie Impozite directe Cheltuieli publice naţionale Educaţie Bunăstare Cercetare – Dezvoltare (nivel naţional) Sursa: Sapir Report. 91 al TCE).

Instrumentele prin care politicile Uniunii sunt implementate sunt de asemenea numeroase şi de natură diferită. 5. statele membre cad de acord asupra unor abordări similare. în special în cazul Orientărilor Generale ale Politicilor Economice şi a Strategiei Lisabona. de vreme ce există atâtea forme intermediare de cooperare. ci şi o afirmaţie mult îndepărtată de realitate.Politici ale UE • • a unui dialog permanent. care implică transferul de experienţă şi/sau bune practici dinspre ţările care au obţinut bune performanţe. standarde. Stimulente fiscale – prevăzute de Bugetul UE fie pentru PDR. introdusă în 2000 prin Agenda Lisabona). care acţionează fie în direcţia dezvoltării bazei unui regim colectiv. 7. fie pentru diferite programe colective. aparatul birocratic al Uniunii sprijinindu-se temeinic pe cel al statelor membre în aplicarea deciziilor. sarcini agreate – într-o serie de situaţii. Reglementări europene imperative – vizează moneda unică (suportul juridic îl reprezintă articolele din Tratate şi deciziile Consiliului). În ceea ce priveşte implementarea politicilor comune. a unor evaluări şi informări reciproce (aşa-numita „metodă deschisă de coordonare”. Sancţiuni – nerespectarea reglementărilor comune poate atrage după sine aplicarea de sancţiuni – aplicate în cazul politicii ajutoarelor de stat şi a Pactului de stabilitate şi creştere. 9. precum cele din domeniul cercetării şi dezvoltării. 3. Mandate colective de negociere – utilizate în cazul politicii comerciale. Indicatori. . Ca atare. la cele neobligatorii. Aliniere „voluntară” şi transfer politic – unele forme de convergenţă iau forma unor „modele” de politici. a unor metodologii şi obiective comune în raportarea şi evaluarea performanţelor. 4. Legislaţia europeană – acest instrument a fost folosit extensiv în cazul Pieţei Interne şi pentru a crea cadrul general al măsurilor care se aplică la nivelul UE. cel practicat în interiorul Eurogrupului). fie chiar ca un instrument în sine. informal la nivel înalt (de exemplu. 6. a spune că UE trebuie să aleagă între „metoda comunitară” şi cea „interguvernamentală” reprezentă nu numai o simplificare periculoasă. 8. 2. de genul recomandărilor sau la proceduri privind cooperarea şi dialogul: 1. de la reglementări generale imperative (regulamentele). Decizii – vizează diferite situaţii specifice unei anume ţări sau domeniu (în special în cazul politicii în domeniul concurenţei). Reţele – UE depinde într-o oarecare măsură şi de existenţa unor reţele de guvernare. ea se bazează pe cooperarea dintre autorităţile statelor membre şi cele ale UE.

în acest caz.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. • Instrumentele utilizate în cazul implementării politicilor sectoriale.2 Decizii 2551 184 2309 58 80 2738 2245 493 773 188 58 527 1474 1216 258 Integrare micro Piaţa comună Competiţie şi legislaţia întreprinderilor Impozitare UEM Politici sectoriale Agricultură Alte politici sectoriale Educaţie. protecţie socială Plan internaţional Comerţ internaţional Alte relaţii internaţionale Sursa: Adaptare după Alesina et al (2002). instrument care oferă un oarecare spaţiu de manevră pentru adaptarea la realităţile naţionale specifice fiecărui stat membru. • Există foarte puţină legislaţie comună în domeniul inovării. instrumentul de bază îl reprezintă directivele. precum e cazul oricărui Guvern. pe domenii. cultură Cetăţeni. mediu. în Sapir Report (2003) . • Legislaţia referitoare la UEM se limitează. în cazul pieţei interne. Acte legislative ale UE. care reprezintă şi principalele domenii de competenţă ale UE. politică socială Mediu Educaţie. educaţiei şi cercetării. Politici comune ale UE O examinare cantitativă a legislaţiei şi deciziilor luate în diferite cazuri individuale (inclusiv cele ale CEJ) oferă următoarea imagine: • Din punct de vedere cantitativ. ci şi de a le implementa. • Rolul UE în implementarea politicii în domeniul concurenţei şi a politicii comerciale comune. cercetare. în principal. politica agricolă comună şi politica comercială comună. uniforme la nivelul UE (regulamente sau decizii în situaţii specifice) în vreme ce. pentru controlul fuziunilor sau cazurile de anti-dumping). adoptate la începutul anilor 2000 (număr de acte individuale adoptate) Regulamente 134 48 73 13 45 3915 3733 182 336 66 13 257 1790 1568 222 Directive 1004 890 38 76 1 650 484 166 447 193 76 178 21 20 1 Tabelul 4. la stabilirea cadrului general al politicilor macroeconomice şi la introducerea monedei unice. rezidă aparent în numărul mare de decizii individuale (de exemplu. domenii prioritare pentru Strategia Lisabona. rolul UE nu este numai de a stabili nişte reguli. cea mai mare parte a activităţii legislative a UE se concentrează în trei domenii: piaţa internă. a politicii în domeniul concurenţei şi a politicii comerciale comune sunt. în principal.

4 Imaginea oferită de tabelul de mai sus poate sugera existenţa confuziei şi tensiunii la nivelul UE. Politica monetară în zona euro Controlul fuziunilor Piaţa Internă Politica de coeziune Ajutoare de stat Pactul de Stabilitate şi Creştere Piaţa muncii Reglementator Competenţe comune Creator de reguli Creator de politici Supraveghetor Facilitator Sursa: Sapir Report. posibil prin facilităţi Exemple Piaţa Internă PAC.Politici ale UE O altă modalitate de evaluare a importanţei politicilor UE poate fi oferită şi de analiza structurii cheltuielilor bugetare. confuzia este creată de complexitatea sistemului UE. .3 Competente Competenţele UE Rolul UE Creator de reguli/reglementări Creator de politici Metoda de guvernare Delegarea puterilor legislative la nivelul UE Delegarea puterilor executive către o instituţie europeană Delegarea puterilor judecătoreşti sau de reglementare către o instituţie europeană Delegarea parţială a puterilor legislative către UE (prin directive. metode şi roluri ale guvernării – prezentare schematică Tabel 4. Tabelul. entităţile sub-naţionale şi agenţii privaţi. de politici. Cu toate acestea. PCC. Bugetului UE Respectarea angajamentelor.4. 80. precum şi metodele de guvernare specifice. dacă avem în vedere ponderea în buget. ea acţionează atât în calitate de creator de reguli/reglementări. de supraveghetor dar şi de facilitator. prin apel eventual la sancţiuni Coordonarea politicilor naţionale. Astfel. decalaj generat de caracterul politic al UE. în vreme ce cheltuielile alocate cercetării-dezvoltării nu reprezintă decât circa 4% din total cheltuieli. tabelul 6. p. Pe de o parte. Competenţele UE. Pe de altă parte. nici informaţiile cantitative. cu efecte directe asupra eficienţei procesului decizional. cele bugetare). cadre legale) Delegarea parţială a funcţiilor bugetare. Astfel. nici cele legislative nu pot releva diversitatea de roluri care revin Uniunii. tensiunea apare datorită decalajului dintre obiective (menţionate în Tratate) şi mijloace (de pildă.3 prezintă principalele domenii de competenţe ale UE. de diversitatea rolurilor jucate de Uniune în raport cu statele membre. cheltuielile generate de politica agricolă comună şi politica de dezvoltare regională sunt dominante.

o o o Alocarea optimă a responsabilităţilor rămâne încă o problemă dificil de gestionat de vreme ce riscul inerţiei este extrem de ridicat. UE numără 25 de ţări.2. Politici comune ale UE În categoria factorilor care pot explica ineficienţa anumitor măsuri de guvernare decise la nivelul UE se pot include: o alocarea ineficientă a unor politici între UE şi statele membre în ceea ce priveşte obiectivele de atins (pe fondul unei centralizări sau descentralizări necorespunzătoare). ci şi provocărilor de mâine. 4. În acelaşi timp. nu trebuie uitat faptul că regiile şi instituţiile răspund gândirii politice din perioada în care au fost concepute (aşa cum demonstrează. să fie găsit un mod optim de a construi politici astfel încât ele să poată răspunde cât mai bine nu numai problemelor de astăzi. fie din lipsa unor instrumente potrivite.4) include câteva informaţii menite să descrie locul pe care-l ocupă în prezent UE în plan global. trebuie acţionat astfel încât să fie nu doar înlocuite paradigmele unei perioade trecute cu paradigme actuale ci. derivând din faptul că instituţiile şi reglementările comunitare menţionate în Tratate nu pot fi modificate decât prin unanimitate. fie a unor strategii sau instrumente politice nepotrivite. are o populaţie de circa 450 milioane locuitori şi participă cu circa un sfert la PIB mondial. incapacitatea statelor membre de a atinge obiectivele stabilite din cauza neîmplinirilor transferate dinspre o altă politică. chiar şi amendamentele aduse legislaţiei secundare cer tot atât de mult consens şi capital politic cât ar necesita o reformă constituţională într-un stat unitar. Pentru a nu cădea în aceeaşi capcană. În cazul nivelurilor intermediare (angajamentul sau coordonarea). . urmare fie a unor scopuri insuficient precizate. În plus. de pildă. mai degrabă. o politică poate fi corespunzător alocată dar designul sau aplicarea ei pot fi deficiente fie din motive instituţionale.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Tabelul următor (tabelul 4. în cazul unor alocări corespunzătoare. eşecurile pot fi generate şi de neîmplinirile din spaţiul economic naţional. politica agricola comună). eşecurile pot deriva din procedurile legate de coordonare.2 Stabilitate macroeconomică versus coeziune economică şi socială De la 1 mai 2004.

935 PIB/loc în PPC Euro 17.806 3. economia SUA a contribuit cu peste 60% la creşterea PIB mondial.994 6.015 4. . a contribuit cu mai puţin de 10%. nu există nici o îndoială asupra faptului că această perioadă a constituit un adevărat succes instituţional.371 4.118 26 20 33 30 11 14 9 15 13 38 26 13 17 Încă de la mijlocul anilor 1980.854 21. Uniunea Europeană a cunoscut un salt important în procesul integraţionist. pe ansamblu.852 5. care nu a reuşit să furnizeze creşterea economică aşteptată.4 Populaţia UE -25 milioane 452 PIB Miliarde euro 8. cu o economie doar puţin mai mică. în reducerea substanţială a ratei inflaţiei şi a deficitului bugetar – iar gradul ridicat de coeziune a fost menţinut.163 10.261 Restul lumii Total mondial 6.060 6.Politici ale UE Poziţia UE în plan mondial la nivelul anului 2000 Tabelul 4.133 Sursa: Sapir Report.683 6. în timp ce UE.310 China 520 America Latină 127 Japonia 286 SUA 1.738 30. Moldova. 7 În UE s-a înregistrat o scădere constantă a ratei medii de dezvoltare deceniu după deceniu. Această evoluţie negativă este şocantă. odată cu stabilirea unei Pieţe Unice în 1993 şi cu introducerea monedei euro în 1999. 12 Rusia. Ucraina 203 Vecinătatea 154 mediteraneană 5. Cu toate acestea. 2003. p.313 34.064 289 445 330 388 23. De exemplu. deoarece contrastează nu numai cu aşteptările Uniunii. lucrurile nu sunt la fel de simple.667 3. în perioada 1995-2001.694 Rata de dependenţă faţă de vârstnici (60+/15-59)% 34 Vecinătatea UE 339 Ţări candidate şi 124 Balcanii de Vest AELS Belarus.628 345 1. spre exemplu. Dacă stabilitatea macroeconomică a cunoscut. în timp ce PIB / locuitor s-a menţinut la un nivel egal cu 70% din cel al SUA încă din 1980.188 Restul lumii 671 Africa 2.117 1.103 3. o îmbunătăţire semnificativă – reflectată. nu acelaşi lucru se poate spune despre performanţa sistemului economic.686 2.185 24. din punct de vedere economic.315 5. ci şi cu performanţele înregistrate de aceasta în trecut şi cu recentele realizări ale SUA 7 . Judecând după progresul realizat în acest domeniu. Disparităţile dintre SUA şi UE s-au adâncit în ultimii ani.250 1.377 2.

schimbări care. Trecerea în revistă a principalelor momente în evoluţia economică a Uniunii în perioada postbelică ne poate ajuta să înţelegem mai bine problemele cărora trebuie să le facă faţă astăzi. globalizarea – care au impus noi forme de organizare a producţiei. fenomene precum: revoluţia informaţională. investiţii ridicate nu numai în cercetare şi dezvoltare. S-a simţit astfel nevoia unor firme mai puţin integrate pe verticală. Politici comune ale UE Figura 4.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. a unei mai mari mobilităţi atât în interiorul.eu.1 Diferenţa între UE –15. dar şi a unui sprijin susţinut în cazul pieţelor financiare. datele după 2004 sunt previziuni Motivul principal al acestei situaţii dezamăgitoare rezidă în modul în care economia Uniunii a reacţionat în faţa şocurilor generate de procese. în marea lor majoritate. reunificarea Germaniei. SUA şi Japonia în PIB per capita Sursa : http://europa. cât şi între firme. Cu alte cuvinte. trecerea la economia de piaţă a ţărilor din Centrul şi Estul Europei. au fost şi sunt în continuare necesare schimbări masive în organizaţiile şi instituţiile economice. sunt în plină evoluţie. a unei flexibilităţi sporite a pieţelor forţei de muncă. cât şi în educaţia superioară.int/comm/eurostat/ Nota : Datele sunt calculate la Paritatea Puterii de Cumpărare. .

Politici ale UE

4.2.3 Evoluţii caracteristice perioadei postbelice
Intervalul 1945–1975 este cunoscută sub numele de cei „treizeci de ani glorioşi”, în care Europa a cunoscut o perioadă fără precedent pentru creştere, stabilitate şi coeziune. Nu trebuie să uităm că, în vreme ce stabilitatea economică şi coeziunea socială reprezintă condiţii esenţiale pentru asigurarea creşterii, prezenţa creşterii economice este la rândul ei, crucială pentru susţinerea stabilităţii economice şi a sistemului de protecţie socială. Condiţiile economice şi sociale înregistrate în această perioadă au fost remarcabile: • • Ritmul anual de creştere a PIB la nivelul UE a fost de 4.6% (3.8% pentru PIB/locuitor); Standardul de viaţă a crescut rapid: de la un nivel al PIB/loc în UE, în 1950, reprezentând 40% din nivelul înregistrat în SUA, la peste 70% în 1973; Inflaţia (măsurată prin deflatorul consumului privat) şi rata şomajului au rămas scăzute, la 4% şi, respectiv, 2%.

Urmare a acestor condiţii, costul bunăstării sociale a fost gestionat în condiţii foarte bune. Deşi a cunoscut creşteri considerabile în timp, ponderea cheltuielilor guvernamentale în PIB era în 1970 relativ modestă, de circa 36%. Cea mai mare parte a cheltuielilor publice se orientau către: consum guvernamental (15%), transferuri (14%, incluzând 12% pentru transferuri sociale şi numai 2% pentru subvenţii) şi investiţii publice (4%). Acest triunghi magic a început să nu mai funcţioneze în anii ’70, odată cu declanşarea celor două şocuri petroliere. Din acest moment presiunea a crescut continuu, ca rezultat a trei procese profunde şi interconectate din plan socio-economic, respectiv: • • • demografice; tehnologice; globalizarea.

Începând cu 1973, după cei 30 de ani glorioşi, a urmat o perioadă de creştere încetinită şi de instabilitate macroeconomică, sistemul de protecţie socială conceput anterior fiind tot mai greu de gestionat. Perioada 1974-1985 este perioada „eurosclerozei”, când: • Ritmul anual de creştere a PIB al UE atinge cu greu 2%, iar PIB/loc 1.7%;

Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

• •

Ca urmare, procesul de convergenţă a veniturilor dintre UE şi SUA nu numai că a fost stopat ba chiar oarecum inversat; Media inflaţiei a urcat la 11%, iar rata şomajului a crescut de la mai puţin de 3% în 1974, la 10% în 1985.

Combinaţia de creştere încetinită şi şomaj ridicat, pe fondul îmbătrânirii populaţiei, a dus la creşterea cheltuielilor cu protecţia socială, cu serioase consecinţe asupra finanţelor publice. Ponderea cheltuielilor guvernamentale în PIB a crescut rapid după 1973, atingând 46% în 1980 şi 49% în 1985 (o creştere de 13 p.p. faţă de 1970). Această creştere a implicat în principal două poziţii: consumul guvernamental, care a crescut în PIB cu 4 p.p. între 1970 şi 1985, şi transferurile guvernamentale, care au crescut cu 7 p.p. (6 p.p. pentru transferuri propriu-zise şi 1 p.p. pentru subvenţii). Pe de altă parte, ponderea investiţiilor publice în PIB a scăzut cu circa 1 p.p. Creşterea spectaculoasă a cheltuielilor publice a fost finanţată parţial prin venituri publice suplimentare (care au crescut cu până la 8 p.p.) şi, parţial, prin împrumuturi (care cresc între 1970 şi 1985 cu 5 p.p). La mijlocul anilor ’80, Europa se înscrisese pe o spirală negativă: ritmul redus de creştere al PIB şi al ocupării însemna o creştere a cheltuielilor publice, ceea ce implica necesitatea unor venituri publice în creştere, care, în schimb, solicitau contribuţii sociale mai mari (între 1970 şi 1985, acestea au crescut în PIB cu circa 5 p.p.) dar şi impozite directe mai mari (o creştere de aproape 3 p.p între 1970 şi 1985). Pe fondul acestor evoluţii s-a înregistrat reducerea înclinaţiei spre investire, consecinţele directe fiind reducerea producţiei şi a gradului de ocupare. Factorii care au contribuit la înscrierea Europei pe această spirală negativă pot fi departajaţi în două categorii mari: 1. şocurile cărora sistemul economic european trebuie să le facă faţă în mod continuu, de vreme ce, după cele două şocuri petroliere (din 1973 şi 1979), Europa s-a confruntat cu un proces de îmbătrânire a populaţiei, cu o revoluţie în domeniul tehnologiei informaţionale şi cu efectele generate de globalizare, toate aceste procese punându-şi amprenta asupra creşterii cererii pentru protecţie socială. 2. sistemul de guvernare economică europeană care pare a fi, din punct de vedere politic, incapabil să se reformeze şi să stabilească un nou contract social care să permită atât o creştere mai rapidă, cât şi o menţinere a bunăstării sociale. Ca atare, problema este cum se poate ieşi din următoarea dilemă: menţinerea actualului model european social, implică un ritm mai ridicat de creştere a PIB, dar asigurarea unui ritm mai ridicat de creştere impune adaptarea, respectiv modificarea, modelului social, în funcţie de condiţiile specifice noului mediu socio-economic.

Politici ale UE

În perioada 1986–2000 Uniunea a făcut unele progrese: • • • inflaţia a fost redusă la nivelurile anterioare anului 1973, media fiind de 3.5%, iar după 1994, ea nu a mai depăşit 3%; rata şomajului a rămas ridicată, peste nivelul din 1973, media fiind de 9%; creşterea economică a fost modestă: 2.5% pentru PIB şi 2.2% pentru PIB/locuitor. Cu aceste ritmuri, PIB/locuitor din UE a rămas la nivelul de 70% din cel atins în SUA, ceea ce înseamnă că procesul de convergenţă a standardelor de viaţă, specific celor „30 de ani glorioşi”, a rămas numai de domeniul trecutului.

Ritmul redus de creştere şi rata ridicată a şomajului s-au reflectat în creşterea cererii pentru protecţie socială şi într-o continuă deteriorare a finanţelor publice. În 1993, cheltuielile guvernamentale totale la nivelul UE au atins cel mai înalt nivel, de 51 % din PIB. Deoarece şi veniturile publice au reprezentat 45% din PIB, asta înseamnă că anul 1993 a fost de asemenea anul în care împrumuturile publice au atins cel mai ridicat nivel, de 6% din PIB. Procesul de consolidare fiscală convenit la Maastricht şi lansat în 1993 a pus capăt procesului de deteriorare continuă a finanţelor publice, început cu circa 20 de ani în urmă. Până în 1999, anul în care a fost introdus euro, împrumuturile publice au reprezentat mai puţin de 1%. Această cotitură a fost consecinţa unor acţiuni combinate, de reducere a cheltuielilor guvernamentale şi de creştere a veniturilor. În 1999, cheltuielile guvernamentale totale au scăzut la 48% din PIB (cu 3 procente sub nivelul din 1993, dar cu 12 procente peste nivelul din 1970). În acelaşi timp, veniturile guvernamentale au atins cel mai înalt nivel, de 47% din PIB (cu 10 procente peste nivelul din 1970). În anul 2000, UE pare a fi reuşit să realizeze consolidarea fiscală. Pentru prima dată după 1970, consolidarea bugetară a statelor membre a atins un nivel pozitiv. De asemenea, cheltuielile guvernamentale par şi ele a fi sub control, în 2000, ponderea lor în PIB fiind de mai puţin de 46%, cel mai scăzut nivel de după 1981. În realitate însă, spirala ritmului redus de creştere şi a cheltuielilor publice ridicate a rămas intactă. Anul 2000 a fost unul excepţional, ritmul creşterii fiind de 3.5%, 1 procent peste trendul perioadei 1986-2000. În 2001 însă, ritmul a scăzut, cheltuielile publice şi împrumuturile au crescut la loc. În 2002, cheltuielile guvernamentale totale reprezentau iarăşi 48% din PIB, iar împrumuturile publice aproape 2% din PIB.

Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

4.2.4 Eficienţa modelului european
După cei treizeci de ani postbelici în care „triunghiul magic” a făcut din Europa o economie remarcabilă, începând cu 1970, odată cu cele două şocuri petroliere, acesta începe să-şi arate slăbiciunea. Presiunea din ce în ce mai crescută asupra acestuia s-a datorat, în principal, schimbărilor profunde din mediul economic şi social care au avut loc pe continent şi în lume: trendul demografic, tehnologia şi globalizarea. Dacă în perioada numită în literatură „les trente glorieuses”, creşterea economică rapidă, stabilitatea macroeconomică şi sistemul de protecţie socială s-au sprijinit reciproc, după 1973 creşterea lentă, instabilitatea economică şi sistemul social conceput în circumstanţe profund diferite s-au dovedit a fi greu de manevrat. Astfel, la mijlocul anilor ’80 Europa se zbătea într-un cerc vicios: creşterea lentă a PIB şi a ratei ocupării a însemnat creşterea cheltuielilor publice, care la rândul lor au necesitat venituri suplimentare la buget şi o creştere a contribuţiilor sociale şi fiscale, reducându-se astfel facilităţile pentru investiţii şi pentru crearea de locuri de muncă, cu efect asupra perspectivelor de creştere şi ocupare. Motivul pentru care Europa părea prinsă în această capcană avea două determinări majore. În primul rând, şocurile suferite de sistem au fost de durată. După cele două crize petroliere din 1973 şi 1979, Europa s-a confruntat cu fenomenul de îmbătrânire a populaţiei, cu revoluţia IT şi cu globalizarea, toate având drept efect creşterea nevoii de protecţie socială. În al doilea rând, sistemul părea incapabil de a se autoreforma pentru a determina creştere economică şi a păstra nivelul de trai. Trebuia găsită soluţia la următoarea dilemă: păstrarea costisitorului model social european necesita o creştere mai mare a PIB care, la rândul său, presupunea adaptarea modelului social la noul mediu socio-economic. Astăzi, după progresele înregistrate în anii ’90 – reîntoarcerea la stabilitatea preţurilor şi la consolidarea fiscală – Europa încă se mai zbate în capcana creşterii lente şi a cheltuielilor bugetare ridicate. Ca atare, Uniunea Europeană se vede constrânsă să afle cât mai rapid răspuns la cele mai importante problemele care ameninţă economia comunitară: îmbătrânirea populaţiei, decalajul tehnologic care o separă de economiiile competitive, şi în principal de SUA, precum şi provocările generate de globalizare şi extindere. Trendul demografic După 1960, populaţia europeană a cunoscut un puternic proces de îmbătrânire. Astfel, între 1960 şi 2000, rata medie de dependenţă (definită ca numărul de persoane peste 60 ani raportat la 100 de persoane între 15-59 ani) a crescut de la 26 la 35. În acelaşi timp, rata de dependenţă

Politici ale UE

în SUA s-a menţinut la aproape 25. Acelaşi trend negativ îl cunoaşte şi rata fertilităţii şi cea a migraţiei, acestea aflându-se la polul opus celor din SUA. Combinaţia periculoasă între îmbătrânirea populaţiei şi sistemul de pensionare timpurie, instituit în Europa pentru a diminua şomajul, a fost unul din principalele motive ale creşterii cheltuielilor publice începând cu 1970. Acestă situaţie nu pare însă a-şi schimba evoluţia, Divizia pentru Populaţie a Naţiunilor Unite (2002) estimând o creştere a ratei de dependenţă la 47 până în 2020 şi la 70 până în 2050. De asemenea, Comisia Europeană se aşteaptă ca între 2000 şi 2050 îmbătrânirea populaţiei să ducă la creşterea cheltuielilor bugetare cu aproximativ 8% din PIB. Evoluţii tehnologice Există opinia generală, conform căreia Europa a rămas în urma SUA în ceea ce priveşte asimilarea şi dezvoltarea tehnologiei comunicaţiilor şi informaţiei. Acesta este unul dintre motivele pentru care, în a doua parte a anilor 1990 Comunitatea a înregistrat o creştere atât de lentă comparativ cu SUA. Mai mult, asimilarea acestor tehnologii a avut efecte diferite pe cele două ţărmuri ale Atlanticului. În SUA, unde piaţa muncii este în general mai flexibilă, schimbările în domeniul tehnic au permis menţinerea sau chiar scăderea veniturilor reale ale forţei de muncă necalificate şi creşterea veniturilor pentru cea calificată. Efectul a fost creşterea decalajelor între venituri. În Europa, unde piaţă muncii este mai rigidă, iar plafonul veniturilor este fix, aceste schimbări au dus la creşterea şomajului în rândul muncitorilor necalificaţi. În acelaşi timp însă, mecanismele de redistribuire au împiedicat înregistrarea unor inechităţi prea mari la nivelul veniturilor. Conform Raportului Sapir (2003), performanţa nesatisfăcătoare a creşterii economice în ultimele decenii reprezintă un simptom al nereuşitei UE de a se transforma într-o economie bazată pe inovaţie, de vreme ce „un sistem construit în jurul asimilării tehnologiilor existente, a producţiei de masă generatoare de economii de scară, cu o structură industrială dominată de firme mari, cu scheme de angajare a personalului pe termen lung, nu mai este eficient în lumea de azi, caracterizată prin globalizare economică şi competiţie externă puternică. Acum este necesar mai mult decat oricând să fie create noi oportunităţi pe piaţă, o mai mare mobilitate a angajaţilor în cadrul firmei dar şi între firme, calificare şi recalificare permanente, mai multe investiţii în cercetare-dezvoltare, dar şi în educaţie. Toate acestea necesită o urgentă şi masivă modificare a politicilor economice ale UE”.

Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

Globalizarea Deşi lumea cunoscuse o experienţă similară în perioada 1870-1914, când nu numai bunurile şi capitalurile, dar şi forţa de muncă, au început a avea o liberă circulaţie pe glob, noua fază a globalizării este radical diferită de etapa anterioară. La începutul anilor ’70 economia mondială a intrat într-o etapă de liber schimb şi de mobilitate a capitalului fără precedent. Încă din perioada 1870-1914 s-a format un tipar în ceea ce priveşte comerţul între Nordul industrializat şi ţările în dezvoltare din Sud (Sudul exporta materie primă Nordului în schimbul produselor manufacturate produse de acesta). Această diviziune tradiţională a muncii a rezistat până în a doua parte a secolului al XX-lea. În 1970, ponderea importurilor (extra) UE de bunuri manufacturate oferite de ţările din Sud era de abia 10%. În următorii 30 de ani, ponderea s-a triplat: la 25% în 1985 şi 36% în 2000, cea mai mare parte a creşterii datorându-se statelor din Asia de Est şi, în special, Chinei. China a pătruns relativ târziu pe piaţa internaţională, dar evoluţia ei a fost spectaculoasă. Ponderea produselor manufacturate importate de UE din China a crescut, de la mai puţin de 1% în 1970, la 2% în 1985 şi 10% în 2000. După 2000, evidenţierea Sudului ca un important producător şi exportator de produse manufacturate a ridicat inevitabila întrebare privind efectele sale asupra ocupării, salariilor şi redistribuirii veniturilor în ţările industrializate cu care acesta era acum în competiţie. Se poate spune, în aceste condiţii, că procesul de globalizare a avut aceleaşi efecte ca şi revoluţia ICT (Information and Com Techonologics). În SUA, unde pieţele funcţionează eficient, aceasta a generat mai multă bogăţie, dar şi o mai pronunţată inechitate socială. Dimpotrivă, în UE, unde sistemul de protecţie socială este mai generos şi pieţele mai puţin eficiente, globalizarea a creat mai puţină bogăţie, dar şi o inechitate socială mai redusă(A. Sapir, 2001) 8 . Extinderea Extinderea UE se constituie, comparativ cu elementele deja menţionate, ca un factor endogen determinant al creşterii şi stabilităţii economice. Poate şi din acest motiv, problemele ridicate de acest proces şi implicaţiile lui sunt extrem de variate. În primul rând, lărgirea este susceptibilă de a aduce beneficii economice atât pentru vechile state membre cât şi pentru cele nou intrate în Uniune. În funcţia de metoda utilizată, se estimează că procesul va contribui la creşterea cumulativă a PIB-ului UE-15 în perioada 2000-2010 cu 0,5-0,7%, iar pentru noile state, această creştere va varia între 6% şi 19% (European Commission, iunie 2001). În al doilea rând,
8

A. Sapir, Who’s afraid of Globalization? Domestic Adjustment in Europe and America, 2001

Politici ale UE

în literatura de specialitate sunt formulate şi efectele negative care ar putea apărea. Între acestea amintim : riscul migrării în masă a populaţiei din noile state membre, riscul relocării industriei către noii membrii (inclusiv reorientarea investiţiilor străine directe), probabilitatea unei reduceri semnificative a fondurilor structurale alocate vechilor membri prin programul de coeziune şi mai ales, riscul adâncirii inechităţii sociale pe ansamblul UE. Astfel, UE se vede pusă în situaţia de a realiza nu numai o reformă instituţională, ci şi pe cea a politicilor structurale şi de convergenţă 9 . Pentru toate aceste probleme şi mai ales pentru dezvoltarea economiei comunitare şi reducerea decalajului între Europa şi America s-a simţit nevoia elaborării unei strategii pe termen mediu care s-a concretizat în anul 2000, în Agenda Lisabona.

4.2.5

Echitate versus eficienţă

Întrebarea la care se caută în mod obsedant un răspuns este: „Care este explicaţia creşterii economice lente în Europa ultimului deceniu, în special comparativ cu SUA?”. Cea mai evidentă explicaţie rezidă în faptul că SUA realizează un PIB/locuitor mai mare decât UE, atât printr-o productivitate a muncii mai mare cât şi printr-o rată mai ridicată a ocupării forţei de muncă. Aceasta înseamnă că UE ar putea înregistra ritmuri superioare de creştere faţă de SUA prin asimilarea tehnologiilor existente şi a practicilor organizaţionale, fără a fi nevoie de un compromis între ocupare şi productivitate. Cu toate acestea, după o fază de recuperare rapidă a decalajului în perioada de după război, convergenţa în ceea ce priveşte nivelul PIB/locuitor în preţuri curente şi în paritatea puterilor de cumpărare a stagnat din 1980 la aproape 70% din nivelul SUA. În spatele acestor evoluţii se află profundele discrepanţe între cele două puteri în termeni de productivitate a muncii şi ocupare a forţei de muncă, diferenţe perpetuate de-a lungul ultimilor 30 de ani. Dacă, în SUA, era automatizării a generat noi locuri de muncă în condiţiile menţinerii timpului mediu de lucru, în UE, rata ocupării a scăzut, iar timpul de lucru s-a diminuat considerabil. Prin urmare, scăderea dramatică a numărului mediu de ore de muncă/locuitor în UE comparativ cu SUA a compensat creşterea productivităţii relative a muncii/oră. Această corelaţie negativă între productivitatea muncii şi rata ocupării măsurată în număr de ore per capita nu este numai structurală, ci şi temporală. Se pare că ţările UE au fost incapabile să îmbunătăţească rata ocupării fără a sacrifica productivitatea,
9

Amintim aici despre accesul la fondurile de coeziune, despre reforma PAC şi adaptarea organizării şi funcţionării instituţiilor la un număr aproape dublu de membrii.

Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

şi invers. O astfel de situaţie demonstrează limita potenţialului de creştere al UE într-o perioadă în care aceasta încă se mai zbate pentru a atinge nivelul SUA şi în care rapidele transformări în domeniul tehnologiei ar trebui să reprezinte un vector al potenţialului de creştere. După război, strategia Europei de recuperare a decalajului faţă de SUA a constat în investiţii şi acumulare de factori şi în imitarea tehnologiilor de vârf. Producţia standardizată, de masă, a făcut posibilă atingerea economiilor de scală, care au generat o structură industrială dominată de întreprinderi mari. În cadrul acestora, procesul de inovaţie a constat în exploatarea descoperirilor fundamentale de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Cu timpul însă, cererea a fost saturată de producţia industriilor de vârf, iar absorbţia tehnologiilor pe scară largă a făcut ca aceste industrii să fie susceptibile de delocalizare în noile ţări industrializate. La această erodare a avantajelor lor competitive, firmele europene au reacţionat prin diverse strategii, cum ar fi abordarea calităţii ridicate, a segmentelor cu o rată marginală a profitului ridicată, substituirea muncii prin capital şi externalizarea. Costul acestora a fost reducerea semnificativă a gradului de ocupare. Mai mult, acest sistem a fost subminat şi de modificările în obiceiurile de consum şi producţie, respectiv orientarea acestora către produse personalizate, mai puţin standardizate. Contrar perioadei postbelice, în care creşterea economică se putea realiza prin acumularea de factori şi imitare, odată cu apropierea ţărilor europene de frontiera tehnologică şi cu apariţia unei noi revoluţii tehnologice în domeniul informaţiei şi comunicaţiilor, inovaţia a devenit principalul motor al creşterii. Aceasta însă necesită noi forme organizaţionale, întreprinderi mai puţin integrate pe verticală, o mai mare mobilitate intra şi inter firme, o flexibilitate sporită a pieţei forţei de muncă etc. Multe dintre aceste schimbări nu au avut însă loc, acest lucru explicând în mare parte deficitul de creştere economică al UE. Stabilitate macroeconomică Stabilitatea macroeconomică este privită ca un set de reguli sau comportamente menite să garanteze stabilitatea monetară şi disciplina fiscală. Menţinerea stabilităţii preţurilor – reflectată în rate scăzute ale inflaţiei – facilitează pe termen mediu obţinerea de rate ridicate de creştere economică şi contribuie la reducerea fluctuaţiilor ciclice. Un sistem fiscal sănătos este necesar pentru a preveni neconcordanţele între politicile economice şi pentru a contribui la stabilitatea economiilor naţionale, generând astfel investiţii private şi, în final, creştere economică. În consecinţă, se poate spune că efectele benefice ale stabilităţii preţurilor şi ale disciplinei fiscale asupra performanţelor economice se potenţează reciproc. Pe de o parte, disciplina fiscală sprijină Banca Centrală în rolul său de a asigura stabilitatea preţurilor. Pe de altă parte, printr-o politică

Politici ale UE

monetară şi fiscală prudentă pot fi evitate şocurile provocate de politicile economice adoptate, precum şi impactul lor asupra fluctuaţiilor economice, asigurându-se în acelaşi timp un spaţiu suficient de manevră în cazul unor dereglări ce ar putea interveni şi influenţa fluctuaţiile ciclice. Studiile realizate în ultimii ani (J. Andres, 2000) au demonstrat că pe termen mediu există o relaţie invers proporţională între inflaţie şi creşterea economică. Astfel, în cazul ţărilor industriale care se confruntă cu un proces inflaţionist, chiar în cazul unor rate moderate ale inflaţiei, nu se înregistrează progrese în ceea ce priveşte rata de creştere sau a venitului pe locuitor, ci, mai degrabă, evoluţii negative. O comparaţie sugestivă între evoluţiile înregistrate în SUA şi UE (în termeni de PIB real şi rată a inflaţiei) în ultimii 30 ani este redată în tabelul următor. Evoluţia PIB şi a ratei inflaţiei în SUA şi UE Tabelul 4.5
SUA Creşterea reală a PIB Media anuală Deviaţia standard Inflaţia Rata medie a inflaţiei Deviaţia standard UE-15 Creşterea reală a PIB Media anuală Deviaţia standard Inflaţia Rata medie a inflaţiei Deviaţia standard 1961-1970 4.2 2.0 2.8 1.7 1961-1970 4.8 0.9 3.9 0.8 1971-1980 3.3 2.5 7.9 3.1 1971-1980 3.0 1.7 10.8 2.8 1981-1990 3.2 2.2 4.7 2.2 1981-1990 2.4 1.2 6.7 2.9 1992-2000 3.6 0.6 2.6 0.5 1992-2000 2.1 1.1 2.4 0.9

Sursa : European Commission, 2002 Notă: PIB-ul Germaniei unite a fost înregistrat începând cu anul 1991, lucru evidenţiat în ultima coloană.

După cum se poate observa, dacă în termeni de rată a inflaţiei evoluţia celor două economii a fost asemănătoare, în termeni de creştere economică diferenţa în termeni relativi este semnificativă. În SUA, menţinerea unei rate de creştere relativ ridicate a fost însoţită de o reducere a inflaţiei şi a volatilităţii PIB nu doar comparativ cu „instabila perioadă” a anilor ’70, ci şi comparativ cu anii ’60. La polul opus, în UE

Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

nu numai că rata de creştere este mai mică decât în SUA 10 , dar a scăzut vizibil începând cu 1960. Mai mult, în Europa, reducerea ratei inflaţiei a avut loc pe fondul unor rate mari ale şomajului. În concluzie, politica monetară eficientă pare să stea în spatele unei rate a inflaţiei reduse şi relativ stabile, atât în SUA cât şi în Europa, în timp ce un ansamblu de strategii manageriale, politici, şi mai puţine acţiuni negative din mediul extern, au dus la o volatilitate mai scăzută a PIB în SUA. Coeziune economică Articolul 2 din Tratatul Uniunii Europene prevede că unul dintre obiectivele UE este cel de „a promova progresul economic şi social şi un nivel înalt al ocupării, în principal prin întărirea coeziunii economice şi sociale”. Conform teoriei economice, dacă diferenţele în nivelul venitului sunt rezultatul unor premise diferite, atunci, în timp, producţia ar trebui să crească mai rapid în regiunile şi ţările cu un venit mediu mai mic, decât în cele cu venit ridicat, deoarece capitalul se mişcă din ultimele spre primele, iar comerţul stimulează specializarea în sectoarele în care există avantaje comparative. În realitate însă, în UE se constată o polarizare din ce în ce mai pronunţată a producţiei atât între, cât şi în interiorul statelor membre. Astfel, instrumentele politicii de coeziune sunt menite să asigure egalitatea nivelului de dezvoltare între regiunile geografice ale Europei, fără însă a transfera pur şi simplu resurse regiunilor sărace (aşa cum ar face o politică de redistribuire a veniturilor). În aceste condiţii, atribuirea fondurilor structurale devine dificilă din cel puţin trei motive: • legătura între fondurile comunitare alocate şi nevoile regionale reale este afectată de inevitabila tendinţă de a echilibra aceste transferuri între statele membre (care, oricât de bogate ar fi, pretind o parte din aceste fonduri pentru propriile regiuni aşa-zis subdezvoltate). Această situaţie este perpetuată de însăşi

10

În literatura de specialitate stabilitatea macroeconomică a SUA este explicată prin prisma a trei viziuni: eficienţa managementului („good practices”), eficienţa politicilor („good policies”) sau doar noroc („good luck”) (A. Sapir, 2003): eficienţa managementului se referă la strategia „just-in-time” folosită pe scară largă pentru managementul stocurilor, ştiut fiind faptul că stabilitatea macroeconomică este determinată în principal de scăderea volatilităţii producţiei (în special de bunuri de folosinţă îndelungată) comparativ cu cea a vânzărilor; cadrul politic macroeconomic s-a dovedit eficient în ambele economii, deşi „filosofiile” sunt diferite: în timp ce Europa subscrie politicilor reglementate, SUA este mai degrabă adepta politicilor monetare şi fiscale discreţionare; cât priveşte a treia explicaţie, aceasta se referă la diferenţele între factorii exogeni care au afectat cele două economii.

ultimele reprezentând circa 90-95% din total (Sapir Report). alte tipuri de resurse. cum ar fi cele administrate prin PAC. se poate concluziona că SUA redistribuie cu mult mai puţin decât UE la un nivel de dezvoltare aproximativ egal. diminuarea „inegalităţilor între ţări” depinde de modul de implementare a politicilor comunitare. redistribuirea veniturilor prin taxe şi alte instrumente. care sunt. de asemenea. fiind mai mare în perioadele de boom economic (1960-1980). F. Pentru a putea compara impactul sistemului de redistribuire a veniturilor asupra celor două economii analizate. cît şi în SUA. aceste inegalităţi interpersonale se pot descompune în inegalităţi între şi intra ţări. . 2003). chiar inexistentă. joacă un rol extrem de important. statele membre au propriile lor politici de dezvoltare regională. ci că este mult mai uşor să le reduci în perioadele de creştere ridicată decât în cele de stagnare. că sistemul de impozite şi taxe corectează aceste inechităţi mai puţin în SUA decât în UE. Aceasta nu implică faptul că dezvoltarea reduce în mod automat inechităţile. creşterea veniturilor pentru segmentul inferior de 80% al populaţiei se face pe seama diminuării veniturilor a 20% din populaţie (C. care interferează cu sistemul „laissez-faire” al pieţei. Astfel. în timp ce sistemul american creşte aceste venituri cu aproximativ 70%.Politici ale UE modalitatea de decizie utilizată în planificarea fondurilor structurale şi /sau de coeziune. care nu presupun îndeplinirea atâtor condiţii pentru alocare. acestea s-au redus în ultimii 30 de ani. • statele membre au tendinţa de a solicita. În UE sistemul reduce aceste inegalităţi în proporţie de 25-30%. ceea ce înseamnă că la nivel comunitar preocupările privind coeziunea socială sunt mult mai pronunţate. estimările arată că inegalităţile între veniturile brute sunt mai mari în SUA decât în UE şi. Capacitatea de a reduce aceste inechităţi în cadrul statelor pare direct legată de creşterea economică. în schimbul renunţării la aceste fonduri. se consideră veniturile brute şi cele nete (după impozitare). cum ar fi cele de coeziune şi privind Piaţa Unică. Astfel. Morrison. Murtin. Atât în UE. în timp ce în SUA. şi redusă. cu cel mult 20%. la rândul lor. • Cât despre inegalităţile interpersonale în ceea ce priveşte venitul disponibil. La rândul lor. în perioadele de creştere moderată (1980-2000). Sistemul comunitar dublează veniturile pentru 20% din populaţia din segmentul inferior. În mod simetric. constrânse de reglementări supranaţionale menite să reducă distorsiunile comerciale. Pentru fiecare stat membru.

cunoscute sub denumirea de „procesele” Luxemburg. cercetării şi dezvoltării. responsabilităţile rămân la nivelul statelor membre şi multe din acţiunile necesare depind de comportamentul agenţilor economici naţionali.3 Agenda Lisabona . inovarea. Politici comune ale UE 4. Instrumentul politic propus poartă numele de „metoda deschisă de coordonare” (open method of coordination). stability. • promovarea dezvoltării durabile şi a protecţiei mediului.un proiect în plină evoluţie Consiliul European de la Lisabona. crearea unei arii europene a inovării. bazate pe cunoaştere. transformarea UE în „cea mai competitivă şi dinamică economie din lume. accesibile tuturor. 2. concept cuprinzător. • modernizarea sistemului de protecţie socială. Lisabona a adus sub aceeaşi umbrelă abordări anterioare. împărtăşite într-o măsură mai mare sau mai mică de toate statele Uniunii. crearea unei societăţi informaţionale. cohesion)”. În fapt. Obiectivele Strategiei Lisabona (SL): • dezvoltarea unei economii dinamice. . fiecare cu efecte semnificative asupra competitivităţii naţionale: 1. În absenţa unor competenţe şi instrumente posibil de utilizat pentru atingerea acestor obiective. un accent tot mai important este pus pe coordonarea politicilor naţionale. martie 2000. piaţa muncii. • creşterea gradului de ocupare al forţei de muncă. care include inovaţia. liberalizarea pieţei unice şi întărirea politicii în domeniul concurenţei şi a ajutoarelor de stat. pentru următorii 10 ani. Strategia are opt componente.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Deşi Strategia Lisabona a identificat un număr important de obiective politice. pieţele produselor şi legăturile dintre politicile micro şi macro-economice. bazată pe cunoaştere. Strategia Lisabona se aplică unor domenii care au rămas pana acum în afara procesului integrării europene. S-a luat şi decizia ca fiecare Consiliu European de primăvară să monitorizeze procesul prin evaluarea performanţelor atinse de către statele membre. bunăstarea populaţiei. cercetarea. pe asigurarea unui număr sporit de locuri de muncă şi a unei mai mari coeziuni sociale (growth. Strategia Lisabona a identificat un număr de obiective politice. crearea de noi firme. • intensificare ratei de creştere economică. a stabilit ca obiectiv strategic. Cardiff şi Koln privind politicile de ocupare a forţei de muncă. Scopul acestei strategii este de a permite recuperarea decalajul economic care separă SUA de UE. 3. societatea informaţională şi capitalul uman. precum educaţia. în cazul majorităţii acestora. prin accentul pus pe economia bazată pe cunoaştere.

scăderea şomajului şi modernizarea mecanismelor de protecţie socială. diferenţele între Programul Pieţei Interne (1985) şi Strategia Lisabona (2000) au în vedere deplasarea din zona obiectivelor intermediare clar stabilite. Acest raport a avut un impact deosebit deoarece a pus bazele teoretice ale creşterii economice durabile. îmbunătăţirea politicii sociale prin creşterea gradului de pregătire a forţei de muncă. 6. un buget comun extins. Nevoia de a combate efectele „euro-sclerozei” la mijlocul anilor ’80 a determinat elaborarea Programului Pieţei Unice şi a Raportului Padoa-Schioppa (1987).1 Modalităţi (instrumente) de intervenţie în plan comunitar. un sistem monetar eficient. prin delimitarea celor trei piloni pe care se sprijină economia europeană: • • • Piaţa Unică. 7. care să asigure stabilitatea monetară. O percepţie similară a stat ulterior la baza elaborării Agendei Lisabona. cu rolul de a îmbunătăţi eficienţa economică. asigurarea unei dezvoltări durabile. De la Strategia Pieţei Unice la Strategia Lisabona Dorinţa de a îmbunătăţi performanţele economice a fost esenţială în elaborarea politicii pe termen lung a UE încă din 1980. către obiective mai largi şi instrumente “soft”. utilităţilor şi transporturilor. la începutul acestui deceniu.3. crearea unor servicii financiare eficiente şi integrate. a mijloacelor şi instrumentelor precis determinate. pentru sprijinirea coeziunii economice. construirea unor reţele industriale (de infrastructură) în domeniul telecomunicaţiilor. 4.Politici ale UE 4. In principal. . 5.

• solicitarea adresată statelor de a adopta planuri naţionale de acţiune prin care să fie implementate aceste ghiduri. În cea mai mare parte sunt naţionale (fiscale. ceea ce reprezintă o depărtare semnificativă de alegerea tradiţională dintre delegare şi autonomie. • monitorizarea şi evaluarea rezultatelor. liberalizarea serviciilor industriale. Se porneşte de la premisa că în timp decidenţii vor stabili un dialog fructuos. Politici comune ale UE Analiză comparativă Piaţa internă – Strategia Lisabona Tabelul 4. tot mai mult se aşteaptă de la nivelurile intermediare ale metodelor de guvernare. aplicarea în urma unor decizii ale instanţelor. reuşita implică şi acţiuni paralele ale autorităţilor naţionale.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. coeziune socială. monitorizare reciprocă Directive. Noul instrument se caracterizează prin: • determinarea unor ghiduri pentru politicile naţionale. Rezistenţa către viitoare transferuri de competenţe se va reflecta în noi modele de cooperare voluntară. bugetare) Instrumente Sursa: Sapir Report. ocuparea forţei de muncă Avans în procesul de educaţie şi inovare. de coordonare deschisă (în sensul că nu se urmăreşte atingerea unui singur tip de rezultate). juridice. În măsura în care. Strategia Lisabona necesită mai degrabă forme de intervenţie prin intermediul stimulentelor (decât a interdicţiilor). armonizare legislativă performanţelor în raport cu unele jaloane stabilite anterior. Obiective Reducerea costurilor intermediare tranzacţiilor dintre statele membre pentru bunuri şi servicii Mijloace Eliminarea barierelor de orice Definirea unor sarcini comune. . reţele şi alte forme de coordonare „soft”. 2003 Metoda deschisă de coordonare Metoda deschisă de coordonare reprezintă instrumentul folosit pentru a coordona acţiunile decidenţilor politici din statele membre în vederea asigurării coerenţei cu obiectivele comune. drept care. respectiv angajamentul şi coordonarea. • stabilirea unor indicatori care să măsoare performanţele naţionale în raport cu cele mai bune evoluţii.6 Piaţa Internă Scop final Integrare şi creştere Strategia Lisabona Creştere. creşterea cheltuielilor cu cercetareadezvoltarea. evaluarea fel. creşterea gradului de ocupare etc.

cauzele fiind considerate a fi atât investiţiile insuficiente pentru cercetare-dezvoltare şi educaţie. societatea cunoaşterii: gradul de atractivitate al domeniului cercetării trebuie să crească. precum şi provocarea reprezentată de extinderea spre est. Raportul a fost menit să devină un instrument în pregătirea Mid Term Review.3. depăşirea acestui moment de criză se poate realiza numai prin acţiuni convergente şi interconectate. din martie 2004. piaţa internă: definitivarea pieţei interne pentru bunuri şi capital şi acţiuni urgente pentru crearea unei pieţe unice a serviciilor. 2. raportul a fost realizat de un grup de specialişti. Documentul amintit ajunge la concluzia că rezultatele obţinute până în acest moment de statele membre sunt relativ dezamăgitoare şi că apare ca necesară adoptarea unei noi Agende Lisabona. care a coordonat activitatea grupului la nivel înalt. rezultatele aşteptate întârzie să apară. cât şi incapacitatea cercetării europene de a transforma inovaţiile în produse comercializabile. a invitat Comisia să conducă realizarea unei analize privind evoluţiile înregistrate în intervalul 2000-2004. Grupul s-a reunit de şase ori şi şi-a prezentat concluziile în noiembrie 2004. existenţa unei coordonări insuficiente şi a unor priorităţi conflictuale. Comisia a încredinţat aceasta sarcină lui Wim Kok. dar şi a SUA). prin transformarea C+D într-o prioritate de prim rang şi prin promovarea intensă a tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţie. pe fondul scăderii natalităţii şi creşterii speranţei de viaţă).2 La jumătatea drumului sau bilanţul Agendei Lisabona La patru ani după lansarea acestui proiect extrem de ambiţios. coordonat de fostul prim-ministru olandez Wim Kok. 2004): 1. Economia UE. . persistenţa unor tehnologii industriale medii. Kok. Raportul trece în revistă atât provocările externe (competiţia internaţională. Strategia Lisabona pentru creştere şi ocuparea forţei de muncă” 11 . dar şi a unui număr de ore lucrătoare pe persoană în continuă scădere. Publicat în noiembrie 2004 şi intitulat „Înfruntarea provocărilor. care creşte mult mai lent decât economia SUA. Conform Raportului W. decisivă fiind însă lipsa unor acţiuni politice determinante. Cauzele rezultatelor dezamăgitoare înregistrate în aceşti patru ani sunt multiple.Politici ale UE 4. 11 Consiliul European de la Bruxelles. cât şi pe cele interne (îmbătrânirea populaţiei. înregistrează şi o productivitate a muncii mult mai redusă. provocarea Asiei – în special. cea venită dinspre China şi India. realizată în cadrul Consiliului European din primăvara anului 2005. fost prim-ministru al Olandei. susţinute de toate statele membre şi îndreptate în următoarele cinci domenii (Facing the challanges.

crearea unui mediu de afaceri mult mai încurajator. • . o mai clară comunicare asupra obiectivelor şi realizărilor. Raportul Wim Kok atrage atenţia asupra rolului important care revine politicilor naţionale. îmbunătăţirea calităţii legislaţiei. • Comisia Europeană. susţinerea măsurilor de protecţie a mediului: răspândirea eco-inovaţiilor şi susţinerea eco-industriei. Pentru a asigura respectarea responsabilităţilor asumate de către statele membre. recomandând următoarele: Consiliul European să preia conducerea în monitorizarea strategiei Lisabona. • Parlamentul European va trebui să joace un rol mai activ prin monitorizarea performanţelor. În acest sens. 5. dezvoltarea de strategii pentru învăţarea continuă şi creşterea duratei de viaţă active. trebuie să reflecte mai bine obiectivele Lisabona. să susţină tot acest proces prin revizuirea. se va putea dovedi viabil. dar şi naţionale. dar şi asupra faptului că. noua abordare va avea în vedere următoarele trei axe: • • • mai multă coerenţă şi predictibilitate între politici şi participanţi.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. 4. precum şi accentul pus de strategia Lisabona asupra creşterii şi ocupării forţei de muncă. care combină productivitatea. Conform Raportului. Politici comune ale UE 3. coeziunea socială cu un angajament susţinut în direcţia măsurilor de protecţie a mediului. climatul de afaceri: reducerea barierelor administrative. facilităţi pentru înfiinţarea de noi firme. piaţa muncii: aplicarea rapidă a recomandărilor făcute de European Employment Traskforce. numai prin măsuri hotărâte. • Statele membre să pregătească programe naţionale prin care să se asigure angajarea efectivă a cetăţenilor şi agenţilor economici în acest proces. • Partenerii sociali europeni vor trebui să-şi asume responsabilităţi şi să participe activ în implementarea strategiei. De asemenea. realizarea de parteneriate pentru creştere şi ocupare a forţei de muncă. îmbunătăţirea procesului de transpunere a obiectivelor prin implicarea parlamentelor naţionale şi a partenerilor sociali. atât politicile naţionale cât şi cele ale UE. modelul economic şi social propus de UE. Raportul propune o mai mare implicare din partea instituţiilor comunitare. realizarea de rapoarte şi stimularea progreselor. promovarea de politici care permit îmbunătăţiri pe termen lung şi susţinute ale productivităţii prin eco-eficienţă. prin politici şi acţiuni concrete.

38 4.03 4. în statele sudice.89 5. 2004 .10 5.Politici ale UE Trecând dincolo de concluziile şi recomandările acestui document.96 4.64 5.40 4.32 3.99 4.74 4.).08 4.10 3.09 4.96 5.46 4.89 3.90 5.63 5.45 4. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 5.98 4.38 4.69 4.87 5.90 5.11 4.87 4.46 4.68 4.27 4. Ierarhia competitivităţii statelor membre ale UE în funcţie de criteriile Agendei Lisabona Conform unei recente analize realizată de Forumul Economic Mondial (World Economic Forum.71 3.52 5. la unele modeste.91 4.14 3.18 3.62 4. în inovare.86 5. The Lisbon Review 2004: An Assessment of Policies and Reforms in Europe.30 5.64 3.78 5.68 5.36 5.67 4.10 5. societăţii Inovare + C-D Liberaliz Indici parţiali Reţele inds Servicii Firme financare Incluziune socială Dezv. în cercetare-dezvoltare.18 5.33 6.08 5.22 6.95 4.37 5. Fără a exista o formulă miraculoasă.44 5.69 5.15 3. de vreme ce unele state membre au realizat chiar mai mult decât a propus strategia Lisabona (exemplul statelor nordice fiind cel mai elocvent).51 6.94 4.78 5.52 4.88 3. Ierarhia statelor membre ale UE în funcţie de realizarea criteriilor Lisabona Tabelul 4. în consolidarea pieţei interne etc. asupra actualelor şi viitoarelor state membre ale UE.90 3.7 UE-15 Finlanda Danemarca Suedia Marea Britanie Olanda Germania Luxemburg Franţa Austria Belgia Irlanda Spania Italia Portugalia Grecia Indice final Loc Scor Inform.80 6.63 4.16 5.14 4.72 5.71 4.7 prezintă ierarhia celor 15 vechi state membre.68 4.87 3.78 5.30 5.94 4.24 4.64 4.76 5.48 4.30 5.12 4.96 6.80 5.74 5.57 4.64 4.97 5.60 5.29 4.88 4.54 4.94 3. Tabelul 4.04 6.57 4. de la punctaje foarte mari în statele nordice. cu accent asupra celor 15 vechi state membre. în vreme ce alte state europene au rămas considerabil în urmă.71 4.39 5.87 5.35 4.00 5.57 5. Evaluarea a avut ca element de comparaţie performanţele înregistrate de SUA în cele opt domenii definitorii pentru Strategia Lisabona.28 5.14 5. durab.47 4.50 4.37 5. trebuie totuşi reamintit faptul că la nivelul UE există o mare diversitate în materie de eficienţă economică.88 5.36 6.19 4.65 4.29 5.44 3.17 4.29 4.90 4. reprezintă totuşi ingrediente de nelipsit în asigurarea creşterii şi prosperităţii economice.34 5.62 5.48 5.48 5.62 4.72 4.28 4.00 Sursa: World Economic Forum. 2004).59 5.82 5.92 4.89 5.21 5.30 4.46 5.99 6.13 5. principiile Agendei Lisabona (investiţii în capital uman.78 6.96 4.91 5.14 4.74 4.25 4. din datele prezentate rezultând performanţele mixte înregistrate de statele UE.47 4.93 3.20 5.35 4.

sectorului inovării şi cercetării-dezvoltării. care obţine .30 4.41 4.96 5. Poziţia sa este totuşi determinată de scorurile înregistrate în cazul politicii sociale. cercetare şi dezvoltare Liberalizare Piaţa unică Politica din domeniul concurentei şi ajutoarelor de stat Infrastructura în telecomunicaţii în utilităţi şi transporturi Mediul de afaceri Servicii financiare Îmbunătăţirea politicii sociale Dezvoltare durabilă Punctaj mediu SUA 5.52 4. domenii esenţiale în cazul creşterii economice şi competitivităţii.61 4.68 4.74 5. cu punctaje mai mari decât cele obţinute de statele nordice.52 5. liderul este Estonia. SUA înregistrează cele mai ridicate scoruri în cazul inovării şi mediului de afaceri.53 4. cele mai competitive state europene sunt cele trei state nordice.65 4. a obţinut locul doi în sectorul serviciilor financiare şi primul loc la calitatea mediului de afaceri şi reglementărilor din sectorul antreprenorial.06 5. Comparaţia cu statele OCDE este mult mai realistă.71 5.52 4. The Lisbon Review 2004: An Assessment of Policies and Reforms in Europe. 2004 În fine. Analiza comparativă între performanţele UE-15.81 Media UE-15 4. Danemarca şi Suedia.98 4. de vreme ce printre statele membre OCDE se află membri aflaţi în stadii economice şi de performanţă diferite. SUA ocupă a patra poziţie.11 5.86 6. Finlanda.13 4.60 6.81 5.42 4. comparaţia realizată faţă de noile şi viitoarele state membre (România. Politici comune ale UE După cum se poate observa şi din acest tabel.04 4. ţara care ocupă a patra poziţie în acest clasament. Analizată în funcţie de criteriile Lisabona.96 5. Bulgaria şi Turcia) demonstrează decalajul de competitivitate care le separă de UE.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism.66 5.31 4. după ţările nordice.96 4.25 5. În acest clasament.52 5. În tabelul 4.16 4.60 4. care înregistrează cele mai ridicate scoruri în cazul a trei criterii: reţele industriale.97 Sursa: World Economic Forum.08 5.55 Media OCDE 4.82 5. SUA şi OCDE Tabelul 4.81 5. SUA şi ţările OCDE.8 poate fi mai bine sesizată comparaţia dintre UE. Marea Britanie.10 5.8 Indicator Societatea informaţională Inovaţie.62 5.85 5. servicii financiare şi dezvoltare durabilă.69 5.

44 4. The Lisbon Review 2004: An Assessment of Policies and Reforms in Europe. Jose Manuel Barroso.65 3.62 3.75 3.20 4.83 3.44 4. Estonia obţine un punctaj foarte bun şi în cazul societăţii informaţionale şi un punctaj mediu final care o plasează în faţa unor state membre vechi.42 3.69 4.41 4.81 5.01 3.91 2.86 2. noul preşedinte al Comisiei Europene.36 3. se ridică la 2%.68 3.84 5.16 4.35 4. şi-a fixat ca prioritate lansarea unei noi Strategii pentru creştere economică şi ocupare a forţei de muncă.26 4.03 4. precum China şi India.04 3.42 3.43 4.01 4.95 2. a subliniat Barroso. continuă să progreseze extrem de rapid (Buletin Integrare Europeană.Politici ale UE chiar un punctaj în cazul mediului de afaceri care depăşeşte media UE-15.81 4.74 4.38 3.74 3.34 3.53 3. De asemenea.40 4.84 3.52 4.24 4.89 3.97 4. 2004 Revizuirea Strategiei Lisabona.16 Sursa: World Economic Forum.99 3.33 3.61 2.64 5.24 3.99 3.35 3.69 4.05 3.43 3.88 2. nu a ezitat să numească strategia Lisabona drept un „mare eşec”.61 3.29 3.47 3.87 4.38 3.20 4.00 4.48 3.03 4.12 4.84 3.56 3.45 3.34 3. Durab. Creşterea economică. Portugalia şi Grecia.76 4. Propunerile Comisiei Barroso Deşi fostul preşedinte al Comisiei.45 3.06 4.81 4.77 3.72 2. Italia.00 4. Abordarea propusă are în vedere nevoia de a reinstaura dinamismul economiei europene şi de a crea condiţii pentru relansarea pieţei muncii. Ierarhia noilor state membre şi ale celor în curs de aderare Tabelul 4.34 4. Romano Prodi. 9 februarie 2005).64 4.09 4.47 4.00 4.90 3.48 4.33 3.68 3.81 5.50 4. .41 4.19 4.92 3.99 3. document care a fost prezentat la 2 februarie 2005.98 5.54 5.24 4. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 4.26 3.92 4.87 4.94 4.40 4.10 4.83 4.18 4.36 4. Spania.67 4.57 4. societăţii Inovare + C-D Indici parţiali Liberaliz Reţele inds Servicii Firme financiare Incluziune socială Dezv.19 3.69 3.5% iar economiile emergente.29 2.9 UE-15 Estonia Slovenia Letonia Malta Cehia Ungaria Lituania Slovacia Polonia Turcia România Bulgaria Media UE-15 Indice final Loc Scor Inform.17 4.53 2. în timp ce în aceeaşi perioadă SUA au înregistrat un ritm de 3.08 5.25 4.82 3.07 4.57 3.39 4.62 4.27 4.51 4. precum Irlanda.10 3.66 4.21 4. Preşedintele Comisiei a subliniat nevoia urgentă de schimbare în contextul concurenţei globale şi a îmbătrânirii populaţiei.

După primii cinci ani.2005). însă. modalităţi mai simple de raportare – anual se va publica numai un raport Lisabona. acţiuni în direcţia desăvârşirii pieţei interne. numirea în fiecare stat membru a unui „domn/doamne Lisabona”. crearea unui adevărat „Institut European al Tehnologiei”. la nivel naţional. înregistrarea de progrese în instituirea unei taxe corporative. Deşi.02. în ultimii ani. pentru a fi obţinute rezultate credibile este esenţial ca toţi actorii europeni şi naţionali să conlucreze (Buletin Integrare Europeană. care poate duce însă la reducerea eficienţei economice. În aceste condiţii apare riscul ca insuccesul înregistrat în implementarea Strategiei Lisabona să ducă la o resurecţie a politicilor protecţioniste în spaţiul UE. alocarea a 3% din PIB pentru cercetare-dezvoltare. rezultatele au fost mai degrabă dezamăgitoare. îmbunătăţirea flexibilităţii pieţei muncii prin înlăturarea obstacolelor în calea mobilităţii forţei de muncă. cu scopul declarat de a dinamiza economia europeană. . bazată pe cunoaştere. măsurile luate nu au fost suficiente pentru a determina o creştere semnificativă a PIB. Agenda Lisabona a fost completată prin reforme structurale realizate la nivel naţional. O componentă importantă a acestei strategii a reprezentat-o desăvârşirea pieţei interne (în special cea a serviciilor). Politici comune ale UE Principalele zece puncte ale programului prezentat de preşedintele Comisiei. Agenda Lisabona a reprezentat răspunsul pe care UE a încercat să-l ofere sfidărilor competitive venite dinspre acele state ale economiei mondiale care oferă produse de calitate ridicată şi la costuri reduse. Barroso a arătat că ea reprezintă „diagnosticul corect şi medicamentul potrivit” şi că nu există o altă alternativă credibilă. guvernanţii au acţionat în sensul reducerii ponderii fiscale sau a restricţiilor de pe piaţa muncii. În plus. pentu atragerea celor mai importanţi cercetători din lume. respectiv. 9. Jose Manuel Barroso.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. extinderea şi îmbunătăţirea infrastructurii europene. la nivel UE şi. asigurarea unor pieţe competitive şi deschise în interiorul UE. în special în domeniul fiscal sau al pieţei muncii. La întrebarea „de ce ar trebui să funcţioneze de această dată Strategia Lisabona”. pentru relansarea Strategiei Lisabona: renunţarea la obiectivul ca UE să devină cea mai competitivă economie din lume.

cu o experienţă de peste 50 de ani în dezvoltarea competenţelor de leadership ale managerilor companiilor internaţionale. a consumului. servicii. . grupaţi conform celor patru factori esenţiali: Performanţa economică Economia naţională: produsul intern brut. şomajului şi balanţei de cont curent. care analizează condiţiile oferite de mediul economic şi de afaceri din fiecare ţară pentru sustenabilitatea competitivităţii firmelor. eficienţa guvernamentală. PIB raportat la paritatea puterii de cumpărare. economisirii. Participanţii la programele institutului de management provin din mari corporaţii orientate spre internaţionalizarea afacerilor. consumul privat. relocalizarea producţiei. încasările din turism. eficienţa afacerilor şi infrastructura. balanţa comercială (schimbul de produse şi servicii comerciale). exportul de produse şi servicii. PIB/ locuitor raportat la paritatea puterii de cumpărare. ponderea principalelor sectoare economice (producţie.1 The World Competitiveness Yearbook IMD Lausanne (International Institute for Management Development) este una dintre cele mai importante şcoli de afaceri din lume. schimburile comerciale internaţionale raportate la PIB. rata economisirii. investiţiile autohtone. cheltuielile guvernamentale. cercetării şi dezvoltării. agricultură) în PIB. Lista celor 323 de criterii de evaluare a competitivităţii naţiunilor cuprinde următorii indicatori. inflaţiei. Investiţiile internaţionale: investiţiile străine directe. investiţiile de pe piaţa de capital. importul de produse şi servicii. Comerţul internaţional: balanţa de plăţi externe (de cont curent). investiţiilor. Raportul anual analizează 60 de ţări şi regiuni economice competitive pe baza a 323 de criterii. previziunile privind evoluţia PIB.Politici ale UE Anexa 4. Datele agregate existente pentru perioade de cinci ani permit efectuarea unor analize comparative şi desprinderea unor tendinţe globale şi regionale. The World Competitiveness Yearbook este unul dintre cele mai renumite rapoarte anuale privind competitivitatea naţiunilor. în funcţie de patru factori competitivi: performanţa economică. serviciilor.

rezerva valutară şi de aur. impozitul pe venit. cheltuielile guvernamentale. accesul la finanţări şi la pieţele de capital. stimularea investiţiilor străine şi tranzacţiilor transfrontaliere (scheme de protejare a investiţiilor. chiriile pentru birouri. uşurinţa de a face afaceri (durata înfiinţării şi desfiinţării unei firme). Preţurile: rata inflaţiei. contribuţia de asigurări sociale. discriminarea împotriva femeilor şi grupurilor minoritare. Cadrul social: funcţionarea eficientă a justiţiei. flexibilitatea şi adaptabilitatea politicilor guvernamentale. rata dobânzii la credite raportată la rata dobânzii la depozite. totalul datoriei publice. coeziunea socială. facilităţi pentru investitori). . legislaţia privind migrarea forţei de muncă. cadrul legal al desfăşurării afacerilor. controlul preţurilor. accize). chiriile pentru spaţii de locuit (apartamente). licitaţiile publice de atribuire a contractelor de lucrări publice. subvenţiile guvernamentale. transparenţa instituţiilor publice. ratingul de ţară pentru împrumuturile externe. gradul de înţelegere a provocărilor unei competiţii globale la nivelul clasei politice. economia paralelă. taxele indirecte colectate (TVA. angajaţi cu fracţiuni de normă şi muncă temporară. impozitul pe profit. corupţia. accesul la credite şi asigurări pentru export. datoria publică internă.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. coerenţa politicilor publice guvernamentale. politica băncii centrale. datoria publică externă. Eficienţa guvernamentală Finanţele publice: deficitul bugetar. riscul de instabilitate politică. costul capitalului pentru dezvoltarea afacerilor. legislaţia muncii. politicile protecţioniste. nivelul evaziunii fiscale. stabilitatea ratei de schimb valutar. Politici comune ale UE Piaţa muncii: numărul de salariaţi raportat la populaţie. costul vieţii (valoarea coşului de produse şi servicii de bază pentru cetăţenii din localităţile urbane). rata şomajului. rata criminalităţii. protecţia proprietăţii private şi a siguranţei cetăţeanului. managementul finanţelor publice. nivelul taxelor corporative şi măsura în care acestea descurajează iniţiativa antreprenorială. disparităţile sociale (bogăţia şi sărăcia extremă). numărul de salariaţi pe sectoare economice. şomajul în rândul tinerilor. şomajul pe termen lung. birocraţia. Cadrul instituţional: rata dobânzii pe termen scurt. Legislaţia comercială şi de afaceri: reglementările vamale. dobânzile plătite în contul datoriei publice. Politica fiscală: veniturile totale din taxe şi impozite. legislaţia în domeniul concurentei şi protecţia împotriva monopolurilor.

dezvoltarea reţelei de servicii financiar-bancare (retail banking). Practicile manageriale: adaptabilitatea şi flexibilitatea în decizii. capacitatea consiliilor de administraţie de a supraveghea şi controla directorii executivi. accesul la capital de risc (venture capital). utilizarea de informaţii din interior pentru afectarea tranzacţiilor. PIB/oră salariat. preocuparea pentru satisfacţia clientului şi orientarea de marketing. Infrastructura Infrastructura fizică de bază: suprafaţa de teren. teren arabil. energie). sănătatea consumatorului şi protecţia muncii. datoriile corporaţiilor (blocajul financiar). productivitatea în industrie. populaţia în vârstă sub 15 ani. imaginea externă a ţării. drepturile şi obligaţiile acţionarilor. accesul la utilităţi (apă. Atitudini şi valori: atitudinea faţă de globalizare. credibilitatea managerilor. densitatea reţelei rutiere. numărul de carduri de credit emise de bănci. valorile de tranzacţionare şi numărul de companii autohtone listate la bursă. indexul bursei de valori. Resursele umane: costul orar al forţei de muncă în sectoarele manufacturiere. costul energiei pentru consumatorii industriali. utilizarea serviciilor de factoring. remunerarea serviciilor profesionale. cash-flow-ul pentru auto-finanţarea companiilor. gradul de urbanizare. remunerarea posturilor manageriale. relaţiile de muncă. . valoarea şi importanţa acordată acţionarilor. responsabilitatea socială corporativă. intensitatea energetică (consumul energetic pentru generarea unei unităţi de produs). Finanţare: accesul la credit bancar. transportul aerian. numărul de zile şi ore de muncă/an. investiţia în training şi formare profesională. preocuparea pentru protecţia mediului. fuga creierelor în străinătate.Politici ale UE Eficienţa afacerilor Productivitatea afacerilor: productivitatea muncii. dimensiunea pieţei interne (populaţia ca potenţial consumator). evaluarea riscului investiţional. aptitudinile şi competenţele forţei de muncă calificate. forţa de muncă înalt calificată disponibilă. agricultură şi servicii. densitatea reţelei feroviare. flexibilitatea. adaptabilitatea. etica afacerilor. volumul tranzacţiilor efectuate cu carduri de credit. importul şi producţia de energie şi combustibil. deschiderea spre interculturalitate. populaţia peste 65 de ani. motivaţia şi atitudinea forţei de muncă. capitalizarea bursieră. existenţa senior managerilor cu experienţă de muncă internaţională. transparenţa instituţiilor financiare. reacţia faţă de schimbare şi reforme.

Sănătate şi mediu: cheltuielile pentru sănătate. calitatea învăţământului superior. abuzul de alcool şi droguri. numărul de absolvenţi cu studii superioare şi secundare. predarea ştiinţei în şcoli. emisiile de bioxid de carbon. abonaţii de servicii broadband. numărul de calculatoare deţinute. Politici comune ale UE Infrastructura tehnologică: investiţiile în telecomunicaţii. finanţarea dezvoltării tehnologice. numărul de utilizatori de telefonie mobilă şi costul telefoniei mobile. Sursa: www. protecţia proprietăţii intelectuale. Infrastructura ştiinţifică: cheltuielile bugetare pentru cercetare şi dezvoltare. Lausanne. indicele dezvoltării umane. Elveţia . tratamentul apelor uzate. numărul cercetătorilor salariaţi. cercetarea fundamentală pentru dezvoltarea pe termen lung. gradul de analfabetism. cheltuielile companiilor pentru R&D. înţelegerea noţiunilor economice şi financiare în rândul populaţiei. numărul de articole ştiinţifice publicate. durata medie de viaţă. exportul de produse high-tech. Educaţie: cheltuielile pentru educaţie. oferta de ingineri calificaţi pentru nevoile investitorilor. costul telefoniei fixe internaţionale. înregistrarea de patente (invenţii. cooperarea tehnologică între companii. raportul dintre numărul de profesori şi numărul de copii de vârsta şcolară. securitatea informaţională. infrastructura de servicii medicale disponibile. utilizarea patentelor pentru generarea de profit. inovaţii). interesul pentru ştiinţă şi tehnologie în rândul tinerilor. reciclarea ambalajelor.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. transferul tehnologic şi de know-how.ch / documents / WCC/ – site-ul oficial al IMD World Competitiveness Centre. speranţa de viaţă la naştere.000 de locuitori. numărul de posturi de telefonie fixă/1. abilităţile IT în rândul forţei de muncă. numărul de medici şi asistente raportat la numărul populaţiei. calitatea vieţii.imd. poluarea şi legislaţia de mediu. numărul utilizatorilor de Internet.

în UE. care vizează utilizarea la maximum a potenţialului uman şi implicarea puterii publice. 4. Irlanda). respectiv: 1. Angajament privind respectarea stabilităţii macroeconomice prin intermediul pârghiilor fiscale şi monetare. caracterizat în principal prin: . contribuţiile sociale: circa 30%. apariţia societăţii informatice. contribuţiile sociale: circa 15%. Totuşi. Elementele care diferenţiază multe din ţările vest-europene din punct de vedere al politicii sociale par mai puţin importante decât cele care delimitează aceste tip de intervenţii de cele specifice altor zone geografice. dar şi a partenerilor sociali în atingerea acestui obiectiv şi prezintă ca trăsături comune următoarele: 1.Politici ale UE Anexa 4. Asigurări sociale relativ generoase şi un sistem universal de servicii publice în special în domeniul educaţiei şi sănătăţii: în SUA. Modelul liberal sau anglo-saxon (Marea Britanie. În prezent. impozitarea veniturilor: circa 45%. în ciuda diferenţelor intraeuropene se face ades referire la existenţa unui model social european (diferit de cel american sau japonez). În ciuda trăsăturilor comune. introducerea monedei unice. impozitarea veniturilor : circa 30%.2 Despre „modelul social european” Există un „model social european”? Experienţele istorice ale ţărilor europene sunt extrem de diferite. marcată de mondializare. Sindicate relativ puternice. în relaţie cu noul model social european. politica socială comunitară se elaborează mult mai repede decât înainte de 1992. adaptat la noile date ale economiei UE. Acest model social european se conturează în jurul unui obiectiv inspirat de modelul social-democrat scandinav. există totuşi foarte multe particularităţi şi trăsături specifice fiecărei ţări. respectarea drepturilor angajaţilor. 3. Nivel de impozitare relativ ridicat: în SUA. fapt care i-a determinat pe analiştii să descrie existenţa a cel puţin patru modele diferite. 2. în UE.

• Rolul jucat de stat este acceptat de societate şi considerat necesar pentru susţinerea dezvoltării – sectorul public reprezintă societate şi nu este considerat distant sau elitist. 3. ci apropiat de cetăţeni: Majoritatea populaţiei susţine rolul puternic jucat de stat: 46% din populaţie nu este de acord cu formularea „cu cât statul intervine mai puţin în economie.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Spania. Belgia. Politici comune ale UE • • • Încasări fiscale relativ mici în raport cu restul UE (impozitarea veniturilor în Irlanda: 26%. cu atât mai bine pentru ţară” (European Social Survey 2002/2003). • Participare relativ redusă a femeilor pe piaţa muncii (59% fata de 70% în statele nordice). ceea ce generează inechitate în alocarea beneficiilor. dar reglementări puternice anti-trust plus accent pe flexibilitatea pieţei muncii – relativ neprotejată. de a interfera în sistem. Portugalia. ceea ce generează o piaţă a muncii relativ rigidă. Franţa. Modelul nordic/universal/social-democrat (Danemarca. Olanda) cu următoarele trăsături definitorii: • Niveluri medii sau ridicate de taxare a veniturilor care susţin sistemul de asigurări sociale. Asigurările sociale sunt modeste şi concentrate asupra celor cu venituri foarte mici (total contribuţii sociale. Modelul mediteranean sau sudic (Italia. • Trăsături corporatiste puternice: negocierea salariilor este foarte importantă. Germania. Modelul conservator/continental/renan (Austria. în special a partidelor politice. • Economia este o „economie de piaţă coordonată”. alături de prezenţa unor contribuţii sociale ridicate. UE:30%). Marea Britanie: 15. caracterizată prin reglementări minimale ale mediului de afaceri. • Existenţa unei legislaţii foarte protectoare în domeniul muncii. • Grad ridicat de participare pe piaţa muncii. principala particularitate fiind: • Rolul ineficient al statului în gestionarea sistemului bunăstării – tendinţa unor grupuri de interes organizate. Grecia) în cadrul căruia se regăsesc trăsăturile modelului continental. Suedia. Marea Britanie: 28%. Irlanda: 15%. Economia este o „economie de piaţă necoordonată”. Finlanda) caracterizat prin: • Nivel ridicat de impozitare (Suedia: 49%).5%. 2. în special pentru femei. . UE: 45%). 4.

Chairman P. Competitivitatea este susţinută prin niveluri ridicate ale investiţiilor în cercetare-dezvoltare: statele nordice sunt leaderi în domeniul CD. 70% din decidenţii mediului de afaceri consideră protecţia socială ca vitală pentru asigurarea creşterii economice. N. Sursa: Prelucrare după studiul: Lisbon Revisted – Finding a new path to European grouth. EPC Working Paper.27% din PIB în Suedia. 11% în cele sudice şi 13% în ECE.Politici ale UE • • Se consideră că protecţia socială favorizează piaţa muncii. Rasmussen.49% în Finlanda în 2002. march 2004 . faţă de 2% la nivelul UE. cu 4. Învăţarea continuă este considerată o cheie pentru mobilitatea pieţei muncii – au cel mai ridicat nivel de educaţie. 3. 25% din populaţie a absolvit sistemul terţiar faţă de 215 în ţările continentale.

9 60.2 65. 2004 .8 65.8 98.9 3.9 1.7 2.8 98.3 2.7 67.5 0.7 46.7 113.8 55.8 B Ge D Sp Fl Fr Gr Irl It 106.1 Sursa: Facing the Challenge.1 100.4 2.6 59.9 100.7 0.8 65.5 96.1 1.0 121.7 90.6 2.2 57.0 3.2 ocupare (%) Grad 62.8 65.8 118.0 0.7 103.9 4.3 119.9 109 84.0 73.1 4.7 94.1 126.1 99.4 106.0 70.9 2.3 85.0 2.1 1.1 42.6 108.2 3.8 102.0 97.8 56.Anexa 4.6 51.1 71. report from the High Level Group chaired by Wim Kok.1 113.3 2.8 112.2 57.0 64.8 ocupare femei (%) C-D 2. The Lisbon strategy for growth and employment.5 1.2 3.5 2.1 şomajului termen lung (%) Emisiunile 108.9 87.7 52.9 1.3 97.6 141 96.3 100.2 72.0 121.5 de gaze seră (2002 = =100%) Performanţele relative ale vechilor state membre ale UE în conformitate cu indicatorii structurali propuşi de Agenda Lisabona (anul 2003) – prezentare selectivă Lux Ol P Su UK UE-25 UE-15 SUA 194.9 93.6 71.9 55.1 59.2 95.5 67.8 59.6 132.7 62.4 43.3 Niveluri A PIB7loc 111.4 94.3 63.1 1.1 81.1 91.0 3.0 140..9 91.5 4.3 62.0 65.3 1.4 (ppc) W/lucr 96.4 56.5 101.0 75.9 1.3 105.5 65.6 103.2 100.6 98.5 128.2 1.6 109.5 1.9 68.8 73.2 4.4 (ppc) Gradul 69.2 139.6 5.7 97.0 1.2 63.6 71.9 1.2 (% PIB) Rata 1.

Politici ale UE Anexa 4.4 Indicele competitivităţii macroeconomice 2004 comparativ cu 2003 .

Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE Sursa: World Economic Forum Anexa 4.5 Indicele competitivităţii macroeconomice 2004 analizat pe componente .

Politici ale UE .

Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE Anexa 4.6 Indicele competitivităţii mediului de afaceri Sursa: World Economic Forum .

la rivalităţi între instituţiile comunitare (Comisie. la începutul anilor ’50. . Consiliu. 5. Decizia de a recurge la o asemenea programare multianuală a fost luată ca urmare a deteriorării treptate a sistemului financiar comunitar în anii ’80 şi a dificultăţilor crescânde întâmpinate în încercarea de echilibrare a balanţei venituri-cheltuieli.Capitolul V Finanţarea politicilor comune Finanţarea politicilor comune se realizează de către Uniune prin intermediul bugetului (conform tratatelor „Uniunea îşi asigură mijloacele necesare pentru atingerea obiectivelor şi realizarea politicilor sale”). Delors II (1993-1999) şi Agenda 2000 (2000-2006). realizarea echilibrului instituţional.1 Evoluţii specifice politicii bugetare Analiza atentă a ceea ce primeşte şi ceea ce cheltuieşte UE poate spune foarte mult despre priorităţile. dar şi despre conflictele care au jalonat evoluţia procesului de integrare europeană. În primii 20 de ani s-au înregistrat trei mutaţii importante. Consiliului de Miniştri şi Comisiei să cadă de acord în avans asupra priorităţilor bugetare ale perioadei următoare şi să stabilească un cadru financiar care să permită atingerea acelor obiective. sistemul financiar comunitar a cunoscut o evoluţie constantă. Succesiunea de crize bugetare a determinat instituţiile comunitare să cadă de acord asupra unei noi metode menite să îmbunătăţească procedura bugetară şi care să permită Parlamentului. După crearea sa. chiar dacă natura lor a fost diferită: de la dezbateri pe tema resurselor financiare proprii ale CEE sau a dezechilibrelor bugetare. respectiv: unificarea instrumentelor bugetare. după Delors I (1988-1992). De-a lungul existenţei UE. controversele pe probleme bugetare au reprezentat o constantă. UE se află acum în faţa celei de a patra perspective financiare. creşterea autonomiei financiare. Parlament).

în 1962. pentru prima dată. marcată prin numeroase incidente: întârzieri în adoptarea bugetului şi recurgerea la regimul aranjamentelor/ 12 În ceea ce priveşte succesiunea CECO în materie financiară. au introdus un factor de tensiune politică permanentă între Consiliul şi Parlament în domeniul bugetar. De altfel. va instaura. Acest echilibru juridic şi instituţională a cunoscut la mijlocul anilor ’70 o situaţie de criză. Politici comune ale UE Unificarea instrumentelor bugetare Deşi iniţial. (reînnoită ulterior) în 1988 şi 1994. care vor finanţa cercetările în domeniul cărbunelui şi oţelului. care reprezintă de acum cele două branşe ale autorităţii bugetare. Creşterea autonomiei financiare În afara prelevărilor CECO. FEDER. această putere este partajată între Consiliu şi Parlament. numai două instrumente vor continua să existe: bugetul general şi bugetul operaţional CECO 12 . poate respinge bugetul şi acceptă modul de execuţie al acestuia. 5 şi 6. cele trei comunităţi dispuneau de propriul lor buget. A rezultat o funcţionare extrem de dificilă în procesul de decizie bugetară. O nouă Decizie privind resursele proprii a fost adoptată de Consiliu în septembrie 2000. în 1975 etc. . gestiunea patrimoniului a fost încredinţată Comunităţilor existente. Decizia din 21 aprilie 1970. Căutarea unui echilibru instituţional în exercitarea puterii bugetare De-a lungul anilor. Comisia urmând să asigure ca aceste fonduri să rămână distincte faţă de celelalte fonduri comunitare. Legitimitatea şi puterea de influenţă crescută dobândite de Parlament. vezi Rezoluţia Consiliului. Parlamentul dispune de ultimul cuvânt în ceea ce priveşte cheltuielile bugetare ne-obligatorii. în urma alegerii sale prin sufragiu universal începând cu iunie 1979. Jurnalul Oficial C 247. În prezent. puterea bugetară a Parlamentului European a crescut. an în care tratatul CECO a expirat. precum crearea FEOGA. după Tratatul de fuziune din 1965. p. Primii ani ai politicii bugetare au fost marcaţi de dezvoltarea unor politici comune.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. regimul resurselor proprii. încasările provenind din gestiunea patrimoniului CECO vor reprezenta încasări la bugetul general. După 2002. din 7 august 1998. din 20 iulie 1998. înlocuind Decizia din 1994. bugetul european a fost alimentat până în 1970 prin contribuţiile statelor membre.

Cheltuielile agricole vor fi gestionate prin introducerea unei linii directoare agricole (plafonul rubricii agricole este fixat în prezent în raport de previziunile cheltuielilor reale). Acest sistem. în principal la cererea Germaniei. În plus. de asemenea. dintre Parlament. veritabil cadru financiar plurianual. Într-adevăr. pentru toate categoriile. care s-a dorit definitivă. Consiliu şi Comisie. menţionăm: Plafonul total al resurselor proprii. Perspectivele financiare actuale. după a treia lărgire (Spania şi Portugalia) şi adoptarea Actului Unic. problemele dezechilibrului bugetar (diferenţa între ceea ce o ţară „dă” UE şi ceea ce ea „primeşte” prin diferite programe şi politici) invocată de Marea Britanie începând cu 1974. 1988-1992). fiecare categorie de cheltuieli este plafonată la un nivel fixat pentru fiecare an. care acoperă perioada 2000-2006. Aceşti factori au dus la reformarea în profunzime a sistemului financiar. El va introduce o dublă plafonare a cheltuielilor: ansamblul plăţilor din bugetul anual nu poate depăşi plafonul global exprimat ca procent din PNB-ul UE (în prezent este de 1. anumite acţiuni întreprinse nu aveau o bază legală. Germania a găsit şi ea răspuns la revendicările proprii. recurgerea frecventă la Curtea de Justiţie.Politici ale UE /acordurilor provizorii pe 12 luni. a reprezentat un element important al dezbaterilor politice. inaugurat în 1988. această problemă a revenit în discuţie. Procesul integrării va primi un nou elan politic începând cu 1986. Prelevarea TVA a fost corectată pentru a ţine cont de diferenţele între structurile economice (ponderea consumului în PNB statelor membre). De altfel. este fixat ca procent din PNB Uniunii Europene şi nu în funcţie de TVA. Printre modificările intervenite. rămâne unul din pilonii sistemului financiar comunitar. respingerea bugetului de către Parlament. sunt anexate acordului interinstituţional din 6 mai 1999. ca până atunci.27%). În ultima perioadă. O soluţie. această reformă făcând parte din „Pachetul Delors”. prezentat în februarie 1987 de către Comisie (aşa-numitul cadru financiar Delors I. a fost găsită pentru problema britanică. Introducerea unei planificări financiare. . sprijinindu-se doar numai pe un anumit articol din buget. numeroase conflicte s-au născut din confuzia existentă între puterea legislativă şi puterea bugetară.

Beneficiind şi de circumstanţe economice favorabile.27%. În iulie 1997. Prin acest document (pachetul Delors II) s-au adoptat perspectivele financiare pentru perioada 1993-1999. pragul resurselor proprii fiind ridicat de la 1. În plus.27% din PIB mediu comunitar. în ciuda acestui principiu general. Acesta se angajează să nu crească aceste cheltuieli decât în anumite limite. evoluţiile economice. „Pachetul Delors” a dus atât la o evoluţie ordonată a cheltuielilor (care vor rămâne sub nivelul încasărilor disponibile). Bilanţul acestei reforme va fi extrem de pozitiv. Prin acest mecanism. Consiliul European a decis introducerea mecanismului corector pentru Marea Britanie.1 şi 5. „Pentru o Uniune mai puternică şi mai mare” (COM(97) 2000 final). Principalele componente ale Agendei 2000 au fost aprobate în cadrul Consiliului European de la Berlin.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. care include informaţii privind politica agricolă comună. menit să contribuie la corectarea poziţiei de contribuitor net pentru această ţară. În ultimii 20 de ani. Realitatea este că. din 24-25 martie 1999. Politici comune ale UE Introducerea unei Ratei Maxime de Creştere (RMC) a cheltuielilor numite ne-obligatorii (cheltuieli asupra cărora Parlamentul are ultimul cuvânt). din decembrie 1992. perspectivele financiare au marcat şi reducerea importanţei TVA în finanţarea bugetului. Comisia a dat publicităţii un nou document. cunoscut sub numele de Agenda 2000. conform unui principiu general conform căreia „orice stat membru care se confruntă cu un dezechilibru bugetar excesiv în raport cu prosperitatea sa. Comisia trasează şi cadrul financiar pentru 2000-2006. până astăzi numai Marea Britanie a beneficiat de acest mecanism. Consolidarea reformelor din 1988 a fost confirmată prin Acordul de la Edinburgh. iar la 6 mai 1999. Parlamentul European adoptă noul Acord Interinstituţional. extinderea UE şi modificările produse în structura bugetului UE au modificat contextul în care operează mecanismul corector în cazul Marii Britanii.2% la 1. Această provocare este de mari dimensiuni. viitorul politicii de coeziune economică şi socială. Marii Britanii i se restituie 2/3 din contribuţia ei netă. Reamintim faptul că în 1984. presupunând asimilarea acquis-ului comunitar în ţări cu o structură economică şi socială diferită în raport cu cea a UE. care încorporează perspectivele financiare pentru 2000-2006 (vezi Anexa 5. . menţinând pragul resurselor proprii la 1. poate beneficia de o corecţie corespunzătoare”. Una din provocările majore ale bugetului comunitar rămâne în continuare găsirea modalităţilor optime pentru susţinerea financiară solicitată de procesul lărgirii UE către Est. cât şi la ameliorarea procedurii şi a gestiunii bugetare.2). la Fontainbleau. strategia de preaderare şi consecinţele extinderii şi finanţarea Comunităţii.

numai două instrumente bugetare vor continua să existe: bugetul general şi bugetul operaţional CECO. PNB / loc în statele net contribuitoare la bugetul UE (în PPC). universalităţii.2 Principiile bugetare Bugetul general au UE este construit pornind de la o serie de principii inspirate de diversele proceduri bugetare naţionale.3 1984 90. Principiul unităţii Conform acestui principiu. 1. anualităţii. odată cu tratatul de fuziune din 1965. Dacă.6 104.6 104.8 106.6 104.Politici ale UE Tabelul de mai jos prezintă modul în care a evoluat PNB/loc (exprimat în PPC) între anii 1984 şi 2003. în cazul statelor membre cu poziţie de contribuitori neţi în anul 2002. Brussels.0 ---104. Commission Report on the operation of the own resources system. echilibrului şi al specializării bugetare. pentru a asigura astfel un control eficient al modului de utilizare a resurselor comunitare.6 97.9 Sursa: Commission of the European Communities. Chiar şi în prezent. Euratom. Sistemul financiar comunitar a cunoscut o mişcare de unificare a instrumentelor bugetare.1 109. Resursele lor provin din subvenţii înscrise în bugetul general. (media UE-15 = 100%) Tabelul 5.2 98.2 111. . justiţia şi afacerile interne. FEDER.0 --95. Financing the European Union. care dispun de propriul lor buget. ansamblul încasărilor şi cheltuielilor trebuie să se regăsească într-un singur document bugetar. anumite elemente financiare ale Comunităţii dispun de un regim particular: politica externă şi de securitate. Report from the Commission. CEE) dispuneau de propriile bugete.6 92. Este vorba de principiul unităţii. la început. cele trei Comunităţi (CECO.0 109. Derogări sunt în mod egal admise pentru organismele descentralizate ale Comunităţii (agenţiile europene).1 Marea Britanie Danemarca Austria Olanda Suedia Franţa Germania Italia 2003 111. COM(2004) 505 final 5.

Diferenţa între creditele de angajament şi cele de plăţi este măsurată prin angajamente restante de lichidat (ARL). până la concurenţa nivelului înscris în buget. Totodată. Creditele de angajament acoperă. Derogări de la principiul anualităţii sunt posibile prin sistemul reportărilor de credite. ca regulă generală. anulate. Regula non-afectării dispune ca încasările bugetare să nu fie afectate de anumite cheltuieli precise. Pentru creditele ne-disociate. excepţii de la regulă sunt admise pentru anumite programe de cercetare sau pentru contribuţia ţărilor din SEE către anumite politici precise. . creditele ne utilizate la finele exerciţiului pentru care ele sunt înscrise sunt. În acest caz se face apel la noţiune de credite disociate. Politici comune ale UE 2. în timpul exerciţiului financiar în curs. adesea sunt necesare acţiuni plurianuale. Ele fac obiectul unor autorizări bugetare anuale. care să vizeze uşurarea procedurii. Ele reprezintă decalajul în timp între momentul în care angajamentele sunt contractate şi momentul în care plăţile corespunzătoare sunt lichidate. Cu titlu excepţional. Principiul anualităţii Principiul semnifică dependenţa operaţiilor de către un exerciţiu anual capabil să faciliteze controlul activităţii executivului comunitar. costul total al obligaţiilor juridice contractate pentru acţiuni a căror realizare se întinde pe o perioadă mai mare de un exerciţiu. 3. Principiul universalităţii Încasările bugetare reprezintă o masă comună care serveşte finanţării tuturor cheltuielilor. există un report de drept în exerciţiul următor al creditelor care corespund plăţilor restante datorate angajamentelor contractate între 1 ianuarie şi 31 decembrie. cheltuielile care derivă din execuţia angajamentelor contractate în cursul acelui exerciţiu sau al unui exerciţiu anterior. Creditele de plăţi acoperă. care se descompun în credite de angajament şi de plăţi. Pentru creditele disociate. ele pot fi şi reportate. Regula non-contracţiei arată că nu pot fi acceptate micşorări ale încasărilor sau cheltuielilor. fără deosebire: acesta este principul universalităţii bugetului.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Totodată. Sunt admise numai excepţii de ordin tehnic. Aceasta implică existenţa a două reguli caracteristice dreptului bugetar: al non-afectării şi non-contracţiei (micşorării).

Totuşi. excedentul fiind reportat în anul următor. Este o situaţie mai degrabă excepţională. Două situaţii sunt posibile: 1. Comunitatea nu este autorizată să recurgă la împrumuturi pentru a-şi acoperi cheltuielile.Politici ale UE În ceea ce priveşte încasările. Prin urmare. 2. nu este imposibil ca pe perioada execuţiei bugetare să apară diferenţe între venituri şi cheltuieli. bugetul reprezintă o previziune. Numai încasările intervenite între 1 ianuarie şi 31 decembrie sunt avute în vedere. fiecare credit trebuie să aibă o destinaţie determinată şi trebuie afectat unui scop precis. Din acest motiv există un mecanism care constă în finanţarea noilor cheltuieli prin anticiparea de economii ce se vor realiza în cursul unui exerciţiu. . deci a unui deficit. la care se adaugă nivelul creditelor reportate în acelaşi exerciţiu. care trebuie precis identificate. bugetul comportă acelaşi nivel al încasărilor şi cheltuielilor. fără ca acele categorii generatoare de economii să poată fi identificate în momentul votării bugetului. 4. În momentul în care bugetul a fost aprobat exisă un echilibru perfect între venituri şi cheltuieli. Situaţia obişnuită este cea a înregistrării de excedente. Înregistrarea unui sold negativ. Bugetul este structurat 13 Soldul reprezintă diferenţa între ansamblul veniturilor realizate pe parcursul respectivului exerciţiu şi nivelul plăţilor efectuate sub formă de credite acordate în acel exerciţiu. 5. Aceasta este cea mai frecventă situaţie. astfel încât să fie evitate orice fel de confuzii între diferitele credite în momentul autorizării şi executării (nici o încasare şi nici o cheltuială nu poate fi afectată altfel decât prin raportarea la un articol al bugetului). Aceasta este aşa numita „rezervă negativă”: o valoare negativă care este înscrisă în buget şi care trebuie să dispară pe parcursul exerciţiului bugetar prin viramente provenind din capitolele care se vor dovedi excedentare. deci a unui excedent. atât în ceea ce priveşte cheltuielile. Aceeaşi regulă este valabilă şi pentru încasări. Înregistrarea unui sold 13 pozitiv. care va antrena înscrierea unei noi cheltuieli în bugetul următor. Principiul specializării Conform acestei reguli. Principiul echilibrului Conform tratatelor. cât şi veniturile. în cazul unei aplicări stricte a acestui principiu. prin definiţie. toate eventualele excedente sunt reportate în exerciţiul următor.

Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. nivelul cheltuielilor obligatorii – cheltuieli legate de angajamentele derivate din obligaţiile interne şi externe ale CEE. . care să ducă la creşterea cheltuielilor. legate de funcţionarea instituţiilor sau de acţiunile structurale. PE are dreptul să propună amendamente la această schiţă de buget. În cazul în care PE nu respinge întregul buget. în măsuri diferite. stabilite prin Tratate sau prin legislaţia secundară – va fi determinat în acest stadiu al procedurii bugetare. în urma unei prime lecturi a documentului în cadrul PE. La această a doua lectură. articole şi poziţii. acesta fiind cel care indică competenţa autorităţii bugetare. capitole. pe baza cheltuielilor estimate de către diferitele instituţii comunitare. A doua lectură a bugetului de către PE este în principal concentrată pe nivelul cheltuielilor neobligatorii. cu majoritate calificată. Preşedintele PE declară bugetul adoptat. 5. cât şi pentru respingerea amendamentelor făcute. forma în care această schiţă va fi prezentată PE. care stabileşte. Procedura bugetară începe cu pregătirea. atât Comisia. Această schiţă este iniţial prezentată Consiliului. Adevăratul sediu al specializării este capitolul. Orice virament de la un capitol la altul este rezervat autorităţii bugetare. schiţa modificată este returnată Consiliului. în cazul cărora PE poate respinge sau accepta propunerile Consiliului. Parlamentul hotărăşte pentru aşa numitele „cheltuieli ne-obligatorii”. a unei „schiţe bugetare preliminare” (preliminary draft budget). titluri. şi.3 Procedura bugetară anuală În adoptarea şi executarea bugetului general sunt implicate. Politici comune ale UE pe secţiuni. cât şi Consiliul de Miniştrii şi Parlamentul European (PE). de către Comisie. care se referă la angajamentele care decurg din Tratat (subvenţionarea preţurilor agricole. pentru o a doua citire. Începând cu 1975. Consiliul trebuie să asigure o majoritate calificată atât pentru acceptarea oricărei modificări propuse de PE. ajutor alimentar oferit pentru ţările în curs de dezvoltare). iar Consiliul asupra celor „obligatorii”. Dacă întregul buget nu va fi ulterior respins de către PE.

la începutul fiecărei luni. 3. el va face propuneri de modificare. Pot să apară trei situaţii: • Parlamentul nu reacţionează: bugetul este considerat aprobat. a fost semnarea Acordului Interinstituţional în 1988. când Consiliul a fost incapabil să stabilească o schiţă de buget pentru acel an din cauza lipsei unui acord politic privind resursele comunitare. la 5 octombrie: Consiliul de Miniştri se pronunţă asupra schiţei proiectului pentru a redacta proiectul de buget. lună de lună. şi încă o dată în 1988. Puterea legislativă rămâne numai la nivelul Consiliului. care pot fi sintetizate astfel: 1. prin intermediul bugetului anterior – aşa-numitul „aranjament provizoriu pe 12 luni” (provisional-twelfths arrangement). a cunoscut progrese lente între 1975 şi 1987. • Parlamentul decide să aducă modificări: Pentru cheltuielile obligatorii. • Parlamentul aprobă bugetul: procedura este terminată. cu cel mai mare succes. Procedura bugetară anuală este formată din mai multe etape.Politici ale UE Procesul de luare a deciziilor în domeniul bugetar. cu grade de succes diferite. începând cu 1975. . de exemplu. o concentrare prealabilă cu parlamentul a avut deja loc în problema cheltuielilor obligatorii. Pe parcursul acestei perioade. la 1 iulie: fiecare instituţie realizează o previziune privind cheltuielile. În decembrie 1979. pe care Comisia le regrupează în schiţa proiectul de buget (preliminary draft budget). care efectiv au paralizat procedura bugetară comunitară. Neînţelegerile dintre cele două instituţii au condus la o serie de incidente la începutul anilor ’80. Oferind PE puterea de a amenda schiţa de buget propusă de Consiliu a separat efectiv funcţiile legislative şi bugetare ale CEE. când PE a respins din nou schiţa de buget. Începând cu 1975 au fost iniţiate numeroase încercări de îmbunătăţire a procedurii bugetare. finanţarea bugetului comunitar a continuat a fi realizată. în vreme ce puterea bugetară este împărţită între PE şi Consiliu. PE a respins schiţa de buget pentru 1980. 2. Pentru cheltuielile neobligatorii. Această facilitate a fost utilizată din nou în 1982 şi 1985. de către Consiliu şi PE. a unei doisprezecimi din creditele anului trecut. Ultima reformă şi aparent. permiţând astfel rezolvarea nevoilor imediate. în 45 de zile: Parlamentul examinează proiectul de buget. el va face propuneri de amendare. cu rezultatul că procedura bugetară a fost întârziată cu 6 luni. care constă în orientarea.

în 15 zile: la o a doua lectură. Fără această majoritate. Tăcerea sa echivalează cu aprobarea. 5. Respingerea bugetului necesită o majoritate absolută a membrilor şi 2/3 din sufragiile exprimate. • Pentru cheltuielile neobligatorii. două situaţii pot fi avute în vedere: a) propunerile de modificare venite din partea Parlamentului cresc bugetul global. În plus. . şi alte elemente vin să completeze procedura bugetară. în principal. Politici comune ale UE 4. Este. Unul din paşii înainte făcuţi prin acest Acord îl reprezintă generalizarea concertării bugetare între Parlament. decizie şi execuţie a bugetului UE. În afara Tratatelor. El dispune de dreptul de a modifica cheltuielile neobligatorii (în limita Ratei Maxime Admise) cu o majoritate absolută a membrilor şi 3/5 din sufragiile exprimate. numai un vot al Consiliului. punctele litigioase ale procedurii bugetare. Aceste modificări nu se vor putea integra în buget decât după un vot în Consiliu cu majoritate calificată. În acest caz. Tăcerea echivalează cu aprobarea. Consiliul dispune de dreptul de amendare. În final. textul se întoarce în Parlament. Consiliul examinează propunerile Parlamentului. cazul acordurilor interinstituţionale. Această concertare vizează să identifice şi să remedieze pe cât posibil. Regulamentul financiar organizează şi el procedura de elaborare. în cadrul unor negocieri organizate în marginea lecturilor succesive realizate de Consiliu şi Parlament.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. se poate opune acestor propuneri. precum cel din 6 mai 1999 privind disciplina bugetară şi ameliorarea procedurilor. cu majoritate calificată. Consiliu şi Comisie. • Pentru cheltuielile obligatorii. propunerile sunt definitiv respinse. bugetul este aprobat de către Parlament. la finele procedurii: Parlamentul dispune de ultimul cuvânt asupra bugetului comunitar. În acest caz. b) propunerile de modificare venite din partea Parlamentului nu cresc bugetul global.

nivelul resurselor provenind din taxe vamale şi prelevările variabile la import a scăzut în anii ’70. de la 1 iulie 1995. bugetul a fost conceput în întregime pe baza contribuţiilor directe ale statelor membre.4. pe fondul progreselor realizate în reducerea taxelor vamale datorită negocierilor GATT. Prelevări variabile la importul produselor agricole (înlocuite cu taxele vamale. 2. mărită la 1. GATT). Începând cu 1970 bugetul va fi finanţat prin „resursele proprii” ale Comunităţii – care erau veniturile convenite de către statele membre să reprezinte resurse comunitare de drept. micşorată apoi la 1% între 1995 şi 1999). Sistemul resurselor proprii comunitare. respectiv 1% la început. în urma acordurilor semnate în cadrul Rundei Uruguay. de către Consiliul de Miniştri reunit la Luxemburg. dar şi datorită creşterii producţiei interne de produse agricole. veniturile provenind din TVA au stagnat în această perioadă. pe baza unei taxe (aplicate TVA-ului încasat de către fiecare stat membru. avea două elemente. datorită declinului înregistrat în cheltuielile pentru consum ale statelor membre. în 1979.1 Veniturile bugetului comunitar În primii 12 ani ai existenţei CEE. Se prevede o reducere a taxei minime la 0. . care se vor regăsi ulterior sub titulatura de „resurse tradiţionale”: Taxele vamale asupra bunurilor importate din afara comunităţii. cel puţin din două motive: 1. inclusă de foarte mulţi autori în cadrul aceluiaşi sistem. A treia resursă. stabilit în 1970. prin aplicarea tarifului extern comun.4 Structura bugetului UE 5.4% în 1986. Perioada care a urmat deciziei din 1970 a demonstrat că acest sistem original al resurselor proprii s-a dovedit inadecvat. a fost introdusă în 1979: Resursa TVA: colectată în fiecare din statele membre.5% în 2004.Politici ale UE 5.75% în 2002 şi 0.

a patra resursă. a treia lărgire a Comunităţii (care includea. în iunie 1984. creată în 1988.4% al resurselor provenind din TVA. precum şi semnarea Actului Unic în februarie 1986. 14 Acestea implicau avansuri interguvernamentale.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. au reprezentat acea bază politică sănătoasă necesară pentru realizarea unei reforme financiare comunitare. Reforma a menţinut resursele proprii provenind din taxe vamale şi prelevări variabile la importul produselor agricole. Principala preocupare a „pachetul Delors” a fost să asigure Comunităţii resursele necesare în perioada 1988-1992. În 1986. aranjamente financiare tranzitorii fiind aplicate pentru exerciţiile bugetare ale anilor 1984 şi 1985 14 . Până atunci.2% din PIB-ul UE. cunoscut sub numele de „pachetul Delors I”. Prin „pachetul Delors” se propune adăugarea unei resurse noi. Liniile generale ale acestui pachet au fost adoptate în cadrul Consiliului European de la Bruxelles. urma să fie una variabilă. bazat pe principiul creşterii pragului TVA la 1. „a patra resursă” comunitară: Această nouă resursă. dar nu şi în cazul bugetului pe 1985. Politici comune ale UE Efectul combinat al celor doi factori a exercitat o presiune considerabilă asupra resurselor proprii tocmai în perioada în care nevoile comunitare erau în creştere datorită noilor politici adoptate şi primirii de noi membri. începând cu 1 ianuarie 1986. echilibrul bugetar a fost realizat numai prin amânarea anumitor cheltuieli agricole până în 1987. . la care s-a adaugat pragul propus a fi menţinut de 1. în funcţie de posibilităţile fiecărei ţări. şi Spania şi Portugalia). Ea trebuie să ofere veniturile necesare pentru acoperirea cheltuielilor suplimentare. întregul pachet fiind în final acceptat în iunie 1988. din 1-12 februarie 1988. O primă încercare de a rezolva criza bugetară a fost făcută de Consiliul European reunit la Fontainbleau.4%. În februarie 1987 Comisia a prezentat un cuprinzător program de reformă. O soluţie la dificultăţile bugetare a fost eventual găsită în 1988. Noul sistem. care urmau a fi restituite în cazul bugetului pe 1984. a intrat efectiv în vigoare la 1 ianuarie 1986. astfel încât volumul total al resurselor să reprezinte maximum 1.

8) (4.906 8.432 28.6) 12.3) 11.285 (49.644 1.6) (22.1) 95 (0.2) (7.945 (2.179 1.4) 32.17%.2) 14.509 (16. Dicţionarul Uniunii Europene. 30 Efectul global urmărit prin introducerea celei de a patra resurse pe baza PIB era de a face sistemul de taxare al UE mult mai progresist.377 6. Astfel.469 (100) (100) (100) (100) 1995 1. Bucureşti.6) 6. pe măsură ce au apărut noi priorităţi.183 (52.555 (36. sub forma unei cote-părţi asupra volumului TVA încasate în statele membre.251 (48.876 (9.2) (54.070 (12. 2001.585 (100) Sursa: Gilles Ferreol.002 2. fixat în fiecare an. în cadrul unei proceduri bugetare.7) 39.219 27.2) (12. care a devenit operaţional după Tratatul .440 (44. taxe vamale care provin din aplicarea TVC asupra valorii în vamă a mărfurilor importate. venitul estimat a proveni din această resursă a reprezentat 0. Structura resurselor proprii ale Bugetului UE prelevări agricole (taxe vamale percepute asupra importurilor de produse agricole în cadrul organizării comune a pieţei) şi cotizaţii şi alte taxe prevăzute în cadrul organizării comune a pieţelor în sectorul zahărului şi glucozei.7) 89. Volumul fondurilor incluse în bugetul comunitar a crescut în mod constat.3) 671 (0.310 10. Grecia.085 46.249 (9.3) 43.191 (18. de exemplu.7) (8. pentru a acoperi cerinţele UE.077 (100) 2000 2.Politici ale UE Evoluţia structurii încasărilor la bugetul comunitar Tabelul 5.6) 75. Editura Polirom. care rezultă din aplicarea unui procent asupra sumei PNB din toate statele membre.266 2. Această resursă este o resursă prin care se asigură echilibrul bugetar. Cota uniformă corespunzătoare celei de-a patra resurse se determină în raport cu veniturile suplimentare necesare în timpul unui exerciţiu bugetar. în timpul anului financiar 1992.4) (14. astfel încât ansamblul încasărilor să poată acoperi nivelul total al cheltuielilor înscrise într-un anumit exerciţiu bugetar. Irlanda.773 (41.151 5. p. în funcţie de nivelul celorlalte venituri bugetare.258 15.9) 7.1) 7.0) 3.4) (7.2 Categorii de venituri Prelevări din agricultură Taxe vamale TVA A patra resursă Diverse Total general Nivelul încasărilor (în milioane euro şi în structură) 1975 1980 1985 1990 590 2.038 (2.385 16. corelând contribuţia fiecărui stat membru cu nivelul său de prosperitate.4) (35.9) (29. Portugalia şi Spania sunt beneficiarele acestui fond. venituri din colectarea TVA.2) 2. resursa complementară asupra PNB.2) (59.

9) 5.5) 1.0) 1.6) 3.608 (100) 1995 34. Politici comune ale UE de la Maastricht.4 68.8 289 0.2) 9.531 8. cheltuielile comunitare (bugetul general + FED + + CECO) au evoluat astfel: Evoluţia plăţilor efectuate (în milioane euro şi în procente) Tabelul 5.7) 830 (5.9) 251 (4.998 (100) Sursa: Gilles Ferreol.547 1.6 45.547 (97. El a fost introdus pentru a oferi acestor ţări suportul financiar în realizarea unor proiecte.4) 964 (3.044 2.808 (11.292 (68.4) 482 2. a ajuns în 1999 la 2600 mil.9) 1.101 (100) 1980 11.0) 363 6.4) 19. 2001.490 5.3 44.7) 698 2.7 16.857 (96. Între 1975 şi 2000.4) 2235 2.3) 1.3) 1564 2.790 (3.800 3600 (3.4) 208 3.867 (96. Editura Polirom.1) 2. p.9) 686 1.0) 3.407 678 (2. Curtea de Justiţie (IV).0) 32.3 298 0.1) 959 5.406 (5. ECU.2 6.825 4. .610 1. Bucureşti. la un nivel de 1500 mil.0) 3.4 268 0.2) 604 (3.8 15. Comisia (III).328 (70. în special din domeniul infrastructurii 15 .585 (97.313 7.212 1.9 28.062 2.855 (100) 1990 25.333 (5.7) 3. 28-29 15 Astfel.427 8.4 178 0.728 (68.717 (6.0) 315 793 700 364 (2.401 (45. Dicţionarul Uniunii Europene.478 (3.2 91.638 (5.374 4.1) 364 (6.2 89.063 (96. secţiunea Orientare FEDER FSE Fondul de Coeziune Cercetare Acţiuni externe Administraţie Rambursări şi altele TOTAL BUGET GENERAL FED CECO TOTAL GENERAL 1975 4.4 76 1. Consiliul (II). 5.699 2.9) 1.2) 77 150 148 116 (1.431 (3.1) 2.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism.1) 3.167 (35.304 (4.9) 375 (6.591 (21. din care: FEOGA.455 (100) 1985 19.605 (56.3 5.817 (95. inclus în perspectivele financiare din 1993.4.2 Cheltuielile incluse în cadrul bugetului comunitar Cheltuielile în cadrul Bugetului general sunt ordonate în şase secţiuni: Parlamentul European (I). Fondul de Coeziune.3 Domenii Buget general FEOGA – secţiunea Garanţie Acţiuni structurale. Perspectivele financiare pentru 2000/2006 prevăd suma de 3120 milioane EURO pe an pentru acoperirea „ajutorului pentru aderare”.703 (12.5 66. Curtea de Conturi (V).632 14.409 (100) 2000 41.223 (28.079 4.870 (5. Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor (VI).4) 3.6) 1256 2.2) 4.2 27.9 116 0. ECU.554 3.491 (50.1) 2.

Sunt incluse. materialele. realizarea reţelelor transeuropene. pot fi de două feluri: • Credite de funcţionare. audiovizualului (programul Media). B5: reuneşte cheltuielile destinate ameliorării funcţionării pieţei interne: protecţia consumatorilor. finanţarea agenţiei europene pentru mediu).IV. includ toate cheltuielile secţiunii „Garantare” a FEOGA. B1: destinate finanţării agriculturii. B2: acoperă acţiunile structurale: intervenţiile fondurilor structurale: Fondul European de Dezvoltare regională (FEDER). B3: acoperă cheltuielile din domeniul educaţiei (programul Socrates). în fine. diferite cheltuieli cu caracter pensiile interinstituţional (precum funcţionarilor). regrupate în partea A. Comisia. acţiuni de dezvoltare rurală. în vreme ce creditele înscrise în secţiunea III. funcţionarea delegaţilor. intervenţii pe piaţă. ajutoare pentru agricultori. cheltuieli pentru mediu. controlul securităţii nucleare şi al politicii de mediu (de exemplu. acţiuni în favoarea folosirii forţei de muncă) şi sănătăţii publice. ca şi acţiunile privind lupta împotriva fraudei. c. de asemenea. Fondul Social European (FSE). relaţii sociale (în special. tineretului (programul „Jeuness pour Europe” / „Tinerii pentru Europa”) şi al formării profesionale (programul Leonardo). clădirile. e. Creditele operaţionale. grupate în partea B.II. B4: acoperă cheltuielile alocate pentru energie (în special programul Altener pentru promovarea surselor regenerabile de energie). misiuni specifice. acoperă cheltuielile Comisiei cu personalul. respectiv: restituiri acordate exportatorilor. sistemul informatic. sunt divizate în opt categorii: a. acţiuni de control şi prevenire. intervenţiile Instrumentului Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP) şi intervenţiile Fondului de Coeziune. informare şi comunicaţii şi. statistică. secţiunea „orientare” a FEOGA. realizarea pieţei interne (definirea şi respectarea regulilor privind concurenţa).Politici ale UE Creditele care se înscriu în secţiunile I. b.V şi VI sunt numai credite de funcţionare (administrative). cheltuielile operaţionale care derivă din acţiunile comune decise în cadrul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI). modernizarea industriei. d. printre care Ariane pentru lectură). • . culturii (diferite programe. publicaţiile.

Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

f.

B6: credite alocate cercetării şi dezvoltării tehnologice, pentru susţinerea proiectelor selecţionate în cuprinsul programelor cadru multianuale, decise în cadrul UE. Aceste credite se repartizează între acţiunile directe ale Comisiei (prin intermediul Centrului Comun de Cercetări) şi indirecte (acţiuni care implică partajarea cheltuielilor şi acţiuni comune).

g. B7: cheltuieli care acoperă diverse acţiuni de cooperare economică şi financiară cu ţări terţe, precum şi alte forme de cooperare (de exemplu, ajutor umanitar şi alimentar, acţiuni în favoarea democraţiei şi drepturilor omului etc.). Includ: acţiuni externe, ajutor de pre-aderare şi ajutor în caz de urgenţă. h. B8: acoperă cheltuielile operaţionale care derivă din acţiunile comune decise în cadrul politicii externe şi de securitate comune (PESC). i. B9: garanţii şi rezerve (credite neutilizabile în momentul votării bugetului datorită unor probleme legislative dar care vor putea fi folosite pe parcursul exerciţiului bugetar).

Ca exemplu, prezentăm alocarea sumelor în cadrul Bugetului pe anul 1999: Defalcarea cheltuielilor pe sub-secţiuni în cadrul Bugetului UE pe 1999 (în mil. euro şi procente)
Tabelul 5.4 Sub-secţiunea (politica comunitară) Politica agricolă comunitară (PAC) Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă, secţiunea Garantare Acţiuni structurale Cheltuieli structurale şi de coeziune Formare profesională, tineret, cultură, audiovizual, informare, dimensiune socială şi folosirea forţei de muncă Energie şi mediu Protecţia consumatorilor, piaţă internă, industrie şi reţele trans-europene Cercetare şi dezvoltare tehnologică Acţiuni externe Politica externă şi de securitate comună Garanţii şi rezerve
Sursa: Budget general. Le Reglement Financier, UE/SCADPlus

Volumul pentru 1999 (mil. euro) 40.940,0

Procent din total buget 42,2

39.260,0 812,0

40,5 0,8

235,4 1129,1 3450,0 6223,8 30,0 346,0

0,2 1,2 3,6 6,4 0,0 0,4

Politici ale UE

5.5 Cadrul financiar multianual al Uniunii
5.5.1 Necesitatea unui cadru financiar multianual
Regula conform căreia bugetul general al Comunităţilor este echilibrat şi integral finanţat prin resurse proprii a fost pusă sub semnul întrebării începând cu anii ’80. În fiecare an al perioadei 1982-1987, cheltuielile au depăşit valorile estimate. Iniţial, diferenţa între cheltuielile comunitare şi resursele proprii, a fost mascată prin artificii contabile, ulterior recurgându-se la avansuri rambursabile ale statelor membre. În 1985, acest sistem a fost înlocuit de contribuţiile bugetare naţionale. Ce anume a determinat această criză financiară ? Cauzele au fost multiple: • • au crescut cheltuielile comunitare, în special agricole, fără a ţine pasul cu creşterea veniturilor. creşterea cheltuielilor a fost însă şi rezultatul expansiunii fondurilor structurale, a introducerii de noi programe (în domeniul cercetării, pescuitului etc.), precum şi al includerii de noi membrii. încasările din taxe vamale au înregistrat o tendinţă de reducere datorită mai multor factori: o reducerea nivelului de tarifare din cadrul Tarifului vamal comun, ca urmare a noii serii de negocieri multilaterale internaţionale din cadrul GATT, care nu a fost compensată în mod egal de o creştere a schimburilor externe cu ţările terţe; politica agricolă comunitară a dus la apariţia excedentelor pentru numeroase produse agricole, ceea ce a redus volumul prelevărilor la import, crescând, pe de altă parte volumul restituirilor la export.

o

încasările provenind din TVA au crescut mai puţin repede decât activitatea economică a statelor membre; TVA este un impozit asupra consumului, ori activitatea economică în statele membre s-a dezvoltat mai repede decât consumul.

Această perioadă a fost marcată de tensiuni tot mai accentuate privind buna funcţionare a procedurii bugetare anuale, reflectând o inadaptare crescândă a resurselor la nevoile comunitare. Aceste crize bugetare au determinat instituţiile comunitare să convină asupra unei metode menite să amelioreze derularea procedurii bugetare şi să garanteze respectarea disciplinei bugetare.

Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

Ca atare, începând cu anul 1988, procedura bugetară a fost încadrată în cadrul Acordurilor interinstituţionale (AI). Prin intermediul unui Acord interinstituţional, Parlamentul European, Consiliul UE şi Comisia convin în avans asupra marilor priorităţi bugetare ale perioadei următoare, realizând cadrul comun al perspectivelor financiare. Aceste perspective financiare indică amploarea maximă şi structura cheltuielilor anticipate ale Uniunii. În cadrul acestor perspective financiare, marile categorii de cheltuieli sunt prezentate pe rubrici, fiecare rubrică prezentând un nivel al creditelor pentru fiecare an. Perspectivele financiare diferă de programarea financiară indicativă prin faptul că plafoanele sunt limitative pentru părţile semnatare ale Acordului interinstituţional. Cu toate acestea, perspectivele financiare nu pot fi asimilate cu un buget plurianual pentru că rămân indispensabile, atât procedurile anuale prin care să se determine nivelul efectiv al cheltuielilor în cadrul unor plafoane cât şi, mai ales, repartizarea acestor cheltuieli între diferitele linii bugetare. În această perspectivă însă, nomenclatura bugetară garantează o analiză transparentă şi precisă a totalităţii acţiunilor comunitare care concură la realizarea priorităţilor politice reflectate de perspectivele financiare. Clasificarea cheltuielilor comunitare conform rubricilor existente în cadrul perspectivelor financiare răspunde unei logici politice. Repartizarea cheltuielilor totale conform diferitelor rubrici trebuie să se articuleze marilor priorităţi politice reţinute pentru perioada respectivă. Astfel, prezentarea sintetică a bugetelor după 1988 a fost în mod sistematic ordonată în funcţie de rubricile perspectivelor financiare pentru a facilita evaluarea mijloacelor de realizare a acestor priorităţi politice.

5.5.2 Cadrul financiar pentru perioada 2000-2006
Ultimul Acord Interinstituţional a fost adoptat pentru perioada 2000-2006, în cadrul Agendei 2000, deoarece vechile perspective financiare expirau (1993-1999). Acest acord constituie elementul central al pachetului financiar al Agendei 2000, urmărindu-se crearea condiţiilor optime pentru extinderea şi întărirea politicilor Uniunii, respectându-se totodată un cadru financiar riguros (vezi Anexa 5.1 şi Anexa 5.2). Prima parte a Acordului include perspectivele financiare, stabilite pentru fiecare an al perioadei acoperite (2000-2006) şi pentru fiecare rubrică şi sub-rubrică a cheltuielilor. Instituţiile semnatare se angajează să respecte aceste plafoane în cursul procedurii bugetare şi al execuţiei bugetului pe parcursul exerciţiului bugetar. Perspectiva financiară 2000-2006 include

Politici ale UE

şapte rubrici principale (agricultura, acţiuni structurale, politici interne, acţiuni externe, administraţie, rezerve, ajutor pentru pre-aderare), divizate în sub-rubrici, plafoanele fiind definite în preţuri 1999: 1. Reforma politicii agricole comune prevăzute în cadrul Agendei 2000 va necesita o creştere iniţială a cheltuielilor agricole, de la 40,92 miliarde euro în 2000, la 43,77 miliarde euro în 2003, urmată de o diminuare până la un nivel apropiat de cel din 2000 spre finele perioadei. Circa o zecime din cheltuielile agricole va fi orientată către dezvoltarea rurală. 2. Cheltuielile pentru acţiuni structurale se vor reduce uşor pe parcursul perioadei vizate (de la 32,05 la 29,17 miliarde euro), pe fondul reorientărilor convenite în cadrul acţiunilor structurale privind concentrarea geografică şi tematică a intervenţiilor. 3. Datorită importanţei crescânde acordate politicilor interne (reţele trans-europene, cercetare şi inovare, educaţie şi formare, mediu, acţiuni în favoare IMM), rubrica a treia cunoaşte o uşoară creştere a sumelor alocate, de la 5,93 miliarde euro în 2000, la 6,6 miliarde euro în 2006. 4. O uşoară creştere se înregistrează şi la nivelul acţiunilor externe, de la 4,55 la 4,61 miliarde euro. 5. Aceeaşi tendinţă se înregistrează şi în administrative: de la 4,56 la 5,1 miliarde euro. cazul cheltuielilor

6. În ceea ce priveşte rezervele, numai rezerva monetară va fi suprimată începând cu 2003, în vreme ce rezervele pentru împrumuturi şi cele de urgenţă vor fi menţinute la un nivel constant (200 miliarde euro pe an în cele două cazuri) întreaga perioadă 2000-2006. 7. Rubrica „Ajutorului pentru pre-aderare” are prevăzut un plafon al cheltuielilor de 3,12 miliarde euro pe an. Fondurile acordate vor fi divizate între Instrumentul agricol (SAPARD) cu 0,52 miliarde pe an, Instrumentul structural de pre-aderare (ISPA) cu 1,04 miliarde euro pe an şi Instrumentul PHARE, cu 1,56 miliarde euro pe an. Iniţial, în 1999, când a fost stabilită structura prezentată anterior, s-a convenit şi asupra unui cadru financiar indicativ realizat pornind de la ipoteza unei Uniuni cu 21 de membri (o extindere a Uniunii cu încă 6 ţări). Acesta a fost anexat Acordului şi include valorile anticipate, defalcate pe patru rubrici (agricultură, acţiuni structurale, politici interne şi administraţie), solicitate de procesul extinderii. Acest cost variază de la 6,45 miliarde euro în 2002, la 16,78 miliarde euro în 2006. Ulterior, perspectivele financiare au fost modificate pentru a răspunde extinderii cu 10 noi membri (UE-25), modificarea fiind realizată în 2003. Apare astfel şi un nou capitol,

Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

capitolul 8, Compensaţii, în care sunt incluse compensaţiile bugetare tranzitorii pentru cele 10 noi state membre, aşa cum au fost ele stabilite în cadrul Consiliului European de la Copenhaga, din 12-13 decembrie 2002.

5.5.3 Noul cadru financiar pentru perioada 2007-2013
Prin documentul prezentat la 10 februarie 2004, „Building our common future – Policy challenges and budgetary means of the enlarged Union 2007-2013”, COM(2004) 101 final, Comisia a lansat o nouă dezbatere privind obiectivele şi resursele bugetare ale UE pentru perioada 2007-2013. Această dezbatere are ca obiectiv aprobarea de către Parlament a celei de-a patra perspective financiare în cadrul unui nou Acord Interinstituţional, după Delors I (1988-1992), Delors II (1993-1999) şi Agenda 2000 (2000-2006). Numărul de capitole în noua perspectivă financiară (respectiv de categorii importante de cheltuieli) a fost redus de la opt la cinci, în scopul de a face sistemul mult mai flexibil şi mai uşor de utilizat. Conform propunerii făcute de către Comisie 16 , cele cinci capitole vor însuma angajamente în valoare de 1025 miliarde 17 (între 2007-2013) şi vor fi împărţite între: • Dezvoltare durabilă, componentele: o o • • • Competitivitate pentru creştere economică şi ocuparea forţei de muncă; Coeziune pentru creştere economică şi ocuparea forţei de muncă;

Gestionarea durabilă şi protecţia resurselor naturale; Cetăţenie, libertate, securitate şi justiţie; UE - partener global (acoperă acţiunile externe, inclusiv instrumentele de pre-aderare, încorporarea Fondului European de Dezvoltare în bugetul UE, rezervele pentru ajutoare de urgenţă şi garanţii la împrumuturi);

16

Commission communication of 10 February 2004 „Building our common future – policy challenges and budgetary means of the enlarged Union 2007-2013”, COM(2004) 101 final, Commission communication of 14 July 2004 to the Council and the European Parliament „Financial Perspectives 2007-2013”, COM(2004) 487 17 Plăţile vor fi de circa 929 miliarde euro.

Politici ale UE

Administraţie: acoperă cheltuielile instituţiilor (altele decât Comisia); o trăsătură specifică a acestui cadru financiar este că toate cheltuielile administrative ale Comisiei sunt incluse direct în cadrul capitolelor corespunzătoare şi nu în acesta.

Ca urmare a performanţelor economice modeste înregistrate de UE în ultimii ani, Comisia propune ca eforturile acesteia să se concentreze în trei direcţii principale: • Promovarea unei dezvoltări durabile, ceea ce înseamnă desăvârşirea pieţei interne şi mobilizarea diferitelor politici (economice, sociale, de mediu); de asemenea, aparţin aceluiaşi capitol şi obiectivele privind competitivitatea, coeziunea şi managementul resurselor naturale; Întărirea conceptului de cetăţenie europeană prin realizarea unui spaţiu al libertăţii, justiţiei şi securităţii şi asigurarea accesului la bunurile şi serviciile publice de bază; Promovarea unui rol coerent al Europei ca partener global.

În cazul obiectivului „dezvoltare durabilă”, competitivitatea şi coeziunea se susţin reciproc. Pentru a atinge o asemenea dezvoltare, UE trebuie să devină o economie dinamică, bazată pe cunoaştere şi orientată către creştere economică. Trebuie asigurată o mai mare coeziune, un sector agricol mult mai competitiv, dezvoltarea spaţiului rural, protecţia mediului. Competitivităţii în sprijinul creşterii economice şi al ocupării forţei de muncă îi sunt rezervate 133 miliarde pentru susţinerea următoarelor activităţi: • Promovarea competitivităţii firmelor în cadrul unei pieţe unice integrate şi în special a competitivităţii industriale, antreprenoriatului, creşterea sectorului IMM, a potenţialului inovativ, a investiţiilor în tehnologia informaţională, a tehnologiilor ecoeficiente; Crearea unui spaţiu european al cercetării şi atingerea pragului de 1% din PIB pentru investiţiile publice; elementele esenţiale sunt reprezentate de ajutor financiar pentru cercetători independenţi, parteneriate, reţele între laboratoarele de cercetare, coordonare de programe. Sectoarele prioritare sunt spaţiul şi securitatea; Conectarea Europei prin intermediul unor reţele trans-europene; costul reţelei trans-europene este estimat la circa 600 miliarde euro. A fost stabilită o listă cu 26 priorităţi până în anul 2020, la un cost de 220 miliarde euro;

Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

Îmbunătăţirea strandardelor din domeniul educaţiei şi trainingului, cu accent pe mobilitate; scopul este ca 3 milioane studenţi să beneficieze de acest lucru până în 2010, circa 150 000 persoane să fie pregătite în programe de training până în 2013, circa 10% din populaţia şcolară să fie implicată în scheme de mobilitate până în 2013 etc.; Realizarea agendei sociale, parte a strategiei Lisabona, prin utilizarea metodei deschise de coordonare şi a dialogului social.

O mai mare coeziune în cazul creşterii economice şi al ocupării forţei de muncă, a doua componentă a capitolului 1, are un buget alocat de circa 339 miliarde, concentrat asupra a trei priorităţi: • • Convergenţă – eforturile trebuie să se concentreze pe cele mai puţin dezvoltate ţări şi regiuni; Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă – obiectivul are în vedere în special statele membre şi regiunile care nu sunt afectate de convergenţă, dar care vor continua să prezinte diferite nevoi specifice; Cooperare teritorială transfrontalieră prin programe transfrontaliere şi transnaţionale. intermediul unor

Comisia sugerează de asemenea întărirea elementelor care contribuie la sporirea valorii adăugate a politicii coeziune: concentrarea resurselor asupra investiţiilor, compatibilitate cu regulile pieţei unice, punând accent pe crearea de noi locuri de muncă, susţinerea parteneriatului şi a bunei guvernări, precum şi efectul de pârghie (leverage effect) – rezultat al regulilor privind co-finanţarea, prin care se mobilizează resurse publice şi private adiţionale pentru investiţii). Capitolul „Gestiune durabilă şi protecţiei resurselor naturale” beneficiază de suma de 405 miliarde în perioada 2007-2013, din care 72% pentru agricultură (301 miliarde). Cele mai multe cheltuieli realizate sub acest titlu sunt cele privind reforma PAC, dezvoltarea rurală, noua politică în domeniul pescuitului şi politica mediului.

asistenţă electorală şi dezvoltarea capacităţilor de menţinere a păcii). accentul va fi pus pe promovarea stabilităţii. cel din urmă reprezentând modalitatea de cooperare cu state terţe ne-europene. Ca partener global. Acestui obiectiv i s-au alocat 95 miliarde euro. Comisia propune alte trei noi instrumente: Instrumentul de ajutor umanitar. prevenirea conflictelor şi managementul crizelor. indicatorii şi reperele în timp. În plus. UE va contribui la creşterea securităţii în zonă. creditele de angajament vor reprezenta 1.11% din PIB al UE din 2006. Comisia propune o simplificare importantă a instrumentelor. promovarea securităţii nucleare. În cadrul acestui capitol se vor finanţa acţiuni în sprijinul realizării unei Agenţii Europene a Frontierelor şi a unui Corp european de ofiţeri de frontieră. Comisia a reiterat principiile care vor sta la baza utilizării acestor fonduri. noua arhitectură sprijinindu-se pe trei instrumente menite să susţină direct acţiunile externe ale Uniunii: Instrumentul de pre-aderare (IPA). pentru gestionarea crizelor regionale sau internaţionale. Transferurile financiare vor continua să fie limitate la 4% din PIB al statului care urmăreşte obiectivul coeziunii.24% din PIB al UE-25. securitate şi justiţie” i s-au alocat 25 miliarde. În plus. Comisia propune aplicarea unui singur instrument pentru o anumită politică (un singur fond pentru un program). O trăsătură esenţială o reprezintă simplificarea instrumentelor prin intermediul unei „harţi de parcurs” (roadmap) care să prezinte unitar obiectivele. În cazul acestui capitol. Asistenţa macro-financiară. o politică comună în domeniul azilului şi a imigraţiei. coerenţă. respectiv: concentrare. instrumentele.Politici ale UE Capitolului „Cetăţenie. În interesul sporirii securităţii se vor întări Europolul şi Colegiul Poliţiei Europene. În capitolul „UE – partener global”. Instrumentul pentru stabilitate (cel din urmă destinat a răspunde şi provocărilor generate de lupta împotriva terorismului. traficului de droguri. libertate. pragul resurselor proprii ar trebui să reprezinte 1. Pentru a răspunde în bune condiţii obiectivelor propuse. parteneriat. Pentru realizarea obiectivelor propuse. neacoperite de primele două instrumente. Parteneriatul de vecinătate (European neighbourhood) şi Instrumentul de dezvoltare a cooperării şi de cooperare economică. .

pentru a corecta dezechilibrele bugetare. Politici comune ale UE În ceea ce priveşte sistemul resurselor proprii. aplicate în prezent numai în cazul Marii Britanii. Resursă TVA originală.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Există trei posibilităţi pentru viitor. În plus. Impozit asupra energiei. Comisia propune înlocuirea „resursei PIB” cu un impozit vizibil. chiar dacă deocamdată Comisia nu le propune pentru perioada 2007-13: • • • Impozit pe venitul firmelor. plătit de către cetăţenii şi/sau agenţii economici europeni. . Comisia sugerează generalizarea mecanismelor corectoare.

350 4.660 37.120 520 1.660 2.930 38.120 520 1. 4.560 5.580 29.900 39.455 28.040 4.080 27.120 520 1.370 Cheltuieli cu PAC Dezvoltare rurală şi măsuri însoţitoare 2.570 4.610 Fonduri structurale Fonduri de coeziune 3.330 2003 43.590 6.615 6.125 Sursa: Eurostat .615 6.320 2002 43.600 4.040 1.560 93.560 93.550 31.620 4.120 520 1.040 1.340 2004 2005 2006 41.1 Perspectivele financiare ale UE-15 Credite de angajament (preţuri 1999.410 37.570 4.515 2.040 1.560 900 3.045 29.370 4. POLITICI INTERNE ACŢIUNI EXTERNE ADMINISTRAŢIE REZERVE AJUTOARE PENTRU PRE-ADERARE 5.560 93.560 90. 4.150 4.670 2.510 6.760 41.120 520 1.560 30.920 36.000 400 3.100 400 3.615 5.770 39.865 28.430 4.800 38.600 29.615 6.300 2001 42. OPERAŢIUNI STRUCTURALE 42.825 27. milioane euro) 1.660 Agricultură Instrumente structurale Phare PLAFON CREDITE ANGAJAMENT 91.800 400 3.120 520 1.040 1.560 5.840 2.515 6.430 2. 7. AGRICULTURĂ 2000 40. 6.215 4.475 4.120 520 1.570 30.600 900 3.735 91.900 400 3.930 4.595 29.480 4.955 4.360 32.040 1.595 27.700 650 3.080 2.560 92.170 26.040 1.260 4.480 4.040 1.290 4.250 2.Politici ale UE Anexa 5.025 4.

080 790 820 850 450 450 450 92.930 41.595 29.455 29.040 1.900 39.250 2.615 5.080 26.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism.560 6.800 Cheltuieli cu PAC 36.325 107.120 520 1.560 AJUTOARE PENTRU PRE-ADERARE Agricultură Instrumente structurale Phare 8.120 520 1.330 30.600 900 3.560 6.480 4.560 2002 43.560 9.840 2.560 6. Politici comune ale UE Anexa 5.560 900 3.450 1.590 4. 7.670 2.440 Sursa: Eurostat .200 16.040 1.515 2. milioane euro) 1.000 12.120 520 1.080 27.360 4.430 28. POLITICI INTERNE ACŢIUNI EXTERNE ADMINISTRAŢIE REZERVE 32.570 37.400 7.865 28.830 760 410 2004 2005 2006 42.040 1.615 2.825 27.2 Perspectivele financiare ale UE-21 Credite 2001 de angajament (preţuri 2000 1999. LĂRGIRE Agricultură Acţiuni structurale Politici interne Administraţie PLAFON CREDITE ANGAJAMENT 11.120 520 1.045 31.025 93.760 41.030 5.450 2.615 6.475 100.560 6.405 102. 6. AGRICULTURĂ 40.800 400 3.920 42.300 4.120 520 1.930 4.260 4.410 37.030 2. 4.000 400 3.040 4.040 1.560 4.350 4.120 520 1.100 400 3.660 38.780 2.615 6.370 29.600 3.320 măsuri însoţitoare 2.660 2.150 4.620 38.570 4.245 103.480 Dezvoltare rurală şi 4.550 4.770 39.510 2.600 4. 5.600 5.900 400 3.610 5.580 4.040 1.595 29.700 650 3.290 4.750 730 370 2003 43.040 1.930 3.430 4.040 1.370 4.170 27. OPERAŢIUNI STRUCTURALE Fonduri structurale Fonduri de coeziune 3.120 520 1.345 105.340 30.570 4.920 10.515 6.610 14.

093 5. Strategia de pre-aderare 8.041 . Operaţiuni structurale 3.410 2005 50.983 442 3.431 41.967 5. Compensaţii Sursa: Eurostat 2004 49.Politici ale UE Anexa 5.455 1.104 6. Administraţie 6. Rezerve 7.932 9.305 41.325 442 3.093 6. preţuri 2004 1. Acţiuni externe 5.299 2006 50.154 442 3.455 1.575 42.685 8. Agricultura 2.455 1. stabilite în urma extinderii UE la 25 membri (preţuri 2004) Milioane euro.082 5.035 8.3 Perspectivele financiare pentru perioada 2004-2006.722 5. Politici interne 4.

506 3.293 3.791 în direcţia creşterii economice şi ocupării forţei de muncă b) Coeziune în direcţia 38.688 de angajament 2007 2008 2009 59.850 57.714 2.270 49.354 2.115 57.235 18.950 4. din care: Agricultura 43.715 23.735 d) Cetăţenie.381 securitate şi justiţie e) UE – partener global 11.660 21.970 42.495 15.4 Noul cadru financiar 2007 .105 14. libertate.680 2010 68.965 2011 70.090 4.700 143.620 15.400 12.295 42.980 57.582 a) Competitivitate 8.015 43.630 2.945 13.120 49.2.825 47.560 138.570 48.315 Sursa: Commission of the European Communities.250 2012 73.ANEXA 5.675 3.410 50.365 133. Creştere durabilă 47.015 şi gestionarea resurselor naturale.140 146.450 11.405 49.390 16.795 65. COM(2004).2013 Milioane euro.785 25.034 2. Communication from the Commission to the Council and the European Parliament.670 150.180 57.500 158.436 Total credite 120.805 43.675 62.115 3.645 42. 10.800 12.330 43.540 2013 76.900 58.200 154.175 12.791 economice şi ocupării forţei de muncă c) Conservarea 56.175 50.815 3.673 1. Brussels.2000 .960 57.720 14.232 f) Administraţie 3.500 43.825 57. preţuri 2004 Credite de angajament 2006 1. 1.740 4.225 4.

concentrări economice care ameninţau stabilitatea sistemului economic şi politic. primul set de reguli în domeniul concurenţei a fost conţinut în US Sherman Act. caracterizat prin adâncirea integrării la nivelul pieţelor. Ca atare.Capitolul VI Politica în domeniul concurenţei Introducere Raţiunea principală de a fi a politicii în domeniul concurenţei (PDC) este determinată de faptul că piaţa nu poate. ca urmare a faptului că preţurile bunurilor şi serviciilor vor tinde către nivelul costurilor marginale. pentru a permite mecanismelor pieţei să funcţioneze corect. producătorii vor avea tendinţa să intervină pentru a-şi creşte profiturile. nu se va putea interveni împotriva unei asemenea opţiuni strategice. creşterea concurenţei pe piaţă va conduce la o mai bună alocare a resurselor. în realizarea unei repartiţii optime a resurselor şi în oferirea unei motivaţii puternice privind creşterea eficienţei şi a nivelului tehnic şi calitativ al producţiei. din 1890. În condiţiile concurenţei perfecte. fiind necesare intervenţii din afară. prin iniţierea unor măsuri care să ducă la restrângerea concurenţei. principiul economiei de piaţă deschise nu implică existenţa unei atitudini pasive faţă de modul de funcţionare al pieţelor. Conform teoriei economice. ci dimpotrivă. Fără a încerca să facem trimiteri mult prea îndepărtate în timp. care să-i asigure o evoluţie corespunzătoare. Acest lucru devine cu atât mai necesar în actualul context mondial. regulile în domeniul concurenţei au căutat să asigure o balanţă între beneficiile economice . Într-o guvernare caracterizată prin „laissez-faire”. petrolului şi băncilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea. de la începutul secolului al XX-lea. să funcţioneze normal. trebuie să observăm că. Măsurile au fost adoptate ca rezultat al îngrijorărilor crescânde legate de creşterea numărului de înţelegeri din domeniul căilor ferate. preţurile vor fi egale cu costurile marginale astfel încât profiturile vor fi zero. Factorii care au contribuit la introducerea de reguli în domeniul concurenţei sunt de natură diversă şi au variat în timp. Totodată. În diferitele ţări europene. în mod natural. impune menţinerea unei vigilenţe constante. al globalizării. Este bine cunoscut rolul fundamental jucat de piaţă şi concurenţă în garantarea bunăstării consumatorilor.

fără a avea în vedere şi situaţiile în care efectele negative sunt vizibile numai la nivelul unui singur stat membru (asemenea situaţii sunt de competenţa autorităţilor naţionale în domeniu). 2. regulile au fost introduse în 1957. nu vor fi înlocuite de carteluri între companii din diferite ţări. Politici comune ale UE generate de colaborarea dintre firme şi riscurile politice şi economice pe care le implică. În cazul Comunităţii Europene. Politica în domeniul concurenţei urmăreşte să împiedice situaţiile în care una sau mai multe firme caută să exploateze de o manieră abuzivă puterea lor economică în raport cu alte firme mai puţin puternice (abuz de poziţie dominantă). De asemenea. ci o condiţie necesară realizării pieţei interne. . Atât în Germania. prevederi anti-trust au fost introduse şi în Tratatul CECO. prin Tratatul CEE. prin discriminări în favoarea întreprinderilor de stat sau prin acordarea de ajutoare către anumite firme din sectorul de stat/privat (ajutoarele de stat). 3(g) TCE subliniază faptul că scopul urmărit este acela de a permite instituirea unui „regim care să asigure faptul că. politica în domeniul concurenţei nu reprezintă un scop în sine. concurenţa nu este distorsionată”. Obiectivele politicii în domeniul concurenţei pot fi succint grupate în trei categorii: 1. 3. Atragem atenţia că reglementările comunitare din domeniul concurenţei interzic numai acele comportamente care pot influenţa negativ relaţiile comerciale dintre statele membre. În acest caz. Conform reglementărilor comunitare. Art. care susţinuseră eforturile de război ale acestor ţări. Din motive similare. forţele aliate au impus o legislaţie anti-monopoluri cu scopul de a restrânge puterea unor uriaşi financiari-industriali. PDC trebuie să împiedice acele intervenţii ale guvernelor statelor membre care pot falsifica regulile jocului liber al pieţei. a inclus de la început şi reglementări privind controlul concentrărilor.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. care. regulile privind concurenţa au servit pentru a asigura faptul că restricţiile – tarifare şi netarifare – existente în cadrul relaţiilor comerciale dintre ţările membre şi anulate prin acest tratat. de natură să afecteze comerţul intracomunitar şi manifestarea liberă a concurenţei (înţelegeri şi practici concertate). Astfel. spre deosebire de Tratatul CEE. semnat la Paris în 1954. cât şi în Japonia după al doilea război. Politica europeană în domeniul concurenţei (PDC) trebuie să garanteze unitatea pieţei interne şi să evite realizarea de înţelegeri între firme. în cadrul pieţei interne. dar din raţiuni diferite.

Cini. 65 şi 66 reglementează practicile din domeniul cărbunelui. 3(g) al Tratatului UE) conform căruia trebuie acţionat astfel încât „concurenţa la nivelul Pieţei Comune să nu fie distorsionată”. evaluare şi exceptare. oţelului şi a concentrărilor economice. actuala formă a PDC reprezintă rezultatul sinergic al convergenţei dintre dinamica internă a politicii şi existenţa unor factori exogeni diverşi. 3(f) al Tratatului CEE (acum Art. Germania era singurul stat membru care avea o legislaţie articulată în domeniul concurenţei (M. implementarea acestui principiu regăsindu-se în articolele 85(81) – 94(89) ale Tratatului UE. din 1956. în vreme ce în Franţa. Politica europeană în domeniul concurenţei s-a bazat şi se bazează încă pe Art. legislaţia specifică era detaliată dar extrem de laxă în ceea ce priveşte reglementarea practicilor restrictive. dar care impunea foarte puţine restricţii. Prevederile respective se referă la controlul Comisiei asupra aranjamentelor restrictive (sau a cartelurilor). deşi era evident că instrumentele regulatorii respective nu erau adecvate pentru a reglementa şi alte segmente de piaţă. statele membre au ajuns la un consens privind conţinutul acestor reguli procedurale. de natură politică. economică sau instituţională (M. astfel încât în 1962 acestea au fost adoptate. 19). din 1951. Belgia şi Luxemburg nu aveau o asemenea legislaţie. Ca urmare a acestei eterogenităţi. statele membre aveau reglementări în acest domeniu mult mai puţin riguroase decât cele menţionate de Tratatul CEE. prevăzută în Tratat. p. Astfel. 16). monopolurile şi practicile restrictive erau reglementate de Codul Civil. în vreme ce Olanda beneficia de o lege privind concurenţa (Economic Competition Act). . prin Art.Politici ale UE 6. Cini. cu excepţia Germaniei. acordul respectiv fiind cunoscut sub denumirea de Regulamentul 17/62 (textul acestuia a fost în cea mai mare măsură influenţat de sistemul german de notificare. Tratatul privind crearea CECO.1 Momente cheie în evoluţia politicii în domeniul concurenţei Istoria politicii în domeniul concurenţei reprezintă o „poveste fascinantă”. 1998. Prevederile respective au fost ulterior preluate în articolele 85(81) şi 86(82) ale Tratatului de la Roma din 1957. În cele din urmă. p. Aceste componente. specifice momentului de început al PDC continuă să fie şi astăzi pilonii centrali ai acestei politici. statele membre au trebuit să facă eforturi în direcţia adoptării unor reguli procedurale prin care să poată fi puse în aplicare prevederile din Tratatul CEE. Cini. afirmă M. În Italia. La momentul lansării PDC. care implică apariţia şi consolidarea unui cadru reglementar şi instituţional bazat pe raporturi interinstituţionale strânse. Ca atare. 1998. a exercitării abuzive a poziţiei dominante pe piaţă şi a controlului privind acordarea ajutoarelor de stat. înainte de expirarea perioadei de trei ani.

anul în care. controlul comunitar asupra subvenţiilor şi chiar asupra practicilor restrictive era mai degrabă o excepţie. ajutoarele de stat şi monopolurile fiind practic neglijate. a fost atins stadiul de uniune vamală. PDC a fost şi continuă să fie o politică complementară preocupărilor legate de realizarea pieţei unice. respectiv la nivelul Comisiei. fiind creat Directoratul general IV (DGIV). Înainte de 1968. până la mijlocul anilor ’60. care reflecta poziţia Comisiei şi a eforturilor făcute în direcţia realizării unei politici comune. document care marchează un punct de cotitură în atitudinea acestei instituţii. administrative la cele implicând intervenţia statului prin subvenţionarea industriei naţionale). Despre nevoia unei politici industriale s-a discutat abia la finele anilor ’60. mai întâi asupra concentrărilor industriale (1965). Odată cu realizarea TVC şi cu înlăturarea cotelor şi taxelor vamale în cadrul schimburilor comerciale intracomunitare. pe fondul îngrijorărilor provocate de creşterea volumului ISD americane în Europa şi numărul în creştere de preluări de către firmele americane a companiilor europene. Politici comune ale UE şi presupunea o aplicare centralizată. construcţia instituţională a fost prioritară. Atitudinea aceasta era în parte motivată de faptul că. Primii cincisprezece ani de existenţă (1958-1972) ai PDC s-au caracterizat printr-o dezvoltare cumulativă şi coerentă a unui set de priorităţi politice care au permis Comisiei promovarea unei atitudini ofensive. către barierele non-tarifare (de la cele tehnice. s-a produs o mutaţie în zona de interes a Comisiei. PDC a devenit „prima politică sectorială autentic supranaţională”. În ciuda acestor opinii. în 1966 Comisia dă publicităţii un „Memorandum privind problematica concentrărilor în cadrul pieţei comune”. în linii mari. PDC a fost sinonimă cu politica privind practicile restrictive (cartelurile). fiind numit şi un Comisar responsabil de acest domeniu. Cu toate acestea. unul din primele servicii ale Comisiei. fiscale. apoi asupra unei politici industriale (1970) şi a unei politici în domeniul ştiinţei şi tehnologiei (1970) au sugerat faptul . obiectivul Comisiei a fost de a încuraja marile companii europene ca o modalitate de a promova competitivitatea industriei europene.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. creând premise favorabile unei cât mai complete integrări pe piaţă. deoarece oferă un mecanism de înlăturare a barierelor comerciale dintre statele membre. nu doar coordonate în comun. o serie de memorandumuri. Cu toate acestea. A devenit atunci foarte clar că redactarea regulilor a fost făcută într-o asemenea manieră încât controlul acestei politici să rămână la nivel supranaţional. care reducea rolul autorităţilor naţionale). în această perioadă. în persoana liberalului Hans van der Groeben. În prima parte a anilor ’60. Astfel. la acel moment nu se înregistra un consens privind necesitatea unei strategii industriale europene. Evident.

pe de altă parte. s-a înregistrat un eşec în realizarea unui compromis între atitudinea generală anti-supranaţională şi dorinţa anumitor state membre de a menţine controlul absolut al politicilor industriale naţionale. 1984. ECR 215). nici la nivelul Comisiei nu s-a înregistrat o opinie unitară în acest sens. Pornind de la două rapoarte realizate de Comisie în 1973. Cini. a fost una în care factorii externi au fost cei care şi-au pus în mod determinant amprenta asupra PDC. respectiv spre posibilităţile de control a fuziunilor şi concentrărilor economice (vezi cazul Continental Can. au avut loc ulterior recesiunii din 1973. Comisia şi-a relaxat atitudinea privind acordarea ajutoarelor de stat. Ca atare. ceea ce a condus la apariţia unor situaţii delicate. procesul decizional inadecvat. 327). Comisia avea la dispoziţie două instrumente politice: pe de o parte. anii 70 au fost caracterizaţi prin atenţia îndreptată asupra abuzurilor generate de existenţa unor poziţii dominante. Consiliul a adoptat programe menite să ofere bazele acţiunilor viitoare din domeniul politicii industriale. atitudine care s-a menţinut până spre mijlocul anilor ’80. 27). . a apărut tendinţa de ignorare a reglementărilor privind ajutoarele de stat. proceduri de implementare ineficiente.Politici ale UE că problema intervenţionismului supranaţional era încă mult prea puţin discutată. 1998. ca modalitate de combatere a şomajului şi de sprijin a sectoarelor aflate în declin (Merkin şi Williams. 349). p. p. dominante fiind acuzele privind caracterul supercentralizat al acesteia. 85(81) (privind practicile restrictive). Dezbateri aprinse în cadrul DG IV. p. La mijlocul anilor ’70. 1998. privind apelul la instrumente intervenţioniste în domeniul concurenţei. Obiectivul l-a reprezentat „introducerea unui sistem instituţionalizat al controlului preventiv” (Bernini. controlul ajutoarelor de stat acordate de guvernele statelor membre şi. reprezintă trecerea către o „nouă” politică în domeniul concurenţei. 29). 1973–1981. a generat nevoia unor politici mult mai reactive din partea Comunităţii. utilizarea contingentelor de import în apărarea industriei europene în faţa concurenţei externe (M. 1983. Finalul anilor ’70 au reprezentat un apogeu al criticilor adresate Comisiei şi modului în care DG IV realiza politica în domeniul concurenţei. care au început a fi corectate abia după jumătatea anilor ’80 (M. 6/72. Aşa cum anii ’60 au fost dominaţi de intervenţiile realizate conform Art. determinată de criza petrolului manifestată în anii 1973-1974. Perioada 1982-2000. Trebuie subliniat însă faptul că în acei ani. În acest caz. p. Ca rezultat. în cadrul Consiliului. Următoarea perioadă. Unul din domeniile de acţiune a fost reprezentat de managementul sectoarelor industriale în declin. Cini. Recesiunea economică.

85(81) pentru a controla fuziunile. În ceea ce priveşte ajutoarele de stat. Dezbaterile au fost intense şi au permis. intensificarea relaţiilor transfrontaliere ridica vechea problemă a barierelor juridice şi administrative. primul set de rezultate a acoperit perioada 1981-1986 şi a servit ca punct de plecare pentru viitoarele analize periodice ale acestui domeniu.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. în cele din urmă. piaţa comună necesita un control la nivel comunitar. 39). din punct de vedere economic şi politic. p. prin care se solicita plasarea competitivităţii înaintea concurenţei în ierarhia obiectivelor promovate de Comisie. unele decizii venite din partea CEJ.1998). reuşind să construiască un nou echilibru între abordarea neoliberală şi cea intervenţionistă. În cazul fuziunilor. va trebui să se acţioneze astfel încât practicile anticoncurenţiale să nu ia forma unor noi bariere protecţioniste care să contribuie la reîmpărţirea pieţelor” (Comisia. În Cartea Albă din 1985. În 1985. Problemele care s-au aflat în centrul preocupărilor politicii în domeniul concurenţei în anii ’80 au fost ajutoarele de stat şi fuziunile. a primului Regulament privind controlul concentrărilor. 2. intervenţiile au vizat nu introducerea unor noi reglementări (menţiunile Tratatului fiind din acest punct de vedere suficiente). firmele şi guvernele vor căuta noi metode prin care să restricţioneze concurenţa şi să-şi protejeze industriile naţionale. Este mai degrabă un truism faptul că. se putea folosi Art. „Completing the Internal Market”. doi factori importanţi au contribuit la această evoluţie: 1. Procesul de realizare a pieţei unice impunea aplicarea unor măsuri corespunzătoare şi în domeniul concurenţei. odată ce barierele ne-tarifare (fizice. implicarea redusă a Comisiei în acest domeniu îl transformase într-unul ca şi inexistent. ci a unor noi instrumente. adoptarea. care va deveni mult mai transparentă şi cu o mai mare viteză decizională. indicau că. Înainte de 1985. În ciuda presiunilor venite din partea celor care se pronunţau pentru intervenţii mult mai protecţioniste. Sfârşitul anilor ’80 au reprezentat un moment important în evoluţia acestei politici. la finele anului 1989. Cini. 1985. DG IV a continuat să promoveze politica iniţiată de Sir Leon Britan. în anumite împrejurări. necesare pentru punerea în aplicare a prevederilor existente. DG IV a trecut la o revizuire a metodologiei privind acordarea ajutoarelor de stat. se arăta că: „pe măsură ce se vor face paşi semnificativi pe calea realizării pieţei unice. conform căruia competiţia de acasă este cel mai bun dascăl pentru . tehnice. fiscale) în calea relaţiilor comerciale sunt înlăturate. Politici comune ale UE „sensibilitatea” crescută la presiunile politice şi incapacitatea acestei politici în a-şi atinge obiectivele stabilite (M.

p. s-a trecut de la accentul pus în anii ’60 pe practicile restrictive. Regulamentul Consiliului 4064/1989.2.1 Bazele juridice şi instituţionale ale politicii în domeniul concurenţei Deşi politica comunitară în domeniul concurenţei este tot mai mult determinată de considerente economice. adoptată de Consiliul UE şi de Comisia Europeană. 36). referiri se găsesc în legislaţia secundară. a „unor perioade cumulative de expansiune a domeniilor politicii. În al doilea rând. constrângerile la care este supusă sunt în principal de ordin juridic. prin extinderea dar şi aprofundarea obiectivelor urmărite în cadrul acesteia” (M.Politici ale UE a face faţă competiţiei de afară („competition at home is the best treiner for competition abroad”). Articolele 87-89 privind ajutorul de stat. Articolul 86 privind întreprinderile publice.2 Principalele reglementări ale politicii în domeniul concurenţei 6. Articolul 82 privind poziţia dominantă pe piaţă. Baza legală (juridică) a PDC este oferită. Astfel. amendat prin Regulamentul 1310/1997. . politica în domeniul concurenţei extinzându-se în noi sectoare industriale. sub forma Regulamentelor şi Directivelor. 6. în această categorie printre altele. Istoria evoluţiei PDC reprezintă o „juxtapunere a unor perioade pasive cu unele active”. Cini. în primul rând. includem: • • Regulamentul Consiliului 17/1962. respectiv: • • • • Articolul 81 privind practicile restrictive. Astfel. la politicile îndreptate împotriva monopolurilor din anii ’70 şi la cele orientate spre ajutoarele de stat şi controlul concentrărilor din anii ’80 şi ’90. de prevederile incluse în Tratatului UE. privind controlul fuziunilor.

În al treilea rând.2 Principalii actori implicaţi în PDC • Instituţia responsabilă la nivel comunitar de modul în care este implementată PDC este Comisia Europeană. Acestor surse de drept li se adaugă deciziile CEJ şi ale Tribunalului de Primă Instanţă. Cu totul remarcabil pentru o instanţă juridică. trebuie menţionate şi acordurile internaţionale în care se fac referiri exprese privind diferite situaţii specifice legate de domeniul concurenţei. mai degrabă argumente de ordin economic decât formal (juridic). Aceste decizii sunt pregătit de Directoratul general pentru Concurenţă. 6.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. asemenea unui organism colectiv. de a face observaţii privind evoluţiile importante din acest domeniu. fie ca urmare a unei plângeri înaintate de o firmă sau un stat. dar care oferă informaţii esenţiale privind interpretarea regulilor obligatorii sau modul în care va acţiona Comisia într-un anumit domeniu. Rolul Parlamentului European se reduce la a evalua acţiunile Comisiei printr-un raport anual şi. DG COMP (anterior cunoscut sub numele de DG IV). Comisia poate penaliza orice încălcări ale regulilor privind concurenţa. cât şi în cazul unor acţiuni iniţiate împotriva Comisiei în faţa Tribunalului de Primă Instanţă (TPI). Ultimul arbitru în domeniul acestor reguli atât de complexe şi cel care poate decide dacă acţiunea Comisiei a fost în limitele puterilor stabilite în mod legal este Curtea Europeană de Justiţie (CEJ). în anumite împrejurări. care nu sunt în mod formal obligatorii. de asemenea. cercetarea şi dezvoltarea. precum: transferul de tehnologie. • • . distribuţia autovehiculelor etc. penalizările putând reprezenta până la 10% din veniturile companiei incriminate. Aceasta ia deciziile formale prin majoritate simplă.2. Prin intermediul acestora. Comisia caută să crească gradul de predictibilitate al acţiunilor sale. Comisia poate fi sesizată într-o problemă privind concurenţa fie prin notificare. care raportează comisarului responsabil cu PDC (numele actualului comisar pentru concurenta este Neelie Kroes). fie poate acţiona din proprie iniţiativă („ex officio”) pentru a investiga anumite situaţii specifice sau chiar un întreg sector economic. CEJ solicită Comisiei. CEJ este îndreptăţită să acţioneze atât în cazul unor solicitări făcute de instanţele naţionale. un număr în creştere de instrucţiuni. Nu în ultimul rând. acordate în cazul unor acorduri care privesc situaţii bine precizate. Politici comune ale UE • Regulamente şi exceptări în bloc.

altele pot influenţa negativ procesul competiţional (J. 81 (fost 85) include trei paragrafe: 1. Ca urmare a recentelor propuneri venite din partea Comisiei. de descentralizare a PDC. 6. decizii şi practici concertate. în cadrul PDC acţionează şi autorităţile naţionale investite cu competenţe în acest domeniu. Neme.3 Interzicerea acordurilor şi practicilor restrictive între firme (politica în domeniul cartelurilor şi a altor practici restrictive) Dacă anumite acorduri. Acestea trebuie să îndeplinească patru condiţii: a. 1995). Art. 3. primul introduce principiul interzicerii acordurilor între firme. a deciziilor de asociere şi a practicilor concertate. 18 Numerele articolelor sunt conforme cu numerotarea adoptată la Amsterdam. restrângerea sau denaturarea concurenţei în interiorul spaţiului comunitar şi care sunt susceptibile de a „afecta comerţul între statele membre”. . restrângerea sau falsificarea jocului concurenţei în interiorul spaţiului comunitar. paragraful al treilea prevede posibilitatea includerii anumitor acorduri.Politici ale UE Intervenţiile Consiliului de Miniştri se rezumă la a autoriza exceptările în bloc. care se dovedesc utile. în categoria de excepţii de la regulă enunţată în primul paragraf. 2. care au ca obiect sau efect împiedicarea. rolul autorităţilor naţionale din domeniul concurenţei creşte în mod semnificativ. care au ca obiect sau ca efect împiedicarea. • În afara Comisiei. între paranteze fiind oferită numerotarea conform Tratatului de la Maastricht. 85) al Tratatului UE (TUE) 18 introduce principiul interzicerii acordurilor între firme. şi care sunt susceptibile de a „afecta comerţul între statele membre”. precum şi modificările bazei legale a PDC. Articolul 81 (fost art. paragraful al doilea prevede nulitatea acordurilor sau deciziilor care fac obiectul acestor interdicţii. înţelegeri între firme pot avea efecte benefice asupra pieţei. acordul contribuie la ameliorarea producţiei sau a distribuţiei produselor sau la promovarea progresului tehnic şi economic.

în mod direct sau indirect. un dezavantaj în poziţia concurenţială. de către parteneri. restrângerea sau distorsionarea concurenţei în interiorul pieţei comune. cel care interzice acordurile. pentru o parte substanţială a produselor în cauză. transformării şi comercializării). cât şi celor verticale (sunt vizate acţiuni ale unor firme aflate în stadii diferite ale procesului de producere şi comercializare. limitarea sau controlul producţiei. nefiind concurente între ele). o calitate superioară. dezvoltării tehnice sau a investiţiilor. care au ca obiect sau pot avea ca efect împiedicarea. 81/1 (fost 85/1) se aplică atât acordurilor orizontale (prin care sunt vizate acţiuni ale unor firme aflate în acelaşi stadiu al producţiei.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. precum şi a oricăror altor condiţii comerciale. al pieţelor. condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea. ci doar a unei coordonări la nivelul strategiilor comerciale). d. interdicţiile la care face trimitere Art. nu creează condiţii pentru eliminarea concurenţilor. a preţurilor de vânzare sau de cumpărare. dar care nu se concretizează în încheierea unui acord propriu-zis (nu presupune existenţa unei manifestări de voinţă clar exprimată. rezervă utilizatorilor o parte echitabilă din profitului rezultat datorită unor preţuri mai mici. De observat că. 81/1 şi cele care nu intră în aceste categorii. Cum diferenţa între aceste forme de cooperare nu este uşor de realizat. prin care părţile se obligă să adopte un anumit tip de comportament. Comisia se limitează la a face diferenţa între acordurile care intră în zona de aplicare a art. a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care. deciziile de asociere sau orice alte practici concertante. c. acordul nu impune restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor obiective. aplicarea de condiţii diferite a unor tranzacţii comerciale echivalente cu terţe părţi. . structură diversificată a ofertei etc. nu au legătură cu obiectul acestor contracte. unora dintre ei. fiind vizate în special acele acţiuni care urmăresc: fixarea concertată. provocând în acest fel.. Un acord restrictiv reprezintă un acord între două sau mai multe firme. Politici comune ale UE b. nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale. împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare. În continuare vom insista asupra primului paragraf. Practica concertată se situează la un nivel inferior înţelegerilor şi reprezintă un proces de coordonare realizat între diferite firme. prin care sunt ocolite regulile şi efectele concurenţei libere pe piaţă.

atunci când se analizează dacă o anumită înţelegere a încălcat sau nu prevederile art. dacă sunt argumente că într-adevăr concurenţa. ECR 295. 1969. Ca urmare a recentelor propuneri venite din partea Comisiei. În afara Comisiei. rolul autorităţilor naţionale din domeniul concurenţei creşte în mod semnificativ.Politici ale UE Facem observaţia că. prin care s-a stabilit regula „de minimis”). poate fi împiedicată. realizarea de progres economic etc. 81 /1 (fost 85/1). Acordurile de cercetare-dezvoltare (Regulamentul 2659/2000). din ianuarie 2002. În ceea ce priveşte acordurile verticale (încheiate între firme aflate în stadii diferite ale aceleiaşi filiere de producţie sau distribuţie). directive. Trebuie menţionat şi faptul că. prin care sunt exceptate global acordurile verticale care nu au o poziţie dominantă pe piaţă. de descentralizare a PDC. vor trebui luate în considerare următoarele trei elemente: (i) (ii) dacă există într-adevăr o înţelegere. note. Cazul 5. ele au făcut obiectul unor acorduri separate privind exceptarea pe categorii de acorduri sau tipuri de sectoare. principalele beneficiare sunt: • • Acordurile de specializare (Regulamentul 2658/2000). Comisia a trecut la evaluarea Regulamentului 240/96 privind aplicarea reglementărilor concurenţiale în cazul acordurilor privind transferul de tehnologie. (iii) dacă într-adevăr comerţul dintre ţările membre a fost sau poate fi afectat. Condiţiile impuse se referă la existenţa unui prag (o cifră de afaceri care să nu depăşească. pentru părţile asociate în acord. restricţionată sau distorsionată într-o măsură apreciabilă ca urmare a respectivei înţelegeri. aceste acorduri se supun unui regulament unic (Regulamentul 2790/99 din 22 decembrie 1999). decizie sau practică concertată realizată sau dovedită între anumiţi agenţi economici. În cazul acordurilor orizontale sau de cooperare (încheiate între firme concurente). 50 milioane euro . deşi echivalentul naţional al acestor reguli le oferă acestora puteri ceva mai limitate. în cazul anumitor tipuri de cooperări considerate ca pozitive. în interiorul pieţei comune. prin acordarea de excepţii în bloc. introducerea progresului tehnic. emise de Consiliu sau Comisie (printre care Regulamentul 17/62). Legislaţia secundară în acest domeniu include mai multe categorii de regulamente. în cadrul PDC acţionează şi autorităţile naţionale investite cu competenţe în acest domeniu. Articolul 81/3 a prevăzut astfel posibilitatea autorizării anumitor acorduri. precum şi decizii emise de Curtea Europeană de Justiţie (de pildă. care acum pot aplica reglementările comunitare. precum cele care contribuie la ameliorarea producţiei. În prezent. a distribuţiei.

cât şi autorităţilor locale. cumpărătorii conductelor. Comisia a relaxat chiar acest mod de definire. În acest caz. operaţiunilor de sub-contractare. firma respectivă pusese la punct un sistem de „fraudare” a procedurilor de licitaţie: ele stabileau „favoritul” care urma să câştige fiecare contract. respectiv contribuabililor. 81. În plus. excluse de pe piaţă. O lungă perioadă de timp. incapabile să afecteze concurenţa la nivel comunitar. de comun acord. fiind ulterior extins în Germania şi alte ţări ale UE. Comisia a desfiinţat un cartel al producătorilor de conducte pentru transportul energiei termice urbane. În justificarea deciziei s-a arătat faptul că. În Danemarca şi Germania. chiar dacă nu îndeplinesc condiţiile paragrafului 3 al Art. Cartelul fusese stabilit în Danemarca. suprimând criteriul cifrei de afaceri şi ridicând nivelurile corespunzătoare cotelor de piaţă la 10% în cazul acordurilor verticale şi la 15% pentru cele orizontale. înţelegerea a dus la creşterea preţului de vânzare a zahărului mai mult decât dacă ar fi existat concurenţă liberă. În general. membrii cartelului îşi partajaseră pieţele naţionale şi fixaseră. Comisia a aplicat tuturor membrilor cartelului amenzi care s-au ridicat la circa 92 milioane euro. Interzicerea unui cartel în domeniul termoficării urbane În octombrie 1998. pot beneficia de statutul de excepţii. astfel încât începând cu 1994. la sfârşitul lui 1990. Politici comune ale UE şi nu mai mult de 30% din piaţa de desfacere) şi la excluderea anumitor practici restrictive grave. La finele anului 2001. 2002 . preţurile pentru conductele folosite la transportul căldurii. Sursa: Politica de concurenţă în Europa şi cetăţeanul. acordurilor de cooperare. celelalte membre ale cartelului luau parte la licitaţii cu oferte mult mai scumpe decât ale „favoritului”. între oferte şi preţuri competitive. aceste acorduri au fost definite numai prin cota de piaţă şi cifra de afaceri anuală a firmelor vizate. prin care se fixau de comun acord preţurile şi condiţiile de licitare către autorităţile publice. reglementările prevăzute de Art. Interzicerea unui cartel în domeniul zahărului În 1998.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. în cazul în care sunt considerate a fi de importanţă minoră (principiul „de minimis”) şi. 81 nu se aplică în cazul: • • • relaţiilor dintre o firmă şi agenţii săi comerciali sau între o societate şi filiale. în general autorităţile locale. nu aveau posibilitatea unei alegeri reale. s-a arătat că practicile anti-concurenţiale au adus prejudicii atât firmelor care erau în afara cartelului. pentru consumatorul final. acoperise întreaga piaţă europeană. ulterior. Comisia Europeană. ca atare. Alte acorduri. Comisia a interzis o înţelegere prin care doi producători şi doi comercianţi de zahăr din Marea Britanie adoptau o strategie comună care ducea la creşterea preţului zahărului. Ca atare.

o amendă de 102 milioane euro deoarece a împiedecat vânzarea transfrontalieră a autoturismelor sale. manifestându-se de o manieră incorectă. Astfel. În cazul acordurilor verticale: o o În această politică globală se înscrie.4 Interdicţia abuzului de poziţie dominantă şi problema controlului concentrărilor (politica împotriva monopolurilor) Deşi controlul înţelegerilor dintre firme este necesar el nu este şi suficient. Wolkswagen AG. de a nu bloca înţelegerile şi practicile concertate cu efecte benefice asupra economiei sau cu impact favorabil asupra pieţei. fie la nivelul preţurilor practicate (prea mici sau prea mari). încheierea unui acord prin care se urmărea interzicerea vânzărilor către cumpărători dintr-un alt stat membru. Excesul de concentrare poate favoriza situaţiile în care o firmă abuzează de poziţia ei dominantă pe piaţă. privind afacerea Wolkswagen. Comisia a aplicat firmei Wolkswagen A. anumite acorduri au fost întotdeauna considerate periculoase de către Comisie şi interzise. din 1998. convenind cu o firmă italiană. au comis infracţiunea prevăzută în Art. fixarea de cote de producţie sau livrare.A. 81/1 (fost 85/1) al TUE. . fixarea preţurilor de revânzare. concesionară a reţelei de distribuţie. a condiţiilor de comercializare sau a modului în care îşi tratează consumatorii.Politici ale UE În ciuda abordării promovate de Comisie. împărţirea pieţei sau a surselor de aprovizionare. existenţa unor birouri de vânzare comune. împreună cu filialele Audi AG şi Autogerma Sp.G. clauze de protecţie teritorială absolută. de pildă. practic fără excepţie: • În cazul acordurilor orizontale: o o o o • fixarea preţurilor. 6. şi decizia Comisiei.

care se referă la competenţele de investigare ale Comisiei. 86) interzice numai abuzul de poziţie dominantă. 86) prevede că orice abuz din partea unuia sau mai multor agenţi economici aflaţi într-o poziţie dominantă în piaţa comună sau într-un segment important al acesteia este interzis. a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care. c) aplicarea. 86) se constituie într-un instrument de control al exercitării puterii de monopol pe o piaţă sau alta. Art. Subliniem faptul că Art. de către parteneri. nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale.4. 85. a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiţii comerciale inechitabile. După cum se observă. Art. preluând controlul asupra uneia sau mai multor . Acest articol se pretează la numeroase controverse. 83. nu doar simpla sa existenţă. în privinţa partenerilor comerciali. 82 (fost art. Cu alte cuvinte. comportamentul respectivului agent economic.1 Interzicerea abuzului de poziţie dominantă Art. Dacă formularea inclusă aici este destul de clară în ceea ce priveşte represaliile privind abuzul de poziţie dominantă. 82 (fost Art. care are drept efect afectarea concurenţei pe piaţa respectivă. un dezavantaj în poziţia concurenţială. d) condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare. Politici comune ale UE 6. provocând în acest fel. atâta vreme cât poate afecta comerţul dintre ţările membre.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. în ceea ce priveşte temeiul juridic al combaterii abuzului de poziţie dominantă. nu au legătură cu obiectul acestor contracte. a unor condiţii inegale la tranzacţii echivalente. El implică analizarea a două elemente: existenţa unui agent economic aflat în poziţie dominantă. Se cere făcută observaţia că. Un astfel de abuz poate consta din: a) impunerea. este mai puţin clară în ceea ce priveşte puterea de care dispune Comisia în domeniul controlului concentrărilor. în aplicarea Art. 82 (fost Art. distribuţiei sau a dezvoltării tehnologice în dezavantajul consumatorilor. 82 i se adaugă Art. unora dintre ei. practic elimină concurenţa. 86 apar două aspecte: pe de o parte. controlul comportamentului abuziv pe piaţă datorită restrângerii libertăţii de alegere a consumatorilor determinată de faptul că o firmă dominantă pe piaţă. în mod direct sau indirect. b) limitarea producţiei. prin care se permite adoptarea de regulamente şi directive şi Art.

piaţa relevantă (relevant market). firma care face obiectul investigaţiei are obligaţia să demonstreze că nu ocupă o asemenea poziţie dominantă pe piaţă şi/sau nu face abuz de această poziţie. Printre posibilele abuzuri de poziţie dominantă se pot enumera: faptul de a impune în mod direct sau indirect preţul sau alte condiţii de tranzacţie neechitabile. de vreme ce mulţi economişti acceptă faptul că „teoria economică oferă puţine linii directoare în ceea ce priveşte conceptul de poziţie dominată. în absenţa abuzului de poziţie de dominantă. o firmă influenţează structura sau gradul de concurenţă de pe piaţa respectivă. în raport cu anumiţi parteneri comerciali. p. În al doilea rând. Abuzul de poziţie dominantă se manifestă atunci când. limitarea producţiei consumatorului. modul în care CEE dă Comisiei nu numai puterea de a interzice înţelegerile şi abuzul de poziţie dominantă. omisiunea pare în cele din urmă de înţeles. Cu alte cuvinte. sarcina Comisiei este de a dovedi existenţa acestei situaţii şi a efectelor negative resimţite în cazul concurenţei. se stabileşte forţa pe piaţă (market power). condiţionarea încheierii unui contract. Ceea ce face dificilă analiza Comisiei în acest domeniu este faptul că nu există o definiţie statutară a poziţiei dominante pe piaţă. 82 nu se aplică. 83). Cu toate acestea. Pe de altă parte. de către acceptarea unor prestaţii suplimentare. Art. poziţia dominantă pe piaţă permite unei firme să influenţeze în mod covârşitor condiţiile în care se manifestă concurenţa. Deoarece. ceea ce a făcut reglementarea monopolurilor problematică. fără legătură cu obiectul contractului. În evaluările sale. chiar şi în situaţia în care un asemenea comportament este rezultatul anumitor dispoziţii legislative. Cini. al bunăstării consumatorului şi al nivelului de integrare de pe piaţă. pe de altă parte. . ci şi posibilitatea de a exercita un control prealabil asupra concentrărilor economice. a unor condiţii inegale. Comisia are în vedere două elemente: mai întâi. în termeni atât cantitativi. stabilindu-se parametrii (sau contextul) în care Comisia poate emite o judecată privind poziţia firmei respective. îi permite acesteia să obstrucţioneze concurenţa de pe piaţa în cauză.Politici ale UE întreprinderi concurente şi. sau a pieţelor de desfacere în detrimentul aplicarea. Poziţia dominantă reprezintă situaţia în care. de o manieră care să fie de un ajutor substanţial în a realiza o definiţie legală” (M. prin comportamentul său. puterea economică deţinută de o firmă. încă de la început. pentru prestaţii echivalente.

deoarece răspund aceleiaşi nevoi sau unor nevoi similare. aplicarea Art. Ca atare. analizele efectuate vor studia volatilitatea anumitor pieţe. cel puţin teoretic. Politici comune ale UE cât şi calitativi. 82 ridică probleme din cele mai delicate. respectiv teritoriul în care condiţiile de concurenţă sunt omogene. analizele realizate de Comisie au devenit frecvent obiectul criticilor venite dinspre comunitatea oamenilor de afaceri. piaţa geografică şi piaţa temporală. fie datorită modificărilor survenite în preferinţele consumatorilor. a. Ca atare. cu cât este mai strict delimitată piaţa. Piaţa temporală se referă la schimbările structurale suferite în timp de o anumită piaţă. exemplu: unt şi margarină. ca urmare. fie a factorilor de mediu. astfel încât Comisia să poată decide dacă o firmă are sau nu o poziţie dominantă pe piaţă. de la caz la caz. de existenţa diferitelor bariere administrative. respectiv: 1. A defini piaţa relevantă (relevant market) nu este deloc simplu. capacitatea produsului de a fi deplasat dintr-un loc în altul şi. 2. juridice sau tehnice. O firmă identificată a avea o poziţie dominantă pe o piaţă definită într-un mod foarte strict. nu în ultimul rând. piaţa fiind definită în funcţie de existenţa altor produse similare. cum se poate defini piaţa relevantă? Piaţa relevantă se poate determina pornind de la trei principali determinanţi: piaţa produsului. Piaţa geografică. 1978). . În cazul Pieţei unice. de vreme ce. cafea măcinată şi ness etc. Cu toate acestea. legate de definirea conceptelor la care se face trimitere. când avem de a face cu o poziţie dominantă pe piaţă? Poziţia dominantă se defineşte în raport de capacitatea firmei de a afecta concurenţa pe o piaţă relevantă şi de a acţiona independent de reacţia concurenţilor de pe piaţă şi a consumatorilor (vezi decizia CEJ în cazul United Brands.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. piaţa geografică este piaţa UE.). care au susţinut că pieţele considerate ca referinţă sunt mult prea limitat definite. cu atât mai evidentă apare poziţia dominantă. substituibile (produsele substituibile sunt cele către care se pot îndrepta preferinţele consumatorilor atunci când preţul sau calitatea produsului de bază s-au modificat. trebuie avuţi în vedere şi alţi factori. c. Piaţa produsului presupune o investigaţie pe clase de produse. În analizele sale. b. se poate transforma într-o firmă asemenea altora în cazul în care piaţa analizată va fi definită mult mai larg. Aşa de pildă. Comisia are în vedere identificarea barierelor la export.

pentru producerea anumitor vitamine. cu siguranţă că ar fi fost mult mai greu de stabilit cota de piaţă a acestei companii şi. mult mai recent fiind făcută şi distincţia între „poziţie dominantă” şi „abuz” (vezi Tetra Pak II. Decizia Comisiei de a analiza poziţia firmei pe piaţă. dar nu numai că aceasta a acceptat analiza realizată de Comisie. Deşi CEJ a cerut ca toate cele trei elemente să fie avute în vedere. Puterea pe piaţă A fost pentru prima oară definită în 1971. În general. ECR 49). În această situaţie. Un alt caz cunoscut este cel al firmei Hoffman La Roche (Vitamins) (Cazul 85/76. o piaţă pe care United Brands reprezenta forţa dominantă. 1997). Dacă nu ar fi fost făcută această distincţie. ECR 461). a bananelor. Analiza realizată în cazul Cu alte cuvinte „criteriul cheie este determinat de modul în care piaţa produsului respectiv se diferenţiază faţă de alte pieţe” (Fitzpatrick. Hoffman La Roche a făcut apel la CEJ. aşa cum afirma compania. p. 1979. 1995. Începând cu 1979 (vezi cazul Hoffmann la Roche. sau reprezintă unul din fructele aflate pe piaţa fructelor. se consideră că o firmă are o poziţie dominantă pe piaţă atunci când controlează peste 40% dintr-o anume . În cazul United Brands (Cazul 27/76. în vreme ce interesul companiilor investigate este ca pieţele să fie definite cât mai larg. a anulat argumentele companiei. poziţia ei dominantă. 57). nr. Comisia şi CEJ considerau că existenţa în sine a unei poziţii dominante pe piaţă constituia un abuz (vezi cazul Continental Can. în practică.Politici ale UE 3. Discuţii îndelungi s-au purtat asupra următoarei probleme: banana reprezintă un fruct în sine în cadrul unei pieţe proprii. Pentru a determina acest lucru. dar a şi folosit ocazia pentru a aduce la zi modul de definire al dominaţiei pe piaţă. CMRL 426). cota de piaţă reprezintă unul din cele mai importante criterii. şi că efectiv controlează concurenţa pe o mare parte din piaţa vitaminelor. Eda (Cazul 40/70. 1971. DG IV a susţinut că firma respectivă deţine o poziţie dominantă pe piaţă. Comisia (şi mai apoi CEJ) a trebuit să definească piaţa relevantă în cazul bananelor. 1978. decizând că bananele nu sunt substituibile cu alte fructe şi. Comisia a respins argumentele companiei. Curtea a definit „abuzul” va fiind un „concept obiectiv”. cu atât mai mult. 85/76). în cazul Sirena vs. ca reprezentând „abilitatea sau capacitatea de a împiedica manifestarea concurenţei efective pe un segment important de piaţă”. formează o piaţă în sine. vitamină cu vitamină. Care este relaţia care se stabileşte între existenţa unei poziţii dominante şi abuzul de poziţie dominantă ? În trecut. interesul Comisiei este de a le defini cât mai strict. Este evident că. analizele Comisiei s-au concentrat mai ales asupra primului element. de exemplu. 1972). ca atare.

capitalul disponibil şi accesul la tehnologie. menite să clarifice legea. ele încep să apară atunci când ne referim la înţelesul cuvântului „substanţial”. sub marca Chiquita. Firma deţinea propriile ei nave şi realiza investiţii uriaşe în plantaţiile de banane. . ECR 207)”. Astfel. vor fi analizate structura şi operaţiile realizate pe pieţele de referinţă. Conform punctului de vedere exprimat de Comisie. Dar şi alţi factori care definesc poziţia dominantă a firmei pe piaţă trebuie avuţi în vedere. datorită beneficiilor generate de economia de scară. 82. a fost întărită de implicarea ei atât în producţie. Facilităţile de refrigerare au permis firmei să controleze circulaţia bunurilor pe piaţă. Dacă în ceea ce priveşte definirea termenului de piaţă comună nu sunt probleme. datorită CEJ este acum clar şi ceea ce semnifică termenul „substanţial”. Prin urmare. Într-unul din cele mai importante cazuri privind Art. care îi permite să împiedice concurenţa efectivă şi să acţioneze într-o mare măsură în aşa fel încât să facă abstracţie de ceilalţi concurenţi şi. conform căreia abuzul de poziţie dominantă este interzis „în cadrul pieţei comune sau într-o parte substanţială a acesteia”. Alţi factori care trebuie avuţi în vedere privesc analiza economică a constrângerilor asupra firmei şi a modului în care comportamentul firmei poate influenţa condiţiile de pe piaţă. Din fericire. S-a argumentat că poziţia dominantă a firmei. firma beneficia de un avantaj strategic faţă de ceilalţi competitori.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. o cotă de piaţă între 40 şi 45% a fost considerată ca reprezentând o poziţie dominantă. CEJ a făcut precizări suplimentare. În cele mai multe cazuri însă. Una din cele mai importante întrebări căreia trebuie să i se răspundă este dacă există sau nu bariere în calea pătrunderii pe piaţă. Ultimul stadiu al acestei analize implică o evaluare a poziţiei firmei în cadrul pieţei comune. cel al firmei United Brands. comportamentul firmelor concurente. în directă relaţie cu formularea prezentă în Art. partea substanţială a pieţei comune poate acoperi un stat membru sau chiar o parte dintr-un stat membru. respectiv: „poziţia dominantă pe piaţă a unei firme este dependentă de puterea economică a acesteia. pe care nu se poate manifesta liber concurenţa. ci la nivelul producţiei firmei respective. ca ofertant de banane în anumite ţări membre. 82. Politici comune ale UE piaţă. Următorul competitor pe această piaţă avea o cotă de numai 9%. în ultimă instanţă. dar şi de considerabilele investiţii realizate. care nu se referă la o acoperire teritorială. La apelul solicitat de compania incriminată. deoarece prezenţa acestora poate demonstra existenţa unei pieţe protejate. cât şi în distribuţie. cota de piaţă nu este suficientă în a determina puterea pe piaţă. chiar de consumatori (Cazul 27/76. 1978.

datorită concentrării. în zona abuzurilor. în virtutea articolului 86 al TR. Comisarul cu probleme privind concurenţa. de către Comisie. în Piaţa comună sau într-o parte semnificativă a acesteia. ICI vindea aceste elemente de bază diferiţilor fabricanţi de specialitate şi. monopolul de fapt în fabricarea şi vânzarea produselor chimice care constituiau materia primă indispensabilă în fabricarea medicamentelor care fac parte din tratamentul tuberculozei. grupul american a însărcinat filiala ICI cu producţia medicamentelor şi a încetat să mai aprovizioneze cu materii prime pentru vânzare (nu mai livra decât cantităţile necesare pentru producţia acestui medicament). cu atât mai mult există o probabilitate mai ridicată ca aceasta să intre.” Comisia estima. pe plan mondial. astfel încât grupul nu se mai putea aproviziona nici în Piaţa Comună. Commercial Solvents Corporation (CSC). Operaţiunea eşuând. grupul american a luat măsuri prin care să împiedice aprovizionarea cu materii prime a grupului Zoja. declara în faţa Parlamentului European. Aceasta a fost prima situaţie în care Comunitatea a arătat că situaţia în care un monopol încetează furnizările către un client reprezintă un abuz al poziţiei dominante. grupul fiind în acelaşi timp amendat. Era. De la bun început. Până în 1970. deţinea. unul din principalii producători ai Comunităţii. . la 16 iunie 1965: „Cu cât o firmă care ocupă o poziţie dominantă se apropie mai mult de situaţia de monopol (prin înţelegerile realizate cu o altă firmă). încă din această perioadă. care a fost astfel aprovizionat între 1966 şi 1970. a controlului asupra abuzului de poziţie dominantă s-a realizat abia la finele deceniului al nouălea. Dar grupul american a încercat să absoarbă Zoja prin intermediul filialei sale ICI. Von der Groeben. printre care filiala italiană Instituto Chemico Terapico Italiano (ICI) sau prin distribuitori independenţi. în fapt. Comisia a considerat că aplicarea Art. CSC livra această materie primă în Piaţa Comună prin intermediul filialelor sale. Exercitarea efectivă. dispare şi ultima posibilitate de concurenţă pentru produsele în cauză. nici în ţările terţe. în special. firmei italiene Zoja. Comisia a impus grupului american obligaţia de a relua furnizarea de materii prime către Zoja. 82 privind problema concentrărilor va trebui judecată în funcţie de fiecare caz. prin fuziune. În acelaşi timp. vorba de o tentativă de a sufoca un client care a încercat să rămână independent.Politici ale UE Controlul comportamentului abuziv pe o piaţă Vom prezenta un exemplu concret: o firmă americană. Astfel. că sunt posibile două situaţii: achiziţia unei firme de către o alta care avea deja o poziţie dominantă pe piaţă şi situaţia în care. cumpărătorilor şi consumatorilor. punând în discuţie libertatea de alegere şi de acţiune a furnizorilor.

Baza juridică privind controlul concentrărilor se află în articolele 81. care au căutat să profite de marele spaţiu economic ce urma a fi creat la adăpostul TVC. din cele 500 cele mai mari întreprinderi mondiale. numărul concentrărilor 20 a trecut de la 173 pe an la 612 pe an. participări. la mijlocul anilor ’60. . iar în Germania. Renault. întreprinderi comune etc. 85 şi 235 ale Tratatului UE. După intrarea în vigoare a Tratatului privind crearea CEE s-a înregistrat un aflux al investiţiilor americane. Prin urmare. ridicându-se o nouă problemă: creşterea rapidă a numărului de concentrări în spaţiul comunitar. la mijlocul anilor ’60. deci o creştere de peste 3. 300 erau nord-americane şi numai 70 aparţineau spaţiului comunitar. structura internă a acestora se modifică.4. de la 26% în 1953 la 50% în 1970. ţările europene au conştientizat faptul că o firmă europeană de dimensiuni mari era echivalentul unei firme de dimensiuni medii din SUA.5 ori 21 . în cazul unei concentrări. toate aceste forme implicând o modificare a raporturilor de proprietate. Prima firmă franceză în acea epocă. controlul concentrărilor era considerat un domeniu mult prea sensibil pentru a fi „comunitarizat”). Concentrările pot îmbrăca diferite forme. 82. ca atare. Art. reacţiile au început să fie diferite. era abia pe locul 73 în plan mondial. 20 Definiţia Comisiei reţinută pentru concentrări era o participare financiară de peste 50%. din punct de vedere juridic rămân independente. Ca atare. al doilea program de politică economică aprobat de Consiliul de Miniştri la sfârşitul anului 1968 a subliniat faptul că dimensiunile mai mici reflectă structura defectuoasă a întreprinderilor comunitare 19 . cele europene erau însă de dimensiuni mult mai mici.. La începutul anilor ’70. Între 1962 şi 1970. În raport cu firmele americane.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism.2 Controlul concentrărilor Să începem mai întâi cu câteva clarificări: o înţelegere reprezintă un acord între întreprinderi care. în Comunitatea celor şase. precum fuziuni. 83. de la 34% în 1954 la 50% în 1969. În Franţa şi Germania aceste concentrări erau mult mai mici. dar numai în anumite limite şi numai a posteriori. ponderea celor mai mari 100 de firme în cifra de afaceri totală a industriei a trecut. în Marea Britanie. 82 conferă anumite puteri Comisiei în problema concentrărilor. 19 Astfel. concentrările transfrontaliere erau rare şi dificil de realizat din punct de vedere juridic. Politici comune ale UE 6. în vreme ce. Nu ar fi fost de dorit ca ea să poată interveni a priori (experienţa cu societatea americană demonstrând că este extrem de dificil să intervii a posteriori) în domeniul concentrărilor importante? Tratatul CEE din 1957 nu conţinea nici un fel de prevederi privind controlul concentrărilor (principala explicaţie fiind legată de faptul că în anii ’50. 21 Ca urmare.

Europemballage Corp. prezentând următoarele argumente: Articolul 82 (fost Art. Continental Can.Politici ale UE Decizia CEJ din 1973 în cazul Continental Can va deschide calea către controlul ex post. Comisia văzând aici manifestarea unui abuz de poziţie dominantă a intervenit. ca abuz de poziţie dominantă. Rezultatul a fost că. în acea perioadă. chiar dacă acest lucru duce la reducerea concurenţei. a faptului că o firmă. cucereşte cea mai mare parte a unei alte firme din acelaşi sector. şi-a asigurat. nu ar avea nici un sens dacă Art. pe care nu era rentabil să le transporţi dincolo de anumite distanţe. cucereşte cea mai mare parte a unei alte firme din acelaşi sector. 86) nu permite cenzurarea. pe care nu era rentabil să le transporţi dincolo de anumite distanţe.. Curtea de Justiţie a pronunţat o hotărâre în februarie 1973. controlul asupra celui mai mare producător german în domeniul ambalajelor metalice uşoare (cutii de conserve) şi închideri metalice (capace de borcan etc. grupul american a obţinut participarea majoritară la primul fabricant de ambalaje din Benelux.” De altfel este susceptibil să constituie un abuz şi faptul că o firmă în poziţie dominantă îşi întăreşte această poziţie. controlul asupra celui mai mare producător german în domeniul ambalajelor metalice uşoare (cutii de conserve) şi închideri metalice (capace de borcan etc. pentru acest tip de articole. grupul american a obţinut participarea majoritară la primul fabricant de ambalaje din Benelux. . care clarifica astfel problema dacă Articolul 82 (fost art. Afacerea Continental Can O societate americană. Comisia nu putea decât să se bucure de această cerere. din care sunt de reţinut următoarele aspecte: „Interdicţia înţelegerilor.. 86) o autorizează sau nu să intervină în acest domeniu al concentrărilor. Europemballage Corp. fie ea şi dominantă. văzând aici manifestarea unui abuz de poziţie dominantă – Continental Can – a sesizat Curtea de Justiţie. prin intermediul filialei sale belgiene.). Afacerea Continental Can O societate americană. După aceea. După aceea. şi-a asigurat. oferind susţinere procesului de control al concentrărilor prin intermediul deciziilor CEJ. 86 ar permite ca asemenea comportamente să devină licite atunci când se materializează într-o integrare a firmelor. societatea americană respectivă nu mai avea practic concurenţi în zona de N-E a Pieţei Comune. chiar dacă acest lucru duce la reducerea concurenţei. Rezultatul a fost că. în acea perioadă. a faptului că o firmă. deoarece erau articole uşoare. prin intermediul filialei sale belgiene. enunţată de Art. pentru acest tip de articole. 85. Continental Can. ca abuz de poziţie dominantă. societatea americană respectivă nu mai avea practic concurenţi în zona de N-E a Pieţei Comune. prezentând următoarele argumente: Articolul 82 (fost art. nepermiţând decât existenţa unor întreprinderi dependente.). drept care Continental Can a sesizat Curtea de Justiţie. fie ea şi dominantă. deoarece erau articole uşoare. 86) nu permite cenzurarea. Comisia.

operaţiunile de concentrare superioare unui anumit nivel. Comisia transmite propunerea de a mai restrânge controlul comunitar (pe care-l limitează la operaţii numite „comunitare”) şi a asocia mai mult statele membre în procesul de decizie. Iniţial. Operaţiunile de mai mică amploare. Comisia a prezentat o primă propunere de reglementare privind controlul concentrărilor. Propunerea originală viza două aspecte: 1. În iulie 1973. Comisia face o nouă propunere subliniind că piaţa unică de la finele anului 1992 nu va trebui să devină „un teren de joc rezervat câtorva oligopoluri”. Noua propunere reia o idee mai veche. 85 nu ar avea nici un sens dacă Art. La finele lui 1981. a controlului prealabil al operaţiunilor de concentrare de importanţă comunitară (a căror cifră de afaceri este de cel puţin 750 milioane dolari. Mişcarea a cunoscut ulterior noi momente de creştere. în vreme ce o operaţie de concentrare supusă unei autorizări prealabile ar putea fi autorizată. în special în sectoarele în care a atins un nivel înalt. În 1987. care nu a fost notificată în prealabil. . trebuie în prealabil notificate. astfel încât. ECU sau operaţii susceptibile să ocupe o parte a pieţei comunitare mai mare de 20% într-un sector determinat). După 1973. la începutul lui 1989. aceasta fiind modificată ulterior de Comisie de mai multe ori. gradul de concentrare a rămas mai mult sau mai puţin stabil. 2. data primei propuneri a Comisiei de obţinere a puterii de control. Politici comune ale UE Comisia nu putea decât să se bucure de această cerere care clarifica astfel problema dacă Articolul 82 (fost Art. respectiv 1 mld. în măsura în care nu depăşesc criteriile cantitative predeterminate (exprimate în cifra de afaceri şi ponderea pe piaţă a firmelor participante). nepermiţând decât existenţa unor întreprinderi dependente. se propunea a şasea modificare. Curtea de Justiţie a pronunţat o hotărâre în februarie 1973. notificarea şi interzicerea sunt două elemente distincte: o operaţiune de concentrare.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. sunt incompatibile cu Tratatul operaţiile de concentrare care permit apariţia de obstacole în calea unei concurenţe efective în măsura în care comerţul între statele membre este susceptibil de a fi afectat. care nu sunt susceptibile de a da o asemenea putere. 86) o autorizează să intervină în acest domeniu al concentrărilor. Consiliul nu a fost de acord cu această propunere. sunt excluse de la aplicarea acestei reguli.” De altfel este susceptibil să constituie un abuz şi faptul că o firmă în poziţie dominantă îşi întăreşte această poziţie. 86 ar permite ca asemenea comportamente să devină licite atunci când se materializează într-o integrare a firmelor. Pentru Comisie. definite în cifra de afaceri totală. din care sunt de reţinut următoarele aspecte: „Interdicţia înţelegerilor enunţată de Art. ar putea fi interzisă.

concentrarea este considerată compatibilă cu reglementările comunitare. S-a estimat faptul că numărul cazurilor ce vor trebui examinate va fi de 40-50 pe an.3 Regulamentul 4064/89 Regulamentul 4064/89 privind controlul operaţiunilor de concentrare stabileşte că: „operaţiile de concentrare de dimensiuni comunitare. cifra de afaceri totală realizată în mod individual în cadrul Comunităţii. fapt care s-a verificat. de cel puţin două din întreprinderile vizate. Concentrările vizate prin Reglementare trebuie să fie notificate către Comisie. O operaţiune de concentrare – fuzionare a mai multor întreprinderi sau de preluare a controlului asupra mai multor întreprinderi este de dimensiune comunitară. reprezintă o valoare mai mare de 250 milioane euro. condiţia fiind ca fiecare din întreprinderile vizate să nu realizeze mai mult de 2/3 din cifra lor de afaceri. Concentrarea apare atunci când o firmă obţine controlul exclusiv asupra altei firme sau asupra unei firme pe care o poate controla alături de alte firme sau atunci când mai multe firme preiau controlul unei întreprinderi sau creează alta nouă. nici în cadrul Pieţei comune. în interiorul unuia şi aceluiaşi stat membru.Politici ale UE După numeroase alte peripeţii. atunci când: cifra de afaceri totală realizată pe plan mondial de toate întreprinderile vizate este superioară valorii de 5 miliarde euro. nici într-o zonă semnificativă a acesteia. o reglementare în domeniu a fost în cele din urmă adoptată de către Consiliu la 21 decembrie 1989 şi începând cu 21 septembrie 1990. care dispune de un termen limitat pentru a se pronunţa.4. 6. trebuie declarate incompatibile cu piaţa comună”. Comisia primeşte dreptul de a autoriza sau interzice orice concentrare (sub formă de fuziuni sau achiziţii) de „dimensiuni comunitare”. Atunci când respectivele concentrări nu răspundeau acestor criterii ele erau supuse controlului autorităţilor naţionale. Atunci când cota de piaţă a firmelor în cauză nu depăşeşte 25%. . care creează sau întăresc o poziţie dominantă şi care au drept consecinţă împiedicarea concurenţei efective pe piaţa comunitară sau într-o zonă semnificativă a acesteia.

Regulamentul a fost amendat astfel încât pragul agreat la nivel mondial a fost redus la 2. Această primă respingere a trezit vii reacţii şi Parlamentul european a fost obligat să voteze o rezoluţie prin care să fie luate în considerare mai mulţi factori pentru analiză. cifra de afaceri a firmei comune şi valoarea totală a activelor cedate firmei comune sunt inferioare valorii de 100 milioane euro pe teritoriul SEE. prin determinarea pieţei produsului şi a pieţei geografice în cauză.De Havilland 50% din piaţa mondială şi 67% din piaţa comunitară a avioanelor de transport regional. dar. cea mai mare parte a concentrărilor sunt autorizate puţin după notificarea lor. care aparţinea firmei Boeing. Ulterior (în 1997). Această concentrare i-ar fi oferit concentrării Aerospatiale . 63% din piaţa mondială a avioanelor de 50 de locuri şi 75% din cea a avioanelor de 70 locuri.Alena . Comisia a respins proiectul de achiziţie.5 miliarde euro. Politici comune ale UE Primul refuz al unei concentrări a vizat proiectul de achiziţie de către Aerospaţiale a societăţii canadiene De Havilland. a societăţii canadiene De Havilland. sub motivul că această concentrare putea antrena apariţia unei poziţii dominante pe piaţa avioanelor de transport regional turbopropulsate. Reglementarea 4064/89 oferă Comisiei dreptul de a examina concentrările înainte de realizarea acestora astfel încât să poată fi examinată compatibilitatea cu piaţa internă în timp util. Uneori. Începând cu 1 septembrie 2000 a fost introdusă o procedură simplificată (decizia se ia la finele perioadei de examinare care este de maxim o lună) pentru operaţiunile care respectă următoarele criterii: două sau mai multe firme care obţin controlul în comun asupra altei firme care nu exercită sau nu intenţionează să exercite alt tip de activitate decât neglijabilă. nu numai criteriul privind apărarea concurenţei. folosind drept criteriu poziţia dominantă (se verifică dacă această concentrare „creează sau întăreşte o poziţie dominantă având drept consecinţă faptul că s-a produs o limitare semnificativă a concurenţei în interiorul Pieţei Comune). de către Societatea Aerospatiale (Franţa) şi Alena (Italia). La finele anului 1991. acordarea unei autorizaţii este subordonată necesităţii respectării anumitor condiţii. . Acest lucru implică două aspecte: se verifică dacă operaţia respectivă intră în câmpul de aplicare al reglementării. • În mod concret. aprecierea compatibilităţii între realizarea respectivei concentrări şi piaţa internă. pe teritoriul SEE (Spaţiului Economic European). iar pragul individual pentru cel puţin două companii a fost redus la 100 milioane euro.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism.

statele membre şi terţii au posibilitatea să facă observaţii sau să intervină. sunt incompatibile cu Piaţa Comună. părţile de piaţă cumulate să nu depăşească 15% în cazul relaţiilor orizontale şi 25% în cazul relaţiilor verticale.5. de la 87 la 89 (fostele Art. Articolul 87 (fost 92). susţinută de Curtea de Justiţie. Tratatul CE a consacrat trei articole primului aspect şi unul. sau pe o piaţă a produsului situată în amonte sau aval. două sau mai multe concentrări exercită activităţi comerciale pe aceeaşi piaţă a produsului şi pe aceeaşi piaţă geografică sau pe o piaţă a produsului situată în amonte sau aval de piaţa produsului pe care o altă parte a concentrării îşi exercită activitatea. indiferent de forma îmbrăcată. Procedura simplificată permite reducerea constrângerilor administrative care apasă asupra părţilor notificatoare. 6.5 Controlul intervenţiilor publice care pot deforma concurenţa între firme Pentru ca relaţiile de concurenţă între firme să nu fie falsificate nu este suficient ca acestea să nu se înţeleagă între ele. toate ajutoarele acordate de stat. să revină în orice moment la procedura normală şi deci să deschidă o anchetă. în cadrul primului paragraf. în măsura în care afectează schimburile între ţările membre sau ameninţă să altereze concurenţa. 6. sau prin intermediul resurselor statului.1 Ajutoarele de stat Tratatul CE consacră acestei probleme trei articole. să nu abuzeze de poziţia lor dominantă sau să fie implicate într-un proces de concentrare care poate deveni primejdios. Comisia îşi rezervă dreptul. deformate de existenţa ajutoarelor de stat sau de persistenţa anumitor monopoluri în favoarea întreprinderilor publice sau private beneficiind de avantaje privilegiate. condiţia fiind ca. 92-94). Este necesar şi ca relaţiile de concurenţă să nu fie alterate. precizează: „cu excepţia derogărilor prevăzute prin prezentul tratat. . Ca şi în cazul procedurii normale. celui de-al doilea. pe care operează o altă parte a concentrării. în cazul în care consideră necesar. Comisia. va explora toate celelalte posibilităţi.Politici ale UE nici una din părţile implicate nu exercită activităţi comerciale pe aceeaşi piaţă a produsului sau pe aceeaşi piaţă geografică (relaţii orizontale).

respectiv: 1) ajutoare cu caracter social acordate consumatorilor individuali. conform căruia: toate proiectele statelor membre. acţiunile Comisiei au fost stânjenite de faptul că statele membre erau înclinate să ascundă ajutoarele acordate firmelor proprii. 87 menţionează trei situaţii în care ajutoarele acordate sunt compatibile cu reglementările pieţei comune.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. ajutoarele pentru facilitarea dezvoltării anumitor activităţi sau anumitor regiuni economice. ajutoarele destinate să promoveze cultura şi conservarea patrimoniului. care tind să instituie sau să modifice ajutoarele trebuie notificate înainte de realizarea lor. de aceea. ajutoarele menite să promoveze realizarea unui proiect important. n. ea are un efect suspensif şi ajutorul nu mai poate fi acordat.” Dispoziţia vizează în egală măsură întreprinderile publice şi private. pe baza propunerii Comisiei). n.1980). Deoarece interzicerea absolută a ajutoarelor ar fi imposibilă. un apel către statele membre. până la aprobarea sa de către Comisie. informându-le că „toţi beneficiarii de ajutoare acordate . Politici comune ale UE favorizând anumite întreprinderi sau activităţi. 2) 3) De asemenea.C252. atunci când nu alterează condiţiile comerciale şi de concurenţă în Comunitate. paragraful al doilea al Art. Comisia a publicat. Ajutoarele acordate ilegal au continuat să prolifereze. într-un comunicat publicat în 1983 (JOCE. cel puţin. În faţa tendinţei de multiplicare a acestor ajutoare. ajutoare destinate remedierii pagubelor provocate de calamităţi naturale sau evenimente excepţionale. atunci când nu alterează condiţiile comerciale şi de concurenţă în Comunitate.1983) s-a adresat firmelor. 30 sept. ajutoare acordate anumitor regiuni din Germania afectate de divizarea ţării (după reunificarea acesteia). În timp. Comisia. de interes european comun sau să remedieze grave perturbări ale economiei într-un stat membru. în 1980 (JOCE. în cazul deschiderii procedurii. 24 nov. de altfel.C 318. al treilea paragraf menţionează situaţiile în care ajutoarele pot fi considerate drept compatibile cu Piaţa Comună: ajutoarele destinate să favorizeze dezvoltarea economică a regiunilor sau unde nivelul de viaţă este anormal de scăzut sau care se confruntă cu un şomaj ridicat. sub garanţia nediscriminării legate de originea produselor în cauză. „alte categorii de ajutoare determinate de deciziile Consiliului” (decise cu o majoritate calificată.

5. precum şi ajutoarele acordate de autorităţile locale sau regionale. ajutorul de stat poate fi acordat „de către stat sau din resursele statului”. Ceea ce contează în cazul ajutoarelor de stat sunt efectele generate de acestea asupra concurenţei de pe piaţă. o autoritate locală sau regională exercită o influenţă puternică. De fapt. să confere un avantaj firmei/firmelor beneficiare. putem concluziona că o măsură va fi considerată drept ajutor de stat în următoarele circumstanţe: • Implică utilizarea resurselor statului Conform Art. În ceea ce priveşte forma efectivă în care ajutorul de stat este acordat. faptul că ajutorul de stat nu se referă numai la cheltuielile directe făcute din buzunarul statului (adică subvenţiile • • • • . respectiv fără o decizie definitivă a Comisiei privind compatibilitatea acestora.Politici ale UE ilegal. distincţia între „ajutorul acordat de stat” şi „ajutorul acordat din resursele statului” are rolul de a face explicit faptul că nu numai ajutorul acordat de guvernul central. ci şi ajutorul acordat de autorităţile de stat regionale şi locale. direct sau indirect. există patru condiţii cumulative în care o măsură sau tranzacţie economică în care este implicat statul poate fi considerată ca implicând ajutor de stat. Rezultă că forma în care ajutorul de stat este acordat este irelevantă din punctul de vedere al controlului ajutorului de stat: ceea ce contează este efectul măsurii. acordat de către autorităţile centrale. precum şi de organismele publice şi private ce acţionează în numele statului intră în sfera exclusivă de control a Comisiei. o instituţie publică. Ca atare. În interpretarea Comisiei şi a instanţelor comunitare.1 Ce sunt ajutoarele de stat Conceptul de ajutor de stat a fost interpretat de Comisie şi de Curtea de Justiţie într-un sens foarte larg. 87(1) CE.1. Mai mult. 6. ajutorul poate proveni chiar de la organisme private sau alte organisme asupra cărora statul. astfel încât el include orice ajutor public. livrări de bunuri sau servicii în condiţii preferenţiale. Aceste condiţii sunt: să implice utilizarea resurselor statului. să fie selectivă. să distorsioneze sau să ameninţe cu distorsionarea concurenţei la nivel transfrontalier. pot fi siliţi să restituie ajutorul” (au existat numeroase cazuri concrete de cereri de restituire a ajutorului). garanţii la împrumuturi. Forma sub care este acordat ajutorul (reduceri fiscale. injecţii de capital în condiţii discriminatorii în raport cu investiţiile private) sau motivul acordării nu sunt relevante.

87(1) CE se aplică doar măsurilor care au o natură selectivă. Nu de puţine ori. Politici comune ale UE de la buget). ce reduce povara suportată în mod normal de o firmă. în Fiscal Aid Notice Comisia doar reiterează un concept bine-cunoscut: o măsură fiscală care scuteşte firmele de poveri suportate în mod normal din resursele lor proprii satisface al doilea criteriu din definiţia ajutorului de stat. anularea sau chiar reeşalonarea în mod excepţional a datoriilor faţă de buget. şi măsurile care generează avantaje doar pentru anumite firme sau sectoare. la care este suportată pierderea. totuşi. Încă din primii ani ai aplicării reglementărilor din tratat referitoare la ajutorul de stat. adică acelora care „favorizează anumite activităţi sau producerea anumitor bunuri”. chiar şi măsurile fiscale care nu echivalează în ultimă instanţă cu o pierdere de venit pentru stat. • Conferă un avantaj firmei/firmelor beneficiare Interpretarea dată conceptului de „avantaj conferit” s-a dovedit crucială în asigurarea unei sfere largi de cuprindere pentru reglementările comunitare privind ajutorul de stat. Într-adevăr. Aplicarea criteriului selectivităţii atrage după sine trasarea unei distincţii între măsurile cu aplicabilitate generală. aranjamente de depreciere (amortizare) specială sau accelerată. • Este selectivă Art. regional sau local. este extrem de dificil să trasezi o graniţă clară între . intră de asemenea în categoria ajutorului de stat în măsura în care facilităţile de acest tip conferă firmelor beneficiare un avantaj prin aceea că le permite să utilizeze sume de bani care nu s-ar afla altfel la dispoziţia lor.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. o pierdere de venituri din impozitare este considerată echivalentă cu consum de resurse ale statului. Comisia dă şi câteva exemple de măsuri fiscale care conferă un asemenea avantaj: • măsuri ce reduc baza fiscală (precum deduceri speciale. indiferent de forma ei. indiferent de nivelul. Mai mult. cu alte cuvinte acele măsuri care se aplică tuturor firmelor şi sectoarelor fără deosebire. ci şi la transferurile indirecte de resurse ale statului (ceea ce atrage pierderi de venit pentru stat) ţine de jurisprudenţa general acceptată. precum amânările de plăţi fiscale şi la bugetul asigurărilor sociale. • amânarea. chiar dacă ea nu reprezintă o subvenţie directă în sensul strict al termenului. În consecinţă. • măsuri ce implică o reducere parţială sau totală a sumei datorate ca impozit (exemplu: scutirile de taxe sau creditele fiscale). Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) a definit noţiunea de ajutor de stat ca „incluzând orice măsură. ci este echivalentă acesteia în virtutea naturii şi efectelor ei”. includerea rezervelor în bilanţul firmei).

ea poate efectua controale la nivelul firmelor fără a le preveni în prealabil şi poate solicita consultarea materialelor necesare. generală sau justificată de natura sistemului. în timp util. Acest lucru se traduce în mod concret prin notificarea prealabilă a proiectului. Articolul 88 (fost 93) fixează procedura şi prevede că statele membre au obligaţia să informeze. Cu toate acestea.1.5. dacă acordarea unui ajutor duce la întărirea poziţiei unui întreprinzător în raport cu alţi întreprinzători care acţionează în spaţiul comunitar. deoarece. Cele două condiţii sunt organic dependente. .2 Proceduri Comisia are obligaţia să vegheze asupra modului în care sunt respectate reglementările în domeniul concurenţei. dificil de evaluat pe baza acestui criteriu şi din cauza faptului că dreptul comunitar consideră că selectivitatea anumitor măsuri fiscale poate fi totuşi justificată prin „natura sau schema generală a sistemului” (asemenea măsuri nefiind acoperite de reglementările UE privitoare la ajutorul de stat). Comisia asupra proiectelor care tind să instituie sau să modifice ajutoarele. Fiscal Aid Notice nu aduce prea multă lumină în ceea ce priveşte selectivitatea măsurilor fiscale. este adevărat că atât Comisia. până la momentul actual. Putem spune fără teama de a greşi că. din sfera studiului nostru. Comisia dispune de însemnate puteri de investigare. dimpotrivă. Ea poate acţiona din proprie iniţiativă. cât şi instanţele comunitare au tendinţa de atribui selectivitate unei măsuri ori de câte ori nu poate fi dovedit că ea este. în urma unei plângeri făcute de un stat membru. Comentatorii au propus diverse metode pentru a deosebi măsurile fiscale generale de cele selective. distincţia între măsurile de sprijin generale şi selective rămâne mai degrabă neclară în jurisprudenţă şi în dreptul comunitar al ajutorului de stat. Deoarece Comisia trebuie să se asigure de faptul că nu sunt acordate decât acele ajutoare ce pot fi considerate compatibile cu piaţa unică.Politici ale UE măsurile de sprijin generale şi cele selective. totuşi o discutare detaliată a acestui concept iese. • Afectează relaţiile comerciale dintre statele membre Intervenţiile care implică ajutor de stat duc la afectarea relaţiilor comerciale dintre statele membre şi la distorsionarea concurenţei. credem. în urma unei notificări a acordurilor realizate de către diferite firme sau urmare a notificării ajutorului de stat. Măsurile fiscale sunt. cei care nu au beneficiat de ajutor sunt discriminaţi şi afectaţi în mod negativ. în plus. 6.

pe baza propunerilor Comisiei şi după consultarea Parlamentului European. 994/98/CE. Dacă justificările respective nu sunt convingătoare. Aceste regulamente vor trebui să specifice pentru fiecare categorie scopul lor. Consiliul. privind anumite tipuri de ajutoare. Comisia poate decide modificarea sau eliminarea ajutorului de stat respectiv. prin Regulamentul nr. acesta cere statului membru să comenteze acest lucru în cel mult o lună. două luni). Comisia poate decide că în cazul anumitor ajutoare care nu depăşesc un anumit plafon. respectiv: ajutoarele pentru IMM-uri. Astfel. De asemenea. cu unanimitate. beneficiarii. în cazul în care circumstanţe excepţionale justifică o asemenea decizie. Regulamentul 994/98/CE privind aplicarea Art. condiţiile privind cumulul şi modalităţile de control. Comisia poate excepta anumite tipuri de ajutoare de stat. toate procedurile desfăşurate până în momentul respectiv vor fi suspendate. ocuparea forţei de muncă şi formare. durata de validitate şi modul de modificare a regulamentelor emise de Comisie. notificarea către Comisie nu mai este necesară (regula „de minimis”).Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. În plus. poate cere modificarea sau suspendarea acestuia. în conformitate cu harta ajutoarelor regionale aprobată de Comisie. poate decide că un ajutor instituit sau care urmează a fi instituit este compatibil cu piaţa comună. Politici comune ale UE Comisia poate autoriza ajutorul. ajutoare regionale. . pragurile valorice. Într-o asemenea situaţie. 89 – fostul Art. formularea deciziei rămâne în sarcina Comisiei). iar prin Regulamentul nr. poate adopta regulamentele necesare pentru aplicarea articolelor de mai sus (Art. instituie dreptul Comisiei de a emite regulamente de exceptare pe categorii. protejarea mediului. şi statul membru vizat poate recurge la CEJ sau la Consiliul UE (dacă acesta nu se pronunţă în termen de trei luni. În acelaşi timp. de tip orizontal. În cazul în care Comisia consideră că un anumit tip de ajutor nu este compatibil cu piaţa comună şi nici cu excepţiile acceptate. 659/1999/CE a clarificat şi consolidat regulile de procedură privind ajutorul de stat. cu majoritate calificată. Comisia sau oricare alt stat membru afectat pot aduce cazul în faţa CEJ. În cazul în care statul membru nu se conformează deciziei până la termenul stabilit. regulamentul conţine prevederi privind transparenţa şi controlul ajutoarelor. 94). de la obligaţia notificării. Consiliul. pentru cercetare-dezvoltare. într-o perioadă determinată (de regulă. 87 şi 88 ale Tratatului UE privind unele categorii de ajutoare de stat orizontale.

se supun regulilor de concurenţă.Politici ale UE 6. Drepturile speciale sau exclusive acordate anumitor firme sunt menţionate în Art. ca orice firmă. să respecte regulile privind concurenţa (Art. O schimbare de fond în atitudinea Comisiei s-a produs în anii ’80. paragraful 2. paragraful 1) al tratatului interzice statelor membre să stabilească sau menţină măsuri contrare reglementărilor stabilite prin tratat. de care beneficiază populaţia aflată pe teritoriul unui stat membru sau pe o parte a acestuia. alineatele 1 şi 2. se prevede faptul că întreprinderile însărcinate cu gestionarea serviciilor de interes economic general sau care prezintă caracteristicile unui monopol fiscal. Această dispoziţie are drept scop asigurarea unui compromis între interesele statelor membre. respectiv cele privind concurenţa. În ceea ce priveşte întreprinderile publice. odată cu adoptarea „Directivei privind transparenţa relaţiilor financiare dintre . care a atins următoarele sectoare: ⎦ ⎦ ⎦ ⎦ producţia şi distribuţia de gaze şi electricitate. în măsura în care aplicarea acestor reguli nu împiedică îndeplinirea în drept şi în fapt a misiunii particulare care le-a fost atribuită. Articolul 86 paragraful 1 (fostul Articol 90.2 Întreprinderile publice şi liberalizarea pieţei În ceea ce priveşte întreprinderile publice şi firmele cărora statul le acordă drepturi speciale sau exclusive. În principiu. par.1). 36(30). de a utiliza anumite firme ca instrument de politică economică sau fiscală şi interesul Comunităţii de a fi respectate reglementările din domeniul concurenţei şi prezervarea pieţei interne. directive sau decizii corespunzătoare statelor membre. atunci când este nevoie. 86. Pentru a fi evitate monopolurile care exploatează reţele care asigură servicii publice. Astfel. Comisia a promovat o politică de liberalizare. 37 (fost 31). 56(46) şi 90(86). Cu toate acestea. fără a aduce prejudicii regimului proprietăţii din statele membre. paragraful 3) şi 222 (fost 295) din Tratatul. telecomunicaţii. servicii poştale şi transporturi. 90. iar în cazul serviciilor publice referirile sunt conţinute în Articolele (16). paragraful 3 (fostul articol 90. care o autorizează pe aceasta să adreseze.5. ele fiind obligate. care fac trimitere la monopolurile naţionale care prezintă caracter comercial. Paragraful al doilea al acestui articol permite anumite derogări de la regulile prevăzute în tratat. politica de liberalizare a Comisiei se bazează pe Art. respectiv servicii de bază. caracteristicile particulare ale relaţiilor care se stabilesc între guvern şi ajutoarele de stat acordate întreprinderilor publice impun tratarea acestora cu deosebită atenţie. Tratatul nu prevede un regim special pentru întreprinderile publice.

. reprezintă activităţi economice de interes general. solicitând statelor membre să transmită anual Comisiei rapoarte privind întreprinderile publice din sectorul industrial. Aceste reorganizări trebuiau finalizate până la finele unei perioade de tranziţie (depăşită în cazul statelor membre fondatoare). Cu toate acestea. Comisia a demarat procesul de reducere sistematică a drepturilor speciale şi exclusive. deoarece nu se dorea ca intervenţia acesteia să fie considerată ca o încălcare a principiului neutralităţii în ceea ce priveşte proprietatea publică şi nici să genereze conflicte cu statele membre. cunoscute şi sub denumirea de servicii de interes public sau utilităţi publice. Acesteia i s-au adăugat modificările şi completările din 1993. Drepturile speciale sau exclusive reprezintă restricţii ale numărului de operatori autorizaţi să exercite o anumită activitate economică. Politici comune ale UE întreprinderile publice şi Guvern”. Acest domeniu a rămas multă vreme în afara preocupărilor Comisiei. drepturile speciale sau exclusive nu pot contraveni reglementărilor Tratatului. privind asigurarea celor patru libertăţi (mărfuri. transport public. servicii şi capital) şi a regulilor privind concurenţa. care au urmărit creşterea gradului de transparenţă. înfiinţate de autorităţile publice şi funcţionând sub responsabilitatea acestora. L195). persoane. cunoscută şi sub denumirea de „Directivei Transparenţei” (Jurnalul Oficial. la începutul anilor ’90. drepturile pot fi menţinute chiar atunci când contravin Tratatului. generate de existenţa drepturilor speciale şi exclusive. Articolul 37 (fost 31) al Tratatului menţionează faptul că monopolurile naţionale trebuie reorganizate progresiv astfel încât să fie evitate discriminările între statele membre. gaze.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. 1980. condiţia fiind ca excepţia să fie dictată de cerinţele unei sarcini particulare atribuite acestora şi să nu afecteze schimburile comerciale astfel încât să contravină intereselor Comunităţii. separat de funcţia administrativă. realizarea liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor a ridicat problema barierelor netarifare. Excepţia menţionată de Tratat se referă numai la întreprinderile responsabile cu gestionarea unui monopol fiscal şi a celor responsabile cu administrarea serviciilor de interes economic general. în cazul în care cifra de afaceri a acestora depăşeşte 250 milioane euro. În cele două situaţii. serviciilor poştale şi telecomunicaţiilor. Conceptul se aplică serviciilor de „reţea”. acordate de statele membre propriilor întreprinderi din domeniul serviciilor publice. negociată şi menţionată pentru fiecare nou stat membru (în cazul extinderilor succesive). Conform Articolului 90 (86). care priveau serviciile publice ca o chestiune de administrare internă. acest drept putând fi asigurat numai anumitor operatori (drepturi speciale) sau unuia singur (drept exclusiv sau monopol). apă. Serviciile publice. Ca atare. chiar dacă gestionarea lor este delegată unui operator public sau privat. respectiv celor care ţin de domeniul furnizării de energie electrică. fie că acestea sunt întreprinderi publice sau private.

care presupune modificarea radicală a faimosului Regulament 17/62. Administraţia Thatcher a anilor ’80 a promovat liberalizarea şi dereglementarea. monopolurile s-au menţinut. Un număr de diferite instrumente au fost adoptate cu scopul de a contribui la liberalizarea acestei pieţe.Politici ale UE Deciziile britanice în domeniul liberalizării serviciilor publice au reprezentat o experienţă extrem de utilă pentru abordarea Comisiei. programul de liberalizare a luat forma strategiei de privatizare. Cu toate acestea. Astfel.6 Reforma politicii în domeniul concurenţei Politica în domeniul concurenţei. în ciuda privatizărilor. OFGAS (Oficiul Furnizorilor de Gaze) şi OFWAT (Oficiul Serviciilor de Distribuţie a Apei). urmărind liberalizarea majorităţii utilităţilor publice. În Marea Britanie. transformându-se doar din publice în private. O reformă în domeniul „concentrărilor”. scopul urmărit în continuare a fost să se introducă competiţia în noua piaţă privată a utilităţilor. printre care British Telecommunications şi British Gas. guvernul britanic a reuşit să privatizeze cele mai multe utilităţi publice. menite să supravegheze piaţa. precum OFTEL (Oficiul Telecomunicaţiilor). astfel încât. Privatizarea reprezintă doar o modalitate de a injecta capital în economie. poate fi menţionate Directiva 96/19/CE. În acest sens. • . au fost create noi organisme. se află acum în proces de modernizare şi descentralizare. deşi este important de subliniat faptul că liberalizarea nu implică în mod necesar şi modificarea formei de proprietate. După a anumită perioadă de timp. Ca atare. care fixează termenul de 1 ianuarie 1998 ca dată de intrare în vigoare a liberei concurenţe pe piaţa telecomunicaţiilor sau Directiva 97/67/Ce privind liberalizarea serviciilor poştale. care priveşte modificarea Regulamentului privind concentrările. ale cărei obiective şi proceduri au rămas în linii mari nemodificate de la începutul procesului de integrare. în limitele asigurării unui nivel minim de servicii în beneficiul utilizatorilor (sub termenul de serviciu universal) şi a rezervării anumitor activităţi pentru unul sau mai mulţi operatori (servicii rezervate). 6. madalitate care adesea este mult mai legată de motive ideologice decât economice. În prezent sunt în curs două reforme: • O reformă în domeniul reglementărilor antitrust – respectiv a regulilor privind acordurile dintre întreprinderi. privind aplicarea Articolelor 81 şi 82. privatizarea a ajuns de cele mai multe ori să reprezinte un scop în sine.

precum exceptările pe categorii. Renunţarea la sistemul notificărilor va permite descentralizarea eficientă a aplicării reglementărilor în domeniu. autorităţile naţionale au obligaţia să aplice legislaţia comunitară în locul celei naţionale ori de câte ori comerţul trasfrontalier este afectat. va suferi mai multe modificări prin adoptarea Regulamentului 1/2003. propusă în aprilie 1999. atât către autorităţi cât şi către jurisdicţia naţională. se propune renunţarea la sistemul de notificări bazat pe notificarea obligatorie a articolelor care cad sub incidenţa Art. care are deja o vechime de 40 de ani. tribunalele naţionale trebuie să înainteze Comisiei copii după decizii. prin înlocuirea principiului „autorizării prealabile” a înţelegerilor cu cel al „exceptărilor legale” în cazul în care acestea sunt conforme cu reglementările Tratatului (Art. f) cei 40 de ani de „notificări prealabile” vor lua sfârşit. să aplice excepţiile Art. 81). 81. descentralizarea sistemului. 81/3). pe de o parte. Acordarea excepţiilor a reprezentat întotdeauna o prerogativă a Comisiei. respectiv: a) pentru prima dată în istoria UE. garantând totodată respectarea regulilor specifice dreptului concurenţei. În plus. vor fi împuternicite autorităţile naţionale. e) Comisia va avea dreptul/obligaţia să apară în faţa tribunalelor naţionale. inclusiv tribunalele naţionale. b. formularea de linii directoare. d) pentru prima dată. ceea ce va da dreptul autorităţilor din domeniul concurenţei din statele membre să decidă în cazul exceptărilor (Art. c) pentru prima dată. va asigura o aplicare uniformă a reglementărilor comunitare deoarece Comisia îşi va conserva puteri de decizie importante.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. vor fi întărite capacităţile . b) pentru prima oară. Acest lucru va asigura: a. deciziile individuale. Politici comune ale UE Modernizarea Reglementării 17 Prin Cartea Albă. pe de altă parte. Reglementarea 17. 81(1) şi 82. Obiectivul acestei măsuri a fost de a reduce la minimum birocraţia care apasă asupra firmelor. autorităţile naţionale au obligaţia să consulte Comisia înainte de a lua orice decizie. 81(3) împreună cu interdicţiile prevăzute de Art.

modificarea Regulamentului 17 presupune parcurgerea următoarelor etape: 1. se detaşează prin importanţă: • vor fi ameliorate criteriile de apreciere a operaţiunilor de concentrare. Astfel. . 22 • Conform calendarului prezentat de Comisie. vor fi luate în considerare. 26. care.2001 – Avizul Parlamentului European. prin ameliorarea testului dominanţei. 4.Politici ale UE de inspectare şi se va urmări realizarea unei cooperări sistematice între autorităţile naţionale şi Comisie 22 . în decembrie 2001. Reforma Regulamentului privind concentrările Obiectivul modificărilor propuse în legătură cu acest Regulament vizează creşterea transparenţei procesului de decizie.09.04. 3. va întreprinde anchetele respective. 28.05. 1. Noul test va permite mai buna analiză a efectelor concentrărilor. sunt propuse unele măsuri pentru a oferi părţilor notificante garanţia că argumentele şi angajamentele lor. în strânsă colaborare cu părţile. susţinut de o echipă de economişti industriali.2000 – Propunerea Comisiei privind noul Regulament care sa înlocuiască Regulamentul 17. cât şi datorită unui sistem de „passage sur le grill” pentru toate anchetele în faza a doua. luate pentru a răspunde obiecţiilor Comisiei. Ca urmare a analizelor tot mai complexe pe care le vor solicita testările respective. atât datorită unei expertize economice superioare. efecte care scăpaseră testului anterior. 27. Astfel. 29. lansată oficial prin publicarea Cărţii Verzi. 2.1999 – Publicarea Cărţii Albe privind modernizarea regulilor privind aplicarea articolelor 81 şi 82. 6.2002 – Data previzionată pentru adoptarea de către Consiliu.03. 5. printre care. 6.11. efectele create de o concentrare vor putea fi considerate de o manieră favorabilă atunci când efectele pozitive vor depăşi consecinţele potenţial negative ale operaţiei. Comisia va întări de o manieră semnificativă expertiza economică. În acest scop. Redistribuirea competenţelor între Comisie şi statele membre va trebui clarificată. prevede un ansamblu de măsuri. reforma – propusă în vara anului 2000 într-un raport al Consiliului şi apoi. sistemul „checks and balances” va fi considerabil întărit. în plan intern.2004 – Intrarea în aplicare a noului Regulament. completând structura personalului cu un „economist şef al concurenţei” la cel mai înalt nivel.2001 – Avizul Comitetului Economic şi Social. astfel încât să se realizeze cât mai devreme.09.

3/2004. precum şi dreptul părţilor implicate în concentrare de a fi ascultate pe parcursul investigaţiei. indică o probabilitate ridicată ca firmele cu putere de piaţă să abuzeze de poziţia lor dominantă. noile reglementări intrând în vigoare începând cu 1 mai 2004. Centrul de Studii Europene şi Afaceri pe Piaţa Internă şi Concurenţă. Investigaţia Microsoft a fost declanşată de plângerea înaintată de compania concurentă Sun Microsystems în decembrie 1998. Revistă trimestrială. nr. precum cea de software. Consiliul a discutat noul regulament pe parcursul anului 2003. Ritmul foarte rapid de dezvoltare a industriei IT are implicaţii importante pentru aplicarea reglementărilor comunitare privind protecţia concurenţei. reforma propune adoptarea unui nou regulament. Eurolex. Bucureşti. În decembrie 2002. conform căruia va exista obligaţia consultării atât a Consiliului de Miniştri. va întări sistemul de verificare şi control. . Mario Monti. s-a încheiat cu decizia adoptată de Comisie în 24 martie 2004. Iordache. precum este cazul companiei Microsoft Corporation. conform căreia Microsoft 23 Caz prelucrat şi adaptat după L.7 Studiu de caz . De asemenea. pe piaţa sistemelor de operare pentru computerele personale. anunţase anterior eşecul discuţiilor cu reprezentanţii companiei. cât şi a Parlamentului European. p. Comisarul european pentru concurenţă de la acea vreme. Caracteristicile acestor pieţe. Descrierea poziţiei companiei Microsoft pe piaţa IT Investigaţia realizată de peste cinci ani de către Comisia Europeană în cazul companiei Microsoft Corporation. iar procedurile juridice şi administrative par să fie greoaie şi chiar ineficiente în stoparea şi sancţionarea comportamentului abuziv al unei companii cu poziţie dominantă pe piaţă.Cazul Microsoft 23 Caracteristicile specifice pieţelor pentru „noile economii” trebuie să fie luate în considerare în orice analiză corectă şi riguroasă privind efectele anticoncurenţiale generate de practicile unor companii care operează pe aceste pieţe. 48-54. 6. Reforma va aduce în prim plan analiza economică a fenomenului. septembrie 2004. Politici comune ale UE • asigurarea unui control jurisdicţional mai eficace şi mai rapid. Comisia a adoptat un pachet de reforme menite să contribuie la procesul de reformă a legislaţiei în domeniul concentrărilor.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. care să se sprijine pe întărirea resurselor Tribunalului de Primă Instanţă şi Curţii de Justiţie.

Astfel. ce echipează 95% din computerele personale utilizate în lume. abuzând de poziţia sa pe piaţa sistemelor de operare pentru computere personale. de a refuza să ofere firmelor concurente informaţii de interfaţă care le-ar fi permis să dezvolte produse compatibile cu sistemul Windows pentru computere personale şi astfel să concureze în condiţii echitabile pe piaţa sistemelor de operare pentru WGS. Abuzul de poziţie dominantă al firmei Microsoft are două componente: 1.Politici ale UE abuza de poziţia dominantă pe care o avea cu produsele sale Windows pe piaţa sistemelor de operare. menită se elimine concurenţii de pe piaţă. restricţionând astfel concurenţa pe piaţa sistemelor de operare. deoarece nu oferea informaţiile care ar fi permis ca anumite produse software pentru operarea computerelor în reţea – denumite sisteme de operare work group server – să interopereze în totalitate cu Windows. Decizia Comisiei Decizia antitrust a Comisiei. Decizia Comisiei precizează că Microsoft Corporation a încălcat dispoziţiile privind concurenţa stipulate în Art. susţinută în unanimitate de experţii în domeniul concurenţei din ţările UE. care continuă să deţină de mulţi ani o poziţie de cvasimonopol cu familia sa de sisteme de operare Windows. producătorii software care dezvoltă aceste aplicaţii preferă platformele sistemelor de operare care le permit să ajungă . Principalele beneficii pe care le pot avea consumatorii de la un anumit sistem de operare pentru computerele personale constau în numărul şi varietatea aplicaţiilor pe care pot să le utilizeze respectivul sistem de operare. Menţinerea dominanţei Microsoft s-a datorat efectelor de reţea legate de aplicaţiile pentru sistemele de operare Windows. cu scopul de a se extinde pe pieţele adiacente şi de a atrage clienţii firmelor concurente. Pe de altă parte. făcea parte dintr-o strategie mai amplă. care nu sunt compatibile cu alte sisteme de operare. a impus sancţiuni dure din partea companiei Microsoft. Studiile de piaţă comandate de Comisie au condus la concluzia că s-a creat o relaţie directă între avantajul creat companiei prin restricţionarea interoperabilităţii şi creşterea cotelor deţinute pe piaţă. 82 al TUE. Cei mai mulţi clienţi au declarat că acest comportament a influenţat în mod decisiv opţiunea lor în favoarea produselor server furnizate de Microsoft. refuzul de a oferi firmelor concurente informaţiile necesare pentru a asigura interoperabilitatea dintre sistemul de operare Windows pentru computere personale şi sistemele de operare utilizate pentru computerele din reţelele centrale (work group servers – WGS). care nu operează în sistemul Windows. investigaţia a evidenţiat faptul că abuzul companiei Microsoft.

).196 milioane euro. Ca atare. Amendă record pentru abuzurile companiei Microsoft Încălcarea de către Microsoft a legislaţiei antitrust a UE a fost considerată de către Comisie ca fiind foarte gravă. Avantajul deţinut de Microsoft pe piaţa produselor media player i-ar fi permis să controleze pieţele adiacente din sectorul multimedia – digital. pentru care există concurenţă pe piaţă.7 miliarde euro). de circa 30. ca urmare a restricţionării concurenţei pe această piaţă. în sistemul de operare Windows instalat pe computerele personale.62% din cifra anuală de afaceri. pentru o singură companie (amenda reprezintă 1. cât şi impactului pe piaţă şi mărimii pieţei relevante. amenda de 497. Cea mai dură sancţiune impusă anterior de Comisie pentru abuz de poziţie dominantă a fost cea din 1991. Din aceste considerente. În cazul Microsoft. definit ca „aplicaţie barieră la intrare” (Nicholas Banasevic. iar în final afectează consumatorii. pentru dezvoltarea ofertei de produse media player concurente.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. a avut în final ca efect reducerea opţiunilor consumatorilor. pentru participarea la un cartel în domeniul vitaminelor. Concluziile investigaţiei privind efectele legării WMP cu sistemul de operare Windows a evidenţiat reducerea artificială a stimulentelor pentru companiile care operează în sectorul media (domeniul muzicii. care se confruntă cu o ofertă mai scăzută şi cu preţuri mai ridicate. este cea mai mare din istoria executivului european. Recordul deţinut anterior a aparţinut grupului elveţian Hoffman La Roche. pentru comapnia Tetra Pack. . fixată de Comisie. Potrivit Comisiei. comportamentul Microsoft a avut drept consecinţă reducerea semnificativă a concurenţei pe piaţa produselor media player. toate aplicaţiile comerciale sunt concepute în primul rând pentru platforma Windows şi aceasta are un puternic efect de reţea care protejează poziţia companiei. abuzurile grave făcute de Microsoft timp de cinci ani şi jumătate descurajează inovarea şi distorsionează procesul concurenţial. atât datorită naturii infracţiunii. cum sunt tehnologiile de codare. includerea produsului Windows Media Player (WMP). 2. filmului etc. 2004). care a fost amendat în 2001 cu 462 milioane euro. produsele software pentru difuzarea de muzică pe Internet şi managementul legislaţiei specifice acestui domeniu. precum şi pentru companiile producătoare de software şi furnizorii de produse media. Politici comune ale UE la cel mai mare număr de utilizatori. Dezavantajul rezultat pentru produsele concurente (care nu era legat de preţuri sau calitate). cu 71 milioane euro.

care să nu includă Media Player. Decizia Comisiei a declanşat dezbateri aprinse.). în final. Poziţia SUA faţă de decizia Comisiei Europene În pofida unor divergenţe faţă de abordarea Comisiei. . care va permite acestora să asigure interoperabilitatea work group servers cu computerele personale şi serverele Windows. 2.Politici ale UE Pentru plata amenzii de către Microsoft a fost fixat un termen de maxim trei luni de la data notificării Deciziei. Aceste informaţii vor fi actualizate de fiecare dată când Microsoft va introduce pe piaţă noi versiuni ale produselor sale relevante. Conform reglementărilor comunitare. 1. încorporarea produsului WMP în sistemul de operare Windows Comisia a cerut companiei Microsoft să ofere producătorilor de computere personale sau utilizatorilor finali o versiune a sistemului său de operare Windows utilizat pentru computere personale. Remediile impuse de Comisie pentru restabilirea condiţiilor concurenţiale Comisia a cerut companiei Microsoft să modifice modul de realizare a afacerilor în cadrul UE. discuţiile concentrându-se asupra eficienţei măsurilor şi asupra consecinţelor acestora (cum va fi compania afectată de amenda stabilită. Furnizorii rivali vor putea astfel să dezvolte produse care să concureze în condiţii echitabile pe piaţa sistemelor de operare pentru WGS. Departamentul de Justiţie al SUA a cooperat pe parcursul desfăşurării anchetei. în funcţie de opţiunea consumatorilor). propunând o serie de remedii în direcţia eliminării efectelor anticoncurenţiale generate de cele două categorii de abuzuri. ci doar că are obligaţia de a nu mai impune condiţii comerciale. probabilitatea ca remediile propuse să genereze. interoperabilitatea Microsoft trebuie să pună la dispoziţia firmelor concurente documentaţia completă şi corectă de interfaţă. beneficii pentru industria şi consumatorii comunitari. Acest lucru nu înseamnă însă faptul că i se interzice firmei Microsoft să mai ofere versiunea sistemului său de operare cu Media Player. această sumă va intra direct în bugetul UE. tehnologice sau contractuale care să defavorizeze versiunea fără WMP (Comisia urmăreşte să asigure şi configurarea unor pachete care nu includ WMP. apariţia unui caz care se va constitui într-un element de referinţă în cazul posibilelor încălcări ale reglementărilor anti-trust etc.

.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Potrivit unor comentatori. Comisia a suspendat temporar aplicarea deciziei până la hotărârea CEJ. declarând totodată că îşi menţin disponibilitatea de a coopera cu reprezentanţii Comisiei în vederea realizării unei înţelegeri amiabile. Politici comune ale UE Perspectiva desfăşurării procedurilor în cazul Microsoft Conducerea companiei Microsoft a contestat decizia Comisiei şi a făcut apel la CEJ. adoptarea deciziei finale de către CEJ s-ar putea prelungi până în 2009. Compania a solicitat ca pe perioada deliberărilor în cadrul CEJ să fie suspendată aplicarea măsurilor decise de Comisie. În aceste condiţii. cerând ridicarea sancţiunilor.

Coeziunea poate fi definită ca reprezentând acea proprietate a elementelor constitutive ale unui sistem. la obţinerea de beneficii economice pentru toţi cei implicaţi. instituţii şi investiţii. În Europa.Capitolul VII Politica de coeziune economică şi socială 7. în ultimul deceniu. . care asigură coerenţa şi unitatea ansamblului şi permite funcţionarea şi perpetuarea sistemului.1. cei treizeci de ani care au urmat războiului.1 Ce este politica de coeziune economică şi socială (PCES)? 7. oamenii politici au devenit tot mai mult conştienţi de faptul că stabilirea de relaţii economice interne şi internaţionale de durată. Specialiştii în istorie economică subliniază rolul esenţial jucat în secolul al XX-lea de cei trei „i”: inovare. Pe fondul creşterii interdependenţelor dintre state. creşterea producţiei şi a consumului. cel al creşterii bunăstării. social. cultural şi politic. asigurarea unui grad cât mai înalt de coeziune economică poate conduce. cunoscuţi şi sub numele de „cei treizeci de ani glorioşi”. pentru ca. progresul tehnologic. pe termen lung. dezvoltarea serviciilor.1 Despre conceptul de coeziune economică şi socială În Europa ultimului secol. În ultimele decenii. precum şi frecventele crize (mai ales în domeniul resurselor). bazate pe încredere. au fost urmaţi de alţi douăzeci de ani de creştere încetinită. Coeziunea economică reprezintă suportul atingerii obiectivului general urmărit de fiecare naţiune. procesul de creştere să fie reluat. au dus la intensificarea relaţiilor comerciale dintre ţări şi la accentuarea dependenţei între naţiuni. precum şi manifestarea solidarităţii cu indivizi şi/sau naţiuni mai slab dezvoltate au devenit indispensabile pentru atingerea bunăstării generale. D. Tarschys (2003) distinge patru niveluri la care poate fi surprinsă coeziunea: economic.

a cluburilor şi /sau asociaţiilor cu idei. coeziunea rămâne un pilon important. fie cele mai vulnerabile (femei. a devenit tot mai evidentă necesitatea unei politici distincte. cât şi internaţional. categorii confruntate cu şomaj structural etc. . Deoarece aceste probleme afectau mai ales anumite categorii sociale. au avut ca principal obiectiv consolidarea coeziunii politice atât în plan intern. sărbători sau ritualuri naţionale). au fost martore. reprezentând obiectivul acţiunilor întreprinse în domeniul dezvoltării regionale. civile.). creaţiilor artistice (în domeniul teatrului. dezvoltarea sistemelor de educaţie şi a mijloacelor de comunicare în masă a facilitat răspândirea anumitor valori în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. La nivel internaţional. persoane în vârstă. termenului de coeziune i s-a atribuit un înţeles mult mai restrâns. Coeziunea culturală reprezintă o a treia trăsătură caracteristică societăţilor industriale avansate în care se evidenţiază o intensitate în creştere a comunicării şi răspândirea sistemelor de valori culturale comune. Necesitatea atingerii coeziunii economice a fost conştientizată încă din perioada revoluţiei industriale (secolul al XIX-lea). destinată reducerii disparităţii dintre indivizi. fie cele mai expuse modificărilor din economie (persoane necalificate sau slab calificate. Numeroasele mişcări (religioase. acela de coeziune economică şi socială. tocmai din dorinţa de a face faţă cheltuielilor în creştere necesitate de susţinerea categoriilor sociale afectate. regiuni sau state.) la care statele din Europa. literare. procese favorizate atât de progresul tehnologic cât şi de dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale. principii. filmului. politice. a reprezentat-o formalizarea normelor şi instituţiilor internaţionale (identificabilă printr-o serie de elemente obiective legate de uniformitatea instituţională şi legislativă specifică). Pentru societatea europeană.). organizaţii şi alte categorii de entităţi. valori comune etc. Coeziunea culturală s-a produs nu numai în interiorul graniţelor şi culturilor proprii. sub forma curentelor vestimentare.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. În plus. persoane cu dizabilităţi fizice sau psihice etc. cu un grad mai ridicat sau mai redus de coeziune politică. Coeziunea politică o trăsătură specifică evoluţiilor politice din ultimele secole. evidentă însă mai ales în ultimele decenii pe fondul revoluţiei din tehnologie şi comunicaţii. La nivelul Uniunii Europene. Asemenea intervenţii au impus şi remodelarea sistemelor fiscale şi bugetare. muzicii). atunci când problemele de ordin social s-au dovedit a reprezenta preţul plătit de societate pentru progresul tehnologic dobândit. imnuri. profesionale etc. Politici comune ale UE Coeziunea socială reprezintă un alt element important în dezvoltarea unui sistem economic. mai ales începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. dar şi din afara Europei. dar şi în afara acestor graniţe. copii. embleme. urmărirea unor interese şi scopuri comune au condus la formarea de alianţe. contribuind la realizarea unei anumite coeziuni culturale. prin consolidarea identităţilor naţionale (identificate prin steaguri.

incluzând atât politica de dezvoltare regională (orientată. către reducerea disparităţilor teritoriale. includ: reducerea şomajului. acţiuni care pot influenţa în mod semnificativ dezvoltarea unei regiuni. Tratatul crea Fondul Social European (FSE) şi Banca Europeană de Investiţii (BEI). atragerea investitorilor străini. Politica de dezvoltare regională include un ansamblu de măsuri planificate şi promovate de către autorităţile administraţiei public locale şi centrale. .2 Momente definitorii în evoluţia PCES • Deşi Tratatul de la Roma menţiona în preambul său necesitatea reducerii discrepanţelor regionale 24 . Obiectivele specifice. precum şi o parte a PAC (asistenţa acordată dezvoltării rurale). PDR include toate acele măsuri. Cu alte cuvinte. în principal. în sensul că obiectivele convergenţei nominale nu pot fi atinse decât în condiţiile în care condiţiile de manifestare ale ofertei nu sunt divergente. Cea mai importantă componentă a PCES o reprezintă. politica de dezvoltare regională (PDR). Altfel spus. promovarea CES. la acea vreme. evident. creşterea nivelului de trai. la rândul lor. în acest scop. Un asemenea concept a devenit o realitate în procesul integrării europene abia la finele anilor 80. îmbunătăţirea infrastructurii.1. regenerarea zonelor industriale în declin). fără a numi în mod explicit aceste obiective ca aparţinând unei politici specifice. Cu toate acestea. el nu făcea trimitere. anumite aspecte ale politicii sociale (precum combaterea şomajului pe termen lung. prin valorificarea eficientă a potenţialului local şi regional. fără a menţiona însă. trebuie făcută observaţia 24 Tratatul de la Roma menţiona faptul că statele membre trebuie să urmărească realizarea „unei dezvoltări armonioase a economiilor şi o reducere a decalajelor dintre regiuni”. în parteneriat cu diferiţi actori economici. echilibrarea şanselor şi a condiţiilor sociale între mediul urban şi rural etc. 7.Politici ale UE Politica de coeziune economică şi socială reprezintă o sumă de intervenţii la nivel comunitar. De asemenea. sprijinirea procesului educaţional şi de formare continuă). şi la diferite mecanisme redistributive. în vederea asigurării unei creşteri economice şi sociale dinamice şi durabile. ca obiectiv esenţial. respectiv PDR. conceptul de CES face trecerea către noţiunea de convergenţă reală. Obiectivul principal al PDR îl reprezintă realizarea unei cât mai eficiente şi echitabile repartiţii inter şi intraregionale în cadrul activităţilor şi a rezultatelor acestora. Conceptul de coeziune economică şi socială derivă din cel de convergenţă reală.

sudul Italiei. Irlanda şi Danemarca se confruntau cu probleme legate de zonele rurale. respectiv din nevoia de a pune capăt disparităţilor regionale din interiorul Comunităţii. nord-vestul Germaniei şi nordul Italiei). disparităţile regionale între cei şase nu erau atât de importante pe cât vor deveni ulterior într-o Europă cu nouă. Portugalia. noul preşedinte al Comisiei la acel moment. Pe fondul acestor realităţi. La momentul respectiv. Pe de altă parte însă. • După aderarea Greciei în 1981 şi a Spaniei şi Portugaliei în 1986. iar după ’90 şi Germania de Est) şi a unui centru bogat (sudul Marii Britanii. Delors. J. 280 milioane ECU. . nord-estul Franţei. dar şi pentru a compensa poziţia Marii Britanii în cadrul PAC. centrul şi sudul Spaniei. Articolul 92. în plus. Irlanda. Politici comune ale UE că.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism.” La începutul procesului de integrare. politica structurală a UE a fost construită pe premisa existenţei unei periferii sărace (Scoţia. Programul Comisiei pentru 1985 semnala faptul că disparităţile „pot deveni 25 Suma alocată la momentul respectiv era relativ modestă. nevoia de a interveni în cazul disparităţilor regionale a devenit şi mai acută. Corsica. iar Marea Britanie cu aspecte sensibile privind restructurarea industrială din fostele zone miniere şi din sectorul siderurgic. doisprezece şi mai apoi cincisprezece membri. ţările din centrul Europei. Lărgirile succesive au dus la creşterea decalajelor dintre regiuni. a fost inclusă şi Irlanda). a atras atenţia asupra importanţei şi necesităţii unei politici structurale coerente. calitatea infrastructurii etc.fond care a fost şi rămâne principalul instrument de intervenţie în cadrul PDR 25 . cu excepţia notabilă a sudului Italiei. o coordonare la nivel comunitar a schemelor regionale care implicau ajutor de stat a fost introdusă abia la finele anilor ’70. a fost creat în 1975 Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) . incluzând Marea Britanie. utilizată de analiştii economici şi de sociologi pentru a analiza inegalităţile dintre regiuni. dar şi productivitatea. mai ales dacă o comparăm cu valorile actuale. Irlanda şi Danemarca (1973) a însemnat şi primele măsuri în direcţia unei PDR efective. • Prima extindere. Caracteristicile spaţiale ale dezechilibrelor regionale confirmau teoria „centrului şi a periferiei”. Grecia. Ca atare. Conştienţi de faptul că regiunile dezavantajate din Grecia şi sudul Italiei erau primele afectate de lărgirea din 1986. zece. temporar. Harta discrepanţelor regionale în UE evidenţia o discrepanţă evidentă între Nord şi Sud (Sud în care. atât în ceea ce priveşte veniturile.3 (actualul 87.3) al Tratatului de la Roma specifica faptul că subvenţiile naţionale (ajutoarele de stat) puteau fi considerate compatibile cu piaţa internă numai în măsura în care promovau „dezvoltarea economică a acelor zone în care standardele de viaţă erau foarte scăzute şi în care se înregistra un şomaj ridicat.

p. FSE şi FEOGA-O) la nivel comunitar. nu este întâmplător faptul că. sudul Italiei. pentru o perioadă de cinci ani (1989-1993). Grecia. contribuind la întărirea identităţii europene” (Commission. Spania şi Portugalia „dezvăluie o stare de tensiune. de natură regională şi se adresau regiunilor mai puţin dezvoltate. (credite FEDER. Reacţia favorabilă la provocarea reprezentată de lărgirea spre sud şi creşterea discrepanţelor economice la nivel comunitar s-a materializat în prima reformă a FS. 2: ajutorarea regiunilor aflate în declin industrial (credite FEDER şi FSE). Această tensiune este generată nu atât de problemele financiare. 1985.Politici ale UE o sursă permanentă de confruntări politice” şi faptul că Sudului trebuie să i se ofere posibilitatea unei „repartiţii echitabile a beneficiilor care derivă din dezvoltarea economică” (Commission. regiunilor aflate în procesul restructurării industriale şi a zonelor rurale. prin Actul Unic (1987). 5). Portugalia. Aceste regiuni. J. întârzierea fiind definită. în mod explicit. 26 Obiectivele 1. Irlanda de Nord. menit să sublinieze importanţa tot mai mare acordată politicii de coeziune. 1: promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor întârziate ca nivel de dezvoltare. Alocarea fondurilor se realiza prin intermediul a şase obiective generale 26 : • Obiectivul nr. dominioanele franceze) reprezentau circa 1/5 din populaţia comunitară şi primeau circa 2/3 din creditele acordate prin cele trei fonduri structurale. reflectă tensiunea dintre Sud şi Nord. ci mai degrabă ca o expresie a bunăstării generale. În cadrul acestui capitol se menţionează faptul că FEDER reprezintă principalul instrument comunitar utilizat pentru reducerea disparităţilor. atitudine care pare a fi promovată de unele ţări ce nu doresc să susţină conceptul de solidaritate. într-un cadru unic. p. FEOGA) • Obiectivul nr. • Ca atare. FSE. de o ciocnire a civilizaţiilor. Corsica. în cazul FEDER această parte putând atinge chiar la 80%. a fost introdus un nou concept şi un nou capitol în Tratatele de bază comunitare. trebuie s-o spunem deschis. În martie 1985. 15). solidaritatea trebuie privită nu în termeni de asistenţă. 1985. care. cât de o lipsă de înţelegere. intitulat „Coeziunea economică şi socială”. 2 şi 5b erau. ca regulă generală. drept specifică zonelor cu un PIB pe locuitor inferior limitei de 75% din media comunitară. mare parte din Spania. prin care s-a încercat integrarea şi coordonarea tuturor fondurilor structurale (FEDER. Delors avertiza Parlamentul European că negocierile de aderare cu Grecia. . concept care trebuie să devină unul din pilonii Comunităţii.

Spre deosebire de extinderile precedente. Norvegia a decis să nu adere la Uniune. în avantajul statelor mai bogate. în 1993. această rundă de extindere nu urma să mărească decalajele regionale în UE. fiind însă posibil să se creeze. Norvegia şi Austria au început pregătirile pentru aderarea la UE. respectiv Spania. după aderarea ţărilor nordice. Politici comune ale UE • Obiectivul nr. conceptul de CES devine unul din cei trei piloni ai Comunităţii Europene. nu erau pe de-a-ntregul satisfăcute de efectele redistributive ale PCES. în special regiunile periferice şi nordice. Finlanda. au fost privite ca fiind. alocate prin intermediul bugetului comunitar. 130d). Prin Tratatul de la Maastricht. o nouă măsură pentru problemele specifice spaţiului nordic şi anume Obiectivul 6. Grecia şi Irlanda. de la 6. • La începutul anilor ‘90. 6 (introdus în 1995. 130a) menţionează faptul că „obiectivul Comisiei este de reduce disparităţile dintre nivelul de dezvoltare al diferitelor regiuni şi rămânerea în urmă a celor mai puţin dezvoltate dintre acestea”. • Obiectivul nr. sub 8 locuitori/km (FEDER. introduce PDR în cadrul politicilor comunitare şi creează un nou instrument financiar.1 mld.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Portugalia. alături de Piaţa Unică şi UEM. Suedia şi Finlanda): dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor cu o densitate foarte redusă a populaţiei. ecu în 1987. FEOGA – Orientare) şi promovarea dezvoltării zonelor rurale (obiectivul 5b este vizat de cele trei Fonduri). FSE şi FEOGA – secţiunea Orientare). Cum negocierile au început în mijlocul unei perioade de programare. • Obiectivul nr. ţările nordice au înţeles că era imposibil să schimbe sistemul în mod direct. Fondul de Coeziune (FC) (Art.3 mld. în principal. negocierile privind Tratatul asupra UE (TUE). FC urma să contribuie la susţinerea proiectelor publice de transport şi protecţie a mediului în patru din cele mai puţin competitive (la acea dată) state membre. aflate la periferia sudică a Europei. special pentru Finlanda şi Suedia. realizarea UEM. Chiar dacă. 3: combaterea şomajului de lungă durată (FSE). Reforma a implicat dublarea Fondurilor structurale. Suedia. 5: accelerarea ajustării structurilor agricole (obiectivul 5a. TUE (Art. • Deoarece statele mai sărace. cunoscut şi sub numele de Tratatul de la Maastricht. instrument care trebuia să răspundă constrângerilor legate de necesitatea realizării convergenţei economice şi monetare (nominale) în cadrul UEM. 4: facilitarea inserţiei profesionale a tinerilor (FSE). în final. Ca atare. prezenţa ei a influenţat procesul de negociere. la 14. şi. la cererea statelor mai puţin dezvoltate. Ţările nordice şi-au dat seama însă că problemele regionale şi structurale ar fi continuat în interiorul naţiunilor proprii. • Obiectivul nr. care .

zonele eligibile conform Obiectivului 2 şi 5b au fost alese pe baza unor propuneri venite din partea ţărilor membre (faţă de 27 Sumele anuale destinate Fondurilor Structurale s-au dublat şi în această perioadă. Nicolaides.1 Principalele momente în procesul integrării europene Tratatul privind crearea CEE Prima extindere: Danemarca. Reform and Implication for Current and Future Member States. volumul total al Fondurilor Structurale a crescut de peste trei ori.1 mld ecu în 1993. 2 Crearea FEDER Programele Integrate Mediteraneene Pachetul Delors I şi reforma FS din 1988 Pachetul Delors II şi crearea FC Introducerea Obiectivului 6 al FS Viitoarea reformă a FS Reforma politicii structurale 1957 Începutul anilor ’70 Mijlocul anilor ’80 Sfârşitul anilor ’80 1993 1995 1997-1999 2007-2013 Sursa: F. Hartwig. 2000 Ca urmare a creşterii disparităţilor. de la aproximativ 43. 28 După reforma din 1988. P.8 mld ecu între 1988-1993 la peste 141 mld ecu pentru perioada 1994-1999 (valori calculate în preţuri 1992) 27 .4 mld în 1999. Principale momente ale procesului de integrare economică în paralel cu evoluţiile înregistrate în cazul politicii de coeziune Tabelul 7. Principalele modificări au vizat criteriile de eligibilitate şi procedurile administrative. I.Politici ale UE să aibă drept scop regiunile cu densitate redusă. reglementările pentru Fondurile Structurale au fost revizuite de două ori. Irlanda şi Marea Britanie Extinderea sudică: Spania şi Portugalia Actul Unic European – 1992. European Institute of Public Administration. pentru perioada de programare 1994 – 1999 şi 2000 – 2006. Suediei şi Austriei Agenda 2000 şi procesul de extindere spre centru şi est (are în vedere perioada 2000-2006) Cadrul financiar pentru perioada 2007-2013 Dezvoltarea politicii de coeziune a UE Prevederi generale în preambulul TCEE şi Art. Bollen. . la fel şi listele de regiuni eligibile. Modificările aduse modului de folosire a Fondurilor Structurale au fost minime 28 . crearea pieţei unice Tratatul asupra UE: crearea UEM Aderarea Finlandei. periferice şi dominant rurale. EU Structural Funds beyond Agenda 2000. Astfel. de la 14. la 27. pe măsură ce numărul statelor membre a crescut.

Cele şase obiective de convergenţă din 1988 au fost modificate în mică măsură. • fostul Obiectiv 3 (combaterea şomajului pe termen lung) şi fostul Obiectiv 4 (combaterea şomajului în rândul tinerilor) au fost reunite într-un nou Obiectiv 4 (schimbări industriale şi noi sisteme de producţie). Instrumentul Financiar Orientare a Pescuitului (IFOP). În plus. inclusiv a Berlinului de Est. adiţionalitatea. prin lărgirea Obiectivului 3 în sensul includerii inserţiei profesionale a tinerilor şi introducerea unui nou Obiectiv 4. ca până acum).Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. parteneriatul. Această reformă a sistemului de obiective s-a datorat din nou unor compromisuri politice menite să permită accesul fiecărui stat membru la o parte din Fondurile Structurale (chiar şi regiunile bogate din nordul Europei au devenit eligibile pentru Obiectivul 6). compatibilitatea. . după aderarea Suediei şi Finlandei. modificări au fost aduse Obiectivelor 3 şi 4. • a fost adăugat un nou Obiectiv 6 (dezvoltarea zonelor slab populate din nordul Europei). Politici comune ale UE propunerile unilaterale venite din partea Comisiei. a fost înfiinţat şi un nou fond structural. respectiv planificarea. menit să sprijine dezvoltarea sectorului piscicol. singura modificare adusă a fost nominalizarea Germaniei de Est. • Obiectivul 5 (zone rurale) a fost extins prin includerea de noi regiuni piscicole. ca regiune eligibilă sub Obiectivul 1. concentrarea şi coordonarea. Reglementările continuă să se bazeze pe aceleaşi principii ca şi reglementările din 1988. fiind inclus şi un al 6-lea obiectiv: • Obiectivul 1 (reajustarea economică a regiunilor rămase în urmă din punct de vedere al dezvoltării economice) şi Obiectivul 2 (reconversia economică a regiunilor industriale aflate în declin sau a unor părţi din acestea) au rămas neschimbate. De asemenea. care se concentrează pe adaptarea forţei de muncă în faţa schimbărilor industriale.

3 14. EU Enlargement and Preaccession. respectiv Spania.0 1.0 0.2 Statele membre iniţiale Belgia Germania Italia Franţa Luxemburg Olanda Prima lărgire Danemarca Irlanda Marea Britanie A doua lărgire Grecia A treia lărgire Spania Portugalia A patra lărgire Austria Finlanda Suedia TOTAL 1975-1977 64.7 13.1 1.9% 9. Italia şi Germania iar în cazul în care pe listă includem şi Portugalia. Portugalia. mai bine de jumătate din bugetul alocat intervenţiilor structurale a fost orientat către trei state membre. Ponderea ţărilor de coeziune (Spania.8 100% 100% Sursa: CEC 1996. Grecia şi Irlanda) a fost şi ea semnificativă.2% 1.6 9.9 32. ponderea creşte la 81%.9 0.4% 22.8 1994-1999 41. Jan Maarten de Vet. respectiv 47% din buget. 3 După cum rezultă şi din tabelul anterior.8 2.5 4.3 40.1 1.7 35.8% 1.1 9. . p.5% 1.2 14. Reflection concerning Central and Eastern Europe.Politici ale UE Ponderea statelor membre în totalul fondurilor structurale în perioada1994-1999 comparativ cu perioada 1975-77 (%) Tabelul 7.5 27.5 6. în intervalul 1994-1999.6% 1.0% 0.3 6.0 8.8 0.0 14.5 9. Grecia şi Franţa.

o Creşterea eficienţei instrumentelor structurale prin concentrarea asupra unui număr mai redus de obiective ale politicii structurale (de la 6/7 obiective la 3). cum toate statele candidate erau relativ sărace şi deci eligibile pentru finanţarea oferită în cadrul Politicii Regionale. Politici comune ale UE • Pachetul financiar implicat de extinderea UE spre Est a fost inclus în documentul intitulat Agenda 2000 (Agenda 2000 pentru o Uniune mai puternică şi mai vastă). 29 Prezentată de către Comisie. derularea procesului de extindere spre Est. În acest context. prin introducerea a două noi instrumente structurale de pre-aderare. • În cadrul acestui document. cu acelaşi mecanism bugetar aplicabil UE-15. circa 84% urmau a fi alocaţi actualelor state membre. Din această sumă. Dimpotrivă. martie 1999. a urmărit trei direcţii importante: o Menţinerea echilibrului bugetar în limitele stabilite anterior. Bugetul operaţiunilor structurale (incluzând asistenţa pre şi postaderare) se ridica la 286 miliarde euro. Comisia Europeană a propus o nouă perspectivă financiară pe o perioadă de şapte ani. 2000-2006 30 . Pentru statele candidate era prevăzut un buget de 46. • Reforma din 1999. era de aşteptat o reformă de amploare a Politicii Regionale. decisă în cadrul Consiliului European de la Berlin. din martie 1999) 30 Perspectivă care a fost aprobată în cadrul Consiliului European de la Berlin. ISPA 31 şi SAPARD 32 . Această decizie a reprezentat o adevărată provocare deoarece nu presupunea urmărirea strategiei tradiţionale a UE şi anume ridicarea plafonului bugetar pentru susţinerea plăţilor către anumite state membre în scopul obţinerii acordului acestora pentru o viitoare integrare sau extindere. reprezentând 36% din întregul buget. în faţa Parlamentului European (completată ulterior în martie 1998 şi aprobată în cadrul Consiliului European de la Berlin.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. la 16 iulie 1997. iar oficialii europeni au căzut de acord în ceea ce priveşte necesitatea concentrării fondurilor şi sporirea eficienţei lor. însemna reformarea Politicii Regionale existente şi reducerea numărului de regiuni beneficiare doar la cele care aveau cea mai mare nevoie de aceste fonduri. o Creşterea eficienţei procesului de coeziune economică şi socială în cadrul ţărilor candidate. UE dorea ca extinderea să se desfăşoare fără o reformă substanţială a sistemului său financiar.9 miliarde euro. cea mai mare parte fiind orientată către regiunile aflate sub Obiectivul 1. 31 ISPA = Instrument for Structural Policies for Pre-accession 32 SAPARD = Special Accession Programme for Agriculture and Rural Development . 29 Potrivit acestuia.

COM(2003)34 final. Ca atare.52 1.04 2002 30.04 Sursa: Second Progress Report on Economic and Social Cohesion.3 (miliarde euro) 2000 Măsuri structurale Fonduri Structurale Fondul de Coeziune Instrumente de pre-aderare PHARE SAPARD ISPA 32. Şi aceasta deoarece toate tipurile de probleme structurale care erau acoperite anterior de vechile 5 sau 6 obiective sunt acum acoperite de un sistem format din doar 3 obiective. programele financiare de asistenţă din perioada de pre-aderare vor fi înlocuite de Instrumentele Structurale. Resursele alocate acestora au fost reformate complet şi au fost orientate în scopul concentrării şi creşterii eficienţei.12 1.04 2004 29.12 1. la care fiecare nou stat membru va avea acces în funcţie de gradul de eligibilitate.56 0.12 1. sumele destinate ţărilor candidate între 2000-2006.52 1.56 0.615 3. au fost stabilite la 10. 30 January 2003 Pe de altă parte.515 3.64 pentru Sapard.865 28.52 1.595 27.510 3.170 26.56 0. Nivelul alocărilor destinate acţiunilor structurale în perioada 2000-2006 Tabelul 7.52 1.080 2.250 2. Consiliu şi Comisie. 33 Acordul Interinstituţional a fost semnat la 6 mai 1999 între Parlamentul European.12 1. Acest lucru se poate deduce din decizia de reducere a numărului de Obiective de la 6 (sau 5) câte erau iniţial.615 3.92 miliarde în cazul programului Phare.670 2.04 2005 29.080 2.56 0.52 1.660 2.045 29.56 0. 7.04 2006 29.Politici ale UE În ceea ce priveşte Fondurile Structurale se pot constata unele modificări.56 0.595 27. prin acelaşi Acord Interinstituţional 33 .12 1. Brussels.04 2001 31. La o privire mai atentă însă se poate observa că reducerea numărului de obiective nu a reprezentat o adevărată schimbare de politică. ci mai degrabă o „rearanjare” a obiectivelor.515 3. După aderare.430 2.455 28.56 0. la doar 3 Obiective. din acest punct de vedere nu putem vorbi de modificări la nivelul politicii regionale.04 2003 30.12 1.840 2.28 miliarde pentru Ispa şi 3.285 27.615 3. .615 3.52 1.52 1.12 1.

este destinat în mod special aspectelor ce ţin de Politica Regională în statele candidate. pentru perioada 2000-2006.2 41.3 520 Sursa: Communautés européennes. care au devenit state membre începând cu luna mai 2004. La nivelul tuturor statelor candidate.8 168. Al doilea mare program – SAPARD – este aproape irelevant pentru Politica Regională fiind destinat problemelor cu care se confruntă sectoarele agricole în vederea pregătirii lor pentru participarea la Politica Agricolă Comună. p. în comparaţie cu resursele financiare alocate politicii regionale poate fi considerată drept o „cantitate neglijabilă”.1 38. Celui mai costisitor program – PHARE – îi sunt alocate în perioada 2000 – 2006 aproape 13 miliarde EUR.1 22.8 / 104. Politici comune ale UE Deşi suma totală alocată acestor fonduri de preaderare (circa 20 miliarde EUR) pentru perioada 2000 – 2006 pare substanţială în termeni absoluţi. nivelul planificat al alocărilor anuale.4 36.16 miliarde EUR pentru întreaga perioadă de programare . 2001.8 29.2 / 124.7 150.8 1040 Sapard 52.4 / 20.4 72.6 / 62.4 / 57. dar acesta nu este destinat exclusiv problemelor ce ţin de politica regională.3 6. Doar ISPA.4 (milioane euro) Statul candidat Bulgaria Cehia Estonia Ungaria Letonia Lituania Polonia România Slovacia Slovenia TOTAL Phare – programe naţionale 100 79 24 96 30 42 398 242 49 25 1085 Ispa (nivel minim/maxim) 83.0 36.2 20.2 10.2 / 83. ci mai degrabă problemelor ce ţin de procesul de extindere în general. Au service des régions.1 21.însumând 4.8 208.0 / 270.1 12. .8 / 36. .Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism.8 57. 17 În cazul celor 10 ţări candidate.0 / 384. prin intermediul instrumentelor de pre-aderare. Această sumă reprezintă însă mai puţin de 3% din fondurile alocate Politicii Regionale la nivel comunitar. s-a realizat o nouă alocare a sumelor de care vor beneficia prin intermediul instrumentelor structurale. este următorul: Nivelul alocărilor anuale în cazul instrumentelor de pre-aderare în perioada 2000-2006 Tabelul 7.4 312.4 / 57.6 18.

8 60.71-7.4 60.4 792.8 424. administrarea corespunzătoare a FS devine extrem de importantă. încă semnificative.4 Total Equal 1.76-12.3 14117.9 7320.65-52.15-8.Politici ale UE Defalcarea sumelor alocate prin intermediul instrumentelor structurale între cele 10 noi state membre pentru perioada 2004-2006 Tabelul 7.6 26. Pentru aceasta.28 2.9 13.2 55. competitivitate în serviciul creşterii şi folosirii forţei de muncă (realizarea obiectivelor Lisabona).1 822.2 341.08 0./ % din total 0.9 63.8 1491. creşterea durabilă cu două sub-rubrici: a.0 52.3 Despre viitorul cadrul financiar al UE pentru perioada 2007.5 7.5 52.1 1.1 7653.88-4.39 11. formării etc. astfel încât diferenţele.84 9. în 2006.abs.9 111.0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 3.5 2.1 554. intervenţii europene în vederea creşterii.0 121. 2007-2013”.3 0 0 0 0 0 0 0 33.6 1853. Comisia a publicat un comunicat către Consiliu şi PE privind perspectivele financiare ale UE pentru perioada 2007-2013.9 19. în cea mai favorabilă evoluţie. .0 36.43-0.4 3.5 5.2013 La 10 februarie 2004.4 328. 7.7 19.6 1765.3 Prin intermediul sumelor alocate.5 Cipru Cehia Estonia Ungaria Lituania Letonia Malta Polonia Slovenia Slovacia TOTAL Sursa: Idem Tabelul 7.36 45.3 236.8 1050. Acest comunicat nu reprezintă decât prima etapă a procesului bugetar care ar trebui să se finalizeze.1.73 5. intitulat „Construind împreună viitorul: provocări politice şi modalităţi bugetare ale Uniunii extinse.8 59.3 O2 24.07-7.1 196.8 10. dintre viitoarele state membre şi restul UE să se reducă rapid.6 28. educării.5 O1 0 1286.1 21.2 O3 19.72 7590.72-2.9 9. Printre altele se număra cheltuieli cu cercetarea şi dezvoltarea..58-14.1 118.0 IC Interreg 3.61 6. se urmăreşte atingerea obiectivelor privind creşterea gradului de convergenţă şi a coeziunii economicofinanciare la nivelul întregii Uniuni.6 FS IFOP 3.72 1.7 210.16-0.9 13234. Comisia şi-a prezentat „propunerile bugetare” pornind de la patru priorităţi politice prioritare ale UE: 1.2 0 0 0 0 0 0 0 39.5 574.17 5.1 920. 5 Ţara FC Val.7 223.

din octombrie 2002. Fondul European de Dezvoltare va fi integrat în bugetul UE şi va fi inclus în cadrul acestei rubrici. dezvoltarea durabilă şi protejarea resurselor naturale. destinate actualelor şi viitoarelor state membre (cu o valoare anuală variind între 47. Ca medie anuală. Să ne reamintim că. controlul frontierelor externe.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. .4 miliarde în 2013. Ele fac obiectul unor autorizări bugetare anuale. bugetul francez în 2004 va fi de 280 miliarde euro). În acest caz se face apel la noţiune de credite disociate. Politici comune ale UE b. libertatea. coeziune în vederea realizării creşterii economice şi utilizării forţei de muncă: în cadrul acestei rubrici se regăsesc cheltuielile cu FS şi FC.1 mld în 2013. ajutorul umanitar etc.7 miliarde euro in 2006 – credite de angajament la 42. la un buget UE anual de 133 miliarde în 2007 şi 158 miliarde în 2013). adesea sunt necesare acţiuni plurianuale. cu alte cuvinte cu mai puţin decât nivelul previzionat al inflaţiei. care se descompun în credite de angajament şi credite de plăţi. până la concurenţa nivelului înscris în buget. Ca atare.7 mld euro în 2006 la 143. costul total al obligaţiilor juridice contractate pentru acţiuni a căror realizare se întinde pe o perioadă mai mare de un exerciţiu. imigraţia. Această nouă prezentare reprezintă o mutaţie în raport cu situaţia anterioară. Creditele de angajament acoperă. vor trebui să scadă de la 43. politica comercială comună. în timpul exerciţiului financiar în curs.27% din PIB al UE-27 (inclusiv Bulgaria şi România). menţinerea diversităţii culturale etc. punctele esenţiale fiind următoarele: • Creditele angajate 34 anuale vor trece de la 120. cheltuielile care derivă din execuţia angajamentelor contractate în cursul acelui exerciţiu sau al unui exerciţiu anterior. Totodată. 2. La finele perioadei. ajutor pentru dezvoltare. cheltuielile cu PAC nu trebuiau să crească cu mai mult de 1% pe an.2 miliarde euro în 2013 (preţuri constante 2004). aceste credite se vor ridica la 1. 4.7%. politica de vecinătate.9 miliarde euro în 2013. în urma Consiliului European de la Bruxelles. Creditele de plăţi acoperă. respectiv o creştere de 31% (în comparaţie. securitatea şi justiţia „pentru a oferi un sens cetăţeniei europene” prin care se acoperă cheltuielile legate de securitatea internă a uniunii.6 miliarde în 2006 la 158. • 34 Principiul anualităţii semnifică dependenţa operaţiilor de către un exerciţiu anual capabil să faciliteze controlul activităţii executivului comunitar.5 mld euro în 2007 şi 50. Creditele plătite anuale vor creşte de la 114. 3. în preturi constante. finanţarea politicii externe a UE. Aici se regăsesc în principal cheltuielile legate de PAC. democraţia. respectiv o creştere de 24. aceste cheltuieli.

Consiliul va lua decizii pe baza unei majorităţi calificate în toate problemele legate de FS şi de Fondul Coeziune (FC) (art. respectiv: a) sarcinile. Consiliul este cel care decide în unanimitate asupra propunerilor făcute de Comisie. Deciziile Consiliului privesc atât FS. • . Consiliul va lua în continuare decizii prin procedura unanimităţii. respectiv 2007-2013. 161). un grad ridicat de ocupare a forţei de muncă şi a protecţiei sociale. după ce a obţinut acordul Parlamentului European şi a consultat Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor. Susţinerea oferită de Comunitate se va realiza prin intermediul FS.24% din PIB şi că şase şefi de state şi guverne din principale ţări contribuitoare nete. începând cu 1 ianuarie 2007. printre care şi Franţa. au propus limitarea cheltuielilor comunitare la 1% din PIB. actualul Titlu XVII al Tratatului UE (Articolele 158 – 162). Acest lucru înseamnă însă şi faptul că asupra viitoarei perioade de programare. c) prevederile necesare pentru a asigura eficienţa şi coordonarea Fondurilor între ele. Procedura de luare a deciziilor a fost modificată prin Tratatul de la Nisa astfel încât. rapoartele urmând a fi însoţite de propuneri adecvate privind intervenţiile viitoare din cadrul politicii regionale comunitare.2 Instrumente şi principii ale politicii regionale Conform articolelor 2 şi 3 ale Tratatului CE. obiectivele prioritare şi modul de organizare al FS. b) regulile generale privind aplicarea acestor fonduri. privind „Coeziunea economică şi socială” subliniază faptul că una din priorităţile Comunităţii este aceea de a „reduce disparităţile între dezvoltarea diferitelor regiuni şi rămânerea în urmă a celor mai puţin favorizate regiuni sau insule. cât şi Fondul de Coeziune. a solidarităţii şi coeziunii economico-sociale în rândul statelor membre.” Introdus prin Actul Unic (1986/1987). trebuie să raporteze la fiecare trei ani progresele realizate în planul coeziunii economice şi sociale.Politici ale UE creditele plătite vor reprezenta 1. una din sarcinile Comunităţii Europene este de a „promova pe întreg teritoriul comunitar o dezvoltare armonioasă. Să ne reamintim faptul că plafonul resurselor proprii ale UE a fost fixat la 1. Procedura de luare a deciziilor în cazul politicii de coeziune economică şi socială • Conform Articolului 161 al Tratatului CE.14% din PIB al UE. respectiv Comisia Europeană. Executivul. (…) creşterea nivelului de viaţă. dar şi cu alte instrumente financiare existente. 7. echilibrată şi durabilă a activităţilor economice. inclusiv zonele rurale”.

FEOGA-O. Acestor fonduri. a unui Fond de Solidaritate. în special în acele regiuni rămase în urmă din punct de vedere economic. Instrumentele de pre-aderare sunt menite.1 Instrumente financiare de realizare a PCES În prezent. proiectele de dezvoltare şi asistenţă orientate către IMM-uri. Irlanda şi Grecia.2. ISPA şi SAPARD. Fondul de Coeziune • Începând cu anul 1993 (urmare a Tratatului de la Maastricht) a fost creat un fond special. să ofere acestor ţări suportul financiar necesar perioadei de pre-aderare şi. Cele două noi instrumente vin să se alăture ajutorului oferit prin intermediul programului PHARE. formare etc. Politici comune ale UE 7. li se adaugă fondurile oferite de BEI. FSE. susţinute financiar prin intermediul bugetului comunitar. investiţiile productive. pe de o parte.. respectiv Spania. . prin intermediul a: • • • • patru fonduri structurale (FEDER. IFOP). EQUAL şi URBAN). prin intermediul politicii agricole comune (PAC). să obişnuiască viitoarele state membre cu mecanismele specifice accesării şi utilizării instrumentelor structurale. LEADER. În afara acestor instrumente financiare. pe de altă parte. începând cu perioada financiară 2000 – 2006 au fost introduse două noi instrumente financiare de preaderare. • Fondul european de orientare şi garantare agricolă (FEOGA – secţiunea Garantare) finanţează măsurile de dezvoltare rurală şi de asistenţă acordată fermierilor. • Fondul social european (FSE) oferă sprijin atât persoanelor angajate. pentru obiective legate tot de atingerea CES.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. UE oferă asistenţă financiară în cadrul unor programe regionale multianuale negociate între regiuni. statele membre şi Comisie. folosit pentru a finanţa acele proiecte legate de mediu şi transport promovate de statele membre în care PGB/loc este sub 90% din media comunitară. Portugalia. dar şi în restul regiunilor UE. care se adresează exclusiv statelor candidate. INSTRUMENTE STRUCTURALE Fondurile Structurale: • Fondul european de dezvoltare regională (FEDER) prin care se finanţează infrastructura. • Instrumentul financiar de orientare a pescuitului (IFOP) finanţează reformele structurale în sectorul pescuitului. a patru iniţiative şi scheme comunitare specifice (INTERREG. Fondul de Coeziune (FC). cât şi şomerilor prin intermediul unor programe de reconversie. a unui Fond de Coeziune.

se vor realiza aşa numitele „documente de programare”. în special. IER. afectată de un dezastru natural major. iar „programul” – o serie de proiecte ale căror obiective contribuie împreună la îndeplinirea unui obiectiv general comun. regiune. IMM-uri. pentru finanţări mai mari de 1 mld. Aceste planuri vor fi ulterior înaintate Comisiei. este faptul că FS funcţionează pe bază de programe 35 . pentru finanţări sub 1 mld. structurate în funcţie de domeniile şi obiectivele prioritare ale politicii regionale comunitare (în vreme ce FC. „proiectul” reprezintă un grup de activităţi pentru realizarea unui scop într-un cadru de timp stabilit. finanţat de FEDER. care se va transpune printr-un număr variabil de „programe operaţionale” (PO) – utilizat. euro. utilizat. interregională şi este finanţat de FEDER. o Documentul „cadru sprijin comunitar”. Pe baza lor. respectiv ISPA – Instrument for Structural Policies for Pre-Accession (Instrumentul pentru politici structurale de preaderare) şi SAPARD – Special Accession Programme for Agriculture and Rural Development (Programul special de aderare pentru agricultură şi dezvoltare rurală). pe baza priorităţilor naţionale şi regionale identificate. 2003. • URBAN – încurajează refacerea economică şi socială a ariilor urbane confruntate cu probleme de dezvoltare. Iniţiativele comunitare: • INTERREG – stimulează cooperarea transfrontalieră.Politici ale UE Fondul de Solidaritate al Uniunii Europene • Creat în noiembrie 2002. CSC. ţară sau la nivel multinaţional. Fondul de Coeziune. respectiv: o Documentul unic de programare. • LEADER – promovează dezvoltarea durabilă în zonele rurale şi este finanţat de FEOGA-O. industrie. • EQUAL – combaterea oricăror forme de discriminare şi inegalităţilor privind accesul la muncă şi este finanţat de FSE. Fondurile Structurale (FS) Ceea ce diferenţiază aceste fonduri de celălalt important fond. 35 Conform manualului Managementul ciclului de proiect. la nivel de sector. agricultură. mediu – au impus introducerea unor instrumente financiare noi. într-o etapă următoare. DUP. transnaţională. specifice perioadei 2000-2006. INSTRUMENTE FINANCIARE DE PRE-ADERARE • Cerinţele impuse ţărilor candidate în toate aceste domenii – infrastructură. cu scopul de a facilita exprimarea solidarităţii UE faţă de populaţia unui stat membru sau în curs de aderare. care s-au adăugat programului PHARE iniţial. pe bază de proiecte). de regulă. Punctul de pornire în procesul de programare îl reprezintă pregătirea PND. servicii. . euro.

Fondul Social European (FSE) – a fost creat în 1958 şi a reprezentat de la bun început principalul instrument al Politicii sociale comunitare. cooperarea transfrontalieră etc. pentru programe sub 1 mld.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. investiţiilor în educaţie şi sănătate (numai pentru regiunile aflate sub O(1)). care să contribuie la revitalizarea. investiţiilor în infrastructură. Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) – a fost înfiinţat în 1975 şi urmăreşte reducerea decalajelor între regiunile UE. Susţine trei categorii mari de intervenţii. Politici comune ale UE Conform actualelor reglementări comunitare. o O(2) – DUP şi PC (programe complementare). promovarea egalităţii de şanse. protecţia mediului. respectiv: formarea profesională. reintegrarea profesională a persoanelor excluse de pe piaţa muncii. societatea informaţională. o O(3) – alegerea documentelor de programare rămâne la latitudinea statelor membre/regiunilor. intervenţiile trebuie să se concentreze asupra (Regulamentul Consiliului 1783/1999): • • investiţiilor productive pentru crearea şi menţinerea unor locuri de muncă viabile. zone rurale şi dependente de pescuit. euro sau DUP. cercetarea şi dezvoltarea tehnologică. îmbunătăţirea accesului unor zone economice în declin. acţiuni specifice privind îmbunătăţirea accesului femeilor pe piaţa muncii. zone urbane afectate de şomaj. Principalele măsuri care pot fi finanţate sunt (Regulamentul Consiliului 1784/1999): • • • • • reintegrarea profesională a şomerilor. astfel: o O (1) – CSC transpus într-un număr de PO pentru programe peste 1 mld. diversificarea. • • Domeniile vizate sunt: stimularea afacerilor. euro. egalitatea de şanse. iniţiativelor de dezvoltare locală şi sprijinirea IMM-urilor. În cazul acestui fond. tipul de document de programare este condiţionat şi de obiectivul sub care se afla regiunea respectivă. îmbunătăţirea sistemelor de educaţie şi formare. . reconversia profesională şi crearea de noi locuri de muncă.

reducerii costurilor. Ca şi celelalte instrumente comunitare. FEOGA sprijină dezvoltarea regiunilor rurale şi îmbunătăţirea structurilor agricole. • Secţiunea „Orientare” acţionează ca un fond structural propriu-zis. încurajarea agro-turismului. Regulamentul adoptat pentru perioada 2000-2006 fiind modificat. creşterii calităţii produselor. Aceste ultime modificări s-au produs din nevoia de a asigura faptul că utilizarea fondurilor publice nu va determina creşterea capacităţii de pescuit într-o perioadă în care există considerabile stocuri în exces. sprijinirea pensionării anticipate. fiind structurat în două secţiuni: • secţiunea „Orientare” – prin care sunt finanţate scheme de modernizare. ulterior. IFOP a suferit un proces de reformă în 1999. a activităţilor meşteşugăreşti etc. secţiunea „Garantare” – prin care sunt finanţate măsuri de organizare comună a pieţelor şi de susţinere a preţurilor agricole. raţionalizare şi ajustare a sectorului agricol din zonele rurale. prin comasarea tuturor instrumentelor comunitare referitoare la pescuit. noile măsuri au intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2003. procesarea şi promovarea pe piaţă a produselor agricole. fiind finanţate următoarele intervenţii (Regulamentul Consiliului 1258/1999): • • • • • • • • investiţii în asociaţiile agricole. inclusiv de conservare a peisajului rural. . sprijinirea tinerilor agricultori şi a formării profesionale în domeniu. dezvoltarea şi utilizarea optimă a pădurilor. în vederea modernizării. Instrumentul Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului (IFOP) – a fost creat în 1994. protejării mediului etc. sprijinirea zonelor mai puţin favorizate.Politici ale UE • concentrarea dezvoltare. potenţialului uman în domeniile cercetării şi Fondul European de Orientare şi Garantare pentru Agricultură (FEOGA) – a fost creat în 1962 cu scopul de a finanţa Politica agricolă comunitară (PAC). dezvoltarea zonelor rurale prin furnizarea de servicii. măsuri de protecţie a mediului în interacţiune cu agricultura.

la obiectivul primordial al PCES. creşterea competitivităţii şi crearea de condiţii favorabile dezvoltării unor afaceri viabile în industria pescuitului.0% Irlanda: 2-6%. Fondul de coeziune a fost creat în 1993 cu scopul de a sprijini Spania. prin circumstanţele în care a fost înfiinţat.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. în acelaşi timp. Grecia şi Irlanda. Domeniile vizate de FC sunt protecţia mediului şi reţele de transport transeuropene asociate infrastructurilor de transport. ţările care au fost nominalizate iniţial pentru ajutor sunt şi astăzi aceleaşi. Portugalia. obiectivele IFOP (Regulamentul Consiliului No 1263 din 12 iunie 1999 privind IFOP) au rămas nemodificate şi au în vedere: • • • • realizarea unui echilibru durabil între resursele piscicole şi modul de exploatare al acestora. îmbunătăţirea ofertei de piaţă şi a valorii adăugate a produselor piscicole şi de acvacultură. respectiv cel de promovare a progresul economic şi social şi de eliminare a decalajelor dintre standardele de viaţă existente între diferitele regiuni şi state membre ale UE. În fapt. sprijinul financiar acordat prin intermediul FC se susţine prin proiecte (nu programe. Proiectele sunt selectate şi implementate de către statele membre beneficiare. fiind corelat cu procesul de realizare a uniunii economice şi monetare. responsabile de managementul şi monitorizarea lor financiară. conceptul de coeziune economică şi socială s-a impus prin Actul Unic European (1986) şi mai apoi prin Tratatul de la Maastricht (1993). care trimite. Politici comune ale UE Pe de altă parte însă. care sunt.5% Grecia şi Portugalia: 16-18. se situau din punct de vedere economic la un nivel mai redus de dezvoltare decât media comunitară. Proiectele vor primi finanţare în proporţie de 80-85% din totalul costurilor eligibile. ţări care. . Fondul de Coeziune (FC) Spre deosebire de fondurile structurale. De observat că. bugetul alocat celor patru state beneficiare a fost cel corespunzător procentajului stabilit de Consiliul European de la Berlin în 1999. fiecare domeniu beneficiind de câte 50% din bugetul alocat. deşi FC a trecut prin două perioade de programare. la acea dată. Pentru perioada 2000-2006. deşi Irlanda şi unele regiuni din Spania. 1994-1999 şi 2000-2006. revitalizarea zonelor dependente de pescuit şi acvacultură. respectiv: • • • Spania: 61-63. ca în cazul FS). Reprezintă un instrument aparte. au depăşit deja media comunitară.

Pentru a estima amploarea unui dezastru natural şi a justifica susţinerea prin intermediul acestui fond. Până în prezent. controlul eroziunii solului sau conservarea naturii. în cazul în care au afectat cea mai mare parte a populaţiei şi au avut consecinţe majore şi de durată asupra condiţiilor economice şi sociale din regiune. Obiectivul acestui fond este de a facilita exprimarea solidarităţii UE faţă de un stat membru sau în curs de aderare. ca acţiuni eligibile.6% din venitul naţional brut. Germania. euro. Fondul de Solidaritate al UE Fondul de Solidaritate al UE (The European Union Solidarity Fund) numit şi Fondul European de Solidaritate (European Solidarity Fund) este cel mai nou fond al politicii regionale şi a fost înfiinţat în noiembrie 2002 (Regulamentul Consiliului 2012/2002). eficientă şi flexibilă. direcţiile prioritare sunt: rezerva de apă potabilă. resursele acestui fond au fost folosite în situaţii precum inundaţiile din august 2002 (care ai şi impus crearea lui în noiembrie 2002) sau incendiile spontane din Portugalia din iulie 2003. în funcţie de situaţia concretă. pierderile estimate să se ridice la circa 3 mld. • utilizarea raţională a resurselor naturale. se admite şi acoperirea unor daune mai mici de 3 mld. s-au stabilit două criterii de bază: 1. care a fost afectat de un dezastru natural major şi permite o reacţie imediată. Suma alocată anual Fondului de Solidaritate este de 1 mld.Politici ale UE În cazul proiectelor privind mediul se vor putea finanţa obiective precum: • conservarea. în cazul unor dezastre regionale excepţionale. . uzinelor electrice. pentru acţiuni reparatorii şi daune care nu au putut fi asigurate. 2. Austria şi Republica Cehă. de apă. euro (preţuri 2002) sau mai mult de 0. a telecomunicaţiilor. în urma inundaţiilor care au afectat Franţa. transportului. sănătăţii şi educaţiei. Sunt eligibile următoarele categorii de acţiuni: • reabilitarea imediată a infrastructurii. euro. • protecţia sănătăţii populaţiei. Se mai adaugă. În acest caz. În cazul infrastructurii de transport sunt eligibile proiectele care urmăresc să dezvolte infrastructura la nivelul Reţelei Trans-Europene de Transport (Trans-European Transport Network). protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului. tratarea apei menajere şi depozitarea deşeurilor solide. la nivelul unui stat. proiectele vizând reîmpădurirea terenurilor.

Deoarece. Dacă pentru perioada 1994-1999. În practică. O5a şi O5b. care să formeze baza negocierilor cu Comisia Europeană şi care să se regăsească. în CSC. Finlandei şi Suediei în 1995. acest lucru însemna faptul că statele membre trebuiau să depună planuri de dezvoltare. O4. obiective specifice şi contribuţiile financiare necesare atingerii acestor obiective. O2 şi O3). O6). Programarea principiu introdus în 1988. programarea. reforma a introdus programarea multianuală. Cel mai important obiectiv a fost şi rămâne Obiectivul 1 (O1). menită să asigure o mai bună coordonare la nivelul programelor. respectiv: concentrarea. introduce o diferenţă semnificativă în raport cu perioadele anterioare. parteneriatul. atât din punct de vedere financiar. acest lucru generase suprapuneri şi ineficienţă. • asigurarea imediată de măsuri de protecţie a patrimoniului cultural. De observat că Obiectivul 6 a fost introdus după aderarea Austriei. cât şi politic. a utilităţii şi eficienţei se realizează anual. Politici comune ale UE • asigurarea de locuinţe temporare şi servicii de salvare.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism.2. iar la data de 1 iulie a fiecărui an. Evaluarea impactului. până la această dată. O3. includ strategiile de dezvoltare priorităţi de acţiune pentru FS. În cadrul acestui obiectiv se acordă sprijin financiar acelor regiuni în care PIB/locuitor este mai mic de 75% în raport cu media comunitară. 7. • dezafectarea cu rapiditate a zonelor lovite de dezastru. adiţionalitatea.2 Principii de bază în alocarea Fondurilor Structurale Începând cu 1988. CSC se implementează prin intermediul unor . Concentrarea implică faptul că FS sunt concentrate asupra unui număr definit de obiective prioritare. ca reacţie imediată la nevoile populaţiei. Ulterior. cu scopul de a sprijini regiunile slab populate din nordul Finlandei şi Suediei (regiuni cu mai puţin 8 locuitori/km2). pentru următoarea perioadă de programare. numărul lor a fost de şapte (O1. În cele din urmă. 2000-2006. numărul lor a fost redus la trei (O1. Ca atare. O2. eventual. fusese în prim plan finanţate proiecte individuale. Comisia are obligaţia să prezinte un raport privind activitatea acestui fond. FS operează pe baza a patru principii cheie.

în pregătirea şi implementarea programelor FS. reprezentând o fuziune între un CSC şi diferitele PO. Treptat. fiind direct corelate cu domeniile care necesită intervenţii structurale într-o anumită perioadă de programare. energie. în legătură cu principiul subsidiarităţii. Pentru perioada de programare 2000-2006 au fost identificate trei priorităţi cărora le corespund trei obiective (reamintim faptul că. precum şi investiţiile în sănătate şi educaţie. În fine. Parteneriatul îşi propune să conducă la realizarea unei strânse cooperări între autorităţile europene. 7. FSE. au fost stabilite 6-7 obiective prioritare 36 ). tratarea deşeurilor).2. IFOP Obiectiv general: urmăreşte promovarea dezvoltării şi susţinerea ajustărilor structurale în cadrul regiunilor rămase în urmă din punct de vedere economic. a devenit posibil pentru un stat membru să negocieze un DUP.Politici ale UE PO. 5a şi 5b. Obiectivul 5 fiind împărţit în alte două subobiective. Obiectivul 1 (teritorial) – dezvoltarea regiunilor rămase în urmă • • • FEDER. care necesită doar o aprobare formală din partea Comisiei. FEOGA – O. Ca atare. Sunt finanţate investiţiile în infrastructura de bază (transport. care obligă statele membre să ofere cofinanţare pentru proiectele şi programele eligibile pentru susţinere prin intermediul FS. statele membre se obligă să menţină nivelul cheltuielilor structurale publice cel puţin la nivelul perioadei de programare anterioare. al programării. obiectivele fiind decise în funcţie de principalele priorităţi identificate la nivel comunitar. reţele de apă. Începând cu 1994. . aceste obiective apar ca obiective prioritate. principiul adiţionalităţii a fost confirmat în 1988 ca reprezentând principala trăsătură a FS. în perioada 1994-1999. care marchează liniile de acţiune ale FS. care au caracter operaţional (nu strategic). Ca atare. Principiul parteneriatului este legat de principiul anterior. parteneriatul a fost extins. fiind implicaţi şi partenerii sociali şi economici.3 Obiective ale PDR pentru perioada 2000-2006 În fiecare perioadă de programare sunt stabilite obiective specifice. naţionale şi regionale. facem precizarea că diferenţa provine din modalitatea de numerotare a acestora. 36 Deoarece pot apărea confuzii privind numărul de obiective prioritate.

5% zonele rurale. infrastructura de bază este deficitară etc. • • Obiectivul 3 (sectorial 37 ) – dezvoltarea resurselor umane • • • FSE Susţine acţiuni în favoarea dezvoltării resurselor umane. Zone vizate: zonele industriale în declin.. ceea ce generează o rată a şomajului ridicată. în principal. formare continuă. Vizează maxim 22% din populaţia UE şi reprezintă circa 70% din bugetul alocat FS. 2% zonele urbane şi 1% zonele dependente de pescuit). pe întreg teritoriul UE. Corsica. Irlanda. FSE Susţinerea reconversiei economice şi sociale a zonelor care. în special pentru grupurile sociale „fragile”: femei. acţiuni pentru susţinerea egalităţii de şanse. zonele dependente de pescuit. rata şomajului este superioară mediei UE. Reprezintă circa 11. nivelul investiţiilor este redus. ameliorarea structurii educaţionale). Danemarca.5% din bugetul FS şi vizează circa 18% din populaţia UE (10% sunt zonele industriale. cu excepţia regiunilor eligibile sub obiectivul 1. se confruntă cu dificultăţi structurale (declin industrial). sub 8 locuitori/km pătrat). persoane cu handicap. menite să permită atât reducerea şomajului cât şi prevenirea acestuia. Portugalia. Vizează acţiuni în favoarea şomerilor (formare de bază. persoane discriminate pe criterii de vârstă etc. deşi au un nivel de dezvoltare apropiat de media comunitară. Finlanda (regiunile cu o densitate a populaţiei foarte scăzută. Politici comune ale UE • • • Sunt eligibile regiunile în care PIB/loc este mai mic de 75% din media PIB al UE.3% din FS. Suedia (regiunile ultraperiferice). Grecia. Obiectivul 2 (teritorial) – reconversia economică şi socială a regiunilor cu dificultăţi structurale • • FEDER. în general. • 37 În limba engleză. acele centre în care problemele nu sunt legate de absenţa infrastructurii necesare şi de declinul economic al activităţilor economice tradiţionale. thematic objective .Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. sudul Italiei. grupuri etnice. Reprezintă circa 12. ceea ce impune găsirea de soluţii în direcţia unei dezvoltări economice alternative. cartiere urbane în dificultate.. regiuni din Spania. Sunt vizate.

O(5b) – facilitarea dezvoltării şi ajustării structurale a zonelor rurale. O(6) . rurale. este realizată în Tabelul 7.6 Obiective prioritare 1994-1999 O(1) – ajustarea economică şi structurală a regiunilor rămase în urmă din punct de vedere economic FEDER+FSE+ FEOGA-O Obiective prioritare Reforma FS 2000-2006 O(1).Politici ale UE O prezentare comparativă a obiectivelor prioritare specifice perioadei 2000-2006. 1994-1999. de orice sex.6 Obiectivele prioritare ale FS pentru perioadele 1994-1999 şi 2000-2006 Tabelul 7. FEOGA-O FEDER+ FSE+ FEOGA –O Sursa: realizat de autor pe baza informaţiilor oferite de Rapoartele de coeziune ale Comisiei . în comparaţie cu cele utilizate în perioada anterioară.) O(3)Fostele FSE Obiective dezvoltarea O(3) + O(4) resurselor umane în afara regiunilor eligibile sub O(1) Obs: fostele arii aflate sub O (5a) sunt sprijinite în cadrul PAC. prin componenta „Garantare” a FEOGA O(2) – reconversia economică a regiunilor aflate în declin industrial FEDER+FSE O(3) – combaterea şomajului pe termen lung şi facilitarea integrării profesionale a tinerilor şi persoanelor expuse excluderii de pe piaţa muncii O(4) – facilitarea adaptării forţei de muncă.+ economică a obiective FSE+FE O(1)+O(6) regiunilor OGA–O rămase în urmă +IFOP ca nivel de dezvoltare (inclusiv a celor din Nordul Europei) O(2) – Fostele FEDER+ Obiective reconversia FSE O(2)+O(5b) economică şi socială a regiunilor cu dificultăţi structurale (urbane. dependente de pescuit etc. în general O(5) – promovarea dezvoltării rurale: O(5a) .dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor slab populate din zonele nordice ale Suediei şi Finlandei FSE FEOGA–O + FEDER +FSE. la schimbările din industrie şi din procesul de producţie.urgentarea ajustării structurilor agricole în cadrul reformei PAC.ajustarea Fostele FEDER.

reducerea numărului de regiuni acoperite de aceste obiective. circa 13%). mai degrabă. toate aceste regiuni excluse de sub Obiectivul 1 pot accesa fonduri comunitare sub Obiectivele 2 şi 3. De observat că numai câteva dintre regiunile care au fost acoperite în perioada 1993 – 1999 de Obiectivul 1 sau Obiectivul 6 au fost declarate neeligibile pentru aceste obiective în perioada 2000 – 2006 şi anume: Flewoland din Olanda. cel mai important factor în definirea actualei politicii regionale îl reprezintă regiunile acoperite de acest Obiectiv. Lisabona şi Vale de Tejo din Portugalia. URBAN. zonele insulare şi Highlands din Regatul Unit al Marii Britanii. O altă . Estul şi sudul Irlandei. FS sunt destinate şi regiunilor care se confruntă cu modificări structurale (Obiectivul 2. Hainaut din Belgia. impune abordarea cu realism a direcţiei de acţiune în ceea ce priveşte reforma PDR. nu reducerea numărului de obiective a reprezentat aspectul-cheie al reformei susţinute prin Agenda 2000. Irlanda de Nord. Highlands şi zonele insulare. ci. Dar chiar şi aceste regiuni au primit o aşa-numită „asistenţă de tranziţie” până la sfârşitul anului 2005. obiectiv care acoperă circa 2/3 din fonduri). aceste regiuni primesc ajutor prin „Obiectivul 1”. ca regiuni acoperite de Obiectivul 1. Cantabria din Spania. precum şi programelor care includ măsuri privind piaţa muncii (Obiectivul 3. în schimbul renunţării la Irlanda de Nord. Cum cea mai mare parte a cheltuielilor pentru acţiuni structurale sunt destinate Obiectivului 1 (aproximativ 70% din cheltuielile totale). Cornwall şi Insulele Scilly. după cum am arătat anterior. De asemenea. Berlinul de Est din Germania. UE utilizează FS cu scopul de a susţine dezvoltarea regiunilor mai puţin competitive (definite ca având un PIB/loc sub 75% din media comunitară. a obţinut acoperirea sub acest obiectiv a regiunilor Soth Yorkshire.3 Reforma Politicii de Coeziune Economică şi Socială Extinderea UE. precum şi unele programe cuprinse în “Iniţiativele Comunitare” – LEADER. Politici comune ale UE Desigur. În plus. West Wales and the Valleys. După cum am arătat în prima parte.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. circa 10% din fonduri). Molise din Italia. precum şi Merseyside. 7. Iar Marea Britanie a fost compensată încă o dată şi. INTERREG şi EQUAL. proces care implică transferuri structurale considerabile.

. să facă dovada unei economii de piaţă funcţionale care să asigure îndeplinirea criteriilor de convergenţă de la Maastricht. În acelaşi timp. iar în ceea ce priveşte teritoriul. dimensiunea extinderilor 38 În cazul extinderii spre est. În plus. destinat celor mai puţin dezvoltate state membre. aprilie 2004 Ultima extindere a Uniunii Europene – cea de-a cincea – ce a avut loc la 1 mai 2004 pentru zece ţări (pentru Bulgaria şi România aceasta este planificată a avea loc în 2007) a fost adesea calificată ca fiind inedită şi fără precedent. pentru UE-15 Tabelul 7. Acest ultim val de extindere este.Politici ale UE parte a fondurilor. aceste fonduri sunt considerate drept instrumente distributive (deşi adesea criteriile de selecţie au fost considerate a fi mult prea vagi. deşi comparabil cu extinderile precedentele în termeni de populaţie. foarte diferit de cele anterioare 38 . În practică. Pe de o parte. politica structurală are în vedere şi modul de alocare şi utilizare al FC. Danemarca şi Irlanda) a reprezentat un sfert din populaţia Uniunii cu nouă membri. (Marea Britanie. Evoluţia efortului financiar pe obiective (excepţie făcând susţinerea tranzitorie) – medie anuală/locuitor. rămasă după acoperirea celor trei obiective. iar necesitatea anumitor măsuri nu a fost justificată suficient) şi/sau de alocare (fiind deci menite să ajute statele membre mai puţin competitive. La Summit-ul de la Copenhaga din iunie 1993 s-au definit în mod concret criteriile pentru extinderea ce avea să urmeze: toate statele admise trebuiau să deţină o democraţie stabilă. preţuri 1999. Cu titlu comparativ.7 O(1) O(2) O(3) Coeziune 1989-1993 123 21 1994-1999 187 46 10 40 2000-2006 220 41 12 40 Sursa: Al doilea Raport de coeziune şi Al treilea Raport de coeziune. întradevăr. să fie asigurată respectarea legii şi capacitatea de adoptare a acquis-ului comunitar. în Revue Elargissement. transpuse în capitole de negociere. este orientată către „iniţiativele comunitare”. prin folosirea unor fonduri constituite la nivel comunitar prin aportul tuturor celorlalte state membre). toate statele candidate trebuiau să îndeplinească cerinţe specifice. cele zece state noi membre concentrează 15% din populaţia Uniunii Europene extinse şi 19% din teritoriu. Special Cohesion. prin amploarea sa. au existat şi există şi în prezent numeroase voci critice care relevă şi aspectele negative pentru Uniunea Europeană generate de acest proces care. populaţia ţărilor din prima extindere a Uniunii Europene din 1973. a accentuat foarte mult disparităţile în cadrul Uniunii.

1986 şi 1995) a fost mai semnificativă raportat la talia Uniunii Europene din momentele respective. Malta. extinderea UE de la 15 la 25 şi apoi la 27 de membri. Cu toate acestea. 1986 şi 1986 se situa la 60% faţă de media europeană). Estonia. venitul pe locuitor al acestor ţări reprezintă 50% din cel al mediei Uniunii Europene. Lituania.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. precum şi exemplul Irlandei şi Spaniei pledează pentru optimism. respectiv 1981. Spaniei şi Portugaliei. PIB/loc. Politici comune ale UE precedente (1973.571 km2. 1981. diferenţele sunt mult mai marcante. doar trei ţări depăşeau acest nivel la momentul aderării. de 10. plasează dezbaterile privind viitorul politicii de coeziune (incluzând aici atât instrumentele structurale. PIB de 404 mld. p. euro şi PIB/loc.895 euro. În mod evident. 2). lărgirea UE la 25 de membri reprezintă o provocare fără precedent pentru competitivitatea şi coeziunea internă a Uniunii. Pe de altă parte. Republica Cehă şi Ungaria (ca titlu de comparaţie. prin costurile pe care această extindere le implică şi care se vor reflecta asupra viitoarei perspective financiare (2007-2013). dinamismul acestor economii. Evoluţii comparative privind extinderile succesive ale Uniunii Europene Tabelul 7. Polonia. ceea ce înseamnă că viitoarea politică de coeziune va fi în mod decisiv influenţată de evoluţii precum: creşterea fără precedent a disparităţilor economice în interiorul Uniunii: în cazul PIB/locuitor. dacă avem ca termen de referinţă produsul intern brut (PIB). Republica Cehă au împreună 75 milioane locuitori. al Greciei. Sursa: Comisia Europeană Aşa cum se arăta într-un recent raport al Comisiei (Communication de la Commission. Ungaria. şi anume Slovenia. Slovenia. cât şi pe cele de preaderare) în centrul atenţiei. Extinderea a dus la creşterea disparităţilor în interiorul Uniunii: în medie. la data aderării lor. Letonia.8 UE de la 6 la 9 membri 9 la 12 membri 12 la 15 membri 15 la 25* membri Anul extinderii 1973 1981-1986 1995 2004 Populaţie Teritoriu PIB (% total UE) (% total UE) (% medie UE) 25 18 6 15 22 31 27 19 20 9 7 5 PIB/loc (% medie UE) 95 60 104 46 * Cipru. Slovacia. 2003. . un teritoriu de 738. decalajul între segmentul format din 10% din populaţia care trăieşte în regiunile cele mai prospere şi cel format din 10% din populaţia care trăieşte în regiunile cel mai puţin prospere se va dubla în raport cu situaţia actuală (a UE -15).

pornind de la necesitatea întăririi capacităţii administrative a noilor state membre. în ciuda faptului că nu au realizat încă procesul de convergenţă economică. discuţiile au scos în evidenţă necesitatea simplificării modului de gestionare al FS atât pentru actuala perioadă de programare. superior pragului de 75% din media comunitară a UE-15. Ca atare. resurselor disponibile etc. a existat un larg consens în ceea ce priveşte orientarea resurselor existente numai asupra regiunilor cel mai puţin dezvoltate şi. s-a impus necesitatea menţinerii unui ajutor degresiv în favoarea acestor regiuni. Astfel.Politici ale UE modificarea geografică a repartizării disparităţilor. respectiv 18%. În ceea ce priveşte priorităţile. Dezbaterile care au precedat elaborarea celui „de-al treilea raport asupra coeziunii economice şi sociale” au relevat existenţa a două categorii mari de probleme privind priorităţile de urmărit şi mijloacele de realizare ale politicii de coeziune. . aproximativ 25% din populaţia totală (circa 116 milioane locuitori). nici în cazul în care nu s-ar fi realizat extinderea. alte regiuni nu ar mai fi îndeplinit criteriile de eligibilitate pentru a fi considerate mai puţin dezvoltate. pentru că înregistrau un PIB/loc. va trăi în regiuni în care PIB/loc. vor trebui create circa trei milioane de noi locuri de muncă pentru a alinia gradul de utilizare al forţei de muncă din actualele state candidate. În această situaţie. în cazul UE actuale). şi asta datorită tendinţei de creştere înregistrate de rata şomajului şi de reducere a gradului de ocupare a forţei de muncă. la cel existent în UE în acest moment. din cauza nevoilor diferite existente în fiecare din ţările beneficiare. categoriilor de intervenţii impuse. cât mai ales pentru intervalul următor. Opinia generală este că actualul sistem. Lărgirea Uniunii va impune modificarea actualului sistem. şi care. ar fi putut pierde sprijinul actual ca urmare a reducerii mediei PIB/loc. Statele membre s-au pronunţat pentru simplificarea şi descentralizarea responsabilităţilor în materie de gestiune financiară şi control al FS. patru cetăţeni din zece vor trăi în actualele state membre în vreme ce şase din ei în actualele state candidate. Într-o UE cu 25 membri. În plus. conform datelor anului 2000. într-o Uniune lărgită (urmare a aşa-numitului „efect statistic”). va fi inferior limitei de 75% din media comunitară (faţă de 65 milioane. cu reguli foarte detaliate şi fondat pe un model unic este inadecvat. în special. Astfel. 18 regiuni (circa 21 milioane de locuitori) s-ar fi putut afla în această situaţie. o situaţie şi mai puţin favorabilă se va înregistra în cazul ocupării forţei de muncă. În legătură cu mijloacele de realizare ale CES. asupra noilor state membre. O problemă sensibilă au reprezentat-o însă regiunile aparţinând actualelor state membre. care beneficiază de sprijin sub Obiectivul 1.

există şi voci reprezentând poziţia statelor net contribuitoare care nu susţin o asemenea abordare. o mai largă descentralizare va trebui să fie însoţită de o definire mai exactă a responsabilităţilor. necesitatea unui control eficient al modului de finanţare. propus de statele membre. stabilirea unui cadru administrativ corespunzător. prin care se conferă Comisiei dreptul de execuţie bugetară. managementul FS implică mutaţii la toate nivele administrative astfel încât să corespundă cadrului legal existent în UE. Ca atare. În ceea ce priveşte finanţarea politicii CES. În acest sens. vor trebui făcute eforturi deosebite în domenii precum: • • realizarea unui cadru juridic compatibil cu cel existent în UE. la propunerea făcută de Parlamentul European (din noiembrie 2002) prin care se indica cifra de 0.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism.1 Repartiţia pe ţări a Fondurilor Structurale în perioada 1994 . pe structura NUTS. opinia general exprimată în dezbaterile care au avut loc până acum a fost ca acest nivel să fie considerat ca minim. după consultarea Comisiei. necesitatea unui sistem descentralizat şi. realizat de către Comisie. o reprezintă implementarea PDR. O altă provocare majoră a perioadei imediat următoare. Cu toate acestea. care să ofere asigurările necesare în ceea ce priveşte utilizarea resurselor comunitare.45% din PIB comunitar ca nivel al alocării pentru politica CES după 2006. La rândul lor. Politici comune ale UE Figura 7. pe de altă parte. va trebui realizată în lumina Articolului 274 al Tratatului. pentru autorităţile din ţările candidate. .2006 Apare cu evidenţă faptul că extinderea UE va agrava pe de o parte. reprezentanţii Comisiei au subliniat în numeroase rânduri faptul că modificarea sistemului de gestiune. Pentru aceste ţări. tensiunile dintre. care să permită implementarea PDR.

fie în direcţia unor simple corecţii la nivel de mecanisme şi proceduri. . la întrebarea dacă politica de coeziune este sau nu coerentă cu alte politici comunitare. Report of an Independent Hight-Level Study Group established on the initiative of the President of the European Commission. dimpotrivă s-a arătat extrem de ostilă unor schimbări de această manieră. Studii recente 39 au adus în discuţie noi elemente. July 2003. monitorizare. Chairman of the Group. September 2003.Politici ale UE • • • capacitatea de a realiza programe multianuale de dezvoltare regională. perioada imediat următoare va aduce în prim-plan dezbateri aprinse. deşi sunt esenţiale pentru creşterea competitivităţii. Propunerea făcută autorii menţionaţi şi susţinută de majoritatea ţărilor net contribuitoare la bugetul UE. promovarea cercetării. management. Swedish Institute for European Policy Studies. 7. sau Daniel Tarschys. a tehnologiei informaţiei. nu reprezintă şi ţinte declarate ale politicii de coeziune. The Future of European Structural Policy. asigurarea compatibilităţii cu principiile generale ale asistenţei structurale: programare. care. definirea clară a responsabilităţilor pentru toate părţile implicate în implementarea viitoarei PDR din ţările candidate. Argumentele lor sunt legate de faptul că elemente precum flexibilitatea pieţei muncii. care să nu modifice în fapt elementele de bază ale actualei PCES. în special cu Agenda Lisabona privind creşterea competitivităţii globale a economiei europene. Comisia pledând pentru ideea că intervenţiile Uniunii într-o serie de domenii ale politicilor-cheie trebuie consolidate iar PCES să fie mai ambiţioasă şi să constituie un element esenţial al cheltuielilor comunitare. nu a întrunit şi susţinerea Comisiei. Making the EU Economic System Deliver. de „renaţionalizare” a politicii structurale. ce va cuprinde 27 de ţări membre pe perioada 2007-2013. Indiferent de sensul pe care reforma politicii structurale îl va cunoaşte. în care se vor ciocni argumente pro şi contra şi care. în final. Aceasta a fost o decizie importantă. control financiar. adiţionalitate. Aşa de pildă.1 O nouă arhitectură a PCES după 2007? În data de 10 februarie 2004. evaluare. Reinventing Cohesion. şi. vor proiecta o nouă PCES. autori precum A. Comisia a adoptat o propunere cu privire la bugetul pentru o Uniune Europeană extinsă. fie în direcţia unor transformări radicale (de genul renaţionalizării politicii de coeziune). Andre Sapir.3. parteneriat. Sapir sau D. Tarschys s-au arătat mai degrabă sceptici. 39 Vezi An Agenda for a growing Europe. respectiv de transfer a aspectelor regionale ale politicii de coeziune de la nivelul UE la nivelul statelor. diferită de cea pe care o cunoaştem astăzi.

În realitate.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Numai că în cazul programelor regionale. cât şi regional. Mai târziu. există corespondenţe importante între prevederile Agendei Lisabona şi destinaţia Fondurilor Structurale în domenii precum: ocupării forţei de muncă. acesta se transpune în termeni de promovare a convergenţei între state membre şi regiuni. Uniunea se confruntă şi cu unele provocări generate de restructurarea economică. De subliniat că şi în cadrul acestui document. se viza transformarea Europei. A urmat Consiliul de la Gothenburg (iunie 2001) unde s-a decis extinderea Strategiei Lisabona prin includerea de prevederi referitoare la protecţia mediului înconjurător şi urmarea unui model de dezvoltare economică sustenabilă. În ceea ce priveşte conţinutul programelor. infrastructurilor informatice. mai ales acolo unde capitalul potenţial rămas neutilizat atinge niveluri foarte înalte. Pe lângă problemele generate de extinderea spre Est (creşterea diferenţelor de dezvoltare economică în cadrul UE. ci ca o politică dinamică ce a încercat să creeze noi resurse adresându-se în mod direct acelor factori care influenţează indicatorii de competitivitate economică şi de ocupare a forţei de muncă. Consiliul de la Nisa din decembrie 2000 a transpus obiectivele Agendei Lisabona privind reducerea sărăciei într-o strategie coordonată de integrare socială la nivel european. dezvoltării întreprinderilor. . menit să consolideze PCES. obiectivele Agendei Lisabona şi cele ale PCES se suprapun aproape perfect. Comisia propune un plan detaliat de priorităţi şi de măsuri privind realizarea lor. coeziunea nu a fost privită numai ca o modalitate de redistribuire a veniturilor. a creşterii migraţiei şi şomajului. Ţinând cont de toate acestea. În sprijinul celor afirmate anterior. fenomenului de îmbătrânire a populaţiei. vom prezenta în continuare câteva repere cantitative privind modul de alocare a FEDER. pe fondul accelerării fenomenului de globalizare. până în anul 2010. liberalizării comerţului internaţional. Astfel. ţinând însă cont şi de recomandările generale privind noile Perspective Financiare. de vreme ce creşterea economică reprezentă numitorul comun al ambelor proiecte 41 . rezultă că includerea Politicii de Coeziune în şi subordonarea ei faţă de obiectivele acestei Agende reprezintă o evoluţie firească chiar dacă recent au avut loc discuţii privind necesitatea completării şi actualizării Agendei Lisabona. în funcţie de nivelul PIB/loc. reforma acestei politici trebuie să se adreseze şi obiectivelor Agendelor Lisabona şi Gothenburg şi să devină un motor pentru atingerea acestora prin derularea unor programe atât la nivel naţional. integrării sociale sau dezvoltării durabile. revoluţiei tehnologice. În aceste condiţii. cercetării. Cu alte cuvinte. Politici comune ale UE Odată cu publicarea celui de-al Treilea Raport de Coeziune. scăderea nivelului mediu al PIB comunitar etc. în cea competitivă economie bazată pe cunoaştere din lume. resurselor umane. reforma PCES nu putea fi concepută în afara prevederilor Strategiei Lisabona 40 .). de la începutul 40 41 Strategia Lisabona a fost adoptată în martie 2000. dezvoltării economiilor şi societăţilor informaţionale.

6.Politici ale UE anului 2000.5 mld. Prin aceasta. euro pentru infrastructură în domeniul serviciilor sociale şi sănătate publică (inclusiv facilităţi pentru îngrijirea copiilor şi modernizarea spitalelor) şi alte 1. statele membre şi regiunile au avut ocazia să obţină resurse financiare suplimentare pentru domeniile vizate de Strategia Lisabona. euro pentru cercetare. au fost alocate în plus 8 mld. dezvoltării durabile.4 mld. euro acestor domenii şi a planificat alocarea altor 5. 9. restructurării economice şi sociale. euro pentru infrastructura necesară în domeniul educaţiei si dezvoltării abilităţilor. precum cea a competitivităţii.3 mld. respectiv 42 : ⎦ 60 mld. euro pentru finanţarea riscului de capital al IMM-urilor.5 mld. urmând ca alte 6. dezvoltarea resurselor umane şi sprijinirea integrării sociale pe piaţa muncii.6 mld. 10. (European Commission. euro pentru infrastructură în domeniul telecomunicaţiilor şi societăţii informaţionale. Fondul de Coeziune a alocat o suma de 4. euro pentru dezvoltarea IMM-urilor şi 3 mld. euro să fie alocate obiectivelor de mediu specifice.6 mld. menite să reflecte agenda stabilită la Lisabona şi Gotheburg. 29. În plus. euro pentru prevenirea şi combaterea şomajului. euro pe piaţa muncii (pentru sprijinirea integrării sociale şi flexibilizarea forţei de muncă). € din rezerva de performanţă pentru acele programe care au fost implementate cu succes de statele membre. euro.2 mld. 2004) respectiv: 42 De asemenea. . propunerile făcute de Comisie în „Third Cohesion Report” au vizat un număr limitat de teme prioritare. În plus. euro pentru construirea reţelelor de transport trans-europene. 21. dezvoltare tehnologică şi inovaţie. euro pentru infrastructura de transport (inclusiv şosea/cale ferată şi direcţionarea cursurilor de apă) şi alte 833 mil.3 mld.2 mld. 5. prin intermediul acestui fond au fost alocate aproape 80 de miliarde euro pentru susţinerea atingerii obiectivelor Agendei Lisabona în perioada 2000 – 2006. 1.8 mld. euro pentru infrastructura de mediu. esenţiale pentru asigurarea coeziunii la nivelul UE.8 mld. în urma revizuirii programelor la jumătatea perioadei de programare (midterm review) în anii 2003 – 2004. euro pentru dezvoltarea surselor de energie regenerabilă. Fondul de Coeziune a alocat o sumă de 2. ⎦ ⎦ ⎦ ⎦ ⎦ ⎦ ⎦ Deoarece dezbaterile publice generate de reforma PCES au scos în evidenţă necesitatea concentrării asupra unui număr mai redus de probleme.2 mld.

regiuni care însumează circa 19 milioane locuitori (inclusiv Malta. obligaţia de a menţine susţinerea faţă de acestea apare ca evidentă.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Sunt vizate acele regiuni în care PIB/loc este sub 75% din media comunitară. menite să permită realizarea unei convergenţe reale. Pentru a menţine echitatea intervenţiilor. 44 Regiunile care se confruntă cu aşa-numitul „efect statistic” sunt acele regiuni în care se va înregistra o relativă îmbunătăţire a nivelului PIB/loc. Efectul statistic înregistrat în 18 regiuni care au un PIB/loc. 43 Conform Art. Pentru regiunile care vor fi afectate de aşa-zisul „efect statistic” 44 . . la Berlin. competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă. iar intervenţiile au ca obiectiv crearea de condiţii favorabile pentru asigurarea creşterii economice. Strategiile vor trebui să aibă în vedere creşterea pe termen lung a competitivităţii şi a gradului de ocupare a forţei de muncă. Politici comune ale UE • • • convergenţă. extinderea UE la 25 state membre va însemna creşterea PIB/loc la peste 75% din media comunitară (creştere strict statistică). fără a mai fi urmat de o altă perioadă de tranziţie. dezvoltarea durabilă sau restructurarea economică şi socială. care are în vedere susţinerea creşterii economice şi a procesului de creare a noi locuri de muncă în cele mai puţin dezvoltate state şi regiuni comunitare. FSE şi FC. patru în Spania. în fapt. menite să răspundă tocmai problemelor identificate la nivel comunitar. una în Grecia şi una în Portugalia. Prioritatea convergenţă. patru regiuni sunt plasate în Germania de Est. nou stat membru). prioritatea PCES este de a reduce decalajele dintre „nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni”. Deoarece aceste regiuni se confruntă cu exact aceleaşi slăbiciuni structurale ca şi înainte de extindere. Pentru cele 18 regiuni. nivelul susţinerii acordate ar trebui să fie mai mare decât cel decis în 1999. pentru regiunile aflate la acel moment în tranziţie. Fiecare din cele trei fonduri va fi orientat cu prioritate către anumite tipuri de intervenţii. 158 al TUE. ca urmare a includerii în UE a unor ţări cu un PIB/loc mult mai mic. Prioritatea convergenţă va fi susţinută de resursele financiare ale FEDER. Conform estimărilor. mai mic de 75% din media UE15. Comisia propune acordarea unei susţineri temporare. este şi cea care reflectă. cooperare teritorială transfrontalieră. patru în Marea Britanie. elementul de continuitate în cadrul PCES 43 . privind competitivitatea. Acest ajutor ar trebui să ia sfârşit în 2013.

a serviciilor sociale şi de sănătate. cu accent pe inovare la nivelul firmelor. realizarea de investiţii în infrastructură prin programul Natura 2000 în direcţia promovării dezvoltării durabile. în special prin stimularea statelor în atingerea unui grad de compatibilitate cât mai ridicat cu acquis-ul comunitar în domeniu. La rândul său. ca modalitate de administrare. • • • În cazul FSE. susţinerea măsurilor de prevenire a riscurilor naturale şi tehnologice. dezvoltarea de condiţii favorabile pentru procesul de cerectare şi dezvoltare. regiunile şi cetăţenii UE vor trebui să se adapteze la o lume în continuă schimbare din punct de vedere economic şi social. Probleme . acesta va juca rolul principal ca instrument de susuţinere financiară a Strategiei Europene de ocupare a forţei de muncă (European Employment Strategy).Politici ale UE Astfel. Prioritatea competitivitate regională şi utilizarea forţei de muncă va viza intervenţiile în direcţia anticipării şi promovării schimbării şi are în vedere faptul că statele membre. prin favorizarea unor relaţii mai strânse între institutele de cercetare şi industrie şi a utilizării ITC (information and commnunication technologies). • creşterea investiţiilor în capitalul uman. la nivelul administraţiei publice. reabilitarea zonelor industriale în declin. • susţinerea unui proces continuu de adaptare la schimbare. FEDER va susţine intervenţii pentru: • modernizarea şi diversificarea structurii economice a statelor membre şi a regiunilor. prin creşterea nivelului educaţiei şi creşterea accesului pe piaţa muncii. furnizare a apei şi mediului. Comisia propunând menţinerea evaluării la jumătatea intervalului. întărirea capacităţii instituţionale la nivel naţional şi regional în gestionarea FS şi a FC. susţinerea dezvoltării eco-industriilor. telecomunicaţii şi reţele de energie. precum şi dezvoltarea unor noi surse de energie. iar rolul lui se va reflecta în: • îmbunătăţirea calităţii şi responsabilităţii instituţiilor specifice pieţei muncii. introducerea de metode de transport din categoria celor „curate”. care să fie orientată către o economie bazată pe cunoaştere. protejarea mediului. educaţiei şi a sistemelor de formare. FC va fi în continuare destinat statelor membre cu un PIB/loc sub 90% din media comunitară. extinderea şi dezvoltarea infrastructurii de bază din transporturi. îmbunătăţirea accesului la finanţare şi know-how şi încurajarea noilor afaceri.

. . prin două tipuri de intervenţii: • prin intermediul programelor regionale .3 miliarde euro pentru întreaga perioadă (sau 344. Autoritatea regională transfrontalieră (Cross-border regional authority) şi un nou instrument. precum cele legate de dezvoltarea urbană. incluziunea socială.41% din PNB al UE-27 (ceea ce echivalează cu 0. Comisia va propune o nouă structură administrativă. Cu excepţia Fondului de Solidaritate. prin intermediul programelor naţionale – PCES ar trebui să sprijine populaţia în procesul de adaptare şi schimbare economică. relaţii economice.9 mld dacă avem în vedere şi cheltuielile administrative. lipsa forţei de muncă în anumite sectoare cheie. aflate de-a lungul graniţelor interne şi externe. toate regiunile definite la nivel NUTS III. Procentul corespunde sumei de 336. Deoarece în acest moment modul de implementare al Agendei Lisabona este nesatisfăcător. creşterea imigraţiei. dezvoltarea IMM etc. prin susţinerea unor politici care să conducă la mai buna utilizare a forţei de muncă.. prin întărirea competitivităţii. Repartizarea resurselor financiare pe cele trei priorităţi Pentru perioada 2007-2013.46% dacă avem în vedere şi transferurile prin instrumentele rurale şi de pescuit). pot iniţia acţiuni de cooperare transfrontalieră cu scopul de a promova soluţii comune în cazul unor probleme care pot să apară între state vecine. Building.PCES ar trebui să ajute regiunile şi autorităţile regionale să anticipeze şi promoveze schimbările economice din zonele industriale. Pentru noua perioadă de programare. sociale şi teritoriale existente. terestre şi maritime. urbane şi rurale. rurală. aceste resurse rămân legate de regula lui „n+2”. pornind de la decalajele economice. menite să susţină cele trei priorităţi ale politicii de coeziune reformate. • A treia prioritate. 2004). propunerile Comisiei incluse în perspectivele financiare (European Commission. în linie cu priorităţile EES. reprezintă echivalentul a 0. creşterea calităţii şi productivităţii muncii şi a gradului de incluziune socială. Politici comune ale UE particulare vor genera îmbătrânirea populaţiei. Noul Instrument de Învecinare (New Neighbourhood Instrument). În principiu.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. precum şi Fondul de Solidaritate). Comisia propune ca suportul financiar comunitar să acţioneze ca un catalizator la nivelul politicilor naţionale şi regionale. cooperarea teritorială transfrontalieră are în vedere promovarea unei dezvoltări armonioase şi echilibrate a teritoriului UE..

2. În afara regiunilor în tranziţie. Resursele pentru obiectivul „competitivitate regională şi utilizarea forţei de muncă” vor fi alocate între statele membre pe baza unor criterii economice. Propunerile de reformă prezentate de Comisia Europeană 45 au avut în vedere şi redesenarea sistemului de canale pentru toate transferurile presupuse de implementarea politicii de coeziune comunitare. circa 18% vor fi destinate pentru prioritatea „competitivitate regională şi utilizarea forţei de muncă”. descrescătoare. Programele regionale din cadrul regiunilor în tranziţie vor urma acelaşi principiu de finanţare dintr-o singură sursă (FEDER).Politici ale UE Departajarea indicativă între cele trei priorităţi ar trebui să fie următoarea: 1. Comisia propune aplicarea unor metode bazate pe criterii obiective utilizate în cadrul Consiliului de la Berlin (1999) pentru criteriul „convergenţă”. a unui dialog strategic anual cu statele membre reunite în Consiliu. 2004 . Regiunile care vor fi afectate de aşa-numitul „efect statistic” vor beneficia de o alocare specifică. care să faciliteze perioadele de tranziţie (phasing out). aşa cum se întâmplă şi astăzi ( „foarfece” financiar). consolidându-se eforturile începute în perioada 2000-2004. sociale şi teritoriale. cu accent asupra celor 12 noi state membre. circa 78% pentru prioritatea „convergenţă” (excepţie făcând cele mai puţin dezvoltate regiuni. Pentru distribuirea resurselor financiare între statele membre. Alocările între ţări vor ţine cont de nevoile fiecărui stat membru şi niveluri peste şi sub limita stabilită vor fi stabilite. 3. În acest sens. Importanţa relativă a FC va fi întărită astfel încât el va reprezenta 1/3 din alocările financiare către noile state membre. pe parcursul întregii perioade de 45 *** Third Report on Economic and Social Cohesion. Capacitatea de absorbţie a transferurilor financiare către noile state membre va trebui să se menţină la 4% din PIB (inclusiv transferurile acordate prin instrumentele rurale şi de pescuit). Dimensiunea populaţiei care trăieşte în regiunile relevante. atât pentru fluxurile financiare cât şi informaţionale. circa 4% pentru prioritatea „cooperare teritorială”. FC şi regiunile confruntate cu „efectul statistic”). pentru prima dată. în sensul îmbunătăţirii infrastructurii de transport şi mediu. printre cele mai originale măsuri în această direcţie pot fi amintite: iniţierea. precum şi condiţiile socio-economice vor ghida distribuirea resurselor în cadrul priorităţii „cooperare teritorială”. precum şi cu Parlamentul European în vederea asigurării că. A new partnership for cohesion – European Commission. repartizarea între programele regionale finanţate prin FEDER şi programele naţionale finanţate prin FSE ar trebui finanţate 50-50.

Consiliul şi Parlamentul European vor lua o decizie finală în cursul anului 2005. statele membre şi regiunile vor avea suficient timp la dispoziţie pentru pregătirea noilor programe ce vor fi implementate începând din anul 2007. măsurile de dezvoltare rurală şi restructurare în domeniul pescuitului vor fi reorganizate şi simplificate. fără ca acest lucru să conducă la diluarea rigurozităţii financiare. se va acorda o mai mare importanţă sistemelor de control financiar ale statelor membre cele mai mari beneficiare ale resurselor comunitare pentru programele de dezvoltare. Primul va fi supus aceleiaşi discipline şi. Pe baza acestor propuneri ale Comisiei. se va supune regulii lui “N+2”. iar asistenţa financiară va fi alocată acestora dintr-un singur fond. dintr-un singur fond. pentru prima dată. reprezintă un pas important în procesul de descentralizare a managementului FS. 7. adoptat în 1999 pe baza Agendei 2000.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. din 1988. În acelaşi timp. evaluarea şi controlul financiar al asistenţei. intervenţiile presupuse de aplicarea politicii de coeziune să conducă la atingerea priorităţilor generale ale Uniunii Europene. şi responsabilităţile statelor membre au devenit mult mai clare. pe cât posibil. Noile reglementări au clarificat rolul Comisiei şi al statelor membre şi au oferit o definire mult mai exactă a regulilor şi structurilor privind managementul. Astfel. Politici comune ale UE programare. Ca atare. prin delegarea în mai mare măsură a responsabilităţilor către Statele Membre şi regiuni. proces declanşat de reforma Delors. recunoaşterea problemelor cu care se confruntă zonele cu handicapuri naturale care vor beneficia de cea mai consistentă susţinere financiară din fondurile Comisiei. funcţionare şi performanţă în managementul FS Setul de reglementări privind FS. intervenţiile din Fondul de Coeziune în statele membre respective vor fi programate împreună cu cele ale FEDR.4 Proiectare. o mai mare descentralizare. În acord cu principiul proporţionalităţii. fiind prevăzute şi posibile sancţiuni aplicate de Comisie în cazul nerespectării reglementărilor respective. monitorizarea. . programele de coeziune vor fi finanţate.

poate fi considerată un rezultat variabil. Anumiţi indicatori privind funcţionarea viitorului sistem pot fi deduşi din funcţionarea actualelor instrumente de pre-aderare (Phare revizut. ar putea fi măsurate rezultatele obţinute în gestionarea instrumentelor de preaderare. sistemul folosit a fost diferit de cel folosit în cazul FS. cât şi cerinţele vor avea impact asupra funcţionării şi. Funcţionarea reprezintă modul în care FS/FC sunt gestionate efectiv şi eficient şi poate fi considerată pe de-a întregul o variabilă. ISPA şi SAPARD. asupra performanţei. prin intermediul unor măsuri incluse în Special Preparatory Programme sau în cele de construcţie instituţională. Teoretic însă. de la un model puternic centralizat către unul extrem de descentralizat. Phare revizuit a reprezentat un pas în direcţia dorită. ISPA şi SAPARD). Performanţa. monitorizează şi apoi evaluează un program devine un factor esenţial în buna administrare a FS. iar altele şi-au modificat caracteristicile (Phare revizuit). astfel încât să permită realizarea unor capacităţi instituţionale care să fie dezvoltate atât înainte cât şi după aderare. condiţii impuse în folosirea instrumentelor prestructurale (prevăzute în regulamentele actuale 1260/99 şi 438/2001). Cum reglementările comunitare privind FS permit diferite tipuri de opţiuni. această cuantificare este foarte dificilă. implementează. Ca atare. reprezintă şi ea un input variabil.Politici ale UE Tocmai pentru a evita situaţii în care Comisia ar fi obligată să blocheze plăţile sau să recupereze fondurile alocate (în special prin aplicarea regulii „automatic decommitment”). efectiv şi eficient. În vreme ce cele două instrumente de preaderare. atât modificările privind proiectarea şi restricţiile. Din acest motiv. modul în care se proiectează. care reprezintă modul în care sunt creionate condiţiile pentru managementul efectiv şi eficient al FS/FC. Pentru a avea rezultate bune în viitor în ceea ce priveşte funcţionarea şi performanţele sistemului. . un asemenea indicator nu poate fi măsurat în ţările candidate. pentru că unele instrumente sunt foarte noi (ISPA şi SAPARD). Proiectarea. trebuie să se concentreze cu prioritate asupra structurilor care trebuie create. care va fi întotdeauna determinat la finele perioadei de programare (ex post). introduse prin Agenda 2000. au fost create tocmai pentru a obişnui ţările candidate cu procedurile folosite în cazul FC şi al FEOGA. În realitate. Ca atare. în cazul programului PHARE. în cele din urmă. eficienţa şi minimizarea riscului de eroare vor trebui să reprezinte argumentele decisive în alegerea uneia sau alteia dintre opţiuni. deocamdată. Programul Phare. respectiv măsura în care FS/FC au fost gestionate corespunzător. viitoarele state membre au obligaţia să pregătească corespunzător procesul de utilizare al FS. capacitatea de proiectare trebuie legată de actualele cerinţe. măsuri legate de FS şi FC. Pentru aceasta.

cât şi utilizarea efectivă a FS/FC. Analiza realizată la nivelul FS trebuie să aibă în vedere aşa-numita „Grilă privind managementul FS”. capacitatea de absorbţie conduce la performanţă. Această componentă permite organizaţiei să devină mai puţin vulnerabilă (atunci când persoane cheie părăsesc instituţia). Politica în domeniul resurselor umane se referă la abilitatea de a detalia sarcinile şi responsabilităţile la nivelului unei fişe de post. sistemului şi mijloacelor 48 (S&M). programarea. Politici comune ale UE Toate cele de mai sus pot fi prezentate sintetic în următoarea relaţie: Proiectare (S + RU +S&M) …………………… = Funcţionarea → Cap. resurselor umane 47 (RU). Sistemul şi mijloacele aferente se referă la existenţa unor instrumente.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. proceduri etc. rezultat al combinării dimensiunii ciclului de viaţă al politicii (policy life cycle) cu grila capacităţii de management. sisteme. actuala capacitate a candidaţilor de a genera proiecte este văzută ca reprezentând cererea capacităţii administrative. În cele din urmă. . Repartizarea are în vedere o ierarhizare a sarcinilor legate de gestionarea FS/FC. de genul Comitetelor de monitorizare. Un factor cheie în managementul FS/FC îl reprezintă asigurarea şi menţinerea unui personal experimentat. de audit etc. administrativă → Absorbţie→ Performanţă Cerinţe Situaţia macro-economică Eficienţă Capacitate co-finanţare Eficacitate Pe scurt. În plus. implementarea. în special în relaţie cu cerinţele stabilite. evaluarea şi monitorizarea. 46 47 48 Structura se referă la o clară repartizare a sarcinilor şi responsabilităţilor în cadrul unei instituţii. reducând riscul apariţiei de disfuncţionalităţi şi ridicând eficienţa generală. ghiduri. Alţi factori determinanţi în cazul capacităţii de absorbţie sunt situaţia macroeconomică şi cea privind capacitatea de co-finanţare. Structura are. ca input în buna gestionare a FS. metode. Managementul efectiv al FS/FC presupune a avea în vedere fiecare din cele trei dimensiuni menţionate anterior. motivat şi capabil. în cazul în care sunt avute în vedere atât eficienţa. de a estima corect numărul şi calificarea personalului necesar şi a cerinţelor privind recrutarea acestuia. de asemenea. respectiv la nivelul direcţiilor şi departamentelor care formează această instituţie. care pot fi împărtăşite organizaţiei. inclusiv în ceea ce priveşte managementul. această relaţie demonstrează importanţa unei proiectări corespunzătoare din punct de vedere al structurii 46 (S). precum şi controlul financiar. în vedere existenţa unor organisme de supraveghere. Sistemul şi mijloacele aferente permit transformarea cunoştinţelor implicite (existente în mintea anumitor persoane) în cunoştinţe explicite. manuale. de parteneriat. Raportul între capacitatea de proiectare şi cerinţe determină actuala funcţionare a sistemului şi oferta capacităţii administrative.

unui CSC sau un număr mai redus de PO) necesită o capacitate administrativă mai redusă decât cele complicate. se arată că. cel puţin. de formare a personalului calificat. Cu toate acestea. pentru tot personalul administrativ sau. Într-un Raport realizat la cererea Comisiei Europene – DG REGIO. • de regulă. pentru personalul cheie în managementul FS. se pot desprinde următoarele concluzii privind managementul FS (NEI. Funcţionarea sistemului de monitorizare a fondurilor de preaderare Asigurarea de Existenţa unor Stabilirea unor expertiză în proceduri financiare proceduri pentru domeniul şi contabile sigure a gestiona controlului şi neregularităţile verificării contabile financiare . structurile de management simple pot conduce la structuri de implementare mult mai complicate şi la comitete de monitorizare foarte extinse. specifice structurilor administrative şi tradiţiilor din fiecare ţară candidată.9 Structura Management Desemnarea Autorităţilor de Management (AM) Prezenţa parteneriatelor Desemnarea organismelor de implementare Desemnarea responsabilităţilor de monitorizare şi evaluare Desemnarea Autorităţilor de Plată şi a funcţiilor acestora Proiectarea Resursele umane Sistemul şi mijloacele aferente Personalul AM Aranjamente privind delegarea responsabilităţilor Capacitatea de a realiza programarea Personalul organismelor intermediare Existenţa de expertize de evaluare independente Ghiduri. manuale pentru programare Existenţa unor proiecte operaţionale şi a managementului de proces Existenţa unui sistem informatic computerizat privind monitorizarea Funcţionarea Existenţa unui corp modern de funcţionari publici Existenţa unor PND de calitate Capacitatea de absorbţie a fondurilor de preaderare Programare Implementare Evaluare şi monitorizare Control şi management financiar Grila privind managementul FS reprezintă punctul de plecare în identificarea indicatorilor cheie. structurile de management simple (de preferat un DUP. fiecare celulă fiind acoperită de asemenea indicatori.Politici ale UE Grila privind managementul FS/FC Tabelul 7. fără a copia mecanic evoluţii specifice statelor membre. 2002): • crearea cu rapiditate a unor structuri corespunzătoare. • resursele umane sunt esenţiale: necesitatea detalierii cerinţelor şi condiţiilor de angajare. pornind de la experienţa anumitor ţări membre.

instituţional şi bugetar În ultimii ani. reglementări privind achiziţiile publice. ghiduri şi alte instrumente de creştere a productivităţii. a dezvoltării economice • Criterii de selecţie pentru zonele prioritare • Compatibilitatea cu legislaţia şi politicile comunitare (de exemplu. 2001. TECE au fost implicate într-un important proces de reformă a administraţiei publice. Politici comune ale UE • • • dezvoltarea de sisteme. partajarea atenţiei în gestionarea FS către toate fazele implicate de buna lor utilizare. 12): Principalele probleme de natură legislativă. instituţională. regional şi local) • Sistemul de monitorizare şi evaluare a cheltuielilor structurale • Măsuri de informare şi publicitate privind FS. F. 7. alocarea responsabilităţilor între ministere) • Mecanisme de coordonare inter-ministerială • Divizarea verticală a responsabilităţilor (de exemplu. pregătirea unui start inteligent. în paralel cu procesul de pregătire pentru viitorul management al FS. eficienţei.10 Cadrul legislativ • Legislaţia din domeniul politicii regionale. care pot conduce la reducerea vulnerabilităţii organizaţiilor. Bollen consideră că principalele probleme cărora ţările candidate trebuie să le facă faţă sunt următoarele (F. manuale.5 Etape în managementul Fondurilor Structurale 7. consistenţei şi calităţii muncii. în special a managementului financiar şi implementării. proceduri. • Identificarea cheltuielilor legate de investiţii publice • Procedurile bugetare în vigoare privind cheltuielile cu investiţiile (angajamente şi plăţi) • Mecanisme care să asigure co-finanţarea Cadrul instituţional Cadrul bugetar . prin utilizarea experienţei câştigate în perioada de pre-aderare (dezvoltarea capacităţii organizaţionale de a învăţa din experienţă).) • Identificarea autorităţilor responsabile • Divizarea orizontală a responsabilităţilor (de exemplu. alocarea responsabilităţilor între diferitele niveluri de administraţie (central. bugetară. cărora trebuie să le facă faţă ţările candidate pentru a asigura buna gestionare a Fondurilor Structurale Tabelul 7. dar şi asupra programării.1 Stabilirea cadrului legal. egalitatea dintre bărbaţi şi femei etc. monitorizării şi evaluării. Bollen.5.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. p. în domeniul mediului.

au fost create structuri administrative şi politice puternice.Politici ale UE • Sisteme de control financiar privind cheltuielile structurale. la nivel NUTS II. Ungaria. Bulgaria) şi ţări precum Polonia. existenţa de date disponibile la nivel subnaţional.000 Maxim 7 milioane 3 milioane 800.000 150. Managing EU Structural Funds. audit intern şi extern • Proceduri şi responsabilităţi în managementul fraudelor şi neregulilor Sursa: F. merită totuşi subliniat faptul că se menţin încă destul de multe confuzii în ceea ce priveşte semnificaţia acestora. structura coordonării inter-ministeriale. Capacitatea financiară (bugetară) – posibilitatea angajamentelor multianuale şi a co-finanţării. În cazul ţărilor candidate de dimensiuni medii şi mari. acumularea de experienţă şi expertiză în aprecierea şi evaluarea programelor. p. Raportul periodic al Comisiei din 1999 scoate în evidenţă necesitatea de a fi realizate progrese rapide în următoarele domenii: • Eligibilitatea – respectiv clasificarea regiunilor în raport cu Nomenclatorul UE al Unităţilor Teritorial Statistice (NUTS = Nomenclature of Territorial Statistical Units). România. Fără a insista prea mult asupra rolului pe care trebuie să-l joace regiunile în procesul de utilizare al FS. unde. Regiunile în UE Reglementările comunitare privind NUTS menţionează numai pragurile minime şi maxime privind dimensiunea medie a acestora. realizării • • • Evaluarea – de exemplu. De exemplu: crearea unei a zecea provincii în Belgia (NUTS 2) sau convertirea „regiunilor de planificare” în „autorităţi regionale” în Irlanda (NUTS 3) etc. trebuie făcută distincţia între ţările care au creat regiuni NUTS II numai din considerente de programare şi statistice (Cehia. . 12 În legătură cu aspectele asupra cărora statele candidate trebuie să insiste. Bollen. Capacitatea administrativă – respectiv defalcarea responsabilităţilor. determinarea PIB/locuitor. Nivel NUTS 1 NUTS 2 NUTS 3 Minim 3 milioane 800.000 Decupajul regiunilor NUTS poate însă suferi modificări în timp. pentru ambele categorii de ţări nu este încă foarte clar rolul pe care trebuie să-l joace regiunile în raport cu activitatea de programare şi management a FS. Cu toate acestea.

descrierea situaţiei curente (dacă este posibil. procesul este complex şi laborios. În principal. ceea ce înseamnă că pregătirea PND înainte de data aderării reprezintă o necesitate absolută. în termeni cantitativi) privind: disparităţi ale veniturilor. Anterior depunerii planului. Dincolo de capacitatea de a realiza analize regionale şi de a pregăti planuri de dezvoltare regională.2 Pregătirea planurilor naţionale de dezvoltare Pentru a putea accesa FS. resurse financiare utilizate în ultimii ani şi cu ce rezultate. Din păcate. piaţa muncii şi . infrastructurii etc. nefiind încă evident faptul că ar fi fost deja declanşat un proces real. Guvernului îi revine sarcina de a îndeplini aceasta sarcină. un asemenea consens nu este uşor de atins. să demonstreze existenţa unor slăbiciuni structurale.. În acest sens. care să justifice necesitatea ajutorului comunitar. implementării şi/sau selectării proiectelor la nivel NUTS II. fiecare ţară candidată trebuie să pregătească un PND. Conform Art. de implicare efectivă în exerciţiul programării a diferiţilor parteneri existenţi în regiune. Politici comune ale UE În ţările candidate. în acelaşi articol se precizează că planul trebuie realizat de autorităţile competente desemnate de statele membre. există obligaţia consultării diferiţilor parteneri. Consiliile de Dezvoltare Regională (CDR) şi Agenţiile de Dezvoltare Regională (ADR) trebuie să joace un rol important în privinţa programării. Cu toate acestea. situaţia calităţii mediului în regiune. Din experienţa ţărilor candidate. implicând o sumedenie de actori. şomajului. parteneriatului.5. la nivel naţional. 2. să demonstreze că respectivele state membre au capacitatea administrativă de a gestiona efectiv FS. planul trebuie să includă informaţii privind: a. regional sau local. vor trebui create structuri regionale de parteneriat pentru a permite atingerea unui consens autentic în ceea ce priveşte priorităţile şi măsurile de dezvoltare regională. la diferite nivele. statele membre au obligaţia să prezinte Comisiei aceste planuri. PND trebuie să abordeze două aspecte: 1. 7. Ca atare.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. 15 al Regulamentului FS. din punct de vedere formal.

eliminarea inegalităţilor privind raporturile dinte femei şi bărbaţi. strategia de dezvoltare propusă în vederea atingerii acestor obiective. f. cât şi finanţarea publică oferită de statele membre (la nivel local. respectiv: principalele obiective (dacă e posibil. obligaţia de a pregăti şi prezenta Comisiei un proiect preliminar al Planului Naţional de Dezvoltare (PND) . precum: desemnarea autorităţii responsabile cu managementul CSC (autoritatea de management). Pe de altă parte. în special în ceea ce priveşte calitatea planului de dezvoltare. probleme care vor trebui avute în vedere de statele candidate în viitoarele exerciţii de programare. pe parcursul acestui proces au apărut o serie de probleme care au împiedicat obţinerea unor rezultate pe de-a întregul satisfăcătoare. aranjamente privind implicarea partenerilor în Comitetele de Monitorizare. modalităţile de informare şi publicitate privind asistenţa prin intermediul FS. cantitativ). În toate ţările candidate. cel computerizat). reguli privind organizarea licitaţiilor publice etc. modul în care se asigură compatibilitatea cu reglementările din domeniul concurenţei. Odată depus. informaţii privind implementarea programelor care implică FS. c. respectiv: • Cerinţa redactării unui PND a fost percepută mai degrabă drept o cerinţă formală. central). termenele stabilite pentru acest program au făcut dificilă elaborarea unor documente de calitate. regional. principalele priorităţi şi impactul anticipat. rezultatul unei evaluări ex-ante. a generat un necesar proces de învăţare. în cadrul unui exerciţiu anual de programare în cadrul Phare. precum şi contribuţiile sectorului privat. un plan financiar care să indice atât susţinerea acordată de UE. PND reprezintă baza de negociere cu Comisia a CSC. sistemul de monitorizare (în special. un tabel corespunzător finanţării indicative. evaluarea. deşi nu sunt în mod formal solicitate în acest stadiu. Comisia recomandă de asemenea statelor membre să ofere informaţii privind: gestionarea diferitelor PO. d. controlul financiar. egalitatea între bărbaţi şi femei. . definirea strategiei şi a priorităţilor. Conform documentelor Comisiei. În plus. ca bază a verificării ex-ante a principiului adiţionalităţii. e.Politici ale UE politicile de formare la nivel regional şi naţional. b. coerenţa strategiei şi a obiectivelor identificate cu trăsăturile specifice ale regiunii vizate.condiţie pentru aprobarea componentei Coeziune Economică şi Socială a programului naţional Phare.

care vor trebui implementate în cadrul viitoarelor CCS sau DUP. • A doua problemă este strâns legată de prima. • • • Din cele spuse până aici. În general. nu au respectate cerinţele de bază privind FS în procesul de redactare a PND. respectiv care să servească atât programului Phare (pe termen scurt). Politici comune ale UE Acest aspect ridică necesitatea realizării unui program multianual în cadrul Phare. competenţele (privind capacitatea analitică. transformându-l astfel într-un document artificial. partenerii economici şi sociali nu au fost implicaţi efectiv. dar şi de percepţia greşită. toate structurile relevante (cooperarea interministerială. Există încă o serie de confuzii privind Programele Operaţionale Sectoriale (POS) şi Programele Operaţionale Regionale (POR). Această problemă este totuşi relevantă în cazul ţărilor candidate mai mici şi determină structura planurilor de dezvoltare. aşa cum de altfel. toate aceste elemente implică şi prezenţa unui important suport politic. Trebuie subliniat faptul că. fie din alte cauze. PND a fost adesea redactat fără a se asigura o legătură reală cu procesul de investiţii sau cu cel bugetar. existentă în privinţa FS. să fi fost deja stabilite. de dezvoltare strategică. de determinare a indicatorilor. rezultă că programarea reprezintă un exerciţiu fundamental. s-a şi propus în cazul programului Phare folosit anterior. precum şi suportul statistic necesar. există încă multe confuzii în ceea ce priveşte Programele Operaţionale Sectoriale şi/sau Regionale. De asemenea. în momentul în care procesul debutează. acorduri de parteneriat). de evaluare etc. programarea presupune ca. definirea şi cuantificarea obiectivelor şi a indicatorilor de monitorizare şi evaluare etc.). cât şi FS (pe termen lung). Comisia a fost în faţa unei experienţe dificile în a stabili o structură a PND adaptată situaţiei curente. care nu serveşte scopurilor pentru care a fost creat. precum realizarea unor evaluări ex-ante. privind repartizarea responsabilităţilor între ministerele vizate. Mai mult. fie din motive care ţin de natura „artificială” a exerciţiului. pentru . În cele mai multe cazuri.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Ca atare. complex şi extrem de laborios sub raportul timpului necesar. respectiv între Cadrul de sprijin comunitar (CCS) şi Documentul Unic de Programare (DUP). deocamdată nu s-a făcut nici o diferenţă între cele două posibile forme de asistenţă acordate prin FS. Nici un singur euro nu va fi disponibil fără a exista documente de programare care să răspundă tuturor cerinţelor specificate în reglementările privind FS. care vor trebui implementate în cadrul viitoarelor CCS şi DUP. În concluzie.

4 Implementarea programelor FS Implementarea efectivă şi eficientă a programelor pentru FS este extrem de importantă şi implică o strânsă colaborare între Comisie. autorităţile statelor membre la nivel central. existenţa unor condiţii corespunzătoare pentru monitorizarea şi evaluarea programelor FS. Comisia va lua o decizie în termen de cinci luni de la momentul primirii unui PND. este posibil ca negocierea PO să se realizeze în paralel cu cea pentru CSC. regional şi local. Fiecare stat membru are obligaţia să realizeze structuri şi proceduri corespunzătoare privind cooperarea interministerială. care conţine toate informaţiile necesare. previzionare cantitativă a rezultatelor economic şi sociale (coeficientul cost-eficienţă).5. pe priorităţi şi surse. implicarea sectorului privat etc. 15(4) al Regulamentului FS. precum şi un sistem . negocierile privind CSC acoperă următoarele aspecte: • • • • • • • • • • calitatea analizei. calitatea parteneriatului (divizarea responsabilităţilor între diferitele nivele.). 7. propunerea de alocare a resurselor financiare.Politici ale UE pregătirea corespunzătoare a cestei etape este necesară o muncă prealabilă intensă. capacitatea de a stimula inovarea şi competitivitatea. 7. agenţii de dezvoltare. Conform Art.). CSF se poate transforma în mai multe PO. pragmatismul strategiei de dezvoltare.3 Negocierea CSC Forma finală a CSC trebuie să reprezinte rezultatul negocierilor dintre Comisie şi statul membru vizat. în care să fie implicaţi toţi actorii relevanţi. precum şi alţi parteneri implicaţi (parteneri sociali. organizaţii de mediu etc. compatibilitatea cu alte politici şi cu legislaţia comunitară. De asemenea. capacitatea de a crea locuri de muncă. natura integrată a operaţiilor („sinergia întregului proces”). În general.5. Ulterior.

privind numărul autorităţilor de management. FEOGA şi IFOP) orientate spre ţara respectivă. pentru ţările candidate care înaintează un DUP este relativ simplu. la nivel NUTS II) În cazul primei întrebări. în care să fie plasate autorităţile de 3. FSE. precum şi rapoartele de progres ale comitetelor de monitorizare ale PO. în cazul ţărilor candidate. deoarece aceste ţări vor avea o singură autoritate de management care să acopere toate FS (FEDER. în cazul CCS. de numărul programelor operaţionale prevăzute în fiecare din ţările candidate. răspunsul depinde de forma asistenţei (CCS sau DUP) şi. în procesul de stabilire a viitoarelor unităţi de management s-au ridicat cel puţin trei categorii de probleme: 1. Cel puţin o dată pe an. precum şi progresele în implementare. Din ceea ce s-a constat până acum. 2. privind managementul. este posibil ca autoritatea de management să delege autoritatea realizării unor sarcini specifice. De asemenea. către alte ministere sau organisme. statele membre au obligaţia să desemneze o singură autoritate de management pentru fiecare program. autorităţile de management au următoarele responsabilităţi: • • • conduc comitetele de monitorizare pentru respectivele PO. conform Regulamentului. Astfel. privind posibilitatea creării de autorităţi de management şi la nivel regional. coordonează realizarea unor materiale privind indicatorii de impact (financiari şi fizici). • În concluzie. Politici comune ale UE computerizat programelor. De regulă. privind ministerele management. autoritatea de management şi Comisia examinează principalele rezultate ale anului anterior. monitorizarea şi evaluarea Pentru a asigura o implementare adecvată. coordonează vizitele de audit etc. nu numai central (de exemplu. în .Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. se ridică problema numărului de POS şi POR. În cazul asistenţei acordate în cadrul unui CCS. modul în care vor fi desemnate autorităţile de management va avea o mare importanţă privind eficienţa procesului de implementare. asigură secretariatul PO.

autoritatea de management în cazul PO-FEOGA pentru Dezvoltare rurală). care aparţin Ministerului Afacerilor Interne. Ca atare. argumentaţia politică poate conduce adesea la realizarea unor aranjamente surprinzătoare. atribuite. întreaga responsabilitate pentru FS sau pentru managementul acestora este partajată între două sau mai multe ministere. şi responsabilităţile privind programarea şi implementarea FS. Într-un număr destul de mare de ţări candidate. Ministerului Finanţelor. cu atât mai dificil va fi să se asigure eficienţa procesului de programare şi implementare a fondurilor. Ispa şi Sapard este adesea diferit de ministerul care are întreaga responsabilitate pentru FS. În acest caz. de vreme ce rolul şi responsabilităţile fiecăruia trebuie să fie clar stabilite. În unele ţări candidate. naţionale). în unele ţări candidate. În unele situaţii. în ciuda faptului că anumite măsuri au fost deja luate. În alte ţări.Politici ale UE funcţie de strategia înscrisă în PND. La următoarele două întrebări se poate răspunde corect numai după ce răspunsul la prima întrebare a fost dat. Se observă astfel faptul că. nu există încă un consens real în ceea ce priveşte plasarea viitoarelor autorităţi de management. tensiunile dintre ministerele vizate rămânând însă nerezolvate. Aceasta poate deveni o problemă de reflexie. repartizarea responsabilităţilor între diferite ministere. În plus. devine posibilă şi corelarea asistenţei acordate prin intermediul Phare sau a altor tipuri de programe cu cerinţele unei structuri administrative corespunzătoare. precum şi defalcarea diferitelor portofolii se poate uşor modifica în urma unor alegeri. de structurile existente şi capacitatea administrativă existentă în sectoarele şi la nivele vizate. Mai mult. urmând ca ulterior să se realizeze . Lituania. responsabilitate privind programarea şi implementarea viitoarelor FS a fost acordată noilor Ministere ale Dezvoltării Regionale. precum Estonia şi. Cu cât sunt create mai multe structuri şi cu cât mai multe responsabilităţi sunt partajate între diferitele ministere. ministerul responsabil de coordonarea instrumentelor de pre-aderare Phare. s-a făcut o clară distincţie între responsabilităţile din domeniul politicii regionale (pentru scopuri interne. în cazul celor două ţări. FS solicită eforturi deosebite în ceea ce priveşte cooperarea şi coordonarea interministerială. după fixarea clară a numărului dorit de autorităţi de management (de exemplu. mai recent. Decizia privind încredinţarea rolului conducător în cazul programării şi managementului FS este adesea influenţată sau chiar impusă de consideraţii politice. de preferat ar fi continuarea dezvoltării capacităţii manageriale a instituţiei provizoriu desemnate.

O trăsătură comună pentru cele mai multe state membre o reprezintă numărul mare de membri care îl compun (circa 50-70). De regulă. a programelor. cât şi a Comisiei. din punct de vedere fizic şi financiar. managementul financiar. monitorizarea presupune realizarea de verificări periodice privind implementarea treptată şi efectivă. De asemenea. cît şi asigurarea compatibilităţii cu legislaţia şi politicile comunitare corespunzătoare. coordonare şi negociere a programelor. precum şi impactul acestora asupra obiectivelor generale ale programelor. monitorizarea este realizată la nivelul CSC. Acest lucru necesită o serie de competenţe tehnice. Acest lucru tinde să complice procesul de luare a deciziilor şi să reducă eficienţa întregului proces de monitorizare. decizia de plasare a autorităţii de management va trebui luată atât în funcţie de capacitatea existentă în ministerele vizate. precum şi relevanţa strategiei şi a obiectivelor propuse. în principal. Evaluarea ex-ante cade în responsabilitatea autorităţii care pregăteşte PND. participarea Comisiei fiind consultativă. Evaluarea programelor FS devine tot mai importantă în ultimii ani.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Această evaluare prezintă punctele forte şi punctele sensibile ale regiunilor avute în vedere. În general. în sarcina statelor membre. În acelaşi timp. . Pe de altă parte. decât pierderea timpului în discuţii politice sterile. se realizează şi o apreciere preliminară privind volumul asistenţei necesare.5. la jumătatea programului şi ex-post. Ea se realizează în trei etape: ex-ante. Comitetul de monitorizare a CSC decide asupra subiectelor strategice şi asupra reprogramărilor între diferite programe. în ceea ce priveşte monitorizarea. Responsabilitatea monitorizării cade. 7. controlul intern asupra operaţiilor finanţate cu sprijin comunitar. este de dorit ca autoritatea de management desemnată să deţină o putere efectivă de decizie în îndeplinirea sarcinilor de care este responsabilă. dar şi a PO. Politici comune ale UE deplasarea acesteia către o altă instituţie. care se adaugă capacităţii de conducere în procesul de pregătire. Evaluarea reprezintă o sarcină a cărei responsabilitate cade atât în sarcina statelor membre.5 Monitorizarea şi evaluarea programelor Regulamentul FS menţionează expres şi obligaţia de a monitoriza modul în care sunt implementate programele FS.

implementarea şi managementul FS implică o varietate de actori. a unor proceduri. pornind de la noile reglementări ale Comisiei 49 . Evaluarea trebuie sprijinită printr-un mecanism adecvat de monitorizare. Acest tip de evaluare trebuie realizat de evaluatori independenţi şi trimis Comitetului de monitorizare şi. impactul şi eficienţa asistenţei oferite. În momentul în care aceste metode sunt stabilite în mod corect. Se examinează modul în care rezultatele obţinute deja sunt în concordanţă cu evaluarea ex-ante. Regulamentul Comisiei privind reguli detaliate de aplicare a Regulamentului Consiliului Nr. pregătirea. de responsabilităţi. etc. se evaluează calitatea managementului financiar. ceea ce implică existenţa anumitor metode de desemnare a indicatorilor şi de colectare a informaţiilor. . în ţările candidate s-au înregistrat progrese în ceea ce priveşte cadrul juridic. trebuie acordată mai multă atenţie cerinţelor specifice FS în ceea ce priveşte controlul financiar. al autorităţii de plată şi al organismelor de audit. rolul autorităţii de management. în special. informaţiile obţinute devin utile şi de încredere pentru manageri. respectiv modul de utilizare al resurselor. În plus. Acest tip de evaluare are în vedere întreg CSC. ceea ce explică de ce capacitatea 49 Regulamentul Comisiei privind regulile detaliate de aplicare a Regulamentului Consiliului nr. 1260/1999 privind managementul şi controlul sistemelor de asistenţă acordate prin FS şi privind forma şi conţinutul informaţiilor contabile pe care statele membre trebuie să-l pună la dispoziţia Comisiei. În ceea ce priveşte controlul financiar. cu scopul verificării contabile a gestionării FS.Politici ale UE Evaluarea realizată la jumătatea programului revine autorităţii de management. Cu toate acestea. După cum se poate observa din cele prezentate anterior. în cooperare cu statele membre şi autorităţile de management. Acestea privesc. crearea unor organisme interne şi externe de audit. modul în care au corespuns evaluărilor ex-ante etc. ulterior. Se recomandă ca şi acest tip de evaluare să fie realizat de evaluatori independenţi. Comisiei. de sarcini. a implementării şi monitorizării programelor. atât în fazele de programare cât şi de luare a deciziei. care cooperează în acest scop cu experţi ai Comisiei. pentru diferite domenii şi vizând diferite ministere. 1260/1999 privind procedura corecţiilor financiare legate de asistenţa acordată prin FS. Evaluarea ex-post cade în sarcina Comisiei. Instrumentele financiare de preaderare au contribuit la dezvoltarea capacităţii necesare.

cheia succesului se regăseşte în necesara . ar trebui analizat succesul. dar nici supraevaluat. depăşise 100%. împreună cu Grecia. În acest context. Nu ar fi corect. neuitând totodată că Irlanda. pe diversificarea şi modernizarea bazei instituţionale şi regionale.6 Studii de caz privind evoluţii specifice managementului FS în unele state membre ale Uniunii Europene Acest capitol oferă o bază şi o descriere ceva mai detaliată a activităţilor şi a structurilor instituţionale asociate cu elaborarea şi implementarea programelor regionale pentru fonduri structurale în Germania şi Irlanda. totuşi să considerăm că revirimentul economiei irlandeze s-a bazat numai pe suportul oferit de Fondurile Structurale. dar şi de îmbunătăţire a infrastructurii. Spania şi Portugalia. a unei rate a şomajului în creştere şi a unui nivel ridicat al migraţiei (Walsh. iar în 2000. avea în 1989. 2000) este faptul că rolul jucat de FS nu trebuie nici diminuat. Politici comune ale UE administrativă a actualelor şi viitoarelor state membre în a gestiona eficient aceste fonduri este esenţială. Irlanda.1 Irlanda Irlanda reprezintă una din acele poveşti de succes. 2000). cu un teritoriu de 68. 7. PIB înregistrând până în 1980 o rată medie de creştere de 4%.895 km2 şi o populaţie de 3. un PIB/loc care reprezenta 66% din media UE. a beneficiat nu numai de suport financiar comunitar prin intermediul Fondurilor Structurale. Nicolaides. dar şi de asistenţa financiară oferită prin Fondul de Coeziune.6. În timp ce politicile introduse în anii '60 şi '70 păreau să aibă succes. pe dezvoltarea unor activităţi variate orientate către export şi pe iniţierea unor programe de educare şi formare a forţei de muncă. Hartwig. al politicilor economice din anii '90 – „Anii Tigrului” Celtic. aparent spectaculos. în anii '80 s-a înregistrat o puternică recesiune. pe fondul unei rate reduse a creşterii economice. 7. În 1996 el ajunsese la 96%.5 milioane locuitori. Politica de dezvoltarea economică regională în Republica Irlanda s-a concentrat încă din anii '50. Cu siguranţă. Ceea ce numeroşi autori au căutat să sublinieze (Bollen. una din ţările mici ale UE. la care se face întotdeauna trimitere atunci când se discută despre efectele pozitive generate de FS.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism.

la începutul anilor ’90.Politici ale UE sinergie dintre măsurile interne de politică economică şi susţinerea financiară comunitară. West. Midlands şi Mid-East. care a analizat posibilitatea reformării şi reorganizării administraţiei locale. North-West. South-West. responsabil cu monitorizarea progreselor realizate la nivel regional (NUTS III). o domeniul sănătăţii. Mid-West. în cadrul cărora cea mai mare parte a angajaţilor provine din afara serviciului public. Astfel. Mid-West. În raport cu alte state europene. se autofinanţează (Aer Lingus). sub presiunea Comisiei. Irlanda are o structură a administraţiei publice mai curând centralizată. Un Comitet Operaţional include membrii aleşi ai Autorităţilor Naţionale. South-East. de regulă. reuşita acestei faze iniţiale de dezvoltare reflectând succesul programelor implementate de guvernul naţional irlandez şi/sau de către o serie de organisme publice autonome 50 . Probabil. respectiv: Dublin. în cadrul perioadei de programare 1989-1993. succesele din anii '60-'70 au anticipat rezultatele de mai târziu. Există cinci importante categorii de asemenea organisme. Într-adevăr. Ca atare. fie de 50 O trăsătură specifică administraţiei irlandeze o reprezintă organismele sponsorizate de stat. Shannon Development. respectiv: o comerciale – oferă bunuri şi servicii direct publicului şi. Comisia a considerat că lipsa unui nivel regional ar putea avea efecte negative asupra modului în care sunt gestionate FS şi a încurajat toate statele membre să descentralizeze responsabilitaţile privind managementul FS către nivelurile sub-guvernamentale. Section 43. desemnaţi fie de autorităţile locale. Acestea sunt organisme publice autonome. Irish Tourist Board). West. Departamentul de Finanţe a împărţit ţara în şapte regiuni administrative diferite (Dublin. în cadrul diferitelor Programe Operaţionale. o domeniul economic – oferă servicii suplimentare în domeniul economic (Industrial Development Authority. South-East. 1991. precum Industrial Development Authority sau Shannon Development Company. în cazul Irlandei. Border. guvernul irlandez a înfiinţat. Fiecare Autoritate regională a înfiinţat un Comitet Operaţional. o culturale: unele oferă granturi pentru organizaţii sau indivizi (de exemplu National Theatre Society). cu particularitatea că directorii sau membrii reprezentativi ai consiliilor de administraţie sunt numiţi de guvern. South-West. un comitet de experţi. majoritatea autorităţilor politice şi administrative aflându-se în Dublin. Midlans-East). în conformitate cu Local Government Act. o de reglementare (de exemplu central Fisheries Board) şi consultanţă (de exemplu National Economic and Social Council). realizată prin intermediul FS. au fost create opt noi autorităţi regionale. .

În practică. asemeni Greciei şi Portugaliei. 1995). în cazul primelor două runde de finanţare structurală. subliniem faptul că pentru acel moment. Irlanda. . (2) industria şi serviciile. pescuitul. odată cu începerea unei noi perioade de programare pentru FS (1994-1999). Midlands şi Western). concepându-se în acest sens un program desemnat să promoveze dezvoltarea integrată rurală şi care a fost finanţat prin iniţiativa LEADER (Kearney et al. 2000-2006. (3) măsuri de îndepărtare a periferalităţii şi (4) dezvoltarea resurselor umane (Davis 1997). CSF a enunţat dezvoltarea a patru arii de priorităţi: (1) agricultura. împreună cu alte trei state membre cu un PIB/cap de locuitor sub 90% din media CE. două obiective fundamentale: (1) redresarea deficienţelor structurale din economie şi (2) crearea unui mediu favorabil creşterii investiţiilor în producţie şi dezvoltării unor sectoare cheie ale economiei. domeniul forestier. prin CSF au fost stabilite patru priorităţi de dezvoltare. Cele opt autorităţi regionale au fost formal create în ianuarie 1994. a fost aleasă să primească sprijin prin Fondul de Coeziune. Irlanda a identificat prin PND. doar o parte a ţării a mai rămas eligibilă pentru statutul de Obiectiv 1 (Border. din 1993. celelalte regiuni irlandeze beneficiind de statutul de regiuni în tranziţie. 1997). a fost desemnat drept regiune sub Obiectivul 1. respectiv: o o o investiţii în sectorul productiv. îmbunătăţirea infrastructurii economice. în cea de-a treia perioadă de programare. De la introducerea iniţială a FEDER până la sfârşitul celei de a doua runde a Programelor Structurale. Politici comune ale UE departamentele guvernamentale şi agenţiile de stat implicate în implementarea PND. Dacă. Astfel. susţinerea resurselor umane. în special pentru susţinerea capacităţii instituţionale regionale şi locale. pentru perioada 1994-1999. Acest PND a devenit CSF pentru prima perioadă de programare. întreg teritoriul Irlandei. Iniţiativele Comunitare au fost folosite în mod extensiv în Irlanda. turismul şi dezvoltarea rurală. În plus. această acoperire naţională a Fondurilor de Coeziune şi Structurale a condus la administrarea întregului pachet de finanţare ca un program naţional de măsuri cu impact semnificativ asupra economiei naţionale (Honahan. Irlanda a fost considerată drept regiune unică pentru desemnarea ariilor teritoriale de eligibilitate pentru asistenţă din partea Fondurilor Structurale. Întorcându-ne la perioada 1989-1993. Planul Naţional de Dezvoltare corespunzător celei de a doua etape de programare a oferit un grad de continuitate între perioada de finanţare prezentă şi trecută.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism.

. formate din reprezentanţi aleşi ai Autorităţilor Regionale din fiecare zonă. noul PND a fost înaintat Comisiei în noiembrie 1999. teritoriul ţării a fost împărţit în două regiuni NUTS II. contribuţia FS fiind de peste 3. în cazul Programului Operaţional pentru pescuit. PND reprezintă baza de negociere a CSC pentru Irlanda şi implică o investiţie totală (publică şi privată) de peste 57 miliarde euro. consolidarea şi îmbunătăţirea competitivităţii Irlandei. în vreme ce responsabilitatea PO individuale revenea departamentelor guvernamentale relevante (de exemplu. promovarea incluziunii sociale. sub Obiectivul 1 până la finele lui 2005. În contextul Agendei 2000. Aceste Parlamente Regionale au sarcina ca. responsabilitatea revine Departamentului pentru resurse naturale şi marine). Departamentul de Finanţe era responsabil de implementarea CSC. au fost create şi două Parlamente regionale. Ca urmare a desemnării celor două regiuni. care acopereau diverse domenii precum dezvoltarea industrială. în cadrul unui regim de tranziţie. transportul. după aprobarea sa de către Guvern. calificată. Aceste priorităţi au fost implementate ca programe operaţionale (nouă la număr). Astfel. să monitorizeze impactul programelor comunitare derulate conform PND / CSC şi să promoveze coordonarea serviciilor publice în cadrul celor două regiuni. în perioada 2000-2006. Obiectivele noului PND sunt: • • • • continuarea creşterii economice durabile. autorităţilor regionale şi Comisiei Europene. sub Obiectivul 1. pentru intervalul 2000-2006. să administreze Programele Operaţionale Regionale din cadrul PND. respectiv: regiunea Border Midland şi Western Region. Toate FS erau alocate prin intermediul departamentelor guvernamentale. au fost create Comitete de Monitorizare. turismul. întărirea dezvoltării regionale. formate din reprezentanţi ai departamentelor guvernamentale. agenţiilor de implementare. rurală şi urbană. pentru intervalul 2000-2006 şi regiunea Southern şi Eastern Region. partenerilor sociali. atât pentru CSC (în responsabilitatea departamentului de Finanţe) cât şi pentru cele 9 PO (organizate la nivelul departamentelor corespunzătoare din Guvern). Pentru perioada 2000-2006. începând cu 21 iulie 1999.8 miliarde.Politici ale UE o dezvoltarea locală. dezvoltarea rurală şi servicii destinate protecţiei mediului. În plus.

9 1487.1 631.4 327.2 567. În realitate.0 0.5 4. unii autori (Holmes and Reese) notează faptul că „Ministerul de Finanţe şi-a menţinut poziţia centrală.0 1886. în 1973. Ecu 717.9 1.1 Contribuţii nete (b – a) Mil. care au permis o reală mobilizare a actorilor locali şi regionali.0 4. trebuie recunoscut faptul că. a susţinerii constante acordate reformării FS.6 5. ulterior.3 Contribuţii nete pe locuitor Ecu 162. În special.3 2371. care derivă din calitatea de membru al UE.2 0. bazate pe întrunirea unui larg consens între partenerii politici şi sociali.2 4.1 4.9 664.6 4. economice şi sociale solide. pe fondul reformei FS la nivel comunitar.3 2390.1 1159.9 343.5 2939. nu este încă vizibilă o modificare esenţială în balaţa puterii dintre autorităţile centrale şi cele locale. Ecu 158.9 1572.” Încă de la intrarea sa în comunitate.1 1230. nu sunt depăşite de costuri.8 0. Tabelul următor demonstrează că aşteptările au fost pe deplin răsplătite. s-au produs şi în Irlanda mutaţii profunde.0 Plăţi (b) Mil.7 2970. acest minister are sarcina dificilă de a se asigura că beneficiile Irlandei. .4 Sursa: Annual Reports of the European Court of Auditors. Cu toate acestea. Controlul realizat de acesta asupra cheltuielilor publice influenţează rolul pe care miniştrii irlandezi îl joacă la nivelul forurilor comunitare. Eurostat (for population figures) În concluzie.4 638.3 490. Politici comune ale UE În concluzie.0 1.11 Contribuţii (a) 1981 1986 1988 1993 1994 1995 1996 Mil. aparent.8 328. Ecu 558. contrastează cu caracterul centralizat al sistemului său administrativ. În legătură cu acest aspect. ceea ce.0 1.9 527.0 1573. aşteptările privind fluxurile financiare comunitare care urmau să se orienteze spre Irlanda au reprezentat una din importantele motivaţii ale aderării la UE şi.8 710.9 2551. ceea ce merită subliniat încă o dată este faptul că succesul Irlandei a reprezentat rezultatul îmbinării fericite dintre utilizarea eficientă a instrumentelor structurale şi conceperea şi implementarea unor politici interne.1 347.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism.9 2260.0 4.9 666.9 1. Bugetul UE – Contribuţiile de la şi plăţile către Irlanda Tabelul 7. Irlanda a fost una din principalele suportere ale politicii regionale comunitare. în special în domeniul politicii regionale.

respectiv Gemeinschaftsaufgabe 51 ). cât şi al Federaţiei în coordonarea diferitelor activităţi structurale îl reprezintă „Common Task”. astfel încât. Eforturile financiare proprii făcute de Landuri şi Federaţie în cadrul „Sarcinii comune” sunt suplimentate de fondurile europene (în special de către FEDER). Sarcina redactării acestui plan revine unui Comitet de planificare. fondurile solicitate de către acestea au crescut şi. ai Ministerului Federal al Afacerilor Economice şi din senatori reprezentând diferitele Landuri. În cazul procedurii de vot.6. Landurile şi Federaţia redactează împreună un plan general. de vreme ce el este cel care determină nivelul fondurilor disponibile pentru realizarea „Sarcinii comune”. Cum nici o decizie nu poate fi luată fără votul Ministerului de Finanţe. .2 Germania În conformitate cu Constituţia germană (Art. („Sarcina comună”. 28 şi 30). ca atare. nivelul federal deţine un drept de veto în cadrul acestui Comitet de planificare. Instrumentul utilizat atât la nivel Landurilor. printr-o lege privind „Îmbunătăţirea structurii economice regionale”. între landurile germane a existat un consens în ceea ce priveşte modul de alocare a fondurilor disponibile pentru „Sarcina comună”. Spre finele deceniului trecut. Prin aplicarea principiului subsidiarităţii. politica regională cade în responsabilitatea Landurilor şi a autorităţilor locale. volumul fondurilor disponibile pentru noile Landuri din Est s-a redus.Politici ale UE 7. astfel încât acestea să fie orientate cu prioritate către noile Landuri. la nivelul Federaţiei trec spre soluţionare numai problemele care nu pot fi rezolvate la acest nivel precum şi cele care privesc întreaga economie naţională. pe fondul deteriorării situaţiei economice din vechile Landuri. fapt care a dus la tensionarea temporară a relaţiilor din cadrul Comitetului de planificare. rolul Federaţiei fiind numai acela de a oferi cadrul adecvat pentru activitatea acestora. landurile încearcă să rezolve la acest nivel toate problemele de natură structurale care apar la nivel regional. În momentul unificării. esenţial pentru implementarea „Sarcinii comune”. format din reprezentanţi ai Ministerului Federal de Finanţe. echivalentul unui PND. Ministerul Federal de Finanţe acţionează ca „primus inter pares”. 51 Baza legală pentru Common Task /Sarcina comună a fost stabilită în 1969. de facto.

s-a dezvoltat un concept specific privind reconstrucţia zonelor estice. costuri salariale ridicate. în perioada 1989-1993. 28) a stabilit faptul că „Sarcina comună” va fi extinsă şi pe teritoriul fostei Germanii de Est. persoanelor vârstnice şi a celor aflate în căutarea primului loc de muncă. ca atare. rată a şomajului ridicată şi probleme speciale pe piaţa muncii în cazul femeilor. sub presiunea timpului. scheme de creare a noi locuri de muncă. investiţii private insuficiente. Funcţia de coordonare care revine „Sarcinii comune” implică stabilirea unor elemente precum: delimitarea zonelor eligibile. noile landuri sunt puse în faţa unor probleme specifice. obiectivele specifice Landurilor vestice au fost extinse şi celor estice. o În ciuda omogenităţii existente la nivelul sistemelor juridice. Nu trebuie uitat faptul că la începutul anilor ’90. Din cauza lipsei de competitivitate. Ca atare. Deşi iniţial. determinarea nivelului maxim al fondurilor alocate şi a unor reguli uniforme de asistenţă privind promovarea dezvoltării regionale. În plus. care s-a bazat pe trei piloni: o o restructurarea şi menţinerea centrelor industriale competitive. populaţia noilor landuri este în scădere. landurile estice au pornit de la un nivel mediu al PIB/locuitor care reprezenta circa 2/3 din nivelul înregistrat în Vest. care să îmbunătăţească condiţiile locale şi să creeze condiţii competitive pentru forţa de muncă. politică regională activă. cele două părţi ale Germaniei încă se confruntă cu probleme socio-economice de natură diferită. politică activă de promovare a forţei de muncă (prin calificare. Tratatul de unificare (Art. trebuie aprobat de către aceasta. o . precum: o o o existenţa unei fragile baze industriale. în zona estică una din trei slujbe a dispărut. cărora trebuie să le facă faţă. monetare.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. pe fondul atât al scăderii numărului de naşteri cât şi datorită unei migraţii considerabile către landurile vestice. În plus. utilizarea aceloraşi proceduri pe întreg spaţiul federal. planul general este subiectul controlului privind ajutoarele de stat realizat de Comisie şi. Politici comune ale UE Parlamentul Federal şi Parlamentele Landurilor iau şi ele parte la procesul de elaborare a planului general. treptat. agenţii pentru formarea forţei de muncă). management şi marketing defectuos. financiare.

atât la nivelul IMM. fără probleme relativ deosebite. necesare pregătirii perioadei de programare 1994-1999. sectorul industrial ocupa circa 40% din forţa de muncă). Ca atare. cât şi a întreprinderilor mari. a unor funcţionari publici familiarizaţi atât cu regulile. o o În ceea ce priveşte modul în care noile landuri au reuşit să implementeze FS. instabilitatea sectorului serviciilor pe fondul unei baze industriale insuficiente. dificultăţi în accesul la capitalul străin. acesta avea în 1991 un PIB/locuitor care reprezenta 31% din PIB-ul Germaniei şi circa 34% din cel al UE. pe primul loc se plasează sprijinul acordat de Germania de Vest. landul Sachsen-Anhalt are o poziţie particulară. cât şi cu procedurile implicate. trebuie spus că acest lucru s-a realizat relativ uşor. minerit (în 1993. cât şi pe cele de revitalizare economică şi de dezvoltare a turismului rural. În plus. În ceea ce priveşte politica resurselor umane. a dus la delimitarea următoarelor priorităţi pentru asistenţa comunitară: o Procesul de restructurare a afectat industriile de bază ale landului. accentul principal a fost pus pe dezvoltarea zonelor rurale. . o primă prioritate o reprezintă promovarea investiţiilor productive. investiţiile vor viza şi infrastructura. metalurgie. Producţia industrială era concentrată în patru importante sectoare: chimie. necesitatea restructurării sectorului rural. Deoarece 27% din populaţie trăieşte în comunităţi având sub 2000 locuitori. deteriorarea mediului în anumite zone.Politici ale UE o o o o o stocuri de capital propriu insuficiente. a Germaniei de Est în politica de coeziune economică şi socială a UE. În cadrul Germaniei de Est. Această prioritate acoperă atât proiectele de reconstrucţie a satelor. reducere a potenţialului de cercetare. ducând la creşterea ratei şomajului.000 km2 şi o populaţie de circa 3 milioane locuitori. asistenţa va trebui concentrată asupra programelor de calificare şi a celor de formare a forţei de muncă. că rata de succes în implementarea FS depinde în mare măsură de existenţa unor experţi calificaţi în acest domeniu. Trebuie subliniat încă o dată. Printre factorii care au permis această integrare. electrotehnică. activităţi inovative insuficiente. Analiza nevoilor specifice zonei. Cu o suprafaţă de circa 20.

3(1)). peste cele deja planificate. Art. Politici comune ale UE În plus. s-a stabilit faptul că intervenţiile realizate prin intermediul FS în noile landuri vor beneficia. în intervalul 1991-1993. printr-o reglementare comunitară (Council Regulation (EEC) no 3575/90. Cel mai adesea autorităţile locale nu au acordat suficientă atenţie obligaţiei de a genera propriile resurse. o procedură simplificată în analiza planului de dezvoltare regională. nu trebuie uitat faptul că abordarea Comisiei în ceea ce priveşte implementarea FS în Germania de Est a fost una flexibilă.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. flexibilitate. bază pentru adoparea CSC şi a PO. existenţa unui concept privind dezvoltarea regională şi a unei structuri administrative adecvate în landurile din Vest (menite să permită implementarea „Sarcinii comune”) au permis realizarea cu rapiditate a elementelor de bază implicate de existenţa unei structuri administrative regionale. o o În cadrul primei perioade de programare. în principal legate de respectarea principiului co-finanţării. deşi exista obligaţia de a aplica în totalitate legislaţia comunitară pe întreg teritoriul Germaniei începând cu prima zi după unificare. măsurile implicate de FS au fost implementate fără o clasificare prealabilă a regiunilor din fosta RDG. menită să ofere cât mai multe elemente posibile de sprijin. Astfel. astfel încât să permită o intervenţie rapidă a FS. pentru intervenţiile structurale. respectiv o abordare pragmatică în clasificarea regiunilor în funcţie de obiectivele regionale. de 3. în cazul FS au fost prevăzute unele derogări şi măsuri tranzitorii. în cazul landului Sachsen-Anhalt s-au înregistrat unele probleme practice privind implementarea FS.000 milioane ecu. Ca atare. 1990-1993. . Astfel. Ca atare. Acest lucru a avut în vedere în special partajarea teritoriului în conformitate cu sistemul NUTS. care vizau în special următoarele aspecte: o resurse suplimentare. în unele situaţii s-au înregistrat situaţii bugetare dificile la nivelul comunelor şi municipiilor. în absenţa unor informaţii statistice corespunzătoare. astfel încât să poată beneficia de fondurile oferite prin intermediul FS. De asemenea.

care fusese deja utilizată în cadrul primei perioade de programare (1991-1993). capacitatea limitată de absorbţie a autorităţilor locale poate fi atribuită unor slăbiciuni structurale. respectiv: o susţinerea investiţiilor productive şi a celor în infrastructura pentru producţie. Ministerul însărcinat cu redactarea PND a fost Ministerul Federal al Economiei. o o . legate de procesul restructurării. susţinut de unele ministere implicate în implementarea FS. autorităţile implicate în procesul de planificare au acordat o atenţie deosebită responsabilităţilor financiare şi administrative ce revin autorităţilor locale. să mai amintim totuşi faptul că. În cadrul celui de-a doua perioade de programare. s-a decis ca 50% din fonduri să fie alocate pentru FEDER. pentru următoarea perioadă de programare. precum: o o o schimbările economice fundamentale petrecute în noile Landuri. precum Ministerul Federal al Agriculturii şi Ministerul Federal al Muncii. Această defalcare. a reflectat consensul dintre Federaţie şi Landuri. Aceasta a fost considerată a fi prima prioritate deoarece contribuia direct la creşterea economică şi la îmbunătăţirea competitivităţii. ceea ce nu a permis realizarea unor analize cost-beneficiu realiste în cazul proiectelor în derulare şi a unor evaluări corecte privind veniturile anticipate a se obţine în cazul proiectelor planificate. dezvoltării tehnologice şi a inovaţiilor. pornind de la priorităţile identificate în cadrul CSC. Prin Cadrul de Sprijin Comunitar (CSC) au fost identificate şapte priorităţi pentru regiunile aflate sub Obiectivul 1. În consecinţă. cărora Germania de Est trebuie să le facă faţă. promovarea cercetării. 1994-1999. în redactarea PND s-a ţinut cont de sarcinile uriaşe. Fără a intra în foarte multe detalii legate de modul în care a fost redactat şi apoi implementat PND. existenţa unei administraţii publice care nu era încă familiarizată cu procedurile implicate de FS.Politici ale UE În general. prin stimularea investiţiilor şi a ofertei de servicii către acest sector. insuficienţa datelor statistice. Măsura urmărea susţinerea economiei germane în competiţia internaţională din domeniul cercetării-dezvoltării şi al noilor tehnologii. 30% pentru FSE şi 20% pentru FEOGA – secţiunea Orientare. susţinerea IMM.

asistenţa tehnică a jucat un rol important în implementarea CSC şi în crearea unor noi structuri politice şi administrative în noile landuri.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. formării şi perfecţionării. gradul de ocupare în sectorul productiv şi în sectorul serviciilor. pentru indicatorii următori au fost stabilite obiective concrete. gradul de ocupare al forţei de muncă (pe total). ponderea populaţiei ocupate în sectorului productiv în sectorul serviciilor. respectiv: PIB/locuitor. valoarea adăugată/locuitor în sectorul productiv şi în sectorul serviciilor. Astfel. . CSC a oferit şi o serie de indicatori meniţi să evalueze gradul de implementare al acestor priorităţi. asistenţă tehnică. care să fie atinse la finele perioadei de programare. a dezvoltării rurale şi pescuitului. Politici comune ale UE o o o o măsuri menite să protejeze şi să amelioreze calitatea mediului. măsuri de promovare a agriculturii. măsuri de combatere a şomajului. În acelaşi timp. În perioada anterioară de programare. precum politica agricolă comună sau politica comună în domeniul mediului. promovare a utilizării forţei de muncă. Măsura a fost considerată complementară altor politici ale UE.

În anii imediat de după război. de faptul că şi în prezent. categorie socială semnificativă la sfârşitul anilor ’50. interne dar şi externe. de modernizare a agriculturii vest-europene. în special în faţa celor americani. nu mai puţin semnificativ.Capitolul VIII Politica agricolă comună „PAC nu este atât o politică agricolă comună. a avut în principal raţiuni de natură politică. circa 40% din bugetul comunitar este orientat către acest domeniu. Understanding the European Union) 8. pe fondul ameninţărilor interne venite dinspre societatea industrială dar şi a ameninţărilor externe generate de competiţia comercială americană”. a fost astfel asigurat suportul fermierilor. Importanţa acestei politici poate fi probată şi de elemente cantitative precum faptul că 80% dintre textele publicate în Jurnalul Oficial al CE aparţin domeniului agricol şi. condusă politic. politică de importanţă majoră pentru UE (adesea fiind considerată în fapt singura veritabilă politică comună). cât un sistem agricol comun de susţinere a preţurilor”. Prin integrarea sectorului agricol. PAC oferea protecţia necesară în faţa exportatorilor agricoli de peste ocean. (John McCormick.1 Construcţia politicii agricole comune (PAC) Politica agricolă comună. Pe de altă parte. După cum arăta Helen Wallace (2004) „PAC poate fi percepută ca o strategie defensivă. . problema implicării grupurilor dezavantajate şi izolate politic a fost transformată în prioritate.

2000): 1. Obiectivele trei şi cinci (stabilitatea pieţelor şi garantarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori) exprimă substanţa aşa-numitei „organizări comune a pieţelor”. 2. Aceste intervenţii. Politici comune ale UE 8. în special a mâinii de lucru.1 Orientările trasate prin Tratatul CEE La momentul negocierii Tratatului de la Roma (TCE). Ca atare. 33 TCE. cu scopul de a atinge rezultate care nu ar fi putut fi realizate în alte condiţii. un sistem protecţionist menit să aducă avantaje producătorilor agricoli comunitari în faţa produselor importate. 2004. o susţinere financiară comună. 4. 192). Cele mai multe ferme agricole erau mici şi deci vulnerabile. de către toate statele membre a costurilor implicate. PAC se baza pe următoarele principii: cel al promovării pieţei unice în domeniul agricol. garantarea securităţii aprovizionării. principalul scop fiind de a influenţa distribuţia veniturilor agricole. în esenţă politice. prin asigurarea unei dezvoltări raţionale a producţiei. ci rezultatul unor decizii politice (H.1. Ca atare. erau evident ghidate de alte valori decât cele specifice pieţei libere. stabilizarea pieţelor. precum şi o exploatare optimă a factorilor de producţie. Wallace. . p. 3. prin influenţarea preţurilor. Suta. în cadrul PAC. asigurarea unui nivel de viaţă echitabil pentru populaţie. preţurile care guvernează deciziile fermierilor nu mai sunt rezultatul cererii şi al ofertei.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. agricultura ocupa un loc important pe agenda statelor membre. ca şi în economiile centralizate de altfel. conform Tratatului de la Roma. creşterea productivităţii în agricultură. majoritatea guvernelor naţionale oferind susţinere agriculturii. Ceea ce apare cu evidenţă numai din lectura acestor obiective este faptul că politica agricolă comună a utilizat diferite instrumente de intervenţie pentru a echilibra sau modifica raporturile de piaţă. PAC viza următoarele obiective (N. 5. deoarece reprezenta 12% din PSB al celor şase state fondatoare şi ocupa circa 20% din forţa de muncă. Obiectivele PAC Conform Art. asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori.

zahăr etc. această a treia formă se va impune. acte normative. instrumente financiare aplicabile întregului sector agricol. coordonare obligatorie privind organizarea diferitelor pieţe naţionale. măsuri privind protecţia consumatorilor etc. ca urmare a condiţiilor existente diferite: Franţa şi Italia aveau suprafeţe agricole importante şi o pondere ridicată a populaţiei în agricultură.Politici ale UE Modalităţi de realizare a PAC Mijloacele de realizare a politicii agricole comune (PAC) sunt prevăzute în articolele următoare ale Tratatului CE: a) organizarea comună a pieţei (art. respectiv: • • • • măsuri prin care se finanţează sectorul agricol. 34). Pentru atingerea obiectivelor prevăzute în cadrul art. În final. ajutoare pentru export etc. având în vedere următoarele elemente: reguli comune în domeniul concurenţei. mecanisme comerciale şi acorduri comerciale (în special legate de relaţiile din cadrul OMC). sub termenul generic de Organizarea Comună a Pieţelor (OCP). 8. indiferent de natura produselor agricole.1. respectiv acţiuni. deşi aceste acţiuni nu au fost niciodată încununate de succes. Instrumentele utilizate erau relativ aceleaşi: organisme de intervenţie. dar practicau încă o agricultura predominant tradiţională. intensitatea a fost diferită. controlul importurilor. Cu toate acestea.39. piaţa agricolă urma a fi organizată. în care nivelul industrializării sectorului agricol era mult mai ridicat. spre deosebire de Germania şi ţările Benelux.2 Marile etape ale PAC Toate statele membre au intervenit în domeniul agricol pentru a asigura fermierilor venituri comparabile cu cele ale altor categorii de lucrători. organizarea pieţelor europene. b) măsuri orizontale. proceduri privind administrarea şi controlul terenurilor. . pentru cereale.

o rezoluţie privind produsele lactate.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. a ajuns la un consens privind necesitatea protejării pieţei interne în faţa concurenţei din exterior. manifestată faţă de concurenţa externă. Franţa condiţiona acordul său privind trecerea la a doua etapă a perioadei tranzitorii (31 decembrie 1961). care urmau a fi fixate. a existenţei unei corelaţii între politica preţurilor şi structura producţiei. o reglementare privind regulile de concurenţă în agricultură şi o reglementare privind crearea Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA). Perioada de formare (Stressa) Comisia a avut obligaţia de a organiza. în iulie 1958. de finalizarea deciziilor în domeniul agricol. de la care urmau a fi stabilite preţurile de intervenţie. odată cu intrarea în vigoare a tratatului. o decizie privind piaţa produselor agricole prelucrate industrial. urmând ca formulările respective revăzute să fie prezentate în vara anului 1960. înainte de a prezenta propuneri privind elaborarea şi realizarea unei PAC. 2. Neme. fiind astfel trasate şi trei dintre caracteristicile importante ale PAC: Unicitatea pieţei. Această conferinţă. Realizarea organizaţiilor comune de piaţă La începutul anului 1962 Consiliul de Miniştrii va adopta şase reglementări pe produse (vizând în special cerealele şi produsele derivate (porci şi păsări). care a avut loc la Stressa. Crizele şi discuţiile maraton vor continua însă să se succeadă. Mecanismul preţurilor devenea astfel piesa de bază în susţinerea veniturilor agricole. p. s-au pus bazele PAC. carnea de vită şi zahărul. 161-165): 1. Preferinţa comunitară. Cu toate acestea. . 1995. Perioada maratoanelor şi crizelor Comisia a avansat primele propuneri în noiembrie 1959. Politici comune ale UE În construcţia PAC pot fi identificate mai multe perioade (J. pornind de la existenţa unui sistem de preţuri unice. Un prim maraton agricol (200 ore repartizate în 23 de zile) a dus la elaborarea fundamentelor PAC. care necesita unanimitate. Odată cu fixarea unui preţ indicativ pentru cereale. la finele anului 1961 nu se luase încă nici o decizie. prelevările la import şi restituirile la export. o conferinţă a statelor membre pe probleme agricole. precum şi asupra necesităţii asigurării unor venituri rezonabile pentru agricultori şi a protejării exploataţiilor agricole.

va permite adoptarea de reglementări preliminare în ceea ce priveşte carnea de vită. oleaginoase şi ulei de măsline şi va definitiva organizarea pieţelor pentru zahăr şi materii grase. Comisia a propus. care. va apăsa greu asupra continuării construcţiei comunitare (în domeniul agricol va trebui aşteptat anul 1982. . deoarece Germania întârzia cu fixarea preţurilor comune pentru cereale (deoarece aceasta însemna o reducere pentru agricultorii naţionali). Rămân însă neacoperite unele produse precum alcoolul etilic (neinclus în OCP nici la începutul anilor ’90). decizia privind preţurile campaniei 1982/83). Criza nu va fi depăşită decât prin aşa numitul „compromis de la Luxemburg”. orez.Politici ale UE Solidaritatea financiară. În acea perioadă. În faţa reticenţelor manifestate de unele ţări. carne vită. realizarea unui vast plan incluzând: Realizarea anticipată a uniunii vamale pentru produse industriale începând cu 1 iulie 1967. la finele anului 1963. vin. Un nou set de discuţii maraton. din ianuarie 1966. ceea ce. Consiliul va fixa preţurile agricole comune pentru produse lactate. din punct de vedere financiar implica preluarea tuturor cheltuielilor de susţinere a PAC de către FEOGA.” Germania va ceda şi astfel Consiliul va decide asupra unificării preţurilor la cereale şi produse derivate (porc şi pasăre) începând cu 1 iulie 1967 precum şi asupra unei întăriri a OCP în cazul fructelor şi legumelor. Deoarece semnarea unui acord privind finanţarea agricolă la dată prevăzută (30 iunie) părea imposibilă. flori etc. Finanţarea PAC şi criza din 30 iunie 1965 Conform celor decise în cadrul primului maraton agricol. prin suportarea cheltuielilor implicate de PAC prin intermediul FEOGA. pentru prima dată cu majoritate calificată. Franţa a anunţat că încetează să mai participe la lucrările Consiliului. la începutul anului 1965. Un al treilea maraton va avea loc la sfârşitul anului 1964. Realizarea pieţei comune agricole de la aceeaşi dată. Consiliul de Miniştrii urma să precizeze modul de finanţare al PAC cel mai târziu la 30 iunie 1965. În iulie 1966. produsele lactate şi orezul precum şi fixarea liniilor directoare în viitoarea politică comună privind produsele grase (prin instituirea unei taxe pe ulei şi margarină). limitând utilizarea regulii majorităţii. pentru ca atunci. peşte. Noi OCP vor fi realizate ulterior pentru carne de oaie. tutun. dar şi pentru a accelera construcţia comunitară. zahăr. la 21 octombrie 1964 Franţa a anunţat că „va înceta să mai participe la CEE dacă Piaţa comună nu va fi organizată aşa cum s-a prevăzut. Alocarea taxelor vamale şi a prelevărilor agricole bugetului CEE. Consiliul să adopte.

olandezul Sicco Mansholt. 4. 3. Cantitatea de grâu afectată de intervenţii ajunsese la 1. Pe de altă parte. măsuri de eliminare a excedentelor (în special pentru unt . dând publicităţii un memorandum celebru prin care prezenta problemele ridicate de PAC în cadrul Europei celor 6 (momentul este plasat înaintea primei lărgiri)52 . în 1965. o reformă a structurilor agricole. a deciziilor comune privind finanţarea agriculturii. iar la începutul anilor ’70 se va lua decizia definitivă privind finanţarea cheltuielilor comunitare. a tras un semnal de alarmă.) iar pe termen lung. la 11 mai 1966. Politici comune ale UE Ulterior. Creşterea provocărilor În ciuda mecanismelor de organizare a pieţelor realizate. pe termen scurt.1 mil. Stocul de unt. inclusiv agricole. rezultat al unei dezvoltări mult mai rapide a producţiei decât a consumului. în acel moment se menţineau încă deficite în privinţa cerealelor.preţuri de vânzare reduse etc. ⎦ ⎦ Memorandul Mansholt propunea. în mod tradiţional ostilă includerii agriculturii în spaţiul european al liberului schimb. secţiunea Garanţie. ⎦ Probleme comerciale. a trebuit să accepte PAC ca preţ al intrării sale în CEE (începând cu 1 ianuarie 1973). legate de apariţia excedentelor. pe termen mediu. Acceptul a fost doar temporar. în sprijinul acestei afirmaţii stând cel puţin trei argumente: a) Atitudinea Marii Britanii şi presiunile SUA Marea Britanie. 52 Comisia Europeană.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Probleme financiare.7%). PAC părea a ridica în continuare noi probleme. a preţurilor comune practicate. Planul Mansholt La finele anilor ’60. tone în 1967-’68. Consiliul se va pune de acord în problema finanţării FEOGA. iar rata auto-satisfacerii trecuse de la 93% în 1958 la 103. cărnii de vită sau uleiurilor vegetale (unde rata auto-satisfacerii. nu se asigurau venituri rezonabile pentru agricultori. legate de creşterea cheltuielilor FEOGA. urma să atingă nivelul estimat de 325 mii tone în 1969.9% începând cu 1965). Probleme sociale. Memorandum pentru reforma politicii agricole comune. 1968 . era de 37. care se ridica la 67. o mai bună ierarhizare a preţurilor.9 mii tone în 1965. comisarul responsabil cu politica agricolă. legate de faptul că în ciuda nivelului ridicat al preţurilor agricole comunitare.

pentru prima dată. 11 . presiunile britanice vor avea în vedere nivelul preţurilor şi limitarea costurilor financiare ale PAC. cel puţin. problema produselor lactate. considerată a fi mult prea protecţionistă şi de natură să falsifice schimburile comerciale internaţionale datorită subvenţionării agresive a exporturilor. „Comunitatea celor 9” a înregistrat un excedent al aprovizionării cu produse alimentare. şi 1983. între 1973. un aranjament privind importul de unt din Noua Zeelandă. n. În continuare. anul în care principiul pragului garantat a fost acceptat pentru numeroase produse. modificarea acesteia într-un mod favorabil Marii Britanii. 2. ceea ce demonstra faptul că 53 Informations de l’Eurostat. Soluţia era însă provizorie.Politici ale UE intenţia reală fiind de a obţine punerea în discuţie a PAC sau. În exteriorul spaţiului comunitar. guvernul laburist va solicita renegocierea PAC şi va obţine chiar concesii importante (subvenţii pentru consumatorii de unt.1 (%) CEE celor 10 1973/74 1982/83 Cereale total (fără orez) Grâu Produse lactate Lapte pudră integral Unt Carne. gradul mediu de auto-satisfacere atingând nivelul de 103%. Rapport. conform unui studiu publicat de OCDE 53 . Astfel. a părut să rezolve. p. p. în 1973/4 şi 1982/3 Tabelul 8. 1981. În tabelul următor este urmărită evoluţia ratei de auto-satisfacere. cel puţin pe moment. anul primei lărgiri. 249-250 Pe ansamblu.). Gradul de auto aprovizionare al CEE în cazul câtorva produse. total 91 104 90 231 98 96 109 124 141 317 147 102 Din care Marea Britanie 1973/74 1982/83 68 60 30 74 19 70 106 102 55 389 77 78 Sursa: Situation de l’agriculture dans la Communauté. mare importator de produse agricole. problema excedentelor fiind reluată ulterior la finele anilor ’70. 1985. Dacă luăm în calcul şi importurile de furaje din ţările terţe. SUA exercitau o presiune crescândă în vederea modificării PAC. gradul net de auto-aprovizionare scade la 89%. b) Acumularea excedentelor şi creşterea costurilor PAC Intrarea Marii Britanii în CEE. un protocolul privind zahărul în cadrul Convenţiei de la Lome etc. în 1979. începând cu anul 1974.

000 tone carne vită).Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism.3 milioane tone unt. Stabilizatorii respectau următorul principiu: dacă producţia depăşea un nivel determinat (cantitatea maxim garantată – CMG). 121% pentru unt şi 102% pentru carne. legumelor. în cazul cerealelor. În anii următori. Reforma PAC A fost realizată printr-o serie de măsuri punctuale: Primele schimbări în PAC. deşi ar fi trebuit să mai atenueze uşor anumite excedente. 132. a ridicat noi probleme în domeniul fructelor. în 1984 s-a introdus sistemul cotelor la producţia de lapte. Aceste limite. preţul se reducea cu 3% pe parcursului anului viitor care urma recoltei respective. Intrarea Spaniei şi a Portugaliei. gradul de auto-satisfacere. 1. În scurt timp. La începutul anilor 90. Modificări substanţiale s-au produs în 1988. În cazul depăşirii acestui plafon. Politici comune ale UE „o parte considerabilă a bazei de produse animale nu există în interiorul comunităţii şi trebuie importată sub formă de furaje”. pentru Comunitatea celor 12. Reducerea se aplica ansamblului producţiei nu doar părţii care depăşea CMG.6%). prin introducerea unei taxe de co-responsabilitate la producţia de lapte în scopul transferării asupra producătorilor a unei părţi din cheltuielile de stocare şi a subvenţiilor la export. Comunitatea producea mai mult decât consuma dar înregistra şi o dublă fragilitate: dependenţă energetică (datorită producţiei tot mai mecanizate) şi dependenţă în cazul furajelor. când Consiliul de Miniştrii a decis să plafoneze creşterea cheltuielilor agricole: rata creşterii acestora nu putea depăşi 74% din rata de creştere a PIB-ului comunitar. iar zahărul fusese întotdeauna supus acestui regim). erau menite să controleze cheltuielile comunitare aferente organizării comune a pieţei. Pentru a restrânge oferta la nivelul cererii (consum intern plus export). Reducerile de preţ fiind . dimpotrivă. 133. uleiului de măsline şi pescuitului maritim. stocurile vor continua să crească (în 1986. 1 milion tone lapte pudră. securitatea nu era decât aparentă. s-a decis extinderea aplicării cotelor de producţie la întreaga producţie agricolă (la lapte ele fuseseră introduse în 1984. această taxă s-a dovedit insuficientă pentru a stopa creşterea producţiei de lapte. CMG a fost fixat la 160 milioane tone pe an. 730. Cu alte cuvinte. numite stabilizatori. vinului. numai grâul. sprijinul acordat agricultorilor se reducea automat. 5.7% pentru zahăr. era de 120% pentru cereale (din care. De asemenea. au fost operate în 1979. Astfel. deşi modeste.

impunând continuarea reformei. El avea ca obiectiv continuarea şi aprofundarea reformei din 1992. . Consiliul European de la Berlin a oferit un conţinut concret pentru ceea ce urma a fi.Politici ale UE cumulative. atât în plan intern cât şi extern. prin creşterea competitivităţii. precum a fostelor republici din URSS şi anumite regiuni din Orientul Mijlociu. Pentru a compensa pierderile. Stabilizatorii au avut un succes limitat. acumularea excedentelor. • încurajarea agricultorilor să nu-şi abandoneze terenurile. • reducerea producţiei până la nivelul cererii manifestate pe piaţă. a agravat problema excedentelor. S-a reafirmat faptul că reforma va garanta existenţa unei agriculturi multifuncţionale. Elementul central al pachetului de reforme l-a constituit reducerea preţurilor de intervenţie şi a suprafeţelor arabile cultivate. în special pentru carne vita şi lapte. • concentrarea ajutorului către susţinerea directă a fermierilor. ţăranii primeau ajutoare sub formă de plăţi directe pe hectar sau pe cap de animal. plantele proteice şi carnea de vită. în anii ce vin. Orientările generale ale reformei din 1992 se regăsesc în liniile directoare adoptate de Consiliul European de la Berlin: 1. atunci când producţia depăşea CMG pentru a doua oară. prin înlocuirea măsurilor de susţinere a preţurilor cu ajutoare directe şi promovarea unei politici rurale coerente. asigurarea competitivităţii agriculturii prin reducerea preţurilor astfel încât să fie asigurate atât debuşeele interne cât şi participarea crescândă la piaţa mondială. sub numele de Agenda 2000. s-a înregistrat o creştere a volumului subvenţiilor. se realiza o nouă reducere de preţ de 3%. Obiectivele sale esenţiale erau următoarele: • menţinerea Comunităţii în rândul producătorilor şi exportatorilor de produse agricole. Un nou set de reforme a fost adoptat în 1999 şi implementat începând cu anul 2000. repartizată pe tot teritoriul european. • protejarea mediului şi dezvoltarea potenţialului natural al satelor. inclusiv în regiunile cu probleme. noul model agricol european. Produsele vizate erau: cerealele. durabile. oleaginoasele. Reforma din 1992 a plasat PAC în centrul strategiei de dezvoltare rurală a UE. competitive. Această reducere a preţurilor va fi compensată prin acordarea de ajutoare directe fermierilor. În plus. continuând să se producă. pierderea anumitor pieţe tradiţionale de export. Pe fondul reducerii preţurilor mondiale.

respectiv a acelor reglementări privind dezvoltarea rurală. existând multe diferenţe între acestea. această mişcare de descentralizare va fi însoţită în mod logic de simplificarea reglementărilor. Legislaţia va fi mai clară. respectiv să reducă ajutoarele directe acordate exploataţiilor (în funcţie de criteriul folosirii forţei de muncă pe exploataţie) şi să orienteze aceste sume către măsuri privind protecţia mediului. astfel încât fermierii să aibă libertatea de a produce ceea ce se cere pe piaţă. Acest model de agricultură nu trebuie să fie similar cu cel existent în alte ţări. prin introducerea unui sistem de modulare pe ansamblul UE şi prin extinderea sferei de acţiune a instrumentelor actuale de dezvoltare rurală. Sunt puse bazele unei politici de dezvoltare rurală coerente.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. În ultimii ani. Un câştig . concurente ale UE. ceea ce va duce la dispariţia unui număr important de reglementări. în cadrul unui program de ansamblu. 4. instalarea tinerilor etc. în cei 45 de ani de la trasarea arhitecturii Politicii Agricole Comune cea mai importantă transformare poate fi considerată trecerea de la susţinerea agriculturii prin preţuri (ca prim pilon al PAC) la dezvoltarea rurală (pilonul al doilea). Obiectivul general al acestei reforme este asigurarea unui mai bun echilibru în susţinerea şi întărirea mediului rural prin transferarea unor fonduri din pilonul 1 al PAC. Dezvoltare rurală. Modelul european este astfel conceput încât să păstreze nivelul câştigurilor fermierilor şi stabilitatea acestora prin intermediul organizării comune a pieţei şi al plăţilor compensatorii. Politici comune ale UE 2. Agricultura în pilonul 2. protecţia mediului. în special cele privind marile culturi. Statele membre vor avea posibilitatea să acţioneze modulat. concretizat în adoptarea unui nou cadru legal în septembrie 2003. După cum se poate observa din cele prezentate anterior (vezi şi Anexa 8. dezvoltarea rurală devine al doilea pilon al PAC. mai transparentă. prin intermediul obiectivelor dezvoltării durabile. Politica Agricolă Comună va fi direcţionată spre interesele consumatorilor şi a contribuabililor. Această reformă va schimba complet modul în care Uniunea Europeană sprijină sectorul agricol.1). repartizarea sarcinilor între Comisie şi statele membre va fi redefinită în ceea ce priveşte acordarea de compensaţii sub forma ajutoarelor directe sau a măsurilor de dezvoltare rurală. Uniunea Europeană a realizat tranziţia de la sprijinirea producţiei la susţinerea directă a veniturilor producătorilor. În iunie 2003 Consiliul de Miniştri a ajuns la un acord în domeniul reformării PAC. a cărei misiune este de a asigura o mai bună folosire a cheltuielilor agricole pentru amenajarea spaţiului. iar sarcinile administrative impuse agricultorilor vor fi reduse la minimum. 3.

ajutoare pentru exportatori. într-un cadru foarte reglementat. . active în aceste zone. prin intermediul măsurilor de dezvoltare rurală. vin. carne oi şi capră ş. astfel încât să favorizeze achiziţionarea produselor agricole comunitare. 8. caracterizat prin existenţa unui regim uniform al preţurilor şi a unor garanţii uniforme pentru producătorii comunitari. în scopul promovării unei dezvoltări integrate şi durabile a zonelor rurale. să-şi adapteze afacerile. carne vită. Această protecţie periferică trebuie să asigure preferinţa comunitară. porcine. tutun. metodele de management al terenurilor şi practicile agricole la nevoile reale ale societăţii.a).2 Organizarea comună a pieţei (OCP). floricultură. materii grase.) b) pentru finanţarea operaţiunilor de ameliorare a structurilor agricole. Politica de dezvoltare rurală este din ce în ce mai focalizată pe indivizi şi grupuri. însoţită de preferinţa comunitară. În prezent ea acoperă circa 90% din producţia agricolă comunitară (cereale. a taxelor vamale şi a măsurilor cu efect echivalent în schimburile dintre ţările membre presupune. Organizarea comună a pieţelor a înlocuit treptat. banane. fructe şi legume. cheltuieli de stocare etc. după introducerea PAC (în sectoarele unde era necesar) organizarea naţională a pieţelor. altele decât cele reprezentate de fermieri. 2) responsabilitate financiară comună: a) la nivelul gestionării pieţelor. cu scopul protejării agricultorilor în faţa preţurilor mondiale de regulă mai mici şi a fluctuaţiei cursurilor de schimb. b) realizarea unei protecţii periferice comune. fructe şi legume transformate. orez. zahăr. produse lactate.Politici ale UE important al procesului de reformă este acela că fermierii acceptă. cu alte cuvinte în privinţa cheltuielilor de intervenţie necesare în cazul organizării comune a pieţei (de exemplu. Ea se traduce prin: a) eliminarea restricţiilor cantitative în calea schimburilor agricole. Secţiunea „Garantare” a FEOGA Organizarea comună a pieţei se bazează pe două mari principii: 1) libera circulaţie a produselor pe piaţa unică.

Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

8.2.1 Protecţia agriculturii comunitare. Modalităţi clasice de susţinere a veniturilor agricultorilor în faţa concurenţei străine
Din raţiuni diferite, în cea mai mare parte a ţărilor industrializate, agricultorii sunt în mod tradiţional protejaţi. În principal, se urmăreşte asigurarea unui venit satisfăcător dar şi un minim de securitate a aprovizionării (acesta a fost unul dintre obiectivele fundamentale ale politicii agricole în unele ţări neutre, precum Elveţia, Austria sau Suedia, care au considerat securitatea aprovizionării drept una dintre condiţiile necesare menţinerii neutralităţii politice). Pe de altă parte însă, consumatorii doresc să profite de preţurile reduse de pe piaţa mondială. Experienţa a demonstrat însă că aceştia au nevoie, în acelaşi timp, de protecţie împotriva unei penurii fizice sau a unei creşteri excesive a preţurilor. Cea mai mare parte a ţărilor dezvoltate practică două mari sisteme de protecţie a veniturilor agricole, independent de instrumentele clasice de politică comercială (taxe vamale şi restricţii cantitative): sistemul măsurilor compensatorii (deficiency payments) şi sistemul prelevărilor-restituirilor.

Logica celor două sisteme
Pentru a înţelege mai bine logica celor două sisteme trebuie să pornim de la ipoteza unor preţuri mondiale de 100 u.m. şi să considerăm că, pentru a asigura un venit decent pentru agricultori, preţul ar trebui să crească la 200 u.m. pe chintalul de grâu. Simplificând foarte mult, putem descrie două sisteme diferite, respectiv: a) În sistemul măsurilor compensatorii, care a fost tradiţional în sistemul britanic (vezi teoria lui Ricardo: preţurile scăzute ale pieţei mondiale pentru hrana lucrătorilor duc la creşterea competitivităţii industriei), se vor importa produse la preţul de 100 u.m. - preţul pieţei mondiale. Pentru ca agricultorii naţionali să aibă un venit decent, încasările care provin direct din vânzări vor fi completate cu anumite sume suplimentare. Prin urmare, pe piaţă, preţurile vor fi la nivelul preţurilor mondiale, dar se vor face şi plăţi compensatorii de încă 100 u.m., contribuabilul fiind cel care va plăti pentru susţinerea agriculturii. În mare, acesta era sistemul britanic înainte de intrarea în Comunitate; cu unele modificări, el reprezintă şi astăzi unul dintre fundamentele agriculturii britanice. b) Sistemul prelevărilor-restituirilor, deşi va duce la acelaşi rezultat, va folosi metode diferite. Pentru ca agricultorul să obţină un venit decent, el va trebui să primească de asemenea 200 u.m. pentru

Politici ale UE

chintalul de grâu (preţul mondial rămânând de 100 u.m.). Se va decide atunci ca preţul intern să fie de 200 şi, de fiecare dată când va intra un chintal de grâu cumpărat cu 100 de pe piaţa mondială, i se vor aplica taxe de încă 100 (prelevări), ridicând preţul la 200 (în fapt se va aplica o taxă ceva mai mare, pentru a asigura preferinţa comunitară). Prin urmare, spre deosebire de taxele vamale, acum avem de a face cu taxe variabile la import, deoarece preţurile mondiale variază în mod constant. Diferenţa dintre preţul practicat pe piaţa comunitară şi cel de pe piaţa mondială va reprezenta prelevarea variabila la import. La export, Comunitatea va acorda o subvenţie numită „restituire”, care va compensa diferenţa dintre preţul comunitar de 200 şi cel mondial de 100.

Diferenţe între cele două sisteme
Din punct de vedere financiar, cum preţurile mondiale sunt, de regulă, insuficiente pentru a asigura un venit decent agricultorilor, se consideră că în sistemul măsurilor compensatorii cel care plăteşte va fi contribuabilul iar în sistemul prelevărilor-restituirilor, consumatorul. Primul sistem este considerat greoi din punct de vedere financiar. El devine extrem de necesar atunci când protecţia este „consolidată” în cadrul GATT, situaţie în care este imposibil sau foarte dificil (numai în schimbul unor contraprestaţii) să aplici la frontieră protecţia necesară. Al doilea sistem devine foarte costisitor în condiţiile în care producţia este excedentară şi trebuie asigurate subvenţiile pentru export, în condiţiile în care volumul prelevărilor pentru import scade foarte mult. Din punct de vedere al protecţiei consumatorilor, de regulă, sistemul măsurilor compensatorii este mai favorabil acestora. Dar, în cazul unor tensiuni brutale ale preţurilor pe piaţa mondială, precum a fost cazul la începutul anilor ’70, sistemul prelevărilor-restituirilor se dovedeşte a fi un factor de stabilitate a preţurilor, în beneficiul consumatorilor. În exemplul anterior, dacă preţurile mondiale cresc la 300, este suficient să se aplice o prelevare de 100 pentru a descuraja exporturile şi să se acorde o restituire la import (o adevărată prelevare negativă) pentru a menţine preţurile comunitare la adăpost. Trebuie făcută observaţia că, în ambele sisteme (prezentate schematic mai sus), este vorba de a garanta agricultorilor anumite încasări pe unitatea de producţie (de exemplu, pe chintalul de grâu). Avem de a face, prin urmare, cu o susţinere a veniturilor agricole în funcţie de volumul producţiei, prin susţinerea preţurilor sau prin alocarea unei diferenţe de preţ.

Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

Diferite forme de protecţie a agriculturii comunitare în faţa concurenţei străine
Deşi, ca regulă generală, Comunitatea celor şase, în momentul realizării PAC a adoptat sistemul prelevărilor-restituirilor (în vreme ce în Marea Britanie se practica sistemul măsurilor compensatorii), în realitate nici unul dintre cele două sisteme nu a existat în formă pură. Pe de o parte, Marea Britanie a renunţat treptat la sistemul respectiv, considerat a fi extrem de costisitor din punct de vedere bugetar, iar Comunitatea a adoptat sistemul măsurilor compensatorii în cazul produselor pentru care producţia comunitară era deficitară sau pentru care s-a angajat să nu realizeze o protecţie la frontieră (cazul oleaginoaselor). Uleiul de măsline a reprezentat un caz mai complicat: el era la concurenţă cu celelalte uleiuri comestibile şi intra în Comunitate fără taxe vamale. Pentru a asigura un venit suficient pentru producătorii de ulei de măsline comunitari ar fi trebuit aplicată o taxă de prelevare ridicată. Efectul nedorit ar fi fost că ea ar fi ridicat preţul uleiului şi i-ar fi orientat pe consumatori spre alte uleiuri. Prin urmare, s-a introdus un sistem complex, prin care se aplica atât o prelevare la importul uleiului de măsline, suficientă pentru a asigura un venit rezonabil pentru agricultori, cât şi un ajutor pentru producţie (un fel de măsură compensatorie) şi, respectiv, o subvenţie pentru consum. Mecanismele clasice de protecţie a pieţelor agricole europene, în faţa concurenţei externe, sunt diferite, în funcţie de modul de organizare al pieţei, care ţine cont de caracteristicile produselor agricole, de unde şi diversitatea terminologică aparent haotică: 1. Sistemul prelevărilor variabile la import se foloseşte, de regulă, pentru cereale, zahăr, produse lactate, şi, într-o măsură limitată, pentru uleiul de măsline. El este completat printr-un mecanism de restituiri la export (subvenţii variabile). 2. Sistemul „preţurilor de referinţă” se foloseşte pentru fructe, legume şi vin. În acest caz, se aplică o taxă tuturor produselor oferite sub acest preţ de referinţă, care, la rândul lui este fixat astfel încât să garanteze faptul că importurile, nu vor duce la variaţii ale preţurilor comunitare sub un anumit nivel. În fapt, avem aici mai mult un mecanism de salvgardare, care se adaugă protecţiei normale realizate prin TVC. Un „preţ minim la import”, urmărind acelaşi scop, se aplică pentru anumite produse din peşte. 3. Sistemul „preţurilor de ecluză” se utilizează pentru carnea de porc şi pasăre. În acest caz, se porneşte de la costul de producţie din ţările terţe cele mai rentabile, şi orice produs, care la intrarea în Comunitate are un preţ inferior, este supus unei penalizări suplimentare, peste protecţia normală.

Politici ale UE

4. Taxele vamale se aplică în cazul cărnii de vită (completate fiind cu prelevări), fructe, legume şi vin (independent de preţurile de referinţă), peşte (independent de preţul minim de import), horticultură, tutun (independent de ajutorul acordat direct). 5. Pentru produsele industriei agricole şi alimentare a fost instituit un sistem mixt. De exemplu, unui biscuit importat dintr-o ţară terţă, i se aplică un mecanism de protecţie dublu: a. pe de o parte, un „element mobil” sub forma prelevării pe materia încorporată, astfel încât făina inclusă în biscuit să fie la fel de scumpă precum făina comunitară; la fel în cazul zahărului etc. În biscuitul importat, elementele încorporate vor fi ridicate la nivelul preţurilor comunitare; pe de altă parte, în biscuit există încorporată şi o activitate industrială, de transformare, care este protejată printr-un „element fix”, sub forma unei taxe vamale care să permită menţinerea preferinţei pentru biscuiţii comunitari.

b.

Structura prezentată anterior a suferit transformări importante în cadrul Rundei Uruguay. Trebuie să reamintim faptul că în conformitate cu reglementările GATT, uniunile vamale şi alte forme de integrare economică sunt exceptate de la obligaţia aplicării „clauzei naţiunii celei mai favorizate”. Cu toate acestea, angajamentele GATT, de eliminare a barierelor netarifare în relaţiile comerciale dintre părţile contractante, au constituit o sursă permanentă de conflict între SUA şi UE. În ciuda tuturor diferendelor până la Runda Uruguay negocierile pe marginea acestui capitol au fost ocolite cu iscusinţă. In cele din urmă, Acordul privind agricultura, negociat în cadrul acestei runde, a demonstrat disponiblitatea UE de a reforma PAC, reprezentând şi „un fel de ratificare internaţională a reformei MacSharry” (H. Wallace, 2004, p. 199).

Orientarea producţiei comunitare prin intermediul preţurilor
Protejarea agriculturii comunitare în faţa concurenţei străine poate fi insuficientă, în cazul unor excedente de producţie, situaţie în care, nici închiderea frontierelor nu va asigura un anumit nivel al preţurilor pe piaţă şi al veniturilor pentru fermieri). Este, prin urmare, necesară intervenţia pe piaţa internă, pentru a orienta producţia şi a asigura stabilitatea preţurilor. Preţurile au un dublu rol: 1. să orienteze producţia comunicând în avans preţurile pe care OCP îşi propune să le asigure pentru producători. În funcţie de tipul de organizare a pieţei, avem „preţuri indicative”, „preţuri obiectiv”, „preţuri de orientare” ş.a.

Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

2. să declanşeze mecanismul de intervenţie pentru a împiedica preţurile reale de pe piaţă să cadă sub un anumit nivel. Mecanismul de intervenţie acţionează în momentul în care preţurile practicate în spaţiul comunitar scad şi ating nivelul „preţurilor de intervenţie” sau „de achiziţie” (în funcţie de organismul de intervenţie specific).
TERMINOLOGIE PRIVIND PREŢURILE AGRICOLE COMUNITARE Preţul dorit de UE: Preţ indicativ în cazul cerealelor, zahărului, laptelui, uleiului de măsline, rapiţei, floarea soarelui, orezului Preţ orientativ pentru carne de vită şi vin Preţ obiectiv pentru tutun, soia, in, mazăre, bob. Preţul minim de import: Preţ prag pentru cereale, zahăr, lapte, ulei de măsline, rapiţă, floarea soarelui, orez Preţ de ecluză pentru produse avicole, carne porc (preţ fixat pornind de la preţurile de referinţă ale ţărilor cu cele mai ridicate randamente) Preţ de referinţă pentru vin, fructe, legume (preţ calculat pornind de la preţul intern mediu, majorat cu o sumă forfetară) Preţul garantat: Preţ de intervenţie pentru cereale, zahăr, lapte, ulei de măsline, rapiţă, floarea soarelui, orez, tutun, carne de vită Preţ minim pentru soia Preţ de cumpărare pentru legume şi fructe (între 40 şi 70% din preţul de bază) şi carne de porc

Organizarea producţiei
Prin folosirea sistemului de cote şi al cantităţilor naţionale garantate se poate controla producţia agricolă şi se pot limita excedentele. Prin îngheţarea terenurilor sau modificarea destinaţiei lor, ca şi prin atribuirea de plăţi compensatorii, se previne apariţia supraproducţiei. • • Cotele sunt cantităţi maxim admise ale producţiei agricole, în caz de supraproducţie, fermierul fiind penalizat pecuniar. Cantităţile naţionale garantate, acordate statelor membre, sunt cantităţi maxim admise, în cazul cărora, în cazul depăşirii, producătorii plătesc un impozit de co-responsabilitate iar preţul de intervenţie pentru campania următoare este redus. Îngheţarea terenurilor vizează scoaterea acestora din circuitul agricol, iar diversificarea producţiei, introducerea unor noi culturi. Plăţile compensatorii completează veniturile agricultorilor, fiind atribuite în funcţie de numărul animalelor sau suprafaţa cultivată.

• •

Politici ale UE

Modul de utilizare al preţurilor pe piaţa cerealelor
Piaţa cerealelor poate fi considerată ca un reper, în măsura în care pe această piaţă s-a făcut primul experiment (1962) privind mecanismul de armonizare şi susţinere a preţurilor. După cum am arătat anterior, ansamblul intervenţiilor PAC se bazează pe preţuri comune, definite în funcţie de gradul de protecţie dorit. Consiliul de Miniştrii, cu majoritate calificată, după consultarea Parlamentului European şi pe baza propunerilor Comisiei, sau Comisia, la începutul fiecărei campanii de comercializare 54 , fixează în mod artificial trei categorii de preţuri: preţuri indicative, preţuri prag şi preţuri de intervenţie. Preţul indicativ reprezintă preţul maxim la care instanţele comunitare estimează că se vor derula tranzacţiile. Deşi artificial, el este preţul dorit a fi obţinut de producători, în mod normal, pe piaţa comunitară. Este fixat pornind de la zona cea mai deficitară în cereale, Duisburg, N-E Germaniei. Preţul prag reprezintă preţul minim la care pot fi vândute produsele comunitare importate. Are un nivel superior preţului de intervenţie dar inferior celui indicativ. Este stabilit astfel încât să-i incite pe operatorii economici comunitari să respecte principiul preferinţei comunitare. Se determină astfel încât preţul de vânzare în UE al unui produs importat să fie foarte apropiat de preţul indicativ, ţinând cont de cheltuielile de transport şi asigurare. În cazul în care preţurile importurilor sunt inferioare preţurilor prag, acestea sunt taxate. De exemplu, dacă se importă grâu canadian, la un preţ inferior preţului prag, se va percepe o taxă suplimentară, prelevarea la import (percepută de FEOGA). Această taxă este egală cu diferenţa între preţul prag şi preţul grâului canadian importat. Preţul de intervenţie este preţul garantat fermierilor, la care un organism de intervenţie desemnat de statele membre va cumpăra eventualele excedente şi le va stoca. Prin urmare este un preţ minim, pe care fermierii îl primesc chiar şi în cazul unor preţuri foarte scăzute de pe piaţă. Pentru a nu greva bugetul comunitar, Consiliul de miniştrii încurajează stocarea privată a produselor, acordând o primă producătorilor care-şi stochează singuri surplusurile. Începând cu 1986, supraproducţiile sunt penalizate prin reducerea preţului de intervenţie pentru campania următoare. După reforma din 1992, în anumite sectoare, o creştere a ajutoarelor directe acordate agricultorilor a compensat reducerea preţurilor garantate. Produsele stocate pot fi transformate, folosite în scop umanitar sau vândute ulterior. În cazul în care se vor vinde pe piaţa internă, Comisia are obligaţia să se asigure că nu se vor produce perturbaţii. Atunci când sunt orientate spre piaţa externă, iar preţul mondial este inferior preţului comunitar, FEOGA varsă exportatorilor taxa de restituire. Aceste taxe corespund diferenţei dintre preţul comunitar şi cel mondial. Sistemul de finanţare compensatoriu echivalează cu a taxa importurile din ţările terţe şi a subvenţiona exporturile UE.

54

Campania de comercializare, a cărei dată de începere variază în funcţie de produs, durează un an.

Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

Tipuri de ajutoare şi prime acordate
Acordarea ajutoarelor îmbracă forma plăţilor pe suprafaţă, ajutoare pentru producţie, ajutoare în sprijinul creşterii animalelor şi plăţi compensatorii. De asemenea, se acordă finanţări în favoarea comercializării producţiei, creşterii competitivităţii, constituirea şi funcţionarea grupurilor de producători din sectorul agro-alimentar. Se acordă, de asemenea, ajutoare în cazul abandonării anumitor producţii sau reconversiei pământurilor sau exploataţiilor sau în cazul unor maladii ale animalelor.

Schimburile cu terţele ţări
La import se poate solicita importatorului un certificat de import şi achitarea unei taxe de prelevare la import. Atunci când pe piaţă se constată perturbări, Comunitatea poate face apel la măsuri de salvgardare. • • Certificatele de import sunt eliberate de autorităţile competente ale statelor membre după depunerea unui depozit de garanţie. Sistemul de prelevare a fost instituit pentru o mare parte a producţiei agricole astfel încât preţurile produselor importate să nu fie inferioare celor comunitare.

Urmare a angajamentelor internaţionale sau datorită relaţiilor cu anumite grupuri de ţări, importul anumitor produse poate fi contingentat sau taxat preferenţial, în vreme ce alte importuri pot fi exonerate de plata taxelor vamale. Contingentele tarifare care fixează cantitatea exceptată pot fi atribuite conform metodei primul venit/primul plătit, al examenului simultan, operatori tradiţionali/operatori noi sau alte metode nediscriminatorii. • Măsurile de salvgardare, mergând până la suspendarea importurilor, pot fi luate în cazul în care pe piaţa comunitară apare riscul unor grave perturbaţii determinate de importuri sau, după caz, de exporturi. Consiliul de miniştrii, statuând cu majoritate asupra propunerii comisiei şi după consultarea Parlamentului, fixează regulile generale vizând măsurile de salvgardare. Aceste măsuri sunt propuse de Comisie din proprie iniţiativă sau la cererea statelor membre.

La export UE varsă restituiri identice producătorilor europeni care exportă pe piaţa mondială. Acestea sunt subvenţii menite să aducă preţurile la nivelul pieţei mondiale. Nivelul restituirii poate varia în funcţie de destinaţia produsului sau de alţi factori economici. De asemenea, solicitarea unui certificat de export poate fi obligatorie şi să condiţioneze acordarea restituirilor.

8. Prin sistemul de cote. 1251/99 ale Consiliului). . respectând astfel principiul preferinţei comunitare). depăşirea acestei cote fiind penalizată. creşterea competitivităţii sau pentru încurajarea abandonării unui anumit tip de producţie / pentru conversia terenului sau a unor exploataţii agricole. preţul de intervenţie (fiind preţul garantat la care autoritatea poate cumpăra şi stoca cantităţile produse).Politici ale UE Transformarea UE îşi rezervă dreptul de a interzice recurgerea la regimul de perfecţionare activă (care permite transformarea în interiorul UE a unui produs importat. acordarea de ajutoare financiare. este mai mare decât preţul de intervenţie şi încurajează cumpărarea produselor comunitare. Sistemul cotelor şi garantarea unor cantităţi la nivel naţional permit controlul producţiei agricole şi limitarea surplusului. Garantarea unor cantităţi la nivel naţional presupune că depăşirile vor fi penalizate prin diminuarea preţului de intervenţie pentru anul următor. Ajutoarele financiare pot fi acordate pentru încurajarea producţiei (Regulamentele nr. fără perceperea de taxe vamale în cazul în care produsul va fi exportat). pentru marketingul producţiei. controlul producţiei. Categorii importante de „organizaţii comune de piaţă” Organizarea comună de piaţă permite fixarea preţurilor agricole unice pentru toate pieţele europene. 2002): preţurile. 1259/1999 şi nr. instaurarea de mecanisme de control a producţiei şi organizarea schimburilor comerciale cu alte ţări. ca şi stocarea acestuia. acordarea de ajutoare producătorilor. fermierilor le este permisă producerea unei cantităţi maxime. creşterea şeptelului. La începutul fiecărui an Consiliul fixează trei categorii de preţuri ale produselor agricole: preţul indicativ (considerat ca preţul la care ar putea avea loc tranzacţiile pe piaţa comunitară).2. Mecanismele se prezintă astfel (Centrul de Resurse Juridice.2 Modul de funcţionare al organizaţiilor comune de piaţă. unde este transformat înainte de a fi reimportat fără taxe). Regimul de perfecţionare pasivă (care constă în exportul temporar al unui bun într-un stat terţ. Alte atribuţii vizează relaţiile între statele membre şi Comisia europeană. poate fi şi el interzis. preţul iniţial (preţul minim la care pot fi vândute produsele de import. pentru compensarea pierderilor suportate de agricultori în raport cu preţurile internaţionale.

care acopereau peste 95% din produsele agricole (C. Neme. precum şi sprijinul financiar care este acordat din bugetul comunitar producătorilor pentru compensarea unor diferenţe de preţuri pe piaţă şi evitarea supraproducţiei. de ovine şi caprine. tutun sau miere. au fost prevăzute reguli speciale pentru insulele Canare. primindu-se în schimb compensaţii financiare. lapte şi produse lactate. Acesta este sistemul pentru majoritatea cerealelor. Pentru alcool şi cartofi nu există pieţe organizate. În acest sens este încurajat exportul produselor procesate.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. aceasta din urmă fiind ajutată de un comitet de experţi reprezentând statele membre. Organizaţiile funcţionează pentru majoritatea produselor agricole de origine vegetală sau animală: culturi arabile. în anumite condiţii. atunci când preţurile pieţei cad sub un anumit nivel dat. Fermierilor le pot fi acordate compensaţii directe bazate pe numărul de animale sau suprafaţa cultivată. Categorii importante de Organizări comune ale pieţelor agricole (OCP) La începutul anilor ’80 se puteau astfel distinge trei mari tipuri de OCP. Neme. Pentru a importa produse este necesar obţinerea unei licenţe de import şi plata unei taxe de import. Din cauza amplasării geografice îndepărtate a anumitor regiuni din Uniune. acestea se împart în două categorii: a. Ei pot trimite pe piaţă aceste stocuri atunci când piaţa s-a redresat sau pot căuta alte destinaţii (de exemplu. 174-174): 1. Madeira şi Azore. La rândul lor. Politici comune ale UE Controlul poate fi făcut şi prin necultivarea terenului sau diversificarea producţiei prin producerea unor materii prime necesare biomasei. produselor lactate. Stabilirea şi aplicarea regulilor organizărilor comune ale pieţelor sunt în responsabilitatea Consiliului şi a Comisiei. hamei. comerţul cu statele nemembre ale UE. Asemenea organizări ale pieţelor constau în reguli stabilite la nivel comunitar privind nivelurile de producţie. producţii şi produse din bovine şi taurine. calitatea. modul de comercializare al anumitor categorii de produse agricole. Se adaugă. J. exportul). uleiul de măsline şi seminţele . p. fructe şi legume. insulele din Marea Egee şi pentru departamentele franceze de peste mări. zahărului. ulei de măsline. În acest caz. organizaţii ale pieţelor care asigurau producătorilor o formă de garantare a desfacerii şi preţurilor. vin. organizaţii de piaţă care asigură producătorilor o formă de garantare a desfacerii şi preţurilor printr-un mecanism de intervenţie relativ sistematic. organismele de intervenţie aveau obligaţia să achiziţioneze la nivelul stabilit cantităţile în exces şi să le stocheze.

b. OCP. în acest caz. în principal. intervenţie mai suplă în cazul vinului de masă. Ele puteau însoţi anumite forme de garantare a preţurilor. Circa 55% din producţia agricolă comunitară se realiza prin acest mecanism. organizaţii comune de piaţă bazate pe intervenţie Aceste OCP se bazează pe un preţ plafon care reprezintă un preţ garantat. . Produsele vizate. în care erau incluse patru categorii de OCP (Pierre Baudin. În anii ’90 a fost realizat un clasament uşor diferit. pe protecţia contra concurenţei ţărilor terţe. permiteau menţinerea scăzută a preţurilor. care reprezintă circa 17% din valoarea producţiei agricole comunitare sunt: laptele şi produsele lactate (începând cu 2005). 2. anumite fructe şi legume. 3. vinul de masă. tutun. seminţe oleaginoase. carnea de vită. ceea ce a dus la apariţia stocurilor. protecţia este asigurată printr-o combinaţie între preţurile de referinţă şi taxele vamale. Acest sistem a permis agricultorilor să producă fără a-şi pune problema desfacerii.5% din valoarea producţiei agricole. comportă atât un preţ cât şi măsuri de intervenţie. produse avicole). Venitul producătorilor este. Organisme care susţin piaţa prin mecanisme mai suple (ca de exemplu. cerealele. flori.) În această categorie s-au inclus carnea de porc. ulei măsline. în cazul zahărului şi laptelui. vin altul decât de masă. constituit dintr-un preţ de piaţă sau preţ de achiziţie de către organismele de intervenţie şi dintr-un ajutor complementar atunci când preţul pieţei nu este suficient pentru a asigura un venit normal. organizaţii care acordă ajutoare complementare faţă de preţurile de susţinere (intervenţie şi ajutoare) În acest caz. oaie. Este vorba de grâu dur. protecţia exterioară se asigură prin sistemul prelevărilor-restituirilor. 1993): 1. În funcţie de tipul de intervenţie se disting două grupe: intervenţie automată. organizaţii de piaţă fondate pe acordarea de ajutoare suplimentare. fixat în avans. organizaţii comune de piaţă fondate. Aceste organizaţii. 2. Acestea acopereau puţin peste 20% din producţia agricolă (alte categorii de legume şi fructe. intervenţie facultativă în cazul cărnii de porc. pensii pentru anumite categorii de producători etc.Politici ale UE oleaginoase. care acopereau circa 2. ajutor pentru stocare. unele categorii de legume şi fructe. seminţe oleaginoase. La exterior. uleiul de măsline.

tutun etc. În prezent. pentru protecţie vamală (flori şi plante. care reprezintă circa un sfert din valoarea producţiei agricole comunitare.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Este vorba despre: ajutoare proporţionale cu cantităţile produse. produse de bovine. există patru tipuri de mecanisme pentru acordarea de ajutoare financiare şi anume: pentru producţie şi pentru intervenţie (lapte şi produse lactate. ouă şi produse de carne de pui). Această complexitate a contribuit însă şi la apariţia de fraude importante. organizaţii comune de piaţă care se bazează doar pe protecţia la frontieră În cazul acestora nu există preţuri fixate de către instanţele comunitare. organizaţii comune de piaţă care acordă ajutoare directe producătorilor Reprezintă circa 4% din valoarea producţiei agricole (înainte de includerea seminţelor oleaginoase). formele de protecţie la frontieră sunt variabile. În aceste tipuri de organizaţii. Sunt vizate: produsele avicole (preţuri de ecluză). în funcţie de produs. produsele floricole. caprine şi ovine). la hectar). Sunt vizate: anumite fructe. tutun). Această dublă prezentare simplificată a OCP demonstrează complexitatea acestora. . Produsele vizate: in. Politici comune ale UE 3. legume transformate. condiţia fiind ca acestea să ofere un preţ minim producătorilor. numai pentru intervenţie (legume şi fructe). legată de specificul produselor vizate dar poate fi şi rezultatul forţelor politice care le-au decis apariţia. numai pentru producţie (hamei. cânepă. bumbac.. acordate sub forma unei susţineri acelor firme care transformă anumite produse. ajutoare forfetare: nu mai avem de a face cu preţuri instituţionalizate iar intervenţia publică se limitează la acordarea unui ajutor forfetar către producător (de regulă. ajutoare proporţionale cu randamentul oleaginoase după decembrie 1991). produsele care nu fac obiectul OCP). ajutoare facultative (hamei şi seminţe). mediu (seminţe 4.

· Vinul Uniunea Europeană ocupă primul loc pe piaţa mondială a vinurilor. pere şi piersici. cum ar fi: grâu. În cazul limitării acestora se aplică aranjamente financiare de necultivare a terenului sau de abandonare a unui anumit tip de producţie (Regulamentul nr. cât şi ca valoare). Ca mod de lucru. lucru ce face dificil exportul de cereale şi produse fără a acorda subvenţii care să acopere diferenţa dintre preţul de achiziţie pe piaţa europeană şi cel de vânzare pe piaţa mondială (Regulamentele nr. ca prune. cele mai importante organizări comune ale pieţelor includ (Centrul de Resurse Juridice. Ajutoarele financiare primite din partea Uniunii sunt strict controlate (Regulamentul nr. 1251/1999 şi nr. nr. procentual. secară. Subvenţiile pentru export sunt limitate anual (atât ca volum. Acest mod de plată direct către producător a dus . sumele sunt împărţite procentual între statele membre. Ele au cea mai mare pondere în bugetul de cheltuieli al Uniunii. pragurile au rămas neschimbate. s-a ajuns la un echilibru între producţie şi consum. urmare a acordurilor încheiate în cadrul OMC. Pentru alte produse. Asociaţiile au ca sarcină împărţirea sumelor. floarea soarelui. Piaţa internă este reglementată de regulamentele nr. · Legumele şi fructele Sectorul este reglementat de Regulamentul nr. către fiecare producător în parte. Regulamentul modifică şi completează regulamentele nr. ajustând pragurile valorice de acordare a ajutoarelor financiare pentru cheltuielile de operare primite din partea Comunităţii. existând o tendinţă de diminuare a producţiei datorită măsurilor luate de reducere a suprafeţelor viticole. în cazul în care cantităţile sunt în surplus putând fi achiziţionate de stat şi transformate în alte produse (cum ar fi alcool sau combustibil). 2200/96. 2002): · Culturile arabile Culturile arabile includ o mare varietate de recolte anuale de primă importanţă. ca şi pentru citrice. fiind apoi distribuite către asociaţiile de producători. După o perioadă îndelungată de surplus.Politici ale UE În prezent. smochine şi stafide. În sectorul cerealelor. 2048/89/CEE). preţurile interne sunt mai mari decât cele mondiale. care se aplică fiecărui produs sau grupe de produse. orz. 2202/96. 2201/96 şi nr. Praguri valorice au fost fixate pentru produsele procesate de tomate. 2316/1999). 1493/1999 şi nr. 2001/02. 1227/2000. porumb. Organizarea comună a pieţei în cazul acestui produs a început în 1962 prin controlarea echilibrului pieţei (prin regulamente limitând drepturilor de replantare a viţei de vie sau aplicând preţuri de intervenţie pentru vinurile de masă). 1253/1999). mazăre etc.

de alocare a cotelor (prin care cotele pot fi transferate de la un producător la un altul) şi simplificarea procedurilor administrative. Organizarea pieţei a făcut posibilă stabilizarea acesteia şi asigurarea unui standard de viaţă satisfăcător pentru persoanele ce se ocupă cu cultivarea tutunului (Regulamentul nr. nr. 1098/98 şi nr. 1696/71). efectuarea unor controale mai stricte. 2075/92). 2342/99 şi nr. Dintre măsurile luate în cadrul reformei se pot menţiona: îmbunătăţirea protecţiei mediului şi încurajarea cercetării pentru a produce varietăţi de tutun mai puţin dăunătoare. pentru a creşte concurenţa produselor (atât pe piaţa internă. limitarea densităţii animalelor pentru micii producători. 890/78). primesc un certificat pentru a fi introduse pe piaţă (Regulamentele nr. amărui sau alte varietăţi (Regulamentul nr. În ciuda consecinţelor negative ale celei de-a doua crize a „vacii nebune” (ESB – encefalopatia spongiforma bovina) din toamna anului 2000. Politici comune ale UE la o mai mare transparenţă a sistemului. · Laptele şi produsele lactate Piaţa de lapte şi produse lactate este organizată în vederea reducerii preţului de intervenţie. Ajutoarele financiare sunt acordate pentru asigurarea unui venit rezonabil al producătorilor de hamei (Regulamentele nr. Instrumentele utilizate presupun acordarea unor plăţi directe pe cap de vită. mecanismele de gestionare prevăzute de „Agenda 2000” s-au dovedit suficient . produse aromate. 609/99). cât şi pe cele uscate. 1254/99. ca şi produsele importate. · Carne de vită Organizarea comună a pieţei cărnii de vită este supusă Regulamentelor nr. respectarea procedurilor de stocare a surplusului şi aranjamente privind comerţul cu terţe state. 2079/92). Certificatele se referă la standardele minime de alfa-acid (care dau gustul amărui).Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. 907/2000. · Hameiul Organizarea pieţei de hamei implică atât produsele proaspete. cât şi pentru ajutorarea fermierilor prin acordarea de ajutoare financiare directe (Regulamentele nr. pudră. extrase. o mai mare flexibilitate şi a crescut responsabilitatea producătorului. · Tutunul Scopul reformei pieţei tutunului a fost încurajarea producţiei de calitate care sa fie mai puţin dăunătoare sănătăţii şi să ia în considerare mediul înconjurător. 1784/77 şi nr. un sistem. ajutarea producătorilor să se orienteze către alte activităţi (Regulamentul nr. cât şi în cadrul celei mondiale). granule. mai flexibil. Cu toate că au fost luate o serie de măsuri pentru descurajarea producţiei intensive. se poate spune că organizarea pieţei nu şi-a atins pe deplin scopul. 1255/99 şi nr. 1256/99). Toate produsele cultivate sau preparate în Uniunea Europeană.

raţionalizarea transhumanţei. să se orienteze mai mult spre piaţa reală. 80/122 privind eradicarea tuberculozei. nr. import (Regulamentul nr. reforma a urmărit să determine producţia de ovine şi caprine. Cele mai importante schimbări au constat în introducerea unor plăţi fixe acordate direct fermierilor. marcaje (Regulamentul nr. structuri de marketing şi formarea preţurilor. preţuri (Regulamentul nr. O atenţie deosebită este acordată asociaţiilor apicultorilor cu care statele membre cooperează în punerea în aplicare a planurilor naţionale referitoare la producţia de miere. 64/432 privind sănătatea bovinelor. 1445/95 privind licenţele de import). Regulamentul nr. 1176/2000 privind adoptarea unor măsuri excepţionale pentru piaţa de bovine din Marea Britanie). Acţiunile Comunităţii sunt îndreptate spre o mai bună organizare a producţiei şi marketingului prin organizarea asociaţiilor producătorilor floricoli. ca şi a unor plăţi suplimentare pentru zonele defavorizate. intervenţii (Regulamentul nr. 1221/97 a urmărit îmbunătăţirea producţiei de miere. 890/99 privind sistemul de marcare şi etichetare aplicabil produselor de origine bovină) sau măsuri excepţionale. 716/76. · Producţia şi produsele din ovine şi caprine În acest sector. 98/296 referitoare la inspecţia comunitară). export (Regulamentul nr. . 234/68). iar statele membre au responsabilitatea întocmirii studiilor din apicultură referitoare la producţii. 563/82 privind preţul pentru bovine adulte). măsuri de sprijinire a laboratoarelor şi a cercetării pentru creşterea calităţii produselor. luate în perioadele de criză (Regulamentul nr. · Plantele vii şi produse floricole Organizarea pieţei floricole şi de plante vii a făcut posibilă stabilizarea pieţei şi facilitarea vânzării produselor la standarde de calitate (Regulamentul nr. · Mierea Regulamentul nr. Produsele floricole destinate vânzării trebuie să poarte eticheta producătorului. 1805/77 privind depozitarea produselor din carne de vită). acordate pe cap de animal (Regulamentul nr. 83/471 şi nr. Aceasta din urmă este sprijinită prin acordarea de asistenţă tehnică. 2973/79 privind acordarea unei asistenţe pentru produsele exportate în terţe ţări). 2300/97 stabileşte conţinutul programelor naţionale şi modul de acordare a ajutoarelor financiare de către Uniune. În acest context. nr. spre cerinţele şi tendinţele acesteia.Politici ale UE de robuste şi flexibile pentru a permite refacerea şi stabilizarea pieţei. modificat şi completat de Regulamentul nr. 2467/98/CEE). trebuie precizat că între măsurile luate pentru organizarea pieţei s-au numărat şi cele privind sănătatea animalelor (directivele nr.

3 Finanţarea Politicii Agricole Comune 8. şi 10/10 începând cu 1 iulie 1967. iar în mod real de 2. ceea ce a dus la creşterea stocurilor şi la sumelor alocate pentru finanţarea exporturilor. iar crearea a fost prevăzută prin Articolul 40 al TCEE care preciza obligaţia instituirii „unuia sau mai multor fonduri de orientare şi garantare agricolă”. la mijlocul anului 1967. 25/1962 (JOCE. creşterea numărului de produse acoperite de OCP. produse lactate şi carne de vacă. iar unul pentru susţinerea preţurilor şi veniturilor. . 4. FEOGA-G. 20 aprilie 1962). S-a prevăzut de la bun început că secţiunea Garantare va rambursa ţărilor membre o parte importantă a cheltuielilor cu intervenţiile pe piaţă şi subvenţionarea exportului. 2/6 pentru 1963/4 etc. 5. în valoare nominală a crescut de şapte ori. Astfel. Finanţarea a demarat cu organizarea pieţei pentru un produs sau pentru un sector. la orez. în special. 2. El reprezintă instrumentul financiar al PAC. urmare a mai multor factori: 1.5 ori). cheltuielile privind organizarea comună a pieţelor agricole. creşterea mai rapidă a producţiei decât a consumului. acţiuni de dezvoltare rurală care însoţesc acţiunile de susţinere a pieţelor şi măsuri rurale în afara Obiectivului nr. 3. creşterea preţurilor (de pildă. Politici comune ale UE 8. Ritmul prevăzut era următorul: 1/6 pentru campania 1962/63 (5/6 rămânând în sarcina ţărilor membre). 1 al FS.1 Finanţarea susţinerii pieţelor. creşterea cheltuielilor suportate de Comunitate. În acea perioadă s-a discutat mult dacă n-ar trebui create două fonduri: unul pentru orientare. În final s-a ales soluţia unui singur fond. Secţiunea Garantare a FEOGA Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) a fost creat în 1962. în 1964 etc. cea mai mare parte a producţiei agricole era finanţată de Comunitate. extinderile succesive. porc şi avicultură în 1962. girat de către Comisie.. cheltuielile comunitare de susţinere a pieţelor au cunoscut o creştere rapidă. responsabilitatea financiară se rezuma la cereale. prin Regulamentul nr.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Secţiunea Garantare reprezintă esenţialul activităţii financiare a FEOGA şi principala poziţie în bugetul general al UE.3. între 1975-1991. Deşi egale cu zero iniţial. astfel încât. respectiv pentru ameliorarea structurilor agricole. Ea finanţează.

cereale.95 milioane) în 1996.43 miliarde euro în 2000. Ca termen de comparaţie să reţinem că totalul cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare finanţate de la bugetul comunitar în 1988 era mult inferior susţinerilor acordate cultivatorilor de tutun 55 .53 milioane) în anul 2000.5% (30. cheltuieli de stocaj (produse lactate. carne vită. Această rubrică reprezenta 34% în 1981 şi aproape jumătate în 1992 (15. 20 miliarde ECU în 1985.5 miliarde în 1972. Pentru a limita ritmul de creştere al cheltuielilor agricole. vin) Aceste cheltuieli reprezintă între 15 şi 20% din cheltuielile secţiunii Garantare. 32 miliarde în 1992 şi 40. 3.3% (9.5 miliarde ECU) în 1992 şi 14% în 2000 (5. carnea de vită şi zahărul. 35% în 1983 şi 29. restituiri la export Ele reprezentau 45% din cheltuielile secţiunii Garantare în 1981. 75. ajutoare care compensează preţurile „Plăţile compensatorii” sunt acordate anumitor sectoare precum oleaginoasele. tutunul. echivalente atunci cu dolarul) în 1962/3. industrie şi energie era acelaşi cu cel al susţinerii pieţei în cazul cărnii de oaie şi capră (1461 milioane faţă de 1454). cerealele.Politici ale UE Ca urmare. 2. carnea de oaie. la 238. sau că: totalul cheltuielilor prevăzute în 1989 pentru cercetare. p. 2. în 1988 a fost instituit un cadru de referinţă care limitează astfel ritmul cheltuielilor Secţiunii Garantare la 74% din rata de creştere anuală a PNB-ului comunitar.5 miliarde ECU). produsele lactate. 226 . sunt ajutoare pentru consum sau producţie (ajutoare pentru consumul uleiului de măsline sau transformarea legumelor şi fructelor). Cheltuielile de intervenţie (susţinerea preţurilor şi stocare) ocupă cea mai mare parte a cheltuielilor realizate prin FEOGA – G: 84. Repartizarea cheltuielilor din Secţiunea „Garantare” Se pot distinge trei categorii de cheltuieli: 1.64 milioane). 1 miliard în 1968/9. 55 Raportul Curţii de Conturi privind exerciţiul 1988. creşterea valorii FEOGA a fost impresionantă: de la 28. Nivelul lor variază în funcţie de cantitatea exportată şi de preţurile mondiale.6 milioane în 1965/6. Restituirile vizează.9% (31. în special.7 milioane UC (unităţi de cont.

7% în 1996. respectiv 12.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. În 1975.5%). printre alte cheltuieli eligibile.7%). 25.4% în 2000). cereale şi orez (17. mai ales. prin care s-a creat FEOAGA în 1962. În fapt. asigurând dezvoltarea raţională a producţiei agricole.5%) şi Germania (14.6 milioane. 30. respectiv 21.3. Reglementarea nr. În perioada 1996-2000. urmată de Italia (16. prin „dezvoltarea progresului tehnic.4%. Facem observaţia că în 1978 produsele lactate au absorbit jumătate din cheltuieli iar în 1988.3% în 2000). 8. iar produsele lactate.3%). produsele lactate (31. de finanţarea proiectelor individuale de ameliorare a structurilor de producţie (de exemplu.8%) şi produse lactate (12.8%). creşterea productivităţii muncii în agricultură. în perioada de început. prevedea. Secţiunea Orientare a FEOGA Articolul 39/1 al TCEE prevede. patru sectoare au reprezentat peste 90% din cheltuielile secţiunii Garantare: cerealele (38%). În 1992. irigaţii sau amenajări funciare) şi de comercializare. În anul 2000. „acţiunile întreprinse în virtutea regulilor comunitare.3 milioane. ca şi o folosire optimă a factorilor de producţie. pentru realizarea acestor obiective. pe primul loc au fost cerealele (27. urmată de Germania (5. Politici comune ale UE În ceea ce priveşte repartizarea cheltuielilor FEOGA pe produse. Pe ţări.4%).7 milioane euro. Franţa rămâne principala beneficiară a PAC (9.2 milioane. urmate de sectorul cărnii şi aviculturii (20. 22. . prima poziţie (24. carnea de vită ocupa poziţia a doua (peste 20%). materiile grase (cu excepţia untului care este inclus în categoria produselor lactate) şi zahărul. urmare a dezvoltării Pieţei comune”. 10. cele patru poziţii nu mai reprezentau decât puţin peste jumătate. în funcţie de recoltă.8% în 1996 şi 6. În evoluţia acestei politici pot fi descrise patru etape: 1. se constată puternice fluctuaţii anuale. Spania (5. inclusiv modificarea structurilor. Perioada 1968/9 – 1971. pe primul loc trec materiile grase (21. în special a forţei de muncă”. pe primul loc era Franţa (22%).2 Politica structurilor agricole. 11. urmate de carnea de vită (17.8%) şi Italia (4.4% în 1996 şi 112% în 2000) şi produse lactate (8. era vorba. printre alte obiective ale PAC.8%).9%).6%).1%). nivelul preţurilor mondiale şi impactul măsurilor de control a producţiei. în 1992.

la 25 mai 1971. Ea comportă: a. De altfel. astfel încât. care asigurau 10-12% din producţia agricolă dar care exploatau un sfert din suprafaţa agricolă comunitară. Comunitatea a adoptat măsuri specifice b. Noile reglementări ameliorau acest regim. . c. la sfârşitul perioadei planificate pentru dezvoltare. participarea comunitară la efortul de întinerire a populaţiei agricole. c. a fost instituit un regim selectiv de ajutoare în favoarea acelor fermieri care pot şi doresc să-şi modernizeze exploataţiile. definirea noului regim al ajutoarelor pentru investiţii agricole. Efortul deja angajat în favoarea exploataţiilor performante trebuia să-i vizeze de acum pe acei agricultori care demonstrau dorinţa de a progresa.Politici ale UE 2. Astfel. informarea socio-economică şi calificarea profesională a persoanelor care lucrează în agricultură. 3. continuarea şi accentuarea acordării de ajutoare către exploatările agricole care sufereau de handicapuri de diferite naturi. să se asigure paritatea între veniturile medii obţinute de pe aceste exploataţii şi veniturile medii ale lucrătorilor non agricoli din regiunea respectivă. decizia Consiliului din 24 martie 1972. o nouă politică a structurilor agricole a fost definitivată de Consiliul de Miniştrii în martie 1985. b. o rezoluţie privind noua orientare a PAC care prevedea participarea FEOGA la „finanţarea acţiunilor comune” din domeniul structurilor agricole. Pentru aplicarea acesteia. încurajarea încetării activităţii agricole şi afectarea suprafeţelor astfel eliberate în scopul ameliorării structurilor (creşterea exploatărilor care s-au modernizat în cadrul acţiunii anterioare sau utilizarea terenurilor în scopuri neagricole. în urma dezbaterilor iscate de memorandumul Mansholt (1968). Experienţa a demonstrat că prin această măsură nu s-au adus modificări reale structurilor agricole. de ea beneficiind mai ales exploatările agricole performante. Consiliul de Miniştrii a adoptat. se introduceau ajutoare în sprijinul instalării tinerilor fermieri. a prevăzut trei serii de măsuri: a. Comunitatea dezvoltase deja politici diferenţiate în favoarea agriculturii din zonele de munte şi din alte zone defavorizate. modernizarea exploataţiilor agricole (Directiva 72/159). După 1975. prevăzând acordarea de indemnizaţii compensatorii către circa 1 milion de fermieri.

ponderea FEOGA-O în total finanţare FEOGA este de circa 10%. Iniţial. ameninţate de noua lărgire (Programul integrat mediteranean). consideraţii de ordin social: de cheltuielile PAC beneficiau doar o mică parte a fermierilor (20% din exploataţii primeau 80% din cheltuielile de susţinere). în colaborare cu celelalte Fonduri Structurale. antrenând atât o creştere a stocurilor. la începutul anilor ’90. în special după Agenda 2000. au marcat trecerea la o etapă nouă în cadrul acestei politici. producţia a continuat să crească. circa 50% din Fondul social şi o treime din Fondul regional. 8. cel mai mic fond structural clasic. În ciuda acestora.4 Transformarea Politicii Agricole Comune Din raţiuni atât interne. în cadrul reformei fondurilor structurale (FEOGA – secţiunea Orientare fiind o componentă a acestora) şi a celei de a doua reforme a PAC. Politici comune ale UE în favoarea regiunilor agricole mediteraneene. cât şi externe. Raţiunile interne erau imperative: o serie de măsuri. . reprezentând în 1994. Astfel FEOGA–O păstra obiectivul privind ameliorarea structurilor agricole dar. Rămâne. a patra etapă a fost amorsată în 1988 şi prelungită după 1992. fuseseră întreprinse în anii ’80. Modificările suferite în ultimii ani de PAC. secţiunii Orientare. atenţia şi finanţarea acordată pilonului al II – dezvoltare rurală. cât şi a cheltuielilor bugetare. această secţiune nu a absorbit decât 4-5%. destinată finanţării cheltuielilor pentru ameliorarea structurilor agricole. Dacă pentru perioada 2000-2006. care pot fi regrupate sub titulatura de „prima reformă a PAC”. trebuia. să contribuie la dezvoltarea zonelor rurale. d. i-au fost destinate circa un sfert din fondurile FEOGA. în continuare. Mult timp însă. fiind tot mai semnificative. iar puterea de cumpărare pe exploataţie agricolă rămânea insuficientă. pentru viitorul exerciţiu financiar 2007-2013 este de remarcat tendinţa de creştere treptată a rolului şi susţinerii financiare acordate acestui domeniu.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. a fost lansată o nouă reformă a PAC.

producătorii (cu excepţia celor care aveau mai puţin de 20 hectare) aveau obligaţia să „îngheţe” un procent determinat din terenurile cultivate cu cereale (în primul an. de la 13% la începutul anilor 80. „astfel încât să fie integral compensată reducerea venitului determinată de scăderea preţurilor”.4. Comisia propunea acordarea de plăţi compensatorii sub forma unui ajutor la hectar. Comisia propunea o reducere cu 10% a preţului la lapte şi cu 15% a celui la unt şi carne de vită. era de 180 milioane). reacţii exprimate în cadrul Rundei Uruguay. a devenit treptat excedentară. deficitară în anii 60. Constrângerile externe erau legate de reacţiile venite din partea ţărilor exportatoare de produse agricole din zona temperată. Pentru a evita reducerea veniturilor producătorilor de cereale.1 Noua reformă a PAC (1992) Această reformă. stocurile de cereale au crescut permanent. reuşind totodată să-şi mărească ponderea pe piaţa mondială. reforma PAC a început cu sectorul cerealelor. . pentru a permite astfel reducerea de o manieră substanţială subvenţiile la export. propusă de Comisie şi aprobată de Consiliu. deşeuri animale). Susţinerea preţurilor şi veniturilor Ca şi cu treizeci de ani în urmă. comportă două aspecte: • • susţinerea preţurilor şi a veniturilor şi orientarea structurilor. 8. provocând astfel proteste viguroase din partea altor ţări exportatoare. 15%).Politici ale UE conştientizarea pericolului reprezentat asupra mediului de metodele intensive de producţie în agricultură (îngrăşăminte. în 1991. Pentru a beneficia de aceste plăţi compensatorii. la circa 20%. Aceste reduceri ale suprafeţelor cultivate urmau a fi compensate financiar. pesticide. în vreme ce preţurile mondiale erau cu mult sub acest nivel (exportatorii puteau cere 115 ECU ca restituire). Comunitatea. Comisia a propus măsuri de reducere a preţurilor interne de la 155 la 100 ECU tona. De asemenea. În ciuda acestui fapt. preţurile interne comunitare erau de ordinul a 155 ECU/tona de grâu. pe fondul menţinerii consumului intern la 140 milioane tone pe an (exporturile aveau valori apropiate de 30 milioane tone pe an iar producţia. La începutul anului 1991.

Pentru sectorul creşterii animalelor Consiliul a decis o reducere cu 5% a preţului la unt. Compensarea reducerii preţurilor prin măsuri compensatorii: compensarea reţinută de Consiliu era egală cu diferenţa între preţul de cumpărare mediu al anului 1991 (155 ECU/tonă) şi preţul indicativ. Pentru perioada 1995-96. Acordarea acestor sume era condiţionată de îngheţarea cu 15% a suprafeţelor cultivate cu cereale. aplicarea reformei a determinat o creştere temporară a costurilor bugetare. majorat cu 45 ECU/tonă. rezultatele erau uşor diferite: producţia urma a se stabiliza la 156. Politici comune ale UE La 21 mai 1992. În plan financiar. Într-o simulare realizată de INSEE a consecinţelor reformei la orizontul anilor 1996. consumul la 141. pentru a nu stimula intensificarea producţiei. iar 20 tone vor fi exportate (în loc de 30). fără reduceri predeterminate a cotelor şi cu 15% a preţului la carnea de vită.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Protecţia exterioară se asigura prin intermediul preţului prag fixat în funcţie de nivelul preţului indicativ. iar exportul net va fi de 15 milioane. o o Care urma a fi impactul acestei reforme? În propunerea Comisiei. se arăta că aşteptările erau ca producţia să se stabilizeze la 170 milioane tone (faţă de 180). ci la hectar. 120 ECU/tonă pentru 1994/5 şi 110 pentru 1995/96. compensaţia urma a fi de 155 – 110 deci de 45 ECU. o reducere cu 29% în trei ani. Preţul de intervenţie urma a fi cu 10% mai mic.8 milioane. pornind de la propunerile Comisiei. Sumele compensatorii urmau a fi acordate nu în funcţie de volumul producţiei. Consiliul a decis: Pentru cereale şi oleaginoase: o Reducerea semnificativă a preţului la cereale: preţul indicativ pentru cereale era redus la 130 ECU/tonă pentru campania 1993/4. o parte a sarcinilor fiind transferată dinspre consumatori spre contribuabili. De această obligaţie sunt dispensate exploataţiile mici.6 milioane. . prin urmare. consumul intern să crească de la 140 la 150 milioane tone (pe seama creşterii consumului animal în urma reducerii importurilor). De acelaşi regim de susţinere beneficiau şi oleaginoasele. din 1991.

Conform Consiliului European de la Berlin dezvoltarea rurală devine al doilea pilon al PAC. o sarcină esenţială rămâne obligaţia reconcilierii consumatorilor cu PAC. susţinerea agricolă este repartizată în mod inegal între producători şi regiuni. o securitate alimentară mai redusă. venituri şi tradiţii. a cărei misiune este . politici agricole excesiv intensive. preţurile PAC sunt încă la niveluri mult prea ridicate pentru a putea beneficia de expansiunea pieţei mondiale. în anii ce vin. Sunt puse bazele unei politici de dezvoltare rurală coerente. El are ca obiectiv continuarea şi aprofundarea reformei din 1992. Având în vedere toate aceste aspecte. prin care statele să aibă un grad crescut de libertate. cu atât mai mult cu cât ţările candidate au importante sectoare agricole. competitivitate.2 Agenda 2000 şi reforma Politicii Agricole Comune Un nou set de reforme a fost adoptat în 1999 şi implementat începând cu anul 2000. care antrenează poluare. Prin urmare trebuie conceput un nou model descentralizat. a modului de exploatare. UE trebuie să se pregătească pentru negocierile internaţionale în domeniu şi să-şi definească limitele pe care le poate accepta. inclusiv în regiunile cu probleme. fără a distorsiona concurenţa şi fără riscul naţionalizării PAC dar având criterii comune clare şi mecanisme de control riguroase.4. noul model agricol european.Politici ale UE 8. Printre factorii interni şi externi care au impus această nouă abordare se pot enumera: piaţa agricolă mondială prezintă tendinţa unei creşteri puternice. boli ale animalelor. durabilă. existând riscul reapariţiei excedentelor şi a costurilor bugetare mari dar şi al pierderii unor importante segmente ale pieţei mondiale dar şi comunitare. competitivă. birocratic şi adesea de neînţeles. prin înlocuirea măsurilor de susţinere a preţurilor cu ajutoare directe şi promovarea unei politici rurale coerente. Consiliul european de la Berlin a oferit un conţinut concret pentru ceea ce va fi. ceea ce are drept consecinţă o amenajare defectuoasă a spaţiului rural: activitate în declin în anumite regiuni. Lărgirile succesive au transformat gestionarea PAC într-un proces complicat. S-a reafirmat faptul că reforma va garanta existenţa unei agriculturi multifuncţionale. sub raportul resurselor naturale. forţa agriculturii europene rezidă tocmai în diversitatea sa. lărgirea face şi mai necesare măsurile privind conceperea unui nou tip de mecanism. repartizată pe tot teritoriul european. în altele.

2 (fostele Obiective 5a şi 5b) vor fi finanţate prin FEOGA – secţiunea Garantare. Zonele rurale eligibile sub Obiectivul nr. 8. 1 al fondurilor structurale vor fi menţinute. protejarea mediului şi a patrimoniului rural prin măsuri precum practicarea unei agriculturi ecologice.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Toate măsurile luate în favoarea regiunilor rurale ne eligibile pentru Fondurile Structurale vor fi cofinanţate prin FEOGA .G. Sunt prevăzute măsuri de atragere a tinerilor fermieri precum şi de pensionare anticipată. aceste măsuri vizează: o întărire a sectorului agricol şi forestier prin promovarea unor produse de calitate. instalarea tinerilor etc. concurente ale UE. şi să asigure stabilitatea acestora prin intermediul organizării comune a pieţei şi al plăţilor compensatorii. Statele membre vor avea posibilitatea să acţioneze modulat. s-au prevăzut .3 Politica rurală Măsurile finanţate de FEOGA secţiunea Orientare au fost completate cu ajutoare în favoarea regiunilor defavorizate şi a zonelor rămase în urmă. Acest model de agricultură nu trebuie să fie similar cu cel existent în alte ţări. respectiv să reducă ajutoarele directe acordate exploataţiilor (în funcţie de criteriul folosirii forţei de muncă pe exploataţie) şi să orienteze aceste sume către măsuri privind protecţia mediului. În mod concret.4. În scopul mai bunei integrări a problemelor legate de mediu în organizarea comună a pieţelor. fiind astfel conceput încât să păstreze nivelul câştigurilor fermierilor dar. Zonele rurale eligibile în numele Obiectivului nr. 2 se va face prin intermediul Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER). Politici comune ale UE de a asigura o mai bună folosire a cheltuielilor agricole pentru amenajarea spaţiului. protecţia mediului. Toate aceste măsuri vor fi aplicate orizontal şi vor fi realizate în mod descentralizat. Finanţarea Obiectivului nr. fără a pierde din vedere asigurarea unei calităţi mai bune a vieţii în comunităţile rurale şi noi surse de venit pentru agricultori şi familiile lor. a Fondului Social European (FSE) şi al Instrumentului Financiar pentru Orientarea Pescuitului (IFOP). noua reformă autorizează statele membre să condiţioneze plăţile directe de respectarea legislaţiei privind mediul. existând multe diferenţe între acestea. ameliorarea competitivităţii zonelor rurale. Pentru a intensifica procesul de integrare a problemelor de mediu în PAC.

Declaraţia finală a Conferinţei a lansat 10 puncte prioritare ale programelor de dezvoltare rurală în Uniunea Europeană: 1. cât şi după extindere. respectând principiul concentrării. noiembrie 2003). creşterea capacităţii de a răspunde la cerinţele sporite pentru o calitate mai bună a vieţii. educaţie. diversificare economică . a constituit un nou pas în recunoaşterea rolului şi importanţei valorificării resurselor spaţiului rural european. Conferinţa de la Cork. Este necesar să se menţină o balanţă echilibrată şi corectă între zonele rurale şi cel urbane în materie de cheltuieli publice. întărirea rolului micilor oraşe ca părţi integrante ale zonelor rurale şi factori cheie de dezvoltare. Conservarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului trebuie să fie integrate în toate politicile de dezvoltare rurală. Trebuie să fie aplicată în toate zonele rurale ale Uniunii. În urma dezbaterilor.în special prin servicii rurale şi firme industriale mici şi mijlocii – managementul resurselor naturale. diversificare . Strategiile din ultimii 10 ani au fost marcate de două Conferinţe europene ale dezvoltării rurale (Cork. integrarea tehnicilor şi tehnologiilor avansate.dezvoltarea durabilă trebuie să fie situată în topul priorităţilor agendei UE şi să devină principiul fundamental care să contureze politica rurală în viitorul apropiat. investiţii în infrastructură. includerea funcţiilor de mediu şi promovarea culturii.politica de dezvoltare rurală este necesar să fie definită printr-un concept multidisciplinar şi cu aplicaţie intersectorială. odihnă şi un nivel general mai ridicat al bunăstării. realizare personală. asistenţă tehnică. Abordarea integrată se cuvine a fi acompaniată de un cadru legal şi politic corespunzător: dezvoltare şi restructurare ale agriculturii. noiembrie 1996 şi Salzburg. sănătate şi servicii de comunicaţii. Aceasta înseamnă stabilizarea populaţiei rurale (prevenirea migraţiei din rural). stimularea ocupării şi promovarea egalităţii de şanse. siguranţă. cu o clară dimensiune teritorială. o abordare integrată . turismului şi a activităţilor recreative. pentru sănătate. promovarea dezvoltării unor comunităţi rurale viabile şi reînnoirea satelor. . 2. combaterea sărăciei. în special pentru zonele mai puţin dezvoltate sau zone în care agricultura este limitată prin constrângeri naturale specifice. 3. formare. servicii pentru afaceri. preferinţa rurală . Statele membre au obligaţia să verifice dacă fermierii nu realizează anumite activităţi numai cu scopul de a beneficia de ajutoare în cadrul regimului de susţinere.Politici ale UE de asemenea plăţi compensatorii. infrastructură adecvată.sprijinirea diversificării activităţilor economice şi sociale trebuie să se axeze pe asigurarea unui cadru favorabil pentru autosusţinerea iniţiativelor private precum şi a celor care beneficiază de suportul comunităţii: investiţii. educaţie. cu o diferenţiere privind cofinanţarea pentru acele zone care au nevoie mai mare de aceasta.

parteneriat. 2004 Asemenea noi maniere de abordare. durabilitate . o limitare a regulilor şi procedurilor de bază din legislaţia UE. 8. finanţare . destinate reducerii constrângerilor financiare pentru întreprinderile mici şi mijlocii. regionale. management activ . necesită o simplificare radicală a legislaţiei specifice. naţionale şi europene). 11.este necesar să fie încurajate întărirea capacităţii administrative şi creşterea eficienţei administraţiilor locale. descentralizare mai mare în implementarea politicilor şi un mediu mult mai flexibil. o subsidiaritate mai mare a deciziilor. 9. Prin recurgerea la tehnicile creditului rural.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. 7. Setting the Development Priorities for Romanian Agriculture and Rural Sector.aplicarea programelor de dezvoltare rurală trebuie să se bazeze pe proceduri coerente şi transparente. în special componenta sa agricolă. care să întărească creativitatea şi solidaritatea comunităţilor rurale. Cu toate că în majoritatea zonelor rurale sectorul primar a devenit mai puţin important din punct de vedere al ponderii .politicile trebuie să promoveze o dezvoltare rurală care să susţină calitatea şi atractivitatea patrimoniului rural european (resurse naturale. Aceasta nu va conduce la o renaţionalizare a politicilor agricole comunitare. În mod necesar rezultatul îl constituie o participare largă şi o abordare punctuală. schimburi de experienţă şi informaţii prin sisteme în reţea între regiuni şi între diferite comunităţi rurale din Europa. Institutul European din Romania. programare . precum şi reale dezbateri publice. ţin de asemenea tot de un management activ. Partenerii trebuie să fie consultaţi în contextul conturării şi implementării proiectelor. 10.dată fiind diversitatea zonelor rurale din Uniune. promovarea investiţiilor productive şi diversificarea economiilor rurale se doreşte un sprijin suplimentar pentru a mobiliza mai bine sinergiile dintre fondurile publice şi private. regionale şi a grupurilor la nivel de comunitate. şi implicaţi direct în ceea ce priveşte monitorizarea şi evaluarea acestora. În acest sens se impune să fie încurajată o mai activă implicare a sectorului bancar (public şi privat) şi a altor intermediari financiari. stimularea cercetării şi inovării. integrate într-un singur program de dezvoltare rurală pentru fiecare regiune şi un singur mecanism de dezvoltare durabilă şi rurală. 5. 6. simplificare . Sursa: Studiul de impact nr. asigurarea de asistenţă tehnică. subsidiaritate . formare. este necesar ca politicile de dezvoltare rurală să respecte principiul subsidiarităţii. garantarea bunei utilizări a banului public. şi-au pus o amprentă puternică asupra evoluţiei PAC.utilizarea resurselor locale trebuie să fie încurajată prin promovarea de proiecte de dezvoltare rurală la nivel local.politica de dezvoltare rurală. Ele trebuie să fie cât mai descentralizate posibil şi să se bazeze pe parteneriat şi cooperare între diferite niveluri (locale. evaluare şi cercetare – monitorizarea şi evaluarea beneficiarilor de finanţare trebuie să fie realizată astfel încât să asigure transparenţa procedurilor. o mai bună comunicare. ci va însemna o mai mare coerenţă a ceea ce astăzi este realizat prin prea multe canale. Politici comune ale UE 4. biodiversitate şi identitate culturală) astfel încât utilizarea lor de către generaţiile prezente să nu restrângă opţiunile generaţiilor viitoare.

în acelaşi timp. având un rol cheie în managementul resurselor naturale din zonele rurale.4 Reforma PAC din anul 2003 În iunie 2003. Obiectivul general al acestei reforme este asigurarea unui mai bun echilibru în susţinerea şi întărirea mediului rural prin transferarea unor fonduri din pilonul 1 al PAC . concretizat în adoptarea unui nou cadru legal în septembrie 2003. stimularea şi recompensarea aplicării tehnologiilor “prietenoase faţă de mediu”. astfel încât fermierii vor avea libertatea de a produce ceea ce se cere pe piaţă. politica de dezvoltare rurală trebuie să includă agricultura într-un context socio-economic şi ecologic mai larg. facilitarea negocierilor în cadrul OMC. Obiective. menţinerea disciplinei financiare (încadrarea în baremurile de cheltuieli propuse la Berlin). 5. Această reformă va schimba complet modul în care Uniunea Europeană sprijină sectorul agricol. 4. Principii Obiectivul general al acestei schimbări este orientarea în mai mare măsură spre cerinţele pieţei. să contribuie la menţinerea atractivităţii zonelor rurale pentru tineri şi cei ce se vor naşte în viitor. în menţinerea şi conservarea patrimoniului rural şi cultural. 8.Politici ale UE în economie şi în ocupare. Se afirmă tot mai des că viabilitatea zonelor rurale nu poate să depindă numai de agricultură. Consiliul de Miniştri a ajuns la un acord în domeniul reformării PAC. prin introducerea unui sistem de modulare pe ansamblul UE şi prin extinderea sferei de acţiune a instrumentelor actuale de dezvoltare rurală. asigurarea unor venituri rezonabile pentru aceştia. agricultura şi pădurile sunt principalii utilizatori de teren. Principalele obiective specifice ale noii politici agricole sunt: 1. sprijin mai puţin distorsionant pentru comerţul agricol şi centrarea într-o mai mare măsură pe calitate decât pe cantitate.4. dar şi continuarea susţinerii producătorilor agricoli. 2. protejarea economiei rurale şi a mediului. susţinerea pe de o parte a intereselor consumatorilor şi contribuabililor. .Agricultura în pilonul 2 – Dezvoltare rurală. ci trebuie totodată să consolideze rolul acesteia în protejarea mediului rural. 6. în producerea de hrană sigură şi de calitate. 3. stimularea competitivităţii fermierilor pe piaţa internă şi externă şi. Politica Agricolă Comună va fi direcţionată spre interesele consumatorilor şi a contribuabililor.

Fischler. păstrarea specificităţii zonelor rurale.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE 7. din iunie 2003. the Convention and the Constitutions . bumbac. tutun şi zahăr. schimbarea începând din anul 2005 a destinaţiei unei sume suplimentare de 1. 8. în baza unor condiţii şi limite bine definite. Reforma PAC se referă la revizuirea unor elemente ale organizaţiilor comune de piaţă şi schimbarea acestora potrivit realităţilor de pe piaţă. Participation in the 7th Churchill Conference. faţă de anul 1993. Ca efect al acestor măsuri se aşteaptă simplificarea birocraţiei PAC pentru fermieri. Reforma PAC are ca obiectiv întărirea politicii de dezvoltare rurală. o politică mai transparentă şi uşor de înţeles pentru consumatori 56 F. orientarea producţiilor spre calitate şi spre specificul regional. grâu dur. adică cea mai mare parte a subvenţiilor va fi plătită independent de volumul producţiei. la momentul implementării integrale a noilor principii ale PAC. care vor fi decuplate. Noile „plăţi agricole unice” vor fi condiţionate de respectarea protecţiei mediului. Pentru a se respecta plafonul de buget prevăzut pentru UE-25 până în anul 2013. a siguranţei alimentelor şi a standardelor de sănătate a animalelor. pentru a preîntâmpina abandonarea producţiei agricole. s-a decis revizuirea următoarelor sectoare ale agriculturii (organizaţii comune de piaţă): lapte. Comisarul European pentru Agricultură în Comisia Prodi. Zurich. Uniunea Europeană va reduce cu 70% sprijinul cel mai distorsionant pentru comerţul agricol şi cu 75% subvenţiile la export. Se prevede. de la sprijinul pieţei agricole la dezvoltare rurală. The CAP. Totuşi. Prin aceste schimbări se aşteaptă orientarea spre piaţă a sectorului agricol şi o mai mare predictibilitate pentru viitorul fermierilor în acele sectoare în care dezechilibrul balanţei producţie/consum a generat mari incertitudini în trecut. ce va acoperi sectoarele: ulei de măsline. Propunerile Comisiei Europene în acest sens se referă şi la o a doua parte a reformei. orez.. statele membre ar putea alege să menţină o legătură limitată între subvenţii şi producţie. miniştrii agriculturii din ţările membre au decis introducerea mecanismului de disciplină financiară. Principala schimbare pe care o aduce actuala reformă a PAC se referă la modul de acordare a subvenţiilor agricole. furaje uscate şi nuci. cereale. de a le acorda sprijin pentru noua calitate şi pentru măsuri de protecţie a mediului şi de a îmbunătăţi ajutorul acordat tinerilor agricultori pentru investiţii. the WTO. astfel încât Uniunea Europeană să aibă posibilitatea de a ajuta fermierii pentru a îndeplini standardele noi. în acest sens. Prin reforma PAC. când a intrat în vigoare prima revizuire a Politicii Agricole Comune.2 miliarde euro. 25 September 2003 . Conform aprecierii lui Franz Fischler 56 .

astfel încât să se finanţeze noua politică de dezvoltare rurală. acesta poate să aplice plata agricolă unică din 2007 cel târziu. ca urmare a unor condiţii agricole specifice. independent de nivelul producţiei. în principal. Reforma Politici Agricole Comune se referă. Revizuirea politicilor de piaţă ale PAC: • Diminuarea asimetrică a sprijinului în sectorul lapte: preţul de intervenţie la unt va fi redus cu 25% în 4 ani. ca şi de cerinţa de a menţine toate terenurile agricole în bune condiţii agricole şi de mediu („cerinţa încrucişată” sau „cross-conformitate”). pot fi menţinute unele elemente limitate de cuplare a plăţilor cu producţia pentru a evita abandonul producţiei. ceea ce reprezintă o reducere suplimentară de 10% faţă de Agenda 2000. • Reducerea plăţilor directe (“modulare”) pentru fermele mai mari. sănătatea animalelor şi plantelor şi standardele de bunăstare a animalelor. Principalele elemente ale noii Politici Agricole Comune Diferitele elemente ale reformei PAC vor intra în vigoare în anii 2004 şi 2005. pentru lapte praf degresat se menţine reducerea de 15% în 3 ani. Prin Acordul de la Luxemburg (iunie 2003) s-a stabilit ca noua Politică Agricolă Comună să se bazeze pe următoarele principii: • o mai mare orientare către cerinţele pieţei. • schimbarea unor instrumente de politică de piaţă comună. „Plata agricolă unică” va intra în vigoare în 2005. . • O politică de dezvoltare rurală întărită de fonduri mai mari de la Uniunea Europeană. convenită în Agenda 2000. de noi măsuri de promovare a protecţiei mediului. la următoarele elemente: • O plată agricolă unică pentru fermierii din UE. Dacă un stat membru are nevoie de o perioadă de tranziţie. • amplificarea măsurilor de politică de dezvoltare rurală.Politici ale UE şi contribuabili şi o politică cu obiective pe termen lung mai compatibilă cu sistemul comercial internaţional. • o susţinere simplificată şi mai puţin distorsionantă. • Plata agricolă unică va fi condiţionată de protecţia mediului. siguranţa alimentelor. a calităţii şi bunăstării animalelor. care să ajute fermierii să îndeplinească standardele de producţie ale UE începând din 2005. • Un mecanism de disciplină financiară care să asigure nedepăşirea bugetului agricol stabilit până în anul 2013.

Dintre acestea. iar fondurile respective vor fi vărsate la rezerva naţională. stimularea pensionării anticipate şi a formării profesionale. îmbunătăţirea calităţii produselor. conservarea şi îmbunătăţirea mediului. care nu a fost încă lămurită pe deplin este modul practic de aplicare a „cerinţei încrucişate”. Se apreciază că în anul 2004 statele membre şi Comisia Europeană vor finaliza detaliile privind cerinţa încrucişată. Politici comune ale UE • Reducerea cu 50% a creşterii lunare a preţurilor de intervenţie în sectorul cerealelor. Prin intermediul acestor măsuri este asigurat sprijin pentru transferul fermei de la o generaţie la alta. investiţii în ferme: următoarele obiective pot beneficia de finanţare: reducerea costurilor de producţie. statele membre îşi puteau selecta acele măsuri care corespundeau cel mai bine nevoilor regiunilor lor rurale. Contribuţia UE la finanţarea unor măsuri oscilează în funcţie de tipul de măsură şi de regiunea vizată (Obiectivul 1 – regiunile cele mai puţin dezvoltate). astfel încât standardele stabilite să nu afecteze competitivitatea fermierilor din unele ţări faţă de partenerii comunitari. grâu dur. bunăstarea animalelor. li se vor anula unele sau toate drepturile de plăţi decuplate pentru acel an. În baza reglementărilor Comisiei Europene. • Reforme în sectoarele producătoare de orez. Condiţii de finanţare a agricultorilor Una dintre problemele importante dezbătute cu ocazia reformei Politicii Agricole Comune. nuci. Aceste măsuri au fost grupate pe şapte mari categorii: 1. 2. definiţia Comisiei Europene pentru „cerinţe încrucişate” este foarte generală. În regulamentele publicate până în prezent.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Mecanismele de finanţare a agriculturii şi dezvoltării rurale din UE Politica de finanţare a agriculturii şi dezvoltării rurale propusă de Agenda 2000 a oferit un „meniu″ alcătuit din 22 de măsuri. vor primi plăţi decuplate de producţie numai acei fermieri care îndeplinesc nivelul minim de „bună practică agricolă” ce se referă la bunăstarea animalelor şi la protecţia mediului. prin oferirea de venituri de instalare pentru tineri . dar există posibilitatea ca statele membre să-şi stabilească standarde specifice. resursele umane: susţinerea tinerilor fermieri. îmbunătăţirea condiţiilor de igienă. cartofi pentru amidon şi furaje uscate. Dacă fermierii nu le îndeplinesc. încurajarea diversificării activităţilor agricole.

. dar şi dezvoltării economice de ansamblu a zonelor rurale din întreaga UE. acestea sprijină rolul esenţial pe care îl are fermierul în conservarea mediului natural prin respectarea bunelor practici agricole şi a standardelor legale. îmbunătăţirea şi monitorizarea calităţii. finanţarea iniţiativelor în domeniul formării profesionale este destinată atât agricultorilor.Politici ale UE (sub 40 de ani) şi încurajarea pensionării anticipate. 3. Criteriile de acordare a acestor plăţi sunt adaptate astfel încât să reflecte cât mai bine măsura în care fermierul contribuie la un management corespunzător al patrimoniului natural. subiect al constrângerilor de mediu: fermierii din aceste zone sunt eligibili pentru plăţi compensatorii. investiţii care au drept scop utilizarea lemnului ca materie primă brută (în procese industriale) etc. investiţii destinate eficientizării şi raţionalizării producţiei. căutarea de noi breşe comerciale şi produse cu valoare adăugată mare sunt fundamentale pentru creşterea competitivităţii sectorului. pentru a li se compensa costurile suplimentare şi pierderile de venit legate de aceste constrângeri (este cazul zonelor din reţeaua Natura 2000). zonele rurale mai puţin favorizate. cât şi celor ocupaţi în domeniul exploatării forestiere. Tot în spiritul Agendei 2000. ecologice sau sociale. măsuri de promovare a adaptării şi dezvoltării zonelor rurale: sunt incluse aici un număr de 33 de măsuri destinate atât sectorului agricol. din care amintim: investiţii în păduri. 7. 6. fiind decuplate de producţie şi condiţionate de modul în care fermierul utilizează bunele practici agricole. investiţiile trebuie să aibă drept scop atingerea unuia din următoarele obiective: aplicarea de noi tehnologii. procesării şi marketingului produselor forestiere. pentru creşterea valorii lor economice. dat fiind faptul că adaptarea producţiei la cerinţele pieţei. păduri: ajutoarele pot fi utilizate pentru şapte tipuri de măsuri. măsuri de agro-mediu. Pentru a beneficia de finanţare. . 5. plăţile nu sunt calculate pe hectar sau pe cap de animal. încurajarea dezvoltării de noi pieţe de desfacere a produselor agricole şi sprijinirea protecţiei mediului. procesarea şi marketingul produselor agricole: Ajutoarele sunt destinate pentru investiţiile în domeniul îmbunătăţirii producţiei şi marketingul produselor agricole. Ajutoarele pot fi plătite fermierilor care semnează voluntar acorduri de mediu pe o perioadă de minimum cinci ani. 4. pot beneficia de măsuri de susţinere directă fermierii din zonele supuse restricţiilor privind utilizarea agricolă a terenurilor.

calităţii marketingului produselor agricole. pădurile şi conservarea peisajului. renovării şi dezvoltării satelor şi protecţia şi conservarea patrimoniului rural. ca un al doilea pilon al PAC. Pentru celelalte tipuri de măsuri de dezvoltare rurală sursa de finanţare este diferită în funcţie de tipul regiunii care constituie obiectul finanţării: pentru regiunile din Obiectivul 1 (regiunile cel mai puţin dezvoltate) sursa de finanţare este FEOGA – Orientare. încurajării turismului şi a artizanatului. protejării mediului în conexiune cu agricultura. iar proiectele LEADER+ sunt finanţate de UE prin FEOGA – Orientare. reparcelării agricole. refacerii potenţialului de producţie agricolă afectat de dezastre naturale şi introducerea unor măsuri de prevenire a acestora. dezvoltării şi îmbunătăţirii infrastructurii rurale. serviciilor pentru fermieri. evoluţia PAC şi a incidenţelor legate de lărgire pe o perioadă suficient de lungă. continuă să fie realizată prin intermediul priorităţilor financiare stabilite de Agenda 2000.Garantare. trebuie să finanţeze nevoile esenţiale şi să asigure o gestionare sănătoasă a finanţelor publice. ajutoare pentru preretragere şi împădurirea terenurilor agricole) cofinanţate de FEOGA – Secţiunea Garantare. . Agenda 2000 a reunit toate măsurile de finanţare a dezvoltării rurale (inclusiv cele de acompaniere menţionate anterior) sub o singură formă de reglementare.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. iar pentru regiunile din afara Obiectivului 1 finanţarea este realizată prin intermediul FEOGA . Politici comune ale UE Suportul ce poate fi oferit prin aceste măsuri este destinat: împăduririi suprafeţelor agricole. 8. Reforma PAC din anul 1992 a introdus trei măsuri de acompaniere (agro-mediu. convenită în iunie 2003. dar şi prin introducerea de noi elemente suplimentare de susţinere. Această PAC simplificată va trebui să stabilească clar faptul că toate cheltuielile pe care le implică sunt justificate de serviciile furnizate de fermieri societăţii. primul constituindu-l măsurile în domeniul pieţelor şi ajutoarele directe pentru fermieri. dezvoltarea rurală era finanţată prin intermediul fondurilor structurale ale UE (în special FEOGA – secţiunea Orientare). diversificării activităţilor agricole şi a celor legate de agricultură. cât şi creşterii bunăstării animalelor. serviciilor de bază pentru economia şi populaţia rurală. care conduc la obţinerea de venituri alternative. În perioada anterioară Agendei 2000.5 Cadrul financiar Noul cadru financiar trebuie să asigure într-o manieră coerentă şi în limite bugetare rezonabile.4. Sprijinul UE pentru dezvoltarea rurală este cofinanţat de Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) şi de statele membre. Creşterea sprijinului acordat dezvoltării rurale. În acelaşi timp.

800 43. dar numai cu aprobarea Comisiei: .920 42.930 41. noile state membre să atingă nivelul aplicat la acea data în cadrul Politicii Agricole Comune. Consiliul a stabilit nivelul cheltuielilor alocate PAC în cadrul perspectivelor financiare. b. urmând să crească ulterior la 30% în 2005 şi la 35% în 2006. 2 Volumul cheltuielilor alocate (milioane euro. plăţile directe vor creşte procentual astfel încât.290 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 Sursa: Agenda 2000.410 37. preţuri 1999) 40. Într-o a doua fază.660 Cheltuieli PAC.770 42. Decizii luate la Copenhaga (2002) privind agricultura noilor state membre a. Nivelul de pornire pentru anul 2004 este stabilit la 25% din plăţile efectuate în actualul sistem al Uniunii Europene. Aceste fonduri vor putea fi suplimentate prin credite destinate dezvoltării rurale sau prin fonduri naţionale (vezi mai jos). la care se adaugă 14 miliarde euro pentru dezvoltare rurală şi măsuri sanitare şi fitosanitare. după 2006.eu. Posibilitatea de suplimentare a plăţilor directe prin alte tipuri de ajutoare Noile state membre vor avea posibilitatea de a completa plăţile directe pentru agricultori în cadrul oricărei scheme care ţine de Politica Agricolă Comună. Nivelul cheltuielilor alocate PAC în cadrul perspectivelor financiare pentru perioada 2000-2006 Tabelul 8. acordul interinstituţional asigurând respectarea acestuia de către toate părţile semnatare. în 2013. Creşterea progresivă a plăţilor directe acordate agricultorilor Având în vedere faptul că introducerea imediată a unor plăţi directe de 100% ar conduce la îngheţarea în stadiul actual a structurilor existente şi la încetinirea procesului de modernizare.Politici ale UE Astfel.int Consiliul european de la Berlin a stabilit că această reformă va fi realizată prin intermediul unui cadru financiar care include valori medii anuale de 40.480 39.900 43.760 41. La reforme de la PAC.430 38.570 37.europa.570 39.620 38. liderii Uniunii Europene au convenit să acorde prioritate măsurilor de dezvoltare rurală şi introducerii treptate a plăţilor directe pe parcursul unei perioade de tranziţie de zece ani. site: www. cu excepţia celor privind dezvoltarea rurală 36.5 miliarde euro.

la care se adaugă 10%. nu trebuie să depăşească nivelul sprijinului direct pe care acesta l-ar putea primi în cadrul schemei respective în actuala Uniune. Aplicarea imediată a restituirilor la export şi a intervenţiilor pe produs Agricultorii din noile state membre vor avea acces complet şi imediat la măsurile comerciale stabilite prin Politica Agricolă Comună. 60% în 2005 şi 65% în 2006. pe baza volumului total de plăţi directe şi a suprafeţei agricole utilizate. în cadrul schemei corespunzătoare. în forma în care acesta va fi aplicabil la acel moment. Cu 30%. Această abordare este opţională şi permite o perioadă de tranziţie. a unor ajutoare directe fără legătură cu suprafaţa exploatată. va rezulta o plată medie pe unitatea de suprafaţă. noile state membre vor intra în sistemul de plăţi directe. dar finanţarea se va face integral din fonduri naţionale. sprijinul direct total pe care îl poate primi un agricultor după aderare. pe o durată limitată. În plus. c. printre care se numără restituirile la export şi intervenţia în cazul unor produse precum cereale. Din 2007. prin intermediul Sistemului Integrat de Administrare şi Control (SIAC). Cu toate acestea. până la limita maximă de 55% în 2004. au fost luate în considerare şi aspecte specifice. noile state membre ar trebui să beneficieze de opţiunea de acordare. . e. în ţara candidată respectivă înainte de aderare (2003) în cadrul unei scheme naţionale asemănătoare. noile state membre pot continua să suplimenteze plăţile directe cu până la 30% peste nivelul aplicabil pentru anul respectiv. aplicate întregii suprafeţe agricole. ceea ce va contribui la stabilizarea preţurilor şi a veniturilor agricultorilor. La sfârşitul perioadei de tranziţie. Până la nivelul total al plăţilor directe pe care ar fi trebuit să le primească un agricultor. dispoziţii speciale urmează să se aplice pentru Cipru si Slovenia. precum criza din Rusia sau viitoarea trecere de la autoconsumul de lapte în gospodărie la comercializarea acestuia pe piaţă. Toate tipurile de terenuri agricole sunt eligibile pentru plată. lapte praf degresat şi unt. Politici comune ale UE 1. realizat. ca finanţare prin credite pentru dezvoltare rurală şi din fonduri naţionale. Pentru fiecare ţară. în funcţie de produs. Verificarea plăţilor va fi efectuată printr-un simplu control fizic al suprafeţelor agricole. sau 2. Schema simplificată este disponibilă pentru trei ani. d.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. în principiu. Cotele de producţie bazate pe perioadele de referinţă recente Consiliul a stabilit cotele de producţie pe baza celor mai recente perioade de referinţă pentru care există date disponibile. incluzând toate plăţile directe suplimentare naţionale. Punerea în aplicare într-un mod simplificat a plăţilor directe În cadrul sistemului simplificat. putând fi reînnoită de două ori pentru o durata de un an.

FEOGA). ⎦ măsuri speciale pentru exploataţiile agricole care practică o agricultură de semi-subzistentă.1 miliarde EURO pentru perioada 2004-06. Măsurile suplimentare de dezvoltare rurală vor fi finanţate din Fondurile Structurale pentru Agricultură (secţiunea Orientare a Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă . comparativ cu fondurile puse la dispoziţia actualelor state membre. cu ocazia Summit-ului a fost adoptată o strategie de dezvoltare rurală îmbunătăţită. dotată cu un buget de 5. a prevăzut „reduceri progresive substanţiale . Această măsură specifică are ca scop tocmai transformarea acestora în unităţi viabile din punct de vedere comercial. prin ajutoare de susţinere a veniturilor suplimentare pe perioada de adaptare a exploataţiilor. ⎦ ajutor special în vederea respectului normelor comunitare. ⎦ înfiinţarea grupurilor (comerciale) de producători. de o mai mare anvergură şi consistenţă financiară. ⎦ asistenţa tehnică. dar şi comercializează o parte din producţie. respectiv care produc pentru consumul propriu.4. O politică de dezvoltare rurală care să genereze schimbare Pentru a se putea aborda problemele structurale specifice zonelor rurale din noile state membre. g. sprijin pentru zonele defavorizate sau cele cu restricţii legate de protecţia mediului. Comitetul pentru negocieri comerciale GATT. Măsura specială în favoarea exploataţiilor care practică agricultura de semi-subzistenţă Această măsură specială se va aplica în favoarea exploataţiilor care practică agricultura de semi-subzistenţă. h. ⎦ împădurirea terenurilor agricole. Măsuri de dezvoltare rurală (finanţate de Uniunea Europeană în proporţie maximă de 80%) care vor fi eligibile: pensionarea anticipată a agricultorilor.Politici ale UE f. un set extins de măsuri de dezvoltare rurală vor fi cofinanţate până la un nivel maxim de 80% de către Uniunea Europeană.6 Organizaţia Mondială a Comerţului şi Politica Agricolă Comună La debutul Rundei Uruguay. Sursa: Prelucrare după documentele Comisiei Europene şi a Acordului de la Copenhaga 2002 ⎦ ⎦ 8. reunit în aprilie 1989. în declaraţia de la Punta del Este (septembrie 1986) se specifica faptul că unul dintre obiectivele acestei rundei îl reprezintă „creşterea disciplinei în domeniul utilizării subvenţiilor directe şi indirecte din domeniul agricol”. ⎦ programe de agro-mediu. Din prima zi după aderare. În ţările candidate există încă multe "exploataţii care practică agricultura de semi-subzistenţă".

la 6 decembrie 1990. fără a mai ţine cont de efortul făcut din 1986. acest efort trecut era aproape jumătate din angajamentul său. Franţa.5 ori mai ridicată decât îşi propunea Comunitatea. de la Houston. Politici comune ale UE ale susţinerii şi protecţiei agriculturii”. ajutoarele directe oferite în cadrul reformei PAC nu erau supuse unui angajament de reducere (în anumite condiţii). incluzând regimul intern. SUA solicitau însă desfiinţarea totală sau măcar în proporţie de 90% a subvenţiilor la export. Ori. s-a reiterat necesitatea „reducerii substanţiale şi progresive a susţinerii şi protecţiei agriculturii. întro perioadă de şase ani. reducerea subvenţiilor ar fi fost de 2. mediatorul suedez a avansat ideea reducerii cu 30% a subvenţiilor pentru agricultură. În aceste condiţii. Japonia. accesul la pieţe şi subvenţiile la export”. dar această perioadă urma a fi 1986-1996. dar pentru perioada 1991-1996. Compromisul de la Blair House În toamna lui 1992.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Germania. din iulie 1990. . Comunitatea era de acord să anunţe că va reduce ansamblul susţinerilor pentru agricultură. pentru a ştii dacă se impuneau noi sacrificii agricultorilor comunitari. o reducere a volumului exportului subvenţionat de produse agricole netransformate cu 21%. se deschidea posibilitatea importurilor minime. Italia. În urma compromisul de la Blair House s-au declanşat ample dezbateri privind concordanţa acestuia cu reforma PAC. într-o perioadă de zece ani. în şase ani. Susţinerea internă: trebuia redusă cu 20% în raport cu baza anilor 1986-’90. Marea Britanie. Astfel s-a decis: La import: măsurile de protecţie la frontieră vor fi transformate în taxe vamale iar nivelul acestora se va reduce cu 36% în medie. Ajutoarele alimentare nu erau incluse în aceste constrângeri. CEE). care reitera în mare elementele primului test elaborat de Secretarul General GATT în decembrie 1991. În cazul fluctuaţiilor valutare se putea face apel la un mecanism de salvgardare. În cadrul întâlnirii şefilor de state şi guverne ale celor şapte state industrializate (SUA. Negocierile erau pe punctul de a eşua atunci când. pentru a fi avute astfel în vedere şi eforturile făcute după 1986 (anul deschiderii negocierilor) în numele reformei PAC. De asemenea. cu 30%. calculate în funcţie de consum (sub forma contingentelor tarifare cu taxe vamale reduse). Canada. decisă doar de câteva luni. cunoscut sub numele de „compromisul de la Blair House”. între Comunitate şi SUA s-a încheiat un compromis. La export: se prevedea o reducere a subvenţiilor la export cu 36% în şase ani (pornind de la media ’86-’90).

pe de altă parte. pe fondul tot mai numeroaselor propuneri de reducere a procentului din PIB alocat . frecvent reformată. în cadrul Rundei Uruguay. continuă să intrige şi să provoace dezbateri în cadrul UE. cu un minim de 15% pe linie tarifară. problematica respectivă va face obiectul unui curs viitor.Politici ale UE Pe aceste baze s-a semnat Acordul privind agricultura. precum cea de cercetare-dezvoltare. reprezintă cel mai bun exemplu). ţări (Marea Britanie ocupă poziţia fruntaşă în plutonul acestor ţări). reducerea susbstanţială a cheltuielilor alocate acestui sector şi redistribuirea lor către alte politici. în cazul creşterii brutale a importurilor se poate face apel la o clauză de salvgardare. aceste taxe vor fi reduse cu 36% în şase ani. atent studiată. o o o La export: o Susţinerea internă: o Deoarece actuala rundă de negocieri multilaterale (Runda Doha). au în vedere tocmai reformarea PAC. volumul exportului subvenţionat se va reduce cu 21%. una dintre cele mai vechi politici comune. În loc de concluzii . un acces minim pe piaţă. pe de o parte situându-se ţările care sprijină menţinerea ei (Franţa. Politica Agricolă Comună. care se pronunţă pentru reformarea radicală a PAC.. reprezentând 3% apoi 5%. Actualele dezbateri (din vara lui 2005) privind viitoarea Perspectivă Financiară (2007-2013). tot în şase ani. din decembrie 1993. nu s-a încheiat încă. care pot permite Uniunii să înregistreze o creştere de competitivitate. va fi asigurat pentru contingentele tarifare cu taxe vamale reduse.. masa globală a susţinerii interne a agriculturii trebuie să se reducă cu 20% în şase ani (cu anumite excepţii). Acest acord prevedea: La import: o se introduc taxe vamale pentru produsele supuse măsurilor non-tarifare (prelevările variabile la import au fost înlocuite cu echivalente tarifare). ajutoarele alimentare sunt excluse. cheltuielile bugetare pentru susţinerea exporturilor agricole vor scădea cu 36% în şase ani.

4 mil. agricultori Securitate alimentară Preţuri rezonabile pentru consumatori Sistemul preţurilor interne garantate de sprijinire a pieţei Protecţia importului Subvenţii la export Creşterea producţiei agricole cu 30% în cei 10 ani Pentru creşterea producţiei agricole mai sunt necesare: . ceea ce va impune o rediscutare a priorităţilor şi o repoziţionare a PAC. In 1979 erau 4. Anexa 8. Politici comune ale UE bugetului comunitar.Taxa de neschimbate în coresponsabicea mai mare parte litate la lapte CEE (1977).inputuri Sporirea agricole veniturilor suficiente fermierilor . .1 Modificări majore ale Politicii Agricole Comune şi ale efectelor sale în decurs de 45 de ani (1958-2003) PeriCaracteristici oada 1958 Conferinţa de la Stresa Preliminarii Obiective Mecanisme Efecte Comentarii Se prelimină restructurarea fermelor încât să contribuie la eficientizarea producţiei agricole prin utilizarea progresului tehnic în agricultură Structura agricolă: Trasarea arhitecturii PAC .pondere mare a populaţiei ocupate în agricultură Probleme sociale: . în 1960) Grad mare de autoaprovizionare la o gamă mai largă de produse Fermele de agricole subzistenţă au fost modernizate şi reorganizate pe Dublarea criterii de cheltuielilor productivitate bugetare ptr. producţie.bunuri de consum în mediul rural Excedentele s-au Scăderea majorat an de an anuală cu 3% a nr. deţinând nivelul inflaţiei o treime din şi scăderea comerţul preţurilor reale internaţional ale produselor agricole -1981-82 majorarea Primele două extinderi ale .net 1972 PAC importatoare de produse agricole Pilon unic: Agricultura Creşterea productivităţii în agricultură Stabilizarea pieţei Venituri echitabile pentru. lapte. agricultură faţă de 1973.număr mare de ferme mici . vin.8 mil ferme (10.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism.mijloace de transport Autoaprovizionarea pentru cu principalele surplusul de produse agricole producţie .Înlocuirea acestor taxe la 1979: limitarea zahăr şi lapte Creşte importanţa producţiei de cu cote de CEE-9 pe piaţa zahăr.sărăcie în mediul rural şi şomaj în mediul urban 1962. internaţională a -1979-81 preţuri produselor garantate sub agricole. de ferme.Implementare CEE.Perioada 1982 “politicii prudente a preţurilor” Obiective .

Program de a costurilor costurilor bugetare scoaterea din bugetare cultură a terenurilor (20%) timp de 5 ani) Creşteri tot mai în schimbul lente ale preţurilor unor prime nominale de sustanţiale.control al disponibilităţilor nu au Noua putut preveni abordare creşterea excedentelor . rurale. atât din interior câr şi la negocierile multilaterale din cadrul Rundei Uruguay 1992.Accentuarea obţinute în .Anii de criză ai Creşterea 1991 PAC excedentelor .Stimularea consumului intern prin subvenţii la consumator Limitarea producţiei Orientarea în mai mare măsură a politicii agricole spre piaţa liberă 1975 CEE devine net exportatoare de produse agricole PAC este criticată şi se solicită reforma.rantate. practicilor agri. .a îmbunătăţit . amenajarea teritoriului Agenda 2000 Factori externi: Presiuni în negocierile OMC Reducerea presiunilor asupra bugetului . . durabilă mediul.Integrarea proble. lapte. . dezvoltat politica agricolă.stabilizarea veniturilor fermierilor.Garantarea preţurilor limită şi stabilirea nivelurilor maximale de prod.Dezvoltarea cole prietenoa. în special la cereale şi lactate. Plăţile compensatorii directe se determină în funcţie de tipul de cultură.Excedentele de producţie au atins niveluri extrem de ridicate.Reducerea . în . ..Mecanismele de 1999 (Mac Sharry).acordarea de agricolă plăţi directe compensatorii . de randamentul mediu regional (nu individual) dintr-o perioadă trecută şi de suprafaţa actuală efectivă .PAC pe Factori interni: 2001 termen lung conştientizarea pentru o privind securitatea agricultură alimentară. pentru În unele domenii au rămas diferenţe între obiectivele PAC şi rezultate.Siguranţa şi caliveniturile tatea alimentelor.Încurajarea favorabil.Reforma PAC .s-a stabilit o economiei şi a se faţă de vitalităţii zonelor bază solidă mediu.Reducerea echilibrarea preţurilor cererii şi ofertei garantate şi pe piaţa comună . compiaţa comună a titivităţii sectorului pensate prin produselor preţuri directe agricol agricole şi la fermieri .Succes.Problemele fundamentale ale PAC nu au fost rezolvate .Cheltuielile PAC au sporit cu 30% în 1989-1991 la nivelul de 36 mild. ceea ce a impus o nouă reformă. cereale şi oleaginoase (1988) Creşterea rapidă Limitarea creşterii excedentelor şi a . ECU (peste 60% din bugetul CEE) .Competitivitate scăzută a CEE pe piaţa agricolă internaţională 1999.calităţii produagricultură s-au melor de mediu în selor agricole.Tendinţa de scădere a veniturilor reale ale fermierilor nu a fost stopată .Raport stabil preţ produse agricole/preţ inputuri 1983.Costuri mari de stocare a excedentelor .Politici ale UE preţurile de sprijin peste rata inflaţiei .Scăderea veniturilor reale ale fermierilor şi reducerea semnificativă a numărului de fermieri . susţinere .Metodele intensive de producţie au afectat mediul .Creşterea echilibrul preţurilor gaorientării spre cerere/ofertă pe piaţă şi a compe.Cote de producţie la zahăr. .

Acordul asupra formulei de extindere a UE (2002) PAC.Subvenţii decuplate 57 . ptr integrată şi a reduce impactul durabilă a zonelor rurale focalizată asupra mediuliui pe indivizi şi grupuri.Negocierile comerciale multilaterale OMC . siguranţa alimentelor.Problemele legate de siguranţa alimentelor . devine prioritar la Consiliul de la Goteborg (2001) Prioritizarea pilonului 2 al PACdezvoltare rurală Incurajarea Multifuncţionaliagricultorilor ptr tatea agriculturii utilizarea .Politica de metodelor de dezvoltare producţie mai puţin intensive.Simplificarea şi întărirea descentralizării .Orientarea în mai mare măsură Reorientarea sprijinului spre practici agricole mai extensive Sprijin intern mai puţin distorsionant pentru comerţ 57 Cea mai mare parte a subvenţiilor va fi plătită independent de volumul producţiei 58 Mecanism prin care se reduc plăţile directe (“modulare”) pentru fermele mai mari.Introducerea sistemului de modulare 58 Schimbarea completă a modului de subvenţionare a agriculturii Se prelimină reducerea disponibilităţilor de export Susţinerea şi întărirea mediului rural Transferare a fondurilor din Pilonul 1 în Pilonul 2 al PAC Preţuri mai mari pe piaţa internaţională a produselor agricole Revizuirea unor elemente ale .Diversificarea producţiei de alimente .Problemele mediului .Sistem degresiv (de reducere treptată) a plăţilor garantate fermierilor (2006-2012 ) . .Transparenţă în elaborarea şi gestionarea programelor Ajutoare flexibile ptr dezvoltare rurală.“Cerinţa organizaţiilor încrucişată” comune de piaţă şi 59 (cross schimbarea conformarea) acestora potrivit realităţilor de pe . Tranziţia de la sprijinirea producţiei agricole la susţinerea directă a veniturilor producătorilor. 59 Mecanism în baza căruia plata agricolă unică este condiţionată de protecţia mediului. Pilonul 2. . . iar sumele se transferă pentru finanţarea măsurilor din noua politică de dezvoltare rurală. bazate pe subsidiaritate şi descentralizare Legislaţie simplificată şi accesibilă 2003 Noua PAC sept. alţii decât fermieri . sănătatea animalelor şi plantelor şi standardele de bunăstare a animalelor. Politici comune ale UE Extinderea UE . ca parte a modelului agricol european.Pachet pentru piaţă dezvoltare rurală adaptat Centrarea într-o cerinţelor noilor mai mare măsură state membre pe calitate decât pe cantitate. ca şi de cerinţa de a menţine toate terenurile agricole în bune condiţii agricole şi de mediu .Promovarea unei abordări integrate a dezvoltării rurale în toate zonele rurale Identificarea şi încurajarea gamei de servicii pentru agricultori extinderea UE şi a negocierilor în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism.direcţionată spre interesele consumatorilor şi ale contribuabililor .

4. precum şi pentru organizarea centrelor de colectare şi a celor de standardizare lapte. de 1. până la 31. printre care: 1. România a solicitat şi a obţinut o perioadă de tranziţie de trei ani.Agricultura În urma închiderii Capitolului 7 – Agricultura. 5.12. 6.000 ha ocupate cu hibrizi interzişi şi replantarea acestora cu soiuri din specia Vitis vinifera. pentru modernizarea şi retehnologizarea unităţilor de procesare a laptelui (28 unităţi). . până la 31.5% din suprafaţa totală cultivată cu viţă de vie. România a solicitat şi a obţinut o perioadă de tranziţie de trei ani. cu recunoaşterea dreptului de replantare. România a obţinut diferite perioade de tranziţie. România a solicitat şi a obţinut o perioadă de tranziţie de trei ani. România a solicitat şi a obţinut o perioadă de tranziţie de opt ani. până la 31.2014 pentru defrişarea suprafeţelor de 30.12.12.Politici ale UE spre piaţă Sursa: Institutul European din Romania. România a solicitat şi a obţinut încadrarea în categorii a zonelor viti-vinicole.12.12.2009. Studiul de impact nr. 2004 Anexa 8.2009. 2.2009. 11. pentru modernizarea şi retehnologizarea unităţilor de tăiere şi alinierea la cerinţele europene a unităţilor de procesare a cărnii (26 unităţi). Setting the Development Priorities for Romanian Agriculture and Rural Sector. până la 31.2009. 3. 7. pentru conformarea la cerinţele comunitare a fermelor de animale de lapte şi la calitatea laptelui crud obţinut. pentru modernizarea şi retehnologizarea unităţilor de procesare a cărnii de pasăre (2 unităţi). România a solicitat şi a obţinut drepturi suplimentare de plantare a viţei de vie pentru vinuri de calitate cu denumire de origine controlată şi struguri de masă. până la 31.2 Rezultatele obţinute de România în cadrul negocierilor la Capitolul 7 . România a solicitat şi a obţinut o perioadă de tranziţie de trei ani.

<<horincă>> şi <<turţ>>.4 D. respectiv <<vinars>>. 9. România a solicitat şi a obţinut recunoaşterea şi protecţia denumirilor de origine şi geografice pentru: 13 băuturi spirtoase din prune. până la data de 31. România a solicitat şi a obţinut posibilitatea utilizării a 20% din fondurile destinate dezvoltării rurale pentru suplimentarea plaţilor directe. 2 tipuri de pâine. respectiv <<ţuică>>. .2009 – pentru utilizarea produselor de protecţie a plantelor omologate în prezent în România şi care conţin următoarele substanţe active incluse în Anexa I a Directivei 91/414/CEE: sulf. 12. dimetoat şi respectiv 2 ani pentru substanţă activă 2. 8 tipuri de telemea. 5 băuturi spirtoase din distilat de vin. 10. România a solicitat şi a obţinut trei ani. 1 tip de salam (Sibiu). (top-up). 1 lapte bătut. cupru (sub formă de sulfat. 1 tip de plăcintă. produse prin tehnologii tradiţionale. 7 tipuri de lapte. acetoclor. 3 tipuri de iaurt. pentru producerea prin mijloace tradiţionale pentru: 58 de tipuri de brânză şi produse lactate de vacă. 2 tipuri de covrigi. 26 de tipuri de caşcaval. 13. oaie. 1 magiun.12. România a solicitat şi a obţinut derogare de la normele sanitar-veterinare. Recunoaşterea şi protecţia denumirii generice pentru băutura spirtoasă pălincă <<pălincă>>. Politici comune ale UE 8. oxiclorură sau hidroxid). 4 tipuri de caş.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. 21 de tipuri de brânză. 1 tip de cârnaţi (Pleşcoi). 11. România a solicitat şi a obţinut dreptul de adăugare a zaharozei pentru îmbogăţirea musturilor în zahăr în vederea ridicării potenţialului alcoolic al vinurilor. capră şi bivoliţă.

Agricultura (2007-2009): Total: 4. Valoarea estimată a acestora: 881 milioane euro.721. Plăţi directe . din nivelul atunci aplicabil statelor membre din UE 15. Aşadar.308 miliarde de euro + circa 0. aproximativ 6 miliarde euro. din care plăţi efective. în România ar putea intra în medie. pentru acţiuni structurale şi pentru programe comunitare.se propune creşterea graduală a nivelului plăţilor directe. fonduri de la bugetul Uniunii Europene. în valoare de aproximativ 11 miliarde euro în angajamente. astfel: 1. 2. Instrumente structurale (fonduri structurale şi de coeziune) . din care 3.8 miliarde euro pentru proiecte finanţate din fondurile structurale (FEOGA Orientare). La elaborarea pachetului financiar pentru România. 1.921 miliarde de euro din FEOGA – Secţiunea Garantare şi se estimează aproximativ 0. Dezvoltare rurală: 2.Politici ale UE Anexa 8. 2010: 40% Se continuă o creştere anuală de 10%. fonduri de la bugetul UE.3 Sumele pe care România le va primi de la bugetul Uniunii Europene în perioada 2007-2009 România urmează să primească. în perioada 2007-2009. 2007: 25% 2. aproximativ 2 miliarde euro anual.8 milioane euro pentru proiecte finanţate din fondurile structurale (FEOGA Orientare). au fost avute în vedere principiile şi metodologia utilizate la celelalte zece state care au aderat la 1 mai 2004. pentru agricultură. • Măsuri de piaţă (valoarea estimată a acestora): 732 de milioane de euro. 2008: 30% 3. 2009: 35% 4. în perioada 2007-2009.

.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE Total: 5973 milioane euro (angajamente: sumele angajate în anul n vor fi plătite pe parcursul derulării proiectelor. 3. în n+2 ani).399 milioane euro în 2007. 1 972 milioane euro în 2008. defalcaţi astfel: 1. Politici interne: estimările arată aproximativ 800 milioane de euro. 2 603 milioane euro în 2009.

Will the IGC discard Giscard?. G. Decision-making and the Constitutional Treaty.Bibliografie orientativă Baldwin. 2003 Theories of European Integration. 2002 Dicţionarul Uniunii Europene. Editura Cartier. Brown. B. St. C. Widgren. I. E. Lindblom. Fundamente şi etape ale construcţiei europene. W. 2003 Elaborarea politicilor. An introduction to European Integration.Nugent. J. D. Institutul European din România. D. Text comentat şi adnotat. octombrie 2004. J. Wright. R. Martin’s Press. 37. (coordonator) Griffiths. M. The European Union Series. McCormick. Rosamond.. Şcoli. Bucureşti. Editura Luceafărul. M. 2003 Understanding the European Union.mae. Ferreol. ediţia a II-a. Woodhouse. E. august 2003 Understanding International Relations. The European Union Series. Marinaş. J. Gâlea. Palgrave. 2001 Tratat instituind o Constituţie pentru Europa. Palgrave. Metode şi analiză economică. 2002 Integrare europeană. C. Miron. CEPS. Bucureşti. Policy Brief. nr. editors N. (coordonator) Pelkmans. Bucureşti.ro Relaţii internaţionale. Editura Ziua. Editura Luceafărul. 2001 Economie europeană. Bucureşti. curente. Palgrave. Bucureşti. 2004 Ever closer Union. 2003 Sistemul de guvernare al Comisiei Europene. 2002 Economia Uniunii Europene. gânditori. Bucureşti. London. L. W. Paterson. M. 2000 Dinan. . second edition. New York.. Editura Polirom. Ministerul Afacerilor Externe. second edition. Editura Uranus. Diaconescu. www.

Bucureşti. C. W. 2004 Construcţia europeană. 1998 . selecţie) Wallace. Editura Trei. Editura Arc.. Wallace. prezent. Editura BIC All. L. 1997 Procesul politic în Uniunea Europeană. Editura Lucreţius. Chişinău. traducere. H. Ce fel de Europă?. 2005 Tratatul Uniunii Europene.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. viitor. Tudoroiu. Trecut. Politici comune ale UE Tsoukalis. Bucureşti. T. Zorgbibe. (introducere.

Bucureşti. 2004 Ever closer Union. The Lisbon Strategy for growth and employment. 16 Building the Microeconomic Foundations of Prosperity: Findings from the Microeconomic Competitiveness Index. 2003. McGowan. Competition Policy in the European Union. Report from the High Level Group. S. The European Union Series. . M. 2002 Economie europeană. W. A. 2002 The Lisbon Strategy and the EU’s structural productivity problem. Atanasiu. (supervizare) Consiliul Concurenţei Dăianu. second edition. Studii de impact I. Editura Uranus. www. Brussels. 2002 Compatibilităţi între cadrul românesc al politicii regionale şi reglementările UE privind ajutoarele de stat. Editura Polirom. 2003 Facing the challenges. European Comission European Comission Global Competitiveness Report Kok.ro Raport Anual. Diaconescu. R. L. 2004. An introduction to European Integration.consiliulconcurenţei. 2004 Dinan. balanţă de plăţi. Drăgan. No. No. in The EU economy 2004: Review. Fundamente şi etape ale construcţiei europene. G. Geneva. Ciobanu – Dordea. Bucureşti.. A survey of the literature on the economic impact of Lisbontype reforms. www. D.ro România şi Uniunea Europeană. E. DG Economic and Financial Affairs. 2002. Tănăsescu. Inflaţie. I. M. Occasional Paper. 6 The economic costs of non-Lisbon. The European Union Series.Bibliografie orientativă Cini. Vrânceanu. D. World Economic Forum. creştere economică. Centrul de Resurse Juridice. Institutul European din România.cri. European Economy. 1998 Set de broşuri.. Palgrave.

J. Proiect. Chişinău. Editura Arc. G. D. Making the EU Economic System Deliver. (coordonator) Pascariu. 2004 Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Bucureşti. Colecţia Temper. Sapir. (coordonator) Wallace.Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici şi pieţe agricole. The Economist. ediţia a II-a. 2002 Uniunea europeană. Bucureşti. Institutul European din România. Editura Economică. 2003 An Agenda for a growing Europe. Ghidul Uniunii Europene. A. Editura Teora. Politici comune ale UE Leonard. Miron. Metode şi analiză economică. 2001 Economia Uniunii Europene. H. *** *** . Bucureşti. Editura Luceafărul. 1999 Integrare europeană. C. 2004-2006. Institutul European din România. Report of an Independent Hight-Level Study Group established on the initiative of the President of the European Comission. Bucureşti. 2003 Pelkmans. 2003 Planul Naţional de Dezvoltare. D. Ministerul Integrării Europene. July 2003 Procesul politic în Uniunea Europeană.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful