You are on page 1of 246

30 DE ZILE

PENTRU
TRĂIREA
BIRUINŢELOR
SPIRITUALE
Treizeci de autori creştini de frunte
împărtăşesc din cunoştinţele lor

Culese de

BRUCE
WILKINSON
2

2
3

DEDICAŢIE
Această carte este dedicată unei persoane cu care am lucrat mai mult de douăzeci de
ani în misiunea Walk Thru the Bible, şi am avut privilegiul s-o urmăresc trăind
numeroase biruinţe spirituale de-a lungul anilor. Ea nu doar continuă să urmărească
excelenţa în viaţa ei, dar n-a încetat niciodată să crească spiritual de când am întâlnit-o
prima oară în 1978.
Dedic deci această carte lui:

Jill Milligan

În aceşti douăzeci de ani, Walk Thru the Bible (WTB) a promovat-o mai mult decât
pe oricine altcineva în întreaga istorie a misiunii. Conducerea ei vizionară renumită este
depăşită doar de angajarea ei tot mai profundă faţă de Domnul Isus Hristos. Comitetul de
conducere şi echipa administrativă a lui Walk Thru the Bible o preţuiesc foarte mult. Ea
nu doar conduce misiunile pentru femei din biserica ei locală, ci de asemenea continuă să
ucenicizeze femeile, conducând pe fiecare din ele către trăirea biruinţelor spirituale.
Chiar de curând am împărtăşit cu ea faptul că soţia mea, Darlene, şi cu mine
consideram că ea era unul din cele mai minunate exemple ale „femeii din Proverbe 31“
pe care l-am întâlnit vreodată. Într-adevăr, „Fiii ei se scoală şi o numesc fericită; bărbatul
ei se scoală şi-i aduce laude, zicând: «Multe fete au o purtare cinstită, dar tu le întreci pe
toate»“ (Proverbe 31:28-29).
Astăzi ea este vicepreşedinta lui Life Change Videos (Filme video care schimbă
viaţa) şi supraveghează o misiune vastă şi în plină dezvoltare de răspândire a învăţăturilor
biblice prin filme video în întreaga naţiune. Prin încurajarea ei continuă a luat fiinţă toată
această serie intitulată Cele trei scaune: Trăind biruinţe spirituale. Este un privilegiu s-o
onorăm – o femeie care eu cred că este mare atât în ochii cerului cât şi ai pământului – în
acest fel modest.

3
4

4
5

CUPRINS
Introducere
Mulţumiri

INTRODUCERE

Biruinţa spirituală 1
Pune-ţi pe inimă să trăieşti biruinţe spirituale
Bruce H. Wilkinson

PARTEA ÎNTÂI:
Trăind biruinţe spirituale în viaţa ta

Biruinţa spirituală 2
Pune capăt spiralei coborâtoare
Charles R. Swindoll

Biruinţa spirituală 3
Dărâmă obstacolele din calea intimităţii cu Hristos
Joseph Stowell

Biruinţa spirituală 4
Disciplinează-te ca să câştigi premiul
Erwin Lutzer

Biruinţa spirituală 5
Fă-ţi curaj şi analizează-te altfel
Hannah Whitall Smith

Biruinţa spirituală 6
Înlocuieşte-ţi mândria cu smerenia autentică
J. Oswald Sanders

Biruinţa spirituală 7
Trăieşte în puterea Duhului Sfânt
J. I. Packer

Biruinţa spirituală 8
Lasă Duhul să-ţi învingă carnalitatea
Andrew Murray

5
6

PARTEA A DOUA:
Trăind biruinţe spirituale în căsnicia ta

Biruinţa spirituală 9
Repară temeliile căsniciei tale
James Dobson

Biruinţa spirituală 10
Distruge miturile obişnuite despre căsnicie
Gary Chapman

Biruinţa spirituală 11
Alungă prădătorii căsniciei
John Trent

Biruinţa spirituală 12
Soţilor, iubiţi-vă soţiile
Tony Evans

Biruinţa spirituală 13
Soţiilor, ajutaţi-vă soţii
Elizabeth George

Biruinţa spirituală 14
Fă-l fericit pe partenerul tău de viaţă
Robert Jeffress

Biruinţa spirituală 15
Aprinde-ţi din nou dragostea
David şi Claudia Arp

PARTEA A TREIA:
Trăind biruinţe spirituale în familia ta

Biruinţa spirituală 16
Cinsteşte pe copiii tăi ca pe o comoară nepreţuită
Gary şi Greg Smalley

Biruinţa spirituală 17
Perseverează ca părinte proactiv
Dennis şi Barbara Rainey

Biruinţa spirituală 18
Pregăteşte-i pe copiii tăi pentru o viaţă sexuală pură
Tim şi Beverly LaHaye

6
7

Biruinţa spirituală 19
Taţilor, ajutaţi-i pe copiii voştri să rămână în picioare
Steve Farrar

Biruinţa spirituală 20
Insuflaţi disciplina bunelor maniere
Elisabeth Elliot

Biruinţa spirituală 21
Deprinde-i pe copiii tăi să respecte autoritatea
Ted Tripp

Biruinţa spirituală 22
Mamelor, nu vă temeţi!
Jean Fleming

PARTEA A PATRA:
Trăind biruinţe spirituale în umblarea ta cu Dumnezeu

Biruinţa spirituală 23
Trăieşte viaţa dincolo de limite
Franklin Graham

Biruinţa spirituală 24
Supune-te voii lui Dumnezeu
Warren Wiersbe

Biruinţa spirituală 25
Dobândind mulţumirea
Joni Eareckson Tada şi Steven Estes

Biruinţa spirituală 26
Păzeşte-te de idoli
John Wesley

Biruinţa spirituală 27
Măreşte-ţi setea de Dumnezeu
Jerry Bridges

Biruinţa spirituală 28
Practică disciplinele spirituale
Kenneth Boa

7
8

Biruinţa spirituală 29
Tradu bunele tale intenţii în acţiuni care să-ţi schimbe viaţa
Howard G. Hendricks şi William D. Hendricks

CONCLUZIE

Biruinţa spirituală 30
Trăieşte o viaţă de necurmate biruinţe spirituale
Bruce H. Wilkinson

8
9

INTRODUCERE
DRUMUL CARE NE STĂ ÎNAINTE

În cei treizeci de ani ai mei de slujire, i-am întrebat pe ascultătorii din toată lumea
cum ar descrie ei progresul lor spiritual din prezent. „Gândeşte-te la tine însuţi ca la un
pelerin în călătorie“, am spus. „Unde te-ai situa pe acest drum? Cum ai descrie cel mai
bine gradul de înaintare în umblarea ta cu Dumnezeu?“
Ştii ce am descoperit? Doar foarte puţini creştini se văd pe ei înşişi făcând un progres
semnificativ din punct de vedere spiritual. Majoritatea folosesc cuvinte ca: „parcă aş
merge în cercuri“, „am pierdut puţin direcţia în momentul de faţă“, sau pur şi simplu
împotmolire curată.
Dar iată vestea cea bună – mai mult de 80 la sută din creştinii cu care am stat de
vorbă au o dorinţă profundă să crească, să se schimbe şi să aibă biruinţe spirituale ca să
ajungă la tot ce are mai bun Dumnezeu pentru viaţa lor!
Întrucât citeşti această carte, bănuiesc că şi tu eşti unul dintre ei. Ai de gând să
porneşti într-o nouă direcţie din punct de vedere spiritual. Poate ai simţit de câtva timp că
trebuie să treci peste unele obstacole vechi din viaţa ta care te-au împiedicat să
experimentezi o umblare spirituală cu Dumnezeu mai profundă şi mai satisfăcătoare.
Fiecare pagină din această carte a fost alcătuită cu măiestrie astfel încât căutarea ta
spirituală să fie încununată de succes. Fiecare din cele treizeci de scrieri cred că îţi vor
prezenta câte o cheie care va deschide o încuietoare diferită din viaţa ta. Fiecare
încuietoare, odată deschisă, te va elibera într-o nouă sferă a vieţii. Lanţurile vor cădea.
Porţile, cu zăbrele lungi, se vor deschide. Noi posibilităţi vor apare imediat.
De unde ştiu? Pentru că fiecare învăţătură este bazată pe Biblie. Şi pentru că mentorii
încercaţi pe care îi vei cunoaşte în aceste pagini au mers înaintea ta în această călătorie.
Sfatul lor este testat prin experienţa lor personală şi este evaluat de adevărurile puternice
şi neschimbătoare ale Cuvântului lui Dumnezeu. Învăţători cunoscători ca Charles
Swindoll, Elisabeth Elliot, James Dobson, Joni Eareckson Tada, Howard Hendricks,
Gary Smalley şi alţii – fiecare îţi va prezenta adevărul care transformă.
30 de zile pentru trăirea biruinţelor spirituale face parte de fapt dintr-o serie mult
mai largă de resurse care schimbă viaţa. Acestea includ cartea Trăind biruinţe spirituale
şi un număr de resurse video şi audio pentru folosinţă personală şi în grup pe care le vei
găsi listate la sfârşitul acestui volum. Sper că vei profita de ele ca să urmăreşti cu
agresivitate creşterea ta spirituală. Dacă ai urmat vreodată un seminar Walk Thru the
Bible, dacă ai urmărit un film video LifeChange (Schimbarea vieţii) cum ar fi Portretul
biblic al căsătoriei sau Sfinţenia personală în vremuri de ispită, sau ai citit Umblarea
zilnică, Umblarea tinerilor, sau Umblarea familiei, atunci cunoşti deja inima misiunii
noastre. Tot ce realizează Walk Thru are în vedere un singur lucru – să te conducă spre o
schimbare reală şi durabilă a vieţii pentru gloria lui Dumnezeu.
Aşa cum vei descoperi în curând, principiul celor Trei Scaune este ţesut ca un fir
comun în aproape fiecare pagină a acestei cărţi. Am vorbit şi am scris despre cele Trei
Scaune mai mult de douăzeci şi cinci de ani pe plan naţional, şi mai recent, în toată
lumea. În fiecare caz, fie pe stadioane sportive, în colegii creştine, în faţa întrunirilor
naţionale ale oamenilor de afaceri şi ale educatorilor, sau în arenele din Africa de Sud şi
Australia, răspunsul la acest mesaj a fost în mod constant acelaşi: vieţile s-au schimbat.
Fiecare din acele Scaune reprezintă un nivel diferit al dedicării faţă de Dumnezeu:

9
10

•Primul Scaun simbolizează dedicarea. Omul a ales să-L iubească şi să-L slujească
pe Dumnezeu cu toată inima.
•Al doilea Scaun simbolizează compromisul. Omul a ales să încerce să ia pentru el
însuşi lucrurile cele mai bune pe care le au de oferit atât Dumnezeu cât şi lumea.
•Al treilea Scaun simbolizează conflictul. Omul a ales să nu-I răspundă lui
Dumnezeu în nici un fel semnificativ, rămânând în dezacord cu realităţile spirituale
eterne.
Dacă eşti creştin, atunci ai stat în fiecare din aceste Scaune într-un moment sau altul
din viaţa ta. Scaunul în care stai de obicei controlează toate aspectele vieţii tale – valorile
tale, scopurile tale, relaţia ta cu Dumnezeu, caracterul tău, căsnicia ta, copiii tăi, felul în
care îţi petreci timpul şi îţi cheltuieşti banii.
Am observat că atunci când oamenii încep să priceapă implicaţiile acestor principii,
lumina se răspândeşte peste întreaga lor viaţă. Aproape toţi îşi dau seama unde stau şi de
ce. Mulţi ajung la o biruinţă spirituală imediat.
Niciodată n-a fost mai imperios necesară lăsarea în urmă a mediocrităţii spirituale.
Directorii agenţiilor seculare de sondare a opiniei publice au raportat aceeaşi statistică:
stilul de viaţă, valorile şi opţiunile creştinilor şi ale ne-creştinilor sunt în principal
aceleaşi! În loc să demonstreze incredibila putere a lui Hristos de a schimba vieţile,
biserica de astăzi demonstrează în mod jenant exact contrariul. Sunt convins că Domnul îi
cheamă pe credincioşi înapoi la o viaţă de dedicare şi evlavie.
Deci, prietene, marchează următoarele treizeci de zile, şi deschide-ţi inima. Maestrul
în schimbarea vieţii – Însuşi Duhul Sfânt – aşteaptă să te îndrume pas cu pas spre
libertatea, creşterea şi împlinirea pe care Domnul tău le-a avut în minte pentru tine încă
de când a început timpul. Ai început o călătorie palpitantă, una pe care poţi s-o întreprinzi
atât cu anticipaţie cât şi cu încredere. „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi
vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea“ (Filipeni 2:13).

10
11

MULŢUMIRI

Scopul acestei pagini este de a face cunoscut faptele care stau în spatele acestei cărţi
– de a împărtăşi stima şi consideraţia acolo unde se cuvine într-adevăr stimă şi
consideraţie.
Primul căruia trebuie să-i dăm cinste este omul care a lucrat alături de noi la
dezvoltarea acestei unelte puternice pentru creşterea spirituală, domnul Steve Kroening.
Steve este un editor prin excelenţă şi este capabil să descopere ce este cel mai bun din ce
este cel mai bun din orice se scrie despre un subiect. Inima lui pentru Domnul este mereu
în creştere, şi acest proiect reflectă angajamentul lui faţă de noi de a experimenta bucuria
biruinţelor spirituale. Mulţumesc, Steve; plăcerea a fost de partea mea!
A doua cinste trebuie acordată incredibililor autori ale căror scrieri au dezvăluit
secretele care stau în spatele trăirii biruinţelor spirituale. Cei mai mulţi din aceşti oameni
sunt prieteni sau cunoştinţe personale, şi ştiu că vieţile lor sunt conform cuvintelor lor.
Când cuvintele şi căile sunt una, noi numim aceasta integritate personală. Vă mulţumesc,
coslujitori ai Împăratului, că ne-aţi împărtăşit din inima voastră aceste treizeci de biruinţe.
A treia cinste trebuie acordată în mod special întregii echipe de la LifeWay
Resources condusă de Dr. Gene Mims şi echipei lui de conducere. Încurajarea lui şi
conducerea lui vizionară care are în vedere interesele Împărăţiei au stimulat acest concept
dincolo de tot ce am visat sau ne-am putut imagina vreodată. Parteneriatul nostru de la
Walk Thru the Bible cu LifeWay Resources în tot acest proces n-a fost nimic altceva
decât o nespus de mare plăcere. John Kramp, John Ross, Rich Murrell, Mike Miller, Lee
Sizemore, Jimmy Hester şi mulţi alţii au fost un exemplu minunat de slujitori excelenţi!
A patra cinste trebuie acordată minunatei echipe de la Multnomah Publishers sub
conducerea inovatoare a lui Don Jacobson. Este o distinsă onoare să tipăreşti această
carte cu Multnomah datorită angajamentului lor puternic de a produce materiale de o
valoare excelentă şi eternă. Mulţumiri speciale trebuie acordate lui Eric Weber, care a
dirijat acest proces complex şi termenele lui finale destul de presante cu cea mai mare
uşurinţă.
Am păstrat ce a fost mai bun pentru la urmă. Cea mai înaltă onoare trebuie acordată
Domnului nostru mare. Angajamentul Lui de a ne conduce prin biruinţe spirituale după
biruinţe spirituale este singura temelie pentru o carte ca aceasta. Îi mulţumesc şi Îl laud pe
El pentru loialitatea Lui constantă şi pentru angajamentul credincios de a-i duce pe toţi
fiii şi fiicele Sale de la o biruinţă spirituală la alta – pe toţi în drum spre biruinţa finală –
spre cea din urmă transformare în chiar chipul Domnului Isus Hristos.

11
12

12
13

Ziua 1
Trăind biruinţe spirituale

Pune-ţi pe inimă
să trăieşti biruinţe spirituale
BRUCE H. WILKINSON

M-am împotmolit!
Vreau să zic că m-am împotmolit de-a binelea!
Atunci am numit aceasta „criza de la mijlocul vieţii“ mele.
Mă apropiam de patruzeci şi nimic nu mai mergea cum trebuie. Lucrarea nu mă
mulţumea. Vroiam tot ce nu aveam. Chiar şi proverbiala maşină roşie sport şi toate
celelalte lucruri care merg cu ea arătau groaznic de bine pentru acest bărbat însurat de
vârstă mijlocie. La fel arăta şi părăsirea misiunii. Nu ştiam ce vroiam să fac în schimb –
poate să lucrez la un magazin sau ceva. Orice altceva ... dar altceva.
În cele din urmă, totul a ajuns la un punct culminant. Ştiam că trebuie să fac ceva, dar
indiferent ce încercam, nu mergea. Aşa că m-am dus la unul din mentorii mei care fusese
folosit de Domnul de nenumărate ori în timpul celor douăzeci şi ceva de ani anteriori, Dr.
Howard G. Hendricks, un eminent profesor de la Seminarul teologic din Dallas. L-am
sunat şi i-am spus că m-am împotmolit şi că aveam nevoie de ajutor.
După numai două propoziţii, mi-a spus că era acolo pentru mine şi că trebuia să prind
un avion a doua zi ca să merg să-l văd. A anulat câteva întâlniri şi a pus deoparte toată
după-amiaza pentru mine. O astfel de prietenie este o comoară rară.
Când în sfârşit am luat loc în biroul lui a doua zi după-amiază, eram jenat şi
nenorocit. Nu din cauza „Profului“, aşa cum îl numeam noi cu afecţiune, ci din cauza
zbuciumului interior care clocotea în mine. El mi-a pus câteva întrebări şi m-a ascultat în
linişte. N-a spus prea mult. Mi-aduc aminte că transpiram tot încercând să-i explic cât
mai bine cu putinţă frământarea şi confuzia mea. Nu voi uita niciodată cât voi trăi ce mi-a
spus după aceea.
„Bruce, pot să te ajut. Vrei să faci ce-ţi voi spune?“
„Bine“, am întrebat, „dar ce vrei să fac?“
El a rămas tăcut un moment şi apoi a spus cu seriozitate:
„Vrei să faci ce-ţi voi spune indiferent ce-ţi voi cere?“
Nu-mi venea să cred! El vroia angajamentul meu înainte să-mi spună în ce constă
acesta! Mă ţinea în mod intenţionat în întuneric!
Stăteam pur şi simplu acolo. Transpiraţia îmi şiroia pe frunte. Nu puteam vorbi. Doar
priveam spre podea.
După un timp, a spus: „Bruce, crezi că te iubesc?“
„Da, Prof, ştiu că mă iubeşti“.
„Atunci, ai încredere în mine“.
Asta era, în mod deschis. „Ai încredere în mine“. Asta era problema.
Mult timp am stat acolo, gândindu-mă la cuvintele lui. Ştiam că mă iubeşte. Ştiam că
mă puteam încrede în el. Dar puteam eu să mă încred în el până într-atât? Puteam eu să

13
14

fiu de acord să fac orice mi-ar cere, chiar înainte să-mi spună despre ce este vorba? El îmi
cerea să mă încred în el fără un răspuns la întrebarea de ce.
După un timp care mi s-a părut cât o eternitate, mi-am găsit în sfârşit cuvintele: „Da,
Prof, ştiu că mă iubeşti – şi ştiu că pot să mă încred în tine. Voi face orice îmi vei cere să
fac“.
El a zâmbit cu afecţiune şi mi-a dat să fac două lucruri diferite. Totul în mine striga
cu împotrivire. Ce îmi sugera el era exact opusul a ceea ce vroiam eu să fac!
I-am spus că voi lăsa deoparte toate sentimentele şi argumentele din inima mea şi că
voi face exact ce mi-a cerut să fac. Apoi am zburat înapoi acasă.
Am făcut exact ce mi-a spus.
Şi în trei sau patru săptămâni am fost eliberat.
Ce biruinţă!

TE-AI ÎMPOTMOLIT?

Te-ai împotmolit vreodată în viaţa ta spirituală? Lucrul acesta nu se deosebeşte prea


mult de împotmolirea maşinii tale în noroi sau în zăpadă. Încerci să mergi înainte, dar nu
se întâmplă nimic. Încerci să mergi înapoi, şi tot nu se întâmplă nimic. Ai putea chiar să
încerci să întorci roţile în diferite direcţii. Dar în tot acest timp, n-ai făcut decât să te
afunzi din ce în ce mai mult.
Poate eşti în acest tip de situaţie chiar acum când citeşti aceasta. Poate te simţi cum se
simţeau israeliţii când pribegeau prin pustiu: mergeau mereu în cerc, fără să ajungă de
fapt niciodată undeva, mâncând zi de zi aceeaşi dietă spirituală, şi tot ce se vedea la
orizont era mai mult nisip.
Cum au tratat israeliţii situaţia lor aparent disperată? Ani de zile au mormăit. Ba chiar
au decis că ar fi fost mai bine să se întoarcă în Egipt şi să trăiască în robie decât să se
confrunte cu responsabilităţile libertăţii lor nou-descoperite. Dar aceasta n-a făcut decât
să le înrăutăţească situaţia. Ei s-au împotmolit cu adevărat! Şi au rămas acolo patruzeci
de ani.
Poate că tu nici măcar nu realizezi că te-ai împotmolit. Poate că te-ai acomodat atât
de bine cu viaţa ta încât nu vezi efectiv nici un motiv pentru a o schimba. Aşa că nici
măcar nu şti ce pierzi. Ai devenit aşa de mulţumit cu trăirea în pustiu încât n-ai vrea
niciodată să trăieşti în „Ţara promisă“.
De fapt, ce anume ne face să ne împotmolim în primul rând? Ei bine, pentru israeliţi,
era necredinţa. Erau atât de înfricoşaţi de uriaşii care trăiau în Ţara promisă că nu credeau
că Dumnezeu le va da ţara aşa cum le-a promis. Odată ce au acţionat conform acestei
necredinţe, s-au împotmolit. (Cel mai tragic aspect al necredinţei israeliţilor este că ei
n-au fost niciodată eliberaţi din împotmolire. Generaţia aceea a pribegit prin pustiu până
au murit.)
Am sentimentul că acelaşi lucru ar putea fi adevărat pentru tine şi pentru mine – noi
pur şi simplu nu-L credem pe Dumnezeu!

CELE TREI SCAUNE

Toată istoria israeliţilor şi a Exodului poate fi împărţită în trei perioade de timp


diferite: (1) anii robiei, (2) anii pribegiei şi (3) anii abundenţei.

14
15

Evident, anii robiei se referă la cei patru sute de ani pe care israeliţii i-au petrecut în
captivitate în Egipt, anii pribegiei ţin de cei patruzeci de ani pe care ei i-au petrecut în
pustiu, iar anii abundenţei privesc anii de belşug în Ţara promisă sub conducerea lui
Iosua.
Fiecare din aceste perioade de timp reprezintă o nouă generaţie. Generaţiile
israeliţilor care au trăit în Egipt au fost robi. Ei şi-au trăit viaţa în supunere totală faţă de
egipteni. Ei erau bine trataţi, aveau mâncare bună din belşug şi adăpost, şi trăiau o viaţă
destul de confortabilă, dar erau totuşi robi.
A doua generaţie care a părăsit Egiptul a experimentat incredibila exuberanţă de a fi
eliberaţi din robie. Ei au văzut nemijlocit minunile lui Dumnezeu şi au experimentat
puterea mâinii Lui călăuzitoare. Dar n-au ştiut cum să trateze responsabilităţile libertăţii.
Ei uitau mereu de minunile şi puterea lui Dumnezeu, şi încercau să facă lucrurile în felul
lor. Aşa cum am văzut deja, rezultatele n-au fost plăcute.
A treia generaţie, însă, a făcut lucrurile aşa cum trebuia. Ei şi-au adus aminte de
lucrurile pe care le-a făcut Dumnezeu ca să-i scoată pe strămoşii lor din Egipt, şi şi-au
adus aminte de promisiunile Lui cu privire la Ţara promisă. Ca urmare, credinţa lor a fost
răsplătită foarte mult cu o ţară în care curge lapte şi miere. Ei L-au văzut pe Dumnezeu
nimicindu-i pe vrăjmaşii lor, şi au trăit o viaţă de abundenţă şi binecuvântare.
Pentru a face toată această chestiune mai vizuală şi mai practică, am folosit trei
scaune diferite ca să reprezint fiecare din aceste generaţii. Imaginează-ţi trei scaune în
mintea ta: Primul Scaun este cel din dreapta ta, Al doilea Scaun este în mijloc, iar Al
treilea Scaun stă în stânga.
Primul Scaun din metafora noastră este scaunul evlavios, şi cei care stau pe el rămân
aproape de Dumnezeu. Iosua şi generaţia de israeliţi care a intrat în Ţara promisă au stat
pe acest scaun. Ei aveau un profund devotament faţă de Dumnezeu. Ei se încredeau în El
şi ştiau că vieţile lor erau în siguranţă în mâna Lui. Ei aveau o relaţie intimă cu Domnul şi
îşi trăiau viaţa slujindu-I Lui.
Iosua a spus odată acestei generaţii: „Acum, temeţi-vă de Domnul, şi slujiţi-I cu
scumpătate şi credincioşie. Depărtaţi dumnezeii cărora le-au slujit părinţii voştri dincolo
de Râu şi în Egipt, şi slujiţi Domnului.... Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji
Domnului“ (Iosua 24:14-15). Ce testament pentru devotamentul lor!
Observi cum s-a referit Iosua la celelalte două generaţii de israeliţi? Primul grup pe
care l-a menţionat el era format din părinţii lor, care au slujit altor dumnezei de cealaltă
parte a râului. Care este diferenţa dintre aceşti israeliţi şi israeliţii din Egipt? Cei din
primul grup au experimentat puterea salvării lui Dumnezeu în viaţa lor. Ei au fost
eliberaţi din tirania altor domni. Dar aşa cum explică Iosua, ei au refuzat să îndepărteze
dumnezeii cărora le slujiseră în Egipt. Ei au venit sub sângele Paştelor, dar nu slujeau
Domnului cu toată inima lor. Ca s-o punem în termeni moderni, ei şedeau confortabil în
Al doilea Scaun.
Israeliţii din Egipt, pe de altă parte, nu experimentaseră niciodată salvarea lui
Dumnezeu. Ei erau robi unui stăpân, altul decât Dumnezeu, şi se închinau la dumnezei
păgâni. Ei şedeau categoric în Al treilea Scaun.
Începi să înţelegi progresul? Dorinţa lui Dumnezeu pentru viaţa unui necredincios
este ca el să treacă de la Al treilea Scaun (unde nu există nici o relaţie cu Hristos) la Al
doilea Scaun (unde există salvare, dar multe bagaje), şi apoi repede la Primul Scaun
(unde bagajele sunt aruncate afară).

15
16

Din nefericire, mulţi oameni care trec de la Al treilea Scaun la Al doilea se


împotmolesc acolo pentru foarte mult timp, exact aşa cum au făcut israeliţii în pustiu. Sau
mai rău, ei merg mai departe la primul Scaun, dar apoi alunecă înapoi în Al doilea Scaun.
Ambele situaţii sunt nefericite. De fapt, amândouă sunt tratate în Scriptură.
Dacă vei continua să citeşti istoria israeliţilor, vei vedea că descendenţii lui Iosua şi
generaţia care a trăit mai mult decât el (a patra generaţie) nu fac o treabă foarte bună în ce
priveşte rămânerea în Primul Scaun. Această generaţie încă mai credea în Domnul, dar
exista o diferenţă semnificativă: credinţa lor nu era originală. Ei n-avuseseră de a face
personal cu Domnul. În schimb, ei se bizuiau pe credinţa părinţilor lor şi pe istorisirile
despre ce făcuse Dumnezeu în generaţia părinţilor lor. Doar lucrul acesta fusese suficient
ca să dea naştere credinţei în Dumnezeu. Ei credeau toate faptele despre Dumnezeu, dar
ei n-au trăit experienţe cu El în mod personal.
Următoarea generaţie (a cincea) a făcut un pas şi mai mare înapoi. Judecători 2:10
spune că „Tot neamul acela de oameni a fost adăugat la părinţii lor, şi s-a ridicat după el
un alt neam de oameni, care nu cunoştea pe Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel“.

TRĂIND BIRUINŢE SPIRITUALE

Deci mişcarea se poate face în ambele direcţii. Bineînţeles, Dumnezeu vrea ca noi să
mergem la Primul Scaun.
Dar poate că unii dintre noi s-au împotmolit. Eu m-am împotmolit. Aveam nevoie de
ajutorul unui bun prieten ca să ies din Al doilea Scaun şi să mă întorc în Primul Scaun.
Aceasta a luat puţin timp, dar până la urmă am experimentat biruinţa spirituală pe care o
căutam.
Acesta este subiectul acestei cărţi: trăirea biruinţelor spirituale în viaţa ta, în căsnicia
ta, în familia ta şi în umblarea ta cu Dumnezeu.
Am aranjat ca unii dintre cei mai tari lideri din comunitatea creştină să te conducă la
Primul Scaun în câteva domenii ale vieţii tale. Exact! Fiecare domeniu al vieţii tale
trebuie mutat pe Primul Scaun, şi timp de treizeci de zile aceşti lideri te vor ajuta să
trăieşti biruinţele de care vei avea nevoie ca să ajungi acolo.
Dacă vei urma paşii pe care ei ţi i-au schiţat, promit că vei găsi viaţa din belşug pe
care Dumnezeu doreşte atât de mult ca tu s-o trăieşti.
Ai încredere în mine!

16
17

PARTEA ÎNTÂI

Trăind biruinţe
spirituale în viaţa ta

17
18

„Caracterul se pierde întotdeauna când un ideal înalt


este sacrificat pe altarul conformităţii şi popularităţii“.
CHARLES R. SWINDOLL

18
19

Ziua 2
Trăind biruinţe spirituale în viaţa ta

Pune capăt spiralei coborâtoare


CHARLES R. SWINDOLL

Ca să încep, hai să aruncăm o privire la cât de uşor poate fi să treci de la Primul


Scaun la Al doilea Scaun. De multe ori, nu este un eveniment particular care ne face să
ne schimbăm locul în care ne aşezăm. Mai degrabă, este de obicei o eroziune lentă care
mănâncă din noi de-a lungul unei perioade lungi de timp. Dar Chuck Swindoll nu
doreşte să lase această eroziune să continue. În timp ce nu poate fi un singur eveniment
care să conducă la căderea noastră, poate fi o biruinţă spirituală plină de putere care să
ne ducă înapoi de unde aparţinem.

Unele din cele mai plăcute amintiri ale mele mă duc înapoi la un mic golf din Mexic.
Bunicul meu din partea mamei avea o căsuţă ţărănească în golful acela şi era destul de
generos ca s-o împartă cu familia lui numeroasă. În anii adolescenţei mele familia noastră
îşi petrecea vacanţele de vară acolo: plimbări cu barca, înot cu ora, sărituri de pe dig,
pescuit de creveţi cu năvodul, pescuit dis-de-dimineaţă, bălăceală noaptea târziu, dar în
principal râs şi relaxare.
În timp ce anii aceia treceau în unitate şi bună dispoziţie familială, o eroziune urâtă
avea loc. Apele golfului mâncau bancul de pământ care se afla între casă şi mare. An
după an, mulţumită fluxului şi refluxului, câtorva uragane şi clipocitului normal al
valurilor pe linia ţărmului, bucăţi de pământ erau mistuite de golf. În toate activităţile
noastre agitate şi în ceasurile leneşe de relaxare, nimeni n-a vorbit vreodată despre asta şi
nu şi-a bătut capul să observe. În inocenţa mea copilărească nu m-am gândit niciodată la
asta. Dar nu voi uita niciodată ziua în care totul s-a schimbat. Am făcut un mic
experiment târziu într-o zi de vară care a produs o impresie de neuitat în mintea mea.
Anul precedent, clasa noastră din şcoala secundară studiase eroziunea. Profesorul a
făcut o treabă bună, convingându-ne că deşi noi nu putem vedea că se întâmplă mare
lucru şi nu auzim multe avertizări, eroziunea se poate desfăşura chiar sub ochii noştri.
Doar pentru că este tăcută şi lentă nu înseamnă că nu devastează. Aşa că, fiind complet
singur în ultima zi a vacanţei noastre din vara aceea, am bătut un par mare adânc în sol şi
apoi am măsurat cu pasul distanţa dintre par şi mare – cam cincisprezece picioare, după
câte îmi amintesc.
Anul următor ne-am întors. Înainte să apună soarele în prima zi când am sosit, m-am
întors la parul acela şi am măsurat cu pasul distanţa; a rămas puţin sub douăsprezece
picioare. Golful înfulecase o altă bucată de peste trei picioare – nu cu înghiţituri mari,
înţeleg, dar un centimetru aici şi un alt centimetru şi ceva acolo în timpul anului care
trecuse. O spirală coborâtoare era în mers. Deseori mă întrebam dacă mă voi întoarce
vreodată în acel loc al amintirilor fericite de familie, va mai fi în picioare casa, sau va
capitula în faţa apetitului de nestăvilit al mării?
Un prieten de-al meu care a urmat un colegiu de elită în Midwest cu mulţi ani în
urmă mi-a spus o poveste similară. Era un copac masiv – un fel de punct de reper consi-
derat ca o comoară unde studenţii se întâlneau de decenii. Nimeni nu-şi putea imagina

19
20

acel campus fără stejarul uriaş care-şi întindea ramurile pentru toţi spre bucuria lor. Părea
să fie o parte perpetuă a peisajului ... până când, într-o zi, cu un T-R-O-S-N-E-T enorm
care zdruncină nervii, uriaşul cel puternic şi-a dat duhul. Odată căzut jos, toţi cei
îndureraţi de trecerea lui au putut să vadă ceea ce nimeni nu şi-a bătut capul să observe. O
spirală coborâtoare lucrase ani de zile. Lună de lună, anotimp după anotimp, a avut loc o
eroziune internă. Doar pentru că era tăcută şi lentă nu însemna că era pe moarte.

LA FEL ESTE ŞI CU CARACTERUL

Pe mine nu mă interesează pur şi simplu o casă sau un colegiu ... nici pe departe aşa
de mult cât mă interesează caracterul. Întotdeauna germeni morali şi etici invizibili ne pot
invada atât de uşor, aducând cu ei începutul stadiilor unei boli terminale. Nimeni nu-şi
poate da seama privind, pentru că se întâmplă în mod imperceptibil. Este mai lent decât
un ceas şi mult mai tăcut. Nu este nici un dăngănit de clopot, nici măcar un ticăit
persistent. O nebăgare de seamă aici, un compromis acolo, o privire deliberată în altă
parte, o atenuare a atenţiei, o plictiseală, o moţăială, o picoteală, un obicei ... un destin. Şi
înainte să ne dăm seama, o bucată din caracter cade în mare, o bucăţică protectoare din
scoarţă pică pe iarbă. Ceea ce odată „nu era mare lucru“ devine, în realitate, mai mare
decât viaţa însăşi. Ce a început cu o inocenţă curioasă se termină cu o dependenţă
distructivă.
Aceeaşi spirală coborâtoare poate influenţa o familie. Este ceea ce eu numesc deseori
efectul domino-ului. Ce este tolerat de mami şi de tati merge în jos la fiu şi la fiică. Aşa
cum plângea odată Ieremia: „Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au strepezit dinţii“
(Ieremia 31:29). Tragedia este că lucrurile nu se opresc aici. Acei copii cresc, construind
viitorul unei naţiuni. Aceasta îmi aduce aminte de un rând dintr-o scrisoare a lui John
Steinbeck către Adlai Stevenson:

Există un iz de imoralitate care pătrunde pe furiş peste tot şi care începe din
camera copiilor şi nu se opreşte până nu ajunge la cele mai înalte funcţii, atât la
nivel corporativ cât şi guvernamental.

Sociologul şi istoricul Carle Zimmerman, în cartea sa tipărită în 1947 Familia şi


civilizaţia, consemnează observaţiile lui pătrunzătoare făcute când a comparat dezinte-
grarea diferitelor civilizaţii cu declinul similar al vieţii de familie din acele civilizaţii. Opt
modele specifice de comportament casnic au reprezentat spirala coborâtoare a fiecărei
civilizaţii studiate de Zimmerman.
1. Căsnicia îşi pierde caracterul sacru ... este în mod frecvent ruptă prin divorţ.
2. Sensul tradiţional al ceremoniei de căsătorie se pierde.
3. Mişcările feministe abundă.
4. Creşterea lipsei de respect public faţă de părinţi şi faţă de autorităţi în general.
5. Accelerarea delincvenţei, a promiscuităţii şi a rebeliunii juvenile.
6. Refuzul oamenilor cu căsnicii tradiţionale de a accepta responsabilităţile
familiale.
7. Dorinţa crescândă de a comite adulter şi acceptarea lui.
8. Creşterea interesului cu privire la perversiunile sexuale şi la crimele legate de sex
şi răspândirea lor.

20
21

În general, ultima marchează stadiul final al dezintegrării societăţii. „Izul care


pătrunde pe furiş peste tot“ poate fi invizibil, dar după părerea lui Zimmerman poate fi
letal.
Înainte de a încheia lectura de astăzi cu o ridicare din umeri, stai şaizeci de secunde şi
cercetează-ţi viaţa. Dacă eşti căsătorit, fă o evaluare mintală a căsniciei tale ... a familiei
tale. Gândeşte-te bine. Nu te minţi pe tine însuţi. Pune-ţi şi răspunde-ţi la câteva întrebări
grele. Compară felul cum erai cu felul cum eşti. Priveşte între zidurile standardului tău
moral, ale angajamentului tău odată ferm de excelenţă etică. Sunt ceva termite în lemn?
Nu te lăsa înşelat de anii de inocenţă şi de voie bună care au trecut. O eroziune urâtă
poate avea loc, o eroziune pe care nu ţi-ai bătut capul s-o observi. Doar pentru că
schimbările sunt tăcute şi lente, asta nu înseamnă că lucrurile nu se deteriorează.

Luată din The Quest for Character, © 1982 de Charles R. Swindoll, Inc. Tipărită de
Zondervan Publishing House. Folosită cu permisiune. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Deci ce este biruinţa care va opri spirala coborâtoare? Ar putea fi pur şi simplu
recunoaşterea că mergi într-o direcţie greşită. Când Anonimul alcoolicilor începe să
lucreze cu un alcoolic, cel mai mare şi cel mai greu obstacol de depăşit este să-l faci pe
omul respectiv să admită că este un alcoolic. Şi odată ce are loc această biruinţă, poate
să înceapă refacerea. Aşa este şi cu alte biruinţe spirituale. Stai o clipă şi, în rugăciune,
mărturiseşte-I Domnului dacă ai mers pe o cale greşită şi doreşti să mergi în direcţia
bună. Pocăieşte-te în primul rând de necredinţa ta care te-a făcut să te rătăceşti şi
roagă-L pe Domnul să refacă relaţia ta intimă cu El.
Apoi, pentru a rămâne în Primul Scaun şi a aprofunda umblarea ta cu Hristos, te
îndemn să citeşti cartea lui Chuck Swindoll The Quest for Character (Urmărirea
caracterului). Îţi va arăta importanţa caracterului şi cum poţi să dezvolţi trăsăturile unui
creştin de pe Primul Scaun.

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în procesul de stopare a spiralei


coborâtoare. Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală?

1_____________________________ 5 _______________________________ 10
Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat
de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum
biruinţe. mers. trăiesc viaţa din
belşug.

2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică pentru stoparea spiralei
coborâtoare chiar acum?

3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar
acum? Te provoc să faci acel lucru.

21
22

„Nici un om nu este vreodată mai departe de patru paşi de Dumnezeu:


convingere, pocăinţă, consacrare şi credinţă“.
ROY L. SMITH

„Multe din temerile noastre sunt subţiri ca foiţa de hârtie


şi un singur pas curajos ne-ar trece senini prin ele“.
BRENDAN FRANCIS

„Cea mai mare dintre toate confuziile este


să credem că suntem integri şi n-avem nevoie de ajutor“.
THOMAS WILSON (1663-1735)

„Nu omul care are prea puţin, ci omul care se lăcomeşte la mai mult,
acela este sărac“.
LUCIUS ANNAEUS SENECA (aprox. 4 î.H. – Anno Domini 65)

„Mulţumirea stă nu într-o mare bogăţie, ci în puţine pretenţii“.


EPICTETUS (aprox. 55-135)

22
23

Ziua 3
Trăind biruinţe spirituale în viaţa ta

Dărâmă obstacolele din calea


intimităţii cu Hristos
JOSEPH STOWELL

A sta în Al doilea Scaun poate fi foarte confortabil. Efortul care ţi se cere este minim
– în general, poţi pur şi simplu să te laşi pe spate şi să te relaxezi. Dar trebuie să
munceşti ca să ajungi la Primul Scaun, de aceea mulţi oameni nu părăsesc niciodată Al
doilea Scaun. Dacă te-ai hotărât să părăseşti Al doilea Scaun şi să te muţi pe Primul
Scaun, trebuie să te avertizez că sunt multe obstacole care te pot împiedica să-ţi atingi
ţinta. Totuşi, depăşirea acestor obstacole va da naştere unei relaţii intime cu Hristos. Şi
a câştiga intimitatea cu Hristos este cea mai mare biruinţă spirituală pe care o poţi
experimenta. Alătură-te lui Joseph Stowell care te va conduce.

Trebuie să recunosc că cele mai multe campusuri colegiale seamănă mult cu Moody,
unde unul din cele mai palpitante locuri din campus este oficiul poştal al campusului. Cât
timp ai o conştiinţă curată, poşta zilnică este foarte amuzantă. Studenţii merg să caute o
scrisoare de la băiatul acela special sau de la fata aceea specială de acasă. Un cec de la
mami sau de la tati. O cutie cu prăjituri. Nota aceea de la ultimul test important.
Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă am trage o scrisoare din teancul nostru de corespon-
denţă care ar avea ca adresă a expeditorului: „Hristos: Universul“. Deşi am fi fără
îndoială preocupaţi de ce anume ar putea fi înăuntru, ştiind că El cunoaşte foarte bine
toate lipsurile noastre, ne-am aţinti privirea asupra textului. Trebuie să ne aţintim privirea
asupra textului scrisorii pe care Hristos a scris-o bisericii din Laodiceea (Apocalipsa
3:14-22). Este extrem de personal şi foarte relevant pentru noi care căutăm intimitatea. Ar
fi putut să fie scrisă pentru noi. Aproape de sfârşitul scrisorii este o invitaţie irezistibilă:

„Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra
la el, voi cina cu el, şi el cu Mine. Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe
scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe
scaunul Lui de domnie. Cine are urechi, să asculte ce zice bisericilor Duhul“
(Apocalipsa 3:20-22).

Deşi de multe ori am luat acest pasaj ca fiind despre mântuire, contextul impune că în
realitate este vorba de o relaţie cu Hristos pentru aceia care au ajuns deja să-L cunoască.
Hristos stă la uşa inimilor noastre şi bate. Metafora este puternică. Înseamnă că
Hristos ne urmăreşte cu încordare, cu stăruinţă şi cu pasiune. Nu există nici un calificativ
aici. El nu vorbeşte doar pentru acei câţiva oameni cu adevărat aleşi, foarte spirituali şi
foarte valoroşi din Laodiceea. El Se adresează tuturor laodiceenilor: celor slabi şi celor
tari, celor bogaţi şi celor săraci, celor cu invalidităţi şi celor marginalizaţi. Hristos Se
înfăţişează ca Unul care urmăreşte cu ardoare intimitatea cu noi.

23
24

Dacă Hristos Se face atât de accesibil, atunci cum se face că noi nu deschidem uşa?
Sunt cel puţin trei motive pentru răspunsul nostru reţinut.

PRIMUL MOTIV: FRICA

Deşi Dumnezeu ne urmăreşte şi deşi Hristos este acolo şi bate, unora dintre noi poate
le este frică să deschidă uşa. Mulţi dintre noi am dorit mult intimitatea în relaţiile umane
– cu tatăl nostru, cu mama noastră, sau cu altcineva – ca să aflăm doar că speranţele
noastre de a avea intimitate au fost nu doar năruite şi călcate în picioare, dar că întrucât
am devenit vulnerabili, am fost răniţi în acest proces. Ne temem. Pur şi simplu nu ştim
dacă mai putem vreodată să ne încredem în cineva.
Thomas Keating, în cartea sa Intimitatea cu Dumnezeu, vorbeşte despre această
problemă:

Calea spirituală a creştinului se bazează pe o încredere tot mai profundă în


Dumnezeu. Încrederea este cea care ne permite în primul rând să facem acel salt
iniţial în întuneric, ca să-L întâlnim pe Dumnezeu la nivelele mai adânci din noi
înşine. Şi încrederea este cea care conduce acea intimă făţuire din nou a fiinţei
noastre, acea transformare a durerii noastre, a rănirii noastre şi a motivaţiei
noastre inconştiente într-un om aşa cum a dorit Dumnezeu să fim.
Pentru că încrederea este atât de importantă, călătoria noastră spirituală poate
fi blocată dacă purtăm cu noi atitudini negative faţă de Dumnezeu din fragedă
copilărie. Dacă ne este frică de Dumnezeu şi dacă Îl vedem pe Dumnezeu ca un
tată mânios, ca un poliţist suspicios, sau ca un judecător aspru, va fi greu să
facem să crească un entuziasm sau măcar un interes, în această călătoriei.

Am o rugăciune pentru aceia dintre noi care-L ţin pe Dumnezeu departe de ei, care
aud bătaia, dar se tem să rişte şi să deschidă uşa. Este rugăciunea din Marcu 9:24: „Cred,
Doamne! Ajută necredinţei mele!“ Trebuie să ne rugăm: „Doamne, vreau să mă încred în
Tine“ şi apoi mergi spre încrederea în El şi spre a fi suficient de curajos ca să ajungi să-I
deschizi uşa lui Dumnezeu. Trebuie să înhăţăm adevărul că Dumnezeu nu ne va
dezamăgi. El nu va abuza de noi. El nu Se va folosi de noi. Nimeni care s-a încrezut
vreodată în Dumnezeu şi s-a îndreptat spre intimitate nu a fost vreodată dezamăgit la
sfârşit – niciodată.

AL DOILEA MOTIV: AUTO-SUFICIENŢA

Dar pentru unii dintre noi faptul că Hristos este încă afară poate avea ceva de a face
cu problema creştinilor din Laodiceea. Apocalipsa 3:14-19 spune povestea vieţii multora
dintre noi:

Îngerului bisericii din Laodiceea scrie-i:

Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul


zidirii lui Dumnezeu: „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O,
dacă ai fi rece sau în clocot! Dar fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am

24
25

să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: «Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc
lipsă de nimic», şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol; te sfătuiesc
să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca
să te îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doftorie pentru
ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi. Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i
iubesc. Fii plin de râvnă dar, şi pocăieşte-te!“

Hristos spune, de fapt, laodiceenilor: „Voi sunteţi căldicei. Eu aş vrea să fiţi ca ceaiul
cu gheaţă într-o zi călduroasă sau ca ceaiul fierbinte într-o zi friguroasă. Aş vrea pur şi
simplu să fiţi mai cu chef, dar pentru că nu sunteţi nici fierbinţi nici reci, sunteţi
dezgustători pentru Mine“.
De ce ar spune Dumnezeu aceasta despre poporul Său? El a spus aceasta din cauza
sentimentului lor de auto-suficienţă. Ei erau bogaţi şi nu aveau nici un fel de nevoi
materiale, deci credeau că nu aveau nevoie de Dumnezeu. Ei se bizuiau pe ceea ce
consumau din lumea materială ca să fie satisfăcuţi, susţinuţi şi asiguraţi.
Găsesc interesant faptul că toţi aceşti termeni care se referă la „sine“, la „ego“ şi pe
care îi aruncăm prin biserică ne fac să ne dezumflăm imediat din cauza vinei. Spune doar
cuvântul egocentric şi noi ne înfiorăm. Indulgent cu sine însuşi. Cel ce se slujeşte pe sine.
Dar când ne gândim la auto-suficienţă ochii noştri se întunecă cu o pioasă apatie. Nu
credem că aceasta este la fel de rea ca celelalte cuvinte care se referă la „sine“. Dar este o
problemă mare pentru Dumnezeu. Hristos a spus despre laodiceeni că deşi aveau toate
acele „lucruri“ – un trai bun şi uşor, relaţii, bunuri – ei erau „ticăloşi, nenorociţi, săraci,
orbi şi goi“ (v. 17). Ei aveau nevoie de Hristos.
Dar Hristos n-a renunţat la laodiceeni, aşa cum nu renunţă nici la noi. În 1 Timotei 6,
Pavel spune credincioşilor să nu mai fugă după bogăţiile pământeşti şi să caute
„neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea şi blândeţea“ (v. 11). Dumnezeu vrea
să ne facă bogaţi în fapte bune. El doreşte să umple viaţa noastră cu adevăratele comori
preţioase. El vrea să ne dea „aur curăţit prin foc“ (Apocalipsa 3:18). El vrea să avem
pacea Lui, mângâierea, prezenţa şi puterea Lui. El vrea să ne facă bogaţi într-o relaţie
care are acces la toate resursele Sale: El vrea să ne îmbrace goliciunea cu haine albe, cu
veşmintele copiilor Săi, şi să ne ungă ochii cu balsamul prezenţei Sale ca să putem vedea
(v. 18). Şi, aşa cum le-a spus laodiceenilor, El vrea să ne pocăim de auto-suficienţa
noastră (v. 19). Şi toate acestea pentru că ne iubeşte.

AL TREILEA MOTIV: NEMULŢUMIREA

Laurence Shames, în analiza sa pătrunzătoare cu privire la preocuparea americanilor


cu consumul, Foamea după mai mult, scrie:

Mai mult. Dacă există un cuvânt care să rezume aspiraţiile şi obsesiile


americanilor, acesta este. Mai mult succes. Mai mult lux şi extravaganţă. Trăim
pentru mai mult – pentru următoarea mărire de salariu, pentru următoarea noastră
casă; şi lucrurile pe care le avem deja, oricât de minunate ar fi ele, tind să
pălească în comparaţie cu lucrurile pe care le-am mai putea obţineii.

25
26

O prietenă care este moştenitoarea unei proprietăţi enorme mi-a spus că şi-ar fi dorit
să poată da zilele înapoi când primirea unei ceşcuţe de Crăciun o bucura şi-i făcea
plăcere. Ea a remarcat că era un lucru minunat şi plăcut să-ţi găseşti bucuria şi satisfacţia
în lucrurile mici.
Ce uitase ea era faptul că şi aceia dintre noi care ne putem găsi plăcerea într-o ceşcuţă
nouă, curând vom găsi că şi aceasta a devenit comună. Este acea lăcomie mereu-prezentă
după tot ce este mai mult, mai mare sau mai bun.
Mie îmi plac ceştile grele şi mari de porţelan. Este probabil un lucru masculin.
Favorita mea dintotdeauna este ceaşca mea cu Chicago Bulls. Adică, a fost, până am
vizitat Hot Shot Cafe din Asheville, Carolina de Nord. Trebuie să încerci Hot Shot Cafe
ca să apreciezi ce privilegiu este. Este acolo unde scrie localul localurilor. Cu vechiul
tonomat şi toate celelalte. Fără pretenţii. Cu bunele prăjituri de altădată ca la mama acasă
şi o chelneriţă severă autentică. Pe raftul din spatele casei de marcat erau ceştile Hot Shot
Cafe. Am ştiut imediat că am nevoie de una. Era un impuls căruia nu i-am putut rezista.
Aşa că am lăsat acolo o parte din banii mei câştigaţi cu greu şi am luat-o acasă unde urma
să-şi ia locul printre celelalte ceşti pe care le-am cumpărat de-a lungul anilor ca să-mi
satisfac dorinţele.
Dacă ar fi doar ceştile din viaţa noastră – sau ursuleţii de pluş, sau CD-urile, sau
antichităţile, sau maşinile – n-ar fi în adevăr aşa mare lucru. Dar este dinamica aceasta
care conduce nevoia mea doar după încă o ceaşcă, şi care conduce şi problemele mai mari
ale vieţii.
Shames continuă şi spune:

În timpul deceniului trecut, mulţi oameni au ajuns să creadă că nu trebuie să


existe un scop. Mecanismul nu cere asta. Consumul îi ţine pe muncitori la lucru,
aceasta face să vină cecurile de plată a salariilor, aceasta îi face pe oameni să
cheltuiască, aceasta îi face pe inventatori să inventeze şi pe investitori să
investească, şi aceasta înseamnă că există mai mult de consumat. Sistemul,
înţeles corect, este independent de valori şi nu are nevoie de nici o filosofie ca să-
l proptească. Este un cerc perfect, complet în sine însuşi – şi gol în mijlociii.

Cuvântul biblic pentru satisfacţie este cuvântul mulţumire. Suntem chemaţi să fim
mulţumiţi cu ce avem întrucât Îl avem pe Dumnezeu – şi El este atotsuficient. Aceasta nu
înseamnă că noi nu vrem niciodată nimic sau că nouă nu ne place să cumpărăm ceva de
aici sau de acolo. Înseamnă că noi nu suntem stăpâniţi de pasiunea de a consuma.
Avându-L pe El, avem totul. Orice surplus este un bonus. Pavel a mărturisit că învăţase
atât cum este să ai belşug cât şi cum este să ai puţin şi în ambele cazuri să fii mulţumit
(Filipeni 4:11-13). În 1 Timotei 6, el scrie:

Negreşit evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig. Căci noi n-am adus
nimic în lume, şi nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea. Dacă avem dar, cu
ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns. Cei ce vor să se
îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi
vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd şi pierzare. Căci iubirea de bani
este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la
credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri (v. 6-10).

26
27

Versiunea King James spune astfel: „Evlavia cu mulţumire este un mare câştig“. Noi
deseori inversăm formula şi spunem: „evlavia plus câştig este mulţumire“ când în
realitate evlavia plus mulţumire egal câştig. Scriitorul Epistolei către evrei ne aminteşte:
„să nu fiţi iubitori de bani. Mulţumiţi-vă cu ce aveţi, căci El Însuşi a zis: «Nicidecum
n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi». Aşa că putem zice plini de încredere:
«Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face omul?»“ (Evrei 13:5-6).
Mulţumirea nu se reflectă doar în relaţia noastră cu lucrurile. Putem fi nemulţumiţi cu
partenerul nostru de viaţă, cu slujba noastră, cu locul nostru în viaţă, cu educaţia noastră,
sau cu o lungă listă de alte lucruri. Uneori nemulţumirea ne poate motiva la neprihănire
sau la o angajare plină de râvnă faţă de Dumnezeu. Acesta este un fel sănătos de nemul-
ţumire. Însă felul de nemulţumire care semnalează o vulnerabilitate la unicitate este o
nemulţumire care caută satisfacţia şi siguranţa personală în „doar încă un lucru, încă o
experienţă, încă o prietenie“.
Nu există nici o posibilitate ca noi să vrem să întoarcem spatele ţării îndepărtate şi să
ne întoarcem cu faţa spre casă până nu vom fi gata să realizăm că Hristos este sursa
noastră atotsuficientă şi ca atare El ne dă posibilitatea să trăim în pacea calmă a unei vieţi
mulţumite.
Când Îl auzim bătând, este acea inimă mulţumită, încrezătoare, pentru care Dumnezeu
este suficient, care se grăbeşte să răspundă. Deschiderea uşii generează plăcerea trăirii
promisiunii Lui: „Voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine“ (Apoc. 3:20).

Luată din Far From Home de Joseph M. Stowell. © 1998 de Joseph M. Stowell. Folosită cu
permisiune de Moody Press. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Poţi să-L auzi pe Hristos bătând la uşa inimii tale? Dacă şezi în Al doilea Scaun, El
este acolo, aşteptând ca tu să deschizi uşa. El doreşte să intre şi să cineze cu tine. Dar tu
eşti reţinut de frică, de auto-suficienţă şi de nemulţumire. Tocmai ai citit cum pot fi
învinse aceste obstacole. Eşti gata să experimentezi o biruinţă în ce priveşte intimitatea
ta cu Hristos? Atunci tot ce trebuie să faci, aşa cum explică Joseph Stowell în cartea sa
Far From Home (Departe de casă), este să te ridici şi să răspunzi la uşă. „Chiar în
secunda în care facem asta“, spune Stowell, „găsim că Dumnezeu este acolo, gata să
intre. Este o unire pe care sufletul nostru n-o va uita niciodată“. Nu vrei să deschizi uşa
către inima ta chiar astăzi? Dacă tu, ca şi fiul risipitor, te-ai trezit departe de cale,
departe de locul unde credeai că eşti, citeşte cartea lui Dr. Stowell. Te va întâmpina
acolo unde eşti şi te va ajuta să te întorci acolo unde trebuie să fii.

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde


apreciezi că te găseşti pe următoarea scală?

1_____________________________ 5 _______________________________ 10
Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat
de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum
biruinţe. mers. trăiesc viaţa din
belşug.

27
28

2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar
acum?

3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar
acum? Te provoc să faci acel lucru.

28
29

29
30

„Nu considera dureros ceea ce este bine pentru tine“.


EURIPIDES (aprox. 484-406 î.H.)

„Nici durere, nici ramură de palmier; nici spini, nici tron;


nici amărăciune, nici glorie; nici cruce, nici cunună“.
WILLIAM PENN (1644-1718)

„Dacă nu investeşti mult, înfrângerea nu te doare


şi victoria nu te entuziasmează“.
DICK VERMEIL

„Pocăinţa este mai degrabă o atitudine decât un simplu act“.


RICHARD OWEN ROBERTS

„Penitenţa nu creşte uitându-ne posomorâţi la răutatea noastră,


ci uitându-ne în sus la frumuseţea lui Dumnezeu,
la dragostea lui Dumnezeu pentru noi“.
WILLIAM CONGREVE (1670-1729)

„Nu vei fi niciodată omul care poţi fi


dacă presiunea, tensiunea şi disciplina sunt scoase din viaţa ta“.
JAMES G. BILKEY

30
31

Ziua 4
Trăind biruinţe spirituale în viaţa ta

Disciplinează-te ca să câştigi premiul


ERWIN LUTZER

Există un moment pe care îl caută orice atlet acolo unde se urmăreşte realizarea ca
el să câştige premiul sau nu. Este un moment glorios pentru câştigător, dar nu este aşa
de glorios pentru cel care pierde. În atletism există doar un singur premiu – victoria. Şi
singura cale de a ajunge la ea este să te antrenezi cu o stăruinţă riguroasă. Acelaşi lucru
este adevărat şi pentru creştini. Pe creştinul din Al doilea Scaun, bineînţeles că nu-l
interesează antrenamentul – pe el îl interesează plăcerile vieţii. Creştinul din Primul
Scaun, pe de altă parte, nu este preocupat de durerea care vine odată cu antrenamentul.
Nu, pe el îl interesează premiul. Uneori biruinţele spirituale nu se trăiesc fără
antrenament şi fără o stăruinţă riguroasă. Dar întreabă pe orice atlet care a câştigat
premiul dacă regretă ceva. Cred că şti care va fi răspunsul lui. Urmăreşte cu atenţie
cuvintele înţelepte ale lui Erwin Lutzer, şi trăieşte o biruinţă care va face din tine un
credincios învingător.

Este o poveste despre un antrenor de baschet frustrat, pe nume Cotton Fitzsimmons,


care a avut o idee prin care să-şi motiveze echipa. Înaintea meciului el le ţinea un discurs
care se învârtea în jurul cuvântului „pretindeţi“. „Domnilor, când veţi merge acolo în
seara asta, în loc să vă amintiţi că suntem pe ultimul loc, pretindeţi că suntem pe primul
loc; în loc să vă gândiţi că avem o serie de înfrângeri, pretindeţi că avem o serie de
victorii; în loc să credeţi că acesta este un meci obişnuit, pretindeţi că acesta este un meci
de finală!“
Cu aceasta, echipa a mers pe terenul de baschet şi a fost bătută zdravăn de Boston
Celtics. Antrenorul Fitzsimmons era foarte necăjit din cauza înfrângerii. Dar unul din
jucători l-a bătut pe spate şi i-a spus: „Curaj, antrenorule! Pretinde c-am câştigat!“
Mulţi dintre noi părem a fi învingători în cursa vieţii, dar poate că doar „pretindem“.
Când vom sta în faţa lui Hristos, vom vedea curând diferenţa dintre o victorie reală şi o
năzuinţă. Vom vedea ce înseamnă să câştigi şi ce înseamnă să pierzi. Vom descoperi că
am jucat pentru eternitate.
Lui Pavel îi plăcea să folosească întrecerile sportive ca o analogie la trăirea vieţii
creştine. Faimosul maraton grecesc şi jocurile istmice din Corint erau ilustraţii simple ale
felului în care se aleargă în cursa care contează cu adevărat. Noi alergăm în cursă, ne-a
învăţat Pavel, şi alergăm ca să câştigăm.

Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar numai unul capătă
premiul? Alergaţi dar în aşa fel ca să căpătaţi premiul! Toţi cei ce se luptă la
jocurile de obşte se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să
capete o cunună care se poate veşteji; noi să facem lucrul acesta pentru o cunună
care nu se poate veşteji. Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg.
Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. Ci mă port aspru cu

31
32

trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu


însumi să fiu lepădat. (1 Corinteni 9:24-27)

Să nu pierdem ce vrea să spună Pavel: Tot ce face un atlet învingător va face şi un


creştin învingător. Dacă am fi la fel de dedicaţi în umblarea noastră cu Dumnezeu cum
suntem la golf sau la bowling, ne-ar merge bine în viaţa creştină. Putem lua ce învăţăm la
lecţiile noastre de tenis şi să aplicăm la trăirea creştină. Gândeşte-te la energia, timpul şi
banii cheltuiţi cu sportul. Dacă am transfera asemenea resurse cursei care contează cu
adevărat, toţi am fi învingători.
Societatea nu produce sfinţi. Nu este nimic în cultura noastră care să ne încurajeze să
avem tenacitatea şi curajul de a deveni învingători pentru Hristos. Într-adevăr, noi va
trebui să ne opunem lumii la fiecare cotitură a drumului; va trebui să ne bizuim pe
Dumnezeu şi pe poporul Său ca să ne ajute să dezvoltăm disciplinele care conduc la
evlavie.

REGULILE ALERGĂRII

Să prezentăm analogia:
În primul rând, în Grecia trebuia să ai cetăţenie ca să participi la jocuri. Bineînţeles,
nu toţi cetăţenii participau la curse, dar dacă puteai fi ales, trebuia să faci dovada
cetăţeniei tale. Tot aşa, trebuie să fii cetăţean al cerului ca să te califici pentru cursa
despre care vorbeşte Pavel.
Totuşi, există această diferenţă: Toţi cetăţenii cerului sunt înscrişi în această cursă.
Lucrul acesta nu este opţional; nu există nici o altă competiţie propusă în acest timp. Nu
alergi în această cursă ca să ajungi în cer; alergi în această cursă ca să primeşti premiul.
Această cursă a început în ziua când L-ai acceptat pe Hristos ca Mântuitor al tău.
În al doilea rând, aceasta este o cursă în care toţi pot câştiga, pentru că noi nu suntem
în competiţie cu alţii, ci cu noi înşine. Noi vom fi judecaţi individual de Dumnezeu.
Pentru a se da o hotărâre se va pune întrebarea ce am făcut cu ce ne-a dat Dumnezeu.
Astfel toţi avem linia noastră de sosire personală, antrenorul nostru personal şi judecata
noastră finală personală.
Unii oameni nu participă la competiţiile sportive pentru că se tem de eşec. Umilinţa
de a ajunge ultimul este pur şi simplu prea mult pentru cei sensibili la opinia publică. Dar
temători sau nu, aceasta este o cursă în care alergăm în fiecare zi. Vom avea cel mai mare
folos dacă vom lăsa deoparte temerile noastre şi vom alerga cât de bine putem. Da,
aceasta este o cursă pe care tu şi eu o putem câştiga.
Care sunt acele reguli care-i fac pe atleţi să ajungă mari şi astfel îi fac şi pe creştini să
ajungă „mari“? Fiecare din noi le putem traduce în trăire zilnică.

PRIMA REGULĂ: DISCIPLINA

Când Pavel vorbeşte despre cei care participă la jocuri, el foloseşte cuvântul grecesc
agonizomai din care extragem cuvântul nostru a se lupta (a agoniza). „Toţi cei ce se luptă
la jocurile de obşte ...“ Tu şi cu mine suntem pur şi simplu incapabili să înţelegem orele
de agonie care intră în programul de antrenament atletic.

32
33

În august, conduceam pe lângă un teren de fotbal şi îi urmăream pe tinerii atleţi


năduşind sub soarele arzător. Îmbrăcaţi în haine grele, vătuite, şi o cască, feţele lor se
strâmbau de oboseală şi chiar de durere. Dacă ei ar fi făcut aceasta pentru că vieţile lor
erau ameninţate, aş fi înţeles. Ce este dificil pentru unii dintre noi să pricepem este că ei
fac aceasta voluntar – fac totul pentru un trofeu care va fi păstrat într-o cutie de sticlă şi
curând va fi uitat în această viaţă şi mai mult ca sigur nu va fi amintit în cea viitoare. Ei
joacă voluntar, şi se chinuie singuri ca să câştige.
Atleţii trebuie să renunţe la ce este rău şi la ce este bun, şi să lupte numai pentru ce
este cel mai bun. Ei trebuie să spună nu petrecerilor şi nopţilor târzii. Ei nu pot avea luxul
unei plăceri personale care vine în contradicţie cu capacitatea lor de a se concentra şi de a
se antrena. Orice distracţie trebuie evitată. Mi s-a spus că Mike Singletary de la Chicago
Bears lucrează cu echipa lui, apoi merge acasă şi face în continuare exerciţii. Apoi,
noaptea târziu când e linişte în casă, se uită la filme cu echipele adverse ca să vadă cum
le-ar putea învinge.
Tradu aceasta în disciplinele trăirii vieţii creştine. Imaginează-ţi efortul brusc de
creştere de care ne-am bucura dacă ar fi să memorăm Scriptura, să ne rugăm şi să studiem
adversarul cu aceeaşi intensitate cu care atleţii atacă problema meciului lor. Gândeşte-te
numai ce s-ar întâmpla dacă ar fi să ne ascuţim simţurile noastre spirituale, să facem să
crească apetitul nostru spiritual şi muşchii noştri spirituali. Am putea cuceri lumea ...
Sunt multe feluri în care poţi falimenta în viaţa creştină. Dar toate încep cu lipsa
disciplinei, cu o decizie conştientă de a apuca pe drumul mai uşor. Pavel spune: „Mă port
aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire“. Minciuna este că trupul nu poate fi disciplinat,
pentru că într-adevăr poate fi disciplinat, mai ales cu ajutorul Duhului Sfânt, care ne dă
stăpânire de sine.
Nu-ţi cer să adaugi la viaţa ta ocupată şi dezordonată, ci mai degrabă să înlocuieşti
priorităţile pe care le-ai adoptat cu disciplinele spirituale. Dacă ar trebui să faci dializă în
fiecare zi pentru că nu-ţi funcţionează rinichii, ţi-ai găsi timp să o faci. Trebuie să
abordăm umblarea noastră cu Dumnezeu cu aceeaşi hotărâre sinceră. Pavel spune: „Fac
un singur lucru“ (Filipeni 3:13), nu „Fac de mântuială aceste patruzeci de lucruri“.
Dacă vrei să lupţi disciplinat, începe cu aceasta:
• Petrece douăzeci de minute în rugăciune şi meditaţie în fiecare dimineaţă înainte
de ora nouă.
• Citeşte un capitol dintr-o carte creştină bună în fiecare zi.
• Alătură-te unui grup de credincioşi (o clasă de studiu biblic, un grup de rugăciune,
etc.) pentru părtăşie şi responsabilitate.
• Învaţă să-ţi împărtăşeşti credinţa, şi profită de ocaziile pe care Dumnezeu le
scoate în calea ta.
Disciplina în sine nu produce evlavia. Noi nu suntem făcuţi spirituali dacă suntem
„sub lege“ şi depindem de puterea noastră de a câştiga aprobarea lui Dumnezeu. Scopul
acestor discipline este mai degrabă să putem învăţa să ne tragem puterea din Hristos.

A DOUA REGULĂ: ATITUDINEA HOTĂRÂTĂ

Ne-am referit deja la pasajul din cartea Evrei care ne spune cum să alergăm în cursă.
Acolo ni se dă regulamentul alergării cu succes. „Şi noi, dar, să dăm la o parte orice

33
34

piedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea


care ne stă înainte“ (Evrei 12:1).
Aţi auzit pe unii învăţători ai Bibliei spunând că acest „nor aşa de mare de martori“
se referă la cei care au plecat la cer şi acum se uită la noi aici jos pe pământ. Dar, în
context, este clar că martorii sunt eroii din Evrei 11, şi noi suntem motivaţi, nu pentru că
ei ne văd, ci pentru că noi îi vedem!
În mod special, privim înapoi la oameni ca Avraam, Iosif şi Moise şi tragem
concluzia că dacă ei au putut să alerge în cursă cu succes, putem şi noi. Noi învăţăm de la
ei că răbdarea este întotdeauna posibilă dacă ne amintim încotro ne îndreptăm. Noi
trebuie să ne îndreptăm privirea spre aceşti eroi şi să privim ţintă la Domnul Isus.
Care sunt regulile cursei?
În primul rând, trebuie să ţinem povara noastră jos. Trebuie „să dăm la o parte orice
greutate“. Unii oameni trebuie să se alăture unui grup spiritual de Supraveghetori ai
greutăţilor. Sunt unele lucruri care s-ar putea să nu fie păcate, dar sunt greutăţi – obiceiuri
şi acţiuni care iau timpul şi energia de la ceea ce este mai bun.
În al doilea rând, trebuie să ne menţinem picioarele libere. Trebuie să fim liberi de
păcatul care ne „înfăşoară“ aşa de lesne. Păcatul ne încolăceşte picioarele, ne face să ne
împiedicăm şi în cele din urmă ne va face să pierdem cursa. Gândeşte-te numai la
numărul mare de oameni care au început cu o greutate mică sau un păcat mic şi au sfârşit
răniţi pe marginea pistei de alergare.
Aceia dintre noi care suntem încă în cursă avem obligaţia să-i ajutăm pe cei care s-au
împiedicat, astfel încât şi ei să poată trece linia de sosire.
La Olimpiada din 1992, Derek Redmond din Marea Britanie şi-a rupt tendonul
popliteu (de la genunchi) în focul cursei semifinale de 400 de metri. El a şchiopătat şi a
înaintat cu greu cam jumătate din pista stadionului olimpic. Vederea nenorocirii fiului său
a fost prea mult pentru Jim Redmond, care stătea aproape de rândul de sus al stadionului
plin până la refuz cu şaizeci şi cinci de mii de oameni. El a coborât în grabă şirurile de
trepte şi a trecut gâfâind pe lângă oamenii de pază care reclamau că nu are permis de
intrare pe pistă.
„Nu mă interesa ce ziceau ei“, a spus el despre paznici. El a ajuns la fiul său când era
la vârful curbei finale, cam la 120 de metri de finiş. A pus un braţ în jurul mijlocului lui
Derek şi altul în jurul încheieturii de la mâna stângă. Apoi au mers şchiopătând în trei
picioare spre linia de sosire.
Derek n-avea nici o şansă să câştige o medalie, dar atitudinea lui hotărâtă i-a câştigat
respectul mulţimii. Tatăl său a spus: „A muncit opt ani pentru asta. N-aveam de gând să-l
las să nu termine“. Fie că ştia sau nu, tatăl lui acţionase biblic.
„Întăriţi-vă dar mâinile obosite şi genunchii slăbănogiţi; croiţi cărări drepte cu
picioarele voastre, pentru ca cel ce şchiopătează să nu se abată din cale, ci mai degrabă să
fie vindecat“ (Evrei 12:12-13). Unii oameni trebuie să fie ajutaţi să treacă de linia de
sosire. Unii s-au împiedicat de propriile lor picioare; altora le-au pus piedică membri
familiei sau aşa-numiţii prieteni. Noi trebuie să-i ajutăm pe cei care au căzut în cursele
diavolului; noi trebuie să-i ridicăm pe cei căzuţi, să le legăm rănile şi să-i ajutăm în
călătoria lor spre casă.
O atitudine hotărâtă va face aceasta.

34
35

A TREIA REGULĂ: CONCENTRAREA ASUPRA LINIEI DE SOSIRE

Orice alergător cunoaşte pericolul distragerilor şi al gropilor. Noi nu trebuie să ştim


doar cum să câştigăm, ci trebuie să ştim şi de ce mulţi oameni au pierdut cursa.
Te rog să-ţi aduci aminte că împărţirea Bibliei în capitole nu este inspirată! Pavel
nu-şi încheie gândurile despre câştigarea cursei la sfârşitul capitolului 9 din 1 Corinteni,
ci îşi continuă gândul în capitolul următor: „Căci nu vreau să nu ştiţi, fraţilor“ (10:1,
versiunea New American Standard Bible). Acest cuvânt mic „căci“ este o punte care
continuă avertismentul lui Pavel.
În capitolul 9, Pavel zice: „ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu
cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat“ (v. 27). El se temea ca
nu cumva chiar el să piardă cursa!
Când începe capitolul 10, el foloseşte imaginea israeliţilor în pustiu ca o ilustraţie a
celor care au pierdut cursa. Aceştia erau oameni răscumpăraţi din Egipt; ei trecuseră
Marea Roşie şi experimentaseră purtarea de grijă a lui Dumnezeu zi de zi, şi totuşi au
pierdut premiul.
Mai întâi, Pavel vorbeşte despre binecuvântările de care ei s-au bucurat. Li s-a dat tot
ce aveau nevoie ca să alerge cu succes.

Căci nu vreau să nu ştiţi, fraţilor, că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi au
trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise; toţi au
mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească şi toţi au băut aceeaşi băutură
duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi
stânca era Hristos. (v. 1-4)

Apoi, Pavel descrie falimentul lor în faţa nenumăratelor binecuvântări. „Totuşi, cei
mai mulţi dintre ei n-au fost plăcuţi lui Dumnezeu“ (v. 5). Apoi urmează o listă a
păcatelor lor: idolatria, imoralitatea şi nerecunoştinţa. Mulţi din aceşti oameni erau
mântuiţi în sensul pe care îl are acest cuvânt în Vechiul Testament: ei vor fi în cer. Cu
toate acestea, ei n-au fost plăcuţi lui Dumnezeu şi nu vor câştiga premiul.
Există un contrast între numeroasele lor binecuvântări nemeritate şi eşecurile lor. Ei
au început cursa cu toate resursele necesare pentru călătorie, totuşi ei s-au poticnit rău,
departe de linia de sosire. Nu numai că n-au intrat în Canaan, dar n-au trăit niciodată cu
succes în pustiu, acolo unde Dumnezeu le-a dat tot ce aveau nevoie.
Aceleaşi păcate ne asaltează şi pe noi astăzi. Singura noastră speranţă de a câştiga
este pocăinţa; în adevăr, viaţa noastră trebuie trăită cu o atitudine de pocăinţă. Cere-I
Duhului Sfânt să-ţi arate păcatele care te pot împiedica să termini cu bine cursa. Dacă
Pavel se temea să nu fie descalificat, tu şi eu suntem cu siguranţă cei mai vulnerabili.
Privim înapoi şi zicem: „Avraam a câştigat. David a câştigat. Iosif a câştigat. Tot aşa
au câştigat a mulţime de oameni care n-au văzut eliberarea, dar s-au încrezut totuşi în
Dumnezeu“. Şi noi putem face la fel! Dar să ne aducem mereu aminte cât i-a costat.
Nimic nu se ofileşte mai repede ca florile. În lumina soarelui arzător ele nu rezistă
decât câteva ore. Pentru o astfel de cunună se întreceau atleţii în Grecia antică. Pavel a
numit-o „o cunună care se poate veşteji“.
În contrast cu ea, există o cunună care nu se poate veşteji dată celor care Îi slujesc lui
Hristos. Avem garanţia că ea durează veşnic. Noi trebuie să râvnim premiul înaltei

35
36

chemări a lui Dumnezeu în Hristos Isus. Pavel nu s-a jenat să spună că dorea să câştige
cununa; el nu considera un lucru nespiritual să cauţi aprobarea lui Hristos şi onoarea
asociată cu aceasta.
Pe biroul unui om de afaceri era această emblemă:
Peste douăzeci de ani ce vei dori să fi făcut astăzi?
Fă-o acum!
Vrei să câştigi cursa? Orice ar presupune aceasta, „fă-o acum!“

Luată din Your Eternal Reward de Erwin W. Lutzer, © 1998 de Erwin W. Lutzer. Folosită cu
permisiune de Moody Press. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Amânarea va ucide pur şi simplu aproape orice şansă pe care o ai de a experimenta


o biruinţă spirituală. „Fă-o acum!“ este îndemnul lui Erwin Lutzer pentru tine ca să te
ridici din Al doilea Scaun în care stai astăzi şi să începi să te deplasezi către Primul
Scaun. În cartea sa, Your Eternal Reward (Răsplata ta eternă), Lutzer îţi aminteşte să-ţi
ţii ochii aţintiţi asupra premiului. Dacă ai nevoie să te ridici din locul în care şezi chiar
acum şi să te muţi fizic în alt loc pentru a reprezenta simbolic intenţiile tale, fă-o acum!
Orice ar fi necesar să te ajute să iei decizia de a începe antrenamentul, fă acum! Nu vei
regreta. Astăzi este ziua în care trebuie să spui: „Astăzi îmi voi aduce aminte care este
ţinta; mă voi concentra asupra lui Hristos indiferent ce furtună ar veni pe calea mea!“ Şi
cartea lui Erwin Lutzer este o resursă minunată care te va încuraja să fii mereu
concentrat asupra răsplătirii tale eterne. Te îndemn din toată inima s-o citeşti.

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde


apreciezi că te găseşti pe următoarea scală?

1_____________________________ 5 _______________________________ 10
Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat
de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum
biruinţe. mers. trăiesc viaţa din
belşug.

2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar
acum?

3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar
acum? Te provoc să faci acel lucru.

36
37

37
38

„Un om înfăşurat în el însuşi face un mănunchi foarte mic“.


BENJAMIN FRANKLIN (1706-1790)

„Dragă Tată ceresc:


Lucrez la un puzzle, pur şi simplu.
Acesta este persoana mea.

Dragul Meu copil căutător:


Iată răspunsul la puzzle-ul tău, pur şi simplu.
Acesta este Persoana Mea“.
ETHELYN A. SHATTUCK

„Nu te păzi de nici un om mai mult decât de tine însuţi;


noi purtăm cu noi pe cei mai răi vrăjmaşi ai noştri“.
CHARLES HADDON SPURGEON (1834-1892)

„Dacă sunt pe jumătate plin de mine însumi,


nu pot fi cu nici un chip plin de Dumnezeu“.
RICHARD OWEN ROBERTS

„Nu este treaba mea să mă gândesc la mine însumi.


Treaba mea este să mă gândesc la Dumnezeu.
Este partea lui Dumnezeu să Se gândească la mine“.
SIMONE WEIL (1909-1943)

„Sinele ... nu va fi anihilat, ci va fi centrat drept în Dumnezeu“.


OSWALD CHAMBERS (1874-1917)

„Sinele este vălul opac care ascunde faţa lui Dumnezeu de noi“.
A. W. TOZER (1897-1963)

38
39

Ziua 5
Trăind biruinţe spirituale în viaţa ta

Fă-ţi curaj şi analizează-te altfel


HANNAH WHITALL SMITH

Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă.


2 CORINTENI 13:5

Când Pavel şi prietenii săi erau pe drumul lor spre Damasc, ei puteau fi concentraţi
asupra a tot felul de lucruri; slujba lor, nisipul, cămilele, poate chiar destinaţia lor. Dar
cu siguranţă ei nu erau concentraţi asupra a ceea ce vroia Dumnezeu ca ei să fie
concentraţi. Ca urmare, Dumnezeu l-a făcut pe Pavel să aibă o biruinţă spirituală
majoră. Dumnezeu a redirecţionat privirea lui Pavel, orbindu-l faţă de lumea fizică şi
deschizându-i ochii faţă de cea spirituală. Este posibil ca în încercările tale de a te
deplasa spre Primul Scaun să fi avut ochii aţintiţi asupra premiului greşit? Dacă da,
biruinţa spirituală pe care eşti gata s-o experimentezi va fi monumentală. S-ar putea să
nu fie la fel de dramatică precum a lui Pavel, dar rezultatul final te-ar putea ajuta să
ajungi la aceeaşi destinaţie.

Poate că nici un alt subiect legat de viaţa spirituală n-a fost cauza unei mai mari
supărări şi suferinţe pentru conştiinţele sensibile decât acest subiect al analizei de sine, şi
nici unul n-a condus mai frecvent la limbajul lui „cu mult mai puţin“. Şi în afară de
aceasta ni s-a întipărit atât de constant faptul că este de datoria noastră să ne cercetăm pe
noi înşine, încât ochii celor mai mulţi dintre noi sunt în continuu întorşi spre interior şi
privirea noastră atentă este aţintită asupra stărilor şi sentimentelor noastre interioare în
aşa măsură încât sinele, şi nu Hristos, a ajuns în cele din urmă să umple tot orizontul
nostru.
Prin „sine“ înţeleg aici tot ce se învârte în jurul acestui mare şi minunat „eu“ al
nostru. Vocabularul lui răsună de declinările lui „eu“, „mie“, „al meu“. Este un vocabular
cu care toţi suntem foarte familiarizaţi. Întrebările pe care ni le punem în momentele
noastre de cercetare personală sunt dovada acestui fapt. Sunt eu destul de zelos? M-am
pocăit eu suficient? Am eu sentimente potrivite? Împlinesc eu adevărul spiritual aşa cum
ar trebui? Sunt rugăciunile mele destul de fierbinţi? Este interesul meu pentru lucrurile
spirituale atât de mare cât ar trebui să fie? Îl iubesc eu pe Dumnezeu cu destulă ardoare?
Este Biblia o plăcere pentru mine la fel de mult cum este pentru alţii? Toate acestea şi
mai mult de o sută de întrebări despre noi înşine şi despre experienţele noastre umplu
toate gândurile noastre, şi uneori şi micile noastre caiete de cercetare personală, şi zi şi
noapte răsunăm de declinările pronumelor personale „eu“, „mie“, „al meu“ până la
excluderea totală a oricărui gând cu privire la Hristos sau a oricărui cuvânt cu privire la
„El“, „al Lui“, „Lui“.

39
40

CE SPUNE BIBLIA

Suferinţa care rezultă din aceasta mulţi dintre noi o cunoaştem şi încă prea bine. Dar
idea că Biblia este plină de porunci de cercetare personală este atât de răspândită încât se
pare că este cu adevărat unul din lucrurile cele mai pioase pe care le putem face, şi oricât
de mizerabil ne face să ne simţim, credem totuşi că este de datoria noastră să continuăm
cu aceasta în ciuda unui sentiment mereu crescând de deznădejde şi disperare.
Luând în consideraţie această idee, mulţi vor fi surprinşi să afle că există doar două
texte în toată Biblia care vorbesc despre cercetarea de sine şi că nici unul din aceste texte
nu poate fi deloc făcut să susţină morbida analiză de sine care rezultă din ceea ce noi
numim cercetare personală.
Unul din aceste pasaje l-am citat la începutul acestui capitol: „Pe voi înşivă încer-
caţi-vă dacă sunteţi în credinţă“ (2 Corinteni 13:5). Nu zice încercaţi-vă sau cercetaţi-vă
dacă sunteţi suficient de zeloşi, sau dacă aveţi sentimente potrivite, sau dacă motivaţiile
voastre sunt curate, ci pur şi simplu şi numai dacă sunteţi „în credinţă“. Pe scurt, crezi în
Hristos sau nu crezi? O întrebare simplă care cerea doar un răspuns simplu şi direct, da
sau nu. Aceasta vroia să spună pentru corinteni atunci, şi aceasta vrea să spună şi pentru
noi acum.
Celălalt pasaj spune: „De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul
Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului. Fiecare să se
cerceteze dar pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul
acesta“ (1 Corinteni 11:27-28). Pavel scria aici despre abuzurile de îmbuibare şi beţie
care se strecuraseră la sărbătorirea Cinei Domnului, şi prin îndemnul acesta de a se
cerceta pe ei înşişi, el îi îndemna pur şi simplu să aibă grijă să nu mai facă nici unul din
aceste lucruri, ci să ia parte la această sărbătoare religioasă într-o manieră decentă şi
ordonată.
În nici unul din aceste pasaje nu există vreo aluzie la acea morbidă cercetare a
emoţiilor şi experienţelor cuiva care se numeşte cercetare de sine în ziua de azi. Şi este
uimitor că din două asemenea pasaje simple s-a dezvoltat o învăţătură plină de atâta
suferinţă pentru sufletele sincere şi conştiincioase.
Adevărul este că nu există nici o autoritate scripturală pentru această boală a
timpurilor moderne, şi cei care suferă de ea sunt victimele ideilor greşite despre căile lui
Dumnezeu cu copiii Săi.

LA CINE PRIVEŞTI

Este clar că noi vedem ce privim şi nu putem vedea ce nu privim, şi nu putem privi la
Domnul Isus în timp ce privim la noi înşine. Puterea pentru victorie şi puterea de a răbda
vor veni dacă privim la Domnul Isus şi dacă ne concentrăm asupra Lui, nu dacă privim
sau ne concentrăm asupra noastră, sau asupra împrejurărilor noastre, sau asupra păcatelor
noastre, sau asupra ispitelor noastre. Privirea la noi înşine aduce slăbiciune şi înfrângere.
Motivul pentru care se întâmplă lucrul acesta este că atunci când privim la noi înşine, nu
vedem altceva decât pe noi înşine, şi slăbiciunea noastră, şi sărăcia noastră, şi păcatul
nostru; nu vedem şi nu putem vedea remediul şi suplinitorul pentru acestea, şi atunci nu e
de mirare că suntem înfrânţi. Remediul şi suplinitorul sunt acolo tot timpul, dar ele nu se
găsesc în locul unde ne uităm, pentru că ele nu sunt în noi ci în Hristos, şi nu putem privi

40
41

la noi şi la Hristos în acelaşi timp. Repet încă o dată că este în natura inexorabilă a
lucrurilor că ceea ce privim aceea vom vedea şi că, dacă vrem să-L vedem pe Domnul,
trebuie să privim la Domnul şi nu la noi. Este o simplă chestiune de alegere pentru noi,
dacă voi fi eu sau Hristos; dacă Îi vom întoarce spatele lui Hristos şi vom privi la noi
înşine, sau dacă ne vom întoarce nouă spatele şi vom privi la Hristos.
Am fost foarte mult ajutat cu mulţi ani în urmă de următoarea propoziţie dintr-o
carte scrisă de Adelaide Proctor: „Pentru o privire la tine, priveşte de zece ori la Hristos“.
Era complet în opoziţie cu tot ce crezusem mai înainte că este corect, dar a adus
convingere în sufletul meu şi m-a scăpat de obiceiul morbid al cercetării de sine şi al
introspecţiei care îmi făcuseră viaţa mizerabilă ani de zile. A fost o eliberare
inexprimabilă. Şi experienţa mea de atunci încoace mă face să cred că un motto şi mai
bun ar fi: „Nu privi deloc la tine, ci priveşte numai şi întotdeauna la Hristos“.

DEZBRACĂ-TE DE VIAŢA SINELUI

Legea Bibliei cu privire la viaţa sinelui nu spune că trebuie să avem grijă de viaţa
sinelui şi s-o îmbunătăţim, ci că trebuie „dezbrăcată“. Apostolul, când îi îndeamnă pe
creştinii din Efes să umble într-un chip vrednic de chemarea cu care au fost chemaţi, le
spune că trebuie „să se dezbrace“ de omul cel vechi, care se strică după poftele
înşelătoare. „Omul cel vechi“ este, bineînţeles, viaţa sinelui, şi această viaţă a sinelui (pe
care o cunoaştem doar prea bine se strică într-adevăr după poftele înşelătoare) nu trebuie
să fie îmbunătăţită, ci trebuie să fie dezbrăcată. Trebuie să fie răstignită. Pavel zice că
omul nostru cel vechi a fost răstignit, a fost omorât, împreună cu Hristos, şi el declară
despre coloseni că ei nu mai puteau să mintă, văzând că s-au „dezbrăcat de omul cel
vechi, cu faptele lui“ (Coloseni 3:9). Idea unor oameni despre răstignirea omului cel
vechi este să-l pună sus pe o ţeapă şi apoi să meargă în jurul lui şi să înfigă ace
supărătoare în el ca să-l facă să sufere, dar menţinându-l în viaţă tot timpul. Dar dacă
înţeleg eu bine limba, răstignire înseamnă moarte, nu suferinţă, şi a răstigni omul cel
vechi înseamnă a-l omorî o dată pentru totdeauna şi a-l da jos de pe tine aşa cum un şarpe
se dezbracă de pielea lui moartă şi nefolositoare.
Nu este de nici un folos atunci pentru noi să cercetăm sinele şi să-l cârpim în
speranţa îmbunătăţirii lui, pentru că lucrul pe care vrea Domnul să-l facem cu el este să
scăpăm de el. Fenelon, în Scrisorile spirituale scrise de el, spune că singura modalitate de
a trata sinele este să refuzi să ai ceva de a face cu el. El spune că trebuie să întoarcem
spatele acestui mare şi minunat „eu“ al nostru şi să-i spunem: „Nu te cunosc şi nu mă
interesează de tine, şi refuz să-ţi dau vreo atenţie“. Dar sinele este întotdeauna hotărât
să-şi asigure atenţia noastră şi ar prefera mai degrabă să avem o părere proastă despre el
decât să nu ne gândim la el deloc. Şi cercetarea de sine, cu toate chinurile ei, îi dă deseori
un fel de satisfacţie morbidă vieţii sinelui din noi şi chiar induce sinele în eroare,
făcându-l să creadă că este un sine foarte smerit şi evlavios în definitiv.
Singura cale sigură şi scripturală este să nu avem nimic de a face cu sinele absolut
deloc, nici cu sinele bun nici cu sinele rău, ci pur şi simplu să ignorăm sinele complet şi
ochii noştri, şi gândurile noastre, şi aşteptările noastre să se îndrepte spre Domnul şi
numai spre El. Trebuie să înlocuim pronumele personale „eu“, „mie“, „al meu“, cu
pronumele „El“, „Lui“, „al Lui“, şi trebuie să ne întrebăm, nu „Sunt eu bun?“, ci „Este El
bun?“.

41
42

Psalmistul spune: „Eu îmi întorc necurmat ochii spre Domnul, căci El îmi va scoate
picioarele din laţ“ (Psalmul 25:15).
Cât timp ochii noştri sunt întorşi spre picioarele noastre şi spre laţul în care sunt
încurcate, nu vom face decât să ne încurcăm şi mai rău. Dar când ne aţintim privirile spre
Domnul, El ne scoate picioarele din laţ. Acesta este un punct în experienţa practică pe
care l-am testat de sute de ori, şi ştiu că este adevărat. Indiferent în ce fel de cursă am fost
prins, fie interioară fie exterioară, întotdeauna am văzut că în timp ce aveam ochii
îndreptaţi spre cursă şi încercam s-o descâlcesc, era din ce în ce mai rău, dar când îmi
întorceam ochii de la cursă şi-i aţinteam asupra Domnului, întotdeauna mai devreme sau
mai târziu El o descâlcea şi mă elibera.
Ai urmărit vreodată un fermier arând un ogor? Dacă da, poate ai observat că pentru a
trage brazde drepte el este obligat să-şi aţintească privirea asupra unui copac, sau a unui
par din gard, sau a unui obiect de la capătul îndepărtat al ogorului, şi să-şi conducă plugul
fără şovăire către acel obiect. Dacă începe să se uite înapoi la brazda din spatele lui ca să
vadă dacă a făcut o brazdă dreaptă, plugul său va începe să se zmucească dintr-o parte în
alta, şi brazda pe care o face va fi în zigzag. Dacă vrem să croim cărări drepte pentru
picioarele noastre, trebuie să facem ce spune apostolul că a făcut. Trebuie să uităm
lucrurile care sunt în urmă şi aruncându-ne spre cele care sunt înainte, trebuie să alergăm
spre ţintă pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu în Hristos Isus.
A uita lucrurile care sunt în urmă este o parte esenţială a alergării înainte spre premiul
chemării noastre cereşti, şi sunt convins că acest premiu nu poate fi apucat niciodată dacă
nu vom consimţi la această uitare. Când vom consimţi cu adevărat la aceasta, ne vom
apropia de încetarea oricărei cercetări a sinelui nostru, pentru că dacă nu ne vom uita
înapoi peste greşelile noastre trecute, nu vom găsi decât foarte puţină hrană pentru acţiuni
care să reflecte sinele.
Ne plângem de foame spirituală şi ne chinuim să aflăm de ce foamea noastră nu este
satisfăcută. Psalmul spune: „Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine, şi Tu le dai hrana la
vreme“ (Psalmul 145:15). Având ochii îndreptaţi spre noi şi spre foamea noastră, nu ne
vom aproviziona niciodată cu hrană spirituală. Când cămara unui om este goală şi el
moare de foame, ochii lui nu sunt ocupaţi să privească la cămara lui goală, ci se întorc
spre sursa din care speră sau se aşteaptă să se aprovizioneze cu mâncare. A cerceta sinele
este a fi asemenea unui om care şi-ar pierde timpul examinându-şi cămara goală în loc să
meargă la piaţă după provizii ca s-o umple. Nu este de mirare că aceşti creştini par să
moară de foame în mijlocul întregii plinătăţi care este pentru ei în Hristos. Ei nu văd
niciodată această plinătate, pentru că ei nu se uită niciodată la ea, şi din nou repet că
lucrul la care privim este lucrul pe care îl vedem.
Creştem în funcţie de ce privim, şi dacă ne trăim viaţa privind la sinele nostru plin de
ură, vom deveni din ce în ce mai plini de ură. Nu vedem noi ca o realitate că cercetarea
de sine în loc să ne facă mai buni, întotdeauna pare să ne facă mai răi? Privind sinele,
suntem schimbaţi din ce în ce mai mult în imaginea sinelui. Dimpotrivă, dacă ne
petrecem timpul privind gloria Domnului – adică, lăsând gândurile noastre să studieze
bunătatea Lui şi dragostea Lui, şi încercând să ne adăpăm din Duhul Lui – rezultatul
inevitabil va fi că vom fi schimbaţi, poate încet, dar sigur, după chipul Domnului spre
care ne aţintim privirea.
Singura cale de a trata toate formele de acţiuni care reflectă sinele, de orice fel, este
pur şi simplu să le abandonăm. Ele întotdeauna ne fac rău şi niciodată bine. Ele nu pot

42
43

avea ca rezultat decât unul din două lucruri: fie ne umplu până la refuz de laudă de sine şi
mulţumire de sine, fie ne afundă în adâncurile descurajării şi disperării. Oricare din ele ar
fi, sufletul este în acest fel în mod inevitabil împiedicat să-L vadă pe Dumnezeu şi
salvarea Lui.
Unul din cele mai eficiente moduri de a învinge acest obicei este de a face o regulă
ca, ori de câte ori suntem tentaţi să ne cercetăm, întotdeauna să începem imediat să-L
cercetăm pe Domnul şi să lăsăm gândurile despre dragostea Lui şi despre atotsuficienţa
Lui să îndepărteze toate gândurile despre nevrednicia noastră şi despre neputinţa noastră.
Ce trebuie să facem, deci, este să închidem uşa în mod categoric şi ferm, imediat şi
pentru totdeauna, în faţa sinelui şi a tuturor experienţelor sinelui, fie bune fie rele, şi să
spunem împreună cu psalmistul: „Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei: când
este El la dreapta mea, nu mă clatin. De aceea inima mi se bucură, sufletul mi se veseleşte
şi trupul mi se odihneşte în linişte“ (Psalmul 16:8,9).

Luată din The God of All Comfort (Dumnezeul oricărei mângâieri) de Hannah Whitall Smith.
Tipărită de Moody Press. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Ce biruinţă! Ce schimbare de direcţie! Acum poţi să vezi de ce Pavel era aşa de


deosebit de această lume – el avea ochii aţintiţi cu fermitate asupra Mântuitorului său.
Întâlnirea pe care Pavel a avut-o cu Domnul Isus pe drumul spre Damasc l-a mutat din
Al treilea Scaun în Primul Scaun într-o clipă. Nu avem nici o informaţie despre Pavel că
ar fi alunecat vreodată înapoi în Al doilea Scaun. De ce? Pentru că el şi-a ţinut ochii
aţintiţi cu fermitate asupra lui Hristos. Acum tu poţi călca pe urmele paşilor lui. Cine
ştie, poate că această biruinţă pe care tocmai ai experimentat-o va schimba lumea. Îţi
garantez că ea va schimba lumea ta.

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde


apreciezi că te găseşti pe următoarea scală?

1_____________________________ 5 _______________________________ 10
Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat
de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum
biruinţe. mers. trăiesc viaţa din
belşug.

2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar
acum?

3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar
acum? Te provoc să faci acel lucru.

43
44

„Nimeni nu pleacă de la Dumnezeu gol decât cei care sunt plini de ei înşişi“.
D. L. MOODY (1837-1899)

„Cele mai multe necazuri din lume


sunt cauzate de oameni care vor să fie importanţi“.
T. S. ELIOT (1888-1965)

„Mândria este cancerul spiritual;


ea mănâncă chiar posibilitatea de a iubi şi de a fi mulţumit,
şi chiar bunul simţ“.
C. S. LEWIS (1898-1963)

„Mândria este pământul în care cresc toate celelalte păcate,


şi părintele din care provin toate celelalte păcate“.
WILLIAM BARCLAY (1907-1978)

„Mulţumirea de sine şi mândria spirituală


sunt întotdeauna începutul degenerării.
Când încep să fiu satisfăcut cu locul unde sunt
din punct de vedere spiritual, atunci încep să degenerez“.
OSWALD CHAMBERS (1874-1917)

44
45

Ziua 6
Trăind biruinţe spirituale în viaţa ta

Înlocuieşte-ţi mândria cu smerenia autentică


J. OSWALD SANDERS

Un păcat care în mod sigur te ţine în afara Primului Scaun este mândria. Ea te va
împiedica să experimentezi multe din biruinţele spirituale despre care vorbim în această
carte. Aceasta vrea să însemne că trebuie să experimentezi o biruinţă spirituală în ce
priveşte mândria ta. Altfel, eşti destinat să-ţi trăieşti viaţa în Al doilea Scaun, pribegind
prin deşert şi neexperimentând niciodată viaţa din belşug. Dacă urmăreşti cu atenţie
cuvintele lui Oswald Sanders, te vor ajuta să experimentezi această biruinţă şi să câştigi
victoria asupra mândriei tale.

Biblia nu spune cum a intrat păcatul în univers, dar ni se spune cum a intrat el în
lumea noastră şi că el a apărut înainte să-şi facă simţită prezenţa aici. Este caracteristic
revelaţiei Scripturii că în timp ce nu ne spune tot ce am vrea să ştim, ne spune tot ce avem
nevoie să ştim ca să putem face faţă exigenţelor vieţii şi să trăim biruind păcatul şi
împrejurările. Pentru a face aceasta, nu este necesar ca noi să cunoaştem originea primară
a păcatului, dar este esenţial ca noi să cunoaştem natura şi caracterul păcatului
fundamental care a distrus lumea încă de când a fost primit de primii noştri părinţi.
În Geneza, tentaţia originală de a păcătui a fost prezentată de diavolul, care căzuse
ele însuşi din înalta sa poziţie. Două pasaje din Vechiul testament aruncă o lumină asupra
naturii păcatului său (Ezechiel 28:11-19; Isaia 14:12-15), pasaje care se referă mai întâi la
împăratul Tirului şi la împăratul Babilonului. Dar înţelesul acestor Scripturi nu poate fi
bineînţeles epuizat numai de oameni. Pasajul din Ezechiel spune aşa:

Ajunsesei la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în


frumuseţe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de
pietre scumpe ... Erai un heruvim ocrotitor ... Ai fost fără prihană în căile tale din
ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. ... şi ai
păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu ... Ţi s-a îngâmfat
inima [ţi s-a mândrit inima] din pricina frumuseţii tale ... te arunc la pământ.
(Ezechiel 28:12-17, italicele de la mine)

Cum ne aminteşte acest pasaj de cuvintele Domnului nostru: „Am văzut pe Satana
căzând ca un fulger din cer“ (Luca 10:18). Sau din nou pasajul din Isaia:

Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor ... Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în
cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi
şedea pe muntele adunării ... mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel
Preaînalt“. Dar ai fost aruncat în Locuinţa morţilor. (Isaia 14:12-15, italicele de
la mine)

45
46

Personajele istorice la care s-au referit iniţial aceste pasaje nu puteau epuiza întreaga
semnificaţie a acestor afirmaţii extraordinare, care fără îndoială au un înţeles mai
profund. Această metodă de a revela adevărul este folosită şi în alte locuri din Scriptură,
de exemplu, în psalmii mesianici, unde psalmistul, deşi aparent se referă la sine însuşi,
face afirmaţii care în deplinătatea lor se pot referi numai la Mesia (Psalmii 2, 22 şi 110).
Lucrul acesta este confirmat şi de alte locuri din Scriptură. Deci avem motive să deducem
că aceste pasaje au o aplicaţie secundară pentru Satan, care ocupa înalta funcţie de păzitor
şi protector al tronului lui Dumnezeu. El era luceafărul de dimineaţă, deţinând o poziţie
de neîntrecută glorie alături de Soarele Dreptăţii.
Care a fost cauza căderii lui? Păcatul fundamental al mândriei, păcatul de a căuta
să-şi stabilească un tron al său. În loc să păzească tronul lui Dumnezeu, pe care era pus
să-l protejeze, el l-a atacat şi a încercat să-L detroneze pe Cel Atotputernic. Mândria l-a
condus la auto-înălţare, care s-a exprimat prin voinţă proprie. Esenţa păcatului său era că
el vroia să fie independent de Dumnezeu. Mândria este auto-suficienţa unui duh egoist
care doreşte doar independenţă fără restricţii. „Îmi voi ridica scaunul de domnie mai
presus de stelele lui Dumnezeu ... voi fi ca Cel Preaînalt“. Acesta este păcatul
fundamental care încearcă să întroneze sinele cu preţul lui Dumnezeu.
Deşi Satan a fost aruncat jos, în căderea lui el a smuls sceptrul suveranităţii acestei
lumi de la om, şi acum el domneşte ca dumnezeu al acestei lumi. În Eden el a semănat
seminţele aceluiaşi tragic păcat. „În ziua când veţi mânca din el ... veţi fi ca Dumnezeu“,
a promis el în Geneza 3:5. Compară aceasta cu afirmaţia lui: „voi fi ca Cel Preaînalt“.
Satan a căzut prin mândrie. Adam şi Eva au căzut prin mândrie şi au implicat întreaga
rasă umană în ruina lor. Tu şi eu cădem prin mândrie, păcatul fundamental care stă la
rădăcina oricărui alt păcat, dorinţa de a fi stăpânii vieţii noastre şi de a fi independenţi
faţă de Dumnezeu. Întrucât aşa stau lucrurile, e puţin de mirare că mândria este prima pe
listă în orice catalog de păcate alcătuit de biserică.

DUMNEZEU URĂŞTE MÂNDRIA

Nici un păcat nu este mai odios şi mai detestabil pentru Dumnezeu. Păcatele cărnii
sunt revoltătoare şi aduc cu ele consecinţe sociale, dar împotriva nici unuia din acestea nu
vorbeşte Dumnezeu cu atâta vehemenţă cum vorbeşte despre mândrie.
„Pe cel ... cu inima îngâmfată, nu-l voi suferi [răbda]“ (Psalmul 101:5).
„Domnul ... cunoaşte de departe pe cei îngâmfaţi“ (Psalmul 138:6).
„Şase lucruri urăşte Domnul, şi chiar şapte Îi sunt urâte: ochii trufaşi“ (Proverbe
6:16-17).
„Mândria ... iată ce urăsc Eu“ (Proverbe 8:13).
„Orice inimă trufaşă este o scârbă înaintea Domnului“ (Proverbe 16:5).
„Inima îngâmfată ... nu este decât păcat“ (Proverbe 21:4).
„Mândria omului va fi smerită“ (Isaia 2:17).
„Dumnezeu stă împotriva celor mândri“ (Iacov 4:6).
Nu mai sunt necesare şi alte cuvinte care să exprime ura, împotrivirea, antipatia lui
Dumnezeu faţă de mândrie şi aroganţă, faţă de vanitate şi orgoliu. Este o urâciune pentru
El. Putem noi să tolerăm ceea ce urăşte Dumnezeu? Putem noi să primim favorabil ceea
ce este o urâciune pentru El? Dumnezeu stă împotriva celor mândri şi îi ţine la distanţă.

46
47

Nu există nici un punct de întâlnire între o inimă mândră şi Dumnezeu, dar El nu va


dispreţui un duh zdrobit şi plin de căinţă.

ESENŢA MÂNDRIEI

Cuvântul „mândrie“ din Iacov 4:6 literal înseamnă „un om care se consideră mai
presus de alţi oameni“. Aceasta este o insultă atât la adresa lui Dumnezeu cât şi a omului.
Grecii urau aceasta. Teofilact numea mândria „adăpostul şi culmea tuturor relelor“.
Mândria este o divinizare a sinelui. Are gânduri mai înalte despre sine decât ar
trebui să aibă. Îşi arogă sieşi onoarea care Îi aparţine numai lui Dumnezeu. Ea l-a făcut pe
rabinul Simeon Ben Iohai să spună cu smerenia cuvenită: „Dacă ar fi doar doi oameni
neprihăniţi în lumea aceasta, eu şi fiul meu suntem aceia. Dacă ar fi doar unul singur, eu
sunt acela“. Acesta a fost păcatul lui Nebucadneţar care l-a coborât la nivelul fiarelor.
Valetul ultimului kaiser german a spus: „Nu pot să neg că stăpânul meu era vanitos. El
trebuia să fie figura centrală în toate. Dacă mergea la un botez, el vroia să fie bebeluşul.
Dacă mergea la o nuntă, el vroia să fie mireasa. Dacă mergea la o înmormântare, el vroia
să fie cadavrul“.
Mândria se caracterizează prin independenţă faţă de Dumnezeu. Ea a fost în
centrul păcatului lui Adam. În loc să fie dependent de Dumnezeu, el a dorit să fie ca
Dumnezeu şi a adus ruina asupra întregii rase umane. Mândria nu doreşte să fie
îndatorată nici lui Dumnezeu nici omului. Ea este pe deplin auto-suficientă, într-un
contrast izbitor cu Fiul lui Dumnezeu, care a spus: „Eu nu pot face nimic de la Mine
Însumi“ (Ioan 5:30). El Se mândrea cu dependenţa Sa de Tatăl Său. Mândria se făleşte că
s-a ridicat singură prin propriile ei mijloace.
Ea implică şi un anumit dispreţ faţă de alţii. „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt
ca ceilalţi oameni ... sau chiar ca vameşul acesta“ (Luca 18:11). Ea surghiuneşte pe orice
alt muritor la un rol minor în viaţă. Ea se foloseşte de alţi oameni ca fundal ca să-şi
etaleze strălucirea. Omul mândru îi consideră pe ceilalţi mai prejos de el, prostimea,
turma. În loc să-şi reverse dispreţul asupra întregii sale mândrii, el îşi revarsă dispreţul
asupra altora pe care îi consideră mai puţin vrednici ca el.
Mândria este esenţialmente competitivă prin natura sa. C. S. Lewis subliniază că
nimeni nu este mândru pentru că este bogat, sau deştept, sau frumos. El este mândru
pentru că este mai bogat, sau mai deştept, sau mai frumos decât altcineva. Aceasta
implică o comparaţie care întotdeauna este în favoarea celui care a făcut-o.
Mândria pângăreşte tot ce atinge. Există germeni care transformă mâncarea
hrănitoare în otravă virulentă. Mândria transformă virtuţile în vicii şi binecuvântările în
blesteme. Frumuseţea plus mândria are ca rezultat vanitatea. Zelul plus mândria duce la
tiranie şi cruzime. Înţelepciunea omenească în combinaţie cu mândria produce
infidelitate. În vorbire, mândria se manifestă prin critică, deoarece critica se face
întotdeauna din poziţia avantajoasă a unei superiorităţi conştiente. Mândria va găsi motiv
de critică la oricine şi în orice. Ea se proslăveşte pe sine şi-i umileşte pe cei din jurul ei.
Scriptura este plină de ilustraţii ale nebuniei şi tragediei care vin în urma mândriei.
Faptul că a fost mândru de împărăţia şi puterea lui, l-a făcut pe împăratul David să
numere pe Israel (1 Cronici 21:1), un păcat care a avut ca rezultat judecata divină. Prins
de mândrie, Ezechia a arătat vrăjmaşilor săi lacomi „locul unde erau lucrurile lui de preţ,
argintul şi aurul ... şi tot ce se afla în vistieriile lui“ (2 Împăraţi 20:13) – şi le-a pierdut pe

47
48

toate. Mândria lui Nebucadneţar s-a hrănit din realizările lui: „Oare nu este acesta
Babilonul cel mare pe care mi l-am zidit eu, ca loc de şedere împărătească, prin puterea
bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele?“ (Daniel 4:30). Dar duhul său orgolios a mers
înaintea unei gigantice căderi. „Nu se sfârşise încă vorba aceasta a împăratului, şi un glas
s-a coborât din cer şi a zis: ... «Ţi s-a luat împărăţia. Te vor izgoni din mijlocul
oamenilor, şi vei locui la un loc cu fiarele câmpului; îţi vor da să mănânci iarbă ca la
boi»“ (Daniel 4:31). Când sănătatea lui morală a fost restabilită, centrul închinării lui s-a
mutat de la sine însuşi la Dumnezeu. „Acum, eu, Nebucadneţar, laud, înalţ şi slăvesc pe
Împăratul cerurilor“ (Daniel 4:37). Mândria este o specie de nebunie morală şi spirituală.

TRATAMENTUL MÂNDRIEI

Mândria trebuie tratată radical. William Law a scris: „Mândria din tine trebuie să
moară, altfel nimic ceresc nu poate trăi în tine ... Nu te uita la mândrie doar ca la un
temperament nepotrivit, nici la smerenie doar ca la o virtute decentă ... Una este numai
iad şi cealaltă numai cer“.
Paşii pe drumul spre vindecare sunt:
Perceperea. Smerenia, antiteza mândriei, a fost definită de Bernard ca fiind virtutea
prin care omul devine conştient de propria nevrednicie. Nu vom învinge niciodată un
păcat de care nu suntem conştienţi sau de care nu ne mâhnim. Trebuie să urâm ceea ce
Dumnezeu urăşte. Cunoaşterea de sine nu este uşor de realizat, întrucât noi toţi suntem
atât de predispuşi la a ne favoriza. Noi vedem paiul din ochiul fratelui nostru cu multă
claritate, dar cu ce ciudată inconsecvenţă nu reuşim să detectăm bârna din ochiul nostru.
Avem nevoie să-L rugăm pe Dumnezeu cu sinceritate să ne descopere cum suntem. Când
ne vom vedea pe noi înşine aşa cum suntem în realitate, ne vom scufunda în auto-umilire.
Nu este adevărat că nu ne-am simţi foarte bine dacă alţii ar şti toate gândurile noastre
secrete, sau dacă ar vedea toate imaginile care atârnă pe pereţii imaginaţiei noastre, sau
dacă ar înţelege toate motivele noastre ascunse, sau dacă ar observa toate faptele noastre
acoperite, sau dacă ar auzi toate cuvintele noastre şoptite? Suntem noi umiliţi că
Dumnezeu ştie ce fel de oameni suntem de fapt? Dacă am vedea limpede lucrurile despre
noi înşine aşa cum sunt ele în realitate, toate pricinile de mândrie ar fi demolate. Ştiu
mult? Ce ştiu este infinitezimal în comparaţie cu ce mai rămâne de cunoscut. Sunt
deştept? Deşteptăciunea mea este un dar pentru care nu-mi pot atribui nici un merit. Sunt
bogat? Dumnezeu este Acela care mi-a dat puterea să mă-mbogăţesc.
Pedepsirea. Ca o măsură preventivă împotriva mândriei detestabile din copiii Săi,
Dumnezeu îi disciplinează cu dragoste. Pavel a avut această experienţă: „Şi ca să nu mă
umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în
carne ... ca să mă împiedice să mă îngâmf“ (2 Corinteni 12:7). Recunoaştem noi într-o
schilodire limitată, într-o boală dureroasă, într-o ambiţie zădărnicită, lucrarea plină de
îndurare a lui Dumnezeu de a ne scăpa de ceva mai rău, de ascendentul mândriei?
Omorârea. Un fermier prevăzător taie buruienile când sunt tinere, altfel ele îşi
răspândesc seminţele şi se înmulţesc. Deci haideţi să observăm gândurile de mândrie, să
le mărturisim, şi să le înlăturăm. Cultivă gândurile de mândrie şi vei vedea că ai crescut o
viperă la sân. Mândria este din carne, şi Duhul ne va ajuta s-o omorâm. „Dacă, prin
Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi“ (Romani 8:13).

48
49

Compararea. Ne comparăm pe noi cu noi înşine şi ieşim foarte bine din această
comparaţie. Dar hai să ne comparăm cu Hristosul desăvârşit, şi dacă suntem cinstiţi, vom
fi copleşiţi de împopoţonarea şi de urâţenia şi chiar de răutatea caracterului nostru. În
timp ce ucenicii în mândria lor se certau ca să-şi asigure cel dintâi loc, Domnul gloriei a
îmbrăcat haina de rob şi le-a spălat picioarele murdare. Este uimitor că Satan L-a ispitit
pe Hristos chiar cu păcatul care i-a pricinuit lui căderea. Dar acolo unde el a căzut,
Hristos a triumfat.
Contemplarea. Secretul final este contemplarea lui Hristos. Cele mai bune eforturi
ale noastre de auto-descoperire şi auto-disciplinare vor fi inadecvate ele singure pentru a
smulge din rădăcini acest cancer. Este nevoie de o schimbare radicală şi supranaturală a
inimii, şi aceasta este ce ni se promite: „Noi toţi privim ... slava Domnului, şi suntem
schimbaţi în acelaşi chip al Lui“ (2 Corinteni 3:18). Mândria se zbârceşte şi se usucă şi se
micşorează de tot în lumina smereniei Lui. Şi din nou această transformare are loc „prin
Duhul Domnului“. Duhul Sfânt va coopera întotdeauna în cel mai înalt grad cu oricine
ajunge să-şi urască mândria şi doreşte fierbinte smerenia lui Hristos.

Luată din Spiritual Maturity de J. Oswald Sanders. © 1994 de The Estate of J. Oswald
Sanders. Folosită cu permisiune. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Dacă mândria a parvenit deja în viaţa ta, s-ar putea ca nici măcar să nu-ţi dai
seama. Aşa cum am spus mai înainte, primul pas în tratarea mândriei tale este
recunoaşterea faptului că ea este acolo. Dacă nu eşti sigur că mândria şi-a ridicat capul
hidos, roagă un prieten evlavios sau un lider al bisericii care te cunoaşte destul de bine
şi te iubeşte destul ca să-ţi spună adevărul. Dacă într-adevăr ea s-a manifestat, reciteşte
acest articol şi fii foarte atent la tratamentul lui J. Oswald Sanders pentru această boală
care poate fi fatală. Aceasta va afecta toate relaţiile pe care le ai – inclusiv relaţia pe
care o ai cu Domnul. După aceasta, citeşte cartea lui J. Oswald Sanders Spiritual
Maturity (Maturitatea spirituală). Este una din cele mai bune scrise vreodată cu acest
subiect.

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea victoriei asupra mândriei.


Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală?

1_____________________________ 5 _______________________________ 10
Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat
de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum
biruinţe. mers. trăiesc viaţa din
belşug.

2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea victoriei asupra
mândriei chiar acum?

3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti victoria asupra
mândriei chiar acum? Te provoc să faci acel lucru.

49
50

„Înainte să putem fi umpluţi cu Duhul, dorinţa de a fi umpluţi trebuie să fie


atotmistuitoare. Trebuie să fie pentru timpul acesta cel mai important lucru din viaţă,
atât de acut, atât de persistent încât să scoată afară orice altceva. Gradul de umplere în
orice viaţă se acordă perfect cu intensitatea dorinţei sincere. Avem atât de mult din
Dumnezeu cât vrem cu adevărat“.
A. W. TOZER (1897-1963)

„Dumnezeu porunceşte să fim umpluţi cu Duhul,


şi dacă nu suntem umpluţi, este pentru că trăim mai prejos de privilegiile noastre“.
D. L. MOODY (1837-1899)

„Dumnezeu nu-i umple cu Duhul Său cel Sfânt pe cei care cred în plinătatea Duhului,
sau pe cei care-L doresc, ci pe cei care Îl ascultă“.
F. B. MEYER (1847-1929)

„O zi trăită în Duhul este mai de preţ decât o mie trăite în carne“.


RICHARD OWEN ROBERTS

„Stăpânirea Duhului va înlocui stăpânirea păcatului.


Puterea Lui este mai mare decât puterea tuturor păcatelor tale“.
ERWIN W. LUTZER

Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti,
ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos.
1 CORINTENI 3:1

50
51

Ziua 7
Trăind biruinţe spirituale în viaţa ta

Trăieşte în puterea Duhului Sfânt


J. I. PACKER

Foarte mulţi oameni încearcă să se mute de pe Al doilea Scaun pe Primul Scaun prin
mijloacele lor proprii. Ei muncesc şi lucrează şi se trudesc, dar parcă niciodată nu fac
vreun progres. Ei încearcă să mobilizeze puterea Duhului în ceea ce spun şi fac. Ei pot
chiar să ocupe poziţii de conducere în biserică, crezând că aceasta va fi cheia Primului
Scaun. Dar descoperă cu tristeţe că sunt încă în Al doilea Scaun. Sună foarte
asemănător cu israeliţii în pustiu, nu-i aşa? Deşi tocmai L-au văzut pe Dumnezeul lor
nimicind cea mai mare putere de pe pământ prin cele zece plăgi şi prin despicarea Mării
Roşii, ei pur şi simplu nu puteau să creadă că Dumnezeu avea capacitatea să cucerească
Ţara Canaanului prin lucrarea puterii Lui în ei. Umbli tu în puterea Duhului? Dacă nu,
J. I. Packer are câteva cuvinte pătrunzătoare care vor solicita înţelegerea ta cu privire la
ce înseamnă să umbli în putere. Citeşte în continuare ...

La începutul fiecărui an revista Timpul priveşte înapoi, priveşte înainte, şi face fiece
comentarii pe care le consideră ea potrivite. Primul articol pentru 1990 cuprindea o listă
de „Cuvinte sâcâitoare, cele mai pregătite pentru pensionare neîntârziată“, în care, după
„potenţialul laturii superioare, marketing la scară înaltă, urmăritor rapid, linie de fund,
sinergie, reţea, aerodinamizare, interfaţare, prioritizarea timpului propice calităţii,
aterizare uşoară, director de livrări“ veneau „player de putere, mic dejun de putere,
cravată de putere, orice de putere“.
Uitându-mă astăzi la rafturile mele cu cărţi, am văzut acolo exemplare intitulate
Vindecarea prin putere, Evanghelizarea prin putere, Puterea de vindecare, Întâlniri cu
puterea, Când Duhul vine cu putere, Creştinismul cu putere, toate tipărite din 1985.
Rotiţele minţii au început să se învârtească. Cuvânt sâcâitor, ai? Jargon stufos, plictisitor,
nu-i aşa? Folosit prea mult printre creştini, aşa cum este în lumea comercială? Gata de
pensionare? Primul gând s-ar putea să ne sugereze să spunem aşa, dar al doilea gând ar
trebui să ne taie elanul.
Pentru că „puterea“ este un cuvânt foarte semnificativ în Noul Testament. Unde aş fi
dacă mi-aş impune o hotărâre de a mă lipsi pe mine şi de a renunţa să-l mai folosesc?
Unde ar fi biserica dacă noi toţi am proceda în felul acesta? Dacă am înceta să mai
vorbim despre putere ar trebui în curând să încetăm să ne mai gândim la ea. Şi dacă s-ar
întâmpla aceasta ar trebui să fim într-adevăr sleiţi. Hei, atunci, apăsaţi pe frâne; încetaţi
să mai fiţi falşi. Pentru creştini, cel puţin, cuvântul „putere“ este preţios. Sâcâitor? Poate,
dar noi avem nevoie de el ca să ne putem concentra asupra lucrurilor la care se referă.
Sper că acest capitol va arăta clar cât de important este să facem aceasta.

PUTEREA LUI DUMNEZEU

Puterea care ne preocupă acum este puterea lui Dumnezeu – energia exercitată de El
în creaţie, în providenţă şi în har. Cuvântul folosit de obicei pentru aceasta în greaca

51
52

Noului Testament este dunamis, din care provine cuvântul nostru „dinamită“. Aici ne
vom ocupa doar cu un segment al acestui subiect extraordinar, şi anume puterea lui
Dumnezeu de regenerare, de sfinţire şi de operare prin noi, păcătoşii.
Însă, a ne ocupa cu aceasta presupune să facem faţă unei probleme, repetata
problemă a cuvântului sâcâitor cu privire la pasionata şi dedicata vedere scurtă. Putem
analiza problema astfel: un cuvânt apasă butoanele de interes, provocare şi dorinţă de a fi
la curent şi de a nu fi lăsat în urmă. Aşa că oamenii învaţă cuvântul şi-l răspândesc ca pe
un fel de emblemă verbală, ca să arate că ei sunt la zi cu toate şi ştiu despre cel mai recent
lucru important. Dar o astfel de folosire reflectă faptul că se gândesc prea puţin sau chiar
deloc la acest cel mai recent lucru în sine. Deci cu cât este mai mult folosit cuvântul în
acest fel, cu atât devine mai neclar sensul lui şi mai scurtă vederea zeloşilor lui utilizatori.
În prezent, din ce în ce mai mulţi oameni se întreabă cu îngrijorare şi unii pe alţii
dacă au puterea lui Dumnezeu în vieţile lor, cu din ce în ce mai puţină siguranţă în mintea
lor cu privire la ce ar putea să însemne aceasta. Singurul lucru de care sunt siguri este că
vor să se identifice cu oamenii care pretind că sunt familiarizaţi cu această putere,
întrucât nu vor să rămână în afara oricărui lucru bun care se întâmplă. Ca şi în alte cazuri,
problema cuvântului sâcâitor se deschide astfel spre o nevroză a turmei de oi, spre o
înclinaţie de a urma orbeşte purtarea cuiva atât timp cât acela face parte dintr-o mulţime
de oameni de încredere. Acolo unde cuvintele sâcâitoare zumzăie, ai un ciuf pufos de
noţiuni! Dacă este să vorbim pe înţeles despre puterea lui Dumnezeu, va trebui să ne
croim drum prin aşa ceva.
Ca un prim pas spre adevărata claritate asupra temei noastre, trebuie să înţelegem
chiar de la început că Dumnezeu nu ne dă puterea Sa ca o posesiune a noastră, ca o
resursă de care să ne folosim după bunul nostru plac. N-ar trebui să fie necesar să spun
aceasta, dar după cât de mult se vorbeşte astăzi despre folosirea puterii lui Dumnezeu ne
putem da seama că această concepţie greşită este foarte răspândită. Dumnezeu ne
foloseşte, punând în mişcare puterile pe care ni le-a dat, ca pe nişte canale prin care curge
puterea Sa. Dar noi nu suntem unităţi de stocare ca bateriile, sau recipienţi ca găleţile, în
care potenţialul de putere în acţiune poate fi păstrat până va fi nevoie de el. Şi noi nu-L
folosim pe Dumnezeu, sau puterea lui Dumnezeu, aşa cum folosim electricitatea,
pornind-o sau oprind-o după cum ne place.
Dorinţa de a avea puterea divină pentru a o folosi după bunul său plac a fost păcatul
lui Simon vrăjitorul (Fapte 8:18-24). Păcatul lui este consemnat ca un avertisment, nu ca
un exemplu de urmat. Dorinţa corectă din toate timpurile este să fii „un instrument pentru
scopuri nobile, sfinţit, folositor Stăpânului şi pregătit să facă orice lucrare bună“ (2 Timo-
tei 2:21, trad. engleză). Versiunea King James sună astfel: „un vas de cinste, sfinţit şi
potrivit pentru folosul stăpânului“, care este mai puternic şi mai clar.
Dacă creştinii ne vorbesc despre folosirea puterii lui Dumnezeu, trebuie să se aprindă
beculeţele roşii înaintea minţii noastre. Dacă totuşi vorbirea este despre cum să fim
utilizabili şi folositori lui Dumnezeu, atunci ar trebui să dăm din cap aprobator. Hai să
fim atenţi la aceasta ca să nu greşim aici.

CUM SE MANIFESTĂ PUTEREA LUI DUMNEZEU

Puterea lui Dumnezeu, aşa cum se vede în Noul Testament, ne conduce să privim la
lucrări de diferite feluri. Nu vorbesc aici numai sau chiar în special de slujire hirotonisită
sau retribuită.

52
53

Lucrare înseamnă orice formă de slujire, şi sunt multe asemenea forme. Astfel, a fi
un partener de viaţă credincios şi un părinte conştiincios este forma de slujire acasă;
îndeplinirea unei funcţii, a unui rol, şi purtarea unei răspunderi definite este forma de
slujire (atât hirotonisită cât şi laică) în biserica organizată; susţinerea prieteniilor
pastorale care implică sfat, mijlocire şi suport material este o altă formă de slujire în
Hristos; şi grija iubitoare faţă de oameni la orice nivel al nevoilor – fizic sau mintal,
material sau spiritual – este adevărata formă de slujire în lume.
Sfinţenia nu este nici statică nici pasivă. Este o stare a dragostei crescânde faţă de
Dumnezeu şi faţă de aproapele, şi dragostea înseamnă tocmai să faci ceea ce onorează şi
face bine persoanei iubite, din dorinţa de a înălţa acea persoană iubită. Oamenii sfinţi,
deci, se arată astfel prin faptul că-L laudă pe Dumnezeu şi îi ajută pe alţii. Ei ştiu că
trebuie, şi de fapt, ei vor. Dumnezeu Însuşi i-a făcut să vrea, oricât de absorbiţi ar fi fost
înainte de ei înşişi.
În măsura în care asemănarea lor cu Hristos se adaugă la impactul lor, la
credibilitatea lor şi la eficacitatea lor pentru Dumnezeu când slujesc aproapelui lor,
Dumnezeu foloseşte experienţele lor dintr-o astfel de slujire (succesul, eşecul, încântarea,
frustrarea, să înveţe răbdarea şi stăruinţa, să meargă a doua milă de drum, să rămână
smeriţi când sunt apreciaţi, să rămână blânzi când sunt atacaţi, să stea neclintiţi sub
presiune, şi aşa mai departe) ca să continue transformarea „din slavă în slavă“ în vieţile
lor (2 Corinteni 3:18). El continuă să-i facă mai asemenea cu Domnul Isus decât erau
înainte.
Este demn de notat că cei mai mulţi vorbitori şi cele mai multe cărţi despre sfinţenie
vorbesc puţin despre slujire, în timp ce majoritatea vorbitorilor şi cărţilor despre slujire
vorbesc puţin despre sfinţenie. Aşa a fost mai mult de un secol. Dar a trata sfinţenia şi
slujirea ca teme separate este o greşeală. Dumnezeu le-a legat una de alta, şi ce uneşte
Dumnezeu omul nu trebuie să despartă.
Un rezultat curent al sfinţirii continue este că preocuparea cu alţii, cu recunoaşterea
lipsurilor lor, şi cu înţelepciunea care vede cum să-i ajute, creşte. Slujirea înfloreşte în
mod natural în vieţile sfinte. În slujirea eficientă, puterea lui Dumnezeu este canalizată
prin slujitorii lui Dumnezeu în sferele nevoii umane. Un om sfânt cu daruri limitate este
întotdeauna potrivit să canalizeze mai mult din această putere decât un om care a primit
mai multe daruri dar este mai puţin evlavios. Deci Dumnezeu doreşte ca noi toţi să
căutăm sfinţenia şi utilitatea împreună, şi cea dintâi, într-o oarecare măsură, cel puţin de
dragul celei de-a doua.

PUTEREA LUI DUMNEZEU SE ARATĂ CEL MAI DEPLIN


ÎN SLĂBICIUNEA UMANĂ

Sunt multe feluri de slăbiciuni. Este slăbiciunea trupească a invalizilor sau a ologilor;
este slăbiciunea caracterului unui om cu defecte şi vicii chinuitoare; este slăbiciunea
produsă de epuizare, de depresie, de stres, de tensiune şi de suprasolicitare nervoasă.
Dumnezeu sfinţeşte toate aceste forme de slăbiciune dând celor slabi posibilitatea de a fi
mai puternici (mai răbdători, mai miloşi, mai iubitori, mai liniştiţi, mai bucuroşi şi mai
plini de resurse) decât părea posibil în acele condiţii. Aceasta este o demonstraţie a
puterii Lui pe care Îi face plăcere s-o dăruiască.

53
54

Pavel enunţă principiul astfel: „Comoara aceasta [cunoştinţa lui Dumnezeu în


Hristos] o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la
Dumnezeu şi nu de la noi. Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea
cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi.
Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa
lui Isus să se arate în trupul nostru. Astfel că, în noi lucrează moartea“ (2 Corinteni 4:7-
12). Într-o lume centrată pe sine, orientată spre plăcere, indulgentă cu sine, ca lumea
noastră de astăzi, acest principiu sună foarte brutal şi demoralizant. Dar acesta este, de
fapt, adevăratul sens al dictonului consfinţit de timp, şi mult lăudat: „Limita omului este
oportunitatea lui Dumnezeu“. Oportunitate pentru ce? Ca să arate puterea Sa, puterea
harului Său, manifestată acum spre lauda gloriei Sale.
A fi slab, şi a te simţi slab, n-are nici un haz, nici nu poate fi o condiţie pe care
lumea s-o vadă ca maximă eficienţă. Cineva s-ar fi putut aştepta ca Dumnezeu să-Şi
folosească puterea ca să elimine această slăbiciune din viaţa slujitorilor Săi. De fapt, ceea
ce face El mereu şi mereu este să facă din slujitorii Săi slabi minuni umblătoare – uneori,
bineînţeles, în sens fizic, minuni imobilizate – de înţelepciune, de dragoste şi ajutorare
pentru alţii în ciuda incapacităţii lor. În felul acesta Îi place Lui să-Şi arate puterea.
Acesta este un adevăr vital de important de înţeles.
Pavel însuşi a învăţat această lecţie foarte profund prin interacţiunea lui cu corintenii.
Pavel nu era un om al jumătăţilor de măsură sau al eclipsării de sine, sau al relaţiilor
distante. El era în mod natural „o minge de foc“, cum am spune noi, imperios, combativ,
strălucit şi pasionat. Conştient de autoritatea sa apostolică şi foarte sigur că învăţătura sa
era definitivă şi dătătoare de sănătate, el s-a consumat fără rezerve în formarea
convertiţilor lui. El a simţit şi a exprimat o adâncă afecţiune pentru ei, pentru că erau ai
lui Hristos, şi bineînţeles că n-a căutat doar ascultare ci şi afecţiune în schimb.
În cazul corintenilor, însă, ascultarea era oscilantă şi în silă, iar afecţiunea era efectiv
inexistentă. Aşa cum ilustrează epistolele lui Pavel către ei, aceasta se datora într-o
oarecare măsură faptului că Pavel nu s-a ridicat la nivelul aşteptării lor înfumurate că
orice învăţător vrednic de sarea lui şi-ar manifesta greutatea intelectuală ca să-i
impresioneze. A fost în parte şi din cauza altor învăţători, care şi-au manifestat greutatea
lor, şi-au asigurat loialitatea lor, şi a fost în parte şi din cauză că ei au îmbrăţişat o viziune
triumfalistă asupra vieţii spirituale care preţuia vorbirea limbii şi neînfrânarea mai mult
decât dragostea, smerenia şi neprihănirea. Ei îi vedeau pe creştini ca pe nişte oameni
eliberaţi de Hristos ca să facă pur şi simplu cam orice, fără să ţină seama de consecinţe.
Ei îl desconsiderau pe Pavel ca fiind „slab“ – nu era impresionant în înfăţişare şi în
vorbire (2 Corinteni 10:10), şi era probabil greşit în unele aspecte ale învăţăturii lui
doctrinare şi morale. Ei erau foarte critici cu privire la stilul său personal şi la
comportarea sa.
Oricine în locul lui Pavel ar fi găsit lucrul acesta foarte dureros, şi este clar din
epistolele lui către corinteni, cu expresiile lor de dragoste chinuită şi cu alternanţele lor de
durere, mânie, dezamăgire, frustrare şi sarcasm, că Pavel însuşi a găsit lucrul acesta ca
fiind extrem de dureros. Răspunsul lui, însă, a fost magnific. El a îmbrăţişat slăbiciunea –
nu slăbiciunea în slujire pretinsă de corinteni, ci slăbiciunea unui trup bolnav, a rolului de
slujitor, şi a unei inimi îndurerate – ca şi chemare a lui aici pe pământ. „Dacă e vorba să
mă laud“, a scris el, „mă voi lăuda numai cu lucrurile privitoare la slăbiciunea mea“

54
55

(2 Corinteni 11:30). „Nu mă voi lăuda decât cu slăbiciunile mele“ (2 Corinteni 12:5). Şi
el a adaptat acţiunea la cuvânt:

Şi ca să nu mă umflu de mândrie, ... mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al


Satanei, ca să mă pălmuiască, şi să mă împiedice să mă îngâmf. De trei ori am
rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci
puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită“. Deci mă voi lăuda mult mai
bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De
aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în
strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare. (2 Corinteni
12:7-10)

Ce era ţepuşul? Nu ştim. Dar trebuie să fi fost o invaliditate personală, o disfuncţie în


înfăţişarea lui fizică, altfel n-ar fi spus că era în „carnea“ lui (înţelegând prin aceasta
natura lui omenească creată. Şi trebuie să fi fost dureros, altfel nu l-ar fi numit „ţepuş“.
De ce i s-a dat lui Pavel (de către Dumnezeu, în providenţa Sa)? Pentru disciplină,
aşa cum a recunoscut apostolul, ca să-l menţină smerit – o operaţie foarte importantă, fie
zis, când un om are un eu atât de enorm cum avea Pavel.
În ce sens era ţepuşul lui Pavel un sol al Satanei? Scăpăra gânduri de resentiment la
adresa lui Dumnezeu, milă faţă de sine şi disperare cu privire la viitorul misiunii lui –
genul de gânduri pe care Satan ştie foarte bine să le stârnească înăuntrul nostru al tuturor.
Orice îţi insuflă o asemenea gândire devine prin aceasta un sol al lui Satan pentru
sufletele noastre.
De ce s-a rugat Pavel în mod concret Domnului Isus cu privire la ţepuşul lui? Pentru
că Domnul Isus era vindecătorul, care făcuse multe vindecări miraculoase în zilele Sale
pământeşti şi unele prin Pavel în anii de slujire misionară ai lui Pavel (vezi Fapte 14:3,
8-10; 19:11). Acum Pavel avea nevoie de puterea de vindecare a lui Hristos pentru sine
însuşi, aşa că în trei sesiuni solemne de rugăciune el a căutat-o.
De ce nu i s-a dat vindecarea? Nu din lipsa rugăciunii cu o inimă curată din partea
lui Pavel, nici din lipsa puterii suverane din partea lui Hristos, ci pentru că Mântuitorul
avea în vedere ceva mai bun pentru slujitorul Său. (Dumnezeu Îşi rezervă întotdeauna
dreptul să răspundă cererilor noastre într-un mod mai bun decât le formulăm noi.)
Răspunsul Domnului Isus la rugăciunea lui Pavel putea fi extins în felul acesta: „Pavel,
am să-ţi spun ce am de gând să fac. Am de gând să-Mi arăt puterea în slăbiciunea ta
permanentă, în aşa fel încât lucrurile de care te temi tu – terminarea sau slăbirea lucrării
tale, pierderea credibilităţii şi a utilităţii tale – să nu aibă loc. Lucrarea ta va continua în
putere şi tărie ca înainte, deşi într-o slăbiciune mai mare decât înainte. Vei purta acest
ţepuş în carne cu tine cât timp vei trăi. Dar în această stare de slăbiciune, puterea Mea va
fi făcută desăvârşită. Va fi mai evident ca niciodată că Eu sunt Cel care te susţin“.
Implicaţia era că această stare de lucuri ar fi fost mai mult spre binecuvântarea personală
a lui Pavel, mai mult spre îmbogăţirea lucrării lui, şi mai mult spre gloria lui Hristos care
i-a dat posibilitatea, decât ar fi fost o vindecare imediată.
Ce trebuie să înţelegem din reacţia lui Pavel? Este clar că el a înţeles şi a acceptat ce
i-a comunicat Hristos când s-a rugat. Este clar că el a văzut aceasta ca definirea vocaţiei
lui. Este normal să presupunem că un motiv pentru care el a relatat aceasta atât de

55
56

amănunţit a fost că el ştia că a fost făcut model pentru alţii spre imitare. Experienţa lui
este cu siguranţă un model căruia mereu vedem că avem nevoie să ne conformăm.

SĂ APELĂM LA DUMNEZEU

Schema este că Domnul mai întâi ne face conştienţi de slăbiciunea noastră, astfel
încât inima noastră strigă: „Nu pot să fac asta“. Mergem la Domnul ca să-L rugăm să ia
povara care simţim că ne zdrobeşte. Dar Hristos răspunde: „Prin puterea Mea tu poţi face
asta, şi ca răspuns la rugăciunea ta, Eu te voi întări ca s-o faci“. Astfel, în cele din urmă,
mărturia noastră, ca şi a lui Pavel, va fi: „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte“ (Filipeni
4:13). „Domnul a stat lângă mine şi m-a întărit“ (2 Timotei 4:17). Şi ne trezim spunând
împreună cu Pavel: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos,
Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile
noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să
putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz! Căci după cum avem parte din belşug de
suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos, avem parte din belşug şi de mângâiere“
(2 Corinteni 1:3-5).
Prin „mângâiere“, Pavel înţelege încurajarea care te întăreşte, nu relaxarea care te
moleşeşte. Acesta este sensul în care noi ne alăturăm lui în mărturisirea mângâierii lui
Dumnezeu. Ne trezim trăind (dacă pot să spun aşa) ca de botez, cu învierea din moarte ca
formă repetată a experienţei noastre. Şi realizăm cu o claritate mereu crescândă că aceasta
este cea mai deplină şi cea mai profundă expresie a vieţii creştine întărite.
Se pare, deci, că a primi putere de la Dumnezeu astfel încât cineva să devină mai tare
în Hristos nu are în mod necesar nimic de a face cu a acţiona spectaculos, sau, conform
standardelor umane, cu succes (fie că Dumnezeu decide să se acţioneze aşa sau nu). Are
însă de a face în totul cu faptul că cineva ştie şi simte că este slab. În acest sens, noi
devenim mai tari numai când devenim mai slabi. Lumea înţelege prin tărie (de caracter,
de inimă şi de voinţă) o înzestrare naturală, capacitatea de a alerga înainte, fără a te lăsa
distras şi descurajat, spre ţintă. Tăria sau puterea dată de Dumnezeu presupune însă ca
Hristos Însuşi să-ţi dea posibilitatea prin Duhul să continui să persişti în:
• sfinţenia personală înaintea lui Dumnezeu;
• părtăşia personală cu Dumnezeu;
• slujirea personală a lui Dumnezeu; şi
• acţiunea personală pentru Dumnezeu.
Trebuie continuat oricât de slab s-ar simţi cineva. Trebuie continuat chiar în situaţii
în care ceea ce se cere pare să te depăşească, şi trebuie făcut aşa cu încredinţarea că aşa
înţelege Dumnezeu că trebuie să fie. Pentru că numai în punctul în care insuficienţa
puterii naturale este privită în faţă, este simţită şi este recunoscută, atunci începe să curgă
puterea divină.
Deci calea puterii este dependenţa smerită de Dumnezeu, pentru ca El să-Şi
canalizeze puterea spre adâncimile fiinţei noastre astfel încât să ne facă şi să ne menţină
credincioşi chemării noastre în sfinţenie şi în slujire. Cu aceasta noi depindem de El
pentru a canaliza puterea Lui prin noi în vieţile altora ca să-i ajutăm să meargă înainte în
momentele lor de nevoie. Capcana puterii este încrederea în sine şi căderea, ca să vedem
că fără Hristos nu putem face nimic semnificativ din punct de vedere spiritual, oricât de
mult am face din punct de vedere cantitativ, printr-o activitate energică. Principiul puterii

56
57

– am putea să-l numim scenariul puterii lui Dumnezeu – este că puterea divină se
desăvârşeşte în slăbiciunea umană conştientă. Pervertirile puterii presupun că puterea lui
Dumnezeu este un lucru pe care-l putem poseda şi controla, sau că putem privi la El ca să
ne dea putere pentru slujire când noi nu privim la El ca să ne dea putere pentru
neprihănire; dar aceste idei, aşa cum am văzut, sunt complet greşite.
Dacă aş putea să-mi amintesc în fiecare zi din viaţa mea că pentru a deveni mai
puternic trebuie să devin mai slab, dacă aş accepta că frustrările, obstacolele şi
accidentele din fiecare zi sunt căile lui Dumnezeu de a mă face să-mi recunosc
slăbiciunea, astfel încât creşterea în putere să poată deveni posibilă pentru mine, dacă nu
m-aş trăda pe mine însumi, încrezându-mă în mine – în cunoştinţele mele, în
îndemânarea mea, în poziţia mea, în iscusinţa mea de a mânui cuvintele, şi aşa mai
departe – aşa mult din timp, ce mult s-ar schimba lucrurile pentru mine!
Mă întreb cât de mulţi alţii, în afară de mine, au nevoie să se concentreze asupra
învăţării acestor lecţii? Te îndemn să faci o pauză şi să te întrebi cât de tare sunt ele
ancorate în inima ta. Ele trebuie într-adevăr să fie ancorate acolo foarte tare, şi mă tem că
în multe inimi creştine de astăzi ele nu sunt. Fie ca Dumnezeu în marea Sa îndurare să ne
slăbească pe toţi!

Din Rediscovering Holiness © 1992 de J. I. Packer. Tipărită de Servant Publications, Box


8617, Ann Arbor, Michigan 48107. Folosită cu permisiune. Disponibilă la librăria ta creştină
locală.

Foarte puţini creştini de astăzi ar considera cuvântul supunere ca fiind o cheie


pentru trăirea în putere. Dar, aşa cum tocmai ai citit, este imposibil să manifeşti puterea
lui Dumnezeu în viaţa ta fără o dependenţă smerită şi o supunere absolută faţă de
Dumnezeu şi de Cuvântul Său. Dacă am putea să ne aducem aminte de aceasta zi de zi,
am experimenta o biruinţă cu adevărat puternică. De fapt, acesta este unul din cele mai
bune obiceiuri ale creştinului din Primul Scaun. Undeva în viaţa lui el a trăit o biruinţă
care l-a schimbat pentru totdeauna. Nu este timpul să trăieşti şi tu această biruinţă? În
cartea lui, Rediscovering Holiness (Redescoperind sfinţenia), J. I. Packer arată cum
trăirea în sfinţenie va aduce cu sine puterea Duhului Sfânt aşa cum n-ai experimentat-o
niciodată. Citeşte-o şi descoperă o nouă putere pentru umblarea ta şi o nouă pasiune
pentru Dumnezeu.

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde


apreciezi că te găseşti pe următoarea scală?

1_____________________________ 5 _______________________________ 10
Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat
de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum
biruinţe. mers. trăiesc viaţa din
belşug.

57
58

2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar
acum?

3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar
acum? Te provoc să faci acel lucru.

58
59

59
60

„Dumnezeu nu distruge niciodată lucrarea mâinilor Sale,


El înlătură ceea ce ar putea s-o strice, atâta tot.
Maturitatea este stadiul în care toată viaţa a fost adusă
sub controlul lui Dumnezeu“.
OSWALD CHAMBERS (1874-1917)

„Unul din semnele maturităţii spirituale este


încrederea liniştită că Dumnezeu este în control ...
fără nevoia de a înţelege de ce face ceea ce face“.
CHARLES R. SWINDOLL

„Cel care crede despre sine că este foarte avansat în viaţa spirituală
n-a făcut nici măcar un început bun“.
JEAN PIERRE CAMUS (1584-1652)

„Este drept că trebuie s-o iei de la capăt mereu în fiecare zi.


Nu există o cale mai bună de a sfârşi viaţa spirituală
decât s-o iei mereu de la început“.
SAINT FRANCIS OF SALES (1567-1622)

„Spiritualitate înseamnă în adevăr «Duhul Sfânt la lucru»“.


LEON JOSEPH SUENENS

60
61

Ziua 8
Trăind biruinţe spirituale în viaţa ta

Lasă Duhul să-ţi învingă carnalitatea


ANDREW MURRAY

A trece de la Al doilea Scaun la Primul nu este aşa de uşor cum ar putea părea. De
fapt, dacă stai în Al doilea Scaun, nici măcar nu înţelegi prea bine Scripturile care te-ar
putea ajuta să ajungi la Primul Scaun. Dar aşa cum vei vedea după ce vei citi cuvintele
de înţelepciune ale lui Andrew Murray, viaţa ta spirituală se poate muta pe Primul
Scaun într-o clipă. Şi aceasta este o biruinţă! A deveni matur spiritual este un proces,
dar a deveni înclinat spre spiritual se poate întâmpla repede. Iată cum.

Apostolul începe capitolul (1 Corinteni 3), spunându-le acestor corinteni că există


două stadii ale trăirii creştine. Unii creştini sunt carnali; unii sunt spirituali. Prin
discernământul pe care Duhul lui Dumnezeu l-a dat apostolului, el a văzut că aceşti
corinteni erau carnali, şi a vrut să le spună aceasta. Vei găsi cuvântul carnal de patru ori
în aceste patru versete.
Apostolul simţea că toată predicarea lui nu va face nici un bine dacă va vorbi despre
lucruri spirituale unor oameni care nu sunt spirituali. Ei erau creştini, creştini adevăraţi,
prunci în Hristos, dar exista o greşeală fatală – erau carnali. Aşa că apostolul pare să
spună: „Nu pot să vă învăţ adevărul spiritual despre viaţa spirituală; voi nu-l puteţi
pricepe“. Dar aceasta nu pentru că erau proşti. Ei erau foarte deştepţi şi plini de
cunoştinţe, dar incapabili să înţeleagă învăţătura spirituală. Aceasta ne învaţă această
lecţie simplă: Tot necazul din Biserica lui Hristos, între creştinii care uneori primesc o
binecuvântare şi o pierd din nou, este tocmai pentru că ei sunt carnali, şi tot ce avem
nevoie, dacă vrem să păstrăm binecuvântarea, este să devenim spirituali.

CUM SĂ TRECI DE LA CARNAL LA SPIRITUAL

Acum vin întrebările foarte importante şi solemne: Este posibil pentru un om să iasă
din starea carnală şi să intre în starea spirituală? Şi cum este posibil? Cred că primul
lucru necesar este că un om trebuie să aibă o viziune asupra vieţii spirituale şi credinţă în
ea. Inimile noastre sunt atât de pline de necredinţă, fără să ne dăm seama, încât nu putem
accepta ca un lucru hotărât că putem deveni oameni spirituali. Nu putem crede aceasta.
Cuvântul vorbeşte despre două puteri de viaţă: carnea şi Duhul. Carnea este viaţa
noastră sub puterea păcatului; Duhul, viaţa lui Dumnezeu venind să ia locul vieţii noastre.
Ce ne trebuie, şi ce ne spune Biblia, este să dăm toată viaţa noastră, cu orice idee de tărie
sau putere, la moarte, să devenim nimic şi să primim viaţa lui Hristos şi a Duhului, ca să
facă totul pentru noi. Crede, te rog, că lucrul acesta este posibil.
Cred că este posibil ca un om să trăiască în fiecare zi condus de Duhul Sfânt. Am
citit în Cuvântul lui Dumnezeu că Dumnezeu toarnă dragostea Sa în inimă prin Duhul
Sfânt. Am citit în Cuvântul lui Dumnezeu că cei ce sunt călăuziţi de Duhul, sunt copii ai
lui Dumnezeu. Am citit în Cuvântul lui Dumnezeu că dacă suntem născuţi din nou,
urmează să umblăm prin Duhul, sau în Duhul. Deci este posibil; aceasta este viaţa la care

61
62

ne cheamă Dumnezeu şi pentru care ne-a răscumpărat Hristos. De îndată ce El Şi-a vărsat
sângele Său, a mers la cer ca să trimită poporului Său Duhul. De îndată ce El a fost
glorificat, prima Sa lucrare a fost să dea Duhul Sfânt. Dacă vei începe să crezi în puterea
sângelui lui Hristos de a te curăţi şi în puterea Hristosului glorificat de a-ţi da Duhul Său,
ai făcut primul pas în direcţia bună.
Dar nu este suficient ca un om să aibă o viziune despre această viaţă spirituală pe
care urmează s-o trăiască; este de asemenea foarte necesar ca un om să fie realmente
convins de carnalitatea sa. Aceasta este o lecţie dificilă, dar foarte necesară. Este o mare
diferenţă între păcatele omului neconvertit şi păcatele celui credincios. Ca om
neconvertit, tu ar trebui să fii convins de păcat şi să-l mărturiseşti. Dar de ce anume ai
fost tu convins în mod special? De mărimea păcatului şi foarte mult de vina şi de
pedeapsa păcatului. Dar a existat foarte puţină convingere de păcatele interioare,
spirituale. Tu n-ai avut cunoştinţă de ele. A existat foarte puţină convingere de
păcătoşenia interioară. Dumnezeu nu dă întotdeauna aceasta la convertire sau în mod
obişnuit. Şi atunci, cum va reuşi un om să scape de aceste două lucruri: păcatele mai
ascunse şi păcătoşenia lăuntrică, adâncă? În felul acesta: după ce a devenit creştin, omul
este convins de Duhul Sfânt de viaţa sa carnală, lumească, şi atunci omul începe să
plângă pentru ea, şi să-i fie ruşine de ea, şi strigă la fel ca Pavel: „O, nenorocitul de
mine!“ eu sunt credincios, dar „Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?“ (Romani
7:24). El începe să caute ajutor în toate părţile şi să întrebe: „Unde pot găsi eliberare?“ El
o caută în multe feluri, luptându-se şi luând hotărâri, dar n-o va obţine până nu va fi adus
să se arunce în mod necondiţionat la picioarele Domnului Isus. Nu uita că dacă este să
devii un om spiritual, dacă este să fii umplut cu Duhul Sfânt, aceasta trebuie să vină de la
Dumnezeu din cer. Numai Dumnezeu poate s-o facă.
Putem trece de la starea carnală la cea spirituală într-o clipă. Oamenii vor să
crească din carnal în spiritual, dar nu reuşesc niciodată. Ei caută mai multă predicare şi
mai multă învăţătură, ca să crească, cred ei, din carnal în spiritual. Copilul acela despre
care am vorbit a rămas ca un bebeluş de şase luni; avea o boală, şi avea nevoie de
vindecare. Apoi ar fi venit creşterea. Acum, starea carnală este o stare de boală teribilă.
Creştinul carnal este un prunc în Hristos. El este un copil al lui Dumnezeu, zice Pavel,
dar are această boală teribilă, şi în consecinţă el nu poate să crească. Cum va veni
vindecarea?
Ea trebuie să vină prin Dumnezeu, şi Dumnezeu doreşte mult să ţi-o dea chiar în
ceasul acesta.
Un om care devine un om spiritual nu este imediat un om matur spiritual. Nu pot să
aştept de la un creştin tânăr care are Duhul Sfânt în plinătatea Lui ceea ce pot să aştept de
la un creştin matur care este plin de Duhul de douăzeci de ani. Există multă creştere şi
maturizare în viaţa spirituală. Dar când vorbesc despre un pas, înţeleg aceasta: tu poţi
să-ţi schimbi locul, şi în loc să stai în viaţa carnală, să intri în viaţa spirituală într-o clipă.
Notează motivul pentru care sunt folosite cele două expresii. În omul carnal există
ceva din natura spirituală, dar tu ştii că trupurile îşi iau numele de la acel element al lor
care este cel mai proeminent. Un lucru poate fi folosit pentru două sau trei scopuri, dar
probabil că îşi va lua numele de la scopul cel mai proeminent. Un lucru poate avea câteva
caracteristici, dar numele va fi dat după caracteristica cea mai izbitoare. Aşadar, Pavel le
spune, cu alte cuvinte, acelor corinteni: „Voi, pruncilor în Hristos, sunteţi carnali; sunteţi

62
63

sub puterea cărnii, daţi frâu liber temperamentului şi urâţeniei, şi nu creşteţi, nici nu
sunteţi capabili să primiţi adevărul spiritual, cu toate darurile voastre“.
Şi omul spiritual este un om care n-a ajuns la perfecţiunea finală; este loc din belşug
pentru creştere. Dar dacă te uiţi la el, semnul principal al naturii şi conduitei lui este că el
este un om dedicat Duhului lui Dumnezeu. El nu este perfect, dar este un om care a luat
poziţia corectă şi a spus: „Doamne Dumnezeule, m-am lăsat condus de Duhul Tău. Tu
m-ai primit şi m-ai binecuvântat, şi acum Duhul Sfânt mă conduce“.
Tu nu te poţi izbăvi singur de fire, nici nu poţi scăpa de ea, dar Hristos poate să te
ridice deasupra în noua viaţă. Tu eşti al lui Hristos, şi El este al tău. Dar ce trebuie să faci
este doar să te arunci în braţele Lui, şi El va descoperi în tine puterea răstignirii Sale ca
să-ţi dea victorie asupra firii. Aruncă-te, cu mărturisirea păcatului şi cu totala neputinţă, la
picioarele Mielului lui Dumnezeu. El îţi poate da eliberare.
Un om trebuie să vadă viaţa spirituală; trebuie să fie convins şi să-şi mărturisească
starea carnală; trebuie să vadă că nu este decât un pas de la una la cealaltă; şi apoi, în
sfârşit, trebuie să facă pasul decisiv în credinţa că Hristos poate să-l susţină. Da, nu este o
simplă părere; nu este o consacrare care să fie în vreun sens prin puterea noastră; nu este
o predare prin puterea voinţei noastre. Nu. Acestea sunt elemente care pot fi prezente, dar
lucrul important este că noi trebuie să privim la Hristos ca să ne susţină mâine, şi ziua
următoare, şi întotdeauna; trebuie să avem viaţa lui Dumnezeu în noi. Noi vrem o viaţă
care să stea împotriva oricărei ispite, o viaţă care să dureze până la moarte. Noi vrem,
prin harul lui Dumnezeu, să experimentăm ceea ce puterea colosală a lui Hristos care
locuieşte în noi şi rămâne în noi poate să facă şi tot ce Dumnezeu poate să facă pentru
noi.
Dumnezeu aşteaptă, Hristos aşteaptă, Duhul Sfânt aşteaptă. Nu vezi ce a fost greşit şi
pentru ce ai rătăcit prin pustiu? Nu vezi ţara cea bună, ţara promisă, în care Dumnezeu
are de gând să te ţină şi să te binecuvânteze? Adu-ţi aminte de istoria lui Caleb şi a lui
Iosua şi a iscoadelor. Zece oameni au spus de fapt: „Nu vom putea niciodată să-i
învingem pe oamenii aceia“. Doi au spus: „Putem, pentru că Dumnezeu a promis“.
Păşeşte pe promisiunile lui Dumnezeu. Ascultă Cuvântul lui Dumnezeu: „Legea Duhului
de viaţă în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii“ (Romani 8:2). Ia un
cuvânt ca acesta, şi cere ca Dumnezeu să facă pentru tine prin Duhul Său cel Sfânt ceea
ce ţi-a oferit. Nu te supăra, chiar dacă nu este nici o experienţă nouă, şi nici un sentiment,
şi nici o emoţie, şi nici o lumină – ci aparent întuneric. Bizuie-te pe Cuvântul lui
Dumnezeu, al Dumnezeului veşnic. Dumnezeu, ca Tată, promite Duhul Său cel Sfânt
oricărui copil înfometat. Oare nu ţi-l va da El atunci şi ţie? Cum să nu dea El Duhul Sfânt
celor care I-L cer? Cum ar putea să nu facă aceasta? Pentru că pe cât de adevărat este că
Hristos a fost dat pentru tine pe Calvar şi tu ai crezut în sângele Lui, pe atât de adevărat
este că Duhul Sfânt a fost dat pentru tine. Deschide-ţi inima şi fii „umplut cu Duhul“.
Încrede-te în sângele lui Hristos pentru curăţire, mărturiseşte carnalitatea fiecărui păcat, şi
aruncă-l în izvorul sângelui, şi apoi crede în Hristosul viu ca să te binecuvânteze cu
binecuvântarea Duhului Său.

Luată din Absolute Surrender de Andrew Murray. Tipărită de Christian Literature Crusade.
Disponibilă la librăria ta creştină locală.

63
64

Când este vorba să fii dedicat lui Hristos, nu trebuie să fii un mare teolog sau un
predicator elocvent. Poţi să fii un nimeni în ochii lumii şi totuşi să fii un uriaş în
Împărăţia lui Dumnezeu! Iată ce este atât de frumos la credinţa creştină: „Mulţi din cei
dintâi vor fi cei din urmă, şi mulţi din cei din urmă vor fi cei dintâi“ (Matei 19:30).
Acesta este şi motivul pentru care mulţi oameni nu experimentează biruinţele spirituale
atât de necesare pentru a trăi viaţa din belşug. Ei încearcă să ajungă foarte sus în
Împărăţia lui Dumnezeu în acelaşi fel în care urcă foarte sus pe scara afacerilor. Aşa
cum a explicat Andrew Murray, nu merge în felul acesta. Dacă ai probleme în ce priveşte
experimentarea biruinţei spirituale de a deveni înclinat spiritual, îţi recomand să citeşti
cartea lui Andrew Murray, Absolute Surrender (Predarea absolută). E una din preferatele
mele şi te va ajuta într-adevăr să te muţi în Primul Scaun.

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde


apreciezi că te găseşti pe următoarea scală?

1_____________________________ 5 _______________________________ 10
Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat
de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum
biruinţe. mers. trăiesc viaţa din
belşug.

2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar
acum?

3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar
acum? Te provoc să faci acel lucru.

64
65

PARTEA A DOUA

Trăind biruinţe spirituale


în căsnicia ta

65
66

„O căsnicie reuşită nu este un dar; este o realizare“.


ANN LANDERS

„Lanţurile nu păstrează unitatea unei căsnicii.


Sunt fire, sute de fire subţiri care cos oamenii împreună de-a lungul anilor“.
SIMONE SIGNORET (1921-1985)

„A te căsători este uşor.


A rămâne căsătorit este mai greu.
A fi fericit în căsnicie timp de o viaţă
ar trebui să se numere printre artele frumoase“.
ROBERTA FLACK

„Nu căsnicia falimentează, oamenii falimentează“.


HARRY EMERSON FOSDICK (1878-1969)

„E nevoie de doi să facă dintr-o căsnicie un succes


şi doar de unul să facă din ea un eşec“.
HERBERT SAMUEL

„O căsnicie reuşită este întotdeauna un triunghi:


un bărbat, o femeie, şi Dumnezeu“.
CECIL MYERS

66
67

Ziua 9
Trăind biruinţe spirituale în căsnicia ta

Repară temeliile căsniciei tale


JAMES DOBSON

Aproape toate căsniciile încep în Primul Scaun – majoritatea oamenilor numesc


aceasta luna de miere. Dar pentru un motiv oarecare, se pare că aceasta nu durează
prea mult şi se ajunge pe Al doilea Scaun. De cele mai multe ori motivul este că cuplul
uită (sau n-a învăţat niciodată) bazele unei relaţii bune. Ceea ce majoritatea acestor
cupluri nu reuşesc să realizeze este că ele nu trebuie să-şi întemeieze o căsnicie în Al
doilea Scaun! Dacă te vei întoarce pur şi simplu la elementele de bază ale unei relaţii
biblice în căsnicia ta, lucrul acesta va muta căsnicia ta în Ţara Promisă. Să-l urmărim
pe James Dobson care ne va arăta cum să construim o temelie care va rezista în faţa
furtunilor vieţii.

În efortul de a ne apropia de experienţele celor care au trăit împreună cu succes ca soţ


şi soţie, am rugat cupluri căsătorite să participe la un studiu neformal. Mai mult de şase
sute de oameni au fost de acord să vorbească deschis generaţiei mai tinere despre
conceptele şi metodele care au lucrat în căminele lor. Fiecare din ei au scris comentarii şi
recomandări, care au fost analizate şi comparate cu grijă. Sfatul pe care l-au oferit ei nu
este nou, dar cu siguranţă reprezintă un punct important de început. Când încerci să înveţi
ceva, trebuie să începi cu principiile de bază – acei paşi iniţiali de la care se vor dezvolta
mai târziu toate celelalte lucruri. În acest spirit, lista noastră de şase sute ne-a oferit trei
recomandări încercate şi testate, care privesc înapoi la elementele de bază, recomandări
cu care probabil orice creştin dedicat ar fi de acord.

1. UN CĂMIN CENTRAT PE HRISTOS

Participanţii au sugerat mai întâi că tinerii căsătoriţi trebuie să-şi întemeieze şi să


menţină un cămin centrat pe Hristos. Totul se sprijină pe această temelie. Dacă un soţ şi o
soţie tineri sunt profund dedicaţi Domnului Isus Hristos, ei se bucură de avantaje enorme
faţă de familia cu nici o dimensiune spirituală.
O viaţă de rugăciune semnificativă este esenţială pentru menţinerea unui cămin
centrat pe Hristos. Bineînţeles, unii oameni folosesc rugăciunea aşa cum îşi urmăresc
horoscoapele, încercând să manipuleze „o putere mai mare“ neidentificată, din preajma
lor. Unul din prietenii mei admite tachinându-se că rosteşte o rugăciune în fiecare
dimineaţă în drum spre lucru când trece pe lângă patiserie. Ştie că nu este sănătos să
mănânce pateuri grase, dar îi plac foarte mult. De aceea, Îi cere Domnului permisiunea să
se răsfeţe în fiecare zi.
El va spune: „Dacă este voia Ta ca eu să mănânc un pateu în dimineaţa aceasta, să fie
un loc de parcare disponibil undeva când eu mă învârt în jurul blocului“. Dacă nu se
găseşte nici un loc pentru maşina lui, el se învârte în jurul blocului şi se roagă din nou.
Shirley şi cu mine am luat viaţa noastră de rugăciune un pic mai în serios. De fapt,
această comunicare între om şi Dumnezeu a fost factorul stabilizator de-a lungul celor

67
68

treizeci şi ceva de ani ai noştri de căsnicie. În vremuri bune, în vremuri grele, în momente
de nelinişte şi în perioade de laudă, am împărtăşit acest privilegiu minunat de a vorbi
direct cu Tatăl nostru ceresc. Ce concept! Nu este nevoie de nici o programare ca să intri
în prezenţa Sa. Nu trebuie să trecem pe la subordonaţii Săi sau să-i mituim pe secretarii
Săi. El pur şi simplu este acolo, ori de câte ori ne plecăm înaintea Lui. Unele din
momentele importante din viaţa mea au avut loc în aceste sesiuni liniştite cu Domnul.
Nu voi uita niciodată momentul acela de acum câţiva ani când fiica noastră tocmai
învăţase să conducă. Danae fusese înscrisă la Şcoala de şoferi Kamikaze, şi sosise în
sfârşit momentul ca ea să-şi ia zborul singură pentru prima dată cu maşina familiei.
Crede-mă, nivelul îngrijorării mele urcase dincolo de foaia de observaţie în ziua aceea.
Într-o zi vei vedea ce groaznic este să dai cheile de la maşină unei copile de şaisprezece
ani care nu ştie ce nu ştie despre conducerea maşinii. Shirley şi cu mine stăteam
tremurând în curtea din faţă când Danae a plecat cu maşina şi a ieşit din câmpul nostru
vizual. Atunci ne-am întors ca să intrăm în casă, şi eu am spus: „Ei bine, iubito, Domnul
dă şi Domnul ia“. Din fericire, Danae a reuşit să se întoarcă acasă în siguranţă după
câteva minute şi a oprit maşina cu grijă şi stăpânire de sine. Acesta este cel mai dulce
sunet din lume pentru un părinte neliniştit!
Era în această perioadă când Shirley şi cu mine am convenit între noi să ne rugăm
pentru fiul şi fiica noastră la sfârşitul fiecărei zile. Nu eram îngrijoraţi doar de riscul unui
accident de maşină, ci eram conştienţi de asemenea de atât de multe alte pericole care
pândesc afară din casă într-un oraş ca Los Angeles, unde locuiam în vremea aceea.
Această parte a lumii este cunoscută pentru barajele ei, pentru nebunii ei, pentru trăzniţii
ei şi pentru prăjiturile cu fructe. Iată un motiv pentru care ne aflăm pe genunchi în fiecare
seară, cerând protecţie divină pentru adolescenţii pe care îi iubim atât de mult.
Într-o noapte eram foarte obosiţi şi ne-am prăbuşit în pat fără rugăciunea noastră care
aducea binecuvântare. Aproape adormisem când vocea lui Shirley a străpuns noaptea.
„Jim“, a spus ea. „Nu ne-am rugat pentru copiii noştri astăzi. Nu crezi că ar trebui să
vorbim cu Domnul?“
Admit că a fost foarte greu pentru mine să-mi trag carcasa de 1,88m din patul cald în
noaptea aceea. Cu toate acestea, ne-am pus pe genunchi şi am înălţat o rugăciune pentru
siguranţa copiilor noştri, încredinţându-i încă o dată în mâinile Tatălui.
Mai târziu, am aflat că Danae şi o prietenă de-a ei merseseră la un fast-food şi
cumpăraseră hamburger şi cola. Au mers cu maşina câteva mile pe drum şi stăteau în
maşină luând masa când a trecut pe acolo un poliţist, luminând cu proiectorul lui în toate
direcţiile. El căuta bineînţeles pe cineva, dar încet-încet a trecut mai departe.
Câteva minute mai târziu, Danae şi prietena ei au auzit un bocănit de sub maşină.
S-au uitat una la alta cu teamă şi au simţit o altă lovitură energică. Înainte să fi putut
pleca, un bărbat s-a târât afară de sub maşină şi a apărut pe trotuar. Era foarte păros şi
arăta de parcă ar fi fost pe stradă de săptămâni de zile. Bărbatul a venit imediat la uşa
maşinii şi a încercat s-o deschidă. Mulţumesc lui Dumnezeu, era blocată. Danae a pornit
repede maşina şi a luat-o din loc ... fără îndoială cu o viteză record.
Mai târziu, când am verificat timpul când a avut loc acest incident, ne-am dat seama
că Shirley şi cu mine fusesem pe genunchi exact în momentul pericolului. Rugăciunile
noastre au fost ascultate. Fiica noastră şi prietena ei erau în siguranţă!
Este imposibil pentru mine să exagerez nevoia de rugăciune în zidirea vieţii de
familie – nu doar ca scut împotriva pericolelor, bineînţeles. O relaţie personală cu

68
69

Domnul Isus Hristos este piatra unghiulară a căsniciei, dând sens şi scop oricărei
dimensiuni a vieţii. Faptul că poţi să te pleci în rugăciune când începe şi când se sfârşeşte
ziua dă expresie frustrărilor şi îngrijorărilor care n-ar putea fi ventilate altfel. La celălalt
capăt al acestei linii de rugăciune este un Tată ceresc iubitor, care a promis să audă şi să
răspundă cererilor noastre. În zilele acestea când familiile se dezmembrează la tot pasul,
nu îndrăznim să încercăm s-o facem pe cont propriu.
Cuplul care depinde de Scriptură pentru soluţii la stresurile vieţii are un avantaj
deosebit faţă de familia care nu are credinţă.
Citind aceste Scripturi sfinte, ni se dă o fereastră spre mintea Tatălui. Ce resursă
incredibilă! Creatorul, care a început cu nimic şi a făcut munţi frumoşi şi râuri şi nori şi
bebeluşi în braţe, a ales să ne dea toate amănuntele cu privire la familie. Căsnicia şi
creşterea copiilor au fost ideile Lui, şi El ne spune în Cuvântul Său cum să trăim
împreună în pace şi armonie. Totul de la mânuirea banilor până la atitudinile sexuale este
discutat în Scriptură, fiecare prescripţie purtând cu ea confirmarea personală a Regelui
Universului. De ce ar dispreţui cineva această ultimă resursă?
În sfârşit, modul creştin de viaţă dă stabilitate căsniciei pentru că principiile şi
valorile lui produc în mod natural armonie. Când este pusă în aplicare, învăţătura creştină
pune accent pe dăruirea faţă de alţii, pe autodisciplinare, pe ascultarea de poruncile
divine, pe conformarea la legile omului, şi pe dragostea şi fidelitatea dintre soţ şi soţie.
Este un scut împotriva dependenţelor de alcool, de pornografie, de jocuri de noroc, de
materialism, şi de alte comportări care ar putea strica relaţia. Este de mirare că o relaţie
centrată pe Hristos este temelia unei căsnicii?

2. DRAGOSTEA DEDICATĂ

A doua sugestie făcută de lista noastră de şase sute de „experţi“ reprezenta un alt
concept care priveşte înapoi la elementele de bază. El se concentrează asupra dragostei
dedicate care se întăreşte împotriva furtunilor inevitabile ale vieţii. Sunt foarte puţine
certitudini care ne ating pe toţi în această existenţă muritoare, dar unul din lucrurile
absolute este că vom avea parte de nenorocire şi de stres la un moment dat. Nimeni nu
rămâne nevătămat. Viaţa ne va testa pe fiecare foarte sever, dacă nu în zilele tinereţii,
atunci prin evenimentele care survin în ultimele noastre zile. Domnul Isus a vorbit despre
acest lucru inevitabil când a spus ucenicilor Săi: „În lume veţi avea necazuri, dar
îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“ (Ioan 16:33).
Dr. Richard Selzer este un chirurg, care a scris două cărţi remarcabile despre pacienţii
lui iubiţi: Lecţii fatale şi Scrisori către un doctor tânăr. În primul din aceste texte el
descrie experienţa groazei care invadează viaţa cuiva mai devreme sau mai târziu. Când
suntem tineri, spune el, se pare că suntem protejaţi de ea aşa cum trupul este protejat
împotriva infecţiilor cu bacterii. Organismele microscopice sunt peste tot în jurul nostru,
şi totuşi sistemul de apărare al trupului nostru le ţine în şah cu eficacitate ... cel puţin
pentru o vreme. Tot aşa, noi umblăm în şi printr-o lume a groazei în fiecare zi ca şi cum
am fi înconjuraţi de o membrană impenetrabilă de protecţie. Putem chiar să nu fim
conştienţi că există aceste nenorociri posibile în perioada tinereţii noastre când suntem
bine sănătoşi. Dar apoi într-o zi membrana se rupe fără veste, şi groaza se strecoară în
viaţa noastră. Până să se întâmple aceasta, era întotdeauna nenorocirea altuia – tragedia

69
70

altui om – şi nu a noastră. Ruperea membranei poate fi devastatoare, în special pentru cei


care nu cunosc „buna dispoziţie“ pe care Domnul Isus o dă în vremuri de necaz.
Slujind la o facultate mare de medicină timp de paisprezece ani, am urmărit soţi şi
soţii în ceasurile când groaza începea să penetreze membrana protectoare. În mai toate
cazurile, relaţiile lor conjugale au fost distruse de noile stresuri care au invadat viaţa lor.
Părinţii care au dat naştere unui copil întârziat mintal, de exemplu, deseori dau vina unul
pe altul pentru tragedia cu care se confruntă. În loc să se ţină împreună în dragoste şi să
se liniştească din nou unul pe altul, ei adaugă la necazurile lor faptul că se atacă unul pe
altul. Nu-i condamn pentru această slăbiciune omenească, dar îi compătimesc pentru asta.
Un ingredient fundamental lipsea din relaţia lor, şi a rămas nerecunoscut până s-a rupt
membrana. Această componentă esenţială se numeşte dedicare.
L-am auzit pe răposatul dr. Francis Schaeffer vorbind despre acest lucru cu un număr
de ani în urmă. El a descris podurile care au fost construite în Europa de către romani în
primul şi al doilea secol d.H. Ele stau în picioare şi astăzi, deşi cărămizile şi mortarul cu
care au fost făcute nu erau armate. De ce nu s-au prăbuşit ele în această eră modernă a
camioanelor şi a echipamentelor grele? Ele rămân intacte pentru că sunt folosite doar
pentru pietoni. Dacă un camion cu optsprezece roţi ar trece peste structurile istorice, ele
s-ar preface într-un nor mare de praf şi moloz.
Căsniciile care nu au o atitudine hotărâtă, cu o voinţă de fier de a se menţine cu orice
preţ sunt ca fragilele poduri romane. Ele par să fie sigure şi pot într-adevăr să rămână în
picioare ... până sunt puse sub o apăsare grea. Atunci cusăturile plesnesc şi temelia se
sfărâmă. Am impresia că majoritatea cuplurilor tinere de astăzi, ca unele din acelea care
concurează la acele jocuri televizate pentru tinerii căsătoriţi, sunt în această poziţie
vulnerabilă incredibilă. Relaţiile lor sunt construite din lut nearmat, care nu va rezista
încercărilor grele care le stau în faţă. Atitudinea hotărâtă de a supravieţui împreună pur şi
simplu nu este acolo.
Ca să accentueze totuşi importanţa dragostei dedicate, lista de şase sute s-a referit nu
numai la marile tragedii ale vieţii, ci şi la frustrările zilnice care strică şi rup o relaţie.
Acele iritări minore, când se acumulează în timp, pot fi chiar mai ameninţătoare pentru o
căsnicie decât evenimentele catastrofice care dau buzna în vieţile noastre. Şi da, Virginia,
sunt momente în orice căsnicie bună când un soţ şi o soţie nu se mai plac unul pe altul
foarte mult. Sunt ocazii când ei simt că nu-l vor mai iubi niciodată pe partenerul lor. Aşa
sunt sentimentele. Câteodată ele se dezumflă ca un cauciuc de automobil cu un cui în el.
A merge pe geantă este o experienţă cam plină de hopuri pentru toţi cei aflaţi la bord.
Următorul anunţ publicitar, care a apărut în Rocky Mountains News, confirmă
punctul meu de vedere:

VREAU SĂ FAC SCHIMB


Vreau s-o dau pe soţia mea,
care nu găteşte şi nu face cumpărături şi are probleme de atitudine,
pentru un bilet la Super Cupă.
Nu primim comenzi de la indieni,
Sunaţi la Jim, 762-1000.
Grăbiţi-vă!

70
71

Jim susţinea că nu glumea, deşi era cunoscut pentru faptul că juca farse. El a spus că
idea i-a venit în ziua de după meciul din campionatul AFC, când a nins din greu în
Denver.
„Ea a refuzat să meargă la cumpărături“, a spus el. „Ea a spus că drumurile erau prea
alunecoase, aşa că m-a pus pe mine s-o fac. M-am săturat de chestia asta după un timp.
Dacă aş putea să fac rost de un bilet la Super Cupă, m-aş duce şi nu m-aş mai întoarce“.
Sharon, soţia lui în vârstă de optsprezece ani, a fost întrebată ce credea despre micul
lui anunţ.
„A lăsat-o moartă“, a spus ea.
Ultima oară când am verificat, cuplul rezolvase mica lor neînţelegere şi continuau să
fie fericiţi în căsnicie. Dar această anecdotă conţine un mesaj pentru cuplurile de tineri
căsătoriţi: Nu vă bizuiţi pe faptul că aveţi o relaţie placidă. Vor veni vremuri de conflict
şi dezacord. Vor fi perioade de calmare emoţională când tot ce poţi să generezi pentru
celălalt este un căscat. Aşa e viaţa, cum spun ei.
Ce vei face atunci când tornade neaşteptate vor bate prin căminul tău sau când
acalmiile tropicale vor lăsa pânzele corăbiei tale strânse şi tăcute? Îţi vei face bagajele şi
vei pleca acasă la mama? Te vei îmbufna şi vei plânge şi vei căuta moduri de a riposta?
Sau dedicarea ta te va ţine liniştit? Aceste întrebări trebuie adresate acum, înainte ca
Satan să aibă ocazia să-şi pună laţul descurajării în jurul gâtului tău. Strânge din dinţi şi
încleştează-ţi pumnii. Nimic în afară de moarte nu trebuie să i se permită vreodată să
intervină între voi doi. Nimic!
Această atitudine hotărâtă lipseşte astăzi din atât de multe relaţii conjugale. Am citit
despre o ceremonie de nuntă în New York acum câţiva ani în care mireasa şi mirele au
promis solemn fiecare: „Am să stau cu tine atât timp cât te voi iubi“. Mă-ndoiesc că
legământul lor a durat chiar şi atât. Sentimentul dragostei este pur şi simplu prea efemer
ca să menţină o relaţie mai mult timp. El vine şi pleacă. De aceea lista noastră de şase
sute a fost de neclintit în această privinţă. Ei au trăit destul de mult ca să ştie că o
dedicare conjugală slabă va conduce în mod inevitabil la divorţ.

3. COMUNICAREA

A treia recomandare făcută de lista noastră de şase sute reprezintă un alt ingredient de
bază al căsniciilor bune. Ca şi celelalte două, ea începe cu litera C în limba engleză. Ea
are în vedere buna comunicare dintre soţ şi soţie. Acest subiect a fost epuizat de scriitorii
de cărţi având ca subiect căsătoria, aşa că îl voi trata pe scurt. Aş vrea totuşi să prezint
câteva gânduri mai puţin epuizate despre comunicarea conjugală, care ar putea fi de
folos.
Mai întâi, cercetările arată clar că fetiţele sunt binecuvântate cu o abilitate lingvistică
mai mare decât băieţii, şi această abilitate rămâne un talent care durează toată viaţa.
Simplu spus, ea vorbeşte mai mult decât el.
Paradoxul este că o femeie foarte sentimentală şi vorbăreaţă este uneori atrasă spre
genul autoritar şi tăcut. El părea atât de calm şi de sigur de el înainte să se căsătorească.
Ea admira natura lui inflexibilă şi sângele lui rece în timp de criză. Apoi s-au căsătorit şi
partea moale a marii lui puteri a devenit evidentă. El nu vorbeşte! Atunci ea scrâşneşte
din dinţi pentru următorii patruzeci de ani pentru că soţul ei nu poate să-i dea ceea ce ea
are nevoie de la el. Pur şi simplu aceasta nu este în el.

71
72

Dar care este soluţia pentru astfel de probleme de comunicare acasă? Ca întotdeauna,
aceasta implică un compromis. Bărbatul are o responsabilitate clară „să veselească pe
nevasta pe care şi-a luat-o“ (Deuteronom 24:5). El trebuie să-şi impună să-şi deschidă
inima şi să împărtăşească sentimentele lui mai profunde cu soţia sa. Trebuie rezervat timp
pentru conversaţii semnificative. A face plimbări, a lua micul dejun în oraş şi a merge cu
bicicleta sâmbătă dimineaţa, toate acestea îndeamnă la conversaţie care păstrează
dragostea vie. Comunicarea poate avea loc chiar şi în familiile în care soţul este
introvertit şi soţia este extrovertită. În aceste cazuri, cred că responsabilitatea principală
pentru compromis este a soţului.
Pe de altă parte, femeile trebuie să înţeleagă şi să accepte faptul că unii bărbaţi nu pot
fi ceea ce soţia lor vrea ca ei să fie. Unele dintre femeile care citesc aceasta sunt
căsătorite cu bărbaţi care nu vor fi în stare niciodată să înţeleagă nevoile feminine pe care
le-am descris. Structura lor emoţională face să fie imposibil pentru ei să înţeleagă
sentimentele şi frustrările altuia – în special cele care apar la sexul opus. Lor nu li s-a
cerut niciodată „să dea“ şi habar n-au cum se face asta. Atunci, care trebuie să fie reacţia
soţiilor lor?
Sfatul meu este ca tu să schimbi ce se poate schimba, să explici ce poate fi înţeles,
să-l înveţi pe celălalt ce poate să înveţe, să revizuieşti ce poate fi îmbunătăţit, să rezolvi
ce poate fi rezolvat, şi să negociezi ce este deschis la compromis. Crează cea mai bună
căsnicie posibilă din materiile prime aduse de două fiinţe umane imperfecte cu două
personalităţi unice distincte. Dar pentru toate marginile zgrunţuroase care nu pot fi
niciodată netezite şi pentru toate greşelile care nu pot fi niciodată eradicate, încearcă să
dezvolţi cea mai bună perspectivă posibilă şi hotărăşte în mintea ta să accepţi realitatea
exact aşa cum este. Primul principiu al sănătăţii mintale este să accepţi ceea ce nu poate fi
schimbat. Ai putea foarte uşor să-ţi zdruncini nervii datorită împrejurărilor potrivnice
scăpate de sub controlul tău. Poţi să te ţii tare, sau poţi să te dedai la laşitate. Depresia
este deseori dovada capitulării emoţionale.
Ce se poate face, atunci? O femeie cu o gamă normală de nevoi emoţionale nu poate
pur şi simplu să le ignore. Ele strigă după împlinire. Drept urmare, eu am recomandat
mult ca femeile care se află în această situaţie să caute să suplimenteze ceea ce soţii lor
nu le pot da prin cultivarea unor relaţii semnificative cu femei. A avea prietene cu care să
poată sta de vorbă de la inimă la inimă, cu care să studieze Scripturile, şi cu care să
împărtăşească tehnici de îngrijire a copilului poate fi vital pentru sănătatea mintală.
Împotriveşte-te tentaţiei de a te retrage între pereţii căminului tău şi a aştepta ca soţul tău
să fie totul pentru tine. Rămâi implicată ca familie într-o adunare care satisface nevoile
tale de suflet şi care predică Cuvântul. Adu-ţi aminte că eşti înconjurată de multe alte
femei cu sentimente similare. Găseşte-le. Arată-le dragoste. Fii darnică faţă de ele. Atunci
când vei fi mulţumită, căsnicia ta va înflori. Sună simplist, dar aşa suntem făcuţi. Suntem
proiectaţi să-L iubim pe Dumnezeu şi să ne iubim unii pe alţii. Pierderea uneia din aceste
funcţii poate fi devastatoare.

Luată din Love for a Lifetime de James Dobson. © 1987, 1993, 1996, 1998 de James Dobson.
Folosită cu permisiune de Multnomah Publishers, Inc. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Am învăţat acum mult timp că elementele de bază întotdeauna conduc. Şi tocmai aţi
citit trei paşi simpli care vă vor ajuta să experimentaţi o biruinţă chiar în ce priveşte

72
73

elementele de bază ale modului în care funcţionează căsnicia voastră. Unele din
căsniciile voastre nu sunt centrate pe Hristos – sunt centrate pe sinele vostru: o
modalitate sigură de a te ispiti să cauţi biroul unui avocat pentru divorţ. Unii dintre voi
nu sunteţi dedicaţi să vă iubiţi partenerul indiferent de ce face acesta. În schimb sunteţi
dedicaţi să faceţi ce vă place. Şi unii dintre voi sunteţi atât de plini de voi înşivă încât
singura conversaţie pe care vreţi s-o aveţi cu partenerul vostru de viaţă este: „Ce avem
la cină?“ sau „Ce este la televizor?“ Dacă vreuna din acestea descrie căsnicia voastră,
este timpul să faceţi o schimbare. Este timpul să aveţi o biruinţă. Şi pentru a încuraja şi
a ajuta şi mai mult căsnicia voastră, cartea lui James Dobson, Love for a Lifetime
(Dragoste de o viaţă), trebuie citită. Fiecare cuplu ar trebui s-o citească după ce s-au
logodit, după ce s-au căsătorit, şi din nou la fiecare cinci ani după aceea. Aşa de bună
este! Aşa de importantă este!

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde


apreciezi că te găseşti pe următoarea scală?

1_____________________________ 5 _______________________________ 10
Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat
de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum
biruinţe. mers. trăiesc viaţa din
belşug.

2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar
acum?

3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar
acum? Te provoc să faci acel lucru.

73
74

„Soţia să-l facă pe soţul ei să se bucure că vine acasă


şi el s-o facă pe ea să-i pară rău când îl vede plecând“.
MARTIN LUTHER (1483-1546)

„Căsnicia nu poate face mai fericit pe cineva


care nu aduce în ea ingredientele pentru fericire“.
SYDNEY J. HARRIS (1917-1986)

„Căsnicia este o aventură, nu o realizare“.


DAVID A. SEAMANDS

„Viaţa conjugală nu oferă nici un panaceu –


dacă are de gând să-şi atingă potenţialul, va necesita o investiţie totală
atât din partea soţului cât şi din partea soţiei“.
JAMES C. DOBSON

„Succesul în căsnicie este mai mult decât găsirea persoanei potrivite:


este a fi persoana potrivită“.
ROBERT BROWNING (1812-1889)

„Nu vei găsi niciodată perfecţiunea în partenerul tău,


nici el sau ea n-o va găsi în tine“.
JAMES C. DOBSON

74
75

Ziua 10
Trăind biruinţe spirituale în căsnicia ta

Distruge miturile obişnuite despre căsnicie


GARY CHAPMAN

După ce ai pus nişte temelii solide, este important să-ţi zideşti căsnicia pe adevăr –
nu pe o grămadă de mituri sau poveşti băbeşti. Ţi-aduci aminte de israeliţii din cartea
Exod? Unul din motivele pentru care au continuat să pribegească prin pustiu a fost că
au crezut minciună după minciună după minciună. Dacă ar fi crezut pur şi simplu
adevărul pe care li-l dădea Dumnezeu, ar fi putut vedea Ţara Promisă mult mai
devreme. Acelaşi lucru este adevărat şi pentru căsnicia ta. Dacă ţi-ai însuşit câteva din
miturile despre căsnicie, eşti pe punctul de a experimenta o biruinţă incredibilă în
căsnicia ta.

Uită-te la următoarele propoziţii. Care dintre ele sunt adevărate?


1. Dispoziţia mea este determinată de împrejurările în care mă găsesc.
2. Oamenii nu se pot schimba.
3. Când eşti într-o căsnicie rea, există doar două opţiuni: să te resemnezi cu o viaţă
de mizerie sau să pleci.
4. Unele situaţii sunt fără speranţă.

Dacă ai răspuns cu „adevărat“ la vreuna din aceste propoziţii, te rog citeşte mai
departe. De fapt, toate patru propoziţiile sunt false; ele sunt de obicei considerate mituri.
Din nefericire, mulţi oameni care au căsnicii cu probleme îşi bazează viaţa pe aceste
aşa-zise mituri. Dacă tu sau cineva drag ţie are o căsnicie cu probleme, este timpul să
practice „trăirea în realitate“.
Trăirea în realitate refuză să creadă aceste mituri şi alege mai degrabă să înfrunte
viaţa cu un spirit mult mai pozitiv. Care sunt postulatele trăirii în realitate aşa cum se
aplică ele la căsniciile cu probleme? Lăsaţi-mă să împărtăşesc şase adevăruri care pot da
o direcţie oricărei căsnicii cu probleme.

REALITATEA NUMĂRUL UNU:


Sunt responsabil de atitudinea mea.

Trăirea în realitate abordează viaţa cu presupunerea că sunt responsabil de propria


mea dispoziţie. Necazul este inevitabil, dar suferinţa este opţională. Atitudinea are de a
face cu felul în care aleg să gândesc despre lucruri. Are de a face cu preocuparea centrală
a cuiva. Doi oameni priveau printre zăbrelele închisorii – unul a văzut noroiul, celălalt a
văzut stelele. Doi oameni aveau o căsnicie cu probleme – unul a blestemat, celălalt s-a
rugat. Diferenţa o dă întotdeauna atitudinea.
Wendy a spus: „Soţul meu n-a avut o slujbă cu normă întreagă în trei ani. Partea bună
nu este să poţi să-ţi cumperi un televizor cu cablu. Am făcut mult mai mult stând de
vorbă în serile de luni“. Ea a continuat să spună: „Aceşti trei ani au fost grei, dar am
învăţat mult. Filosofia noastră a fost: «Hai să vedem câte lucruri putem face fără ceea ce

75
76

alţii cred că trebuie să aibă». E uimitor câte lucruri putem face fără. A fost o provocare,
dar avem de gând să scoatem maximum din ea“.
La trei săptămâni după ce am făcut cunoştinţă cu Wendy, am întâlnit-o pe Lou Ann.
Era în pragul unei epuizări psihice şi fizice. Soţul ei fusese şomer zece luni şi lucra cu
jumătate de normă în timp ce căuta un serviciu cu normă întreagă. Însă Lou Ann şi-a ros
unghiile zece luni. Era sigură că vor pierde tot ce aveau. Se plângea că nu-şi puteau
permite un televizor cu cablu şi vorbea despre cât de greu era să se descurce doar cu o
singură maşină. În fiecare zi ea trăia pe muchia tăioasă a disperării.
Diferenţa dintre Wendy şi Lou Ann era în esenţă o chestiune de atitudine. Problemele
lor erau foarte asemănătoare, dar atitudinile lor erau foarte diferite, şi această diferenţă
avea un impact profund asupra bunăstării lor fizice şi emoţionale.
Provocarea de a menţine o atitudine mintală pozitivă nu este o idee contemporană. Se
găseşte în mod clar în scrierile lui Saul din Tars din primul secol:

Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa


lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu,
care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile ... Încolo, fraţii mei,
tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este
curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi
orice laudă, aceea să vă însufleţească. (Filipeni 4:6-8)

REALITATEA NUMĂRUL DOI:


Atitudinea influenţează acţiunile

Motivul pentru care atitudinile sunt atât de importante este că ele îmi influenţează
acţiunile, comportamentul şi cuvintele. Dacă am o atitudine pesimistă, defetistă, negativă,
aceasta se va exprima în cuvinte negative şi printr-un comportament negativ. În
momentul acesta, eu devin mai degrabă o parte a problemei decât o parte a soluţiei.
Realitatea este că pot să nu fiu în stare să controlez împrejurările în care mă găsesc – o
boală, un partener de viaţă alcoolic, un adolescent dependent de droguri, o mamă care
m-a abandonat, un tată care m-a abuzat, un partener de viaţă iresponsabil, îmbătrânirea
părinţilor, etc. – dar sunt responsabil pentru ce fac în împrejurările mele. Atitudinea mea
va influenţa mult comportamentul meu.
Wendy şi Lou Ann au demonstrat în mod clar această realitate. Cu atitudinea ei
pozitivă, Wendy a făcut câteva lucruri în ultimii trei ani ca să îmbunătăţească climatul
căsniciei ei. Ea i-a dat soţului ei cuvinte de îmbărbătare când el era descurajat în căutarea
unei slujbe. Ea îl asigura că slujba potrivită va veni şi că, între timp, se vor descurca cu
slujba lui de jumătate de normă şi cu slujba ei de jumătate de normă. Ea a sugerat să
colecteze cutii de aluminiu ca să câştige bani pentru „distracţii“. La început soţul ei a
respins idea, gândind că este umilitor. Însă, în cele din urmă, i-a plăcut idea, şi plini de
entuziasm au colectat cutii nu numai pe străzile unde se plimbau seara, ci şi prin câteva
clădiri locale cu care au aranjat să le strângă cutiile. În trei luni, şi-au făcut suma astfel
încât în fiecare săptămână puteau să iasă în oraş să mănânce şi să vadă un film sau să aibă
o altă activitate recreativă. Nici unul din ei nu se simţea vinovat că cheltuiau aceşti bani
ca să se distreze deoarece pentru acest scop îi câştigaseră. Atitudinea lui Wendy a
condus-o spre acţiuni creative şi pozitive.

76
77

Pe de altă parte, Lou Ann l-a criticat verbal pe soţul ei timp de zece luni. Când venea
acasă fără slujbă, ea îl întreba: „Ce ai mai greşit de data asta?“ Ea a spus tuturor
prietenilor ei ce dezamăgită era de soţul ei. Deseori el o auzea fără să vrea spunând la
telefon lucruri ca acestea: „Nu ştiu ce o să ne facem dacă el nu găseşte mai curând o
slujbă“. Soţul ei avea o slujbă cu jumătate de normă, dar ea nu avea. Gândirea ei era: „Nu
putem trăi cu slujbe de jumătate de normă, aşa că de ce să-mi fac griji?“ Ea îşi petrecea
cea mai mare parte a timpului dormind, uitându-se la televizor, şi vizitându-şi prietenii.
Căsnicia ei avea probleme serioase. Atitudinile ei negative au condus la acţiuni negative
care compuneau problema. Atitudinea influenţează acţiunile, şi acţiunile îi influenţează
pe alţii. Ceea ce ne aduce la a treia realitate.

REALITATEA NUMĂRUL TREI:


Nu pot să-i schimb pe alţii, dar pot să-i influenţez pe alţii.

Cele două părţi ale acestei realităţi nu trebuie separate niciodată. Faptul că nu pot să-l
schimb pe partenerul meu de viaţă este un adevăr foarte des declamat, iar faptul că pot şi
îl influenţez cu adevărat pe partenerul meu de viaţă este un adevăr foarte des trecut cu
vederea. Pentru că suntem persoane individuale şi pentru că suntem liberi, nimeni nu
poate să ne forţeze să ne schimbăm gândurile sau comportamentul. Pe de altă parte,
pentru că oamenii sunt creaturi relaţionale, sunt influenţaţi de toţi cu care au relaţii. Cei
care fac reclame câştigă milioane de dolari în fiecare an datorită acestei realităţi. Ei nu ne
fac să le cumpărăm produsul, dar ne influenţează. Altfel, ar renunţa la reclamele lor.
Această realitate are implicaţii profunde în căsnicie. Trebuie să recunosc că nu pot
s-o schimb pe soţia mea. Nu pot s-o fac să nu mai aibă anumite comportări sau să înceapă
să aibă anumite comportări (astfel încât să se poată schimba). Nu pot nici să controlez
cuvintele care ies din gura ei, nici nu pot să controlez felul cum gândeşte sau simte. Pot
să am pretenţii de la soţia mea, dar nu pot fi sigur că ea va răspunde pozitiv la cererile
mele.
Când nu reuşim să înţelegem această realitate, se prea poate să cădem în cursa de a
căuta să ne manipulăm partenerul de viaţă. Idea care stă în spatele manipulării este că
dacă eu voi face aceasta, partenerul meu va fi forţat să facă lucrul acela. Manipularea
poate implica stimuli pozitivi precum şi stimuli negativi. Dacă pot s-o fac pe ea (sau pe
el) destul de fericită, ea va răspunde cererii mele. Sau dacă pot s-o fac destul de
nefericită, ea va răspunde cererii mele. Toate eforturile pentru manipulare vor eşua în
cele din urmă dintr-un simplu motiv. Noi suntem liberi. În momentul în care ne dăm
seama că o persoană – inclusiv partenerul nostru de viaţă – ne dirijează prin manipulare,
ne răzvrătim. Nici unul dintre noi nu doreşte să fie sub controlul partenerului său de viaţă.
Însă, incapacitatea noastră de a-l schimba pe partenerul nostru de viaţă trebuie pusă
alături de capacitatea noastră de a-l influenţa – spre mai bine sau spre mai rău. Toate
cuplurile căsătorite se influenţează reciproc în fiecare zi. Aceasta se face prin atitudinile
şi prin acţiunile noastre. Această influenţă este exercitată de fiecare dată când ne întâlnim
unul cu altul în timpul zilei. Partenerul tău intră în cameră după-amiaza, te îmbrăţişează şi
te sărută, şi spune: „Te iubesc. Ţi-am simţit lipsa astăzi“. Cu aceste acţiuni şi cuvinte
simple, el te-a influenţat într-un mod pozitiv. Pe de altă parte, dacă partenerul tău intră în
casă, se duce direct în camera calculatorului său sau iese în curtea interioară ca să bea o
Cola, şi nu recunoaşte nici prezenţa ta nici comportarea ta, atunci el te-a influenţat într-un

77
78

mod negativ. Sunt şanse ca răspunsul tău la aceste două întâlniri să fie total diferit. Una
tinde să te influenţeze să răspunzi pozitiv; cealaltă te influenţează să răspunzi negativ.
De-a lungul anilor, am testat această realitate cu numeroase persoane care aveau
căsnicii cu probleme. Când o persoană vrea să aleagă o atitudine pozitivă care conduce la
acţiuni pozitive, schimbarea în partenerul ei a fost deseori radicală. O doamnă a spus:
„Nu-mi vine să cred ce s-a întâmplat cu soţul meu. Nici n-am visat vreodată că el ar putea
fi atât de iubitor şi de amabil cum a fost în ultimele două luni. Aceasta este o schimbare
mai mare decât m-aş fi aşteptat vreodată“. Realitatea puterii de a influenţa pozitiv deţine
un potenţial uriaş pentru căsniciile cu probleme.

REALITATEA NUMĂRUL PATRU:


Acţiunile mele nu sunt controlate de sentimentele mele

În ultimele trei decenii odată cu ridicarea psihologiei populare, în special prin


mijloacele de informare în masă, societatea occidentală a pus un accent prea mare pe
sentimentele omeneşti. De fapt, sentimentele au devenit steaua noastră călăuzitoare.
Cântecele şi filmele noastre sunt pline de teme ca acestea: „Dacă te face să te simţi bine,
fă-o“, „Trebuie să rămân fidel sentimentelor mele“, „Când sunt cu tine, mă simt atât de
bine“, şi „Pur şi simplu n-o mai iubesc“. Căutarea înţelegerii de sine ne-a condus la
concluzia că eşti ceea ce simţi şi că trăirea autentică este să rămâi fidel sentimentelor tale.
Când este aplicată la o căsnicie cu probleme, această filosofie sfătuieşte: „Dacă nu
mai ai sentimente de dragoste pentru partenerul tău de viaţă, admite aceasta şi scapă de
căsnicie. Dacă te simţi rănit şi necăjit, ai fi un ipocrit să spui o vorbă bună sau să faci un
gest binevoitor faţă de partenerul tău“. Această filosofie nu ia în considerare realitatea că
omul este mai mult decât sentimentele sale.
Realitatea este că acţiunile noastre sunt cu mult mai importante decât sentimentele
noastre, şi de fapt, acţiunile noastre vor influenţa sentimentele noastre. Pot să fiu
deprimat. Viaţa pare grea. Un prieten mă sună şi mă întreabă dacă mi-ar face plăcere să
merg cu el la o Cola cu ghiaţă la Mayberry’s. Sentimentele mele sunt negative; dorinţa
mea este să mă întind pe canapea şi să uit de lume, dar aleg să spun da. Două ore mai
târziu, sentimentele mele s-au schimbat şi lumea arată mult mai optimistă.
Nu vreau să sugerez că sentimentele nu sunt importante. Ele ne arată dacă lucrurile
merg bine sau nu aşa de bine în relaţia noastră. Sentimentele pozitive mă îndeamnă la
acţiuni pozitive. Sentimentele negative dimpotrivă mă îndeamnă la acţiuni negative. Dar
dacă înţeleg că acţiunile negative vor înrăutăţi lucrurile şi că acţiunile pozitive deţin
potenţialul de a îmbunătăţi lucrurile, voi alege întotdeauna drumul drept. Sunt influenţat
întotdeauna de sentimentele mele, dar n-am nevoie să fiu controlat de ele.
Această realitate are implicaţii profunde într-o căsnicie cu probleme. Aceasta
înseamnă că pot să fac şi să spun lucruri pozitive partenerului meu de viaţă în ciuda
faptului că am sentimente negative puternice. Dacă întreprind o astfel de acţiune pozitivă
nu înseamnă că neg faptul că sunt probleme serioase în căsnicia noastră. Nu trec cu
vederea problemele, dar aleg mai degrabă să fac paşi care deţin potenţialul pentru o
schimbare pozitivă decât să permit escaladarea comportării negative.

REALITATEA NUMĂRUL CINCI:


Dacă îmi recunosc imperfecţiunile, asta nu înseamnă că sunt un ratat.

78
79

Căsniciile cu cele mai multe probleme au în ele un zid de piatră între soţ şi soţie,
construit de-a lungul multor ani. Fiecare piatră reprezintă un eveniment din trecut în care
unul dintre ei a înşelat aşteptările celuilalt. Acestea sunt lucrurile despre care vorbesc
oamenii când stau în biroul de consiliere. Soţul se plânge: „Ea a criticat realizarea mea
profesională şi ca tată ... Ea nu mi-a spus nici un cuvânt de apreciere şi de încurajare
pentru munca mea grea ... Ea m-a umilit în faţa copiilor“. Pe de altă parte, ea se plânge:
„El este căsătorit cu slujba lui şi nu are timp pentru mine ... Deseori mă ignoră când vine
acasă şi se aşteaptă să fiu ca o sclavă prin casă în timp ce el se uită la meciul de fotbal de
la televizor“.
Demolarea acestui zid emoţional este esenţială pentru rezidirea unei căsnicii cu
probleme. Pentru a distruge zidul este nevoie ca ambele persoane să admită că sunt
imperfecţi şi că au înşelat aşteptările celuilalt. Nu vreau să spun că responsabilitatea
pentru acest zid este egal distribuită între soţ şi soţie; de multe ori, unul este mai vinovat
decât celălalt. Dar adevărul este că nici unul n-a fost perfect.
Dacă îţi recunoşti imperfecţiunile nu înseamnă că eşti un ratat; aceasta înseamnă mai
degrabă să admiţi că eşti om. Ca oameni, tu şi eu avem potenţialul pentru o comportare
iubitoare, amabilă şi bună, dar avem şi potenţialul pentru o comportare egocentrică,
distructivă. Pentru noi toţi, istoria căsniciei noastre este un sac amestecat cu comportări
bune şi rele. A recunoaşte greşelile noastre din trecut şi a cere iertare este una din cele
mai eliberatoare din toate experienţele umane. Adevărul este că partenerul tău de viaţă
ştie că tu ai greşit, şi tu ştii că ai greşit.
Când îmi recunosc greşeala şi cer iertare, dărâm zidul din partea mea. Partenerul meu
poate să mă ierte bucuros sau poate să refuze să facă aşa, dar eu am făcut cel mai pozitiv
lucru pe care puteam să-l fac cu privire la greşelile din trecut. Nu pot să le înlătur, nici nu
pot să înlătur toate consecinţele lor, dar pot să le recunosc şi să cer iertare.
Mulţi oameni au găsit următoarele afirmaţii ca fiind folositoare pentru mărturisirea
verbală a greşelilor lor din trecut:
„M-am gândit la noi, şi mi-am dat seama că în trecut n-am fost soţul perfect/soţia
perfectă. Ţi-am înşelat aşteptările şi te-am rănit în multe feluri. Îmi pare sincer rău pentru
aceste greşeli. Sper că mă vei putea ierta pentru acestea. Vreau cu toată sinceritatea să fiu
un soţ mai bun/o soţie mai bună. Şi cu ajutorul lui Dumnezeu, vreau să construiesc
viitorul altfel“.
Chiar dacă partenerul tău de viaţă te iartă verbal sau are un răspuns ceva mai puţin
entuziast, tu ai făcut primul pas pentru dărâmarea zidului dintre voi doi. Dacă rana este
adâncă, s-ar putea ca partenerul tău de viaţă să pună la îndoială sinceritatea ta. El sau ea
pot chiar să spună: „Am mai auzit asta înainte“, sau „Nu sunt sigur că te pot ierta“.
Oricare ar fi răspunsul, tu ai plantat în mintea lui sau a ei idea că viitorul va fi altul. Dacă,
într-adevăr, începi să faci schimbări pozitive ca partener, s-ar putea să vină ziua când
partenerul tău de viaţă va ierta de bunăvoie greşelile din trecut. Până atunci,
concentrează-te să faci schimbări pozitive.

REALITATEA NUMĂRUL ŞASE:


Dragostea este cea mai puternică armă pentru bine din lume

Romancierul francez Victor Hugo a scris odată: „Suprema fericire a vieţii este
convingerea că suntem iubiţi“.

79
80

Mulţi sunt de acord cu romancierul. Sigmund Freud a spus: „Dragostea este cea
dintâi cerinţă a sănătăţii mintale“. William James a spus: „Cel mai profund principiu în
natura umană este dorinţa fierbinte de a fi apreciat“. Liderii religioşi şi seculari de astăzi
sunt de acord că dragostea deţine un loc central în dorinţa omului de a găsi un sens. E
regretabil că în lumea modernă accentul se pune mai mult pe primirea dragostei decât pe
dăruirea dragostei.
Majoritatea cuplurilor care stau în biroul meu vorbesc despre lipsa de dragoste, de
afecţiune şi de apreciere pe care au primit-o de la partenerul lor de viaţă de-a lungul
anilor. Rezervoarele dragostei lor sentimentale sunt goale, şi ei cer stăruitor dragoste. Eu
înţeleg foarte bine această nevoie. Cred că dragostea este cea mai profundă nevoie
sentimentală a omului. Dificultatea într-o căsnicie cu probleme este că noi ne concentrăm
mai degrabă pe primirea dragostei decât pe dăruirea dragostei. Mulţi soţi spun: „Dacă ea
ar fi doar puţin mai iubitoare, atunci aş putea fi mai simţitor faţă de ea. Dar cum ea nu-mi
dă nici un pic de afecţiune, pur şi simplu vreau să stau departe de ea“. El aşteaptă
dragoste înainte să iubească. Dar cineva trebuie să ia iniţiativa. De ce trebuie să fie
cealaltă persoană?
Principiul final pentru trăirea în realitate declară că dragostea este cea mai puternică
armă pentru bine, şi că ea se aplică în mod special în căsnicie. Problema pentru mulţi soţi
şi multe soţii este că noi ne-am gândit la dragoste ca la un sentiment. În realitate,
dragostea este o atitudine cu un comportament adecvat. Ea influenţează sentimentele, dar
ea în sine nu este un sentiment. Dragostea este atitudinea care zice: „Aleg să caut
interesele tale. Cu ce pot să te ajut?“ Atunci dragostea se exprimă prin comportament.
Când înţelegem că dragostea este în esenţă un mod de gândire şi de comportare,
atunci putem să-l iubim pe partenerul nostru de viaţă, chiar dacă avem sentimente
negative faţă de el sau ea. Acţiunile noastre pline de dragoste tind să stimuleze
sentimente pozitive în partenerul nostru. Aceste sentimente încurajează perechea noastră
să răspundă în acelaşi fel. Când partenerii noştri de viaţă se exprimă prin acţiuni pline de
dragoste faţă de noi, sentimentele noastre răspund şi începem să fim calzi faţă de ei.
Astfel sentimentul de dragoste creşte din acţiuni pline de dragoste.
Căldura sentimentală poate să renască într-o căsnicie, dar ea este rezultatul acţiunilor
pline de dragoste. Dacă aşteptăm pur şi simplu să se întoarcă sentimentele calde, nu vom
reuşi să punem în mişcare ciclul care stimulează sentimentele calde.

Luată din Loving Solutions de Gary Chapman. © 1998 de Gary Chapman. Folosită cu
permisiune de Moody Press. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Multe cupluri au trăit biruinţe în căsnicia lor când au priceput aceste şase realităţi.
Ei au înţeles că a-şi construi căsnicia mai degrabă pe adevăr decât pe mituri este
singura cale de urmat. Una duce la viaţă, şi o viaţă mai îmbelşugată; cealaltă duce la
distrugere. Omul de pe Primul Scaun pune în aplicare aceste şase realităţi. Omul de pe
Al doilea Scaun, pe de altă parte, cumpără încă toate miturile şi minciunile pe care
Satan i le aruncă cu plăcere. Dacă trăieşti într-o căsnicie de pe Al doilea Scaun, e timpul
să schimbi minciunile cu adevărul şi să trăieşti biruinţa spirituală care va urma. Dacă
doreşti să citeşti mai mult despre acest subiect, te îndemn să vizezi cartea lui Gary
Chapman, Loving Solutions (Soluţii pentru a iubi).

80
81

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde


apreciezi că te găseşti pe următoarea scală?

1_____________________________ 5 _______________________________ 10
Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat
de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum
biruinţe. mers. trăiesc viaţa din
belşug.

2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar
acum?

3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar
acum? Te provoc să faci acel lucru.

81
82

„Creştinii ar trebui nu numai să suporte schimbarea,


nici doar să profite de ea, ci s-o facă“.
HARRY EMERSON FOSDICK (1878-1969)

„Toţi se gândesc să schimbe lumea,


dar nici unul nu se gândeşte să se schimbe el însuşi“.
LEV TOLSTOI (1828-1910)

„Nu te teme de creşterea lentă; teme-te doar de rămânerea pe loc“.


PROVERB CHINEZ

„O căsnicie reuşită este un edificiu care trebuie să fie reconstruit în fiecare zi“.
ANDRÉ MAUROIS (1885-1967)

82
83

Ziua 11
Trăind biruinţe spirituale în căsnicia ta

Alungă prădătorii căsniciei


JOHN TRENT

Menţinerea regulată a căsniciei tale este un imperativ. De ce? Pentru că timpul are
o modalitate de a dărâma chiar şi cele mai puternice căsnicii dacă ele nu sunt întreţinute
cum trebuie. Tu spui că ţi-ai construit căsnicia pe o temelie bună şi i-ai construit pereţii
cu adevăr solid? Minunat! Acum este timpul să te asiguri că nimic nu pătrunde înăuntru
ca să-ţi fărâme casa. Dacă ai avut vreodată stricăciuni la casa ta produse de termite, şti
ce devastatoare pot fi aceste fiinţe mici. Aşa este şi cu căsnicia. Majoritatea biruinţelor
din această carte se ocupă de domeniile cu probleme majore, dar nu de acesta. Aceasta
este o biruinţă în detalii – domenii care deseori sunt trecute cu vederea. Dar nu te gândi
că doar pentru că lucrăm cu detalii acest capitol este banal. De fapt, acest capitol ar
putea să cuprindă una din cele mai mari biruinţe pe care le vei experimenta. Vezi,
oamenii care au căsnicii de tip Primul Scaun şi-au făcut un obicei din a se ocupa de
detalii. Ei sunt de-a dreptul buni în a se asigura că toate temeliile sunt acoperite. Dacă
aceasta nu te descrie, lasă-l pe John Trent să-ţi arate cum se face asta.

Sabotaj! Asta trebuie să fie – sabotaj.


Avioanele Statelor Unite, care trebuia să lupte pe viaţă şi pe moarte împotriva maşinii
de război naziste, erau aduse la sol în timpul celui de-al doilea război mondial întrucât
motoarele lor s-au dovedit a fi mereu defecte. Toate dovezile arătau că era vorba de
sabotaj. Divizia a opta a Forţelor Aeriene pierduse nici mai mult nici mai puţin de
patruzeci de avioane pe zi în raidurile făcute în timpul zilei pe deasupra Franţei. Şi mai
multe s-au întors la bază cu unul sau mai multe motoare făcute bucăţi. Nevoia de piese de
schimb pentru motor era urgentă şi ajunsese o prioritate maximă. Dar multe piese de
schimb erau deteriorate.
Mătuşa mea Dovie se alăturase miilor de alte femei ca Rosie Nituitoarea şi s-a pus
serios pe lucru ca să facă tot ce putea pentru efortul de război. În cazul ei, aceasta
însemna să lucreze în două schimburi la fabricarea pieselor de schimb pentru motorul de
avion B-17 Fortăreaţa Zburătoare. Dovie, cei cu care lucra ea, şi şefii ei ştiau cu toţii că
dacă inamicul vroia să oprească bombardierele să zboare în misiunile de luptă, o
modalitate ar fi să saboteze piesele de schimb pentru motor de care aveau disperată
nevoie. Şi deşi naziştii erau departe cât un ocean de Statele Unite şi securitatea era
întărită, tocmai asta se întâmpla! Cumva, un sabotor era în libertate – şi au restrâns
câmpul lui sau al ei de acţiune până la departamentul mătuşii Dovie.
Mătuşa mea lucra în sectorul motoare GM aproape de Indianapolis şi a fost
repartizată la o linie de asamblare care făcea ambalarea finală şi punerea în cutii a
pistoanelor masive acoperite cu un strat de argint. Când pistoanele părăseau Clădirea 5,
arătau fără defect. Dar când ajungeau peste ocean şi erau despachetate, stratul de argint
avea nenumărate adâncituri şi găuri cât un vârf de ac care le făceau nesigure şi
inutilizabile. Agenţii serviciului secret au mers înapoi pe urmele pieselor de schimb şi
bănuiau că un simpatizant nazist stropea pistoanele cu acid sau cu alt solvent înainte să

83
84

fie împachetate. Dar în timpul fiecărui schimb şi pe parcursul fiecărui pas de fabricaţie,
supraveghetori, gărzi înarmate şi agenţi FBI postaţi ca muncitori urmăreau fiecare pas.
Trebuia să fie cineva de la actul final de împachetare, au concluzionat ei. Cineva cu care
mătuşa Dovie se poate să fi lucrat zi de zi! Problema persista, şi securitatea şi punctele de
verificare rămâneau constante. Toţi îi bănuiau pe ceilalţi.
Apoi, s-a întâmplat. Într-o zi mătuşa mea a intrat în camera unde se servea masa şi
dintr-odată a îngheţat pe loc. Cu numai 1,52m înălţime şi 45kg, mătuşa mea nu arăta
deloc ca un ucigaş de spioni. Dar ea a recunoscut inamicul. Spionul era acolo, stând chiar
lângă intrarea în bufetul expres. Îl ştia! Şi curând s-a asigurat ca şi supraveghetorii ei şi
toţi ceilalţi din fabrică să afle.
Personalul de la securitate au pus mâna repede pe trădător şi apoi l-au sfărâmat în
bucăţi ca o bună măsură. „L-au sfărâmat în bucăţi“ pentru că trădătorul era maşina de
alune care stătea afară chiar lângă uşa bufetului.
În fiecare zi ea oferea alune sărate foarte gustoase, o mână plină pentru doar o
monedă de 5 cenţi. Aici era gustarea perfectă de luat în mână şi de mestecat în timp ce
mergeai înapoi spre departamentul de ambalare. Şi gustarea perfectă care să distrugă
piesele de schimb pentru motor. Mulţi bărbaţi şi femei care se opreau la maşina de alune
nu reuşeau să se spele pe mâini înainte să ia şi să împacheteze pistoanele argintate. Acea
cantitate mică de sare care era transferată de pe piele pe stratul acoperitor de argint poate
părea nesemnificativă, totuşi, lăsată să rămână şi dându-i-se timp să-şi facă lucrarea
distructivă, ea producea pagube incredibile.
Cine s-ar fi gândit că ceva atât de mic putea să creeze o problemă aşa de mare? Deşi
este doar o speculaţie, cred că mireasa lui Solomon ar fi recunoscut pericolele lucrurilor
mici care produc distrugeri majore.iv Ea le-a recunoscut cu siguranţă în timp ce se apropia
căsătoria ei cu Solomon, şi ea a cerut ajutorul lui pentru prinderea „vulpilor mici“ care
puteau să submineze căsnicia lor.
Ea a văzut limpede cum lucrurile mici, lăsate necontrolate sau neobservate, pot
conduce la pagube incredibile. Acest principiu îndeamnă cuplurile să ia notă de probleme
cât timp sunt mici, înainte ca ele să aibă timp să devoreze dedicarea unui cuplu şi în final
să distrugă relaţia. Viitoarea mireasă a lui Solomon ştie că ei au un lucru bun, şi ea vrea
să-l protejeze cu înţelepciune. De aceea, într-o manieră poetică, ea face o cerere
pregnantă către Solomon:
Prindeţi-ne vulpile, vulpile cele mici, care strică viile; căci viile noastre
sunt în floare. (Cântarea Cântărilor 2:15)

„PRINDEŢI-NE VULPILE ...“

Imaginea ei despre vulpi este inteligentă şi potrivită. Vulpile erau agresive în zilele
lui Solomon, şi deşi sunt animale frumoase, fermierii ştiau că ele sunt prădători vicleni în
stare să producă multe pagube. Ca păstoriţă, viitoarea mireasă auzise fără îndoială
povestiri sau văzuse direct ce putea să facă o vulpe.
Este atât de multă înţelepciune în cuvintele miresei lui Solomon. Ea face un tablou al
dragostei protectoare pentru fiecare dintre noi care vrem să ne păzim căminul. Totuşi
trebuie să recunoaştem că este o provocare să te ocupi de probleme la nivelul „vulpe“
înainte ca ele să se transforme în „lei“ devastatori. În primul rând, ele par nişte supărări,
nu probleme fundamentale. Lucruri „mici“ cum ar fi expedierea unui cec fără acoperire,

84
85

amânarea lucrului la domiciliu, a nu merge la biserică pentru a dormi duminica, sau a ne


insulta unii pe alţii. Însă aceste „vulpi mici“ pot să crească repede şi să devină modele de
comportament sau probleme personale care devin motive de iritare şi apoi adevărate
ameninţări pentru sănătatea şi stabilitatea relaţiei noastre. Cum putem trata aceste
probleme cât timp sunt la nivel vulpe?

VÂNĂTOAREA DE VULPI

Iată un plan încercat pentru evitarea sau diminuarea problemelor. Pentru a vâna şi a
prinde aceste vulpi lăsate libere înainte ca ele să devină probleme majore, vă recomand
următorii cinci paşi.

1. Recunoaşte nevoia de a face unele lucruri altfel.


Zach şi Diane aveau un motto nesănătos după care trăiau:
Dacă nu merge ... continuă s-o faci. Deşi nu aveau acest motto fixat pe peretele din
bucătărie, ei trăiau după el prin acţiunile lor. Diane a căzut în deznădejde după ce s-a
născut al treilea copil al lor. Ea trecea prin schimbările de dispoziţie normale care apar
după naştere, şi nu putea să scape ca înainte de un surplus semnificativ de greutate
dobândit în timpul sarcinii, lucru care o făcea să se simtă şi mai deprimată.
Zach avea cele mai bune intenţii când i-a spus: „Iubito, poţi să dai jos acest surplus
de greutate. Ştiu că poţi!“ Dar el pur şi simplu nu asculta frustrările lui Diane; în schimb,
el îi dădea cuvinte de încurajare. Când ea nu părea să răspundă, Zach îşi mărea eforturile,
plătind ca s-o înscrie pe ea la un club de sănătate şi învăţând-o despre pericolele la care se
expune pe ea şi pe copii din cauza pesimismului ei. Când ea tot nu răspundea, el a
îndemnat-o „să se roage cu privire la atitudinea ei negativă“, i-a cumpărat o etajeră plină
cu vitamine pentru menţinerea sănătăţii, şi a insistat ca ea să meargă la doctor pentru un
control fizic.
Nimic n-a mers. De fapt, foarte curând soluţia pe care el încerca din greu s-o impună
asupra soţiei lui era în realitate o parte majoră a problemei! El o iubea prea mult ca să
stea pur şi simplu şi să se uite la ea cum „devine grasă şi nefericită“, dar el nu vroia să
realizeze că ce făcea el zilnic nu era de nici un ajutor ca să aducă vreo schimbare. El
trebuia să facă mai degrabă ceva diferit, nu să facă mai mult din acelaşi lucru. El ar fi
putut să devină mai vulnerabil el însuşi – făcând-o să vorbească despre ce gândeşte ea –
sau să recunoască sentimentele ei sau s-o întrebe ce crede ea că ar putea ajuta sau o
mulţime de alte lucruri. În schimb, el a făcut mai mult din acelaşi lucru, chiar dacă
aceasta aducea mai puţine rezultate.
Fără exagerare, nu pot să-mi amintesc de o sesiune de consiliere în care să nu fi spus
unei persoane sau unui cuplu care se simţea împotmolit într-o problemă: „Mai mult de
acelaşi fel nu aduce schimbarea“. Deci dacă o soluţie dintr-o singură lovitură nu merge,
ce va merge? Începem prin a recunoaşte puterile noastre în relaţie.

2. Concentrează-te asupra puterilor tale.


Când biserica din Efes s-a rătăcit, Domnul Isus Însuşi, cel înviat, a spus credincioşilor de
acolo: „Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta“ şi a numit un număr de alte calităţi. „Dar
ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi“ (Apoc. 2:2-4).

85
86

Remediul pentru o dragoste care se stinge, a spus Domnul Isus, era să priveşti mai întâi
la ce ai făcut bine. „Adu-ţi dar aminte“, spune El, „de unde ai căzut“. Cu alte cuvinte, ei
aveau nevoie să-şi aducă aminte de vremurile când erau „în fruntea lucrurilor“, slujindu-L pe
El cu toată inima lor şi umblând îndeaproape cu Mântuitorul lor. Acelaşi principiu este
extrem de important să-l aplicăm cuplurilor căsătorite care ar vrea să vadă lumina dragostei
lor rămânând aprinsă şi strălucind. Dacă vă confruntaţi astăzi cu o problemă, faceţi-vă timp
să priviţi împreună la părţile tari ale relaţiei voastre. Când priviţi la relaţia voastră (mergând
chiar înapoi până la momentul când i-aţi făcut curte soţiei, dacă trebuie), ce aţi făcut bine ca
şi cuplu? Au fost timpuri când eraţi sensibili unul faţă de nevoile celuilalt? Au fost momente
când aţi rezolvat o problemă sau aţi luat o decizie împreună, în care amândoi aţi umblat
simţindu-vă mai apropiaţi decât înainte?
Cuplurile care se luptă astăzi, deseori sunt soţi şi soţii care au uitat că în urmă cu
câteva mile în călătoria lor au fost succese şi putere adevărată. Mergând înapoi la
vremurile din relaţia voastră când lucrurile mergeau bine, chiar dacă aceste perioade au
fost doar o scurtă perioadă de timp, aceasta vă poate oferi o platformă importantă de pe
care să puteţi înfrunta problemele actuale.

3. Formulează un scop clar.


Întotdeauna voi întreba un cuplu care pare că s-a împotmolit: „Unde aţi vrea să fiţi în
relaţia voastră?“ De cele mai multe ori ei sunt experţi în a se ataca unul pe altul şi a-mi
spune ce nu este în regulă cu relaţia lor. Dar ei se opresc şi se poticnesc când îi întrebi
care sunt scopurile lor ca şi cuplu.
Începi să depăşeşti o problemă când exprimi în mod clar un scop. Fixarea scopului
este o parte serioasă şi importantă a tratării problemelor. Problema nu devine banală dacă
o împarţi în paşi concreţi orientaţi spre acţiune. Acest lucru este folositor! Observaţi că în
sfatul Său către biserica din Efes, în Apocalipsa 2, Domnul spune credincioşilor efeseni
să facă trei lucruri pentru a reaprinde dragostea lor pentru El: „Adu-ţi dar aminte de unde
ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi“ (v.5). A te „pocăi“ înseamnă să
te întorci şi să începi să umbli spre cele mai bune lucruri ale lui Dumnezeu. Şi a te
„întoarce la faptele tale dintâi“ este o chemare de a urma un program care a adus succes.
Numeşte-i paşi, principii, imagini, sau puncte – numai fă-le!
Cum funcţionează de fapt aceasta în viaţa reală? Mai întâi, vino cu un scop scris
pentru tratarea unei probleme. De exemplu, un soţ este foarte frustrat de soţia sa, care
deseori sparge bugetul lor, cumpărând ceva neaşteptat; el este frustrat chiar dacă ea
cumpără când articolul este o ofertă. Diferenţele în modul de cheltuire a banilor pot cu
siguranţă să fie vulpi care se transformă în lei. Pentru a lichida problema cât este încă
mică (sau pentru a o micşora dacă răcneşte deja necontrolat), ei îşi fixează mai întâi un
scop. Ei vin cu un scop scris: „Nici unul din noi nu poate cheltui mai mult de cincizeci de
dolari care nu sunt prevăzuţi în buget fără să anunţe mai întâi cealaltă persoană“. Aceasta
pune capăt raţionamentului: „Este mai uşor să ceri iertare decât să ceri voie!“ şi le dă un
scop precis care, dacă este nevoie, poate fi împărţit în paşi concreţi.
Scopurile clare îndepărtează o problemă negativă şi te lansează pe calea spre o
schimbare constructivă.

86
87

4. Împarte scopul în comportamente măsurabile.


Carl şi Heather se confruntă cu o vulpe a lor proprie: „Heather nu se simte ascultată.
Împreună, ei sunt de acord să privească problema, s-o împartă, şi să propună acţiuni
concrete pentru a găsi o soluţie. Ei exprimă acea soluţie ca un scop format din mai multe
părţi. Astfel de paşi îi ajută pe soţi şi pe soţii să răspundă la o întrebare puternică: Cum
vei cunoaşte că lucrurile s-au îmbunătăţit în acest domeniu? Este uimitor cum unele
cupluri pot să facă schimbări legitime, chiar semnificative, dar într-un fel sau altul le
neglijează sau pun mai puţin preţ pe ele pentru că nu şi-au fixat un standard!
Cuplurile pot prinde vulpile mici dacă îi interesează aceasta, dacă îşi fixează un scop
şi apoi îl împart în paşi concreţi. Carl şi Heather, de exemplu, au dezvoltat trei paşi
specifici:
1. Când el intră pe uşă, va petrece primele zece minute vorbind cu mine înainte să
meargă să vadă ştirile.
2. Voi şti că mă ascultă când el îmi va pune două întrebări de urmărire după ce eu am
spus ceva important. (O întrebare de urmărire ar fi cam aşa: „Şi cum te-a făcut să te simţi
aceasta?“ sau „Ce crezi că înseamnă aceasta?“)
3. El va avea o casetă video în aparatul video când se uită la un meci de fotbal, gata
să înregistreze acţiunea, astfel încât dacă eu îi pun o întrebare, el să se poată uita la mine
şi să-mi dea toată atenţia lui în loc să se uite pe lângă mine la televizor.
Cu aceşti paşi, Carl a aflat lucrurile specifice pe care le are de făcut, şi Heather a putut să
măsoare progresul în domeniul problemei. Atingerea scopului prin stabilirea unor paşi
concreţi nu doar îi dă bărbatului posibilitatea să-şi îndrepte instinctul de „vânător“ spre
problemele specifice, dar ajută soţia să-şi cristalizeze ce doreşte cu adevărat să fie diferit în
această relaţie. Aceasta conduce la pasul cinci în vânarea vulpilor problemă.

5. Rămâi deschis la schimbare în toate perioadele.


Un pas final pentru a ţine gardul sus şi vulpile afară este să încerci diferite activităţi
ca să-ţi menţii relaţia puternică şi sănătoasă. Vino cu lista ta de lucruri care „colorează în
afara liniilor“. Iată câteva idei:
• Dacă n-aţi mai luat de mult micul dejun în oraş împreună, planifică o dată pentru
micul dejun.
• Dacă n-aţi mai văzut un film de doi ani de zile, începe să cauţi ceva care merită să
vedeţi împreună.
• Dacă n-aţi mers niciodată în weekend în misiuni pe care le puteţi face, înscrieţi-vă!
• Dacă n-aţi fost niciodată într-o croazieră creştină de trei zile, începeţi să strângeţi
bani pentru una.
• Dacă biserica ta are un serviciu divin sâmbătă seara la care n-aţi luat încă parte, fă
din acesta serviciul tău divin din săptămâna aceea.

A fi deschis pentru lucruri noi este important în rezolvarea problemelor şi în


menţinerea dragostei voastre puternice. Unul din cele mai minunate exemple de oameni
care continuă să găsească vitalitate şi viaţă nouă în slujirea lor şi în căsnicia lor este
prietenul şi co-autorul meu Chuck Swindoll. Când Cindy şi cu mine am fost la un banchet
al vânzătorilor de carte acum câţiva ani, Chuck şi soţia lui, Cynthia, ne-au salutat. Cu o
licărire în ochi, el mi-a spus: „Trent, spune numai da la ceea ce am să te rog“.
„Ce anume?“ am întrebat eu.

87
88

„Vreau ca tu şi Cindy să veniţi cu Cynthia şi cu mine într-o excursie cu


motocicletele. O să luăm Harley-ul nostru şi o să mergem din Portland tot drumul de-a
lungul coastei până la L. A. O să fie minunat! Voi trebuie să veniţi!“
Neavând zile libere şi nici un Harley al nostru, n-am putut să mergem cu ei în
excursia lor cu motocicletele. Dar Cindy şi cu mine ne-am angajat să făurim momente de
înviorare în căsnicia noastră.
Rugăciunea mea pentru tine, dragă cititorule, este ca tu să acţionezi cu un scop precis
şi persistent ca să prinzi acele vulpi mici care apar în orice relaţie.

Luată din Love for All Seasons de John Trent. © 1996 de John Trent. Folosită cu permisiunea
lui Moody Press. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Nu cred că ştiu de vreo căsnicie care n-ar putea beneficia de pe urma acestor
cuvinte de înţelepciune. De fapt, dacă ai auzit vreodată cuvintele „Noi n-avem nevoie să
lucrăm la căsnicia noastră pentru că nouă ne merge foarte bine“ ieşind din gura ta, e
timpul să te îngrijorezi. Toate căsniciile pot fi mai bune decât sunt – chiar şi cele mai
bune. Dar mândria zice: „Noi le avem pe toate împreună“. Cuplurile care stau împreună
cel mai mult timp şi rămân cei mai fericiţi lucrează la căsnicia lor chiar şi când aceasta
nu pare să aibă nevoie de lucru. Dacă doreşti să citeşti despre mai multe căi de a-ţi
menţine căsnicia puternică în toate anotimpurile vieţii, caută să adaugi cartea lui John
Trent Love for All Seasons (Dragoste pentru toate anotimpurile) la biblioteca ta. Vei fi
fericit c-ai făcut-o.

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde


apreciezi că te găseşti pe următoarea scală?

1_____________________________ 5 _______________________________ 10
Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat
de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum
biruinţe. mers. trăiesc viaţa din
belşug.

2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar
acum?

3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar
acum? Te provoc să faci acel lucru.

88
89

89
90

„Creştinul trebuie să-şi iubească aproapele,


şi întrucât soţia lui este cel mai apropiat aproape al său,
ea trebuie să fie cea mai adâncă dragoste a lui“.
MARTIN LUTHER (1483-1546)

„Încearcă s-o lauzi pe soţia ta chiar dacă la început aceasta o sperie“.


BILLY SUNDAY (1862-1935)

„Poate să existe o dragoste care să nu aibă pretenţii de la obiectul ei?“


CONFUCIUS (551-479 î.H.)

„Datoria nu trebuie să fie plictisitoare.


Dragostea o poate face frumoasă şi o poate umple de viaţă“.
THOMAS MERTON (1915-1968)

„A uita de tine nu este un rafinament al dragostei.


Este o primă condiţie a dragostei“.
LEON JOSEPH SUENENS

90
91

Ziua 12
Trăind biruinţe spirituale în căsnicia ta

Soţilor, iubiţi-vă soţiile


TONY EVANS

Soţii cred deseori că cel mai mare rol al lor în căsnicie este să fie furnizorul şi
protectorul. Deşi este adevărat că acestea sunt aspecte importante ale rolului soţului, ele
sunt doar o manifestare a rolului său mai mare – acela de a-şi iubi soţia. Vezi tu, dacă
faci din a-ţi iubi soţia rolul tău primordial, atunci a-i furniza cele necesare este un lucru
natural, aşa cum este şi a o proteja – şi o mulţime de alte lucruri. Dar dacă tu faci din a-
i furniza cele necesare rolul tău primordial, s-ar putea să petreci prea mult timp lucrând
şi prea puţin timp iubind-o. Acesta, din nefericire, este scenariul tragic pe care îl vedem
desfăşurându-se înaintea ochilor noştri în această ţară. Munca este regele! Şi soţiile sunt
ignorate. Soţule, e timpul să pui capăt acestei tendinţe şi să faci din a-ţi iubi soţia rolul
tău primordial în căsnicie.

Unul din primele lucruri pe care mamele îi învaţă pe copilaşii lor este: „Nu-i frumos
să arăţi cu degetul“. Adam n-a avut o mamă, dar cu siguranţă avea nevoie să înveţe
această lecţie. Primul lucru pe care l-a făcut Adam când Dumnezeu l-a pus în faţa
păcatului său a fost să arate cu degetul spre Eva şi să spună: „Ea mi-a dat rodul şi mi-a
spus să-l mănânc; e vina ei“ (vezi Geneza 3:12). Bărbaţii au fost tentaţi să-şi blameze
soţiile încă de atunci.
Dar dacă este vreun domeniu în care noi ca bărbaţi creştini avem nevoie să trecem
dincolo de a ne scuza şi de a blama la a iubi şi a binecuvânta, acesta este în căsniciile
noastre. Acesta este locul în care vor veni cele mai multe din atacurile vrăjmaşului,
pentru că scopul lui Satan pe termen lung este să distrugă toată rasa umană, nu doar
bărbaţii.
Satan nu şi-a bătut capul cu Adam înainte să fie creată Eva. Dar îndată ce Eva a
apărut pe scenă, atacul a fost lansat. Satan îşi concentrează atacurile asupra relaţiei soţ-
soţie pentru că distrugând aceasta, distruge de asemenea copiii şi familiile. Cine
controlează familia controlează viitorul.
Ce vrea să însemne aceasta, fratele meu, este că dacă noi putem învăţa să ne raportăm
la soţiile noastre cu dragoste şi sensibilitate în timp ce le oferim acea conducere
evlavioasă pe care suntem răspunzători să le-o oferim, vom începe să câştigăm o mulţime
de bătălii spirituale pe care bărbaţii creştini acum le pierd. Şi vom fi mai fericiţi şi mai
împliniţi în acest proces.

CE AŞTEAPTĂ DUMNEZEU

În Geneza 2:15, Dumnezeu i-a arătat clar lui Adam care este voia Sa când l-a aşezat
pe Adam în grădină şi l-a rânduit „s-o lucreze şi s-o păzească“. Apoi Dumnezeu i-a spus
să se bucure de toate roadele din grădină, cu o singură faimoasă excepţie – pomul
cunoştinţei binelui şi răului (v. 16-17).

91
92

Cu alte cuvinte, Dumnezeu l-a învăţat pe Adam despre muncă şi instrucţiunile de


urmat înainte să fi creat o pereche pentru el. Dar aceste versete ne arată o slăbiciune
majoră în multe cămine de astăzi: soţi care nu ştiu ce a spus Dumnezeu. Întreabă pe
bărbatul obişnuit ce a spus Dumnezeu despre responsabilitatea lui faţă de soţia lui, faţă de
copiii lui, şi faţă de el însuşi ca şi cap al familiei şi el fie va admite că nu ştie, fie va da un
răspuns care arată că nu ştie.
Şi în loc să caute la Dumnezeu răspunsuri cu privire la cine sunt ei, mulţi bărbaţi
adoptă standardele culturii şi îşi bazează identitatea pe haine, maşini, bani, sau cuceriri
romantice. Aceasta reduce bărbaţii la un nivel primitiv şi degradant.
Dar definiţia pe care a dat-o Dumnezeu bărbaţilor este abilitatea de a pune adevărul
divin în acţiune acasă şi la lucru. Nici o măsură de putere, de frumuseţe, sau de valori
disponibile nu poate îmbunătăţi performanţa unui bărbat – nu din perspectiva lui
Dumnezeu.
Aşa că Dumnezeu n-a adus o femeie în viaţa lui Adam până ce el n-a avut o slujbă şi
o intuiţie divină. Numai când Adam a împlinit aceste două cerinţe a fost gata pentru
căsnicie. Numai atunci a spus Dumnezeu: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac
un ajutor potrivit pentru el“ (Geneza 2:18).
A crea o pereche pentru Adam a fost idea lui Dumnezeu, nu a lui Adam. Aceasta ne
aminteşte că toate planurile lui Dumnezeu sunt perfecte. Dacă ai o căsnicie rea, nu este
din cauză că Dumnezeu a avut o idee rea. Căsnicia este idealul Său. Partenerii unei
căsnicii sunt cei care o transformă dintr-un ideal într-un chin, făcându-i să caute o nouă
tranzacţie.
Aşa că Adam era un bărbat responsabil şi evlavios când Creatorul i-a adus-o pe Eva
ca să fie un ajutor pentru el. Acest cuvânt ajutor îţi arată responsabilitatea de bază a unei
femei. Ea a fost creată să meargă împreună cu bărbatul ca să-l ajute. Ea n-a fost menită
niciodată să poarte povara responsabilităţii casei şi a familiei.
Dumnezeu a pus responsabilitatea casei asupra lui Adam, nu asupra Evei. De aceea,
chiar dacă Eva a fost cea care a cules fructul oprit şi l-a dat soţului ei, Dumnezeu a venit
să-l caute pe Adam. Şi când Adam a încercat să dea vina pe Eva, Dumnezeu n-a acceptat
aceasta.
Ori de câte ori un soţ mută povara conducerii asupra soţiei lui, face o mare greşeală.
În general vorbind, aceasta dă soţiei un nivel de responsabilitate pe care Dumnezeu
niciodată n-a plănuit ca ea să-l aibă. Dumnezeu a intenţionat şi încă mai intenţionează ca
soţul să ducă greutatea responsabilităţii pentru casa lui.
Acum poate zici: „Mamă, Tony, tu într-adevăr eşti necruţător cu bărbaţii“. Ai
dreptate. Dar aceasta e numai din cauză că bărbaţii trebuie să fie liderii. Ca lideri, noi
suntem răspunzători pentru căsniciile noastre în acelaşi fel în care Adam a fost chemat să
dea socoteală pentru capitularea Evei în faţa şarpelui.
Ni se porunceşte de asemenea să ne iubim soţiile aşa cum iubeşte Hristos biserica.
Pavel scrie:

Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine
pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să
înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva
de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană. (Efeseni 5:25-27).

92
93

De ce porunceşte Dumnezeu bărbaţilor să-şi iubească soţiile? Pentru că noi trebuie să


luăm conducerea, manifestând natura şi puterea dragostei necondiţionate, a dragostei pe
care Hristos a manifestat-o pentru biserica Sa. Dragostea unui soţ este menită să fie aşa
de puternică încât s-o transforme pe soţia lui în ceea ce ar trebui să fie, la fel cum
dragostea lui Hristos pentru biserică ne transformă în ceea ce trebuie să fim.
Aceasta înseamnă că dacă soţiile noastre au defecte, este de datoria noastră să le
corectăm. Dar pentru că noi bărbaţii nu înţelegem teologia căsniciei, vrem să fim eliberaţi
pe cauţiune când drumul devine greu. Totuşi, slăbiciunile soţiilor noastre oferă contextul
perfect pentru revelarea realităţii lui Dumnezeu şi a puterii Duhului Sfânt de a transforma
oamenii. Când vom manifesta acest fel de dragoste, care se sacrifică, care slujeşte, le vom
vedea pe soţiile noastre transformate din ceea ce erau în ceea ce trebuie să fie.
Mulţi bărbaţi nu realizează că atunci când s-au căsătorit cu soţiile lor, s-au căsătorit şi
cu istoria soţiilor lor. Unele femei intră în căsnicie profund rănite şi zdrobite de abuzul
sau neglijenţa din relaţiile anterioare. Deşi aceste cicatrici pot fi ascunse, ele sunt acolo,
şi mai devreme sau mai târziu se vor arăta. Inspirându-ne din analogia din Efeseni 5, este
slujba soţului să fie „salvatorul“ şi sfinţitorul soţiei lui; să aducă eliberarea care o scapă
de durerea trecutului şi s-o conducă în bucuria unui viitor nou şi glorios, aşa cum face
Hristos pentru noi.
Acum să nu faci vreo greşeală – acest fel de dragoste este greu de realizat pentru
mulţi bărbaţi. Un bărbat mi-a spus: „Omule, treaba asta este aşa de grea. Soţia mea mă
răstigneşte“. La care eu am răspuns: „Ai spus că vrei să fii ca Isus, nu-i aşa?“ Adu-ţi
aminte că după răstignire vine învierea.
Nimic din acestea nu le absolvă pe femei de răspundere. Dumnezeu n-a poruncit
femeilor să-şi iubească soţii, probabil pentru că la ele lucrul acesta pare să vină în mod
natural. Dar Dumnezeu a poruncit femeilor să-şi respecte soţii (Efeseni 5:33).
Aşa cum femeile au nevoie să fie iubite, bărbaţii au nevoie să fie respectaţi. De aceea
spune Petru soţiilor să nu-şi folosească limba pentru a-i întoarce pe soţii neascultători, ci
să folosească mai degrabă respectul profund (1 Petru 3:1-2). Dacă fiecare dintre soţi
împlineşte porunca dată de Dumnezeu în mod specific pentru bărbat şi pentru femeie, un
cuplu poate deveni unitatea pe care El a intenţionat-o.
Respectul este deosebit de necesar pentru bărbaţii din comunitatea neagră. Deseori
bărbaţii de culoare nu sunt respectaţi la locurile lor de muncă. Într-o societate în care
mulţi bărbaţi de culoare încă sunt priviţi ca „băieţi“ indiferent ce vârstă au, trebuie să
existe un loc în care ei ştiu că sunt respectaţi. Acest loc trebuie să fie acasă.
Perechea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu a fost creată să se potrivească cu tine în
căsnicie. Când Dumnezeu l-a creat pe Adam, El ştia că omul avea nevoie de cineva
asemănător lui. Eva a fost creată ca să-l completeze pe Adam, ca să-l ajute să împlinească
intenţiile lui Dumnezeu pentru viaţa lui.
Ori de câte ori un bărbat spune: „Am realizat aşa de mult“, el ar trebui să includă
întotdeauna: „pentru că am o soţie care m-a întărit“. Un bărbat evlavios va recunoaşte
contribuţia soţiei sale la succesul lui. Pe fiecare treaptă a scării succesului este suficient
loc pentru două perechi de picioare!

CUM SĂ-ŢI IUBEŞTI SOŢIA

În 1 Petru 3:7, apostolul dă soţilor o înţelegere foarte importantă cu privire la soţiile


lor şi modul cum să le trateze:

93
94

Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi, la rândul vostru, cu înţelepciune cu nevestele


voastre, dând cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele care vor moşteni
împreună cu voi harul vieţii, ca să nu fie împiedicate rugăciunile voastre.

Ori de câte ori Biblia spune „în acelaşi fel“ sau „la rândul vostru“, ştii că scriitorul
construieşte mai departe din ceva care a fost înainte. Petru face acelaşi lucru în 3:1, când
spune soţiilor: „Tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri“. La ce se referă
Petru aici este sfârşitul capitolului 2, în care el înfăţişează un portret magnific al lui
Hristos ca Răscumpărător al nostru în suferinţă.
Observă mai ales cât de relevante sunt aceste versete pentru relaţia de căsătorie.
„Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui“ (1 Petru
2:21). Deci soţii care suferă cu soţiile lor nu pot să gândească: „Da, bine, acesta e Isus.
Dacă aş fi Isus, aş putea trăi şi eu cu ea“.
Nu , nu, fratele meu. Noi trebuie să călcăm „pe urmele Lui“. Merge chiar mai bine în
versetul 23: „Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi, când era chinuit, nu
ameninţa“.
Domnul Isus ar fi putut să spună: „Nu voi îngădui nici unei fiinţe umane să-Mi
vorbească aşa. Nu le voi îngădui să Mă trateze în felul acesta. Nu ştiu cine sunt Eu? Aş
putea să-i elimin cu un cuvânt“. Domnul Isus ar fi putut să facă asta, dar când a fost
batjocorit, El n-a răspuns cu batjocuri sau ameninţări.
În schimb, „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, ... prin rănile Lui aţi
fost vindecaţi“ (1 Petru 2:24). Observă că El a primit rănile, sau loviturile de bici, iar noi
primim vindecarea.

SACRIFICIU, SACRIFICIU

Acum când pui toate acestea împreună în relaţie cu modul în care un soţ trebuie să-şi
trateze soţia, ce obţii este un tablou incredibil al unei iubiri uimitor de jertfitoare, de
altruistă şi de îndurătoare.
Ar putea fi aceasta singura cale prin care unii soţi îşi vor câştiga înapoi soţiile, prin
loviturile de bici pe care aceşti soţi vor să le îndure? Când vrei să înduri lovituri de bici
pentru altcineva, atunci începi să înţelegi sensul dragostei.
Acum, nu vei auzi aceasta în public, îţi garantez. Nimeni n-o să meargă la televiziune la
un talk show să vorbească despre cum a vrut el să sufere ca să-şi iubească şi să-şi înveţe soţia.
Cuvântul în public pentru bărbaţi este: „Tu dai loviturile de bici – nu le primeşti“.

S-O CUNOŞTI ÎNSEAMNĂ S-O IUBEŞTI

Petru spune de asemenea că noi trebuie să fim înţelegători cu soţiile noastre (1 Petru
3:7). Ce vrea să spună el este că trebuie să le studiem. Biblia spune bărbaţilor să studieze
Cuvântul şi pe soţiile lor. Amândouă pot fi dificil de interpretat şi de înţeles, dar
amândouă răsplătesc din belşug efortul! Mă tem că acordăm foarte puţin timp dorinţei de
a le cunoaşte cu adevărat pe soţiile noastre.
Femeile sunt foarte complicate şi deseori greu de înţeles. Când experimentează
emoţiile şi schimbările de dispoziţie care vin odată cu schimbările care au loc în trupurile
lor, este uşor pentru un soţ să reacţioneze cu iritare şi supărare, în special când soţia lui

94
95

nu răspunde aşa cum crede el că ar trebui. Nu spun că este uşor să te ocupi de asta, dar
atunci nu este uşor nici pentru soţia ta. Vei câştiga mult mai mult cu înţelegerea decât cu
iritarea aceea care o împinge pe ea la o parte şi zice: „Nu vreau să am nimic de a face cu
tine când eşti în starea asta“. Petru spune să-ţi studiezi soţia, să înveţi să-i citeşti mişcările
şi sentimentele astfel încât să poţi răspunde cu înţelegere în loc de respingere.

IUBEŞTE, CINSTEŞTE ŞI ÎNGRIJEŞTE

Petru continuă spunând că noi, soţii, trebuie să dăm cinste soţiilor noastre. Aceasta
înseamnă să le înălţăm, să le alintăm, aşa cum făceam când ne dădeam întâlnire. Observă
că Petru nu spune: „Lucrează la schimbarea soţiei tale“. Dacă încerci s-o schimbi pe soţia
ta în loc s-o onorezi, încurci lucrurile.
Ai putea să spui: „O, m-am prins. Eu trebuie s-o onorez pe soţia mea pentru ca ea să
se schimbe în persoana care vreau eu să fie“.
Nu, nu asta-i idea. Dragostea adevărată, dragostea agape, face ceea ce trebuie făcut
pentru persoana iubită indiferent dacă cel care îşi exercită dragostea primeşte ceva în
schimb sau nu. În plus, scopul nostru final trebuie să fie să le ajutăm pe soţiile noastre să
devină ceea ce vrea Dumnezeu să fie ele, nu ce vrem noi să fie ele.
Acum dacă tu o iubeşti şi o onorezi cu adevărat pe soţia ta, lucrul acesta o va schimba.
Dar nu te aştepta să se întâmple aceasta într-o săptămână. Dacă timp de cinci ani ţi-ai dat
peste cap căsnicia, s-ar putea să-ţi ia cinci ani de alintare ca s-o repari. Nu ştiu.
Ce vreau să spun este că trebuie să doreşti să-ţi iubeşti soţia aşa cum te-a iubit Hristos
pe tine, şi aceasta s-ar putea să implice primirea unor lovituri de bici şi a unor abuzări ca
să pui lucrurile înapoi pe calea cea bună.
Petru numeşte soţia „partenerul mai slab“ sau „vasul mai slab“. Când trebuie să
lucreze şi apoi vine acasă şi găteşte şi are grijă de tine şi de copii, circuitele ei emoţionale
se supraîncarcă. Atunci tu te înfurii pentru că ea nu este iubitoare şi disponibilă pentru
tine la culcare.
Dar asta înseamnă să spui că dorinţele şi nevoile tale sunt mai importante decât ale ei,
adică ea nu este tratată ca un egal, ca o împreună moştenitoare a harului vieţii. Tu eşti
conducătorul în casă, dar soţia ta este în întregime egala ta în esenţă şi în valoare înaintea
lui Dumnezeu.
Un motiv pentru care noi trebuie să trăim cu soţiile noastre în dragoste, cu înţelegere şi
cu sacrificiu, este „ca să nu fie împiedicate rugăciunile“ noastre (1 Pet. 3:7). Dacă nu le ono-
răm pe soţiile noastre, dacă nu vrem să primim lovituri de bici pentru ele, dacă nu le iubim
aşa cum iubeşte Hristos biserica, atunci putem foarte bine să ne ridicăm de pe genunchi.
Dar ce răsplată mare avem când învăţăm să ne iubim soţiile ca pe propriile noastre
trupuri. Ţine minte, Dumnezeu nu ia dragostea noastră fără să ne dea ceva în schimb. Dacă
noi le iubim şi le onorăm pe soţiile noastre, ele vor înflori şi vor deveni femei de har, de o
frumuseţe adevărată. Atunci vom experimenta dragostea aceea care ne împlineşte, acea
dragoste despre care mulţi oameni căsătoriţi cred că este inaccesibilă pentru ei.

O UNIRE PERFECTĂ

Trinitatea este formată din trei persoane coegale. Un singur Dumnezeu care ni Se
face cunoscut ca Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt. Căsnicia
este o replică pământească a acestei trinităţi divine, trei persoane care sunt „trei-în-unul“:

95
96

un bărbat, o femeie şi Dumnezeu. Nu poţi să-L laşi pe Dumnezeu la altar şi să te aştepţi


să ai o căsnicie fericită.
Puterea învierii lui Hristos care lucrează în viaţa ta este singura putere care poate să-ţi
salveze viaţa, căsnicia şi casa. Când Hristos a înviat dintre cei morţi, El ţi-a dat acces la
puterea învierii Lui. Puterea aceea poate să te facă pe tine şi pe soţia ta să vă iubiţi unul
pe altul, să vă încredeţi unul în celălalt, şi să împărtăşiţi împreună viaţa până ce moartea
vă va despărţi. Numai Dumnezeu poate să-ţi dea capacitatea de a face aceasta.
Puterea lui Dumnezeu este cea care lucrează în viaţa ta ca să facă să-ţi meargă
căsnicia. Dacă n-ai luat această decizie personală de a întoarce întreaga ta viaţă – inclusiv
căsnicia ta – la Domnul Isus Hristos, nu ai această putere de înviere.
Dar poţi avea această putere dacă crezi că Hristos a înviat dintre cei morţi ca să te ajute
să fii acel soţ care te-a chemat El să fii. Când Îi dai Lui viaţa ta, atunci vei trăi căsnicia aşa
cum a intenţionat-o Dumnezeu să fie. El a făcut căsnicia, şi El poate s-o facă să meargă.
Te provoc, ca de la frate la frate, să te dedici fără nici o rezervă Domnului. Dă-I Lui
căsnicia ta, şi lasă-L s-o refacă în chipul Său. Atunci nu vei mai avea nevoie de nici o scuză.

Luată din No More Excuses de Tony Evans. © 1996 de Tony Evans. Folosită cu permisiunea
lui Crossway Books. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Biblia avertizează soţii să nu fie necredincioşi soţiilor lor. Căsnicia ta suferă? Eşti
neîmplinit în căsnicia ta? Dacă răspunsul la oricare din aceste întrebări este da, este oare
posibil ca motivul să fie lipsa ta de dragoste pentru soţia ta? Filipeni 2:3 ne spune că fiecare
trebuie „să privească pe altul mai presus de el însuşi“. O priveşti tu pe soţia ta ca fiind mai
importantă decât tine? Dacă nu, ai fost necredincios faţă de ea. Acestea sunt cuvinte tari,
dar a o privi pe ea ca fiind mai bună decât tine este tot ce înseamnă dragostea adevărată.
Aceasta este categoric o biruinţă care ar putea să revoluţioneze modul în care merge
căsnicia ta – modul în care tu te raportezi la soţia ta. Dacă citeşti toate acestea şi spui: „Da,
dar ...“, atunci trebuie să citeşti cartea lui Tony Evans No More Excuses (Fără alte scuze).
Dacă găseşti scuze aici, probabil că le găseşti şi în altă parte.

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde


apreciezi că te găseşti pe următoarea scală?

1_____________________________ 5 _______________________________ 10
Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat
de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum
biruinţe. mers. trăiesc viaţa din
belşug.
2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar
acum?

3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar
acum? Te provoc să faci acel lucru.

96
97

97
98

„O candelă nu pierde nimic dacă aprinde altă candelă“.


PROVERB

„Dedică o parte din viaţa ta altora.


Dedicarea ta nu va fi un sacrificiu; va fi o experienţă înviorătoare“.
THOMAS DOOLEY

„Nu dai decât puţin când dai din averea ta.


Când dai din tine însuţi atunci dai cu adevărat“.
KAHLIL GIBRAN (1883-1931)

„Serviciul care contează este serviciul care costă“.


HOWARD HENDRICKS

98
99

Ziua 13
Trăind biruinţe spirituale în căsnicia ta

Soţiilor, ajutaţi-vă soţii


ELIZABETH GEORGE

„Am să-i fac un ajutor potrivit pentru el“.


GENEZA 2:18

Există două căi prin care o femeie creştină poate avea un impact dramatic asupra
familiei ei – şi asupra lumii în general – slujind şi supunându-se soţului ei. De ce acestea
două? Pentru că acestea sunt ce a creat-o Dumnezeu să facă în cadrul structurii familiei.
Din nefericire, slujirea şi supunerea au fost azvârlite pe fereastră de cele mai multe din
femeile de astăzi. Aceste femei şi-au însuşit în întregime idea că ele pot avea un impact
mai mare asupra lumii şi asupra celor din jurul lor, urcând pe scara societăţii. Dacă
aceasta te descrie pe tine, atunci Dumnezeu vrea să trăieşti o biruinţă care s-ar putea să
fie greu de îndurat pentru tine. Dar dacă o laşi pe Elizabeth George să-ţi explice şi apoi
Îl laşi pe Domnul să lucreze în inima ta, te pot asigura că rezultatul final va fi cu
adevărat uimitor!

Era o zi senină de toamnă la Universitatea din Oklahoma. În timp ce mă grăbeam


spre prima mea oră de curs după pauza de masă, l-am văzut din nou. Zâmbea în timp ce
venea pe drumul meu. În fiecare luni, miercuri şi vineri cărările noastre păreau să se
încrucişeze în timp ce el, de asemenea, se grăbea spre clasă. Numele lui – Jim George –
îmi era necunoscut atunci, dar era extrem de simpatic, era adorabil, şi îmi plăcea
zâmbetul lui! Ei bine, evident că şi el m-a remarcat, pentru că foarte curând un prieten
mutual a fixat o întâlnire oarbă pentru noi.
Asta a fost în noiembrie 1964. De Valentine’s Day ne-am logodit, şi nunta noastră a
avut loc în primul week-end după terminarea şcolii, pe 1 iunie 1965. Asta a fost acum
treizeci şi unu de ani – şi aş vrea să pot spune: „Asta a fost acum treizeci şi unu de ani
minunaţi, binecuvântaţi şi fericiţi“, dar nu pot. Vezi tu, Jim şi cu mine ne-am început
căsnicia fără Dumnezeu, şi aceasta a însemnat vremuri grele. De la început am bâjbâit,
ne-am certat şi ne-am dezamăgit unul pe altul. Din cauză că nu găseam împlinire în
căsnicia noastră, ne-am risipit viaţa în interese, prieteni, hobby-uri şi ocupaţii
intelectuale. Faptul că aveam şi doi copii n-a umplut golul pe care îl simţeam fiecare.
Viaţa noastră de căsnicie s-a târât timp de opt ani frustranţi până când, printr-un act al
harului lui Dumnezeu, am devenit o familie creştină, o familie centrată pe Domnul Isus
Hristos ca şi cap, o familie care era călăuzită de Biblie.
Faptul că ne-am predat viaţa Domnului Isus Hristos a creat o diferenţă uriaşă în
inimile noastre, dar cum va schimba Hristos căsnicia noastră? Fiecăruia din noi ni s-a dat
o viaţă nouă în Hristos, dar ce urma să facem cu tensiunea din căsnicia noastră şi deci din
casa noastră?
Eu aveam mult de învăţat despre a fi o femeie, o soţie, o mamă plăcută lui
Dumnezeu. Şi sunt recunoscătoare că – curând după ce L-am chemat pe Domnul Isus ca
Domn şi Mântuitor al meu – am avut în mână un calendar pentru citirea întregii Biblii. Pe

99
100

1 ianuarie 1974, am început să urmăresc acest program, şi pe măsură ce citeam făceam


ceva ce îţi recomand şi ţie să faci. Marcam fiecare pasaj care îmi vorbea mie ca femeie cu
un marker roz.
Ei bine, Dumnezeu S-a apucat de lucru pe baza a ceea ce am marcat chiar în ziua
aceea. Pe 1 ianuarie, prima mea zi de citire, am dat peste primul aspect al numirii mele în
slujba de soţie creştină: trebuia să-i slujesc lui Jim. Am marcat aceste cuvinte cu roz: „Nu
este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el“ (Geneza 2:18).

CHEMATĂ SĂ SLUJEASCĂ

O femeie după inima lui Dumnezeu este o femeie care cultivă cu grijă un duh de
slujire, fie că este măritată sau nu. Călcând pe urmele Domnului Isus, care „n-a venit să I
se slujească, ci El să slujească“ (Matei 20:28), ea are toată viaţa în atenţie atitudinea de
slujire a inimii. Şi această atitudine de slujire începe acasă cu familia ta – în special, dacă
eşti căsătorită, cu soţul tău. Dumnezeu a desemnat soţia să fie un ajutor pentru soţul ei.
Deci primul pas în călătoria mea de o mie de mile spre a deveni o soţie evlavioasă a fost
să încep să înţeleg că sunt desemnată de Dumnezeu să-mi ajut soţul.
Şi anume ce este acest „ajutor“ din Geneza 2:18? Împrumutând câteva din cărţile de
studiu biblic ale lui Jim, am aflat că un ajutor este cineva care ia parte la responsabilităţile
bărbatului, răspunde caracterului lui cu înţelegere şi dragoste, şi cooperează cu el din toată
inima pentru împlinirea planului lui Dumnezeu.v Anne Ortlund vorbeşte despre a forma o
echipă cu soţul tău, arătând că a fi o echipă înlătură orice sens al competiţiei dintre soţi.
Scriind despre acest parteneriat al căsniciei, ea descrie o soţie care este în spatele soţului ei şi
un sprijin tare pentru el. Ea declară: „Eu nu doresc să alerg paralel cu Ray, alergând cu viteză
maximă pe pistă ca la întrecere. Eu vreau să fiu în spatele lui, să-l încurajez“.vi
Pot să spun cu sinceritate că am devenit o soţie mai bună – şi o creştină mai bună – când
am devenit un ajutor mai bun. Când am realizat că sunt desemnată de Dumnezeu să-mi ajut
soţul, aceasta mi-a deschis ochii. Conform planului lui Dumnezeu, eu nu trebuia să mă iau la
întrecere cu Jim. În schimb, eu trebuie să fiu în spatele lui şi un sprijin tare pentru el. El este
cel care trebuie să câştige, şi eu trebuie să ajut să fac victoria lui posibilă. Citind despre
Mamie Eisenhower, soţia fostului preşedinte Dwight D. Eisenhower, mi-a dat mai multă
înţelegere cu privire la ce înseamnă să fii un ajutor. Julie Nixon Eisenhower a explicat:
„Mamie şi-a văzut rolul de suport emoţional pentru soţul ei ... ea nu avea nici un interes să se
promoveze pe ea însăşi. Mai mult decât orice, ea a fost femeia din spatele bărbatului, femeia
care proclama cu mândrie: «Ike a fost cariera mea»“.vii
Când Dumnezeu a întipărit în inima mea importanţa unui duh de slujire, în special în
rolul meu de ajutor pentru soţul meu, am scris o rugăciune de dedicare. După ce am
scris-o, m-am dat înapoi cu câţiva paşi ca să mă asigur că, în inima mea, Jim era clar în
frunte, iar eu eram în mod cert postată în spatele lui ca să ajut. În ziua aceea – şi în
rugăciunea aceea către Dumnezeu – am început o viaţă de slujire a lui Jim care a
continuat mai mult de două decenii. O, am multe lucruri de făcut, dar scopul şi rolul meu
principal de fiecare zi este să-l ajut pe Jim, să iau parte la responsabilităţile lui, să răspund
caracterului lui şi să cooperez cu el din toată inima la planul lui Dumnezeu pentru viaţa
noastră împreună. Această hotărâre, acest duh de slujire, mă ajută să fiu mai asemenea lui
Hristos, când îi consider pe alţii – în special pe soţul meu – mai buni decât mine (Filipeni
2:3) şi mă dedic slujirii.

100
101

O INIMĂ CARE SE SUPUNE

După ce am pornit pe drumul pe care voi ajunge un ajutor pentru soţul meu, am
continuat să citesc Biblia mea. Făcând aşa, am descoperit mai multe lucruri cu privire la
rolul meu de soţie, şi am văzut alte calităţi de care aveam nevoie dacă vroiam să fiu o
soţie aşa cum doreşte Dumnezeu să fiu. De fapt, numărul mare de dăţi când markerul
meu roz a atins paginile mi-a arătat că aveam mult de lucur. Următorul element important
pe care l-am observat a fost că sunt desemnată de Dumnezeu să mă supun soţului meu.
Ca şi creştină convertită de curând, am privit supunerea ca un concept străin, şi a trebuit
să fac unele cercetări. Când am făcut aceasta, am aflat că, în Biblie, supunerea (hupotaso)
este în principal un termen militar care înseamnă să te subordonezi altcuiva. Această atitudine
de inimă se trăieşte prin supunere şi ascultare,viii prin a lăsa o altă persoană să judece lucrurile
şi a ceda în faţa sau a te bizui pe opinia sau autoritatea altuia.ix
Aşa cum am spus, conceptul îmi era străin, şi am simţit că ezit în inima mea. Dar am
continuat să studiez şi să mă rog să fiu o femeie şi o soţie după inima lui Dumnezeu, şi
unele înţelegeri din Biblie m-au ajutat să mă deprind cu atitudinea de supunere a inimii
pe care Dumnezeu o doreşte pentru femeile Sale.

ACŢIUNEA DE SUPUNERE

Mai întâi, adevărul este că viaţa creştină – pentru bărbaţi ca şi pentru femei – este una
de supunere. Tu şi eu suntem chemaţi să ne supunem „unii altora“ (Efeseni 5:21). Dorinţa
lui Dumnezeu pentru noi – căsătoriţi sau necăsătoriţi, tineri sau bătrâni – este să ne
onorăm, să ne slujim şi să ne supunem unii altora. Noi reflectăm caracterul lui Hristos
dacă ne depărtăm de egoism şi, acţionând din onoare faţă de alţi oameni, ne supunem lor.
O inimă care vrea să se supună, dedicată să onoreze pe alţii şi să dea altora, trebuie să fie
inima poporului lui Dumnezeu, a femeilor Lui, a bisericii Lui.
În ce priveşte căsnicia, Dumnezeu a rânduit, de dragul ordinii, ca soţul să conducă şi
soţia să-l urmeze. Pentru ca o căsnicie să meargă strună, Dumnezeu a spus: „Hristos este
Capul oricărui bărbat, bărbatul este capul femeii, şi Dumnezeu este Capul lui Hristos“
(1 Corinteni 11:3).
Acum, nu te nelinişti. Conducerea exercitată de către soţ nu înseamnă că noi soţiile
nu putem oferi sfaturi înţelepte (Proverbe 31:26) sau nu putem pune întrebări de lămurire
în timpul procesului de luare a deciziei. Dar conducerea exercitată de către soţ înseamnă
că el este responsabil pentru decizia finală. Autoarea Elisabeth Elliot descrie conducerea
exercitată de către tatăl ei în căminul copilăriei ei: „«Capul familiei» nu însemna că tatăl
nostru zbiera ordine, făcea caz de autoritatea lui şi cerea supunere din partea soţiei lui.
Însemna pur şi simplu că el era cel răspunzător în final“. x La sfârşit, soţul este
răspunzător faţă de Dumnezeu pentru deciziile lui de conducere, iar noi în calitate de soţii
suntem răspunzătoare faţă de Dumnezeu pentru felul în care ne supunem acestei
conduceri. Soţul nostru răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru conducere, iar noi
răspundem în faţa Lui pentru urmare. Acum te întreb, ce responsabilitate ai prefera să ai?
Învăţătura lui Dumnezeu că bărbatul conduce şi femeia îl urmează are ca rezultat atât
frumuseţe cât şi ordine. Mi-aduc aminte ca şi copil că am văzut într-un muzeu „capul“
împăiat al unui ţap – numai că avea două capete. Era anormal, era grotesc, era o atracţie

101
102

monstruoasă, o curiozitate. Şi aşa este o căsnicie cu două capete! Dar Dumnezeu, Artistul
perfect, a proiectat căsnicia să fie frumoasă, naturală şi funcţională, dându-i un singur
cap, soţul. Îţi mulţumesc, Doamne, că relaţia de căsătorie este opera Ta de artă!

CINE SE SUPUNE

Cine se supune rezultă clar din Efeseni 5:22: „Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri“,
nu altor oameni pe care îi admirăm şi îi respectăm. Şi aceasta este o deosebire esenţială.
O femeie creştină măritată cu un bărbat care nu era credincios a venit la mine pentru un
sfat. Sue vroia să-şi lase serviciul şi să urmeze colegiul biblic timp de patru ani ca să se
pregătească pentru a se angaja în lucrarea creştină cu normă întreagă. După ce mi-a spus
dorinţa inimii ei, am întrebat-o: „Bine, Sue, şi ce zice soţul tău despre asta?“ Ea a răspuns
repede: „O, el nu vrea să fac aceasta“. „De ce, Sue“, am exclamat eu, „Dumnezeu a vorbit!“
Vezi tu, planul lui Dumnezeu pentru căsnicie este ca fiecare soţie să-şi onoreze soţul şi să se
supună lui. Când Sue a vorbit despre visul ei cu pastorul ei şi cu patronul ei creştin, amândoi
i-au spus să meargă înainte cu planurile ei. Ea era mult prea pregătită să onoreze călăuzirea
altora. Dar Biblia este clară: Noi trebuie să ne supunem soţilor noştri – nu unui conducător al
bisericii, nu altor oameni pe care îi respectăm, nici chiar tatălui nostru.
Uneori suntem tentate să îndepărtăm din mintea noastră planul lui Dumnezeu,
spunând: „Soţul meu nu umblă cu Dumnezeu, aşa că nu trebuie să mă supun lui“, sau:
„Soţul meu nu este creştin, aşa că nu trebuie să mă supun lui“. Apostolul Petru a scris
următoarele cuvinte ca să le ajute pe femeile care sunt exact în aceste situaţii, pe femeile
cu soţi necredincioşi şi/sau neascultători: „Nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri;
pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt [de la nevestele lor],
prin purtarea nevestelor lor“ (1 Petru 3:1). Cu alte cuvinte, supunerea noastră faţă de soţii
noştri – fie că sunt sau nu creştini, fie că ascultă de Dumnezeu sau nu – predică mai
minunat şi mai puternic decât ar putea vreodată gura noastră!
Este important să menţionez aici singura excepţie de la a urma sfatul soţului tău, şi
anume, dacă el îţi cere să încalci o învăţătură din Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă îţi cere să
faci ceva ilegal sau imoral, du-te la un pastor de încredere şi urmează sfatul pe care îl vei
primi acolo.

CUM TE SUPUI

Pe lângă faptul că ne arată cine se supune, Efeseni 5:22 ne dă şi cum trebuie să ne


supunem: „Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului“ (sublinierea este
adăugată). Îndată ce am încetat să mă gândesc la supunerea faţă de Jim şi am început să
mă gândesc la supunerea faţă de Domnul, lupta mea de a mă supune a început încet să
slăbească. Mental, l-am pus pe Jim într-o parte şi aceasta mi-a dat posibilitatea să privesc
drept în ochii Domnului. Dintr-odată felul în care trebuia să mă supun a devenit mult mai
simplu – şi mai uşor! Supunerea mea nu avea nimic de a face cu Jim şi avea totul de a
face cu Domnul. Aşa cum spune o Scriptură familiară: „Orice faceţi, să faceţi din toată
inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni“ (Coloseni 3:23, sublinierea este
adăugată). Ce binecuvântare să aplici această Scriptură când îl onorezi, i te supui şi îl
urmezi pe Jim!

102
103

MOTIVUL SUPUNERII

Poate că Scriptura care a ajuns cel mai adânc în inima mea când chemarea lui
Dumnezeu de a mă supune a prins rădăcini acolo a fost aceasta: „... să înveţe pe femeile
mai tinere ... să fie ... supuse bărbaţilor lor, pentru ca să nu se vorbească de rău [să nu se
discrediteze, să nu se dezonoreze] Cuvântul lui Dumnezeu“ (Tit 2:4,5). În timp ce
cântăream acest verset, idea supunerii faţă de soţul meu a sărit dintr-odată în tărâmul
ceresc, ridicându-se mult deasupra tuturor scuzelor mele pământeşti, mărunte, egoiste şi
fireşti de a nu voii să mă supun lui Jim.
Încă o dată a devenit clar pentru mine că supunerea mea n-avea nimic de a face cu
Jim şi avea totul de a face cu Dumnezeu! Dumnezeu a instituit supunerea, a poruncit
supunerea, şi mi-a dat credinţa în El ca să pot să mă supun – şi El este onorat când eu fac
aceasta! Ascultarea mea de soţul meu declară solemn tuturor celor care ne privesc că
Cuvântul lui Dumnezeu şi calea Lui sunt drepte. Această chemare la supunere este
într-adevăr o chemare înaltă!

PAŞI SPRE SUPUNERE

Cum se supune o soţie soţului ei? Iată câţiva paşi pe care eu i-am făcut.
Dedică-ţi inima onorării soţului tău. Schimbarea necesită o decizie, şi acesta este
categoric cazul cu supunerea. Tu şi eu trebuie să ne decidem să ne supunem soţilor noştri,
să ne hotărâm să practicăm supunerea, şi să ne dedicăm inima onorării lui Dumnezeu şi a
soţilor noştri în acest fel.
Adu-ţi aminte să-l respecţi. Supunerea decurge din atitudinea de bază a inimii de a
respecta. Dumnezeu spune: „Nevasta să se teamă de bărbat“ (Efeseni 5:33). Dumnezeu
nu ne spune să simţim respect, ci să arătăm respect, să acţionăm cu respect. O bună
metodă de a măsura respectul nostru faţă de soţii noştri este să răspundem la întrebarea:
„Îmi tratez eu soţul aşa cum L-aş trata pe Hristos Însuşi?
Tu îţi descoperi respectul pentru soţul tău în micile ocazii zilnice. De exemplu, tu îl
rogi pe soţul tău să facă ceva, sau îi spui? Te opreşti, te uiţi la el şi îl asculţi când îţi
vorbeşte? Vorbeşti despre el cu respect?
Răspunde la cuvintele şi acţiunile soţului tău în mod pozitiv. Oooh, mie mi-a
venit greu să mă supun! Eram studentă în anii şaizeci, un deceniu al protestului împotriva
oricărei autorităţi, şi făceam parte din mişcarea de emancipare a femeilor în anii
şaptezeci. Deci la început când am devenit credincioasă am avut mult de învăţat de la
Dumnezeu şi de la minunatele femei pe care le-am întâlnit în biserica mea.
Totuşi vechile căi mor greu. Aş fi opus rezistenţă, aş fi pufnit, m-aş fi revoltat şi m-aş
fi luptat cu Jim în legătură cu orice – pe ce alee trebuie să intre cu maşina, dacă ne oprim
sau nu undeva pe drumul spre biserică duminică dimineaţa, metoda lui de disciplinare a
copiilor în comparaţie cu a mea, cum trebuie să-şi conducă misiunea. Luptele noastre nu
mai conteneau. Ştiam ce spune Scriptura (chiar memorasem pasajele de care ne-am
ocupat!), dar tot nu puteam să mă supun. Pentru mine biruinţa a venit odată cu
dezvoltarea unui răspuns pozitiv. M-am deprins – da, m-am deprins – pe mine însămi să
răspund într-un mod pozitiv la orice şi la tot ce spunea sau făcea soţul meu. Şi
deprinderea a fost un proces cu două faze.

103
104

Faza unu: Nu spune nimic! Ai fost vreodată în prezenţa unei femei care nu-şi
respectă soţul? Ea îl cicăleşte, îl critică şi-l contrazice în public. Îl corectează, luptându-se
cu el pentru orice lucru mic („Nu, Harry, n-a fost acum opt ani; a fost acum şapte ani“).
Sau îi ia vorba din gură, îl întrerupe, sau, mai rău, termină ea propoziţiile în locul lui.
E clar, a nu spune nimic este o mare îmbunătăţire în acest fel de comportare. A nu
spune nimic este de asemenea un pas uriaş spre supunere! Tot ce trebuie să facem ca să
dăm un răspuns pozitiv este să ne ţinem gura închisă şi să nu spunem nimic! Mi-a luat
ceva timp, dar în final am realizat că gura mea nu trebuie să se mişte tot timpul. Nu
trebuie să-mi spun părerile tot timpul, mai ales după ce Jim a luat o decizie. De ce să
exprim gânduri pe care mai târziu le voi regreta?
Faza doi: Să răspund cu un singur cuvânt pozitiv. După ce m-am deprins destul
de bine să nu spun nimic în Faza unu, am trecut la Faza doi şi am început să răspund cu
un cuvânt pozitiv. Am ales cuvântul sigur! (şi acesta cu semnul exclamării după el şi cu
melodie în glas). Şi am început să folosesc acest răspuns pozitiv şi să spun: „Sigur!“ la
lucrurile mici.
Scumpa mea prietenă Dixie a ales de asemenea cuvântul sigur! – şi să-ţi spun ceva ce
s-a întâmplat în familia ei ca rezultat. Soţului lui Dixie îi plăcea foarte mult să meargă la
Price Club, un magazin mare cu preţuri reduse foarte aglomerat şi zgomotos. De multe
ori el anunţa după cină: „Hei, hai să mergem cu toţii la Price Club!“ Ei bine, Dixie – cu
trei copii, unul din ei un bebeluş la vremea aceea – ar fi putut ridica o obiecţie deasupra
oricărei critici împotriva scoaterii întregii familii la Price Club într-o zi de şcoală după ce
s-a întunecat, dar n-a făcut-o. De asemenea ea niciodată n-a contestat conducerea lui
Doug în faţa copiilor ei. În schimb, a zâmbit, a răspuns „Sigur!“ şi s-au urcat cu toţii în
maşină pentru o altă excursie la Price Club.
Mulţi ani mai târziu când, unul câte unul, membrii familiei lui Dixie împărtăşeau în
jurul mesei de Ziua Recunoştinţei despre ce le place cel mai mult să facă în familie, toţi
cei trei copii mari ai ei au spus: „Să mergem la Price Club cu toată familia!“ Unitatea,
veselia şi amintirile familiei au venit datorită inimii iubitoare şi supuse a lui Dixie – şi a
cuvântului de supunere.
Odată ce ai început să răspunzi pozitiv la lucrurile mici, vei vedea repede că este mai
uşor şi chiar natural să răspunzi pozitiv la probleme din ce în ce mai mari, cum ar fi
cumpărarea maşinii, schimbarea serviciului şi mutarea în altă casă. M-am uimit pe mine
însămi într-o dimineaţă la 5:30 când a sunat telefonul. Jim mă suna din Singapore, unde
călătorea cu pastorul nostru care se ocupa de misiuni. El n-a spus: „Bună, ce mai faci? Ce
fac copiii? Mi-e foarte dor de tine, te iubesc aşa de mult, şi abia aştept să te văd“. În
schimb mi-a trântit: „Hei, ţi-ar place să te muţi în Singapore şi să slujeşti?“ Şi din gura
mea a ţâşnit: „Sigur!“, urmat de: „Unde este?“
Poate a fost ora matinală sau dorul meu după Jim sau surpriza. Sau poate a fost
datorită faptului că în cei zece ani anteriori crescusem în domeniul supunerii. Oricare ar fi
fost motivul, deprinderea de a mă supune şi de a răspunde pozitiv mi-a plătit-o.
Dumnezeu mi-a dat harul să spun: „Sigur!“ (Noi am mers în Singapore şi am slujit acolo
un an. A fost o experienţă minunată pentru fiicele noastre de zece şi de unsprezece ani,
precum şi pentru Jim şi pentru mine. Ne-a plăcut atât de mult la toţi patru încât am fi vrut
să ne petrecem restul vieţilor noastre acolo!)
Întreabă-te la fiecare cuvânt, acţiune şi atitudine: „Mă supun sau mă opun?“ Ori de
câte ori izvorăşte tensiunea în inima ta şi opui rezistenţă sau pui sub semnul întrebării

104
105

felul cum conduce soţul tău, întreabă-te: „Mă supun sau mă opun?“ Răspunsul tău îţi va
arăta care este problema. Şi asta va fi de ajuns!

Luată din A Woman after God’s Own Heart de Elizabeth George. © 1997 de Harvest House
Publishers, Eugene, Oregon 97402. Folosită cu permisiune. Disponibilă la librăria ta creştină
locală.

Uau! Acestea sunt cuvinte tari! Dar dacă le vei lăsa să lucreze în inima ta, vei vedea
că acestea sunt cuvinte care schimbă viaţa, schimbă căsnicia. Exact aceste principii au
schimbat căsnicia mea, şi ştiu că ele pot să o schimbe şi pe a ta. Dacă vrei să fii A
Woman after God’s Own Heart (O femeie după inima lui Dumnezeu), atunci ţi-aş
recomanda foarte mult să citeşti cartea lui Elizabeth George cu acest nume. E nevoie de
mult mai mult pentru a fi o femeie evlavioasă decât să slujeşti şi să te supui, dar acesta
este un punct de plecare foarte bun. De fapt, este o biruinţă pe care vei dori s-o
experimentezi mereu în timp ce îi slujeşti şi te supui soţului tău zilnic.

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde


apreciezi că te găseşti pe următoarea scală?

1_____________________________ 5 _______________________________ 10
Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat
de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum
biruinţe. mers. trăiesc viaţa din
belşug.

2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar
acum?

3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar
acum? Te provoc să faci acel lucru.

105
106

„Viaţa de căsătorie este un maraton ...


Nu este de ajuns să iei un start bun spre o căsnicie pe termen lung.
Vei avea nevoie de hotărârea de a continua să munceşti cu sârguinţă ...
Numai atunci vei reuşi s-o duci la bun sfârşit“.
JAMES C. DOBSON

„Regretul este o groaznică risipă de energie;


nu poţi construi pe el; e bun numai să înoţi în el“.
KATHERINE MANSFIELD (1888-1923)

„Cele mai multe divorţuri nu sunt căsnicii rele,


ci doar căsnicii slab pregătite“.
JIM TALLEY

„Foarte mulţi oameni care cred că divorţul este un panaceu pentru orice boală,
când îl încearcă descoperă că remediul este mai rău decât boala“.
DOROTHY DIX (1870-1951)

„Dacă-ţi alunecă piciorul, te poţi redresa repede.


Dar o greşeală în vorbire s-ar putea să n-o repari niciodată“.
BENJAMIN FRANKLIN (1706-1790)

„Marele test al caracterului unui om este limba lui“.


OSWALD CHAMBERS (1874-1917)

106
107

Ziua 14
Trăind biruinţe spirituale în căsnicia ta

Fă-l fericit pe partenerul tău de viaţă


ROBERT JEFFRESS

„Niciodată parcă nu am destul timp“. Dacă eşti ca majoritatea americanilor,


probabil că ai spus aceasta o dată sau de două ori – posibil chiar în ultimele douăzeci şi
patru de ore! Întrebarea este, pentru ce ai nevoie de mai mult timp? Ca să munceşti? Ca
să joci ceva? Ca să petreci timp cu partenerul tău de viaţă şi cu copiii tăi? Sau pentru
toate acestea trei precum şi pentru alte douăzeci? Scriptura ne spune să ne „numărăm
bine zilele“. Zilele noastre pe pământ pot fi scurte; nici unuia dintre noi nu ni s-a dat
vreo asigurare că relaţia noastră de căsătorie va merge bine sau că partenerul nostru de
viaţă sau copiii noştri vor trăi să vadă o altă zi. Dacă ţi-ai pierde partenerul de viaţă
mâine (fie prin divorţ, fie prin moarte), ai avea vreun regret cu privire la felul cum ai
folosit timpul pe care l-ai avut la dispoziţie cu el sau cu ea? Dacă da, atunci această
biruinţă este pentru tine.

Acum câteva sâmbete, le-am luat pe cele două fiice ale mele într-un parc local ca să
se bucure de o după-amiază de plimbare cu rolele şi de zbenguială generală. În timp ce
stăteam pe marginea gropii de nisip în care se juca fetiţa mea în vârstă de cinci ani, am
observat una din familiile tinere din biserica noastră care aparent venise în parc pentru
acelaşi motiv. Dar ei nu păreau să se distreze la fel de mult ca noi. Şi ştiam de ce. Soţul,
pilot în cadrul Forţelor Aeriene, se pregătea să fie transferat în Coreea pentru un an, timp
în care urma să fie despărţit de soţia sa şi de cei doi copii mici. Pe când îi urmăream,
ştiam ce încercau să facă: îngrămădeau încă câteva minute de stat împreună înainte de
plecarea lui foarte apropiată. (Ai observat vreodată cât de imposibil este să încerci să te
distrezi?) Mi-am imaginat că familia aceasta experimentase aproape tot ce se putea trăi
împreună în ultimele câteva zile. Cu toate acestea, n-au îndrăznit să piardă ultimele lor
ceasuri de stat împreună şi regretau că n-au petrecut mai mult timp unul cu celălalt.
Când privirea tatălui s-a întâlnit cu a mea, a venit să vorbească cu mine.
„Cum merg lucrurile?“ am întrebat, cunoscând deja răspunsul.
„Sincer să fiu, Robert, destul de greu. Copiii mei par să se fi împăcat cu idea plecării
mele, dar este realmente greu pentru Sharon – şi pentru mine“.
După ce am vorbit despre toate provocările care stăteau înainte atât pentru el cât şi pentru
familia lui, l-am întrebat dacă n-ar vrea să împărtăşească câteva din gândurile sale împreună
cu mine pe hârtie. „Acum că eşti în faţa acestei despărţiri, ce-ţi va lipsi cel mai mult legat de
familia ta?“ În mod normal nu i-aş fi pus o asemenea întrebare potenţial dureroasă, dar ştiam
că el era deja un jurnalist avid. Poate că această descărcare l-ar fi ajutat.
Săptămâna următoare a trecut pe la biroul meu în drumul lui afară din oraş ca să-mi
lase paginile pe care le-a scris. Primele pagini cu gândurile lui se ocupau de unele regrete
pe care ştia că le va înfrunta cu privire la copiii lui. Dar apoi a scris despre soţia lui.

Dacă aş fi fost mai cumpătat cu slujba mea de zburător, atunci aş fi avut mult
mai multe minute de petrecut cu Sharon decât am acum în stoc. Credeam că ceea

107
108

ce făceam era important, şi era, dar cele mai multe lucruri pe care le-am făcut
puteau să mai aştepte până mâine, şi aş fi putut să vin acasă doar ca să fiu cu ea.
Economiseam timp să fac aceasta prin a face carieră, dar am ajuns atât de departe
în cariera mea, încât m-am trezit în partea cealaltă, plecând tocmai când venisem
să încep. Proastă alegere să-mi pierd timpul departe de perechea pe care a ales-o
Dumnezeu pentru mine.
Munca este importantă, dar nu m-am gândit niciodată nici o clipă că ar fi
trebuit să stau mai mult timp la serviciu. Dimpotrivă, m-am gândit de nenumărate
ori că ar fi trebuit să stau mai mult timp acasă. Dacă aş fi ajutat mai mult la
pregătirea cinei, atunci Sharon n-ar fi gândit niciodată că ea este singura
bucătăreasă a familiei noastre. Dacă aş fi făcut de mai multe ori baie copiilor,
atunci Sharon n-ar fi crezut că ea este şefa băii. Dacă aş fi mers cu ea la băcănie,
ea n-ar fi trebuit să ghicească ce mâncăruri mi-ar place cel mai mult să mănânc.
Am fost prea ocupat sau prea nehotărât să merg cu ea. Am fi putut să ne
distrăm de minune, alegând lucruri împreună şi încercând lucruri noi, dar ea
căpătase o rutină de a merge, şi eu căpătasem o rutină de a mă eschiva de la
aceasta cum puteam.
Era ciudat că în timpul misiunilor temporare obligatorii, eu trebuia să merg la
băcănie, să-mi spăl hainele şi să gătesc pentru mine.
Îmi făceam timp să fac aceste lucruri pentru că trebuia să fie făcute de mine.
Ele trebuia să fie făcute şi acasă, dar rareori investeam timp să fac aceleaşi
lucruri necesare împreună cu soţia mea. Acela ar fi putut fi un timp preţios
împreună, dar am pierdut şansa de a petrece timp cu ea. Acum, când privesc
înainte, aceste decizii de a nu lipsi de lângă ea sunt de-a dreptul prosteşti.

Trebuie să ştiţi că tipul care a scris aceste cuvinte nu este acel cartof de canapea
stereotipic care stă într-un maiou slinos, râgâind în faţa televizorului. Cei mai mulţi
oameni ar considera că este un soţ, un tată şi un lider creştin model. Cu toate acestea,
acum când este în faţa despărţirii temporare de soţia sa, el este plin de regrete. Fără nici
un efort, el poate să spună repede un număr de lucruri pe care ar fi dorit să le facă altfel în
căsnicia lui. Şi am o presimţire că atunci când se va întoarce din misiunea lui de un an
peste ocean, el va fi un client obişnuit al supermarket-ului local.
Din nefericire, mulţi soţi şi soţii nu au niciodată „luxul“ unei despărţiri temporare
prelungite ca să-şi reordoneze priorităţile. În schimb, ei sunt pândiţi de boală, de divorţ,
sau de moarte şi sunt lăsaţi să-şi petreacă restul vieţii lor înecându-se într-o mare de
„dacă aş“:
Dacă i-aş fi spus mai des cât de mult îl iubesc.
Dacă am fi mers împreună în excursia aceea.
Dacă aş fi spus nu la aventura aceea.
Dacă aş fi ales s-o iert.
Dacă l-aş fi ridicat în loc să-l trag mereu în jos.
Dacă aş putea să-mi retrag acele cuvinte dureroase.
Dacă n-am fi divorţat.

Oricum, eu cred că una din căile de a micşora durerea despărţirii inevitabile de


perechea noastră pe care noi toţi o vom experimenta este să înlăturăm cât mai multe

108
109

regrete posibil. În acest capitol vom analiza patru hotărâri importante care te vor ajuta să
experimentezi o căsnicie fără regrete.

1. REFUZĂ SĂ DIVORŢEZI.

Într-un studiu pe care l-am condus cu oamenii din biserica mea despre regrete în
viaţă, divorţul a fost în capul listei regretelor pe care ei le-au avut în căsniciile lor. De ce?
Mulţi dintre ei au realizat că divorţul (şi chiar recăsătoria) n-a rezolvat problemele; doar a
creat unele noi.
De aceea sunt convins că cea mai fundamentală hotărâre pe care o putem lua ca să
experimentăm o căsnicie fără regrete este să rămânem cu perechea noastră.
Perechea noastră este croită de Dumnezeu să ne completeze, nu să ne imite.
Câteodată deschid dulapul meu şi descopăr că ciorapii mei au fost împerecheaţi
nepotrivit sau că uscătorul în mod misterios a trimis un ciorap în zona crepusculară, ca să
nu mai fie văzut niciodată. Am o întreagă colecţie de ciorapi desperecheaţi în dulapul
meu care şi-au pierdut perechile. A împerechea corect ciorapii este o adevărată provocare
pentru mine pentru că am aşa de mulţi ciorapi de diferite culori şi materiale. Însă, dacă aş
fi avut doar o singură pereche de ciorapi, n-ar fi fost prea greu să-i ţin împreună.
Când Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva, nu existau piese de schimb. El i-a creat
„parte bărbătească şi parte femeiască“, nu „părţi bărbăteşti şi părţi femeieşti“. Nu Adam,
Eva, Jack, Janet, Steve, sau Laura, în caz că lucrurile n-au mers bine între cei din Primul
Cuplu. Nu, Adam şi Eva au fost creaţi unul pentru celălalt.
Dumnezeu i-a promis lui Adam că va face „un ajutor potrivit pentru el“ (Geneza
2:18). Cuvântul tradus cu „potrivit“ ar putea fi tradus cu „opus“. Planul lui Dumnezeu a
fost ca prima femeie să completeze, nu să duplice, primul bărbat. Însuşirile lor, tempera-
mentele lor, nevoile lor urmau să se echilibreze unele pe altele. Şi aşa a „construit-o“
Dumnezeu pe Eva (aceasta înseamnă cuvântul ebraic tradus cu „făcut-o“ în Geneza 2:22)
după nişte specificaţii foarte precise. Dat fiind preştiinţa lui Dumnezeu, eu cred că
Dumnezeu l-a creat şi pe Adam ca s-o completeze pe viitoarea lui soţie, Eva.
Îţi priveşti tu perechea ca pe unica creaţie a lui Dumnezeu pentru tine şi numai pentru
tine? Înţelegi tu că nu este nimeni acolo mai potrivit să împlinească nevoile tale decât
acel soţ sau acea soţie care trăieşte sub acoperişul tău? Numai când vei aprecia cu
adevărat lucrarea lui Dumnezeu de a-l crea la comandă pe partenerul tău de viaţă, atunci
problema uneori întunecată a divorţului va deveni mai clară.
Toate relaţiile de căsătorie sunt orchestrate de Dumnezeu.
Evident că Dumnezeu a aranjat unirea dintre Adam şi Eva. Moise ne spune că
Dumnezeu „a adus-o [pe Eva] la om“ (Geneza 2:22). Aşa cum Dumnezeu i-a unit
împreună pe Adam şi pe Eva, El lucrează încă să aducă împreună bărbaţi şi femei astăzi.
Aş vrea să amintesc setul unic de împrejurări pe care Dumnezeu le-a folosit ca să ne
aducă pe soţia mea şi pe mine împreună. Amy locuia în Illinois şi eu locuiam în Texas
când eram în clasa a VI-a. În vara aceea, tatălui lui Amy i s-au dat două alternative: să
rămână în Illinois sau să se transfere în Texas. El a ales Texas. Au cumpărat o casă la o
stradă dincolo de casa părinţilor mei. Aceasta însemna că Amy şi cu mine urma să
mergem la aceeaşi şcoală elementară. Erau câteva clase de matematică de-a VII-a
diferite, dar Amy a ajuns în clasa mea. Erau treizeci de locuri în clasă. Ei i s-a dat locul
din faţa mea.

109
110

Ghici ce s-a întâmplat? Din „întâmplare“ eu am fost prima persoană pe care a


cunoscut-o în prima ei zi de şcoală. Şi din posibilităţile fără număr de aranjare a orelor
într-o şcoală cu trei mii de elevi, noi am avut toate orele programate împreună (cu
excepţia P.E.). În acea clasă de matematică de-a VII-a am început imediat o prietenie care
a durat tot colegiul şi a avut ca rezultat căsătoria noastră.
Îmi imaginez că tu şi perechea ta aveţi de povestit o istorie similară. De fapt, te
îndemn să stai jos într-o seară cu perechea ta şi să revezi toate împrejurările care v-au
adus pe voi doi împreună. Fără îndoială că veţi vedea mâna suverană a lui Dumnezeu
călăuzindu-vă spre perechea voastră.
Angajamentul de a rămâne împreună este primul pas în trăirea unei căsnicii fără
regrete, dar nu este singurul pas.

2. FĂ DIN FERICIREA PERECHII TALE O PRIORITATE.

Sunt multe cupluri care refuză să divorţeze, dar totuşi continuă o existenţă mizerabilă
împreună. Mi-aduc aminte că am citit un studiu uimitor care declara că doar 17 la sută
din căsnicii ar putea fi clasificate drept „fericite“. De ce aceasta? Într-un cuvânt: egoism.
Ori de câte ori ai de a face cu oameni cu agende separate, fii atent! Vor rezulta fricţiuni şi
vor zbura scântei. Vezi aceasta în multe biserici de astăzi. Cauza principală practic a
tuturor conflictelor dintr-o biserică o constituie indivizii care cer să se facă cum vor ei ca
să-şi satisfacă dorinţele. Lui Bob îi place muzica tradiţională; Mary vrea muzică
modernă. Jim crede că este prea cald în sanctuar; Susan crede că este prea frig. Joe crede
că avem nevoie de mai multe mesaje doctrinare; Sara doreşte mai multe studii aplicative.
Egoismul produce schisme.
Iacov, fratele Domnului Isus, a explicat aceasta astfel:

De unde vin luptele şi certurile între voi? Nu vin oare din poftele voastre,
care se luptă în mădularele voastre? (Iacov 4:1)

Reduceţi orice conflict dintre oameni la esenţa lui, zice Iacov, şi veţi ajunge
întotdeauna la acelaşi numitor comun: egoismul. Vreau să fie cum vreau eu. Gândeşte-te
doar pentru o clipă la ultima discuţie majoră pe care ai avut-o cu perechea ta (şi să nu-mi
spui că n-ai avut niciodată discuţii – eu ştiu mai bine). Poate a fost vorba de bani, de sex,
de o decizie cu privire la cum să-ţi petreci timpul liber, sau poate o problemă legată de
rudele partenerului tău de viaţă. Indiferent de subiect, scânteia care a aprins conflictul a
fost egoismul.
Tu ai vrut să fie ca tine; perechea ta a vrut să fie ca el sau ca ea.
Acum, dacă într-adevăr majoritatea căsniciilor nu sunt fericite din cauza conflictelor
şi dacă motivul principal pentru nefericire în căsnicii este egoismul, se pare că răspunsul
la cele mai multe nefericiri este să pui interesele perechii tale mai presus de ale tale. Şi
exact aceasta porunceşte Pavel în Filipeni 2:

Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare
să privească pe altul mai presus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la
foloasele lui, ci şi la foloasele altora. (Filipeni 2:3-4)

110
111

Însă, înainte să poţi pune interesele perechii tale mai presus de ale tale, trebuie să ştii
mai întâi care sunt interesele lui sau ale ei. Ştii ce este cu adevărat important pentru
perechea ta? Poate este să petreci treizeci de minute în fiecare seară stând de vorbă fără să
urle televizorul în fundal. Poate este să petreceţi timp singuri în fiecare săptămână
ocupându-vă cu hobby-ul preferat. Poate că perechea ta are nevoie de o vacanţă frumoasă
în fiecare an, chiar dacă te poţi gândi la multe feluri mai bune de a-ţi cheltui banii. A fi
împreună cu alte cupluri poate fi important pentru partenerul tău, chiar dacă tu ai vrea
mai degrabă să fiţi singuri.
Aici este ironia: Punând mereu dorinţele tale mai presus de ale perechii tale vei
provoca doar conflict şi nefericire în căsnicia ta. Pe de altă parte, făcând din fericirea
perechii tale o prioritate nu doar i-aduci fericire lui sau ei, dar ţi-asiguri totodată o
căsnicie fără regrete.

3. EVITĂ CUVINTELE DUREROASE CU PERECHEA TA.

Am auzit undeva că pentru fiecare remarcă dureroasă făcută unui membru al familiei,
este nevoie de patru afirmaţii pozitive să contracareze ce am stricat. Mă îndoiesc de
valabilitatea acestei afirmaţii. Nu sunt sigur că este vreodată posibil să contracarezi
prejudiciul emoţional produs de cuvintele noastre. Cuvintele sunt ca nişte cuie bătute
într-un perete. Chiar dacă poţi să scoţi cuiul, gaura rămâne. Iacov a folosit o altă imagine
ca să comunice puterea cuvintelor noastre:

Limba este şi ea un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea este aceea dintre


mădularele noastre, care întinează tot trupul şi aprinde roata vieţii, când este
aprinsă de focul gheenei. (Iacov 3:6)

Aşa cum o scânteie aruncată din neglijenţă poate distruge o pădure întreagă, tot aşa
un cuvânt aruncat din neglijenţă poate distruge spiritul unei căsnicii. De multe ori am fost
în sesiuni de consiliere în care soţul sau soţia îşi aminteau un comentariu făcut de
perechea lor cu ani sau chiar zeci de ani înainte. Deşi autorul nu-şi aminteşte conversaţia,
partea rănită şi-o poate aminti cuvânt cu cuvânt.
Pavel ne dă un filtru minunat prin care să trecem toate cuvintele noastre adresate
perechii noastre: „Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire,
după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud“ (Efeseni 4:29). Folosind un acrostih
iniţial făcut de Alan Redpath, am să vă împărtăşesc cinci întrebări pe care să vi le puneţi
înainte să faceţi o remarcă cu privire la partenerul vostru de viaţă:

T Este adevărată (în engleză „true“)? Mai înainte, în Efeseni 4:25, Pavel spune că
trebuie să ne lăsăm de minciună şi să spunem adevărul perechii noastre.
H Este de folos (în engleză „helpful“)? Scopul nostru trebuie să fie s-o ajutăm,
nu s-o împiedicăm pe perechea noastră.
I Este inspiratoare (în engleză „inspiring“)? Pavel spune că vorbirea noastră
trebuie să „dea învăţătură“, literalmente s-o „zidească“ pe perechea noastră, nu
s-o dărâme pe ea sau pe el.
N Este necesară (în engleză „necessary“)? Nu orice gând trebuie să fie exprimat.
Pavel spune să vorbim numai „după cum este nevoie“.

111
112

K Este bună (în engleză „kind“)? Chiar când confruntarea este necesară într-o
căsnicie, cuvintele noastre trebuie să comunice har perechii noastre. Pavel scrie
mai târziu: „Fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat
şi Dumnezeu pe voi în Hristos“ (Efeseni 4:32).
„THINK“ înseamnă „Gândeşte-te“.

3. CREEAZĂ AMINTIRI CU PERECHEA TA.

Un cuplu de oameni căsătoriţi şi vădit fericiţi a fost întrebat cărui fapt îi datorează
căsnicia lor reuşită de treizeci de ani. Soţul a răspuns: „Noi luăm cina în oraş de două ori pe
săptămână: lumânări, viori, şampanie, tot! Seara ei este marţea; a mea este joia“. Bucurie,
bucurie. Totuşi pentru multe cupluri această formulă este mai mult o regulă decât o excepţie.
Multe cupluri se pot identifica cu gluma muşcătoare a comicului Rodney Dangerfield: „Soţia
mea şi cu mine dormim în camere separate, luăm masa separat, ne facem concediile separat.
Facem tot ce putem ca să păstrăm căsnicia noastră împreună!“
Sunt de acord că este necesar, şi uneori de folos, ca un cuplu să stea un timp
despărţiţi. Cred că unul din cele mai mari mituri despre căsnicie este că atunci când ne
căsătorim trebuie să devenim asemenea perechii noastre ca să avem o relaţie reuşită.
Dacă lui îi place să joace golf, ei trebuie să-i placă să balanseze crosa de golf; dacă ei îi
place opera, el trebuie să saliveze după Madame Butterfly. Dar Biblia ne învaţă că
Dumnezeu ne-a dat o pereche care să ne completeze, nu să ne duplice (vezi Geneza 2:18).
Nu încerca să devii asemenea perechii tale, şi nu aştepta ca perechea ta să se transforme
într-o clonă a ta. Asta nu se va întâmpla. Şi nu trebuie să se întâmple. Aşa cum am
discutat în secţiunea anterioară, a pune interesele perechii tale înaintea intereselor tale
înseamnă că tu trebuie să le dai libertatea să urmărească acele interese date de Dumnezeu
care fac plăcere perechii tale.
Cu toate acestea, nu uita că scopul primordial al căsniciei a fost compania. După ce a
creat Dumnezeu plantele, animalele şi chiar pe Adam, El a spus despre lucrarea Lui că
este „bună“. Dar singurul lucru din creaţia lui Dumnezeu care a fost etichetat cu „nu este
bine“ a fost singurătatea lui Adam. „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un
ajutor potrivit pentru el“ (Geneza 2:18). Deşi Dumnezeu dă unor oameni abilitatea de a
trăi fără un partener, planul Său pentru majoritatea dintre noi include o pereche care să ne
ofere companie, mângâiere şi afecţiune. Perechea noastră este un dar de la Dumnezeu, un
dar de care El vrea să ne bucurăm, nu doar să-l suportăm. Ascultă sfatul lui Solomon, cel
mai înţelept om care a trăit vreodată:

Gustă viaţa cu nevasta pe care o iubeşti, în tot timpul vieţii tale deşarte, pe care
ţi-a dat-o Dumnezeu sub soare, în această vreme trecătoare; căci aceasta îţi este
partea în viaţă, în mijlocul trudei cu care te osteneşti sub soare. (Eclesiastul 9:9)

Văd o mulţime de cupluri marcând timpul în căsniciile lor. Aşteptând să iasă copiii
din scutece, aşteptând ca ultimul copil să termine colegiul, aşteptând să se căsătorească
toţi copiii lor, aşteptând să termine de plătit ipoteca, aşteptând să iasă la pensie,
aşteptând ... aşteptând ... aşteptând. Pentru ce? Solomon spune: „Trezeşte-te! Viaţa trece
repede pe lângă tine. Nu trebuie să aştepţi ca să te bucuri de viaţă“. Soţul sau soţia
aceasta este darul lui Dumnezeu pentru tine ca să te bucuri de el acum. Ai un hobby de

112
113

care amândoi v-aţi bucura? De ce să nu începeţi odată? Ai o excursie pe care ai visat s-o
faceţi împreună? Împrumută banii dacă trebuie şi du-te. Nu există nici o garanţie că va
mai fi un mâine. Ca pastor am de a face cu mulţi oameni care şi-au pierdut perechea. Fără
excepţie, cei care fac faţă cel mai bine sunt cei care au o magazie de amintiri cu perechea
lor din care pot să scoată.
Acum când scriu aceste cuvinte tocmai m-am întors de la conducerea serviciului
funerar al unui om din biserica noastră care a căzut deodată mort din cauza unui atac de
cord. Mi s-au umplut ochii de lacrimi când am stat la capul sicriului şi am văzut-o pe
soţia lui privind faţa soţului ei pentru ultima oară şi am ascultat suspinele necontrolate de
durere care vin la sfârşitul unei jumătăţi de secol de viaţă împreună. Ştiu că ar fi trebuit să
mă gândesc la durerea ei, dar nu m-am putut opri să mă imaginez în situaţia ei. Cum ar fi,
cum va fi, să privesc încremenit trupul fără viaţă al perechii mele? Nu pot să încep să-mi
imaginez durerea pe care o voi simţi. Dar sunt hotărât să nu combin acea durere cu
regretele care pot fi eliminate astăzi prin aceste soluţii.

Luată din Say Good-bye to Regrets de Robert Jeffress. © 1998 de Robert Jeffress. Folosită cu
permisiunea lui Multnomah Publishers, Inc. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Ce aştepţi tu? Foarte multe cupluri pierd timpul vieţii lor. Apucă-l pe partenerul tău
de viaţă şi străduieşte-te să trăieşti viaţa în toată plinătatea ei.
Dar regretele nu apar doar când falimentăm în căsniciile noastre. Ele apar în orice
domeniu în care nu ne stabilim corect priorităţile. Aceasta poate să includă slujba noastră,
copiii noştri, părinţii noştri, biserica noastră, şi multe alte domenii ale vieţii. Astăzi ai trăit o
biruinţă în căsnicia ta. Ce va urma? Dacă îţi este greu să faci acest pas următor, cartea lui
Robert Jeffress Say Good-bye to Regrets (Spune adio regretelor) este un punct minunat de
pornire. Aceasta este categoric o biruinţă pe care nu vei regreta s-o trăieşti.

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde


apreciezi că te găseşti pe următoarea scală?

1_____________________________ 5 _______________________________ 10
Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat
de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum
biruinţe. mers. trăiesc viaţa din
belşug.

2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar
acum?

3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar
acum? Te provoc să faci acel lucru.

113
114

„Soţii şi soţiile trebuie să se ferească în mod constant de supradedicare.


Chiar şi activităţile care merită osteneala şi care te umplu de bucurie
pot deveni dăunătoare când ele consumă ultimul dram de energie
sau ultimele momente libere ale zilei“.
JAMES C. DOBSON

„E nevoie de un om mare ca să obţii un bun ascultător“.


ARTHUR HELPS (1813-1875)

„Una din cele mai bune căi de a demonstra dragostea lui Dumnezeu
este să-i asculţi pe oameni“.
BRUCE LARSEN

114
115

Ziua 15
Trăind biruinţe spirituale în căsnicia ta

Aprinde-ţi din nou dragostea


DAVID ŞI CLAUDIA ARP

Am crezut că s-a stins focul în căminul meu.


Am scuturat cenuşa şi mi-am ars mâinile.
ANTONIO MACHADO1

Dragostea dintre soţ şi soţie este unul din cele mai importante „simptome“ ale unei
căsnicii de tip Primul Scaun. Este un simptom pentru că foarte rar se manifestă
dragostea în mod obişnuit dacă celelalte biruinţe din această parte nu au fost trăite.
Înseamnă că trebuie să fii perfect ca să ai parte de dragoste? Categoric nu! De fapt,
dragostea deseori arde cel mai tare după ce unul dintre soţi îl iartă pe celălalt pentru ce
a greşit. Dar, bineînţeles, noi nu vrem ca acesta să fie singurul moment când dragostea
îşi arată frumuseţea în căsnicia noastră. Noi vrem ca dragostea să fie o parte
permanentă a vieţii noastre de căsnicie – de la începutul şi până la sfârşitul zilei. Dacă
focurile din căsnicia ta nu sunt întreţinute permanent, este un semn bun că stai în Al
doilea Scaun. Hai să citim cum sugerează David şi Claudia Arp să ne mutăm în Primul
Scaun.

Locul nostru preferat de evadare din toată lumea este un mic castel din Alpii
austrieci. Acolo suntem când scriem acest capitol. Uneori venim fără nici o agendă de
lucru. Este un loc minunat pentru relaxare, şi vara şi toamna facem plimbări lungi. Iarna
schiem, când avem energie. Acum e iarnă. Nu schiem. Scriem. Dar e bine că suntem
înzăpeziţi. Un lucru care ne place foarte mult la acest castel este minunatul şemineu
deschis. El a aprins dragostea noastră nu doar o dată. Dar suntem aici ca să lucrăm – să
scriem această carte. Bineînţeles că trebuie să lucrăm la acest capitol despre dragoste, şi
ce este un capitol despre dragoste fără puţină cercetare?
Să ne întoarcem la şemineul nostru. E cam mic şi lemnul arde repede, aşa că de
obicei ardem câte un buştean o dată şi-l urmărim ca şoimii. Ieri, când Dave a aprins focul,
buşteanul pe care l-a ales era prea lung şi nu încăpea, aşa că l-a pus în picioare în şemineu
şi l-a aprins. Puţin mai târziu Claudia a văzut buşteanul atârnând afară din şemineu şi l-a
aranjat din nou ca să continue să ardă. După ce a ars un timp, a încăput bine în şemineu în
poziţia corectă.
Dave s-a întors în cameră, s-a uitat la foc, şi a spus: „Uau! Uite cum s-a mişcat
buşteanul acela!“
Buştenii nu se mişcă singuri. Dacă focul trebuie menţinut, cineva trebuie să-l
întreţină. Acelaşi lucru este adevărat şi în viaţa noastră sentimentală – în special în a doua
jumătate a căsniciei. Dacă ai o viaţă sentimentală minunată, este pentru că sufli în foc şi-l
întreţii! Cere efort, dar se face frig într-o căsnicie lungă dacă s-au stins cărbunii pasiunii
şi ai iubirii! Ştim că uneori focurile noastre au ars neliniştitor de slab.
1
Gabriel Calvo, Face to Face (Faţă către faţă) (St. Paul, Minn.: Int. Marriage Encounter, 1988), 19.

115
116

Aceasta se întâmplă de obicei când suntem supraîncărcaţi, ca atunci când am fost în


Toronto. A început cu un telefon de la unul din editorii noştri, întrebându-ne dacă am fi
dispuşi să dăm nişte interviuri mediatizate în timp ce eram în Chicago conducând
seminarul nostru Căsnicia vie. Ce puteau spune autorii decât: „Da, ne-ar place“?
Un alt editor a sunat şi vroia să ataşăm o zi de întruniri înainte de excursia noastră. Ei
erau doar la o mică distanţă de Chicago. „Sigur“, am spus. „E de la sine înţeles“. Apoi
celălalt editor a sunat din nou. Ei aveau o ocazie nemaipomenită pentru noi să facem
câteva programe TV după cele din Chicago. Era nevoie doar de un zbor scurt la Toronto.
Interesul nostru este să-i facem pe plac, aşa că am spus: „Bineînţeles că putem face asta.
Nici o problemă“.
Am folosit ziua pe care am avut-o în plus în Chicago între toate aceste activităţi
diferite ca să facem câţiva paşi de dans pentru nunta apropiată a fiului nostru cel mai
tânăr care urma să aibă loc în Wheaton.
De ce toate planurile sună aşa de bine înainte să le trăim? Din nefericire, acest plan
era criminal – şi victima a fost viaţa noastră sentimentală. O, am avut întruniri bune, un
seminar minunat Căsnicia vie, şi interviuri mediatizate care toate păreau să meargă bine.
Am găsit un loc minunat pentru o repetiţie în vederea mesei de nuntă. La sfârşitul acestui
maraton de şase zile, eram epuizaţi, dar credeam că am depăşit proasta dispoziţie. Aşa că
în seara aceea am ieşit în oraş să sărbătorim.
Claudia, matinală ca ciocârlia, avea nevoie de scobitori ca să-şi ţină ochii deschişi,
dar chiar în mijlocul cinei, Dave, care nu alege întotdeauna cele mai bune momente, a
comentat către Claudia: „Acum că am trecut de această goană a interviurilor, trebuie să
lucrăm la viaţa noastră sentimentală. În ultima vreme se pare că am ignorat această parte
a căsniciei noastre, şi sunt îngrijorat“.
Claudia, care avusese cu un interviu mai mult decât Dave în ziua aceea, a izbucnit în
lacrimi. Desigur aceasta nu se întâmpla „doctorilor în ale căsniciei“ care au scris Cartea
dragostei! Nu era acesta cuibul gol pe care îl aşteptaseră şi-l plănuiseră? Timp unul
pentru altul, timp pentru dragoste. Şi de ce nu putea Dave să înţeleagă cât de complet de
obosită era Claudia? De ce aducea vorba despre asta? Toată seara a fost pierdută.
Amândoi eram şocaţi de purtarea noastră. A fost o chemare la trezire! Ne iubeam şi
ne plăcea să facem dragoste. Însă programul nostru nu ne lăsa timp pentru momentele
noastre intime împreună. Ce puteam face pentru a schimba acest scenariu? N-aveam nici
un răspuns pentru moment, dar aveam un angajament unul faţă de celălalt să căutăm
răspunsuri.
Mai târziu în primăvara aceea, am fost trimişi la Viena, Austria, pentru trei luni. Am
folosit acest timp ca să lucrăm la preluarea controlului asupra vieţii noastre. Nu repari
într-o singură zi ce ai creat în ani de zile. Şi nu numai viaţa noastră sentimentală avea
nevoie de reparaţie. Trebuia să cioplim din nou stilul nostru de viaţă şi să găsim timp
pentru o trăire sănătoasă şi pentru noi. Eram entuziasmaţi de a doua jumătate a căsniciei
noastre, şi vroiam să fim destul de sănătoşi ca să ne bucurăm de ea.
În timpul celor trei luni de şedere a noastră în Europa, am lăsat-o mai moale şi am
găsit mai mult timp unul pentru altul, şi am redescoperit unele principii simple pentru
construirea unei vieţi sentimentale creative – principii pe care, trebuie s-o spunem
deschis, noi fusesem prea ocupaţi ca să le aplicăm personal. Iată în continuare unele din
descoperirile noastre.

116
117

ŞASE SECRETE PENTRU APRINDEREA DIN NOU A DRAGOSTEI

A lucra la viaţa ta sentimentală nu are limite de vârstă. În timpul unuia din


seminariile noastre Căsnicia vie, Elizabeth, care era căsătorită de patruzeci de ani, ne-a
spus despre luptele pe care le avea în relaţia sexuală cu soţul ei. „Noi eram mai în vârstă
când ne-am căsătorit. Eu aveam douăzeci şi nouă de ani şi Alfred avea treizeci şi doi. Nu
eram aşa de buni în ce priveşte viaţa noastră sentimentală. Am încercat câteva lucruri
care n-au mers. Mi-aduc aminte că am citit o carte care ar fi trebuit să ne spună ce ne
trebuia, dar eu pur şi simplu nu eram aşa. Dacă Alfred ar fi urmat cartea aceea, ar fi fost
complet greşit.
„Eram dedicaţi unul altuia, şi la un moment dat am renunţat să ne mai uităm la
televizor. Ne lua tot timpul nostru liber. Când am început să căutăm diverse posibilităţi,
am descoperit că îmi plăcea într-adevăr să mă ghemuiesc la pieptul lui. Atunci am
cumpărat un sistem stereo bun, şi acesta ne-a ajutat să creem atmosfera potrivită şi a
blocat zgomotele de afară. Uneori lucrurile mici şi simple sunt cele care au făcut de fapt
diferenţa în viaţa noastră sentimentală“.
Când lucram la „latura sentimentală“ a căsniciei noastre şi vorbeam cu alte cupluri ca
Elizabeth şi Alfred care sunt în a doua jumătate a căsniciei, am descoperit câteva
ingrediente cheie pentru reaprinderea dragostei în căsniciile lungi. Sperăm că ele vă vor
ajuta să întreţineţi focurile voastre maritale.

SECRETUL 1: FII AFECTUOS

În timpul unui banchet al îndrăgostiţilor la care am vorbit, un cuplu în vârstă a venit


la noi după ce am vorbit, şi soţia ne-a spus cu sfială: „La început când ne-am căsătorit,
cineva ne-a sugerat să facem duş împreună. Am încercat aceasta şi a fost aşa distractiv, că
de atunci facem duş împreună în fiecare dimineaţă“.
„Acum că nu mai suntem aşa de agili“, a adăugat soţul ei, „putem să ne sprijinim
unul pe altul şi să prevenim căderile. În plus, după toţi aceşti ani încă este distractiv să ne
spălăm unul pe altul pe cap şi pe spate. Duşul este un loc minunat în care să fii afectuos!“
Dragostea nu este rezervată doar pentru cei tineri, şi nici nu este rezervată pentru
dormitor. Afecţiunea, atenţia şi amabilitatea în alte ocazii se vor revărsa din plin în viaţa
ta sentimentală. Tuturor ne place să fim mângâiaţi şi dezmierdaţi. Telefoane, bileţele care
spun „Te iubesc“, pregătirea mâncării preferate pentru perechea ta, oferirea unui buchet
de flori, ţinerea de mână, un sărut pe obraz, o clipire din ochi când treci prin cameră şi a
spune unul altuia cuvinte de dragoste şi de mângâiere, toate acestea vor adăuga
romantism relaţiei voastre.

SECRETUL 2: FII UN BUN ASCULTĂTOR

Două din cele mai importante abilităţi în dragoste şi din cele mai importante mijloace
de intensificare a romantismului sunt să asculţi cu inima ta şi să vorbeşti cu partenerul tău
în timp ce vă iubiţi. Viaţa ta sentimentală poate fi activă, dar dacă este numai acţiune fără
cuvinte, pierzi o altă dimensiune a romantismului. Spune-i perechii tale ce-ţi place.
Foloseşte puţin limbajul trupului. Nimeni nu este un cititor al gândurilor!

117
118

Dacă îţi vine greu să vorbeşti despre partea intimă a relaţiei tale, începe prin a citi o
carte împreună. Poate vei găsi că lucrul acesta este mai puţin ameninţător, şi aceasta
poate deschide uşa pentru conversaţie – şi cine ştie ce uşi mai poate deschide conversaţia!

SECRETUL 3: FII AVENTUROS

Adaugă puţină aventură. Încearcă puţină spontaneitate. Dacă întotdeauna faci


dragoste seara, încearcă dimineaţa. Sună la servici şi spune că întârzii (dacă şeful tău te
lasă) şi smulge câteva ore de stat împreună cât eşti proaspăt. Planifică o întâlnire în
mijlocul zilei. Un cuplu, în care amândoi lucrau în centru, luau un coşuleţ de picnic la
servici şi se întâlneau la un motel din centru în pauza de masă. Un alt cuplu, cu un buget
mai auster, se întâlneau în pauza de după-amiază în maşina lor în garajul din parcare
pentru îmbrăţişări şi sărutări. Continuă şi găseşte idei. Eşti limitat doar de imaginaţia ta!
Încearcă puţină diversitate în ce priveşte când şi unde să faci dragoste. Ţine minte,
diversitatea poate fi sarea vieţii. Fiţi exploratori.

SECRETUL 4: FII JUCĂUŞ

Prietenii noştri Dave şi Jeanne iubesc iepurii şi au patru (din cei împăiaţi) care
călătoresc întotdeauna împreună cu ei. Când i-am vizitat recent, am făcut cunoştinţă
personal cu toţi iepurii lor şi am descoperit teme decorative cu iepuri în toată casa lor!
Iepurii erau de obicei perechi, exact ca Dave şi Jeanne, care fiind la pensie sunt de obicei
împreună. Poate că sunt mai în vârstă, dar spiritul lor jucăuş şi dragostea pentru
romantism au înflorit cu anii. Romantismul depinde de atitudinea şi perspectiva ta. De
exemplu, Jeanne a spus râzând: „Ce poate fi considerat hărţuială sexuală la servici poate
aduce bucurie şi plăcere acasă!“
Cuibul gol este un timp minunat de a intra în a doua noastră copilărie. Prea adesea ne
luăm perechea şi pe noi înşine prea în serios. Sau întotdeauna ne grăbim. Ţine minte,
orice faci ca să promovezi romantismul, a ajunge acolo este jumătate din distracţie. Dacă
vă faceţi timp pentru dragoste, aceasta vă va ajuta să fiţi buni unul cu celălalt. Făceţi-vă
timp să vă descolăciţi din ziua voastră ocupată; faceţi această tranziţie încet. Mergeţi la
plimbare şi ţineţi-vă de mână. Opriţi-vă pe drum pentru un sărut sau două. Dacă vă faceţi
timp să vă sărutaţi şi să vă îmbrăţişaţi şi să râdeţi şi să vă împărtăşiţi gânduri intime în
timp ce faceţi dragoste, aceasta va adăuga romantism.

SECRETUL 5: FII ÎN FORMĂ

În al cincilea deceniu al vieţii noastre, am realizat că nu mai eram aşa de agili cum
credeam. Stresul, adolescenţii şi munca în grădină şi-au spus cuvântul. Aceasta a fost cam
în vremea când Claudia s-a rănit la spate, necesitând câteva luni de terapie. Parte din
programul ei terapeutic era să lucreze afară cu greutăţi mici şi să facă numeroase
exerciţii. Aceasta nu doar i-a făcut bine la spate, ci a ajutat atât de mult la condiţia ei
fizică generală încât Dave s-a hotărât (prin constrângere) să i se alăture.
După ce au trăit în suprasolicitare atât de mult timp, li se părea ciudat să-şi facă timp
ca să lucreze afară împreună. Dar aceasta le-a adus beneficii mari – chiar şi în dormitor!

118
119

Uneori romantismul în cuibul gol este omorât de lupta cu protuberanţele. Pe măsură


ce îmbătrânim, este normal, indiferent de ce spun reclamele TV, să pui pe tine puţină
umplutură. Slab poate fi „asimilat“ în cultura noastră, dar pentru populaţia mai în vârstă,
a fi prea slab poate fi un risc pentru sănătate. Oricât ar arăta cântarele noastre, putem să
ne îmbunătăţim condiţia fizică şi tăria prin exerciţii regulate. Plimbarea pentru condiţie
fizică de câteva ori în fiecare săptămână ne dă energie şi ne ajută să ne menţinem în
formă. Recunoaşte că atunci când te simţi bine în ce priveşte trupul tău, te simţi mai bine
şi în ce priveşte dragostea! Aşa că vă îndemnăm să vă menţineţi forma fizică. Mergeţi pe
jos şi faceţi exerciţii pentru viaţa voastră sentimentală. Nu veţi regreta!
Notă: Nu toate se vindecă prin mersul pe jos şi prin exerciţii. Dacă ai o problemă
medicală şi iei medicamente care interferează cu viaţa ta sentimentală, vorbeşte cu
doctorul tău. S-ar putea să fie o soluţie simplă, şi cu siguranţă este spre binele tău s-o
verifici! Un program anual de exerciţii fizice este o bună investiţie pentru sănătatea
căsniciei tale.

SECRETUL 6: FII PUŢIN NEBUN

Ce poţi să faci ca să zdruncini tiparele stabilite de tine? Ce poţi să faci ca să fie ceva
puţin ieşit din comun? O evadare de amuzament la Shakertown în Kentucky a fost puţin
ieşită din comun pentru noi. Pentru a aprecia acest interludiu romantic, trebuie să-ţi
cunoşti istoria. Shakertown este în esenţă un muzeu pentru că populaţia a murit în
totalitate. Vezi tu, ei practicau celibatul. Fiecare casă avea uşi separate pentru femei şi
pentru bărbaţi. Totul era separat. Plimbarea printre casele şi clădirile vechi din oraş ne-a
dat un real sentiment al istoriei. Când am stat pentru un timp în micul cimitir, ne-am
întrebat ce fel de vieţi au trăit acei oameni. Au avut sentimente romantice unii pentru
alţii? S-au îndrăgostit? Au alunecat ei şi au călcat legile celibatului?
Mai târziu în seara aceea, pe când încălcam legile, ne-am gândit: Ce loc minunat
pentru cuplurile cu cuibul gol care doresc să facă ceva creativ, ceva care este doar puţin
neobişnuit. Dacă locuieşti aproape de Kentucky, îţi recomandăm Shakertown, dar oriunde
ai locui, îţi recomandăm o ieşire în weekend. Nimic nu ajută la reînsufleţirea
romantismului ca timpul petrecut împreună în afară.
Dacă bugetul tău este limitat, fii creativ. Prietenii noştri Joseph şi Linda iubesc
ieşirile la camping. Alte cupluri fac schimb de case şi condos-uri. Poate ai copii adulţi
care ţi-ar împrumuta casa lor când sunt plecaţi. Când fiul nostru cel mai mare şi nora
noastră locuiau în Williamsburg, Virginia, ne-au oferit apartamentul lor când urmau să
plece pentru câteva săptămâni. Imaginează-ţi surpriza noastră când am sosit şi am găsit
masa pusă romantic pentru doi, cu lumânări şi cele mai bune porţelanuri ale lor! Mergi
înainte şi gândeşte creativ! Planifică o ieşire pentru voi!

ÎNVAŢĂ SĂ AI GRIJĂ DE TINE

Aşteptăm cu plăcere să îmbătrânim împreună şi să ne iubim de-a lungul drumului,


dar învăţăm că dacă aceasta urmează să se întâmple, trebuie să avem grijă de noi înşine.
Încercăm să controlăm programul nostru, în loc să ne controleze el pe noi, ca în
experienţa noastră din Toronto. Dar încă mai sunt momente când trebuie să zburăm mult
cu avionul sau să facem multe excursii. Recent ne-am dat seama că era timpul să ne

119
120

regrupăm, când ne-am urcat în liftul hotelului şi am apăsat pe numărul etajului unde era
camera noastră în oraşul precedent! Dar chiar dacă încă mai trecem prin situaţii agitate, le
tratăm cu ceva mai multă înţelepciune. De exemplu, într-o călătorie recentă de afaceri la
Grand Rapids, Michigan, am pus ceasul să sune şi ne-am sculat devreme, şi înainte de
ziua noastră lungă şi agitată de întruniri, ne-am luat timp pentru noi. Făcându-ne timp
personal pentru noi înainte să plecăm a făcut ca întreaga zi să meargă mai bine.
În următorul oraş am continuat să investim timp în noi. În dimineaţa aceea de
sâmbătă în Minneapolis, am făcut o plimbare lungă. Adică o plimbare cu adevărat lungă!
Pe când ne plimbam, am mers şi am uitat cât de departe am mers. Obosiţi dar relaxaţi,
ne-am întors în camera noastră pe la prânz ca să ne pregătim pentru întrunirea noastră de
după-amiază. Lăsasem semnul cu Nu deranjaţi pe uşa noastră toată dimineaţa, pentru că
vroiam să facem duş şi să ne răcorim înainte să facă curat camerista în camera noastră.
Cam pe la ora 1:00 p.m. am plecat din cameră şi am dat jos semnul de pe uşă. În timp
ce mergeam pe coridor, Dave tot mai vorbea despre cât de departe mersesem, când a
spus: „Claudia, m-ai obosit peste măsură! Am întrecut măsura! M-ai omorât!“
„Ei bine“, a răspuns Claudia, „Mă simt minunat! Mă simt întărită!“
Am dat nas în nas cu camerista, aşa că Dave i-a spus: „Ieşim din camera 401 pentru
puţin timp. Poţi să faci curat acum“.
Privirea ciudată a cameristei ne-a făcut să înţelegem că auzise toată conversaţia
noastră. Cred că se întreba ce făcuse cuplul acesta în vârstă în camera lor toată dimineaţa!
Am râs tot drumul până la maşină.
În timp ce reflectam la excursia noastră la Toronto şi apoi la excursia noastră la
Grand Rapids şi la Minneapolis, ne gândeam, două excursii stresante, dar două experienţe
total diferite. Ce anume făcea diferenţa? Am învăţat să avem grijă de noi, să facem din
timpul nostru personal o prioritate, şi să găsim timp pentru a ne iubi.
Sperăm că vei găsi timp să ai grijă de tine, să întreţii focul tău, şi să faci din relaţia ta
de dragoste o prioritate. Învaţă de la prietenii noştri Dave şi Jeanne: Poate să meargă din
ce în ce mai bine pe măsură ce trec anii. „Dragostea nu trebuie să moară“, a spus Dave.
„Ea poate să crească şi să înflorească de-a lungul întregii tale căsnicii dacă tu continui
să-ţi arăţi dragostea în moduri fizice şi prin cuvinte şi fapte de dragoste. Dumnezeu a
proiectat bărbatul şi femeia să se bucure unul de celălalt în căsnicie, şi vedem că bucuria
continuă să crească după patruzeci şi cinci de ani de căsnicie“.
Daţi-ne voie să vă încurajăm să înteţiţi focurile romantismului. Nu ştii niciodată unde
poate duce. Mergi înainte şi asumă-ţi riscul. Întreţine-ţi focul, şi bucură-te de căsnicie cu
iubitul sau iubita ta, cu prietenul tău cel mai bun sau prietena ta cea mai bună!

Luată din The Second Half of Marriage de Dave şi Claudia Arp. © 1996 de Dave şi Claudia
Arp. Folosită cu permisiunea lui Zondervan Publishing House. Disponibilă la librăria ta creştină
locală.

Vezi câteva lucruri pe care poţi să începi să le faci chiar acum ca să încurajezi
romantismul în căsnicia ta? Dar acum începe partea grea – să le faci efectiv. Dacă a
trecut mult timp de când nu s-a mai văzut romantism în casa ta, s-ar putea să fie greu la
început să-l aduci înapoi. Dar mergi înainte. Curând vei vedea că romantismul vine din
ce în ce mai uşor. Dacă nu, treci din nou prin această secţiune şi vezi dacă ai
experimentat aceste biruinţe. Ele te vor apropia mult de restabilirea romantismului în

120
121

căsnicia ta. Dacă trăieşti chiar acum acel sentiment al cuibului gol, poate te-ai ocupat
mai mult de copii în ultimii douăzeci de ani decât de relaţia sentimentală cu partenerul
tău de viaţă. Dacă eşti în situaţia aceasta, îţi sugerez să arunci o privire asupra cărţii
soţilor Arp The Second Half of Marriage (A doua jumătate a căsniciei). Te va ajuta să
întreţii acele flăcări ale iubirii chiar după ce au plecat copiii.

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde


apreciezi că te găseşti pe următoarea scală?

1_____________________________ 5 _______________________________ 10
Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat
de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum
biruinţe. mers. trăiesc viaţa din
belşug.

2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar
acum?

3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar
acum? Te provoc să faci acel lucru.

121
122

122
123

PARTEA A TREIA

Trăind biruinţe spirituale


în familia ta

123
124

„Adolescenţa nu este în nici un caz o perioadă uşoară a vieţii“.


JOAN ERSKINE STEWART

„Onoarea este un dar pe care îl dăm altora.


Nu este cumpărat prin acţiunile lor sau determinat de sentimentele noastre“.
GARY SMALLEY

„Peste cincizeci de ani nu va conta ce maşină ai condus,


în ce fel de casă ai locuit, cât ai avut în contul tău din bancă,
sau cum arătau hainele tale.
Ci lumea ar putea fi puţin mai bună
pentru că tu ai fost important în viaţa unui copil“.
ANONIM

124
125

Ziua 16
Trăind biruinţe spirituale în familia ta

Cinsteşte pe copiii tăi


ca pe o comoară nepreţuită
GARY ŞI GREG SMALLEY

Aceasta este poate cea mai dificilă, dar totuşi cea mai răsplătită biruinţă pe care o poate
trăi un părinte. Pentru mulţi părinţi, adolescenţii lor par să fie în altă lume. Este vechea
problemă a prăpastiei dintre generaţii, dar se pare că este ceva mai profund decât aceasta.
Şi, ca să fiu sincer cu tine, probabil că este. Mulţi adolescenţi sunt supăraţi. Probabil că ai
încercat multe căi diferite de a ajunge să vorbeşti cu ei, toate fără nici un folos. De aceea am
decis să ne ocupăm mai întâi de această biruinţă a părinţilor. Pentru acei părinţi ai căror
copii nu sunt încă adolescenţi, vă sugerez să aplicaţi aceste principii acum – nu aşteptaţi
până vor ajunge adolescenţi. Aţi putea foarte bine să evitaţi problemele pe care le au multe
familii în timpul acestor ani ai adolescenţei.

În timpul câtorva veri din anii de liceu ai copiilor Smalley, ei au mers într-o tabără
sportivă remarcabilă numită Kanakuk Kamp în Branson, Missouri. Timpul petrecut de ei în
tabără le-a transformat vieţile. Şi motivul pentru care Kanakuk a avut un asemenea impact
este că personalul şi consilierii sunt exemple excelente de onoare. Tot ce au făcut ei i-a ajutat
pe adolescenţii Smalley să se simtă foarte preţuiţi. Toţi copiii care merg în tabără câştigă
premii şi panglici; şi îmbrăţişările şi încurajarea pe care le primesc sunt opere de artă.
Pe lângă faptul că dovedeau că sunt oameni de onoare, consilierii predau lecţii despre
lucruri cum ar fi: spiritualitatea, buna sportivitate şi consecinţele sexului premarital. Însă
lecţia favorită a adolescenţilor Smalley – cea care a avut cel mai profund impact asupra
vieţilor lor – a fost cea despre principiul „Eu sunt al treilea“. Tot personalul şi consilierii
taberei se străduiesc să demonstreze acest principiu, care este exemplificat de istoria eroică pe
care ei o povestesc despre un pilot din Garda Naţională Aeriană pe nume Johnny Ferrier.
Următoarea este o descriere a unei zile pentru care Johnny Ferrier se pregătise toată
viaţa lui. Povestea a apărut iniţial în Denver Post la sfârşitul anilor 1950.
Ieşiţi din soare, grupaţi în formă de diamant şi zburând ca unul în ziua aceea, The Minute
Men (Oamenii gata de acţiune în orice moment) plonjau aproape cu viteza sunetului spre un
mic petic de culoarea smaraldului de pe cuvertura de mai jos a lui Ohio, făcută din bucăţi de
forme diferite, fără cute. Era puţin după ora nouă în dimineaţa zilei de 7 iunie 1958, şi ţinta
echipei de avioane cu reacţie de mare precizie a Gărzii Naţionale Aeriene era faimoasa Bază
a Forţelor Aeriene Wright Patterson, situată în afara oraşului Dayton.
La sol, mii de feţe priveau în sus în timp ce colonelul Walt Williams, conducătorul
echipei de jet-uri Sabre de la baza Denver, verifica redresarea din picaj la mare viteză.
Pentru piloţii de la Minute Men – colonelul Walt Williams, căpitanul Bob Cherry,
locotenentul Bob Odle, căpitanul John Ferrier şi maiorul Win Coomer – manevra era o
rutină, pentru că ei îşi prezentaseră spectacolul de sute de ori înaintea a milioane de oameni.
Jos peste iarba verde şi proaspătă echipa de jet-uri trasa dungi, cu mult înaintea
zgomotului strident al motoarelor de avion. Estimând momentul opririi lui, colonelul

125
126

Williams a apăsat butonul microfonului din partea de sus a gâtului său: „Daţi drumul la
fum ... acum!“ Diamantul format din avioane s-a înălţat drept în sus spre cerul de
peruzea, lăsând în urmă o coadă stufoasă de fum alb sub formă de pană. Mulţimea a
rămas cu gura căscată când cele patru nave s-au despărţit deodată, rostogolindu-se spre
cele patru puncte ale spaţiului şi lăsând în urmă un frumos crin de fum înscris pe cer.
Aceasta era faimoasa manevră „deschiderea florii“ a lui Minute Men. Pentru un minut
mulţimea s-a relaxat, privind ţintă la frumuseţea liniştită a florii albe, uriaşe care crescuse
din pajiştile verzi ale Ohio-ului ca să umple măreaţa boltă a cerului.
La capătul ramurii lui din floare, colonelul Williams a întors puternic avionul său
Sabre, a tăiat coada de fum şi a lăsat în jos nasul avionului său F-86 ca să ia viteză pentru
manevra de intersectare la joasă altitudine. Atunci, aruncând o privire înapoi peste umăr,
a îngheţat de groază. Departe pe cer spre est, avionul lui John Ferrier se rostogolea. El
avea necazuri. Şi avionul lui mergea drept spre micul orăşel Fairborn, la marginea
Câmpiei Patterson. Într-o clipă, minunata dimineaţă se transformase în groază. Toţi au
văzut; toţi au înţeles. Unul din avioane scăpase de sub control.
Îndreptând jet-ul lui în direcţia avionului avariat ca să alerge după el, Williams a
transmis prin radio urgent: „Sari cu paraşuta, John! Ieşi de acolo!“ Johnny avea încă
destul timp şi spaţiu să sară în siguranţă. Încă de două ori Williams a dat comanda: „Sari
cu paraşuta, Johnny! Sari cu paraşuta!“
De fiecare dată, lui Williams i s-a răspuns doar printr-un spot de fum.
El a înţeles imediat. John Ferrier nu putea să ajungă la butonul microfonului de la gât
pentru că ambele mâini trăgeau vârtos de o manşă de comandă blocată complet în
dreapta. Dar butonul de fum era pe manşă, aşa că acesta era singurul mod în care putea să
răspundă – apăsând pe el ca să-i spună lui Walt că el credea că va putea să ţină avionul
sub suficient control ca să evite prăbuşirea în casele din Fairborn.
Deodată, o explozie teribilă a zguduit pământul. Apoi s-a lăsat o tăcere sinistră. Walt
Williams a continuat să cheme prin radio: „Johnny? Eşti acolo? Căpitane. Răspunde-mi!“
Nici un răspuns.
Jet-ul Sabre al căpitanului John T. Ferrier lovise pământul la jumătatea drumului
dintre patru case, într-o grădină din spatele unei case. Era singurul loc unde putea să se
prăbuşească fără să omoare pe nimeni. Explozia a doborât la pământ o femeie şi câţiva
copii, dar nimeni n-a fost rănit cu excepţia lui Johnny Ferrier. El a fost omorât pe loc.
Maiorul Win Coomer, care zburase cu Ferrier ani de zile, atât în Garda Naţională
Aeriană cât şi la Liniile Aeriene Unite, şi slujise împreună cu el în Coreea într-un tur de
luptă, a fost primul Minute Man care a aterizat. El a alergat la locul prăbuşirii, sperând
să-l găsească pe prietenul său în viaţă.
În schimb a găsit o localitate în stare de şoc în urma lucrului îngrozitor care se
întâmplase. Dar apoi Coomer a realizat că oamenii nu aveau nici un resentiment, aşa cum
se întâmplă de obicei când o comunitate liniştită este tulburată de o prăbuşire. Un şuvoi
liniştit de oameni a început să vină spre el în timp ce stătea în costumul lui de zbor lângă
groapa căscată şi fumegândă unde tocmai murise cel mai bun prieten al său.
„Câţiva dintre noi stăteam împreună, urmărind spectacolul“, îi spunea lui Coomer un
bătrân cu lacrimi în ochi. „Când pilotul a început să se rostogolească, venea drept spre noi.
Pentru o clipă ne-am uitat unii la alţii. Apoi el s-a înălţat pe deasupra noastră şi a intrat cu
avionul acolo“. Şi cu adâncă umilinţă bătrânul a şoptit: „Omul acesta a murit pentru noi“.

126
127

A fost un ultim act de cutezanţă şi curaj. Dar nu era un act străin de natura lui John
Ferrier. El fusese decorat cu una din cele mai înalte medalii ale naţiunii pentru că şi-a
riscat viaţa în Coreea „dincolo de obligaţiile datoriei“. Şi deşi nu ştia aceasta, el se
pregătise pentru această zi tragică ani de zile, practicând acest principiu foarte important:
„«Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot
cugetul tău». Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei,
este: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi»“. (Matei 22:37-39)
La câteva zile după moartea lui Johnny, soţia sa, Tulle, a scris fondatorului taberei
Kanakuk Kamp, instructorul Bill Lantz, această scrisoare:

Instructore, m-am uitat prin portofelul soţului meu aseară şi am găsit cardul
vechi şi uzat pe care el îl purta totdeauna cu el – „EU SUNT AL TREILEA“.
Mi-a spus odată că-l avea de la dumneavoastră. A spus că aţi accentuat aceasta la
unul din serviciile divine ale taberei dumneavoastră. Johnny poate a avut greşeli,
deşi au fost puţine şi minore, dar el a urmat acest crez până la capăt. Dumnezeu
este primul, celălalt este al doilea, şi „eu sunt al treilea“. Nu doar pe 7 iunie 1958,
ci mult mai înainte de asta – desigur de când l-am cunoscut eu. Am de gând să
port acest card cu mine de acum înainte şi să văd dacă nu-mi va sluji ca
memento. N-ar trebui să am nevoie de el, dar sunt sigură că-mi trebuie întrucât
am mult mai multe greşeli decât Johnny.

Principiul prin care a trăit şi a murit Johnny Ferrier este de asemenea cea mai
importantă lecţie pe care o poţi preda adolescentului tău. În centrul dorinţei de a-i face pe
alţii să se simtă valoroşi, iubiţi şi acceptaţi este o decizie de a-i onora, chiar mai presus de
noi înşine. Însă pentru a-i învăţa pe alţii onoarea, trebuie să avem o înţelegere clară şi
concretă despre ce înseamnă să onorezi pe cineva.

CE ESTE ONOAREA?

Când te gândeşti la onorarea cuiva, te poţi vedea participând la masa de premiere a


adolescentului tău, cerând unei celebrităţi un autograf, sau ovaţionând echipa ta favorită.
Poţi de asemenea să te gândeşti la onoare ca la un sentiment de respect care merge doar
într-o singură direcţie – de obicei faţă de un superior sau faţă de cineva care şi-a
„câştigat“ sau „merită“ acest respect. Dar onoarea poate fi dată celor dragi indiferent dacă
o merită sau nu, pentru că, la fel ca şi dragostea, este un act al voinţei.
Onoarea înseamnă pur şi simplu să te decizi să acorzi o valoare, un merit şi o
importanţă mare altei persoane, privindu-l pe el sau pe ea ca un dar nepreţuit şi dându-i
lui sau ei o poziţie în viaţa ta vrednică de mare respect.
Cu alte cuvinte, onoarea este un dar pe care noi îl dăm altora. Nu este cumpărată prin
acţiunile lor sau determinată de sentimentele noastre. Ea poate implica sentimente
puternice, dar nu depinde de ele. Este mai degrabă o decizie pe care o luăm zilnic faţă de
cineva care este special şi preţios pentru noi.
Ca şi dragostea adevărată, onoarea este unul din cele mai minunate daruri pe care le
putem oferi. De fapt, onoarea este dragostea adevărată în acţiune. A onora o persoană
implică alegerea de a-l preţui foarte mult pe el sau pe ea chiar înainte de a pune dragostea

127
128

în acţiune. În multe cazuri, dragostea începe deseori să curgă odată ce ne-am decis să
onorăm acea persoană.

TREI MODURI DE A-I ONORA PE ADOLESCENŢI

Un mod de a onora este să acordăm fiecărui copil un loc important în viaţa noastră şi
respectul plin de iubire care îl însoţeşte. Al doilea este să privim pe fiecare adolescent ca
pe o comoară nepreţuită. Al treilea este să înţelegem că pentru a-i ajuta pe adolescenţi
să-şi dezvolte onoarea, ei trebuie să ne vadă pe noi manifestând-o. Hai să analizăm
fiecare din aceste metode în detaliu.

1. Pune-l pe adolescentul tău într-o poziţie foarte respectată.


Odată când eu (Greg) eram în liceu, mama şi tata au luat o decizie simplă care a avut
asupra mea un impact pozitiv cu mult mai mare decât au realizat ei la vremea aceea. Au
hotărât ca tata să mă ia cu el la o conferinţă a atleţilor profesionişti la care urma să
vorbească. La un moment dat, când eram acolo, în timp ce ne plimbam prin hotel, o
minge de fotbal a aterizat în apropiere. Când m-am întors, mi s-a lungit obrazul şi
aproape am căzut. În faţa mea stătea starul meu favorit de fotbal, numărul 80 de la Seattle
Seahawks, Steve Largent, care mai târziu a fost introdus în Galeria NFL a celebrităţilor.
A fost ca un vis devenit realitate. Şi ca şi cum aceasta n-ar fi fost destul de emoţionant,
Steve a vorbit apoi şi a jucat prinselea cu mine cam o oră. La sfârşit, pentru a încununa ziua
perfectă, Steve mi-a dat o poză cu autograf. Înainte să merg la culcare în noaptea aceea, am
jurat să port numărul 80 dacă voi ajunge vreodată să joc fotbal organizat.
Faptul că tata m-a luat cu el la conferinţă şi m-a prezentat tuturor jucătorilor a fost un
act de onoare. El m-a pus – literalmente, în acest caz – într-o poziţie foarte respectată.
Faptul că am auzit numele meu ieşind de pe buzele tatălui meu când ne-am întâlnit cu
Steve Largent şi cu alţii mi-a arătat că el avea o părere destul de bună despre mine ca să
folosească numele meu cu ei şi că meritam ca ei să-şi facă timp să mă cunoască.
Devreme într-o dimineaţă de vară câţiva ani mai târziu, mama m-a sculat la 5:30, aşa
cum o rugasem să facă. Prima zi de antrenament la fotbal a bobocilor sosise, şi era teribil
de important pentru mine să fiu primul la rând ca să-mi iau echipamentul. Ştiam că urma
să mi se dea numărul care mă va identifica pentru totdeauna (sau cel puţin în toată cariera
mea de fotbalist din liceu). Visasem la ziua aceasta luni de zile, pentru că numai numărul
80 al lui Steve Largent l-aş fi vrut. Trebuia să obţin acel număr.
Antrenamentul începea la 7:00 fix, şi eu stăteam în faţa magaziei de echipamente la
6:00. Din fericire, numărul 80 era încă disponibil, şi visul meu a devenit realitate. În toate
zilele mele de liceu, am putut să mă identific cu eroul pe care l-am întâlnit cu ani în urmă
pentru că mama mea şi tatăl meu au ales să mă aşeze într-o poziţie de înalt respect.
Chiar dacă din neştiinţă ai avut obiceiul de a-ţi dezonora adolescentul, poţi să alegi
astăzi să opreşti efectele devastatoare ale dezonorării – chiar inversându-le – dându-i
adolescentului tău darul onoarei.

2. Priveşte-l pe adolescentul tău ca pe o comoară nepreţuită.


Un al doilea mod de a-i onora pe adolescenţii noştri este să-i privim şi să-i tratăm pe
fiecare din ei ca pe o comoară nepreţuită. Noi Îl onorăm pe Dumnezeu, recunoscând că
valoarea Lui este mai presus de orice preţ. În mod similar, noi îi onorăm pe adolescenţii

128
129

noştri, considerând că sunt daruri speciale pe care ni le-a încredinţat Dumnezeu, aşa cum
declară Scripturile (Psalmul 127:3).
Te îndemnăm să aminteşti adolescenţilor tăi zilnic cât de valoroşi sunt. Dacă este
posibil, dă-le un inel, o emblemă de perete, sau altceva care să le amintească zilnic de
marea valoare pe care ei o au în ochii tăi.
De ce este atât de important să-i priveşti pe adolescenţii tăi ca pe nişte comori
speciale? Pentru că „unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră“ (Matei
6:21). Tot ce preţuim noi foarte mult atrage în mod natural afecţiunea noastră, dorinţele
noastre şi entuziasmul nostru. Tot aşa, când învăţăm să-i preţuim pe adolescenţii noştri,
sentimentele noastre pozitive faţă de ei cresc în aceeaşi măsură.
Pentru a înţelege mai bine ce vrem să spunem prin a preţui pe cineva, imaginează-ţi
că ai avea un tablou nepreţuit. Ai face din el centrul atenţiei în casa ta. L-ai proteja,
asigurându-te că este bine atârnat şi este ferit de expunerea directă la soare. L-ai lumina
cu lumină indirectă şi i-ai pune o ramă fină dar elegantă. Cu siguranţă te-ai lăuda cu el la
prietenii şi rudele tale pentru că înseamnă atât de mult pentru tine. Te-ai simţi mereu
recunoscător pentru oportunitatea de a intra în posesia unui lucru atât de minunat şi
valoros. Ţi-ar ridica moralul când ai veni acasă de la lucru şi ai privi la el.
Părinţii care-şi preţuiesc adolescenţii reacţionează faţă de ei în multe din aceste
moduri. Când preţuieşti o persoană, vrei s-o protejezi. Vei face şi ce nu-ţi stă în obicei
numai ca să vezi că ea reuşeşte. Vei scoate în evidenţă punctele ei cele mai bune,
menţionând-o frecvent în conversaţii. Gândul că vei veni acasă şi o vei vedea după o
lungă zi de lucru îţi va da energie.
Nu este interesant că obiectele neînsufleţite cum ar fi picturile tind să-şi păstreze
valoarea peste ani, în timp ce obiectele vii cum ar fi adolescenţii deseori văd că valoarea
lor scade? Hotărârea de a-i trata pe adolescenţi ca pe nişte comori nepreţuite uneori
trebuie luată oră de oră. Dar vom avea dividende mari.
Am văzut ce înseamnă plasarea adolescenţilor pe o poziţie foarte respectată şi
tratarea lor ca o comoară nepreţuită. Acum hai să ne îndreptăm atenţia către al treilea
mod de a onora pe cineva. Am păstrat ce era cel mai important pentru la sfârşit.

3. Manifestă onoare în acţiunile tale.


Când căutăm să-i onorăm pe adolescenţii noştri şi să-i învăţăm ce este onoarea, este
vital pentru noi să înţelegem că onoarea nu poate fi eficient predată cu cuvinte. Copiii
noştri trebuie s-o vadă manifestată în acţiunile noastre. Astfel, a servi drept model este cel
mai bun mod de a reflecta onoarea.
Adolescenţii sunt incredibil de receptivi la ce facem noi, părinţii. Când lăsăm
impresia că preţuim casa, slujba, maşina sau pudelul mai mult decât pe ei, acţiunile
noastre vorbesc mult mai tare despre dragoste şi onoare decât cuvintele noastre.
Eu (Gary) trebuia să-mi aduc mereu aminte de importanţa de a servi drept model când
copiii mei erau adolescenţi. Ei mă urmăreau tot timpul să vadă dacă acţiunile mele
corespundeau cuvintelor mele. Într-o zi în timp ce încercam să trag un pui de somn, am
învăţat o lecţie preţioasă în această privinţă. Nu vroiam să fiu deranjat, aşa că le-am dat
instrucţiuni celor doi băieţi ai mei să mă lase în pace. Privind înapoi, probabil că aceea n-a
fost cea mai bună alegere a cuvintelor. A avut acelaşi efect ca aruncarea unei bucăţi de carne
proaspătă pe podea şi instruirea a doi căţeluşi de a se înfrâna. Problema era că băieţii mei mă
văzuseră făcând o mulţime de farse pe seama altora. Eram cu adevărat în pericol!

129
130

În timp ce dormeam confortabil în scaunul meu, Greg şi Michael au hotărât că aceasta ar


fi o oportunitate excelentă de a-mi da o mostră din doctoria mea. S-au furişat în spatele meu
şi mi-au turnat apă caldă pe gât în timp ce stăteam întins şi sforăiam. Când am început să mă
înec şi să mă sufoc, băieţii s-au pitit în spatele scaunului meu. Ameţit din cauză că am fost
forţat să mă scol brusc dintr-un somn adânc, nu-mi dădeam seama ce înghiţisem. Apoi am
ghicit. Aveam hemoragie! Trebuie că aveam o masivă hemoragie nazală!
Ca să nu las să picure sângele pe podea, mi-am pus mâna ca o ventuză pe faţă şi am
fugit spre baie. După ce m-am ciocnit de măsuţa de cafea şi m-am împiedicat de câinele
nostru pe drum, am reuşit în sfârşit să ajung la hazna. Pentru că nu vroiam să leşin la
vederea sângelui meu, mi-am îndepărtat încet mâinile şi n-am văzut nimic.
Unde este tot sângele acela? mă gândeam eu în timp ce îmi examinam cu atenţie
trupul. Eram sigur că simţisem o mare cantitate de lichid ţâşnind în şuvoi pe gâtul meu,
aşa că mă aşteptam să văd litri de sânge curgând din nasul meu.
„Ce se-ntâmplă aici?“ am strigat eu.
Atunci am început să înţeleg. „Unde sunt Michael şi Greg?“
Când m-am întors din baie, am auzit chicoteli venind din spatele scaunului. „Ieşiţi
de-acolo!“ am poruncit eu. „Aveţi idee cât de periculos a fost lucrul acesta?“ le-am cerut
eu socoteală după ce au ieşit la lumină.
Primul meu impuls a fost să-i pedepsesc pe băieţi un an de zile, să ţip la ei pentru că
au fost atât de iresponsabili, şi în final să-i fac să le fie ruşine cu câteva cuvinte bine
alese. În definitiv, aproape că mi-au dat un atac de cord! Dar în timp ce stăteam acolo şi
mă uitam la ei, dintr-odată mi-am adus aminte toate dăţile când am făcut glume pe seama
lor. A fost o revanşă dreaptă.
Aşa cum mi-a amintit ziua aceea, ce facem noi ca părinţi are o influenţă uriaşă asupra
copiilor noştri. Atât în lucrurile banale cât şi în cele de importanţă vitală, ei imită
comportarea noastră. Astfel, dacă vrem să-i ajutăm pe adolescenţii noştri să înveţe cum
să-L onoreze pe Dumnezeu, pe alţii şi pe ei înşişi, trebuie mai întâi noi să demonstrăm
aceasta. Înainte ca eu să încep să învăţ cu adevărat semnificaţia onoarei, a trebuit să-mi
cer iertare de foarte multe ori. În cele din urmă am realizat că îndată ce i-am onorat pe
copiii mei, n-am mai avut nevoie să-mi cer mereu iertare.
Dacă adolescenţii tăi trebuie să-şi dezvolte o apreciere a onoarei asemenea cu a lui
Johnny Ferrier, ei trebuie mai întâi s-o vadă în tine. Noi nu spunem că ei nu trebuie să-i
onoreze pe oameni dacă nu sunt mai întâi ei onoraţi. Dar este o realitate a vieţii că
adolescenţii (sau copiii) foarte rar fac ceva ce nu i-au văzut mai întâi pe părinţii lor
făcând. Bunul simţ ne spune aceasta, precum şi literatura ştiinţifică. De exemplu,
agresiunea pe care copiii o observă în familiile lor în timpul creşterii, influenţează
cantitatea şi tipul de agresiune din propriile lor căsnicii.2 În mod similar, felul în care
oamenii tratează durerea pare să fie influenţat de felul în care au tratat-o oamenii
importanţi din viaţa lor.3
Întrucât ce fac părinţii are un asemenea impact asupra copiilor lor, te încurajăm să-i
înveţi prin exemplu. Oferă-le adolescenţilor tăi un model de cum trebuie să fie onoraţi alţii.
2
D. Kalmuss, „The Intergenerational Transmission of Marital Aggression“ (Transmiterea intergeneraţio-
nală a agresiunii maritale), Journal of Marriage and the Family (Jurnalul căsniciei şi familia) 46 (1984),
11-19.
3
K.D. Craig, „Social Modeling Influences: Pain in Context“, (Influenţe care modelează social: Durerea în
context) în The Psychology of Pain (Psihologia durerii), ed. R.A. Sternbach (New York: Raven Press,
1986), 67-95.

130
131

Bound by Honor de Gary şi Greg Smalley, o carte Focus on the Family (Concentrat asupra
familiei) publicată de Tyndale House Publishers. © 1998 de Gary Smalley şi Greg Smalley. Toate
drepturile rezervate. Copyright internaţional asigurat. Folosită cu permisiune. Disponibilă la
librăria ta creştină locală.

Mulţi oameni interpretează a doua cea mai mare poruncă („să iubeşti pe aproapele tău
ca pe tine însuţi“) ca însemnând că ei trebuie să se iubească pe ei înşişi înainte să-i poată
iubi pe alţii aşa cum se cuvine. Dar gândeşte-te ce ar fi făcut Johnny Ferrier dacă s-ar fi
iubit mai întâi pe el însuşi! Oamenii aceia de la sol care au văzut avionul lui venind drept
spre ei au fost foarte recunoscători lui Johnny că s-a iubit pe el însuşi în ultimul rând.
În primele etape, creşterea copiilor este deseori o slujbă lipsită de egoism. Dar pe
măsură ce cresc copiii, suntem tentaţi să ne întoarcem la modul nostru egoist de vieţuire.
E timpul să ne punem pe noi înşine pe locul trei. Ce ar spune partenerul tău de viaţă şi
copiii tăi dacă ai considera important să vii acasă la timp de la lucru? Ar spune că ei
sunt mai importanţi pentru tine decât munca şi banii. Nu trebuie să-ţi laşi deoparte
responsabilităţile tale ca părinte ca să-ţi onorezi familia. Trebuie să laşi deoparte doar
ambiţiile tale egoiste. Avem nevoie disperată ca toţi părinţii să experimenteze această
biruinţă. Dacă doreşti să citeşti mai mult despre lucrarea cu adolescenţii tăi, îţi
recomand cartea lui Greg şi Gary Smalley Bound by Honor (Legat de onoare). Te va
ajuta să experimentezi şi mai multe biruinţe în relaţiile tale cu adolescenţii tăi.

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde


apreciezi că te găseşti pe următoarea scală?

1_____________________________ 5 _______________________________ 10
Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat
de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum
biruinţe. mers. trăiesc viaţa din
belşug.

2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar
acum?

3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar
acum? Te provoc să faci acel lucru.

131
132

„Toate virtuţile creştine sunt prinse în cuvântul rugăciune“.


CHARLES HADDON SPURGEON (1834-1892)

„Dă-mi copiii până ajung la şapte ani şi după aceea poate să-i aibă oricine“.
SAINT FRANCIS XAVIER (1506-1552)

„Copiii îi vor pe părinţii lor


mai mult decât vor nimicurile pe care le cumpărăm pentru ei“.
JAMES C. DOBSON

„Nu intra în panică chiar şi în timpul furtunilor adolescenţei.


Vor veni timpuri mai bune“.
JAMES C. DOBSON

„Dă puţină dragoste unui copil şi vei primi înapoi mult mai mult“.
JOHN RUSKIN (1819-1900)

„Mulţi copii se tem să meargă la părinţii lor pentru un sfat.


Părinţii de multe ori îi tratează pe copii
ca pe nişte copii când ei au nevoie deseori
să li se vorbească precum unor adulţi“.
BILLY GRAHAM

132
133

Ziua 17
Trăind biruinţe spirituale în familia ta

Perseverează ca părinte proactiv


DENNIS ŞI BARBARA RAINEY

Există o mulţime de cărţi despre cum să devii un părinte eficient. Unele dintre ele
sunt destul de bune, dar multe dintre ele ratează scopul. Ce anume trebuie făcut ca să fii
un părinte eficient? Cum producem urmaşi evlavioşi? Ei bine, nu putem pur şi simplu să
sperăm că o să se întâmple; dacă asta-i tot ce facem, n-o să se întâmple. Prima ta
prioritate trebuie să fie să urmezi Biblia: învaţă-i şi „spune-le ce a făcut Domnul“.
Spune-le ce a făcut El în viaţa ta; spune-le ce a făcut El în Biblie; adu prieteni care să le
spună ce a făcut El în vieţile lor. În curând vor începe să înţeleagă că Dumnezeu
într-adevăr afectează vieţile noastre, şi vor dori ca acele lucruri să aibă loc şi în vieţile
lor. Dar acesta este doar primul pas. Prietenii noştri buni Dennis şi Barbara Rainey ne
împărtăşesc şapte priorităţi ale calităţii de părinte care te vor ajuta să experimentezi o
biruinţă în a deveni un părinte eficient.

Să presupunem că suntem vechi prieteni care, după ani de despărţire, ne-am întâlnit
pur şi simplu întâmplător în timp ce aşteptam legăturile pe Aeroportul Internaţional
O’Hare din Chicago. După ce am schimbat salutări, voi ne spuneţi că în curând copilul
vostru cel mai mare va deveni adolescent. Noi dăm aprobator din cap şi zâmbim. „Am
trecut pe acolo. Am făcut asta. De câteva ori“.
„Ziceţi-mi, ce puteţi să ne spuneţi despre creşterea cu succes a adolescenţilor?“
întrebi tu cu un râs nervos. „Unii din prietenii noştri ne spun că este groaznic“.
Toţi ne uităm la ceas – treizeci de minute până vă urcaţi în avionul vostru pentru
Hawai şi noi ne întoarcem la Little Rock. Voi vă oferiţi să cumpăraţi cafele Starbucks.
Iată răspunsul nostru cel mai bun – şapte priorităţi călăuzitoare de îmbrăţişat în
fiecare zi a anilor preadolescenţei şi adolescenţei copilului tău.
Cafeaua este fierbinte, pixul şi caietul de notiţe sunt gata, să începem.

PRIORITATEA 1: RUGĂCIUNEA

Aceasta probabil că nu te surprinde. Dar înainte să te uiţi la ceas şi să începi să baţi


din picior, te rog să iei în consideraţie cu atenţie roadele pe care noi le-am cules din
creşterea a şase adolescenţi.
Vestea serioasă despre creşterea copiilor este că noi într-adevăr nu putem hotărî dacă
în cele din urmă copilul nostru va alege poarta cea strâmtă „care duce la viaţă“ (Matei
7:14) sau poarta cea largă care duce la pierzare. Dacă alte experienţe din viaţă nu ne-au
smerit şi nu ne-au arătat cât de dependenţi suntem de Dumnezeu, atunci creşterea unui
preadolescent sau a unui adolescent o va face.
Dar înţelegerea nevoii noastre disperate de a depinde de Dumnezeu este vestea cea
bună. Odată ce renunţăm la idea naivă că noi părinţii putem dicta alegerile pe care le vor
face copiii noştri şi poarta spirituală – strâmtă sau largă – pe care vor intra, suntem gata
să ne lăsăm pe genunchi şi să luăm în serios rugăciunea.

133
134

Ce am învăţat despre rugăciunea pentru copiii noştri în timp ce ei se pregăteau şi


intrau în adolescenţă?
Roagă-te regulat. Adu orice grijă, orice vis, orice dorinţă legată de copilul tău
înaintea lui Dumnezeu în rugăciune fierbinte şi stăruitoare. (Luca 18:1-8 cuprinde o pildă
minunată despre rugăciunea stăruitoare care trebuie că a fost spusă tocmai pentru părinţii
de adolescenţi.)
Două din cele mai bune momente de rugăciune cu copilul tău sunt în drum spre
şcoală (presupunând că-l duci cu maşina) şi la culcare – indiferent de vârstă. Noi locuim
la aproximativ cinci mile de şcoala noastră. În fiecare dimineaţă ne rugăm cu privire la
lucrurile cele mai importante pentru copiii noştri: teste, prieteni, profesori, activităţi.
Când maşina urca dealul care era chiar în faţa clădirii şcolii, întotdeauna încheiam cu
aceeaşi cerere: „Şi, Doamne, Te rugăm să le păzeşti astăzi pe Rebeca, pe Debora şi pe
Laura de daune, de rău şi de ispite. Ca ele să Te vadă pe Tine la lucru în vieţile lor şi să
fie folosite de Tine ca să-i influenţeze pe alţii pentru Împărăţia Ta. Amin“.
Acum că adolescenţii noştri merg singuri cu maşina la şcoală, noi folosim micul
dejun pentru acest timp de rugăciune.
Rugăciunile de la culcare pot fi mai personale pentru fiecare copil. Roagă-te pentru
viitoarea lui pereche, pentru relaţiile lui, pentru activităţi, pentru provocări, pentru ispite
şi ca inima lui să fie pentru Dumnezeu. Să nu crezi că un adolescent este prea mare
pentru tine ca să îngenunchezi lângă patul lui, să-l mângâi pe faţă şi să te rogi pentru el.
Roagă-te ofensiv. Înainte să ajungă copilul tău adolescent, roagă-te pentru grupul lui
de tovarăşi, ca el sau ea să aibă cel puţin un prieten creştin puternic pentru anii
adolescenţei. Roagă-L pe Dumnezeu să-ţi protejeze zilnic copilul de alţii care ar avea o
influenţă rea. De asemenea ia seama să-L rogi pe Dumnezeu să te ajute să recunoşti când
copilul tău face lucrurile bine astfel încât să poţi să-l îndemni să facă alegeri bune.
Roagă-te defensiv. Nu o dată am căutat ajutorul Domnului ca să îndepărtăm din
viaţa unui copil un prieten cu un caracter îndoielnic.
Uneori am simţit că unul din adolescenţii noştri s-ar putea să ne înşele, dar n-am
putut fi niciodată absolut siguri. În acele situaţii L-am rugat pe Dumnezeu să ne ajute să-l
prindem dacă face ceva rău. Lui Dumnezeu Îi pare rău pentru părinţii care fac această
rugăciune!
Roagă-te intens. Una din cele mai neînţelese discipline spirituale ale vieţii creştine
este rugăciunea însoţită de post (renunţarea la mâncare pentru o perioadă stabilită de
timp). Deşi cu postul nu câştigi puncte la Dumnezeu, El totuşi presupune în Scriptură că
noi vom posti şi ne vom ruga (vezi Matei 6:16-18) şi promite să ne răsplătească dacă
facem lucrul acesta corect. Cunoaştem un cuplu care a pus deoparte fiecare zi de luni
pentru post – de la răsăritul soarelui până la apusul lui – şi se roagă pentru copilul lor
împotrivitor în vârstă de paisprezece ani.
Roagă-te când Dumnezeu îţi aduce aminte de copilul tău şi-ţi pune pe inimă să
te rogi pentru el. Se poate ca în momentul acela copilul tău să se confrunte cu o situaţie
de importanţă critică. Nişte prieteni de-ai noştri au avut pe inimă într-o noapte să se roage
pentru fiica lor. Chiar în momentul când s-au dat jos din pat şi s-au pus pe genunchi, o
maşină a poliţiei trecea pe lângă maşina fiicei lor pe un drum de munte îndepărtat unde ea
şi o prietenă de-a ei merseseră să privească luminile oraşului, să mănânce un sandviş şi să
stea de vorbă. Fără ca ele să ştie, un deţinut evadat se ascundea sub maşină. Fetele au
fugit nevătămate şi deţinutul a fost arestat.

134
135

Roagă-te cu copilul tău. Rugăciunea poate deveni uşor un dialog exclusiv: tu şi


Dumnezeu. De ce să nu faci ceea ce a făcut o mamă, pe nume Nina, cu fiica ei
adolescentă, Natalie, şi să deveniţi parteneri de rugăciune. Anii adolescenţei lui Natalie
au fost umpluţi cu momente speciale în care ea şi mama ei îngenuncheau împreună şi se
rugau cu privire la luptele şi provocările lui Natalie.
Rugaţi-vă împreună ca şi cuplu. În mai mult de douăzeci şi şase de ani de căsnicie
am încheiat fiecare zi în care am fost împreună cu rugăciune. Nici o disciplină spirituală
n-a protejat mai mult căsnicia noastră şi familia noastră decât acest timp zilnic de
comuniune a noastră cu Dumnezeu.
Trei din cei şase copii ai noştri au trecut cu bine prin adolescenţă. Având aceasta în
spatele nostru, ai putea gândi că suntem tentaţi să navigăm aproape de linia de sosire.
Puţin probabil. Am fost smeriţi de atâtea ori încât ştim acum cât de imposibil este pentru
noi să modelăm inimile copiilor noştri. Ne rugăm mai mult ca niciodată pentru copiii
noştri – pentru toţi.
Dumnezeu doreşte acelaşi lucru pentru tine şi copilul tău. Vorbeşte cu El. „Mare
putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit“ (Iacov 5:16).4

PRIORITATEA 2: STANDARDE

Suntem uimiţi de cât de multe mămici şi cât de mulţi tătici n-au avut niciodată o
conversaţie axată pe limitele şi standardele specifice pe care le va avea copilul lor în anii
preadolescenţei şi adolescenţei. În mod regulat în clasa a şasea a şcolii noastre duminicale
am fost şocaţi de alegerile pe care le-au făcut copiii. Într-o duminică mai mult de
jumătate din clasa de şaizeci de copii de unsprezece şi doisprezece ani au recunoscut că
au văzut un film cotat cu R în ultimele trei luni. Mulţi au urmărit filmul împreună cu
părinţii lor.
Aţi vorbit tu şi partenerul tău de viaţă despre rendez-vous-uri, despre conducerea
maşinii, despre slujbe, despre calificative, despre stări excepţionale, despre prieteni şi
despre activităţile de după şcoală? Lista pare fără sfârşit uneori. Promitem aceasta: Dacă
tu nu-ţi stabileşti convingerile tale înainte de vreme, adolescentul tău şi grupul lui de
tovarăşi şi le vor stabili pe-ale lor!
Dacă nu aţi căzut de acord ca şi cuplu asupra liniilor directoare, copilul tău te va lovi
curând cu strategia dezbină-şi-stăpâneşte. Copiii sunt experţi în a ghici dacă tata sau
mama are o slăbiciune în anumite domenii.
Chiar când ştiţi că ar trebui să fiţi uniţi ca şi cuplu şi lămuriţi asupra regulilor, tot
puteţi să vă poticniţi. Am luat-o pe una din fiicele noastre la cumpărături ca să-i cumpăr
nişte pantaloni scurţi. În timp ce aşteptam afară din cabina de probă în magazin, un alt
copil, care arăta cam de treisprezece ani, a ieşit să prezinte pantalonii ei scurţi pentru
mama sa. Pantalonii aceia scurţi erau pe bună dreptate numiţi aşa – arătau incredibil de
scurţi după mine. Apoi a ieşit fiica noastră. În comparaţie cu ceea ce tocmai văzusem,
perechea ei de pantaloni părea acceptabilă.
Când am ajuns acasă, fiica noastră a prezentat noul ei obiect de îmbrăcăminte pentru
restul familiei. Unul din fiii noştri a spus: „Tată! Nu pot să cred că ai lăsat-o să-şi
cumpere aceşti pantaloni. Sunt prea scurţi!“

4
Cartea Watchmen on the Walls (Străjerii de pe ziduri) de Anne Arkins şi Gary Harrell este o resursă
minunată când nu şti ce să te rogi pentru copilul tău.

135
136

Barbara era de acord. În domeniul îmbrăcămintei, avem o politică: un anumit obiect


de îmbrăcăminte trebuie să fie aprobat de ambii părinţi (părerea unui frate sau a unei
surori este apreciată de obicei, dar nu este un vot care obligă) înainte să intre permanent
în dulap. Aruncasem banii pe fereastră, dar au fost salvaţi de convingerea noastră
împărtăşită. În mijlocul privirilor posomorâte şi al protestelor, pantalonii scurţi s-au întors
la magazin.

PRIORITATEA 3: IMPLICAREA

Noi nu-ţi sugerăm să devii ultima mamă fotbalistă. Asta nu este rău – să fii acolo la
toate activităţile copilului tău – dar implicarea înseamnă mult mai mult decât să conduci
în parcul de maşini şi să nu pierzi niciodată un recital de dans.
Implicarea înseamnă să pătrunzi în mintea şi în inima copilului tău. Implicarea se
deplasează din exteriorul spre interiorul vieţii unui adolescent. Implicarea înseamnă să
plonjezi în curenţii turbulenţi provocaţi de sentimente – ale copilului şi ale părintelui.
Suflet către suflet. Inimă către inimă. Aceasta poate fi de speriat şi neplăcut.
Adevărul serios este că poţi să fii în aceeaşi casă, în aceeaşi sală de gimnastică, şi să
n-ai idee ce se petrece de fapt în viaţa copilului tău. Deşi este un gând umilitor, nu uita să
începi cu această presupunere: „Nu sunt implicat în viaţa copilului meu. Nu ştiu cu
adevărat ce se petrece“.
Aceasta poate însemna să încerci să pătrunzi în viaţa copilului tău şi să fii respins de
copil. Împins afară. Închis afară. Copilul, confuz din punct de vedere emoţional, nu ştie
ce vrea sau ce-i trebuie. Noi am trecut pe-acolo.
Poate va trebui să înduri o dată sau de două ori când copilul tău ţipă la tine, atunci
când tu tocmai vrei să-i spui: „Eşti pedepsit o lună“, şi fugi de amănuntele murdare ale
unei relaţii. E greu, şi de aceea atât de mulţi părinţi renunţă.
Implicare înseamnă de asemenea să nu-ţi pierzi curajul dacă nu vezi imediat
rezultatele. Când un copil nu trăieşte conform cu ce este acceptabil, mulţi părinţi
capitulează. Ei se hotărăsc pentru mai puţin. Îşi coboară standardele. Şi încetează să mai
preseze copilul. Sfârşesc făcând compromisuri, ridicând din umeri şi spunând cu un
suspin: „Poate că ţelurile şi standardele mele pentru adolescentul meu nu erau realiste.
Cred că ceea ce face nu este aşa de rău“.
A stabili o legătură cu adolescentul tău poate fi una din cele mai solicitante provocări
din viaţa ta. Chiar şi după creşterea a trei adolescenţi, încă mă mai lupt cu implicarea.
Recent, după ce Barbara mi-a spus că am fost prea ocupat, am sesizat că relaţia cu o fiică
de-a mea se destramă. Pierdeam legătura. A trebuit să mă dedic acţiunii de restabilire a
legăturii. Mi-am revizuit programul. Am început din nou să fac lucrurile care doreşte ea
să le fac, cum ar fi: s-o iau la pescuit, să ne dăm întâlnire seara şi să stăm pur şi simplu de
vorbă la fereastră.
A restabili legătura poate fi uneori la fel de simplu ca a intra în dormitorul copilului
tău şi pur şi simplu a te aşeza acolo, a pune câteva întrebări şi apoi a asculta. A asculta cu
adevărat. Aşa cum a fost recent când Barbara s-a dus să se întâlnească cu Rebeca: ele
s-au oprit la un restaurant Sonic la marginea şoselei, mestecând cartofi prăjiţi, şi Rebeca a
sorbit acel timp de unu la unu. Avea nevoie de atenţie.

136
137

Urmărirea unei relaţii inimă către inimă este de obicei recompensată. Deşi unele
informaţii pot fi tulburătoare, îţi vei cunoaşte copilul. Şi cunoscându-l, vei putea să te
rogi cu putere şi să slujeşti nevoilor preadolescentului sau adolescentului tău.

PRIORITATEA 4: INSTRUIREA

Cea mai bună creştere a copiilor este proactivă, nu reactivă.


Părintele reactiv stă într-o postură defensivă, reacţionând continuu la greşelile
copilului. Un părinte proactiv merge în ofensivă şi face ceea ce este necesar pentru a
deveni instructorul copilului.
Instruirea eficientă implică cel puţin trei părţi.
Prima, părinţii trebuie să vadă clar ţinta. Ei trebuie să ştie ce încearcă să realizeze.
Majoritatea părinţilor nu au scris niciodată o formulare a scopului pentru ceea ce încearcă
să zidească în copiii lor. Nu este de mirare că aşa de mulţi părinţi se simt falimentari sau
nu ştiu de fapt dacă au reuşit sau nu.
La puţin timp după ce am pornit familia noastră, mi-aduc aminte cum am început să
fac o listă cu tot ce vroiam să-i învăţ pe copiii noştri. Am început cu o listă de douăzeci şi
cinci de lucruri care curând s-a umflat la mai mult de cincizeci. A fost un exerciţiu bun,
dar era copleşitor. În plus, Barbara era frustrată de mine pentru că eu făcusem lista şi ea
nu fusese realmente implicată în alcătuirea ei.
Câteva luni mai târziu am plecat undeva într-un weekend şi am scris pe hârtie separat
ce vroiam fiecare dintre noi să zidim în copiii noştri. Amândoi am ajuns la o listă cu
primele zece valori ordonate după priorităţi. Apoi ne-am strâns laolaltă şi am întocmit o
listă unificată cu primele cinci valori ale noastre. Lista aceea s-a dovedit a fi Steaua
polară pentru creşterea copiilor noştri.
A doua, instruirea eficientă implică repetiţie. Un om de la Beretele Verzi mi-a
spus odată: „Noi, cei de la Beretele Verzi, ne instruim de nenumărate ori ca să învăţăm ce
să facem în orice împrejurare imaginabilă. Şi apoi în timpul luptei ştim ce să facem.
Pentru noi este pur şi simplu o a doua natură“.
Aceasta este o imagine a ceea ce noi părinţii trebuie să facem. Îi instruim pe copiii
noştri şi îi învăţăm să facă alegerile bune în situaţiile cu care se vor confrunta. Şi facem
aceasta de nenumărate ori.
Situaţiile repetate de instruire trebuie să înceapă devreme în viaţa preadolescentului
tău. Profită de fereastra oportunităţii – cele optsprezece luni şi mai bine când copilul tău
este între zece şi doisprezece ani – ca să conduci propria tabără de instruire a recruţilor şi
să-l pregăteşti pentru capcane. Să nu subestimezi capacitatea unui copil de vârsta aceasta
de a înţelege adevărul şi a-şi forma convingeri personale.
Continuă instruirea pe tot parcursul anilor adolescenţei. Există un pericol, să presupui
că standardele nu trebuie să fie deseori revăzute pe măsură ce copilul tău trece prin liceu.
Poate va trebui să găseşti noi modalităţi de ambalare a ceea ce-l înveţi, dar nu înceta să-l
înveţi.
În sfârşit, instruirea implică responsabilitate. Una din greşelile majore care se fac
este să dăm copiilor noştri prea multă libertate fără supravegherea cuvenită. Acest lucru
este adevărat în special dacă o familie are mai mult de doi copii. Avem tendinţa să-l
supracontrolăm pe întâiul nostru născut şi să dăm libertate prematur copiilor mai mici.

137
138

Mama mea a fost maestră în ce priveşte responsabilitatea în timpul anilor


adolescenţei mele. Ea cerea să ştie unde am fost şi ce am făcut. Încă pot s-o aud spunând:
„Unde te duci? Cine va fi acolo? La ce oră vei fi acasă?“ Şi tatăl meu era în acelaşi gând
cu ea. Prima seară când mi s-a dat voie să ies singur cu maşina, el a notat numărul de
kilometri de pe kilometraj şi mi-a dat o limită maximă de şapte kilometri jumătate.
Este o veche zicătoare: „Nu poţi să aştepţi ceea ce nu inspectezi“. Unul din cele mai
mari regrete ale noastre ca părinţi este că n-am făcut o treabă mai bună în ce priveşte
inspectarea a ceea ce am aşteptat de la fiecare din preadolescenţii şi adolescenţii noştri.

PRIORITATEA 5: COMUNITATEA

Am devenit din ce în ce mai convinşi şi mai alarmaţi că una din cele mai dăunătoare
schimbări care a avut loc în ultimii ani este pierderea comunităţii în creşterea copiilor
noştri. Noi obişnuiam să veghem asupra copiilor altora mult mai mult decât o facem
acum.
Mi-aduc aminte când creşteam în Ozark, Missouri, un oraş cu o mie trei sute de
locuitori, în anii 1960, că dacă plecam pe roşu de la un stop la ora 8:00 p.m. în orice seară
a săptămânii, a lunii sau a anului, la 9:30 p.m. când parcam pe alee, puteam să mă aştept
că părinţii mei ştiau despre aceasta. Într-o seară am intrat într-o bătaie la Dairy Queen.
Cincisprezece minute mai târziu, când am intrat pe uşă acasă, ei ştiau deja ce se
întâmplase.
Acest tip de implicare este rar astăzi. Umoristul Garrison Keillor a spus: „Adulţii nu
mai îndrăznesc să-i influenţeze pe copiii altora. Tu ar trebui să poţi să disciplinezi pe
copilul altei persoane, până la un punct. Copiii ar trebui să fie crescuţi de tot felul de
oameni“.5
Keillor foloseşte o frază cheie: „Adulţii nu mai îndrăznesc“. Am dezvoltat filosofia
că noi n-avem nici un drept să spunem altui părinte despre o îngrijorare pe care o avem
cu privire la copilul lui. Şi copiii suferă din cauza faptului că noi nu reuşim să ne
implicăm în vieţile altora.
Am sunat la părinţi pentru comportamentul pe care l-am observat la copiii lor şi ei
ne-au spus că „nu vor să audă“. Nu vor să ştie. Un părinte m-a boscorodit cu mânie
pentru că am venit să-i spun despre fiul său care făcuse evident ceva rău.
Trebuie să lepădăm apărarea şi frica, şi să-i încurajăm pe alţii să ne dea informaţii
despre ce fac copiii noştri când noi nu suntem acolo ca să vedem cu ochii noştri. Ia
iniţiativa şi spune părinţilor prietenilor copilului tău: „Dacă-l vedeţi pe adolescentul meu
făcând ceva reprobabil, aveţi libertatea să-mi spuneţi. Vreau să ştiu“. A trebuit să formăm
câţiva adolescenţi în familia noastră până am învăţat cât de mult aveam nevoie de ajutorul
altora ca să-i monitorizăm şi să-i corectăm pe copiii noştri. Prieteni, prieteni adevăraţi,
care ne-au iubit suficient de mult, ne-au sunat cu curaj şi şi-au exprimat îngrijorarea cu
privire la ceva ce au văzut că face unul din copiii noştri, un lucru cu care ştiau că noi nu
suntem de acord. Aceste telefoane sunt greu de dat. Şi greu de primit. Dar în toate
cazurile am văzut că Dumnezeu foloseşte aceste împrejurări ca să ne ajute să ne ferim
copilul de o capcană ameninţătoare.

5
Jeffrey Zaslow, „Straight Talk“ (Vorbire directă), USA weekend, Nov. 14-16, 1997, 23.

138
139

Există o comunitate naturală de care avem nevoie ca să facem o lucrare mai bună de
interceptare pentru responsabilitatea pe care o avem faţă de copiii noştri: biserica noastră.
Cu siguranţă acest grup de oameni trebuie să aibă o perspectivă corectă cu privire la
preţul şi valoarea pe care le au copiii noştri. Noi suntem împreună în lucrul acesta, şi
aceasta trebuie să facă parte în mod special din creşterea generaţiei care reprezintă
viitorul bisericii. De ce să nu convocăm o adunare a tuturor părinţilor, să zicem de la
clasa a V-a la clasa a XII-a? Dă-le la toţi dreptul şi libertatea să vegheze asupra copiilor
altora.

PRIORITATEA 6: DIRECŢIA

Am văzut că majoritatea părinţilor creştini doresc mai mult decât orice altceva să
crească copii care, când vor fi mari, să-L iubească pe Domnul Isus Hristos şi să umble cu
El. Cu acest obiectiv general în minte, am cercetat Scripturile ca să vedem ce ţinte biblice
ar trebui să urmărim pentru copiii noştri. Cele patru calităţi pe care le-am descoperit ne
dau patru ţinte clare pe care trebuie să le urmărim când ne formăm copiii. Aproape orice
problemă sau capcană pe care o vor întâmpina copiii noştri poate fi asociată cu nevoia
unui tânăr din unul din aceste patru domenii.
Identitatea: Scriptura spune despre Dumnezeu că a dat bărbatului şi femeii o
identitate. Naţiunea lui Israel a fost aleasă, a fost înfiată şi pusă deoparte de Dumnezeu ca
să fie poporul Său. Orice om se naşte cu o identitate unică întipărită divin. Dacă vrem să
ne călăuzim copiii aşa cum se cuvine către o identitate sănătoasă, trebuie să recunoaştem
şi să susţinem proiectul Creatorului în trei domenii cheie: identitatea spirituală, identitatea
emoţională şi identitatea sexuală. Trebuie de asemenea să vorbim cu ei despre unul din
cele mai importante mesaje pe care le-au primit vreodată: „Tu eşti făcut după chipul lui
Dumnezeu. Tu eşti un copil incredibil de valoros“.
Caracterul: De la Geneza la Apocalipsa, dezvoltarea caracterului este o temă majoră
a lucrării lui Dumnezeu în oameni. Şi este una din atribuţiile majore pe care Dumnezeu
ne-o transmite ca părinţi. Caracterul este felul în care copilul tău reacţionează faţă de
autoritate şi faţă de circumstanţele vieţii. Este responsabilitatea, şi vine ca urmare a
deprinderii copiilor noştri de a se supune lui Dumnezeu şi Cuvântului Său.
Relaţiile: Nici unul dintre noi n-a intenţionat să călătorească prin viaţă singur. Avem
nevoie de tăria, de mângâierea, de încurajarea, de resursele şi de puterea date de
Dumnezeu şi de alţii. Încearcă să-l înveţi adevărul fără să ai o relaţie cu copilul tău.
Aceasta duce la răzvrătire. În mod similar, relaţiile fără adevăr pot avea ca rezultat un
adolescent indulgent cu sine însuşi, unul care este stricat.
Copiii de asemenea au nevoie de părinţi care să zidească în ei capacitatea de a-i iubi
pe alţii. Şi această deprindere poate avea loc în mod foarte natural în contextul relaţiilor
de familie. Cea mai bună şcoală unde putem învăţa despre relaţii şi despre rezolvarea
conflictelor este Universitatea Familiei, unde profesorii îi învaţă şi îi pregătesc pe
studenţii lor mai mult de optsprezece ani.
Misiunea: Fiecare om are nevoie de o raţiune de a trăi, de o pasiune conducătoare
sau de o chemare care să dea sens şi motivaţie. Aceasta este misiunea unui om.
Trebuie să ne întrebăm: „Am eu mai multă pasiune pentru valorile acestei lumi decât
pentru lucrurile lui Dumnezeu? Care sunt ţintele mele în viaţă? Sunt acestea acele ţinte pe
care vreau ca şi copilul meu să le copieze?“

139
140

Orice copil trebuie să fie ajutat să înţeleagă că viaţa este o relaţie dinamică cu
Dumnezeu care este plin de dragoste pentru alţi oameni – o dragoste pe care Duhul Sfânt
o foloseşte ca să-i împace pe cei pierduţi cu Dumnezeu. Orice altceva, oricât de bun sau
de inofensiv ar fi, este doar o proptea pentru facilitarea acestei misiuni.

PRIORITATEA 7: PERSEVERENŢA

Winston Churchill se poate să fi vorbit părinţilor când a spus: „Niciodată să nu vă


daţi bătuţi, niciodată să nu vă daţi bătuţi, niciodată, niciodată, niciodată, niciodată – în
nimic, mare sau mic, considerabil sau neînsemnat – niciodată să nu vă daţi bătuţi decât
pentru convingerile de onoare şi bun simţ“.6
Creşterea copiilor nu este un proiect de weekend. Vorbim ani de zile – restul vieţii
tale, de fapt. Din fericire, adolescenţa are o limită de timp, dar noi nu vom reuşi niciodată
dacă trebuie să vedem imediat rezultatele eforturilor noastre.
De fapt, deseori în timpul anilor adolescenţei, poate să ţi se pară că pierzi teren. Poate
munceşti din greu, turnând adevărul şi chiar inima ta într-un copil, şi totuşi alegerile
proaste vin una după alta. Ispita este să crezi că ai falimentat. S-a sfârşit. Pune-o în cui.
Aruncă prosopul.
Nu. Nu. Nu. Dacă bărcuţa calităţii tale de părinte pare să ia apă ca o sită, continuă să
scoţi apa cu o mână şi să vâsleşti cu cealaltă. Perseverenţa este acea calitate în domeniul
creşterii copiilor care te ajută să continui să faci toate celelalte lucruri importante –
rugăciunea, instruirea, implicarea, fixarea standardelor, dezvoltarea comunităţii şi
stabilirea direcţiei.
Vei obosi. Vei experimenta durerea. Cei pentru care ne sacrificăm – copiii noştri –
vor spune şi vor face uneori lucruri care ne vor răni adânc. Ei fac aceasta pentru că încă
mai sunt copii, şi „nebunia este lipită de inima copilului“ (Proverbe 22:15).
Câteodată poate trebuie să îndurăm chiar şi o inimă zdrobită, dar nu trebuie să ne
pierdem curajul: „Să nu obosim în facerea binelui; căci la vremea potrivită vom secera,
dacă nu vom cădea de oboseală“ (Galateni 6:9).
Gândindu-ne la perseverenţa de care au nevoie părinţii, zâmbim şi ne îmbărbătăm la
citatul concis şi plin de conţinut al marelui predicator englez Charles Haddon Spurgeon:
„Perseverenţa a fost aceea prin care a reuşit melcul să ajungă la corabie“.
Aici ai rezumatul expunerii noastre de treizeci de minute, pentru care să-ţi rezervi poate
un minut sau două. Înainte să fugi ca să prinzi avionul acela, iată încă o dată lista priorităţilor:
Rugăciune
Standarde
Implicare
Instruire
Comunitate
Direcţie
Perseverenţă
Aceste şapte idei mari pot face diferenţa între frustrare şi rod în creşterea
preadolescenţilor şi adolescenţilor.

6
Winston Churchill, discurs la Şcoala Harrow, Oct. 29, 1941. Citat în Bartlett’s Familiar Quotations, a
şaisprezecea ediţie (Boston: Little, Brown and Company, 1992), 621.

140
141

Luată din Parenting Today’s Adolescent, copyright © 1998 de Dennis şi Barbara Rainey.
Tipărită de Thomas Nelson Publishers, Inc. Folosită cu permisiune. Disponibilă la librăria ta
creştină locală.

Care este numitorul comun în toate aceste lucruri despre care tocmai am citit? Tu.
Exact. Tu eşti cel care trăieşti viaţa creştină. Tu eşti cel care spui copiilor tăi ce
înseamnă viaţa creştină. Tu eşti cel care te aştepţi ca şi copiii tăi să trăiască viaţa
creştină. Lucrurile pe care le faci zilnic vor avea un impact asupra vieţii copiilor tăi mai
mult decât pastorul tău, mai mult decât lucrarea ta de tineret, mai mult decât oricine.
Singurul mod prin care alţii pot avea o influenţă mai mare în viaţa copilului tău este ca
tu să te scoţi pe tine însuţi din ecuaţie! Când Domnul Isus Se pregătea să plece, a spus:
„Niciodată n-am să vă las, nici n-am să vă părăsesc“. Domnul Isus ne-a spus că
întotdeauna va fi acolo pentru noi. Ce adevăr liniştitor. Noi ca părinţi trebuie să fim
imitatori ai lui Hristos, chiar în a fi acolo. E de la sine înţeles că noi nu putem fi acolo
tot timpul. Dar în principiu, noi putem fi acolo întotdeauna – şi putem să le arătăm
despre ce vorbea Hristos. Îl văd copiii tăi pe Domnul Isus în tine? Dacă doreşti mai mult
ajutor ca să devii un părinte eficient, citeşte cartea soţilor Rainey Parenting Today’s
Adolescent (Creşterea adolescentului de astăzi). Multe din principiile pe care ei le
discută se aplică oricărui părinte cu copii de orice vârstă.

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde


apreciezi că te găseşti pe următoarea scală?

1_____________________________ 5 _______________________________ 10
Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat
de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum
biruinţe. mers. trăiesc viaţa din
belşug.

2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar
acum?

3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar
acum? Te provoc să faci acel lucru.

141
142

„Copiii au nevoie mai mult de modele decât de critici“.


PROVERB FRANCEZ

„Îndreaptă-ţi eforturile mai mult spre pregătirea tinerilor pentru cale


şi mai puţin spre pregătirea căii pentru tineri“.
BENJAMIN BARR LINDSEY (1869-1943)

„Şcoala îi va învăţa pe copii cum să citească,


dar mediul de acasă trebuie să-i înveţe ce să citească.
Şcoala poate să-i înveţe cum să gândească,
dar căminul trebuie să-i înveţe ce să creadă“.
CHARLES A. WELLS

„Dumnezeu este ţinta oricărei virtuţi, impulsul ei şi cununa ei.


El este singurul ei temei, singura răsplată şi singura glorie“.
ANGELUS SILESIUS (1624-1677)

142
143

Ziua 18
Trăind biruinţe spirituale în familia ta

Pregăteşte-i pe copiii tăi


pentru o viaţă sexuală pură
TIM ŞI BEVERLY LAHAYE

Dacă ai citit recent ziarele, îţi dai pe deplin seama de escaladarea ratei gravidităţii
în rândul adolescenţilor. După cât de pasivi sunt părinţii în zilele noastre, lucrul acesta
nu este de fapt prea surprinzător. Dar nu este nici mai puţin tragic. Este atât de imperios
necesar ca părinţii creştini mai ales să trăiască o biruinţă în domeniul acesta încât te
îndemn să acorzi o atenţie specială acestui capitol. Citeşte-l de două ori, de trei ori, sau
chiar de patru ori dacă ai nevoie. Apoi reciteşte-l periodic. Copiii tăi au nevoie de
călăuzire în domeniul acesta, şi ei nu trebuie s-o primească dintr-o clasă de şcoală. Ei
trebuie s-o primească de la tine.

Pe lângă faptul că-i conduci pe copiii tăi la Hristos pentru mântuire şi-i înveţi să
umble în Duhul ca să trăiască după voia lui Dumnezeu, cel mai bun lucru pe care poţi să-l
faci pentru ei este să-i creşti în castitate. Puritatea sexuală îi salvează de multe necazuri,
de vină şi chiar de boli fizice distructive.
Dar după cum se ştie, este mai uşor să spui decât să faci lucrul acesta, pentru că tu nu
poţi să iei deciziile vieţii pentru ei. Tu poţi să faci totul corect ca să-i pregăteşti să facă
alegeri bune, dar în ultimă instanţă ei vor lua propriile lor decizii. Aceasta este voinţa
liberă. În cel mai bun caz poţi doar să-i ajuţi să se pregătească pentru momentele
inevitabile de ispitire. Când lumina e slabă, muzica dulce şi sentimentele fierbinţi, decizia
finală depinde de ei. Ei vor fi nevoiţi să trăiască după deciziile pe care le iau. În multe
cazuri, la fel şi tu!
Următoarele sugestii sunt unele din cele mai importante lucruri pe care poţi să le faci
ca să-i pregăteşti pe copiii tăi pentru aceste ispite adulte care ameninţă să-i distrugă.
Studiază-le cu atenţie.

IUBEŞTE-I

Cea mai bună pregătire pe care poţi să o dai copiilor tăi pentru viaţă în lumea
adulţilor este siguranţa dragostei tale. Toţi putem să oferim aceasta! Pe măsură ce copiii
cresc nu este un lucru neobişnuit pentru ei să aibă sentimente puternice de imperfecţiune.
De aceea educatorii publici vorbesc atât de mult despre nevoia lor de a se autoaccepta.
Ceea ce nu reuşesc să înţeleagă adolescenţii este că astfel de sentimente sunt aproape
universale printre copii. Ei sunt oameni mici într-o lume mare, în care lor li se pare că toţi
ceilalţi pot să facă tot felul de lucruri, dar ei sunt inapţi.
Cel mai bun antidot pentru sentimentele unui copil de inaptitudine este dragostea
autentică din partea mamei şi a tatălui lui. Când copiii cresc fiind conştienţi de faptul că
sunt importanţi pentru că cei doi oameni care sunt cei mai importanţi în lumea lor îşi fac
timp să-i iubească, lucrul acesta îi ajută să-şi dea seama de valoarea de sine. Am văzut că

143
144

copiii (în special fetele) care vin din cămine în care sunt iubiţi de obicei se adaptează uşor
la căsnicie. Fetele care au avut parte de dragostea normală dintre tată şi fiică şi care au
putut să se caţere în poala tatălui lor oricând au vrut şi au putut să găsească uşa inimii lui
deschisă, rareori au pauze sexuale în căsnicie. Fetele care au fost respinse de taţii lor în
copilărie deseori dau semne de frigiditate timp de şase până la optsprezece luni de
căsnicie sau după naşterea primului lor copil.

OFERIŢI-LE DOUĂ MODELE DE DRAGOSTE

Primii doi oameni de sex opus pe care copiii îi observă arătând dragoste unul altuia
sunt mama şi tatăl lor. Ei nu trebuie să ştie detaliile cu privire la ce fac părinţii lor în
sfinţenia dragostei lor; de fapt, e mai bine dacă nu ştiu. Dar ei au nevoie să descopere la
părinţii lor semnele că ei se iubesc cu adevărat.
S-ar putea spune că acest model de dragoste este cea mai bună educaţie sexuală care
există. Milioane de cupluri s-au căsătorit fără să aibă vreo cunoştinţă despre sexul opus şi
au continuat să înveţe să trăiască o viaţă de mare dragoste. Cheia era atitudinea lor
mentală faţă de această experienţă, şi de obicei aceasta s-a învăţat urmărind felul în care
părinţii lor se tratau unul pe altul.
Credem de asemenea, bazaţi pe experienţa noastră de consiliere a multe cupluri
căsătorite, că unul din motivele pentru care Dumnezeu a dat fiinţelor umane atracţia lor
puternică faţă de sexul opus nu este doar pentru a perpetua specia, ci pentru a ajuta la
netezirea diferenţelor altfel iritante dintre ei. Când este consumată aşa cum se cuvine în
căsnicie, exprimarea sexuală sensibilizează, împlineşte şi îmbogăţeşte atât de mult încât îi
apropie şi mai mult pe cei doi iubiţi în ciuda acestor diferenţe care altfel i-ar despărţi.
Copiii pot simţi această dragoste, şi ea îi face să privească înainte spre căsnicie cu o
anticipaţie pozitivă. De asemenea ea este într-un contrast acerb cu vederea ieftină şi de
prost gust cu privire la sex care se expune pe Broadway şi la Hollywood.
Părinţii trebuie să-şi cultive dragostea nu doar pentru ei înşişi, ci şi pentru copiii lor.
Ani de zile am încurajat cuplurile să aibă miniluni de miere cât mai des posibil (preferabil
la fiecare trei luni). Acesta este un timp pentru ei când îşi lasă copiii pentru o noapte sau
două şi se bucură unul de altul emoţional, social şi fizic. Când copiii văd că părinţii lor
pleacă pentru a fi împreună, aceasta îi reasigură că părinţii lor încă se mai iubesc, şi
aceasta menţine misticul căsniciei viu.
Puterea unui exemplu moral. Cea mai bună asigurare împotriva imoralităţii într-o
căsnicie este o relaţie caldă de dragoste între parteneri şi angajamentul serios de
exclusivitate sexuală pe care ei îl fac unul faţă de celălalt şi faţă de Dumnezeu în ziua
nunţii lor. Este devastator pentru practicile morale ale tinerilor creştini când părinţii lor
sunt imorali. Multe fete au ajuns virtuoase mai mult din răzbunare pentru necredincioşia
tatălui lor faţă de mama lor decât ca un act al pasiunii.

ÎNCEPE DEVREME SĂ-I ÎNVEŢI PE COPIII TĂI DESPRE SEX

Sexul este atât cea mai emoţionantă experienţă din lume cât şi cea mai greu de vorbit
despre ea. Un motiv pentru care este sursa glumelor necioplite pentru unii oameni este
deoarece e greu pentru ei să discute în mod serios – atât de greu că unele cupluri foarte
rar discută despre asta între ei. Am văzut că de obicei cuplurile care nu se bucură de

144
145

relaţii sexuale bune sunt cele cărora le vine greu să discute despre sex unii cu alţii şi cu
copiii lor. Ca o regulă generală, cu cât un cuplu are o viaţă sentimentală mai bună cu atât
îi este mai uşor să discute despre ea în particular.
Motivul pentru care este greu să se vorbească despre sex chiar între partenerii care se
iubesc este că acesta este în mod intrinsec un domeniu privat. Dumnezeu a vrut să fie aşa!
Instinctul normal de modestie ne-a fost dat de către Dumnezeu ca să protejeze părţile şi
activităţile sexuale ale corpului nostru. Sexul a fost menit să fie un domeniu privat.
N-ar trebui să ne surprindă atunci că este greu să vorbim despre sex cu copiii noştri.
Ei în mod instinctiv vor s-o ţină secret, şi la fel vrem şi noi. Astăzi şi la această vârstă,
este extrem de important să vorbim copiilor noştri despre sex. Dacă noi n-o facem,
altcineva, care probabil nu împărtăşeşte valorile noastre, o va face.

ÎNVAŢĂ-I CINE SUNT EI

Auzim mult de la educatorii publici de astăzi despre imaginea de sine sau acceptarea
de sine. Este o problemă pentru copii, pentru că educatorii publici resping sau omit orice
referire la Dumnezeu şi îi învaţă pe copii că ei sunt accidente biologice – rezultatul şansei
aleatorii ca produse ale evoluţiei. Noi ştim mai bine. Copiii noştri sunt creaturi ale lui
Dumnezeu! Ei trebuie să ştie aceasta. Vorbiţi despre îmbunătăţirea imaginii lor de sine!
Copiii care ştiu că ei sunt creaturi ale lui Dumnezeu au mult mai puţine probleme în a
înţelege „Cine sunt eu?“ sau „De unde am venit?“ decât acei copii care cred în mod greşit
că ei au evoluat. Tu trebuie să-i asiguri de următoarele:
1. Ei sunt copii ai lui Dumnezeu şi co-moştenitori cu Domnul Isus Hristos (Ioan 1:12;
Romani 8:17). Dacă L-au primit personal pe Hristos, ei au fost născuţi din nou în familia
lui Dumnezeu. Undeva între vârsta de şase ani şi cea de doisprezece ani, trebuie să te
asiguri că copilul tău L-a primit personal pe Hristos. Apoi să te asiguri că ei înţeleg că
Dumnezeu îi iubeşte şi are un plan minunat pentru viaţa lor. Învaţă-i că trupul lor nu le
aparţine, ci este „templul Duhului Sfânt“ şi trebuie să fie păstrat sfânt.
2. Ei sunt copiii tăi. Este liniştitor pentru copii să ştie că au fost doriţi de părinţii lor
şi sunt iubiţi de ei. Lasă-i să ştie că deşi poţi să nu fi de acord cu tot ce fac, tu îi priveşti
cu ochi buni pe ei şi îi iubeşti. Ei sunt importanţi pentru tine şi trebuie să ştie asta. Ce fac
ei în viaţă este important pentru tine, şi deciziile lor nu-i vor afecta doar pe ei ci întreaga
lor familie.
Faptul că ei susţin virtutea şi integritatea este o mărturie pentru ei, pentru Domnul lor
şi pentru familia lor. În mod similar, dacă ei îşi fac praf integritatea şi îşi pierd reputaţia
prin promiscuitate sexuală, aceasta este o ruşine pentru întreaga familie.

AJUTĂ-I PE COPIII TĂI SĂ-ŞI SELECTEZE PRIETENII

Presiunea anturajului astăzi este puternică, şi are cea mai mare influenţă asupra
tinerilor noştri între paisprezece şi douăzeci şi patru de ani. Dacă este vreun timp în care
copiii tăi au nevoie de prieteni creştini adevăraţi, acela este în timpul acestor ani de
formare.
Notează aceste cuvinte din Scriptură: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune“ (1 Co-
rinteni 15:33). Acest verset este poate motivul principal pentru care eu sunt astăzi în
slujba Domnului. Când aveam şaptesprezece ani, mama mea care era evlavioasă m-a

145
146

forţat să rup prietenia mea apropiată cu patru băieţi cu care jucam jocuri sportive,
alergam şi îmi dădeam întâlnire în dublu de cinci ani. Totuşi ea observase nişte schimbări
la mine care nu-i plăceau. Atunci Dumnezeu a adus în atenţia ei acest verset într-o
dimineaţă la timpul ei devoţional şi ea l-a văzut „ca un mesaj din partea lui Dumnezeu“.
Nu m-am bucurat când am aflat aceasta şi la început m-am împotrivit. Dar în felul ei
serios dar plin de iubire, a spus cu lacrimi în ochi: „Tinere, cât timp îţi parchezi picioarele
sub masa mea, te vei supune regulilor mele!“ Bineînţeles că eu credeam că era
intolerantă, nemernică şi fără inimă, dar astăzi mă ridic şi o numesc binecuvântată! Unul
din prietenii aceia a petrecut şaisprezece ani într-o închisoare federală şi doi au divorţat
de trei ori. Eu sunt încă îndrăgostit de prima şi singura mea soţie şi am ceea ce pentru
mine este cea mai împlinitoare dintre toate vocaţiile. Mama mea şi versetul acela mi-au
salvat viaţa. Copiii tăi, în cea mai importantă perioadă din viaţa lor (şi poate când ei o vor
cel mai puţin) vor avea nevoie de ajutorul tău pentru cernerea prietenilor lor. Nu-i
dezamăgi!

AVERTIZEAZĂ-I CU PRIVIRE LA PERICOLUL


BOLILOR TRANSMISE SEXUAL

În această societate promiscuă a noastră, în care curvia este numită sex ocazional sau
activitate sexuală, egalând-o aproape cu nivelul evenimentelor sportive, trei milioane de
oameni contractează boli care se transmit sexual în fiecare an. Conform celui mai recent
raport al Centrelor de control al îmbolnăvirilor, „86% din toate îmbolnăvirile cu STD au
loc printre persoanele cu vârste cuprinse între 15-29 de ani“. Bineînţeles, tineretul nostru
trebuie să ştie despre vulnerabilitatea lor în faţa acestor boli. Este încă un motiv pentru
care tu trebuie să-i încurajezi să rămână virtuoşi până la căsătorie.

DĂ-LE ÎNDRUMĂRI CLARE PENTRU ÎNTÂLNIRI

A fost surprinzător pentru noi să aflăm că mulţi dintre tinerii creştini care au
participat la grupurile noastre de discuţie nu aveau nişte reguli clar definite pentru
întâlniri. E destul de interesant că importanţa unor astfel de reguli nu s-a pierdut la aceşti
adolescenţi, pentru că mulţi dintre ei au răspuns la întrebarea: Ce sugestii aţi vrea să
vedeţi că vă oferă părinţii voştri? spunând: „Să dea copiilor reguli stricte pentru întâlniri“.
Mulţi dintre aceşti tineri simţeau că părinţii erau prea moi. O fată de şaisprezece ani a
comentat: „Părinţii mei sunt aşa de naivi“, totuşi amândoi părinţii erau creştini dedicaţi şi
lideri în biserică. Vă rog să faceţi regulile voastre proprii pentru întâlniri, să le împărtăşiţi
cu copilul vostru şi să le aplicaţi cu dragoste. Dacă nu veţi face asta, într-o zi s-ar putea să
doriţi s-o fi făcut.

ÎNVAŢĂ-I SĂ FIE POLIŢISTUL MORAL

Societatea noastră de masculi foarte mândri a dat naştere falsei noţiuni că la o


întâlnire un băiat poate să meargă atât de departe cât îl va lăsa fata. Aceasta, împreună cu
complexul masculin obişnuit de agresiune şi cu impulsul lor sexual crescând, deseori face
din fete o ţintă a cuceririi sexuale. Aceasta este, bineînţeles, din punct de vedere moral
greşit şi nu trebuie să existe în atitudinea unui adolescent creştin. În definitiv, noi suntem

146
147

răspunzători faţă de Dumnezeu pentru comportarea noastră. Atât băiatul cât şi fata trebuie
să fie învăţaţi să fie poliţişti morali, oameni care decid ce este bine sau rău în timpul unei
întâlniri. Aceasta îi protejează pe amândoi şi îi ajută să-şi păstreze virtutea indiferent de
ispitele sexuale.

AJUTĂ-I SĂ FACĂ UN ANGAJAMENT FORMAL PENTRU VIRTUTE

În ultimii câţiva ani, popularul psiholog de copii dr. James Dobson şi alţii au
dezvoltat idea unui angajament formal pentru virtute înainte de căsătorie, pe care noi îl
recomandăm din toată inima. Este o extindere a ideii prietenului meu, evanghelistul
tinerilor Ken Poure, popularizată cu mulţi ani în urmă. După ce a vorbit cu fiica lui în
vârstă de şaisprezece ani în oraş la o masă formală într-un restaurant de lux, el a avut o
discuţie intimă de la tată la fiică şi a introdus-o în mod formal în lumea minunată a
întâlnirilor. În noaptea aceea ea şi-a luat angajamentul înaintea lui Dumnezeu şi a tatălui
ei să fie virgină în ziua nunţii ei.
Un scriitor a adăugat idea de a da adolescenţilor un inel sau o cheie care simboliza
virtutea lor. Tânărul, fie băiat fie fată, a făcut un legământ formal să rămână virtuos până
la căsătorie, şi apoi atât părintele cât şi copilul s-au rugat şi au făcut acel legământ
înaintea lui Dumnezeu. Apoi copilului i s-a dat inelul sau cheia ca să-l prezinte
partenerului lor de căsătorie în noaptea nunţii lor.

ÎNVAŢĂ-I SĂ-ŞI PURIFICE MINTEA

Orice păcat începe în minte. Dacă un om nu păcătuieşte niciodată în mintea lui, el nu


va păcătui niciodată cu trupul lui. Acesta poate fi unul din motivele pentru care Domnul
nostru a ridicat nivelul moral al adulterului de la actul fizic al sexului la actul mental al
poftei: „Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a şi preacurvit cu
ea în inima lui“ (Matei 5:28). Observă cât de diferită este aceasta de filosofia umanistă
care domină societatea noastră şi încurajează închipuirile chiar şi la copiii de vârstă
şcolară.
Astăzi părinţii care vor să-şi protejeze copiii în mod adecvat trebuie să-i înveţe cum
să-şi folosească şi cum să nu-şi folosească mintea. De la începutul pubertăţii şi a noilor
schimbări hormonale excitante din trupurile lor, tinerii încep să aibă gânduri sexuale care
trebuie să fie respinse, nu cultivate. Ultimul lucru de care au nevoie este să cultive aceste
gânduri prin declanşarea închipuirilor. Ei trebuie să facă orice gând rob ascultării de
Hristos, aşa cum învaţă Scripturile. Lucrul acesta este adevărat în special cu privire la
băieţi din cauza impulsului lor sexual intens. Gândurile lor de timpuriu pot deveni în mod
explicit sexuale.
Părinţii trebuie să se ocupe de adolescenţi cu blândeţe, explicând că astfel de ispite
prin gânduri sunt naturale. Oricine le are, dar creştinii, care vor să fie virtuoşi şi să placă
Domnului, trebuie să se pocăiască de ele şi să le mărturisească. Mintea omenească nu
poate rămâne goală; ea trebuie să fie activă. De aceea, gândurile lor trebuie să fie
îndreptate spre activităţi sănătoase şi eventual spre ţinta de a avea o pereche pe viaţă şi o
casă a lor proprie. Ideal ar fi pentru ei să memoreze Scriptura astfel încât să poată să-şi
amintească versetele lor când se duc la culcare decât să întreţină închipuiri sexuale

147
148

provocatoare. Vorba clasică a bunicii mele este adevărată şi astăzi: „O minte neocupată
este atelierul diavolului!“

ÎNVAŢĂ-I CUM SĂ SPUNĂ NU!

Nu este de ajuns doar să spui tinerilor să spună nu sexului premarital; noi trebuie să
le arătăm cum. Şi trebuie să le arătăm cât sunt încă tineri.
Nu trebuie să-i faci să aştepte până ajung într-o situaţie dificilă ca să-şi dea seama ce
să facă, ci ajută-i să anticipeze cum să evite astfel de situaţii, ceea ce înseamnă că ei
trebuie să urmeze regulile pe care tu le stabileşti. Aceasta reduce mult numărul situaţiilor
de ispitire sexuală pe care ei le vor înfrunta. Apoi îndeamnă-i să spună nu în mod
categoric. Aceasta înseamnă că ei trebuie să spună nu cu gura lor şi cu trupul lor în
acelaşi timp. Fata care spune nu, dar rămâne într-o strânsă îmbrăţişare trimite semnalul că
de fapt nu vorbeşte serios.
Tinerii trebuie să se gândească la întâlniri ca la un timp pentru distracţie, nu doar cu o
persoană, ci cu mai multe. N-ar trebui să li se dea voie să se întâlnească fără un plan
specific cu privire la locul unde merg şi ce au de gând să facă. Chiar şi cuplurile care cred
că se iubesc nu trebuie să fie singuri dacă vor să se distreze la o întâlnire. Desigur,
intimitatea este captivantă, dar ea conduce spre dorinţa de mai multă intimitate.
Cercetările au arătat că până şi cuplurile care nu intenţionează să meargă până la capăt,
ajung să se implice sexual după petrecerea a trei sute de ore singuri împreună.7

ÎNCONJOARĂ-I CU RUGĂCIUNE

Cei mai mulţi dintre noi ne-am rugat în primul rând ca Dumnezeu să ne dea copii.
Apoi i-am închinat Lui curând după ce s-au născut, aşa cum Ana l-a închinat pe Samuel
lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Acum noi trebuie să-i înconjurăm cu rugăciune,
cerând ca Dumnezeu să le dea înţelepciune să asculte şi să ia aminte la sfatul nostru
părintesc ca să se păstreze curaţi şi nepătaţi de lume.
La vârsta de douăzeci de ani, după doi ani la Forţele Aeriene, eram mai răzvrătit faţă
de Dumnezeu decât în oricare altă perioadă din viaţa mea. Rugăciunile mamei mele m-au
păzit să nu merg la colegiul nepotrivit şi în schimb m-au îndreptat spre o universitate
creştină unde am întâlnit-o pe domnişoara Right pentru toată viaţa mea. Împreună am
împărtăşit aproape o viaţă întreagă de iubire şi tovărăşie pentru care suntem amândoi
veşnic recunoscători. Ştiu că nu vrei mai puţin pentru copiii tăi. Aminteşte-ţi cuvintele
Scripturii: „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit“ (Iacov 5:16). Într-un
fel cred că Dumnezeu acordă o atenţie specială rugăciunilor părinţilor pentru copiii lor.

Luată din Raising Sexually Pure Kids de Tim şi Beverly LaHaye. © 1998 de Tim şi Beverly
LaHaye. Folosită cu permisiunea lui Multnomah Publishers, Inc. Disponibilă la librăria ta creştină
locală.

7
George B. Eager, Love, Dating and Sex: What Teens Want to Know (Dragoste, întâlniri şi sex: Ce vor să
ştie adolescenţii) (Valdosta, Ga.: Mailbox Club Books, 1989), 127.

148
149

Creşterea copiilor virtuoşi nu se va face aşa pur şi simplu. Nu poţi doar să te rogi ca
ei să reuşească. Rugăciunea este doar lucrul cu care începi şi sfârşeşti. În mijloc, ai
foarte mult de făcut. În multe cercuri, aceasta se cheamă creşterea proactivă a copiilor –
să iniţiezi lucrurile bune cu copiii tăi în loc doar să răspunzi la lucrurile rele. Dacă eşti
un părinte pasiv, vei strânge o recoltă cu copiii tăi de care s-ar putea să nu fi prea
mândru. Sunt atât de multe lucruri care trebuie făcute ca să-i încurajezi pe copiii tăi să
rămână virtuoşi încât te îndemn cu tărie să citeşti cartea lui Tim şi Beverly LaHaye
Raising Sexually Pure Kids (Cum să creştem copii puri sexual). Ea conţine câteva sfaturi
foarte practice pe care le poţi aplica pentru familia ta.

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde


apreciezi că te găseşti pe următoarea scală?

1_____________________________ 5 _______________________________ 10
Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat
de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum
biruinţe. mers. trăiesc viaţa din
belşug.

2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar
acum?

3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar
acum? Te provoc să faci acel lucru.

149
150

„Copiii sunt ca ceasurile; trebuie să li se dea voie să funcţioneze“.


JAMES C. DOBSON

„Tendinţa noastră este să-i înşfăcăm şi să-i ţinem pe copiii noştri


şi să nu le dăm voie să facă greşeli.
Apoi, când ei totuşi greşesc, ne grăbim să-i eliberăm pe cauţiune
şi nu-i lăsăm să înveţe lecţii valoroase“.
JAMES C. DOBSON

„Când ai scăpat un băiat de posibilitatea de a face o greşeală,


l-ai împiedicat totodată să-şi dezvolte iniţiativa“.
JOHN ERSKINE (1509-1591)

„A deveni tată e destul de uşor, dar a fi unul poate fi greu“.


WILHELM BUSCH (1832-1908)

„A fi tată este un maraton, nu un sprint“.


PAUL L. LEWIS

„Una din cele mai bune moşteniri pe care un tată o poate lăsa copiilor săi
este să-şi iubească mama“.
C. NEIL STRAIT

„Nu trebuie să fii drept tot timpul.


Copilul tău vrea un om ca tată, nu o formulă.
El vrea părinţi reali, oameni reali, capabili să facă greşeli
fără să fie deprimaţi din cauza asta“.
C. D. WILLIAMS

150
151

Ziua 19
Trăind biruinţe spirituale în familia ta

Taţilor, ajutaţi-i pe copiii voştri


să rămână în picioare
STEVE FARRAR

Recent i-am pus unui student de la colegiu în vacanţa de vară următoarea întrebare:
„Care este cea mai mare surpriză pe care ai găsit-o în colegiu?“ Era o întrebare
deschisă, aşa că nu eram sigur la ce să mă aştept. Ştiţi ce a spus? „Nici unuia din băieţii
din dormitoare nu-i place de părinţii lui! Nici unul din ei nu are o relaţie cu părinţii lui.
Şi aceasta este peste tot!“ Ce tragedie! Dar, taţilor, există o speranţă. Dacă ai copii
mici, poţi să schimbi lucrurile chiar acum. Şi dacă ai copii mari, tot nu e prea târziu să
începi să aplici aceste principii acum.

Când te uiţi la copiii tăi, ce vezi? Îi vezi aşa cum sunt acum, sau aşa cum vor fi? Cred
că mulţi oameni se uită la copiii lor în vârstă de patru ani şi văd doar nişte copii în vârstă
de patru ani. Şi noi trebuie să-i evaluăm şi să-i apreciem ca şi copii în vârstă de patru ani.
Dar pe de altă parte, noi trebuie de asemenea să vedem clar că aceşti copii de patru ani nu
vor fi întotdeauna de patru ani. În zece ani ei vor fi de paisprezece ani, urmând ca în
câţiva ani să obţină permisul de conducere.
Ei vor fi de asemenea sub uriaşa presiune a anturajului, făcând unele din cele mai
critice alegeri din viaţa lor. O decizie pe care o vor lua în fiecare zi este dacă să fie
conducători sau urmaşi.
Sunt convins că noi trebuie să-i „Gutenberg“ pe copiii noştri. Aşa cum Johannes
Gutenberg a luat un teasc şi un poanson şi le-a transformat într-o presă de tipar, tot aşa
noi, taţii, trebuie să-i luăm pe copiii noştri şi să le modelăm caracterul astfel încât să-i
transformăm în conducători morali şi spirituali. Vorbesc despre transformarea copiilor
noştri în oameni de caracter care pot să facă acele alegeri grele pe care puţini conducători
din lumea noastră contemporană par să fie în stare să le facă.
Timpul pentru a începe să facem aceasta este acum. Când un copil ajunge la
adolescenţă se întâmplă ceva. Când copiii sunt mici, ei tind să creadă că tatăl lor a agăţat
luna pe cer. Când copiii ajung la adolescenţă, uneori ei încep să creadă că tatăl lor trebuie
să se ducă în lună. Ca să facem un pas mai departe, când un băiat sau o fată ajunge la
adolescenţă, se va întâmpla unul din două lucruri. Un adolescent fie va merge la tovarăşii
lui şi-şi va critica părinţii, fie va merge la părinţii lui şi-şi va critica tovarăşii. Bineînţeles
că noi vrem ca ai noştri copii să vină la noi.
Altfel spus, un copil va fi fie un conducător, fie un urmaş. Adolescenţii hotărăsc
aceasta în fiecare zi a vieţii lor. Există o presiune care îi împinge să se drogheze, să facă
sex şi tot ceea ce fac ceilalţi. Deci cum combatem noi aceasta? Transformându-i pe copiii
noştri în conducători. Şi vom vedea imediat cum.

151
152

CONDUCEREA: CE ESTE EA?

Ce este conducerea? Un prieten de-al meu a scris teza sa de doctorat despre


conducere şi a găsit 165 de definiţii publicate. Unele din aceste definiţii sunt destul de
complexe şi de uluitoare. Dr. Howard Hendricks, un distins profesor de la Seminarul
Teologic din Dallas, a venit cu cea mai bună definiţie a unui conducător pe care am
auzit-o vreodată. După părerea lui Dr. Hendricks, „Un conducător este cineva care
conduce“. Nu lăsa ca simplitatea acestei definiţii să te păcălească. Ea este plină de
semnificaţie.
Recent un om mi-a dat cartea lui de vizită. Pe ea era scrisă poziţia lui de Director
general şi Preşedinte. Am aflat mai târziu că omul acela este doar un pretext şubred de
conducător. Totuşi cartea lui de vizită era impresionantă. Omul acela avea o poziţie de
conducere, dar o carte de vizită sau un titlu ilustru nu-l face pe cineva conducător.
Este important de asemenea să facem deosebirea între a conduce şi „a administra“.
Administrarea este de obicei legată de un anumit tip de structură organizatorică. Un
adevărat conducător poate să nu aibă nici un fel de structură organizatorică. El pur şi
simplu conduce.
În 1947, Dr. Chandrasekhar, profesor la Universitatea din Chicago, a fost planificat
să predea un curs despre astrofizica avansată. Profesorul locuia în Wisconsin; planul lui
era să facă naveta la Chicago de două ori pe săptămână, chiar dacă cursul se ţinea în
timpul trimestrului de iarnă, şi ar fi întâmpinat vremea foarte geroasă cu care Midwest-ul
putea să-l asalteze.
Profesorul s-a gândit foarte mult la predarea acelui curs când a auzit că numai doi
studenţi s-au înscris la cursul lui. S-a gândit la distanţă, la timpul petrecut departe de
familia lui şi la zăpadă şi gheaţă. Dar apoi s-a gândit la cei doi studenţi şi a hotărât să-şi
respecte angajamentul. Sperase bineînţeles la mai mult de doi studenţi, totuşi poate că
aceştia doi vor merita timpul pe care-l va investi.
Zece ani mai târziu, Dr. Chandrasekhar a fost foarte fericit să audă că acei doi tineri
progresau destul de frumos. Chen Ning Yang şi Tsung-Dao Lee au primit amândoi
Premiul Nobel pentru fizică în 1957. În 1983, Dr. Chandrasekhar a primit aceeaşi onoare.
Ai putea spune că acel curs a meritat efortul. Profesorul, care şi-a demonstrat conducerea
prin faptul că a vrut să predea doar la doi studenţi tineri şi motivaţi, bineînţeles că pe
lângă programa analitică le-a transmis şi anumite valori morale şi un anumit caracter.
Domnilor, copiii voştri sunt studenţii voştri. Voi predaţi un curs de conducere în
fiecare zi. Şi fie că vă daţi seama sau nu de asta, ei urmăresc exemplul vostru ca şoimii.
Poate aveţi numai un student sau doi, dar un om cu viziune ştie că oportunitatea de a
forma viaţa copiilor săi cu un caracter evlavios este pur şi simplu prea bună ca s-o piardă.
M-am gândit destul de mult la acest proces de tranformare a copiilor în conducători.
Totodată am şi lucrat la aceasta. Am câţiva prieteni buni care sunt în acelaşi proces. Din
când în când comparăm observaţiile pentru simplul motiv că nici unul din noi nu are de
fapt tot procesul împreună. Aşa că pe cât posibil dăm unii altora ceea ce am observat şi
discutăm chestiuni profesionale despre creşterea copiilor noştri pentru a deveni
conducători.
Eu am venit cu şapte principii care îi pot ajuta pe copiii tăi să stea în picioare într-o
cultură care încearcă să-i tragă în jos în noroi.

152
153

1. Fii tu însuţi un conducător.


Dave Johnson este un prieten de-al meu. Ani de zile Dave a condus un Harley, dar
acum el conduce o maşină de patrulare. Dave este un poliţist din San Jose care a scris o
carte fascinantă despre experienţele lui ca poliţist de stradă. Dave are multe povestiri care
sunt vesele, dar iată una care te-ar putea face să plângi:

Frank şi cu mine tocmai terminasem un apel şi ne urcam în maşinile noastre


de poliţie. Când am pornit maşina mea, am auzit radioul poliţiei chemând
numărul unităţii lui Frank. Dispecerul a raportat lipsa unui băieţel din locuinţa
lui. În vârstă de doi ani, purtând pantofiori de tenis, salopetă şi un tricou albastru
deschis. Mama adormise şi când s-a trezit cincisprezece minute mai târziu a
descoperit că băieţelul lipsea.
Frank a confirmat primirea apelului şi a început să conducă spre adresa
respectivă. I-am spus dispecerului că voi răspunde şi eu la apel ca să ajut la
căutare. Conduceam chiar în spatele maşinii lui Frank. Sergentul nostru, Dennis
Busch, a auzit şi el apelul şi a transmis prin radio că va răspunde şi el la apel.
Deodată dispecerul ne-a alertat: „Băieţelul pierdut a fost localizat – în piscina
vecinului de alături“.
Adrenalina a ţâşnit prin venele mele când am ajuns la butonul de comandă
pentru aprinderea luminilor roşii. Am văzut luminile lui Frank aprinzându-se în
acelaşi timp. Amândoi am accelerat. Am început să mă rog ca oamenii care au
găsit băieţelul să ştie să dea primul ajutor şi să încerce să-l readucă în simţiri.
Când Frank şi cu mine am dat colţul lângă adresa respectivă, am văzut câţiva
oameni în faţa unei case. Dennis tocmai ieşea din maşina lui şi vorbea cu ei.
Deodată l-am văzut năpustindu-se ca o săgeată spre o poartă din partea laterală a
casei. Când Frank şi cu mine ne-am apropiat, unul din bărbaţi ne-a îndrumat:
„Băiatul este în bazinul din curtea aceea din spate“. Nu-mi venea să cred ce
auzeam.
Frank şi cu mine am alergat printr-o curte îngustă laterală. Când am dat
colţul casei l-am putut vedea pe Dennis scoţând trupul fără vlagă al băieţelului
din bazin. L-a culcat pe băieţel pe cimentul rece de la marginea bazinului şi a
început să-i dea primul ajutor, şi Frank a îngenuncheat ca să-l ajute.
Cu Frank şi Dennis învârtindu-se în jurul trupului nemişcat, mie nu mi-a mai
rămas nimic de făcut decât să privesc – ceea ce pentru majoritatea poliţiştilor este
greu de făcut într-o situaţie de viaţă şi de moarte. Am cercetat faţa băieţelului,
căutând vreun semn de viaţă care ar putea pâlpâi acolo. Dacă aş putea face
ceva...
Mi-au căzut ochii pe salopeta care atârna udă de trupul lui micuţ. Mă
gândeam ce mult semăna cu cea pe care o purtau fetele mele când erau de aceeaşi
vârstă. Am văzut pantofiorii de tenis din picioarele lui fără vlagă şi am observat
că unul avea şiretul desfăcut. Mă întrebam dacă îi va mai lega cineva vreodată
şireturile.
Încercam cu disperare să înăbuş nodul care mi se strângea în gât. M-am
întors, am făcut câţiva paşi şi mi-am scos batista ca să-mi şterg ochii. Când am
pus-o înapoi în buzunar, am văzut patru bărbaţi care stăteau şi se uitau la Dennis

153
154

şi la Frank cum lucrau. I-am recunoscut că făceau parte din grupul care stătea în
faţă când am sosit.
Am simţit mânia ţâşnind înăuntrul meu: „Cine a găsit băiatul în bazin?“ am
întrebat.
Ei doar şi-au lăsat capetele în jos şi priveau ţintă spre pământ.
Tocmai atunci au sosit pompierii. Curând o mască de oxigen a fost fixată pe
faţa mică ce nu-şi schimbase expresia. Pompierii au preluat controlul; Dennis era
încă în genunchi, lovind uşor pumnul mic şi strâns al băieţelului şi privind ţintă
faţa lui lipsită de viaţă ...
Mi-am ridicat din nou ochii spre cei patru bărbaţi care continuau să stea în
grupul lor. Deodată toţi s-au întors şi au ieşit din curte, fără ca vreunul din ei să
spună un cuvânt.8

Nu ştiu nimic altceva despre acei patru bărbaţi. Nu ştiu unde lucrau; nu ştiu dacă erau
căsătoriţi; şi nu ştiu dacă erau democraţi sau republicani. Dar este ceva ce ştiu. Nici unul
din acei patru bărbaţi nu era un conducător. Fiecare din ei era un urmaş.
Dă-mi voie să presupun şi altceva despre aceşti patru bărbaţi. Dacă vreunul dintre ei
avea copii, cred că îi vei vedea făcând aceleaşi lucruri pe care le făceau taţii lor.
Să stea prin preajmă şi să se uite.
În general vorbind, bărbaţii care sunt urmaşi produc copii care sunt urmaşi. Şi
urmaşii sunt foarte buni doar să stea prin preajmă şi să se uite într-o situaţie de criză. Acel
băieţel de doi ani şi-a pierdut viaţa pentru că patru bărbaţi erau urmaşi. Este convingerea
mea că copiii din toată America mor din punct de vedere emoţional, spiritual şi moral din
cauză că bărbaţii din vieţile lor pur şi simplu stau şi se uită. Pasivitatea înseamnă moarte!
Ce trebuie să faci? Stai jos şi scrie pe hârtie un plan. Fixează câteva scopuri pentru
familia ta. Ia micul dejun în oraş cu un tată care a reuşit şi află care sunt metodele lui.
Strânge un mic grup de băieţi şi încurajaţi-vă şi ascuţiţi-vă unii pe alţii. Participă la o
conferinţă a bărbaţilor despre conducere. Dar orice ai face, nu sta şi te uita!
Nu-mi aduc aminte cine a spus aceasta, dar avea dreptate: „Există tot atâta risc în a
nu face nimic cât în a face ceva“. Şi a nu face nimic cu copiii în ce priveşte conducerea
înseamnă pur şi simplu să ceri tragedia în anii adolescenţei.
Deci ce urmează de aici, tăticule? Rămâi în picioare sau doar stai şi te uiţi?

2. Fii un submarin spiritual sub suprafaţa vieţii copiilor tăi.


Tom Clancy cunoaşte submarinele. De aceea scrie el următoarele cu atâta certitudine:

Submarinul. Cuvântul în sine implică secret şi moarte... De la crearea lui în


Statele Unite acum circa patruzeci de ani, submarinul nuclear de atac (SSN) a
devenit cea mai de temut armă din oceanele lumii... Iată o creatură care, la fel ca
Străinul lui Ridley Scott, apare când vrea, distruge ce vrea şi dispare imediat
pentru a lovi din nou când vrea el.9

8
David R. Johnson, The Light behind the Star (Lumina din spatele stelei) (Sisters, Ore.: Questar Publishers,
1989), 93-6.
9
Tom Clancy, Submarine: A Guided Tour Inside a Nuclear Warship (Submarinul: Un tur teleghidat în
interiorul unei nave de război nucleare) (New York: Berkley Books, 1993), xix.

154
155

Vreau să supun atenţiei voastre, domnilor, faptul că Dumnezeu v-a chemat să fiţi un
SSN pentru copiii voştri. Când este vorba de războiul spiritual, trebuie să înţelegeţi că vi
s-au dat arme grozav de puternice.
După estimarea mea, Efeseni 6 ne spune că bărbaţii evlavioşi care îşi conduc
familiile au potenţialul să fie nici mai mult nici mai puţin decât nave de război secrete
pentru războiul spiritual:

„Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împo-


triva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui,
ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întuneri-
cului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. De
aceea, luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea,
şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul“ (Efeseni 6:11-13).

Un om care a îmbrăcat toată armura lui Dumnezeu este o forţă de care trebuie să se
ţină seama. Rugăciunile unui om care a îmbrăcat toată armura lui Dumnezeu sunt letale.
Eficiente. Protectoare. Dumnezeu răspunde la rugăciunile unui astfel de om care este
vigilent să se roage cu perseverenţă pentru copiii săi.
Noi înţelegem, domnilor, că nu putem fi cu copiii noştri douăzeci şi patru de ore pe
zi. Nu putem fi cu ei de fiecare dată când întâlnesc o presiune din partea anturajului. Dar
aceasta nu înseamnă că voi n-aveţi nici o influenţă. Suntem într-un război spiritual. Un
om în toată armura lui Dumnezeu are aceeaşi forţă ca un SSN. Prin rugăciunile voastre
aveţi posibilitatea să influenţaţi situaţiile în care voi nu sunteţi fizic prezenţi. Poate nu
sunteţi detectaţi, dar asta nu înseamnă că nu sunteţi eficienţi.

3. Aşteaptă de la copiii tăi să fie conducători.


„Nu ştiu ce să fac“, a spus un om terapistului său. „Soţia mea crede că este pian“.
„Bine atunci, adu-o ca s-o văd“.
„Eşti nebun?“ a exclamat soţul. „Ai idee cât costă să muţi un pian?“
Morala povestirii? Dacă tu crezi că ai tăi copii sunt conducători şi te aştepţi ca ei să
devină conducători, atunci copiii tăi vor începe să se vadă conducători.
Dacă te aştepţi ca ai tăi copii să meargă cu mulţimea, atunci e foarte probabil că vor
merge. Te aştepţi ca ei să-şi croiască drum împotriva curentului când toţi ceilalţi se lasă
purtaţi de curent în jos? Atunci probabil că aşa vor face. Aşteaptă de la copiii tăi să fie
conducători. Dacă este important pentru tine, va fi important şi pentru ei.

4. Încurajează-i pe copiii tăi să fie conducători.


Toţi conducătorii ajung să fie descurajaţi. De aceea ei au nevoie de încurajare, care
este un cuvânt mare. El înseamnă „să pui curaj în“. Aceasta este slujba unui tată. E greu
să fii un adolescent care merge împotriva înţelepciunii convenţionale; uneori copiii pot
obosi în facerea binelui. Atunci mai ales tu trebuie să pui curaj în ei.
Doi psihiatrii erau la un congres. „Care a fost cel mai dificil caz al tău?“ l-a întrebat
unul pe celălalt.
„Odată am avut un pacient care trăia în lumea unei pure fantezii. El credea că un
unchi bogat şi extravagant din America de Sud urma să-i lase o avere. Toată ziua el stătea
şi aştepta să sosească o scrisoare imaginară de la un avocat închipuit“.

155
156

„Şi care a fost rezultatul?“


„A fost o luptă care a durat opt ani de zile, dar în final l-am vindecat. Şi apoi
scrisoarea aia stupidă a sosit...“
Ultimul lucru pe care vrem să-l facem este să ne descurajăm în vreun fel copiii. Nu
vrem să le descurajăm visele, speranţele, aspiraţiile, sau curajul moral. Vrem să-i ajutăm
să devină optimişti cu privire la ce are Dumnezeu în stoc pentru ei ca să fie şi să facă.
Thomas Fuller a spus odată că un cavalerist tânăr trebuie să aibă un cal bătrân.
Ghiciţi ce, prietenii mei – voi sunteţi caii. Şi numele vostru nu este Trigger (Trăgaci),
Champion (Campionul), sau Silver (Argintul). Numele vostru ar trebui să fie mai degrabă
Încurajare.

5. Aminteşte-le copiilor tăi că sunt conducători.


„Tată“, a întrebat un pui de urs polar pe tatăl său, „sunt eu 100 la sută urs polar?“
„Bineînţeles că eşti“, a răspuns ursul tată. „Părinţii mei sunt 100 la sută urşi polari,
ceea ce face ca eu să fiu 100 la sută urs polar. Părinţii mamei tale sunt 100 la sută urşi
polari, deci şi ea este 100 la sută urs polar. Da, asta face ca tu să fii 100 la sută urs polar.
Dar de ce întrebi?“
„Eu îngheţ aici, tată“.
Copiii au nevoie să li se amintească frecvent cine sunt. Când îmi las copiii la şcoală,
deseori le spun în timp ce se dau jos din maşină: „Fii un conducător astăzi“. De ce fac
asta? Pentru că ei au nevoie să li se amintească.
Urşii polari mici pot avea nevoie să li se amintească cine sunt când simt frigul. Copiii
noştri au nevoie să li se amintească, atunci când încep să meargă după turmă, că un
conducător nu face aşa ceva. Ei sunt conducători, nu urmaşi. E treaba ta să le aminteşti
când încep să se îndoiască. Lev Tolstoi a comentat odată: „Noi am pierdut, pentru că
ne-am spus că am pierdut“. Aminteşte-le copiilor tăi că sunt conducători. Frecvent.

6. Susţine-i în activitatea lor de conducere.


Jucătorii de golf profesionişti joacă în fiecare turneu cu un băiat de mingi. Băiatul de
mingi este mai mult decât un umăr în plus care să ridice sacul cu crose. Un băiat de mingi
este acolo pentru susţinere. Un bun băiat de mingi poate fi un suport uriaş în focul
competiţiei.
Tommy Bolt a fost unul din cei mai mari jucători de golf ai tuturor timpurilor. Dar el
avea şi un temperament legendar. Într-un an Tommy juca într-un turneu în California de
Sud, şi era încă marcat de scorul lui din ziua precedentă. El i-a spus băiatului său de
mingi să nu-i spună nici un cuvânt.
Tommy a lovit prima lui minge, şi ea a venit şi s-a oprit în spatele unui copac. El l-a
întrebat pe băiatul lui de mingi ce părere avea de o crosă de cinci. Băiatul de mingi n-a
dat nici un răspuns. Tommy a lovit mingea cu o crosă de cinci şi a reuşit o lovitură
incredibilă în urma căreia mingea a aterizat pe iarba verde.
Tommy s-a întors spre băiatul lui de mingi şi a spus cu mândrie: „Ei bine, ce părere
ai de asta?“
„Nu era mingea ta, Tommy“, a spus băiatul de mingi în timp ce ridica sacul şi se
îndrepta spre iarba verde.
Unul din cele mai importante mijloace prin care poţi să-i susţii pe copiii tăi este să-i
asculţi. Când este ceva care-i roade, află ce se întâmplă în inima lor. Nu va fi uşor pentru

156
157

copiii tăi să fie conducători când majoritatea prietenilor lor sunt urmaşi morali. Şi vor fi
momente când pur şi simplu vor simţi nevoia să vorbească. Deci fii acolo, cu urechile
foarte larg deschise şi cu o inimă foarte larg deschisă. Dacă vei face aceasta, ei vor şti că
sunt susţinuţi. Pentru că ţie ţi-a păsat suficient de mult de ei ca să-i asculţi.

7. Răsplăteşte-i pentru demonstrarea calităţii de conducător.


Când un copil reuşeşte să conducă, el trebuie să fie răsplătit. Când copilul tău
mănâncă de prânz la şcoală cu un copil de care ceilalţi copii îşi bat joc, el trebuie să fie
răsplătit. Când adolescentul tău rămâne neclintit în mijlocul vânturilor şuierătoare ale
presiunii anturajului şi face ce este drept, el trebuie să fie răsplătit. Dar cum?
Când spun răsplată, nu mă gândesc la bani sau la un cadou. Există desigur un timp şi
un loc şi pentru asta. Dar sunt şi alte modalităţi prin care poţi să-i dai unui copil o
răsplată.
Una din modalităţile mai bune de a-i răsplăti pe fiii şi fiicele tale este cu cuvintele
tale. Recunoaşte verbal realizarea sau reuşita lor. Există un motiv pentru care cred că
lucrul acesta este important. Critica întotdeauna îi urmăreşte pe conducători. Bărbaţii şi
femeile şi băieţii şi fetele care rămân în picioare neclintiţi sunt cele mai uşoare ţinte.
Un băiat a exersat ani de zile ca să devină un mare pianist. În sfârşit seara debutului
său a sosit. Sala era arhiplină. Băiatul a cântat cu toată inima lui pentru audienţă. Totuşi
când au apărut ziarele, criticii au făcut praf realizarea lui. Un muzician bătrân şi înţelept
l-a luat pe băiat pe după umeri şi i-a spus: „Ţine minte, tinere, în nici un oraş din lume nu
s-a ridicat vreodată o statuie unui critic“.
Copilul tău va avea foarte mulţi critici. Ai grijă să nu fi şi tu unul dintre ei.

Luată din Standing Tall (Să rămânem în picioare) de Steve Farrar. © 1994, 2001 de Steve
Farrar. Folosită cu permisiunea lui Multnomah Publishers, Inc. Disponibilă la librăria ta locală.

La o recentă conferinţă a bărbaţilor, am întrebat câţi din tipii de acolo îşi urau taţii.
Media de vârstă a participanţilor la conferinţă era de treizeci şi cinci de ani, şi
majoritatea copleşitoare a acestor bărbaţi s-au ridicat în picioare! Problema cu taţii
care nu sunt în relaţii bune cu copiii lor este uriaşă. Este oriunde mă uit în zilele noastre.
Taţii din toate părţile ţării şi-au dezamăgit copiii. Şi există doar o singură cale de a
rezolva această problemă. Pocăinţa – din partea taţilor! Realizezi că dacă tu nu te
întorci înapoi şi nu te împaci cu copiii tăi faţă de care ai greşit, vei contribui şi mai mult
la îndepărtarea lor de Domnul decât orice altceva din lumea aceasta? Aşa este! Taţii au
un impact uriaş asupra felului în care copiii lor reacţionează faţă de Domnul. Dacă ai
voştri copii nu se bizuie pe Dumnezeu chiar acum, voi, taţilor, trebuie să trăiţi această
biruinţă imediat. Copiii voştri nu-şi pot permite ca voi să nu faceţi aceasta.

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde


apreciezi că te găseşti pe următoarea scală?

157
158

1_____________________________ 5 _______________________________ 10
Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat
de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum
biruinţe. mers. trăiesc viaţa din
belşug.

2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar
acum?

3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar
acum? Te provoc să faci acel lucru.

158
159

159
160

„Este posibil ca noi – în urmărirea unei vieţi disciplinate –


să ne aţintim privirea spre mai mult decât scopurile vieţii.
Ne luăm trei slujbe la biserică. Memorăm nu doar versete, ci capitole.
Vindem televizorul sau ne sculăm la ora 4:00 în fiecare dimineaţă pentru devoţiuni ...
Dar s-ar putea să fi pierdut din vedere lucrurile mai urgente şi mai evidente.
Am trecut cu vederea lucruri ca o cameră curată,
sau a fi punctual, sau înfrânarea limbii“.
JONI EARECKSON TADA

„Să nu ne înşelăm – fără creştinism, fără educaţie creştină,


fără principiile lui Hristos întipărite în minte în tinereţe,
creştem pur şi simplu nişte păgâni“.
PETER MARSHALL (1902-1949)

„Părintele trebuie să se convingă


că disciplina nu este ceva ce el îi face copilului;
este ceva ce el face pentru copil“.
JAMES C. DOBSON

„Cel mai bun mijloc pentru un copil de a învăţa să se teamă de Dumnezeu


este să cunoască un creştin adevărat.
Cel mai bun mijloc pentru un copil de a învăţa să se roage
este să locuiască cu un tată şi o mamă
care cunosc o viaţă de prietenie cu Dumnezeu
şi care se roagă cu adevărat“.
JOHANN HEINRICH PESTALOZZI (1746-1827)

160
161

Ziua 20
Trăind biruinţe spirituale în familia ta

Insuflaţi disciplina bunelor maniere


ELISABETH ELLIOT

Foarte puţini părinţi din zilele noastre realizează că a-i învăţa pe copiii lor bunele
maniere de fapt are ceva de a face cu umblarea lor cu Domnul. În esenţă, bunele
maniere sunt un mod de a extinde bunăvoinţa faţă de cei din jurul nostru. Ei spun: Tu
eşti atât de important încât nici nu mă gândesc să fac ceva lipsit de bunăcuviinţă în
prezenţa ta. Bunele maniere nu sunt un lucru banal. Şi a avea reguli de urmat pentru
copiii tăi nu înseamnă să fii legalist. Aşa cum va explica atât de elocvent Elisabeth
Elliot, regulile mânuite în mod potrivit încurajează relaţiile pentru că ele forţează copiii
să dea întâietate altor oameni, ceea ce este o caracteristică a creştinului de pe Primul
Scaun.

În multe din micile grădini din spatele casei din Anglia se pot vedea spaliere – pomi
sau arbuşti care au fost învăţaţi să crească turtiţi de un perete, dând un efect bidimen-
sional. Deşi lucrul acesta este cu totul contrar direcţiei în care ar fi crescut dacă ar fi fost
lăsaţi liberi, ei ocupă puţin loc şi produc flori frumoase sau fructe.
Aşa cum grădinarul care spaliază pomii colaborează cu Dumnezeu, tot aşa părinţii
colaborează cu El la instruirea copiilor în felul în care ei trebuie să meargă, nu în felul în
care ar merge în mod natural. Domnul Isus a folosit metafora viţei ca să ne înveţe despre
unirea noastră cu El, o unire menită să aibă ca rezultat rodnicia noastră care Îl va glorifica
pe Dumnezeu.
„Tatăl Meu este vierul. Pe orice mlădiţă, care este în Mine şi n-aduce rod, El o taie; şi
pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţă, ca să aducă şi mai mult rod“ (Ioan 15:1-2).
E greu să rezişti presiunilor societăţii noastre care zice „fă ce te taie capul“, şi chiar
părinţii creştini zeloşi se simt uneori nesiguri cu privire la înţelepciunea de a întocmi
măcar cea mai sumară listă de reguli. Oare nu-i va face pe copii rebeli? Oare nu este
legalistă? Şi dacă nu vom putea să-i obligăm?
În frica noastră de a nu-i băga pe copii în tiparul nostru, suntem în pericol să lăsăm
lumea să ne bage în tiparul ei – un lucru de care Pavel i-a avertizat cu tărie pe creştinii
romani să se ferească. Dumnezeu conferă părinţilor o foarte mare încredere. Ei răspund
de „via“ care este familia. Putem să privim regulile impuse copiilor ca aracii şi legăturile
care împiedică viţa să crească năpădită de buruieni, şi o fac să producă cele mai bune
roade, în timp ce curăţirea ar putea reprezenta pedeapsa aplicată de părinţi. Domnul Isus
spune: „Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce mult rod; căci, despărţiţi de
Mine, nu puteţi face nimic“ (Ioan 15:5). Această „rămânere“ nu este un sentiment vag de
religiozitate. Domnul Isus spune clar că aceasta înseamnă ascultare. Unirea cu El este
imposibilă fără armonia cu voia Lui. „De ce-Mi ziceţi: «Doamne, Doamne!»“, a întrebat
Domnul Isus, „şi nu faceţi ce spun Eu?“ (Luca 6:46).
Grădinarul îşi iubeşte grădina, cunoaşte fiecare floare şi fiecare arbust şi fiecare pom,
înţelege calităţile şi nevoile lor speciale, şi le acordă o îngrijire atentă. Părinţilor li se dă
sarcina delicată de a instrui un copil imperfect şi foarte sensibil, care nu este proprietatea

161
162

lor, ci le este încredinţat lor pentru un timp, ca ei să-i înfrâneze tendinţele naturale care
sunt nefolositoare sau distructive şi să-l îndrepte în schimb spre Dumnezeu.
Dumnezeu în îndurarea Lui a spus poporului Său ce să facă şi ce să nu facă. Părinţii
mei au făcut reguli pentru noi, araci şi legături ca să ne ajute să trăim o viaţă plină de
pace şi de roade. Respectarea acestor reguli a fost instruirea noastră timpurie în ceea ce
priveşte acea lepădare şi moarte a eului care nu vor fi niciodată uşoare pentru oricine
dintre noi atâta vreme cât trăim în acest trup muritor, totuşi chiar această lepădare este
calea spre libertate şi împlinire. Copilul ascultător este cel mai fericit copil.
Regulile şi consecinţele încălcării lor au insuflat în noi o teamă sănătoasă, nu numai
de părinţii noştri, dar şi de autoritate în general. Prietenul meu Essie şi cu mine, în drumul
nostru spre şcoală, am încălcat odată proprietatea unei şcoli catolice. N-am uitat niciodată
cum am tremurat de frică atunci când o călugăriţă ne-a dojenit. Cred că a fost prima oară
când altcineva în afară de părinţii mei m-a corectat. N-am mai pus niciodată piciorul pe
teritoriul acela.
Deşi Biblia are multe de spus cu privire la temerea de Domnul, învăţătura creştină
despre lucrul acesta este rară astăzi. Îndată ce este menţionat acest lucru se ridică obiecţii.
Nu este frica un motiv demn de dispreţ? De ce trebuie să ne temem de Cel care ne iubeşte
aşa cum ne iubeşte El? Dacă El este Păstorul nostru, Mântuitorul nostru şi Prietenul
nostru, cum am putea să ne temem de El? „El nu este un leu îmblânzit“, spune C. S.
Lewis. Când prin Moise s-au dat cele Zece Porunci, acolo erau tunete şi fulgere şi sunetul
trâmbiţei, şi muntele era plin de fum. Poporul lui Israel tremura de frică, stătea la distanţă
şi îl implora pe Moise să vorbească el mai degrabă decât să-L lase pe Dumnezeu să le
vorbească, ca să nu moară. Observaţi cu ce cuvinte le-a răspuns Moise.
„Nu vă înspăimântaţi; căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare, şi ca
să aveţi frica Lui înaintea ochilor voştri, pentru ca să nu păcătuiţi“ (Exod 20:20,
sublinierea îmi aparţine). Nu vă înspăimântaţi – ca să aveţi frica Lui înaintea ochilor
voştri! Cuvintele par să se contrazică în mod ciudat, dar eu cred că aici sunt două feluri
de frică: frica de vătămare fizică, care Moise îi asigură că nu se cere, şi frica fără de care
cu siguranţă ar ajunge la dezastru spiritual. Frica unui copil de pedeapsa fizică îl duce la
ascultare, dar la fel face şi dorinţa lui naturală de a face plăcere oamenilor pe care el îi
iubeşte. Acesta este începutul respectului. Până să ajungem să iubim perfect, ceea ce nu
se va întâmpla pe această planetă decăzută, trebuie să ne temem. Până va fi alungată de
dragostea perfectă, frica este un lucru salutar. Frica ne salvează.
Frica de Domnul, după cum spun Proverbele, este „urârea răului“. Este „răsplata
smereniei“, „începutul înţelepciunii“, este „un izvor de viaţă“. Ea „lungeşte zilele“ şi este
„un loc de adăpost“ pentru copiii celui care se teme de Domnul (Proverbe 8:13; 22:4;
9:10; 14:27; 10:27; 14:26).
Noul Testament ne învaţă necesitatea acestei temeri dacă vrem să trăim o viaţă
sfântă. „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos,
pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când
trăia în trup. Ca unii care cunoaştem deci frica de Domnul, pe oameni căutăm să-i
încredinţăm; dar Dumnezeu ne cunoaşte bine“ (2 Corinteni 5:10-11).
„Şi dacă chemaţi ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui,
purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre“ (1 Petru 1:17).
„Să ne arătăm mulţumitori şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu
evlavie şi cu frică; fiindcă Dumnezeul nostru este «un foc mistuitor»“ (Evrei 12:28-29).

162
163

Scriitori vechi au văzut că frica de Domnul favorizează sănătatea interioară; ea este o


lampă într-un loc întunecos, ea luminează şi învaţă, mistuie răul, arde gândurile greşite.
George Macdonald a scris: „Teama de Dumnezeu îl va face pe om să fugă, nu de El,
ci de el însuşi; nu de El, ci la El, Tatăl lui însuşi, de teamă să nu-I facă rău Lui, sau
aproapelui său“ (Predici nerostite, 30).
Am văzut un film care arăta cum îşi instruia puii o mamă urs polar. Ei au ieşit
poticnindu-se din bârlogul lor de gheaţă, toţi trei cu ochii puţin împăienjeniţi după lunga
hibernare; puii erau orbiţi de strălucirea soarelui şi îmbătaţi de libertatea lumii vaste care
se întindea înaintea lor. Mama avea o treabă serioasă de care urma să se ocupe: să-i
înveţe pe copiii ei cum să supravieţuiască într-o lume îngheţată. Nu era timp de pierdut.
Ea i-a înghiontit aşezându-i în linie, arătându-le unde să meargă, rostogolindu-se pe un
banc de zăpadă (au urmat-o fără teamă), evitând crăpăturile din gheaţă (au sărit peste ele),
luându-i cu ea la locul unde putea să-i înveţe cum să găsească hrana. Exemplul era totul –
sau aş putea spune aproape totul. Învăţăturile verbale nu erau necesare, dar câteva
ghionturi rapide la funduleţele lor mici şi păroase cu siguranţă au ajutat. Tot aşa Păstorul
nostru iubitor ne conduce pe cărări ale dreptăţii, folosind din când în când nuiaua Sa
pentru corectare şi toiagul Său pentru protecţie, pe amândouă psalmistul găsindu-le
mângâietoare.
În toate rutinele zilnice de acasă noi eram învăţaţi: iată ce facem noi, iată cum facem
noi aceasta, iată unde merg lucrurile. Majoritatea acestora erau rutine şi obiceiuri stabilite
pur şi simplu după felul în care îşi rânduiseră viaţa părinţii noştri. Noi am învăţat
urmărindu-i. Dar dacă părinţii noştri n-ar fi fost acolo? Dar dacă am fi văzut mai mult la
un alt îngrijitor decât am văzut la tata şi la mama? Puterea de influenţă s-ar fi diluat.
„Timpul calităţii“ nu va putea înlocui niciodată zilele obişnuite petrecute împreună
făcând lucruri obişnuite.
Cât despre ce aveam de făcut, rutinele dimineţii erau bine fixate în zilele săptămânii:
Scularea.
Îmbrăcarea.
Servirea micului dejun.
Rugăciunea împreună cu familia.
Spălarea pe dinţi.
Facerea patului.
Pregătirea pentru şcoală.
Cum făceam aceste lucruri, după ele veneau şi mai multe aluzii şi învăţături repetate,
de exemplu:
Scoală-te imediat când eşti chemat.
Îmbracă-te repede (nici un exerciţiu de meditaţie în mijlocul podelei), şi în mod
potrivit (aveam haine pentru şcoală, pentru joacă şi pentru biserică, şi foarte puţine din
fiecare, aşa că trebuia să le purtăm pe cele potrivite).
Vino la micul dejun punctual (la 7:10, nu la 7:11).
Vino vesel. Dacă cineva din casa noastră apărea având o înfăţişare încruntată, putea fi
rugat să meargă înapoi sus şi „să caute o faţă veselă“. Ce moarte a eului cerea aceasta! Ce
renunţare la sentimentele rele ale cuiva! Mi-amintesc bine de asta. Nu era o cerinţă
capricioasă. Cartea Proverbe susţine aceasta: „O inimă veselă înseninează faţa“, „O
privire prietenoasă înveseleşte inima“ (15:13, 30), şi aceasta este mai mult pentru alţii
decât pentru sine.

163
164

Mănâncă politicos. Bunele maniere la masă nu pot fi scăpate din vedere, pentru că
dacă există un domeniu în care să se vadă climatul spiritual şi emoţional al unui cămin,
acela este la masă. Pentru părinţii mei politeţea avea importanţă, printre alte lucruri:
Dacă nu poţi să spui ceva plăcut despre mâncare, nu spune nimic.
Şervetul în poală, toată lumea.
Sonny, coatele jos de pe masă.
Stai dreaptă, Bets. Te cocoşezi. Aşa-i mai bine!
Mănâncă ce ţi s-a pus înainte.
Dă laptele altcuiva înainte să te serveşti tu.
Nu te întinde, Davy. Cere. Bun băiat.
Nu întrerupe.
Ginny, ţine-ţi lingura cum trebuie – aşa, nu aşa.
Nu fă punte cu cuţitul, Tommy.
Jim, noi nu mâncăm cu cuţitele. Ai o furculiţă – să vedem dacă poţi s-o ţii cum
trebuie. Bravo ţie!
Nu mesteca cu gura deschisă.
Nu vorbi cu gura plină!
Repetarea nesfârşită a acestor îndemnuri poate epuiza pe cei mai tari taţi şi mame şi-i
poate face să se întrebe dacă într-adevăr contează cum ne purtăm când ingerăm hrana
noastră zilnică necesară. Era conversaţie la mesele noastre. Nu erau numai reguli şi
corectări, nicidecum. Dar conversaţia este mai plăcută când oamenii se poartă civilizat.
A le spune ce să facă şi cum să facă nu este tot ce le trebuie copiilor. Ei au nevoie de
ajutor ca să facă. Dumnezeu nu ne lasă să ne descurcăm singuri. După ce ne-a spus ce să
facem şi cum să facem, El Îşi ajută copiii în tot felul de moduri. Moise l-a numit pe fiul
lui Eliezer, care înseamnă „Dumnezeul meu este ajutorul meu“. Dumnezeu este un ajutor
foarte prezent în necaz. „Domnul este de partea mea; nu mă tem de nimic: ce pot să-mi
facă nişte oameni? Domnul este ajutorul meu“, a scris psalmistul (Psalmul 118:6-7), iar
în scrierile profetice Hristos Însuşi vorbeşte: „Dar Domnul Dumnezeu M-a ajutat; de
aceea nu M-am ruşinat“ (Isaia 50:7).
„Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar
Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite“ (Romani 8:26). „Să căpătăm
îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie“ (Evrei 4:16). În
epistola sa către efeseni apostolul Pavel descrie neputinţa noastră când trăiam după
„duhul care lucrează acum în fiii neascultării... când trăiam în poftele firii noastre
pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre... Dar Dumnezeu,
care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram
morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos – prin har sunteţi
mântuiţi“ (Efeseni 2:2-5).
Harul a făcut pentru noi ceea ce noi nu puteam face pentru noi înşine. Şi tot aşa
părinţii, spune cumnata mea Lovelace Howard, fac pentru copiii lor ceea ce ei nu pot să
facă singuri pentru ca ei să poată învăţa să facă ceea ce trebuie să facă singuri.
Noi am învăţat cum să ne spălăm pe dinţi prin părinţii noştri care au făcut aceasta
pentru noi când ne-au ieşit pentru prima oară dinţii şi prin ajutorul pe care ei ni l-au dat
am învăţat să facem singuri. Până la sfârşit a fost cuvântul. Zilnic, credincios. Şi facerea
patului? Neted.

164
165

Am descris deja cu câtă grijă am fost învăţaţi unde merg lucrurile: un loc pentru
fiecare lucru, fiecare lucru la locul lui. Era siguranţă în această rutină şi consistenţă. Viaţa
se simplifică atunci când ştii ce, cum şi unde. Un cârlig pentru cheile de la maşină şi
cheile de la maşină totdeauna în cârlig elimină gesticulările violente prin toată casa cu
toată lumea ţipând la toată lumea căutând să afle cine le-a folosit ultima dată.
Ordinea într-un cămin liniştit nu este posibilă fără aplicarea principiilor eterne. În
definitiv, lucrurile mici, obişnuite sunt cele care alcătuiesc în cea mai mare parte viaţa
noastră. Aceasta este materia primă pentru viaţa spirituală. Dacă dispreţuim lucrurile
mici, privind datoriile normale în gospodărie ca poveri, rutinele ca fiind plictisitoare,
regulile ca fiind prea restrictive, nu vom învăţa niciodată, nici nu vom putea să-i învăţăm
pe copiii noştri, să trăiască o viaţă de armonie sfântă. Aceasta necesită în primul rând
credincioşie în detaliile plictisitoare, să învăţăm să le facem bine ca să putem să facem
din ele o jertfă pentru Domnul, pentru că, în definitiv, este lucrarea Lui dată nouă. Este
pâinea noastră cea de toate zilele pentru care ar trebui să învăţăm să fim recunoscători. O
astfel de credincioşie este temelia pentru tot ce ar putea Dumnezeu să ne ceară vreodată
să facem.
Preocuparea cu noi înşine, progeniturile sinelui, interesele personale, egoismul –
acestea sunt motivele pentru care ţipăm unii la alţii. Ia-ţi ochii de la tine însuţi; ridică-ţi
ochii şi priveşte în jur! Sunt fraţii şi surorile tale; ei au nevoi în care poţi să-i ajuţi.
Ascultă-le confidenţele; ţine-ţi inima larg deschisă la chemările lor şi mâinile gata să le
slujească. Învaţă să dai, nu să iei, să îneci nevoile tale flămânde în fericirea de a te dărui
pentru împlinirea intereselor celor foarte apropiaţi şi foarte dragi. Ridică-ţi ochii şi
priveşte în afara acestui eu al tău îngust şi înghesuit. Vei descoperi spre surpriza ta
fericită secretul blândeţii şi amabilităţii Domnului Isus, şi roadele Duhului vor înmuguri
şi vor înflori toate din viaţa ta.

Luată din The Shaping of a Christian Family de Elisabeth Elliot Gren. © 1992 de Elisabeth
Elliot Gren. Publicată de Thomas Nelson Publishers. Folosită cu permisiune. Disponibilă la
librăria ta creştină locală.

A-i încuraja pe copiii tăi să-şi trăiască viaţa pe Primul Scaun poate fi uneori o
treabă obositoare. Mai ales când iei în considerare toate acele detalii mici asociate cu
aceasta. În timp ce toate familiile vor avea întrucâtva rutine diferite de familie, este
important să ne amintim că regulile pe care noi le impunem în familiile noastre nu sunt
numai pentru binele nostru sau numai pentru binele copiilor noştri. Deşi există nişte
avantaje pentru familia noastră când urmează anumite reguli, principalul binefăcător
este Dumnezeu. Toate acţiunile noastre sunt pentru glorificarea lui Dumnezeu, şi cei
care-L pun pe El pe primul loc şi pe alţi oameni pe locul doi Îl glorifică pe El pe deplin.
Haideţi să ne propunem toţi să-L glorificăm pe Dumnezeu în toate acţiunile noastre,
chiar şi în detalii. Ca să înveţi mai mult despre transformarea familiei tale într-o familie
centrată pe Dumnezeu, citeşte cartea lui Elisabeth Elliot The Shaping of a Christian
Family (Formarea unei familii creştine).

165
166

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde


apreciezi că te găseşti pe următoarea scală?

1_____________________________ 5 _______________________________ 10
Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat
de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum
biruinţe. mers. trăiesc viaţa din
belşug.

2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar
acum?

3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar
acum? Te provoc să faci acel lucru.

166
167

„Disciplina şi dragostea nu sunt opuse; una este o funcţie a celeilalte“.


JAMES C. DOBSON

„Creşterea ideală a copiilor este modelată


după relaţia dintre Dumnezeu şi om“.
JAMES C. DOBSON

„Iubiţi-i pe copiii voştri cu toată inima voastră,


iubiţi-i suficient de mult ca să-i disciplinaţi până nu este prea târziu...
Lăudaţi-i pentru lucrurile importante, chiar dacă trebuie să le întindeţi puţin.
Lăudaţi-i mult. Ei trăiesc din aceasta ca din mijloacele de existenţă,
şi au nevoie de aceasta mai mult decât de mijloacele de existenţă“.
LAVINA CHRISTENSEN FUGAL

„Dacă accepţi autoritatea Domnului Isus în viaţa ta,


atunci accepţi autoritatea cuvintelor Lui“.
COLIN URQUHART

167
168

Ziua 21
Trăind biruinţe spirituale în familia ta

Deprinde-i pe copiii tăi


să respecte autoritatea
TED TRIPP

Dorinţa lui Dumnezeu pentru căsnicia ta este ca tu să produci urmaşi evlavioşi. În


primul rând, El vrea ca tu să fii evlavios. Apoi El vrea ca tu să transmiţi credinţa ta
copiilor tăi. Din nefericire, mulţi părinţi nu vor să-şi asume responsabilitatea de a
transmite mai departe credinţa lor. Mulţi doar speră că ai lor copii vor primi credinţa. O
biruinţă majoră pentru părinţii creştini este să-şi asume responsabilitatea de a creşte
copii evlavioşi. Noi, ca părinţi ai copiilor noştri, avem răspunderea de a fi o autoritate
pentru ei. Avem răspunderea de a le spune despre lucrurile lui Dumnezeu. Avem
răspunderea de a le arăta cum să pună în aplicare lucrurile Domnului. Suntem
responsabili. Eşti tu gata să-ţi asumi răspunderea?

Băieţii erau afară în atelier, lucrând la cărucior. Fiica noastră a ieşit afară să-i cheme
la masă. „Voi amândoi să intraţi în casă, să vă spălaţi, şi să vă pregătiţi pentru masă.
Imediat!“ a anunţat ea cu autoritate.
„Vin băieţii înăuntru?“ a întrebat soţia mea, când fiica noastră s-a întors în casă
singură.
„Eu i-am chemat“, a spus ea cu o privire care o trăda.
De ce nu veniseră băieţii? Pentru că sora lor era cea care îi chemase, şi ei n-aveau de
gând să se supună autorităţii ei.
Ea s-a întors în atelier cu acelaşi mesaj, dar a adăugat două cuvinte puternice: „Mama
a spus ...“.
Fiica noastră nu avea autoritatea să ordone băieţilor să intre în casă. A doua oară când
i-a chemat pe băieţi, ea i-a chemat ca agent al mamei lor. Ei au ştiut atunci că era timpul
să vină.

CONFUZIE CU PRIVIRE LA AUTORITATE

Culturii noastre nu-i place autoritatea. Nu numai că nu ne place să fim sub autoritate,
nu ne place să fim autorităţi. Unul din locurile în care lucrul acesta se vede cel mai clar
este în casa noastră, acolo unde autoritatea ne incomodează.
Avem nevoie de o înţelegere biblică a autorităţii. Întrebările abundă. Care este natura
autorităţii părinţilor asupra unui copil? Este ea absolută sau relativă? Este autoritatea
învestită în părinţi datorită diferenţei relative de dimensiune dintre părinţi şi copilaşi?
Suntem noi la conducere pentru că suntem mai deştepţi şi mai experimentaţi? Suntem noi
chemaţi să conducem pentru că noi nu suntem păcătoşi, dar ei sunt? Avem noi dreptul să
spunem copiilor noştri să facă orice vrem noi să facă?
Dacă nu răspunzi la întrebări ca acestea, vei fi de încercat şi nesigur în îndeplinirea
datoriei tale faţă de Dumnezeu şi faţă de copiii tăi. Dacă eşti nesigur cu privire la natura

168
169

şi extinderea autorităţii tale, copiii tăi vor suferi mult. Ei nu vor şti niciodată ce să aştepte
de la tine pentru că regulile de bază se vor schimba mereu. Ei nu vor învăţa niciodată
valorile absolute şi principiile Cuvântului lui Dumnezeu, singurele care-i pot învăţa
înţelepciunea.
Părinţii din cultura noastră deseori improvizează pentru că ei nu înţeleg mandatul
biblic de a-şi păstori copiii. Scopurile creşterii copiilor deseori nu mai sunt nobile, ci
vizează mai degrabă confortul şi convenienţa imediată. Când părinţii cer ascultare pentru
că se simt sub presiune, ascultarea copiilor se reduce la o convenienţă a părinţilor. Părinţii
creştini trebuie să aibă o înţelegere clară despre creşterea copiilor în mod evlavios, iar
copiii trebuie să fie deprinşi să cunoască faptul că Dumnezeu îi cheamă să asculte
întotdeauna.

CHEMAT SĂ COMANDE

Ca părinte ai autoritate pentru că Dumnezeu te cheamă să fii o autoritate în viaţa


copilului tău. Ai autoritatea să acţionezi în Numele lui Dumnezeu. Ca tată sau ca mamă,
tu nu-ţi exerciţi autoritatea asupra jurisdicţiei tale, ci asupra jurisdicţiei lui Dumnezeu. Tu
acţionezi la porunca Sa. Îndeplineşti o datorie pe care El ţi-a dat-o. Nu poţi încerca să
modelezi viaţa copiilor tăi aşa cum îţi place ţie, ci aşa cum Îi place Lui.
Tot ce faci tu în slujba ta de părinte trebuie să fie făcut din acest punct de vedere.
Trebuie să te angajezi cu toată fiinţa ta să instruieşti, să porţi de grijă şi să educi, să
corectezi şi să disciplinezi pentru că la aceasta te-a chemat Dumnezeu. Acţionează cu
convingerea că El te-a pus să acţionezi în Numele Său. În Geneza 18:19, Dumnezeu
spune: „Eu îl cunosc [pe Avraam] şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după
el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine“. Avraam este însărcinat de
Dumnezeu. El îndeplineşte o slujbă din agenda lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a chemat la
aceste lucruri. El nu este un colaborator extern. Avraam nu-şi scrie singur descrierea
slujbei lui. Dumnezeu îi defineşte sarcina. Avraam acţionează în Numele lui Dumnezeu.
Deuteronom 6 subliniază această opinie despre responsabilitatea părintească. În
versetul 2, Dumnezeu spune că scopul Său pentru Israel şi copiii lor şi nepoţii lor este să
se teamă de Domnul prin păzirea poruncilor Lui. Persoana prin care sunt transmise
poruncile lui Dumnezeu este cel pe care îl cheamă Dumnezeu să-şi înveţe copiii când
sunt acasă, când merg pe drum, când se culcă şi când se scoală. Dumnezeu are un
obiectiv. El vrea ca o generaţie să urmeze alteia în căile Lui. Dumnezeu împlineşte acest
obiectiv prin intermediul instruirii părinteşti.
Efeseni 6:4 îţi porunceşte să-ţi creşti copiii în mustrarea şi învăţătura Domnului.
Aceasta nu este pur şi simplu o poruncă de a mustra şi de a instrui. Este o poruncă de a
asigura mustrarea şi învăţătura Domnului ca să funcţioneze în favoarea lui Dumnezeu.
Înţelegând acest principiu simplu poţi să gândeşti limpede cu privire la sarcina ta.
Dacă tu eşti reprezentantul lui Dumnezeu în această lucrare de asigurare a mustrării şi a
învăţăturii în Domnul, care sunt esenţiale, atunci şi tu eşti un om sub autoritate. Copilul
tău şi cu tine sunteţi în aceeaşi barcă. Amândoi sunteţi sub autoritatea lui Dumnezeu.
Aveţi roluri diferite, dar acelaşi Stăpân.
Dacă permiţi mâniei nesfinte să murdărească procesul corectării, greşeşti. Trebuie să
ceri iertare. Dreptul tău de a-ţi disciplina copilul este legat de ceea ce te-a chemat
Dumnezeu să faci, nu de agenda ta de lucru.

169
170

ŞI TU EŞTI CHEMAT SĂ ASCULŢI

Tu nu vii la copilul tău ca să-i ceri, pentru interesele tale, să ţi se supună şi să te


asculte. Nu! Tu vii cu corecţiile disciplinei care sunt calea vieţii (Proverbe 6:23). Tu-l
angajezi pe fiul tău în Numele lui Dumnezeu pentru că mai întâi Dumnezeu te-a angajat
pe tine.
Mi-amintesc de multe conversaţii care mergeau cam aşa:
„N-ai ascultat de tata, nu-i aşa?“
„Nu“.
„Ti-aduci aminte ce spune Dumnezeu că trebuie să facă tata dacă tu nu asculţi?“
„Să mă bată?“
„Exact. Trebuie să te bat. Dacă nu, atunci voi fi neascultător faţă de Dumnezeu. Şi tu
şi eu vom greşi. Aceasta n-ar fi bine pentru tine sau pentru mine, nu-i aşa?“
„Nu“, (un răspuns cu părere de rău).
Ce comunică acest dialog copilului? Tu nu-l baţi pentru că eşti rău. Tu nu încerci să-l
forţezi să ţi se supună numai pentru că urăşti obrăznicia. Nu eşti furios pe el. Şi tu, ca şi
el, sunteţi sub cârmuirea şi autoritatea lui Dumnezeu. Dumnezeu te-a chemat la o slujbă
pe care nu poţi s-o eviţi. Tu acţionezi sub cârmuirea lui Dumnezeu. Tu ceri ascultare
pentru că Dumnezeu spune că tu trebuie să ceri ascultare.

ÎNCREDEREA DE A ACŢIONA

Există o libertate foarte mare aici pentru un părinte. Când tu îndrumi, corectezi sau
disciplinezi, nu acţionezi din propria voinţă; acţionezi în Numele lui Dumnezeu. Nu
trebuie să te întrebi dacă este bine ca tu să conduci. Cu siguranţă tu nu ai nevoie de
permisiunea copilului tău. Dumnezeu ţi-a dat o sarcină de îndeplinit; de aceea aprobarea
copilului tău nu este necesară.

MANDATUL DE A ACŢIONA

Înţelegerea faptului că tu ca părinte eşti reprezentantul lui Dumnezeu nu se ocupă


numai cu dreptul de a îndruma. Ea oferă şi mandatul de a acţiona. N-ai de ales. Trebuie
să-ţi angajezi copiii. Tu acţionezi în ascultare faţă de Dumnezeu. Este de datoria ta.
Pentru a ilustra, statul Pennsylvania, unde locuiesc, cere şcolilor să raporteze orice
caz de abuz de copil suspectat. Această lege nu oferă doar dreptul de a raporta abuzul. Ea
cere ca abuzul să fie raportat. Funcţionarii şcolii nu au libertatea de a decide dacă să
raporteze sau nu abuzul unui copil. Legea cere aceasta. În acelaşi fel, faptul că tu eşti
chemat de Dumnezeu să fii o autoritate în instruirea copiilor tăi nu-ţi dă doar dreptul, ci şi
responsabilitatea de a instrui.
Ca administrator de şcoală, observ că majoritatea părinţilor nu înţeleg caracterul
adecvat şi necesitatea de a comanda în viaţa copilului lor. Mai degrabă, părinţii iau rolul
de sfătuitori. Puţini sunt dispuşi să spună, de exemplu: „Am pregătit păsat de ovăz pentru
micul tău dejun. Este o mâncare bună, hrănitoare şi vreau s-o mănânci. Poate în alte
dimineţi vei mânca ceva ce-ţi place mai mult“. Mulţi spun: „Ce vrei să mănânci la micul
dejun? Nu vrei păsatul de ovăz pe care l-am pregătit. Vrei altceva?“ Aceasta sună foarte

170
171

frumos şi edificativ, dar ce se întâmplă de fapt? Copilul învaţă că el este cel care poate
lua decizii. Părintele doar sugerează opţiunile.
Acest scenariu se repetă în experienţa copiilor mici în alegerea hainelor, în alegerea
programului, în alegerile din domeniul social, în alegerea felului în care îşi petrec timpul
liber, şi aşa mai departe. Când copiii ajung la vârsta de şase sau opt sau zece ani, ei sunt
deja proprii lor şefi. La vârsta de treisprezece ani copilul este scăpat de sub control.
Părinţii pot să-i ademenească cu vorbe dulci, să pledeze, să îndemne (în frustrare şi
supărare), să ţipe şi să ameninţe, dar copilul este şeful. Părintele a renunţat de mult la
prerogativul de a lua decizii cu privire la viaţa copilului său. Cum s-a întâmplat asta?
Aceasta s-a strecurat pe nesimţite la o vârstă foarte fragedă când părintele a făcut din
orice decizie un bufet suedez de preferinţe din care să aleagă copilul.
Unii pot argumenta: „Copiii învaţă să ia decizii numai când părinţii le permit să ia
decizii. Noi vrem ca ai noştri copii să înveţe să ia decizii sănătoase“. Acest argument
pierde din vedere cea mai importantă problemă. Copiii vor lua decizii bune când îi vor
vedea pe părinţii lor credincioşi servind drept model şi dându-le porunci înţelepte şi luând
decizii în folosul lor.
Mai înainte chiar de a lua decizii este important pentru copii să fie sub autoritate.
Învaţă-i pe copiii tăi că Dumnezeu îi iubeşte atât de mult încât le-a dat părinţi care să fie
autorităţi bune pentru a-i învăţa şi a-i conduce. Copiii învaţă să ia decizii înţelepte,
învăţând de la tine.
Părinţii trebuie să vrea să conducă. Trebuie să faci aceasta cu bunăvoinţă şi cu har,
dar trebuie să fii o autoritate pentru copiii tăi.

CREŞTEREA COPIILOR A FOST DEFINITĂ

Recunoaşterea faptului că Dumnezeu te-a chemat să lucrezi ca reprezentant al Său


defineşte sarcina ta ca părinte. Cultura noastră a redus creşterea copiilor la asigurarea
celor necesare. Părinţii deseori văd această sarcină în aceşti termeni înguşti. Copilul
trebuie să aibă hrană, îmbrăcăminte, un pat şi timp de calitate. În contrast puternic cu
această vedere îngustă, Dumnezeu te-a chemat la o lucrare mai profundă decât asigurarea
celor necesare. Tu îţi păstoreşti copilul în Numele lui Dumnezeu. Sarcina pe care ţi-a
dat-o Dumnezeu nu este una care să poată fi programată convenabil. Este o sarcină care
pătrunde peste tot. Instruirea şi păstorirea se face oricând eşti cu copiii tăi. Când te scoli,
când umbli, când vorbeşti, sau când te odihneşti, trebuie să te implici şi să-l ajuţi pe
copilul tău să înţeleagă viaţa, să se înţeleagă pe sine, şi să înţeleagă nevoile lui dintr-o
perspectivă biblică (Deuteronom 6:6-7).
Dacă ai de gând să-ţi păstoreşti copiii, trebuie să ai o relaţie intimă cu ei. Trebuie să
înţelegi ce-i supără pe copiii tăi. Dacă ai de gând să-i îndrepţi pe căile Domnului, aşa cum
te cheamă să faci Geneza 18:19, trebuie să-i cunoşti şi să le cunoşti înclinaţiile. Această
lucrare cere mai mult decât pur şi simplu să le asiguri hrana, îmbrăcămintea şi adăpostul
adecvat.

OBIECTIVE CLARE

Este instructiv să-i întrebi pe părinţi ce obiective concrete de instruire au pentru


copiii lor. Majoritatea părinţilor nu pot să întocmească repede o listă cu punctele tari şi cu

171
172

punctele slabe ale copiilor lor. Nici nu pot să spună ce fac pentru a întări punctele slabe
ale copilului lor sau pentru a încuraja punctele lui tari. Multe mame şi mulţi taţi nu au stat
să discute scopurile lor pe termen scurt şi pe termen lung pentru copiii lor. Nu au creat
strategii pentru creşterea copiilor. Ei nu ştiu ce spune Dumnezeu despre copii şi despre
dorinţele Lui cu privire la ei. Prea puţină atenţie s-a dat metodelor şi abordărilor care se
concentrează mai degrabă asupra corectării atitudinilor de inimă decât doar a
comportamentului. Este trist că majoritatea corecţiilor au loc ca un produs secundar al
copiilor, lucru care este jenant sau iritant.
De ce aceasta? Idea noastră despre creşterea copiilor nu include păstorirea. Cultura
noastră vede părintele ca un adult care asigură cele necesare. Timpul de calitate este
considerat timpul în care ne distrăm împreună. Distracţia împreună nu este o idee rea, dar
este la ani-lumină depărtare de îndrumarea copilului tău pe căile lui Dumnezeu.
Spre deosebire de aceasta, Geneza 18 cheamă taţii să poruncească copiilor lor să ţină
calea Domnului, făcând ce este drept şi bine. A fi părinte înseamnă să lucrezi în Numele
lui Dumnezeu ca să-i îndrumi pe copiii tăi. Directorii conduc. Ca să-i conduci trebuie să-i
cunoşti şi să-i ajuţi pe copiii tăi să înţeleagă standardul lui Dumnezeu pentru
comportamentul copiilor. Aceasta înseamnă să-i înveţi că sunt păcătoşi prin natura lor.
Aceasta implică să le arăţi îndurarea şi harul lui Dumnezeu descoperite în viaţa şi
moartea lui Hristos pentru păcătoşi.

SMERENIE ÎN LUCRAREA TA

Înţelegerea faptului că voi funcţionaţi ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu poate să vă


ţină foarte atenţi şi smeriţi ca părinţi. Este un lucru serios să realizezi că tu îţi corectezi
copilul la porunca lui Dumnezeu. Tu stai înaintea lui ca reprezentant al lui Dumnezeu ca
să-i arăţi păcatul lui. Aşa cum un ambasador este conştient de faptul că funcţionează în
numele ţării care l-a trimis, tot aşa tu ca părinte trebuie să fii conştient de faptul că-L
reprezinţi pe Dumnezeu înaintea copilului. Nu cunosc nici o realizare care să-l facă pe un
părinte mai sobru şi mai smerit ca aceasta.
De multe ori am fost nevoit să cer iertare copiilor mei pentru mânia mea sau pentru
un răspuns păcătos. Am fost nevoit să spun: „Fiule, am păcătuit împotriva ta. Am vorbit
cu o mânie nesfântă. Am spus lucruri pe care n-ar fi trebuit să le spun. Am greşit.
Dumnezeu mi-a dat o sarcină sfântă, şi eu am adus mânia mea nesfântă în această
misiune sfântă. Te rog, iartă-mă“.
Interesul tău poate să crească dacă realizezi că disciplina nu este lucrarea ta de pe
agenda ta de lucru, ca să dai frâu liber mâniei tale împotriva copiilor tăi; este arătarea ta
ca reprezentant al lui Dumnezeu, care aduce mustrările vieţii pentru fiul tău sau pentru
fiica ta. Tu doar tulburi apele când motivul principal al disciplinei este mai degrabă
nemulţumirea ta cu privire la comportarea lor decât nemulţumirea lui Dumnezeu faţă de
răzvrătirea împotriva autorităţii pe care El a rânduit-o.

NU ESTE LOC PENTRU MÂNIE

Am vorbit cu foarte mulţi părinţi care credeau cu sinceritate că mânia lor are un loc
legitim în corectare şi disciplinare. Ei gândeau că nu puteau să-i aducă pe copiii lor la o
frică serioasă faţă de neascultare decât dacă le arată mânie. Şi astfel disciplina a devenit

172
173

timpul când mama sau tata îşi manipulează copiii prin manifestările brutale ale mâniei.
Ce învaţă copilul din aceasta este frica de om, nu teama de Dumnezeu.
Iacov 1 demonstrează falsitatea ideii că părinţii trebuie să accentueze corectarea prin
mânia personală. „Ştiţi bine lucrul acesta, preaiubiţii mei fraţi! Orice om să fie grabnic la
ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie; căci mânia omului nu lucrează neprihănirea
lui Dumnezeu“ (Iacov 1:19-20).
Apostolul Iacov nu putea fi mai clar. Viaţa neprihănită pe care o doreşte Dumnezeu
nu este niciodată produsul mâniei necontrolate. Mânia omului îi poate învăţa pe copiii tăi
să se teamă de tine. Ei pot chiar să se poarte mai bine, dar aceasta nu va aduce
neprihănirea biblică.
Nici o schimbare de comportament care este produsă de o astfel de mânie nu-i va
mişca pe copiii tăi spre Dumnezeu. Aceasta îi îndepărtează de Dumnezeu. Îi îndreaptă
spre idolatria temerii de om. Nu e de mirare că Iacov subliniază acest lucru, spunând:
„Preaiubiţii mei fraţi, luaţi aminte la lucrul acesta“ (trad. engleză).
Dacă îi corectezi şi îi disciplinezi pe copiii tăi pentru că Dumnezeu ţi-a poruncit
aceasta, atunci nu trebuie să strici lucrarea cu mânia ta. Corectarea nu înseamnă să-ţi arăţi
tu mânia pentru ofensele lor; înseamnă mai degrabă să le aminteşti că purtarea lor
păcătoasă Îl ofensează pe Dumnezeu. Înseamnă să aduci condamnarea Lui asupra
păcatului pentru aceste subiecte din împărăţia Lui. El este Împăratul. Ei trebuie să se
supună.

BENEFICIILE COPILULUI

Părintele vine la copil în Numele lui Dumnezeu şi pentru Numele lui Dumnezeu. Ca
părinţi voi puteţi să-l învăţaţi pe copilul vostru să primească îndreptarea de la voi pentru
că ea reprezintă metoda pe care a hotărât-o Dumnezeu. Copilul învaţă să primească
îndreptarea, nu pentru că părinţii au întotdeauna dreptate, ci pentru că Dumnezeu spune
că „nuiaua şi certarea dau înţelepciunea“ şi „cine ia seama la mustrare ajunge înţelept“
(Proverbe 29:15, 15:5).
Copilul care acceptă aceste adevăruri va învăţa să accepte corectarea. Am fost smerit
şi uimit să-i văd pe copiii mei, în ultimii ani ai adolescenţei lor şi puţin după douăzeci, că
acceptă corectarea, nu pentru că le-am adus-o eu în cel mai bun mod posibil, ci pentru că
s-au convins că „cel ce leapădă certarea îşi dispreţuieşte sufletul, dar cel ce ascultă
mustrarea capătă pricepere“ (Proverbe 15:32). Ei înţeleg că tatăl lor este reprezentantul
lui Dumnezeu, folosit de Dumnezeu ca autoritate care să-i conducă în căile lui
Dumnezeu. De aceea, deşi eu nu sunt un instrument fără cusur al lucrării lui Dumnezeu,
ei ştiu că primirea corectării le va aduce pricepere.

DISCIPLINA: O EXPRESIE A DRAGOSTEI

Stând puţin de vorbă în timpul unei pauze pentru cafea la o conferinţă a pastorilor,
i-am auzit fără să vreau pe unii taţi vorbind despre copiii lor şi nu m-am putut abţine să
nu ascult.
„Sunt prea sever cu ei“, a comentat tatăl nr.1. „Îi disciplinez tot timpul. Trebuie
într-adevăr; soţia mea îi iubeşte prea mult ca să-i disciplineze“.
„Cred că tu şi soţia ta trebuie să vă echilibraţi cumva“, a observat tatăl nr. 2.

173
174

„Da“, a continuat tatăl nr. 1 reflectând, „avem nevoie de un echilibru între disciplină
şi dragoste“.
Aproape că mi s-a pus un nod în gât! Să pui în balanţă disciplina şi dragostea? M-am
gândit la Proverbe 3:12: „Domnul mustră pe cine iubeşte, ca un părinte pe copilul pe
care-l iubeşte“. Proverbe 13:24 mi-a venit în minte: „Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său,
dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte îndată“, şi Apocalipsa 3:19: „Eu mustru şi pedepsesc pe
toţi aceia pe care-i iubesc“. Cum poţi să pui în balanţă disciplina şi dragostea?
Conversaţia pe care fără să vreau am auzit-o reprezintă un punct de vedere foarte
răspândit. Mulţi părinţi nu au o viziune biblică despre disciplină. Ei tind să privească
disciplina ca o răzbunare – încheindu-şi socotelile cu copiii lor pentru ceea ce au făcut. Evrei
12 ne arată clar că disciplina nu este represivă, ci corectivă. Evrei 12:5-6 consideră disciplina
un cuvânt de încurajare adresat fiilor. El spune că disciplina este un semn al identificării lui
Dumnezeu cu noi ca Tată al nostru. Dumnezeu ne disciplinează spre binele nostru, ca să ne
facă părtaşi sfinţeniei Lui. El spune că deşi disciplina nu este plăcută, ci dureroasă, ea ne dă
un rod al neprihănirii şi al păcii. Mai înainte să fie ceva care să echilibreze dragostea,
disciplina este mai degrabă cea mai adâncă expresie a dragostei.
Dumnezeu ne dă înţelegerea a ceea ce este disciplina. Funcţia ei nu este
esenţialmente punitivă. Este corectivă. Principala reacţie a disciplinei nu este de a
răzbuna, ci de a corecta. Disciplinarea unui copil este refuzul unui părinte de a fi părtaş
de bună voie la moartea copilului său (Proverbe 19:18).
De ce este aşa de greu să reţinem această idee? Este greu din pricina a ceea ce am
discutat mai sus. Nu ne vedem pe noi înşine ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu. Noi, deci,
îi corectăm pe copiii noştri când ei ne irită. Când purtarea lor nu ne irită, nu-i corectăm.
Astfel, corectarea noastră nu este ca să-i salvăm pe copiii noştri de calea periculoasă; ci
este mai degrabă doar o răcorire de frustrarea noastră. E ca şi cum le-am spune: „M-am
săturat de tine. Mă faci să înnebunesc. Am să te lovesc, sau am să ţip la tine, sau am să te
fac să stai pe un scaun izolat de familie până îţi vei da seama ce rău ai făcut“.
Ceea ce tocmai am descris nu este disciplină. Este pedeapsă. Este un abuz neevlavios
al copilului. În loc să dea un rod al neprihănirii şi al păcii, acest soi de tratament mai
degrabă îi lasă pe copii supăraţi şi furioşi. Este de mirare că copiii se opun voii cuiva care
se mânie pe ei pentru că l-au iritat?
Disciplina ca învăţătură pozitivă mai degrabă decât ca pedeapsă negativă nu înlătură
consecinţele sau rezultatele privitoare la comportament. Consecinţele şi rezultatele
comportamentului fac parte cu siguranţă din procesul pe care îl foloseşte Dumnezeu
pentru a-Şi pedepsi poporul.
Deşi este adevărat că copiii disciplinaţi sunt o bucurie pentru părinţii lor (Proverbe
23:15-16, 24), ca reprezentant al lui Dumnezeu, tu nu poţi să disciplinezi doar pentru
problemele de interes personal sau pentru convenienţa personală. Corecţia ta trebuie să
fie legată de principiile şi de adevărurile absolute ale Cuvântului lui Dumnezeu.
Problemele de disciplină sunt probleme de creare a caracterului şi de onorare a lui
Dumnezeu. Standardele care nu se negociază ale lui Dumnezeu trebuie să fie sursa de
alimentare a corecţiei şi a disciplinei.
Obiectivul tău în disciplină este să te îndrepţi spre copiii tăi, nu împotriva lor. Tu te
îndrepţi spre ei cu mustrările şi rugăminţile stăruitoare ale vieţii. Disciplina are un
obiectiv corectiv. Este terapeutică, nu penală. Este menită să producă creştere, nu durere.

174
175

Luată din Shepherding Your Child’s Heart de Ted Tripp. © 1998 de Ted Tripp. Folosită cu
permisiunea lui Shepherd Books. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Creşterea copiilor astfel încât să trăiască în Primul Scaun necesită timp, răbdare,
înţelepciune şi foarte multă rugăciune. Dar necesită şi acţiune. Această acţiune nu
provine din faptul că tu eşti mai bun, mai deştept sau mai mare decât copiii tăi. Nu,
responsabilitatea de a influenţa viaţa copiilor tăi pentru Domnul îţi este dată de
Dumnezeu. Când ai făcut copii ţi-ai asumat această răspundere. Ţi-a fost dată de
Dumnezeu. Ce ai făcut cu această răspundere? Ţi-ai însuşit-o şi îi ajuţi pe urmaşii tăi să
crească în învăţătura şi mustrarea Domnului? Dacă nu, nu eşti un bun păstor. Vezi tu,
copiii tăi sunt la fel de neajutoraţi ca mieluşeii, care sunt complet dependenţi de păstor
pentru supravieţuirea lor. Celelalte oi nu-i pot proteja, dar păstorul poate. Lumea vrea
să-ţi distrugă copilul cu idei false, şi numai tu, păstorul pământesc al copilului, poţi să-ţi
aperi copilul. Este absolut crucial ca tu să experimentezi această biruinţă şi să începi să-
ţi asumi răspunderea. Şi dacă ai nevoie de mai multă îndrumare ca să fii un păstor
pentru copilul tău, citeşte cartea lui Ted Tripp Shepherding Your Child’s Heart
(Păstorirea inimii copilului tău). Ea îţi va schimba modul de a gândi despre creşterea
copiilor.

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde


apreciezi că te găseşti pe următoarea scală?

1_____________________________ 5 _______________________________ 10
Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat
de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum
biruinţe. mers. trăiesc viaţa din
belşug.

2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar
acum?

3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar
acum? Te provoc să faci acel lucru.

175
176

Ziua 22
Trăind biruinţe spirituale în familia ta

Mamelor, nu vă temeţi!
JEAN FLEMING

Acest capitol a fost scris pentru mame, dar taţii şi-ar face lor înşişi un mare serviciu
dacă l-ar citi. Teama este un sentiment universal. Unii bărbaţi „macho“ poate nu vor să
admită aceasta, dar toţi am experimentat teama într-un anumit moment din viaţa
noastră. Dar Dumnezeu spune foarte clar în Cuvântul Său că noi nu trebuie să ne temem
de nimeni şi de nimic decât de El. De fapt, El chiar promite să aibă grijă de noi şi să ne
binecuvânteze dacă noi ascultăm de El. Poate că unii din voi nu pot ajunge la acel Prim
Scaun în creşterea copiilor pentru că îi împiedică teama. După citirea următoarelor
cuvinte de înţelepciune scrise de Jean Fleming, sunt sigur că veţi fi foarte încurajaţi în ce
priveşte felul în care trebuie să vă creşteţi copiii. De fapt, eu mă rog ca aceasta să vă
ajute să trăiţi o biruinţă incredibilă în creşterea copiilor voştri.

♦ Te-a făcut vreodată starea lumii să doreşti să-ţi aduni toată familia şi să fugi
în munţi?
♦ Ai impresia că a creşte copii evlavioşi în această societate este o provocare
imposibilă?
♦ Vezi în viaţa copiilor tăi lucruri negative care te sperie de moarte?

Ca femeie tânără în anii '60, auzeam femeile creştine discutând dacă să aducă copii
în această lume atât de rea şi de nesigură. Kruşciov a bătut cu pantoful în masă la o
întrunire a Naţiunilor Unite şi a spus că URSS-ul va îngropa Statele Unite. Am văzut o
mare revoluţie de atunci. Împrejurările se schimbă. Astăzi „vrăjmaşul nostru ateu“ este
unul din cele mai fertile câmpuri de misiune din lume, mult mai receptiv la Evanghelie
decât propria noastră ţară.
Cred că fiecare generaţie are motive să se teamă să aducă pe lume copii. Lumea
aceasta este un mediu ostil, fără îndoială. Dar mă întreb dacă noi, la fel ca acele femei din
anii '60, nu ne îngrijorăm deseori în mod inutil pentru nişte lucruri care nu se vor
întâmpla niciodată.
Acum câţiva ani am întâlnit o mamă cu pruncul ei, primul ei născut, în braţe, care a
spus: „Îmi place să fiu mamă, dar mi-e tare frică de anii adolescenţei ei“. Poate că
temerile noastre cu privire la anii adolescenţei precipită unele din aceste probleme. Fără
îndoială, când ne temem de ce s-ar putea întâmpla în viitor, furăm puterea şi bucuria zilei
de astăzi.
Teama deseori ia naştere şi se amplifică în mintea noastră, în imaginaţia noastră. Am
cunoscut această teamă; poate că ai cunoscut-o şi tu. Bineînţeles că nu suntem primele
care să ne îngrijorăm din cauza unor ameninţări ce nu se vor materializa niciodată. În
Vechiul Testament un rege primeşte vestea că vrăjmaşii lui au format o alianţă. Vestea
intimidează, şi „a tremurat inima lui Ahaz şi inima poporului său, cum se clatină copacii
din pădure când bate vântul“ (Isaia 7:2). Frica îi face să se clatine, să tremure, să tresară.

176
177

Panica se răspândeşte şi nu se întâmplă nimic. Dumnezeu trimite vorbă lui Ahaz: „Ia
seama şi fii liniştit; nu te teme de nimic şi să nu ţi se moaie inima, din pricina [lor]“ (Isaia
7:2,4).
După ce Dumnezeu aduce la cunoştinţa împăratului Ahaz această ameninţare, „aşa
vorbeşte Domnul, Dumnezeu: «Aşa ceva nu se va întâmpla şi nu va avea loc»“ (v.7).
Apoi, Dumnezeu îl avertizează: „Dacă nu veţi sta tari în credinţa voastră, nu veţi sta în
picioare“ (v.9, trad. engleză, sublinierile sunt adăugate).
În ebraică ori de câte ori Dumnezeu repetă acelaşi cuvânt într-o propoziţie, acesta
este un semn că trebuie să luăm seama cu atenţie. El face cea mai puternică afirmaţie,
care rezultă din cea mai puternică avertizare.
Care sunt dovezile că noi stăm tari în credinţa noastră? Trebuie să luăm seama, să fim
liniştiţi, să nu ne temem şi să nu ni se înmoaie inima. Trebuie să privim ţintă la
Dumnezeu, nu la armatele care se adună la hotarele noastre, nu la anii adolescenţei care
vor veni.

NU TE TEME, TEME-TE DE DUMNEZEU

Dumnezeu nu ne spune niciodată să ne temem. El ne spune să urâm răul, să fugim de


rău, şi să fim vigilenţi şi înţelepţi în ce priveşte răul, dar să nu ne temem de rău.
Dumnezeu nu ne spune să ne temem de vremuri. De fapt, El ne porunceşte să nu ne
înspăimântăm (Matei 24:6). Dumnezeu uneori stârneşte frica în vrăjmaşii noştri ca să-Şi
împlinească planurile, dar El nu dă duhul de frică poporului Său (2 Timotei 1:7).
În toată Scriptura Dumnezeu şi dojeneşte şi mângâie pe poporul Său cu expresiile
„Nu te teme“ sau „Nu te înspăimânta“. De la primul „Nu te teme“ înregistrat în Biblie în
Geneza până la ultimul din Apocalipsa, Dumnezeu leagă aceste cuvinte de o afirmaţie cu
privire la Sine. În Geneza El îi spune lui Avram: „Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău
şi răsplata ta cea foarte mare“ (Geneza 15:1). În ultima carte a Bibliei, Dumnezeu
vorbeşte apostolului Ioan: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am
fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor“
(Apocalipsa 1:17-18). Când Dumnezeu spune: „Nu te teme“, El vrea să spună să ne luăm
ochii de la împrejurare şi să ni-i aţintim asupra Lui.
„Nu te teme“ au fost chiar cuvintele pe care îngerul le-a spus Mariei, mama
Domnului nostru (Luca 1:30), şi de atunci încoace El a spus mereu aceste cuvinte
mamelor. El cunoaşte tendinţa noastră de a muri de frică şi rezultatele ei care ne slăbesc
atât pe noi cât şi pe copiii noştri. El nu spune că nu există pericole. Există. Uneori
temerile noastre cele mai rele vin asupra noastră. Chiar şi atunci, cine este Dumnezeu, ce
spune Dumnezeu şi faptul că Dumnezeu este cu noi, aceasta contează cu adevărat.
Din nefericire, noi ne-am obişnuit să ne temem de ce nu trebuie şi de cine nu trebuie.
Dumnezeu ne spune să ne temem de El. Această expresie este repetată frecvent în Biblie.
A ne teme de Dumnezeu înseamnă să-L luăm pe Dumnezeu în serios, să-L privim ca
sfânt, să ne închinăm Lui, să ne încredem în El şi să ascultăm de El.
Obişnuiam să mă agăţ de Psalmul 34:7 în momentele mele de spaimă: „Îngerul
Domnului tăbărăşte în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie“. Dar
promisiunea izbăvirii nu este pentru cei cărora le este frică, ci pentru cei care se tem de
Domnul.

177
178

CE ÎNSEAMNĂ ACEASTA PENTRU NOI CA MAME?

Frica face mai mult rău decât bine

Recunoaşte că temerile tale fac mai mult rău decât bine familiei tale. Temerile ne fac
suspicioase. Temerile ne fac agitate. Temerile ne arată că în momentul acela nu suntem
oameni ai credinţei. Temerile ne arată că în momentul acela nu suntem oameni ai
speranţei. Şi din nefericire, temerile ne arată deseori că în momentul acela nu suntem
oameni ai dragostei. Aşa cum dragostea izgoneşte frica (1 Ioan 4:18), se pare că frica
izgoneşte dragostea. Deseori părinţii îi îndepărtează pe copiii lor de ei şi de credinţă prin
temerile lor.
Temerile noastre ne pot împinge fie la o decizie nebună fie la indecizie paralizată, fie
la cuvinte nesăbuite şi regretabile fie la o tăcere împietrită, fie la suspiciuni nejustificate
fie la negări neînţelepte. Cu siguranţă, temerile noastre fac mai mult rău decât bine
familiilor noastre.

Dumnezeu este în control

Recunoaşte că Dumnezeu te-a ales pe tine şi familia ta să trăieşti exact acolo unde
eşti, exact în acest timp din istorie. Dacă am trasa istoria pe un grafic ca să determinăm
cel mai bun timp pentru creşterea copiilor, am reuşi cu greu să găsim un timp bun. După
ce Adam şi Eva au păcătuit, totul a mers în jos. De fapt, dacă am desena graficul nostru,
cred că ne-ar fi foarte greu să decidem dacă vremurile au fost bune sau rele. Am fi vrut să
ne creştem copiii în timpul epocii de aur a Vechiului Testament când David era împărat?
Adulterul, violul şi crima făceau parte din istoria familiei regale. Ar fi fost un timp
bun anii când Domnul Isus a umblat pe acest pământ? Nici o altă perioadă nu a fost
binecuvântată cu prezenţa fizică a lui Dumnezeu venit în trup, dar sute de bebeluşi au fost
ucişi în Betleem în primii doi ani după naşterea Sa (Matei 2:13-18). Ţara în care S-a
născut Domnul Isus era sub ocupaţia vrăjmaşului; Instituţia religioasă era rece şi coruptă;
şi Dumnezeu tăcuse aproximativ patru sute de ani înainte venirea Sa. A fost primul secol
al creştinismului un timp bun sau un timp rău? Biserica era înflăcărată. Vestea bună se
răspândea, dar credincioşii erau sfâşiaţi de lei.
Suntem noi într-o vreme bună sau într-o vreme rea? Evident că vedem multe lucruri
cumplite în cultura noastră. Dar poate şi mai multe mame se adună ca să se roage pentru
copiii lor şi pentru şcolile lor astăzi decât în oricare alt timp din istorie. În Statele Unite,
studenţii din licee se întâlnesc la catargul ateagului înainte de ore ca să se roage. ori de
câte ori Dumnezeu mişcă pe poporul Său să se adune ca să se roage, El aude şi face ceva
extraordinar.
Dar să presupunem că acesta este într-adevăr unul din cele mai rele timpuri.
Dumnezeu ne asigură că El ne-a ales să trăim în acest timp specific al istoriei cu un scop:
„El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului;
le-a aşezat anumite vremi şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe
Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare
din noi“ (Fapte 17:26-27).
Parabola neghinei ne oferă o imagine ajutătoare a vieţii pe pământ (Matei 13:24-30,
36-43). Slujitorii stăpânului ţarinei erau necăjiţi pentru că un vrăjmaş semănase neghină

178
179

între grâu. Stăpânul ţarinei a spus slujitorilor săi să aştepte până la seceriş ca să separe
cele două recolte. Şi pentru noi, răul şi binele trebuie să crească împreună.

Dumnezeu ne cheamă la credinţă, la nădejde şi la dragoste

„Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare


despre lucrurile care nu se văd“ (Evrei 11:1). Credinţa şi nădejdea se împletesc.
Amândouă se leagă de încrederea că ceea ce spune Dumnezeu este adevărat. Amândouă
au de a face cu realităţi care nu se văd. Credinţa spune: „Eu cred ce spune Dumnezeu
despre ceea ce este invizibil“. Nădejdea spune: „Eu cred ce spune Dumnezeu despre
viitor“.
În cer nu vom mai avea nevoie de credinţă sau de nădejde; totul va fi realitate vizibilă
şi tangibilă. Dar dragostea are un loc pentru eternitate. Poate că de aceea se spune:
„Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele
este dragostea“ (1 Corinteni 13:13).
Ca mame, ne exersăm credinţa când privim dincolo de ce se vede. Deşi Sfântul
Augustin (354-430) a avut o mamă care credea şi se ruga, el a fost implicat într-o viaţă
imorală şi s-a ocupat cu filosofii şi secte ciudate. Augustin avea treizeci de ani înainte să
devină un urmaş al lui Hristos. William Wilberforce (1759-1833) a crescut într-o casă
unde Hristos era onorat, dar a fost absorbit de chefuri şi de viaţa socială. Wilberforce a
ajuns la credinţa adevărată printr-un profesor de la Colegiul Queens unde cei doi citeau
cu voce tare unul altuia clasicii literari şi Biblia şi discutau despre ce citeau. După
convertirea lui la Hristos, Wilberforce a fost ucenicizat de John Newton, fostul căpitan de
vas care transporta sclavi, care fusese convertit şi scrisese minunatul imn „Măreţul har“.
Newton l-a încurajat pe Wilberforce să memoreze Scriptura, să studieze Biblia şi să fie
un om al lui Hristos în Parlamentul britanic unde Wilberforce şi-a petrecut cea mai mare
parte a vieţii sale publice, votând legislaţia împotriva sclaviei.
Ce vreau să spun cu asta? Doar pentru că ai voştri copii nu sunt acolo unde v-ar place
să-i vedeţi în acest moment în timp nu înseamnă că orice speranţă este pierdută.
Continuaţi să vă rugaţi şi să vă încredeţi în Dumnezeu pentru ca El să lucreze. Rugaţi-vă
în mod special pentru oamenii pe care Dumnezeu i-ar putea aduce în viaţa lor ca să-i
influenţeze. Noi toţi am auzit istorisiri dramatice de convertire în care Dumnezeu a atins
oameni care n-au avut privilegiul să afle despre Hristos în casa lor. Inimile noastre bat
mai repede când auzim povestea vieţii lor. Ne entuziasmăm de faptul că Dumnezeu poate
să coboare şi să răscumpere în mod surprinzător. Dar deseori, când este vorba de copiii
noştri, avem nevoie de provocarea la credinţă: dacă Dumnezeu poate crea ceva din nimic
aşa cum a făcut la creaţie, şi dacă El poate să facă ceva bun din ceva rău, cu siguranţă El
poate să-l atingă şi pe copilul tău aşa cum i-a atins pe Augustin şi pe Wilberforce.

Încurajaţi pe alţii

Dumnezeu doreşte ca noi să ne încurajăm unii pe alţii la credinţă.


„Este o anumită nevoie despre care ar trebui să vorbesc?“ am întrebat-o pe femeia
care aranjase să vorbesc femeilor din biserica ei. „Doamne! Ele se sperie de moarte una
pe alta“, a spus ea. „Sunt convinse că este imposibil să creşti copii buni în ziua de azi“.

179
180

Îl dezonorează pe Dumnezeu când alimentăm temerile unii altora în loc să ne


încurajăm unii pe alţii ca să ne încredem în Dumnezeu şi să ne îmbărbătăm. Dumnezeu
ne cheamă să ne îndemnăm unii pe alţii la credinţă şi la fapte bune în special în aceste
vremuri grele (Evrei 10:24-25).
Frica poate fi una din cele mai puternice strategii ale vrăjmaşului. Frica are un fel al
ei de a lua în stăpânire, de a ne face să ne îndoim de Dumnezeu, de a înlătura judecata
bună, de a ne pune gheara în gât şi de a ne ţine terorizaţi într-un colţ. Nici Domnul Isus
nici Pavel nu au ocolit realitatea răului. Ei au zugrăvit răul în termeni întunecaţi, dar n-au
sugerat niciodată că starea lumii trebuie să-i paralizeze pe credincioşi prin frică, nici că
noi trebuie să alimentăm temerile unii altora. Dacă ne temem de rău în loc să ne temem
de Dumnezeu, răul are putere asupra noastră.
Dumnezeu ne-a dat multe promisiuni că El este mai tare decât răul şi că El va fi cu
noi şi ne va ajuta. Satan face parte din creaţia lui Dumnezeu, inferior lui Dumnezeu în
orice fel şi în orice grad, limitat de Dumnezeu în scop şi putere. Apostolul Ioan ne
aminteşte: „Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentru că Cel ce este în
voi este mai mare decât cel ce este în lume“ (1 Ioan 4:4).
Îl dezonorează pe Dumnezeu când vorbim ca şi cum sfârşitul ar fi încă la îndemâna
oricui, ca şi cum n-am fi siguri cine va câştiga lupta dintre bine şi rău. Sfârşitul este scris:
Domnul Isus este biruitor.
Dumnezeu este onorat când cei care se tem de Dumnezeu, nu de rău, vorbesc unii cu
alţii. „Atunci şi cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat
aminte la lucrul acesta şi a ascultat; şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui,
pentru cei ce se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui“ (Maleahi 3:16). Îl văd pe
Domnul privind în jos la o scenă care-I face plăcere. Cei care Îl iau în serios vorbesc unul
cu altul despre credincioşia Lui, despre promisiunile Lui, despre îndurările Lui pline de
delicateţe şi despre bunătatea Lui plină de dragoste. Poate se bucură la un ceai împreună
sau suferă într-o închisoare mohorâtă; poate sunt mame care se bucură de robusta
sănătate spirituală a copiilor lor sau privesc la Dumnezeu cu credinţă pentru copiii
îndărătnici. Situaţia nu este materială. Duhul şi conţinutul întâlnirii este totul: Dumnezeu
este luat în serios.
Scena Îi place atât de mult lui Dumnezeu încât cheamă scribii cereşti să înregistreze
conversaţia, să prindă pentru totdeauna acest moment de vârf din istoria umanităţii.
Pentru că în definitiv, nu-i aşa că în ochii lui Dumnezeu cele mai importante momente
din istorie sunt acelea în care poporul Său se bizuie pe caracterul Său şi pe Cuvântul Său?

Dumnezeu ne cheamă să trăim în tensiunile credinţei

A trăi prin credinţă înseamnă să trăieşti în tensiune, cu linii neclare, şi cu o neplăcută


lipsă a definirii, pentru că Dumnezeu vrea să privim la El pentru înţelepciune, putere şi
direcţie când ne creştem copiii şi când ne trăim viaţa.
Deşi Dumnezeu dă unele porunci negative precise – să nu minţi, să nu comiţi adulter
– partea principală a comunicării Lui către noi este prezentată în termeni generali şi
categorici. De exemplu, Dumnezeu ne spune să-L iubim cu toată inima noastră, cu tot
sufletul nostru şi cu toată puterea noastră; să onorăm pe părinţii noştri; să-i iubim pe alţii
ca pe noi înşine. Ultimele dispoziţii sunt clare, dar modul de aplicare a lor nu este
specificat. Aplicarea lui „să nu minţi“ este limpede, dar aplicarea lui „să-i iubeşti pe alţii

180
181

ca pe tine însuţi“ nu este. A-i iubi pe alţii s-ar putea aplica prin a duce de mâncare unei
familii nevoiaşe, a nu vorbi în timp ce altcineva vorbeşte, a salva un copil de la înec, sau
un milion de alte posibilităţi. Când noi, ca mame prin credinţă, ne încredem în Dumnezeu
şi căutăm să implementăm ceea ce El cere de la noi, lucrul nostru în afară va diferi, şi
trebuie să difere, de la familie la familie şi de la situaţie la situaţie.
Dumnezeu te va conduce în aplicaţii individualizate făcute special pentru familia ta.
De exemplu, trebuie să-ţi dai copilul la o şcoală publică, la o şcoală creştină, sau la o
şcoală cu predare la domiciliu? Dumnezeu invită fiecare familie să se roage şi să caute
sfatul Său. Nici un răspuns nu este bun pentru toată lumea. Dumnezeu poate în fapt să
conducă o familie să folosească multe opţiuni diferite de şcolarizare. Problema
şcolarizării ilustrează o mulţime de alte domenii în care putem învăţa de la Dumnezeu şi
ne putem exersa credinţa când luăm decizii în familia noastră.
Nu există un singur răspuns cu privire la ce facem cu televizorul, cu muzica, cu
calculatorul, sau cu întâlnirile. Fiecare familie trebuie să ajungă la concluziile ei înaintea
lui Dumnezeu în credinţă.
Când noi ne străduim să-L urmăm pe Dumnezeu, frica pătrunde deseori ca să ne
testeze credinţa. Temerile vin în multe forme. Ne îngrijorăm că Dumnezeu s-ar putea să
nu ne conducă sau că noi s-ar putea să nu fim în stare să deosebim îndemnurile Lui. Ne
îngrijorăm din cauza forţelor exterioare: mass media, cultura populară şi presiunea
anturajului.
Bineînţeles că presiunea anturajului poate crea probleme. Din nefericire, când se
menţionează expresia presiunea anturajului, mamele de obicei se gândesc numai la
constrângerea distructivă pe care o simt copiii noştri pentru a se conforma. Dar şi mamele
cad. Uneori presiunea anturajului altor mame creştine dictează greşit acţiunile noastre şi
defineşte îngrijorările noastre. În loc să privim la Domnul pentru direcţie, privim în jurul
nostru după îndrumări şi încuviinţare.
Rezultatul este deseori o imagine rigidă a felului în care ar trebui să arate o viaţă
care-L urmează pe Domnul Isus. Ne fixăm privirea asupra unui singur tablou: cum
trebuie să se îmbrace copiii sau cum trebuie să-şi poarte părul; dacă cei evlavioşi trebuie
să aleagă o şcoală creştină, o şcoală publică, sau o şcoală la domiciliu pentru copiii lor.
Nu trebuie să ne lăsăm presaţi de anturaj, nici nu trebuie să-i judecăm pe părinţii care
caută să-L urmeze pe Domnul, dar hotărăsc direcţii diferite de ale noastre.
Avem nevoie unii de alţii; suntem un trup. Trebuie să ne îndemnăm şi să ne
încurajăm unii pe alţii, să învăţăm unii de la alţii. Pericolul apare când o aplicaţie
specifică este considerată singura modalitate corectă de acţiune.

Lupta de a trăi aşa cum se cuvine în această lume

Dacă Dumnezeu ne-ar îngădui să ne retragem din această lume, adunându-ne


împreună în plăcută comuniune cu alţii care gândesc la fel, am fi eliberaţi de unele
stresuri care însoţesc viaţa celor care iau chemarea Sa în serios. Dar Dumnezeu cheamă
pe poporul Său să-L facă cunoscut pe El. Aceasta cere implicare în această lume şi aduce
cu ea complicaţii şi tensiuni. Dificultatea apare când încercăm să echilibrăm dorinţa de
a-i proteja pe copiii noştri şi înţelegerea faptului că dacă ei nu se pot raporta la oameni,
sunt slabe speranţe pentru ei să ajungă la Hristos. Întrebările sunt evidente şi dificile. De
exemplu, pot să-i las pe copiii mei să se uite la televizor? Dacă da, la ce programe? Cum

181
182

voi contracara impactul negativ? Care este hrana adevărată pentru minte şi pentru suflet
cu care îi voi hrăni?
Odată intrat în aceste probleme complexe, trebuie să realizez că toate concluziile
mele înaintea lui Dumnezeu pot fi diferite de cele ale altor părinţi care sunt de asemenea
în căutarea călăuzirii lui Dumnezeu. Dumnezeu are planuri specifice pentru fiecare
familie, pentru fiecare copil. De aici rezultă că nu vom arăta toţi la fel.
Nu fugi în munţi ca să scapi de răul din această lume. A creşte copii evlavioşi chiar
acolo unde te afli este posibil. Roagă-L pe Dumnezeu să lucreze în viaţa copiilor tăi.
Întăreşte-te. Fii liniştită. Nu te teme. Încrede-te în Dumnezeu.

Din A Mother’s Heart de Jean Fleming. © 1996 de Jean Fleming. Folosită cu permisiunea lui
NavPress. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Să te încrezi în Dumnezeu – nu este întotdeauna uşor, mai ales când este vorba de
copiii noştri. Uneori vrem să-i ţinem foarte din scurt, gândind că poate aşa vom putea
să-i salvăm de durerile care sunt în această lume urâtă şi păcătoasă. Ceea ce constatăm
de obicei este că cu cât îi ţinem mai din scurt cu atât mai mult îşi pune lumea mâinile în
jurul copiilor noştri. Poate ai văzut că lucrul acesta este adevărat din propria ta viaţă.
Sau mai rău, ai devenit atât de temătoare de lumea aceasta că ai hotărât să nu aduci
copii pe lume pentru că „n-ar avea nici o şansă“. Ei bine, aşa cum Jean Fleming tocmai
a explicat, lui Dumnezeu Îi plac aceste dificultăţi. De fapt, atunci când noi nu mai avem
nici o şansă, puterea lui Dumnezeu este cea mai evidentă. Tot ce vrea El de la noi este să
ne încredem în El. N-ai vrea să faci asta chiar acum? Dacă vei face aceasta, vei trăi o
biruinţă în creşterea copiilor tăi care va demonstra într-adevăr puterea lui Dumnezeu. Şi
mamelor, dacă doriţi să citiţi mai mult despre înţelepciunea lui Jean Fleming, vă îndemn
cu tărie să citiţi cartea ei, A Mother’s Heart (Inima unei mame). Veţi fi binecuvântate!

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde


apreciezi că te găseşti pe următoarea scală?

1_____________________________ 5 _______________________________ 10
Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat
de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum
biruinţe. mers. trăiesc viaţa din
belşug.

2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar
acum?

3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar
acum? Te provoc să faci acel lucru.

182
183

PARTEA A PATRA

Trăind biruinţe spirituale


în umblarea ta
cu Dumnezeu

183
184

„Un om care are credinţă trebuie să fie pregătit


nu numai să fie martir, ci şi să fie nebun“.
G. K. CHESTERTON (1874-1936)

„O credinţă perfectă ne-ar înălţa categoric mai presus de frică“.


GEORGE MACDONALD (1824-1905)

„Nu-ţi fie teamă să faci un pas mare.


Nu poţi să treci peste o prăpastie din două sărituri mici“.
DAVID LLOYD GEORGE (1863-1945)

„Credinţa poate să pună o candelă în noaptea cea mai neagră“.


MARGARET SANGSTER (1838-1912)

„Credinţa este ... să faci ce este bine indiferent de consecinţe,


ştiind că Dumnezeu va schimba ultimul efect în bine“.
PAMELA REEVE

184
185

Ziua 23
Trăind biruinţe spirituale în umblarea ta cu Dumnezeu

Trăieşte viaţa dincolo de limite


FRANKLIN GRAHAM

Nu contează dacă eşti în Al doilea Scaun sau în Al treilea Scaun, adevărul este că tu
nu trăieşti viaţa din belşug. Când copiii lui Israel au refuzat să intre în Ţara Promisă
când s-au apropiat pentru prima oară de râul Iordan, care a fost păcatul lor
fundamental? Ei au refuzat să creadă că Dumnezeu va face ceea ce a spus că va face. Ei
nu s-au încrezut în Dumnezeu. Totuşi, tot ce experimentaseră de la plecarea lor din Egipt
le spunea că Dumnezeu era pe deplin vrednic de încredere. Dumnezeu le cerea să facă
ceva care părea imposibil. Şi după standardele umane, aşa era. Pentru unii oameni,
mutarea pe Primul Scaun poate părea o imposibilitate similară. Dar, după cum explică
Franklin Graham, Dumnezeu ne cere să avem credinţă ca El să poată face imposibilul în
vieţile noastre.

Mary Damron se distrează în mod frecvent cântând pentru ea şi pentru alţii muzică
veche de munte. În excursia noastră în Bosnia, ne-a învăţat pe toţi, inclusiv pe Ricky
Skaggs, un cântec care-i plăcea ei în mod deosebit. Când mă gândesc la Mary, mă trezesc
fredonând melodia, uneori chiar cântând fiecare vers. Dar fără şuieratul pe care cântăreţii
munţilor şi l-au perfecţionat, cântecul nu sună chiar la fel. Cântecul spune despre felul în
care viaţa ne duce uneori sus pe munte, dar poate de asemenea să ne ducă jos în văi
întunecoase. Aceasta ne aminteşte că Dumnezeul de pe munte este şi Dumnezeul din
vale. El este Dumnezeul vremurilor bune şi al vremurilor rele, şi Dumnezeul zilei este tot
Dumnezeu şi noaptea.
Este mult adevăr în acest cântec. Mulţi dintre noi suntem creştini care se află pe vârf
de munte. Noi credem că vom rămâne în deplin acord cu Dumnezeu cât timp El ne ţine
pe cel mai înalt platou. Dar când ne obişnuim cu vremurile bune, uităm de tot de
Dumnezeu. Nu mai avem timp pentru El.
Totuşi noi toţi în mod inevitabil cădem rostogolindu-ne de pe acel vârf de munte şi
aterizăm în adâncuri – în văile bolii, ale depresiei, ale nesiguranţei financiare, ale
vrăjmăşiei în familie, ale ispitei şi ale păcatului. Toţi am trecut prin ele. Acestea sunt
momentele în care suntem tentaţi să punem la îndoială dragostea şi purtarea de grijă a lui
Dumnezeu.
Şi totuşi, dacă vrem într-adevăr să trăim o viaţă dincolo de limite, avem nevoie de
ceva care să ne ţină în pas cu El, fie că suntem pe vârful unui munte înalt, fie că umblăm
prin umbrele văii morţii. Şi acel ceva este credinţa.
Unul din pasajele mele favorite din Scriptură a fost întotdeauna Evrei 11. El începe
cu definiţia credinţei: „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o
puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Pentru că prin aceasta, cei din
vechime au căpătat o bună mărturie“ (versetele 1-2).
Vezi tu, aceasta doresc eu în viaţă: o bună mărturie. Vreau să-L aud pe Tatăl meu
ceresc spunând: „Bine, rob bun şi credincios“.
Cartea Evrei ne spune cum ne putem construi o mărturie blindată cu fier:

185
186

Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea
a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Şi
prin ea vorbeşte el încă, măcar că este mort. (11:4)

Imaginează-ţi aceasta: Fiind mort, Abel vorbeşte încă. Câţi oameni se ostenesc peste
măsură încercând să obţină un fel de nemurire pământească? Oamenii încearcă să strângă
mari bogăţii, să dobândească o faimă inegalabilă, sau să stabilească recorduri mondiale
numai ca să lase în urmă o dovadă că au existat. Politicienii vor să-şi lase marca lor în
istorie. Doar câţiva reuşesc, cum ar fi George Washington, Abraham Lincoln şi Ronald
Reagan. Cei mai mulţi s-au pierdut în obscuritate, iar cuvântările şi legislaţia lor au fost
uitate.
Înţeleg goana lor şi căutarea lor după însemnătate, dar ei nu-şi depun eforturile în
banca potrivită. Să-ţi depui toţi banii şi tot efortul într-o moştenire pământească este ca şi
cum ai investi în cai şi trăsuri – viitorul te va lăsa în urmă. Viitorul nostru – cel care
contează cu adevărat – este în cer. Se numeşte viaţă eternă: „Pământul se va preface în
zdrenţe ca o haină, şi locuitorii lui vor muri ca nişte muşte; dar mântuirea Mea va dăinui
în veci, şi neprihănirea Mea nu va avea sfârşit“ (Isaia 51:6). Şi în eternitate, credinţa este
singura valută care are valoare.
Evrei 11:6 continuă şi spune: „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci
cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L
caută“. Poţi să fii cea mai religioasă persoană din oraşul tău şi să mergi la biserică ori de
câte ori uşa este deschisă. Dar dacă nu ai credinţă, nu trăieşti cu adevărat viaţa creştină.
Problema în multe din bisericile noastre de astăzi este că ne-am pierdut credinţa.
Dar vezi tu, Evrei 11 ne spune că tocmai credinţa a fost cea care l-a ţinut pe Noe în
deplin acord cu Dumnezeu. Când cerul era încă senin, Noe s-a suit în corabie, nu-i aşa?
Credinţa a fost cea care l-a făcut pe Avraam să meargă într-o ţară străină şi mai târziu
să-l aducă jertfă pe singurul lui fiu, Isaac. Punându-l pe Isaac pe altar, Avraam ştia că
pune totul în joc – cum putea să se împlinească promisiunea lui Dumnezeu dacă Avraam
îl sacrifica pe singurul lui moştenitor adevărat? Dar credinţa lui Avraam l-a făcut să fie
ascultător – el a rămas în deplin acord cu voia şi planul lui Dumnezeu.
Credinţa conduce la acţiune.
Cum putem avea acel fel de credinţă care nu se clatină, nu contestă şi nu se îndoieşte
niciodată?

CREDINŢĂ ÎN PUNCTUL CRITIC

De-a lungul anilor, am avut privilegiul să întâlnesc oameni cu o credinţă foarte mare.
Unii din marii misionari pe care i-am cunoscut au trăit vieţi extraordinare de credinţă.
Bunicul meu, Dr. L. Nelson Bell a părăsit Shenandoah Valley din Virginia imediat după
primul război mondial ca să meargă în China, unde a petrecut următorii douăzeci şi cinci
de ani slujind poporului chinez în Numele lui Hristos.
La mijlocul anilor optzeci, am avut şansa să merg în China cu mama şi tatăl meu.
Astăzi în această ţară există literalmente zeci de mii de creştini a căror credinţă îşi poate
găsi urmele în timpul misiunii bunicului meu ca medic misionar. Când a murit, după
mulţi ani de slujire a Domnului nostru, el n-a lăsat familiei lui o mare avere de posesiuni

186
187

pământeşti, dar ce mărturie remarcabilă şi ce exemplu a lăsat în urma lui pentru copiii şi
nepoţii lui.
Un bun prieten de-al meu, Dr. Bob Foster, este de asemenea un om al credinţei. Deşi
cetăţean canadian, Bob a crescut în Africa. De tânăr Bob credea că Dumnezeu l-a chemat
să devină medic misionar. Fiind dintr-o familie de misionari, avea un obstacol major.
N-avea nici un ban.
Cu toate acestea, convins că Dumnezeu îl chema, Bob a perseverat şi a aplicat
principiile credinţei pe care le-a văzut puse în practică de părinţii lui. La şaptesprezece
ani, Bob a completat cererea sa de înscriere la şcoala de medicină. El L-a rugat pe
Domnul să Se ocupe de taxa şcolară. El a aşteptat şi a aşteptat şi a tot aşteptat, dar n-a
venit nici un dolar.
Când secundarul a bătut mai aproape de ora finală, Bob s-a decis să-şi depună cererea
fără taxa şcolară.
Stând la rând la universitate, şi-a băgat mâinile în buzunarele goale şi se întreba de
unde va face rost de taxa lui şcolară. Ştia că Dumnezeu îl chemase să devină doctor
misionar. Deşi îşi zdrobise două degete în timp ce lucra pe un şantier naval în vara aceea
încercând să câştige suficienţi bani pentru taxele lui de înscriere şi de învăţământ,
Dumnezeu îngăduise ca degetele lui să fie parţial salvate. Pentru el, aceasta a fost o
dovadă că Dumnezeu vroia ca el să continue să-şi urmeze visul de a deveni doctor. Pe
măsură ce rândul se mişca încet înainte, Bob devenea nerăbdător. O, de ar avea 450 de
dolari!
„Cum te cheamă?“ Secretara a întrerupt gândurile lui când el a ajuns în dreptul
biroului.
„Robert Livingstone Foster“, a răspuns el timid.
A urmărit cum ea îşi mişca degetul de-a lungul unei liste de nume, apoi s-a oprit şi a
ridicat ochii spre el.
„Nota ta a fost achitată. Ai obţinut o bursă în urma examenelor tale din liceu, şi banii
au fost deja depuşi în contul tău. Toate taxele tale pentru anul acesta au fost plătite“.
Uimit, Bob a ieşit cu un sentiment copleşitor de recunoştinţă. Nu era nici o îndoială
în mintea lui că Dumnezeu îl pregătise pentru şcoala de medicină şi că tot El urma să-i
achite notele de plată. Într-adevăr, în anii care au urmat, Bob a văzut această purtare de
grijă de mai multe ori. Câţiva ani el a primit burse pentru rezultatele bune la învăţătură.
La trei ani după accidentul de pe şantierul naval, cei de la despăgubirea muncitorilor l-au
chemat spunându-i că i-au dat o despăgubire pentru invaliditate permanentă. Suma a
acoperit cheltuielile pentru un an întreg de şcoală medicală.
Acesta era tipicul care părea să-l urmărească pe Bob pe tot parcursul studiilor lui
medicale. El a văzut că trebuia să aştepte până în momentul critic, când Dumnezeu în
mod miraculos îi asigura fondurile de care avea neapărată nevoie ca să continue. Prin
harul şi grija Tatălui său ceresc, Bob a terminat medicina şi şi-a îndreptat privirile spre
câmpul de misiune. Dumnezeu îi dezvolta caracterul şi credinţa pentru aventurile pe care
urma să le trăiască într-o altă parte a lumii.
Ca şi părinţii lui, Bob a slujit lui Dumnezeu în unele din cele mai dificile locuri din
Africa. A crescut şapte copii în câmpul de misiune, şi mulţi dintre ei slujesc astăzi
Domnului în ţări străine. La pensie el este mai ocupat ca oricând, strângând bani pentru
proiectele misionare, călătorind în Africa pentru a-i ajuta pe doctorii misionari, ca să
poată avea şi ei un timp de odihnă, şi predicându-L pe Hristos cu orice ocazie. Fără o

187
188

credinţă exersată şi încercată, Bob n-ar fi realizat niciodată pe pământ ceea ce Dumnezeu
intenţiona. El a trăit în mod nemijlocit ceea ce ne spune cartea lui Iacov: „Încercarea
credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea,
pentru ca să fiţi desăvârşiţi, întregi, şi să nu duceţi lipsă de nimic“ (1:3-4).
Pentru a avea credinţă ca Bob Foster, va trebui să-i înfruntăm pe vrăjmaşii credinţei.

VRĂJMAŞII CREDINŢEI

Un vrăjmaş al credinţei îl constituie posesiunile noastre. Avraam era gata să pună


totul în joc pentru că „el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este
Dumnezeu“ (Evrei 11:10). Noi nu vrem să aşteptăm. Noi vrem totul, şi-l vrem acum. De
multe ori Dumnezeu ne dă cele necesare în ultima zi sau în ultimul ceas, uneori chiar în
ultimul minut.
Gândeşte-te la binecuvântarea pe care ar fi pierdut-o Bob dacă ar fi refuzat să dea
cererea pentru că nu avea banii necesari! Ceea ce nu ştia Bob când stătea la rând era că
Dumnezeu Se îngrijise deja de asta cu multe zile înainte.
Înţeleg ademenirea posesiunilor şi dorinţele amăgitoare. Toţi ne simţim atraşi de ele.
Şi dacă nu suntem atenţi, ele ne pot trage în jos. Mi-amintesc când Jane Austin şi cu mine
eram la începutul căsniciei şi puteam să încărcăm tot ce aveam în micul ei Ford
Maverick. Mi-aduc aminte de libertatea de a împacheta şi de a porni la drum în zece
minute. Era minunat! Nimic nu ne reţinea.
Deşi cei mai mulţi dintre noi nu trăim ca nomazii, tot avem nevoie să ne întrebăm:
„Este credinţa mea îngropată de posesiunile mele? Este credinţa mea distrusă cel mai
mult când situaţia mea financiară arată cel mai deprimant? Îmi definesc eu siguranţa prin
ceea ce am strâns în bancă?“ Prin ele însele, posesiunile nu sunt păcătoase, dar credinţa
noastră este îngropată când începem să adorăm lucrurile. „Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel
de lăcomie de bani; căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui“ (Luca 12:15).
Un alt vrăjmaş al credinţei este experienţa. Ne limităm la ceea ce credem că este
omeneşte posibil. Evrei 11:11 ne spune: „Prin credinţă şi Sara, cu toată vârsta ei trecută, a
primit putere să zămislească, fiindcă a crezut în credincioşia Celui ce-i făgăduise“. Cum
putea o femeie trecută de vârsta când putea să aibă copii să zămislească şi să dea naştere
unui fiu? Omeneşte este imposibil, dar credinţa arată către un Dumnezeu pentru care
nimic nu este prea greu.
Când Bob Pierce a început Punga Samariteanului, oamenii gândeau că viziunea lui de
răspuns imediat la cele mai urgente nevoi ale omenirii era strălucită dar practic
imposibilă. S-ar fi interpus birocraţia. Întâlnirile de afaceri ar fi blocat cursul fondurilor
neapărat necesare. Formalismul ar fi strangulat bunele lui intenţii. Oamenii n-au crezut în
viziunea lui Bob pentru că n-au văzut-o niciodată realizată – o organizaţie de ajutorare
care putea să se mişte repede, imediat şi să dea ajutor practic pe loc. Oamenii au râs de el.
Dar viziunea lui Bob a crescut de multe ori consecutiv în anii care au urmat.
Dumnezeu a creat o modalitate pentru ca ajutorul să înceapă să curgă atunci când era
nevoie de el şi acolo unde era nevoie de el – nu la nu ştiu câte luni după un foarte lung
proces de aprobare. Bob a aruncat în aer limitele care i-au împiedicat pe mulţi alţii.
Unul din pretextele favorite ale diavolului este: „Dar asta nu s-a mai făcut niciodată.
De ce să încerci?“ Răspunsul creştinului credincios este: „Dacă Dumnezeu ne cheamă
într-adevăr să facem aceasta, El ne va asigura o modalitate de a realiza aceasta“.

188
189

Poate cea mai mare lecţie pe care am învăţat-o de la Bob Pierce a fost ceva ce el
numea ocazia lui Dumnezeu. Era o expresie pe care o născocise el şi care însemna pur şi
simplu să recunoşti o nevoie mai mare decât ce se poate face în limitele omeneşti. Totuşi
tu te grăbeşti să satisfaci nevoia care crezi că ţi-a pus-o Dumnezeu pe inimă. Încrede-te în
El că va închide spărtura, şi urmăreşte minunea care se desfăşoară prin purtarea de grijă a
lui Dumnezeu. Înainte să-ţi dai seama, nevoia este satisfăcută pe căi care păreau complet
imposibile.
Bob îmi spunea mereu: „Nu este nevoie de credinţă câtă vreme ţinta pe care ţi-ai
propus-o este doar la înălţimea la care pot ajunge cele mai inteligente, cele mai informate
şi cele mai experte eforturi omeneşti. Nu-ţi exerciţi credinţa până nu te-ai angajat la mai
mult decât este cu putinţă să dai“. Povestea lui Bob Foster ilustrează foarte bine acest
principiu.
Îmi place cum a definit Charles Wesley credinţa:

Credinţa, credinţa puternică, vede promisiunea,


Şi priveşte numai la Dumnezeu;
Râde de imposibilităţi,
Şi strigă: „Se va face“.

Credinţa este puterea pe care ne-o dă Dumnezeu ca să străpungem limitele noastre


omeneşti şi să devenim oamenii care ne-a creat El să fim. Foloseşte această putere ca să
ucizi pe vrăjmaşii credinţei şi experimentează bucuria de a trăi în deplin acord cu El.

Luată din Living Beyond the Limits de Franklin Graham. © 1998 de Franklin Graham.
Folosită cu permisiunea lui Thomas Nelson Publishers. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Când Iosua i-a dus pe israeliţi în Ţara Promisă, el îi muta de pe Al doilea Scaun pe
Primul. Victoriile pe care ei le-au experimentat în timp ce cucereau ţara Canaanului au
fost exemple concrete de ce vrea Dumnezeu să realizeze în vieţile noastre când avem
credinţă în El. Dumnezeu le-a spus israeliţilor să intre în ţară şi s-o ia în stăpânire. Ţi-a
spus vreodată Dumnezeu să faci ceva care părea imposibil? Poate ai Ierihonul tău care
trebuie să fie cucerit. Pot să te asigur că Dumnezeu nu-ţi va spune niciodată să faci ceva
ce nu poate fi făcut – cu credinţă. Când Dumnezeu îţi spune să faci ceva, El promite de
asemenea că îţi va da putinţa să realizezi acel lucru. Ce-ţi spune Dumnezeu să faci în
viaţa ta? Dacă citeşti Cuvântul Său, sunt sigur că El îţi spune ceva. N-ai vrea să faci
cum spune şi să stai în Primul Scaun astăzi? Viaţa în Primul Scaun ne cere să trăim
dincolo de limitele de care oamenii sunt în mod normal legaţi. În cartea sa, Living
Beyond the Limits (Trăind dincolo de limite), Franklin Graham arată foarte clar că poţi
trăi o viaţă palpitantă care este limitată doar de Dumnezeu – nu de om.

189
190

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde


apreciezi că te găseşti pe următoarea scală?

1_____________________________ 5 _______________________________ 10
Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat
de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum
biruinţe. mers. trăiesc viaţa din
belşug.

2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar
acum?

3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar
acum? Te provoc să faci acel lucru.

190
191

„Văd că împlinirea voii lui Dumnezeu


nu-mi lasă timp să pun în discuţie planurile Lui“.
GEORGE MACDONALD (1824-1905)

„Vreau ce vrea Dumnezeu, de aceea sunt atât de fericit“.


SFÂNTUL FRANCIS DE ASSISI (c. 1181-1226)

„Centrul voii lui Dumnezeu este siguranţa noastră unică“.


BETSIE TEN BOOM (1885-1944)

„A umbla în afara voii Lui înseamnă a umbla în nicăieri“.


C. S. LEWIS (1898-1963)

„Nu există dezamăgiri pentru cei a căror voie


este îngropată în voia lui Dumnezeu“.
FREDERICK WILLIAM FABER (1814-1863)

191
192

Ziua 24
Trăind biruinţe spirituale în umblarea ta cu Dumnezeu

Supune-te voii lui Dumnezeu


WARREN WIERSBE

Pentru mulţi credincioşi de pe Al doilea Scaun, voia lui Dumnezeu pare să fie un
lucru insesizabil. Ei par să aştepte ca Dumnezeu să coboare din ceruri şi să le vorbească
faţă către faţă. Câţiva oameni au trăit realmente această experienţă – şi poţi să citeşti
despre aceştia în Biblie. Pentru noi ceilalţi Dumnezeu a ales să ne vorbească prin
Cuvântul Său şi prin sfatul Duhului Sfânt. Mulţi creştini par să creadă că Biblia nu este
în totul suficientă pentru a le da o orientare. Dar ea este! Cuvântul lui Dumnezeu, sub
forma Scripturilor şi cu ajutorul iluminării Duhului Sfânt, are orice răspuns la orice
întrebare. Răspunsul poate fi localizat într-o poruncă specifică sau în principiile
înţelepciunii biblice aplicate la problema în cauză ca răspuns direct la rugăciunea
pentru înţelepciune din Iacov 1. Dar, aşa cum explică Warren Wiersbe, nu este aşa de
uşor cum ar fi să deschizi pur şi simplu Biblia şi să pui degetul pe un verset.

„Numai cine crede este ascultător; numai cine este ascultător crede“. Lucrul acesta a
fost scris de pastorul şi martirul german Dietrich Bonhoeffer, şi este o afirmaţie care arată
o cunoaştere profundă a relaţiei dintre credinţa personală în Hristos şi ascultarea de voia
lui Dumnezeu. Tocmai ne-am gândit la ce înseamnă să trăieşti prin credinţă; acum hai să
vedem ce înseamnă să asculţi prin credinţă şi să faci voia lui Dumnezeu.
Patru principii trebuie să guverneze atitudinea noastră faţă de voia lui Dumnezeu:
(1) Voia lui Dumnezeu este plănuită din inima lui Dumnezeu; (2) voia lui Dumnezeu
este pentru gloria lui Dumnezeu; (3) voia lui Dumnezeu este descoperită prin Cuvântul
lui Dumnezeu; (4) noi apreciem mai mult voia lui Dumnezeu pe măsură ce ne încredem
în El şi ascultăm de ce ne spune El să facem.

DIN INIMA LUI DUMNEZEU

Primul principiu este că voia lui Dumnezeu vine din inima lui Dumnezeu. „Sfaturile
Domnului dăinuiesc pe vecie, şi planurile inimii Lui, din neam în neam“ (Psalmul 33:11).
Reţine această expresie „planurile inimii Lui“. Ea are grijă de orice coşmar pe care
l-ai putea avea despre stăpâni fără milă, roboţi fără inimă şi maşini fără chip. Dacă voia
lui Dumnezeu vine din inima lui Dumnezeu, atunci voia Lui este expresia dragostei Lui.
Naţiunile răzvrătite văd voia lui Dumnezeu ca nişte lanţuri care trebuie rupte, şi ele strigă
într-un glas: „Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!“ (Psalmul 2:3). Dar
Dumnezeu nu-Şi încătuşează copiii cu lanţuri; El ne trage „cu legături omeneşti, cu funii
de dragoste“ (Osea 11:4). Dumnezeu vrea să ne îndrume ca pe nişte copii, cu sfatul Său şi
cu privirea Sa, nu ca pe nişte animale cu un frâu şi o zăbală (Psalmul 32:8-9).
Voia lui Dumnezeu nu este o maşină fără chip care se opreşte brusc dacă eu nu ascult
de Domnul. Ceea ce El a vrut dovedeşte dragostea Lui pentru mine; supunerea mea faţă
de această voie dovedeşte dragostea mea pentru El, „şi poruncile Lui nu sunt grele“
(1 Ioan 5:3).

192
193

Voia lui Dumnezeu este mai mult ca un trup omenesc cald decât ca o maşinărie rece.
Dacă o parte a trupului meu se răzvrăteşte, restul trupului meu îi ţine locul până când
doctorul şi cu mine reuşim să reparăm partea care nu funcţionează cum trebuie. Când
vezica mea biliară a declarat război împotriva mea acum câţiva ani, am devenit un om
foarte bolnav, dar inima mea a continuat să bată şi respiraţia mea nu s-a oprit. Într-o
săptămână vezica mea rebelă a fost scoasă afară, şi eu m-am simţit mai bine.

PENTRU GLORIA LUI DUMNEZEU

Al doilea principiu este că voia lui Dumnezeu este pentru gloria lui Dumnezeu.
Cei mai mulţi dintre noi suntem înclinaţi să ne gândim la voia lui Dumnezeu doar ca
la planul Său de a face ceva. De aceea ne rugăm: „Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe
pământ“ (Matei 6:10). A face anumite lucruri poate fi scopul imediat al voii Lui, dar
scopul final este gloria Lui, şi gloria lui Dumnezeu este scopul cel mai înalt care poate
ocupa inima şi viaţa omului.
Scopul imediat al lui Dumnezeu când a despicat Marea Roşie a fost să-l salveze pe
Israel de armata egipteană care-l urmărea, dar ţinta Lui finală a fost să-Şi arate gloria faţă
de o naţiune păgână al cărei conducător a întrebat cu impertinenţă: „Cine este Domnul, ca
să ascult de glasul Lui şi să las pe Israel să plece?“ (Exod 5:2). În timp ce urmăreau cum
se îneca armata egipteană, nu este de mirare că Israel a cântat:

Voi cânta Domnului, căci Şi-a arătat slava:


A năpustit în mare pe cal şi pe călăreţ.
Domnul este tăria mea şi temeiul cântărilor mele de laudă:
El m-a scăpat.
El este Dumnezeul meu: pe El Îl voi lăuda.
(Exod 15:1-2)

Ce vreau să accentuez aici este că noi nu îndrăznim să separăm voia lui Dumnezeu
de gloria lui Dumnezeu. Domnul Isus le pune împreună în Rugăciunea Domnului:
„Sfinţească-se Numele Tău; vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta“ (Matei 6:9-10).
Credincioşii care se maturizează nu sunt mulţumiţi doar să ştie ce vrea Dumnezeu ca
ei să facă; ei vor să ştie de asemenea cum să facă lucrul acela astfel ca Dumnezeu să fie
glorificat. Dorinţa lui David de a aduce chivotul la Ierusalim a fost o tentativă nobilă, dar
prima lui încercare a eşuat pentru că nu L-a glorificat pe Dumnezeu (2 Samuel 6).
Rugăciunea lui Pavel de a fi eliberat de ţepuşul din carne n-a primit răspuns pentru că a
avea ţepuşul şi a depinde de harul lui Dumnezeu aducea mai multă glorie lui Dumnezeu
(2 Corinteni 12:7-10). Când Maria şi Marta au trimis vorbă Domnului Isus că Lazăr era
bolnav, El n-a venit imediat în ajutorul lor. Aşteptând până a murit Lazăr, Domnul Isus a
putut să aducă mai multă glorie lui Dumnezeu (Ioan 11:4,40).
Când armata asiriană a împresurat Ierusalimul şi ameninţa s-o captureze, împăratul
Ezechia s-a rugat lui Dumnezeu pentru ajutor, şi când citeşti rugăciunea lui (Isaia 37:14-
20), vezi că marea lui povară era gloria lui Dumnezeu în opoziţie cu vanitatea idolilor
asirieni. El s-a rugat: „Tu eşti singurul Dumnezeu al tuturor împărăţiilor pământului!“
(v. 16). Sanherib şi-a trimis armata „să batjocorească pe Dumnezeul cel viu“ (v. 17). Şi
ce măreţ apogeu la rugăciunea lui: „Acum, Doamne, Dumnezeul nostru, izbăveşte-ne din

193
194

mâna lui Sanherib, ca toate împărăţiile pământului să ştie că numai Tu, Doamne, eşti
Dumnezeu!“ (v. 20). Dumnezeu a răspuns la rugăciunea lui, a scăpat pe poporul Său şi
Şi-a glorificat Numele.
Când rugăciunile noastre se concentrează asupra gloriei lui Dumnezeu, suntem
coalizaţi cu toată creaţia, pentru că „cerurile spun slava lui Dumnezeu“ (Psalmul 19:1).
De asemenea colaborăm cu Dumnezeu în marele scop al mântuirii: „spre lauda slavei
harului Său“ (Efeseni 1:6), şi ţinem pasul cu Duhul Sfânt care a fost dat pentru ca
Domnul Isus să fie glorificat (Ioan 16:14).

PRIN CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU

Al treilea principiu este că voia lui Dumnezeu este descoperită prin Cuvântul lui
Dumnezeu. „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea
mea“ (Psalmul 119:105).
Poate că psalmistul avea în minte poporul Israel când a scris această afirmaţie, pentru
că Dumnezeu a condus pe poporul Său printr-un nor glorios ziua şi noaptea (Exod 13:21;
40:34-38; Neemia 9:12). În momentele de nedumerire aş fi vrut să am un astfel de mijloc
de călăuzire vizibil şi desluşit. Dar atunci trebuia să-mi amintesc că copiii lui Dumnezeu
nu se pot maturiza dacă nu umblă prin credinţă, ci prin vedere.
Totuşi, nu trebuie să ne gândim că Biblia este un fel de carte magică ce ne descoperă
viitorul, ca un pachet de cărţi de joc pentru taroc sau o cupă cu frunze de ceai. A deschide
Biblia la întâmplare şi a pune degetul pe un verset este un joc de noroc, nu căutarea voii
lui Dumnezeu; şi consecinţele pot fi dezastruoase. Nu folosirea la întâmplare a Bibliei
este cea care ne dă călăuzirea, ci obişnuinţa de a citi Cuvântul zilnic, sistematic şi cu
supunere. „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea“ este
porunca lui Dumnezeu (Coloseni 3:16).
Prin îndemnurile, promisiunile, avertismentele şi exemplele ei Biblia arată foarte clar
ce-I place lui Dumnezeu şi ce nu-I place. De fapt, unele versete afirmă: „Aceasta este
voia lui Dumnezeu“. „Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de curvie“
(1 Tesaloniceni 4:3). Nimeni nu trebuie să se roage cu privire la comiterea curviei sau a
adulterului, pentru că Dumnezeu spune că aceste acte sunt păcate şi trebuie să fie evitate.
„Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în
Hristos Isus, cu privire la voi“ (1 Tesaloniceni 5:18). Aceasta se ocupă de plângerile
noastre! „Căci voia lui Dumnezeu este ca, făcând ce este bine, să astupaţi gura oamenilor
neştiutori şi proşti“ (1 Petru 2:15). Cel mai bun mod de a trata critica şi bârfa este să faci
lucrări bune şi să-L laşi pe Dumnezeu să facă restul.
Nu pot s-o demonstrez statistic, dar sunt sigur că 90 la sută din deciziile pe care le iau
zilnic au acoperire în Scripturi – nu trebuie să-L întreb pe Dumnezeu ce să fac. Am citit
Biblia mea suficient de mult ca să ştiu că nu este bine să fur, să mint, să urăsc, să mă
răzbun, să bârfesc, să-mi pierd cumpătul, să am resentimente, şi să fiu rău cu oamenii.
Dar ce se întâmplă cu celelalte 10 procente? Deşi mi-a dat foarte multe sfaturi cu privire
la căsătorie şi la căminul creştin, Biblia mea nu mi-a spus exact care este fata cu care
trebuie să mă căsătoresc. Nu a numit şcoala la care trebuie să merg, oraşul în care trebuie
să locuiesc, sau biserica locală pe care trebuie s-o frecventez eu şi familia mea. Cum
tratăm aceste decizii practice de fiecare zi?

194
195

Aici este punctul în care trebuie să ne încredem în Dumnezeu pentru bunul simţ
sfinţit care vine din înnoirea minţii (Romani 12:2). Credincioşii care petrec timp zilnic în
Cuvânt şi în rugăciune îşi dezvoltă gradat un radar spiritual, o înţelepciune practică10 de la
Duhul Sfânt care ne dă direcţia atunci când avem nevoie de ea. Uneori această direcţie
vine de la o promisiune sau de la un avertisment din Scriptură, uneori de la o lucrare
providenţială a lui Dumnezeu în împrejurări, şi uneori de la mărturia Duhului în inimile
noastre. Chiar şi o remarcă întâmplătoare făcută de un prieten poate fi folosită de
Dumnezeu ca să ne ghideze dacă mintea şi inima noastră sunt pregătite şi dacă vrem să ne
supunem conducerii lui Dumnezeu.
Determinarea voii lui Dumnezeu depinde de asemenea de cunoaşterea caracterului lui
Dumnezeu, şi caracterul Lui este descoperit în Cuvântul Lui. Nu-i ia mult timp unui copil
să afle cum sunt părinţii lui, şi comportamentul copilului se bazează pe această
cunoaştere. Studenţii îi studiază pe profesorii lor tot atât de mult cât studiază cărţile lor, şi
încearcă să facă în aşa fel lucrarea încât să placă foarte mult profesorilor lor. Aşa se
obţine o notă mai bună.
Nu este suficient să citim Biblia şi să descoperim ce a făcut Dumnezeu; trebuie să
aflăm şi de ce a făcut-o. Dumnezeu „Şi-a arătat căile Sale lui Moise, şi lucrările Sale
copiilor lui Israel“ (Psalmul 103:7). Israeliţii ştiau ce a făcut Dumnezeu pentru că au
văzut cu ochii lor, dar Moise ştia de ce a făcut Dumnezeu aceasta. Asta pentru că Moise
s-a rugat: „Dacă am căpătat trecere înaintea Ta, arată-mi căile Tale; atunci Te voi
cunoaşte şi voi avea trecere înaintea Ta“ (Exod 33:13).
Când Domnul i S-a revelat lui Moise pe munte, El a răspuns rugăciunii lui Moise prin
proclamarea atributelor Sale glorioase: „Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de
îndurare şi milos, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie“ (Exod 34:6). Şi când
Moise a mijlocit pentru naţiunea neascultătoare la Cades-Barnea, el I-a reamintit lui
Dumnezeu de caracterul Lui sfânt şi a obţinut iertarea pentru ei (Numeri 14:11-25). Când
cunoşti caracterul lui Dumnezeu, descoperi că este mai uşor să te rogi după voia lui
Dumnezeu.
Când împrejurările sau oamenii vor să ne îndrume, trebuie să ne încredem în Duhul
lui Dumnezeu din noi ca să aducă mărturie şi să ne dea călăuzire din Cuvânt. Trebuie
întotdeauna să testăm împrejurările prin Cuvântul lui Dumnezeu; altfel, ne vom trezi că
ne-am abătut. În două ocazii, David a avut oportunitatea să-l omoare pe împăratul Saul, şi
unii din oamenii lui l-au încurajat s-o facă. Dar David a refuzat pentru că ştia că nu era
bine să se răzbune singur, punând mâna pe unsul lui Dumnezeu, chiar dacă acest
conducător fusese lepădat de Dumnezeu (vezi 1 Samuel 24:26). Când vântul de sud suflă
uşor (Fapte 27:13), avem nevoie de mult discernământ, şi acest discernământ poate veni
numai prin Duhul lui Dumnezeu folosind Cuvântul lui Dumnezeu.

PE MĂSURĂ CE NE ÎNCREDEM ŞI ASCULTĂM

10
Înţelepciunea discutată atât de mult în cartea Proverbe este acel radar spiritual la care mă refer.
Înţelepciunea spirituală este iscusinţa practică pe care o învăţăm de la Dumnezeu pentru ghidarea vieţilor
noastre astfel încât să evităm capcanele păcatului şi să folosim cât mai multe din numeroasele oportunităţi
pe care ni le dă Dumnezeu pe drum. De aceea am numit expunerea mea din cartea Proverbe Be Skillful (Fii
iscusit) (Victor Books, 1995). Când ne dăm pe noi înşine lui Dumnezeu, medităm la Cuvântul Său, şi
ascultăm de ceea ce citim, El ne înnoieşte mintea astfel încât să începem să avem gândurile Lui şi să ne
însuşim treptat căile Lui. Aceasta oferă Duhului Sfânt ceva ce poate fi folosit în inima şi mintea noastră
când ne întoarcem spre Dumnezeu pentru călăuzire.

195
196

Al patrulea principiu al nostru este că noi apreciem mai mult voia lui Dumnezeu pe
măsură ce ne încredem în El şi ascultăm de ce ne spune El să facem. „Să nu vă potriviţi
chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi
deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită“ (Romani 12:2).
Cuvântul tradus prin „să puteţi deosebi“ înseamnă „a deosebi prin experienţă“. El
descrie încercarea metalului în cuptor şi ne sugerează că deosebirea voii lui Dumnezeu
este ceva ce învăţăm prin experienţă practică în cuptorul vieţii. Uneori copiii nu cred
avertismentele sau îndrumările părinţilor lor şi trebuie să înveţe pe calea grea că focul
arde, cuţitele taie, prea multe dulciuri te pot îmbolnăvi, şi este periculos să te joci cu
electricitatea. Dar Pavel nu ne sfătuieşte să învăţăm pe calea grea, ci el ne spune cum să
învăţăm să deosebim voia lui Dumnezeu în experienţa zilnică de viaţă şi să evităm
problemele.
Cuvinte ca „să vă prefaceţi“ şi „înnoirea“ descriu mai degrabă un proces continuu
decât ceva finalizat. Dumnezeu nu ne dă cel mai recent atlas al drumurilor, completat cu
hărţi, fotografii şi indicatoare. El ne dă mai degrabă un compas şi o ţintă, şi noi învăţăm
restul pe drum.
„Voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită“ este o singură voie, nu trei.
Voia lui Dumnezeu nu este ca un catalog de preţuri ale mărfurilor care se trimit prin
poştă, care oferă clientului „bun–mai bun–cel mai bun“, singura diferenţă fiind preţul şi
calitatea mărfurilor. Un tânăr mi-a spus: „Cred că am să rămân la voia bună a lui
Dumnezeu pentru că nu vreau să fac sacrificiile necesare pentru voia Sa desăvârşită“. Dar
un Dumnezeu sfânt şi iubitor nu va dori niciodată pentru copiii Săi preaiubiţi altceva
decât ceea ce este desăvârşit. Dacă rămânem la al doilea ca valoare, acesta nu este al
doilea ca valoare al lui Dumnezeu pentru că El vrea numai ce este cel mai bun pentru noi.
„Înnoirea minţii“, scrie Leon Morris, „îi dă posibilitatea credinciosului să deosebească ce
este bun, ce-I place lui Dumnezeu, şi ce este perfect11.
Dacă ţii minte că deosebirea voii lui Dumnezeu înseamnă dezvoltarea unei relaţii
personale cu Domnul, nu primirea unei serii de convenţii din cer, atunci vei înţelege mai bine
cum se desfăşoară acest proces solicitant dar plăcut. Cu cât Îl cunoaştem mai bine pe
Domnul, cu atât înţelegem mai bine căile Lui şi caracterul Lui, şi deci, ştim mai bine cum să-
I fim plăcuţi. Dar, în acelaşi timp, ne cunoaştem mai bine şi pe noi înşine şi descoperim
lucrurile care necesită o atenţie specială. Acest lucru este similar modului de creştere
personală pe care soţii îl experimentează în primul an sau în primii doi ani de căsnicie.
Când eram în lucrarea pastorală, în timpul sesiunilor de consiliere premaritală,
dădeam bărbatului şi femeii câte o foaie de hârtie şi spuneam: „Vă rog să scrieţi trei
lucruri care vă plac cel mai mult şi apoi trei lucruri care credeţi că-i plac cel mai mult
viitorului partener“. Rezultatele erau uneori devastatoare! „Dacă voi doi nu ştiţi cum să
vă faceţi plăcere unul altuia acum“, le spuneam, „ce se va întâmpla după ce vă veţi
căsători?“ Uneori aceasta a condus la o altă sesiune de consiliere, care sper că a condus la
o căsnicie mai fericită.
Această aventură de a-L cunoaşte mai bine pe Dumnezeu şi pe noi înşine face
împlinirea voii lui Dumnezeu palpitantă, mult mai palpitantă decât săvârşirea păcatului.
Când păcătuim, devenim orbi faţă de noi înşine şi faţă de Dumnezeu, şi nu este nici o

11
Leon Morris, The Epistle to the Romans (Epistola către romani) (Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, 1988),
436.

196
197

creştere în caracter. Ca şi fiul risipitor, ne trezim singuri şi pe moarte în timp ce există


belşug înapoi în casa Tatălui. Ceea ce Dr. Theodore Epp numea „aventurarea prin
credinţă“ este cel mai palpitant mod de viaţă pe care-l poate experimenta vreodată cineva.

ÎNTREBĂRI CU PRIVIRE LA VOIA LUI DUMNEZEU

Am analizat cele patru principii legate de voia lui Dumnezeu. Ce ne mai rămâne
acum este să ne ocupăm de unele întrebări practice care se ridică deseori când discuţi
despre acest subiect.
Dar dacă m-am rugat, am citit Cuvântul şi am nădăjduit în Dumnezeu, dar n-am
primit nici un răspuns? Ce trebuie să fac?
Continuă să aştepţi. Dacă nu este nici un răspuns, presupune că Dumnezeu vrea să
stai acolo unde eşti. Adu-ţi aminte că Dumnezeu este mai interesat de zidirea lucrătorului
decât de terminarea lucrării. Dacă El vrea să crească o ciupercă, El poate face aceasta
peste noapte, dar e nevoie de câţiva ani să ridice un stejar. În timpul aşteptării noastre,
Dumnezeu lucrează în vieţile noastre ca să ne pregătească pentru ceea ce pregăteşte
pentru noi.
Ce părere aveţi despre „punerea unui val de lână“?
Ceea ce a făcut Ghedeon nu a fost un semn al credinţei, ci al necredinţei (Judecători
6:36-40), şi eu nu-ţi recomand să urmezi exemplul lui. Dumnezeu îi arătase deja clar lui
Ghedeon că îl va folosi pe el ca să elibereze pe Israel de madianiţi, şi nu era nevoie ca
Ghedeon să mai verifice voia lui Dumnezeu. Cine suntem noi să-I spunem lui Dumnezeu
cum trebuie să comunice cu noi? Cum ştiu eu că testul pe care îl propun este valabil? Am
auzit oameni spunând: „Ei bine, dacă voi primi un telefon în cutare moment, voi şti că
aceasta este voia lui Dumnezeu“. Deci îi dăm voie companiei de telefoane să determine
voia lui Dumnezeu pentru noi! Mai bine să depindem de Cuvânt şi să-L aşteptăm pe
Domnul! Ghedeon nu avea o Biblie completă cum avem noi, aşa că poate putem să-l
scuzăm. Dar fii atent! Dacă foloseşti un val de lână, diavolul poate să tragă lâna peste
ochii tăi!
Am o prietenă care determină voia lui Dumnezeu prin scoaterea unui cartonaş din
cutia ei cu promisiuni. Se poate conta pe asta?
Nu. Eu numesc aceasta ruletă religioasă. Scopul unei cutii de promisiuni este să ne
dea o promisiune pe zi pe care s-o putem purta cu noi, s-o memorăm, şi să învăţăm s-o
apreciem. Dar a scoate un cartonaş pentru a determina voia lui Dumnezeu este ca
deschiderea Bibliei tale la întâmplare şi punerea degetului pe un verset. Dacă ţi-ai plănui
să faci o excursie, ai deschide atlasul drumurilor la întâmplare şi ai pune degetul pe o
autostradă? O promisiune ne poate încuraja după ce am luat o decizie, dar scoaterea unui
cartonaş este un mod periculos de a lua acea decizie.
Vrea Dumnezeu să ne ghideze şi în lucrurile mici sau numai în lucrurile mari?
El vrea să ne ghideze în orice lucru, dar El Se aşteaptă de asemenea ca noi să ne
folosim bunul simţ. Am avut un prieten care a devenit dezechilibrat emoţional pentru că
vroia ca Dumnezeu să-i spună ce cereale să mănânce la micul dejun, ce culoare să aibă
cravata pe care o poartă, şi pe ce parte a străzii să meargă. Nu există lucruri banale în
viaţa creştină, dar unele lucruri sunt mai importante decât altele. Dumnezeu poate să
folosească un cuvânt ocazional sau o cunoştinţă nouă ca să ne ajute să determinăm voia
Sa. Dacă ne dăm pe noi înşine lui Dumnezeu în fiecare zi şi-L rugăm să ne conducă, vom

197
198

avea direcţia de care avem nevoie atunci când vom avea nevoie de ea. Dacă n-o avem,
atunci aşteptăm. Dumnezeu ne conduce în lucrurile mici şi în lucrurile mari pentru că El
face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre bine.

Luată din Being a Child of God, © 1996 de Warren W. Wiersbe. Tipărită de Thomas Nelson
Publishers. Folosită cu permisiune. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

De câte ori ai auzit că creştinismul nu este o religie, este o relaţie? Afirmaţia


aceasta este foarte adevărată. Dar de multe ori încercăm să ocolim relaţia şi să facem
lucrurile pe calea uşoară. Acesta este cazul cu aflarea voii lui Dumnezeu. E mult mai
uşor să găsim un verset care justifică ce vrem să facem, sau să spunem că am auzit o
voce care ne-a spus să facem ceva, decât să avem realmente o relaţie cu Domnul, să
cunoaştem Cuvântul Lui şi caracterul Lui, şi să acţionăm în consecinţă. Dacă vrei să
trăieşti o biruinţă în cunoaşterea voii lui Dumnezeu, atunci fă-ţi timp să zideşti această
relaţie – aceasta este singura cale pe care poţi merge! Deci dacă te lupţi să afli voia lui
Dumnezeu, fă-ţi timp să citeşti Cuvântul Lui, să te rogi, să te gândeşti, şi să aştepţi
răspunsul Lui. Îţi recomand de asemenea să citeşti cartea lui Warren Wiersbe Being a
Child of God (A fi un copil al lui Dumnezeu). Are câteva principii valabile în orice
vreme despre cum să-L cunoşti şi să-L iubeşti pe Dumnezeu ca unul din copiii Săi.

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde


apreciezi că te găseşti pe următoarea scală?

1_____________________________ 5 _______________________________ 10
Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat
de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum
biruinţe. mers. trăiesc viaţa din
belşug.

2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar
acum?

3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar
acum? Te provoc să faci acel lucru.

198
199

„Noi am fi cu adevărat înţelepţi dacă am fi mulţumiţi;


mulţumiţi nu numai cu ce putem înţelege,
ci mulţumiţi cu ce nu înţelegem – acea deprindere a minţii
pe care teologii o numesc, şi pe bună dreptate, credinţă în Dumnezeu“.
CHARLES KINGSLEY (1819-1875)

„Adevărata mulţumire este o virtute reală, chiar activă –


nu doar afirmativă, ci creativă.
Este puterea de a scoate din orice situaţie tot ce este în ea“.
G. K. CHESTERTON (1874-1936)

„A avea ceea ce vrem este bogăţie; dar a fi capabil să faci fără este putere“.
GEORGE MACDONALD (1824-1905)

„Omul mulţumit nu este niciodată sărac,


cel nemulţumit nu este niciodată bogat“.
GEORGE ELIOT (1819-1880)

„Copiii lui Israel nu au găsit în mană toată dulceaţa şi puterea


pe care le puteau găsi în ea;
nu pentru că mana nu le conţinea, ci pentru că ei doreau altă mâncare“.
IOAN AL CRUCII (1542-1591)

199
200

Ziua 25
Trăind biruinţe spirituale în umblarea ta cu Dumnezeu

Dobândind mulţumirea
JONI EARECKSON TADA ŞI STEVEN ESTES

Există un atribut care caracterizează 100 la sută din oamenii care stau în Al doilea
Scaun, şi acesta îi împiedică să slujească Domnului cu toată inima lor. Este o inimă de
lăcomie. Scriptura ne spune că lăcomia este pur şi simplu idolatrie, să doreşti ceva peste
Dumnezeu şi voia Sa. Fie că este vorba de posesiuni fizice, de atribute fizice sau orice
altceva, persoana din Al doilea Scaun pune dobândirea acestor lucruri înaintea trăirii
unei vieţi evlavioase şi înaintea creşterii unei familii evlavioase. Şi biruinţa care trebuie
să aibă loc este că dragostea pentru lucrurile sau atributele altor oameni trebuie să fie
zdrobită la picioarele lui Dumnezeu, altfel nu vei experimenta niciodată victoria în
umblarea ta cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu urăşte idolatria.

„Un om mulţumit este unul care se bucură de privelişte în timpul deturnărilor“.12


Un citat ca acesta merită o poveste ...
Inima îţi bate mai repede în timp ce-ţi faci planuri pentru o mutare. O mutare la
Roma, Italia. Studiezi limba, mâncarea, şi arta, şi cumperi cărţi de istorie despre Basilica
şi despre Capela Sixtină. Faci un tur prin ghidul cumpărătorilor la domiciliu şi-ţi
imaginezi un mic dejun într-un balcon, îmbrăţişând cu privirea un golf însorit. Speranţele
tale se înalţă în zbor. Va fi aventura vieţii tale.
Plecând în zbor spre Roma, planurile se schimbă. Avionul tău 747 aterizează în
Olanda. Ieşi împleticindu-te din aeroportul Amsterdam nedumerit, strângând la piept
broşurile italieneşti şi întrebând: „Unde mă aflu? Ce se întâmplă?“ Peisajul e plat; vremea
rece şi umedă. Glumeşti pe seama verzei de Bruxelles olandeze şi înveţi să spui tot ziens
în loc de arrivederci. Deşi dezamăgirea doare, poţi să te obişnuieşti şi cu purtarea
papucilor de lemn. Olanda este acum casa ta. Pune la dosar speranţele tale năruite şi
continuă să trăieşti. Uneori ţi-e dor de Italia, dar înveţi să supravieţuieşti în Olanda. Nu e
insuportabil, doar diferit.13
Asta-i viaţa. Zbori cu o viteză bună, apoi planurile se schimbă. Un atac de cord îl
scoate din joc pe fratele tău sau fiul tău este infestat cu SIDA. Dumnezeu poate să
despice cerurile printr-o minune, dar mai mult decât probabil, tu va trebui să accepţi
realitatea. Vei purta durerea şi vei persevera. Îţi vei petrece weekend-urile ajutând familia
fratelui tău. Vei da la o parte prejudecăţile şi vei schimba cearşafurile de pe patul fiului
tău. Sau îl vei schimba pe copilul tău de doisprezece ani care este handicapat mental. Vei
ţine jurămintele căsătoriei în ciuda unui umăr rece şi a unui pat gol. Menţii un buget şi
renunţi la concediu. Închizi capacul peste hormonii furioşi şi-ţi dai întâlnire cu televizorul
şi cu cina de unul singur.
Te resemnezi cu felul în care stau lucrurile.
12
George Herbert, aşa cum a fost citat în Edythe Draper, Draper’s Book of Quotations for the Christian
World (Cartea lui Draper de citate pentru lumea creştină) (Wheaton, Ill.: Tyndale House, 1992), 101.
13
Idea pentru această povestire a venit de la Carol Turkington din Buletinul informativ al Şcolii de stat
pentru surzi din Washington.

200
201

Uneori te întrebi cum ar fi – sau cum ar fi fost – să trăieşti fără durerea surdă a
suferinţei constante. Dar de cele mai multe ori o anesteziezi. O înfrunţi cu un limbaj nou,
cu moduri diferite de a face lucrurile – nu modurile pe care le preferi – şi înveţi să
supravieţuieşti într-o lume pe care n-ai fi ales-o niciodată.
Nu pot să trăiesc – să trăiesc cu adevărat – în felul acesta. Cred că nici tu nu poţi.
Poate animalele de casă care sunt învăţate să poarte lesa pot şi caii care sunt învăţaţi cu
zăbala, dar nu oamenii. Animalele se supun. Caii acceptă hamul greu şi se resemnează să
tragă plugul. Dar noi nu suntem animale. Dumnezeu plânge când ne vede că ne punem
ochelari de cal, asemenea unor cai cu duhurile zdrobite. Plânge pentru că niciodată n-a
intenţionat ca noi să trăim o viaţă de solemnă resemnare. Dintr-un motiv, stoicii fără
intenţie se plasează pe ei înşişi în centrul tuturor lucrurilor. Din altul, sufletele noastre
sunt prea importante. Chiar şi în disperarea tăcerii, în carapacea unei inimi împietrite,
pasiunea pulsează ca un tăciune care se stinge. O briză caldă reînvie o amintire veche. Un
cântec stârneşte o speranţă îndepărtată. O mână pe umăr trezeşte o dorinţă. Tânjim să fim
oameni cu adevărat. Ne doare. Gustăm amărăciunea şi fierea. Gustăm lacrimile.
Animalele nu plâng, sau dacă plâng, nu se întreabă: „Există ceva mai mult în viaţa
aceasta decât supravieţuirea?“
Poate putem să supravieţuim, dar asta nu poate fi totul.
„Voi mai fi vreodată fericit – cu adevărat fericit?“
Da şi nu. Putem fi „întristaţi, şi totdeauna suntem veseli; ca nişte săraci, şi totuşi
îmbogăţim pe mulţi; ca neavând nimic, şi totuşi stăpânind toate lucrurile“ (2 Corinteni
6:10). Cu alte cuvinte, s-ar putea să ajungi să-ţi placă Olanda. Poate chiar mai mult decât
Italia.

CÂND NU POŢI SCĂPA

Voi fi vreodată fericită în locul acesta? E tot ce am putut gândi după ce am ieşit din
spital şi am intrat pe uşa din faţă a casei mele în scaunul cu rotile. Uşile erau prea înguste.
Chiuvetele erau prea înalte. Trei trepte mici erau un obstacol în drum care împiedica
accesul spre camera de zi. Stăteam la masa din sufragerie şi genunchii mei loveau
marginea mesei. O farfurie cu mâncare mi-a fost pusă în faţă, dar mâinile albe au rămas
fără vlagă în poala mea. Altcineva – cel puţin în primele câteva luni – mă hrănea. Mă
simţeam mărginită şi închisă. Căminul nostru plăcut devenise un mediu advers şi străin.
Mărginirea mea m-a forţat să mă uit la un alt captiv.
Apostolul Pavel a văzut ce înseamnă mai mult decât o cameră mică din care nu există
scăpare. Pentru mai mult de doi ani, Pavel fusese mutat de colo până colo în timp ce unul
după altul conducătorii romani îşi declinau orice responsabilitate faţă de el. Nimeni – nici
Felix nici Festus – nu vroia să-l atingă cu o prăjină de zece picioare. Aşa că l-au îmbarcat
şi l-au trimis la Roma.
Odată ajuns acolo, Pavel, urmărit pas cu pas de un gardian, a continuat să fie sub
arest la domiciliu. El a mulţumit credincioşilor din Filipi pentru grija lor şi i-a liniştit din
nou cu cuvintele lui din al patrulea capitol al epistolei sale: „M-am deprins să fiu
mulţumit cu starea în care mă găsesc. Ştiu să trăiesc smerit, şi ştiu să trăiesc în belşug“
(Filipeni 4:11-12).
Pavel vorbea despre o linişte interioară a inimii, dată în mod supranatural, care se
supune bucuroasă lui Dumnezeu în orice împrejurare. Când spun „liniştea inimii“, nu

201
202

exclud partea fizică, cum ar fi: gratiile închisorii, scaunele cu rotile, nedreptăţirea şi
boala. Ceea ce exclud este partea interioară: să ai gânduri arţăgoase, să cauţi căi de
scăpare, şi să te superi şi să te frămânţi, ceea ce duce doar la o agitaţie nebună.
Mulţumirea este un duh potolit care poate să rămână liniştit în timp ce rabdă suferinţa.
Pavel a înţeles cum se poate trăi în felul acesta.
El a învăţat aceasta. S-a deprins. A înţelege ceva şi apoi a practica. Ce a înţeles el?
„În totul şi pretutindeni m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în
lipsă“ (Filipeni 4:12).
Care era secretul pe care l-a aflat Pavel? În opera sa clasică din secolul şaptesprezece
The Rare Jewel of Christian Contentment (Giuvaerul rar al mulţumirii creştine),
Jeremiah Burroughs scrie că cuvântul din Noul Testament redat prin „mulţumire“ în
Bibliile noastre poartă cu el idea de suficienţă. Pavel foloseşte aceeaşi rădăcină din greacă
în 2 Corinteni 12:9: „Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este
făcută desăvârşită“. Secretul lui Pavel era să înveţe pur şi simplu să se bizuie pe Domnul
harului pentru ajutor. „Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să
căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie“ (Evrei
4:16).
Pavel trebuie să-şi însuşească aceasta. Asta presupunea să facă alegeri grele – să
decidă aceasta, nu aceea; să meargă în direcţia aceasta, nu în aceea. De ce implică acest
secret aşa o lucrare grea? Pentru că „să ne apropiem cu deplină încredere de scaunul
harului“ nu este înclinaţia noastră naturală. Găsirea harului pentru ajutor la vreme de
nevoie nu vine automat. Aruncă doar o privire la câteva din cuvintele bine alese ale lui
Pavel din Filipeni: „Alerg înainte ... duceţi aceeaşi luptă pe care aţi văzut-o la mine ...
rămâneţi tari“.
Într-o mică măsură, înţeleg să fac alegeri ca acestea. M-am săturat să fiu hrănită la
masa noastră din sufragerie. Dar când am încercat să mă hrănesc singură cu mâinile
paralizate, am vrut să renunţ. O lingură curbată a fost introdusă într-un buzunar pe atela
de piele a braţului meu. Cu muşchii umărului slăbiţi, trebuia să adun mâncarea în lingură,
apoi s-o echilibrez şi s-o ridic la gură. Era umilitor să port bavetă, să pătez cu sos de mere
toate hainele mele, şi să aterizeze de mai multe ori în poala mea decât în gura mea.
Puteam să renunţ, ar fi fost uşor – şi mulţi nu m-ar fi învinuit pentru renunţare. Dar
trebuia să iau o decizie. O serie de decizii. Aveam de gând să las jena feţei mele
mâzgălită de mâncare să mă convingă să nu întreprind nimic? Aveam de gând să las
eşecurile deprimante să mă copleşească? Am hotărât că stângăcia de a mă hrăni singură
cântăreşte mai greu decât satisfacţia efemeră a autocompătimirii. Aceasta m-a împins la
rugăciune: O, Dumnezeule, ajută-mă cu lingura aceasta! Secretul meu era să învăţ să mă
bizui pe Domnul pentru ajutor. Astăzi folosesc lingura cu atela braţului meu destul de
bine.
Nu mi-am recăpătat folosinţa braţelor sau a mâinilor mele.
Dar am învăţat să fiu mulţumită.
Hristos nu este o baghetă magică care poate fi fluturată peste durerile noastre de
inimă şi de cap ca să le facă să dispară. „În [El] sunt ascunse toate comorile înţelepciunii
şi ale ştiinţei“ (Coloseni 2:3). Înţelepciunea şi ştiinţa, inclusiv cunoaşterea modului în
care să fii mulţumit, sunt ascunse în El, ca o comoară care trebuie căutată. Să cauţi ceva
ascuns necesită muncă grea: „Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată
inima“ (Ieremia 29:13).

202
203

Dumnezeu nu ne lasă singuri. „ M-am deprins să fiu mulţumit ... Pot totul în Hristos,
care mă întăreşte“ (Filipeni 4:11,13). Când îmbrăţişăm cu mâinile noastre o lucrare şi,
prin credinţă, începem să exercităm forţă, evrika! energia divină se scurge prin noi.
Puterea lui Dumnezeu lucrează în noi în momentul în care ne exercităm credinţa pentru
lucrare. „Am putere pentru toate lucrurile în Hristos, care mă întăreşte – sunt gata pentru
orice şi capabil de orice prin El care toarnă putere interioară în mine [adică, îmi sunt
suficient în suficienţa lui Hristos]“ (Filipeni 4:13, extins).
Tu faci alegerile şi Dumnezeu îţi dă puterea. El îţi dă puterea să-ţi ţii limba când
simţi că ai motive să te plângi, chiar când soţul tău nu s-a îngrijit de contribuţia lui
cuvenită la întâlnirile PTA. El împarte puterea de a avea grijă mai întâi de interesele
altuia şi apoi de ale tale – chiar şi când acesta este colegul din biroul tău care te foloseşte
ca pe o scară cu trepte spre vârf. El toarnă puterea de a alege o atitudine senină când te
trezeşti dimineaţa, deşi nu este decât o altă zi din aceeaşi veche rutină în care trebuie să ai
grijă de copilul tău invalid.
Continui să ai un soţ iresponsabil, un coleg lacom şi un copil handicapat, dar ai
linişte în inimă.

A CÂŞTIGA PRIN A PIERDE

Suferinţa înseamnă să ai ce nu vrei şi să vrei ce nu ai. Scade necesităţile tale şi vei


avea mulţumire. Este un mod de a egala dorinţele tale cu împrejurările tale.
Apostolul Pavel era un expert la această aritmetică. De exemplu, el era bucuros că
prietenii lui filipeni îi trimiteau daruri. „Am avut o mare bucurie“, spune el, dar adaugă
repede: „Nu zic lucrul acesta având în vedere nevoile mele“ (Filipeni 4:10-11).
Nu era în nevoie? În închisoare? „Am de toate, şi sunt în belşug“, îi asigură el pe
prietenii săi (Filipeni 4:18). Ai un bun motiv de nemulţumire, Pavel, atunci de ce te
bucuri aşa de mult? „Nu ... umblu după daruri“, explică el, „dimpotrivă, umblu după
câştigul care prisoseşte în folosul vostru“ (v. 17). Pavel a scăzut dorinţele lui şi, făcând
aşa, şi-a mărit bucuria de a satisface trebuinţele altora.
Pavel nu trăia în respingere în acea temniţă umedă şi rece; el pur şi simplu şi-a ajustat
dorinţele în lumina suficienţei lui Hristos. Hristos era mai mult decât suficient fie că
Pavel era „sătul“ sau „flămând“, fie că era „în belşug“ sau „în lipsă“ (Filipeni 4:12).
Lumea n-are cheia acestui fel de matematică. Lumea va încerca să-şi îmbunătăţească
circumstanţele ca să se potrivească cu dorinţele ei – îşi sporeşte sănătatea, banii,
frumuseţea şi puterea. Este mai înţelept să-ţi subordonezi inima ca să se potrivească
împrejurărilor tale. Creştinii poate nu pot să stăpânească situaţiile din viaţa lor, dar ei pot
să-şi stăpânească inima: „Fratele dintr-o stare de jos să se laude cu înălţarea lui. Bogatul,
dimpotrivă, să se laude cu smerirea lui; căci va trece ca floarea ierbii“, zice Iacov 1:9-10.
Burroughs a scris: „Aici este baza şi rădăcina oricărei mulţumiri: când există un echilibru
şi o proporţie între inima noastră şi împrejurările noastre“.14
Cecile Van Antwerp a trăit într-un scaun cu rotile mult mai mulţi ani decât mine, plus
că ea locuieşte într-un sanatoriu particular. Când m-am dus s-o vizitez, am fost uimită de
dimensiunea mică a alcovului în care trăia – atât cât să încapă un pat şi un dulăpior cu
sertare în colţul de lângă fereastră. Însă cu fotografii, cu un aranjament floral, cu un covor

14
Jeremiah Burroughs, The Rare Jewel of Christian Contentment (Carlisle, Penn.: The Banner of Truth
Trust, 1992), 46.

203
204

turcmen miţos viu colorat, şi o emblemă pe perete la capul patului ei, ea îl făcuse căminul
ei. Ea şi-a redus dorinţele inimii ei şi şi-a făcut un cuib mic şi plăcut dintr-un spaţiu
strâmt şi înghesuit. Ea este mulţumită.
Cum devenim pricepuţi în această aritmetică? Cum dobândim acest fel de „scădere“?
Hrănindu-ne mintea şi inima mai degrabă cu acele lucruri care aduc mulţumire decât cu
cele care trezesc dorinţa. Nu vorbesc de ţinerea unor reguli. Regulile conduc numai la
trezirea poftelor. (Nu poţi să nu te ocupi cu dorinţa atunci când vezi: Nu atinge aceasta şi
Nu fă cutare lucru.) Eu vorbesc despre bun simţ.
Sau poţi să-i spui schimbare de comportament. Nu vrei să fii rănit? Atunci stai
departe de lucrurile care te pot răni. N-o să mă prinzi niciodată zăbovind la raionul de
lenjerie unde sunt expuse manechine înalte şi elegante purtând neglijeuri frumoase de
mătase. Nu-mi pasă dacă este un model Styrofoam. El stă în picioare şi eu nu. Şi este
foarte graţios să port lucruri care atârnă ca un sac pe mine! Fiind paralizată, nu este
practic să port portjartiere de dantelă sau papuci de casă din brocart. Privind ţintă la
aceste obiecte de îmbrăcăminte splendide mă face să mă gândesc cu nelinişte: Mamă,
mi-ar place să port aşa ceva! Şi aşa că rămân numai la al treilea etaj de lenjerie suficient
de mult ca să cumpăr câteva lucruri necesare şi apoi ies de acolo.
Acelaşi lucru este cu muzica halucinantă a anilor şaizeci. Acele sunete spectrale,
nebune erau muzica de fond pentru disperarea mea sinucigaşă când îmi smuceam capul
înainte şi înapoi pe pernă, sperând să-mi rup gâtul mai rău. Acum schimb postul când aud
chitări care cântă strident sau o tobă care bate tare şi cu furie. Nu pot să ascult. Nu
resping sau nu refuz să înfrunt realitatea. Am doar un respect sănătos pentru efectul
puternic al muzicii. Sunt tot atât de paralizată acum cum eram atunci, şi pot să am
necazuri dacă îmi expun mintea la o muzică ce trezeşte gânduri negre.
Un alt lucru este mâncarea. Pentru că nu pot să fac exerciţii ca majoritatea oamenilor,
trebuie să urmăresc mai atent caloriile mele. Seara când plec de la birou, prind câteodată
aroma ispititoare a unei fripturi la grătar purtată de vânt de la restaurantul Wood Ranch
Barbecue Pit de peste drum. E crimă. Sunt o pradă uşoară pentru inelele lor de ceapă
Maui prăjită. Evit acel restaurant când mi-e foame, aşa cum trec şi pe lângă raionul de
patiserie franţuzească din supermarket.
Câştigarea mulţumirii nu înseamnă să nu mai ai necazuri sau să spui la revedere
strâmtorării. Mulţumirea înseamnă să sacrifici poftele arzătoare ca să dobândeşti un suflet
liniştit. Renunţi la un lucru pentru altul. E greu. Greu, dar plăcut. Noi suntem „întristaţi,
şi totdeauna suntem veseli“. „Ca neavând nimic, şi totuşi stăpânind toate lucrurile“
(2 Corinteni 6:10). Întâia Timotei 6:6 spune: „Evlavia însoţită de mulţumire este un mare
câştig“ şi câştigul întotdeauna vine prin pierdere.
Nu-i de mirare că mulţumirea necesită o putere enormă!

SĂ-L AI ÎN VEDERE PE EL

Dacă încerci doar să pui capăt nemulţumirii, vei eşua mizerabil. Dacă nu adaugi
marea promisiune a fericirii superioare în Dumnezeu, poţi să scazi toate dorinţele pe care
le vrei, şi tot nu vei fi liniştit.
Când este vorba de mulţumire, ţinta noastră trebuie să fie Dumnezeu.

204
205

Fie că sunt gânduri refractare, fie că vorbim de rău circumstanţele noastre sau ne
comparăm pe noi cu alţii a căror parte în viaţă este mai uşoară, bătălia implică mai mult
decât evitarea răului; implică urmarea lui Dumnezeu. Evrei 11:24-25 spune:

Prin credinţă Moise ... a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui
Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea
ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea
ochii pironiţi spre răsplătire.

Eu încă mai învăţ aceasta. Ceea ce trupul meu nu poate avea, mintea mea se va
strădui din răsputeri să-mi ofere. Dar fanteziile n-aduc decât frustrare. Trebuie să lupt să
fiu mulţumită cu Dumnezeu, aşa că mă satur cu promisiunile lui Hristos. Dr. John Piper a
scris superb despre acest subiect în The Pleasures of God (Plăcerile lui Dumnezeu):

Trebuie să înghiţim mica licărire a plăcerii [pământeşti] în marele foc al


satisfacţiei sfinte. Când facem un legământ cu ochii noştri, cum a făcut Iov,
scopul nostru nu este doar să evităm ceva erotic, ci să câştigăm ceva excelent ...
Noi nu cedăm ofertei unui sandviş cu carne când putem mirosi friptura sfârâind
pe grătar“.15

În ce priveşte mulţumirea, n-ar trebui să renunţăm aşa uşor şi să ne lăsăm deturnaţi de


plăcerile pământeşti când există promisiunea unei bucurii maxime, pline de putere în
Domnul. În definitiv, „înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse, şi desfătări veşnice în
dreapta Ta“ (Psalmul 16:11). Mulţumirea are mâna sus în inima ta când eşti suprasaturat
în Hristos. Când, împreună cu Pavel, Îl vezi pe El ca fiind sufficient. Ca fiind destul. „Pe
cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât
în Tine“ (Psalmul 73:25).
Aceasta vrea să spună Domnul Isus când zice: „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la
Mine, nu va flămânzi niciodată“ (Ioan 6:35).
Mulţumirea înseamnă să fii sătul.
Să nu vrei niciodată mai mult.
Noi nu trebuie să fim flămânzi niciodată pentru că „omul nu trăieşte numai cu pâine,
ci cu orice lucru care iese din gura Domnului“ (Deuteronom 8:3). Rolul Cuvântului lui
Dumnezeu este să hrănească apetitul credinţei pentru Hristos.

SCADE ÎNCĂ UN LUCRU

Domnul a rostit odată o predică superbă despre promisiunile fericirii superioare care
este în Dumnezeu. El stimulează apetitul nostru pentru Dumnezeu pe măsură ce trece în
revistă fericirile Lui supreme în Matei 5:3-12.
Când eram copil, Fericirile mă deconcertau. Vroiam să fiu mişcată cu privire la
Dumnezeu şi să fiu binecuvântată şi fericită la fel de mult ca oricine, dar Domnul Isus
părea să facă din aceasta mai degrabă un minus decât un plus. El a folosit şi mai mult din
aceeaşi aritmetică a câştigului-prin-pierdere.
Dacă voiam Împărăţia, trebuia să cunosc persecuţia. Scădere.
15
Dr. John Piper, The Pleasures of God (Portland, Ore.: Multnomah Press, 1991).

205
206

Dacă doream să fiu mângâiată, trebuia să plâng. Încă o scădere.


Vrei să moşteneşti pământul? Fii blând. Din nou scădere.
Fericirea legată în mod special de mulţumire este în versetul 3: „Ferice de cei săraci
în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor“.
Vrei să cunoşti mulţumirea adevărată şi profundă? Trebuie să devii sărac în duh în
felul acesta: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi
cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!“
(Psalmul 139:23-24). Vezi-te pe tine însuţi sărac din punct de vedere spiritual şi vei găsi
satisfacţie în Dumnezeu.
„Când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la
mântuire, şi de care cineva nu se căieşte niciodată“ (2 Corinteni 7:10). De ce nu regreţi?
Cine recunoaşte starea lui umilă înaintea unui Dumnezeu bun are aşteptări modeste,
foarte asemănătoare Fiului Risipitor, care a spus tatălui său: „Nu mai sunt vrednic să mă
chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi“ (Luca 15:19). Eu aş spune-o astfel: „Prefer
să fiu în acest scaun şi să-L cunosc pe El, decât pe picioarele mele fără El“. Fără regrete.
Chiar şi apostolul Pavel, cel mai mulţumit deşi cel mai rău tratat creştin care a trăit
vreodată, s-a privit pe sine ca cel mai mic dintre apostoli, ca cel mai mic dintre toţi sfinţii,
şi ca cel mai mare dintre păcătoşi.
Când realizezi că eşti printre cei mai neînsemnaţi, cel mai mic, cel din urmă, şi cel
pierdut, atunci Dumnezeu devine totul. A ajunge la fericirea Lui supremă înseamnă să
vezi dragostea Lui turnată în toate şi menţinând toate. Absolut toate.
Satisfacţia în viaţă apare din cunoaşterea faptului că eşti acolo unde trebuie să fii.
Oamenii nemulţumiţi se luptă să fie în altă parte sau altcineva. Mulţumirea vine din multe
acceptări mari şi mici în viaţă. „Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea
Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru“ (2 Corinteni 4:10).
Când viaţa nu este aşa cum îţi place, accept-o aşa cum e … într-o zi odată cu Hristos.
Şi vei fi binecuvântat.

Luată din When God Weeps, © 1997 de Joni Eareckson Tada şi Steven Estes. Folosită cu
permisiunea lui Zondervan Publishing House. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Îmi place felul în care descrie Joni suferinţa. Ea spune: „Suferinţa înseamnă să ai ce
nu vrei şi să vrei ce nu ai. Scade dorinţele tale şi vei avea mulţumire“. Îţi dai seama ce
biruinţă doreşte ea să trăieşti? Este ceea ce Scripturile au dorit să faci din ziua în care
ai fost născut: să laşi dorinţele tale şi să-ţi însuşeşti dorinţele Domnului. Aceasta este
adevărata mulţumire. Şi când dorinţele noastre ne iau în primire, ne mutăm imediat în Al
doilea Scaun. Când punem dorinţele noastre mai presus de cele ale Domnului nostru,
suntem plini de lăcomie. În final, aceasta înseamnă că ne închinăm la noi înşine şi dorim
ceea ce trebuie să ne oferim nouă mai mult decât dorim ceea ce Dumnezeu are să ne
ofere. Când pui problema în această lumină, pare ceva destul de prostesc, nu-i aşa?
Adevărata mulţumire se găseşte numai în Domnul. N-ai vrea să-ţi biruieşti inima lacomă
chiar astăzi? Şi dacă încă mai suferi, citeşte cartea lui Joni Eareckson Tada şi a lui
Steven Estes When God Weeps (Când Dumnezeu plânge). Te va ajuta să găseşti
mângâierea şi mulţumirea pe care numai Dumnezeu ţi le poate da.

206
207

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde


apreciezi că te găseşti pe următoarea scală?

1_____________________________ 5 _______________________________ 10
Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat
de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum
biruinţe. mers. trăiesc viaţa din
belşug.

2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar
acum?

3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar
acum? Te provoc să faci acel lucru.

207
208

„Idolatria nu este numai adorarea imaginilor …


ci şi încrederea în neprihănirea, lucrările şi meritele proprii,
precum şi punerea încrederii în bogăţii şi putere“.
MARTIN LUTHER (1483-1546)

„Idolatria: punerea încrederii în oameni, în posesiuni şi în poziţii


ca să facă pentru mine ceea ce numai Dumnezeu poate să facă“.
BILL GOTHARD

„Ori de câte ori luăm ceea ce a făcut Dumnezeu


şi punem acel lucru în locul Lui, devenim idolatri“.
OSWALD CHAMBERS (1874-1917)

„O, omul fără cunoştinţă care nu poate să facă un vierme,


totuşi face dumnezei cu grămada“.
MICHEL EYQUEM DE MONTAIGNE (1533-1592)

208
209

Ziua 26
Trăind biruinţe spirituale în umblarea ta cu Dumnezeu

Păzeşte-te de idoli
JOHN WESLEY

„Copilaşilor, păziţi-vă de idoli“.


1 IOAN 5:21

Am descoperit ieri că idolatria este ceea ce îi împiedică pe mulţi creştini carnali să


se mute în Primul Scaun. Vedem acest adevăr întruchipat atât de clar în cartea Exodului,
când israeliţii se închină viţelului de aur. Dar cât de pătrunzătoare este idolatria în viaţa
ta? Capitolul următor de John Wesley te poate ajuta să răspunzi la această întrebare.
Dar trebuie să te avertizez, acesta s-ar putea să fie un capitol foarte greu de citit pentru
tine. De fapt, dacă nu eşti serios cu privire la mutarea în Primul Scaun, acest capitol s-
ar putea foarte bine să te supere din cauza a cât de adânc taie. Aşa că înainte să continui
să citeşti, aşteaptă puţin şi roagă-L pe Domnul să te pregătească să auzi ceea ce El ar
vrea să auzi. Apoi, după ce ai făcut aceasta, citeşte cuvintele lui John Wesley privind la
inima lui. Cred că vei vedea că aceste cuvinte ale lui vin dintr-o inimă plină de
Dumnezeu.

Un istoric din vechime relatează că atunci când apostolul Ioan era atât de slăbit
datorită vârstei încât nu mai putea să predice, era adus cu regularitate în adunare în
scaunul lui, şi spunea doar atât: „Copilaşilor, iubiţi-vă unii pe alţii“. N-ar fi putut să le
dea un sfat mai bun. Şi la fel de bun este lucrul acesta care stă înaintea noastră; la fel de
necesar pentru oricare parte a Bisericii lui Hristos: „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli“.
În adevăr există o strânsă legătură între ele: Una nu poate exista fără cealaltă. Aşa
cum nu există o temelie tare pentru dragostea de fraţi decât dragostea lui Dumnezeu, tot
aşa nu putem să-L iubim pe Dumnezeu dacă nu ne păzim de idoli. Dar ce sunt idolii
despre care vorbeşte apostolul? Acesta este primul lucru care trebuie luat în consideraţie.
Putem apoi, în al doilea rând, să ne întrebăm: „Cum ne vom păzi de ei?“

DĂ-MI INIMA TA

Mai întâi trebuie să luăm în consideraţie: „Care sunt idolii despre care vorbeşte
apostolul?“ Nu cred că el se referea, cel puţin nu în principal, la idolii pe care îi adorau
păgânii. Cei cărora le scria, fie că erau iudei sau păgâni, nu erau în mare pericol din
partea acestora. Nu există nici o probabilitate că iudeii acum convertiţi ar fi fost vreodată
vinovaţi de închinare la idoli: după ce timp de multe secole israeliţii fuseseră profund
dedaţi la această idolatrie grosolană, cu greu s-ar mai fi lăsat vreodată prinşi în capcană
de ea după întoarcerea lor din robia babiloniană. Din acea perioadă toţi iudeii arătaseră o
scârbă constantă şi profundă faţă de idolatrie; şi păgânii, după ce se întorseseră odată la
Dumnezeul cel viu, aveau pentru idolii lor dinainte cel mai profund dispreţ. Le era scârbă
să atingă un lucru necurat; da, ei au ales mai degrabă să-şi pună vieţile în joc decât să se
întoarcă la închinarea faţă de aceşti dumnezei despre care acum ştiau că sunt demoni.

209
210

Tot aşa nu putem în mod rezonabil să presupunem că el vorbeşte de acei idoli care
erau adoraţi acum în biserica din Roma; fie că erau îngeri, fie că erau sufletele sfinţilor
care plecaseră, fie că erau chipuri de aur, de argint, de lemn sau de piatră. Nici unul din
aceşti idoli nu erau cunoscuţi în biserica creştină până la câteva secole după vremea
apostolilor. Odată, în adevăr, sfântul Ioan însuşi s-a aruncat la picioarele unui înger, care
îi vorbise, ca să se închine lui; confundându-l probabil, după glorioasa lui înfăţişare, cu
Marele Înger al Legământului; dar mustrarea puternică a îngerului, care a urmat imediat,
i-a făcut pe creştini să se păzească de imitarea acelui exemplu rău: „Fereşte-te să faci una
ca aceasta! Eu sunt un împreună slujitor cu tine, şi cu fraţii tăi, profeţii, şi cu cei ce
păzesc cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui Dumnezeu“ (Apocalipsa 22:9).
Punând deci deoparte idolii păgâni şi romani, care sunt aceia despre care suntem
avertizaţi aici de apostol? Cuvintele anterioare ne arată înţelesul acestora. „El este
Dumnezeul adevărat“, sfârşitul tuturor sufletelor pe care le-a făcut, centrul tuturor
duhurilor create; „şi viaţa veşnică“, singura temelie a fericirii prezente precum şi a celei
eterne. Deci Lui şi numai Lui se cuvine să-I dăm inima noastră. Şi El nu poate şi nu va
renunţa la revendicarea Sa, nici nu va consimţi să o dăm altcuiva. El spune mereu fiecărui
copil al omului: „Fiule, dă-mi inima ta!“ Şi a da inima noastră altcuiva este curată
idolatrie. Prin urmare, orice ne fură inima de la El, sau ne-o împarte cu El, este un idol;
sau, cu alte cuvinte, orice lucru în care căutăm fericirea independent de Dumnezeu.
Să luăm un exemplu care se întâmplă aproape în fiecare zi. Un om care s-a implicat
mult timp în lucrurile lumii, înconjurat şi obosit de o mulţime de treburi, după ce în cele
din urmă a făcut avere cu uşurinţă, se detaşează de toate treburile, şi se retrage la ţară, ca
să fie fericit. Fericit în ce? De ce? Ca să se desfăteze pe îndelete. Pentru că el
intenţionează acum,

Să doarmă, şi să-şi petreacă ziua


Într-o dulce inactivitate!

Fericit să mănânce şi să bea tot ce doreşte inima lui: poate o masă mai elegantă decât
cea a vechiului roman, care-şi desfăta imaginaţia înainte ca masa să fie servită; care,
înainte să părăsească oraşul, se consola cu gândul la „şunca grasă cu varză!“
Fericit să modifice, să mărească, să reconstruiască, sau cel puţin să decoreze vechea
reşedinţă pe care a cumpărat-o; şi tot aşa să îmbunătăţească tot ce este legat de ea:
grajdurile, dependinţele, pământurile. Dar, între timp, unde este Dumnezeu? Nicăieri. Nu
s-a gândit la El. Nu s-a mai gândit la Împăratul cerurilor, aşa cum nu s-a gândit la regele
Franţei. Dumnezeu nu este în planul lui. Cunoştinţa şi dragostea de Dumnezeu sunt cu
totul în afară de orice discuţie. Deci, toată această schemă a fericirii prin retragere este
idolatrie, de la început până la sfârşit.

POFTELE CĂRNII

Dacă trecem de la general la particular, prima formă a acestei idolatrii este ceea ce
sfântul Ioan numeşte pofta cărnii. Noi suntem înclinaţi să luăm aceasta într-un sens prea
îngust, ca şi cum s-ar referi doar la unul din simţuri. Nu este aşa: această expresie se
referă în mod egal la toate simţurile trupului. Înseamnă să cauţi fericirea în satisfacerea
unuia sau tuturor simţurilor exterioare; deşi mai ales în satisfacerea celor trei simţuri mai

210
211

triviale: gustul, mirosul şi pipăitul. Înseamnă să cauţi fericirea în aceste lucruri, poate nu
într-o manieră grosolană, necuviincioasă, printr-o patimă vizibilă, prin îmbuibare sau
beţie, sau desfrâu neruşinat; ci, printr-un fel de epicurism normal; printr-o senzualitate
gentilă; printr-o atitudine atât de elegantă de cedare în faţa plăcerilor încât nu tulbură nici
capul nici stomacul; încât nu dăunează deloc sănătăţii noastre, nici nu ne pătează
reputaţia.
Dar nu trebuie să ne imaginăm că această formă de idolatrie se întâlneşte doar la
oamenii bogaţi şi însemnaţi. Şi în chestiunea aceasta, „vârful piciorului ţăranului“ (cum
spune poetul nostru) „calcă pe călcâiul curteanului“. Mii de oameni atât din clasa de jos
cât şi din clasa de sus jertfesc acestui idol; căutându-şi fericirea (deşi într-o manieră mai
umilă) în satisfacerea simţurilor trupului lor. Este adevărat, mâncarea lor, băutura lor, şi
obiectele care satisfac alte simţuri ale lor, sunt de o calitate mai proastă. Dar cu toate
acestea ele constituie toată fericirea pe care ei o au sau o caută, şi uzurpă inimile care ar
trebui să fie date lui Dumnezeu.

POFTELE OCHILOR

A doua formă de idolatrie menţionată de apostol este pofta ochilor. Adică, să cauţi
fericirea în satisfacerea imaginaţiei (în special prin intermediul ochilor), acest simţ intern,
care este la fel de natural pentru oameni ca şi văzul sau auzul. Aceasta este satisfăcută
prin obiecte care sunt fie mari fie frumoase fie neobişnuite. Dar în ce priveşte obiectele
mari, se pare că ele nu mai plac decât dacă sunt noi. O să ne uităm la piramidele Egiptului
în fiecare zi un an întreg, ce plăcere ar aduce lucrul acesta?
Obiectele frumoase sunt următoarea sursă generală de plăceri ale imaginaţiei:
lucrările naturii mai ales.
Altora le face plăcere să adauge artă naturii; cum ar fi în grădini, cu diversele lor
ornamente; altora le plac numai lucrările de artă; cum ar fi clădirile, şi reprezentări ale
naturii, fie în statui fie în picturi. Tot astfel mulţi găsesc plăcere în haine frumoase, sau în
mobilă de diverse feluri. Dar noutatea trebuie adăugată frumuseţii, precum şi grandoarea,
altfel curând îşi va pierde farmecul.
N-ar trebui să ne referim în mod special şi la culmea noutăţii, la plăcerea pe care o
găsim în majoritatea distracţiilor şi amuzamentelor, pe care am vrea să le repetăm zilnic,
dar după câteva luni devin complet plictisitoare şi insipide? La acelaşi nivel putem
menţiona plăcerea de a colecţiona curiozităţi; fie că sunt naturale sau artificiale, vechi sau
noi. Aceasta îndulceşte truda colecţionarului de obiecte de artă, şi face toată truda lui mai
uşoară.
Dar nu este în mod deosebit noutatea cea căreia ar trebui să-i imputăm plăcerea pe
care o primim de la muzică. Cu siguranţă aceasta are o frumuseţe intrinsecă, şi de multe
ori şi o grandoare intrinsecă. Aceasta este o frumuseţe şi o grandoare de un fel special,
greu de exprimat, foarte strâns legate de sublimul şi frumuseţea din poezie, care dau o
plăcere foarte mare. Şi totuşi se prea poate ca noutatea să sporească plăcerea care vine din
aceste surse.
Din studierea limbilor, din critică, şi din istorie, primim o plăcere de o natură
amestecată. În toate acestea, există întotdeauna ceva nou; de multe ori ceva frumos sau
sublim. Şi istoria nu satisface doar imaginaţia în toate aceste privinţe, ci totodată ne
crează plăcere prin atingerea pasiunilor noastre: dragostea noastră, dorinţa noastră,

211
212

bucuria noastră, mila noastră. Ultima dintre acestea ne dă o plăcere puternică, deşi
amestecată în mod ciudat cu un fel de durere.
Dragostea de nou este în mod incomparabil satisfăcută de filosofia experimentală; şi, cu
adevărat, de fiecare ramură a filosofiei naturale, care deschide un câmp imens pentru noi
descoperiri. Dar nu există şi aici o plăcere precum în studiile matematice şi metafizice, care
nu rezultă din imaginaţie, ci din exersarea înţelegerii? dacă nu vom spune că noutatea
descoperirilor pe care le facem prin cercetările matematice sau metafizice este cel puţin un
temei, dacă nu principalul temei, al plăcerii pe care o primim din acestea.
Stăruiesc mai mult asupra acestor lucruri, pentru că foarte puţini le văd din adevăratul
punct de vedere. Marea majoritate a oamenilor, şi mai ales oamenii cu judecată, oamenii
învăţaţi, nu suspectează nici pe departe că există, sau poate exista, cel mai mic rău în ele,
pentru că ei cred cu seriozitate că este o chestiune de mare fală să ne dăruim cu totul lor. Care
dintre ei, de exemplu, nu ar admira şi nu ar lăuda neobosita industrie a acelui mare filosof
care zice: „Am fost treizeci şi opt de ani la parohia mea din Upminster; şi am arătat clar, că
există nu mai puţin de cincizeci şi trei de specii de fluturi aici; dar dacă Dumnezeu mi-ar
cruţa viaţa încă câţiva ani, nu mă-ndoiesc că aş demonstra că există cincizeci şi cinci!“
Recunosc că cele mai multe din aceste studii au utilitatea lor, şi că este posibil să le folosim
fără să abuzăm de ele. Dar dacă ne căutăm fericirea în vreunul din aceste lucruri, atunci
lucrul acela începe să devină un idol. Şi dacă ne bucurăm de lucrul acela, oricât ar fi el de
admirat şi de aplaudat de către lume, faptul acesta este condamnat de Dumnezeu ca nefiind
nici mai bun nici mai rău decât idolatrie condamnabilă.

MÂNDRIA VIEŢII

Al treilea fel de dragoste faţă de lume despre care vorbeşte apostolul este „lăudăroşia
vieţii“. Aceasta de obicei se presupune că înseamnă pompa şi splendoarea celor din înalta
societate. Dar oare nu are şi un sens mai larg? Nu înseamnă mai degrabă să cauţi fericirea
în lauda primită de la oameni, care, mai presus de toate lucrurile, dă naştere mândriei?
Când se urmăreşte aceasta într-un mod mai pompos de către regi sau oameni iluştri, noi o
numim „sete de glorie“, când este căutată într-un mod mai modest de către oameni
obişnuiţi, este numită „a avea grijă de reputaţia noastră“. Simplu spus aceasta înseamnă
să cauţi onoarea care vine de la oameni, în locul celei care vine numai de la Dumnezeu.
Dar ceea ce creează aici o dificultate este aceasta: nouă nu ni se cere doar să nu
vorbim de rău pe nimeni (vezi Tit 3:2) şi să urmărim „ce este bine, înaintea tuturor
oamenilor“ (Romani 12:17), ci să plăcem „aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii
altora“ (Romani 15:2). Dar cât de greu este să faci aceasta, cu un singur ochi spre
Dumnezeu! Ar trebui să facem tot ce ţine de noi ca nu cumva binele care este în noi să fie
vorbit de rău. Da, ar trebui să preţuim o reputaţie curată, dacă ne este dată, doar că trebuie
s-o preţuim mai puţin decât un cuget bun. Dar dacă ne căutăm fericirea în aceasta, este
posibil să pierim în idolatria noastră.

CUM STĂM CU BANII?

La care din titlurile precedente se încadrează dragostea de bani? Poate uneori la unul,
şi uneori la altul; întrucât ea este un mijloc de procurare a satisfacţiilor, fie pentru „pofta
cărnii“, fie pentru „pofta ochilor“, fie pentru „lăudăroşia vieţii“. În oricare din aceste

212
213

cazuri banii sunt urmăriţi doar pentru o altă finalitate. Dar uneori sunt urmăriţi doar de
dragul lor, fără a avea altceva în vedere. Unul care este un avar propriu-zis, iubeşte şi
caută banii de dragul lor. Nu priveşte mai departe, ci îşi pune fericirea în acumularea şi în
posedarea banilor. Şi aceasta este o formă de idolatrie deosebită de toate cele precedente;
şi în adevăr, cea mai de jos, cea mai decăzută idolatrie de care este capabil sufletul uman.
A căuta fericirea fie în satisfacerea acestei dorinţe sau în oricare alta din dorinţele
menţionate mai sus înseamnă a renunţa efectiv la adevăratul Dumnezeu, şi a pune în locul
Lui un idol. Într-un cuvânt, atât de multe obiecte câte există în lume, în care oamenii
caută fericirea în loc s-o caute în Dumnezeu, atât de mulţi idoli îşi pun în inimă, atât de
multe forme de idolatrie practică.

POT ALŢI OAMENI SĂ FIE IDOLI?

Aş vrea să vorbesc doar despre încă una, care, deşi într-o anumită măsură se asociază
cu câteva din cele precedente, totuşi, în multe privinţe, este deosebită de toate celelalte;
mă refer la idolatrizarea unei făpturi umane. Fără îndoială este voia lui Dumnezeu ca noi
toţi să ne iubim unii pe alţii. Este voia Sa să-i iubim pe cei din familia noastră şi pe fraţii
noştri creştini cu o dragoste deosebită; şi în special pe cei pe care El i-a făcut foarte
folositori pentru sufletele noastre. Pe aceştia ni s-a poruncit să-i iubim cu o dragoste
fierbinte, însă „cu o inimă curată“. Dar nu este lucrul acesta imposibil pentru om? Să
menţii puterea şi tandreţea afecţiunii, şi totuşi fără să-ţi întinezi sufletul, cu o puritate
nepătată? Nu mă refer doar la a nu fi pătată prin poftă. Ştiu că lucrul acesta este posibil.
Ştiu că o persoană poate avea o afecţiune inexprimabilă pentru altă persoană fără vreo
dorinţă de acest fel. Dar este ea fără idolatrie? Nu cumva dragostea faţă de creatură este
mai mare decât dragostea faţă de Creator? Nu cumva pui pe un bărbat sau pe o femeie în
locul lui Dumnezeu – dându-le inima ta? Fie ca lucrul acesta să fie luat în considerare cu
mare grijă, chiar şi de aceia pe care Dumnezeu i-a unit; de soţi şi de soţii, de părinţi şi de
copii. Nu poate fi negat faptul că aceştia trebuie să se iubească unii pe alţii cu gingăşie: li
s-a poruncit să facă aşa. Dar nu li s-a poruncit nici nu li s-a permis să se iubească unii pe
alţii în mod idolatru. Şi totuşi cât de răspândit este lucrul acesta! Cât de frecvent este pus
un soţ, o soţie, un copil în locul lui Dumnezeu. Cât de mulţi care sunt cotaţi ca fiind buni
creştini îşi îndreaptă afecţiunea unii asupra altora astfel încât nu mai lasă nici un loc
pentru Dumnezeu! Ei îşi caută fericirea în creatură, nu în Creator. Unul poate spune cu
adevărat altuia: „Te văd ca pe domnul şi sfârşitul dorinţelor mele“.
Adică, „Nu-mi mai doresc nimic decât pe tine! Tu eşti ceea ce doresc fierbinte! Toată
dorinţa mea se îndreaptă spre tine şi spre amintirea numelui tău“. Acum, dacă aceasta nu
este pură idolatrie, atunci nu ştiu ce mai este.

CUM NE PĂZIM DE IDOLI

1. Fii profund convins că nici unul din ei nu aduce fericirea.


Nici un lucru, nici o persoană de sub soare, nu, nici toate acestea adunate împreună,
nu pot da vreo fericire trainică şi satisfăcătoare vreunui fiu al omului. Lumea însăşi,
lumea nechibzuită, egoistă recunoaşte aceasta fără să-şi dea seama, când ei mărturisesc,
ba chiar susţin cu vehemenţă: „Nici un om de pe pământ nu este mulţumit“.

213
214

Şi dacă nici un om de pe pământ nu este mulţumit, aceasta înseamnă bineînţeles că


nici un om nu este fericit. Pentru că în orice stare ne-am afla, nemulţumirea este
incompatibilă cu fericirea.
Într-adevăr, nu numai lumea nechibzuită, dar şi partea gânditoare a ei mărturiseşte că
nici un om nu este mulţumit; melancolia pe care o vedem peste tot dovedeşte aceasta, atât
la cei din înalta societate cât şi la cei de jos, atât la bogaţi cât şi la săraci. Şi, în general,
cu cât înţeleg mai mult, cu atât sunt mai nemulţumiţi. Pentru că,

Ei ştiu să se plângă cu mai multă distincţie,


Şi au un fel superior de a simţi durerea.

Este adevărat, fiecare are (ca să folosesc un termen de jargon al zilei, şi este unul
excelent) căluţul lui de lemn; ceva care îi face plăcere băiatului mare timp de câteva ore
sau zile, şi prin care el speră să fie fericit! Dar deşi

Speranţa înfloreşte etern în pieptul omului;


Omul nu este niciodată, dar ar trebui să fie întotdeauna fericit.

El continuă să umble într-o umbră deşartă care în curând va dispare complet! Şi astfel
experienţa universală, atât a noastră cât şi cea a tuturor prietenilor şi cunoscuţilor noştri,
demonstrează clar că întrucât Dumnezeu a făcut inimile noastre pentru El Însuşi, ele nu
se pot odihni până nu se odihnesc în El; că până nu ni-L însuşim pe El nu putem avea
pace. Aşa cum „un batjocoritor“ al înţelepciunii lui Dumnezeu „caută înţelepciunea, şi
n-o găseşte“, tot aşa un batjocoritor al fericirii în Dumnezeu caută fericirea, dar nu
găseşte nimic.
2. Stai şi ia seama la ce ai de gând să faci. Vrei să fii un prost şi un nebun toate
zilele vieţii tale? Nu cumva este timpul să-ţi vii în fire? Trezeşte-te în sfârşit din somn şi
scutură-te de praf! Scapă de această idolatrie mizerabilă şi „alege partea mai bună“!
Hotărăşte cu toată fermitatea să cauţi fericirea acolo unde se poate găsi; acolo unde nu
poate fi căutată în zadar. Hotărăşte s-o cauţi în adevăratul Dumnezeu, izvorul oricărei
fericiri; şi taie orice amânare! Pune imediat în aplicare ce ai hotărât! Văzând că „toate
sunt gata“, primeşte-L acum pe El, şi vei avea pace.
Dar nu hotărî nici nu încerca să aplici hotărârea ta încrezându-te în forţele proprii.
Dacă vei face aceasta nu vei reuşi deloc. Tu nu poţi să te lupţi cu lumea cea rea, cu atât
mai puţin cu inima ta rea; şi cel mai puţin dintre toate cu puterile întunericului. Strigă,
deci, la Cel tare pentru putere. Profund conştient de slăbiciunea şi neajutorarea ta
încrede-te în Domnul Yehova, în care este puterea nemărginită. Te sfătuiesc să strigi la El
mai ales pentru pocăinţă; nu numai pentru o deplină conştientizare a neputinţei tale, ci
pentru un simţământ pătrunzător al marii tale vinovăţii, a josniciei şi a nebuniei idolatriei
care te-a înghiţit mult timp. Strigă pentru o cunoaştere deplină de sine; pentru cunoaşterea
păcătoşeniei şi vinovăţiei tale. Roagă-te să fii pe deplin descoperit faţă de tine însuţi; să te
cunoşti aşa cum şi tu eşti cunoscut. Odată ce vei fi stăpânit de această convingere
autentică toţi idolii tăi îşi vor pierde forţa de atracţie. Şi te vei mira cum ai putut să te
sprijini atât de mult timp pe aceste trestii frânte, care atât de des s-au prăbuşit sub tine.
Ce ar mai trebui să ceri?

214
215

„Isuse, acum am pierdut tot ce am avut,


Lasă-mă să cad pe pieptul Tău!
Şi lasă-mă să Te văd în haina Ta muiată în sânge!
Acum stai în picioare cu toate rănile Tale recunoscute,
Şi înfăşoară-mă în veşmântul Tău stacojiu!

N-ai spus Tu: «Dacă vei crede, vei vedea gloria lui Dumnezeu?» Doamne, cred!
Ajută necredinţei mele. Şi ajută-mă acum! Ajută-mă acum să intru în odihna care rămâne
pentru poporul lui Dumnezeu; pentru cei care Îţi dau inima lor, toată inima lor; care Te
primesc ca Dumnezeul lor şi ca Tot al lor. O, Tu care eşti mai frumos decât fiii
oamenilor, buzele Tale sunt pline de har! Vorbeşte ca să Te pot vedea! Şi aşa cum
umbrele fug dinaintea soarelui, tot aşa toţi idolii mei să dispară dinaintea Ta!“
Din momentul în care începi să experimentezi aceasta, luptă-te lupta cea bună a
credinţei; ia Împărăţia cerurilor cu năvală! Ia-o precum o furtună! Leapădă-te de orice
plăcere de care nu eşti divin conştient că te aduce mai aproape de Dumnezeu. Ia-ţi crucea
în fiecare zi: nu privi la durere, dacă este pe calea ta către El. Dacă eşti chemat la aceasta,
nu şovăi să-ţi scoţi ochiul drept şi să-l arunci de la tine. Nimic nu este imposibil pentru
cel care crede: poţi totul în Hristos care te întăreşte. Fă-o bărbăteşte; şi stai tare în
libertatea cu care Hristos te-a eliberat. Da, mergi înainte în Numele Lui, şi în puterea
tăriei Lui, până vei cunoaşte toată dragostea lui Dumnezeu care întrece cunoştinţa: şi
atunci nu va mai trebui decât să aştepţi până vei fi chemat în Împărăţia Sa veşnică!

Luată din predica lui John Wesley „Idolatria spirituală“. Publicată în Great Sermons (Predici
mari), vol. 1 (Barbour & Co.).

Acum înţelegi de ce te-am avertizat la început? Acestea sunt cuvinte tari. Dar sunt
cuvinte care nu pot fi ignorate. De fapt, ele cer să fie luate în seamă. S-a spus că John
Wesley a făcut mai mult pentru înaintarea Împărăţiei lui Dumnezeu decât oricare om în
ultimii 1000 de ani. Dacă viaţa lui a arătat profunzimea dedicării pe care cuvintele lui o
transmit (ceea ce a făcut în adevăr), atunci această expunere a lui devine foarte
credibilă. Vezi tu, John Wesley a ales pe cine vrea să slujească, şi n-a fost oricine sau
orice. El a ales să-I slujească lui Dumnezeu cu toată inima. Acum că ai citit aceste
cuvinte provocatoare, n-ai vrea să-L rogi pe Dumnezeu să-ţi cerceteze inima şi să-ţi
arate orice lucru căruia i-ai dat inima ta altul decât lui Dumnezeu Însuşi? Odată ce ai
văzut ce ţi-a arătat Dumnezeu, pocăieşte-te de acel lucru şi întoarce-ţi inima înapoi la
Dumnezeu. Această biruinţă nu este uşor de trăit, dar răsplătirile vor fi cu adevărat
cereşti.

215
216

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde


apreciezi că te găseşti pe următoarea scală?

1_____________________________ 5 _______________________________ 10
Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat
de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum
biruinţe. mers. trăiesc viaţa din
belşug.

2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar
acum?

3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar
acum?

216
217

„Dacă intenţionezi să nu cauţi altceva nimic decât


să-I fii plăcut lui Dumnezeu şi să beneficiezi de apropierea Lui,
atunci vei avea libertate interioară“.
THOMAS A KEMPIS (c. 1380-1471)

„Măsoară-ţi creşterea în har după sensibilitatea ta faţă de păcat“.


OSWALD CHAMBERS (1874-1917)

„Creşterea este solicitantă şi poate părea periculoasă,


pentru că există şi pierdere şi câştig în creştere“.
MAY SARTON

„Cu cât rădăcinile sunt mai puternice şi mai adânci,


cu atât sunt mai puţin vizibile“.
CHARLES R. SWINDOLL

„Credinciosul matur este un credincios care caută“.


JOHN POWELL

„Nu există scurtături spre maturitatea spirituală.


E nevoie de timp ca să ajungi sfânt“.
ERWIN W. LUTZER

„Maturitatea spirituală: încrederea imperturbabilă


că Dumnezeu este în control“.
CHARLES R. SWINDOLL

217
218

Ziua 27
Trăind biruinţe spirituale în umblarea ta cu Dumnezeu

Măreşte-ţi setea de Dumnezeu


JERRY BRIDGES

Te caut din toată inima mea;


nu mă lăsa să mă abat de la poruncile Tale.
PSALMUL 119:10

Devotamentul faţă de Dumnezeu este ceva ce numai creştinii pot avea. Totuşi,
credinciosul care stă în Al doilea Scaun are doar un devotament superficial faţă de
Dumnezeu care-l împiedică să-L aprecieze în mod deplin pe Dumnezeul universului.
Creştinul din Primul Scaun, pe de altă parte, are un devotament mai profund faţă de
Dumnezeu care-i dă posibilitatea nu doar să-L aprecieze pe Dumnezeul universului, ci şi
să folosească din plin harul lui Dumnezeu. Totuşi, diferenţele nu se sfârşesc aici. În timp
ce creştinul din Primul Scaun are deja un devotament mai profund faţă de Dumnezeu
decât persoana din Al doilea Scaun, el doreşte să aibă un devotament şi mai profund
decât are deja, în timp ce persoana împotmolită din Al doilea Scaun poate că nici măcar
nu aruncă o a doua privire spre devotamentul său. Deci acest capitol este atât o
provocare cât şi o încurajare. Este o provocare pentru persoana din Al doilea Scaun de
a trăi o biruinţă în ce priveşte devotamentul său faţă de Dumnezeu, şi este o încurajare
pentru creştinul din Primul Scaun că el poate, într-adevăr, să aibă un devotament şi mai
mare decât are deja.

Scriptura îi defineşte pe necredincioşi ca fiind cu desăvârşire păgâni. Pavel spune


romanilor că ei nu se tem de Dumnezeu, Îi sunt ostili Lui, nu vor să se supună legii Lui, şi
nu pot să-I fie plăcuţi. Lucrul acesta este la fel de adevărat cu privire la necredinciosul
drept din punct de vedere moral ca şi cu privire la cel mai corupt nelegiuit. Cel dintâi se
închină unui dumnezeu al minţii lui, nu Dumnezeului Bibliei. Când este confruntat cu
drepturile Dumnezeului suveran al universului, el reacţionează deseori cu o mai mare
ostilitate decât un necredincios care trăieşte în mod deschis în păcat.
Când suntem mântuiţi, Dumnezeu prin Duhul Său cel Sfânt Se ocupă de acest duh
păgân care este în noi. El ne dă o inimă nouă şi ne îndeamnă să ascultăm de El, ne dă o
inimă neîmpărţită şi ne inspiră să ne temem de El, şi toarnă dragostea Lui în inimile
noastre astfel încât să începem să înţelegem dragostea Lui pentru noi. Toate acestea sunt
cuprinse în binecuvântările naşterii din nou, aşa că putem spune cu siguranţă că toţi
creştinii au, cel puţin sub formă embrionică, o dedicare fundamentală faţă de Dumnezeu.
Este imposibil să fii creştin şi să nu ai aceasta. Lucrarea Duhului Sfânt de regenerare
asigură aceasta. Dumnezeu ne-a dat tot ce avem nevoie pentru viaţă şi evlavie.
Dar deşi noi toţi ca şi creştini avem o centralitate fundamentală în Dumnezeu ca parte
integrală a vieţii noastre spirituale, trebuie să creştem în acest devotament faţă de
Dumnezeu. Trebuie să ne deprindem să fim evlavioşi; trebuie să depunem toate eforturile
ca să adăugăm evlavia la credinţa noastră. A creşte în evlavie înseamnă a creşte atât în

218
219

devotamentul nostru faţă de Dumnezeu cât şi în asemănarea noastră cu El în ce priveşte


caracterul.
Putem ilustra devotamentul faţă de Dumnezeu printr-un triunghi echilateral, ale cărui
trei vârfuri reprezintă teama de Dumnezeu, dragostea de Dumnezeu şi dorinţa după
Dumnezeu. A creşte în devotamentul nostru faţă de Dumnezeu înseamnă a creşte în
fiecare din aceste trei domenii. Şi după cum triunghiul are toate trei laturile egale, tot aşa
noi trebuie să căutăm să creştem în mod egal în toate aceste domenii; altfel devotamentul
nostru nu este echilibrat.
A căuta să creştem, de exemplu, în teama de Dumnezeu, fără să creştem şi în
înţelegerea dragostei Lui ne poate face să începem să-L vedem pe Dumnezeu ca fiind
departe şi auster. Sau a căuta să creştem în cunoaşterea dragostei lui Dumnezeu fără să
creştem şi în veneraţia şi teama respectuoasă faţă de El ne poate face să-L vedem pe
Dumnezeu ca un Tată ceresc îngăduitor şi indulgent care nu Se ocupă de păcatul nostru.
Această variantă neechilibrată din urmă este predominantă în societatea noastră de astăzi.
De aceea mulţi creştini cer să se pună un înnoit accent pe învăţătura biblică despre
temerea de Dumnezeu.
O caracteristică crucială a creşterii noastre în devotament evlavios trebuie să fie o
abordare echilibrată a tuturor acestor trei elemente esenţiale ale devotamentului: temerea,
dragostea şi dorinţa. O altă caracteristică crucială trebuie să fie dependenţa totală de Duhul
Sfânt pentru a produce această creştere. Principiul lucrării creştine pe care Pavel îl enunţă în 1
Corinteni 3:7: „nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să
crească“, este tot atât de adevărat ca principiul creşterii în evlavie. Noi trebuie să sădim şi să
udăm prin orice mijloc al harului pe care Dumnezeu ni l-a dat, dar numai Dumnezeu poate să
facă să crească devotamentul evlavios în inimile noastre.

SĂ NE RUGĂM PENTRU CREŞTERE

Noi exprimăm această dependenţă vitală de Dumnezeu prin faptul că ne rugăm ca El


să ne facă să creştem în devotamentul nostru faţă de El. David s-a rugat: „Dă-mi o inimă
neîmpărţită, ca să mă tem de Numele Tău“ (Psalmul 86:11, trad. engleză). Pavel s-a rugat
pentru creştinii din Efes ca să poată pricepe care este lăţimea şi lungimea şi înălţimea şi
adâncimea dragostei lui Hristos (Efeseni 3:17-18). Şi David s-a rugat să poată locui în
casa Domnului, să privească frumuseţea Lui şi să-L caute în templul Său (Psalmul 27:4).
Fiecare din aceste rugăciuni este o recunoaştere că această creştere în devotamentul faţă
de Dumnezeu este de la El.
Dacă ne angajăm să practicăm evlavia, viaţa noastră de rugăciune va reflecta aceasta.
Îl vom ruga pe Dumnezeu în mod regulat să mărească temerea noastră de El, să
adâncească înţelegerea dragostei Lui pentru noi, şi să crească dorinţa noastră după
părtăşia cu El. Am face bine, de exemplu, să punem cele trei versete menţionate mai sus,
sau pasaje similare, pe lista noastră de cereri în rugăciune şi să ne rugăm pentru ele în
mod regulat.

SĂ MEDITĂM LA DUMNEZEU

Deşi toată Biblia ar trebui să ne înveţe temerea de Dumnezeu, am văzut că există


anumite pasaje care sunt deosebit de utile pentru mine ca să-mi atragă atenţia asupra

219
220

măreţiei şi sfinţeniei lui Dumnezeu, atribute foarte potrivite să stimuleze inimile noastre
să se teamă de Dumnezeu. Iată câteva pasaje pe care eu le menţionez frecvent:

Isaia 6; Apocalipsa 4 – sfinţenia lui Dumnezeu


Isaia 40 – măreţia lui Dumnezeu
Psalmul 139 – omniscienţa şi omniprezenţa lui Dumnezeu
Apocalipsa 1:12-17; 5 – măreţia lui Hristos

Aceste pasaje selectate din Scriptură sunt doar nişte sugestii. Poţi să găseşti altele
care sunt mai semnificative pentru tine. Foloseşte-le. Important este că Dumnezeu
foloseşte Cuvântul Său ca să creeze în inimile noastre sensul veneraţiei şi al temerii
respectuoase faţă de El care ne face să ne temem de El. E inutil să ne rugăm pentru o
creştere a temerii de Dumnezeu în inimile noastre fără să medităm la pasajele din
Scriptură care sunt foarte potrivite să stimuleze această temere.
Există de asemenea pasaje specifice care ne vor ajuta să creştem în cunoaşterea
dragostei lui Dumnezeu. Găsesc că acestea sunt deosebit de folositoare: Psalmul 103,
Isaia 53, Romani 5:6-11, 2 Corinteni 5:14-21, Efeseni 2:1-10, 1 Timotei 1:15-16 şi 1 Ioan
4:9-11.
Recomandându-ţi anumite pasaje din Scriptură, nu pot totuşi să nu accentuez mai
mult că doar simpla citire, sau chiar memorare a acestor pasaje nu duce la rezultatul dorit
de creştere în evlavie. Trebuie să medităm la ele, şi chiar şi aceasta nu este suficient.
Duhul Sfânt trebuie să facă viu Cuvântul Său pentru inimile noastre ca să producă
creşterea, aşa că trebuie să medităm în rugăciune, în dependenţă de El, pentru ca El să-Şi
facă lucrarea. Nici meditaţia nici rugăciunea prin ele însele nu sunt suficiente pentru a
creşte în devotament: trebuie să le practicăm pe amândouă.

SĂ NE ÎNCHINĂM LUI DUMNEZEU

O altă parte esenţială a practicării devotamentului faţă de Dumnezeu este închinarea.


Prin închinare înţeleg actul specific de a-I atribui lui Dumnezeu gloria, măreţia, onoarea
şi vrednicia care sunt ale Lui. Apocalipsa 4:8-11 şi 5:9-14 ne oferă ilustraţii clare ale
închinării care continuă în cer şi care trebuie să fie imitată de noi aici pe pământ. Aproape
întotdeauna îmi încep timpul liniştit zilnic cu o perioadă de închinare. Înainte să încep
citirea Bibliei pentru ziua respectivă, îmi iau câteva minute să reflectez la unul din
atributele lui Dumnezeu sau să meditez la unul din pasajele despre El menţionate mai sus,
şi apoi Îi atribui Lui gloria şi onoarea care I se cuvin datorită acelui atribut particular.
Găsesc că este folositor să stau în genunchi pentru acest timp de închinare ca o
recunoaştere fizică a veneraţiei, a temerii respectuoase şi a adorării mele faţă de
Dumnezeu. Închinarea este o chestiune de inimă, nu de poziţie fizică; cu toate acestea,
Scripturile arată frecvent că plecarea genunchilor reprezintă un semn de omagiu şi de
adorare. David a spus: „Mă închin cu frică în Templul Tău cel sfânt“ (Psalmul 5:7).
Scriitorul Psalmului 95 spune: „Veniţi să ne închinăm şi să ne smerim, să ne plecăm
genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!“ (v. 6). Şi noi ştim că într-o zi orice
genunchi se va pleca înaintea Domnului Isus ca un semn de omagiu faţă de domnia Lui
(Filipeni 2:10).

220
221

Bineînţeles, nu este întotdeauna posibil să ne plecăm înaintea lui Dumnezeu în


momentele noastre de închinare. Dumnezeu înţelege aceasta şi cu siguranţă El ţine cont
de aceasta. Dar când putem să facem aşa, eu recomand cu tărie să ne plecăm înaintea lui
Dumnezeu nu doar ca un semn al veneraţiei faţă de El, ci şi pentru ceea ce face aceasta ca
să ne ajute să ne pregătim gândurile pentru a ne închina lui Dumnezeu într-o manieră
acceptată de El.
Pentru a accentua valoarea închinării, m-am ocupat numai cu practicarea închinării
private, cea pe care trebuie s-o facem în timpul nostru personal de linişte. Nu vreau să
spun prin aceasta că ignor închinarea publică, colectivă; pur şi simplu nu mă simt
calificat să vorbesc despre acest subiect. Aş interveni pe lângă slujitorii congregaţiilor să
ne dea mai multe instrucţiuni cu privire la natura şi practicarea închinării colective. Am
senzaţia că mulţi creştini trec prin emoţiile unui serviciu de închinare fără să se închine
de fapt lui Dumnezeu.

PĂRTĂŞIA CU DUMNEZEU

Tot ce s-a spus până acum despre importanţa rugăciunii, a meditării la Cuvântul lui
Dumnezeu, şi a petrecerii unui timp specific de închinare, sugerează valoarea unui timp
liniştit. Expresia timp liniştit este folosită pentru a descrie o perioadă de timp regulată
zilnică pusă deoparte pentru a ne întâlni cu Dumnezeu prin Cuvântul Său şi prin
rugăciune. Unul din marile privilegii ale unui credincios este să aibă părtăşie cu
Dumnezeul atotputernic. Noi facem aceasta ascultând ce ne spune El din Cuvântul Său şi
vorbindu-I prin rugăciune.
Există diferite exerciţii spirituale pe care poate vrem să le folosim în timpul nostru
liniştit, cum ar fi: citirea Bibliei într-un an şi rugăciunea cu anumite cereri. Dar obiectivul
principal al timpului nostru liniştit trebuie să fie părtăşia cu Dumnezeu: dezvoltarea unei
relaţii personale cu El şi creşterea în devotamentul nostru faţă de El.
După ce am început timpul meu liniştit cu o perioadă de închinare, mă întorc la
Biblie. Când citesc un pasaj din Scriptură (de obicei unul sau mai multe capitole),
vorbesc cu Dumnezeu despre ce citesc pe măsură ce continui. Îmi place să mă gândesc la
timpul liniştit ca la o conversaţie: Dumnezeu vorbindu-mi prin Biblie şi eu răspunzând la
ce spune El. Această abordare mă ajută să fac din timpul liniştit ceea ce se intenţionează
să fie: un timp de părtăşie cu Dumnezeu.
După ce m-am închinat lui Dumnezeu şi am avut părtăşie cu El, îmi iau timp să trec
în revistă, prin rugăciune, diverse cereri pe care vreau să le aduc înaintea Lui în ziua
aceea. Urmărind această ordine mă pregătesc să mă rog într-un mod mai eficient. M-am
gândit la cine este Dumnezeu; deci, nu mă reped în prezenţa Lui fără respect şi plin de
cereri. În acelaşi timp mi se aminteşte de puterea Lui şi de dragostea Lui, şi credinţa mea,
privind abilitatea Lui şi plăcerea Lui de a răspunde la cererile mele, este întărită. În acest
fel, chiar timpul meu de cerere devine de fapt un timp de părtăşie cu El.
Sugerând anumite Scripturi pentru meditaţie, sau anumite moduri de închinare, sau o
practică particulară pentru timpul liniştit, nu vreau să dau impresia că creşterea devota-
mentului faţă de Dumnezeu este doar urmarea unei rutine sugerate. Nici nu vreau să
sugerez că ceea ce este de ajutor pentru mine trebuie să fie urmat şi de alţii sau va fi de
ajutor şi pentru alţii. Tot ce doresc să fac este să demonstrez că creşterea în devotament
faţă de Dumnezeu, deşi este un rezultat al lucrării Lui în noi, vine ca un rezultat al

221
222

practicii foarte concrete din partea noastră. Noi trebuie să ne deprindem să fim evlavioşi,
şi deprinderea implică practică: exerciţiul zilnic care ne dă posibilitatea să devenim
capabili.

ULTIMUL TEST

Până acum am privit la activităţile specifice care ne ajută să creştem în devotamentul


nostru faţă de Dumnezeu: rugăciunea, meditaţia la Scripturi, închinarea şi timpul liniştit.
Există şi un alt domeniu care nu este o activitate, ci o atitudine de viaţă: ascultarea de
voia lui Dumnezeu. Acesta este ultimul test al temerii noastre de Dumnezeu şi singurul
răspuns adevărat la dragostea Lui pentru noi. Dumnezeu declară în mod concret că noi ne
temem de El prin ţinerea tuturor legilor şi poruncilor Lui (Deuteronom 6:2), şi Proverbe
8:13 ne spune: Frica de Domnul este urârea răului“. Pot să ştiu dacă mă tem în adevăr de
Dumnezeu, determinând dacă am o ură autentică faţă de rău şi o dorinţă arzătoare de a
asculta de poruncile Lui.
În zilele lui Neemia, nobilii şi oficialii iudei nu se supuneau legii lui Dumnezeu,
storcând camătă de la concetăţenii lor. Când Neemia i-a înfruntat, a spus: „Ce faceţi voi
nu este bine. N-ar trebui să umblaţi în frica Dumnezeului nostru, ca să nu fiţi de ocara
neamurilor vrăjmaşe nouă?“ (Neemia 5:9). Ar fi putut să spună la fel de bine: „N-ar
trebui să ascultaţi de Dumnezeu ca să nu fiţi de ocara vrăjmaşilor noştri?“ Neemia a
egalat umblarea în temere de Dumnezeu cu ascultarea de Dumnezeu. Dacă nu ne temem
de Dumnezeu, nu vom considera că merită osteneala să ascultăm de poruncile Lui, dar
dacă într-adevăr ne temem de El – dacă Îi acordăm veneraţie şi teamă respectuoasă – vom
asculta de El. Măsura ascultării noastre este măsura exactă a veneraţiei noastre pentru El.
În mod similar, Pavel a afirmat că cunoaşterea dragostei lui Hristos faţă de el l-a
constrâns să trăiască nu pentru sine, ci pentru Cel care a murit pentru noi. Când
Dumnezeu începe să răspundă rugăciunii noastre pentru o conştientizare mai profundă a
dragostei Lui, un mijloc pe care El îl foloseşte deseori este să ne dea posibilitatea de a
vedea tot mai mult din păcătoşenia noastră. Pavel se apropia de sfârşitul vieţii lui când a
scris aceste cuvinte: „«Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi»,
dintre care cel dintâi sunt eu“ (1 Timotei 1:15). Ne dăm seama că păcatele noastre ca şi
creştini, deşi poate nu la fel de grosolane în aparenţă ca înainte, sunt mai odioase în ochii
lui Dumnezeu pentru că sunt păcate în ciuda cunoaşterii şi a harului. Ştim mai bine şi
cunoaştem dragostea Lui, şi totuşi păcătuim cu voia. Şi atunci ne întoarcem la cruce şi
realizăm că Domnul Isus a purtat şi aceste păcate cu voia în trupul Său pe lemn, şi
înţelegerea acestei iubiri infinite ne constrânge să ne ocupăm de aceste păcate şi să le
înlăturăm. Atât temerea de Dumnezeu cât şi dragostea de Dumnezeu ne motivează să
ascultăm, şi această ascultare dovedeşte că ele sunt în adevăr în viaţa noastră.

O DORINŢĂ MAI PROFUNDĂ

Când ne concentrăm asupra creşterii în veneraţia şi teama noastră respectuoasă faţă


de Dumnezeu şi în înţelegerea dragostei Lui pentru noi, vom descoperi că dorinţa noastră
după El va creşte. Pe măsură ce ne aţintim privirea asupra frumuseţii Lui, dorim şi mai
mult să-L căutăm. Şi pe măsură ce în mod progresiv devenim mai conştienţi de dragostea
Lui răscumpărătoare, dorim să-L cunoaştem într-un mod tot mai profund. Dar putem să

222
223

ne şi rugăm ca Dumnezeu să ne adâncească dorinţa după El. Îmi amintesc că citeam


Filipeni 3:10 acum un număr de ani şi realizam puţin din profunzimea dorinţei lui Pavel
de a-L cunoaşte pe Hristos mai intim. Când citeam, mă rugam: „O, Doamne, nu mă pot
identifica cu dorinţa lui Pavel, dar aş vrea foarte mult“. Peste ani Dumnezeu a început să
răspundă la acea rugăciune. Prin harul Său cunosc experimental într-o oarecare măsură
cuvintele lui Isaia: „Sufletul meu Te doreşte noaptea, şi duhul meu Te caută înăuntrul
meu“ (Isaia 26:9). Sunt recunoscător pentru ceea ce a făcut Dumnezeu, dar mă rog să
continui să cresc în dorinţa aceasta după El.
Unul din lucrurile minunate cu privire la Dumnezeu este că El este infinit în toate
atributele Lui glorioase, aşa că în dorinţa noastră după El nu vom epuiza niciodată
revelaţia persoanei Lui faţă de noi. Cu cât Îl cunoaştem mai mult, cu atât Îl dorim mai
mult. Şi cu cât Îl dorim mai mult, cu atât vrem mai mult să avem părtăşie cu El şi să
experimentăm prezenţa Lui. Şi cu cât Îl dorim mai mult pe El şi părtăşia Lui, cu atât
dorim mai mult să fim ca El.
Strigătul lui Pavel din Filipeni 3:10 simţit din toată inima exprimă foarte viu acest
dor. El doreşte atât să-L cunoască pe Hristos, cât şi să fie ca El. El vrea să experimenteze
atât părtăşia cu El – chiar părtăşia suferinţelor – cât şi puterea transformatoare a învierii
Lui. El doreşte atât centrarea pe Hristos cât şi asemănarea cu Hristos.
Aceasta este evlavia: centrare pe Dumnezeu, sau devotamentul faţă de Dumnezeu, şi
asemănarea cu Dumnezeu, sau caracterul cristic. Practicarea evlaviei este atât practicarea
devotamentului faţă de Dumnezeu cât şi practicarea unui stil de viaţă care este plăcut lui
Dumnezeu şi care reflectă caracterul Său faţă de alţi oameni.

Luată din The Practice of Godliness, © 1998 de Jerry Bridges. Folosită cu permisiunea lui
NavPress. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Aşa cum am spus la începutul acestui capitol, acesta s-a vrut să fie atât o provocare
cât şi o încurajare. Dacă încă mai stai în Al doilea Scaun, ai fost provocat. Dar dacă eşti
în Primul Scaun, sper că acum îţi dai seama că doar pentru că eşti în primul Scaun nu
trebuie să încetezi să mai trăieşti biruinţe spirituale. De fapt, cu cât devotamentul tău
faţă de Dumnezeu este mai profund, cu atât vei dori mai mult să trăieşti biruinţe care
încurajează relaţia ta cu Dumnezeul creaţiei. Pentru a te încuraja şi mai mult (sau a te
provoca – depinde unde te afli), îţi sugerez să citeşti cartea lui Jerry Bridges The practice
of Godliness (Practicarea evlaviei) şi să descoperi biruinţe suplimentare pe care le poţi
trăi.

223
224

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde


apreciezi că te găseşti pe următoarea scală?

1_____________________________ 5 _______________________________ 10
Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat
de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum
biruinţe. mers. trăiesc viaţa din
belşug.

2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar
acum?

3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar
acum?

224
225

„Fereşte-te să spui: «N-am timp să citesc Biblia sau să mă rog»;


spune mai degrabă: «Nu m-am disciplinat să fac aceste lucruri»“.
OSWALD CHAMBERS (1984-1917)

„Cârmuieşte-ţi mintea, altfel te va cârmui ea pe tine“.


HORAŢIU (65-8 î.H.)

„Unii oameni privesc disciplina ca o muncă la domiciliu.


Pentru mine, este un fel de ordine care îmi dă libertate să zbor“.
JULIE ANDREWS

„Auto-disciplina nu înseamnă niciodată să renunţi la ceva,


pentru că renunţarea este o pierdere.
Domnul nostru nu ne-a cerut să renunţăm la lucrurile de pe pământ,
ci să le schimbăm cu lucruri mai bune“.
ARHIEPISCOPUL FULTON J. SHEEN (1895-1979)

„Nu pot fi omul care trebuie să fiu fără momentele liniştite.


Liniştea este o parte esenţială a creşterii mai profunde“.
CHARLES R. SWINDOLL

„Dacă aducem tot mereu gândurile noastre înapoi la Dumnezeu,


treptat Îi vom da lui Dumnezeu locul central,
nu numai în omul nostru dinăuntru,
ci şi în viaţa noastră practică de fiecare zi“.
PAUL TOURNIER (1898-1986)

225
226

Ziua 28
Trăind biruinţe spirituale în umblarea ta cu Dumnezeu

Practică disciplinele spirituale


KENNETH BOA

De ce aş pune un articol despre disciplinele spirituale într-o carte despre biruinţele


spirituale? Răspunsul este de fapt destul de simplu: urmărirea disciplinelor spirituale te
va conduce la mai multe biruinţe spirituale decât orice altceva la care te-ai putea gândi.
Exact! Aşa cum vei vedea în curând, beneficiile adăugării disciplinelor la viaţa ta sunt
atât de extraordinare încât mi s-ar părea o prostie să nu pui în aplicare cât mai multe
dintre ele cu putinţă. Vei observa că nici una din disciplinele acestea nu sunt listate sau
explicate aici. Asta pentru că nu pot să le fac dreptate în acest spaţiu mic. Scopul meu
este doar să-ţi stârnesc interesul pentru aceste discipline şi pentru ce pot ele să facă
pentru relaţia ta cu Tatăl ceresc. Dacă reuşesc aceasta, vei experimenta o biruinţă
spirituală vitală.

Este uşor să aluneci în una din cele două extreme privind viaţa creştină. Prima
extremă pune un accent deosebit pe rolul nostru şi minimizează rolul lui Dumnezeu.
Această poziţie este caracterizată de mentalitatea de a lupta şi de a trăi pentru Domnul
Isus. Accentuează cunoaşterea, regulile, eforturile rededicării, şi activităţile umane, şi
ignoră practic lucrarea Duhului Sfânt. A doua extremă pune un accent deosebit pe rolul
lui Dumnezeu şi minimizează rolul nostru. Această poziţie este caracterizată de forma de
pasivitate „dă-i drumul şi lasă-L pe Dumnezeu“. Pune accent pe experienţă, pe
supranatural, şi pe persoana Duhului Sfânt, şi micşorează importanţa feţei umane a
monezii.
Echilibrul biblic este că viaţa spirituală este atât umană cât şi divină. Pavel pune
acestea spate-n spate în Filipeni 2:12-13: „Astfel dar, preaiubiţilor, după cum totdeauna
aţi fost ascultători, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai
când sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu este Acela
care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea“. Pe partea
umană, suntem responsabili să lucrăm (nu să lucrăm pentru) mântuirea noastră, dar de
partea divină, Dumnezeu este Cel care ne dă dorinţa şi puterea de a împlini scopurile
Sale.
(Exerciţiu: citeşte următoarele pasaje ca să vezi interelaţia dintre uman şi divin în
realizarea vieţii creştine: Ioan 14:15-17; 15:4-11, 26-27; Romani 12:1-8, 17-21; 15:30-32;
1 Corinteni 15:10; 2 Corinteni 2:14; 3:16; 6:16-17:1; Galateni 2:20; Efeseni 6:10-20;
Filipeni 4:13; Coloseni 1:9-12, 28-29; 1 Tesaloniceni 5:22-24; 2 Tesaloniceni 2:13-17;
Evrei 4:14-16; 10:19-25; Iacov 4:7-10; 1 Petru 1:22-25; 4:11; 5:6-10; 2 Petru 1:1-11;
1 Ioan 2:36.)

DEPENDENŢA

Viaţa lui Hristos poate fi reprodusă în noi numai prin puterea Duhului Sfânt. Fiind o
lucrare interioară a lui Dumnezeu, ea nu se realizează prin efort uman, ci prin puterea

226
227

divină. Despărţiţi de Hristos şi de puterea Duhului Său, nu putem face nimic înaintea lui
Dumnezeu (Ioan 15:4-5; Fapte 1:8). Deci, este crucial ca noi să ne dezvoltăm un
simţământ conştient al dependenţei de puterea Duhului în tot ceea ce facem (vezi Efeseni
1:19; 3:16; 5:18). „Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii
pământeşti“ (Galateni 5:16). „Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul“ (Galateni
5:25). Cuvântul „umblaţi“ din primul verset este general şi se referă la viaţă în totalitatea
ei. Cuvântul „umblăm“ din al doilea verset este specific şi se referă la desfăşurarea pas cu
pas a vieţii zilnice. Aşa cum Domnul Isus a umblat în totală dependenţă de viaţa Tatălui
Său (Ioan 6:57; 14:10), tot aşa noi trebuie să rămânem în aceeaşi sursă de putere. Noi
n-am fost niciodată rânduiţi să creem viaţă, ci să primim şi să arătăm viaţa lui Hristos.

DISCIPLINA

Dependenţa este critică, dar nu există creştere în viaţa creştină fără disciplină şi
autocontrol. „Disciplinează-te ca să fii evlavios“ (1 Timotei 4:7). Spiritualitatea nu este
instantanee sau automată; ea se dezvoltă şi se perfecţionează. Epistolele sunt pline de
porunci ca: crede, ascultă, umblă, arată, luptă, recunoaşte, ţine cu tărie, urmează,
apropie-te şi iubeşte. Viaţa spirituală este cultivată progresiv în disciplinele credinţei. Tu
şi eu nu ne vom trezi într-o dimineaţă şi ne vom vedea dintr-odată spirituali. De aceea
Pavel foloseşte metaforele despre atlet, despre soldat şi despre fermier ca să ilustreze
disciplina vieţii creştine (vezi 1 Corinteni 9:24-27; Efeseni 6:10-18; 2 Timotei 2:3-6).
Creştem în evlavie când auzim şi răspundem cu ascultare la Cuvânt. Maturitatea
spirituală se caracterizează prin abilitatea de a recunoaşte şi de a aplica principiile
Scripturii în experienţa de zi cu zi (vezi Evrei 5:11-14). Biblia devine vie când
învăţăturile ei sunt puse în practică, dar aceasta nu se întâmplă fără alegerea omului.
Trebuie să alegem în mod activ să avem gândurile şi sentimentele călăuzite şi întărite prin
Duhul Sfânt.

BENEFICIILE DISCIPLINELOR

Pentru mulţi oameni, cuvântul disciplină emană conotaţii negative. Deseori îl


asociem cu tirania, cu restricţia din afară, cu legalismul şi cu robia. Dar o privire mai
atentă la Scriptură şi la vieţile marilor sfinţi din istoria credinţei arată exact opusul.
Întreaga carte a Proverbelor, de exemplu, arată că în loc să limiteze libertatea noastră,
disciplinele personale dimpotrivă o măresc şi ne dau opţiuni pe care nu le-am putea avea
niciodată altfel. Înţelepciunea este o aptitudine care se dezvoltă prin instruire şi
disciplină, şi această aptitudine în arta trăirii vieţii în fiecare domeniu sub stăpânirea
Domnului ne eliberează ca să devenim acel popor care a intenţionat Dumnezeu să fim.
Urmărirea înţelepciunii, a discernământului, a înţelegerii şi a cunoaşterii lui Dumnezeu
nu necesită doar dorinţa, ci şi bunăvoinţa de a plăti preţul necesar (vezi Proverbe 2).
Ani de zile mi-am dorit să am abilitatea de a şedea înaintea claviaturii unui pian şi de
a-l face să răsune de o muzică glorioasă. Dar dorinţa mea de a face aceasta nu s-a îmbinat
niciodată cu bunăvoinţa de a investi timp, energie şi disciplină ca să se realizeze aceasta.
Numai cei care plătesc acest preţ au libertatea să facă instrumentul să cânte. Astfel,
disciplina este mai degrabă calea spre libertate decât spre robie. Ca în povestea pentru
copii despre trenul impulsiv care vroia să scape de şine şi să meargă în direcţia dorită de

227
228

el, noi putem să nu descoperim adevărata „libertate a şinelor“ până nu ne împotmolim în


pământul năzuinţelor noastre, neţinând cont de planul lui Dumnezeu.
În Noul Testament, o trecere rapidă în revistă a Evangheliilor prin lentilele disciplinei
ne arată că Domnul Isus a fost angajat în toate disciplinele clasice cum ar fi: solitudinea,
tăcerea, simplitatea, studiul, rugăciunea, slujirea jertfitoare şi postul. Domnul Isus a
înţeles că aceste practici nu erau opţionale pentru cei care au o pasiune pentru plăcerea şi
onoarea Tatălui. Domnul nostru nu S-a angajat în aceste discipline ca un scop în sine, ci
ca un mijloc de a-L cunoaşte pe Tatăl Său şi de a asculta de El. Ele L-au îndreptat spre
cea mai mare şi cea dintâi poruncă: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată
inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta“ (Deuteronom 6:5).

SĂ-L IMITĂM PE DOMNUL NOSTRU

Până acum într-un fel sau altul ne-am însuşit iluzia că putem fi ca Hristos fără să
imităm spiritualitatea Lui. E clar că dacă dorim să fim ca Învăţătorul nostru, trebuie să
imităm practicile Lui; dacă credem că El ştia cum să trăiască, trebuie să căutăm harul de a
trăi ca El. A pune întrebarea: Ce ar face Domnul Isus? fără a practica obiceiurile pe care
ştim deja că El le practica înseamnă să încerci să alergi un maraton fără un antrenament
anterior. Ceea ce este evident pentru noi pe plan fizic este deseori obscur pentru noi pe
plan spiritual. Este bineînţeles absurd să credem că am putea excela în vreun sport cum ar
fi golful sau tenisul fără să investim timpul, antrenamentul şi practicarea necesare. Dar
când vine vorba de trăirea vieţii creştine, noi presupunem într-un fel sau altul că facem
bine dacă mergem la biserică şi dacă deschidem o Biblie o dată sau de două ori pe
săptămână. Dacă credincioşii ar cheltui acelaşi timp şi aceeaşi energie pentru cultivarea
vieţii lor spirituale cum vor să investească pentru a deveni suficient de iscusiţi în vreun
sport sau hobby, lumea ar privi cu uimire la puterea trupului lui Hristos.
Noi dorim să-L cunoaştem pe Hristos mai profund, dar evităm stilul de viaţă care ar
duce la aceasta. Reducând spiritualul doar la anumite momente şi activităţi, nu suntem
bine pregătiţi să facem faţă ispitelor şi provocărilor vieţii de zi cu zi într-un mod
asemănător cu al lui Hristos. E uşor să ne înşelăm singuri crezând că fără formarea activă
şi dureroasă a caracterului evlavios, vom continua să avem capacitatea de a face alegeri
drepte ori de câte ori vom avea nevoie. Dar dacă n-am exersat şi nu ne-am antrenat şi
n-am practicat în spatele scenei, nu vom avea abilitatea de a juca bine atunci când trebuie.
Disciplinele în afara scenei pregătesc un actor să joace bine când se ridică cortina, şi orele
de antrenament în afara terenului dau unui atlet libertatea de a juca bine când începe
meciul. În mod similar, regimul zilnic al disciplinelor spirituale ne înzestrează ca să trăim
bine în timpul incertitudinilor şi vicisitudinilor vieţii. Aceasta este ceea ce Dallas Willard
a numit legea pregătirii indirecte; disciplinele în fundalul vieţii noastre ne pregătesc
pentru momentele neaşteptate când vom avea nevoie să răspundem într-un mod potrivit.
Puterea voinţei ea singură nu va fi suficientă, dacă voinţa noastră nu a fost antrenată şi
întărită printr-o practică permanentă.
Nu există nici o scurtătură spre formarea spirituală. După explozia iniţială de
entuziasm, descoperim curând că începutul procesului este mult mai uşor decât
continuarea. Aşa cum cineva care încearcă să înveţe o nouă meserie realizează repede că
primele etape de învăţare sunt deosebit de provocatoare pentru că nimic nu pare
nenatural. Numai cei care vor să persevereze ajung la punctul în care încep să prindă

228
229

firul. Dar în sfera spirituală, nu ajungem de fapt niciodată. Scriptura ne încurajează să


alergăm mereu spre ţintă şi să ne întindem spre ce ne stă înainte astfel încât să putem să
apucăm acel lucru pentru care am fost apucaţi de Hristos Isus (Filipeni 3: 12-14). Aceasta
necesită o dedicare pe viaţă faţă de disciplinele pe care Domnul Isus, apostolii, şi urmaşii
evlavioşi ai Căii le-au practicat de-a lungul secolelor. Nici unul din oamenii a căror
vitalitate spirituală am admirat-o n-a privit aceste discipline ca fiind opţionale, şi ar fi o
naivitate să credem că noi suntem primele excepţii ale istoriei.
Disciplinele credinţei nu sunt niciodată scopuri în sine, ci mijloace pentru atingerea
scopului de a-L cunoaşte, de a-L iubi pe Dumnezeu şi de a ne încrede în El. Pe măsură ce
le aplicăm într-un mod consistent, ne cultivăm obiceiuri sfinte. Pe măsură ce aceste
obiceiuri se dezvoltă, ele ne dirijează comportamentul şi caracterul în aşa fel încât este
mai natural pentru noi să trăim noua noastră identitate în Hristos. Alegerile noastre de
fiecare zi formează obiceiurile noastre, şi obiceiurile noastre formează caracterul nostru.
Caracterul nostru, la rândul lui, dirijează deciziile pe care le luăm în momente de stres, de
ispitire şi de împotrivire din partea altora. În acest fel, acţiunile evlavioase ale
credincioşilor care se maturizează sunt expuneri în afară ale frumuseţii interioare
crescânde.
Disciplinele spirituale sunt produsul unei sinergii între iniţiativele divine şi umane, şi
disciplinele ne servesc drept mijloace ale harului întrucât ele aduc întreaga noastră
personalitate sub conducerea lui Hristos şi sub controlul Duhului. Practicându-le, punem
gândurile, temperamentele şi trupurile noastre înaintea lui Dumnezeu şi căutăm harul Lui
transformator. În felul acesta, învăţăm să ne apropiem de puterea vieţii în Împărăţie.
Aceste discipline sunt atât active cât şi pasive, atât iniţiatoare cât şi receptive; ele ne
conectează la puterea Duhului Sfânt care locuieşte în noi şi care manifestă viaţa lui
Hristos în noi şi prin noi. Astfel, noi trebuie să lucrăm din greu, dar primim tot ce suntem
şi avem prin harul lui Dumnezeu. Este nevoie ca Dumnezeu să atingă vieţile noastre
pentru ca noi să ne formăm obiceiuri care sunt vii şi Îi plac lui Dumnezeu.
Dacă nu reuşim să vedem aceste discipline şi obiceiuri ca răspunsuri la harul divin,
vom aluneca în cursa de a gândi că ele au valoare în sine. Cei care gândesc în felul acesta
cred că atunci când meditează sau postesc ei sunt din punct de vedere spiritual superiori
celor care nu fac aceste lucruri. Disciplinele lor devin exterioare, auto-stimulate şi mânate
de lege. Ei sunt tentaţi să cuantifice spiritualitatea, reducând-o mai degrabă la un set de
practici exterioare decât la un proces de transformare interior, dirijat de har. În schimb,
noi trebuie să vedem disciplinele ca nişte practici exterioare care reflectă şi întăresc
aspiraţiile interioare. Creşterea spirituală este din înăuntru spre în afară, nu din afară spre
înăuntru; noi trebuie să ne concentrăm mai mult asupra procesului de transformare
interioară decât asupra rutinelor exterioare. Această înţelegere ne va elibera de gândirea
că disciplinele pe care le practicăm sunt magice în ele însele sau că şi alţii ar trebui să se
angajeze în aceleaşi activităţi pe care noi le practicăm. Disciplinele spirituale sunt
slujitori buni dar învăţători slabi; ele sunt mijloace folositoare dar scopuri nepotrivite.

CE ÎNSEAMNĂ DISCIPLINELE PENTRU TINE?

Pentru a rezuma, iată câteva din multele beneficii ale practicării disciplinelor
spirituale:

229
230

1. Ele încurajează imitarea lui Hristos şi ne permit să acţionăm în moduri centrate


pe voia lui Dumnezeu.
2. Ele ne leagă în mod personal de o tradiţie continuă a modalităţilor testate de
timp de personificare a vieţii spirituale.
3. Ele ne dau o normă de comportament care ne îndreaptă pe calea creşterii
abilităţii de a trăi înaintea lui Dumnezeu.
4. Ele ne echipează cu resurse pentru a lupta pe fronturile lumii, ale cărnii şi ale
demonilor.
5. Ele ne conferă perspectivă şi putere, şi ne încurajează să îmbrăţişăm planul lui
Dumnezeu pentru viaţa noastră.
6. Ele ne dau o libertate controlată pentru a răspunde la circumstanţele
schimbătoare într-un mod mai biblic; ele permit ca viaţa noastră să fie
dominată mai mult de lucrurile de sus decât de lucrurile de jos.
7. Ele ne amintesc zilnic că viaţa spirituală este un echilibru între dependenţa
radicală şi acţiunea responsabilă – atât harul cât şi auto-disciplina sunt
necesare pentru maturitatea spirituală.
8. Ele sunt mijloace pentru transformarea interioară. Dacă i se dă suficient timp,
un om obişnuit care practică în mod constant disciplinele spirituale va ajunge
la productivitate şi competenţă spirituală.
9. Ele înlocuiesc obiceiurile păcatului prin cultivarea obiceiurilor care duc la
caracter (cum ar fi: integritatea, credincioşia şi compasiunea).
10. Ele măresc bunăvoinţa noastră de a recunoaşte preţul zilnic al uceniciei şi ne
amintesc că tot ce vine repede şi ieftin este superficial, pe când cunoaşterea
profundă pe care o căpătăm prin durere va dăinui.

Luată din That I May Know God, © 1998 de Kenneth D. Boa. Folosită cu permisiunea lui
Multnomah Publishers, Inc. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Hotărârea de a începe o practicare regulată a unora din disciplinele spirituale este o


biruinţă spirituală uriaşă care va duce la multe alte biruinţe spirituale. Şi această listă
de beneficii din cartea lui Ken Boa That I May Know God (Ca să-L cunosc pe
Dumnezeu) ar trebui să fie suficientă ca să-ţi aprindă focul de a începe. Aşa cum am
spus mai devreme, scopul acestui capitol nu este să explice fiecare disciplină spirituală
şi cum se foloseşte ea în umblarea ta cu Dumnezeu. Scopul este să-ţi stârnească interesul
pentru aceste discipline în general. Pentru a înţelege diferitele discipline, care includ
rugăciunea, postul, meditaţia, ţinerea jurnalului, şi multe altele, îţi sugerez cu tărie să
citeşti una din numeroasele cărţi cu acest subiect care sunt disponibile la librăria ta
creştină locală. Două din cele mai citite cărţi despre discipline sunt cartea lui Richard
Foster Celebration of Discipline (Sărbătoarea disciplinei) şi cartea lui Dallas Willard
The Spirit of the Disciplines (Spiritul disciplinelor). Bineînţeles, disciplinele sunt doar o
parte a vieţii spirituale. Kenneth Boa vorbeşte despre multe alte aspecte ale vieţii creş-
tine în cartea sa That I May Know God. Ar fi o valoroasă completare la biblioteca ta.

230
231

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde


apreciezi că te găseşti pe următoarea scală?

1_____________________________ 5 _______________________________ 10
Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat
de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum
biruinţe. mers. trăiesc viaţa din
belşug.

2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar
acum?

3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar
acum?

231
232

„Când am ajuns să cred în învăţătura lui Hristos,


am încetat să mai doresc ce-mi doream înainte.
Direcţia vieţii mele, a dorinţei mele, s-a schimbat.
Ce era bine şi ce era rău îşi schimbaseră locurile“.
LEV TOLSTOI (1828-1910)

„Astăzi nu este ieri. Noi înşine ne schimbăm.


Cum pot atunci lucrările şi gândurile noastre,
dacă trebuie să fie întotdeauna cele mai potrivite,
să rămână mereu aceleaşi?
Schimbarea, în adevăr, este dureroasă, dar întotdeauna necesară;
şi dacă memoria are forţa şi valoarea ei, la fel şi speranţa“.
THOMAS CARLYLE (1795-1881)

„Oamenii pot mult mai uşor să plângă decât să se schimbe“.


JAMES BALDWIN (1924-1987)

232
233

Ziua 29
Trăind biruinţe spirituale în umblarea ta cu Dumnezeu

Tradu bunele tale intenţii


în acţiuni care să-ţi schimbe viaţa
HOWARD G. HENDRICKS AND WILLIAM D. HENDRICKS

Dacă-ţi aminteşti bine de începutul acestei cărţi, Dr. Howard Hendricks este omul
care m-a ajutat să experimentez o biruinţă spirituală în timpul uneia din cele mai grele
perioade din viaţa mea. Dr. Hendricks a făcut acum un plan de atac ca tu să poţi trăi
biruinţe în mod regulat. Biruinţele nu vin uşor, şi rar vin fără premeditare. Aceasta
înseamnă că trebuie să faci nişte muncă de teren, să transpiri pentru dreptate, dacă vrei,
în umblarea ta cu Domnul. În pelerinajul tău spre Primul Scaun (şi ca să rămâi în
Primul Scaun) trebuie să trăieşti biruinţe în mod frecvent. Dar uneori pur şi simplu te
împotmoleşti. Aici intervine planul de atac. Data viitoare când ţi se pare că pur şi simplu
nu poţi ieşi din noroi, fă rost de un sfat evlavios şi întocmeşte un plan strategic care să te
pună în mişcare.

Retragerea bisericii într-un loc liniştit pentru studiu şi rugăciune se încheiase.


Participanţii îşi strângeau sacoşele în maşini şi-şi spuneau la revedere. Ce weekend
remarcabil avuseseră, cu multă voie bună şi mâncare bună şi un timp bogat de studiu din
cartea Filipeni. Pastorul Jones avea un zâmbet larg pe faţă în timp ce primea cuvinte de
apreciere de la membrii recunoscători.
S-a apropiat şi Larry, unul din congregaţie. „Pastore“, a spus el, „weekend-ul acesta a
fost ... ei bine, mi-a schimbat într-adevăr viaţa. Niciodată nu voi mai fi la fel“.
„Mă bucur să aud aceasta, Larry“, a replicat slujitorul. „Spune-mi, care a fost cel mai
important lucru?“
„Ei bine, nu ştiu. Realmente, totul“. A râs. „Mi-am dat seama că am atât de mult de
învăţat. Când ajung acasă am să încep să citesc mai mult din Biblia mea. Şi am de gând
într-adevăr să-mi schimb felul de a-i trata pe oameni. Şi mă gândesc să mă înscriu ca să
ajut la şcoala duminicală. Şi cred că trebuie să arunc o privire la dărnicia mea. Am fost
într-adevăr atins de mesajul tău despre misiuni“.
„Se pare că ai câştigat mult din această retragere“, a spus pastorul Jones foarte
entuziasmat. „Am să mă rog pentru tine“. Cei doi bărbaţi şi-au dat mâna şi s-au despărţit.
La suprafaţă, acest schimb de cuvinte sună minunat. Pe baza învăţăturii pastorului
Jones din Filipeni, Larry a identificat câteva domenii specifice pentru creşterea şi
acţiunea spirituală. Asta-i grozav. Dar tabloul strălucitor se întunecă puţin când aflăm că
Larry a fost la cel puţin o duzină de retrageri ca aceasta de-a lungul anilor. Şi după fiecare
a făcut remarci similare. Dar s-a schimbat el oare? Nici un pic. Se umple de entuziasmul
momentului. Dar când se întoarce acasă, bunele lui intenţii se evaporă, şi nu începe
niciodată un proces de schimbare.

233
234

UNDE ÎNCEP?

Problema lui Larry este una de care suferă foarte mulţi oameni – problema unui plan.
Am putea s-o enunţăm sub forma unei întrebări: Unde încep? Aceasta ar fi cea mai
determinantă întrebare de pus despre aplicaţie.
Vezi tu, oricine poate veni cu un plan grandios pentru schimbare. Un om spune că
doreşte să meargă în toată lumea pentru Hristos. Altcineva doreşte să studieze fiecare
carte din Biblie în următorii cinci ani. Altcineva îşi planifică să memoreze o sută de
versete. Altcineva are de gând să devină un partener de viaţă asemenea lui Hristos.
Minunat. De unde ai de gând să începi?
Până vei răspunde la această întrebare, tot ce ai sunt doar intenţii bune. Acestea au
cam tot atâta valoare cât un cec fără valoare. În definitiv, la ce bun să visezi să mergi în
toată lumea cu Evanghelia dacă tu nu eşti în stare să-L mărturiseşti pe Hristos persoanei
care stă la biroul de lângă tine? Cum ai de gând să studiezi întreaga Biblie când tu nu şti
nici măcar ce verset vei studia mâine? Cum poţi să memorezi o sută de versete când tu
n-ai încercat niciodată să memorezi măcar unul? Şi decât să stai şi să-ţi închipui că o să ai
o căsnicie asemenea lui Hristos, de ce nu începi cu ceva simplu, cum ar fi să speli vasele
dacă eşti soţ, sau să-ţi încurajezi soţul dacă eşti soţie?
Prea multe aplicaţii rămân la nivelul bunelor intenţii pentru că noi vorbim despre
sfârşitul călătoriei fără să specificăm când, unde şi cum avem de gând să facem primul
pas. Aşa cum a spus cineva foarte bine, noi nu ne plănuim să nu reuşim, noi nu reuşim să
ne plănuim.
Aşa că vreau să-ţi dau o schemă simplă pe care s-o foloseşti pentru planificarea
procesului de schimbare a vieţii tale. Făcând aşa, nu intenţionez să simplific prea mult
lucrurile. Bineînţeles, viaţa este complexă, şi multe din elementele creşterii nu pot fi
schiţate uşor. Dar ştiu totodată că mulţi creştini se opresc din dezvoltarea lor spirituală
pentru că nu ştiu cum să pornească. Ei ştiu tot despre promisiunile glorioase care ar trebui
să fie într-o zi ale lor. Dar chestiunea reală este ce vor face ei astăzi ca să înceapă să se
îndrepte în acea direcţie.
Deci iată trei paşi pentru traducerea bunelor intenţii într-o acţiune care să schimbe
viaţa.

1. IA O DECIZIE DE SCHIMBARE
Cu alte cuvinte, hotărăşte-te. Determină ce fel de schimbare trebuie să faci, şi apoi
alege s-o îndeplineşti. Aceasta este în general o problemă de stabilire a obiectivelor.
Adică, cât de deosebit vei fi ca urmare a realizării acestei schimbări? Cum vei arăta la
sfârşitul procesului?
Robert Mager, un specialist în învăţământ şi educaţie, spune că un obiectiv bine
definit descrie ceea ce va face o persoană odată ce va realiza ce şi-a propus. De exemplu,
obiectivul cărţii noastre, Living by the Book (Trăind după Carte), de a te ajuta să pui
întrebări bazate pe observaţie despre textul biblic, explică ce înseamnă un pasaj, şi apoi
descrie modalităţile practice de folosire a ceea ce ai învăţat în viaţa de zi cu zi. Această
definire arată comportamentele specifice pe care le-am putea evalua în cazul în care am
vrea să ştim dacă ne-am îndeplinit obiectivele. De exemplu, am putea să te ascultăm
cercetând textul cu întrebări. Am putea citi o interpretare pe care poate ai scris-o. Am
putea să ne uităm la programul tău ca să vedem dacă ai trecut la acţiune.

234
235

Deci ce obiective eşti pregătit să-ţi stabileşti ca să realizezi schimbarea? Descrie ce


vei face când vei atinge acel obiectiv. Vrei să devii un părinte mai bun? Cum ar arăta
aceasta? Poţi s-o defineşti prin comportamente vizibile, măsurabile? De exemplu, a fi un
părinte mai bun ar putea implica să petreci mai mult timp cu copiii tăi. Ar putea însemna
organizarea şi conducerea programului familiei. Putem evalua aceste comportamente, şi
le putem folosi pentru plan (vezi mai jos).
Cu cât sunt mai clare şi mai demonstrabile obiectivele tale, cu atât este mai probabil
că le vei împlini. Obiectivele neclare conduc la rezultate neclare. Dacă spui că ai de gând
să „evanghelizezi mai mult“, îţi va fi foarte greu să ştii când ai evanghelizat mai mult.
Dar dacă spui că ai de gând să iniţiezi conversaţii despre Hristos cu vecinii tăi John şi
Mary, vei şti exact când şi dacă ţi-ai îndeplinit lucrarea.
Ţi se pare lucrul acesta prea rigid, prea limitat? Dacă da, pot să-ţi sugerez că ai putea
să te hotărăşti pentru o formă decofeinizată de creştinism – una care promite să nu te ţină
treaz noaptea. Vezi tu, Dumnezeu ne dă Cuvântul Său nu ca să ne simţim noi bine, ci ca
să ne conformăm caracterului lui Hristos. Şi aceasta merge dincolo de sentimente pioase
şi intenţii bune. Penetrează până la nivelul programului nostru şi al carnetului nostru de
cecuri, şi al prieteniilor noastre, şi al slujbelor noastre, şi al familiei noastre. Dacă
credinţa noastră nu se deosebeşte practic cu nimic aici, atunci prin ce se deosebeşte?
Obiectivele clar definite ne ajută să vedem acţiuni, nu abstracţiuni. În acelaşi timp,
ele ne ţin aspiraţiile pe pământ, la îndemâna noastră. Este scopul tău să-ţi dezvolţi o
compasiune ca a mamei Tereza? Minunat. Dar nu fă din aceasta obiectivul tău. Un punct
de pornire mai bun este cu o cantină gratuită pentru nevoiaşi în comunitatea ta. Găseşte
câteva moduri practice de a satisface nevoile celor din jurul tău. Acesta este un lucru
realizabil. Este ceva ce poţi face chiar acum. Este un pas realist în direcţia bună.

2. ÎNTOCMEŞTE UN PLAN
Acesta este pasul unde întrebi cum. Cum o să împlinesc ce mi-am propus? Dacă ai
făcut o treabă bună la definirea obiectivelor tale, la această întrebare ar trebui să fie foarte
uşor de răspuns. Dacă nu, s-ar putea să fie nevoie să mergi înapoi şi să-ţi revizuieşti
obiectivele, făcându-le mai clare şi mai uşor de făcut.
Un plan este un mod specific de a acţiona pentru felul în care ai de gând să-ţi atingi
obiectivele – şi vreau să spun cu adevărat specific. Gândeşte-te bine la tot ce vei avea
nevoie ca să faci ceea ce spui că intenţionezi să faci. Care sunt oamenii implicaţi? De ce
resurse vei avea nevoie? Când ai de gând s-o planifici în programul tău? Care este cel mai
bun orar?
De exemplu, să presupunem că obiectivul tău este să devii un părinte mai bun,
petrecând mai mult timp cu copiii tăi. Cum ai de gând să realizezi aceasta? Poate că
aceasta înseamnă să ieşi cu fiul tău la o pizza şi să-i spui despre copilăria ta. Acesta ar
putea fi un plan excelent. Dar ce trebuie făcut ca să reuşească? Când o vei programa?
Crezi că fiul tău va fi de acord cu aceasta? Care ar fi cel mai bun timp pentru asta? Cât
timp îţi planifici să dureze? Unde veţi merge, astfel încât să puteţi vorbi? Ce ai de gând să
spui?
Sau să presupunem că „a fi un părinte mai bun“ înseamnă să organizezi şi să conduci
programul familiei. Cum vei realiza aceasta? Poate că aceasta înseamnă să pui un
calendar pe perete în bucătărie. Deci când o să cumperi un calendar? Cât de mare trebuie

235
236

să fie? Unde ai de gând să-l pui? Cât de des ai de gând să-l actualizezi? Cum vei şti ce să
pui în el?
Din nou, să presupunem că hotărăşti că trebuie să discuţi cu vecinii tăi John şi Mary
despre Hristos. Ştii că ei au întrebări cu privire la aceasta. Cum poţi să iniţiezi lucrul
acesta? O modalitate ar putea fi să le dai un exemplar al cărţii Nimic altceva decât
creştinism de C. S. Lewis, ca să stimulezi discuţia. Dacă este aşa, când vei cumpăra un
exemplar ca să li-l dai? Când o să li-l dai? Cum îţi planifici să continui aceasta? Îi vei
invita la tine la un desert într-o seară ca să vorbiţi despre asta? Dacă da, când? Crezi că
vor fi de acord cu aceasta?
A plănui un mod de a acţiona înseamnă să găseşti mijloacele specifice de realizare a
unui obiectiv şi apoi să te gândeşti bine ce-ţi trebuie ca să faci să se deruleze planul. El
atribuie nume, date, ore şi locuri intenţiilor tale. Cu cât planul tău este mai specific, cu
atât este mai probabil că-ţi va reuşi.

3. DU-L LA ÎNDEPLINIRE
Cu alte cuvinte, porneşte. Planul tău începe cu un telefon? Atunci ridică receptorul.
Începe prin punerea secretarei tale să-ţi rearanjeze programul? Atunci roag-o să ţi-l
rearanjeze. Îţi propui să-ţi evaluezi dărnicia în lumina bugetului tău? Atunci stai jos şi
actualizează-ţi bugetul ca să obţii informaţiile de care ai nevoie.
Primul pas este întotdeauna cel mai greu. Dar fă-l. Nu-l amâna. Dacă ai ajuns până
aici în acest proces, răsplăteşte-ţi eforturile cu o solidă ducere la îndeplinire. Acordă-ţi
respectul de a-ţi împlini angajamentele.
Trei strategii te pot ajuta în acest proces. Prima, gândeşte-te să foloseşti o listă de
control, mai ales dacă planul tău necesită o activitate repetată sau un număr de paşi
progresivi. De exemplu, dacă îţi propui să memorezi Scriptura, ar fi înţelept din partea ta
să faci o listă cu toate versetele pe care intenţionezi să le memorezi, şi cu datele când îţi
propui să le memorezi. Apoi, pe măsură ce memorezi versetele, poţi să le bifezi de pe
listă. Cu timpul, vei putea să-ţi vezi şi să-ţi sărbătoreşti progresul, care te va îndemna să-ţi
continui eforturile.
A doua strategie este să stabileşti câteva relaţii de responsabilitate. Acestea pot fi
formale sau neformale. Responsabilitatea neformală ar putea implica să-i spui
partenerului tău de viaţă sau unui prieten apropiat despre ce ţi-ai propus să faci. Apoi, pe
măsură ce lucrezi de la început până la sfârşitul procesului, poţi să-i ţii la curent cu
progresul tău, cu luptele tale şi cu victoriile tale.
Totuşi, pentru o creştere spirituală pe termen lung, recomand un grup de
responsabilitate formală. Jeanne şi cu mine am făcut parte dintr-un asemenea grup ani de
zile, şi nu l-am fi dat pe nimic altceva. Un grup de oameni dedicaţi unii altora aduce
încurajare şi înţelepciune procesului de creştere. Şi dinamica grupului ajută pe unul să-şi
ducă la îndeplinire angajamentele pe care le face.
A treia cale care te asigură că-ţi vei duce la îndeplinire planurile este evaluarea
progresului tău. Ţinerea unui jurnal este un mod ideal de a face aceasta. Pe măsură ce-ţi
fixezi obiectivele şi le împlineşti, pune pe hârtie tot procesul. Consemnează de ce ai vrut
să faci schimbările şi de ce ai urmat modul de acţiune pe care l-ai urmat, şi apoi priveşte
înapoi pe unde ai fost. Vei observa unde ai făcut progrese şi unde mai trebuie să creşti.
Un alt mod de a face aceasta este să pleci periodic pentru un timp de reflecţie şi
evaluare personală. Ia-ţi jurnalul, Biblia, calendarul şi orice alte înregistrări a ceea ce ai

236
237

făcut în timpul ultimelor câteva luni sau aşa. Puneţi întrebări cum ar fi: care au fost cele
mai mari trei provocări pentru umblarea mea cu Domnul în această perioadă? Cum am
răspuns? Ce victorii trebuie să sărbătoresc? Ce eşecuri trebuie să iau în consideraţie? Ce
răspunsuri specifice la rugăciune pot să-mi amintesc? M-am schimbat în mai bine sau în
mai rău? În ce fel? Unde mi-am petrecut timpul? Ce am făcut cu banii mei? Ce s-a
întâmplat în relaţiile mele?
Idea este să inventezi mijloace de a măsura pasul tău în timp ce umbli prin viaţă.
Cunoaşte-te pe tine însuţi şi felul cum a lucrat Dumnezeu în viaţa ta.

DUMNEZEU ESTE LA LUCRU ÎN TINE

Ultima parte din Filipeni 2:12 obişnuia să dea naştere la multă frică în mine ca băiat:
„Duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur“. Procesul de planificare pe
care l-am descris în acest capitol este o formă de a duce „până la capăt mântuirea
voastră“. Trebuie să-ţi asumi responsabilitatea de a face alegeri şi de a trece la acţiune ca
să creşti ca şi credincios.
Dar nu uita niciodată cealaltă parte: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi,
şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea“ (Filipeni 2:13). Când îţi stabileşti
obiectivele, îţi faci planurile şi le duci la îndeplinire, Dumnezeu este chiar acolo cu tine.
Acesta este lucrul încurajator în viaţa spirituală – niciodată nu eşti singur. Dumnezeu îţi
oferă resursele Lui ca să te ajute în acest proces. El nu va lua decizii în locul tău, nici nu
va face ceea ce poţi să faci. Dar El lucrează în feluri cunoscute şi necunoscute ca să te
ajute să devii asemenea lui Hristos.

Luată din Living by the Book, © 1991 de Howard G. Hendricks şi William D. Hendricks.
Folosită cu permisiunea lui Moody Press. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Umblarea cu Dumnezeu poate fi dificilă uneori, dar este şi mai dificil dacă încerci
s-o faci fără un plan. Data viitoare când citeşti din Scriptură (tu citeşti Biblia în mod
regulat, nu-i aşa?) şi citeşti ceva care te învinuieşte de vreun păcat din viaţa ta care te
ţine sau ameninţă să te mute de pe Primul Scaun, aplică principiile pe care tocmai le-ai
citit. Aproape că ai putea să spui că aceasta este o biruinţă în trăirea biruinţelor. Dr.
Howard Hendricks, împreună cu William Hendricks, a scris o carte intitulată Living by
the Book (Trăind după Carte) care te va ajuta să-ţi trăieşti viaţa în conformitate cu
Cuvântul lui Dumnezeu – şi pe Primul Scaun. Data viitoare când treci printr-o librărie
creştină, îţi sugerez să iei un exemplar.

237
238

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE

1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde


apreciezi că te găseşti pe următoarea scală?

1_____________________________ 5 _______________________________ 10
Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat
de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum
biruinţe. mers. trăiesc viaţa din
belşug.

2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar
acum?

3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar
acum?

238
239

Concluzie

239
240

Ziua 30
Trăind biruinţe spirituale

Trăieşte o viaţă de necurmate


biruinţe spirituale
BRUCE H. WILKINSON

De acum ai văzut că modelul celor Trei Scaune afectează întregul edificiu al vieţii
unui om. Indiferent unde dai la o parte materialul, diferenţele sunt evidente. Fie că eşti un
credincios de pe Primul Scaun sau un credincios de pe Al doilea Scaun, scaunul în care
stai influenţează întreaga ta viaţă.
În momentul acesta, tu eşti de asemenea familiarizat cu un număr de diferenţe între
cele Trei Scaune. Dar ca să fie mai uşor pentru tine să deosebeşti întotdeauna Primul
Scaun de Al doilea, aş vrea să reduc totul la un simplu pasaj din Scriptură. Cu acest pasaj
poţi evalua orice acţiune pe care o faci, ca să vezi dacă este acţiunea unui credincios de
pe Primul Scaun sau de pe Al doilea. Pavel ne-a spus în 2 Corinteni 10:5 să facem „orice
gând ... rob ascultării de Hristos“, şi acest pasaj pe care ţi-l voi da acum te va ajuta să faci
exact aceasta.
Scriptura nu este deloc nouă pentru tine; de fapt, probabil că deja ai memorat-o:
„«Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot
cugetul tău». Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea
ei, este: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi»“ (Matei 22:37-39).
Destul de simplu, nu? Acum dă-mi voie să-ţi explic de ce aceste două porunci sunt
testul cu turnesol pentru tot ce facem.

SĂ IUBEŞTI PE DOMNUL DUMNEZEUL TĂU


Adu-ţi aminte că în introducere l-am folosit pe Iosua ca un exemplu de credincios de
pe Primul Scaun. Afirmaţia lui: „Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului“
(Iosua 24:15) este exact lucrul la care Se referea Domnul Isus în Matei când ne-a spus:
„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău“.
Aceste cuvinte pe care Iosua le-a rostit nu erau golite de intenţie. Cuvintele lui vin în
perioada de sfârşit a vieţii sale. El Îi slujise Domnului toată viaţa lui, el Îi slujea
Domnului atunci, şi ştia că va continua să-I slujească Domnului.
Aceasta este dedicare! ori de câte ori te uiţi la un om care stă pe Primul Scaun,
întotdeauna vei vedea acest tip de dedicare. Deci, în mintea ta, brodează cuvântul
dedicare în ţesătura uzată a acestui Prim Scaun. Dedicare înseamnă „să iubeşti pe
Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău“.

1. Oamenii dedicaţi aleg în mod deplin ca Domnul să fie Domnul lor.

În aceeaşi cuvântare în care Iosua îşi exprimă dedicarea faţă de Domnul, el provoacă
poporul să-L aleagă pe Domnul pentru ei înşişi: „Iosua a zis poporului: «... aţi ales pe

240
241

Domnul, ca să-I slujiţi»“ (Iosua 24:22). Nu poţi fi dedicat faţă de ceva dacă nu iei decizia
iniţială de a fi dedicat în mod voluntar. Trebuie să-L alegi pe Domnul Isus ca Domn al
tău personal. Nu doar Dumnezeu. Nu doar Mântuitor. Trebuie să faci un pas mai departe
şi să te angajezi în mod voit să fii sub autoritatea şi îndrumarea Lui. Nimeni nu te poate
determina să faci acest pas decât tu.
La începutul conducerii lui Iosua el s-a confruntat cu problema acestei alegeri pentru
el însuşi. Domnul vroia să revalideze cine era până la urmă comandantul, înainte ca
israeliţii să intre ca să cucerească Ţara Promisă. Drept înaintea grupului era cetatea
periculoasă a Ierihonului, cu zidurile ei înalte şi formidabile. Bătălia era gata să înceapă.
Dar când Iosua era aproape de Ierihon, poate cercetând terenul în vederea apropiatei
bătălii, şi-a ridicat ochii: „Şi iată că un om stătea în picioare înaintea lui, cu sabia scoasă
din teacă în mână. Iosua s-a dus spre el şi i-a zis: «Eşti dintre ai noştri sau dintre
vrăjmaşii noştri?»“ (Iosua 5:13). Cum Iosua se pregătea pentru bătălie şi omul avea sabia
scoasă, aceasta era o întrebare evidentă. Dar răspunsul pe care l-a primit a fost complet
neaşteptat:
„Nu“.
Nu? Cum putea el să nu fie pentru unii sau pentru alţii – mai ales cu sabia scoasă?
Restul propoziţiei spune: „Eu sunt Căpetenia oştirii Domnului, şi acum am venit“.
Următorul verset captează spiritul cuiva care şade pe Primul Scaun: „Iosua s-a aruncat cu
faţa la pământ, s-a închinat şi I-a zis: «Ce spune Domnul meu robului Său?»“ Iosua era
unul din cei dedicaţi.
El vroia să asculte de Domnul său, orice ar fi fost. Iosua s-a aruncat imediat cu faţa la
pământ şi s-a închinat. El ştia ce să facă în prezenţa lui Dumnezeu. Iosua de asemenea a
folosit cuvintele „Domnul meu“ în răspuns. Cei dedicaţi au hotărât deja că Domnul Isus
va fi Domnul lor. Ei L-au ales pe Domnul pentru ei înşişi. Iosua dezvoltă acest concept în
22:5 când el îndeamnă poporul: „Să iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru“ şi „să vă alipiţi
de El“. Această dedicare nu este doar o dedicare intelectuală, nici una pur voliţională.
Este şi o dedicare emoţională: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău“. Şi este loială: „Să
vă alipiţi de El“. Angajamentul de a-L urma pe Hristos este permanent şi vine dintr-o
inimă îndrăgostită de Domnul. Cei dedicaţi Îl văd pe Domnul prin ochii dragostei şi
loialităţii lor. Ei Îl văd pe Domnul ca „Domnul meu“.

2. Cei dedicaţi Îi slujesc Domnului cu toată inima

Cu restul versetului 22:5, Iosua ne spune unde duce în mod natural această dragoste
de Domnul: „Să-I slujiţi din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru“.
Trebuie acest început să sune familiar?
Iosua nu doar L-a văzut pe Domnul ca Domn al său, ci de asemenea s-a văzut pe sine
ca slujitor al Domnului. Aceasta este cealaltă faţă a dedicării. A şedea pe Primul Scaun, a
fi unul din cei dedicaţi înseamnă să doreşti să asculţi de poruncile Lui. Când un om se
mută pe Primul Scaun, trece într-o mentalitate complet diferită.
Priveşte din nou la întrebarea adevărată a lui Iosua: „Ce spune Domnul meu robului
Său?“ (Iosua 5:14). Iosua cere ordine de mărşăluire de la Comandantul său: „Ce vrei să
fac, Doamne?“
Aşa îşi trăiesc viaţa creştinii de pe Primul Scaun, întrebând „Ce vrei să fac,
Doamne?“. Fiecare minut al fiecărei zile este dedicat pentru a face ceea ce Domnul ar

241
242

vrea ca ei să facă. Ei lasă deoparte dorinţele lor şi orice lucru care solicită loialitatea lor
neîmpărţită.
Un soţ de pe Primul Scaun îşi iubeşte soţia pentru că Domnul îi spune să facă aşa. Şi
el o face chiar când dorinţele lui ar vrea ca el să facă altfel.
Tot astfel, o soţie de pe Primul Scaun îşi slujeşte soţul şi se supune lui pentru că
Domnul îi spune să facă aceasta. Şi ea o face chiar când dorinţele ei fireşti o împing să
facă altfel.
Aceasta înseamnă „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot
sufletul tău şi cu tot cugetul tău“. Vezi tu, cel mai bun mijloc de a-i identifica pe cei care
stau pe Primul Scaun este să vezi dacă sunt dedicaţi Domnului cu toată inima lor. Fiecare
acţiune este orchestrată ca ei să se identifice cu Stăpânul lor. Nimic nu-i poate convinge
să facă altfel.

3. Cei dedicaţi au părtăşie cu Domnul în mod regulat

Rămâne valabil raţionamentul că dacă-L iubeşti pe Domnul şi Îi slujeşti din toată


inima, vei dori de asemenea să ai părtăşie cu El. De aceea, unul din semnele cele mai
sigure ale unui credincios de pe Primul Scaun este existenţa unei vieţi de rugăciune
dedicate.
Viaţa de rugăciune a cuiva nu are loc doar într-un anumit moment al zilei, deşi ziua
va începe şi se va sfârşi aproape întotdeauna cu un timp formal de rugăciune. Nu, o viaţă
de rugăciune dedicată este constantă. Credincioşii de pe Primul Scaun sunt în comuniune
constantă cu Dumnezeu tot timpul zilei. Ei sunt întotdeauna deschişi la atingerea Duhului
Sfânt, şi înalţă în mod regulat cuvinte de rugăciune sau de cerere către Domnul. Totodată
ei văd mâna Domnului lucrând în multe feluri diferite. Fie că este în natură, în ocupaţia
lor, sau în vieţile oamenilor din jurul lor, credincioşii dedicaţi sunt întotdeauna conştienţi
de prezenţa Domnului.

SĂ IUBEŞTI PE APROAPELE TĂU

Prima modalitate de a spune dacă şezi pe Primul Scaun este să te întrebi: „Îl iubesc
eu pe Domnul cu fiecare parte din fiinţa mea?“ Dar a-L iubi pe Domnul nu este tot ce
trebuie ca să identifici un creştin de pe Primul Scaun. A doua parte a poruncii lui Hristos
este vitală: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“.
Cum se traduce aceasta când evaluezi dacă şezi sau nu pe Primul Scaun? Pur şi
simplu întreabă-te: „Îi iubesc eu pe oameni?“ Nu doar pe prietenii tăi şi familia ta. Nu
doar pe oamenii care merită să fie iubiţi. Ci pe oameni în general.
Ori de câte ori credincioşii de pe Primul Scaun sunt pe-aproape, dragostea lor pentru
oameni este evidentă. Fie că sunt introvertiţi sau extrovertiţi, tăcuţi sau expresivi, glumeţi
sau sobri, întotdeauna ei caută modalităţi de a se îngriji de nevoile altora. Ei îi invită pe
oameni la ei acasă, se întâlnesc cu ei în altă parte, şi caută să fie cu oamenii în multe alte
feluri ca o temă principală a vieţii lor.
Biserica primară a înţeles aceasta, astfel că atunci când se adunau împărţeau totul
între ei. Creştinii îşi vindeau proprietăţile ca să aibă grijă unii de alţii. Ei dăruiau cu
generozitate ca să ajute bisericile când treceau prin timpuri grele, şi-l sprijineau în mod
altruist pe Pavel şi pe alţi evanghelişti care duceau Evanghelia la o lume nemântuită.

242
243

Decât să se gândească la nevoile lor, ei se gândeau mai întâi la nevoile altora. Şi de


nevoile lor se îngrijeau pe parcurs.
Când te dedici Domnului, devii dedicat lucrului căruia El îi este dedicat. De aceea
credincioşii de pe Primul Scaun îi iubesc pe oameni. Dar ei nu-i iubesc doar cu
sentimentele lor, ei îi iubesc cu acţiunile lor. Oamenii de pe Primul Scaun îi slujesc pe
alţii cu smerenie şi de asemenea se roagă pentru alţii.
Un exemplu strălucit de acest fel din Biblie este Ştefan, care a fost unul din primii
diaconi (o poziţie de slujire). Slujba lui Ştefan a fost o slujbă de slujire. Dar ea nu s-a
terminat acolo. Fapte 7:59-8:1 ne arată că Ştefan şedea în mod cert pe Primul Scaun:

Şi aruncau cu pietre în Ştefan, care se ruga şi zicea: „Doamne Isuse, primeşte


duhul meu!“ Apoi a îngenuncheat şi a strigat cu glas tare: „Doamne, nu le ţine în
seamă păcatul acesta!“ Şi după aceste vorbe, a adormit.

Ştefan îi iubea atât de mult pe oameni încât a putut să se roage pentru iertarea lor
chiar în timp ce ei îl omorau. Iubeşte-i pe oameni şi roagă-te pentru ei. Acestea sunt
semnele unui om de pe Primul Scaun.
Normal că cu cât iubeşti mai mult, cu atât îi slujeşti mai mult pe oamenii pe care-i
iubeşti. Cu cât slujeşti mai deplin, cu atât te rogi mai mult. Cu cât te rogi mai mult, cu
atât ai mai mult impact în viaţa acelora pentru care te rogi.

OMUL DE PE AL DOILEA SCAUN

După cum poţi vedea, credincioşii de pe Primul Scaun sunt dedicaţi Domnului lor –
iubindu-L, slujindu-I şi rugându-se Lui – şi altor oameni – iubindu-i, slujindu-le şi
rugându-se pentru ei – în ordinea aceasta. Cum diferă toate acestea la oamenii de pe Al
doilea Scaun?
Ca s-o spunem deschis, oamenii de pe Al doilea Scaun fac lucrurile exact invers de
cum a poruncit Hristos. În loc să-L iubească pe Dumnezeu, ei se iubesc pe ei înşişi cu
toată inima lor, şi îl iubesc pe aproapele lor cum Îl iubesc pe Dumnezeul lor, adică mult
mai puţin decât pe ei înşişi. Ai putea chiar să transformi aceasta într-o proclamaţie pentru
credinciosul de pe Al doilea Scaun:

Iubeşte-te pe tine însuţi cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.
Şi în al doilea rând, iubeşte-i pe alţii şi pe Domnul dacă ţi-a mai rămas ceva.

Acesta nu şade prea bine, nu-i aşa? Sper că nu. Dacă şezi pe Al doilea Scaun, este
timpul să rupi lanţurile păcatului şi ale sinelui. Aceste lanţuri te-au împiedicat să intri în
Ţara Promisă pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru tine. Ele te-au exilat în pustiu ani de
zile şi nu te-au lăsat să te bucuri de laptele şi mierea binecuvântării lui Dumnezeu.
Poate că duhul tău a fost eliberat din robie când ai fost mântuit, dar cugetul tău şi
trupul tău au rămas în robie. Dacă ai observat un tipar în viaţa ta de a pune dorinţele şi
plăcerile tale înaintea voii lui Dumnezeu (care doreşte ascultare şi părtăşie), şi înaintea
nevoilor altora, atunci acum este timpul să cazi în genunchi şi să te pocăieşti.
Pocăinţa este cea mai mare biruinţă pe care o poţi experimenta vreodată. Fie că şezi
pe Al doilea Scaun sau pe Al treilea Scaun, pocăinţa te poate duce direct pe Primul

243
244

Scaun. Poate că nu vei fi imediat un credincios matur de pe Primul Scaun, dar totuşi vei
şedea acolo unde trebuie să şezi. De acolo, asigură-te că citeşti Biblia, că mergi la o
biserică unde se predică Biblia şi că te împrieteneşti cu cei care fac acelaşi lucru. Curând
poruncile lui Hristos de a-L iubi pe Dumnezeu şi de a-i iubi pe alţii vor fi o parte naturală
din cel ce eşti.
Dar dă-mi voie să te avertizez, trăirea pe Primul Scaun nu este uşoară. Ea necesită
dedicare, supunere şi o totală încredere în Dumnezeu. Dar dacă o vei face, dacă vei lăsa
puterea lui Dumnezeu să-ţi schimbe viaţa, vei începe o moştenire care va putea exista
timp de generaţii!

244
i
Thomas Keating, Intimacy with God (New York: Crossroad, 1994), 22.
ii
Laurence Shames, The Hunger for More (New York: Time Books, 1989), preface, x.
iii
Idem., 80.

iv
Şi cred că i-ar fi plăcut de mătuşa Dovie! Scumpa şi evlavioasa mea mătuşă a trecut în veşnicie cu câţiva ani în urmă, dar
împreună cu mama mea şi cu bunica mea, ea a ajutat la creşterea mea. Am folosit o versiune elaborată a acestei poveşti ca
să laud incredibila ei atenţie la detalii în The Two Sides of Love (Cele două părţi ale iubirii) (Pomona, California: Focus on
the Family, 1990).
v
Charles F. Pfeiffer and Everett F. Harrison, eds., The Wycliffe Bible Commentary (Chicago: Moody Press, 1973), 5.
vi
Ray and Anne Ortlund, The Best Half of Life (Cea mai bună jumătate a vieţii) (Glendale, Calif.: Regal Books, 1976), 97.
vii
Julie Nixon Eisenhower, Special People (Oameni speciali) (New York: Ballantine Books, 1977), 199.
viii
W. E. Vine, An Expository Dictionary of New Testament Words (Un dicţionar explicativ al cuvintelor din Noul
Testament) (Old Tappan, N.J.: Fleming H. Revell Company, 1966), 86.
ix
Webster’s New Collegiate Dictionary (Springfield, Mass.: G. & C. Merriam Co., Publishers, 1961), 845.
x
Elisabeth Elliot, The Shaping of a Christian Family (Formarea unei familii creştine) (Nashville: Thomas Nelson
Publishers, 1992), 75.