INTRODUCERE In ziua in care ma indreptam spre cea dintai intalnire cu primarii din comunele incluse in Colegiul electoral 7 Prahova

pentru care candidam, mi-am dat seama ca ma confruntam cu o ipostaza noua. Pana atunci eram obisnuita doar sa ofer consultanti, sa stau in spatele unui candidat si sa ii masor greselile, abaterile, stangaciile, sa corectez deviatiile si sa gasesc solutii pentru fiecare criza. In final succesul sau esecul ii revenea celui in cauza, responsabilitatea consultantului oprindu-se la intrarea in scena a viitorului politician. Modul de a folosi cuvantul, privirea, gesturile, emotia se afla in mana candidatului. Oricat de valoroasa e strategia, rezultatul final depinde, in fond, de executie. In politica, cel care castiga nu e intotdeauna si cel mai bun, si nici nu inseamna ca a avut cea mai stralucita strategie si echipa de campanie. Si cu toate acestea, castigatorul e decis de procentul obtinut. Dar in egala masura, chiar pierzand, gustul infrangerii poate fi atenuat de o campanie bine coordonata si in care sa simti ca ti-ai depasit propriile limite. Cand am inceput sa strabat satele, nu stiam cum se va termina cursa electorala si cu atat mai putin care imi sunt abilitatile de candidat. Sunt o persoana care preia cu foarte multa usurinta starile celor din preajma. Nu sunt o persoana contemplativa, dupa cum nu ma caracterizeaza nici patosul exuberant, molipsitor. Indiferenta e o stare pe care mi-o suscita doar fatarnicii, ipocritii si atotstiutorii. Dar si aceasta indiferenta e doar la suprafata, pentru ca, altfel, ma zvarcolesc in propriile mele temeri si intrebari, pe care le controlez cu ajutorul cuvantului. Am descoperit foarte devreme valoarea cuvantului scris. M-am obisnuit la varsa adolescentei sa imi atenuez starile, sa le dau o conotatie temperata, eliberandu-ma prin scris. Fiecare experienta importanta e asezata prin caietele pierdute in casa adolescentei, devenind acum lecturi amuzante pentru familia mea. Am insirat imaginile de care ma lasam cotropita ca pe o forma de a ma elibera de emotiile si nelinistile care uneori ma inhibau si ma faceau sa ezit. Intelegeam din ce in ce mai mult ca ceea ce lipsea era proiectul cel mare. Nu il puteam defini pentru ca nu statea doar in puterea mea. Oamenii erau neincrezatori si din ce in ce mai putini dornici sa isi piarta bruma de timp in discutii cu politicieni. Li se parea un efort inutil, nematerializat intr-un profit nici macar pe termen lung. Dupa aproape 20 de ani de exercitare a dreptului de a alege in baza votului direct, strada lor continua sa fie tot fara canalizare si astfalt, munca prestata tot prost platita, iar copilul, fara un viitor sigur. Recitind manuscrisul acestui jurnal, inainte de a-l preda Editurii Trei, am renuntat la unele pasaje, pierzand probabil din autenticitatea starilor. Dar chiar si pentru mine, iesind din emotia intalnirii cu o lume singura si cautatoare de sensuri, revoltele atingeau pe alocuri limite neintelese. Fiecare rand a fost dictat de trairi. Ma lasam prinsa de starea locurilor si ma intorceam acasa cu un adanc sentiment de frustrare. Intrebarea care m-a bantuit toata campania a fost ce pot sa fac pentru oamenii pe care ii vedeam luptand cu putinul zilei, oameni abrutizati de lipsa unor elementare conditii de trai , copii care isi bucurau ziua doar prin inocenta varstei. Dominat de locuri, ritmul campaniei a fost impus de chipurile oamenilor. Poate ca pare neverosimil , dar am inteles la capatul a patru luni ca politicul se dezumanizeaza in fiecare zi prin fapte care se indeparteaza de cetateanul pentru care afirma ca lucreaza si gandeste. In cea mai mare parte a intalnirilor electorale am incercat, redundant si aproape epuizant, sa vorbesc despre votul uninominal. Electoratul asculta insa autist, iar credinta mea, constatam fara echivoc, nu era si a lui. Daca dupa 1990 am descoperit prima valoare a democratiei politice, faptul ca ne putem alege noi insine guvernantii, dupa aproape 20 de ani cetatenii au inteles ca acest drept nu le-a schimbat prea mult viata. Desigur, nu avem nicio garantie ca toti alesii nostri sunt competenti si constiti. Votantul poate sa greseasca sau poate fi rau informat. Dar a condamna democratia sub pretextul ca unele guverne democratice conduce prost inseamna a-i taia unui bolnav piciorul drept pentru ca are reumatism. Democratia nu atenueaza defectele alesilor, dar are cel putin meritul de-a permite manifestarea calitatilor. Imi dadeam seama ca una dintre slabiciunile subredei noastre democratii, intr-o tara iesita din comunism, provine din distrugerea raporturilor dintre oameni. Comunismul s-a intemeiat pe

pasivitatea societatii, angajata pe niste drumuri fara nicio directie si iesire. Desi am lasat in urma sistemul comunist, oamenii mai asteapta inca imobili ca altcineva sa le deschida drumul, inclusiv prin absenta la urna de vot. Politologi celebri atrageau atentia asupra faptului ca tentatia totalitara face parte din codul nostru genetic. Tot ceea ce ne poate invata democratia este cum sa nu ne lasam prada acestei tentatii. Imi dadeam seama ca generatiile care vin din urma nu sunt pregatite nici pentru libertatea politica, nici pentru cea economica, bazata pe competitie. La 18 ani, tinerii depun dosare de asistati sociali. Scoala ii pregateste pentru orice, adica pentru nimic. Incepeam sa reconsider zicala, care imi era familiara din perioada de pionier, "meseria e bratara de aur". Romania nu are nevoie de un guvern care sa ofere o economie administrata, ci pur si simplu de o buna administrare, competenta si integra. Ca sa construiesti o economie puternica ai nevoie de o clasa politica in stare sa elaboreze o legislatie apta sa defineasca drepturile si obligatiile cetatenesti, sa apere proprietatea, sa creeze un cadru stabil pentru privatizare, sa reconstituie profesiile fundamentale ale unei economii liberale: sistemul bancar si de afaceri. Nu exista stat bun fara piata libera si nici piata libera nu poate functiona in absenta unui stat bun, adica democrat. Iar adevarata democratie nu inseamna abuzul de putere exercitat de majoritari, ci impartirea puterii, mai intai prin limitarea executivului de catre legislativ si judiciar. Ori de cate ori aceste segmente ale puterii, in loc sa ramana separate, sunt reunite in mecanismul unei singure masini de putere, calea catre dictatura e deschisa. Perioada de ucenicie pe langa politicieni a fost rastimpul in care am stabilit ce nu am voie sa fac. Am incercat sa nu practic dubla masura si sa nu ridic la rang de calitate cinismul si abilitatile de a santaja doar pentru a-mi conserva puterea. Sa nu imi ingadui mie ceea ce nu le permit adversarilor mei. Cred si acum ca onestitatea nu poate avea culori diferite, in functie de interesul de partid. Am terminat o campanie care, in urma votului, s-a concretizat intr-un mandat de deputat. Am inceput o alta campanie, mult mai grea si mai pernicioasa: sa nu ma blazez si sa nu ma las corupta de sistemul birocratic, de discursul populist, de suficienta care iti justifica orice inertie, de de profesionalizare si de indepartare de proiect. Inainte de a termina canalizarea si asfaltarea Romaniei, trebuie inceputa o munca mult mai necesara: aducerea oamenilor alaturi pentru iesirea din arhetipul "conducatorului iubit". Politicienii vor profita in continuare de tarele comuniste, pastrandu-ne in acelasi imobilism care a permis anchilozarea vointei de a ne alege modelele, obligandu-ne sa optam pentru figuri mesianice care mantuiesc emotii pentru a domina actiunea. 20 AUGUST Incerc tematoare sa deschid discutia. Ma intimideaza totul. Mobilierul, stinghereala celor din jur, propria mea stinghereala. Imi dau seama ca nu intrasem prea des in primarii, cu atat mai putin in cele de la sate. Nu stiam exact ce trebuie sa astept si nu aveam termeni de comparatie, doar propriile mele prejudecati cel mult. Am trecut de nenumarate ori pe drumul ce duce spre Buzau dinspre Bucuresti mergand prin Ploiesti. Am retinut de fiecare data doar doua nume: Valea Calugareasca si Albesti-Paleologu. Prima localitate o aveam in memorie de la orele de istorie. Pe cea de-a doua o retinusem pentru ca suna pretentios, asa mi se parea mie. Eram acum in situatia de-a descoperi locurile si oamenii din alta perspectiva. Cea a candidatului. Pe ton cinic, imi spuneam ca interesul poarta fesul. Dintr-odata, priveam diferit fiecare tablita care anunta localitatile prin care treceam. Trebuia sa invat comunele si satele care faceau parte din Colegiul 7 Prahova, circumscriptia 31. Am plecat de dimineata spre Colegiu urmand sa ma intalnesc cu domnul Pintoiu, seful de campanie al Organizatiei PNL Prahova, care ma insotea in prima incursiune pe la primariile comunelor care faceau parte din zona mea electorala. Aveam sentimentul ca drumul e lung si ca merg mai mult decat imi spusese. Pana la urma am reusit sa ne intalnim si fara prea multe introduceri ne-am oprit la primaria din Bucov. Pe primar si viceprimar ii intalnisem cu cel putin zece zile in urma, unde

avusese loc o intalnire cu toti primarii din colegiu. Eram mult prea tensionata ca sa fi retinut atunci numele si apartenenta la localitati. Biroul primarului Ion Savu e modern mobilat, dar fara nimic ostentativ. Primarul si viceprimarul Nicolae Nicolescu, oameni tineri, ma privesc binevoitori. In schimb, eu nu imi gasesc nici tonul, nici propozitiile potrivite. De fapt, calitatea mea de candidat incert putea fi un argument , imi spun de una singura, ca sa gasesc o explicatie la aerul meu balbait. Pana in prezent sunt doar un posibil candidat, inca nevalidat, pentru Colegiul 7 din Prahova. Domnul Teodor Atanasiu m-a contestat. Nu am inteles daca pe mine sau un principiu. Principiul ca in calitate de vicepresedinte al partidului nu a aflat de candidatura mea, mai ales ca nu aveam o istorie comuna confortabila. Aici ii dadeam dreptate. Trebuia sa stie. Problema parea destul de grava daca ma gandeam la vocile care, telefonic, vreo trei saptamani la rand mi-au tot spus ca e o "nemultumire", dar una care se rezolva. Pana la urma m-am decis si l-am sunat personal, propunandu-i sa avem o intrevedere fata in fata, fiecare cu varianta lui. "Vreti o cafea?" "Sigur!", raspund repede, intuind momentul de respiro. Pana vine cafeaua poate intru in atmosfera, imi spun. Domnul Pintoiu, extrem de hotarat sa nu pierdem timpul, caci mai avem inca doua comune de parcurs plus orasul Urlati, intervine de indata ce cafeaua la ibric fu asezata pe masa. "Doamna Saftoiu doreste sa afle care sunt problemele comunei". Primarul isi intra in rol. Imi povesteste despre proiectele incepute, despre banii care intarzie sa vina si facturile neachitate, despre dispensarul care la primul cutremur se darama peste medici si pacienti, despre gradinita cu orar prelungit de care ar avea nevoie, despre canalizarea care ramane o prioritate. Notez atenta si ma intreb ce as putea face. Aici e vorba de bani, de investitori in zona industriala, de o implicare financiara si de proiecte. "Cum vreti sa faceti campania? Sa stiti ca rolul primarului este major", ma avertizeaza prietenos viceprimarul. Sunt de acord, imi exprim parerea. Le spun ca am rezerve in ceea ce priveste notorietatea mea. "E important ca oamenii sa ma cunoasca. Nu e suficient doar sa credem ca ei ma stiu sau ca au auzit de mine. Si e foarte important si ce si cum au auzit de mine . " Le propun sa profitam de perioada cand candidatii de la celelalte partide nu au intrat inca in teren si sa ma intalnesc cu mai multi oameni . As vrea sa ii cunoscpe liderii de opinie ai comunitatilor, cum ar fi directorul de scoala, dascalii, medicii, preotul, intreprinzatorii, acolo unde sunt, consilierii locali, vocile satului. "Nu toti sunt cu noi, dar puteti incerca", mi se raspunde. Intreb de scoala. Vine 15 septembrie si poate nu ar fi rau sa ne gandim sa cream un eveniment . Mi se propune sa particip la inceperea anului an scolar. Da, e o idee, dar nu cumva oamenii s-au obisnuit cu festivismul asta gaunos, cu panglici taiate si alte gesturi de imagine?! In principiu, nu refuz ideea, dar nici nu ma arat prea entuziasta. Fiul meu incepe scoala si parca ar fi mult mai natural sa stau alaturi de el. Cu siguranta ar fi mai eficient decat un gest electoral. Intreb daca nu am putea sa sprijinim familiile copiilor care isi incep viata de scolar. Chiar si pentru o familie cu un venit bun inceperea anului scolar lasa urme in bugetul pe o luna. Propunerea e salutata si punem la cale prima actiune. Numarul copiilor care incep clasa I, cand si cum am putea sa le oferim ghiozdanele si rechizitele, amanunte care ocupa cu succes intalnirea. Rasuflu usurata. Am sentimentul ca se contureaza cate ceva. Imi inchid agenda si aud vocea primarului. "Stiti, e foarte bine sa veniti sa vedeti totul la fata locului, dar va fi si mai bine daca veniti si dupa ce iesiti deputat. Ca, din oacate, politicienii vin aici doar in perioadele electorale. Atunci isi amintesc si de ziua comunei, si de o floare de 1 Martie..." Tac. Sunt sigra ca multi au oferit asigurari pe care realitatea nu le-a confirmat. "Sper sa va conving ca nu vreau doar sa iau niste voturi pentru un locusor in Parlament. Vreau sa nu imi fie nici mie si nici dumneavoastra rusine ca m-ati sprijinit", reusesc totusi sa spun. Multumesc pentru primire si dau sa plec. "As putea sa vad dispensarul?", intreb. Primarul e bucuros si se ofera sa ne conduca pana acolo. Ajung la dispensar. O cladire cu un etaj, ingusta, gata sa cada, cu peretii crapati, cu tocurile usilor si ale geamurilor de acum 20 de ani. Pe un hol stramt, intunecat, cativa pacienti. Intram in singurul cabinet de consultatii - peste drum un cabinet de stomatologie - unde ne intampina zambind o

doamna medic. Zambetul ei nu putea fi unul pregatit "oficialitatilor", pentru ca nu stia ca venim. E clar. Face parte din felul ei de a fi. Asta ma bucura. Fara sa lungim vorba, ii spun ca as fi vrut sa vizitam dispensarul si sa vedem ce s-ar putea face. Doamna medic vrea doar consolidare. Nici nu se gandeste la un sediu nou. "Sigur, asa ar trebui, dar e imposibil. Macar sa il consolideze pe acesta pana nu se darama peste noi." Iesim si ma uit in urma. Daca cineva ar intreba ce este acea cladire, ai fi putut raspunde ca cel mult e o cladire dezafectata care asteapta sa fie daramata , in niciun caz ca un bolnav ar putea sa isi caute leacul acolo. Curtea acoperita cu iarba arsa de soare, cimenul crapat si denivelat care marca intrarea in cladire faceau totul si mai trist. Ne indreptam spre cealalta comuna. Domnul Pintoiu ma avertizeaza ca s-ar putea sa nu am semnal la telefon, ca asa e in zona asta. Ce bine! imi spun. Dupa maximum 15 minute, ajungem in comuna Plopul. Primarul Gheorghe Predoiu ne intampina cu o cafea. Ar fi a treia. Sorb incet din ea, hotarata sa nu o termin. Aici problemele principale sunt introducerea apei si construirea unei baze sportive. Reiau discursul de la intalnirea precedenta. Mult mai sigura si mult mai relaxata. Propun acelasi plan si plecam mai departe. Privirea imi ramane atintita pe perete. Nu ma lamuresc ce e, dar parasesc biroul, cu mult mai mic si mai modesc decat cel din Bucov. Urmeaza Urlati, un fel de capitala de colegiu. In masina ma gandesc ce voi putea face pentru locurile de aici daca ies deputat. Simt ca ma infurie ruinele din jur, faptul ca la cativa kilometri de capitala Romaniei oamenii nu au inca apa curenta. Apoi ma dezumflu. Sunt situatii chiar si in Bucuresti. Oare cat ar fi castigat un guvern daca macar canalizarea intregii Romanii ar fi rezolvat-o in patru ani? Macar atat. O tara canalizata! Ar fi un slogan bun pentru secolul XXI, imi spun!Apoi scolile! Ce calculatoare cand la tara nu au cu ce sa se incalzeasca pe timp de iarna? Primul guvern care va gandi prioritar un PIB care sa inzdraveneasca invatamantul, care va destrama caracatita universitatilor infiintate claie peste gramada si care genereaza doar diplome pe banda rulanta va dovedi responsabilitate pentru ziua de maine, nu doar pentru cea de astazi. Ce revolutie neuronica m-a napadit, imi spun in timp ce telefonul ma anunta ca am semnal! Pacat! Primarul Marian Machitescu, aflat intr-o sedinta de buget, ma primeste cu agenda gata facuta. E prima noastra intalnire. E un om inalt si foarte sigur pe el. Nu se pierde in detalii si imi prezinta toate momentele festive la care sa particip. Ziua comunei, hramul bisericii, inaugurari de drumuri, de cladiri. Multumesc pentru toate, le remarc ca bune ocazii de socializat, de cunoscut comunitatea si imi amintesc apoi de unul dintre articolele mele in care ma revoltam impotriva protipendadei care abuzeaza de aceste evenimente, multumita ca a bifat o actiune. Imi prezint propunerile, intentia de a lua la pas localitatea cu privirea spre viitor, increzatoare ca poate voi convinge electoratul ca vreau sa transform voturile in fapte, ca e important sa stiu ce pot face din Parlament pentru oameni, din acel Parlament care pana acum a dat impresia ca e doar o adunatura de scandalagii, de somnorosi , de 322. Termin pledoaria si dau sa ma ridic. Iar peretele, iar privirea mea atintita. Facem cativa pasi prin oras. Drumurile principale sunt asfaltate si au si borduri. "De la domnul Videanu?", intreb. Rade si imi spune ca domnul Basescu i-a fost oaspete pe cand era primar general al Bucurestiului si ca a innoptat in casa lui. Carevasazica Urlati nu e un oras nevizitat, comentez fara sa fiu auzit. "Trebuia sa fi vazut cum arata orasul acum patru ani. Vai de mama lui! Am reusit sa redeschidem fabrica de filatura, sa introducem apa in mare parte din oras. Sunt multe de facut, dar s-a schimbat mult". Primarul era la cel de-al doilea mandat, castigat din primul tur cu aproape 58 la suta. Albesti-Paleologu . Ultima comuna pentru programul de astazi . Primarul Nicolae Popescu are un aer rezervat. Ma asez si aud intrebarea. "Inteleg ca s-a rezolvat problema candidaturii dumneavoastra daca sunteti aici". "Va referiti la domnul Atanasiu", spun. "Da", zice primarul. "Inca nu sau nu stiu. Ramane sa vedem. Dar pana atunci as vrea sa va spun la ce m-am gandit." Nu ma intind la vorba. Ma simt toropita de caldura si de foame. Dupa mai bine de 20 de ani nu am reusit sa scap de obiceiul prost capatat in studentie de a nu manca dimineata. Si asta inca nu ar fi nimic daca nu as fi baut patru cafele pe stomacul gol. Primarul, cooperant, gaseste ca propunerile sunt binevenite. De altfe, a fost primul primar care in 24 de ore mi-a comunicat numarul copiilor de clasa I,

fete-baieti, ca sa oferim ghiozdane personalizate - stiam de la fiul meu cat de important e sa ai culoarea care trebuie -, si modul in care le vom oferi copiilor. O sateanca intra in biroul primariei si cere informatii. Un moment de pauza si privirea mea indreptata spre perete. Imi termin cafeaua pe jumatate si ne ridicam sa plecam. Ma intorc sa imi iau la revedere de la primar. Mai privesc o data peretele. Si brusc imi inteleg surprinderea. In fiecare sediu de primarie aceeasi imagine. Drapelul Romaniei batut in cuie in perete. Mai degraba, rastignit. O imagine care imi dadea sentimentul saraciei, al saraciei estetice. Sa fie doar o chestie de gust? 21 AUGUST O zi plina. Am ajuns in alte patru comune, din zece cate are Colegiul. Prima oprire la Berceni, unde se gaseste poate cel mai modesc si mai neadecvat sediu de primarie. Ma primeste viceprimarul Ionel Vasile. Pare un om timid. Imi spune ca primarul e retinut intr-o intalnire de buget, dar ca urmeaza sa vina. Il intreb despre problemele comunei. Din nou canalizarea, asfaltarea drumurilor. Imi suna telefonul. Ii cer permisiunea sa raspund. De dimineata aflasem despre stirea aparuta pe un site de ziare care "imi dezvaluia" o relatie cu o persoana a carei identitate era incerta, relatie descoperita de sotul meu si de aici se croseta o intreaga poveste. Recunosc ca stirea era scrisa prost, dar mai ales scarbos. Redactia unui tabloid dorea amanunte, confirmari, infirmari. Ii spun redactorului ca nu imi discut viata privata. Imi cere in schimb o "poveste". Pe moment ma infurii si il intreb ce poveste, despre cum spal vasele sau ce? Nu, imi spune calm redactorul, dar poate banuiti pe cineeva care pune la cale articolele. Nu banuiesc pe nimeni, desi nu sunt sigura, dar pe de alta parte nu as considera o coincidenta faptul ca stirile care-mi pun sub semnul indoielii ba candidatura, ba moralitatea - cum se abuzeaza de acest cuvant! - apar de fiecare data dupa o decizie a PNL care ma priveste. Ma simt deja in campanie. Mai repede decat ma asteptam. Ma intorc in primarie. Primarul Andrei Alexandru, insotit de directorul scolii, era in birou. Imi propun sa vizitez scoala. Sali de clasa renovate. Muncitorii incercau sa termine lucrarile pana pe 15 septembrie. Mi se cere ajutor pentru baza sportiva si curtea interioara a scolii. "Poate ne puneti o vorba buna si reusim sa ne miscam mai repede", imi zice primarul. Directorul scolii profita de prezenta mea si ii cere primarului sa ii semneze un ordin de plata. Profitabila miscare! Primarul rade si semneaza. Imi iau la revedere si plec spre Gornet-Cricov, de unde primisem vreo doua telefoane, oamenii intrebandu-ma daca mai ajungem. De data aceasta sunt insotita de domnisoara Cici , o fata tanara, frumoasa si cu o rabdare de invidiat. Aflu ca e maritata, dar aerul ei de capul permite o asemenea adresare. E "domnisoara" care ii ajuta pe primari sa isi intocmeasca dosarele pentru atragerea de fonduri, care ii indruma si ii sprijina ca sa ajunga la cate un administrator financiar. Intr-o tara care ar sti sa isi foloseasca resursele umane, un tanar ca aceasta fata ar fi unul dintre cei mai de baza functionari. Ajungem in Gornet-Cricov. Curtea generoasa a primariei e plina de femei cu copii. Imi spun ca probabil au de ridicat bonuri, tichete etc. Probleme locale. Primarul Gheorghe Nitu are un aer de bunic sfatos. Ma intampina prietenos. E socrul fostului deputat de Prahova care a pastorit zona in care candidez, Adrian Semcu, acum vicepresedintele Consiliului Judetean Prahova. "Ce fac toti oamenii aici?", intreb. "Va asteapta". Imi imaginez ca e o gluma si nu iau in serios raspunsul . Dau buna dimineata si le strang mana celor adunati. Vizitez noua primarie si imi dau seama ca nu e o gluma. Intr-o sala se duc scaune si oamenii sunt invitati sa se aseze. Prima intalnire cu electoratul si eu nu am pregatit headline-ul, propozitia aceea care sa ii acapareze, astfel incat oamenii sa ma priveasca in ochi si sa incerc sa ii conving. Nu imi vine sa cred. Nu imi aminteam nicio secunda in care sa fi cerut o intalnire cu electoratul. Trag aer in piept si il rog pe primar sa ne spuna in deschidere cateva cuvinte. Ma uit in sala. Audienta este formata in mare parte din femei si copii, vreo 30 la numar. Langa usa, reticenti, cativa domni. Imi vine randul. Raman in picioare si simt ca e prea cald. Imi simt transpiratia cum se prelinge pe fata, pe spate, pe piept. Camasa alba de in e deja lipita de mine. Ma prezint. Imi declar apartenenta prin nastere si copilarie la Ardeal. Si atunci ce

cautati in Prahova? imi imaginez eu intrebarea. Pentru ca nu buletinul e cel care decide cat si cum iti pasa de problemele oamenilor. Nu imi caut prea mult cuvintele si le martusisesc ca nu pot sa le promit ca le asfaltez drumurile sau ca voi face canalizarea. Dar stiu ca primarul reales o va face, iar eu il voi sprijini. Rolul meu e sa ii mint si nici sa le spun ca voi fi Harap Alb. Vreau sa le cunosc problemele, vreau sa le spun ce stiu ca pot face, ca nu imi doresc sa le insel asteptarile si nici sa le castig voturile insirand promisiuni. Le spun ca e important sa mearga la vot. Ii intreb daca imi pot spune un nume de parlamentar de Prahova. Niciun raspuns. "Ei, bine, votul uninominal va permite sa ii cunoasteti, sa ii vedeti, sa stiti pe cine mai votati si pe cine nu. Pana acum ati votat nume insirate in spatele unui lider de partid. Votul uninominal e un prim pas spre a obliga clasa politica sa fie mai responsabila. Eu nu spun sa ma votati pe mine. Uitati-va la cine va cere votul, ganditi-va singuri si decideti. Dar mergeti la vot si nu va lasati dominati de sila. Altfel, nimic nu se va schimba." Un domn ma intreaba daca sunt de acord cu imunitatea parlamentarilor. "Daca va referiti la ceea ce s-a intamplat in Parlament , atunci nu. Imunitatea nu trebuie sa fie o bariera pentru a cerceta un demnitar atunci cand e suspectat de acte de coruptie. Dar pentru ca acest lucru sa se schimbe, trebuie modificata legea." "De catre cine", ma intreaba domnul. "De catre cei pe care ii votati. De aceea e important sa va uitati cu atentie si sa mergeti la vot", ii raspund. Invatatorul satului, om tanar, imi cere parerea despre starea din invatamant. Ii raspund ca sunt multe de facut. De la scoli la curricula . Detaliez ce am vazut si ce cred ca ar mai trebui facut. Invatatorul se declara nemultumita. El viza salariile cadrelor didactice. Ii raspund ca nici eu nu sunt multumita de raspunsul lui. Si ca una dintre probleme e ca sindicatele din invatamant, atunci cand intra in greva, vorbesc puternic despre salarii si ca pana acum nu am constatat sa isi foloseasca cu aceeasi tarie vocea impotriva conditiilor in care sunt educati elevii si ca probabil s-ar bucura de mai mult respect daca am avea un "Domn Trandafir" multiplicat decat profesori reclamand vocal salarii. Cred ca am pierdut un vot, dar mi-l asum, imi spun in gand. Parintii in schimb intra in polemica si critica temele date pentru vacanta. Din pacate, e din ce in ce mai greu sa crezi ca scoala e altceva decat un loc de facut teme si mai putin de formare a personalitatii. Invatatorul ii indeamna pe parinti sa discute problemele pe care le au la scoala. Intervin si vorbesc despre una dintre obsesiile mele. Faptul ca nu exista spiritul comunitar, ca oamenii satului ar trebui sa se intalneasca si sa vorbeasca despre problemele comunitatii, asa cum o fac acum, despre prioritati si despre cum pot sa se ajute. O doamna cere sa se instituie pe loc aceste intalniri. Ii raspund ca eu voi fi prezenta daca stabilim aceste intalniri, sa vorbim despre sat si despre ce e de facut. Intalnirea ia sfarsit. Mai stau cat de o cafea discutand cu echipa primarului, oameni de varsta a doua, extrem de inimosi si muncitori. E o echipa care m-a facut sa simt ca satul e pe maini bune. Plec mai departe. Tataru. Sat de 1500 de suflete. O doamna primar, Elena Dobroteanu, careia ii lipseste autoritatea. Asist, la nici zece monite de cand intru in biroul de la primarie, la o disputa violenta cu un consilier PSD. Amenintari cu moartea, invective si la fiecare cuvant apelativ "Bai, doamna". Vai si-amar de sat! Imi spun. Problema arzatoare e apa curenta. S-a pierdut timpul si pasul. Oamenii care nu au vazut in casa lor apa curgand la robinet isi doresc doar atat: apa curenta. Incepem o discutie despre proiect si de unde pot veni banii. Primarita pare sceptica. Decidem totusi un plan de bataie. Din pacate, dupa o saptamana de la discutie, aflu ca primarita nu e prea increzatoare ca poate sa faca ceva si gaseste ca strategia la indemana e "lamentarea". Primarita e de la PNL! Cum as putea sa ma infurii? trebuie sa gasesc o cale de a ajuta satul, incercand sa ma mobilizeze uitand de neputinta primarului. Dar poti face ceva fara sa fii ajutat de cel care e pus in fruntea comunitatii?! Ramane de vazut! 26 AUGUST Ma decid de dimineata sa plec singura in localitatile din Colegiu. Fara niciun asistent. Fara sa parchez la primarii. Vreau sa ii vad pe oameni si satele lor. Trec de Bucov si cotesc la stanga. Intru in satele din comuna Valea Calugareasca. Pe drumul judetean locurile par in regula. Vreau sa vad ce

e dincolo de drumul asfaltat. Lumea de abia se trezeste. Primul birt, primii barbati. Cobor din masina si intru in birt. Cer un suc si ma asez la o masa, care aproape ca se derama de subrezenie. Nu ma baga nimeni in seama. Nici eu pe ei. Vreau doar sa aud si sa vad. Nu aud nimic caci cei trei barbati isi sorb berile in tacere. Pe strada, cate o batrana isi taraie carutul gol. O femeie se opreste si ii spune unuia dintre barbati: "Mai sontorogule, treci acasa ca a venit vecinul sa ne taie lemnele". Nicio miscare. Femeia il suduie si se duce in drumul ei. Barbatul mai ia o bere si pleaca. Ceilalti doi parca sunt de ceara. Ii vad cum ii cuprinde moleseala si isi scot picioarele din slapii prafuiti. Termin sucul si o iau agale prin sat. Ma uit peste garduri. Curtile sunt uscate. E cel mai des intalnita priveliste. Iarba parjolita de soare si cainii umbland brambura. O femeie ma intreaba daca ma interesez de cineva. "Nu. Ma uitam prin sat. Cum o duceti?" "Prost, domnisoara. Prost si greu" "Dar primarul?" "Face si el ce poate." "Dar cine ar trebui sa faca mai mult?" "Cine mai stie? Nu ne mai asteptam la nimic bun. De azi pe maine ne taram zilele. Cu boli, fara bani, vai de noi." Mai incolo, dau peste o ulita stramta. O batrana cu un copil sta pe bancuta din fata casei. Asteapta postasul. Ma asez langa ei si intru in vorba. Femeia imi povesteste de bolile pe care le are, de nora care merge dimineata la munca la Ploiesti, de baiatul ei care e internat in spital si de pensia mica dupa sotul care a murit acum vreo 15 ani. Nu e curioasa cine sunt si ce caut pe acolo. Pur si simplu imi vorbeste ca si cum ne stim. Intreb de copil. Face in octombrie sapte ani, dar nu l-au inscris inca la scoala. Nu fac fata cu banii si mai bine sa se joace. Intreb baietelul daca ar vrea sa mearga la scoala si se uita la bunica lui. Rade si nu imi da niciun raspuns. Imi continui drumul spre Darvari. O imagine debusolanta. Ruinele unei foste intreprinderi fac peisajul deprimant. Gramezi inalte de pamant rosu marcheaza drumul. Scheletele cladirilor fac spatiul numai bun pentru un film de groaza. Opresc masina si imi aprind o tigara. Nici tipenie de om. Drumul laturalnic e plin de buruieni. Aproape ca nu sunt sigura ca ma aflu atat de aproape de Bucuresti. 28 AUGUST Am sentimentul ca nu voi reusi sa fiu eficienta. Nu neaparat in campanie, ci dupa campanie. Primarii sunt receptivi, dar le simteam reticenta. Nu stiu daca ma viza pe mine dar ma consolam cu ideea ca oamenii acestia, care pastoreau comune de cate 6-10 mii de suflete, care aveau de luptat cu o birocratie devoratoare de energie si timp, cu propriile lor limite, nu isi puneau prea mult baza in viitorii parlamentari. Probabil stiau ei de ce. I-am intrebat care e interesul pentru alegerile parlamentare. Scazut, a fost raspunsul de pana acum. Cat si ce stiu oamenii despre votul uninominal? Nu cred ca sunt prea informati, dar nici nu isi imagineaza ca se vor schimba prea mult lucrurile, se aratau sceptici edilii locali. Dar eu? Votul uninominal e singurul motiv intemeiat pentru care am acceptat candidatura. Ma saturasem de calitatea de "fost" si, la urma urmei, trebuia sa ma confrunt cu limitele mele. Pana acum, fiecare, dupa simpatii, imi evalua calitatile sau defectele. Ma aflam dupa zece ani petrecuti langa politicieni si aproape de politica. Stiam doar ca niciodata - ei bine, niciodata! - nu voi mai sustine un om dincolo de propriile mele crezuri. Pe fond, descoperisem ca in politica discursul trebuie sa te impuna si ca uneori sau prea des, lipsa faptelor putea sa fie contrabalansata de un verb bine articulat. Mai grav, aflasem ca atacand primul reusesti sa distragi atentia de la propriile tale fapte. Nu ma iluzionam ca nu vor mai exista situatii in care sa fiu parte la un proiect care schiopateaza, dar stiam ca imi voi lua intotdeauna independenta de a ma ridica atunci cand minciuna sta cu regele la masa si ca nu voi confunda loialitatea cu adulatia, ca am asistat la construirea discursului care exploata la maximum emotia populara asa incat poporul sa isi regaseasca frustrarile in verbe si adjective tari. Adevarul nu sta in vorbele unui om, ci in faptele lui si asta e lectia pe care o invatasem la capatul a zece ani de privit politica de dinauntru. Ce discurs ar trebui sa am? Ca rezolv eu canalizarea? Ca ridic scoli si gradinite, ca asfaltez drumuri? Sa nu ii iau de naivi, ma linisteam singura. Votul uninominal are o sustinere publica mare. Politicienii s-au inghesuit si ei sa se arate foarte dornici. Ma intreb insa ce parghii are un

parlamentar ca sa rezolve problemele cu care se confrunta comunitatea pe care urmeaza sa o reprezinte? Simteam ca despre altceva le-as vorbi. Despre ceea ce simt acum ca nu e. Acel simt comunitar, acea apartenenta la un spatiu, la localitatea in care traiesti, acea solidaritate si acel "imi pasa de ceea ce e pe strada mea?". Dar cine sa ii faca sa simta ca apartin comunitatii nu doar pentru participarea la serbarile orasului. Unde e sfatul batranilor, implicarea tinerilor? Poate o localitate sa existe fara suflet? Cine, ce e sufletul?

1 SEPTEMBRIE

In sfarsit! Pot spune ca mai cred in spiritul comunitar, in aceasta fata morgana pe care o tot invoc la nesfarsit in discutiile cu primarii si localnicii . Satul Cioceni, comuna Albesti-Paleologu, cum faci dreapta mergand spre Buzau . Pare izolat desi se afla la doar cativa kilometri de Bucuresti. Primarul imi spune ca, fiind undeva in marginea comunei, a fost mereu neglijat si ca el tine foarte mult la aceasta comunitate. Suflete putine, vreo 500 de locuitori, dar avand parte de un preot si de o mana de cadre didactice care tin viu spiritul satului. Preotul Lazar e neobosit . Ma intampina la scoala si ma insoteste la intalnirea cu parintii copiilor de clasa intai. Oamenii sunt linistiti, tacuti. Copiii, dornici sa isi aleaga ghiozdanele. Le spun ca am ezitat mult sa fac acest gest. Sunt obisnuiti cu atentii doar la campanii . "Puteti considera sprijinul meu mita electorala daca in urmatorii ani nu voi avea grija sa va fiu alaturi si pe mai departe." Sunt copii care au deja peste sapte ani. Parintii amana sa ii dea la scoala. Unul dintre motive e imposibilitatea familiei de a sustine mai multi copii la scoala. Cel mai mic este amanat pana la limita. Nu vreau sa folosesc expresia "abandon scolar". Doar il constat si continui sa ma intreb ce e cu clasa noastra politica. Oamenii privesc stingher si zambesc . Le spun ca e important sa voteze. Nu pe mine, dar sa isi foloseasca dreptul . "E altceva votul uninominal . Nu veti mai vota liste, ci persoane care pot fi mai bune sau mai rele, dar e un prim pas. Nu puteti ramane doar nemultumiti de politicieni. Depasiti-va lehamitea si ajutati-va copiii incercand sa schimbati, chiar si putin acum, calitatea oamenilor pe care ii trimiteti prin vot in Parlament." Parintii se foiesc in banci. Ma opresc si intru in dialog cu cei mici. Doar fiului meu trebuie sa ii multumesc pentru ca stiu cat de important e sa ii lasi sa aleaga. Am adus mai multe modele de ghiozdane pentru baieti si fete. Nicio inscriptie electorala. Nici macar "culori de partid". Se invart, discuta intre ei, noi cei mari nu mai existam. Preotul insista sa imi arate ceva. Strabat culoarele scolii unde o mana de femei varuiesc peretii , sterg praful , asaza salile de clasa . Intram intr-o sala care miroase a nou . Pare a fi "regina scolii". "Asta e sala pentru calculatoare, dar nu vedeti niciunul, nu-i asa? Asta pentru ca de doi ani ne rugam sa ne dea si noua macar sase calculatoare, daca nu zece, ca sa putem infiinta aceasta clasa. Nu e drept ca micutii de la noi din sat sa nu intre in competitie in mod egal cu ceilalti copii. Ajutati-ne sa gasim o solutie. Ministerul Finantelor a interzis sa mai facem asemenea achizitii si nu stim cum putem sa ne rezolvam problema " , imi spune preotul. Nu promit nimic, dar raspund ca am o idee despre cum as putea sa ii ajut. Fara promisiuni insa. Dar stiu ca se poate. Avem deja in fata imaginea prietenului meu care sigur imi va da o mana de ajutor. Imi iau la revedere de la copii, parinti , profesori si il insotesc pe ulita satului pe preot pana la biserica. Cand dam sa iesim din curtea scolii, sotia preotului ne ajunge din urma, frematand. "Am primit chiar acum un telefon de la Inspectoratul Scolar. Ne trimit zece calculatoare si profesori pentru clasa." Preotul interpreteaza de indata coincidenta. "Doamna, a fost doar suficient sa veniti aici si sa ne dati speranta, ca deja s-a implinit." Rad si le spun ca e minunat ca vor avea clasa pe care si-o doresc atat de mult. Parintele e de-a dreptul fericit si ma ia de brat. Batranii ne urmeaza. "Nimenu, asa, de rangul dumneavoastra, nu s-a interesat de noi. E mare lucru ca ati venit pana aici sa ne vedeti." Un bunic isi salta nepoata pe bicicleta cu ghiozdanul in spate si se prinde in randul care se formeaza in spatele noastru. Trecem pe

langa caminul cultural", imi spune preotul. Imediat, o alta cladire. Dispensarul. In mijlocul curtii, veceul. Satul e curat. Un sat ingrijit, de oameni gospodari. Biserica e mica, cu o curte taraneasca, primitoare, cu banci pictate in culorile tricoului, cu flori, cu un car adus din Apuseni, cu cimitirul ingrijit. Vorbim despre stransul porumbului, despre baraca de la intrarea satului unde unii, "lipsiti de buna-crestere, ne fac satul de rusine aruncand acolo gunoaie". Mai au o durere. Ei stiu ca nu eu trebuie sa le asfaltez satul, sa le fac canalizarea, dar poate reusesc sa ajung. "Ne-au spus masina care facea ruta Ploiesti-Cioceni. Firma care a castigat la licitatie refuza sa mai faca traseul, zice ca nu e profit, dar nici nu respecta obligatia din caietul de sarcini de a mai asigura transportul inca 60 de zile pana se face o noua licitatie. Incepe scoala si unii copii merg in alte sate la scoala si vor face kilometri pe jos." Ma despart de oameni promitandu-ne reciproc ca intr-o zi de sambata vom face o masa campeneasca. Eu aduc checul, spun. O bucatareasa pluseaza si ma ameninta cu clatite. Batem palma si ramane doar sa ma anunte cand sa vin cu checul. In drum spre masina mea, preotul imi povesteste mai departe despre sat. Se opreste. Ma intorc si il vad ridicand de pe jos un ambalaj de inghetata pe care il baga in buzunar. Continua sa imi povesteasca despre oameni si despre faptul ca sunt putini, dar ca primarul le e trup si suflet aproape si ca macar ii cauta si ii intreaba ce fac. Vor sa construiasca un camin cultural nou, unde sa se adune oamenii, sa isi vorbeasca, sa se ajute, dar nu spera sa primeasca in curand bani. Insa au proiecte si renunta. Ma urc in masina cu primarul si cu Ioana, un colaborator de nadejde care imi suporta starile de vreo sase ani. Il sun pe vicepresedintele Consiliului Judetean, domnul Semcu si il rog sa verifice cazul firmei care a lasat satul izolat . Ii cere primarului sa ii faca o sesizare scrisa si o sa vada apoi ce e de facut. Ii multumesc si imi trec in agenda. De sunat zilnic la CJ pana cand oamenii au cu ce sa vina la oras! Cioceni imi da o energie pozitiva, de care ma simtisem privata de prea mult timp. O mana de oameni, batrani, dar hotarati, incearca sa isi rezolve problemele care tin de ei, de spiritul satului, de apartenenta la acel loc. Ma bucur ca i-am putut cunoaste si imi propun ca, indiferent de rezultat, sa revin la Cioceni. Mi-ar placea sa ii am ca prieteni. Impresia pe care mi-o lasase primarul din Albesti-Paleologu, de la prima intalnire, mi se confirma. E implicat si respectat. Stie fiecare colt al satului, fiecare copil care ii da binete. Doi taranoi trec cu caruta pe langa noi. Il vad pe preot si saluta descoperindu-si capul. Doamne! Mi-l amintesc pe bunicul meu cu acelasi gest de piosenie cand treceam pe langa biserica din Dej. Mereu ridicandu-si palaria! "Sarut-mana, Doamne", parca ii aud vocea tabacita de atatea tigari Marasesti. In celelalte trei sate ale comunei gasesc aceeasi atmosfera. Scolile, modeste, dar ingrijite cu daruire. Profesori care cer sprijinul pentru copii mai sarmani si carti pentru premianti. Ioana noteaza cu atentie tot ce confirm. Ma urc in masina si pornesc spre Urlati. Ioana, rolul tau e sa notezi tot ce spun ca fac si sa nu ma lasi sa uit. Si daca nu ies deputat, trebuie sa nu ii dezamagesc. E mult, e putin, gasesc eu cumva o cale sa ii sprijin macar pe profesori si elevi." Educatoarea de la gradinita nu vrea decat jucarii. Multe si colorate. "Din pacate, unii vin cu ele de acasa, dar nu vor sa le dea si altora si se incaiera. Nu avem jucarii." O gradinita de 80 de copii. In sinea mea, oare a cata oara recunosc ca mi-am ratat menirea. Daca ar fi sa o iau de la capat, nu as mai renunta la meseria de dascal. Imi plac scolile, copiii, aerul lor sugubat, uneori abatut, profesorii inimosi, cu vocile usor stridente, autoritare, curtile scolilor de la sat napadite de iarba in asteptarea unui gazon de sport. Ajung in Urlati. Incep sa numar impreuna cu Ioana, intr-un birt curat, cu mancare gustoasa, cate comune mai am, cate ghiozdane si rechizite mai trebuie sa comand. Nu m-am inselat. Satul e departe de oras. Nu stiu daca e de bine sau de rau ca figura mea nu e imediat reperata. In Bucuresti ma simt adeseorin epotrivita. Simt privirile, vocile care imi pronunta in soapta numele. O notorietate care pe mine una niciodata nu m-a incantat. La sat, oamenii reactioneaza mai degraba la nume. Cand incep sa il suprapuna peste imaginea pe care o au in memorie, ma privesc surprinsi. Isi imaginau ca sunt mult mai inalta, mai dolofana. "Si la televizor pareti rece, serioasa. Dar in realitate sunteti altfel." Nu sunt logica, imi spun. Pentru un candidat notorietatea e o problema. Si totusi nu ma simt nelinistita. Ma bucur ca am sansa sa vad satul, sa cunosc oameni, sa stau intr-un birt si eventual sa

imi comand o bere, sa o beau linistita fara ca maine a citesc ca imi inec depresia in alcool. Nu beau insa berea. Sunt propriul meu sofer. Dar e bine sa stiu ca as putea sa o fac. E limpede. Nu gandesc ca un candidat pregatit sa recurga la tot arsenalul ca sa isi castige notorietatea. Actiunea in Urlati s-a dovedit un esec. Am avut indoiala asupra strategiei propuse inca de la inceput. Mi se parea imposibil sa ajung la 90 de familii in patru ore. Iar cand am vazut ca nici macar nu sunt impartiti copiii pe cartiere, ca impreuna cu primarul si directorul liceului baiguiam prin adrese fara sa stim exact unde mergem, mi-am dat seama ca trebuie sa preiau campania. Ulise a avut o sarcina mult mai usoara sa ajunga acasa. Am decis ca nu pot sa continui asa. Ne-am intors in sediul de partid si am schimbat strategia. Am amanat totul pentru luni, desi eram nelinistita ca efectul nu va mai fi cel scontat si ca pana atunci parintii isi vor face deja necesarul inceputului de scoala. Imi dadeam seama ca nu putem sa ne perindam prin oras ca niste bezmetici. Profit insa de moment si atac aceeasi tema. Nepasarea, lipsa solidaritatii si a sentimentului ca apartin unei comunitati. Strazile cu case din Urlati creeaza imaginea unui orasel cuminte si asezat. Cum intri insa in cartierele de blocuri, ramasite ale perioadei hade de dinainte de 1989, aspectul se schimba: mirosul pestilential care te intampina, urcand spre casa scarilor din subsolurile blocurilor, cutiile postale dezafectate, cu usite atarnand in balamale ruginite, hartii rupte, ingalbenite in avizier, peretii scorojiti, usile patate de saracie, intr-o parte usi noi, contrastand cu aspectul insalubru al blocurilor, magazine neprimitoare infipte inestetic la intrarea blocurilor. Nu imi gaseam cuvintele ca sa intru in dialog cu cei putini care erau acasa. Primitori, ne invitau in casa . Locuintele aratau oameni care cautau sa isi creeze confortul , modificand peretii interiori, construind arcade nepotrivite, dar care incercau sa rupa banalul unor apartamente gandite de niste insi care doar ei stiau cum de au putut sa imagineze spatii atat de inestetice. Recunosteam individualismul cetateanului de bloc. Casa mea e doar locuinta mea. Ce e in afara nu ma priveste. Am stat de vorba cu primarul si consilierii aproape doua ore despre oras. Primarul castigase din primul tur cel de-al doilea mandat. Adusese fonduri si reusise sa introduca, chiar si partial, apa . Acum, prioritatea era asfaltarea. Despre simtul civic, era sceptic. I se parea imposibil sa schimbe mentalitatea . Doar amenda sa ii faca sa nu mai arunce gunoaiele in strada. Am plecat spre Bucuresti. Pe o borna scria 80 km. Doar 80? Aveam sentimentul ca ma aflam mult mai departe de o capitala a unei tari membre a Uniunii Europene. In drum spre casa am trecut pe langa drumul care ducea spre Cioceni. Am zambit si am inceput sa ii cer Ioanei sa imi repete ce avem de facut in urmatoarele zile. Sigur se poate. Doar rabdare si convingere. Si mai ales ca vrei sa fii alaturi de oameni si sa iti pese de ei mai mult decat de o campanie electorala. 2 SEPTEMBRIE Sunt ca un burete. Absorb ineficient starea oamenilor, privirile fixe, inexpresive, lipsite de emotie. Am senzatia ca am de-a face cu grupuri umane depersonalizate. Saracia de la oras e altceva decat saracia de la sat. Venind spre casa, am o discutie cu un prieten la telefon. Ma revolt de tot ce vad, imi dau drumul la sentimente, spun ceea ce oamenilor nu le pot spune. Reactia prietenului meu are darul doar sa ma intristeze. "Peste tot e asa. Tu acum vezi?" Da, acum vad ceea ce am banuit. Dar vad cu ochii mei si simt cu sufletul meu. Vocea lui pare consolata si usor indiferenta la realitatile care imi umplu de trei saptamani retina si simturile. Cum sa explic ca ceea ce am banuit pare mult mai dramatic cand vezi. Ca nu e suficient doar sa iti imaginezi, ci sa cunosti si sa te intrebi cum poti sa ii faci pe oameni sa se mobilizeze, sa inceapa sa creada ei in primul rand ca se poate face ceva. Din pacate, ei isi doresc doar momentul prezent asigurat. Restul, cum o vrea Domnul! Unii cred ca, indiferent ce ar face, destinul vine peste ei. Eu cred ca destinul vine peste tine daca nu faci nimic. De dimineata o iau spre Gornet-Cricov. Ma opresc la Ploiesti si stau cat de o cafea cu domnul

Semcu de vorba. Il intreb de Cioceni si reluarea traseului. Imi spune ca l-a sunat pe primar si urma sa ii aduca sesizarea. Nu am niciun chef sa aud despre cine mai e suparat si se mai simte sapat in partid. Nu am niciun motiv sa imi ocup mintea si timpul cu vanitati ieftine de partid . Nu am niciun motiv sa imi ocup mintea si timpul cu vanitati ieftine de partid. Nici domnul Semcu nu pare mai entuziasmat. Imi iau la revedere si ma indrept spre comuna. Pe drum constat ca roata din spate dreapta e lasata. O fi pana? Merg mai departe sperand ca voi reusi sa ma intorc la Bucuresti fara probleme. La Gornet, brambureala totala. Inca una dupa Urlati . Trag aer in piept si imi spun ca vor mai urma zeci de incidente de campanie. Parintii nu au fost chemati pentru ca, data trecuta , aflu acum , au fost convocati spunandu-li-se ca vor primi ghiozdanele. De unde pana unde ? ma intreb. Nu spun nimic. Varianta din casa in casa pare imposibila. E ora 12 si nu stim pe cine gasim acasa. Asta nu ar fi fost o problema, doar ca la ora 15 trebuia sa fiu in comuna Tomsani . Se incearca o convocare ad-hoc . Raman langa masina si imi aprind o tigara. Soarele de septembrie mi-a placut intotdeauna. E cald fara sa te arda . Satul pare pustiu . O tacere ma indeamna sa ma asez in masina ca sa motai . Merg pana la toaleta, unde usa se blocheaza si ma vad nevoita sa astept sa vina cineva sa ma scoata. Nu ma pot enerva . E doar o zi nereusita . Aud pasi si cer cat pot de calm ajutor. Usa se deschide. Pe masa primarului ziarul "Ziua" si "Fetele de la Urlati". Viceprimarita ma intreaba daca am vazut "Cancan". Ce mai e? intreb fara sa ma astept la nimic bun. E ceva despre cum v-ati batut cu doamna Udrea. Nu imi vine sa cred. Intru pe net si citesc inclusiv o declaratie a mea. Il sun pe redactor si il rog, in masura in care e posibil, sa verifice ce i se spune. "Nu m-am batut cu nimeni in 40 de ani nu pun la socoteala ciorovaielile cu fratele meu -, daramite cu doamna Udrea. Nici macar copilul nu mi l-am batut." Ii vad pe geam pe primii parinti. Cobor in curte, langa masina. Timp de o ora, din cei 40 de copii, 20 au venit sa isi aleaga ghiozdanul. Ne recunoastem si atmosfera pare mai familiara. Schimbam impresii despre vreme si munca la camp. Un satean accepta propunerea sa ne vedem in curtea casei lui, unde sa ne intalnim cu mai multi vecini. Am oroare de mitinguri, iar la sat adunarile in grupuri mari aproape ca nu au efect. Taranul trebuie sa te vada, sa te priveasca in ochi. Satul e o alta lectie de campanie. Las ghiozdanele pentru copiii care nu au ajuns si plec spre Tomsani. Drumul e pustiu pana intru pe soseaua spre Buzau. Primul sat unde ma opresc e Loloiasca, comuna Tomsani. Citesc pe tablie "Sat European Loloiasca". Dadaism curat! Pana in curtea scolii, privesc ulitele. Toate au iarba din fata casei parjolita de vara. Ici-colo flori sau buruieni. Garduri uscate de vreme, mai incolo cate un grilaj proaspat vopsit. Dupa buget, imi zic. Dau sa ii spun Ioanei, care cu stoicism imi suporta revarsarile de nemultumire, ca totusi nu trebuie sa vina guvernul sa iti intretina iarba. Inghit in sec si imi amintesc ca la mine acasa ca sa intretin gazonul verde toata vara, il ud seara de seara. Oamenii astia nu au apa curenta si eu cer verdeata si aspect placut! Scoala, renovata partial. Doar patru clase din opt pot prelua elevii. Celelalte patru au intrat in reparatii, dar lucrarile s-au oprit. Curtea scolii, ca mai peste tot, arata ca un teren pe care nici vacile nu au ce paste. Dupa campania locala, banii nu au mai venit, asa ca elevii vor invata in doua ture, pentru ca nu se poate altfel cand ai doar patru sali de clasa apte sa ii primeasca, imi explica directorul scolii, un barbat tanar, cu aerul unui mucenic. Face cat poate. Are un aspect bland, linistitor. Vorbim despre sat si imi spun ca nu stie ca vreun politician sa fi venit sa ii vada. "Dar inteleg ca au mai venit candidat cu o punga, un plic", spun. "Nici macar. Si astea sunt livrate de oamenii de prin sat, simpatizanti de partid." Carevasazica nici macar in campanie nu se iese pe teren. Sa cucerim marile orase, ca satul, care reprezinta vreo 50 la suta din teritoriul Romaniei, e pierdere de timp. Directorul imi vorbeste de strategia de vot. "Vine candidatul mai banos, da banul si castiga." "Omul ia banul, dar voteaza cum vrea. Daca ii dau trei candidati nu poate vota decat unul", imi dau eu cu parerea. "Nu e asa. Jura pe Biblie cand primesc banul", vine raspunsul. "Si daca il pune fiecare?", zic eu. "Nu merge. Ia banul doar de la cel pentru care a apucat sa jure", imi explica. Incredibil, imi spun. Deci e o limita si in luatul plicului. O clasa plina ochi . Imi dau seama ca am in fata nu doar copii viitori scolari , ci un amalgam de elevi de toate varstele. Se da pachete, o fi fost strigarea prin sat. Ma intreb daca oamenii ar veni doar pentru ca sunt invitati sa il cunoasca pe cel care spune ca va apara interesele comunitatii. Ma

indoiesc. Vezi Gornet, imi spun . De vorbe s-au saturat . De politicieni, mai rau, asa ca daca ai ceva de dat, bine, daca nu, iar bine. S-au obisnuit cu nimicul. Intreb de votul uninominal. Tacere . Intreb daca isi cunosc parlamentarii de Prahova din actuala legislatura. Iar tacere. Incerc sa le arat diferenta dintre cum se vota si ce se intampla acum. Ii indemn sa isi priveasca candidatii de azi. "Nu cu mine trebuie sa votati! Dar incercati sa intelegeti ca, fara implicarea dumneavoastra, e imposibil sa schimbam sistemul actual." Imi caut cuvinte cat mai simple, mai clare si le spun ca gestul meu e doar un sprijin si ca nu doresc sa cumpar nimic, nici macar un vot. Nu pot sa va aduc asfaltul, pot sa il sprijin pe primar ca sa rezolvam problemele impreuna, incerc sa va cunosc si sa vad ce putem face." E ceva dezolant in incercarea de a te apropia de ei. Ai senzatia ca nimic nu trece dincolo de un gest palpabil. Un domn ma intreaba: "Mai veniti?" "Eu sigur da, totul e sa ma primiti", ii raspund. "Va stiu de la televizor. E prima data cand vad pe cineva de la televizor in carne si oase la noi in sat", imi spune o batrana cu privirea sfredelitoare. Ce sa mai spun? Ma indrept spre Tomsani. Intr-un an electoral e foarte greu sa crezi in sinceritatea gesturilor facute de politicieni. Privirile oamenilor spun totul. Sunt atat de obisnuiti cu prezenta vedetelor politice in mijlocul multimii doar in ani electorali, cu absenta lor dupa ce si-au vazut voturile in caruta, incat nimic nu-i mira, mai nimic nu-i misca. La atata ipocrizie politica, tot atata cinism din partea electoratului. E un troc pervers de ambele parti. Din pacate, fara prea multe avantaje pentru demnitatea noastra ca tara. Oare la fel se intampla in tarile de unde tot incercam sa importam democratie? Ma intreb care ar fi reactia cetateanului german, francez, britanic, spaniol, italian, belgian sa se trezeasca la usa casei cu cate un membru de partid cu sacosa in mana oferindu-i , in functie de calendar, un miel, un porc, un curcan, un vin, un cozonac, de ce nu si un plic cu bani? Mi-am dat seama, in momentul in care am decis sa sprijin copiii de clasa intai, cat de greu e ca un gest de buna credinta sa fie acceptat ca atare, cat de susceptibil devine "imi pasa". Parinti si copii multumeau pentru ajutor, dar gaseam acelasi aer neincrezator, aceleasi priviri depersonalizate, fara emotie. Nu spuneam nimic despre partide, nu vorbeam despre realizari si promisiuni, nu foloseam sigle de partid, niciun material electoral. Incercam sa ii conving ca "imi pasa" si ca as fi vrut sa le fiu alaturi si sa facem ceva impreuna pentru cei care in cativa ani vor fi generatia adulta a Romaniei. Ma simteam uneori desueta, imi radeam singura in nas ironizandu-ma pentru aerul meu ce imi amintea de Scoala Ardeleana. La Tomsani, lume multa. Ma uit in sala si nu ma pot abtine. "Stiu ca sunteti obisnuiti sa primiti doar in campanii sprijin , adica un fel de mita electorala. Am acasa un copil de clasa a doua. Chiar si pentru familia mea, care nu traieste de azi pe maine, inceputul de scoala s-a resimtit in buget. Unii dintre dumneavoastra amanati sa va dati copiii la scoala pentru ca nu puteti sa intretineti mai multi scolari. Incerc doar sa va dau un sprijin. Nu printr-un ghiozdan vreau sa va conving ca as vrea sa va fiu alaturi. Daca imi dati votul pentru un ghiozdan, nu merita. Cum nu merita sa va dati votul pentru ca cineva va ofera un plic cu bani, cum nu merita sa jurati pe Biblie luand banii si votand un om nu pentru ca el v-a convins, ci pentru ca ati apucat sa puneti o mana pe Biblie si cealalta pe plic." Ma uit la parinti si simt aceeasi miscare ca atunci cand prinzi copilul la furat de cirese."Nu am sa va dau bani, sa sponsorizez un spectacol de muzica electorala, nu am de gand sa va tin discursuri ca apoi sa ma revedeti peste patru ani. Nu asa ar trebui sa va alegeti parlamentarul. Am sa continui sa vin in sat pana cand ne vom sti pe nume. S-ar putea sa nu va conving acum. Dar am sa continui sa va ofer sprijin la fiecare inceput de an scolar pentru ca as vrea sa credeti ca unii dintre noi, cei care am vrea sa fim altfel de politicieni, dorim sa va reinvatam sa aveti incredere in cei care va cer votul. Unii dintre dumneavoastra s-ar putea sa nici nu stiti ce e votul uninominal. Poate ca nu acum e momentul sa intelegem si unii si altii ce vrem si ce e de facut. Am sa revin duminica in sat si va astept sa ne intalnim sa vorbim. As vrea sa va cunosc si sa ma cunoasteti. De dumneavoastra depinde ce veti hotari. Copiii vin sa isi ia ghiozdanele. Oamenii raman in banci si simt ca nu stiu exact ce sa faca. Unii vin spre mine si imi strang mana. Imi zambesc si imi spun ca vor veni duminica. "Poate aveti dreptate " , ingana in surdina un bunic. Preotul e undeva in spatele meu. As vrea sa il intreb cum de isi lasa enoriasii sa jure pe Biblie ca vor vota un candidat doar pentru ca primesc un plic cu bani. Imi

reformulez intrebarea si preotul imi raspunde ca nu vorbeste politica in biserica. "Dar nu despre politica e vorba parinte, ci despre cum ii invatati pe oameni sa isi foloseasca credinta in Dumnezeu. Aveti un rol si o mare raspundere sa ii educati pe oameni. Nu ii mai lasati sa fie cumparati necrestineste de oameni lipsiti de orice credinta, doar manati de dorinta de a castiga pana si un post de consilier". Imi simt amaraciunea si furia. Preotul imi prezinta trei familii, cele mai sarmane din sat. O fetita de noua ani arata ca un copil de cinci ani subnutrit. Fratele ei de patru ani, la o simpla evaluare, nu ar primi mai mult de doi ani. Alaturi, un copil sarman , de sase ani, murdar din cap pana in picioare. La nas, plaga de mizerie. In spatele lui, un baietel frumos, privind in jos. "Esti suparat?", il intreb. "Nu", raspunde. Are ochii tristi ca si cum ar intelege ca e prezentat ca un copil fara capatai. Una dintre bunici e uscata si slaba si are ochii adanciti in orbite. Se uita la mine fix, fara nicio clipire. Un om secatuit de viata si griji. Rezist cumplit de greu in fata acestor copii care par pe moment lipsiti pana si de cel mai marunt rasfat. Le iau adresele si ma gandesc cat de repede as putea sa le trimit haine ca sa inceapa scoala altfel decat in picioarele goale . Dar asta e rezolvarea problemei lor ? Niste pachete trimise? Asta ii va invata ca trebuie sa lupte pentru binele lor sau ii transfoma in viitori milogi ai unei Romanii unde a astepta sa primesti devine un modus vivendi ? Sunt prea mici ca sa le cer asemenea rationamente. Decid sa ii motivez intr-un fel. Trebuie sa gasesc o solutie pentru a nu le dezvolta sentimentul ca, fiind saraci de mici, asa trebuie sa ramana o viata intreaga. Prietenul meu imi spune la telefon ca e surprins de mirarea mea, ca doar am fost in campanie cu Basescu. Nu am vazut atunci cum e? ii raspund iritata ca am fost si cu Basescu, si cu Tariceanu, doar ca urcam pe niste scene in fata unor adunari de oameni, in marile orase, mobilizati de partid si de cate un concert. Nu imi amintesc sa fi intrat in satele oamenilor, pe ulita lor naclaita de praf, de lipsa apei, a canalizarii, a asfaltului. Toti candidatii se opreau la granita oraselor, a comunelor mai rasarite. Nu imi pare rau ca am intrat in Romania fara drumuri si apa, imi pare rau ca au trecut 18 ani fara ca urmele saraciei comuniste sa fi disparut. Oamenii spun ca era mai bine inainte. Si asta pentru ca saracia era uniforma, neexistand termen de comparatie. Acum e atat de izbitoare, incat, intorcandu-ma la Bucuresti, mi se pare ca intru in alta tara. Si sunt doar la cativa kilometri. La iesirea din scoala sunt invitata sa vizitez biblioteca. Spatiul e amenajat in caminul cultural renovat care, spre cinstea satului, isi pastreaza destinatia. Fondul de carte e sarac si o mare parte din carti e mancata de soareci. Bibliotecara, o femeie plina de initiative, ma roaga sa ii ajut sa isi imbunatateasca titlurile de carte. Copiii ar citi, dar au nevoie si de carti atractive. Doar cu Goga si Cosbuc nu reusesti sa le trezesti pofta. Ma gandesc la prietenul meu din facultate, acum director de editura. Am deja in minte proiectul, trebuie doar sa gasesc editurile disponibile sa ii ajute. Viceprimarul imi spune ca roata e lasata. Ma uit si imi dau seama ca asa nu ajung la Bucuresti. O iau incet pana la prima vulcanizare. Pana cand imi repara roata, mananc o inghetata. Doamna bibliotecara, pe care o duc pana la Ploiesti, imi vorbeste mai departe despre ceea ce vrea sa faca. E neobosita, imi spun, si asta e bine. Ioana e tacuta. O intreb daca-i e foame. E deja ora cinci si nu am oprit sa mancam nici macar o "Eugenie". La sapte trebuie sa fiu in Bucuresti, unde am de respectat o obligatie contractuala. Pana la deputatie, trebuie sa imi justific salariul si sunt cateva proiecte pe care eu le-am luat in coordonare. "Nu, dar ma intreb daca veti reusi. Cand le-ati spus de faptul ca iau banii jurand pe Biblie, m-am uitat la oameni. I-ati rusinat si asta nu stiu daca e in favoarea dumneavoastra." S-ar putea sa aiba dreptate, dar ma apar. "Nu vreau sa le cumpar votul dand bani. Macar le spun asta si nu au decat sa aleaga cum vor. Dar daca reusesc ca macar unul din zece sa nu isi vanda asa constiinta, e in regula, chiar daca nu ies eu parlamentar. Nu asta e telul meu. As vrea sa pot sa revin aici si sa le dovedesc ca, indiferent ca am sau nu votul lor, le sunt aproape. E pariul meu cu mine insami si trebuie sa imi dovedesc ca e mai mult decat o campanie electorala". "Nu e prea idealist?", ma intreaba Ioana. "O fi, Dumnezeu stie, dar macar ma simt impacata." 3 SEPTEMBRIE

Imi spun de dimineata, plecand spre Bucov, ca nu trebuie sa abordez campania ca pe un concurs de popularitate, ca nu trebuie sa ma fac obligatoriu placuta. Daca voi cauta sa menajez ceea ce vad, am toate sansele sa cad intr-o mediocritate pe care am simtit-o in functiile publice in care am fost. In comuna Plopul satele erau curate. Din tot ce vazusem, scoala era in mod clar cea mai pregatita sa primeasca elevii. De altfel, constatam ca scolile erau singurele cladiri in toate satele care suportau imbunatatiri vizibile. Cresterea procentului din PIB pentru invatamant, fara echivoc, se resimtea. In comuna Bucov am intalnit una dintre cele mai hotarate echipe sa isi rezolve problemele, indiferent de greutati , dar si buna de muls de catre cei care stiau cum sa foloseasca nevoile comunitatii ca sa isi faca un buget crapand de sanatate. Primarul imi arata doua scoli unde erau incepute constructiile pentru corpurile sanitare . Patru ziduri care urmau sa fie compartimentate in patru-sase toalete, fara acoperis. Suma: 4 miliarde de lei noi . Il intreb daca aud bine. "E o firma care s-a prezentat singura la licitatie, apoi i s-a dat lucrarea prin atribuire directa si cand am protestat, ni s-a spus ca daca nu ne convine, nu o sa avem nici macat atat". In satul Pleasa 1, exact aceeasi situatie. Constructia e neterminata si, ca sa nu reprezinte un pericol pentru copii, ceea ce trebuia sa fie usa de la toalete urma sa fie blocata cu niste placaje. Din luna iulie, firma respectiva nu isi facuse timp sa termine lucrarea. Ce scria in caietul de sarcini doar cei care le-au dat lucrarea puteau sa stie. Tot in Bucov, o adevarata miscare de castigat banii din partea unui potentat al vremurilor recente , care luase islazul pe 49 de ani cu pretul de 20 de milioane pe luna . Acum scotea balastul din islaz - pe motiv ca il drena - si il vindea fara acte la o alta firma . Primarul anuntase toate institutiile care ar fi putut sa opreasca smenul. Pe moment, constatase ca in ziua aceea basculantele nu mai faceau trafic . Nu stia cat o sa dureze si daca reclamatiile facute nu se vor intoarce impotriva lui. Ajung in comuna Berceni. Fac dreapta cum vii dinspre Bucuresti spre Buzau, coborand pe drumul laturalnic soselei. O iau printre hartoape si realizez ca sunt pe drum neasfaltat. La doar cativa metri de o sosea asfaltata. Tot drumul in comun il parcurg pe un drum plin de gropi. Primarul imi spune ca e cea mai mare prioritate. Asfaltarea drumurilor. Toate satele sunt inecate in praful ridicat de masini, de carute, de mingea batuta pe ulite de copii. Ajung la scoala cu vreo 30 de minute mai repede. Sediul primariei se afla in fata scolii. Ma asez pe treptele primariei si ma uit la sat, la oamenii care tocmai se intorceau de la munca. Femei si barbati se imprastiau in tacere pe la casele lor. Nu stiu de ce imi imaginam ca oamenii la sat sunt mult mai vocali, mai dispusi la vorba. Fiecare, cu o sacosa de plastic in mana, urma drumul prafului. George, baiatul care ne ajuta sa aducem ghiozdanele acolo unde masina mea nu face fata, e plin de elan. Ma intreaba daca poate sa distribuie numarul din august al revistei "Cariere", care publicase un interviu cu mine. "Eu stiu?!", raspund neincrezatoare. George ia raspunsul ca pe incurajare si o ia agale pe drum. Se intoarce dupa cinci minute cu mainile goale. "Merge, doamna. Oamenii sunt amabili si unii va recunosc, chiar au multumit." Da sa mai iau un rand. "Lasa-le, George, ca vin de la munca si n-or avea chef de discutii de promovare. Hai mai bine la scoala, ca s-a adunat lumea." Tot nu se lasa si in timp ce eu dau ghiozdanele, el ofera cate o revista. E bine sa ai cate o persoana plina de zel, imi zic. 4 SEPTEMBRIE Ieri, seara, tarziu, un vechi amic care plecase din tara prin anii `80 mi-a facut o vizita. Avea o singura intrebare: cum te-ai decis? Cum e privita trecerea la PNL? Ma indoiam de faptul ca nu stia. Era unul dintre cei mai informati oameni pe care ii cunosteam. El de fapt punea o intrebare ca sa avem o discutie. Ii propun sa spuna exact ce gandeste. Ma intreaba daca pana acum mi s-a spus public ceea ce el citeste pe forumuri sau bloguri , cum ca, prin inscrierea in PNL dupa plecarea de la Cotroceni si pe fondul conflictului dintre presedinte si PNL, as fi o tradatoare. Tin sa il avertizez ca aceste forumuri sunt bine alimentate de grupuri de partid platite sa toarne laturi in capul celor care sunt considerati

adversari. Cei care imi contestau optiunea aveau o dialectiva subiectiva : simpatia sau antipatia fata de Traian Basescu, apartenenta la un partid sau altul. Nici sustinerea mea , nici defaimarea nu se bazau pe judecati care sa imi analizeze activitatea. Cei care ma laudau cand eram alaturi de cel ales presedinte, acum, dupa plecare, gaseau ca de fapt nu am avut nicio valoare. Cei care ma injurau si ma gaseau vinovata de fiecare propozitie spusa de acelasi om politic, acum ma gaseau valoroasa. Nu ma miram nici de faptul ca unii incercau cu disperare sa puna plecarea mea pe seama unei invidii feminine si nici ca aflasera o explicatie in demisia lui Claudiu, care altfel nu gresise cu nimic in ceea ce spusese la comisia parlamentara. Citind judecatile despre el, realizam ca oamenii au nevoie de minciuni si ca ele trebuie intretinute. Ma miram cata siguranta afisau unii spunand ca eu as fi cerut sa fie numit Claudiu in acea functie. O imbecilitate mai mare nici ca sa poate sustine. Eram poate cea dintai care nu i-as fi recomandat lui Claudiu sa accepte functia. Si nu pentru ca nu iar fi facut fata, ci pentru ca aveam toate argumentele sa cred ca sistemul cauta un alt fel de profil. Al oportunistului. Nora Iuga spunea: "Nu ma judecati pentru ca nu aveti amintirile mele". Aveam suficiente fapte ca sa ma simt amagita in credinta mea de pana mai ieri. Imi pierdusem increderea in buna-credinta a celui care reusea sa para imaculat. Iar acolo unde apareau pete, mereu se gasea o scuza agreabila, din categoria "si el e om" sau "ceilalti sunt mai rai". Faptul ca imi erau judecate optiunile de catre oameni care traiesc din incropiri de cuvinte si imagini ma punea pe ganduri, dar nu mai mult. Imi era limpede ca adevarul, atunci cand e spus la momentul nepotrivit, poate sa sune a minciuna sau a razbunare. Nu sunt capabila sa zdruncin credinta populara. Recunosteam in talibanismul altora talibanismul meu de a ma convinge, aproape zece ani, ca totul are o explicatie favorabila atunci cand "seful mai greseste, ca si el e om". Nu aveam de dat nicio explicatie pentru hotararea mea. Stiu doar ca nimeni nu iti poate lua amintirile si ca nici nu am de gand sa accept judecata celor care-si traiesc cu nesat propriile lor fantasmagorii. Nici eu si nici ei nu detinem adevarul. Istoria decide cine si cum a actionat. Iar rabdarea e poate singura arma ca sa poti sa confrunti realitatea de moment cu adevarul. Trebuia sa recunosc ca principiile lui Machiavelli erau in continuare actuale. Politica buna se masoara in functie de eficaci tate, nu de corectitudine, iar pentru politicieni obiectivul primordial este puterea, valorile fiind secundare. Intr-un text mai vechi, dar foarte recent in amintirea mea, marturiseam ceea ce simteam ca ne-ar ajuta sa intelegem ca binele e in actiune, si nu doar in cuvinte. Romania va creste in democratie si atunci cand va avea parte de lideri care vor dori sa fie respectati si mai putin iubiti, care vor sti cat de greu e sa castigi respectul si cat de usor e sa provoci ura si revolta. Romania va incepe sa aiba o sansa cand isi va stabili reperele morale si cand nu va ierta liderului favorit ceea ce nu ii iarta adversarului sau politic. 7 SEPTEMBRIE Sfarsitul de saptamana ma prinde la Varna. Unul dintre clientii nostri isi lanseaza acolo un proiect la care firma noastra colabora pe partea de PR. Drumul pana la Varna il fac cu doi tineri, parinti amandoi. Incep sa le povestesc despre satele pe care le-am strabatut. Devin din ce in ce mai implicata si le vorbesc despre cat de indolenti suntem si cat de bine ne pazim, ascunsi in propriile noastre probleme. Pe unde merg, vad doar cum se pregateste viitorul tarii. Copiii cresc in sate care nu le pot asigura minimul pentru un trai firesc. Lipsa apei curente, a canalizarii si a asfaltului nu sunt doar probleme pe hartie. Ele dau acel confort care te fac sa ridici privirea din propria ta ograda, iti dau voie sa te gandesti la mai mult, nu doar cum sa mai scoti o galeata de apa din fantana si sa o dramuiesti asa incat sa le ajunga si celor din casa, si vitelor din grajd. Gradul de civilizatie al satului romanesc e mai mult decat o tema de dezbatere. E un mod de abrutizare. Reforma justitiei, comunistii, securistii, legea lustratiei? Teme care nu au nimic comun cu realitatile cotidiene ale unor oameni care se multumesc sa isi gaseasca solutii pentru problemele imediate: mancare, datorii, haine pentru copii, ici-colo cate o imbunatatire la casa. Scolile si gradinitele duc lipsa de cadre

didactice si de material didactic. Am intrebat fetite de clasa a doua ce ar vrea sa faca la scoala. Timid, raspund in cor: balet si dans. Cine sa le invete? Scoala de la sat incearca sa ii invete sa scrie si sa citeasca. In ce sali, cu ce profesori sa le dezvolti pasiunile? Cine sa le cultive gusturile, sa ii invete sa asculte si altceva decat manele, sa le asigure cadrul ca sa isi descopere talentele si sa le exploateze? Ma gandesc cum ar fi daca fiecare dintre cei care figureaza in clasamentele celor mai bogati, inclusiv cei care nu se declara ca atare, ar sprijini cate o scoala, cate o gradinita prin donare de carti, de CD-uri, de aparate audio si video care sa le deschida alta lume copiilor, daca ar finanta cu echipamente sportive adecvate, cum ar fi viitorul acestei tari? Asa cum il vad pregatindu-se acum, va fi o natie din ce in ce mai pamantie si mai lipsita de speranta si va scapa cine va putea. Miam amintit ca, intreband un elev de clasa a VIII-a daca a auzit de Phoenix, Mircea Baniciu, Nicu Alifantis, mi-a raspuns: "Adica, rock agricol?" Unul dintre baietii din masina isi aminteste ca un amic din Botosani conduce o fundatie care ii ajuta pe copiii fara posibilitati si ca se angajase sa-i ofere lunar trei milioane. "Acum imi dau seama ca de vreo doua luni am uitat. Cred ca aveti dreptate. Suntem prea preocupati doar de problemele noastre." Incerc sa il conving aratandu-i ca singura responsabilitate pe care o vad acum, imediat, e sa ne punem intrebarea: cine vine dupa noi? Oare ne vom simti bine intr-o tara unde cei care peste zece ani vor avea 20 de ani au devenit abrutizati de lipsuri si dezvolta personalitati frustrate, marcate de o educatie precara, schimonosita de formarea unui spatiu unde apa si canalizarea se considera lux . Despre ce educatie igienica as putea vorbi cand oamenii astia se confrunta cu probleme de neimaginat pentru o tara care se pretinde membra a Uniunii Europene? Spalatul pe dinti? Controale medicale regulate? Spalatul pe maini cand mie, dupa ce am batut comuna Berceni, mi-a luat ceva timp si apa ca sa imi scot praful din nas si din urechi? Seara am participat la o receptie in curtea unui batran conac cu o gradina imensa. Am luat-o de la capat cu obsesiile mele, acolo fiind bancheri, investitori, brokeri. Li se pareau teme minore, chiar daca reale. Cineva imi spune ca ar trebui sa imi duc discursul spre zone mai rarefiate, mai elitiste, ca o sa par populista si plicticoasa daca voi pleda doar pentru atat. I-as fi turnat cu placere paharul de vin peste pantalonii albi , de vara, eleganti. Imi explica filosofia lui de viata: "Mie mi-e bine in tara asta daca eu o duc bine". Oare ce sper? Ca voi crea un nou curent, tip "toti pentru unul, unul pentru toti ? " Poate ca sunt o Casandra nereusita, dar tentatia e din ce in ce mai mare, uitandu-ma la cei prezenti. Probabil ca cei de la orase vor continua sa plece in alte zari, iar cei de la sat vor ramane doar pentru ca nu au solutii. Probabil ca va trece si vremea migrarilor la capsuni in Spania caci nu vad nicio tara ridicandu-se cu tineri care cresc inertial, care fac copii inainte sa fie pregatiti pentru asta, tineri populand birturile care aduna din ce in ce mai multi barbati si femei, deoarece depresia si neputinta se trateaza cu alcool?! Gasesti voci care iti spun ca toate acestea se stiu. Iata unde stateau atotcunoscatorii de tara si neam! Si daca tot stiati, ce ati facu? Raspunsul se inscrie in filosofia de mai jos. "M-am ocupat de nevoile mele si nu am cerut nimic. Sa treaca si ei la munca si or sa aiba." "In urma noastra vine o noua generatie care nu e calificata in nimic, ci in toate, acea munca la negru prost platita care ii va mentine in aceeasi stare. Dar canalizarea, asfaltul, apa? Asta cum se rezolva?" "Pai, e treaba guvernantilor." "Bun raspuns. Ati fost la vot?" "De ce sa merg? Aceeasi sleahta de nemernici vine si pleaca. Nu merita efortul nici sa ma deplasez pana la vot. Si nu sunt singurul scarbit de politica". Le multumesc pentru vin si plec la hotel. Un somn e intotdeauna mai reconfortant decat o discutie fara rost. In holul hotelului intalnesc un grup imens de romani venit la mare in Bulgaria. E totusi un semn bun . Romanul face turism , chiar si in Bulgaria. De altfel, in toata Varna si Balcic negustorii bulgari vorbesc romaneste . Meniurile de la carciumi sunt afisate in limba romana. Se poate plati chiar si in lei. In sfarsit, suntem internationali. Ma recunoaste o familie si imi da buna seara. Salut si ii intreb cum a fost drumul si cum de au ales Bulgaria. "La noi, cu banii pe care i-am platit aici, nu stateam nici cinci zile si nici conditiile de aici nu le aveam . Cu aceiasi bani, aici imi fac un sejur de opt zile si stau la un hotel de cinci stele . " E adevarat ca in respectivul hotel serviciile nu aveau nicio legatura cu ceea ce presupune un hotel de cinci stele, dar cu siguranta aveau facilitati - de la camerele incapatoare pana la piscinele amenajate pentru copii - pe care la noi le poti gasi in hoteluri

care nu sunt pentru marele public. Iar grupul era format din romanul obisnuit, cu salariu mediu. Iar faptul ca nu erai asaltat de mirosuri, asa cum ti se intampla pe litoralul romanesc, de la puzderia de gherete improvizate nu doar inestetic, dar si neigienic, pana la maneaua care te intoxica la cap de dimineata pana tarziu, la apusul soarelui , constituia un motiv serios sa alegi Bulgaria in locul decazutului litoral romanesc 8 SEPTEMBRIE Sa reusesc sa ii fac pe oameni sa ma priveasca in ochi pare marea provocare, cel putin in aceasta parte a campaniei. Am asteptat ziua cu emotii. Am plecat spre comuna Dumbrava, Tataru si orasul Urlati fara sa reusesc sa intru in legatura cu cei de unde trebuia sa ridic ultimele ghiozdane. Dar cum ma izbeam din ce in ce mai des de probleme organizatorice, am decis sa ma descurc cu ce am si sa incerc sa rezolv problemele din mers. La Dumbrava, modul de organizare se dovedise ineficient. In caminul cultural era amenajat un prezidiu care oficializa toata intalnirea ca la sedintele de partid. In ultimul sat, cu o populatie majoritar rroma, ora pranzului parea un moment matinal chiar si pentru a primi ghiozdane. Am lasat rechizitele in seama unui domn care urma sa le distribuie. In timp ce descarcam "marfa" , intreb despre sat . Primarul Nicolae Bunea imi spune ca principala problema este somajul si faptul ca din luna mai nu se mai dadusera ajutoarele sociale, o modalitate care se dovedea extrem de ineficienta pe termen lung . Pentru acesti bani, ar fi trebuit sa presteze munca in folosul comunitatii. Dar , imi spune primarul , tragi de ei ca sa adune niste buruieni din curte. Oameni in putere, la 30-40 de ani, care stau acasa si traiesc cu acest ajutor social . Calcul simplu . Pentru fiecare persoana din familie se primeste un milion de lei. Cinci membri, cinci milioane . Salariul minim este in jur de 7 milioane . Merita sa te trezesti dimineata si sa mergi la treaba pentru doua milioane in plus?! Sanatos calcul, puternic buget! Ora unu. La Urlati trebuia sa ajung la ora cinci. Sa ma intorc la Bucuresti era inutil. Intre timp, organizez pe telefon ultimul transport de ghiozdane. Ii spun lui George sa treaca prin Dumbrava, unde mai era nevoie de vreo 20 de bucati, sa lase 10 la Tataru, unde primarita nu reusise sa se adune de pe drumuri si nu aveam niciun motiv sa cred ca izbutise sa adune mana de copii care incepeau clasa intai, iar apoi sa se opreasca la Iordacheanu, unde aveam in urmatoarea zi intalnirea cu publicul meu tinta. Ma opresc cu Ioana la pensiunea "Feteasca Neagra" din Valea Calugareasca. Ma gandisem de acasa ca voi avea timpi morti si imi luasem laptopul cu mine . O zi de septembrie blanda. Luam cate o cafea, clatite si hotarasc sa contactez oameni care imi pot da o mana de ajutor. Descopar romani minunati. Il sun pe bunul meu amic Radu , mereu tonic si cu solutii la indemana, si il intreb daca doreste sa faca o donatie de 25 de mese de calculator pentru scoala din Pleasa 1. Stiam ca are o fundatie care derula programe in domeniul educatiei. Inainte sa spun ce vreau , Radu ma avertizeaza ca e de acord sa ofere sprijin , dar "institutional" . "Refuz sa incurajez cersetoria" . Ii explic ca e vorba de o scoala si reactioneaza pozitiv . "Trimite-mi un e-mail exact cu ce trebuie, spune-mi unde e scoala si pe cine sa contactam. A doua zi eram deja anntata ca mesele erau gata pentru livrare. Il sun pe primarul din Bucov ca sa ii propun sa preia el actiunea si sa il anunte pe directorul scolii ca sa fie acolo cand vine transportul. Un alt prieten , Mihai , care raspunsese de-a lungul timpului pozitiv la acest tip de "apel", e de acord sa doneze material didactic, jucarii pentru gradinita din satul Muru, unde erau inscrisi peste 80 de copii . Il sun pe primarul din Albesti-Paleologu ca sa o anunte pe educatoare si nu ratez ocazia sa il intreb despre masina care trebuia sa asigure transportul Ploiesti-Cioceni. Imi spune ca s-a gasit o solutie de moment si , pana la organizarea altei licitatii, o alta masina care face un traseu apropiat satului se va opri de acum si in Cioceni si va asigura ruta. Bravo, spun! LaUrlati,directorul liceului din localitate si echipa de tineret a organizatiei PNL au fost la inaltime.

Din 90 de persoane, am reusit sa stau de vorba cu aproximativ 60. Discursul meu era axat pe aceleasi idei. Votul uninominal - iar testul meu cu nominalizarea unui senator sau deputat de Prahovacare ii reprezenta in Parlament in actuala legislatura facea un captatio eficient -, ce poate safaca un deputat pentru comunitate si terminam sfatuindu-i sa nu ma voteze doar pentru ca am facut acest gest pentru copiii de clasa intai. Am ramas apoi inca o ora cu profesorii de la scoala vorbinddespre oras si oameni, revenind insistent la ideea crearii unui spirit comunitar. "Primarul are multe de facut, dar sunt lucruri care tin efectiv de oameni." Le-am povestit despre blocurile undeintrasem si unde aspectul era dezolant, o mizerie care arata totala indiferenta fata de spatiul comun. Din fericire, rezonau la aceleasi idei, dar in acelasi timp manifestandu-si neincrederea ca votul uninominal va schimba prea mult calitatea politicienilor. Profesoara de sport marturiseste ca nici nu s-a mai dus la vot pentru ca i se pare "degeaba". Pe drum ma suna directorul de la scoala si imi spune, mai mult sau mai putin amuzat, ca un contracandidat a cerut lista copiilor de clasa intai pentru ca vrea si el sa dea ghiozdane si rechizite totla aceleasi clase. "O tampenie", reactionez. Ii sugerez directorului sa le propuna sa faca donatia pentru cei de clasa a doua sau, daca vor sa cucereasca acelasi electorat, pe parintii copiilor de clasa intai, sa ofere altceva, cum ar fi echipament sportiv. Imi raspunde ca deja le-a propus, dar insista sa faca la fel "ca si Saftoiu". La putin timp, primarul de la Albesti-Paleologu imi spune acelasi lucru. Fara comentarii! Eu le vorbesc oamenilor despre simtul comunitar, despre atitudini si gesturi care sa aiba eficienta , iar cei care vor sa devina noii politicieni dovedesc cat de mult au dreptate cetatenii care desconsidera clasa politica. Prin urmare, nu se intreprinde o actiune ca sa sprijini comunitatea , ci ca sa contracarezi un alt candidat . Si cand te gandesti ca, cu putina imaginatie si bunavointa, poti sa imbini cele doua scopuri. O atitudine repetata si la nivelul administratiei. De exemplu, am intalnit cazuri in care consilierii sabotau hotarari ale primarului , chiar daca erau in folosul comunitatii, ca nu cumva primarul, desigur din alt partid decat consilierii respectivi, sa adune puncte electorale. Si totul pe seama cetateanului ramas fara apa, gaz sau asfalt. Seara ma intalnesc cu Marius. Stiam ca publica carti pentru copii si ii propun sa faca donatie de carte bibliotecii din Tomsani . Raspunde prompt si continuam si polemizam despre ce e de facut ca scoala de la sat sa devina ceva mai mult decat locul unde copiii invata sa scrie si sa citeasca . Au dreptul sa fie ajutati sa isi cultive pasiunile , calitatile, sa aiba acces la alta muzica decat manelele, sa faca bale t, dans , sa faca sport in sali si nu pe pietrisul din curtea scolii. E prea mult oare ? Sunt maruntisuri? Poate, dar simt ca pana la dezbateri ideologice, pana la discursuri fulminante, sunt urgentele care trebuie sa creeze cadrul in care adultii de maine sa aiba alte pretentii de la ei si alte repere in viata decat birtul din drum si ajutorul de somaj. 9 SEPTEMBRIE Plec spre comuna Iordacheanu oprindu-ma pentru un sfert de ora la Loloiasca. Reuseam cu ajutorul prietenei mele Ala, mama a doua fete, sa facem pachete cu haine si incaltaminte pentru cele doua fetite care proveneau din familiile care nu au niciun venit. Ii dau viceprimarului pachetele si ii propun sa ne vedem cu preotii din zona ca sa vedem ce putem face pentru familiile pe care intelegeam ca biserica le luase in grija. Comuna Iordacheanu e situata intr-un loc mirific. Inteleg de ce Liviu Luca si-a facut un domeniu acolo. Mi se spune ca a fost de treaba si ca a ajutat scoala. Asta-i bine, spun. Prima intalnire are loc in scoala. Poate cea mai modesta si mai nepregatita pe care o vazusem pana atunci. Oamenii sunt de treaba si intru usor in vorba cu ei. Urmatoarele doua intalniri sunt ingenioase. Mamicile erau adunate la magazinul din sat la o inghetata. Ma opresc acolo si stam de vorba. Despre locul de munca, despre copii, imi spun ca sunt ingrijorate ca scoala nu e gata si copiii trebuie sa mearga pe jos pana in Iordacheanu, cativa kilometri, dar pentru cei mici acesti doi-trei kilometri e mult. Vine iarna si nu e bine. Viceprimarul Vasile Tanase le spune ca se ia in calcul o cladire din sat care ar

putea sa ii gazduiasca pana se termina lucrarile la scoala. Ce masuri ad-hoc! In urmatorul sat Varbila parintii erau adunati tot la magazinul satesc. Un domn imi cere doua ghiozdane, fiind insotit de doi copii. Isi aminteste ca mai are unul acasa. Ii mai ofer un ghiozdan. "Atata se da, nu?" Mai ca as rade, dar nu imi vine. Plec spre Urlati, unde ma opresc cu Ioana si viceprimarul la o cafea. Ma intalnesc intamplator cu directorul liceului, domnul Robert. Imi spune, daca nu ma supar, ca exista o problema la gradinita. "Nu au vestiare pentru copii si nu am reusit sa gasim nici bani si nici pe cineva ca sa ne sprijine." Ii spun ca incerc sa gasesc o solutie. Plec din Urlati pe o ploaie torentiala. Pe drum imi sun o prietena care are o firma mica, dar sprintena, cum glumim intre noi, cunoscutii, si ii spun de dulapioare. Accepta sa refaca vestiarele pentru copii. Oare ce fac eu inseamna trafic de influenta? Asa sa fie daca reusesc totusi sa ii ajut chiar si cu putin pe cei care mi-au incredintat problemele. Am un sentiment de multumire. Reusisem sa ma tin de program timp de sase zile, sa nu ma las rapita de oboseala, de revolta, de deznadejde, sa cunosc oameni, sa pot sa ii inteleg, sa nu ma rezum doar la strans mana sau, mai rau, sa dau organizatiei PNL sa ii vad pe oameni in mediul lor si sa ii simt. Pe drum ii cer Ioanei sa recapituleze lista cu solicitari. Imi dau seama ca trebuie sa gasesc pe mai departe solutii pentru gradinite si scoli. Ma gandesc deja la sarbatorile de iarna si cat de incantat a venit fiul meu de la scoala, anul trecut, ca Mos Nicolae le lasase cate un cadou pe banca. O initiativa a invatatoarei sustinuta de parinti. Oare copilasii de clasa intai, pe care ii vazusem acum, nu ar avea aceeasi lumina in ochi? Acesta e marele meu pariu. Indiferent ca voi castiga sau nu, sa continui sa ii ajut. Masina da semnale ingrijoratoare . Mi se aprinde semnalul ca sunt cu uleiul pe sfarsite . Si eu mai aveam inca 60 de kilometri de facut si habar nu aveam cat de minim inseamna minim in acest caz. Pana ajung acasa, toate simturile stau la panda sa vad cand se opreste motorul. La ora 23 parchez in curte. Adorm in cinci minute, ceea ce nu mi se mai intamplase din copilarie. 10 SEPTEMBRIE Dupa mult timp ajung la biroul meu de la firma. E-mailul e plin de restante. Pe biroul meu, un fax de zece pagini de la bibliotecara din Tomsani cu titlurile cartilor de care ar avea nevoie. Imi amintesc ca pe 15 septembrie se deschide o tabara de desen pentru copii. Il sunt pe un ziarist din Prahova, Bogdan, si ii spun ca poate nu ar fi rau sa promoveze si initiativele bune. "Au si profesorii de la sat nevoie de incurajare", incerc sa il conving. Bogdan raspunde afirmativ, dar imi notez in agenda sa il mai sun o data pe 14 septembrie. Nu strica un remember. Verific apoi transportul meselor, stabilesc locul si ora de intalnire pentru a doua zi ca sa achizitionam jucariile pentru gradinita - amicul meu nu are copii si imi spune ca nu se pricepe la asa ceva -, incerc sa raspund la cateva solicitari de interviuri. O sun pe fosta educatoare a copilului meu si ii cer cateva sugestii. Propunerile sunt cat se poate de bune. La Realitatea TV, o campanie despre scoli. Il sun pe Mihai Tatulici, care ma pune in legatura cu Delia Vranceanu. Nu ma pot abtine. Corpurile sanitare din Bucov ma bantuie si le sugerez sa viziteze locul . Apoi imi permit cateva sugestii . Ii spun ca pe unde am fost scolile arata bine. Varuite, imbunatatite, schimbate pupitrele, plafoanele, in anumite locuri parchetul. "Dar nu e de ajuns. S-a facut un pas inainte, dar materialul didactic pe care il au la dispozitie, lipsa cadrelor didactice - cine sa vina la tara pe asemenea salarii ? - , salile de sport inexistente tin inca invatamantul de la sat la un nivel minim, de supravietuire. Ne plangem de cultul pentru manele. Sigur, e bine ca sunt calculatoare, dar un CD player, un televizor, un DVD, o sala de proiectie le-ar permite copiilor sa termine scoala generala afland ca exista si alta muzica decat manelele. Cultura muzicala trebuie facuta in scoala. Fetitele vor sa faca balet, dans, dar de unde instructori, sali

adecvate? Apoi, casete despre natura, animale, alte lumi, alte tari, alte culturi. Copiii sunt foarte receptivi la imagine. Bibliotecile sunt inexistente, iar acolo unde exista se confrunta cu un fond de carte sarac, inadecvat varstei. Poate va axati pe aceste aspecte." Jurnalista e receptiva si sustine eficienta acestor mesaje. Imi fac un ceai de bergamota si imi amintesc ca sotul meu mi-a spus ca ar trebui sa fac o sedinta foto pentru viitoarele afise. Nu prea imi vine. Afise, bannere, fluturasi? Ce piedere de bani si energie! Nu reusesc sa ma conving ca trebuie sa abordez campania si din unghiul clasic. Pe de alta parte, realizez ca, in calitate de consultant, nu as recomanda niciunul client sa ignore rolul acestor tiparituri, cu atat mai mult cand e vorba de sat, unde informatia patrunde mult mai greu. Ma uit la Ioana si ma gandesc ca, daca spun cu voce tare ce am in minte, o sa ii vad din nou privirea dezolata si intrebarea: "Doamna, vreti sa castigati sau sa faceti doar mecenat?" De ce s-ar exclude cele doua aspecte, ma intreb? Plec sa iau masa cu un prieten si sporovaim despre capitalism, relatii, fericire si nefericire. Imi prinde bine o pauza. 13 SEPTEMBRIE Ziua comunei Bucov. O zi de septembrie calduroasa. Imi las masina la intrarea in parcul bine intretinut si parcurg aleea pana la scena, pe jos, prin multime. Batrani, tineri, copii sunt adunati pe pajiste. Locul ales da un aer potrivit sarbatorii care de-abia incepe. Ajung la masa oficialilor. Ma asez si privesc in jur. Ii propun primarului sa intram in vorba cu oamenii. Fara prea multe prezentari, dau binete si schimbam amabilitati. Oamenii sunt binevoitori si curiosi. Unii dintre ei , cu mainile ocupate cu paharul de bere si cartonul de mici, cauta un punct de sprijin ca sa dam mana . Imi ureaza succes si ma indeamna sa fac treaba buna. Nu e loc de discutii lungi si politice. Se face o hora, la care sunt invitata si eu. Ma descurc binisor, fara sa calc pe nimeni pe picioare . Apoi, primarul ne invita pe scena, unde ne prezinta oamenilor. Ia cuvantul Teodor Melescanu , care il incita la vorba si pe presedintele Consiliului Judetean, Mircea Cosma, care face o scurta incursiune in istoricul localitatii. Totul dureaza cam doua ore. Domnul Melescanu se retrage. La putin timp, plec si eu, urmand sa onorez emisiunea lui Stelian Tanase de la Realitatea TV. Ajung la timp si incerc sa vorbesc despre ce se vede in tara. Am senzatia ca toate propozitiile mele raman neterminate. Sa-mi fi pierdut dibacia, sa nu aiba interlocutorii rabdare, sa fiu eu prea tensionata? Ce mai conteaza. Alti candidati vaneaza momentele astea si eu, tot carcotasa? Dar taranul meu din Bucov s-o fi uitat? Ma indrept spre casa sa termin lectura cartii lui Paul Johnson "Intelectualii" si sa mai aflu despre cum intemeietorii unor curente de gandire care au marcat secole au teoretizat despre lucruri pe care altfel le-au dispretuit profund. Capitolul despre Marx e graitor si nici in cel despre Rousseau autorul nu exagereaza prea mult. 14 SEPTEMBRIE Am mainile si picioarele inghetate. M-am intors de la ziua comunei Berceni, unde am inghetat stand patru ore pe campuri. Din cand in cand, ma retrageam in masina domnului Semcu. Imbracata total inadecvat, habar nu aveam ca toamna mea preferata, de septembrie, devenise un fel de noiembrie nesuferit. Sarbatoarea e un bun prilej sa constati cum petrecem noi, romanii, Pe un teren de fotbal neamenajat , in satul Dambu , se afla o scena improvizata , cu steagul Romaniei si al UE atarnand ametitor de anemic si cu boxele aezate undeva in spatele scenei, muzica devenind un fel de zgomot. Razlet, sunt asezate cateva scaune pe care stau batranii . Mai la marginea terenului sunt asezate mese lungi, ca de nunta de sat, prelate colorate sub care barbatii satului se racoresc la cele peste 14 grade Celsius cu mici si bere. Ca la orice talcioc, se gasesc vanzatori de jucarii care nu stiu daca se

inscriu in normele UE, precum si nelipsita masina de facut vata pe bat. Oamenii se invat de colo pana colo, unii sunt deja incalziti de bere, copiii se arunca prin iarba, iar tinerii fumeaza, strigandu-si unul altuia cate o gluma mai deocheata. Atmosfera nu imi inspira deloc ceva sarbatoresc. Sau poate ca asta e sarbatoarea si eu am din nou alte pretentii! Cum ar fi, de exemplu, mese festiv aranjate, cu satenii servind bucate pregatite de femeile satului, cu copii antrenati in jocuri sportive, rasplatiti cu premii, cu femeile si barbatii exemplari ai satului premiati de comunitate pentru ca sunt elitele lor, cu preotul, invatatorul care sa le vorbeasca despre ce au facut intr-un an pentru satul lor si ce urmeaza sa faca impreuna. Asa imi imaginam eu. Primarul ma prezinta catorva sateni. Oameni simpli, de bun-simt. Ne privim stanjeniti. Eu, pentru ca par o "doamna de la oras", "care vorbeste frumos la televizor", pentru ca nu am propozitii electorale la indemana si pentru ca nu simt ca trebuie sa ii tampesc vorbindu-le despre cat de indrazneata voi fi eu ca deputat. Cum e satul? Si asa mi se confirma ca au o singura durere: drumul si asfaltul. Primarul ma invita pe scena . Ne prezinta pe mine si pe domnul Semcu. Nu sunt in stare sa imi gasesc cuvintele care sa ii anime sau sa personalizeze atmosfera. Nu am dibacia candidatului care ofera promisiuni, inventeaza solutii sau sentimente. Cobor de pe scena spunandu-mi ca sunt cel mai jalnic candidat pe care l-am avut ca si consultant. Cum sa nu folosesti momentul si sa nu le spui ca ii iubesti, ca vei face totul pentru binele lor, sa iti curga o lacrima , o vorba de duh , sa fii din popor ? O tanara, Cosmina, de loc din comuna, care si-a facut o fundatie prin care ii ajuta pe oamenii din sat, e declarata cetatean de onoare. O mancare calda pentru batrani de Craciun , cateva locuri de munca pentru handicapati , trei toalete pentru o scoala, calculatoare pentru elevi - gesturi necesare. E tenace si increzatoare . Un om care ar trebui multiplicat in cat mai multe exemplare. Ne prezentam si ramane sa colaboram in viitor. La Berceni , regia se repeta. Ne urcam pe scena si domnul Semcu se decide sa spuna cateva cuvinte . O voce din public intreaba cand vor fi scosi din noroi si in ce an . Asa deci ...Si hai sa le stricam sarbatoarea cu vorbe electorale ! Continui sa imi spun ca nu asa vreau sa vorbesc cu poporul, ca nu asa trebuie sa fie o sarbatoare a comunei, nu o aglomerate de oameni, unii cu paharul de plastic in mana , altii trecand plictisiti prin multime sau batranii plimbandu-se cu scaunul la subsuoara de colo pana colo ca sa o vada pe vedeta ce canta pe scena . Pe drumul spre Berceni, santurile sunt acoperite cu ierburi cat casa. Cine sa le adune? Ar veni oamenii sa isi intretina satul? Are primaria bani ca sa inchirieze utilaje care sa faca curat la intrarea in sat? In fata unor case pajistea e curatata. Mai incolo, delasare. Oare cum ar fi ca de ziua comunei oamenii sa bea o bere dupa ce au strans buruienile care ii napadesc? Dar tinerii, chicotind a harjoneala, in trening si cu tigarile infipte intre degete , nu ar putea sa puna umarul? E ceva care nu se leaga in tara asta. Si tot ma intreb cine va avea curajul sa ne invete pe toti sa traim altfel?! In timp ce eu imi caut ritmul , locuitorii satului se insufletesc pe ritmurile lui Fuego. Domnul Semcu imi marturiseste ca are dubii asupra profilului meu de candidat. "Tu esti mai degraba candidat de oras. Aici trebuie oameni mai de la talpa tarii, care sa bea cu ei o bere, sa fie mai altfel." Il confirm, dar cu jumatate de gura. S-ar putea sa nu fiu niciun fel de candidat. Ii marturisesc ca votul uninominal e abordat atat de populist si doar ca efect de imagine. "Mi se pare ca nu pot face nimic. Ca nu gasesc interlocutori, ca vreau sa anim lucrurile. sa invatam impreuna un alt mod de a convietui , dar degeaba . De o luna incerc sa aranjez altfel de intalniri, sa incep cu cei care au un cuvant de spus in colectivitati, sa ne stabilim niste prioritati, niste repere, dar zici ca vin din alta lume. Ce fel de politicieni vor? Uite, aici, azi , de ce nu au venit oamenii care le vor cere votul sau cei care au primit deja votul ? Daca era campanie oficiala, ar fi fost puzderie. Asa, nu merita. Trista tara, domnule", ma trezesc perorand din Caragiale. Cel mai grav lucru mi se pare sa ma las prinsa de sentimentul de neputinta. Recunosc ca ma simt stanjenita de statutul de politician. De altfel, descopeream ca oamenii sunt mult mai dispusi sa ti se alature cand evitam temele politice , lupta intre partide. In goana mea de a rezolva punctual problemele scolilor si gradinitelor pe care le-am vazut am descoperit oameni care au acceptat sa acorde ajutor fara niciun zgomot de blit, fara camere de luat vederi, fara articole de presa care sa consemneze implicarea . M-am bucurat cand am gasit sprijin ca sa refac vestiarele de la Urlati , sa

donez jucarii si material didactic necesare gradinitelor din Pleasa 2 si Muru, cand scoala din Pleasa 1 si-a primit pupitrele pentru calculatoare, cand bibliotecara din Tomsani a primit, chiar si partial, fondul de carte cerut. Le-am propus profesorilor sa organizam excursii pentru copii, sa ii aducem la Bucuresti sa vada Muzeul Literaturii, Muzeul de Istorie, sa faca ora de istorie in parcul cu statui din Bucov , sa vada Muzeul Antipa, sa ii scoatem din sat si sa ii invatam ca lumea e mult mai larga si mai mare . Nimic din toate aceste lucruri nu as fi putut face fara oameni exemplari care si-au declarat toata disponibilitatea pentru a sustine institutional copiii Romaniei. Nu prin incurajarea cersetoriei, a intinsului de mana, a sacosei lasate la poarta ca unui milog, a pachetelor oferite doar in campanii, ci sustinand permanent instructia si educatia acestor copii. Romania are nevoie de implicare, si nu doar de vedere care sa isi castige popularitatea pe seama saraciei si lipsei de viziune a unei clase politice care nu pierde ocazia sa fie prezenta la festivitatea de deschidere a anului scolar. Nu ar strica sa dam buzna cu totii cand se inchid scolile si sa vedem ce e de facut peste vara ca sa incepem odata pentru totdeauna altfel drumul copiilor spre educatie. 16 SEPTEMBRIE Am ajuns astazi la gradinita din satul Albesti Muru cu jucariile si materialele didactice. Educatoarea era in mod evident coplesita . "In 30 de ani de activitate nu am avut niciodata parte de asemenea sprijin." Copiii fosgaiau in jurul jucariilor si probabil a fost una dintre zilele in care ar fi intarziat la gradinita . Am plecat cu primarul la gradinita din Vadul Parului . Acolo, copiii erau trimisi acasa pentru zece zile. Gradinita era in renovare si, in urma ploilor de dinainte cu o seara, etajul se inundase pentru ca acoperisul era neterminat. Mi-e greu sa cred ca in zece zile gradinita va putea fi functionala. Oare cine ar avea datoria sa verifice caietul de sarcini pentru aceste lucrari? In ce masura firmele, care nu terminau lucrarile la timp, suportau penalitati? Cum erau acordate aceste lucrari si cum de fiecare an scolar incepea continuu cu acelasi tip de probleme? De ce oare toata lumea se inghesuie la inceperea anului scolar si nimeni nu da buzna la final ca sa puna la punct planul, asa incat sa nu incepem vesnic in acelasi mod scoala? Il rugasem pe primar sa facem o vizita si la Cioceni. Pe drum imi spune ca ceea ce crezusem ca s-a rezolvat, introducerea unei masini care sa faca traseul dus-intors pana la Ploiesti , de fapt ramasese la stadiul de discutie cu un functionar de la Consiliul Judetean . Preotul cu 40 de sateni ma intampina si intram in biserica. Era singurul loc din sat, in lipsa unui camin cultural, unde oamenii puteau sa se adune ca sa dezbata problemele. Primul repros. "Ne-ati promis ca introduceti masina si tot nu s-a rezolvat", imi spune un satean. Sa dau vina pe primar, care imi spusese cu doua saptamani inainte ca e ca si rezolvata problema, nu se facea. Le-am explicat totusi demersurile si primarul incepe sa sune la telefon persoanele care ar fi trebui sa realizeze actiunea . Pune telefonul pe speaker asa incat si satenii sa asculte convorbirea. In afara de faptul ca discutia telefonica era doar o dovada ca incercase rezolvarea problemei, demersul nu avea nicio eficienta . Oamenii mergeau in continuare un kilometru pe jos cu riscul ca masinile de pe alte trasee sa nu opreasca, fiind deja pline de pasageri. Profesorii care faceau naveta la Ploiesti erau in situatia sa injumatateasca ultima ora de clasa ca sa aiba timp sa strabata drumul pentru a putea prinde o masina care sa ii duca acasa . Discutia cu satenii si primarul se incinge. De la santuri, gunoaie , caruta cu nisip pentru Vad , case construite fara acte in regula si care nu aveau curent electric, politie comunitara - toate revarsate dea valma. L e spun oamenilor ca acest tip de dialog ar trebui sa fie constant, dar ca, pe de alta parte, primarul nu poate fi eficient daca va continua ca, in fiecare sat, cu fiecare grup de sateni, sa stea doar la discutii. "Aveti doi consilieri locali care va reprezinta satul in consiliul primariei. Domnule primar, de ce nu instituiti un program al consilierilor locali, care sa aiba macar o zi pe saptamana de audiente, de intalniri cu satul si sa aduca problemele la primarie." Ma intorc catre oameni si le spun ca, odata votati, acestor consilieri, platiti si din banii lor, ar trebui sa le ceara sa fie prezenti in mijlocul lor, sa fie primii care sa recepteze problemele si sa caute sa le rezolve alaturi de primar.

Intr-un mod suspect, primarul imi raspunde ca cei doi consilieri ai satului ii sunt buni colaboratori. Raman usor nedumerita, pentru ca lucrurile pareau sa stea altfel. Inteleg la final ca parintii unuia dintre cei doi consilieri se aflau de fata si ca primarul a incercat sa salveze aparentele. La plecare imi spune ca, de fapt, relatia nu era chiar atat de roz. Seara particip la emisiunea Gabrielei Firea. Combat cu Titus Corlateanu. Emisiunea mi-a creat confort. Am polemizat cu Titus fara sa simt ca intram in balciul politicii autohtone. El, de stanga, eu, extremist de centru, cum ma recomanda Radu Cosasu. El cu mesaje mult mai incifrate si mai atente , eu mai abrupta si mai neimplicata ideologic . Cel mai dificil discurs pentru mine e cel impachetat in termeni de partid . In timp ce Titus opta ferm pentru pensionari, eu vorbeam de publicul nevotant de astazi, acei copii care ma mobilizeaza cel mai mult. Pe de alta parte, imi dadeam seama ca incercam sa captez atentia electoratului cel mai demotivat si mai neinteresat de politica, cel care ar trebui sa fie partea cea mai activa in constructia acestei tari , familiile tinere care nu se regaseau in temele politice ale zilei, care oscilau intre a se lasa prada ajutorului social si, in acelasi timp, a spera ca vor gasi un loc de munca care sa le asigure traiul, unul cat mai decent posibil. Titus sustinea votul uninominal, eu de asemenea, dar punctand continuu asupra lipsei de informare a cetateanului si a ipocriziei politicienilor de a nu vorbi deschis despre ce inseamna acest vot , astfel ca el sa devina functional odata intrati in Parlament pe acest sistem. De pilda, dublarea resurselor alocate unui parlamentar. Cu o echipa formata din doar cativa experti e imposibil sa poti tine pasul si cu realitatile colegiului, dar si cu responsabilitatile pe care le implica parlamentarismul in sine. Ai nevoie de oameni , de expertiza , de o echipa care sa te ajute si in Parlament , dar sa iti comunice si problemele din colegiu pe care il reprezinti . Vazand ce inseamna ca timp , ca energie sa fii tot timpul in legatura cu primarii zonei pe care o reprezinti, imi dau seama cat de riscant e cand le lasi impresia oamenilor ca vei putea fi in contact cu ei permanent. Cum sa iti respecti o promisiune de acest tip cand echipa ta se rezuma la o mana de oameni care probabil ca pe salariile avute nu fac parte din elita de experti pe care ti-ai dorit-o. Si uite asa mai angajezi un nepot, o cunostinta ca sa aiba macar cine sa iti tina agenda. Poate sunt prea pesimista, dar, daca voi ajunge in Parlament si realitatea ma va infirma, voi fi foarte fericita sa imi recunosc eroarea. 18 SEPTEMBRIE Ma simt obosita si condusa intr-o directie care nu e a mea. Incerc sa evit discutiile inutile, barfa strazii, a ziarelor, parerile imprastiate indecent pe forumuri, telefoanele care ma tin la curent cu ce nu ma intereseaza. In fiecare zi ma chinui tot intrebandu-ma ce m-a apucat. De ce am crezut pentru un moment ca poti sa existi in politica vazandu-ti de treaba. Se pare ca principala treaba e sa te integrezi intr-o gasca , altfel devii un lup singuratic , cu blana naparlind si ochii injectati de starilimita. Ma uit cu jind la carti , la copilul meu caruia nu-i gasesc loc printre telefoane, e-mailuri, tacerile mele obosite , plecari in teritoriu , absenta rasului. Sunt prea incrancenata? Iau totul prea in serios? Nu sunt in stare sa spun propozitii sforaitoare, nu ma intereseaza sa il demonizez pe cel pentru care am lucrat ani, nu am pofta sa spun ca Romania are nevoie urgenta , imediata , imperios necesara doar de marirea pensiilor si a salariilor si nu de maine, ci de acum. Ei bine, da, cred cu tarie ca e mult mai important sa gasesc acum ziua de maine din perspectiva copiilor pe care ii vad crescand in lipsa reperelor, a valorilor, a cititului, a muzicii de calitate, a rasului sanatos, a iubirii candide , cea care te face sa vezi frumosul si omul , in conditii care nu lasa spiritul sa se dezvolte , ci doar un instinct primar de supravietuire. Imi amintesc de cartea "Imparatul mustelor" a lui William Solding...M-am saturat de lumea fara reguli, de autoritatea negociata, santajabila, de faptul ca fiecare face ce vrea si toata lumea se pricepe la orice. Vine peste mine o mizerie si o mocirla de care nu stiu cum sa ma feresc. Incerc sa ma mobilizez vazandu-i pe prichindeii de la sat cum cresc, sa imi spun ca as putea sa fac ceva pentru ei. Apoi intru in lumea adulta si imi dau seama ca problemele sunt altele, de la comunisti la securisti, de la cum sa il tii pe Danieel Morar in functie si cum sa il excluzi din partid pe domnul X care nu mai vrea sa fie un soldat disciplinat si sa inteleaga

ca doar unul dicteaza. A dicta e totuna cu dictatura? Hohotesc de neputinta si de atata autism social care imi sparge timpanul! Totul e cum sa te strecori intr-o lume care pare decisa sa se compromita definitiv. 19 SEPTEMBRIE Imi propun sa fac o vizita la Consiliul Judetean Prahova. Intentionez sa vad ce pot face pentru localitatile din zona . Ajung pe la ora 9.30 si stau la o cafea cu domnul Semcu pana soseste domnul Cosma. Discutia nu ma invioreaza, ba din contra. Aflu cam cate pacate am prin contributia avuta la aducerea la putere a unei parti din actuala guvernare. Imi da mai degraba impresia ca da cu batul prin gard si imi incearca limitele . Aduc vorba de scoli si de firmele care nu si-au terminat treaba , daca e cineva care le controleaza si daca au vreo raspundere. "Poate ca nu si-au terminat treaba pentru ca nu au primit banii", primesc o explicatie la revolta mea. Nici cu masina de la Cioceni si nici cu lipsa bibliotecilor nu il conving prea mult de bunele mele intentii. Imi spune ca sunt prioritatile pe care deja le constatasem si eu: apa, canalizare, gaze, drumuri. E extrem de volubil si trece de la administratie la Mihai Viteazu, la statuia lui Cuza pe care urma sa o inaugureze , apoi imi sugereaza sa fiu prezenta cand se pune tarusul la proiectul de la Urlati , fabrica Procted&Gamble , o investitie care va crea 150 de locuri de munca. Nu zic nimic. Are rost sa ii spun ca nu am niciun merit? Oare ce caut pe acolo? Imi povesteste despre bataliile lui Napoleon si cum i-a cerut unui general sa priveasca podul si apoi sa il treaca. "Asta e morala. Vedeti podul? Daca il vedeti, atunci treceti-l! Lasati acum principiile si abia dupa ce puneti stapanire pe pod sa reveniti la principii. Trebuie sa dati sacose? Asta vor oamenii? Asta faceti si apoi, dupa ce castigati, puneti reguli". Sfatul lui e realist. Eu nu sunt, imi spun. Ma intorc in Bucuresti toti intrebandu-ma care e podul. 25 SEPTEMBRIE Zilele trec si inca imi caut podul. La prima vedere, podul ar trebui sa fie usor de dibuit: locul din Parlament. Dar apoi unde ma duce podul? Acesta e sigur podul pe care vreau sa-l trec? Si cum voi ajunge pana la el? Colegii mei de la firma sunt din ce in ce mai nedumeriti de pasivitatea mea . Aproape ca au renuntat sa ma mai intrebe de sedinta foto, de afise, de bannere, de obiecte promotionale . Imi caut mereu de lucru ca sa nu ii aud si sa nu le vad privirile ingrijorate de calendarul care se scurge. Pe e-mail curge corespondenta cu organizatia PNL de Prahova. Hartii peste hartii, propuneri de scrisori, firme care fac oferte "ieftine la pret". Gratuite nu dati? ma intreb rautacioasa. Scrisorile propuse au ca adresanti pensionarii si membrioi de partid. Familiile tinere, acest public pasiv si greu de miscat, par a fi o cauza pierduta. Probabil ca sansa lor de a-i baga in seama e sa ajunga pensionari. La cate partide sunt de stanga, nicio sansa sa dispara grija pentru o categorie, altfel vitregita, dar din ce in ce mai solitar curtata. Ploaia nu ma tine in casa si nici sub umbrela. Simt un inceput de raceala, dar am mintea mult infierbantata . Ma plimb anapoda si dau cu ochii de bannere din campania de la locale. Deci eu ce am de gand sa fac? Nu mi-am cumparat andrele, cu mopul dau zilnic prin casa, dar nu pe la scoli, urasc sa calc rufe, dar as putea sa fac un efort intr-o emisiune care trateaza, cum altfel , intr-o nota fireasca , aproape de oameni si pentru oameni, calitatile unui politician. Cu ceva bunavointa as putea sa o rog pe Andreea Esca sa ma lase sa prezint stirile . Mai bine cele de la ora 5 , par a fi mai animate . Postul Antena 1 mi-a propus acum cateva zile sa particip la un nou format de emisiune " Champanie electorala " . Multumesc pentru invitatie si le propun sa imi trimita pe e-mail un desfasurator . Dupa ce l-am vazut, am multumit din nou pentru invitatie si am refuzat cat se poate de politicos. Pur si simplu nu fac fata acestei provocari. Sa cant, sa fac giumbuslucuri electorale. Si totusi i-as recomanda oricarui candidat-client sa se duca. Sunt emisiuni pentru care electoratul are

apetit. Aduce faima. Dar eu nu ma las si continui sa raman o conservatoare cu sanse maxime sa ratez. Ieri m-am intalnit cu primarii din Colegiu. Cu exceptia a trei comune, mereu aceleasi, au venit toti. Le cer parerea despre locul unde ar trebui sa imi fac sediul de campanie. Propun Urlati. Nicio impotrivire. Le solicit sprijinul sa gasim tineri care se ofera voluntari in fiecare comuna pentru a ma ajuta atunci cand va veni momentul sa distribuim materiale de campanie. Apoi, le spun ca mi-am propus sa incep o campanie, ceva de tipul "o scoala-o biblioteca". Le explic motivul. "Subiectul meu as vrea sa fie copilul de scoala. De pensionari se ocupa guvernul si toate partidele. Exista insa acest tronson care va conta enorm peste cativa ani. Pentru tara. Stiu ca imi veti raspunde ca ei nu voteaza. Dar au parinti, bunici si poate reusim sa ii convingem si pe ei. As vrea sa las ceva in urma mea, mai mult decat niste afise lipite pe stalpi, desi mi-as dori sa nu vandalizam strada." Primarul din Urlati ma avertizeaza ca o vor face altii si ca, vandalizare-nevandalizare, asigura vizibilitate. Primarul din Bucov intervine si spune ca la el in comuna a aplicat amenzi si a dezlipit afisele puse ilegal. Uite ca se mai poate, zic eu, dar pentru mine. "As vrea sa ma intalnesc cu directorii de scoala, sa vedem unde sunt biblioteci si in ce masura putem infiinta unele acolo unde nu exista. Urmeaza sa contactez editurile pentru copii si sa incerc sa le conving sa faca donatii de carte pentru scoli, sa le cooptez in aceasta campanie. Mi-e foarte greu sa fac o campanie doar cu afise. As vrea sa stiu sa folosesc resursele si pentru a face ceva concret." Apoi, le spun de faptul ca am putea sa organizam vizite la muzeele din Bucuresti. Viceprimarita de la Cricov imi sugereaza si spectacole de circ. "Unii copii nu au intrat in viata lor intr-o cofetarie", imi spune. Ma intreb daca in Urlati exista vreo librarie, dar o las pe alta data. Imi amintesc ca intr-o scoala intreband niste copiii de clase mai mari daca stiu ce e o biblioteca, mi-au raspuns: "O mobila". Primarii imi sugereaza sa organizam evenimente unde sa vina si presa . Corect , imi spun, dar parca nu imi da inima ghes . " Cand aduceti vestiarele la gradinita chemam si presa", imi propune primarul. Adevarul e ca, din 15 vestiare cate erau la inceput, au devenit acum 70, fiecare cu cinci dulapioare. Suma estimata : 250 de milioane de lei. Nu putin, dar merita sa fac asta pentru niste copii . Cu suma asta cu siguranta as face ceva afise . Si ce se alege din asta? Probabil un deputat, imi spun. Dar din 70 de vestiare? Conditii normale pentru copii. La plecare trec pe la parintele Musat, o intalnire reprogramata de cel putin trei ori pana acum. Portbagajul era plin de hainute pentru copii pana la 6 ani. Educatoarea de la gradinita copilului meu, la care apelasem, i-a rugat pe parinti sa doneze hainutele de care nu mai aveau nevoie. Intr-o saptamana aveam lucrusoare de buna calitate si, ceea ce mi s-a parut impresionant, acestea erau frumos impahetate, ca de cadou. Imi sunt atat de dragi oamenii care nu ofera lucrurile la intamplare, ca si cum ar ajunge ca le dam, doar nu or vrea sa fie si parfumate. Uite ca se poate si parfumate. Parintele, un barbat inalt si aratos, fara pantec revarsat prin sutana, isi declara de la inceput discursul, nationalist-ortodox, un tip de conservatorism pe care il recunosc. "Eu nu sunt ed acord cu cercei in urechi la baieti", imi spune relativ amuzat. Nici eu, dar se poarta si pe unii ii prinde, dar cu smerenie ma abtin sa marturisesc. Nu e prea mult timp de discutii pentru prima intalnire si ramane sa ne revedem curand si sa stabilim ce putem face impreuna pentru comunitate. In drum spre casa ma opresc cu Ioana la pensiunea din Valea Calugareasca unde ma astepta domnul Semcu, altfel prezent si el la intalnirea cu primarii. Imediat dupa mine apare echipa de la Bucuresti a PNL, aflata in Prahova, unde se pregatea lansarea candidatilor din zona de sud-est. Despre aceasta a doua lansare avusesem o discutie cu primarii. Nimeni nu parea incantat de inca o lansare mai ales ca urma sa aiba loc lansarea fiecarui candidat in apropierea alegerilor. Un efort financiar care se tot tripla fara prea multa logica. Intreb si eu de ce nu au comunicat "centrului" si de ce nu si-au exprimat opiniile inainte de a se lua decizia. Umeri ridicati, priviri imprastiate. Ridic problema echipei de la Bucuresti. Mandatul lor era sa pregateasca lansarea si mai putin sa comenteze postdecizie. Imi comand un pastrav, dar renunt sa mai astept. E ceva in mine care respinge aceasta supunere. Imi repugna disciplina bazata pe vanitati si strategii care se fac fara contactul cu realitatea oamenilor din teritoriu . O fi Bucurestiul capitala , dar cei de acolo nu stiu daca sunt si "capitali". Plec spre Bucuresti cu acelasi sentiment. Sunt mai mult civica si asta nu imi face bine . Pe de alta parte , mi-e

teama sa nu ma las injectata de discursul politic care urmareste doar efectul imediat, cel care da titlul de ziar, dar e mult prea putin consistent in actiune. Incep sa ma banuiesc de un idealism la fel de pagubos ca populismul practicat de vedetele politice. Intr-o structura de partid functionala ar trebui sa existe loc si pentru cei specializati doar in retorica, dar si pentru cei apti sa produca actiune. Trebuie sa aflu care imi este locul. 27 SEPTEMBRIE Ieri-seara am avut o discutie indelungata cu un domn care cunoaste judetul si modul in care s-a facut campanie in alegerile locale. Are independenta financiara sa priveasca lucrurile detasat si sa isi permita confortul de a avea optiuni , cum ar fi sa te tii cat mai departe de politica si politicieni. Imi asculta cu rabdare patosul si revolta, dupa care ma avertizeaza ca nu intrevede un rezultat stralucit daca voi crede ca asa, cu proiecte sociale si civice , voi aduce lumea la vot . Imi spune ceea ce aud sau ceea ce mi se sugereaza de mai bine de doua luni . "Banii voteaza?", il intreb aproape disperata ca imi va raspunde afirmativ. Omul imi prezinta aceeasi imagine. "Jocurile se fac in ultimele zile si mai ales in ultima zi. Oamenii trebuie cointeresati cu bani si depinde de ce mobilizare veti putea face in ziua de vot . Trebuie sa ii duceti la vot, altfel nu va bazati ca vor iesi singuri cu constiinta lor. Nu va organizati dumneavoastra, o vor face altii. Nu vreti sa ii platiti, o vor face altii. Ideile revolutionare pe care le aveti folositi-le dupa ce castigati, furia in fata dezumanizarii trebuie sa o transformati in fapte dupa, dar pana atunci jucati cu aceleasi arme ca ale adversarului, altfel veti pierde cu toate bunele intentii pe care le dovediti." M-am despartit de interlocutor cu certitudinea ca am intrat intr-o confruntare pe care credeam ca o voi decide in favoarea mea folosindu-ma de arme fara tais. Vineri am contactat editurile pentru copii, prezentandu-le proiectul meu considerat pasoptist "0 scoala-o biblioteca". Pentru o prima discutie, am gasit receptivitate. Ramane de vazut ce voi reusi in final sa fac. Ma gandesc de joi, de cand am aflat ca trebuie sa tin un discurs la lansarea din Prahova, ce voi spune. Framantarea mea e suficient de permanenta daca in seara asta am reusit sa abordez subiectul si la cina oferita de ambasadorul Spaniei. Ar fi primul meu discurs politic. Asta doar eu o voi consemna, dar pentru mine conteaza. As vrea sa le pot spune ce am vazut si ce cred. As vrea sa ii conving ca dincolo de exploatarea saraciei , a mentalitatii de cersetor, de milog, ar trebui sa redefinim cuvantul "demnitate" As vrea sa-i conving ca e foarte greu sa construiesti o tara cu oameni depersonalizati , dezumanizati, abrutizati de nepasare si ignoranta. Pentru a readuce oamenii in primul rand al scenei ar trebui sa le rezolvam canalizarea, sa le introducem apa si gaze, sa le asfaltam drumul noroios , sa ii ridicam de la conditia paupera ca sa le putem cere sa se comporte responsabil, sa fie implicati in societate , sa le pese de faptul ca buruienile le acopera casele. As vrea sa le vorbesc despre faptul ca, in timp ce am pierdut ani buni in invective si crearea de pseudoclase, "oligarhi", "moguli" si alte specii ale ultimilor ani, in satele romanesti, care alcatuiesc peste 50 la suta din totalul localitatilor, se creeaza, cu efectul bulgarelui de zapada, clasa "cersetorilor", a celor numerosi dependenti de ajutorul de stat, de teledoanele inundatiilor, de camioane cu haine, de sacosele electorale, de ajutoare care nu vor inlocui niciodata institutiile de care tara are nevoie. Avem prea multi politicieni si prea putine institutii care sa functioneze. Oamenii vad politicieni care dorm in Parlament, ignorand Parlamentul ca institutie fundamentala intr-o democratie asezata. De prea mult timp cei care se impauneaza cum au condus Romania si-au aservit de fapt functiile si au cerut functiilor sa-i serveasca , si nu invers . A contat mai mult lupta de clasa decat lupta cu problemele tarii . Mizeria profunda nu apartine unui singur guvern si nicidecum doar unui singur partid. In 18 ani, indiferent ca au fost in opozitie sau la putere, aceiasi oameni au format clasa politica, altfel perfect intersantajabila. Iar ce e mai grav este ca aceia care vin, aceasta generatie tanara de politicieni, s-au infestat prea grabnic de apucaturile mentorilor lor. Imi este suficient sa

vad cum a demarat campania electorala. Votul uninominal cere notorietate, dar ma asteptam ca macar cei de varsta mea sa abordeze notorietatea fara andrele si fier de calcat. As vrea sa vorbesc despre faptul ca o clasa politica matura, responsabila, nu poate sa ignore la fiecare ciclu electoral si in fiecare mandat marea multime care vine din urma , cei care azi nu voteaza , dar ar putea sa o faca pentru ei parintii lor. Ca merita sa investesti in viitorul tarii , mobilizand o generatie tanara , dar pasiva , scarbita de politicieni, de asteptarea ca cineva sa le creeze locuri de munca aducatoare de venit sigur si bun. Nu de mentalitate de milog are nevoie o tara ca sa se ridice, ci de forta si de strangerea cetatenilor in jurul unor obiective clare si pe termen lung. Nu spun ca e usor sa ii convingi pe tineri, dar nu e prea cinic sa asteptam sa intre in categoria pensionarilor ca sa ii cooptam si pe ei in masinile care ii duc incolonati la selectiile de votare? Votul uninominal, deja maltratat, risca sa fie compromis definitiv cu aceasta abordare de tip "entertainment". Competitia ar trebui sa se dea intre idei , programe, proiecte, forta, profesionalism. Cauza tuturor relelor vine din faptul ca Romania nu si-a gasit omul cu viziune care sa imprime coerenta care sa isi depaseasca egoul , sa uite de sine si sa isi aminteasca de oameni. Cinismul in politica e necesar, dar atunci cand serveste unei cauze comune , cetatenilor si nu unui om dornic de a-si conserva puterea. Daca vom castiga cu sacosa de bani , apoi slabe sperante sunt ca , odata ajunsi in Parlament , primul obiectiv sa nu fie refacerea sacosei golite in campanie . Stiu deja raspunsul . Prima data sa ajungi acolo si apoi faci si treaba . Nu stiu de ce, dar parca nu cred ca naravul se schimba de indata ce iti pui insigna de deputat in piept. Cam acesta ar fi discursul meu . Ce de fluieraturi! Mi s-ar reprosa ca dau munitie partidelor opozante si presedintelui , mereu ofensiv , ca asa critic guvernarea liberala, ca gandesc gresit si ca am descoperit realitatea din coconul in care am stat pana acum . Nu as apuca sa spun ca nu e vorba de ei, ci de noi toti , ca eu cred ca trebuie sa avem curajul sa incepem sa redefinim mentalul colectiv , ca trebuie sa formam viitoarele generatii in alt tempo, in alt tonus, ca trebuie sa stabilim institutiile pe care le vrem si sa facem selectia oamenilor dupa caracterul acestor institutii, si nu institutiile sa se muleze dupa caracterul oamenilor. Pana cand administratia locala nu va fi puternica, nicio sansa sa iesim la mal . Sau vom iesi, dar mereu la un mal cu mocirla care te absoarbe si te ingroapa paralizandu-ti orice miscare. Nu apuc sa le spun ca nu de discursuri triumfaliste avem nevoie , nu de imbarbatari cum sa facem fata "hidrei portocalii sau rosii sau verzi", ci de imbarbatari pentru a face fata "hidrei din noi insine", care ne imbata de indata ce ne vedem langa putere sau " in putere " . Ma vor elimina, dar nu aceasta este spaima mea, ci faptul ca vor crede ca am venit sa ii jignesc, cand eu mi-as dori sa plecam de la alt discurs si cu alta viziune despre cum trebuie sa ne facem treaba. Oare ce voi spune joi, 2 octombrie, in primul meu discurs politic? 28 SEPTEMBRIE Discutie telefonica cu varul meu cel mare, Adi, care este pictor. Nu ne auzim foarte des, dar imi simt foarte aproape rudele. Suntem o familie numeroasa, mama mea provenind dintr-o familie cu opt copii, din care sapte fete. Cred ca bunicul meu nu a avut chiar cea mai linistita viata, dar nu pot sa spun ca l-am auzit vreodata plangandu-se. Pe Adi l-am surprins anul acesta, de ziua lui, cand am reusit sa ii facem o petrecere-surpriza adunandu-i aproape pe toti cei 13 verisori primari, la TarguMures. Primul nostru var implinea 50 de ani. Imi amintesc cea mai mare incantare cand Gyorgy Frunda a fost placut mirat cand a aflat ca sunt ruda cu pictorul Chira. La fel cum George Tofan, facandu-i o vizita acasa si remarcand ca peretii erau tapetati cu tablouri semnate Adi Chira, mi-a spus ca varul meu e mai tare decat mine. Stiam asta de cand m-a invatat sa merg pe bicicleta si sa inot in Valea Seaca, apa care trecea la cativa metri de casa bunicilor mei. De cand cu decizia de a candida, nu discutasem subiectul cu nimeni din familie. Parintii mei, mereu foarte discreti, nici nu deschisesera vorba. Singurul lucru care i-a alertat au fost articolele despre "divort". Sora mea, cu ceva mai mult umor, m-a intrebat daca "Claudiu s-a decis sa ma mai ia o data". Fratele meu a fost singurul care s-a pronuntat. Cu un dispret afisat fara rezerve fata de

politica, cu pareri crude si aspre, de data aceasta m-a incurajat. Crede ca voi ajunge in Parlament, are sperante sa mai acorde o sansa politicii. Aflam si eu, in sfarsit, ca fratele meu are o parere destul de buna despre mine daca alegerea mea ca deputat reprezinta pentru el o garantie a unei posibile schimbari in bine. In schimb , Adi era dezamagit. Imi marturisea ca atunci cand a aflst ca voi candida a ramas perplex . " Nu mi-a venit sa cred. La ce iti trebuie asta? Eu te iubesc foarte mult si o sa imi ramai mereu la fel de draga, dar nu inteleg de ce faci asta. Tu ai o minte frumoasa, esti onesta , un om de bun-simt , decent , la ce iti trebuie asa ceva ? M-am bucurat foarte mult cand ai plecat de la Cotroceni. Mi se parea ca, in sfarsit, o sa va vedeti de viata." Isi tot cerea scuze pentru ce imi spunea si apoi continua sa isi manifeste totalul dezacord fata de decizia mea. Nu aveam multe de spus in apararea mea . Si apoi nu era cazul sa fac prozeliti printre rudele mele. Pe fond, avea dreptate. Nu era mai simplu, mai sanatos sa imi vad de viata mea? Aman de sapte ani sa fac cel de-al doilea copil. Cu cat creste flacaul, cu cat inaintez in varsta, cu atat tanjesc dupa un al doilea copil. Mi-e dor de trupuletul mic, care isi lasa greutatea prada mainilor mele , de primii pasi , chiar si de noptile acelea aiuritoare cand nimic parca nu le convine , iar scancetul devine treptat un plans pe tonalitati diferite, care te duce in pragul unei cu greu controlate crize de nervi . De timpul pe care l-as avea pentru citit, pentru calatorii, iernile pe care ti le poti petrece fara limite de timp la schi sau verile pline de tanjeala , plimbatul aiurea fara sa iti fie teama ca nu stiu care ziarist te pandeste si te da la ziar ca esti pierdevara . Dar sigur , as putea trai asa ? Nu e prea repede pentru atata rasfat ? Am avut un an si jumatate la dispozitie ca sa ma confrunt cu programul meu nelimitat de un sef, cu posibilitatea de a decide cu cine vreau sa cand vreau sa ma intalnesc . Si totusi nu ma simteam mai motivata . Meseria de consultant incepuse sa isi atinga limitele . As minti sa spun ca e usor sa lucrezi cu oameni care nu isi pot defini foarte clar motivul pentru care decid sa candideze pentru o functie. Apoi, simteam o frustrare permanenta cand incercam sa stabilesc strategii care cereau ceva mai mult decat afise si emisiuni de televizor si constatam ca viitorii politicieni aveau deja reteta succesului: declaratii de presa si actiuni de imagine. Munca mea se contoriza in functie de cate emisiuni, articole de ziar, evenimente mediatice puteam provoca . Era simplu si in acelasi timp greu de acceptat formarea de profiluri atat de efemere si inconsistente. Asa am inceput sa recunosc ca trebuia sa exersez pe mine ceea ce as fi vrut sa le transmit altora . S-ar putea sa esuez , dar macar stiu ceea ce nu pot. 30 SEPTEMBRIE Dupa aproape o luna de strabatut comunele, facusem o lista a problemelor care puteau fi rezolvate partial, printr-o implicare a comunitatii. Ma gandeam cine e dispus sa ajute fara publicitate, fara televiziuni care sa ii filmeze pe bunii samariteni, care sa faca donatii in afara luminilor rampei, carora doar sa le pese cum ii crestem si in ce spatiu se formeaza viitorii adulti. O scoala care se limiteaza, din motive financiare, din cauza lipsei de viziune, a indolentei "domnilor de la centru", doar la a-i invata pe elevi sa citeasca, sa scrie si sa numere e mai mult decat sub nivelul mediocritatii. E o scoala primitiva, rudimentara, Scoala ar trebui sa fie locul unde copilul isi descopera personalitatea, pasiunile, unde isi dezvolta abilitatile. Ne concentram excesiv pe anii terminali, ii sprijinim pe copiii cu rezultate merituoase. Dar din pacate uitam ca relatia cu scoala se stabileste in clasele I-IV , ca acolo afli de ce iti este de folos sa mergi la scoala, ca invatatorii au cea mai grea menire si cu cea mai mare uzura, ca se confrunta din ce in ce mai des cu lipsa materialului didactic, ca totul se rezuma la abecedar si aritmetica. Copiii asimileaza mai usor si mai sprinten informatii vizualizand. O fi oare un lux ca fiecare clasa primara sa dispuna de cate un televizor, un DVD, de CD-uri, asa incat lectiile de geografie, de cunostinte ale naturii sa insemne si imagini, nu doar litere insirate in manuale? Desi nu stiam care va fi rezultatul apelului meu , reusisem sa gasesc oameni care sa preia proiecte , probleme, fara sa ceara nimic in schimb. Si gasindu-i, aveam mai multa incredere in ziua de maine.

3 OCTOMBRIE In saptamana asta, cea mai buna veste am aflat-o miercuri, in drum spre Urlati. Ioana imi spune ca s-ar fi amanat lansarea din Prahova. Desi starea mea de spirit nu era cea mai vesela, brusc am capatat energie. Dupa ce marti , la conferinta despre marketing si comunicare politica , "m-am lansat" intr-o analiza bazata pe cercetarea din teren, despre cum se abordeaza campania in "era digitala", imi puneam semne de intrebare ingrijoratoare despre cat imi pot controla "simtamantul" in discursul care ar fi urmat sa aiba loc pe 2 octombrie. Banalitatile mele facusera titluri de ziare. Nu pentru ca cineva nu ar fi stiut, ci pentru ca o spunea "un candidat". Declaratiile s-au lasat cu o emisiune la Antena 2, unde un capat de dezbatere a fost "asul din maneca" pe care il reprezint pentru Patriciu , nimeni altul decat unul dintre dusmanii lui Basescu. Orice discutie pare pe moment inutila! Asa cum in formarea si intretinerea parerilor lui Traian Basescu despre Dinu Patriciu nu am avut niciun rol, nici in cazul parerilor lui Dinu Patriciu despre Traian Basescu nu am nicio participare. Si apoi ar fi lipsit de inteligenta tactica, daca nu cumva si emotionala, sa imi ocup timpul cu asa ceva. In egala masura, am inteles ca daca opinia publica, presa sunt hotarate sa isi confirme propriile variante, in ciuda oricaror dovezi, cel mai bine e sa iti vezi de treaba. Iar treaba mea e sa nu cad in capcana acuzelor si explicatiilor. Eugene Ionesco avea dreptate cand spunea ca in Romania totul se poate dovedi, mai ales ceea ce e fals, ceea ce nu se intampla. Parerea mea despre Dinu Patriciu , atunci cand ne-am intalnit prima data in luna mai, nu ii era favorabila. Si e mult prea intuitiv ca sa nu isi fi dat seama. Asa ca discutia a fost punctuala, respectiv propunerea de a candida, pe care deja o respinsesem. In iunie , fiind invitata la domnul Quintus acasa, la Ploiesti, la un pranz pregatit cu o atentie a detaliului care amintea de eticheta consemnata in cartile care evocau generatia interbelica, Dinu Patriciu m-a invitat sa vizitez rafinaria Vega . Am realizat mult mai bine ce insemna Vega comparand ceea ce vedeam cu imaginea ruinelor fabricii din satul Pleasa 2, unde un alt "oligarh" contemporan, mai putin mentionat in analele vremii, cumparase fabrica de catamida refractara . Oamenii locului erau muncitori ai acelei fabrici . Dupa ce fusese cumparata , probabil la un pret de nimic , intreprinderea a falimentat , iar in prezent era vanduta bucata cu bucata , iar oamenii, tot bucata cu bucata , au incercat sa se indrepte spre alte locuri de munca. Una peste alta , locuri de munca au gasit mai putin , ba chiar deloc in imprejurimi , iar ceea ce se numeste "zona industriala" a comunei Bucov arata ca un ghetou . Chiar daca nu mai exista comenzi pentru acel tip de caramida , o investitie ar fi putut sa duca la reprofilarea fabricii , cum ar fi acele cuptoare de caramida pe care le folosesc orasenii , imi explicau oamenii locului . Poate ca si Vega a fost cumparata pe un pret suportabil, acuza principala care i se aduce lui Dinu Patriciu, asa cum multi altii au cumparat in acelasi fel mamutii industriali ai comunismului, dar am putut sa fac diferenta intre ce inseamna sa nu distrugi , ci sa reconstruiesti . Si presupun ca cei care au cumparat si au falimentat au vandut apoi la bucata tot ce se putea oferi, incasand banii , fara remuscari si reprosuri nici din partea reprezentantilor statului, cu atat mai putin din partea oamenilor politici extrem de revoltati impotriva marilor furaciuni. Dinu Patriciu crease X locuri de munca, celalalt desfiintase X locuri de munca. Dar ce am invatat la orele de "istorie contemporana" ca primul era un oligarh rau de tot! In drum spre Urlati, la intersectia cu Albesti-Paleologu, o sateanca de vreo 55 de ani facea autostopul. Opresc masina si ma ofer sa o duc pana la Urlati. Intram in vorba si aflu ca e din Loloiasca si merge la Urlati sa isi plateasca factura de curent. Eu nu ma abtin si spun "sat european Loloias ca". Femeia aproba, dar vadit nelamurita. O intreb cum e primarul. "Destept, foarte destept si face treaba." Dar viceprimarul? eu gandindu-ma la cel de la PNL. "Acum sunt doi, unu Machita si inca unul. Nu ii stiu, dar cred ca si ei sunt destepti daca lucreaza cu un om asa destept ca primarul." "Va duceti la vot la toamna?" "Ma duc, sigur." "Si pe cine votati?", ma risc eu, desi eram mai mult ca sigura ca femeia nu stia cine sunt candidatii din zona. "Nu stiu. Cum o sa zica barbatul, ca el e

destept." As vrea sa rad, dar ma controlez. Deci atributul de baza e sa fii "destept". As fi vrut sa intreb cum arata "un om destept" ca sa stiu ce am de facut, dar ajungem in Urlati. Refuz banii femeii si ne luam la revedere. In Urlati aveam doua obiective. Sa incerc sa pregatesc un plan de reamenajare a sediului PNL, care urma sa devina sediul de campanie, si sa ma intalnesc cu profesorii de la scolile din comuna ca sa le prezint "proiectul pasoptist". Discutia cu dascalii a inceput intr-o atmosfera relativ rece. Trei lucruri aveam de spus: bibliotecile si donatiile de carte, pregatirea unui plan "captivant" pentru stimularea lecturii si organizarea unor excursii la Bucuresti in locuri care cred ca le sunt de folos copiilor. Toate trebuiau sa se intinda pe un an scolar. Propuneam ca lunar sa organizam seri de lectura, concursuri de poezie care sa fie premiate, sa incercam sa le aducem "modelele", care sa discute cu elevii despre carte, despre pasiunile acestora. Care sunt modelele lor, ramanea sa aflu. Am pus insa o singura conditie. Sa nu ne inspiram din ziarele cu fete multe si dezbracate. Doamnele profesoare par mai relaxate. Directoarea de la Tataru imi spune ca nu a venit cu mult "chef", gandindu-se ca "vom face politica". Acum, parca i-a mai venit inima la loc si ideile mele sunt bine-venite, doar sa nu renunt pe parcurs. Ii spun ca nicidecum, doar ca nu le pot face de una singura si ca e nevoie de implicarea lor. Merg apoi la caminul cultural, unde cunosc doua doamne foarte inimoase, care incearca cu putin sa realizeze ceva. Destul de greu, desi au traditie locala in dans popular si modern. O sala de spectacole tinuta curata, dar saracacioasa. Pe vremuri acolo era un cinematograf, aflat acum in paragina. Primarul lua in calcul ca in 2009 sa incerce renovarea cladirii. Am naivitatea sa cred ca, daca in asemenea locuri s-ar putea organiza spectacole, cursuri in care copiii sa isi regaseasca pasiunile, proiectii de filme si chiar discutii cu cei tineri, spectacolele electorale nu ar mai fi un eveniment atat de acaparant si i-ar obliga pe politicieni sa fie mai inventivi. Ar fi mult de lucru si din pacate imi dau seama din ce in ce mai des cat de putin se pune accent pe instructie si educatie, cat de putini sunt cei care mai gasesc puterea sa se mai dedice si cat de insignifiante sunt resursele alocate pentru colectivitatile mici, care se inamolesc in saracie economica, generatoarea acestui aer desuet intalnit la sate si orasele mici. 4 OCTOMBRIE Ziua orasului Urlati . O scena amenajata in Piata Primariei . Sarbatoarea incepe cu o slujba religioasa. Urmeaza apoi un scurt discurs al primarului, care ne prezinta pe cei cativa prezenti , pierduti in multimea destul de rarefiata . Pe scena urca doar domnul Melescanu , care nu se intinde la vorba . Facem o tura a targului organizat in piata. Obiecte artizanale, fructe, vata pe bat colorata in toate E-urile posibile, mese intinse si miros de pastrama, mici si bere . Incepe muzica si copii imbracati in costume populare se prind in hora . Oamenii sunt destul de pasnici si inca necuprinsi de atmosfera . Cate un localnic ma saluta si imi ureaza succes. Ne retragem intr-o pensiune unde la toate aceste ocazii se organizeaza cate o masa festiva pentru oficiali. Stau la masa cu domnul Quintus, cu domnul Semcu si cu Robert. Am sentimentul ca discut fara sa fiu acolo. Primarul din Busteni, nehotarat daca sa candideze din partea PNL sau sa ramana la PD-L, adica si primar, imi cere un sfat. Nu stiu de ce, dar am sentimentul ca decizia lui depinde mai degraba de contextul politic, si nu de ideologie. Ii pun doar intrebari ajutatoare ca sa se lamureasca singur. Intr-un alt salon se aflau cativa politisti din comunele unde candidez . O doamna imi spune ca oamenii ar dori sa ma cunoasca . Facem prezentarile si asa il intalnesc si pe cel care era contracandidatul meu din partea PSD , Mircea Grigore . Discut cu politistii despre statutul lor. Ma intreaba ce cred eu despre ei, ca reprezentanti ai unei clase profesionale. Le raspund ca marea lor problema e ca nu au autoritate . Imi dau dreptate si aduc argumente la ceea ce Le spun. Legile sunt facute asa incat sa nu aiba finalitate. Vorbesc despre o violenta domestica, care mai degraba e salbatica, pe care nu au cum sa o stavileasca. "Chiar daca le dai amenda , legea nu prevede sanctiuni

pentru faptul ca nu o platesc . Isi bat nevestele, intervii cat sa calmezi spiritele, dar nu ai ce sa faci mai mult. Ar trebui sa existe locuri speciale unde aceste femei ar putea sa se adaposteasca. Daca tulbura ordinea publica, e la fel. Se bea din ce in ce mai mult, iar violentele se inmultesc. Le dai amenda, dar ei nu o platesc si tu nu ai ce sa faci. Exista doua cazuri de tentativa de omor si respectivii sunt cercetati in libertate. Trebuie sa omoare ca sa ii poti aresta?", imi povesteste unul dintre politisti. Despre interventiile "de sus" in favoarea cate unui protejat, nici nu e timp de cate exemple ar fi. Reclama cat de confuz sunt stabilite atributiile politiei, politiei comunitare, a jandarmeriei, despre cum se calca intre ei pe picioare si nu stie stanga ce face dreapta. Ma intorc in piata din centrul orasului, acolo unde se adunasera din ce in ce mai multi oameni. Ma asez cu primarul din Busteni si cu Robert la una din mase. Luam o bere si continuam un fel de lamentare politica. Toti sunt rai, bine ca mai suntem noi pe aici, ar fi concluzia daca ne-ar asculta cineva. In multime imi este aratat contracandidatul de la PDL, Cosmin Birjaru. Ma indrept spre el si ii dau "Buna seara". E insotit de cativa membri de partid. Ne salutam cu bunavointa si ii urez succes. Ma pierd prin multime. Imi cumpar cateva kilograme de mere, mai schimb o vorba cu cei care ma recunosc si ma decid sa ma indrept spre Bucuresti . Se lasa noaptea, iar frigul da tarcoale. Plec cu un sentiment amestecat. Mult mai bine organizata serbarea, dr mult mai greu de comunicat cu oamenii. Raman la parerea mea ca toate aceste "zile" sunt doar un prilej de a bifa un eveniment care se bazeaza pe doi piloni: mici-bere si spectacol. Atat! Oamenii sunt masa amorfa care se plimba de colo pana colo. Ai impresia ca au venit doar ca sa vada cine e prezent in piata. Daca nu ai vedea pe bannere ce se sarbatoreste, nu ai putea sa faci distinctia dintre o zi obisnuita de duminica, in care oamenii ies la un mic si la o bere pe o terasa. Vedetele si play-backul ar putea fi inlocuite cu o statie la care muzica sa duduie. 9 OCTOMBRIE La Urlati am cea de-a doua intalnire cu profesorii pentru a incerca sa facem un calendar pentru actiunile propuse. Intre timp, pe baza corespondentei cu editurile, Corint ma anunta ca va dona 500 de carti, propunand titluri care se regasesc in manualele scolare. Ma bucur ca si cum as fi castigat marele bilet la loterie. Profesorii decid sa faca un secretariat care sa inceapa sa lucreze planificat si programa actiunile macar pana la sfarsitul trimestrului . Imi dau seama ca vor exista probleme cu logistica, cu excursiile la muzee in Bucuresti, la circ, dar imi fac singura curaj si imi spun ca trebuie sa gasesc solutii ca fiecare elev sa poata ajunge intr-un an scolar in locuri despre care eu cred ca le deschide lumea spre alte orizonturi. Sunt curioasa cum vom reusi sa atragem cat mai multi copii la concursuri literare, sa cream spatii de dezbatere , chiar sa organizam lansari de carte la mica librarie din Urlati . Amenajarea unui cinematograf in casa de cultura, care pe vremuri avusese un asemenea spatiu , pare nerealista , dar cine stie ? Poate in patru ani se va ajunge si acolo. O directoare de scoala propune sa reinfiintam ziarul elevilor pe care l-au abandonat, neavand sustinere financiara. Chiar si un post local de radio ar fi bine-venit, se aude o propunere. Asa deci! Am reusit cel putin sa fac primul pas. Sa isi doreasca sa creeze un spatiu de formare si instruire a elevilor mult mai larg decat manualul de scoala. Seara, prima mea participare la sedinta organizatiei PNL Prahova. Pe unii dintre ei ii cunosteam dupa nume, pe altii doar dupa figura. Discutiile sunt aprinse. Nimeni nu pare multumit, dar discursul e unul de lamentare. Avem probleme, solutiile mai incolo. Cam asa s-a conturat discursul politic de pana acum. Toti suntem diagnosticieni, mai putini terapeuti. Am o interventie pe care incerc sa o fac mai blanda. Vreau doar sa avertizez asupra faptului ca oamenii nu vor fi foarte motivati doar daca insiram bannere si afise, ca e mai greu la sat pentru ca notorietatea se construieste greu, dar si mai usor pentru ca oamenii au probleme punctuale si poti interveni. La oras, oamenii sunt mai informati, dar si problemele lor au alta masura, iar tipul de mesaj si

instrumente difera de ceea ce presupune o campanie rurala. Votul uninominal se dovedeste coplesitor si cred ca si cei care mai credeau in beneficiile acestui sistem incep sa regrete votul pe lista. Intre timp abunda piata de stiri si zvonistica. Cresterea pensiilor a deschis apetitul salariatilor din celelalte categorii. E greu sa mai intelegi ceva. Guvernul ataca hotararea Parlamentului privind majorarea salariilor dascalilor cu 50% , deputatii PNL voteaza totusi legea, ministrul Adomnitei e demis nu dupa vot, ci dupa episodul cu elicopterul, care mi se pare un fleac fata de caltabosul lui Remes, PDL vorbeste in surdina . Intre timp, ziaristii discuta despre negocieri care sa duca alegerile in martie si despre eventuala cuplare cu cele prezidentiale. Se vorbeste chiar si despre refacerea Aliantei. Trebuie sa imi amintesc tot timpul ca in politica miza e puterea, valorile fiind secundare. Aceasta formula, cu liderii ei principali, care doar nu si-au scos unul altuia ochii in piata publica, nu poate fi reluata ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si sa poata asigura cel putin o guvernare neisterica. Dar care ar fi formula? O guvernare PNL-PSD mi se pare o combinatie de tip apa si ulei. Pana la un punct, pot pricepe ca pentru a supravietui PNL a primit ajutorul PSD. Asta s-a intamplat nu pentru ca PSD se regaseste in politicile guvernului actual si nici pentru ca PNL ar fi indragostit de ideologia partidului domnului Geoana. Ceea ce i-a facut sa fraternizeze a fost doar Traian Basescu, demonizat cu aceeasi forta cu care presedintele a facut-o vorbind despre unii si despre altii. Din pacate, ceea ce nu incanta pe nimeni cand ma mai risc cu o premonitie, PNL ar trebui sa se pregateasca de opozitie. Si atunci cine va conduce, sunt intrebata intotdeauna neprietenos? PDL are prima strigare si probabil ca va incerca o guvernare cu UDMR, mizand pe o sustinere punctuala parlamentara din partea PNL. Nu tine, mi se spune. PNL va decide guvernarea. Nu stiu de ce nu ii cred, dar nici nu fortez nota. Pentru ca in politica totul e posibil, chiar si sa uiti ca inamicul a facut-o pe mama ta "neprotocolara" . O judecata pe fundamente ideologice m-ar tenta sa sustin ca pana la urma PSD si PD ar avea mai multe in comun . Dar greu de crezut ca va fi asa, daca imi amintesc nu doar ce spune domnul Geoana despre domnul Basescu, ci si ce spune domnul Basescu despre domnul Geoana si despre cei care au influenta in deciziile PSD. Desi, probabil, daca recupereaza oameni care pot fi considerati "reformatori" ai imaginii social-democratiei, si ma gandesc aici la Cristi Diaconescu , altfel o voce destul de cumpatata pentru cat nerv au pesedistii, s-ar putea sa existe si surprize. Dar PSD nu inseamna acest model cumpatat si atunci cum s-ar putea innoda o guvernare cu cei facuti vinovati in perioada de opozitie a PD de toate intarzierile reformelor aducatoare de prosperitate ? Pana la urma, trebuie sa recunosc ca, neavand nicio varianta argumente solide , totul va fi posibil , stomac sa ai. 14 OCTOMBRIE Imi e din ce in ce mai greu sa fac diferenta intre lumea reala si cea iluzorie. Nu stiu ce e real si ce e imaginatie. Nu stiu ce conteaza, realitatea care ma inconjoara de fiecare data cand intru in satele pe care le strabat deja de peste doua luni sau realitatea care ma napadeste cand ma intorc in Bucuresti. La hramul bisericii din Gornet-Cricov , de ziua Sfintei Parascheva, curtea bisericii e plina de oameni trecuti de 50 de ani si de copii. Am urcat drumul pana la biserica pe jos. Intalneam doar oameni in varsta si copii care ieseau de la scoala. Ma opresc la scoala, unde dau de invatatorul cu care avusesem la prima mea venire in sat o polemica despre salariile profesorilor. Ma intalnesc si cu o profesoara care fusese prezenta la intalnirea de la Urlati. Scoala e renovata, iar salile de clasa sunt curate. Doar bancile elevilor sunt depasite de timp. Mi se spune ca se asteapta si mobilier nou, toate fiind facute in baza unui program finantat de Banca Mondiala. Lumea satului e imbatranita. Pare ca doar cei depasiti de varsta mai raman pe loc. Cei tineri se indeparteaza, cautandu-si rostul nu doar in afara satului, ci si in afara tarii. In curtea bisericii , intrun fel de hambar, femeile satului gatesc. Miroase a friptura si ciorba fiarta in cazane mari. E o atmosfera surprinzatoare. Oamenii sunt la un loc si pregatesc impreuna masa de dupa slujba. Ii spun viceprimaritei ca raman in curte cu oamenii. Dau buna ziua si satenii imi raspund grabiti , fiecare cu

treaba lui. Intreb daca pot sa le fiu de ajutor. Sunt privita cu mirare si o femeie imi spune sa aduc o galeata cu apa de la pompa. Viceprimarita da sa intervina, dar ii fac semn sa renunte . Iau o galeata si o umplu cu apa. Un satean taie la o masa ardei iuti, pe care ii aranjeaza pe o farfurie. Il intreb daca pot sa il ajut. Imi da un cutit si incep sa tai ardei. Intram in vorba . Imi spune despre tinerii care au plecat din sat la munca, despre tigla de pe biserica care ar trebui reparata, dar nu sunt bani. Se apropie preotul, care imi deconspira identitatea. Barbatul pare stingherit. Rade si ma intreaba daca am mai fost in sat. "Sigur. Dar nu ne-am intalnit." "E bine si acum", imi raspunde. Preotul imi spune ca slujba e la final, acum se citeste pomelnicul si ar fi bine sa intru. Un preot tanar turuie numele mortilor. Femeile se foiesc cu colivele in brate si vocifereaza continuu. Din cand in cand, ritmul slujbei e intrerupt de preot, care le cere femeilor sa inceteze vorba. Intervine si o enoriasa care le cearta pe babele vorbarete. La finalul slujbei, preotul tine sa pomeneasca prezenta mea si a primarului la sarbatoarea bisericii. E mult prea tarziu ca sa ii mai spun ca nu era nevoie. Pana la urma, fiecare cu legea lui, iar atata rezerva din partea mea ar putea sa para si ipocrizie. Ma asez alaturi de femei si astept sa fiu miruita. Masa e asezata in hambar . O alta, pentru oficialitatile locale, in biserica. Ii spun primarului ca ma asez la masa unde stau satenii. Mesele sunt inguste si fragile. Trebuie sa te misti cu grija , altfel farfuriile umplute pana la refuz cu ciorba de femeile satului sunt gata sa ti se rastoarne in poala. Sunt peste 100 de oameni care mananca impreuna. In curtea bisericii, o alta masa unde stau copiii. Preoteasa insista sa imi schimbe tacamul din aluminiu cu unul din inox . Daca ma opun , mai mult atrag atentia. Si apoi, oaspetii raman oaspeti, cu atat mai mult la tara . O batrana cere sa i se aduca " fetitei " un pahar de vin . "Fetita" eram eu. Rad si batrana imi spune ca asa i se pare, ca sunt "o fetita tare de treaba" . Ce sa mai raspund? Ca voi candida la Parlament? Si cata incredere le inspira "o fetita de treaba"? La aceeasi masa stau doi batrani care imi par cei mai in varsta. Sunt imbracati cuviincios , cu costume macinate de vreme si camasi albe. Au peste 87 de ani sunt veteranii satului. Aflu ca au luptat in cel de-al Doilea Razboi Mondial . Satul se mandreste cu ei . Inca unul dintre cei patru care au supravietuit e afara, la masa copiilor. Unul dintre ei, aproape de mine, pare cel mai tacut. Mi se spune ca e vaduv, ca a avut un copil pe care l-a infiat si care pana de curand, cand a murit, il batea pe batran . As vrea sa opresc povestea, dar femeia continua sa imi vorbeasca. Imi simt ochii napaditi de lacrimi. Privesc insistent perisoarele din ciorba. Asta mai lipsea. Sa ma podideasca plansul si cu asta voi confirma si sensibilitatea de " fetita " . Il intreb pe batran cum se descurca. Nu aude. O femeie mai aproape de el ii repeta intrebarea. Rupe mai departe din paine fara sa raspunda . Femeia imi spune ca , intr-una din zile , l-a intrebat daca are cine sa ii gateasca, iar veteranul de care satul e atat de mandru i-a spus ca atunci cand isi aminteste, isi mai face singur o farfurie de ciorba. Are pensie de veteran si pensie de serviciu. Atat cat are i-ar ajunge , dar nu are cine sa ii gateasca . Are mainile uscate de batranete. Din cand in cand isi sterge cu servetelul dumicatul de paine care ii ramane pe barba . Imi amintesc de bunicii mei si nu reusesc sa inteleg cum de nu gasim resurse pentru a-i sustine cu o farfurie calda pe batranii care isi duc varsta de unii singuri. Termin de mancat si intru in biserica. Vorbesc cu preotul si cu primarul daca as putea sa fac ceva pentru batran. Toti sunt de acord ca singurul ajutor e sa gasim o femeie dispusa sa ii gateasca. Nimic nu e gratis si le propun o varianta. Il rog pe preot sa ma aiba in vedere daca se intampla ceva cu "veteranul de razboi". Plec spre Berceni, unde urma sa ma intalnesc cu profesorii de la scoli pentru a stabili calendarul actiunilor pentru anul scolar. Tot drumul ma gandesc la batranul care manca tacut. Telefonul suna si imi dau seama ca nimic nu ar mai fi de aflat . Ma bucur ca am fost in satul acelor oameni, ca i-am vazut impreuna si ca am regasit ceea ce credeam ca a disparut. Un loc unde satenii isi pregatesc sarbatoarea impreuna, fara mici si fara bere . Ma intristeaza batranetea care domina satele , putinul pe care si-l gospodaresc , privirile aspre si un fel repezit si dur de a se adresa unul altuia . E un fel de asprime care arata singuratatea fiecaruia. Nu stiu daca ma insel si nu imi dau seama daca nu caut prea mult imaginea pe care o duc cu mine din copilarie. Bunicii mei, vecinii lor, dealurile pe care ma jucam, alergand caii si vacile imi sunt in memorie ca niste umbre vesele si sugubete . Nimic nu mi se parea grav si nimic de nerezolvat . S-a pierdut ceva din acea vigoare si vitalitate pe care o asociam cu lumea dura a satului. Acum, oamenii par nevoiasi si au in vorba si in priviri o neputinta

care isi cauta parca ascunzisul intr-un tip de individualism pe care il consideram atributul "oraseanului". Acasa, la televizor, in Romania "urbei", o noua "hotie". Una bucata Logan de 58 de mii de euro pentru dotarea politiei. CSAT-ul intrerupt, declaratii in cascada, de la presedinte la premier. Imi amintesc de discutia cu un domn, familiarizat cu cheltuielile Parlamentului care imi spunea ca pe luna ne costa, pe noi cetatenii, 10 milioane de euro intretinerea acestei institutii. Cu ce eficienta? Ce imi imaginez eu ca voi face ca deputat? Pana acum, dintre cei care cunosc mecanismele de functionare, nimeni nu m-a incurajat in demersul meu. Nu e doar scepticism din partea lor, ci un inceput de resemnare ca si cum ar sti ca nimeni nu poate schimba nimic. Inca nu am niciun argument solid ca sa ii combat. Iar pe alocuri ma indoiesc la fel de mult ca am luat o decizie cumsecade. 17 OCTOMBRIE Incep sa ma simt vinovata in zilele in care nu ajung la sate. Dar a venit si timpul afiselor. Sedinta foto mi s-a parut un adevarat moment ridicol. Secondata de Claudiu, incercam sa gasesc cat de cat o pozitie mai "comunicativa". Cu cat mi se cerea sa fiu mai expresiva, cu atat eram mai inghetata. Fotograful imi spune ca se vede ca sunt sotia, pentru ca ceilalti candidati nu au fost protejati deloc. Stiu ca are dreptate, pentru ca nici eu nu as prefera sa am de a face cu un astfel de candidat. Din peste 130 de fotografii se aleg doua. Pentru slogan, optez pentru o varianta la indemana. Folosesc initialele de la nume si iese "AS-ul tau in Parlament". I-auzi! Vorbe, nu fapte, ma ironizez singura! Dar cum tot nu cred foarte mult in forta acestor afise - ceea ce nu inseamna ca un afis neinspirat nu poate sa te depuncteze -, nu insist prea mult. De altfel, lipsa mea de apetit pentru suportul clasic de campanie s-a accentuat cu cat ma apropii mai mult de nevoile satelor. Imi framant mintea sa las ceva in urma mea. Ma simt mult mai implicata si mai motivata incercand sa gasesc "donatorii de carte", sa gasesc resurse pentru inchiriat autocare care sa ii aduca pe micuti la circ, sa pun la cale proiectul prin care sa ii determine pe elevi sa citeasca. Astept sa treaca luna de campanie ca sa continui demersul meu de "culturalizare" si sa pot sa ii surprind placut pe oameni. Uite ca s-a terminat campania si totusi continuam! Asta as vrea sa vada! 18 OCTOMBRIE Cei mai buni comunicatori politici pana acum s-au dovedit cei care stiu sa speculeze cat mai bine nemultumirea oamenilor, sa le incurajeze credinta ca statul e responsabil de traiul lor zilnic, de bunastarea cotidiana. Ascultandu-l in seara asta pe Dinu Patriciu, prezent intr-o emisiune televizata, mi-am dat seama ca un om de succes al capitalismului autohton nu poate sa ajute la crearea unei simpatii fata de capitalisti si capitalism. Mesajul lui nu a putut fi receptat decat de o categorie restransa, eventual a celor care stiu "sa fie lacomi cand celorlalti le e frica". Din pacate, consumatorul de emisiune de data aceasta nu era doar cel specializat. Dinu Patriciu creeaza rumoare si interes chiar si celor care vad in el un profitor al sistemului. Tocmai pentru ca are aceasta tribuna, are, cred eu, obligatia de acrea o empatie nu fata de el, ci fata de ideea de liberalism, de economie competitiva, de investitii sanatoase. Cu toate acestea, aveam sentimentul ascultandu-l ca isi afirma certitudinile economice nu doar intr-un limbaj usor inaccesibil , dar ca isi prezinta filosofia economica intr-un mod aspru si neprietenos. Intr-o tara care s-a obisnuit 45 de ani cu ideea ca un capitalist este un rapace om de afaceri ce isi urmareste doar propriul interes si ca doar statul poate sa ne faca pe toti egali, chiar si in saracie, dar egalitate sa fie, si care, dupa 18 ani, cu o economie care pastreaza racilele sistemului comunist , continuand sa astepte in marea ei majoritate protectia statului, modalitatea

pecareDinuPatriciu a ales-o ca sa transmita un mesaj, in esenta corect, face sa se mentina aceeasi repulsie fata de capitalism. Cand a spus cuvantul " lacom " , deja vedeam onoarea de pe chipul cetateanului privitor la televizor. Impresia creata a fost ca aceia care pot sa profite de criza actuala chiar or sa o faca. Era mult prea greu sa intelegi castigul pe care il are o tara din aceasta atitudine economica si sa nu intelegi ca, de fapt, singurii castigati sunt tot cei care au bani. De fapt , problema noastra colectiva e incapacitatea de a intelege si a accepta ca progresul nu vine din faptul ca un guvern mareste salariile si pensiile, ci doar din munca. Am auzit doar politicieni care spun ca vor munci ei pentru noi si asta in campanie, ca apoi fiecare sa se descurce cum poate. De fapt, lipsa de viziune a politicului si economicului influenteaza nefericit viitorul tarii. Generatiile care vin par pregatite intr-un autism total, intr-o neconcordanta cu piata muncii, iar piata muncii este incapabila si sa dezvolte coerent cu populatia tarii. Dependenta de stat este imensa si neproductiva. Vrem infrastructura, dar facuta de stat, care e incapabil sa impuna un ritm sustinut, in pas cu cel din Vest. Refuzam privatul pentru ca taxele pentru folosirea acestei infrastructuri ar fi de nesuportat pentru bugetul romanului. Care e atunci solutia? Locuri de munca bine platite? Dar cine sa le creeze? Si cine sa munceasca pe masura cerintelor? Avem o generatie care e pregatita sa se integreze intr-o economiec ompetitiva sau avem generatii care isi asteapta finalul programului de opt ore ca sa se opreasca in primul birt? In marile orase, cu siguranta ca lucrurile stau mai bine, dar cate mari orase avem noi? Si ce facem cu populatia din micile orase, din comune si sate? Cum le suna lor cuvantul "lacomie"? Dar "profit"? Avem cultul muncii bine facute? Care va fi primul partid si primul politician care nu ne va mai fura caciula indemnandu-ne sa credem in el, si nu in noi? Din pacate, romanul risca sa creada ca nu munca l-a facut pe om bogat, ci smechereala. Nu pregatirea, nu performanta, nu profesionalismul, ci "invarteala" si "relatiile" , " protectia celor mari " . Ne pregatim sa fim smecheri, si nu muncitori. Si nu in sensul proletar al cuvantului, ci in sensul in care sa crezi ca munca ti-e rasplatita si iti asigura nu doar ziua de maine, ci si ziua de poimaine. Nu politicile de stanga fac posibila egalitatea, ci politicile liberale, care isi concentreaza resursele pentru a crea o economie capabila sa dea libertatea cetateanului sa fie sarac sau bogat in functie de pregatire si de disponibilitatea de a munci . Suntem egali sa alegem . In Romania , credinta e ca nu ai de ales, cel putin in acest moment, decat intre a fi fraier, adica a munci, dar fara profit, si a fi smecher. 24 OCTOMBRIE Revin la jurnal la intervale mult mai mari decat la inceputul precampaniei. Si nu pentru ca m-am delasat, ci pentru ca m-am obisnuit cu ritmul, cu imaginile, dar si pentru ca o parte din ceea ce miam propus incepe sa se lege. Ma simt din cand in cand obosita, dar mult mai linistita decat atunci cand am inceput. Sunt cu o saptamana inainte de inceperea oficiala a campaniei. Am "savarsit" o parte din elementele clasice ale campaniei (afise, obiecte promotionale), dar trebuie sa recunosc ca, daca nu ar fi copiii de la firma care sa isi bata capul cu mine, daca nu ar tine ei agenda locatiilor, a bunului de tipar, toate acestea ar fi mult intarziate. Imi continui drumurile aproape zilnice prin comune tot punand la cale agenda programului pentru evenimentele scolare. Am gasit cu bucurie o scoala, cea din Tomsani, unde o tanara invatatoare mi-a spus ca tocmai ii duce pe copii la circ. Nu pe toti, pentru ca nu toti parintii au putut sa suporte cheltuiala (transportul si biletul), dar o parte din ei vor merge sa vada primul lor spectacol de circ. Invatatoarea mi-a cerut in schimb sa ii ajut pe cei din clasa a IV-a sa faca o vizita la Muzeul de Istorie. Scoala din Vadul Parului isi serbeaza centenarul si vor sa isi scoata o monografie legata ca la carte. Vestiarele din Urlati au ajuns la destinatie. Noi-noute si in culori vesele. M-am bucurat cand am vazut ca dulapurile paraginite, cuiele din pereti unde stateau atarnate hainutele copiilor, erau inlocuite. Am observat insa ca dulapurile vechi, scoase din uz dupa orice clasament, erau asezate cu grija intr-o aripa a gradinitei. Intreb ce fac cu ele. "Le trimitem in alt sat unde situatia gradinitei e

lamentabila. Pentru ei, vestiarele vechi sunt lux." Ce sa mai zic?! Intre timp vocile care imi "admira" perseverenta imi impartasesc si compasiunea fata de indaratnicia mea de a merge pas cu pas spre scopul final pe care din ce in ce mai des cei din jurul meu nu il vad materializat in rezultatul votului de acum. Li se pare consistenta implicarea mea, dar cu efect scazut pe termen scurt. Sunt avertizata ca ceea ce fac e de lunga durata si nu e rau, dar ca nu se poate contabiliza la fel de repede in voturi. Sunt indemnata sa trec la o campanie mai "autohtona", sa nu imi cheltuiesc resursele pe vestiare, monografii de scoala, carti, ci pe lucruri mult mai palpabile caci votantul reactioneaza la stimulul imediat. Tot nu reusesc sa ma las convinsa. Probabil ca pe 30 noiembrie va fi dusul cel rece. Primele donatii de carte de la Corint si RAO au ajuns la destinatie. E un sentiment absolut incantator sa imparti carti. Iar placerea cu care profesorii primesc cartile, discutiile pe care le starnesc noile ma fac sa accept orice pierderi colaterale si sa ma bucur de orice castig in relatia cu scoala. O parte dintre voluntarii care vor sa lucreze in campanie sunt liceeni. Intreb un vlajgan, din clasa a XI-a, cu aer simpatic, volubil, care a fost ultima lui carte citita. " Messengerul", imi raspunde prapadindu-se de ras . Si adauga : "Nu citesc ca ma plictisesc si imi strica ochii". Ii ofer cartea celor de la RAO, "Povestea unui om lenes", si ii promit un premiu daca o citeste. Bascalia celorlalti colegi nu s-a lasat asteptata . Si totusi a zis ca ramane voluntar in echipa mea. In schimb, la biblioteca din Tomsani, unde am lasat o parte din carti, cativa elevi de clasa primara venisera sa predea cartile imprumutate si sa ia altele. Un elev de clasa a III-a avea in mana poezii de Mihai Eminescu. "Stii vreo poezie", il intreb. "Floare albastra", care are 22 de strofe, imi raspunde prompt. Ne intelegem ca data viitoare cand vin sa imi recite cateva strofe. Un altul citea "Tom Sawyer". Copilul era plin de verva si imi propusese pe loc sa imi povesteasca despre aventurile lui Tom. Ascult pret de vreo cinci minute si ii fac cadou, tot pe loc, Jules Vernes. "Sunteti foarte buna, doamna profesoara! Mai veniti la noi?" Si de ce nu merita sa fac mecenatul, chiar daca acesti copii nu voteaza acum? Pe 16 noiembrie e Ziua Tolerantei. Profesorii din Urlati si din comunele de pe Valea Cricovului imi propun un plan. Sa organizam un concurs in care elevii sa participe cu un desen sau eseu care sa exprime ideea de toleranta. Eu trebuie sa ii ajut cu premiile si cu o personalitate pe gustul lor care sa fie prezenta la ziua marii finale. Mi se propune Mircea Dinescu sau Florin Piersic. Parca ar avea ceva in comun, ma gandesc, surprinsa fiind de optiuni. Ramane sa vad ce pot face! 29 OCTOMBRIE Astazi am plecat pana acasa, la Timisoara. Am luat avionul de dimineata si m-am intors cu cel de seara. Mama mea, care isi serba ziua de nastere, merita gestul. Pentru unii a fost o mica extravaganta plecarea pentru ca mai sunt patru zile, iar afisele ieseau de la tipar si era nevoie de coordonare . Cine si unde le pune. Mai mult decat atat, premierul Tariceanu era prezent in Urlati la inaugurarea unui pod si ar fi fost un moment bun sa ma arat multimii. Si cu toate astea, am simtit ca pot sa plec. Insistenta mea de a strabate satele din Colegiu timp de trei luni a dat roade. Oamenii au capatat incredere ca nimic nu se intampla acum si azi. Iar eu ma simt mult mai increzatoare decat la inceput, atunci aveam sentimentul ca inertia e atat de mare si ca nu voi reusi sa creez nicio bransa in zidul suspiciunii si al pasivitatii. De fapt, ceea ce le lipseste oamenilor e proiectul, viziunea, certitudinea ca cineva nu ii foloseste cinic, perfid, nemilos de egoist. De indata ce am reusit sa trec pragul neincrederii, sa am rabdare cu privirile retinute si cautatoare de sensuri politice in demersul meu, inertia s-a transformat in actiune. Oamenii se aduna in jurul unui proiect cu bucuria celui care gaseste sens. Cele mai mari piedici sunt financiare. Asta si face ca locurile din tara sa arate atat de nevoias, iar generatiile sa se formeze la fel de saracacios . Cat timp insa voi vedea , profesori, preoti care se aduna in jurul unui proiect comunitar care nu aduce castiguri materiale persoanelor, ci castiguri comunitatii, mai cred ca se poate face ceva cu tara. Ceea ce insa ma inspaimanta e

sentimentul pe care il am ca la nivelul politicii inalte , a celor care dainuie pe scena politicii de la revolutie incoace, nu exista conturat personajul care sa puna marele proiect pe masa si sa poata aduna natiunea cu sens. Sa aduni oamenii ca sa le dai mancare nu dovedeste nicio abilitate de mare om de stat. Sa solidarizezi oamenii in jurul unui proiect care inseamna efort sustinut cu efecte pe termen lung, aceasta e cu adevarat menirea si forta unui om de stat . Nu vad niciun exemplu in ultimii 18 ani. De cateva zile refuz sa mai urmaresc dezbaterile de la televizor, declaratiile politicienilor, majorarile salariale , instigarea la revolta sindicala din partea unui om care acum cativa ani refuza sa discute cu ceferistii majorari de salarii sau sa accepte prea multe bonusuri pentru calatoriile cu trenul pentru studenti. Disperarea de a castiga oricum alegerile a atins o cota a cruzimii nebanuite . Cu cata minciuna si ipocrizie se poate conduce un popor ! Cata nerusinare in a-ti nega propriile declaratii la interval de doar cateva luni ! Si n-au trecut nici macar ani ca sa spui ca omul a suportat niste mutatii mentale ce ar justifica modificarea gandirii economice, pana de curand stransa la punga, pana la o generozitate determinata doar de motivatii electorale . Iar oamenii se duc in turma dupa mirosul vanatului, fara sa le mai pese ca s-ar putea sa fie infestat de un microb care sa duca la paralizia unei tari intregi . Multa batjocura si multa prostie . Cum de puteam sa savuram si sa ne extaziem in fata unor politicieni care ne cheama la ei ca sa ne dea de pomana in anii electorali? Si nu orice fel de ani, ci unii de criza financiara mondiala . Cum de grija lor se materializeaza in darnicia maririi salariilor in luna electorala? Cum de putem sa ii iertam pentru gesturi pe care le consideram fatarnicie atunci cand o cunostinta isi aminteste ca existam doar cand are nevoie de noi? Si cum de prietenul e judecata pentru mascarada, iar aceasta sleahta de politicieni e si votata si crezuta, manipulandu-ne saracia si foamea? Asta cautam? Acesta e profilul celui care merita votul? Mai bine niciodata politician daca acesta ar trebui sa mai fie discursul si grija pentru oameni. 30 OCTOMBRIE M-am intalnit astazi cu profesorii din comuna Berceni, unde am facut primele donatii de carte, si cu cei din Valea Calugareasca. Nu imi propun sa discut despre majorarea salariilor si totusi nu ma pot abtine . Recunosc insa un discurs mult mai rational al celor cu care discut. Nu zic ba acestei majorari , desi bunul-simt ii determina sa isi dea seama ca e prea de tot 50 la suta, dar aduc nuante. O majorare de 50 la suta ar fi fost necesara celor care incep meseria de dascal . Nu era imperios necesara pentru toti profesorii , dar daca au putut mari la ANL de 4,4 ori salariile , de ce la profesori nu o pot face ? Deci a prins intoxicarea prezidentiala . Cine mai aude ca s-a revenit asupra informatiilor si ca s-a recunoscut eroarea? Ramane doar blamarea! Oamenii sunt mult mai aproape de realitaet decat politicienii nostri Ii intreb daca vor intra in greva generala. "Am intrat la mijloc, doamna, ca asta stiu cel mai bine sa faca politicienii. Sa ne foloseasca atunci cand le vine bine", imi raspunde o profesoara. "Ce va impiedica sa nu faceti greva atunci", intreb. "Spiritul de turma, doamna." Trec la temele mele si le propun pentru "culturalizarea" copiilor. E din ce in ce mai usor sa intru in comunicare cu profesorii. Evit dezbaterile politice si ma indrept spre problemele pe care le au. Perspectiva de a fi sprijiniti in a largi orizontul elevilor ii face prietenosi. O parte din scolile din Valea Calugareasca sunt in stare mult mai buna decat cele de pe Valea Cricovului. Cadrele didactice ale liceului imi spun ca au fond de carte suficient la biblioteca, peste 15 mii de exemplare. Macar daca ar citi elevii. In schimb, o mana intinsa pentru a-i aduce la Bucuresti sa viziteze muzee, sa vada un spectacol de teatru, e utila. Din pacate insa, ziua se termina tarziu, cu o discutie care reuseste sa ma tensioneze. Cei din stafful de campanie al organizatiei imi sugereaza sa fiu mai agresiva , sa renunt la abordarea campaniei in acest mod, amintindu-mi ca avem obligatia sa facem un scor bun pe judet pentru partid. Discursul e corect politic, doar ca avem viziuni diferite despre ce inseamna bun . Eu asociez bun si cu corect . Mi se spune ca PNL a pierdut primaria din Valea Calugareasca pentru o abordare " cu manusi " .

Cineva imi spune insa ca primarul-candidat a fost ceva mai rezervat in dialog cu oamenii si era destul de retinut in "door-to-door". Indemnurile de a trece la o tactica bazata pe " generozitatea sacosei " , asa cum deja fac celelalte partide, devin din ce in ce mai apasate. Tactica mea de a convinge oamenii prin seriozitate, prin proiecte care se contureaza pe perioade mari, care sa creeze mutatii comportamentale, pare utopie. Prima data sa ii convingem cu sacosa si apoi sa vedem ce mai facem. Le spun ca prefer sa nu imi fie rusine de ceea ce fac si ca nu sunt atat de disperata sa imi cumpar voturile doar pentru un loc in Parlament. Sunt suspectata de demotivare. Profesorii recunosc ca daca se poate face ceva, atunci generatiile din scoala primara si gimnaziala mai pot fi salvate. Ca deja la liceu "gusturile" sunt formate si e mai greu sa ii atragi. Le explic ca nu intamplator am ales aceasta tinta. Nu vreau sa invat sa construiesc pentru azi si acum, ci pentru maine. Plec spre Bucuresti cu mult dupa ora 21. Pe drum, panourile mari ale candidatilor impanzesc vazduhul. Mai e o zi pana la inceperea oficiala a campaniei, dar legea la noi e facuta doar pe hartie. In Ploiesti un cort portocaliu este asezat exact in mijlocul trotuarului, asa incat slalomul sa fie asigurat. Ce conteaza? Important e sa fie in drumul oamenilor chiar daca ingreuneaza traficul. Sunt doar carcotasa! O sa am sansa sa particip candva la un alt tip de campanie? Ani sa am! 1 noiembrie Prima zi de campanie! Plec la sase dimineata de acasa ca sa ajung in Urlati de unde plecau primii 250 de copii din clasele I-II la spectacolul de circ si vizitarea Muzeului Antipa. In acelasi timp, mai plecau din comuna Dumbrava inca 150 de elevi. Pana la Urlati, niciun banner. Materialele mele erau deja in Colegiu de cu seara, dar stiam ca nici jumatate din localitati nu le ridicasera de la depozitul unde le lasasem. Nu stiu daca era semn de nepasare sau acesta era ritmul. Mai degraba optam pentru ultima varianta, gandindu-ma ca niciun candidat nu abordeaza electoratul de la nivelul stalpilor. Intru in Urlati si vad din departare bannerul meu. Apoi al domnului Melescanu si iar al meu si tot asa. Ceea ce banuiam se adeverea. Mi se parea ridicol sa imi vad chipul atarnand prin oras. Pe drumul de dimineata depaseam coloane de autocare. Cel putin cinci trebuiau sa ajunga in Urlati, imi spuneam. Copiii, insotiti de parinti, erau deja in fata scolii. Voluntarii mei, imbracati in geci galbene, imparteau cartolinele electorale si numarul din "Business Woman" unde publicasem un articol despre copiii si profesorii pe care ii descoperisem in drumurile mele. Prichindeii, zgribuliti de frig, devin agitati in momentul in care apar autocarele. Unii dintre ei mergeau pentru prima data intr-o excursie. Marea majoritate urma sa vada pentru prima data un spectacol de circ. La final, aflasem ca si unii profesori se aflau in aceeasi situatie. Aud un baietel care isi intreaba mama daca e sigur ca masina stie sa il aduca inapoi. De la geam, manutele isi cauta parintii si ii saluta galagios. Parintii par la fel de emotionati ca si copiii. Autocarele pleaca si imi iau ramas-bun de la parinti . Ma indrept spre sediul PNL, pe care il refacusem partial , devenind un birou de campanie cat de cat apt sa gazduiasca intreaga echipa. Inauntru fumul de tigara formase o pacla inabusitoare. Decid pe loc ca din acel moment nimeni nu mai fumeaza in sediu, fara exceptie. Bannere aruncate pe jos, geci lasate aiurea, afise in degringolada. Genul acesta de atmosfera nu imi e nici familiar si nici nu reusesc usor sa il tolerez. Incep telefoanele de la echipa din Bucuresti cu reclamatii. Afisele nu erau ridicate si nici nu erau semne ca se va intampla ceva grabnic in acest sens. Fandacsia e gata! Fara menajamente, le cer celor prezenti sa treaca la treaba si sa puna in ordine materialele, sa scoata mesele vechi care tronau pe langa pereti, desi mobilierul nou venise, si sa gasim o formula ca sediu sa arate ca pe timp de pace, si nu de razmerita. Apoi, incep sa-i sun pe sefii locali de organizatie. Unul dintre ei imi spune ca el stia ca pana miercuri avea timp sa puna bannere si ca sambata si duminica el lucreaza prin curtea proprie . Ii raspund deloc amabila ca nu am nicio vina ca 1 noiembrie e intr-o sambata si ca presupun ca ar fi putut totusi sa isi aranjeze programul asa incat sa respectam agenda electorala cu

totii. Intre timp, binevoitorii incep sa isi exprime opiniile despre cum sunt invidiata de alti colegi, ca mi se vor pune piedici, ca viata e grea in general. Ma enervez si spun acru "Sa fie ei sanatosi si e ultimul lucru despre care mai vreau sa aud: "cine pe cine sapa, cine pe cine invidiaza". Asta nu inseamna ca in sinea mea, nu recunosc un tip de atitudine pe care il remarcasem la alegerile locale, atunci din pozitia de consultant. Mi-e foarte greu sa accept atitudinea unei organizatii care se plange ca e nedreptatita de soarta si in acelasi timp e capabila sa isi boicoteze un coleg chiar daca acest boicot afecteaza pe fond rezultatul intregii echipe. Mereu se gasea cineva care sa imi spuna cat de multi doritori de colegiul Urlati erau si asta doar pentru ca avea un numar mare de primari liberali. Nu din alt motiv. Aceasta era marea legenda creata. Ca unde sunt primarii "tai" votul e ca si asigurat. Se pare ca "lectia" de la Bucuresti, unde populatia sectorului 3 nu s-a mobilizat la vot pentru candidatul din acelasi partid cu primarul ales, nu era relevanta. In mintea invidiosilor, teoria era sa stai acasa si rezultatul magnific vine de la sine. Imi era lehamite de atata suficienta de partid. Stiam exact cat am strabatut ulitele satelor, de cate ori intrasem in primarii, cate proiecte creasem si incercam sa ii conving pe oameni ca nimic nu se termina pe 30 noiembrie. Am cautat de la inceput, de cand am acceptat candidatura, sa nu ma cantonez in succesul asigurat de apartenenta primarilor. In mod cert, era un ajutor, dar si o copilrie sa crezi ca acest avantaj aduce aproape de la sine victoria. Oamenii isi voteaza primarul, dar parlamentarul e o abstractiune si cine mizeaza doar pe votul politic, cel de partid, e doar un alt ciocoi care asteapta intrarea tot pe sistemul de liste. Plec din Urlati cu primul sentiment amar al inceputului de campanie. Imi faceam rondul de campanie si trebuia sa recunosc ca Robert de Urlati se dovedise cel mai onest colaborator pana in acest moment. In mod evident, eforturile mele de a coagula o echipa de cadre didactice in jurul unor proiecte aveau si asupra lui efecte benefice, ca director de liceu. Dar nu era singurul loc unde facusem gesturi fata de comunitate. Si cu toate astea, a fost primul si ultimul pentru ziua de 1 noiembrie care respectase agenda de campanie. In Bucuresti, copiii erau deja la circ. Niciun incident pe drum sau la intrarea la spectacol. Spre dupa-amiaza am plecat la Antipa sa ii vad pe copii. Tocmai isi terminau vizita. Aveau in mana dinozauri si brontozauri de plastic. Unii dintre ei, mai ales fetitele, isi cumparasera cate un tablouinsectar cu un fluture. In loc de o bomboana, i-a cumparat mamei un cadou. Toti copiii imi spun ca spectacol de circ a fost grozav. Nu trebuie sa pui multe intrebari ca sa iti povesteasca despre cateii care stiau matematica, tigrii si leii care erau "adevarati". Un baietel e cu ghiozdanul "meu" in spate. Il cheamaNicusor si e Dumbrava. Il intreb de ce e cu ghiozdanul. "Mama nu a crezut ca mergem in excursie, ci ca ne cheama la scoala, la lectii." Se uita cu jind la sabiile din baloane, comercializate la iesirea de la Antipa. Ii cumpar o sabie. Vrea si un tub care face "baloane de sapun". Din urma il ajunge sora lui, care il intreaba de unde a avut bani. Il aud cand raspunde: "Femeia aia frumoasa mi-a luat". Asta o mai auzisem pana acum. Ii cumpar si fetitei tot baloane de sapun. Un pusti se asaza pe scarile muzeului. Obosise de atata mers. Il intreb cum e Bucurestiul. "Cate multe sate de al meu. Dar nu e carute, doar masini mari", imi spune. Primul instinct e sa il corectez, dar imi dau seama ca nu e cazul. Profesorii sunt ca albinele. Ii aduna, ii numara, ii incoloneaza si se indreapta spre masini. Facem cateva fotografii si sunt gata de drum. Spre seara il sun pe Robert si imi spune ca totul a fost perfect, fara probleme, iar copiii nici nu apucau sa coboare din autocare ca deja le povesteau parintilor impresiile. Singura mea intrebare la sfarsitul acestei zile: oare era mai de folos un spectacol de lansare? Probabil asigura o vizibilitate, dar in niciun fel nu as fi avut aceeasi multumire sufleteasca. Urmau alte scoli, alte comune. Gandul meu se ducea deja la 6 decembrie si la incercarea de a le darui cate o ciocolata fiecarui prichindel de Mos Nicolae. Si-ar fi dorit si la Gradina Zoologica. In martie-aprilie va fi perfect, le spun profesorilor. Daca acum o luna, la un asemenea raspuns, ma priveau sceptic, acum simt ca le-am castigat increderea. De altfel, o profesoara imi spusese: "Sunteti incredibila! Tot ce ati spus ca veti face ati facut. Se vede ca sunteti un om bine-crescut". Era cel mai frumos compliment pe care il primisem. Nu politician, ci om bine-crescut. Dupa o zi care a inceput dezamagit in relatia cu colegii combatanti, seara se incheia bine si cu sentimentul ca merita sa faci eforturi pentru copiii pe care ii crestem. Probabil toate astea nu aduc

voturi acum, dar cu siguranta ca am castigat reciproc, si eu si profesorii, incredere si respect. Si mi se pare cel mai greu. Mai greu decat sa castigi voturi. 2 NOIEMBRIE Ajung la Tomsani, unde copiii din clasele a IV-a se pregateau sa vina la Bucuresti sa viziteze Muzeul de Istorie si Muzeul Antipa. Invatatoarele isi propusesera sa faca ora de istorie despre daci si romani la Muzeu. Fata de prichindeii din Urlati, care se aflau in marea lor majoritate la prima lor excursie cu scoala, aici starea era mai putin tensionata. Copiii erau doar agitati sa isi gaseasca locul si colegul preferat in autocar. Nu mai era emotia nelinistita pe care o vazusem inainte cu o zi. Autocarele pleaca, iar eu raman sa stau de vorba cu parintii. Imi dadeam seama ca nu stiau nici cand vor fi alegerile parlamentare si nici cine sunt candidatii. Impreuna cu voluntarii impartim materiale promotionale si continuam sa strabatem cateva strazi. La ora 8 dimineata, satul era inca adormit. Lasam pliantele in cutiile postale sau agatate in garduri. Un barbat care hranea animalele ne intreba la ce facem reclama. "De la ce magazin sunteti?" Incep sa ma aventurez in explicatii. Barbatul ia pliantul care isi propunea sa explice votul uninominal si se uita la fotografie. Imi spune ca el nu voteaza decat pentru primar si presedinte, ca nu il intereseaza Parlamentul. "Ce-a facut Parlamentul pentru oameni? Nimic. Iau banii degeaba. Se ingrasa ca niste porci pe banii nostri." "Dar legile cine le face?" intreb eu. "Oricum sunt proaste. Le poate face presedintele sau Guvernul. Nu-i nevoie de din astia, asa ca nu ma mai deranjati". In curtea de alaturi, un alt barbat urmarea discutia. Ma striga cu o veselie ciudata. "Ce ti-a zis?", ma intreaba iscoditor. Nu ii raspund la intrebare si ii ofer un pliant. "Niciodata nu-i multumit vecinu`. Da` ce faceti pe aici?" Caut sa raspund, dar ma razgandesc. Il intreb daca merge la vot. Nu stia ca sunt alegeri parlamentare, dar se duce la vot. Plec mai departe prin sat si timp de o ora umplem gardurile cu pliante. Prin sat, niciun afis electoral. Caut locurile care ar trebui sa fie amenajate pentru afisaj, dar nu gasesc niciunul. O fi prea devreme pentru campanie.

4 NOIEMBRIE De dimineata ma intalnesc cu Cristi Oprea, ziarist la "Cotidianul", la aeroportul Baneasa. Ma sunase de cu seara sa imi spuna ca redactia ziarului a hotarat sa faca reportaje despre candidati si campaniile lor si pentru alti cativa "clienti" care ii revin ma aflu si eu. Ii spun ca nu am nimic spectaculos in program si ca saptamana viitoare se anunta mult mai plina de evenimente . Cristi insista sa vina , asa ca ne dam intalnire pentru a doua zi . De fapt , as fi vrut sa ii spun lui Cristi ca nu cred ca e o idee prea buna sa ma insoteasca el . Dat in judecata de liderul de la Cotroceni , oricum ar aborda campania mea , articolul despre mine va fi citit intr-o nota usor de prevazut. Nu ii spun ce cred si pana la urma decizia nu era a mea, ci a redactiei. Pe drum, la intrarea in Bucov, tocmai se instala primul meu mash, bun prilej de blande ironii din partea lui Cristi. Era curios sa afle cum e sa fii candidat, dupa atatia ani de consiliere. Mie mi se parea greu, uneori chiar nesuferit. Aveam tendinta de a fi mai degraba consultant decat candidat , analist decat executant , imi consumam destul de multa energie in organizarea si planificarea strategiei asa incat in momentul in care ajungeam si in postura de a pune in aplicare hotararile eram , intr-o masura simtitoare , cu tonusul scazut . Reuseam destul de usor sa ma mobilizez, poate

si pentru ca nu trebuia sa interpretez roluri gandite de altii. Nu era inca momentul sa ma intreb daca nu sufar cumva de sindromul ubicuitatii si de al celui care stie tot-face tot. Ma prevalam de faptul ca in niciun loc de munca nu ma descurcasem singura si ca stiam sa impart responsabilitati si sa ii las pe cei jur sa participe activ la ceea ce faceam. Ne oprim la depozitul din Bucov, unde se afla cea mai mare parte a obiectelor promotionale. Stiam ce am comandat, dar nu vazusem materialele asa cum aratau in forma finala. Probabil pentru cineva care mai trecuse prin campanii a-si vedea numele imprimat pe scrumiere, pixuri, brichete, sorturi nu avea nimic surprinzator. Eu insa eram de-a dreptul mirata. Acel "Votati Adriana Saftoiu, Colegiul 7 Urlati" imi parea cel putin intimidant. Chiar eu fac asta? Imi dadeam seama ca nu era corect Colegiul 7 Urlati. Ar fi trebuit sa fie Colegiul 7 Prahova . Apoi , imi aminteam ca parca ma impotrivisem sa fie imprimat numele pe scrumiere si brichete. Mi se parea de-a dreptul inestetic un nume de femeie pe acest tip de obiecte. Propusesem doar imprimarea sloganului , pe care il si gandisem intr-o forma care sa faca transferul spre numele meu . Cu cei de fata discut doar despre afisaj . Voiam un singur lucru: nu pe stalpi. Sun insa la Bucuresti sa ma lamuresc cu scrumierele si brichetele. Ma gandeam ca poate urmatorul lot va fi altfel . Nu apuc sa spun foarte multe . Ioana imi spune sec ca asa a hotarat sefu` si ca pana fac satenii transferul pe care mi-l doresc eu , trece campania. "Nu ati zis ca lumea nu stie ca sunteti candidat? Obiectele ajuta, asa ca preferam inestetic decat ineficient." Pana la urma , nu imi amintesc ca la alegerile locale eu sa fi avut aceste scrupule cu femeile candidat pe care le consiliam . Dar fiind vorba de mine , am descoperit noi sensibilitati. Inchei convorbirea si uit de urmatorul lot de scrumiere si brichete. Totusi, ar trebui sa imi iau in serios postura de candidat si sa ii las pe cei cu consultanta sa se pronunte. La liceul din Valea Calugareasca am stat pret de o jumatate de ora. Liceul avea un club de pictura care aduna un grup numeros de elevi pasionati, dar care se confrunta cu lipsa materialului necesar. Participau la concursuri si aveau premii cu care sa se mandreasca. Aveau nevoie insa de un sponsor. Aflu ca in plan de excursii, elevii din clasele mari au optat sa viziteze Muzeul Militar si cel de Istorie din Bucuresti. Nu mai pierdem timpul si intreb cand vor sa faca excursia. Aveam nevoie de doua zile ca sa pot inchiria autocare. La ora 11 ajung la moara si la brutaria din Albesti-Paleologu, la o intalnire cu muncitorii. Patronul Vasile Ene imi sugereaza o modalitate de a face economii la buget si de a ajuta , in acelasi timp, producatorii locali in privinta programului "Cornul si laptele": sa se incarce aprovizionarea de la producatorii locali si, dupa aceea, doar daca acestia nu isi arata disponibilitatea , sa se apeleze la firme din alte localitati sau chiar la cele din alte judete. Discutam despre votul uninominal si despre ce poate sa faca un parlamentar. Oamenii sunt multumiti ca au un loc de munca , dar se descurca greu . Voluntarii impart obiecte promotionale , pelerinele avand de departe cea mai mare cautare . In timp ce discutiile se aprind , despre canalizare , asfalt, scoli, gradinite, salarii, aud de undeva din spate o rumoare care nu anunta nimic bun . Curtea fabricii se umple cu femei in varsta , care aflasera ca primarul era acolo . Supararea lor erau faina zi zaharul care se imparteau doar la fostii pensionari CAP . O parte dintre ele erau excluse de la ajutor. Desi lucrasera la CAP, nu figurau pe liste . Exista o explicatie: cele mai multe cazuri faceau parte din categoria acelora care optasera pentru pensia sotului decedat care nu fusese pensionar CAP si astfel nu se mai inscriau in clasa celor care beneficiau de ajutorul Guvernului. Primarul incerca sa le explice, dar fara nicio sansa . Batranele isi continua furia plangand si cerandu-i primarului sa le treaca imediat pe liste. Primarul incerca sa mute atentia, prezentandu-ma. Femeile ma privesc pentru cateva secunde, nedumerite. Ce alegeri, ce candidati? "Puteti face ceva sa primim zaharul si faina?" Nu indraznesc sa raspund afirmativ. Problema era la primar, iar eu riscam sa fac o promisiune care imi depasea puterile. Primarul isi da seama ca nu am loc de intors si le cere batranelor sa aduca cupoanele de pensi, promitand ca va incerc sa extinda tabelul. Lucrurile par sa se linisteasca. Imi dadeam seama ca cel putin o prevedere din Legea pensiilor era nedreapta. Cand doua pensii cumulate nu depasesc salariul minim pe economie, ce rost mai avea sa ii pui sa opteze? Intre timp, voluntarii incep sa imparta sorturi si pelerine. Din pacate, cateva dintre batrane raman pe moment fara sorturi. "Dupa ce ca nu ne-ati dat zahar si faina, nici macar sorturi si "pereline" nu ne dati. Suntem batute de soarta!", isi exprima amarul una dintre femei. Voluntarii se intorc cu un alt

rand de sorturi si pelerine si le prind din urma pe cele care nu primisera obiectele. Nu am mai intrebat care a fost reactia. Imi era insa clar ca sorturile fusesera date. Intre timp, patronul brutariei ofera paine si cornuri. Cu painea in mana, femeile continuau sa isi reverse naduful. 5 NOIEMBRIE Prima parte a zilei o consum organizatoric cu Cristi alaturi, care reuseste de dimineata sa intarzie plecarea. Traficul din Bucuresti, imi explica. Ajungem la scoala din Berceni cat sa punem la punct amanuntele pentru plecarea elevilor la circ la sfarsitul saptamanii. La plecare, profesorii ne avertizeaza ca in comuna nu sunt puse afisele si ca nu e bine. "Oamenii nu stiu ca veti candida. Ar fi bine totusi sa incepeti sa puneti afise si sa umblati din casa in casa." Eu, care nu acordasem o prea mare valoare afisului, incepeam sa ma intreb daca voi reusi totusi sa acopar fiecare casa, fiecare ulita. Realitatea devenea mai presanta decat indaratnicia mea de a ma ocupa de programe scolare si de a neglija rolul afisului. In drum spre gradinita din Pleasa 2, ne oprim la scoala din Pleasa 1, unde ajungeam pentru prima data dupa dotarea laboratorului de informatica cu mobilier. Aflu ca dupa valva creata in presa, latrinele din fundul curtii erau desfiintate, iar firma terminase intr-un timp record ceea ce nu reusise toata vara, construirea toaletelor din scoala. Profesoara de romana imi cere sprijinul pentru ca elevii de clasa a VIII-a sa poata participa la spectacolul "O scrisoare pierduta" care va avea loc la Ploiesti, cu actorii de la Teatrul National din Bucuresti. Problema era pretul biletului, aproximativ 50 de lei. Prea putini dintre ei ar fi putut sa suporte costul biletului, dar si al inchirierii unui autocar. Cat timp copiii sunt dornici sa vada un spectacol de teatru, inca mai sunt optimista. La gradinita, educatoarele imi spun ca nu credeau ca ma voi reintoarce. Cladirea, care parea absolut improprie pentru rolul pe care il avea, fusese renovata. Banii se terminasera la renovare si, ca peste tot, materialul didactic era saracios. Cand ne-am intalnit prima data, doreau un televizor si jucarii pentru copii. Reusisem sa cumpar ceea ce isi doreau. Dupa-amiaza aveam programata o intalnire cu padurarii din zona. Imi simteam inabilitatea de a tine discursuri atunci cand aveam acest tip de intalniri. Nu cunosteam tematica foarte bine si oricat de mult as fi vrut sa o stiu, tot nu cred ca as fi fost convingatoare. Cei care sunt numiti Armata a III-a, padurarii, ma asteptau intr-o sala de sedinte la Ocolul Silvic din Urlati. Imbracati in uniformele verzi, aveam senzatia ca sunt prinsa la furat de lemne. Am inceput sa ma prezint si sa le spun ca nu stiu foarte multe despre problemele lor, dar cu siguranta le voi afla direct de la ei si voi incerca sa fac din Parlament ceea ce e necesar. Dau sa continui si domnul Semcu, care m-a insotit la intalnire, intervine cu un usor sarcasm. "Adriana va va spune ca nu a venit sa va ceara voturile si ca e important sa fiti prezenti la vot si sa nu neglijati sansa oferita de voturile voastre ca sa castige. Iar eu am incredere ca nu va veti irosi votul, alegand-o." Nu stiu daca m-am inrosit, dar ii simteam fierbinti. Nu imi era clar daca "previzibilul meu discurs" pe care mi l-a retezat domnul Semcu sau modul foarte direct de a li se adresa imi provocase roseata. Am plecat de la Ocolul Silvic cu gandul ca nu mai am nicio oprire pana la Bucuresti. Comentam cu Cristi ziua , cand in zare vedeam o aglomerare de geci galbene si baloane . Echipa de voluntari strabatea orasul impartind pliante. Opresc masina si ma alatur caravanei. Era un entuziasm la care nu as fi putut sa raman pasiva. Oamenii se opreau si participau, neasteptat pentru mine , la zgomotul electoral . Ceea ce facea farmecul paradei galbene era un fel vesel si contagios de a intra in vorba cu cetatenii. Afisele si bannerele isi facusera treaba. Stiau ca voi candida la ei in oras si le placea ca ma vad acolo. Dar dupa alegeri? Mai veniti? Un bunic imi spune ca nepoata lui a fost la Bucuresti la un spectacol pentru ca i-am dus eu si ca merge la un concurs cu carti. Intr-un magazin, una dintre vanzatoare imi spune ca ne-am cunoscut cand a plecat copilul ei la circ. "Si acum povesteste despre tigrii si cateii care stiu matematica." La un moment dat o observ pe una dintre profesoarele care se implica cu foarte multa pasiune in evenimentele pe care le cream pentru elevi. O salut cu o familiaritate care se izbeste insa de o

rezerva care mi se pare cel putin ciudata. De fiecare data cand ne intalnisem comunicasem extrem de usor si eficient . Tocmai de aceea eram surprinsa de atitudinea ei, asa ca insist sa schimbam cateva cuvinte. In timp ce-i smulgeam destul de greu propozitiile observ ca e insotita de un domn pe care mi-l prezinta . Era sotul profesoarei . Il salut cu aceeasi simpatie pe care o purtam profesoarei . Extrem de neprietenos , imi spune : "Va stiu. Ati lucrat cu Basescu. Am si eu o intrebare: de ce ati plecat, ca a fost dat afara sotul?" Incep sa pricep stinghereala profesoarei si de ce si-ar fi dorit sa nu ne observam . " Sigur ca nu acesta este motivul , dar presupun ca dumneavoastra veti crede ce doriti . " Barbatul isi exprima destul de furios dezacordul fata de plecarea mea si mai ales de angajare a mea langa liberali, pe care ii dezaprecia , daca nu cumva ii dispretuia . Dialogul devenea aproape incoerent si realizam ca indiferent cat de mult imi doream sa mut discutia de la subiectul Basescu , nu aveam nicio sansa. Renunt intr-un final si ne despartim, fiecare cu opinia lui. Pana acum era prima confruntare cu aceasta tema pe care o evitam. Cei care nu erau admiratorii lui Traian Basescu cautau o demonizare irationala, cei care il admirau refuzau orice discutie pasnica cu cei considerati dusmani, asa ca alegeam sa nu cad in capcana acestei teme. Seara, ma opresc la sediul de campanie din Urlati pentru o sedinta de evaluare. Afisajul devenise o prioritate si trebuiau stabilite echipele care sa monitorizeze ridicarea bannerelor si a mash-urilor. 6 NOIEMBRIE Imi displace din ce in ce mai des indemnul "gandeste pozitiv". Cand ai cel mai putin chef sa zambesti , sa fii pretentios-amabil , cand ai pofta sa ramai inert , gasesti cate un cunoscut care sa te indemne sa fii pozitiv. Am inceput sa cred ca gandirea pozitiva e antigandire . Prima greseala e atunci cand consideram ca a nu fi pozitiv inseamna obligatoriu a fi negativ . Ei, bine, nu sunt sigura ca acesta e antonimul pentru pozitiv. Cum nu cred ca stilul occidental, pe care il atribui mai degraba americanilor , de a ne adresa cu persoana a II-a singular este o forma de "deschidere", de "flexibilitate", de "disponibilitate de dialog". Nu ma consider o persoana scortoasa si nici prinsa in reguli severe de protocol. Dar ma indispune atunci cand un domn ma intampina cu "Salut" - dupa o anumita varsta niciun domn nu ar trebui sa isi permita sa salute o femeie folosind atat de tovarasescul "Salut" - sau cand o persoana pe care abia am cunoscut-o mi se adreseaza colocvial cu "tu". Nu mi se pare nici semn de prietenie si nici de mare spirit. Recunosc ca in ultima perioada, si pun la socoteala vreo trei luni, nu imi vine sa gandesc pozitiv. Dar nici nu mi se pare ca respingand gandirea pozitiva sau anxioasa, dramatica, trecand prin sau spre tragedie, si nici ca depresia m-ar tine in pijama de dimineata pana seara si ca oglinda mi-ar provoca o mare panica. Incursiunile mele zilnice in mediul rural ma fac mai degraba realista. Chiar si "dezamagirea", "angoasa" au capatat alta valoare si dimensiune. La inceputul contactului cu realitatile satului romanesc ma intorceam acasa, in Bucurestiul cel aglomerat si ticsit de lumini, in comparatie cu ulita satului inecata in intuneric de indata ce soarele a intrat in asfintit, si dezbatem cele vazute cu prieteni si cunostinte. Finalul era mereu acelasi: "Gandeste pozitiv", "Fii pozitiva". Ma iritam din ce in ce mai tare la acest indemn care imi suna ignorant si prostesc. Nu m-am lamurit inca daca nu cumva cei carora le spuneam povestile mele aveau chiar ei nevoie de "pozitiv", ca un fel de scut de protectie, ca nu cumva sa ii scot din "confortul citadin". Intoarsa din "teritoriu" , in limbajul candidatului nominal , m-am decis sa mananc singura in oras. Mi-am oprit masina plina de noroi langa "fitosul" Uptown, care imi e foarte la inima pentru ca echipa lui Doru, seful restaurantului , e foarte pe faza si te face sa te simti extrem de familiar cu locul . Nu aveam chef de nicio discutie si de nicio figura care sa ma intrebe cum merge treaba si, eventual, in final, sa primesc deja celebrul indemn . Ceva mai incolo de masa mea se afla un domn cu care ma salutam reverentios, doar pentru ca ne intalnisem conjunctural, fara ca vreodata sa ne prezentam oficial. In cazul in care el ma cunoaste dupa nume, eu habar nu aveam cine e. Banuiam doar ca lucreaza in "business". Tinuta era cea care ma facea sa cred ca il pot aseza undeva in zona respectiva. Am mancat linistita, fara ca sa imi tin de urat cu vreun ziar. Telefonul era pe "mute", asa

ca aveam in aparenta o seara buna de tacere. Si totusi. Aproape de sfarsitul cinei, domnul se apropie de masa mea si ma intreba daca ma poate deranja. Mi-am spus in gand ca ar fi bine sa nu o faca, dar mi-am afisat zambetul de PR-ist, am exersat gandirea pozitiva si am fortat raspunsul cu un "Cum sa ma deranjati? Va rog." Domnul e o persoana relativ matura, adica, as spune eu, intre 45 si 50 de ani, cu un aer de aristocrat si cu o dictie impecabila. Recunosc ca in primele minute nici nu eram atenta atat la sensul cuvintelor, cat si la frazare si articularea cuvintelor, care erau ireprosabile. Nu stiu exact cum a decurs discutia , dar m-am gasit vorbind tavalug despre cele vazute, despre parteneriatele mele cu scolile din colegiul unde candidez, desrpre incercarea mea de a convinge un public sceptic ca vreau sa le fiu alaturi nu pentru o campanie, ci pentru proiecte, despre obsesiva mea preocupare dea ajuta generatiile foarte tinere de elevi de a descoperi lumea cartilor, a lecturii, a muzicii bune, a esteticului, a bunului-simt si a instructiei. M-am oprit brusc asteptand propozitia "fiti pozitiva". Domnul - as putea sa risc chiar cuvantul "gentleman", o specie pe cale de disparitie in tara noastra, ca altii nu stiu cum sunt, vorba lui Creanga - a remarcat tacerea brusca dupa siroiul de vorbe si m-a intrebat cu un aer surprins: "S-a intamplat ceva?" Nu ca nu m-as fi putut controla, dar mi-am simtit cinismul cerandu-si ratia. "Astept un indemn." "Ce indemn?" "Ati auzit de gandirea pozitiva?", intreb sarcastica. "Adica, nu sunteti de parere ca ar trebui sa fiu pozitiva?", nu ma las eu cu una cu doua. "Dar sunteti pozitiva. Tot ce mi-ati spus arata ca sunteti asa. Faptul ca va pasa, ca va infuriati, ca va revoltati, ca va puneti intrebari, ca nu va refuzati iritarea, ca nu treceti pe langa lucruri cu aerul ca se poate si mai rau, ca nu e nicio consolare in framantarea dumneavoastra, ci o cautare de solutii pentru ceea ce nu va place arata ca sunteti un om pozitiv. Ce indemn sa va fac in afara de acela ca ar fi bine sa nu renuntati la acest tip de relationare cu cei din preajma dumneavoastra?" Mam simtit stingherita de propria mea asteptare si mi-am terminat cina, dupa multe zile apasatoare, impacata cu mine. Un domn, pe care tot nu stiu cum il cheama, reusise sa ma ajute sa imi accept starile, pe care le suspectam "nepozitive", ca firesti si vitale. Ne-am despartit la fel de "necunoscuti" ca la inceput. Dar de fiecare data cand imi simt neputinta de a fi pozitiva in indemnul celor din jur, ma gandesc cu recunostinta la cina terminata in compania domnului necunoscut. 7 NOIEMBRIE La ora 8 dimineata eram la targul din Urlati . Ma gandeam cat e in stare sa faca un candidat intr-o campanie . Daca o sa castig , mai vin , dis-de-diminineata , la targul improvizat pe un teren viran ? Ma mai trezesc la sase dimineata ca sa ma intalnesc cu oamenii? La piata, intr-o hala care ar fi trebuit renovata cap-coada, ma iau micii fermieri in primire. Nimic nu merge bine si nu sunt incurajati sa isi dezvolte afacerile, era concluzia lor. "E bataie de joc cu cat ne platesc laptele . Mai bine il arunci pe garla decat sa il dai pe pretul pe care il primim." Apoi, sugubat, imi dau cate un mar, o bucata de branza si imi spun ca ma voteaza . Le par foarte simpatica si in Urlati au auzit ca fac cate ceva pentru copii . "E bine si asa , poate ii ajutati sa traiasca mai bine." Nu e rau ca munca mea de vreo trei luni da roade , dar ma simt destul de neputincioasa in fata problemelor lor . E greu sa le spui ca totul va fi bine cand ei te intreaba: cum? Unii dintre ei au initiative si nu le poti spune " la munca , tovarasi, si apoi vin si banii". O fac deja, dar simt ca pentru cat muncesc se intoarce prea putin inapoi. Imi dau seama insa ca ascultandu-i si vazandu-te in mijlocul lor, pentru ei e totusi o garantie ca cineva se intereseaza de situatia lor . In piata din Urlati am o discutie despre clasa de mijloc , a intreprinzatorului . Aici , ma simt mai acasa . Pot vorbi despre politicile liberale care au ca tinta construirea unui mediu economic care sa permita formarea acestei clase. Intrebarea unui batran hatru, care asculta in spatele cartofilor aruncati pe taraba, provoaca rasul. "Dar ce partid liberal avem noi in Romania, ca eu nu imi amintesc? Sunt batran si oi fi uitat . " Apoi , imi spune ca el voteaza cu liberalii doar pentru ca tatal lui a fost liberal si nu vrem sa il supere de acolo din groapa, dar ca numai liberali nu suntem. "Numai comunisti la putere . Au murit degeaba la Revolutie " . Cuvantul trezeste dezbatere . " Comunismul a fost bun ca oamenii era toti la fel, nu unii bogati si

unii saraci", raspunde repede o gospodina. Micul fermier nu se lasa . " Eu nu vreau sa fiu egal cu unul care nu munceste, mai femeie. Fiecare sa primeasca dupa cum lucreaza . Ia mai lasa-ma cu atata egalitate . " Imi iau la revedere si plec. Ii las sa discute singuri despre comunism si egalitate. Pe moment rolul meu e sa strang cat mai multe maini. Apoi, din Parlament, voi vedea cati suntem liberali. 8 NOIEMBRIE La sfarsitul primei saptamani, pot face doua constatari. Informatia la sat ajunge greu, iar problemele sunt atat de specifice, incat niciun discurs nu poate fi previzibil. Unele lucruri care ma scot din minti intr-o zi par insignifiante fata de urmatoarele, iar fiecare zi se termina numarand mainile pe care le strang. Uneori am sentimentul ca fierb fara apa. La intalnirea cu elevii seralisti de la Liceul Agricol din Valea Calugareasca discutia s-a axat pe votul uninominal si de ce ar trebui sa fie prezenti la vot . Barbati si femei intre 25 si 35 de ani isi exprimau dispretul fata de clasa politica. Ca intotdeauna, cei mai vocali sunt cei nemultumiti. Cei care eventual ar fi fost mai ponderati taceau.Un domn insista pe ideea ca Executivul trebuie sa faca tot ce spune Parlamentul. Daca Parlamentul a votat sa fie acordata majorarea salariilor , de ce se opune Guvernul? Il intreb daca ar fi fost la fel de transant daca Parlamentul ar fi votat sa fie luate 50 la suta din salariile bugetarilor. Cum de Parlamentul pe care tocmai mi-l hulea si zicea ca e incompetent si iresponsabil acum a dat o reglementare buna ? Asta inseamna grija fata de oameni ? Majorari in perioade electorale? Dupa o discutie infocata , se ajunge la concluzia ca cei care acum conduc tara sunt cei care decid in politica din 1990 incoace . Concluzia lor : toti la fel si aceiasi. Incerc sa le spun ca pe acest tip de atitudine nimic nu poate fi sanctionat , ca votul e inutil si nu poate sa faca ordine, prin urmare sa nu spere ca mult doritul vot uninominal sa aiba efecte. Il intreb ce vor de la viitorii parlamentari . Sa respecte legea , imi raspunde acelasi domn. O doamna imi spune ca vrea sa stie , dupa acest vot , cum va putea ea sa controleze ce face cel care a ales intr-un colegiu. Un grup de elevi imi cere sa modific legea invatamantului si cei de la seral sa sustina diferit bacalaureatul de cel de la zi . " Noi facem liceul doar ca sa ne terminam studiile , ne ajuta la locul de munca . Avem familii , copii , serviciu , nu putem sa invatam precum cei de la zi. Suntem si mai batrani. Nu e corect sa dam bac-ul la acelasi nivel" , imi explica unul dintre ei. Am o tema pe care o arunc in discutie. Comunitatea. Spiritul comunitar. De fiecare data risc, dar sunt curioasa sa vad cum reactioneaza oamenii cand le spui ca au si ei treaba lor in localitatile in care traiesc, ca si responsabilitati. In general, fiecare vrea sa auda doar despre drepturi. Si sa nu le spui ca au si ei vreo vina ca satele arata cum arata. Ma gandeam la politician. Dupa strategia care ti se propune, dupa discursul care ti se sugereaza , am impresia ca esti tot timpul pus sa castigi un concurs de popularitate. Cine ghiceste mai repede ce vrea sa auda cel din fata, sau eventual ce nu vrea sa auda, castiga. Eficienta sacrificata pe altarul simpatiei . Refuzam sa abordez temele si problemele demonizandu-i pe politicieni . As fi putut sa o fac linistita , la urma urmei . Nu fusesem niciodata in situatia de a functiona executiv , de a lua decizii. In calitate de consultant , puteam sa ridic din umeri , sa ma scuz spunand ca eu am datoria sa atrag atentia, dar nu sa impun decizia. Nu imi construiesc niciun discurs in care sa-i sodomizez pe politicieni, sa-i identific cu nume si prenume pe provocatorii de conflicte si pe generatorii raului general . Pentru ca nu exista un singur vinovat ! Si pentru ca simteam ca cel mai rau lucru care mi se putea intampla era sa combat persoane si nu probleme , sa cred ca acele persoane se gaseau intr-un singur partid si obligatoriu in cel rival. Adeseori surprinderea celor din jur era ca le spuneam oamenilor ca aveau si ei responsabilitati fata de comunitate si ca lipsa lor de implicare se vede de la aspectul ulitei pana la modul in care isi ajutau in general satul. Cand am decis sa pun la cale un proiect care sa ii scoata pe copii din satele lor , am inteles ca majoritari erau cei care nu ar fi putut sa participe la excursii pentru ca saracia de acasa se rasfrange automat si asupra copilului. Dar oare litrul de vodca sau de

vin ter-minat la birt nu s-ar fi putut transforma in pretul la spectacol ? Daca maine le-as propune ca fiecare parinte sa suporte 5 la suta din costul deplasarii si al biletului , din nou o parte din copii ar ramane acasa . Cati dintre cei maturi nu isi plang de mila fara sa renunte insa la bautura, pentru care se gasesc mereu bani. In Valea Calugareasca trei frati veneau pe rand cate doua zile la scoala. Pentru ca purtau toti aceeasi pereche de bocanci! Si totusi, imi spune profesoara, tatal e de gasit doar la carciuma din sat. Apoi, anomalia caminelor culturale din sate. Incercand sa gasesc solutii impreuna cu profesorii pentru organizarea evenimentelor, descopeream ca oamenii, chiar daca vor, nu au unde sa se adune. Acolo unde mai exista cate un camin cultural, acesta devenise discoteca sau loc unde se organizau nunti si botezuri. Administratia locala probabil ca nu isi imaginase ca ar avea o alta utilitate. Mai bine inchiriat si cu ceva bani castigati decat sa creezi evenimente unde satul sa se intalneasca. Nu ajunge santul? Tendinta staffului de campanie e sa iti aranjeze intalniri cu membrii partidului pe care ii reprezinti. Mie mi se parea ca accentul se pune gresit. Ma interesa targetul "confuz". Cei care nu simpatizau partidul candidatului, dar nu respingeau candidatul, sau invers. Asta ma facea sa cred totusi ca votul uninominal incepea sa prinda un anumit contur. Aceiasi oameni se intrebau daca acestia puteau sa aiba o voce puternica in partidul lor si daca nu se vor supune deciziilor de partid din motive de disciplina. Grea discutie! 9 NOIEMBRIE Exista o parte a campaniei care iti mananca timp, energie si resurse: organizarea. Lipsa unei echipe inchegate se simtea, iar votul uninominal se dovedea o provocare care depasea adeseori capacitatea de reactie a colaboratorilor mei. Excluzand echipa de la Urlati, in celelalte comune nu reuseam sa constitui eficient echipele de voluntari care sa pregateasca terenul pentru candidat . Cerusem cu mult inaintea inceperii campaniei sa gasim persoanele care sa preia munca, de rutina si costisitoare ca timp, pentru difuzarea materialelor. Pana una alta, in trei comune unde am avut actiuni i-am folosit pe tinerii de la Urlati . In cursul saptamanii solutia se dovedea greoaie. Studenti sau elevi, disponibilitatea lor era dupa ora 17.00, iar problema ca sa ii pot folosi si in comunele mai indepartate se punea cu atat mai putin. Apoi, la sat, dupa ora 18.00 era din ce in ce mai greu sa gasesti cetatenii dispusi sa stea la o vorba. Treceam prin comune care erau total descoperite. Nici urma de afisaj. Oamenii nu stiau cine le sunt candidatii, dar nu stiau nici macar ca urmeaza un vot. La Moara Noua o persoana era de-a dreptul contrariata. Primarul e ales, de ce mai umblam pe strazi? De dimineata am ajuns cu cel putin o jumatate de ora inaintea copiilor si profesorilor la locul de intalnire. Satul Moara Noua. Ies din masina si ma plimb pe ulite. Un fel de saracie murdara in jur, care e accentuata de noroiul in care se scufundau strazile neasfaltate. Locul de intalnire trebuia sa fie in fata bisericii. Nu vedeam decat o clopotnita si o cladire care imi parea hambar sau un staul pentru animale . Imi da de gandit crucea de pe cladire . O sun pe una dintre profesoare ca sa cer indrumari . Nu reuseam sa gasesc biserica . Pana la urma ne intalnim si imi arata Lacasul Domnului, caruia eu ii stabilisem alta destinatie. Imi spune ca e vechiul birt , transformat in biserica , adica o cruce asezata pe acoperis. Mai aveam ceva de spus ? Copiii se aduna . Frematau nelinistiti . La o poarta , un baietel se uita cu jind . Il intreb in ce clasa e . Imi spune ca e in clasa a V-a , dar nu e la scoala din sat . Imi dau seama ca ar vrea sa fie printre copii . Il intreb daca poate sa se echipeze repede , ca ii pun o vorba buna. In cinci minute iese din casa. O rog pe mama lui sa ii pregateasca un pachetel cu ceva de-ale gurii. Copilul vine spre mine si imi zice: "Gata. Ma luati si pe mine?" Profesoara il recunoaste, e un fost elev al scolii, si accepta sa se alature copiilor din clasele primare. Parintii imi multumesc cu timiditatea sateanului surprins ca ceva bun li s-a intamplat. La Berceni, 150 de copii asteptau sa urce in autocare. Profesoara Silvia e ca un cintezoi. Vesela, isi anima elevii. Un baietel imi ofera un buchet de flori si imi multumeste ca le-am facut acest cadou .

Ii indemn sa urce in autocare pentru ca intrarea in Bucuresti e mai dificila. Langa un autocar un baietel plangea. Nu voia sa plece fara mama lui. Ii tremurau mainile si era vizibil speriat ca trebuie sa paraseasca satul . Invatatoarea incerca sa il linisteasca . Mama lui il incuraja, tinand in brate o fetita de doi ani. Nu voia ca prichindelul sa rateze excursia . Copilul , nu si nu. Singura solutie era sa plece cu el. Atunci, mama o roaga pe o vecina sa aiba grija de fetita si se urca in autocar. In trening, cu papuci de casa, isi ia copilul alaturi si cere permisiunea sa il insoteasca. Mi se parea imposibil sa le refuzi dorinta. O profesoara imi spune ca pot avea si altii pretentia . Ceilalti parinti spun ca nu e nicio problema . Nimeni nu se supara . Daca altfel nu se poate, e mai bine sa mearga si mama. Autocarele pornesc, iar seara profesoara Silva imi spune ca pentru cei mici a fost una dintre cele mai frumoase sarbatori. Ii spun ca Nemira le-a oferit o donatie de carte foarte potrivita pentru cei din clasele primare. Stiam cartile de la copilul meu, care citise povestile cu "uratul Shrek" toata vara. Ramane sa trec pe la scoala ca sa le predau cartile pentru biblioteca. Si sa incepem sa invatam sa citim. Nu pot sa renunt la idee. Lectura l-a facut pe om, imi spune o profesoara. E tarziu, dar dorm mult mai linistita. Chiar daca dupa emisiunea de la Realitatea TV am simtit ca tanara generatie de politicieni discuta cu aceeasi ura de partid promovata de cei vechi. As spune ca bunatatea aduce generozitatea politica! Cat timp doar ura fata de persoane contribuie la combaterea ideilor, e inutil sa cred ca diferentele dintre noi stau in doctrine si in responsabilitate. Ura nu a adus nimic bun! Cu atat mai putin in politica! 11 NOIEMBRIE Exista tensiune pe care o acumulez cu fiecare zi care trece. Cauzele sunt multile si par pe alocuri neinsemnate, dar eu le simt altfel. Pentru cei din afara campaniei parca as vorbi limbi straine. Trec prin locurile unde sunt bannerele si ma irit cand le vad zbarcite, adunate pe cordelinele prost intinse . Am in schimb o piramida uriasa in Valea Calugareasca. Prima data cand am vazut-o , m-am intimidat . Chiar daca realizez ca afisajul a avut evident un rol mare in cunoasterea candidatilor, tot nu ma pot obisnui sa ma intalnesc cu mine atarnand pe stalpi. La Tomsani , un prim incident de campanie . Echipa de voluntari , plecati in recunoastere , s-a gandit sa puna niste afise pe stalpi , desi hotarasem sa nu faca asta . Politia i-a surprins si se pregatea sa-i amendeze. Sunt de acord ca ne meritam amenda, dar pe alti stalpi tronau afisele celorlalti candidati. Ii intreb pe politisti daca au vreun proces verbal intocmit pentru afisajul ilegat. Nici vorba! Doar pe noi ne-au gasi! Afisele nu se mai lipesc, amenda nu se da, dar restul afiselor deja puse de contracandidati raman acolo unde sunt. Daca nu au fost prinsi asupra faptului, legea nu se aplica! Logic, nu?! Ma duc sa vad scoala de la Darvari, unde lucrarile incepute in septembrie 2007 nu erau nici acum terminate. Scoala nu avea incalzire si apa. De altfel, imi dau seama ca o cauza a iritarii mele zilnice e frigul continuu pe care il simt patrunzandu-mi in oase. Daca satul romanesc vara e cotropit de arsita, toamna frigul il face si mai neprietenos. Pe unde merg, inclusiv sediile de primarii, o temperatura scazuta facea atmosfera inconfortabila. Toata lumea umbla incotosmanata. Drumul pana la scoala e dezolant. O fosta fabrica chimica intinsa pe hectare de teren e in ruina. Patronii, alti oligarhi despre care nu am auzit pe nimeni sa vorbeasca, au cumparat-o, au vandut ce era de vandut, muncitorii au intrat in somaj si acum lasasera in urma niste ziduri roase de timp si de mizerie. Imagini de dupa razboi. Razboiul privatizarii! Scoala arata socant. O parte din cladire era partial terminata, o parte in paragina. Frig si ziduri reci. Copiii invatau imbracati, vineti de frig dupa patru ore. Directorul imi spune ca a batut pe la toate usile si ca nu a reusit sa schimbe situatia lucrurilor. Firma care trebuia sa termine lucrarile in iunie 2008 nu se simte responsabila. Cand a castigat licitatia, avea muncitori. Intre timp, au plecat in strainatate la lucru si acum nu mai are cu cine sa isi onoreze contractul. Ii propun directorului un spectacol la circ pentru toti cei aproape 150 de elevi. Imi spune ca ar fi un cadou minunat. La gradinita din Cioceni gasesc aceeasi situatie. Firma in cauza isi depasise de mult termenul de

finalizare a lucrurilor si nimeni nu lua nicio masura . Desi arata putin mai bine decat cea din Pleasa 2, corpurile sanitare erau tot in curte. Pentru ca salile au ciment pe jos, educatorii au acoperit pretinsa podea cu o mocheta . Sanepidul a venit cu amenda . Sa fie ridicata mocheta ca aduna praf si nu le face bine copiilor. Dar, cimentul, sarguinciosilor inspectori? In Urlati vizitez fabrica de filatura, acum patronata de un investitor turc cu nume de grec Dimitris. Ma uit intr-un album si vad imagini cu fabrica de dinainte. Omul facuse minuni. Intr-o hala imensa, 500 de femei si cativa barbati lucrau intr-un ritm ametitor. Nu se auzeau decat masinile de cusut. Impartim fluturasi cu informatii despre votul uninominal si obiecte promotionale. Muncitoarele, in cea mai mare parte, sunt tinere. Salariul e mic, dar tot mai bine decat nimic, imi spun. Industria usoara pare cenusareasa economiei, imi spune managerul firmei. Se considera o munca usoara, dar nu e, imi explica femeile, relativ consolate ca nu sunt sanse pentru majorari de salariu. La plecare ne oprim la ceea ce mai ramasese din Fabrica de Vata. Un incendiu mistuise hala noua, iar putinii muncitori care au mai putut fi pastrati lucrau cu o tehnologie depasita de timp in cladirea veche a fabricii. Patroana nu era deloc optimista. Fara o investitie, era imposibil sa refaca ceea ce a distrus focul. Previziunea era una nefasta pentru cei putini care mai aveau un loc de munca. Vizitez si Spitalul din Urlati. Directorul spitalului avea de ce sa fie mandru. Reusise cu ajutorul primariei sa refaca aripa unde functiona sectia de chirurgie . Intreaga echipa de medici era determinata si avea un discurs mobilizator. Aveau proiecte si vedeau primele rezultate. 12 NOIEMBRIE Ma suspectez de o privire mult prea critica sau poate neadecvata la realitate. Sunt la jumatatea campaniei si realizez acut ca ma aflu in fata unui public care nu cunoaste cine si de ce candideaza . Pliantele informative zac prin sedii. Inainte de inceperea campaniei tiparisem materiale care cuprindeau doar informatii despre votul uninominal . O campanie civica, un tertip pe care il foloseau toti candidatii . Nu indemnai la vot pentru un anume candidat , ci doar popularizai votul din 30 noiembrie . Cartolinele aveau darul sa il familiarizeze pe satean cu ceea ce urma sa se intample si faceau cunoscut numele celui care pe moment sustinea un discurs civic. La jumatatea campaniei materialele erau inca nedifuzate. Intre timp se tipareau altele, care cuprindeau mesajul explicit si care tactic ar fi trebuit sa completeze mesajul precampanie. Ca intotdeauna, practica domina teoria. Aveam nevoie de ajutor si chiar daca nu imi propusesem sa sporesc problemele care se adunau deja la centrul organizatiei, a trebuit sa apelez la echipa de voluntari de la Ploiesti. Doua caravane formate din studenti strabateau o parte din zonele judetului. In functie de evenimente , se deplasau pregatind intrarea candidatului in scena . Imi dadeam seama ca urmeaza partea cea mai lunga a campaniei. Batutul din poarta in poarta. Fara " goarna " care sa ii scoata pe oameni in fata portii, umblai bezmetic pe ulite. Intrau in joc obiectele promotionale si numarul mainilor stranse. Am intrat asadar pe agenda caravanei care urma sa ma insoteasca in actiunea "din poarta in poarta". Votul uninominal e o creatie care poarta expresia politicii romanesti. Perioada de campanie , asa cum era legiferata , prevede 30 de zile . Un calcul simplu , chiar si pentru o minte de filolog, arata ca in cazul in care doream sa respect perioada prevazuta de lege ar fi trebuit sa fac cate trei sate pe zile ca sa acopar macar ca prezenta cele aproximativ 60 de sate intr-o luna oferita, legal, pentru campanie . Suma admisa de lege , echivalentul a 50.000 de euro, putea sa acopere o modesta comanda de obiecte promotionale si, eventual, cateva afise. Doar cateva. In presa s-a vorbit, altfel pe buna dreptate, despre "blatul" dintre partide pentru desemnarea candidatilor . Acest blat insa a venit mai mult de la sine, decat in baza unor negocieri. De fapt, repartitia candidatilor arata slabele resurse umane ale partidelor. Fiecare organizatie miza pe cativa candidati cu potential sigur si, pentru a nu rata sansa, erau plasati in colegii eligibile. Eligibilitatea era determinata de dominatia stabila deja dupa alegerile locale. Nimeni nu isi asuma riscul de a arunca in bataie un candidat bun impotriva unui contracandidat bun. Nu pui toate ouale in acelasi cos, aceasta era intelepciunea populara care inspira din greu toate partidele. Competitia era mai degraba in propriul partid decat

intre partide, iar modul de redistribuire a mandatelor se anunta o mare loterie. In acelasi timp, ma intreb ce ar insemna votul uninominal "curat". Va vota cetateanul dupa candidat sau dupa apartenenta la un partid? Mult mai mult va conta ultimul criteriu si incepeam deja sa simt din discutii ca optiunile erau mai degraba dependente nu de calitatea omului, ci de apartenenta la partid . E Romania pregatita pentru dominatia a doua partide? Si, asa cum aratau sondajele , cele doua sunt asezate pe aceeasi parte a esicherului. Cine asigura balanta? As fi de acord cu doua poluri in conditiile in care partidele isi clarifica doctrina si vom sti cine e dreapta si cine e stanga, cine sunt republicanii si cine sunt democratii , daca tot invocam la nesfarsit modelul american, sau cine sunt laburistii si cine sunt conservatorii, daca ne place si modelul britanic. Din pacate , legile importante se fac in perioade nepotrivite. Votul uninominal a fost aruncat pe piata la inceputul anului 2005. Majoritatea partidelor, in declaratiile publice, isi exprimau sustinerea , dar nimeni nu se grabea sa legifereze ceea ce era prezentat ca " panaceul" pentru imbunatatirea calitatii Parlamentului. In an electoral, votul uninominal a devenit tema preferata de precampanie. Cumintile infierbantate, in discursuri inflacarate, daca se poate si televizate, politicienii prezentau batalia pentru introducerea votului uninominal acompaniati de presa si de opinia publica . Nimeni nu se concentra pe crearea unor legi sanatoase care sa reglementeze nu doar modalitatea de a alege Parlamentul, ci si functionarea viitorului parlamentar uninominal. Pledoariile invocau intr-un mod hipertrofiat legarea parlamentarului de glie . Cum ? Ce parghii are un parlamentar uninominal sa actioneze eficient in colegiul lui? Prin legi date pentru comunitate, mi se va raspunde. Care e ritmul adoptarii unei legi? Si cum va vota majoritatea formata? In functie de ordinul de partid sau va sustine o lege pentru ca e necesara cetateanului? In ce ritm voi ajuta satul sa isi rezolve problemele cu apa, gazele, asfaltul, altfel teme plictisitoare pentru presa, care vede doar un candidat redus la discurs de primar. Realitatea e cea care iti decide si actiunea, si discursul. Cei care au legiferat votul uninominal au facut-o doar in tensiunea si presiunea unui an electoral . Nu a existat timp pentru o dezbatere serioasa asa incat legea sa se constitutie intr-un text de baza pentru crearea unei institutii fundamentale si sa nu revenim in urmatorii ani cu modificari la modificari . De fapt , legislatia Romaniei se caracterizeaza prin aceste reveniri permanente asupra textului de lege, in functie de oameni si interese politicianiste. Rezultatul acestui mod populist de a lua decizii in probleme esentiale e, ca exemplu, un parlamentar uninominal ales intr-un cadru specific votului pe lista, cu un statut care reglementeaza parlamentarul de aceeasi natura . In cazul in care cineva cere mai multa analiza si fundamentare, poate afla ca e de rea-credinta si ca se opune legii respective, tergiversand adoptarea unui text fundamental pentru democratie. Lucrurile pot parea asa atunci cand legea intra in dezbatere intr-un an in care timpul se comprima mult mai repede si mult mai presant. Din nefericire , ne pandeste acelasi pericol si cu modificarea Constitutiei . Scenariul pare a fi acelasi . In 2005, iar memoria mi-a pastrat primele discutii de la Cotroceni, cand echipa de consilieri ii propunea presedintelui elaborarea acestui text cat mai grabnic ca sa ramana timp suficient pentru dezbatere si analiza, tema era vanturata, dar nu ritos. Tonul ii obliga pe documentaristi sa consemneze intentia unuia sau a altuia, dar nu obliga pe nimeni sa treaca si la treaba. Ei bine, in 2009 avem sansa sa vedem o schimbare de ton, sa auzim omul mereu dispus sa ridice vocea , sa incrunte spranceana si sa infiga ochii in dusmanul democratiei si sa ceara o Constitutie sloboda de atatea imperfectiuni . Si iarasi textul fundamental al statului va fi supus unor discutii viscerale , care vor prelua miza electorala si vor gandi sa respinga sau sa accepte o prevedere in functie de persoana care propune modificarea . Iar cei care nu vor sustine modificarea Constitutiei , adica "imbunatatirea" cadrului in care functionam, o motivatie care sa faca si poporul sa vibreze la demersul democratic, e un dusman al natiunii. Pana la urma un stat se defineste prin cateva legi fundamentale . La noi , in mod repetitiv , acestea sunt facute dupa chipul celor care ne conduc si mai putin in baza acelui deziderat la care tot aspiram : un stat democratic , cu institutii stabile, care sa nu fie supuse permanent alternantei la putere, ca sa nu spun alterarii la putere. 13 NOIEMBRIE

Am participat la sarbatorirea centenarului scolii din Vadu Parului, comuna Albesti. Contributia mea a fost sa tiparesc brosura scolii si 300 de pixuri. Am ajuns la eveniment la finalul slujbei religioase. A urmat apoi un spectacol care a durat aproape trei ore intr-o sala fara nicio sursa de incalzire. Pe scaune, frigul iti intra in oase pana la paralizie. Copiii, imbracati in costume populare, erau singurii care pareau sa nu simta frigul. Tipul acesta de festivitate e un copy-paste a ceea ce se intampla si pe vremea scolii mele . Discursuri interminabile , oameni nerabdatori sa se termine spectacolul si , in acelasi timp , o rumoare generala . Festivismul practicat e obositor si deloc vesel . Modul de a sarbatori evenimentele comunitatii e sobru , riguros funest si totul se incheie cu aerul "bine ca a luat sfarsit". Ne lipseste neuronul bucuriei , al placerii de a fi impreuna si a povesti amintirile care descretesc fruntile si ridurile. Atmosfera era aceea pe care o simteam in serbarile de scoala, populate cu poeziile triste si care evocau greutatile prin care a trecut neamul nostru obidit. Ca sa imi dezmortesc oasele inghetate, am iesit in fata caminului cultural. Peste drum, trei femei adunate la o poarta . Ma apropii si intru in vorba. Problemele satului imi sunt deja familiare si vorbim ca intre cunoascatoare . Sunt multumite de primar, dar tot nu e de ajuns. Aflu ca posesoarea casei in fata careia se adunasera vecinele are sotul in Spania. Una dintre mamele care aveau copilul la scoala sarbatorita ma recunoaste si vine spre noi . Proprietara casei are o revelatie. " Iubito , mi sa parut mie ca te stiu de undeva . Aduci cu afisul de sus , dar in realitate esti mai firava si mai draguta. Hai iubito, ca ne-ai dat gata." Intre timp microbuzul de campanie ajunge in sat. Voluntarii studenti impart obiecte promotionale. "Ce se da ? " intreaba una dintre femei . Il strig pe Alexandru , raspunzator de obiectele promotionale, sa aduca niste sorturi si pelerine. Doamnele sunt incantate si sunt hotarate sa nu ma lase pana nu bem o cafea in casa. Le refuz cat pot de hotarat si ma despart de ele. "Iubito, sa mai treci pe la noi", aud indemnul in timp ce imi caut masina ca sa imi continui drumul spre Gornet-Cricov. La Gornet ma reintalnesc pentru a treia oara cu acelasi public. Nu ma deranja faptul ca oamenii doreau sa ma revada din nou si din nou. Ma supara insa ca nu puteam extinde aria si spre alte persoane. Propun echipei de acolo sa organizam un eveniment pentru batranii satului care au ajuns la peste 50 de ani de casnicie, incluzandu-i chiar si pe cei care au ramas singuri. Echipa primariei nu e convinsa ca, batrani fiind, vor avea disponibilitatea sa se deplaseze si atunci imi propun sa oferim niste ajutoare in alimente. Nici eu nu sunt convinsa ca asa intelegeam sa ii sarbatorim si las propunerea fara finalizare. 14 NOIEMBRIE Mihai de la HiQ ma obliga sa imi temperez gandurile. Imi face bine ca e cu mine si ca trebuie sa vorbesc despre campanie, evitand astfel ingrijorarea ca Ziua Tolerantei nu va fi asa cum mi-o imaginam. Nu sunt un entertainment bun si ma bazam pe faptul ca Mihai va sti ce are de facut. In loc de personalitati venerabile, am preferat sa caut o figura care sa fie la indemana publicului meu, copii pana in clasa a X-a. Stiam ca la concurs s-au inscris 300 de elevi, dar nu stiam daca vor fi toti prezenti, daca reusisem sa ii mobilizez si sa ii determin. Temerile mele s-au dovedit neintemeiate. Casa de cultura din Urlati fremata de voci. Era plina , iar elevii erau pregatiti sa afle castigatorii. Pentru fiecare categorie de elevi se acordau trei premii . In total 24 de premii si inca 10 mentiuni . Aveam pregatite rucsacuri , carti si seturi de carioci pentru cei din clasele primare. In cazul acesta , sponsorul meu era una dintre cele mai vechi prietene din facultate . De altfel , trebuie sa le fiu recunoscatoare celor trei prieteni vechi, din facultate, care, desi nu s-au aratat prea inflacarati de decizia mea, mi-au sprijinit o parte din actiunile pentru scoli . Descoperisem in perioada campaniei ca oamenii pot fi implicati daca nu au sentimentul ca ii furi, ca iti mai adaugi si tu cate ceva la pretul produsului. Acesta a fost si motivul pentru care nu am cerut bani . Acesta a fost si motivul pentru care nu am cerut bani. Propunem actiuni si cei care puteau

contribuiau cu obiectele necesare. Premierea, datorita talentului lui Mihai, se transformase intr-o joaca agreabila. Cuvantul "toleranta" era definit intr-o maniera absolut toleranta. Un copil considera ca a fi tolerant inseamna sa iti suporti fratele mai mic, un altul sa nu iti certi sotia cand pune mai multa sare in mancare. Completarea a venit pe loc de la un baiat dintr-o clasa mai mare, care considera ca a fi tolerant inseamna si sa nu iti bati barbatul la cap cand intarzie. Doar cand intarzie? a intrebat sugubat colega de scaun. Compozitiile lor, fie ca erau acuarele, fie eseuri, abordau temele clasice. Sa te impaci cu cei care au alta nationalitate, sa treci cu vederea greselile celorlalti si in general sa fii bun si intelegator. Isi asteptau premiile cu atata emotie si isi salutau galagiosi colegii castigatori, incat aveam sentimentul ca fiecare merita sa fie rasplatit pentru bucuria lui. Aveam pentru fiecare elev cate un tricou inscriptionat cu Ziua Tolerantei. Nu era niciun insemn electoral, nimic care se transforme o competitie intr-un show electoral. La final, s-au reunit la o prajitura si un suc. Totul iesise bine. Inclusiv sedinta foto cu Mihai si autografele interminabile. Daca ar trebui sa imi reduc campania doar la acest tip de actiune, as fi incantata. Imi dau seama cat de important e sa alegi cauze care sa ii inspire si pe altii. 16 NOIEMBRIE Ziua Tolerantei in comuna Tomsani. O atmosfera diferita de cea din Urlati. De altfel, aici exista o tensiune pe care nu reuseam foarte bine sa o pricep. Uneori prea mult zel nu face decat sa complice lucrurile. Eu imi propusesem sa fac din acest concurs o ocazie pentru ca elevii sa intre intr-o competitie a creatiei si nu in cea clasica, care se materializeaza in notele primite de-a lungul unui an scolar, o festivitate de premiere vesela si nu una timorata. Cu bune intentii, dascalii pregatisera un spectacol premergator concursului, dar care atenua din efectul scontat. Premierea se pierduse in recitari de poezie si cantece. Pana am ajuns la concurs, copiii erau deja obositi si prea putin dornici sa mai intre in joaca. Mihai a reusit sa le mai trezeasca apeetitul pentru ceea ce ne doream. Sa definim impreuna cu ei spiritul "tolerantei", iar cei mai buni sa imi primeasca premiile. Nu am stiut niciodata cat de incantati sunt elevii de spectacolele muncite la scoala, cu poezii si cantece. Cum ar arata un spectacol pe care sa il regizeze el, sa propuna ei scenariul si muzica? Nu ar trebui sa fie in primul rand sarbatoarea lor si apoi un exercitiu al profesorilor pentru parinti? Compunerile copiilor aratau insa preocupare. Povesteau intamplari din scoala, despre elevi care cereau ajutorul altor colegi "rai" si care "nu erau toleranti". Autorii textelor prezentau apoi cum ar fi trebuit sa se comporte "un om tolerant". Un elev insa avertiza ca "a fi tolerant nu inseamna sa te lasi calcat in picioare". M-a surprins insa compunerea unei eleve din clasa a V-a, Costea Marinela, care vorbea despre toleranta poporului roman fata de politicieni si efectele ei nefaste: "Datorita tolerantei acestui popor, am ajuns sa nu mai avem increderea necesara pentru a putea sa mergem mai departe. Ne-am saturat sa toleram atata prostie din partea celor din conducere. In loc sa ne ofere un trai mai bun, mai decent, dansii ne baga la fundul lacului sa nu putem sa zicem nimic. Din cauza tolerantei, noi, ca niste copii, incepem sa vedem lucrurile mai mult in negru decat in alb". 17 NOIEMBRIE Am momente cand imi spun ca lucrurile ar putea fi foarte simple. Am o casa confortabila, copilul e o bucurie, sotul intelegator si binevoitor, parintii in viata si cat de cat sanatosi, fratii la fel. As putea sa imi incep zua si sa o termin linistita ocupandu-ma de universul mic, dar personal, fara bataie de cap, fara zloata care acopera fiecare cuvant sau gest pe care il faci. La ce sa te apuci sa faci ceva daca de indata gasesti baietii si fetele perfecte, care stiu tot, cum trebuie facut si dres, care au opinii

clare si de necombatut, care traiesc doar din zeflemea si bataie de joc? Singurul lucru la care as renunta imediat e telefonul. Mi se pare cea mai stresanta inventie si cel mai mare consumator de timp. Ieri am fost din nou la Cioceni. Am prins finalul slujbei si discutia din biserica dintre parinti si enoriasi. Cuvintele care rasunau erau "sa ni se dea" si "sa ni se faca". Un public format exclusiv din oameni in varsta isi exprimau cat puteau de vocal si furios nemultumirea impotriva a orice. De ce nu s-a dat la toata lumea zahar si faina? Sau de ce li s-a dat celor care nu merita? Cine nu merita? intreaba un batran. Repede vine raspunsul: "Unii". O femeie la vreo 60 de ani, cu vana de sindicalist, spune cat sa o aud ca de ce nu duc batranii in excursii, ca ce e aia doar copii sa mearga. Parintele il invitase pe patronul de la moara si fabrica de panificatie pe care o vizitasem la o intalnire cu satenii. Ideea era sa se formeze o asociatie agricola si respectivul patron sa ia in arenda pamanturile oamenilor care nu le mai puteau lucra si sa le dea in schimb X kilograme de grane. Omul spune de la inceput ca el are 800 de hectare si ca nu mai avea nevoie de alt pamant, dar ca la rugamintea parintelui se implica asa incat, pe baza unui contract, sa lucreze pamanturile celor care nu o mai pot face. "De ce sa avem incredere in dumneavoastra?" se aud vocile. Omul, altfel locuitor al comunei , repeta ca a raspuns la solicitarea satului , ca nu are un interes personal si ca acel contract va preciza clar ce cantitate va primi fiecare, indiferent daca anul va fi bun pentru recolta sau nu. "Eu va propun sa facem contracte de un an si apoi vedem dupa cum merge treaba." " Si ce garantii avem ca ne dati cat ziceti?" "Contractul", raspunde cel in cauza. "Dar impozitul cine il plateste", intreaba cineva. "Proprietarul pamantului", raspunde invitatul. "Nu e bine. Il platiti dumneavoastra", se aude o voce. Parintele intervine incercand sa le spuna ca idee a plecat tot de la oamenii care au lasat hectare de pamant nelucrat pentru ca nu au cu ce si sa se decida odata daca vor sau nu ajutor. Ies din biserica cu rumoarea de nemultumire in urechi . Echipa mea de voluntari impartea sorturi si pereline de ploaie . Pentru copii aveam tricouri fara nicio inscriptie electorala . O batrana il ia la cearta pe un voluntar . " Ia da-mi trei pereline ca am si nora si mai am de dat . " Mi se sugereaza sa nu impart la toata lumea , ca unii sunt rai si ca indiferent ce le dai, tot nu voteaza cu PNL. Ridic din umeri si refuz sa mai raspund la toate aceste " nuante " . Profesoara scolii imi aminteste ca vrea o excursie cu copiii la Bucuresti, marti , sa vada Muzeul Literaturii si Parlamentul . Bine , ii spun si iau tabelul nominal cu copiii. Ma indrept spre Bucov de unde plecau aproximativ 250 de copii la Circul de Stat. La bariera, un satean se apropie de masina cu voluntari. Cere o "perelina". Imediat se apropie un barbat de mine si imi cere furios sa ii dau si lui bluze, ca are patru copii acasa. Simt ca ma enervez si ii raspund sec: "I-ai facut cu mine? Ce urli in halul asta?" Omul se uita buimac. Ii dau tricouri pentru copii. Le ia fara probleme. Langa el unul dintre copii, la vreo 12 ani, se uita inexpresiv. Tatal lui i-a aratat cum trebuie sa te descurci in viata.

19 NOIEMBRIE Astazi am avut o discutie tensionata cu stafful de campanie , desi nu am fi avut niciun motiv sa fim nemultumiti dupa primul "door-to-door " din comuna Dumbrava , realizat la modul cel mai autentic. Daca pana acum cream cate un eveniment, alegeam un obiectiv si foloseam momentul si pentru a strabate o parte din strazile satelor , astazi am mers prin sate cu caravana. Am strabatut mai bine de trei kilometri desat si am salutat cel putin 300 de oameni . Dumbrava si Zanoaga , chiar daca in statistici apar cu cel mai mare somaj din colegiu, 2,2 la suta, arata a avea oameni gospodari si de treaba. Batranii se plangeau de vremuri, de singuratate, dar cei mai multi ma pofteau prin ograzi, mandri de ce aveau. Curate, chivernisite, casele aratau sateni preocupati sa isi gospodareasca ziua cu folos. Primul lucru pe care l-am remarcat au fost gardurile, toate aspectoase, fara sa arate a saracie si nepasare. Ora cinci dupa-amiaza a adunat cativa barbati la birtul satului, dar si ei

cumparati si cu un chef de vorba neagresiv . Unii dintre ei auzeau megafonul care anunta " circul electoral " si asteptau sa ma vada. Reactiile sunt mereu aceleasi. In realitate, arat mai bine, cam asta era concluzia. La Zanoaga, in fata scolii, suntem la un pas sa ne rasturnam cu microbuzul. Motivul: baloanele. In momentul in care una dintre studentele voluntare a iesit cu baloanele din microbuz, grupul de copii a navalit cu o putere nebanuita. M-am trezit rasturnata in santul din drum intr-o echilibristica firava. Nu mai era nimic de spus. M-am indreptat spre scoala, unde ma astepta profesorul de matematica, director adjunct al scolii. Ca peste tot, scoala era renovata, dar mobilierul de clasa era vechi. Intru in vorba cu copiii de clasa a VIII-a. Cei mai multi dintre ei nu erau inca decisi pentru ce liceu sa opteze. Langa scoala, gradinita este la randul ei renovata, dar are un aer inchis, usor ranced. Femeia de serviciu avea 20 de ani si era multumita cu locul ei de munca. Discutia cu echipa de campanie a plecat de la un accident mocnit , pe care probabil ca l-as fi uitat daca nu s-ar fi bagat chiar membrii echipei in subiect. Am incercat aproape trei luni sa ii conving pe primari ca nu sunt un candidat care asteapta startul oficial si care se rezuma doar la afisaj si la cate o taiere de panglici . Imi creasem masa critica in scoli , incercand sa ma implic responsabil . Dovada erau pentru mine telefoanele pe care le primeam de la profesori si care propuneau evenimente pentru elevii lor. Consideram ca e un semn ca vreau sa cunosc comunitatea si ca fac gesturi pe care le pot sustine inainte sa am vreo putere parlamentara . Campania insa mi-a aratat realitatea din teren . Dar probabil ca nici asta nu m-ar fi surprins atat de mult , cat modul de comportament . Realizam in fiecare zi ca unii dintre cei care se ofereau sa te insoteasca in drumul spre sat , consilierii locali , aveau aerul ca iti fac o favoare. Pe fond, ei erau consilieri pentru ca niste partide i-au propus si i-au sustinut. Apartenenta insa la o organizatie parea conturata in masura in care aveau un interes propriu. Cu mici exceptii, si aici trebuie sa remarc detasat echipa de la Urlati, in frunte cu primarul, toti transmiteau un tip de indolenta tradusa intr-o aroganta a celui care stie mai bine cine merita sa primeasca un banal obiect promotional. Mi se spunea tot timpul ca sunt atipica . Auzeam mereu ca nu sunt obisnuiti cu acest tip de campanie . Pana acum , atunci cand nu era vorba chiar de primar in sine , totul se rezuma la lipirea afiselor, la spectacole si pungi. Eu ceream intalniri cu oamenii, prezenta la poarta omului , discutii cu satenii. Ceea ce ma iritase insa astazi a fost atitudinea consilierilor, care pareau mai importanti decat taranii , si care nu pricepeau nici in ruptul capului de ce insist sa discut si cu cel care nu e simpatizant liberal , de ce sa ii dau si nesimpatizantului un pix , o bricheta . Eu voiam sa imi incerc fortele cu cei care nu ma simpatizau sau cu cei carora nu le pasa. Eu voiam sa trec pe strada cu oameni pasivi, insa eram dusa in zonele in care PNL era agreat. Nicium nu spargeam zidul. Discutiile imi aratau fata gresita a abordarii mele. Incapatanarea mea le parea indaratnicie si prostie, chiar sfidare. Ma infuriau consilierii care decideau cui sa dau o pelerina sau o scrumiera . Iar eu ma trezeam la fel de hapsana ca si cei care intindeau mana dupa un obiect de campanie . Ajunsesem sa smulg eu insami din mana cate unui consilier obiectul ca sa il dau taranului care "oricum nu va voteaza". Nu pricepeam decat un lucru . Ca probabil nici asfaltul nu are ce cauta pe strada unde stateau "nesimpatizantii". Domnul Semcu mi-a fost pas cu pas de folos. A incercat in mod clar sa indulceasca tonul acolo unde eu interveneam cu brutalitate . Imi dadea dreptate, dar ma avertiza ca aecsti consilieri si primari puteau sa imi creeze probleme la vot. Aproape ca imi venea sa intorc satele cu fundul in sus . Asta era problema ? Ca ma boicoteaza? Adica, ei vedeau un candidat, indiferent cum s-o numi el , nu o competitie la care pe fond era castigatoare organizatia care l-a propus si l-a sustinut pentru mandat? Daca pizma e mare , atunci sa vada ei ca nu pot fara noi . Care ei si care noi , ma intrebam ? Am terminat discutia intr-o tacere apasatoare . Probabil ca fiecare avea dreptate , dar eu stiam ca nu voiam sa imi fie rusine nici de ce fac, nici de ce spun . Si mai stiam ca a-i spune unui consilier sa renunte la pelerina tinuta cu sfintenie sub brat in favoarea unui taran care pierduse caravana era pentru mine o cerinta fireasca, iar pentru organizatie un act de agresiune si chiar o sfidare. Cum sa pun sateanul mai presus de un consilier ? ! Si atunci de ce ma mira ca de jos lumea de sus e vazuta cu atata dispret?

21 NOIEMBRIE Mersul prin sate e ca un dus rece. Dupa ce am vazut astazi patru sate din comune Iordacheanu, am si mai multe aprecieri pentru Dumbrava. Locurile de astazi erau pline de o saracie izbitoare . Am ajuns in zonele cu marile comunitati de rromi . Am urcat o panta cam de un kilometri , privind curtile si casele oamenilor. Desi zona de munte, cu paduri intinse, casele aveau aspectul locuintelor bacoviene. Triste, cenusii, cu curti pline de obiecte aruncate unele peste altele, parand parca adunate de prin santuri . Femei si copii se adunau la porti si gaseau in baloanele galbene obiect de veselie . Un grup de femei se apropie de mine . Imi povestesc de tevile de apa introduse din vara, dar fara sa fie conectate la apa. Ele sau copiii urcau drumul de un kilometru cu galetile de apa de la fantana care era tocmai jos, in panta. Cate o familie isi achizitionase masina de spalat automata in speranta ca vor avea apa . Sperau ca macar iarna asta nu vor mai cara galeti cu apa . " Cand a vrut voturi, a venit primarul si ne-a promis ca ne baga apa. Acum a uitat. Ce zice el, ca suntem tigani si prosti si ca trebuie sa traim ca niste vite", imi spune calm o femeie tinandu-si de mana copilul care se chinuia ca balonul galben sa nu i se desprinda din bat. Drumul neasfaltat facea si mai neagra situatia . Il intreb pe viceprimar care e cauza . Imi spune ca bugetul nu a mai permis continuarea lucrarilor si ca ar fi nevoie de vreo 7 miliarde de lei noi ca sa faca rezervoarele de apa . Il intreb daca pe strada unde sta primarul, el, consilierii, sunt apa, gaz, asfalt. Imi raspunde afirmativ, dar intelegand clar unde bat . De ce nu ati inceput cu oamenii astia si apoi cu strazile pe care locuiti ? il intreb. Nu primesc raspuns . Aflu ca de-abia in martie ar fi posibil sa inceapa construirea rezervoarelor. Oamenii habar nu au cat mai au de asteptat si nimeni nu se incumeta sa le zica adevarul. Batranii, cu priviri uimite de galagia pe care o facea caravana, stateau la porti si ma intampinau prietenosi. Continuau sa se mire ca cineva de la Bucuresti bate drumul din satul lor. Vorba se leaga usor, desi ma simteam stinghera in fata nevoilor. Batranele ma pupau si ma atingeau ca pe ceva ireal. Satul mirosea a peste prajit si cate un taran ma invita la masa. La o casa, mama cu fetele isi prindeau sorturile promotionale la piept. Una dintre fete avea mainile pline de var . Intru in casa cu scari de lut si fata de 21 de ani imi arata bucuroasa ce muncise toata ziua . O camera mica , cu canapele si scaune adunate in antreu, era "spatioasa lor incapere", zugravita cu un albastru neuniform. Ii laud harnicia si plec gandindu-ma pentru a nu stiu cata oara cat de diferit e sentimentul confortului. O intreb daca lucreaza si imi spune ca tocmai a fost scoasa in somaj de la o fabrica din Ploiesti . Sora ei de 19 ani , o bruneta frumoasa, cu ochii verzi, imi spune ca face niste cursuri ca sa se angajeze vanzatoare. Nu pare prea convinsa de utilitatea unui loc de munca. "La ce imi trebuie servici daca am omul meu?", spune sigura pe ea . Ii spun ca e mai bine sa aiba un serviciu ca nu se stie niciodata cum e cu omul ei si ca ar fi mai bine sa poata sa isi asigure si ea nevoile. Mama ei intervine hotarat. "Vezi tu , iti spune o femeie desteapta . Poate o crezi pe dansa daca pe mine nu ma crezi." Imi iau la revedere si ma indrept spre casa de peste drum. Un om fara picioare, cu un aparat care il ajuta sa vorbeasca, se uita de pe prispa casei ce sta gata sa se darame peste el. Intru in curte si dau mana cu el. Apasa pe un buton de la baza gatuluisi cu o voce haraita ma saluta respectuos . Imi cere doua tigari si imi face semn cu mana de despartire . Salvase singur situatia , caci eu nu stiam ce as putea spune . Intr-un stat puternic si sanatos asemenea oameni s-ar fi aflat intr-un camin si si-ar fi trait finalul vietii mai putin chinuitor. Vecinii de alaturi imi spun ca ii mai duc cate o farfurie de mancare, dar ca nici ei nu o duc mai bine si ca fac ce pot. Continui sa trec prin sate, fara sa intrerup stransul mainilor. Oamenii par cand mai abatuti , cand mai hatri . Dupa varsta si starea financiara . Cei mai tristi par batranii abandonati in boli si lipsuri. Copiii, alergand bezmetici cu baloanele in maini , sunt oglinda saraciei lor . Ii salveaza pe moment inocenta. Noaptea se lasa peste sate si dibuie din ce in ce mai greu fetele oamenilor . E ora cinci si luminile in sat nu se aprind . Il intreb pe viceprimar la ce ora dau drumul la lumina. "La ora sase, ca e mare comuna si nu avem bani". Poate ca Romania o fi prospera si mandra , dar sigur nu la sat . Aici nu vad nicio prosperitate , iar iluminatul public e un lux . Oare saracia bugetelor locale sa arate

doar proasta administrare sau lipsa prosperitatii economice ? Iar responsabilitatea nu e a unui singur guvern. O minima morala i-ar obliga pe cei care au tinut lucrurile in loc sa isi vada de drum si sa mai inceteze sa ceara voturi. Inainte de salarii, adu satul romanesc la un "lux contemporan " , draga politicianule , preocupat excesiv de calcule si discursuri care nu au nicio legatura cu proiecte care sa modifice aspectul incetosat de saracie al acestei lumi rurale. 22 NOIEMBRIE Inca de cu seara avusesem o presimtire . Ca nu e in regula cu excursia de a doua zi de la Darvari. Realizasem la finalul zilei ca nu reconfirmasem cu directorul scolii excursia. Il sun, dar telefonul era inchis . Din aproape in aproape aflu ca ar fi plecat la vanatoare, in Moldova. Incerc sa dau de un profesor de la scoala sa vad daca a doua zi autocarele mergeau degeaba la Darvari. Cu fiecare minut, imi dadeam seama ca directorul, din motive doar de el stiute, uitase sa ii anunte pe copii, desi chiar el propusese sa iau toate clasele, adica vreo 150 de elevi in total. Cativa localnici se ofera sa-i anunte , atat cat pot, pe copii. Era opt seara si nutream vagi sperante ca vor reusi ceva, dar nici nu aveam curajul sa anulez totul. Si totusi, daca vin dimineata elevii? Sambata dimineata ajung in Darvari pe o ploaie iritanta. Un autocar din trei se umple cu vreo 20 de copii. La putin timp dupa plecarea autocarului, mai apar 10 elevi. Pleaca si cel de-al doilea autocar cu cei mici. Chiar si 10 fiind, nu puteam sa ii refuz. O rog pe una dintre domnisoarele din echipa de voluntari, care era si profesoara la o scoala, sa ii insoteasca pe cei 10. Mi se parea riscant sa ii las sa mearga singuri, chiar daca in Bucuresti, Mihaela, una din fetele din staff, ii astepta. In timp ce stateam in intersectia unde e scoala, sateni pe bicicleta treceau pe langa noi si se opreau nedumeriti. Spre mirarea mea, cei mai multi ma recunosc si profitam de moment ca sa impartim pliante si obiecte promotionale. Aflasera de excursie, dar nu pricepeau de ce nu ii anuntasem pe toti. Mi se pare inutil sa mai explic incidentul, prin urmare schimbam cateva intrebari si raspunsuri despre sat. Pelerinele sunt numai bune, asa ca strada se transforma in biciclisti imbracati in galben. Robert de Urlati imi propune sa ne oprim si in satul Pantazi unde avea o matusa "revolutionara". De fapt, era un motiv bun ca eu sa vorbesc cu vecinele in timp ce voluntarii mai puneau niste afise. Toti stalpii din Darvari si Pantazi erau plini de afise. Niciunul cu mine. Dar nici la panourile electorale. Oare candidez? La Pantazi, cea mai mare dorinta a localnicilor: sa aiba o farmacie si un microbuz spre Ploiesti care sa faca ruta pe Teleajen. Voluntarii reusesc sa faca strada principala a satului. Fiecare cutie postala avea un pliant. Asa poate vor afla totusi ca voi candida. Ma consolez mai mult in gluma cand aflu de la o femeie la vreo 70 de ani ca nu stia cine e premierul Romaniei. Numele presedintelui l-a ghicit din aproape in aproape, ca in jocul "spanzuratoare" pe care il jucam in copilarie. Imi dadeam seama ca o parte din oameni ma stiau de la televizor sau, in unele localitati, dupa actiunile de la scoala. Dar nu legau persoana de candidatura. Si eram deja la jumatatea campaniei, cu materiale garla, doar ca fortele acelea ale partidului, despre care aflasem ca lupta pe baricade, se aflau prin propriile curti, fiecare cu grija lui din batatura. Cand ma intalneam insa cu ei, aflam tot timpul ca altii sunt rai si ca le e greu sa se descurce. Aceasta a fost prima mare iluzie a campaniei. Bine intretinuta in perioada de pana la 1 noiembrie. Ca echipa de partid va fi in teren. Am plecat spre Urlati desi simteam ca sunt atat de tensionata , incat mai bine as evita orice sedinta . Nu aveam nimic sa le reprosez celor de la Urlati , dar imi erau la indemana . Trag masina pe dreapta si ma cuprinde somnul. Seara urma teatrul pe care il ofeream profesorilor, primarilor, micii elite din zona. Renuntasem definitiv la ideea unui concert si am preferat sa aduc un spectacol de teatru in modesta sala a caminului cultural din Urlati . Realizez ca nu rezist pana seara si ma decid sa plec spre Bucuresti. Pare o aiureala toata ziua, dar un somn are efectul unei vacante reconfortante , in cazul meu. Ajung acasa si dorm vreo trei ore. La patru, ma imbrac frumos si plec inapoi la Urlati. Imi dau seama ca nu voi ajunge la ora cinci, dar ma consolez. Domnul Melescanu era deja acolo, deci unul dintre noi primea oaspetii.

Ajung cu vreo 20 de minute intarziere . Pe drum, ma gandeam ca dupa esecul de la Darvari oare cati au onorat invitatia ? Ploaia de afara nu te indemna sa iesi din casa . Sala avea 145 de locuri. Trimit un SMS domnului Semcu, care se afla la spectacol. Aflu ca sala e aproape plina . Cand ajung , intru in sala unde organizam un mic protocol . Ca dupa o premiera. Un spectacol de teatru la Urlati semana cu o premiera. Sala de spectacol e plina. Aveam senzatia ca nu mai e acelasi loc modest, cu scaunele cu huse prafuit, cu peretii care cereau grabnic o zugraveala. Un amestec de parfum si pudra se simtea in aer. Ma asez si privesc spectacolul. Publicul rade si aplauda. Actorii nu tin cont ca din cand in cand unul din reflectoare se stinge. Daca nu erai carcotas, ai fi putut crede ca e un joc de lumini. Totul se termina cu bine . Timizi , invitatii nu prea stiu ce sa faca in sala care ii intampina cu prajituri si tartine . Se aliniaza pe langa pereti ca si cum ar astepta un discurs. Ii invit la o prajitura si o vorba. Atmosfera se dezgheata si aerul acela oficial care ne stanjenea pe toti dispare. Profesorii de la scolile din colegiu imi multumesc pentru cadou si isi exprima fara rezerve emotia de a avea un spectacol de teatru la ei in oras . Actorii apar spre final si isi marturisesc mirarea de a fi fost invitati sa joace intr-un oras mic , in timpul campaniei . Adica s-au inlocuit concertele cu teatru ? ma intrebau pe un ton care arata o surpriza placuta dupa dezamagirea de la Darvari , seara de la Urlati reusise sa imi bucure ziua. 23 NOIEMBRIE O zi in Valea Calugareasca. De dimineata, 250 de copii pleaca la Circ si la Muzeul Antipa. Incidentele organizatorice se diminuau cu fiecare plecare . Noi capatam experienta si tensiunea disparea, ceea ce facea mult mai flexibila comunicarea cu elevii si parintii. Un singur elev de clasa a IV-a se uita trist la colegii lui care plecau in excursie. Parintii lui ii refuzasera excursia ca pedeapsa ca nu "a fost cuminte" . Nu prea gaseam nimic bun de spus ca sa il consolez. Echipa de campanie decide sa reluam, la picior, satele Darvari si Pantazi. De data aceasta constat ca peste noapte au aparut afisele mele de campanie. Ca sa vezi ce efect are o vizita anuntata! Mergeam kilometri pe jos. Oamenii ne ies in cale plini de verva. In mod constant, se face aceeasi remarca . In realitate "dau mai bine" decat la televizor sau in afise. La intrarea in Darvari ma intalnesc , nu stiu cat de intamplator , cu candidatul PSD si cu primarul comunei. Ne salutam si ii invit sa facem satul impreuna. Domnul Grigore rade , iar primarul ma informeaza pe un ton amuzat ca nu pe mine ma sustine. De inteles, avand in vedere ca e primar PSD. Iesim de pe drumurile asfaltate si intram pe ulitele satului. Domnul Pintoiu, de loc din Valea Calugareasca, ma insoteste si intre maini stranse imi povesteste despre comuna. Cu cat vorbeam mai mult cu satenii, cu atat ne confirmam faptul ca era zona cu cea mai deficitara acoperire. Organizatia locala a partidului era destul de demotivat dupa ce pierduse alegerile locale, cu un scor foarte strans. Situatia nu avea darul sa ne bucure, cu atat mai mult cu cat comuna avea cea mai mare populatie dupa Urlati. Erau 15 sate, iar sansele sa ajung in fiecare parte de ulita, destul de mici. Cand ajungeam la capatul randului de case eram atat de buimaca, trecand dintr-o parte in alta, incat nu mai stiam daca am reusit sa retin atentia satenilor sau sa "fiu pe faza". Pelerinele devenisera principala "momeala". O persoana care nu ne iesea in drum ne ajungea din urma dupa ce isi vedea vecinii cu pelerinele in mana. Auzeam cate o voce care striga: "Da-ti-mi si mie o perelina". Alexandru, studentul care primea si cele mai multe ocari ca nu dadea mai multe, era la fel de incapatanat ca sateanul care alerga dupa obiect si il punea sa repete numele candidatului care oferea ravnita " perelina " . Domnul Pintoiu era de o insistenta pe care o admiram, dar o si uram. Daca cumva la vreo casa omul era in curte si nu iesea la poarta, il chema, decis sa nu ratam nimic. De cele mai multe ori il auzeam strigand "nea Gicu", iar barbatul se apropia curios sa vada cine si de ce il cheama. Dupa cateva chemari cu acelasi nume , mirata cum de cunoaste atata lume , il intreb cum de ii stie pe toti "Gica" din sate. Imi raspunde ca nu ii stie, dar ca e numele cel mai des intalnit si ca nu mai conteaza, important e sa ii atragem . Tactica lui mi se parea pe cat de surprinzatoare , pe atat

de ilara. Mai spre final, ma risc si pun in aplicare aceeasi strategie. Un taran care lucra langa casa vine spre poarta dupa ce folosesc acelasi apelativ: "Nea Gicu". Omul isi lasa sculele langa scara pe care era catarat si imi da binete: "Nu va suparati, va cheama Gicu?" il intreb. "Da, ce s-a intamplat?" Mi se parea incredibil si , amuzata , incep sa ii spun cine sunt si ce caut pe strada lui. Pana tarziu, reusim sa acoperim Valea Calugareasca, desi frigul nu ii scotea pe oameni usor din casa. Cartierele de blocuri erau cele mai usor de strabatut. Fie ca ieseau la geam, fie ca veneau in fata scarii, in 10-15 minute puteam sa vorbesc cu grupuri de cate 10-15 persoane. Il intreb pe domnul Pintoiu cate perechi de maini am strans. "Multe, foarte multe. Ati fost foarte disciplinata". 24 NOIEMBRIE A mai ramas doar o saptamana pana la ziua votarii. Desi nu recunosteam, ma cuprindea o neliniste care isi avea cauza, in primul rand, in constatarea ca inca mai gasesc localitati unde oamenii nu isi cunosc candidatii. Cand am acceptat sa candidez, am avut o singura discutie despre ce se intampla daca pierd sau daca voi castiga. Discutia am avut-o cu cei mai bun critic pe care il am. Desi refuza sa analizam cazul "esec", insistam sa stiu ce inseamna o pierdere. "Vanitatea ranita. Nu esti dependenta de locul din Parlament si neavand nici sentimentul apartenentei politice, vei avea probleme doar cu tine, cu faptul ca se va spune ca mitul consilierei se spulbera cat timp nu si-a fost nici ei de folos." Pentru criticul meu, cazul esec nu merita prea multa atentie. Imi cerea sa ma concentrez pe ce voi face dupa ce castig . Siguranta lui m-a responsabilizat mai mult decat stia el. Am incercat sa imi construiesc strategia fara sa ma reinventez. Imi stiam slabiciunile si ma bazam doar pe atuuri. De la inceput, mi-am propus sa nu ma blochez in lectii despre marketingul politic si sa nu imi inchid mintea la ceea ce voi descoperi. Nu aveam experienta campaniilor la sat. Aveam nevoie foarte repede de cercetarea din teren. Nu doar sa aflu care imi era notorietatea sau tendinta de vot, ci mai ales sa cunosc mentalitatile si ritmul acelor comunitati. Sondajul facut inainte de inceperea campaniei putea sa fie magulitor. Eram castigatoare in acel sondaj , dar procentul mi se parea fabulos de mare . Un realism critic care ma caracterizeaza si care nu as spune ca intotdeauna e usor de suportat , caci nici macar eu nu imi fac fata de fiecare data, are insa partea lui buna. Totul e sa stiu cand sa ma opresc. Sa fii si realist si critic e o combinatie care poate mina un proiect daca nu se adauga si un gram de nebunie. 25 NOIEMBRIE Comuna Tataru. Strabat timp de vreo trei ore cele trei sate: Tataru, Podgoria si Silistea. Oamenii sunt atat de batrani , incat nici nu imi vine sa le deranjez tacerea . E ora pranzului, dar satul Tataru e cufundat intr-o liniste atemporala . As opri megafonul microbuzului, rusinata ca zdruncin tacerea care ma inspira cel mult la o drumetie in satul de munte, ultimul din colegiu , cum urci de la Urlati pe valea Cricovului . E o zi de iarna miraculoasa . Soarele imblanzeste gerul pe care il simt cum ne da tarcoale. Casele tepene se ridica din fundul curtilor unde nici macar cainii nu ne baga in seama . Cobor cu voluntarii agale pe ulitele mai mult pietruite decat asfaltate si ma intreb cati oameni ne vor iesi in cale. Pana la capatul primului sat eu estimez vreo 50 . Echipa de campanie zice ca au fost vreo 100. Din totalul celor intalniti nu stiu daca am gasit doua persoane pana la 40 de ani. Si spre satisfactia mea ambele familii ma stiau pentru ca le oferisem copiilor excursia la circ. Copii si batrani. Primii, ademeniti de baloane, ceilalti de zgomotul megafonului. Ii intreb cum o duc si cei mai multi spun mandri ca se descurca , dar batranetea nu o poti imblanzi, ci doar sa te faci ca nu o bagi in seama, imi spune sugubat un batran. Domnul Pintoiu ii intreaba aproape epuizant daca stiu cine e doamna Saftoiu . " Dumneata esti o fetita , aia din afise e mai in varsta. Hai ca va tineti

de glume. "Ia totusi pelerina si ne ureaza "sa mergem sanatosi". Il intreb daca oamenii merg la vot. Se duc, cum nu, dar voteaza in secret, ne avertizeaza, razand apoi siret. Imi plac cei din Tataru. Unii dintre ei refuza obiectele promotionale. "Va votam ca sunteti tanara si cu astia mai batrani am vazut cum e. Nu ne trebuie nimic. Sa faceti ceva treaba." Pare aproape ireal locul. A fost singurul sat unde am intalnit persoane care au refuzat obiectele promotionale, dar fara sa respinga discutia cu noi. Nu stiu daca muntele ii face atat de mandri si diferiti de ceea ce intalnisem pana atunci . Nimeni nu ne alearga sa ii dam pelerine . Rar cate o batrana cerea cate un obiect in plus, dar fara sa simt tonul imperativ care reusea sa irite. Ajungem intr-o intersectie unde cativa barbati stateau in fata magazinului satesc. Ne oprim si impartim obiecte promotionale. Suntem intrebati daca avem afise. "Ce sa faceti cu ele?" "Ca sa le punem aici pe geam. Meritati. Nu a venit niciun candidat in satul nostru. Macar dumneavoastra ati batut drumul pana la noi. Tot e ceva." Un batran ne primeste in curte dupa ce ne intreaba daca am fost comunisti sau, adauga el, "mai rau, daca sunteti". Ii spun cine sunt si ne imprietenim. Imi vorbeste despre disidenta lui, cat de mult ii uraste pe comunisti si pe "actualii bolsevici". "Cine sunt bolsevici?", il intreb. "Domnisoara, daca nu i-ati dibuit, e de rau ca nu o sa stiti sa va ferici. Toti care au avut carnet de partid si functii sunt niste bolsevici. Nu pot face decat ce au fost invatati de mici. Lupul isi schimba blana, dar naravul ba." Om la 90 de ani era imbracat intr-o haina cu o croiala austera, de munte, dar curata. Isi tinea umerii drepti, desi ridurile adanci tradau varsta inaintata. Imi spune ca are baieti care au terminat facultatea, unul e la Bucuresti, celalalt in strainatate. Nu vin des in sat, dar au grija sa il ajute. Nu se plange de nimic, ci doar de "soarta tarii care nu mai scapa din mana bolsevicilor". Din deal, una dintre femeile care ne iesisera in cale si care aproape ca ne tarasera in batatura casei , altfel bine intretinuta , alerga gesticuland agitat . Izul de bautura il remarcasem de prima data, dar incepusem sa ma obisnuiesc ca nu doar barbatii beau, ci si femeile, inca de dimineata. Striga si injura de mama focului un vecin, pe care il acuza ca o maltrateaza pe motive "politice" pentru ca ea critica puterea si vecinul nu o lasa. Batranul o indeamna sa se duca acasa, ca sigur nu se simte bine. Femeia ne depaseste la fel de isterica, hotarata sa ajunga la politie sa il reclame pe "agresor", dar si pe noi, ca din cauza noastra s-a luat cu "nemernicul in vorba". La o casa era postat afisul contracandidatului de la PSD . Locatara , o femeie la vreo 50 de ani , refuza sa dea mana cu noi . " Am tot votat primarita PNL vreme de doua mandate si nu a facut nimic. Nu va mai votez." Ii reamintesc data votului si sa aleaga cum doreste, spunandu-i ca "Buna ziua" ne putem da. Ma indepartez de casa si o vad ducandu-se spre primarita , care era undeva in spatele nostru . Nu stiu ce si-au spus , pentru ca eram deja la capatul satului si trebuia sa ajung la urmatorul loc de promenada electorala. Urlati! 26 NOIEMBRIE La Chitorani, Hramul bisericii. Sfantul Stelian. Biserica e monument istoric, dar cei ce o deservesc sunt inca in cautare de fonduri ca sa nu se prabuseasca. Masa e in caminul cultural, unde mai bine de 200 de sateni sarbatoresc impreuna Hramul. Sunt impreuna cu domnul Melescanu la un prezidiu alaturi de preotimea din zona. Servim peste si vorbim de sat. La un moment dat, de la masa copiilor se scandeaza, fara sa ma lamuresc pana la final cine a fost maestrul de ceremonii. "Melescanu si primarul, Adriana, Parintelul". Parintelul era noul parinte al bisericii, un om tanar de 29 de ani, dar cu aer sever. Plecam cu cardul de copii dupa noi. Fiecare cu portbagajul lui. Domnul Melescanu le ofera pixuri, eu mai aveam ceva carti pentru varste mici. Ma indrept spre comuna Tomsani. De cu seara aflasem printr-un sms de la Ioana ca "pelerinele au avut mare succes, ca unii primari sunt nelinistiti ca nu am dat si la primarii pelerine si ca sunt tematori ca votantii PNL nu vor iesi la vot". Desigur ca ma enervez si aflu ca mesajul vine dinspre Tomsani, un loc unde venisem de cel putin sapte ori si unde organizasem cateva evenimente pentru copiii din zona, ocazie cu care impartisem si pelerine. E adevarat ca nu angajatilor primariei, ci

oamenilor din sat. Burnita si frigul inhibau orice chef de campanie. Echipa tanara de voluntari, care ma insotise la door-to-door-ul din ultimele doua saptamani, dadea insa dovada de resurse nebanuite. Chiar daca as fi vrut sa renunt, imi era imposibil. Asa ca ma alatur studentilor si incepem sa strabatem satul. Oamenii din prima casa imi dau chef de vorba. Tineri, ma stiau pentru ca baietelul lor de clasa intai primise rechizite si ghiozdan din partea mea. Erau suparati pe modul in care se aplica legea care-i ajuta la prima vedere pe tineri sa concesioneze teren pentru construirea unei case, dar care se dovedeste ulterior "o mare teapa". Pe drum ne intalnim cu elevi de la scoala unde organizasem excursii si Ziua Tolerantei. Ma saluta familiar amintindu-mi ca le-am dat carti. Unul dintre ei imi spune ca citeste "Peter Pan" si ca mai are putin si termina cartea. "Sa veniti sa ma ascultati", striga dupa mine pustiul. Cu nasul in fular, il asigur ca nu scapa de un test si ne despartim intr-o veselie pe care doar copiii o pot provoca. Desantul prin Tomsani se desfasoara linistit. La un magazin unde tronau afisele PSD , lume multa. Cineva imi spune ca da jos afisul cu PSD daca ii dau o pelerina. Ii dau pelerina cu o conditie. Sa lase afisul acolo si sa mearga la vot. Barbatii, usor afumati de berea de pranz, se amuza si isi dau coate. O familie tanara ne priveste dintr-un colt al pravaliei. Ceilalti se inghesuie la pelerinele care par a valora cat sacosa altor partide. Ii las pe voluntari sa isi faca treaba si ma indrept spre femeia si barbatul care nu fac niciun gest sa se alature grupului galagios. Le ofer obiectele promotionale personal. Barbatul imi spune plin de bun simt: "Va votam pentru ce ati facut pentru copii pana acum. Mai bine dati-le altora pelerinele". Le multumesc si ne strangem mainile . Asemenea oameni ma fac sa vad si paharul plin al campaniei. Prin ploaia care ne intra pana in oase ii spun domnului Pintoiu ca deja ma enerveaza goana dupa pelerine. Consider normal sa oferi obiecte cu numele candidatului. E o forma de publicitate mai ales intr-o zona unde informatia nu circula decat asa. Prin ce dai. Ma ingrozea insa faptul ca cei mai multi dintre ei, in timp ce le intindeai mana sa te prezinti, priveau peste umar si intindeau mana sa isi ia ofranda. Multi dintre ei nici nu erau interesati de persoana care se afla in fata lor. Stateau in drum ca poate "dupa asia galbni vin aia portocalii cu altceva". Pareau imagini de lumea a treia. In Magula, impresiile mele devin o realitate de necontestat. Intr-o intersectie unde bannerele PSDului tronau de la distanta, femei si barbati, unii in slapi, ne asteptau pregatiti de dar. Ii intrebam pe cine asteapta. Raspunsul e prompt: "pelerinele". De la cine? intreb. Nu conteaza, imi raspunde o batrana . Iau cu asalt microbuzul, gata sa se prevale peste ei. Le spunem ca vor primi toti , doar sa nu rastoarne masina. E imposibil sa opresti tavalugul. Le cer sa nu se mai impinga ca "vitele". Cuvantul ii lasa indiferenti. Nici macar nu reusesc sa ii enervez. Le poti spune orice . Ei isi cer dreptul . Ma urc in microbuz si renunt sa ma mai gandesc ca se poate face altceva. Ce imi imaginam? Discutii despre parlamentarism, despre probleme locale, solutii, spirit comunitar. Cand colo, o goana dupa sacosa. Traiasca alegerile democratice! Mi se pare demotivant. Cei din jurul meu par imuni si ma lasa in apele mele. Daca pelerinele aduc voturi, ne-am atins scopul, mi se spune. Eu ma indoiesc, dar a comenta e deja inutil. Viceprimarul, absolut neinspirat, imi spune ca primeste telefoane si i se cere sa aduca pereline. As injura la modul cel mai birjaresc cu putinta, as da foc nenorocitelor de pereline si m-as cara acasa lasandu-i pe altii sa se bucure de voturi. In Loloiasca, ma mai linistesc. Trecem pe langa scoala unde elevii se afla in pauza. Aflati prin curte, ma recunosc si vin spre noi. Le dam baloane si pixuri. Imi amintesc ca am in masina semne de carte pe care le facusem pentru copii fara sa folosesc niciun slogan electoral sau vreun indemn la vot. Alexandru alearga la masina si aduce semnele de carte. Ii rog pe prichindei sa nu se inghesuie, ca am pentru toti. Brusc, manutele se lasa jos si se incoloneaza disciplinat. Rasuflu usurata si mai zabovesc printre ei. E singurul lucru care m-a motivat in toata campania. Copiii satelor care inca mai au o sansa. 27 NOIEMBRIE

La Feteasca Neagra e pregatita o masa pentru cele peste 50 de familii din Gornet-Cricov care au ajuns la 50 de ani de casnicie. Pana la urma, propunerea mea fusese acceptata, asa ca petrecem alaturi de seniorii satului o dupa-amiaza . Intr-o atmosfera extrem de cuminte, batranii serveau masa tacuti. Ma priveau cu zambete binevoitoare si imi multumeau ca m-am gandit la ei. Muzica populara le descretea fruntile si ii facea mult mai vorbareti. In preajma lor, nu gaseam ca subiectele electorale au vreo noima. Ii ascultam vorbind despre casa, despre bani, despre animalele din curte pe care le cresteau cu efort, despre copiii plecati din sat carora le gaseau scuze ca nu mai aveau timp sa treaca pe acasa, despre vecinul care a murit ieri si altul care sta toata ziua la carciuma. Nimic despre politica, ci doar despre universul lor, din sat. Primarul se bucura de aprecierea lor. Face treaba, dar "nu poate nici el mai mult daca nu are bani". Le-am oferit cate o icoana, iar femeilor cate un batic. Dupa vreo trei ore, batranii dadeau semne de oboseala si neliniste. Aveau animale de hranit si se intrebau daca porcii or fi inceput sa guite. 28 NOIEMBRIE Ultima zi de campanie. De dimineata sper ca totul sa se rezume doar la marsul final pregatit pentru Urlati. Simt ca nu mai am multe resurse si imi spun ca nici daca as mai avea o saptamana de campanie nu s-ar schimba esential situatia. "Pereline" sa am! Domnul Pintoiu e hotarat insa si ma anunta ca intreaga echipa ma asteapta la Bucov, unde vom face satul Pleasa si zona industriala. Este o zi frumoasa, care ne permite sa umblam vreo trei ore pe ulite. Casele arata oameni gospodari, iar cea mai mare parte a strazilor sunt asfaltate. Impresiile de la inceputul intrarii mele in colegiu sau confirmat. Echipa administratiei locale este oglinda satului sau invers. Bucov se remarca detasat in bine intre comunele din colegiu. Domnul Pintoiu are un sarcasm pe care nu il remarcasem. Il vad obosit si cu rabdarea la limita . Daca pana acum imi tempera furiile provocate de " pereline", acum devenise hatru si, din cand in cand , se amuza vizibil de atitudinea satenilor . La o poarta , un domn ma retine si imi explica descendenta liberala a familiei. Cu spatele la ulita, aud o voce puternica de barbat care striga: "Unde e doamna Saftoiu?" Ma intorc si vad venind in fuga un barbat masiv, cu un topor pe care il flutura in mana cautandu-ma cu privirea. Domnul Pintoiu, in mijlocul strazii, privea figura omului incercand sa se dumireasca daca e de bine sau de rau . Cand ajunge aproape de domnul Pintoiu, ma observa , schimba directia spre mine , aruncand toporul in santul de alaturi , foarte aproape de fata domnului Pintoiu . " Doamna , am auzit ca sunteti in sat. De cand vreau sa va cunosc." "Pai, bine, si vii asa, cu toporul in mana?" "Mergeam sa imi ascut niste lemne. Ce faceti , doamna ? Da' ce slaba si mica sunteti ! " Ne pupam de parca ne stim de veacuri si ii dau una dintre ultimele pelerine pe care o imbraca pe loc, spunand ca nu o mai da jos pana in ziua votului. Peste drum, il intalnim pe frizer, care ne masoara cu o privire taioasa. Ia niste scrumiere pe care sa le dea clientilor. Il intrebam daca tunde dupa apartenenta politica. Rade si spune ca are cativa musterii pe care ii tunde la zero. Nu vrem sa stim care e modelul pentru liberali, asa ca ne vedem de drum. Pleasa e un sat mare pentru fortele pe care le mai aveam. Lasam echipa sa faca ce a mai ramas din sat si plecam la Urlati, acolo unde era prevazut finalul. La intrarea in oras, o mare masa de oameni imbracati in geci galbene. Imaginea creeaza forta si buna dispozitie. Impartim fulare galbene si mai putine pelerine. Cand Alex mi-a spus ca s-a terminat stocul de pelerine am rasuflat usurata. In Urlati ma simteam din ce in ce mai acasa. Ramaneam cu mult in spatele caravanei vorbind cu oamenii si nu mi se mai parea ca ma ratacesc. Ma salutau copiii, unii dintre ei spunandu-mi ca maine, adica sambata, merg la circ. Un baietel imi spune ca el nu vine pentru ca merge la o petrecere, iar o fetita ca are rau de masina si nu poate veni. Un domn imi spune ca el nu ar vrea in niciun fel ca PNL sa guverneze cu PSD si ca prefera cu PDL pentru ca avem nevoie de forte de dreapta. O femeie se revolta cu ziarul in mana, ziar unde eram sanctionata ca nu am descendenta prahoveana, si se intreaba cati din cei care sunt din Prahova stiu ce probleme au oamenii din judetul lor. Fara cei de la Urlati, multe momente le-as fi ratat. Au fost energici cand imi pierdeam vlaga,

preluau singuri cartierele cand nu reuseam sa ajung. Au fost probabil singurii care au inteles ca nu doar Urlati era de strabatut si ca mi-ar fi fost imposibil sa tin ritmul fara ajutorul lor. Plecam dintrun cartier al orasului unde asfaltul era proaspat turnat. Nu aveam niciun merit. Il intreb pe primar daca e un gest electoral. Se amuza si imi spune ca a picat bine "contenciosul" cu firma care trebuia sa fi terminat lucrarile cu mult inainte de campanie si cu care avusese o disputa la comisia de contestatii pentru calitatea lucrarilor. Acum s-a deblocat situatia, asa ca au asfaltat de indata ce au putut sa o faca. Carevasazica, nimic electoral! Si cu toate astea, inainte cu o seara o scrisoare semnata de Mircea Cosma, care insa nu a fost asumata oficial, il acuza pe primar de "asfalt electoral". Nu scapasem nici eu care, intr-o publicatie aparuta peste noapte si distribuita cu constiinciozitate de partid pe toate strazile, aveam hiba de a fi in Cluj si de a fi fost angajata, acum vreo patru ani, in firma fostei colege de partid, doamna Cazacu, intamplator si din Urlati. Ajung in fata organizatiei de partid . Ora 19.20. Domnul Pintoiu ma anunta ca s-a terminat. Rasuflu usurata si pe moment ma gandesc doar sa mananc o clatita cu magiun la Feteasca Neagra. Echipa de studenti scandeaza "Saftoiu!" Le fac semn de revedere rapida la pensiune ca sa infulecam clatitele care devenisera cumva marca de campanie . Dupa doua ore de trancaneala, fotografii, impresii derulate, fete prelungite de oboseala, dar si eliberate de marsul prin sate, plec spre Bucuresti. Sentimentele imi sunt amestecate. Ma bucur pentru fiecare lucru bine facut , ma intristez pentru toate imaginile dezumanizante pe care le-am intalnit, dar una peste alta experienta unei campanii de candidat e o scoala dura. Cred ca am avut o mare sansa de a face campania "uninominal". Iti simti limitele. Si ale slabiciunilor, si ale virtutilor. 29 NOIEMBRIE De dimineata, ajung la Albesti si apoi in Urlati, de unde au plecat copiii de clasele III si IV la circ. E limpede ca deja a devenit un ritual si nimeni nu mai are emotiile de la inceput. Eu ma simt mult mai sigura si cu mai putine temeri ca nu se vor descurca, copiii si parintii sunt si ei mai putin nelinistiti. S-a dus vorba prin sat si excursiile par un eveniment obisnuit. Chiar si stafful meu nu ma mai bombardeaza cu telefoane. Fiecare e la locul lui si stie ce are de facut. Dar realizez ca mai exista un motiv pentru care dimineata e altfel. Nu mai e campanie. Nu mai suntem in geci, nu mai dam obiecte promotionale. E ca la inceput, cand doar voiam sa ii scot pe copii in lume. Ma opresc pentru prima data la casa primarului din Urlati si bem impreuna o cafea. Sunt indemnata sa ma odihnesc, pentru ca ziua de duminica e lunga si grea. Asa o fi si plec spre Bucuresti pe o ploaie rece. Ma intreb ce va fi maine si cati oameni vor iesi la vot. Recunosc in sinea mea ca mi-a placut mai mult perioada de precampanie. Nu aveam o presiune a momentului si imi faceam agenda mult mai relaxat. Imi alesesem subiectul, copiii, si intram in contact doar cu lumea lor. Nu descopeream inca fiecare ulita uitata de lume, batranii care se calcau in picioare pentru "pereline", nici furia afisajului, cu atat mai putin pulsul organizatiilor. Presa se plange de cea mai "monotona si plictisitoare" campanie. Din birouri asa se vede. Iar daca stai doar cu privirea atintita spre marile orase si astepti maceluri de "idei", impresia poate fi justificata. O descindere in colegiile oraselor mici, ale comunelor, i-ar fi facut poate pe ziaristi sa perceapa realitatea revoltata a "talpei". De fiecare data cand auzeam sau citeam nemultumirile ziaristilor cum s-au transformat candidatii in primari, realizam cat de mult se pierde presa in discursul de la centru. As spune ca maxim 10 la suta din cei pe care i-am intalnit, si am curajul sa spun ca am strabatut cel putin 80 la suta din colegiu, ar fi stiut si ar fi dorit sa discutam despre altceva decat despre asfalt si apa, despre pensiile mici si ajutoarele sociale care nu sunt suficiente. Despre rolul Parlamentului? Despre legi? Despre dreapta si stanga? Despre democratie si despre cum se consolideaza un stat de drept? Despre munca si mai putin intins mana? Am pierdut un timp atat de valoros pentru a ne reconstrui, incat ma tot intreb cine si cand va incepe remodelarea mentalului colectiv... Pentru a prospera, o natiune va trebui sa aiba intotdeauna un deziderat pentru care sa lupte. Ceea ce

intuiam dupa lunile petrecute cu cei care formeaza masa mare a poporului roman era ca oamenii nu aveau acest deziderat, ca ziua lor are un confuz, ca nu isi pot gandi ziua de maine pentru ca nu au siguranta celei de astazi. Imi dadeam seama ca legaturile civice, daca nu cumva si cele de familie, erau subrede si ca cei care formau opinia nu ne ajutau sa ne dezvoltam impreuna, ci eventual separat. Raman convinsa ca republicile prospere sunt cele care se dezvolta pe legaturi puternice de familie si civice. 30 NOIEMBRIE Plec de dimineata spre sediul de campanie din Urlati. Refuz sa imi consult feelingul, simtind o liniste tensionata. La intersectia din Albesti , spre Urlati , o mama cu o fetita faceau autostopul . Se duceau la spital . Opresc masina si ma ofer sa le duc . Doamna era din Tomsani si se ducea la sora ei, internata de urgenta cu nepotul de cateva luni. O intreb daca merge la vot. Imi spune ca nu e sigura. "Dar cine candideaza? Cine a fost prin sat?" "Saftoiu de la PNL stiu ca a fost, dar nu am mai auzit de altcineva." Promitator raspuns! Ziua de vot si inca mai primesc raspunsuri similare cu cele de acum o saptamana sau doua. Ajungem la spital de unde aflam ca nu aici trebuia sa venim, ci la maternitate. Daca la spital am stiut sa ajung fara indrumari, pana la maternitate aveam nevoie de ajutor. La plecare, femeia isi cere scuze ca nu m-a recunoscut, adaugand ca fetita ei i-a spus cine sunt. Era in clasa I la scoala pe unde trecusem de mai multe ori. La sediu, echipa era usor agitata. Oamenii trebuiau scosi la vot si, fara mobilizare, absenteismul se anunta destul de mare . Persoanele in varsta erau principala tinta . Constatam ca fiecare avea deja o lista cu vecini , prieteni , cunostinte care urmau sa fie ajutati cu mijloace de transport ca sa ajunga la cabina de vot. Nu era cea mai buna zi sa pun intrebari . Ziua de vot imi apartinea mai putin mie si trebuia sa accept ca tactica era un specifica locului, nefiind cazul sa solicit incredere in constiinta civica. Dupa o cafea rece bauta cu echipa, ne-am oprit la slujba de Sf. Andrei de la Biserica din centrul orasului. Am ajuns la finalul slujbei, cand credinciosii se intind pe podea si parintele trece peste fiecare in parte. Nu pot afirma ca ajung cu constiinciozitate la biserica. In afara de slujba de Inviere, imi place slujba de Sf. Nicolae. Mi se pare luminoasa si plina de bunatate. Dar de data aceasta probabil ca mirarea mea era destul de vizibila, vazand copii, femei, batrane intinzandu-si trupurile pe gresie, in pozitii care aveau un anumit dramatism, cu expresii care mie imi pareau chinuite, asteptand o eliberare de rau, incat enoriasa aflata langa mine imi ofera explicatii fara ca eu sa fi spus ceva. "Sunt oameni posedati si care spera sa se elibereze sau sa se protejeze de eventualele farmece, frici, temeri." Plec de la slujba spre primele sectii de votare. Prezenta la vot era de 2 la suta, dar ora 10.00 justifica numarul scazut al votantilor. Primarul ma intreaba daca am votat. Legea imi dadea dreptul sa votez in colegiu - macar un vot sa aiba un candidat, un fel de gol al rusinii -, dar aveam timp sa ma razgandesc. In fata sediului, un domn tine sa imi spuna ca a votat persoana care e din localitate , nu "venetici" . "Felicitari . Ma bucur ca ati fost la vot". ii raspund. Comparativ cu ritmul votului in Urlati , in satele din Bucov oamenii stateau la coada ca sa voteze. Niciun incident nu era semnalat asa ca nu aveam prea multe motive sa intarzii prin sectii . In asemenea momente, trebuie sa te gandesti bine daca prezenta candidatului nu enerveaza votantul si nu e interpretata ca un act de agresiune . Nu imi dadeam seama din privirile oamenilor ce cred sau ce simt. Ne salutam civilizat, existau si voci care imi urau galagios succes , dar una peste alta aceasta preumblare putea sa fie cu doua taisuri. Mergem spre Bucov, m-am intersectat cu masina sotului meu care mergea in Urlati cu baiatul. S-au gandit sa imi faca o surpriza, cu atat mai mult cu cat copilul hotarase sa participe activ la vot si sa puna el stampila pe buletin. Pana cand eu mi-am facut rondul la Bucov, ei au strabatut Valea Circovului, starniti de extazierea mea fata de locurile din zona, cu punct de referinta satul Tataru. Mi-am continuat vizitele in sectiile de votare din Valea Calugareasca, Albesti si Tomsani. Se lasa

intunericul si ceea ce se intampla la nivel national isi gasea corespondentul la sat . Oamenii ieseau in numar mic la vot si cei mai multi erau cei de varsta a treia. In Tomsani - loc predestinat parca disputelor - exact cand intru in sectia de votare, unul dintre membrii sectiei intreaba vadit rautacios unde e candidatul liberal: "Da' de ce nu a venit Saftoiu?". "Aici sunt", ii raspund inainte ca cineva sa fi observat ca am intrat in sala. Cel chestionat se luminase brusc la fata. Intrasem pe o discutie despre absenta candidatilor in sectii. Cel care tocmai scotea in evidenta ca nu am trecut pe acolo apartinea unui partid , desigur , altul decat cel din care faceam eu parte. Il intreb daca in campanie candidatul lui trecuse prin comuna , asta daca tot era preocupat de agenda mea. Nu stia sa imi raspunda, dar mut atentia si intreb de prezenta la vot. Jandarmul care pazea sectia ne apostrofeaza, inainte sa intru in sectie, "sa parasim terenul ca facem politica". "Ce politica facem?", il intreb , curioasa sa defineasca ce intelegea prin acuzatia respectiva. "Nu stiu, dar vorbiti de candidati si nu aveti voie asa ca plecati." "Si ce vorbim?" Tomsani devenise un fel de loc unde se intamplau cele mai multe incidente. Ma las pagubasa si ma indrept spre celalalt sat din comuna, Loloiasca. Nici nu apuc sa ies din masina si vad pe cineva foarte grabit, care imi taie calea intrand in sectie. Il recunosc pe primarul cu care nu ma intalnisem toata perioada respectiva . Ca si cum era o intamplare, ne ntalnim si nu oricand, ci in ziua de vot, nu oriunde, ci in sectia de votare. Intru si dau mana cu membrii sectiei. Retinuti, cu primarul de fata, imi spun ca prezenta la vot la alegerile locale, in acelasi interval orar, era mult mai buna. Primarul, in verva, incepe sa se laude cu realizarile lui si tine sa imi arate caminul cultural, a carui renovare si-o asuma in totalitate. Saluta oamenii cu o disponibilitate pe care nu stiu daca o avea si in zilele de ne-vot, lua copii in brate, era extrem de prietenos si vocal. Ma intorc in Urlati , unde echipa mea inca plecata pe teren . In jurul orei 19.00 , incepem sa ne adunam. Pareau usor alarmati, evitand insa sa vorbeasca despre final. Mi se parea ca unii au nevoie de incurajari. Se fac pronosticuri din ce in ce mai diferite. Cei mai optimisti sustineau sus si tare ca va fi peste 51 la suta. Ii temperez, chiar cu riscul sa ii descurajez, ca nu poate fi asa. Propun ca fiecare sa treaca pe cate un biletel scorul pe care il prognoza , urmand sa le deschidem dupa ora 21.00. Asa rusesc sa inchei discutia despre procente. Primarul ne propune sa mergem acasa la el, foarte aproape de sediul campaniei, si sa urmarim marea finala la televizor. Rezultatele din sectiile de votare erau asteptate dupa ora 22.00. Sotia primarului ne intampina cu cafele si tuica fiarta . Eu cer una fara zahar, doar cu piper. Ora 21.00 . PSD se declara invingator . Echipa de la Urlati nu are nicio reactie. PDL anunta ca a castigat dreapta . De-abia acum incep comentariile . "Care dreapta?" intreaba cineva. "Sa vezi ca o sa guvernam cu ei." "Cu ce prim-ministru?" "Tot cu Tariceanu", vine raspunsul primarului. "Prea putin probabil" , imi dau si eu cu parerea . Fiecare isi exprima opinia si aduce argumente la variantele sustinute . Ceea ce parea evident era optiunea lor pentru PDL. Intre timp, PSD se desfasura victorios pe ecrane. Incep sa sune telefoanele , suntem intrebati ce am facut. Uitasem pe moment ca eram candidat si ca trebuia sa adun procentele . Robert preia comanda si pana la miezul noptii aveam cu aproximatie rezultatul. Era limpede ca imi depasisem contracandidatii, dar sigur nu era vorba de 51 la suta. La doua noaptea decid sa merg la culcare fara sa anunt niciun rezultat cert . Nu voiam sa prezint o victorie pana nu stiam ce s-a intamplat cu ceilalti candidati liberali din celelalte colegii . Inainte sa ma retrag , domnul Semcu ma suna si imi spune ca am iesit deputat fara emotii. Era insa nelinistit pentru rezultatul general al partidului pe judet. Nu aveam niciun sentiment al victoriei. Nu imi dadeam seama de ce oboseala era mai puternica decat bucuria rezultatului , chiar incert . Am adormit gandindu-ma ca atat PNL , cat si PD reusisera sa asigure victoria PSD , care , pentru mine , ramanea oponentul dreptei despre care vorbea PDL. 1 DECEMBRIE 39.46 la suta. Reusisem sa ies prima in colegiu si sa ma clasez primul deputat liberal in Prahova. Aveam procentul cel mai bun, dar nu si numarul cel mai mare de voturi. Si totusi nu am avut niciun

sentiment al victoriei. Imi dadeam seama, uitandu-ma la numarul de voturi adunate de mine si de contracandidati, ca votul politic a contat enorm. In toata perioada campaniei, nu am facut nicio referire la contracandidatii mei sau la partidele din care faceau parte. Nu mi-am propus sa monitorizez actiunile fiecaruia, dar, in acelasi timp nu puteam sa nu constat ca cea mai mare parte a campaniei lor , s-a bazat pe afise si obiectele promotionale. Probabil ca votul care mi-a adus cea mai mare satisfactie a fost comuna Tomsani ( PNL - 31.90 ; PD-L - 25,56 ; PSD-PC - 28,59 ) unde, desi PNL era slab cotat si unde vedeam cat de greu rezista afisajul meu , am reusit sa ma clasez prima, desi preferat era candidatul PSD ( rezultatele finale : PNL - 39,46 ; PD-L - 25,15 ; PSD-PC - 20,31). In satul Loloiasca, unde PNL nu reusise niciodata sa iasa invingator, de data asta am reusit sa fiu prima . Chiar si in Valea Calugareasca , unde primarul era al PSD si unde organizatia PNL a fost cea mai neparticipativa, pierdusem in fata candidatului PSD cu doar 130 de voturi. Si desi Prahova, dupa scorul general, era portocalie, intr-o singura sectie din Urlati candidatul PDL reusise sa ia cateva voturi inaintea mea. Si totusi votul politic conta in fata votului uninominal. Puterea de sugestie a echipei s-a dovedit si in ultima zi imensa . Cei mai multi vorbeau de peste 50 la suta . Elanul s-a mai potolit observand cat de greu ieseau oamenii la vot . Am incercat sa vorbesc despre riscul imobilismului votantilor cu mult inainte de alegeri. Era previzibil ca oamenii vor avea un interes mult mai scazut pentru alegerile parlamentare decat pentru cele locale. Si cu toate astea, timp de o luna, a existat o pasivitate care primise explicatii diverse din partea echipelor locale . Simteam ca cei mai multi se bazau excesiv pe ultima zi . Nimeni nu conta pe constiinta civica . Doar eu speram pe o mobilizare , determinata de prezenta mea in localitati. Cei tineri, pe care am incercat sa ii cooptez, nu au constituit nici macar jumatate dintre cei prezenti la urne. Nu regret ca mi-am concentrat eforturile pe generatia "nevotanta". Sunt convinsa ca daca nu o faceam, procentul era si mai mic. Probabil ca daca mergeam cu sacosa la generatia a treia, daca ii plimbam la manastiri, daca dadeam purcei, aveam o campanie mai putin "din poarta in poarta", dar cu un procent aproape asemanator. Pot sa regret cateva lucruri. Cum ar fi faptul ca pentru o parte din votanti a contat ca nu eram "de-a locului" . Pe de alta parte , ma intrebam in ce masura contracandidatii mei, care erau din zona , construisera macar o masa de lemn pentru comunitate . Cate investitii au facut in zona , unde si cum se implicasera in comunitatea lor , in afara de a clama apartenenta lor la regiune. Era ca si cum as fi spus ca doar nascandu-ma in Dej as fi fost un candidat mai valoros decat o alta persoana care nu s-a nascut in acel oras . Imi spuneam ca imi era mai usor sa inteleg ca cineva nu ma voteaza pentru ca sunt de la PNL , decat sa aud ineptia ca eu as fi mai putin reprezentativa pentru ca nu m-am nascut in Urlati sau in comunele limitrofe. Chiar daca as fi pierdut , as fi putut oricand sa pun degetul pe lucruri care ramaneau deja in urma mea , intalneam copii care aveau carti sau vazusera primul lor spectacol de circ sau au iesit prima data din satul lor pentru ca imi pasa de ceea ce vedeam . Nu am asfaltat strazi pentru ca m-a ajutat primarul sau seful de consiliu judetean. Am incercat cat am putut sa nu ma rezum la afise si nici sa merg pe principiul ca uileiul si zaharul, pestele si purcelul aduc voturi. Daca maine plec din colegiu si ma intorc peste cativa ani, tot voi sti unde pot sa vad urma pasilor mei. Am resimtit si lipsa votului pentru ca o femeie nu are ce cauta in politica. Am aflat-o de la femei, mai putin de la barbati. Nu stiu daca ultimii nu o credeau, dar niciunul nu a exprimat-o. Nu spun ca a fost major influentat scorul de aceste tare, dar cu siguranta se adauga la votul politic. Cu siguranta, au existat si greseli de strategie, inclusiv faptul ca nu reusisem sa conving echipa locala ca o implicare sustinuta ar fi putut sa ajute mult mai mult. Singurul lucru pe care il regret e ca oamenii nu au iesit la vot. Mai mult decat daca as fi pierdut. Am plecat spre Bucuresti, pe o ceata deasa, care imi accentua si mai mult oboseala. Ma uitam la afisele pe care le mai gaseam atarnand pe stalpi si realizam ca incepe o alta etapa. Sa fac curat! Telefonul suna aproape de intrarea in Bucuresti. Echipa de la centru ajunsese in Urlati, convinsa ca inca mai sunt acolo si voiau sa imi faca o surpriza. Erau la primar si isi cautau candidatul. Am intors masina spre Urlati!

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful