You are on page 1of 3

ESEU ARGUMENTATIV TEMA IUBIRI în

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

citat-suport:
"Iubirea are atâtea feţe, atâtea devieri şi atâtea forme, încât este destul de greu să găseşti un sâmbure central
sau o formă tipică a iubirii". (Emil Cioran, Pe culmile disperării)

IPOTEZA: Deşi pentru simţul comun iubirea este o valoare universală, nealterată de timp, de-a lungul vremii
numeroasele sale forme au demonstrat ca înainte de a fi sentiment, senzaţie, pasiune sau chiar exerciţiu de
admiraţie, aceasta rămâne o manifestare profund determinată cultural a fiinţei umane. Astfel, după cum observa
filosoful clujean Aurel Codoban în cartea sa, Amurgul iubirii. De la iubirea-pasiune la comunicarea corporală
(2003), conceptul de iubire a cunoscut în istoria Occidentului trei paradigme importante carora, in ciuda faptului
ca le prezinta cronologic, le recunoaşte posibila coexistenţă într-o perioadă de timp dată .
 De exemplu, Evul Mediu târziu propune iubirea-pasiune, adică acel sentiment iraţional prin care
individul nu se îndrăgosteşte neapărat de o persoană anume, ci de ideea de a fi îndrăgostit. Combinând plăcerea
suferinţei din dragoste cu speranţa că a iubi reprezintă o cale de atingere a Absolutului, iubirea-pasiune
destabilizează concepţia creştină asupra acestui sentiment, vestind, dupa cum rezuma Codoban, imanenţa care
coboara sacrul din ceruri pe pamant şi face din celălalt singura divinitate la indemană .
 Mai târziu, odată cu apariţia mitului cuceritorului Don Juan, tipul de iubire ce obsedează umanitatea se
schimbă. Individul începe să aibă conştiinta trecerii timpului, deci a morţii, şi consideră că Absolutul poate fi
asimilat doar în măsura în care chiar propria fiinţă devine obiectul dorinţei sau veneraţiei cât mai multor
persoane. În acest fel, omul îşi poate depăşi condiţia limitata şi câştigă aproape un statut divin.
 În schimb, cea de-a treia etapa în evoluţia perspectivei occidentale asupra iubirii se fundamentează
tocmai pe respingerea iluziei că sentimentul dragostei permite accesul la cunoaşterea Absolutului. Aşa încât
iubirea caracteristică epocii contemporane, numită de Codoban corporeism, se bazează mai mult pe senzaţii
decât pe sentimente, fiinţa umană nu mai caută sufletul pereche, ci doreşte, prin relaţia cu celălalt, să scape de
singurătate, să se simtă cât mai bine, să se bucure de viaţă, acceptând fără prea multe mustrari de conştiintă că
sentimentele sale nu sunt pe deplin sincere.

Astfel, perspectiva lui Codoban evidenţiază multiplicitatea faţetelor iubirii, precum şi imposibilitatea de a
gândi sentimentul dragostei dincolo de condiţionările sale culturale, înscriindu-se în seria autorilor ce
relativizează conceptul de iubire şi îI interpreteaza nu ca o esenţă imposibil de pus în cuvinte, ci ca o sumă
de reprezentări în istorie. În acest sens, el dezvoltă prin exemplificări concrete aforismul lui Emil Cioran din
Pe culmile disperării, conform căruia este greu săi găseşti, un sâmbure central sau o formă tipică a iubirii.
• În plan literar, aceste două abordări filozofice despre iubire îşi găsesc cel mai potrivit răspuns în romanul
camilpetrescian Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.

Argumentarea
- Argument I • Publicat în 1930, adică în plin proces de manifestare a
viziunii moderne despre lume şi viaţă, atunci când individualismul şi subiectivismul sunt considerate
singurele moduri autentice de cunoaşterea a realitatii, romanul descoperă în două dintre experienţele
fundamentale ale umanităţii - dragostea şi moartea - temele potrivite pentru a reda aceasta mutaţie
psihologică şi socială ce caracterizează noua mentalitate a epocii. În acest fel, un sentiment ca iubirea, de
exemplu, nu mai poate fi abordat ca o tipologie unanim recunoscută şi acceptată, ci mai degrabă ca o
experienţă personală asumată. Iar formele literare - o recunoaşte chiar autorul în conferinţa Noua structură şi
opera lui Marcel Proust - se văd nevoite să se sincronizeze cu acest mod de a percepe lumea: „să nu descriu
decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu...Din mine însumi,
eu nu pot ieşi... Orice aş face eu nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini. Eu nu
pot vorbi onest decât la persoana întâi”;
De aceea, Camil Petrescu propune un roman subiectiv, în care analiza psihologică e menită să redea cât
mai direct şi mai sincer totalitatea trăirilor interioare, îndepărtându-se în acest mod de prelucrarea artificială
a faptelor trăite pe care o produce un roman obiectiv tradiţional.
Iar când tema literară este cea a dragostei, efectele acestui tip de scriere nu pot fi decât revelatoare. Mai
exact, o poveste de dragoste aparent banală dintre doi studenţi, care trece lin într-o căsnicie destabilizată de
moştenirea unei averi, pentru a degenera în scurt timp într-o despărţire, se încarcă de semnificaţii datorită
efectelor acestei relaţii asupra lumii interioare a bărbatului. Doar în acest fel istoria celor doi tineri - Ştefan şi
Ela- reuşeşte să depaşească tipologia clasică a relaţiei eşuate, iar în acest punct poate fi identificat şi meritul
prozatorului Camil Petrescu, care desemnează o singură instanţă narativă pentru a reda dramele interioare
ale protagonistului Ştefan Gheorghidiu. Căci nu există nicio certitudine asupra evolutiei relaţiei celor doi, de
vreme ce doar unul dintre actanţi se confesează. Iar aceasta limitare de perspectivă induce ideea ca iubirea
cunoaşte tot atâtea feţe, devieri sau forme câte subiectivităţi o experimentează.

-Argument -II-

De asemenea, Camil Petrescu alege şi un personaj în conformitate cu perspectiva sa relativizantă asupra


iubirii. Gheorghidiu nu este o fire mediocră, ci are puterea de a interioriza şi interpreta fiecare detaliu al relaţiei
cu Ela, oricât de nesemnificativ ar putea să pară acesta pentru ceilalţi, fapt recunoscut chiar de personajul-
narator atunci când realizează că soţia nu se ridică la nivelul aşteptarilor sale: îmi petreceam timpul spionându-
i prieteniile, urmărind-o, făcând probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanţa unei rochii şi din
informarea lăturalnică despre cine ştie ce vizită la vreuna dintre mătuşile ei. Era o suferinţă de neînchipuit
care se hrănea din propria ei substanţă. Pasionat de filosofia lui Kant şi obsedat de cunoaşterea Absolutului,
filosoful în devenire nu acceptă nicio opinie despre viaţă, deci inclusiv despre iubire, decât dacă aceasta este
filtrată de conştiinţa sa. Chiar dacă hiperluciditatea îi produce multă suferinţă şi o anumită lipsă de integrare
socială, ba chiar îl determină şi să işi anuleze o parte din sentimente, Ştefan duce până la ultimele consecinţe
acest stil de viaţă. Astfel, până să trăiască experienţa războiului, când este depşit de miza supravieţuirii,
protagonistul se iluzionează că poate influenţa tot ceea ce ţine de propria existenţă. Intelectualul Gheorghidiu
raţionalizează până şi sentimentul dragostei, trasându-i nişte limite clare între care să se poată manifesta. În
consecinţă, cu un orgoliu nemăsurat, protagonistul încearcă să îi inducă Elei ideea că singura formă valabilă de
iubire este cea pe care o hotărăşte el: Destinul tău, fată draga, e şi va fi schimbat prin mine.
Mai mult, deşi crede că are o imagine exactă despre dragoste, confruntarea tipologiei pe care singur o
impune cu realitatea efectivă a relaţiei cu Ela scoate la iveală şubrezimea oricărei viziuni unilaterale asupra
acestui sentiment. Astfel, cele trei forme ale iubirii identificate de Aurel Codoban se regăsesc în
comportamentul afectiv al eroului.
În primă fază, Ştefan este un adept al iubirii-pasiune, considerând ca dragostea reprezintă un mijloc de
atingere a Absolutului. De exemplu, în polemica de la popotă, determinată de un articol găzetăresc despre o
crimă pasională ce a rămas fără consecinţe juridice, Gheorghidiu se dă drept un expert în psihologia dragostei,
acuzându-i pe toţi ceilalţi că folosesc noţiuni primare, grosolane, cu înţelesuri nediferenţiate. In schimb, pentru
el împărţirea sentimentelor adevărate presupune identificare cu partenerul, iar acei care se iubesc au drept de
viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt. Aşadar, după ce se naşte din satisfacerea unei vanităţi ce oferă senzaţia
superiorităţii - începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram
atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele
iubiri.», pasiunea dintre el şi Ela reprezintă o depăşire a condiţiilor şi normelor sociale, ridicându-se deasupra
oricăror judecăţi morale. Ştefan, urmând exemplul tatălui său, respinge violent şi una dintre tradiţiile familiei
sale - căsătoria din interes -, refuzând să obţină bunăstarea, financiară prin intermediul unei neveste rahitice,
slute, cu cocoaşa, rigidă ca o buturugă. , Căci - se întreabă retoric, personajul-narator - ce voluptate poate fi în
afară de aceea a iubirii absolute prin care şi restul se valorifică?
La scurta vreme însă, odata cu femeia pe care o credea suflet din sufletul lui îl dezamageşte prin
interesul faţă, de aspectele materiale ale vieţii, Gheorghidiu începe să experimenteze dragostea de tip Don Juan
ca răzbunare faţă de Ela, dar şi ca o autoflagelare pentru naivitatea de, care a dat dovadă. Însă Ştefan nu este
cuceritorul ce doreşte inimile femeilor pentru a descoperi substanţa lor divina, ci apare aproape in fiecare seara
la bratul unei alte doamne sau aduce în patul conjuga o actriţă frivolă pentru a-şi demonstra că, inşelându-l cu
G., Ela nu e decât o femeie ca toate celelalte. Cu toate acestea, ipostaza de Don Juan dezvaluie o vulnerabilitate
a protagonistului. Departe de a-l indeparta de Ela, numeroasele sale relaţii extraconjugale trădează nostalgia
iubirii-pasiune, dupa cum o recunoaşte cu luciditate eroul lui Camil Petrescu: Am reluat legăturile cu toate
prietenele ei. mi-am făcut dintr-una amanta ca sa-mi dea ştiri despre ea { . .} am sporit petrecerile, ca să afle,
să creadă că sunt slab din cauza orgiilor.
Totuşi, exact când este pe punctul de a regăsi în Ela simbolul iubirii absolute, Stefan se vede obligat să
se confrunte cu o nouă experienţă, a războiului/morţii, care pecetluieşte definitiv despărtirea de idealurile
tineretii: De soţia mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de atunci, mi-aduc aminte cu adevărat ca de o
intâmplare din copilărie. Şi atunci sufeream de lucruri care azi mi se par fără inţeles. Pentru că, distrus
sufleteşte de tragediile la care este, martor - Nu mai e nimic omenesc in noi -, protagonistul işi exprima un
singur regret ,în legatură cu ideea de iubire, acela că nu a experimentat pe deplin dragostea corporală: A m
regretul ca nu m-am istovit intr-o frenezie sexuală neintreruptă, că mor inca in stare sa mai iubesc la douazeci
şi trei de ani. Deşi scapă cu viaţă din război, Gheorghidiu nu adera la cea, de-a treia paradigma amoroasă, dar îi
asumă principiile - pierde încrederea în valoarea absolută a dragostei, realizează cât de artificiale sunt
sentimentele şi se desparte făra mustrări de conştiinta de cea pentru care ar fi putut şi ucide: „I-am scris că-i las
absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi… de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul”.

- Argument IV
• Nu în ultimul rând, feţele, formele şi devierile iubirii – după cum le numeşte Emil Cioran -, caracterizează
cuplul Ştefan-Ela, destabilizează probabil cea: mai faimoasă concepţie despre evoluţia relaţiei de ,dragoste
anume, cea enunţată de Stendhal în eseul Despre iubire. Consideră un prototip al dezvoltarii acestui sentiment,
teoria autorului romanului Roşu şi negru se bazează pe comparaţia iubirii cu creanga din Salzburg. Astfel, dacă
o ramură este aruncată în minele de sare din oraşul amintit, ea se va împodobi, cu nenumărate diamante mobile
şi orbitoare; nici nu mai recunoşti ramura iniţială. Dar, scoasă la lumină, creanga îşi va pierde rând pe rând toate
cristale adunate. Iar cel care a observat~o în ambele ipostaze are două soluţii: fie o respinge, neputând accepta
imaginea ei decazută; fie pastrează vie amintirea cristalizării ei iniţiale şi recuperează la nivel imaginar toate
podoabele pierdute. În cazul lui Ştefan, metafora lui Stendhal îşi pierde relevanţa generală prin confruntarea ei
cu realitatea cotidiană. Astfel se prea poate ca protagonistul să fi fost dispus să recompună în imaginaţie o Ela-
sufletul său pereche, însă un eveniment exterior – războiul -,se interpune decisiv în calea acestui proces de
recristalizare. Iată cum iubirea dintre Stefan şi Ela, refuza orice incadrare tipologica, dovedindu-şi multiplele ei
faţete.
Concluzie
În concluzie, optând pentru o unică perspectivă narativă, cea a unui intelectual inadaptat social Camil
Petrescu ofera in Ultima noaptede dragoste, intaia noapte de razboi o abordare relativizată a ideii de iubire,
răspunzând astfel unei concepţii moderniste asupra lumii. Deşi este marcat de nostalgia descoperirii unui
sâmbure central al dragostei prin iubirea-pasiune, protagonistul romanului, Stefan Gheorghidiu, este determinat
de inerţiile sale interioare, ca şi de evenimentele cotidiene să accepte, fie şi partial; valabilitatea iubirii
donjuaneşti, chiar s-o regrete pe cea corporeistă. Avea dreptate Emil Cioran sa afirme că iubirea are atâtea
devieri încât e imposibil să se descopere , o formă tipică a iubirii