You are on page 1of 64

Iosif Ţon

MANIFESTUL ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU

Editura LuxMundi Arad • 2012

Trilogia reînnoirii: Puncte de cotitură în istoria creştinismului O evanghelie completă Manifestul Împărăţiei lui Dumnezeu

Dedic aceste scrieri preaiubitei mele soţii, Elisabeta, care de 52 de ani mă inspiră, pasionată pentru Domnul Isus şi neobosită în lucrarea Lui. De asemenea, le dedic lui Oliver şi Dorotea Ghitea, ginerele meu şi fiica mea, care, prin umplerea cu Duhul Sfânt, au fost cu un pas înaintea mea în procesul reînnoirii. Le mai dedic lui Vasile Boari, fost Decan al Facultăţii de Ştiinţe Politice de la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj, şi lui Liviu Mocan, sculptor creştin, care au stat alături de mine şi m-au apărat, când alţii s-au separat. Toţi aceştia sunt pasionaţi să contribuie la crearea unei culturi a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, aici şi acum.

Introducere
În ultimii doi ani (2010-2012) am făcut studii aprofundate în domenii care mai înainte nu mi-au atras prea mult atenţia. Am meditat profund la aceste lucruri. Am stat mult înaintea lui Dumnezeu cu aceste lucruri. La vârsta aceasta (şaptezeci şi opt de ani, peste câteva luni), tot ce scriu şi tot ce fac stă sub lumina faptului că voi sta la Scaunul de Judecată a lui Cristos ca să-mi primesc răsplata pentru binele sau răul pe care l-am făcut câtă vreme am trăit în trup, cum scrie în 2 Corinteni 5:10. Cu alte cuvinte, scriu şi fac totul cu sentimentul unei mari răspunderi. Rezultatul acestui timp de studiu, de meditaţie, de rugăciune şi de scris l-am pus pentru voi toţi sub forma a trei broşuri, în următoarea ordine: Broşura nr.1 – Puncte de cotitură în istoria creştinismului Broşura nr.2 – O Evanghelie completă Broşura nr. 3 – Manifestul Împărăţiei lui Dumnezeu. Desigur, ele pot fi citite ca unităţi separate, de sine stătătoare, şi în orice ordine. Dar ordinea lor logică este cea indicată aici. Le public separat ca să poată circula mai uşor şi să se poată citi mai uşor. Luate împreună, alcătuiesc noul meu mesaj pentru voi toţi. Cei care îmi cunoaşteţi predicile şi cărţile de până acum, veţi constata că nu mi-am schimbat crezul, ci doar am adăugat subiecte noi, asupra cărora nu m-am oprit înainte. Acolo unde reiau teme tratate şi anterior, veţi vedea că doar întregesc ceea ce am scris înainte. Şi totuşi vorbesc de „noul meu mesaj”, fiindcă fiecare predică, fiecare carte, fiecare meditaţie de pe internet este un nou mesaj. Cred cu toată fiinţa că este un mesaj pe care l-am primit de la Dumnezeu pentru voi toţi. Afirm aceasta ca unul care stă sub convingerea totală că „Cel ce mă judecă este Domnul”! Iosif Ţon Portland, Oregon, 5 iunie 2012
5

Manifestul Împărăţiei lui Dumnezeu
Un vânt (deocamdată o adiere) de renaştere spirituală suflă peste noi şi ne şopteşte: Împărăţia lui Dumnezeu este aici şi noi suntem chemaţi să trăim în ea acum. Mai mult, noi suntem chemaţi să o extindem pe tot pământul. A fi în Împărăţia lui Dumnezeu acum înseamnă că noi, ca fii ai lui Dumnezeu, suntem „prinţi şi prinţese”, cu toate privilegiile unora care trăiesc deja în Palatul Regelui! Toate resursele Tatălui nostru, Majestatea Sa Regele regilor, sunt la dispoziţia noastră! Avem demnitate regească şi avem autoritate regească! Suntem chemaţi să cunoaştem aceste lucruri şi să ni le însuşim. Să ne intre în sânge! Să le manifestăm în mod natural. Suntem chemaţi să demonstrăm aceste lucruri societăţii în care trăim. Suntem chemaţi să creăm o cultură a Împărăţiei lui Dumnezeu. Suntem chemaţi să modelăm un nou fel de societate. Dumnezeu este în noi; Dumnezeu este cu noi; Duhul Sfânt este în noi. Planul Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ este planul lui Dumnezeu. Şi toată puterea lui Dumnezeu, care este în noi, este la dispoziţia noastră. El Îşi lucrează planul în noi şi El îl va realiza prin noi. Toate acestea le vom detalia în acest Manifest al planului lui Dumnezeu, plan exprimat prin cuvintele Fiului lui Dumnezeu: Vie Împărăţia Ta, adică, facă-se pe pământ voia Ta cum se face în ceruri. Cuvântul lui Dumnezeu ne asigură că noi „suntem împreună cetăţeni (concetăţeni) cu sfinţii, oameni din casa (palatul) lui Dumnezeu” (Efeseni 2:19). Împărăţia lui Dumnezeu este o realitate obiectivă, concretă. O realitate vie. A fi cetăţean al acestei Împărăţii înseamnă să te bucuri de toate privilegiile ce ţi le oferă cea mai bogată şi mai extraordinară „ţară” care există. Acest „Manifest al Împărăţiei lui Dumnezeu” are ca scop să proclame, să enunţe şi să
7

evidenţieze frumuseţea şi bogăţia acestei Împărăţii. Să-i facă pe oameni să dorească să obţină cetăţenia acestei Împărăţii, să-i înveţe să se bucure de toate privilegiile pe care le oferă ea şi să le arate obligaţiile nobile care le vin odată cu această cetăţenie. Iată textele de bază ale Împărăţiei: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia. M-a trimis să-i vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc prizonierilor de război eliberarea şi orbilor primirea vederii; să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului” („Declaraţia program” a lui sus în Nazaret, în Luca 4:18). „Isus umbla din cetate în cetate şi din sat în sat şi predica şi vestea Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu” (Luca 8:1). „Isus i-a chemat pe cei doisprezece ucenici ai săi, le-a dat putere şi autoritate peste toţi demonii şi să vindece bolile. Apoi i-a trimis să predice Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi să-i vindece pe cei bolnavi” (Luca 9:1-2). „Legea şi proorocii au ţinut până la Ioan (Botezătorul); de atunci încoace se predică (se proclamă) Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu; şi fiecare, ca să intre în ea, dă năvală” (Luca 16:16). „Fariseii L-au întrebat pe Isus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel încât să izbească privirile. Nu se va zice: „Uite-o aici” sau „Uite-o acolo”. Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”.(Luca 17:20-21). „După suferinţa Lui, li S-a prezentat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori timp de patruzeci de zile şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 1:3).

8

Apostolul Pavel. „Dar eu nu ţin cu orice preţ la viaţa mea ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul sus ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu. Şi acum, ştiu că nu-mi veţi mai vedea faţa, voi toţi aceia în mijlocul cărora am umblat predicând Împărăţia lui Dumnezeu... Căci nu M-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20: 24-27). „Pavel a rămas doi ani întregi într-o casă pe care o luase cu chirie. Îi primea pe toţi cei care veneau să-l vadă, predica Împărăţia lui Dumnezeu şi îi învăţa pe oameni cu toată îndrăzneala şi fără nici o piedică cele privitoare la Domnul sus Cristos” (Faptele Apostolilor 28:30-31). „El (Dumnezeu) ne-a eliberat de sub autoritatea întunericului şi ne-a transferat în Împărăţia Fiului iubirii Lui” (Coloseni 1:13). „Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt. Cine îi slujeşte lui Cristos în felul acesta este plăcut lui Dumnezeu şi cinstit de toţi oamenii” (Romani 14:17-18). „Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere” (1 Corinteni 4:20). „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. Şi toate celelalte lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:3). „Vie Împărăţia Ta: Facă-se pe pământ voia Ta aşa cum se face în ceruri” (Matei 6:10). „Cu ce voi asemăna Împărăţia lui Dumnezeu, sau prin ce parabolă o voi prezenta? Se aseamănă cu un grăunte de muştar, care atunci când este semănat în pământ, este cea mai mică dintre toate seminţele de pe pământ, dar, după ce a fost semănat, creşte şi se face mai mare decât toate zarzavaturile şi face ramuri mari, aşa că păsările cerului îşi pot face cuiburi la umbra lui” (Marcu 4:30-32).
9

„Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toate seminţiile şi de toate limbile, din toate popoarele şi din toate naţiunile şi ai făcut din noi, pentru Dumnezeul nostru, regi şi preoţi şi noi vom împărăţi pe pământ” (Apocalipsa 5:10-11). „Cel ce seamănă sămânţa bună este Fiul omului. Ogorul este lumea; sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei; neghina sunt fiii celui rău; vrăşmaşul care a semănat-o este diavolul; secerişul este sfârşitul acestei epoci; secerătorii sunt îngerii. Deci, cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi la sfârşitul acestei epoci. Fiul omului va trimite pe îngerii Săi şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile care sunt cauză de păcătuire şi pe cei care trăiesc fără de lege şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor” (Matei 13: 37-40). „Căci ştiţi bine că nici un imoral, nici un corupt, nici un lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are drept de rezidenţă în Împărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu... Comportaţi-vă, deci, ca nişte fii ai luminii, căci produsul luminii este bunătatea, dreptatea şi adevărul” (Efeseni 5:5,8-9). Pe baza acestor texte şi a altora pe care le vom cita în continuare, trebuie să schiţăm acum Imaginea pe care ne-o oferă Fiul lui Dumnezeu despre lume şi viaţă. Omul – bărbat şi femeie – fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Mandatul pe care i l-a dat Creatorul a fost să stăpânească peste planeta Pământ. Când omul a ascultat de satan (nu-l vom învrednici cu a-i scrie numele cu majusculă!), omul – bărbatul şi femeia – i-au cedat lui satan stăpânirea peste planetă, după principiul stabilit de Dumnezeu că „sunteţi robii (sclavii) celui de care ascultaţi” (Romani 6:16). Când Isus a fost ispitit în pustie, diavolul
10

„L-a urcat pe un munte înalt şi i-a arătat într-o clipă toate regatele pământului şi i-a zis: „Ţie Îţi voi da toată autoritatea şi gloria acestor regate; căci mie îmi este dată şi o dau oricui vreau. Dacă, dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a ta” (Luca 4:5-7). Isus nu îi contestă acest drept. Dimpotrivă, mai târziu vorbindu-le ucenicilor Săi, Isus se referă la satan ca la „stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12:31; 14:36; 16:11). Să reţinem un text definitoriu şi fundamental: „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8). La data la care Şi-a început misiunea, Isus îl considera pe diavolul drept „stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12:31), considera ca pe această planetă era „împărăţia lui,” a diavolului (Matei 12:26) şi îl considera pe diavolul ca pe un om tare, care îşi păzeşte cu străşnicie bunurile din casă, iar pe Sine se prezintă ca pe Unul şi mai tare, care vine să-i ia stăpânului casei bunurile (Matei 12:29). Cu alte cuvinte, pe această planetă care este împărăţia lui satan, Isus aduce o altă Împărăţie, care este Împărăţia lui Dumnezeu. Isus produce o invazie a împărăţiei lui satan, forţând în această împărăţie a răului Împărăţia lui Dumnezeu. După ce această Împărăţie capătă aici un cap de pod, ea începe să se extindă şi pe măsură ce se extinde, împărăţia diavolului trebuie să se restrângă. Isus voia să-i convingă pe oameni să treacă din împărăţia lui satan în Împărăţia lui Dumnezeu (vezi Faptele Apostolilor 26:17-18), dar El ştia că există două piedici enorm de mari în calea acestei treceri: (1) prin ascultarea oamenilor de satan, acesta a căpătat dreptul juridic asupra oamenilor şi acum nu-i mai lasă să plece; şi (2) prin neascultarea de Dumnezeu, oamenii au încălcat justiţia lui Dumnezeu, care a decretat că „plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Cu alte cuvinte, satan nu-i lasă să plece, şi Dumnezeu nu vrea (şi nici nu poate!) să-i primească. Isus a rezolvat aceste probleme uriaşe murind în locul tuturor oamenilor pe cruce, prin care a anulat dreptul diavolului de a ne fi stăpân şi ne-a împăcat cu justiţia lui
11

Dumnezeu. Acum, datorită morţii Lui în locul nostru, satan nu ne mai poate ţine în sclavie, iar Dumnezeu ne aşteaptă cu braţele deschise. Crucea este poarta de trecere din împărăţia lui satan în Împărăţia lui Dumnezeu (vezi pentru aceasta Evrei 10:19). Trebuie să facem observaţia că nici acum, după ce Fiul lui Dumnezeu a murit în locul nostru, Dumnezeu nu ne obligă să ieşim de sub satan şi să trecem în Împărăţia Lui. El doar ni se oferă să ne fie Împărat şi să venim în Împărăţia Lui, cu toate privilegiile pe care ni le oferă aceasta. Dar, cine vrea să rămână sub diavolul, o poate face . Numai că, în cazul acesta, cei ce rămân acolo sunt acum sub stăpânirea lui înrobitoare prin alegerea lor liberă. Isus i-a instruit pe ucenicii Săi în toate aspectele Împărăţiei lui Dumnezeu şi apoi i-a trimis prin sate şi oraşe să predice şi ei această Împărăţie. Apoi le-a prezis că „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi predicată în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor naţiunilor. Atunci va veni sfârşitul” (Matei 24:14). Când noi citim că Evanghelia Împărăţiei va fi predicată „ca să slujească de mărturie”, ne imaginăm că aceasta este o formalitate pentru ca ei să nu spună la judecata de pe urmă că n-au auzit despre ea niciodată. Trebuie să accentuăm puternic că nu acesta era sensul în care vorbea Isus. În concepţia şi practica juridică ebraică, martorul avea rolul avocatului apărării: El trebuia să convingă judecătorul de dreptatea celui pentru care depunea mărturie. În felul acesta este folosit termenul de „Martor” şi „mărturie” cu privire la Isus în Cartea Apocalipsa: El este Martorul a cărui mărturie îl înfrânge pe satan şi cucereşte toate naţiunile. Prin urmare, predicarea Evangheliei Împărăţiei se face cu scopul de a convinge toate naţiunile de adevărul ei şi de aducere a tuturor naţiunilor în această Împărăţie. Cu scopul acesta le dă Isus ucenicilor săi marea însărcinare, sau marea trimitere: „Toată puterea (autoritatea) Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi ucenicizaţi
12

toate naţiunile, botezându-le în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt şi învăţându-i să împlinească tot ce v-am poruncit. Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:18-20). Este evident că Domnul Isus gândea totalmente în termenii Împărăţiei lui Dumnezeu. Apostolul Pavel, aşa cum se vede din textele citate mai sus, gândea în termenii Împărăţiei lui Dumnezeu. Apostolul Ioan, atât în prima lui Epistolă, cât şi în Apocalipsa, gândea în termenii împărăţiei lui Dumnezeu. Apostolul Petru, gândea evident în termenii Împărăţiei când scria aceste cuvinte măreţe: „Voi, însă, sunteţi o rasă aleasă (specială), o preoţie regească, o naţiune sfântă, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Lui minunată” (1 Petru 2:9). Odată cu intrarea creştinismului sub robia imperiului roman, sub Constantin şi sub succesorii lui, gândirea în termenii unei Împărăţii cereşti pe pământ a fost estompată. La Reformă, gândirea creştină a fost orientată complet către mântuirea sufletului ca să poată merge în cer. Abia prin fraţii moravieni (începând de prin 1720) şi apoi prin William Carey (1761-1834) s-a aprins din nou flacăra misionară şi creştinismul şi-a recăpătat dimensiunea lui globală. Dar atenţia a rămas totuşi fixată pe mântuirea sufletului. Creştinismul era pentru mulţi doar o agenţie care duce sufletele în cer după moarte. Abia prin 1970-1980, prin George Ladd (The Presence of the Future) şi John Wimber (Thw Way In Is the Way Out), s-a produs întoarcerea atenţiei spre învăţătura Domnului Isus despre Împărăţia lui Dumnezeu. De atunci încoace, o mulţime de teologi şi predicatori şi scriitori clădesc o nouă teologie a Împărăţiei lui Dumnezeu pe baza învăţăturii Domnului Isus. Printre ei, amintesc pe N.T.Wright (God and the Victory of God), Gregory Boyd (God at War), Harold
13

Eberle (Christianity Unashackled), Bill Johnson (When Heaven Invades the Earth), Danny Silk (The Culture of Honor), etc. Îmi permit să adaug la acestea şi cartea mea Bunătate – O teologie bazată pe învăţăturile Domnului Isus, din 2010. Isus din Nazaret a devenit Împăratul Înţeleptul şi profetul Daniel a avut mai multe viziuni referitoare la cursul istoriei viitoare. Cea mai importantă dintre aceste viziuni se află în capitolul 7 din cartea pe care a scris-o el la adânci bătrâneţe. Iată viziunea: „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească pentru ca să-I slujească toate popoarele, naţiunile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum, şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată.” (Daniel 7:13-14). „Fiu al omului” în jargon ebraic înseamnă pur şi simplu „om.” Un om merge pe norii cerului până în faţa lui Dumnezeu şi acolo este întronat ca Împărat peste toate naţiunile şi limbile pământului. Dar nu numai atât. Daniel mai vede ceva: Îi vede pe „sfinţii celui Preaînalt” care în final trebuie să primească Împărăţia, dar aceasta după o lungă perioadă în care sunt biruiţi şi zdrobiţi de forţele ostile lui Dumnezeu de pe pământ (Daniel 7:18,21-22). Istoria lor pe pământ se uneşte cu istoria „Fiului omului” ajuns Împărat: „Dar domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică şi toate puterile Îi vor sluji şi-L vor asculta” (Daniel 7:27).

14

Primul lucru pe care trebuie să-l ştim este că Isus şi-a dat El însuşi numele de „Fiul omului”. Majoritatea cercetătorilor afirmă să şi-a dat acest nume de la început tocmai ca să-şi stabilească identitatea după profeţia lui Daniel. Dar cel mai important lucru este că la sfârşitul carierei lui pe pământ, când stă la judecată în faţa Marelui Preot şi când acesta Îl întreabă cine este El, Isus citează textul din Daniel 7:13-14 şi-i spune că acest text se referă la Sine şi că se va întâmpla cu Sine „de acum încolo”. Iată întregul dialog: „Marele Preot a luat cuvântul şi I-a zis: «Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu». «Da», i-a răspuns Isus, «sunt! Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi mergând pe norii cerului»” (Matei 26:63-64). Caiafa cunoştea bine Scriptura şi a înţeles că Isus îi spune de fapt: „Eu sunt personajul prezis de Daniel şi în curând voi merge pe norii cerului la Dumnezeu şi voi fi întronat la dreapta Lui ca Împărat.” (Observaţie importantă: Cuvântul tradus „va veni” în ebraică înseamnă „va umbla”, fără să indice direcţia de mers. De aceea, contextul ne obligă să traducem cu „mergând pe norii cerului”). Evanghelistul Luca, scriind pentru greci, care nu cunoşteau Scripturile ebraice, simplifică acest dialog şi scrie că Isus i-a zis lui Caiafa: „De acum încolo, Fiul omului va şedea la dreapta puterii lui Dumnezeu” (Luca 22:69). Pentru Caiafa, a auzi că un tâmplar din Nazaret pretinde că în curând va fi instalat la dreapta lui Dumnezeu ca Împărat peste toate naţiunile însemna blasfemie. Dar noi trebuie să vedem cu ochii minţii noastre călătoria cea mai extraordinară care a început în acea Vinere mare: Ea a trecut pe la Calvar, prin moarte apoi prin înviere. Când Maria Magdalena, prima persoană care Îl vede după înviere, cade la picioarele Lui, El îi spune: „Nu Mă ţine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl
15

vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17). Isus petrece timp de 40 de zile în întâlniri repetate cu ucenicii şi le clarifică învăţătura Lui despre Împărăţia lui Dumnezeu în lumina morţii şi a învierii Lui (Faptele Apostolilor 1:3). Apoi le spune că Se va sui în cer, sub ochii lor şi că va fi întronat la dreapta lui Dumnezeu, iar ei trebuie să fie martori ai acestui eveniment. Cum puteau ei să fie martori la ceva ce se va întâmpla în cer? Iată cum: „Voi veţi primi o putere, când se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria şi până la marginile pământului” (Faptele Apostolilor 1:8). Zece zile mai târziu s-a împlinit ce le-a spus Isus într-un mod foarte dramatic: un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic (tornadă), limbi de foc coborâte peste fiecare dintre ei, umplerea lor cu Duhul Sfânt, transformarea lor în oameni de un curaj nemaiîntâlnit şi posibilitatea lor de a vorbi în alte limbi după cum le dădea Duhul să vorbească. Zgomotul acela de tornadă a fost auzit de locuitorii Ierusalimului şi a putut fi localizat, aşa cum poate fi localizat locul unde tornada atinge pământul. Toţi întrebau ce putea să însemneze toate acestea? Dar ucenicii ştiau: Isus a fost instalat la dreapta lui Dumnezeu şi S-a ţinut de cuvânt: le-a dat semnul categoric că a devenit Împăratul prezis de Daniel. Iată cum explică Petru cetăţenilor Ierusalimului acest fapt de netăgăduit: „Dumnezeu a înviat pe acest Isus şi noi toţi suntem martori ai Lui. Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi. Căci David nu s-a suit în ceruri, ci el singur zice: „Domnul zis Domnului meu: «Şezi la dreapta Mea până voi pune pe toţi duşmanii Tăi sub picioarele Tale.» Să ştie bine, dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi” (Faptele Apostolilor 2:32-36). Noi ne minunăm de fenomenul învierii lui Isus şi căutăm să dovedim că a fost un fapt istoric, dar înălţarea lui la
16

cer şi întronarea lui la dreapta lui Dumnezeu sunt de şi mai mare importanţă. Importanţa întronării Domnului Isus este exprimată de apostolul Pavel în aceste glorioase şi strălucite cuvinte: „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ şi orice limbă să mărturisească spre slava lui Dumnezeu Tatăl că Isus Cristos este Domnul” (Filipeni 2:9-11). Dar care este scopul întronării Lui la dreapta lui Dumnezeu? Lucrul acesta ni-l explică tot apostolul Pavel. Când el expune pe larg esenţa Evangheliei pe care o predică, în 1 Corinteni 15, el nu se opreşte nici la răstignirea şi la moartea în locul nostru şi nici la învierea Lui, ci el continuă astfel: „Şi după cum toţi mor în Adam, toţi vor învia în Cristos, dar fiecare la rândul cetei lui: Cristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Cristos. În urmă va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până când va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea” (1 Corinteni 15:22-26). Aceeaşi imagine glorioasă ni se dă şi în epistola către Evrei: „El (Isus), care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţire păcatelor şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte, ajungând cu atât mai sus cu cât a moştenit un nume mult mai minunat decât al lor... Şi căruia dintre îngeri i-a zis El vreodată: «Şezi la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut al picioarelor Tale?»” (Evrei 1:2-4 şi 13). În această Epistolă, se adună totul în această imagine: „Punctul cel mai important al celor spuse este că avem un Mare Poret care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi
17

în ceruri” (Evrei 8:1). Apoi citim că „El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu şi aşteaptă acum ca vrăjmaşii Lui să fie făcuţi aşternut al picioarelor Lui” (Evrei 10:12-13). Şi încă o dată: „Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie a lui Dumnezeu!” (Evrei 12:1). Aşadar, omul Isus din Nazaret a fost instalat la dreapta lui Dumnezeu în calitatea de Împărat, şi împărăţia lui Dumnezeu devine „Împărăţia Fiului iubirii Lui” (Col.1:13) şi „Împărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu” (Efeseni 5:5). Dar să ne uităm cu atenţie la ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu: „El trebuie să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale” (1 Cor.15:25). Să ne uităm acum la întreaga panoramă. Împărăţia lui Dumnezeu a invadat planeta pământ prin Persoana lui Isus și de acum încolo această Împărăţie este deschisă pentru toţi cei ce dau năvală să intre în ea. Aceasta este Evanghelia, sau vestea bună a Împărăţiei lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu este o nouă realitate pe această planetă. Ucenicii lui Isus trebuie să ducă această veste bună la toate naţiunile pământului şi să-i convingă pe oameni „să se întoarcă din întuneric la lumină, de sub puterea satanei la Dumnezeu” (Isus către Saul din Tars, pe drumul Damascului, în Fapte 26:18). Iar El, Isus, când îi trimite în această misiune mondială, îi anunţă: „Toată puterea (autoritatea) Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (Matei 28:18). Din poziţia aceasta de autoritate cosmică, Isus îi asigură: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul acestei istorii” (Matei 28:20).

18

El este Împăratul care, de pe tron la dreapta lui Dumnezeu, conduce toată operaţiunea prin care va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Aceasta o face prin cei care acceptă să fie agenţii Împărăţiei. Prin acţiunile lor, Dumnezeu va zdrobi pe satan sub picioarele lor (Romani 16:20). La finalul operaţiunii, o voce puternică din cer va zice: „Acum a venit mântuirea, puterea şi Împărăţia Dumnezeului nostru şi autoritatea Cristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi acuza înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei (agenţii Împărăţiei, armata lui Cristos) l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte” (Apocalipsa 12:10-11). Despre toate forţele răului (toţi vrăjmaşii lui Cristos) ni se spune: „Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul Domnilor şi Împăratul împăraţilor; şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi care sunt cu El de asemenea îi vor birui” (Apocalipsa 17:14). Cum trăim în această Împărăţie aici şi acum Cine suntem noi? „Voi sunteţi sarea pământului. Dacă sarea îşi pierde gustul, cu ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? „Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii nu aprind o lumină ca să o pună sub obroc, ci o pun în sfeșnic şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să-L glorifice pe Tatăl vostru care este în ceruri” (Matei 5:13-16). „Dar Eu vă spun: Iubiţi pre vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă persecută, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri...
19

„Voi fiţi dar desăvârşiţi, aşa cum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit” (Matei 5:44-48). Cei cărora le vorbea Isus aceste cuvinte uluitor de mari, erau oameni simpli, needucaţi, neformaţi. Isus le vorbea aşa, fiindcă El nu se uita la ce erau ei în clipa aceea, ci El vedea ceea ce va produce El din ei! Ei tocmai intraseră în şcoala Lui şi deveniseră ucenicii (elevii/studenţii) Lui. Cu alte cuvinte, ei intraseră în Împărăţia lui Dumnezeu, şi Isus începea acum să-şi formeze din ei armata cu care să extindă Împărăţia peste toate naţiunile. Cu alte cuvinte, ei au ieşit de sub autoritatea diavolului şi au intrat sub autoritatea lui Dumnezeu. Iarăşi cu alte cuvinte, ei tocmai se născuseră din nou, din apă şi din Duh, şi prin aceasta intraseră în Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3:3-5). Drept consecinţă, după cuvintele lui Ioan, ei aveau acum în ei sămânţa lui Dumnezeu şi, după cuvintele lui Petru, ei erau acum părtaşi ai naturii lui Dumnezeu. Acestea sunt lucrurile care se întâmplă când cineva ascultă chemarea Domnului Isus, renunţă la trăirea în întunericul celui rău, şi Dumnezeu îl transferă în Împărăţia Fiului iubirii Sale. Primul lucru care se întâmplă cu un asemenea om este că el/ea capătă demnitate. Imaginaţi-vă un copil orfan şi sărac, care trăieşte din mila altora. El se simte inferior şi nici măcar nu ştie ce-i aceea demnitate. Dar, imaginaţi-vă că acest copil este dus la palatul regal şi acolo i se spune că a fost înfiat de rege. El nu ştie să se poarte ca fiu de rege. Casa regală ştie acest lucru şi de acea îl pune într-un program de educare pentru a învăţa ce înseamnă să fii prinţ şi cum trebuie să te porţi ca prinţ. Probabil că ultimul lucru care îi intră în felul lui de a gândi este că el are demnitate şi că trebuie să se comporte în aşa fel încât să se vadă în el demnitatea regală. Un rege englez vorbea cu fiul său, înainte ca acesta să meargă la sport, şi îi spunea: „Fiule, adu-ţi aminte cine eşti!” Desigur, îi spunea să-şi aducă aminte că este un prinţ şi să ţină
20

cont ca şi pe terenul de sport el trebuie să se poarte cu demnitate de fiu de rege! Altfel te porţi când ştii că eşti de neam regesc, decât atunci când gândeşti ca un copil al nimănui! Domnul Isus le cere ucenicilor săi ca dreptatea lor să întreacă dreptatea fariseilor (Matei 5:20). Cu alte cuvinte, comportamentul cetăţenilor Împărăţiei lui Dumnezeu trebuie să fie superior celui pe care îl etalau fariseii. Isus explică imediat ce înseamnă aceasta. Fariseii respectau cu stricteţe toate poruncile legii, dar le aplicau mecanic, fără să se străduiască să înţeleagă spiritul Dătătorului acestor legi. Astfel, ei respectau porunca „Să nu ucizi”, dar nu se duceau la originea acestei porunci, ca să vadă motivaţia pentru această poruncă: „Dacă varsă cineva sângele omului şi sângele lui să fie vărsat de om, căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui” (Geneza 9:6). Omul are valoare specială fiindcă este făcut după chipul lui Dumnezeu, de aceea să nu-i ia nimeni viaţa. Dar Domnul Isus merge mai departe şi le spune ucenicilor Săi că omul, fiind făcut după chipul lui Dumnezeu, trebuie respectat şi onorat. Oricine îi lezează demnitatea de om spunându-i „Prostule”, sau „Nebunule” i-a ucis demnitatea, şi celui ce face aceasta Dumnezeu nu-i mai primeşte jertfa (rugăciunea). În clipa când îi spui semenului tău un cuvânt jignitor, relaţia ta cu Dumnezeu este afectată: Nu te mai duce să te rogi, căci rugăciunea ta nu mai este primită! (Matei 5:21-24) Poruncile care urmează, pot fi şi ele privite prin prisma demnităţii umane. Astfel, porunca să nu priveşti la o persoană de sex opus „ca să o pofteşti”, înseamnă să nu o priveşti ca pe un obiect prin care să te satisfaci tu, fiindcă dacă o priveşti aşa o degradezi, îi afectezi demnitatea de purtător al chipului lui Dumnezeu! Tot astfel, a te despărţi de soţul/soţia ta înseamnă a face un act de răutate, a demonstra că ai o inimă de piatră (Matei 19:8). Să ne uităm la porunca referitoare la minciună. Evreii, în special în afaceri, foloseau tot felul de jurăminte prin care
21

să-şi convingă clienţii de calitatea mărfii lor. Dar ei au stabilit şi nişte coduri care erau numai pentru cei iniţiaţi în aceste afaceri: Anumite jurăminte puteau să fie neadevărate, iar altele trebuia să fie corecte. La spatele acestor aranjamente era clar dorinţa de înşelare a clienţilor, dar cu o excepţie: cei din tabăra proprie. Aceştia ştiau care jurăminte trebuie crezute şi care nu. Domnul Isus condamnă categoric întregul sistem de jurăminte şi introduce regula divină: „Da al vostru să fie da, şi nu al vostru să fie nu” (Matei 5:33-37). Porunca referitoare la răzbunare poate fi şi ea interpretată ca fiind din zona onoarei, a demnităţii. Când cineva te loveşte cu mâna dreaptă peste obrazul stâng, trebuie să te lovească cu dosul palmei, şi aceasta este o formă foarte puternică de insultă, de umilire. Dacă răspunzi cu aceeaşi monedă, te cobori la nivelul oponentului tău. Dar, dacă tu întorci şi obrazul celălalt, demonstrezi demnitate, arăţi că răutatea oponentului nu te-a înfrânt, nu te-a făcut să devii ca el. Mai mult, demonstrezi că ai demnitate de fiu/fiică a lui Dumnezeu. Iar atunci când îţi iubeşti duşmanii şi le răspunzi cu bunătate, aşa cum face Dumnezeu, te ridici la nivelul cerut unui fiu/fiică a lui Dumnezeu! Fă aşa „ca să fii fiu al Tatălui tău care este în ceruri” (Matei 5:45). Să observăm că în Împărăţia lui Dumnezeu ai tu demnitate de fiu/fiică de Dumnezeu şi, la rândul tău, atribui şi dăruieşti demnitate celorlalţi oameni. Să introducem aici un alt cuvânt definitoriu: cinste şi cinstire. Apostolul Pavel face observaţia că „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta” este cea dintâi poruncă însoţită de o promisiune: „ca să fii fericit şi să trăieşti multă vreme pe pământ” (Efeseni 6;2-3). Din cinstire curge fericire şi viaţă îndelungată! Apostolul Petru le dă soţiilor de exemplu pe Sara, soţia lui Avraam, care îşi cinstea soţul numindu-l „Domnul meu.” Dar apoi le scrie soţilor:„Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi cu înţelepciune cu soţiile voastre, dând cinste femeii... ca să nu
22

fie împiedicate rugăciunile voastre!” (1 Petru 3:1-7). A o cinsti înseamnă a o respecta, a o aprecia, a o înălţa, a o ajuta, a o lăuda! Căci, dacă nu-i dai astfel cinste, te rogi în zadar: rugăciunile tale sunt blocate de modul neînţelept cu care o tratezi pe soţia ta! Petru lărgeşte cercul cinstirii când ne scrie: „Cinstiţi pe toţi oamenii” (1 Petru 2:17). Petru a fost în şcoala lui Isus şi aici a învăţat că fiecare om trebuie respectat, onorat, cinstit, deoarece fiecare om poartă în sine chipul lui Dumnezeu! Dar să continuăm în şcoala Domnului Isus, şi să vedem că El ne învaţă să nu judecăm pe nimeni, să nu le vânăm greşelile, să nu-i criticăm, ci mai de grabă să ne vedem propriile greşeli şi să ne străduim să le corectăm pe acestea. În mod pozitiv, aceasta înseamnă să fim atenţi şi sensibili la problemele celorlalţi, la nevoile lor şi la aşteptările lor şi să le ieşim în întâmpinare: să le facem noi ceea ce am aştepta să ne facă ei nouă, să-i tratăm noi cum am aştepta să ne trateze ei pe noi! Care este problema Oamenii trăiesc în comunităţi umane: cea mai mică comunitate umană este familia: un soţ şi o soţie şi apoi copiii. O altă comunitate umană este grupul tău de prieteni. O alta este biserica ta. O altă comunitate este compania ta, sau locul tău de muncă, cu toţi oamenii cu care ai de a face, sau şcoala în care înveţi sau predai. O altă comunitate este satul sau oraşul tău; apoi ţara ta, apoi continentul tău şi întreaga planetă. Iată care este problema creată de orice comunitate umană, de la cea mai mică până la cea mai mare: Ce relaţii se stabilesc în acea comunitate şi cum se relaţionează oamenii în acea comunitate? Să formulăm întrebarea astfel: Cum să trăieşti în armonie într-o comunitate de oameni liberi, în care toţi vor să fie ei înşişi, în care fiecare îşi caută împlinirea şi şi-o găseşte
23

sau nu şi-o găseşte, în care toţi aspiră şi ar dori să fie fericiţi? Fiind comunităţi de oameni liberi, fiecare vine în comunitate cu idei proprii, cu idealuri proprii, cu obiceiuri proprii şi fiecare vrea să se afirme, fiecare îşi caută propriile interese şi, din cauza aceasta, oamenii se ciocnesc între ei, au conflicte, se rănesc, sunt frustraţi, sunt nefericiţi. Apare nemulţumirea, frustrarea, ura, duşmănia, apar tragediile. Toate acestea se întâmplă datorită falimentului în relaţii. Una dintre cele mai dificile probleme pe pământul acesta sunt relaţiile interumane. Cum să ne relaţionăm unii cu alţii, cum să ne raportăm unii la alţii, cum să ne tratăm unii pe alţii, este una dintre cele mai dureroase întrebări pe care şi le pun oamenii. Fiindcă datorită faptului că eşuăm în relaţii, este ceartă şi nefericire în familie, se strică prieteniile, se produc certuri şi rupturi în biserici, la locul de muncă şi oriunde altundeva unde oamenii trebuie să trăiască şi să lucreze împreună. Cine ne poate oferi soluţia la problema relaţiilor interumane? Şi care este această soluţie? Cine aduce soluţia la aceste probleme aduce fericirea în omenire! Relaţii trinitariene Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu. Singurul Lui Fiu, care trăieşte împreună cu Tatăl Său, ni L-a făcut cunoscut. Aceste cuvinte sunt scrise la începutul Evangheliei după Ioan (1:18), şi în tot restul acestei Evanghelii Isus ni-l face cunoscut pe Dumnezeu şi ni-L face cunoscut ca fiind o comunitate de trei Persoane: un Tată, un Fiu şi un Duh Sfânt. Isus ni-l face cunoscut pe Dumnezeu ca Triunitate spunându-ne ce face Tatăl, ce face Fiul şi ce face Duhul Sfânt şi, mai ales, ce-Şi fac Ei, Unul Altuia sau cum Se tratează Unul pe Celălalt. Să spicuim deci şi să punem laolaltă câteva dintre aceste informaţii pe care ni le dă Fiul.

24

Tatăl ÎL iubeşte pe Fiul. Tatăl creează şi face totul de dragul Fiului şi pentru Fiul. Tatăl Îi arată Fiului tot ce face şi Îl are întotdeauna la dreapta Lui pe Fiul ca Arhitect al Său. Tatăl Îi încredinţează Fiului tot ceea ce creează. Tatăl îşi găseşte toată plăcerea în Fiul şi Se bucură de bucuria Fiului. Tatăl vrea ca Fiul să fie cinstit exact aşa cum aşteaptă El să fie cinstit. Tatăl dă Fiului toată slava şi toată Împărăţia. Fiul Îl iubeşte pe Tatăl. Fiul îşi are privirea aţintită întotdeauna spre Tatăl. El îl imită în toate pe Tatăl şi astfel Îl oglindeşte întotdeauna pe Tatăl. Fiul face întotdeauna nu voia Lui, ci voia Tatălui. Este bucuria Lui să-i facă întotdeauna bucurie Tatălui. El Îl slăveşte întotdeauna pe Tatăl. Când Tatăl îi încredinţează o lucrare, El o face întocmai şi apoi îi aduce totul înapoi Tatălui. Deşi este egal cu Tatăl, El se uită la Tatăl ca la autoritatea Lui exclusivă. Duhul Sfânt este şi Duhul Tatălui şi Duhul Fiului. Duhul este nu numai Duhul iubirii, ci este iubirea Însăşi, liantul de dragoste dintre Tatăl şi Fiul. EL este agentul în afară al Tatălui şi al Fiului. Nici Tatăl, nici Fiul nu fac nimic fără Duhul Sfânt. La rândul Lui, Duhul Sfânt ne îndreaptă atenţia spre Tatăl şi spre Fiul şi ne îndeamnă să ascultăm de amândoi şi să Le dăm Lor slavă! Să privim acum imaginea de ansamblu. Trei Persoane care fiecare Îi înalţă pe ceilalţi doi, fiecare trăieşte pentru ceilalţi doi, fiecare îi iubeşte cu dăruire de Sine pe ceilalţi doi. Şi Ei există aşa dintotdeauna şi sunt credincioşi Unul Altuia în felul acesta dintotdeauna. Nu a existat un timp când Ei să nu fi existat în felul acesta! Fiecare dintre aceste Persoane este flancat de ceilalţi doi, iubit de ceilalţi doi, înălţat de ceilalţi doi şi, fiindcă se poate baza pe credincioşia Lor, este fericit şi în siguranţă. Apostolul Pavel Îl numeşte „Fericitul Dumnezeu”! (1 Timotei 1:8; 6:15). Fericirea din Dumnezeu vine din natura acestei comunităţi. O persoană nu poate fi persoană în izolare şi nu
25

poate fi fericită decât în relaţii perfecte cu alte persoane. Relaţiile din Sfânta Triunitate sunt relaţii fericitoare. Întrebare majoră: Ce fel de caractere trebuie să aibă nişte persoane care întreţin asemenea relaţii perfecte? Să descoperim lucrul acesta în Scriptură. La întrebarea lui Moise, Dumnezeu i se descrie prin aceste cuvinte: „Domnul, Dumnezeu, este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie” (Exod 34:6). Ceea ce l-a mişcat pe Moise cel mai mult au fost cuvintele „plin de bunătate şi credincioşie.” Ele sunt preluate de mai mulţi scriitori ai Vechiului Testament, dar mai ales de David, în ai cărui Psalmi găsim aceste cuvinte repetate de peste o sută de ori! Cuvintele în ebraică sunt hesed şi emet. Hesed este o bunătate profundă, specială, demonstrată de Iosif faţă de fraţii săi şi de Ionatan faţă de David. Emet înseamnă „adevăr”, și el descrie pe cineva care îşi ţine cuvântul dat, de aceea el este tradus cel mai adesea prin „credincioşie.” Să reţinem, deci, că Dumnezeu se descrie pe Sine ca bunătate şi adevăr (credincioşie cuvântului dat). Revelarea de Sine a lui Dumnezeu culminează în Noul Testament, unde Fiul lui Dumnezeu ne spune: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16). Apostolul Ioan scoate esenţialul din această revelaţie şi scrie că „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8). Din faptul că fiecare dintre cele trei Persoane din Sfânta Treime îi înalţă pe Ceilalţi doi şi Le dă totul Lor, deducem o altă trăsătură de caracter. O găsim în Filipeni 2, unde Pavel ne cheamă să dezvoltăm în noi aceeaşi gândire pe care o avea Cristos: „În smerenie, fiecare să-l privească pe celălalt mai pe sus de el însuşi; fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci la foloasele celorlalţi” (Filipeni 2:3-4). Este uimitor pentru noi să descoperim că smerenia este o trăsătură de caracter care caracterizează Persoanele din Sfânta Treime. Dar
26

să observăm să această smerenie se manifestă prin capacitatea de a da atenţie celorlalţi şi de a trăi pentru ceilalţi. Trăsătura aceasta de caracter noi o numim altruism. Aşadar, Cuvântul lui Dumnezeu ne revelează aceste aspecte ale naturii divine: bunătatea, adevărul (credincioşia), dragostea şi smerenia manifestată prin altruism. Acestea sunt trăsăturile de caracter care fac posibile relaţiile perfecte din Sfânta Treime. Planul originar al Creaţiei A fost un timp când această lume nu exista şi când existau numai Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Ei trăiau în relaţii perfecte şi erau fericiţi. Nu le lipsea nimic şi nu aveau nevoie de nimic din afară pentru fericirea Lor. Dar, din trăsăturile Lor de caracter listate mai sus se poate întrezări cum s-a născut dorinţa de a împărtăşi cu alţii ceea ce erau şi aveau Ei. Fapt este că la un moment dat au decis să nu rămână numai Ei, ci să creeze şi alte persoane asemenea Lor, pe care să le aducă în comunitatea lor: „Apoi Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească... pe pământ. Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său: i-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat...” (Geneza 1:26). Un lucru important pe care ni-l spune apoi istoria din Geneza este că Dumnezeu obişnuia să vină să stea de vorbă cu primii oameni. Cuvântul care trebuie să ne vină imediat în gând este „părtăşie” sau „comuniune.” Omul a fost creat pentru că Dumnezeu voia să aibă comuniune cu aceste noi persoane. Noi ştim că această comuniune a fost întreruptă prin neascultarea omului şi prin intrarea lui sub stăpânirea diavolului. Dar Fiul lui Dumnezeu, care ne-a revelat comuniunea dintre cele trei Persoane din Sfânta Treime, ne
27

revelează încă un fapt extraordinar: Omul are şi acum capacitatea de a intra în comuniune cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt. Tot în Evanghelia după Ioan, în capitolele 14-17, putem citi despre faptul că Tatăl vrea să fie în noi, Domnul Isus vrea să locuiască în noi şi Duhul Sfânt vrea să locuiască în noi. Noi am fost creaţi pentru comuniune cu Persoanele din Sfânta Treime şi avem capacitatea să intrăm chiar de pe acum în această comuniune. Să ne aducem, însă, aminte de relaţiile care există între Persoanele acestea, relaţii determinate de bunătate, adevăr (credincioşie), dragoste şi smerenie (altruism). Pentru a putea intra şi apoi rămâne în aceste relaţii, trebuie să căpătăm şi noi trăsăturile de caracter care generează şi guverneze aceste relaţii. Să fim atenţi la terminologia cu care lucrăm. Vorbind despre Sfânta Treime, am ajuns să vorbim despre o comunitate de persoane, sau despre o familie, familia lui Dumnezeu, în care există relaţii perfecte, relaţii fericitoare. Dar Manifestul acesta este despre Împărăţia lui Dumnezeu. Iată legătura între acestea două: Atunci când intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu, intrăm în familia lui Dumnezeu! Familia lui Dumnezeu se caracterizează prin bunătate, adevăr (credicioşie), iubire, smerenie manifestată prin altruism. Prin urmare, Împărăţia lui Dumnezeu este domnia bunătăţii, a adevărului (credincioşiei), a iubirii şi a smereniei manifestate prin altruism.

28

Cea mai mare poruncă Fiul lui Dumnezeu a fost întrebat de cineva care este cea mai mare poruncă dată vreodată de Dumnezeu. Domnul Isus a răspuns prompt: „Să-L iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată mintea ta. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci sunt cuprinse toată legea şi profeţii” (Matei 22:36-40). Cunoscând modul în care ni L-a revelat pe Dumnezeu, am simţământul că atunci când Fiul dădea acest răspuns, El Îşi zicea în Sine: Acestea, de fapt, nu sunt porunci, ci sunt cele mai mare dorinţe ale Tatălui Meu cu privire la omenire. Dumnezeu i-a creat pe oameni pentru a-i aduce în comuniunea Sfintei Treimi. Dorinţa Lui este ca oamenii să-L cunoască pe Dumnezeu aşa cum ni s-a revelat prin Domnul Isus şi văzându-I frumuseţea Lui divină să se îndrăgostească de El, să cadă în extaz în faţa slavei Lui, să se umple de adoraţie şi, drept reacţie, să dorească unirea cu această Frumuseţe, să se dăruiască pe sine acestei Frumuseţi şi să exprime toate acestea prin laudă şi prin închinare. Dumnezeu doreşte să venim la El şi să ne dăruim Lui prin alegere liberă, făcută din dragoste pentru tot ceea ce este El. Relaţia cu Dumnezeu trebuie să fie o relaţie de dragoste, şi aceasta să vină de la oameni liberi, care au descoperit Frumuseţea divină, au fost cuceriţi de ea şi i se dăruiesc cu toată fiinţa, fără nici un fel de reţineri sau rezerve. În acelaşi timp, cunoscânu-L pe Dumnezeu ca Trei persoane care trăiesc în relaţii de dragoste, de bunătate şi de altruism, trebuie să descoperim că toţi oamenii din jurul nostru poartă în ei chipul (frumuseţea, demnitatea, valoarea) lui Dumnezeu şi, asemenea Celui al cărui chip îl poartă, sunt şi ei vrednici de toată iubirea noastră.

29

„Aproapele nostru” este semenul nostru, omul. Toţi oamenii! Toţi sunt vrednici de iubit. Chiar şi cei care nouă ni se par nesuferiţi şi ne stârnesc aversiune. Dumnezeu Tatăl îi iubeşte şi pe ei şi Şi-a dat Fiul la moarte şi pentru ei. Când începem să-L iubim pe Dumnezeu şi lăsăm ca iubirea lui Dumnezeu să ne inunde fiinţa, aversiunea noastră se topeşte şi noi începem să-i iubim pe oameni aşa cum îi iubeşte Cel ce este Tatăl nostru, Preaiubitul nostru, Modelul nostru. Dumnezeu ne cheamă să intrăm în relaţie personală cu El, relaţie de dragoste, pentru ca să ne transformăm după chipul Lui. Relaţiile trinitariene în care intrăm şi în care începem să ne delectăm, încep să ne cuprindă toată fiinţa şi atunci ne întoarcem spre semenii noştri şi le aducem şi lor relaţiile pe care le-am învăţat şi ni le-am însuşit când ne-am îndrăgostit de Sfânta Treime. În mod practic, începem să practicăm în casa noastră, în familia noastră, relaţii trinitariene. Apoi introducem şi practicăm asemenea relaţii în biserica noastră. Apoi ducem aceste relaţii în compania (firma) noastră şi, în cât depinde de noi, la locul nostru de muncă. Când conducătorii din Ierusalim au văzut curajul şi înţelepciunea lui Petru şi a lui Ioan şi se mirau fiindcă „ştiau că nu erau oameni învăţaţi, ci oameni de rând”, au descoperit rapid explicaţia: „au priceput că fuseseră cu Isus” (Faptele Apostolilor 4:13). La fel se va întâmpla cu noi. Când oamenii vor vedea noul nostru fel de a fi, care va oglindi felul de a fi al Persoanelor din Sfânta Treime, precum şi relaţiile dintre Ele, vor trage concluzia că am fost şi suntem în comuniune intimă cu Dumnezeu. Domnul Isus ne spune că suntem „sarea pământului” şi „lumina lumii” şi că oamenii vor glorifica pe Tatăl nostru care este în ceruri când vor vedea felul nostru de viaţă care oglindeşte viaţa din ceruri (Matei 5:13-16).

30

Păcatul şi Crucea Domnul Isus a vorbit despre satan ca despre „stăpânitorul lumii acesteia”. Trebuie să ne gândim că satan are un oarecare drept de stăpânire. Când oamenii l-au ascultat pe el, prin acest act al ascultării, ei i-au dat lui satan dreptul de stăpânire asupra lor, pe baza principiului scris în Romani 6:16 că „sunteţi robii celui de care ascultaţi.” Actul ascultării de satan se numeşte „păcat”. Păcatele noastre îi dau lui satan dreptul de stăpânire asupra noastră. Dumnezeu consideră că intrarea oamenilor sub stăpânirea lui satan înseamnă moarte. De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre” (Efeseni 2:4). Pe de altă parte, Dumnezeu spune prin profetul Isaia: „Păcatele voastre pun un zid de despărţire între voi şi Mine” (Isaia 49:2). Să ne uităm, deci, la situaţia care exista pe vremea când Domnul Isus a anunţat venirea aici a Împărăţiei lui Dumnezeu şi când a intrat în coliziune cu împărăţia lui satan. El nu i-a contestat lui satan dreptul de stăpânire şi ştia că trebuie făcut ceva ca să se rezolve problema aceasta. Ce trebuia făcut? Isus a anunţat ce trebuia făcut când i-a spus lui Ioan Botezătorul: „se cuvine să împlinim toată dreptatea” (Matei 3:15). Apoi, la scurtă vreme înainte de a merge să fie răstignit, le-a spus ucenicilor că El a venit aici pe pământ „să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20:28). Prin urmare, Domnul Isus Şi-a explicat moartea prin două concepte: cel de „dreptate” şi cel de „răscumpărare.” Să căutăm să le descifrăm sensul. Vom începe cu conceptul al doilea. „Răscumpărarea” era actul prin care cineva plătea preţul pentru un sclav şi apoi îl punea în libertate. Când Fiul lui Dumnezeu era pe cruce, Dumnezeu a pus peste El toate păcatele noastre, şi Fiul le-a topit, le-a dizolvat în sângele Lui. Sulul pe care erau scrise păcatele noastre şi care constituia
31

actul de proprietate al lui satan asupra noastră, a fost spălat de toate păcatele şi a rămas gol. Satan a fost dezarmat, a fost lipsit de orice drept de proprietate asupra omenirii (vezi Coloseni 2:14-15). Conceptul de „dreptate” aplicat la moartea Domnului Isus pe cruce este mai complicat, dar vom schiţa aici doar aspectele lui esenţiale. Păcatul, ca încălcare a poruncii lui Dumnezeu, este o încălcare a justiţiei lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu cere pedepsirea vinovatului. Un judecător care are în faţă un om vinovat şi pur şi simplu îl declară nevinovat, se descalifică pe sine, devine el însuşi vinovat. Alte cuvinte, dacă el are în faţă un om nedrept şi îl declară drept, devine prin aceasta nedrept. Un judecător drept trebuie să împlinească ceea ce cere justiţia: pedepsirea celui vinovat. Cu toate acestea în gând, să ne gândim acum la Dumnezeu. Păcatul este încălcarea justiţiei lui Dumnezeu. Păcatul trebuie pedepsit. O cere dreptatea lui Dumnezeu. Şi pedeapsa este moartea. Dar Fiul lui Dumnezeu, care ne iubeşte pe noi păcătoşii, păşeşte înainte şi se încarcă El cu păcatele nostru şi moare El în locul nostru. El împacă astfel justiţia lui Dumnezeu. Dreptatea Lui este împlinită. Dumnezeu ne poate primi acum la Sine cu braţele deschise! Să ne uităm acum din nou la panorama generală a celor două împărăţii, cu toţi oamenii aflaţi sub stăpânirea celui rău. Acesta are dreptul să ne ţină în stăpânire datorită păcatelor noastre. Dincolo, în Împărăţia pe care o aduce Domnul Isus din cer, Dumnezeu spune: Justiţia Mea nu-mi permite să-i primesc pe oameni la Mine. Domnul Isus ştie acest lucru şi spune: Eu înţeleg această dublă problemă şi o rezolv murind pe cruce încărcat cu păcatele omenirii. Prin aceasta, Eu anulez dreptul lui satan de a-i mai ţine pe oameni în sclavie (răscumpărare) şi satisfac justiţia lui Dumnezeu (împlinesc toată dreptatea).

32

Înţelegând rolul acesta dublu al crucii, să ne gândim unde să o plasăm în schema celor două împărăţii în conflict. Şi dintr-o dată totul devine clar: Crucea Domnului Isus stă între cele două împărăţii şi devine poarta de ieşire de sub satan şi de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu. Lucrul acesta este exprimat atât de clar în epistola către Evrei: „Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare liberă în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El prin perdeaua din lăuntru, adică trupul Său şi fiindcă avem un Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină...” (Evrei 10:19-22). Când spunem că este „poarta de trecere” dintre cele două împărăţii, nu intenţionăm câtuşi de puţin să minimalizăm importanţa, grandoarea şi măreţia crucii Domnului nostru. Să ne uităm cu mai multă atenţie la ce s-a întâmplat acolo, la crucea de pe Golgota. Să pornim din Vechiul Testament. La Sinai, Dumnezeu S-a legat prin legământ să fie protectorul poporului evreu şi să le dea ţara promisă, Canaanul, iar poporul s-a legat, prin acelaşi legământ, să nu se mai închine altor dumnezei, înţelegând că Dumnezeu va pedepsi o asemenea trădare cu moartea. Foarte curând, însă, când Moise era pe munte, ei şi-au făcut un viţel de aur şi s-au închinat lui. Actul acesta era o trădare clară, şi Dumnezeu i-a spus lui Moise că se va ţine de cuvânt şi va nimici acest popor. Moise se pune pe sine însuşi între Dumnezeu şi popor, mijloceşte pentru popor şi Îl convinge pe Dumnezeu să nu nimicească poporul. Moise se bucură de lucrul acesta, dar acum el are o nouă problemă: Ce fel de Dumnezeu este acest Iehova (sau Yahveh), care nu-Şi ţine cuvântul dat? Atunci Moise se roagă lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Arată-mi căile Tale, şi atunci Te voi cunoaşte” (Exod 33:13). În jargonul ebraic, „căile” cuiva înseamnă felul de a fi al cuiva, modul lui de a proceda, care manifestă caracterul lui, structura lui lăuntrică. Dumnezeu acceptă
33

cererea lui Moise şi i se descrie astfel: „Domnul, Dumnezeu, este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi de adevăr, care îşi ţine bunătatea până în mii de generaţii.” Apoi adaugă ceva straniu: „poartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul” (Exod 34:6-7). Cei mai mulţi traducători redau acest text prin „iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul”, fiindcă li se pare că „poartă” nu are sens. Dar el are sens şi încă unul extrem de profund şi de esenţial. Ca să înţelegem sensul, trebuie să ne uităm întâi la perechea de cuvinte „bunătate şi adevăr” (în ebraică, hesed şi emet). Iarăşi, cei mai mulţi traducători traduc cuvântul emet prin „credincioşie”. Aici, traducătorii au captat bine problema. Iată care era problema: Dumnezeu a arătat enormă bunătate când a decis să nu nimicească poporul. Dar prin această decizie făcută din bunătate, El şi-a călcat cuvântul dat prin legământ şi prin aceasta El a încetat să mai fie „adevăr”, adică nu mai era credincios cuvântului dat. Dar Dumnezeu îi spune lui Moise că El este plin atât de bunătate cât şi de adevăr, sau că El este şi bun şi îşi ţine şi cuvântul dat. Cum se poate aceasta? Prin faptul că fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul pe care le-a comis poporul le ia Dumnezeu însuşi asupra Lui şi le poartă El. Lucrul acesta este explicat de Dumnezeu prin profetul Isaia. Acest mare profet vorbeşte de mai multe ori despre un personaj enigmatic numit „Braţul Domnului.” Să luăm numele acesta ca fiind o realitate: Un braţ este o extensie în afară a unei persoane. Dar braţul face parte organică din acea persoană. Când citim despre un anume personaj că este „Braţul Domnului”, trebuie să înţelegem că acest personaj este o extensie în lumea noastră a lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp el este parte organică din Dumnezeu. Braţul Domnului este Dumnezeu venit în lumea noastră. Şi iară ce se întâmplă: „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” şi „El a purtat păcatele multora şi s-a rugat pentru cei vinovaţi” (Isaia 53:6 şi 12). Mai mult, acest Personaj, „după ce îşi va da
34

viaţa ca jertfă pentru păcat”, va învia, Îşi va vedea rodul jertfei şi „lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui” (v.10). Desigur, Isaia 53 vorbeşte despre Fiul lui Dumnezeu, care a fost Dumnezeu venit la noi („Eu şi Tatăl una suntem”, Ioan 10:30) ca să rezolve problema omenirii întregi. El însuşi ne-a învăţat că: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât L-a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă” (Ioan 3:16). Aşadar, ce s-a întâmplat le crucea de la Calvar? Apostolul Pavel scrie: „Dumnezeu era în Cristos împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5:19). Având în vedere faptul fundamental al unităţii absolute şi eterne dintre Tatăl şi Fiul, Dumnezeu nu pedepsea o terţă persoană, ci El însuşi „purta” fărădelegile, răzvrătirile şi păcatele omenirii, aşa cum i-a spus lui Moise. În profunzimea acestui act divin nu putem intra mai mult decât să cităm ce ne spune Cuvântul însuşi şi apoi să exclamăm: „O, adâncul bogăţiei înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui” (Romani 11:33). Am spus că trebuie să vedem crucea Domnului Isus ca poarta de ieşire de sub satan şi de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu. Să mai adăugăm la aceasta o altă imagine, pe care o foloseşte apostolul Pavel: „În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este despărţită de mine şi eu faţă de lume” (Galateni 6:14). Imaginea construită aici trebuie transpusă în cuvintele noastre astfel: Prin cruce, spune Pavel, şi trebuie să spunem fiecare dintre noi, eu am murit împreună cu Cristos, am murit faţă de lume; iar acum, când mă uit înapoi spre lume, văd că între mine şi lume s-a interpus Crucea, ca o barieră peste care nu mai pot trece. Căci, după ce am înţeles cât a suferit Fiul lui Dumnezeu pe crucea aceea în locul meu, cum aş mai putea să-L trădez pe Preaiubitul meu şi să mai fac faptele lumii, faptele pe care le-a purtat El pe cruce?
35

Crucea este poarta de trecere de sub satan în Împărăţia lui Dumnezeu şi este bariera care ne opreşte să ne mai întoarcem sub satan! Puterea Învierii Fiului lui Dumnezeu Moartea Fiului lui Dumnezeu pe cruce este unul dintre cele mai profunde şi mai zguduitoare evenimente din istoria omenirii. De două mii de ani, teologii, filosofii şi alţi gânditori încearcă să pătrundă în tot ce s-a întâmplat acolo. S-au formulat o mare mulţime de doctrine ale biruinţei asupra diavolului, ale substituirii penale, ale ispăşirii, ale răscumpărării, ale împăcării, prin care să se explice ceea ce s-a întâmplat pe cruce. Părerea noastră este că nu suntem obligaţi să alegem una dintre ele, ci să considerăm că fiecare dintre ele ne arată câte o faţetă a unul eveniment ultracomplex, fiecare ne exprimă un alt aspect al măreţului eveniment al răstignirii Fiului lui Dumnezeu în locul nostru. Spunând toate acestea, suntem liberi acum să spunem că noi suntem chemaţi de Cuvântul lui Dumnezeu să nu rămânem la cruce, ci să trecem dincolo de ea, la învierea Fiului lui Dumnezeu. Tranziţia aceasta o face pentru noi apostolul Pavel prin explicările acestea: „Dar Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi păcătoşi, Cristos a murit pentru noi. Deci, cu atât mai mult acum, când suntem consideraţi drepţi prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu. Căci dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui” (Romani 5:8-10). Moartea Domnului Isus a avut un rol limitat: ea ne-a împăcat cu Dumnezeu. Dar acum intră în acţiune viaţa Domnului Isus: mântuirea noastră este pusă la viitor şi viaţa Domnului Isus este cea prin care căpătăm mântuirea.
36

Cum căpătăm noi mântuirea din viaţa Domnului Isus? Răspunsul la această întrebare atât de crucială pentru noi, ne este dat de apostolul Pavel pe parcursul restului capitolului cinci şi în capitolele şase, şapte şi opt din Romani. Toată partea aceasta din Romani formează un singur tot. Să urmărim cursul ideilor lui Pavel, ţinând cont că în tot acest bloc de material Pavel dezvoltă ideea lansată în 5:10, că vom fi mântuiţi prin viaţa Domnului Isus. Pavel începe prin introducerea în discuţie a ceea ce s-a stricat în omenire prin Adam: prin neascultarea (păcatul) lui Adam, a intrat în omenire moartea. Domnul Isus a venit în omenire ca al doilea Adam şi tot ce a stricat primul Adam a reparat al doilea Adam. Dacă prin primul Adam a intrat în omenire moartea, prin al doilea Adam s-a manifestat harul lui Dumnezeu. Cuvântul „har” are mai multe sensuri în greacă, dar, sensul lui de bază este „bunătate”. Aceasta se vede din epistola către Tit, unde Pavel spune că „harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toţi oamenii a fost arătat”, apoi repetă prin alte cuvinte acelaşi lucru: „Dar când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu şi dragostea lui de oameni, el ne-a mântuit...” (Tit 2:11 şi 3:4). Harul este bunătatea lui Dumnezeu manifestată prin Fiul Său întrupat. Revenind în Romani 5, harul (bunătatea lui Dumnezeu) ne face un dar, care este „darul dreptăţii” (Notaţi bine că „harul” nu este „darul”, cum spun mulţi, ci harul ne face darul!). Să ne uităm acum cu cea mai mare atenţie la aceste cuvinte: „Dacă prin greşeala unuia singur moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei care primesc în toată plinătatea harul şi darul dreptăţii vor domni în viaţă prin acel unul singur care este Cristos” (Rom.5:17). Cuvântul tradus prin „a domni” este basileuein, care înseamnă a domni ca rege, a împărăţi. El este repetat în versetul 21 (tradus la noi prin „a stăpâni”): „pentru ca, după cum păcatul a domnit dând moartea şi harul (bunătatea) să

37

domnească dând dreptatea, ca să dea viaţa eternă prin Isus Cristos, Domnul nostru.” Capitolul şase explică cum noi am murit cu Cristos prin botez şi cum, prin aceasta, ne-am făcut una cu El „pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel încât să nu mai fim robi ai păcatului” (v. 1-6). Acum noi suntem vii şi trăim împreună cu Cristos. Acesta este un fapt! Trebuie doar să ni se imprime bine în minte acest adevăr. Pentru aceasta trebuie să ne socotim, să ne considerăm, să ne vedem morţi faţă de păcat şi, fiind incorporaţi „în Cristos”, să ne vedem vii pentru Dumnezeu. Acum urmează o atenţionare: Fostul nostru stăpân este viu, şi noi am putea face prostia să mai ascultăm de el, în loc să ascultăm de noul nostru stăpân, de Dumnezeu. Se enunţă apoi această lege a vieţii spirituale: Voi vă faceţi robii celui de care ascultaţi! Faceţi-vă, prin ascultare de El, robii lui Dumnezeu şi veţi fi sfinţi şi veţi avea viaţă veşnică. Dar dacă veţi mai păcătui, rezultatul va fi moartea. Mare atenţie: Neascultarea lui Adam i-a adus moartea; tot astfel, neascultarea noastră, a celor întorşi la Dumnezeu, ne aduce moartea! Noi nu am căpătat imunitate la păcat, şi păcatul produce moartea şi în cazul nostru! Dar poate omul de astăzi să nu mai păcătuiască? Răspunsul lui Pavel este un răsunător şi categoric „DA!” De fapt, toată discuţia din aceste capitole este tocmai aceasta: Prin viaţa lui Cristos, cu care am fost făcuţi una, trupul păcatului a fost dezbrăcat de puterea lui şi noi nu mai suntem robi ai păcatului. Aceasta este, de fapt, mântuirea prin viaţa Lui: este mântuirea de sub puterea păcatului. În capitolul şapte, Pavel reia discuţia explicând evreilor că Legea mozaică nu i-a eliberat de sub puterea păcatului, ci dimpotrivă, a dat şi mai mare putere păcatului, fiindcă prin interdicţie i-a aţâţat pofta. Aici Pavel introduce un nou concept, „carnea” (în Cornilescu, „firea pământească”). „Carnea” este omul în întregimea lui, dar singur în faţa cerinţelor Legii lui
38

Dumnezeu. A fi „în carne”, înseamnă a fi singur, fără nici o asistenţă, fără nici un ajutor. Pavel îşi descrie propria lui situaţie ca evreu care era singur în faţa cerinţelor Legii: „Căci când trăiam în carne, patimile păcatelor, stârnite de Lege, lucrau în mădularele noastre şi ne făceau să aducem roade pentru moarte. Dar acum am fost eliberaţi de Lege şi suntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, ca să slujim Lui Dumnezeu într-un Duh nou, iar nu după vechea literă.” (Rom.7: 5-6). Pavel discută mai pe larg situaţia în care se afla el când era „în carne”, adică era „sub Lege,” în versetele 14-25. Trebuie să fim foarte atenţi la ceea ce scrie Pavel şi să nu aplicăm textul acesta la noi, cei uniţi cu Cristos. Pavel scrie aici lucruri patetice: „Ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac... Văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine, cine mă va scăpa de acest trup de moarte?” (Rom.7:18-19 şi 23-24). Aceasta nu este situaţia lui Pavel după ce s-a făcut una cu Cristos, ci este situaţia la care sa referit deja în versetul cinci: „când eram în carne:” În opoziţie cu situaţia aceea deplorabilă, el îşi descrie situaţia lui şi a noastră într-un mod exuberant, plin de bucuria eliberării, începând cu versetul unu din capitolul opt: „Acum, dar, nu există nici o condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile cărnii, ci după îndemnurile Duhului. Într-adevăr, legea Duhului vieţii în Cristos m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii!” Să observăm noţiunile de bază cu care operează Pavel aici. Mai întâi, acum el vorbeşte despre „viaţa în Cristos” (în opoziţie cu viaţa „în carne”). Apoi vorbeşte despre Duhul Sfânt, care este „Duhul vieţii în Cristos.” Apoi vorbeşte despre o lege a acestui Duh; Legea Duhului vieţii în Cristos. Cuvântul
39

„lege” în acest context poate fi înlocuit cu cuvântul „putere” şi atunci totul are sens: „Puterea Duhului vieţii în Cristos Isus m-a eliberat de puterea păcatului şi a morţii” (v.2). Să ne amintim că încă din capitolul cinci discuţia era despre păcatul care domneşte şi dă moartea şi despre Cristos (cu viaţa Lui şi cu harul Lui) care domneşte şi dă viaţa. Acum aflăm că puterea asupra păcatului este dată de Duhul Sfânt, Duhul vieţii în Cristos. Concluzia discuţiei vine în versetul 13: „Dacă prin Duhul faceţi să moară faptele trupului veţi trăi!” Faptul care îi defineşte pe copiii lui Dumnezeu este că ei sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu (v.14). Aceasta suntem noi: Oameni călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu. Şi când ascultăm de călăuzirea Lui, Duhul Sfânt ne dă şi puterea de a nu mai face voia celui rău, ci numai voia lui Dumnezeu. Aceasta este „legea Duhului vieţii în Cristos”: Dacă ai mintea cuplată cu Duhul sfânt (versetele 5-10), şi dacă asculţi de călăuzirea Lui, El îţi dă categoric şi sigur, toată puterea să nu mai asculţi de îndemnurile cărnii şi de poftele trupului, ci să împlineşti voia lui Dumnezeu. Să recapitulăm întreaga discuţie. Pavel consideră că prin moartea Lui, Domnului Isus a rezolvat problema vinei păcatului şi prin aceasta ne-a împăcat cu Dumnezeu. Dar din acel moment se creează o problemă: păcatul are o imensă putere asupra noastră. Pavel ne spune că şi problema puterii păcatului asupra noastră este rezolvată tot de Domnul Isus, dar nu prin moartea Lui, ci prin viaţa Lui.. Mântuirea este atunci când, prin unire cu Cristos şi prin trăirea sub ascultare de călăuzirea Duhului Sfânt, suntem eliberaţi de puterea păcatului şi a morţii. Aceasta este semnificaţia afirmaţiei iniţiale din 5:10, că „vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.” Duhul Sfânt este „Duhul Celui care L-a înviat pe Isus dintre cei morţi” (v. 10). El este Duhul învierii. În El rezidă puterea învierii. În scrisoarea către Filipeni, Pavel ne spune că

40

cea mai mare aspiraţie a vieţii lui este: „Să-l cunosc pe El (pe Cristos) şi puterea învierii Lui” (Filipeni 3:10). În scrisoarea către Efeseni, Pavel dezvoltă mai pe larg conceptul puterii învierii lui Cristos şi scrie că se roagă ca Dumnezeu să ne dea „un Duh de înţelepciune şi de revelaţie” prin care să cunoaştem ”care este faţă de noi credincioşii nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Cristos, prin faptul că L-a înviat din morţi şi L-a pus să şadă la dreapta Sa în locurile cereşti” (Efeseni 1:17-20). Cu alte cuvinte, aceeaşi uriaşă putere prin care Dumnezeu a adus la viaţă trupul mort al lui Isus, l-a transformat în trup ceresc, L-a înălţat pe omul Isus la cer şi L-a întronat la dreapta Lui, este astăzi concentrată de Dumnezeu prin Duhul Sfânt asupra noastră, ca să ne elibereze de sub puterea păcatului şi a morţii şi să ne facă în stare să trăim după voia lui Dumnezeu, adică să trăim o viaţă curată, o viaţă sfântă. Apostolul Petru scrie exact acelaşi lucru: „Dumnezeiasca lui putere ne-a dăruit tot ce ne este necesar pentru viaţă şi evlavie, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin gloria şi puterea Lui, prin care El ne-a dat promisiunile Lui preţioase şi extrem de mari, ca prin ele să vă faceţi părtaşi ai naturii dumnezeieşti” (2 Petru 1:3-4). Din cuvântarea lui Petru la ziua Cincizecimii, rezultă că promisiunile lui Dumnezeu sunt Domnul Isus şi Duhul Sfânt (Vezi Fapte 2:30-33). Cu alte cuvinte, când Dumnezeu ni i-a dat pe Domnul Isus şi pe Duhul Sfânt, noi am devenit părtaşi la natura lui Dumnezeu şi avem absolut tot ce ne trebuie ca să putem trăi o viaţă sfântă. Să ne amintim de imaginea generală din acest Manifest. Noi am fost transferaţi din împărăţia lui satan în Împărăţia lui Dumnezeu. În procesul acestui transfer am fost uniţi cu Cristos şi cu Duhul Sfânt şi prin El am fost născuţi din
41

nou, am fost născuţi din Dumnezeu. Acum, din unirea cu Cristos şi din plinătatea Duhului Sfânt în noi, ni se garantează că avem toată puterea lui Dumnezeu, care este puterea învierii, înălţării şi întronării lui Isus, pentru a trăi în Împărăţie şi pentru a nu ne mai întoarce să slujim fostului nostru stăpân. Duşmanul Domnului şi al nostru, satan, este mincinos şi tatăl minciunii (aşa l-a descris Isus în Ioan 8:44). Una dintre cele mai mari minciuni ale lui este că omul este prea corupt ca să mai poată fi sfânt. Minciuna aceasta s-a infiltrat în gândirea multor credincioşi evanghelici şi a luat forma întrebării: „Cine poate fi sfânt?”, sau a afirmaţiei făcută ca scuză pentru păcat: „Apoi, nimeni nu poate fi sfânt!” Satan a avut chiar abilitatea de a convinge un anumit teolog să formuleze dogma că, prin căderea lui Adam, omul a fost „totalmente corupt” şi nu mai poate fi reparat sau refăcut. Prin urmare, zice minciuna diavolului, sfinţenia nu mai este posibilă şi orice strădanie de a o urmări este zadarnică. Să ne gândim la Adam. Ce i-a trebuit lui ca să ajungă să păcătuiască? I-au trebuit două lucruri: (1) O voinţă liberă (libertatea de a alege) şi (2) capacitatea de a crede o minciună. Fără aceasta din urmă, omul nu are deplină libertate, şi Dumnezeu i-a acordat omului deplină libertate. Adam a fost liber să asculte ce-i spune şarpele, şi-a exercitat capacitatea de a gândi şi s-a lăsat convins de minciuna lui. Teoria lansată în secolul al V-lea după Cristos a fost că această neascultare a lui Adam l-a corupt pe om totalmente, şi că această corupţie se transmite de la părinţi la copii. La punctul acesta trebuie să citim din nou argumentaţia apostolului Pavel despre cei doi Adami, din Romani 5:12-21. Din această discuţie reiese clar că tot ce a stricat primul Adam a reparat al doilea Adam. Ba mai mult, Pavel spune răspicat că „harul lui Dumnezeu şi darul pe care ni l-a făcut harul acesta” prin Isus Cristos este „cu mult mai mult” decât ceea ce a produs greşeala primului Adam!
42

Dacă „păcatul a domnit” prin Adam, acum, prin Christos, „harul domneşte” şi cei ce-l primesc în toată plinătatea „domnesc în viaţă”, adică se bucură de deplină libertate, de libertatea regească de a trăi ca fii ai lui Dumnezeu care fac cinste Tatălui lor! Prin acest „Manifest”, noi declarăm că refuzăm să mai credem minciuna diavolului şi declarăm că Îl credem pe Dumnezeu, că El ne dă tot ce ne trebuie pentru o viaţă de dreptate, de cinste, de corectitudine, de adevăr, de sfinţenie! Declarăm că suntem vindecaţi şi liberi de răutatea pe care a infiltrat-o în noi diavolul şi că în noi este infiltrată bunătatea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt care acum locuieşte în noi! Noi credem în puterea învierii şi trăim în înviere! Păcatul şi corupţia Ce este păcatul? La origine, păcatul este ascultarea de şarpe, de satan. În ce a constat primul păcat? Dumnezeu îi spusese omului să nu mănânce din „pomul cunoaşterii binelui şi răului.” Transpus pe înţelesul nostru, Dumnezeu îi spunea lui Adam: Este atribuţia mea să definesc ce este bine şi ce este rău. Viaţa este foarte complexă şi tu, omule, nu eşti capabil să decizi ce este bine şi ce este rău şi, de aceea, Îmi rezerv Mie dreptul de a decide în acest domeniu. Satan îi spune omului, în esenţă: Mintea ta este suficient de înţeleaptă ca să decizi tu ce este bine şi ce este rău. Ai curajul să-ţi asumi această prerogativă divină. Fii independent! Fii ca Dumnezeu! Omul avea libertate de alegere şi şi-a exercitat această libertate crezându-l pe satan. Fiindcă l-a crezut pe satan, a ascultat ce i-a spus acesta. Şi fiindcă l-a ascultat pe satan, a intrat sub stăpânirea acestuia.

43

În esenţă, păcatul este întotdeauna o ascultare de o şoaptă, sau de o sugestie, a lui satan. Şi întotdeauna, automat, păcatul este o călcare a unei porunci a lui Dumnezeu, deoarece satan întotdeauna sugerează ceva care este împotriva voii lui Dumnezeu. Să ne reamintim cadrul general în care existăm astăzi. Există două împărăţii şi există doi stăpâni. Omul se află întotdeauna în faţa acestor doi stăpâni. În fiecare zi, el trebuie să ia decizii, prin care ascultă ori de unul ori de celălalt. Întotdeauna, ascultarea de satan aduce cu sine moartea. De ce-i aşa? Să recitim ce explică Pavel în Romani şase. Parafrazez: Să nu mai ascultaţi de fostul vostru stăpân, fiindcă încă sunt valabile aceste două principii de bază ale existenţei umane: (1) că sunteţi robii celui pe care îl ascultaţi (v.16) şi (2) că plata păcatului este moartea (v.23). Cum operează aceste principii în cazul unuia care a ieşit de sub stăpânirea lui satan, a trecut prin cruce şi a intrat în Împărăţia lui Dumnezeu. Să gândim în termenii a două imperii umane. Un supus al unuia dintre cele două imperii, care intră în contact cu celălalt împărat şi îi face acestuia un serviciu, comite trădare de patrie! El şi-a trădat împăratul şi pentru aceasta este condamnat la moarte! Situaţia devine şi mai gravă când ne amintim că intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă şi intrarea în familia lui Dumnezeu, într-o relaţie de dragoste şi de preţuire reciprocă. A mai asculta de fostul stăpân, înseamnă călcarea în picioare a iubirii divine. Profeţii din Vechiul Testament (în special Ieremia şi Ezechiel), consideră că păcatul este adulter, este trădarea Soţului care este Dumnezeu (cf. Ieremia 31:31-32 şi Ezechiel 16). Ironia şi tragedia este că prin păcat este trădată cea mai frumoasă Fiinţă din univers pentru cea mai urâtă fiinţă din univers! Când Biblia vorbeşte de vina păcatului, se referă atât la actul de trădare a Majestăţii Sale Împăratul nostru, cât şi

44

la actul de călcare în picioare a iubirii Celui care Şi-a dat viaţa pentru noi. În paragrafele de mai sus, păcatul este privit dintr-un punct de vedere exterior omului, din punctul de vedere al relaţiei lui cu cel rău. Trebuie să adăugăm aici că păcatul este şi ceva interior omului. Păcatul trebuie înţeles şi ca o murdărie şi ca o otravă: păcatul îl pângăreşte şi-l otrăveşte pe om. Conştiinţa este un organ pus de Dumnezeu în fiecare fiinţă umană şi ea a fost concepută de Creator ca organul care să perceapă când intră murdăria şi otrava în om. Mustrările de conştiinţă sunt reacţiile acestui organ la intrarea în organismul uman a ceea ce n-ar fi trebuit să intre acolo. Omul n-a fost făcut pentru murdărie şi pentru otravă! Dar păcatul este ceva şi mai mult şi chiar mai grav: păcatul este o uşă deschisă pentru duhurile rele să intre în om. Satan nu este omniprezent, ci el are o armată imensă de duhuri rele prin care operează. Se pare că el are duhuri specializate pentru diferite păcate. Biblia ne vorbeşte de un duh de curvie, duh de mânie, duh de ceartă, duh de minciună, etc. Astfel, când Pavel ne avertizează asupra primejdiilor pe care le reprezintă mânia, el scrie: „să nu daţi prilej diavolului” (Efeseni 4:26). Cuvântul pentru „prilej” în acest text este topos (ca în topografie), care înseamnă „loc”. Prin mânie, îi faci loc diavolul să intre în tine. În Romani, unde păcatul este personalizat, Pavel scrie că „păcatul a luat prilejul” (Rom.7:8 şi 11). Aici, cuvântul pentru „prilej” este aforme, care ar putea fi tradus ca „un cap de pod”, sau „o bază de operaţiuni.” După un păcat iniţial, prin care i-ai făcut loc unui duh rău în tine, acest duh mai cheamă şi pe altele după sine, căci după mânie vine duhul de ceartă, duhul de nestăpânire, duhul de insulte, duhul de amărăciune, etc.,etc. Sau, după minciuna iniţială vine duhul de a arunca vina pe altul, duhul de a masca, de a ascunde ce ai făcut, duhul de a justifica ce ai făcut (ca să împaci cumva vocea conştiinţei) etc.
45

Mare atenţie: Stările acestea sufleteşti îmbolnăvesc şi trupul! Acestea nu sunt afirmaţii pioase ale unui om religios, ci sunt afirmaţii ştiinţifice! Am putea cita nenumărate cărţi de medicină pentru ele. Nu este locul pentru a face aşa ceva aici. Este suficient să arătăm că un grup de medici de mare renume au stabilit că sunt şapte stări păcătoase de bază, numite medical „stresuri”, care îmbolnăvesc cele şapte sisteme de bază ale trupului uman. Iată care sunt acestea: 1. Mânia – îmbolnăveşte sistemul cardiovascular 2. Vinovăţia – îmbolnăveşte sistemul nervos 3. Pofta – îmbolnăveşte sistemul endocrin 4. Amărăciunea – îmbolnăveşte sistemul digestiv 5. Lăcomia – îmbolnăveşte sistemul imunitar 6. Frica – îmbolnăveşte sistemul respirator 7. Invidia – îmbolnăveşte sistemul musculo-scheletar. (Din How to Resolve Seven Deadly Stresses – A Health Manual for All Nations, Published by the Institute in Basic Life Principles, Oakbrook, ILL., pag.34) Mai trebuie să arătăm că păcate ca minciuna, înşelăciunea, furtul şi altele ca acestea produc vinovăţie, chiar dacă omul şi-a tocit atât de mult conştiinţa încât el nu mai simte mustrările ei: ele rămân totuşi vinovăţie, şi produc îmbolnăvirea sistemului nervos, sau a celorlalte sisteme. Să ascultăm acum ce ne spune Fiul lui Dumnezeu: „Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să distrugă. Eu am venit ca oamenii să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10). Hoţul este diavolul. El promite omului câştig imediat, satisfacţie, fericire. Dar, chiar dacă le dă pentru moment, scopul lui este să îmbolnăvească fiinţa umană, s-o murdărească, s-o otrăvească, s-o nimicească. Înţeleptul Solomon a scris: „Multe căi pot părea omului bune, dar la urmă se vede că duc la moarte” (Proverbe 14: 12 şi 16:25).

46

Trăim într-o societate din care a dispărut conceptul de păcat. A dispărut şi ruşinea. Marea majoritate a oamenilor aleargă după câştig, după îmbogăţire, cu orice preţ. A-i înşela pe alţii („a le trage o ţeapă”) se consideră a fi „înţelepciune”, sau, cel puţin, „inteligenţă”. Un preot membru al Parlamentului României, care se milogeşte spunându-le colegilor lui de Parlament, „Domnilor, furaţi mai puţin” ne dă o patetică descriere a stării de imoralitate a societăţii noastre. Când un candidat la primăria Capitalei promite că va legaliza prostituţia, fumatul în locurile publice, jocurile de noroc, ca să atragă turişti şi să facă din Bucureşti o mare atracţie pentru toată Europa şi nu se ruşinează că singurul lucru pe care-l urmăreşte sunt banii, avem în faţă o imagine a ceea ce a ajuns societatea românească. În lumea afacerilor, în lumea tranzacţiilor de toate felurile, nu mai există nici un fel de încredere în partenerii de afaceri. Concluzia majorităţii oamenilor este că nu poţi iniţia şi conduce nici o afacere în România fără să fii implicat în corupţie. Într-o asemenea societate este greu de trăit. Nu-i de mirare să auzi români care spun: Am venit în America pentru a trăi într-un loc în care pot să fiu cinstit! Asta nu înseamnă că în America nu este corupţie. Este, şi încă multă. Dar, totuşi, sistemul este de aşa natură încât cine vrea să fie cinstit poate să o facă! A sosit vremea să facem ceva pentru societatea românească: Să producem şi aici un sistem de afaceri, de servicii, de muncă în care să nu mai fie nevoie de bacşiş, de mită, de teama de înşelăciunea care este apărată de lege! Care este reţeta pentru a produce în România un sistem social bazat pe moralitate, pe cinste, pe corectitudine, pe adevăr? Soluţia este să aducem în România cultura Împărăţiei lui Dumnezeu. Naivitate? Utopie? Să ne uităm acum la ceea ce ne aduce aici Fiul lui Dumnezeu.

47

Cultura Împărăţiei lui Dumnezeu Mai întâi, să definim termenii cu care lucrăm. Cea mai clară definiţie a Împărăţiei lui Dumnezeu o găsim în rugăciunea „Tatăl nostru”: „Vie Împărăţia Ta: Facă-Se pe pământ voia Ta aşa cum se face în ceruri” (Matei 6:10). Aşa ne învaţă Fiul lui Dumnezeu să ne rugăm. Este oare rugăciunea aceasta o utopie pe care o repetăm de două mii de ani fără să credem în posibilitatea ei? Veniţi acum, cel puţin pentru clarificarea noastră, să-i acordăm atenţie şi să vedem ce vrea să ne spună Dumnezeu. Isus a mai zis: „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17:21). Prin urmare, prima unitate, cea mai mică unitate a Împărăţiei lui Dumnezeu este omul: Un om care a ieşit de sub stăpânirea lui satan şi a intrat sub autoritatea lui Dumnezeu. Este omul care s-a unit cu Sfânta Treime şi acum învaţă relaţionările dintre Persoanele din Sfânta Treime şi este instruit să aducă aceste relaţionări în mediul în care trăieşte. Prin urmare, un om care are în sine Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să aducă această Împărăţie în familia lui. Aşadar, familia creştină este a doua unitate a împărăţiei lui Dumnezeu. A treia unitate a Împărăţiei lui Dumnezeu trebuie să fie un mic grup de fraţi şi surori în credinţă, care au în ei Împărăţia lui Dumnezeu şi care aduc în grupul lor principiile Împărăţiei şi relaţiile Împărăţiei. Scopul lor este să se formeze împreună, să se susţină, să se îndrume reciproc şi, mai ales, să se facă responsabili unii faţă de ceilalţi, să înveţe să dea socoteală grupului despre propria lor viaţă personală şi în familie. Următoarea unitate în care ar trebui să se oglindească Împărăţia lui Dumnezeu şi să fie un teritoriu al Împărăţiei lui Dumnezeu este biserica locală. Biserica locală este locul ideal unde trebuie să se formuleze şi să se implementeze cultura Împărăţiei lui Dumnezeu.
48

Toate câte le învăţăm despre cultura Împărăţiei lui Dumnezeu în locurile arătate mai sus trebuie apoi duse în compania noastră, la locul nostru de muncă, în şcoala în care suntem elevi sau profesori. În următorul stadiu, trebuie să ţintim să ducem cultura Împărăţiei lui Dumnezeu în oraşul nostru, apoi în ţara noastră şi apoi, în epoca aceasta a globalizării, în lumea întreagă. Abia când înţelegem toate acestea, devenim agenţii Împărăţiei lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu intenţionează să-şi stabilească Împărăţia în toate naţiunile pământului. Aşadar, unităţile în care trebuie să implementăm Împărăţia lui Dumnezeu şi să creăm cultura împărăţiei lui Dumnezeu sunt: eu-individul, familia mea, grupul mic de părtăşie, biserica locală, compania sau afacerea noastră, serviciul nostru (fabrica, biroul, şcoala, etc.), oraşul nostru, ţara noastră, planeta noastră. Să le discutăm ceva mai pe larg pe fiecare. Individul. Lucrul cel mai important pentru mine este că am ieşit de sub cel rău, am fost născut din Dumnezeu şi am intrat în unire şi părtăşie (comuniune şi comunicare) Cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt. Nimic în lume nu este mai de preţ ca relaţia aceasta. Primul lucru care mi se cere ca să o păstrez şi să mă adâncesc în ea, este să-mi fac timp pentru Dumnezeu, prin citirea Cuvântului, meditaţie, dialog cu Dumnezeu. În al doilea rând, mi se cere să umblu în lumină. Orice păcat (ascultare de cel rău) este o trădare a Majestăţii şi a Preaiubitului meu şi în acelaşi timp este o infectare a fiinţei mele cu otrava celui rău. Din partea mea este un act de lipsă de înţelepciune; este o nebunie! De aceea, înainte de toate trebuie să am în mine trăsăturile pe care le-am descoperit în Sfânta Treime: bunătatea care este atentă la cei din jurul meu, adevărul (credincioşia faţă de cuvântul dat), dragostea care se dăruie şi smerenia care mă face să caut foloasele celor din jurul meu (altruism).
49

Să le accentuăm: „Fie-vă groază de răutate şi lipiţi-vă tare de bunătate (Romani 12:9). „Nu te lăsa biruit de răutate, ci biruieşte răutatea prin bunătate” (Romani 12:21). „Cei nedrepţi nu au drept de cetăţenie în Împărăţia lui Dumnezeu” (1 Cor. 6:9). „Ferice de cei flămânzi şi însetaţi (adică, pasionaţi, înflăcăraţi) pentru dreptate, cinste, corectitudine” (Matei 5:6). „Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului: Oricine nu trăieşte în dreptate nu este de la Dumnezeu” (1 Ioan 3:10). „Preaiubiţilor, dacă astfel ne iubeşte Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii. Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea Lui a ajuns desăvârşită în noi” (1 Ioan 4:11-12). Mai specific. În lumea aceasta a răutăţii, noi alegem să iubim şi să dăruim bunătate. Şi mai ales, în lumea aceasta a corupţiei, noi alegem să nu mai minţim, să nu mai furăm, să nu mai nedreptăţim pe alţii, ci să fim oamenii adevărului, corectitudinii, integrităţii. Cultura Împărăţiei pentru noi ca indivizi înseamnă bunătate, adevăr (corectitudine), dragoste, smerenie şi altruism. Familia noastră. Familia umană trebuie să fie o oglindire a Familiei Sfintei Treimi. Aceasta înseamnă că ţintim să avem între noi relaţii trinitariene. Pentru aceasta, învăţăm să acordăm tuturor membrilor familiei noastre valoarea pe care le-o acordă Dumnezeu. Pentru El, fiecare are atâta valoare încât a considerat că merită să-l dea pe Fiul lui pentru ei. Pentru că au valoare imensă în ochii lui Dumnezeu, decidem să-i cinstim pe toţi aşa cum îi cinsteşte Dumnezeu. Vom vorbi cu fiecare numai cuvinte care înalţă, care produc bucurie, care exprimă dragoste şi apreciere. Ca soţi, ne vom cinsti soţiile, le vom acorda tot timpul atenţia necesară şi vom fi sensibili la simţămintele lor, la aspiraţiile lor. Ca soţii, ne vom cinsti şi onora soţii şi le vom acorda respectul cuvenit capului familiei. Ca părinţi, ne vom face timp pentru copiii noştri, le vom da
50

totdeauna dragostea noastră, bunătatea noastră, aprecierea noastră, pentru ca ei să poată creşte în atmosfera pe care am învăţat-o din Familia divină. Ca răspuns la dăruirea noastră de noi înşine copiilor noştri, aceştia îşi vor cinsti părinţii ascultându-i şi arătându-le respectul lor. Vom aduce pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt să fie participanţi la viaţa noastră în familie. În felul acesta, vom aduce Împărăţia lui Dumnezeu în casa noastră, ca să se facă aici voia lui Dumnezeu cum se face în ceruri. Grupul de părtăşie. Fiecare dintre noi ar trebui să facem parte dintr-un grup mic (circa şase-zece persoane) în care să studiem Cuvântul lui Dumnezeu împreună, să ne împărtăşim problemele, să ne rugăm unii pentru alţii şi să gândim împreună proiecte pentru extinderea Împărăţiei lui Dumnezeu. Un grup este cu atât mai bun cu cât membrii grupului sunt mai încrezători unii în alţii, în aşa măsură încât fiecare să-şi poată mărturisi falimentele, greşelile, ispitele şi să poată cere ajutorul celorlalţi pentru a birui în luptele acestea. Fiecare copil al lui Dumnezeu trebuie să aibă pe cineva faţă de care să dea socoteală de tot ce face. Un grup bun poate fi locul unde se creează această responsabilitate în faţa altor persoane. Importanţa şi modul de funcţionare a unui asemenea grup trebuie tratate în altă parte. Biserica locală. În concepţia Domnului Isus, Biserica este înainte de toate un grup de părtăşie mai larg, în care ne adunăm să ne închinăm lui Dumnezeu, să ne hrănim sufleteşte şi să ne zidim unii pe alţii. Aici, mai mult decât oriunde altundeva, trebuie să urmărim crearea culturii Împărăţiei lui Dumnezeu. Pentru aceasta, să ne uităm mai întâi la poruncile date Bisericii sau la aspectul comunitar al vieţii spirituale. De pe la anul 1600 încoace a început procesul individualizării vieţii spirituale. Au început să apară cărţi

51

despre ceea ce trăieşte creştinul în lăuntrul lui pe parcursul vieţii creştine. În bisericile de stat (catolicism, luteranism, calvinism, anglicanism) se punea accentul pe corectitudinea doctrinei şi pe executarea slujbei (liturghiei) exact după regulile prescrise. Aici individul era înregimentat prin întreaga concepţie despre creştinism ca fiind un aspect al vieţii naţionale. În bisericile separate de stat, fiindcă erau persecutate sau, cel puţin, limitate în drepturi, bisericile nu puteau exercita o viaţă comunitară deplină. De aici tendinţa indivizilor de a face ce pot ei, şi de a se mulţumi cu puţinul pe care i-l putea oferi mica biserică locală. Procesul de „privatizare a evlaviei”, de transformare a religiei într-o problemă strict a individului, s-a dus la limitele extreme în Statele Unite, unde Guvernului i se interzice să se amestece în problema religiei. Astfel, prin definiţie, viaţa spirituală este o problemă a individului. Tendinţa acestui individualism creşte tot mai mult şi la noi. Unul dintre modurile în care se manifestă este prin a spune că poţi fi creştin şi fără să fii membru într-o biserică. Altul este să nu permiţi bisericii să se amestece în viaţa ta personală. Domnul Isus a fost cel care a conceput şi a creat Biserica. El ne-a dat învăţăturile despre trăire în comunitatea Bisericii Sale. El a formulat dreptul Bisericii de a-i judeca pe membrii ei şi de a-i „lega” sau de a-i „dezlega”. Apostolul Pavel a dezvoltat învăţătura Domnului nostru formulând învăţătura despre Biserică arătând că ea este Trupul lui Cristos, iar membrii ei sunt mădulare ale trupului care, cu darurile lor specifice, participă la creşterea întregului. Tot el ne-a învăţat că scopul lucrării slujitorilor Bisericii este desăvârşirea membrilor ei până ajung toţi la asemănare cu Cristos. Viaţa aceasta în comunitatea Bisericii poate fi înţeleasă cel mai bine când studiem poruncile date de Domnul Isus şi de
52

apostoli pe tiparul a ceea ce trebuie să ne facem „unii altora” şi „unii pe alţii”. Datoria noastră este să creăm structuri în cadrul cărora să poată fi exercitate şi împlinite aceste funcţii de zidire reciprocă, exprimate prin aceste porunci. Iată care sunt ele: Porunci pozitive (ce ne să facem unii altora): 1. Iubiţi-vă unii pe alţii, cum v-am iubit Eu pe voi (Ioan 13:34) 2. Fiţi buni unii cu alţii (Efeseni 4:32) 3. Îngăduiţi-vă unul pe altul (Col.3:13; Efes.4:2) 4. Iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi pe voi Cristos (Efes.4:32; Col. 3:13) 5. Primiţi-vă (acceptaţi-vă) unii pe alţii, cum v-a primit (acceptat) Cristos pe voi (Romani 15:7) 6. Supuneţi-vă unii altora (Efes. 5:21) 7. Slujiţi-vă unii altora în dragoste ( (Galateni 5:13) 8. Suntem mădulare unii altora (Rom. 12:5; Efes. 4:25) 9. Mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele (1 Cor. 12:25) 10. În smerenie, fiecare să privească pe altul mai pe sus decât el însuşi (Filp.2:3) 11. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia (Rom. 12:10) 12. Să veghem unii asupra altora şi să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune (Evrei 10:24) 13. Îndemnaţi-vă unii pe alţii (Evrei 3:13) 14. Învăţaţi-vă unii pe alţii (Col.3:16; Rom.15:14) 15. Sfătuiţi-vă unii pe alţii (Col.3:16; Rom. 15:14) 16. Mângăiaţi-vă (încurajaţi-vă) unii pe alţii (1 tes.4:18) 17. Mângăiaţi-vă şi întăriţi-vă unii pe alţii (1 Tes. 5:11) 18. Mărturisiti-vă unii altora păcatele (Iacov 5:16) 19. Rugaţi-vă unii pentru alţii (Iacov 5:16) 20. Purtaţi-vă unii altora sarcinile (Gal.6:2)
53

21. Trăiţi în pace (în armonie) unii cu alţii (Rom.12:16) 22. Să aveţi aceleaşi simţăminte (unitate) unii faţă de alţii (Rom.12:16) 23. Vorbiţi unii cu alţii din Cuvântul lui Dumnezeu (Efes. 5:19) 24. Căutaţi să vă faceţi plăcere, în ce este bine, ca să vă zidiţi unii pe alţii (Rom.15:2) 25. Să creşteţi în dragoste unii faţă de alţii (1 Tes. 3:12) Porunci negative (ce să nu ne facem unii altora): 1. Să nu vă înşelaţi unul pe altul (Levitic 25:14) 2. Să nu vă minţiţi unii pe alţii (Col.3:9) 3. Să nu vă urâţi unii pe alţii (Tit 3:3) 4. Să nu ne invidiem unul pe altul (Gal. 5:26) 5. Să nu ne întărâtăm unul pe altul (Gal. 5:26) 6. Să nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii (Iacov 4:11) 7. Să nu ne mai judecăm unii pe alţii (Rom.14:13) 8. Să nu vă plângeţi unii împotriva altora (1 Cor.4:6) 9. Nici unul să nu se fălească cu unul împotriva celuilalt (1 Cor.4:6) 10. Să nu mergeţi la judecată unul cu altul (1 Cor.6:6) 11. Să nu vă muşcaţi şi să nu vă mâncaţi unii pe alţii (Gal.5:15) 12. Să nu vă nimiciţi unii pe alţii (Gal.5:15) Întrebare cheie pentru pastori: Când, unde şi cum se împlinesc aceste porunci în Biserica păstorită de tine? Dacă Biserica ta nu este organizată în aşa fel încât în ea să se poată exercita aceste porunci ale vieţii în Trupul lui Cristos, înseamnă că Biserica ta nu îşi îndeplineşte funcţia ei esenţială. Biserica trebuie să devină modelul de comunitate a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. O comunitate care oglindeşte relaţiile din Sfânta Treime. O comunitate în care toţi

54

oamenii au valoare dumnezeiască, în care toţi se cinstesc unii pe alţii. O comunitate a onoarei, a preţuirii fiecărui individ. Aceasta este cultura Împărăţiei lui Dumnezeu! Noi trebuie să o creăm, să o realizăm realmente între noi toţi. Să o ilustrăm pentru ca lumea să poată vedea ce înseamnă societatea lui Dumnezeu, ce înseamnă Împărăţia lui Dumnezeu unde se face voia lui Dumnezeu pe pământ aşa cum se face în ceruri! Utopie? Imposibilitate? Dimpotrivă, din moment ce este proiectul lui Dumnezeu pentru societatea umană, când noi acceptăm să implementăm acest proiect, Dumnezeu vine cu toate forţele Lui dumnezeieşti şi face ca proiectul să se împlinească. Ceea ce ni se cere este să-l înţelegem, să-l credem şi să ne apucăm de lucru. Oraşul nostru. Pe măsură ce realizăm acest proiect divin în noi înşine, în familia noastră, în grupul nostru de părtăşie şi în Biserica noastră, începem să-l ducem în compania (firma) noastră, la locul nostru de muncă, în şcoala noastră, etc. Ducem acolo hotărârea noastră de a nu minţi, de a nu înşela, de a nu fura, cu un cuvânt hotărârea noastră de a fi cinstiţi, integri, adevăraţi şi drepţi. Ne ducem acolo plini de bunătate, de dragoste, de smerenie şi de altruism. Ne ducem acolo încărcaţi de prezenţa lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. În felul acesta devenim aluatul divin care începe să pătrundă şi să schimbe toată societatea. În felul acesta devenim sarea pământului şi lumina lumii. Atitudinea noastră faţă de cultura lumii. Cultura românească actuală prezintă răul ca fiind ceva natural. Este o cultură a relativităţii şi a permisivităţii. Nu este nevoie să o descriem noi, fiindcă am crescut şi trăim în ea. Ca evanghelici, ne-am retras pe cât posibil din această cultură. Din cauza aceasta am fost percepuţi ca anti-cultură, sau
55

pur şi simplu fără cultură. Între noi, ne-am creat o sub-cultură, o cultură de ghetou, de refugiu din societate. Manifestul acesta ne cheamă să devenim creatorii unei noi culturi, nu numai pentru noi, ci pentru întreaga societate. În loc să fim timizi, în loc să ne retragem şi să ne izolăm, căpătăm curajul şi demnitatea celor care aduc în neamul lor cultura nobleţei divine. Avem de adus o contribuţie hotărâtoare, care va aduce o nouă viaţă şi o nouă lumină în societatea noastră. Cea mai mare provocare Pentru a realiza acest proiect, ne mai trebuie încă un element, şi anume, o Evanghelie însoţită de putere, în care lucrările pe care le făcea Isus le facem şi noi. Un lucru fundamental care stă la baza acestui Manifest este că „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat să nimicească lucrările Diavolului” (1 Ioan 3:8). Reduse la esenţe, lucrările diavolului sunt trei: corupţia morală, stăpânirea demonică şi boala. Iată de ce, Fiul lui Dumnezeu făcea trei lucruri: 1. Predica Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu ca să desfiinţeze corupţia morală; 2. Elibera oamenii de duhuri rele; şi 3. Vindeca bolnavii. Când i-a trimis pe ucenicii săi în lume, le-a spus că îi trimite exact aşa cum L-a trimis pe El Tatăl Său, adică, cu aceeaşi putere şi autoritate şi ca să facă aceleaşi trei lucruri: să predice Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu, să elibereze oamenii de duhuri rele şi să vindece bolnavii. Domnul Isus a adus aici pe pământ Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru a avea imaginea generală a ceea ce a făcut Fiul lui Dumnezeu, trebuie să adăugăm că El a introdus aici Noul Legământ al lui Dumnezeu cu oamenii care acceptă să vină în Împărăţia Lui. El a vorbit pe larg despre acest Noul
56

Legământ îndată după ce a celebrat cu ucenicii Cina, înainte de răstignire. Găsim discursul Lui pe această temă în Ioan 14-17. Vom scoate în evidenţă ideile de bază ale Noului Legământ, aşa cum le găsim în textul acesta. Prin Noul Legământ, Domnul Isus Se obligă să ne ducă în Împărăţia cerurilor, aşa cum prin Vechiul Legământ Dumnezeu Se obliga să-i ducă în ţara Canaan. Când Domnul Isus ne-a dat toată învăţătura Lui, Însuşi Dumnezeu Tatăl a vorbit prin El. El a făcut tot ce a făcut (minuni, vindecări, eliberări) fiindcă Dumnezeu le-a făcut prin El. Acum, este rândul nostru să fim una cu Dumnezeu, aşa cum a fost Domnul Isus, să vorbim cum a vorbit Domnul Isus și să facem tot ce a făcut Domnul Isus. De ce? Fiindcă în rugăciunea finală, în care Domnul Isus raportează Tatălui Său că Şi-a împlinit misiunea, El raportează şi lucrul acesta: „Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis Eu pe ei în lume” (Ioan 17:18). Domnul Isus insistă că nu cere ca ei să fie scoşi din lume, ci doar „să-i păzeşti de cel rău” (17: 15). Rezultă de aici că, aşa cum Tatăl L-a trimis pe El să înceapă războiul cu cel rău, acum ei vor continua războiul. Este semnificativ faptul că atunci când li se arată după învierea din morţi, Domnul Isus le repetă trimiterea: „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” Apoi adaugă două lucruri colosale: „După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi celor ce li le veţi ţinea, vor fi ţinute” (Ioan 20:21-22). Repet încă odată: Îl credem noi pe Fiul lui Dumnezeu? Credem noi că tot ce a spus El este adevărat? Literalmente şi totalmente adevărat? Discursul acesta începe tocmai cu invitaţia: „Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine!”.

57

Şi promisiunea cea mai mare este: „Cine crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu!” Lucrarea la care ne cheamă Domnul Isus, de a predica Împărăţia lui Dumnezeu, de a elibera oamenii de duhurile necurate şi de a vindeca bolnavii, nu sunt elemente lăturalnice, ci sunt însăşi esenţa planului lui Dumnezeu în lume şi sunt esenţa Noului Legământ pe care l-a încheiat Domnul Isus cu noi! O observaţie extrem de importantă Lucrările acestea nu sunt date de Domnul Isus numai unor oameni speciali, ci sunt date tuturor ucenicilor Lui! El le dă tuturor ceea ce Tatăl i-a dat Lui… El ne vrea pe toţi să fim parteneri cu El în lucrarea de cucerire a planetei pământ pentru Dumnezeu. El vrea ca noi toţi să aducem aici ceea ce este în cer! De pe tronul Lui, la dreapta Tatălui, El conduce operaţiunea aceasta. Dar, ca şi Tatăl Său, El se face dependent de noi: El realizează doar atât cât Îl credem noi şi cât îndrăznim noi să cucerim. Ca şi în Vechiul Legământ, Dumnezeu i-a adus până în Canaan. Apoi El le spune: „Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru, vi-l dau, cum am spus lui Moise” (Iosua 1: 3). Cât vom îndrăzni să păşim înainte, atât vom cuceri noi. Şi cât nu vom cuceri noi, Dumnezeu va ridica pe alţii să cucerească! Garanţia Lui este că „prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:20). Problema noastră este că nu îndrăznim să gândim larg şi să cerem tot ce ne-a promis El că ne va da! Domnul Isus S-a legat cu legământ să ne dea tot ce i-a dat Lui Tatăl Său. S-a obligat prin legământ! Trebuie doar să-L credem şi să îndrăznim să pornim la acţiune! Eliberarea oamenilor de duhuri rele şi vindecarea lor de boli fizice şi psihice nu este un subiect secundar în planul lui Dumnezeu, ci face parte integrantă din restaurarea omului după
58

chipul lui Dumnezeu; eliberările şi vindecările sunt parte integrantă din venirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ şi sunt parte integrantă din Noul Legământ pe care l-a încheiat Domnul Isus cu noi. Cu alte cuvinte, ele sunt parte din voia lui Dumnezeu ca să se facă şi pe pământ cum se face în ceruri. De ce nu vedem noi atunci mai multe asemenea lucrări minunate? Cauzele sunt multiple şi noi vom semnala aici doar câteva. În primul rând, acest lucru se datorează lipsei noastre de înţelegere (1) a caracterului lui Dumnezeu, (2) a planului lui Dumnezeu şi (3) a metodelor lui Dumnezeu. Dumnezeu este bun şi bogat în bunătate şi este întotdeauna bun şi bunătatea Lui nu se sfârşeşte niciodată. Dumnezeu nu vrea ca noi să fim bolnavi. Nu-i adevărat că Dumnezeu trimite unora dintre copiii Lui o boală prin care să le formeze caracterul. Este adevărat că El foloseşte chiar şi boala pentru a-şi duce la îndeplinire planurile Sale în noi, dar boala în sine este una dintre lucrările celui rău şi cel rău este cauza ultimă a tuturor bolilor. Păcatul omului îl împuterniceşte pe diavolul să-şi producă lucrările lui în omenire şi în natură. Dumnezeu, în bunătatea Lui, a rezolvat problema răului şi a bolilor pe crucea de la Calvar, unde El a purtat şi păcatele noastre şi bolile noastre. În crucea Domnului Isus se află suficientă iertare de păcate şi suficientă vindecare pentru toată omenirea. Dar Dumnezeu a hotărât ca planul Lui de restaurare a omenirii prin Cristos să se facă numai prin participarea ucenicilor lui Cristos la această lucrare. 1.Dumnezeu Îşi caută oameni care să-I audă chemarea, să-L creadă sută la sută şi să accepte să devină instrumentele Lui în această lume. Toată puterea nemărginită a lui Dumnezeu le stă la dispoziţie, atât pentru propria sfinţenie – fără de care nimic altceva nu se va întâmpla – cât şi pentru a manifesta bunătatea lui Dumnezeu prin convertiri, prin eliberări şi prin vindecări. În legământul Lui cu noi, Domnul Isus S-a angajat
59

solemn să ne dea tot ce I-a dat Lui Tatăl Său când L-a trimis în lume. 2.Domnul Isus a făcut trei lucrări: a predicat Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu, a eliberat oamenii de sub stăpânirea duhurilor rele şi a vindecat bolnavii. El i-a învăţat pe ucenicii Săi cum să fie oamenii care seamănă cu Tatăl lor şi apoi i-a trimis în lume să facă şi ei cele trei lucrări pe care le-a făcut El. „Isus Cristos este acelaşi, ieri, azi şi în veci” (Evrei 13:8). El nu-şi schimbă nici caracterul, nici planul, nici metodele. Şi El nu se va lăsa până nu va aduce voia lui Dumnezeu precum în cer aşa şi pe pământ. El este Supranaturalul care a intrat în natural. Pentru cei care s-au făcut una cu El, supranaturalul devine natural. Înainte de a locui cu El în Împărăţia cerurilor, ei aduc cerurile pe pământ prin unirea lor cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, Împărăţia cerurilor va coborî pe pământ. Piedici în calea vindecărilor şi a eliberărilor Cea mai mare piedică este mentalitatea secularizată. Astăzi au loc treziri spirituale extraordinare în ţări ca Argentina, Brazilia, Mexic, Mozambic şi China. Toate sunt însoţite de eliberări şi de vindecări care sunt dincolo de puterea minţii noastre secularizate de a le crede. De exemplu, sunt documentate sute de cazuri de vindecare de orbi din naştere şi circa şapte sute de învieri din morţi? Dar câţi dintre noi le pot crede? O constatare elementară este aceasta: Cu cât sunt oamenii mai needucaţi, cu atât ei pot crede mai puternic în minuni şi între ei se întâmplă minuni. Explicaţia nu stă în a spune că sunt primitivi şi atât. Explicaţia este în faptul că educaţia modernă este secularizată, adică de la primele clase primare le formează copiilor mentalitatea că lumea materială este cea reală şi că ea se conduce după legi de cauză-efect şi deci, minuni nu se mai întâmplă. O misionară în Mozambic (cu doctorat în teologie de la Londra, deci nu o „primitivă”
60

oarecare), prin care se fac multe minuni extraordinare, a spus recent în Statele Unite că minţile copiilor de aici sunt ”ruinate” chiar de către biserică! După ce am trăit o viaţă în Europa sau America de Nord, unde ne-am însuşit gândirea „modernă”, ne va fi foarte greu să venim la „metanoia”, la schimbarea gândirii în sensul de a ne armoniza gândirea cu gândirea Domnului Isus! Dar dacă o vom face, aceasta va fi revoluţia cea mai mare pe această planetă. Oare n-ar putea începe această revoluţie şi reformă religioasă în România? Eu Îl cred pe Domnul meu şi Îl ascult. Prin urmare, am făcut un legământ cu El că ori de câte ori voi predica Evanghelia, la sfârşit voi da ocazie celor care o doresc, să-mi pun mâinile peste ei şi să mă rog pentru vindecarea şi eliberarea lor. Problema nu este câtă putere există în mine pentru minuni, deşi Noul Testament îmi dă o mulţime de asigurări că Dumnezeu mi-a pus la dispoziţie această putere, ci este una de ascultare de Domnul meu. Chemarea mea este să ascult ce-mi porunceşte El şi eu cred că El Îşi va ţine cuvântul şi va însoţi predicarea Împărăţiei cu „semne şi minuni”. Dar mai există o dimensiune a lucrării lui Dumnezeu. Dacă o generaţie de tineri vor accepta să-şi schimbe gândirea după gândirea Domnului Isus şi vor începe şi ei să aştepte ca predicarea lor să fie însoţită de Dumnezeu de semne şi minuni, lucrul acesta va demonstra întregii Românii şi Europei întregi că Evanghelia Împărăţiei nu stă în vorbe, ci în putere şi în fapte, prin Duhul Sfânt! Atunci lumea va vedea slava lui Dumnezeu! Înainte de orice altceva suntem chemaţi să o rupem cu orice păcat cunoscut din viaţa noastră şi să dezvoltăm pasiunea de a fi oameni după chipul Domnului nostru. Numai într-un climat de sfinţenie se va putea declanşa minunea unei mari treziri spirituale în România. Iată de ce eu mă voi concentra în
61

continuare pe a aduce Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu, care este Evanghelia refacerii chipului lui Dumnezeu în om, Evanghelia sfinţeniei. Şi în domeniul acesta ne izbim de aceeaşi problemă: lipsa de credinţă a oamenilor „modernizaţi” care spun că nu este posibil să trăieşti aici, în cultura noastră coruptă, o viaţă de sfinţenie. Chemarea pe care ne-o face Cuvântul lui Dumnezeu este: „să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu” (2 Cor.7:1). Cu alte cuvinte: „să vă duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cu cutremur” (Filipeni 2:12). Iată chemarea Lui pentru noi în România: „Să fiţi fără pată şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu fără vină (ireproşabili), în mijlocul unui neam ticălos şi stricat (corupt), în care străluciţi ca nişte lumini în lume ţinând sus Cuvântul vieţii” (Filipeni 2:15-16). Dumnezeu ne pune la dispoziţie şi puterea necesară pentru a împlini această poruncă. Dar şi în acest domeniu este nevoie de învăţătură sistematică şi de acceptarea mesajului Domnului Isus că voia lui Dumnezeu este să se facă aici pe pământ aşa cum se face în ceruri. Prin venirea Fiului lui Dumnezeu la noi, Cerul invadează pământul; Supranaturalul invadează naturalul; Supranaturalul devine naturalul! Sfinţenia vieţii este parte integrantă şi esenţială a acestui Supranatural! Ne rugăm şi lucrăm ca această rugăciune să devină realitate în viaţa noastră şi prin noi în ţară şi în lume: „Vie Împărăţia Ta: Facă-se pe pământ voia ta aşa cum se face în ceruri!”

62