Universitatea Bucureşti Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării

Asistent univ. drd. Antonio Momoc Specializare – ID Anul de studiu: II Modul:

Politologie generală
Nr. III

1

Cuprinsul modulului Titlul III Pagina 1. Sistem politic vs. Regim politic ……………………………………3 1.1 Ce este sistemul politic ……….………………………………..….3 1.1.2. Sistemul instituţional …………………………………………...3 1.1.3 Regimurile politice după criteriul instituţional……………….4 1.1.4 Regimul parlamentare………………………………………...….4 1.1.5 Regimul prezidenţiale………………………………………….…5 1.1.6 Regimul semi-prezidenţiale……….…………………….……….7 1.2 Ce este regimul politic ………….………………………………….7 1.2.1 Tipologia regimurilor politice…………………………………...8 1.2.2 Regimurile democratice…………………………………...……10 1.2.3 Regimurile autoritare……………………………………………16 2. Partidele politice …………………………………………………….17 2.1 Evoluţia conceptului de partid în teoria politică…………...…17 2.2 Definiţia sociologică a partidelor………………………………..17 2.3 Definiţia juridică a partidelor .................................…….……..18 2.4 Originea partidelor ………………………………………………...21 2.4.1 Partidele parlamentare...........................................................22 2.4.2 Partidele cu origine extraparlamentară………………………23 2.5 Organizarea partidelor…………………………………………….24 3. Sisteme electorale ……………………….………………………….26 3.1 Sistemul majoritar………………………………………………….26 3.2 Reprezentarea proporţională ……………………………………30 4. Sisteme de partide………………………………………………….34 4.1 Sisteme monopartidiste………..……………….........................35 4.2 Sisteme bipartidiste …………...……………………………….…36 5.1 Teoria clivajelor………………………………………...…………..38 5.1.2 Clivajul stânga-dreapta…………………………………………38 5.1.3 Clivajele multidimensionale……………………………………40 Lucrare de verificare…………………………………………………..45 Bibliografie Titlul 3……..……………………………………………...46

2

Capitolul 1. Sistem politic vs. Regim politic

1.1 Ce este sistemul politic
Este un model introdus sub influenţa teoriei sistemelor, exprimă la nivel conceptual interacţiunile politice şi instituţionale care determină deciziile cărora li se supun cetăţenii şi comunităţile. Sociologul american David Easton defineşte sistemul politic drept ansamblul interacţiunilor prin care obiectele de valoare sunt repartizate pe cale autoritară într-o societate, adică drept o interdependenţă a diferitelor componente care construieşte totalitatea şi o existenţă a unei puteri de intervenţie. 1. Abordarea instituţională, prin Duhamel Olivier, defineşte sistemul politic ca exerciţiu al puterii ce rezultă din practica instituţională dominantă. Analiza instituţională depăşeşte analiza strict constituţională şi pune în evidenţă diferenţa dintre prevederile constituţionale, care ar caracteriza regimul politic, şi practica politică, adică sistemul politic căruia i se adaugă dinamismul vieţii politice şi rolul partidelor politice în raport cu instituţiile. 2. Şcoala de politică comparată americană (Almond şi Powel) afirmă că sistemul politic este rezultanta tuturor structurilor sub aspectul lor politic.

1.1.2. Sistemul instituţional
Sistemul instituţional reprezintă ansamblul relaţiilor dintre diferitele puteri şi autorităţi ale statului. Autorităţile publice pot fi, în funcţie de atribuţii: - autoritate deliberativă – care îndeplineşte funcţia legislativă - autoritate prezidenţială – care îndeplineşte funcţia de mediere între puterile statului şi de mediere între stat şi societate, de reprezentare a statului român prin intermediul misiunilor diplomatice (al ambasadelor şi consulatelor), de garant al independenţei naţionale şi al integrităţii teritoriale a ţării - autoritatea guvernamentală – care îndeplineşte funcţia asigurării realizării politicii interne şi externe a ţării şi exercitarea administraţiei publice. În funcţie de nivelul de competenţă, autorităţile publice sunt: - centrale: Preşedinţia, Guvernul, Parlamentul, Prefectura - locale: Consiliul judeţean, Consiliul local şi Primarul. În România, primarii sunt aleşi prin vot majoritar uninominal în două tururi, prin sistem electoral majoritar uninominal. Consilierii locali şi judeţeni sunt aleşi prin vot proporţional pe liste propuse de partide prin sistem electoral proporţional de listă, cu distribuirea mandatelor în circumscripţiile locale prin regula celui mai mare rest. Redistribuirea voturilor valide este diferită la alegerile locale faţă de alegerile generale. Sistemul proporţional de listă cu regula celei mai mari medii este utilizat la 3

alegerea parlamentarilor români, când resturile valide ale formaţiunlor politice care nu au depăşit pragul electoral (3% în 1992, 5% acum pentru partide politice şi 10% pentru alianţe politice) se redistribuie în mandate la nivel naţional. În Franţa, consilierii locali sunt aleşi prin vot majoritar uninominal; consilierii sunt cei care îşi aleg ulterior primarul. În Olanda, primarii sunt numiţi direct de către monarhul constituţional.

1.1.3 Regimurile politice după criteriul instituţional
În cadrul fiecărei societăţi date, în funcţie de raportul instituţional ce se stabileşte între principalele componente ale puterii de stat exprimate prin instituţiile sale politice (guvern, parlament, preşedinte), regimurile politice democratice îmbracă în funcţionalitatea lor practică/juridică următoarele forme:

1.1.4 Regimurile politice parlamentare (colaborarea puterilor)
Executivul este bicefal: şeful Statului nu este şeful Guvernului; dar poate fi parte din Executiv (în regimul semi-prezidenţial). Membrii Guvernului îşi asumă răspunderea individual în fata Parlamentului. Guvernul se sprijină în activitatea sa pe o majoritate parlamentară. Miniştri îşi asumă/angajează individual răspunderea în faţa Parlamentului. Fiecare ministru este răspunzător politic individual în faţa Parlamentului. Guvernul propune legi şi conduce prin ministere. În cadrul acestor regimuri parlamentare, Parlamentul deţine un rol preponderent în raport cu celelalte organe ale puterii de stat, concretizat într-un surplus de atribuţii şi prerogative. Parlamentul poate dizolva Guvernul prin exprimarea votului de neîncredere (în regimurile parlamentare) sau prin moţiunea de cenzură (specifică regimurilor semiprezidenţiale). Parlamentul poate iniţia şi desfăşura anchete de control asupra activităţii guvernamentale, dezbate şi aprobă tratatele politice sau economice cu alte state, hotărăşte în problemele majore ale dezvoltării interne şi externe etc. Asemenea regimuri se întâlnesc în Anglia, Germania, Italia etc. Şeful Guvernului (în unele ţări precum Elveţia, Şeful statului) este desemnat de Parlament şi răspunde pentru întreaga sa activitate în faţa acestuia, care îl poate demite. Regimul parlamentar din Italia sau Bulgaria are Consiliu de Miniştri, iar primul ministru este preşedintele Consiliului de Miniştri, subliniindu-se astfel dependenţa Guvernului de Parlament.

1.1.5 Regimuri politice prezidenţiale (separarea puterilor)
În aceste regimuri prezidenţiale, Executivul este monocefal: Şeful statului este şi Şeful Guvernului. Şeful statului este învestit cu conducerea supremă a statului, deţinând în sistemul de stat o poziţie privilegiată. Preşedintele are largi atribuţii şi prerogative: numeşte membrii Guvernului, iar Congresul are aici doar un rol consultativ (spre deosebire de regimul semi-prezidenţial, unde Parlamentul dă votul de învestitură). Preşedintele are iniţiativa legislativă, exercită funcţii importante în stat (este comandant suprem al armatei), poate opune dreptul de veto unor legi, încheie tratate internaţionale,

4

promulgă legile. Exemple de asemenea regimuri politice sunt: SUA, Indonezia, Filipine etc. Şeful statului este şi şeful Executivului. Preşedintele ales prin vot direct (legitimitatea Preşedintelui are caracter naţional) îşi alege/numeşte colaboratorii, votul Adunărilor Reprezentative (Congresului în SUA) fiind consultativ. Responsabilitatea politică a miniştrilor este angajată doar în faţa Preşedintelui, miniştrii nu trebuie să dea socoteală Parlamentului. Preşedintele poate fi tras la răspundere doar de către Congres (alcătuit din Camera Reprezentanţilor şi Senat). Legislativul aparţine Camerelor alese. Camera Reprezentaţilor (deputaţii) reprezintă principiul democratic: în funcţie de ponderea democratică a statului federat îşi va trimite proporţional un număr mai mare sau mai mic de reprezentanţi. Senatul reprezintă principiul federal: fiecare stat federat îşi va trimite un număr egal de senatori şi anume doi. Senatul are atribuţii de politică externă. La rândul său, Preşedintele are dreptul de a iniţia negocieri, de a semna tratate pe care Senatul trebuie să le ratifice. Preşedintele are dreptul de a declara război, de a încheia pace, de a numi ambasadori şi consuli. Preşedintele promulgă legile. Preşedintele are drept de veto: a) Absolut – atunci când şeful statului se opune unei legi. b) Suspensiv – când o lege retrimisă de Preşedinte în Congres, dacă este aprobată în Camere în acelaşi mod, se aprobă. c) Pocket Veto – când nu are timp momentan să analizeze respectiva lege. Apelează la Pocket Veto în ultima săptămână dinaintea alegerilor, ştiind că Congresul nu va mai avea timp să discute şi să voteze legea propusă spre promulgare. Puterea judecătorească supraveghează modul cum sunt aplicate legile. Curtea Constituţională poate invalida legile organice şi ordinare pe motiv de neconstituţionalitate. Curtea Supremă de Justiţie poate amenda Constituţia SUA.

Regimurile politice de adunare (confuzia puterilor)
Rolul decisiv îl are Adunarea Reprezentanţilor, aleasă prin votul direct al cetăţenilor. Guvernul este derivat din voinţa Parlamentului. Preşedintele este lipsit de importanţă şi este numit de către Parlament. Miniştrii sunt desemnaţi de către Parlament. În Elveţia, Adunarea Legislativă desemnează Executivul, iar atribuţiile Guvernului sunt de foarte multe ori preluate de Adunare.

1.1.6 Regimurile politice parlamentare semi-prezidenţiale
Lupta pentru supremaţie din cadrul unor societăţi între puterea executivă (Guvern, şi Şeful statului) şi puterea legislativă (Parlament) a impus apariţia unui element de mediere. De regulă, acest element a fost găsit în persoana şefului statului, care din dorinţa de a limita puterea Parlamentului a fost înzestrat cu prerogative ce ţin atât de Executiv, cât şi de Legislativ, Preşedintele putând astfel să le medieze. Asemenea regimuri se nasc 5

şi se dezvoltă îndeosebi în societăţile foste comuniste din Europa Centrală şi Răsăriteană, unde perioada de tranziţie impune menţinerea unui Executiv puternic, dar şi a unui Legislativ autoritar. Regimul politic în România este unul semi-prezidenţial. Preşedintele desemnează primul ministru din rândul partidului câştigător în alegerile parlamentare, sau din rândul partidelor reprezentate în Parlament.După ce alcătuieşte echipa, premierul trebuie să obţină votul de învestitură din partea Parlamentului, altfel Guvernul nu poate funcţiona. Apoi Preşedintele numeşte Guvernul. Preşedintele, ca Şef al Executivului, poate propune dizolvarea Parlamentului în anumite situaţii (în cazul în care Parlamentul refuză de două ori în termen de 60 de zile votul de învestitură pentru echipa guvernamentală). Preşedintele României devine şeful Guvernului atunci când participă la şedinţele de Guvern (când este invitat să prezideze şedinţele de Guvern pe probleme de politică externă sau de apărare a ordinii interne). Preşedintele României este şeful suprem al Armatei şi al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT), avându-i în subordinea sa pe primul ministru şi pe şefii serviciilor secrete.

1.2 Ce este regimul politic
1. Regimul politic din punct de vedere juridic, în abordarea instituţională, este fie forma pe care o ia într-o societate raportul guvernanţi-guvernaţi, fie ansamblul regulilor constituţionale, fie un ansamblu de mecanisme ce repartizează puterea între diferitele organe şi fixează modul de relaţionare al puterilor în stat. Quermonne propune o definiţie intermediară a regimului politic = ansamblu de elemente ideologice, instituţionale, sociologice care concură la formarea guvernului, într-o societate dată şi într-o perioadă determinată. 2. Şcoala de politică comparată americană (Almond şi Powel) face diferenţa între ansamblul instituţiilor, care este regimul politic, şi sistemul politic care, pe lângă instituţii, include şi structurile economico-sociale, tradiţiile istorice, contextul cultural sau valorile definitorii pentru o societate.

1.2.1 Tipologia regimurilor politice
Regimul politic este un subansamblu al sistemului politic. Regimul politic reprezintă conceptul fundamental al tipologiei clasice a tipurilor de organizare şi de exersare a puterii politice. În ştiinţele politice contemporane s-a constituit o orientare cu o lungă istorie de clasificare a regimurilor politice, avându-şi originea în criteriile filosofului grec Aristotel privind tipologizarea regimurilor politice. Această orientare continuă să se îmbogăţească în secolul XXI cu noi categorii, graţie filosofiei politice moderne. La baza clasificării regimurilor politice stau criteriile impuse de filosofia politică clasică, în special prin Aristotel (în Politica). Criteriile părintelui Şcolii peripatetice sunt: numărul celor care guvernează şi în interesul cui se guvernează.

6

Juristul Montesquieu (în Despre Spiritul legilor) preia criteriul numărului de la elevul lui Platon şi îl adaugă pe cel în acord cu legile sau cu spiritul legilor. Pentru filosofia politică modernă, prin Raymond Aron, singurul criteriu viabil menţinut este acela al numărului: câţi actori politici îşi împart puterea, câţi participă la luarea deciziilor sau luptă pentru preluarea puterii politice. Rezultă astfel următoarea tipologie a regimurilor politice:

Regimuri politice bune Aristotel

vs.

Regimuri politice corupte

Puterea se exercită în interesul tuturor vs. Puterea se exercită în interesul celor aflaţi la putere (unul) Monarhia Câţi guvernează? vs. Tirania

(câţiva) Aristocraţia vs. Oligarhia (poporul/demos) Politeia1 vs. Democraţia = Ochlocraţia2

Regimuri politice moderate Montesquieu

vs.

Regimuri politice nemoderate

Puterea se exercită în acord cu legile vs. Puterea se exercită fără respectul legilor (unul) Monarhia vs. Despotismul Câţi guvernează? (o minoritate) Republica aristocratică (majoritatea) Republica democratică Fiecare dintre aceste regimuri politice îşi sprijină dominaţia pe anumite principii de exercitare a puterii:
1

Politeia este cetatea ideală pe care Aristotel a imaginat-o inductiv, pornind de la observaţia şi cercetarea empirică comparativă asupra 158 de cetăţi greceşti existente în perioada vieţii sale. 2 Democraţia este pentru Aristotel o formă degradată a exercitării puterii politice, pentru că gloatele sunt bicisnice şi nimic nu este mai rău decât hotărîrile mulţimilor. Este un regim bazat pe voinţa arbitrară a mulţimilor, şi nu pe forme stabile sau instituţii şi legi. Pericolul este acela că oricând aici se va găsi cineva (un bun demagog) care să se impună ca lider, să preia puterea singur şi să se impună ca tiran.

7

Despotismul – pe sentimentul fricii, pe teamă şi pe ameninţarea cu violenţa. Monarhia – pe sentimentul onoarei, pe prestigiu şi glorie. Republica – pe principiul virtuţii.

Regimuri politice democratice Raymond Aron Numărul celor care guvernează:

vs.

Regimuri totalitare

Mai multe partide politice

vs. Un singur partid politic

(partide plurale, constituţionale) vs. (partide monopoliste) Raţional-legale vs. Regimuri charismatice

Hannah Arendt Regimuri democratice vs. Regimurile totalitare (se prăbuşesc o dată cu moartea liderului excepţional) Regimurile autoritare (supravieţuiesc liderului charismatic).

1.2.2 Regimurile democratice
au un ideal comun, bazat pe o serie de caracteristici inerente: echilibrul şi separarea puterilor în stat, alegeri libere, suveranitatea dreptului, societate civilă, guvern răspunzător pentru acţiunile lui, domnia majorităţii în respectul şi toleranţa minorităţii. În practică, apar variaţii ale democraţiei în funcţie de gradul de îndeplinire a acestor criterii. În practica politică, regimurile democratice se individualizează printr-o serie de note distincte:  puterea politică se constituie şi acţionează prin consultarea cetăţenilor; este emanaţia voinţei cetăţenilor şi rezultatul alegerilor libere;  în aceste societăţi există şi se aplică în practica politică principiul separării puterilor în stat, ceea ce constituie o garanţie a vieţii democratice (garantarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor: la viaţă, libertate şi proprietate) şi, în mod deosebit, a democratizării politice;  existenţa unui larg sistem de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, a căror aplicare este garantată de echilibrul puterilor separate ale statului, constituie o caracteristică majoră a acestor regimuri;

8

 pluripartitismul politic şi pluralismul ideologic constituie o componentă majoră a acestor regimuri, fapt ce naşte şi asigură funcţionalitatea opoziţiei politice, a diversităţii opiniilor şi ideologiilor în societate. În acest sens, democraţia veritabilă este o perpetuă nerealizare, sau, ca să îl cităm pe Giovanni Sartori, democraţia este numele pompos a ceva care nu există. Filosofii greci antici au produs primele dezbateri atât asupra celui mai bun regim politic, a formei de organizare politică perfecte, cât şi asupra fenomenului de participare politică activă la nivelul membrilor comunităţii politice. Filosofia politică a vechilor greci operează cu metode în analiza fenomenului politic:  metoda deductivă – Platon construieşte o formă ideală/perfectă de organizare a statului, o republică, un model anistoric, gândit ca singura formă de a bloca fenomenul istoric de degradare a regimului democratic. Metoda deductivă este construită astfel: la nivel general există un model ideal de folosit pentru analiza unor situaţii concrete.  metoda inductivă – Aristotel efectuează analiza celei mai bune forme de guvernare prin cercetarea naturii şi conţinutului a 158 de Constituţii. Metoda inductivă impune concluzia pe baza observaţiei directe şi a identificării comportamentelor repetabile. Politica lui Aristotel este un dosar documentar cuprinzând o culegere de Constituţii sau Politii care tratează cele 158 de state prin metoda inductivă, pornind de la descrierea faptelor singulare, aşa cum se procedează în ştiinţele naturale. În Atena antică, în anii 594-593 A.C., sub Solon, este introdusă reforma timocratică. Timaios este termenul grecesc pentru cens. Potrivit reformei timocratice, vor participa la vot cetăţenii care plătesc un impozit anual statului. Cetăţean este socotit acel membru al comunităţii care are dreptul să participe la treburile politice. În anul 560 A.C. se instaurează tirania lui Pisistratis. Pisistratis a fost silit să părăsească Atena de două ori în timpul tiraniei sale; în 33 de ani, n-a domnit în realitate decât 17, iar copiii lui au domnit 18 ani. Între anii 521-508 A.C., statul grec se reorganizează democratic prin Clistene, care introduce o dispunere a cetăţii pe unităţi teritorial-administrative (deme, regiuni). Sub Solon, în Atena funcţionase o organizare de gintă, ceea ce înseamnă că fiecare gintă îşi trimitea reprezentanţii în aeclesia. După Clistene, principiul de reprezentare nu mai este unul de natură etnică, ci va fi determinat de zona administrativă, de regiunea de unde provine fiecare reprezentant al cetăţenilor. Între 461-429 A.C., perioadă recunoscută istoric sub titulatura „secolul lui Pericle”, se instituie forma democratică de organizare a regimului atenian, în care Pericle este prim strateg şi conducător al cetăţii: împărţirea dregătoriilor se efectuează prin tragere la sorţi, se impune responsabilitatea juridică, civică şi patrimonială a dregătorilor, toate deciziile care privesc cetatea sunt luate în aeclesia de către majoritatea cetăţenilor. În anul 431 se declanşează cel de-al doilea război cu Sparta, însoţit de o degradare a formei democratice de conducere. Discursul lui Pericle, redat de istoricul Tucidide în Cartea a VIII-a Războiului Peloponesiac, reprezintă comemorarea războinicilor atenieni morţi în luptele cu Sparta.

9

Istoriile lui Herodot, în cartea a IV-a, pun problema celui mai bun regim politic, în vreme ce în gândirea politică a Orientului antic nu se luase nicicând în discuţie determinarea celei mai bune forme de guvernământ. Filosofia politică orientală nu a produs nicicând cetăţeni cu drepturi şi obligaţii faţă de puterea politică, pentru că singurul personaj politic în Asia antică, alături de Suveran („Fiul Cerului” = titlul religios al suveranilor chinezi), era personajul politic colectiv, poporul3: Poporul este personajul politic definit prin asociere cu instanţele divine. Filosoful Confucius 4 căuta să identifice elemente de stabilitate şi de legitimitate politică în popor, în timp ce în Grecia antică (500 A.C.) existau dezbateri legate de cel mai bun regim politic. În anul 404 A.C., în Atena se impune Guvernământul celor 30 de tirani, un consiliu impus de spartani, care câştigaseră războiul. Unul dintre cei 30 de tirani era unchiul lui Platon. În 403 A.C., în Atena se reinstaurează democraţia, dar într-o formă degradată. După „secolul lui Pericle”, democraţia ateniană îşi pierde calităţile de model pentru Grecia: apar o serie de disfuncţionalităţi vizavi de mecanismele politice acreditate de Pericle. Născut în 427 A.C., Platon îşi trăieşte primii 20 de ani din viaţă observând degradarea continuă şi declinul regimului democratic. Momentul maxim al declinului îl constituie guvernarea în 404 în Atena a celor 30 de tirani. Platon va încerca să-i demonstreze tiranului din cetatea Siracuza că în planul organizării politice trebuie eludată soluţia empirică şi trebuie urmat modelul regelui filosof. Regimul politic ideal (Republica) este răspunsul filosofic pentru o realitate politică în continuă degradare şi după 403 A.C. Deoarece experienţa empirică nu poate aduce soluţii democratice, singurul răspuns poate fi identificat în spaţiul ideilor şi formelor pure. Soluţia lui Platon este ideală: Întreaga realitate sensibilă este doar o manifestare imperfectă a ideilor pure din lumea suprasensibilă. O guvernare bună, un regim politic perfect este doar o copie infidelă a formei de organizare politică, iar aceasta poate exista doar în lumea ideilor şi a formelor pure. În Grecia antică se disputau două moduri de a face filosofie pornind de la problema originii lumii şi a universului: 1) Lumea este statică, nemişcată – concepţie reprezentată de Parmenides din Elea (540 A.C.), iar la originea lumii stă principiul apei „din care se nasc toate”, conform lui Thales din Milet (624-546 A.C.); apa este materia primordială, unică, veşnică, originea şi substanţa tuturor lucrurilor şi

3 4

Buddhismul a făcut sfinţi, dar nu s-a gândit niciodată să creeze cetăţeni, ignorând virtuţile civice, P. Janet Confucius (Kong Fu Zi) s-a născut în 552 A.C., în ţara Lu, un mic regat din provincia actuală Shandong. Confucius evoca adesea Cerul ca pe un judecător suprem pe care nimeni nu-l poate înşela şi a cărui voinţă cel înţelept trebuie să o respecte. Confucius stabileşte cele trei instanţe ale politicului în Orientul antic: Poporul vrea şi doreşte ceea ce Cerul vrea şi doreşte. Un Suveran trebuie să se poarte cu supuşii săi ca un părinte cu copii săi. Împăratul este Fiul Cerului. Personajul politic colectiv, poporul capătă valoare divină. La rândul său, Împăratul este legitimat de apartenenţa divină. Exerciţiul puterii se face prin respectarea voinţei divine. Dacă Împăratul încalcă axiomele politicii, poporul are dreptul la revoltă. Discipolul lui Confucius, Mencius (Meng Zi), născut în Meng Ke, în sec. IV, a călătorit 40 de ani din regat în regat în speranţa că-i va reforma pe suverani. Mencius este primul confucianist care a exaltat rolul poporului: Poporul este cel mai important din stat; Zeii sunt secundari; Suveranul este cel mai puţin important.

10

2) Lumea este în continuă mişcare şi schimbare, iar originea ei trebuie căutată întrun proces de permanentă transformare: pentru Heraclit din Efes (540-470 A.C.), focul „care se stinge şi se aprinde după măsuri” este elementul primordial al existenţei. Platon a sintetizat cele două viziuni asupra lumii. Lumea este organizată pe două planuri: 1) planul ideilor absolute, al Ideilor Pure, al Formelor nepieritoare, neschimbate, infinite, mereu aceleaşi şi 2) planul lumii sensibile, al copiilor imperfecte, empirice, finite, schimbătoare. Forma imperfectă a statului şi a regimului politic trebuie să fie cât mai aproape de forma Republicii Ideale. Principiile care o alcătuiesc: 1. Regele filosof sau filosoful rege: Legitimitatea guvernanţilor este dependentă de cunoştinţele acestora. Competenţa se întemeiază pe sursa de autoritate epistemică. Numai autoritatea epistemică legitimează exercitarea puterii politice în sens deontic. 2. Clasa paznicilor este alcătuită din persoane competente în gestionarea violenţei în scopul apărării comunităţii politice. 3. Clasa agricultorilor, meşteşugarilor, negustorilor este competentă în producerea şi comercializarea de bunuri/resurse sociale administrate de guvernanţi. 4. Proprietatea: a) la nivelul guvernanţilor şi al paznicilor trebuie desfiinţată proprietatea privată, pe motiv că existenţa ei ar putea genera un comportament interesat, privat, al membrilor comunităţii, iar femeile, nefiind incluse în corpul cetăţenilor, reprezintă un bun comun; b) la nivelul agricultorilor, meşteşugarilor, negustorilor, trebuie să existe proprietate privată pentru binele economic al comunităţii. Platon are în vedere în Republica necesitatea predominării raţiunii în viaţa publică şi propune înlăturarea surselor corupătoare şi dezbinatoare întruchipate de proprietatea generatoare a tendinţelor exagerate de înavuţire pentru categoriile sociale cu funcţii de conducere/guvernare sau cu responsabilităţi în aparatul de stat. Democraţia este în istoria societăţilor europene o excepţie de la regulă. Istoria politică este una a despotismelor, a autocraţiilor, a tiraniilor mai vechi sau mai noi. Redescoperit în antichitatea greacă, idealul politic democratic este readus la viaţă o dată cu revoluţiile burgheze din secolul XVIII. În contemporaneitate, democraţia modernă are prea puţin în comun, dacă nu nimic, cu conceptul dezvoltat în Grecia în secolele VI-V A. C. În majoritatea statelor lumii contemporane, regimul democratic este astăzi mai degrabă ideal politic decât realitate. Democraţia, spre deosebire de alternativele sale ne-democratice, se recunoaşte drept cel mai rău regim posibil, dar cu excepţia tuturor celorlalte. Democraţia nu pretinde că ar fi regimul politic perfect, dar afirmă că este regimul perfectibil. Democraţia practică este sinonimă cu un proces permanent de democratizare a societăţilor, care tind, asimptotic, spre atingerea unui ideal politic: „Idealul democratic nu defineşte realitatea democraţiei şi viceversa, o democraţie reală nu este, şi nici nu poate fi, aceeaşi cu democraţia ideală; democraţia rezultă si este formată prin interacţiunea dintre idealuri şi realităţi, prin presiunea lui trebuie şi rezistenţa lui este.” (Sartori, 1999, p. 32)

11

În vreme ce abordarea idealistă despre democraţie creează tensiune şi frustrare între ideal (promisiune) şi realitate, abordarea competitivă (ipoteza lui Churchill) evită idealurile de neatins care duc prin definiţie la eşec. Ştiinţa politică identifică regimul democratic cu îndeplinirea următoarelor condiţii: 1) Condiţia primordială: conceptul de „democraţie” trebuie înţeles într-un mod corect. Dintre condiţiile democraţiei, cea mai puţin amintită este aceea că ideile greşite despre democraţie fac ca democraţia să funcţioneze greşit (Sartori, 1999, p. 32). Dacă identificăm etimologic democraţia cu „domnia sau puterea poporului” sau dacă o definim „demos-kratos”, atunci venim în ajutorul autorilor ne-democratici care vor argumenta că democraţia este orice, numai puterea aparţinând poporului nu. Dacă termenii nu sunt explicaţi cât mai clar şi fidel înţeleşi, dacă nu convenim asupra termenilor, vom trăi într-o inevitabilă confuzie favorabilă demagogilor şi celor care îmbrăţişează soluţia totalitară, pentru că a te juca cu cuvintele înseamnă a te juca cu democraţia. În post-comunism şi, în genere, în ţările abia ieşite din regimurile autoritare (post-totalitare), democraţia trebuie definită exact şi re-învăţată. 2) În existenţa ei, democraţia are nevoie de o majoritate de cetăţeni care să creadă că merită să lupţi pentru a o pune în practică. “Dacă o democraţie nu reuşeşte să stabilească, în timp, un consens de bază consonant, ea se manifestă ca o democraţie dificilă şi fragilă…lipsa sau pierderea consensului atestă lacunele şi eşecurile democraţiei” (Sartori, op. cit., p. 102). Democraţia nu se instaurează în absenţa unui consens general al membrilor societăţii asupra unui proiect politic şi asupra regulilor jocului politic, în absenţa unui consens procedural privind: garantarea constituţională a principiului suveranităţii poporului şi definirea democraţiei ca guvernare a majorităţii, ca sistem al domniei majorităţii, limitată de drepturile şi prin toleranţa minorităţilor. Regula esenţială este aceea care stabileşte modul în care sunt soluţionate conflictele, iar regula soluţionării conflictelor, condiţie necesară într-o democraţie, este domnia majorităţii şi respectul pentru minorităţi. „Pentru a menţine democraţia ca un proces în desfăşurare, trebuie să ne asigurăm că toţi cetăţenii (majoritatea plus minoritatea) deţin drepturile necesare pentru buna desfăşurare a democraţiei.” (Sartori, op. cit., p. 55) 3) Procesul democratic va fi declanşat din momentul instituirii nivelului formal, al garanţiilor legale şi constituţionale referitoare la drepturile fundamentale ale cetăţeanului şi se realizează prin: supremaţia legilor impusă în vederea garantării drepturilor fundamentale ale individului, a controlului şi a limitării puterii politice. „Ţara care organizează alegeri, dar nu respectă supremaţia legilor este o pseudo-democraţie” (Diamond, Linz, Lipset, 1995, Politics în Developing Countries: Comparing Experiences with Democracy. Boulder, Colorado: Lynne Rienner) Organizarea de alegeri şi alternanţa la guvernare nu sunt suficiente pentru funcţionarea unui regim democratic. În Republica de la Weimar, partidele nazist şi comunist au avut un sprijin electoral considerabil, Hitler

12

a ajuns la putere în 1932 prin alegeri. În algerile din Rusia din 1996, a alege între Boris Elţîn şi comunistul Ghenadi Ziuganov era o alegere între personalităţi şi între regimuri. 4) Democraţia modernă este condiţionată însă de nivelul profund al practicii politice, al comportamentelor democratice: este nivelul libertăţii pozitive a cetăţenilor, al activismului lor politic, al participării publice, al culturii civice ca şi cultură politică a democraţiei. Construcţie raţională, democraţia modernă este una participativă şi competitivă (consecinţa unei metode competitive de recrutare a conducătorilor) şi are nevoie de cetăţeni educaţi, care să o susţină prin implicare şi participare în spaţiul public. În istoria democraţiei, Huntington (1991) vorbeşte despre trei valuri ale democratizării: I. Primul a fost lansat de revoluţiile franceză şi americană în sec. XVIII. Franţa a dat drept de vot tuturor bărbaţilor în 1792, dar au urmat regimuri de teroare. Revoluţia franceză din 1789 a durat până la venirea la putere a lui Napoleon. A Treia Republică a fost fondată în 1870 după ce regimul nepopular al lui Napoleon III a pierdut războiul cu Prusia lui Wilhelm I. A Treia Republică s-a prăbuşit când Franţa s-a predat brusc Germaniei naziste în 1940. A Patra Republică, fondată după al doilea război mondial, a fost atacată din interior de un partid comunist puternic, dar şi de anti republicanii conservatori. După eşecul suprimării unei revolte coloniale în Algeria, regimul a căzut în 1958 când generalul DeGaulle a preluat puterea. DeGaulle a impus o nouă constituţie democratică pentru a Cincea Republică franceză. SUA au abolit sclavia în 1863 în timpul Războilui Civil, dar au garantat dreptul de vot al negriilor abia în anii 60. Marea Britanie a acordat drept de vot bărbaţilor şi femeilor în 1928, dar abia în 1950 a intrat în vigoare formula o persoană – un vot. (Extinderea dreptului de vot în MB a dat câştig de cauză mişcării irlandeze în favoarea autodeterminării. În timpul primului război mondial, republicanii irlandezi au declanşat o revoltă armată împotriva Coroanei britanice, iar independenţa a fost obţinută printr-un război de gherilă continuu. Revoluţia s-a încheiat prin divizarea Irlandei, Irlanda de Nord rămânând parte a regatului Unit) În Suedia în 1907 dreptul de vot a fost dat tuturor bărbaţilor, iar în 1921 şi femeilor. Regimul fascist al lui Mussolini a preluat puterea în Italia în 1922. Fasciştii au suprimat partidele de opoziţie, au închis ori au exilat lideri politici democraţi. În 1929 s-a încheiat un acord cu Vaticanul care acorda Bisericii Catolice un rol important. Invazia Aliaţilor angloamericani în sudul Italiei în 1943 a fost urmată de demiterea lui Mussolini de către rege. Noul guvern s-a predat în faţa aliaţilor. După război, prin referendum s-a renunţat la monarhie, iar Italia a devenit republică parlamentară. II. Al doilea val a venit după al doilea război mondial: fostele colonii britanice, franceze şi olandeze acum independente au organizat alegeri libere. Democraţii electorale au fost introduse din India până în America centrală şi de sud. Valul doi de democratizare s-a sfârşit printr-o deplasare către regimuri militare în America Latină. După încheierea războiului civil în Spania în 1939, dictatura lui Franco a evoluat spre oligarhie, în care interesele în competiţie ale bisericii, armatei, mediilor de afaceri au putut să dezvolte instituţii ale societăţii civile. Franco nu a permis însă organizarea de alegeri. Moartea lui în 1975 a pus capăt dictaturii personale, dar bătrânul lider pregătise tranziţia paşnică: Prinţul Juan Carlos, nepotul fostului rege, a fost numit moştenitor în funcţia de şef al statului, acceptat ca soluţie la evitarea unui nou război civil.

13

În Portugalia conducerea autoritară începută în 1932 de către Dr. Antonio Salazar a recunoscut unele instituţii ale societăţii civile, dar a refuzat organizarea de alegeri. În 1974 regimul a fost înlăturat printr-o lovitură de stat organizată de o juntă de tineri ofiţeri din forţele armate. Pentru că avea grad de colonei sau mai mici, armata a fost şi ea divizată. Erau dispute între adepţii unei constituţii democratice sau cei ai unui program economic radical de stânga. S-a ajuns la o Adunare Constituantă aleasă în aprilie 1975 să redacteze o nouă Constituţie, ceea ce instituit din 1976 un regim democratic. Grecia a fost primul stat necomunist care a abandonat democraţia: lovitura de stat a unui grup de colonei din 1967 a dus la introducerea unui regim militar până în 1974. Al doilea război mondial s-a încheiat în Grecia cu un război civil între forţele favorabile monarhiei şi adepţii comunismului care a durat până în 1949. Forţele militare occidentale au susţinut monarhia anti-comunistă care a introdus până la urmă un regim cu alegeri libere şi responsabilitate parlamentară. Însă în 1967 lovitura de stat a coloneilor l-a trimis pe rege în exil şi a suprimat toţi oponenţii. Puterea militară nu a dorit să îşi asume responsabilitatea pentru autoritatea civilă şi economia în mare dificultate. Succesul militar turc din Cipru a creat o criză suplimentară de încredere. Dictatura coloneilor a căzut în 1974. Monarhia a fost respinsă prin referendum în câteva luni, aşa că Grecia a devenit republică. III. Al treilea val de democratizare a început în 1974 prin răsturnarea regimului autoritar portughez al lui Salazar şi al coloneilor din Grecia. După moartea generalului Franco din 1975, a început democratizarea şi în Spania. Căderea Zidului Berlinului în noiembrie 89, dezmembrarea Uniunii Sovietice şi a Iugoslaviei au declanşat democratizarea în Centrul şi Estul Europei.

1.2.3 Regimurile autoritare
Majoritatea regimurilor politice ne-democratice sunt autoritare: puterea politică nu face obiectul competiţiei politice; aici există un monopol al puterii aparţinând fracţiunilor politice, economice sau militare şi se impune un pact social, potrivit căruia societatea nu ia în discuţie puterea politică, iar guvernul permite un anume grad de libertate civică cetăţenilor. În accepţiunea lui Hannah Arendt, regimurile autoritare (spre deosebire de regimurile totalitare legitimate charismatic), sunt legale şi supravieţuiesc morţii/dispariţiei liderului charismatic. Ulterior regimului totalitar impus în URSS de către Lenin (prin Revoluţia din 1917) şi desăvârşit de Stalin după al II-lea Război Mondial, regimurile politice în Estul Europei au evoluat, după moartea liderilor comunişti charismatici, în regimuri post-totalitare. După moartea lui Stalin din 5 martie 1953, regimul comunist şi-a redus eforturile de a mobiliza cetăţenii, precum şi măsurile represive, recurgând la „liberalizarea” internă: 1. Timpurii: presupun eliminarea/renunţarea la şi chiar denunţarea cultului personalităţii; o dată cu congresul al XX-lea al PCUS din 1956, se introduce conducerea colegială şi controlul relativ asupra acţiunilor liderilor politici (perioada Hrushciov). 2. « Îngheţate »: regimul politic tolerează critici dinspre societatea civilă; este un sistem al stagnării, al îngheţării structurilor politice (perioada Brejnev).

14

3. Mature: apar schimbări social-politice la toate nivelurile cu o singură excepţie – se menţine monopolul partidului unic (perioada glasnost=deschidere şi perestroika=restructurare, sub Gorbaciov). Regimul fascist al lui Mussolini a preluat puterea în Italia în 1922. Pentru a-şi menţine autoritatea dictatorială, regimul a desfiinţat partidele de opoziţie şi a închis liderii politici. În 1929 fasciştii au negociat un tratat cu Vaticanul care acorda Bisericii Catolice un rol important în Italia fascistă. Invazia Aliaţilor în Sudul Italiei în 1943 a fost urmată de demiterea lui Mussolini de către rege. Noul guvern s-a predat în faţa armatelor anglo-americane. Polonia a organizat alegeri parlamentare în iunie 1989, ca urmare a unui compromis între Opoziţie şi comunişti, încheiat cu condiţia să se garanteze comuniştilor 65% din locurile din Seim. Solidaritatea şi partidele de opoziţie puteau candida pentru 35% din locuri. Rezultatul i-a şocat pe comunişti: în Senat, unde competiţia nu era condiţionată, comuniştii nu au obţinut nici un loc. Mişcarea Solidaritatea a preluat controlul asupra Parlamentului, deşi trebuia să coexiste cu un preşedinte comunist. Până în decembrie 1989, angajamentul faţă de comunişti a fost abrogat din textul Constituţiei, iar din numele statului s-a eliminat formula „republică populară”. În Ungaria au existat negocieri pentru schimbarea regimului la o masă rotundă în iunie 1989. Înainte de începerea negocierilor, comuniştii au demontat gardul de sârmă ghimpată de-a lungul graniţei cu Austria. Comuniştii au permis Opoziţiei să participe la alegerile parţiale, pe care Opoziţia le-a câştigat. Rezultatul discuţiilor mesei rotunde a fost un sistem electoral mixt cu compensare. S-a organizat un referendum naţional în privinţa alegerii populare a unui preşedinte în stil francez, post pe care comuniştii au crezut că îl pot câştiga. Referendumul din noiembrie 1989 a respins propunerea de alegerea directă a preşedintelui. Ungaria este republică parlamentară. În Germania de Est, în octombrie 1989 demonstraţii de stradă au început în Leipzig, Dresda şi Berlinul de Est. Nu s-a folosit forţa cum se întâmplase anterior. Pe 9 noiembrie 1989, Zidul Berlinului a fost deschis, iar Germania de Est a început negocierile pentru alipire la republica federală sub forma a cinci landuri. În Bulgaria, Partidul Comunist s-a confruntat cu o luptă internă pentru putere, care în noiembrie 1989 a dus la demiterea lui Todor Jivkov, secretar al Partidului din 1954. În decembrie, guvernul a anunţat schimbări constituţionale majore, adică sfârşitul monopolului comunist asupra guvernării. Ameninţarea cu o grevă generală a dus la negocieri la masa rotundă în ianuarie 1990. La primele alegeri libere, comuniştii reorganizaţi sub numele de Partidul Socialist Bulgar au câştigat o majoritate de locuri în Parlament, dar au pierdut ulterior în favoarea Uniunii Forţelor Democratice. În România, susţinătorii lui Ceauşescu nu au fost dispuşi să negocieze. Independenţa lui Ceauşescu faţă de Moscova i-a permis să respingă evoluţia spre schimbare din Uniunea Sovietică (perestroika). La 16 decembrie, încercările regimului de a reprima demonstraţiile din Timişoara au declanşat violenţe. Mitingul pro-guvernamental din Bucureşti, 21 decembrie, s-a transformat în demonstraţie împotriva regimului. Deşi a fost declarată stare de urgenţă, armata a refuzat să acorde sprijin regimului. Ceauşescu şi soţia au fugit din Capitală, dar au fost capturaţi la Târgovişte, judecaţi sumar şi executaţi. Frontul Salvării Naţionale, condus de foşti membri ai Partidului Comunist, s-a autoproclamat guvern provizoriu. În violenţele create în Bucureşti şi în ţară

15

au murit între 1200 şi 8000 de oameni. Primele alegeri libere organizate la 20 mai 1990 au fost contestate în stradă de „golanii” (foştii disidenţi politici, opozanţi ai lui Ceauşescu şi Iliescu) din Piaţa Universităţii. În Cehoslovacia regimul comunist instalat după înăbuşirea Primăverii de la Praga din 1968, a fost un regim „îngheţat”. Pe 20 noiembrie 1989 s-a format Forumul Civic, o organizaţie umbrelă a disidenţilor cehi, condusă de Vaclav Havel. Au urmat demonstraţii masive de stradă. Comuniştii nu au mai apelat ca în 1968 la sovietici, au demisionat şi până la sfârşitul lui decembrie s-a format un nou guvern anti-comunist. Partidele naţionaliste din Slovacia au câştigat voturi cu mesaje de promovare a slovacilor, care reprezentau o treime din populaţia statului federal, cereri considerate inacceptabile de către cehi. După două alegeri, cele două state federate au convenit asupra unui divorţ de catifea: statele separate republica Cehă şi Slovacia au apărut paşnic pe 1 ianuarie 1993. Iugoslavia a fost condusă de Tito, conducătorul partizanilor în războiul de gherilă împotriva armatelor de ocupaţie germane şi italiene în cel de-al Doilea Război Mondial. În 1948, s-a creat o ruptură între URSS şi Iugoslavia, care a fost exclusă din blocul comunist. În ianuarie 1990, guvernul federal a promis abolirea monopolului Partidului Comunist şi a organizat alegeri libere. Primele au avut loc în Slovenia în aprilie. Guvernele alese au devenit rapid adversare ale autorităţii centrale de la Belgrad, capitala Serbiei, republica cu cea mai numeroasă populaţie dintre cele şase. Noile guverne alese în republicile componente, în special în Slovenia şi Croaţia, au încercat săşi negocieze independenţa. Un conflict armat a izbucnit între Serbia şi Croaţia şi s-a propagat în Bosnia, unde sârbii, croaţii şi musulmanii dominau demografic regiuni diferite. A urmat un război civil sângeros, cu un armistiţiu negociat la Dayton, Ohio, 1995.

Capitolul 2. Partidele politice

2.1 Evoluţia conceptului de partid politic în teoria politică
Definiţia doctrinară, de secol al XIX-lea, Benjamin Constant: partidele sunt asociaţii de persoane care aderă la aceleaşi valori. Pentru Marx – partidul este o organizaţie a elementelor celor mai conştiente ale anumitor clase sociale. Definiţia realistă apreciază că partidele sunt organizaţii care urmăresc preluarea puterii politice. Pentru Max Weber – Partidul constituie o relaţie de tip asociativ, fondată pe o recrutare de tip liber. Obiectivul partidului este de a asigura puterea

16

conducătorilor săi în sânul unui grup instituţionalizat, în scopul realizării unui ideal şi a obţinerii de avantaje materiale pentru membrii săi O dată cu definiţia lui Duverger ne apropiem de definirea partidului din perspectivă sociologică: Un partid nu este o comunitate, ci un ansamblu de comunităţi, o reuniune de mici grupuri, diseminate de-a lungul ţării (secţii, comitete), legate prin instituţii coordonatoare.

2.2 Definiţia sociologică a partidelor politice La Palombara şi Weiner
Partidele politice sunt părţi ale societăţii civile, părţi ale unor interese sociale cel mai bine organizate politic; partidele politice urmăresc preluarea puterii politice. Pentru ca un partid politic să existe sunt necesare următoarele condiţii: a) continuitatea de viaţă – organizaţia politică a cărei durată de viaţă trebuie să nu depindă de aceea a liderilor; partidul trebuie să supravieţuiască liderilor fondatori b) organizare locală, manifestă şi în permanentă relaţie cu unităţile naţionale c) hotărârea conştientizată a liderilor la nivel central/naţional şi local/regional de a captiva şi deţine puterea deciziei d) o preocupare permanentă a organizaţiei de a câştiga simpatizanţi şi de a-i duce pe simpatizanţi în momentul alegerilor la urne.

2.3 Definiţia juridică a partidelor politice
Prin Decretul Lege nr. 8 din 31 decembrie 1989, privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice, au luat fiinţă în România la numai o lună după adoptarea decretului - 30 de partide, numărul necesar pentru constituirea partidelor fiind de 251 de membri. În preajma alegerilor din 20 mai 1990, în România erau înregistrate 80 de partide, din care 71 au prezentat liste de candidaţi. Din 71 de partide, la alegerile din 20 mai 1990 reuşesc să obţină reprezentare parlamentară 18 (15 partide şi 3 formaţiuni ale minorităţilor naţionale), din care - 8 partide au intrat în Parlament câştigând sub 1 % din voturi. (nu exista prag electoral) La 1 octombrie 1994, erau înregistrate la Tribunalul Municipiului Bucureşti 161 de partide. Dar alegerile legislative din 27 septembrie 1992 s-au desfăşurat pe baza unei noi legi electorale, Legea nr. 68/1992, care continua practica sistemului reprezentării proporţionale, pe care o amenda însă cu pragul electoral de 3% din totalul voturilor exprimate, adică necesarul minimal pentru accesul în parlament al unui partid. Efectul pragului a fost minim, 13 partide reuşind să intre în Parlament. Legea partidelor politice nr. 27/1996 reglementa detaliat organizarea şi funcţionarea partidelor după cum urmează: înregistrarea se face la Tribunalul Municipiului Bucureşti pe baza unei cereri, necesar fiind un număr de cel puţin 10.000 membri fondatori. Partidul politic dobândeşte personalitate juridică la data hotărârii definitive de admitere a cererii de înregistrare şi este înscris în Registrul partidelor politice la Tribunalul Bucureşti. Alegerile parlamentare din 3 noiembrie 1996 s-au desfăşurat după legea electorală din 1992 (scrutin pe liste, cu prag electoral de 3%). În Parlament au rămas doar 6 grupări 17

politice, (CDR, PDSR, USD, UDMR, PRM, PUNR) plus câte un reprezentant pentru 15 minorităţi naţionale. Alegerile din decembrie 2004 sunt primele cu prag de electoral 5%, un prag de care nu mai trece istoricul PNTCD. În urma adoptării Legii 14/2003, în România erau înregistrate la Tribunalul Municipiului Bucureşti aproximativ 27 de partide în 2004 şi alte 18 formaţiuni politice. Partidul este o persoană juridică de drept public. Potrivit Legii nr.14 din 9 ianuarie 2003, Legea partidelor politice, publicată în Monitorul Oficial nr. 25/17 ian. 2003, Capitolul I, Art. 1. - Partidele politice sunt asociaţii cu caracter politic ale cetăţenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea şi exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituţie. Ele sunt persoane juridice de drept public. Art. 2. - Prin activitatea lor, partidele politice promovează valorile şi interesele naţionale, pluralismul politic, contribuie la formarea opiniei publice, participă cu candidaţi în alegeri şi la constituirea unor autorităţi publice şi stimulează participarea cetăţenilor la scrutin-uri, potrivit legii. Art. 3. - (1) Pot funcţiona ca partide politice numai asociaţiile cu caracter politic, constituite potrivit legii, şi care militează pentru respectarea suveranităţii naţionale, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor democraţiei constituţionale. (3) Este interzisă afilierea partidelor politice la organizaţii din străinătate, dacă această afiliere încalcă valorile prevăzute la alin. (1). (4) Partidele politice nu pot organiza activităţi militare sau paramilitare şi nici alte activităţi interzise de lege. Art. 4. - (1) Partidele politice se organizează şi funcţionează după criteriul administrativ-teritorial. (2) Sunt interzise constituirea de structuri ale partidelor politice după criteriul locului de muncă, precum şi desfăşurarea de activităţi politice la nivelul agenţilor economici sau al instituţiilor publice. (3) Desfăşurarea de activităţi politice la nivelul agenţilor economici sau al instituţiilor publice este permisă, cu acordul acestora, numai în campania electorală, în condiţiile legii. Art. 5. - (1) Fiecare partid politic trebuie să aibă denumire integrală, denumire prescurtată şi semn permanent proprii. Denumirea integrală, denumirea prescurtată şi semnul permanent trebuie să se deosebească clar de cele ale partidelor anterior înregistrate, fiind interzisă utilizarea aceloraşi simboluri grafice, oricare ar fi figura geometrică în care sunt încadrate. (2) Prevederile alin. (1) se aplică şi alianţelor politice, în mod corespunzător. (3) Denumirea integrală şi denumirea prescurtată, precum şi semnul permanent nu pot reproduce sau combina simbolurile naţionale ale statului român, ale altor state, ale organismelor internaţionale ori ale cultelor religioase. Fac excepţie partidele politice care sunt membre ale unor organizaţii politice internaţionale, acestea putând utiliza însemnul organizaţiei respective ca atare sau într-o combinaţie specifică. (4) Semnul permanent poate fi schimbat cu cel puţin 6 luni înainte de data alegerilor, de către organele competente ale partidului, conform statutului şi cu respectarea art. 25 şi 26. La Capitolul Înregistrarea partidelor politice sunt prevăzute următoarele:

18

Art. 18. - (1) Pentru înregistrarea unui partid politic se depun la Tribunalul Bucureşti următoarele documente: a) cererea de înregistrare, semnată de conducătorul organului executiv al partidului politic şi de cel puţin 3 membri fondatori, care vor fi citaţi în instanţă; b) statutul partidului, întocmit conform prevederilor art. 10; c) programul partidului; d) actul de constituire, împreună cu lista semnăturilor de susţinere a membrilor fondatori; e) o declaraţie privitoare la sediu şi la patrimoniul partidului; f) dovada deschiderii contului bancar. (2) Cererea de înregistrare se afişează la sediul Tribunalului Bucureşti timp de 15 zile. (3) În termen de 3 zile de la data depunerii cererii de înregistrare, anunţul cu privire la aceasta se publică de către solicitant într-un ziar central de mare tiraj. Art. 19. - (1) Lista semnăturilor de susţinere trebuie să menţioneze obiectul susţinerii, data şi locul întocmirii, iar pentru susţinători trebuie să conţină numele şi prenumele, data naşterii, adresa, felul actului de identitate, seria şi numărul acestuia, codul numeric personal, precum şi semnătura. Susţinătorii înscrierii unui partid politic pot fi numai cetăţeni cu drept de vot. (3) Lista trebuie să cuprindă cel puţin 25.000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin 18 din judeţele ţării şi municipiul Bucureşti, dar nu mai puţin de 700 de persoane pentru fiecare dintre aceste judeţe şi municipiul Bucureşti. Art. 27. - În fiecare an preelectoral partidele politice sunt obligate să-şi actualizeze listele de membri, cu respectarea cerinţelor prevăzute la art. 19 alin. (3) şi (4). Listele actualizate vor fi depuse la Tribunalul Bucureşti până la data de 31 decembrie a acelui an.

2.4 Originea partidelor politice
Apariţia partidelor politice este legată de originea şi evoluţia instituţiei parlamentare. Partidele apar din necesitatea susţinerii guvernului. O dată cu afirmarea Parlamentelor ca instituţii centrale ale guvernământului reprezentativ modern, cu accentuarea caracterului electiv al acestora, facţiunile, grupurile sau cluburile care se confruntau la nivelul legislativ resimt nevoia lărgirii suportului lor organizatoric şi transformării în partide politice. Indiferent de scopul, natura sau rolul pe care diferitele teorii îl atribuie partidelor politice, un lucru este evident: coincidenţa între constituirea Parlamentelor, extinderea dreptului de vot şi formarea partidelor. Astfel încât partidele au avut o origine electorală şi parlamentară şi s-au dezvoltat o dată cu democraţia, cel puţin în ţările care au îmbrăţişat sistemul reprezentativ democratic. Concomitent cu creşterea rolului Parlamentelor, membrii acestora care împărtăşesc opinii comune sunt nevoiţi să se reunească pentru a acţiona împreună, formând astfel grupuri parlamentare. Asigurarea realegerii parlamentarilor în condiţiile în care dreptul de vot este acordat unui număr sporit de cetăţeni, determină organizarea unor comitete electorale care sa susţină campaniile candidaţilor. Cu timpul legăturile dintre comitetele electorale ale candidaţilor de aceeaşi tendinţă, precum şi dintre aceştia şi deputaţii care alcătuiesc acelaşi grup în Parlament,

19

vor da naştere unor structuri relativ stabile ale primelor partide politice. Acest proces a putut fi ilustrat în primul rând în Marea Britanie, unde sistemul de partide moderne s-a cristalizat pe măsura extinderii treptate a dreptului de vot, prin reformele electorale din 1832, 1867, 1885. Unul dintre politologii cei mai reputaţi prin lucrările sale în domeniul partidelor politice, Maurice Duverger, stabileşte o distincţie netă in privinţa originii partidelor: între partidul de origine electorală şi partidul de origine extraparlamentară. A) Partidele cu origine parlamentară, primele în ordine cronologică, apar în interiorul Parlamentului. B) Partidele pot avea însă şi origine extraparlamentară (Partidul muncitoresc englez – Labour Party a apărut în 1899 la iniţiativa Congresului sindicatelor; Partidul Fascist italian are la origine asociaţiile vechilor combatanţi şi ale veteranilor de război).

2.4.1 Partidele politice parlamentare
se dezvoltă în interiorul: a) grupurilor parlamentare; b)comitetelor de sprijin (electorale); c) unificării comitetelor locale de sprijin într-o organizaţie naţională. a) În secolul XVII, Parlamentul britanic era încă un organism consultativ în care decizia aparţinea majorităţii. Este perioada proto-partidelor. Protopartidele apar în interiorul grupurilor parlamentare ca o formulă de disciplină a majorităţii (parlamentarii sunt reprezentanţi ai naţiunii, care răspund politic în alegeri şi tocmai de aceea este interzis orice mandat imperativ). Ajunsă la putere în Anglia după moartea ducelui de Orania, dinastia de Hanovra se confrunta cu următoarea problemă: regele George I nu ştia limba engleză, dar trebuia să i se adreseze Guvernului. Regele George al II-lea vorbea limba engleză, dar nu o putea scrie. Astfel, a apărut Ministrul de Legătură, care era protejatul regelui în Guvern şi nicidecum primul între miniştrii. Responsabilitatea guvernamentală iniţial a fost de natură politică - solidară şi nu aparţinea exclusiv primului ministru, nu era o responsabilitate personală. Răspunderea era politică şi nu juridică, ceea ce însemna înlocuirea deţinătorului poziţiei de decizie. Miniştrii regelui erau slujitorii regelui; regele era şeful Guvernului, iar protopartidele au apărut în funcţie de ministeriatul care distribuia resursele. În anul 1781, o dată cu înfrângerea englezilor în America de Nord, Guvernul şi-a dat demisia în bloc ca urmare a solidarităţii guvernamentale. În 1831 se produce reforma electorală iniţiată de liberalii Whigs, care conduce la dublarea numărului de alegători şi reconfigurarea circumscripţiilor electorale. Grupurile parlamentare se constituie pe criterii de vecinătate geografică şi nu aveau iniţial consistenţă ideologică, important fiind arealul din care provenea parlamentarul. Treptat, apar grupările parlamentare cu orientare ideologică, care nu sunt partide politice propriu-zise (cluburile, iacobinii, Gruparea Muntelui). b) Parlamentarii trebuiau realeşi în organismul legislativ şi aşa au luat fiinţă comitetele de sprijin electoral activate exclusiv pe durata alegerilor.

20

c) Comitetul politic apare o dată cu extinderea corpului electoral prin reforma electorală şi asigura comunicarea dintre parlamentari şi alegători. În anul 1850, în SUA a fost introdus votul universal masculin. Comitetele de sprijin electorale locale se unifică în organizaţii naţionale în SUA pentru prima oară. Pe durata alegerilor, comitetele de sprijin se înscriu pentru vot împreună cu partidul pentru care votează (republican, democrat, independent), pentru a se stabili apoi în alegerile primare candidatul partidului. În Marea Britanie, în 1867 a avut loc Convenţia Naţională a Partidului Liberal de la Birmingham. Atunci, comitetele de sprijin electorale s-au unit într-o singură organizaţie de partid. În 1875, la puţin timp după apariţia partidului liberal englez, în România a luat fiinţă Partidul Liberal prin Convenţia de la Mazar Paşa, un general englez care a luptat în armata turcă; uniţi într-un partid, liberalii vor prelua guvernarea pentru 12 ani în România. B) Mai târziu şi-au făcut apariţia şi partidele de origine nouă, diferită, pe care Duverger o numeşte „exterioară”, adică neparlamentară şi ne-electorală. Astfel de partide au la origine o instituţie sau organizaţie a cărei activitate se desfăşoară în afara Parlamentului şi a alegerilor. Este cazul diverselor asociaţii sau grupuri de genul sindicatelor, societăţilor de gândire, francmasoneriei, grupurilor religioase, asociaţiilor ţărăneşti, grupurilor industriale şi financiare, grupurilor clandestine, care stau la baza creării unor partide socialiste, radicale (în Franţa), agrare (Peninsula Scandinavă, Europa Centrală şi de Est), democrate şi social-creştine (Belgia, Olanda, Italia, Germania), fasciste (Italia, Germania interbelică), comuniste.

2.4.2 Partidele cu origine extraparlamentară
apar ca reacţie la partidele parlamentare. a) Partidul cu origine sindicală – Partidul Laburist din Marea Britanie apare în 1899 şi câştigă primele locuri în Parlament în 1900. În anii ’20 a devenit primul partid politic din Marea Britanie, devansându-i şi înlocuindu-i pe liberali. În anul 1924 laburiştii au preluat guvernarea în Marea Britanie. În România, Blocul Naţional Sindical a intenţionat crearea unui partid sindical, însă liderul sindical Dumitru Costin a renunţat în 2003 la constituirea partidului şi a apropiat Blocul Naţional Sindical de PRM. În 1992 a apărut Partidul Solidarităţii Sociale, un partid cu origine sindicală (condus de Miron Mitrea), care a fuzionat în 1994 cu Partidul Democraţiei Sociale din România. b) Partidul cu origine într-un organ de presă - Partidul România Mare, a apărut în 1991 pe bazele revistei „România Mare”, înfiinţată în 1990. Revista „Acţiunea Română”, apărută la Cluj în 1922 a dus la apariţia Ligii Apărării Naţional Creştine, care a dat naştere Legiunii Arhanghelului Mihail. Dimpotrivă, Partidul Umanist Român a luat fiinţă în 1992, (s-a metamorfozat în mai 2005 în Partidul Conservator şi atunci a apărut şi Antena 3), dar televiziunea Antena 1 şi grupul intact au apărut în 1995. Partidul Forzza Italia, condus de Silvio Berlusconi, îşi are originea într-un concern de presă.

21

c) Partidul cu origine în organizaţiile de veterani – Partidul Naţional Fascist Italian are drept membri fondatori pe foştii participanţii la Primul Război Mondial, nemulţumiţi de noua politică italiană, pentru că Italia nu a primit după război decât Trieste şi coasta mediteraneană a Turciei, pe care Italia o pierde o dată cu venirea la putere a lui Mustafa Kemal Ataturk. e) Partidul cu origine în grupurile de reflecţie – în Franţa, Grupul de la Orologiu a dat naştere Frontului Naţional Francez (partid radical). În România, Grupul pentru Dialog Social a pus bazele Alianţei Civice, din care s-a născut Partidul Alianţei Civice. f) Partide cu originea în grupuri de presiune, altele decât sindicatele – organizaţii patronale sau organizaţii care reprezintă interesele oamenilor de afaceri. Partidul Forzza Italia se naşte în clipa în care oamenii de afaceri italieni erau în pericolul de a face închisoare. În România, Uniunea Patronatelor susţine partide conservatoare precum Acţiunea Populară.

2.5 Organizarea partidelor politice 2.5.1 Unitatea de bază a partidului:
1. Comitetul – specific partidelor parlamentare conservatoare din secolul al XIXlea. Comitetul urmărea încadrarea personalităţilor marcante şi nu includerea maselor; în comitet puterea reală aparţine unui lider parlamentar. Aderenţa în partid este bazată pe interes. Activitatea politică este orientată spre alianţele parlamentare. Comitetului îi este specific un număr relativ mic de membri. 2. Secţiunea – specific partidelor socialiste. Secţiunea apare pentru a controla zone geografice extinse. Partidele socialiste militau pentru introducerea votului universal şi, implicit, pentru participarea la exerciţiul puterii politice a unui număr cât mai mare de oameni. Socialiştii se pronunţau împotriva votului cenzitar, bazat pe principiul accesului limitat, susţinut de conservatori, care doreau ca doar cei puţini şi bogaţi să exercite puterea. Partidele socialiste acceptă întotdeauna noi membri; recrutarea la nivelul secţiunii nu este restrânsă/limitată prin construcţii de status, avere, onoare socială, prestigiu sau rang nobiliar. Secţiunea nu este o structură elitistă, dar are o ierarhie precisă. La nivelul secţiunii se împart responsabilităţi clar definite pe diverse domenii. Socialiştii introduc cotizaţiile de partid. 3. Celula – este unitatea de bază a partidelor comuniste (Cominternul, 1924). Celula uneşte toţi aderenţii comunişti care au acelaşi loc de muncă. Celula nu este o organizaţie locală, ci este o organizaţie a angajaţilor/proletarilor la locul lor de muncă; prin urmare, specificul celulei este un număr de membri mai mic decât cel de la nivelul secţiunii partidelor socialiste. Celula dezvoltă şi cultivă agitatorii politici şi propagandiştii. Agitatorii acţionează la nivelul mulţimilor prin comunicare directă, pe când propagandiştii acţionează prin intermediul mass-media la nivel de masă. 4. Miliţia – elementul de bază al partidelor fasciste. Miliţia fascistă veghează la menţinerea ordinii sociale. Miliţia este o formă de organizare paramilitară, un tip special 22

de armată privată. Deşi sunt civili, membrii miliţiei acţionează riguros, conform disciplinei militare. 5. Cuibul - unitatea de bază a partidelor legionare. Acţiunile legionarilor sunt subversive şi anticonstituţionale. Acţionând obscur şi ilegal, la fel ca membrii celulei sau ai miliţiei, legionarii recurg la asasinate politice.

2.5.2 Structura concentrică a partidului Maurice Duverger
Cercul interior – cercul militanţilor, al cadrelor, al activiştilor de profesie, al profesioniştilor politici plătiţi de către partid. Cercul membrilor de partid – presupune adeziune voluntară pe baza unei cereri scrise, plata cotizaţiei lunare şi donaţiile. Cercul simpatizanţilor – pot fi organizaţii de sindicat, de femei, de studenţi, de tineret (U.T.C.işti, pionieri etc.). Cercul exterior, al votanţilor – este rezultat al scorurilor oficiale în urma votului.

Capitolul 3. Sisteme electorale. Recrutarea personalului politic

Sistemul electoral este o modalitate matematică de a transforma voturile în mandate. Numele sistemului electoral (uninominal sau plurinominal) este determinat de numărul de mandate care se atribuie în circumscripţiile electorale. Tipul de sistem electoral influenţează sistemul de partide, cât şi participarea politică. Sistemul electoral influenţează constituirea sistemului de partide, care, la rândul său, determină caracteristicile şi stabilitatea guvernelor.

3.1 Sistemul majoritar Scrutinul uninominal în unu sau două tururi – este acel scrutin în care pentru fiecare circumscripţie există un singur mandat pus în joc şi fiecare alegător dispune de un singur vot. Este declarat ales cel care întruneşte cel mai mare număr de voturi dintre candidaţi. Este un sistem simplu, deoarece lupta politică se dă între mai mulţi competitori, individual, în circumscripţii electorale mici. Are câştig de cauză cel care are o aderenţă politică mai mare în circumscripţia electorală respectivă şi care obţine cele mai multe voturi.
Avantaje: asigură cea mai strânsă legătură între ales şi alegător. Alegătorul nu e obligat să opteze pentru un reprezentant pe care nu şi-l doreşte.

23

este un sistem simplu şi presupune o înţelegere mai bună a procesului electoral din partea cetăţenilor. În acest sistem, o circumscripţie electorală desemnează un singur reprezentant, toate operaţiunile de alegere se desfăşoară la nivelul circumscripţiei electorale, iar rolul alegătorilor este mai mare în desemnarea reprezentanţilor săi. la nivel naţional, sistemul majoritar asigură o majoritate parlamentară stabilă şi este un tip de scrutin favorabil ţărilor care au un sistem bipartid sunt excluse coaliţiile şi coalizările de mai multe partide pentru realizarea unei coaliţii majoritare la guvernare şi nu mai apar lupte intestine în cadrul coaliţiilor de guvernământ în cazul în care cel ales pe lista unui partid părăseşte partidul care l-a propulsat, politicianul nu mai reprezintă interesele alegătorilor, iar sancţiunea din partea electoratului va veni la următoarele alegeri, când respectivul nu va mai putea candida în circumscripţia respectivă, sau, dacă o va face, nu va mai fi ales sistemul majoritar este un sistem care avantajează partidele mari în democraţiile bipartide. În schimb, în democraţiile pluripartidiste, sistemul majoritar avantajează partidele mici, care la nivel local sunt mai bine reprezentate prin lideri locali foarte puternici şi bine cunoscuţi de către alegători. Sistemul poate avantaja candidaţi independenţi, numai că, o dată ajunşi în Parlament, independenţii sunt lipsiţi de sprijin politic pentru programul lor. sistemul majoritar este un mijloc de combatere a absenteismului: la nivel local, prin depunerea unor candidaturi din partea acelor persoane cunoscut de alegători se realizează o mai mare prezenţă din partea cetăţenilor la vot, deoarece sunt interesaţi mai mult ca acela pe care îl doresc să-i reprezinte şi să câştige alegerile. În majoritatea statelor lumii, prezenţa alegătorilor la urne este mai mare la alegerile locale şi mai scăzută la alegerile parlamentare; explicaţia ar fi aceea că pe cetăţean îl interesează mai mult alegerea celui de care depinde bunul mers al lucrurilor în circumscripţia sa (comună, oraş, municipiu), decât alegerea celor de la conducerea statului, care îi sunt mai îndepărtaţi. Dezavantaje: sistemul majoritar nu corespunde pluralismului. În cazul în care avem mai multe partide, scrutinul uninominal ar putea duce la situaţia în care în Parlament să ajungă membrii mai multor partide şi să nu se poată ajunge la o înţelegere cu privire la programul de guvernare, parlamentul ar fi lipsit atunci de o majoritate parlamentară care să impune programul de guvernare. micşorează caracterul politic al Parlamentului: Parlamentul rezultat prin scrutinul uninominal devine mai mult un corp de elite locale sau regionale. poate dezavantaja partidele de masă, deoarece este mai bine să ai un avantaj uşor în mai multe circumscripţii decât un avantaj major în doar câteva circumscripţii se pierd voturi de către partidele de pe locul II, deoarece iese învingător cel care a obţinut cele mai multe voturi. Acesta va lua tot, iar ceilalţi, indiferent de procentajul obţinut, nu vor obţine nimic. implică cheltuieli mai mari din partea candidaţilor pentru susţinerea campaniei electorale. Sistemul uninominal majoritar îi favorizează pe cei care suportă

24

cheltuieli uriaşe; intră astfel în politică acei oameni care au forţă financiară şi nu sunt dispuşi la compromisuri. În cazul scrutinului majoritar uninominal cu un singur tur, este ales cel care a obţinut mai multe voturi (majoritate simplă), indiferent de majoritatea obţinută în alegeri. Astfel, numai partidele al căror candidat este plasat primul primeşte locul în Parlament, iar celelalte partide nu primesc nimic. Se amplifică victoria partidului învingător şi se exclude reprezentarea celorlalţi în Parlament. În SUA şi în Marea Britanie se practică sistemul majoritar relativ într-un singur tur, pentru alegerea parlamentarilor şi are ca rezultat bipartidismul. În Franţa funcţioneaza sistemul majoritar cu prag de 12,5% într-un singur tur, iar rezultatul este multipartidismul. În cazul scrutinului majoritar uninominal cu două tururi, alegerea se desfăşoară astfel: primul tur, în care condiţia pentru ca un candidat să fie ales este aceea de a obţine majoritate absolută a voturilor (51%); al doilea tur, în care pentru a fi ales candidatul trebuie să obţină majoritate simplă. Al doilea tur se desfăşoară doar dacă în primul tur nici un candidat nu a obţinut majoritatea absolută a voturilor. (cazul alegerilor locale în România pentru alegerea primarilor satelor, comunelor sau oraşelor, sau cazul alegerilor preşedintelui ţării)

Scrutinul de listă în unu sau două tururi – este acel sistem în care alegătorii votează o listă de candidaţi propuşi de fiecare partid sau coaliţie, şi nu un anumit candidat. Alegătorii votează partidul, lista cu cei propuşi de partid, şi nu omul pe care şi-l doresc să-i reprezinte. Esenţial este programul electoral al partidului.
Avantaje: conduce la realizarea unei majorităţi parlamentare stabile şi omogene. Câştigarea alegerilor de către un partid îi dă dreptul acestuia să-şi impună programul politic şi de a avea o majoritate stabilă în Parlament. Alegerea în Parlament a unor persoane care au fost propuse pe listele electorale de către partid face ca majoritatea parlamentară obţinută să fie şi omogenă, deoarece se presupune că alegerea făcută de către partid este una bună şi benefică realizării programului său. sistemul majoritar de listă ar putea avantaja partidele mici dacă numărul circumscripţiilor ar fi mai mare, dar aceasta presupune şi cheltuieli mai mari este specific sistemelor bipartide, astfel putându-se realiza o reprezentare mai largă a cetăţenilor în Parlament. În democraţiile cu sistem pluripartid, sistemul majoritar cu scrutin de listă nu ar fi benefic, deoarece s-ar diminua reprezentativitatea populară la nivelul Parlamentului. De exemplu: avem cinci partide şi câştigă alegerile partidul care a obţinut în alegeri 40% din voturi – cel mai mare număr – în dauna celorlalte, care, deşi luate individual, au obţinut un rezultat mai slab în alegeri, iar luate per total au obţinut majoritatea voturilor – 60%. sistemul majoritar de listă avantajează partidele mari. Partidele mici sunt nevoite să se alieze pentru a spera la obţinerea mandatelor. Alianţele sunt, de regulă temporare şi şubrede; după alegeri, de cele mai multe ori se destramă.

25

Sistemul majoritar pe liste într-un singur tur este specific alegerii preşedintelui SUA. Cetăţenii americani trebuie să aleagă lista de electori propusă de un partid sau altul şi în fiecare stat federat este câştigătoare lista de electori care a obţinut din primul tur cele mai multe voturi, chiar dacă nu a obţinut majoritatea voturilor. Numărul de electori de pe listă este egal cu numărul de reprezentanţi trimis de statul respectiv în Camera Reprezentanţilor, astfel că numărul de electori va fi mai mare sau mai mic de la stat la stat, în funcţie de numărul de locuitori. Numărul de electori este proporţional cu numărul de locuitori al respectivului stat. La nivel naţional se va aduna în Colegiul Electoral numărul de electori de pe listele câştigătoare de electori şi va câştiga alegerile candidatul cu cei mai mulţi electori, întrucât, ca principiu, electorii au mandatul imperativ de a-l alege ca preşedinte pe cel pe listele căruia s-au aflat la alegeri. Alegerile prezidenţiale în SUA au loc o dată la 4 ani, în prima zi de luni din noiembrie. Colegiul Electoral ales se va întruni în prima zi de miercuri după a doua zi de marţi din decembrie pentru a-l alege pe preşedinte, dar din ziua aflării rezultatelor votului se ştie cine va fi următorul preşedinte SUA. Regula pentru scrutinul de listă o constituie listele blocate: alegătorul nu poate face nici o modificare în listele electorale propuse de partide. Acest sistem cunoaşte şi două cazuri aparte, care dau dreptul alegătorului să modifice ordinea candidaţilor pe listă sau să alcătuiască chiar el o listă, luând nume de candidaţi de pe mai multe liste: a) votul preferenţial – permite alegătorului să modifice lista candidaţilor propuşi de către partide sau coaliţii prin schimbarea ordinii numelor de pe această listă. Această modalitate de vot nu schimbă sistemul, deoarece alegătorul fie dacă votează lista aşa cum este ea, fie dacă o votează schimbând ordinea numelor, tot partidul cu care votează va câştiga. Din aceste schimbări se poate afla doar opţiunea electoratului cu privire la persoanele din partidul cu care votează. b) panaşajul (aplicat în Grecia între 1864-1923 şi în alegerile din 1928, 1933, 1952) – oferă posibilitatea alegătorului să voteze o listă pe care a conceput-o singur prin înscrierea în acea listă a unor nume luate de pe mai multe liste cu candidaţi depuse de diverse formaţiuni politice. Este o modalitate mai greoaie şi presupune o cultură electorală mai bogată din partea alegătorilor, dar are avantajul de a desemna acele persoane dorite de către alegători.

3.2 Sistemul reprezentării proporţionale
Permite reprezentarea în Parlament atât a majorităţii, cât şi a minorităţii şi face posibilă exprimarea nu numai a opţiunilor politice, dar şi a celor religioase, etnice, profesionale. Mandatele parlamentare se împart candidaţilor proporţional cu voturile obţinute în alegeri, încât există un raport direct proporţional între mandatele obţinute de fiecare partid politic şi voturile pe care alegătorii le-au dar acestor partide. Reprezentarea proporţională implică folosirea listelor de candidaţi, lansate de fiecare partid în parte, încât prin acest mod de vot se cunoaşte aderenţa pe care o are fiecare partid în rândul alegătorilor. Electorii votează o listă, iar lista exprimă programul partidului care a întocmit lista.

26

Atribuirea mandatelor se face proporţional cu numărul de voturi obţinute de către partidele care participă la alegeri. Sistemul reprezentării proporţionale oferă o reprezentare pe cât posibil a cât mai multor opinii ale alegătorilor la un moment dat. Principalul procedeu de atribuire a mandatelor:

Coeficientul electoral – exprimă numărul de voturi necesar pentru obţinerea unui
mandat. Acest coeficient electoral poate fi stabilit anterior alegerilor printr-o lege, dar este o procedură riscantă, deoarece se pot ivi probleme la atribuirea mandatelor sau coeficientul poate fi stabilit după numărarea voturilor într-o circumscripţie electorală. Coeficientul electoral este rezultatul împărţirii numărului de voturi valabil exprimate într-o circumscripţie la numărul de mandate atribuit circumscripţiei respective. La coeficientul electoral se împarte numărul de voturi exprimate pentru fiecare listă şi de câte ori se cuprinde coeficientul în acest număr, atâtea mandate se atribuie listei. În cazul independenţilor, ei trebuie să obţină un număr de voturi cel puţin egal cu coeficientul electoral pentru a obţine un mandat. Prin această operaţiune se atribuie doar o parte din mandate, deoarece rămân mandate neatribuite, cât şi voturi neutilizate. Atribuirea restului de mandate şi utilizarea restului de voturi (numite resturi electorale) se realizează prin anumite metode: metoda celor mai mari resturi (metoda Hamilton, care se aplică pentru alegerea consiliilor locale în România în circumscripţiile locale comune, oraşe, judeţe), metoda celor mai mari medii (metoda Jefferson, care se aplică la alegerile parlamentare din România ) şi metoda d’Hondt. Avantajele acestui sistem sunt că mandatele se distribuie dintr-o dată şi nu rămân resturi electorale. Avantajele reprezentării proporţionale: conduce la apariţia unui Parlament care reprezintă destul de fidel cetăţenii duce la apariţia multipartidismului şi permite reprezentarea în Parlament a tuturor opiniilor, intereselor şi opţiunilor în raport cu forţa lor în electorat permite reprezentarea minorităţilor în Parlament duce la un raport just între procentul voturilor obţinute şi mandatele parlamentare atribuite dă prioritate programelor şi platformelor politice şi mai puţin personalităţii/notorietăţii sau promisiunilor anumitor candidaţi se impune prin rigurozitatea calculelor matematice în împărţirea voturilor. Dezavantaje: presupune ruperea legăturii între aleşi şi alegători, electorii votând o listă de persoane cu un program stabilit de partid, şi nu o persoană anume împărţirea voturilor şi atribuirea mandatelor presupune calcule şi operaţiuni la nivel naţional şi local mai dificil de înţeles de către alegători.

3.3 Sistemele mixte

27

Sunt o îmbinare a sistemului majoritar cu cel a reprezentării proporţionale şi completează mutual lipsurile celor două sisteme:

Sistemul înrudirilor (folosit în Franţa la alegerile din 1951 şi 1956) – este o
modificare a sistemului proporţional, în sensul că mai multe liste cu candidaţi propuşi în alegerile dintr-o circumscripţie se declară înrudite (au aceleaşi obiective sau programe), iar voturile lor obţinute în alegeri se adună. Dacă o listă sau o înrudire de listă obţine majoritatea absolută a voturilor, aceasta obţine toate locurile din circumscripţia respectivă, urmând ca repartizarea locurilor între listele înrudite să se facă după metoda celei mai mari medii. Sistemul este o combinaţie între sistemul majoritar, în care cel ce obţine majoritatea voturilor ia totul, iar ceilalţi nimic, şi sistemul reprezentării proporţionale.

Sistemul prin compensare (folosit în alegerile parlamentare din Italia în 1994) –
este un sistem mixt care îmbină scrutinul uninominal şi scrutinul proporţional: numărul de mandate iniţial este egal 50%, dar împărţirea mandatelor se face în funcţie de rezultat: dacă un partid obţine prin vot majoritar mai mult decât proporţional, cei care au fost aleşi uninominal majoritar, se scad de pe listele de partide. (Un sistem asemănător este folosit astăzi în desemnarea reprezentanţilor naţiunii în legislativele din Japonia, Coreea de Sud, Rusia). Trei sferturi dintre parlamentari sunt alese prin scrutin uninominal cu un singur tur, iar celălalt sfert este atribuit după sistemul reprezentării proporţionale (În Italia: 75% - aleşi în circumscripţii majoritare, 25% - aleşi proporţional; în Ungaria 66% sunt aleşi proporţional şi 33% - majoritar). În cazul alegerilor pentru Senat, în cazul Italiei, alegătorul are un singur vot, iar fiecare candidat din scrutinul uninominal se regăseşte şi pe lista partidului său, care participă la vot în cadrul scrutinului proporţional. Dacă acesta este ales, voturile sale sunt scăzute din totalul obţinut de lista partidului său, aceasta înaintea împărţirii locurilor prin sistemul proporţional: astfel că, dacă un partid politic are mai mulţi aleşi prin scrutinul uninominal, partidul nu va beneficia de multe locuri prin scrutinul proporţional. În cazul alegerilor pentru a doua Cameră legislativă a Italiei, lucrurile sunt mai complicate deoarece fiecare alegător dispune de două voturi: unul pentru desemnarea unui candidat pe baza scrutinului uninominal şi celălalt vot este dat uneia din listele partidelor care participă la alegeri. Sistemul se aseamănă foarte mult cu sistemul german al buletinului dublu.

Sistemul german al buletinului dublu – dispunând de două voturi, unul proporţional şi altul majoritar uninominal, alegătorul îşi poate manifesta sprijinul pentru interese specifice, dar poate, cu ajutorul votului majoritar, să susţină şi curentele majoritare. Cazul Germaniei este acela al unui sistem mixt echilibrat, în care 50% dintre aleşi sunt desemnaţi prin reprezentare proporţională, iar 50% prin vot majoritar. Multipartidismul specific Europei nu este reflectarea exclusivă a sistemelor electorale, chiar dacă în Uniunea Europeană sistemul proporţional este dominant, 11 din cele 15 state aplicând variante ale modelului reprezentării proporţionale, ci dezvăluie tradiţii istorice, specificităţi sociale şi aspecte culturale care contribuie la constituirea unui sistem de partide. Maurice Duverger consideră că „scrutinul majoritar într-un tur tinde spre dualismul partidelor (bipartidism), iar scrutinul majoritar în două tururi sau reprezentarea
28

proporţională tinde spre multipartidism”. Pentru Duverger variabila independentă – sistemul electoral, iar variabila dependentă – sistemul de partide (bipartid sau multipartid).

Capitolul 4. Sisteme de partide

Sistemul partidist are în vedere modul de structurare, de funcţionare a partidelor politice în cadrul vieţii politice dintr-o societate. El se referă cu precădere la numărul partidelor politice care exista într-o societate şi prin a căror participare se derulează, se realizează viaţa politică din cadrul acesteia. Noţiunea de sistem partidist a fost folosită pentru prima oară în perioada interbelică şi avea în vedere numărul şi natura partidelor politice dintr-o societate care erau angajate în viaţa politică. O explicaţie pertinentă definirii noţiunii de sistem partidist, fără a o identifica cu partidele, o face M.Duvenger care considera sistemul de partide drept ''formele şi modalităţile de coexistenţă a mai multor partide dintr-o anumita ţară''. De regulă, sistemele partidiste se reduc la numărul partidelor politice din societate, totuşi considerăm ca asemenea analiză este reducţionistă, limitativă, întrucât nu este posibil un studiu pertinent al sistemului partidist dintr-o societate fără a avea în vedere natura doctrinar - ideologică a fundamentelor politice. Aşa cum remarca şi Georges Lavau, ordonarea partidelor politice trebuie făcută şi în ''jurul unor nuclee de doctrine, de programe, de tradiţii şi sensibilităţi politice''. În cadrul sistemului partidist trebuie să intre toate partidele din societate, indiferent de mărimea, rolul şi statutul lor în societate, de fundamentele şi orientările ideologice. Facem aceasta precizare, întrucât exista tendinţa de a exclude din sistemul partidist, partidele mici sau cele care nu au fost la putere. Sistemul partidist nu a fost şi nu este identic în toate societăţile, ci el depinde în fiecare ţară de o serie de factori: • momentul apariţiei capitalismului şi al afirmării burgheziei; • natura regimului politic; • nivelul organizării şi funcţionării vieţii politice în general, a celei partidiste în special; • obiectivele şi sarcinile urmărite în plan social, economic, politic sau naţional, cum ar fi dezvoltarea, modernizarea social-economica sau politică; • anumite tradiţii istoric-naţionale.

Astăzi sistemul partidist se structurează şi evoluează în funcţie de două criterii esenţiale:

29

1) al numărului partidelor politice dintr-o societate care prin aceasta dau şi asigură funcţionalitatea vieţii politice. Din acest unghi de vedere avem următoarele tipuri de sisteme partidiste: a) monopartidiste b) bipartidiste c) pluripartidiste 2) al paradigmei doctrinare şi ideologice

4.1 Sisteme monopartidiste
Monopartidismul constă în fundamentarea activităţii şi vieţii politice din societate pe existenţa şi funcţionalitatea unui singur partid politic. O asemenea situaţie se întâlneşte în împrejurări generate de următorii factori: - existenţa unui singur partid politic ţine de momentul iniţial al apariţiei partidismului; În SUA între 1832 şi 1855 a funcţionat un singur partid politic. - constituirea monopartidismului poate fi legată de îndeplinirea unor obiective ale luptei naţionale (obţinerea independenţei, înlăturarea subdezvoltării, etc.). În aceste situaţii, forţele liberale pentru a avea forţă programatică coerentă s-au grupat într-un singur partid politic. Aceste situaţii au fost de circumstanţă şi pentru perioada respectivă au fost chiar necesare, ele totuşi nu au constituit caracteristica determinantă a vieţii politice. Important este ca aceste stări să nu se permanentizeze, întrucât pot conduce uşor la impunerea unor regimuri autoritare; - monopartidismul se întâlneşte şi în perioada de maximă criză, când forţele reacţionare pentru a-şi instaura propria putere, apelează la sistemul unipartidist. Aşa a fost cazul regimurilor fasciste din Germania şi Italia. Unipartidismul a fost de asemenea caracteristica majoră a regimurilor comuniste din Europa răsăriteană, Asia şi America Latină. Sistemul monopartidist a fost prezent şi în Romania în cel puţin două momente istorice. Primul în 1938, când regele Carol al II-lea a interzis partidele politice, creând Frontul Renaşterii Naţionale, ca partid unic şi pentru o scurtă perioada de timp în 1940, în timpul asocierii la guvernare, de către generalul Antonescu, a legionarilor. Al doilea moment şi cel mai lung este cel din perioada regimului comunist 1948-1989. Prin esenţa sa, sistemul monopartidist este fondator şi generator de regimuri nedemocratice, dictatoriale.

4.2 Sisteme bipartidiste
Bipartidismul este sistemul întemeiat pe existenţa şi funcţionalitatea a cel puţin două partide politice. El se întâlneşte în aproape toate fazele vieţii partidiste, democratice, la începutul acestuia, în perioada de dezvoltare şi maturizare a sa. Momentul apariţiei bipartidismului poate fi legat de cel al apariţiei partidelor politice, în speţă a luptei antifeudale, când cele doua forţe combatante - burghezia şi nobilimea feudală, s-au organizat fiecare într-un partid politic opus, de regulă liberal şi conservator. Bipartidismul apare şi din necesitatea creării opoziţiei politice şi implicit a alternanţei politice în organizarea şi conducerea societăţii. Democratismul politic a determinat şi el

30

apariţia bipartidismului. În multe cazuri, bipartidismul a constituit fundamentul pe care sa nîscut şi dezvoltat pluripartidismul.

4.3 Sisteme pluripartidiste
Pluripartidismul a apărut în perioada interbelică şi s-a extins îndeosebi după cel de-al doilea război mondial în ţările din Europa occidentală. Cauzele ce au condus la apariţia pluripartidismului constau în: - impunerea şi generalizarea votului universal. Acest fenomen politic a adus în planul vieţii politice multiple şi diverse segmente sociale care pentru a-şi promova interesele, a se exprima în viaţa politică şi-au creat propriile partide politice; - complexitatea vieţii sociale, diversitatea intereselor, opţiunilor grupurilor şi categoriilor sociale a determinat apariţia unor noi paradigme doctrinare şi ideologice care, pentru a se materializa şi exprima în practica socială aveau nevoie de propriile partide şi formaţiuni politice; ex. doctrina comunista, doctrina ecologistă, democratăcreştină sau social-democrată -partidele ecologiste, creştin-democrate sau socialdemocrate, etc. - amplificarea democratismului politic a impus, de asemenea, apariţia unor partide politice. Prin principiile şi valorile pe care le promovează, multitudinea opţiunilor politice şi ideologice ce se confruntă, atât sistemul bipartidist, dar indeosebi cel pluripartidist, întemeiază sistemele politice democratice. Primul sistem bipartidist a fost creat în Anglia iar cel mai reprezentativ este astăzi cel din S.U.A. Si în România pana la primul război mondial în anumite perioade prin prezenţa Partidului liberal şi a celui conservator se poate vorbi de un sistem bipartidist. Pluripartidismul a fost şi este prezent şi în societatea românească atât în perioada interbelicăa 1944-1947 şi îndeosebi după 1989.

4.4 Sisteme de partide Răspunsuri
a) bipartidism perfect – două partide stăpânesc jocul politic parlamentar; două partide mari obţin peste 90% din voturi: modelul britanic actual; partidul din opoziţie ajunge automat la putere b) bipartidism imperfect – două partide şi jumătate controlează jocul politic; două parte obţin 70-75% din voturi, iar un partid mai mic câştigă 10-15%. Apar două partide mari, nu suficient de puternice pentru a ajunge singure la guvernare, astfel că se aliniază cu un partid minor care le asigură majoritatea pentru guvernare. În Germania, fie Partidul Social Democrat, fie Democraţii Creştini se aliază cu Uniunea Liber Democrată pentru a forma guvernul. c) multipartidism pur – cele două partide dominante obţin împreună 4050% din voturile electoratului. Există un număr de peste 4 partide care ajung în

31

Parlament, care se văd silite să se coalizeze pentru a guverna. Multipartidismul presupune existenţa coaliţiilor. d) multipartidism cu partid dominant – un partid dominant obţine aproximativ 40% din voturi, restul revine celorlalte partide. În România, PSD se coalizează cu UDMR pentru a guverna.

Capitolul 5. Teoria clivajelor a lui Stein Rokkan

Clivajele politice presupun diferenţe valorice şi sociale care justifică adeziunea la partidele politice şi care sunt asumate în desfăşurarea conflictului.

5.1 Tipuri de clivaje
Unidimensional – clivajul stânga-dreapta. Multidimensionale – clivajele lui Rokkan (sociolog norvegian care explică prin intermediul clivajelor sociale apariţia partidelor politice în Europa Occidentală).

5.1.2 Clivajul unidimensional. Clivajul stânga-dreapta
încearcă să explice conflictul politic printr-o singură dimensiune: clivajul stânga-dreapta este un clivaj mediteranean. Se manifestă în ţările catolice, într-o mai mică proporţie în ţările protestante şi deloc în ţările ortodoxe. Clivajul stânga-dreapta apare în perioada Revoluţiei Franceze. Începuturile sale sunt legate de evenimentele de la 11 septembrie 1789, când în Adunarea Constituantă Franceză, pentru a simplifica votul, reprezentanţii care erau de acord cu prerogativele regale s-au aşezat în dreapta (aristocraţii), iar cei care se împotriveau regelui (burghezii) s-au aşezat în stânga prezidiului în sala Parlamentului francez, care are forma unui semicerc. Adunarea Constituantă a Franţei s-a întrunit pentru a dezbate chestiunea veto-ului regal. Pe atunci, nu erau elaborate tehnici de votare şi în momentul votării cineva a avut ideea agreată ulterior de toţi reprezentanţii ca susţinătorii şi adversarii dreptului de veto al monarhului să se deplaseze la dreapta şi, respectiv, la stânga preşedintelui Adunării. În felul acesta, cei care erau pentru şi cei care erau contra, delimitându-se net unii de alţii, putea fi număraţi uşor şi fără eroare. Astfel, dintr-o soluţie procedurală inventată ad hoc s-au născut două concepte care aveau să jaloneze desfăşurarea vieţii politice în Franţa şi în mai multe state. Astfel, clivajul stânga-dreapta parcurge o primă etapă între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi

32

sfârşitul secolului al XIX-lea, intitulată (1) faza topografiei parlamentare (între 17891895). Spre deosebire de modelul francez, în sistemul britanic parlamentarii sunt poziţionaţi faţă în faţă: majoritatea Majestăţii Sale şi Opoziţia. Prin urmare, în Marea Britanie nu a existat concepţia topografică şi nu s-a afirmat nici clivajul stânga-dreapta, ci doar conflictul majoritate-opoziţie. În secolul al XIX-lea, semnificativă a fost poziţia topografică pe care o ocupau parlamentarii francezi, şi nu poziţia lor ideologică. Parlamentarii se aşezau oportunist în stânga sau în dreapta Adunării, în funcţie de interesele conjuncturale. Dacă în România junimiştii s-au aşezat în centrul Adunării, manifestându-şi astfel disponibilitatea de a participa la guvernare alături de liberalii lui Ion I. C. Brătianu, în Franţa parlamentarii naţionalişti se aşezau în extrema dreaptă a sălii, iar internaţionaliştii se aşezau în extrema stângă. Această etapă a corespuns cu perioada de formare şi organizare a partidelor politice, în care alegerile se desfăşurau pe baza votului cenzitar, în care lipsea electoratul stabil şi numeros, iar parlamentarii serveau exclusiv intereselor personale. Transferul de la topografia parlamentară la (2) clivajul social şi politic se produce la sfârşitul secolului al XIX-lea, o dată cu introducerea votului universal, urmare a mişcărilor democratice (socialiste), iar partidele politice (conservatorii şi liberalii) sunt obligate să mobilizeze participarea cetăţenilor. În Franţa, între 1895-1904, scena politică şi socială este dominată de Scandalul Dreyfus. Dreyfus era un căpitan de artilerie din armata franceză, alsacian şi evreu, acuzat de înaltă trădare. Dezbaterea în jurul scandalului Dreyfus conduce la apariţia poporului de stânga şi a poporului de dreapta, iar cea care anima pasiunile şi întreţinea conflictul era presa vremii. Poporul situat la dreapta îl considera pe Dreyfus vinovat de trădare pentru că era evreu şi alsacian şi pentru că ar fi încălcat onoarea statului şi a armatei franceze (naţionaliştii). Poporul situat la stânga, în special intelectualii, afirmau că viaţa unui om este mai presus decât orice fel de prejudecăţi (internaţionaliştii). Armata, Biserica, Statul, victime ale scandalului, s-au situat la dreapta; cosmopoliţii şi internaţionaliştii s-au poziţionat la stânga, susţinând că oamenii sunt egali, indiferent de originea lor etnică sau apartenenţa religioasă. Liberalii, stângiştii, susţinătorii lui Dreyfus, au ajuns la putere în Franţa în 1904 ca o consecinţă directă a Scandalului Dreyfus. Odată ajunşi la guvernare, liberalii, susţinători ai egalităţii politice indiferent de religie, au introdus Legea Separaţiei Statului de Biserică. Prin intermediul ei, Biserica Catolică nu mai beneficiază nici până astăzi de subvenţiile de la stat. Majoritatea parlamentară, liberală a fost suficientă şi stabilă la începutul sec. XX pentru a rezista la mişcările de stradă declanşate de susţinătorii Bisericii Catolice. Dreapta este, aşadar, reacţionară, deoarece stânga propune, iar dreapta reacţionează. Dreapta este inegalitară pentru că, în viziunea dreptei, oamenii sunt inegali din starea de natură. Dreapta favorizează doar libertatea proprietăţii pentru că susţine un drept natural de proprietate (John Locke). Dreapta se caracterizează prin Ordine, deoarece tradiţia, casta, rasa sunt principiile prin care se defineşte Ordinea. Libertăţile politice şi sociale sunt caracteristice, de fapt, stângii democratice. Politologii Duverger şi Blondel reabilitează clivajul jurnalistic stânga-dreapta: dreapta = ordine (conservatorii); stânga = schimbare (socialiştii şi liberalii).

33

Continuum-ul stânga-dreapta, Blondel:
Socialdemocraţi Comunişti Creştin-

Ecologişti Revoluţia socială Troţkişti

0 democraţi
Conservatori

Populişti Revoluţia naţională

Tehhnocraţia

5.1.3 Clivajele multidimensionale
Utilizarea termenilor etichetă stânga-dreapta este marcată de utilitatea lor ca mijloace de reducere a complexităţii spectrului politic şi ca structuri de evaluare a candidaţilor şi a partidelor politice. Folosirea termenilor stânga-dreapta mai ales în discursul jurnalistic ca etichete ideologice pentru a reprezenta partide politice reprezintă o reducere a costurilor informării pentru alegători, oferindu-le posibilitatea de a prezice poziţia partidului faţă de diferite teme politice, folosind relativ puţine informaţii. Utilizarea termenilor stânga-dreapta favorizează acordarea votului într-un mod raţional, alegătorii acordând votul partidului sau candidatului pe care îl percep ca fiind cel mai aproape pe axa stânga-dreapta de poziţia proprie. Însă acest clivaj jurnalistic explică apariţia partidelor politice îndeosebi în Franţa şi mai puţin în ţările protestante sau ortodoxe din Europa. Sociologul norvegian Stein Rokkan explică în anii ’70 conflictele care au stat la baza construcţiei naţionale şi apariţiei partidelor în Occident. Sociologul Rokkan a formulat paradigma celor patru clivaje, potrivit căreia evoluţia Europei a fost influenţată de trei revoluţii succesive: naţională, industrială şi internaţională. Acestea au generat o serie de clivaje care au dat naştere la diferite familii de partide politice. Una din variabilele care determină sistemele de partide este dată de clivajele care există în societate. Revoluţia naţională determină apariţia clivajelor: Biserică-stat; centruperiferie. Revoluţia industrială conduce la apariţia clivajelor: angajaţi-patroni; ruralurban. Revoluţia internaţională afectează doar latura muncitorească a clivajului dintre patroni şi angajaţi, creând subclivajul dintre stânga comunistă şi cea neocomunistă. Revoluţia naţională, apariţia statelor-naţiune şi naţionalismul dau naştere clivajelor (a) Stat – Biserică (b) centru-periferie Revoluţia naţională a determinat conflictul dintre cultura centrală a naţiunii în formare şi rezistenţa crescândă a populaţiilor din provincii sau periferii distincte etnic, lingvistic sau religios, precum şi conflictul dintre centralizarea, standardizarea şi mobilizarea statului naţiune împotriva privilegiilor comune, istoric şi tradiţional stabilite ale Bisericii. Revoluţia industrială dă naştere clivajelor

34

(c) rural-urban (d) angajat-angajator. Revoluţia industrială a determinat conflictul dintre interesele proprietarilor de pământ şi clasa în ascensiune a antreprenorilor industriali şi antagonismul dintre patroni şi salariaţi. Clivajele sociale şi politice au avut următoarele consecinţe: Clivajul Bisericăstat a condus la: privilegii corporatiste pentru Biserica Romano-Catolică independenţa Bisericii naţionale educaţia în limba maternă. Clivajul centru-periferie a condus la: privilegii pentru elitele locale expansiunea culturii statului-naţiune în detrimentul culturii tradiţionaliste, locale. Clivajul urban-rural a condus la: interese economice industriale versus interese agrare libera concurenţă industrială versus protecţionism agrar. Clivajul patroni-angajaţi a determinat: izolaţionismul de clasă versus integrarea în sistemul politic internaţional şi în defavoarea unei mişcări revoluţionare industriale.

a) Clivajul Stat-naţiune/Biserică opune tendinţa seculariştilor, laicilor - celor
pentru care Biserica joacă un rol important în politică. Clivajul a apărut ca urmare a Reformei Religioase de după secolul al XV-lea şi a confruntărilor violente dintre puterea religioasă şi cea laică. Războaiele medievale disputate între reprezentanţii Bisericii Catolice, pe de-o parte, şi reprezentanţii puterii politice laice (regi/principi germani), pe de altă parte, nu au atras şi participarea stării sociale ocupate cu agricultura, în special a ţărănimii feudale. Reforma Religioasă a lui Luther, apariţia tiparului, traducerea Bibliei în limbile viitoarelor naţiuni (în germană) împotriva utilizării ecleziastice a limbii latine catolice şi alfabetizarea „au deschis calea naţiunii” şi au determinat implicarea şi participarea politică a ţărănimii alfabetizate. Apar partidele: 1) laice, viitoarele partide radicale – cu obiectivul separării Statului de Biserică, secularizarea/laicizarea Statului. În 1904, în Franţa, radicalii liberali impun Legea separaţiei Statului de Biserică. Stângiştii îl susţineau pe Dreyfus împotriva Bisericii Catolice care îl etichetase drept evreu şi trădător. Radicalii fac parte din familie liberalilor (ex: gruparea liberală laică a lui C. A. Rosetti din secolul XIX). 2) confesionale (reprezintă interesele politice ale unei confesiuni; ex: Irlanda de Nord: conflictul, dintre catolici şi protestanţi) – viitoarele partide creştin-democrate – cu obiectivul asocierii politice dincolo de confesiune, dincolo de diferenţele confesionale introduse de protestantism (ex: partidele aconfesionale - multireligioase din Germania şi Olanda). Creştin-democraţia apare în ţările cu tendinţe laiciste, de separare a Statului de Biserică (ex: Italia, Franţa) şi reprezintă credincioşii creştini dincolo de diferenţele confesionale.

35

Partidele confesionale se manifestă în societăţile multiconfesionale (ex: Belgia, Olanda). Democraţia creştină apare în ţările în care există o contestare laică a Bisericii (ex: Italia, Germania, Franţa). Democraţia creştină preia tendinţele Bisericii Catolice, propunându-şi să asigure mai multă egalitate în societate. În Italia papalitatea interzice credincioşilor romano-catolici să participe la viaţa politică, astfel că abia în 1919 apare primul Partid Creştin Democrat (Curentul Popular). În Germania Konrad Adenauer este Preşedintele Partidului Catolic de Centru, iar în Franţa alsacianul Robert Schumman conduce Mişcarea Republicanilor Populari (creştindemocraţi). Creştin-democraţii francezi şi germani pun bazele Comunităţii Economice Europene prin înfiinţarea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului. (b) Clivajul centru/periferie: 1) partide naţionaliste – insistă asupra rolului Guvernului central în administrarea statului şi au obiectivul formei de stat unitar centralizat (ex: PUNR, în aparenţă PRM). PRM este un partid neo-populist; nu se preocupă de principiul statului centralizat, ci este interesat de problemele corupţiei, de problemele sociale. Abia în 2006 a venit reacţia lui Vadim Tudor împotriva autonomiei regiunii secuieşti. 2) partide regionaliste – apar la periferia statului (ex: Partidul Naţional Român din Transilvania, care milita pentru drepturile românilor din Transilvania, parte din monarhia Austro-Ungară; UDMR, este un partid etnic, aparent regional, care ocupă o poziţie teritorială ce produce confuzie. Este o Uniune de organizaţii a minoritarilor etnici maghiari. Funcţionează ca partid al etnicilor maghiari din Transilvania, UDMR are o bază mai mare decât Ardealul, deoarece are reprezentanţi şi în alte regiuni istorice.) Partidele regionaliste au obiectivul autonomizării puterii locale faţă de centru (Uniunea Civică Maghiară este mai curând regionalistă). Regionaliştii doresc autonomia culturală, legislativă şi regională. Partidele regionaliste apar ca reacţie la partidele naţionaliste. Legea partidelor politice nr. 14/2003 împiedică partidele din România să fie regionaliste. Partidele trebuie să aibă organizaţii teritoriale în jumătate din judeţele ţării (18 organizaţii, câte 700 de membri în aceste 18 judeţe, inclusiv în Bucureşti). Legea afectează libertatea de asociere prevăzută de Constituţia României (articolul 40, Constituţia revizuită în 2003). (c) Clivajul rural/urban, al revoluţiei industriale: 1) partidele rurale sunt partide ţărăneşti – sunt importante în prima jumătate a secolului al XX-lea în Europa. Partidul Ţărănesc Polonez a împiedicat cooperativizarea în Polonia după al Doilea Război Mondial şi s-a aliat cu Partidul Muncitoresc. Partidul Agrarian Bulgar şi Partidul Ţărănesc Polonez s-au asociat la guvernare între 1946-1990 cu Partidul Comunist. În Polonia, ţărăniştii au apărat micii proprietari de terenuri împotriva colhozurilor comuniste; ei s-au asociat cu comuniştii, dar împreună cu Biserica Catolică au apărat proprietatea agricolă. În România comunistă, Frontul Plugarilor s-a asociat la guvernare cu Partidul Comunist. Partidul Ţărănesc din România a pierdut teren după 1990 pentru că a fost perceput drept conservator. În România nu există partide ţărăneşti, deşi 47 % din populaţia României trăieşte la sat, iar 37% din populaţia activă munceşte în agricultură.

36

2) partidele urbane apar ca reacţie la partidele rurale – nu există partide care să-şi propună să apere interesele orăşenilor. Partidul Urbarian din Ungaria interbelică este o reacţie la Partidul Agrarian. Revoluţia industrială a determinat scăderea numărului persoanelor care lucrau în sectorul agricol şi a condus la dispariţia partidelor agrariene în Occident. Partidul Agrarian Bulgar există încă.

(d) Clivajul angajaţi/patroni:
1) partidele angajaţilor – în funcţie de viziunea asupra revoluţiei se împart în: comunişti (revoluţie dură, violentă şi imediată, resping lupta parlamentară: Lenin, Mao, Che Guevarra) şi socialişti (reformişti). Socialiştii sunt fie social-democraţi (germani), în viziunea cărora revoluţia este inutilă, dar reforma este vitală - social-democraţii germani se desprind de marxism în 1958 până în anii ’90; fie socialişti mediteraneeni, în viziunea cărora reforma pregăteşte revoluţia socialistă: socialiştii francezi, prin Francoise Mitterand, afirmau că rolul Partidului Socialist este împlinirea claselor muncitoare şi aducerea acestora la conducere. Socialiştii francezi, spanioli şi italieni sunt marxiştii de astăzi. Socialiştii sunt divizaţi fie în partide socialiste mediteraneene (revoluţionare), fie în partide social-democrate germane (reformiste). Partidele social-democrate urmăresc reforma socială prin mijloace legal-constituţionale şi corijarea diferenţelor economice prin intermediul protecţiei sociale. 2) partidele patronale sunt partide patrimoniale: sunt fie partide conservatoare, fie partide liberale (afirmă primordialitatea economiei de piaţă libere şi neintervenţiei Statului în economie). Un caz aparte îl constituie mişcarea ecologistă. Partidele ecologiste ar putea fi considerate rurale, cel puţin ca limbaj, sau socialiste, pentru că acuză dezavantajele produse de revoluţia industrială. În fapt, sunt partide fost-troţkiste, pentru care revoluţia politică este permanentă şi urmăreşte modernizarea societăţii prin îndepărtarea intervenţiei Statului şi a puterii politice instituţionalizate coercitive.

Lucrare de verificare
Folosind teoria clivajelor, redactaţi un eseu în care, pornind de la un discurs electoral sau politică publică să identificaţi tipul de partid în care se încadrează actorul politic respectiv. Eseul se va redacta pe minim trei pagini folosind font-uri Times New Roman, de dimensiunea 12 şi diacritice, la un singur rând.

37

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful