Alexandru Spătaru

DELICT DE SPERANŢĂ

Alexandru Spătaru

DELICT DE SPERANŢĂ

IAŞI, 2014

Coperta I: Cristina Elena CHIRIAC Ilustraţia interioară: Viorel CORODESCU–COV

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SPĂTARU, ALEXANDRU Delict de speranţă / Alexandru Spătaru. - Iaşi: Vasiliana '98, 2014 ISBN 978-973-116-338-3 821.135.1-1

Editura Vasiliana ’98 – acreditata CNCS Tel: 0332421250 e-mail: vasi98iasi@yahoo.com www.vasiliana98.ro Redactor: Florentin Busuioc Apărut 2014 Iaşi - România

POEZIA CA MOD DE SUPRAVIEŢUIRE
Poet pentru care versul este mereu rezultatul învolburărilor reflexive, Alexandru Spătaru combină în poezia sa solemnitatea cu înfiorarea, austerul cu afectivul, realitatea convulsivă/ traumatizantă cu reveria voluptuoasă, într-o transcriere lirică lucidă şi copleşitoare, pe un ton uneori ceremonios şi reţinut, alteori patetic ori meditativ. Scrisul i se confundă astfel cu propria fiinţă şi devine aproape un gest tautologic, singurul său scop rămânând acum acela de a intra în relaţie de empatie cu structura intimă a cititorilor săi, fapt constatat încă din textul ce deschide volumul de faţă, aşezat drept scurtă şi concisă „predoslovie” către cel pe care nu numai că nu doreşte a-l ignora, dar chiar îl face părtaş la vibraţia lirică virtuală a volumului Delict de speranţă: „îţi caută o carte simţirea/ cea mai dinăuntru,/ nădăjduind o întâlnire/ în rezonanţă…” (Cititorule). Aşadar, eul liric are în vedere reacţiile subiective ale unui lector cu o existenţă evazivă ca o justificare a textului şi a intenţiilor poetice, mereu pândite de riscul erorii sau al arbitrariului. Orgoliu poetic exacerbat?!... „Personajul” acesta fictiv şi liric, circumscris prin urmare volumului şi care nu poate opune rezistenţă manipulărilor eului poetic, nu mai poate fi o maşină de construit sensuri, conotaţii şi ipoteze pe care să i le ofere apoi textului, pentru că toate acestea îi sunt deja
5

Alexandru Spătaru
oferite. Prin urmare, cititorul va deveni „pseudonimul” eului poetic, limitându-i-se astfel propria subiectivitate prin împărtăşirea iluziilor, a eşecurilor, a dorinţelor şi a visărilor acestuia. În aceste condiţii, se pune justificata întrebare: mai construim/producem sensul sau doar trebuie să-l descoperim pe cel deja depus de eul liric?... Dincolo de această dilemă, descoperim însă plăcerea lecturii şi „portretul” interior, spiritual, al poetului Alexandru Spătaru, recules şi abstras din spaţiul real în cel al contemplaţiei liminare, revelându-şi trăirile în radiografii lirice generate de o confruntare permanentă cu semnele trecerii, ale timpului şi ale morţii ce se strecoară insidios în făptura supusă finitudinii: „Desigur, importantă este/ culegerea de informaţii/ despre ieşirile/ din scenă, programate,/ ori întâmplătoare/ – a se citi fatale.// Însă părerea dominantă/ a interpreţilor e că-s/ deficitare scenariul şi regia/ şi-s superflue orice/ alte comentarii” (Precum prevede rolul). Regăsim, aşadar, aceeaşi fascinaţie a explorării profunzimilor eului şi a dinamicii propriilor trăiri, chiar dacă într-o confesiune solemnă, de o anumită neutralitate, compusă mai degrabă din aluzii şi reverberaţii afective care trimit în cele din urmă cititorul spre referenţialitate. Deşi nu este evidentă, o tristeţe metafizică domină universul poetic marcat de nedesăvârşirea condiţiei umane: „Cine-şi mai aminteşte/ c-am apărut în sânul/ apelor primordiale,/ că prin predestinare/ avem o libertate absolută/ a mişcării în toate sensurile/ şi, mai cu seamă,/ în adâncime?!// De ce să acceptăm/ precara existenţă/ într-o matrice temporală/ cu un final necunoscut?!// Să ne desprindem imediat/ de timp!!!” (Să ne desprindem de timp!) Desprinderea, ieşirea din timp este un gest care nu doar dezindividualizează, nu se mântuie doar de răul ontologic, ci are conotaţii simbolice evidente, salvând lumea cu statut de precaritate şi supusă disoluţiei pentru ca astfel să-şi poată găsi sensul,
6

Delict de speranţă
justificarea şi legitimarea existenţială. Cum se vede, în enunţarea sa, ideea nu conţine vreo doză de încrâncenare, pentru că stilul poetic sec nu trădează şi convulsiile proprii unei astfel de teme, nu trădează drama, contrastele/contorsionările sufleteşti ori zguduirile gata să rupă fiinţa de această lume. Tonul rămâne moderat pentru că o asemenea poezie se naşte din crize şi angoase pasagere, oglindind îmbinarea armonioasă dintre fizica şi metafizica trăirii, a tristeţii îndeosebi, motiv pentru care avem de-a face aici cu un mare rafinament al rostirii simple, aproape cu o acceptare a deşertăciunii oricărui lucru: „Uscăciune,/ totul acum e uscăciune!/ au strigat înfricoşate,/ deshidratate,/ şi umbrele, ignorându-i/ pe cavalerii înfierbântaţi,/ incapabili să se vadă/ în întunericul lor c-au ajuns/ nişte vreascuri uscate.” (Uscăciune, uscăciune!) O nelinişte, o nemulţumire permanentă pare să-şi arate mereu chipul printre versuri, deşi poetul încearcă a o potoli sau măcar n-ar vrea să o recunoască. Introvertirea e dureroasă, dar devine un mod de supravieţuire acceptat cu un scepticism clar, deşi fără a fi clamat ostentativ, dar cu câteva semne evidente ale crizei, cum ar fi refugiul în aluziile mitice: „Maestrul ţesător,/ paianjenul mereu flămând/ şi-a terminat lucrarea/ în jurul inimii, aleasă pradă./ I-a prins aripa-n pânza ucigaşă.// E ţesătura trainică,/ dar inima pe care o pândeşte/ nu are vreme să se-oprească/ şi nici măcar să simtă/ zbaterea-n strânsoare.// E vizitată acum/ de inima universală./ Bat împreună în rezonanţă” (Generoasă, inima). Evitarea patetismelor şi „devitalizarea” aceasta îmbracă la un moment dat forma unei înfruntări agonice sau măcar resemnate a cotidianului, eul poetic asumându-şi cu sobrietate şi gravitate destinul şi realitatea în care îi este dat să vieţuiască. De aceea, trăirea lucidă şi dezamăgirea nu vor îmbrăca forme acute, poetul rămâne vizibil preocupat ca acestea să fie permanent
7

Alexandru Spătaru
cenzurate, doar şoptite/spuse cu o aparentă lipsă de afectare, toate vizibile în austeritatea spunerii şi imaginilor. De altfel, însuşi mecanismul scrierii va fi deconspirat în poemul În transă, poetul mărturisind că „toate ce mi se întâmplă/ le strâng cu limpezime/ în însemnările cotidiene./ Când ies,/ orice înţeles s-a şters.// Totuşi, rămâne/ ceva esenţial:/ mă uit cu ochii închişi/ prin notele de drum/ şi intru iar în transă” ... Poate că refuzul tumultului şi al convenţiilor poetice (chiar şi atunci când vorbesc despre sfârşitul lumii şi renaşterea acesteia!) este o altă formă de penitenţă, din discursul poetic auster reţinându-se doar aburul ce se ridică din interogaţii, concepte şi metafore obscure: „Vom traversa/ un gol de existenţă,/ o probabilitate scrisă/ în legea atotcuprinzătoare;/ poruncă neînţeleasă.// Se va uita./ Vor mai adeveri/ legendele, că trebuia/ să se împlinească.// Vom reveni/ pe traiectoria prestabilită./ Ne-or reprimi cu drag/ materia şi energii subtile,/ familiare, originare,/ sânuri materne,/ în dimineaţa/ ce se apropie, trimisă/ de perpetua renaştere.// Se va opri în fiecare,/ să-şi lase zorile/ ce vor aprinde iară/ candela speranţei/ şi leac de rouă să vă lase/ să stingă fierbinţeala/ nopţii de coşmar.// Să vă găsească acasă!” (Va trece). Chiar cu riscul de a părea anacronic, Alexandru Spătaru optează pentru acest tip de discurs simplu (care va refuza exhibarea sinelui, asumându-şi rolul „damnatului”) şi pe care îl va cultiva cu obstinaţie în toate cele trei secţiuni ale volumului (intitulate sugestiv Însemnări din mişcare, Semănături de urme şi Din eternul Genesis), deoarece ştie că poezia sa are o altă misiune, aceea de a mântui. Voluptatea suferinţei şi a singurătăţii poate fi acuzată de inconsistenţă din cauza ispitei unei exprimări timide, a lipsei acelui orgoliu insurgent cu care le clamează alţi poeţi contemporani, însă această ipostază aproape umilă se explică printr-o atitudine autocontem8

Delict de speranţă
plativă ce pare a spori intensitatea/dramatismul trăirilor sub masca afişată voit: „Sunt gând şi sunt/ idee în trecere şi eu./ Dar las o urmă./ Ar fi absurd să cred că e/ indestructibilă, de vreme ce/ o încredinţez nisipului,/ chiar şi atunci când/ mi se mai întâmplă/ s-o încrustez în piatră.// Când mă voi scufunda,/ obrazul apei se va acoperi/ cu valuri de mâhnire./ Neîncrezătoare, vor alerga/ spre maluri, să mă caute.// Şi-atât vor scormoni/ nisipul timpului/ şi-l vor amesteca, până/ vor şterge orice mărturie./ Sau sunt predestinat/ să fiu şi urmă în trecere?” (Urme). Starea aceasta de criză nu are nimic eroic, dimpotrivă, e foarte comună; dar asta nu o face mai puţin dureroasă într-un cotidian de o agresivitate nesângeroasă, cu atât mai perfidă, cu cât este mai ascunsă. Poetul lasă vederii neputinţa, însă aceasta nu înseamnă abandon ori amuţire, în cazul de faţă având de-a face, cum am mai semnalat, cu un mare rafinament al rostirii simple, deşi poezia e fărâmă din propriul trup, e risipire de sine, iar poeţii în timpuri delirante (ca şi filosofii), prin puterea întemeietoare a cuvintelor contaminate de semnificaţiile logosului divin, sunt un alt fel de (re)creatori de lumi. La un moment dat însă, poetul pare să nu mai fie convins de necesitatea acestui act al restaurării lumii prin creaţie poetică („scrierea cu sine” despre care vorbea şi Nichita Stănescu), deşi procesul se confundă cu propriul destin sau devine mărturia unui trup şi a unui timp: „duhuri ale pustiurilor,/ ce ardeţi tot ce-atingeţi,/ autocraţi pe tronuri de nisip,/ fără supuşi;//[...]// sunteţi dintre aceia/ cu o viaţă singulară, amară,/ una din părţile existenţei./ Vai de voi!”, ulterior însă viziunea se va schimba radical, conştientizând rolul poetului, al conştiinţei treze, al spiritului lucid, care păstrează echilibrul ontic al lumii: „Fiţi binecuvântaţi,/ în lipsa voastră, cumpăna lumii/ sar dezechilibra; mişcarea Terrei/ s-ar petrece în jurul unei/ jumătăţi de axă” (Filosofia în peşteri).
9

Alexandru Spătaru
Respiraţiile lirice existenţiale de până acum se completează cu o nelinişte apăsătoare orientată spre dorinţa de a cunoaşte sau de a fi „ales” („O! Doamne... ar fi aievea,// dacă aş fi, cum îmi doresc/ cu ardoare, unul din/ marii sacerdoţi/ prin care vine mângâierea/ binecuvântare-cântec!” (Binecuvântarea-cântec), pentru că poetul îşi declară deschis incertitudinea harului de a surprinde în scrisul său misterele lumii şi pe ale sinelui doritor să comunice cu esenţele („Doamne, Te rog/ spune-mi şi mie/ că pot să calc pe valuri” (Spune-mi şi mie). Fără încrâncenare mistică, dar cu o evidentă angoasă existenţială, invocaţia eului liric se îndreaptă către un Dumnezeu retras într-o tăcere argheziană, inabordabilă, anulând orice comunicare cu terestrul maculat prin voinţa omului. Neliniştea e provocată de lipsa de repere ontologice ferme, când însuşi spiritualul poate deveni perisabil. În consecinţă, lirismul pare a se manifesta prin disciplinarea spiritului şi depăşirea simţurilor, îndreptându-se spre conceptualizarea noţiunilor curente ale existenţei proprii. Resortul incredulităţii desparte, aşadar, fiinţa carnală de cea spirituală, punând necontenit într-o ecuaţie interogativă poeticul şi existenţa, iar lupta împotriva negurilor incertitudinii developează jinduirea după o poezie a iluminării care trece de la obiect la subiect prin surprinderea graniţei fragile dintre creat şi increat, a acelor spaţii de trecere care leagă existentul de nonexistent şi concretul de esenţa sa încifrată. Această particularitate a viziunii aduce sub privirile noastre inclusiv motivul liric al limitei dintre materie şi spirit prin metaforele ascensiunii, ale legăturii dintre pământ şi cer, dintre profan şi sacru, legătură care pare să se fi rupt însă în timpurile noastre moderne, când „am smuls giganţii/ din construcţia originară,/ nesocotindu-le temeiurile,/ şiapoi i-am adunat/ cu sila în haremuri/ cu obârşie de gheenă” (Răpirea giganţilor).
10

Delict de speranţă
Înstrăinarea şi senzaţia de trăire intrusă în această lume sunt consecinţele unei asemenea rupturi petrecute nu se ştie când şi nici din ce motive; iată de ce se insinuează presimţirea lentă a sfârşitului, fiorul tanatic imprimând poeziilor accentele elegiac-patetice, dar aprige ale unei renunţări melancolice şi meditative: „V-am fost destul povară./ Îmi pare rău că/ încă am să vă împovărez/ cu împlinirea atâtor/ ritualuri şi mai ales cu/ ultima şi trista mea privelişte,/ cu amintirea ei.// Seara, să-mi spună/ sacerdotul taina-rugăciune./ Lăsaţi-mă, apoi,/ să mă privească cerul/ limpede o noapte.// Iar dimineaţa,/ voi fi strat de flori” (Din testament). Sinceritatea trece direct în aceste versuri de o simplitate implozivă, ce adună în jurul unui nucleu semantic mari goluri de tăcere gravă şi pură. E ca şi cum poetul nu reuşeşte să înfrunte timpul şi vremurile, să rupă năvoadele tristeţii, pentru că refuză răspicat să facă acest lucru, denunţând în felul său personal răul şi absurdul unei lumi strâmbe în care jucăm/ interpretăm doar un rol efemer, cu un scenariu şi o regie „deficitare”, de un prozaism răvăşitor (în Precum prevede rolul), din care ar prefera să se retragă. O retragere însă în doi, prilej cu care poetul atinge o temă aproape absentă, anume iubirea, sau poate chiar absenţa acesteia (pentru că dragostea poate fi o robie grea), solitudinea nefiind interpretată ca un scop în sine, ci ca un mod de a se revanşa faţă de contextul dezamăgitor al realităţii. Se strecoară aici o anume doză de incertitudine, pentru că „adoraţia” poetului (cu inflexiuni de înfiorare şi de gravitate nestilizată) nu ştim dacă vizează o fiinţă pământeană, o dragoste conjugală anume sau se îndreaptă către Divinitate, parcurgând drumul de la alienare la regăsire prin reîntoarcerea eului rătăcit la dragostea divină: „Pe lista aceea de aşteptare/ noi doi am încăpea pe-un loc;/ doar pe un loc suntem/ de-atâta vreme.// În clipele acelea dilatate,/ eu ţi-aş mai spune o
11

Alexandru Spătaru
anecdotă,/ iar tu ai remarca precum/ ţi-e obiceiul, că e veche” (Dar nu singuri). Dispreţul şi umilirea valorilor ancestrale combinate cu propensiunile (auto)distructive, aproape demonice, ajunse acum principii călăuzitoare ale vieţii, ar fi alte motive de întristare. Nostalgia purităţii şi armoniei iniţiale o descoperim de pildă în dorinţa unui nou început, dorinţă în care se întrezăreşte încercarea de a recupera sensul armonic al vieţii şi graţia pierdută: „Purtătorii/ îmbolnăvirii Pământului/ n-au avut acces;/ nici urme din urmele lor./ Invitaţii şi-au lăsat/ tălpile la intrare//[…]// Între ceruri şi pământuri/ noi, pe ape de lumină,/ în lină plutire,/ corabia s-a întors/ cu pasageri schimbaţi,/ oameni noi” (Noua arcă). Se pare că singura cale de purificare şi de redempţiune rămâne opţiunea retorică a reculului spre embrionar, spre inerţia originară, urmată fiind apoi de viziunea (fără decoruri grandioase) a unei noi geneze, pornite din vârtejul increatului, cu speranţa că noua creaţie va fi superioară celei apuse: „şi una după alta/ – nici una nu-i la fel,/ nicicând nu vor fi toate –,/ vin şi se duc, şi trec prin/ taina numărului sacru/ dintr-un etern Genesis” (Dintr-un etern Genesis). Indiferent la glorii efemere, lirismul sceptic al lui Alexandru Spătaru are, aşadar, o doză de singularitate prin faptul că poetul este un elegiac al trecerii şi al îndoielii, care îşi mărturiseşte stările de spirit şi îşi regizează neliniştile bine studiate, trăindu-le apoi la intensitate maximă în faţa unui cititor luat ca martor (neprezent în text, dar obedient şi fără reacţii subiective), care va asimila aşadar sensurile impuse fără a le negocia, pentru că „îţi caută o carte simţirea/ cea mai dinăuntru,/ nădăjduind o întâlnire/ în rezonanţă…” (Cititorule). Rodica MUREŞAN

12

Chiar dacă aş şti că mâine lumea s-ar destrăma în bucăţi, tot mi-aş planta mărul. Martin Luther King

Delict de speranţă

Cititorule, îţi caută o carte simţirea cea mai dinăuntru, nădăjduind o întâlnire în rezonanţă...

15

Capitolul 1 Însemnări din mişcare

Delict de speranţă

Sunt vinovat

Pot fi pe drept învinuit c-am aşteptat cu încredere marea iubire. Este de notorietate că într-o vară am furat o noapte, să caut pe îndelete scurtături spre stele. Se ştie peste tot c-am abuzat de-un asfinţit de soare, ca să mă scald pe săturate în blânda lui văpaie. Am folosit tertipuri scandaloase
19

Alexandru Spătaru

şi-am dezbrăcat o toamnă de culori; le-am strâns în amforele mele transparente, expuse în spaţii publice, să se uimească vremea toamnelor. Mi se mai poate imputa că toată roua dintr-o dimineaţă mi-am însuşit-o prin înşelăciune, pentru un mic dejun de pomină; oaspe mi-a fost şi-am veselit o lume tristă de tăceri uscate. Pe-un mal de apă, printre sălcii, am stat la pândă ca un lotru;

20

Delict de speranţă

complice mi-a fost luna, când am lăsat, prin vicleşug, o înserare fără cântec. L-am dus în inimile caselor bătrâne ce mai aud cu inima. Şi, mai ales, desfid funesta lege ce rânduieşte cum se moare, speranţa fiind ultima din rând. Mi-asum delictul de speranţă în formă continuată!!!

21

Alexandru Spătaru

Să ne desprindem de timp!

Câte evenimente se petrec şi numai într-o viaţă, cu semne peste semne! Nu le mai desluşim, rămân să ne uimească! De-ar fi să socotim doar naşterea şi moartea, şi tot ar fi prea mult să le cuprindem plinul! Timpul e-n criză. Şi-o fi schimbat măsura trecerii, din pricină obscură,
22

Delict de speranţă

sau vremea noastră o fură, să şi-o adauge, ca să-şi lungească agonia ce îi precede un fatal sfârşit! Cu siguranţă, timpul ne-a făcut să credem că este ideală menţinerea la suprafaţă şi ne-a indus ideea că-s inutile şi riscante trăirile profunde. De-aicea ni se trage şi frica de înec. Cine-şi mai aminteşte c-am apărut în sânul apelor primordiale, că prin predestinare avem o libertate absolută

23

Alexandru Spătaru

a mişcării în toate sensurile şi, mai cu seamă, în adâncime?! De ce să acceptăm precara existenţă într-o matrice temporală cu un final necunoscut, poate apocaliptic?! Să ne desprindem imediat de timp!!!

24

Delict de speranţă

Masca

Purta mereu o mască. Era identitatea lui. Un timp, putea să o mai lepede, să-şi potolească dorul de clipe de intimitate cu adevăratul chip al său; i se destăinuia. Masca îi respingea şi-o lacrimă, nu-i sta în putere un surâs. Era o mască minerală, insensibilă, de nepătruns. Apoi, i s-a părut că s-a lipit definitiv.
25

Alexandru Spătaru

A fost o altercaţie mai violentă cu o târzie aniversare, când masca a căzut. Cu lăcomie, s-a uitat într-o oglindă. S-a întâlnit cu un străin indiferent şi obosit. „O, Doamne, m-am pierdut!!!” De atunci, se caută fără răgaz, cu disperare. Şi scormoneşte prin cenuşa trăirilor ce-au ars ascunse sub o mască, nădăjduind să scoată, vie, măcar o tresărire...

26

Delict de speranţă

Lume, lume...

Poate, în alte timpuri, când partea care ne lipseşte acut din adn o să ne crească, o să străbatem primejdioase drumuri lungi pentru a ne cunoaşte. Vom auzi chemările acum neauzite ale sinelui. Şi, în fine, o să fim prieteni. Dar, cine ştie când, în alte, depărtate timpuri...
29

Alexandru Spătaru

Acum, ne contopim cu împrejurările indiferente sau ostile, suntem recomandări fără acoperire, maniere preţioase. Şi ne provoacă traume ideea că nişte gânduri ale semenilor ar încerca să ne pătrundă alcătuirea. Suntem aproape o lume de străini. Lumea ce-ar trebui să fim ne-ameninţă cu anatema.

30

Delict de speranţă

Petreceri

Călăii la victime... Unii le-au scobit cu unelte anume. Alţii au venit şi le-au ros cu dinţii. Neuitate ospeţe! Care au încercat să ia şi puţinul ce a mai rămas, au găsit doar oase uscate, ascuţite. S-au crestat în muchii, s-au împuns în colţuri. Nu au adunat decât răni adânci. Au cântat o vreme corul lamentaţiei: „Unde-s exemplarele de odinioară, pline de substanţă, fragede, rotunde?!”
31

Alexandru Spătaru

Dacă indigestiile nu le-au fost fatale, dacă n-au murit de epuizare, sau din vreo infecţie, o spaimă cumplită îi aleargă acum. Călăii sunt victimele lor, fug, se-ascund de ei. Când se-ajung, se-nghit, ca să-şi potolească foamea lor nebună. Şi vor da semnale din produsul propriu după digerare, că încă li-e foame.

32

Delict de speranţă

Cu un fir de presimţire

Nici inima nu are dezlegare să-ţi vestească. Din bunătate, uneori, se mai deschide cât să iasă un fir de presimţire, subţire; lesne intră-n ac, să-ţi coşi un petec de speranţă pe-o gaură din viaţă.
33

Alexandru Spătaru

Şi-aşa-mi vine...
„Şi-aşa-mi vine câteodată să dau cu cuţâtu-n chiatră. Din chiatră să iasă foc, dacă n-am avut noroc...” Cântec popular

Mi s-a făcut lehamite tot să mă ocolească. Am hotărât să îl ignor, să-l socotesc doar o idee abstractă, o fantasmă. Şi nu ratez nicio ocazie să strig în gura mare: „Nu-l mai lua în seamă, omule, nu vezi că, pur şi simplu, nu e?!”
34

Delict de speranţă

Descumpănit, peste măsură supărat, acuma el mă caută. Eu mă feresc din calea lui şi mă ascund, metodic, luându-l ca exemplu. Şi îl va tulbura într-atât deşarta căutare, că o să ceară un consult la psiholog, ori se va duce să se roage în vreun lăcaş de cult. Măcar odată să se schimbe rolurile...

35

Alexandru Spătaru

Reflecţii intime

Ce crezi că eşti tu, ce glorii pretinzi că te-au încununat?! Mai bine ai nădăjdui că Providenţa, la ieşirea ta din pântecele mumei, a dat o undă verde venirii unui om obişnuit în lume. Ar trebui să ştii că, din mărinimie, sunt pe-aici mulţimi de pripăşiţi. Tare mi-e teamă, că eşti un pripăşit!

36

Delict de speranţă

S-a pierdut de cântec

Vai, ţie, te-ai pierdut de cântec! Fără de el, substanţa te va părăsi. Toată vibraţia prietenă din jur se stinge. Printre atâtea dizarmonici ai să te stingi curând şi tu. Nu ai putere să îl cauţi şi nici măcar să-ţi aminteşti unde şi când te-ai rătăcit. Mai ai o şansă: cântecul te caută...

37

Alexandru Spătaru

Ziare

Era-ntr-o dis-de-dimineaţă hibernală. Vindea ziare într-o intersecţie. Cu titluri de o şchioapă, ştiri fierbinţi, de nu ar fi crăpat de ger, asemeni mâinilor inerte – nu mai credea că-s ale lui – şi pietrelor din caldarâm. I-am cumpărat toate ziarele.

38

Delict de speranţă

Am mers apoi să ne mai dezmorţească o cană cu vin fiert. Să nu mai ştim de ştirile gălăgioase, groase, de intersecţiile aglomerate cu nebună grabă, poluate cu gaze de eşapament şi maladive respiraţii; şi să uităm de iarna grea din lume. Pe prima pagină a ziarelor de seară – ediţii speciale –, în poze dârdâind de frig, priveau cu interes suspect spre o bizară emanaţie

39

Alexandru Spătaru

– un abur subversiv din dubioşi recipienţi bine ascunşi în palme –, un vânzător de ziare ambulant, prea amărât, şi un necunoscut bătrân şi prea sfrijit, fără îndoială, protagoniştii unei conspiraţii...

40

Delict de speranţă

Dacă...

Vă imaginaţi ce s-ar petrece dacă orice gând, de îndată ce s-ar naşte, ar intra în acţiune? În vraiştea asta ce domneşte peste imensa împărăţie a gândurilor! Ne-ar invada tenebre neînchipuite. Infernul s-ar dezagrega de spaimă.
41

Alexandru Spătaru

Deocamdată nu-s motive de îngrijorare. Din uriaşa zbatere închisă în temniţa neuronală răzbat afară doar semnale de stare, chintesenţe, filtrate de năuntrul suveran – parte din ordinea desăvârşită universală. Nimic nu prevesteşte vreo schimbare.

42

Delict de speranţă

Rugăciune pentru toţi

Era gârbovită, uscată. Avea în spatele încovoiat o desagă mare aproape plină cu vreme şi o traistă săracă. În mijlocul străzii s-a oprit. Desaga i-a rămas în spinare. Traista a lăsat-o cuminte pe pământ. Şi a început să cânte, fără cuvinte, nemaiauzit. Am alergat s-o ascult de aproape. Bătrâna nu cerea nimic. Era un cântec-rugăciune pentru toţi.
43

Alexandru Spătaru

Câteva clipe i-am întâlnit privirea. În clipele acelea s-a rugat pentru mine. Obosit, glasul s-a stins. Bătrâna şi-a luat traista, la fel de săracă, şi-a plecat. Mi-a părut rău că n-am avut la mine să-i dau un ban, o felie de pâine. Dar şi-acum mă doare că nu i-am spus măcar sărut mâna!

44

Delict de speranţă

Precum prevede rolul

Se plâng actorii că oricât de îndrăgostiţi ar fi de vise, nu pot evita starea de veghe, secvenţe din spectacol, oricât de plicticoase. Rolul îi cheamă la îndatoriri protocolare. Nişte scrisori de intenţii-aşteptări – a se citi închipuiri-iluzii –, ar fi prioritare.
47

Alexandru Spătaru

Desigur, importantă este culegerea de informaţii despre ieşirile din scenă, programate, ori întâmplătoare – a se citi fatale. Însă părerea dominantă a interpreţilor e că-s deficitare scenariul şi regia şi-s superflue orice alte comentarii...

48

Delict de speranţă

Nişte necunoscute

Apar pe nesimţite. Orgolioase, aride, identitatea şi-o ascund, sau nu au ce ascunde. Se instalează confortabil, înghesuind sinapsele de baştină. Şi sunt nocive, provoacă accidente. Lor li se datorează căderi de la înălţime cu paraşute ce nu se deschid, surpări profunde. N-au nicio limită.
49

Alexandru Spătaru

Nu-i de mirare că sfârşesc mai totdeauna în derapaje, deraieri. Să le înţepaţi c-un gând cu vârf, şi se dezumflă. Din alt gând faceţi un oftat de vânt, şi-ajunge minciuna s-o împrăştie. Şi întăriţi serviciul de pază!

50

Delict de speranţă

În transă

Toate dimensiunile se-adună-n una. Nu are nume să o chem, dar e de-ajuns să o aştept şi vine. Nu-şi mai au rostul schimbul de mesaje, rezonatoarele de performanţă; identitatea este de prisos. Mă contopesc cu unica dimensiune.
51

Alexandru Spătaru

Numai când sunt acolo, ştiu cu amănunte unde sunt şi îmi explic de ce nu pot pătrunde simţirile de-afară prin bizara poartă a materiei absente. Mai mult decât mă tem că voi pleca, trece prin mine în torent dorinţa să revin, să mă desprind de existenţa înghesuită în rezumate şi în definiţii neîncăpătoare. Toate ce mi se întâmplă le strâng cu limpezime în însemnările cotidiene.

52

Delict de speranţă

Când ies, orice înţeles s-a şters. Totuşi, rămâne ceva esenţial: mă uit cu ochi închişi prin notele de drum şi intru iar în transă...

53

Alexandru Spătaru

Cu dedicaţie

Nu le-aprind lumânări; se topesc deplorabil, miroase o vreme a fum şi apoi, înfricoşător, a nimic, să-mi aducă aminte iar şi iar c-au pierit. Pentru fiecare am sădit un trandafir. Ei sunt acum trandafiri cu albe văpăi în corole. Vin ades în mijlocul lor.
54

Delict de speranţă

Dimpreună, nicio clipă nu am simţit că m-ar fi uitat, că i-am abandonat. Flacăra trandafirilor a ars perdeaua ce ameninţa să cadă între noi. Astăzi, le-am adus o carte cu dedicaţie: „Dragilor mei, răpiţi prea devreme de dorul de acasă...”

55

Alexandru Spătaru

Uscăciune, uscăciune!

Cavalerii Ordinului Întunericului le-au oferit compania umbrelor. Din mare mirare c-au fost refuzaţi, palme plesnite peste frunţi înfierbântate de aglomerări de idei culese din şanţuri după scurgerea apelor. S-au scurs în şuvoaie în gropi comune
56

Delict de speranţă

să-şi îngroape durerile ploile orfane; la naşterea lor, norii au murit. „Uscăciune, totul acum e uscăciune!” au strigat înfricoşate, deshidratate, şi umbrele, ignorându-i pe cavalerii înfierbântaţi, incapabili să se vadă în întunericul lor c-au ajuns nişte vreascuri uscate. Pe pământul – mare de foc, un bătrân cu tălpile arse, cu barbă câlţoasă în flăcări şi chelie fumegândă aleargă nebun.

57

Alexandru Spătaru

Se ţine disperat cu mâinile amândouă de un jalnic toiag – cândva un trident. În neînduratul pârjol, dinţii i-au căzut, tridentul e ştirb. ...Şi tot vin spre mine, mă asediază semne de coşmar, spăimoase mesaje, prevestiri de mare urâciune. Îmi adun puterile, le arunc departe şi în urma lor strig spre fiecare: „Înapoia mea, străinule rău, nu-mi sta în lumină, nu vreau să te ştiu!”

58

Delict de speranţă

Generoasă, inima

Maestrul ţesător, paianjenul mereu flămând şi-a terminat lucrarea în jurul inimii, aleasă pradă. I-a prins aripa-n pânza ucigaşă. E ţesătura trainică, dar inima pe care o pândeşte nu are vreme să se-oprească şi nici măcar să simtă zbaterea-n strânsoare. E vizitată acum de inima universală. Bat împreună-n rezonanţă.
59

Alexandru Spătaru

„Paianjenule, tu aştepţi degeaba, te vei sfârşi de foame. Recuperează-ţi pânza care-a mai rămas întreagă. E numai bună pentru giulgiul tău. N-ai avut parte să te înfrupţi din viaţa unei inimi. Ar trebui să-i porţi recunoştinţă pentru generozitate; te va îndestula-n pământ amprenta ei – dorul mereu de viaţă.”

60

Delict de speranţă

Final de pasăre

Stătea cuminte pe o piatră, între ape. Nu mai voia să zboare. Simţea cum se desface dureros superba ei alcătuire anima – materie. „Când mă va fulgera sfârşitul, nu vreau ca zborul meu să-mi fie martor la căderea decrepită, la întâmplare – poate şi-n cimitire părăsite, uitate şi de morţii lor – , să mă urmeze, ca să nu mă lase singură.
61

Alexandru Spătaru

Pe zborul care m-a însoţit o viaţă, nicicând n-ai să-l ajungi, o! prea infatuată moarte! Am să îţi sfâşii aripa cu ghearele şi clonţul! Şi numai după ce-l voi şti în deplină siguranţă, la adăpost de pofta ta rapace, îmi voi găsi împăcarea de încheiere, unde, din mărinimie, îţi voi face un loc.” Stătea cuminte, aşteptând pe-o piatră între ape, să îşi continue mişcarea în neodihna valurilor.

62

Delict de speranţă

O aşteptare

Da, ştiu, a fost demult. Dar o aduc în gând, unul, intens, imens, să mă eliberez de apăsarea nevolniciilor, însingurării, să mă descătuşez de teamă. Mă tem c-aştept o întâlnire imposibilă. Stau pe un mal de apă noaptea întreagă şi conversez cu sălciile, greierii şi iarba. E o părere unanimă: ce se zăreşte alunecând pe luciul valurilor, nu este luna ce-şi admiră chipul.
63

Alexandru Spătaru

Până la revărsatul zorilor, plutirea nu se apropie, rămâne enigmatică. Intactă rămâne o speranţă. În noaptea următoare mă întâlnesc din nou la malul apei mele cu sălciile, greierii şi iarba, cu aşteptarea...

64

Delict de speranţă

Excepţii

Cuvântul rânduit în vers de obicei rămâne scris pe undeva. Floarea se ofileşte, piere; parfumul ei mai dăinuie până ce vântul vremii, lipsit de simţul olfactiv, fără să ştie, îl împrăştie. Dar preţ de floare ce îşi lasă lumea spre a se dărui, o poezie rareori poate avea. La fel ca floarea ruptă de tulpina ei, e numai poezia despărţită de inima ce a născut-o; lasă o urmă sângerândă. Poeziile care se nasc în inimi sunt excepţii.
65

Capitolul 2 Semănături de urme

Delict de speranţă

Ellada
„Ta panta rhei” Heraclit

Nemărginirea s-a îmbogăţit atunci cu încă un univers, în care s-au mutat pentru înveşnicire vechea Elladă cu zeii şi aleşii ei. În urmă şi-au lăsat meleagurile-n copie, înţelepciunile fără pereche şi amintirile.
69

Alexandru Spătaru

Mereu flămânde, nimicnicia şi suita sa funebră vin şi pe aici. De le vedeţi, spuneţi-le că îşi pierd vremea. „Curg toate”, ne spune filosoful, dar Grecia rămâne, e eternă...

70

Delict de speranţă

Răpirea giganţilor
„Tot infinitul simte când te atingi de un atom.” Victor Hugo

Dintotdeauna, infinitezimala lume s-a temut de noi. Ştia că dac-o vom deschide îi vom răpi giganţii. Şi-a fost să fie s-o deschidem. Suntem la începutul de domnie în lumea lor. Am smuls giganţii din construcţia originară, nesocotindu-le temeiurile, şi-apoi i-am adunat cu sila în haremuri cu obârşie de gheenă.
71

Alexandru Spătaru

Acolo, moartea aprinsă de patimă sălbatică, se împerechează în violuri monstruoase, într-o de neoprit dezlănţuire, cu toţi deodată. Primim, la schimb, roada întreagă a legăturilor funeste, un număr greu de numărat de cimitire. Dintotdeauna, s-a temut infinitezimala lume că-i vom răpi giganţii ce-o ţin pe umeri uriaşi. Şi va cădea. Nu-i va mai fi liberă nici căderea; o va opri şi arde infernul prăbuşirii lumii noastre.

72

Delict de speranţă

Să nu plece!

Un amploaiat distrat a încurcat nişte documente personale, esenţiale; a transmis în avans la mişcare, foaia mea de ultim parcurs. A fost semnalul cuplării semafoarelor la numărătoarea inversă pentru unda verde. „Să nu plece, să nu plece!” au strigat într-un glas nişte cuvinte; „mai are ceva de spus!”
73

Alexandru Spătaru

Din testament

V-am fost destul povară. Îmi pare rău că încă am să vă împovărez cu împlinirea atâtor ritualuri, şi mai ales cu ultima şi trista mea privelişte, cu amintirea ei. Seara, să-mi spună sacerdotul taina-rugăciune. Lăsaţi-mă, apoi, să mă privească cerul limpede o noapte. Iar dimineaţa, voi fi strat de flori...
74

Delict de speranţă

Măcar închipuire

Când inima-i dădea de veste că nu mai poate bate de-atâta umilinţă, fugea-ntr-o lume a lui... ...Imensa groapă de gunoaie, unde-şi avea sălaş, se transforma-ntr-o mare, cu pescăruşi şi parfumate alizee; pe iahtul său de lux, în somptuoasă sală de recepţii, în capul mesei, încărcată cu delicatese, trona el, cerşetorul-rege!
77

Alexandru Spătaru

Primea felicitări la zi aniversară: „Să ne trăieşti, Măria Ta, întru mulţi ani şi să ai baftă la cerşit; noi te-om primi cu drag şi tot ce ne vei cere îţi vom da!” Prin faţa lui treceau, în şir solemn, distinşii invitaţi, şi cupe de şampanie aveau în mâini, pentru toast. Dar cupa-n mâna regelui nu-i aştepta. Venise timpul bucuriei cerşetorului, să nu mai stea naintea lor, în nicio împrejurare, cu mâna întinsă!

78

Delict de speranţă

„Toţi îmbuibaţii ăştia nu gândesc decât cum să-mi golească masa, să îmi cerşească graţia regală, şi-apoi să-mi fure visul!” Şi Maiestatea Sa dădea poruncă servitorilor să îi arunce peste bord... ...în groapa de gunoaie.

79

Alexandru Spătaru

Incertitudini

Mi s-a părut sau chiar a fost pe chipul tău o tresărire? Nu mi-a venit a crede că e şoapta ta! În adevăr, m-ai căutat c-o mângâiere? Chiar tu ai fost?! Chiar eu eram?! Într-un eter aglomerat cu vieţi sfărâmate, bruiat de roiuri de regrete, ne-am căutat cu foame. A fost o revedere ca într-o oglindă prăfuită, tremurată. Eram la despărţire mai flămânzi.
80

Delict de speranţă

Ne-am pus speranţa într-o gamă de vibraţii, departe de lungimile de undă frecventate, un colţişor numai al nostru. N-am găsit. Secvenţelor incerte, trăirilor amăgitoare vom prefera refugiul în renunţare, alternativă ce elimină nesiguranţa. O să ne doară mai puţin? Pentru uitare ar fi o şansă...

81

Alexandru Spătaru

Miraculoase pietre

Ce fel de pietre?! Prin ape se rostogolesc, şi apele rămân în urma lor. Căutători nechibzuiţi le stau în cale, cu gând ascuns c-or să descopere o lege nouă, să ştie cum să se asemene cu o ciudată lume minerală, nevătămaţi prin toate apele să treacă.
82

Delict de speranţă

Uită că-s totuşi pietre ce vor sfârşi inevitabil în nisipuri. Şi-ajung căutătorii cu inspiraţie nefastă sărmane fire de nisip cutreierând deşertul, în căutarea unei oaze cu un fir de apă.

83

Alexandru Spătaru

Atât de rară şi zgârcită...

Dacă vi se întâmplă să nimeriţi într-o inexplicabilă, ciudată stare, când totul este neasemuit de bine, prea frumos, nu vă rămâne altceva decât să vă-ntâmplaţi mereu acolo. Numai că starea aceea atunci când vine s-a şi dus; e ca o scânteiere ...şi vine atât de rar!
84

Delict de speranţă

Felinarul şi statuia

În lumea pe care voiam s-o descopăr, când mă-ntâmpina cu ostilitate, voi mi-aţi fost refugii reconfortante, bătrân felinar şi statuie veche! Vă găseam oricând, în acelaşi loc. Îmi era de-ajuns să vă ştiu în tandră aşteptare. N-aveam îndoieli că ne leagă o dragoste împărtăşită. Părea că trecuse o eternitate,
85

Alexandru Spătaru

când ne-am reîntâlnit într-o dimineaţă de toamnă, aidoma toamnelor mele universitare, de odinioară. M-a trecut o undă de amărăciune; n-am văzut pe voi nici măcar o urmă a despărţirii. Tocmai îmi spuneam, resemnându-mă, că nu sunt decât obiecte inerte; atunci, felinarul s-a făcut lumină – fărâmă de soare –, braţele statuii s-au întins spre mine să mă îmbrăţişeze...

86

Delict de speranţă

87

Delict de speranţă

Atenţie la suicid!

Mărturisirea dragostei are un timp al ei. De neiertat, să nu fie luate în seamă prevestitoare semne. Nelegiuire e să laşi să moară de foamea dorului neîmplinit, nainte de a fi rostite, ori să le-ascunzi, prizoniere-n gând, cuvinte mărturisitoare.
89

Alexandru Spătaru

Când inima cuvântă, şi-o şoaptă a ei înăbuşită e dureroasă rană adâncă, cu şanse minime de vindecare. E greu păcat de suicid când dragostea rămâne nemărturisită!

90

Delict de speranţă

Mă mai cunoşti?!

Trece o zi, trece o noapte, şi-nfăţişarea noastră, vai, e alta. N-am vrea să auzim nici şoapta gândului că locuim într-o materie care se degradează. Presimt c-o dureroasă strângere de inimă că nu-i departe vremea când ne vom întâlni şi în zadar ne-om căuta pe dinafară
91

Alexandru Spătaru

vreun reper, un cât de mic detaliu, ca să ne recunoaştem. Va trebui să învăţăm comunicarea prin vibraţii. Notaţi-vă, vă rog, frecvenţa mea; le-aştept pe ale voastre. Aici şi oriunde sunt constante.

92

Delict de speranţă

Casa viselor

Casa lor dintâi i-a primit cu drag, în straie de Înviere. Avea o cheie în uşa larg deschisă. De la temelie la acoperiş, era pregătită să le-adăpostească visele. Şi atât de multe vise s-au născut, că în scurtă vreme casa devenise neîncăpătoare. Nu le-au meritat; şi i-au izgonit. Le-au lăsat în uşă cheia...
93

Alexandru Spătaru

Transplant

Pădurea a simţit că omul venise să îşi ia un ultim bun rămas. A îmbrăţişat-o cu privirile şi la o rădăcină de stejar a îngenuncheat. Nădăjduia încă, nedesluşit. Freamăt de frunze a tăcut. Şi nicio aripă n-a mai mişcat. A stat şi adierea vântului. Era o linişte de catedrală. Toate se adunaseră-ntr-o inimă care pulsa năvalnic, în necuprinsă taină şi în tăcere adâncă, uriaşa rugăciune a inimii pădurii.
94

Delict de speranţă

Din rugăciune s-au făcut şi bisturiu şi anestezic, mediu steril şi aparate, toate câte-s de trebuinţă pentru o operaţie extremă, în premieră absolută. Nu s-a văzut nimic. N-a fost vizibilă nici unda înaltă de esenţă vie, ce s-a desprins din trunchiul viguros, şi a intrat în trupul omului bolnav. S-a petrecut atunci pe altarul din pădure cel mai de necrezut şi cel mai reuşit transplant.

95

Alexandru Spătaru

Îi aştept

pe ei, aruncaţi de soartă la marginile de care lumea fuge ca de ciumă. Iartă-mă, Doamne, c-am lăsat smerenia la uşa tainei unde nu pot să pătrund, şi-n soarta asta maşteră a lor arunc cu bolovani: „De ce??”, „De ce??” În dimineaţa asta i-aştept, cu drag, la o cafea. Să fie aşteptaţi şi ei de cineva!
96

Delict de speranţă

Păreri

Se apropie momentele când am să mă desprind de voi. Mi se acordă o favoare extremă: timpul acceptă o dublă ipostază, să curgă şi să pară că nu e. Nu, n-am să mă separ definitiv. Sunt programat pentru o escală. Cad toate ipotezele. În locul lor se instalează o certitudine. Acum, n-au nicio noimă presupunerile
97

Alexandru Spătaru

cât am parcurs din drum, câtă eroziune mai suport; şi sunt deasupra lor. Se apropie momentele! Să nu vă speriaţi, voi, molecule şi atomi ale materiei din efemerul meu. Câteva cuante ale despărţirii n-or să vă schimbe starea vie. Să mă înţelegeţi, nu pot să ratez momentele acelea dominate de o opinie unanimă: „E fără vârstă, parcă n-are moarte!”

98

Delict de speranţă

Perspective

Aflarea adevărului, deocamdată, e o suită de cutremure. Reprezentările au numai suprafeţe şi contururi moi; şi deformabile la cel dintâi contact c-un dezacord mai dens. Le întărim cu noi argumentări de circumstanţă. Dar, e de-ajuns să le străbată, întâmplător, doar o particulă elementară rătăcită, speriată că s-a pierdut de cârdul ei, şi edificiul se zdruncină din temelii;
99

Alexandru Spătaru

particula lasă o dâră ce-aprinde iară întunericul. Materia îşi râde-n barbă şi ne aseamănă cu nişte cârtiţe mutante ce ştiu să scurme numai şanţuri, alergice la izolarea şi obscurul din săpături profunde. Numai cunoaşterea ce va ieşi din sinea noastră – când o vom desluşi –, va fi în stare să se-apropie de adevăr; va cerceta, în fine, Universul ce ne aşteaptă în genunchi!

100

Delict de speranţă

Eu pot?

Nu mai aveam niciun reper. Am vrut să ştiu, dar m-am pierdut în labirint. Şi am strigat după ajutor: „Eu pot să schimb, să nasc o lume?” Nu mi-a răspuns decât ecoul, venea de peste tot: „Eu pot..., eu pot..., eu pot...” Şi, dintr-odată, am crescut mai nalt decât hăţişurile labirintului.
101

Alexandru Spătaru

Resemnări

Faimoase teorii au fost la vremea lor construcţii limită. Abandonate, sunt acum nişte ruine. Comunică între ele, comentează: „A trebuit s-ajungem în aşa un hal, ca să aflăm că nu aveam, nicicum, vreo şansă să fim veşnice; o limită e o iluzie fragilă.”
102

Delict de speranţă

Filosofia în peşteri

Creste abrupte-n duşmănie ce vă ascundeţi goliciunea cenuşie, colţuroasă sub haina înşelătoarelor zăpezi; duhuri ale pustiurilor, ce ardeţi tot ce-atingeţi, autocraţi pe tronuri din nisip, fără supuşi; fulgere ostenite ce-aţi renegat blânda lumină, şi aţi ajuns indezirabile, mereu pe drumuri în căutarea ei;
103

Alexandru Spătaru

sunteţi dintre aceia cu o viaţă singulară, amară, una din părţile existenţei. Vai de voi! Cealaltă parte vă trimite mesaje de recunoştinţă, din izvoarele unei filosofii încă în peşteri: „Fiţi binecuvântaţi, în lipsa voastră, cumpăna lumii s-ar dezechilibra; mişcarea Terrei s-ar petrece în jurul unei jumătăţi de axă.”

104

Delict de speranţă

De lacrimi

Să nu plângeţi, dragilor, nu plângeţi, nu vă risipiţi! Lacrimile suferinţei sunt prea scumpe, fără preţ e o eliberare; cele ale bucuriei sunt prea rare, nu-s pe toate drumurile bucuriile. Sunteţi de înţeles de vă plânge inima, este vrerea ei. Nu vă e-n putere s-o opriţi din plâns. Când plânge o inimă, pe o stea e praznic sau înmormântare.
107

Alexandru Spătaru

Câte inimi sunt, tot atâtea stele, şi mai toate plâng. Încă se cunosc şi alt fel de lacrimi, ce-n alt fel sunt plânse, din alte izvoare. Cadenţe demente trec prin bălţi mizere şi stropesc în ploaie peste o lume tristă, cu un chip ce plânge cu stropi mari de scârbă. Departe de zarva murdară, undeva pe creste, când se varsă zorile, flori sihastre adună lacrimile Cerului...

108

Delict de speranţă

Urma
„Un gând este o idee în trecere.” Pitagora

Sunt gând şi sunt idee în trecere şi eu. Dar las o urmă. Ar fi absurd să cred că e indestructibilă, de vreme ce o încredinţez nisipului, chiar şi atunci când mi se mai întâmplă s-o-ncrustez în piatră. Când mă voi scufunda, obrazul apei se va acoperi cu valuri de mâhnire. Neîncrezătoare, vor alerga spre maluri, să mă caute.
109

Alexandru Spătaru

Şi-atât vor scormoni nisipul timpului şi-l vor amesteca, până vor şterge orice mărturie. Sau sunt predestinat să fiu şi urmă în trecere? Să fie adevărat că după ce-şi consumă rostul – dac-o avea vreunul –, transcende într-un univers de-alături, o lume a urmelor?

110

Delict de speranţă

Când n-or mai fi salcâmii

Pe-un raft de veche prăvălie, într-un flacon uitat s-o mai găsi un rest de amintire a minunii cu floare de salcâm în clocot. Şi abia atunci – după sterile şi îndelungate cercetări în măruntaie subterane şi căutări zadarnice prin maldăre de arhive – se va-nţelege când, de ce polii magnetici ai Pământului s-au inversat...
111

Capitolul 3 Din eternul Genesis

Delict de speranţă

Nemurire fără Înviere

Nu are ţărmuri. E linişte deplină şi în adâncuri şi la suprafaţă. Aici, toate evenimentele s-au consumat. Doar insomniile îi mai aduc aminte că există. N-are o palidă idee ce este bucuria de a fi. Nimic şi nimeni n-o invidiază. N-o doare, nu visează. Pe lângă ea curge năvalnic viaţa. E starea vie abandonată în repaus. E nemurirea fără Înviere... Ce tragedie!
115

Alexandru Spătaru

Pur şi singur
„Un singur adevăr” Petre Ţuţea

În poarta lumii bat mulţime de adevăruri şi toate au pretenţia că sunt de netăgăduit, că s-au născut din sânurile înţelepciunii. Au îndoieli când se reflectă în oglinda apelor adânci şi limpezi, liniştite, ochii de veghe ai Genezei;
116

Delict de speranţă

iar când se arată în întreaga lui splendoare, doar unul şi atotcuprinzător, fără adaosuri şi explicaţii, simplu şi fără limite, strălucitor şi transparent, cu uşurinţă accesibil tuturor şi incredibil, toate adevărurile lumii se smeresc şi se închină; se află faţă în faţă cu adevărul pur şi singur.

117

Alexandru Spătaru

Noua arcă

Undeva, în largul unei lumi prea vechi, apele ostenite s-au retras, corabia s-a oprit. Înainte de-un ultim suspin, vântul a adus o chemare. Toţi pasagerii au coborât în grabă. Pe cărări născute atunci, s-au lăsat purtaţi peste pragul unei presimţiri.
118

Delict de speranţă

Nişte zile şi nopţi, cu altă măsură, îi aşteptau la mare sărbătoare, premieră astrală. Purtătorii îmbolnăvirii Pământului n-au avut acces; nici urme din urmele lor. Invitaţii şi-au lăsat tălpile la intrare. Din blândă poruncă a pornit îndemnul: „Bucuraţi-vă, veseliţi-vă! Inimilor voastre adunate într-o singură inimă, în petrecere curată, li s-a dat puterea!”

119

Alexandru Spătaru

A fost atunci un sacru festin, imensă, nemaiîntâlnită rugăciune, pentru marea schimbare. Între ceruri şi pământuri noi, pe ape de lumină, în lină plutire, corabia s-a întors cu pasageri schimbaţi, oameni noi...

120

Delict de speranţă

Binecuvântarea-cântec

Încet, mă adunam în existenţa obişnuită, cenuşie, pământeană. Se consumase un nemaipomenit concert. Prin mine şi-un pian trecuse o revărsare de vibraţii, graţie unei conexiuni – rar privilegiu – la o mare de armonii stelare, tumult nestăvilit peste o lume în delir!
123

Alexandru Spătaru

Zadarnic le-am rugat să nu mai plece. Unda s-a dus şi m-am oprit din cânt. Dar înainte să dispară, mi-au promis că la concertul viitor îmi vor aduce o vioară; că îi voi fi arcuşul la fel de fascinant ca degetele mele la pian. Din tutelara constelaţie mă învăluia ocrotitoare grijă ce-mi pregătea în amănunte întâlnirea. Deja se stabilise repertoriul, iar eu eram un mare maestru violonist.

124

Delict de speranţă

O! Doamne... ar fi aievea, dacă aş fi, cum îmi doresc cu ardoare, unul din marii sacerdoţi prin care vine mângâierea binecuvântare-cântec!

125

Alexandru Spătaru

Aici şi dincolo

E greu suişul înţelegerii şi prea puţin am străbătut din drumul lung. Suntem un continuum, succesiune de aici şi dincolo? Aici e sigur, sunt dovezi. Le-am adunat din veac. Superbă colecţie de cicatrici. S-ar zice că aici preocuparea noastră permanentă şi de căpătâi e să ne facem cât mai multe răni, nădăjduind apoi că s-or cicatriza – noi mărturii.
126

Delict de speranţă

Aici e evident, dincolo-i vag. Din când în când, bizare întâmplări ne contrazic. Pe cicatrici răsar necunoscute flori pentru o zi şi o noapte. Ziua, îşi deschid corolele în reculegere şi rugăciune. Iar noaptea, retrăiesc dureri, se ofilesc, dispar. Lasă în urmă o semnătură: „Cu drag, de dincolo... ”

127

Alexandru Spătaru

Ar ajunge o noapte

E-adevărat, au fost zdruncinături de mari proporţii, temeiuri să ne fi pierdut direcţia. Sau poate că la una din răspântii, nu am văzut indicatoarele şi am greşit drumul. Nu trebuie să căutăm pricina-n stele. Ne-au fost întotdeauna binevoitoare şi de atâtea ori ne-au spus c-am luat-o razna.
128

Delict de speranţă

O fi o brambureală doar de suprafaţă, credem încă. Ne amăgim. A prins rădăcini adânci în noi un rău ce se întinde. Mă-ncearcă o presimţire. În astă seară vă invit la cină. O lume am fost până-ntr-o noapte. În dimineaţa care va urma ne vom trezi-ntr-o altă lume. Să bem în astă seară şampanie în cupele speranţei!

129

Alexandru Spătaru

Spune-mi şi mie...

O, Doamne al meu, ştiu unde eşti, dar mă mai stăpâneşte o nelămurită teamă de-o apă care parcă ne desparte. Doamne, Te rog, spune-mi şi mie că pot să calc pe valuri!
130

Delict de speranţă

Cartea Cunoaşterii

Ne domină o nădejde uriaşă: dacă vreodată o vom afla, cu siguranţă ne va oferi din prima filă dezvăluiri tulburătoare, de neimaginat! Voioşi ne vom supune unui proces de dilatare, ca să cuprindem tot ce este în carte. Şi o să credem că-n sfârşit purtăm coroana.
131

Alexandru Spătaru

O pagină de avertisment, chiar de la început, ne va diminua sever elanul. E scris acolo: „Lumină dintru deflagraţia primară, atoate-cunoaşterea orbeşte mintea ce nu-i pătrunde înţelesurile; cartea o protejează şi se închide.”

132

Delict de speranţă

A nins steaua mea

Pe aici nu mai ştie să ningă. Cerne o făină săracă, ori e viscol între viaţă şi moarte, ori un munte de gheaţă sfărâmată se prăvale şi ce-ntâlneşte îngroapă. Ce-am avut mai bun şi-am trăit mai frumos am pus în pachete. Şi ninsorile mele le-am pus. Le-am trimis pe o stea, să m-aştepte.
135

Alexandru Spătaru

A venit şi timpul când m-am epuizat; nu mai am ce trimite. Eu sunt acum aşteptat. Înainte să plec, steaua mea m-a văzut visător, melancolic, o romanţă tăcută pentru o Albă ca Zăpada demult, imposibilă într-o iarnă fără duh, uscată; şi a nins duios din pachet...

136

Delict de speranţă

Nu eu am ales...

Dăltuit în piatra înaltă de hotar m-aştepta îndemnul: „Nu vă fie teamă, îndrăzniţi!” Am trecut, luam startul în marea aventură. Intram în Istorie. Drumul meu e cel mai anevoie şi e obligatoriu. Trebuie să străbat prin necunoscut. Piatra de hotar e departe în urmă. Pietre de încercare şi de poticneli tot îmi ies în cale. Plouă cu îndoieli. Încă îndrăznesc să-mi continui drumul ...şi mă tem.
137

Alexandru Spătaru

Despre ce mi s-a întâmplat atunci, la început, nu ştiu mai nimic. Mi s-au desluşit câteva crâmpeie din nişte adnotări pe un ram de genă. Ori de câte ori le citesc, îmi zic: „Cuvântul din urmă cine l-a rostit? Între da şi nu cine a ales? Dacă eu am fost, ce curaj nebun am avut!!!”

138

Delict de speranţă

Va trece...

Vom traversa un gol de existenţă, o probabilitate scrisă în legea atotcuprinzătoare; poruncă neînţeleasă. Se va uita. Vor mai adeveri legendele că trebuia să se împlinească. Vom reveni pe traiectoria prestabilită. Ne-or reprimi cu drag materia şi energii subtile, familiare, originare, sânuri materne,
139

Alexandru Spătaru

în dimineaţa ce se apropie, trimisă de perpetua renaştere. Se va opri în fiecare, să-şi lase zorile ce vor aprinde iară candela speranţei şi leac de rouă să vă lase să stingă fierbinţeala nopţii de coşmar. Să vă găsească acasă!

140

Delict de speranţă

Nefiinţa

Nu-s necesare demonstraţii, cercetări; e evident. Repudiată categoric de energii, materie şi timp, nainte de a se naşte, nefiinţa în ea însăşi a trecut definitiv. Şi totuşi, unii o caută cu microscoape, telescoape, ...cu lumânarea.
141

Alexandru Spătaru

Durerea strigoiului

S-a hotărât să iasă de sub aripa ocrotitoare a destinului şi s-a lăsat cu patimă în voia rătăcirii. A naufragiat în amăgiri. Când s-a întors, părea c-a strâns toate durerile. Avea să-l doară însă încă una, cea mai mare – a strigoiului indezirabil pe Pământ.
142

Delict de speranţă

Terra Regina

Nici timpul n-a crezut că-n spaţiile fără de măsură doar într-un loc, parcă stingher – un punct atât de mic pe hărţile astrale, e-o strălucire atât de mare. A cercetat. În lunga lui călătorie se aştepta măcar să afle un indiciu cât de vag sau vreo succintă informaţie că ar mai fi pe undeva ceva să i se-asemene.
143

Alexandru Spătaru

Dacă acum se va mărturisi, o să vă spună că s-a risipit în căutări zadarnice, pe care le-ar fi evitat de-ar fi luat în seamă adevărul cunoscut şi de-un neînsemnat asteroid: „Doar Terra e Regina!” Uimirea nu se mai desprinde din dimensiunea cosmică: oare cine-ar avea putinţa să-şi închipuie cum arăta pământul ăsta al minunilor, dac-o fi fost sălaş al Paradisului?!

144

Delict de speranţă

Dar nu singuri...

Ştiu bine, e obligatorie plecarea, definitiv prestabilită. O, Doamne, dar de ce să plece fiecare singur?! Ce oroare! Pe lista aceea de-aşteptare noi doi am încăpea pe-un loc; doar pe un loc suntem de-atâta vreme. În clipele acelea dilatate, eu ţi-aş mai spune o anecdotă,
145

Alexandru Spătaru

iar tu ai remarca, precum ţi-e obiceiul, că e veche. Oricum, ar fi o conversaţie, banală şi stupidă, poate, dar n-am mai auzi tăcerea înfiorătoare. Perechea de luminători care ne-a îndrăgit, pereche ne va purta atunci pe braţe de lumină...

146

Delict de speranţă

Voi, gânduri negre...

Feriţi-vă din calea mea. V-avertizez, sunt peste tot, neîndurat, fiindc-aş păcătui când îndurare veţi afla în mine. Aţi da dovadă de înţelepciune, dacă din proprie iniţiativă nu aţi mai exista. Puneţi-vă comorile în adăposturi sigure, adânc în voi.
147

Alexandru Spătaru

Grăbiţi-vă, să mai găsiţi deschise porţile către fără-lumina cu sens unic. Voi, gânduri zămislite în iubiri proscrise de întunericul sălbăticit cu nopţi nebune, voi, flăcări negre, de suflete devastatoare, numai acolo, în temniţa definitivă, aţi mai avea scăpare!

148

Delict de speranţă

Doar un actor

E cap de afiş într-un spectacol grandios, care se joacă de când lumea, având casa închisă. Simbolul ei inconfundabil e o coasă. Atât de bine îşi interpretează rolul, că pare a fi reală. Comentatori repetă obsesiv că e un chip al adevărului ce ne încredinţează că, dacă începutul nu-i obligatoriu, sfârşitul e inevitabil. Joc lamentabil de cuvinte care le schimbă-n vorbe găunoase...
149

Alexandru Spătaru

Dintr-un etern Genesis

Numărul sacru e dintotdeauna. Nu poate fi de nimeni numărat. Precum nici sfeşnicele cu tot atâtea braţe, prin care ni se dăruie lumina din care nasc mişcările şi întreaga lor ştiinţă pentru a străbate veşnicia în lung şi în lat. Nenumărate-s drumurile,
150

Delict de speranţă

şi fiecare este scară spre-o nouă lume – o escală nainte de pornirea către alte lumi. Şi una după alta – niciuna nu-i la fel, nicicând nu vor fi toate – , vin, şi se duc, şi trec prin taina numărului sacru dintr-un etern Genesis. Să nu vă pierdeţi vremea căutând aiurea, e şi-n noi! Rămâne să înţelegem...

151

CUPRINS
Poezia ca mod de supravieţuire .......................................... 5 Cititorule........................................................................... 15 Capitolul 1: Însemnări din mişcare.................................. 17 Sunt vinovat ..................................................................... 19 Să ne desprindem de timp! ................................................ 22 Masca ............................................................................... 25 Lume, lume.. ..................................................................... 29 Petreceri ............................................................................ 31 Cu un fir de presimţire ...................................................... 33 Şi-aşa-mi vine... ................................................................ 34 Reflecţii intime ................................................................. 36 S-a pierdut de cântec ........................................................ 37 Ziare ................................................................................. 38 Dacă... .............................................................................. 41 Rugăciune pentru toţi....................................................... 43 Precum prevede rolul......................................................... 47 Nişte necunoscute ............................................................. 49 În transă ........................................................................... 51 Cu dedicaţie ...................................................................... 54 Uscăciune, uscăciune!....................................................... 56 Generoasă, inima .............................................................. 59 Final de pasăre ................................................................. 61 O aşteptare........................................................................ 63 Excepţii............................................................................. 65 Capitolul 2: Semănături de urme ..................................... 67 Ellada ............................................................................... 69 Răpirea giganţilor ............................................................. 71 Să nu plece! ....................................................................... 73 Din testament ................................................................... 74 Măcar închipuire .............................................................. 77 Incertitudini ..................................................................... 80

Miraculoase pietre ............................................................ 82 Atât de rară şi zgârcită..................................................... 84 Felinarul şi statuia ........................................................... 85 Atenţie la suicid! .............................................................. 89 Mă mai cunoşti?! .............................................................. 91 Casa viselor ....................................................................... 93 Transplant ........................................................................ 94 Îi aştept ............................................................................ 96 Păreri ................................................................................ 97 Perspective ........................................................................ 99 Eu pot? ........................................................................... 101 Resemnări ....................................................................... 102 Filosofia în peşteri .......................................................... 103 De lacrimi ....................................................................... 107 Urma............................................................................... 109 Când n-or mai fi salcâmii ................................................ 111 Capitolul 3: Din eternul Genesis ................................... 113 Nemurire fără Înviere ..................................................... 115 Pur şi singur.................................................................... 116 Noua arcă ....................................................................... 118 Binecuvântarea-cântec ................................................... 123 Aici şi dincolo ................................................................. 126 Ar ajunge o noapte.......................................................... 128 Spune-mi şi mie... ............................................................ 130 Cartea Cunoaşterii .......................................................... 131 A nins steaua mea ........................................................... 135 Nu eu am ales... .............................................................. 137 Va trece... ........................................................................ 139 Nefiinţa .......................................................................... 141 Durerea strigoiului ......................................................... 142 Terra Regina ................................................................... 143 Dar nu singuri... ............................................................. 145 Voi, gânduri negre... ....................................................... 147 Doar un actor ................................................................. 149 Dintr-un etern Genesis ................................................... 150

Related Interests