CUPRINS Exordii Scriitorii, dincolo de scrisul lor...

 Zanfir ILIE 3 Din și despre Eminescu ReDACțiA 6 Arta criticii Perpessicius cel Bun Viorel COMAN 9 1990-2012. Mutații ale valorilor estetice Radu VOiNeSCU 13 Istorie literară Ovid S. Crohmălniceanu – ginerele pictoriței Lola Schmierer Roth. Critic literar sau personaj de roman? Violeta IONESCU 19 Biblia ca interpretare ştiinţifică şi ca ştiinţă interpretabilă Mitruț POPOIU 25 Despre conceptul de alegorie ironică (ratată), cu permanentă referire la  Harold Bloom şi doar incidental la Socrate Viorel ȘTeFĂNeSCU 30 Traian Brăileanu și Gruparea Iconar. Fenomenologia unor începuturi Alexandru Ovidiu ViNTilĂ 33 Cronici de carte Mihai Cimpoi şi sinteza eminescologiei Theodor CODreANU 37 Mihai Eminescu - Dicţionar Enciclopedic, autor Acad. Mihai Cimpoi Vasile BURLUI, Constantin Gh. MAriNeSCU 42 Consemnări pe marginea cărții „Opriți dricul...” a prozatorului Nicolae Bacalbașa Constantin VreMUleț 46 Spectacolul ridicol al istoriei Titi DAMIAN 48 O frescă a maladiilor post-decembriste Ionel NeCUlA 56 Contribuţii importante la istoria literaturii române a.g. secară 60 ,,Tandreţea tăcerii” de Speranţa Miron Nastasia SAviN 65 „Papagalul şi revoluţia” de Valentin Popa Dumitru ANGHEL 67 Note de lectură Parascan, Constantin. Istoria Junimii Postbelice.  Iaşi: Timpul, 2011  Dorina BĂlAN 71 ANTARES AXIS LIBRI 1

Marcu, Costel Daniel; Julea, Filuş. Marea Piramidă a lui Osiris, Stăpânul Platoului Ghiza. Galaţi: Pax Aura Mundi, 2011 Violeta MORARU 74 În labirint Un debut care promite (Totul sau nimic)! Raluca Blezniuc, un „stindard” al resurecţiei Mihail GĂlĂțANU 76 Miscellanea Cartea şi seducţia televizorului Grigore SperMezAN 78 Parpangel, Trahanache, Ismail și Cântăreața cheală, în căutarea altor personaje Ion MANeA 83 Literatura în sine Jocul şi fuga (II) Nicolae BrebAN 87 Prin văile Golgotei Ion AvrAM 91 Fronde O eventuală stare a criticii literare la noi Liviu Ioan STOICIU 99 Timpuri scrise, spații orale Theodor PARAPIRU 101 Reţeaua Sub etajera doldora de amintiri Paul BLAJ 102 Remember Actualizarea relaţiei memorie /vs/ ficţiune în „Elena” de Dimitrie Bolintineanu Mirela SAVIN 104 Mapamond Coșeru, Christian. Percepția realității: Conștiență, intenționalitate și cogniție în filosofia budistă. New York: Oxford University Press, 2012 Andrei PARAPIRU 107 Hough, Sheridan. Mirror’s Fathom. Georgia: Mercer University Press, 2012 Gabriela DEBITA 109 Fiinţa şi timpul romanului Mihaela GALU 111 Agora Ieșirea din încercuire Corneliu ANTONiU 114 Program de candidatură Nicolae MANOleSCU 116 2 ANTARES AXIS LIBRI

Scriitorii, dincolo de scrisul lor...

Zanfir ILIE Libertatea de a scrie ceea ce gândeşti nu poate fi îngrădită de nimeni, fiecare dintre ştiutorii de carte au avut, au şi vor avea oricând dreptul de a pune pe hârtie şi, mai nou, în memoria computerelor personale, idei, fapte, întâmplări, gânduri, sentimente, mărturisiri, declaraţii, mai pe scurt tot ceea ce simt imperios să stocheze pentru mai târziu într-un jurnal mai mult sau mai puţin intim, de folosinţă, în cele mai multe cazuri, strict personală. Strict personală, pentru că de la scris la literatură este o cale lungă. În fond, jurnalul propriu, clasic, cu scrisul de mână, sau modern, cu tastarea electronică, nu este altceva decât un act de strictă intimitate, cei care scriu o fac exclusiv pentru ei înşişi şi, de aceea, publicarea conţinutului, într-un fel sau altul – de la acordarea dreptului cuiva de a-l citi şi până la tipărire sau postare pe Internet – îi schimbă fundamental condiţia. Actul cultural intim se transformă într-unul public cu multiple posibilităţi de interpretare. Dar ce poate conferi atâta relevanţă unei scrieri absolut personale, încât autorul ei să se hotărască să o facă publică? Biografia unui om de rând, necunoscut publicului sub niciun aspect al personalităţii sale, n-ar interesa pe nimeni, în afară, probabil, de câţiva apropiaţi prin rudenie sau prietenie, iar publicarea n-ar avea, în acest caz, nicio raţiune. Jurnalul intim însă şi orice scriere care iniţial nu a fost dedicată publicării devin relevante numai dacă autorul este, sau este în curs să devină, o personalitate marcantă, şi atunci, fie el însuşi, fie cel care-i interpretează opera, se hotărăşte să le tipărească. Numai în acest caz scrierile de tip jurnal personal devin importante şi purtătoare de sens. De aceea, jurnalele sau memoriile unui om politic, unui savant, unui star de cinema, unui actor, sau ale unui scriitor stârnesc interesul unor categorii largi de public, iar publicarea lor se poate transforma ANTARES AXIS LIBRI

E X O R D I I

3

într-o reuşită editorială de excepţie, dar şi într-un document autentic pentru domeniul respectiv. În acest context, jurnalele şi memoriile semnate de marii scriitori ai lumii, în măsura în care acestea au existat, nu numai că au avut o largă răspândire şi s-au bucurat de un acces masiv din partea cititorilor, dar au fost relevante şi pentru o mai bună înţelegere şi interpretare a operei pe care aceştia au lăsat-o în urmă. Alături de cititorii de rând, criticii şi istoricii literari, sociologii, analiştii (inclusiv psihiatrii) le-au acordat o mare atenţie, pentru că găseau, în notaţiile cotidiene sau în mărturisirile semnate de marii creatori de literatură, benefice prilejuri de corelare a actului de creaţie literară cu momente semnificative din viaţa creatorului. Nu întâmplător, George Călinescu a folosit toate documentele existente (inclusiv scrisorile) pentru a scrie cele două importante biografii: „Viaţa lui Mihai Eminescu” şi „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”. Criticul şi istoricul literar n-a avut, în aceste cazuri, la îndemână jurnalele celor doi mari scriitori, ci numai datele biografice existente în documentele epocii, adesea având referinţe comune, ştiindu-se momentele de intersecţie din viaţa celor doi prieteni, dar dacă aceste jurnale ar fi existat, cu siguranţă că opera călinesciană ar fi fost şi mai bogată în conţinut şi sensuri. Aplicând principiile psihanalizei la viaţa şi opera unor mari creatori din domeniul literaturii şi artei, Sigmund Freud a mers şi mai departe în interpretarea documentelor, lansând corelaţii extrem de interesante între amănuntele biografice ale creatorului şi conţinutul creaţiei sale, aşa cum a procedat cu Shakespeare, Dostoievski, Michelangelo, Leonardo da Vinci, Goethe. Perspectiva biografică şi cea psihanalitică sunt doar două dintre cele mai importante modalităţi „clasice” de abordare biobibliografică a creatorilor de literatură, acestea fiind, odată cu dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicare în masă, completate cu surse mult mai variate şi mai precise de informare, documentare şi interpretare. Este vorba, desigur, despre înregistrările audio şi video. La noi, odată cu apariţia mai întâi a radioului şi apoi a televiziunii, scriitorii generaţiilor postbelice au putut veni în prim-plan, în diferite modalităţi: reportaje despre acţiunile lor, interviuri, lansări de carte, întâlniri cu publicul cititor etc., astfel încât dispunem acum de imagini cu George Călinescu, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Marin Preda, Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, ca să nu mai vorbim despre generaţiile recente, care, în pofida reticenţei televiziunilor comerciale pentru actul cultural în sine, nu puteau să nu consemneze unele evenimente importante din viaţa scriitoricească, aşa că, se poate afirma că, în paralel cu o istorie scrisă a literaturii, vorbim şi despre una în imagini, care, cel puţin pentru generaţiile care vin, poate începe cu consemnarea debutului şi poate continua cu imagini succesive ale evoluţiilor viitoare. Practic, este posibil ca întreaga evoluţie a 4 ANTARES AXIS LIBRI

unui scriitor de valoare să fie stocată în succesiunile de imagini înregistrate de-a lungul vieţii/existenței sale. Din acest punct de vedere, Galaţiul se poate considera favorizat, în sensul că una dintre televiziunile locale, înfiinţată şi condusă chiar de către un scriitor - este vorba despre poetul Aurel Stancu şi postul său RTV - a acordat, încă de la primele emisii, un loc important vieţii culturale locale, înregistrând oriunde s-a întâmplat ceva important şi demn de prezentat pe micile ecrane. Mai mult decât atât, acest nou post de televiziune a făcut din manifestările scriitoriceşti o prioritate, nu numai prin seturile de ştiri şi reportaje dedicate vieţii culturale, dar şi prin înregistrarea în totalitate a unor manifestări şi redarea lor pe micul ecran, la rubrici şi ore consacrate şi atrăgând, în acest mod, categorii constante de telespectatori. Una dintre aceste rubrici permanente este alocată Salonului Literar „Axis Libri”, organizat de Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia”, întrunire a scriitorilor din Galaţi, desfăşurată în fiecare joi seara (cu excepţia perioadelor de vacanţă), de la orele 17.00, la sediul instituţiei amintite mai sus. Este vorba, probabil, de un fenomen unic în mass-media românească, unic în sensul că nicio altă televiziune, din oraş şi din ţară nu dispune (în arhivă) de înregistrarea integrală a manifestărilor unui cenaclu (salon) literar, începând de la prima întrunire şi terminând cu cea mai recentă. În felul acesta, de la 9 septembrie 2009, când a avut loc inaugurarea noului Salon Literar şi până în luna mai 2013, când s-a desfăşurat ultima întrunire înainte de vacanţă, toate şedinţele Salonului Literar „Axis Libri” au fost înregistrate, existând în momentul de faţă câteva sute de ore de imagini cu toţi scriitorii care şi-au lansat cărţile sau (şi) au participat la întrunirile literare desfăşurate timp de aproape cinci ani. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că importanţa acestei stocări de imagini creşte odată cu trecerea timpului. O imagine cu un poet citind din ultimul său volum de versuri este relativ redusă ca importanţă, raportată la fenomenologia culturală a anului în care a fost înregistrată, dar va fi deosebit de semnificativă în perspectiva viitorului, pentru că, peste un secol, să zicem, acelaşi poet, cu acelaşi volum de versuri, va fi o imagine din „vechime”, iar, în acest context, Salonul Literar „Axis Libri” va fi deja istorie... Dar, cât de relevantă va fi această istorie, va decide, desigur, posteritatea. Oricum, ea va avea, chiar prin acest document, o şansă în plus la o mai bună cunoaştere şi selectare a valorilor anterioare. Sinaia, Poiana Braşov, iulie-august 2013

ANTARES AXIS LIBRI

5

E X O R D I I

Din și despre Eminescu

ReDacțIa Fiecare zi de 15 Iunie închide încă un cerc pe trunchiul spiritualităţii româneşti. Numai omagiindu-l pe Mihai Eminescu, cel care, prin opera sa, reprezintă identitatea noastră națională și sensibilitatea cugetului și graiului românesc, omagiem pe toți cei care au contribuit, prin opera lor, la continuitatea noastră ca neam, chiar dacă, trecând în eternitate, ei continuă să compună în surdină: „Numai poetul Ca pasări ce zboară Deasupra valurilor, Trece peste nemărginirea timpului: În ramurile gândului, În sfintele lunci, Unde pasări ca el Se-ntrec în cântări.” (M. Eminescu - Numai poetul) Eminescu este un miracol al biografiei spirituale colective, o apariție aproape inexplicabilă în literatura noastră, un meteor venit din alte lumi, care a reușit să asimileze în splendoarea scrierilor şi în destinul său aproape toate marile teme și simboluri ale literaturii, în special, și ale culturii române, în general: de la păstorul Mioriţei la Meşterul Manole, de la Zburătorul basmelor la Coloana Infinitului, de la Luceafăr la Limba Română, de la eroii faptelor istorice la făuritorii gândurilor măreţe ale neamului românesc. Ca nimeni altul, Eminescu a avut un rol inconfundabil la dezvoltarea limbii române şi a fost călător în stele fără a-i fi străin nimic din ceea ce este pământesc: „Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată; Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, Ochii mei nălţam visători la Steaua Singurătăţii.” (Odă – în metru antic) Nume sonore şi de notorietate în domeniu s-au pronunţat cu sfială religioasă în privinţa lui Eminescu: Alecsandri, care prin noblețea sufletului său s-a ridicat la statutul operei, l-a recunoscut:

6

ANTARES AXIS LIBRI

Statuia Poetului din Parcul „Mihai Eminescu” Galați

„E unul care cântă mai dulce decât mine? Cu-atât mai bine ţării şi lui cu-atât mai bine! Apuce înainte s-ajungă cât mai sus, La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus.” Arghezi recunoaște că poetul Eminescu este „sfântul preacurat al ghiersului românesc”. Contemporan cu poetul, Ioan Slavici își amintea că: „Era o mulţumire sufletească nu numai pentru el, şi pentru aceia, cu care stătea de vorbă azi unul, mâine altul, căci el avea inima deschisă, era luminos, sugestiv şi plin de vervă, încât te simțeai mai bine, mai deştept şi mai vrednic după ce ai stat timp de ceasuri sub înrâurirea lui.” Inegalabilul critic și istoric literar George Călinescu, la rându-i, încheie apoteotic opera dedicată creaţiei ilustrului Eminescu cu cele mai impresionante cuvinte care s-au putut scrie vreodată la adresa lui: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.“ (Viaţa lui Mihai Eminescu) Peste timp, personalități ale culturii române vor continua să emită și alte păreri: − Nicolae Iorga îl considera „expresia integrală a sufletului românesc” − Noica îl socotea „omul deplin al culturii româneşti” − Emil Cioran, în Schimbarea la faţă a României, îl considera etalonul cu care trebuie să ne comparăm: „Afară de Eminescu, totul este aproximativ în cultura românească. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat cu toţii o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi un ANTARES AXIS LIBRI 7

Buddha ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decât esenţial mediocri...” Veșnicia lui Eminescu se constituie în cheia cu care vom putea să descifrăm istoria culturii universale şi, prin ea, revoluţia conştiinţei: „Cultura este puterea popoarelor”, a insistat poetul să se înscrie pe flamurile special confecționate cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la sfinţirea Mănăstirii Putna. „Fiecare popor are dreptul o dată în istorie să devină o mare naţiune. Un popor fără cultură dispare din istorie”, ținea să precizeze mai târziu marele nostru filosof Emil Cioran. Omul care ne înalță în universalitate, stăpânindu-ne cu universul cuvântului poetic, nu a pus niciodată la socoteală consecințele relatărilor incomode din presa vremii - făcute din perspectiva patriotismului său - și s-a dăruit necondiționat ca un genial om de cultură: „Nu bani vă cer, ci vremea şi auzul. Aprinde-ţi pipa şi aşază-ţi jeţul La gura sobei, cum o cere uzul; Citeşte cartea ce îţi cade-n mână...” Chiar dacă, în existenţa sa, marele și inegalabilul poet a trecut doar de două ori prin oraşul Galaţi: în anul 1867, cu trupa de teatru condusă de Iorgu Caragiale, şi în 1869, cu trupa de teatru condusă de Mihail Pascali, în cea de-a doua vizită jucând chiar în comedia Odă la Elisa, scrisă de mentorul nostru spiritual V.A. Urechia, se spune că Eminescu, în timpul liber, vizita oraşul şi în special portul şi Calea Domnească, care ducea spre Dunăre. Se pare că ar fi dormit în port, într-o baracă a unui pescar, lucru obişnuit pentru el, un om cu condiţii modeste. Galaţi, oraşul de la Dunăre, este locul unde respectul pentru Eminescu a fost de multă vreme împământenit: la 16 octombrie 1911, pentru prima dată în ţară, aici, este dezvelit Monumentul lui Mihai Eminescu, parte dintr-un ansamblu arhitectonic realizat de sculptorul Frederic Storck. Participă la evenimentul dezvelirii statuii peste 75 de personalități, dintre care amintim: N. Iorga, Duiliu Zamfirescu, C.C. Arion, ministrul culturii, Mihail Sadoveanu, Jean Bart, Emil Gârleanu, Ion Minulescu, Dimitrie Anghel, Fr. Storck, actrița Maria Filotti, episcopul Nifon al Dunării de Jos. Cuvântul lui A.D. Xenopol rămâne memorabil pentru ataşamentul şi preţuirea gălăţenilor faţă de cauza eminesciană: „Cinste vouă gălăţenilor!: ...prin acest frumos început dovediţi că Galaţiul este nu numai un centru mare de viaţă materială, ci şi că răsunetul celei intelectuale găseşte în el un puternic ecou. După voi s-a deşteptat toată lumea spre sărbătorirea marelui poet.“ Aşa a fost – aşa să rămână! Se impune deci, dragi gălățeni, să conservaţi cum se cuvine bunul de patrimoniu naţional – Statuia Luceafărului - de care sunteţi privilegiaţi să vă bucuraţi zilnic în Parcul care poartă numele poetului nepereche: Mihai Eminescu!

8

ANTARES AXIS LIBRI

Perpessicius cel Bun

A R T A C R I T I C I I

Viorel COmaN Dintre toţi criticii literari de primă mărime, de la Maiorescu încoace, Perpessicius este singurul căruia i se potriveşte acest apelativ cu rezonanţă voievodală. În 1944, aşeza în fruntea volumului „Jurnal de lector” un eseu despre urbea natală, cu un titlu cu semnificaţii adânci: „o schelă portofranco”, evocând miracolul Brăilei în pragul veacului al XX-lea. Dar această formulă poate fi o metaforă care rezumă exemplar propriul destin. El însuşi, repetând în spirit destinul Brăilei, a fost o schelă porto-franco a literaturii române, singura, după câte ştiu. A stat toată viaţa „în tinda unei registraturi” şi a comentat în foiletoane critice cărţile proaspăt ieşite de sub tipar. Nimic mai mult, dar nici mai puţin. Dintre criticii noştri, Perpessicius este singurul care descinde din neamuri de la miazăzi. Tatăl său venise de tânăr, din Ianina, orăşel din nordul Greciei, la Brăila, în port, ca dragoman, adică traducător din greacă şi turcă. Mama, de neam din ţinutul Putnei, aducea în familie firea moldavă, adesea atât de roditoare pentru artişti. Nu pretindem că explicăm destinul omului prin acest mic şi sumar excurs genealogic, dar acum, când ştim totul sau aproape totul despre omul Perpessicius deplin exprimat în operă, putem să spunem că rădăcinile orientale, sudice au dat un anumit timbru vocii criticului. Melancolia, care trebuie să fie din rădăcinile moldave, a dat iniţial chemarea poeziei, mai apoi s-a metamorfozat şi s-a resorbit în textele foiletonistului. El admiră mai mult ambiguitatea şi sugestia decât certitudinea verdictului critic. O demonstraţie tranşantă nu vom găsi niciodată în „menţiunile” sale. Ca atare, vom observa în foiletoanele sale forme ale disimulării, ale aluziei, ceva de poveste orientală care în egală măsură ascunde şi numeşte. Perpessicius a fost lipsit de spirit polemic. Nu a spus niciodată nimănui maiorescianul „În lături!”. Nu a scris niciodată „împotriva” a ceva, ci întotdeauna „întru” ceva. A fost cu desăvârşire un spirit agoral, dar nu a ANTARES AXIS LIBRI

9

coborât decât ocazional în cafeneaua literară şi atunci numai cu mari prieteni. Nu s-a încurcat niciodată în boemie cu plevuşca. A preferat să rămână cu reflexul de a privi lumea de pe un promontoriu imaginar, cum făcea în copilărie, la Brăila, când privea Dunărea, curgerea, de pe insula de muşeţel din malul falezei de lângă casă. S-a însingurat şi nu a lăsat nicio zi fără să scrie un rând şi fără să citească o mie. Cu puterea gustului său literar a mărturisit adevărurile pe care le-a crezut esenţiale despre literatura vremii sale. A fost o redutabilă maşină de citit. Vreme de aproape jumătate de veac a avut rubrică în cele mai importante reviste literare româneşti. Şi mai e ceva: ca să completăm activitatea de critic literar, vom adăuga o activitate fundamentală: a făcut ordine cum nimeni nu ar fi putut să facă în muntele fără steril al manuscriselor eminesciene. Pentru finalizarea marelui şantier de ordonare şi editare a manuscriselor eminesciene, a fost nevoie de „colective” de cercetători. Ceea ce a făcut singur în trei decenii, au finalizat alţii în patru decenii, spre zorii anului 2000. Perpessicius dezvoltă o ipostază a maiorescianismului, alături de G. Călinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu. Criteriul fundamental: opţiunea pentru criteriul estetic al operei literare. Şi-a semnat toată opera cu pseudonimul „Perpessicius” – în traducere liberă, „cel tăbăcit de suferinţă”. La început era adăugat numelui real, apoi, după ce s-a impus în mentalitatea publică, a semnat numai cu pseudonimul năzdrăvan, adoptat încă din 1915, din poză romantică, deci mai devreme cu un an de nenorocirea de pe dealul dobrogean care avea să-i rănească braţul drept şi să-l oblige să scrie cu mâna stângă. Nu ştia atunci, în tinereţe, când îşi amuşina destinul, că adesea „cuvintele atrag realul” (N. Stănescu). Perpessicius nu e anunţat de predecesori, nu e urmat de epigoni. A avut o existenţă jertfelnică, pusă în slujba literaturii române. Nu a avut stăpân, nu i-a dat nimeni ordine. Şi dacă va fi fost vreunul care să-i fi dat, a preferat să se retragă. E în el o nevoie maioresciană de independenţă. A avut gust literar infailibil, cum marii muzicieni au ureche muzicală absolută. Citat adesea, citit puţin, pomenit arareori, credem că Perpessicius merită mai mult. Dacă te laşi furat şi te obişnuieşti cu studii şi cronici literare ale unor firi năvalnice, care dau spectacole de personalitate - un G. Călinescu scriind cronică literară ca şi cum ar preda o lecţie de anatomie, un Şerban Cioculescu, zis şi „cel Rău”, care scotoceşte cu cruzime în cotloanele operei, un E. Lovinescu aşezând cu oarecare tandreţe opera în pat procustian – când te întorci la un foileton de Perpessicius, simţi imediat un şoc. Într-o lume literară românească în care competitorii sunt „oameni care nu pot să-şi taie unghiile urii”, cum scria George Călinescu într-o scrisoare către Al. Rosetti, cronicile literare ale lui Perpessicius nu seamănă cu ceea ce citim de regulă, au un sunet nou, de text care vine din altă parte. El rămâne cel mai important foiletonist nu doar din epoca interbelică, ci din toată literatura română. Nu doar prin număr - a scris aproape 2000 de foiletoane! – ci mai ales prin nivelul artistic la care a ajuns, Perpessicius l-a transformat, dintr-o specie minoră, fără miză, fragilă, într-o specie redutabilă. A avut puterea să stea un 10 ANTARES AXIS LIBRI

sfert de veac în tranşeele foiletonismului critic cu o credinţă rară. Pe bună dreptate, azi e considerat un clasic al foiletonului critic românesc. Din stolul de texte critice care însoţesc unele ediţii ale marilor opere literare interbelice, niciodată nu lipseşte al lui Perpessicius. Se cuvine să facem o observaţie fundamentală: dacă am inventaria cronicile literare care se scriu în epocă despre o carte nouă şi dacă am opera cu un criteriu cronologic, am observa că Perpessicius este primul care depune mărturie despre acea operă. El e cel care dă tonul analizelor. Cei care urmau nu aveau decât să se exprime în siaj perpessician sau să scrie polemic. Deci rostul foiletonului este mai adânc decât se crede. Numai naivii cred că e o formă de slăbiciune. În aparenţă, texte fiabile, care nu rezistă muşcăturii timpului, în realitate, prin însumare, ele Perpessicius ilustrează exemplar misiunea unui mare critic literar asumată într-un mod special. Din perspectiva foiletonistului, a emis judecăţi de valoare fundamentale. Când se va face o analiză a opiniilor despre cărţile mai mari sau mai mici din epocă, se va vedea că, de regulă, Perpessicius este primul care trasează căi hermeneutice, primul care desţeleneşte textul, adesea în formulări memorabile. Şi despre capodopere, şi despre cărţi mărunte Perpessicius a scris cu aceeaşi generozitate. Credea, pornind de la Eminescu, că „în orice om, e o lume şi face încercarea” şi de aceea nicio carte nu e scrisă degeaba. El dezvoltă aici o mare lecţie maioresciană. În cultură nimic nu e inutil. Totul are rost tainic, ca în natură. Nici chiar în anii de mare încordare, când ordona manuscrise eminesciene, activitatea lui nu încetează, foiletonul lui apare săptămânal, ca o bătaie de metronom, marcând clipa. În aceste foiletoane, Perpessicius a folosit toate harurile unui mare spirit. El avea melancolia grea, costiniană sau cantemirească, ieşită nu din vreo stare trecătoare, ci din reflex greu, cărturăresc. El priveşte arta ca pe o formă ultimă a luptei omului cu Timpul. De aceea se cuvine să spunem că a făcut din exerciţiul critic din „tinda registraturii” un mod subtil, adesea tainic, de a spune adevărul. Şi nu în ultimul rând, să mai spunem un adevăr: Perpessicius nu a avut nevoie să-şi revizuiască foiletoanele. În anii ’60, când le pregătea pentru tipar, îndreaptă doar erorile tipografice, nu ANTARES AXIS LIBRI 11

reformulează, nu foloseşte croşeta, nu modifică perspectiva din care au fost scrise. Ne-am obişnuit să analizăm poezia, proza, teatrul, eseul, dar niciodată foiletonul. E adevărat, fiecare din colegii de generaţie poate avea parte de analize ale unor foiletoane ca opere de artă, dar niciunul nu e mai îndreptăţit decât Perpessicius. Harul formulărilor memorabile, demonstraţia riguroasă, stilul scotocitor revelator, eleganţa argumentelor sunt elementele cele mai bine reprezentate de colegii de generaţie. Perpessicius a făcut din cea mai umilă specie literară – foiletonul critic – operă de artă. Modul în care Perpessicius îşi începe, de regulă, un foileton este un prilej de reflecţie. Putem vorbi de o adevărată poetică a începutului: este evocat aici un adevărat ceremonial de trecere din cotidianul apter, la ficţiunea operei. Exista în prima pagină a foiletoanelor critice ale lui Perpessicius o adevărată strategie a învăluirilor, cu provocări, cu mirări, parcă ar sta de vorbă cu sine şi nu ar investiga o carte. Perpessicius notează cu fidelitate tot ce i se întâmplă în timpul în care are în mână cartea de analizat, prejudecăţi, amintiri, gânduri. Primele fraze ale foiletoanelor ţin mai degrabă de jurnal decât de foileton critic. Autorul, după ce a identificat cartea ca o pradă, se învârte în jurul ei, ca un vultur îi dă ocol în cercuri din ce în ce mai mici. Frazarea e amplă, cu sintaxă bogată. În aparenţă e un moment al incertitudinii. În realitate e un ceremonial de trecere de la timpul profan, diurn, la un alt timp, sacru, al lecturii. El e urmat rapid, de un alt ceremonial, la fel de complex. În aceste „zboruri” din preajma operei cu amuşinări, aparente bâjbâieli, autorul, de fapt, caută o trapă sau locul unde să decupeze o trapă pentru a coborî în pivniţele textului. Perpessicius nu scrie niciodată din exterior, pictural, ci numai din acest punct central al operei din perspectiva căruia emite judecăţi de valoare. Acest interludiu mai are un rost tainic: autorul face primele exerciţii de metamorfozare. Foiletonistul este, de fapt un mare histrion. El nu scrie despre un text până când nu se acomodează cu el, până când nu „intră în pielea” unui actor care interpretează un rol. De aceea foiletonistul trebuie să practice lunar câteva exerciţii de acomodare care, de fapt, sunt exerciţii histrionice de metamorfozare, de intrare în rolul potrivit, din perspectiva căruia să interpreteze opera. Tot ce e durabil în foiletonul perpessician este scris respectând acest canon. Perpessicius nu-şi scria cronica până nu găsea acel punct de afinitate care să-i dea prilejul să emită judecăţi de valoare. Scria săptămânal despre cărţi de toată mâna, de la capodopere până la cartea măruntă, de serie. Acest ceremonial de metamorfozare a firii sale până devenea un histrion în armonie cu textul este de sorginte orientală. E un scenariu de basm trăit de un critic literar. Identificăm aici unicitatea lui Perpessicius şi felul în care aceste foiletoane ilustrează o formă hibridă, unică la noi, de a face critică literară.

12

ANTARES AXIS LIBRI

1990-2012 Mutații ale valorilor estetice
Radu VOINeScU

A R T A C R I T I C I I

În coada de cometă a postmodernismului apare generaţia care se revendică, în principiu, de la Cristian Popescu, numită Generaţia ’90. Abia douămiismul, care ar fi vrut să execute o spectaculară volte-face (nu suficient de reuşită, dar... a fost un început), a demarat o îndepărtare efectivă de mitologiile postmoderniste. Alexandru Muşina contesta existenţa postmodernismului românesc pe motivul că nu am fi avut condiţiile economice specifice ţărilor unde acesta a apărut şi s-a dezvoltat. E adevărat că între postmodernismul românesc şi ceea ce critica occidentală a numit cu acest apelativ există nuanţe diferite sau chiar disocieri importante uneori (din păcate, nu e locul aici pentru a plonja în filosofia curentului). Tot atât de adevărat este şi că, în anumite cazuri, ideile nu aşteaptă să ajungă din urmă cadenţa economiei, ci se lansează mult în avangardă. Douămiismul a părut însă tuturor că a adus un limbaj detabuizat. Au fost acuze serioase de pornografie din partea unor scriitori şi critici cu nume, chiar dinspre conducerea de atunci a Uniunii Scriitorilor din România, la adresa membrilor Cenaclului „Euridice”, condus de Marin Mincu, unde douămiismul a fost profesat la scenă publică, uitându-se că încă de la începutul anilor ’90 reviste, precum „Phoenix” sau, mai apoi, „ArtPanorama”, revistă de literatură, nota bene, cu o scurtă existenţă, doar câteva numere, practicaseră această dezlănţuire pe diapazonul sexual. Ca o paranteză, cam tot atunci – căzând cenzura oficială – a intrat şi pornografia pe piaţa românească. La nivel de producţie literară propriu-zisă, poetesele şi prozatoarele din prima decadă a intervalului la care ne referim (Angela Marinescu, Rodica Draghincescu, Saviana Stănescu, Diana Manole ANTARES AXIS LIBRI

13

ş.a.) făcuseră o breşă imensă în ceea ce am putea numi decenţa limbajului literar. În fapt, acestea au dat tonul efectiv pentru o literatură „viscerală” (expresia îi aparţine lui Ştefan Borbély), ce avea să fie pusă, mai târziu, doar în cârca douămiiştilor. De ce s-a întâmplat aşa, în ciuda antecedentelor? Probabil pentru că niciodată până la ei, până la douămiişti, de la avangardişti încoace, avangardişti care nici nu sunt atât de bine cunoscuţi (în orice caz, nu pentru douămiişti), nu se pretinsese că aceasta trebuie să fie noua orientare literară. Sexul devenise cuvântul de ordine, dar literatura publicată în această perioadă, cu foarte rare excepţii, nu rezistă, plasându-se în zona unei superficialităţi din care se recuperează, poate, doar partea de experiment şi, evident, curajul, ideea de a îndrăzni să scrii în contra bunelor moravuri ale epocii. (Asta... în teorie, pentru că bunele moravuri ale epocii noastre sunt doar o iluzie bună pentru a-i pedepsi, în numele ei, pe profesorii slabi de înger care au cedat avansurilor elevelor lor nubile. La nivel general, lumea românească de azi trăieşte într-o trivialitate manifestă, fiind traversată constant de scandaluri sexuale banalizate prin număr şi agasante prin infuzia de cuvinte obscene cu care în special presa infestează mediul public în general şi pe cel cultural în special.) S-a produs în această perioadă o deplasare spre trivial a literaturii, teatrului, muzicii, artelor vizuale, ca şi a vieţii cotidiene şi a gustului public. Iar scriitorul a început tot mai mult să ţină seama de acest gust. Simptomatic este romanul Orbitor, de Mircea Cărtărescu. Cele trei volume au apărut la distanţă de câţiva ani unul de altul şi fiecare caută să ţină cont de nivelul de gust şi de instruire ale publicului din perioada în care a fost scris. Aşa se face că se poate vedea o scădere a nivelului artistic al cărţii cu fiecare volum dar, în acelaşi timp, se poate decela cam pe unde se situa gustul publicului majoritar sau presupus majoritar pe care, teoretic, se bizuia scriitorul în căutarea succesului în respectiva perioadă a elaborării. Optzecism, nouăzecism, douămiism (s-a discutat mult, în critica noastră, mai ales între anii 2000-2008, despre ideea de generaţie, despre justificările sau, dimpotrivă, despre inutilitatea şi inaplicabilitatea ei) au fost tot atâtea tribulaţii ale literaturii române în ultimii treizeci de ani, tot atâtea „rătăciri”, le-ar spune unii mai direct. Au fost, cred eu, abateri de la fluxul mare al literaturii, dar nu chiar rătăciri (excluzând perioada „cathară” – cum aş numi-o preluând o expresie a lui Steinhardt – a postmoderniştilor de la „Observator cultural”), pentru că latura experimentală a constituit un atelier al mijloacelor de înnoire, dar şi un imbold, o provocare, pentru tinerii care doreau să se afirme. Este cert că azi, din plutoanele optzecismului şi ale urmaşilor lor au supravieţuit câţiva scriitori a căror importanţă se va vedea mai mult abia după ce timpul va mai trece. Şi vor rămâne, demni de a intra în manualele de liceu, în afară de câteva scrieri programatice de început, poate mai cu seamă prin ce au scris după desprinderea din formaţie. 14 ANTARES AXIS LIBRI

În tot acest timp s-a scris însă şi literatură mainstream. Au coexistat mai multe generaţii, deşi revolta şi respingerea celor dinainte din partea celor tineri a fost, din 1990 până de curând, mereu prezentă. Privind în general, toţi autorii au avut publicul lor, atât cât a fost. Critica, însă – mă refer la acea parte a criticii care a deţinut cea mai mare influenţă, beneficiind de vectorul principalelor reviste – a acordat mai puţină atenţie acestor cărţi şi autori, unii fiind socotiţi (uneori pe bună dreptate, alteori nu), „prea” tradiţionalişti, alţii de-a dreptul retrograzi. Mai ales unii dintre autorii care avuseseră cariere literare în vechiul regim şi, dintre aceştia, Generaţia ’60 cu deosebire – în ciuda faptului că nu toţi scriitorii făcuseră concesii ideologice, dincolo de unele cedări în faţa cenzurii – au fost marginalizaţi astfel, cronici despre volumele lor apărând sub semnături mai puţin sonore, în publicaţii de provincie ori cu mai mică amplitudine la nivel naţional. Aşa se face că în momentul de faţă se impune o revizuire din perspectiva unui punct de vedere actual a întregii liste de apariţii editoriale a acestor două decenii la care ne referim. Poezia. A fost, fără îndoială, vedeta primului deceniu de după decembrie 1989, situaţie care s-a prelungit chiar şi în prima jumătate a celui de-al doilea deceniu, când mai multe voci – curios, mai cu seamă venite dinspre cercul poeţilor cu autoritate, Liviu Ioan Stoiciu, între alţii – au denunţat mediocritatea poeziei româneşti contemporane. Eroarea de perspectivă a provenit din faptul că, la momentul respectiv, lobbying-ul pentru douămiişti se arăta deosebit de agresiv, aşa încât, printr-un proces care a condus la o imagine metonimică, la nivelul celor mai mulţi dintre literaţi s-a creat impresia că aceasta era producţia care conta. Nu putem exclude, în acest context, nici ideea unor temeri legate de concurenţa în arena literaturii. De asemenea, vorbind comparativ, se neglija şi se neglijează şi acum criza profundă în care se află poezia occidentală, sărăcirea ei tehnică şi tematică. În raport cu aceasta, mediocritatea poeziei române era una... aurită de-a dreptul. Dar dacă privim şi către poezia spaţiului ex-comunist în ansamblul lui, către poezia rusă, cu deosebire, care dovedeşte o forţă ce o propulsează drept avanpost foarte înaintat al poeziei globale, ne dăm seama că mai avem multe de valorificat. În aceeaşi ordine de idei, este un mare handicap pentru noi lipsa cvasi-totală de relaţii, instalată după 1990, cu literaturile latino-americane, antileze, asiatice sau africane. Abia mai în ultimii ani, unele reviste au reluat, graţie poeţilor care au mai fost invitaţi la diferite festivaluri prin lume, publicarea traducerilor din literatura acestor părţi ale globului. Amintesc, între acestea, de revista „Poezia”, de la Iaşi, al cărei responsabil este Marius Chelaru, care de la apariţie caută să suplinească această lipsă printr-un program coerent şi sistematic susţinut, dar şi „Cronica”, tot de la Iaşi, precum şi meteorica „Poesis Internaţional”. În context naţional, autorii postmoderni au fost, desigur, favorizaţi. ANTARES AXIS LIBRI 15

Receptarea lor s-a făcut, însă, preponderent prin activitatea critică a poeţilor şi a prozatorilor generaţiei, criticii consideraţi „de meserie” părăsind, cu puţine excepţii, scena literară a anilor ’90, unii trecând în nefiinţă, alţii, majoritari, îndreptându-se către alte domenii. Fenomenul necesită o abordare separată, iar noi am încercat aceasta, într-o oarecare măsură, în cadrul ediţiei din 2011 a Colocviului de Critică al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, care a avut ca temă „Strălucirea şi suferinţele criticii de întâmpinare”. Autorii nouăzecişti s-au integrat voluntar în convoiul de după Cristian Popescu. S-au creat grupuri de forţă, chiar mici carteluri de susţinere la reviste, jurii, edituri – poezia se transforma într-un domeniul al afacerilor. Nu a durat decât puţină vreme. Lirica feminină s-a manifestat eclatant în anii ’90. Dacă înainte recitalurile de poezie erau relativ cuminţi, pe o linie oarecum tradiţionalistă, cuvântul de ordine a devenit acum şocul. Motiv pentru care poeţii şi-au pus în mişcare histrionismul, nu întotdeauna inspirat, în cadrul recitărilor publice la diferite festivaluri poetice (numeroase şi înfloritoare şi azi, după un prim şoc al neînţelegerii modului în care se pot vehicula bani în asemenea întreprinderi), acesta devenind din ce în ce mai debordant, până când, de la un punct încoace, notele lui s-au estompat. Un fenomen trebuie încă remarcat. Mai precis, dacă înainte de 1990, ce se putea integra într-un recital de poezie erau un pian, o chitară ori un flaut, astăzi se preferă, sub influenţa poeţilor din spaţiul anglo-saxon, dar nu numai a lor, combinarea cu versurile a sunetelor unor instrumente arhaice sau a onomatopeelor. Sunt şi recitaluri în care onomatopeele şi producerea unor sunete nenaturale ţin loc de mesaj poetic, prizat nu numai în manifestările din cluburi, cafenele şi baruri, unde se organizează asemenea manifestări, ci şi pe scenele unor festivaluri mai cu pretenţii. Ultimii ani par să aducă în poezie, după „răceala” postmodernistă şi postpostmodernistă, o apropiere de om, o revenire la umanism, într-o paradigmă care este a timpului nostru, chiar cu un romantism (sau, cum am propus într-un text, un „romanticism”) de ultim moment. Nu este de neglijat mediul virtual. Se publică mult poezie on-line, de la cea religioasă (care a cunoscut un reviriment fulminant, meritând şi ea un capitol aparte în istoria acestor mai bine de două decenii), la cea plină de motive adolescentine sau îmbibată de tehnicism, cu deosebire din sfera limbajului folosit în Internet. Diverse site-uri şi blog-uri postează masiv şi poezie din sfera unor mişcări ce ţin de diverse straturi de cultură urbană actuală sau mai puţin actuală: gothik, rap, heavy, rock, emo, satanism chiar, şi aşa mai departe. S-a încercat acreditarea mai multor curente în această perioadă. Dintre aceste tentative, voi aminti doar două. Unul a fost fracturismul, discutat, salutat, invocat în cronici şi analize, din păcate, nesusţinut printr-o poezie care să-i transforme intenţiile teoretice şi tehnice, destul de subţiri, de altfel, în texte ilustrative, şi altul 16 ANTARES AXIS LIBRI

personalismul literar, iniţiat de subsemnatul, fără absolut niciun ecou, nici măcar din partea criticilor care mi-au comentat volumele şi care a părut că nu au ştiut ce să facă cu el. A existat, peste toate aceste încercări, o evoluţie vizibilă de la complicatele arabescuri textualiste, solicitând cultural cititorul, la un minimalism care nu a înţeles decât arareori că economia de mijloace nu trebuie să însemne şi economie de sens. Autorii ultimilor trei-patru ani se arată însă din ce în ce mai cultivaţi, iar critica pare să aprecieze efortul lor de a dirija poezia către o normalitate, să-i zicem, actuală, adică în acord cu timpul. Au fost integraţi poeţii din Basarabia, dar primirea entuziastă din primii trei-patru ani de după Revoluţie s-a domolit după ce au trecut momentele de euforie legate de reîntregirea spirituală a literaturii române, autorii pe care se mizase, oneşti, patrioţi, curajoşi, militanţi pentru literatura în limba română şi pentru valorile acestei literaturi s-au dovedit a nu fi, cu foarte puţine excepţii, la înălţimea unui canon tacit, a unui nivel la care literatura din ţară ajunsese. Mai nou, însă, câţiva poeţi s-au impus şi din această zonă, cu particularitatea că în referirile la textelor lor nu se mai face decât arareori caz de faptul că respectivii scriu în Basarabia. Unitatea literaturii române devine o chestiune implicită, de la sine înţeleasă. Proza a fost defavorizată din start. Pe de-o parte, cum am spus, de interesul pentru ziare, de apetitul pentru poveştile colportate de acestea (ziarele s-au substituit la noi, din ce în ce mai mult, prozei de colportaj, practicată după scheme pe care personal le-am descifrat şi le-am lămurit cu alt prilej). Sfera politicului, cu evenimentele ei captivante, a generat o fascinaţie irezistibilă pentru mulţi dintre potenţialii noştri cititori. Ca şi, desigur, invazia de traduceri (un subiect pe care nu putem să îl dezvoltăm mai mult aici, dar în legătură cu care e de spus că abia de vreo zece ani lucrurile au intrat în normal, aducerea unor autori străini, cunoscuţi pe mapamond, pe teritoriul limbii române făcându-se din ce în ce mai sistematic şi la un nivel profesional tot mai perfecţionat). Şi aici trebuie invocat faptul că lipsa poveştii în textul postmodernist a adus o erodare a interesului pentru roman. Ar fi fost nevoie, în ultimii ani ai vechiului regim şi în primul deceniu de după căderea acestuia, de o pledoarie nu doar la nivel teoretic pentru această revenire la ficţiune, la story. Astăzi, cu o întârziere de aproape două decenii, proza şi-a revenit aproape complet şi este pe cale să asimileze bunele scheme de creaţie ale marilor romane care au făcut succes în lume de-a lungul timpului, scheme venind în atingere cu acelea rodate mai apoi până la tocire chiar, ale literaturii de consum, dar acest fenomen, din unghiul din care discutăm aici, nu are importanţă.

ANTARES AXIS LIBRI

17

Literatura de sertar, memorialistica, jurnalele. A fost privilegiată mult literatura memorialistică şi jurnalele. Multe dintre aceste cărţi au fost cărţi de sertar. S-a spus în glumă, dar cu o bază foarte serioasă, că a existat şi un „sertar al Securităţii”. Ceea ce este exact. Nu toate manuscrisele s-au putut recupera, deşi am avut parte de spectaculoase şi preţioase salvări. De asemenea, literatura generată de detenţia în închisorile regimului comunist a determinat un interes mai mult decât justificat. Multe cărţi din această arie, din nou, aparţinând memorialisticii. S-au putut edita, în sfârşit, operele unor scriitori care fie aveau interdicţie la publicare, fie nu reuşeau să treacă de barierele cenzurii. S-au produs şi aici supralicitări. Dacă N. Steinhardt este mereu o miză pentru publicul „specializat”, dar nu numai, literatura lui I.D. Sârbu se dovedeşte, pe an ce trece, una care a fost mult supraevaluată, în momentul de faţă o serie de critici aplecându-se cu mai pronunţată obiectivitate, fără inflamări de entuziasm, de acest autor. Gustul a fost minat şi aici, ca şi în alte cazuri, de judecata etică, dominantă, în anii de după decembrie 1989, la nivelul evaluării operelor şi scriitorilor.

18

ANTARES AXIS LIBRI

Ovid S. Crohmălniceanu ginerele pictoriței Lola Schmierer Roth Critic literar sau personaj de roman?
Violeta IONESCU La 28 aprilie 2000, la o clinică din Berlin, înceta din viaţă un fiu al urbei noastre, Ovid S. Crohmălniceanu, pe numele originar Moise Cahn - Croh, cum era numit de apropiați sau Moni, cum i se spunea în familie. S-a născut la Galați, acum 92 de ani, la 16 august 1921. Tatăl lui era Aizic Cahn (33 ani), iar mama, născută în Bucovina, a fost Ernestina Cahn, născută Leibovici (30 ani). Studiile primare și liceale le-a absolvit în orașul natal. A fost absolvent al Liceului „Vasile Alecsandri”, dar în 1940, pe motive rasiale, a fost nevoit să-şi întrerupă studiile tehnice superioare, pe care le-a continuat după război, absolvind Institutul Politehnic din Bucureşti și obținând diploma de Diplomat-Inginer în Construcții. Din relatările lui Boris Marian Mehr, postate online pe „REȚEAUA LITERARĂ”, în 10 Decembrie 2011, aflăm că destinul acestui om de mare rafinament cultural și artistic a fost cu suișuri și coborâșuri, cu umbre și lumini: Debutul publicistic și l-a făcut în 1944, la publicația „Ecoul”; între anii 1947-1951 a fost redactor la revista literară „Contemporanul”; 1951-1953 - la Editura Didactică şi Pedagogică, la „Viaţa Românească”; între 19631966, redactor şef adjunct la „Gazeta literară”; din 1966 a fost profesor la Facultatea de Litere din Bucureşti. În anii ‘80, a condus cenaclul „Junimea” pentru tineri scriitori, unde a propulsat multe tinere talente. A publicat antologia „Desant ‘83”, „prima manifestare de grup a unor tineri de orientare nepolitizată”. A scris și proză SF. În 1992 a emigrat din ţară, în urma unor tracasări repetate, motivate de începuturile carierei sale de critic proletcultist, dar şi din motive de sănătate. Din vasta sa operă, menționăm: „Cronici literare”, „Amintiri deghizate”, „Despre originalitate”, „Istorii insolite”, „Literatura română şi ANTARES AXIS LIBRI

I S T O R I E L I T E R A R Ă

19

expresionismul”, micromonografii comparative: Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi etc., „Istoria literaturii române între cele două războaie”(3 volume – lucrare intens supusă multor critici); împreună cu Klaus Heitmann, a scris „Cercul Literar de la Sibiu şi influenţa catalitică a culturii germane” - o lucrare valoroasă despre o mişcare puţin cunoscută în anii dictaturii; a publicat o antologie a poeziei franceze de la Rimbaud până în zilele noastre (era un bun cunoscător al culturii şi literaturii franceze). Postum, a apărut la Ed. Hasefer „Evreii în mişcarea de avangardă din România”. Tot postum i-a apărut o reeditare a volumului „Amintiri deghizate”, ediție îngrijită și prefațată de Ioana Pârvulescu (prima ediție, puțin cunoscută, a apărut în 1993, când autorul era deja la Berlin). Ov. S. Crohmălniceanu Obiectiv, Boris Marian Mehr consemnează în amintirile sale: „Trebuie cunoscut faptul că, alături de Savin Bratu, Ion Vitner, S. Damian, Vicu Mândra, Nicolae Moraru ş.a., Ovid S. Crohmălniceanu a adus servicii proletcultismului, deservind totodată evoluţia pozitivă a literaturii în anii totalitarismului. Meritul său este că a renunţat la aceste poziţii retrograde, am spune chiar condamnabile, încă din anii ‘80, înainte de căderea regimului. Mai mult, a fost atacat şi pentru originea sa etnică, de diferite grupări din țară și străinătate. Un fost coleg al meu de liceu, care l-a avut profesor la facultate pe Ov. S. Crohmălniceanu, îmi povestea prin anii ‘60 că studenţii admirau erudiţia şi deschiderea spre dialog a dascălului lor, modul în care ştia să trezească interesul pentru cultură şi cum încuraja talentele tinere. A fost un om supus vremurilor, iar contribuţia sa nu poate fi ignorată, în special de generaţia «optzeciştilor» care au fost favorizaţi prin prestigiul de care se bucura Ovid S. Crohmălniceanu. Cine vrea să ridice o piatră împotriva memoriei sale să se gândească la ceea ce a făcut totuşi bun pentru cultura română.” 20 ANTARES AXIS LIBRI

Din amintirile care ne-au parvenit din Berlin, de la cumnatul său, prof. Alexandru Ionescu (amândoi au fost ginerii pictoriței gălățene Lola Schmierer Roth), aflăm mai multe amănunte despre biografia sa: „În familie şi în şcoală a învăţat şi limba germană. În anii 1941-1944, datorită legilor antisemite, a trebuit să întrerupă cursurile universitare. Pentru a-şi asigura ceva bani pentru supravieţuire, a scris foarte multe articole prin care critica scriitorii americani. Articolele lui au fost publicate chiar şi în ziarele de extremă dreaptă. Atunci a ales pseudonimul literar de Ovid Crohmălniceanu, care, potrivit afirmaţiilor lui, derivă dintr-un cuvânt evreiesc ce s-ar traduce ca «spermă». Tot din afirmaţiile lui, scriitorii americani criticaţi de el nici nu au existat... În această perioadă s-a înscris şi în Partidul Comunist. A fost un marxist convins şi ceva leninist, dar, cu toate că aprecia lupta lui Stalin contra nazismului, nu i-a acceptat dictatura după venirea lui Groza la putere. El era printre puţinii intelectuali care erau membri ai Partidului Comunist din România şi datorită scrierilor lui critice la adresa unor scriitori inventaţi a fost considerat critic literar şi a fost introdus într-un colectiv care a avut sarcina de a analiza activitatea scriitorilor români până la 23 august şi să aprecieze care au avut activitate nazistă. Rezultatul a fost că modul cum a lucrat, absolut toţi scriitorii au fost corecţi. Mai bine zis, au fost făcuţi corecţi. Toate scrierile considerate incorecte au fost excluse. De exemplu, la Eminescu au fost eliminate poezia «Doina» şi publicistica. A fost ales şi în biroul de conducere al Uniunii Scriitorilor Români. Nefiind de acord cu dictatura, a evitat să se lanseze în activităţi politice. Încă de când era în România a avut cancer la rinichi şi a pierdut unul. Moni – cum i se spunea în familie - a avut şi o soră care avea o influenţă nefastă asupra lui. El a reuşit să-i obţină pașaport pentru Franţa ca să-şi facă o operaţie de cancer şi ea nu a mai venit înapoi. El totuşi primea în fiecare an delegaţie pentru Germania şi bineînţeles, făcea şi un drum în Franţa. Această soră a lui era arhitectă şi a fost colegă de serviciu cu Ruth, soția lui Moni și sora soției mele, Anne Louise. Tot ea a fost cea care l-a sfătuit să solicite emigrarea în Germania. Moni a încercat să câștige ceva bani şi s-a angajat ca profesor asociat la Universităţile din Berlin şi München, dar a avut ghinion, căci primea ajutor social și a trebuit să predea sumele încasate la căminul unde au fost cazaţi. După plecarea din cămin, Crohmălniceanu a scris, în colaborare cu un șef de catedră din Heidelberg, o carte referitoare la colaborarea germano-romană, pentru care a primit o sumă foarte bună: 80.000 DM. Din păcate, i-a parvenit abia când era deja internat în spital. A avut metastază ca urmare a cancerului pe care îl contractase încă de când era în România și a încetat din viață la 28 aprilie 2000, în clinica din Berlin. Ovid Crohmălniceanu a fost o personalitate recunoscută nu numai în țară, dar și în Europa. La înhumare au participat peste 70 de persoane, printre care şi Ambasadorul Român la Berlin”. ANTARES AXIS LIBRI 21

* Multe alte amintiri despre el găsim în relatarea Ioanei Pârvulescu, fosta lui studentă și apoi colegă de cenaclu la „Junimea”, care, în prefața volumului „Amintiri deghizate”, Humanitas, 2012, îl vede pe Ovid S. Crohmălniceanu ca pe un „personaj de roman”: „Pe biroul profesorului Crohmălniceanu din locuința sa bucureșteană stătea mereu un volum Gongora, pe a cărui supracopertă era reprodus chipul celebrului poet spaniol pictat de Velasquez. Cartea era așezată în picioare, spre privitor, ca un tablou, și mi-am dat seama imediat de ce: portretul semăna destul de bine cu figura criticului, iar expresia ochilor care priveau semeț, gura ușor încrețită a celui care știe ceva despre roata lumii, precum și o anume hotărâre a figurii erau pur și simplu identice. Profesorul își pusese așadar o oglindă estetică în față și, cu toate că nu spunea explicit lucrul acesta, era un loc care cu siguranță că îl amuza copios. În ce mă privește, îl vedeam mai degrabă ca desprins dintr-un «roman detectiv» scris de sir Arthur Conan Doyle la sfârșitul secolului 19, decât din secolul de aur spaniol: trenciul, pipa stinsă și pălărioara în carouri nu cred că erau întâmplătoare în ținuta lui, te trimiteau la Sherlock Holmes și, dacă l-ai fi întrebat ce personaj de roman vrea să fie, s-ar fi simțit probabil grozav în Baker Street, cu un doctor Watson alături, analizând cu atenție cine știe ce misterioasă afacere”... „Era pasionat de film (Hitchcock era favoritul în mica sa filmotecă), ceea ce-l apropia de Alex. Leo Șerban. Mai tânărul cinefil și prieten locuia la doi pași de apartamentul mare și bine împărțit pe care profesorul și soția lui, Ruth, îl ocupau cu chirie în strada Dionisie Lupu 74, într-un frumos bloc interbelic. Locuința era extrem de spațioasă, cu două intrări (una de serviciu) și două balcoane. Cel dinspre curtea interioară era umbrit de o viță-de-vie foarte bătrână, care-și răsucea vrejurile mai sus de etajul al doilea, astfel încât toamna, pe lângă perdeaua verde de umbră, aveai și strugurii negri la îndemână. Crohmălniceanu putea fi văzut adesea pe străzile din preajma parcului Icoanei și Ioanid, plimbându-și câinele, un cocker spaniol de o culoare rară, cum explica, maro-închis, pe care îl numise Ronț. Asemenea scriitorilor lui favoriți, profesorul Crohmălniceanu, căruia toți cei din generația mea îi spuneam, între noi, Croh sau Crohu, avea un mod concret, artistic, de a-și contabiliza prietenii: numărul lor era egal cu al persoanelor cărora le trimitea colaje avangardiste pe post de felicitare de Anul Nou. Pentru asta, criticul strângea într-un dosar, timp de un an de zile, poze și litere decupate (le tăia el însuși, migălos, după contur, de prin reviste), iar la timpul potrivit le lipea pe un carton, cu urările bine țintite, în funcție de adresant. Erau pline de umor, de culoare și de veselie, fiindcă autorului lor îi 22 ANTARES AXIS LIBRI

plăcea buna dispoziție. Gândirea analitică și inginerească a lui Croh, formată în interbelic, se vedea nu numai în critica literară, ci și în meșteșugul sfaturilor de pe urma cărora au profitat cam toți tinerii pe care i-a avut în preajmă. O cultură literară dintre cele mai temeinice (în poezia franceză nu cred că avea sau are rival) era folosită cu grație, la momentul potrivit. Cenaclul Junimea este cel care l-a făcut popular pe profesorul Crohmălniceanu. Început în 1971, a ținut până în 1990. În ultimii șapte ani, cei pe care i-am prins eu, ultima venită, avea loc marți seara (de aceea i se mai spune și «Cenaclul de marți»), într-o sală din Schitu Măgureanu, pe care mi-o amintesc numai plină de fum. Fumau, nervos, cei care citeau, fumau cei care ascultau, în timp ce Croh stătea cu pipa lui stinsă în gură, amintire a anilor când fusese și el dependent de acest joc aproape literar. Discuțiile se lungeau până după ora zece seara, chiar unsprezece, și generau mereu războaie ale nervilor cu portarul care ne stingea lumina și nu știa cum să ne facă să mergem acasă.” * Din memoriile personale ale lui Ovid S. Crohmălniceanu despre Galați, desprindem câteva, apărute în volumul „Amintiri deghizate”, 2012, despre Biblioteca „V.A. Urechia”, pe care autorul a cunoscut-o cât timp era licean la Liceul „Vasile Alecsandri” din Galați, loc unde cărțile erau depozitate (mărturia aceasta este chiar foarte prețioasă prin ineditul ei), precum și altele, legate de un personaj interesant, un vânzător de cărți și reviste, «Moș Bercu», bine cunoscut gălățenilor în anii de după război: „La Liceul „Vasile Alecsandri” din Galați, unde mi-am făcut studiile secundare, era adăpostită Biblioteca „V.A. Urechia”, ea negăsindu-și pe atunci încă un lăcaș propriu. De prin clasa a șasea am început să o frecventez. Nu călca nimeni prin sălile afectate bibliotecii în clădirea liceului, pătrundeam acolo ca într-o junglă cu animale nemaivăzute, care mă pândeau dindărătul cotoarelor miilor de cărți înșirate pe rafturi. Mai ales o anexă a catalogului exercita o fascinație specială asupra mea. Privea așa-numitul fond Aburel, după numele unui procuror gălățean care a murit tânăr și-și donase cărțile Bibliotecii „V.A. Urechia”. Intelectual de rasă, se interesa de toate noutățile și e uimitor ce puteai descoperi printre lecturile lui (...). A ajuns, nu știu cum, într-o partidă de cărți vechi pe care le cumpărase unul din furnizorii mei, Moș Bercu, anticar ambulant, placheta Bust, de-a lui Dan Faur. Altădată am găsit la el Sadismul adevărului, de Sașa Pană. Dar culmea a fost într-o zi, când m-a chemat să văd niște reviste franțuzești luate din podul unei companii navale. Înainte de a proceda la desfacerea lor și transformarea în pungi pe care le vindea precupeților, voia să știe dacă dintre ele nu mă interesează ceva. Se îndoia, erau reviste de comerț, după câte își dădea seama, dar cine știe? Fericita întâmplare a ANTARES AXIS LIBRI 23

avut loc în anii războiului. Moș Bercu o ducea foarte prost, nu mai avea voie să-și deschidă dulapul prăpădit, legat de un gard din str. Mavromol. Revistele zăceau împrăștiate pe jos într-o cameră sordidă. Cum mi-am aruncat ochii asupra lor, am înlemnit. La picioarele mele, zăcea o grămadă de numere din „N.F.R.” Moș Bercu recunoscuse sigla cărților pe care le cumpăram de la el și asta îl determinase să mă caute. Ce crezuse însă că nu mă va interesa constituia marea surpriză: o mulțime de exemplare din „Commerce”, luxoasa publicație a lui Valery Larbaud. Am început înfrigurat să adun revistele, să le așez pe numere. Erau într-o stare excelentă, nici nu fuseseră măcar tăiate. Din „Commerce” lipseau doar trei tomuri ca teancul clădit de mine să alcătuiască o colecție completă. Am reușit să compun și vreo zece ani de „Nouvelle Revue Francaise”. Lui Moș Bercu i-am lăsat doar o mulțime de exemplare din „L`Illustration” și era foarte mulțumit, fiindcă pornise să le desfacă, nerezistând ispitei să înceapă a confecționa cu ele pungile pentru care formatul lor mare era foarte nimerit. Cărând pachetele de reviste spre casă, încercam să-mi explic minunea. Nu era chiar așa greu. Firma de unde Moș Bercu adusese revistele își încetase activitatea, odată cu izbucnirea războiului. Era o societate internațională, directorul plecase în străinătate, personalul se risipise. Probabil că fuseseră semnate cândva niște abonamente de susținere, revistele soseau, nu interesau pe nimeni și luau drumul podului întreprinderii. Beneficiarul norocos al acestui concurs de împrejurări am fost eu. Așa ajunsesem la Bazinul de Lemnărie, unde prestam ca elev inginer „muncă obligatorie” și supravegheam confecționarea unor saltele care urmau să fie lansate pe Dunăre spre a proteja molul (digul de la intrarea în bazinul portuar – n.n.), să citesc «Metamorfoza» lui Kafka în N.F.R.-urile cumpărate.” (p. 245-247) Cât de puțin știm despre marii oameni din acest „mic” oraș de la Dunăre, care, după cum se vede, nu a fost nici atât de mic și nici locuit numai de negustori!...

24

ANTARES AXIS LIBRI

Biblia ca interpretare ştiinţifică şi ca ştiinţă interpretabilă
Mitruț POPOIU Atunci când, obosit, un om de afaceri sau un călător deschide uşa camerei de hotel, păşeşte într-un univers virtual identic, fie că a plătit sutele de euro la Marriott-ul din piaţa centrală, fie cei zece sau cincisprezece pentru motelul aflat pe marginea autostrăzii. Patul aranjat la linie, veioza, televizorul, telecomanda, dulapul de haine cu două umeraşe şi o pereche de papuci de unică folosinţă, etajera în care se află o biblie cu coperte negre, baia cu cabina de duş, toaleta şi chiuveta pe care sunt înşirate două săpunuri în miniatură, un capişon din plastic pentru protejarea părului şi două pahare, un univers de câţiva metri pătraţi. Călătorul intră şi se aşează pe fotoliu – de care uitasem să amintesc – aprinde televizorul, după care îşi aruncă hainele peste tot şi după un duş scurt se trânteşte în pat şi moţăie butonând telecomanda cu mişcări automate. Deschide apoi sertarul etajerei şi răsfoieşte, tot la fel de automat, biblia cu foi subţiri editată de o societate biblică sau de o altă fundaţie creştină cu sediul pe undeva prin America. Ce îi inspiră acestui oaspete de o noapte, poate la fel de lipsit de chip ca şi camera în care se află, o carte banală, pe care a mai văzut-o poate de zeci de ori, în biblioteca de acasă, pe noptiera bunicii sau în librării, în mâna preotului la biserică sau a predicatorului itinerant în piaţa publică? Dezgust şi neîncredere. Basme din vremuri de demult. Sau poate obiect sacru, de care evită să se atingă, spunându-şi pentru încă o dată că o să se apuce cândva să o citească, pentru a afla tainele transcendentului. Întrun final, o aşează la loc în sertarul de unde a luat-o, sau poate că lecturează din nou, pentru a nu ştiu câta oară, primele versete: „Cartea Genezei sau Facerea. 1. La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. 2. Şi pământul era netocmit şi gol…”, la fel ca el, înfăşurat în halatul de baie pufos. Dimineaţa deja concurează cu lumina veiozei cu abajur de hârtie. ANTARES AXIS LIBRI

I S T O R I E L I T E R A R Ă

25

Algoritmi Departe de veacurile în care Biblia scrisă în buchii chirilice era păstrată în ştergar lângă icoană şi valora o avere, fiind lăsată moştenire generaţii de-a rândul, cartea prin care se identifică întemeierea civilizaţiei occidentale e pe cât de atotprezentă, pe atât de rar citită – poate doar de unii teologi care o transformă în obiect de studiu sau de unii creştini evlavioşi. Studiată cu metodă, cu un scop anume. Mai rar ca document cultural. Şi mult mai rar ca o saga palpitantă de câteva mii de pagini şi cu final, desigur, apocaliptic. Aşa se face că în teologie, această logie despre transcendent, se vorbeşte despre metoda de citire şi interpretare a Bibliei. De fapt nu de o metodă, ci de mai multe. Metoda reprezintă calea de urmat în orice demers ştiinţific, pentru a se ajunge la o interpretare obiectivă, valabilă pentru întreaga umanitate. Teologia modernă, aceea de şcoală superioară, este un domeniu de cercetare cu un grad ridicat de dificultate. Problemele de prim rang sunt acelea de a încerca nici mai mult nici mai puţin să se definească procesele spirituale, în mare transcendente, pe baza unuia sau mai multor manuale. Deja puţin după inventarea tiparului, au apărut şi primele reguli, primii paşi exacţi, care pot fi învăţaţi, în ştiinţa interpretării biblice, numită exegeză. De fapt, anumite linii de interpretare existau cu mult înainte, din primele secole creştine, când apăruseră şcoala alegoristă de la Alexandria şi şcoala de interpretare literală de la Antiohia. În secolele ce au urmat, Biblia s-a interpretat pur şi simplu acceptând cele spuse de autorităţile bisericeşti de credinţă, adică de Sfinţii Părinţi. Desigur, aceştia nu aveau cum să fie întru totul obiectivi, ci mai degrabă practicau o teologie contextuală, o interpretare aplicabilă în viaţa cotidiană. Teologia protestantă a adoptat mai târziu principiul sola scriptura, considerând că Biblia se interpretează prin ea însăşi, fiindcă Duhul Sfânt luminează pe cititor. Numai că s-a putut vedea la scurtă vreme că ori există mai multe duhuri, ori nu toţi cititorii sunt luminaţi. Aşa s-a ajuns la clasica metodă ştiinţifică de interpretare cunoscută sub numele de istorico-critică. Istorică, fiindcă încerca să descopere adevărul efectuând cercetări asemenea arheologilor în cultura, civilizaţia şi mentalitatea autorilor biblici, iar critică, pentru că datele erau supuse unui examen riguros, în urma căruia era cântărită corectitudinea informaţiei. Metoda istorico-critică, de şcoală, este un algoritm aproape matematic, dar are de a face cu Biblia prin ochii filologului. Demersul acestei metode teologice este un program mai degrabă istorico-literar decât teologic, urmând patru paşi. Primul este critica textuală, prin care se doreşte stabilirea cât mai exactă a textului biblic original, pe baza celor mai vechi şi mai credibile manuscrise. Această critică e necesară, fiindcă uneori manuscrisele nu coincid, iar diferenţele de text trebuie cântărite. Al doilea pas este critica literară, prin care se încearcă să se reconstruiască ipoteticul text original, separându-l de ceea ce ar constitui interpolări mai târzii. 26 ANTARES AXIS LIBRI

Un exemplu clasic este istoria din „Ioan 8” despre femeia desfrânată, pe care niște bărbaţi furioşi au adus-o înaintea lui Iisus, cerându-i să o condamne la moarte prin lapidare. Această povestire, atât de iubită în scrierile omiletice, este însă întâlnită pentru prima oară într-un manuscris din secolul al optulea. Aşadar, este ea originală, sau o interpolare? Al treilea pas este critica formei. Prin el se analizează limbajul biblic, pe baza căruia sunt stabilite atât micro-genurile literare (istorii minunate, parabole, dialoguri) cât şi macro-genurile (evanghelii, epistole, scrieri profetice) folosite de autorii textelor biblice, pentru ca în final, prin pasul al patrulea, critica redacţiei, să se interpreteze geneza textului. Cunoştinţele despre istoria Israelului, a Orientului antic şi a Imperiului Roman, precum şi a limbilor vechi sunt deosebit de relevante pentru înţelegerea naşterii Bibliei. Metoda istorico-critică nu prea mai are însă de a face cu cercetarea textului la nivel existenţial. Mai degrabă, pe baza acestei examinări atente se urmăreşte reconstituirea creştinismului primar, considerat ca fiind singurul valabil. În urma procedeelor de mai sus, textul biblic suferă transformări atât de mari, integritatea sa este puternic zdruncinată şi cu greu se mai poate vorbi despre o coerenţă în ceea ce priveşte mesajul teologic al Sfintei Scripturi. Biblia este o simplă colecţie de scrieri ca oricare alta, un document istoric al unor vremuri de demult, însă cu destul de puţină aplicabilitate în concret şi interesantă pentru istorici. Într-o asemenea cheie de interpretare nici nu e de mirare că a ajuns să fie cercetată aproape numai de „teologii de meserie”. E ca şi cum ai încerca să faci un comentariu literar la romanele lui Marquez, Kafka şi Camus, interzicându-ţi delectarea din universurile închise în litere de nişte genii. Semne Pe la mijlocul secolului trecut a avut loc în Occident o mişcare numită „linguistic turn”. Ea îşi propunea să schimbe modul de a citi. Literatura, filosofia, teologia, toate sunt falimentare atunci când li se aplică zăbala obiectivităţii, fiindcă obiectivitatea este ea însăşi un demers uman, imperfect. Domeniul ştiinţelor umane poate fi cu greu închis în limitele stricte şi pentru faptul că mentalităţile umane diferă de-a lungul timpului. Ceea ce odinioară era important îşi poate pierde centralitatea, în timp ce altceva, înainte neluat în seamă, devine însăşi cheia existenţei. Un asemenea deziderat, odinioară ignorat, este libertatea de gândire, astăzi un fel de „must be” al societăţii apusene. Tocmai pe baza acestei libertăţi, în domeniul exegezei biblice au apărut alte metode de cercetare. Exegeza post-colonială, foarte populară în statele tinere din Africa, America şi Asia de exemplu, se focalizează pe Biblie înţelegând-o ca manifest împotriva opresiunii marilor puteri. Exegeza feministă, populară mai ales în Europa şi SUA, propune noi chei de interpretare la pasaje considerate misogine sau cel puţin lipsite de corectitudine politică. Aceste exegeze au meritul ANTARES AXIS LIBRI 27

de a fi contextuale, aplicabile concret, dar şi dezavantajul de a fi unilaterale, de a nu putea fi acceptate de toată lumea. O altă formă de exegeză, împrumutând concepte din ştiinţele literaturii, este metoda semiotico-critică. Semiotică, pentru că se focalizează pe cuvinte şi sintagme ca „semne”, ca mijloace de comunicare, iar critică, pentru că încearcă să valorifice asocierea de semne într-un context, după anumite reguli minime. Dacă metoda istorico-critică avea în vedere istoria dezvoltării textului biblic, metoda semiotico-critică este orientată pe teoria comunicării. Scopul cercetării nu mai este acela de a reconstrui universul creştinismului primar, ci mai degrabă acela de a înţelege ce anume comunică textul biblic fiecărui cititor: la momentul scrierii, de-a lungul timpului, dar mai ales pentru cel care îl citeşte azi. Pentru exegeza semiotico-critică, fiecare cuvânt al unui text reprezintă un semn folosit în comunicare, acesta având un sens numai în legătură cu alte semne. Întotdeauna se vorbeşte despre un semn asociat unei realităţi pe care el o defineşte (obiect) şi unui interpret. Triada obiect-semn-interpret, împrumutată din teoriile de comunicare ale lui Saussure, Derrida şi Umberto Eco este fundamentală în toate procesele de comunicare, de altfel imposibile fără semne şi fără relaţii. Evitând arheologia istorică, biblică sau culturală, exegeza semiotică face abstracţie de istoria dezvoltării textului şi parţial chiar de intenţia autorului. Urmând teoriilor literare noi, se presupune dintru început existenţa mai multor interpretări posibile. Lectura unui text nu este niciodată un act pasiv, omul nu este şi nu poate fi robot. Avem de a face în actul citirii cu un proces interactiv, care necesită cooperarea cititorului. Citirea e o re-creaţie. În lectură se întâlnesc universul autorului cu cel al cititorului, are loc mai mult decât un schimb de informaţii. Gustul lecturii este cu atât mai mare, cu cât se suspendă mai mult semnul întrebării cu privire la realitatea, credibilitatea sau veridicitatea celor relatate. Cititorul, care se vrea uneori şi exeget, nu trebuie să ignore neobişnuitul, iar astfel de efecte produse asupra lui, prin acceptarea lumii descrise de acel text, sunt din cele mai diverse. Această nouă metodă, care este tot o cale de urmat (în greceşte methodos), propune trei paşi de urmat. Primul este intratextualitatea şi prin el se urmăreşte stabilirea sensului unei informaţii în interiorul unui „microtext”, se identifică tipul acţiunii, a caracteristicii eroilor descrişi, precum şi a conexiunilor dintre aceştia, prin recursul la procedee sintagmatice, sintactice şi pragmatice. Pentru început istorioara este înţeleasă în sine, fără a se face apel la universul de cunoştinţe pe care îl posedăm deja. Abia în pasul al doilea, intertextualitatea, se porneşte de la premisa că orice text se află întotdeauna în relaţie cu alte texte. Două texte conectate capătă un alt înţeles decât dacă ar fi analizate separat. Spre exemplu, profeţiile citate în Evanghelia după Marcu fac trimitere la proorocul Isaia, astfel încât se constată coerenţa şi continuitatea de idei între scrierile Vechiului Testament ca proorocie şi cele ale Noului Testament, ca împlinire. În cele din urmă, interpretarea extra28 ANTARES AXIS LIBRI

textuală sau inter-medială adaugă exegezei elementele non-verbale descrise de un text, stabilind cum anume pot schimba acestea înţelesul citirii. Metoda semiotică are în esenţă scopul de a-l iniţia pe cititor puţin câte puţin în tainele lecturii. El nu are nevoie de manuale introductive, enciclopedii şi cursuri, ci doar de stăpânirea exerciţiului citirii. Desigur, cunoştinţele ştiinţifice sunt importante, dar ele vin mai târziu, ca lămuriri ori extensii ale „romanului”. În esenţă noi gândim intratextual şi intermedial, în conexiuni aproape infinite. Ceea ce se urmăreşte prin analiza semiotico-critică este constatarea efectului pe care îl produce un text asupra unui cititor. Unui teolog versat, citirea primului capitol din Geneză îi deschide un univers familiar, evocat deseori şi care nu îl scandalizează prin incongruenţa dintre datele sale şi cele oferite de ştiinţele naturale. Unui cititor cu totul nefamiliarizat, textul îi poate spune fie că Dumnezeu a creat toate din iubire şi a înzestrat lumea cu o frumuseţe tainică, fie că nişte oameni au încercat, acum câteva mii de ani, să îşi explice originea lumii. Desigur, acestea sunt numai două dintre efectele pe care le produc asupra cititorului un text vechi, străin, scris la origini într-o limbă care nu se mai vorbeşte astăzi. Un alt cititor s-ar scandaliza numai la vederea crucii de pe copertă şi va acuza pe proprietarul hotelului de tentativă de prozelitism. Biblia, un roman de aventuri Lectura Bibliei, ca şi orice lectură, implică universuri diferite. Călătorul obosit din hotel se poate opri deja din lectură, cufundându-se în adâncul viselor pe când citeşte cuvintele „întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”. Poate că va apuca să-şi plimbe privirea şi peste versetul al treilea: „Şi a zis Dumnezeu: să fie lumină!” şi, interesat de creatorul luminii, va ajunge până la capitolul doi, unde se vorbeşte despre Adam şi Eva. La capitolul al treilea are deja intriga, la patru are de a face cu un roman poliţist, iar la cinci e deja saga. La capitolul 11 e manual de arhitectură, iar la 12 roman de călătorie. Cu siguranţă că, oricât de prins ar fi în lectură, nu va reuşi nici măcar într-o săptămână, vrăjit şi nedormind, să ajungă la coperta cealaltă, unde îl aşteaptă o bătălie stelară. Dar o lectură bună se citeşte cu porţia, din mai multe bucăţi. Iar universul cărţii cu foiţe aproape transparente poate să îl prindă pe cititor, introducându-l în tainele de dincolo, dacă reuşeşte la un moment dat să închidă televizorul şi să îşi învingă somnul în ceasul zorilor.

ANTARES AXIS LIBRI

29

I S T O R I E L I T E R A R Ă

Despre conceptul de alegorie ironică (ratată), cu permanentă referire la Harold Bloom şi doar incidental la Socrate
(fragment) Viorel ȘTefĂNeScU

In memoriam Cristian Paţurcă Chestiunea e că, de vreme ce, de aici, de la „porţile Orientului”, eu, care nu-s nici „shakespeareolog” şi nici vorbitor nativ de engleză măcar, pricep acest joc, nu pot să cred că de acolo, din lumea academică anglofonă, Harold Bloom, care e şi vorbitor nativ şi performant, deşi remarcă faptul că Shakespeare face un calambur (de fapt, după cum am arătat, face el mai multe, cel puţin unul în fiecare vers – motiv pentru care eu nici n-am terminat de evaluat semantic poemul: în context, patent, de exemplu, care, citit la prima vedere cu înțelesul de „brevet”, mie mi-a smuls un hohot de rîs, ar merita o discuţie mai detaliată), chiar nu-l pricepe, fiindcă, dacă ar fi aşa, asta chiar că ar fi o dovadă de prostie din partea lui – ultimul lucru de care ar putea fi bănuit criticul. Or, el nu e prost, ci „isteţ”, „original” şi „creativ” în mod deliberat (adică se preface în joacă, foarte încîntat de sine, c-ar fi fost prostit de Shakespeare, cu riscul de a rămîne aşa), prin „intentional fallacy” (căci asta este, de fapt, o mepriză), cum ar zice Wimsatt (împreună cu Beardsley), adică exact acel New Critic de prim rang căruia îi dedică Bloom cartea – cam în băşcălie, îmi spune flerul, spre a-i demonstra prin conţinutul ei că, dacă vrei să ai succes cu orice preţ, în ochii celor fără simţ critic veritabil, merge şi-aşa, cum ar zice românul, respectiv cu eroarea intenţionată pre adevăr călcînd – dat fiind că în ochii acestui gen de public o prostie prinde cu atît mai mult cu cît și falsitatea pe care o conţine este mai mare, mai ales dacă e spusă „dăştept”, adică învăluită alunecos în erudiţie, receptorul majoritar gîndind conform principiului „nu iese fum fără foc”, iar dacă dom’ profesor universitar-doctor, adică o „autoritate”, scrie într-o carte (the medium) că aşa stau lucrurile într-o chestiune, înseamnă că aşa or fi stînd, nu-mi bat eu capul acum să-i pun spusa scrisă (the message) la ANTARES AXIS LIBRI

30

îndoială, mai ales dacă am de dat un examen cu el sau cu un fidel adept de-al lui! Altfel spus, nu adevărul operei îl interesează pe Bloom, ci originalitatea unei „noi interpretări” proprii a acesteia, dintr-o „nouă perspectivă” şi „într-o nouă lumină” – cu orice preţ, inclusiv al falsului. Drept care nu înţeleg nici de ce se preface el „aburit” de Shakespeare, nici de ce, fondîndu-şi teoria pe o (pseudo) eroare proprie intenţionată (adică pe o mepriză), vrea să-şi „aburească” la rîndul lui cititorii, dar constat faptul şi mi se pare impardonabil, mai ales ca demers critic academic, transformat în manipulare joasă a receptorului vizat (destul de reuşită, se pare, dat fiind succesul teoriei bloomiene la nivel global). Să mai spun că, aşa stînd lucrurile, abia asta e mai grav – şi moral, şi juridic? Apoi, toată pledoaria lui împotriva criticului „mort”, din cauză că, vezi, Doamne, acesta nu face BINE că înţelege… BINE ceea ce citeşte, nu e decît o justificare abracadabrantă pentru propria întreprindere critificţionistă, dar şi o ofensă adusă spiritului critic veritabil, inclusiv celui autocritic implicit din sonetul lui Shakespeare şi, astfel, lui Shakespeare însuşi (whoever he was), pe care, chipurile, îl admiră (şi nu ştiu dacă nu cumva admiraţia unor asemenea „critici” literari nu l-ar fi făcut şi pe el să simtă și să spună, ca poetul nostru naţional, că laudele lor, desigur, l-ar jigni, „peste măsură”). În fond, teoria lui Bloom susţine și că, asemenea poetului, care citeşte „eronat”, devenind astfel „mai” creator decît predecesorii lui creatori din poezie, criticul trebuie să-şi propună să greşească intenţionat în interpretare, spre a deveni la rîndul său „creator” şi a se diferenţia de predecesorii sau/şi de contemporanii săi de altă orientare teoretică din critică. Trecînd peste o generalizare inacceptabilă, fiindcă e o eroare conversă a unui accident sofistic tipic (nu toţi poeţii citesc eronat, în realitate, ba aş zice că poetul cu adevărat puternic, de care criticul american face atîta caz, citeşte de la bine la excelent, iar eronat o face, mai cu seamă, poeta… debole), întrebarea mea e: da’ de ce trebuie să fie criticul „creator” şi „original” în raport cu alţi critici, în loc să fie adecvat faţă de materia supusă cercetării sale, văzută ca artefact estetic propriu-zis, și corect în evaluări și interpretări, în funcție de sistemul de referință adoptat și prezentat clar? Întreb fiindcă, pe de o parte, demersul lui Bloom nu înseamnă decît că despre o operă literară poţi spune orice, inclusiv o mare minciună, cu condiţia s-o spui „original”, „frapant” sau „epatant” – ceea ce n-are nicio legătură cu cercetarea literaturii (ci numai cu receptarea „obişnuită” a unui anumit fel de poezie „goală” de înţeles, căreia cititorul îi poate atribui ce înțelesuri vrea el – dar şi ideea asta, dacă asta o fi ceea ce a avut Bloom în minte, e tot de împrumut, adică e a lui Mallarmé – şi e total inadecvată, ca perspectivă de lectură, în cazul sonetului shakespearian, care e plin de semnificaţii; în plus, e şi una dintre bazele teoretice ale „unor parizieni”, altminteri foarte antipatici lui Bloom, care susţin că textul literar nu comunică un mesaj, ci se comunică). Pe de altă parte, realitatea este că dacă, în raport cu vreo operă de canon, de-a lungul vremii ANTARES AXIS LIBRI 31

apare şi cîte-o interpretare critică mai adecvată faţă de unele care o preced (şi care poate deveni, la rîndul ei, nesatisfăcătoare faţă de altele care o urmează), elementele de noutate adevărată ale acesteia nu se datorează „creativităţii” interpretului, ci sunt, exact cum spune Shakespeare însuşi, efectul unei mai bune evaluări/judecăţi a ceea ce fusese înţeles eronat, integral sau parţial, pînă atunci (de unde, în sfera criticii literare, şi relativa raritate a unor asemenea afirmaţii al căror adevăr e verificabil și demonstrabil) – iar asta se întîmplă ca urmare a progresului cunoaşterii umane generale şi, pe acest fond stimulativ, a unor performanţe individuale, realizate în domeniul cercetării literaturii. Emulaţia apărută în cursul acestui proces şi, în consecinţă, „bătălia” – adică agonul – „noului” critic adevărat (sau puternic, dacă vreţi, deşi nu e chiar tot una) nu e nici cu predecesorii, nici cu alţi critici „concurenţi” (eventual contemporani lui), ca persoane particulare pe care le invidiază şi faţă de care se simte anxioscomplexat, ci se poartă cu însăşi cunoaşterea, nu împotriva ei, desigur, ci întru asimilarea şi aplicarea acesteia, fiind provocată de unele informaţii relevante la care are acces liber şi (de dorit) fără complexe, fiindcă aparţin domeniului public. Erorile care pot apărea în diverse reinterpretări se datorează, de obicei, fie necunoaşterii unor date legate de obiectul cercetării, adică neștiinţei (pure şi simple), fie ignorării deliberate a unor date (adică a neluării acestora în calcul, ca urmare a evaluării – prealabile – eronate a relevanţei lor), fie ascunderii deliberate (faţă de cititor) a unor informaţii relevante – iar la Bloom avem de a face cu a treia situaţie, generată, poate, de a doua (care însă nu-l scuză), dar şi cu încercarea (grosolană, adică nici măcar subtilă, cel puţin pentru mine) de travestire a ei/lor în prima. Cam asta ar fi, în rezumat, o „mepriză” critică. Iar eu întreb: dar chiar o fi necesară „mepriza” în critica literară?

http://artavizuala21.wordpress.com/2011/02/11/terapia-prin-arta/1-creative_art/

(Fragment din volumul în curs de apariție Memoria gazelei) 32 ANTARES AXIS LIBRI

Traian brăileanu și gruparea iconar fenomenologia unor începuturi
Alexandru Ovidiu VINTILĂ Traian Brăileanu intră cu adevărat în contact cu Gruparea Iconar, la finele anului 1934 – începutul anului 1935, în momentul în care Mircea Streinul, principalul artizan al mişcării literare amintite, se desparte de Ion I. Nistor. După cum precizează Mircea A. Diaconu, se pare că ruptura dintre cei doi s-a produs ca urmare a faptului că Mircea Streinul s-a simţit lezat de preferinţele lui Ion I. Nistor pentru Iulian Vesper şi Traian Chelariu, dar şi din cauza disensiunilor apărute între tinerii scriitori de la acea vreme. Pe de altă parte, intrarea lui Mircea Streinul în tabăra condusă de cunoscutul sociolog se produce ca urmare a unei viziuni comune cu privire la un nou destin românesc şi o anume educaţie a tineretului1. Mai mult, ambii erau naţionalişti fervenţi, ceea ce i-a unit în mod cert. Atmosfera în sânul grupării la data respectivă nu era una liniştită, ci plină de convulsii, disputele intensificându-se, tinerii cernăuţeni, altădată uniţi în efervescenţa lor de a impune o nouă literatură şi de a se integra spaţiului cultural românesc, acum se dovedesc a fi, probabil din cauza orgoliului nemăsurat, dezbinaţi. În acest sens, în decembrie 1934, braşoveanul Emil Radian afirmă că tinerii poeţi bucovineni „şi-au pierdut vremea certându-se pentru întâietate şi suspectându-se pe chestia talentului”2. Observaţia comentatorului braşovean se va dovedi cât se poate de veridică. Dacă la început tensiunile existente doar mocneau, treptat
1 Mircea A. Diaconu, Mircea Streinul. Viaţa şi opera, Rădăuţi: Editura Institutului Bucovina – Basarabia, 1998, p. 43. 2 Emil Radian, Reviste şi moravuri literare în anul 1934, în revista „Frize”, An 1, nr. 10, decembrie 1934, pp. 8-11, apud Mircea A. Diaconu, op. cit., p. 42.

I S T O R I E L I T E R A R Ă

ANTARES AXIS LIBRI

33

confruntările au devenit publice. Proaspăt întors în ţară de la Roma pe 16 august 1934, Traian Chelariu, rămas prim-redactor la „Glasul Bucovinei”, nota în jurnalul său, pe data de 1 octombrie, următoarele: „În Bucovina poezia nu trebuie încurajată, ci triată. În schimb e nevoie de proză. Mi-am ridicat împotrivă pe toţi câţi ascultau de Mircea Streinul, şi-n primul rând pe Mircea Streinul, despre care cred că se află încă la începuturi. Dar nu face nimic. De învins, învinge tot ceea ce e sincer şi serios. Numele învingătorului nu are nici o importanţă. Eu am, deocamdată, o misiune de îndeplinit între cei de aici, o misiune care merge împotriva lor”3. Semnificativ este că Mircea Streinul, de-a lungul întregii luni ianuarie a anului 1935, nu semnează niciun articol în „Glasul Bucovinei” sau în „Junimea Literară”. Deşi cunoscut ca un tip temperamental şi care, de obicei, nu se lăsa invitat prea mult pentru a intra în vreo polemică, Mircea Streinul stă în această perioadă destul de retras, la iureşul „bătăliilor” dintre congeneri luând parte Dragoş Vitencu, Traian Chelariu, Iulian Vesper, Liviu Rusu, Barbu Sluşanschi, ultimii doi făcând parte şi din grupul girat de Traian Brăileanu şi constituit în jurul revistei „Însemnări sociologice”. Urmarea acestei fracturi dintre tinerii scriitori bucovineni: de acum încolo Iulian Vesper şi Traian Chelariu nu se vor mai considera iconarişti. De altfel, aceştia nu vor publica niciun rând în viitoarea revistă „Iconar”, publicaţie care s-a impus în revuistica din Bucovina acelor timpuri ca fiind de orientare legionară. În anul 1935, cu o zi-două înainte de 24 iulie, cum concluzionează Mircea A. Diaconu4, când atmosfera conflictuală se acutizează, va apărea în capitala Bucovinei, Cernăuţi, sub direcţia lui Liviu Rusu şi Mircea Streinul, revista „Iconar”. Cu toate acestea, observăm că de fapt apariţia „Iconarului” nu putea să aibă loc în iulie, întrucât revista va fi lunară, iar în anul 1935 publicaţia bucovineană va apărea doar de patru ori succesiv. Ceea ce înseamnă că putea să vadă lumina tiparului în luna septembrie a anului 1935. Prin urmare, au apărut patru numere în 1935, anul I, pe septembrie, octombrie, noiembrie şi decembrie. După care, anul I de apariţie al revistei a continuat în 1936, cu numărul 5 până la numărul 12, acesta din urmă fiind tipărit pe data de 15 august 1936. Confuzia a apărut, credem noi, şi ca urmare a faptului că până la numărul 8, anul I, 15 aprilie 1936, nu a fost înscrisă, pe frontispiciul revistei sau în caseta redacţională, luna în care a fost editată publicaţia bucovineană. Şi încă o explicaţie, o perioadă de timp, după 1989, primele trei numere ale „Iconarului” nu au fost de găsit, lipsind din colecţiile existente în bibliotecile din România. Dincolo de acest aspect, după părerea noastră nu foarte important,
3 Traian Chelariu, Zilele şi umbra mea (jurnal, vol. II), Iaşi: Editura Junimea, 1976, p. 246. 4 Mircea A. Diaconu, Mişcarea Iconar. Literatură şi politică în Bucovina anilor 30, Iaşi: Editura Timpul, 1999, p. 48.

34

ANTARES AXIS LIBRI

dacă direcţia era asigurată de cei menţionaţi, Liviu Rusu şi Mircea Streinul, funcţia de secretar de redacţie era ocupată, la fel, de două persoane: Ion Negură şi George Drumur. În ceea ce priveşte tiparul, acesta era asigurat de către Tipografia „Mitropolit Silvestru” din Cernăuţi5. Însă acest lucru nu s-a întâmplat de la început: primele trei numere ale revistei au apărut la Tipografia Văd. Blondovschi din Rădăuţi. Precizăm că momentul apariţiei revistei „Iconar” reprezintă o nouă etapă, ultima, în istoria grupării literare omonime al cărei ferment a fost, fără doar şi poate, Mircea Streinul. Vianor Bendescu mărturiseşte că poetul iconarist Vasile Posteucă i-a relatat într-o scrisoare că decizia înfiinţării revistei „Iconar” s-a luat în casa profesorului Traian Brăileanu, de faţă fiind, pe lângă cel amintit deja, Mircea Streinul, Ionel Ţurcan şi Liviu Rusu. Vasile Posteucă povesteşte că primele două numere ale revistei au fost scoase cu banii rămaşi de la o colectă realizată pentru înmormântarea Valeriei Trăistaru. Numerele care au urmat fiind tipărite cu banii din vânzarea publicaţiei bucovinene.6 Dacă într-adevăr realitatea a fost întocmai cu cea descrisă de Vasile Posteucă, despre care se ştie în mod cert că a fost un apropiat a lui Traian Brăileanu, numele revistei a fost propus cu siguranţă de Mircea Streinul, cel care astfel îşi vedea realizat un gând mai vechi, o ideea la care a visat şi pe care şi-a văzut-o materializată, devenind un semn distinctiv al afirmării spiritualităţii tinerilor intelectuali din Bucovina dintre cele două conflagraţii mondiale. Istoricul Radu Florian Bruja remarcă faptul că: „Vasile Posteucă observa, mai târziu, că însăşi denumirea de Iconar explica motivaţiile spirituale ale iniţiatorilor grupării. Ar fi vorba de o fericită imagine folosită de Mircea Streinul, potrivit căreia creaţiile literare puteau fi transpuse în veritabile icoane, care să le pună în evidenţă, în modul cel mai fidel, originalitatea estetică. După cum iconostasul e locul unde credinciosul poate admira frumuseţea şirului de icoane, închinându-se şi îndreptându-şi gândurile către Dumnezeu, tot astfel şi gruparea (mai apoi revista) Iconar
5 Ioan V. Cocuz, Matei Hulubei, Presa românească în Bucovina (1809 - 1944), s.n.: Suceava, 1991, p. 91. 6 Vasile Posteucă, Mircea Streinul, 1910-1945, în „Drum”, an XI, nr. 4, noiembrie-decembrie 1975, apud Mircea A. Diaconu, Mircea Streinul. Viaţa şi opera, ed. cit., p. 44.

ANTARES AXIS LIBRI

35

se dorea o vitrină a spiritului bucovinean ivit din tradiţii şi familiarizat cu creaţiile marii culturi europene”7. Dacă apariţia revistei „Iconar” reprezintă ultima etapă a grupării cu acelaşi nume, fiind identificată, cum am arătat deja, în luna septembrie a anului 1935, începutul fenomenului, manifestat între cele două războaie mondiale şi susţinut de noua generaţie de intelectuali a timpului respectiv, stă sub semnul neclarităţii. Nebuloasa care planează rezidă în faptul că nu s-a stabilit limpede anul întemeierii mişcării. Mircea A. Diaconu acceptă că „izvoarele fenomenului iconarist se găsesc în revista „Muguri” pentru că aici colaborează câţiva dintre iconarii de mai târziu, Ion Roşca, Ionel Negură, Iulian Vesper, şi pentru că este prima manifestare a tineretului literar, crescut – cum ar zice Mircea Streinul – la altă şcoală decât cea germană”8. Despre înfiinţarea grupării propriu-zise, Mircea Streinul spune că s-a petrecut în urma întâlnirii pe care a avut-o cu Ion Roşca, în cabinetul cercului studenţesc „Arboroasa”, în anul 1931. Alteori, anul e 1930 sau 1932, locul fiind parcul Dominic din capitala Bucovinei, conform afirmaţiilor lui Gheorghe Antonovici. În ceea ce priveşte scopul, pur literar, era, potrivit lui Mircea Streinul, „să afirme în literatura bucovineană noi forme de artă”. Ceea ce înseamnă că tinerii ajunşi la o anumită maturitate artistică, pe un anumit făgaş al devenirii lor, au simţit, cum era şi firesc, nevoia să se exprime, să arate că bucovinenii nu sunt cu nimic mai prejos decât confraţii, spre exemplu, din Bucureşti. Altfel spus, s-a produs o revoltă a marginii faţă de centru, primii considerând că deţin uneltele necesare pentru a demonstra că pot să susţină un demers ca acesta. „Aşadar, o dorinţă de împrospătare a sensibilităţii literaturii locului cu finalitatea nedeclarată a integrării fireşti în literatura română a momentului, la care se alătură, până în 1933, Gheorghe Antonovici, George Drumur şi Neculai Pavel, toţi cinci consideraţi întemeietorii mişcării. Nu peste mult timp vor aparţine acestei grupări Iulian Vesper, Teofil Lianu, Ghedeon Coca, Liviu Rusu, Cristofor Vitencu, Mihai Cazacu, Sextil Dascăl, George Nimigean, Neculai Roşca, adică aproape toţi tinerii care erau tentaţi să scrie versuri (singura excepţie este, probabil, George Voevidca) şi, mai mult decât atât, câţiva scriitori din alte părţi ale ţării (cf. Mircea Streinul)”9. (Va urma)

7 Radu Florian Bruja, Presa extremei drepte din Bucovina, în „Revista de istorie a presei”, Anul IV, nr. 2 (8), 2010, p. 38. 8 Mircea A. Diaconu, Mişcarea Iconar. Literatură şi politică în Bucovina anilor 30, ed. cit., p. 40. 9 Ibidem, pp. 40-41.

36

ANTARES AXIS LIBRI

Mihai Cimpoi şi sinteza eminescologiei
Theodor CODReaNU Eugen Simion observă, în prefaţa la recenta carte a lui Mihai Cimpoi, Mihai Eminescu – Dicţionar enciclopedic (Editura Gunivas, Chişinău, 2012, 584 p.), că, dincolo de complexitatea operei sale de critic şi de istoric literar, autorul de la Chişinău este, în primul rând, un mare eminescolog. Altfel spus, că Eminescu este arheul lucrător (nisus formativus) în personalitatea lui. De altfel, Mihai Cimpoi, în varii contexte, aminteşte de spusa călinesciană că pentru un critic român proba de foc este Mihai Eminescu. G. Călinescu însuşi este model exemplar de scriitor total în sensul eminescian al cuvântului. Nici nu e de mirare că a fost adeptul conceptului de critică totală, în prelungirea căruia creează şi Mihai Cimpoi. Dacă autorul Principiilor de estetică (1939) se salva de eclectism prin subordonarea tuturor disciplinelor la imperativul estetic, Mihai Cimpoi îşi adaugă năzuinţa unei hermeneutici ontologice ca factor unificator a ceea ce el numeşte mitopo(i)etică, salvându-se, la rându-i, de epigonism călinescian. Cantitativ, dar nu numai, opera de eminescolog a lui Mihai Cimpoi este impresionantă. Dincolo de numeroasele articole şi studii risipite prin diferite cărţi, reviste şi ziare, s-a impus prin volumele: Narcis şi Hyperion (1979, 1985, Chişinău, 1994, Iaşi, col. „Eminesciana”), Spre un nou Eminescu (Dialoguri cu eminescologi din lume) (1993, Chişinău, 1995, Bucureşti, Mă topesc în flăcări. Dialoguri cu eminescologi din întreaga lume, Chişinău, 1999), Căderea în sus a Luceafărului (Galaţi, 1993). Masiva cercetare Mihai Eminescu – Dicţionar enciclopedic vine să încununeze opera lui Mihai Cimpoi alături de cealaltă realizare de anvergură, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (patru ediţii). Cartea se deschide cu un triptic: Cuvânt-înainte, deja semnalat, al lui Eugen Simion, cu Argumentul autorului, după care urmează un Tabel cronologic eminescian. Enciclopedia propriu-zisă este structurată în nouă masive capitole care acoperă aria vastă a tot ce ţine de Eminescu şi de eminescologie, încheindu-se ANTARES AXIS LIBRI

C R O N I C I D E C A R T E

37

cu un Indice de nume, cu o Anexă şi ilustraţii sub genericul Pe urmele lui Eminescu cu Vasile Șoimaru. Autorul ne oferă şi un Rezumat în română, germană, engleză, franceză, italiană, spaniolă şi rusă. Documentaţia e vastă, adusă la zi. Lucrarea, de anvergură hasdeiană, este destinată a fi atât un instrument de formare-informare, cât şi unul pentru lectură, oglindă a personalităţii stilistice a lui Mihai Cimpoi. De aceea, mi se pare că Mihai Eminescu – Dicţionar enciclopedic, deocamdată operă unicat în cultura noastră, este destinată cititorilor de toate vârstele, de la elev până la specialist. Autorul reţine esenţialul în toate articolele dicţionarului, satisfăcând exigenţele unei lucrări enciclopedice, dar nuanţând acolo unde este nevoie şi formulând punctul de vedere propriu. Conceptul de „dicţionar” al criteriului alfabetic este prezent doar parţial, în anumite secţiuni (de pildă, capitolul VII despre Eminescologi. Eseişti. Traducători), în majoritatea predominând aspectul enciclopedic, teoretizat, altminteri, în Argument. Etimonul grecesc enkyklospaideia (cu semnificaţiile de înăuntru, cerc – educaţie) îi sugerează lui Mihai Cimpoi metafora centrală de cerc eminescian, acea „uriaşă roată a vremii” stăpânite de geniul poetului, pe care eminescologul de azi intenţionează s-o refacă din plasma vieţii şi operei lui Eminescu, în spiritul călinescian al criticii totale, având ţinta unei „educaţii complete” a tineretului de azi, dar nu numai. (p. 7) Altminteri, spectrul lui G. Călinescu este şi aici invocat, Mihai Cimpoi propunându-şi să ducă mai departe ceea ce marele critic preconiza în cap. Descrierea operei eminesciene, anume să releve „schema organică a operei lui Eminescu”. Paradoxul vine de acolo că acest organicism a fost condamnat, la rându-i, să se realizeze „enciclopedic”, prin „fragmente” şi, fatalmente, ne apare „codificat”: „E un univers codificat, «runic», «palimpsestic», care reactualizează versul din Epigonii «Carte tristă şi-ncâlcită / Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra». Navigarea cu mouse-ul în cazul în care ar fi introduse în calculator (fragmentele operei eminesciene, n.n.), ar produce delicii intelectuale de nedescris. / E un amalgam nesupus ordinii ştiinţifice, ci doar legii probabilităţii, asemenea variabilei aleatorii din matematică, în care găsim aliate: însemnările de lectură, notele de la curs, notaţii de diferită natură, fiziografii, adică mici tratate privind diferite domenii şi denumite astfel de poetul însuşi, fişe caracteriologice şi lexicologice, diagrame cu reprezentări concrete sau fanteziste ale obiectelor şi schemelor, ecuaţii şi formule matematice de tot soiul – detalii documentare, inserturi (de felul flashback-urilor de azi), versuri, aforisme, expuneri succinte de doctrine şi sisteme (referinţe la Kant, Schopenhauer, Hegel), grafeme («denumirea mărimilor prin litere»), «idei vizionare», definiţii, reguli.” (pp. 8-9) Iată-l, aşadar, pe Eminescu însuşi impunând cercetătorului spiritul enciclopedic, acea „coincidenţă a contrariilor” pe care o observa Mircea Eliade ca fiind cheia înţelegerii „enigmei” Eminescu. (p. 10) Labirintica operă eminesciană îl determină pe autor să recurgă la diferite tehnici de cercetare şi de expunere a datelor, cea mai vizibilă fiind aceea a „contrapunctului”. De pildă, elementele biografice sunt reluate din diverse unghiuri de vedere (chiar contradictorii), oglindind atât momentele şi conjuncturile când au fost concepute întâia oară de către eminescolog, cât şi variatele interpretări ale 38 ANTARES AXIS LIBRI

istoriei şi criticii literare. Astfel, ni se prezintă datele din Tabelul cronologic coroborate cu cele din articolele Portret-sinteză, Biografia, Arborele genealogic, Strămoşii poetului, Personalitatea, Anturaje, Moartea civilă şi altele. Tabelul cronologic apare ca secvenţămatcă dezvoltată arborescent în alte articole. Portretul-sinteză, reluat din Dicţionarul general al literaturii române, scris împreună cu Eugen Simion, este păstrat în forma de acolo, cu modificările ce se impuneau noii structuri: reconfigurarea paragrafelor, lipsa intercalărilor privind cronologia vieţii şi operei, eliminarea citatelor din eminescologi şi a bibliografiei, valorificată în finalul enciclopediei. În aceste texte, Mihai Cimpoi nu schimbă moştenirea tradiţiei eminescologice, de factură călinesciană, adoptată de Academia Română, privitor la biografie, pecetea contribuţiilor personale fiind vizibilă, în schimb, în abordarea operei (de exemplu, mitopo(i)etica fiinţării eminesciene se arată convergentă cu structura unui anumit număr de mituri care străbat întreaga operă a scriitorului, cele mai multe relevate de Eugen Simion). În articolele vizate, Mihai Cimpoi rămâne la informarea seacă şi convenţională a survenirii, pur şi simplu, a bolii psihice la 28 iunie 1883, cu toate consecinţele vehiculate, care, însă, lăsau în ambiguitate activitatea intelectuală a poetului din cei şase ani vitregi. Istoricii literari, chiar şi G. Călinescu şi George Munteanu, au lăsat o umbră puternică de derută în faţa corespondenţei din această perioadă, a traducerilor (Gramatica sanscrită a lui Franz Bopp, operă de maximă dificultate, apoi a celor din Mark Twain sau Émile Augier), nemaivorbind de publicistica de la România liberă şi Fântâna Blanduziei, de capodoperele poetice cărora le dă forma strălucită pentru tipar etc. În schimb, revine contrapunctic, cum spuneam, cu onestitatea cercetătorului, în alte articole, unul dintre ele intitulându-se, după o sintagmă a lui N. Georgescu, Moartea civilă. Totuşi, o altă moştenire a eminescologiei rămâne necorectată: este vorba de convingerea lui Perpessicius, preluată de toţi eminescologii, că ediţia princeps a Poesiilor este exclusiv opera lui Titu Maiorescu. O preia şi Mihai Cimpoi: „În decembrie 1883 îi apare volumul Poesii, cu o prefaţă de Titu Maiorescu, la Editura Socec din Bucureşti. Volumul cuprinde şaizeci şi patru de poezii publicate între 1870 şi 1883. Maiorescu le pune într-o anumită ordine pentru a le da o mai mare relevanţă. Este mulţumit de ceea ce obţine, căci iată ce scrie Emiliei Humpel, sora sa: «Poeziile, aşa cum sunt orânduite, sunt cele mai strălucite din câte s-au scris vreodată în româneşte şi unele chiar în alte limbi».” (p. 26) În teza lui Perpessicius, fundată şi pe scrisoarea către Emilia Humpel, există însă o adevărată piatră a ambiguităţii precum aceea de pe mormântul Mântuitorului. Maiorescu, demonstrează N. Georgescu în foarte documentatele studii despre ediţiile operei eminesciene (şi mai ales în Mihail Eminescu, Poesii, ediţie critică, studiu introductiv, comentarii filologice şi scenariul probabil al ediţiei princeps de N. Georgescu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012), este ambiguu, la maximum, când scrie aşa cum sunt orânduite, fiindcă nu precizează de către cine „orânduite”? Logica aristotelică nu lăsa decât un răspuns, prin raportare la boala poetului: de către Maiorescu. Dar Maiorescu şi-a luat măsuri de precauţie, spunând că nu „de mine orânduite”! A fost nevoie de uriaşul efort benedictin şi detectivistic al lui ANTARES AXIS LIBRI 39

N. Georgescu pentru a arăta că Poesii este CARTEA construită de Eminescu însuşi, dar „stricată” şi grav compromisă (în ochii exigenţi ai autorului) de Titu Maiorescu, de unde şi atitudinea ostilă a poetului faţă de „cadoul” făcut de critic în foarte enigmatica vizită de la cumpăna anilor 1883-1884. Sunt încredinţat că la următoarea ediţie a enciclopediei sale, Mihai Cimpoi va avea în vedere şi demonstraţia lui N. Georgescu, dat fiind că apariţia celor două cărţi s-a produs simultan, la sfârşitul anului 2012. Altminteri, trăim în inevitabila epocă a rectificării adevărului, în spirit eminescian, ceea ce Mihai Cimpoi şi face, masivul său op născându-se chiar din această perspectivă a eminescologiei. Aş zice că e meritul său de căpătâi în raport cu tradiţia eminescologică, autorul basarabean aflându-se în avangarda cercetărilor, reuşind să mute centrul de focalizare eminesciană a spiritului românesc la Chişinău, unde a înfiinţat, între altele, Centrul Academic Internaţional „M. Eminescu” şi a organizat primul Congres Mondial al Eminescologiei, în septembrie 2012. Parafrazând un autor vechi, nimic din ceea ce-i eminescian nu-i rămâne indiferent lui Mihai Cimpoi. El adună şi glosează cele mai variate teme eminesciene: de la cele deja inventariate la mitul Eminescu, complexitatea structurală a universului său trecută prin clasicism, romantism, baroc, simbolism şi chiar postmodernism avant la lettre. Apoi cultura uriaşă a poetului, cu referinţe la personalităţi istorice, figuri culturale, autori citaţi, traduşi, eroi literari, personaje mitologice, trecând prin disciplinele ştiinţifice şi filosofice care l-au marcat pe poet: filosofia, filosofia indiană, istoria, economia politică, religia, pedagogia, preocupări lingvistice, idiomatice, paremiologice etc. Ar fi putut adăuga aici şi dreptul, domeniu în care Eminescu a cugetat în chip original, cum dovedesc doi specialişti în domeniu: C. Jornescu şi C. Petrescu (printre puţinii eminescologi care lipsesc din dicţionarul lui Mihai Cimpoi), în volumul Valori etice în opera lui Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1989. În complexitatea ei este pusă problema încadrării poetului în tipologiile culturale, atent la dificultăţile unei asemenea întreprinderi, sesizate încă de G. Călinescu. Se ştie că istoria şi critica literară a optat, aproape unanim, pentru romantismul eminescian, poetul însuşi exprimându-şi aderenţa la acesta în cunoscuta poemă Eu nu cred nici în Iehova… Totuşi, contemporanii, în special Titu Maiorescu, au refuzat o asemenea strictă opţiune, mentorul Junimii considerându-l „om al timpului modern”. Alţii au mers mai departe, considerându-l contemporan nu atât cu Victor Hugo, cât cu Baudelaire şi Rimbaud (Ioan Constantinescu). Eu însumi, într-o carte din 1984 (Eminescu – Dialectica stilului) am încercat să-l scot de sub etichetele tiranice de „romantic întârziat”, „ultimul mare romantic european”. Într-adevăr, un geniu depăşeşte „complexele de cultură” ale unei epoci. Mihai Cimpoi invocă îndoiala lui G. Călinescu privind existenţa unui romantism al literaturii de fundal: „Romantismul este o atitudine exclusiv a marilor romantici, care apoi fireşte s-a generalizat prin imitaţie.” (G. Călinescu, Opere, 15, Bucureşti, 1979, p. 84) Marele romantism eminescian este cel care a creat eminescianismul, nu un pretins romantism al epocii. Scara estetică, de valori, este cea care decide asupra canonului literar. Mihai Cimpoi trece în revistă 40 ANTARES AXIS LIBRI

diferite concepţii despre romantism, inclusiv pe cele recente, vehiculate peste ocean şi la noi de către Virgil Nemoianu, preluate de Nicolae Manolescu: High (vizionar) şi Biedermeier (epigonic, „îmblânzit”, manierist). La Eminescu, am găsi ambele forme. Pe această cale a amestecului stilurilor colective, s-a putut demonstra apartenenţa lui Eminescu şi la clasicism, baroc, simbolism, modernism, postmodernism etc., încât problema pare să rămână încă deschisă. Mihai Cimpoi face bine că trece în revistă multe din aceste controverse. O viitoare ediţie va trebui să ia în consideraţie şi poziţia cu totul singulară, pentru vremea ei, a lui A.C. Cuza, care a dedicat, în al doilea deceniu al secolului al XX-lea, o carte masivă problemei romantismului eminescian şi romantismului în genere, carte rămasă, din păcate, în manuscris până în 2010: Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului, vol. I-II, în colecţie, vol. 23-24, ediţie îngrijită de I. Oprişan, Editura SAECULUM I.O., Bucureşti, 2010. Nimeni, în cultura noastră şi chiar în cea europeană, nu vine cu o disecare mai profundă a conceptului de romantism, ca antiteză la raţionalismul cartezian care a sufocat cultura ultimelor secole. Regret că Mihai Cimpoi n-a valorificat-o, cartea nefigurând nici în bibliografia dedicată eminescologului A.C. Cuza. (p. 384) Şi asta cu atât mai mult, cu cât Mihai Cimpoi se află într-o apropiată vecinătate cu A.C. Cuza, subliniind modernitatea romantismului eminescian: „Modernitatea lui Eminescu se cere înţeleasă nu prin opoziţie cu clasicismul, ci printr-o complementaritate dialectică, poetul nelăsându-se încadrat în forme canonice.” (p. 95) Şi asta fiindcă el însuşi a fost suprema întruchipare a canonului literar, ca Shakespeare sau Dante, în sensul dat sintagmei de către Harold Bloom. Carte de vastă erudiţie, profund ataşată spiritului de sinteză hegelian de către un trăitor îndelungat în labirintul operei eminesciene, Mihai Eminescu – Dicţionar enciclopedic este o lucrare care ne lipsea, măsură a personalităţii lui Mihai Cimpoi, care înscrie istoria şi critica literară din spaţiul basarabean în concertul realizărilor majore din cultura românească actuală. Portretul unui astfel de creator nu putea fi mai bine schiţat decât a făcut-o Eugen Simion: „Mihai Cimpoi are – în imaginaţia mea de valah – figura şi semnele comportamentale ale unui răzeş din epoca lui Ştefan cel Mare. Voinic, ţeapăn, niciodată grăbit, cu vorba domoală, coborât – aş zice – direct din spaţiul sadovenian, pare că s-a hrănit toată viaţa lui cu rădăcini de stejar. Ţine drumul drept pe la mijloc, şi, de-i pornit într-o direcţie, n-o schimbă până nu ajunge la locul cuvenit. Îmi place la el, între altele, că se ţine de cuvânt. În ţara lui Mitică, atâta statornicie nu este socotită o mare virtute. De aceea răuvoitorii noştri ne consideră oameni de vorbe şi nu, cum s-ar cuveni, oameni de bine. Am credinţa nestrămutată că Mihai Cimpoi nu-i un om de vorbe şi ce promite face. Ca un ţăran basarabean, hârşit de viaţă, stă locului şi, contrar prejudecăţii despre adamismul nostru tradiţional, duce lucrurile la capăt. Nu-i place să construiască din fuga cailor, cum spunea G. Călinescu că am fi făcut, noi, românii, de-a lungul veacurilor, şi nu lasă neterminată catedrala pe care a început-o.” (p. 5) Precum aceasta de faţă. ANTARES AXIS LIBRI 41

C R O N I C I D E C A R T E
Vasile BURLUI

Mihai Eminescu Dicţionar Enciclopedic Autor Acad. Mihai Cimpoi
Constantin Gh. MaRINeScU

Reputatul eminescolog al Literaturii Române Contem­ porane, Academicianul Mihai Cimpoi îmbogăţeşte patrimoniul Spiritualităţii Naţionale cu o lucrare monumentală, de valoare inestimabilă, intitulată: „Mihai Eminescu. Dicţionar Enciclopedic”, publicată recent la Editura „Gunivas” din Chişinău. Spunem cu o nouă lucrare, de această dată de anvergură, având în vedere faptul că acelaşi autor, cu câţiva ani în urmă, s-a impus cu aleasă competenţă şi reputaţie prin publicarea lucrării, devenită de referinţă: „Istoria deschisă a literaturii române basarabene”. Lucrarea de faţă a fost lansată zilele acestea, în Aula Academiei Române, Filiala Iaşi, în prezenţa unui auditoriu elevat şi avizat, reprezentând Comunitatea academică şi universitară ieşeană, Uniunea Scriitorilor şi alte medii intelectuale, la care s-au alăturat invitaţi ai autorului, precum şi reprezentanţi ai editurii din Basarabia. Aceasta a fost prezentată, in extenso, de către istorici literari, scriitori şi oameni de cultură din Iaşi şi Chişinău, care au subliniat contribuţia excepţională, de însemnătate cardinală, a Academicianului Mihai Cimpoi, la investigarea şi interpretarea operei Poetului Naţional, la prezentarea acesteia, pentru prima oară, într-o viziune enciclopedică şi interdisciplinară. Noua contribuţie ştiinţifică reprezintă „Opera Magna” a reputatului eminescolog, o încoronare a eforturilor şi contribuţiei sale vizând punerea integrală în valoare a creaţiei enciclopedice a poetului nepereche. Ne aflăm în faţa unei lucrări de amploare, care vine să definească, multivalent, personalitatea poetului naţional, să ne ofere o imagine de ansamblu asupra moştenirii literare eminesciene, de răsunet naţional şi universal. În acelaşi timp, lucrarea ne permite definirea corectă a personalităţii autorului Dicţionarului Enciclopedic eminescian, reliefarea strădaniei sale incomensurabile pentru a surprinde şi pune laolaltă întreaga creaţie a Luceafărului Literaturii şi Culturii Româneşti. ANTARES AXIS LIBRI

42

Este o datorie morală, ştiinţifică să relevăm ce muncă titanică, uriaşă, de Sisif, a depus talentatul eminescolog, neobositul cercetător, în realizarea acestei Opere inestimabile, la care a trudit ani la rând, cu discreţie şi perseverenţă, şi pe care ne-o oferă acum, cu generozitate, fără emfază şi orgolii. Pe bună dreptate, Acad. Eugen Simion subliniază câteva particularităţi ale psihologiei, personalităţii creatorului basarabean, relevând mai cu seamă perseverenţa, tenacitatea, persistenţa realizării proiectelor sale, „a lucrului bine făcut”. „Ţine drumul drept, pe la mijloc şi, de-i pornit într-o direcţie – relevă Acad. Eugen Simion – n-o schimba până nu ajunge la locul cuvenit”. Numai un autor cu asemenea calităţi putea să construiască o asemenea operă, unicat, care onorează şi defineşte, în mod strălucit şi persuasiv, spiritul creator şi patrimoniul Literaturii Române. Am avut fericita şansă să-l prezentăm pe marele eminescolog şi opera sa la lansarea „Dicţionarului Enciclopedic Mihai Eminescu” la Iaşi şi mărturisim aici, că ne-a impresionat profund, şi de această dată, modestia şi amabilitatea Acad. Cimpoi, în cuvântarea rostită la finalul reuniunii academice de la Iaşi. Intenţia noastră de a prezenta, fie şi succint, sintetic, lucrarea Acad. Mihai Cimpoi este, pur şi simplu, hazardantă, ţinând seama de enciclopedismul acesteia, de vastitatea şi profunzimea informaţiilor, a problematicii abordate. Această valoroasă şi inegalabilă lucrare este structurată în nouă capitole, judicios şi sugestiv formulate, care încorporează, se derulează tematic în 577 de pagini, fiind axată pe o bibliografie impresionantă din literatura consacrată poetului naţional, internă şi internaţională. În Cuvânt înainte, Acad. Eugen Simion, un alt Reper deosebit de valoros al Istoriei Literaturii Române contemporane, subliniază şi alte aspecte, care ne ajută considerabil să facem judecăţi de valoare elogiative asupra acestei bijuterii literare pe care Acad. Mihai Cimpoi o dăruieşte Spiritualităţii româneşti de pretutindeni. Aflăm, astfel, că aceasta nu este tema unică de studiu a autorului, dar neîndoielnic este tema cardinală, prioritară, opţiunea principală. Într-adevăr, Mihai Cimpoi a scris prevalent, enorm de mult despre viaţa şi opera lui Mihai Eminescu şi mai cu seamă „despre Eminescu ca poet al fiinţei”, după cum subliniază Acad. Eugen Simion. Acest concept eminescian îşi are originea în gândirea filozofilor existenţialişti germani, concept pe care Mihai Cimpoi l-a preluat din opera reputatului filozof Constantin Noica. Desigur, laborioasa sa investigaţie anterioară şi lucrările publicate în Basarabia sau România, privind viaţa şi opera mult îndrăgitului poet al românilor de pretutindeni, i-a permis autorului să realizeze acest „Dicţionar Enciclopedic Eminescu”, care rămâne un Regal al creaţiei noastre literare. Academicianul Mihai Cimpoi are, în mod legitim, imensa satisfacţie de a fi dus la îndeplinire proiectele similare, dar nefinisate, nerealizate de înaintaşii săi Călinescu, Perpessicius, Vianu şi alţi eminescologi de prestigiu, printre care mi-aş îngădui să-l adaug pe Augustin Z. N. Pop, pe care am avut fericita şansă să-l cunosc ANTARES AXIS LIBRI 43

îndeaproape şi să colaborăm multivalent, în perioada în care păstoream destinele Institutului Universitar Pedagogic din Galaţi. Referindu-se la George Călinescu, autorul „Dicţionarului Enciclopedic Mihai Eminescu” confirmă opiniile Acad. Eugen Simion şi subliniază că, într-adevăr, „George Călinescu îşi propunea să releve cititorului «schema organică a operei lui Eminescu» şi să demonstreze că «poetul tindea să creeze un univers în semicerc»”. În Argumentum, Acad. Mihai Cimpoi ni se destăinuie cu privire la imensa, incomensurabila şi dificila sa prestaţie ştiinţifică, creatoare în elaborarea Dicţionarului, a acestei opere, de valoare inestimabilă, naţională şi universală. „Însuşi eterogenitatea domeniilor, conturând un orizont intelectual deosebit de larg, aflat sub semnul absolutului cunoaşterii – subliniază savantul basarabean – pune la grea încercare fenomenologul care e nevoit să aproprieze enormul material pe care l-a apropiat poetul”. Cititorul este informat că autorul a renunţat la viziunile exegetice tradiţionale privind opera eminesciană, el considerând că se impune, în continuare, „o renunţare categorică la vechile şabloane interpretative” în lucrările ce se vor realiza. Mihai Cimpoi adaugă, concludent, la dialogul său cu cititorii din toate sferele societăţii româneşti contemporane, că a procedat la elaborarea prezentului Dicţionar „cu conştiinţa că interpretările din cel de-al doilea plan superior, pot explora lumea exactă eminesciană, instituită în operă”, că a căutat să demonstreze prioritar unitatea acesteia şi să aplice o grilă ontologică adecvată. Pe bună dreptate, Mihai Cimpoi conchide, reliefând cu pregnanţă, faptul că „El (M. Eminescu n. ns.) este, dincolo de «schema organică» pe care o căutăm, dincolo de «cantonările exegetice» de până acum, devenite desuete, anacronice, având în vedere un element esenţial, fundamental şi anume „personalitatea intelectuală singulară în literatura română” a lui Mihai Eminescu, „vocaţia sa indiscutabilă a europenităţii şi universalităţii”. „Dicţionarul Enciclopedic Mihai Eminescu” reprezintă un instrument indispensabil nu numai al literaţilor şi oamenilor de cultură, al cercetătorilor şi cadrelor didactice de profil, ci al oricărui intelectual pătruns de dragoste şi preţuire pentru Opera celui mai mare şi valoros poet român, creator inegalabil nu numai în domeniul poeziei, ci şi al prozei, ziaristicii, ştiinţei şi culturii naţionale şi universale. Dar lucrarea are o adresabilitate şi mai mare, prin problematica abordată cititorul luând cunoştinţă de teme şi subiecte vizând Personalitatea şi Opera Poetului Naţional, cum ar fi: Biografia; Arborele genealogic; Strămoşii poetului; Anturajul; Mitul Eminescu; Conceptul despre lume; Moartea civilă etc. Spaţiul tipografic nu ne permite să prezentăm decât fragmentar vasta tematică abordată şi analizată cu acribie de ilustrul, împătimitul eminescolog Acad. Mihai Cimpoi. De aceea, ne vom limita să semnalăm, pentru informarea cititorilor, doar teme pe care le considerăm de semnificaţie crucială pentru cultura generală a oricărui român sau filoeminescian, cercetător, literat din ţară sau de peste hotare, şi anume: 44 ANTARES AXIS LIBRI

Cultura lui Eminescu (şi în acest context: Clasicismul, Romantismul, Barocul, Simbolismul, Clasicitate şi Modernitate): Personalităţi istorice, Figuri Culturale, Filozofia, Istoria, Sociologia, Economia politică, Religia, Pedagogia, Limbi străine cunoscute de poet, Expresii celebre, îndeosebi maxime latine, proverbe etc. Capitolele IV şi V, care cuprind 220 de pagini, sunt consacrate investigării pluridisciplinare a operei poetice, a prozei şi dramaturgiei eminesciene şi în acest sens, Acad. Mihai Cimpoi merită tot elogiul nostru pentru maniera de selecţie şi de sinteză a problemelor cele mai semnificative, definitorii ale creaţiei Poetului naţional, dintre care se cuvin relevate următoarele, din capitolul IV: Eminescianismul, Limba, Stilul eminescian, Limbajul poetic eminescian, Dicţionarul de rime. În Capitolul V, Mihai Cimpoi ne oferă o exegeză de valoare inestimabilă privind: Opera poetului Mihai Eminescu şi prevalent Poezia, Proza, Dramaturgia, Poezia populară, Publicistica, Traduceri etc. Capitolele VI-IX reprezintă autentice microtezaure de informaţii, cele mai multe inedite sau puţin cunoscute de nespecialişti. Avem în vedere subiecte de mare interes ştiinţific şi satisfacţie spirituală pentru orice român care vibrează la rezonanţa universală a creaţiei eminesciene, precum: Odiseea receptării operei eminesciene în plan naţional, Receptarea universală, Eminescologia, Eminescologi, Eseişti şi Traducători. Totodată, distinsul autor al „Dicţionarului Enciclopedic Mihai Eminescu” ne prezintă subiecte şi teme mai puţin îmbucurătoare pentru Conştiinţa naţională şi anume: Antieminescianismul, Detractorii săi şi altele, care pun în relief faptul că nici acest strălucit Creator de Literatură, Bijutier al Limbii române, nu a fost scutit de calomnii şi denigrări, confirmând celebra aserţiune populară „Numai în pomul cu roade se aruncă cu piatra”. Meritul autorului rezultă şi din prezentarea modului în care este reflectată Opera lui Mihai Eminescu în Istorii literare, Dicţionare şi Enciclopedii, în Cinematografie, Muzică şi Pictură, în ţară şi peste hotare. Nu pot încheia aceste succinte referinţe asupra Operei Magna a Celebrului Istoric şi Critic literar Mihai Cimpoi, fără să-mi exprim satisfacţia incomensurabilă pentru structura, cuprinsul capitolului final al lucrării (IX), care vine să ne ofere o imagine elocventă asupra modului cum a fost şi este receptată peste hotare Opera lui Mihai Eminescu, ceea ce rezultă cu pregnanţă din Ediţiile în limbi străine şi mai ales din Ediţiile multilingve. Pentru toate aceste strădanii şi împliniri absolut greu, aproape imposibil de definit, puse în slujba probării Spiritului creator eminescian, fără comparabilitate pe plan naţional, consider o datorie morală, colegială, să-i adresăm savantului, autorului, felicitări cordiale, să-i mulţumim pentru faptul că a adăugat, încă o dată, o multitudine de argumente cu privire la enciclopedismul operei lui Mihai Eminescu, care-l plasează în Galeria marilor personalităţi ale Literaturii şi Culturii universale.

ANTARES AXIS LIBRI

45

C R O N I C I D E C A R T E

Consemnări pe marginea cărții Opriți dricul... a prozatorului Nicolae Bacalbașa
Constantin VREMULEȚ Cândva, am citit o carte a unui scriitor maghiar, intitulată „Povestiri-minut“. Adică, spunea autorul într-o scurtă notă explicativă, prozele sale, ce nu depăşeau suprafaţa unei pagini, puteau fi citite în timpul când aştepţi autobuzul, pe parcursul unei staţii, două, de tramvai, cât fierbi un ou sau bei o cafea. În fine... Parcurgând cartea domnului Bacalbaşa, mi-am reamintit de această lectură. În puţine rânduri şi cât mai puţine cuvinte să dezvolţi o idee generoasă, care susţinută prin argumente convingătoare, să propună o rezolvare

credibilă, asimilată de cititor. Cele peste 170-175 de povestiri-flash, nu ştiu dacă le-am numărat bine, cuprinse în 437 de pagini, de proză scurtă şi foarte scurtă, la graniţa unui roman autobiografic, ne oferă un larg spaţiu informaţional, printr-un set bogat de date recoltat din aproape toate domeniile existenţei umane (istorie propriuzisă, cultură, politică, religie, ştiinţă medicală, portretele unor personalităţi, ale unor prieteni sau neprieteni, colegi de serviciu, anonimi, cu numele lor reale, cu iniţiale sau deloc ş.a.m.d.). Aflăm, cu preponderenţă, date, fapte, poziţii, atitudini, întâmplări crude, reale, incriminatorii şi... scuzabile sau anecdotice din viaţa şi activitatea autorului, ca medic-anestezist, ceea ce mă determină pe mine, ca simplu cititor, să simt nota autobiografică de care aminteam mai sus. Desigur, cum nimic nou nu mai este sub soare, avem atâtea scrieri ale unor scriitori-medici care au relatat despre personalitatea Omului în halat alb, fiecare individualizându-se valoric, marcând un plus distinct în literatură. Şi aici aş devia un pic... Probabil tocmai datorită formaţiei lor solide, ca în permanenţă apărători ai sănătăţii oamenilor, în cea mai radicală postură impusă de binomul viaţă-moarte, şi în literatură s-au dovedit a fi autorii unor remarcabile opere. În acest perimetru al excelenţei se înscrie şi medicul scriitor Nicolae Bacalbaşa. Recunosc, este prima carte, semnată de Domnia sa, pe care am citit-o. După cum, sunt nevoit să recunosc, faptul că văzând cât este de voluminoasă cartea („cât un chirpic“, cum se mai spune), am avut nişte reţineri... Şi deloc 46 ANTARES AXIS LIBRI

nejustificate. Molima asta, care acum este la modă, de a nu mai citi literatură, s-a tot extins nepermis de repede, ca o pelagră, ca un jeg social. Mai ales spiritual. Ne-am dat cu americanii. Dacă lor li s-a dus buhul că-s inculţi bocnă, însă au bani, vrem şi noi să fim inculţi ca ei, că aşa vom avea şi noi bani... Logic şi simplu, nu? În aceeaşi ordine de idei, am constatat că nici criticii literari, profesionişti (care or fi rămas) nu mai citesc. Darămite un simplu muritor ca mine? Încerc să mă agăţ de noua modă. Că „Cine nu e cu noi este împotriva noastră!“. Nu-i aşa, dom’le Bacalbaşa? Însă am riscat... Fie ce-o fi! Am deschis cartea la mijloc, ca pe o nucă timpurie cu limba briceagului. Şi-am înghiţit la întâmplare o „pastilă“ de-a domnului doctor-anestezist. După care am făcut ochii mari, m-am recules şi, bătrâneşte, am luat-o de la capăt. Şi chiar dacă nu am o părere prea... favorabilă despre mine, adeseori, a se reţine!, adeseori, nu mă consider un cititor submediocru... Ce m-a frapat, spre lejeritatea receptorului, buna lui absorţie a mesajului, a fost limbajul cristalizat, condensat în extrem de puţine cuvinte, exigent alese, care să cuprindă aria ideatică a demersului. Nicidecum fantezii textualiste, aventuri stilistice, aglutinări de construcţii logoreice etc., etc. Textul curge firesc, dialogurile sunt normale, logice, personajele sunt tuşate din câteva linii clar precizate. Construcţia fiecărei micro-povestiri are logică, este o demonstraţie rotundă a ideii puse pe rol, cu un final de fiecare dată clar, edificator. Nu lipsesc judecăţile de valoare, umorul, adeseori păstos, însă bine plasat, limbajul de multe ori trivial, ca o supapă de evacuare a presiunii nervoase (că de cele mai multe ori aşa vorbesc medicii), dar care nu impietează acurateţea mesajului... Şi-apoi una este să te trezeşti înjurat de mamă, în plină stradă, pe trecere pietonală, de un neica nimeni, fiul nu ştiu cărui miliardar de carton, şi alta este să primeşti aceeaşi înjurătură din partea lui „don” doctor, mai ales în postura nenorocită de pacient. O primeşti ca pe o binecuvântare. Excelent sunt construite şi micro portretele de medici, politicieni, torţionari şi victimele lor, de primi-secretari, CC-isşti, securişti, falşi academicieni etc. Doar un singur exemplu, o frază, două: „Puţini indivizi mi-au provocat o repulsie mai violentă decât tovarăşul devenit domnul Silviu Brucan. Membru al stolului ce şi-a schimbat brusc şi coerent direcţia de zbor, Silviu Brucan îşi proptea ochii apoşi, batjocoritori, asupra poporului român cu sictirul amuzat al entomologului asupra micii sale colecţii de insecte.“ („Să nu-ţi faci chip cioplit“, p. 280) Multă istorie, multe informaţii obţinute dintr-o bibliografie atent selectată, pentru mulţi cititori inedite; o galerie de personalităţi, de figuri celebre expuse direct, fără menajamente, nefardate; multe evenimente din istoria noastră sau din cea mondială, care, brodate cu ştiinţă şi talent pe canavaua unor întâmplări apropiate, de actualitate, ţin în priză interesul publicului cititor. De aceea susţin că prezentul volum semnat de Nicolae Bacalbaşa ar fi de aşteptat să trezească interesul cititorului nostru, ăsta care a mai rămas, oferindu-i o lectură plăcută, captivantă, cu valenţele necesare instructiv-educaţionale, ceea ce ar reprezenta principalele atribute ale unei cărţi de succes. ANTARES AXIS LIBRI 47

C R O N I C I D E C A R T E

Spectacolul ridicol al istoriei
Titi DAMIAN S-a întâmplat să fim alături pentru prima dată în autobuzul ce ne ducea spre Siliştea-Gumeşti, cu prilejul manifestărilor legate de comemorarea lui Marin Preda. Atunci ne-am deschis sufletul şi am descoperit în Mihai Stan un alter ego, atât de multe erau elementele care ne apropiau. Pur şi simplu, biografiile noastre merseseră paralel şi se întâlniseră atunci, aveam cam aceleaşi preferinţe literare, aceeaşi viziune despre viaţă, despre creaţie, despre lume, îndrăgisem la fel de mult meseria de profesor, limba şi literatura română - obiecte pe care le predam cu bună credinţă şi cu suflet. Mai mult chiar, am abordat aceeaşi temă în romanele noastre, bineînţeles cu tehnici şi mijloace diferite. În sfârşit, am ajuns să regret că n-am fost colegi de catedră şi că acum nu ne putem întâlni doar de câteva ori pe an... „Paradis. Ieșirea din Paradis”, editura BIBLIOTHECA, Târgovişte (ediţia a II-a), 444 de pagini, este un roman greu, o carte care comprimă universul concentraţionar comunist în spaţiul unei şcoli de corecţie, „corecţie” realizată la două niveluri: al delincvenţilor (doar schiţat, fără act pedagogic în sine) şi al lumii pestriţe, a „educatorilor”, cuprinzând profesori, educatori, maiştri instructori, administratori, „caralii” (miliţieni paznici), angajaţi civili. Doar după câteva zeci de pagini parcurse, cititorul descoperă pe autorul abstract, insinuat discret, pe nesimţite, în ipostaza unui personaj căruia eu i-aş spune generic Protagonist. Este acelaşi ins atent, inteligent, bonom, ironic care „ciupeşte” uneori discret, alteori sarcastic, personajele şi „persoanele” ce compun acest microunivers mare cât o ţară. Nu există personaj, persoană, întâmplare, situaţie care să evite ascuţişul observaţiilor sale care, uneori, caricaturizează până la grotesc. De fapt, autorul (vom vedea cum îl suprapune pe cel biografic cu cel concret) „dialoghează” în cartea sa cu un dublu cititor-ţintă pe care-l consideră la fel de inteligent: cititorul matur (concret), trecut prin experienţa de viaţă relatată, rememorând şi comparând totul prin prisma propriei experienţe, iar pe de altă parte, cititorul tânăr (abstract) căruia îi pune în faţă documentul pentru a înţelege şi a-şi explica filmul epocii. De aici, prezenţa a două registre stilistice: unul situat pe firul umor-ironie-sarcasm-grotesc, conducând la dispreţ ANTARES AXIS LIBRI

48

şi repulsie, sentimente transmise şi cititorului, iar celălalt registru, cult, în termeni concreţi, specializaţi, menit să explice şi să justifice, făcându-l să înţeleagă cum a fost posibil... Aşadar, creează premise excelente de fiecare dată pentru a susţine întîlnirea Realitate – Ficţiune - Real pe care o şi dezbate în interesante inserţii eseistice. Este un roman greu şi pentru faptul că recurge la două perspective narative. Prima, obiectivă, cea mai întinsă, este cea heterodiegetică, cu naraţiunea la persoana a III-a, cu o viziune „dindărăt”, uneori şi „din afară”, în sensul că naratorul este omniprezent şi omniscient – cunoaşte traseul personajelor, dirijându-le ca un păpuşar. A doua, subiectivă, cel mai puţin vizibilă, dar mai insinuantă, este viziunea homodiegetică, cu naraţiunea la persoana I, cu o viziune „împreună cu”, implicând confesiunea, dar mai ales implicarea cititorului, fie el tânăr sau matur, ca într-o disecţie de laborator a epocii. Mai mult decât atât, cititorul avizat descoperă trei planuri temporale care se diferenţiază doar din punctul de vedere al naratorului. Un prim plan temporal urmăreşte o şedinţă obişnuită de partid, devenită maratonică, debutând la ora 14,35, având ca ordine de zi o informare, apoi o dare de seamă, dar şi alegeri inopinate ale biroului organizaţiei UTC cadre didactice, a cărei durată se prelungeşte mult după ora 21. Al doilea plan temporal îl reprezintă ficţiunea romanescă realizată prin evadarea, din motive de „plictiseală”, a unuia dintre personaje, în „adâncul tunelului timpului”. Nu este un plan temporal cronologic, ci manifestă întoarceri, reveniri, reluări şi răsturnări de timp, după capriciile sau jocul fluxului memoriei involuntare, acoperind mai bine de o jumătate de secol de istorie. Ultimul plan temporal e unul neutru, un prezent etern, generat de explicaţiile şi informaţiile pe care altă voce auctorială le transmite cititorului în legătură cu epoca vizată, voce marcată stilistic, deseori, prin adresarea „vezi, dragă cititorule..”, desigur cu intenţia de a-l menţine ancorat în discurs. Titlul este derutant pentru cititorul care deschide prima dată volumul, lăsându-i impresia că ţinteşte motivul biblic cunoscut. Odată citită cartea, titlul îl provoacă la reflecţie, obligându-l să-i pună ghilimelele de rigoare, marcând, deopotrivă, izbăvirea, avertismentul şi vigilenţa. Stilistic, titlul poate fi şi un „oximoron implicit” (Tudor Cristea), dar şi o metonimie (aici o substituire a două realităţi: cea primară-originară, versus societatea concentraţionară). Terapia prin retrăire şi prin mărturisire se transmite, cu certitudine, şi cititorului. Structura, în părţile ei mari, este clasică. „Paradis” cuprinde 22 de capitole, având două secvenţe: prima (cap. 1-19) unde protagonistul rememorează evenimentele în timpul şedinţei, iar a doua (cap. 20-22) prezintă întâmplările trăite la Şcoala Desubdeal, printr-o parodiere a dascălilor, incluzând şi evenimentele din decembrie. Al doilea volum, „Ieșirea din Paradis” este scris, cum s-a mai remarcat de altfel, într-un stil rezumativ, „la două mâini” (Tudor Cristea) concentrându-se pe evenimentele postrevoluţionare din Delureni (şcoală şi oraş), relatate de către profesorul de istorie şi dublul său de română. Un alt element care conferă greutate (vreau să zic originalitate) romanului îl reprezintă tehnica ambiguităţii prin substituirea de personaje, folosită inteligent nu ca un scop în sine, ci pentru a delimita şi a izola gulagul comunist de realitatea prezentă, lăsând să planeze ambiguitatea asupra protagonistului în evoluţie, construit astfel încât în el să se poată recunoaşte oricine a trăit şi trăieşte în acest ANTARES AXIS LIBRI 49

univers. Pentru a ilustra această afirmaţie, sunt necesare câteva argumente oferite de text. Mai întâi, relaţia celor doi copii, Grig şi Ghreghory cu „mama” lor este sugerată ambiguu: „Era Helene, aşa le impusese mămica lor s-o numească, ruşinată parcă de faptul că la 23 de ani avea doi băieţi măricei. Urmărind sigur să-şi ascundă situaţia familială, de când era singură, de când oare? lăsa tuturor de înţeles că e o fată necăjită, orfană, ce are grijă cu abnegaţie de cei doi frăţiori, de cei doi îngeraşi...” (p. 22) Nici Helene nu are o biografie trecută, planează asupra ei numeroase dubii, vizând relaţiile amoroase sau ocupaţiile. Există în debutul ficţional al romanului două scene-cheie, cu profunde semnificaţii alegorice în care scriitorul lasă voit să planeze incertitudine asupra unor evenimente, dar mai ales asupra viitorului protagonist-narator-martor: „Toţi cei cinci prieteni alergau în jurul lui Grig cu viteze constante, ce excludeau întâlnirea [...] Grig şi Iosif se ciocniră cu forţă cap în cap, […] lovitura fu, într-adevăr, puternică. Cei doi bolizi leşinaseră şi acum zăceau nemişcaţi sub coroana gutuiului [...] Primul reveni în lumea lor Iosif. Clipi des, duse mâna la fruntea unde-i crescuse un uriaş cucui şi numai privirile severe ale asistenţei şi semnul spre Ghreghory, nemişcat, întins parcă pe un catafalc verde, îi opriră în gât hohotul de plâns ce stă să irumpă. [...] Nimeni nu-i răspunse, dar mâinile întinse spre Ghreghory cel Nemişcat, îi dădu repede o poreclă, vorbeau despre tragedia consumată.” Aşadar, se lovesc cap în cap Grig şi Iosif, dar „moare”... Ghreghory! Nu cred că forţez dacă imaginez că această învârteală-joacă a copiilor pare o prefigurare a destinul personajelor şi a evenimentelor ce urmau să se desfăşoare ulterior în societate. Cealaltă scenă, din debutul capitolului 2, se petrece în imaginaţia înfierbântată a copilului în timpul „goanei bezmetice ce-l lăsa aproape fără suflare”. Descrierile trimit spre fantastic, prefigurând intrarea copilului în viaţă, apoi în vâlvătaia evenimentelor ce se vor desfăşura peste treizeci de ani. Mai întâi, experienţa ciudată a acestuia, care vede pentru prima dată nişte muncitori abrutizaţi fumând: „Odată văzuse prin uşa înaltă a hardughiei, cu geamuri pline de praf şi unsoare, nişte oameni cu haine ciudate, salopete...., cu feţele negre, în mijlocul cărora sclipeau dinţii albi printre care, ca nişte draci,...scoteau fum şi flăcări; erau ţigări...” Este impresionat apoi de „lumina aceea muribundă stăruind încăpăţânată după apusul soarelui, atunci când undeva, în depărtări spre care ochiul este atras fără voia lui, se stinge mocnit jarul roşu pâlpâit. Era şi focul acesta un motiv de înfiorare. Oare ce ardea acolo departe? Ce luase foc?” În altă împrejurare, văzuse „un foc uriaş, ...când arsese şura uriaşă de paie din grădina bunicului...” Mai apoi, o notaţie trecătoare a autorului te pune pe gânduri: „El, numai el chemase iadul, şi uite-l că apăruse.” Complexul vinovăţiei? ne întrebăm. Cheia se găseşte peste nici două pagini: „Avea o rezistenţă de necrezut Ghreghory şi o ambiţie ce uşor se transforma în răutate. Mai târziu, această calitate avea să-l propulseze, ehei, tocmai sus, ameţitor de sus în ierarhia societăţii noastre, una bolnavă cronic, ce nu se sfia să antreneze inşii în cele mai bizare experimente sociale.” De fapt, toată cartea va sta sub această proiecţie în mintea copilului a viitoarei fantome a comunismului: „Deocamdată Ghreghory îl aleargă pe Iosif. Sau fantoma lui Iosif. Se antrenează, poate, într-un fel, pentru fantomele după care va alerga în anii ce vor urma.” (p. 21) Re-naşterea copilului se datoreză apariţiei Morţii (salvatoare!) în persoană, „o arătare” parcă desprinsă din filmele horror (o re-naştere, printr-un accident, a istoriei, a individului, Revoluţia de mai târziu? se poate întreba cititorul). Le explică 50 ANTARES AXIS LIBRI

formula magică, chiar este găsit cărbunele cerut la căpătâiul băieţelului leşinat şi, în schimb, îi cere (iar ambiguitate!): „Să te juri că, atunci când îţi voi cere, îmi vei da ce o să-ţi cer.” (enigmele, jertfele revoluţiei?) (p. 25) Este momentul care precede metamorfoza copilului: „Peste câţiva ani, la şcoală, înţelegea că era altfel decât ceilalţi copii: când vorbea cu străinii recurgea la un lexic bucşit de neologisme rare.” Episodul învăţării cu de-a sila a tablei înmulţirii menţine ambiguitatea: „Pe la 12, Grig îi aminti că astăzi îl ascultă Helene la tabla înmulţirii. [...] Începând cu ora 15, grijuliu, Grig se urca din cinci în cinci minute pe gardul înalt: „Vine! E în faţă la Meleca!” „Ghreghory luă mătura şi curăţă trotuarul de fire de iarbă, în timp ce-şi privea fratele care, pe pragul uşii, cu caietul în mână, se prefăcea că citeşte tabla înmulţirii.” (p. 30) Aici se vede clar cum autorul inversează voit rolurile celor doi. Aşadar, lovitura (întâmplarea?) a fost cea care i-a schimbat destinul şi inteligenţa: „Sub ameninţarea nuielei de alun, sub privirile speriate şi triste ale lui Grig, citi de două ori tabla, care parcă i se lipi de creier [...] Nu după mult timp, cam prin clasa a patra, el va ajunge să facă atât de rapid calculele, încât s-ar fi luat la trântă cu un calculator.” (p. 31) Mai mult chiar, la aflarea veştii despre moartea prietenei sale tainice Eveline, deveni şi mai ciudat: „Tăcut, nu vorbi nici chiar cu Ghreghory, aproape nehrănindu-se. Petrecea ore întregi în podul casei.” (p. 34) De observat că şi aici rolurile sunt din nou inversate. Şi în scena de mai târziu (întâlnirea cu bunicul Grigore Neaţă Cârstea), autorul face să planeze aceeaşi ambiguitate asupra preocupărilor celor doi. „Toate acestea le aflase Grig de la Grigore Neaţă de când nu mai era primar” (este vorba de căderea grupului Anei Pauker). „Hai, bunicule, spune mai departe, ne ştii doar oameni serioşi! îl îndemnă Ghreghory, mânat de pasiunea lui pentru istorie.” (p. 51) Justificarea intenţiei ambiguităţii ca modalitate stilistică, cititorul o descoperă tocmai la pagina 328: „În agenda mea Eul narator este divizat, asemenea unui Iannus Bifrons, cineva, un critic dogmatic, va observa desigur că naratorul alternează vorbirea directă cu cea indirectă, pe Eu cu El.[…] Eu de acum patru decenii este, categoric, altul decât Eu de azi şi, în ciuda tuturor elementelor comune, se poate vorbi de un Eu devenit El.” Aş nota aici (prin analogie) că Grig devine Ghreghory şi invers din aceleaşi motive. Tehnica narativă intenţionează să fie a povestirii(lor) în ramă şi a povestirii în povestire. În ceea ce priveşte prezentarea ramei, autorul rămâne consecvent cu informaţii despre şedinţă la începutul anumitor capitole. În interiorul fiecărei rame, îşi asumă totala libertate de a întrerupe firul narativ, conform „capriciilor” memoriei generate de avalanşa sentimentelor. Aici, memorialistica fuzionează cu jurnalul, cu povestirea, cu eseul, cu anecdota, într-un amestec derutant de stiluri, accesibil doar iniţiaţilor, multe punctate de anecdotele specifice vremii, spre deliciul cititorului, ascunzând astfel istoria în alegoria unei jumătăţi de secol şi împingând-o în ridicol. Punctul de plecare al romanului, prima ramă, îl reprezintă adunarea generală a organizaţiei UTC cadre didactice care „fusese anunţată aproape nestatutar”, având o temă banală, pedagogică: „Lecturile particulare ale elevilor. Criterii de selectare, modalităţi de îndrumare şi control”, un referat pe care-l va susţine cu patos tovarăşa Popoescu, „Popi, cum o numea el în intimitate, una edenică, în care deseori jucau împreună scene biblice, întruchipându-i pe Adam şi Eva.” Aici asistăm la prima evadare a protagonistului: „Ca de obicei, în astfel de situaţii, mintea îi porni hai-hui, ANTARES AXIS LIBRI 51

mai ales că felul în care îşi începuse Popoescu expunerea [...] îl avertizase că urmează cel puţin o oră de plictiseală.” (p. 12) Finalul capitolului I pregăteşte excursia ficţională pentru capitolele următoare, iar revenirea la realitate pentru câtva timp devine un fel de trambulină pentru un alt salt în imaginar: „O clipă reveni în sala plină de rumoare, nu înţelese nimic din ce se discuta şi, ca de obicei, dădu din nou frâu liber gândurilor, plonjând în adâncul tunelului gândurilor.” (p. 17) Suntem în capitolul 13 când se trece la un alt punct al ordinii de zi, impusă ceva mai devreme prin apariţia lui Forminte, şi anume darea de seamă privind activitatea desfăşurată de către vechiul birou: „Câtă vreme secretarul citea cu o voce monotonă, cu poticneli şi întreruperi o dare de seamă pe care se vedea clar că nu el o scrisese, îşi lăsă din nou gândurile să zburde – veche meteahnă sau mă rog metodă de a părăsi lumea reală retrăgându-se în cea ideală construită mental şi, vai, din păcate de neatins.” (p. 139) Darea de seamă ţine şi în capitolele următoare, astfel că Protagonistul găseşte prilejul propice să plonjeze în adâncul fiinţei sale, trăind sentimentul vinovăţiei: „Acum când asculta cu hiatusuri darea de seamă a lui Oniga, simţi cum urcă în el dezgustul de sine însuşi” (p. 168) Desigur că o asemenea şedinţă maraton neprevăzută are nevoie de pauze, apoi de-abia în capitolul 17 se trece la ultima parte a adunării generale, la alegerea noului birou, şedinţă deja ajunsă la ora 21. Nici atunci profesorul nu se putea concentra, dar „un ghiont în coaste pe care i-l plasă cu putere Bisturiul îl smulse din gânduri readucându-l în sala zgomotoasă: - Măi, fii atent că ai devenit om politic, te-au propus pe listă, ascultă, măi, te laudă tovarăşul Iosif de la comitet. (p. 204) Această „lume imaginară”, acest „tunel al memoriei” este pretextul ideal al autorului- narator-personaj, pentru a-şi introduce cititorul în lumea trăită, de care doreşte să se salveze ca dintr-un vis rău. În această lume „nebună”, „eroii” au de făcut faţă unor duble conflicte, după cum comentează dublul său, Gicu Vălimărescu în „Agendă”: „unul la suprafaţă” – între „lumea veche” şi nebuloasa care se vrea „cea nouă” - , altul mai greu vizibil, interiorizat, al insului care, existenţial vorbind, şi-a ratat devenirea” (p. 435) Ceea ce conferă consistenţă cărţii, situând-o în planul ficţiunii literare, o reprezintă excelentele naraţiuni care creionează în tuşe acide imaginea unei societăţi groteşti, cu personaje grobiene, dar şi cele patru Apendice, povestiri atribuite Helenei: povestea fiului rătăcitor, povestea evreului sărac, povestea ţiganului Mitică Borţoi şi a ţăranului pedepsit cu puşcăria pentru că-şi botezase animalele după numele conducătorilor comunişti. De asemenea, abundă şi sunt savuroase scenele de atmosferă: refugiul cadrelor după ore la „Căţeaua leşinată” sau întâlnirile baronilor de mai târziu la restaurantul „Nefertiti.” Scena de familie când urmează să se decidă viitorul tânărului este antologică după cum, de mare plasticitate este şi scena iniţierilor sexuale (protagoniste fiind Vasilisa, Rozi sau depravata Marilena, „un fel de Mata Hari, agentă sub acoperirea acestei instituţii transfrontaliere”). Pe măsură ce înaintează în lectură, cititorul descoperă un roman al formării, un roman al destinului, unul al familiei. Este romanul „călătoriei” prin viaţă a protagonistului, prin evocarea unor scene din copilărie, adolescenţă, armată, studii, 52 ANTARES AXIS LIBRI

profesie. Evoluţia firească a individului este marcată de anatema nedreaptă ce se abate asupra copilului. Tatăl fusese condamnat la şapte ani închisoare din motive politice. Faptul îl va sensibiliza sufleteşte şi-l va resimţi la admiterea în facultate, când i se respinge dosarul pe motiv că nu are recomandare UTC. Pentru a evita armata, intră la Şcoala Postliceală de Petrol şi Chimie din Ploieşti. Este descoperit de organele de securitate şi, sub ameninţarea acuzării de dezertor, va fi încadrat într-o unitate militară de geniu, un soi de batalion disciplinar. Ajuns la Buzău, devine, printr-o omisiune, utecist, fapt ce-i va deschide calea spre Facultatea de Istorie. După absolvire, repartizat într-un sat din Tulcea, este nevoit să lucreze la un depozit de carte. Racolat prin şantaj, ajunge „turnător” la securitate şi, cu ajutorul unui securist căruia îi meditase copilul, este încadrat profesor de istorie la Centrul de Reeducare a Minorilor din Delureni. Între timp, şcoala este desfiinţată şi, prin restructurare, ajunge în satul Desubdeal unde îl vor găsi evenimentele din decembrie. „Ieșirea din Paradis” continuă, cronologic, acţiunea. Acum se află la şcoala din Delureni, când Gicu Vălimărescu descoperă, citeşte şi comentează textul cărţii, permiţându-şi să rescrie pagini întregi în agenda pe care i-o subtilizează periodic. Urmează schimbările „revoluţionare” la nivelul conducerii Inspectoratului Şcolar, recuperarea postului de profesor, desigur cu plocoane prin audienţe la Bucureşti. Tagma profesorilor devine jalnică prin absenţa motivaţiei didactice. În oraş se creează un nou partid, ajunge chiar senator, dar, după scurt timp, îşi dă demisia. Se simte nemulţumit şi dezgustat de atmosfera grotescă post-revoluţionară şi pleacă în Australia unde va preda româna copiilor imigranţilor. Agenda, găsită de femeia de serviciu, este cumpărată de un editor, care o tipăreşte... Numărul personajelor este impresionant, dar numele lor sunt pitoreşti, dezlipite parcă din epocă, făcând concurenţă lui Budai-Deleanu, lui Caragiale, ori fiului său, Matei. Simpla lor enumerare defineşte epoca, estompând deosebirea ipotetică dintre Gulagul românesc şi România post-revoluţionară, astfel încât Revoluţia (sau ce-o fi fost ea!), nu devine decât un simplu accident, ţara rămânând neschimbată în fizionomia ei morală. Personajele sunt reduse la dimensiunea de indivizi. Ei nu luptă, doar supravieţuiesc. Protagonistul însuşi (dublat spre final de Gicu Vălimărescu), ratează, după cum ratează şi regimul. Un accident al istoriei urmat de un alt accident - perpetuum mobile - sugerează autorul cu amărăciune şi dezgust în Epilog. Ridicolul numelor nu face decât să accentueze ridicolul epocii: Popencu, Popoescu, Predoi, Tovghe, Alubojoc, Vasile Colivă, Alumandei, Alupompieru, Filerot, Pandelescu, Veniamin Melecu, Formide, Sobă, Tiptilică, Untăreanu, Safeta, Condovici, Budnev, Constandache, Geaulică, Clement Gâţă, Iapăalbă, Bărcănescu, Mulţescu, Vitalie Cotruş, Gagabelidze, Fevronia, Sekely etc. Ai casei sunt: Helene, Grig, Ghreghory, Grigore Neaţă, iar prietenii de joacă, mai târziu regăsiţi în diverse funcţii, vor fi: Salomeea, Filerot, Iacob, Iosif, Petru (individualizaţi prin nume biblice). Cele mai multe dintre personaje beneficiază de câte o tuşă, mai fină, mai subţire sau mai groasă, cititorul având ocazia să savureze pitorescul sau grotescul ei, după caz: „Felul în care Sobă citea, cu un accent ciudat, tonic, parcă un vorbitor nativ al limbii chineze învăţase foarte bine limba română şi acum citea trădându-se însă prin cuvintele cântate, îi aminti de sergentul Ifrimescu şi de vremea când era genist. ANTARES AXIS LIBRI 53

Insul era incult şi agramat, dar arogant şi ranchiunos, vindicativ chiar.” (p. 51) „Doamna Popoescu poate fi, când vrea, un perfect cabotin: ce bine interpretase ea rolul profesorului pătruns de ideologia comunistă, cu câtă artă folosise limbajul activiştilor.” (p. 126) „Femeia (Rozi), o blondă după care sigur toţi întorceau capul în tinereţea ei, la cei patruzeci şi cinci de ani declaraţi, arăta încă bine, iar aerul de femeie vicioasă şi uşor accesibilă cu care se trecea peste flirt direct în pat o făcea şi mai atrctivă pentru bărbaţii ce o doreau.” (p. 114) Paradoxal, alunecosul director Formide beneficiază de un portret moral în care biruie calităţile, bucurându-se de aprecierea tuturor: „Formide, după ce trasa sarcini precise fiecăruia, era un formidabil organizator, destindea zece-cincisprezece minute atmosfera, plasându-le câteva anecdote, avea un talent uluitor, şi hohote de râs umpleau cancelaria. Adeptul unei aparente dar eficiente conduceri colective, avea din când în când idei novatoare. Afurist acest Formide!” Imaginea navetistelor care se urcă în autobuz de la Avicola, burduşite pe dedesubt cu păsări, este antologică pentru ilustrarea degradării societăţii: „Late în şolduri, cu burţi umflate şi sâni revărsaţi, cu genţi voluminoase agăţate de umeri, cu greu îşi aflară locuri undeva lângă electricieni. Rubensienile femei, în realitate nişte slăbănoage dacă le vedeai dimineaţa, erau bucşite cu pungi de pulpe, piepţi sau ficat de pui, produse pe care le aduceau la comandă, abonaţilor.” (p. 233) Într-un alt plan, cel real, preponderent documentar, într-un stil sobru, autorul are în vedere cititorul ţintă (tânăr sau matur), oferindu-i informaţii exacte, fundamente necesare susţinerii ficţiunii, fie că este vorba de îndobitocirile din armată, de scriitori care au pactizat cu diavolul, de urmărirea de către securitate, de frica generalizată instituită prin teroare, delaţiune şi şantaj sau despre mascarada alegerilor: „Uimiţi în faţa brutalităţilor, unele inutile, inumane, de neimaginat într-o lume normală, aceşti bărbaţi falnici se transformau în copii lipsiţi de apărare, neajutoraţi, care, nemaiînţelegând nimic din ceea ce se petrecea cu ei, sfârşeau prin a deveni ei înşişi călăii celor care, proaspeţi recruţi, ajungeau în această aşa-zisă unitate militară. Era ceea ce, de fapt, şi urmărea acest izolat univers concentraţionist, ce era disimulat într-o unitate militară.” (p. 55) „Periodic, românii erau chemaţi la urne. Și pentru ca mascarada să fie cât mai credibilă – candidatul PCR câştiga totdeauna sufragiile alegătorilor cu procente aberante, 99,50%. Era absolut normal într-o normalitate comunistă, desigur, fiindcă nu exista un contracandidat – tovarăşii responsabili cu imaginea PCR au inventat FDS, adică Frontul Democraţiei Socialiste, ce reunea zeci de asociaţii, emanaţii ale partdului unic supranumit Centrul Vital al Naţiunii: sindicate, femei, organizaţii profesionale, studenţeşti, pensionari etc.” (p. 222) Toată această halucinantă „societate socialistă multilateral dezvoltată” scriitorul are fericita inspiraţie de a o sintetiza, cu umoru-i binecunoscut, într-o anecdotă care spune mai mult decât o carte: „În România toţi au servicii, dar nimeni nu lucrează; toţi stau degeaba, dar planul de producţie se depăşeşte; planul se depăşeşte, dar în magazine rafturile sunt goale; magazinele sunt goale, dar tot românul are congelatorul plin; cu toate că au congelatoare pline, toţi sunt nemulţumiţi; toţi românii sunt nemulţumiţi, dar la alegeri, PCR şi N. Ceauşescu obţin permanent 99,99% din voturi.” (p. 187) În concluzie: România – paradoxul paradoxurilor, adică se fură cam tot... 54 ANTARES AXIS LIBRI

Inserţii eseistice de mare profunzime şi fineţe vizează, teoretizând, ceea ce şi experimentează autorul în carte, delimitând ficţiunea de realitate şi realitatea de real, prin tehnica inserţiei, polemizând însă şi cu alte puncte de vedere, dar argumentându-şi-le, oferind o amplă panoramă a vieţii literare: „Scriitorul […] nu este decât un negustor care încearcă şi deseori chiar reuşeşete să vândă, culmea nu numai naivilor, ci şi unor indivizi ce se mândresc cu pragmatismul lor, minciuni, iluzii, ambalate strălucitor în pachete frumos colorate […] Orice cititor este convins că nu a făcut o cheltuială inutilă achiziţionând acea carte, condus doar de sonoritatea titlului, fiindcă numele autorului nu-i zice nimic, doar atunci când, fără un efort deosebit, se recunoaşte în unul dintre personaje.” (p. 166) „Mărturisesc, dragă cititorule, că am avut serioase îndoieli şi că abia după ce am scris o carte de pură imaginaţie, un SF, dovedindu-mi mie însumi că personajul care zice Eu nu sunt eu – naratorul - , am îndrăznit să debitez aceste minciuni care nu mint, deşi recunosc faptul că am mixat în proporţii pe care acum nici eu nu le mai pot decela, ficţiunea cu modelul real, un model desigur deformat sau mai precis zis după nevoile impuse de fluxul narativ.” (p. 196) „Ceea ce vreau eu e (cum a definit Tudor Vianu stilul: stilul este expresia unei individualităţi) să-mi găsesc acea expresie a individualităţii […] E aici însă o capcană: dacă scrii în aşa fel încât să cazi pe teoria criticilor contemporani, nu te citeşte nimeni (în afara lectorului de carte, a corectorului şi a câtorva critici, dacă ai norocul să te ia în seamă); dacă scrii pentru public, adică dacă ai prins acel artificiu ce te apropie de sutele de cititori, atunci criticii literari vor căuta cu lupa abaterile, erorile de la linie, inexactităţile şi te vor anula, te vor minimaliza până la suprimare.” (p. 339) Aşadar, creatorul literar şi omul de largă deschidere culturală pe care-l descoperim în paginile cărţii pun în discuţie opinii tranşante, în legătură cu destinul cărţii, relaţia autor-cititor, calitatea mesajului artistic, inovaţia în opera literară, relaţia autor-critic literar, relaţia autor-narator-personaj, ficţiune şi realitate, stilul operei literare, modele, mesajul transmis către cititor etc. Eseurile acestea, puse cap la cap, ar putea deveni o carte de-sine-stătătoare. De-abia în final, Protagonistul (Grig/Ghreghory, profesorul de Română Vălimărescu /profesorul de Istorie) după îndelungi metamofoze provocate de sinuozităţile destinului, dirijat de o forţă căreia trebuie să i se adapteze, devine Mihai Stan (Miat Shina – anagramă însuşită „după numele unui politolog american, emigrant indian”), exprimându-şi crezul artistic: „Eu vreau doar să las viitorilor istorici o carte din care să se închege imaginea unei epoci zbuciumate”, adică un document în care, cu bună ştiinţă, esteticul este subordonat eticului, aş adăuga eu. Într-un alt pasaj se defineşte ca scriitor: „Scriitorul adevărat se cunoaşte după felul cum se instalează între propriile lui cuvinte.” (p. 393) Quod erat demonstrandum! „Paradis. Ieșirea din Paradis” – roman politic (frescă a universului concentraţionar comunist), alegorie, excepţională deriziune a limbajului de lemn, memorialistică - echilibrată de ficţiune romanescă, cronica unei familii distorsionate, roman de formare, romanul unui destin concentrând o societate, proză textualistă (colaj, confesiune, comentarii), amestec inteligent de registre stilistice (cult, ironic, popular, parodic, oral, argotic, satiric, epistolar), mai presus de toate DOCUMENT, rămâne o carte unică pe care, oricât te-ai strădui s-o epuizezi comentând-o, tot îţi mai scapă ceva. Cred că numai o lucrare de doctorat o poate acoperi. ANTARES AXIS LIBRI 55

C R O N I C I D E C A R T E

O frescă a maladiilor post-decembriste
Ionel NecUla A trecut mult timp de când nu mai citisem o carte semnată de scriitorul gălăţean Constantin Vremuleţ – scriitorul pe care îl ţin în graţii şi-n preţuire neerodată de ani buni, de decenii. N-aş zice că în tot acest interval de timp mi-a fost indiferent, dimpotrivă, n-am pierdut niciun prilej să mă interesez de el şi de isprăvile lui livreşti, dar n-am găsit drumul care să ducă spre el. Totdeauna mi-a lăsat impresia unei modestii şi cumsecădenii balsamice. Într-o lume neguroasă, dominată de ură, de patimi, de meschinării şi de interese egoiste, malefice, C. Vremuleţ rămâne acelaşi cărturar lilian şi decrispat cu verbul rafinat şi

împănat cu glazură. I-am citit penultimul roman (Zodia maimuţelor, Editura Saga, ClujNapoca, 2009) cu o întârziere de patru ani şi constat că metehnele noastre endemice, aşa de riguros inventariate de scriitor, departe de a se vindeca, s-au radicalizat, s-au rafinat, au căpătat proporţii prăpăstioase, iar actanţii ei au adoptat alte inginerii mai ticăloase, mai subtile şi mai profitabile. Realitatea românească a cumulat prea multe metehne în tectonica sa, iar faptul că instituţiile abilitate ale statului nu le-a sancţionat, ca imunde şi sordide, s-a convertit în prejudecata că sunt admise, că merge şi aşa, că nu există niciun risc pentru cei ce le practică. Nu mai spun că metehnele, în loc să se asaneze printr-o intervenţie energică a autorităţilor statului, au proliferat, s-au diversificat, iar actanţii lor au căpătat curaj şi convingerea că nu li se poate întâmpla nimic. În generoasa dedicaţie cu care m-a gratulat autorul, îmi scrie că gestul său, plin de bunăvoinţă faţă de mine, se resoarbe dintr-o deplină compatibilitate între ideile exfoliate de noi în eseul Cumularea răului şi substanţa narativă a romanului său. Acum, după lectura cărţii, constat şi eu c-a sesizat bine. Aşa este. Nu-i deloc întâmplător ce fel de fapte sedimentează o comunitate în subteranele sale, ca achiziţii şi stocări testimoniale, care să servească de îndreptar pentru conştiinţa, conduita şi comportamentul membrilor săi. Când această zestre se compune 56 ANTARES AXIS LIBRI

din purtări şi fapte genuine, compatibile cu proiectul social în care legea este aceeaşi pentru toţi şi la fel de imperativă, putem spera într-o societate ameliorată sub aspectul derapajelor de la normalitate. Vorbim aici despre normalitatea cadastrată juridic şi legislativ, despre comportamentul proiectat de moralitatea sănătoasă a poporului, aşa cum s-a consfinţit în ansamblul obiceiului pământesc, a rânduielilor constituite istoric şi verificate de-a lungul evoluţiei româneşti, nicidecum de artificialitatea celor cinci decenii de regim comunist. Ce se întâmplă însă cu o societate în care răul, faptele rele şi dezavuabile rămân nesancţionate, iar făptaşii lor nepedepsiţi? Nu cumva induc public ideea unei societăţi tolerante, îngăduitoare, sau prejudecata că făptaşilor de mâine nu li se poate întâmpla nimic din ceea ce nu li s-a întâmplat altora, pentru fapte la fel de grave? Răul - mai trebuie să spun? – generează rău, aşa cum deprinderile bune se cumulează ca exemplaritate şi ca îndreptar pentru o societate normală. Am prelungit mai mult aceste câteva consideraţii introductive tocmai pentru că romanul d-lui Vremuleţ aduce într-o excelentă partitură epică insanităţile societăţii româneşti din perioada post-decembristă, cu toate derapajele de la normalitate, cumulate în anii nesfârşitei noastre tranziţii. Este exact perioada de sedimentare a maleficului din evoluţia noastră recentă, cu consecinţe devastatoare şi imprevizibile pe termen mediu şi lung. Ceea ce altădată - când cineva ar fi îndrăznit să se ruşineze cu etnia sa, ar fi consternat orice om de bună credinţă - acum se rosteşte la fiecare colţ de stradă şi nu se mai înfioară nimeni. Revoluţia n-a însemnat numai dobândirea visatei libertăţi după care am tânjit atâtea decenii, dar şi pretextul unor derapaje imprevizibile şi spăimoase, ocazia unor deturnări de destine umane, care nu şi-au mai găsit cadenţa trecerii prin lume. Ţara a intrat într-o devălmăşie prăpăstioasă şi puţină lume a rămas neafectată de virusul septicemiei generalizate. Ca orice lucru interzis multă vreme, dreptul la opinie, la exprimarea unui punct de vedere era exacerbat chiar şi de cei care nu prea aveau ce face cu el. Mulţi dintre cei care până atunci îl considerau inutil - (ce opinie, oameni buni, ce idee, părere sau punct de vedere? Ce sunt eu, om de stat? Mie să mi se arate, domnule, după cine să mă încolonez şi ce trebuie să fac, că nu eu trebuie să hotărăsc în această ţară) - îl revendicau acum ca pe un bun de preţ şi-l rostogoleau în piaţa publică, matlasat cu tot felul de inepţii. Autorul priveşte acest spectacol fulminant cu o pupilă deschisă larg, dar, cum stă bine omului lucid, şi cu o rezervă sceptică. Se vede c-a înţeles bine reflecţia lui Montesquieu: Când o lume se prăbuşeşte, cele dintâi care se salvează sunt gunoaiele. (p. 171) Se salvează? Puţin spus, cei mai mulţi prosperă, se baronesc, capătă gust de putere şi devin miniştri, parlamentari, factori de decizie şi modele de succes pentru noile generaţii. De regulă, răul aluvionar ademeneşte şi învinge întotdeauna. Aristotel Chelariu, patronul firmei de mare profit, Asturias, unul din personajele importante ale romanului lui Constantin Vremuleţ, este prototipal pentru bezmetica noastră tranziţie şi pentru fauna capitaliştilor noi, apăruţi după revoluţie, a căror dorinţă de îmbogăţire rapidă i-a făcut total insensibili la durerile ţării, ale poporului ANTARES AXIS LIBRI 57

şi nepăsători la condiţiile de muncă ale angajaţilor, pe care-i supune unui tratament sălbatic, amintind de epocile feudale şi de legislaţia sângeroasă a berarului Oliver Cromwell din medievala Britanie. Ţara întreagă a devenit captiva unor găşti înfometate, constituite sub umbrela unor sigle de partid, de la care primeşte toate încredinţările că nu li se poate întâmpla nimic rău, indiferent dacă sunt la putere sau în opoziţie. Lichelele, escrocii, şmenarii nu au decât un singur partid şi un singur Dumnezeu: Interesul, banul, puterea. Totul este să dea impresia de filantrop, să cotizeze cât mai substanţial în campaniile electorale sau în susţinerea unor cheltuieli de partid. Bani, domnule profesor, stive de bani. (p. 193) Ca-ntr-o piesă ionesciană, absurdul, rinocerizarea, se lăbărţează peste toate sferele vieţii sociale, încât o speranţă de salvare este greu de întrevăzut. Învăţământul nu mai este învăţământ (învăţământul particular a degradat şi ceea ce rămăsese indelebil), biserica în frunte cu episcopul Caius dă semne de toleranţă, de labilitate, de interese şi patimi lumeşti, justiţia, în frunte cu prim-procurorul Petrache Vâlcu, (fecior de bani gata care n-a văzut niciodată cum arată coperţile unui curs universitar) este coruptă şi, când nu este coruptă, este incompetentă, depăşită, ingrată - toată atmosfera devine irespirabilă, iar societatea în întregime pare o cloacă, o adunătură mâloasă, decăzută şi viciată în toate articulaţiile ei. Totul este degradat, împregnat de grotesc, de impostură şi de oroare, iar autorităţile şi instituţiile de stat sunt primele care se complac, se adaptează şi se integrează în ebuliţia acestor odioase venalităţi. Păcat că Noica n-a mai prins aceste vremuri zălude; mare lucru n-ar fi îndreptat nici el, dar măcar l-am fi auzit repetând cunoscuta lui înjurătură: mama ei de netrebnicie românească. Departe de a fi o lectură confortabilă, romanul lui Constantin Vremuleţ indispune şi incită la reflecţie, la o reevaluare a modului de fiinţare românesc. Episcopul Caius n-are nimic din duhovnicia bunului creştin şi n-are nicio treabă cu frica lui Dumnezeu, angelica învăţătoare Micloş devine peste noapte o bestie, o acuzatoare într-o demascare publică a colegei sale de cancelarie şi incriminează, cu mânie proletară, nişte presupuse abateri de la linia partidului, diletantul Dumitru Prăjină este primit în breasla scriitorilor pe considerente numai de el ştiute, escrocul Aristotel Chelariu este bântuit de gânduri parlamentare, totul este stricat şi nimic nu rămâne nepângărit. Până când şi minunata făptură Elena, fata plină de candoare, de puritate şi gingăşie devine o stricată, o drogată, o cerşetoare de stradă. Având nevoie de un rinichi pentru soţul său a trebuit să facă apel la baronul Chelariu, acest Midas al răului, care degradează, înjoseşte şi compromite tot ce atinge. Deznodământul era previzibil. Am mai spus, cartea se revendică din vălmăşagul realităţilor româneşti post-decembriste, iar autorul, cu o rigoare de reporter experimentat şi consacrat autenticului, realizează o adevărată frescă a insanităţilor care ne malignizează şi ne macină în adânc. Mai există vreo posibilitate de salvare din mocirla morală care ne-a cuprins, mai putem spera într-o terapeutică izbăvitoare care să vindece toate maladiile, mai vechi şi mai noi, exhibate opulent şi fără nici o reticenţă de fiinţa 58 ANTARES AXIS LIBRI

românească? Autorul ia pulsul, face toate observaţiile clinice şi pune diagnosticul, dar cine intervine profilactic şi reabilitează speranţa? Sunt întrebări crude, tulburătoare, iar răspunsul nu trebuie să ne surprindă cu privirile peste gard. Nu vine nimeni din afară să ne salubrizeze modul de fiinţare, să ne arate Steaua Polară şi calea care duce spre ea. România are anticorpii necesari primenirii şi reintrării în normalitate. Câtă vreme mai există tipuri precum doctorul Alexiu (trecut prin grozăviile Gulagului românesc), Silviana şi chiar rezoneurul cărţii, profesorul Alex Bratu, putem spera într-o posibilitate de însănătoşire. Una din imaginile preferate de autor este aceea a scatiului ademenit hipnotic de privirile unui şarpe ascuns în iarbă şi flămând, gata-gata să-l devoreze. Lumea îşi are rânduielile ei şi nu stă în puterea omului să le schimbe. Totdeauna va exista un şarpe şi un scatiu prinşi într-un joc de-a v-aţi ascunselea. Oriunde se constituie o majoritate, aceasta face legea şi-şi impune voinţa într-o comunitate, dar de ce trimitem în această majoritate tipologii penale, exemplare odioase şi corupte precum Aristotel Chelariu, e mai greu de înţeles. Vrem întotdeauna binele, dar alegem de fiecare dată răul. Inşi pe care viaţa i-a excomunicat deja trimiţându-i în penitenciar, îi scoatem din celule şi le încredinţăm primăria, sau îi trimitem direct în parlament, să ne facă legi şi să administreze ţara. Mi se pare că scatiul nu va fi devorat decât de şarpele pe care îl caută cu încăpăţânare. Să fie istoria o rezultantă a privilegierii răului, să fie răul o fatalitate a evoluţiei vieţii, cum credea în bonomia lui Noica? Am putea, după aceste sumare consideraţii cătrănite, oţărâte şi ofuscate, să punem şi întrebarea pe care am tot amânat-o cu bună ştiinţă. Acesta este poporul român? Ne recunoaştem în noianul acestor derapaje de comportament şi manifestări histrionice? N-am crezut niciodată că etnia românească se caracterizează numai prin calităţi, printr-o pozitivitate debordantă şi preponderentă în competiţie cu defectele. Regăsim în constituţia ei toate calităţile şi viciile umane, numai ponderea lor este diferită. Ca produs al împrejurărilor circumstanţiale, omul poate lua înfăţişări dintre cele mai variate. Nu este naţiunea nord-americană civilizată? Şi ce s-a întâmplat în partea inundată a oraşului New Orleans când apele oceanului au inundat-o? N-a fost tâlhărită de cealaltă jumătate, rămasă neinundată? Nu mai insistăm. Cartea d-lui Vremuleţ incită la reflecţii prelungite şi generează atâtea adumbriri ale gândului, că riscăm să pierdem din vedere substanţa ei. Este cartea unui autor matur şi bine asezonat cu exerciţiul trudniciei narative. Conţine de toate, dar nu este o lectură liniară şi fericită. De multe ori, lectura trebuie întreruptă pentru a pune ordine în gândurile ce le declanşează automat. Miticii de azi nu mai măsoară intervalul dintre berărie şi Union, ocolesc prin obor, prin afaceri şi se-mpregnează de venalitate. S-a degradat firea românească? În loc de răspuns, amintesc de reflecţia lui Hasdeu care spunea că românul nu este nici bun, nici rău, nici viteaz, nici laş, el are chipul şi asemănarea conducătorilor săi. Este cinstit când are conducători cinstiţi şi drept când este guvernat în spiritul dreptăţii. Daţi-i conducători viteji şi va fi viteaz, daţi-i politicieni corecţi şi veţi vedea ce minunată cumsecădenie va ipostazia. ANTARES AXIS LIBRI 59

C R O N I C I D E C A R T E

Contribuţii importante la istoria literaturii române
a.g. secară Zanfir Ilie – „Fenomenul literar în presa românească între anii 1990-2000”, Iaşi, Ed. Timpul, 2012. Zanfir Ilie – „Galaţiul în spaţiul cultural naţional”, Iaşi, Ed. Convorbiri literare, 2013. Două impresionante volume au apărut relativ recent, ambele fiind semnate de către Zanfir Ilie, omul fără de care Galaţiul cultural din ultimii zece ani ar fi greu de imaginat. Două volume complementare, studiile fiind gândite iniţial să facă parte din aceeaşi carte, partea a doua a „Galaţiului…” constituindu-se într-o primă ediţie a unui dicţionar al scriitorilor şi al publiciştilor gălăţeni, inedit, într-o notă inserându-se intenţia autorului de a publica în doi-trei ani un dicţionar complet al scriitorilor din acest spaţiu cultural, căruia eu îi mai spun şi covurluiano-tecucean. Iniţiativă este mai mult decât lăudabilă, lucrările fiind instrumente de lucru mai mult decât necesare. Într-un fel, sunt paşi, în ceea ce priveşte strict partea de material strânsă cu trudă despre scriitorii gălăţeni, pentru realizarea unui alt vis, o istorie a literaturii de la Galaţi, din sudul Moldovei dintre Siret şi Prut. Zanfir Ilie, aproape cu discreţie, realizează, în acest sens, încet, dar sigur, ceea ce orgoliile şi, probabil, condiţiile economice dificile au împiedicat pe scriitorii, criticii literari şi istoricii literari consacraţi să facă, existând discuţii şi planuri de acest fel de mulţi ani. Meritele nu i se pot contesta. De altfel, acestea îi sunt recunoscute şi de personalităţi precum academicianul Mihai Cimpoi, criticii Marius Chelaru, Alex. Ştefănescu, scriitorii Cassian Maria Spiridon, Daniel Corbu, Theodor Parapiru, ca să dăm câteva nume, unii dintre ei chiar în cuprinsul celor două lucrări la care ne referim, Mihai Cimpoi semnând chiar prefaţa la „Fenomenul literar…” În fapt, Zanfir Ilie este deja un istoric literar cu acte în regulă, ANTARES AXIS LIBRI

60

„Fenomenul…”, în pofida începutului de titlu, nefiind o fenomenologie decât parţial, ci mai degrabă o istorie a ceea ce s-a întâmplat cu literatura română în primul deceniu de după revoluţia şi lovitura de stat din 1989, o istorie aşa cum se reflectă ea în mass-media, accentul punându-se, totuşi, pe revuistica literarculturală. Cartea sa, dacă nu mă înşel, este lucrarea de doctorat, apreciată chiar de către Eugen Simion, poate cel mai apollinic critic literar român din ultimele decenii, tratează echilibrat, fără ură şi părtinire, după modelul Profesorului, întregul eşichier literar, fiind consultate practic aproape 200 de ziare şi reviste publicate nu numai în spaţiul Republicii România, ci şi în Republica Moldova, numele geopolitic de doamnă al Domnişoarei Basarabia, în Bucovina ucraineană sau în Banatul sârbesc. Bibliografia conţine, de altfel, 77 de monografii şi 366 de studii sau articole. Istoria lui Zanfir Ilie cuprinde, în afara concluziilor, anexei, indexului şi a bibliografiei, cinci mari părţi: „Consideraţii generale asupra fenomenului literar românesc la momentul tranziţiei”, „Principalele reviste culturale şi modelul capitalei”, „Presa literară din provincie, din Basarabia şi din nordul Bucovinei”, „Temele majore ale dezbaterii literare post-decembriste” şi „Fenomenologia literară sub semnul globalizării”. Aşa cum sublinia şi Daniel Corbu pe coperta a IV-a, „riguros şi acribios, dotat cu spirit analitic, dar şi sintetic, Zanfir Ilie reuşeşte să alcătuiască un studiu reper despre fenomenele literare şi ilustrarea lor în presa românească” între anii, ca să fim mai exacţi, 1989 şi anii de după 2000. Un subiect generos, trebuie să recunoaştem, pe care autorul îl abordează şi cu umor, dezinvolt nu numai de pe poziţii teoretice, ci şi practice, anii în care a fost şi este manager al Bibliotecii „V.A. Urechia” din Galaţi, unde pur şi simplu a dat un nou contur activităţii acestei instituţii, care practic a devenit naţională, nu numai judeţeană, organizând, printre altele, un salon literar şi un festival-târg al cărţii, toate acestea făcându-l să ia, cum se spune, pulsul pe viu celor care alcătuiesc la propriu fenomenul, de la personalităţi precum Eugen Simion, Mihai Cimpoi, Arcadie Suceveanu, Gabriel Liiceanu, ANTARES AXIS LIBRI 61

Gheorghe Buzatu, Dinu Giurescu, Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu, Nora Iuga, până la cei mai importanţi scriitori gălăţeni ori debutanţi merituoşi, această implicare în viaţa literară propriu-zisă (şi prin organizarea de nenumărate lansări de carte) făcându-l să vorbească şi să scrie în deplină cunoştinţă de cauză când se referă, de pildă, la „condiţia scriitorului în tranziţie” ori „spiritul polemic”, Zanfir Ilie realizând adevărate exerciţii de diplomaţie culturală, apropiind deseori firi conflictuale, ştiindu-se cât de aprinşi pot fi scriitorii când este vorba despre interesul literaturii în general. Una dintre urmări este că autorul „împacă”, analizându-le, şi conflictele care au apărut în perioada vizată în spaţiul cultural românesc, tratându-le detaşat, controlându-şi emoţiile şi simpatiile (chiar dacă mai târziu sau printre rânduri le va dezvălui!). Este vorba despre analiza celor care au contestat tot ceea ce s-a întâmplat din punct de vedere cultural, implicit literar, în perioada comunistă, dar şi a acelora care au apărat acea perioadă; de asemenea, contestatarii şi demitizatorii lui Eminescu, raportaţi la cei care au continuat să-i apere mitul; analiza sa nu se opreşte însă aici: de pildă, comparatismul său analizează şi generaţiile diferite care s-au manifestat în Republica Moldova, mergând chiar mai devreme de anul 1989, drept fiind însă că nu insistă… Printre problemele analizate, prin prisma unor directori de revistă, cunoscuţi critici literari, Nicolae Manolescu şi Eugen Simion, este şi necesitatea implicării politice a literaţilor şi revistelor literare. Amintind de Eminescu, n-am atins de fapt decât vârful aisbergului. Zanfir Ilie atrage atenţia că pe lângă Eminescu au mai fost „abordaţi sfidător” şi Tudor Arghezi, George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Eugen Barbu, Adrian Păunescu, D.R. Popescu, Eugen Uricariu, Nichita Stănescu, Marin Preda, Paul Goma, Augustin Buzura, Nicolae Breban. Deosebit de interesant este subcapitolul cinci al primului capitol, „Noua presă literară din România. Orientări şi paradigme.” care descrie pur şi simplu tot ceea ce s-a întâmplat semnificativ în revistele importante, în anul 1990. Zanfir Ilie nu uită nici de Măria Sa Cititorul, factor esenţial în ecuaţie, sesizând, lângă citatul Ion Simuţ (de subliniat că bibliografia utilizată, pe lângă lucrările esenţiale, consacrate, cuprinde şi noutăţi de ultimă oră) că românul cititor a ajuns imediat după revoluţie „foarte sceptic, dezorientat, neştiind ce să mai înţeleagă din polemicile acide ale specialiştilor”, unii, obişnuiţi cu lectura din acea perioadă prerevoluţionară, ajungând să refuze să mai citească atât literatură, cât mai ales reviste literare; alţii refugiindu-se în traduceri… Prin analiza criticii literare, Zanfir Ilie dovedeşte şi talent… de critic de… critică literară, fapt observat şi de către editorul şi poetul Cassian Maria Spiridon, pasiunea pentru subiect conducându‑l, în colaborare cu preşedintele Filialei Uniunii Scriitorilor din România, poetul Corneliu Antoniu, la elaborarea unui proiect mai mult decât interesant şi provocator, o revistă de critică şi istorie 62 ANTARES AXIS LIBRI

literară, intitulată „A” (de la Antares, revista Filialei şi „Axis Libri”, revista purtătoare de cuvânt a unui curent literar despre care se poate îndrăzni să se vorbească, cumulând energii literare, direcţionate de către un tandem care merită toată atenţia: Zanfir Ilie şi Theodor Parapiru). În capitolul al doilea sunt analizate cinci publicaţii („România literară”, „Caiete Critice”, „Contemporanul - Ideea europeană”, „Literatorul” şi „Dilema”, dovedind, mai mult sau mai puţin, că de obicei o mare personalitate, rareori două, îşi pun amprenta pe câte o publicaţie, dacă personalitatea aceea este un bun teoretician sau un talent indiscutabil. Capitolul al treilea cuprinde „Emergenţa revistelor literare în ţară” (spre finalul studiului, în capitolul al V-lea, reliefându-se şi fenomenul revuistic de la Galaţi), „Abordarea literaturii în marile cotidiene” şi „Reviste de limbă română din Chişinău şi din Cernăuţi”. Luciditatea de care dă dovadă Zanfir Ilie se simte şi în capitolul al IV-lea, unde se vede din nou admiraţia sa pentru măsura maestrului Eugen Simion. Scrie la începutul unui subcapitol: „Polarizarea unor cercuri şi, să admitem, a unor grupări literare de putere ar trebui acceptată, chiar dacă numai sau predominant în sensul de autoritate şi capacitate de opinie şi de «diagnostic» literar.” Iar ceva mai jos îl citează pe Eugen Simion, „Cum arată viaţa literară românească? Arată ca un câmp de luptă. Lupte mărunte, epuizante, deloc creatoare, foarte provinciale. Aici, se manifestă toate idiosincraziile, resentimentele, voinţa de putere”, aceste elemente fiind de sesizat şi în zilele noastre, E. Simion referindu-se la anul 2008. Practic, şi în capitolul al IV-lea (subcapitole: „Între estetic şi politic. Controverse”, „Generaţii şi promoţii literare”, „Critica de întâmpinare şi critica de sinteză”, „Revizuiri, reevaluări şi restructurări canonice”, „Spiritul polemic. Contestatari şi detractori”), dar şi în al V-lea (unde sunt analizate consumul cultural din perspectiva „satului global”, noile politici culturale, condiţia scriitorului, canonul literar, înainte şi după 1989, „ieşirea în lume sau cine ne reprezintă”), uneori paradoxal, autorul continuă să descrie aspecte ale „confruntării lumilor literare”, oferind atât iniţiaţilor, cât şi celor curioşi, din afara fenomenului, o instructivă şi vie lecţie despre ceea ce înseamnă atât substanţa, cât şi efemeritatea Literaturii… În final, voi oferi câteva amănunte şi despre cel de-al doilea volum, „Galaţiul în spaţiul cultural naţional”, unde analiza se întinde practic până în zilele noastre, în primul capitol („Context naţional – o privire de ansamblu asupra presei culturale postdecembriste”) reluându-se unele idei din „Fenomenul…”, reluare necesară pentru cineva care ar citi doar cea de-a doua carte. Apoi, în „Demarajul cultural zonal - coordonatele noii prese culturale din Galaţi” reintră în acţiune armele istoricului literar, realizându-se o atât de necesară sinteză pentru orice iubitor al muzei Klio, aproape fiecare publicaţie de după revoluţie fiind prezentată pe larg. În „Semnele deschiderii - conjunctura ANTARES AXIS LIBRI 63

şi potenţialul manifestărilor culturale gălăţene” se accentuează unul dintre aspectele puţin remarcate ale activităţii lui Zanfir Ilie, care este în acelaşi timp şi un adevărat impresar, ca să nu folosesc un cuvânt mai pretenţios, ca specialist în advertising cultural al scriitorilor gălăţeni, promovându-i cu generozitate, cunoscându-le „împlinirile şi limitele”, după cum se intitulează un alt capitol, denumit „În aşteptarea liderilor locali”, dar şi individualităţile, grupările şi divergenţele… Un alt merit important al cărţilor este şi mediatizarea şi trezirea conştientizării publicului în ceea ce priveşte existenţa şi importanţa criticii în sine şi a criticilor literari legaţi de spaţiul gălăţean, chiar dacă sunt prezenţi şi într-un dicţionar al scriitorilor brăileni, Doiniţa Milea şi Andrei Grigor, la aceştia adăugându-se Viorel Ştefănescu şi subsemnatul, gălăţeni get-beget, Zanfir Ilie încurajând astfel actul critic de calitate... Prin maturitatea acţiunilor sale culturale (implicit prin cele două cărţi la care ne-am referit aici), Zanfir Ilie se dovedeşte a fi unul dintre acei lideri aşteptaţi, care a ştiut să echilibreze multe dintre acţiunile, atitudinile literare, pentru binele a câtor mai mulţi dintre creatori, unii părând a fi orbiţi de orgolii personale care nu mai recunosc nici valoarea recunoscută de către persoane aflate în afara cercurilor de interese… Dar vorba aceea, pe această lume este loc pentru toţi, cu sau fără talent… Istoria ne-a arătat-o de atâtea ori! Şi acestea sunt constatările unui iubitor de istorie şi de înţelepciune…

64

ANTARES AXIS LIBRI

Tandreţea tăcerii de Speranţa Miron
Nastasia SavIN Prin acest volum, Tandreţea tăcerii, Speranţa Miron aduce în discuţie spaţii poetice originale. Universul descris este unul care trebuie perceput în întreaga sa complexitate, astfel, cel care încearcă să-i descifreze înţelesul trebuie să decodifice substanţa, tăcerea. Spaţiul liric este investit cu valenţe simbolice (e.g. Trunchiul lui Christ, Fântâni de lumini, Pleoapa serii, În braţele lui, Nisipul din lumânare, Strânşi într-o stea). Din analiza poemelor cuprinse în volumul Tandreţea tăcerii se constată faptul că există două mijloace de evadare din lumea realului: prin creionarea unor lumi dominate de imagini ale tăcerii sau, pe de altă parte, prin evadarea din real prin inserţia fantasticului. În acest univers vocea lirică pare a se dezagrega fizic, dar nu şi psihic: ,,Zborurile mele/ Au fost mult prea joase./ M-am lovit de pomii din grădini!/ Mai mult n-am putut să urc,/ Poate, printre oase,/ Aripile mele/ N-aveau rădăcini!” (Fără rădăcini) sau ,,M-am rătăcit, odată, printre nori,/ Fiindcă voiam să prind o stea,/ O stea cu multe culori,/ Dar, culmea,/ M-am lovit de viaţa mea!/ Cu greu am recunoscut-o/ Acolo printre norii grei.” (M-am rătăcit) În acest univers actul de comunicare se modifică, limbajul se deformează, tăcerea sau lipsa acesteia este noua formă de comunicare, de accedere la cunoaştere: ,,Strigăt spre Lumină/ Smuls din rădăcină/ Este crezul meu/ Către Dumnezeu!”. (Crez) Starea dionisiacă sub forma acelui strigăt al ,,zorilor/ Sfarmă tăcerea/ Nopţii pierdute în noapte,/ Strigătul zorilor/ Învie noaptea din moarte!” (Tăcere sfărâmată), învăluie individul. Vocea lirică se găseşte într-o stare de tensiune continuă, de căutare a propriei identităţi: ,,Am paşii din secundă tot mai grei,/ Aproape nu ştiu de mai sunt./ Învăţ din nou să merg cu ei,/ Şi şchiopătând, deja privesc la cei/ Care-au plecat demult din lut.” (Deja) ANTARES AXIS LIBRI

C R O N I C I D E C A R T E

65

Din analiza poemelor reiese faptul că lumile sunt creionate sub toate formele şi înţelesurile. Tăcerea pătrunde prin toate cotloanele vieții: ,,Tăcerea are porţi deschise,/ Vegheate de Ochiul cel Divin./ Prin ele intră stele, vise,/ Purtate de albastru crin.” (Porţile tăcerii) Întreaga existență a individului pare a gravita între tăcere şi non-tăcere, între perceptibil și iluzie: ,,Sunt într-o gară./ Aştept un tren./ De ore, zile, ani,/ Nu ştiu./ Lângă mine, un pustiu/ Aşteaptă acelaşi tren ca mine./ Aud tăcerea/ Lunecând pe şine...” (Aud tăcerea) În acest joc dintre perceptibil și iluzie se desfășoară existența umană, ca într-un roller coaster: ,,Găsesc o scară pe care urc,/ Dar parc-aş coborî./ Se face linişte-n tăcerea care pleacă./ Mă simt ca într-o barcă/ Ce-i gata să se răstoarne./ Mi-e teamă./ Lângă mine, Pustiul doarme.” (Aud tăcerea) Adevărata încântare a versurilor reiese din liniştea dintre cuvinte, din tăcerea acestora. Cu toate acestea, meditaţia este una gravă. Sunetele vieţii (e.g. fericirea şi tristeţea, naşterea şi moartea, ura şi dragostea) sunt concentrate într-o reţea de simboluri pertinente. Vocea lirică se află într-o permanentă căutare a unui limbaj care să fie adecvat continuării: ,,Am urcat pe schelele sprijinite de ploi,/ Dar n-am ajuns unde ne-am propus,/ Fiindcă melodiile din noi/ În polenul din crin s-au ascuns.” (Păcat) În loc de concluzii prezentăm în întregime poemul care dă titlul volumului şi care se constituie într-un adevărat creuzet literar: ,,Tandreţea tăcerii/ O simt ca o haină./ Are gustul mierii/ Mâncat în taină./ Tandreţea tăcerii/ E-n liniştea mea,/ Are culoarea serii/ Luminată de-o stea./ Dar tandreţea tăcerii/ Poate fi/ Strigătul verii/ Strivit de o zi.” (Tandreţea tăcerii)

66

ANTARES AXIS LIBRI

Papagalul şi revoluţia de Valentin POPA
Dumitru ANGHEL Volumul de proză „Papagalul şi revoluţia”, Editura EIKON, ClujNapoca, 2012, 206 pagini, semnat de scriitorul Valentin POPA, reuneşte unsprezece povestiri – schiţe, unele; nuvele, altele – unitare stilistic, dintr-o perspectivă multiplă ca valoare literară; ipotetică în planul momentului istoric al elaborării, al creaţiei artistice prin nuanţa originală şi autentică de literatură de sertar, conceptul estetic atât de aşteptat şi de controversat, pus în discuţie după Revoluţia din Decembrie 1989, care s-a dovedit, din păcate, doar „o promisiune” nu îndeajuns onorată, pe cât ar fi meritat!? Cu adevărat, mai toate dintre povestirile domnului Valentin Popa n-ar fi putut trece de... „ochiul vigilent” al cenzurii şi-atunci le-a imprimat o inconfundabilă tentă de... „fruct oprit”, ceea ce le-a conferit calitatea de saga românească, născută din nevoia de a ocoli, de a deturna interdicţia... „Papagalul şi revoluţia” este o carte de proză scurtă concepută printr-o tehnică literară interesantă de împletire a naraţiunii cursive cu secvenţe retro, în fragmente scurte, ca nişte citate, sau chiar în corpul aceleiaşi fraze, culese cu italice, cu o anume rigoare, uşor pedantă, de factura unor mărturisiri complete, prin care parcă şi-ar reprima drastic orice implicare. Tonul este evocator, iar universul epic poartă pecetea amintirilor axate pe un areal geografic intim, perceput din biografia prozatorului Valentin Popa, iar personajele au o genetică comună, din aria familiei ori din galeria prietenilor, a unor cunoscuţi notorii. Proza scriitorului Valentin Popa se derulează pe o tehnică cinematografică, cu secvenţe aparent disparate, dar care-şi menţin unitatea şi cursivitatea epică printr-un click, care deturnează verdictul spre un tip de fantastic, de ireal cu valenţe de staccato, ca-ntr-o lucrare polifonică din aria madrigalului. ANTARES AXIS LIBRI

C R O N I C I D E C A R T E

67

Poveştile de dragoste, cu rătăciri prin tot felul de labirinturi spaţiale şi temporale, între fabulos şi straniu, sunt construite pe o structură romantică din vremurile bune ale literaturii de gen, la graniţa dintre idila curată, cuminte din alte veacuri şi aventuri sentimentale eşuate în ură şi drame matrimoniale. O proză uşor atipică, în contrapunct temperamental cu statura intelectuală şi culturală ale domnului Valentin Popa, influenţate de pregătirea şi preocupările sale filosofice, autor al unor cărţi de specialitate: „Teme filosofice” (2001) şi „Elemente de sociologie” (2007), în colaborare, sau a monografiei: „Vasile Băncilă - omul şi filosoful” (2006), lucrare de căpătâi dezvoltată editorial după structura iniţială a tezei de doctorat în filosofie: „Vasile Băncilă în metafizica românească a culturii” (2005); o cultură filosofică şi literară exersate într-o publicistică activă şi constantă în revistele: „Luceafărul”, „Viaţa românească”, „Dunărea”, „Porto-Franco”, „Excelsior”, „Contrapunct”, „Oglinda Literară”... În literatură, filosoful Valentin Popa a venit târziu şi impetuos, reţinut de condiţia sa de autor de literatură de sertar, iar cele unsprezece schiţe şi nuvele din volumul „Papagalul şi revoluţia” s-ar putea numi modele de astfel de literatură, pe care o scoate pe piaţa demonetizată a unui astfel de concept artistic cu decenţa convingătoare a celui care a scris şi n-a putut să treacă de cenzura draconică. Povestirea „Papagalul şi revoluţia” care a dat şi titlul volumului, pare chiar mai puţin realizată decât toate celelalte, pentru că este textul cu cel mai evident... antimesaj, modelat să convingă de contrariu, sau poate s-a vrut un... model de cum ar fi trebuit să nu fie scrisă literatura proletcultistă a momentului, pe coordonatele unei ironii şarjate, ca expresie a unui impuls esenţialmente parodic. Valoarea întregului volum este dată de celelalte zece schiţe sau nuvele, iar dintre acestea se detaşează prin amplitudinea epică şi finalul tragic, povestirea „Detaşarea”. Cea mai întinsă şi cea mai elaborată stilistic, cu accent pe arta portretului şi pe originalitatea organizării conflictului, realizat pe un crescendo dramatic, de scenariu de film sau de piesă de teatru. Există, de pildă, în mai toate textele o adevărată obsesie pentru cifrele 40-45, ca vârstă a tuturor personajelor, preferinţă dată de vârsta pe care Valentin Popa o avea când şi-a scris cartea de literatură (!?) Poveştile de dragoste, subiect predilect, de altfel, sunt fascinante, adevărate monografii sentimentale în care dominanta stilistică se axează tot pe dualitatea fantastic şi dramatic, iar personajele sunt construite pe acelaşi „calapod”. Toate iubirile din poveştile domnului Valentin Popa se consumă năvalnic, ca-n „Vâltava” lui B. Smetana, ca apele vijelioase de munte, cu prăvăliri impetuoase, iar cuplurilor de îndrăgostiţi li se întâmplă tot felul de lucruri stranii, drame, tragedii, într-o tumultuoasă cavalcadă wagneriană. Cum spuneam mai sus, o altă componentă stilistică a prozatorului Valentin Popa vine din „arta portretului”, pentru că se dovedeşte un fin analist, calitate 68 ANTARES AXIS LIBRI

decurgând din formaţia sa de eminent filosof, iar acest detaliu se observă din diversitatea unghiurilor în care-şi surprinde eroii. Personaje mai ales femei cu personalitate debordantă, au atitudini surprinzătoare, năucitoare, ca în cazul Ortansei din povestirea „Plutind în derivă”, o stranie poveste de viaţă, de moarte, de destin, de soartă vitregă şi de hotărâri omeneşti dramatice, o poveste fantastică despre dimensiunile sufletului omenesc, despre frumuseţea gesturilor-limită de o tulburătoare autenticitate. Nici personajele masculine nu sunt în afara formulei... „forte”, numai că doar aceştia, de cele mai multe ori, sunt elemente malefice, cu o genă bio a răului. Personajele negative feminine nu populează proza domnului Valentin Popa, în afara unor excepţii atinse de uşoare unde de ironie şi atât. Răul stă doar la capitolul personaje masculine. Ineditul prozei, virusată de sindromul „literaturii de sertar”, promovată de scriitorul Valentin Popa, se fixează într-o lume foarte autentică, în ciuda bizareriilor de tot felul, care pulsează de energii, dintre care unele foarte negative şi explodând de vitalitate, ca în „Strania ceremonie”, o altă poveste, neapărat stranie, după cum sugerează titlul, dominată de o patologie a singurătăţii, o poveste de viaţă de o banalitate tristă, vulnerabilă, ca un fapt divers, devenit eveniment, într-un târg sadovenian în care nu se întâmplă nimic. Personajul principal, Eliza, o adevărată „patologie” literară pentru feminitate în proza domnului Valentin Popa, trăieşte drama de a fi singură într-un timp pe care şi-l gestionează patetic, ca o formă de alienare incontrolabilă. Soluţia stilistică de final inconştient accentuează dramatismul întâmplării, pentru că-i lipseşte banalul, liniştitorul, clasicul şi conciliantul „...şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, ca totul să rămână în nota de straniu şi fantastic, pe care autorul o impune povestirilor sale. Povestiri despre viaţă, despre viaţa de toate zilele, poveşti năucitoare prin simplitatea lor frustră, prin nonconformismul elegant şi de-o moralitate creştină i-aş zice!, ca-ntr-o predică de duminică de la un amvon al faptului divers... dumnezeiesc. Simplu, frust, banal, aşadar, ca-n „Gânduri în evantai”, cu toată tevatura unei lumi aproape mitică, într-un registru dominat de fantasme uşor infantile, cu o moarte banală a unui dascăl oarecare, profesorul V.A. Nedelcu, pentru care: „se adună bani pentru înmormântare aşadar...” (pag. 50) Sau „Contagiunea”, o povestire care poate fi plasată în zona literaturii absurdului pentru un fapt aparent lipsit de importanţă, dar cu un impact terifiant, obsesiv, mirosul de peşte afumat de pe mâini, de pe faţă, de pe haine, din gură ca o pecingine, „contagiunea” ca o metaforă a umilinţei pentru o decizie importantă... Dar şi „Degetele lui Octavian” este o povestire impresionantă, la graniţa dintre absurd şi o realitate crudă, nemiloasă, o boală năucitoare, cam în afara patologiei din literatura medicală, fără un diagnostic plauzibil, o boală ca un blestem, incurabilă: degetele lungi ale lui Octavian, care cresc, cresc, cresc, ANTARES AXIS LIBRI 69

stupid de nefiresc, în afara oricărui firesc biologic, după legile unei anatomii incontrolabile. Ca şi cea mai întinsă dintre povestiri, „Detaşarea”, de dimensiunile unei nuvele, structurată pe capitole ca un roman este, cu condiţia extinderii conflictului narativ, o poveste tot de dragoste – laitmotivul tematic al prozei domnului Valentin Popa – eşuată dramatic pe un scenariu romanesc bine construit, într-un crescendo susţinut de argumentele prozei de anvergură, cu un final pe măsură, cu ingredientele unui roman poliţist. Cam ce s-ar putea dezvolta din „Mesagerul” este povestea unui destin provocat de promiscuitate, de ratare şi de compromis social. Proza scriitorului Valentin Popa se pliază pe canoanele filosofiei tradiţionale, când alege şi dezvoltă temele şi subiectele celor unsprezece povestiri, cărora le deturnează evoluţia spre surprinzătoare destine de tipul unor parabole fantastice, absurde uneori, de tip kafkian. Literatura filosofului Valentin Popa este în contradicţie cu echilibrul şi distanţarea „scorţoasă” a legilor sacre şi rigide ale gândirii de salon elegant, pentru că epicul povestirilor sale... „ţipă” după sobrietatea textelor raţionale. Parcă nimic din... „matematica” gândirii echilibrate nu mai are vreo legătură cu nefirescul, dramaticul sau chiar absurdul din povestirile adunate în volumul „Papagalul şi revoluţia”. Lectorul univ. dr. Valentin Popa scrie proză într-o altă gamă, pe un alt registru epic decât „diapazonul” prelegerilor în faţa studenţilor săi, iar povestirile sale, experimentul său literar, pliate pe canonul „literaturii de sertar”, sunt exemple de nonexerciţiu al unei conştiinţe ca un... bumerang al echilibrului şi împăcării cu sine.

70

ANTARES AXIS LIBRI

Parascan, Constantin. Istoria Junimii Postbelice. Iaşi: Timpul, 2011
Dorina BĂlaN Nu cred că există cineva care să nu ştie ce este Junimea. Casa Pogor unde aceasta se desfăşoară – lăcaş unde muza nu a încetat niciodată să-şi reverse inspiraţia asupra celor ce i-au păşit pragul - este locul unde, de o veşnicie, se derulează o adevărată istorie a culturii naţionale, acolo unde titanii literaturii române – Creangă şi Eminescu - au respirat aerul plin cu ozon intelectual al acesteia. Lucrarea structurată pe 15 capitole pentru tot atâţia ani, respectiv 1975-1990, s-a născut ca idee, după cum afirma autorul, „chiar în clipa înfiinţării” - 21 noiembrie 1975. Istoric vorbind, din punct de vedere al conducerii, Junimea acestei perioade poate fi împărţită în trei etape, corespunzătoare purtătorilor de „talangă... istorică”: Daniel Dimitriu (1975-1985), Constantin Pricop (1985-1989), iar din 17 noiembrie 1989, Val Condurache. Chiar dacă în arealul Dunării de Jos nu a existat în toată această perioadă o efervescenţă literară, toate debuturile din cadrul Junimii au fost încercări de a face paşi mici către o recunoaştere la nivel naţional. Ordinea enumerării gălăţenilor este cronologică, iar aprecierile critice culese sunt făcute cu inima. Primul debut al unui gălăţean a fost la data de 9 aprilie 1976. Theodor Parapiru, prieten şi fost coleg de facultate cu autorul - care a confirmat ca scriitor peste timp prin valoarea operelor sale şi este situat în istoria Junimii pe locul 6, ca începător - este primul cititor de proză în această etapă postbelică a ei, dar şi primul care incită prin textul prezentat - Un oarecare cetăţean Robinson - la discuţii lungi pe durata a o oră şi 30 de minute, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. Daniel Dimitriu apreciază foarte exact: „S-a pomenit numele lui ANTARES AXIS LIBRI

N O T E D E L E C T U R Ă

71

Kafka în legătură cu proza lui Parapiru... S-a pomenit şi Jules Verne. S-ar putea pomeni şi Creangă şi Emil Gârleanu, dacă e vorba să discutăm la modul comparatist. Adică, orice proză, orice lucrare solidă ne permite comparaţii... Există un fel de plăcere de a compara o proză mai puţin realistă, în sensul foarte obişnuit al termenului, cu Kafka... Este o proză într-adevăr de ambiţie... modalitatea literară, modalitatea aleasă de Parapiru, această cale, care multora li s-a părut întortocheată, dublu-paradoxal s-a folosit un termen aici, justifică pe deplin problemele, ca să zic aşa, de conţinut.” Cea de-a 11-a întâlnire junimistă, din 1976, l-a avut ca debutant pe Valeriu Salcie din Tecuci care trimisese prin poştă textul şi care a fost calificat drept un caz tipic de veleitarism. A 63-a ședință junimistă, din 26 octombrie 1979, îl situează pe Tudor Cristian Roşca ca fiind al 38-lea consacrat în ordinea lansării. Daniel Dimitriu concluziona că acesta dispune de „o insolenţă tinerească foarte plăcută cu un limbaj poetic bine dozat.” Victor Cojocaru, peste timp devenit medic, născut la Galaţi, debutează în şedinţa cu nr. 85, din 13 martie 1981, cu proză, apreciată de George Ceauşu ca una de „tip jurnalistic”. Silviu Lupaşcu, pe atunci student în anul I la Drept, originar din Galaţi, participă la Junimea nr. 146, din 24 mai 1985, şi este primit cu căldură şi apreciere, universitarul Parascan numindu-l „un om care are măsura scrisului în sine”. El este considerat al 65-lea scriitor prezent la Junimea ieşeană, care a confirmat prin scrierile sale. Junimea cu numărul 153, din 7 februarie 1986, l-a avut ca cititor de poezie pe Ion Zimbru despre care George Pruteanu spunea: ,,E foarte furat de muzicalitate. Se vede că are un suflet tandru”. El poate fi înscris drept al 66-lea poet consacrat care a trecut pe la Junimea. Cristian Pohrib din Tecuci a citit în Junimea 175, din 27 martie 1987, câteva poeme, fiind caracterizat de Sanda Sfichi „că scrie o poezie metaforică, bine gândită”. El ocupă locul 69 în Istoria postbelică a Junimii. La Junimea cu 192, din 13 mai 1988, Gabriela Ciobanu din Tecuci citeşte poemele care îl determină pe Vasile Proca să spună că are „pagini doldora de metafore.” Demn de remarcat este faptul că la sfârşitul lucrării, indicii de nume, structuraţi alfabetic după modelul călinescian al Istoriei literaturii române, semnalând pagina unde este prezentat scriitorul care a debutat aici, optimizează regăsirea şi accesul la informaţie al cercetătorilor interesaţi de acest domeniu. Cartea-document poate fi considerată extrem de utilă şi pentru bibliotecari, informaţiile biobibliografice existente, numele sau pseudonimele adoptate de scriitorii prezenţi de-a lungul timpului la Junimea putând fi preluate în bazele de date pentru stabilirea biografiilor acestora. Este de remarcat faptul că la 72 ANTARES AXIS LIBRI

sfârşitul fiecărui capitol (an) este făcută o decantare a numelor ce pot fi reţinute, în ordinea intrării „pe scena” Junimii. Fiecărui participant la întrunire i se creionează traseul parcurs după debut. Poate că un indice al titlurilor lansate de scriitorii prezenţi la Junimea ar fi fost binevenit. Istoria Junimii Postbelice este o lucrare scrisă, mai înainte de toate, cu mintea şi sufletul persoanei care nu a lipsit niciodată de la activităţile Junimii, desfăşurate vinerea, la orele 17,00. Autorul este, aşa cum îl descria Nicolae Turtureanu, „un fel de Iacob Negruzzi sau G. Panu redivivus: doar că, spre deosebire de aceia, el nu scrie Amintiri de la Junimea din Iaşi, ci chiar Istoria Junimii postbelice, titlu care îţi dă frisoane. Parascan este printre cei care îşi explorează/exploatează cu maximum de eficienţă locul de muncă”. Poate acesta este şi motivul pentru care Uniunea Scriitorilor, Filiala Iaşi, la ediţia 2012 a Secţiunii Istorie literară a acordat premiul ex aequo, Istoriei Junimii postbelice.

ANTARES AXIS LIBRI

73

N O T E D E L E C T U R Ă

Marcu, Costel Daniel; Julea, Filuş. Marea Piramidă a lui Osiris, Stăpânul Platoului Ghiza. Galaţi: Pax Aura Mundi, 2011
Violeta MORARU Deşi de profesii diferite, Costel Daniel Marcu – medic - şi Filuş Julea – profesor - au un numitor comun: interesul pentru mitologia egipteană. Din această pasiune s-a născut ideea elaborării lucrării „Marea Piramidă a lui Osiris, Stăpânul Platoului Ghiza”, un roman inspirat din miturile şi legendele Kemetului, denumirea dată de locuitori Egiptului Antic. Volumul, apărut în anul 2011 la Galaţi, Editura Pax Aura Mundi, prezintă, pe parcursul celor aproape 400 de pagini, întâmplări şi personaje ale uneia dintre cele mai fascinante civilizaţii ale Antichităţii, civilizaţia egipteană, făurită cu multe milenii î.Hr., pe Valea Nilului. În vederea conceperii lucrării, cei doi autori au realizat o amplă documentare asupra istoriei, religiei şi mitologiei egiptenilor, fapt reflectat atât de bibliografia prezentă la sfârşitul volumului, cât şi de postfaţă, care cuprinde detalii şi explicaţii amănunţite, oferind un plus de veridicitate evenimentelor istorice petrecute în acele timpuri. Acţiunea se desfăşoară cu cca 12500 de ani în urmă, la sfârşitul erei glaciare, în epoca bronzului. Autorii preiau scene şi momente din mitologia poporului egiptean şi le transpun cu inspiraţie într-un univers nou, ficţional de altfel, pe care se brodează întreaga naraţiune. Lectorul romanului este incitat să participe la întâmplări şi evenimente care se succed în secvenţe cinematografice, conducându-l emoţional prin acea perioadă istorică îndepărtată. Pe întreg parcursul lucrării, sunt prezentate detalii ale soluţiilor tehnice sau organizatorice aplicate în construirea Marii Piramide sau în modernizarea aşezării de pe malul Nilului. Se face referire, spre exemplu, la Numărul de aur, numit şi Secţiunea de aur sau Raportul de aur – primul ANTARES AXIS LIBRI

74

număr iraţional descoperit şi definit în istorie - sau la modalitatea de construire a canalelor de irigaţii ori a obeliscurilor. Personajele romanului sunt zeităţi întâlnite în mitologia Egiptului Antic: Osiris – zeul vieţii de apoi, al lumii de dincolo şi al morţilor, rege legendar al Egiptului; Isis – sora şi soţia lui Osiris, zeiţa magiei şi a vieţii, a căsătoriei, simbolul armoniei matrimoniale şi fidelităţii femeii faţă de soţ, una dintre principalele divinităţi venerate de vechii egipteni; Ra – zeul tuturor zeilor, supranumit Zeul Soarelui, identificat cu Amon, zeitate primordială şi zeu suprem în panteonul egiptean; Seth – întruchiparea răului - care nutreşte o ură puternică faţă de fratele său, Osiris, fiind capabil să pună la cale un complot pentru a-l înlătura pe acesta de la tron; Horus – Zeul Şoim, „Domn al cerului” şi simbol al regalităţii divine, fiul lui Isis şi al lui Osiris şi urmaşul la tron al celui din urmă. Spiritul organizatoric al lui Osiris, protagonistul principal al întâmplărilor, atât în ceea ce priveşte implicarea în construirea Piramidei, cât şi în strategiile de luptă, precum şi ingeniozitatea, inteligenţa şi isteţimea acestuia, dar şi corectitudinea şi conştiinciozitatea lui sau calităţile de cunoscător al leacurilor care vindecau diferite boli, răzbat pe parcursul întregii naraţiuni. Autorii ne propun prin lucrarea „Marea Piramidă a lui Osiris, Stăpânul Platoului Ghiza” o lectură nu numai plăcută, ci şi instructivă, prin care cititorii fac cunoştinţă cu un capitol însemnat al mitologiei egiptene.

ANTARES AXIS LIBRI

75

Î N L A B I R I N T

Un debut care promite (Totul sau nimic)! Raluca Blezniuc, un „Stindard” al resurecţiei
Mihail GĂlĂțaNU MODEL ŞI SPIRIT, un binom în lucrare, în toate vremurile Chiar dacă aduce aminte de modele consacrate liniştit, Raluca Blezniuc este un spirit răzvrătit şi chiar (uşor) iconoclast. Aş putea să pariez, pe seama intuiţiei, că nici ca om nu este foarte „comod”. Şi asta dintr-un motiv foarte simplu: pentru că însăşi poezia pe care o practică nu este foarte comodă, ci dimpotrivă. Dar ce te poţi aştepta, la douăzeci şi doi/sau douăzeci şi trei de ani decât la exuberanţa întruchipată? TITLUL CĂRŢII ESTE PUS ŞI EL ÎN RĂSPĂR, ÎN ACELAŞI TON CA ŞI RESTUL CĂRŢII De altfel, titlul cărţii, care trimite la imnul cios-vârtei, este la fel de à rebours, este un titlu formulat voit-polemic, dar care ne atrage atenţia şi asupra raportului „parte-întreg”, care, dus la limită, a născut fracturismul ca idee. La douăzeci (şi ceva) de ani, Raluca Blezniuc se dovedeşte a fi din neamul „răsvrătiţilor”. Dar cine, oare, este altfel, la douăzeci de ani... Problema – şi, de aici, întrebarea în consecuţie: cât o va ţine revolta – şi dacă ea va prinde, din ce în ce mai mult, un contur estetic deplin? Sau – ceea ce sperăm să nu se întâmple – va rămâne doar o furtună de tinereţe, rebelă, splendidă/superbă – şi atât? Modelele sunt, mai cu seamă, transilvane - şi vădite. Da, dar spiritul care şade înlăuntrul cărţii nu într-acolo trimite. Cartea vădeşte o mare încredere în sine a autorului, deşi pretextul scrierii oricărei cărţi este/ar trebui să fie umilinţa, iar poziţia conceperii (concepţiei?) cărţilor este smerenia. Vizibilitatea modelelor nu este o evidenţă. Ceea ce, dintr-un anume

76

ANTARES AXIS LIBRI

unghi de vedere, este cât se poate de bine. Deşi, în ce mă priveşte, aş putea spune că prefer modelele vizibile, uşor detectabile – şi „amprentate” puternic. ÎNTRE „IMPERTINENŢĂ TEXTUALĂ” ŞI TINEREŢE Ceea ce îţi rămâne la capătul unei cărţi de poezie este gustul acela unic, inconfundabil, al unui autor – atunci când în faţă chiar avem unul, iar el este meritoriu. „Impertinenţa” textuală a Ralucăi s-ar putea să îi facă, deopotrivă, servicii şi deservicii. Deocamdată, debutul are toate cărţile în mână, dar prognosticul asupra autorului se poate dovedi riscant. Pe pielea textului Ralucăi Brezniuc se vede, încă, tinereţea în floare, sângerând. Dacă nebunia face impresie „bună” în operă, în viaţă ea se dovedeşte, de cele mai multe ori (dacă nu chiar întotdeauna), absolut falimentară. Juriul Editurii VINEA a desemnat-o drept cartea cu premiul de debut, cartea anului la această categorie. Asta înseamnă că Şerban Axinte, Octavian Soviany, Nicolae Ţone – şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, subsemnatul – au conchis că este manuscriptul cel mai potrivit să apară din câte s-au fost înfăţişat editurii. O clipă sunt tentat să îi spun RALUCA OBRĂZNIUC. Da, o să spuneţi, dar dacă ea va schimba porecla în renume – ce am să mă fac atunci? Şi, în al doilea rând, cred că am îndestul spirit de frondă ca să recunosc rebeliunea în sufletul altuia... Născută în Moldova (mea/noastră), dar în cea de sus/Bucovina, în chiar epicentrul Sucevei, Raluca a „migrat” în inima Ardealului, tocmai, parcă, pentru a putea învăţa „(neo)expresionismul” pe de rost. Sper, vorba altui mare poet, să nu o înjumătăţească vremurile. Ci, mai curând, să o împlinească.

Raluca Blezniuc ANTARES AXIS LIBRI 77

M I S C E L L A N E A

Cartea şi seducţia televizorului
Grigore SPeRmezaN Motto: ,,Pe vremuri, analfabeţi erau cei care nu mergeau la şcoală. Astăzi sunt cei care merg”. (Paul Guth) În urmă cu câţiva ani, aflat dincolo de Atlantic, am vizitat Biblioteca Metropolitană din New York. Am fost surprins să constat cât de puţină lume e interesată de impozantul lăcaş de cultură din Manhattan în acea dimineaţă însorită de septembrie. Într-o sală de lectură imensă, în care respirai cu plăcere aerul condiţionat, erau doar doi bărbaţi maturi, ambii aşezaţi în faţa monitoarelor calculatoarelor aflate în centrul încăperii. Nimeni nu răsfoia cărţile ce aşteptau cuminţi în rafturi. Surprinzător, n-am văzut nici un tânăr studios pe acolo. Alte experienţe similare le-am trăit în aceeaşi Americă, prima într-un zbor cu avionul vreme de zece ore de la Amsterdam la Seattle, cealaltă într-un feribot imens, navigând noaptea circa două ore înspre continentul nord-american, venind dinspre o insulă situată în Pacific, undeva între Statele Unite şi Canada. În ambele cazuri, cele câteva sute de pasageri aflate în aeronavă, respectiv feribot, majoritar americani după accentul lor inconfundabil, păreau plictisiţi de moarte în timpul deplasării, făcând orice, mai puţin să citească vreo carte sau revistă. Mai apoi, aflat în weekend la plajă într-un parc situat undeva pe lângă campusul Microsoft din zona metropolei Seattle, am constatat că, dintre persoanele ieşite la iarbă verde, doar un tip cu aspect de mexican citea pe pătura aşezată pe iarbă. Nu emit judecăţi de opinie, nu critic, doar constat şi încerc să-mi explic cele văzute. Nu mă grăbesc să extrapolez vreo concluzie, nu mă îndoiesc că mulţi americani au gustul lecturii, dar experienţele trăite de mine mi s-au părut revelatoare, fără a pretinde că înţeleg în suficientă măsură spiritul american. Nu exclud ca tendinţa de a nu fi interesat de cuvântul scris să fie una mondială, americanii nefăcând excepţie. Nu demult, am aflat că japonezii dau dovadă de o incredibilă curiozitate ANTARES AXIS LIBRI

78

intelectuală, că ei citesc şi caută să fie informaţi în te miri ce domeniu. La o întâlnire relativ recentă a ambasadorului român cu locuitorii Ţării Soarelui Răsare, demnitarului nostru i s-a pus, printre altele, întrebarea care este efectul culturii moţilor asupra culturii româneşti în general! Rămâi uimit aflând în ce constau grijile japonezilor! Americanii par, în schimb, mai blazaţi. Ei nu-şi bat capul cu astfel de probleme minore, adesea nefiind interesaţi nici măcar de ceea ce se întâmplă în propria ţară, cu atât mai puţin în celelalte. Sigur că poţi fi informat şi din alte surse decât cărţile şi revistele, televizorul fiind una dintre ele. Vrei să afli mai mult când eşti conştient de ignoranţa ta de tip socratic, când ai conştiinţa faptului că mai ai multe de învăţat, dar când le ştii pe toate n-ai de ce să te mai informezi, ,,la nu şi la da având foile rupte”, cum ar fi zis neasemuitul Nichita într-una din elegiile sale. Dacă urmăreşti filmele americane prezentate la posturile româneşti de televiziune, rămâi uimit să constaţi cât de puţine cărţi şi rafturi de bibliotecă vezi în locuinţele filmate. Poate că, într-un astfel de spaţiu înscris sub zodia utilului şi confortului, ele par sau chiar sunt cu adevărat desuete. Dacă această tendinţă de eliminare a cărţilor din peisajul domestic a apărut de dincolo de Atlantic, ea are o mare şansă de a se răspândi pretutindeni, asemenea principiului dominoului: ,,Când America strănută, restul planetei face pneumonie”, zice o vorbă de duh. Sau, aşa cum observase Gustave Flaubert mai demult, ,,America trebuie lăudată, mai ales dacă n-ai călcat niciodată pe acolo…” Dacă, în multe alte privinţe, e greu să-i concurăm pe americani, în privinţa lipsei de apetenţă pentru citit avem - ca români - şanse reale de a ne bate cu ei de la egal la egal. Circulă la noi un banc, în care o soţie iubitoare se confesează unei prietene că îşi face griji pentru că nu ştie ce cadou să-i facă soţului de ziua lui de naştere. Prietena îi sugerează pe rând că potrivite ar fi o cravată sau o cămaşă, dar cealaltă ezită. ,,Atunci, poate n-ar strica să-i faci cadou o carte!” ,,A, asta în nici un caz, soţul meu are deja una!” În definitiv, la ce bun o a doua carte care s-o concureze pe prima? Tare mi-e teamă că aici, e mai multă realitate decât glumă. Un distins profesor din Urziceni îmi povestea cândva că un domn din acelaşi oraş avea în apartamentul său o frumoasă bibliotecă cu beletristică de bună calitate, admirată de toţi cei care îl vizitau pe acasă. La o discuţie tihnită cu profesorul, volubil după câteva pahare de vin bun, omul a mărturisit lăsându-şi interlocutorul stupefiat: ,,Mai am de umplut cam o jumătate de metru din bibliotecă, după care am terminat-o şi cu cărţile!” Tipul nu avea treabă cu Dostoievski, Hemingway, Dickens, Aitmatov sau Tolstoi, la el se putea verifica butada după care clasicii sunt acei oameni pe care îi citează toate lumea dar nu îi citeşte nimeni, dar se putea mândri cu posesia lucrărilor acestora traduse în româneşte, un blazon de nobleţe intelectuală care, credea el, îi conferă un statut social aparte. În urmă cu câţiva ani, mi s-a întâmplat să întreb într-o clasă de liceu dacă vreunul dintre elevi a citit romanul lui Alexandre Dumas-tatăl ,,Contele de Monte Cristo”, iar răspunsul a venit spontan şi nonşalant: ,,Am văzut filmul!” Răspunsul ANTARES AXIS LIBRI 79

mi s-a părut simptomul unei lumi grăbite, în care imaginea vizuală oferită de micul ecran prevalează asupra lecturii, care reclamă înţelegere şi imaginaţie din partea cititorului. Simptomul nu pare a avea delimitări geografice, putând fi întâlnit pe toate meridianele şi paralelele lumii de azi. Dacă am relatat aici despre America, a fost pentru că am avut şansa de a o cunoaşte ,,la ea acasă”. Trăim un început de mileniu greu de înţeles pentru cei mai mulţi dintre noi. Iraţionalismul timpului pe care îl trăim constă în faptul că, de bune decenii, oamenii mai mult se uită decât citesc, mai mult ascultă decât gândesc, determinându-l pe Constantin Noica să afirme că lumea contemporană e tot mai plină de informaţii şi tot mai săracă în sensuri. ,,Paradoxul vremurilor noastre – observase şi Octavian Paler – este că avem clădiri mai mari, dar suflete mai mici; autostrăzi mai largi, dar minţi mai înguste”. Eseistul sesizase just că progresul tehnic şi ştiinţific este însoţit de regresul interior… Mi se argumentează uneori că bibliotecile clasice sunt depăşite, că viitorul aparţine cărţilor în format electronic, că totul va fi computerizat, iar ,,Galaxia Gutenberg” - ce caracterizează tipăriturile clasice, după celebra expresie a sociologului canadian Marshall McLuhan - va muri în picioare. Poate că aşa stau lucrurile şi că mă aflu în tabăra celor ce luptă pentru o cauză pierdută, dar păstrând în memorie spusele unei mari conştiinţe a secolului XX, Jean-Paul Sartre: ,,Mi-am început viaţa aşa cum, fără îndoială, o voi sfârşi: în mijlocul cărţilor”. Mi se pare că tipăritura a fost întotdeauna fascinantă, iar cărţile constituie depozite de înţelepciune gata să se deschidă şi să se ofere celor interesaţi de ea. Clasicele cărţi nu pot fi înlocuite de nimic, iar lectura este fundamentală pentru cultivarea personalităţii fiecăruia dintre noi, mai ales la o anumită vârstă. Poate că, pentru om şi omenire, cea mai mare invenţie a fost cartea, fără să ştim ce va însemna pentru noi computerizarea ştiinţei şi culturii actuale. Aşa cum sesizase un europarlamentar român, chiar şi Biblia se numeşte Cartea Sfântă, nu Internetul Sfânt, deşi probabil că internetul va avea câştig de cauză în confruntarea cu tipăritura clasică. Ceea ce au în comun cărţile bune din toate locurile şi timpurile este faptul că reprezintă pledoarii pentru marile valori umane: Adevărul, Binele, Frumosul, Demnitatea, Curajul, esenţiale pentru constituirea tablei personale de valori. Tare mi-e teamă că marile opere beletristice şi nu numai, nu-şi regăsesc în lumea noastră de azi rostul lor de ghid sau busolă de viaţă, într-un univers în care materialitatea şi pragmatismul ne-au pătruns prin toţi porii, că Sam Ewing are dreptate când cugetă blazat: ,,Când eşti copil, ajungi în locuri îndepărtate şi exotice cu ajutorul cărţilor. Când devii adult, poţi obţine acelaşi rezultat doar cu un credit card”. Una dintre cauzele pierderii interesului pentru lectură este, cu certitudine, vizionarea excesivă a televizorului încă de la vârstă fragedă. Ne obişnuim astfel să vedem şi lucruri care pot fi doar gândite (cine ar putea vedea ideile exprimate de Camil Petrescu în romanele sale?), devenind astfel ,,homo videns” şi mai puţin ,,homo rationalis”. Filosoful italian Giovanni Sartori îşi intitula una dintre lucrările sale, ,,Homo videns: Imbecilizarea prin televiziune”, a cărei ipoteză de 80 ANTARES AXIS LIBRI

bază este aceea ca televiziunea este un mediu nociv, care omogenizează gusturile şi modurile de viaţă, care ne atrofiază capacitatea de a înţelege şi ne apropie de omul primitiv, într-un cuvânt, ne retribalizează. Omul este în mod fundamental caracterizat de limbaj, acesta depăşind rolul de instrument al comunicării, fiind mai ales un instrument al gândirii, al reflecţiei. Cărțile, ziarele, radioul sunt elemente purtătoare de comunicare lingvistică. Tipăritura ne influenţează gândirea, făcând-o lineară, secvenţială, regulată, repetată şi logică. Televiziunea, în schimb, recurge la imagini, care cântăresc mai mult decât lucrurile spuse prin cuvinte. Oferindu-i-se totul pe tavă, omul nu mai recurge la capacităţile sale analitice, iar acestea, în timp, se atrofiază. Chiar dacă exagerează în acest sens, „Vederea nu înseamnă cunoaştere”, spune Sartori. În ciuda faptului ca publicul nu este mulţumit de calitatea programelor de televiziune, acestea rămân sursa primordială de informaţie si divertisment, televiziunea devenind un membrucheie a familiei. Sartori prezintă aspectele negative ale televiziunii şi încearcă să tragă un semnal de alarmă asupra influenţei negative pe care privitul îndelungat la televizor o are asupra individului şi, în special, asupra copiilor. Relativ recent, un parlamentar român propunea ca filmele străine transmise pe canalele noastre de televiziune să nu mai aibă coloana sonoră originală, nici să mai fie subtitrate, propunerea sa fiind aceea ca vocile actorilor străini să fie dublate în româneşte, la fel cum se întâmplă cu filmele străine de animaţie pentru copii. S-ar apăra astfel limba română, se motiva, la fel cum se procedează şi în ţările occidentale, unde coloana sonoră a filmelor străine este tradusă ,,în cască” în limba ţării respective. Ideea parlamentarului român loveşte în tradiţia deja instituită la noi, o tradiţie bună fie doar şi pentru că telespectatorul este obligat, dacă vrea să înţeleagă acţiunea filmului, să citească rapid textul subtitrat, ceea ce echivalează cu lectura a câteva zeci de pagini obişnuite. Există părinţi care recunosc că propriii lor copii au învăţat să citească în deplinul sens al cuvântului datorită acestui lucru, viteza de apariţie şi dispariţie a textului subtitrat obligând tânărul să citească rapid pentru a fi permanent ,,în priză” la acţiunea filmului. N-ar fi păcat să dispară o bună tradiţie, care face mai mult decât simpla propagandă pentru lectură? Când nu avem cultul cuvântului, când nu suntem fascinaţi de limba noastră vorbită şi scrisă, rezultatele nu pot fi decât dezastruoase. Este suficient să urmărim anumite emisiuni la televizor în care apar aşa-zisele vedete şi VIP-uri şi constatăm câtă dreptate avea Cristian Tudor Popescu atunci când afirma că limba română este o limbă străină pentru foarte mulţi dintre cetăţenii cu acte ai acestei ţări. În acelaşi sens, Augustin Buzura arăta că din preocupările noastre lipseşte cartea, spiritul; avem mulţi ,,oameni politici” cu diferite diplome, dar fără carte. Iar unii dintre ei dau dovadă ,,de o ignoranţă enciclopedică”, după celebra vorbă de duh a lui Stanislaw Jerzy Lec. Dacă li s-ar pune întrebarea care au fost cărţile în lumina cărora s-au format din punct de vedere spiritual, tare mi-e teamă că lista acestora ar fi una nu foarte consistentă. Să nu ne mire că tinerilor noştri nu le place să citească, lectura fiind ANTARES AXIS LIBRI 81

catalogată ca plictisitoare, dacă nu cumva şi inutilă. Sau, dacă se citeşte, sunt căutate cărţile ,,uşoare”, în nici un caz romanele-fluviu sau tomurile care presupun concentrarea minţii. Consecinţa este că vocabularul multora dintre ei este standardizat, redus la câteva expresii uzuale sau argotice, sărăcit şi lipsit de imaginaţie. Într-o epocă grăbită, nimeni nu mai are timp de analize psihologice şi ideal ar fi dacă întregul cuprins al unei cărţi ar putea fi concentrat în câteva rânduri. Aşa cum observa cu sagacitate cineva, în romanele clasice de dragoste protagoniştii se sărutau la pagina 150, în romanele actuale însă etapele sunt arse cu repeziciune, în pagina a doua bărbatul şi femeia fiind deja în pat! În urmă cu câţiva ani, revista clujeană ,,Tribuna” relata cum o studentă îi rezumă cuiva acţiunea din romanul ,,Bunavestire” a lui Breban: ,,el vrea s-o reguleze şi ea nu se lasă, dar până la urmă tot o regulează”. Scurt, precis şi la obiect, sinteză exprimată într-o pilulă, nu aiureală! Să ne amintim că lui Schopenhauer îi plăcea să citeze o întrebare inteligentă a lui Georg Cristoph Lichtenberg: ,,Atunci când o carte se loveşte de capul cuiva şi sună a gol, e întotdeauna vinovată cartea?” Într-o eră computerizată, vorbim frecvent despre inteligenţa artificială, dar nu băgăm de seamă prostia naturală… Jorge Luis Borges susţinea cândva că îşi închipuie raiul nu ca pe o grădină, ci ca pe o bibliotecă. Nu ştiu câţi dintre contemporanii noştri ar mai fi de acord cu opinia eseistului şi scriitorului argentinian, probabil că nu prea mulţi. Se trăieşte sub zodia hedonismului, dar primordial al plăcerilor de ordin material, mai puţin al celor spirituale. Iar pentru om, plăcerile superioare nu pot fi decât de tip raţional, aşa cum susţineau Platon şi Aristotel. Dar când satisfacţia de ordin intelectual pe care ţi-o oferă lectura unei cărţi nu este căutată, atunci nu sunt multe lucruri de spus. Sărăcia spirituală nu este lucru de laudă pentru nimeni. Nu e de mirare că, în urmă cu decenii, unul dintre fotbaliştii naţionalei de seniori a României ce făceau cu autocarul un tur al Parisului a exclamat la vederea în depărtare a Turnului Eiffel: ,,Uite, ai dracu’, unde şi-au găsit ăştia să bage sonda!” Tare mi-e teamă că, de atunci, lucrurile nu doar că nu s-au îndreptat, dar merg tot în jos şi că un astfel de tip de o incredibilă pauperitate spirituală s-a multiplicat o dată cu trecerea timpului. Renunţarea la cărţile clasice are efecte negative incalculabile pe termen lung. Chiar dacă mulţi gândesc astfel, progresul material nu atrage automat după sine progresul spiritual al omului, ba chiar dimpotrivă. Faptul că dispunem de elemente tehnice şi beneficiem de condiţii materiale superioare faţă de societăţile trecute nu ne conferă şi superioritate spirituală. Spre exemplificare, nimeni dintre contemporani nu are anvergura intelectuală a lui Aristotel, chiar dacă Stagiritul a trăit în urmă cu aproape 2400 de ani. Anticii şi toţi marii noştri înaintaşi înălţau un altar gândirii, în vreme ce mulţi dintre indivizii de azi sunt ,,analfabeţi ai raţiunii”, care ştiu să scrie şi să citească, dar sunt incapabili să gândească şi să descifreze sensul unui text. Lumea cărţilor pare că moare în picioare, asemenea copacilor, dar ea va fi greu de înlocuit. Iar asta mă face să-mi fie dor de cuvintele cronicarului Miron Costin: ,,Că nu este alta mai plăcută şi mai cu folos zăbavă decât cetitul cărţilor…”

82

ANTARES AXIS LIBRI

Parpangel, trahanache, ismail și cântăreața cheală în căutarea altor personaje
Ion MaNea

Unei literaturi care îi are pe Ioan Budai Deleanu, Ion Luca Caragiale, Urmuz şi Eugen Ionescu trebuie să-i fie recunoscută vocaţia fundamentală a satirei, iar dacă românul s-a născut poet, nu este mai puţin adevărat că în traista ursitoarelor noastre primordiale umorul trebuie să fi ocupat un spaţiu mai generos decât la alte popoare. Să nu uităm, pe de altă parte, că „Mioriţa” nu l-a exclus niciodată pe Păcală şi că – teribilă coincidenţă astrală! – „Luceafărul” lui Eminescu (1883) şi „O scrisoare pierdută” a lui Ion Luca Caragiale (1884) au intrat în circuitul naţional literar la diferenţă de un singur an. Cei patru mari satirici, Ioan Budai Deleanu (n. 1760), Ion Luca Caragiale (n. 1852), Urmuz (n. 1883) şi Eugen Ionescu (n. 1909) acoperă un secol şi jumătate de literatură de profunzime satiric-umoristică-tragică, iar localităţile în care s-au născut – Cigmău (Hunedoara), Slatina, Curtea de Argeş şi Haimanale (Prahova) – ar trasa o linie sudică pe harta României, una care, întâmplător sau nu, dacă ar trebui să fie continuată spre est, ar trece irevocabil prin Galaţi... La 18 ani după Ioan Budai Deleanu, în 1778, se năştea pe moşia părintească de la Ţigăneşti, judeţul Galaţi, Costache Conachi, cel care avea să devină unul dintre cei mai de seamă poeţi moldoveni moderni, dar şi un bun traducător din literatura satirică universală, autor, el însuşi, al unor încercări umoristice, impregnate de patosul vremii, de arhaismul limbii veacului al XVIII-lea şi de aroma zicerii provinciale moldave. Un fel de fabulă („Un calic odinioară”), moralizând pe tema prieteniei om-câine este semnificativă în toate aceste privinţe:
ANTARES AXIS LIBRI

M I S C E L L A N E A

83

Un calic, odinioară, avea tovarăş un câne, Tovarăş de sărăcie, dar cerea şi mânca pâne. Oare cine, din durere, îi zisă: „Ce mai ţii câne, Când a ta hrană tu însuţi abea poţi câştiga pâne?” „Vai, mie, - zisă săracul, - dac-oi da acest câne, Cine a mai fi pe lume, să mă iubească pe mine?” Textul este preluat dintr-un volum - „Istoria umorului gălăţean de la Conachi pînă în prezent” - apărut în 2011, la Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, avându-l drept coordonator pe scriitorul Vasile Plăcintă, un fel de Biblie a scrisului satiric local, cuprinzând un număr de 170 de autori care, fie prin naştere, fie prin rezidenţe ulterioare, fie prin legături stabile şi notabile, au avut de-a face cu oraşul, judeţul şi zonele limitrofe ale Galaţiului. Antologia are nu mai puţin de 706 pagini şi cuprinde, alături de texte asumat satirice, şi scrieri sau fragmente de scrieri din autori consacraţi în alte genuri decât cele umoristice, ceea ce face ca, după „patriarhul” Costache Conachi, să apară scriitori români importanţi precum Dimitrie Anghel, Gheorghe Boronzi, Jean Bart, Nina Cassian, George Caranfil, Ovid S. Crohmălniceanu, Dimitrie Cuclin, Calistrat Hogaş, Anton Holban, Şt. O. Iosif, Igor Jecu, B. Jordan, Costache Negri, Barbu Nemţeanu, Tudor Pamfile, Hortensia Papadat Bengescu, Vasile Pârvan, Ion Petrovici, Ştefan Petică, Constant Tonegaru, V.A. Urechia, Constantin Zeletin. Cartea nu şi-a propus o selecţie strict valorică, nu este o istorie literară propriu-zisă, nu este nicio antologie în sensul strict al termenului, este doar o înregistrare cronologică exhaustivă, cu înserarea autorilor în ordinea celor trei secole în care au fost consemnate datele lor de naştere (XVIII, IX şi XX) şi alfabetică, a numelor sub care au semnat. De aceea, ea nu emite judecăţi de valoare, ci doar consemnează o succesiune de texte literare aparţinând, cum spuneam, unor scriitori moldoveni, satirici sau doar cochetând ocazional cu satira sau asumându-şi-o în opere de alt gen şi de altă anvergură. Exemplul Hortensiei Papadat Bengescu, prozatoarea româncă de talie europeană, născută la Iveşti, care, la prima vedere, nu are ce căuta într-o astfel de „istorie a umorului gălăţean”, este edificator. Romanciera este prezentă în volum cu un grupaj de cugetări apărute prin presa vremii, colaterale şi nesemnificative în raport cu opera sa literară, dar şi cu un duel de epigrame (catrene) purtat (la Focşani) de ea cu un anume ofiţer Oct. Moşescu, unul ocazional şi întâmplător, susţinut probabil la o cafea sau la un pahar de lichior, dar care încântă prin şarm şi delicateţe: 84 ANTARES AXIS LIBRI

(Madrigal) Cum v-am văzut pe sub platani, Superbă ca o elegie, Aş vrea să fiu, doamnă-n Focşani Mobilizat pentru vecie! Citim galantul madrigal, Surprinzător în fantezie, Deşi ai chipul blând şi pal, Rămâi cazon în poezie. (Hortensia Papadat-Bengescu) Deşi cazon în poezie Atâta farmec mă îmbie; La casa ta cu jaluzele Am sta cu toţii santinele. (răspunsul ofiţerului) Adevărata raţiune şi finalitate a întocmirii acestei antologii (care, de altfel, a fost cuprinsă într-un proiect mai vast al Centrului Cultural Dunărea de Jos, acela de a edita o serie de volume antologice pe principalele genuri literare, poezie, proză, eseu, dramaturgie) a constat mai degrabă în a consemna activitatea publicistică şi editorială a scriitorilor gălăţeni, fără nicio altă pretenţie decât aceea de a înmagazina în sisteme editoriale unitare mişcarea scriitoricească locală. Pe de altă parte, atenţia acordată literaturii satirico-umoristice (niciun alt volum antologic dintre celelalte patru editate n-a avut amplorea celui dedicat domeniului discutat) a fost determinată şi de interesul pe care l-a cunoscut la Galaţi acest gen de literatură, interes explicabil, printre altele, prin suporturile sale instituţionale valide, respectiv Cenaclul de Umor „Verva”, Festivalul Naţional de Comedie, precum şi publicaţiile locale de profil. Înfiinţat în 1977, Cenaclul „Verva” a devenit în scurt timp cunoscut în toată ţara, a atras scriitori satirici care aveau să domine toate concursurile naţionale de umor, începând cu cel de mare anvergură de la Vaslui, înfiinţat de Valentin Silvestru, şi avea să treacă, înainte de revoluţie, şi printr-o situaţie de dizidenţă publică involuntară, după ce o serie de creaţii (note critice la adresa realităţii socialiste româneşti) ale membrilor săi au fost preluate şi difuzate insistent de Postul de radio „Europa liberă”, după ce apăruseră în singura revistă naţională de umor de atunci, „Urzica”. ANTARES AXIS LIBRI 85

Predispoziţia gălăţenilor pentru umor este una dintre caracteristicile recunoscute ale scrisului gălăţean, iar o mărturie a unuia dintre reprezentanţii ei importanţi, scriitorul Dan Plăeşu, cuprinsă chiar în prefaţa antologiei, este semnificativă din aceast punct de vedere: „Cu decenii în urmă, prin anii `70, înainte de a accepta să se implice în naşterea celui dintâi Festival Naţional de Comedie din ţară, cel de la Galaţi, Valentin Silvestru a făcut o plimbare în urbe, susţinând o conferinţă-eseu, să-i spunem chiar one-manshow. Participanţii la această întâmplare culturală singulară, cu rol de test, solicitată de regretatul maestru, au rămas uluiţi constatând ce profundă poate fi comedia în viziunea reputatului scriitor de umor şi critic de teatru. Se pare că şi Valentin Silvestru a rămas profund impresionat de reacţia sălii gălăţene, astfel născându-se festivalul care există şi astăzi”. Mişcarea „vervistă”, perenitatea festivalului de comedie, permeabilitatea presei locale la genurile satirice, alături de alţi factori mai mult sau mai puţin vizibili şi de analizat din perspectiva sociologiei literaturii, au făcut ca, astăzi, la Galaţi, o pleiadă întreagă de scriitori să acorde satirei o suficientă predilecţie pentru ca, în ultima vreme, cel puţin câteva cărţi şi piese de teatru să intre printre cele mai remarcabile în domeniu, şi ne referim aici în primul rând la dramaturgia semnată de amintitul Dan Plăeşu, dar şi de cea semnată de mai tânărul Victor Cilincă, cu mai multe piese jucate şi cu nominalizări importante din partea UNITER. În epigramă, rondeluri, fabulă, în proză scurtă umoristică, în romane satirice, Galaţiul a însemnat ceva în utimele decenii şi nu este exclus ca pe viitor, în măsura în care şcoala umoristică gălăţeană îşi va reconfirma potenţialitatea şi predispoziţia la valoare, să apară confirmări şi mai remarcabile decât cele, destul de multe, consemnate până în prezent. Iată de ce, revenind la ideea dintâi a expunerii, axa Budai Deleanu – Caragiale – Urmuz – Ionescu (Hunedoara – Slatina – Curtea de Argeş – Haimanale) rămâne promiţător deschisă spre Galaţi, mai ales că o primă comunicare (corespondenţă) pe acest circuit s-a realizat deja, dacă ar fi să comparăm (în timp, la distanţă, şi cu reţinerile de rigoare) „Ţiganiada” lui Ioan Budai Deleanu cu „Papuciada” lui Theodor Parapiru, chiar dacă prima este un poem eroi-comic, în care ţiganii se înrolează în armata lui Vlad Ţepeş, iar a doua un roman în care oamenii de rând se confruntă modern cu morile de vânt ale tranziţiei postrevoluţionare. Să nu uităm că, în acest arc naţional-satiric, sunt plini de viaţă şi comunică între ei subtil şi semnificativ peste timp Parpangel, Caţavencu, Farfuridi, Tipătescu, Trahanache („Aveţi puţintică răbdare!”), Ismail al lui Urmuz („Ismail este compus din ochi, favoriţi şi rochie şi se găseşte astăzi cu foarte mare greutate”) şi „Cântăreaţa cheală” a lui Eugen Ionescu. Ei toţi sunt în aşteptarea unor alte personaje despre care, deocamdată, nu ştim şi nici nu vrem să ştim nimic. 86 ANTARES AXIS LIBRI

Jocul şi fuga (ii)

Nicolae BRebaN Minciuna, adevărul şi calomnia, iată, se împleteau şi apoi se desfăceau, aproape fortuit, cum o fac unele reziduuri sau obiecte disparate ce plutesc încolo şi încoace pe suprafaţa mişcătoare a unei ape mari şi tulburi, toate acestea, mai ştii, tinzând spre instaurarea unor legende sau semilegende. Şi, pentru aceasta, calomniile sunt cu mult mai eficiente decât naivele şi obraznicele minciuni, deoarece, se ştie, ele, zăngănitoarele calomnii, sunt făcute şi se mişcă în jurul unor sferturi sau jumătăţi de adevăruri, aproape totodeauna. Şi pe care se sprijină, deoarece lumea este atât de doritoare de nou, adică ceea ce se înţelege prin acest cuvânt în mediile largi populare, doritoare de ce e şi le este ascuns, încât, odată cu un dram, sâmbure sau aşchie de realitate, de adevăr, de fapt întâmplat şi concret, verificabil oricând, înghite, lacomă şi cu o foartă redusă cotă de discernământ, tot ce pare a înconjura sau a explica acel fapt. Mai ales dacă unele explicaţii şi argumente, chiar şi extravagante, potolesc foamea multora de exotic social, de mister, care s-ar ascunde în faldurile plicticoasei realităţi de fiecare zi. Sau dacă ele, aceste adevăruri pe sfert sau pe jumătate, se potrivesc, vin la întâlnire cu frustrarea unora, nepotolită, cu invidiile şi ranchiunile dospite, ascunse şi violente faţă de cei cărora viaţa, societatea li se pare a fi fost excesiv de darnice. De complezente. Astfel că, Paul Cazimir, ajunse printre altele, în ochii celor rămaşi afară, un îngust egoist mic-burghez, dacă nu trădător şi nebun de-a dreptul. Vedem încă o dată dacă mai era nevoie, sub câte măşti şi chipuri poate sclipi adevărul! Şi vina. D. de Campoamor, 15 Martie, 011 Una, e drept, din atâtea vini câte i se imputau, o accepta şi el, acolo unde se afla – de a nu fi dus la bun sfârşit sau, mă rog, altfel spus, de a nu continua ceea ce el însuşi, în febra şi nemulţumirea sa de existenţă şi de oameni, ANTARES AXIS LIBRI

L I T E R A T U R A Î N S I N E

87

începuse. Dar, abil şi, mai ştii, viclean ca orice nebun – iată, ca şi cu adevărul, cu acest alt cuvânt ciudat, ne împotmolim încă o dată în sensuri! – Paul avea o justificare şi un răspuns la această acuză: Nu, nu am părăsit Cercul, continua el să noteze în bloc-notesurile sale, îl car după mine ca o cârtiţă, ca un melc cu cochilia sa răsucită în forma unei spirale ionice sau ca un muritor ce-şi trage umbra după sine, uneori, cu o vizibilă greutate! Cercul şi ideea de Cerc, aşa cum am conceput-o eu, nu poate fi părăsită şi nici trădată. De altfel, am mai spus-o: mie însumi nu-mi era prea clară şi până la capăt această idee sau construcţie sau organizaţie, cum vreţi să-i spuneţi, de aceea, spre nemulţumirea multor membri ai Cercului, excesiv de dinamici şi nerăbdători ca atâţia alţii care se înrolează sub diferite flamuri străine, declaram că încă îmi sunt neclare anumite puncte şi chiar criterii din program, care ar trebui, în ochii multora, dar poate şi ai mei, să strălucească precum spadele de oţel în lumina amiezii! Şi în acest fel, organizaţia noastră cu programul şi cu statutul ei cu tot nu este, repet încă o dată, decât doar un strigăt! O exclamaţie a unei voinţe, dacă vreţi neapărat o formulă cât de cât memorabilă; o formă încă bâlbâită a instinctului sau, eventual, o profeţie – una dintre ele! Şi, după cum se vede, dacă mi se acceptă acest punct de vedere, eu nu puteam şi nu aveam cum să mă depărtez sau să trădez ceea ce, în ochii mei şi în ciuda aglomeraţiei umane, părea a deveni un nucleu stabil şi încăpător sau chiar mai mult decât atât – o cohortă de indivizi ce mărşăluiesc în pas de comandă spre un alt viitor şi spre o altă dreptate, socială sau nu. Nu ştiu, habar n-am! Evident, eu mă simt vinovat, dar nu de ceea ce mă acuză unii sau alţii, ci pur şi simplu de faptul că în fiinţa mea, din anii când se termină pubertatea şi adolescenţa, ani în care eu am trăit o insuportabilă precocitate umană şi intelectuală, da, în fiinţa mea am observat că se ascunde acest germene... diavolesc, al vinovăţiei! O vreme, încă adolescent înfierbântat, mă credeam pur şi simplu un bastard, copil găsit însă de sânge evreiesc şi nu rareori îi chinuiam pe ai mei cu întrebări penibile despre originile mele reale, rugându-i insistent să nu-mi ascundă adevărul. Deoarece, atunci, în acei ani, cu ideile mele livreşti sau induse de nu ştiu cine, legam iudaitatea de vinovăţie – una seculară, se înţelege, şi, după cum am citit mai târziu, cum o afirmă iresponsabil şi magicianul unei generaţii, Nae Ionescu, un blestem care apasă asupra unei etnii şi trebuie purtat până la capătul lumii! Interesant nu, nu atât năzbâtiile pe care le crează sângele turbulent al unui tânăr, cât fantasmele care sunt tipărite în tiraje publice sub un nume sonor şi după care aleargă cu ochii inflamaţi de admiraţie, alţi tineri, aceştia, cu siguranţă, plini de geniu! Să mă explic: aici, în locul marginal şi liniştit în care mă aflu, eu mă simt cumva vinovat şi... ştiţi de ce? Pentru simplul şi ciudatul fapt că nu mă mai simt 88 ANTARES AXIS LIBRI

singur, ca şi altădată, acolo, în urbea zgomotoasă şi colcăitoare de falsă şi reală viaţă. Şi, pentru că, miraculos, scăpând de haina apăsătoare şi cam rugoasă a singurătăţii (să zicem ca cea a unei aspre piei de cămilă, ca a celui ce dă primul dovada supunerii şi recunoaşterii Fiului Omului, botezându-l, cum ar veni, dând adică de înţeles că-i trece Acestuia prerogativele după care este el însuşi recunoscut, Ioan zis şi Botezătorul, ca profet!) scăpând deci de apăsătoarea singurătate, am scăpat, cu o lovitură cum se spune, şi de uriaşa frica de plictiseală. De urât, de acea panică a singurătăţii pe care o trăiesc mulţi şi o mărturisesc puţini, somnambulii tuturor realităţilor şi ale tuturor existenţelor! Frica, spaima, oroarea teribilă de plictis a fost cea care, din adolescenţă, mă împingea, ca Dracul, să concep şi să pun la cale farse. Care m-au făcut temut şi celebru, totodată. Împreună cu vechiul meu amic, Peter, dar şi singur şi chiar şi contra lui, unele încă până azi nemărturisite şi bietul de el ignoră încă autorul care i le-a făcut şi pe care el îl vizita aproape zilnic! Or, cum o mai spuneam, dar numai unora – bietului de Virgil, de exemplu, care a dus cu el în mormânt această taină! – Cercul însuşi, adunarea asta de inşi necunoscuţi şi vitali, nu puţini pretenţioşi şi cinstiţi, a pornit de la o asemenea... frică sâcâitoare, panică oroare – fuga de plictis, de neant, de neantul meu! Ce-am să mă fac când mă voi trezi singur, numai eu cu mine însumi şi mai mult decât gol – un trunchi de copac spart şi rupt de coloane de termite, un loc în care se ascunde un duh mărunt şi rău, o scorbură teribilă a nefiinţei! Şi-acum da, farsa e sfârşită şi, în această calitate de regn sau de specie cum vreţi s-o numiţi, evident că eu nu pot s-o trădez! Iar vinovăţia mea, veche, recunosc, nu m-a părăsit, dar acum am scăpat de o faţă a ei, insuportabilă, şi o port pe cealaltă, una, să zicem, mai vagă şi suportabilă: acea vinovăţie pe care o împart cu cei care sunt veseli din născare şi mulţi se uimesc în jurul lor că aceştia pot să se bucure la nesfârşit, din lucruri mărunte şi uneori chiar şi fără motiv. Sau cu acei care cred în oameni şi în firea lor funciară bună, pozitivă, şi unul dintre cei mai celebri dintre aceştia a fost fără îndoială acel scriitor şi profet neliniştit pe numele său J.J. Rousseau, cu un destin oarecum ridicol el însuşi, dar care a neliniştit veacurile care i-au urmat. Şi care a stârnit revoluţii care au rămas! Şi eu am început să cred în oameni, pe cei pe care îi întâlnesc întâmplător şi nu cum o făceam cu o clară aroganţă înainte, alegându-i eu însumi. Da, în acest sens şi pe acest drum au dreptate cei care mă acuză că mi-aş pierde balanţa unei drepte judecăţi. Omul nu trebuie să fie jucăria întâmplării! spun aceşti oameni cuminţi şi au dreptate. De o mie de ori dreptate, dar... ce să fac eu, bietul de mine, cu... dreptatea aceasta? Una, o dreptate sau un adevăr care se depărtează tot mai clar şi mai mult de mine, de cel care încă mai sunt, uneori, să zicem, şi mă lasă singur, e drept, dar fără vechea şi aş zice desfiguranta spaimă de această stare. Sunt singur, deşi nu sunt de loc aşa, dacă cei din jur, pe care îi întâlnesc întâmplător sau nu, ANTARES AXIS LIBRI 89

mă... recunosc. Adică îmi dau toate semnele pe care le dau două fiinţe, când se întâlnesc după... ha, ha, după ce s-au mai întâlnit o dată, înainte şi această amintire, ca să zic aşa, le pare de bun augur. Poartă în ea, cum se spune, semnele unei veşti bune. Este pur şi singur o singurătate înviorătoare, ca să-i spunem astfel, deoarece, încă o dată, nu mă mai încarcă cu frica de... pustiu, de propriul meu pustiu, de panica ei, a acestei aşa-zise singurătăţi. Iar vinovăţia care a rămas, o împart, cum o spuneam, cu fiinţe simpatice mie – acum şi aici! Şi, ca să fac totuşi o confesiune pe această pagină pe care pot s-o rup oricând şi s-o arunc, pot să spun că printre cei de dincolo, când uneori mă strecor la ei, (cam în felul unui credincios care vizitează din păcate cam arareori sfântul locaş!), la cei numiţi barbar psihopaţi sau nebuni, agitaţi etc., eu caut să mă apropiu şi să mă împrietenesc pe cât se poate cu cei care, dintr-o pricină sau alta, se simt vinovaţi. O, de câte! Ce variată şi ce inventivă, ce colcăitoare e această stare; această pornire, aş zice acest talent. Şi, cum ar spune-o cu siguranţă un poet – aici, adică dincolo, se află şi vreo doi-trei poeţi, dintre care unul cu volume publicate! – ce stare fertilă. Ce stare mândră! Arogantă! Ce... superbie imperială să te acoperi în întregime cu vinovăţie, apăsat, adeseori în exces şi obositoare, pentru alţii mai ales, de lucruri pe care le-ai făcut sau pe care doar le-ai visat. De fapte şi acţiuni pe care ai vrea să le fi făcut tu, să le fi îndeplinit tu însuţi şi zeii sau tu şi propria ta nemernică alcătuire, te-au împiedecat! Ha, ce lume, ce oameni vii! Ce atrăgător e totul!

(Fragment din romanul Jocul și Fuga) 90 ANTARES AXIS LIBRI

Prin văile Golgotei

Ion AvRam De la fereastră. Foşnet de tei. Umbre pe asfalt. Vântul - peste oraş - pasăre. Transparentă. Mitică. Dinspre nord. Prin somn. Prin nesomn. Neadormirea clipei trecând. Ca şi cum n-ar fi aşa înfierbântată. Ca un blestem. Ca o boală. Şi iată cum poţi întrezări nemoartea celui plecat, prin acea parte de rămânere în memoria fiecăruia dintre cei neplecaţi. Şi când zici: aceapartederă mânereînmemoriafiecăruiadintreceineple caţi, trebuie gândit nu ca într-un proces verbal de memorare, ci ochii minţii să vadă procesul din aproape în aproape, până când ceea ce i s-a dat ei, minții, să înţeleagă, va fi înţeles. Căci, iată: fiind om, vezi om şi memorezi parte de om; vezi urmă de om şi memorezi parte de urmă de om; auzi glas de om şi memorezi parte de glas de om; vezi lucru lucrat de om şi memorezi parte de lucru lucrat de om; vezi frunză şi memorezi parte de frunză. Parte, adică numai ce este compatibil cu tine, numai ce ţi se cuvine din om, din urmă de om, din lucru lucrat de om, din frunză... Şi, tot aşa, fiind cal sau piatră şi văzând cal sau piatră. Sau om. Văzând. Şi tot astfel, auzind, mirosind, pipăind... Dezvăluindu-se, din aproape în aproape şi nuanţat, un fel de simfonie a memoriei. Cum altfel să-ţi explici că, atunci, când ai ridicat, ca de fiecare dată, receptorul telefonului, cu un gest automat, născut în acest mare laborator pavlovian, lumea, şi când ai auzit-o pe sora ta: Alexandre, a murit mama!, ai simţit nenorocirea numai după vocea pe care n-o mai auziseşi niciodată aşa. Apoi, înţelesul cuvintelor autentificând mesajul, memoria a scos, ca pe un ţipăt, tocmai imaginea aceea, cu mama ta suind greu Dealul Gologanului, care nu se mai termina, parcă. Apoi, ca şi cum ceea ce devenise mama ta te vedea încă, pe tine, cel neplecat, ai visat-o urcând chiar dealul acela, ca pe o Golgotă. Şi tu, care o aşteptai în vârf, ai întins mâna şi ai ajutat-o să treacă ANTARES AXIS LIBRI

L I T E R A T U R A Î N S I N E

91

peste coama aceea abruptă şi rea. Şi privind de acolo, ca din cer, ai senzaţia că îi vezi şi îi ştii pe toţi cei de prin vale, fiecare la treburile lui şi urcând. Priveşti şi te miri cum de-ţi apare dealul singur, în mijlocul unei văi largi la nesfârşit şi lin coborâtoare, ştiindu-i şi văzându-i pe toţi, deodată, cei născuţi şi nenăscuţi, fiecare răsărind în dreptul crucii sale şi aşteptând, răbdător şi cuminte, un semn. Ai întins mâna şi ai ajutat-o, cu un fel de convingere că-i ajuţi pe toţi cei din vale, ca şi cum mâna ta ar fi fost o sumedenie de mâini întinse, privind şi nemirândute, când te-ai văzut întinzându-ţi mâna ţie însuţi, care erai, în acelaşi timp şi în vale, urcând. Şi ca şi cum reflexul pavlovian ar lucra şi asupra lui însuşi, de câte ori sună, de atunci, telefonul, ridici receptorul cu mâna tremurândă şi rugându-te. Văzând astfel, cum firul evenimentelor îşi schimbă semnificaţia pe care o considerai, cu oarecare înfumurare, inatacabilă şi certă. Dacă până atunci o vedeai sau o ştiai pe mama ta împletind un pulover pentru tine, gândeai că se chinuie prea mult, când sunt atâtea maşinării moderne şi rapide. Nici ca model nu te încânta prea mult. Dar nu-i spuneai, ca să n-o superi. Şi credeai că, purtându-te astfel, este mai bine. Şi că ţinuta ta morală ar avea înălţime şi delicateţe. Acum iei puloverul, îl strângi la piept, îl mângâi cu tandră tristeţe şi gândeşti: acest pulover este împletit de mâinile mamei mele. Şi chiar simţi că poartă un mesaj, o rugăciune ocrotitoare, şi-ţi propui să-l porţi cât mai atent şi respectuos, să-l ai cât mai mult. Constaţi cu uimire că vezi altfel lucrurile. Şi acest altfel, deşi nu ţi-l poţi explica, îl simţi ca pe o schimbare în bine, ca pe o vedere, dintr-un unghi mai intim, a lumii acestei vieţi. Fiind recunoscător mamei tale, te bucuri abia acum şi regreţi. Şi-i ceri iertare pentru acest abia acum. Speri că vede bucuria şi regretul. Şi că-i ceri iertare. Tot aşa ţi se dezvăluie cum, în toată viaţa ta, ai crezut că a şti înseamnă a putea. Şi, dintr-o dată, să cunoşti şi să te minunezi că, de fapt, a simţi înseamnă cu mult mai mult a putea, decât a şti. Şi aceasta să-ţi arate ignoranţa, egoismul tău apăsător, purtat cu încăpăţânare neînţeleasă acum, ţie însuţi. Şi să te deschidă semenilor tăi, cărora trebuie să le-o împărtăşeşti ca pe o pacoste, dar şi ca pe o bucurie întru calea aceea, despre care auziseşi ceva. Apoi, din curiozitate, apoi din dorinţă, apoi din credinţă, cu bucurie, ai început s-o cauţi şi chiar s-o întrezăreşti, uneori. Şi privind din acest unghi nou, să ai conştiinţa clară a existenţei strămoşilor, luând-o înapoi, din fiu în tată şi din tată în fiu. Existenţă aproape palpabilă a unei lumi în care ei au plecat şi sunt. Căci cum altfel să vezi lucrurile, când Irina, sora mamei tale, Maria, te poartă prin cimitir, să-ţi arate: „o iei pe cărarea asta, până ajungi la moş’tu Ilie Drăgan, vezi că scrie!... după trei morminte, faci la stânga şi-i găseşti acolo; hai să-ţi arăt!” Şi îţi arată o pădure de cruci din ce în ce mai înclinate, mai vechi. Şi tu, văzându-le, ca şi cum cele noi şi drepte au răsărit din cele vechi şi înclinate, auzi şi înţelegi ce-ţi spune, dar ceva din fiinţa ta nu este acolo, până când începe pomelnicul acela lung până la rătăcire, până la uitare: „aici este mama noastră, 92 ANTARES AXIS LIBRI

Marghioala, lângă tatăl nostru, Ştefan, bunicii tăi, Dumnezeu să-i hodinească!... aici este mama mamei noastre, Smaranda, şi aici, tata mamei noastre, Iordache; iar aici, mama tatălui nostru, Simina, şi aici, tata tatălui nostru, Gheorghe, bunicii noştri, Dumnezeu să-i hodinească!..., ştiu de la mama; aici este mama bunicii mamei, parcă Ioana; şi aici, tata bunicii mamei, parcă Vasile, Dumnezeu să-i hodinească!... ştiu de la bunica.” Încercând să fii cât mai atent, ai senzaţia că te pierzi în această înşiruire, dizolvându-te. Şi, deodată, ţi se relevă că zicând mână, ochi, picior, nu înseamnă nimic fără mişcarea acestora; şi ce înseamnă să spui pom şi să vezi pom şi să nu ştii rădăcina pomului. Privind plantaţia aceea de cruci, simţi că pluteşte în jur o chemare stranie, un fel de aşezare cosmică în afara conştiinţei tale şi te înfiori la gândul că toate acele evenimente apocaliptice mai sunt şi altceva decât cuvânt scris. De la fereastră, memoria, ca în palmă. Cimitirul pustiu. Cât vezi cu ochii. În lung şi în lat. Pustiu. Cruce lângă cruce. Mormânt lângă mormânt. Cavouri. Grilaje. Lemn. Piatră. Fier forjat. Cavoul cel mare, din mijloc. Alde Nistor! Liliac. Mult liliac înflorit. Pomi. Umbră. Fructe. De suflet, nu de trup! Iarba. Florile. Nu se vede pământul, subpământul. Cerul - larg, senin. Un nor alb, singur. După ramuri - vântul dinspre nord, uşor. Alei. Cărări. Cât vezi cu ochii. În lung şi în lat. Frunze uscate, moi. Pe cărare. Un fâlfâit de aripi. Iarba. Florile. Liniştea. Mormânt proaspăt. Fum de tămâie. Lumânare aprinsă. Scâncetul femeii. Geamătul ei înăbuşit. Irina, sora Mariei. Ca-n palmă liniştea. Deodată, bocetul. Sfâşiere. Străfulgerare. Peste liliac. Peste iarbă. Peste fire. Până la norul cel singur. Până dincolo. Marieee!... Mărioarî!... Sorooo!... Surioarî! s-auzea. Di ci, soro, ai plecatu?!... Di ci, soro, te-i dusu?!... Şî pi noi cui ne-i lăsatu?! Strigăt. Geamăt înăbuşit. În genunchi. Îmbrăţişând mormântul, pământul, subpământul. Legănându-se. Broboadă neagră. Taior, fustă, pantofi. Negre. Lacrimi. Gene roşii. Mângâind, îmbrăţişând mormântul, pământul, subpământul. Aude, vede, ca şi cum nu este acolo, în picioare, în faţa mormântului, în dreapta mătuşii Irina. Mâinile, cruciş, una peste alta. Nedumerire. Spaimă. Mut. Fără lacrimi. Nu crede ce vede, ce aude. Nedumerirea, spaima - până la norul cel singur.... Tatăl nostru carele eşti în ceruri... în ceruri... în ceruri.... Rostogolire. Vuiet închis. ...în ceruri... în ceruri... Ecou. Rostogolire. Vuiet deschis. Cu bocet cu tot. ...Sorooo!... Surioarî!... Marieee!... Mărioarî!... Îmbrăţişând pământul, subpământul. Sfâşiat. Gemut. Până dincolo de norul cel singur. ANTARES AXIS LIBRI 93

O vinit, soro, Alisandru, la tini, sorooo!... Ţ-o adus Alisandru flori, sorooo!... şî tu nu ti scoli sî li primeşti, sorooo!... Mormântul. Pământul. Subpământul. ...Sorooo!... Surioarî!... Marieee!... Mărioarî!... ochii tăi n-or sî mai vadî floari di câmpu!... urechili tăli n-or sî mai audî cântic di pasîri!... chişioarili tăli n-or sî mai facî urmi pi cărari!... nişi umbrî n-ai sî mai fii, sorooo!... Strigat. Gemut. Îngânat. Smulgând, ici-colo, iarba. Aşezând florile, lumânarea, tămâia. Ca-n palmă aude, vede. Subpământul, dincolo de norul cel singur... Tatăl nostru carele eşti în ceruri... ceruri... ceruri... Sfinţească-se numele Tău... numele tău... Vie Împărăţia Ta... Cum?... Oare cum?... Ce?... Oare ce?... Poate, nimic!... Poate, nimeni!... Nici nu te gândi!... Nici nu te gândi!... Rostogolire. Vuiet. Ecou. ...Şi ne izbăveşte de cel viclean!... Amin!... ...Fărî uşî di ieşîtu... Şî fereastrî di privitu... Spaimă. Nedumerire. Din cireş, o vrabie, direct pe cruce. Mirată. Liniştită. Parcă nici nu ar fi acolo. Privindu-l. Vorbindu-i, parcă. Întrebându-l: de ce plângi, omule? Linişteşte-te! totul e bine! îţi spun eu! totul e bine. Ca şi cum ea, pasărea, ştie, are voie ceea ce el, omul, nu ştie, nu are voie. Soarele, de un stânjen, pe cer. De la marginea cimitirului, ca să nu mai audă, auzea. ...Lutuleee!... Pământuleee!... Până dincolo, ca-n palmă. Aşa bocea Irina, sora Mariei. Aşa boceşte memoria lui pândind prin moarte, prin nemoarte. Acel ceva purtându-l, de fiecare dată, cu disperare, dar şi cu bucurie, să-i găsească acolo, întotdeauna acasă, cu aşteptarea aceea definitivă pe chip. Numai cât închide ochii, de la fereastră. Iată-l pe tatăl lui, Ştefan Ţugui, pe prispa laterală a casei, cu picioarele într-un lighean vechi, ştirb, cu smalţul sărit. Apă rece. Mâna dreaptă botezând picioarele. Pantaloni largi, suflecaţi. Genunchi proeminenţi. Piele şi os. Ochi albaştri. Privire subţire prin ogradă. Lumina. Salcâmii în floare. Direct pe cer, parcă. De acolo, de pe prispă. De aici, de la fereastră. Văzând până şi cum aerul îi umflă pieptul, sufletul. Până şi gândul - ceas vechi... tic-tac!... tic-tac!... obosit, fără nicio direcţie. Apa înfioară pielea, tictacul. Ce minune şi apa asta! Cum i-o fi dat 94 ANTARES AXIS LIBRI

lu’ Dumnezeu prin cap să facă apa?! Până şi faţa alungită, arsă de soare, mirată, deasupra ligheanului. Scândura prispei, crăpată, putrezită, intrată în pământ, cu casă, cu tot. Cotlonul de vară, alături. Cuptor, masă, două scaune. Dulap de lemn, cu două uşi. Lădoi cu capac. Pe dulap: străchini, farfurii, căni, oale de lut. Pline: lapte, brânză, carne, untură, ouă. Oale de lut goale. Pe perete, în cuie: sitişcă, lopăţică. În grindă: usturoi, ceapă, ardei, cimbru, în legături. Prichici: chibrituri, sare, linguri, chisoi, cuţite. Lampa, prosopul, candela, icoana. În cui. În perete. Pereţi albi. Var proaspăt. De Paşti. Lădoi deschis: făină, covăţică, ciur, făcăleţ, lopăţică. Femeia, desculţă, aproape înaltă, deasupra plitei. Pardoseală de lut roşu. Pisica, la picioarele ei. Mare, neagră. Cratiţa şi ceaunul - pe plită. Foc iute. Abur de sub capace. Zarzavat fiert. Limba femeii, iute. Voce neutră, monotonă. - Ai adăpat animalele? Alexandru vede până şi cum pisica deschide ochii. Pupilele - suveică, ascuţite, negre. - Vezi-ţi de borşul tău acolo, muiere! neutru, monoton. Şi cum pisica închide ochii: sfâr! sfârrr! sfâr! sfârrr! la picioarele femeii. - Numai de n-ar făta noaptea... Ridicând capacul. Mestecând în cratiţă. Lingură de lemn, lungă, mare. - Poa’ să fete şi noaptea, da’ să nu fete greu... Botezând picioarele, privind subţire. Focul pocneşte. Soarele nu se mai vede de salcâmi. Tictacul, aproape: - Numai să iasă cu capu’ înainte. Să nu se chinuie. Altfel n-are cum. Că-i voinică. Şi are crupa lată. Poate fată cal. Şi poate o fi alb, ca tat’su. Şi dac-o fi alb, îl las armăsar. Ca să nu se piardă sămânţa. Şi-l dau lu’ Alisandru. Că i-am promis. El crede c-am uitat?!... Da’ n-am uitat. E-hei! poate a uitat el... Privirea - subţire. Memoria - subţire. Tictacul - departe: soarele coborând încet - încet, sub coama dealului. Dealul umbrindu-se încet-încet, întunecându-se la poale. Turma liniştită - în urma ciobanului. Copilul, încolo şi încoace, prin iarbă. Câinii, încolo şi încoace, în jurul copilului. Din deal în deal, cerul aşteptând stelele. Prin faţa soarelui, un cal alb, alergând direct pe cer. Tată! Tată! Uite un cal pe cer!... Nu-i pe cer, băiete! Aşa se vede!... Da’, uite copitele, tată! Nu atinge pământul!... Îl atinge, băiete, îl atinge! Da’, aşa se vede din cauza dealului!... Tată, vreau şi eu un cal alb!... Vei avea un cal alb, băiete! N-am uitat. Vei vedea că n-am uitat, băiete... Cal alb... Da’ poa’ să fie şi iapă... Cum o vrea Dumnezeu... Umbra salcâmilor se lungeşte. Găinile: câr! cârrr! câr! cârrr! în jurul prepeleacului. - Mâine să te scoli mai devreme, să-l prinzi pe frate’tu Alec, să-i ceri rariţa!... Că, dacă dai peste cumnată’ta, iar o să-ţi spună, ca anu’ trecut, că-i stricată!... Parcă a adus-o de la mă’sa!...Tat’tu o zis pe patul de moarte că, dacă ia el plugu’, tu să iei rariţa!... Şi să vă ajutaţi unu’ pe altu’!... Da’ nu, el ia şi plugu’ şi rariţa!... Nu-i de ANTARES AXIS LIBRI 95

ajuns că i-a pus casa pe numele lu’ fecior’su!... Nu-mi pare rău!... Aşa o vrut tat’tu şi mă’ta!... Dumnezeu să-i hodinească!... Erau în aceeaşi ogradă, să nu se piardă casa, să ne aducem aminte!... Da’ nu tot!... Aşa o zis tat’tu: „am două căruţe, una o ia Ştefan şi una o ia Alec!...” N-o zis aşa?... Erai şi tu acolo: „dacă Ştefan ia caii, Alec să ia vaca, cu viţel cu tot, c-aşa-i bine, şi să nu vă certaţi, că râde lumea!... Da’ nu, el ia şi caii, şi vaca, şi viţelul!...” - Am spus să-ţi vezi de borşul tău, acolo!... Nu te doare gura?... Am mai auzit asta de o mie de ori!... Toată ziulica: taca! taca! taca! taca!... Moară hodorogită!... - Eu, cu urechile mele am auzit: „oile să le daţi în două: jumate - Ştefan... jumate - Alec!...” Da’ nu, el le ia pe toate!... Ţi-aduci aminte cum urla ca turbatu’: „nu pleacă nimic din ograda asta!... Numai să îndrăznească cineva, că-i iau capu’ cu sapa!...” Lăcomia, asta este!... C-ai văzut Toader Buleandră... credea că, dacă are puşcă, este mare şi tare, ş-o tras cu puşca-n Dumnezeu... da’ ai văzut... fata i-o chicat din căruţă, direct în cap, de ş-o rupt gâtu’... femeia i-o murit de oftică... iar fecior’su umblă cu boaşele umflate... de nu se mai uită nimnea la el... tot din cauza lui... că l-o pus la greu, de lacom ce este!... Să tragi cu puşca-n Dumnezeu!... Doamne, iartă-ne!... aşa ceva nu se face!... Aista-i frate?!... Mai bine un străin!... Focul, iute. Limba femeii, iute. Pisica - sfâr! sfârrr! sfâr! sfârrr! Privirea prin ogradă. Tictacul: ce-nseamnă iarba verde!... O găleată de lapte!... Plină ochi!... Să nu fie de deochi!... Şi cât o mai supt şi viţelu’, săracu’!... Că muierea nu-l lasă decât să moaie ugeru’!... Da’ cu ce vrea să crească?!... Cu aer?... Lăcomia, asta este!... Umbra salcâmilor, până peste drum. - Da’ Dumnezeu i-o arătat, c-o venit legea cu pământu’ şi nu i-o dat decât juma’ de hectar. Dacă era om de omenie, îi dădeam şi lui două-trei hectare din zece. Putea să primească şi el, nu zece... douăzeci!... Că tat’tu o avut şaizeci de hectare şi trebuia să ni le dea înapoi pe toate, că erau moştenite şi cumpărate cu sudoare, nu furate!... Da’ au votat cu cine au votat!...Toată viaţa au fost învăţaţi să fure şi să ia cu hapca!... Şi au votat ca să-i acopere pe hoţi şi pe nemernici, da’ au înghiţit găluşca!... Le-a dat numai juma’ de hectar şi acu-i cu ochii pe pământu’ nostru... S-a-ncheiat a şarlatanului!... Că avem acte în regulă şi nu mai poate lua el cu hapca, aşa, cum o fost învăţat!... Poa ’să vină şi cu papa Pius de la Roma!... Dacă era om de înţeles, eram şi noi şi-i dădeam nu jumate... da’ două-trei hectare tot îi dădeam... are şi el patru copchii şi ţi-i frate!... Da’, aşa, să se-nveţe minte!... Că fratele-i frate!... Şi-aşa o zis tat’tu pe patul de moarte!... Eu cu urechile mele am auzit!... Ia rânza din lighean. O bate cu cuţitul în palmă. O taie. O curăţă. Aruncă pieliţa departe. Doi cocoşi o prind din zbor. Trag de ea. Cârâie. Bat din aripi. - Ce-aveţi, bă? Ce nu v-ajunge? Picioarele - curate, răcorite. Via din faţa casei, proaspăt săpată, tăiată, aliniată, îi bucură privirea. Tictacul - aproape: ce ştiu muierile! Tictacul - departe: 96 ANTARES AXIS LIBRI

mititel-mititel... da’, inima mare! Cum o avut el curaj, aşa mititel, să ia calul de căpăstru, să se suie în căruţă şi, de pe scoarţă, direct pe cal?! Şi calul, săracu’, parcă ştia că-i mititel, şi n-o fugit!. Dădea cu biciu’ şi cu picioarele în el, da’ n-o fugit!... L-o trântit în faţa lui şi s-o oprit îmboldindu-l cu botu’, să se scoale... Parcă-i spunea: hai, scoală, nu te speria, c-am glumit!... Doamne, ce frică am mai tras!... Când l-am văzut de departe, am înlemnit, apoi am început să alerg şi să strig: nu mai da în cal, Alecule! nu mai da în cal, Alecule!... Ca să nu fugă cu el, să-l trântească şi să-l omoare... Da’ el parcă n-auzea, lovea într-una cu biciu’ şi cu picioarele!... Da’ calu’ n-o fugit!... L-o trântit uşor, alunecându-l pe gât... Că putea să fugă, să-l arunce şi să-l omoare... Mare curaj la un plod!... Şi la treabă se-nfigea... Când ridicam plugul în căruţă, cu frânghia, îşi băga pieptu’ sub plug şi ridica puţin, câte puţin, să pot înfăşura frânghia la mănuşa căruţii... Că eram prea mici şi nu-l puteam ridica dintr-o dată... E-hei!, ce ştiu muierile!... De mititel o avut pieptu’ voinic, de i-am zis Alec Pieptosu, că aşa i-o rămas şi numele... Jucându-se cu apa. Plesnind-o cu tălpile. Lacom? Da’, lacom! Da’ şi la muncă-i lacom! Aşa-i el! Aşa l-o lăsat Dumnezeu! Da’ la greu nu te lasă! Femeia, deasupra plitei. Reproş mut în ochii bărbatului. Muierea nu ştie, n-are de unde să ştie... E-hei! noaptea aceea, în Valea Gologanului, când fugeau nemţii de ruşi!... numai noi doi, aşa mici, cum eram, singuri pe toată valea... Că tata nu avea de unde să ştie că fug nemţii, ne-o lăsat la stână... Şi cum dormeam amândoi în cojocul cel mare al tatii, direct pe iarbă, acolo, în coasta văii, Alec s-o trezit în mârâitul câinilor şi m-o tras de mânică: scoală, bâdie Ştefane, că-i lupu’!... Şi când m-am sculat şi am ciulit urechile, nu era lupu’... Că la lup, altfel se dau câinii... Era altceva... Că au venit toţi trei câinii lângă noi, îndesându-se în cojoc şi mârâind... Şi noi, cu urechile ciulite, n-auzeam nimic... Atunci am crezut că vine cutremuru’, c-aşa spunea mama, Dumnezeu s-o hodinească!... Animalele simt cutremuru’ înaintea oamenilor... da’ nu i-am spus lu’ Alec, să nu-l sperii... m-am făcut că nu-i nimic... şi i-am zis: hai, culcă-te, că nu-i nim’nea!... câinii mârâiau speriaţi, şi eu aşteptam cutremuru’, şi-mi era tare frică, nu ştiam cât de mare o să fie... eu ştiam ce-i cutremuru’, că mai prinsesem unu’..., da’ Alec nu mai prinsese... Şi mă gândeam că, dac-o fi unu’ mic, nici n-o să-şi dea seama... Mă rugam: dă, Doamne, să nu fie mare! şi n-am mai ciulit urechile... Că era o linişte!... Numai stelele care se vedeau şi greierii care s-auzeau, şi mârâitul câinilor îndesându-se în cojoc... Hooo, Tuluc! Hooo, Ursoaico! Hoooo, Leule!... Îi mângâiam pe cap şi aşteptam... cutremuru’ nu venea... Şi atunci m-am speriat eu foarte tare... Că dacă lup nu era, cutremur nu era, atunci ce era?!... Mi s-a ridicat păru’n cap, mă îndesam în câini şi câinii în noi, şi-l ţineam strâns pe Alec, nu-i arătam că mi-i teamă... da’, el o simţit... Că m-o-ntrebat şoptit: ce-i, bâdie Ştefane? Ce-i?... Nu-i nimic, Alecule! Dormi, că nu-i nimic!... M-am ANTARES AXIS LIBRI 97

uitat jos, la turmă: era liniştită... Lup nu-i!... Am tras cu urechea... Cutremur nu-i!... Atunci, ce-i?... Deodată, s-a auzit huruitul încet, lung, prelung, dinspre Băleni: Hurrr! Hurrr! Hurrr! peste mârâitul câinilor, peste greieri, peste toată valea... Hurrr! Hurrr! Hurrr!... Auzi, bâdie Ştefane?... Aud!... Ce-o fi, bâdie?... Nu ştiu, Alecule, nu ştiu!... Vântul aducea huruitul din ce în ce mai aproape... Când am văzut peste coama dealului raze de lumină, mi-am dat seama că-s tancuri, ne-am ridicat să privim... Ce-o fi, bâdie Ştefane, ce-o fi?... Tare mai era speriat, mititelu’ de el!... Tancuri, Alecule! Tancuri! - i-am zis. Ce sunt tancurile, bâdie?, m-a întrebat. Tancurile sunt care auzim noi bubuind, când bubuie!... Care trag în oameni şi-n case, ca să-i omoare, când îi război! i-am zis. Că nici eu nu ştiam prea bine ce sunt... Şi cine trage cu tancurile, bâdie?... Nemţii trag în ruşi şi ruşii trag în nemţi!... Una după alta, una după alta, luminile au început să treacă valea, toată noaptea... În timp ce noi ne uitam, câinii mârâiau la tancuri... Către dimineaţă, după ce au trecut toate, am mai stat puţin şi a apărut maşina aceea, care deacum se vedea, că se crăpase de ziuă şi era şi mai aproape de noi, parcă încurcase drumul... S-a oprit sus, pe coastă... Nişte oameni s-au dat jos din ea, au dus un om mai încolo şi l-au împuşcat, apoi s-au întors de unde au venit... Când am plecat cu turma, am luat-o în direcţia aceea, să vedem ce-a fost... După haine, mortu’ era neamţ... Ne-am uitat mult, cum stătea cu faţa-n sus, cu mâinile pe lângă el... Parcă dormea... Că nu se vedea sânge... Doar o gaură în veston... Şi mititelu’ de Alec îl mângâia pe faţă, iar eu îl căutam în buzunare... I-am găsit ceasul şi fotografia cu femeia aceea şi copilul care semăna cu Alec... Ne-am uitat mult la fotografie, că era tare frumoasă femeia!... Şi Alec o zis c-o fi nevasta şi copilu’ neamţului... I-am pus poza la loc... Da’ ceasu’ i l-am luat, că l-am dus la ureche şi era bun... Am tras o fugă până la stână, am adus hârleţul şi am săpat să-l îngropăm... Când l-am aşezat în groapă, am spus Tatăl Nostru şi am vrut să dăm pământ peste el, Alec o zis: bâdie, hai să-i lăsăm ceasu’, că tare-i singur!... Mie mi-a venit să plâng şi i-am pus ceasu’ la loc, aşa, mergând, cum era... O fi Alec lacom acuma... da’ n-o fost mereu aşa!... Ce ştie muierea!... Răutatea lumii te schimbă... da’ eu ştiu cum o fost... Şi nici acum nu te lasă la greu, dacă, Doamne, fereşte! e nevoie... - Ai muţit! Pentru că am dreptate! De asta! Dacă n-aş avea, n-ai sta aşa, cu picioarele-n lighean şi cu ochii aiurea! Cine te vede, poa’ să spună că te-ai smintit! Mai bine te-ai ridica să tragem masa!... Că mâine trebuie să te scoli mai devreme, să-l prinzi pe frate’tu Alec, să-i ceri rariţa!... Da’ eu vorbesc, eu aud!... - Am spus să-ţi vezi de borşul tău, acolo, muiere!... Aude. Vede. Până şi răcoarea coborând odată cu umbra, din salcâmi. De la fereastră.

98

ANTARES AXIS LIBRI

O eventuală stare a criticii literare la noi
Liviu Ioan STOICIU Voi începe abrupt – dacă literatura română n-a intrat decât simbolic în literatura universală și n-are un Premiul Nobel, se datorează și criticii autohtone lipsite acut de clarviziune, care a promovat valoarea după propriile hachițe „estetice” (punând bază pe „impresii” critice, pe preferințe și gusturi literare net subiective și restrictive, critică făcută din impulsuri partizane și interese de grup), nu din perspectiva criteriilor și principiilor „axiologiei artei” (care pune în centrul ei valoarea reală a operei), din poziții echidistante. Criticii noștri aplică metoda bunului plac, a judecății părtinitoare. Nu-ți convine ce scrie un critic (după ce a citit în diagonală, în cel mai bun caz, grăbit) despre cărțile tale, improvizând? Imediat ești trimis la colț, făcut albie de porci, un frustrat patologic, ultimul om. La noi criticii sunt infailibili și geniali, ei nu pot fi… criticați pentru lipsa lor de vocație (majoritatea au diplome de absolvire a unei facultăți de Litere, nu au însă și vocație critică înnăscută; prea mulți dintre ei sunt universitari care cred că pot da sfaturi cum să scrie un poet, un prozator, un dramaturg, promovându-și astfel limitele didactice) și lipsa de moralitate oficială. Că numai creatorii de poezie, proză sau teatru pot fi etichetați drept mediocri, impostori, grafomani, niște nenorociți care-i obligă pe critici să-i citească, diletanți, nu? Personal, cred că după Revoluție „instituția critică” a intrat în criză de identitate. Surprinzătoarea părăsire a uneltelor criticii de întâmpinare de către liderii ei, deveniți academicieni, N. Manolescu (ocupat cu politica, mai ales, inclusiv cu politica literară) și Eugen Simion (sătul să vorbească la pereți, pe fondul deculturalizării masive a României), a provocat de-a dreptul confuzie în lumea literară. Oricât au încercat „înlocuitorii” lor (critici de toată mâna, din fiecare generație) să facă față golului lăsat de cei doi, n-au reușit decât să discrediteze critica de întâmpinare (extrem de importantă ANTARES AXIS LIBRI

F R O N D E

99

în regimul apariției cărților originale scrise în limba română, pe bandă). Las la o parte analizele critice, pentru care n-avem minți luminate. S-a ajuns până acolo încât, din exasperare (că n-aveau cu ce să acopere cronica literară a revistelor), s-au apucat de critică taman poeții, prozatorii sau dramaturgii (marginali sau scriitori de frunte), toți având prejudecata esteticului. Receptarea publică a beletristicii și condiția scriitorului (devenit a șaptea spiță la roată, ignorat în societate) au băgat și critica literară în criză. Televiziunile și Internetul asigură consumatorului „pâinea și circul” (de la filme la știri sau jocuri interactive, care-i ocupă tot timpul), creația literară profesionistă a intrat într-o nișă, din care sunt slabe speranțe că va mai ieși. Pe de altă parte, criticii literari sunt plătiți să scrie, deprofesionalizându-se de la un an la altul (puțini dintre tinerii critici se mai respectă, de la Daniel Cristea Enache la Alex Goldiș, Andrei Terian, Paul Cernat sau Bogdan Crețu). Cine a mai rămas pe baricadă? În afara excepționalilor critici Gh. Grigurcu și Ion Pop, care sunt și poeți de valoare? Eugen Negrici și Mihai Zamfir poartă grija trecutului lor literar (de la ei se așteaptă surpriza percepției revalorizante și recuperatorii). Cornel Ungureanu și Irina Petraș tot fac exerciții hermeneutice pe seama literaturii, la zi (impunând părți de istorie literară). De la Ion Simuț (dușman al poeziei) se așteaptă o sinteză a literaturii române, curios. Ioan Holban a călcat pe urmele lui Eugen Simion și a scos „Literatura română de azi”, cui folosește (în situația în care ne aflăm azi, la nivelul zero al promovării scriitorilor români)? De la Ion Bogdan Lefter și Alexandru Cistelecan (considerați vârfuri ale criticii optzeciste) eu nu mai aștept nimic, sunt o dezamăgire. Personal, încă mai cred într-o revanșă a lui Mircea Martin (în absența lui N. Manolescu și Eugen Simion de pe piața literară), el e chiar un spirit critic de o sensibilitate fără egal… Îi deplâng pe criticii de casă, totodată, care chibițează pe lângă un grup literar (sau o revistă literară sau o editură sau o gașcă de cartier) și sunt incapabili să fie obiectivi în ceea ce scriu (ei fac posibilă lipsa de credibilitate a vocii criticului la noi, trădând critica onestă). Apoi, o observație: e interesantă mișcarea ideilor critice la Craiova, unde apar revistele Ramuri, Mozaicul, Scrisul Românesc. Dimpotrivă, sunt deplorabile revistele literare cu critici improvizați (sunt cu zecile, în întreaga țară), care compromit pur și simplu literatura română. Am acuzat mereu critica literară românească de evaziune morală, ea pervertind cultul valorii. 12 august 2013. București

100

ANTARES AXIS LIBRI

Timpuri scrise, spații orale
Theodor PARAPIRU

Literatura năpârlește. Scriitorii își caută sau își inventează identități, haine noi, boli vechi, suferințe de paradă, bucurii de gudurare, mândrii băștinașe și globale, dincolo de încadrările depersonalizante și penibile numite generații, inventate de indivizi cu mânecuțe și cu ochelari drepți. S-a încheiat și falsa odisee a produselor de sertar, a mărturisirilor și a justificărilor trase de părul suficienței sau al contrafacerilor. Bat clopotele adevărurilor inconfortabile, dosite în locuri călduțe de samsari sau de oportuniști circari, cățărați pe schele literare sau pe schelete de mămăligă explozivă în plin nou ev aprins. Evident, năravurile rămân intacte sub pielea oricărei democrații prăfuite sau originale!... În acest context (cu fond politic/psihic suprarealist și cu formă socială naturalistă), critica literară – atâta cât mai este, așa cum este! – ar avea ce face. Însă domeniul s-a umplut cu simulanți și cu diletanți, fără a fi fost vreodată lipsit de ei! Câțiva onești și profesioniști s-au retras în studii teoretice și arhivistice, îmbătrânind frumos și temeinic, lăsând la suprafață să băltească pe colportorii guralivi, pe clienții de tocșouri, niște lăudăroși pintenați și mincinoși senili, proprietari de pleonasme, de tautologii și de cacofonii mestecate îndelung, pe parcursul mai multor regimuri politice. Așa se face și se întâmplă că, în locul scrierilor literare calificative de evaluare și de selectare, multașteptate și anunțate cu surle și dobe, au apărut niște însăilări cantitative de tip statistic și pronunțat volitiv, cu multe extensii fără noimă și căpătâi. Este greu la dealul istoriilor numai cu oameni simpatici, cumsecade, și cu buni cărăuși! Alex Ștefănescu scrie cu hărnicie, voios și neglijent, Nicolae Manolescu urmărește obstinat steaua lui Mircea Cărtărescu spre Nobel, încât trebuie chemați pompierii ca să scoată capitolul din incendiu, când compune pe tema genialității unor texte ale gonflatului său, Ioan Holban face sport critic, dar cu organe atrofiate… La fel procedează și alții, adunând recenzii circumstanțiale în volume cu pretenții, convinși că, dând cu bidineaua pe ici, pe acolo, fac ordine în alfabetul valoric al autorilor vechi și noi. De fapt, adevărul este sumbru: criticii literari consacrați citesc puțin, prin corespondență, la telefon, pe internet sau chiar deloc, încadrându-se în trendul general de înlăturare a lecturii din deprinderile omului nou al societății actuale multilateral șomere, paupere și condamnate la optimism. Motivele sunt numeroase și credibile, ținând atât de sărbătorile globale, cât și de cele religioase. Totuși, cu astfel de prestatori de servicii literare devine de înțeles faptul că se uită trecutul, dar nu-i o mângâiere. Din păcate, apare marele risc să se uite prezentul și, chiar, viitorul. ANTARES AXIS LIBRI 101

F R O N D E

R E Ț E A U A

Sub etajera doldora de amintiri
Paul BLAJ Trebuie să încep cu omul Eleonora Stamate. Pentru că, mai întâi de toate, despre om vorbește o carte de poezie. Despre cel ce a dăruit-o acestei fugi, acestei numărări de minute pe care numai cei frumoși deplin le pot lărgi în dincolo de ani. Iar omul Eleonora, este unul dintre aceștia. De multe ori am avut ocazia să fiu în preajma dumneaei, alături de un tonus de neegalat, vivace, spontan, de un ludic fastuos, de o inteligență binevoitoare, ascuțită, alături de un om care nu se oprea din a face bine. Iar pentru mine, aceste momente, au fost memorabile. De aici, doar, se poate pleca în incursiunea prin poemele pline de nictinastii blânde, de o dedicație întru minunile ce plutesc pe ființe libere, de o lecție asupra sensibilității mature, acestea exprimate într-un apex indiscutabil. Este poezia Eleonorei Stamate egală cu existența poetei Eleonora Stamate, dar trece și dincolo. Volumul De ce plâng Fluturii în fa minor, ed. Armonii Culturale, Adjud, 2013 este un exemplu viu al petrecerii privite dintr-un ochi care vede prin țesătura vieții armonia dintre sentimente. Deși cu bemoli la cheie (fa minor), deși cu mirificele culori ale aripilor de fluturi (iată aici un oximoron excelent) se înclină veșnica balanță a existenței înspre reveria marasmiană pe alocuri, dar cât de avuabilă în versurile senine ale poetei. De o grafică și prezentare excelente, cartea aduce bunătatea în sufletul lectorului. Aduce cântecul neînceput al zorilor, nu se depărtează niciodată de filonul proaspăt și viu al celor ce mânuiesc cu dibăcie cuvintele. Aici, sentimentul național este dezvăluit natural, fără artificii, fără a fi falsat.

102

ANTARES AXIS LIBRI

(p. 115) Astfel, dorul ce ne leagă de frații noștri basarabeni se manifestă ca un Austru în poemele poetei. Poate de aici libertatea fluturilor de a plânge. De a lua în zbaterea lor tainele autoarei. Îmi amintesc cu plăcere, cu oarecare nostalgie, de zilele când puneam la cale redacția revistei care, după opinia mea, este deja, în istoria culturală a Tecuciului, cea mai longevivă publicație de arte și literatură. Și simt un fel de mândrie nedisimulată când mă gândesc la faptul că poeta, omul de cultură și spirit, doamna profesoară Eleonora Stamate m-a ales primul pentru a ne consulta, pentru a ne pune de acord opiniile în cea mai elegantă manieră. Eforturile ulterioare ale dumneaei m-au făcut să o admir și să o prețuiesc. Dar sufletul i l-am descoperit în versuri. Versuri care pe mine mă fac mai luminos, mai îngăduitor, mai cinstit, mă transformă. Mă vei căuta în țara cu fluturi de nea/ în mugurii ce cheamă lumina/ în ochiul cuvântului ce îmi duce ecoul/ în verdele ce sună a singurătate/ dar... nu mă vei găsi./ Eu voi însera în slove/ (...) (p. 134) Câtă fină tristețe! Scriu aceste note de lectură deloc ambetat, deloc distant, deloc ambarasat. Ci, din contră, cupid în a spune câteva modeste impresii despre o carte bună, despre o poetă inconfundabilă, matură. Fie ca ele să spargă pojghița impresiilor inadecvate, dacă acestea există, și să stea drept mărturie a celor spuse și de Dan Movileanu plus Nicolae Dabija. Închei cu câteva versuri personale dăruite acestei apariții binevenite în spațiul cultural. Reverență! cândva am să scriu pe când se purtau jeanșii rupți pe când rula în cinematografe step up revolution pe când oamenii mergeau la bulgari pe litoral pe când se făceau de paști grătare la munte pe când se mai mergea cu nașul pe când mai erau glume cu bulă pe când vanghelie încerca o conjugare a verbului a fi credeam că mai sunt îndrăgostit și părinții mei mai trăiau

ANTARES AXIS LIBRI

103

R E M E M B E R

Actualizarea relaţiei memorie /vs/ ficţiune în Elena de Dimitrie Bolintineanu
Mirela SAVIN Distanţa dintre scriitură la Dimitrie Bolintineanu este redusă. Astfel, nu putem vorbi de autobiografie deoarece textul nu este biografia lui Dimitrie Bolintineanu, ci de autobiografism deoarece semele care stau la baza lexemului, /+reproducere/ /+produsul obţinut/, definesc construcţia textuală, respectiv rescrierea unor episoade din propria viaţă, camuflând realitatea în ficţiune. Observăm că premisele autobiografismului, o imagine completă a sinelui, ridicând, totodată câteva probleme referitoare la modul de exprimare al naratorului care poate să se facă şi la prima persoană, sunt bine reliefate. Gerard Genette vorbeşte, în acest caz, de naraţiune autodiegetică. Identitatea primei persoane, aşa cum se poate observa şi în cadrul romanului Elena, este definită conform unui model referenţial, „eul”1 trimiţând la cel care vorbeşte sau la nivelul enunţătorului, semnalând identitatea între subiectul enunţătorului şi subiectul enunţării. Un alt element interesant priveşte numele fictiv deoarece, în acest caz vorbim, pe de o parte, de o identitate asumată la nivelul enunţării a lui Dimitrie Bolintineanu şi, pe de altă parte, de o asemănare produsă la nivelul enunţatului prin intermediul personajului feminin, Elena. Identitatea numelui între autor, narator şi personaj trebuie să fie stabilită, aşa cum am văzut în al doilea capitol, la nivelul axei autor-narator, în momentul stabilirii pactului autobiografic. Totuşi, putem vorbi de relaţia narator-personaj [Elena] = autorul real [Dimitrie Bolintineanu]. Dintre combinaţiile posibile notăm faptul că: numele personajului/ numele autorului, fapt care exclude autobiografia nu este identificabil în romanul nostru; acelaşi lucru îl putem spune şi în cazul numele personajului = 0, caz complex care constă în nedeterminarea pactului care poate să fie romanesc, povestire/ naraţiune homodiegetică, narator fictiv sau în cazul pactul = 0, personajul nu are nume, autorul nu trage concluzii, cititorul citeşte respectiva scriitură în registru autobiografic, ceea ce i se pare interesant. În cazul nostru,
1. Conform lui Benveniste, ambreiorul pronominal „eu” trimite la cel care este enunţat de către instanţa discursivă.

104

ANTARES AXIS LIBRI

putem vorbi de un pact autobiografic în care numele personajului apare într-un pact iniţial, chiar din titlu, „Elena. 1862”, iar autorul s-a declarat identic cu naratorul prin intermediul instanţei lirice, aşa cum putem observa şi prin versurile „ Timpul doruri ne urseşte,/ O, amantul meu sublim!/ Ora trece, se topeşte,/ Și ne zice: Să iubim!/ Vin’, te-mbată cu delicii/ P-acest sân deschis acum,/ D-ale graţiilor capricii,/ D-al amorului parfum!/ Dar mai spune încă mie,/ O, ferice-nvingător,/ Că-n arzânda lui beţie/ Nu s-o stinge-al tău amor!”2 care transgresează romanul şi, deci, cu personajul; naraţiune autodiegetică; numele personajului/ numele autorului cu pact = 0 (narator = autor = personaj) = pact autobiografic. Naratorul şi personajul, Elena, reprezintă figurile pe care, în interiorul textului, le analizăm prin intermediul subiectului enunţării dar şi al subiectului enunţat, lectorul acordând atenţie faptului că naratorul este atât la persoana întâi cât şi la persoana a treia. Astfel, aplicând teoria lui Lejeune, rezultă că autorul şi referentul la care trimite pactul autobiografic se află în raport de interdependenţă. Acest raport este unul subiectiv, cu referent extratextual, deci un raport de identitate şi nu unul de asemănare. Spaţiul autobiografic este un spaţiu în care ambiguitatea şi exactitatea coexistă: „Educaţiunea sa superioară, unită cu simţâmântele cele mai nobile de abnegare (...)”3 Nu trebuie, cu toate acestea, să reducem spaţiul autobiografic la spaţiul romanului deoarece crearea unui spaţiu autobiografic reprezintă crearea unui nivel global, o situaţie general valabilă şi nu o strategie textuală în care ambiguitatea este actantul pozitiv, ca în cazul autobiografismului, caz în care memoria şi ficţiunea se întrepătrund. Dacă aplicăm teoria lui Franco D’Intino, respectiv faptul că identitatea autobiografică presupune un spaţiu al căutării şi al descoperirii sinelui şi, indirect, al redescoperirii lumii înconjurătoare, rezultă că în romanul Elena eul narativ care scrie se modifică şi pentru că procesul de înţelegere a valorilor sinelui, Dimitrie Bolintineanu, şi a lumii, este vorba de perioada anilor 1860, presupune coincidenţa între subiectul şi obiectul scriiturii. Astfel, legitimitatea autobiografismului presupune plăcerea actului de a scrie poate şi pentru că intenţiile autobiografismului nu se nasc prin conceptul de gen literar, ci prin legăturile dintre diverse coduri culturale, propriul rol social. Autobiografismul pe care îl identificăm în romanul Elena, la acest nivel al analizei, este un produs al cititorului virtual prin intermediul diferitelor chei de lectură în realitatea extratextuală. Pe această linie, conform lui Franco D’Intino, în scriitura autobiografică vom identifica un eu istoric, Dimitrie Bolintineanu, un eu al cititorului, cel care citeşte fără a fi un lector avizat, unul contemporan realităţii prezente, lectorul avizat etc. La acest nivel al analizei autobiografice, cititorul virtual, avizat, poate să identifice motivaţiile scriiturii autobiografice: stimulul extern, autoritatea exterioară care manipulează scriitura, autorul fiind în postura de a confirma, perpetua şi sau refuza realul: „-Liberalii! liberalii! este vorba de liberali?... credeai d-ta că ai noştri or să meargă până să priimească nu numai a rămânea în minister, ba încă să serve interesele unei stări de lucruri nerecunoscute de puterele garante, şi să dea asfel mai multă tărie regimului de astăzi”4; o provocare care are rolul de a minimaliza integritatea individului, poziţia naratorului fiind aceea de om acuzat „«Muzica
2. Dimitrie Bolintineanu, op.cit., p. 264. 3. Idem, p. 115. 4. Idem, p. 121.

ANTARES AXIS LIBRI

105

Bibliografie selectivă Surse primare Bolintineanu, Dimitrie, Manoil. Elena, postfaţă şi bibliografie de Teodor Vârgolici, Editura Minerva, Bucureşti, 1988. Surse secundare Adam, Jean-Michel, Le texte descriptif Paris, Nathan, 1994. Baldi, Guido, Narratologia e critica, Liguori Editori, Napoli, 2003. D’Intino, Franco, L ’autobiografia moderna, Carucci editore, Roma, 1989. Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Naraţiune şi dialog în proza românească: Elemente de pragmatică a textului literar, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1991. Lejeune, Philippe, Il patto autobiografico, traduzione di Franca Santini, 11 Mulino, Bologna, 1986 [1975]. Lintvelt, Jaap, Încercare de tipologie narativă. Punctul de vedere. Teorie şi analiză, traducere de Angela Martin, Bucureşti, Editura Univers, 1985. Marchese, Angelo, L’officina del racconto. Semiotica della narrativită, Oscar Mondadori, Milano, 2008 [1983]. Rotund, Nicolae, Critica de la margine la centru, Ovidius University Press, Constanţa, 2005. Simion, Eugen, Genurile biograficului, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002. Simion, Eugen, Întoarcerea autorului. Eseuri despre relaţia creator-operă, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981. Werringer, W., Abstracţie şi intropatie şi alte studii de teoria artei, traducere de Bucur Stănescu, Editura Univers, 1970. 5. Idem, pp. 142-143. 6. Idem, p. 144.

m-a obosit! zise ea. Această lume ce primesc nu poate să mă distreze; din contră, îmi face rău... nu voi mai primi pe nimeni... Alexandru pleacă mâne. Mi se pare un caracter fantasc... dar un suflet nobil şi delicat... însă pentru ce oare pleacă aşa de curând?... o să se întume după trei zile... Ce avea Caterina de îl ruga atât să rămâie?... Ar face bine să nu mai revie... nici nu cred a se întruna»...”5; căutarea identităţii, obiectiv primar a genului autobiografic, este o căutate a identităţii în pozitiv, prin şi pentru iubire, dar cu final negativ, moartea Elenei. Raportul între autor şi lector este un raport în continuu conflict, de convieţuire. Autorul este persoana istorică care face trimiteri la lucruri şi fapte reale, cum ar fi, de exemplu, Bolintineanu - modificările politico-economice din Ţările Române, reatrage interesul, atenţia şi colaborarea lectorului spre un anumit univers, la persoane reale, Cuza, partidele politice etc. Lumea prezentată este subiect de verificat dacă se vrea a fi adevărată: „-De trei ani aproape, zicea cel dintâi, ţara este îngenuncheată; un gemet de durere răsună peste tot; casa statului este falită; comerţul scăzut! Cine a făcut aceasta? Puterea executivă ce a fost în mâna liberalilor. Ce îndreptare se face? nimic! Răul creşte pe toată ziua.”6 Atât D’Intino cât şi Lejeune consideră că autobiografismul este un joc al câştigării identităţii în care funcţia metanarativă pregăteşte terenul pentru o corectă înţelegere a ţesutului narativ, epic şi că autorul reuşeşte să se afle în condiţia de superioritate, căutând atitudini, gesturi, obsesii, dezamăgiri prin intermediul cărora cititorul să se poată descoperi. Referitor la eul scriiturii autobiografice, criticii de specialitate consideră că acesta este atât fictiv şi ambiguu cât duplicitar, duplicitatea observându-se în primul rând din amestecul fantaziei în realitate şi invers. Legat de tipul de autobiografism, menţionăm că, în acest caz, putem vorbi de un autobiografism centrat pe personalitatea celui care scrie, dar şi de un autobiografism orientat spre acţiune, fapte şi evenimente, adică de un autobiografism subiectiv-intelectual.

106

ANTARES AXIS LIBRI

Coșeru, Christian. Percepția realității: Conștiență, intenționalitate și cogniție în filosofia budistă. New York: Oxford University Press, 2012
Andrei PARAPIRU Personalitate mai puțin cunoscută în spațiul literar românesc, filozoful Christian Coșeru lasă, totuși, o puternică impresie ca erudit în studiul sistematic al budismului. Acest curent complex, religios și ideologic în același timp, a fascinat, de altfel, pe mulți gânditori europeni, stimulând o influență polivalentă și creativă pe continentul nostru. În cartea sa, „Percepția realității”, autorul își structurează discursul în cadrul a nouă secțiuni definitorii. Prevalează factorul intelectual. Se pleacă de la o afirmație a lui Hume, anume că mintea nu se poate exercita în nici o acțiune pe care noi să n-o înțelegem ca termeni de percepție. Christian Coșeru argumentează astfel prima parte a lucrării sale, referitoare la luarea în serios a structurii conștientului. Diferite abordări specifice marilor maeștri ai epistemologiei budiste devin un slalom migălos al filozofului român spre propriile sale concluzii de valoare. Periplul explorator continuă cu dezbaterea naturalizării epistemologiei budiste. Naturalizare, bineînțeles, pe teren speculativ-conceptual, cu adresare către civilizația vestică. În foarte multe cazuri, elementele de lingvistică și gramatică ale limbilor originale ale budismului, hindusa și sanscrita, sunt esențiale pentru a înțelege manifestarea lui distinctă. Continuitatea o asigură teza cu privire la senzație și conștiență empirică. Scripturile budiste, de la care se lansează partea teoretică, sunt direct subordonate constatărilor practice ce le fundamentează, adică se doresc relevate fiecărui inițiat anume, în baza premiselor esențial-asumate ale acestui curent filozofico-religios. Cu asemenea fapte de sistem epistemologic se dezvoltă și dezbaterea din secțiunea a patra, cuprinzând percepția, concepția și limba. Dar sunt recunoscute cu franchețe dificultăți la care ajung și alți gânditori, deoarece fundamentarea cunoașterii pe terenul experienței empirice nu apare fără propria sa provocare: ANTARES AXIS LIBRI

M A P A M O N D

107

Christian Coșeru ambiguități perceptive sunt deseori experimentate chiar și sub cele mai bune condiții de observare și întotdeauna există posibilitatea de a realiza mai puțin decât funcționarea perceptivă optimă. Secțiunea a cincea, intitulată O situare înțelegătoare și enciclopedică a epistemologiei budiste vizează calea ce conduce la definirea scopului compasiv al învățăturilor budiste, țintind spre eliminarea suferinței umane, deși nu în genul efortului etic. Corolarul firesc este Percepția ca modalitate estetică, următoarea parte, cuprinzând mai întâi ideea că domeniul expresiei verbale și cel al gândului conceptual sunt coextensive, iar apoi că percepția dezvăluie nu doar un domeniu de particularități unice, ci și modul lor de redare. Pe de altă parte, capitolul al șaptelea, denumit Fundamentalism și fenomenologia percepției, pleacă de la premisa constructivă pe mai departe că, din punct de vedere evolutiv, ceea ce noi luăm drept sine și entități sunt, de fapt, serii de episoade cognitive și de fenomene structurale, din experiența reală. Prin urmare, în continuare se problematizează caracterul fenomenologic al conștienței pentru a traversa, cu eforturi sistematice, identificarea senzațiilor, a actelor de voință, a dorințelor și a stărilor psihice. În concluzie, ultima abordare se declară în apărarea optimismului epistemologic, integrând budismul ca pe un sistem robust și soluționator al căutării umane spre eliberarea de jugul constrângerilor mediului de viață. Christian Coșeru, autorul volumului „Percepția realității” se dovedește în măsură să sublinieze autenticitatea acestui proces. 108 ANTARES AXIS LIBRI

Hough, Sheridan. Mirror’s Fathom. Georgia: Mercer University Press, 2012
Gabriela DEBITA Romanul existenţialist al doamnei profesor Sheridan Hough, Mirror’s Fathom (care datorită jocului de cuvinte ar putea fi tradus atât drept Adâncurile oglinzii, cât şi drept Oglinda din adâncuri), publicat de Mercer University Press în 2012, ilustrează cu măiestrie, în tonuri captivante şi misterioase, un număr de concepte din filosofia lui Søren Kierkegaard: necesitatea determinării propriului destin, procesul de făurire a sinelui, anxietatea navigării haosului existenţial şi, în mod special, styrelsen – ideea de îndrumare divină, de vocaţie, de plan al lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, a cărui identificare rezultă în construirea unui sine autentic în plan ontologic. Separate de mai mult de o sută de ani, două personaje îşi caută destinul sub soarele arzător al Maltei, unite de un moment fantastic când timpul îşi pierde liniaritatea, de o legendă şi de o misterioasă oglindă. În 1898 începe povestea lui Tycho Wilhelm Lund (numit probabil după astronomul Tycho Brache), un anticar danez şi descendent al lui Søren Kierkegaard, caracterizat de o extraordinară lipsă de interes în opera celebrului său precursor. Invitat să evalueze câteva piese de mobilă aparţinând Reginei Schlegel, fosta logodnică a lui Kierkegaard, şi forţat să urmărească o discuţie filosofică printre altele şi despre styrelsen, Lund o cunoaşte pe captivanta contesă de Tranenborg, Juliana Sophie, fiică a contelui Viggo şi devotată studentă a operei lui Kierkegaard. Ca urmare a poveştii de dragoste ce se înfiripă între Juliana Sophie şi Tycho şi drept condiţie a căsătoriei acestora, contele Viggo îl trimite pe tânărul Lund în căutarea unui artefact de familie (o oglindă cu rama de argint). Negăsind artefactul în Londra, Tycho Lund continuă spre Malta, unde se naşte legenda oglinzii din adâncuri şi a „brigandului Tycho,” o figură importantă în istoria independenţei malteze. ANTARES AXIS LIBRI

M A P A M O N D

109

În 2009, Rowena Brincat, fostă contesă Pisani di Testaferrata, duce o existenţă marcată de anxietate: sufocată sub povara unei carapace imaginare şi pierdută într-un vid interior, Rowena caută o evadare în studiul arheologiei, colecţionând cărţi şi obiecte rare şi desenând obsesiv o statuetă preistorică în stilul lui Venus din Willendorf, supranumită de arheologi Doamna Adormită. Legenda „brigandului Tycho” face parte din istoria familiei Rowenei, care este, de altfel, şi custodele unei oglinzi speciale – presupusa geamăna a celei aruncate în mare cu o sută de ani înainte. În viaţa celor două personaje, oglinda capătă sensuri multiple. Pentru Tycho, ea reprezintă un Graal, ducându-l tot mai departe de ţelurile sale imediate, dar facilitând o înţelegere a scopului său divin şi ducând la o recunoaştere a sinelui. Pentru Rowena, ea este în principal tot o modalitate de intermediere a cunoaşterii de sine. În cele două adâncuri, al mării şi al oglinzii, sacrul şi profanul se intersectează pentru un moment, iar din amintirea morţii şi a întunericului se naşte o nouă înţelegere a vieții. Romanul Mirror’s Fathom este o lectură captivantă, datorită unei naraţiuni elegant structurate, cu personaje bine definite, a simbolismului complex și fascinant şi a cercetării impecabile, la limita exhaustivului. Cu siguranţă, cartea doamnei Hough merită citită, şi nu doar o singură dată.

110

ANTARES AXIS LIBRI

Fiinţa şi timpul romanului
Mihaela GALU Motto: „Romanul nu examinează realitatea, ci existenţa.” Milan Kundera Pentru Milan Kundera, romancierul nu trebuie să fie nici istoric, nici profet, ci un explorator al existenţei. Din acest punct de vedere, ceea ce-l deosebeşte de filosof – şi el un explorator al existenţei – este încercarea de a exprima ceea ce nu se poate spune altfel, ceea ce nu se poate spune logic... Meditaţie poetică asupra existenţei, romanul e menit să lupte contra uniformizării, sau a ceea ce Martin Heidegger numea „uitarea fiinţei”. Romanele ce nu examinează înainte de orice enigma existenţei, cele care nu descoperă nimic nou, ci doar confirmă ceea ce se spune1 sau trebuie să se spună, cu alte cuvinte romanele ideologice ori cele corecte din punct de vedere politic „ se situează în afara istoriei romanului”2. Trebuie să subliniem încă de la început faptul că între viziunea lui Kundera despre cum trebuie să arate un roman şi filosofia existenţialistă – cu precădere cea a lui M. Heidegger – există o declarată legătură. Chiar dacă reflecţiile lui Kundera nu i-au precedat – după cum susţine – romanele, ci au decurs din acestea, nu este greu de observat faptul că scriitorul ceh aplică în domeniul literaturii premisele – dacă nu şi concluziile - celebrei lucrări Fiinţă şi timp. În primul rând, romanele sale se desfăşoară într-un spaţiu al strictei imanenţe. Chiar şi atunci când vorbeşte despre probleme aparent metafizice,
1. Vezi conceptul de Das Man (impersonalul „se”) în Martin Heidegger, Fiinţă şi timp, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, pp. 158-179. 2. Milan Kundera, Arta romanului, apud. Milan Kundera în dialog cu Christian Salmon, interviu în România literară, nr.47, din 28 noiembrie 2001.

M A P A M O N D

ANTARES AXIS LIBRI

111

cum ar fi cea a nemuririi, el ne menţine în perimetrul mundanului. În romanul Nemurirea, de exemplu, despre care vom vorbi în capitolele următoare ale lucrării, aflăm repede că nu despre adevărata nemurire este vorba, ci despre o nemurire degradată, de mâna a doua, ce se produce într-o lume desacralizată, în care „Dumnezeu a murit”. În lumea postmodernă – care este lumea occidentală, lumea progresului, a tehnicii şi a vitezei – oamenii sunt fie „balerini”3 fie „nemuritori”, dar nemurirea lor se rezumă doar la dorinţa supravieţuirii numelui, la dorinţa de putere, la glorie. În acest sens, romanele lui Kundera sunt cărţi fără mister. Ele nu încearcă decât să ajungă la fiinţa „aruncării” noastre în lume, la fiinţa convieţuirii noastre „aici”. Restul – adică enigma „de unde”lui şi „încotro”-ului nostru – este inabordabil şi ca atare trebuie să rămână – din onestitate – învăluit în tăcere. Imanenţa mai joacă însă un rol. Trebuind să tălmăcească fiinţa a tot ceea ce suntem (şi aceasta înseamnă deopotrivă a tot ceea ce ne înconjoară), romanul nu se poate desfăşura decât în orizontul timpului, punând în evidenţă dimensiunea istorică a existenţei omeneşti. Întrebat cum conciliază interesul său pentru istorie cu convingerea că romanul trebuie să examineaze înainte de orice enigma existenţei, Kundera răspunde: „Heidegger caracterizează existenţa prin formula in-der-Welt-sein (a–fi-înlume). Omul nu se raportează la lume ca subiectul la obiect, ca ochiul la tablou; nici chiar ca actorul la decorul unei scene. Omul şi lumea sunt legaţi ca melcul de cochilia lui4: Lumea face parte din om, ea e dimensiune a lui şi pe măsură ce lumea se schimbă, existenţa se schimbă şi ea. Începând cu Balzac, „die Welt” a fiinţei noastre are un caracter istoric şi vieţile personajelor se derulează într-un spaţiu al timpului jalonat de date. Romanul nu va mai putea să se debaraseze niciodată de această moştenire a lui Balzac. Chiar Gombrowicz care inventă istorii fanteziste, improbabile, care violează toate regulile verosimilităţii, nu scapă de ea. Romanele lui sunt situate într-un timp datat şi perfect istoric, dar nu trebuie să confundăm două lucruri: există pe de o parte romanul care examinează dimensiunea istorică a existenţei omeneşti, există pe de altă parte romanul care este ilustrarea unei situaţii istorice”5. Acestea din urmă sunt numite romane de vulgarizare, pseudo-romane deoarece „traduc o cunoaştere ne-romanească în limbajul romanului”. În adevăratul roman, circumstanţa istorică trebuie să creeze o situaţie existenţială nouă pentru personaj şi chiar istoria însăşi trebuie înţeleasă şi analizată ca situaţie existenţială. Nu trebuie să confundăm însă conceptul de existenţă cu realitatea. Existenţa de care vorbeşte Kundera nu are nimic comun cu „ceea ce este” sau ceea ce s-a întâmplat, ci face referire la câmpul posibilităţilor omeneşti: „Romancierii desenează harta existenţei descoperind una sau alta din posibilităţile umane[...]. La Kafka, toate
3. Balerinul e omul care râvneşte gloria şi care doreşte să ocupe scena pentru a-şi pune în lumină eul. În Lentoarea este dezvoltată o întreagă teorie în legătură cu acest concept. 4. Exemplul aparţine lui Heidegger. 5. Milan Kundera în dialog cu Christian Salmon, loc.cit.

112

ANTARES AXIS LIBRI

Milan Kundera acestea sunt clare: lumea kafkiană nu seamănă cu nici o realitate cunoscută, ea este o posibilitate extremă şi nerealizată a lumii umane”.6 Pentru Kundera, adevăratul romancier este acela care ne face să vedem ceea ce suntem şi mai mult, ceea ce suntem capabili să devenim, explorând ansamblul posibilităţilor umane puse în evidenţă de un cadru istoric dat. Situaţia istorică nu mai este atunci un fundal, un decor în faţa căruia se derulează situaţiile omeneşti, ci este ea însăşi o situaţie omenească, o situaţie existenţială. Istoria trebuie înţeleasă ca o sumă de contingenţe, realizată în urma actualizării doar a unor posibilităţi de a fi, şi nu ca o fatalitate. Omul creează istoria şi, în acelaşi timp, aceasta îl creează. Iar dacă omul este întodeauna mai slab decât situaţia existenţială în care se găseşte, romanul trebuie să ne facă comprehensibile gesturile şi acţiunile sale.
6. Ibidem.

ANTARES AXIS LIBRI

113

A G O R A

ieșirea din încercuire
Corneliu ANTONIU Președinte Filiala Sud Est Galați a USR

De câtva timp, asistăm neputincioși la asasinarea programată a culturii scrise, vii, așa încât apariția unei noi reviste de cultură, fie ea de critică sau de istorie literară, pare o inițiativă paradoxală, o așezare împotriva curentului sau, mai rău, o formă de rezistență catalogată când inutilă, când prematură, dar niciodată necesară. Diversiunea culturală care a stat și stă la baza distrugerii orizontului nostru cultural face parte din strategia consecventă a tuturor claselor și partidelor politice așezate temporar în spațiul guvernării care astăzi plâng cu lacrimi de crocodil la căpătâiul celui pe care tocmai l-au îngropat. De aici, pleacă și stările de adevăr și necesitate care au stat la baza încăpățânării noastre. Ultimul, dar nu și cel din urmă, poartă numele de „Antares-Axis Libri”, revistă de cultură și critică literară, care, iată, spre surprinderea tuturor, apare la Galați, tocmai în așa zisul „oraș cumplit de negustori”, la inițiativa Filialei Galați a USR și a Bibliotecii „V.A.Urechia”. Perimetrul cultural pe care încearcă să-l cuprindă noua revistă de critică literară a fost în ansamblul său ignorat, nefăcând parte din preocupările criticilor noștri decât cu rare excepții, lipsa de interes a demersului lor fiind ascunsă sub o falsă discreție intelectuală. Loc destul pentru apariția impostorilor și bârfitorilor de profesie. Limbajul civilizat a fost înlocuit cu unul de cartier. Nu talentul, ci tupeul și obrăznicia au fost și sunt singurele argumente convingătoare. Reamintim aici, că din punctul de vedere al istoriei literare, mari personalități ale acestui loc au lăsat urme adânci în conștiința colectivă a vremii. Responsabilitatea critică afișată de ei (dar neonorată) ne-o însușim noi, astăzi, având toate motivele și obligațiile de a ne reactualiza identitatea. Iată dovada: revistă de cultură, filială de scriitori, festival internațional de literatură, târg național de carte, 114 ANTARES AXIS LIBRI

scriitori titulari ai Uniunilor profesionale de creație, fapte istorice de netăgăduit întâmplate pentru prima oară în acest colț de țară, recunoașteri valorice pe plan internațional și național. Revista de critică al cărei program privește în primul rând descoperirea, evaluarea, publicarea și afirmarea talentelor literare autentice nu se va regăsi în frustrările trecute sau actuale, în revendicări sau justificări inutile. Scopul ei manifest este identificarea idealului cultural colectiv sau individual dezbătut și evidențiat critic.

ANUNȚ IMPORTANT!
Conform noului statut, președinții USR și ai filialelor se aleg împreună. Ședința de alegeri se va desfășura la Galați, în data

membrii titulari care și-au plătit cotizația până la finele anului 2012 au drept de vot. Pentru USR și-au anunțat candidatura scriitorii Nicolae Manolescu, academician, critic literar, ambasador UNESCO și Dan Mircea Cipariu, președinte APLER.

de 29.09.2013, orele 11, la sediul Filialei, din strada Labirint nr 1. Sunt invitați să participe toți membrii filialei noastre. Numai

ANTARES AXIS LIBRI

115

A G O R A

Program de candidatură
Nicolae MaNOleScU

Cu patru ani în urmă, mă întrebam din chiar primul rând al Programului de candidatură, dacă literatura mai are vreun rost în societatea de consum informatizată în care ne aflăm şi, totodată, dacă scriitorul mai joacă vreun rol. Întrebarea nu era retorică. Marginalizarea scriitorului pe scena istorică mă obliga să mi-o pun. Mă obligă şi astăzi. Dacă ne-am resemna să conchidem că nu mai e nimic de făcut în această privinţă, ar trebui să reevaluăm rostul şi rolul USR însăşi, care depinde în mod cât se poate de evident de rolul şi rostul scriitorului şi al literaturii în lumea de azi. La ce bun o instituţie ca aceea a breslei noastre, dacă breasla are o vizibilitate tot mai scăzută şi e tot mai puţin ascultată? Cu alte cuvinte, dacă ea e pe cale să dispară din spaţiul public. Acest mod fatalist de gândire mi-a displăcut întotdeauna. Nu sunt câtuşi de puţin predispus la resemnare. De când mă ştiu, prefer să mă lupt. Este, cu siguranţă, principalul motiv de a recandida: vreau, nu numai să continui ce am început, dar şi să duc la bun sfârşit misiunea pe care mi-am asumat-o eu însumi şi care mi-a luat câţiva ani de viaţă, fără beneficii materiale şi, de ce n-aş spune-o, fără mari satisfacţii personale. 116 ANTARES AXIS LIBRI

Nu întâmplător, două puncte din Programul din 2009 se refereau la necesitatea creşterii vizibilităţii scriitorului şi a promovării literaturii. În Raportul de activitate pe care îl voi prezenta în Conferinţele de alegeri din Filiale, aceste două puncte din program vor face obiectul unui examen: voi încerca să văd, împreună cu dv., dacă, şi în ce măsură, am răspuns obligaţiilor pe care mi le-am asumat. Există, desigur, şi alte puncte importante în Program, la care Raportul răspunde, nu în ultimul rând, punctul referitor la stabilizarea financiară a USR, devenit vital din cauza crizei care nu ne-a cruţat nici pe noi. Chiar dacă ar fi naiv, ca să nu spun că şi puţintel iresponsabil, să consider că am încheiat socotelile cu criza şi că stabilizarea trece pe al doilea plan, n-aş vrea nici, în schimb, să continui a merge pe calea care conduce la ideea, destul de răspândită, de altfel, că USR este, în principal, o formă de organizare sindicală a breslei noastre. Desigur, USR este şi un sindicat: nici Statutul vechi, nici acela în vigoare nu prevede expressis verbis acest lucru, dar amândouă îl lasă să se înţeleagă în anumite articole. USR este în principal o asociaţie profesională. Subliniez cu tărie acest lucru. Stabilitatea financiară este esenţială pentru a garanta scriitorilor să trăiască demn din apartenenţa la USR şi din opera lor. Am arătat în Raport că, din acest punct de vedere, conducerea USR a făcut paşi importanţi, reuşind să asigure în continuare plata regulată a suplimentului de pensie şi a indemnizaţiei de merit, să sporească cu zece numărul beneficiarilor acesteia din urmă, precum şi să atragă fonduri de la buget la care abia dacă visam când prevedeam în Programul din 2009, amintiţi-vă, „redefinirea raportului USR cu statul român”. Dacă doresc să insist în Programul de faţă pe latura profesională a activităţii noastre mai mult decât pe aceea financiară este pentru că acesta este capitolul la care v-am rămas, din păcate, dator. Un capitol, în plus, devenit mai actual decât oricând, fiindcă e vorba de prezenţa scriitorului în spaţiul public, de ecoul şi însemnătatea literaturii în societatea contemporană. Iată, aşadar, primul angajament pe care mi-l iau: voi folosi toate pârghiile pe care mi le pune la dispoziţie preşedinţia USR pentru ca scriitorul român să-şi redobândească, fie şi într-o oarecare măsură, demnitatea şi prestigiul care să-i redea un loc central în societate, precum şi respectul contemporanilor săi. S-ar putea să vi se pară prea mari cuvintele. Mă număr printre aceia care cred că numai dacă îţi propui mult, obţii mult. Nu-mi permit să vă supun atenţiei un Program meschin. USR nu e o asociaţie oarecare. Ea este o elită din care fac parte cei mai valoroşi scriitori din ţară şi care merită din plin să fie respectată de contemporanii noştri. Unii dintre ei ne-au studiat operele în şcoală şi alţii cu siguranţă, ni le vor studia în anii ce vin. Unde cred că am greşit noi în deceniile din urmă este în faptul de a fi trecut prea uşor cu vederea peste legătura foarte strânsă dintre noi cei care scriem, şi cei care ne citesc sau nu în ultimul rând, îşi dau examenele citindu-ne opera, ceea ce înseamnă că intră în viaţa adultă şi pe mâna noastră. Sunt jenat sau de-a dreptul furios când remarc că alte categorii socio-profesionale, faţă de care, ANTARES AXIS LIBRI 117

ţin să precizez, nu nutresc nici cel mai mic dispreţ, cum ar fi: politicienii, oamenii de afaceri, starurile de tot soiul şi de toată mâna, de la fotbalişti la vedetele de televiziune, se bucură de atenţia mass-mediei într-o măsură mult mai mare decât aceea acordată nouă, celor care scriem. Sau când văd că emisiunile culturale sunt difuzate, când sunt, la miezul nopţii pe canalele naţionale, iar pe cele comerciale niciodată. Ca să nu mai vorbesc de ploconelile televizate ale unor jurnalişti în faţa câte unuia care se laudă în gura mare că n-a citit nici o carte în viaţa lui, dar care n-a catadixit să ia un interviu unui scriitor care a publicat în viaţa lui zeci de cărţi. Să vă mai aduc aminte că dispariţia unor colegi ai noştri, mari scriitori, n-a fost uneori nici măcar menţionată în mass-media? Veţi spune: nu depinde de noi. Vă voi răspunde: depinde şi de noi. Forţa USR constă în solidarizarea noastră, a tuturor, în jurul ideii nobile că nici o societate din lume, nici cea mai săracă spiritual, nu poate trăi fără cărţi. Se poate scufunda, desigur, în mediocritate şi în uitare, dar e pe riscul ei, căci, mai devreme sau mai târziu, va dispărea. Istoria ţine minte doar societăţile care au produs şi consumat cultură. Peste celelalte trece cu buretele. Știind acestea, nu credeţi că e cazul, şi eu spun că şi momentul, să ne străduim să impunem societăţii respectul care ni se cuvine? Nu vă ascund, deşi sunt lucruri care, cum spune vorba românească, nu se dau din casă, că, dacă USR a supravieţuit crizei graţie banilor acordaţi de două guverne succesive, aceasta s-a datorat faptului că a fost recunoscută ca un brand naţional. Iată că se poate! Iată că n-a contat imaginea nefavorabilă, ca să mă exprim cu blândeţe, pe care ne-a făcut-o mass-media, nu rareori cu ajutorul unor colegi de breaslă, care închipuindu-şi, probabil, că-mi fac rău mie sau altora din conducere, au făcut rău USR în întregul ei. Doar că repararea răului ne-a consumat un timp preţios şi eforturi considerabile. De aceea vorbeam de solidaritate. Divizarea ne costă. Vă reamintesc ce ecou a avut acea scrisoare de protest contra comportamentului abuziv al unui redactor-şef de revistă de cultură şi membru al USR, semnată de peste 500 de scriitori, aproape toţi membri ai USR, determinând autorităţile locale să iasă din birocratica lor inerţie. În vederea redobândirii demnităţii de breaslă, trebuie, înainte de toate, să aruncăm o privire în propria ogradă și să vedem din ce cauză n-am izbutit să ne afirmăm cum s-ar fi cuvenit în faţa contemporanilor noștri, cu alte cuvinte, să ne asumăm noi înșine responsabilitatea acestei stări de lucruri. E uşor să dăm vina pe alţii. Am făcut oare tot ce ţinea de noi ca să merităm să ni se recunoască rolul esenţial jucat în orice societate de către scriitor? Am avut întotdeauna urechile ciulite la realitatea zilelor noastre, la nevoile oamenilor dintre care se recrutează cititorii noştri? Am reuşit să le înţelegem aşteptările ca să le putem răspunde? Am scris cărţile de care cititorii noştri au nevoie? E vorba de o problemă de valoare şi, în acelaşi timp, de una de etică. Am reacţionat de fiecare dată când comentatori ai vieţii literare puţin binevoitori au arătat cu degetul spre prezenţa în rândurile USR a unor veleitari. 118 ANTARES AXIS LIBRI

Ca Preşedinte al USR, era firesc s-o fac. Dar, între noi fie vorba, nu există în observaţiile cu pricina o sămânţă de adevăr? Și-a făcut Comisia de Validare, în toate cazurile, treaba cum se cuvine? Dar Comitetele de Filială de la care provin propunerile? Când Consiliul din 10 iunie l-a exclus pe redactorul-şef al „Tribunei”, am descoperit că primirea lui în USR fusese, în bună măsură, rodul unor presiuni care au urcat de la Filială la Comisia de Validare. De n-ar fi decât un caz izolat, tot ar fi bine. Din păcate, nu este un caz izolat! Am dat dovadă mereu de o toleranţă care, iată, s-a întors adesea împotriva noastră. Lungul şir de atacuri contra USR şi a conducerii ei pornite de la membri ai USR este dovada că nici la capitolul etică nu stăm grozav. Ce mi-a fost dat să citesc în anii din urmă întrece orice închipuire. Și noi, noi cum am răspuns? Îmi vine să spun că am răspuns creştineşte, cu duhul blândeţii, adică: nu numai că i-am iertat de păcate, dar leam dat premii, indemnizaţii, ajutoare pentru ei şi rudele lor de toate gradele aflate în dificultate, le-am plătit cărţile la editură, i-am invitat la simpozioane, i-am trimis în străinătate, i-am lăsat să facă parte din jurii şi comitete în care decideau de soarta altora şi multe alte dovezi de îngăduinţă, ca să nu zic de prostie, din partea noastră. Unii din înverşunaţii noştri detractori s-au plâns public că vrem să-i excludem din USR, deşi, „uitând” să-şi plătească de ani buni, ce spun eu, de decenii, cotizaţia aceea colosală pe care o ştiţi, ei se aflau în stare de suspendare, nemaifăcând parte din USR. Am fost daţi în judecată şi purtaţi prin tribunale de un coleg al nostru şi de fiul unui fost coleg. Acestuia din urmă i-am interzis accesul la Casa de la Neptun ca urmare a unui scandal public. Ne-a cerut 1.000.000 de lei despăgubiri morale. El, scandalagiul! Cred că accentul pus pe rostul sindical al USR, la care ne-a împins tradiţia şi ne-a obligat, o dată în plus, criza, ne-a făcut să pierdem din vedere că unitatea principală de măsură a unei asociaţii profesionale cum este USR, trebuie să fie valoarea membrilor ei. În acest scop, Statutul amendat prevede criterii mai stricte de primire. El stabileşte totodată reguli mai eficiente în alegerea membrilor comitetelor şi a juriilor de tot felul. Prevederile statutare nu reprezintă însă o garanţie deplină, ele trecând prin mâna unor oameni, atârnând de simpatiile sau antipatiile acestora sau, şi mai rău, de interese personale sau de grup. Apelul pe care doresc să-l fac este la cât mai multă obiectivitate. Și, de ce nu, la cât mai multă exigenţă din partea celor care, la toate nivelele, îşi asumă o anumită responsabilitate. Ar trebui să se înţeleagă de către cât mai mulţi că a avea o funcţie de răspundere în USR nu este o onoare, ci adesea o corvoadă. Credeţi-mă pe cuvânt: o ştiu prea bine! În mod concret, îmi propun pentru mandatul următor, dacă îmi va fi acordat, următoarele: Voi face tot posibilul să păstrăm ceea ce am câştigat: suplimentul de pensie, indemnizaţia de merit şi restul. Voi continua să mă bat pentru amendarea legii taxei de timbru, blocată ANTARES AXIS LIBRI 119

deocamdată în Parlament, ca urmare a opoziţiei unor editori. Amănunte pentru starea actuală a demersurilor noastre, în Raportul de activitate. Voi continua politica de angajare morală şi materială a Guvernului şi a autorităţilor locale, precum şi a ICR şi a altor instituţii, în proiectele şi programele USR şi, nu în ultimul rând, în susţinerea publicaţiilor USR. Sper să beneficiem şi în viitor cel puţin de sumele din mandatul 2009-2013, pe care le-am prezentat în Anexa 1 la Raportul de activitate. Voi încerca să atrag cât mai multe fonduri din sponsorizări şi din alte surse, inclusiv europene, publice sau private. Voi milita pentru menţinerea şi, unde e cazul, reluarea celor mai importante proiecte ale USR: Premiile anuale, Gala Poeziei, Turnirul de Poezie din străinătate, Festivalul Internaţional „Zile şi Nopţi de Literatură”, Colocviul romanului, Lecturile publice şi altele. Voi iniţia programe noi, la care lucrăm colegii mei din conducere şi cu mine. Voi acorda toată atenţia patrimoniului USR: Casa Vernescu, Hotel Unique, Casa de la Neptun, Casa cu abside de la Iaşi, terenul de la Călimăneşti (donat USR în 2011), fondul de carte şi celelalte enumerate în Anexa 2 la Raportul de activitate. Voi încerca să cresc prin toate mijloacele disponibile vizibilitatea breslei, în ţară, dar şi peste hotare. Voi încerca să atrag atenţia opiniei publice asupra acelor manifestări ale noastre care au în centru cartea de literatură, dezvoltând, în acest scop, relaţiile cu şcolile şi universităţile, colaborând cu autorităţile dăscăleşti la elaborarea unor programe din care literatura actuală să nu lipsească. Voi urmări aplicarea corectă a Statutului în viaţa de zi cu zi a USR, în vederea eliminării acelor fapte reprobabile care au pus, nu o dată, USR într-o lumină proastă, indiferent cine se face vinovat de ele. USR este a tuturor, dar şi a fiecăruia. Ceea ce înseamnă că toţi trebuie să ne asumăm răspunderi, dar şi că fiecare e, în egală măsură, responsabil. Mă simt obligat să precizez în încheiere că atât ceea ce am făcut în precedentul mandat, cât şi ceea ce îmi propun să fac de aici încolo a fost, şi va fi, rodul unei munci de echipă. Toţi cei aflaţi în funcţii de conducere fac parte din această echipă şi de solidaritatea lor depinde succesul nostru al tuturor, al USR, reprezentant şi simbol al breslei noastre.

CaSeTa TehNIcĂ
Coperta: Adina Vasilică Tehnoredactori: Sorina Radu Cătălina Ciomaga

120

ANTARES AXIS LIBRI

Related Interests