Cuprins Exordii Argument Zanfir ILIE, Corneliu ANTONIU 3 Dunărea, poveste și adevăr...

 REDACȚIA 6 Arta criticii Întâietatea lui Perpessicius Viorel COMAN 9 1990-2012. Mutaţii ale valorilor estetice Radu VOINESCU 12 Istorie literară O poetică pentru mileniul trei Cassian Maria SPIRIDON 16 Despre conceptul de alegorie ironică (ratată), cu permanentă referire la Harold Bloom şi doar incidental la Socrate Viorel ȘTEFĂNESCU 19 „Deconspirarea” lui Adrian Marino? Adrian Dinu RACHIERU 22 „Răfuiala” cu trecutul Grigore SPERMEZAN 27 Epistemologia fragmentului Dumitru TIUTIUCA 30 Pagini despre istoricul poemului haiku în Franţa Marius CHELARU 34 Cronici literare „Afinităţile selective” ale lui Ioan Adam Theodor CODREANU 42 Ciudatul meu zeu şi prieten Viorel DINESCU 48 Liviu Ioan Stoiciu în apocalipsa „substanţelor interzise” Tudor CICU 51 Constantin Vremuleţ: „Evadări ratate” un roman paradigmă: Poet și dictator – Eterna poveste Ion MANEA 57 Anatomia narativă a efectului de stranietate în „Metamorfoza” de Franz Kafka Elena DONEA 60 Convorbiri între un șaizecist și un optzecist Vasile SPIRIDON 63 Scrisorile unei profesoare de franceză Daniel CRISTEA-ENACHE 67

ANTARES AXIS LIBRI

1

Note de lectură Lecturi de Nobel : Istorie şi culorile zbuciumului omenesc Cecilia MOLDOVAN 72 Anton, Fabian. Mic tratat de colorare a nopţii. Focşani: Terra, 2011 Dorina BĂLAN 76 Chelaru, Mircea. România moluscă. Bucureşti: Semne; Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, 2012 Catrina CĂLUIAN 78 Velea, Andrei. Lumea e o pisică jigărită. Timişoara: Brumar, 2012 Mihaela BUTE 80 Sân-Petru, Paul. Empatii. Galaţi: Phoebus, 2013 Iulia LAZĂR 82 În labirint Debuturi remarcabile în anul 2012 a.g. secară 83 Miscellanea Destin transilvan Coriolan PĂUNESCU 90 Confluentia O istorie muzicală Valentina LEONTE 93 Literatura în sine Antologiile A Aura CHRISTI 96 Jocul şi fuga Nicolae BREBAN 100 „OFF” sau „REGELE SCHIMBĂRILOR” Victor CILINCĂ 103 Fronde De ce scriu cu â din a Alex. ȘTEFĂNESCU 108 Intrasingențe Cumularea răului Ionel NECULA 110 Remember Actualizarea relaţiei memorie /vs/. ficţiune în „Elena” de Dimitrie Bolintineanu Mirela SAVIN 113 Portrete Ion Avram, Stăpânul Metaforei Mihail GĂLĂȚANU

118

2

ANTARES AXIS LIBRI

ARGUMENT

Zanfir ILIE

Corneliu ANTONIU

E X O R D I I

Organic așezată pe o binecuvântată tradiţie, în mod fericit susţinută de un substanţial potenţial creator și, imediat după 1990, exploziv desfășurată în noile repere ale evoluţiei culturale românești, o adevărată revoluţie literară s-a petrecut la Galaţi. Nu s-a întâmplat, nici aici, ca în multe alte locuri din ţară, o revelaţie a scrierilor de sertar, dar o avalanșă de nume și titluri noi în viaţa literară a zonei a condus la faptul că, în acest răstimp de numai două decenii, Galaţiul să devină și să confirme statutul de autentic centru cultural, iradiind în zonele din preajmă și primind, fără nicio reţinere, o (aproape) unanimă recunoaștere naţională. Dacă sunt Corneliu Antoniu, Theodor Parapiru, Constantin Vremuleţ, Apostol Gurău, Sterian Vicol, Viorel Dinescu, Simon Ajarescu, Andrei Grigor, Katia Nanu, Aurel Stancu, Coriolan Păunescu, Dan Plăeșu, Victor Cilincă, Florina Zaharia, – și virgula ar trebui invocată de multe ori într-o pe cât de lungă, pe atât de prestigioasă enumerare – atunci e Galaţi; se poate spune acum și chiar se spune la Iași, la București, la Cluj-Napoca, la Timișoara, la Chișinău, la Cernăuţi. Un număr impresionant de scriitori și-au revendicat dreptul la afirmare și, semnificativ de mulţi dintre ei, au dobândit-o, în poezie cu nume de rezonanţă, incluse în marile dicţionare ale literaturii contemporane, în proză, cu cel puţin trei-patru semnături de talie naţională și nu numai, în teatru, cu câţiva dramaturgi care s-au jucat și se joacă cu succes pe scenele naţionale, dar și în critică, activând iarăși câteva condeie de temut și de luat în seamă, nu îndeajuns însă, nici ca număr și nici ca prestaţie, în raport cu o viaţă literară zonală atât de efervescentă, atât de vie, atât de productivă și, la urma urmei, atât de complexă. Dacă ianuarie 1990 ar fi timpul de referinţă și ianuarie 2013 cel de tras linia și de judecat, o imensă diferenţă s-ar isca, una identică cu o aproape incredibilă acumulare literară, pe de o parte, și de rostuire instituţională, pe de alta. Exista, la Galaţi, la sfârșitul anului 1989 un singur ziar (Viaţa nouă), două cenacluri literare neluate în seamă de autorităţi și vreo 30 de scriitori, care cu greu găseau un spaţiu publicistic în care să semneze, iar o editură care să le tipărească operele ANTARES AXIS LIBRI 3

cu mult mai greu, și nicidecum în oraș; există, acum, la Galaţi, două cotidiene importante, alte câteva săptămânale și publicaţii de specialitate, la care se adaugă nu mai puţin de opt reviste culturale – Antares, Porto-Franco, Dominus, Dunărea de Jos, Axis Libri, Boema, Curierul internaţional de francofilie, Noduri și semne. O constelaţie de edituri s-a ivit în acești ani, începând cu întâia, ca apariţie, PortoFranco, dispărută, din păcate și ajungând la cea mai nouă, cea a Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia”, Axis Libri. Creșterea numărului de oameni ai scrisului a determinat explozia de publicaţii și edituri, iar acestea din urmă au creat tot mai generoase condiţii de publicare, astfel încât de la aproximativ 30 de scriitori s-a ajuns la peste 300, de zece ori mai mult adică, și, în aceste condiţii, organizarea instituţională la nivelul breslei se făcea nu numai necesară și posibilă, dar și capabilă de a se impune prin forţă și valoare în zonă și la nivel naţional. Cea mai importantă și benefică a fost, cu siguranţă, constituirea Filialei Galaţi-Brăila a Uniunii Scriitorilor, configurată în jurul poetului Corneliu Antoniu, iniţiatorul și președintele ei, și a revistei Antares, apărută sub patronatul aceluiași scriitor. Ea cuprinde acum aproape 70-80 de scriitori din Galaţi, Brăila, dar și din judeţele învecinate, din toată Dunărea de Jos, depășindu-și prin componenţă și competenţă aria strict zonală, cu iradieri la Iași și chiar la București. Biblioteca „V.A. Urechia”, pe de altă parte, aplicând o nouă strategie managerială – aceea a implicării reale în actul cultural zonal – a propus o altă formă de afiliere, cea în jurul Salonului literar „Axis Libri”, moderat de scriitorul Theodor Parapiru. Salonul nu acordă și nici nu poate acorda titlul de membru, el are mai degrabă statutul unui cenaclu literar cu funcţionalităţi extinse și cu liberă participare, dar conferă, și el, prin întrunirile săptămânale, un fel de apartenenţă scriitoricească, unul de mai largă accepţie, dat fiind că aici vin și membri ai filialei USR și aspiranţi la acest statut și nemembri. Iar dacă Filiala Sud-Est a Uniunii Scriitorilor organizează anual prestigiosul Festival, cu participare internaţională, „Serile de Literatură ale Revistei Antares”, ajuns în 2013 la a XV-a ediţie, Biblioteca „V.A. Urechia”, cu Salonul literar, cu propria revistă de cultură, organizează Festivalul Naţional de Carte „Axis Libri”, ajuns și el, anul acesta, la a V-a ediţie și tinzând, de asemenea, spre o deschidere internaţională. Numeric, instituţional, valoric, reprezentanţii contemporani ai scrisului românesc din această zonă au toate condiţiile de a se impune cu mult mai mult și mai convingător decât au făcut-o deja, iar dacă acestui cadru ar trebui să i se adauge ceva, poate că prioritatea absolută ar fi, în condiţiile acestei veritabile emulaţii literare, aducerea în scenă a „judecătorului”, a profesionistului în decantarea valorii de non-valoare și a excelentului de surplus, adică, Măria Sa, Criticul Literar... Şi ce altceva ar putea să-l atragă mai mult pe critic și să-l determine să-și înmulţească osârdia mai bine decât o revistă de specialitate, adică tocmai această publicaţie de teorie, critică și istorie literară, pe care Filiala Sud-Est a Uniunii Scriitorilor din 4 ANTARES AXIS LIBRI

România și Biblioteca „V.A. Urechia” Galaţi au gândit că este momentul în care s-o lanseze, aici, la Dunărea de Jos. Mai întâi, ea va asigura periodic spaţiul publicistic necesar actului de judecare a valorii literare autentice, va găzdui în coloanele ei semnăturile teoreticienilor, criticilor și istoricilor locali – avem un Viorel Ştefănescu, un a.g. secară, mai avem și alţii, care au dovedit și ar putea să dovedească calităţi și preocupări în domeniu, – dar avem și promisiunea unor critici de primă linie din alte zone, din marile centre din ţară, din Basarabia și Bucovina de Nord, de a ne onora cu semnăturile lor, ceea ce ne permite să sperăm că actul de teorie, critică și istorie literară va găsi la Galaţi una dintre adresele ce merită a fi reţinute. Căci nu numai scrisul local va fi luat în dezbatere, ci literatura română în ansamblu, fără graniţe geografice sau de natură strict subiective. Avem în vedere nu numai comentariul critic, cronica de întâmpinare atât de necesară, dar atât de neglijată în anii din urmă, dar și actul de promovare, de scoatere la lumină și de introducere în circuitul naţional a valorilor literare autohtone, cu nimic mai prejos decât altele, chiar mai presus am spune, dar nu îndeajuns de cunoscute, de popularizate, cum s-ar zice. Avem la Galaţi-Brăila scriitori cu legitimaţii de succes în buzunar la intrările în târgurile naţionale de carte – la Bookfest și la Gaudeamus – este necesar însă scoaterea lor la iveală, fluturarea curajoasă în faţa „cerberilor” adormiţi în proslăvirea modelelor impuse și subiectiv canonizate. Avem, de asemenea, la Galaţi-Brăila, scriitori cu legitimaţii de intrare în marile edituri și biblioteci ale Europei și ale lumii, este necesară însă străpungerea zidurile prejudecăţilor, este necesară ofensiva „marginei” asupra „centrului”, sau, mai bine zis, dizolvarea noţiunilor pentru a institui continuitatea și unitatea și a promova starea de ubicuitate a valorii. Criticul literar și, prin el, această nouă revistă pe care am decis s-o lansăm astăzi, ar putea face toate aceste lucruri cu mari sorţi de izbândă. Programul revistei își propune următoarele obiective: - apariţia (urmare a unei stringente necesităţi) unei publicaţii de teorie, istorie și critică literară în arealul de la Dunărea de Jos vizând calitativ fenomenul literar naţional; - posibilitatea evaluării creaţiilor literare aparţinând autorilor atât locali, precum și naţionali; - crearea unui real dialog pe teme preocupante pentru întreg universul literar românesc. De aceea, punem la dispoziţia scriitorilor români de pretutindeni paginile ei, atâtea câte sunt, deocamdată. Galaţi, 20 mai 2013 ANTARES AXIS LIBRI 5

E X O R D I I

Dunărea, Poveste Şi Adevăr...
REDACȚIA „La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns”... Cunoscutul vers din „Scrisoarea a III-a” a lui Eminescu localizează o așezare bulgărească de pe malul drept al Dunării, intrată în istorie ca loc de înfruntare a otomanilor cu oștile Apusului hotărât să oprească ascensiunea Semilunii. Dar câte așezări de la izvoarele sale și până la istovirea în mare nu atinge cu spiritul său Dunărea? Botezată în fel și chip de neamurile Europei, Istris, Danaistru, de greci, Danubius, de latini, Duna, de maghiari, Dunav, de croaţi, Danube, de francezi și englezi, Tuna, de turci, fluviul este al doilea ca lungime (după Volga) din Europa și singurul pe bătrânul continent care curge de la Vest la Est, zăbovind cel mai mult în cursul lui pe tărâmurile românești, ca un fel de răzvrătire în faţa veșnicei orientări a Estului către Vest... Sunt multe orașe scăldate de Dunăre, înainte de a se defini, în cea mai frumoasă Deltă a Europei. Primul de luat în seamă și cel mai aproape de izvor este, în Germania, orașul Sigmaringen, localitate care, situată în fosta regiune Hohenzollern, are o rezonanţă aparte în istoria românilor, pentru că aici, aproape de izvoarele fluviului, s-a născut, la 16 aprilie 1839, Carol I, întâiul lor rege... La ieșirea din ţara lui Goethe, Dunărea trece prin Passau, în care se poate găsi o similitudine românească, de data aceasta, chiar cu Galaţiul... Passau este numit în germană și Dreiflüssestadt, adică „orașul celor trei ape”, una fiind fluviul, celelalte râurile Inn și Ilz, care confluează aici. Şi ce altceva decât „orașul celor trei ape” poate fi însuşi Galaţiul, dacă alăturăm Dunării, Siretul și Prutul? Fluviul străbate în continuare alte cetăţi ale istoriei și culturii europene, în Austria, trece mai întâi pe lângă Linz, oraș în care Mozart a scris, în 1783, Simfonia a 36-a, zisă și „Simfonia Linzului” și își unduie apoi valurile albastre pe lângă Viena, capitala muzicii clasice și a operei. În Slovacia, scaldă Bratislava, capitală europeană renumită pentru multiculturalitatea sa. Mai aproape de noi, în Ungaria, Dunărea străbate Budapesta pe care o desparte în Buda și Pesta, iar, mai jos, atinge mica așezare Mohacs, cu rezonanţe de tragedie în istoria ungurilor, pentru că acolo, la 1526, Suleiman Magnificul l-a învins pe ultimul lor rege. De la Baziaș încoace, Dunărea devine românească și de acolo până la vărsare cel mai mare oraș pe care îl binecuvântează cu trecerea sa este Galaţiul... „La mila 80” – cum este marinărește reperat Galaţiul – și pe malul stâng al Danubiusului – „orașul teilor” – cum l-au numit poeţii, istoria se desfășoară

6

ANTARES AXIS LIBRI

într-o succesiune de epoci și timpuri structurate printr-o continuitate pe care cel mai bine ar putea s-o simbolizeze trei piese importante ale patrimoniului său cultural: Castrul roman de la Tirighina, Biserica Precista și Muzeul de Artă Vizuală, primul ilustrând o antichitate daco-romană, al doilea un ev mediu eminamente creștin și al treilea, o contemporaneitate spirituală de certă valoare naţională și europeană. Şi, deși, la prima vedere, între cele trei nu ar fi de găsit legături și asemănări structurale, ele se constituie într-o trinitate spirituală emblematică pentru tot ceea ce înseamnă Galaţiul, ca așezare și spirit. Istoricii convin că denumirea de „Castrul roman de la Tirighina-Barboși” are ca suport o fostă cetăţuie dacică, întărită cu un val de pământ, dacii fiind primii locuitori ai Galaţiului – s-ar putea spune –, apoi au venit romanii și au construit peste cetatea lor – se poate adăuga. Ceramica dacică, vestigiile castelului roman, cele două necropole, cele trei depozite de amfore, monedele din vremea lui Augustus și Nero, vorbesc de la sine despre continuitatea vieţuirii în această zonă. Cert este că aceste construcţii antice succesive pe înălţimea care domină împrejurările scăldate de Dunăre, Siret și Prut au constituit baza tuturor dezvoltărilor urbanistice ulterioare și că Galaţiul a însemnat întotdeauna, aici, la sudul Moldovei și la întretăiere de căi nautice și terestre, nu numai un punct strategic, dar și un continuu izvor de civilizaţie. Era firesc faptul că un Miron Costin să-și fi oprit atenţia asupra acestui monument, amintindu-l în lucrarea sa „Cartea pentru descălecatul dintăiu a Ţării Moldovei”. Între anii 1643 și 1647, pe când Moldova se afla sub domnia lui Vasile Lupu, s-a construit, pe faleza superioară a Dunării gălăţene, Biserica Precista, acum un monument al arhitecturii medievale, cu elemente moldo-vlaho-transilvănene, pe atunci nu numai un lăcaș de credinţă, dar și unul de apărare, precum și, cu multe secole înainte, vechiul castru roman. Ceea ce le leagă în timp într-o istorie comună vine însă nu numai din rosturile lor primordiale, ci și dintr-o unitate structurală dintre cele mai trainice și anume chiar materialele de construcţie. Este știut că la ctitoria bisericii de pe faleză s-au folosit piatră masivă și cărămizi recuperate din ruinele castrului, dar și nisip de pe plajele Dunării, realizându-se ceea ce foarte rar mai poţi întâlni în altă parte, un monument peste monument, o istorie peste istorie, mai ales că și aici, precum cetăţuia dacică înainte de castellum, exista o biserică din lemn și vălătuci, peste care s-au înălţat noile ziduri... Mai bine de trei secole de istorie s-au scurs peste zidire și de cele mai multe ori evanghelia creștină era însoţită de adevărate strategii de apărare în faţa cotropitorilor, mai întotdeauna prezenţi pe aceste meleaguri, clădirea având, din proiectare, și rol de redută în faţa unor atacuri, de tăinuiri ale obiectelor de cult și a valorilor. Legenda vorbește chiar despre existenţa unui tunel de subtraversare a fluviului, dar, dincolo de ea, dotările bisericii vorbesc de la sine despre ideea de fortificaţie medievală. Astfel, podul întărit al bisericii este alcătuit din două părţi, una deasupra naosului și cealaltă deasupra altarului, prevăzute cu un coridor de strajă și cu 28 de ANTARES AXIS LIBRI 7

metereze. Îmbinarea funcţiei principale de lăcaș al credinţei creștine cu aceea de fortificaţie militară este o caracteristică unică a acestei construcţii, care, de altfel, după consolidarea din anii 1952 - 1956, a funcţionat ca muzeu de artă religioasă medievală. Abia după 1989 biserica a fost redată practicării cultului creștinortodox, după ce, între 1991 și 1994, ea a trecut printr-un nou proces de restaurare, care avea să-i redea cât mai fidel înfăţișarea originală. După terminarea renovării, la 30 noiembrie 1994, de Sfântul Andrei – patronul spiritul al municipiului Galaţi, Biserica Precista, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, a fost sfinţită de ÎPS dr. Casian Crăciun, Arhiepiscopul Dunării de Jos, lăcașul de cult și monumentul istoric totodată intrând într-o nouă eră... Până în anul 1878, Eparhia Dunării de Jos funcţionase la Ismail, dar, după cedarea sudului Basarabiei, orașul intră în stăpânirea rușilor (astăzi este la ucraineni), așa că ea se va muta la Galaţi unde se punea problema unui sediu de funcţionare. Așa s-a construit, între anii 1897 și 1900, cu mari eforturi financiare din partea Ministerului Cultelor și a administraţiei locale, înălţătorul palat episcopal de pe strada Domnească, remarcat, pentru arhitectura sa impunătoare, de însuși Nicolae Iorga. Din 1967 clădirea a fost redestinată înfiinţării primului – și unicului – muzeu de artă contemporană din România, cel de-al treilea important reper spiritual al Galaţiului, important pentru că, dacă biserica cu metereze de pe Faleză a cuprins în sine elemente de apărare militară, palatul episcopal a găzduit pur și simplu arta... Muzeul, devenit din 1990, de Artă Vizuală, păstrează importante colecţii de pictură, sculptură, grafică, artă decorativă (tapiserie, ceramică, sticlă). O parte mai restrânsă a colecţiilor de pictură, sculptură și grafică o constituie câteva piese din secolul al XIX-lea (Aman, Rosenthal, Grigorescu) și din perioada interbelică (Victor Brauner, Theodor Pallady, Petrașcu, Tonitza etc.), dar cea mai mare parte a patrimoniului este format din piese de artă contemporană românească realizate în special între 1967 - 2000 (Horia Bernea, I. Gheorghiu, I. Sălișteanu, Marin Gherasim, Ana Lupaș, Gheorghe Apostu, Ion Ţuculescu, Corneliu Baba etc.). Ceea ce este foarte important însă, muzeul deţine bunuri culturale clasate în Tezaurul patrimoniului cultural naţional. Recent, Palatul Episcopal a revenit Arhiepiscopiei Dunării de Jos, intrând în lucrări de consolidare și restaurare, iar Muzeul de Artă Vizuală, funcţionând în continuare în același spaţiu, se va muta într-o clădire nouă, modernă ce se va construi, în mare parte din fonduri europene, pe un teren din apropiere... Şi iată cum spirala istoriei orașului de la Dunăre se înalţă pe structuri solide și pe continuitatea organică a acestora, pe cetatea dacică se înalţă castelul roman, biserica-redută Precista se zidește din temeliile castrului roman, iar biserica străbună găzduiește, în palatul său de reședinţă, cel dintâi și singurul muzeu de artă contemporană românească, pentru ca, în timpuri mai noi, și Episcopia, devenită arhiepiscopie, să-și regăsească locul dintâi, iar noul muzeu să se recompună într-un spaţiu nou, special construit și de importanţă europeană... 8 ANTARES AXIS LIBRI

Întâietatea lui Perpessicius

A R T A C R I T I C I I

Viorel COMAN Nu încape îndoială, Perpessicius a fost unul din cei mai fini analiști ai fenomenului literar românesc. Nimeni nu l-a scos vreodată din grupul celor zece critici literari care formează, susţin și argumentează gustul literar al unei epoci. A făcut de toate: a îngrijit ediţii, a publicat antologii rămase și azi de referinţă, a refăcut cosmosul iniţial al manuscriselor eminesciene și a publicat toate versurile „poetului naţional”. Dar mai presus de toate a comentat în pagini memorabile cam tot ce s-a publicat în perioada interbelică. De la capodoperă, la cartea măruntă, cu un devotament ce-l apropie de jertfă, totul a fost trecut prin strunga peniţei sale. Dintre toţi marii critici literari interbelici, pare a fi marcat de un destin potrivnic: reînvaţă, spre 30 de ani, ca mare mutilat de război, să scrie cu mâna stângă. Privite azi, paginile scrise de Perpessicius seamănă mai degrabă cu partiturile cântecelor orientale ale lui Anton Pann. A avut mereu vederea slabă. În ultimii săi ani semăna izbitor cu Borges. Marii ochelari negri păreau retine arse. Şi-a imaginat viaţa doar în preajma cărţilor. Dacă Arcimboldo l-ar fi cunoscut, în mod sigur l-ar fi luat model pentru celebrul tablou „Cărturarul”. Nu a cărat nici pietre, nici nisip, nici var. A fost critic literar, nici mai mult, dar nici mai puţin, cum ar fi spus colegul său de generaţie E. Lovinescu. Din 1923, când își începe lucrarea critică, până spre 1970, deci vreme de aproape jumătate de veac, nu a trecut decât rareori săptămâna fără ca semnătura sa să nu fie în cele mai importante reviste literare românești. Au rezultat cincisprezece volume de Menţiuni critice și Alte menţiuni ..., urmate de Jurnal de lector, Dictando divers și Lecturi intermitente, cartea publicată la câteva zile de la moartea criticului, în aprilie, 1971. Prin însumare, aceste opere formează o mare operă critică de peste 7.000 de pagini, o mărturie despre formele frumosului românesc văzute de singurul ANTARES AXIS LIBRI

9

spirit critic de la Dunărea de Jos. Şi mai e ceva ce noi considerăm foarte important. Prin ce a scris despre cei ce formează, ca scriitori, „ginta iritabilă din vechea schelă a Brăilei” - Panait Istrati, Ilarie Voronca, Mihail Sebastian, Ştefan Petică, Mihu Dragomir – Perpessicius a integrat în cultura naţională timbrul unic al operei lor. Aceste cronici – unele, de un ton confesiv care le apropie mai mult de mărturie, de pagină de jurnal decât de comentariu critic – formează azi, primele pagini despre lumea văzută de scriitorii brăileni, cu alte cuvinte ele ar putea fi „o creangă de salcâm de la Dunăre”, cum scria autorul, într-o cronică din R.F.R., la un an de la moartea lui Mihail Sebastian. A propus contemporanilor o specie de cronică literară căreia i-a dat un nume oarecum ciudat, „menţiune critică”. Azi, această alcătuire de cuvinte a devenit simbolul operei sale. În aparenţă, „menţiunea” e ceva de rang secund, fără prea mare importanţă. Nimic mai fals. Aceste cronici sunt ca lăzile din poveștile orientale: sunt pline de daruri. Aici autorul a trasat pârtii hermeneutice, a spus adevărurile fundamentale despre operele analizate. Ele pot fi citite – lucru rar la o cronică literară – nu doar pentru informaţia critică, nu doar pentru formulările memorabile și pătrunzătoare, ci, în egală măsură, pentru frumuseţea lor artistică. De regulă „menţiunile critice” sunt cronici literare de întâmpinare. După calculele noastre, Perpessicius este criticul literar interbelic care a publicat prima cronică literară despre cele mai multe opere. Gustul literar infailibil, intuiţia critică, cunoașterea contextului literar european sunt harurile care l-au ajutat să nu greșească niciodată. O eroare estetică – și Perpessicius se pare că știa foarte bine aceasta – nu se spală cu toate apele Dunării. Cronicile de întâmpinare au fost întotdeauna cele mai dificile texte critice. De aceea, nu sunt mulţi cei care s-au încumetat să le scrie și, mai ales, nu sunt mulţi cei care, scriindu-le, nu au greșit. Când o operă literară este „la sol”, ca o pasăre înaintea marelui zbor, când se pregătește să se instaleze în spaţiul ideal al culturii, mai ales atunci criticul literar are puteri depline. El o poate lansa, evidenţiindu-i comorile sau o poate distruge, așezând-o sub lespedea grea a unei cronici negative. Mai ales în această ipostază se poate observa responsabilitatea uriașă a criticului. În fond, el este cel care propune și susţine valori, el dezvoltă ierarhii și contribuie la alcătuirea unei generaţii literare subliniindu-i creativitatea și stâlpii de rezistenţă. De aceea, pentru perioada interbelică Perpessicius a avut, prin cronicile sale de întâmpinare, rolul cocorului din unghi, a tăiat primul aerul tare al înaltului, a vâslit din greu și i-a lăsat pe alţii să lucreze în siajul său. El intervine în cel mai important moment al afirmării unei opere, când ea este necunoscută, fragilă și vulnerabilă. Acesta este sensul profund al demersului critic al lui Perpessicius. De regulă, el este cel care dă tonul interpretărilor și trasează primele coordonate axiologice. Analizând comparativ cronicile literare despre câteva opere interbelice, azi opere fundamentale în canonul literar românesc, cronica lui Perpessicius se remarcă prin exactitatea opiniilor. Cu alte cuvinte, el e cel care dă tonul, fixează înălţimea sunetului. Ceilalţi preiau și omogenizează, reformulează, aprofundează 10 ANTARES AXIS LIBRI

sau dezvoltă. Rareori se situează polemic. Dacă cineva dorește să citească prima cronică literară la „Baltagul”, de M. Sadoveanu, observă că tot ce se spune azi despre marele roman – o „cantitate” de analize mult mai mare decât romanul însuși, se găsește deja formulat în cronica lui Perpessicius. Exemplele se pot înmulţi. Intrând pe fluxul ideilor, urmărind istoria opiniilor, dezvoltarea sau reluarea lor, se poate vedea cum cronica lui Perpessicius este sursă. Aproape mereu se remarcă întâietatea lui Perpessicius. Rareori nu e cel dintâi care emite o judecată critică durabilă. Şi când se întâmplă să nu aibă întâietate, nu reia din cronicile altora, nu dezvoltă decât propriul program critic. Cu alte cuvinte, adevăratele „menţiuni critice” – dacă e să respectăm sensul cuvintelor - sunt cele care preiau și dezvoltă opiniile critice ale lui Perpessicius, iar cronicile sale par așezate sub un șapou înșelător.  Fără să fie în fruntea vreunei reviste care să vizeze actualitatea literară, fără să fie profesor universitar și să aibă șansa de a-și forma ciraci fideli, fără vreo mare funcţie administrativă din perspectiva căreia să sporească binele comun, deci mereu în sigurătatea bibliotecii care era pentru el Lumea, Perpessicius a însemnat mereu o autoritate. Cel mai mare semn de putere este gustul literar infailibil. Nu a dat greș niciodată. Nu a dovedit acea cecitate a gustului care să-l facă „vinovat” de imaginea vreunui mare scriitor. În „istoria” lui G. Călinescu, Maiorescu este un critic minor. E. Lovinescu, în „Critici” nu înţelege nimic din opera lui I.L. Caragiale. Lui Perpessicius gustul literar nu-i joacă niciodată vreo festă. Şi mai e ceva care, de asemenea, îl face unic. Din toţi criticii literari ai perioadei interbelice, Perpessicius este singurul care „se coboară” la iarba măruntă a câmpului literar și comentează afabil cărţi care își menţionează existenţa numai în cronicile sale. Este seria aceea de opere care trec neobservate, asupra cărora ochiul critic nu stăruie. Perpessicius a crezut ca puţini alţii în cuvântul scris și de aceea caută frumuseţea oriunde crede că o poate găsi, fie în grădini paradiziace, fie în cotloane și firide literare uitate, fără mari revelaţii, doar cu bucuria că și la firul ierbii există viaţă literară. Mai persistă încă o prejudecată care evocă bunătatea, adesea proverbială, a lui Perpessicius. La prima vedere, pentru un critic literar cu misiune – și el face neîndoielnic parte dintre aceștia – bunătatea este văzută mai degrabă ca o formă de slăbiciune. În viaţa literară criticul este văzut ca un mare luptător pentru un nou canon literar pe care trebuie să-l impună. Titu Maiorescu și E. Lovinescu, G. Călinescu și N. Manolescu ilustrează, la noi, exemplar situaţia. De aceea, criticul literar observă câmpul de bătălie literară, urmărește îndeaproape mișcările de trupe din prima linie, acolo unde se formează destinul unei generaţii, privește cu un ochi de hatman sever mișcările adversarilor și adâncimea câmpului de luptă. Adesea pune sabia sa pe epoleţi înnobilând soldaţi viteji sau smulge galoane literare nemeritate. Destinul criticului este, cum spunea N. Iorga, sub semnul „luptei literare”. În cazul lui Perpessicius, un ochi atent vede, sub palma înmănușată în catifea, pumnul sever al tăriei credinţei. ANTARES AXIS LIBRI 11

A R T A C R I T I C I I

1990-2012. Mutaţii Ale Valorilor Estetice

Radu VOINESCU (I) Ritmurile artei se desfășoară, uneori, în contratimp cu cele ale istoriei. Alteori, însă, ele se suprapun, desigur, mutaţiile producându-se în ritmul celor care marchează evoluţia societăţii și a mentalităţilor. Privind retrospectiv către scurtul interval, la scară istorică, de la schimbarea de regim politic și de mod economic din decembrie 1989 și până azi, pare că transformările de ordin social și economic au fost mai rapide. Într-adevăr, o perioadă, în materie de literatură, lucrurile au lâncezit din anumite puncte de vedere, dar s-au mișcat extrem de repede din altele. Apoi, cadenţa a devenit cea a unei sincronizări accelerate, mai cu seamă în privinţa ideologiilor care au alimentat literatura și a celor literare propriu-zise. Nu am să fac, în cele ce urmează, referiri explicite la lucrarea lui E. Lovinescu despre mutaţiile valorilor estetice. Socotesc mai nimerit să urmărim efectiv, în câteva linii – nu dintr-o perspectivă filosofică generală sau numai din aceea a filosofiei artei, deși ar fi fost de dorit și acest lucru –, cum s-au produs modificările de gust, de percepţie, de atitudine, atât de spectaculoase, după mine, în privinţa produselor literare, conștient fiind, în principiu, că reflecţiile de la 1926 ale autorului Istoriei literaturii române contemporane au devenit, cumva, multe dintre ele, de domeniul bunului simţ. Ca să rezum foarte pe scurt ce spune, mult prea complicat și nesistematizat după obișnuinţele noastre de azi, Lovinescu, la fel ca și în cele trei decenii la care se referea el, mutaţiile s-au petrecut în legătură cu sfera sociologicului și a eticului, dar cu răsfrângeri în manifestările gustului artistic; literar, în ce ne privește. Prin urmare, esteticul s-a conturat din ce în ce mai pregnant ca opţiune pentru scriitori, pentru critici și pentru public, valorile sale exprimându-se tot mai pronunţat, desprinzându-se treptat din contextul socio-politic și autonomizându-se, în mare măsură, în raport cu acesta. ANTARES AXIS LIBRI

12

Este o întrebare dacă valorile însele s-au modificat ori dacă modul nostru de a le pune în operă a cunoscut mutaţii. La aceasta se poate răspunde că nu trebuie să facem confuzia între categorii estetice și valori. Primele sunt imanente, întrucâtva, așadar, traversează, în principiu, neschimbate, epocile, cele din urmă cunosc fenomene de creștere și descreștere a interesului, reevaluări, modificări de statut și de conţinut. Mai pe înţeles spus, categoriile estetice sunt construite și abstracţii, valorile estetice sunt manifestări concrete ale acestor categorii, pozitivate sau negativate din punct de vedere axiologic, la un moment dat Cadrul general. Dacă momentul decembrie 1989 a însemnat debutul unei mișcări accelerate aproape la extrem pentru societatea românească, pentru literatura română acesta a însemnat, în imediat (contratimpul despre care vorbeam mai sus) și punctul unei încetiniri de ritm comparabile, poate, doar cu perioada dintre 1945 și sfârșitul stalinismului. Constatarea este valabilă, dacă nu am formulat suficient de clar, mai cu seamă pentru ceea ce înseamnă efectiv creaţie literară realizată între, aproximativ, 1990 și 1993. Acesta a fost însă doar unul dintre numeroasele aspecte care trebuie să ne atragă atenţia, pentru că, privită chiar și superficial, se dovedește că tectonica interesului pentru literatură, pentru cuvântul scris a cunoscut mutaţii uneori radicale, ce au debutat chiar din primele zile de după înlăturarea dictaturii. Anii 1990-2012 vor constitui, fără îndoială, un domeniu extrem de fertil pentru cei care se vor apleca asupra istoriei literare și a dinamicii genurilor, mentalităţilor, ideologiilor creaţiei și trăsăturilor receptării. Nu neglijăm deloc faptul că receptorul (publicul, lectorul) are aproape întotdeauna propria lui ideologie, în funcţie de care valorizează și ierarhizează propunerile venite dinspre sfera literaturii, a cărţii, revistelor, manifestărilor literare publice etc., în corelaţie cu evoluţia formelor de comunicare în același interval de douăzeci de ani despre care vorbim. La fel de important este și faptul că acest gust a putut influenţa direcţiile și stilurile de creaţie. Mai precis, punctul de cotitură a fost și unul de la care pornind, s-a renunţat, treptat, la a se considera că publicul este acela care trebuie să ţină pasul cu gustul și cu estetica literaţilor. Până când se vor întocmi acele studii de istorie literară de care deja se cam simte nevoia, mi se pare util să consemnăm măcar câteva dintre modificările ce au marcat literatura ca artă și viaţa noastră literară ca domeniu aparte al socialului. Însă nu detaliile de ordin strict sociologic ne vor interesa în cele ce urmează, nici ceea ce ţine de economie, activitatea editurilor, piaţa de carte, strategiile de marketing. De asemenea, chiar dacă unele dintre chestiunile menţionate mai departe în aceste rânduri – doar fugitiv, în stilul unei repertorieri mai mult – vor suna ca mult prea cunoscute, nu voi putea trece în chip absolut peste ele, din simplul motiv că altfel s-ar trunchia tabloul, și așa prea sumar, al unei paradigme stilistice, mentale, ideologice de o mare complexitate, aflată într-o succesiune extrem de rapidă, așa cum se vede acum, urmărită de pe poziţiile post-factualităţii. Nu uităm, totodată, ANTARES AXIS LIBRI 13

că, în perioadele în care s-au petrecut, unele manifestări părea că îi preocupă excesiv de mult, în planul întinderii în timp, pe literaţi (scriitori și critici), dar și publicul. Pe scurt, după decembrie 1990 publicul a vrut ziare în primul rând. Nu a mai dorit ficţiunea din cărţi, ci ficţiunile de presă, cum am relevat într-un studiu mai vechi, publicistica scrisă și audiovizuală oferind toate ingredientele naraţiunii, cu poleiala sau iluzia aproape perfectă a realităţii. Chiar când s-au difuzat știri, reţeta a ţinut și ţine, mai ales în presa din ţara noastră (atât cât a mai rămas azi din presa scrisă, dar mai ales în cea audio-vizuală), de reţetarul naratologic. Scriitorii români au devenit în acea perioadă din ce în ce mai puţin interesanţi. Editurile îi curtau intens pe traducători. Abia-abia editurile de stat mai publicau titluri din vechile planuri editurile, însă numai de prin 1993-1994 au făcut asta, cele care au mai avut curajul, fără a mai avea prea mare succes (este fals că imediat după Revoluţie ar fi căzut brusc, la zero, interesul publicului pentru carte românească). Cele private, încropite în grabă, mizând pe valoarea de piaţă în mod excesiv, în dauna valorii estetice, priveau cu dispreţ literatura originală și, implicit, către scriitorul român. Acesta se bucurase, în general, oarecum din oficiu, de un capital uriaș de respect până în 1990. Prestigiul lui a fost erodat și pe această cale, a considerării ca „nevandabil”, id est, lipsit complet de valoare. Nu e de prisos să spun că tot atunci au apărut și câţiva scriitori de succes, deși ei nu se situează în sfera unei discuţii cu accent pe valoare estetică. Postmodernismul și prelungirile lui. Postmodernismul își dobândește acum puterea maximă. Apare, în primăvara lui 1991, Levantul lui Mircea Cărtărescu, după ce România literară și, mi se pare, Contemporanul, tipăriseră cu mare succes fragmente încă din ianuarie 1990. Levantul încheia o epocă de creaţie în literatura română, o perioadă numărată de la începuturi și până la pragul 1989, dar avea să treacă mai mult timp până să înceapă cu adevărat o alta. Autorul va dobândi destul de rapid o celebritate depășind graniţele cercurilor intelectuale care urmăriseră, la începutul anilor ’80, în ziarul Scânteia tineretului (a se înţelege de aici și tirajul imens, probabil de în jur de un milion de exemplare, al acestei publicaţii, ajungând, practic, în orice colţ al României), îndeosebi, evoluţia Cenaclului de Luni, condus de Nicolae Manolescu. Chiar și cei care nu au înţeles decât parţial textul și aluziile lui (doar absolvenţii de filologie română – și mult mai rar cititorii cu altă formaţie – aveau acces la intertextualitatea cărţii) au intrat în corul celor care o elogiau și o menţionau. Dar, și în acest caz, și în multe altele, conformismul și-a spus din greu cuvântul. Levantul aproape că era să fie o carte de sertar, scrisă fiind în ultimii doitrei ani care au premers evenimentelor din decembrie și având, cu mesajul ei subversiv pe alocuri, șanse nule să vadă lumina tiparului dacă regimul comunist s-ar fi menţinut la putere. Ori s-ar fi tipărit, dar cu incalculabile modificări cerute de cenzură. S-a vorbit cu maliţie, cu reproș, cu ironie despre literatura de sertar după decembrie 1989, mulţi susţinând că ea nu ar fi existat și că, dată fiind situaţia aceasta deplorabilă, chipurile!, scriitorii români nu și-ar fi meritat prestigiul și 14 ANTARES AXIS LIBRI

ar fi dezminţit încrederea pe care publicul o investise în ei. Literatura de sertar a existat, titlurile ei au fost, încet-încet, tipărite și nu e critic literar serios care a activat în anii ’90 și care să nu le știe pe cele mai multe și pe autorii care se încadrează aici. Amintesc doar Luntrea lui Caron, de Lucian Blaga, Proprietatea şi posesiunea, de Petru Dumitriu, Gulliver în Ţara minciunilor, de Ion Eremia, Ferestrele zidite, de Alexandru Vona, Adio, Europa!, de I.D. Sârbu, Pe muntele Ebal, de Teohar Mihadaș, memorialistica lui N. Steinhardt și lista poate continua. Revenind, ceilalţi autori ai optzecismului, al cărui cel mai important reprezentant a fost și a rămas Cărtărescu, își tipăresc și ei poeziile, povestirile (ceva mai puţin; autorii nu mai sunt atrași decât arareori de genul scurt), romanele. Dar momentul postmodernismului textualist trecuse, o dată cu Levantul și o dată cu O sută de ani de zile la porţile Orientului, de Ioan Groșan, apărută și ea prin 1992. Abia mai târziu aveau să apară și alte opere, de altă factură, însă, distanţate, într-o măsură mai mare sau mai mică, de cadrul postmodernist, între care Orbitor, de Mircea Cărtărescu, sau Pupa Russa, de Gheorghe Crăciun, acestea reabilitând, într-un fel, optzecismul. Optzecismul s-a consumat și sub imperiul propriei dinamici, dar și sub acela al schimbării de paradigmă socială și estetică. Literatura sa avea un aer apolinic (dar în acord, mai mult decât s-a crezut, cu aparenta imobilitate a societăţii românești din deceniul al nouălea al secolului trecut), exploatarea formalului (o prelungire a tiparelor structuralismului, sub auspiciile căruia aproape întreaga generaţie de poeţi și prozatori optzeciști se formase, cei mai mulţi fiind absolvenţi de studii filologice sau, oricum, chiar dacă veneau dinspre alte domenii, la curent cu metodele structurale sau măcar imitatori ai celor care constituiau avangarda optzecismului, identificat cu postmodernismul literar la noi) făcându-se în detrimentul adâncirii relaţiei literaturităţii cu omul, ceea ce i-a dăunat în confruntarea cu mizele unei realităţi ce se schimba dramatic, uneori de la o lună la alta, trecerea de la socialismul de tip leninist la capitalism având loc într-o cascadă frenetică de evenimente și modificări de mentalitate. De asemenea, sfârșitul i-a fost grăbit și de supralicitarea pe care unii dintre autorii săi sau dintre directorii săi de opinie au practicat-o, creând o barieră exclusivistă în favoarea a ceea ce se încadra în „canon” (sau credeau acești lideri că se încadrează) și respingerea a ceea ce îmbrăţișa alte stiluri sau modele de creaţie. Lupta pentru postmodernism a căpătat accente obsesiv-compulsive un număr de ani, unii autori și critici comportându-se cumva ca membrii unei secte sau ai unei confrerii așa încât, pe lângă exclusivismul despre care am amintit adineauri s-a creat, prin intermediul mass-media culturale din România, impresia că lumea occidentală nu are în atenţia ei decât numai și numai acest curent, care ar domina, vezi bine, orice intervenţie teoretică și orice discurs articulat artistic. Ceea ce este cu desăvârșire fals, postmodernismul nefiind decât una dintre multele orientări ale artei și literaturii în lumea apuseană, o orientare de multe ori destul de ignorată sau, oricum, aflată mai în margine. (va urma) ANTARES AXIS LIBRI 15

I S T O R I E L I T E R A R Ă

O Poetică Pentru Mileniul Trei

Cassian Maria SPIRIDON Basarab Nicolescu este autorul celui mai important manifest literar al acestui sfîrșit de secol și mileniu, secol despre care nu putem spune că ar fi dus lipsă de astfel de manifeste. Născut în România, fizician de profesie, este autor al unei cărţi despre Ion Barbu, apărută în 1968, an în care a și plecat în Franţa, în baza unei burse acordate de guvernul francez. N-a mai revenit în ţară pînă după revoluţie. Doctor în știinţe fizice ale Universităţii Pierre et Marie Curie din Paris (1972), este specialist în teoria particulelor elementare și autor a numeroase articole și cărţi de profil; este cofondator, alături de René Berger, al Grupului de reflecţie asupra transdisciplinarităţii de pe lîngă UNESCO (1992), președinte-fondator al Centrului Internaţional de Cercetare și Studii Transdisciplinare (CIRET), cercetător, cadru universitar. Acestea ar fi datele mai importante ce-l pot creiona, pe scurt, pe autorul Teoremelor poetice – apărută în 1994, în Franţa și în 1996, în România, în traducerea lui L.M. Arcade. „El este, cum îl descrie Michel Camus, un om al secolului XXI. El este în același timp A și Non-A, fizician și metafizician, ortodox și eretic, teoretician și theor, savant și poet”. Încă din start a fost preocupat de relaţiile dintre artă, știinţă și tradiţie, de raporturile dintre ele, de caracterul transdisciplinar al acestora – a se vedea Ion Barbu – Cosmologia „Jocului secund”. În acest amplu eseu, Basarab Nicolescu își propune și reușește a descifra raportul dintre poezie și matematică, între poetul Ion Barbu și matematicianul Dan Barbilian, coexistenţi în una și aceeași făptură. O altă carte, care previzionează apariţia Teoremelor, este Știinţa, sensul şi evoluţia (1989 – ediţia franceză,1992 – ediţia românească), subintitulată Eseu asupra lui Jakob Böhme. Dar nu numai a Teoremelor, ci și a Transdisciplinarităţii. În măsura în care raportul dintre Natură și Spirit, după cum o spune și Nicolescu, este problema fundamentală a metafizicii, gîndirea lui Böhme ne deschide ANTARES AXIS LIBRI

16

adîncurile și posibilităţile nesfîrșite asigurate de „coexistenţa paradoxală a unităţii în treime (se referă la treimea creștină) și a treimii în unitate”. Şi pe această direcţie „meditaţia creștină asupra trinităţii își revelă astfel toate potenţialităţile într-o explozie profetică îmbrăţișînd toate cosmosurile. Natura își găsește propriul loc în această dinamică uimitoare – acela de receptacol al nașterii lui Dumnezeu”. În acest eseu se pledează pentru necesitatea nașterii unei noi Filosofii a Naturii, care să aibă ca punct de plecare știinţa modernă, „dar o știinţă care, ajunsă la propriile sale fruntarii, tolerează și chiar reclamă o deschidere ontologică. Această deschidere ontologică nu poate deveni operantă decît printr-o apropiere știinţifică și culturală de tip nou – transdisciplinaritatea. Transdisciplinaritatea deschide un imens spaţiu de libertate, de dialog între trecut și prezent, între știinţă și artă, Tradiţie și toate celelalte forme de cunoaștere”. Dar cu adevărat revoluţionare, mai ales pentru cîmpul preocupărilor noastre literare, sînt Teoremele poetice. Ne aflăm în faţa unei poetici germinative și nu mai puţin interogative, nu de tip nominativ cum sînt cele practicate, spre exemplu, de Aristotel, chiar de Hegel sau de romantici. Pentru Basarab Nicolescu, Teoremele poetice sînt locul de întîlnire între fizica cuantică, Filosofia Naturii și expresia interioară”. Poet ştiinţific, cum îl numește prietenul său Michel Camus, autorul are drept cheie a manifestului său literar „terţul tainic inclus”. Acesta este pentru Basarab Nicolescu un operator, cum pentru Husserl era Gegebenheit, sau Dasein pentru Heidegger, sau întru pentru Noica. Oricum, terţul tainic inclus este „puntea dintre necunoscut și neconceput. Astfel se nasc și cunoscutul, și ceea ce poate fi gîndit”. Se apelează la formulări esenţializate care amintesc de fragmentele filosofice din Novalis, dar trimit prin rigoare mai ales la Wittgenstein, dar nu pentru a construi, ca în cazul acestuia, un tratat logico-filosofic, ci pentru edificarea unei poetici a viitorului. Structurată pe treisprezece capitole, care se vor trepte ale unei construcţii riguroase dar și poetice, Teoremele își propun lansarea unui manifest literar ce-și are rădăcinile în negura timpurilor și-și așteaptă „saltul cuantic”. Şi pentru a sublinia direcţia acestui „salt”, sensul (considerat în alt loc drept „sursa descreșterii entropice”), poeticianul precizează: „Sacrul este tot ceea ce este legat de evoluţia conștiinţei. O mișcare ascendentă, energetică și voluntară” și asta pentru că: „Omul este veriga ce lipsește diferitelor nivele de Realitate”. „Saltul” pe care va trebui să-l realizăm în mileniul în care deja am intrat este părăsirea logicii binare – o logică pe care s-a înălţat, între altele, materialismul dialectic: „Contradicţia – salvare sau impas? Contradicţia binară este impasul, contradicţia ternară este mîntuirea”. Dacă e ceva demn în secolul XX, aceasta este „reînvierea ideii de cosmos”, dar și descoperirea „relaţiei dintre particula cuantică și univers” care, conform teoriilor cosmologice, a provocat „autogeneza cosmosului nostru”. ANTARES AXIS LIBRI 17

Basarab Nicolescu Basarab Nicolescu reproșează, pe bună dreptate, știinţei moderne eliminarea omului și crede că ştiinţa nouă îl va regăsi. Fapt ce va provoca o adevărată revoluţie anticoperniciană, salvatoare şi mîntuitoare. Există și un capitol de Poetică cuantică, unde cunoaşterea poetică este cunoaştere cuantică a terţului tainic inclus. Ca atare, poeţii sînt cercetători cuantici ai aceluiași. De aici concluzia că rigoarea spiritului poetic este superioară rigorii spiritului matematic. Teoremele poetice sînt, pentru creatorul acestui manifest literar, punctul de convergenţă a fizicii cuantice, a Filosofiei Naturii şi a experienţei interioare. În ce priveşte modernitatea, este considerată ca întemeiată „pe gîndirea jurnalistă şi pe gîndirea resturilor, comparativ cu cosmodernitatea care asigură „unitatea regăsită a ternarului gîndirii”. Terţul tainic inclus este limbajul lui Iisus, ceea ce și explică, în opinia eseistului, răstignirea lui. Iar geniul creștinismului a fost de a da trup terţului tainic inclus. „Dumnezeu este un nume propriu, transcendenţă, un substantiv și cosmic, un adjectiv. Tot restul e vorbărie” – remarcă hamletian autorul Teoremelor. Vom întîlni numeroase metafore impregnate de temeiuri știinţifice, dar și veritabile sentinţe și aforisme: „Spaţiul transdisciplinar este infinit mai întins decît spaţiul intergalactic”; „Singura voinţă politică eficace este voinţa poetică”; „În era transdisciplinară, lumea va fi plină de liniștea cuvîntului poetic” . Ni se cere, pe linia lui Aristotel: „Să nu confundăm rigoare cu definiţie exactă, prea multe definiţii ucid rigoarea. Iată de ce cunoașterea poetică este mai riguroasă decît cunoașterea știinţifică”. În final voi cita din prefaţa lui Michel Camus la Teoreme: „Deși opera este infinit deschisă, nu vor putea pătrunde în ea decît lectorii deja pasionaţi de cercetarea adevărului.” 18 ANTARES AXIS LIBRI

Despre conceptul de alegorie ironică (ratată), cu permanentă referire la Harold Bloom şi doar incidental la Socrate
Viorel ȘTEFĂNESCU In memoriam Cristian Paţurcă “That is another of your odd notions,” said the Prefect, who had a fashion of calling everything ‘odd’ that was beyond his comprehension, and thus lived amid an absolute legion of ‘oddities’. […] “And what, after all, is the matter on hand?” I asked.1* Edgar Allan Poe – The Purloined Letter Cred că una din cărţile pe care își sprijină Matei Călinescu2 afirmaţiile cu privire la falsitatea marxismului este Philosophy & Myth in Karl Marx,3 a lui Tucker, care insistă asupra aspectului iraţional din „gîndirea” care a generat ideologia comunistă. Cît privește „răsturnarea dialecticii” (ce le mai plăcea „to’arășilor” expresia asta din limba de lemn!) hegeliene operate de Marx, asta nu e decît o reîntoarcere la sofistică, adică la o formă de gîndire critică și mai puţin evoluată decît cea medievală, dar frumoasă, privită ca joc al ideilor vagi (ca urmare a impreciziei „vederii” conceptelor sale operatorii – sau a „ieșirii” incomplete din peștera platonică), generatoare de utopie, care, la rîndul ei, pusă în practica politică, duce la dezastru socio-economic. Apoi, toate aserţiunile și mai ales concluziile teoretice ale lui Harold Bloom se bazează pe metafore, nu pe demonstraţii, la fel ca „logica” și
1. – Asta-i tot una din ideile dumitale bizare, spuse prefectul, care avea obiceiul de a numi „bizar” tot ce era dincolo de puterea lui de înţelegere, așa încît trăia în mijlocul unei armate de „bizarerii”. [...] – Dar, în definitiv, care-i problema-n discuţie? întrebai eu. (Scrisoarea furată) 2. Cf., Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog, Polirom, Iași, 1998, p. 133. 3. Robert C. Tucker, Filozofie şi mit la Karl Marx, Curtea Veche Publishing, 2011.

I S T O R I E L I T E R A R Ă

ANTARES AXIS LIBRI

19

„dialectica” lui Marx, iar ca argument al irelevanţei teoriei anxietăţii, mi se pare semnificativ, între altele, și faptul că Bloom nu e inclus în cuprinsul celei mai noi ediţii a marii antologii Critical Theory Since Plato4 pe care am putut s-o consult, editorii sesizînd probabil (probabil în sensul cel mai direct al termenului, respectiv acela de fapt/adevăr ce poate fi probat/demonstrat, adică tocmai ceea ce fac eu acum) că teoria „lui” (pe lîngă toate celelalte gogoriţe pe care le conţine) nu e decît imitaţia unor imitaţii, adică „traducerea” proastă a unor traduceri anterioare, și nimic mai mult, însă Vico, T.S. Eliot, William Empson, Cleanth Brooks, Paul de Man, Jacques Derrida (ultimii doi fiind, o vreme, colegii săi întru deconstrucţie în „școala de la Yale” – de care, aparent, s-a delimitat – doar aparent, zic, fiindcă în realitate și el face tot un fel de deconstrucţie, dar una „de chibiţ”, cu rezultate nu doar frustrante pentru lectori, ci jenante chiar pentru autor – dacă ar avea capacitatea de a se reciti autocritic), Bahtin, Kristeva, Foucault și Barthes da. Pe de altă parte, poziţia lui este exclusivistă faţă de literatura deliberat intertextualistă și conștientă de ceea ce face, adică faţă de ceea ce Hocke numea linia asianică (sau post-alexandrină) a evoluţiei literare, acceptînd-o numai pe cea genuin aticistă5 (dacă o fi existînd așa ceva în stare pură – că-mi vine și mie să întreb, cu vorbele lui Eliot puţin adaptate: chiar aţi văzut fie și un singur ignorant pur în Pantheonul vreunei literaturi naţionale, oricare ar fi ea?). Concret, pentru Bloom, ca poet veritabil sau canonic modern(ist) de limbă engleză, există doar Wallace Stevens (neîndoielnic, un excepţional poet minimalist, am zice azi, care-mi place și mie foarte mult), potrivit criteriului că pe toată durata creaţiei lui [atenţie: n-am scris „vieţii”!] este egal cu sine la o cotă axiologică superioară, nu însă și T.S. Eliot, între altele și din cauză că e inegal din același punct de vedere. Asta e adevărat, nu zic nu, dar depinde și ce cotă maximă de valoare luăm ca reper de referinţă în cazul fiecăruia, fiindcă în Prufrock, în The Hollow Men și în The Waste Land, cel puţin, Eliot e chiar brilliant și oricare dintre aceste poeme este, literar/estetic vorbind, peste nivelul întregii opere a lui Stevens – dacă e să pun și eu problema în termeni de competiţie, deși îmi displace, fiindcă e chiar irelevant care din două capodopere e mai… „capodoperă” decît cealaltă, în special cînd au la bază modalităţi diferite de concepţie și de realizare și structuri complet diferite (care le fac, practic, de necomparat): ambele ar trebui citite și „gustate” pentru ceea ce oferă efectiv. Astfel de băieţisme comparativ-discriminatorii (de genul „ba a mea-i bună, că, nu-i mai lungă, da-i mai tare” – personal, nu pot evalua o asemenea „cauză”, fiindcă, vai, și eu
4. Cf., Hazard Adams, Leroy Searle, Critical Theory Since Plato, 3-rd edition, Cengage Learning, 2004. 5. Cf., Gustav René Hocke, Manierismul în literatură, Univers, București, 1977 (traducere de Herta Spuhn, prefaţă de Nicolae Balotă).

20

ANTARES AXIS LIBRI

sînt tot un păcătos de Bărbat, European, Alb și celelalte – mai puţin Mort, încă –, așa că las altor persoane, mai competente, plăcerea să se pronunţe asupra efectelor date de dimensiunile și de tăria… poeziei – nu vă gîndiţi la prostii!6) între opere ce aparţin celor două mari categorii sau tipologii de literatură sînt cam bizare, Cristian Pațurcă fiindcă e ca și cînd ai refuza să consumi prăjituri de cofetărie pe motiv (ăsta-i un clișeu din limbajul comentariilor sportive: „golul a fost anulat de arbitru pe motiv de ofsaid” – adică nu din cauza încălcării unei prevederi SCRISE din regulamentului de joc, ci numai așa, dintr-un moft arbitrar al… arbitrului) că nu sînt mere. Se subînţelege sper că, literar vorbind, în paradigma/categoria măr îl includ pe Stevens, iar în cea a prăjiturii, pe Eliot. Acuma, de ce cred eu că poezia lui Eliot, în ceea ce are mai bun, este, categorial și cel puţin ca potenţial, superioară celei a lui Stevens? Simplu: prepararea unei prăjituri poate include, printre alte ingrediente, și mere, dar are, indubitabil, și ceva în plus faţă de știinţa producerii fructelor, adică de pomicultură, anume rafinamentul artei cofetarului, ceea ce conferă produsului rezultat măcar o aromă de calitate diferită, dacă nu și „plusvaloare” propriu-zisă, vorba lui Marx – eventual cuantificabilă. Iar poezia lui Eliot e a unui mare „cofetar” literar, în vreme ce a lui Stevens e doar a unui mare „pomicultor” – or, dacă nu vezi distincţia ASTA, înseamnă că ai o mare problemă de percepţie a valorilor, fiindcă îţi absolutizezi propriul gust literar, cu limitele lui, decretîndu-l etalon universal pentru evaluări/judecăţi estetice (ceea ce miroase a infatuare). (Fragment din volumul Memoria gazelei, în curs de apariţie.)
6. Şi, ca să nu existe dubii, vă spun și de unde am pornit să bat cu gluma (vorba lui Cervantes). Doi poeţi, prieteni (și de-ai mei și între ei), unul șaptezecist iar celălalt nouăzecist, peripatetizau într-o seară de vară, împărtășindu-și din experienţa scripturală individuală, după ce făcuseră, la un restaurant, o cercetare practic-aplicativă intensă asupra substanţei dintr-un clondir. – Tocmai lucrez la un maaare poem despre sfidarea conceptuală, spunea șaptezecistul. – Şi de ce-i mare? – întrebă nouăzecistul. – Păi, în afara temei principale, abordez și altele, aparent incongruente, încluzînd și niște motive armonice. Deja am scris vreo douăzeci de pagini și simt că mai am de spus multe, poate va ieși o carte chiar dintr-un singur poem și… – Stai puţin, că nu-nţeleg! Poemul tău e maaare sau… luuung?

ANTARES AXIS LIBRI

21

I S T O R I E L I T E R A R Ă

„Deconspirarea” lui Adrian Marino?
Adrian Dinu RACHIERU „Suntem totdeauna singuri” (A. Marino, Critică şi egotism, 1946)

Previzibil, apariţia volumului Viaţa unui om singur (Ed. Polirom, 2010), la cinci ani de la moartea autorului (conform dorinţei testamentare a lui Adrian Marino), a pus pe jar fauna literaţilor. Încercăm acum, la ceva vreme de la „furtunile” iscate, a schiţa un profil al „marelui singuratic” de la Cluj, un ideocritic animat de uriaşe proiecte, spirit himeric, enciclopedic, sintetizator, un ins vanitos, iritabil, care abia spre sfârşitul vieţii şi-a recâştigat adevărata vocaţie (cea râvnită, de ideolog) şi care, în masivul op amintit (526 p.), se războieşte cu toată lumea. Deoarece – precizează autorul – gândind altfel, scara sa de valori era „net deosebită de a mediilor sociale şi culturale” străbătute, aruncându-l într-o singurătate (nici socială, nici sentimentală) „greu de suportat”. Eternul revoltat, măcinat de irezolvabile contrarietăţi, încearcă, aşadar, să-şi descrie suferinţa şi să-şi dezvăluie identitatea (neînţeleasă, marginalizată etc.), răfuindu-se cu ignarii contemporani. Cum insaţiabila piaţă spectaculară (a societăţii mediatice, firește) își cere tributul, seria execuţiilor la comandă continuă. Cazul Marino (pedepsit post-mortem) și, mai recent, problema Breban, confirmă că manipularea dosarelor / a trecutului rămâne un sport îndrăgit, revărsând otrăvurile mediului literar. Calomniatori zeloși, cu voluptatea denigrării, înrolaţi în solda oportuniștilor ori gazetari superficiali, răuvoitori, practică linșajul mediatic, bricolând și maculând cu voioșie memoria unor nume grele. Invitaţia la prudenţă, cerută imperativ de Gabriel Andreescu, rămâne, vai, fără ecou. Poposind în arhive, cercetătorul încerca să descâlcească iţele unei posterităţi înverșunate, interesată în a înscena „un flagrant de colaborare”, în ceea ce numește campania de distrugere a unui model (v. ANTARES AXIS LIBRI

22

Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, Editura Polirom, Iași, 2013). Viaţa lui Marino, afirmă tranșant Gabriel Andreescu, „a fost expresia unui proiect personal” (vol. cit., p. 19). Iar „echipa de vânătoare”, animată de reglarea unor răfuieli personale, a întreţinut gherila mediatică, refuzând orice „precauţii metodologice”. Afacerea Marino (p. 51) developează, de fapt, istoria unei manipulări, anunţând, prin serialul Mirelei Corlăţan (în Evenimentul zilei), „a doua moarte” a cărturarului, taxat – pentru zelul colaboraţionist – drept un „personaj abject” al culturii noastre (cf. Cristian Pătrășconiu). Să aibă Adrian Marino un destin postum „schizoid”, cum crede / scrie Vladimir Tismăneanu? Să fi fost hermeneutul clujean o „sumă de frustrări acumulate”, dezvoltând doar un „enciclopedism apter” și un teoreticianism „dezosat”? Iar „războiul” lui Marino cu foiletonismul sprinţar să fi slujit „gherila de partid”? (cf. Dan C. Mihăilescu) În fond, cine cunoaște datele problemei, știe prea bine că e vorba de o opţiune critică timpurie, forjând, în timp, o poziţie critică personală. Construind, chiar în faza juneţii, un discurs autoritar, „monarhic”, fără mari entuziasme, respirând un aristocratism natural. Consultând volumul îngrijit de Aurel Sasu (Cultură şi creaţie, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010) vom descoperi că tânărul Marino repudiază criticul-funcţionar, pliat unor „cerinţe strategice și comerciale”, că, dezinvolt și prudent, lucrează la altă scară, oferindu-și incursiuni în bibliografia engleză și nord-americană, că scrie, primul la noi, despre R. Wellek (1944), anunţându-și (embrionar) opţiunea pentru teoria literaturii și comparatism. Refuză „cămașa literaturii” fiind străin de orice imbold liric care ar „însufleţi” textul, mitraliat metaforic; dovedește, în schimb, rigoare, analitism rece, acribie contabilicească, atent la irosirea energiilor culturale. Şi visând, într-o epocă traumatică, în care a suportat îngrădiri și umilinţe, monumentalitatea. A aflat în G. Călinescu un „maestru temporar” (cf. Dan Mănucă), dezamăgit de înregimentarea marelui critic. Dar și-a / ne-a oferit recuperatoare excursii erudite, flagelând bășcălia suverană. Ştiind prea bine că, prin vitaminizare culturală, accedem la acele „forţe vitale absorbite de Anteu”. Dincolo de campaniile orchestrate cu sârg de cei „încondeiaţi” în Viaţa unui om singur, practicând terorismul intelectual, un lector onest va sesiza că Marino, mereu frământat de problemele lui, părelnic distant și arogant, va respinge încercările de recrutare / „exploatare informativă”. Dosarele arhivate de SIE dovedesc că Marino s-a vrut un apărător al valorilor culturale din interior, că și-a propus, cu superbia cărturarului, o „supravieţuire activă”, nu un eroism spectaculos. Că, în fine, nu a ales tăcerea („moartea intelectuală”), înţelegând, dimpotrivă, să sprijine, în pofida constrângerilor totalitare și a paznicilor dogmatici, ideo-critica, confruntarea, iluminismul liberal, spiritul constructiv, voinţa de sistem etc., în numele unui program ferm articulat. ANTARES AXIS LIBRI 23

Încât, în repetate ocazii, Marino a blamat „provincialismul” criticii, mentalitatea foiletonistică, absenţa unor iniţiative teoretico-metodologice de anvergură. Într-o cultură dominată de poeţi şi jurnalişti literari – observa mâhnit hermeneutul – sensul construcţiei se izbeşte de superficialitate, zeflemea, egocentrism literar, minimalizând politica faptelor culturale, a operelor solide. Asumându-şi, dramatic şi utopic, condiţia de „cercetător”, Adrian Marino face elogiul gravităţii şi al seriozităţii, pledând pentru eficienţă culturală. Dar soarta spiritului independent e grea şi astfel de preocupări sunt lipsite de tradiţie, audienţă, publicitate. Simţindu-se izolat în propria-i cultură, Marino nu dezarmează; el, un citadin înnăscut, nu poate nega unei culturi ambiţia şi efortul teoretic, nu poate îmbrăţişa defetismul şi, flagelând „originalitatea” foiletonistică, se va înhăma, tocmai, la un astfel de proiect monumental. Munca sisifică i-a asigurat supravieţuirea morală. Cugetând la soarta spiritului independent într-un context totalitar, dar, totodată, indiferent (în cel mai fericit caz) la asemenea îndeletniciri, încercând să iasă din ispititoarele stări depresive, Marino păşeşte, cu drepturi şi datorii egale, în spaţiul european. Or, condiţia de român este un handicap. Noi lipsim din sistemul de referinţe apusean, acesta propunând – ciudat – un comparatism dezinteresat de realităţile estice câtă vreme „savanţii” sorbonarzi, atinşi de o infatuată mediocritate, îşi proclamă superioritatea doar în numele apartenenţei la o zonă culturală prestigioasă. Dar Marino nu se leapădă de acest statut etnic şi, îndârjit, crede în policentrismul cultural. Crede în putinţa exportului de inteligenţă originală (dovedind, admirabil, acest lucru) şi încearcă, printr-o imensă sforţare, printr-un salutar eroism cotidian să trăiască în imediat şi, desigur, în perspectivă istorică. Să evite satelizarea, dirijismul, prostituţia culturală impuse de un regim paranoic, să-şi apere – într-o tiranie primitivă – libertatea spiritului, traversând, fireşte, toată gama trăirilor, de la disperare la stoicism. El, un om singur, vrea să-şi apere cărţile, să se comporte normal, să se opună autarhiei, nivelării cultivate de un regim caricatural-tiranic. Dar în contextul delirului paranoic însăşi normalitatea era suspectată. Refuzând să creadă că situaţia este ireversibilă iar dezastrul cultural – inevitabil, Marino – lepădând reflexele defensive – îşi edifică, la modul donquijotesc, într-o cultură „ceauşizată”, o identitate culturală, locuind un spaţiu interior, abstractizat, pretins obiectiv-ştiinţific. Partizan al enciclopedismului, utopicul Adrian Marino vrea în continuare să „stoarcă” bibliotecile Lumii; parcurge mii de volume şi pagini anoste, purcede la o lectură directă a izvoarelor, trăieşte în durata lungă şi se mişcă dezinvolt în universalitate râvnind la „a prinde” o idee. Aceasta, grabnic pensată, „fişată”, trece în pagina Cărţii Absolute. Mânat de o teribilă voinţă a recuperărilor după ani de frustrări, stăpânit de melancolie livrescă, Marino se simte „acasă” oriunde (când e vorba de spaţiul cultural). El duce, ne mărturiseşte, o viaţă „şi 24 ANTARES AXIS LIBRI

plină şi abstractă” şi are, deseori, sentimentul existenţei ireale. Oricum, criticul nu acceptă remorca comparatismului sorbonard şi repetatele imprudenţe, fără grija menajamentelor de tot soiul, îi rezervă multe neplăceri şi îl condamnă la izolare. Poate fi Marino izolat? Cartea sa despre Etiemble („aproape un manifest”, aprecia însuşi autorul) poartă, în numele iluminismului liberal, un mesaj universalist; multe spirite din Vest au reacţionat alergic, incapabile de o percepţie ideologică, nepricepând de fapt soarta dramatică a unui cărturar, trăind scindat între două serii de dogmatisme. Pe de o parte, încercând să rămână un intelectual român, un spirit independent în context totalitar, Marino se află, o spune repetat, la limita „ratării”. El se sustrage dresajului ideologic, bombardamentului propagandistic, vrea să se păstreze ca o conştiinţă liberă şi este intrigat că occidentul cultural nu percepe corect realităţile Estului, supus şablonizării şi expus laşităţilor morale, jocului duplicitar. Asceza bibliotecii, ţinându-i trează nădejdea unei libertăţi în claustrare nu-i toceşte privirea lucidă; Marino identifică cu precizie motivele contextual – istorice şi refuză consecvent alinierea, servilismul. Pe de altă parte, mesajul său înfruntă suficienţa europo-centrismului, aroganţa „sorbonarzilor” şi se loveşte, inevitabil, de o altă serie de dogmatisme, împiedicând, iarăşi, buna funcţionare a circuitelor culturale în dialogul EstVest. Tolerat „la limită” în propria-i cultură şi repudiat de alte medii pentru că refuză poza umilă, servilă şi nu e prizonierul criteriilor europocentriste, Marino are senzaţia că mesajul său cade „în gol”. E gata chiar să se golească de iluzii, dar nu abandonează. El a răzbit singur şi se bate – chiar cu o uşoară inocenţă – pentru ideile sale, acceptând, deopotrivă, derealizarea (în tihna frisonantă a bibliotecilor) şi deliteraturizarea crescândă. Acea visată one world înseamnă, spera Adrian Marino, o singură cultură, tot mai omogenizată; implicit, o singură critică literară, tot mai tehnicizată. Până atunci, respingând virulenţa antieuropenismului larvar (iscând anacronice insule etnografice), dar şi suficienţa europocentrismului incapabil de a se permeabiliza altor spaţii culturale, Marino îşi continua cursa; asaltat de numeroase dileme, navigând într-un labirint terminologic, în nebuloasa confuziilor curente, criticul apără tocmai geometria spiritului critic. Ceea ce experimenta în 1968, prin elegante mişcări de învăluire (fireşte, „nu fără gardă”, cum observase Eugen Simion), într-o lucrare introductivă, devine acum, printr-un efort sisific, vizibil: adică o impunătoare construcţie critică. Jurnalele sale, spulberând mitul nesociabilităţii (de care s-a făcut atâta caz), dar şi pe cel al solidarităţii culturale, inconsistent, din păcate, la noi, dezvăluie tocmai chinurile acestei „faceri”, pe cont propriu, în care metastructura este critica însăşi. Hărţuit de tensiunile acestei existenţe „între două lumi”, Marino reuşeşte să fie, în acelaşi timp, o personalitate europeană şi un prestigios critic român, aducând – cu o formulă fericită – Europa „acasă”. ANTARES AXIS LIBRI 25

Este uluitor acest spectacol al construcţiei de sine, sugrumând alte proiecte, blocând atâtea virtualităţi. De altfel, Marino s-a despărţit hotărât de publicistica veche; erau acolo studii pe care autorul le-a uitat „cu desăvârşire”. Dacă noul comparatism, fructificând o intuiţie genetică, formulează teze de maximă generalitate, cu o siguranţă deductivă care sperie, când „atacă” problemele româneşti Marino nu ezită să vină cu soluţii. Constată, întristat, că lipseşte la noi un proiect social-politic precis, că o societate civilă normală e încă o dulcehimerică aspiraţie, că retorica europeistă cade, la rându-i, într-un limbaj de lemn, angajând – ideologic – o elită restrânsă; ori că butaforia naţionalistă ocupă scena. Între „decuplarea” pe care o visa şi o recomanda Nae Ionescu (taxat ca „super-junimist”) şi vindecarea de complexe, îmbrăţişând spiritul european, reactivând referinţele româneşti, Adrian Marino, categoric, lucrează, tenace şi eficient, pentru a doua direcţie. Dar el ştia prea bine că voinţa de integrare nu poate anula substanţa naţională şi că orice construcţie critică are o substrucţie tradiţională. În consecinţă, oferta sa, cu o simpatică morgă egolatră, atinsă de îngândurare metafizică indică direcţia: enciclopedism, sinteză, selecţie critică. Adică o serie de cărţi „europene” fără a alege soluţia expatrierii. Crezând, cu tărie, într-o cultură de centru (vezi Tribuna Ardealului, nr. 53/15 aprilie 1992), în numele unei tentative de a remodela peisajul cultural. Eficient, hermeneutul semnează un eroic efort de „compensare, reabilitare şi universalizare”, înfrângând un sofism călinescian, considerând – se ştie – chestiunea răspândirii (a difuzării) de ordin secundar. Marino a îmblânzit acea „lege misterioasă”, penetrând „cealaltă lume”; opera sa este o invitaţie – sinceră şi autorizată – la dialog. Dar e limpede că pentru a ajunge aici ideocriticul a muncit enorm şi cu metodă, disciplinându-şi energiile. A fost un ins eficace, înţelegând şi aplicând lecţia pragmatismului. Cazul Marino ar contrazice „psihologia intelectualului român” – subiectiv, liric, relativist, pendulând între o pasivitate consumată în flecăreală şi un scepticism frivol, neproblematic. Studiul doct, solid, arid, acribia, voinţa de sistem nu suportă rumoarea cafenelei. Bolnav de o „curiozitate universală”, Adrian Marino se întoarce la realităţile româneşti cu o tenacitate care încă intrigă şi uluieşte. Oricum, Marino a impus la noi un stil. Raţionalist intratabil, cu apetit doctrinar, un romantic, totuşi, cu mize pragmatice, sedus de proiecte ciclopice, iubind dopajul cultural, asceza, nu folclorul cafenelei, el cerea „idei organizate, puternic personalizate”; și rămânând, cum însuși ne asigura, o monadă spirituală, un alternativ ireductibil, aducând Europa acasă.

26

ANTARES AXIS LIBRI

„Răfuiala” cu trecutul
Grigore SPERMEZAN Intens popularizată de anumite cercuri intelectuale, o activitate propagandistică internă de actualitate caută să acrediteze ideea că România ultimelor decenii socialiste a însemnat un imens „deșert cultural” pe harta civilizaţiei mondiale. Văduviţi de accesul la „adevărata cultură”, ni se explică, a trebuit să vină sfârșitul lui decembrie ’89 pentru a începe să buchisim cu migală ABC-ul valorilor universale. Acceptarea unui atare punct de vedere echivalează cu a recunoaște că întreaga noastră evoluţie culturală postbelică a fost paralelă culturii universale. Departe de mine gândul că starea culturală era în perioada socialistă „cea mai bună cu putinţă dintre toate stările posibile”, pentru a-l parafraza pe Leibniz, tentativa de a impune opinia paralelismului cultural implică răspunsul la întrebareacheie ridicată de unul din personajele literare ale lui Marin Preda: „Pe ce te bazezi?” Să fi existat între noi și marea cultură universală handicapul specific ţărilor subdezvoltate, cronologic contemporane secolului nostru, dar trăind într-un cu totul alt timp istoric? În ceea ce mă privește, răspunsul este unul negativ. Una dintre căile de acces spre cunoașterea valorilor culturale mondiale constă în traducerea operelor literare, știinţifice, filosofice ori social-politice de largă circulaţie. Realizată până în 1989 din perspectiva ideologică dominantă, politica traducerilor a eludat destule lucrări notabile străine, dar incomode pentru regimul comunist. Am da însă dovadă de cecitate sau rea-credinţă ignorând realizări peste care cu greu se poate trece. Să fi fost oare pauperă cultura care a pus la dispoziţia cititorului român traducerea capodoperelor lui Homer, Sofocle, Cervantes, Shakespeare, Dostoievski, Gabriel Garcia Marquez ori Cinghiz Aitmatov? Să fi fost oare ANTARES AXIS LIBRI

I S T O R I E L I T E R A R Ă

27

străină aceasta de faptul că într-o tabără școlară de limbă engleză, organizată în România, studenţii vechiului Albion veniţi să ne instruiască au constatat cu stupefacţie că elevii noștri citiseră lucrările beletristice ale unor clasici britanici despre care oaspeţii înșiși aveau doar vagi cunoștinţe? Dacă scoatem din discuţie lucrările știinţifice, asupra cărora criteriile ideologice rămâneau inoperante, cele mai afectate de politica traducerilor au fost, cu siguranţă, domeniile filosofic și social-politic. Cu toate acestea, am fost lipsiţi noi oare de scânteietoarele dialoguri ale lui Platon, de cărţile de căpătâi ale lui Aristotel (câte ţări din lume se pot mândri că au tradus integral Organon-ul?), de lucrările lui Descartes, Rousseau, Kant, Hegel ori Marx? Avem dreptul de a nega faptul că majoritatea titlurilor apărute în colecţia „Idei contemporane” pot figura, la loc de cinste, în orice bibliotecă din lume? Când am avut posibilitatea de a lua contact cu lucrările unor mari economiști (John Kenneth Galbraith, Jan Tinbergen), oameni de știinţă (Albert Einstein, Werner Heisenberg, Norbert Wienner), sociologi reputaţi (Alvin Toffler, Marshall McLuhan) ori gânditori de talia lui Herbert Marcuse sau Karl Jaspers, este greu de susţinut că am fost totalmente privaţi de cunoașterea spiritului epocii. Ne-a împiedicat cineva să le citim și să ne formăm o concepţie proprie sau să facem cunoscute aceste lucrări în rândul elevilor noștri? Faptul că se putea face mai mult este cu totul o altă problemă, dar contestarea netă ne duce într-o poziţie extremă, fără acoperire în fapte. Cultura română postbelică a ultimelor decenii, cu luminile și umbrele ei specifice orânduirii comuniste, are nevoie de o analiză lucidă sine ira et studio. Perioada a permis apariţia unei literaturi teziste, cu eroi care își sacrificau viaţa personală pe altarul realizării binelui general, luptând înflăcărat pentru colectivizare ori pentru cauza socialismului etc., dar și apariţia unor cărţi remarcabile. Abordând doar câteva aspecte tangenţiale din largul spectru cultural, n-ar trebui să uităm că, pe scenele noastre dramatice, au fost montate spectacole cu piese clasice autohtone sau universale, care dezmint notoria comparaţie a „Siberiei culturale” din România socialistă. Cum poţi să reacţionezi când auzi la televizor opinii de genul „piesele lui Caragiale nu s-au bucurat de prea multe montări în timpul regimului comunist?” Dacă nici Caragiale nu a fost jucat, atunci cine? Esenţa problemei în discuţie constă în valorizarea culturii mai degrabă prin prisma politicului decât prin ceea ce aceasta reprezintă în sine. Lumea românească pare a fi scindată bipolar: aceia care, în numele convingerilor „anticomuniste” actuale, flutură ideea că întreaga cultură autohtonă de după 1945 a fost „o imensă eroare”, iar – pe de altă parte -, aceia care nu cred că s-a pierdut contactul cu marea cultură universală și că s-au produs și la noi valori 28 ANTARES AXIS LIBRI

reale peste care nu se poate trece cu ușurinţă. Dacă până și comemorarea din ianuarie a poetului naţional Eminescu a constituit un prilej de manifestare a opţiunilor politice, înseamnă ca axa noastră axiologică a suferit o incredibilă contaminare. Ne vine oare atât de greu să acceptăm că talentul creatorului nu ţine neapărat de culoarea politică, iar valoarea sa nu rezidă în convergenţa ideilor artistice cu opţiunile politice proprii? Avem atât de multe valori încât ne permitem să le negăm? Să fie oare nevoie de opinii venite din afara ţării care să ne reveleze valoarea culturii noastre? Acceptabilă în principiu, „răfuiala” nihilistă cu trecutul face teoretic imposibilă evoluţia culturală. Numită cândva și „noaptea de o mie de ani”, perioada Evului Mediu a cunoscut reevaluări succesive care au dus la eliminarea erorii de a fi fost înţeleasă doar ca un hiatus între antichitatea clasică și epoca modernă. Cred că de un tratament similar ar trebui să se bucure și cultura noastră din deceniile socialiste, dacă vrem să-i găsim locul adecvat pe scala valorilor, care este și poate fi disociată de pasiunile politice conjuncturale ce ne despart nu rareori. Să sperăm că timpul răbdător va reașeza curând lucrurile în matca lor firească.

Fotografie de a.g. secară

ANTARES AXIS LIBRI

29

I S T O R I E L I T E R A R Ă

Epistemologia fragmentului

Dumitru TIUTIUCA Fragmentarismul. Fragment şi detaliu. Un gen al detaliului: jurnalul. Fragment şi parte. Numai fragmentul semnificativ este fractalic. William Blake. Întregul şi fragmentul. Un experiment insolit: „Livre” de Mallarmé. Nostalgia întregului: Universalii, monada, Sinteza dialectică, Opoziţia contrariilor, Filosofia şi metafizica Orientului, Sistemul, Recompunerea structuralistă, holismul, Sinergia, Multişi inter-disciplinaritatea, întregul, un alt fragment, Deconstrucţie şi reconstrucţie textuală (eminesciană). „A iubi înseamnă căutarea jumătăţii întregului din care ai făcut cîndva parte.” (Platon)
• Fragmentarismul O chestiune referitoare la fractali va porni de la natura raportului dintre întreg și fragment,1 cu repercusiuni asupra multora din componentele acesteia. În general, fragmentarismul este o viziune foarte veche și esenţială atît în epistemologie, cît și în ontologie. Etimologic, lat. fractus înseamnă și „fragment”, cum am spus, iar definiţia simplificată a fractalului, dată chiar de Mandelbrot, zice: „Un set matematic sau un obiect concret, a cărui formă e extrem de neregulată și / sau fragmentată pe toate dimensiunile”. Un concept fractal esenţial, dimensiunea, este și el definit ca „un număr care cuantifică gradul de neregularitate și de fragmentare al unei structuri geometrice sau al unui obiect din natură”. Este clar că Renașterea a fost una a întregului atotcuprinzător, cuprins în idealul umanismului, titanismului și așa mai departe, ea acutizînd mai ales
1. Vezi amănunte în cartea noastră Eseul. Personalitatea unui gen, Editura Junimea, lași, 1979: de aici am preluat și o parte din citatele de mai sus.

30

ANTARES AXIS LIBRI

în epocile de criză. Nu este nici locul, nici rostul nostru în a-i dezvolta istoria sau teoria. O amintim însă, pentru că ea este la fel de esenţială și pentru discursul eseistic, din mai multe puncte de vedere, cum vom vedea. Am putea imagina chiar un model al cunoașterii umane din aceste două perspective, pe epoci. Perioadele de dezechilibru ale celor două valori au coincis și cu alte fenomene de ordin social, politic, filosofic, cultural etc., numite generic prin cuvîntul criză. În mare, acestea au fost patru: Barocul, ca sfîrșit al Renașterii, Romantismul și mai ales curentele provocate de el: Simbolismul, Avangardismul etc., perioada interbelică și mai ales cea de după al doilea război mondial și ceea ce numim astăzi prin Postmodernism. Nu vom face analiza lor aici, dar vom observa că ele coincid cu o amplitudine a studiilor de filosofia culturii deloc neîntîmplătoare. Pentru prima dată, modern, se pare că Goethe a fost acela care a intuit și anticipat succesul ontologiei (și esteticii) fragmentului, înlocuind-o astfel cu cea a întregului, printr-o celebră formulare: „Din tot ce s-a scris numai o parte s-a publicat, din tot ce s-a publicat s-a păstrat numai o parte, din tot ce s-a păstrat numai o parte se citește”. Lessing, Fr. Schlegel sau Novalis vor publica adevărate „sisteme” de gîndire prin însumare fragmentaristă. H. Heine va exclama și el: „Lumea și viaţa sînt fragmente!”. De fapt, romanticii au impus și valorificat pînă la maximum antiteza, care este și ea reducţionistă. Cu toate acestea, abia Simbolismul își întemeiază, prin Rimbaud și Mallarmé mai ales, viziunea unui fragmentarism esteticește definit. „Fragmentele sînt semnele nupţiale ale ideii”, va spune ultimul, de aceea, toată viaţa poetul va lucra la o carte ce se întrevedea încă de la început colosală, Livre, și care urma să constituie pentru poet nu numai scopul ultim al propriei sale activităţi, ci și scopul însuși al lumii, în sensul că: „Le monde existe pour aboutir â un livre”. Cartea, neterminată, urma să fie un univers în continuă fuziune, mereu renăscut, arătînd cititorului mereu alte aspecte „ale acelei naturi poliedrice a absolutului”. Într-o astfel de intenţie, evident că nu putea încăpea nicio formă definitivă, fixată, cu înţeles autonom, fiindcă acest perpetuum mobile și-ar bloca mecanismul. Paginile n-ar fi urmat o succesiune logică, deoarece trebuiau să se combine între ele prin aranjamente și permutări, nerealizînd astfel sensuri discursive, ci sugestive, prin structuri de fraze sau cuvinte potente în consecinţa de relaţii cu alte structuri de fraze sau cuvinte la fel definite. Încercarea utopică a lui Mallarmé, caracterizată de Umberto Eco ca „întrupare mistică și ezoterică a unei sensibilităţi decadente ajunse la finele propriei sale parabole”, va atinge apogeul prin curentele avangardiste care vor accentua funcţia epistemologică a fragmentului. Ultima categorie va fi cea a haloului, a difuzului, unde fiecare fragment este consecvent în sine, dar inconsecvent în ansamblu, echivalînd cu un neo-atomism. Benedetto Croce, și după el alţi teoreticieni, ca René Char, Eliot și alţii, vor consolida o adevărată estetică a fragmentarismului, verificată în mai toate componentele operei unei anumite direcţii literare, evident. ANTARES AXIS LIBRI 31

În planul cunoașterii, una din cauze s-a numit criza cauzalităţii. Aceasta apare ca reacţie de negare a determinismului veacului al XIX-lea. Determinismul literar al lui Taine, de exemplu, construit după „mecanica zoologică”, cedează prin replică indeterminismului mai ales sub influenţa ideologiei lui Dilthey. De la dualitatea personajului literar, ca să dăm un exemplu, teoretizată de diverse orientări psihologice (Kierkegaard numește dualitatea: subiectivitate -transcendenţă, Freud eu și libido, Jung introvertire și extravertire etc.), se ajunge la o pulverizare accentuată a acestuia. „Un om modern, scrie Valery, trăiește familiar cu o cantitate de contrarii stabilite în penumbra gîndirii sale și care vin rînd pe rînd în scenă. Aceasta nu e totul: aceste contradicţii interne sau aceste coexistenţe antagonice din mijlocul nostru ne sînt în general insesizabile și ne gîndim rareori la ele că au existat din totdeauna.” Fragmentarismul este un alt simptom al crizei, spunea și E. Cioran. „Viaţa e prea limitată și prea fragmentară pentru a rezista la mari tensiuni” (A nu mai putea trăi), „Căci în această lume organic insuficientă și fragmentară” (Pasiunea absurdului) sînt propoziţii frecvent repetate de el. Eseiștii, în special, aduc un elogiu fragmentului. Emil Cioran spune: „Cred că filozofia nu mai este posibilă decît ca fragment [...] Acum toţi sîntem fragmentariști [...] Se potrivește cu stilul nostru de civilizaţie”; „Am scris ca să dau expresie unui moment de simţire. Nu ca să scriu cărţi. De asta și scrisul meu în fragmente, pentru că este temporar [...] Genul ăsta nu necesită o continuitate strictă. Scrisul este o neîncetată căutare de sine. Eul este unica temă a scriitorului”; „Fragmentul este modul meu natural de expresie, de a fi. Sînt născut pentru fragmente”; Andrei Pleșu: „Cea mai adecvată expresie scrisă a efortului spiritual îmi pare a fi fragmentul [...] El respectă procedura intimă a gîndirii. Gîndim intermitent [...] Noi nu sîntem Logos-ul, sîntem particule de Logos”. M. Eliade și-a intitulat o carte de eseuri chiar Fragmentarium. „Faptul eseistic” este, în această insuficienţă de deschidere a sa, creator, artistic, implicînd imaginativul, iar ca structură, contradictoriu, cuprinzînd în sine zbaterea dramatică a vieţii. „Dar dacă fluturele ar avea dimensiunile noastre, atunci zborul său, fîlfîirea sa, neliniștea sa [...] Am găsi în ele [...] o veșnică și emoţionantă temă de epopee cosmică [...]” Spunea I. Biberi: „Ştiţi voi că primul cuvînt al vieţii se află aci, în grămăjoara asta de albumină și în firele fluxuoare ale grămăjoarei, care sorb lacom culorile? Că tot ce se va desfășura mai tîrziu – om, gînd, bucurie, viaţă – își află plecarea de aci”, iar Emerson – poetic: „Un strop de sînge de voinic/ E cît o mare-nfuriată”. Onto-estetica fragmentului cunoaște însă și alte valori moderne și postmoderne. Vom trimite doar la ce se întîmpla în secolul al XlX-lea, cînd teoriile evoluţioniste, în mare vogă, reconstituiau întregul pornind de la fragment. Un ciob de vas, un os dintr-o fosilă etc. erau suficiente pentru a se imagina vasul în întregimea sa, animalul respectiv etc. Literar, Balzac se folosește și el de această tehnică, lansînd un celebru principiu al creativităţi: „Daţi-mi o mănușă și vă spun 32 ANTARES AXIS LIBRI

cum este cel care a purtat-o!”, de aici decurgînd o întreagă estetică: relaţiile dintre numele personajelor, felul de a se îmbrăca, gesturile etc. și caracterul lor. Chiar categoria tipicului poate fi adusă în discuţie din acest punct de vedere. Da Vinci, cum știm dintr-o reprezentare grafică cunoscută, vedea corpul uman înscris într-un pătrat și într-un cerc, în mod simetric, cum și apare acesta la o privire superficială, pe cînd modelul fractal, FracMan-ul, cum i se spune, are cu totul altă înfăţișare. El este mai aproape de posibila imagine a fracturării persoanei, ceea ce-l face să abdice de la dimensiunea eroică antropocentristă, așa cum îl aflăm în literatura absurdă a veacului al XX-lea. Așadar, foarte important, nu orice fragment este și fractalic, ci numai acela care conservă toate detaliile întregului. Această calitate se numește omotetie internă sau autosimilaritate, ceea ce vrea să însemne că „gradele de iregularitate care sînt întîlnite la diferite scări de măsură sînt, în mare, egale”, adică aceleași. Pentru a ne folosi de o analogie, trimitem la medicină, unde tehnica acupuncturii se bazează pe faptul că părţile corpului uman sînt reflectări ale întregului. În zona urechii, a tălpii piciorului etc., sînt zone în care se regăsesc toate componentele fundamentale vitale ale omului. Tot medical, se știe că fundul de ochi transmite oftalmologului informaţii despre sănătatea întregului organism și așa mai departe.

(Fragment din volumul în curs de apariție Onto-fractalitatea literaturii) ANTARES AXIS LIBRI 33

I S T O R I E L I T E R A R Ă

Pagini despre istoricul poemului haiku în Franţa
Marius CHELARU În jurul anului 1920 apăruseră în Europa Occidentală un număr de cărţi notabil pentru acea vreme despre Japonia, şi, în particular, despre cultura/ literatura acestei ţări. De pildă, în Franţa1, „La Nouvelle Revue Française”, după ce anterior mai publicase poeme „Haïkaïs”, aloca în septembrie 1920 un spaţiu tipografic important pentru poezia de sorginte niponă și consideraţii teoretice în domeniu. Au apărut, în franceză, texte ca Le Problème de la Poésie japonaise: Technique et Traduction, în 19382. Georges Bonneau, primul care a abordat distinct și coerent problema traducerii din japoneză în franceză (despre care credea că se potrivește cel mai bine dintre limbile occidentale cu aceasta), are și un scurt text despre haiku3 în care, printre altele, scrie: „En bref, la poésie occidentale se meut dans l’image, la poésie extrêmeorientale se meut dans le symbole.” Analizează/ comentează și dă versiuni în franceză la creaţii ale lui Bashō și, în final, conchide: „Bref, je puis conclure touchant le sens d’un poème japonais. Ce sens n’est pas la suite de ses mots, mais son atmosphère, son ambiance. Ce sens relève des commentaires,
1. Am consultat o carte pe care Maurice Courant (1865-1935) o imprimase la Tokyo, pentru o editură pariziană, în 1899, o Grammaire de la langue japonaise parlée. De altfel, într-un Catalogue de la bibliothèque japonaise, de Mr. Mourier (fost, scrie în introducere, elev „strălucit” la Şcoala de limbi orientale), din 1887, editat cu ajutorul lui Matsunami Nao-nobu, «le savant traducteur de Man-yo-siû”, şi a lui M. de Rosny, la Paris, sunt 524 de texte, dintre care primele 358 sunt imprimate în Japonia; sunt titluri şi din secolul al XVII-lea. 2. Sansom, Georges Bonneau, Le Problème de la Poésie japonaise: Technique et Traduction, în Monumenta nipponica, 1938, Volume 1: 1, 20-41; în acelaşi an G. Bonneau publica Le problème de la poésie japonaise : technique et traduction la Paris, Librairie Paul Geuthner, (ca o carte format 19 cm, 54 p.). 3. A scris şi o carte despre haiku - Le haïku, Paris, Ed. Geuthner, 1935

34

ANTARES AXIS LIBRI

de l’étude, de l’enquête.” În scrierile sale4 amintește și despre confuziile care se făceau în epocă privitor la ce înseamnă haiku. De pildă: „le haïkai a été commenté, imité: jamais sur ses sources. En français par exemple, on a écrit des «Haikai» de huit alexandrins, soit quatre-vingt-seize syllabes, quand le Haikai en compte dix-sept”. În ce privește traducerile, scrie, de pildă, despre diferenţele dintre traducerea literală (traduction littérale – „traduction”) și cea interpretativă, legată de „sens”, și care trebuie să aibă în vedere și o analiză a simbolismului poemului („ce sens relève des commentaires, de l’étude, de l’enquête”). Apoi, odată relevat acest „sens”, după înţelegerea contextului, traducerea, spune Bonneau, este o chestiune de tehnică. (Peste ani, „Matsuyama Declaration” va stipula că haiku japonez este „în esenţă, poezie simbolică” – „symbolic poetry”). Așadar, la Paris – ne interesează și prin conexiunea cu poeţii români legaţi de istoricul poeziei de sorginte niponă la noi –, s-a știut de timpuriu despre poezia japoneză, din sursele din alte limbi, dar și direct. În Franţa secolului al XIX-lea exista un curent numit „Japonisme”, de care într-un fel sau altul se leagă mai multe nume ale literelor/ culturii franceze. Totuși, traducerile din poezia japoneză au fost, iniţial, rare. Putem aminti însă Anthologie japonaise, poésies anciennes et modernes, publicată în 1871 de Louis Léon Prunol de Rosny (1837-1914). Léon de Rosny, care a audiat cursurile de la „Ecole Impériale et Spéciale des langues orientales”, cunoscând mai multe limbi din Orient, dar interesat în mod special de japoneză, a fost probabil primul francez cunoscător al limbii japoneze, dar și interesat de România. De altfel, între altele, după ce devenit co-fondator al Société d’ethnographie, în 1859, a corespondat cu V.A. Urechia, cu care a avut chiar o relaţie de amiciţie5, a scris și o carte, Les Romains d’Orient. Aperçu de l’ethnographie de la Roumanie (în care citează cu o serie de intervenţii ale românului la congresul din 1878), în 1885, apărută și la București6. A vrut să doneze Bibliotecii Publice din Galaţi impresionanta sa colecţie de carte. Dar, din motive birocratice, demersul a eșuat. Léon de Rosny a fost apoi și traducător pentru ambasada Japoniei la Paris (1862), titularul catedrei de limbă japoneză la „École spéciale des langues orientales”, în 1868, secretar al Société asiatique la Paris, membru al aceleia din
4. În afara cărţii amintite, alte volume ale lui: Rythmes japonais, 1933, Lyrisme du temps présent, 1934 (colaborează cu Ishikawa Kitahara, Masaoka Saijo, Sâto Shimazaki) ediţie bilingvă franceză – japoneză,  Défense & illustration de la poésie japonaise, 1934, Anthologie de la poésie japonaise, 1935, Le haïku, 1935, Anthologie de la poésie japonaise, 1935. 5. La 17 ianuarie 1883 Société d’Ethnographie l-a omagiat în congresul anual pe Urechia, Léon de Rosny ţinând un cuvânt în acest sens. 6. Cu sprijinul statului român şi al lui Carol I, la solicitarea lui V.A. Urechia, căruia Léon de Rosny i-a dedicat această lucrare.

ANTARES AXIS LIBRI

35

Londra ș.a., scriind și alte numeroase alte studii/ cărţi despre limba/ civilizaţia japoneză7. În Anthologie japonaise, poésies anciennes et modernes des Insulaires du Nippon, Paris, Ed. Maisonneuve, 1871, este, probabil, prima traducere de tanka în limba franceză, dar nu cuprinde și haiku8. Amintim și o „traducere de poezie japoneză”, Poèmes de la Libellule9, publicată în 1884 de fiica lui Théophile Gautier, fermecătoarea, fascinanta și celebra în epocă Judith Gautier, prima femeie membră a Academiei Goncourt, decorată în 1911 cu „Legiunea de Onoare”, una dintre figurile de primă mărime ale „japonismului” francez. A fost interesată de Orient, de limbile chineză, persană, japoneză, de India ș.a., iar multe dintre scrierile ei arată asta, începând cu Le Livre de Jade10, poemele chineze traduse și publicate în 1867, cu pseudonimul Judith Walter (un echivalent în germană la Gauthier). Nu a fost prima care a făcut asta în franceză – am putea aminti de sinologul, dar și unul dintre primii onirologi, Marie-Jean-Léon Lecoq, marchiz d’Hervey Saint-Denis (1822-1892)11 care, din 1874, a fost titularul catedrei de chineză de la „Collège de France”, și a lui Poésies de l’époque des T’ang, traducere din chineză, publicată în 186212. Nu e lipsit de interes cum considera că trebuie abordată o traducere din chineză. În prima ediţie la Trois nouvelles chinoises, apărută în 1885, scria: „Il est deux manières de traduire également fâcheuses à mon avis, quand il s’agit d’œuvres littéraires: l’une qui consiste à porter la liberté de l’interprétation jusqu’à dépouiller, en quelque sorte, l’auteur étranger de son costume national et de ses allures propres, au grand détriment de la couleur locale; l’autre
7. Introduction à l’étude de la langue japonaise, 1856, Mœurs des Aïno, insulaires de Yéso et des Kouriles, 1857, Remarques sur quelques dictionnaires japonais et sur la nature des explications qu’ils renferment, 1858, L’Empire japonais et les archives de M. de Siebold, 1862, Méthode de japonais, 1864, Grammaire japonaise accompagnée d’une notice sur les différentes écritures japonaises, 1865, Guide de la conversation japonaise, précédé d’une introduction sur la prononciation en usage à Yédo, 1865, Des affinités du japonais avec certaines langues du continent asiatique, 1867, Dictionnaire des signes idéographiques de la Chine, avec leur prononciation usitée au Japon, accompagné de la liste des signes idéographiques particuliers aux Japonais, 1867, La Religion des Japonais; quelques renseignements sur le sintauïsme, 1881 ş.a. 8. Vezi și Bertrand Agostini, The Development of French Haiku in the First Half of the 20th Century: Historical Perspectives, în „Modern Haiku”, 2002 – note de subsol, 2. 9. „traduits du japonais d’après la version littérale de M. Saionzi, illustres par Yamamoto”, Paris, Gillot, 1884, 120 pp. 10. Între care: Le Dragon impérial, roman, 1869, Fleurs d’Orient, 1893, povestiri, La Marchande de Sourires, „pièce japonaise”, Iskender, 1894, En Chine, eseu, 1911, L’Inde éblouie, eseu, 1913 ș.a 11. Are consacrată pagina 492, din François Pouillon, Dictionnaire des orientalistes de langue française, Ed. Karthala, 2008. 12. Între contribuţiile lui pe tărâmul sinologiei amintim: Recherches sur l’agriculture et l’horticulture des Chinois, 1851, Ethnographie des peuples étrangers de la Chine, traducere din Ma-TouanLin, 1876-1883, Li-Sao, traducere din chineză, 1870, Mémoires sur les doctrines religieuses; de Confucius et de l’école des lettres, 1887.

36

ANTARES AXIS LIBRI

qui s’attache à serrer étroitement le mot à mot littéral et qui, par cela même, s’éloigne fort souvent de l’exactitude qu’elle vise, les mots, les locutions, les tours de phrases n’ayant pas toujours une valeur égale dans les deux langues, si bien qu’une image gracieuse ou touchante, ainsi rendue, peut quelquefois revêtir une tournure bizarre ou s’offrir sous un jour grossier”. „Apoi conchidea  : „M-am străduit să mă păstrez la mijloc, între aceste două extreme, în speranţa că mijlocul ar fi punctul cel mai apropiat de adevăr“. În Poèmes de la Libellule, Judith Gautier, cum am menţionat, cu ajutorul Prinţului Saionji, a tradus în franceză o selecţie de poeme tanka din secolul al IX-lea. Așa se face că, după ce apăruseră și alte cărţi, articole etc. despre Japonia și civilizaţia/ cultura/ literatura japoneză, „La Nouvelle Revue Française” publica poeme „Haï-kaïs” originale și traduceri, unele dintre ele datate în 1903, 1905 ș.a.. Astfel, în septembrie 192013, a acordat un spaţiu generos poeziei de sorginte niponă, găzduind aproape două pagini de consideraţii teoretice și poeme „haï-kaïs”, sub diverse semnături, dintre care, în context, poate cel mai important, în domeniu, este al lui Paul-Louis Couchaud (mai sunt Jean Paulhan14 (1884-1968), Julien Vocance, Georges Sabiron – cu nota „soldat au 149e d’Infanterie, a été tué dans les tranchées d’Arcy Sainte-Restitue, quelques mois après avoir écrit ces haï-kaïs, que La Vie (Mars 1918) a publiés”, Pierre Albert-Birot, Jean-Richard Bloch15, Jean Breton – cu nota că acesta este pseudonimul literar al lui C. Bouglé –, Paul Éluard, Maurice Gobin, Henri Lefebvre, Albert Poncin, René Maublanc16). Maublanc (1891-1960) publica, în 1923, în „Le pampre”17, un text intitulat Le Haïkaï Français, Bibliographie et Anthologie par René Maublanc, care începea astfel: „Am scris trei articole despre haïkaï francez: primul are douăzeci de rânduri, al doilea cinci pagini, al treilea patruzeci și două de pagini”. Apoi, scria: „Voici d’abord ce que Michael Revon18 écrit du haïkaï japonais en son Anthologie de la Littérature japonaise. «L’épigramme japonaise (haïkaï) est le dernier terme et le triomphe du système poétique national. Des «longs poèmes» déjà si courts, les Japonais avaient passé aux «poésies brèves»
13. Erau și confuzii la acea vreme. Astfel, în 1921, Felix Bertaux semna o recenzie la cartea La Chine, de Emile Hovelaque, apărută la Flammarion, în care scria că poemul haiku vine din China. 14. Publicase un text intitulat Les Haï-kaï japonais, în La Vie n. 2, fev 1917 - pp.58-60, 1917, apoi a venit Haïkaïs, din Nouvelle Revue Fr., 1920, n. 84, 1er sept. 1920. 15. Bloch, Jean-Richard, Haïkaï, Collection in Les écrits nouveaux n°12, 1920, Haïkaïs et ouatas, în Europe n° 135-136, 1957, p 125-133. 16. Maublanc, R.,  Un mouvement japonisant dans la littérature contemporaine, le haïkaî français, Ed. Tiré à part de la Grande Revue, 1923, 44 p. 17. Le pampre, no. 10/11, 1923, pp. 1- 62. 18. M. Revon, Anthologie de la littérature japonaise, des Origines au XXe Siècle. Paris, Ch. Delagrave, 1910, 476 p.

ANTARES AXIS LIBRI

37

en trente et une syllabes; mais non: ils en arrivent maintenant (à partir du XVI. siècle) à préférer un genre encore plus restreint et à ne plus vouloir composer que des poésies de dix-sept syllabes. Au lieu de cinq petits vers, ils n’en auront plus que trois pour exprimer toute leur pensée”. Şi cita, mai jos, pe Revon19: „Matsouo Bashô (1044-1694) est l’homme qui sut faire de l’épigramme une œuvre de génie...”20. De remarcat că, în final, Maublanc scria că a avut în vedere „au total: 283 haikai, dont 173 inédits, de 48 auteurs”. Între aceștia, de pildă, pentru a vedea maniera lui de selecţie/ interpretare, cita pe Friedrich Nietzsche21, cu „terţete filosofice”. Exemplu de astfel de terţete selectate de Maublanc: „Sa pitié est dure, Son étreinte écrase. Ne donnez pas la main à un géant.” „Ce sont des écrevisses, je suis sans pitié pour eux: Si tu les saisis, ils te pincent; Si tu les laisses aller, ils vont en arrière” Şi un haiku al lui Maublanc, publicat în august 1922 și, un al doilea, din aprilie 1923: „A la moindre brise, Sous les cendres de mon cœur, Une braise flambe.” „Quand elle est gentille avec moi, Est-ce pour m’encourager, Ou pour vexer l’Autre ?” o versiune în limba română pentru al doilea poem în stil haiku ar putea fi:
19. Taimi Anne Olsen, Transcending space: architectural places in works by Henry David Thoreau, E.E. Cummings, and John Barth, Associated University Press, London, England, 2000, la paginile 140 şi următoarele, abordează şi traducerile London, England, 2000, la paginile 140 şi următoarele, abordează şi traducerile francezilor din poezia japoneză, între care şi Revon, Vocance etc., notând că, de pildă (p. 140), că, în 1905, Vocance a publicat un grupaj de poeme în stil haiku. 20. În antologia lui Revon, la p. 384. 21. Maublanc scria: „A côté des poésies directement inspirées du haïkaï, il y a dada la littérature contemporaine beaucoup d’œuvres - en vers ou en prose - qui révèlent une inspiration fort analogue. C’est ainsi qu’on trouvera dans les pages suivantes, mêlés à nos haïkaï, des œuvres des trois auteurs suivants” şi cita, între alţii: „FRÉDÉRIC NIETZSCHE. - Ecce Homo, suivi des Poésies, traduit par HENRI ALBERT, Mercure de France, 1909. Il s’agit de tercets tirés des Maximes et Chants de Zarathoustra (1882-1888).”

38

ANTARES AXIS LIBRI

„Când ea este drăguţă cu mine, E pentru a mă încuraja, Ori pentru a-l vexa pe Celălalt?” Dar iată cum era explicat la acea dată, în „Noua revistă franceză”, la început, pe scurt, ce înseamnă „haï-kaï”: „Haï-kaïs Les haï-kaïs sont des poèmes japonaise de trois vers, le premier vers a cinq pieds, le second sept, le troisième cinq. Il est difficile d’écrire plus court; l’on dira: moins oratoire. La poésie japonaise de treize siècles tient, a peu près, dans ces miettes.” Unul dintre numele rezonante în istoria traducerilor poeziei (și nu doar) japoneze în Occident este al lui Basil Hall Chamberlain (1850-1935), începând cu The Classical Poetry of the Japanese, London, Trübner, 1880. Opera lui este de remarcat22. De altfel, Paul-Louis Couchaud (1879-1959), unul dintre deschizătorii de drum pentru haiku în franceză (alţii cred că este cel mai important, poate chiar primul care trebuie notat), și-a intitulat un eseu (Le haïkaï – Les épigrammes lyriques du Japon23), care a avut o largă circulaţie/ influenţă, după una din scrierile lui Chamberlain24 – Bashō and the Japanese Poetical Epigram. În 1905, Couchaud (1879-1959), care stătuse cam un an în Japonia, publicase, în cooperare, un volum de haiku, Au fil de l’eau25. Ulterior, în Sages et poètes d’Asie, 1916, găsind multe calităţi poeziei lui Bashō, Couchoud scria că acesta a fost „un Pascal japonez”. Iar despre haiku: „nu poate fi comparat nici cu distihurile grecești ori latine, nici cu catrenul francez”, și, cum nu credea că este nici „gând” nici „cuvânt” ori „proverb”, sublinia că Chamberlain
22. The Classical Poetry of the Japanese, 1880, A Translation of the ‚Ko-Ji-Ki’, 1883, The Language, Mythology, and Geographical Nomenclature of Japan Viewed in the Light of Aino Studies, 1887, Aino Folk-Tales, 1888, A Handbook of Colloquial Japanese, 1887, Things Japanese, prima ediţie: 1890–1936, coautor la A Handbook for Travellers in Japan – ediţia a treia (celelalte două nu au fost semnate de el), 1891, Essay in aid of a grammar and dictionary of the Luchuan language, 1895, “Bashō and the Japanese Poetical Epigram”, în “Transactions of the Asiatic Society of Japan”, vol. 2, no. 30, 1902, Japanese Poetry. 1910 ş.a. 23. Couchoud, Paul-Louis, Le haïkaï – Les épigrammes lyriques du Japon, ediţia I – 1906, republicat de Édition La Table Ronde, 2003. De altfel, şi Sages et poètes d’Asie, Ed. Calmann-Levy, 300 p., într-un format 12 x 19 cm, „contient ‘les épigrammes lyriques du Japon”; al doilea eseu din carte, de altfel (p. 51-137), se intitulează Les Epigrammes lyriques du Japon şi reproduce textul publicat în 1906. 24. Jan Walsh Hokenson, în Japan, France, and East-West aesthetics: French literature, 1867-2000, publicată în SUA, 2004, notează că mai multe din interpretările/ definiţiile lui Chamberlain au fost preluate de Couchaud - p. 248-250 şi urm. 25. Couchoud, Paul-Louis, André Faure, Albert Poncin, Au fil de l’eau, 1905, reeditat de Éditions Mille et une nuits, 2004.

ANTARES AXIS LIBRI

39

le-a numit „epigramele lirice ale Japoniei”, aceasta ar putea defini cele două calităţi esenţiale ale haiku, anume forţa sugestiei și scurtimea26. Pentru exemplificare (și în scopul înţelegerii modului în care vedeau la acea vreme poeţii francezi citaţi ce este haiku), iată două traduceri ale lui Paul-Louis Couchaud din Yosa Buson: „Herbes mortes. Le renard, facteur rural, Est passé...” „Les petites souris crient après leur père Dans la nuit profonde.”

Yosa Buson, poet japonez autoportret

Şi un poem al lui, din Au fil de l’eau: „La vache repue Ne voit que le pied Du saule argenté.” o versiune în limba română ar putea fi: „Vaca sătulă Vede doar poala Sălciei argintii” Şi un alt poem, din același grupaj publicat în „Noua revistă franceză”, în 1920, semnat de Paul Éluard (1885-1952): „L’automobile est vraiment lancée Quatre têtes de martyrs Roulent sous les roues.” și o versiune în limba română (în care am preferat să fiu cât mai aproape de a traduce ad litteram, și pentru a înţelege cum vedea poetul aspectele formale, ce alte lucruri putea ști despre haiku):
26. Scria în Japanese Impressions, 1921: „sunt străfulgerări/ biciuiri de lumină ale limbii. Haikai este o clipire a ochiului” .

40

ANTARES AXIS LIBRI

„Automobilul e chiar lansat Patru capete ale martirilor Se rostogolesc sub roţi” Peste ani, prin 1966, Roland Barthes, (1915-1980), eseist, critic, filosof și teoretician al literaturii și semiolog (care a fost și la București, dar și în China27), a călătorit în Japonia. Acolo a privit cu atenţie totul, rezultând niște analize pline de detalii interesante, de la profilul semantico-logic al limbii japoneze, mâncare, hashi – beţișoarele din lemn (mai nou, la localuri pot fi și din metal) cu care mănâncă orezul japonezii, modul de organizare al localităţilor, comportamentul politicos28, dar și haiku și legătura dintre limbaj și filosofia Zen ș.a.. Marcat de cele văzute, a scris o carte de interes și în ce ne privește acum (L’Empire des signes29), în care, printre altele, va spune despre haiku – în care „les propositions sont toujours simples, courantes, en un mot acceptables (comme on dit en linguistique)”, că este „o viziune fără comentariu”, dar și că „a cette propriété quelque peu fantasmagorique, que l’on s’imagine toujours pouvoir en faire soi-même facilement”. În acest eseu intitulat Imperiul semnelor, vorbind despre complicatul „sistem” Japonia, scria: „Orientul și Occidentul nu trebuie deci luate aici ca niște „realităţi”, pe care am încerca să le apropiem sau să le opunem din punct de vedere istoric, filosofic, cultural, politic”30. Încheiem cu un fragment, cumva conclusiv, din eseul lui Barthes: „Le haïku fait envie: combien de lecteurs occidentaux n’ont pas rêvé de se promener dans la vie, un carnet à la main, notant ici et là des «impressions», dont la brièveté garantirait la perfection, dont la simplicité attesterait la profondeur (en vertu d’un double mythe, l’un classique, qui fait de la concision une preuve d’art, l’autre romantique, qui attribue une prime de vérité à l’improvisation).”

27. În aprilie 1974, Barthes și mai mulţi colegi și prieteni ai lui, din cercul revistei, pe atunci de stânga, Tel Quel – printre alţii Philippe Sollers, Julia Kristeva, Marcelin Pleynet ș.a. au fost invitaţi în China. 28. Vezi și: Andreea Sion, Societatea japoneză şi limbajul de politeţe, revista Vatra, nr. 4/ 2009. 29. Barthes, R., L’Empire des signes, Editions d’Art Albert Skira, Geneva, 1970; recenzată la noi de Nicolae Steinhardt - Semnificat şi semnificant în Japonia lui Roland Barthes, în Prin alţii, spre sine, Bucureşti, Editura Eminescu, 1988, p. 287. 30. Din Roland Barthes, Imperiul semnelor, traducere din franceză de Alex. Cistelecan, Chișinău, Editura Cartier, 2007.

ANTARES AXIS LIBRI

41

C R O N I C I L I T E R A R E

„AFINITĂŢILE SELECTIVE” ALE LUI IOAN ADAM
Theodor CODREANU Ioan Adam are tot ce-i trebuie pentru a fi un exemplar cercetător pe tărâmul istoriei literare, dublat de un critic literar pe măsură. Mai mult de atât, el nu a căzut, tocmai de aceea, în capcana modei „demitizării” valorilor naţionale, având luciditatea necesară a separării grâului de neghină, luciditate care lipsește învolburaţilor criticaștri condamnaţi să nu se vadă decât pe ei înșiși, cu obsesiile lor ideologice, în oglinda culturii și literaturii. De aceea își intitulează el un volum recent Afinităţi selective, parafrazând un celebru titlu din opera lui Goethe. (Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2012). Cartea oferă o lectură nu doar instructivă, ci are farmecul detaşării simpatetice, ca să mă exprim oximoronic. G. Ibrăileanu avertiza că prima calitate a unui critic este înţelegerea, chiar și atunci când polemizează, dar mai ales atunci, altfel „judecătorul” operei devine incapabil să iasă din cercul vicios al „dialogului” surzilor. Cartea cuprinde studii, eseuri, cronici, cum ne avertizează subtitlul, organizate în trei secţiuni. Prima este Zamfiresciana, o întoarcere la pasiunea de o viaţă a lui Ioan Adam, viaţa și opera lui Duiliu Zamfirescu, el fiind și cel mai autorizat editor al scriitorului, alături de Al. Săndulescu. A doua, Planeta criticilor, e o confruntare cu șaisprezece critici și istorici literari contemporani, de la Dimitrie Vatamaniuc și Alex. Ştefănescu la Tudor Cristea și Mircea Dinutz. În a treia, Rezonanţe şi inducţii, autorul își întretaie pașii cu douăzeci și cinci de scriitori din toate generaţiile ultimelor cinci decenii. Duiliu Zamfirescu, „guvernator” al Basarabiei, care a fost inclus și ca prefaţă la Duiliu Zamfirescu, În Basarabia (ediţie îngrijită, prefaţă, comentarii și note, de Ioan Adam, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2012), epuizează raporturile prozatorului cu această provincie românească, în conjunctura istorică a realizării Marii Uniri, când, pentru o scurtă perioadă, Duiliu Zamfirescu a ANTARES AXIS LIBRI

42

fost numit de generalul Alexandru Averescu, între 29 ianuarie/11februarie – 5/18 martie 1918, plenipotenţiar pe lângă Consiliul Directorilor Generali al proaspetei Republici Democratice Moldovenești proclamate la 2 decembrie 1917. De amintit că scrierile lui Duiliu Zamfirescu despre Basarabia nu au putut fi incluse de editorul Ioan Adam în volumul 6 din ediţia critică, în 1987, din pricina cenzurii, păzită, în cazul de faţă, de un „prosovietolog”, numit, între altele, probabil din această pricină, în postul de ambasador la Lisabona după „revoluţia” din 22 decembrie 1989 (Vasile Ileasă). Cum despre acest studiu am mai făcut referiri într-o carte, Basarabia eminesciană, aflată în curs de apariţie la Junimea ieșeană, voi zăbovi, pentru o clipă, asupra celui de al doilea studiu zamfirescian: O revistă pierdută: ÎNDREPTAREA LITERARĂ (1918). Îndreptarea literară a apărut „meteoric” în toamna lui 1918. A fost o încercare ratată a lui Duiliu Zamfirescu de a fonda el însuși o revistă de importanţa Convorbirilor literare sau a Vieţii româneşti, pentru ca să-și asume condiţia de „rectificator de conștiinţe”, în spiritul „îndreptărilor” celui de al patrulea volum din Ciclul Comăneştenilor sau din altă publicaţie, Îndreptarea. Revistă „pierdută”, care n-a reușit nici pe departe să fie ce-a vrut autorul, ea rămâne, după opinia lui Ioan Adam, pentru conștiinţa publică, prin trei materiale cu puternic ecou în presa adversarilor. Între acestea, demn de reţinut este editorialulprogram prin care Duiliu Zamfirescu sparge cvasiunanimitatea ostilităţilor faţă de Constantin Stere, după încercarea cercurilor liberale (în frunte cu Vintilă Brătianu) de a-l aresta și trimite în faţa Curţii Marţiale pe marele basarabean pentru „înaltă trădare”, în urma rămânerii la București sub ocupaţie germană, în 1918. Duiliu Zamfirescu însuși nu se arătase favorabil „cazului Stere”. Iată însă că, proaspăt ales vicepreședinte al Academiei Române, în octombrie 1918, pledează, în Îndreptarea literară, pentru primirea între „nemuritori” a lui Constantin Stere, ceea ce a inflamat, cu maximă violenţă „opinia publică”. Numai că Duiliu Zamfirescu, bun cunoscător al problemelor Basarabiei, știa și despre meritele inegalabile ale lui Stere în pregătirea actului de la 27 martie 1918, prin care cea mai năpăstuită provincie românească făcea primul pas către realizarea idealului naţional, Marea Unire. Călătoria pe „planeta criticilor” îi este, desigur familiară lui Ioan Adam, deși plină de surprize. La Dimitrie Vatamaniuc, zăbovește prin Convorbiri sub scara cu îngeri (2010), convorbiri provocate de un alt bucovinean, părintelescriitor Constantin Hrehor, o carte cuceritoare prin talentul memorialistului și prin importanţa faptelor scoase la lumină, ca, de pildă, confirmarea adevărului scenei de la Cluj în care Lucreţiu Pătrășcanu declarase că înainte de a fi comunist este român, afirmaţie pusă de unii biografi ai cunoscutului om politic, căzut jertfă, pe seama unei mistificări. Dimitrie Vatamaniuc depune mărturie că a fost prezent la memorabila întâmplare (p. 74). Alex. Ştefănescu este „cronicarul în travesti”, „impresionistul incurabil”, „previzibil”, gustul său făcând „uimitoare robinsonade”, neezitând să îndrepte un „deget inchizitorial” asupra unor scriitori ca Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Horia Bădescu, Mircea Horia Simionescu, ANTARES AXIS LIBRI 43

dar „rezervă fraze melifere pentru Arthur Porumboiu, Marin Porumbescu, N.D. Carpen și Emil Ghiţulescu” (p. 77). Dacă eseistul impresionist care este Alex. Ştefănescu „captivează întotdeauna”, în schimb, când este vorba de istorie literară, diagnosticul este precis: „Hotărât lucru, criticul n-are nici stofă, nici cunoștinţe de istoric literar!” (p. 80). Că vorbește un critic și istoric literar profesionist, Ioan Adam o dovedește în texte precum cel despre Dicţionarul biografic al literaturii române (I, II, Editura Paralela 45, Pitești, 2006), de Aurel Sasu, un lexicon monumental care însumează 2301 nume, lexicon considerat „cel mai obiectiv”, „cel mai echilibrat dintre ele și prin asta demn de a sta alături de lucrări similare occidentale și central-europene”: „Erudit, informat mai până în vârful unghiilor, Aurel Sasu pare a avea știinţa rară, azi aproape dispărută, a radiesteziei.” (p. 101). Şi, cu toate acestea, istoricul literar Ioan Adam îi descoperă surprinzător de multe și elocvente „scăpări” de informaţie și de evaluare, majoritatea venite de la ceilalţi colaboratori, pe care ochiul sever al coordonatorului n-a reușit să-i domine în rigoare, dicţionarul neajungând, de aceea, „la o formulă fără prihană” (p. 102). Dacă un Mircea Anghelescu s-a adaptat perfect condiţiei discursului „alb”, neutru, constatativ al unui dicţionar, nu același lucru se poate spune și despre Ştefan Borbély, în imaginea căruia Valeriu Cristea are „o statură mai modestă decât Dan C. Mihăilescu”, deși realitatea e inversă. Şi încă un exemplu: nu se știe din ce raţiuni politologul Vladimir Tismăneanu a fost inclus, cu un articol amplu, supraevaluator, într-un dicţionar de scriitori, pe când Dumitru Şerban Drăgoi (autor al unei monografii despre Ion Pillat, 1984 și al unui eseu despre Gib I. Mihăiescu, 2001), George Pruteanu, Victor Atanasiu, Valentin Protopopescu, Mihai Moraru („realizator al exemplarelor ediţii ale Bibliei de la Bucureşti, Paliei istorice, traducător din Septuaginta, îngrijitor meticulos și riguros al Scrierilor alese din opera lui Iordache Golescu, cercetător eminent al cărţilor populare și al literaturii române vechi, distins în 1988 cu Premiul Timotei Cipariu, iar în 1990 cu Premiul Perpessicius, autor al acelui recital de erudiţie comparatistă intitulat De nuptiis Mercurii et Philologiae, 1997, e chiar o gafă impardonabilă”), lipsesc. Factualitatea istoricului literar se îmbină la Ioan Adam cu forţa portretizatoare impresionistă, ca în cazul Magdei Ursache: „E în scrisul acestei femei cu ochi de Argus și gură slobodă un freamăt nervos de mustang nărăvaș care se cabrează ori de câte ori vede hăţul sau zăbala. Or, cu hăţul sau zăbala Magda Ursache s-a confruntat de timpuriu, ba în urma unui accident tipografic de tinereţe i s-a pus, ani de-a rândul, și călușul editorial, de care a scăpat de-abia după Decembrie ’89. «Mâniile» ei justiţiare, care-o personalizează printre confraţi (consore n-are!) aici își au resortul tare, îndelung comprimat. […] Ea dansează cu lupii, dansul vânătorului netemător de haita în care se adună jivine bătrâne, din pădurile proletcultului, dar și căţelandri, cu colţi maligni, din hăţișurile corectitudinii politice”, știind că „al treilea război mondial, acela al limbilor și al culturilor, a început deja și va fi vai de cei slabi, fără coloană, de slujnicarii care se 44 ANTARES AXIS LIBRI

dau după vânt.” (p. 124). Portretul critic este prilejuit de cartea acesteia, Pe muchie de hârtie. Eseuri atipice (2007). Călătoria din urmă pe planeta criticilor se oprește la Mircea Dinutz, dispărut dintre noi chiar anul acesta. Creatorul unei reviste de interes naţional (Pro Saeculum), alături de alt plecat la cele veșnice, Al. Deșliu, și de Rodica Lăzărescu, Mircea Dinutz a fost cel mai statornic comentator al scriitorilor vrânceni, chiar dacă el era un mare izolat în urbea care l-a adoptat, Focșani. Comentând Scriitori vrânceni de ieri şi de azi, Editura Ziggotto, Galaţi, 2011, Ioan Adam mărturisește: „Personal nu cunosc nici un critic și istoric literar din provincie care să se fi devotat într-atât spaţiului în care locuiește încât să scrie sistematic despre toate cărţile concitadinilor, concetăţenilor săi. E o muncă de benedictin și de detectiv, o teribilă probă de anduranţă și un risc pe cont propriu, mai ales că acela care le-a făcut, le-a traversat, iar pe ultimul și l-a asumat nu-și înmoaie pana în apă de trandafiri, nu apasă clapele mașinii de lăudat și nu ezită să le spună celor din apropiere și adevăruri incomode.” (p. 162). Urmează demonstraţia de rigoare. La fel de natural se mișcă Ioan Adam printre poeţi, prozatori și memorialiști, cu năzuinţa obiectivităţii, atâta câtă e posibilă într-un domeniu supus relativităţii. În orice caz, „afinităţile selective” încearcă să ţină cumpănă dreaptă între toate generaţiile de scriitori și de grupări literare. Dacă o anume parte a criticii e tentată să pedepsească, fie prin „demolare”, fie prin tăcere, romanul istoric al lui Paul Anghel sau al lui Mihail Diaconescu, Ioan Adam știe că nu poţi ignora nepedepsit fenomenul literar în ansamblul său. Nu se poate trece cu nepăsare peste masivul ciclu romanesc de zece volume, Zăpezile de-acum un veac, recunoscându-i-se meritele, dar și carenţele estetice. Deși zamfirescolog pasionat, Ioan Adam recunoaște continuitatea și „discontinuitatea” de viziune estetică dintre romanul În război și ciclul lui Paul Anghel: „Unde Duiliu Zamfirescu se lasă furat de retorică și emfază, Paul Anghel rămâne pe terenul firescului (aș reţine în acest sens excelentul episod al vânării monitorului turcesc pe Dunăre), al eroismului lipsit de spectaculos, mai exact spus, al spectaculosului conţinut, în fraze din care emfaza, gargara patriotardă lipsesc.” (p. 186). La Mihail Diaconescu, observă voinţa de a schimba structura romanului istoric, făcându-se saltul de la focalizarea atenţiei romantice pe eroi războinici la figuri culturale de tip intelectual, cu năzuinţa de realizare a unei „fenomenologii epice a spiritului românesc”, într-un nou echilibru „între document și ficţiune” (p. 197): „Suntem deci departe de cadrul romanului istoric de tip romantic. Sub privirea severă a prozatorului nu mai e loc pentru iluzii. Totuși, ceva din vechea mentalitate idealizantă persistă.” (p. 198). Când echilibrul dintre document și ficţiune se clatină, criticul nu ezită s-o spună, ca în cazul romanului Călătoria spre zei: „romanul e satisfăcător mai ales în latura documentară, insuficient însă în ordinea ficţiunii.” (p. 202). La debutul lui Mircea Cărtărescu din 1980, cu Faruri, vitrine, fotografii, Ioan Adam nu ezită să afirme: „Poet baroc, de uimitoare resurse lexicale, fantezist ANTARES AXIS LIBRI 45

prodigios în stare totuși a-și decapita viziunile cu lama de Toledo a ironiei se arată a fi în prima lui carte, Faruri, vitrine, fotografii, Mircea Cărtărescu. Programatic, vezi și titlul, zona lui personală ar fi asumarea neutră a realului, privit cu răceală prin ochiul unui enorm obiectiv. Antiromantică, așadar ostilă iluziei, misterului – real sau înscenat –, jerbelor metaforice, poezia se vrea o imagine holografică a lumii, un spectacol total al cărui regizor se încearcă lucid în tragedie și vodevil, în dramă și pantomimă, în recitativ și în farsă.” (p. 222). Diagnostic aproape exact, pus în vecinătatea imediată a lui Adrian Păunescu, după un amplu citat din poema Spaţiu: „Din fericire, tot acest Maelström al cuvintelor ce se înșiruie cu un debit colosal, de care e capabil la noi doar Adrian Păunescu, nu cere drept jertfă pe rostitor.” Din nefericire, debitul colosal de cuvinte îi va ameninţa deopotrivă atât pe Mircea Cărtărescu, cât și pe Adrian Păunescu, critica sesizând efectele doar în cazul celui de al doilea, când, în realitate, e la fel de nociv și dincolo. Probabil că barochismul observat de Ioan Adam i-ar fi prins mai bine lui Cărtărescu decât textualismul postmodernist sans rivages, care l-a aruncat în marele spectacol al succesului, reeditând, pe alte coordonate, succesul de public al lui Adrian Păunescu prin cenaclul „Flacăra”. În același an 1981, evaluează astfel poezia păunesciană: „Antologată, lirica păunesciană este excepţională, dar are frumuseţea dramatică a catedralelor pustiite, reduse la pura arhitectonică. Totalizată, imaginea ei e indecisă, minată de o rumoare confuză, din care sunetul marii poezii se aude stins, înfundat, ca dangătul de clopot dintr-o catedrală scufundată.” (p. 226). Foarte probabil, la fel ar suna și antologarea lui Mircea Cărtărescu, dar salvatoare, cu adevărat antologarea fiind pentru poezia lui Adrian Păunescu. Firește, și-n cazul scriitorilor Ioan Adam își respectă „afinităţile selective”, neignorând autorii din provincie. Se arată preocupat, de pildă, de soarta unui prozator gălăţean precum Apostol Gurău, autor al unui remarcabil roman în tradiţia zamfirescienei „viaţa la ţară”, Defonia (1981), roman care însă trebuie să înfrunte condiţia „provinciei” în faţa criticilor cu ștaif „capitalist”, ca să mă exprim în limbajul lui Nae Caţavencu: „În realitate autorul care nu are șansa de a fi bucureștean, ieșean, clujean sau măcar timișorean, trebuie să aibă o voinţă și o vocaţie ieșite din comun, o răbdare de Iov, pentru a persevera.” (p. 232). Mai mult de atât, Defonia lui Gurău era „o carte atipică, neconformă cu poetica ultimei generaţii de prozatori” ai vieţii satului, având și handicapul că interesul pentru romanul colectivizării scăzuse după Moromeţii, Feţele tăcerii, Suferinţa urmaşilor, Nişte ţărani etc. Noutatea prozei lui Apostol Gurău venea dinspre obiectivitatea psihologică, pe urmele „unui expresionism folcloric excelent intuit”: „În Defonia supranaturalul nu uimește, nu contrariază logica, fiindcă această lume bătrână, rafinată, trăiește din vremuri imemoriale în mit. În fond, farmecul acestei cărţi nu rezidă în «cronica» realistă, ci în fabulosul ce însoţește ca o aură lumea concretă.” (p. 234). Atipic, în felul său, este și un poet ca Vasile Bardan, cel puţin prin pretenţia, teoretică, de a scrie poeme transmoderne: „Pentru Vasile Bardan poem 46 ANTARES AXIS LIBRI

transmodern este acela care «conţine în substanţa sa cognitivă și estetică o forţă cu valoare constantă și transistorică»” (p. 306). Model pentru o asemenea imagine despre transmodernism ar fi rubaiatele lui Omar Khayyam, dar asta ar însemna, obiectează Ioan Adam, să extindem conceptul și la Homer, Ovidiu, Lermontov, Goethe ș.a. Într-adevăr, lucrurile sunt mai complicate. Important pentru un scriitor e să scrie literatură de calitate. Celelalte vin după. Voi încheia aceste însemnări despre critica și istoria literară a lui Ioan Adam tot cu un autor atipic: Neagu Djuvara. Ioan Adam descoperă, pe bună dreptate, în „patriarhul” nonagenar „un povestitor înnăscut, mai apropiat de șarmul epic al Şeherezadei decât de discursul metodic al istoricului care vrea să fie. Omul acesta longeviv cât veacul este un modern ce stăpânește cu graţie arta fragmentariului. Are, ca și Grigore Ghica, ale cărui memorii le-am publicat în 1992, stilul flash, forţa de a condensa în licărul, fulgerarea unei evocări freamătul unor lumi dispărute, pulsaţia, codul ei moral.” (p. 227). Observaţia îi este prilejuită de cartea Amintiri din pribegie. 1948-1990, ediţia de la Editura Albatros, coroborată cu o carte a lui George Rădulescu, Un secol cu Neagu Djuvara (2010). Firește, criticul îi cunoaște și opera de „istoric” și de filosof al istoriei, încât, finalmente, poate da acest foarte exact diagnostic: „dl Djuvara se pretinde istoric, deși e mai curând un filosof al istoriei” (p. 287). Ca filosof al istoriei strălucește prin teza de doctorat din 1975, premiată de Academia Franceză (Civilisation et les lois historiques. Essai d’étude comparée des civilizations, lucrare pe care am folosit-o și eu în A doua schimbare la faţă, 2008), dar ca istoric este vădit marcat de ideologia „corectitudinii politice”, care i-a și asigurat „legitimitatea” și un confecţionat prestigiu public după 1989. Ioan Adam aduce suficiente probe privind fanteziile istorice ale bătrânului liberal care face disidenţă băsesciană în sânul propriului partid, nu doar faţă de actualii lideri, ci și faţă de ilustrul înaintaș Ionel I.C. Brătianu, pe care îl apostrofează pentru „încăpăţânarea” de a nu ceda la negocierile de pace de la Trianon. Istoricul dă și azi girul ministrului francez de externe, Stephen Pichon, care pretindea că Tratatul de la București din 1916 anula pe cel semnat la 17 august 1916 cu Franţa, Marea Britanie și Rusia, prin care ni se promitea Transilvania. Teză total falsă, întrucât regele Ferdinand n-a iscălit niciodată Tratatul de la București, neavând, astfel, „nicio valoare conform dreptului internaţional” (p. 282). Surprinzătoare este atitudinea lui Neagu Djuvara și faţă de Basarabia, dând credit „folclorului românofob de ieri și de azi” al „moldoveniștilor” promoscoviţi, cum că România s-ar fi comportat „mașter” cu această provincie, lăsând-o în subdezvoltare, la cheremul „palmei jandarmului” etc.: „E întristător să vezi un «anticomunist focos» enunţând teze similare cu acelea ale bolșevicilor.” (p. 286). Ioan Adam demontează punct cu punct aberaţiile „istoricului”. Modest și discret, însă profesionist de largă acoperire culturală și de înţelegere a fenomenelor literar și istoric, înzestrat nu doar cu intuiţie critică, dar și cu talent literar, Ioan Adam este o prezenţă vie, încă insuficient preţuită, a criticii și istoriei literare de azi. ANTARES AXIS LIBRI 47

C R O N I C I L I T E R A R E

CIUDATUL MEU ZEU ŞI PRIETEN
Viorel DINESCU La prima vedere, și poate și la următoarele lecturi, recentul volum de poezii semnat de Daniel Corbu, intitulat Refugii postmoderne, ni se prezintă ca un monument de intersecţie literară, în care principiile moderne ale culturii clasice sunt respectate, cu mici amendamente interesante propuse de noile aventuri postmoderniste. Astfel, „la bateau ivre de la poesie roumaine” își poate continua ruta lui sinuoasă spre ţărmul ascuns și nesigur al viitorului. Comentatorii cărţii și ai altor scrieri semnate de Daniel Corbu, au făcut pe parcursul lecturii mele observaţii originale, pertinente, care ne-au fost și nouă bune călăuze în propria noastră analiză. Vom nota aici mai ales opiniile lui Radu G. Ţeposu, Constantin Ciopraga, Adrian Dinu Rachieru, Al. Pintescu și alţii. Cu girul acestora, Daniel Corbu, la 59 de ani, obţine o foaie de parcurs de invidiat, fiind declarat chiar de Constantin Ciopraga „cel mai profund și mai original poet care trăiește și scrie în acest moment la Iași” și credem că zona e mult mai largă. Cu toate acestea, autorul nu pozează nicăieri pentru propria lui statuie de marmură sau de aramă, preferând să se comporte ca un adevărat don Quijote în lupta cu morile de vânt sau cu un scoicar fidel înaintașului său Francois, care scăpase cu faţa curată din lupta cu prejudecăţile și cu Legea, însă bătut măr și fără dinţi, plus spectrul așezământului de cultură și odihnă de la Montfaucon. Da, e evident că Daniel Corbu adoră ipostaza eretică de nonconformist inveterat (sau de inconformist?), ca să nu se rupă de generaţia sa în care înoată ca un cașalot într-o mare de sargase. Pe lângă această zbenguială, extrem de agreabilă celor aflaţi în afara acvariului său poetic, el rămâne, spre deosebire de alţi goliarzi, o trestie gânditoare, un tip reflexiv care oferă și un plan secund mai adânc decât jocurile de artificii din avanscenă. ANTARES AXIS LIBRI

48

L-am lăudat și adineauri pentru că, deși e liber de contract, nu dă cu pietre în icoanele pe care le-a depășit temporar. Arta lui Daniel Corbu crește în mod firesc pe treptele inestricabile ale culturii clasice mediteraneene, europene și, cu precădere, franceze. El știe că poezia nici nu începe, nici nu sfârșește odată cu el, și că nu poţi fi nicicând original cu adevărat, dacă te rupi din lanţul experienţei universale. Asta nu înseamnă că nu are conștiinţa valorii sale și că, în faţa elogiilor, s-ar ascunde în bălării precum ţărăncile la baie, la pârâu. Şi mai înseamnă că, dacă vom căuta în zona artei adevărate, îl vom găsi la antipodul modelelor de import lansate de așa zișii elitiști, caiafe de doi bani, care foșgăie prin camerele de debara ale literaturii și scuipă pe tot ce e valoare în poezia autohtonă. Dimpotrivă, Daniel Corbu se dovedește a fi un păstrător, un valorificator și totodată un înnoitor fericit al poeziei actuale, supusă în prezent, din păcate unui isteric bombardament de defăimări, imitaţii prostești și bâlbâială estetică. În cazul lui Daniel Corbu se adeverește vorba că poetul nu este doar o mierlă pe o cracă ci și un truditor care e dator să strângă avere înainte de a clădi biserici. Totuși, Daniel Corbu preferă să nu ia nimic în tragic. Lira lui are mai multe coarde pe care el izbutește să le combine din dorinţa de a-l delecta pe cititor, acesta fiind scopul declarat al oricărei arte. Omne tullit punctum, qui miscuit utile dulci/ Lectorem delectando, pariterque monendo. Deci, să instruiască delectând sau să delecteze instruind. La Daniel Corbu imaginaţia e fulgerătoare și din cauza asta ţâșnesc deseori formulări de o originalitate debordantă. Tot de aici se naște și ironia și umorul, valori însă bine strunite deoarece mai niciodată poetul nu recurge la vituperări sau la satiră demolatoare. Discursul liric e totdeauna bine temperat. Decelăm existenţa unei calităţi neobișnuite la poeţii nonconformiști: construcţia bine gândită a poemelor cu leit-motive, reluări, aluzii și potenţări care dau greutate întregii partituri. Nici la capătul celălalt nonconformismul nu e lăsat de capul lui: găselniţele chiar atunci când par absurde sunt făcute cu graţie și invită pe cititor la complicitate. Dar, să pătrundem cu pași prudenţi în grădina lui Daniel Corbu, întrucât în volumele anterioare ne-am izbit de tot felul de capcane. Beneficiem de o dedicaţie ambiguă și viforoasă, cocoţată parcă pe picioroange, amintind de olografiile lui Tudor George, de care Daniel Corbu nu e departe. Volumul se dedică colegilor Daniel Corbu de la „școala de potcovit inorogi”, dar e mai ANTARES AXIS LIBRI 49

curând o auto-dedicaţie la fel ca și epitaful de la pagina 48 care e mai degrabă un auto epitaf. Deși într-un moto de la pagina 9 autorul se lamentează că „atunci când a învăţat să zboare/ s-a terminat cerul” constatăm că acest cer al poeziei continuă să-l inspire și să-l protejeze. În cazul lui Daniel Corbu apar marile semne ale iubirii care chiar atunci când sunt dureroase sunt tratate cu supremă dezinvoltură. „Les neiges d’antan” ale lui Villon devin la modul simbolic o șapcă neagră, dar metafora nu conţine nici un fel de bășcălie. Poetul rămâne un sclav al iubirii, prin definiţie, întrucât poezia este de fapt iubire. E drept că „viaţa trece ca o schijă/ prin carnea unui brav erou”, dar înseamnă și milă și descărcare de orgoliu (p. 34). Rămâne un gust amar pe care nu ne grăbim să-l cenzurăm, motivat prin superba formulă din același poem: poezia ţine locul vederii iar, în același diapazon îi găsim o piesă intitulată „Paradisul ocult” în care lamento-ul poetului are loc într-un frumos context dantesc cu inteligenţă ales. Daniel Corbu este un poet incomod, dar fericit pentru că „este iubit de un râu” (p. 14); alteori are treabă: schimbă pamperșii îngerilor (p. 24). Vântul albastru îi adie prin borta covrigului (p. 21), se simte ciudat și blestemat (p. 16), moartea îi face pedichiura (p. 22), și e condamnat să moară între cuvinte (dacă nu dă o fugă prin Guadelupa). Faţă de lume, Daniel Corbu nu-și ascunde scepticismul, socialul e abracadabrant (p.30), iar tinereţea îi fu smulsă (p. 34). Şi crede că dacă „totul e circ, de ce să mai admonesteze fardul” (p. 31). Zău așa, zice el, de ce să ne mai tot prefacem !? Ce-i drept, nu ne-am obișnuit încă să apreciem versurile terminate în conjuncţii sau prepoziţii, dar data viitoare vom încerca să fim mai comprehensivi. În schimb, mesajele ezoterice în limba zulu ne-au mers la inimă. Căci, ne avertizează Daniel în această limbă: „Kitofibutu/huretu/bucolo/kinzen”. Da, dragă Daniel, îi răspundem noi: „neznic/olocub/uteruh/utubifotik”. Uneori, astfel de descărcări emoţionale sunt benefice pentru spiritele noastre chinuite de spectre și de fantome. În astfel de cazuri, cititorul „ridică însumarea de harfe răsfirate ce-n zbor invers le pierzi”. De altfel, ne găsim într-o ilustră societate: vir o congo eo lig… pape Satan, pape Satan, alepe… Chiar Aristofan cu păsările lui sau Nichita cu ale lui scot capul pe undeva. Până una-alta, Daniel ne-a luat-o înainte cu un epitaf grozav pe care am fi dorit ca noi înșine să-l scriem peste un secol: „Precum un vin din alte vremi/ Uitat de prieteni şi pahară/ Ascuns adânc sub buruieni/ Cel Corb vestit cu lirăamară/ Nu-l tulburaţi, că fierbe iar !” (Epitaf, p. 48). Bună dimineaţa, Daniel, ciudatul meu zeu și prieten!

50

ANTARES AXIS LIBRI

Liviu Ioan Stoiciu în apocalipsa „substanţelor interzise”
Tudor CICU 1. „Cu mâna pe inimă”, deschideţi cartea deasupra capului Despre poeţii de geniu, se spune, cu precădere, că au un acut „sentiment tragic al vieţii”; că în tinereţe au fost fermecaţi (să-i amintim doar pe Goethe și pe Eminescu) de tot felul de gnose ermetice și filosofii oculte, ce vor culmina, la maturitate, cu Universalitatea Poeziei în desfășurarea ei, în spaţialitate și temporalitate: adică o creaţie a fanteziei umane care însumează toate experienţele trăite în exterior, ori arse lăuntric. Goethe a făcut-o prin Faust. Eminescu intuise calea, prin Cezara și Sărmanul Dionis, și, trecând prin „Luceafărul”, avea să fie frânt, aici. Cu Substanţe interzise – cel de-al 14-lea volum de poezie, apărut la ed. Tracus Arte, 2012, – Liviu Stoiciu ne-a dat o carte de amintiri apocaliptice, cu spaimele și proorocirile avute la anii maturităţii. Volumul cuprinde trei cicluri: „Cu mâna pe inimă” (22 poeme); „Din parcela K” (19 poeme); „Hai cu tata” (15 poeme). Temele mari ale destinelor greu încercate de genii: singurătatea, durerea, uitarea, certitudinea morţii, predestinarea fatalistă a celui care arde pentru poezie, iubirea, intuiţia cosmică, fuga repetată în visele pline de himere și iluzii... sunt dominante în această carte – probabil, piatra de încercare în Lumea Nemuritoare a Cuvintelor din Poezie. Iată-l, într-un prim ciclu, confesiv și dezorientat, totodată: „degeaba nu-și acceptă neputinţa/ o și mai mare încetinire a conștiinţei/ A conștiinţei apropierii morţii lui. Sau o încetinire a/ conștiinţei din Univers?” („Stricarea frumuseţii” – p. 7). Poezia din acest ciclu e un liman ce-i poate bandaja lui Hamlet gândurile negre, ori deziluziile și înfrângerile unui don Quijote - cărat pe un braţ cu fân, într-un car cu boi, către ţinuturile care l-au împins în lume: „Şi-a pierdut și bruma de încredere în capacităţile lui psihice. Vine în parc să/ se regleze, intuitiv, așezat pe malul lacului, în singurătate”. Dar „cum e scris, așa va fi” ANTARES AXIS LIBRI

C R O N I C I L I T E R A R E

51

– o forţă benefică spre comunicare, îl mai reţine dinaintea stafiilor și nălucirilor hamletiene, ori, îi mai ridică, visători, ochii, spre multe alte ciudăţenii ale acestei lumi, pe care ne-a adus-o, în memorie, poetul acestui nou volum de versuri: de la farmecul copilăriei, trăite în La fanion, până la apocalipsa acestor Substanţe interzise și a unor bătălii stupide cu realitatea. „Hai, conașule, trezeștet-te. Aici e? În jur, basmale turcești, legate la/ colţuri, lumânări aprinse, un lacăt/ deșurubat, fese dezgolite, pulbere, întunecime. Le caut eu la tine? Ai plătit să-ţi dezleg de iubire,/ că nu mai vrei să auzi de... unde e, caută printre hârtii/ scrise, parcă ar fi pomelnice...” („Aștept aprobare” - p. 9). Versul de dragoste e, și el, ca o pasăre rănită, un fel de zbor de dinaintea altor tentaţii iluzorii: „Cât/ te-am iubit, am zburat în sus și în jos, mi-am rupt/ gâtul și am luat-o de la capăt” („Până când să te caut” - p. 10). Chiar și în volumele anterioare, s-a simţit că poetul e un regizor al vocilor venite din poezie, al unor planuri desfășurate în doi (el și o ea necunoscută – sau poetul și eul său, în dialog permanent), iar aceste registre dau o notă aparte poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu. Aceste supraplanuri de registre poematice, cu notele lor particulare, îmbinările repetate și diferite ca nuanţe (ca și cum, pe scena unde se desfășoară rostirea monologului, vin mai mulţi indivizi care recită, fiecare, în crezul lui), sunt, de altfel scrieri spontane, iar cel care-i validează Poezia e doar Timpul: „Mai departe numai/ Dumnezeu știe încotro s-o iei. O/ sursă de lumină se deschide deasupra ta. Îţi vezi chipul/ reflectat pe fundalul unei prăpăstii, îi faci cu/ mâna („Ajunsă la o margine” - p. 15). Imaginile halucinante – dintr-o lume? altă lume? – aparţin, însă, demult, climatului spiritual al poetului. „Ia.../ Se aud, totuși, aici, mici zgomote. Şoapte. Fâșâieli. Sunt/ frecvenţe de undă mai înaltă./ Sunt morţii/ locului, dau bineţe, ei strigă/ din viitor, din răsputeri, după sănii...” („Spune o rugăciune” – p. 19). Dacă psihanaliza – fie că face uz de amintirile onirice din copilăria sa, fie de amintirea basmelor auzite cândva – nu ne ajută prea mult să-i înţelegem lumea, pe care ne-o descifrează cu ţârâita, atunci ne refugiem în alte poeme ale sale spre a găsi o asemenea „cheie a decriptării”: „te-am adus până aici, habar nu ai, să dansăm/ să/ bem din mici tigve de pădure/ și să ne agăţăm unul altuia de gât...Numai că nu știu de unde/ a apărut câinele ăsta galben, vagabond, îmi/ e frică de el: acum cinci minute a încercat să mă muște, am/ făcut degeaba cruce, mai bine fugi!” („Nu vrea tradiţia” – p. 25). Tot în acest sens, poemul „Numai contează”, de la p. 21, e unul magnific: al neputinţei și însingurării. Născut pe 19 februarie (vărsător), poetul, când nu-și găsește rostul scrierii, se gândește la sinucidere (ca în tematica altor volume de versuri), dar undele electromagnetice care-l străbat acum, la peste 60 de ani, au luat o altă întorsătură. Spre exemplu, Emil Cioran ne ameninţa de fiecare dată când avea o cumpănă, dar, prin renunţări, a trăit 82 de ani și a creat o operă covârșitoare. „Ultimul drum de candoare”, poemul de la p. 29, din primul ciclu al volumului, încheie o stagiune calmă și pregătește una distorsionată, de o imaginaţie exhaustivă, tipică unui om asediat de lumea 52 ANTARES AXIS LIBRI

care-l ţine încă prizonier perpetuu. O lume a unui visător cu o structură psihică labilă, agresat de coșmaruri și speriat de propriile stări de reverie asupra cetăţii în care trăiește. 2. Cad îngeri dinaintea porţilor ferecate Cu ciclul al doilea, intitulat „Din parcela K”, suntem în faţa unei punţi (ridicate la jumătatea volumului), peste prăpastia din care răzbat până la noi, voci diverse, din lumi diferite, întâmplări de domeniul absurdului, un întreg alai straniu de personaje… și toate acestea au de parcurs, împreună cu cititorul, un drum lung cu multe „parcele” epice, cu tot atâtea staţii necesare Eului în încercarea de a-și frânge lancea don-quijotească a rostirii, pentru a-și aduce la picioare lumea, în totalitatea ei: „A gândit în/amănunt întregul proces de concepere al Universului! A/cerșit până și lumina de la Duhul Sfânt,/ să-i anihileze toate legăturile” („Aceeași senzaţie, că nu” – p. 33). Poetul, doar aparent, e un visător, bântuit de insomnii, în stare de veghe continuă, însă, are spaima de moarte și a neputinţei de a mai scrie: „mergi tu mai departe, Vasile, eu rămân/cu ulcica asta de pământ:/plătește, ia cheia, urcă, nu mai are răbdare o sărută,/ o mușcă, o mestecă, o înghite, face/pe nebunul… Nu pricepi, doi ani eu voi fi plecat./ Tocmai de aceea. Cum să te întorci din/morţi?” („Vasile” – p. 35). Alteori, poetul e fascinat de Lumea ambivalentă a Timpului său creator, îl sperie doar gândul că un poet de geniu e dinainte condamnat să-și petreacă viaţa în singurătate, și că lui îi este predestinat să nu fie fericit: „… citește ce scrie pe /cruce, nu-i vine să creadă, visează?/ Un pumn în figură îl trezește – ce cauţi bă, aici, /în cimitir, la ora asta dacă era în/noaptea de Înviere mai înţelegea, aprindea o/lumânare la morţi, dar așa?” („Din parcela K”). Poetul e un tip credincios, n-are voie să ajungă într-o astfel de postură, încât, vocile sale interioare (voci din lumi diferite), să intre într-o stare de criză care să le deturneze modul de percepere al realităţii. De aceea, își trece (sub incidenţa aștrilor) impasul sufletesc în care se găsește ori horoscoapele i l-au transmis, dinainte: „Ajuns în halul acesta pentru că nu-și mai înţelegea propriul/scris, dar înţelegea scrisul unui/ «grup arhaic de iniţiaţi», cum le spunea…/Scrisul, o linie în zigzag: ce-i amintea de aţa morţilor” („Din parcela K” – p. 44). Trăitor, într-o cetate unde există o anumită ierarhie socială, ca poet – de această dată, existenţialist, – evocările sale sunt parabole destinate să scoată în relief raportul dintre individ și sistemul ei misterios; individul fiind dinainte acuzat, până ajunge sus, pe treapta în care se situează judecătorii cetăţii: „Poate se schimbă/ guvernul. Poate apar îngeri… îngerii îngenunchiaţi între noi toţi/manifestanţi… Manifestanţi din pământ bătut cu nuiele/împletite și acoperiţi cu paie. Mii de ocale,/ulcele, străchini și cănuţe, așezate/în cuptorul de ars” („În cuptorul de ars” – p. 52). Dar, cum poetul e un om, ca toţi ceilalţi, și are superstiţii – ca orice om –, dacă tot își asumă strigătul ANTARES AXIS LIBRI 53

înăbușit al cetăţii, va trebui să lase mărturie, generaţiei de după el, că numai așa, marile descoperiri au fost scoase la lumină sub aura inspiraţiei, dar, descoperiri (intuiește poetul), care să ajute omenirea, fiindcă și literatura are acel „efect terapeutic” pentru toate tipurile de suflete: „Mă arde în palma dreaptă. Da? Primești bani. Bani? O/să-mi cumpăr un cal… Bine,/ oprește-te, nu te mai prosti atât, las-o baltă – nu vezi/unde ai ajuns? Tocmai, că n-am/ ajuns, de aia, dar ce contează: se uită cum ciugulește o pasăre. Montaj mintal”. („Singur” – p. 49). Spre deosebire de acel personaj donquijotesc (care și-a pierdut percepţia realului), personajele evocărilor epice din „Parcela K” sunt percepute ca un simbol al efortului de Liviu Ioan Stoiciu descifrare a noi și noi sensuri ale unei vieţi ce a condamnat cetatea la absurdul total. Acum, planurile – care se succed cinematografic – ne pun faţă în faţă, acomodarea celor cărora li s-a impus, prin înţelegere tacită, cam tot ce li se întâmplă, cu acele puţine resurse, căutate, pentru a ieși din labirintul unei cetăţi dominatoare indivizilor, dar, niciodată, reconfortantă. Aici, amintim: calvarul celor care-și duc mortul la groapă (din: „Să fie primit” – p. 48); al omului ce cară, într-o trăsură hodorogită, sticle goale la râu, în speranţa că va trage un ultim chef de pe urma lor (din: „Călăuza” – p. 47); a nuntașilor martori, cum mireasa și mirele pozează impasibili cu o pălărie ce nu li se potrivește pe cap, dar care le poate furniza „un semn de mulţumire” (din: „La nuntă” – p. 46); a omului ce tocmai a ieșit, cu calul de furat, la arat și-l apucă atâtea halucinaţii (din: „Săru’ mâna, ţaţă” – p. 45); a celui „ghinionist rău” într-o viaţă, și ea prăpăstioasă, care stă în ogradă cu ochii în gol și îmbată ciorile cu ţuică (din: „Ce i-a mai rămas” – p.38); etc… Se poate enunţa de critica viitoare, că Liviu Ioan Stoiciu a devenit emblema poetului aflat dintotdeauna în Tărâmul căutărilor de noi izvoare în Poezie, un tărâm pe unde umblă grav printre ecouri romantice, dând ideilor sale un caracter de generalitate, zugrăvindu-și tablourile epice în culori cunoscute omului „nou” contemporan, cu cele descrise de el. În acest ciclu de poeme, Tragicul și Ironia sunt într-o legătură natural-spirituală cu universul din care provine: „Dacă mi-aș mărturisi/ lehamitea și m-aș aprinde, aș deveni o apariţie luminoasă și în mijlocul acestei lumini s-ar afla/o fată de mare frumuseţe…” („Am iubit ca o nebună” – p. 42). Următorul ciclu, „Hai cu tata”, este și capătul de acomodare cu misterul acestui volum de poezie, unde imaginaţia este debordantă și viziunile sale transformă scena evocărilor, în buricul sau centrul lumii. 54 ANTARES AXIS LIBRI

3. Înlăuntrul nostru e viscolul Poezia din cel de al treilea ciclu al volumului, ciclu intitulat „Hai cu tata”, pare a se desprinde, de versul deţinător, cu greutate, dar și cu o pregnantă consistenţă existenţială, într-un ciclu din care cu greu ne-am desprins din tabloul unei cascade de întâmplări evocatoare. „Ce-mi atrage atât mintea spre rău?” – întrebarea din poemul deschizător, reprezintă percepţia unui „eu” fatalist, pentru care totul e trecător, în toate sunt semne ale superstiţiei sale, ale nemulţumirii faţă de evoluţia destinului său, al poeziei ce se regăsește în (n) mize de fiinţă – prin care să se descarce energetic de răul acumulat în cetatea sa. Iluziile optice ale personajului (evident, cotrobăitor prin texte) sunt evidente, el fiind și cel care dă, în prima fază, alarma, văzând primul flăcările „uriașe ieșite din turlele bisericilor din sat”. Ca, mai apoi, câmpul său, hrănit cândva cu evidente potenţialuri ale existenţei, la apariţia Maicii Domnului, devine „ogorul” unei reveniri subite. La o primă evaluare, poezia sa pare, acum, hrănită cu semnificaţii din cele mai ample și simboluri din cele mai ascunse. Pare, pentru că, totuși, cititorul navighează prin hăţișurile ei, cu ușurinţă. Marea poezie are acum coordonatele psihice ale unei uzine umane, în care totul „a luat proporţii supranaturale”, ca în poemul antologic „Iarba elefantului”. Puterea gravitaţională a poemului o constituie întrebarea, firească și nefirească: „Ce e, oameni buni, cu iarba asta a elefantului?”. Cităm mai departe: „Ridicăm/ din umeri. Noi/ lăsăm impresia de agonie și declarăm/ cu hotărâre: „aceasta nu are legătură cu sufletul”. Nici cu/ legea gravitaţiei universale. Înlăuntrul/ nostru e viscolul” („Iarba elefantului” - p. 59). Prins în „propia-i cușcă electromagnetică/ pătruns de sine, părăsit, fără să știe în ce parte ar/ fi putut să o ia” (vezi: „Prins” – p. 60) – doar prin „harul tăcerii”, crede acum Liviu Ioan Stoiciu, că, această stranietate în poezie, îi va decripta și sensul tragic al afirmaţiei nietzscheene. Cu („Rătăcirea simţurilor” – p. 61) – intuiam, mai demult, această înfrângere a eroului don-quijotesc „întors/ acasă într-un car cu fân” – și întregește imaginea avută de lector, de la un experimentalism – preconizat și de Marin Mincu -, la „suprarealismul inteligent”, profeţit de N. Manolescu. Poemele de la p. 62-63 par ca privite în oglinda celor afirmate. În „Hai cu tata”, poemul de la p. 65 – secretul poeziei pare a avea de-a face, acum – cu „autenticitatea scriiturii” – de care vorbea M. Mincu –, și, o spunem cu certitudine, în poezie, Liviu Ioan Stoiciu deschide o nouă frontieră; un altceva decât pe vremea lui Nichita, întrucât, starea de neliniște interioară, la primul, devine, la poetul nostru, o stare creatoare în poezie: „Hai cu tata, focule. De unde te-au scornit/ ăștia? Ca pe o a doua slăbiciune, de atunci. Pe valurile/ morţii. Foc stins cu lacrimi: că din/ momentul în care l-au zărit, le-au venit lacrimi în/ ochi... gârlă... Cum/ să înduri atâta fără să crâcnești?”. Un strigăt de neputinţă, potolit doar de simpla rugăciune spusă în gând, ar părea o întreagă bazaconie, dacă n-ar fi construită, ANTARES AXIS LIBRI 55

în creier, în mod ocult. Personajele poemelor lui Liviu Ioan Stoiciu au ceva din fiinţa kafkiană, închisă și consumată într-un loc, nici oraș nici sat, nici castel inaccesibil, nici lumea în coaja perfecţiunii sale. Ceea ce este haideggerian, în gândirea poetului, e o anume relaţie cu maniera apuseană de a gândi diferite temeiuri impuse fiinţei trăitoare, de undeva de sus, dar e și amprenta unei gândiri nietzscheene, în ceea ce privește lipsa de putere, de desprindere la porunca unui spirit atotcuprinzător: „ce/ au cioplit, până să se întoarcă aci, la/ vatră mici cuţite de piatră, vârfuri de lance, topoare/ răzuitoare, repetând întocmai gesturile/ învăţate de la părinţii lor, care le aveau învăţate de la/ părinţii părinţilor lor, de la/ facerea lumii...” („Rămâne numai truda” – p. 67). Liviu Ioan Stoiciu este kafkian, prin asociaţie, cu epicul transfert în poezie, aceasta neincluzând doar liricul, ci și multă confesiune. Scrisul devine, în cazul poetului, mărturisirea, ca formă a rugăciunii sale interioare, totuși optimiste: „Trebuie să vă ascultaţi doar vocea interioară. Dar/ dacă vă descurajaţi... Sunaţi/ la poarta cea mare cu grilaj, încercaţi-vă norocul” („Oamenii viitori” – p. 69). Există, prin Univers și Marea Gândire, o ţesătură continuă, cu miza pământeană, numită Fiinţă, o legătură (în fapt misterioasă și nepipăibilă), pe care poetul o postulează sub forma unor unde electromagnetice, și, pe care, un creier din Univers o transmite iniţiaţilor, și, că, încercând să cunoaștem raţional lucrurile pe care le guvernează, nu facem decât să le adâncim misterul. Cu această carte de poezie, s-a scris și Istoria celor care au visat... au trăit, o nouă determinare a lumii. Poetul, prin plăsmuirile sale, nu o recreează, pentru a fi tot atât de reală ca-n „schiţele” Creatorului Suprem, cât o întregește prin imaginaţia-i poetică, în complexitatea ei.

56

ANTARES AXIS LIBRI

Constantin Vremuleţ: „Evadări Ratate” Un Roman Paradigmă: Poet Şi Dictator – Eterna Poveste
Ion MANEA Noul roman al lui Constantin Vremuleţ, „Evadări ratate”, Editura Axis Libri (cu o prefaţă de prof. Zanfir Ilie), Galaţi, 2012, chiar dacă începe prin a reface, dintr-o perspectivă inedită, viaţa și soarta poetului roman Publius Ovidius Naso, exilat la Pontul Euxin, pentru ca să-l regăsească, peste două milenii, într-o proiecţie din perspectiva societăţii contemporane româ­ nești, nu este nici numai istoric și nici numai social, cum l-ar revendica cele două maniere de abordare, ci – de o copleșitoare putere sugestivă – unul de construcţie epică extrem de originală și complexă. Este vizată soarta eternului artist autentic, în raport cu la fel de eterna tiranie și obtuzitate instituţională. Poetul generic și Dictatorul generic sunt puși faţă în faţă, mai întâi în varianta antică, autorul romanului surprinzându-i într-o confruntare teribilă, depășind realitatea istorică și transcendând în fantastice și uluitoare ipostaze, pe Împăratul Suprem, reprezentant al forţei și puterii absolute, Octavian Augustus și pe poetul iubirii desăvârșite, reprezentant al celei mai pure stări existenţiale, Poeziei, Ovidius. Aceasta este începutul, cuprins în prima carte, numită chiar așa, „Poetul și împăratul”, care debutează cu sosirea navei „Minerva”, cea care-l aduce pe ţărmul mării, la Tomis, pe Poet, pe Cel-exilat, pe Cel-urgisit-pe-nedrept, trimis de Împărat, Cel-care-stăpânește-lumea, Cel-care-aspiră-la-zeificare, la marginile incerte, semibarbare, geroase și aflate într-un timp revolut, „cu o sută de ani în urmă”, ale Marelui Imperiu. Nu s-ar fi putut găsi o parabolă, o paradigmă sau o simbolistică mai grăitoare pentru a sugera atât nimicnicia artei în raport cu puterea, cât și, în același timp și aceiași termeni, nimicnicia puterii în raport cu arta, cea care singură supravieţuiește oricărei efemere tiranii, decât această contrapunere simbolică a marelui poet roman, asimilat de meleagurile noastre și a ilustrului dictator roman, conducătorul unui imperiu aflat în zorii prăbușirii și ai ANTARES AXIS LIBRI

C R O N I C I L I T E R A R E

57

victoriei creștinismului, prin Roma, asupra lumii. Ca și cum, toate datele istorice reale, consfinţite în cronici, n-ar fi fost la fel de grăitoare dacă nu ar fi trecute prin propria imaginaţie și putere de construcţie, Constantin Vremuleţ creează o istorie paralelă ţesută din ficţiuni surprinzătoare în care, de departe, domină și încântă evadările repetate (ratate?) din Tomis ale poetului și întâlnirile nocturne cu împăratul, în cabinetul său imperial de la Roma, atât de ingenios inserate în structura adevărului istoric, încât cititorul, cât de atent ar fi, cade în mirajul lor, abandonând ideea de a cerne realitatea de ficţiune și miraculos și receptând o altă poveste și o altă semnificaţie, cea pe care numai literatura autentică o poate crea. Viaţa de zi cu zi a poetului la Tomis (avea să fie găzduit în casa unui grec, având la dispoziţie și un superb balcon – unde este balconul lui Ovidiu?, se întreabă autorul, gândindu-se la cel al Julietei de la Verona și pledând pentru o altă grijă faţă de vestigiile trecutului și faţă de trecutul însuși) este refăcută sub șocul unei realităţi aspre, cu totul alta decât îi arătase luxul decăzut al Romei, în relaţionarea cu personajele din jurul lui, în primul rând, reprezentantul local al imperiului, Marcus Silviu, pus să-l vegheze, împreună cu toţi „agenţii”, precum și misterioasa sa soţie, Andrada, apoi cei trei sclavi cu care venise, fiecare cu povești cutremurătoare, Sarbalos, un dac care se va arunca în faţa săgeţii care l-ar fi ucis, Ezis, scribul frigian, ce-i pregătea ustensilele de scris și Aptasa, bonă și amantă, întâia lui femeie, apoi frumoasa sclavă egipteancă, Stateira (o altă întruchipare a celebrei și abstractei sale Corinna), cea care avea să-i ostoiască dorul de Fabia, iubita lui soţie rămasă acasă, la care se adaugă un tânăr încântător, dac și el, cu studii la Atena, Eunnus, ucenicul său într-ale iubirii și poeziei, până când ai săi l-au trimis la Zamolxis, prin teribila ceremonie a solului și, la urmă, bătrânul pescar grec, Kallias, cel care îl va duce cu barca lui într-o ultimă tentativă de evadare și de întâlnire cu Împăratul și cel care îi spune în final, după întruparea Poetului într-o mare pasăre albă a deznădejdii sau poate a speranţei din urmă: „Degeaba, Poetule! Chiar n-ai aflat că Împăratul a murit?! Ai pierdut orice șansă, poetule!” Sau cum spusese proprietarul „Minervei” care-l aduse pe ţărmul Pontului Euxin, atunci când unul dintre condamnaţii la galeră murise cu vâslele în mâini: „Niște condamnaţi. Asta le e soarta!”. Aceeași soartă, proiectată de prozator, în altă epocă, în cartea a doua, „După două mii de ani”, o va avea un alt Ovidiu, un poet român contemporan, de data aceasta, un fan al lui Nichita Stănescu și un client al închisorilor de tot felul, ca urmare a versurilor lui, care, ca și ale lui Ovidius altădată, deranjaseră stăpânirea. Şi, la fel cum, în prima carte, prozatorul reușise o descriere fascinantă a Tomisului antic, cu clima aspră și mereu surprinzătoare, cu mulţimea de neamuri strânse între ziduri veșnic asaltate de atacuri barbare, vorbind tot felul de limbi, greacă mai întâi, latină, dar și geta, pe care Ovidius o va folosi într-una din elegiile sale, în a doua, Constantin Vremuleţ oferă o uluitoare imagine a României de azi, cu cele mai izbitoare aberaţii pe care noua orânduire le-a adus, Ovidiu cel 58 ANTARES AXIS LIBRI

nou purtându-ne, alături de Corinna lui (personificată într-o sensibilă Marie autohtonă) prin realităţi cutremurătoare, când tragice până la absurd, cum ar fi imaginea ospăţului popesc la sfinţirea unei biserici clădite pe temeliile unei foste școli, când de-a dreptul pline de ridicol, precum imaginea închisorii-turn, în care deţinuţii sunt îmbrăcaţi în costumele teatrelor falimentate, ale cluburilor sportive scăpătate, sau ale unor personaje proscrise, cum ar fi Ion Gheorghe Maurer… Pe acest fond, în care (imaginea supremă) un fost mare regizor pregătește, alături de „mascaţi” o „baie de mulţime” la terasa „Micșunica”, (a nu se confunda cu „Cireșica”) pentru a fi întâmpinat însuși „Supremul cel mai Mare”, însoţit de marea blondă „Nuţi-Cur-Beton”, dispariţia tragică a celor doi (poetul găsit mort, după ce recitase din Ovidius, la un festival dedicat acestuia în noul Tomis, în chiar groapa pe care o săpase în ultimul lui rol social, acela de gropar, iar ea, violată și ucisă de niște golani ai noii ere) capătă dimensiuni mult mai dramatice decât destinul primar și aureolat de legendă al poetului antic. Dar cele două cărţi, a lui Ovidius și a lui Ovidiu (acesta din urmă trăind el însuși, peste timp, misterioase clipe din viaţa primului) trebuie citite de la prima până la ultima pagină (423), căci numai așa se poate avea imaginea completă și s-ar putea înţelege pe deplin mesajul acestui extraordinar roman al lui Constantin Vremuleţ.

ANTARES AXIS LIBRI

59

C R O N I C I L I T E R A R E

Anatomia narativă a efectului de stranietate în Metamorfoza de Franz Kafka
Elena DONEA Literatura nu s-a născut atunci când un băiat, strigând lupul, lupul a apărut alergând din valea Neanderthalului, cu un lup mare, cenuşiu pe urmele sale, literatura s-a născut atunci când, într-o zi, un băiat a apărut strigând lupul, iar în spatele său nu venea nici un lup. Vladimir Nabokov - Cursuri de literatură Atrag atenţia de la început asupra faptului că nu există o metamorfoză, ci mai multe metamorfoze. Am identificat astfel trei metamorfoze: metamorfoza propriu-zisă a lui Gregor, care este instantanee și dureroasă, și provoacă individului o angoasă insuportabilă, ea petrecându-se din exterior către interior (un text asemănător în care metamorfoza ia forma unei halucinaţii este Mângâierea cea mai profundă de Julio Cortazar, asemănarea se poate extinde și la Max Blecher, unde lumea exterioară este contaminată de/prin percepţie), metamorfoza Gretei, care este una procesuală și progresivă. De altfel, ea este singura capabilă să înţeleagă transformările fratelui său, pentru că le trece printr-un filtru copilăresc, în timp ce mama ,,[...] ar fi putut să se îmbolnăvească de spaimă[...]”, iar ultima metamorfoză fiind a tatălui, care este una observabilă prin activităţi de rutină, în proximitatea sa, având ca repere elemente vestimentare și fiind asociată cu tentative de acomodare temporară. Dat fiind faptul că Gregor asigura statutul financiar în familie, acum este nevoit ca tatăl să-i preia rolul, treptat. Totodată, metamorfoza poate fi privită și ca o alegorie care simbolizează complexul de inferioritate al eroului faţă de familie și lume, dilatat la scala unei crize existenţiale. Dar, pe de altă parte, identificarea tripartită a metamorfozei mi-a fost necesară pentru a demonstra cât de insolită este metamorfoza lui Gregor, celelalte două fiind doar în stare benignă.

60

ANTARES AXIS LIBRI

Pentru început, propun un mod aparte de a privi textul kafkian. Dacă intuim faptul că „gângania înspăimântătoare” aparţine artropodelor1, modul de a-1 privi necesită o reprezentare apropiată de cea a gasteropodelor, mai precis: să ne asumăm rolul de a privi prin tentaculele unui melc2, așa cum ne este înfăţișat în pictura lui Francisco del Cossa, Bunavestire. Privirea pe care o propun atrage după sine o tehnică de lectură care presupune observarea detaliilor cu tandreţe. Aplicând o grilă freudiană asupra textului kakfian, putem distinge trăsături care să susţină modalităţile în care se compune treptat și imponderabil anatomia narativă. Pentru a putea defini scheletul, cel mai potrivit termen este cel de uncanny3 (straniu, ciudat, nefiresc). Desigur că am strecurat o subtilitate în grila pe care am folosit-o, care e mai mult cavitară, în fond voiam să mă feresc de ea, dar trebuie luat în considerare efectul pe care îl produce. Modalităţile teoretice prin care se construiește textul sunt povestea și discursul. Trăsăturile ce ţin de poveste sunt evidente încă de la binecunoscutul incipit al textului, ţesătura somatică a poveștii atrăgând asupra ei atenţia că, în ciuda aspectului său fizic, eroul nu este împiedicat din a-și duce la capăt responsabilităţile zilnice, ceea ce mă face să-l apropii pe Gregor, în termeni jungieni, de personalitatea de tip ISFJ4. Totodată, cel mai frapant aspect este faptul că nimeni nu cunoaște originea metamorfozei, și nu pare să intereseze nici măcar pe eroul însuși. Tăcerea este garantul unei înţelegeri secrete și ireproșabile atât în cazul personajelor, cât și în cazul naratorului, care are toate calităţile unui vrăjitor (adică cele trei ipostaze pe care le propune Nabokov în Cursuri de literatură: povestitor, profesor, vrăjitor).
1. Vladimir Nabokov, Cursuri de literatură. Traducere Cristina Radulescu. Prefaţă de Fredson Bowers, Editura Thalia, București, 2004, p 77. 2. Daniel Arasse, Nu vedeţi nimic. Traducere din limba franceză de Laura Albulescu, Editura Art, 2008. Am făcut această alegere întrucât mi s-a părut interesantă poziţia strategică a melcului, aproape pe marginea tabloului, asigurându-ne astfel un garant pentru limita dintre spaţiul fictiv și cel real. Totodată, autorul ne surprinde printr-o întrebare care stârnește umor: „știaţi că gasteropodele au probleme de vedere?”. Această informaţie ne este preţioasă, întrucât și Gregor aflat în ipostaza de gândac reușește totuși să-și închidă ochii repetitiv, în ciuda faptului că un gândac obișnuit nu are pleoape și prin urmare nu poate face asta, de aceea Vladimir Nabokov nota că ar fi „un gândac cu ochi umani”. 3. Sigmund Freud, The uncanrty, 1919. În studiul său, Freud, pentru a oferi și mai multă stabilitate termenului de stranietate, îl citează pe F. W. J. Schelling, care susţine că tot ceea ce este straniu trebuie să rămână și secret: „[...] the name for everything that ought to have remained... hidden and secret and has become visible[...]”, p. 3. Desigur, cel care a introdus pentru prima oară conceptul de stranietate a fost Viktor Shklovsky în Arta ca procedeu. 4. Introvertit Senzorial Afectiv Judecător. „Ca un ISFJ, modul dominant de centrare a atenţiei este cel interior, spre lumea interioară [...]. Secundar, ești orientat spre lumea exterioară, unde judeci lucrurile în funcţie de felul in care simţi sau potrivit modului în care ele se potrivesc cu sistemul tău de valori”, „au un puternic simţământ al responsabilităţii și al datoriei” și „ISFJ au nevoie de un feedback pozitiv din partea celorlalţi”.

ANTARES AXIS LIBRI

61

La nivelul discursului se face simţit gradul de distanţă dintre naratorul izolat5 și cititor. Distanţa este antrenată de punctul de vedere6 care menţine și construiește tangenţe cu conștiinţa eroului. Discreţia cu care naraţiunea însăși se autometamorfozează ne îndeamnă să privim povestea cu dezgust și milă, frumuseţe și compasiune.7 Distanţarea care are loc între narator și cititorul-surogat (și aici am pretenţia să existe unul activ, matur și creativ, adică un bun cititor - toate însușirile sunt propuse de Nabokov în cursul citat la sfârșitul lucrării), totuși cu un anume control al înţelegerii. Cui nu i-a provocat deopotrivă râs și groază scena în care Gregor este atins brutal de un măr, astfel că râsul și tânjirea sub forma aceasta care fuzionează trezește anumite suspiciuni, nu cumva râsul și tânjirea au mai multe de împărtășit decât ne-am permite să credem? Desigur, râsul sau tânjirea, pot fi ușor specioase, dacă nu pot produce asupra facultăţilor noastre plăcere estetică, iar temeiul unei astfel de plăceri nu poate sta decât în groaza pe care ne-o poate provoca un obiect cu potenţial estetic, în cazul de faţă de gângania înspământătoare. Pe de altă parte, Vladimir Nabokov refuză interpretarea freudiană și se concentrează asupra a ceea ce numește el „moment artistic”. Textul trebuie privit printr-o „lumină fantastică”, deoarece personajul „este încărcat de patos uman” și pentru ca vraja să se autodesăvârșească. Nu mă tem să apropii textul lui Kafka de una dintre cele patru categorii estetice (agreabilul, binele, frumosul și sublimul) propuse de Schiller în Scrieri estetice8, și anume sublimul. Bibliografie: A. Corpus de texte Kafka, Franz - Metamorfoza şi alte povestiri, traducere din limba germană de Mihai Isbăşescu, Editura Polirom, Bucureşti, 2012. B. Bibliografie teoretică 1. Arasse, Daniel - Nu vedeţi nimic, traducere din limba franceză de Laura Albulescu, Editura Art, Bucureşti, 2008. 2. Booth, Wayne C. - Retorica romanului, în româneşte de Alina Clej şi Ştefan Stoenescu, prefaţă de Ştefan Stoenescu, Editura Univers, Bucureşti. 1976. 3. Nabokov, Vladimir - Cursuri de literatură, traducere Cristina Radulescu, prefaţă de Fredson Bowers, Editura Thalia, Bucureşti, 2004. Surse web: Tipuri de personalitate - Portrete, consultat la 30 noiembrie 2012, URL: <http://www.opr.ro/portrete/ISFJ>

5. Wayne C. Booth, Retorica romanului, p. 304. 6. Termenul aparţine lui Jaap Lintvelt. 7. Termenii aparţin lui Vladimir Nabokov. 8. Vezi Friedrich Schiller, Scrieri estetice. Traducere și note de Gheorghe Ciorogaru, Editura Univers, București, 1981.

62

ANTARES AXIS LIBRI

Convorbiri între un șaizecist Și un optzecist
Vasile SPIRIDON Eugen Simion a citit, mallarméan vorbind, aproape toate „cărţile”, dar nu îl simţim, vai!, trist, întrucât farmecul „dureros de dulce” al meseriei de critic este dat de îndelungatele analize și judecăţi de valoare care pot stârni entuziasmul, nerăbdarea, plictiseala și chiar sentimentul limitei, dacă nu și pe acela al zădărniciei. În filosofia sa de existenţă neîncăpând ideea de aflare în treabă (și nemulțumit de faptul că în Codul muncii nu se sancționează o astfel de abatere, la fel ca și aceea a incompetenței), autorul Ficţiunii jurnalului intim are și o mare disponibilitate pentru a tăifăsui, extinsă la dimensiunile unei cărţi – Eugen Simion. În ariergarda avangardei (Convorbiri cu Andrei Grigor) (ediția a II-a, adăugită; Ed. Curtea veche, 2012). O plăcută zăbavă ce și-o acordă, greu de obţinut în condiţiile acaparante ale scrierii operei critice, ale carierei universitare, ale conducerii unei reviste și ale atâtor obligaţii sociale și academice. Convorbirile înregistrate între un șaizecist și un optzecist (etichetare dublu reversibilă, aplicată în ambele sensuri: și de generație, și de vârstă biologică) se întemeiază în această carte de convorbiri pe aflarea de sensuri și semnificaţii artistice și umane în marginea unor subiecte cât mai variate. Cei doi critici din generaţii diferite nu se mai exprimă aici prin medierea personalităţii (mai mult sau mai puţin accentuate) a numeroșilor autori pe care de obicei îi analizează, ci prin întoarcerea meditativă a privirii înspre sine. Permeabil rememorărilor, afectuos nostalgic, cu o melancolie pusă la adăpost de sentimentalisme și de sentimentul însingurării, Eugen Simion dă viaţă ideilor venite dintr-o experienţă directă și deapănă impresii despre o lume literară în plină ebuliţie („demitizăm mitizarea și mitizăm demitizarea” – p. 302), cu virtuţile și bolile sale, cu scriitori marcaţi de o psihologie specifică: complexul preeminenței și totodată al periferializării. „Oboseala” datorată ascezei critice se manifestă sub cunoscuta formă a stenahoriei, resimţită de toţi marii devo(ta)ţi ai acestei preocupări ingrate ANTARES AXIS LIBRI

C R O N I C I L I T E R A R E

63

numită cronica literară, la care se adaugă „represaliile” exercitate de prieteni și de preopinenţi. Așa se explică faptul că în orice critic se ascunde un Mercuţio – cel care se lasă ucis pentru nobila idee a prieteniei (o culegere de texte din 1995 a lui Eugen Simion se numea Moartea lui Mercuţio). Ea este hărăzită omului în care creatorul, indiferent de calibrul său, intuiește un virtual dușman prin faptul că ar putea scrie cândva „de rău” despre el. Criticul se vede, prin urmare, „zidit” manolic la temelia operei și a edificiului cultural, în general, ceea ce rămâne durabil fiind meditaţia metacritică, autoreferenţialitatea, substituirile dintre persoana și persona. Am sentimentul că am scris prea mult. Mai tare este regretul că m-am ocupat inacceptabil de mult de autorii care nu şi-au respectat promisiunea de talent. Mi-am pierdut vremea cu ei, pur şi simplu... Consolarea este că orice critic literar trece prin această experienţă. Când mă uit pe sumarul cărţilor lui E. Lovinescu mă apucă spaima: atâţia scriitori complet uitaţi. Aşa că suprim regretele mele... (p. 204). Meditând asupra fragilităţii și efemerității vieţii, Eugen Simion conchide, în ultimul paragraf al primei părți a cărţii, că sensul totalităţii existenţei este dat de creaţie, deși în cazul creaţiei critice bariera psihologică împiedică transparenţa vieţii afective și spirituale. Criticul ar putea deveni un „sceptic mântuit” într-un singur fel: Nu-i rămâne criticului, cred, decât o singur formă de inocenţă: inocenţa de a crede că, într-o zi, o să apară un nou Eminescu şi, astfel, fidelitatea lui pentru literatură să nu-i pară zadarnică. Această credinţă a avut-o, de pildă, E. Lovinescu. Apoi, de ce stă el o viaţă întreagă cu ochii în cărţi şi cu creionul în mână, dacă nu cu speranţa obscură că, cine ştie?!, o să descopere într-o zi o capodoperă?/ Capodopera necunoscută, himera celor care cred cu putere că literatura este o formă superioară de existenţă... (s.a.) (p. 298) Eugen Simion formulează profesiuni de credinţă („Criticul nu trebuie să aibă vocaţie de procuror, ci vocaţie de preot” – p. 122), își acordă plăcerea de a evoca momente din propriul trecut, de a medita asupra unor fapte de viaţă (culturală, literară, universitară și publicistică ante- și postdecembristă), de a-și mărturisi aventurile conștiinţei. Tatăl său, departe de a-i induce un complex al paternităţii, îi este un model moral. Regret, domnule Freud, teoria că în fiecare părinte se află un urmaş al şefului de hoardă care trebuie ucis n-a funcţionat în cazul familiei mele. N-am avut complexul paricidului. [...] Ideea lui Sartre că «instituţia paternităţii este putredă» mi se pare complet falsă. (pp. 24 – 25). Împreună cu Andrei Grigor (care a scris deja o monografie despre interlocutorul său), observăm la diferite vârste (biologice, morale, estetice, spirituale) pe un copil născut la munte – spaţiu ce explică deopotrivă calităţile omului și echilibrul funciar dovedite în viitoarea meserie. Şi totuși, cel care s-a aplecat îndelung asupra genurilor autobiograficului mărturisește că nu este chiar așa: Ce mă intrigă este faptul că imaginea pe care o am despre mine nu corespunde mai deloc cu imaginea pe care o au alţii despre mine. Acest fapt mă contrariază. Mai toţi comentatorii mei spun să sunt un munte de calm şi echilibru, lin şi statornic ca un drum în câmpie. Nu-i adevărat, sunt un 64 ANTARES AXIS LIBRI

vârtej de nelinişti, trăiesc în gura unui vulcan, viaţa mea interioară este uneori un coşmar... [...] Critica literară, pe care o exercit de 40 de ani, m-a obligat să-mi stăpânesc instinctele de răzvrătire. [...] Nu-mi plac, recunosc, naturile rapsodice (aşa le numea Tudor Vianu), oamenii care nu-şi pot stăpâni instinctele şi nu-şi controlează limbajul; simpatia mea merge spre naturile luminate și stabilizatoare. (s.a.) (pp. 288 – 389). O astfel de natură luminată și stabilizatoare se dovedește a fi, de ani de-a rândul, însuși Eugen Simion. Autorul Jurnalului parizian descoperise în tinereţe, fără prejudecăţi și complexe provinciale, lumea morală, socială, spirituală a spaţiului francez (topos constant al viselor sale, alături de acela al copilăriei), care l-a marcat profund în vremea lectoratului de la Sorbona, și încearcă să înţeleagă maniera răsfrângerii unei experienţe de conștiinţă, reacţiile de asumare sau refuz, cu tot ceea ce decurge din procesul lăuntric al faptului trăit. Se emit prognostice în legătură cu șansele culturii noastre de a pătrunde, pe măsura disponibilităţilor și a îndreptăţirilor sale, în sfera de interes europeană, de a-și impune prezenţa în ritmuri mai repezi și în forme mai pregnante. Soluţia este dată de spiritul organicist maiorescian al unei atitudini de potolire a exceselor izolaţioniste sau a deschiderii nelimitate până la pierderea identităţii. Totul realizabil prin eliberarea, mai întâi, de câteva complexe: al întârzierii, al identităţii, al marginalităţii și, ca o culme însumatoare, complexul de a avea complexe și de a nu scăpa de complexe. Un bun prilej de a conversa pe marginea acestor ultime aspecte îl constituie și apariția cărții Viața unui om singur, de Adrian Marino. La întrebarea pusă de Eugen Simion „Și ce crezi, în genere, de ura abisală a lui Adrian Marino împotriva «ruralismului» şi, ipso facto, împotriva culturii române care, recunoaşte chiar el, are puternice rădăcini rurale şi pe care, de altfel, n-o citeşte? Cum mărturiseşte...”, Andrei Grigor răspunde: „Am citit şi eu, cu oarecare întârziere, memoriile lui Adrian Marino, deşi recunosc că nu prea mă trăgea inima la această lectură. M-am săturat de egolatri şi defăimători, de sensibilităţi intelectuale de factură olfactivă, de oameni care, la naştere, în loc să ţipe curat, au urât. Nu mi-a plăcut niciodată acest tip de intelectual megaloman, cu complexul persecuţiei cultivat şi lăsat să se dezvolte în plină libertate patologică, arid şi necreativ. Evident, nu pot contesta o anume utilitate a sintezelor sale, truda şi conştiinciozitatea documentării şi a organizării materialului” (pp. 362 – 363). Întru totul pertinentă, următoarea întrebare: „Dacă eseistul de la Cluj avea părerile pe care le avea despre satul românesc (izvor de incultură) şi despre ţăranul român (sumă de negativităţi capitale, specia cea mai de jos a umanităţii etc.) de ce s-a înscris în Partidul Naţional Ţărănesc, când era tânăr, şi de ce, după 1989, a revenit în acest partid? Nu-i un paradox să lupţi pentru o cauză detestată cu atâta tărie?...”, venită tot din partea lui Eugen Simion, nici nu își mai așteaptă, practic, răspunsul, pentru că tot el concluzionează: „Poveşti, istorii, caractere!” (p. 372). Oameni, fapte, întâmplări judecate cu distanțarea dată de scepticismul superior. ANTARES AXIS LIBRI 65

Distanţarea polemică se realizează implicit, prin opinii hotărâte, între limitele civilizate ale conflictului logic de idei și de atitudini. Intervievatul privește cordial, ironic și cu detașare înţelegătoare la spectacolul de pe scena literaturii și îi place să descopere punctele nevralgice al aserţiunilor și conduitei oricui („Cum poţi fi, te întreb, discipol al lui Nae Ionescu şi, în acelaşi timp, să fii împotriva miturilor naţionale şi, în genere, să scoţi istoria şi pe clasicii literaturii române din manualele şcolare?... Nu-i o combinaţie imposibilă?” – p. 315). Iar judecăţii totale îi urmează execuţia morală de pe poziţiile autonomiei esteticului și ale deontologiei actului critic („cei care mi-au trădat aşteptările, să facă bine să publice o carte. Pot conta pe lectura mea corectă...” – p. 14). O serie întreagă de reflecţii legate de aspecte ale vieţii sociale și etice, ale culturii și politicii transmit odată cu ele mișcarea gândirii și a sentimentului, mecanismul intelectual și atitudinea faţă de subiecte ce depășesc cadrul strict al profesiunii celor doi critici: raportul inversat majoritate – minoritate; țiganii; instituția Bisericii; noua viață universitară cu obsesia articolelor ISI; ruralofobia; elitele; snobismul; frumosul; retorica disperării și a declinismului ș.a.). Se etalează, de-a lungul cărții, un întreg set de probleme pe care le ridică literatura pentru cine o cunoaște și o practică de foarte mult timp (și din nou mă văd silit să pun două puncte): literatura faţă în faţă cu creatorul ei, cu cititorul, cu societatea, cu politicul, cu istoria, cu lumea, cu Europa în curs de globalizare și cu principiile corectitudinii politice („Adică o demagogie sinistră şi o frazeologie asurzitoare. Un simptom de gravă patologie socială şi morală” – p. 317). Eugen Simion, „provocat” cu abilitate de Andrei Grigor, întreprinde o „critică” a moravurilor sociale, politice, literare și nu uită că scriitorul, chiar dacă se află sub „teroarea istoriei”, este responsabil pentru tot ceea ce scrie și că nu i se pot ierta concesiile care nu trebuie însă transformate în capete de acuzare perpetuă. Şi aceasta, în numele unei noţiuni dragi lui: „toleranţa activă”, asumată de „un anxios care aspiră la starea de contemplație (s.a.)” (p. 442). Unei schițe de autoportret („[...] nu încerc, de pildă, să fug din vârsta mea, îmi iau în serios responsabilităţile pe care mi le asum, nu mă lepăd de lumea din care vin, mă străduiesc să rămân un spirit moral şi un spirit democratic, îmi place încă să scriu şi, chiar dacă nu mai citesc sistematic literatura contemporană, n-o ignor... – p. 356) îi succede o promisiune, făcută chiar în finalul convorbirilor cu Andrei Grigor: „Eu nu mi-am încheiat încă socotelile cu secolul al XX-lea. Mai am ceva de spus, de pildă, despre literatura lui...” (p. 447) Sunt aproape sigur că Eugen Simion se referă la publicarea unei istorii a literaturii române – o istorie pe care o așteptăm cu nerăbdare justificată. Cartea Eugen Simion. În ariergarda avangardei (Convorbiri cu Andrei Grigor) se citește cu delectare, cu plăcere în a urmări ceea ce spune un înalt spirit al culturii noastre contemporane. Dialogurile sunt modulate de o colocvială destindere, de un stil atașant-evocator, de o mare combustie interioară a reflecţiei critice.

66

ANTARES AXIS LIBRI

Scrisorile unei profesoare de franceză1

Daniel CRISTEA-ENACHE S-a vorbit, la noi, atât de mult despre suferinţele din timpul comunismului, încât subiectul acesta sensibil şi dureros, rulat retoric şi instrumentat în beneficiul strict al suferitorului vorbitor, a ajuns să provoace ridicări din umeri. Dacă N. Steinhardt şi Ion D. Sîrbu au suferit, delatorii şi torţionarii lor au „suferit” și ei, cel puţin în mărturii contrafăcute și în amintiri prin al căror abur mitologizant se întrevede propriul martiriu. Dacă Blaga a fost interzis în epoca realismului socialist, au fost „interziși” și grafomani care, după 1989, au atribuit respingerea manuscriselor unei Cenzuri oribile, de ordin ideologic. În fine, dacă Livius Ciocârlie, Nicolae Manolescu și Gabriel Liiceanu nu au fost membri de Partid, apoi nici legionarii generaţiei anterioare n-au fost, fapt ce le-ar fi dat, în anii ’90, un titlu de nobleţe. Îl meritau? Amestecul acesta al suferinţei cu „suferinţa” și al oponenţilor democraţi la totalitarismul comunist cu cei reprezentând un totalitarism de semn contrar a dus la o discuţie voit încâlcită și la un tablou dorit confuz. Orgoliile scriitoricești fiind mari, a fost relativ simplu ca ele să fie speculate și montate, astfel încât cititorul mai tânăr să piardă conturul vechilor întâmplări și fapte. În noiembrie 1989, cu o lună înainte de căderea regimului Ceaușescu, întreaga lume scriitoricească românească știa cine suferise cu adevărat și cine – cu ghilimele. În noiembrie 2012, la douăzeci și trei de ani de la acest reper și în condiţii de totală libertate a informaţiei, vedem cum ghilimelele au avansat, amestecând realitatea factuală cu fantasmele și vechile compromisuri, cu proiecţii compensatoare.
1

C R O N I C I L I T E R A R E

1. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, Scrisori către Monica, I. 1947-1951, traducerea scrisorilor din limba franceză de Gabriela Creţia, selecţia și îngrijirea textelor, prefaţă, tabel cronologic și note de Astrid Cambose, Editura Humanitas, București, 2012, 376 p.

ANTARES AXIS LIBRI

67

Nu-i mai puţin adevărat că apar și cărţi, volume de documente, dosare de scriitori urmăriţi de Securitate, jurnale ţinute în timpul socialismului real, precum și teze de doctorat și proiecte cu echipe de cercetare în câmpul în care axa ideologiei unice a întâlnit o rezistenţă și o disidenţă scriitoricească. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu nu este scriitoare; ci „doar” profesoară și inspectoare de franceză. Însă fosta soţie a unui mare critic se plasează, la data de „demaraj” a extraordinarei sale corespondenţe, Scrisori către Monica, în chiar centrul discuţiei despre eliminarea brutală și criminală a exponenţilor lumii „burghezomoșierești”. Scrisorile încep în septembrie 1947 și lumea veche de numai doi-trei ani se învechește cu o rapiditate dramatică. E. Lovinescu murise în vara lui 1943, iar Monica, fata mult-iubită de mamă, reușește să plece pe 8 septembrie 1947 dintr-o Românie ce devine, de la o zi la alta, „populară”. Unitate de timp, de loc și de acţiune, ca într-o piesă clasică, bine construită și strâns legată în vederea unui deznodământ inevitabil. Prima scrisoare este după întoarcerea mamei de la gară: ca și cum nici un moment al despărţirii de unica fiică n-ar fi trebuit pierdut, prin neconsemnare. Cu o minuţie incredibilă, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu va expedia Monicăi, la Paris, peste... 2500 de scrisori și cărţi poștale, refugiindu-se, practic, și trăind în această formă de comunicare. E o comunicare de mare intensitate emoţională, dar totodată codată politic și cifrată pentru ca rândurile ajunse la destinatară să nu facă rău, acasă, expeditoarei din „lagărul socialist” în curs de amenajare. Codul este, firește, modernist. Pentru profesoara de franceză, fosta soţie a lui Lovinescu, „influenţa estetică a lui Baudelaire” desemnează o intervenţie americană, o eliberare a ţării de sovietici. Influenţa lui Baudelaire se amână până la o dată neprecizată, astfel că mama îi scrie fiicei, cu laude pline de ironie, despre „poeţii noștri”, sintagmă sub care intră toţi cei ce se înghesuie la favorurile noii puteri. Astrid Cambose, care supune acest corpus epistolar unei lecturi microscopice, decriptează, în meticuloasele sale note de subsol, aproape toate referinţele; și, mai mult, semnalează interpretativ distanţările convenite de mamă și fiică între sensul figurat și cel propriu al paginilor scrise. Rândurile trimise prin poștă, la vederea celor ce le controlează abuziv conţinutul, sunt cifrate la maximum. Cele transmise prin curier secret, prin valiza diplomatică franceză, sunt abundente și hiperexplicative. Scrisorile de răspuns, în franceză, ale fiicei au avut soarta următoare: „Din scrisorile și cărţile poștale primite ca răspuns de la fiica ei a făcut treisprezece caiete legate (...) pe care se pare că locotenentul Iosif Bistran, care a condus investigaţiile penale în cazul Ecaterinei BălăcioiuLovinescu, le-a ars ca «nefolositoare» pentru anchetă. (...) E drept și că scrisorile de la Monica Lovinescu se găseau deja la dosar, fotocopiate și traduse pe bâjbâite, cu numeroase aberaţii.” (p. 16). Mama a plătit cu arestarea, cu condamnarea, cu detenţia și (dacă vorbim la propriu, nu la figuratul autoeroizant al atâtor memorialiști) cu moartea 68 ANTARES AXIS LIBRI

această corespondenţă și legătura cu fiica ei. Sentinţa de condamnare, dată pe 12 februarie 1959, este pentru culpa de a fi purtat „discuţii dușmănoase la adresa regimului democrat din RPR, cu diverse elemente ostile regimului”, încadrată la articolul „crimă de uneltire contra ordinei sociale prin agitaţiuni (art. 209, pct. 2, lit. a și b, al. 2 c. p.)”. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu a fost condamnată la 18 ani temniţă grea și confiscarea averii, a trecut prin închisorile Malmaison, Uranus, Jilava, Văcărești și a murit la penitenciarul-spital Văcărești, probabil pe 7 iunie 1960. Osemintele soţiei lui Lovinescu sunt într-o groapă comună, anonimă, din cimitirul unei închisori care a fost dezafectată în 1973 și apoi demolată. Securitatea a încercat să o folosească pe mamă împotriva fiicei, ca „momeală” pentru racolarea Monicăi Lovinescu, devenită „crainică la emisiunile instigatoare ale Postului de Radio Paris în limba română” (din aceeași sentinţă de condamnare, 12 februarie 1959). O notă informativă dată de o „sursă”, la Jilava (unde fusese închisă deţinuta transferată apoi la Văcărești), arată în ce ar fi constat „tranzacţia” dacă mama ar fi acceptat șantajul: „i s-ar fi propus în schimbul unor servicii prestate securităţii RPR posibilitatea părăsirii RPR și regăsirea fiicei sale MONIQUE la Paris, promisiuni în faţa cărora ar rezista nedorind ca fiicei sale să-i fie rușine de asemenea tranzacţii. Starea sănătăţii deţinutei ECATERINA BĂLĂCIOIU LOVINESCU înrăutăţindu-se, a fost transportată la spitalul Văcărești într-un timp prea scurt pentru a permite o informare mai amplă în ceea ce privește legăturile pe care aceasta le-a avut cu poetul ION CARAION” (p. 28). Ca și alţi eroi, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, ai acelor ani, profesoara de franceză pensionată l-a luat pe non în braţe. Din aceeași notă informativă, „procesată” de cpt. Telenche Florea, aflăm că mama Monicăi Lovinescu, „condamnată la 18 ani M.S. pentru crimă de înaltă trădare, a fost adusă în penit. Jilava în luna mai 1960 unde a rămas timp de 3 săptămâni. În convorbirile pe care aceasta le-a purtat cu sursa a arătat că vina în urma căreia a fost arestată constă în întreţinerea unei corespondenţe cifrate cu fiica sa, care se găsește la Paris, unde lucrează în calitate de speakeriţă a postului radio Paris, emisiunile în limba română.”; „susnumita ECATERINA LOVINESCU neagă că limbajul în care s-ar fi adresat fiicei sale ar avea caracter cifrat menit să ascundă un sens real, altul decât cel efectiv.” (p. 27). Cu un deceniu și mai bine înaintea acestei scabroase, dar exacte note informative, făcută la o lună după moartea Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, se poate vedea deja, din scrisorile volumului întâi, capcana în care mama (știe că) este prinsă. Codarea, cifrarea epistolelor se datorează unui calcul lucid. Ele trebuie să spună cât mai mult fiicei de departe, cu aparenţa că spun foarte puţin. Sub franţuzismele și cochetăriile înduioșătoare, sub imaginile desprinse din cărţi și elementele de conversaţie din „lumea bună”, se ascunde tenacitatea unei luptătoare pe două fronturi: legatul lovinescian (cenaclul „Sburătorul”, manuscrisele, biblioteca...) și protejarea fiicei ajunse la Paris. ANTARES AXIS LIBRI 69

Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu e omul care, în condiţii de captivitate la nivel macro, face tot ce este omenește posibil; și ceva în plus. Salvează manuscrise ale lui E. Lovinescu; se opune desfacerii bibliotecii marelui critic și tovarăşilor care o execută cu brutalitate aculturală, neţinând cont de umilinţele la care e supusă; rezistă cu fruntea sus exproprierii, confiscării apartamentului, intrării în spaţiul intim a unor locatari grobieni, sărăciei, delaţiunilor, comenzilor de la școală, muncii propriu-zise la catedră, activităţilor obligatorii impuse de sus, în spiritul vremurilor. Mama este o luptătoare „vajnică”, după cum va fi și fiica, cu ce e mai „viu, rezistent și oltenesc” într-un comportament de o reconfortantă demnitate și de o mare frumuseţe reactivă. În toiul unei scene gândite ca să înjosească, de către reprezentanţii autorizaţi ai regimului, statura femeii umilite umilește, ea, spinările executanţilor foarte siguri pe ei. Mama va trece totul pe hârtie, pentru fiica aflată în libertate și pentru posteritate: „au început să inventarieze sufrageria, până la ultima linguriţă – mobile, farfurii, șaluri, pendula, cel mai mic vas, covoarele. Auzeam, din când în când: 1 m. 40 cm. pe 3 metri, 10 linguri, 13 farfurii de porţelan. Degeaba interveneam: «Dar, tovarășe, acesta este al meu». «Arătaţi factura.» Inutil să te aperi de brutalitatea lor agresivă, tăioasă. La capătul puterilor, înghiţindu-mi lacrimile și indignarea, îi urmam peste tot, vlăguită, umilită, revoltată. Nu voiau să mă lase să mă îmbrac. Eram în halat, cu picioarele goale în papuci. Le-am spus: «Trebuie să mă îmbrac». «Nu, nu-i nevoie, rămâneţi așa.» «N-am obiceiul să primesc străini, bărbaţi, ca și cum ar fi din familie» Atunci s-au postat în ușa dintre dormitor și sufragerie; și, cum ultimele zece scrisori de la tine erau în dulapul dinspre baie, mi le-am strecurat repede între cordon și chilot; pe urmă, foarte calmă, m-am îmbrăcat și m-am pieptănat repede și m-am întors în birou: radioul, măsuţa, biroul, nimic n-a scăpat, totul a fost inventariat. Pe urmă a sunat iarăși și au sosit două cozi de topor, foști anticari; s-au apucat să răsfoiască, să cotrobăie prin cărţi, de parcă ar fi fost la ei acasă. Marele șef îmi zice: «Credeam că biblioteca Lov[inescu] o să fie mai interesantă, mai bine aleasă»” (p. 274). În aceeași scrisoare, scrisă în mai multe zile de la începutul lui decembrie 1949 (și ce zile, pentru ea!), profesoara de franceză își va păstra capul politic. După descrierea exhaustivă a faptelor vine întâmpinarea remușcărilor fiicei, pe care aceiași tovarăşi mizează: „Ţine minte un lucru: chiar dacă ai fi fost aici, cărţile tot ar fi fost pierdute, iar tu ai fi avut parte de un lagăr de concentrare sau de reeducare, și atunci chiar că muream. Să n-ai nici un scrupul, nici o remușcare: totul a fost scris în cartea destinului meu și, ca să plătesc, trebuia probabil și asta. Draga mea, frumoasa și buna și dulcea mea, fii curajoasă. Chiar dacă îmi iau toată casa și mă obligă să stau în altă parte, nu te teme: am să găsesc eu pe undeva un colţișor unde să-mi pun capul bătrân în care numele tău zumzăie ca o albină de aur. Te iubesc, fata mea dragă.” (p. 281). 70 ANTARES AXIS LIBRI

Monique, Mouette, Monica este prietena secretă din aceste scrisori și destinatarul lor ideal. Ea va înţelege multe; și ce nu va înţelege, îi va explica Mamina, cu ocazia următoare. E o corespondenţă ce pare pe orizontala aceleiași generaţii, pe un raport de surori ce își fac confidenţe, iar nu de mamă și fiică într-o dispunere tradiţională a autorităţii. Desigur, instinctul matern este foarte puternic aici și el se exprimă ori de câte ori Mamina simte că „mica prietenă mică” are nevoie de ea. Cele două femei sunt mamă și fiică, prietene bune și (la figurat) surori. Sunt totul una pentru alta, într-o legătură biologică și intelectuală, afectivă și cerebrală, culturală și ideologică. Un trio de caractere puternice, această familie de care E. Lovinescu s-a desprins fără a putea-o face cu totul. Şi tatăl, și mama, și fiica sînt, cu toată flexibilitatea lor liberală, non-tranzacţionali. Lucrul acesta se desprinde din scrisorile, altfel, pline de gingășii ale unei profesoare de franceză înconjurate de tovarăşii cu funcţii de răspundere, în epoca lor. De la un punct, destul de curând, devine clar că proiectul „Baudelaire” se amână sine die și că zarurile epocii Cortinei de Fier au fost aruncate. În anii ’80, Ion D. Sîrbu va trimite prietenilor din lumea liberă scrisori în care această Cortină va reveni ca un laitmotiv blestemat. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu prinde mai repede decât mulţi intelectuali autohtoni schema timpurilor noi, cursul lor și consecinţele pe care va trebui să le suporte, dacă nu se pliază din mers. Cu siguranţă, experienţa mamei rămase în ţară s-a văzut verificată și completată prin informaţiile, accesibile în Occident, oferite de fiică. Cele două bune prietene s-au completat reciproc, s-au ajutat una pe alta și în sensul înţelegerii a ceea ce se întâmpla. Separate de Cortina de Fier, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu și Monica Lovinescu comunică pe o lungime de undă inaccesibilă auzului fin al Securităţii. Deși la mare distanţă, sunt două părţi ale unui întreg; și regimul nu poate controla nici partea din ţară, nici – prin ea – pe cea din străinătate; nici întregul lor. Mama va visa până la moarte la proiectul „Baudelaire”, cu două premoniţii tulburătoare. Pe 24 octombrie 1947, vineri seara: „Sunt fericită că pot să-ţi scriu; e un lucru minunat să pot să-mi deschid inima, să-mi dau iluzia că vorbesc zilnic cu tine, să-ţi spun că am impresia că însăși despărţirea fortifică dragostea noastră și că, dacă vreodată vom fi silite de viaţă să încetăm corespondenţa noastră, în fiecare seară noi două ne vom căuta peste depărtare și vom vorbi peste oameni și împrejurări.” (p. 131). Şi pe 11 octombrie 1949, dată căzând într-o zi de marţi: „Pe acel disc, îmi spuneai ca emblemă: «Curaj și Iubire. Şi apoi 1989 împreună». Ai rostit cuvinte profetice, draga mea: da, într-adevăr cred că numai atunci apele tulburi ale istoriei se vor limpezi, dar din nefericire eu nu voi mai fi acolo să te aștept.” (p. 266). Scrisori către Monica, primul volum, se impune ca una dintre cărţile anului editorial 2012; iar odată publicate cele trei volume anunţate în Nota asupra ediţiei, vom avea o corespondenţă de o excepţională valoare documentară și umană.

ANTARES AXIS LIBRI

71

N O T E D E L E C T U R Ă

Lecturi de Nobel : Istorie şi culorile zbuciumului omenesc
Comentariu şi traducere din limba engleză: Cecilia MOLDOVAN Prozatorul chinez Mo Yan, în vârstă de 57 de ani, a fost răsplătit cu premiul Nobel în 2012, motivându-se că opera sa se distinge printr-un „realism halucinant care unește folclorul cu istoria și contemporaneitatea”. Este un autor prolific scriind peste optzeci de povestiri și unsprezece romane de mare anvergură, care pun în acţiune peste 500.000 de personaje. Născut într-o familie de ţărani în Gaomi, estul Chinei, el părăsește școala la 12 ani în timpul Revoluţiei culturale, ca să muncească în agricultură, apoi într-o fabrică. Începe să studieze literatura și să scrie pe când era în Armata de eliberare, debutând cu o nuvelă

în 1981. În scrierile sale va folosi experienţele tinereţii din Gaomi, lucru evident chiar din primul roman Sorgul roşu (1986), transformat într-un film de succes premiat la următorul festival de la Berlin. Alte romane de mare întindere includ Cântecele usturoiului din Paradis (1988), Ţara vinului (1992), Sâni bogaţi şi şolduri late (1995), Moartea santalului (2001), Pow! (2003), Obosit de viaţă, obosit de moarte(2006), Broasca (2009), Schimbarea (2012). A fost tradus în multe limbi, iar în limba română Dinu Luca a realizat o tălmăcire de excepţie a câtorva din scrierile sale. Întreaga istorie și frământările sociale din China întâmplate de-a lungul secolului expirat își găsesc reflectare literară în romanele sale. Reprezentativă este povestea tragică a clanului Sorgului roșu, întinsă pe trei generaţii, în care violenţele ocupaţiei japoneze, urmate de nenorocirile istorice ale Revoluţiei comuniste și apoi ale celei culturale (1966) au erodat pentru totdeauna echilibrul milenar al locului Gaomi și al Chinei. Scene de un realism dur, pline de cutremurătoare violenţe de război, dar și fratricide, cu foamete și îngheţ, jaf și violuri, (spaimă de) moarte, dincolo de impresionantele gesturi eroice fac din roman „o saga ce transfigurează realitatea abjectă și totodată glorioasă, 72 ANTARES AXIS LIBRI

conferind generaţiilor de locuitori din câmpiile de sorg o aură legendară”. Şi dacă mai adăugăm la asta și poveștile tulburătoare colcăind de senzualitate, superstiţii, ritualuri magice și vrăjitorii –care amintesc de realismul magic a lui Gabriel García Márquez, pe care Mo Yan îl recunoaște ca parte a formării sale literare, alături de William Faulkner – am putea imagina atmosfera romanelor și arta sa narativă. Scriitorul care nu are libertatea exprimării asupra realităţilor și ideologiei, așa cum este Mo Yan (pseudonim conotativ însemnând „nu vorbi/ţine-ţi gura”) apelează la valenţele satirei și fabulei. Totodată, el este un original analist al poftelor omenești dincolo de orice ideologie, satirizând obsesia hranei și băuturii (Ţara vinului, Pow!), ca și metehnele sexului și puterii de dominare, altoite pe fundalul realităţilor și corupţiei din China contemporană, devoalându-se situaţii și personaje desprinse din absurdul lui Kafka și Bucowski. Privind din altă perspectivă, deseori personajul principal al romanelor sale este o femeie care duce pe umeri jugul acestei lumi, în sărăcie și umilinţă, dincolo de aportul ei demografic. Rare excepţii sunt unele eroine care ratează rolul feminin tradiţional, cum ar fi Mama din Sâni mari şi şolduri late - care face copii nu cu soţul, ci cu misionarul suedez și cu soldatul japonez - sau chinezoaica zilelor noastre din Broasca a cărei dramă e legată de politica obligativităţii unui singur copil de familie. Sâni bogaţi şi şolduri late este un roman istoric, aproape exclusiv, cu și despre femei într-o ţară dominată de bărbaţi. Protagonista, Mama, născută în 1900, are opt fete și un băiat - care este și naratorul - răsfăţat și comod, în contrast cu surorile sale care, după modelul puternicei lor mame, înfruntă viaţa plină de mizerie și umilinţe. De altfel, metafora din titlu este o apreciere adusă corpului femeii: de la o bunică ai cărei sâni sunt ciuruiţi de gloanţele japoneze la un copil care binecuvântează sânii fiecărei femei prezente la o serbare populară. Fragment din Sâni mari și șolduri late (2004) Escadronul japonez de cavalerie se îndrepta spre sud de-a lungul râului până înspre locul unde Laidi şi surorile ei îşi lăsaseră încălţările. Acolo ei au dat frâu liber cailor şi au tăiat-o prin păduricea de tufişuri înspre canal. Laidi continuă să-i urmărească cu privirea, dar se îndepărtaseră. Apoi s-a întors să privească roibul roşcat mort, cu capul sângerând şi ochi mari albaştri fără viaţă care priveau fix şi cu tristeţe adâncimea cerului albastru. Călăreţul japonez zăcea în mâl cu faţa în jos, ţintuit sub cal, cu capul ridicat într-o poziţie incomodă, cu o mână fără urme de sânge îndreptată spre malul râului ca şi cum ar fi vrut să capete ceva. Copitele cailor mestecaseră mâlul fin înmuiat din locul acela neadânc. Corpul unui cal alb zăcea pe-o parte în râu, întorcându-se încet în şuvoiul apei până s-a răsucit, şi picioarele lui, terminate cu nişte copite cât ulcelele, s-au ridicat înfricoşătoare în aer. În următorul moment, apa s-a învolburat şi picioarele i-au alunecat înapoi în apă ca să aştepte următoarea ocazie să arate cu ele cerul. Calul maroniu care o impresionase aşa de tare pe Laidi era deja ANTARES AXIS LIBRI 73

Mo Yan departe pe râu, trăgând cu el pe călăreţul mort. Ea se întreba dacă n-ar fi posibil ca el să fi pornit în căutarea tovarăşului de viaţă, imaginându-şi-l că ar fi soţia de care se despărţise demult armăsarul Maestrului Fan al Treilea. Focuri continuau să ardă pe pod, flăcările acum galbene nu mai conteneau să scoată fum gros din grămezile de paie. Platelajul podului s-a arcuit în aer ca şi cum ar ofta şi ar geme şi ar murmura. În mintea ei, podul în flăcări a fost transformat într-un şarpe uriaş care se zvârcolea în agonie, încercând cu disperare să se înalţe la cer cu capul şi coada ţintuite jos. Bietul pod, gândi ea cu tristeţe, şi săraca bicicletă nemţească, singura maşinărie din Gaomi nu era acum decât metal îndoit şi carbonizat. În nas i-a năvălit mirosul de praf de puşcă, de gumă şi sânge, şi de noroi care făceau aerul gros şi lipicios, şi o duhoare respingătoare i-a umplut pieptul care părea că-i pe punctul de a exploda. Și ce era şi mai rău, se formase un strat de unsoare pe tufişurile din faţa lor şi un val de fierbinţeală cu scântei a năvălit spre ea aprinzând focurile care trosneau în tufişuiri. Strângând-o în braţe pe Quidi, ţipă la surorile ei să se îndepărteze de tufişuri. Apoi se ridică în picioare pe zidul canalului şi începu să le număre până când toate erau cu ea. Era desculţă şi avea faţa plină de funingine, cu ochii holbaţi în gol, cu lobii urechilor roşii, pîrjoliţi. Au luat-o la fugă în jos pe canal şi au ajuns la un petec de pământ părăsit, despre care toată lumea zicea că fusese cândva fundaţia şi zidurile dărâmate ale unei case aparţinând unei musulmane, care de atunci fusese inundat de cânepă sălbatică şi scaieţi. În timp ce fugea prin încâlceala de tufişuri îşi simţea labele picioarelor ca şi cum ar fi fost din aluat cu drojdie, iar picioarele o dureau de la înţepătura urzicilor. Surorile ei, plângând şi văitându-se, se împiedecau în urma ei. Aşa că s-au aşezat toate jos printre scaieţi şi s-au cuprins cu braţele una pe alta, cele mai mici îngropându-şi faţa în hainele lui Laidi, doar ea îşi ţinea capul sus şi stătea cu privirea îngrozită la focul care bântuia dincolo de canal. 74 ANTARES AXIS LIBRI

Cântecele usturoiului din Paradis - o metaforă a vederilor politice și a dorinţei unui popor de a o rupe cu tradiţia sărăciei - este un roman al frumuseţii, dar și al brutalităţii. Pornește de la un fapt real: guvernul comunist încurajează ţăranii să cultive usturoi, dar le impune tot felul de restricţii, taxe, încât ei nu pot să-și vândă excedentul de recoltă. Un ministrel orb incită prin cântecele sale despre usturoi la o răzmeriţă fără precedent. Consecinţele sunt de o cruzime abominabilă și în consecinţă închiși pentru o presupusă subminare a autorităţii statului. Fragment din „Cântecele usturoiului”(2006) Gao Yang atinse cu limba stropul de nectar şi papilele lui au fost răsfăţate cu un gust răcoros şi dulce care îl relaxa. El trecea cu privirea peste cei trei acri de teren cu usturoi. Recolta era bună, căţeii de usturoi erau mari şi cărnoşi, unii dispuşi în formă de unghi, alţii drept. Usturoiul era jilav şi suculent şi începea să-i apară colţi pufoşi. Soţia lui însărcinată stătea lângă el sprijinită în mâini şi pe genunchi şi smulgea usturoiul din pământ. Avea faţa mai închisă la culoare decât de obicei şi riduri fine în jurul ochilor, ca vinişoarele de rugină de pe o tablă de fier. În timp ce stătea îngenunchiată, cu genunchii plini de noroi, defectul pe care îl avea din copilărie – un braţ rămas necrescut care o împiedica la orice – îi făcea munca şi mai grea decât ar fi trebuit să fie. El o urmărea cum reuşea să ajungă jos să ciupească tulpinile cu o pereche de beţigaşe noi din bambus, efortul o făcea să-şi muşte de fiecare dată buza. Lui îi părea tare rău pentru asta dar avea nevoie de ajutorul ei, căci auzise despre cooperativa ce se va deschide în oraş care cumpără recolta de usturoi cu peste o sută de feni kilogramul. El ştia că de la judeţ se alocase o suprafaţă mai mare culturii de usturoi anul acesta, şi în cazul unei recolte bogate, cu cât ai cules-o mai devreme pe a ta, cu atât poţi s-o vinzi mai repede. De aceea toată lumea din sat, cu tot cu femei şi copii, era pe câmp. Pe când se uita la soţia sa însărcinată, vrednică de milă, îi zise:„De ce nu te odihneşti un pic?” „De ce…”- îşi ridică ea faţa asudată „Nu sunt obosită. Numai că mă tem să nu pornească durerile”.„Deja?”, întrebă el îngrijorat. „Cred că în câteva zile, dar sper cel puţin să aştepte până ce culegem recolta.” „Vin întotdeauna la timp?”.„Nu întotdeauna. Xinghua a întârziat zece zile.” S-au întors să privească în spate, unde fiica lor stătea cuminte jos la marginea câmpului cu ochii larg deschişi, care nu vedeau. Ţinea într-o mână un vrej de usturoi şi cu cealaltă îl lovea ritmic. „Ai grijă cu usturoiul ăla, Xinghua”, zise el, „Fiecare usturoi valorează câţiva feni”.

ANTARES AXIS LIBRI

75

N O T E D E L E C T U R Ă

Anton, Fabian. Mic tratat de colorare a nopţii. Focşani: Terra, 2011
Dorina BĂLAN Volumul debutului în poezie a plurivalentului Fabian Anton ne situează în faţa unor întrebări retorice: Avem nevoie de un tratat, fie el chiar și mic, de colorare a nopţii? Are nevoie noaptea de culoare? Aș interpreta substantivizarea verbului a colora ca epitet prepoziţional care îndeplinește aici funcţie expresivă, prezentând noaptea într-o lumină nouă, aparte, cu însușiri estetice și cromatice care doresc să arate felul cum simte sau cum vede scriitorul momentele de singurătate, de tulburare afectivă, care au un răsunet în fantezia și sensibilitatea cititorului, aducându-l la o stare de bine sau la vizionarea unei nopţi a vieţii. Deși Adrian Păunescu spunea că este cel mai important şi autentic talent al generaţiei sale, eu aș adăuga că este produsul îngerilor, comori ale literaturii noastre, care a adunat tot ce a fost mai bun din: Sadoveanu, cu nepreţuita expresivitate a epitetelor auditive și olfactive: Treceai încet, adulmecând ninsori/ şi munţi adulmecând şi flori de ceaţă, Bacovia care a demonstrat că este poetul anotimpurilor: O să mirosim a ploaie, o să mirosim a nori, /Vom intra plini de arome în oraşul greu de toamnă/, al epitetelor cromatice ca elemente expresioniste, unde culorile sunt concentrate și devin strigăte ale sufletului, al trăirii existenţiale a durerii, al sentimentului de pustietate și singurătate: Cîteva zile o să mai plouă, apoi/ o să se stingă chiar şi ploaia din noi/ şi-o să rămânem umili şi mov şi blajini/ din cupe de crini or să crească lumini. Uneori eul liric ia locul iubitei și își vorbește sieși, dedublându-se cu ajutorul unor cuvinte cheie prezente și în poezia contemporanului Emil Brumaru, cu sugestii olfactive și tactile, cu un suav dematerializat în care îngerii rătăcesc printre fructe, melci și crini care ne aduc parfumul naturii: Hai fab, cheamă-ţi norii şi ploile toate,/ prinde-ți iute gutui și cireșe pe spate,/

76

ANTARES AXIS LIBRI

ia-mă de mînă şi hai să ieşim. Orașul e mov câtă vreme trăim,/ orașul e viu câtă vreme mai vrei/ să cumpărăm frunze și melci și cercei./ Orașul e cald câtă vreme mai plouă. / Vom încrusta îngeri pe boabe de rouă. Poetul stăpânește mijloacele stilistice, peniţa folosită lăsându-și culoarea prin intermediul epitetelor, metaforelor, comparațiilor, personificărilor și repetițiilor cu valoare de superlativ absolut. La Fabian Anton impresionează prezența invocaţiei poetice către divinitate prin care autorul, transpus în femeia care îi dorește binele iubitului, cere ajutor pentru a-și putea realiza visurile: Începe anul, Doamne, fă-i doar bine celui ce îl aștept dar nu mai vine... ca-nfășurat în cântul nelumesc să știe că-s aici și că-l iubesc sau a invocaţiei retorice, adresându-se unui personaj imaginar, absent: Învaţă-mă să cânt... să zbor... Învață-mă un grai neinventat. O carte de poezie pură, fără cuvânt înainte, fără titluri, fără postfaţă și cuprins, care transmite cald și emoţionant cheia spre o lume sensibilă pe care ar trebui să o vedem zilnic: o lume a îngerilor şi-n trupul meu, fab, e atâta lumină/ de-abia pot serafii de vată s-o poarte/ pe aripi, pe buze, în inimi, pe pleoape, și a iubirii curate în a cărei așteptare este poetul: Orașu-i pustiu fără tine,/ Orbi mov trag vedenii la sorți,/ miroase a fum, prin vitrine/ vezi îngeri călări pe cai morți/ și-aș vrea o adresă, oricare,/ să-ți las semnul meu de pe piept/ să-l prinzi delicat în clasoare,/să știi că-s aici și te-aștept. Dacă un scriitor bun te poate ajuta să te descoperi, un pictor să visezi, un ziarist să vezi, un poet te poate ajuta să zbori, spunea Horaţiu Mălăele. Cred cu tărie că toate acestea s-au adunat într-un singur OM - Fabian Anton - scenograf, grafician, poet îndrăgostit de carte, de viaţă și de lume.

ANTARES AXIS LIBRI

77

N O T E D E L E C T U R Ă

Chelaru, Mircea. România moluscă. Bucureşti: Semne; Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, 2012
Catrina CĂLUIAN Volumul semnat de general dr. Mircea Chelaru, lansat în Casa Cărţii din Galaţi, în cadrul Salonului Literar „Axis Libri” a fost primit cu interes de către bibliotecarii gălăţeni și cu siguranţă va capta și interesul utilizatorilor noștri. Cartea „România moluscă” nu se critică, se citește, se cugetă adânc, motivându-te să iei atitudine pentru întoarcerea la firesc și tradiţie. Gândurile manifest cuprinse între copertele volumului ne dezvăluie un fin observator, exeget și critic obiectiv al evoluţiei societăţii românești pre și postdecembriste. Autorul oferă cititorului o „radiografie diagnostic” a stării naţiunii române înregistrată pe douăsprezece discursuri scrise cu o tristeţe obosită și uneori chiar cu furie. Acestea pornesc de la apreciate maxime, dictoane, aforisme și celebre picturi care au rolul de a întări și completa subiectul abordat. Misiunea lor este de a trezi din somnolenţa raţiunii pe cititorul născut în secolul trecut și de a învăţa, precum o carte de istorie, pe cititorul născut în acest secol. Adevărul din aceste rânduri este greu de „digerat”, dar necesar de divulgat, fiind de remarcat curajul autorului de a tipări o astfel de carte. Dacă în primul discurs, autorul trece prin spectrul razelor X poporul român, acest „miraculos” popor care a știut să-și „însușească filosofia simplă a supravieţuirii”, în al doilea eseu este prezentată perioada începutului orândurii socialiste impusă de „noul hegemon al Europei de Est”, iar în al treilea, o radiografie a Revoluţiei române din 1989. În următoarele treisprezece articole, autorul analizează societatea românească postdecembristă: „măcelul economico-financiar”, stufărișul legislativ care ascunde „haita flămândă a delapidorilor de Ţară”, involuţia educaţiei și a culturii, defensiva demografică conducând astăzi la o serioasă problemă de „supravieţuire bioetnică”, desfiinţarea spiritului de sacrificiu și abnegaţie ANTARES AXIS LIBRI

78

prin minimizarea importanţei armatei, convertirea bisericii la „spiritul economiei de piaţă”, graniţele ţării pentru integritatea cărora este necesar să se dea importanţă și greutate verbului „a vedea”, globalizare versus idiotizare sau mutilarea identităţilor. Autorul este de părere că toate acestea au fost intenţionat puse în slujba convertirii României într-o „târâtoare nevertebrată”. Realitatea nu permite cititorului, după lectura acestor rânduri, să rămână într-un cadru optimist și încurajator. Şi totuși, autorul oferă lectorului în această carte și soluţii pentru o renaștere morală și spirituală a naţiunii române, lăsând astfel să se întrevadă speranţa unui progres în modul de gândire și natura comportamentală a românului. „România moluscă” este o lucrare nerecomandată celor „slabi de înger”, însă destinată tuturor celor care vorbesc, trăiesc și simt românește.

ANTARES AXIS LIBRI

79

N O T E D E L E C T U R Ă

Velea, Andrei. Lumea e o pisică jigărită. Timişoara: Brumar, 2012
Mihaela BUTE În cadrul Salonului Literar Axis Libri ne-am bucurăm de prezenţa poetului Andrei Velea, care a venit cu volumul de versuri intitulat „Lumea e o pisică jigărită”, apărut în condiţii grafice și tipografice deosebite la editura Brumar din Timișoara, în anul 2012, despre care scriitorul Mihail Gălăţanu afirma: „Andrei Velea practică un minimalism bine temperat. Textele sale sunt sagace și surprind, din când în când, tonalitatea deprimantă a provinciei, cu anodinul ei. Au umor, întotdeauna, chiar dacă e bine camuflat sub un declarativism fals patetic. Este, la această oră, una dintre vocile lirice pregnante ale Galaţilor”. Cartea lui Andrei Velea este împărţită în trei secţiuni tematice: „de dragoste, din fukushima”, „salonul 44” și „poeme într-o ghindă”, care prezintă lumea ce ne înconjoară, o lume populată de oamenii cei mai diverși, de lucrurile cele mai banale, dar care capătă, prin măiestria poetului, străluciri magice. Este, de fapt, viaţa noastră de zi cu zi, este realitatea. Prima secţiune a volumului de versuri intitulată „de dragoste, din fukushima”, indică o atenţie marcantă către neobișnuitul situaţiei banale, percepută ca o poantă a realităţii. Paradoxurile se întâlnesc la tot pasul, procedeul fiind alăturarea a ceea ce este înalt cu elementul profan sau chiar damnat. Gama percepţiei practice cuprinde aceleași aspecte pe care brutalitatea realului le transpare: „[...] însă dimineaţa la prima rază,/ când și-l pune la urechi,/ aude cum soarele mușcă lacom din întuneric,/ cum se evaporă roua de pe mașinile din parcare,/ [...]”. În a doua secţiune, numită „salonul 44”, anecdota prevalează. Faptele materiale devin, prin magia unui conștient ludic, creatoare de umor subtil, expectativ. Tabloul oniric al asociaţiilor semantice este subminat totuși de o ideatică scuturătoare a tuturor iluziilor: [...] gândurile lor nu ar mai fi la pastila/ mare cât o monedă veche de o sută de lei,/ pe care, după ce o înghiţi/ ANTARES AXIS LIBRI

80

sub privirile bărbătoase ale asistentei/ trebuie să fugi spre pat,/ altminteri, dacă-și face efectul,/ adormi brusc, fără vise, acolo unde te prinde. În a treia secţiune, „poeme într-o ghindă”, este persiflată metafizica sacrului, resimţită drept strivitoare, meschină. Doar poetul poate redimensiona lumea și nu se împiedică de noţiuni sau de realitate. Faptele vieţii nu-și pierd astfel nimic din fluenţa lor: „[...] pietrele pavajului s-au îndreptat brusc.../ nici versurile poeţilor nu mai stau împreună,/ ci se-nșiră, fără prejudecăţi, din instinct spaţial, între altar și bodegă [...]. Cartea de poezii „lumea e o pisică jigărită” prezintă o lirică ultramodernă a surâsului amar în faţa vieţii prozaice, urmat de un simţ mucalit al vieţii. Acest scris ne antrenează către speculaţia internă a unor idei delimitate chiar prin excentricitatea jocului lor.

ANTARES AXIS LIBRI

81

N O T E D E L E C T U R Ă

Sân-Petru, Paul. Empatii. Galaţi: Phoebus, 2013
Iulia LAZĂR Medicul, poetul, artistul plastic și compozitorul Paul Sân-Petru își lansează în cadrul Salonului Literar „Axis Libri” un nou volum, intitulat „Empatii”. Antologia este structurată în cinci secţiuni, fiecare purtând un titlu sugestiv ce rezumă conţinutul și ne petrece spre continuitate: Mersul pe fulgerul proaspăt, Mersul pe firul cochet al vorbirii, Mersul pe muguri de cheie sol, Mersul cu negru pe albul tăcerii, Mersul pe linia fibrei de lemn. Mersul pe fulgerul proaspăt cuprinde versuri în care se face simţită dragostea pentru natură, sentimentul iubirii și trecerea ireversibilă a timpului. Ca și Vasile Voiculescu, Paul Sân-Petru dezvăluie în poeziile sale o existenţă umană care, în lupta dintre lutul trupesc și spiritul fără margini temporale și spaţiale, caută desăvârșirea. Mersul pe firul cochet al vorbirii oferă cititorului 25 de povestiri în care scriitorul „abordează universul intim al tuturor lucrurilor și fiinţelor de care se atinge”. Mersul pe muguri de cheie sol grupează versuri pe muzică clasică prin care sunt transmise mesaje religioase. Versurile nu au doar o singură temă, ci se diversifică: motivaţia credinţei, condiţia umană și metamorfozele sacrului. Ultimele două secţiuni, Mersul cu negru pe albul tăcerii și Mersul pe linia fibrei de lemn, evidenţiază latura artistică a scriitorului ce ne încântă privirea cu 9 ilustraţii și 22 de sculpturi, fiecare însoţită de o denumire bine aleasă. Diversitatea lucrării subliniază complexitatea autorului gălăţean ce a primit titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Galaţi în 2006. Întreaga creaţie a scriitorului Paul Sân-Petru reflectă starea sufletească a unui poet romantic, de o sensibilitate profundă, care, așa cum afirma criticul de artă Valentin Ciucă, „surprinde veșnicia unei clipe și frumuseţea eternă a unei vibraţii colorate” . După cum observa scriitoarea și poeta Violeta Ionescu în „Cuvânt pentru Paul”: „Cartea este un dialog al artelor, unde pictura, grafica, poezia și muzica merg mână în mână, fără să se confunde, nici să se explice, ci doar completându-se reciproc.” ANTARES AXIS LIBRI

82

Cronica debuturilor

Î N L A B I R I N T

Debuturi remarcabile în anul 2012
a.g. secară În numărul din 15 ianuarie 2013 al Observatorului cultural Şerban Axinte consideră ca „tușante” („cele mai tușante”) următoarele debuturi ale anului trecut: Lovitura de cap (de Alex Văsieș, Casa de pariuri literare), gringo (de Radu Niţescu, aceeași... Publishing House!), re.volver de Livia Ştefan (tot C.P.L.), Începe să doară puţin (Laura Dan, Tracus Arte), Cârtiţa de mansardă (de Teodora Coman, Casa de Editură Max Blecher) și Vântureasa de plastic (Marius Chivu, Brumar). Probabil că Şerban Axinte nu a trecut chiar toate debuturile anului (ceea ce ar fi destul de greu, așadar nu-l acuz de rea-voinţă, să fie clar), așa că de la Galaţi propunem alte trei debuturi, toate trei urmări ale unor concursuri naţionale prestigioase: 2012 va rămâne pentru Galaţiul literar anul în care au debutat în volum Alexandru Maria, Tatiana Nona Ciofu și Florin Buzdugan. Tineri care promit, tineri care confirmă. Tatiana Nona Ciofu – Fiara de hârtie, Ed.Vinea, 2012. Dacă îi va da literaturii proprii mai multă atenţie, o văd pe Tatiana Nona Ciofu ca pe o Marguerite Duras a literaturii de pe la noi. Fără menajamente faţă de ceea ce este uman sau omenește, săpând în tot ceea ce este omenesc cu propriile membre transformate în ţăruși sau ţepușe (apropo de câteva versuri din final de carte), nădăjduind că poate dincolo de ceea ce suntem nu este doar atât cât ne poate dezamăgi „fiinţa în sine”. Şi că, poate, dincolo de toate cărţile din lume, nu vor rămâne doar „fiarele de hârtie”. Simbioza om-carte (poate o contribuţie, sic, la o definire a scriitorului!) poate duce cu sinceritate la un titlu precum Fiara de hârtie, dar pe care, pe un ANTARES AXIS LIBRI

83

program precum „Animal Planet”, am putea-o studia, i-am putea vedea obiceiurile și felul de a trăi (ale acestei fiinţe)? E o întrebare retorică: putem găsi în cărţi și am putea începe cu volumul de debut al Tatianei Nona, fără a ne sumeţi prea mult, deoarece moto-ul din Corinteni (I, 8,2) ne atenţionează de la început: „Iar dacă i se pare cuiva că ar cunoaște ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască”. Cert este că într-o carte vie, fiara de hârtie este și ea cât se poate de vie și de sinceră. Frunzărind prima oară cartea (la o masă din „Score”, un fost aprozar devenit bar), am remarcat mai întâi sfârșitul unui poem: „Uneori, din prea mult,/ rămâne tăcerea,/ înșelând ca o femeie care a pierdut.” Dacă ar fi să aleg zece fraze din întreaga literatură care să caracterizeze condiţia... umană a femeii, aceasta ar fi una... Deși părerea mea despre „înșelat” este destul de complicată, cam cât un roman de 600 de pagini! Acum să nu mă întrebaţi care sunt celelalte nouă fraze... Desigur, cheia de lectură poate n-ar trebui să fie... feministă ori feminină. La „o fiară de hârtie” și cușca va fi tot de hârtie! Dacă nu de foc! Cușca sau zidurile. Sau cutia muzicală! „D-a lungul zidului” începe și fenomenologia lirică a unei iubiri, că mai degrabă aceasta este cartea, dacă vrem să avem în continuare preţiozităţi de limbaj: „Nu ne-a rămas/ decât ce n-am făcut încă./ N-am hrănit porumbeii,/ n-am construit castele de nisip,/ n-am urcat nicăieri,/ n-am coborât,/ nu ne-am pierdut unul de altul,/ asta pentru că ne-am jurat/ să fim stâncă/ într-un câmp de păpădii./ Ne târâm/ unul lângă celălalt/ și respirăm adânc/ cineva ar putea oricând/ opri/ zborul.” (p. 9-10). Poate de la această „stâncă” ar fi trebuit să începem... care este uneori Iubirea, care poate fi uneori însăși Viaţa, cu toate împlinirile ei, cu iubirile ei mai mici sau mai mari, importante din perspectiva finalităţii sau, doar pur și simplu „trecute” sau „iluzorii”: „Trecutul/ se descompune,/ cuminte,/ firesc.” (p. 14). Şi, ca să ne întoarcem la... fiară, aceasta apare în toată splendoarea ei de cerneală și de litere (nu știu de ce mă duc cu gândul la „Cat people”, filmul cu Nastassja Kinski!), în tot fastul ambiguităţii sale de fiinţă-nefiinţă, la pagina 20: „Tu erai singurul om singur./ În spatele tău -/ fiara de hârtie.// Eu, goală și întreagă,/ nemaifiind până atunci./ Acolo, în cuibul de lumină,/ suntem noi.” Fantasmaticul triunghi amoros Ea - El - Literatură continuă: „Să mă lași să-mi desenez/ pe umărul drept/ imaginea fiarei de hârtie./ Trupul meu gol – chipul tău neclar,/ răsuflarea pierdută,/ noaptea aceea/ să o strig prin mine,/ să mă acopere,/ să împrăștie/ ca și cum n-aș fi existat vreodată,// doar pielea mea încrustată/ cu noi.” ( p. 23-24) Cum ar spune Paul Schrader, regizorul filmului amintit, cartea „contains more skin than blood”, ţinând cont că filmul era considerat și erotic și horror… 84 ANTARES AXIS LIBRI

dar poate fi literatura, în general, considerată și horror, dacă nu și „abominabilă”, după cum spunea undeva Borges că ar fi orice oglindă!? Între cuibul de lumină al vieţii și întunericul literelor ţinute prizoniere în scris/ scriere/ tipăritură („Nu există nici o lege/ care să interzică/ întunericului/ lumina.” – p. 25), Tatiana Nona Ciofu simte „întregul” și mai și simte că omul și artele sale sunt neputincioși în faţa acestui „întreg”. Poate și de aceea autoarea parcă n-ar vrea să scrie ceea ce se numește de obicei literatură. Dar câteodată îngerul literaturii „te scrie” și fără să vrei. Şi probabil s-a și gândit destul de mult (la propriu) dacă trebuie publicat sau nu, într-o carte, ceea ce scrie... Tensiunea acestor „legături primejdioase” se simte și în finalul altui poem: „Cineva/ mă strânge într-un cuvânt/ ca într-un sac.” Într-un fel, orice carte este o turbincă în care destinul bodogănește unor secvenţe, fragmente (Tatiana Nona scrie „clipe nenumărate, seci”) de fiinţă și de viaţă: „pașol na turbinca!” Momentan, Tatiana Nona Ciofu pare să-și fi ales un drum, pe lângă căile mai mult sau mai puţin înfundate ale Domnului. A hotărât să se descotorosească de „ciocli și bocitoare” (știe că se va ridica „din carne,/ pentru a căuta ceva/ asemănător.” – p. 45). Şi să-și joace „cărţile”. Jucându-se la carnavalul vieţii, se-mbracă uneori în „fiara de hârtie” (aceasta dacă nu se dedublează!), neuitând însă că și hârtia din pământ este făcută, iar în ţărnă se va întoarce: „Pentru că sunt pământ sterp,/ au hotărât să mă înece/ cu lacrimile dumnezeului/ care m-a azvârlit ca pe-o înjurătură,/ să cred/ ceea ce pare a fi,/ ceea ce urmează să fie,/ ceea ce nu este!” (p. 47). Poemul „axis libri” sau, dacă vreţi, „axis mundi” este cel de la paginile 4950: „Sunt fiara care te poartă/ prin pustiul/ cu degete vii.// Întinsă la picioarele tale/ aștept să-mi rostești numele,/ să strigi de nenumărate ori,/ până plămânii tăi devin ecou.// Tu crezi că nu te mai aud./ Clipesc leneș/ și îmi întind grumazul/ privind cum îţi ascuţi colţii de om/ și adorm.// Alerg înspre tine/ și te dobor/ și tu, zâmbind,/ îmi spui Gata cu joaca!/ În cuşcă ţi-e locul,/ fii cuminte!// Şi eu nu înţeleg,/ nu vreau să aud/ și fug./ Încă mai ești,/ încă te port,/ dormi ca un fetus/ desprins, înfășurat/ într-o fiară.” Şi începi să întrezărești zeiţa, femeia jucându-se de-a zeiţa (orice femeie care iubește cu adevărat este zeiţă pe urme de Hera, Afrodita, Atena sau Artemis, este mamă fecioară): „Poate voi face păpuși de hârtie/ privind în ochi de sticlă/ ceaţa unor dimineţi./ Poate voi vorbi singură/ pe străzi neumblate./ Acum nasc nevăzut/ și curg neoprită/ ca o păpușă inconștientă.” (p. 52). Sau poate chiar se joacă de-a Sacrul în general (creștinește vorbind): „Să nu crezi că am ajuns/ în dreptul Tău/ să mă porţi în braţe/ ca pe un copil./ Şi-apoi nu am nimic/ din ce ai putea păstra./ Sunt Chipul/ și/ Asemănarea/ și am venit să îngrop/ ce-a mai rămas.” (p. 56-57). ANTARES AXIS LIBRI 85

Spuneam despre Marguerite Duras. Textul XXXIII (într-un fel cartea este un singur poem, după cum observă și Dimitrie Lupu în postfaţă) parcă este la începutul poate celui mai celebru roman al franţuzoaicei născute în Vietnam: „Degetele lui răsfoiesc/ cartea îmbătrânită./ Încă mușcă din carnea fadă,/ rostindu-i numele.” (p. 58). Îndoiala sau, dacă vreţi, sentimentul păcatului originar (vedi p. 61), Dorinţa (oarecum bizară – vedi p.67) care traduce Teroarea sub care trăim clipă de clipă, atunci când nu uităm (p. 67-68), toate împletite cu Scrierea continuă („Linie dreaptă, continuă,/ fără vreun punct pierdut” – acestea sunt versurile de final ale cărţii!), toate ocrotite de posibilul înger al Iubirii, ne conduc către descifrarea, aproape în maniera lui Orson Welles din „Citizen Kane”, numai că acolo era vorba de o săniuţă, simbolisticii cutiuţei muzicale (de întâlnit în volum, vedi, par exemple, paginile 63-64 și în alte două locuri, dacă nu mă înșel). Senzaţia finală este că „fiara”, totuși, este abia ieșită dintr-un ou... dar nu un ou oarecare, ci unul dintre acelea rusești, Fabergé, cu pietre preţioase încrustate. Se anunţă, în aceste vremuri (mereu apocaliptice), creșterea puiului de fiară, care va ajunge, cine știe, un zmeu din acela dragonesc, chinezărie serioasă (dacă nu origami extrem oriental!), metafizică... Tânărul artist faţă în faţă cu Leoaica de Carte! Alexandru Maria – Omul Metodă, Convorbiri literare, Iași, 2012. (Premiul Revistei „Convorbiri literare” la Concursul „Porni Luceafărul...”, ediţia 2011) Cu mai bine de un an în urmă, citeam un manuscris care în linii mari a constituit materialul cărţii despre care scriu mai jos. Ca de obicei, m-am jucat cu mai multe variante de titlu pentru cartea ce urma să apară, toate raportându-se la versuri de-ale autorului... Unele însă se potriveau ansamblului, altele numai cîte unui grupaj, dacă Alexandru Maria le-ar fi împărţit în grupaje sau capitole... Ceea ce nu ar fi fost neapărat necesar; consideram că ar fi trebuit să aibă subtitlul de „poeroze”. Iată acele variante de titluri: „Frigul, oamenii și alte necuvântătoare”; „care să ţină de cald”, „mulţi ca să vedem”, „Pinguinul verde”, „verde și omul metodă” (și omul metodă cam apărea doar la urmă, în ultimul sfert al manuscrisului), „așa cum este...”, „Pielea care fuge ca o iubire de un milion de furnici” (dacă autorul și editorul ar fi apreciat formele lungi), „Liniștea între degete”, „În vârful papucilor e calea...”, „Nimic din ce mă înconjoară nu este complicat”, „Perușii și eternitatea noastră”, „Hărmălaia, Poezia și frigul” (Zgomotul a fost folosit și de Faulkner și de Ionică Avram), „Poezia și Frigul”, „Câtă poezie zace în lume!”, „Straniu, străin...”, „Pășind pe becuri”, „Un fel de om mare”, „Singurătatea mea” (este banal, 86 ANTARES AXIS LIBRI

dar plecând de la niște versuri care mi-au plăcut: „cine ești tu, am întrebat-o, singurătatea, mi-a răspuns, și eu am luat-o cu mine”... Până la urmă, a rămas doar... „Omul Metodă”, unde, comentând la o a doua impresie (lectură), plecând de la moto-ul care deschide volumul, ar trebui să nu se găsească „liniște sau căldură” (bine, bine, o fi citatul din „Neînţelegerea” camusiană, „Şi nimeni nu o să găsească aici liniște sau căldură” referitor la lumea ca atare, dar noi vorbim de cartea lui Al. Maria!)... „Ca într-o nu știu care” așezare – vorba cântecului! –, de la primul poem este, într-adevăr, o „neliniște” generală: copiii zburătăcesc vrăbiile, câinii pisicile, vântul norii, destinul oamenii și fiinţele în genere... Doar „eul liric” – doar de asta avem o carte de poezie! –, doar el doar se uită, contemplă, schiţează mai apoi „starea” într-un poem... Şi, totuși, căldura... Căldura inerentă unei autentice povești de dragoste se simte! Poate chiar de la al doilea poem, nu neapărat straniu, poate doar suprarealist (poate nu exemplar, metodic asumat, lucrătura firescului fiind mai pregnantă, chiar dacă apar pinguini verzi), unde doar invocarea unei fuste albastre te și îndeamnă să vezi păsările celea verzi pe pereţii obsesiilor moderate! De la al treilea poem câte ceva se clarifică, măcar câte puţin: „acum câteva zile ploua, stăteam pe canapea, butonam televizorul, lângă mine era o haină, era o coapsă, era o femeie, îmi era cald, dar a bătut la ușă...” Sfârșitul inevitabil al oricărei iubiri (nu la finalul metafizic, posibil întru eternitate, mă refer) transformă, din când în când, căldura acesteia într-un frig cosmic, de vid... Poate la acest frig „lipsă” se referă scrierea... Şi probabil încă nu s-a inventat „ceva” care să ţină de cald când „bile verzui”, cu pene, cu oase, furnici și miros acru „înăuntru”, astfel de bile sunt la tot pasul, se lovesc de noi (și amintirile noastre), amintindu-ne, amintindu-ne... Şi de faptul că de cele mai multe ori poezia „zace” în lume: aceasta ni se aduce la cunoștinţă în poemul 13 („13” de la numărul paginii, altfel neexistând titluri, cel mult poate doar sugestia că întregul volum este un poem de sine stătător), de fapt al cincilea în economia cărţii, poem care este, într-un fel, „ars poetica” tânărului Alexandru Maria. „Acolo” simţi cu toată „fiinţa” cum este să te îndrăgostești: de viaţă, de poezie, de tot ceea ce poţi să te îndrăgostești. În curând, „personajul liric Omul Metodă” va apărea, nu în carne și oase, ci în hârtie și cerneală (sau, dacă vreţi, tuș!), poate „alter ego” sau pur și simplu „altcineva” (faustic, oedipian sau cine mai știe!): tăindu-i autorului „limba cu firele de păr ale femeii în fustă albastră” (p. 15)... Intriga este gata: avem un triunghi amoros, non-amoros, avem temeri, avem nervi, „mai este loc de altceva”... Şi tensiunea se simte, „ceva crunt vrea să se întâmple” (poate totul nu e decât o parodie sau o parafrază la un „ The ANTARES AXIS LIBRI 87

Shining”, la un „paradis pierdut”, la „o ţară a minunilor”, dar n-ai cum să știi, n-ai cum să știi...): „ceva se întâmplă. ne aflăm într-o cutie de margarină goală, plină cu scrum, fără nici o șansă de ieșire și fără chibrituri la noi” Viaţa este însă un scriitor, mai bun sau mai rău, care te scoate mai mereu la un fel de lumină: și te pune să lași urme, să vorbești despre sensuri, „despre poezie, ca o curvă, de care să te ștergi sau nu după ce o scrii” (p. 19), despre experienţe care te pot marca pentru tot restul” (p. 18). Uneori se poate zice și despre „liniște” (din când în când există, în pofida perspectivei de a rămâne și fără punctele de suspensie ale iubirii!): „și e atâta liniște între degetele noastre încât sângele meu trece prin mâinile tale”... *** Aproape concluzionând, Alexandru Maria își aduce o binevenită contribuţie estetică la marele tratat antropologic, indiferent dacă este vorba despre „oameni de carne”, „oameni de piatră” – hei, Leporello, lasă-l pe Don Giovanni, e prea târziu! -, „oameni papagali”, oameni care ar putea fi pești, oameni care rămân și oameni care pleacă... În scris (altfel nu putem ști, monografic vorbind – sic!), Alexandru Maria este un calofil moderat, dispreţuind frumosul artificial, care, evident, nu mai este frumos, fiind produs al celor „care urâţesc urâtul” (p. 9). Este printre scriitorii din noul val care știu aprecia o călătorie cu trenul („...plecăm pentru prima dată din oraș. Stăm amândoi lângă geam, faţă în faţă. În noi se văd soarele, cerul, copacii (unul are o scorbură, în ea două bufniţe fac dragoste, firește că noi nu le vedem), șoselele, restul. Ascultăm muzică, vorbim lucruri nu prea importante.” – p. 30), care știe să-și îmblânzească decent fiarele din el și destinul (despre care străinii pot intui câte ceva: „despre nopţile în care nu dormeam pe un pat și mama dormea pe scaune, despre oamenii fără chip mergând în 6, un fel de miriapozi metalici, despre cum aș fi vrut să sar pe noile mele picioare”), unii putând să și-l imagineze ca pe un cântăreţ de rock, cineva între Chris Martin de la Coldplay și Thom Yorke de la Radiohead (cum vă place!), lucid arătând prin literatură că literatura nu poate mima (și în sens bun, și în sens rău) emoţiile autentice, literatura autentică fiind un miracol de altă natură, poate eschatologic, poate nu... Poet autentic, firesc (de aceea nici nu prea se mai simte așa, cf. paginii 36), găsind „ceva ce nu-i musai să fie”, are în felul său (și exprimă) sentimentul veșniciei și plenitudinii acesteia, în care se răsfrânge, ca o femeie care te poate iubi; zădărnicia și ipocrita tristeţe a acesteia... Poemul de la pagina 37 exprimă toate acestea cu ironie, exemplar... Iubirea îl face nemuritor, cu măsura... poeziei... peste toate acestea plutind duhul întrebării necesităţii existenţei „omului metodă”, probabil nimeni altcineva 88 ANTARES AXIS LIBRI

decât Celălalt (infern ori ba!), răspunsul fiind umbra, opusul omului firesc, autentic, mai exact Logica umbrelor, Logica din afara Logosului dăruitor de căldură, viaţă, iubire... Această obsesie aproape sceptică, aproape pesimistă, l-a forţat probabil să aleagă acest titlu al cărţii, titlu frust, steril, aproape nemilos (chiar și cu sine însuși: „sunt un sfeșnic fără lumânăre, sunt un toiag fără lemn”), aproape veșnic (Doar veșnicia nu este implicit roditoare!). Metaforic, Alexandru Maria este într-un loc de text aproape arghezian, comparând Zeul cu o cloșcă raţă căreia i s-au pus ouă de găini la clocit, din acestea ieșind, desigur, oamenii care, mai mult ghicim, nu prea reușesc să înoate când... Da, spune Al. Maria, „orice aș face, omul metodă mă va urmări mereu”... Şi noi ghicim raţionamentul dus până la capăt: „omul metodă” (sau sufletul) nu ţi-l poţi alege! E precum fratele autist din „Rain man” sau precum „fratele porc” la care se referea C-tin Noica! Trebuie să pleci cu el, cineva trebuie să-l iubească și pe el, mai ales când pietrele încep și ele să arunce cu pietre, conform unei imagini convingătoare, terifiante (una dintre cele pe care le puteţi găsi citind cartea!)... Concluzionând acum de-a binelea (și parafrazând în același timp poemul care încheie cartea), Alexandru Maria a scris (cunoscut, iubit) și a publicat o carte-leoaică (da, „Cartea-leoaică” ar fi fost și ea bună de titlu! Şi nu vă gândiţi la „leoaică tânără iubirea” că nu vă gândiţi prea bine!): „de undeva îmi pășește în faţă o leoaică, abia atinge pământul (...)// merge și cu fiecare pas al ei este mai aproape de mine, ce este o leoaică, nimeni nu știe, dar asta este o leoaică și prin ghearele ei voi găsi ce caut. Acolo plutesc, în mine plutește ea, leoaica are pe o sprânceană un neg și este foarte frumoasă, ce înseamnă frumoasă, nu este un om,// este un animal și nu este om (...)// pășește ușor și apoi, dintr-o săritură, este în palma mea, îmi strâng lebedele și ea mi le mușcă, acum este în mine și zboară spre creierul meu. E ceva schimbat la mine, e ceva schimbat la ea, aș spune că sunt un monstru ale cărui margini nu se văd încă.// În zare se aud răcnete și limbi de foc, iar eu mă îndrept spre ele, leoaica e acum în picioarele mele și aleargă cu mine. Lumea fuge, pentru că dacă îmi voi pune talpa pe ea,// leoaica gata, a mâncat-o, e liniște și împrejur.” Aproape ca într-un videoclip cu Woodkid... desfășurarea imaginilor... Da, Alexandru Maria ne-a făcut să conștientizăm: multe dintre cărţile autentice au fiinţa lor proprie, simbiotică sau nu cu autorul, sunt cărţi-animal, care au drumul lor (apropo de etimologia cuvântului „metodă”!), au instinctele lor, nu le pasă mai deloc de cultura și/sau falsa cultură care ne înstrăinează de noi înșine, de fiarele ori de aproape îngerii care putem deveni... Imaginea finală: Omul-Metodă faţă în faţă cu Leoaica de Carte, Necuvântătoarea doldora de cuvinte! Pe o câmpie întunecată, parte a imaginarului unui poet care este acum o certitudine pentru cei care nu pot fără certitudini...
(Va urma)

ANTARES AXIS LIBRI

89

M I S C E L L A N E A

Destin transilvan

Coriolan PĂUNESCU Am în mâini o monografie, o carte scrisă nu doar ca o istorie a unui om și a unei opere literare, ci ca o frumoasă, chiar foarte frumoasă poveste de dragoste de neam și ţară, izvodită de un condei care, după opinia noastră, dispune de toate virtuţile genului: de cultură, în primul rând, de nobleţe sufletească, de imaginaţie și inventivitate, de talent literar și spirit critic, de generozitate și, mai presus de orice, de capacitatea de a se înfiora, atunci când întâlnește o piatră rară, auriferă, mai la o parte de câmpul pe care înfloresc, și au înflorit, mai totdeauna, nuferii unor așa-zise prietenii literare. Şi, când vorbesc despre o asemenea carte și, implicit, despre un asemenea scriitor, mă refer, desigur, la lucrarea Dominic Stanca - Studiu monografic (Ed. Universalia, 2012), semnată de Livia Ciupercă, în care o reţetă specifică genului își găsește împlinirea în originalitatea și prospeţimea textului, dar mai ales în pasiunea de cercetător a autoarei, pornită întru descoperirea totală a unui artist. Altfel spus, autoarea îl descoperă pe Dominic Stanca nu doar prin nestematele sale, în bună parte știute, ci și prin efectiva cunoaștere a spaţiului fizic, în care el a trăit, a scris, a iubit și a jucat, desigur ca actor dramatic, într-o perioadă bulversantă, dar care, în felul ei, a sacrificat mult pentru dezvoltarea culturii și artei, zămislite nu întâmplător pe minunatul nostru pământ românesc. Da, spun: minunatul nostru pământ românesc, pentru că Dominic Stanca și-a iubit ţara, râul, ramul, cum ar spune Eminescu, ceea ce vorbește despre profunzimea acestui spirit transilvănean, vibrând la unison cu elita acestui popor, din care, după cum o demonstrează doamna Livia Ciupercă, făcea el însuşi parte. Şi iată ce spune chiar autoarea, în legătură cu iubirile poetului, prozatorului, dramaturgului și actorului, ca obiect al acestui interesant și complet studiu monografic, în ciuda dimensiunilor relativ reduse ale lucrării: „Parcurgând un itinerar documentar bogat, putem aprecia ANTARES AXIS LIBRI

90

că Dominic Stanca, fiu al Ardealului istoric, a avut conştiinţa aprofundării şi a cunoaşterii istoriei înaintaşilor săi, prin modul cum a redat acele fapte de viaţă, «cumplite vremi şi cumpănă mare», ce s-au revărsat, succesiv, de veacuri, peste acest pământ românesc, numit, cu evlavie, «Grădina Maicii Domnului». Şi pentru a fi mai convingător, scriitorul a ales fraza poetică, pentru că numai poeziei «îi este dat să păstreze în cuvânt adâncimile fiinţei şi, uneori, să le redea ecoul...», cum măiestrit glăsuieşte filosoful Constantin Noica” (Pagină lămuritoare). În ciuda spaţiului redus, al celor numai 140 de pagini de carte, autoarea ambiţionează, chiar dintru început, să prindă, de fapt să cuprindă, cât mai multe aspecte din viaţa, opera și gândirea unui artist, care s-a manifestat, mai mult decât meritoriu, pe multiple planuri ale artei românești. Exact în acest sens își motivează și doamna Doina Uricariu, în prefaţa la acest studiu monografic, curiozitatea de-a o cunoaște, cu mult timp în urmă, pe cercetătoare, deși lucrarea doamnei Livia Ciupercă apare abia acum, în zilele noastre: „Am fost curioasă să aflu mai multe despre tânăra care manifesta un interes constant faţă de tot ceea ce făcea parte din biografia lui Dominic Stanca, de la cărţile publicate şi manuscrisele postume, la arborele genealogic, rolurile jucate pe scenă, lumea afinităţilor şi prieteniile literare şi, fireşte, relaţia cu Cercul din Sibiu” („Dominic Stanca, scriitorul ardelean etern”). Desigur, monografia propriu-zisă începe cu originile poetului (şi actorului) Dominic Stanca. De aici, râul de flori al poveștii devine curgere scânteietoare și lentă, autoarea narând măiestrit firul de viaţă, din care avea să răsară poetulactor. Autoarea acestei monografii presară, în „povestirea” sa exemplară, tot felul de amănunte, care ar putea da farmec oricărei naraţiuni. Bunicii, în naraţiunea autoarei, ne duc, adeseori, către Medelenii lui Ionel Teodoreanu, chiar dacă, de atâtea ori, doamna Livia Ciupercă ne spune că avem de-a face, în Dominic Stanca și ascendenţii săi, cu o veche - și tradiţională - familie de ardeleni. Dar, fără îndoială, personajele autoarei noastre, atât de reale, cum este și normal să fie (când avem de-a face cu o lucrare monografică), au trăsături comune moldovenilor, semn că românii toţi au - și prin maniera de-a vedea și a percepe lucrurile cele mai obișnuite – aceeași plecare din ram; deci, aceeași sorginte. Cu toţii de la Râm ne tragem, așa cum, dintru început, ne-o spune cronicarul. Să ascultăm numai unduirea verbului, în aceste pagini, din cartea doamnei Livia Ciupercă: „Cunoaşteţi Orăştia de Hunedoara? Merită să-ntrebaţi de Strada care urcă la cer, strada Dealului sau a Orizontului sau ...mai nou strada Dominic Stanca. Da, da, la numărul 2 e Casa bunicilor materni, Ana şi Simion Vlad. Loc de poveste. Dar cum totu-i trecător, să rostim împreună cu poetul: «pietre câte sunt/ suflete de flori-/ se prefac pământ/ până mâine-n zori. Acolo zămislitu-s-a povestea unor timpi de fantezie...»”. Şi mai departe, Livia Ciupercă spune: „Orăştia bunicilor materni transpare în imaginarul lui Domenic Stanca, precum o falie de stil Belle Epoque pitoresc, transilvan-dacic, onest în genealogia sa”. Autoarea pare să aibă de comunicat lucruri interesante, nu neaparat despre oamenii din viaţa lui ANTARES AXIS LIBRI 91

Dominic ori despre poetul și actorul ce-au coexistat în subiectul acestei lucrări, ci despre transilvăneni, despre neamul românesc, care fiinţează pe pământul întins al Daciei de astăzi și dintotdeauna. Privind din a acest unghi, Dominic Stancastudiu monografic ar putea să pară un pretext de-a vorbi despre sfânta și măreaţa noastră vatră transilvană. În aceeași notă de admiraţie, de respect și veneraţie, doamna Livia Ciupercă vorbește despre ascendenţii materni și paterni ai poetului, legănat de codrii mari de brazi ai Transilvaniei. Stilul, pe care îl folosește doamna Livia Ciupercă, este cel al unui povestitor adevărat, din frazele ei nelipsind nimic din ceea ce caracterizează o atare întreprindere. În acest fel, absolut literar, autoarea vorbește despre părinţii poetului, prozatorului și actorului Dominic Stanca, respectiv, despre medicii Cornelia și Dominic Stanca, cu adevărată evlavie. Astfel, naraţiunea sa se apropie de un tragic deznodământ, cel al plecării în stele, neașteptat de devreme (la numai 50 de ani), a fiului celor doi medici, Dominic Stanca, în jurul căruia se grupează întreaga poveste. Părinţii acestuia, după ce au ctitorit spitale, pe care le-au slujit cu credinţă, după ce au trecut, cu stoicism, prin ceea ce istoricii au numit teroarea hortistă şi răpirea nordului transilvan, în anul 1940, aveau să îndure o nouă vitregie a soartei: Dominic, poetul, prozatorul, dramaturgul și actorul aureolat, deopotrivă, de gloria actoricească, dar și de harul divin al poeziei. Merită să reţinem că evoluţia sa ca poet este ascendentă, începând din 1936 și până în anii deplinei maturităţi artistice. Exegeza se manifestă, cu fineţe de bijutier, atunci când autoarea descoperă că Dominic Stanca scrie în ritm baladesc, fantezist și cu o adevărată vocaţie moralistă. Sunt rând pe rând trecute în revistă volumele de poezie și proză, dar și poemele dramatice semnate de Dominic Stanca, pentru fiecare autoarea având, de bună seamă, nu doar accente de admiraţie, ci și unele reflecţii critice. Volumele de versuri, proza, poemele dramatice sau romanul epistolar sunt, categoric, mărturii ale existenţei unui artist adevărat, care a fost, odată ca niciodată, poetul-actor Dominic Stanca, cel care a trăit numai pentru iubirea neamului său.

92

ANTARES AXIS LIBRI

O istorie muzicală
Valentina LEONTE Povestea anilor de început, în care Galaţiul își forma publicul meloman, este consemnată în monografiile consacrate orașului de nume cunoscute precum muzicologii Octavian Cozma și Silvian Georgescu. Aflăm, așadar, că Teatrul Liric și Orchestra Simfonică din Galaţi nu s-au dezvoltat pe un teren arid. Viaţa culturală a orașului de la Dunăre cunoscuse o deosebită efervescenţă încă de la mijlocul secolului al nouăsprezecelea. Așa se face că ziarul local „Dunărea” consemna în numărul său din 5 februarie 1848: „O tablă arată frumosul balmasche, de două ori pe săptămână, pentru toţi. Nu se mărginesc într-atâta petrecerile noastre, mai avem încă una, cea mai nobilă, mai morală și mai instructivă, care «ridendo câstigat mores», adică un mic teatru”. Ştirea este reprodusă și în ziarul „Albina”, apărut la Iași. Încercările de a pune temelia unei instituţii de teatru de sine stătătoare la Galaţi datează din această epocă. Profesorul de muzică Luigi Ademolo găsea câteva încăperi pe locul Hanului Ventura pe care le transforma într-un mic teatru unde se jucau comedii și operete. După cum relatează Th.I. Burada în studiul său „Istoria teatrului în Moldova”, orchestra era alcătuită din câţiva italieni care lucrau la schelele din port. O altă construcţie cu destinaţie artistică se află lângă „Otelul de Moldavia”, unde gălăţenii puteau aplauda, în 1851, vodevilurile Teatrului Naţional din Iași jucate de o trupă din care făceau parte Matei Millo, Nicolae Luchian, Teodor Teodorini și Gabriela Negoiu-Luchian. Publicul, deosebit de generos, i-a primit cu entuziasm în 1852 pe fraţii Lemisch, doi violoniști care aveau în repertoriu și piese din folclorul românesc, pe dirijorul E. Galea sau orchestrele de muzică populară ale lui Sava Pădureanu și Gheorghe A. Dinicu. Printre alte melodii de succes se afla și romanţa „Doi ochi”, preluată și publicată mai târziu de Grigore Ventura. Un comentator al vremii – Timoleon Nebunelli (fost primar al urbei) – ne oferă în volumul său „Amintiri din tinereţe” o ANTARES AXIS LIBRI

C O N F L U E N T I A

93

apreciere clară asupra entuziasmului cultural al vremii: „În ţara românească este un oraș unde locuitorii lui ard de dorul teatrului naţional”. După Unirea de la 1859, lupta gălăţenilor pentru o clădire adecvată actului artistic s-a intensificat, însă fără rezultate. Abia în 1865 Teatrul Temistocle, supranumit „Baraca lui Bogdan”, cu două rânduri de loji, avea să fie ridicat pentru a găzdui ansambluri de teatru, vodeviluri, cântăreţi de muzică populară și Opera italiană în turnee la Galaţi. În 1869, „Baraca lui Bogdan” nu mai făcea faţă noilor exigenţe ale spectatorilor, iar Mihail Kogălniceanu lansa un vibrant apel: „Faceţi a se construi teatrul; ocupaţi-vă de lucrări serioase și statornice pentru care vă vor binecuvânta urmașii dvs. Teatrul este stabilimentul civilizatoriu al naţiunii. Teatrul închide cârciumile și cafenelele, teatrul dă nutriment spiritului”. Însă nici acest îndemn nu a sensibilizat autorităţile locale, iar concertele, operele și operetele au continuat să se desfășoare în localuri improvizate, neadecvate, precum amfiteatrul de la „via lui Filatoff ” de pe strada Domnească, cafeneaua „Iglessi” de la Bursa din Căpitănia portului sau Grădina „Union”. Aici s-a jucat opereta „Juditha și Holofern” a lui Ion Andrei Wachmann, în interpretarea trupei Fanny Tardini – Alexandru Vlădicescu. Muzica naţională a lui Alexandru Flechtenmacher s-a făcut cunoscută și preţuită prima oară tot la Galaţi. Statutul de „Porto-franco” (port-liber), atribuit orașului Galaţi odată cu aplicarea Regulamentului Organic în Principatele Unite, a însemnat o benefică deschidere către lumea largă, concretizată prin prezenţa tot mai susţinută a trupelor străine venite în turneu în portul dunărean. Între reprezentaţiile Operei italiene și cele ale Operetei germane, care încearcă să câștige teren începând cu 1867, lupta pentru impunerea teatrului liric și a artiștilor români va continua încă două decenii la Galaţi. Printre actorii trupelor care s-au perindat în deceniul șapte al secolului al nouăsprezecelea prin oraș, alături de Theodora Marinescu și Ion Anghel Romanescu, se afla cunoscutul cupletist I.D. Ionescu. Personaj îndrăgit de I.L. Caragiale, pitorescul „I.D. Ionescu de la Union” și-a făcut ucenicia artistică la Grădina „Paradis” din Galaţi. Cupletele i le scria actorul Avram Ilie Bucureșteanu, iar muzica o împrumuta din romanţele la modă ale lui Th. Georgescu, D. G. Florescu, Gh. Scheletti și Grigore Ventura sau din repertoriul lăutăresc. „I. D. Ionescu, artist din Galaţi” – așa se va prezenta actorul, manifestându-și astfel atașamentul faţă de portul dunărean în care și-a început cariera. Este de remarcat faptul că publicul gălăţean a luat contact relativ curând cu premierele mondiale de succes, dar și cu interpretări diferite ale acelorași opere. Este cazul operetei „Fata mamei Angot” de Charles Lecocq, care a avut premiera în februarie 1873 la Paris. Curând, trupa operetei franceze a Emiliei Keller va aduce reprezentaţia la Galaţi. Pe scena din Iași, Teodor Aslan asigura în 1875, cu mari eforturi financiare, premiera aceleiași operete, cu costume și decoruri noi, un cor de 65 de cântăreţi și o amplă orchestră sub bagheta lui Pietro Mazetti. Evenimentul l-a constituit interpretarea lucrării în limba română, 94 ANTARES AXIS LIBRI

publicul ieșean comparând momentul cu cel din 1838, când opera „Norma” de Bellini fusese cântată tot în românește. Opereta „Fata mamei Angot” s-a cântat de trei ori la Galaţi, în vara anului 1875, iar Opereta franceză a jucat în capitala Moldovei aceeași lucrare în aprilie 1875, oferind spectatorilor posibilitatea unor interpretări comparate. Presa timpului consemnează, în „Curierul de Iași” din 2 mai 1875, o elogioasă apreciere a calităţii interpretative a cântăreţilor noștri: „Trupa d-nei Keller este bună și a jucat piesa cu tot «șicul francez», însă trupa noastră, cu toate că în joc este mai inferioară, a cântat piesa cu mult mai bine decât trupa franceză și astfel rolurile Clerettei și a lui Lauger cât și cel al lui Larivandier au fost mai bine cântate de cântăreţii noștri. Rolul lui Larivandier a fost chiar și mai bine jucat de P. S. Alexandrescu”. În climatul politic tulbure din pragul Războiului pentru Independenţă și ca urmare a desfiinţării statutului de „Porto-franco”, gustul publicului gălăţean se modifică spre sfera mai accesibilă a cupletului și a muzicii de consum. Așa se face că turneul cupletistului I. D. Ionescu din anul 1876, cu ansamblul său muzicalcoregrafic, înregistrează un răsunător succes. Lumea venea acum la teatru să afle amănunte din culisele politice bucureștene, oferite cu ironie și umor de cupletele artistului, în reprezentaţiile de la grădina „Union”. Războiul de la 1877 va întrerupe din nou, vremelnic, efervescenţa artistică a orașului. Pentru a întări sentimentul de mândrie naţională în condiţiile istorice date, compozitorul, literatul și gazetarul gălăţean Grigore Ventura scrie vodevilul „Curcanii”, prezentat de trupa lui Alexandru Vlădicescu în stagiunea 1878-1879. O cronică a spectacolului din ziarul „Vocea Covurluiului”, publicată în 23 ianuarie 1879, consemna succesul fragmentelor muzicale „Hora de la Griviţa”, „Deșteptarea României” și „Hora de la Plevna”, care au ridicat sala în picioare.

(Fragment din romanul în curs de apariție Umbra sunetului.) ANTARES AXIS LIBRI 95

L I T E R A T U R A Î N S I N E

Antologiile A
Aura CHRISTI Ce război, Domine...

Sunt eu aici: ferecat în trup. Bat cu pumnii în zidurile-i de carne. Bate şi ţi se va deschide. Bat cu pumnii în zidurile trupului. Nu deschide nimeni. Stau faţă către faţă cu zidul de carne şi sânge; pe vremuri, carnea şi sângele meu. Nu se vede nimic. Nu mişcă nimic. Pretutindeni: sânge. Şi de la capăt: sânge.

Stau în faţa aceluiaşi zid, nemişcat de milenii. Singur, faţă către faţă cu el: nemernicul, trupul. Îl pândesc. Mă pândeşte. Nimic nu ne frânge. Ne pândim reciproc: storşi. Un timp am sperat, neştiind ce sperăm. Apoi, am aşteptat să vină cineva foarte mare şi să ne adoarmă ori să ne mănânce... Dar n-a venit nimeni. Dragostea, ura au rămas departe. Aşteptăm. Aşteptăm aşteptarea. Uneori: se anunţă sfârşitul războiului. Ce război, Domine, e acolo: înlăuntru! Ce arenă, hélas, este trupul. 96 ANTARES AXIS LIBRI

Cine luptă cu cine? Nu e nimeni aici, în iadul-trup. Gol. Deşert. Nu e nimeni. Limita a rămas în urmă. Departe – întrebările, răspunsul, binele, răul, tinereţea, poftele... Pe altă planetă: rostul, patimile, spovedania, înţelepciunea duhovnicului Dragoş. Departe iarba în care timpul m-a promis ofrandă zeilor. Departe de tot: dimineaţa. Şi pe celălalt versant: viaţa... Dintotdeauna

Stau zăvorât aici, în trup. Nu ştiu cum trece timpul. Stau aici dintotdeauna. Nu văd nimic. Absolut nimic. În bezna atroce – la ce bun ochii? E-ntuneric; şi, Doamne, un frig... Stau în trup, în bătaia vânturilor, a ploii sagace, înfipt pe un straniu dig. Şi-atâtea clopote bat între tâmple, în ochi, în vene, apoi – între coaste. Nu mai ştiu ce sunt, unde sunt, de unde vin. Am uitat încotro merg sau, probabil, n-am ştiut niciodată... Stau aici, pe limită, de milenii. Neavând cu cine vorbi, îi vorbesc în gând trupului, azvârlit în el ca-ntr-un mormânt... Nu ştiu dacă m-aude, dacă-nţelege. Vorbesc de parcă aş sta la taclale c-un munte, o capră, un iceberg. Îi vorbesc, previzibil, ca şi când aş scrie. ANTARES AXIS LIBRI 97

Altceva nu ştiu să fac. Vorbind cu trupul, aştept versul care să-i taie respiraţia. Să taie în carnea lui vie. Pentru asta, da, merită să-mi fac viaţa praf şi pulbere. Aştept, aşadar, versul care să scuture la rădăcină arborele trupului. Să-l cutremure. Să-i aducă lumina suferindă, enormă. Şi-apoi: cerul pe umeri. Versul care să-i redăruiască viaţa din valea uriaşă a căreia mâna ta mare, blând iubitoare, să ne culeagă şi – într-un târziu – să ne spulbere.

Pe vremuri

Da. De când m-ai smuls din trupul unei femei, vorbesc cu trupul meu. Îi vorbesc trupului ca unui lucru care mă înzideşte în mine. Pe vremuri, eram prieteni; ba chiar ne iubeam. De la un timp, însă, am rămas singur pe lume. Locul lăsat liber de trupul meu l-a ocupat altcineva. Uşor pierdut, mă tot întreb: cine? Când sunt speriat de moarte, îi vorbesc trupului meu. De un timp însă nu ne înţelegem prea bine. Şi eu, totuşi, îi vorbesc. Dar nu mişcă bestia. Deloc. Pur şi simplu, nu mişcă. Ca şi când aş vorbi cu o reptilă. Târziu, îi cânt, în timp ce el stă încolăcit în el însuşi, ca şerpii de casă. Stă încolăcit şi tace: pierdut, stingher. Din cercul acela închis, ca de felină, singurătăţile noastre – 98 ANTARES AXIS LIBRI

umflându-se, dând peste maluri – urcă, în stoluri, ca porumbeii, apoi, în haite, ca lupii, iernile, la cer. Se luminează

Îi vorbesc trupului de când mă ştiu. Ah, ce discursuri ţin în aulele, sălile-i splendid de goale. Îi vorbesc de când mă ţin minte eu cel îmbrâncit fără voia mea în faţă, eu cel inventat dintr-o forţă de neînţeles, eu cel stând ochi în ochi cu el, cel care ascunde pe cineva, fără să-mi spună pe cine anume şi dacă acel cineva are început, miez ori sfârşit. Poate de aceea îmi ard ochii de când mă ştiu. Citesc în cartea trupului semnele unui mister neostenit. Dar el nu aude, nu vede. Nu spune nimic. El tace tot timpul. Tace şi creşte dintr-o putere necunoscută. O putere străină de tot. O forţă care mă sperie; din străfundurile ei secrete cresc, uneori-adeseori, şi eu. Trupul tace. Şi nu are nici un motiv să tacă. N-are nici un motiv la întrebările mele să răspundă. Ar putea să provoace o fisură în tot misterul. O fisură, da, ori o rază. Cu atât mai mult, cu cât am pierdut toate războaiele cu el. Da, sunt eu cel învins secundă de secundă. Învingătorul de el însă nu scoate o vorbă. Coboară privirile-i obosite în pragul casei, de unde se luminează tot cerul.
(Va urma)

ANTARES AXIS LIBRI

99

L I T E R A T U R A Î N S I N E

Jocul şi fuga

Nicolae BREBAN Dar... în timp ce dl. Paul Cazimir se așeza, am zice, aproape confortabil în noua sa situaţie și în stabilimentul de lângă micul orășel J., ce se întâmpla oare... afară? Adică cu ceea ce lăsase el în urmă, cei pe care i-a părăsit sau, invers, cei care l-au trimis ei înșiși, apărându-l sau apărându-se de el, cine ar putea ști, din stabiliment în stabiliment până la unul potrivit, oricum, cât mai departe de ideea lui, de Cerc și poate e adevărată zicerea care afirmă că orice revoluţie își ucide fondatorii. Or, dacă susţinătorii și admiratorii săi fideli au vrut să scape de el, de autoritarismul și arbitrariul ultimului Paul Cazimir, cel care lua decizii, reforma și excludea fără să mai ceară avizul nimănui, parcă urând el însuși ceea ce construise, atunci el, acolo, în străinătatea singurătăţii sale vesele, cum o numea, se putea simţi răzbunat: da, Cercul, la nici câteva luni de la plecarea sa, de la internarea sa în diverse secţii ale unor clinici, începu să se clatine. Şi poate, până la urmă, Paul el-însuși va avea dreptate să declare (deși nu-l va înţelege nimeni!) că Cercul, esenţa și ideea lui, atât cât pot eu însumi s-o înţeleg până la capăt, o duc și am târât-o după mine, așa cum un șarpe își târăște mirosul, iar vulturul – marea sa umbră peste piscuri! Cercul sau organizaţia cum se numea se sparse oarecum în trei fracţiuni, mai mult sau mai puţin distinctive. Şi, bineînţeles, nu toate trei în același timp. În jurul lui Mioc și Avram Avram cea care alunecase încă și înainte mai aproape de sloganurile și ideile legionare, cu unele, destul de semnificative, amendamente. (Se excludea, de exemplu, antisemitismul excesiv și violent. Cultul morţii era înlocuit cu cultul ierbii, al verdeţii, ceea ce în limbajul lor voia să spună și o și afirma – eternitatea. Sau rezistenţa, supravieţuirea ca simbol!) ANTARES AXIS LIBRI

100

În jurul lui Paul Ionescu, care, încet-încet făcea figură de lider, se formase un grup mai aproape de vechile idei ale fondatorului, dar fără rigoarea ideatică a acestuia, în sensul că organizaţia trebuia să ţină cont, oricum, și de timpul în care membrii ei activau și trăiau. Ba erau primiţi și membri ai noului partid comunist, care, deocamdată se chema muncitoresc, unii, se înţelege, care nu erau orbiţi de entuziasmul faţă de marea ţară de la răsărit. Şi dintre cei care păstrau în fundul sufletului, se înţelege, elemente și germeni ai credinţei creștine, strămoșești. Acest grup o păstrase și pe Doamna, pe Patroana, ca simbol al permanenţei Ideei, deși nu se vorbea prea clar și nici prea des despre conţinutul și relieful sau originea acesteia. Se mai contura, în timp, de astă dată și oarecum nesigur, în jurul bătrânului Bretan – tatăl celui mai tânăr martir– și împreună cu actorul constănţean, bun orator, fost cirac al lui Mioc care se lipise de el, un fel de grup care ducea o viaţă mai puţin organizată la modul sever, cum o făceau celelalte două și care visa la un alt fel de rezistenţă, cea naţională. După un timp, un alt timp, ultimul, grupul din jurul lui Bretan și cel al lui Mioc vor fuziona și vor atrage la rândul lor, cu o anume instinctivitate de grup, am spune (deoarece și grupurile umane au, uneori, ca și indivizii, aceleași reflexe și, am spune, același destin!) alte grupuri sau doar fragmente ale acestora, în măsura în care regimul de la suprafaţă, cel comunist, se arăta când dur și când concesiv. Or, abia după un timp unii observară și încă cu critici severe, faptul că absenţa iniţiatorului, a lui Paul Cazimir, se dovedea dezastruoasă în esenţă, deoarece el fusese mereu împotriva unui program și al unor reflexe de acceptare sau respingere în funcţie de ceea ce se întâmpla afară, în viaţa numită socială și care, Paul nu obosea s-o afirme, era una falsă, adică fals socială. Şi nu era posibil ca o organizaţie ce se voia organică și lipită de solul ei ca a Cercului lor să se afle într-o dependenţă sau relaţie cu o asemenea stafie socială mișcătoare, chiar și cu accente negative sau critice. Orice relaţie sau reflex de atitudine sau de acţiune cu o non-existenţă, spunea Paul, oricât ar da aceasta semne ale unei distrugătoare și teribile realităţi, este sortită eșecului, mai devreme sau mai târziu! Stafia sau stafiile, cele mari și care cutreieră plaiurile istoriei, spunea Paul, atrag după sine pe cei slabi și, ca sirenele mării, scufundă vasele și uneori creează și furtuni teribile – pe apă și pe uscat! E adevărat că ele sunt atrăgătoare sau fascinante de-a dreptul, deoarece par a simplifica iute și brutal multe dintre rigorile vechii realităţi și în același timp ele prind forţă și prin aducerea la suprafaţa societăţii, cum o face oceanul în furtună, a unor reziduuri profunde, rămășiţe și alge putrede, invadatoare și dominante. Inși rătăciţi, frustraţi, categorii întregi de indivizi care, azi, în timpurile noastre moderne, cred că egalitatea socială poate contrazice sau chiar eradica inegalitatea de naștere și de fire. Inși funciarmente nesiguri de ei înșiși, ca și categorii întregi de visători, plini de ANTARES AXIS LIBRI 101

o energie pe care nu sunt capabili s-o domine și s-o fructifice și care urăsc democraţia în numele unei alte democraţii! Sau visând tirania, pur și simplu, voinţa executorie a unui singur individ, cu credinţa că specia umană naște, la anumite intervale neregulate, fiinţe umane cu alte reflexe și apucături, cu un sistem nervos aparte, așa-zis incoruptibil, de fier, și care sunt apţi, cvasi semizei, să se consacre mereu numai esenţelor și dând decis la o parte tot ce face din bunurile acestei lumi o ispită și o valoare. Sigur, aceste fraze și idei ale lui Paul rezonau tot mai stins în urechile celor rămași, dacă nu erau criticate de-a dreptul cu multe și iscusite argumente de alţii. De unii tineri și de noii veniţi în Cerc. Foarte puţini îi mai rămăseseră fideli, dar și aceștia plini de amărăciune în faţa trădării sale. A faptului că-și părăsise opera, descotorosindu-se de ea și de ei, arâtând încă o dată că e la fel cu alţii, adică urmându-și propriul egoism, confortul și liniștea propriei persoane. Sigur, unii mergeau mai departe și, făcând o voită confuzie între locul în care se găsea, clinica de la graniţă și care adăpostea și o secţie de psihiatrie, îl taxau pe Paul Cazimir pur și simplu ca pe un psihopat. Un paranoic, din cea mai vulgară speţă, care a izbutit să înșele, iată, atâtea și atâtea bune și naive credinţe. Un parazit al nevoii de adevăr și de credinţă al altora, un fals și dăunător profet, ba mergeau și mai departe încărcându-l cu vina morţii tânărului Bretan și explicau fuga sa prin apăsarea acestei vini. În același timp, printr-o sursă misterioasă – a lui Peter, care era în contact cu serviciile secrete sau ale lui Paul Ionescu care fusese el însuși arestat de securitate și nu dezvăluise, se pare, decât o parte a aventurii sale din detenţie, unii, răutăcioși, afirmând nu numai că semnase acolo un fel de angajament de colaborare, dar că fusese recrutat el însuși ca ofiţer sub acoperire, ca o cârtiţă, cum se spune – s-a pus în mișcare zvonul după care Paul însuși ar fi fost amestecat în moartea suspectă și brutală a simpaticului petrecăreţ care fusese Stamatopol și despre care se comentase foarte puţin, foarte zgârcit la vremea producerii acelui fapt acolo, printre obișnuiţii localului Timpuri noi. Nu, evident, nu i se punea în cârcă asasinatul ca atare, dar se spunea că ar fi fost unul dintre comandatari. Şi cum orice zvon are derapările și umflările sale, se spunea că prin înlăturarea lui Stamatopol Paul voia să excludă un rival inteligent la conducerea propriului său grup. Alţii că... ar fi fost pur și simplu o rivalitate erotică, acest Stamatopol s-ar fi apropiat nepermis de una din amantele secrete ale iniţiatorului – să fi fost oare vorba de Doamna, de Mioara? – ba că ar fi reușit acolo, unde maestrul, adică Paul Cazimir însuși nu ar fi reușit decât pe jumătate! Etc., etc. (Fragment din romanul Jocul și Fuga)
(Va urma)

102

ANTARES AXIS LIBRI

„Off” sau „Regele Schimbărilor” Comedie neagră fantastică
Victor CILINCĂ PROLOG Mow şi Ex stau pe două scaune de cinematograf, la rampă. Au pungi cu popcorn şi sticle de sucuri în mâini. Din spate, lumina unui proiector cinematografic le mănâncă din contururi şi loveşte privirile spectatorilor din sală. EX: Nu știu cum pot ăștia să joace așa… așa… MOW: Mă lași naibii să văd filmul ăsta?! EX: Da. Ziceam doar că azi joci rol de pirat, mâine rol de medic… Şi trebuie să săruţi atâtea femei care nu sunt nevasta ta... Oare cum o fi? MOW (cască): Asta cu pupatul nu cred că-i ceva greu. Încearcă și tu cu nevasta altuia. Unele chiar vor… EX: Aș vrea să încerc. Eu nu-s ca tine. Tu ești prezentabil, eu… Aș pupa și eu, da´… MOW: N-ai decât. Numai să nu mă pupi pe mine! Am pumnul greu… EX (arată spre „ecran” – spre sală): Uite, aia se sinucide. Oare de ce se sinucide atâta lume? MOW: Alta acum! Pentru că nu mai e voie să ucizi, d-aia. Pentru că s-au interzis accidentele, d-aia. Pentru că trăim prea mult și te tentează să… Ştii cât trăia omul acum trei sute de ani? Puţin! EX: Ce ţi se-ntâmplă dacă omori pe careva, te decapitează? MOW: Auzi, tu întotdeauna vorbești la film? EX: Eram doar curios. N-am de unde să știu cum mai merg legile alea: ziarele publică numai poze cu gagici, iar numai din zvonuri, nu poţi să știi… MOW: Ai și tu grijă când traversezi și nu ţi se va reproșa nimic! Dacă treci frumos pe verde, nu încurci pe nimeni, nu te amendează, nu dai ocazie la accidente… EX: Tu vorbești?! Ieri era să te calce unu´! Îl nenoroceai! Dacă scăpai… ANTARES AXIS LIBRI

L I T E R A T U R A Î N S I N E

103

MOW: Poate mă evita și crăpa el… EX: Ești diliu! Nu se glumește cu așa ceva! MOW: Nu se vorbește la film! EX: Bine, plec. M-am săturat: toată lumea se uită la film tocmai când vrei și tu să afli ceva! MOW: Afli de la film! Ce-ţi trebuie să afli de la oameni? EX: Așa sunt eu, prefer oamenii vii… MOW (aruncă punga): M-am săturat! Prima dată când te prind în ring, te caftesc exact pentru seara asta! EX: N-am eu nas de ringul tău! Eu mă bat la periferie, cu luzerii, tu te baţi în ring aurit, cu fiarele tari. MOW (se ridică): Hai, dă-mi niște bani! (Ex se execută) Ţi-i dau eu, dacă nu mor… EX: Zi-i „Doamne-ferește!” Mow iese. Ex se uită în părţi, căutând parcă un partener de discuţii. Nu găseşte şi oftează, înfundându-se în scaun. Întuneric. Zgomotul frânelor unei maşini, apoi o bufnitură şi zgomot de sticlă spartă. Un strigăt sfâşâietor. Tăcere. ACTUL I VOCE DE CRAINIC: Buuună dimineaţa, oameni buni! Buuuună! Trăim cu toţii într-o lume normală, adică veselă. Depressssivii pot schimba canalul! SCENA 1 Karol Mow, Poliţistul Max, Poliţistul Popo Poliţiştii îl târăsc pe Mow (care are un plasture peste una dintre arcade) până la o măsuţă pe rotile. Popo îi răsuceşte o mână la spate şi îi presează degetele celeilalte, pe rând, pe o tuşieră, apoi pe hârtie: îi iau amprentele. POPO: Ce naiba?! MAX (cască): (arestatului) Nu te opune, că faci buba! (lui Popo) Ce, nu vrea să stea? 104 ANTARES AXIS LIBRI

POPO: Ba stă, da´… Da´ ăsta tre´ să fie vreun sfânt! Sau un drac împeliţat… N-am mai văzut, bre, așa ceva! De ce naiba nu iese?! MAX (înţelege): Ia, stai să încerc și eu! (ia locul lui Popo la tuşieră şi îi face semn celuilalt să nu mai ţină braţul arestatului) Nu, nu iese nimic! Mă, n-ai și tu amprente, ca oamenii?! Ăi fi vampir d-ăia, zombie, ha? POPO: Sau ţi le-ai șters cu acid, ca criminalii de marcă? MOW (priveşte pe rând la amândoi şi vorbeşte încrucişat): Ce… ce-mi faceţi? (lui Max, un interlocutor mai amabil) Şi de ce mi-a golit ăla buzunarele, de ce?! POPO: Eu zic să fii ceva mai cooperant, că asta ar putea să-ţi mai ajute niţel la dosar, cine știe… (curios) Ce, chiar nu ţi s-au mai luat amprente până acu´? Dom´le, ai fost suspect de cuminte, ca să zic așa… MAX: Oricum n-ai să mai ai nevoie NICIODATĂ de lucrurile alea de prin buzunare! Ia, ţine degetul ăla ca lumea (o face, neconvingător pentru un gras bonom, pe durul), că ţi-l rup! MOW: Am să reclam! MAX (încearcă să pară rău, măcar să pară): Zău? POPO: Tot nu-i ies amprentele alea… N-am mai văzut așa ceva! MOW (glas moale, brusc cooperant): O fi de la ceara lumânărilor… MAX: Ce… lumânări? POPO: CE FEL de lumânări? MOW: Ei, am aprins și eu niște lumânări-acolo… știţi, omul mai avea suflet în el și m-am gândit că-i păcat să moară așa… fără lumină. Așa se și spune: să nu mori fără lumină, că Dincolo îţi bagi degetele-n ochi… MAX (lui Popo): Așa, notează! (Popo nu notează.) Hm (către Mow), și te-ai tu gândit să-i aprinzi ăluia una mică. POPO: Că dacă tot l-ai mierlit, măcar să fie pe lumină…Să-i faci adică cinste c-o flacără, dacă tot l-ai omorât. MOW (speriat, strigă): Nu! Nuuu. Nu, a fost accident! Un nenorocit de accident! MAX: Asta să i-o spui judecătorului. El a auzit multe… POPO: Se știe care judecător o să fie? MAX: Kurt. Ca de obicei la astfel de cazuri. POPO: Excelent, excelent! MAX: Lui Kurt îi plac – se vede! – numai cazurile grave. Şi n-are la activ decât condamnări… totale. POPO (nici n-ai spune că sfrijitul ăsta poate fi atât de radical!): Cu legile astea, nici Kurt nu poate fi un pedepsitor ca lumea! Eu aș zice că mai bine i-ar împușca pe loc pe ăștia criminalii și anume în cap. Cu capu´ lui a făcut omorul, cu capu´ să plătească! Mai ales acu´, că crimele e rare, accidentele mai nu e – că noi ce păzim?, acu´, ezact acu´ tre´ să fim noi mai drastici! ANTARES AXIS LIBRI 105

MAX: Nu, n-a făcut-o cu capul, a dat cu… POPO: Nu contează! Ştii, capu´ gândește, capu´, cum se zice?, prea-meditează… parameditează… MOW (naiv, ajută): Premeditează. POPO (se uită urât): Pre-meditează și comite, comite… (idee) Auzi, frumosule, și-ţi place să te baţi, nu-i așa? MOW: Sigur, sigur. (îşi ia seama) Dar nu pe stradă, nu prin baruri, nu prin gang! Doar în locuri amenajate! Domnule, eu sunt campion… Am fost, adică, până anul trecut, dar mă pregătesc și… Oricum, niciodată n-am lovit, un sportiv n-are voie să… POPO: Gura, că nu asta voiam eu să te rog să fii amabel să-mi declami… Ia zi, de ce aveai lumânările alea la tine, ai? Voiai să dai foc la ceva, mama lor de lumânări! Poate să arzi cadavrul. MOW: Când dai foc, folosești benzină, folosești altceva, nu… POPO: Vezi, vezi? Acesta știe, știe… MAX: Așa, mama lor de lumânări! (se uită supărat la degetele arestatului, apoi scoate un briceag şi-i rade un deget, în timp ce Popo îi răsuceşte din nou arestatului o mână răsucită; Mow se gâdilă şi râde nervos). POPO: Auzi? De unde-aveai, mă, lumânări? Ţi le-a dat careva? Să… ce? A? A? MOW: Nu, vă rog… eu am întotdeauna în buzunar… de rezervă. Pentru orișice… POPO: „Pentru orișice”?! MOW: Uneori se întrerupe lumina a… acolo unde stau eu. Lumea zice că lumina nu ajunge cu aceeași viteză și în suburbii… Că Einstein ăla a fost un bou! MAX: În suburbii? Un mahăr al luptelor, în suburbii? POPO: Nu ziceam io? Minte! MAX (mişcat): Karol Mow, „Marele Mow”, în suburbii? Păi nu te-am pescuit noi din „Majestic”? POPO: Şi aveai d-acela, cocktail în faţă! Face exact paișpe marafeţi doar unu´ mic, știu asta sigur! De la exact unu´ care a băut un pahar chiar acolo am aflat ce și cât. MOW: Păi… încă mi se mai face cinste… Mi-a făcut cinste un prieten cu care fusesem și dimineaţă la un film… Că bani nu prea mi-au rămas… Am vândut și vila din La Mangro, ca să plătesc o parte din împrumuturi… POPO: Hai, las-o jos! Cum să n-ai bani, mă? Vrei să-ţi ţinem acu´ dă milă? MOW: Am… am pierdut două meciuri, dar meciuri mari… aveam unele datorii pentru după meci... Toţi oamenii au datorii într-un fel ori altul, dar unii nu pierd două meciuri la rând… POPO: Şi te-ai gândit mata că ia să-l mierlești tu pă ăla, să-i iei gologanii, știu eu, să-i iei viaţa… MOW: Nu, domnule, urma să mă redresez. Mă redresez la primul meci! De fapt, într-o zi am să fiu singurul campion la categoria mea – mi-am și jurat! Mă 106 ANTARES AXIS LIBRI

ridic eu de jos! Asta-mi place: să mă tot ridic de jos! Şi dacă-mi impun să slăbesc, pot să iau și la categoria ușoară, da?! MAX: Băiete, îmi pare rău: cred că meciurile câștigătoare se vor duce după fleacurile de prin buzunarele tale: în amintiri. Cine dracu´ te-a pus să-l omori pe ăla? MOW (se reculege ca să-i convingă): Domnilor poliţiști, a fost, cum v-am zis deja, un accident, ba chiar pot să spun că el a căutat-o parcă cu lumânarea – el s-a băgat acolo… în faţă… Păi, dacă aș fi fost eu vinovat, mai stăteam liniștit la „Majestic”? MAX: Uitaseși va să zică de, mă rog, „accident”… MOW: M-am dus acolo doar ca să-mi beau minţile: când vezi o ASTFEL de moarte, nu uiţi ușor, chiar dacă abia ai trecut pe-acolo. Ori, eu am avut ghinion… am văzut tot accidentul ăla, recunosc… A fost, da, a fost într-un fel vina mea, că pe mine a vrut să mă ocolească nenorocitul atunci când… Dar a fost accident, da?! Se aude o sonerie. MAX: Hai, trebuie să-l predăm! Îl predăm și fără amprente! S-a și deschis sala aia de judecată! POPO: Lucrurile astea merg repede… MAX: Da´ știu, băiete, că ai ghinion: Kurt e întotdeauna furios când este deranjat noaptea. La urgenţă, cum ar veni. Dacă îl chemau măcar dimineaţă… Da´ nu, tu trebuia să bei până noaptea la „Majestic”! POPO: Kurt e oricum furios tot timpu´. Am putea să-l băgăm puţin în mămicuţa lui pe Kurt? MAX: Am putea, de dragu´ băiatului ăsta fără amprente. Dar să fim cuviincioși: zidurile au urechi, doar știi. Poate și ochi… POPO: Băiatu´ ăsta o s-o ia tare pă coajă. Poate ne lasă judecătoru´ să ne uităm și noi la proces… MAX: Mie chiar îmi plăcea cum lupta – am văzut vreo trei meciuri la televizor. Lupta mișto… părea de viitor… MOW: „Lupta”? Ba o să mai lupt, când o să ies de-aici! MAX: Omu´ e dator să spere… Poliţiştii îl împing afară pe arestat. Unul se întoarce ca să scoată masa pentru amprente. Întuneric. Cortină de jazz. (Fragment din piesa de teatru cu același nume apărută la Galați, Editura Axis Libri, 2012.) ANTARES AXIS LIBRI 107

F R O N D E

De ce scriu cu â din a
ANTIFRONDE
Alex. ȘTEFĂNESCU Scriu cu â din a pentru că există în România o lege care îmi cere (printre altele) să scriu cu â din a. Așa cum îmi plătesc impozitul și cum trec numai pe culoarea verde a semaforului, scriu cu â din a. Sunt un conformist. Dar ce mândru sună acest cuvânt, conformist..., într-o ţară de nonconformiști! Într-o ţară în care aproape nimeni nu se conformează regulilor elementare de convieţuire... Nici o regulă nu poate fi schimbată spontan și unilateral. Nu e de conceput ca, aflându-te la volanul unei mașini, să stabilești dintr-odată, de unul singur, că începând chiar din acea clipă se va circula

pe partea stângă a străzii. Chiar și o regulă proastă respectată de toată lumea este mai bună decât o regulă bună respectată facultativ. Se face însă că regula instituită de Academia Română este o regulă bună. Se numără printre obligaţiile pe care eu le îndeplinesc cu convingere. Dacă n-ar fi existat, aș fi militat pentru impunerea ei. Scriind cu â din a facem un serviciu propagandistic limbii române. Îi evidenţiem latinitatea, într-un mod simplu și direct, inteligibil imediat de către milioane de oameni din alte ţări. Orice inscripţie în limba română − de pe un pachet de ţigări, de pe frontispiciul unei ambasade − aduce aminte, prin intermediul cuvintelor scrise cu â din a, că suntem latini, și nu slavi (așa cum cred mulţi). Ca să nu mai vorbesc de ziare și reviste, chiar și de cele abandonate în tren. Ca să nu mai vorbesc de cărţi. Avantajul este imens, iar efortul care ni se pretinde − minim. Dacă notarea unei vocale în două feluri ni se pare o corvoadă și ne face să ne văicărim, înseamnă chiar că nu mai e nimic de sperat în România. Unii aduc în discuţie faptul că â nu provine numai dintr-un a latin, ci și dintr-un o latin, dintr-un e latin sau chiar dintr-un i latin, ceea ce înseamnă 108 ANTARES AXIS LIBRI

că există cazuri în care scriind cu â din a ne îndepărtăm de limba latină. Asta este însă o judecată rece (și falsă, ca orice judecată rece), fără legătură cu realitatea comunicării lingvistice. Noi trebuie să luăm în considerare cuvintele care contează cu adevărat, care emoţionează, care au o irizaţie mitică și vom constata că dacă ele conţin un â, acel â este în cele mai multe cazuri derivat dintr-un a latin. Este obscur un afiș din care reiese că o formaţie de muzică va cinta. În schimb, dacă scrie pe el că formaţia va canta, latinitatea limbii noastre este recognoscibilă chiar și de către un ins necultivat, din orice ţară occidentală. Este rebarbativă sintagma flori de cimp, care apare eventual ca explicaţie la o ilustrată. Dar sintagma flori de camp o înţelege aproape oricine. În lume nu există cimpusuri universitare, ci campusuri universitare. Scriu cu â din a și din alt motiv: pentru că vreau să contest în felul acesta, în fiecare zi, o normă ortografică instituită abuziv în timpul stalinismului. Instituită nu din raţiuni lingvistice, ci din raţiuni politice. Prin renunţarea la â din a se extrăgea, cu penseta, nervul latin al limbii române. După 1989 ar fi trebuit să ne scuturăm repede de tot ceea ce amintea de un stil de viaţă impus de o forţă de ocupaţie. Dar noi ne-am îndrăgostit − se pare − de lanţurile noastre. Ni le-am desfăcut încet, cu un fel de părere de rău, iar câteva verigi le mai păstrăm și azi, intrate adânc în carne. Am explicat în repetate rânduri de ce, nefiind monarhist, am pledat totuși, de câte ori am avut ocazia, pentru aducerea regelui Mihai în România ca rege (și nu ca socru al unui demnitar pesedist). Printr-un asemenea gest, am fi anulat o imixtiune brutală a sovieticilor în istoria noastră, am fi arătat că nu recunoaștem în nici un fel legitimitatea regimului comunist și că ne întoarcem la situaţia dinainte, când eram noi înșine. Abia după aceea, dacă monarhia ni s-ar fi părut o instituţie perimată, am fi putut renunţa la ea, în deplină libertate și numai din voinţa noastră. În mod similar, mi-aș fi dorit ca imediat după 1989 toţi intelectualii să revină la scrierea cu â din a, pentru a demonstra că se situează într-un raport de continuitate cu perioada interbelică, respingând (dispreţuind, nerecunoscând) tot ceea ce s-a întreprins de-a lungul a peste patru decenii pentru a ni se falsifica modul de a fi. Iar ulterior s-ar fi putut analiza calm, raţional toate problemele scrierii limbii române și s-ar fi putut ajunge eventual la o reformă a ortografiei. Din nefericire, nu s-a întâmplat așa. Academia Română a salvat situaţia, ne-a obligat să fim demni. În sfârșit, scriu cu â din a pentru că așa scriau, înainte de instaurarea comunismului, aproape toţi clasicii noștri, de la care am învăţat limba română. Am îndrăgit încă din adolescenţă nu numai textele lor, ci și imaginea textelor lor. Dacă Eminescu scria „Veronică dragă, îţi sărut mâinile”, cum să scriu eu „mîinile”?

ANTARES AXIS LIBRI

109

I N T R A S I N G E N Ț E

cumularea răului
Ionel NECULA Suntem, orice s-ar spune, tributarii depozitarului de convingeri și încredinţări, de practici și mentalităţi moștenite care s-au indus în constituţia noastră spirituală și ne influenţează toată gama comportărilor obișnuite. Atitudinea și mentalul nostru sunt influenţate inexorabil de acest depozitar de valori, de norme și de temeiuri sedimentate în conștiinţa noastră colectivă, transmisă și preluată în succesiunea generaţiilor, cu funcţii ordonatoare pentru mentalul nostru comunitar și pentru caracterul relaţiilor interumane. Cu peste cinci sute de ani în urmă, gânditorul englez Francis Bacon, în tentaţia lui de a restaura cunoașterea în toată amplitudinea ei, vorbea despre Idolii Forului, sau ai târgului, ai mentalului anonim înglobând ceea ce a cumulat comunitatea în timp și s-a sedimentat în cutume, în tradiţii, în obiceiuri, constituind fondul comunitar de îndreptări, ce se transmite din generaţie în generaţie, și se înstructurează în achiziţii cu valoare indicativă și chiar normativă. Nu-i deloc neimportant cu ce credinţe, experienţe și încredinţări a împănat societatea acest depozitar de achiziţii propedeutice, din ce este constituit fondul nostru aprioric, cu valoare de paradigmă și de catehism pentru generaţiile viitoare. De aici, din acest ansamblu de achiziţii și din cumulurile constituite se resoarbe prejudecata, ca punct de vedere derivat din fondul de achiziţii colective sedimentate în timp și asumate ca noime paradigmatice de spiritualitatea unei comunităţi. Ce este o prejudecată? – o opinie lipsită de judecată, o părere sau o credinţă cu valoare imperativă și, de regulă, adoptată fără un prealabil travaliu logic. Indusă în conștiinţa publică, prejudecata devine temei și îndreptar de viaţă înainte de a fi procesată logic. Prejudecăţile pendulează între logic și absurd, dar nu este nici una nici alta. Ele se impun în viaţa publică, nu ca ordine raţională, ci ca rânduială, ca tradiţie, obicei, și se legitimează din actele și cutumele obișnuite în practica unei comunităţi. Ele se respectă nu pentru că așa este bine, ci pentru ANTARES AXIS LIBRI

110

că așa am apucat din bătrâni, așa se cade, așa se cuvine, așa dă bine la lume. Ceea ce societatea adună și depozitează din provocările istoriei nevrotice și din rezolvările activate, se depune în fondul colectiv de cunoaștere și de conștiinţă colectivă, devine, cu timpul, model și îndrumar pentru alte situaţii similare. De asta spun, nu-i deloc neimportant să observăm ce se depune și din ce se alcătuiește depozitarul conștiinţei publice, patul germinativ, din care se întrupează ansamblul de prejudecăţi, obiceiuri, tradiţii și cutume – asumate în timp ca noime, temeiuri și fundamente pentru alte răspunsuri și pentru alte situaţii similare sau apropiate semnificaţional. De aici, din acest ansamblu de practici, sedimentate în timp, o dată cu evoluţia generală a establishmentului etnic, se decontează articulaţiile modului românesc de fiinţare și ceea ce alcătuiește specificul românesc. Se-nţelege că-n acest creuzet cu achiziţii, fapte, întâmplări, soluţii și experienţe de viaţă, nu pot exista decât ceea ce s-a depus, s-a depozitat și s-a cumulat de-a lungul evoluţiei noastre etnice. Istoria unui popor nu se derulează totdeauna linear, pilduitor și salubrizant; sunt epoci în care predomină actele de bravură, de dignitate, de vrednicie, de corectitudine, dar sunt și momente mai puţin faste, când legea nu este aceeași pentru toţi, când ticăloșiile rămân nesancţionate, când mârșăviile, vulgaritatea, josniciile și gregarismul opulent se răsfaţă public fără nici o îngrădire din partea instituţiilor abilitate. Or, toate acestea se cumulează, se depun în straturile subconștientului colectiv și produc efecte, după caz, benefice sau deplorabile în psihologia generală a societăţii. Să ne înţelegem: nu există popoare caracterizate numai prin calităţi astrale sau numai prin defecte implacabile. Depozitarul despre care am tot vorbit în aceste rânduri cuprinde de toate: cuprinde fapte de bravură, candori, exaltări, fervori, gingășii, patetisme și teribilisme, dar și umori, agresiuni, capricii, mojicii, vicii și năravuri reprobabile. Important pentru stabilirea gradului de civilizaţie al unui popor este ponderea lor, capacitatea statului, a instituţiilor și autorităţilor statale în sancţionarea și neutralizarea defectelor din specificul etnic. O societate tolerantă, îngăduitoare sau indulgentă – din neputinţă, nepricepere, din lipsă de fermitate, interese meschine sau tentaţii josnice – riscă să capitalizeze preponderent, ceea ce este reprobabil în viaţa unei comunităţi, ceea ce este detestabil, condamnabil și incorect, iar acest capital de fapte meschine se cuibărește în inconștientul colectiv și poate imprima un trend negativ vieţii comunitare ulterioare. Gradul de civilizaţie și valoarea morală a unei societăţi este direct proporţională cu valoarea modelelor asumate și a liderilor propuși de o comunitate într-un anumit moment al evoluţiei sale. O societate vascularizată de tipologii negative, cu comportamente deviante de la normalitate și cu un capital burdușit de fapte josnice și mârșave rămase nesancţionate, riscă să capete câte ceva din conduita acestora. Şi la fel se întâmplă cu comunităţile ventilate de lideri prefăcuţi, obtuzi și sforari – împrumută câte ceva din însușirile acestora. Românul, spunea, cu multe decenii în urmă B. Petriceicu Hasdeu nu este nici bun nici rău, nici laș, nici viteaz, nici leneș, nici harnic, el are chipul și asemănarea conducătorilor săi. Popa Tanda este ANTARES AXIS LIBRI 111

un exemplu de felul cum un singur om poate imprima o influenţă providenţială asupra comunităţii peste care păstorește. Vrednicia sa, pusă în act și-n active de viaţă practică, se transferă fluidic asupra întregii comunităţi, iar prosperitatea lui devine îndreptar pentru toţi enoriașii parohiei sale. Minunea de la Griviţa sau cea de la Mărășești au fost posibile tocmai pentru că au beneficiat de prezenţa unor conducători pricepuţi și cu clarviziune. Ele n-au fost înfăptuite de mercenari, ci de aceeași români, pe care-i vedem încărcaţi de metehne arhetipale, oameni simpli, aduși sub arme direct de la muncile câmpului, dar conduși de ofiţeri pricepuţi, iată, au uimit lumea cu eroismul lor. Cum spuneam, răul, produs într-un anumit moment al evoluţiei naţionale, rămas neamendat juridicește, se cumulează, se depune în infrastructura mentală a comunităţii și produce efecte deplorabile ulterior. Lumea începe să se obișnuiască cu ideea că merge și așa, că ceea ce a rămas nesancţionat la alţii, va fi nesancţionat și pentru ei, și raţionamentul este ireproșabil. Jaful la care a fost supusă ţara în anii de după decembrie 1989 se explică tocmai prin faptul că nimeni, din succesiunea guvernelor, n-a răspuns justiţiar pentru felul prădalnic cum a fost gestionată ţara și economia ei. Şi jaful a continuat cu aceeași nonșalanţă de toate guvernele, fără nici o temere c-ar putea să dea seama vreodată de pârjolul înfăptuit în timpul cănd s-a aflat în exerciţiul puterii. Solidarizarea politică, susţinerea politicienilor-răufăcători și acoperirea secăturilor pe considerentul apartenenţei de partid, ca și refractarismul parlamentarilor în ridicarea imunităţii și încredinţarea justiţiei a aleșilor-infractori reprezintă alte metehne cu înrâurire pe termen lung în buna funcţionarea statului de drept și în exercitarea atribuţiilor de către instituţiile și autorităţile statului. Acoperirea și, mai grav, apărarea infractorilor în văzul public și fără nici o rușine pe considerente politice, tentaţia politicului de a se substitui instanţei juridice reprezintă forma cea mai gravă de pedagogie negativă indusă în mentalul colectiv, iar efectele ei în viaţa de toate zilele este dezastruoasă. Insist asupra acestui aspect. Tot răul românesc din ultimele decenii, răul devastator, care afectează profund devenirea românească, își are originea în insanităţile vieţii noastre politice. Nu sunt, firește, singurii vinovaţi de derapajele vieţii noastre sociale, lumea e plină de răufăcători, doar că politicienii sunt mai expuși văzului public, iar ticăloșiile lor au, pe lângă o înrâurire directă (a se observa marile devalizări ale economiei naţionale), și una indirectă, pe termen lung, inducând ideea că se poate trăi din nemuncă, din furt, din coţcăreală, din afaceri oneroase, fără să fii pedepsit și fără să suporţi consecinţele așteptate. Daţi acestei ţări politicieni cinstiţi, oameni politici verticali, daţi-i instituţii și autorităţi loiale poporului pe care-l reprezintă, daţi-i politicieni cu clarvedere și cu aptitudinea de a procesa locica generalului, de a gândi la nivelul ansamblului social complex și veţi vedea de ce minuni este în stare acest popor! Din nefericire, la orizont nu se întrevede nici o licărire de speranţă; răul românesc, în loc să se diminueze, se colosalizează și va continua să ne afecteze în tot restul nostru de viaţă, și mă tem că vor suferi aceleași consecinţe și generaţiile care ne urmează. 112 ANTARES AXIS LIBRI

Actualizarea relaţiei memorie /vs/. ficţiune în Elena de Dimitrie Bolintineanu
Mirela SAVIN Dimitrie Bolintineanu, scriitor important în perspectiva reprezentării naţionale, intră în categoria scriitorilor de sorginte decadentă, lucru care reiese din lecturarea romanelor Manoil și Elena prin chiar modul „în care personajele de această natură își consumă lăuntric neliniștile și vicisitudinile existenţiale.”1 Accentele celor două romane pot fi atât de natură romantică (în special în Manoil) cât și de natură post­ romantică, decadentistă dacă avem în vedere romanul Elena. Spre deosebire de celălalt roman, Elena prezintă o paletă spaţială sugestivă, pe tiparul lui D’Annunzio, în care moartea este egală cu întunericul actului de a trăi: „-Simţ că sângele se grămădește în inimă, zise ea, și un somn dulce mă împovară...nu este aceasta moartea? ...nu mă părăsi, iubitul meu... lasă să depui capul meu pe sânul tău... moartea va fi dulce asfel....”2 Spaţiul românesc pe care îl supunem analizei, în această lucrare, apare, printr-o lectură a previzibilităţii matematice, ca victorie a morţii asupra cotidianului obscur. Pe această linie, notăm motivul bacovian al victoriei temporare: „Alexandru îi sărută gura ei rece, ar fi zis cineva că el adună după buze-i cea din urmă suflare. Elena murise. Ea părea că doarme, faţa sa avea expresiune de blândeţe și de fericire.”3 Elena este un roman în care obiectul narativ aparţine unui semn narativ, poate chiar poetic, secund, diferenţiat de semnele lumii, instanţa narativă se raportează la realitate din perspectiva producerii textului și din perspectiva polivalenţei mesajului narativ: „După ce împărţi o mare parte
1. Dimitrie Bolintineanu, Manoil. Elena, postfaţă și bibliografie de Teodor Vârgolici, Editura Minerva, București, 1988, p. 335. 2. Idem, p. 309. 3. Ibidem.

R E M E M B E R

ANTARES AXIS LIBRI

113

din averea lui pentru binefaceri, Elescu se decise să plece din ţară. A plecat de doi ani. De doi ani nu știe nimeni ce a devenit. Un ziar de la Martinica anunţa în acea parte a lumei prezenţa unui român, este un an de atunci. El nu a scris nimănui, nu a tras nici o poliţă. Ceea ce lasă să se crează că a perit prada frigurilor galbene sau în resbelul din urmă între statele Americei.”4 Omul începe să viseze prin limbaj (e.g. Elena, Alexandru). Astfel, acest roman instalează în literatura română un nou tip de epistemă născută dintr-o insolită atitudine faţă de lume, atitudine pe care o vom regăsi și la George Bacovia, Octav Şuluţiu, Anton Holban sau Camil Petrescu. Lumea (re)prezentată este o lume în care imaginea morţii irumpe în locul cuvintelor. Cartea poate fi privită ca o lume unidirecţională, un declin al vieţii, un regat al re-creării dinlăuntru a universului uman în care idealurile, plăcerile trupești și banii se potenţează reciproc: „-Nu te întreb cine este: dacă merită să-ţi fie consoarte... sunt sigur că Caterina nu poate stima decât un om ce merită... iată dar un act: este zestrea d-le de 10 mii galbeni, actul este întărit de tribunal: banii depuși la tribunal... când va fi trebuinţă, îi vei lua... aceasta e voinţa Elenei...”5, a impulsului sexual. Textul funcţionează ca un semn sinteză, un palimpsest care activează scriitura artistică prin raportare la scriitură, recuperează și activează tradiţia. „Astăzi sunt frumoasă, jună,/ Cine nu m-a lăudat? ... / Mâne o să fiu ţărână,/ Numele-mi va fi uitat...”6 unește, prin oximoron7, lumile opuse, antinomiile sunt complementarizate prin artefact, prin iubirea interzisă. Antinomiile sunt exprimate atât la nivel tematic, cât și la nivelul structurilor sintagmatice, instanţa narativă vorbește despre iubirea care își constrânge inventivitatea în tiparele rigide, iar tema erosului thanatic reconstituie tensiune dramatică dintre personaje și pentru că timpul iubirii este un timp ireversibil. Pentru lectorul virtual, fiecare personaj vede altceva. Aceasta este experienţa lumii lui Dimitrie Bolintineanu, lume care nu poate fi redusă la niște modele perceptive. Înţelegerea lumii narative din Elena presupune un construct care nu există în afara unei construcţii numite „gura dulcelui amor.”8. Lumea lui Dimitrie Bolintineanu este o lume cvasischizofrenică, cu experienţe și roluri diferite (e.g. Alexandru), fară sensuri clar definite. Notăm că această lume este una a limbajului multiplu în care discursurile se concurează, iar întâlnirea autorului ca producător de text cu receptorul este înscenată prin experiment, resemantizare și restructurare: „-Te gonesc, căci te iubesc, și puterile mele mă
4. Idem, p. 313. 5. Idem, p. 312. 6. Idem, p. 308. 7. Soarele de dimineaţă/ Poate nu mă va afla!/Pe această dulce faţă/ Moartea vălu-i va lăsa! / Tu vei plânse după mine, / O, amantul meu plăcut. /Dar arzăndele-ţi suspine/Nu-mi vor da ce am perdutl” , Idem, p. 307. 8. Idem, p. 308.

114

ANTARES AXIS LIBRI

lasă... Alexandre, dovedește-mi că mă iubești, retrăgându-te! ... fii mai tare decât mine...”9 Astfel, cheile de lectură presupun descentralizare, decreaţie, descompunere, diferenţă, deplasare, demistificare, dezintegrare, detotalizare și delegitimare. În mod clar, personajele romanului sunt de tip oriental, soarta acestor „essere”10 stă sub semnul bipolarităţii viaţă – moarte11. Prin Elena se aduce la suprafaţă o experienţă psihologică: o femeie își recuperează treptat propria identitate. Cititorul, în majoritatea cazurilor, nu evaluează structura compoziţională a romanului, ci valorile pe care acesta le propune, le induce. De la primele pagini lectorul este întâmpinat de o situaţie neclară, ambiguă, singurul lucru pe care îl află este că „mai multe familii de boieri dezbrăcaţi la 24 genariu de privilegiile regulamentare, fugind de capitala revoluţionară, se adunau la o moșie lângă Ploiești unde, fară cea mai mică temere, puteau să critice lucrurile și oamenii noi.”12 Elena reprezintă romanul de naștere al scriiturii, autorul scoate în evidenţă faptul că totul trebuie descoperit și reconstituit în același mod în care personajul principal, Elena își recapătă adevărata viaţă, prin iubire, redescoperindu-se pe sine. Redescoperirea iubirii conduce la apariţia problemelor și a întrebărilor. Recuperarea iubirii poate semnifica regăsirea propriei biografii, biografie care este alta decât cea imaginată în primele pagini ale romanului. Ieșirea din starea de normalitate, o viaţă fără iubire, conduce spre abandonarea lumii în care Elena trăise în primele foi ale romanului. Masca ţine de dramaticul existenţial, de intuiţia care trimite la reciprocitatea între a fi și a părea și oferă posibilitatea de a realiza o analiză profundă, intimă a eului, criticul Nicolae Rotund afirmând că prin scoaterea și punerea lor se ajunge uneori la identificarea lor. Jocul măștilor este unul dual: unul cotidian și unul aluziv, având în același timp de-a face cu o absenţă și cu prezenţa pierderii identităţii descoperirii propriei unităţi: „Elena se puse la piano, îndată învoriul începu să tremure și să verse sunete desfătătoare sub mânele albe și graţioase ale Elenei. Ea dispăru din societate; sufletul ei se aruncă cu voluptate într-un torent de armonie ce îl răpi și îl rătăci într-o lume de extaz.”13 Portretele personajelor mizează atât pe tematizări, cât și pe prezenţa predicatelor funcţionale „Sufletul ei însuși părea răpit. Din timp în timp întruna ochii către adunare și o Lacrămă misterioasă strălucea sub genele ei. Fiece sunet exprima o idee, o idee dureroasă și sublimă ce o îmbăta cu
9. Idem, p. 288. 10. Preferăm lexemul în limba italiană deoarece acesta oferă o paletă sugestivă bogată atât în plan denotativ, cât și conotativ (omul = instrument semiotic). 11. W. Werringer, Abstracţie şi intropatie şi alte studii de teoria artei, traducere de Bucur Stănescu, Editura Univers, 1970, pp. 150-164. 12. Idem, p. 113. 13. Idem, p. 135.

ANTARES AXIS LIBRI

115

voluptate.”14 Jocul este dat de disputa dintre cele două situaţii, dintre cele două identităţi ale personajului: sunt - simt. Pierzându-se o mască se recuperează o alta în momentul redobândirii iubirii, în momentul recuperării biografiei. Avem o descriere reprezentativă, în care se insistă asupra funcţiei mimetice. Această pauză descriptivă amintește de scriitura balzaciană. Prezenţa indicilor textuali, pe care îi amintește Jean Ricardou (ambreiori pronominali, verbe „a tresări”, „a gongăni”, „a mărturisi”, „a răspunde”, adverbele „niciodată”, „aici”), au rolul de a semnifica partea ascunsă a realităţii, universul lăuntric, ceea ce este dincolo de mască. Apare atât supradeterminarea, cât și izotopia, care orientează lectura, totul fiind încadrat într-o descriere de tip Voir. Din perspectiva planului temporal în tipul narativ actorial „organizarea temporală este determinată de actor, servind ca centru de orientare.”15 Naratorul respectă experienţa temporală a actorului, Elena, care trăiește în prezent și redescoperă iubirea. Povestirea este transpusă atât la persoana întăi, eul narant identificându-se în întregime cu eul narat, cât si la persoana a III-a. Coeziunea textului descriptiv este marcată de progresia predicatelor. Structura romanului exclude orice formă de spontaneitate. Aceeași calitate de unitate minimală, reconstruirea matematică a lumii în dezordine, generează permutabilitatea. Totuși, mesajul narativ - poetic nu se schimbă, omul se naște, trăiește și moare. Accesul la substanţa iubirii, în Elena reprezintă scopul ultim al cunoașterii. Dacă pentru Elena iubirea este ca o condiţie „sine qua non” a existenţei omenești, pentru Alexandru iubirea este un modus vivendi. Astfel, este prezentată în momentele apogetice concentrând esenţa concretului, revelând aspectul imanent al existenţei, identificându-se prin intuiţiile de tip noosic - exprimată cel mai bine la nivelul eroticului, un erotic sentimental, atașat de sinceritate dar și un erotic noosic, un erotic care se raportează la loialitatea faţă de spirit, ca o categorie care îl verifică („amore intelectualis” / vs./ „amore esthetico”). Bibliografie selectivă: Surse primare Bolintineanu, Dimitrie, Manoil. Elena, postfaţă și bibliografie de Teodor Vârgolici, Editura Minerva, București, 1988. Surse secundare Adam, Jean-Michel, Le texte descriptif, Paris, Nathan, 1994.
14. Idem, pp. 135 - 136. 15. Jaap Lintvelt, Încercare de tipologie narativă. Punctul de vedere. Teorie şi analiză, traducere de Angela Martin, Editura Univers, București, 1985, p. 87.

116

ANTARES AXIS LIBRI

Baldi, Guido, Narratologia e critica, Liguori Editori, Napoli, 2003. D’Intino, Franco, L ’autobiografia moderna, Carucci editore, Roma, 1989. Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Naraţiune şi dialog în proza românească: Elemente de pragmatică a textului literar, Editura Academiei Române, București, 1991. Lejeune, Philippe, Il patto autobiografico, traduzione di Franca Santini, 11 Mulino, Bologna, 1986 [1975]. Lintvelt, Jaap, Încercare de tipologie narativă. Punctul de vedere. Teorie şi analiză, traducere de Angela Martin, București, Editura Univers, 1985. Marchese, Angelo, L’officina del racconto. Semiotica della narrativită, Oscar Mondadori, Milano, 2008 [1983]. Rotund, Nicolae, Critica de la margine la centru, Ovidius University Press, Constanţa, 2005. Simion, Eugen, Genurile biograficului, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002. Simion, Eugen, Întoarcerea autorului. Eseuri despre relaţia creator-operă, Editura Cartea Românească, București, 1981. Werringer, W., Abstracţie şi intropatie şi alte studii de teoria artei, traducere de Bucur Stănescu, Editura Univers, 1970.

(Va urma)

ANTARES AXIS LIBRI

117

P O R T R E T E

Ion avram, stăpânul metaforei
Mihail GĂLĂȚANU

INIMA O VOM FACE DIN METAL. CA SĂ REZISTE, REZISTE, REZISTE Ion Avram are geniul oralităţii, aşa cum spuneam. Este un artizan al vorbelor care pornesc direct din inimă şi, abia apoi, se negociază la bursa zilei. Natura lui este una, prin excelenţă, socratică. Suflul prozei sale este unul scurt. Şi cuprinzător. De aici derivă toate binecuvântările şi, deopotrivă, metehnele scrisului său. Este primum movens în înţelegerea unui autor care a pornit de la poezie ca să ajungă la proză. Dar nu este singurul caz. Sunt alte ipostaze mai ilustre. Dintru bun început, exprimarea sa a fost una de natură poetică. Metaforică. Metafora a fost instrumentul de obârşie al scrisului său. Şi puţinele versuri pe care le ştiu din Ion Avram mi le amintesc continuu – şi fac asta deoarece sunt antologice: „Inima o vom face din metal, spune profesorul.” De ce? Ca să reziste. Reziste. Reziste. Ca şi ferestrele din reclama QFORT. Şi inima noastră rezistă, ce să facă? Şi se bucură la poemele lui Ion Avram. Care au început, ulterior, să fie articulate în proză. Şi aici rezidă, pesemne, întrucâtva, motivele nemulţumirii parţiale exprimată de criticul Alex. Ştefănescu, cândva, cu mult mai demult înainte de maturizarea scriitorului Avram, faţă de textele acestuia. Dar simplul motiv că un critic de talia lui Alex. Ştefănescu s-a aplecat asupra scrierilor lui Ion Avram este o preţuire şi o implicită recunoaştere: Alex. Ştefănescu recunoaşte, totuşi, că există, aici, un obiect de discuţie. Pentru că, altfel, el chiar nu se preocupă de fleacuri. 118 ANTARES AXIS LIBRI

ELIPSE & FULGURAŢII Şi noi suntem de aceeaşi părere: că textele lui Avram merită să fie supuse unui comentariu critic; pentru că sunt/se dovedesc consistente, mustoase. Ele se trag din poezie. Şi un argument ar fi în acest sens exprimarea eliptică. Fulgurantă. Deconcertantă. Metaforizată. Unora nu le place, ok – şi resping această modalitate de prima dată. Ion Avram trebuie să îşi asume – şi, probabil, chiar o şi face – acest risc: de a nu ajunge la toţi cititorii. Alţii acceptă convenţia şi discută în interiorul ei. UN CONDEI CARE A FĂCUT/ISCAT O VOGĂ Cert este că, după opinia mea, Ion Avram a făcut o modă, o vogă. Au fost alţi scriitori, mai tineri, care i-au urmat. Ca stil, în această aglutinare, Ion Avram vine în siajul unui alt autor doldora de metafore: Fănuş Neagu. Unii consideră că nu se mai „poartă” stilul acesta baroc. Bizantin. Dar e numai o îngustime de vedere. Literatura de bună calitate se poartă întotdeauna. Este deasupra modelor. Da, sigur, a fost îndelung criticat abuzul de metaforă, de pe bucla ultimelor generaţii literare, care au cam expediat metafora în planul doi. Dar chiar şi aşa, old fashion, textul lui Ion Avram are expresivitate. EXPRESIVITATE Orice i s-ar putea reproşa lui Ion Avram, dar nu că textele sale ar fi lipsite de expresivitate artistică. Şi asta pentru că textul său este scris cu sufletul. Avram este un sentimental – şi asta transpare, ca o calitate de-a dreptul literară, în textele lui. Nu degeaba subiectele sunt recrutate din spaţiul afectiv al copilăriei, al satului natal, al Cudalbilor. Personajele centrale sunt chiar sentimentele autorului. Care se plimbă sub chipul tatălui – ori al mamei. Sau sub cel al rubedeniilor, unchilor, megieşilor. COEZIUNE Din motivele invocate mai sus, opera lui are coeziune. Volumele curg unul într-altul, cresc unul din celălalt. Sunt telescopice. ANTARES AXIS LIBRI 119

Ion Avram nu crede în scris. Scrisul său este oral. Pentru că întreaga ortoepie, punctuaţie, este una a inimii. Avram descinde din Medeleniul său personal, căruia îi şi seamănă unele fragmente ale prozei sale. Avram nu a renunţat să scrie poezie. O scrie, acum, şi sub forma prozei. De aceea, nici nu poate scrie altfel. Nu se poate schimba. Este şi motivul pentru care părerile critice nu îl pot afecta (chiar dacă acest lucru ar fi bun ori rău). Rămâne imuabil – şi nu poate evolua pentru că asta e formula pe care a găsit-o – şi el, personal, nu are/ nu simte nevoie de o alta pentru a se exprima. Nu în ultimul rând, proza sa este provincială. Şi nu într-un sens peiorativ spun asta. Sunt unii care au morbul „universalităţii” şi - tot năzuind să fie „universali” - cu orice preţ, se dau de ceasul morţii lor - şi exact asta nu reuşesc. În acest context, Avram rămâne – şi reuşeşte să rămână - provincial. El ne ia acasă la el pe toţi. Ne duce la Cudalbi – şi ne şi întoarce. Este, de altfel, şi motivul pentru care îl preţuiesc: este autentic. Şi încărcat de emoţie. PORTRET (NECONVENŢIONAL) DE SCRIITOR Dar cine este Ion Avram? Blond, jucător de tenis, bonom şi boem în acelaşi timp, din neamu’ lu’ alde Ţugui, bre, de pe dealurile covurluiene, el are o casă părintească (pe care poate să o mângîie, blând, pe frunte) tocmai la Cudalbi, nume frumos, cu zăpadă în păr și cai albi. Am băut apă din fântâna casei lui, dar el nu dintr-a mea. Are aplecare înspre proza scurtă, a se vedea ZGOMOTUL ȘI HÂRTIA – și este una dintre „pietrele” literare pe care s-au construit ultimele generaţii de scriitori la Galaţi. El, biblicul Avram, este și expertul nostru în tei și, mai ales, în plopi – cum se vede din proza sa scurtă. Pentru că plopul este un copac hieratic, care, într-un fel, îi seamănă. Se înalţă și rămâne în singurătatea lui, deși este înconjurat de prieteni. Schiţele lui, proza scurtă, este, așa cum am mai amintit cândva, îmbibată de stafia lui Caragiale. Şi nu-i şade rău. Şi încă un ultim lucru: Ion Avram nu a scris mult. Nu are o operă întinsă. Dar, pe bucla literaturii despre sat, a marcat, pe hartă, un loc al său – și numai al său. Râmâne ca timpul să îi dea șansa – pe care o jinduim fiecare – de a-și desăvârși, pe cât îi este sieși omenește cu putinţă, opera.
CASETA TEHNICĂ
Tehnoredactori: Coperta: Cătălina Ciomaga, Sorina Radu Adina Vasilică

120

ANTARES AXIS LIBRI

bvau©2013

Related Interests