Acest tezaur de resurse este un început şi o provocare pentru membrii Bisericii Adventiste.

Cartea se adresează tuturor acelora care iubesc Cuvântul lui Dumnezeu şi sunt dornici să sondeze mai adânc în Scriptură, căutând mărgăritare ale adevărului. Preocuparea principală a autorului acestei cărţi nu a fost prezentarea unor predici alcătuite după toate regulile omileticii. Scopul principal al cărţii este acela de a trezi interesul pastorilor, interesul prezbiterilor şi al slujbaşilor pentru o predicare calitativă, nu atât din punct de vedere omiletic, cât din punct de vedere spiritual. Predicile, devoţionalele şi ilustraţiile pentru predică sunt adresate, în primul rând, categoriilor amintite mai sus, dar sunt disponibile cercetării oricui este interesat de predicare. De asemenea, resursele din acest prim volum, şi din volumele care vor apărea în

5

continuare, pot fi lecturate în acele comunităţi mici unde nu există vorbitori sau pot fi folosite doar ca studiu devoţional personal. Nevoia unei astfel de colecţii de predici, devoţionale şi ilustraţii pentru predică a fost evidenţiată şi de Ellen G. White:
„Marea lipsă de oameni, care să meargă din loc în loc pentru a predica adevărul, trebuie suplinită de broşuri şi reviste, printr-o corespondenţă inteligentă. Mulţi dintre cei împrăştiaţi pretutindeni pe pământ care au văzut rareori un predicator în carne şi oase, pot face întâlnirile lor extrem de interesante şi profitabile alegând pe cineva care citeşte bine, pentru a lectura articole sau predici publicate în revistele sau cărţile noastre.” ( Semnele Timpului, Jan 2, 1879)

Materialul omiletic oferit în acest prim volum este preluat, în general, din articole, predici, povestiri şi alte resurse de pe Internet. Materialul cules de pe Internet a fost tradus, prelucrat şi adaptat specificului comunităţilor româneşti, poate cu mici excepţii. Acest volum se limitează doar la un număr de aproximativ o sută de pagini, dar volumele viitoare pot depăşi cu mult acest număr, în funcţie de contribuţia dvs. Cititorii pot contribui cu predici, devoţionale sau ilustraţii scurte, după modelul

6

celor prezentate deja în acest volum. Resursele trimise de cititori vor fi analizate, şi publicate în volumele următoare. Tezaur Omiletic poate deveni un mijloc de comunicare între pastori, prezbiteri, slujbaşi şi membrii bisericii. Reacţiile şi contribuţiile dvs. pot fi trimise deocamdată doar prin email, la adresa: sori@fx.ro .

De pe vârful unei stânci, un colecţionar de mesaje din natura, dă drumul unei pietre şi-i spune: "caută-mi în vale şi alte înălţimi!" Piatra , în rostogolirea ei loveşte o alta mai mare, care la rândul ei împinge un bloc de marmoră ce se opreşte în curtea unui om. Acesta o socoteşte inutilă şi o împinge pe terenul vecinului . Noul proprietar o detestă şi o rostogoleşte mai departe. Cel din urmă care o găseşte iese fericit din casă cu o daltă

7

şi un ciocan şi o lucrează cu viziunea lui de sculptor. De multe ori şi-a dorit bucata aceea de marmoră albă, dar n-a avut puterea s-o urnească în vale. Uitându-se spre înaltul stâncii, îl vede pe cel care a provocat rostogolirea cea mult aşteptată şi-i trimite un semn de mulţumire. Prea mult timp a stat fără lucru. Cartea "Tezaur omiletic", este o stârnire de gânduri chemate la un impact cu gândurile noastre, care cresc şi, în final, găsesc în calea căutărilor de viaţă adevărată, un bulgare mare şi alb, un dar al cerului aruncat în sufletul nostru, căruia Duhul creator îi dă forma desăvârşită. E adevărat că nu găsim o structură elaborată pe o tematică unitară în colecţia de predici şi nici pretenţia literară pentru fraze arcuite cu irizări artistice care să surprindă. Intenţia autorului acestor colecţii de subiecte, unele din prejma casei, cum sunt bătăile inimii taţilor, altele din întâmplări dramatice de pe Titanic sau altele din focul încrucişat asupra Sabatului, este vădit spirituală. Prezenţa divină se regăseşte fie în standardele care nu se negociază, din "Pledoaria pentru simplitate", sau în înţelepciunea care vine de sus din "Cel mai

8

înţelept nebun", fie în dragostea neviciată din" Mirul iubirii". Parcă simt şi un gest de consideraţie arătat cititorului, prin aceea că nu-l copleşeşte cu subiecte care să-l strivească prin noutatea ideilor şi prin descoperiri fulminante. Ca un râu curat cu veste bună, gândurile risipite în cele opt titluri şi în ilustraţiile finale, ne incită să creăm imagini cu dalta propriilor noastre forţe spirituale, de o înălţime mai mare şi de o vigoare mai pregnantă. De parcă autorul ar spune: "acum este rândul vostru"; după ce am citit cartea, cred că marele câştig abia acum începe să vină. Luaţi în mâinile sufletului dalta gândului vostru şi ciocanul simţămintelor şi lucraţi la acest material, urmărindu-vă creaţia din aşteptările curate ale unei vieţi sfinte. Veţi fi câştigaţi!

George Uba

9

„Mă bucur de Cuvântul Tău ca cel ce găseşte o mare pradă.” Ps. 119: 162

10

Prelucrare după o predică apărută în revista Echoes sub titlul de „predica lunii mai”, anul 2000

O să ne referim în această ocazie la - să-i spunem – sindromul „femeii super”. Există femei care se pare că le au pe toate. Pentru ele treburile gospodăreşti de acasă sunt ca o joacă. Au timp pentru carieră, pentru familie, au timp să se angajeze şi în activităţi sociale şi reuşesc să se descurce cu toate. Casele lor sunt impecabile. Soţii lor sunt iubiţi şi îngrijiţi, copiii lor excelează la şcoală şi se poartă frumos, iar cariera lor este strălucitoare. Ele totdeauna arată bine, sunt frumos îmbrăcate şi acţionează mereu cum este cel mai bine. În ciuda tuturor acestor cerinţe, ele sunt mereu pline de viaţă. Chiar şi după ce au muncit toată duminica să reaşeze lucrurile din casă, după plecarea 11

musafirilor de sâmbătă, luni dimineaţă ele sunt odihnite şi pline de energie (Vezi Proverbe 31: 10 – 31). V-aţi dorit vreodată să fiţi ca una din aceste femei? Poate că fiecare dintre dumneavoastră a încercat din greu să trăiască o astfel de viaţă şi acum, după eşecurile pe care le-aţi avut, vă simţiţi frustrate că nu aţi reuşit să le faceţi pe toate. Ne propunem ca, pe parcursul acestei predici, să învăţăm o lecţie, chiar de la prima femeie perfectă care a trăit pe pământ. Eva era o doamnă de o frumuseţe desăvârşită, cu o minte ageră, capacităţi şi posibilităţi fantastice, având dragoste şi fericire din belşug şi mai presus de toate poseda şi bogăţiile lumii întregi. De fapt, întregul pământ era la picioarele ei. Dumnezeu rostise o binecuvântare specială asupra ei şi asupra soţului ei: „Creşteţi, înmulţiţi-vă,
umpleţi pământul şi supuneţi-l; stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ!” Geneza 1: 28

Ce început! Eva împreună cu soţul ei au fost aleşi de Dumnezeu să conducă lumea! Aceasta însemna că Eva era regina! Ea trăia întrun loc incredibil de frumos – o grădină făcută chiar de Dumnezeu! Noi plătim o mulţime de bani ca să petrecem doar câteva zile dintr-un an într-un loc frumos, mai frumos decât cel în care locuim, dar Eva trăia zi de zi în această grădină plantată de Însuşi Dumnezeu, Marele Grădinar. 12

Ellen G. White descrie în culori vii locuinţa primilor părinţi - „Cerul albastru era acoperişul;
pământul cu florile sale preţioase şi covorul de verdeaţă era pardoseala; ramurile pline de frunze ale pomilor maiestuos împodobiţi erau baldachinul . . .” 1 dar şi această

descriere inspirată este doar o palidă încercare pe lângă frumuseţile de care era înconjurată Eva. Putem spune că Eva le avea pe toate! Avea un soţ care o adora, o casă splendidă, o carieră strălucită, ca regină a lumii, un trup şi o minte de o desăvârşire fantastică, modelate chiar de mâna Creatorului. Era o femeie perfectă, într-o lume perfectă! Acolo unde trăia Eva nu era boală, durere sau moarte. Acolo nu era foamete şi sărăcie. Acolo nu era rebeliune şi violenţă. Viaţa era frumoasă, ca un râu care curge liniştit. Cuvântul lui Dumnezeu către Eva era simplu şi clar. Datoria ei era aceea de a popula pământul, de a-l stăpâni şi de a-l îngriji. Ea avea acces la toate resursele de pe planetă, cu excepţia unui singur pom: „Poţi să mănânci după
plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci; căci în ziua în care vei mânca vei muri negreşit.” Geneza 2: 16, 17

Cu siguranţă, acesta nu era un test prea greu: un singur pom pe lângă toţi ceilalţi, care aveau fructe de tot felul, nu era prea mult. Eva a înţeles Cuvântul lui Dumnezeu şi ştim aceasta
1

E. G. White, Patriarhi şi Profeţi, p. 45

13

din primele cuvinte pe care le-a spus şarpelui:
„Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: „Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el ca să nu muriţi!” Geneza 3: 3

Eva a ştiut care este porunca lui Dumnezeu şi a nesocotit-o. De ce s-a întâmplat aceasta? Eva era o femeie perfectă care le avea pe toate. Nu avea nevoie de fructul din mijlocul grădinii. Poate că, dacă ar fi fost înfometată, după mai multe zile în care nu a mâncat nimic, fapta ei ar fi avut circumstanţe atenuante. Dar ea nu avea nevoie de acel fruct. Avea sute de soiuri de fructe din care ar fi putut să mănânce. De ce a ales să nesocotească porunca lui Dumnezeu? Geneza 3: 6 ne oferă răspunsul: ea a făcut aceasta pentru că „a văzut că pomul era bun de
mâncat şi plăcut la privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă mintea cuiva!” Şarpele a înşelat-o şi Eva a

crezut minciuna lui! Satana o înşelase să creadă că are nevoie de ceva mai mult, de o nouă senzaţie şi de mai multă înţelepciune decât cea pe care i-o dăduse Dumnezeu. Fructul oprit a devenit dintr-odată ceva ce trebuia să aibă, pentru că până atunci nu mai avusese aşa ceva. Putem numi aceasta lăcomie sau nemulţumire. Avea la dispoziţie de toate şi probabil că nici nu încercase gustul sutelor de soiuri de fructe, dar mai era ceva ce nu avea şi Eva a vrut cu tot dinadinsul să aibă.

14

Acestea sunt lucruri care încă ispitesc pe femeile şi bărbaţii de azi care au de toate. Când văd mai mult, ei vor mai mult. Un prieten al meu spunea: „Sunt cu bugetul pe roşu, dar ştiu că, dacă voi ieşi la o plimbare şi voi privi la vitrinele magazinelor, voi găsi încă un lucru de care am nevoie. Aşa că mai bine stau acasă.” Prietenul meu învăţase o lecţie pe care fiecare dintre noi trebuie să o învăţăm. Vitrinele magazinelor nu ne aduc nici un folos. Pe cei care se opresc să le privească îi costă. O singură privire costă! Chiar dacă ai o magazie plină de lucruri, o plimbare la Mal, sau la un supermarket, sau la Metro întotdeauna îţi va descoperi că mai este ceva care îţi lipseşte. Mai este ceva de care ai nevoie. Aşa că mai bine stai acasă şi „Te mulţumeşti cu lucrurile pe care le ai”, aşa cum ni se spune Evrei 13: 5. În lumea noastră, când reclamele de la televizor sunt atât de dibaci făcute, cineva poate sta acasă şi totuşi să fie confruntat cu ispita de a cumpăra din ce în ce mai multe lucruri. Este cu adevărat o bătălie să te mulţumeşti cu ceea ce ai, când zilnic înaintea ochilor tăi sunt prezentate o mulţime de lucruri şi servicii noi. Pomul cunoştinţei binelui şi răului nu mai este aşezat azi în mijlocul grădinii, ci este plasat pe ecranul televizorului, în ziare, reviste şi chiar pe Internet.

15

Datoriile pe care oamenii le au în bancă, sau la magazinul din cartier ruinează familii. Falimentul este mai răspândit ca oricând. Mii de oameni au început să se folosească de cărţile de credit şi în acest fel pot scoate din contul lor în minus cât vor pentru a mai cumpăra încă un lucru de care au nevoie. Datorii copleşitoare stârnesc certuri în familii şi provoacă despărţiri. Finanţele scăpate de sub control sunt cauza care duce la aşa de multe divorţuri. Avem nevoie cu disperare să stăm departe de pomul cunoştinţei binelui şi răului care arată aşa de bine, dar costă aşa de mult! Dacă vom asculta Cuvântul lui Dumnezeu şi vom trăi în acord cu el, vom fi protejaţi de falimentul financiar. Dar prin Cuvântul Său vom fi protejaţi, de asemenea, şi de falimentul moral. Mai sunt şi alte ispite de genul celei menţionate mai sus pentru bărbaţii şi femeile care au de toate. O apropiere prea mare faţă de o persoană de sex opus poate stârni dintr-odată dorinţa de a avea mai mult decât ai acasă. O nouă relaţie! O nouă senzaţie! Şi într-un moment de neatenţie ne vindem pentru fructul fără valoare al poftei. Cuvântul lui Dumnezeu ne protejează şi de falimentul spiritual. Sunt o mulţime de voci care ne cheamă pe căi lăturalnice, diferite de cele pe care ni le-a arătat Dumnezeu foarte clar. Religiile ezoterice apelează la dorinţele noastre

16

de a încerca ceva nou şi diferit. Este uşor să ajungi la o învăţătură falsă atunci când cauţi doar acele experienţe religioase care te fac să te simţi bine. Deşi sunt mulţi azi care spun că toate drumurile duc spre ceruri, aceasta nu este adevărat. Isus Hristos ne-a spus lămurit că singura cale de acces către Dumnezeu este prin El. Domnul Hristos ne-a avertizat, de asemenea, că vor veni prooroci mincinoşi în aceste ultime zile. Dar Cuvântul lui Dumnezeu ne poate ajuta să ne ferim de ei. Ce putem face dacă acum rătăcim departe de Cuvântul lui Dumnezeu şi deja am gustat din fructul oprit? Putem recăpăta viaţa după ce am căzut în faţa ispitei? Haideţi să privim din nou la experienţa primei femei perfecte. Având toată lumea la picioare, toate nevoile şi dorinţele satisfăcute, Eva a crezut totuşi minciuna diavolului că are nevoie de ceva mai mult decât atât. Ea a păşit înainte şi a luat din fructul de care nu avea nevoie, simţind că nu mai poate trăi dacă nu îl are. Imediat ce a gustat din el, sentimentul de goliciune a pus stăpânire pe sufletul ei. A cuprins-o teama şi vinovăţia. Tocmai ea, cea mai perfectă femeie, se ascundea acum din faţa lui Dumnezeu printre pomii din grădină. Te-ai simţit vreodată la fel? Te-ai trezit vreodată dimineaţa, după o noapte pe care ai petrecut-o în oraş şi simţeai că ai fi dorit să

17

rămâi toată ziua cu pătura în cap? Ţi-ai dat seama în acel moment că viaţa ta de ieri nu mai seamănă cu cea de azi şi te-au cuprins sentimente de frică şi vinovăţie? Poate că nu mai crezi că vei putea vreodată să vezi faţa celor din familia ta, sau a prietenilor după ceea ce ai făcut. Poate că te întrebi dacă mai poţi vedea faţa lui Dumnezeu în situaţia în care eşti. Aşa că te ascunzi şi de semeni şi de Dumnezeu. Numai că de Dumnezeu nimeni nu se poate ascunde. Şi Eva a descoperit aceasta. Dumnezeu i-a găsit pe Adam şi Eva în paradisul lor pierdut. El te poate găsi şi pe tine cel pierdut în această lume. Şi atunci când Dumnezeu te găseşte El îţi pune aceeaşi întrebare: „Ce ai făcut?” Eva a aruncat vina asupra şarpelui. Ai acuzat vreodată pe altcineva pentru greşelile tale? „Nu este vina
mea! Este vina tatălui meu, sau a mamei mele, sau…. S-a întâmplat din cauza lui ...” Fiecare dintre noi putem

găsi cu uşurinţă scuze pentru păcatele noastre. Dar nu acesta este drumul către vindecare. Trebuie să înfruntăm greşelile pe care le-am făcut. Trebuie să ne recunoaştem păcatele. Trebuie să le mărturisim.
„Ce ai făcut?” a întrebat Dumnezeu pe Eva. „Ce ai făcut?” ne întreabă Dumnezeu pe fiecare dintre noi. Apoi El ne promite că „dacă ne mărturisim

18

păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte şi să ne curăţească de orice nelegiure”. 1 Ioan 1: 9

Aceasta este ceea ce a făcut şi Eva până la urmă. Ea s-a întors la Dumnezeu pentru ca El să repare viaţa ei distrusă. În capitolul 4 din Genesa citim că atunci când a născut un fiu a spus: „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!” Genesa 4: 1 u.p Ea nu a pretins că această realizare se datorează doar capacităţilor ei. Eva a recunoscut că fiul ei venea de la Domnul. Ea a învăţat că, până şi aşa-numiţii oameni perfecţi au nevoie de Dumnezeu în fiecare domeniu al vieţii lor. Aceasta lecţie trebuie să o învăţăm fiecare dintre noi. Nu contează cât de frumoşi suntem – avem nevoie de Dumnezeu. Nu contează cât de inteligenţi suntem, nu contează că trăim într-o casă frumoasă, nu contează că avem de toate şi lumea este la picioarele noastre – în ciuda a toate acestea, avem nevoie de Dumnezeu. Nu contează cât de impecabilă este familia noastră, avem nevoie de Dumnezeu. Un pas mai departe de El va aduce dezastrul, durerea şi moartea. Un pas înapoi către El ne va aduce vindecarea, iertarea şi o viaţă nouă. Un pastor povestea: Nu o voi uita niciodată pe Sandra. Era o alcoolică şi trăia cu un dealer de droguri. Statul i-a luat copiii pentru că 19

nu era o mamă bună. Deşi Sandra era o fată inteligentă şi frumoasă şi crescuse într-o familie bună, deşi fusese o fată care le avusese pe toate, acum viaţa ei era un dezastru. În ciuda dependenţei ei de alcool şi droguri, Sandra tânjea după Dumnezeu. Am privit încercările ei disperate de a se întoarce la El, apoi am văzut cum de fiecare dată cădea iarăşi. De repetate ori se apropia de Dumnezeu, dar revenea în scurt timp la vechile obiceiuri. S-a mutat şi un timp am pierdut orice legătură cu ea. Într-o zi m-a sunat şi m-a întrebat ce trebuie să facă pentru a fi reabilitată. Nu mai bea. Nu mai trăia cu dealerul de droguri. Dumnezeu o iertase şi refăcuse viaţa ei. Primise copiii înapoi şi se bucura să le fie mamă. Aceasta este ceea ce face Dumnezeu pentru copiii Săi care vin la El pentru a primi ajutor. Aceasta este ceea ce Dumnezeu poate face şi pentru tine. Dacă viaţa ta este perfectă ai nevoie de El. Dacă viaţa ta este un dezastru teribil, El poate să o refacă prin Isus Hristos.

Un material prelucrat după o predică ţinută de pastorul Ron Aguilera

20

Textul de bază: Luca 7: 36-50 Ilustraţie – Un fermier a intrat în concursul Kentucky (un concurs de cai) cu un catâr. Prietenii lui l-au întrebat: „De ce faci asta? Ştii doar că având un asemenea animal nu vei câştiga niciodată!” „Ştiu,” a răspuns el, „dar sper că prin asocierea sa cu mine, să fac din acest catâr un animal mai bun.” Descoperim de multe ori că, dacă am petrecut mai mult timp cu Domnul Hristos, noi, cu ieşirile noastre necontrolate, cu îndărătnicia noastră, aproape că dispărem şi Hristos i-a chip în noi. Prin asocierea cu El devenim mai buni. De asemenea, vom putea constata că, dacă petrecem mai mult timp alături de aceia care iubesc pe Dumnezeu şi se află într-o relaţie strânsă cu El (prin închinare, prin studii biblice, sau alte situaţii sociale) vom fi atraşi mult mai mult către El. Biblia ne recomandă: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău” (Mat. 22: 37). Ce înseamnă aceasta? Cum putem face aceasta? Ce înseamnă să iubeşti pe Dumnezeu?

21

Biblia continuă să ne înveţe: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el” (1 Ioan 2: 15). Isus i-a pus lui Petru o întrebare de genul acesta: „Mă iubeşti?” Şi El pune astfel de întrebări tuturor oamenilor pentru că a iubi pe Dumnezeu este lucrul cel mai important în relaţia noastră cu El. Deci, ce înseamnă să iubeşti pe Dumnezeu? Este dragostea pentru El tot una cu consacrarea noastră în mâna Sa, ori este acelaşi lucru cu ascultarea noastră deplină de El? Sigur că poate fi şi aceasta, dar nu în mod necesar! Să analizăm istorisirea din Luca 7 pe care o ştim deja. O femeie ne învaţă că a iubi pe Dumnezeu înseamnă mai mult decât de ceea ce am afirmat mai sus că aceasta ar fi. Această femeie ne vorbeşte despre cea mai înaltă dragoste: afecţiune, adorare şi mulţumire. Toate acestea sunt exprimate într-un mod radical. A iubi pe Hristos înseamnă ceva mai mult decât a întocmi o listă de lucruri pe care să le faci pentru El. Dragostea noastră pentru El este un răspuns al inimii la ceea ce El a făcut pentru noi. Dar să ne întoarcem la povestirea din Luca 7. Alături de această femeie ne este prezentat un om religios, care avea o impresie foarte bună despre el. Dar este semnificativ ceea ce Domnul Hristos îi spune tocmai lui, care se considera desăvârşit (Domnul citise gândurile lui) : „Cel 22

căruia i s-a iertat mult, iubeşte mult. Dar cel căruia i se iartă puţin, iubeşte puţin” (Lc. 7: 47).

De această dată Domnul Hristos nu este de partea celui religios, ci devine un apărător al aceleia care era considerată cea mai mare păcătoasă. Fariseii reprezintă acea clasă de oameni care sunt satisfăcuţi cu neprihănirea lor, cu realizările şi performanţele lor religioase. Femeia păcătoasă, din această întâmplare, reprezintă pe aceia care au căzut în groapa propriei lor slăbiciuni şi pentru că au fost iertaţi, şi numai din această cauză, petrec vieţile lor făcând fapte motivate de dragostea şi mulţumirea lor faţă de Mântuitorul. Dacă ar fi să punem întrebări, în acest punct al meditaţiei noastre nu există decât o singură întrebare potrivită: în care din cele două clase ne aflăm noi? Femeia „păcătoasă” (în ghilimele, pentru că aşa era privită de ceilalţi) aproape că a stârnit o ceartă. În acele zile, astfel de evenimente, cum este cel descris în Luca 7, erau organizate pe terasa camerei de sus. Oamenii din sat sau din oraş veneau ca să asculte cum oaspeţii discută cu gazdele despre probleme politice sau despre alte evenimente sociale. Cu această ocazie, locuitorii din acel sat ştiau că Isus este acolo şi va fi o discuţie pe teme religioase. Oamenii erau afară, în curte şi

23

ascultau conversaţia. Trimişii fariseilor erau acolo cu siguranţă ca să prindă totul. Alţii veniseră doar ca să se distreze, pentru că nu aveau ce face acasă. Femeia? Ea a venit pregătită. A venit intenţionat. A venit pentru a mulţumi Domnului Hristos. De câte ori ne trezim dimineaţa spunând: „Doamne, azi am de gând să exprim dragostea mea pentru Tine într-un mod deosebit. Azi vreau să sfărâm ceva la picioarele Tale!” Femeia, pe care ceilalţi o considerau păcătoasă, venise intenţionat în casa lui Simon ca să arate dragostea şi mulţumirea care o avea faţă de Domnul Isus Hristos. Dragostea acestei femei era plină de curaj. Ea venise pe un teritoriu neprielnic. Oamenii nu o apreciau, iar gazda, nici atât. Dar ea avea o dragoste plină de curaj: „ Nu-mi pasă ce cred ceilalţi despre mine, am să-L găsesc pe Domnul şi am să-I arăt dragostea pe care o am pentru El! ” Oare de câte ori am mărturisit dragostea noastră faţă de Dumnezeu în asemenea situaţii neprielnice, acasă sau la serviciu? Această femeie ştia exact ce înseamnă dragostea. Iubirea ei pentru Hristos era puternică, aşa că a venit la picioarele Lui. Nu a sărit către El îmbrăţişându-L, ci a venit doar la picioarele Lui, exact aşa cum ar fi făcut un slujitor. Îl vedea pe Hristos pe o treaptă superioară celei pe care se afla ea. Prin gestul 24

ei tăcut i-a transmis lui Hristos dispoziţia ei de a deveni slujitoare a Lui: „Vreau să te slujesc pentru că meriţi aceasta!” Cât de potrivit este acest gest pentru aceia care iubesc pe Domnul Isus Hristos cu adevărat! Isus nu fusese tratat ca un Oaspete de onoare. Nimeni nu-I spălase picioarele, nimeni nu-L sărutase, nimeni nu-I turnase untdelemn pe cap. De aceea, femeia s-a hotărât să facă pentru Isus ceea ce El merita. Poate că, unii dintre cititori vor spune: „Astăzi vreau să fiu de partea lui Isus. M-am săturat să-i aud pe aceia care iau Numele Lui în deşert! De ce n-aş putea arăta fără teamă dragostea mea pentru El în faţa oamenilor!” Este riscant să facem un asemenea lucru în lumea noastră. A fost riscant şi pentru femeia „păcătoasă”. Simon gândea acelaşi lucru pe care oamenii de azi l-ar spune despre noi, dacă ne-ar vedea făcând ceva asemănător. Dar Hristos a răspuns frământării lui Simon: „Cui i se iartă mult, iubeşte mult, dar cui i se iartă puţin, iubeşte puţin!” (Lc. 7: 47). Mesajul pe care Isus l-a transmis lui Simon a fost simplu: iertarea.
„Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă!” (Mat. 11: 28). Isus ne asigură că El

poate ridica povara de pe sufletul nostru şi ne poate oferi în schimb iertarea Sa. Ne place să gândim despre noi că suntem la picioarele lui Isus, împreună cu femeia. Dar în

25

realitate, semănăm mai mult cu Simon, chiar dacă nu ne place să recunoaştem aceasta. Simon invitase pe Isus la acest eveniment. Dar de ce oare nu i-a spălat picioarele, de ce nu i-a oferit sărutul care se cuvenea unui oaspete de onoare? De ce nu i-a uns capul cu untdelemn? Motivul pentru care el nu a făcut aceasta era că riscul la care s-ar fi expus ar fi fost prea mare. Fariseii, colegii lui, ar fi comentat fapta lui. Simon nu a vrut să rişte, ci a vrut să fie în siguranţă: „ Te chem la mine Isus, dar nu vreau să risc poziţia mea, nu vreau să pierd respectul pe care îl am în faţa fariseilor pentru Tine ” gândea Simon. De aceea fapta femeii l-a intimidat. Prieteni, este un mare risc să-L avem pe Hristos în viaţa noastră. De multe ori chiar spunem aceasta: „Să nu sărim peste bord, mai bine rămânem aici în siguranţă!” Dar făcând aşa, nu ne dăm seama că noi arătăm exact opusul a ceea ce înseamnă dragoste faţă de Dumnezeu . Nu Îl urâm, dar ne place să fim în siguranţă. Isus este de multe ori Oaspete neonorat, nu doar în casa lui Simon, ci chiar şi în viaţa noastră. Sunt dese ocaziile în care noi nu onorăm pe Dumnezeu. Uneori tragem o linie peste care El nu trebuie să treacă în viaţa noastră. Acceptăm ca El să lucreze în noi, dar până la un anumit punct. Sunt alte lucruri mai importante decât El pentru noi. Nu totdeauna

26

suntem dispuşi să ascultăm ceea ce El are să ne transmită. De câte ori citim această istorisire parcă am vrea să spunem: „Simon, trezeşte-te, Isus este la masa ta!” Numai că El stă la uşa inimii noastre şi bate. El tânjeşte ca noi să-I deschidem. Dar şi atunci când Îi deschidem, nu este pentru noi decât un simplu oaspete. Simon invitase pe Isus la petrecerea sa. Era seara lui, toţi cei care fuseseră invitaţi veniseră pentru Simon. Mulţi dintre noi invităm pe Isus în inimile noastre şi credem că El este acolo pentru noi, ca să ne facă mai fericiţi, ca să ne rezolve problemele, ca să oprească vaetele noastre, ca să pedepsească pe vrăjmaşii noştri, ca să ne facă mai bogaţi şi să ne aducă pace. Trebuie să schimbăm perspectiva aceasta. Trebuie să gândim tocmai invers: „Eu sunt aici pentru Tine, Isus.” El nu a venit pentru ospăţul meu; adevăratul ospăţ este la picioarele Lui. Trebuie să renunţăm la mentalitatea aceasta: „Mă bucur că eşti aici cu mine! Uite de ce am nevoie de Tine: am de rezolvat problemele acestea . . . !” Aceasta este mentalitatea celui căruia „i s-a iertat puţin şi iubeşte puţin”. Isus nu i-a spus lui Simon: „Tu, eşti un creştin bun, păzeşti poruncile şi nu ai nevoie prea mult de iertare, aşa că nu mă aştept să mă iubeşti prea mult!” Nu aceasta este ceea ce Hristos i-a spus. Domnul Isus

27

Hristos nu tolerează nici măcar un pic pe aceia care se mulţumesc cu neprihănirea lor. El urăşte mândria. Domnul Isus i-a spus lui Simon: „Tu crezi că eşti bun şi nu ai nevoie de iertare. Aceasta este problema ta!” Aşa gândim şi noi deseori. „Da, El a murit pentru mine. Dar oare de ce a trebuit să moară El pentru un om aşa de bun ca mine?” Dacă există în mintea noastră această idee, dacă încă mai credem că nu avem nevoie prea mult de iertare, atunci trebuie să ştim că neprihănirea şi mândria noastră îl ofensează pe Dumnezeu. Isaia a înţeles starea lui: „Sunt un om cu buze necurate …” (Is. 6: 1 - 8). Isaia a înţeles că trebuie să trăiască la picioarele lui Isus, aşa cum ar trebui să înţelegem şi noi. Dacă nu eşti printre aceia care cred că li s-a iertat mult, şi au în continuare mare nevoie de iertare, te înşeli singur. Dacă nu eşti printre aceia cărora li s-a iertat mult, nu trebuie să fi surprins că-ţi vine greu să iubeşti pe Dumnezeu. Doar aceia cărora li s-a iertat mult, vor turna mirul iubirii lor pe capul Mântuitorului onorânduL în faţa tuturorm cu orice risc. Ilustraţie – Viorile lui Stradivarius Cu două sute de ani în urmă, Stradivarius făcea cele mai bune viori din lume. Şi astăzi viorile făcute de el sunt inegalabile. Aceste viori nu au fost niciodată duplicate şi valorează milioane de dolari. Sunetul lor este unic şi nu poate fi imitat de nici o altă vioară. 28

La un concert, un instrumentist talentat a cântat folosind alternativ o vioară Stradivarius şi una obişnuită. Oare s-a putut observa vreo diferenţă între sunetul viorii lui Stradivarius şi cel al unei viorii obişnuite? Ce a făcut Stradivarius ca nimeni să nu mai poată confecţiona viori la fel de bune ca el? Stradivarius era foarte sărac. Nu avea bani ca să cumpere lemn mai bun. El îşi aducea lemnul pentru viorile sale din mlaştina poluată a portului unde trăia. De acolo scotea lemnul pentru vioară, îl spăla şi îl tăia bucăţi. S-a descoperit că în acel port poluat, lemnul era plin de carii care rodeau copacul. Stradivarius scotea lemnul tare de la mijloc, acel lemn care nu putea fi ros de carii, şi din el îşi făcea viorile. Dintr-un copac găurit de carii Stradivarius îşi alegea lemnul pentru realizarea unor viori de excepţie. Acelaşi lucru îl face Isus cu mine şi cu tine. El ne scoate din mlaştina păcatului în care neam afundat, El face din noi cei distruşi de păcat până în adâncul sufletului, instrumentele Sale. El S-a înălţat pe cruce ca să ne poată curăţa. Şi acum, pe corzile sufletului nostru, El cântă un cântec ce nu poate fi imitat de nimeni. El a făcut aşa de multe pentru noi! Şi când devenim conştienţi de aceasta, nu putem decât să strigăm: „Mulţumesc, Te iubesc!” Pentru că atunci când ţi se iartă mult, iubeşti mult! Acum nu ne rămâne decât să căutăm pe Acela care ne-a iertat multe, pentru ca să putem 29

exprima, cu orice risc dragostea noastră faţă de El . . .

Acest material este preluat de pe Internet, tradus şi prelucrat în forma expusă mai jos. Pe lângă aplicaţiile făcute în acest eseu, istoria Titanicului se pretează la multe alte aplicaţii pe care cititorii le pot face.

30

Oare ce putem învăţa din istoria Titanicului? În acest eseu vom analiza una dintre bine - cunoscutele întâmplări din istorie. Cred că din istorie se pot învăţa multe, mai ales atunci când aplicăm principiile Cuvântului lui Dumnezeu la întâmplarea pe care o studiem. În 1985 s-au descoperit rămăşiţele marelui vas Titanic. Acestea au fost sub ape, la o adâncime de 13. 000 de picioare, timp de peste şaptezeci de ani. Întreaga istorie a Titanicului este fascinantă şi plină de suspans. De asemenea, sunt o mulţime de lecţii pe care le putem învăţa din experienţa Titanicului şi a celor care au fost la bord. Unii poate ştiu deja că Titanicul a fost construit în Belfast într-un timp record. De fapt, Titanicul era una din cele două nave construite de White Star Lines. Titanicul era o navă avansată pentru zilele sale. Avea un sistem electric complet. Avea un radio telegrafic cu un cod Morse. Era o adevărată capodoperă de artă. Căpitanul vasului se numea John Smith. Era la vârsta când se apropia de pensie. Dorind să-l onoreze, constructorii vasului l-au lăsat să conducă croaziera inaugurală a Titanicului peste Oceanul Atlantic. Smith era genul de om

31

arogant. Era sigur că vasul Titanic este invincibil, atunci când reporterii i-au luat interviu. Unul dintre reporteri l-a întrebat: „Este adevărat că Titanicul este invincibil?” Smith a răspuns: „Nici măcar Dumnezeu nu poate scufunda acest vas!” O doamnă care a ascultat interviul şi a auzit afirmaţia lui Smith a refuzat să mai plece în voiaj spunând: „Dumnezeu nu va îngădui unui om slab să-şi trosnească degetele în faţa Lui!” Fiica acestei doamne, pe nume Emma Wolf, este încă în viaţă. Căpitanul Smith dorea să se retragă în culmea gloriei, şi nu dorea doar să traverseze Atlanticul, ci să-l traverseze într-un timp record! Titanicul avea trei elice uriaşe şi patru coşuri pentru fum. Aşa că atunci când a pornit, nava înainta repede. Titanicul a fost singura navă din istorie care a avut lumină continuu la bord. Exista un circuit electric într-una din camere care a luat foc, dar echipajul vasului a preferat să închidă uşa şi să lase ca acest mic foc să mocnească şi să ardă tot timpul călătoriei pe mare. Ei nu au vrut să supere pe oameni, aşa că nu au spus nimic despre aceasta. Au ascuns această problemă aşa cum unii oameni îşi 32

ascund păcatele, apoi pleacă încrezători pe drumul lor către ceruri, sperând că nu vor avea probleme. Ar fi mult mai bine dacă în loc să facă aceasta le-ar mărturisi şi prin credinţă ar primi victoria de la Marele nostru preot! În loc de a face aceasta, mulţi oameni încearcă să-şi ascundă păcatele lăsându-le să mocnească în sufletul lor! Titanicul a fost numit febleţea milionarilor. Tot echipamentul era de lux, chiar şi pentru standardele de astăzi. Atunci a avea o piscină pe bordul navei era cu adevărat ceva extravagant. Titanicul avea o piscină de mărimi olimpice, o frizerie, o sală de gimnastică, un salon de înfrumuseţare, o pistă de alergare în jurul vasului, etc. Titanicul a plecat pe ocean în anul 1912. La acea dată în America de Nord erau doar 40 de milionari, azi sunt mii de milionari. Dintre cei patruzeci, doisprezece erau pe vas pentru voiajul inaugural. Poate că veţi recunoaşte numele unora dintre ei. Unul dintre nume era Molly Brown, o doamnă care moştenise o mină de argint de la familia ei. Un alt nume era John Jacob Astor, cel care a construit un hotel numit Waldorf Astoria, în New York City.

33

În drumul său peste Atlantic, Titanicul a trecut şi pe lângă câteva vase. Unul dintre ele era vasul California. Marinarul care era la radioul vasului California a trimis un mesaj celor de pe Titanic, spunându-le că merg prea repede şi se îndreaptă spre o zonă unde sunt multe aisberguri. Dar cel care se afla la radioul de pe Titanic nu a auzit mesajele de avertizare, pentru că era prea ocupat să transmită mesajele milionarilor către brokerii lor, către bănci şi către familiile acestora. El aşeza în teancuri mesajele pe care le primea şi tocmai mesajul, care s-a dovedit mai târziu că era cel mai important dintre toate, a fost neglijat. Asemenea acelui marinar de la radioul navei Titanic sunt mulţi şi astăzi. Ei sunt aşa de îngrijoraţi de posesiunile lor şi de lucrurile pe care le au că sunt prea ocupaţi pentru a mai asculta mesajul Evangheliei, care le-ar descoperi dezastrul pe care îl au în faţă, dacă nu se vor întoarce de la păcatele lor, acceptând să facă legământ cu Dumnezeu prin credinţă. De cinci ori în acea zi marinarul de la radioul navei California a trimis acelaşi mesaj de avertizare: „Mergeţi prea repede şi vă îndreptaţi spre aisberguri!” În cele din urmă operatorul de pe Titanic a auzit mesajul, dar a fost aşa de nebun, că a trimis înapoi următorul mesaj: „Team auzit! Dar ai face mai bine să-ţi ţii gura!” Operatorul radioului de pe nava California nu trebuia să închidă radioul său până la miezul 34

nopţii. Era 11:20 când a primit răspunsul acela obraznic de pe Titanic. Aşa că, de supărat ce era, a închis radioul. Cât de trist! Doar câteva minute mai târziu, Titanicul s-a lovit de un aisberg. Şi atunci când au cerut ajutor nu a mai fost nimeni să-i asculte. De-a lungul vieţii noastre Dumnezeu ne trimite tot felul de mesaje prin care să ne atragă atenţia. El ne spune: „Hei! Mai bine o laşi mai uşor! Mai bine ai fi mai atent la ceea ce faci, la cea ce crezi, şi încotro te îndrepţi!” Şi deseori oamenii spun Duhului Sfânt: „Nu vrei să mai taci odată?” sau pur şi simplu „Lasămă în pace!” Uneori Dumnezeu ne vorbeşte despre lucruri din viaţa noastră care trebuie schimbate. Dar noi nu vrem să mai ascultăm sfatul Său şi nici măcar să mai auzim vocea Sa. În 1 Timotei 4: 2, Pavel vorbeşte acelora care sunt însemnaţi cu fierul roşu în însăşi cugetul lor, dar aceştia nu se lasă convinşi că sunt păcătoşi. Acesta este păcatul de neiertat. Titanicul a fost construit cu 16 compartimente etanş diferite, care erau independente unul de celălalt. Vasul era înalt cât 12 etaje şi mai lung decât două terenuri de fotbal. Era enorm. În noaptea în care ei s-au lovit de aisberg, cineva era în aşa numitul „cuib de cioară” al vasului. Dar totul s-a întâmplat aşa de repede, că marinarul din „cuibul de cioară” nu a 35

mai putut anunţa nimic şi mulţi oameni, care se aflau în camerele de jos ale vasului, s-au înecat fără să ştie vreodată de ce anume s-au lovit. Câţiva oameni au urcat scările la nivelurile superioare şi au spus că vasul ia apă foarte multă. Căpitanul Smith nu mai ştia ce să facă. Mulţi din oamenii care dormeau, nici nu au simţit impactul, pentru că erau sus, la ultimele niveluri. Cei de pe punte spuneau că au simţit o mică zguduitură, dar cei mai mulţi nu ştiau că sunt în pericol să-şi piardă viaţa. Omul care proiectase Titanicul era pe vas. Căpitanul l-a adus imediat din apartamentul lui şi i-a spus că primele opt compartimente etanş ale vasului sunt pline cu apă. El s-a întors către căpitan şi i-a răspuns: „Vasul se va scufunda!” Dar căpitanul i-a spus din nou: „Nu se poate! Acest vas este invincibil!” Cel care a proiectat vasul a răspuns din nou: „Ştiu că aşa s-a făcut reclamă despre acest vas, dar eu l-am construit şi ştiu că nu va mai rezista!” Lucrurile nu sunt întotdeauna aşa cum apar la reclamă, nu-i aşa? Diavolul prezintă păcatul ca şi cum ar fi ceva nemaipomenit de plăcut, dar nu-ţi spune că nava este gata să se scufunde şi toată distracţia va dispărea până la urmă! Pentru că erau aşa de siguri că vasul nu se va scufunda, nu au pus pe punte decât câteva bărci de salvare. Nu existau bărci nici măcar 36

pentru un sfert din pasagerii care se aflau la bord. Căpitanul a dat de ştire prima dată pasagerilor de la clasa întâi care este situaţia, apoi a mers la formaţia care cântase rock’n roll în acea zi, şi la cei care cântau jazz şi le-a spus să continue să cânte pentru ca oamenii să nu intre în panică. Majordomii (fiecare apartament avea câte unul) au mers la fiecare uşă şi au ciocănit spunând: „Îmi pare rău că vă deranjez, dar căpitanul vrea ca toată lumea să iasă pe punte, trebuie să fie ceva foarte serios!” Dar ei nu le-au spus care era cu adevărat problema. Nu au vrut să supere pe cineva. Aceasta este asemănător cu ceea ce se întâmplă în bisericile de azi, în care mulţi prezintă mântuirea ca şi cum ar fi nişte vânzători politicoşi şi delicaţi. În loc de a fi aşa de apatici ar trebui să strige: „Hei, fără Isus Hristos, vă veţi scufunda! Vieţuirea în păcat vă va conduce la moarte!” Isus spunea: „Dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre!” Tot El a învăţat pe oameni parabola despre un om care plănuia să construiască hambare mai mari, dar nu a mai avut timp să facă aceasta pentru că a murit. Fie ca mesajul Evangheliei să fie transmis cu mai multă convingere! Dacă arde casa 37

vecinului . . . cine mai este timid? Oare nu trebuie o acţiune hotărâtă? Timiditatea nu este, aşa cum se crede, un semn al sfinţeniei, ci un semn al fricii. Oamenii vor privi acest mesaj de viaţă si de moarte ca având aceeaşi importanţă şi urgenţă pe care noi le-o transmitem. Acest lucru s-a întâmplat pe Titanic. Formaţia cânta, iar avertizările erau aşa de timid şi politicos transmise că nimeni nu vedea în ele vreo urmă de urgenţă şi astfel, timpul preţios era pierdut! Nu doar că nu aveau destule bărci de salvare, dar nu avea nici destule veste de salvare. Nimeni nu dorea să coboare în bărcile de salvare pentru că acestea nu erau destul de luxoase pentru hainele pe care le aveau pe ei. Nu erau bărci de salvare decât pentru femei şi, practic, femeile au fost aproape forţate să intre în bărci. Prima barcă de salvare era pe jumătate plină. Dar mulţi oameni au crezut că nava confortabilă şi călduroasă era mai bună şi mai sigură decât o barcă fără lumină în frigul de pe Atlantic. Una din marile cauze pentru care mulţi şiau pierdut viaţa pe Titanic a fost aceea că oamenii au vrut să fie împreună. Au vrut să 38

rămână cu soţul sau soţia, cu copiii, cu tata sau cu mama, cu prietenul sau prietena. Au vrut să stea cu cei mulţi, cu mulţimea. Prea mulţi oameni astăzi vor să urmeze mulţimea – să facă ce fac şi ceilalţi, să rămână lângă cei dragi. Dar Evanghelia ne cheamă să fim noi înşine – făcând ceea ce este bine pentru că iubim pe Dumnezeu. Ex. 23: 2 spune: „Să nu te
iei după mulţime ca să faci rău…”

Pe Titanic era un băieţel care a auzit pe căpitan vorbind despre o crăpătură în vas şi despre faptul că vasul urma să se scufunde; de asemenea a auzit ordinul căpitanului ca femeile şi copiii să fie primii în bărcile de salvare. El a fugit repede şi a spus aceste lucruri mamei şi surorii lui, apoi s-a îmbrăcat ca o fată şi a urcat printre primii, în prima barcă de salvare şi astfel a trăit! Curând vasul a început să se scufunde, operatorul de la radioul Titanicului trimitea mesaje disperate pretutindeni, dar nu era nimeni să-l asculte. Au aruncat apoi petarde de semnalizare în aer şi un alt vas, Carpatia a văzut semnalul. Radioul de pe Carpatia fusese închis pentru noapte. Membrii echipajului au spus căpitanului de pe Carpatia că au văzut petarde de semnalizare în direcţia unde se afla Titanicul. Căpitanul a răspuns că, probabil, era doar o petrecere care se încheia cu petarde şi artificii.

39

Cei de pe Carpatia nu au luat în seamă semnalele SOS transmise de pe Titanic. În cele din urmă, când vasul a început să se încline din ce în ce mai mult, oamenii de pe Titanic au început să-şi spună: „Hei, acest vas chiar se scufundă!” Şi atunci a început marea bătălie pentru că fiecare dorea să ajungă în bărcile de salvare! Căpitanul Smith şi cea mai mare parte a ofiţerilor lui s-au scufundat împreună cu vasul. Supravieţuitorii spuneau că mulţi dintre cei bogaţi au alergat în camere pentru a-şi lua banii şi podoabele şi în timp ce ei adunau bogăţia pe care o aveau, de teamă să nu o piardă, vasul s-a scufundat. Sunt oameni în această lume care sunt aşa de preocupaţi de bunurile pe care le au şi se tem atât de mult să nu le piardă încât, până la urmă, vor pierde Mărgăritarul de Mare preţ, pe Isus Hristos. Este uimitor să constaţi, atunci când eşti confruntat cu ultima realitate, că tocmai ceea ce era considerat fără valoare are cu adevărat valoare. Biblia ne vorbeşte despre oameni care vor arunca aurul lor la lilieci şi hainele la molii pentru că îşi vor da seama că toate aceste lucruri sunt lipsite de valoare.

40

Există azi oameni în biserică care nu vor să cunoască adevărul Evangheliei, pentru că se tem că dacă vor asculta de Dumnezeu nu vor mai avea destul! Martorii de pe Titanic spun că lau auzit pentru John Jacob Astor, un bărbat care avea o voce răsunătoare, declarând că este gata să ofere milioanele pe care le avea pentru un loc în barcă! Domnul Isus spunea: „Şi ce-i foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă-şi pierde sufletul? Şi ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” Apa era foarte rece şi mulţi au murit îngheţaţi. În acea noapte oceanul era liniştit şi bărcile de salvare s-au depărtat de aceia care sau aruncat pe lângă vas în apă. Şi este adevărat că înainte ca vasul să se scufunde orchestra a cântat „Spre cine să mă îndrept”. Unii de pe acel vas aveau aceeaşi religie cu membrii orchestrei, dar până atunci ei au vrut jazz şi rock’n roll iar acum, când vasul era gata să se scufunde s-au gândit să mai cânte şi din cântările creştine. Aceeaşi istorie se repetă astăzi. Când totul este bine ne complăcem în păcat, dar atunci când barca vieţii noastre este pe cale să se scufunde ne reîntoarcem la „cântările creştine”. Slujiţi lui Hristos azi! Consacraţi-I viaţa voastră atunci când sunteţi plini de vigoarea tinereţii! Consacraţi lui Hristos viaţa voastră atunci când soarele străluceşte în viaţa voastră, 41

nu atunci când sunteţi plini de teamă în întuneric! Lăudaţi pe Domnul acum! Unul dintre tinerii de pe Titanic se numea John Harper şi era pastor. El călătorea către Chicago răspunzând la chemarea venită din partea Moody Bible Institute pentru a fi pastor de tineret în Chicago. Venea din Scoţia. Un scoţian care a supravieţuit a povestit felul în care acel pastor tânăr l-a condus să primească pe Hristos. Omul relata că de câte ori pastorul scotea capul din apa îngheţată îl întreba dacă nu este dispus să primească pe Hristos ca Mântuitor personal. Scoţianul povestea că, după mai multe astfel de ieşiri la suprafaţă, pastorul a intrat în apă şi nu a mai ieşit, dar această întâmplare l-a făcut să-şi consacre viaţa lui Hristos chiar atunci şi acolo. Lăudat să fie Dumnezeu! Ce minune, să conduci un suflet la Hristos chiar înainte de a-ţi da ultima răsuflare! Luminile nu au mai strălucit pe Titanic . . . vasul acela invincibil s-a scufundat. Martorii povestesc cum părinţii îşi strigau copiii, cum copiii îşi strigau părinţii – priveliştea era îngrozitoare. Dacă măcar s-ar fi pregătit pentru asta! Măcar de ar fi avut bărci de salvare suficiente, sau măcar veste suficiente!

42

În Matei 24: 44, Domnul Isus spunea: „De aceea şi voi fiţi gata căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi.” Titanicul nu a fost invincibil . . . Biblia, totuşi, vorbeşte despre o corabie invincibilă în Marcu 4: 35-38.
”În seara aceleaşi zile, Isus le-a zis: „Să trecem de partea cealaltă!” După ce au dat drumul noroadelor, ucenicii L-au luat în corabia în care se afla şi aşa cum era. Împreună cu El mai erau şi alte corăbii. S-a stârnit o mare furtună de vânt, care arunca valurile în corabie, aşa că mai că se umplea corabia. Şi El dormea la cârmă pe căpătâi. Ucenicii Lui L-au deşteptat şi I-au zis: „Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?”

Ucenicii puneau o întrebare stupidă lui Hristos. El venise în lume ca ei să nu piară, iar acum ucenicii Îl întrebau: „Nu-Ţi pasă?" Nu a trăit niciodată cineva pe pământ căruia să-i pese mai mult că noi pierim! El, cea de a doua Persoană a Dumnezeirii a luat o fire asemănătoare cu a păcatului, şi a devenit om, ca un al doilea Adam, ca să biruie acolo unde primul Adam a căzut! El a trăit o viaţă desăvârşită şi prin credinţa în El, noi avem viaţă! El a gustat moartea a doua şi prin credinţa în El cei morţi în Hristos pot învia! 2 Corinteni 5: 14 spune: "Căci
dragostea lui Hristos ne strânge; fiindcă socotim că dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit!” Nu-Ţi pasă

că pierim? au întrebat ucenicii. Dar lui Isus îi 43

pasă. „El s-a sculat, a certat vântul şi a zis mării: „Taci! Fără
gură!” Vântul a stat, şi s-a făcut o linişte mare.”

Pentru Titanic s-a făcut reclamă spunânduse că ar fi un vas invincibil, dar singura navă invincibilă este aceea în care se află Isus. Nu există pericol atunci când El este Căpitanul! 1500 de oameni au pierit la bordul vasului Titanic. Dar în bărcuţa cea mică, în care se afla Isus, toţi pasagerii au supravieţuit. Marea şi vântul au ascultat de vocea Creatorului lor. Dacă ne punem încrederea în Hristos, nu avem de ce să ne temem!
„Apoi le-a zis: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot naveţi credinţă? I-a apucat o mare frică şi ziceau unii către alţii: „Cine este Acesta de Îl ascultă chiar şi vântul, şi marea?”

În faţa noastră se află o furtună şi furia ei este neîndurătoare. În faţa noastră sunt aisberguri şi ne aşteaptă multe necazuri. Dar barca vieţii noastre va sosi în siguranţă la liman dacă Isus este la cârmă. Sunt două cazuri în Biblie când Isus se afla în barcă şi a început furtuna: odată El dormea, şi altădată a venit pe ape, iar atunci când El a intrat în barcă, marea s-a liniştit imediat. Ucenicii s-au luptat cu toate puterile lor să învingă furtuna, dar nu au reuşit! Dacă vom încerca să ajungem la limanul din ceruri, prin propriile noastre eforturi, dacă încercăm să 44

vâslim singuri contra furtunii, cu siguranţă ne vom scufunda! Numai Isus îl poate salva pe acela care vine la El în credinţă – care intră în corabia Sa prin credinţă. Singura cale de a supravieţui în faţa furtunii vieţii este să ai pe Isus Hristos în inima ta! El te va conduce în siguranţă acasă!

Acest material este, de fapt, un devoţional care poate fi folosit pentru o ocazie de rugăciune din Sabat dimineaţă. El poate fi îmbunătăţit şi folosit şi pentru predică. A fost conceput pe 28 . 07. 2000 de către autorul acestei cărţi.

45

Era o vreme când viaţa oamenilor era extrem de simplă, o vreme când viaţa spirituală a copiilor lui Dumnezeu era caracterizată de aceeaşi simplitate ca şi viaţa lor cotidiană. Astăzi, însă, când tehnica a avansat dincolo de orice imaginaţie, când teologia s-a fărâmiţat pe zeci şi zeci de domenii de specialitate, viaţa cotidiană a oamenilor, precum şi viaţa lor spirituală s-a complicat. Efectele acestui fenomen se reflectă în rugăciunile pe care le înălţăm, în predicile pe care le auzim de la amvon, şi chiar în prelegerile pentru evanghelizare. Se pare că băieţelul de zece ani care se ruga: „Ajută-ne Doamne să nu ne mai complicăm în viaţă!” a observat corect acest fenomen care a cuprins ca o boală toate domeniile vieţii noastre. Putem constata, la un studiu atent al istoriei, fie ea seculară sau religioasă, că această dorinţă a omului de a complica totul nu este nouă. De aceea ne propunem să ne întoarcem în timp, în istoria salvării, şi să ne apropiem de câteva personaje biblice, care la un moment dat în viaţa lor au renunţat la complicaţii, rezumându-se la un singur gând, o singură

46

dorinţă, o singură rugăciune. Înainte de aceasta, se impune precizarea că vom analiza fenomenul în discuţie doar în ce priveşte viaţa de rugăciune, rămânând la voia cititorului să dezvolte, după cum este îndemnat, cercetarea sau meditaţia şi în celelalte domenii enunţate la început (viaţa cotidiană, predicarea, evanghelizarea, etc.). După o viaţă plină de complicaţii, după o noapte de rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu (Gen. 32: 1 – 30), Iacov ajunge să înalţe o singură rugăciune simplă: „Nu Te voi lăsa până nu mă vei binecuvânta!” (v. 26). Răspunsul la această singură dorinţă exprimată din toată inima în rugăciune a venit imediat. Peste ani, un alt mare bărbat al credinţei, în momente cruciale ale vieţii sale şi ale destinului poporului său, exprimă o singură dorinţă înaintea lui Dumnezeu: „Iartă-le păcatul! Dacă nu, şterge-mă din cartea Ta pe care ai scris-o!” (Exod. 32: 32). După o viaţă plină de trudă, după o viaţă în care a legat destinul vieţii sale de cel al poporului pe care-l slujea, Moise înalţă ultima lui rugăciune către Dumnezeu – o rugă simplă în care era exprimată cea mai mare dorinţă a sufletului său: „Lasă-mă, Te rog, să trec şi să văd ţara
aceea bună de dincolo de Iordan, munţii aceia frumoşi şi Libanul!” (Deut. 3: 25; sublinierea evidenţiază

oarecum intensitatea dorinţei lui Moise). Dar Dumnezeu pregătise ceva cu mult mai frumos

47

pentru Moise: el urma să vadă adevăratul Canaan ceresc. Nu întotdeauna ultima dorinţă, ultima rugăciune a unui copil al lui Dumnezeu a fost pozitivă! Unul dintre cei mai puternici slujitori ai Domnului a înălţat, în ultima clipă a vieţii sale următoarea rugăciune: „…Dumnezeule, dă-mi putere
numai de data aceasta, şi cu o singură lovitură să-mi răzbun pe filisteni pentru cei doi ochi ai mei!” (Jud. 16: 28).

Samson a fost un tânăr căruia i-a plăcut mult să se complice, dar ultimele cuvinte ale rugăciunii şi ale vieţii sale au fost tragic de simple: „Să mor împreună cu filistenii!” (Jud. 16: 30). În aceeaşi vreme a judecătorilor, contrastând cu Samson, Ana era o femeie simplă, care de ani de zile se ruga pentru acelaşi lucru lui Dumnezeu: „. . . dacă-mi vei da un copil de
parte bărbătească, îl voi închina Domnului pentru toate zilele vieţii lui. . .” (1Sam. 1: 11, u.p). Toată durerea, tot

necazul şi toată speranţa Anei se adunaseră în această umilă rugăciune. Şi răspunsul lui Dumnezeu a fost pe măsura credinţei ei. Primul împărat al lui Israel, un bărbat căruia îi plăcea să se complice la fiecare pas, şia încheiat viaţa printr-o rugă îngrozitor de simplă: „Scoate-ţi sabia, şi străpunge-mă, ca nu cumva aceşti
netăiaţi împrejur să vină să mă străpungă şi să-şi bată joc de mine” (1Sam. 31: 4). De această dată rugăciunea

simplă a lui Saul exprimă sărăcia lui spirituală. În clipa necazului el nu îndrăzneşte să se mai 48

roage la Dumnezeu, ci asemenea păgânilor idolatri, se roagă, adresându-se unui om. David, într-un moment de culme al vieţii sale spirituale, exprimă cea mai mare dorinţă a lui printr-o rugă simplă: „Un lucru cer de la Domnul, şi-l
doresc fierbinte: aş vrea să locuiesc toată viaţa mea în Casa Domnului, ca să privesc frumuseţea Domnului, şi să mă minunez de Templul Lui” (Ps. 27: 4). Dar este trist

faptul că ultima lui rugăciune, deşi simplă – un singur lucru este cerut - nu a fost aceeaşi. (Vezi 1Regi 2: 2 – 10). Solomon, cel care a cerut în tinereţea sa doar un singur lucru de la Dumnezeu (1Regi 3: 9), puţin câte puţin s-a complicat atât de mult încât, abia spre sfârşitul existenţei sale a reuşit, printr-o minune a lui Dumnezeu, să mai descurce firul vieţii. Viaţa lui se încheie cu o rugăciune simplă adresată tinerilor în special, şi tuturor oamenilor în general (Vezi Ecl. cap. 12). 1 În Noul Testament, evanghelistul Luca prezintă rugăciunea simplă a lui Simeon, în care era exprimată singura dorinţă pe care o mai avea: „Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne,
după Cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta . . .” (Lc. 2: 29, 30; vezi şi vers. 25, 31 – 32).

Ana înalţă o rugă similară. (vers. 36 – 38). Nu ştim dacă viaţa lor a fost vreodată mai
1

Cititorul poate adăuga şi alte exemple de rugăciuni similare din Vechiul Testament pentru a dezvolta lista oamenilor care şi-au complicat viaţa şi care în final au ajuns la o singură dorinţă, la o singură rugăciune. Iată alte câteva exemple: Balaam, Neemia, Ieremia, Habacuc, etc.

49

complicată ca acum, spre sfârşitul ei, dar putem remarca simplitatea, şi în acelaşi timp puterea credinţei lor. Rugăciunea simplă a credinţei aduce bucurii în viaţa aşteptătorilor Domnului Isus Hristos. Alături de Simeon şi Ana, putem aşeza pe Pavel, Petru şi alte personaje ale Noului Testament. Toţi cei vindecaţi de Isus au venit înaintea Lui cu o singură rugăciune simplă, cu o singură dorinţă – vindecarea, şi rugăciunile lor au fost ascultate. Ne putem apropria de Domnul Hristos la fel ca ucenicii: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm simplu!” Şi atunci când cercetăm viaţa Marelui nostru Învăţător, vom găsi cel puţin trei exemple de rugăciuni simple. După ce se roagă, în grădina Ghetsemani pentru izbăvire, Domnul Hristos se rezumă în final la cuvintele: „Facă-se voia Ta!” (Mat. 26: 42). Şi mai târziu, când ar fi avut atâtea să spună celor care-L chinuiau şi Tatălui Său care se părea că I-a întors spatele, când ar fi putut să rostească blesteme asupra soldaţilor care-L crucificau, ruga Sa a rămas la fel de simplă: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Lc. 23: 43). 2 Dar rugăciunea de suflet a Domnului Hristos, în care cuprinde pe toţi copiii Lui, din
2

Acest text a fost aplicat deseori greşit la toţi cei adunaţi în jurul lui Hristos cu acea ocazie, numai că un studiu atent al contextului (Lc. 23: 33. 34) ne va descoperi că Domnul Isus se ruga pentru soldaţii care-L răstigneau. Ei nu făceau altceva decât săşi îndeplinească meseria. Ei nu ştiau ce fac. (vezi de asemenea John Stott, Crucea lui Hristos )

50

toate timpurile, este rostită la capătul multor cereri pe care le adresează Tatălui Său: „Tată,
vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu . . .” (Ioan. 17: 24). Cea mai

mare dorinţă a lui Hristos este şi cea mai îndrăgită făgăduinţă: „…împreună cu Mine…” Domnul Hristos ar fi putut să se complice cu o aşa mare lucrare de făcut. Ar fi putut să se complice cu un Univers imens pe care trebuie să-l conducă. Dar viaţa Lui a fost o pledoarie pentru simplitate, de dragul nostru, ca să putem fi împreună cu El . . . Acum este ocazia să renunţăm la rugăciunile noastre complicate şi să exprimăm în rugă dorinţa cea mai mare a sufletului nostru, într-o manieră simplă, rostind o singură frază sau propoziţie; să exprimăm mulţumirea noastră simplu; să cerem simplu! Să facem aceasta pentru a fi împreună cu El !

Material prelucrat după o prelegere ţinută de Elder John L. Bechtel, pastorul comunităţii adventiste din Fremont

51

“Iată, vă voi trimite pe Proorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată. El va întoarce inima părinţilor spre copii, şi inima copiilor către părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem.” (Maleahi 4: 5,6)

Pasajul biblic de mai sus ne reaminteşte că în zilele sfârşitului, una dintre cele mai importante lucrări pe care poporul lui Dumnezeu trebuie să o facă este aceea de a restaura relaţiile din familie. Lucrarea lui Ilie este orientată în special către întoarcerea inimii părinţilor către copii şi întoarcerea inimii copiilor către părinţi. Unul dintre cele mai uşoare lucruri în viaţă este să intri în conflict cu părinţii. Pavel ştia aceasta! Să ne amintim ce a spus el efesenilor:
„Părinţilor, nu întărâtaţi pe copiii voştri la mânie, ci creşteţi-i, în mustrarea şi învăţătura Domnului” (Efes. 6: 4).

Să studiem în continuare câteva lucruri care vor ajuta pe cei care sunt taţi să fie părinţi buni. Cu aproape 23 de ani în urmă, Dan Benson folosea expresia “dispariţia taţilor americani”.1
1

Dan Benson, The Total Man (Wheaton, IL: Tyndale House Publishers, Inc., 1977), p. 176. Benson preia această expresie de la David Augsburger.

52

El cita studii care arătau că taţii petreceau îngrozitor de puţin timp cu copiii lor. Un grup de 300 de juniori, băieţi, spuneau că au existat situaţii când nu şi-au văzut tatăl timp de două săptămâni. Benson spunea că "Durata timpului pe care taţii îl petrec singuri cu fiii lor este în medie de şapte minute şi jumătate pe săptămână..2 David Augsburger ne spune, de asemenea:
Impactul pe care dispariţia unui tată îl are se răsfrânge cel mai puternic asupra copiilor. Un băiat are nevoie de tatăl său pentru a dezvolta propria sa imagine despre ceea ce înseamnă un bărbat. . . O fiică are nevoie de tatăl ei pentru a dezvolta imaginea sa proprie despre feminitate şi pentru a învăţa ce trebuie să aştepte de la un băiat..3

O ilustraţie potrivită pentru acest subiect este povestirea Dragostea unui tată, care este redată atât din perspectiva tatălui, cât şi din perspectiva fiului. Ea este povestită de Bill Chaffin în felul următor:
Când fiul nostru, Chad, era în ultimii ani ai adolescenţei, atitudinea lui sfidătoare şi spiritul lui de rebeliune m-au încercat până la limită. Încă de când s-a născut am vrut să am o relaţie apropiată cu el. Nu am crezut vreodată că relaţia mea cu el va ajunge să fie aşa cum era atunci, în ultimii săi ani de adolescenţă.

2 3

Ibid. Citat de Benson, p. 177.

53

Când mă dezamăgea, mă supăram pe el. Aceasta a creat o barieră între noi. Când atitudinea mea s-a schimbat, şi atitudinea fiului meu s-a schimbat. Am învăţat o lecţie valoroasă atunci când am descoperit cum să dau fiului meu „binecuvântarea”. El are acum 29 de ani şi execută o pedeapsă de 16 ani de temniţă, deoarece a fost găsit vinovat prin asociere (a fost într-un loc nepotrivit, într-un timp nepotrivit), dar Dumnezeu mi-a dat o dragoste specială pentru fiul meu, o dragoste pe care nu o pot descrie.

Bill Chaffin Din închisoare…
Când eram de 12 ani, tatăl meu a luat o decizie greşită, fapt pentru care a fost trimis la închisoare pentru 849 de zile. 4 Necazul pe care el l-a adus asupra familiei noastre m-a făcut să fiu foarte supărat. Aveam nevoie de compania tatălui meu. Am devenit un singuratic. Am plecat în Alaska şi am intrat în „Air Force” la vârsta de optsprezece ani. Am avut o căsnicie care a durat doar şapte luni. Am plecat de la o slujbă la alta. Visurile pe care le aveam odată erau spulberate. Când am împlinit 25 de ani am început executarea sentinţei. Cine era de partea mea? Tatăl meu! El a fost alături de mine în toată această luptă şi mi-a spus că mă iartă şi mă iubeşte cu adevărat. Abia acum relaţia noastră s-a refăcut. Deşi mai am de aşteptat până voi deveni liber, pot simţi mintea eliberată. Mă simt eliberat emoţional şi spiritual. Şi

4

Adică 2 ani şi 1/3.

54

acum . . . tatăl meu este un erou pentru mine!

Chad

Chaffin5 Care este lecţia pe care o învăţăm din această povestire? Această întâmplare ne descoperă faptul că un tată poate avea, şi chiar are, un impact cutremurător asupra vieţii copiilor lui. Dumnezeu a plănuit să fie aşa. Influenţa pe care un tată o exercită asupra copiilor lui îi poate îndrepta spre bine sau spre rău. Un tată îşi poate conduce copiii spre Dumnezeu sau . . . nici nu vrem să ne gândim la consecinţele care apar dacă un tată îşi conduce copiii pe calea nelegiurii. Proverbe 20:7 ne spune: „Cel neprihănit umblă în neprihănirea lui; ferice de
copiii lui după el!”

Taţilor, viaţa pe care voi o trăiţi zi de zi va determina într-o mare măsură direcţia în care vor merge copiii voştri. Întrebaţi-vă: „Ce fel de exemplu ofer eu copiilor mei?” Poate că vrei ca copiii tăi să fie cinstiţi. Dar eşti tu cinstit în toate situaţiile? Ai rugat vreodată pe copiii tăi să spună o minciună pentru tine? Să fim cinstiţi cu noi înşine! Poate că doreşti ca copiii tăi să fie iubitori. De câte ori pe zi arăţi dragostea ta faţă de mama lor? De câte ori le-ai demonstrat că îi iubeşti necondiţionat?
5

Bob Carlisle, A Father's Love (Nashville, TN: J. Countryman, 1998).

55

Poate că doreşti ca copiii tăi să fie în siguranţă. Dar ai ridicat în jurul lor bariere sigure? Le-ai spus care sunt consecinţele neascultării? Copiilor le place să testeze barierele, dar numai ca să vadă dacă acestea rezistă. Dacă barierele nu vor rezista, nivelul siguranţei lor va scădea pentru că nu vor şti la ce să se aştepte odată ce au distrus orice barieră. Gordon McDonald a sumarizat principiile care ajută pe un tată să aibă o relaţie bună cu copiii săi. Aceste principii sunt: 1. Dacă sunt un tată eficient, aceasta se
întâmplă pentru că m-am hotărât ca una dintre priorităţile mele cele mai mari în viaţă să fie crearea unor condiţii în familia mea, care vor permite copiilor mei să crească până la deplinătatea potenţialului lor uman.

2. Dacă sunt un tată eficient, aceasta se
întâmplă pentru că am ales că devin un model de experienţă umană pentru copiii mei.

3. Dacă sunt un tată eficient, aceasta se
întâmplă pentru că am ascuţit sensibilitatea mea faţă de nevoile familiei, respectând legile lui Dumnezeu, şi privind înainte pentru a prevedea ocaziile sau necazurile care pot apărea. Vreau să mă asigur că fiecare experienţă a familiei mele va ajuta pe copiii mei să crească şi îi va maturiza.

56

4. Dacă sunt un tată eficient, aceasta se întâmplă pentru că ofer copiilor mei ocazii de a deveni înţelepţi; pentru că îi feresc de influenţele şi tendinţele nesfinte care ar împiedica înaintarea lor către maturitate. 5. Dacă sunt un tată eficient, aceasta se
întâmplă pentru că îi accept pe copiii mei aşa cum sunt, îi apreciez pentru ceea ce vor să facă şi îi acopăr cu afecţiune pentru că sunt ai mei.

6. Dacă sunt un tată eficient, aceasta se întâmplă pentru că sunt conştient de faptul că trăiesc pe marginea prăpastiei şi pot oricând să cad, de aceea caut mereu pe Dumnezeu pentru a căpăta înţelepciune şi putere ca să-mi fac datoria de tată. 6 E. G. White, serva Domnului, oferă sfaturi preţioase părinţilor:
Părinţi, începeţi lucrarea harului în biserica din casa voastră, purtându-vă în aşa fel pentru ca fiii şi fiicele voastre să vadă că lucraţi împreună cu îngerii din ceruri. Asiguraţi-vă în fiecare zi că sunteţi convertiţi. Educaţi-vă pe voi înşivă, şi educaţi şi pe copiii voştri pentru viaţa veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu. Satana vă va ispiti, dar să nu cedaţi. Să nu rostiţi nici un cuvânt care ar pune pe vrăjmaş în avantaj. 7 Dragi fraţi, ca biserică voi aţi neglijat datoria voastră faţă de copii şi tineri. În timp ce reguli şi restricţii sunt puse înaintea lor, trebuie manifestată mare grijă pentru a le arăta
6

Gordon MacDonald, The Effective Father (Wheaton, IL: Tyndale House Publishers, Inc., 1977), pp. 27, 57, 137, 181, 215, 237. 7 Ellen G. White, Mind, Character, and Personality, vol. 1, p. 79.

57

partea bună a caracterului vostru, nu pe cea satanică. Copiii au nevoie permanentă de supraveghere şi de o dragoste plină de tandreţe. Legaţi-i de inima voastră, şi păstraţi înaintea lor atât dragostea, cât şi dreptatea lui Dumnezeu. Taţii şi mamele care nu se pot stăpânii pe ei înşişi nu sunt pregătiţi să controleze viaţa altora. A ţine în frâu pe copii nu este tot ceea ce se cere. Voi trebuie să învăţaţi să faceţi dreptate şi să iubiţi mila, dar şi să umblaţi smeriţi cu Dumnezeu. Tot ceea ce faceţi voi lasă o impresie asupra minţii celor tineri. Expresia feţei voastre este studiată, vocea voastră are influenţă şi ea asupra lor, şi modul vostru de a vă îmbrăca este imitat de ei. Taţii şi mamele nervoase şi care nu se pot stăpâni oferă copiilor lor lecţii care vor fi greu dezvăţate. Copiii trebuie să vadă în viaţa părinţilor lor că purtarea este în acord cu credinţa pe care ei o mărturisesc. Având o viaţă consecventă şi fiind stăpâni pe ei înşişi, părinţii pot modela caracterele copiilor lor. 8

Este important să ne reamintim că noi suntem fie o reflectare, fie o replică a taţilor noştri. Unii poate că nu au avut taţi buni. Unii poate că nici nu au cunoscut pe taţii lor. Dar aceasta nu este o scuză ca noi să nu fim taţi buni, pentru că avem un exemplu desăvârşit a ceea ce înseamnă să fii un tată bun în Dumnezeu. Prin Isus Hristos putem primi de la Tatăl toate resursele necesare pentru a restaura familiile noastre după planul divin. Aceasta este misiunea lui Ilie: să întoarcă inima taţilor spre
8

Ellen G. White, Testimonies for the Church vol. 4, p. 621.

58

Dumnezeu, Cel care poate reface relaţiile lor cu copiii.
Copiii care nu au primit harul, care nu au experimentat puterea curăţitoare a sângelui lui Hristos, vor fi prada celui rău şi îngerii răi vor avea intrare la aceşti copii; şi cu toate acestea sunt părinţi care sunt neatenţi şi lucrează cu un interes prea mic pentru copiii lor. Părinţii au o mare lucrare de făcut, corectând şi ţinând în frâu pe copiii lor, apoi încredinţându-i lui Dumnezeu şi cerând binecuvântarea Lui asupra lor. Prin eforturile credincioase şi neobosite ale părinţilor şi prin binecuvântarea şi harul lui Dumnezeu, revărsate asupra copiilor, puterea îngerilor răi va fi sfărâmată, şi o influenţă sfântă va înconjura pe copii, iar puterile întunericului vor da înapoi. 9

Rugăciunea mea este ca fiecare dintre noi să fie eficient în îndeplinirea lucrării lui Ilie. Fie ca prin duhul şi puterea care i-au fost dăruite şi lui Ilie, să o primim şi pentru ca familiile noastre să fie pregătite pentru venirea Domnului.

Prelucrare după predica ţinută pe 27 mai 2000, de către pastorul Donald J. Gettys, McDonald Road Seventh-day Adventist Church, McDonald, Tennessee

9

Ellen G. White, "Duty of Parents to Their Children," Advent Review and Sabbath Herald, Sept. 15, 1854.

59

Vom fi preocupaţi în această ocazie de cel mai isteţ şi înţelept nebun pe care lumea l-a cunoscut vreodată. Poate că deja aţi ghicit cine este. Toţi ştim ce spune Biblia despre Moise şi Isus, despre Ilie şi David, despre Pavel şi alţi eroi ai Scripturii. Când ne gândim la Solomon ne amintim cu toţii că el a scris o carte care se numeşte Proverbe şi alte câteva cărţi ale Bibliei. Era un om înţelept şi era bogat. A construit un templu extraordinar şi a făcut mai multe lucruri asemănătoare cu acesta. Puteţi citi în Eclesiastul 1 că el era predicator. În versetul 12 el spune: "Eu, Eclesiastul am fost împărat peste Israel.” Deci el nu era doar predicator, ci era şi rege. Unii pastori acţionează asemenea unor regi. Solomon a început să domnească pe tronul tatălui său ca un rege bun. Acum amintiţi-vă vă rog, că Solomon nu a mers niciodată la luptă şi niciodată nu a ucis pe Goliat. El nu a purtat niciodată cu adevărat o luptă. Probabil, el nici nu ştia prea multe despre o sabie, afară de faptul că este posibil să se fi jucat cu o sabie când era mic. El a crescut puţin alintat.

60

Dar, la început a fost un rege bun. El a făcut ca Ierusalimul să strălucească asemenea unui diamant ce reflectă valurile albastre ale Mării Mediterane sau se oglindeşte în apele sărate ale Mării Moarte. Ierusalimul era împodobit ca o coroană în zilele lui Solomon. Aurul şi argintul era aşa de obişnuit, ca şi praful. Haideţi să deschidem la 1 Regi. O să avem multe de descoperit în 1 Regi. Capitolele trei şi patru ne vorbesc despre Solomon. În 1 Regi 4: 25 citim: ”Fiecare om stătea în linişte sub via lui şi sub smochinul său.” Toată lumea era în siguranţă. Era o experienţă extraordinară. Nu se prefigura nici un război. Poporul era binecuvântat cu bani şi toţi aveau hrană din belşug. Erau timpuri bune. Dumnezeu binecuvânta întreaga naţiune. Cred că Dumnezeu a făcut acelaşi lucru şi cu noi. Dumnezeu ne-a binecuvântat. Dar atunci când mă uit la stilul nostru de viaţă, mă întreb oare cât timp binecuvântările lui Dumnezeu vor mai continua să se reverse? Cât timp au continuat să se mai reverse binecuvântări asupra lui Solomon? Primul lucru pe care Solomon l-a făcut atunci când a ajuns împărat a fost acela de a ucide pe toţi vrăjmaşii lui. O mică vărsare de sânge, pentru el. Putem citi în 1 Regi 3: 1,
”Solomon s-a încuscrit cu Faraon, regele Egiptului, şi a luat de nevastă pe fiica lui Faraon, apoi a adus-o în cetatea lui David.”

A ţinut-o acolo, după ce s-a căsătorit cu ea, până când şi-a terminat de construit propria casă.

61

La scurt timp după acest eveniment Dumnezeu i s-a arătat lui Solomon şi l-a întrebat ce cere. Iată ce scrie în 1 Regi 3: 5. ”La Gabaon
Dumnezeu S-a arătat lui Solomon noaptea şi Dumnezeu i-a zis: „Cere ce vrei să-ţi dau!” Dumnezeu este îngăduitor cu

poporul Său, nu-i aşa? El îşi iubeşte poporul. El a pregătit pentru noi – poporul Său – binecuvântări extraordinare! Să continuăm cu versetul 6, ”Solomon a răspuns: "Tu ai arătat o mare bunăvoinţă faţă de robul Tău David, tatăl meu, pentru că umbla cu credincioşie înaintea Ta, în dreptate şi în curăţie de inimă faţă de Tine; i-ai păstrat această mare bunăvoinţă şi i-ai dat un fiu, care şade pe scaunul lui de domnie, cum se vede astăzi. Acum Doamne, Dumnezeul meu, Tu ai pus pe robul Tău să împărăţească în locul tatălui meu David; şi eu nu sunt decât un tânăr, nu sunt încercat. Robul Tău este în mijlocul poporului pe care l-ai ales, popor foarte mare, care nu poate fi nici socotit, nici numărat din pricina mulţumii lui. Dă dar robului Tău o inimă pricepută ca să judece pe poporul Tău, să deosebească binele de rău. Căci cine ar putea să judece pe poporul Tău, pe poporul acesta aşa de mare la număr!” Domnul a fost foarte bucuros să audă o asemenea cerere de aceea Dumnezeu i-a spus: „Pentru că ai cerut doar aceasta, şi nu Mi-ai cerut viaţă lungă, sau bogăţie sau alte lucruri pentru tine, pentru că nu ai cerut să distrug pe vrăjmaşii tăi, sunt bucuros să-ţi îndeplinesc cererea făcută.” Versetul 12: "Voi face după
cuvântul Tău. Îţi voi da o inimă înţeleaptă şi pricepută, aşa cum n-a fost nimeni şi nu se va mai scula nimeni după tine. Mai mult, îţi voi da şi ce nu ai cerut: bogăţii şi slavă, aşa încât tot timpul vieţii tale nu va mai fi nici un împărat aşa ca tine. Şi

62

dacă vei umbla în căile Mele, păzind legile şi poruncile Mele, cum a făcut David, tatăl tău, îţi voi lungi zilele.”

Înainte ca David să moară l-a atenţionat pe fiul său Solomon şi citim despre aceasta în 1 Cronici 28: 9 "Şi tu, fiul meu Solomon, cunoaşte pe
Dumnezeul tatălui tău, şi slujeşte-I cu toată inima şi cu suflet binevoitor; căci Domnul cercetează toate inimile şi pătrunde toate închipuirile şi toate gândurile. Dacă-L vei căuta, Se va lăsa găsit de tine. Dar dacă-L vei părăsi te va lepăda şi El pe vecie.”

Oh, acest Solomon a fost aşa de mult iubit de Dumnezeu şi de tatăl său David. Deşi a devenit cel mai înţelept om de pe pământ, totuşi a fost în pericolul de a pierde înţelepciunea pe care o avea. Este posibil să-ţi pierzi înţelepciunea pe care o ai. Poţi avea o minte înţeleaptă, dar cu trecerea timpului este posibil ca înţelepciunea ta să se piardă. Regele Solomon a demonstrat că are o înţelepciune nemaiîntâlnită în acea zi în care două femei au venit înaintea lui. Aceste două doamne aveau o mare neînţelegere. Amândouă pretindeau să fie mama adevărată a unui copil. Citim în I Regi 3: 24 - 25 că Solomon a spus:
"Aduceţi-mi o sabie.” Aşa că ei au adus o sabie regelui. Atunci el a poruncit: „Tăiaţi copilul în două şi daţi jumătate uneia şi jumătate celeilalte!” Aş vrea să vă spun că foarte

repede el a descoperit care era mama adevărată a copilului. Aceasta a spus: „O nu! Nu faceţi aceasta! Daţi copilul celeilalte femei!” Dar cealaltă a spus: „Nu! Tăiaţi copilul în două!”

63

Cu această ocazie întreg Israelul a văzut că Solomon are o înţelepciune fantastică. El avea o măsură bogată din înţelepciunea lui Dumnezeu. De fapt, înţelepciunea lui era aşa de mare că Biblia spune: I Regi 4: 29-31 ”Dumnezeu a dat lui
Solomon înţelepciune, foarte mare pricepere, şi cunoştinţe multe ca nisipul de pe ţărmul mării.” Este ceva

extraordinar, nu-i aşa? Nu ştiu care era I. Q. – ul său, (coeficientul de inteligenţă aşa cum este măsurat în psihologie), dar el a primit nişte capacităţi colosale şi era foarte înţelept, cel puţin la început. Versetul 30 continuă:
”Înţelepciunea lui Solomon era mai mare decât înţelepciunea tuturor fiilor Răsăritului şi toată înţelepciunea Egiptului. El era mai înţelept decât orice om . . .” Nimeni nu era mai

înţelept ca Solomon. După ce a ucis pe toţi vrăjmaşii săi, următorul său plan a fost acela de a-şi construi propria gospodărie aşa cum scrie în versetul 26 (KJV) „a avut patruzeci de mii de iesle pentru caii de la carăle lui şi douăsprezece mii de călăreţi.” Imaginaţi-vă cum ar fi să aveţi patruzeci de mii de garaje pentru maşinile voastre! Cum ar fi să vă puteţi permite orice maşină din lume, să aveţi tot aurul şi argintul din lume! Patruzeci de mii de garaje pe care să le deschideţi cu telecomanda. Ce maşină să aleg în această dimineaţă? Cam aşa trăia Solomon. El avea toţi aceşti cai şi 12. 000 de călăreţi! Avea înţelepciune, bogăţie şi faimă! În cele din urmă, Solomon s-a hotărât să construiască un Templu măreţ. Muncitorii săi au

64

turnat doi stâlpi de aramă pentru templu înalţi de 18 coţi şi 12 coţi diametru. Fiecare stâlp cântărea 20 de tone. (1 Regi 7: 15) Ce templul a construit! Templul său era una din minunile lumii contemporane. Şi ce capodoperă era această clădire. În 1 Regi 6: 7 citim că pietrele pentru construcţie erau gata cioplite aşa că nu s-a auzit nici ciocan, nici secure, nici o unealtă de fier nu s-a auzit în timpul construirii Templului. Era linişte sfântă, aşa cum se cade să fie într-un loc sfânt. Fantastic, nu-i aşa? Câtă grijă pentru păstrarea solemnităţii în locul unde Dumnezeu se arată poporului Său! Câte eforturi depuse pentru ca locaşul lui Dumnezeu să fie cât mai bine realizat! (Noi suntem Templul Dumnezeului cel viu. (2 Corinteni 6: 16) În timp ce zilele vieţii noastre se scurg, în timp ce viaţa pe care Dumnezeu nea dăruit-o trece, oare ne gândim la faptul că trupul nostru este templul Duhului Sfânt şi că îngrijirea lui este o lucrare solemnă? Oare folosim noi „materiale” valoroase la construirea caracterului nostru?) Predica ţinută la dedicarea Templului (1 Regi 8: 12-21), a fost încheiată de o rugăciune minunată a lui Solomon, apoi au fost aduse jertfe. Faima lui s-a răspândit în jurul lumii. El a avea un palat încântător şi toate acele „garaje” pline. Era faimos în toată lumea.

65

Într-o zi, încântătoarea împărăteasă din Seba a auzit aşa de multe despre Solomon că a dorit să vină şi să vadă ce realizase acest om înţelept şi ce anume i-a adus o asemenea binecuvântare. Eu cred că mai mult decât dorinţa ei de a veni să vadă realizările lui Solomon ea căuta adevărul. Poate că era o căutătoare sinceră după adevăr. Poate că în mod sincer căuta o relaţie cu Dumnezeul despre care auzise, o relaţie cu adevăratul Dumnezeu.
”Împărăteasa din Seba a văzut înţelepciunea lui Solomon şi casa pe care o zidise, şi bucatele de la masa lui, şi slujbele şi hainele celor ce-i slujeau şi paharnicii lui şi hainele lor, şi treptele pe care se suia la Casa Domnului. Uimită ea a zis împăratului: „Era adevărat deci ce am auzit eu în ţara mea despre faptele şi înţelepciunea ta!” „Nu credeam tot ce se zicea, până n-am venit şi am văzut cu ochii mei. Şi iată că nu mi s-a istorisit nici jumătate din măreţia şi înţelepciunea ta. Tu întreci faima pe care am auzit-o despre tine. Ferice de oamenii tăi, care sunt pururi înaintea ta şi care aud înţelepciunea ta. Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul tău, care S-a îndurat de tine şi te-a pus pe scaunul Lui de domnie ca împărat pentru Domnul Dumnezeul tău! Pentru că Dumnezeul tău iubeşte pe Israel şi vrea să-l facă să rămână în picioare pe vecie, pentru aceea te-a pus împărat peste el, ca să faci judecată şi dreptate.”

2 Cronici 9: 3 – 8

Solomon a impresionat pe împărăteasa din Seba cu înţelepciunea şi bogăţia sa şi chiar cu Dumnezeul său. Aş dori să te întreb, când cineva vine la tine acasă ce îi arăţi, mai întâi? Îi arăţi realizările tale? Toate hainele tale, şi lenjeriile, şi covoarele? Şi dacă cel care a venit la tine acasă 66

vrea să-l vadă pe Isus? Oricine ar veni la tine acasă, atunci când intră pe uşa ta trebuie să vadă pe Isus! Împărăteasa din Seba a plecat impresionată de Solomon, dar nu de Dumnezeul lui Solomon. Ea a venit tot acel drum din Africa ca să găsească pe Dumnezeu şi adevărata înţelepciune şi în loc de aceasta l-a găsit pe Solomon. Treptat, Solomon a început să alunece decăzând spiritual. Putem citi aceasta în 1 Regi 11: 1 – 11. Căderea lui nu s-a produs deodată, ci treptat. Dar atunci când a căzut, Solomon a căzut de la mare înălţime! Amintiţi-vă că el este cel mai bogat şi el mai înţelept om dintre toţi oamenii care au trăit vreodată! Dar cel mai înţelept om, a devenit cel mai nebun om. Poate că laudele miilor se slujitori care-l înconjurau şi laudele celor care veneau şi se mirau de înţelepciunea lui – poate că toate acestea au fost prea mult pentru el. Măreţia şi puterea pe care a avut-o l-au schimbat complet şi l-au făcut să „se umfle în pene”. Haideţi să citim în Eclesiastul 2. În cartea Eclesiastul putem vedea o listă destul de mare de constatări ale lui Solomon referitoare la semnificaţia vieţii şi la fericire. El a încercat totul. Eclesiastul 2: 9 – 11 (NAS) "Tot ce mi-au poftit ochii le-am dat!” Nu este aceasta extraordinar? Tot ceea ce a văzut, Solomon a putut avea. Dacă oamenii luau droguri, sau făceau orice altceva el a văzut şi a încercat. Puteţi citi lista tuturor 67

lucrurilor pe Solomon le-a încercat. El a încercat şi banii. Nu aduc banii fericirea? (Cine ar spune nu?!) Toţi tânjesc după ei! Dacă aţi avea mai mulţi bani, oare nu ar merge lucrurile puţin mai bine? Dragostea pentru bani nu aduce fericirea. Nici folosirea greşită a banilor nu aduce fericirea. Nici a avea mulţi bani nu te va face mai fericit. Prosperitatea nu aduce fericirea. Plăcerea? El a încercat râsul, odihna, lichiorul, destrăbălarea, munca, pofta, femeile, a încercat totul. Apoi s-a plictisit de moarte. A devenit un mofturos nefericit. El scris în Eclesiastul 2: 10, 11 "Tot ce mi-au poftit ochii le-am dat;
nu mi-am oprit inima de la nici o veselie, ci am lăsat-o să se bucure de toată truda mea, şi aceasta mi-a fost partea din toată osteneala mea! Apoi, când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele, şi la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt, şi nu este nimic trainic sub soare." Cred că atunci când toată lumea lucrează

pentru tine reuşeşti să înţelegi acest sentiment pe care l-a trăit Solomon. Şi mai cred că o muncă cinstită aduce o oarecare satisfacţie şi o răsplată. Munceşti din greu, câştigi ceva, şi ceea ce câştigi are o valoare pentru tine. Dar atunci când totul ţi se dă de-a gata, atunci ceea ce ai nu va avea o valoare prea mare pentru tine. Cred că aţi descoperit şi dumneavoastră că atunci când pierzi pe Isus, viaţa este goală. Şi tocmai aceasta s-a întâmplat cu Solomon: a avut tot ce şi-a dorit, dar a pierdut pe Dumnezeu.

68

Când a început Solomon să coboare pe această pantă? Punctul de plecare a fost căsătoria cu o persoană nepotrivită. În familia noastră există o hartă a lucrurilor care fac pe o persoană fericită sau nefericită. Numărul unu pe acea hartă este - 90 % din fericirea sau necazul care vine în viaţa noastră depinde de căsătoria cu persoana potrivită. Trebuie să te căsătoreşti cu persoana potrivită! Cu cine s-a căsătorit Solomon? Solomon s-a căsătorit cu o păgână: cu simpatica fată a lui Faraon. Şi oare nu sunt fetele din lume frumoase? De ce sunt fetele din lume aşa de frumoase? Pentru că sunt! Deci s-a căsătorit cu încântătoarea fată a lui Faraon. Fructul oprit arată mult mai bine!? Vitele întotdeauna încearcă să mănânce iarba care este de cealaltă parte a gardului. Arată mai bine decât cea pe care o au lângă ele. Dar fata lui Faraon avea o inimă idolatră. În plus, avea în bagajele ei toţi idolii! Şi Solomon a adus-o acasă la el. Ea a adus o mulţime de lucruri în bagajele ei de care el nu avea nevoie. Cu aceste lucruri l-a necăjit pe Solomon tot timpul. Ce căsătorie fericită poate avea cineva care şi-a luat ca ajutor potrivit în drumul său spre ceruri pe cineva care nu merge în aceiaşi direcţie? Nici să nu vă întâlniţi măcar cu cineva care nu merge pe acelaşi drum cu voi! Chiar dacă arată bine, acea persoană merge într-o altă direcţie – opusă celei în care mergeţi voi. 69

Solomon a început să se închine la dumnezeii soţiei lui şi să aducă jertfe pe înălţimi. Citim aceasta în 1 Regi 3: 2 - 3. Era ceva diferit şi nostim, dar a avut efect în dreptul lui Solomon. Pe furiş, imperceptibil, asemenea unei infecţii, aceste lucruri au pătruns în inima lui Solomon. Păcatul a făcut un pas în viaţa lui. Apoi s-a răspândit pe deplin în trupul şi sufletul lui, până când a înghiţit inima vieţii lui spirituale şi a distrus până şi scopul vieţii sale. Abia spre sfârşitul vieţii a descoperit că este mort spiritual.. Haideţi să privim şi la un alt lucru pe care la făcut. În 1Regi 9: 10 – 13 citim despre faptul că Solomon plătea pe Hiram, prietenul său pentru cedrii pe care acesta îi trimitea. ”După
douăzeci de ani Solomon zidise cele două case, Casa Domnului şi casa împăratului. . . împăratul Solomon a dat lui Hiram douăzeci de cetăţi în ţara Galileei, pentru lemnele de cedru şi de chiparos şi pentru aurul pe care acesta il dăduse.” Deci

în acest fel l-a plătit Solomon pe Hiram. „Îţi voi da douăzeci de cetăţi!” Dar Hiram a venit din Tir ca să vadă cetăţile pe care Solomon i le-a dat şi nu iau plăcut. „Ce cetăţi mi-ai dat frate?” a întrebat el. Şi le-a numit ţara Cabul, nume pe care l-a păstrat până în ziua de azi. Ştiţi ce înseamnă Cabul? Fără valoare. Poate fi un teren secetos sau mlăştinos – un loc care nu este bun. Solomon l-a umilit şi l-a înşelat pe Hiram. Şi cred că nu este nimic mai rău decât ca cineva să te umilească sau să te înşele în

70

afaceri! Le ceri o anumită sumă pentru lucrarea pe care ai făcut-o şi ei nu o plătesc. Ei îţi sunt datori. Ceea ce ei fac se numeşte înşelăciune. Dar şi atunci când tu înşeli pe ceilalţi în afaceri porneşti pe drumul pe care a mers Solomon. Însă noi suntem cinstiţi, nu-i aşa? În 1 Regi 10: 22 citim că Solomon ”avea o
flotă de corăbii din Tars cu ale lui Hiram; şi corăbiile din Tars veneau la fiecare trei ani aducând aur şi argint, fildeş maimuţe şi păuni.” Păunii erau aduşi pentru frumuseţe şi

maimuţele pentru distracţii frivole şi alte scopuri pe care sunt siguri că nu aţi vrea să le ştiţi. Întreaga lume privea la ceea ce face Solomon! În 1 Regi 11: 1, 2 citim că el a „importat” femei străine şi le-a adus în împărăţia sa.
”Împăratul Solomon, a iubit multe femei străine, afară de fata lui Faraon; moabite, amonite, edomite, sidoniene, hetite, care făceau parte din neamurile despre care Domnul zisese copiilor lui Israel: „Să nu intraţi la ele, şi nici ele să nu intre la voi; căci v-ar întoarce negreşit inimile spre dumnezeii lor.” De aceste neamuri s-a alipit Solomon, târât de iubire.” Cred că aici s-

ar potrivi mai bine cuvântul sex în locul cuvântului iubire. Solomon a trăit cu toate aceste femei deodată! Şi nu putem spune că aceasta a fost iubire! O, dacă el ar fi trăit alături de Dumnezeu! Versetul 3 ”El a avut de neveste şapte sute de crăiese împărăteşti şi trei sute de ţiitoare; şi nevestele i-au abătut inima.” Inima senzuală a lui Solomon a distrus spiritualitatea lui. Încet, dar sigur, Solomon a 71

fost sedus şi a căzut în păcat. Dispreţuind Cuvântul lui Dumnezeu Solomon cel credincios a alunecat în păcat şi s-a despărţit de Mântuitorul Său. Cel mai mare înţelept al lumii, el cel care a avut răspuns pentru cele mai grele întrebări, a flirtat cu păcatul prea mult. El a lucrat aproape opt ani ca să construiască un Templu glorios pentru Dumnezeu, dar Cuvântul lui Dumnezeu nu a locuit în inima lui. Ierusalimul era oraşul unde locuia Dumnezeu! Era un oraş sfânt datorită prezenţei lui Dumnezeu! Solomon a trăit în oraşul sfânt şi, deşi Dumnezeu locuia acolo, El nu a fost binevenit în inima lui Solomon. Inima lui era deja plină de pofte şi obsedată de femeile frumoase. Solomon nu a fost un sfânt pentru că Dumnezeu nu a locuit în inima lui. Ce paradox! Să locuieşti în Casa Domnului, dar Domnul să nu fie în inima ta! Să lucrezi pentru Dumnezeu, dar El să fie străin pentru tine! Solomon a avut şapte sute de neveste şi trei sute de concubine! Solomon a făcut o colecţie de femei frumoase aşa cum un om bogat ar face o colecţie de maşini antice! Acesta este un hobby! În fiecare zi Solomon era înconjurat de o mie de femei, dintre cele mai frumoase femei ale lumii! Şi aceasta nu era un fleac. Aceste femei l-au despărţit pe Solomon de lucrurile cereşti.

72

Dacă tu stai acasă şi priveşti la imaginile senzuale care apar la TV, dacă faci aceasta de multe ori, încet, încet vei fi schimbat. Dacă îţi aţinteşti privirea şi te uiţi la astfel de filme senzuale vei pleca pe acelaşi drum ca şi Solomon. Frate, fii atent la ce te uiţi! 1 Corinteni 10: 11, 12 ne oferă un sfat în acest sens. ”Aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne
slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor. Astfel dar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă!” Ceea

ce i s-a întâmplat lui Solomon ţi se poate întâmpla şi ţie! Solomon ar fi trebuit să fie mult mai atent, în loc să-şi aţintească privirile către femeile păcătoase care l-au îndepărtat de Dumnezeu. Înţeleptul Solomon a fost biruit de apetit, de propriile capricii, s-a mândrit cu realizările pe care le-a avut, cu faima lui şi s-a alipit de femei. Când mergi spre Egipt (nu ţara de azi), inima păcatului, pentru a-ţi căuta o mireasă, ai apucat deja pe un drum greşit. Vei aduce în casa ta pe cineva care se va lupta să distrugă relaţia pe care o ai cu Dumnezeu. Albert Einstein spunea: "Cea mai mare tragedie a vieţii începe atunci când încetezi să creşti şi începi să decazi!” Aceasta poate începe chiar la vârsta adolescenţei. Voi, dragi adolescenţi, puteţi creşte şi vă puteţi dezvolta foarte bine, dar există pericolul ca, la un moment dat, să apucaţi pe un drum al degradării. Cât de mulţi tineri 73

strălucitori sunt mânaţi pe culmile nebuniei de droguri, alcool sau de plăcerile vieţii. Sau este posibil ca aceasta să se întâmple cu acele persoane care sunt chiar la vârsta când apar crizele de la mijlocul vieţii. Multe din preocupările pe care le-au avut în tinereţe şi vechile obiceiuri revin în viaţa unui om atunci când acesta ajunge la mijlocul vieţii. Dar Solomon a ajuns la apogeul decăderii şi degradării atunci când era bătrân. Poate că, aceia care sunt mai în vârstă, vor crede că o persoană care a trecut de şaizeci de ani şi a rezistat ispitelor vieţii se îndreaptă către un frumos apus al experienţei lor. Dar drumuri dificile îi aşteaptă chiar şi pe sfinţii seniori. 1 Regi 11: 4 ”Când Solomon a îmbătrânit, nevestele
i-au plecat inima spre alţi dumnezei; şi inima nu i-a fost în totul a Domnului, Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său David. Solomon s-a dus după Astarteea, zeiţa sidonienilor, şi după Milcom, urâciunea amoniţilor. Şi Solomon a făcut ce este rău înaintea Domnului şi nu a urmat în totul pe Domnul, ca tatăl său David.”

Astarteea era zeiţa fertilităţii care veghea asupra vieţii sexuale atât a oamenilor cât şi a animalelor. Pentru Astarteea se practicau tot felul de ritualuri senzuale. Închinarea la Milcom includea şi sacrificarea copiilor. Solomon a făcut toate acestea. Credeţi că îl vom mai întâlni pe Solomon în ceruri?

74

Genele păgânilor s-au amestecat cu genele Israeliţilor şi, din acest punct de vedere, împărăţia lui Israel nu a mai fost niciodată aceeaşi. Roboam şi Ieroboam au condus naţiunea şi mai adânc în păcat. Împărăţia a fost divizată - zece seminţii de o parte şi două seminţii de cealaltă parte. Războiul şi vărsarea de sânge nu au mai încetat niciodată. Aceasta a început cu Solomon, cel mai înţelept om al lumii. Fiii lui au urmat exemplul tatălui lor. Ştiţi, aici se află o lecţie. Dacă aveţi copii şi aţi căzut la jumătatea vieţii, sau la o vârstă mai înaintată, oare ce se va întâmpla cu generaţiile care vor urma după voi? V-aţi gândit vreodată la aceasta? Fiii lui Solomon i-au urmat exemplul. Prieteni, exemplul vostru va avea efecte fantastice asupra descendenţilor voştri fie spre rău, fie spre bine. Nu vă puteţi permite să alunecaţi în păcat. Exemplul vostru rău poate conduce pe sute de oameni pe drumul pierzaniei veşnice. Solomon a semănat seminţele amărăciunii, în special în ultima parte a vieţii lui. El a trecut la odihnă. Dar copiii lui şi întreaga naţiune aceştia au cules roadele: dezbinare şi vărsare de sânge. Greşelile lui au costat. Osea 8: 7 ”Fiindcă
au semănat vânt şi vor secera furtună.”

Lord Byron, poetul englez scria:
"Spinii pe care i-am cules sunt din copacul pe care eu l-am plantat,

75

ei m-au rănit şi m-au făcut să sufăr; Ar fi trebuit să ştiu ce fruct dintr-o asemenea sămânţă.”

va

ieşi

Dumnezeu plănuise să facă ceva prin Solomon, ceva deosebit, dar nu a reuşit. Azi Dumnezeu caută bărbaţi şi femei evlavioase. Dumnezeu are nevoie de oameni integri. El nu vrea ca tu să te hrăneşti cu muzica de pe MTV sau de pe alte canale TV cu muzică, nici cu filmele de pe HBO. El nu doreşte ca tu să-ţi umpli mintea cu pofta firii şi cu păcat. El vrea să te hrănească cu Cuvântul Său. El vrea să te vadă pe genunchi. El vrea să stai de vorbă cu El, să fii sfânt şi curat aşa cum este El. Poate că tatăl tău a fost imoral sau alcoolic. Tu poţi rupe acest lanţ vicios. Nu este nevoie ca să continui la fel. Ai putea spune: „Pentru că tatăl meu a făcut aceasta şi eu sunt sortit să fac la fel!” Dar tu poţi rupe acest lanţ al viciului prin Hristos. Se poate întâmpla aceasta. Nu este nevoie ca un viciu să se propage din generaţie în generaţie. Nu este nevoie să fii la fel de păcătos ca tatăl tău. Tu poţi evita greşelile lui. Poţi fi ca Isus şi poţi face aceasta cu ajutorul Său. Azi este timpul când trebuie să-L urmezi pe Dumnezeu. Ceea ce ai făcut în trecut aşa va rămâne. Nu poţi schimba nimic. Ce ai făcut este făcut. Tot Lordul Byron, poetul englez scria odată: "Nici o mână nu-mi poate aduce înapoi orele care au trecut!"

76

Dar azi, şi de aici înainte, tu Îl poţi alege pe Dumnezeu. Nu renunţa. Ascultă ultimele cuvinte ale lui Solomon: Eclesiastul 12:1 ”Adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, până nu vin zilele cele rele şi până nu se apropie anii când vei zice: „Nu găsesc nici o plăcere în ei!” Versetele 6, 7. Aminteşte-ţi de Făcătorul tău – până nu se rupe funia de argint, până nu se sfarmă vasul de aur, până nu se sparge găleata la izvor, şi până nu se strică roata de la fântână; până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu care l-a dat. Versetele 13,14. Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ceea ce este ascuns, fie bine, fie rău.” Aş vrea să vă spun că, după opinia mea, Solomon este cel mai mare eşec despre care vorbeşte Biblia. El a avut o inteligenţă mai mare decât oricare altă persoană care a trăit vreodată. Luca 12: 48 „Cui i s-a dat mult, i se va cere
mult; şi cui i s-a încredinţat mult i se va cere mai mult!”

Nimeni nu a trăit vreodată având aceleaşi ocazii pe care le-a avut Solomon, cel mai înţelept nebun al lumii. Şi totuşi, tu poţi fi mai înţelept decât el. Şi chiar eşti mai înţelept decât el atunci când predai inima ta lui Isus şi îi rămâi credincios până la sfârşitul zilelor tale.
Material preluat şi prelucrat din Endtime Issues No. 12, 3 April 1999, de Samuele Bacchiocchi, Prof. Dr. în Teologie, predă la Andrews University

77

Samuele Bacchiocchi a lucrat aproape 23 de ore non-stop pentru realizarea acestui articol, care reprezintă suma celor prezentate în cartea sa THE SABBATH UNDER CROSSFIRE (Sabatul sub foc încrucişat). Această carte, în totalitate, oferă un palpitant răspuns biblic la principalele argumente populare folosite pentru a nega continuitatea şi validitatea Sabatului. Materialul prezentat va fi de ajutor tuturor acelora care doresc răspunsuri concise la cele mai frecvente obiecţiuni împotriva Sabatului.
SABATUL SUB FOC ÎNCRUCIŞAT O PRIVIRE LA EVENIMENTELE RECENTE

Câteva doctrine biblice au fost sub focul încrucişat al controversei în timpul istoriei creştine. Una dintre ele este Sabatul. Doar în acest secol, peste 1000 de mari tratate au fost publicate în ce priveşte controversa Sabat – Duminică, alături de alte nenumărate articole. Se poate spune că acest subiect a fost neobosit cercetat.

78

Recent, controversa Sabat – Duminică a fost readusă în discuţie de trei evenimente semnificative: A. Scrisoarea pastorală a Papei Ioan Paul al – II–lea Dies Domini prezentată pe 31 Mai 1998, în care se face un apel pasionant pentru o reformă în ce priveşte păzirea duminicii, apelând-se la imperativul moral al poruncii Sabatului. Aceasta reprezintă o depărtare semnificativă faţă de poziţia istorică romano-catolică exprimată, de exemplu, de Toma d’ Aquino : „Păzirea Zilei Domnului a luat locul păzirii Sabatului nu prin porunca biblică, ci a fost instituită de Biserică.” 2 B. Numeroase teze de doctorat scrise de teologii catolici şi protestanţi în care se argumentează abrogarea Sabatului în Noul Testament şi se afirmă originea apostolică a Duminicii. C. Abandonarea Sabatului de către foştii sabatarieni cum ar fi liderii Bisericii lui Dumnezeu din Lumea Întreagă şi alţi câţiva pastori adventişti. Articolul lui Samuele Bacchiocchi se concentrează în special asupra argumentelor majore folosite de foşti păzitori ai Sabatului, care au renunţat la principiul continuităţii şi validităţii păzirii Sabatului. O analiză mai adâncă a acestor argumente poate fi găsită în cartea lui Samuele Bacchiocchi, THE SABBATH UNDER CROSSFIRE:
2

Toma d’ Aquino, Summa Theological (New York, 1947), II, 0, 122 Art. 4, p. 1702.

79

A BIBLICAL ANALYSIS OF RECENT SABBATH/SUNDAY DEVELOPMENTS (capitolul care analizează evenimentele recente legate de Sabat şi duminică). Materialul de faţă prezintă doar un răspuns concis la provocările foştilor păzitori ai Sabatului.
PROTAGONIŞTII

La începutul anului 1995 liderii Bisericii lui Dumnezeu din Lumea Întreagă au declarat că Sabatul este o instituţie mozaică, a Vechiului Legământ dat iudeilor, dar care a fost împlinit de Hristos şi, în consecinţă, creştinii Noului Legământ nu trebuie să-l mai respecte. Rezultatul abandonării Sabatului şi a altor doctrine a fost un adevărat exod – peste 70. 000 de membrii au părăsit biserica. În Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea aşanumita „Teologie a Noului Legământ” a fost popularizată, în special, de către Dale Ratzlaff, un fost pastor adventist care a slujit ca profesor la Monterey Bay Academy şi ca pastor timp de doi ani în bisericile din sudul Californiei. Cartea lui SABBATH IN CRISIS, de 345 de pagini este cea mai importantă prezentare a „teologiei Noului Legământ” – teologie anti-sabatariană. Această teologie a fost produsă şi susţinută de foşti adventişti. Ratzlaff promovează punctele lui de vedere anti-sabatariene la talk-showuri radio şi în ziarele religioase locale, pe care le oferă gratuit. O staţie radio din St. Louis, numită KJSL, l-a

80

invitat pe Samuele Bacchiocchi ca să răspundă argumentelor lui Ratzlaff într-o emisiune programată pe 15 iunie 1998. Discuţia purtată a fost incitantă, dar timpul de o oră acordat acestei dezbateri s-a dovedit a fi insuficient. Discuţia pe aceeaşi temă a fost continuată pe Internet, unde Samuele Bacchiocchi a oferit mai multe eseuri ca răspuns la argumentele lui Ratzlaff. În doar câteva săptămâni, 5000 de oameni s-au înscris la această discuţie despre Sabat pe Internet. Adunând eseurile prezentate pe Internet ca răspuns la argumentele lui Ratzlaff, Samuele Bacchiocchi a publicat cartea THE SABBATH UNDER CROSSFIRE. Influenţa „teologiei Noului Legământ” promovată de Ratzlaff a fost simţită printre bisericile sabatariene, inclusiv Biserica Adventistă. Un exemplu este şi cartea lui Clay Peck, un fost pastor adventist care a slujit împreună cu Richard Frederick Biserica Adventistă Damascus, din Maryland. În prezent, Peck este pastor al unei biserici nou înfiinţate, neadventiste, numite Grace Palace Congregation din Berthoud, Colorado. În introducerea cărţii sale, Peck recunoaşte că este îndatorat lui Ratzlaff: „În timp ce citeam şi studiam pentru a scrie această carte, cel mai mult am fost atras de cartea lui Dale Ratzlaff. Am urmărit cercetarea lui, conceptele şi diagramele concepute de el.” Un alt exemplu este Richard Frederick, un fost pastor adventist la comunitatea Damascus 81

SDA Church din Maryland. Pe 4 Februarie, 1999 Frederick a trimis membrilor congregaţiei sale o scrisoare prin care-i invita la o sesiune specială de patru seri. În aceste patru seri, Frederick a încercat să demonstreze „că sistemul care se numeşte Adventism este plin de slăbiciuni fatale, şi împiedică construirea unei adevărate comunităţi biblice.” În centrul dezbaterii a fost păzirea Sabatului care, pentru Frederick, constă în primul rând într-o experienţă a odihnei mântuirii zilnică şi nu în păzirea literală a zilei a şaptea. În scrisoarea lui, Frederick scria: „Inima acestor dezbateri va fi problema Sabatului. Voi încerca să arăt, demonstrând cu Biblia, că Domnul nostru este realitatea Sabatului (Col. 2: 16 – 17) – împlinirea lui şi singura Sursă a adevăratei odihne, care este oferită fiecărui adevărat credincios (Mat. 11: 28 – 30).” El continuă spunând că, pentru sine, esenţa păzirii Sabatului înseamnă „să experimentezi în fiecare zi a săptămânii minunea odihnei spirituale în Hristos”, mai degrabă decât păzirea literală a celor 24 de ore ale zilei a şaptea. Este evident faptul că argumentele antisabatariene, prezentate de Frederick şi Peck, sunt în mare măsură preluate din cartea lui Ratzlaff, SABBATH IN CRISIS. La patru dintre argumentele majore prezentate de Ratzlaff în cartea sa, Samuele Bacchiocchi a răspuns în ENDTIME ISSUES Nr. 12. Răspunsul său va fi prezentat în acest material. 82

(1) Sabatul nu este o poruncă dată la Creaţiune Acesta este primul argument folosit pentru a nega universalitatea şi continuitatea păzirii Sabatului. Ratzlaff încearcă să dovedească faptul că Sabatul nu este o poruncă dată la Creaţiune pentru întreaga omenire, ci este o instituţie mozaică dată iudeilor. Argumentul său major se bazează pe teza că în Genesa 2: 2-3 nu există o poruncă explicită pentru păzirea Zilei a Şaptea. „Nu există nici o poruncă a Sabatului dată omenirii în raportul Genesei.” 3 „Nu este nimic menţionat explicit cu privire la faptul că omul s-a odihnit în ziua a şaptea de la Creaţiune .” 4 Acest argument ignoră şase lucruri importante. În primul rând, cartea Genesei nu este o carte a poruncilor, ci a originilor. Nici una din cele Zece Porunci nu este menţionată în Genesa, deşi ştim că principiile care au stat la baza celor Zece Porunci erau cunoscute, cum aflăm, de exemplu din Genesa 26: 5: „Avraam a ascultat porunca Mea, şi a păzit ce I-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele şi legile Mele.” Este evident că Avraam cunoştea poruncile lui

3

Dale Ratzlaff, Sabbath in Crisis. Transfer/Modification? Reformation/Continuation? Fulfillment/Transformation? (Applegate, California, 1990), p. 25.
4

Ibid., p. 26.

83

Dumnezeu, deşi în Genesa nu se face referire la nici o poruncă. În al doilea rând, absenţa unei porunci de a păzi Sabatul în Genesa se poate datora funcţiei cosmologice a zilei a şaptea în istorisirea Creaţiunii. Actul divin al odihnei în Ziua a Şaptea ne transmite ceva despre modul în care Dumnezeu s-a raportat la creaţia Sa. Lucrarea Sa era desăvârşită şi pentru a dramatiza această idee a desăvârşirii, de două ori ni se spune că El „S-a odihnit” (Gen. 2: 2-3), ceea ce literal înseamnă că El a încetat activitatea. De ce? Deoarece nu mai era nevoie să se atingă de lucrările pe care le făcuse pentru că acestea erau perfecte. Nu mai avea nimic de îmbunătăţit în toată creaţia Sa. În cel de al treilea rând, înfiinţarea Sabatului ca zi de odihnă prin exemplu, şi nu prin poruncă, poate reflecta foarte bine intenţia lui Dumnezeu. El dorea ca într-o lume fără păcat, păzirea Sabatului să fie un răspuns liber la harul Creatorului şi nu ceva impus. Alegând în mod liber să se aşeze, în întregime, la dispoziţia Creatorului în Sabat, fiinţele umane puteau fi reînnoite şi îmbogăţite fizic, intelectual şi spiritual. Deoarece aceste nevoi nu au dispărut odată cu căderea omului în păcat, funcţiile veşnice ale Sabatului au fost repetate sub forma unei porunci mai târziu. În cel de al patrulea rând, un principiu stabilit prin exemplu divin nu este mai puţin

84

valoros ca unul enunţat printr-o poruncă divină. Faptele vorbesc mai convingător decât cuvintele. Ce înseamnă principiu divin moral universal? Nu privim noi oare Legea Morală ca fiind o reflectare a naturii lui Dumnezeu? Şi ar putea oare Dumnezeu să ne ofere o dovadă mai convingătoare despre natura morală a Sabatului decât stabilind acest principiu prin propriul Său exemplu? În cel de al cincilea rând, argumentul lui Ratzlaff că Sabatul îşi are originea la Sinai îl face pe Moise vinovat de distorsionarea adevărului, sau cel puţin ne lasă impresia că Moise nu a înţeles corect revelaţia lui Dumnezeu. Moise trasează originea Sabatului înapoi la creaţiune, când, după opinia lui Ratzlaff, Sabatul este înfiinţat abia acum, la Sinai. Dacă un asemenea argument este susţinut, atunci apar îndoieli serioase cu privire la integritatea şi realitatea celor raportate de Moise în Biblie. În cel de al şaselea rând, dovada de netăgăduit a originii Sabatului încă de la creaţiune este oferită de însuşi Hristos: „Sabatul a fost făcut pentru om, nu omul pentru Sabat” (Marc. 2: 27). Cuvintele alese de Hristos sunt semnificative. Verbul „făcut” – ginomai – se referă la originea Sabatului şi cuvântul „om” – anthropos – sugerează funcţia sa umană. Astfel, pentru a stabili valoarea lui umană universală, Hristos se reîntoarce chiar la originea Sabatului, chiar după crearea omului. De ce? Pentru că, pentru

85

Domnul, Legea de la început este supremă (vezi Mat. 19: 8). Mărturia consecventă a Scripturii este că păzirea Sabatului a fost stabilită la creaţiune pentru binele umanităţii. Avem argumente pentru păzirea Sabatului de la creaţiune până în veşnicie. (2) Sabatul este o instituţie a Vechiului Legământ care a fost abolită la cruce Al doilea argument major împotriva Sabatului este luat din literatura 5 dispensaţionalistă veche. O armă veche a dispensaţionaliştilor era aceea că Sabatul este o instituţie a Vechiului Legământ, dată iudeilor, dar care a fost abolită. Strategia lor, a dispensaţionaliştilor este aceea de a trage o linie de demarcaţie între Vechiul şi Noul Legământ, între Lege şi Har, între Sabat şi duminică. Într-o mare măsură, Ratzlaff propune aceleaşi idei teologice construite pe premisa că există o distincţie radicală între Vechiul Legământ, care a fost bazat pe un pachet de legi, şi Noul Legământ, care este bazat pe principiul dragostei. El argumentează că distincţia dintre „Lege” şi „Dragoste” este reflectată în semnele legămintelor. „Semnul de intrare în Vechiul Legământ era circumciziunea, şi semnul permanent, repetabil pentru Israel era
5

Dispensaţionaliştii susţin ideea că istoria mântuirii este împărţită în dispensaţiuni (perioade) diferite.

86

’să-şi aducă aminte de ziua Sabatului’. Intrarea în Noul Legământ are ca semn botezul, şi ca semn permanent Cina Domnului.” 6 Încercarea de a reduce Vechiul şi Noul Legământ la două seturi de legi cu semnele lor distinctive, Legământul cel Nou fiind mai simplu decât Legământul Vechi, este desemnată să susţină supoziţia sa că Cele Zece Porunci, în general, şi Sabatul în particular, erau esenţa Vechiului Legământ care s-a încheiat la cruce. Problema cu această interpretare fantezistă este aceea că este lipsită de suport biblic, dincolo de faptul că incriminează consecvenţa morală a guvernării lui Dumnezeu. Nici unde în Biblie nu se sugerează că Noul Legământ al lui Dumnezeu este bazat pe „porunci mai bune” decât poruncile Vechiului Legământ. De ce Hristos nu a simţit nevoia de a altera cerinţele morale pe care tot El le-a descoperit în Legea Sa? Pavel declară că „Legea (vechi testamentală) este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Rom. 7: 12). Pentru el era de la sine înţeleasă validitatea Legii morale a lui Dumnezeu, de aceea el a afirmat fără echivoc: „Ştim că Legea este bună, dacă cineva o întrebuinţează bine” (1Tim. 1: 8). Hristos nu a venit pentru a schimba cerinţele morale ale Legii lui Dumnezeu, ci pentru a face ispăşire pentru

6

Ibid., pp. 182, 183, 185.

87

păcatele noastre, satisfăcând astfel tocmai aceste cerinţe morale (Rom 4: 25; 5: 8-9; 8: 1-3). Este evident că fiind sacrificat ca Miel, care ia păcatele lumii (Ioan 1: 29; 1 Cor 5: 7), Hristos a împlinit toate serviciile sacrificiale şi legile care slujeau în timpurile Vechiului Testament ca indicatoare spre răscumpărarea mesianică din viitor. Dar Noul Testament face o distincţie clară între legile sacrificiale pe care Hristos, prin venirea Sa le „desfiinţează” (Evr. 7: 18; 10: 9), şi păzirea Sabatului care „rămâne pentru poporul lui Dumnezeu” (Evr. 4: 9). Noul Legământ nu constă în înlocuirea Celor Zece Porunci cu legi mai simple şi mai bune, ci din interiorizarea Legii lui Dumnezeu.
„Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domul: Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu” (Ier. 31: 33). Acest pasaj ne învaţă că

diferenţa dintre Vechiul şi Noul Legământ nu este diferenţa dintre „Lege” şi „Har”. Mai degrabă este diferenţa dintre eşecul de a interioriza Legea lui Dumnezeu, fapt care are ca rezultat neascultarea, şi succesul interiorizării Legii lui Dumnezeu, care are ca rezultat ascultarea din dragoste. Nu există nici o dihotomie între Lege şi Dragoste. În Sfânta Scriptură nu există nici o dihotomie între Lege şi Dragoste în relaţia dintre Dumnezeu şi poporul Său, pentru că un legământ nu poate exista fără o Lege. Un legământ înseamnă o relaţie ordonată pe care 88

Dumnezeu o stabileşte şi o menţine cu poporul Său. Legea garantează ordinea care este necesară pentru ca această relaţie să aibă un sens. În relaţia Sa cu credincioşii, Legea morală descoperă voinţa şi caracterul lui Dumnezeu şi în acest mod este posibilă menţinerea unei relaţii ordonate şi pline de semnificaţie. Legea nu este produsul păcatului, ci al dragostei. Dumnezeu a dat Cele Zece Porunci israeliţilor după ce le-a arătat dragostea Sa răscumpărătoare (Ex. 20: 2). Prin Legea lui Dumnezeu cel evlavios va ajunge să cunoască cum să reflecte dragostea lui Dumnezeu, compasiunea Sa, credincioşia şi alte atribute ale Sale. Decalogul nu este doar o listă de zece legi, ci în primul rând aceste zece legi sunt principii ale dragostei. Nu există nici o dihotomie între „Lege” şi „Dragoste”, pentru că una nu poate exista fără cealaltă. Decalogul sugera modul în care oamenii trebuie să-şi exprime dragostea faţă de Domnul şi faţă de semenii lor. Porunca cea nouă a lui Hristos, de a iubi pe Dumnezeu şi pe semeni nu este nimic altceva decât întruchiparea spiritului celor Zece Porunci, deja găsite în Noul Testament (Lev. 19: 18; Deut. 6: 5). Hristos a petrecut mult timp în slujirea Sa pentru a clarifica modul în care principiul dragostei întruchipează Cele Zece Porunci. El a clarificat, în special faptul, că esenţa păzirii

89

Sabatului este să iubeşti pe oameni, nu să păzeşti nişte reguli. Încercarea lui Ratzlaff de a despărţi legea Vechiului Legământ de dragostea Noului Legământ ignoră simplul adevăr că în ambele legăminte, dragostea este manifestată prin ascultarea faţă de Legea lui Dumnezeu. Hristos a repetat acest adevăr în mod foarte clar: „Dacă
Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (Ioan 14: 15). „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte” (Ioan 14: 21). „Dacă păziţi poruncile Mele rămâneţi în dragostea Mea”

(Ioan 15: 10). Sub ambele legăminte Dumnezeu a avut un singur standard moral pentru comportamentul uman. El doreşte ca fiinţele umane să-L iubească pe El şi pe semeni, trăind în armonie cu principiile morale exprimate în Cele Zece Porunci. Acestea slujesc ca un ghid pentru imitarea caracterului lui Dumnezeu. Duhul nu înlocuieşte aceste principii morale în Noul Legământ. Mai degrabă, El face ca litera să prindă viaţă şi să aibă putere în inima celor evlavioşi. (3) Hristos a împlinit Sabatul devenind „odihna” mântuirii noastre Cel de al treilea argument, folosit în general pentru a nega continuitatea Sabatului, se bazează pe presupunerea că Hristos a împlinit şi a încheiat tipologia mesianică a Sabatului, devenit odihna noastră de Sabat. În consecinţă, Ratzlaff şi cei care sunt de aceeaşi părere cu el 90

susţin că nici un creştin nu trebuie să mai păzească Sabatul literal prin odihna fizică în Ziua a Şaptea, deoarece Mântuitorul, spre care arăta odihna de Sabat, a venit şi a împlinit toate funcţiile lui tipologice. El oferă credincioşilor zilnic odihna mântuirii, care era ilustrată prin tipul Sabatului. „Credinciosul Noului Legământ se bucură de odihna lui Dumnezeu permanent. El nu trebuie să aştepte până la sfârşitul săptămânii.” 7 Pentru a susţine această teză, Ratzlaff acordă cinci capitole (6 la 10) materialului despre Sabat din Evanghelii. Concluzia lui este că metoda provocatoare a lui Hristos de a păzi Sabatul era desemnată să arate că „Vechiul Legământ, inclusiv Sabatul arătau către El”, şi nu pentru a clarifica, prin exemplul Său, „care este modul potrivit de a păzi Sabatul sau acela de a corecta interpretarea Sabatului din Vechiul Legământ.” 8 „Hristos a călcat Sabatul sinaitic, şi făcând aşa, El a adus adevărata odihnă.” 9 Există patru probleme majore în legătură cu acest punct de vedere popular susţinut de Ratzlaff. În primul rând, semnificaţia Sabatului în Evanghelii este greşit înţeleasă. După o citire obiectivă a pasajelor care vorbesc despre
7 8 9

Ibid., p. 247. Ibid. p. 110. Ibid. p. 141.

91

maniera provocatoare în care Isus Hristos păzea Sabatul vom observa că intenţia Lui nu era aceea de a desfiinţa porunca a patra, ci aceea de a o clarifica. În mod repetat, în Evanghelii, Hristos acţionează ca Interpret Suprem al Legii, condamnând o ascultare exterioară şi tradiţiile omeneşti care uneori obscurizează spiritul şi intenţia poruncilor lui Dumnezeu (Mat. 5: 21 22, 27 - 28; 9: 13; 12: 7; 23: 1 - 39). Este demn de notat faptul că în toate situaţiile unde Hristos sau ucenicii Săi erau acuzaţi că au călcat Sabatul, El apără purtarea lor apelând la Scriptură („Nu aţi citit…” – Mat. 12: 3, 5) şi astfel arată că acţiunile lor erau în armonie cu intenţia divină în legătură cu Sabatul. O lectură atentă a declaraţiilor lui Hristos cu privire la păzirea Sabatului (Sabatul este văzut de Hristos ca o zi în care trebuie să faci bine – Mt. 12: 12, ca o zi în care să salvezi viaţa cuiva – Marc. 3: 4, o zi în care să arăţi mai degrabă milă, decât religiozitate – Mat. 12: 7, o zi în care oamenii trebuie eliberaţi de poverile lor fizice şi spirituale - Lc. 13: 16), ne va conduce la concluzia că intenţia lui Hristos era aceea de a clarifica porunca a patra şi nu aceea de a o anula. În al doilea rând, a susţine că experienţa odihnei săptămânale în Sabat şi renunţarea la orice alte lucrări a fost intenţionată doar pentru iudei, ca să-i ajute să comemoreze Creaţiunea şi să experimenteze răscumpărarea mesianică ce urma să vină, înseamnă a trece cu vederea 92

faptul că şi creştinii au nevoie de acelaşi ajutor la fel de mult ca şi iudeii. Diferenţa între creştini şi iudei este că, pentru iudei Sabatul arăta înainte către odihna răscumpărătoare oferită de Mesia care urma să vină, iar pentru creştini odihna Sabatului arată înapoi către odihna răscumpărătoare a Mântuitorului care a venit şi către odihna finală care este în viitor pentru poporul lui Dumnezeu (Evr. 4: 9). În al treilea rând, a susţine că în „Noul Legământ” creştinii păzesc Sabatul spiritual prin experimentarea zilnică a odihnei mântuirii, şi nu literal prin păzirea zilei a Şaptea, înseamnă a nu recunoaşte faptul că odihna spirituală nu neagă, ci presupune şi include odihna Sabatului fizic. Dumnezeu ne invită să încetăm lucrarea noastră fizică în Sabat pentru a putea intra deplin în odihna Lui spirituală (Evr. 4: 10). Elementele fizice, ca şi apa la botez, pâinea şi vinul la Cină, şi odihna fizică a Sabatului nu sunt inutile. Ele sunt desemnate ca să ne ajute să conceptualizăm şi să interiorizăm realităţile spirituale pe care le reprezintă. În cel de al patrulea rând, Frederick, prin afirmaţia făcută în articolul său, că păzirea literală a Sabatului Zilei a Şaptea reflectă o atitudine „cultică şi sectară” şi o „mentalitate legalistă” care „distorsionează Evanghelia lui Hristos şi autoritatea Scripturii”, ignoră faptul că o înţelegere corectă a experienţei Sabatului poate fi cel mai puternic antidot împotriva legalismului şi a sectarismului. De ce? Pentru că 93

Sabatul ne învaţă să nu mai lucrăm la propria noastră mântuire, şi să ne oprim de la toate activităţile noastre, pentru ca, aşa cum exprima foarte bine Calvin să-i „permitem lui Dumnezeu să lucreze în noi.” 10 A ne odihni în Sabat, dând prioritate lui Dumnezeu în gândurile noastre şi stilul nostru de viaţă, înseamnă a renunţa la eforturile noastre de a câştiga propria mântuire, pentru a permite harului atotputernic al lui Dumnezeu să lucreze mult mai deplin în vieţile noastre. Întradevăr, corect înţeles şi păzit, Sabatul rezumă Evanghelia, Vestea Bună a chemării pe care Dumnezeu ne-o adresează de a renunţa la faptele noastre pentru a intra în odihna Lui (Evr. 10: 4). În rezumat, venirea lui Hristos este văzută în Noul Testament, nu ca o încheiere a tipologiei răscumpărătoare a Sabatului ci, ca o actualizare şi o împlinire a ei. Prin misiunea Lui răscumpărătoare, Hristos oferă credincioşilor aşteptata „slobozenie” (Lc. 4: 18) şi „odihnă” sabatică (Mat. 11: 28). În lumina crucii, Sabatul este un memorial nu numai al lucrării creatoare a lui Dumnezeu, ci de asemenea, este un memorial al lucrării răscumpărătoare a lui Hristos pentru omenire. Prin actul fizic al odihnei în Sabat noi conceptualizăm şi interiorizăm realitatea odihnei mântuirii,
10

John Calvin, Institutes of the Christian Religion (Grand Rapids, 1972), vol., II, p. 339.

94

celebrăm dragostea creatoare răscumpărătoare a lui Dumnezeu. (4) Pavel învaţă că Legea nu mai este valabilă

şi

Cel de al patrulea argument, folosit de Ratzlaff şi păzitorii duminicii în general, este pretenţia că Pavel învaţă că Legea Vechiului Testament nu mai este valabilă, în special Sabatul. În cartea sa, Ratzlaff, în mod repetat afirmă categoric faptul că Pavel învaţă că Legea nu mai este valabilă: „Pavel învaţă că creştinii nu mai sunt sub Vechiul Legământ al Legii.” 11 „Galateni 3 afirmă că creştinii nu mai sunt sub legea sinaitică.” 12 „Romani 7 afirmă că până şi iudeii creştini sunt eliberaţi de Legea care a fost un îndrumător spre Hristos . . . Romani 10 afirmă că Hristos este sfârşitul Legii pentru cei credincioşi.” 13 O mare eroare. Aceste afirmaţii categorice reflectă o înţelegere total greşită a învăţăturilor lui Pavel, privind locul Legii în viaţa creştinului. Din fericire, un număr tot mai mare de teologi recunosc această problemă. De exemplu, în articolul său „Pavel şi Legea”, publicat în Scottish Journal of Theology, C. E. B.
11 12 13

Dale Ratzlaff (note 1), p. 200. Ibid., p. 218. Ibid., p. 219.

95

Cranfield scrie: „Astăzi este nevoie de o reexaminare a locului şi a semnificaţiei pe care Legea o are în Biblie.” 14 El continuă spunând că „materialele scrise recent reflectă, într-o mare măsură, o gândire încurcată şi, de asemenea, există în ele presupuneri neconcludente în ce priveşte atitudinea Domnului Isus Hristos şi a lui Pavel faţă de Lege”. 15 Samuele Bacchiocchi împărtăşeşte convingerea lui Cranfield că teologi incompetenţi, în ce priveşte studiul Bibliei, au contribuit la răspândirea concepţiei greşite că toţi creştinii sunt eliberaţi de Lege. Este nevoie urgentă ca să reexaminăm semnificaţia Legii în Noul Testament şi locul ei în viaţa creştină, pentru că ideile false, promovate pe marginea acestui subiect afectează întreg spectrul credinţelor şi practicilor creştine. De fapt, multe din polemicile anti–sabatariene pleacă de la presupunerea greşită că Noul Testament, şi în special Pavel, îi eliberează pe creştini de păzirea Legii, în general, şi de păzirea Sabatului, în special. Această eroare răspândită pretutindeni este negată de un număr mare de pasaje pauline care înalţă Legea ca standard pentru vieţuirea creştină. Apostolul Pavel întreabă: „Deci, prin
14

C. E. B. Cranfield, "St. Paul and the Law," Scottish Journal of Theology 17 (March 1964), pp. 43-44.
15

Ibid., p. 44.

96

desfiinţăm noi Legea?” (Rom. 3: 31). Răspunsul său este clar: „Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea” (Rom. 3: 31). Acelaşi adevăr este afirmat şi în Galateni: „Atunci oare Legea este împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu? Nicidecum!” (Gal. 3: 21). Aceste afirmaţii ar trebuie să trezească pe oameni ca Ratzlaff, Peck, sau Frederick. credinţă

Un studiu atent al scrierilor lui Pavel va arăta că Legea este şi rămâne a lui Dumnezeu (Rom. 7: 22, 25), pentru că a fost dată de Dumnezeu (Rom 9: 4; 3: 2), a fost scrisă de El (1 Cor 9: 9; 14: 21; 14: 34), descoperă voinţa Lui (Rom 2: 17, 18), mărturiseşte despre neprihănirea Lui (Rom 3: 21), şi este în acord cu făgăduinţele Lui (Gal 3: 21). Fiind o descoperire a voinţei lui Dumnezeu către lume, Legea revelează natura păcatului ca fiind neascultare faţă de Dumnezeu. Pavel explică: „Prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului” (Rom. 3: 20), deoarece Legea determină pe oameni să recunoască păcatele lor şi să fie conştienţi de păcătoşenia lor. Este evident că această funcţie importantă a Legii nu se putea împlini în Hristos, deoarece nevoia de a recunoaşte păcatul din viaţă este fundamentală vieţuirii creştine şi azi, la fel cum era importantă şi pentru israeliţii din vechime. Funcţia misiunii răscumpărătoare a lui Hristos nu era aceea de a abroga Legea, aşa cum cei mulţi creştini cred în mod greşit, ci aceea de a face capabili pe credincioşi că

97

trăiască principiile Legii lui Dumnezeu în viaţa lor. Pavel afirmă că, în Hristos, Dumnezeu a făcut ceea ce Legea nu putea face prin sine, adică, El a împuternicit pe credincioşi să trăiască în acord cu „cerinţele Legii” (Rom. 8: 3 – 4). O înţelegere a diferitelor circumstanţe care au determinat discuţiile lui Pavel despre Lege este esenţială pentru rezolvarea aparentelor contradicţii dintre afirmaţiile negative şi pozitive pe care el le face despre Lege. De exemplu, în Efeseni 2: 15, Pavel vorbeşte despre Lege ca fiind abolită de Hristos, în timp ce în Romani 3: 31 el explică faptul că îndreptăţirea prin credinţa în Isus Hristos nu desfiinţează Legea, ci o întăreşte. În Romani 7: 6, el afirmă că „acum noi am fost izbăviţi de Lege” şi cu câteva versete mai târziu scrie că „Legea este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Rom. 7: 12). În Romani 3: 28, el susţine că un om este îndreptăţit prin credinţă, fără faptele Legii, dar în 1 Corinteni 7: 19, el afirmă că „tăierea împrejur nu este nimic, şi netăierea
împrejur nu este nimic, ci păzirea poruncilor lui Dumnezeu”.

Cum este posibil ca Pavel să vadă Legea ca fiind desfiinţată (Efes. 2: 15) şi în acelaşi timp întărită (Rom. 3: 31), să vadă Legea ca fiind necesară (1 Cor 7: 19; Efes. 2: 3; 1 Tim 1: 8 - 10) şi în acelaşi timp nefolositoare (Rom. 3: 28)? Rezolvarea acestei aparente contradicţii este găsită în contextele diferite în care Pavel vorbeşte despre Lege. Când vorbeşte despre Lege în contextul mântuirii (îndreptăţirea – ca drept de a sta în faţa lui Dumnezeu), în special 98

în controversele lui cu iudaizanţii, el afirmă foarte clar că păzirea Legii nu are nici o valoare (Rom. 3: 20). Pe de altă parte, când Pavel vorbeşte despre Lege în contextul conduitei creştine (sfinţirea ca drept de a sta înaintea lui Dumnezeu), în special atunci când stătea de vorbă cu antinomiştii, el înalţă valoarea şi validitatea Legii lui Dumnezeu (Rom 7: 12; 13: 8 - 10; 1 Cor 7: 19). În rezumat, Pavel nu condamnă valoarea morală a Legii, ca ghid pentru conduita creştinilor, ci înţelegerea soteriologică a Legii, văzută ca un document al alegerii care include pe iudei şi exclude pe neamuri. Eşecul de a face o diferenţă în scrierile lui Pavel între utilizarea morală şi cea soteriologică a Legii i-a condus pe oameni ca Ratzlaff la concluzia că Pavel respinge valoarea şi validitatea Legii ca întreg. O asemenea perspectivă este total falsă, deoarece Pavel respinge Legea ca metodă de mântuire, dar înalţă Legea ca standard al conduitei morale creştine. (5) Pavel învaţă că Sabatul a fost desfiinţat Cea de a cincia, şi cea mai populară armă folosită pentru a ataca Sabatul sunt următoarele trei texte pauline: Coloseni 2: 14 – 17, Galateni 4: 8 – 11 şi Romani 10: 4 – 5. 2: 14-17. Pe baza acestor texte Ratzlaff şi mulţi alţi creştini trag concluzia că Pavel priveşte Sabatul ca o parte a Vechiului Legământ, care a fost pironit pe cruce. Ratzlaff merge mai departe spunând că, după 99

Pavel „păzirea Sabatului de către creştini subminează în mod serios lucrarea încheiată a lui Hristos.” 16 „În fiecare situaţie, în epistole (cele ale lui Pavel), unde se vorbeşte despre Sabat este sugerat faptul ori că acesta subminează poziţia creştinului în Hristos, ori că Sabatul este neimportant.” 17 „Continuarea păzirii Sabatului de către creştini are la bază o credinţă iudaică, probabil, prin care este subminată poziţia credincioşilor dintre neamuri în Hristos.” 18 Oare chiar a afirmat Pavel că păzirea Sabatului este periculoasă? În ce fel ar putea încetarea lucrărilor noastre în Sabat pentru a permite Mântuitorului să lucreze în vieţile noastre mult mai deplin să submineze lucrarea încheiată a lui Hristos? Sunt trei probleme fundamentale legate de interpretarea pe care Ratzlaff o dă acestor texte (Col 2:14-16; Rom 14:5, Gal 4:10). În primul rând, trebuie remarcat eşecul lui de a recunoaşte că, nici unul din aceste pasaje nu se referă la validitatea sau invaliditatea poruncii a patra în sine. În loc de aceasta, Pavel se referă la practicile ceremoniale şi ascetice care subminau (în special în Colose şi Galatia)
16 17 18

Dale Ratzlaff (note 1), p. 174. Ibid., p. 44. Ibid., 173.

100

principiul vital al îndreptăţirii prin credinţa în Isus Hristos. În al doilea rând, în pasajul crucial din Coloseni 2: 16, Pavel avertizează pe Coloseni împotriva acelora care îi judecă în legătură „cu ce
mănâncă sau ce bea sau cu privire la o sărbătoare sau la o lună nouă, sau la un Sabat” (RSV). Această avertizare nu

este o condamnare a celor cinci practici amintite, ci este o denunţare a autorităţii falşilor învăţători care dădeau porunci cu privire la maniera în care toate aceste sărbători trebuie păzite. Implicit, Pavel îşi exprimă aprobarea faţă de aceste practici mai degrabă decât dezaprobarea. Orice condamnare paulină în aceste pasaje are de a face cu pervertirea promovată de falşii învăţători şi nu cu practicile în sine. Acest fapt important este recunoscut chiar şi de teologii păzitori ai duminicii. De exemplu, Douglas De Lacey, un teolog care a participat la simpozionul „De la Sabat la duminică” concluzionează în analiza lui în legătură cu acest pasaj spunând: „Aici (în Coloseni 2: 16), se pare că Pavel încurajează păzirea Sabatului.” 19 Troy Martin, profesor la Saint Xavier University în Chicago, ajunge la aceeaşi concluzie într-un recent articol publicat în New Testament 20 Studies. Este încurajator să vezi teologi care, în final recunosc, contrar interpretării
19

Douglas R. De Lacey, "The Sabbath/Sunday Question and the Law in the Pauline Corpus," From Sabbath to Lord's Day. A Biblical, Historical, and Theological Investigation, ed. Donald A. Carson (Grand Rapids, 1982), p. 182.

101

tradiţionale şi populare susţinute de oameni ca Ratzlaff, că textul din Coloseni 2: 16 nu se referă la desfiinţarea Sabatului, ci este o dovadă a aprobării pauline faţă de păzirea Sabatului. În cel de al treilea rând, toleranţa pe care Pavel o arată faţă de dietă şi zile (Rom. 14: 3 – 6) indică faptul că el nu susţine ideea renunţării la Sabat şi adoptarea păzirii duminicii în schimb. Dacă el ar fi făcut aşa, ar fi încurajat dispute nesfârşite cu unii fraţi din Ierusalim, aşa cum s-a întâmplat în ce priveşte circumciziunea. Absenţa vreunui ecou despre vreo controversă în acest sens este, poate, cea mai grăitoare dovadă că Pavel respecta instituţia Sabatului. În finalul analizei, atitudinea lui Pavel faţă de Sabat trebuie determinată nu pe baza criticilor sale aduse păzirii superstiţioase a Sabatului, ci pe baza atitudinii sale faţă de Lege, în general. Eşecul de a înţelege că Pavel respinge Legea ca metodă de mântuire, dar înalţă Legea ca standard moral pentru conduita creştină este cauza înţelegerii greşite a atitudinii lui Pavel faţă de Lege şi faţă de Sabat. Să sperăm că studiile care vor fi făcute de aici înainte vor contribui la clarificarea acestei concepţii greşite şi va ajuta pe mulţi să descopere că „Legea este bună, dacă cineva o întrebuinţează bine” (1Tim. 1: 8).
20

Troy Martin, "Pagan and Judeo-Christian Time-keeping Schemes in Galatians 4:10 and Colossians 2:16," New Testament Studies 42 (1996), p. 111.

102

Concluzii
Sabatul a fost atacat continuu în timpul istoriei creştine, fără îndoială pentru că el soma pe oameni să ofere lui Dumnezeu o închinare, nu numai cu buzele, ci printr-o slujire totală, consacrând 24 de ore ale zilei a şaptea lui Dumnezeu. Nu este surprinzător faptul că Sabatul este atacat şi astăzi, când cei mai mulţi oameni vor vacanţe în care să-şi satisfacă plăcerile, în locul unei zile sfinte în care să caute prezenţa păcii lui Dumnezeu în vieţile lor. Noile atacuri împotriva Sabatului vin din diferite părţi, inclusiv din partea foştilor păzitori ai Sabatului. Sabatul nu este în criză pentru că este o instituţie divină. Dumnezeu nu este niciodată în criză. Cei care sunt în criză suntem noi, cu problemele noastre şi societatea noastră fără odihnă, care are nevoie mai mult decât oricând înainte de refacerea fizică, intelectuală şi spirituală pe care Sabatul o oferă. În această eră cosmică, Sabatul oferă o temelie pentru o credinţă cosmică, o credinţă care uneşte Creaţiunea, Răscumpărarea şi în final Restaurarea; care uneşte trecutul, prezentul şi viitorul; care uneşte pe om şi natura cu Dumnezeu; care leagă această lume de lumea care va veni. Este o credinţă care recunoaşte stăpânirea lui Dumnezeu peste

103

întreaga creaţie şi peste viaţa umană consacrându-I Ziua a Şaptea; o credinţă care împlineşte destinul adevărat al creştinului în timp şi pentru veşnicie; o credinţă care permite Mântuitorului să îmbogăţească vieţile noastre cu o mai mare măsură din prezenţa, pacea şi odihna Lui.
Material prelucrat după o parte a unui articol Endtime Issues de Samuele Bacchiocchi

În această meditaţie vom descoperi corespondenţele care există între strategia lui Lucifer de a ispiti pe Eva şi strategia pe care el a folosit-o cu ani mai târziu pentru a ispiti pe Hristos.

Prima ispitire – cea a Evei
Este interesant şi educativ să compari ispitirea lui Hristos cu ispitirea Evei. În ambele cazuri există trei componente semnificative la care se referă 1Ioan 2: 16: „Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume.”

104

Aceste trei elemente au fost prezente şi în ispitirea Evei. Pofta firii pământeşti, care este o dorinţă nestăpânită de a satisface apetitul, este reflectată în mărturisirea ei că „pomul era bun de mâncat” (Gen. 3: 6). Pofta ochilor este evidentă deoarece Eva recunoaşte că „pomul era plăcut la privit” (Gen. 3: 6). Lăudăroşenia vieţii este prezentă în afirmaţia femeii că „pomul era de dorit ca să deschidă mintea cuiva” (Gen. 3: 6). Ispita de a păcătui este inspirată de făgăduinţa înşelătoare că gusturile noastre senzuale vor fi satisfăcute: are gust bun, arată bine, mă face să mă simt bine, deci cu siguranţă este bine să fac aceasta. Metoda folosită de ispititor pentru a semăna seminţele neîncrederii şi ale necredinţei în mintea Evei a fost lansarea unei întrebări cu privire la validitatea instrucţiunilor lui Dumnezeu şi sugerarea ideii că acestea ar fi o violare a libertăţii omului. „Oare a zis Dumnezeu să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?” (Gen. 3: 1). Apoi el a continuat asigurând-o pe Eva din nou: „Hotărât că nu veţi muri” (Gen. 3: 4). Din contră, Veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Gen. 3: 5). Eva a cedat acestei ispitiri pentru că a fost ÎNŞELATĂ, dar Adam s-a unit cu Eva în fărădelegea ei datorită IUBIRII sale pentru ea (Gen 3: 13-17; 1 Tim 2: 14). Ispititorul a abordat pe Eva deoarece, după câte se pare, ea era mai predispusă îndoielii deoarece nu a primit direct de la Dumnezeu 105

instrucţiunea de a nu se apropia de copac. Mai mult decât atât ea putea atinge mult mai eficient inima lui Adam decât Lucifer. Raportul biblic sugerează că natura primei ispitiri constă din îndoială, necredinţă şi mândrie. Aceşti trei factori au condus la prima neascultare fatală. Eva a pus la îndoială bunătatea lui Dumnezeu, ea nu a crezut avertizările Sale şi a aspirat la cunoaşterea care nu îi era destinată ei. Primul păcat a fost manifestat mai întâi în minte, ca necredinţă şi neîncredere în Dumnezeu, apoi a fost manifestat prin voinţa de a fi ca Dumnezeu, şi în cele din urmă a fost manifestat şi în inimă ca satisfacţie nesfântă de a mânca fructul interzis de Dumnezeu. În esenţă, prima ispitire a fost o dorinţă nestăpânită de a face din sine ultima preocupare mai degrabă decât din Dumnezeu. Actul exterior de a lua din fructul oprit este doar o expresie a dorinţei interioare de a se prefera pe sine în locul lui Dumnezeu. Prima ispitire sugerează faptul că ispitele apelează la nevoi şi dorinţe legitime. Păcatul apare atunci când aceste nevoi sunt îndeplinite într-un mod contrar voinţei lui Dumnezeu. Aceasta se întâmplă atunci când oamenii plasează împlinirea dorinţelor lor mai presus de voinţa lui Dumnezeu. În ce priveşte acest aspect Isus este exemplul nostru perfect deoarece El a refuzat să Îşi satisfacă nevoile sau să îndeplinească dorinţele 106

Sale în vreun fel dacă aşa ar fi violat voinţa Tatălui Său.

Prima ispită prezentată lui Hristos
În multe aspecte, prima ispită prezentată lui Hristos este similară cu cea prezentată Evei. Ca şi în cazul Evei, prima ispită prezentată lui Hristos apela la satisfacerea apetitului (nu prin a lua un fruct oprit) prin prefacerea pietrelor în pâini (Mat. 4: 1 – 4). Intensitatea ispitei prezentate lui Hristos era mult mai mare decât cea prezentată Evei, deoarece ea chema la satisfacerea apetitului după 40 de zile de post. Prima ispită prezentată lui Hristos era atât un test al realităţii întrupării Sale cât şi un test al naturii Împărăţiei Sale. Postul Său şi foamea descoperă că Hristos era cu adevărat o fiinţă omenească care nu folosea puteri divine pentru a depăşi dificultăţile Sale omeneşti. El a împlinit voinţa lui Dumnezeu în faţa foamei intense, arătând că Împărăţia Sa trebuia să fie spirituală şi nu făcea parte din această lume (Ioan 18: 36).

Cea de a doua ispită prezentată lui Hristos
Ca şi în cazul Evei, cea de a doua ispitită prezentată lui Hristos apela la „pofta ochilor”. În cazul Evei fructul oprit care „era plăcut la privit” a constituit ispita care apela la pofta ochilor. În cazul 107

lui Hristos ispita era aceea de a încânta pe iudei printr-o săritură spectaculoasă de pe parapetul Templului (Mat. 4: 5, 6), mai ales că ei credeau că Mesia va veni pe aripa Templului. A se pune pe Sine în mod nenecesar în pericol însemna încumetare, nu încredere în protecţia lui Dumnezeu. Hristos a recunoscut implicaţiile acestei ispitiri şi a răspuns: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Mat. 4: 7). Hristos a ales să manifeste mesianitatea Sa nu prin a uimi privirile oamenilor, ci prin lucrarea tăcută a Duhului Sfânt în inimile lor.

Cea de a treia ispitire prezentată lui Hristos
Cea de a treia ispită prezentată lui Hristos, ca şi în cazul Evei, apela la „lăudăroşenia vieţii”. În ce o priveşte pe Eva, Satana a apelat la mândria ei oferindu-i posibilitatea de a deveni mai înţeleaptă. În cazul lui Hristos, Satana a apelat la orgoliul Său oferindu-i posibilitatea de a deveni conducătorul acestei lumi, simplu, doar printr-o plecăciune în semn de închinare înaintea lui (Mat. 4: 8 –9). Această ispită viza chiar scopul pentru care venise Hristos în lume, adică restaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu, conducând pe oameni să accepte suveranitatea lui Dumnezeu peste inimile lor. Satana oferea lui Hristos posibilitatea de a atinge această ţintă acceptând să se închine lui. Dacă ar fi făcut după propunerea lui, Hristos ar fi devenit doar conducătorul unei lumi păcătoase, 108

pierdute. Dar Hristos nu venise să conducă o lume păcătoasă, ci ca să răscumpere pe oameni pentru a face din ei cetăţeni ai Împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu. Calea lui Satana încă mai este urmată de mulţi deoarece nu cere suferinţă sau moarte. Calea propusă de el este trăirea unei vieţi orientate către sine, în rebeliune făţişă faţă de Dumnezeu. Dar Hristos a ales calea lui Dumnezeu care cerea suferinţă şi moarte pentru ispăşirea păcatelor noastre. Această cale ne conduce la trăirea unei vieţi orientate către Dumnezeu, în armonie cu voinţa Sa.

Relaţia dintre ispitire şi încercare
Trebuie făcută o distincţie între încercarea pe care o trimite Dumnezeu şi ispitele prezentate de Satana. Încercarea este rânduirea unor situaţii de către Dumnezeu pentru a descoperi loialitatea cuiva faţă de El şi pentru a întări pe credincioşi împotriva păcatului. Satana poate transforma o astfel de situaţie de încercare într-o ocazie în care să ispitească. Interdicţia de a mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului a fost intenţionată de Dumnezeu ca să încerce ascultarea lui Adam şi a Evei. Satana s-a folosit de această încercare din partea lui Dumnezeu pentru a stârni necredinţa şi neîncrederea lor faţă de Dumnezeu. „Isus a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de diavolul” (Mat. 4: 1). Dumnezeu poruncise ca Hristos să fie dus în pustie pentru testarea loialităţii Sale faţă de El. Dar propunerea

109

ca El să-Şi folosească puterea divină pentru a-Şi satisface foamea intensă, a venit de la Satana. Şi ispita de a se închina lui Satana pentru a deveni conducătorul lumii a fost permisă de Dumnezeu, dar Satana a fost acela care L-a dus pe Hristos pe terasa Templului. Dumnezeu poate folosi anumite situaţii pentru a testa loialitatea noastră şi pentru a adânci legământul nostru faţă de El. Am fost învăţaţi să ne rugăm: „şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău” (Mat. 6: 13). Aceasta înseamnă a ne ruga lui Dumnezeu să nu permită ca în viaţa noastră să apară situaţii pe care Satana să le poată folosi pentru a ne ispiti să nu mai ascultăm de El. Aceasta înseamnă, de asemenea, că noi trebuie să ne rugăm în fiecare zi ca puterea Duhului Sfânt să ne facă capabili să învingem ispitele care vin în faţa noastră în fiecare zi. Dumnezeu permite lui Satana să ne ispitească, dar El ne-a promis că „ Nu ne va ajunge nici o ispită care să fie peste puterile noastre. Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi peste puterile noastre; ci împreună cu ispita a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea ca să o puteţi răbda.” (1Cor. 10: 13). Dumnezeu permite ca să vină ispita, dat tot El a pregătit mijlocul prin care aceasta poate fi biruită.

Cum să înfrângem ispitele
Ispitirea este o realitate de care nimeni nu scapă. „ Este cu neputinţă să nu vină

110

prilejurile de păcătuire” (Luca 17: 1). Pentru a înfrunta ispita cu succes este important, în primul rând să urmăm sfatul lui Hristos de a elimina cauza ispitei care se află în noi: Dacă mâna ta, sau piciorul tău te face să cazi în păcat, taiele şi leapădă-le de la tine” (Mat. 18: 8, 9). Aceste hiperbole arată nevoia de a înfrunta ispita chiar de la rădăcină, eliminând cauzele ei. Acest proces implică câştigarea unei înţelegeri mai clare a motivelor noastre ascunse, interioare, a dorinţelor şi obiceiurilor noastre şi trebuie ca apoi să ne rugăm ca Duhul Sfânt să ne curăţească de tot ceea ce ne-ar putea face să cădem. Mai departe trebuie să învăţăm să ne stăpânim pe noi înşine prin puterea Duhului Sfânt. Atunci când suntem ispitiţi trebuie să urmăm exemplul lui Hristos , apelând la Scriptură. Cu cât vom permite mai mult Scripturii să modeleze valorile noastre şi să modeleze convingerile noastre morale, cu atât va fi mai mare capacitatea noastră de a rezista ispitelor. Şi mai importantă decât toate este reasigurarea că ne putem bizui pe înţelegerea lui Hristos , Marele nostru Preot „ care a fost ispitit în toate ca şi noi, dar fără păcat” (Evr. 4: 15). Cu mulţi ani în urmă, una din Metropolele lumii era înconjurată de armate de mai multe zile. Cetatea Constantinopole era păzită foarte atent de pe ziduri, şi duşmanii care se aflau în afara ei au

111

încercat zadarnic să distrugă porţile ei uriaşe care erau bine închise. Multe zile la rând, turcii au încercat să distrugă zidul sau vreuna dintre porţi, să găsească o intrare în cetate. Dar fiecare poartă era bine păzită şi zidul rezistent era bine apărat de soldaţii aflaţi sus. Fiecare locuitor al oraşului avea câte ceva de făcut pentru a apăra cetatea. Toţi îşi dădeau silinţa de a rezista duşmanilor care căutau să-i cotropească. Au fost încercate toate metodele pentru a pătrunde în cetate, dar toate au eşuat. Într-o zi, în timp ce spionii armatei cotropitoare studiau cu atenţie pentru a găsi vreun punct mai slab al zidului, sau o poartă mai şubredă, au descoperit, undeva în spatele cetăţii, o mică intrare, o portiţă prin care, în vreme de pace era aruncat gunoiul din cetate şi care acum era deschisă. În timp ce grosul armatei din interiorul cetăţii era la poarta principală, pe ziduri, în faţa cetăţii, pe neaşteptate duşmanii au intrat unul câte unul în cetate prin poarta uitată deschisă. Stefan Zweig numeşte această portiţă Poarta Uitată, sau în greceşte Kerca Porta. Aşa se întâmplă de cele mai multe ori şi cu noi. Ne luptăm şi rezistăm ispitelor mult timp. Concentrăm toate forţele noastre pentru a ţine piept duşmanului. Şi în timp ce noi facem aceasta, printr-o portiţă a sufletului, uitată deschisă, fie ea „pofta firii pământeşti” (sau apetitul), sau „pofta

112

ochilor” sau „lăudăroşenia vieţii”, întunericului cotropesc sufletul nostru.

forţele

Să rugăm pe Acela care „ a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” să ne ajute să descoperim care este Kerca Porta vieţii noastre şi, de asemenea să ne dea puterea de a zăvorî orice intrare prin care cel rău ar putea pătrunde în sufletul nostru.

Un set de ilustraţii pentru predică cules din diverse surse orale sau scrise.

113

Un singur scop
Ieşiţi afară primăvara, când soarele este departe de tropic şi abia veţi puteţi simţi căldura razelor sale împrăştiate peste întreaga natură. Dar dacă veţi lua o lupă, şi veţi focaliza razele sale într-un singur punct pe o coală de hârtie, în scurtă vreme aceasta va lua foc. Mai multe raze, care împrăştiate dau puţină căldură, concentrate într-un singur punct pot aprinde un foc. În acelaşi fel stau lucrurile cu darurile şi puterile pe care Dumnezeu ni le-a dăruit. Mulţi oameni irosesc talanţii şi puterile lor în stânga şi în dreapta, fără să vadă vreun rezultat. Dar se vor întâmpla minuni, dacă aceleaşi daruri, aceleaşi puteri, care au fost risipite până acum, vor fi concentrate spre realizarea unui singur plan, către atingerea unei singure ţinte.

114

Anon

Preotul agricultor
Un om sărac săpa în grădină, când a descoperit o monedă veche. A chemat pe un domn care se afla în apropiere, şi i-a arătat-o, apoi i-a tradus inscripţia din latină, şi i-a povestit cum, cu ani în urmă romanii veniseră în acea regiune. Domnul care îl asculta a fost foarte surprins să constate că un ţăran agricultor ştia aşa de multe şi s-a gândit că trebuie să fie o greşeală că el ajuns în situaţia în care se afla. Deci l-a întrebat pe om cum a ajuns aşa. Ca răspuns omul i-a povestit totul: fusese educat la universitate, era licenţiat, şi devenise preot; dar s-a apucat de băut şi a fost excomunicat din biserica din care făcea parte, iar acum ducea o viaţă vrednică de milă, trăind din cei doi penny pe oră pe care îi câştiga săpând în grădinile oamenilor. Un om cu capacităţi strălucitoare şi cu o perspectivă demnă de invidiat a ajuns, datorită nestăpânirii de sine şi a imoralităţii, în cea mai josnică postură – un biet ţăran beţiv, care este plătit cu doi penny pe oră pentru că sapă în grădină.

Uitucii
Toma d’ Aquino, marele teolog al secolului al XIII–lea, deseori uita de el însuşi. Odată, pe când cina cu regele Louis al IX–lea, după o

115

tăcere prelungă, a dat tare cu pumnul în masă spunând: „Acesta este un argument copleşitor împotriva lui Manacheans.” Superiorul lui l-a mustrat şi el şi-a cerut scuze, apoi regele i-a poruncit să-i spună care era acel argument. Într-o altă ocazie, ţinea un discurs despre Trinitate, având în mână o torţă care a ars până la degete, dar el era aşa de concentrat că abia după ce mâna lui avea arsuri destul de serioase, şi-a dat seama că degetele îi arseseră. Altădată a fost anunţat să iasă din cameră ca să întâmpine pe legatul papal şi pe arhiepiscopul de Capua în capela mănăstirii, dar în timp ce mergea spre capelă a căzut într-o reverie şi a uitat unde se duce. Venindu-şi în fire, şi-a cerut scuze vizitatorilor săi, blestemând slăbiciunea minţii lui care putea să rezolve mai repede o problemă teologică, decât să fi ţinut minte că are vizitatori. Isaac Newton a invitat într-o ocazie un prieten să ia cina cu el, apoi a uitat şi a comandat doar o porţie pentru cină. Fiind prins de ideile lor filosofice, Newton nici nu a observat că prietenul lui a venit. Acesta, nu a vrut să-l deranjeze, şi crezând că farfuria de pe masa din sufragerie era pentru el, s-a apucat şi a mâncat tot, apoi, pentru că Newton părea că nu-l vede, a plecat. După câteva minute, Newton a venit în sufragerie ca să mănânce şi a găsit farfuria 116

goală. Rămas încă pe făgaşul raţionamentelor lui filosofice, Newton a spus: „Cred că dacă nu găseam farfuria goală, aş fi putut spune că nu am mâncat! Dar pentru că farfuria există, şi este goală atunci înseamnă că am mâncat!”

Un accident salvator?
Thomas Paine a fost membru al convenţiei care a guvernat Parisul în timpul Domniei Terorii. El s-a opus vărsării de sânge pe care o promova convenţia, de aceea a fost aruncat în închisoarea din Luxemburg, până când Robespiere a căzut de la putere. A stat în temniţă aproape 11 luni. Paine ştia că îl aşteaptă ghilotina şi se aştepta în fiecare zi ca executorul să vină şi să-l cheme. Un funcţionar al închisorii trecea pe culoar şi făcea un semn distinct pe uşa celor care urmau să fie ghilotinaţi. Uşa lui Paine era deschisă în afară până la perete. Când funcţionarul a trecut pe lângă uşa lui a făcut pe ea un semn care nu semăna cu semnele făcute pe celelalte uşi. Dar noaptea uşa a fost închisă şi călăul nu a putut vedea semnul de pe uşa lui Paine, astfel el a fost salvat de la ghilotină în acea noapte în care o sută şaizeci şi opt de oameni au fost executaţi. Paine spunea că „după toate aparenţele, salvarea sa a fost un simplu accident!” Aplicaţiile care pot fi făcute în dreptul acestei ilustraţii sunt multiple (de exemplu, Ex. 11 şi 12). Rămâne la voia cititorului să aplice, 117

cum va crede că este mai potrivit, această ilustraţie.

Acuzatorii păcătosului
Toată lumea mă acuză. Cerul spune: „Ţiam dat lumina ca să te simţi bine!” Atmosfera strigă: „Ţi-am arătat tot felul de creaturi înaripate ca să te bucuri!” Apele murmură şi ele: „Am umplut masa ta cu nenumăratele mele sortimente de hrană de lux!” Pământul îmi spune: „Ţi-am dat pâine şi vin; dar tu ai abuzat de toate aceste binecuvântări, dar tu le-ai pervertit pe toate dispreţuind pe Creator!” Toate binecuvântările pe care le-am primit strigă împotriva mea! Focul strigă: „Lăsaţi-l să ardă în mine!” Apele spun: „Lăsaţi-l să se scufunde în adâncurile noastre!” Atmosfera strigă şi ea: „Lăsaţi-l să fie luat de furtună!” Pământul spune: „Lăsaţi-l să fie îngropat în mine!” Chiar şi îngerii lui Dumnezeu, care au fost slujitorii mei mă acuză. Prin păcatele mele am zădărnicit lucrarea lor şi am pierdut orice speranţă pentru viitor. Vocea lui Dumnezeu, care este Legea divină, mă acuză. Legea trebuie să fie împlinită şi eu voi pieri; îmi este imposibil să mai împlinesc Legea! Este inadmisibil ca eu să pier pentru veşnicie! Dumnezeu, Cel mai exact Judecător, Cel mai puternic Executor al legilor Sale veşnice, mă acuză! Nu-L pot înşela, pentru că El este Atotştiutor! Nu pot scăpa de El 118

pentru că El este Omniprezent şi domneşte pretutindeni! (Vezi Ps. 139)
Gerhard

Cântecul durerii
Un bătrân puritan spunea: „Poporul lui Dumnezeu este ca păsările; el cântă cel mai bine în colivii.” Apoi a continuat: „Poporul lui Dumnezeu cântă cel mai bine când se află în cele mai mari încercări!” O carte veche a evreilor spunea: „Cu cât era mai adâncă apa potopului , cu atât mai sus urca spre ceruri corabia!” Aşa este şi cu copiii lui Dumnezeu: cu cât sunt mai adânci necazurile şi problemele, cu atât ei se înalţă mai sus spre ceruri, dacă au o relaţie bună cu Mântuitorul. Necazurile ne cheamă către înălţimi. În general greutatea ne atrage spre pământ după legile mecanicii. Dar există legi mai mari decât acestea conform cărora greutatea ne înalţă mai sus. Dacă vom reuşi să facem din greutăţile noastre un mijloc pentru a urca mai sus atunci vom fi mai aproape de cer. Atunci când nu ştim să mulţumim lui Dumnezeu, atunci când nu ştim să-L lăudăm, deşi toate lucrurile merg bine, cu siguranţă necazul va scoate din gura noastră aceste mulţumiri sau laude. De multe ori nu mulţumim lui Dumnezeu pentru miile de binecuvântări pe care ni le trimite şi atunci când apar problemele, abia atunci începem să-i mulţumim lui 119

Dumnezeu. Durerea trezeşte cântecul nostru. Această ilustraţie poate fi folosită în legătură cu Ps. 137; Fapte 16: 25; Apoc. 7: 14 comp. cu 14: 2, 3. (Numai cei care vin din necazul cel mare pot cânta cântarea lui Moise şi cântarea Mielului).
Spurgeon

Harpa eoliană
Uneori copiii aşează nişte fire de argint la fereastră făcând astfel o harpă eoliană. Atunci când nu adie vântul, totul este calm şi liniştit. Dar când vântul adie se aude o muzică slabă şi cu cât vântul bate mai tare, cu atât muzica se aude mai tare. Aşa se întâmplă şi cu inima omului. Am fost martorul celei mai curate, celei mai dulci şi celei mai sfinte bucurii pe care am putut să o văd în sufletul unei fiinţe umane pe acest pământ. Era o fată care de paisprezece stătea în scaunul ei fără să poată mişca mâinile şi picioarele. În tot timpul acestor paisprezece ani ea a comunicat cu Dumnezeu şi necazurile care suflau asemenea unei furtuni peste corzile sufletului ei scoteau la iveală un cântec ce părea că este interpretat de corurile cereşti ale îngerilor.
J. R. Miller

120

Ascuns cu Hristos în Dumnezeu
Cât de diferite sunt furtunile de vară de acelea care se pornesc iarna! În timpul iernii, furtunile suflă peste pământ cu toată violenţa lor; şi dacă prin copaci mai rămân câteva frunze sau flori, acestea sunt măturate la prima suflare. Totul este dezolant în urma furtunii. Mult timp după ce ploaia şi furtuna s-au oprit rămân bălţi şi noroi amestecat cu resturile pe care vântul lea risipit peste tot. Dar atunci când norii de vară revarsă torentele lor, mult mai bogate decât ploile de iarnă, când vântul dezlănţuie furia lui şi soarele răsare în toată frumuseţea lui printre nori, totul pare că a reînviat după o baie care a împrospătat întreaga natură. Florile, încărcate cu picături de apă scânteiază şi parcă miros mult mai frumos decât înainte; iarba de la umbra copacilor pare că a căpătat o nouă strălucire; şi firicele plantelor care abia au scos căpşorul lor la lumină au rămas în stratul lor printre firele surori şi se pregătesc să-şi lungească „gâtul” în zilele următoare. Aerul încărcat cu praf şi alte particule a devenit mai curat şi este plin de prospeţime. Această diferenţă dintre ploaia de iarnă şi cea de vară ilustrează foarte sugestiv deosebirea care există între ceea ce se întâmplă într-un suflet fără Hristos, după o furtună de necazuri, şi ceea ce se întâmplă în sufletul celui

121

care este ascuns în Hristos, în aceeaşi situaţie. În viaţa unui om fără Hristos, suferinţa distruge totul lăsând o pustietate care nu era sesizabilă înainte; de această dată nu este adevărata zicala că după orice nor răsare soarele. Dar în viaţa celui care s-a ascuns cu Hristos în Dumnezeu, după o noapte de lacrimi, dimineaţa vine bucuria. Un zâmbet cald, plin de speranţă urmează după fiecare lacrimă; şi încercarea în sine se transformă într-o ploaie de binecuvântări.
Anon

Semnificaţia cuvântului „Amin”
Termenul este ebraic şi înseamnă „hotărâre”, „fidelitate”, dar şi „adevărat” – sau „aşa este”. Forma sa, cu mici variaţii, a fost păstrată în aproape toate limbile. În multe biserici din Anglia, cuvântul „Amin” este pronunţat cu voce tare de către oameni. Aceasta este o practică veche în lumea creştină. Jeronim relata că atunci când poporul adunat la Roma pronunţa „Amin”, murmurul mulţimii părea asemenea unui bubuit de tunet. Primii creştini, după exemplu iudeilor, atribuiau o semnificaţie deosebită acestui „Amin” rostit cu voce tare. Ei credeau că acest cuvânt, care rostit de o mare mulţime cu voce tare semăna cu bubuitul unui tunet, va deschide zăgazurile 122

cerurilor şi o ploaie de binecuvântări va cădea peste cei ce se roagă, aşa cum după tunet în lumea naturală, începe ploaia.
J. Timbs

În siguranţă pe oceanul vieţii
La ţărmul oceanului care înconjoară insula unde locuim noi, poate fi observată deseori câte o corabie care trage la mal. Vântul suflă cu putere şi nava este smucită de curent încoace şi încolo; se pare că în curând corabia va fi lovită de stâncile care se află în apropiere. Dar în ciuda acestui zbucium al apelor, în ciuda furtunii ameninţătoare şi a urletului valurilor care mută până şi stâncile de la locul lor, nava rezistă şi nu se mişcă din acel loc. Nu ştiu dacă putem găsi în natură o privelişte mai interesantă sau mai sugestivă. O navă care este prinsă între valuri, vântul suflă cu putere şi se pare că este în voia lor. Naufragiul este aproape şi stâncile din apropiere te fac să crezi că în curând corabia va fi sfărâmată în mii de bucăţele. Dar după ce priveşti mai mult timp poţi constata că nava nu se mişcă din acel loc. Este ridicată de valuri, se pleacă în stânga şi în dreapta, dar este ţinută pe loc. O legătură nevăzută asigură nava împotriva oricărei primejdii. Nava este ancorată. Ancora navei nu depinde de furia apelor, ci trece dincolo

123

de ele până la terenul sigur de pe fundul oceanului. Omul călător peste oceanul vieţii şi al timpului are nevoie de o ancoră; are nevoie de o legătură care să fie mai puternică decât orice furtună, decât furia oricărui necaz. O ancoră sigură şi puternică este oferită oricărui suflet (Vezi Ps. 46: 1 – 3).
Delitzsch

Palmierul din deşert
„Palmierul, lovit de soarele arzător şi furtunile înspăimântătoare de nisip, rămâne verde şi plin de viaţă, rodind în mijlocul deşertului. Rădăcinile lui sunt înfipte adânc până la izvoarele vii. Coroana lui de verdeaţă este văzută de la distanţă, în pustia dezolantă; călătorul, care este gată să moară, îşi grăbeşte paşii către umbra lui răcoritoare şi către izvoarele dătătoare de apă. Copacul din deşert este un simbol . . .” E. G. White, Education, p. 320

124

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful